Agatha Christie — Ceasurile

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Ceasurile 


„Vechiului meu prieten Mario cu amintiri plăcute despre 
mâncarea delicioasă, de la Caprice.” 


Prolog 

După-amiaza zilei de 9 septembrie era exact ca oricare 
altă după-amiază. Niciunul din cei care aveau să fie 
implicaţi în evenimentele acelei zile n-ar fi putut spune cu 
mâna pe inimă că presimţise dezastrul. (Adică, cu excepţia 
doamnei Packer din Wilbraham Crescent 47, care era 
specialistă în premoniţii, şi care întotdeauna după aceea 
descria pe larg ciudatele presimţiri şi temeri care o 
chinuiseră. Dar doamna Packer de la nr. 47 era atât de 
departe de nr. 19 şi atât de puţin implicată în întâmplările 
de acolo încât se părea că nu era deloc nevoie să aibă vreo 
presimţire). 

La Biroul de Secretariat şi Dactilografie Cavendish, 
directoare domnişoara K. Martindale, ziua de 9 septembrie 
fusese o zi încărcată, o zi obişnuită. Telefonul suna, 
dactilografele ţăcăneau, presiunea lucrului era medie, nici 
peste, nici sub volumul obişnuit. Nimic nu părea deosebit de 
interesant. Până la 2:35, ziua de 9 septembrie ar fi putut fi 
o zi ca oricare alta. 

La 2:35 soneria domnişoarei Martindale se porni să sune, 
iar în biroul exterior, Edna Brent răspunse cu obişnuitul ei 
glas gâfâit şi uşor nazal, în timp ce plimba o pralină în 
lungul liniei maxilarului. 

— Da, domnişoară Martindale? 

— Vai, Edna, nu aşa ţi-am spus să vorbeşti când răspunzi la 
telefon. Pronunţă clar şi ţine-ţi respiraţia în spatele tonului. 

— Mă scuzaţi, domnişoară Martindale. 


— Aşa-i mai bine. Poţi s-o faci dacă vrei. Trimite-mi-o pe 
Sheila Webb. 

— Nu s-a întors încă de la masă, domnişoară Martindale. 

— Ah. Domnişoara Martindale îşi consultă ceasul de pe 
birou. 2:36. Exact şase minute întârziere. Sheila Webb se 
făcuse leneşă în ultimul timp. Trimite-mi-o când vine. 

— Da, domnişoară Martindale. 

Edna plasă din nou pralina în mijlocul limbii şi, sugând-o 
cu plăcere, reluă dactilografierea manuscrisului: Dragoste 
în pielea goală a lui Armand Levine. Erotismul lui zelos o 
lăsa rece, ca de altfel pe majoritatea cititorilor domnului 
Levine, în ciuda eforturilor lui. Era un exemplu elocvent al 
faptului că nimic nu e mai plictisitor decât pornografia 
plictisitoare. În ciuda coperţilor ademenitoare şi a titlurilor 
provocatoare, vânzările domnului Levine scădeau cu fiecare 
an şi ultima, notă de plată pentru dactilografiere deja îi 
fusese trimisă de trei ori. 

Uşa se deschise şi intră Sheila Webb, gâfâind uşor. 

— A întrebat de tine Pisica roşcată, spuse Edna. 

Sheila Webb se strâmbă. 

— Ăsta-i norocul meu... O dată am întârziat şi eu! 

Îşi netezi părul, luă un carnet şi un creion şi bătu la uşa 
directoarei. 

Domnişoara Martindale îşi ridică privirea. Era o femeie de 
patruzeci de ani, respirând eficienţă prin toţi porii. Părul de 
un roşcat deschis pieptănat într-o coafură ă la pompadour 
şi prenumele de Katherine îi aduseseră porecla de „Pisica 
roşcată”. 

— Ai întârziat, domnişoară Webb. 

— Scuzaţi-mă. A fost un trafic groaznic. 

— Întotdeauna la ora asta traficul e groaznic. Ar trebui să 
ţii cont de asta. Se uită pe un carnet din faţa ei. A sunat o 
oarecare domnişoară Pebmarsh. Vrea o stenografă la ora 
trei. le-a cerut pe dumneata anume. Ai mai lucrat pentru 
ea? 


— Nu-mi amintesc, domnişoară Martindale. Oricum, nu în 
ultimul timp. 

— Adresa e Wilbraham Crescent 19. 

Se opri întrebătoare, dar Sheila Webb clătină din cap. 

— Nu-mi amintesc să fi fost acolo. 

— La ora trei. Ai timp să ajungi. Mai ai vreo programare în 
după-amiaza asta? Ah, da, spuse uitându-se în registrul cu 
programării. Profesorul Purdy la Curlew Hotel. Ora cinci. Ar 
trebui să te întorci până atunci. Dacă nu, am s-o trimit pe 
Janet. 

Îi făcu semn că era liberă, iar Sheila Webb se întoarse în 
biroul exterior. 

— Ceva interesant, Sheila? 

— Încă o zi din acelea plictisitoare. Nu ştiu ce băbuţă din 
Wilbraham Crescent. Şi la cinci profesorul Purdy - numai 
nume din astea arheologice şi cumplite! Ce n-aş da să se 
întâmple şi un lucru palpitant din când în când! 

Uşa domnişoarei Martindale se deschise. 

— Văd că era şi o notă, Sheila. Dacă domnişoara Pebmarsh 
nu s-a întors încă atunci când ajungi, intră în casă, uşa nu 
va fi încuiată. Intră şi mergi în camera din dreapta de pe hol 
şi aşteaptă. Ţii minte sau să-ţi scriu? 

— "Ţin minte, domnişoară Martindale. 

Domnişoara Martindale se întoarse în sanctuarul ei. 

Edna Brent pescui pe sub scaun şi scoase în secret un 
pantof cam scâlciat al cărui toc cui aproape că se 
desprinsese. 

— Cum mai ajung eu acasă? Se văită ea. 

— Oh, termină cu smiorcăiala, o să găsim noi ceva, spuse 
una din fete şi îşi reluă lucrul. 

Edna oftă şi băgă în maşină o foaie nouă: „Dorinţa îl 
cuprinsese în ghearele ei. Cu degetele tremurând pătimaş îi 
sfâşie dantela fină de pe sâni şi o prăvăli, pe sobă”. 

— La dracu', spuse Edna şi se întinse după radieră. 

Sheila îşi luă poşeta şi ieşi. 


Wilbraham Crescent era o fantezie executată de un 
constructor victorian prin anii 1880. Era o semilună de case 
duplex şi grădini aşezate spate-n spate. Această concepţie 
era o sursă considerabilă de dificultăţi pentru persoanele 
nefamiliarizate cu localitatea. Cei care ajungeau pe partea 
exterioară a semilunii erau incapabili să găsească numerele 
Mici, iar cei care nimereau pe partea interioară mai întâi se 
întrebau nedumeriţi cam pe unde ar putea fi numerele 
mari. Casele erau elegante, civilizate, decorate artistic cu 
balcoane şi absolut respectabile. Modernizarea abia dacă le 
atinsese - pe dinafară, adică. Bucătăriile şi băile fuseseră 
primele care simţiseră vântul schimbării. 

Numărul 19 nu avea nimic neobişnuit. Avea perdele 
elegante şi mânerul uşii din faţă bine lustruit De o parte şi 
de alta a potecii ce ducea la uşa din faţă erau trandafiri. 

Sheila Webb deschise poarta, o luă pe potecă şi sună la 
uşă. Nu primi nici un răspuns şi, după ce aşteptă un minut 
sau două, făcu precum i se ordonase şi apăsă pe mâner. Uşa 
se deschise şi intră. Uşa din dreapta micului hol era 
întredeschisă. Bătu, aşteptă, apoi intră. Era o cameră de zi 
foarte plăcută şi absolut obişnuită, o idee cam prea 
mobilată, pentru gusturile moderne. Singurul lucru ieşit din 
comun era multitudinea ceasurilor din ea - o pendulă 
ticăind într-un colţ, un ceas de porțelan de Dresda pe poliţa 
căminului, un ceas în formă de caleaşcă de argint pe birou, 
un cesuleţ aurit pe etajera de lângă cămin şi unul pe o masă 
de lângă fereastră, un ceas de voiaj în carcasă de piele 
uzată, cu litere aurii aproape şterse formând de-a 
curmezişul unui colţ cuvântul ROSEMARY. 

Sheila Webb se uită la ceasul de pe masă cu o oarecare 
mirare. Arăta puţin mai mult de patru şi zece. Privirea îi 
fugi la cel de pe poliţia căminului. Arăta aceeaşi oră. 

Sheila tresări căci în momentul acela deasupra capului ei 
se auzi un vâjâit şi un ţăcănit şi, dintr-un ceas de perete din 
lemn sculptat, un cuc ţâşni pe uşiţă şi anunţă tare şi 


răspicat: Cucu, Cucu, Cucu! Tonul răguşit părea aproape 
ameninţător. Cucul dispăru din nou cu un pocnet al ugşiţei. 

Sheila Webb zâmbi uşor şi păşi spre capătul sofalei. Atunci 
se opri scurt, tresărind cu toată fiinţa. 

Întins pe podea se afla trupul unui bărbat. Avea ochii pe 
jumătate deschişi, fără viaţă. În partea din faţă a costumului 
lui cenuşiu închis se vedea o pată întunecată, umedă. Sheila 
se aplecă aproape mecanic. Îi atinse obrazul rece; mâna la 
fel. Atinse pata umedă şi îşi retrase repede mâna, uitându- 
se la ea cu groază. 

În acel moment auzi poarta şi întoarse mecanic capul spre 
fereastră. Prin ea văzu silueta unei femei înaintând grăbită 
pe potecă. Sheila înghiţi în sec... gâtul îi era uscat. Stătea 
înţepenită în loc, incapabilă să se mişte, să ţipe... Privind fix 
în faţa ei. 

Uşa se deschise şi intră o femeie în vârstă, înaltă, ducând o 
sacoşă pentru cumpărături. Avea părul cărunt şi ondulat, 
pieptănat peste cap şi ochii mari, de un albastru minunat. 
Privirea lor trecu peste Sheila, fără s-o vadă. 

Sheila scoase un sunet slab, nu mai mult de un cârâit. 
Ochii albaştri şi largi reveniră la ea şi femeia întrebă repde: 

— E cineva aici? 

— Eu...E. 

Fata se opri brusc căci femeia venea iute spre ea din 
spatele canapelei. 

Şi atunci ţipă. 

— Nu... Nu... O să călcaţi pe... El... lar ele mort... 

Capitolul 1. 

Ca să folosesc termenii poliţiei, pe 9 septembrie ora 2:59 
p.M. Mă aflam pe Nilbraham Crescent înaintând înspre 
vest. Era prima mea confruntare cu Wilbraham Crescent şi, 
sincer să fiu, Wilbraham Crescent mă zăpăcise de cap. 
Dădusem curs unui presentiment cu o perseverenţă care 
devenea din zi în zi mai încăpăţânată în timp ce presimţirea 
părea tot mai puţin să se adeverească. Aşa sunt eu. 


Numărul pe care îl căutam era 61, dar puteam să-l 
găsesc? Nu, nu puteam. După ce urmărisem cu 
conştinciozitate numele de la 1 la 35, Wilbraham Crescent 
păru să se sfârşească. O stradă etichetată echivoc Albany 
Road îmi bara calea. M-am întors. Pe partea dinspre nord 
nu erau case, numai un zid. Dincolo de zid se înălţau blocuri 
moderne, iar intrarea lor se găsea evident pe altă stradă. 
Dinspre partea aceea, nici o speranţă. 

În trecere, m-am uitat la numere. 24, 23, 22, 21. Vila 
Diana (20 probabil, în poartă cu o pisică portocalie care se 
spăla pe faţă), 19. 

Uşa de la numărul 19 se deschise şi pe ea ieşi o fată care o 
luă pe potecă în jos cu viteza unei bombe. Asemănarea cu 
bomba era amplificată de ţipetele care îi însoțeau 
înaintarea. Erau înalte şi ascuţite şi profund neomeneşti. 
Fata ieşi pe poartă şi se ciocni de mine cu o forţă care era 
cât pe ce să mă arunce pe trotuar. Însă nu doar se ciocni de 
mine. Se agăţă de mine cu disperare - o disperare greu de 
descris. 

— Uşurel, am spus recăpătându-mi echilibrul. Am 
scuturat-o uşor. Linişteşte-te acum. 

Fata se linişti. Rămăsese încă agăţată de mine, dar se 
oprise din ţipat. În schimb icnea - icnete adânci, suspinate. 

Nu pot spune că în situaţia dată am reacţionat strălucit. 
Am întrebat-o dacă era vreo problemă. Dându-mi seama că 
întrebarea mea era deosebit de tâmpită, am amendat-o. 

— Care-i problema? 

Fata inspiră adânc. 

— Acolo, înăuntru! arătă, cu mâna în spatele ei. 

— Şi? 

— E un bărbat pe podea... Mort... Era să calce peel. 

— Cine? De ce? 

— Cred... Pentru că e oarbă. Şi era sânge pe el. Se uită în 
jos şi slăbi strânsoarea unei mâini. Şi pe mine. Am sânge pe 
mine. 


— Aşa este. M-am uitat la petele de pe mâneca hainei 
mele. Acum am şi eu, am subliniat. Am oftat şi am cântărit 
situaţia. Mai bine ai veni cu mine şi mi-ai arăta, am spus. 

Dar ea începu să tremure violent. 

— Nu pot... Nu pot... Nu mai intru. 

— Poate că ai dreptate. M-am uitat în jur. Se părea că nu 
aveai unde să laşi o fată pe jumătate leşinată. Am lăsat-o 
blând jos pe trotuar şi am rezemat-o de gardul din fier 
forjat. 

— Stai aici până mă întorc. N-o să dureze mult. O să fie 
bine. Dacă te simţi rău, apleacă-te şi pune-ţi capul între 
genunchi. 

— Eu... Cred că acum mi-e bine. 

Era niţel îndoită în privinţa asta, dar nu aveam timp de 
negocieri. Am bătut-o încurajator pe umăr şi am luat-o 
repede pe potecă. Am intrat pe uşă, am ezitat o clipă în hol, 
m-am uitat pe uşa din stânga şi am văzut o sufragerie goală, 
am traversat holul şi am intrat în camera de zi de pe partea 
opusă. 

Primul lucru pe care l-am văzut a fost o femeie în vârstă, 
cu părul cărunt, stând într-un scaun. La intrarea mea 
întoarse repede capul şi spuse: 

— Cine e? 

Mi-am dat seama pe loc că femeia era oarbă. Ochii ei care 
priveau direct către mine erau fixaţi într-un punct dincolo 
de urechea mea stângă. 

Am vorbit brusc şi la obiect: 

— O tânără a fugit în stradă spunând că aici se află un 
bărbat mort. 

În timp ce rosteam vorbele, am avut o senzaţie de absurd. 
Nu părea posibil ca în această cameră ordonată, cu această 
femeie calmă care stătea cu mâinile încrucişate în scaunul 
ei să se găsească un mort. 

Dar răspunsul ei veni pe loc. 

— În spatele sofalei, spuse ea. 


Am dat colţul sofalei. Şi atunci l-am văzut. Braţele 
aruncate în lături... Ochii sticloşi... Pata de sânge care se 
coagula. 

— Cum s-a întâmplat? Am întrebat repezit. 

— Nu ştiu. 

— Dar... Cine e? 

— Habar n-am. 

— Trebuie să chemăm poliţia. M-am uitat în jur. Unde e 
telefonul? 

— N-am telefon. 

M-am concentrat mai atent asupra ei. 

— Locuiţi aici? Aceasta e casa dumneavoastră? 

— Da. 

— Îmi puteţi spune ce s-a întmplat? 

— Bine-nţeles. Am venit de la cumpărături... Am observat 
sacoşa aruncată pe un scaun lângă uşă. Am intrat aici. Mi- 
am dat seama imediat că în cameră se afla cineva. Când eşti 
orb, îţi dai seama foarte uşor. Am întrebat cine era. N-am 
primit nici un răspuns... Decât zgomotul făcut de cineva 
care respira foarte repede. Am luat-o în direcţia acelui 
sunet... Şi atunci, acel cineva, oricine o fi fost, a strigat... 
Ceva despre cineva care era mort şi că era să calc pe el. Şi 
apoi, persoana a trecut în fugă pe lângă mine şi a ieşit din 
cameră ţipând. 

Am dat din cap. Poveştile se potriveau. 

— Şi ce-aţi făcut? 

— Mi-am croit calea cu mare grijă până când piciorul meu 
a dat de un obstacol. 

— Şi pe urmă? 

— Am îngenuncheat. Am atins ceva - mâna unui bărbat. 
Era rece... Nu avea puls... M-am ridicat şi am venit încoace 
şi m-am aşezat... Să aştept. Trebuia să vină cineva la un 
moment dat. Tânăra, oricine o fi fost ea, trebuia să dea 
alarma. M-am gândit că e mai bine să nu părăsesc casa! 

Calmul acestei femei mă impresiona. „Nu ţipase, nu ieşise 
împleticindu-se din casă cuprinsă de panică. Se aşezase 


calmă şi aşteptase. Era un lucru înţelept, dar trebuie că 
luase ceva efort. 

Mă întrebă: 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Mă numesc Colin Lamb. Eram în trecere. 

— Unde e tânăra? 

— Am lăsat-o rezemată de poartă. Era în stare de şoc. 
Unde e cel mai apropiat telefon? 

— E o cabină telefonică la vreo cincizeci de metri în josul 
străzii, chiar înainte să ajungi la colţ. 

— Desigur. Îmi amintesc că am trecut pe lângă ea. Mă duc 
să sun la poliţie. O să... Am ezitat. 

Nu ştiam dacă să spun „O să rămâneţi aici?” sau „O săvă 
simţiţi bine? 

M-a scos din încurcătură tot ea. 

— Ai face mai bine să aduci fata în casă, mi-a spus 
hotărâtă. 

— Nu ştiu dacă va vrea să vină, am rostit cu îndoială. 

— Nu în camera asta, fireşte. Pune-o în sufrageria de pe 
cealaltă parte a holului. Spune-i că-i pregătesc un ceai. 

Se ridică şi veni spre mine. 

— Dar... Vă puteţi descurca... 

O clipă, pe faţa ei apăru un surâs întunecat. 

— Tinere dragă, mi-am pregătit singură mesele în 
bucătărie încă de când am venit să trăiesc în această casă... 
Acum paisprezece ani. Dacă eşti orb nu înseamnă neapărat 
că eşti şi neajutorat. 

— Scuzaţi-mă. A fost o prostie din partea mea. Aş putea să 
ştiu cum vă numiţi? 

— Millicent Pebmarsh. Domnişoară. 

Am ieşit şi am luat-o în jos pe potecă. Fata se uită în sus la 
mine şi se chinui să se ridice. 

— Cred că acum mă simt cât de cât bine. 

Am ajutat-o, spunând vesel: 

— Bun. 

— Acolo... Era un mort acolo, nu-i aşa? 


Am confirmat prompt. 

— Bine-nţeles că era. Tocmai mă duc la cabina telefonică 
să raportez la poliţie. În locul dumitale aş aştepta în casă. 
Am ridicat glasul pentru a-i acoperi protestele. Mergi în 
sufragerie... Cum intri pe stânga. Domnişoara Pebmarsh îţi 
prepară o ceaşcă de ceai. 

— Aşadar asta era domnişoara Pebmarsh? Şi e oarbă? 

— Da. A fost şi pentru ea un şoc, bine-nţeles, dar e foarte 
înţeleaptă. Vino, te duc eu. O ceaşcă de ceai îţi va prinde 
bine în timp ce aştepţi să vină poliţia. 

Am luat-o cu un braţ după umeri şi am condus-o în casă. 
Am aşezat-o confortabil lângă masa din sufragerie şi am 
ieşit iar în grabă să dau telefon. 

Un glas plat spuse: 

— Postul de poliţie Crowdean. 

— Pot să vorbesc cu inspectorul Hardcastle? 

Glasul spuse precaut: 

— Nu ştiu dacă e aici. Cine e la telefon? 

— Spuneţi-i că e Colin Lamb. 

— O clipă, vă rog. 

Am aşteptat. Apoi l-am auzit pe Dick Hardcastle. 

— Colin? Nu te aşteptam încă. Unde eşti? 

— Crowdean. De fapt, sunt în Wilbraham Crescent. Acolo, 
la numărul 19, e un mort pe podea, înjunghiat, aş spune. E 
mort cam de vreo jumătate de oră, sau pe-aici. 

— Cine l-a găsit? lu? 

— Nu, eu eram un trecător nevinovat. Brusc, din casă a 
ieşit în fugă o fată, ca un liliac din iad. Mai să mă dea jos. 
Spunea că pe podea era un mort şi că o oarbă tropăia pe el. 

— Sper că nu-ţi baţi joc de mine, nu? Întrebă suspicios 
Dick. 

— Recunosc că sună fantastic. Dar lucrurile stau exact 
cum ţi-am spus. Oarba este domnişoara Millicent Pebmarsh 
care e şi stăpâna casei. 

— Şi tropăia pe mort? 


— Nu în sensul la care te referi. Se pare că, oarbă fiind, nu 
ştia exact unde era el. 

— Am să pun maşinăria în funcţiune. Aşteaptă-mă acolo. 
Ce ai făcut cu fata? 

— Domnişoara Pebmarsh îi face un ceai. 

Comentariul lui Dick fu că totul suna foarte drăguţ. 

Capitolul Il 

În Wilbraham Crescent la numărul 19, maşinăria legii era 
în funcţiune. La faţa locului se aflau medicul poliţiei, un 
fotograf şi specialişti în amprente. Toţi se mişcau eficient, 
fiecare ocupându-se de treaba lui. 

În final sosi şi inspectorul detectiv Hardcastle, un bărbat 
înalt cu un chip imperturbabil şi cu sprâncene expresive, 
semănând cu un zeu, ca să vadă dacă tot ce se pusese în 
mişcare se făcea, şi se făcea cum trebuie. Aruncă o ultimă 
privire asupra cadavrului, schimbă câteva cuvinte scurte cu 
medicul, apoi se îndreptă spre sufrageria în care trei 
persoane stăteau în faţa unor ceşti de ceai goale. 
Domnişoara Pebmarsh, Colin Lamb şi o fată înaltă cu părul 
castaniu, cârlionţat şi nişte ochi mari şi înspăimântați. 
„Foarte drăguță”, remarcă inspectorul aşa, în paranteză. Se 
prezentă domnişoarei Pebmarsh. 

— Inspectorul detectiv Hardcastle. 

Ştia câte ceva despre domnişoara Pebmarsh deşi, din 
punct de vedere profesional, paşii nu li se încrucişaseră 
niciodată. Dar o văzuse pe acolo, şi ştia că fusese 
profesoară şi că avea o slujbă legată de predarea sistemului 
Braille la Aaronberg Institute pentru copiii handicapaţi. 
Părea extrem de puţin probabil ca un bărbat să fie găsit 
ucis în casa ei ordonată şi austeră, dar improbabilitatea era 
o stare pe care o întâlneai mai des decât ai fi fost dispus să 
crezi. 

— E un lucru teribil ceea ce s-a întâmplat, domnişoară 
Pebmarsh, spuse el. Mă tem că a fost un mare şoc pentru 
dumneavoastră. Va trebui să obţin de la dumneavoastră toţi 
o declaraţie clară referitoare la ce s-a întâmplat exact. Am 


înţeles că domnişoara... Se uită rapid pe carnetul pe care i-l 
înmânase ofiţerul de poliţie, Sheila Webb a fost cea care, de 
fapt, a descoperit cadavrul. Dacă-mi permiteţi să folosesc 
bucătăria dumneavoastră, domnişoară Pebmarsh, am s-o 
rog pe domnişoara Webb să mă însoţească acolo ca să 
putem discuta în linişte. 

Deschise uşa dintre sufragerie şi bucătărie şi aşteptă până 
când fata trecu dincolo. Un tânăr detectiv în civil se stabilise 
deja în bucătărie, scriind discret la o măsuţă. 

— Scaunul ăsta pare confortabil, spuse Hardcastle 
trăgând o versiune modernă a unui scaun Windsor. 

Sheila Webb se aşeză nervoasă, uitându-se la el cu ochii 
larg deschişi şi înspăimântați. 

Hardcastle fu cât pe ce să spună „N-am să te mănânc 
draga mea”, dar se abţinu şi, în loc de asta, spuse: 

— N-ai de ce să fii speriată. Nu vrem decât o imagine 
clară. Deci, te numeşti Sheila Webb. Adresa? 

— Palmerston Road 14, dincolo de uzina de gaz. 

— Da, desigur. Şi ai serviciu? 

— Da. Sunt stenodactilografa... Lucrez la biroul de 
secretariat al domnişoarei Martindale. 

— Biroul de Secretariat şi Dactilografie Cavendish, ăsta-i 
numele complet, nu? 

— Aşa este. 

— Şi de când lucrezi acolo? 

— Cam de un an. De fapt, de zece luni. 

— Înţeleg. Şi acum spune-mi cu cuvintele dumitale cum ai 
ajuns să fii azi în Wilbraham Crescent 19. 

— Păi, s-a întâmplat aşa. Sheila Webb vorbea acum cu mai 
multă încredere. Această domnişoară Pebmarsh a sunat la 
birou şi a cerut ca la ora trei să fie aici o stenografă. Aşa că 
atunci când m-am întors de la masă domnişoara Martindale 
mi-a spus să vin aici. 

— Asta era procedeul, nu-i aşa? Adică... Dumneata erai 
următoarea pe listă... Sau cum se aranjează treburile 
astea? 


— Nu chiar. Domnişoara Pebmarsh mă ceruse pe mine în 
mod special. 

— Domnişoara Pebmarsh te ceruse pe dumneata în mod 
special. Sprâncenele lui Hardoastle înregistrară acest 
aspect. Înţeleg... Pentru că mai lucraseşi pentru ea? 

— Dar nu mai lucrasem, spuse repede Sheila. 

— Nu? Eşti absolut sigură? 

— Categoric. Adică, nu e genul de persoană pe care s-o 
uiţi. Tocmai asta e atât de ciudat. 

— Chiar aşa. Ei bine, n-o să intrăm în asta acum. Când ai 
ajuns aici? 

— Trebuie să fi fost chiar înainte de trei pentru că ceasul 
cu cuc... Se opri brusc. Ochii i se lărgiră. Ce ciudat! Foarte 
ciudat! La vremea respectivă nici n-am observat. 

— Ce n-ai observat, domnişoară Webb? 

— Vai... Ceasurile. 

— Ce-i cu ceasurile? 

— Ceasul cu cuc a bătut corect ora trei, dar celelalte erau 
cam cu o oră mai înainte. Foarte ciudat! 

— Bine-nţeles că e foarte ciudat, aprobă inspectorul. 
Acum, când ai observat prima dată cadavrul? 

— Abia după ce m-am dus în spatele canapelei. Şi acolo... 
Era... El. A fost cumplit, da, cumplit... 

— Cumplit, de acord. Ai recunoscut bărbatul? Era cineva 
pe care îl mai văzuseşi? 

— Nu. 

— Eşti absolut sigură? S-ar fi putut să arate altfel decât 
arăta de obicei, să ştii. Gândeşte-te bine. Eşti sigură că era 
cineva complet necunoscut? 

— Foarte sigură. 

— Perfect. Asta e. Şi ce-ai făcut? 

— Ce-am făcut? 

— Da. 

— Păi... Nimic... Absolut nimic. Nu puteam. 

— Înţeleg. Nu l-ai atins deloc? 


— Ba da, l-am atins. Ca să văd dacă... Adică... Doar să 
văd... Dar era... Foarte rece... Şi... Şi aveam sânge pe 
mână. Era oribil... Gros şi cleios. 

Începu să tremure. 

— Gata, gata, spune liniştitor Hardcastle. Acum totul s-a 
terminat. Nu te mai gândi la sânge. Ce s-a întâmplat mai 
departe? 

— Nu ştiu... Oh, ba da, a venit acasă. 

— Domnişoara Pebmarsh, adică? 

— Da. Numai că atunci nu ştiam că era domnişoara 
Pebmarsh. A intrat în casă cu o sacoşă pentru cumpărături. 

— Şi dumneata ce-ai spus? 

— Nu cred că am spus ceva... Am încercat, dar n-am putut. 
Simţeam un nod aici. Îşi arătă gâtul. 

Inspectorul dădu din cap. 

— Şi apoi... Apoi... Ea a spus: „Cine-i acolo?” şi a venit în 
spatele sofalei şi am crezut... Am crezut că o să... Să calce 
pe el. Şi am ţipat... Şi o dată ce am început să ţip nu m-am 
mai putut opri, şi nu ştiu cum am ieşit din cameră şi pe uşa 
din faţă... 

— Ca un liliac din iad, îşi aminti inspectorul descrierea lui 
Colin. 

Sheila Webb se uită la el cu nişte ochi nefericiţi şi 
înspăimântați şi spuse în mod neaşteptat: 

— Îmi pare rău. 

— N-ai de ce să-ţi pară rău. Ai povestit foarte bine. Nu 
trebuie să te mai gândeşti la asta. Oh, încă ceva. De ce te 
aflai în camera aceea? 

— De ce? Părea nedumerită. 

— Da. Ai ajuns aici, probabil cu câteva minute mai 
devreme, şi ai apăsat pe sonerie, presupun. Dar, dacă nu ţi- 
a răspuns nimeni, de ce ai intrat? 

— A, asta era! Pentru că aşa mi-a spus ea. 

— Care ea? 

— Domnişoara Pebmarsh. 

— Dar am înţeles că nu vorbiseşi niciodată cu ea. 


— Nu, nu vorbisem. Îi spusese domnişoarei Martindale că 
trebuia să intru şi să aştept în camera de zi de pe partea 
dreaptă a holului. 

Hardcastle spuse gânditor: 

— Aşa deci. 

Sheila Webb întrebă timid: 

— Asta... Asta-i tot? 

— Cred că da. Aş dori să mai aştepţi aici vreo zeci minute, 
în caz că s-ar mai ivi ceva. După aceea te voi trimite acasă 
cu maşina poliţiei. Ce-mi poţi spune despre familia 
dumitale? Ai familie? 

— Părinţii mei au murit. Locuiesc cu o mătuşă. 

— Cum se numeşte? 

— Doamna Lawton. 

Inspectorul se ridică şi întinse mâna. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, domnişoară Webb. Încearcă 
să te odihneşti bine la noapte. Ai nevoie de asta. 

Ea îi zâmbi timid în timp ce trecea în camera de zi. 

— Ai grijă de domnişoară Webb, Colin, spuse inspectorul. 
Şi acum, domnişoară Pebmarsh, pot să vă deranjez să veniţi 
aici? 

Hardcastle întinse pe jumătate mâna s-o călăuzească, dar 
domnişoara Pebmarsh trecu hotărâtă pe lângă el, verifica 
un scaun rezemat de perete, îl trase puţin în faţă şi se 
aşeză. 

Hardcastle închise uşa. Înainte să vorbească, domnişoara 
Pebmarsh rosti brusc: 

— Cine-i tânărul acela? 

— Se numeşte Colin Lamb. 

— Aşa mi-a spus şi el. Dar cine e? De ce a venit aici? 

Hardcastle o privi uşor mirat. 

— S-a întâmplat să treacă pe stradă când domnişoara 
Webb a ieşit ţipând din casă. După ce a intrat şi a văzut cu 
ochii lui că ceea ce spunea fata era adevărat, ne-a sunat şi i- 
am cerut să se întoarcă aici şi să aştepte. 

— l-aţi spus pe nume, Colin. 


— Aveţi un spirit de observaţie foarte dezvoltat, 
domnişoară Pebmarsh... (Observaţie? Nu prea era cuvântul 
care se cuvenea spus. Şi totuşi niciunul nu se potrivea mai 
bine). Colin Lamb este un prieten al meu, deşi nu l-am văzut 
de câtva timp. E biolog marin. 

— Oh! Înţeleg. 

— Şi-acum, domnişoară Pebmarsh, aş vrea să-mi povestiţi 
ceva despre afacerea asta destul de surprinzătoare. 

— Cu plăcere. Dar sunt foarte puţine de spus. 

— Locuiţi aici de câtva timp, dacă nu mă înşel. 

— Din 1950. Sunt... Am. Fost. Profesoară de profesie. 
Când mi s-a spus că nu se mai poate face nimic ca să-mi 
recapăt vederea şi că în scurt timp voi orbi complet, m-am 
specializat în Braille şi am învăţat diferite metode de 
ajutorare a orbilor. Am o slujbă la Aaronberg Institute care 
se ocupă de copii orbi şi handicapaţi. 

— Mulţumesc. Acum despre evenimentele din după- 
amiaza aceasta. Aşteptaţi pe cineva? 

— Nu. 

— Vă voi citi descrierea mortului ca să vedem dacă vă 
sugerează o persoană anume. Înălţimea 1,80 m, vârsta 
aproximativă şaizeci de ani, brunet spre cărunt, ochi căprui, 
fără barbă şi mustață, slab la faţă, maxilar puternic. Costum 
gri închis, mâini îngrijite. Ar putea fi funcţionar la bancă, 
avocat, contabil, sau de o altă profesie, dar nu muncitor. Vă 
sugerează vreo persoană pe care o cunoaşteţi? 

Millicent Pebmarsh se gândi bine înainte de a răspunde. 

— Nu pot spune că da. Fireşte, e o descriere foarte 
generală. S-ar putea potrivi multor oameni. Ar putea fi 
cineva pe care să-l fi văzut sau cunoscut cu vreo ocazie, dar 
categoric nu e cineva pe care să-l cunosc bine. 

— Şi n-aţi primit de la nimeni în ultimul timp vreo 
scrisoare în care vi se propunea să primiţi o vizită? 

— Categoric nu. 

— Foarte bine. Aţi sunat la Cavendish Secretarial Bureau 
şi aţi cerut o stenografă şi... 


Femeia îl întrerupse. 

— N-am făcut nimic de genul ăsta. 

— N-aţi sunta la Cavendish Secretarial Bureau şi aţi 
cerut... Hardcastle o privi lung. 

— N-am telefon în casă. 

— Există o cabină telefonică la colţul străzii. 

— Da, desigur. Dar pot să vă asigur, inspectore Hardcastle, 
că nu-mi trebuia nici o stenografa şi n-am - repet, n-am 
sunat la acest birou Cavendish pentru nici o astfel de 
cerere. 

— N-aţi cerut-o anume pe domnişoara Sheila Webb? 

— N-am mai auzit numele ăsta până acum. 

Hardcastle se uita lung la ea, uluit. 

— Aţi lăsat uşa de la intrare neîncuiată, sublinie el. 

— O fac în mod frecvent pe timpul zilei. 

— Ar putea intra oricine. 

— Se pare că a şi făcut-o în cazul ăsta, spuse sec 
domnişoara Pebmarsh. 

— Domnişoară Pebmarsh, conform raportului medical, 
acest om a murit în intervalul de timp cuprins între 1:30 şi 
2:45. Unde vă aflaţi în acea perioadă? 

Domnişoara Pebmarsh reflectă. 

— La 1:30 fie că plecasem sau mă pregăteam să plec de 
acasă. Aveam de făcut nişte cumpărături. 

— Îmi puteţi spune exact unde v-aţi dus? 

— Staţi să văd. M-am dus la oficiul poştal, cel de pe Albany 
Road, am spus un pachet, am cumpărat nişte capse şi ace 
de siguranţă de la Field şi Wren. Apoi m-am întors aici. Pot 
să vă spun exact ce oră era. În timp ce intram pe poartă 
ceasul meu cu cuc a strigat cucu de trei ori. Îl aud din 
drum. 

— Şi cum e cu celelalte ceasuri? 

— Poftim? 

— Celelalte ceasuri ale dumneavoastră păreau să fie toate 
cu mai mult de o oră înainte. 

— Înainte? Vă referiţi la pendula din colţ? 


— Nu numai la ea. Toate celelalte ceasuri din camera de zi 
arătau aceeaşi oră. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi cu „celelalte ceasuri”, în 
camera de zi nu există nici un alt ceas. 

Capitolul III 

Hardcastle căscă ochii. 

— Ei, haideţi, domnişoară Pebmarsh! Cum rămâne cu 
minunatul ceas din porțelan de Dresda de pe poliţa 
căminului? Şi cu cesuleţul franțuzesc, din bronz aurit? Şi cu 
ceasul în formă de caleaşcă de argint, şi... Da, cu ceasul cu 
inscripţia „Rosemary” într-un colţ? 

Fu rândul domnişoarei Pebmarsh să fie nedumirită. 

— Unul din noi trebuie că e nebun, inspectore. Vă asigur 
că n-am nici un ceas din porțelan de Dresda, nici, ce spuneţi 
dumneavoastră, un ceas cu „Rosmary” pe el... Nici un ceas 
franțuzesc aurit şi... Care era celălalt? 

— Caleaşca de argint, răspunse mecanic Hardcastle. 

— Nici pe acesta. Dacă nu mă credeţi, puteţi întreba 
femeia care vine la curăţenie. Se numeşte doamna Curtin. 

Inspectorul detectiv Hardcastle era ca picat din cer. Tonul 
domnişoarei Pebmarsh trăda o convingere absolută. 
Rămase tăcut câteva clipe, rumegând problema. Apoi se 
ridică. 

— Vă deranjează să mă însoţiţi în cealaltă cameră, 
domnişoară Pebmarsh? 

— Bine-nţeles că nu. Sinceră să fiu, aş vrea să văd şi eu 
ceasurile astea? 

— Să vedeţi? Îi scăpă lui Hardcastle. 

— Mai corect spus, să le examinez, dar chiar şi orbii, 
inspectore, folosesc vorbirea convenţională, deşi nu e 
valabilă pentru situaţia lor. Când spun că aş vrea să văd 
ceasurile, mă refer la faptul că aş vrea să le examinez şi să 
le simt cu degetele mele. 

Urmat de domnişoara Pebmarsh, Hardcastle ieşi din 
bucătărie, traversă holuleţul şi intră în camera de zi. 
Polițistul care lua amprentele ridică privirea spre el. 


— Aproape am terminat aici, spuse el. Puteţi atinge ce 
vreţi. 

Hardcastle dădu din cap şi ridică micul ceas de voiaj cu 
inscripţia „Rosemary” într-un colţ. Îl puse în mâinile 
domnişoarei Pebmarsh. Ea îl pipăi cu atenţie. 

— Pare un ceas de voiaj obişnuit, cu carcasă de piele, 
spuse ea. Nu este al meu, inspectore Hardcastle, şi nu se 
afla în camera asta când am plecat de acasă la unu şi 
jumătate. Sunt absolut sigură de ceea ce spun. 

— Vă mulţumesc. 

Inspectorul i-l luă înapoi. Apoi, cu grijă, luă micul ceas din 
porțelan de Dresda de pe poliţa căminului. 

— Aveţi grijă cu ăsta, e fragil, o atenţionă el punându-i-l în 
mână. 

Millicent Pebmash pipăi delicat micul ceas din porțelan, 
apoi clătină din cap. 

— Trebuie să fie un ceas fermecător, dar nu e al meu. 
Unde spuneţi că era? 

— Pe poliţia căminului, în dreapta. 

— Acolo trebuia să fie două sfeşnice de porțelan, spuse 
domnişoara Pebmarsh. De fapt, un sfeşnic cu două braţe. 
— Da, e un sfeşnic acolo, dar a fost împins spre capăt. 

— Spuneţi că mai există un ceas? 

— Încă două. 

Hardcastle puse la loc ceasul din porțelan şi i-l dădu pe cel 
franțuzesc, aurit. Ea îl pipăi repede şi i-l înapoie. 

— Nu. Nici ăsta nu-i al meu. 

I-l dădu şi pe cel din argint, dar nici acesta nu fu 
recunoscut. 

— Singurele ceasuri din camera asta sunt pendula de 
acolo din colţ, lângă fereastră... 

— Foarte corect. 

— Şi un ceas cu cuc pe perete, lângă uşă. 

Inspectorul Hardcastle nu prea ştia ce să mai spună. Se 
uită cercetător la femeia din faţa lui, sigur fiind că ea, la 


rândul ei, nu-l putea cerceta. Pe fruntea ei, nedumerirea 
săpase o uşoară cută. Femeia spuse răspicat: 

— Nu pot să înţeleg. Pur şi simplu nu pot să înţeleg. 

Întinse o mână şi, dovedind o bună cunoaştere a locului în 
care se afla în cameră, se aşeză. Hardcastle se uită la 
polițistul care luase amprentele şi care acum stătea lângă 
uşă. 

— Ai verificat ceasurile astea? Întrebă el. 

— Am verificat tot, domnule. Pe ceasul aurit nu-i nici o 
amprentă, dar nici nu putea fi. Suprafaţa nu prinde. Acelaşi 
lucru e valabil şi pentru cel de porțelan. Dar nici pe cel de 
voiaj şi nici pe cel de argint nu sunt deloc amprente, lucru 
puţin nefiresc, căci ar fi trebuit să fie amprente. Apropo, 
niciunul nu-i stricat şi toate arată aceeaşi oră - patru şi 
treisprezece minute. 

— Şi despre restul camerei? 

— Există cam trei sau patru forme diferite de amprente, 
toate de femeie, aş spune. Conţinutul buzunarelor e pe 
masă. 

Hardcastle se duse. Spre masă şi se uită la cele câteva 
obiecte de pe ea. Un portofel cu şapte bancnote de zece 
lire, ceva mărunţiş, o batistă de mătase fără monogramă, o 
cutiuţă cu pastile pentru digestie şi o carte de vizită. 
Hardcastle se aplecă şi se uită la ea. 

DI. R. H. Curry Metropolis and Provincial Insurance Co. 
Ltd. Denvers Street 7 Londra, W2. 

Hardcastle se întoarse la sofaua pe care stătea 
domnişoara Pebmarsh. 

— Aşteptaţi cumva vizita de la compania de asigurări? 

— Companie de asigurări? Nu, categoric nu. 

— Metropolis and Provincial Insurance Coompany”. 

Domnişoara Pebmarsh clătină din cap. 

— N-am auzit niciodată de ea. 

— Nu aveaţi de gând să faceţi vreo asigurare? 

— Nu. Am asigurare pentru foc şi furt la Jove Insurance 
Company, care are filiala aici. Nu mă interesează o 


asigurare personală, pentru că n-am familie şi nici rude 
apropiate aşa că nu văd cine ar beneficia de ea. 

— Înţeleg. Numele de Curry vă spune ceva? Domnul R. H. 
Curry? 

O urmărea cu atenţie. Nu văzu nici o reacţie pe chipul ei. 

— Curry... Clătină din cap. Nu-i un nume prea des întâlnit, 
nu-i aşa? Nu, nu cred că am mai auzit numele, sau că am 
cunoscut pe cineva cu acest nume. Ăsta e numele 
bărbatului care a murit? 

— Posibil. 

Domnişoara Pebmash ezită o clipă, apoi spuse: 

— Aţi vrea să... Să. Ating. 

Hardcastle se grăbi să-i răspundă. 

— Nu v-ar deranja, domnişoară Pebmarsh? Nu vă cer prea 
mult? Nu mă prea pricep în problemele astea, dar îmi 
închipui că degetele dumneavoastră v-ar spune mai mult 
decât dacă vi l-aş descrie. 

— Exact. Recunosc, nu-i un lucru plăcut, dar doresc să-l 
fac dacă în felul acesta vă pot ajuta. 

— Mulţumesc, domnişoară Pebmarsh. Daţi-mi voie să vă 
conduc... 

O duse după sofa, îi indică unde să îngenuncheze, apoi îi 
îndrumă cu blândeţe mâna spre faţa mortului. Domnişoara 
Pebmarsh era foarte calmă, netrădând vreo emoție. 
Degetele ei atinseră părul, urechile, întârziind o clipă în 
spatele urechii stângi, urmăriră linia nasului, a gurii şi a 
bărbiei. Apoi clătină din cap şi se ridică. 

— Am 0 idee foarte clară despre cum arată, dar sunt 
absolut convinsă că nu e o persoană pe care s-o fi cunoscut 
sau întâlnit. 

Polițistul cu amprentele îşi adunase trusa şi ieşise. Acum 
îşi băgă din nou capul pe uşă. 

— Au venit după el, spuse indicând cadavrul. Pot să-l ia? 

— Da, răspunse Hardcastle. Domnişoară Pebmarsh, vreţi 
să veniţi să vă aşezaţi aici? 


O conduse spre un scaun din colţ. În cameră intrară doi 
bărbaţi care, rapid şi profesionist, luară cadavrul celui ce 
fusese domnul Curry. Hardcastle ieşi până la poartă, apoi se 
întoarse în camera de zi. Se aşeză lângă domnişoara 
Pebmarsh. 

— E o afacere absolut neobişnuită, domnişoară Pebmarsh. 
Am să reiau punctele principale, să vedem dacă am înţeles 
corect. Corectaţi-mă dacă greşesc. Nu aşteptaţi pe nimeni 
azi, n-aţi făcut nici o cerere de asigurare de vreun fel, şi n- 
aţi primit nici o scrisoare de la nimeni precum că veţi fi 
vizitată azi de un reprezentant al vreunei companii de 
asigurări. E corect? 

— Foarte corect. 

— Nu aţi avut nevoie de o stenografă sau de o 
stenodactilografă şi nu aţi sunat la Biroul Cavendish cerând 
să se prezinte una aici, la ora trei. 

— Şi asta e corect. 

— Când aţi plecat de acasă, în jur de unu şi jumătate, în 
camera asta existau numai două ceasuri, ceasul cu cuc şi 
pendula. Atât. 

— Dacă e să fiu absolut corectă, n-aş putea jura privitor la 
acest aspect. Lipsindu-mi vederea, n-aş putea observa 
prezenţa sau absenţa unui lucru neobişnuit din această 
cameră. Cu alte cuvinte, ultima dată când am ştiut cu 
precizie ce se găseşte în această cameră a fost azi 
dimineaţă, devreme, când am şters praful. Atunci totul era 
la locul lui. De regulă mă ocup singură de camera asta, 
pentru că femeile care vin la curăţenie s-ar putea să nu 
umble cu grijă cu bibelourile sau alte piese de ornament. 

— Aţi lipsit toată dimineaţa de acasă? 

— Da. La zece m-am dus ca de obicei la Aaronberg 
Institute, unde am ore până la douăsprezece şi un sfert. M- 
am întors aici în jur de unu fără un sfert, mi-am pregătit în 
bucătărie o omletă şi un ceai, şi am ieşit din nou, cum v-am 
spus, la unu şi jumătate. Apropo, am mâncat în bucătărie, şi 
n-am intrat în această cameră. 


— Înţeleg, spuse Harcastle. Cum sunteţi absolut sigură că 
azi dimineaţă la zece nu era nici un ceas în plus aici, e 
posibil să fi fost introduse la orice oră după aceea în cursul 
dimineţii. 

— În privinţa asta ar trebui s-o întrebaţi pe femeia care 
face curăţenie, doamna Curtin. De regulă vine aici în jur de 
zece şi pleacă pe la douăsprezece. Locuieşte în Dipper 
Street 17. 

— Mulţumesc, domnişoară Pebmarsh. Am ajuns acum la 
următoarele aspecte, şi legat de ele aş vrea să-mi daţi vreo 
idee sau vreo sugestie. La o anumită oră, azi, au fost aduse 
aici patru ceasuri. Limbile tuturor celor patru ceasuri sunt 
puse la patru şi treisprezece minute. Vă sugerează ceva ora 
asta? 

— Patru şi treisprezece minute. Domnişoara Pebmarsh, 
clătină din cap. Absolut nimic. 

— Să trecem de la ceasuri la mort. Pare puţin probabil ca 
femeia care vă face curăţenie să-l fi lăsat să intre în casă, 
afară doar dacă el nu i-a spus că îl aşteptaţi, dar asta o 
putem afla de la ea. E de presupus că omul a venit aici să 
discute cu dumneavoastră fie într-o problemă de afaceri, fie 
în una personală. Între unu şi jumătate şi trei fără un sfert a 
fost înjunghiat şi ucis. Chiar dacă avea legătură cu 
asigurările, dumneavoastră spuneţi că nu aşteptaţi pe 
nimeni. Uşa era descuiată, aşa că a putut intra şi a rămas să 
vă aştepte... Dar de ce? 

— Toată povestea e o aiureală, spuse domnişoara 
Pebmarsh pierzându-şi răbdarea. Aşadar dumneavoastră 
credeţi că acest... Cum îl cheamă... Curry a aduscuel 
ceasurile astea? 

— Nu se vede nicăieri vreo cutie. Cu greu ar fi putut aduce 
patru ceasuri în buzunare. Şi-acum, domnişoară Pebmarsh, 
vă rog să vă gândiţi cu atenţie. Există vreo asociaţie pe care 
aţi putea-o face în legătură cu aceste ceasuri, sau dacă nu 
cu ceasurile, cu ora 4:13? Patru şi treizeci minute? 

Femeia clătina din cap. 


— Tot încerc să-mi spun că e opera unui nebun sau a cuiva 
care a greşit casa. Dar nici chiar asta nu explică nimic. Nu, 
inspectore, nu vă pot ajuta. 

Un poliţist tânăr băgă capul pe uşă. Hardcastle ieşi în hol 
şi amândoi se duseră către poartă. Hardcastle şi polițistul 
discutară câteva clipe. 

— Acum poţi s-o duci pe tânără acasă, spuse Hardcastle. 
Adresa e Palmerston Road 14. 

Se întoarse în sufragerie. Prin uşa dinspre bucătărie, 
rămasă deschisă, o auzea pe domnişoara Pebmarsh 
trebăluind la chiuvetă. Se duse în pragul uşii. 

— Am să iau cu mine ceasurile astea, domnişoară 
Pebmarsh. Vă las o chitanţă pentru ele. 

— Luaţi-le fără nici o problemă, inspectore, nu-mi 
aparţin... 

Hardcastle se întoarse către Sheila Webb. 

— Poţi merge acasă acum, domnişoară Webb. 'Te va duce 
maşina poliţiei. 

Sheila şi Colin se ridicară. 

— Urc-o, te rog, în maşină, Colin, spuse Hardcastle şi se 
aşeză la masă ca să scrie chitanţa. 

Colin şi Sheila ieşiră şi o luară pe alee. Sheila se opri 
brusc. 

— Mănuşile... Mi le-am uitat... 

— 'Ţi le aduc eu. 

— Nu ştiu precis, unde le-am pus. Nu mă mai deranjează 
acum... Acum că l-au luat de acolo. 

Fugi înapoi şi reveni lângă el în câteva clipe. 

— Îmi pare rău că am fost atât de proastă... Înainte. 

— Oricine ar fi fost, răspunse Colin. 

În timp ce Sheila urca în maşină, apăru şi Hardcastle. 
Apoi, pe când maşina se îndepărtă, se întoarse spre tânărul 
poliţist. 

— Vreau să fie împachetate cu grijă ceasurile din camera 
de zi - toate, în afară de ceasul cu cuc şi de pendulă. 


Îi mai dădu câteva instrucţiuni, apoi se întoarse spre 
prietenul său. 

— Mă duc să mă-distrez. Vii cu mine? 

— Îmi convine, răspunse Colin. 

Capitolul IV 

— Unde mergem? L-am întrebat pe Dick Hardcastle. 

E] i se adresă şoferului. 

— Biroul de Secretariat Cavendish. E pe Palace Street, 
către Esplanade, pe dreapta. 

Maşina porni. Între timp se adunase o mică mulţime, 
cascând ochii cu interes. Pisica portocalie mai stătea încă în 
poarta Vilei Diana. Nu-şi mai spăla faţă, ci stătea foarte 
dreaptă, lingându-şi alene coada şi privind peste capetele 
mulţimii cu acel dispreţ total faţă de rasa umană care este 
prerogativa specială a pisicilor şi cămilelor. 

— Biroul de secretariat şi apoi femeia cu curăţenia, în 
ordinea asta, pentru că deja e târziu, spuse Hardcastle 
uitându-se la ceas. E trecut de patru. Apoi adăugă: 
Frumuşică fată, nu? 

— Foarte, am răspuns. 

Îmi aruncă o privire amuzată. 

— Dar mi-a înşirat o poveste cam fantezistă. Cu cât se 
verifică mai repede, cu atât mai bine. 

— Doar nu crezi că ea... 

Mi-o reteză scurt. 

— Întotdeauna mă interesează oamenii care descoperă 
cadavre. 

— Dar fata asta era înnebunită de frică! De-ai fi auzit-o 
cum urla... 

Îmi mai aruncă o privire ghiduşă şi repetă că era o fată 
foarte frumuşică. 

— Şi cum de-ai ajuns tu să hoinăreşti prin Wilbraham 
Crescent, Colin? Admirai străvechea noastră arhitectură 
victoriană? Sau aveai un scop? 

— Aveam un scop. Căutam numărul 61. Şi nu l-am găsit. E 
posibil să nu existe? 


— Ba există. Numerele merg până la... 88, parcă. 

— Dar, ascultă Dick, când am ajuns la numărul 28, 
Wilbraham Crescent se termina. 

— Asta îi brambureşte mereu pe străini. Dacă o luai la 
dreapta pe Albany Road şi apoi o coteai iar la dreapta, 
ajungeai în cealaltă jumătate a lui Wilbraham Crescent, 
înţelegi, e construit spate-n spate. Grădinile dau una-n alta 
în spate. 

— Înţeleg, am spus după ce mi-a explicat pe larg această 
ciudăţenie geografică. Ca piaţetele şi grădinile alea din 
Londra. Inslow Square, nu-i aşa? Sau Cadogon. În tot cazul, 
există 61. Ai idee cine locuieşte acolo? 

— 61? Să văd... Da, trebuie să fie Bland, constructorul. 

— Vai, asta-i rău! 

— Nu vrei un constructor? 

— Nu, nu-mi trebuie deloc un constructor. Auzi, dar poate 
că s-a mutat aici de curând? 

— Bland s-a născut aici, cred. E localnic şi de ani de zile se 
ocupă de construcții. 

— Deprimanit. 

— E un constructor foarte prost, spuse încurajator 
Hardcastle. Foloseşte materiale slăbuţe. Ridică genul de 
case care arată cât de cât bine până ajungi să trăieşti în ele, 
apoi se dărâmă peste tine sau îţi dau tot timpul de lucru. 
Uneori e cam pe muchia legii. Dar îl duce capul, reuşeşte s- 
o scoată la capăt. 

— Nu are rost să mă tentezi, Dick. Omul pe care-l vreau eu 
e aprroape cu certitudine un stâlp de corectitudine. 

— Bland a moştenit o grămadă de bani cam acum un an... 
Sau mai de grabă, nevastă-sa. E canadiancă, a venit aici în 
timpul războiului şi l-a cunoscut pe Bland. Familia ei s-a 
opus ca ea să se mărite cu el, şi când a făcut-o, a cam tăiat-o 
de la porţie. Apoi, anul trecut, a murit unchiul ei, al cărui 
unic fiu fusese omorât în război, şi cum doamna Bland e 
singura care a mai rămas din familie, toţi banii lui i-au 


revenit ei. Asta l-a salvat la ţanc pe Bland care era în pragul 
falimentului. 

— Se pare că ştii multe despre domnul Bland. 

— Ei bine, vezi tu, Garda Financiară întotdeauna ciuleşte 
urechile când un om se îmbogăţeşte peste noapte. Se 
întreabă dacă nu cumva e vorba de vreun mişmaş sau ceva, 
şi verifică. Am verificat şi am găsit totul în regulă. 

— În tot cazul, nu mă interesează un om care s-a îmbogăţit 
subit. Nu-i genul de afacere pe care o caut. 

— Nu? Ai avut-o pe aia, nu-i aşa? 

Am dat din cap. 

— Şi ai terminat cu ea? Sau... N-ai terminat? 

— E o poveste cam lungă, m-am eschivat. Luăm cina 
împreună cum era plănuit, sau afacerea asta a 
contramandat totul? 

— Nu, cina e cină. Primul lucru pe care trebuie să-l fac 
deocamdată e să pun maşinăria în funcţiune. Vrem să aflăm 
totul despre domnul Curry. O dată ce ştim cine e şi ce 
învârte, ne vom putea face o idee cine a vrut să-l lichideze. 
Se uită pe geam. Am ajuns. 

Biroul de Secretariat şi Dactilografie Cavendish era situat 
pe principala stradă comercială, numită destul de pompos 
Palace Street. Ca multe alte firme din zonă, se afla într-o 
casă în stil victorian. 

Hardcastle şi cu mine am urcat cele patru trepte, am 
trecut prin uşa principală pe care am găsit-o deschisă şi, 
urmând îndemnul unei plăcuţe de pe o uşă din dreapta „Vă 
rugăm să intraţi”, am intrat. Era o încăpere măricică, în 
care trei tinere dactilografiau de zor. Două continuară să 
dactilografieze, necatadixind să ne acorde vreo atenţie. A 
treia, care dactilografia la masa pe care se afla telefonul şi 
care era situată exact vizavi de uşă, se opri din lucru şi ne 
privi întrebătoare. Părea să sugă o bomboană. După ce o 
aşeză în gură într-o poziţie convenabilă, ne întrebă pe un 
ton înfundat, dovadă că nu stătea prea bine cu polipii: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 


— Domnişoara Martindale? Spuse Hardcastle. 

— Cred că în momentul de faţă vorbeşte la telefon... În 
acel moment se auzi un declic şi fata ridică receptorul, 
apăsă pe un buton şi spuse: Doi domni vor să discute cu 
dumneavoastră, domnişoară Martindale. Se uită la noi şi 
întrebă: îmi puteţi spune numele dumneavoastră, vă rog? 

— Hardcastle, spuse Dick. 

— Domnul Harscastle, domnişoară Martindale. Închise 
telefonul şi se ridică. Vă rog să mă urmaţi, spuse, 
îndreptându-se spre o uşă pe care, pe o plăcuţă de alamă, 
stătea scris DOMNIŞOARA MARTINDALE. Deschise uşa, se 
lipi de ea ca să ne facă loc să trecem, spuse: „Domnul 
Hardcastle”, şi o închise în urma noastră. 

Domnişoara Martindale stătea în spatele unui birou uriaş. 
Era o femeie cu o înfăţişare energică, un păr de un roşcat 
deschis, pieptănat într-o coafură înaltă, şi o privire vioaie. 
Să fi avut în jur de patruzeci de ani. 

Se uită pe rând la noi. 

— Domnul Hardcastle? 

Dick scoase una din cărţile lui de vizită oficiale şi i-o 
întinse. Eu m-am eschivat retrăgându-mă spre un scaun de 
lângă uşă. 

Sprâncenele gălbuie ale domnişoarei Martindale se 
înălţară a mirare şi, întrucâtva, a neplăcere. 

— Inspectorul detectiv Hardcastle? Cu ce vă pot ajuta, 
inspectore? 

— Am venit să vă cer o mică informaţie, domnişoară 
Martindale. Cred că sunteţi în măsură să mă ajutaţi. 

După tonul lui, am intuit că Dick intenţiona s-o ia prin 
învăluire, exercitându-şi farmecul. Personal, mă cam 
îndoiam că domnişoara Martindale ar fi sensibilă la farmec. 
Era genul de femeie pe care francezii îl etichetează atât de 
sugestiv la femme formidable. 

Eu studiam spaţiul înconjurător. Pe peretele de lângă 
biroul domnişoarei Martindale atârna o colecţie de 
fotografii cu autografe. Am recunoscut-o pe cea a doamnei 


Ariadne Oliver, scriitoarea de romane polițiste, pe care o 
cunoşteam şi eu cât de cât. A, dumitale sinceră, Ariadne 
Oliver. Al dumitale recunoscător, Garry Gregson, împodobea 
fotografia altui autor de romane din „seria neagră”, mort cu 
vreo şaisprezece ani în urmă. Veşnic a dumitale, Miriam, 
împodobea fotografia lui Miriam Hogg, o scriitoare 
specializată în romane de dragoste. Sexul era reprezentat 
de fotografia unui chelios cu aspect timid, semnat mărunţel, 
Cu recunoştinţă, Armand Levine. Trofeele aveau un aer de 
uniformitate. Aproape toţi bărbaţii ţineau în mână pipe şi 
purtau costume de tweed, iar femeile arătau serioase şi 
gata să se sufoce în blănuri. 

În timp ce ochii îmi hoinăreau pe pereţi, Hardcastle îşi 
derula întrebările. 

— Aveţi o angajată Sheila Webb, dacă nu mă înşel? 

— Corect. Mă tem că în momentul de faţă nu-i aici... Cel 
puţin... Apăsă pe butonul interfonului şi vorbi cu biroul 
celălalt. 

— Edna, s-a întors Sheila Webb? 

— Nu, domnişoară Martindale, încă nu. 

Domnişoara Martindale închise. 

— A plecat la un client puţin după prânz, explică ea. Mă 
gândeam că la ora asta s-o fi întors. E posibil ca de acolo să 
se fi dus la Curlew Hotel, unde avea o altă programare 
pentru ora cinci. 

— Înţeleg, spuse Hardcastle. Îmi puteţi spune câte ceva 
despre domnişoara Sheila Webb? 

— Prea multe nu vă pot spune. Este aici de... Să văd, da, 
de aproape un an. Munca ei s-a dovedit foarte 
satisfăcătoare. 

— Ştiţi unde a lucrat înainte să vină la dumneavoastră? 

— Dacă doriţi neapărat să ştiţi asta, cred că pot afla, 
inspectore. Trebuie să avem pe aici pe undeva dosarul ei cu 
referinţe. Din cât ţin eu minte, aşa, pe loc, mai înainte a 
lucrat la Londra şi patronii de acolo i-au dat nişte referinţe 


deosebit de bune. Cred, dar nu sunt sigură, că a lucrat la o 
firmă de afaceri, posibil o agenţie imobiliară. 

— Spuneţi că lucrează bine? 

— Absolut corespunzător, răspunse domnişoara 
Martindale, care era clar că nu era darnică privitor la 
laude. 

— Nu-i o profesionistă de primă clasă? 

— Nu, n-aş spune asta. Are o viteză de scris peste medie şi 
e destul de bine crescută. Este o dactilografă atentă, nu 
face greşeli. 

— În afară de relaţiile de serviciu, o cunoaşteţi ca 
persoană? 

— Nu. Cred că locuieşte cu o mătuşă. Aici, domnişoara 
Martindale deveni uşor nerăbdătoare. Pot să vă întreb de ce 
îmi puneţi toate aceste întrebări, inspectore Hardcastle? A 
intrat fata asta în vreun bucluc? 

— N-aş spune chiar asta, domnişoară Martindale. 
Cunoaşteţi o anume domnişoară Pebmarsh? 

— Pebmarsh, repetă domnişoara Martindale încreţindu-şi 
sprâncenele gălbuie. Acum când... Oh, desigur. La 
domnişoara Pebmarsh s-a dus Sheila în după-amiaza asta. 
Programarea era pentru ora trei. 

— Cum s-a făcut programarea? 

— Prin telefon. Domnişoara Pebmarsh a sunat şi a spus că 
are nevoie de o stenodactilografă şi că ar vrea să i-o 
trimitem pe domnişoara Webb. 

— A precizat că o vrea pe Sheila Webb? 

— Da. 

— La ce oră v-a sunat? 

— Am răspuns eu direct. Asta înseamnă că era în timpul 
pauzei de masă, care durează o oră. Aş spune fără să 
greşesc prea mult că era cam pe la două fără zece. În tot 
cazul, înainte de două. Ah, da, văd că mi-am notat în carnet. 
A fost fix la 1:49. 

— Aţi vorbit personal cu domnişoara Pebmarsh? Adică, era 
chiar ea la telefon? 


Domnişoara Martindale păru puţin mirată. 

— Presupun că da. 

— Dar nu i-aţi recunoscut vocea? Nu o cunoaşteţi 
personal? 

— Nu, nu o cunosc. Mi-a spus că o cheamă Millicent 
Pebmarsh, mi-a dat adresa - un număr în Wilbraham 
Crescent. Apoi, cum am spus, a cerut ca Sheila Webb, dacă 
e liberă, să vină la ea la ora trei. 

Era o declaraţie limpede, hotărâtă. M-am gândit că 
domnişoara Martindale ar fi un martor excelent. 

— Vreţi să fiţi amabil să-mi spuneţi despre ce e vorba? 
Întrebă uşor nerăbdătoare domnişoara Martindale. 

— Ei bine, vedeţi dumneavoastră, domnişoară Martindale, 
domnişoara Pebmarsh neagă că ar fi dat un astfel de 
telefon. 

Domnişoara Martindale făcu ochii mari. 

— Nu, zău! Extraordinar! 

— Pe de altă parte, dumneavoastră susţineţi că aţi primit 
un asemenea telefon, dar nu puteţi spune în mod, categoric 
că la telefon era domnişoara Pebmarsh. 

— Nu, fireşte că nu pot spune categoric. Nu o cunosc pe 
femeia asta. Dar nu văd care e interesul să faci un lucru ca 
ăsta. A fost cumva o farsă? 

— Ceva mai mult, spuse Hardcastle. A dat vreun motiv 
această domnişoară Pebmarsh sau cine o fi fost de ce o voia 
anume pe domnişoara Sheila Webb? 

Domnişoara Martindale reflectă o clipă. 

— Cred că a spus că Sheila Webb mai lucrase pentru ea. 

— Şi aşa e? 

— Sheila mi-a spus că nu-şi amintea să fi lucrat vreodată 
pentru domnişoara Pebmash. Dar asta nu e ceva foarte 
grăitor, inspectore. În definitiv, fetele se duc în atâtea 
locuri, la atâtea persoane, încât ar fi imposibil să-şi 
amintească dacă au lucrat într-un anumit loc cu nu ştiu câte 
luni în urmă. Sheila n-a fost prea categorică în acest sens. A 
spus doar că nu-şi amintea să fi fost acolo. Dar, serios, 


inspectore, chiar dacă toată povestea asta a fost o farsă, nu 
văd de ce vă interesează pe dumneavoastră? 

— La astă vreau să ajung. Când domnişoara Webb a ajuns 
în Wilbraham Crescent 19, a intrat în casă, mai precis în 
camera de zi. Mi-a spus că acestea erau instrucţiunile pe 
care le primise. De acord? 

— Foarte corect, spuse domnişoara Martindale. 
Domnişoara Pebmarsh mi-a spus că s-ar putea să ajungă 
acasă puţin mai târziu şi că Sheila trebuia să intre şi s-o 
aştepte. 

— Când domnişoara Webb a intrat în sufragerie, a dat 
peste un mort zăcând pe podea. 

Domnişoara Martindale se holbă la el. O clipă, nu fu în 
stare să articuleze nici un cuvânt, apoi rosti cu greu: 

— Aţi spus un mort, inspectore? 

— Un bărbat ucis. De fapt, înjunghiat. 

— Vai de mine, vai de mine! Fata trebuie să fie tare 
tulburată. Părea genul de eufemism caracteristic 
domnişoarei Martindale. 

— Vă spun ceva numele de Curry, domnişoară Martindale? 
Domnul R. H. Curry? 

— Nu cred, nu. 

— De la Metropolis and Provincial Insurance Company? 

Domnişoara Martindale continuă să clatine din cap. 

— Îmi înţelegeţi dilema, spuse Hardcastle. Dumneavoastră 
spuneţi că domnişoara Pebmarsh v-a dat telefon şi a cerut 
ca Sheila Webb să meargă acasă la ea, la ora trei. 
Domnişoara Pebmarsh neagă că a făcut aşa ceva. Sheila 
Webb ajunge acolo şi găseşte un mort. Aşteptă optimist. 

Dar domnişoara Martindale se uita prostită la el. 

— Totul îmi pare de domeniul fantasticului, spuse ea 
dezaprobator. 

Dick Hardcastle oftă şi se ridică. 

— Drăguţ loc aveţi aici, spuse el politicos. Sunteţi de câtva 
timp în afaceri, nu-i aşa? 


— De cincisprezece ani. Ne-am descurcat extrem de bine. 
Am pornit la scară mică, apoi ne-am extins într-atât încât 
abia mai puteam face faţă cererilor. Am acum opt angajate 
care au tot timpul de lucru. 

— Văd că vă ocupați mult de literatură. 

Hardcastle se uită la fotografiile de pe perete. 

— Da, dintr-un început m-am specializat în scrisori. 
Fusesem mulţi ani secretara unui bine cunoscut autor de 
romane polițiste, domnule Garry Gregson. De fapt, biroul 
ăsta l-am înfiinţat cu ajutorul unei moşteniri de la el. 
Cunoşteam o mulţime de colegi ai lui, scriitori, şi ei m-au 
recomandat. Cunoştinţele mele privind exigenţele 
scriitorilor s-au dovedit de folos. Ofer un serviciu foarte util 
în ceea ce priveşte muncă de cercetare necesară - date şi 
citate, aspecte legale ale anchetelor şi procedura poliţiei, 
detalii referitoare la otrăvuri. Tot felul de lucruri de acest 
gen. Apoi nume străine şi adrese şi restaurante pentru cei 
care plasează acţiunea romanului în străinătate. Pe 
vremuri, oamenilor nu le prea păsa de precizie, dar în ziua 
de azi cititorii sunt foarte exigenţi. 

Domnişoara Martindale se opri. Hardcastle spuse 
politicos: 

— Sunt convins că aveţi pentru ce să vă felicitaţi. 

Se îndreptă către uşă. Am deschis-o înainte lui. 

În biroul exterior, cele trei fete se pregăteau de plecare. 
Maşinile de scris fuseseră închise sub capacele lor. 
Recepţionera Edna stătea amărâtă ţinând într-o mână un 
toc cui iar în cealaltă pantoful din care se rupsese. 

— Îi am doar de o lună, se văita ea. Şi au fost foarte 
scumpi. Şi numai din cauza nenorocitului ăla de grătar de 
lângă cofetăria din colţ de aici! Mi-am prins tocul în el şi s-a 
dus! Nici n-am mai putut să mai merg, a trebuit să-mi scot 
pantofii şi mai aveam şi două cornuri în mână, şi cum am să 
ajung acasă sau la autobuz nici nu ştiu. 

În clipa aceea Edna recepţionă prezenţa noastră şi 
ascunse repede pantoful dătător de bătaie de cap, 


aruncându-i domnişoarei Martindale o privire neliniştită, 
din care am ghicit că domnişoara Martindale nu era genul 
de femeie care aprecia tocurile cui. Ea personal purta 
pantofi de piele fără toc. 

— Vă mulţumesc, domnişoara Martindale, spuse 
Hardcastle. Îmi pare rău că v-am răpit atât de mult timp. 
Dacă se întâmplă să vă aduceţi aminte de ceva... 

— Se înţelege de la sine, i-o reteză cu destulă bruscheţe 
domnişoara Martindale. 

În timp ce ne suiam în maşină, am spus. 

— Aşadar, în ciuda suspiciunilor tale, povestea Sheilei 
Webb se dovedeşte cât se poate de adevărată. 

— Bine, bine. Ai învins. 

Capitolul V. 

— Mami! Strigă Ernie Curtin, întrerupându-şi pentru o 
clipă bâzâitul şi bârâitul cu care însoțea mişcările unei 
rachete mici de metal pe pervazul ferestrei, menite să imite 
lansarea unei nave spaţiale spre Venus. Mami, n-o să-ţi vină 
să crezi! 

Doamna Curtin, o femeie cu o faţă aspră, îşi văzu mai 
departe de spălatul vaselor şi nu răspunse. 

— Mami, o maşină de poliţie s-a oprit în faţa casei noastre. 

— Termină cu minciunile, Ernie, spuse doamna Curtin 
aşezând la uscat ceştile şi farfurioarele. Ştii ce ţi-am spus 
despre asta. 

— Nu mint niciodată, spuse cu demnitate Curtin. Şi chiar e 
o maşină de poliţie din care ies doi bărbaţi. 

Doamna Curtin se răsuci spre odrasla ei. 

— Ce-ai mai făcut acum? Întrebă ea. Ne-ai băgat în bucluc, 
asta ai făcut! 

— Ba nu, n-am făcut nimic! 

— Trebuie că are legătură cu Alf ăla. Cu el şi cu şleahta lui. 
Auzi, bandă! Ţi-am spus, şi ţi-a spus şi taică-tu, că bandele 
nu e respectabile. Se lasă cu belele. Mai întâi ai să fii adus 
într-un tribunal pentru minori şi pe urmă ai să fii trimis la o 


casă de reeducare. Ori eu n-am să îngădui una ca asta, auzi 
tu? 

— Uite-i că vin spre uşa de la intrare, anunţă Ernie. 

Doamna Curtin lăsă chiuveta şi veni la fereastră lângă 
odrasla ei. În acel moment se auzi o bătaie în uşă. 
Ştergându-şi în grabă mâinile cu prosopul de vase, doamna 
Curtin ieşi pe coridor şi deschise uşa. Se uită sfidătoare şi 
îndoită la cei doi bărbaţi din prag. 

— Doamna Curtin? Întrebă volubil bărbatul mai înalt. 

— Ea, răspunse doamna Curtin. 

— Pot să intru o clipă? Sunt inspectorul detectiv 
Hardcastle. 

Doamna Curtin se trase înapoi cam fără voie. Deschise o 
uşă şi-l invită pe inspector să intre. Era o cămăruţă foarte 
ordonată şi curată care dădea impresia că numai rar se 
intra în ea, impresie care era întru totul corectă. 

Ernie, împins de la spate de curiozitate, veni pe coridor şi 
se strecură pe uşă. 

— Fiul dumitale? Întrebă inspectorul Hardcastle. 

— Da, spuse doamna Curtin şi adăugă bătăioasă: E un 
copil cuminte, orice aţi spune dumneavoastră. 

— Sunt convins că e, spuse politicos inspectorul 
Hardcastle. 

Faţa doamnei Curtis se mai relaxă. 

— Am venit să-ţi pun câteva întrebări despre Wilbraham 
Crescent 19. Am înţeles că lucrezi acolo. 

— Nici n-am spus că nu, spuse doamna Curtin, nereuşind 
încă să se lepede de indispoziţia anterioară. 

— Pentru o anume domnişoară Millicent Pebmarsh. 

— Da, muncesc pentru domnişoara Pebmarsh. O doamnă 
foarte cumsecade. 

— Oarbă, spuse inspectorul Hardcastle. 

— Da, sărmana de ea. Dar nici nu v-ar veni să credeţi cum 
ştie toate unde e şi cum se mişcă de colo-colo. lese şi pe 
stradă şi mai şi traversează. Nu e una din alea care să 
strâmbe din nas din te miri ce ca altele pe care le ştiu eu. 


— Lucrezi acolo dimineaţa? 

— Aşa-i. Mă duc cam pe la nouă jumătate, zece, şi plec la 
doişpe sau când termin. Apoi se repezi: Doar n-o să spuneţi 
că s-a furat ceva, nu? 

— Ba dimpotrivă, spuse inspectorul cu gândul la cele patru 
ceasuri. 

Doamna Curtin se uită buimacă la el. 

— Care-i necazul? Întrebă ea. 

— Azi după-amiază, în Wilbraham Crescent 19, în camera 
de zi a fost găsit un bărbat mort. 

Doamna Curtin căscă ochii. Ernie Curtin, în plin extaz, 
deschise gura să spună „Trăsnet!”, dar se gândi că nu era 
înţelept să atragă atenţia asupra sa, drept care o închise la 
loc. 

— Mort? Întrebă neîncrezătoare. În camera de zi? 

— Da. Fusese înjunghiat. 

— Adică o crimă? 

— Da, crimă. 

— Cin' l-a omorât? Întrebă răstit doamna Curtin. 

— Mă tem că n-am ajuns chiar atât de departe încă să ştim 
asta. Ne-am gândit că poate ne-ai putea ajuta. 

— Nu ştiu nimic despre crimă, spuse cu hotărâre doamna 
Curtin. 

— Nu, dar s-au ivit câteva probleme. De pildă, s-a 
prezentat vreun bărbat acolo azi dimineaţă? 

— Nu-mi aduc aminte aşa ceva. Azi nu. Ce fel de bărbat 
era? 

— Un bărbat în vârstă, cam la şaizeci de ani, îmbrăcat 
respectabil într-un costum de culoare închisă. Se poate să 
se fi prezentat ca agent de asigurări. 

— Nu l-aş fi lăsat înăuntru, spuse doamna Curtin. Putea fi 
el agent de asigurări sau nu ştiu ce vânzător, că tot nu l-aş fi 
lăsat. Domnişoarei Pebmarsh nu-i plac ăştia care vând pe la 
uşi, şi nici mie. 

— După cartea de vizită găsită asupra lui, numele 
bărbatului era domnul Curry. Ai auzit vreodată numele 


ăsta? 

— Curry? Curry? Doamna Curtin clătină din cap. Îmi sună 
a indian, spuse ea, bănuitoare. 

— Oh, nu, nu era indian. 

— Cine l-a găsit... Domnişoara Pebmarsh? 

— O domnişoară, o stenodactilografă. Se pare că s-a făcut 
o încurcătură, şi a fost trimisă acolo să lucreze ceva pentru 
domnişoara Pebmarsh. Ea a descoperit cadavrul. Cam în 
acelaşi timp s-a întors şi domnişoara Pebmarsh. 

Doamna Curtin scoase un oftat adânc. 

— Ce chestie, ce chestie! Spuse ea. 

— O să te rugăm la un moment dat să te uiţi la cadavrul 
acestui om şi să ne spui dacă l-ai mai văzut prin Wilbraham 
Crescent sau dacă s-a mai prezentat vreodată la locuinţa 
domnişoarei Pebmarsh. Ea afirmă categoric că n-a fost 
niciodată acolo. Acum aş mai vrea să ştiu câteva 
mărunţişuri, ca să zic aşa. Îţi poţi aminti pe loc câte ceasuri 
sunt în camera de zi? 

Doamna Curtin nici măcar nu stătu să se gândească. 

— Este ceasul ăla mare din perete. Sare şi strigă „cucu”. 
Nu o dată mi-a sărit inima. Adăugă repede: Nu m-am atins 
de niciunul din ele. Niciodată n-o fac. Domnişoarei 
Pebmarsh îi place să le întoarcă şi să le şteargă de praf 
singură. 

— Ceasurile n-au nimic, o linişti inspectorul. Eşti sigură că 
azi dimineaţă erau numai două ceasuri în camera de zi? 

— Bine-nţeles. Care altele puteau să fie? 

— Nu era, de pildă, un cesuleţ din argint în formă de 
caleaşcă sau unul aurit, ăsta era pe poliţa căminului, sau un 
ceas de porțelan cu floricele pe el, sau un ceas îmbrăcat în 
piele care avea scris într-un colţ „Rosemary”? 

— Bine-nţeles că nu era. Nici vorbă de aşa ceva. 

— Dacă ar fi fost, le-ai fi observat? 

— Bine-nţeles că da. 

— Fiecare din ceasurile astea patru arătau cam cu ooră 
mai mult decât pendula şi ceasul cu cuc. 


— Trebuie că erau străine. Eu şi bătrânul meu am fost o 
dată într-o excursie cu autocarul în Elveţia şi Italia şi pe 
acolo erau cu o oră mai înainte. Trebuie să aibă vreo 
legătură cu Piaţa Comună despre care se face atâta tărăboi. 
Eu nu mă omor după Piaţa Comună, şi nici domnul Curtin. 
Anglia e prea bună pentru mine. 

Inspectorul Hardcastle refuză să fie atras în politică. 

— Îmi poţi spune exact la ce oră ai plecat azi de la 
domnişoara Pebmarsh? 

— La doişpe şi un sfert punct. 

— Domnişoara Pebmarsh era atunci acasă? 

— Nu, nu se-ntorsese. De obicei se întoarce cam între 
doişpe şi doişpe jumate, dar asta nu e bătută în cuie. 

— Şi când plecase de acasă? 

— Înainte să ajung eu acolo, la zece. 

— Mulţumesc, doamnă Curtin. 

— Treaba aia cu ceasurile pare ciudată, spuse doamna 
Curtin. Poate domnişoara Pebmarsh a fost la o licitaţie. 
După cum spuneţi că arătau, par antichităţi. 

— Domnişoara Pebmarsh merge des la licitaţii? 

— Cam acum patru luni a luat de la o licitaţie un covor din 
păr de cămilă. Era într-o stare foarte bună. Mi-a spus că a 
fost foarte ieftin. A mai cumpărat şi nişte draperii de 
catifea. Au mai trebuit scurtate, dar în rest erau ca noi. 

— Dar ea nu cumpără de regulă la licitaţii bibelouri sau 
tablouri sau porţelanuri sau altele în genul ăsta? 

Doamna Curtin clătină din cap. 

— Din câte ştiu eu, nu, dar e greu de spus la licitaţii. Adică, 
te ia valul. Când ajungi acasă îţi spui: „de ce-oi fi făcut eu 
asta?” O dată am cumpărat şase borcane cu dulceaţă. Când 
m-am gândit mai bine, mi-am zis că puteam să le scot mai 
ieftin. La fel cu ceştile şi farfurioarele. Puteam să le iau mai 
ieftin miercurea, în piaţă. 

Dându-şi seama că, deocamdată, nu mai avea ce afla, 
inspectorul Hardcastle plecă. Ernie prinse momentul să-şi 
aducă o contribuţie personală la subiectul în cauză. 


— Crimă! Trăsnet! Spuse Ernie. 

În mintea lui, cucerirea spaţiului extraterestru fu înlocuită 
de un subiect absolut pământean şi palpitant. 

— Domnişoara Pebmarsh nu putea să-i ia mau', nu-i aşa? 
Sugeră el cu jind. 

— Nu mai vorbi ca un neghiob! Îl mustră mama. Prin 
minte îi trecu un gând. Mă întreb dacă nu trebuie să îi 
spun... 

— Ce să-i spui, mami? 

— Nu te priveşte! Nimic. 

Capitolul VI 

După ce ne-am ghiftuit cu două fripturi bune, în sânge, 
udate bine cu bere, Dick Hardcastle oftă satisfăcut, anunţă 
că se simte mai bine şi spuse: 

— La dracu cu agenţii de asigurări morţi, ceasurile 
fanteziste şi fetele care urlă! Să auzim isprăvile tale, Colin. 
Credeam să ai terminat-o cu partea asta de lume. Şi când 
colo, iată-te bântuind pe străzile lăturalnice din Crowdean. 
N-au deloc nevoie de un biolog în Crowdean, te asigur. 

— Nu strâmba din nas la biologia marină, Dick. E un 
domeniu foarte util. Simpla ei menționare plictiseşte atât de 
tare oamenii şi îi face să-i apuce groaza că ai de gând să le 
vorbeşti despre ea, încât nu mai trebuie să te explici. 

— Nici o şansă să te dai de gol, ai? 

— Uiţi că sunt biolog marin, am spus cu răceală. Mi-am 
luat doctoratul în asta la Cambridge. E un domeniu foarte 
interesant şi am de gând să mă întorc la el într-o bună zi. 

— Ştiu la ce ai lucrat, fireşte, spuse Hardcastle. Şi te 
felicit. Procesul lui Larkin e luna viitoare, nu-i aşa? 

— Da. 

— E uimitor cum a reuşit să transmită atâta timp marfa în 
afară. Te-ai fi aşteptat ca cineva să intre la bănuieli. 

— Nu, n-am bănuit, să ştii. Când îţi intră în cap că un tipe 
fără cusur, nu-ţi mai trece prin minte că s-ar putea să nu fie. 

— Trebuie că era deştept, comentă Dick. 

Am clătinat din cap. 


— Nu, nu cred că era... Cred că a făcut doar ce i s-a spus. 
A avut acces la documente foarte importante. Le-a scos 
afară, ei le-au fotografiat şi i le-au înapoiat, şi ele au fost 
înapoi la locul lor în aceeaşi zi. În privinţa asta, organizarea 
a fost bună. El şi-a făcut un obicei din a lua masa zilnic în alt 
loc. Îşi agăța pardesiul întotdeauna acolo unde se găsea un 
pardesiu exact la fel, deşi omul care purta celălalt pardesiu 
nu era întotdeauna acelaşi. Pardesiele erau schimbate, dar 
cel care le schimba nu vorbea niciodată cu Larkin, iar 
Larkin nu vorbea niciodată cu el. Ne-ar plăcea să ştim mai 
multe despre acest mecanism. Totul a fost foarte bine 
plănuit şi perfect sincronizat. Cineva a avut cap. 

— Şi de asta încă mai dai târcoale bazei militare navale de 
la Portlerbury? 

— Da, avem un capăt al firului la Portlerbury, şi-l 
cunoaştem şi pe cel din Londra. Ştim unde şi când şi cum şi- 
a primit Larkin plata. Dar există o verigă lipsă. Între cele 
două capete ale firului există o organizaţie a naibii de bine 
pusă la punct. Asta-i-partea care ne interesează pentru că 
aici e creierul de care îţi spuneam. Undeva există un cartier 
general foarte bun, cu o planificare excelentă, care lasă o 
urmă fantastic de încâlcită şi derutantă. 

— De ce s-a băgat Larkin în treaba asta? Idealism politic? 
Un eu exacerbat? Sau pur şi simplu bani? 

— Nu era deloc idealist, am răspuns. Doar pentru bani, aş 
spune. 

— Nu puteai să-l prinzi mai repede aşa? Cheltuia banii, 
nu? Nu-i punea sub saltea. 

— Oh, nu, azvârlea cu banii în stânga şi-n dreapta. De fapt, 
am pus mâna pe el puţin mai devreme decât recunoaştem. 

Hardcastle dădu înţelegător din cap. 

— Înţeleg. L-aţi înhăţat şi apoi l-aţi folosit niţel. Aşa e? 

— Mai mult sau mai puţin. Transmisese câteva informaţii 
foarte valoroase înainte să punem mâna pe el, aşa că l-am 
lăsat să mai transmită şi altele, aparent la fel de preţioase. 


În departamentul de care aparţin, trebuie să ne resemnăm 
să părem şi proşti din când în când. 

— Nu cred că aş râvni la slujba ta, Colin, spuse gânditor 
Hardcastle. 

— Nu e palpitantă cum crede lumea că e. În treacăt fie 
spus, de regulă e cât se poate de monotonă. Dar dincolo de 
asta există ceva. În ziua de azi ajungi să crezi că nimic nu e 
cu adevărat secret. Noi cunoaştem secretele Lor, iar Ei 
cunosc secretele noastre. Deseori agenţii noştri sunt agenţii 
Lor, iar agenţii Lor sunt foarte adesea agenţii noştri. Şi în 
final devine un coşmar ca să mai ştii cine pe cine trage pe 
sfoară! Uneori cred că fiecare cunoaşte secretele celuilalt şi 
că ambele părţi intră într-un gen de conspirație ca să se 
prefacă că n-o ştiu. 

— Înţeleg ce vrei să spui, rosti gânditor Hardcastle. 

Apoi mă privi curios. 

— Înţeleg de ce dai târcoale bazei din Portlebury. Dar 
Crowdean e la mai bine de zece mile de Portlebury. 

— Ceea ce mă intereasează cu adevărat sunt Crescent- 
urile. 

— Crescent-urile? 

— Da, sau altfel spus, lunile, sau luna la plural. Luna nouă, 
răsăritul lunii şi aşa mai departe. Mi-am început căutarea în 
Portlebury. E acolo o cârciumă numită Semiluna. Am 
pierdut mult timp pe treaba asta. Suna ideal. Apoi mai sunt 
Luna şi Stelele, Răsăritul de Lună, Secera Veselă, Crucea şi 
Semiluna - asta e într-un locşor numit Seamede. Nimic de 
făcut. Pe urmă am abandonat luna şi stelele şi m-am ocupat 
numai de Crescenturi. Sunt mai multe Crescenturi în 
Portlebury. Lansbury Crescent, Aldridge Crescent, 
Livermead Crescent, Victoria Crescent. 

Faţa uluită a lui Dick m-a făcut să râd. 

— Nu te mai uita aşa, Dick! Am pornit de la ceva tangibil. 

Mi-am scos portofelul şi am extras din el o foaie de hârtie 
pe care i-am întins-o. Era o foaie de scris, aşa cum găseşti în 


camera fiecărui hotel, pe care o mână stângace schiţase 
ceva. 

— Un tip pe nume Hanbury avea asta în portofel. Hanbury 
a făcut treabă serioasă în cazul Larkin. Era bun, foarte bun. 
A fost călcat de o maşină în Londra, maşină care a dispărut 
ca fulgerul. Nimeni n-a apucat să-i ia numărul. Nu ştiu ce 
înseamnă asta, dar e ceva pe care Hanbury l-a schiţat, sau l- 
a copiat pentru că l-a considerat important. Să-i fi venit 
vreo idee? Sau a văzut sau a auzit ceva? Ceva care are 
legătură cu o lună sau o semilună, numărul 61 şi inițiala M. 
Când a murit i-am luat-o eu. Nu ştiu încă ce caut, dar sunt 
foarte sigur că e ceva de găsit. Nu ştiu ce înseamnă nr. 61. 

Nu ştiu ce înseamnă inițiala M. De trei săptămâni mă 
învârt în jurul lui Portlebury, pe diferite raze, fără să fi 
obţinut ceva. Crowdean e pe ruta mea. Aşa că asta e cam 
tot despre „isprăvile” mele. Cinstit, Dick, nu mă aşteptam la 
prea multe de la Crowdean. Aici există un singur Crescent. 
Wilbraham Crescent. Aveam de gând să dau o raită prin 
Wilbraham Crescent şi să văd ce e cu numărul 61 înainte să 
te întreb dacă n-ai un fir care să mă ajute. Asta făceam azi 
după-amiază... Dar n-am găsit numărul 61. 

Hotel Barrngton 

Berners Street 

London W.2 

— După cum ţi-am spus, la 61 locuieşte un constructor 
local. 

— Iar asta nu e ceea ce caut eu. Au primit vreun ajutor 
străin? 

— S-ar putea. În ziua de azi mulţi primesc. Dacă-i aşa, 
trebuie să fie înregistrat. Mă uit mâine şi îţi spun. 

— Mulţumesc, Dick. 

— Mâine fac două cercetări de rutină în casele vecine cu 
nr. 19. Dacă au văzut pe cineva intrând în casă, etc. Aş 
putea include şi casele din spatele numărului 19, cele ale 
căror grădini se învecinează cu ea. Dacă vrei, te iau cu 
mine. 


Am primit oferta cu braţele deschise. 

— Voi fi subalternul tău, sergentul Lamb, şi voi lua notițe. 
Am rămas înţeleşi să ne întâlnim în sediul poliţiei, dimineaţa 
următoare la nouă treizeci. 

A doua zi am ajuns la ora stabilită şi l-am găsit pe prietenul 
meu scoțând flăcări pe nas de furie. 

După ce şi-a expediat un subaltern cu privire de câine 
bătut, l-am întrebat ce se întâmplase. 

O clipă, Hardcastle fu incapabil să vorbească. Apoi izbucni: 

— Blestematele alea de ceasuri! 

— Iarăşi ceasurile? Ce s-a mai întmplat cu ele? 

— Lipseşte unul. 

— Lipseşte? Care? 

— Cel de voiaj. Cel cu „Rosemary” într-un colţ. 

Am fluierat. 

— Pare absolut fantastic. Cum s-a întâmplat? 

— Proştii dracului... lar eu sunt unul dintre ei, nici o 
grijă... (Dick era un om foarte sincer). Când faci un lucru, 
trebuie să-l faci ca lumea, altfel toată treaba se duce 
dracului! Ei bine, ceasurile erau bine-mersi ieri în camera 
de zi. Am pus-o pe domnişoara Pebmarsh să le pipăie şi să- 
mi spună dacă îi erau cunoscute. Nu-i erau. Apoi au venit să 
ridice cadavrul. 

— Şi? 

— Am ieşit până la poartă să supraveghez treaba, apoi m- 
am întors în casă, am vorbit cu domnişoara Pebmarsh care 
era în bucătărie spunându-i că iau ceasurile şi îi las o 
chitanţă pentru ele. 

— Îmi aduc aminte. Te-am auzit. 

— Apoi i-am spus fetei că am s-o trimit acasă cu una din 
maşinile noastre şi te-am rugat pe tine s-o însoţeşti până la 
maşină. 

— Da. 

— l-am dat domnişoarei Pebmarsh chitanţa, deşi ea 
spunea că nu e nevoie din moment ce ceasurile nu sunt ale 
ei. Apoi am venit la tine. l-am spus lui Edwards să 


împacheteze cu grijă ceasurile din camera de zi şi să le 
aducă aici. Pe toate, în afară de ceasul cu cuc şi, fireşte, de 
pendulă. Uite, aici am greşit. Trebuia să fi spus clar patru 
ceasuri. Edwards spuse că s-a dus imediat în casă şi a făcut 
ce i-am spus. El susţine una şi bună că nu erau decât trei 
ceasuri, cu excepţia celor două fixate. 

— N-a trecut prea mult timp. Asta înseamnă... 

— Muierea asta, Pebmarsh, putea s-o fi făcut. Putea să fi 
luat ceasul după ce am ieşit din cameră şi să se fi dus cu el 
direct la bucătărie. 

— Foarte posibil. Dar de ce? 

— Avem o mulţime de aflat. Mai e cineva? Putea s-o fi făcut 
fata? 

Am reflectat. 

— Nu cred. Eu... M-am oprit, amintindu-mi ceva. 

— Aşadar ea a făcut-o, spuse Hardcastle. Continuă. Când a 
fost asta? 

— "Tocmai ieşeam spre maşina poliţiei, am spus nefericit. 
Ea îşi uitase mănuşile. M-am oferit să i le aduc eu, darea a 
spus: „Oh, ştiu precis unde trebuie să le fi scăpat. Nu mă 
deranjează să intru în camera aia acum că au luat 
cadavrul”, şi s-a întors în fugă în casă. Dar n-a lipsit decât 
un minut... 

— Când s-a întors, îşi pusese mănuşile sau le avea în 
mână? 

Am ezitat. 

— Da... Da, cred că şi le pusese. 

— E clar că nu, altfel n-ai fi ezitat. 

— Probabil că le-a îndesat în poşetă. 

— Necazul e că ţi s-au aprins călcâiele după fata asta, 
spuse pe un ton acuzator Hardcastle. 

— Nu fi tâmpit! M-am apărat cu tărie. Am văzut-o pentru 
prima dată în viaţa mea ieri după-amiază şi nu se poate 
spune că a fost într-un cadru romantic. 

— Eu n-aş băga mâna-n foc. Nu în fiecare zi tinerii au de a 
face cu fete care le pică în braţe urlând după ajutor în mult 


gustatul stil victorian. Asta îi face să se simtă eroi şi 
protectori galanţi. Numai că tu trebuie să încetezi s-o mai 
protejezi. Asta-i clar. Fata asta ar putea fi vârâtă până-n gât 
în crima asta. 

— Spui că fetişcana asta numai atâtica a înfipt un cuţit în 
individ, l-a ascuns undeva cu atâta grijă încât niciunul din 
detectivii tăi n-a putut să-l găsească, apoi a ieşit deliberat 
ţipând în stradă ca să mă impresioneze? 

— Ai rămâne trăsnit câte am văzut la viaţa mea, spuse 
întunecat Hardcastle. 

Eram indignat. 

— Nu-ţi dai seama câte spioane superbe de toate 
naţionalităţile s-au perindat prin viaţa mea? Şi unse cu 
toate alifiile, nu glumă! Sunt imun la toate şiretlicurile 
femeieşti. 

— Până la urmă orice naş îşi are naşul, spuse Hardcastle. 
Totul depinde de gen. Sheila Webb pare să fie genul tău. 

— În tot cazul, nu pricep de ce eşti atât de pornit 
împotriva ei. 

— Nu-s pornit împotriva ei, dar trebuie să încep de 
undeva. Cadavrul a fost găsit în casa lui Pebmarsh. Asta o 
implică pe Pebmarsh. Cadavrul a fost descoperit de Webb, 
şi nu-i nevoie să-ţi mai spun de câte ori s-a dovedit că prima 
persoană care a descoperit cadavrul unui om a fost aceeaşi 
persoană care l-a văzut ultima oară în viaţă. Atâta timp cât 
nu apar noi fapte, femeile astea două rămân pe scenă. 

— Când am intrat eu în camera aia chiar după trei, omul 
era mort de cel puţin o jumătate de oră, probabil mai mult. 
Ce zici de asta? 

— Sheila Webb a fost plecată la masă de la 1:30 la 2:30. 

L-am privit exasperat. 

— Ce-ai aflat despre Curry? 

Hardcastle răspunse cu o amărăciune neaşteptată: 

— Nimic! 

— Cum adică... Nimic? 

— Doar că nu există. Nu există o asemenea persoană. 


— Ce spun cei de la Metropolis Insurance Company? 

— Nici ei n-au nimic de spus, pentru că nu există aşa ceva. 
Metropolis and Provincial Insurance Company nu există. 
Cât despre domnul Curry din Denvers Street 7, nu există 
nici un domn Curry, nici o Denvers Street 7 sau alt număr. 

— Interesant. Adică a avut la el o carte de vizită fantomă, 
imprimată cu un nume fantomă, o adresă şi o companie de 
asigurări fantomă? 

— Pare-se. 

— Ce chestie! 

Hardcastle ridică din umeri. 

— Deocamdată mergem pe ghicite. Poate că strângea 
chete fantomă. Poate că aşa se introducea în case şi făcea 
cine ştie ce matrapazlâcuri. Poate că era un escroc sau un 
colecţionar de bagatele sau un detectiv particular. Pur şi 
simplu nu ştim. 

— Dar veţi descoperi. 

— Da, până la urmă vom descoperi. l-am trimis 
amprentele la verificat să vedem dacă nu are cazier. Dacă 
are, am făcut un pas mare. Dacă nu, va fi mai complicat. 

— Detectiv particular, am spus gânditor. Asta-mi place. 
Deschide anumite... Posibilităţi. 

— Posibilităţi sunt tot ce avem până acum. 

— Când e ancheta? 

— Poimâine. Pur formală şi cu amânare. 

— Ce spune proba medicală? 

— A fost înjunghiat cu un instrument ascuţit. Ceva în genul 
unui cuţit de bucătărie pentru legume. 

— Asta o cam scoate din cauză pe domnişoara Pebmarsh, 
nu? Ar fi cam greu pentru o femeie oarbă să înjunghie un 
bărbat. Presupun că e oarbă, nu? 

— Da, de oarbă e oarbă. Am verificat. Şi este exact ceea ce 
spune. A fost profesoară la o şcoală în North Country, 
profesoară de matematică. În urmă cu vreo şaisprezece ani 
şi-a pierdut vederea, a urmat un curs de Braille, etc., şi în 
cele din urmă a obţinut un post la Aaronberg Institute. 


— N-ar putea să aibă ceva la cap? 

— O fixaţie pentru ceasuri şi agenţi de asigurări? 

— Totul e atât de fantastic încât nici nu se poate descrie în 
cuvinte! Nu m-am putut abţine să nu spun cu un oarecare 
entuziasm. Ca Ariadne Oliver în cele mai proaste momente 
ale ei, sau ca defunctul Gary Gregson în vârf de formă. 

— Dă-i înainte, distrează-te! Nu tu eşti inspectorul 
însărcinat cu cazul ăsta. Nu tu trebuie să mulţumeşti un 
superintendent sau un şef de poliţie. 

— Bine, gata! Poate vom scoate ceva util de la vecini. 

— Mă îndoiesc, spuse cu amărăciune Hardcastle. Dacă 
omul a fost înjunghiat în faţa grădinii şi doi bărbaţi mascaţi 
l-au cărat în casă, nimeni nu s-ar fi uitat pe fereastră, sau ar 
fi văzut ceva. Ghinionul e că ăsta nu-i un sat. Wilbraham 
Crescent e un cartier rafinat. Până la ora unu, femeiele 
angajate cu ziua care ar fi putut vedea ceva deja au plecat 
acasă. Nu vezi pe stradă nici măcar un cărucior pentru 
Copii... 

— Nu există nici un invalid în vârstă care stă toată ziua la 
fereastră? 

— Asta vreau, dar n-am găsit. 

— Ce-i cu numerele 18 şi 20? 

— La 18 stă domnul Waterhouse, funcţionar administrator 
la firma de avocatură Gainsford şi Swettenham şi sora lui 
care îşi petrece timpul liber administrându-l pe el. Despre 
20, tot ce ştiu e că femeia care locuieşte acolo are în jur de 
douăzeci de pisici. Nu-mi plac pisicile... 

I-am spus că viaţa de poliţist e grea şi am plecat. 

Capitolul VII 

Domnul Waterhouse, şovăâind pe treptele casei de la nr. 18, 
se uită nervos în spate, la sora sa. 

— Eşti sigură că n-ai să ai nimic? O întrebă domnul 
Waterhouse. 

Domnişoara Waterhouse pufni cu indignare. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, James. 


Domnul Waterhouse arăta ca un om care îşi cere scuze. 
Atât de des trebuia să-şi ceară scuze că deja aerul vinovat 
ajunsese parte integrantă din înfăţişarea sa. 

— Păi, draga mea, vroiam doar să spun că, având în 
vedere ce s-a întâmplat ieri alături... 

Domnul Waterhouse se pregătea să plece la firma de 
avocatură unde lucra. Era un bărbat îngrijit, cărunt, cu 
umerii uşor căzuţi şi cu o faţă mai degrabă cenuşie decât 
rozalie, deşi nu părea câtuşi de puţin bolnav. 

Domnişoara Waterhouse era înaltă, colţuroasă, genul de 
femeie dintr-o bucată, care nu tolera fleacurile sau 
prosteala. 

— Există vreun motiv, James, ca, din cauză că în casa de 
alături a fost omorât ieri un om, să fiu şi eu omorâtă azi? 

— Păi, Edith, asta depinde foarte mult de cine a comis 
crima nu-i aşa? 

— De fapt, tu crezi că ezistă cineva care cutreieră în sus şi- 
n jos Wilbraham Crescent alegându-şi o victimă din fiecare 
casă? Zău, James, asta-i aproape blasfemie. 

— Blasfemie, Edith? Întrebă domnul Waterhouse uimit din 
cale afară. Niciodată nu i-ar fi trecut prin cap un asemenea. 
Aspect al remarcii lui. 

— Evocarea Paştelui evreiesc, spuse domnişoara 
Waterhouse. Care, dă-mi voie să-ţi reamintesc, este Sfânta 
Scriptură. 

— Asta e niţel cam exagerat, Edith. 

— Aş vrea să-l văd eu pe ăla care vine aici şi încearcă să 
mă omoare pe mine, spuse curajoasă domnişoara 
Waterhouse. 

Fratele ei reflectă în sinea lui că o asemenea situaţie părea 
într-adevăr cu totul improbabil. Dacă el personal şi-ar fi ales 
o victimă, în nici un căz n-ar fi ales-o pe sora lui. Dacă 
cineva ar fi cutezat să facă una ca asta, existau toate 
şansele ca acel cineva să fie doborât cu vătraiul sau cu bara 
de fier de la uşă şi predat poliţiei într-o stare deplorabilă şi 
umilitoare. 


— Vroiam doar să spun că... Ei bine... Există pe aici nişte 
figuri în mod clar indezirabile. 

— Încă nu ştim prea multe despre ce s-a întâmplat, spuse 
domnişoara Waterhouse. Umblă tot felul de zvonuri. 
Doamna Head a auzit azi dimineaţă nişte poveşti absolut 
fantastice. 

— Îmi închipui, îmi închipui, spuse domnul Waterhouse şi 
se uită la ceas. Nu dorea câtuşi de puţin să audă poveştile 
cu care venise vorbăreaţa lor femeie în casă. Sora lui nu-şi 
pierdea niciodată timpul să demitizeze aceste senzaţionale 
produse ale fanteziei, dar îi plăcea să le-asculte. 

— Unii spun că omul ăsta era casier sau contabil la 
Aaronberg Institute şi că nu ştiu ce n-a ieşit la socoteală şi a 
venit la domnişoara Pebmarsh s-o întrebe. 

— Iar domnişoara Pebmarsh l-a omorât. Domnul 
Waterhouse părea uşor amuzat. O oarbă? 

— L-a strangulat cu o bucată de sârmă, spuse domnişoara 
Waterhouse. Vezi tu, el nu era în gardă. Cine ar fi fost cu 
cineva orb? Nu că eu una cred aşa ceva. Sunt sigură că 
domnişoara Pebmarsh e o persoană cu un caracter 
excelent. Dacă eu am alte păreri decât ea pe diferite teme, 
nu e din cauză că i-aş reproşa ceva de natură criminală, ci 
doar pentru că cred că părerile ei sunt bigote şi 
extravagante. În definitiv, mai există şi alte lucruri pe lângă 
educaţie. Toate şcolile astea noi cu aspect ciudat, construite 
practic din sticlă. Ai crede că sunt destinate cultivării 
castraveţilor şi roşiilor. Sunt sigură că sunt foarte 
nesănătoase pentru copii în lunile de vară. Chiar doamna 
Head mi-a spus că lui Susan a ei nu-i plac noile ei săli de 
clasă. Spune că e imposibil să fii atent la lecţii din cauză că 
nu te poţi abţine să nu te uiţi tot timpul pe ferestrele alea. 

— Vai, vai, spuse domnul Waterhouse uitându-se din nou la 
ceas. Ei bine, mă tem că am să întârzii. La revedere, draga 
mea. Ai grijă de tine. Mai bine ţine lanţul la uşă. 

Domnişoara Waterhouse pufni din nou. După ce închise 
uşa în urma fratelui ei şi era pe cale să se retragă la etaj, se 


opri gânditoare, după care se duse la sacul de golf, scoase 
bastonul cu măciulie şi îl plasă strategic lângă uşa de la 
intrare. 

„Gata”, spuse domnişoara Waterhouse cu o oarecare 
mulţumire. Fireşte, James vorbea prostii. Totuşi era bine 
întotdeauna să fii pregătit. Faptul că ospiciile le dădeau 
drumul cu atâta uşurinţă bolnavilor mintali îndemnându-i să 
ducă o viaţă normală era după părerea ei un permanent 
pericol pentru tot felul de oameni nevinovaţi. 

Domnişoara Waterhouse era în dormitorul ei de la etaj 
când doamna Head se năpusti în sus pe scări. Doamna 
Head era scundă şi rotundă, semănând foarte bine cu o 
minge de cauciuc, şi savura practic tot ce se întâmpla. 

— Doi domni vor să vă vadă, spuse cu aviditate doamna 
Head. Adicătelea, nu-s chiar domni, sunt de la poliţie. 

Întinse o carte de vizită. Domnişoara Waterhouse o luă. 

— Inspectorul detectiv Hardcastle, citi ea. I-ai condus în 
salon? 

— Nu. l-am dus în sufragerie. Strânsesem masa şi m-am 
gândit ca ar fi un loc mai potrivit. Adică, nu-s decât poliţişti, 
la urma urmei. 

Domnişoara Waterhouse nu împărtăşi motivul. Totuşi, 
spuse: 

— Cobor imediat. 

— Cred că vrea să vă întrebe despre domnişoara 
Pebmarsh. Vrea să ştie dacă aţi observat ceva ciudat în 
purtarea ei. Se spune că maniile astea vine uneori dintr- 
odată şi nu se prea observă dinainte. Dar de obicei e ceva, 
un fel mai aiurea de a vorbi, să ştiţi. Poţi să-ţi dai seama 
după ochi, se spune. Dar asta n-ar ţine la o oarbă, nu-i aşa? 

Domnişoara Waterhouse cobori şi intră în sufragerie cu o 
anumită curiozitate nu chiar neplăcută, mascată de 
obişnuitu-i aer bătăios. 

— Inspectorul detectiv Hardcastle? 

Hardcastle se ridicase. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Waterhouse. 


Domnişoara Waterhouse nu catadixi să-l salute pe tânărul 
înalt şi brunet care-l însoțea pe inspector şi care îngânase 
un „sergent Lamb”. 

— Sper că n-am venit la o oră nepotrivită, în sensul că e 
prea devreme, dar îmi închipui că ştiţi despre ce e vorba. 
Aţi auzit ce s-a întmplat ieri în casa de alături. 

— O crimă într-o casă vecină nu e ceva care să treacă 
neobservat, spuse domnişoara Waterhouse. A trebuit chiar 
să alung câţiva reporteri care au venit să mă întrebe dacă 
n-am văzut ceva. 

— l-aţi alungat? 

— Normal. 

— Aţi avut dreptate să procedaţi aşa, spuse Hardcastle. 
Reporterii ăştia se strecoară în tot locul, dar sunt convins că 
dumneavoastră ştiţi cum să faceţi faţă oricărei situaţii de 
felul ăsta. 

În faţa acestui compliment, domnişoara Waterhouse îşi 
permise să trădeze o uşoară plăcere. 

— Sper că nu vă deranjează că am venit să vă punem 
acelaşi gen de întrebări, spuse Hardcastle. Dacă aţi văzut 
ceva care ne-ar putea interesa cât de cât, vă asigur că vă 
vom fi extrem de recunoscători. Bănuiesc că la vremea 
aceea vă aflaţi aici, în casă, nu-i aşa? 

— Nu ştiu când a fost comisă crima, spuse domnişoara 
Waterhouse. 

— Noi credem că între unu şi jumătate şi două şi jumătate. 

— Da, atunci eram aici. 

— Şi fratele dumneavoastră? 

— El nu vine acasă la prânz. Cine anume a fost omorât? În 
scurta relatare din ziarul de dimineaţă nu se spune. 

— Încă nu ştim cine era, spuse Hardcastle. 

— Un străin? 

— Aşa se pare. 

— Doar nu vreţi să spuneţi că şi pentru domnişoara 
Pebmarsh era un străin? 


— Domnişoara Pebmarsh ne asigură că nu aştepta nici un 
oaspete şi ea habar n-are cine era. 

— Nu poate fi sigură de asta, spuse domnişoara 
Waterhouse. Ea nu vede. 

— l-am făcut o descriere foarte amănunţită. 

— Ce fel de om era? 

Hardcastle scoase dintr-un plic o fotografie neretuşată şi i- 
o întinse. 

— Acesta e omul. Aveţi vreo idee cine poate fi? 

Domnişoara Waterhouse privi fotografia. 

— Nu. Nu... Sunt convinsă că nu l-am mai văzut. Vai de 
mine! Pare un bărbat foarte respectabil. 

— Da, arată cât se poate de respectabil, spuse inspectorul. 
Arată ca un avocat sau ca un om de afaceri. 

— Într-adevăr. Fotografia asta nu-i deloc cutremurătoare. 
Arată ca şi cum ar dormi. 

Hardcastle nu-i spuse că dintre diferitele fotografii ale 
cadavrului făcute de poliţie, aceasta fusese aleasă ca fiind 
cea mai puţin şocantă pentru ochi. 

— Moartea poate fi o afacere liniştită, spuse el. Nu cred că 
omul ăsta avea vreo idee despre ce o să i se întâmple. 

— Ce spune domnişoara Pebmarsh despre toate astea? 

— E absolut dezorientată. 

— Extraordinar! Comentă domnişoara Waterhouse. 

— Ei bine, ne puteţi ajuta cumva, domnişoară Waterhouse? 
V-aţi uitat pe fereastră, sau s-a întâmplat să fiţi în grădină 
ieri, între douăsprezece şi jumătate şi trei, să zicem? 

Domnişoara Waterhouse reflectă. 

— Da, am fost în grădină... Staţi să văd. Trebuie să fi fost 
înainte de unu. Am intrat în casă pe la unu fără zece, m-am 
spălat pe mâini şi m-am aşezat la masă. 

— Aţi văzut-o pe domnişoara Pebmarsh venind sau plecând 
de acasă? 

— Cred că a venit... Am auzit poarta scârţâind... Da, era 
după douăsprezece jumate. 

— N-aţi vorbit cu ea? 


— Nu. Scârţăitul porţii m-a făcut să ridic ochii. E ora la 
care se întoarce de obicei. Cred că atunci îşi termină orele. 
După cum probabil ştiţi, predă la şcoala de copii 
handicapaţi. 

— Conform declaraţiei ei, domnişoara Pebmarsh a plecat 
din nou înjur de unu şi jumătate. Aşa a fost? 

— N-aş putea spune exact ce oră era, dar... Da, îmi 
amintesc sigur că a trecut prin faţa porţii mele. 

— Scuzaţi-mă, domnişoară Waterhouse, aţi spus „a trecut 
prin faţa porţii mele”? 

— Bine-nţeles. Eram în camera de zi. Asta dă în stradă, în 
timp ce sufrageria, unde ne aflăm acum, dă spre grădina 
din spate. Dar după ce am prânzit mi-am luat cafeaua în 
camera de zi şi m-am aşezat cu ea pe scaunul de lângă 
fereastră. Citeam The Times şi cred că dădeam pagina când 
am observat-o pe domnişoara Pebmarsh trecând pe lângă 
poartă. E ceva extraordinar în asta, inspectore? 

— Nu extraordinar, nu, spuse zâmbind inspectorul. Numai 
că am înţeles că domnişoara Pebmarsh avea de gând să 
facă nişte cumpărături şi să se ducă la poştă, şi am crezut 
că i-ar fi fost mai aproape dacă o lua în direcţia cealaltă. 

— Depinde la care magazine vrei să te duci. Fireşte că pe 
acolo ajungi mai repede la magazine, iar în Albany Road e 
un oficiu poştal. 

— Dar domnişoara Pebmarsh trecea de regulă prin faţa 
porţii dumneavoastră pe la acea oră? 

— Nu ştiu la ce oră iese de regulă domnişoara Pebmarsh şi 
nici în ce direcţie o ia. Eu nu-mi petrec timpul urmărindu-mi 
vecinii, inspectore. Sunt o femeie ocupată care nu-mi văd 
capul de propriile, mele treburi. Ştiu că unii nu fac decât să 
stea toată ziua la fereastră, şi să vadă cine trece sau cine la 
cine se duce. Asta e mai mult obiceiul invalizilor sau al celor 
care n-au altă treabă decât să spioneze şi să-şi bârfească 
vecinii. 

Domnişoara Waterhouse vorbea cu atâta înverşunare încât 
inspectorul fu convins că se referea la o persoană anume. 


Spuse repede: 

— Chiar aşa, chiar aşa. Cum, domnişoara Pebmarsh a 
trecut prin faţa porţii dumneavoastră, se putea să se fi dus 
la telefon, nu-i aşa? Parcă e o cabină telefonică în partea 
aia. 

— Da. Peste drum de nr. 15. 

— Domnişoară Waterhouse, întrebarea importantă pe care 
trebuie să v-o pun este dacă aţi văzut sosirea acestui 
bărbat... Misteriosul bărbat cum l-au numit ziarele de 
dimineaţă. 

Domnişoara Waterhouse clătină din cap. 

— Nu, nu l-am văzut nici pe el, nici pe altcineva. 

— Ce făceaţi între unu şi jumătate şi trei? 

— Mi-am petrecut cam o jumătate de oră dezlegând 
cuvintele încrucişate din The Times, apoi m-am dus în 
bucătărie şi am spălat vasele murdare de la prânz. Staţi să 
văd. Am scris două scrisori, am completat, nişte cecuri 
pentru notele de plată, apoi m-am dus la etaj şi am ales 
câteva lucruri pe care vroiam să le duc la curăţătorie. Cred 
că eram în dormitor când am remarcat o anumită agitaţie 
alături. Am auzit clar pe cineva ţipând, aşa că, fireşte, m-am 
dus la fereastră. La poartă erau un tânăr şi o fată. El părea 
s-o îmbrăţişeze. 

Sergentul Lamb se foi pe picioare dar domnişoara 
Waterhouse nu se uita la el şi era limpede că habar n-avea 
că el era tânărul cu pricina. 

— N-am văzut decât partea din spate a capului tânărului. 
Părea să se certe cu fata. Până la urmă a aşezat-o jos şi a 
sprijinit-o de poartă. O chestie ieşită din comun. Apoi s-a 
îndepărtat şi a intrat în casă. 

— Nu o văzuserăţi pe domnişoara Pebmarsh întorcându-se 
acasă cu puţin timp mai înainte? 

— Nu. Nu cred că m-am uitat deloc pe fereastră până când 
am auzit ţipetele acelea groaznice. Oricum, n-am dat prea 
mare atenţie acestor lucruri. Tinerii şi fetele fac 
întotdeauna treburi de genul ăsta - ţipă, se împing, 


chicotesc şi fac zgomot. Nu mi-a trecut prin minte că era 
ceva serios. Abia când au sosit maşinile poliţiei mi-am dat 
seama că se petrecuse ceva ieşit din comun. 

— Şi ce-aţi făcut atunci? 

— Normal, am ieşit din casă, am stat pe trepte, pe urmă 
m-am dus spre grădina din spate. Mă întrebam ce se 
întâmplase, dar de acolo n-am prea avut ce vedea. Când m- 
am întors, se adunase o mică mulţime. Cineva mi-a spus că 
fusese o crimă în casă. Mi s-a părut ceva fantastic. Absolut 
fantastic! Spuse domnişoara Waterhouse cu dezaprobare. 

— Nu ne mai puteţi spune nimic altceva? 

— Mă tem că nu. 

— V-a scris cineva de curând propunându-vă vreo poliţă de 
asigurare, sau a venit cineva la dumneavoastră sau v-a 
anunţat că vine? 

— Nu, nici vorbă. Şi James şi eu suntem asiguraţi la 
Mutual Help Assurance Society. Fireşte că tot timpul 
primeşti scrisori cu reclame şi treburi de genul ăsta, dar 
nu-mi amintesc să fi primit aşa ceva de curând. 

— Nici o scrisoare semnată Curry? 

— Curry? Nu, categoric nu. 

— Vă spune ceva numele de Curry? 

— Nu. Ar trebui? 

Hardcastle zâmbi. 

— Nu, nu cred că ar trebui. Doar că se întâmplă să fie 
numele pe care şi-l luase bărbatul care a fost omorât. 

— Nu era numele lui adevărat? 

— Avem motive să credem că nu. 

— Era vreun fel de escroc? 

— Nu puteam s-o spunem până nu avem vreo dovadă. 

— Fireşte că nu. Trebuie să fiţi atenţi. Stiu. Nu ca unii 
oameni de pe aici care îndrugă vrute şi nevrute. Mă mir că 
nu sunt daţi în judecată pentru bârfă. 

— Calomnie, o corectă sergentul Lamb, deschizând gura 
pentru prima dată. 


Domnişoara Waterhouse se uită la el oarecum surprinsă, 
ca şi cum s-ar fi mirat că avea o identitate a lui proprie şi nu 
era doar o anexă necesară a inspectorului Hardcastle. 

— Îmi pare rău că nu pot să vă ajut, spuse domnişoara 
Waterhouse. 

— Şi mie îmi pare rău, spuse Hardcastle. O persoană cu 
inteligenţa şi judecata dumneavoastră şi cu un asemenea 
spirit de observaţie ne-ar fi fost un martor foarte util. 

— Mi-aş fi dorit să fi văzut ceva. 

O clipă, tonul ei fu visător ca al tinerelor fete. 

— Dar fratele dumneavoastră, domnul James Waterhouse? 

— Fratele meu n-ar şti nimic, spuse cu dispreţ domnişoara 
Waterhouse. Niciodată nu ştie. Şi în tot cazul, era la 
Gainsford şi Swettenham în High Street. Oh, nu, James n-ar 
fi în stare să vă ajute. Cum spuneam, nu vine acasă la 
prânz. 

— Unde ia prânzul de obicei? 

— De obicei serveşte sandviciuri şi cafea la Tree Feathers. 
Un local foarte drăguţ şi respectabil. Sunt specializaţi în 
gustări rapide pentru funcţionari. 

— Vă mulţumim, domnişoară Waterhouse. Nu vă mai 
reținem. 

Se ridică şi ieşi în hol. Domnişoara Waterhouse îi însoţi. 
Colin Lamb ridică bastonul de golf de lângă uşă. 

— Frumuşel baston, spuse el. Are o măciulie grea. Văd că 
sunteţi pregătită pentru orice eventualitate. 

Domnişoara Waterhouse era uşor stânjenită. 

— Zău, nu-mi imaginez cum a ajuns bastonul ăsta aici. 

I-l smulse din mână şi-l vâri în sacul de golf. 

— O metodă de precauţie foarte înţeleaptă, spuse 
Hardcastle. 

Domnişoara Waterhouse deschise uşa şi-i lăsă să iasă. 

— Ei bine, spuse Colin Lamb cu un oftat, n-am scos mare 
lucru de la ea, în ciuda faptului că ai periat-o tot timpul. 
Asta-i metoda ta invariabilă? 


— Cu persoanele de genul ei dă uneori rezultate 
excelente. Durii răspund întotdeauna la linguşeli. 

— La urmă torcea ca o pisică ce priveşte o farfurie cu 
smântână. Din păcate, n-am aflat nimic interesant. 

— Nu? Întrebă Hardcastle. 

Colin îl privi repede. 

— La ce te gândeşti? 

— La un aspect foarte subţirel şi posibil neimportant. 
Domnişoara Pebmarsh s-a dus la cumpărături şi la poştă, 
dar a luat-o la stânga în loc s-o ia la dreapta, iar apelul 
telefonic, conform spuselor domnişoarei Martindale, a fost 
făcut cam pe la două fără zece. 

Colin îl privi curios. 

— Continui să crezi că, în ciuda negărilor ei, ea a dat 
telefonul? A fost foarte categorică în privinţa asta. 

— Da, a fost foarte categorică, spuse Hardcastle ambiguu. 

— Dar dacă ea l-a dat, de ce l-a dat? 

— Of, toate de ce-urile astea! Spuse iritat Hardcastle. De 
ce, de ce, de ce? De ce toată aiureala ăsta? Dacă 
domnişoara Pebmarsh a dat acel telefon, de ce a vrut ca 
fata să ajungă acolo? Dacă a făcut-o altcineva, de ce a vrut 
s-o implice pe domnişoara Pebmarsh? Încă nu ştim nimic. 
Dacă femeia aia, Martindale, ar fi cunoscut-o personal pe 
domnişoara Pebmarsh ar fi ştiut dacă era sau nu vocea ei, 
sau măcar dacă semăna cu ea. În fine, n-am obţinut mare 
lucru de la nr. 18. Să vedem dacă nr. 20 ne oferă ceva mai 
bun. 

Capitolul VIII 

Casa de la numărul 20 avea şi un nume. Vila Diana. Porţile 
erau prevăzute pe dinăuntru cu bare grele, împotriva 
intruşilor. 

Melancolici arbuşti de laur pestriţ, imperfect tunşi, veneau 
şi ei să zădărnicească eforturile cuiva de a intra pe poartă. 
— Dacă o casă s-ar fi putut numi Laurii, asta ar fi trebuit 

să fie, remarcă Lamb. Mă întreb de ce îi zice Vila Diana. 


Se uită în jur. Vila Diana nu excela prin îngrijire sau prin 
straturi cu flori. Caracteristicile ei izbitoare erau tufele 
crescute de-a valma şi un puternic miros amoniacal de 
pisică. Casa era într-o stare destul de părăginită, cu nişte 
jgheaburi care se cereau grabnic reparate. Singurul semn 
de atenţie recentă era uşa proaspăt vopsită de la intrare a 
cărei culoare azurie făcea şi mai mult să iasă în evidenţă 
aspectul neîngrijt al casei şi al grădinii. Nu exista sonerie 
electrică, ci un fel de mâner al cărui scop era să tragi de el. 
Inspectorul trase de el şi, dinăuntru, se auzi un sunet slab 
de zornăit îndepărtat. 

Aşteptară câteva clipe, apoi dinăuntru se auziră nişte 
sunete destul de curioase. Un fel de fredonat ascuţit, 
jumătate cântat, jumătate vorbit. 

— Ce dracu... Începu Hardcastle. 

Vocea părea să se apropie de uşă şi cuvintele deveniră 
inteligibile. 

— Nu, scumpo-scumpico. Vino aici, dragostea mea. 
Cuminţică Shah-Shah-Mimi. Cleo-Cleopatra. Ah de 
doodlums. Ah lou-lou. 

Se auziră uşi închise. În cele din urmă uşa de la intrare se 
deschise. În faţa lor apăru o doamnă într-un halat de 
catifea, destul de ros, de o culoare verde deschis. Părul ei, 
cu şuviţe de un cenuşiu gălbui, era răsucit într-o coafură 
elaborată ce fusese la modă cu vreo treizeci de ani în urmă. 
În jurul gâtului purta un guler de blană portocalie. 

Inspectorul Hardcastle rosti cu îndoială: 

— Doamna Hemming? 

— Eu sunt doamna Hemming. Uşurel, Rază de Soare, 
uşurel mâzgălici. 

Abia atunci inspectorul îşi dădu seama că blana portocalie 
era în realitate o pisică. Şi nu era singura pisică. Alte trei 
apărură pe hol, două din ele mieunând. Îşi preluară locul, 
uitându-se la musafiri şi învârtindu-se pe lângă poalele 
stăpânii lor. În acelaşi timp un miros pătrunzător de pisică 
umplu nările celor doi bărbaţi. 


— Sunt inspectorul detectiv Hardcastle. 

— Sper că aţi venit în legătură cu omul ăla groaznic de la 
Protecţia Animalelor, spuse doamna Hemming. 
Dezgustător! L-am reclamat. Să spună că pisicile mele sunt 
ţinute în condiţii care le prejudiciază sănătatea şi fericirea! 
Absolut dezgustător! Eu trăiesc pentru pisicile mele, 
inspectore. Sunt singura mea bucurie şi plăcere în viaţă. 
Fac totul pentru ele. Shah-Shah-Mimi. Nu aici, scumpico. 

Shah-Shah-Mimi nu dădu nici o atenţie restricţiei şi sări pe 
masa din hol. Se aşeză şi începu să-şi spele faţa, privind fix 
la străini. 

— Intraţi, spuse doamna Hemming. Nu în camera asta. 
Uitasem. 

Deschise o uşă pe stânga. Aici aerul era şi mai înţepător. 

— Haideţi, drăguţele mele, haideţi. 

În cameră, diverse perii şi piepteni cu păr de pisică în ele 
zăceau pe scaune şi pe mese. În jur erau împrăştiate nişte 
pernuţe decolorate şi soioase, iar printre ele mişunau încă 
cel puţin şase picisi. 

— Eu trăiesc pentru iubitele mele, repetă doamna 
Hemming. Înţeleg tot ce le spun. 

Inspectorul Hardcastle intră vitejeşte. Din nefericire 
pentru el, avea alergie la pisici. Cum se întâmplă de regulă 
în astfel de ocazii, toate pisicile veniră buluc spre el. Una îi 
sări pe genunchi, altele începură să se frece drăgăstos de 
pantalonii lui. Inspectorul Hardcastle, care era un om 
curajos, tăcea chitic şi îndura. 

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări, doamliă Hemming, 
despre... 

— Tot ce doriţi, îl întrerupse gazda. Eu n-am nimic de 
ascuns. Pot să vă arăt mâncarea pisicilor, păturile în care 
dorm, cinci în camera mea, iar celelalte şapte aici, la parter. 
Mănâncă cel mai bine peşte gătit de mine personal. 

— Problema asta n-are nici o legătură cu pisicile, spuse 
Hardcastle ridicând glasul. Am venit să discut cu 


dumneavoastră despre povestea nefericită de alături. 
Probabil aţi auzit de ea. 

— De alături? Vă referiţi la câinele domnului Joshua? 

— Nu. Mă refer la nr. 19 unde ieri a fost descoperit un 
bărbat ucis. 

— Serios? Întrebă doamna Hemming cu un interes 
politicos dar atât. Ochii ei umblau după pisici. 

— Eraţi acasă ieri după-amiază? Mai precis, între unu şi 
jumătate şi trei şi jumătate. 

— Da, eram. De obicei îmi fac cumpărăturile foarte 
devreme şi apoi mă întorc să le pregătesc masa iubitelor 
mele, iar pe urmă le perii şi le aranjez. 

— Şi n-aţi observat nici o agitaţie în faţa casei de alături? 
Maşini de poliţie, ambulanţa, nimic de genul ăsta? 

— Ştiţi, nu m-am uitat pe ferestrele din faţă. Am ieşit prin 
spatele casei şi m-am dus în grădină pentru că scumpa mea 
Arabella lipsea. E o pisică foarte tânără şi se căţărase într- 
un copac şi mă temeam că n-o să mai poată cobori. Am 
încercat s-o momesc cu o farfurioară cu peşte, dar era 
înspăimântată, sărăcuţa de ea. Până la urmă a trebuit să 
renunţ şi m-am întors în casă. Şi, n-o să credeţi, chiar când 
intram pe uşă a venit şi ea după mine! Se uită de la unulla 
altul ca pentru a le testa capacitatea de a crede. 

— De fapt, eu cred, spuse Colin, incapabil să mai tacă. 

— Poftim? Doamna Hemming se uita la el uşor buimacă. 

— Îmi pac foarte mult pisicile şi de aceea am făcut un 
studiu despre firea pisicilor, spuse Colin. Ceea ce mi-aţi 
spus ilustrează perfect modelul de comportare al pisicilor şi 
regulile pe care şi le-au făcut singure. În acelaşi fel, pisicile 
dumneavoastră s-au adunat toate în jurul prietenului meu 
căruia, cinstit vorbind, nu-i plac pisicile, iar mie, în ciuda 
tuturor dezmierdărilor mele, nu-mi dau nici o atenţie. 

Dacă doamnei Hemming îi trecu prin cap că tânărul Colin 
nu prea vorbea ca un sergent de poliţie, faptul nu se văzu 
nicicum pe faţa ei. Se mulţumi să murmure vag: 

— Ele ştiu întotdeauna, dragele de ele, nu-i aşa? 


O frumoasă pisică persană îşi puse două labe pe 
genunchiul inspectorului Hardcastle, se uită la el în extaz şi 
îşi înfipse ghearele într-o acţiune repetată de parcă 
inspectorul era o perniţă de ace. Depăşind limita îndurării, 
inspectorul se ridică. 

— Mă întreb dacă pot arunca o privire în grădina 
dumneavoastră din spate, doamnă, spuse el. 

Colin rânjea uşor. 

— Da, fireşte. Tot ce doriţi. Doamna Hemming se ridică. 

Pisica portocalie se descolăci din jurul gâtului ei. Cu un aer 
absent, stăpâna o înlocui cu cea persană şi porni spre uşă. 
Hardcastle şi Colin o urmară. 

— Noi ne-am mai întâlnit, îi spuse Colin pisicii portocalii şi 
adăugă, adresându-i-se unei alte pisici persane cenuşii care 
stătea pe o masă lângă o veioză chinezească: Eşti o 
frumuseţe. 

— Vă rog să închideţi uşa când ieşiţi, domnule... Ăă. Ăă,, 
spuse din hol doamna Hemming. Azi bate un vânt tăios şi nu 
vreau ca iubitele mele să răcească. În plus, cu toţi băieţii 
ăştia răi de pe aici, nu e deloc sigur să le laşi să hoinărească 
singure prin grădină. 

Se îndreptă spre fundul holului şi deschise o uşă laterală. 

— Care băieţi răi? Întrebă Hardcastle. 

— Cei doi băieţi ai doamnei Ramsay. Locuiesc în partea de 
sud a semilunii. Grădinile noastre se cam învecinează. Sunt 
nişte tineri huligani, asta sunt! Au o praştie, să ştiţi, sau 
aveau. Ei susţin că le-a fost confiscată, dar eu am îndoielile 
mele. Îşi fac locuri de pândă şi ascunzători. Vara aruncă cu 
mere. 

— Revoltător! Spuse Colin. 

Grădina din spate arăta şi mai rău ca cea din faţă. larbă 
neîngrijită, tufe crescute la întâmplare, şi mult mai mulţi 
arbuşti de laur din varietatea pestriță. După părerea lui 
Colin, şi el şi Hardcastle nu făceau decât să-şi piardă timpul. 
Prin barajul de lauri, tufe şi copaci nu se putea vedea nimic 


în grădina domnişoarei Pebmarsh. Vila Diana putea fi 
descrisă ca o casă complet izolată. 

— Numărul 19 aţi spus? Întrebă doamna Hemming 
oprindu-se nehotărâtă în mijlocul grădinii. Dar eu credeam 
că acolo locuieşte o singură persoană, o oarbă. 

— Bărbatul ucis nu locuia în casă, spuse Hardcastle. 

— Oh, înţeleg, a venit aici doar ca să fie omorât, spuse vag 
doamna Hemming. Ce ciudat! 

„E. o descriere a dracului de bună” îşi spuse Colin. 

Capitolul XX 

O luară cu maşina în lungul lui Wilbraham Crescent, cotiră 
la dreapta pe Albany Road şi apoi din nou la dreapta, 
intrând pe cea de a doua faţă a lui Wilbraham-Crescent. 

— Foarte simplu, spuse Hardcastle. 

— După ce ştii, spuse Colin. 

— 61 e chiar în spatele casei doamnei Hemming, dar un 
colţ atinge şi nr. 19, aşa că numa bine. Ai şansa să te uiţi la 
al tău domn Bland. Apropo, nici un ajutor din străinătate. 

Maşina trase în faţa casei cu numărul 61 şi cei doi 
coborâră. 

— Ia te uite! Spuse Colin. Asta da grădină! 

Grădina din faţă era într-adevăr un model de perfecţiune 
la scară mică. Straturile cu muşcate erau mărginite de 
lobelii. Mai erau begonii mari, cărnoase şi un frumos 
aranjament de ornamente de grădină - broaşte, ciuperci, 
pitici comici şi spiriduşi. 

— Sunt sigur că domnul Bland trebuie să fie un om de 
treabă, spuse cu un fior Colin. N-ar fi putut avea ideile 
astea teribile dacă nu era. Adăugă în timp ce Hardcastle 
apăsa pe sonerie: Te aştepţi să fie acasă la ora asta? 

— L-am sunat, explică Hardcastle. L-am întrebat dacă ne 
putem întâlni în timpul dimineţii. 

În acel moment o camionetă Traveller trase în faţa casei şi 
intră în garajul care era evident că fusese o anexă 
interioară a casei. Domnul Josaiah Bland ieşi, trânti uşa şi 


înaintă către ei. Era un bărbat de statură medie, chel şi cu 
ochii mici şi albaştri. Părea o fire volubilă. 

— Inspectorul Hardcastle? Poftiţi înăuntru. 

Îi conduse în camera de zi. Aceasta etala câteva mostre de 
prosperitate. Lampadare scumpe şi cam încărcate, un birou 
Empire, un set de ornamente de un auriu strălucitor pe 
poliţa căminului, o vitrină cu intarsie şi o jardinieră plină cu 
flori la fereastră. Scaunele erau moderne şi cu tapiţerii 
bogate. 

— Luaţi loc, spuse îndatoritor domnul Bland. Fumaţi? Sau 
nu puteţi în timpul serviciului? 

— Nu, mulţumesc, spuse Hardcastle. 

— Nici nu doriţi să beţi ceva? Ah, mai bine pentru 
dumneavoastră, aş îndrăzni să spun. Şi-acum, despre ce e 
vorba? Afacerea asta de la nr. 19, presupun? Colţurile 
grădinilor noastre se învecinează, dar de văzut se vede mai 
bine doar de la ferestrele de la etaj. Mi se pare o poveste cu 
totul extraordinară... Cel puţin din ce am citit în ziarul local 
azi dimineaţă Am fost încântat când am primit mesajul 
dumneavoastră. E o ocazie să afli ceva adevărat. Nu aveţi 
idee câte zvonuri circulă pe aici! Soţia mea a devenit foarte 
nervoasă, să ştiţi, la gândul că un criminal umblă în voie 
prin zonă. Necazul e că în ziua de azi ospiciile le dau 
drumul cu prea mare uşurinţă scântiţilor. Îi trimit pe cuvânt 
sau cum i se spune. Apoi îi vin de hac altcuiva şi iarăşi sunt 
legaţi. Şi cum spuneam, ce zvonuri! N-o să credeţi ce-am 
auzit de la femeia care ne face curat, sau de la bărbatul cu 
laptele şi cu ziarul! Unul spune că a fost sugrumat cu sârmă 
de la un tablou, iar celălalt spune că a fost înjunghiat. 
Altcineva că i s-a dat în cap. În tot cazula fost un el, nu-i 
aşa? Adică, n-a fost omorâtă fata aia bătrână? Un bărbat 
necunoscut, spun ziarele. 

Domnul Bland se opri în cele din urmă. 

Hardcastle zâmbi şi spuse pe un ton dezaprobator. 

— Ei bine, cât despre necunoscut, avea în buzunar o carte 
de vizită şi o adresă. 


— Şi cu asta povestea s-a terminat, spuse Bland. Dar ştiţi 
cum e lumea. Nu ştiu cine scorneşte toate chestiile astea. 

— Pentru că tot vorbim despre victimă, poate vreţi să vă 
uitaţi puţin la asta, spuse Hardcastle. 

Scoase încă o dată fotografia făcută de poliţie. 

— Deci ăsta e, nu-i aşa? Arata ca un tip absolut obişnuit, 
nu? Ca mine şi ca dumneavoastră. Presupun că nu trebuie 
să întreb dacă avea un motiv anume să fie omorât? 

— E prea devreme să vorbim despre asta, spuse 
Hardcastle. Ce vreau eu să ştiu, domnule Bland, este dacă L- 
aţi mai văzut vreodată pe acest om. 

Bland clătină din cap. 

— Sunt sigur că nu. Am o bună memorie a chipurilor. 

— N-a venit la dumneavoastră cu un scop anume... cu vreo 
poliţă de asigurare sau să vă vândă vreun anumit aparat? 

— Nu. Categoric nu. 

— Poate ar trebui s-o întrebăm pe soţia dumneavoastră, în 
definitiv, dacă a venit aici, cu soţia dumneavoastră ai fi 
vorbit. 

— Da, e perfect adevărat. Ştiu şi eu, deşi... Valerie nu stă 
prea bine cu sănătatea. N-aş vrea s-o tulbur. Adică, 
presupun că aici e fotografiat mort, nu-i aşa? 

— Da, aşa e. Dar nu e o fotografie tulburătoare. 

— Nu, nu. E foarte bine făcută. Tipul pare că doarme. 

— Vorbiţi despre mine, Josaiah? 

Uşa dinspre cameră alăturată se deschise şi intră o femeie 
între două vârste. Hardcastle fu convins că ascultase cu 
atenţie totul din spatele uşii. 

— Ah, iată-te! Draga mea, spuse domnul Bland. Credeam 
că tragi un pui de somn. Aceasta e soţia mea, inspectore 
detectiv Hardcastle. 

— Crima aceea teribilă, murmură doamna Bland. Mă 
cutremur numai când mă gândesc la ea. 

Se aşeză pe sofa cu un mic icnet. 

— Pune-ţi picioarele sus, dragă, spuse Bland, Doamna 
Bland se supuse. Era o femeie cu părul de culoarea 


nisipului şi cu un glas slab şi văicăreţ. Părea anemică, şi 
avea în întregime aerul unei invalide care îşi acceptă 
invaliditatea nu fără o oarecare plăcere. Preţ de câteva 
clipe, îi aminti inspectorului Hardcastle de cineva. Încercă 
să-şi amintească de cine anume, dar nu reuşi. Glasul slab, 
aproape plângăreţ, continuă. 

— Nu stau prea bine cu sănătatea, inspectore Hardcastle, 
aşa că soţul meu caută să mă scutească de orice şocuri sau 
supărări. Sunt foarte sensibilă. Vorbeaţi parcă de o 
fotografie a... a celui ucis. Vai, ce groaznic sună! Nu ştiu 
dacă pot suporta să mă uit! 

„În realitate, moare s-o vadă!” gândi Hardcastle. 

Cu o uşoară maliţie în glas, spuse: 

— Atunci, probabil ar fi mai bine să nu vă cerem să vă 
uitaţi la ea, doamnă Bland. Mă gândeam doar că poate ne- 
aţi putea ajuta spunându-ne dacă acest om a trecut pe la 
dumneavoastră, vreodată. 

— Trebuie să-mi fac datoria, spuse doamna Bland cu un 
zâmbet dulce şi curajos. Întinse mâna. 

— Crezi că-ţi face bine să te necăjeşti, Val? 

— Nu fi prostuţ, Josaiah. Fireşte că trebuie să văd. 

Se uită cu mult interes la fotografie şi, totodată, cu o 
oarecare dezamăgire, sau cel puţin aşa i se paru 
inspectorului. 

— Arată... Zău, nu arată deloc a mort, spuse ea. Nici n-ai 
zice că a fost omorât. A fost... A fost strangulat? 

— A fost înjunghiat, răspunse inspectorul. 

Doamna Bland închise ochii şi se cutremură. 

— Vai, ce cumplit! Spuse ea. 

— L-aţi văzut vreodată, doamnă Bland? 

— Nu, răspunse doamnă Bland cu o reţinere evidentă. Nu, 
nu l-am văzut. Era genul de om care... Care vine pe la uşile 
oamenilor să vândă tot felul de lucruri? 

— Se pare că era agent de asigurări, spuse cu grijă 
inspectorul. 


— Oh, înţeleg. Nu, n-a fost nimeni de genul ăsta, sunt 
sigură. Nu m-ai auzit niciodată pomenind de aşa ceva, nu-i 
aşa, Josaiah? 

— Parcă nu, răspunse domnul Bland. 

— Era rudă cu domnişoara Pebmarsh? Întrebă doamna 
Bland. 

— Nu, îi era total necunoscut. 

— Foarte ciudat, spuse doamna Bland. 

— O cunoaşteţi pe domnişoara Pebmarsh? 

— Oh, da, adică, ne cunoaştem ca vecini, bine-nţeles. Din 
când în când îi cere sfatul soţului meu cu privire la grădină. 

— Îmi închipui că sunteţi un grădinar pasionat, spuse 
inspectorul. 

— Nu chiar, nu chiar, bătu în retragere domnul Bland. 
Ştiţi, nu prea am timp. Fireşte, mă pricep cât de cât. Dar 
am un tip grozav, vine de două ori pe săptămână. El se 
îngrijeşte ca totul să fie perfect şi pun pariu că nu găsiţi pe 
aici o grădină ca a noastră, dar eu, personal nu sunt un 
grădinar adevărat, ca vecinul meu de pildă. 

— Ramsay? Întrebă oarecum mirat Hardcastle. 

— Nu, nu, mai încolo, la 63. Domnul Mcenaughton. El 
trăieşte pur şi simplu pentru grădina lui. E în ea cât e ziua 
de lungă şi e nebun în privinţa gunoiului de grajd. Te 
plictiseşte tot vorbindu-ţi despre bălegar... Dar presupun că 
nu despre asta vreţi să discutăm. 

— Într-adevăr, nu chiar, spuse inspectorul. Mă întrebam 
dacă cineva, dumneavoastră sau soţia dumneavoastră, se 
afla ieri în grădină. Cum spuneaţi, un colţ al ei se 
învecinează cu nr. 19, şi m-am gândit că poate aţi văzut sau 
aţi auzit ceva interesant. 

— Pe la prânz, nu-i aşa? Adică, atunci când s-a comis 
crima? 

— Ne-ar interesa perioada cuprinsă între unu şi trei. 

Bland clătină din cap. 

— Atunci eram aici şi eu şi Valerie, dar luam masa, iar 
sufrageria noastră dă spre stradă, N-am fi putut vedea 


nimic din ce se petrece în grădină. 

— La ce oră luaţi masa? 

— La unu sau în jur de unu. Uneori la unu şi jumătate. 

— Şi n-aţi ieşit deloc în grădină după aceea? 

Bland clătină din cap. 

— Soţia mea întotdeauna merge sus să se odihnească 
după masă, iar eu, dacă n-am foarte multă treabă, închid 
niţel ochii în fotoliul acela. Trebuie să fi plecat de acasă pe 
la trei şi un sfert, dar, din păcate, nu m-am dus deloc în 
grădină. 

— În fine, spuse Harcastle, trebuie să întrebăm pe toată 
lumea. 

— Fireşte, fireşte. Aş fi dorit să vă fi putut ajuta mai mult. 

— Aveţi o casă drăguță, spuse inspectorul. Nu v-aţi zgârcit 
la bani, dacă pot să spun aşa. 

Bland râse jovial. 

— Ne plac lucrurile drăguţe. Soţia mea are mult bun gust. 
Ne-a picat o pleaşcă acum un an. Soţia mea a primit o 
moştenire de la un unchi al ei. Nu-l văzuse de douăzeci şi 
cinci de ani. Nu vă spun ce. Surpriză a fost! A contat ceva 
pentru noi, să ştiţi. Ne-am pus pe picioare şi ne gândim la o 
croazieră puţin mai încolo. Sunt foarte educative 
croazierele astea. Grecia şi aşa mai departe. O mulţime de 
profesori ţin conferinţe la bord. Fireşte, eu sunt un om care 
a răzbit prin propriile lui puteri şi n-am prea avut timp de 
astfel de lucruri, dar mă interesează. Tipul ăla care a săpat 
şi a descoperit Troia era zarzavagiu, parcă. Foarte 
romantic! Trebuie să spun că mi-ar plăcea să mă duc în 
străinătăţuri... Nu că am fost foarte mult... Din când în când 
un weekend vesel la Paris, atâta tot. Mă îmbie gândul să-mi 
iau zborul de aici şi să mă duc să trăiesc în Spania sau 
Portugalia, ba chiar în Indiile de Vest. O mulţime de oameni 
o fac. Economisesc impozitul pe venit şi aşa mai departe. 
Dar soţiei mele nu-i surâde ideea. 

— Îmi place să călătoreasc, dar n-aş suporta să trăiesc în 
afara Angliei, spuse doamna Bland. Aici avem toţi prietenii, 


şi sora mea trăieşte aici, şi toată lumea ne cunoaşte. Dacă 
am pleca peste graniţă am fi străini. Şi apoi, aici avem un 
doctor foarte bun. El îmi cunoaşte cu adevărat starea 

sănătăţii. N-aş avea deloc încredere într-un doctor străin. 

— Vom vedea, spuse vioi domnul Bland. Vom pleca în 
croazieră şi poate ai să te îndrăgosteşti de Grecia. 

După privirea doamnei Bland, treaba părea să fie foarte 
puţin probabilă. 

— Îmi închipui că au la bord un doctor ca lumea, spuse ea 
cu îndoială. 

— Fii convinsă, o asigură soţul ei. 

Îi însoţi pe Hardcastle şi pe Colin la uşa din faţă, repetând 
că îi părea rău că nu-i putuse ajuta. 

— Ei bine, ce părere ai despre el? Întrebă Hardcastle. 

— Nu l-aş lăsa să-mi construiască o casă, răspunse Colin. 
Dar un mic constructor escroc nu e ceea ce caut eu. Eu 
caut un om consacrat. lar privitor la cazul tău, ţi-ai greşit 
genul de crimă. Dacă Bland ar fi să-şi îndoape nevasta cu 
arsenic s-au să-i facă vânt în Marea Egee ca să-i 
moştenească banii şi să se însoare cu o blondă trăsnet... 

— Ne vom îngriji de asta când se va întâmpla. Între timp 
trebuie să ne vedem de crima asta. 

Capitolul X 

În Wilbraham Crescent nr. 62, doamna Ramsay îşi spunea 
încurajator „Mai sunt numai două zile acum. Numai două 
zile”. Îşi dădu de pe frunte o şuviţă umedă. Dinspre 
bucătărie se auzi un zgomot puternic. Doamna Ramsay 
simţi că nu avea nici o tragere de inimă să se ducă să vadă 
ce era cu zgomotul acela. În fine - doar două zile. Străbătu 
holul, deschise larg uşa bucătăriei şi spuse cu un glas mult 
mai puţin războinic decât l-ar fi avut în urmă cu trei 
săptămâni. 

— Ce-aţi mai făcut acum? 

— Îmi pare rău, mami, spuse fiul său Bill. Ne jucam cu 
cutiile astea, o mică partidă de bowling, şi nu ştiu cum una 
s-a rostogolit în fundul dulapului cu veselă. 


— N-am vrut să le aruncăm în fundul dulapului, spuse fiul 
mai mic, led. 

— Adunați lucrurile astea şi puneţi-le înapoi în dulap, iar 
cioburile măturaţi-le şi puneţi-le în găleata de gunoi. 

— Oh, mami, nu acum. 

— Ba acum. 

— S-o facă Ted, spuse Bill. 

— Ştii că-mi placi? Întotdeauna mă pui pe mine. Dacă nu 
faci tu, nu fac nici eu. 

— Ba ai s-o faci! 

— Ba n-am s-o fac! 

— Îţi arăt eu ţie! 

— Cotu'! 

Băieţii se încleştară cu sălbăticie într-o trântă pe viaţă şi 
pe moarte. 'led fu izbit de masa din bucătărie şi un castron 
cu ouă se clătină ameninţător. 

— Ieşiţi afară din bucătărie! Strigă doamna Ramsay. Îi 
împinse pe cei doi afară din bucătărie, închise uşa şi începu 
să adune cutiile de conserve şi să măture cioburile. 

„Două zile mai sunt şi se vor întoarce la şcoală!”, gândi ea. 
Ce minunat, ce dumnezeiesc gând pentru o mamă! 

Îşi aminti vag o remarcă răutăcioasă a unei ziariste. O 
femeie are pe an doar şase zile fericite. Prima şi ultima zi 
ale vacanţelor. Cât de adevărat era, gândi doamna Ramsay 
măturând cioburile celui mai bun serviciu de masă al ei. Cu 
câtă plăcere, cu câtă bucurie întâmpinase întoarcerea 
odraslelor ei doar cu cinci săptămâni în urmă! Şi acum? 
„Mai e azi şi mâine, iar poimâine Bill şi Ted se vor întoarce 
la şcoală. Nu-mi vine să cred. Nu mai am răbdare!” 

Şi cu câtă dragoste îi aşteptase acum cinci săptămâni la 
gară! lar acum... Ce aştepta acum cu atâta nerăbdare? O zi 
de tihnă deplină. Îşi iubea băieţii, era mândră de ei. Dar 
eram atât de obositori! 

În acel moment izbucniră strigăte feroce. Întoarse capul 
alarmată. Era în regulă. Tocmai ieşiseră în grădină. Era mai 
bine în grădină, aveau mai mult loc. Probabil că aveau să 


supere vecinii. Spera din tot sufletul să lase în pace pisicile 
doamnei Hemming. Nu de dragul pisicilor, ci pentru că 
sârma ghimpată care împrejmuia grădina doamnei 
Hemming le putea rupe şorturile. Aruncă o privire spre 
cutia pentru prim-ajutor care stătea la îndemână pe dulap. 

De afară se auzi un țipăt înfiorător, care păru să fie retezat 
la jumătate, urmat de o tăcere atât de profundă încât 
doamna Ramsy simţi că i se opreşte inima de spaimă. Într- 
adevăr, tăcerea aceea era absolut nefirească. Rămase în loc 
nesigură, cu pămătuful pentru praf şi cu cioburile în mână. 
Uşa bucătăriei se deschise şi în prag apăru Bill. Pe faţa lui 
de copil de unsprezece ani era zugrăvită o expresie de 
uluială. 

— Mami, spuse el. E aici un inspector detectiv şi încă un 
bărbat. 

— Oh, exclamă uşurată doamna Ramsay. Ce vrea, dragă? 

— A întrebat de tine, dar cred că trebuie să fie în legătură 
cu crima. Ştii, aia de ieri de la domnişoara Pebmarsh. 

— Nu văd de ce trebuia să vină să vorbească cu mine, 
spuse doamna Ramsey pe un ton puţin contrariat. În fine, 
cred că e mai bine să vin, adăugă cu un oftat. 

Aruncă cioburile în găleata de gunoi de sub chiuvetă, îşi 
netezi părul şi se pregăti să-l urmeze pe Bill care repetă 
nerăbdător „vino odată, mami!” 

Doamna Ramsay, îndeaproape flancată de Bill, intră în 
camera de zi. Acolo stăteau în picioare doi bărbaţi. Fiul mai 
Mic, Ted, stătea de strajă lângă ei, holbându-se la ei cu ochii 
largi de admiraţie. 

— Doamna Ramsay? 

— Bună dimineaţa. 

— Cred că tinerii aceştia v-au spus că sunt inspectorul 
detectiv Hardcastle. 

— N-aţi picat bine în dimineaţa asta. Sunt foarte ocupată. 
Durează mult? 

— Deloc, o linişti Hardcastle. Ne putem aşeza? 

— Oh, da, desigur. 


Doamna Ramsay luă un taburet şi se uită nerăbdătoare la 
ei. Bănuia că nu avea să dureze chiar „deloc”. 

— Voi doi nu e nevoie să rămâneţi, le spuse cu blândeţe 
Hardcastle băieţilor. 

— Nu plecăm, spuse Bill. 

— Nu plecăm, repetă ca un ecou Ted. 

— Vrem să auzim tot, spuse Bill. 

— Sigur că vrem, întări Ted. 

— A fost o grămadă de sânge? Întrebă Bill. 

— Era un spărgător? Întrebă Bill. 

— Potoliţi-vă, băieţi! Spuse doamna Ranisay. Nu l-aţi auzit 
pe... Ăă... Domnul Hardcastle că nu vrea să staţi aici? 

— Nu plecăm, spuse Bill. Vrem să auzim. 

Hardcastle se duse la uşă şi o deschise. Se uită la băieţi. 

— Afară, spuse el. 

Singurul cuvânt, rostit liniştit, era încărcat de autoritate. 
Fără altă vorbă, băieţii se ridicară şi ieşiră târându-şi 
picioarele. 

— Ce, minunat! Spuse cu admiraţie doamna Ramsay. Oare 
eu de ce nu pot să fiu aşa? Apoi, amintindu-şi că nu avea 
timp de pierdut, spuse agitată: Dacă e vorba despre ce s-a 
întâmplat ieri la numărul 19, nu vă pot spune nimic, 
inspectore. Nu ştiu nimic despre asta. Nici măcar nu-i 
cunosc pe cei care locuiesc acolo. 

— Casa este locuită de o anume domnişoară Pebmarsh. E 
oarbă şi lucrează la Aaronberg Institute. 

— Înţeleg. Nu prea cunosc pe nimeni pe partea aia a 
semilunii. 

— Unde vă aflaţi ieri între douăsprezece jumătate şi trei? 
Eraţi acasa? 

— Oh, da. Am avut mâncare de făcut şi aşa mai departe. 
Am ieşit înainte de trei, totuşi. Am dus băieţii la cinema. 

Inspectorul scoase din buzunar fotografia şi i-o întinse. 

— Aş vrea să-mi spuneţi dacă l-aţi mai văzut vreodată pe 
acest om. 

Doamna Ramsay o luă cu interesul uşor stârnit. 


— Nu, spuse ea, nu cred. Nu sunt sigură că mi-aş aminti 
chiar să-l fi văzut. 

— N-a venit aici cu vreo ocazie... Încercând să vă vândă o 
poliţă de asigurare sau altceva? 

Doamna Ramsay clătină din cap cu mai multă convingere. 

— Nu. Sunt sigură că nu. 

— Avem motive să credem că numele lui este Curry. 
Domnul R. Curry. 

Se uită întrebător la ea. Doamna Ramsay clătină iarăşi din 
cap şi spuse pe ton de scuză: 

— Mă tem că în timpul vacanţelor n-am timp să observ 
NIMIC. 

— E întotdeauna o perioadă aglomerată, aşa e, spuse 
inspectorul. Aveţi nişte băieţi grozavi. Plini de viaţă şi 
energie. Îmi închipui că uneori cam prea multă energie, nu? 

Doamna Ramsay zâmbi. 

— Da, sunt puţin obositori, dar în realitate sunt băieţi buni. 
— Sunt convins, spuse inspectorul. Amândoi sunt grozavi. 
Foarte inteligenţi, aş spune. Aş vrea să schimb o vorbă cu ei 

înainte de plecare, dacă nu aveţi nimic împotrivă. Uneori 
copii observă lucruri pe care nimeni altcineva din casă nu le 
observă. 

— Nu prea vad cum puteau observa ceva. Nu e ca şi cum 
am fi vecini uşă-n uşă. 

— Dar grădinile, dumneavoastră se învecinează în partea 
din spate. 

— Da, dar sunt total separate. 

— O cunoaşteţi pe doamna Hemming de la numărul 20? 

— Într-un fel, da, din cauza pisicilor, şi a altor lucruri. 

— Vă plac pisicile? 

— Nu, nu-i vorba de astă. Vreau să spun că... În fine, 
obişnuitele reclamaţii. 

— Înţeleg, reclamaţii. În legătură cu ce? 

Doamna Ramsay se înroşi. 

— Necazul e că atunci când ţii atâtea pisici, paisprezece 
are ea, devii de-a dreptul fanatic când e vorba de pisici. 


Toate astea sunt prostii. Îmi plac pisicile. Am avut şi noi o 
pisică, un motan. Era foarte bun la prins şoareci. Dar 
femeia asta face atâta zarvă, se agită din cale afară pentru 
ele, le găteşte special... Sărmanele făpturi nici măcar nu-s 
lăsate să aibă o viaţă a lor. Bine-nţeles că pisicile încercă 
mereu să evadeze. Şi eu aş încerca dacă aş fi una din 
pisicile ei. lar băieţii mei sunt foarte buni la suflet, n-ar 
chinui nicicum o pisică. Părerea mea e că pisicile îşi poartă 
foarte bine de grijă şi singure. Sunt animale foarte 
înțelepte, dacă sunt tratate cu înţelepciune. 

— Sunt sigur că aveţi dreptate, spuse inspectorul, şi 
continuă: Trebuie să aveţi o viaţă foarte ocupată, cu casa şi 
cu copiii. Când se întorc la şcoală? 

— Poimâine. 

— Sper că atunci vă veţi odihni. 

— Am de gând să lenevesc o vreme. 

Celălalt tânăr, care luase notițe în tăcere, o făcu să tresară 
când vorbi. 

— Aţi putea să luaţi o fată din acelea străine, spuse el. Au 
pair, se numeşte treaba asta. Vin şi fac treabă aici în 
schimbul învăţării limbii engleze. 

— Aş putea încerca ceva de genul ăsta. Deşi întotdeauna 
am fost de părere că e complicat cu străinii. Soţul meu râde 
de mine, dar, fireşte, el cunoaşte mai multe decât mine. Eu 
n-am călătorit peste hotare atât cât a călătorit el. 

— Acum e plecat, nu-i aşa? Întrebă Hardcastle. 

— Da, a trebuit să plece în Suedia la începutul lui august. 
E inginer constructor. Păcat că a trebuit să plece tocmai la 
începutul vacanței. El e atât de bun cu băieţii! Îi place să se 
joace cu trenuleţul electric chiar mai mult decât le place 
copiilor. Uneori liniile şi gările se întind pe tot holul şi în 
cealaltă cameră. E foarte greu să nu te împiedici de ele. 
Clatină din cap. Bărbaţii sunt atât de copilăroşi! Spuse 
îngăduitoare. 

— Când îl aşteptaţi să se întoarcă, doamnă Ramay? 

— Niciodată nu ştiu. Oftă. E destul de... Complicat. 


Glasul îi tremură uşor. Colin se uită la ea cu mare atenţie. 

— Nu vă mai răpim timpul, doamnă Ramsay. 

Hardcastle se ridică. 

— Poate ne arată băieţii dumneavoastră grădina. 

Bill şi 'Ted aşteptau în hol şi primiră pe loc propunerea. 

— Desigur, nu-i o grădină mare, se scuză Bill. 

Se depusese ceva efort pentru a ţine cât de cât în ordine 
grădina din Wilbraham Crescent 62. O latură era mărginită 
de dalii şi margarete. Apoi o mică pajişte destul de inegal 
cosită. Potecile aveau mare nevoie să fie greblate, iar de jur 
împrejur zăceau împrăştiate aeromodelele, arme spaţiale şi 
alte simboluri ale ştiinţei moderne. În fundul grădinii era un 
măr cu mere roşii şi apetisante. Lângă el era un păr. 

— Asta e, spuse Ted arătând cu degetul spaţiul dintre măr 
şi păr, prin care se vedea clar spatele casei domnişoarei 
Pebmarsh. Asta e numărul 19 unde a fost crima. 

— Se vede foarte bine casa, spuse inspectorul. Cred că se 
vede şi mai bine de la ferestrele de la etaj. 

— Aşa-i, spuse Bill. Dacă am fi fost ieri acolo şi ne-am fi 
uitat afară, poate am fi văzut şi noi ceva. Dar n-am fost. 

— Am fost la cinema, spuse Ted. 

— Aţi găsit amprente? Întrebă Bill. 

— Nu prea folositoare. Ieri aţi fost toată ziua în grădină? 

— Da, din când în când, răspunse Bill. Toată dimineaţa, 
adică. Totuşi n-am auzit nimic şi n-am văzut nimic. 

— Dacă am fi fost după-amiază aici, poate auzeam ţipete, 
spuse cu jind Ted. Au fost nişte ţipete groaznice. 

— O cunoaşteţi din vedere pe domnişoara Pebmarsh, 
doamna care locuieşte în casa aceea? 

Băieţii se uitară unul la altul, apoi dădură din cap. 

— E oarbă, spuse Ted, dar poate să meargă foarte bine 
prin grădină. Nu-i trebuie baston sau altceva. O dată ne-a 
aruncat mingea înapoi. A fost tare de treabă. 

— N-aţi văzut-o deloc ieri? 

Băieţii clătinară din cap. 


— Dimineaţa nu aveam cum s-o vedem, explică Bill. E 
întotdeauna plecată. De obicei iese în grădină după ceai. 

Colin explora traiectoria unei conducte care era legată la 
un robinet din casă. Aceasta mergea în lungul potecii din 
grădină apoi cobora în colţ, lângă păr. 

— N-am ştiut niciodată că perii au nevoie de irigaţii, spuse 
el. 

— Oh, asta! Spuse Bill. Părea uşor stânjenit. 

Colin se uită la băieţi şi rânji. 

— Pe de altă parte, dacă te caţeri în pomul ăsta, poţi să 
arunci un frumuşel jet de apă pe pisici, nu-i aşa? 

Băieţii răscoleau pietrişul cu vârful pantofului şi se uitau 
oriunde numai la Colin nu. 

— Asta faceţi, nu-i aşa? Întrebă Colin. 

— Asta nu le face rău, spuse Bill. Nu e ca praştia. 

— Îmi închipui că într-o vreme aţi folosit şi praştia. 

— Niciodată n-am lovit pe nimeni, spuse Ted. 

— În tot cazul, vă distraţi din când în când cu furtunul 
ăsta, şi pe urmă vine doamna Hemming şi vă reclamă. 

— Ea întotdeauna reclamă câte ceva, spuse Bill. 

— Aţi trecut vreodată prin gardul ei? 

— Nu prin sârma ghimpată de aici, îi scăpă lui Ted. 

— Dar intraţi din când în când în grădina ei, aşa e? Cum 
faceţi? 

— Păi, poţi intra prin gard... În grădina domnişoarei 
Pebmarsh. Apoi, puţin mai în jos, la dreapta, treci prin 
gardul viu în grădina doamnei Hemming. Acolo e o gaură în 
plasa de sârmă. 

— Nu poţi să taci, prostule! Spuse Bill. 

— Îmi închipui că aţi adulmecat puţin după indicii, de când 
cu crima? Spuse Hardcastle. 

Băieţii se uitară unulia altul. 

— Păi... Bill se opri precaut. 

— E posibil ca voi să fi găsit ceva ce nouă ne-a scăpat, 
spuse cu seriozitate Hardcastle. Dacă aveţi... Ăă... O 
colecţie, v-aş fi foarte recunoscător dacă mi-aţi arăta-o. 


Bill se hotări. 

— Adu-le, Ted, spuse el. 

Ted se supuse şi o luă la fugă. 

— Mă tem că nu avem nimic de valoare, recunoscu Bill... 
Noi doar... ne prefacem. 

Se uită neliniştit la Hardcastle. 

— Înţeleg foarte bine, spuse acesta. O mare parte din 
munca poliţiei e aşa. O mulţime de dezamăgiri. 

Bill păru uşurat. 

Ted se întoarse într-o fugă. Întinse o batistă grosolan 
înnodată care zornăi. Hardcastle desfăcu nodul şi împrăştie 
conţinutul. Acesta era compus dintr-o toartă de ceaşcă, un 
fragment de porțelan, o mistrie spartă, o furculiţă rustică, o 
monedă, un cârlig de rufe, o bucăţică de geam irizat şi o 
jumătate dintr-un foarfece. 

— O colecţie interesantă, spuse sobru inspectorul. 

Îi fu milă de feţele avide ale băieţilor şi luă bucata de 
geam. 

— Am să iau asta. E posibil să se lege de ceva. 

Colin luase moneda şi o examina. 

— Nu-i englezească, spuse Ted. 

— Nu, nu-i englezească, aprobă Colin. Se uită la 
Hardcastle. Am putea s-o luăm şi pe asta, propuse el. 

— Să nu suflaţi nimănui nici un cuvânt despre asta, spuse 
Hardcastle pe ton conspirativ. 

Încântaţi, băieţii promiseră că nu vor sufla. 

Capitolul XI 

— Ramsay, spuse gânditor Colin. 

— Ce-i cu el? 

— Îmi place cum sună, atâta tot. Călătoreşte în 
străinătate... la comandă. Soţia lui spune că e inginer 
constructor dar se pare că asta-i tot ce ştie despre el. 

— E o femeie cumsecade, spuse Hardcastle. 

— Da... Şi nu prea fericită. 

— Obosită, atâta tot. Puştii sunt obositori. 

— Cred că e mai mult de atât. 


— Cu siguranţă genul de om pe care-l cauţi n-ar avea în 
cârcă o soţie şi doi fii, spuse sceptic Hardcastle. 

— Nu se ştie niciodată. Ai rămâne mirat să ştii ce fac 
băieţii pentru camuflaj. O văduvă săracă, având doi copii, 
poate fi convinsă să încheie un aranjament. 

— Nu m-aş fi gândit că ea e genul ăsta. 

— Nu mă refer la a trăi în păcat, amice. Vreau să spun că 
ar accepta să fie doamna Ramsay şi să ofere un fundal. 
Fireşte că el i-ar turna o poveste corespunzătoare cu o 
cauză dreaptă. l-ar spune, să zicem, că face spionaj de 
partea noastră. Totul foarte patriotic. 

Hardcastle clătină din cap. 

— Trăieşti într-o lume ciudată, Colin. 

— Da, trăiesc... Ştii, cred că într-o bună zi va trebui să ies 
din ea. Începi să uiţi cine e şi ce e. Jumate din oamenii ăştia 
lucrează pentru ambele părţi şi până la urmă nu mai ştiu 
nici ei de care parte sunt cu adevărat... În fine, să 
continuăm cu ce avem de făcut acum. 

— Să luăm familia Mcnaughton, spuse Hardcastle, 
oprindu-se în faţa porţii cu numărul 63. O bucăţică din 
grădina lor se învecinează cu cea de la 19, la fel ca la Bland. 

— Ce ştii despre familia Mcnaughton? 

— Nu multe... au venit aici cam acum un an. Sunt oameni 
în vârstă... Profesor pensionar, parcă. El grădinăreşte. 

În grădina din faţă erau tufe de trandafiri, iar sub ferestre 
un strat gros de brânduşe de toamnă. 

O femeie tânără şi vioaie, într-un halat cu flori viu colorate, 
le deschise şi le spuse: 

— Doreşti? Da? 

Hardcastle îngână „În sfârşit ajutorul străin” şi îi întinse 
cartea de vizită. 

— Poliţia, spuse tânăra. Se dădu înapoi doi paşi şi se uită la 
Hardcastle de parcă ar fi fost Diavolul în persoană. 

— Doamna Mc Naughton, spuse Hardcastle. 

— Doamna Mcnaughton e aici. 


Îi conduse în camera de zi, care dădea spre grădina din 
spate. Camera era goală. 

— Ea etaj este, spuse tânăra, care îşi pierduse voioşia între 
timp. leşi în hol şi strigă: Doamnă Mcnaughtan! Doamnă 
Mcnaughtan! 

Un glas îndepărtat răspunse: 

— Da. Ce este, Gretel? 

— Poliţia - doi poliţia. Am pus pe ei în camera de zi. De la 
etaj se auzi un zgomot ce sugera agitația şi cuvintele: „Vai 
de mine, vai de mine, ce-o mai fi!” Apoi un tropotit de paşi şi 
doamna Mcnaughton intră în cameră cu o expresie 
îngrijorată. Era expresia obişnuită a doamnei Mcnaughton, 
avea să constate foarte curând Hardcastle. 

— Vai de mine, spuse ea din nou, vai de mine. 
Inspectorul... Aşa vă... Oh, da, Hardcastle. Se uită la cartea 
de vizită. Dar de ce aţi venit la noi? Noi nu ştim despre asta. 
Adică, e vorba de crima asta, nu-i aşa? Nu-i pentru 
abonamentul de televiziune, nu? 

Hardcastle o linişti în această privinţă. 

— Totul pare atât de extraordinar, nu-i aşa! Spuse doamna 
Mcnaughton luminându-se. Şi a mai fost şi în miezul zilei! 
Ce oră ciudată să vii să spargi o casă! Exact ora la care 
oamenii sunt de obicei acasă. Dar în ziua de azi citeşti tot 
felul de astfel de lucruri teribile. Totul se petrece la lumina 
zilei. Vai, nişte prieteni ai noştri... Ei luau masa în oraş, şi a 
venit un camion pentru mobilă şi doi bărbaţi au intrat în 
casă şi au cărat absolut toată mobila. Toată strada a văzut 
ce se întâmpla, dar nimeni nu s-a gândit că ar putea fi ceva 
neobişnuit. Ştiţi, cred că am auzit ieri pe cineva ţipând, dar 
Angus a spus că erau băieţii ăia îngrozitori ai doamnei 
Ramsay. Aleargă prin grădină făcând atâta zgomot, imită 
navele spaţiale, ştiţi, sau rachete sau bombe atomice. 
Uneori e de-a dreptul înspăimântător. 

Hardcastle scoase o dată în plus fotografia. 

— L-aţi văzut vreodată pe acest bărbat, doamnă 
Mcnaughton? 


Doamna Mcnaughton se uită cu aviditate la ea. 

— Sunt aproape sigură că l-am văzut. Da. Da, practic, sunt 
convinsă. Dar unde oare? Să fi fost omul care a venit aici şi 
m-a întrebat dacă nu vreau să cumpăr o nouă enciclopedie 
în paisprezece volume? Sau cel care a venit cu un model 
nou de aspirator? Eu n-am vrut să aud de aşa ceva, şiela 
ieşit şi s-a dus să-l bată la cap pe soţul meu, care era în 
grădina din spate. Angus planta nişte bulbi, ştiţi, şi nu vroia 
să fie întrerupt, dar omul tot dădea din gură şi spunea ce 
minuni face aparatul ăla, cum scoate praful din draperii şi 
din perne şi curăţă treptele şi tot felul de treburi, absolut 
tot. Şi atunci Angus s-a uitat în sus la el l-a întrebat doar 
atât: „Poate să planteze bulbi?” şi trebuie să spun că m-a 
bufnit râsul pentru că omul a rămas cu gura căscată şi a 
plecat. 

— Şi chiar credeţi că era bărbatul din fotografie? 

— Nu, nu chiar, pentru că acela era mult mai tânăr, dacă 
mă gândesc bine. Dar, oricum, cred că am mai văzut, faţa 
asta. Da... Cu cât mai mult mă uit la ea, cu atât sunt mai 
sigură că a fost aici şi m-a rugat să cumpăr ceva. 

— Poate o asigurare? 

— Nu, nu asigurare. Soţul meu se ocupă de toate. Suntem 
asiguraţi în toate privinţele. Nu. Totuşi... Da, cu cât mă uit 
mai mult la fotografie... 

Hardcastle nu se simţea deloc încurajat. Din experienţă, o 
catalogă pe doamna Mcnaughton ca o femeie amatoare de 
senzaţii tari, dornică peste poate să stea de vorbă cu cineva 
care avea legătură cu crima. Oftă. 

— Conducea o camionetă, parcă, spuse doamna 
Mcnaughton. Numai că nu-mi amintesc când l-am văzut. Ba 
nu, o dubă de pâine, cred. 

— Nu l-aţi văzut ieri, nu-i aşa, doamnă Mcnaughton? 

Faţa doamnei Mcnaughton se lungi uşor. Îşi dădu la o 
parte de pe frunte o şuviţă de păr cărunt, cam neîngrijit. 

— Nu. Nu ieri. Cel puţin... Se opri. Nu cred. Apoi se mai 
lumină. Poate că soţul meu îşi va aminti. 


— E acasă? 

— E în grădină. 

Arătă spre fereastră, pe care în acel moment văzură un 
bărbat în vârstă împigând o roabă pe potecă. 

— Am putea merge să vorbim cu el. 

— Desigur. Poftiţi pe aici. 

Îi conduse spre o uşă laterală şi ieşiră în grădină. Domnul 
Mcnaughton era lac de transpiraţie. 

— Domnii sunt de la poliţie, Angus, spuse pe nerăsuflate 
soţia lui. Au venit în legătură cu crima de la domnişoara 
Pebmarsh. Au o fotografie a mortului. Să ştii, sunt singură 
că l-am văzut undeva. Nu e omul care a venit săptămâna 
trecută să ne întrebe dacă nu vrem să scăpăm de nişte 
antichităţi? 

— Să vedem, spuse domnul Mcnaughton. Arătaţi-mi, vă 
TOg, şi mie fotografia, îi spuse lui Hardcastle. Dar ţineţi-o 
dumneavoastră, mâinile mele sunt pline de pământ. 

Aruncă o scurtă privire şi spuse: 

— Nu l-am văzut pe amicul ăsta în viaţa mea. 

— Vecinii dumneavoastră mi-au spus că sunteţi pasionat de 
grădinărit. 

— Cine v-a spus asta - nu doamna Ramsay? 

— Nu. Domnul Bland. 

Angus Mcnaughton pufni. 

— Bland habar n-are ce înseamnă grădinăritul. Straturi şi 
iar straturi, asta-i tot ce ştie el. Le îndeasă cu begonii şi 
muşcate şi le pune pe margini lobelii. Asta nu-i grădinărit. 
Parcă ai trăi într-un parc public. Vă interesează cât de cât 
boschetele, inspectore? 

— Mă tem că nu pot să mă laud că mă pricep la grădinărit, 
spuse Hardcastle. Am venit în legătură cu un subiect mai 
puţin plăcut. 

— Desigur. Afacerea de ieri. Eram în grădină când s-a 
întâmplat. 

— Serios? 

— Adică, eram aici când ţipa fata aia. 


— Ce-aţi făcut? 

— Păi, n-am făcut nimic. De fapt, m-am gândit că sunt 
zăpăciţii ăia de băieţi ai lui Ramsay. Întotdeauna urlă şi ţipă 
şi fac gălăgie. 

— Dar cu siguranţă ţipetele astea nu veneau din aceeaşi 
direcţie, nu? 

— Vedeţi dumneavoastră, zăpăciţii ăştia de băieţi nu stau 
locului în grădina lor. Intră prin gardurile şi tufele 
oamenilor. Aleargă peste tot afurisitele alea de pisici ale 
doamnei Hemming. Nu e nimeni să-i ţină-n frâu, ăsta-i 
necazul. Mama lor e moale ca o mămăligă. Fireşte, când nu- 
i un bărbat în casă, copiii îţi scapă din mână. 

— Am înţeles că domnul Ramsay stă mai mult în 
străinătate. 

— Inginer constructor, parcă, spuse vag domnul 
Mcenaughton. Întotdeauna pleacă undeva. Baraje, sau 
petrol, sau conducte, nu ştiu, ceva în genul ăsta. Nu ştiu 
sigur. Acum o lună a trebuit, să plece în Suedia pe nepusă 
masă. A lăsat-o pe mama băieţilor cu o grămadă de treabă, 
şi fireşte că puştii au fost liberi s-o ia razna. Nu-s băieţi răi, 
reţineţi, dar au nevoie de disciplină. 

— Şi n-aţi mai văzut ceva... În afară de faptul că aţi auzit 
ţipetele acelea? Apropo, când a fost asta? 

— Habar n-am, spuse domnul Mcenaughton. Întotdeauna 
îmi scot ceasul înainte de a ieşi în grădină. Zilele trecute I- 
am lovit cu mistria şi mi-a dat multă bătaie de cap să-l repar 
după aceea. Ce oră era, draga mea? Ai auzit şi tu, nu-i aşa? 

— Trebuie să fi fost două jumătate... la cel puţin jumătate 
de oră după ce am terminat masa. 

— Înţeleg. La ce oră luaţi masa? 

— La unu şi jumătate, dacă avem noroc, spuse domnul 
Mcnaughton. Fata noastră daneză n-are nici o noţiune a 
timpului. 

— lar după aceea... Trageţi un pui de somn? 

— Uneori. Azi nu. Vroiam să-mi continuu treaba. Aveam de 
greblat şi de curăţat, de împrăştiat grămada de bălegar, şi 


aşa mai departe. 

— Minunat lucru, bălegarul, spuse solemn Hardcastle. 

Domnul Mcnaughton se lumină imediat. 

— Absolut. Nimic nu e ca el. Ah! Câţi oameni am convertit! 
Să foloseşti îngrăşământ chimic, auzi! Curată sinucidere! 
Daţi-mi voie să vă arăt. 

Îl trase repede de braţ pe Hardcastle şi, împigându-şi 
roaba, o porni pe potecă spre capătul gardului care 
despărţea grădina lui de cea de la nr. 19. Apărat de tufele 
de liliac, bălegarul se lăfăia în toată măreţia lui. Domnul 
Mcnaughton îşi conduse roaba într-o mică magazie de 
alături. Înăuntru se aflau mai multe unelte de grădină 
frumos aranjate. 

— La dumneavoastră totul e foarte ordonat, remarcă 
Hardcastle. 

— Trebuie să ai grijă de unelte, spuse domnul 
Mcnaughton. 

Hardcastle se uita atent către nr. 19. De cealaltă parte a 
gardului era o pergolă roz care ducea în sus spre partea 
laterală a casei. 

— N-aţi văzut pe nimeni în grădina de la nr. 19, sau 
uitându-se pe fereastra casei, în timp ce eraţi la grămada 
de bălegar? 

Domnul Mcnaughton clătină din cap. 

— N-am văzut absolut nimic. Îmi pare rău că nu vă pot 
ajuta, inspectore. 

— Ştii, Angus, cred că chiar am văzut o siluetă în grădina 
de la 19. 

— Nu cred că ai văzut, draga mea, spuse ferm soţul ei. 
Nici eu. 

— Femeia asta ar fi spus că a văzut orice, bombăni 
Hardcastle în timp ce erau din nou în maşină. 

— Nu crezi că a recunoscut fotografia? 

Hardcastle clătină din cap. 

— Mă îndoiesc. Pur şi simplu vrea să creadă că l-a văzut. 
Cunosc prea bine genul ăsta de martor. Hardcastle oftă. 


Nam obţinut mare lucru. Fireşte, unele lucruri par ciudate. 
De pildă, pare aproape imposibil ca doamna Hemming, 
oricât ar fi ea înfăşurată în pisicile ei, să ştie atât de puţine 
despre vecina ei, domnişoara Pebmarsh, cum pretindea ea. 
Şi, în plus, să fie atât de aeriană şi puţin interesată de 
crimă. 

— E genul de femeie aeriană. 

— Scrântită! Spuse Hardcastle. Când ai de a face cu o 
femeie scrântită, ei bine, în jurul ei pot să aibă loc incendii, 
jafuri, omoruri, că ea n-o să observe nimic. 

— E foarte bine împrejmuită cu reţeaua aia de sârmă 
ghimpată şi trufele alea victoriene care nu prea lasă loc de 
văzut. 

Ajunseseră înapoi la sediul poliţiei. Hardcastle rânji la 
prietenul său şi spuse: 

— Sergent Lamb, te las să ieşi din gardă. 

— Nici o altă vizită? 

— Deocamdată nu. Trebuie să fac una mai târziu, dar nu te 
iau cu mine. 

— În fine, mulţumesc pentru dimineaţa asta. Poţi să dai la 
dactilografiat notițele mele? Spuneai că ancheta e 
poimâine? La ce oră? 

— Unsprezece. 

— Perfect. Mă voi întoarce pentru ea. 

— Ai de gând să pleci? 

Mâine trebuie să fiu la Londra, să-mi dau raportul la zi. 

— Pot să ghicesc cui. 

— Nu ţi-e permis s-o faci. 

Hardcastle rânji. 

— Transmite-i bătrânului flăcău dragostea mea. 

— În plus, s-ar putea să mă duc la un specialist, spuse 
Colin. 

— Specialist? De ce? Ce ai? 

— Nimic... Mahmureală. Nu mă refeream la genul ăsta de 
specialist. Unul din domeniul tău. 

— Scotland Yard? 


— Nu. Un detectiv particular... Prieten de-al tatei... Şi al 
meu. Afacerea asta a ta ieşită din comun va fi floare la 
ureche pentru el. O să-i placă la nebunie, o să-l 
înveselească. Am eu aşa o idee că are nevoie să se 
înveselească. 

— Cum îl cheamă? 

— Hercule Poirot. 

— Am auzit de el. Credeam că a murit. 

— N-a murit. Dar am sentimentul că e plictisit. Asta-i mai 
rău. 

Hardcastle îl privi curios. 

— Eşti un, tip ciudat, Colin. Ai nişte prieteni atât de 
nepotriviţi! 

— Inclusiv pe tine, spuse Colin şi rânji. 

Capitolul XII 

După ce-l expedie pe Colin, Hardcastle se uită la adresa 
scrisă ordonat în carnetul lui şi dădu din cap. Apoi strecură 
carnetul înapoi în buzunar şi începu să rezolve problemele 
de rutină care se îngrămădiseră pe biroul lui. 

Pentru el, era o zi ocupată. Trimise după cafea şi 
sandviciuri şi primi raportul sergentului Cray. Nu apăruse 
nici un fir folositor. Nimeni de la gară sau din staţiile de 
autobuz nu recunoscuse fotografia lui Curry. Rapoartele de 
la laborator nu adăugau nimic nou. Costumul fusese lucrat 
de un croitor bun, dar numele croitorului fusese înlăturat. O 
dorinţă de anonimat din partea domnului Curry? Sau din 
partea ucigaşului lui? Rămâneau detaliile privitoare la 
dantură, dar ele luau mult timp, deşi, în final, de regulă, se 
dovedeau utile. Afară doar dacă, bine-nţeles, domnul Curry 
nu fusese străin. Hardcastle reflectă asupra ideii. Exista 
posibilitatea ca mortul să fi fost francez... pe de altă parte, 
însă, hainele lui nu erau câtuşi de puţin franţuzeşti. 

Hardcastle nu era nerăbdător. Foarte adesea identificarea 
era o treabă înceată. Dar în final, întotdeauna ieşea cineva 
pe interval. O spălătorie, un dentist, un doctor, o pro 
prietăreasă. Fotografia mortului avea să fie transmisă 


staţiilor de poliţie, avea să apară în ziare. Mai devreme sau 
mai târziu, domnul Curry avea să fie cunoscut sub 
adevărata lui identitate. 

Între timp, era mult de lucru, şi nu doar la cazul Curry. 
Hardcastle lucră fără pauză până la cinci şi jumătate. Se 
uită din nou la ceas şi hotări că era timpul să facă vizita pe 
care şi-o propusese. 

Sergentul Cray îi raportase că Sheila Webb îşi reluase 
serviciul la Biroul Cavendish, şi că la cinci avea să lucreze 
cu profesorul Purdy la Curlew Hotel şi că era puţin probabil 
să plece de acolo până după şase. 

Oare care era numele mătuşii? Lawton - doamna Lawton. 
Palmerston Road 14. Nu luă maşina poliţiei ci se hotări să 
parcurgă pe jos distanţa scurtă. 

Palmerston Road era o stradă întunecoasă care cunoscuse, 
cum se spune, zile mai bune. Casele fuseseră transformate 
în apartamente distincte sau pensiuni. În timp ce dădea 
colţul, o fată care se apropia de el pe trotuar ezită o clipă. 
Cu gândurile duse, inspectorul avu impresia că fata avea de 
gând să-l întrebe vreo adresă. Chiar să fi fost aşa, fata se 
răzgândi şi îşi văzu în continuare de drum, trecând pe lângă 
el. Hardcastle se întrebă de ce îi apăru brusc în minte ideea 
de pantofi. Pantofi... Nu, un pantof. Chipul fetei îi era uşor 
familiar. Cine era... Cineva cunoscut chiar de curând... 
Poate îl recunoscuse şi fusese pe punctul să-i vorbească? 

Se opri o clipă, şi se uită înapoi după ea. Acum mergea 
foarte repede. Necazul era că avea una din feţele alea 
şterse pe care îţi era greu să le recunoşti, afară doar dacă 
aveai un motiv anume s-o faci. Ochi albaştri, tenul deschis, 
gura uşor deschisă. Gura. Şi asta îi amintea de ceva. Ce 
făcuse ea cu gura? Vorbise? Se rujase? Nu. Se simţi uşor 
supărat pe el însuşi. Hardcastle se mândrea că avea o bună 
memorie a feţelor. Nu uita niciodată o faţă pe care o văzuse 
în boxa acuzaților sau în cea a martorilor, dar, la urma 
urmelor, existau şi alte locuri de contact. De pildă, era puţin 
probabil să-şi amintească faţa fiecărei chelneriţe care-l 


servise. Nu şi i-ar fi amintit pe toţi şoferii de autobuz. 
Înlătură problema din minte. 

Ajunsese la nr. 14. Uşa era întredeschisă şi, lateral, văzu 
patru sonerii cu nume sub ele. Doamna Lawton avea un 
apartament la parter. Intră şi apăsă pe botonul soneriei de 
pe uşa din stânga holului. Trecură câteva clipe până să i se 
răspundă. În final, auzi paşi înăuntru şi uşa fu deschisă de o 
femeie înaltă şi slabă cu un păr negru, ciufulit, care purta 
un halat şi părea să gâfâie puţin. Un miros puternic de 
usturoi venea dinspre uşa unde era evident că era 
bucătăria. 

— Doamna Lawton? 

— Da. Îl privi cu îndoială şi parcă uşor supărată. 

Să fi avut în jur de patruzeci şi cinci de ani, iar înfăţişarea 
ei avea ceva de ţigancă. 

— Ce este? 

— V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi acorda câteva clipe. 

— Despre ce e vorba? Acum sunt destul de ocupată. 
Adăugă tăios: Nu sunteţi reporter, nu-i aşa? 

— Îmi închipui că aţi avut mult de furcă de ieri până azi cu 
reporterii, spuse Hardcastle pe un ton compătimitor. 

— Chiar că am avut. M-au căpiat tot bătând la uşă şi 
sunând la sonerie şi punând tot felul de întrebări prosteşti. 

— Ştiu, foarte deranjant. Aş dori să vă fi putut scuti de 
toate astea, doamnă Lawton. Apropo, sunt inspectorul 
detectiv Hardcastle, şi mă ocup de acest caz în legătură cu 
care vă deranjează reporterii. Am fi oprit treaba asta dacă 
puteam, dar în problema asta suntem neputincioşi, să ştiţi. 
Presa are drepturile ei. 

— E o ruşine să necăjeşti persoanele particulare, aşa cum 
fac ei, spunând că trebuie să aibă ştiri pentru public. 
Singurul lucru pe care l-am observat eu la ştirile astea e că 
sunt de la cap la coadă numai minciuni. Din cât am văzut 
eu, ei scornesc totul. Dar intraţi. 

Se dădu în lături şi inspectorul trecu pragul. Femeia 
închise uşa după el. Pe preş se aflau căzute câteva scrisori. 


Doamna Lawton se aplecă să le ridice, dar inspectorul i-o 
luă politicos înainte. În timp ce i le întindea, ochii lui 
poposiră peste ele o jumătate de secundă, în special asupra 
adreselor. 

— Vă mulţumesc, spuse doamna Lawton şi le puse pe masa 
din hol. Vreţi să intraţi în camera de zi? Intraţi pe uşa asta, 
vă rog, şi aşteptaţi-mă o clipă. Am ceva pe foc. 

Plecă în viteză spre bucătărie. Inspectorul Hardcastle 
aruncă o ultimă privire peste scrisorile de pe masa din hol. 
Una îi era adresată doamnei Lawton, iar celelalte două 
domnişoarei R. S. Webb. Intră în camera indicată. Era o 
încăpere mică, destul de dezordonată, cu mobilă ponosită, 
dar ici şi colo se zăreau unele pete de culoare sau vreun 
obiect neobişnuit. O piesă din sticlă de Veneţia, atrăgătoare 
şi probabil scumpă, în culorile mucegaiului şi cu o formă 
abstractă, două perne de catifea viu colorate şi o farfurie de 
ceramică, model străin. 

Doamna Lawton se întoarse ceva mai gâfâind decât 
înainte. 

— Cred că acum totul va fi bine, spuse ea destul de 
nesigură. 

Inspectorul se scuză din nou. 

— Îmi pare rău că am picat la o oră nepotrivită, dar s-a 
întâmplat să fiu prin împrejurimi şi vroiam să verific şi alte 
aspecte ale afacerii în care, din nefericire, a fost implicată 
nepoata dumneavoastră. Sper că n-a păţit nimic? Trebuie 
să fi fost un şoc groaznic pentru orice fată. 

— Da, chiar aşa. Sheila s-a întors într-o stare cumplită. Dar 
şi-a revenit până dimineaţă şi s-a dus la serviciu. 

— Da, ştiu. Dar mi s-a spus că lucrează undeva pentru un 
client şi n-am vrut s-o întrerup, aşa că m-am gândit că e 
bine să vin aici şi să stau de vorbă cu ea acasă la ea. Dar nu 
s-a întors încă, nu-i aşa? 

— Probabil va întârzia în seara asta, spuse doamna 
Lawton. Lucrează pentru un anume profesor Purdy şi, din 
ce spune Sheila, el e un om care n-are deloc noţiunea 


timpului. Când spune că mai durează cel mult zece minute, 
poţi să fii sigur că o să treacă pe puţin trei sferturi de oră. 
Dar e un om cumsecade şi cât se poate de politicos. O dată 
sau de două ori a insistat să rămână la cină şi părea foarte 
îngrijorat că a ţinut-o aşa de mult fără să-şi dea seama. 
Totuşi, uneori e o treabă deranjantă. E ceva ce v-aş putea 
spune eu, inspectore? În caz că Sheila întârzie mult. 

— Nu chiar, spuse inspectorul zâmbind. Ştiţi, ieri am luat 
lucrurile ca atare şi nu sunt sigur dacă şi pe astea le-am 
luat cum trebuie. Se prefăcu încă o dată că îşi consultă 
carnetul. Să văd. Domnişoara Sheila Webb... Ăsta e numele 
ei complet sau mai are un prenume? Trebuie să ştim foarte 
exact lucrurile astea, pentru dosarul de la anchetă. 

— Ancheta e poimâine, nu-i aşa? A primit o citaţie. 

— Da, dar asta nu trebuie s-o îngrijoreze. Va trebui doar să 
povestească, aşa cum ne-a povestit şi nouă, cum a 
descoperit cadavrul. 

— Încă nu ştiţi cine era omul? 

— Nu. Mă tem că e prea devreme pentru asta. Avea o 
carte de vizită în buzunar şi la început am crezut că era 
agent de asigurări. Dar acum se pare că era o carte de 
vizită pe care i-o dăduse cineva. Poate el însuşi se gândea să 
se asigure. 

— Înţeleg, spuse doamna Lawton vag interesată. 

— Acum, să scriu corect numele. Nu mai ştiu cum am notat 
- domnişoara Sheila Webb sau domnişoara Sheila R. Webb. 

Pur şi simplu nu-mi amintesc care era celălalt prenume. 
Rosalie, cumva? 

— Rosemary, spuse doamna Lawton. A fost botezată 
Rosemary Sheila, dar Sheilei întotdeauna i s-a părut că 
Rosemary un nume cam fistichiu şi n-a vrut să i se spună 
altfel decât Sheila. 

— Înţeleg. Nimic în glasul lui Hardcastle nu trăda plăcerea 
omului care îşi vede bănuielile adeverindu-se. Observă şi un 
alt aspect. Numele de Rosemary nu-i provocă nici o 


suferinţă doamnei Lawton. Pentru ea Rosemary nu era 
decât un nume pe care nepoata ei nu-l folosea. 

— Acum am scris exact cum trebuie, spuse zâmbind 
inspectorul. Din cât îmi imaginez, nepoata dumneavoastră a 
venit de la Londra şi lucrează pentru Biroul Cavendish de 
cel puţin zece luni. Îmi puteţi spune data exactă? 

— Păi, n-aş putea să vă spun... Era prin noiembrie. Cred că 
mai spre sfârşitul lui noiembrie. 

— Chiar aşa. Asta nu prea contează. Locuia aici cu 
dumneavoastră înainte să intre în serviciu la Biroul 
Cavendish? 

— Nu, locuia la Londra. 

— Aveţi adresa ei din Londra? 

— O am pe undeva, spuse doamna Lawton uitându-se 
înjur. Am o memorie atât de scurtă! Ceva în genul Allington 
Grove, parcă era... Împărţea un apartament cu alte două 
fete. 'leribil de scumpe sunt camerele în Londra. 

— Vă amintiţi numele firmei la care a lucrat acolo? 

— Oh, da. Hopgood şi Trent. Era o agenţie imobiliară în 
Fulham Road. 

— Mulţumesc. Asta pare foarte clar. Am înţeles eu bine că 
domnişoara Webb e orfană? 

— Da. Doamna Lawton se foi neliniştită cu ochii la uşă. Vă 
deranjează dacă mai dau o fugă la bucătărie? 

— Fireşte că nu. 

Femeia ieşi. Hardcastle se întrebă dacă era doar o părere 
a lui faptul că ultima întrebare o tulburase într-un fel pe 
doamna Lawton! Până atunci răspunsurile, ei veniseră uşor 
şi cu promptitudine. 

Doamna Lawton se întoarse scuzându-se. 

— Îmi pare atât de rău, dar ştiţi cum e gătitul. Acum chiar 
că totul e în regulă. Mai era ceva ce vroiaţi să mă întrebaţi? 
Apropo, mi-am amintit, nu era Allington Grove. Era 
Carrington Grove iar numărul era 17. 

— Mulţumesc, spuse inspectorul. Cred că vă întrebam 
dacă domnişoara Webb e orfană. 


— Da, e orfană. Părinţii ei au murit. 

— De mult? 

— Au murit când era copil. 

Glasul ei avea o notă sfidătoare abia perceptibilă. 

— E fata sorei dumneavoastră sau a fratelui? 

— A sorei mele. 

— Ah, da. Şi care era profesia domnului Webb? 

Doamna Lawton nu răspunse imediat. Îşi muşca buzele. 
Apoi spuse: 

— Nu ştiu. 

— Nu ştiţi? 

— Adică, nu-mi amintesc, a trecut atâta timp de atunci! 

Hardcastle aşteptă, ştiind că avea să vorbească, din nou. 

Femeia vorbi. 

— Pot să întreb ce legătură au toate astea cu crima... 
Adică, ce contează cine erau tatăl şi mama ei şi ce făcea 
tatăl ei şi de unde venea şi aşa mai departe? 

— Nu prea contează, doamnă Lawton, nu din punctul 
dumneavoastră de vedere, adică. Dar, vedeţi 
dumneavoastră, circumstanţele sunt destul de neobişnuite. 

— Ce vreţi să spuneţi cu... Circumstanţele sunt 
neobişnuite? 

— Avem motive să credem că domnişoara Webb s-a dus 
ieri la acea adresă pentru că a fost solicitată în mod special, 
după nume, Biroului Cavendish. Prin urmare, s-ar părea că 
cineva a aranjat lucrurile astfel încât ea să se găsească 
acolo. Probabil cineva care... Are un dinte împotriva ei. 

— Nu-mi imaginez că cineva ar putea avea un dinte 
împotriva Sheilei. E o fată foarte dulce. O fată prietenoasă. 

— Da, spuse moale Hardcastle. Aşa gândeam şi eu. 

— Şi nu-mi place să aud pe cineva spunând contrariul, 
spuse bătăioasă doamna Lawton. 

— Exact. Hardcastle continua să zâmbească molcom. Dar 
trebuie să vă daţi seama, doamnă Lawton, că pare ca şi cum 
nepoata dumneavoastră a fost făcută victimă, în mod 
deliberat. Era la locul crimei, cum se spune în filme. Cineva 


a aranjat ca ea să intre într-o casă în care se găsea un mort, 
care mort murise foarte de curând. Or asta pare o răutate. 

— Vreţi să spuneţi... Vreţi să spuneţi că cineva a încercat 
să pară că Sheila l-a omorât? Oh, nu, nu pot să cred! 

— E destul de greu de crezut, dar noi trebuie să fim foarte 
siguri şi să lămurim problema. Nu putea să fie, de pildă, 
vreun tânăr, probabil un tânăr care s-a îndrăgostit de 
nepoata dumneavoastră şi pe care ea nu l-a băgat în 
seamă? Uneori tinerii sunt foarte răzbunători, mai ales 
dacă sunt cam dezechilibraţi. 

— Nu cred că poate fi vorba de aşa ceva, spuse doamna 
Lawton mijindu-şi ochii şi încruntându-se. Sheila a avut unul 
sau doi prieteni, dar n-a fost nimic serios. 

— Se poate să se fi întâmplat când era la Londra, sugeră 
inspectorul. În definitiv, nu cred că ştiţi foarte multe despre 
ce prieteni a avut acolo. 

— Nu, nu... Despre asta ar trebui să discutaţi cu ea, 
inspectore Hardcastle. Eu n-am auzit de vreo încurcătură 
de genul ăsta. 

— Sau poate e vorba de altă fată, sugeră Hardcastle. O 
colegă de apartament care era geloasă pe ea? 

— S-ar putea să există o fată care să vrea să-i facă rău, dar 
nu într-atât încât s-o implice într-o crimă. 

Era un punct de vedere rezonabil şi Hardcastle îşi spuse 
că doamna Lawton nu eră deloc proastă. Spuse repede: 

— Ştiu că toate astea sună absurd, dar toată povestea e 
absurdă. 

— Trebuie să fi fost cineva nebun, spuse gazda. 

— Chiar şi în cazul nebuniei, există o anumită idee în 
spatele nebuniei, să ştiţi. Ceva trebuie s-o fi provocat. De 
asta întrebăm despre părinţii domnişoarei Webb. Aţi fi 
surprinsă cât de des motivele îşi au rădăcinile în trecut. 
Cum părinţii domnişoarei Webb au murit pe când ea era 
copil, normal că nu-mi poate spune nimic despre ei. De 
aceea apelez la dumneavoastră. 

— Da, înţeleg, dar... 


Observă că în glasul femeii reveniseră tremurul şi 
nesiguranța. 

— Au murit în acelaşi timp în vreun accident? 

— Nu, n-a fost un accident. 

— Amândoi au murit din cauze naturale? 

— Eu... Ei bine, da, adică... Nu ştiu exact. 

— Cred că ştiţi ceva mai mult decât îmi spuneţi, doamnă 
Lawton. Erau cumva divorţaţi... Ceva de genul ăsta? 

— Nu, nu erau divorţaţi. 

— Ei, haideţi, doamnă Lawton! Trebuie să ştiţi cum a murit 
sora dumneavoastră. 

— Nu văd ce... Adică, nu pot să spun... Totul e foarte 
complicat. E mult mai bine să nu zgândări lucrurile. 

În privirea ei se citea o disperare neputincioasă. 
Hardcastle se uită la ea foarte atent. Apoi spuse cu 
blândeţe: 

— Era Sheila Webb... Un copil nelegitim? 

Văzu imediat pe chipul ei un amestec de consternare şi 
uşurare. 

— Nu e copilul meu, spuse ea. 

— Era copilul nelegitim al sorei dumneavoastră? 

— Da. Dar ea nu ştie. Nu i-am spus niciodată. l-am spus că 
părinţii ei au murit de tineri. De asta... În fine, înţelegeţi... 

— Da, înţeleg, şi vă asigur că n-am s-o întreb nimic pe 
tema asta pe domnişoara Webb, afară doar dacă o să fie 
neapărat nevoie pe parcursul cercetărilor. 

— Vreţi să spuneţi că nu e nevoie să-i spuneţi? 

— Nu, dacă cercetările n-o cer. Dar vreau să-mi spuneţi tot 
ce ştiţi, doamnă Lawton şi vă asigur că am să fac tot 
posibilul ca ceea ce discutăm să rămână între noi. 

— N-a fost un lucru frumos şi am fost tare supărată din 
cauza asta, inspectore. Sora mea a fost întotdeauna 
deşteapta familiei. Era profesoară şi se descurca foarte 
bine. Foarte respectată şi aşa mai departe. Era ultima 
persoană la care te-ai fi aşteptat... 


— De multe ori se întâmplă aşa, spuse cu tact inspectorul. 
A ajuns să-l cunoască pe acest bărbat... Acest Webb... 

— Niciodată n-am ştiut cum îl chema, spuse doamna 
Lawton. Nu l-am cunoscut. Dar ea a venit la mine şi mi-a 
spus ce se întâmplă. Că aştepta un copil şi că acel bărbat nu 
putea, sau nu vroia (niciodată n-am ştiut care din astea 
două) să se însoare cu ea. Era ambițioasă şi intenţiona să 
renunţe la slujbă dacă totul ar fi ieşit la iveală. Aşa că fireşte 
că eu... Eu am spuscăo ajut. 

— Unde e acum sora dumneavoastră, doamnă Lawton? 

— Habar n-am. N-am absolut nici o idee. A fost foarte 
categorică. 

— Totuşi, trăieşte. 

— Aşa cred. 

— Dar n-aţi ţinut legătura cu ea? 

— Nu, pentru că aşa a vrut ea. S-a gândit că aşa era cel 
mai bine pentru copil şi pentru ea... Ruptura să fie 
definitivă. Aşa a rămas stabilit. Amândouă aveam un mic 
venit pe care ni-l lăsase mama noastră. Ann mi-a transferat 
mie partea ei pentru creşterea şi educaţia copilului. Mi-a 
spus că avea de gând să-şi continue profesia, dar că o să 
schimbe şcoala. Cred că a făcut schimb un an cu un 
profesor din străinătate. Australia sau altundeva. Asta-i tot 
ce ştiu, inspectore Hardcastle. 

Inspectorul se uită gânditor la ea. Era oare chiar tot ce 
ştia? Greu de spus. Oricât de slabă fusese referirea la sora 
ei, Hardcastle rămase cu impresia unei personalităţi 
puternice, amare şi mânioase. Genul de femeie care era 
hotărâtă să nu permită ca viaţa să-i fie ruinată de o 
greşeală. Furnizase cu sânge rece mijloacele de întreţinere 
şi de probabilă bunăstare a copilului. Din acel moment 
retezase toate legăturile şi pornise cu hotărâre să ia viaţa 
de la capăt de una singură. Într-un fel, era de înţeles de ce 
alesese să se poarte aşa cu copilul. Dar cu sora ei? Spuse 
moale: 


— Pare ciudat că n-a ţinut, legătura cu dumenavoastră cel 
puţin prin scrisori. Nu vroia să ştie cum progresa copilul? 

Doamna Lawton clătină din cap. 

— N-o cunoaşteţi pe Ann. Ea a fost întotdeauna 
neînduplecată în deciziile ei. Şi apoi noi două n-am fost 
foarte apropiate. Ea era mult mai mare ca mine, cu 
doisprezece ani mai mare. 

— Şi ce a spus soţul dumneavoastră despre această 
adopţie? 

— Atunci eram văduvă. M-am măritat de tânără şi soţul 
meu a murit în război. Pe vremea aceea ţineam o mică 
prăvălie de dulciuri. 

— Unde asta? Nu aici în Crowdean. 

— Nu. Pe atunci locuiam în Lincolnshire. Am venit o dată 
aici în concediu şi mi-a plăcut atât de mult încât am vândut 
prăvălia şi m-am mutat aici. Mai târziu, când Sheila a 
trebuit să meargă la şcoală, mi-am luat o slujbă la Roscoe şi 
West, pânzăria mare de aici, ştiţi. Încă mai lucrez acolo. 
Sunt nişte oameni foarte cumsecade. 

Hardcastle se ridică. 

— Vă mulţumesc foarte mult că aţi fost sinceră cu mine, 
doamnă Lawton. 

— Şi nu o să-i spuneţi o vorbă Sheilei? 

— Nu, atâta timp cât n-o să fie neapărat nevoie, ceea ce e 
puţin probabil, după părerea mea. Scoase fotografia din 
buzunar şi i-o arătă doamnei Lawton. Aveţi vreo idee cine ar 
putea fi omul acesta? 

— Mi-au arătat-o deja, spuse doamna Lawton luând 
fotografia şi cercetând-o cu atenţie. Nu, sunt sigură, foarte 
sigură că nu l-am mai văzut pe acest bărbat. Nu credcă e 
de pe aici şi nici nu-mi amintesc să-l fi văzut pe aici. Se opri 
o clipă, apoi adăugă cam neaşteptat: Pare un om 
cumsecade. Un domn, aş spune, nu-i aşa? 

Cuvintele sunară firesc pe buzele doamnei Lawton. „A 
crescut la ţară”, gândi el. „Acolo încă se mai gândeşte aşa”. 
Se uită şi el la fotografie reflectând, cu o uşoară mirare, că 


nu se gândise până atunci la mort în felul acela. Era un om 
cumsecade? El presupusese exact contrariul. Îl 
presupusese inconştient, sau poate influenţat de faptul că 
omul avea în buzunar o carte de vizită cu un nume şi o 
adresă evident false. Dar se prea putea ca explicaţia pe 
care tocmai i-o dăduse doamnei Lawton să fie cea 
adevărată. Poate, întradevăr, acea carte de vizită îi fusese 
vârâtă pe gât mortului de vreun agent de asigurări 
fantomă. lar asta chiar că ar fi complicat şi mai mult 
lucrurile. 

— Nu vă mai rețin de la gătit, spuse el uitându-se la ceas. 
Cum nepoata dumneavoastră n-a venit încă... 

La rândul ei, doamna Lawton se uită la ceasul de pe poliţa 
căminului. „Slavă Domnului că în camera asta nu-i decât un 
ceas!” îşi spuse inspectorul. 

— Da, văd că întârzie, spuse doamna Lawton. Bine a făcut 
Edna că n-a aşteptat-o. 

Văzând expresia nedumerită de pe faţa lui Hardcastle, 
explică: 

— E una din fetele de la birou. A venit în seara asta s-o 
vadă pe Sheila şi a aşteptat un pic, dar după un timp a spus 
că nu mai poate să aştepte. Avea întâlnire cu cineva. A zis 
că trece mâine sau altă dată. 

În mintea inspectorului se făcu lumină. Fata de pe stradă! 
Ştia acum de ce îl făcuse să se gândească la pantofi. Bine- 
nţeles! Era fata care l-a întâmpinat la Biroul Cavendish şi 
cea care atunci când el pleca, ţinea în mână un pantof cu 
tocul rupt şi se întreba nefericită cum naiba avea să ajungă 
acasă. Un gen de fată greu de descris, nu prea atrăgătoare, 
sugând o bomboană în timp ce vorbea. Ea îl recunoscuse pe 
stradă, el nu. În plus, ezitase puţin ca şi cum ar fi vrut să-i 
vorbească. Se întrebă ce vrusese să-i spună. Vrusese să-i 
explice de ce trecuse pe la Sheila Webb sau se gândise că el 
se aştepta ca ea să-i spună ceva? Întrebă: 

— E prietenă bună cu nepoata dumneavoastră? 


— Nu cine ştie ce. Adică, lucrează în acelaşi birou şi aşa 
mai departe, dar e cam plicticoasă. Nu străluceşte de 
deşteptăciune, şi ea şi cu Sheila nu sunt prietene la toartă. 
De fapt, chiar mă întrebam de ce ţinea atât de mult s-o vadă 
pe Sheila în seara asta. A spus că era ceva ce nu înţelegea 
şi vroia s-o întrebe pe Sheila despre asta. 

— Nu v-a spus ce era? 

— Nu, a spus că ar dura şi că nu conta. 

— Înţeleg. Ei bine, trebuie, să plec. 

— E ciudat că Sheila n-a dat telefon. De obicei când 
întârzie o face, pentru că profesorul o invită uneori să 
rămână la cină. În sfârşit, mă aştept să apară dintr-o clipă 
în alta. Câteodată sunt cozi lungi la autobuz, iar Curlew 
Hotel e destul de departe. Nu vreţi să-i lăsaţi nici un mesaj? 

— Nu, nu cred. Apropo, cine a ales prenumele nepoatei 
dumneavoastră, Rosemary şi Sheila? Sora dumneavoastră 
sau dumneavoastră? 

— Pe mama o chema Sheila. Rosemary a fost alegerea 
surorii mele. Într-adevăr, ciudat nume. Fistichiu. Şi totuşi 
sora mea nu era nici fistichie nici sentimentală. 

— Noapte bună, doamnă Lawton. 

În timp ce dădea colţul, inspectorul gândi: „Rosemary... 
hm! Rosemary ca amintire. O amintire romantică? Sau... 
Ceva total diferit?”. 

Capitolul XIII 

Am urcat pe Charing Cross Road şi am cotit într-un 
labirint de străzi care se întortocheau între New Oxford 
Street şi Covent Garden. Tot soiul de prăvălii din cele mai 
neaşteptate făceau afaceri acolo - prăvălii de antichităţi, un 
spital de păpuşi, pantofi de balet şi prăvălii de delicatese 
străine. 

Am rezistat tentaţiei spitalului de păpuşi cu diferitele lui 
perechi de ochi de sticlă albaştri sau căprui, şi am ajuns în 
final la obiectivul meu. Era un mic anticariat pe o stradă 
laterală nu departe de British Museum. Avea afară 
obişnuitele şiruri de cărţi de toate soiurile, romane antice, 


texte de cărţi, fleacuri de tot felul etichetate 3d, 6d, 1s, 
chiar şi unele aristrocrate care aveau aproape toate foile, 
ba unele chiar şi coperţile intacte. 

M-am strecurat pe uşă. În interior, era limpede că nu 
prăvălia stăpânea cărţile ci invers. Cărţile se răspândiseră 
peste tot de-a valma şi puseseră stăpânire pe habitatul lor, 
crescând şi înmulţindu-se în lipsa unei mâini forte care să le 
ţină în frâu. Distanţa dintre rafturi era atât de mică încât 
abia reuşeai să înaintezi. Pe fiecare raft sau masă erau 
teancuri de cărţi. Pe un taburet într-un colţ, sufocat de 
cărţile din jur, stătea un bătrân cu o faţă mare şi lătăreaţă 
ca de peşte umplut. Avea aerul cuiva care dusese o luptă 
inegală, încercase să supună cărţile, dar cărţile reuşiseră 
să-l supună pe el. Era un fel de rege al lumii cărţilor, bătând 
în retragere în faţa valului de cărţi care avansa. Acesta era 
domnul Solomon, proprietarul prăvăliei. Mă recunoscu, 
privirea de peşte i se înmuie, şi dădu din cap. 

— Ai ceva ce mă interesează? Am întrebat. 

— Va trebui să mergeţi sus să vă uitaţi, domnule Lamb. Tot 
ierburi de mare şi chestii din astea? 

— Tot. 

— Ei bine, ştiţi unde sunt: Biologie marină, fosile. 
Antractica - etajul al doilea. Alaltăieri am primit un nou 
pachet. Am început să-l desfac dar nu am reuşit să scot 
toate cărţile şi să le aranjez ca lumea. O să le găsiţi sus, 
într-un colţ. 

Am dat din cap şi m-am strecurat cu grijă spre scara 
şubredă şi foarte murdară din fundul prăvăliei. La primul 
etaj era Orientalia - cărţi de artă, medicină - şi clasici 
francezi. În această cameră era un colţişor destul de 
interesant, apărat de-o draperie, necunoscut publicului 
larg, dar accesibil specialiştilor, unde odihneau aşa 
numitele volume „ciudate” sau „curioase”. Am trecut pe 
lângă ele şi am urcat la etajul al doilea. 

Aici volume de arheologie, istorie a naturii şi alte tomuri 
respectabile erau sortate destul de inadecvat pe categorii. 


Mi-am croit drum printre studenţi, colonei în vârstă şi 
clerici, am dat colţul unei biblioteci, am trecut peste diverse 
pachete cu cărţi de pe podea şi mi-am văzut înaintarea 
barată de doi studenţi de sex opus uitaţi de lume într-o 
îmbrăţişare ce părea pe viaţă. 

— Scuzaţi-mă, am spus împigându-i cu fermitate la o 
parte, apoi am ridicat o draperie ce masca o uşă, am scoso 
cheie din buzunar, am răsucit-o în broască şi am intrat. 

M-am pomenit într-un fel de vestibul cu pereţi curat pictaţi 
în tempera pe care atârnau gravuri cu turme scoțiene şi o 
uşă cu un ciocănel extrem de bine lustruit. Am manevrat 
discret ciocănelul şi uşa mi-a fost deschisă de o femeie în 
vârstă cu părul cărunt, ochelari de modă veche, fustă 
neagră şi un pulover pepit oarecum distonant. 

— Dumneata eşti? Spuse ea fără altă formă de salut. Şi ieri 
a întrebat de dumneata. N-a fost încântat. Clătină din cap 
cam ca o guvernantă în vârstă în faţa unui copil care a 
dezamăgit-o. Va trebui să te străduieşti mai mult. 

— Oh, lasă-mă cu asta, Nanny! am spus. 

— Şi nu-mi mai spune Nanny, spuse doamna. E o 
obrăznicie. 'Ţi-am mai spus-o. 

— E vina dumitale. Nu trebuie să-mi vorbeşti ca unui 
băieţel. 

— E timpul să te maturizezi. Mai bine intră şi rezolvă 
treaba asta. 

Apăsă pe un buton, ridică telefonul de pe birou şi spuse: 

— Domnul Colin... Da, îl trimit la dumneavoastră, închise 
telefonul şi dădu din cap. 

Am intrat printr-o uşă din capătul camerei în altă cameră 
care era atât de plină de fum de ţigară încât era greu să 
distingi ceva. După ce mi-am şters ochii care mă înţepau, 
am zărit ca prin ceaţă proporţiile ample ale şefului meu 
tolănite într-un fotoliu pe al cărui braţ era prinsă o placă 
turnantă, şi ea de modă veche, pentru scris sau citit. 

Colonelul Beck îşi scoase ochelarii, împinse la o parte 
placa pe care se afla un volum gros şi se uită dezaprobator 


la mine. 

— Ai venit în sfârşit? 

— Da, domnule. 

— Ai găsit ceva? 

— Nu, domnule. 

— Ah! Ei bine, n-o să meargă, Colin, auzi? N-o să meargă. 
Crescenturile, ce să spun! 

— Eu totuşi gândesc că..., am început. 

— Perfect. Totuşi gândeşti. Dar noi nu putem aştepta o 
veşnicie în timp ce dumneata gândeşti. 

— Recunosc că a fost doar o bănuială, am spus. 

— Nu-i nici un rău în asta, spuse colonelul Beck. 

Era un om contradictoriu. 

— Cele mai bune treburi pe care le-am făcut vreodată au 
fost bănuieli. Numai că bănuiala asta a dumitale nu pare să 
dea roade. Ai terminat cu cârciumile? 

— Da, domnule. Cum v-am spus, am început cu 
Crescenturile. Mă refer la casele din semilune. 

— Nu-mi închipuiam că te referi la brutării cu cornuri 
franţuzeşti, deşi, dacă stau să mă gândesc, nu văd de ce nu. 
Unele din aceste locuri îşi fac un titlu de glorie din a 
produce cornuri franţuzeşti care nu-s chiar franţuzeşti. Le 
ţin la frig ca pe toate celelalte în ziua de azi. De asta nimic 
nu mai are gust în ziua de azi. 

Am aşteptat să văd dacă bătrânul avea să mai vorbească 
mult pe tema asta. Era unul din subiectele lui favorite. Dar 
văzând că mă aşteptam s-o facă, se abţinu. 

— Ai cercetat tot? 

— Aproape. Mai am încă puţin. 

— Vrei să-ţi mai dau timp, asta-i? 

— Da. Dar nu vreau să mă mut în alt loc momentan. Am 
dat peste un soi de coincidenţă şi s-ar putea - doar s-ar 
putea - să însemne ceva. 

— Nu vorbi în cimilituri. Dă-mi fapte. 

— Subiectul investigării, Wilbraham Crescent. 

— Şi ai dat-o-n bară! Sau nu? 


— Nu sunt sigur. 

— Explică-te, băiete, explică-te. 

— Coincidenţa este că în Wilbraham Crescent a fost 
omorât un om. 

— Cine a fost omorât? 

— Deocamdată e necunoscut. Avea în buzunar o carte de 
vizită cu un nume şi o adresă, dar erau false. 

— Hm. Da. Sugestiv. Se leagă cu ceva? 

— Nu ştiu dacă se leagă, dar în tot cazul... 

— Ştiu, ştiu. În tot cazul... Ei bine, pentru ce ai venit? Ai 
venit să ceri permisiunea să continui să adulmeci prin 
Wilbraham Crescent... Unde-o mai fi şi locul ăsta care sună 
absurd? 

— E un loc numit Crescent. La zece mile de Portlebury. 

— Da, da. O localitate foarte bună. Dar de ce eşti aici? De 
regulă nu ceri permisiunea. Tu lucrezi după capul tău, nu-i 
aşa? 

— Mă tem că aşa-i, domnule. 

— Şi-atunci, ce e? 

— Există nişte oameni pe care vreau să-i verific. 

Cu un oftat, colonelul Beck trase spre el placa pentru 
scris, scoase din buzunar un stilou cu pastă, suflă în el şi se 
uită la mine. 

— Zi! 

— O casă numită Vila Diana. De fapt, Wilbraham Crescent- 
20. O femeie pe nume doamna Hemming şi cam 
optsprezece pisici. Aştia-s locuitorii casei. 

— Diana? Hm. Zeița lunii! Vila Diana. Bun. Şi ce face 
această doamnă Hemming? 

— Nimic, e absorbită de pisicile ei. 

— A naibii de bună acoperire, aş îndrăzni să spun, rosti 
admirativ colonelul. Categoric, ar putea fi. Asta-i tot? 

— Nu. Mai e şi un bărbat pe nume Ramsay. Locuieşte în 
Wilbraham Crescent 62. Se spune că e inginer constructor. 
Merge mult în străinătate. 


— Îmi place cum sună asta. Îmi place foarte mult. Vrei să 
ştii ce-i cu el, nu? Perfect. 

— Are o soţie. O soţie foarte cumsecade şi doi copii 
neastâmpăraţi - băieţi. 

— Ei bine, s-ar putea să aibă, spuse colonelul Beck. S-a 
mai văzut. Îţi aminteşti de Pendleton? Avea soţie şi copii. O 
soţie foarte cumsecade. Cea mai tâmpită pe care am 
cunoscut-o vreodată. Nici nu-i trecea prin cap că bărbatul 
ei nu era stâlp de respectabilitate în negoţul cu cărţi 
orientale. Acum că stau să mă gândesc, îmi amintesc că 
Pendleton mai avea şi-o soţie nemţoaică şi două fete. Şi mai 
avea o nevastă în Elveţia. Nu ştiu ce erau soțiile - excesele 
lui particulare sau pur şi simplu camuflaj. Fireşte, el a spus 
că erau camuflaj, în fine, vrei aşadar să ştii ce-i cu domnul 
Ramsay. Altceva? 

— Nu sunt sigur. Există un cuplu la 63. Profesor pensionar. 
Mcnaugton. Scoţian. În vârstă. Îşi petrece timpul 
grădinărind. N-am nici un motiv să cred că el şi soţia lui nu- 
s în regulă... Dar... 

— Perfect. Vom verifica. Îi trecem prin maşinărie ca să fim 
siguri. Apropo, ce-i cu toţi oamenii ăştia? 

— Sunt oameni ale căror grădini se învecinează cu grădina 
casei unde a fost comisă crima. 

— Sună a exerciţiu franțuzesc, spuse Beck. Unde e 
cadavrul unchiului meu? În grădină verişoarei mătuşii mele. 
Ce-i cu numărul 19? 

— O oarbă, fostă profesoară, locuieşte acolo. Lucrează la 
un institut pentru orbi şi a fost amănunţit cercetată de 
poliţia locală. 

— Locuieşte singură? 

— Da. 

— Şi care-i ideea dumitale despre toţi ceilalţi? 

— Ideea mea este că dacă această crimă a fost comisă de 
vreunul din aceşti oameni în vreuna din casele pe care vi le- 
am menţionat, ar fi fost perfect simplu, deşi riscant, să mute 


cadavrul la numărul 19, la o oră convenabilă. E doar o 
posibilitate. Şi aş vrea să vă arăt ceva. Asta. 

Beck luă moneda pătată de pământ pe care i-o întinsesem. 

— O monedă cehească? Unde ai găsit-o? 

— N-am găsit-o eu. A fost găsită în grădina din spate de la 
numărul 19. 

— Interesant. La urma urmelor, s-ar putea să iasă ceva din 
fixaţia dumitale privind semilunele şi răsăriturile de lună. 
Adăugă gânditor: Pe strada de alături există o cârciumă 
numită Răsăritul Lunii. De ce nu te duci să-ţi încerci norocul 
acolo? 

— Am fost deja, am spus. 

— Întotdeauna ai un răspuns, nu-i aşa? Vrei un trabuc? 

Am clătinat din cap. 

— Mulţumesc, nu, azi n-am timp. 

— Te întorci în Crowdean? 

— Da. Particip la anchetă. 

— Doar va fi amânată. Sigur nu-i vreo fată după care 
alergi prin Crowdean? 

— Categoric nu, am spus apăsat. 

Colonelul Beck începu pe neaşteptate să chicotească. 

— Ia seama, băiete! Sexul îşi ridică urâtul cap ca de obicei. 
De cât timp o cunoşti? 

— Nu e nici 0... adică... Păi... A fost o fată carea 
descoperit cadavrul. 

— Ce a făcut când l-a descoperit? 

— A ţipat. 

— Foarte drăguţ, spuse colonelul. A alergat la dumneata, 
ţi-a plâns pe umăr şi ţi-a povestit despre el. Aşa-i? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, am spus cu răceală. Uitaţi-vă 
la astea. 

I-am dat câteva din fotografiile făcute de poliţie. 

— Cine-i ăsta? Întrebă colonelul Beck. 

— Mortul. 

— Pun pariu pe zece la unu că fata asta după care ţi s-au 
aprins călcâiele l-a omorât. Toată povestea mi se pare 


suspectă. 

— Nici măcar n-aţi auzit-o încă. Nu v-am spus-o. 

— N-am nevoie să mi se spună. Colonelul Beck îşi flutură 
trabucul. Du-te la ancheta dumitale, băiete, şi fii cu ochii-n 
patru cu fata asta. O cheamă Diana, sau Artemis, sau ceva 
legat de lună sau semilună? 

— Nu. 

— Ei bine, ţine minte că s-ar putea să fie aşa! 

Capitolul XIV 

Trecuse mult timp de când nu mai vizitasem Whitehaven 
Mansions. Cu câţiva ani în urmă fusese o clădire 
impunătoare cu apartamente moderne. Acum era flancată 
pe ambele părţi de blocuri şi mai impunătoare şi chiar mai 
moderne. Înăuntru, am remarcat eu, liftul primise o faţă 
nouă. Fusese vopsit de curând în nuanţe pale de galben şi 
verde. 

Am intrat în lift şi, după ce am urcat, am apăsat pe butonul 
soneriei de la nr. 203. Mi s-a deschis de către un servitor 
impecabil, George. Pe faţa lui apăru un zâmbet de bun 
venit. 

— Domnul Colin! A trecut mult de când nu v-am văzut aici. 

— Da, ştiu. Cum te simţi, George? 

— Sunt sănătos, slavă Domnului. 

Am coborât glasul. 

— Dar el? 

La rândul lui, George îşi cobori şi el glasul. 

— Cred că uneori e puţin deprimat, domnule. 

Am dat din cap cu compătimire. 

— Dacă vreţi să mă urmaţi, domnule... 

Mă scăpă de pălărie. 

— Anunţă.-l, te rog, că a venit domnul Colin Lamb. 

— Prea bine, domnule. Deschise o uşă şi rosti limpede: 
Domnul Colin Lamb doreşte să vă vadă, domnule. 

Se trase înapoi ca să-mi facă loc să trec şi am intrat în 
cameră. 


Prietenul meu Hercule Poirot stătea în obişnuitul lui fotoliu 
mare şi pătrat din faţa căminului. Am observat că una din 
barele radiatorului electric din cămin se încinsese până la 
roşu. Era aproape septembrie, vremea era caldă, dar Poirot 
era unul din primii oameni care simțeau răcoarea toamnei 
şi luau măsuri de precauţie împotriva ei. Pe podea, de o 
parte şi de alta a fotoliului, se aflau teancuri ordonate de 
cărţi. Şi mai multe cărţi erau pe masa din stânga lui Poirot. 
În dreapta era o ceaşcă din care se înălța aburul. O tisană, 
am bănuit. Îi plăceau foarte mult tisanele şi adesea mi le 
recomanda. Erau greţoase la gust şi aveau un miros 
înţepător. 

— Nu te ridica, am spus, dar Poirot era deja în picioare. 

Veni spre mine cu ochii zâmbitori, cu braţele întinse. 

— Aha, aşadar dumneata eşti, prietene! Tânărul meu 
prieten Colin. Dar de ce ţi-ai dat numele de Lamb? Stai să 
mă gândesc. Există un proverb sau o zicală. Ceva cu 
berbecul îmbrăcat în miel. Nu, asta se spune despre 
doamnele în vârstă care încearcă să arate mai tinere decât 
sunt. Nu ţi se potriveşte. Aha, am găsit! Eşti un lup în blană 
de oaie, aşa-i? 

— Nici asta. Pur şi simplu că, în meseria mea, m-am gândit 
că propriul meu nume ar putea fi mai degrabă o greşeală, 
că ar putea fi asociat prea mult cu bătrânul meu. De aici 
Lamb. Scurt, simplu, uşor de memorat. Se potriveşte cu 
personalitatea mea. 

— Despre asta nu pot fi sigur, spuse Poirot. Şi cum se 
simte bunul meu prieten, tatăl dumitale? 

— Bătrânul e bine. E foarte ocupat cu nalbele lui... Sau 
sunt crizanteme? Anotimpurile se perindă atât de repede că 
nu mai ştiu ce flori sunt în momentul de faţă. 

— Deci se ocupă de horticultură? 

— Toată lumea pare să ajungă la asta în final. 

— Nu eu, spuse Hercule Poirot. Cândva am cultivat 
dovlecei... Dar m-am lecuit. Dacă vrei cele mai frumoase 


flori, de ce nu te duci la florărie? Credeam că bunul 
superintendent avea de gând să-şi scrie memoriile. 

— A început, dar s-a pomenit că trebuie să renunţe la 
atâtea încât a tras concluzia că ceea ce a rămas era prea 
insuportabil de stupid ca să merite să fie scris. 

— Da, trebuie să păstrezi discreţia. E păcat, pentru că 
tatăl dumitale putea povesti nişte lucruri interesante. Am 
multă admiraţie pentru el. Întotdeauna am avut. Ştii, 
pentru mine metodele lui erau foarte interesante. Era 
foarte direct. Folosea evidentul ca nimeni altul până la el. 
Întindea o capcană care sărea în ochi, iar cei pe care vroia 
să-i prindă spuneau: „E prea evidentă ca să fie capeană!”, şi 
cădeau în ea! 

Am râs. 

— Ei bine, am spus, azi nu e la modă ca fii să-şi admire 
taţii, dar eu personal am un respect enorm pentru bătrânul 
meu. Sper să fiu şi eu tot atât de bun ca el, deşi nu lucrez în 
acelaşi domeniu. 

— Dar înrudit cu el, spuse Poirot. Strâns înrudit, deşi 
dumneata trebuie să lucrezi în culise într-un fel pe care el 
nu-l făcea. Tuşi delicat. Cred că trebuie să te felicit pentru 
succesul spectaculos din ultimul timp. Aşa e? Affaire Larkin. 

— Până acum a fost perfect, dar mai sunt foarte multe 
lucruri pe care aş vrea să le ştiu, ca să închei cazul cum se 
cuvine. Totuşi, nu despre asta am venit să discut cu 
dumneata. 

— Fireşte că nu, spuse Poirot, şi-mi arătă un scaun, după 
care îmi oferi o tisană pe care m-am grăbit s-o refuz. 

George intră tocmai la timp cu o sticlă de whisky, un pahar 
şi un sifon pe care le puse la îndemâna mea. 

— Şi cu ce îţi omori timpul? L-am întrebat pe Poirot, apoi, 
aruncând o privire spre teancurile de cărţi, am adăugat: S- 
ar părea că faci puţină cercetare. 

Poirot oftă. 

— Poţi să-i spui şi aşa. Da, poate că într-un fel e adevărat. 
În ultimul timp am simţit acut nevoia unei probleme. Nu 


contează ce problemă, mi-am spus, problemă să fie! Vezi 
dumneata, nu muşchii au nevoie de exerciţiu ci celulele 
creierului. 

— Pur şi simplu o problemă de a te menţine în formă. Am 
înţeles. 

— Aşa cum spui. Oftă. Dar problemele nu vin uşor, mon 
ami. E drept că marţea trecută mi s-a prezentat una. În 
umbrela mea se găseau trei bucăţi de coajă uscată de 
portocală. Cum au ajuns acolo? Cum puteau să ajungă 
acolo? Eu nu mănânc portocale. George n-ar pune niciodată 
coji de portocale în umbrela mea. Era foarte puţin probabil 
ca vreun oaspete să aducă cu eltrei bucăţi de coajă de 
portocale. Da, era o problemă. 

— Şi ai rezolvat-o? 

— Am rezolvat-o, spuse Poirot mai mult cu melancolie 
decât cu mândrie. 

— În final n-a fost foarte interesantă. O problemă de 
înlocuire a femeii de serviciu, iar cea nouă l-a adus cu ea, 
strict împotriva ordinelor, pe unul din copii ei. Deşi nu sună 
interesant, a fost nevoie de o corectă dibuire a minciunilor, 
a acoperirilor şi aşa mai departe. A fost satisfăcător, să 
spunem, dar nu important. 

— Dezamăgitor, am sugerat. 

— Enfin, sunt modest. Dar nu-i nevoie să foloseşti coasa ca 
să tai sfoara unui pachet. 

Am clătinat din cap într-o manieră solemnă. Poirot 
continuă: 

— În ultima vreme mi-am omorât timpul citind diverse 
mistere nerezolvate din viaţa reală. Le-am aplicat propriile 
mele soluţii. 

— 'Te referi la cazuri precum cazul Bravo, Adelaide 
Bartlett şi aşa mai departe? 

— Exact. Dar, într-un fel, a fost prea uşor. În mintea mea 
nu există absolut nici un dubiu cu privire la cine l-a omorât 
pe Charles Bravo. Se poate să fi fost implicată şi 
însoţitoarea lui, dar ea categoric n-a fost spiritul 


conducător. Apoi a mai fost adolescenta aceea nefericită, 
Constance Kent. Întotdeauna a fost un mare semn de 
întrebare adevăratul motiv care a făcut-o să-şi sugrume 
frăţiorul pe care neîndoielnic îl iubea. Dar nu şi pentru 
mine. Eu am văzut care-i adevărul imediat după ce am citit 
cazul. Cât despre Lizzie Borden, mi-aş dori să pot pune 
câteva întrebări persoanelor implicate. În mintea mea sunt 
absolut sigur care ar fi răspunsurile. Dar vai, mă tem că 
acum toate sunt moarte. 

Îmi spuneam, ca de atâtea ori până atunci, că modestia nu 
era punctul forte al lui Hercule Poirot. 

— Şi ce-am făcut mai departe? Continuă Poirot. M-am 
întors din viaţa reală, la ficţiune. Mă vezi aici înconjurat de 
diferite cazuri de crime fictive. Uite, dragul meu Colin. 
Cazul Leavenworth. 

Îmi întinse o carte. 

— Asta e scrisă cu mult timp în urmă, am spus. Cred că îmi 
amintesc că l-am auzit pe tata spunând că a citit-o când era 
copil. Parcă am citit-o-şi eu cândva. Acum trebuie să fie 
demodată. 

— E admirabilă, spuse Poirot. Îi savurezi atmosfera vremii, 
melodrama studiată şi deliberată. Acele minunate descrieri 
ale frumuseţii blonde a lui Eleanor, frumuseţea eterică a lui 
Mary! 

— Trebuie s-o recitesc, am spus. Am uitat părţile despre 
frumuseţea fetelor. 

— Să luăm acum Aventurile lui Arsene Lupin, continuă 
Poirot. Ce fantastice, ce ireale! Şi tot câtă vigoare au în ele, 
câtă viaţă! Şi au şi umor. 

Lasă Aventurile lui Arsene Lupin şi luă altă carte. 

— Şi uite Misterul camerei galbene. Asta... Ah, asta e cu 
adevărat clasică! O aprob de la început până la sfârşit. O 
abordare atât de logică! Îmi amintesc că au fost critici care 
spuneau că era nedreaptă. Dar nu era nedreaptă, dragul 
meu Colin. Nu. Poate foarte pe aproape, dar nu chiar 


nedreaptă. Categoric o operă de artă, aproape uitată în 
zilele noastre. 

Poirot mai parcurse vreo douăzeci de ani până să se 
apropie de autorii din ultima perioadă. 

— Am mai citit şi unele din lucrările de început ale 
doamnei Ariadne Oliver. E pe cale de a deveni o prietenă a 
mea, şi a dumitale, cred. Nu sunt, întru totul de acord cu 
lucrările ei, reţine. Întâmplările din ele sunt foarte 
improbabile. Uzează prea mult de mâna coincidenţei. Şi, 
fiind tânără la vremea aceea, a făcut prostia să-şi aleagă ca 
detectiv un finlandez, ori e clar că nu ştie nimic despre 
finlandezi şi despre Finlanda, posibil cu excepţia lucrărilor 
lui Sibelius. 'Totuşi în anii din urmă a învăţat multe lucruri 
pe care nu le cunoştea înainte. Procedura poliţiei, de 
exemplu. E posibil să-şi fi făcut vreun prieten care e avocat 
sau jurist şi care a pus-o la curent cu anumite aspecte ale 
legii. 

O lăsă la o parte pe doamna Ariadne Oliver şi luă altă 
carte. 

— Uite-l aici pe domnul Cyril Quain. Ah, domnul Quain este 
un maestru al alibiului. 

— Dacă îmi amintesc bine, e un scriitor cumplit de 
plictisitor. 

— E drept că în cărţile lui nu se întâmplă nimic palpitant. 
Există un cadavru, fireşte. Uneori chiar mai multe. Dar 
întotdeauna toată poanta e alibiul. Recunosc că îmi place 
această folosire complicată, elaborată a alibiului. Îmi place 
să încerc să-l prind pe picior greşit pe domnul Quain. 

— Şi bănuiesc că reuşeşti întotdeauna. 

Poirot fu cinstit. 

— Nu întotdeauna, recunoscu el. Nu, nu întotdeauna. 
Fireşte, după un timp ajungi să-ţi dai seama că toate cărţile 
lui sunt aproape la fel. Alibiurile seamănă între ele de 
fiecare dată, deşi nu sunt exact aceleaşi. Şi cu toate astea, 
mon cher Colin, la domnul Cyril Quain găseşti ordine şi 
metodă. 


Îl lăsă pe domnul Quain şi luă altă carte. 

— Şi uite-l şi pe domnul Garry Gregson, prodigiosul 
scriitor de romane polițiste. Am înţeles că a scris cel puţin 
şaizeci şi patru. El este aproape opusul domnului Quain. În 
cărţile domnului Quain nu se întmplă mai nimic. În cărţile 
domnului Garry Gregson se întâmplă mult prea multe. Se 
întâmplă lucruri neplauzibile şi într-o confuzie în masă. 
Sunt foarte colorate. E melodrama agitată cu un făcăleţ. 
Vărsări de sânge, cadavre, indicii, palpitaţii, toate de-a 
valma. lotul senzaţional, totul foarte diferit de viaţa 
adevărată. De fapt, nu e genul meu. E ca unul din 
cocteilurile alea americane de cel mai obscur tip, ale căror 
ingrediente sunt cât se poate de suspecte. 

Poirot se opri, oftă şi îşi reluă prelegerea. 

— Acum ne întoarcem spre America. Uite, Florence Elks. 
Aici găseşti ordine şi metodă, întâmplări colorate, da, dar 
pline de substanţă. Vesele şi vii. Are cap, doamna asta, deşi, 
ca atâţi alţi scriitori americani, e puţin prea obsedată de 
băutură. După cum ştii, mon ami, sunt un cunoscător al 
vinurilor. Întotdeauna îmi face plăcere să întâlnesc într-o 
povestire câte o menţiune a unui vin bun a cărui dată e 
autentificată corespunzător. Dar cantitatea exactă de 
rachiu şi bourbon pe care le consumă un detectiv în fiecare 
pagină a unui roman poliţist american nu mă interesează 
deloc. Dacă bea un păhărel sau dă pe gât o stacană, asta nu 
afectează în nici un fel acţiunea romanului. Motivul ăsta al 
băuturii e nelipsit din cărţile americane. 

— Ce părere ai de şcoala dură? Am întrebat. 

Poirot înlătură cu o fluturare a mâinii şcoala dură ca şi 
cum ar fi înlăturat o muscă sau un ţânţar. 

— Violenţa de dragul violenţei? De când e interesantă 
asta? Am văzut violenţa din belşug la începutul carierei 
mele de ofiţer de poliţie. Bah, tot atât de bine ai putea citi o 
carte cu texte medicale. Tout de meme pe total, eu plasez 
cărţile polițiste americane pe un loc de frunte. Cred că sunt 


mai ingenioase, mai imaginative decât scrierile englezeşti. 
S-o luăm pe Louisa O'Malley de pildă. 

Alese din nou o carte. 

— Ce model de grozavă erudiție sunt scrierile ei, şi totuşi 
ce nelinişte crescândă trezeşte în cititorii ei! Atmosfera 
aceea lugubră a lumii interlope, sau dimpotrivă, 
apartamentele luxoase, viaţa sobră, în care n-ai bănui că ar 
putea sălăşui crima. E foarte bună această Louisa O'Malley, 
într-adevăr foarte bună. 

Oftă, se lăsă pe spate, clătină din cap şi bău ultima 
înghiţitură de tisană. 

— Şi apoi... Întotdeauna există vechile favorite. 

Bâjbâi iar după o carte. 

— Aventurile lui Sherlock Holmes, murmură drăgăstos şi 
adăugă cu respect un singur cuvânt: Maâtre! 

— Sherlock Holmes? Am întrebat. 

— Ah, non, non, nu Sherlock Holmes! Eu salut autorul, pe 
sir Arthur Conan Doyle. Aceste povestiri ale lui Sherlock 
Holmes sunt în realitate exagerate, pline de sofisme şi 
artificial concepute. Dar arta scrisului... Ah, asta-i cu totul 
altceva! Plăcerea limbajului, crearea mai presus de toate a 
acestui, magnific personaj, dr. Watson! Ah, asta a fost cu 
adevărat un triumf. 

Oftă, clătină din cap, apoi murmură ca urmare clară a unei 
asociaţii de idei: 

— Ce cher Hastings. Prietenul meu Hastings despre care 
m-ai auzit vorbind de atâtea ori. E mult de când nu mai am 
veşti despre el. Ce prostie să te duci şi să te îngropi în 
America de Sud, unde mereu sunt revoluţii. 

— Nu-i un lucru rezervat Americii de Sud, am subliniat eu. 
În ziua de azi sunt revoluţii în toată lumea. 

— Să nu discutăm despre bomba aceea, spuse Hercule 
Poirot. Dacă trebuie să fie, să fie, dar să nu discutăm despre 
ea. 

— În realitate, am venit să discut cu dumneata ceva cu 
totul diferit. 


— Ah! Eşti pe cale să te însori, asta e? Sunt încântat, mon 
cher, încântat! 

— Ce-ţi veni, Poirot? L-am întrebat. Nici vorbă de aşa ceva. 

— Se întâmplă, zilnic se întâmplă. 

— Poate, dar nu mie, am spus cu fermitate. De fapt, am 
venit să-ţi spun că am dat de o mică problemă într-o crimă. 

— Serios? O mică problemă într-o crimă, spui? Şi mi-ai 
adus-o mie. De ce? 

— Păi... Eram uşor stânjenit. Eu... Eu m-am gândit că o să- 
ţi facă plăcere. 

Poirot se uită gânditor la mine, îşi mângâie mustaţa, apoi 
spuse: 


— Stăpânul este adesea bun cu câinele lui. lese afară şi-i 
aruncă în joacă o minge câinele său. Oricum, şi câinele e în 
stare să fie bun cu stăpânul lui. El omoară un iepure sau un 
şobolan şi vine şi-l pune la picioarele stăpânului său. Şi ce 
face câinele atunci? Dă din coadă. 

Am râs fără să vreau. 

— Eu dau din coadă? 

— Cred că da, prietene. Da, cred că da. 

— Perfect, am spus. Şi ce spui că face stăpânul? Vrea el să 
vadă şobolanul căţeluşului? Vrea el să ştie totul despre el? 

— Fireşte. Normal. Deci dumneata crezi că mă va interesa 
o crimă. Aşa e? 

— Toată poanta e că pur şi simplu n-are logică. 

— Asta-i imposibil! Exclamă Poirot. Totul are o logică. 
Totul. 

— Ei bine, încearcă şi găseşte-i logica. Eu nu pot. Nu că ar 
avea vreo legătură cu mine. S-a întâmplat pur şi simplu să 
pic în treaba asta. Reţine, s-ar putea ca totul să se 
dovedească a fi foarte simplu o dată ce mortul va fi 
identificat. 

— Vorbeşti fără ordine şi metoda, spuse cu severitate 
Poirot. Dă-mi voie să-ţi cer să-mi dai faptele. Spui că e vorba 
de o crimă, da? 

— Crimă în toată legea, l-am asigurat. Ei bine, uite cum stă 
treaba. 

I-am descris cu lux de amănunte evenimentele care 
avuseseră loc în Wilbraham Crescent 19. Hercule Poirot se 
lăsa pe spate în fotoliu. Avea ochii închişi şi bătea uşor cu un 
deget în braţul fotoliului în timp ce îmi asculta monologul. 
Când în final m-am oprit, continuă să rămână tăcut câteva 
clipe. Apoi, fără să deschidă ochii, întrebă: 

— Sans blague? 

— Oh, absolut, am răspuns. 

— Epatant! Hercule Poirot savură cuvântul pe limbă şi îl 
repetă silabă cu silabă. E-pa-tant. După care continuă să 
bată în fotoliu şi clătină uşurel din cap. 


— Ei bine, am rostit nerăbdător după alte câteva clipe de 
aşteptare. Ce ai de spus? 

— Dar dumneata ce vrei să spun? 

— Vreau să-mi dai o soluţie. Întotdeauna am înţeles de la 
dumneata că e perfect posibil să stai tolănit în fotoliu, să te 
gândeşti, şi să vii cu răspunsul. Că nu e neapărat nevoie să 
te duci să întrebi lumea şi să alergi după indicii. 

— Da, întotdeauna am susţinut asta. 

— Ei bine, ţi-am dat faptele şi acum vreau un răspuns. 

— Aşa, pur şi simplu, hein? Dar mai sunt multe de ştiut, 
mon ami. Suntem doar la începutul faptelor. Aşa e? 

— Totuşi vreau să ieşi cu ceva. 

— Înţeleg. Reflectă o clipă. Un lucru este cert. Trebuie să 
fie o crimă foarte simplă. 

— Simplă? Am întrebat uluit. 

— Natural. 

— De ce trebuie să fie simplă? 

— Pentru că pare atât de complexă. Dacă a fost necesar să 
pară complexă, trebuie să fie simplă. Înţelegi asta? 

— Nu prea cred că înţeleg. 

— E ciudat că din cele ce mi-ai povestit... Cred... Da, există 
ceva care îmi e familiar. Unde... Când... Se opri. 

— Memoria dumitale trebuie că e un uriaş rezervor de 
crime, am spus. Dar nu e posibil să ţi le aminteşti pe toate, 
nu-i aşa? 

— Din păcate aşa e, dar din când în când aceste amintiri îţi 
sunt de folos. Îmi amintesc de un fabricant de săpun din 
Liege. Şi-a otrăvit soţia ca să se poată însura cu o 
stenografă blondă. Crima a urmat un şablon. Mai târziu, 
mult mai târziu, şablonul s-a repetat. L-am recunoscut. De 
data asta era vorba de răpirea unui câine pechinez, dar 
şablonul era acelaşi. Am căutat echivalentul stenografiei 
blonde şi al fabricantului de săpun, şi voila! Cam aşa stau 
lucrurile. Şi uite că iarăşi în ceea ce mi-ai povestit am acel 
sentiment de recunoaştere. 


— Ceasurile? Am sugerat cu speranţă. Agenţi de asigurări 
fantomă? 

— Nu, nu. Poirot clătină din cap. 

— Femei oarbe? 

— Nu, nu, nu. Nu mă deruta. 

— Mă dezamăgeşti, Poirot. Credeam că ai să-mi dai 
răspuns pe loc. 

— Dar, prietene, deocamdată mi-ai prezentat doar un 
şablon. Mai sunt multe lucruri de descoperit. Probabil că 
omul acesta va fi identificat. În astfel de treburi, poliţia e 
excelentă. Poliţiştii au dosare cu infractori, pot publica 
fotografia omului, au acces la lista persoanelor dispărute, 
au metode ştiinţifice de examinare a îmbrăcăminţii 
mortului, şi aşa mai departe. Oh, da, au o sută de alte căi şi 
mijloace la dispoziţie. Fără doar şi poate, bărbatul ăsta va fi 
identificat. 

— Aşa că deocamdată nu-i nimic de făcut! Asta crezi 
dumneata? 

— Întotdeauna e ceva de făcut, spuse cu severitate Poirot. 

— Ca de pildă? 

Mă ţintui cu un deget aprig. 

— Discută cu vecinii, spuse. 

— Am făcut-o. L-am însoţit pe Hardcastle când i-a 
interogat. Nu ştiu nimic folositor. 

— Ah, asta o crezi dumneata. Dar te asigur că nu poate fi 
aşa. Dumneata te duci la ei şi îi întrebi: „Aţi văzut ceva 
suspect?” iar ei spun nu, şi dumneata crezi că cu asta s-a 
închis prăvălia. Dar nu la asta mă gândesc când îţi spun 
discută cu vecinii. Eu spun să discuţi cu ei. Lasă-i să-ţi 
vorbească. Iar din conversaţia lor întotdeauna, undeva, vei 
găsi un indiciu. S-ar putea să-ţi vorbească despre grădinile 
lor, sau despre animalele lor favorite sau despre coafeza lor 
sau croitorul lor, sau despre prietenii lor, sau despre ce fel 
de mâncare le place, întotdeauna undeva va exista un 
cuvânt care adăposteşte lumina. Spui că nimic din 


conversațiile acelea n-a fost folositor. Eu spun că nu poate fi 
aşa. Dacă mi le-ai repeta cuvânt cu cuvânt... 

— Practic, nu pot. Am stenografiat ce s-a spus, în rolul de 
asistent ar ofițerului, de poliţie. Însă am primit notițele, 
transcrise şi bătute la maşină şi ţi le-am adus. Poftim. 

— Ah, dar eşti un băiat bun, un băiat chiar foarte bun! Ai 
făcut exact ce trebuia. Je vous remercie infiniment. 

Mă simţeam foarte stânjenit. 

— Mai ai vreo sugestie? Am întrebat. 

— Da, întotdeauna am sugestii. E vorba de fata asta. Poţi 
discuta cu fata asta. Du-te la ea. Sunteţi deja prieteni, nu-i 
aşa? Nu ai strâns-o în braţe când a zburat cu groază din 
casă? 

— Probabil că de la cărţile lui Garry Gregson ţi se trage. Ai 
căpătat un stil melodramatic. 

— S-ar putea să ai dreptate, recunoscu Poirot. Uneori te 
molipseşti de stilul unei cărţi pe care o citeşti. 

— Cât despre fată... M-am oprit. 

Poirot mă privi întrebător. 

— Nu mi-ar plăcea... Nu vreau... 

— Ah, deci asta este! În adâncul minţii crezi că e implicată 
în vreun fel în cazul ăsta. 

— Nu, nu cred. A fost o pură întâmplare că s-a aflat acolo. 

— Nu, nu, mon ami, n-a fost o pură întâmplare. O ştii 
foarte bine. Dumneata mi-ai spus-o. A fost cerută prin 
telefon. Cerută anume. 

— Dar ea nu ştie de ce. 

— Nu poţi fi sigur, că nu ştie de ce. E foarte posibil să ştie 
de ce, dar s-o ascundă. 

— Nu cred, m-am încăpățânat. 

— Ba e chiar posibil să descoperi de ce, discutând cu ea, 
chiar dacă ea personal nu-şi dă seama de adevăr. 

— Nu prea văd cum... Adică... Abia o cunosc. 

— Vei discuta cu ea pentru că sunteţi deja prieteni, şi te 
vei duce iar, sub vreun pretext, s-o vezi pe această oarbă. Şi 
vei discuta cu ea. Şi te vei duce la biroul de dactilografie 


sub motivul că ai un manuscris de dactilografiat. S-ar putea 
să te împrieteneşti cu vreuna din celelalte domnişoare de 
acolo. Vei discuta cu toate aceste persoane şi după aceea 
vei veni din nou la mine şi îmi vei povesti tot ce ţi-au spus 
persoanele respective. 

— Ai milă! Am spus. 

— Ba deloc, îţi va plăcea. 

— Se pare că nu-ţi dai seama că am propriile mele treburi 
de rezolvat. Am munca mea. 

— Vei lucra mult, mai bine după ce te vei fi relaxat într-o 
oarecare măsură, mă asigură Poirot. 

M-am ridicat râzând. 

— Ei bine, dumneata eşti doctorul! Mai ai vreun sfat 
înţelept pentru mine? Ce părere ai despre afacerea asta 
ciudată cu ceasurile? 

Poirot se lăsă din nou pe spate şi închise ochii. 

Cuvintele pe care le rosti fură absolut neaşteptate. 

A sosit timpul, spuse morsa, Să vorbim despre lucrurile 
toate. 

Despre potcoave şi vapoare şi ceară de sigiliu, Şi verze şi 
capete încoronate. 

Şi de ce marea dă în clocot 

Şi dacă porcii au aripi, poate. 

Deschise din nou ochii şi dădu din cap. 

— Ai înţeles? Întrebă. 

— Un citat din „Morsa şi dulgherul”, Alice în ţara 
minunilor. 

— Exact. Deocamdată, asta-i tot ce pot face pentru 
dumneata, mon cher. Reflectează. 

Capitolul XV 

La anchetă participa un numeros public. În ciuda 
speranţelor unor dezvăluiri spectaculoase, procedurile fură 
cât se poate de seci. Sheila Webb nu trebui să retrăiască 
întregul chin, totul fu terminat în câteva minute. 

La Cavendish Bureau se primise un mesaj telefonic prin 
care era solicitată în Wilbraham Crescent 19. Ea se dusese 


şi făcuse precum i se spusese, adică intrase în camera de zi. 
Acolo descoperise mortul şi fugise ţipând afară cerând 
ajutor. Nu fură întrebări sau interpretări. Domnişoara 
Martindale, care depusese şi ea mărturie, fu interogată şi 
mai repede. Primise un mesaj presupus a fi din partea 
domnişoarei Pebmarsh prin care i se cerea să trimită o 
stenodactilografă în Wilbraham Crescent 19, de preferinţă 
pe domnişoara Sheila Webb, şi i se dăduseră anumite 
instrucţiuni. Ea îşi notase ora exactă a apelului telefonic, 
aceasta fiind 1:49. Cu asta domnişoara Martindale fu liberă. 

Chemată după aceea, domnişoara Pebmarsh negă 
categoric că ceruse în ziua respectivă Biroului Cavendish 
să-i trimită vreo dactilografă. Inspectorul Hardcastle dădu o 
declaraţie scurtă şi seacă. La primirea unui telefon, se 
dusese în Wilbraham Crescent 19 unde descoperise trupul 
unui bărbat mort. Atunci procurorul îl întrebă: 

— Aţi reuşit să identificaţi cadavrul? 

— Nu încă, domnule. Din acest motiv, trebuie să cer ca 
această anchetă să fie amânată. 

— Foarte bine. 

Apoi veni dovada medicală. Doctorul Rigg, medicul legist, 
povesti cum ajunsese în Wilbraham Crescent şi descrise 
examinarea cadavrului. 

— Nu puteţi da ora aproximativă a morţii, doctore? 

— Eu l-am examinat la ora trei şi jumătate. Aş încadra ora 
decesului între unu şi jumătate şi două şi jumătate. 

— N-aţi putea fi mai precis? 

— Prefer să n-o fac. Pe ghicite, ora cea mai probabilă ar fi 
două sau chiar mai devreme, dar există mulţi factori care 
trebuie luaţi în considerare. Vârsta, starea sănătăţii, şi aşa 
mai departe. 

— Ati făcut autopsia? 

— Da. 

— Cauza morţii? 

— Bărbatul a fost înjunghiat cu un cuţit subţire, ascuţit. 
Ceva în genul unui cuţit franțuzesc de bucătărie, cu lama 


care se îngustează. Vârful cuţitului a pătruns... Aici doctorul 
începu să vorbească în termeni tehnici în timp ce explica 
poziţia exactă în care cuțitul intrase în inimă. 

— Moartea a fost instantanee? 

— S-a produs în câteva minute, foarte puţine. 

— Omul nu a strigat sau nu s-a luptat? 

— Nu în împrejurările în care a fost înjunghiat. 

— Vreţi să ne explicaţi ce înţelegeţi prin aceasta, doctore? 

— Am examinat anumite organe şi am făcut anumite teste. 
Trebuie să spun că atunci când a fost ucis era în stare de 
comă ca urmare a administrării unui drog. 

— Ne puteţi spune ce drog era, doctore? 

— Da. Era hidroxid de clor. 

— Puteţi spune cum i-a fost administrat? 

— Aş spune că probabil în vreun anumit gen de alcool. 
Efectul hidroxidului de clor este foarte rapid. 

— Cunoscut în anumite cercuri ca Mickey Finn, parcă, 
murmură procurorul. 

— Foarte corect, spuse doctorul Rigg. Probabil că a băut 
lichidul fără să bănuiască nimic, iar câteva minute mai 
târziu şi-a pierdut cunoştinţa. 

— Şi, după părerea dumneavoastră, a fost înjunghiat în 
timp ce era în stare de inconştienţă? 

— Asta-i credinţa mea. Îmi bazez afirmaţia pe faptul că n-a 
existat nici un semn de luptă şi pe înfăţişarea lui liniştită. 

— De cât timp era inconştient când a fost omorât? 

— Asta n-o pot spune cu precizie. Şi asta depinde de 
idiosincrasia victimei. Nu şi-ar fi revenit în mai puţin de o 
jumătate de oră, ba chiar mult mai mult. 

— Vă mulţumim, doctore Rigg. Aveţi vreo dovadă când a 
luat ultima masă acest bărbat? 

— Nu luase prânzul, dacă la asta vă referiţi. Nu mâncase 
nimic solid de cel puţin patru ore. 

— Mulţumesc, doctore Rigg. Cred că asta e tot. 

Procurorul se uită în jur şi spuse: 


— Ancheta se amână două săptămâni, până pe 28 
septembrie. 

Ancheta încheiată, lumea a început să iasă din sala 
tribunalului. Edna Brent, care împreună cu majoritatea 
fetelor de la Biroul Cavendish fusese prezentă la anchetă, 
ezită în timp ce ajunse dincolo de uşă. Toată dimineaţa 
Biroul Cavendish era închis. Maureen West, una din colege, 
o întrebă: 

— Ce zici, Edna? Să mergem să luăm masa la Bluebird? 
Avem o grămadă de timp. În tot cazul, tu ai. 

— N-am mai mult timp decât voi, spuse Edna pe un ton 
jignit. Pisica roşcată mi-a spus că ar fi mai bine să-mi iau 
primul interval pentru masă. M-am gândit că o să-mi 
rămână o oră în plus pentru cumpărături şi alte chestii. 

— Deschidem la două şi trebuie să fim toate acolo la ora 
aia. Te uiţi după cineva? 

— După Sheila. N-am văzut-o ieşind. 

— A plecat mai devreme, după ce a depus mărturie. A 
plecat cu un tânăr, dar n-am văzut cine era. Vii? 

Edna ezită, apoi spuse: 

— Mergeţi voi... Eu oricum am de făcut nişte cumpărături. 
Maureen şi o altă fată plecară împreună. Edna adăsta, în 
cele din urmă îşi făcu curaj şi i se adresă unui tânăr poliţist 

cu părul blond care stătea la intrare. 

— Pot să intru din nou? Îngână ea timid. Vreau să vorbesc 
Cu... cu cel care a venit la birou... Inspectorul nu-ştiucum. 

— Inspectorul Hardcastle? 

— Chiar aşa. Cel care a depus mărturie azi dimineaţă. 

Tânărul poliţist se uită în sală şi-l văzu pe inspector adâncit 
într-o discuţie cu procurorul şi cu şeful poliţiei comitatului. 

— Se pare că-i ocupat în momentul de faţă, domnişoară. 
Dacă treci pe la sediu mai târziu, sau dacă vrei să-mi laşi 
mie vreun mesaj... E ceva important? 

— Oh, nu ştiu dacă într-adevăr contează, spuse Edna. 
Este... Ei bine... Doar că nu văd cum putea fi adevărat ce-a 


spus ea pentru că eu... Se îndepărtă încruntându-se 
nedumerită. 

leşi din Cornmarket şi o luă în lungul lui High Street. 

Era încă încruntată şi încerca să gândească. Gânditul nu 
fusese niciodată punctul forte al Ednei. Cu cât încerca mai 
mult să-şi limpezească gândurile, cu atât le zăpăcea mai 
rău. 

O dată rosti cu glas tare: 

— Dar nu putea să fie aşa... Nu putea să fie cum a spus 
ea... 

Brusc, cu aerul cuiva care a luat o hotărâre, se întoarse 
din drum şi o luă pe Albany Road în direcţia lui Wilbraham 
Crescent. 

Din ziua în care presa anunţase că în Wilbraham Crescent 
19 fusese comisă o crimă, zilnic în faţa casei se aduna un 
mare număr de persoane că să se uite în voie la casă, să 
comenteze fiecare în felul lui sau din auzite incitantul 
eveniment. Atraşi ca de un magnet, oameni de diferite 
categorii soseau în Wilbraham Crescent, se opreau, se 
uitau, comentau şi apoi treceau mai departe. 

Cu mintea încă bănuită de nedumerire, Edna Brent se 
pomeni înghiontind un mic grup de cinci sau şase oameni 
care îşi petreceau timpul uitându-se la casă. Curioasă din 
fire, Edna se uită şi ea. 

Aşadar în casa asta se întâmplase! La ferestre erau 
perdele frumoase. Totul era atât de drăguţ! Şi totuşi, acolo 
fusese omorât un om. Ucis cu un cuţit de bucătărie. Un 
banal cuţit de bucătărie. Aproape toată lumea are un cuţit 
de bucătărie... 

Hipnotizată de comportarea celor din jur, Edna încetă să 
gândească şi rămase doar privind... Aproape uitase ce o 
adusese aici... Tresări când o voce îi vorbi la ureche. 

Întoarse capul. Rămase surprins recunoscând prezenţa de 
lângă ea. 

Capitolul XVI 


Am observat când Sheila Webb s-a strecurat pe nesimţite 
din Sala Tribunalului. Îşi depusese foarte bine mărturia. 
Păruse nervoasă sau nejustificat nervoasă. De fapt, atât cât 
era firesc. 

Sfârşitul mărturiei doctorului Rigg m-a luat prin 
surprindere. (Dick Hardcastle trebuie să fi ştiut, dar nu-mi 
povestise). Apoi am ieşit după fată. 

— La urmă urmelor, n-a fost chiar atât de rău, nu-i aşa? 
Am întrebat-o când am prins-o din urmă. 

— Nu. A fost chiar simplu. Procurorul a fost tare drăguţ. 
Ezită. Ce se va întâmpla mai departe? 

— Va amâna ancheta, pentru completarea probelor. 
Probabil două săptămâni sau până la identificarea mortului. 

— Crezi că îl vor identifica? 

— Da. Îl vor identifica sigur. 

Fata se cutremură. 

— E frig astăzi. 

Nu era deosebit de frig. De fapt, mie mi se părea mai 
degrabă cald. 

— Ce zici de un prânz timpuriu? I-am propus. Nu trebuie 
să te întorci la birou, nu-i aşa? 

— Nu. E închis până la două. 

— Atunci, vino. Cum reacţionezi la mâncarea chinezească? 
Am văzut chiar aici, în apropiere, un mic restaurant 
chinezesc. 

Sheila părea că ezită. 

— Am de făcut câteva cumpărături. 

— Le poţi face după aceea. 

— Nu, nu pot, unele magazine sunt închise între unu şi 
două. 

— Bine atunci. Ne întâlnim acolo? În jumătate de oră, să 
zicem? 

Sheila fu de acord. 

M-am dus către marea care se întindea în faţa mea şi m- 
am aşezat pe o bancă. Vântul bătea dinspre mare, şi mă 
lovea în plin. 


Vroiam să gândesc. Întotdeauna e enervant când alţii 
cunosc despre tine mai multe decât cunoşti tu însuţi. Dar 
bătrânul Beck şi Hercule Poirot şi Dick Hardcastle, toţi 
văzuseră foarte limpede ceea ce mă vedeam acum nevoit să 
recunosc că era adevărat. 

Mă interesa fata asta... Mă interesa într-un fel în care nu 
mă interesase niciodată până acum o fată. 

Şi nu din cauza frumuseţii ei - era drăguță, drăguță într- 
un fel mai aparte, dar nu mai mult. Şi nici de sex-appeal nu 
era vorba. 

Era pur şi simplu pentru că, aproape din prima clipă, 
ştiusem că era fata mea. 

Şi nu ştiam nici cât negru sub unghie despre ea! 

Tocmai trecuse de două când am intrat în sediul poliţiei şi 
am întrebat de Dick. L-am găsit la birou răsfoind un vraf de 
materiale. Ridică privirea şi mă întrebă ce părere aveam 
despre anchetă. 

I-am spus că mi se păruse foarte bine condusă şi că 
avusese o notă de sobrietate. 

— Ne pricepem foarte bine la asta în ţara asta. 

— Ce-ai zis de probă medicală? 

— Destul de surprinzătoare. De ce nu mi-ai spus despre 
chestiile alea? 

— Erai plecat. Ţi-ai consultat specialistul? 

— Da. 

— Parcă îmi amintesc vag de el. O mustață impresionantă. 

— Îţi ia ochii, da, am recunoscut. E foarte mândru de 
mustaţa lui... 

— Trebuie să fie foarte bătrân. 

— Bătrân, dar nu dus cu sorcova. 

— De fapt, de ce te-ai dus la el? Din pură bunătate umană? 

— Ai aşa o minte bănuitoare de poliţai, Dick! În principal, 
de asta. Dar recunosc că şi din curiozitate. Vroiam să aud 
ce are de spus despre povestea noastră. Vezi tu, mereu a 
susţinut că e uşor să rezolvi un caz doar stând în fotoliu, cu 


degetele simetric lipite, cu ochii închişi şi gândindu-te. 
Vroiam să-i dovedesc că treaba asta e un bluf. 

— A săvârsit ritualul ăsta în faţa ta? 

— Da. 

— Şi ce-a spus? 

Dick părea curios. 

— A spus că trebuie să fie o crimă foarte simplă. 

— Simplă pe dracu! Spuse Hardcastle stârnit. De ce 
simplă? 

— Din cât am înţeles, pentru că întregul scenariu e atât de 
complex. 

— Nu înţeleg, spuse Hardcastle clătinând din cap. Sună ca 
treburile alea isteţe pe care le spun tinerii din Chelsea, dar 
eu nu înţeleg. Altceva? 

— Mi-a spus să mă duc să discut cu vecinii. L-am asigurat 
că o făcusem. 

— În lumina dovezilor medicale, vecinii sunt acum şi mai 
importanţi. 

— Bănuiala fiind că a fost drogat în altă parte şi adus la 
numărul 19 ca să fie omorât? 

M-a izbit ceva cunoscut în vorbele astea. 

— Ceva în genul ăsta a spus şi doamna nu-ştiu-cum, femeia 
cu pisicile. La vremea respectivă mi s-a părut o remarcă 
foarte interesantă. 

— Pisicile! Spuse Dick şi se cutremură. Apropo, am găsit 
arma crimei. leri. 

— Serios? Unde? 

— În pisicărie. Probabil aruncată acolo după crimă de 
criminal. 

— Fără amprente, presupun? 

— Şterse cu grijă. Şi putea fi cuțitul oricui. Un cuţit folosit, 
ascuţit de curând. 

— Deci aşa stă treaba. Când a fost adus la numărul 19, a 
fost adus cu maşina? Sau cum? 

— Putea să fi fost adus din una din casele care au grădini 
învecinate cu cea de la 19. 


— Niţel cam riscant, nu crezi? 

— Era nevoie de îndrăzneală şi de o foarte bună 
cunoaştere a obiceiurilor vecinilor, recunoscu Hardcastle. E 
mai probabil că a fost adus cu o maşină. 

— Şi asta ar fi fost riscant. Lumea observă o maşină. 

— Nimeni n-a făcut-o. Dar sunt de acord că criminalul nu 
avea cum s-o ştie. Cei care treceau pe acolo în ziua aia ar fi 
observat o maşină staționând în faţa numărului 19. 

— Mă întreb dacă oare ar fi observat, am spus. În ziua de 
azi lumea e atât de obişnuită cu maşinile! Afară doar dacă, 
fireşte, n-a fost o maşină luxoasă, ceva neobişnuit, ceea ce e 
puţin probabil... 

— Şi mai era şi ora mesei. Îţi dai seama, Colin, că asta o 
readuce pe tapet pe domnişoara Millicent Pebmarsh? Pare 
o bazaconie să crezi că un bărbat în putere a putut fi 
omorât de o oarbă... Dar dacă era drogat... 

— Cu alte cuvinte, „dacă a venit acolo ca să fie omorât”, 
cum s-a exprimat doamna Hemming a noastră, a sosit ca 
urmare a unui aranjament care nu i-a dat absolut nimic de 
bănuit, i s-a oferit un coniac sau un cocteil, Mickey Finn şi-a 
făcut efectul şi domnişoara Pebmarsh a trecut la treabă. 
Apoi a spălat paharul cu Mickey Finn, a aranjat frumuşel 
cadavrul pe podea, a aruncat cuțitul în grădina vecinei şi a 
plecat în vâjâială ca de obicei. 

— Telefonând pe drum la Biroul Cavendish... 

— Dar de ce a trebuit să facă asta? Şi s-o mai şi ceară în 
mod special pe Sheila Webb? 

— 'Tare-aş vrea să ştiu! Hardcastle se uită la mine. Ea ştie? 
Fata? 

— Ea spune că nu. 

— Ea spune că nu, repetă mecanic Hardcastle. Tu ce crezi 
despre toate astea? 

N-am răspuns imediat. Ce credeam? Trebuia să mă decid 
pe loc asupra cursului acţiunilor mele. Până la urmă 
adevărul avea să iasă la iveală. Asta nu avea să-i facă nici un 
rău Sheilei dacă era ceea ce eram eu convins că e. 


Cu o mişcare bruscă, am scos din buzunar o carte poştală 
şi am pus-o pe masă. 

— Sheila a primit asta prin poştă. 

Hardcastle o cercetă atent. Era una din acele cărţi poştale 
tipărite în serie reprezentând clădiri din Londra. Aceasta 
reprezenta Tribunalul Central. Hardcastle o întoarse. 

În dreapta era adresa, îngrijit tipărită. În stânga, tot 
tipărite, erau cuvintele NU UITA! Şi, dedesubt, 4:13. 

— 4:13, spuse Hardcastle. Asta era ora pe care o arătau 
ceasurile alea. Clătină din cap. O imagine a lui Old Bailey, 
cuvintele „Nu uita” şi o oră - 4:13. Trebuie să se lege cu 
ceva. 

— Ea spune că nu ştie ce înseamnă. Şi o cred. 

— Asta rămâne la mine. S-ar putea să scoatem ceva din ea. 

— Sper s-o faceţi. Văd că ai în faţă o grămadă de hârţoage. 

— Ca de obicei. Şi majoritatea din ele nu-s bune de nimic. 
Mortul nu avea cazier, amprentele lui nu există la dosar. 
Practic, toată hârţogăraia asta e de la oameni care afirmă 
că l-au recunoscut. Citi: „Dragă domnule. 

Cred că omul acesta seamănă foarte bine cu vărul soţului 
meu, John. A plecat în Africa de Sud, dar poate că s-a întors. 
Când a plecat avea mustață, dar se poate să şi-o fi ras.” 
„Dragă domnule, L-am văzut pe bărbatul din ziar seara 
trecută în metrou. La vremea aceea mi-am spus că era ceva 
ciudat cu el.” 

— Şi, fireşte, mai sunt şi o groază de femei care îşi 
recunosc bărbaţii, continuă Hardcastle. Se pare că într- 
adevăr femeile nu ştiu cum arată soţii lor! Mai sunt şi mame 
care îşi recunosc fiii pe care nu i-au mai văzut de douăzeci 
de ani. Şi uite şi lista persoanelor dispărute. Nimic care să 
ne ajute. „George Barlow, 65, dispărut de acasă. Soţia lui 
crede că şi-a pierdut memoria.” Şi o notă dedesubt: „Are o 
mulţime de bani. A fost văzut umblând cu o văduvă roşcată. 
Aproape sigur că a şters-o.” Şi încă una: „Profesorul 
Hargraves, aşteptat să ţină o conferinţă marţea trecută. Nu 


a apărut şi nu a trimis nicio telegramă sau o scrisoare cu 
scuze.” 

Hardcastle nu părea să-l ia în serios pe profesorul 
Hargraves. 

— O fi crezut că acea conferinţă a fost în urmă cu o 
săptămână sau cu o săptămână după, spuse el. Probabil şi-a 
închipuit că i-a spus menajerei lui unde se duce, dar de fapt 
n-a făcut-o. Avem o mulţime de cazuri din astea. 

Telefonul de pe biroul lui Hardcastle sună. Ridică 
receptorul. 

— Da... Ce? Cine a găsit-o? Şi-a dat numele? Înţeleg. Daţi-i 
înainte! Închise telefonul. Era schimbat la faţă. Era dur, 
aproape răzbunător. 

— Au găsit o fată moartă într-o cabină telefonică din 
Wilbraham Crescent. 

— Moartă? Cum? 

— Strangulată. Cu propria ei eşarfă! 

Mi s-a făcut dintr-odată frig. 

— Ce fată? Nu... 

Hardcastle se uită la mine cu o privire rece care nu-mi 
plăcu. 

— Nu e iubiţa ta, dacă de asta ţi-e frică. Polițistul de acolo 
se pare că ştie cine e. Spune că e o fată care lucrează în 
acelaşi loc cu Sheila Webb. O cheamă Edna Brent. 

— Cine a găsit-o? Polițistul? 

— A fost găsită de domnişoara Waterhouse, femeia de la 
numărul 18. S-a dus să dea un telefon din cabina telefonică 
pentru că telefonul ei era deranjat şi a găsit-o pe fată 
zăcând grămadă. 

Uşa se deschise şi un poliţist spuse: 

— Doctorul Rigg a telefonat că e pe drum, domnule. Vă 
aşteaptă în Wilbraham Crescent. 

Capitolul XVII 

O oră şi jumătate mai târziu, inspectorul detectiv 
Hardcastle stătea la biroul său acceptând cu uşurare o 
ceaşcă de ceai. 


Chipul său era încă răvăşit şi furios. 

— Scuzaţi-mă, domnule, Pierce ar dori să vă spună ceva. 

Hardcastle se adună. 

— Pierce? Da, bine. Trimite-l aici. 

Intră Pierce, un poliţist tânăr, uşor nervos. 

— Scuzaţi-mă, domnule, m-am gândit că poate s-ar cuveni 
să vă spun. 

— Ce să-mi spui? 

— Era după anchetă, domnule. Eram în post, la uşă. Fata 
asta... Fata asta care a fost omorâtă... A. A vorbit cu mine. 

— A vorbit cu tine? Ce ţi-a spus? 

— Vroia să discute cu dumneavoastră, domnule. 

Hardcastle se învioră brusc. 

— Vroia să discute cu mine? [i-a spus de ce? 

— Nu chiar, domnule. Îmi pare rău, domnule, dacă... Am 
întrebat-o dacă putea să-mi lase un mesaj sau... Sau să 
treacă mai târziu pe la secţie. Dumneavoastră eraţi ocupat 
cu procurorul şi cu... 

— La dracu! Exclamă în surdină Hardcastle. Nu puteai să-i 
spui să aştepte până când eram liber? 

— Îmi pare rău, domnule. Trebuia s-o fi făcut. Dar n-am 
crezut că era ceva important. Nici ea nu credea că era 
important. A spus doar că o îngrijora ceva. 

— O îngrijora? 

Hardcastle rămase tăcut o vreme, răsucind în minte 
anumite lucruri. Asta era fata pe lângă care trecuse în 
drum spre doamna Lawton, fata care vrusese să discute cu 
Sheila Webb. Fata care îl recunoscuse şi ezitase ca şi cum 
nu era hotărâtă dacă să se oprească sau nu. Hardcastle 
avea sentimentul că-i scăpase ceva important. Fata fusese 
îngrijorată? De ce? Probabil că acum nu avea s-o mai ştie 
niciodată. 

— Continuă, Pierce. Povesteşte-mi tot ce îţi aduci aminte. 
Apoi adăugă cu blândeţe: Nu aveai cum să ştii că era 
important. 

Pierce se uită la el cu un fel de recunoştinţă. 


— Fata a venit la mine când toată lumea pleca şi s-a oprit 
nehotărâtă ca şi cum s-ar fi uitat după cineva... Parcă ar fi 
căutat pe cineva. Nu pe dumneavoastră, domnule. Pe 
altcineva. Pe urmă mi-a spus ca ar vrea să vorbească cu 
ofiţerul de poliţie, cel care a depus mărturie. Cum spuneam, 
am văzut că eraţi ocupat, aşa că i-am explicat că nu se 
putea chiar în momentul acela, şi i-am spus să lase un mesaj 
sau să treacă mai târziu pe la secţie. Cred că a spus că aşa 
o să facă. l-am spus că dacă era ceva deosebit... 

— Da? Hardcastle se aplecă în faţă. 

— lar ea a spus că nu tocmai. A spus doar că era ceva care 
nu înţelegea cum putea fi aşa cum spusese ea. 

— Nu înţelegea cum ceea ce spusese ea putea, să fie, aşa? 
Repetă Hardcastle. 

— Exact aşa. Domnule. Nu mai ştiu exact cuvintele. Poate 
a spus: „Nu văd cum putea fi adevărat ce-a spus ea.” Părea 
îngândurată şi nedumerită. Dar când am întrebat-o a spus 
că nu era chiar important. 

Nu chiar important, spusese fata. Aceeaşi fată care nu 
mult după aceea fusese strangulată într-o cabină 
telefonică... 

— Era cineva prin apropiere când a vorbit cu tine? 

— Era multă lume, domnule. leşea din sală, ştiţi. 

— Nu-ţi aminteşti de nici o persoană anume care să fi fost 
pe aproape cât aţi stat de vorbă... Cineva care a depus 
mărturie, de exemplu? 

— Nu-mi amintesc, domnule. 

— Ei bine, asta e. Eşti liber. Pierce, şi dacă îţi aminteşti 
ceva mai târziu vino imediat la mine. 

Rămas singur, făcu un efort să se lepede de sentimentele 
de mânie şi de autocondamnare. Fata asta ştiuse ceva. 

Poate chiar nu ştiuse, dar auzise sau văzuse ceva. Ceva 
care o îngrijorase, o preocupase. Iar preocuparea sporise 
după ce participase la anchetă. Ce putea să fie? Ceva ţinând 
de mărturii? Ceva din mărturia Sheilei Webb? Se dusese 
anume la Sheila acasă cu două zile în urmă? Dar putea să 


stea de vorbă cu Sheila la birou. De ce vroia să o vadă în 
particular? Ştia ceva despre Sheila Webb, ceva care o 
nedumerea? Vroia să-i ceară Sheilei vreo explicaţie între 
patru ochi, nu de faţă cu celelalte fete? Aşa se părea. 
Categoric, asta trebuie să fi fost. 

Îl chemă pe sergentul Cray şi-i dădu câteva instrucţiuni. 

— Pentru că credeţi că s-a dus fata în Wilbraham 
Crescent? întrebă sergentul Cray. 

— Asta mă tot întreb şi eu, răspunse Hardcastle. E posibil 
să se fi dus doar din curiozitate, să vadă cum arată casa. 
Nu-i ceva neobişnuit, jumătate din populaţia din Crowdeau 
pare să sufere de curiozitate... Pe ele altă parte, se poate să 
se fi dus la cineva care locuieşte acolo... 

După plecarea sergentului Cray. Hardcastle scrise trei 
numere pe coala de sugativă. 

Scrise „20”, şi puse după el un semn de întrebare. Adăugă 
„19?”. Apoi „18?”. Scrise şi numele corespondente. 
Hemming, Pebmarsh, Waterhouse. Apoi studie cele trei 
posibilităţi. 

Luă mai întâi nr. 20. Cuţitul cu care se comisese crima 
fusese găsit acolo. Era foarte probabil ca acel cuţit să fi fost 
aruncat din grădina de la nr. 19. Dar ei nu ştiau asta. Putea 
să fi fost ascuns în tufe de însăşi proprietăreasa de la nr 20. 
Când a fost chestionată, singura reacţie a doamnei 
Hemming fusese cea de indignare: „Ce ticăloşie să arunci 
un cuţit scârbos ca ăsta după pisicile mele!” spusese ea. 
Cum putea fi conectată doamna Hemming cu Edna Brent? 
Nu putea, decise inspectorul. Trecu la domnişoara 
Pebmarsh. 

Să se fi dus oare Edna Brent în Wilbraham Crescent ca s-o 
viziteze pe domnişoara Pebmarsh? Domnişoara Pebmarsh 
depusese mărturie la anchetă. Existase ceva în mărturia ei 
care stârnise neîncrederea Kdnei? Dar ea fusese 
preocupată înainte de anchetă. Ştiuse deja ceva despre 
domnişoara Pebmarsh? Ştiuse, de pildă că era vreo 
legătură anume între domnişoara Pebmarsh şi Sheila 


Webb? Asta s-ar fi potrivit cu ceea ce îi spusese lui Pierce: 
„Nu putea fi adevărat ce-a spus ea”. 

„Presupuneri, toate sunt presupuneri”, gândi mânios 
inspectorul. 

Trecu la nr. 18. Domnişoara Waterhouse găsise cadavrul. 
Inspectorul Hardcastle avea o deformaţie profesională 
privitor la persoanele care găsesc cadavre. Găsirea 
cadavrului îl scutea de multe complicaţii pe criminal - îl 
salva de născocirea hazardată a unui alibi, explica prezenţa 
amprentelor la faţa locului. În multe privinţe era o postură 
beton, cu o condiţie însă. Nu trebuia să existe un motiv 
evident. 

Cu siguranţă, domnişoara Waterhouse nu avea nici un 
motiv aparent ca s-o înlăture pe Edna Brent. Domnişoara 
Waterhouse nu depusese mărturie la anchetă. Să fi avut 
oare Edna vreun motiv să creadă, sau să fie convinsă că 
domnişoara Waterhouse fusese cea care se dăduse la 
telefon drept domnişoara Pebmarsh şi ceruse o 
stenodactilografă la numărul 19? 

Alte presupuneri. 

Şi apoi mai era, fireşte, însăşi Sheila Webb... 

Hardcastle puse mâna pe telefon şi formă numărul 
hotelului la care stătea Colin Lamb. La un moment dat la 
capătul firului răspunse Colin în persoană. 

— Hardcastle la telefon. Cât era ceasul azi când ai luat 
masa cu Sheila Webb? 

Colin nu răspunse imediat. 

— De unde ştii că am luat masa împreună? 

— A naibii de bună ghiceală! Aşadar, ai luat masa cu ea. 

— Şi de ce să n-o fi luat? 

— Asta spun şi eu. Te întreb doar cât era ceasul. V-aţi dus 
la masă direct de la anchetă? 

— Nu. Ea avea de făcut cumpărături. Ne-am întâlnit la 
restaurantul chinezesc din Market Street la ora unu. 

— Înţeleg. 


Hardcastle se uită la însemnările sale. Edna Brent fusese 
omorâtă între 12:30 şi unu. 

— Vrei să ştii ce-am mâncat? 

— Şezi binişor! Vroiam doar ora exactă. Pentru dosar. 

— Înţeleg. Acum o ai. 

Urmă o pauză. Hardcastle se aventură să risipească 
încordarea: 

— Dacă n-ai nici un program în seara asta... 

Celălalt îl întrerupse. 

— Plec. Tocmai împachetam. Am primit un mesaj. Trebuie 
să plec peste hotare. 

— Când te întorci? 

— Asta nimeni nu poate şti. Peste o săptămână... Poate mai 
târziu... Poate niciodată! 

— Ghinion... Sau nu e asta? 

— Nu sunt sigur, spuse Colin şi închise. 

Capitolul XVIII 

Hardcastle sosi în Wilbarham Crescent 19 tocmai când 
domnişoara Pebmarsh ieşea din casă. 

— Acordaţi-mi un minut, domnişoară Pebmarsh. 

— Oh. Sunteţi... Inspectorul detectiv Hardcastle? 

— Da. Putem schimba câteva vorbe? 

— Nu vreau să întârzii la institut. Durează mult? 

— Vă asigur că numai trei sau patru minute. 

Intră în casă. 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat azi după-amiază? Întrebă el. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Mă gândeam că poate aţi auzit. O fată a fost ucisă în 
cabina telefonică de pe strada asta. 

— Ucisă? Când? 

— Acum două ore şi trei sferturi. Se uită la pendulă. 

— N-am auzit nimic despre asta. Nimic, spuse domnişoara 
Pebmarsh. O clipă, glasul îi sună mânios. Era ca şi cum 
infirmitatea ei i se impusese într-un mod dureros. O fată... 
Ucisă! Care fată? 


— O chema Edna Brent şi lucra la Biroul de Secretariat 
Cavendish. 

— Altă fată de acolo! Şi ea fusese trimisă ca fata asta 
Sheila nu-mai-ştia-cum? 

— Nu cred, spuse inspectorul. A venit cumva aici, la 
dumeavoastră? 

— Aici? Nu. Categoric nu. 

— Eraţi acasă dacă ar fi venit aici? 

— Nu sunt sigură. La ce oră aţi spus? 

— Pe la douăsprezece treizeci sau puţin mai târziu. 

— Da. La ora aia eram acasă. 

— Unde v-aţi dus după anchetă? 

— M-am întors direct aici. Se opri, apoi întrebă: De ce v-aţi 
gândit că fata asta ar fi putut să vină la mine? 

— Ei bine, fusese la anchetă azi dimineaţă şi vă văzuse 
acolo, şi poate că avea vreun motiv să vină în Wilbraham 
Crescent. Din câte ştim, nu avea nici o cunoştinţă pe strada 
asta. 

— Dar de ce să fi venit la mine doar pentru că m-a văzut la 
anchetă? 

— Păi... Niciodată, nu ştii cu fetele astea. Poate pur şi 
simplu vroia un autograf. Ceva în genul ăsta. 

— Un autograf! Domnişoara Pebmarsh pufni 
dispreţuitoare. Apoi spuse: Da... Da, s-ar putea să aveţi 
dreptate. Soiul ăsta de lucruri chiar se întâmplă. Dar vă 
asigur, inspectore Hardcastle, aşa ceva nu s-a întâmplat azi. 
N-a fost nimeni aici după ce m-am întors de la anchetă. 

— Mulţumesc, domnişoară Pebmarsh. Ne-am gândit că e 
bine să verificăm toate posibilităţile. 

— Ce vârstă avea? Întrebă domnişoara Pebmarsh. 

— Cred că nouăsprezece ani. 

— Nouăsprezece? Foarte tânără. Glasul i se schimbă 
puţin. Foarte tânără... Biată copilă! Cine să vrea să omoare 
o fată de vârsta asta? 

— Se mai întâmplă. 

— Era drăguță... Atrăgătoare... Sexy? 


— Nu. Cred că i-ar fi plăcut să fie, dar nu era. 

— Deci nu asta a fost motivul, spuse domnişoara 
Pebmarsh. Clătină din cap. Îmi pare rău. Mai rău decât pot 
spune, inspectore Hardcastle. Nu vă pot ajuta. 

Inspectorul Hardcastle plecă puternic impresionat de 
personalitatea domnişoarei Pebmarsh. Nu era prima oară. 
Şi domnişoara Waterhouse era acasă. Deschise uşa cu o 
bruscheţe care trăda dorinţa de a prinde pe cineva făcând 

ceea ce nu trebuia. 

— Oh, dumneavoastră sunteţi! Spuse ea. Zău, le-am spus 
oamenilor dumneavoastră tot ce ştiu. 

— Sunt convins că aţi răspuns tuturor întrebărilor care vi 
s-au pus, dar ele nu pot fi puse toate o dată, spuse 
Hardcastle. Noi trebuie să intrăm şi în detalii, să ştiţi. 

— Nu văd de ce. Toată treaba a fost un şoc teribil, spuse 
domnişoara Waterhouse uitându-se la el acuzător, de parcă 
totul fusese opera lui. Dar intraţi, intraţi, intraţi. Nu puteţi 
să staţi în prag toată ziua. Intraţi şi luaţi loc şi întrebaţi-mă 
tot ce vreţi, deşi nu văd ce m-aţi mai putea întreba. După 
cum v-am spus, m-am dus să dau un telefon. Am deschis uşa 
cabinei şi am dat peste fată. N-am avut în viaţa mea un 
asemenea şoc. Am fugit şi l-am adus pe ofiţerul de poliţie. 
lar după asta, în caz că vreţi să ştiţi, m-am întors aici şi am 
luat o doză de brandy medicinal. Medicinal! spuse apriga 
domnişoara Waterhouse. 

— Foarte înţelept, doamnă, spuse inspectorul Hardcastle. 

— Şi cu asta basta! Concluzionă domnişoara Waterhouse. 

— Vroiam să vă întreb dacă sunteţi sigură că n-aţi mai 
văzut-o niciodată pe fata aceasta. 

— Se poate să o fi văzut do zeci de ori, dar n-o ţin minte. 
Adică, se poate să mă fi servit în Woolworth's, sau să fi stat 
lângă mine în autobuz, sau să-mi fi vândut nişte bilete la 
cinema. 

— Era stenodactilografă la Birotd Cavendish. 

— Nu cred că am avut vreodată ocazia să folosesc o 
stenodactilografă. Probabil a lucrat în biroul fratelui meu de 


la Gainsford şi Swettenham. Aici vroiaţi să ajungeţi? 

— Oh, nu, nu pare să fie nici o legătură de acest gen. Mă 
întrebam doar dacă nu venea la dumneavoastră astăzi la 
amiază, înainte de a fi omorâtă. 

— Să vină la mine? Nu, bine-nţeles că nu. De ce să vină? 

— Asta nu ştim, dar ce-aţi spune dacă v-am spune că 
cineva a văzut-o azi intrând pe poarta dumneavoastră? 

Se uită la ea cu ochi inocenți. 

— Intrând pe poarta mea? Prostii. Cel puţin... 

— Da? 

— Ei bine, îmi închipui că s-ar putea să fi băgat prin uşă un 
manifest... Era un manifest acolo la amiază. Ceva despre o 
întrunire pentru dezarmarea nucleară, parcă. În fiecare zi e 
câte ceva. Dar eu n-am nici o vină, nu? 

— Bine-nţeles că nu. Acum despre telefon. Aţi spus că 
telefonul dumneavoastră era deranjat. Cei de la telefoane, 
însă, spun că n-a fost aşa. 

— Ce să spună şi ei! Am format numărul şi, în loc să facă 
apel, a venit un zgomot ciudat, aşa că m-am dus la telefonul 
public. 

Hardcastle se ridică. 

— Îmi pare rău că v-am tot deranjat, domnişoară 
Waterhouse, dar există ideea că fata asta a venit să facă o 
vizită cuiva de pe strada asta şi că s-a dus la o casă nu 
departe de aici. 

— Asta înseamnă că trebuie să cercetaţi toată strada. Eu 
aş crede că cel mai probabil s-a dus alături, adică la 
domnişoara Pebmarsh. 

— De ce consideraţi că e cel mai probabil? 

— Aţi spus că era stenodactilografă la Biroul Cavendish. 
Dacă îmi aduc bine aminte, s-a spus că domnişoara 
Pebmarsh solicitase o stenodactilografă acasă la ea zilele 
trecute când a fost omorât omul acela. 

— Aşa s-a spus, însă ea neagă. 

— Dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că s-a cam ţăcănit. 
Domnişoara Pebmarsh, adică. Cred că a sunat şi a cerut o 


stenodactilografă şi pe urmă a uitat de tot. 

— Dar n-o credeţi capabilă de crimă? 

— Niciodată n-am făcut vreo aluzie la crimă sau altceva de 
felul ăsta. Ştiu că în casa ei a fost omorât un om, dar n-am 
sugerat nici o clipă că domnişoara Pebmarsh a avut vreo 
legătură cu asta. Nu. 

— Ei bine, vă mulţumesc, domnişoară Waterhouse, spuse 
inspectorul Hardcastle şi plecă. 

În stradă, se uită la ceas şi hotărî că mai avea încă timp să 
abordeze Biroul de Secretariat Cavendish. Ştia că se 
redeschisese la ora două. S-ar putea să obţină vreun ajutor 
de la una din fetele de acolo. Şi avea s-o găsească şi pe 
Sheila Webb. 

La intrarea lui, una din fete se ridică imediat. 

— Sunteţi inspectorul detectiv Hardcastle, nu-i aşa? 
Domnişoara Martindale vă aşteaptă. 

Îl conduse în biroul interior. Domnişoara Martindale îl 
atacă imediat. 

— E revoltător, inspectore Hardcastle, absolut revoltător! 
Trebuie să daţi de capătul acestei afaceri! Şi asta imediat. 
Nici un câr-mâr! Poliţia trebuie să acorde protecţia 
oamenilor şi tocmai de acest lucru avem noi nevoie aici. 
Vreau protecţie pentru fetele mele şi sunt hotărâtă s-o 
obţin. 

— Sunt sigur că... 

— Aveţi de gând să negaţi că două din fetele mele, două, 
au fost victimele vreunei persoane iresponsabile care are 
un fix sau un complex legat de stenodactilografe sau de 
birouri de secretariat? Este clar că instituţia asta este 
martirizată. Mai întâi Sheila Webb a fost atrasă printr-un 
tertip crud să găsească un mort - lucru care o poate face pe 
o fată sensibilă să-şi piardă minţile - iar acum asta! O fată 
de treabă şi absolut inofensivă omorâtă într-o cabină 
telefonică! Trebuie să-i daţi de capăt, inspectore! 

— Nimic nu vreau mai mult decât să dau de capătul 
acestei afaceri, domnişoară Martindale. Am venit să văd 


dacă îmi puteţi puteţi da vreun ajutor. 

— Ajutor! Ce ajutor pot să vă dau eu! Credeţi că dacă aş fi 
ştiut ceva n-aş fi alergat la dumneavoastră până acum? 
Dumneavoastră trebuie să descoperiţi cine a ucis-o pe 
sărmana Edna, şi cine i-a jucat festa aia nemiloasă Sheilei. 
Eu sunt severă cu fetele mele, inspectore, nu le permit să 
întârzie sau să lenevească, le pun să muncească, dar n-am 
să permit să fie chinuite sau omorâte. Intenţionez să le 
apăr, şi intenţionez să am grijă ca cei care sunt plătiţi de 
stat să le apere să-şi facă treaba. 

Se uită la el ca o tigroaică. 

— Daţi-ne timp, domnişoară Martindale. 

— Timp? Ca să mai moară o fată? 

— Nu cred că trebuie să vă temeţi de asta. 

— Nici azi dimineaţă nu credeaţi că această biată fată avea 
să fie omorâtă, altfel aţi fi luat câteva măsuri de precauţie 
să aveţi grijă de ea. Iar când una din fetele mele e omorâtă 
sau pusă într-o situaţie teribil de compromiţătoare vă 
arătaţi foarte surprinşi. loată afacerea asta e o nebunie! 
Trebuie să recunoaşteţi că e un aranjament nebunesc. 
Adică, dacă e adevărat ce se scrie în ziar. De pildă, toate 
ceasurile alea. Am remarcat că n-au fost menţionate la 
anchetă. 

— Azi dimineaţă s-a menţionat cât mai puţin posibil, 
domnişoară Martindale. A fost doar o anchetă în amânare, 
să ştiţi. 

— Eu insist, să spun că trebuie să faceţi ceva. 

— Şi nu aveţi nimic să-mi spuneţi? Edna nu v-a făcut nici o 
aluzie, referitor la ceva? Nu părea, preocupată sau 
îngrijorată de ceva, nu v-a consultat? 

— Dacă chiar ar fi fost preocupată, nu cred că m-ar fi 
consultat. Şi de ce să fi fost îngrijorată? 

Tocmai asta era întrebarea care îl frământa şi pe inspector 
dar, dopă cum stăteau lucrurile, puţine speranţe să 
primească vreun răspuns de la domnişoara Martindale. 
Spuse: 


— Aş vrea să stau de vorbă cu celelalte fete de aici. S-ar 
putea ca Edna să fi discutat cu colegele ei de serviciu ceea 
ce nu putea discuta cu dumneavoastră. 

— Se prea poate, spuse domnişoara Martindale. Fetele 
astea îşi petrec timpul bârfind. În clipa când îmi aud paşii 
pe coridor toate maşinile încep să ţăcăne. Dar ce-au făcut 
până atunci? Au trăncănit. Ta-ca, ta-ca, ta-ca. Calmându-se 
puţin, spuse: în momentul de faţă nu sunt decât trei aici. 
Vreţi să vorbiţi cu ele acum? Celelalte au programări la 
clienţi. Vă pot da numele şi adresele lor de acasă, dacă 
vreţi. 

— Mulţumesc, domnişoară Martindale. 

— Îmi închipui că vreţi să discutaţi singuri. Prezenţa mea 
le-ar împiedica să vorbească liber. Ar însemna să 
recunoască faptul că îşi petrec timpul stând la taclale şi la 
bârfă. 

Se ridică şi deschise uşa dinspre biroul exterior. 

— Fetelor, inspectorul Hardcastle vrea să stea de vorbă cu 
voi. Puteţi înceta lucru deocamdată. Căutaţi să-i spuneţi tot 
ce ştiţi că l-ar putea ajuta să-l descopere pe cel care a 
omorât-o pe Edna. 

Se întoarse în biroul ei şi închise cu hotărâre uşa. 

Trei feţe copilăroase se uitau uimite la inspector. 
Hardcastle le trecu repede în revistă, dar îi fu suficient ca 
să-şi dea seama de calitatea materialului cu care se 
confrunta. O fată blondă, solidă, cu ochelari. De nădejde, 
gândi el, dar nu prea deşteaptă. O brunetă destul de 
arătoasă, cu un fel de coafură care sugera că a prins-o 
furtuna puţin mai înainte. Ochi obişnuiţi să observe, dar 
puţin probabil să te poţi baza pe ce îşi amintea. Totul avea 
să poarte o contribuţie personală, ajustată corespunzător 
situaţiei. A treia era o fată hlizită din naştere, care ar fi fost 
de acord cu orice ar fi spus altcineva. Rosti liniştit: 

— Îmi închipui că aţi auzit, ce s-a întâmplat cu Edna 
Brent? 

Toate trei dădură cu putere din cap. 


— Apropo, cum aţi auzit? 

Se uitară una la alta ca şi cum încercau să hotărască cine 
să fie purtătoarea de cuvânt. Prin consens, aceasta fu fata 
blondă, Janet. 

— Edna n-a venit la lucru la două, cum ar fi trebuit, explică 
ea. 

— Iar Pisica roşcată a fost foarte supărată, începu bruneta, 
apoi se opri. Domnişoara Martindale, adică. 

A treia fată chicoti. 

— Noi îi spunem Pisica roşcată. 

„Şi nu-i spuneţi rău”, gândi inspectorul. 

— E o adevărată teroare când vrea, spuse Maureen. Pur şi 
simplu tabără pe tine. Ne-a întrebat dacă Edna ne-a spus 
ceva despre faptul că nu se întoarce la birou în după amiza 
asta, şi a spus că s-ar fi cuvenit măcar să se scuze. 

Fata blondă spuse: 

— l-am spus domnişoarei Martindale că ea fusese la 
anchetă ca şi noi, celelalte, dar că după aceea n-am mai 
văzut-o şi nu ştim unde s-a dus. 

— Şi aşa a fost? Întrebă Hardcastle. Nu ştiaţi deloc unde s- 
a dus după anchetă? 

— Eu i-am propus să vină la masă cu noi, dar părea că o 
preocupă ceva. A spus că nu vine şi că o să-şi cumpere ceva 
de mâncare şi o să mănânce la birou. 

— Prin urmare, intenţiona să se întoarcă la birou? 

— Da, bine-nţeles. 'Toate ştiam că trebuia să ne întoarcem. 

— A observat vreuna din voi vreo schimbare la Edna în 
ultimele zile? Părea frământată, ca şi cum ar fi avut ceva în 
minte? A spus ceva în sensul ăsta? Dacă ştiţi cât de cât 
ceva, vă rog să îmi spuneţi. 

Se uitară una la alta, dar nu de-o manieră conspirativă. 

— Ea întotdeauna părea să fie preocupată de ceva, spuse 
Maureen. Încurca lucrurile şi făcea greşeli. Era cam înceată 
la bătut. 

— Ednei părea să i se întâmple tot timpul ceva, spuse 
hlizita. Vă amintiţi cum i s-a rupt tocul zilele trecute? Exact 


genul de lucruri care numai Ednei puteau să i se întâmple. 

— Îmi amintesc, spuse Hardcastle. 

— Ştiţi, când Edna n-a ajuns aici la două, am avut 
sentimentul că se întâmplase ceva îngrozitor, spuse Janet, 
dând din cap cu o faţă solemnă. 

Hardcastle se uită la ea cu un oarecare dezgust, 
întotdeauna îl dezgustau oamenii care se arătau înţelepţi 
după consumarea faptelor. Era aproape convins că fata 
aceasta nu avusese nici un sentiment. Ar fi jurat mai 
degrabă că spusese: „Să vezi ce-o încasează Edna de la 
Pisica roşcată când se întoarce!” 

— Când aţi auzit ce s-a întâmplat? Întrebă iarăşi 
Hardcastle. 

Se uitară una la alta. Hlizita roşi vinovată. Ochii ei se 
uitară pieziş la uşa domnişoarei Martindale. 

— Păi, eu... Ăă. M-am strecurat afară o clipă, spuse ea. 
Vroiam nişte pateuri pentru acasă şi ştiam că or să se 
termine până plecam. Şi când m-am dus la prăvălie... E la 
colţ şi cei de acolo mă cunosc foarte bine, femeia m-a 
întrebat: „Ea lucra în acelaşi loc cu tine, nu-i aşa, răţuşco?” 
şi eu am spus: „La cine vă referiţi?”. Şi atunci ea a spus: „La 
fata asta pe care au găsit-o moartă într-o cabină telefonică”. 
Oh, am tras o sperietură! Aşa că m-am întors fuga aici şi le- 
am spus fetelor şi până la urmă am hotărât toate că trebuie 
să-i spunem domnişoarei Martindale despre asta, şi tocmai 
în clipa aia s-a năpustit din biroul ei şi ne-a spus: „Ce faceţi 
acum? Nici măcar o maşină nu bate!” 

Blonda preluă odiseea. 

— lar eu am spus: „Nu e vina noastră. Am auzit nişte veşti 
teribile despre Edna, domnişoară Martindale”.» 

— Şi ce-a spus sau ce-a făcut domnişoara Martindale? 

— Păi, la început n-a crezut, spuse bruneta. A spus: 
„Prostii! Aţi plecat urechea la cine ştie ce bârfe tâmpite în 
vreun magazin. Trebuie să fie vorba de altă fată. De ce să 
fie Edna?” Şi pe urmă a mărşăluit înapoi în biroul ei şi a dat 
telefon la poliţie şi a aflat că era adevărat. 


— Dar nu pricep de ce să fi vrut cineva s-o omoare pe 
Edna, spuse Janet, aproape visătoare. 

— Doar nu avea vreun iubit ca să zici că... Bruneta lăsă 
fraza în vânt. 

Toate trei se uitau la Hardcastle ca şi cum ar fi aşteptat de 
la el răspunsul la întrebare. Inspectorul oftă. Nu aflase 
nimic. Poate celelalte fete aveau să-l ajute mai mult. Şi apoi 
mai era însăşi Sheila Webb. 

— Sheila Webb şi Edna Brent erau prietene bune? Întrebă 
el. 

— Nu cine ştie ce... 

— Apropo, unde-i Sheila Webb? 

Sheila Webb era Curlew Hotel, unde lucra cu profesorul 
Purdy. 

Capitolul XIX 

Obligat să-şi întrerupă dictarea, profesorul Purdy 
răspunse iritat la telefon. 

— Cine? Ce? Adică e aici, acum? Roagă-l să vină mâine, 
bine? Oh, foarte bine... Foarte bine... Spune-i să urce. 

— Întotdeauna intervine ceva, spuse el supărat. Cum să 
scoţi o lucrare serioasă cu toate întreruperile astea? Se uită 
uşor nemulţumit la Sheila Webb şi spuse: Unde eram, draga 
mea? 

Sheila era pe punctul de a-i răspunde când se auzi o 
bătaie în uşă. Profesorul Purdy se rupse cu greu din hăţişul 
evenimentelor petrecute cu aproximativ trei mii de ani în 
urmă. 

— Da? Da, intră, ce e? Am menţionat expres să nu fiu 
deranjat în după-amiaza asta. 

— Îmi pare foarte rău domnule, chiar foarte rău, că 
trebuie s-o fac. Bună seara, domnişoară Webb. 

Sheila Webb se ridicase, lăsând la o parte carnetul. 

Hardcastle se întrebă dacă era doar o închipuire făptul că 
în ochii ei apăruse brusc o expresie de îngrijorare. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? Repetă profesorul Purdy pe 
un ton tăâios. 


— Sunt inspectorul detectiv Hardcastle, după cum poate 
să vă confirme domnişoara Webb, aici de faţă. 

— Şi? 

— Vreau să schimb câteva vorbe cu domnişoara Webb. 

— Nu suportă amânare? E un moment total nepotrivit. 
Extrem de nepotrivit. Tocmai ajunsesem într-un punct 
critic. Domnişoara Webb va fi liberă cam într-un sfert de 
oră... Oh, poate în jumătate de oră. Cam aşa ceva. Vai de 
mine, e deja şase? 

— Îmi pare foarte rău, profesore Purdy. 

Tonul lui Hardcastle era ferm. 

— Foarte bine, foarte bine. Ce este... Vreo încălcare a 
regulilor de circulaţie, presupun? Ce conştiincioşi sunt 
agenţii de circulaţie în ziua de azi! Zilele trecute unul a 
susţinut că mi-am lăsat maşina într-o parcare patru ore şi 
jumătate. Sunt sigur că nu putea fi aşa. 

— E ceva puţin mai grav decât o problemă de parcare, 
domnule. 

— Oh, da. lar dumneata n-ai maşină, nu-i aşa, draga mea? 
Da, îmi amintesc, ai venit aici cu autobuzul. Ei bine, 
inspectore, despre ce este vorba? 

— Despre o fată pe nume Edna Brent. Se întoarse spre 
Sheila Webb. Dumneata cred că ai auzit de ea. 

Fata îl privi lung. Ochi frumoşi, albaştri. Ochi care îi 
aminteau de cineva. 

— Edna Brent aţi spus? Ridică din sprâncene. Da. O 
cunosc, fireşte. Ce-i cu ea? 

— Înţeleg că n-ai auzit vestea. Unde ai luat masa, 
domnişoară Webb? 

Obrajii fetei se colorară. 

— Am luat masa cu un prieten la restaurantul Ho Tung, 
dacă... Dacă chiar vă priveşte. 

— Nu te-ai dus după aceea la birou? 

— La Biroul Cavendish, adică? Am trecut pe acolo şi mi s-a 
spus că rămăsese stabilit să vin direct aici la profesorul 
Purdy la două şi jumătate. 


— Aşa-i, spuse profesorul. La două şi jumătate. Şi lucrăm 
chiar de atunci. Vai de mine; trebuia să fi comandat ceaiul! 
Îmi pare foarte rău, domnişoară Webb. Din cauza mea ai 
pierdut ceaiul. Trebuia să-mi aduci aminte. 

— Nu contează, domnule profesor, nu contează deloc. 

— Mare scăpare din partea mea, dar asta e. Nu vă mai 
întrerup. Continuaţi, inspectore. 

— Aşadar, dumneata nu ştii ce s-a întâmplat cu Edna 
Brent? 

— Ce s-a întâmplat cu ea? Întrebă ascuţit Sheila Webb. Ce 
vreţi să spuneţi? A avut vreun accident sau... A călcat-o 
ceva? 

— Tare periculoasă e viteza, interveni profesorul. 

— Da, i s-a întâmplat ceva. Se opri, apoi spuse cu toată 
brutalitatea: A fost ştrangulată într-o cabină telefonică în 
jur de ora douăsprezece şi jumătate. 

— Într-o cabină telefonică? Întrebă cu un oarecare interes 
profesorul. 

Sheila Webb nu spuse nimic. Se uita lung la el, cu ochii 
largi, cu gura uşor căscată. „Fie că e prima dată când auzi 
treaba asta, fie eşti o actriţă a dracului de bună”, îşi spuse 
Hardcastle. 

— Vai, vai! Exclamă profesorul. Strangulată într-o cabină 
telefonică! Asta mi se pare foarte extraordinar. Eu n-aş fi 
ales un asemenea loc. Adică, dacă era, să fac una ca asta. 
Biata fată! Ce nenorocire pentru ea! 

— Edna... Omorâtă! Dar de ce? 

— Domnişoară Webb, nu ştiai că alaltăieri Edna era foarte 
nerâbdătoare să te vadă, şi că s-a dus acasă la mătuşa 
dumitale şi te-a aşteptat să te întorci? 

— Mi-a spus mătuşa, dar n-am crezut că era ceva special. 
Ce era? Dăduse Edna de vreun necaz? 

— Nu ştim. Probabil nu vom şti niciodată. Afară doar dacă 
ne poţi spune dumneata. 

— Să vă spun eu? De unde să ştiu? 


— N-ai nici o idee despre ce vroia Edna Brent să discute 
cu dumneata? 

— Absolut nici o idee. 

— N-a făcut nici o aluzie, nu ţi-a povestit nimic la birou? 

— Nu. Nu mi-a.! De fapt, ieri n-am fost deloc la birou. A 
trebuit să mă duc la Landis Bay la unul din autorii noştri, 
unde am stat toată ziua. 

— Nu ţi s-a părut frământată în ultimul timp? 

— Edna arăta întotdeauna frământată sau nedumerită. 
Avea o minte foarte nesigură. Adică, niciodată nu era sigură 
dacă ce credea ea era corect sau nu. Şi era şi împrăştiată. O 
dată a sărit două pagini întregi din cartea lui Armand 
Levine, le-a sărit la bătut, adică, şi după aceea a fost teribil 
de îngrijorată şi nu ştia ce să facă, pentru că îi trimisese 
cartea înainte să-şi dea seama ce se întâmplase. 

— Înţeleg. Şi v-a cerut tuturor sfatul cu privire la ce 
trebuia să facă? 

— Da. l-am spus că era bine să-i scrie repede un bilet şi să- 
i spună ce se întâmplase, rugându-l să nu o reclame 
domnişoarei Martindale. Dar ea a spus că nu-i prea plăcea 
să facă asta. 

— În mod obişnuit cerea sfatul când apărea vreo problemă 
de genul ăsta? 

— Da, întotdeauna. Dar necazul era că nu întotdeauna 
aveau toate aceeaşi părere despre ce trebuia să facă. 

— Era ceva absolut natural să vină la vreuna din voi când 
avea o problemă? Se întâmpla des? 

— Da. 

— Nu crezi că de data asta putea să fi fost ceva mai grav? 

— Nu cred. Ce putea fi atât de grav? 

„Oare chiar e atât de degajată pe cât încearcă să pară?” se 
întrebă inspectorul. 

— Nu ştiu despre ce vroia să discute cu mine, continuă 
Sheila vorbind mai repede. Habar n-am. Şi nu-mi imaginez 
de ce a ţinut să vină la mătuşa mea şi să discute cu mine 
acolo. 


— S-ar părea că era ceva despre care nu vroia să discute 
la birou, nu-i aşa? De faţă cu celelalte fete, să spunem? 
Probabil ceva ce vroia să rămână doar între ea şi dumneata. 
Putea să fie asta? 

— Foarte puţin probabil. Sunt sigură că lucrurile nu 
puteau sta aşa. Respirația i se acceleră. 

— Deci nu mă poţi ajuta, domnişoară Webb? 

— Nu. Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău de Edna, dar nu 
cunosc nimic care ar putea să vă ajute. 

— N-ar putea fi ceva legat de ceea ce s-a întâmplat pe 9 
septembrie? 

— Vă referiţi la... Omul acela... Omul acela din Wilbraham 
Crescent? 

— Da. 

— Cum putea să fie asta? Ce putea să ştie Edna despre 
asta? 

— Poate nimic foarte important, dar ceva. Şi orice ne-ar fi 
ajutat. Orice, cât de mic. Făcu o pauză. Cabina telefonică în 
care a fost omorâtă era în Wilbraham Crescent. Asta îţi 
sugerează ceva, domnişoară Webb? 

— Absolut nimic. 

— Dumneata personal ai fost azi în Wilbraham Crescent? 

— Nu, n-am fost, spuse fata cu vehemenţă. Nici nu mă 
apropii de locul ăla. Încep să am sentimentul că e un loc 
oribil. Mi-aş dori să nu mă fi dus niciodată acolo, să nu fi 
fost implicată în toate astea. De ce m-am trimis pe mine, de 
ce m-au cerut anume pe mine în ziua aceea? De ce a trebuit 
să fie omorâtă Edna tocmai acolo? Trebuie să descoperiţi, 
trebuie sa descoperiţi! 

— Intenţionăm să descoperim, domnişoară Webb, spuse 
inspectorul. În glasul său se citea o uşoară ameninţare când 
continuă: 'le asigur de asta. 

— Tremuri, draga mea, spuse profesorul Purdy. Cred, da, 
sunt convins că trebuie să bei un pahar de sherry. 

Capitolul XX 

Cum am ajuns la Londra i-am raportat lui Beck. 


Îşi fluturară trabucul spre mine. 

— La urma urmelor, s-ar putea să fie ceva în ideea asta 
tâmpită a dumitale cu semilunele. 

— În sfârşit am dat de ceva, nu-i aşa? 

— Eu n-aş merge pânâ-ntr-acolo, dar am să spun că poate 
ai dat. Inginerul nostru constructor de la nr. 62, domnul 
Ramsey, nu e deloc ceea ce pare. În ultimul timp a preluat 
unele sarcini foarte ciudate. Firme autentice, dar firme fără 
prea mult trecut, iar trecutul pe care îl au e destul de bizar. 
Acum vreo cinci săptămâni Ramsey, pe nepusă masă, a 
plecat în România. 

— Nu aşa i-a spus soţiei sale. 

— Posibil, dar acolo s-a dus. Şi acolo e acum. Ne-ar plăcea 
să ştim mai multe despre el. Aşa că dă-i zor, flăcăule! Ai 
pregătite toate vizele de care ai nevoie şi un paşaport nou şi 
drăguţ. De data asta vei fi Nigel Trench. Împrospătează-ţi 
cunoştinţele despre plantele rare din Balcani. Eşti botanist. 

— Ceva instrucţiuni speciale? 

— Nu. Îţi vom da omul de legătura când îţi iei 
documentele. Află tot ce poţi despre domnul Ramsey. Se 
uită pătrunzător la mine! Nu pari atât de încântat pe cât ai 
putea să fii. 

— Întotdeauna e plăcut când o bănuială ţi se adevereşte, 
m-am eschivat. 

— Crescent e bine, numărul e greşit. La 61 stă un 
constructor fără pată. Fără pată în sensul nostru, adică. 
Bietul Hanbury a greşit numărul, dar nu cu mult. 

— l-aţi verificat şi pe ceilalţi sau numai pe Ramsey? 

— Vila Diana pare-să fie tot atât de pură ca Diana. Un lung 
trecut cu pisici. Mecnaughton a fost vag interesant. După 
cum ştii, e profesor pensionar. Matematică. Foarte sclipitor, 
se pare. A renunţat brusc la catedră pe motiv de sănătate. 
Ar putea fi adevărat... Dar pare zdravăn şi în putere. S-ar 
părea că a rupt-o cu toţi prietenii, ceea ce e destul de 
ciudat. 


— Necazul e că trebuie să bâănuim pe toată lumea, şi că ni 
se pare suspect tot ce face. 

— Aici s-ar putea să ai dreptate, spuse colonelul Beck. 
Există dăţi când te suspectez pe dumneata, Colin, că ai 
trecut de partea cealaltă. Există dăţi când mă suspectez pe 
mine însumi de-a fi trecut de cealaltă parte şi apoi de a fi 
revenit de partea asta! O amestecătură frumugşică. 

Avionul meu decola la zece seara. M-am dus mai întâi la 
Hercule Poirot. De data asta bea un sirop de cassis (coacăze 
negre pentru dumneavoastră şi petru mine). Mi-a oferit şi 
mie. Am refuzat. George mi-a adus whisky. Totul ca de 
obicei. 

— Pari deprimat, spuse Poirot. 

— Deloc. Tocmai plec în străinătate. 

— Îţi doresc succes. 

— Mulţumesc. Dar dumneata, Poirot, cum stai cu tema de 
acasă? 

— Pardon? 

— Ce-i cu Crima Ceasurilor din Crowdean? Ai stat tolănit, 
cu ochii închişi şi, hop, toate răspunsurile? 

— Am citit cu mare interes ce mi-ai lăsat. 

— N-ai găsit mare lucru, nu? Ţi-am spus că vecinii ăia au 
fost un insucces... 

— Ba dimpotrivă. În cel puţin două cazuri s-au făcut 
remarci foarte relevante... 

— Care din ele? Şi care au fost remarcile? 

Poirot îmi spuse într-o manieră enervantă că trebuie să-mi 
citesc cu atenţie însemnările. 

— Şi atunci vei vedea singur. Îţi sare-n ochi. Ceea ce 
trebuie făcut acum este să stai de vorbă cu mai mulţi vecini. 

— Nu mai sunt alţii. 

— Trebuie să fie. Întotdeauna cineva a văzut ceva. E o 
axiomă. 

— S-ar putea să fie o axiomă, dar nu în cazul ăsta. Şi ţi-am 
mai adus ceva. S-a mai comis o crimă. 

— Serios? Atât de curând? Interesant! Povesteşte-mi. 


I-am povestit. M-a chestionat amănunţit până a scos de la 
mine tot ce ştiam. I-am povestit şi de cartea poştală pe care 
i-o dădusem lui Hardcastle. 

— Nu uita... Patru unu trei... Sau patru şi treisprezece, 
repetă el. Da... E acelaşi şablon. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Poirot închise ochii. 

— Acelei cărţi poştale îi lipseşte un singur lucru - o 
amprentă muiată în sânge. 

M-am uitat cu îndoială la el. 

— Ce crezi cu adevărat despre afacerea asta? 

— Devine tot mai clar... Criminalul nu se lasă până n-o 
încurcă. 

— Dar cine-i criminalul? 

Viclean, Poirot nu-mi răspunse la asta. 

— Îmi permiţi să fac câteva cercetări cât eşti plecat? 

— Ca de pildă? 

— Mâine am s-o rog pe domnişoara Lemon să-i scrie o 
scrisoare unui vechi prieten al meu, jurist, domnul Enderby. 
Am s-o rog să consulte înregistrările căsătoriilor la 
Somerset House. Şi, de asemenea, să transmită o anumită 
telegramă în străinătate. 

— Nu mi se pare cinstit, am spus. Dumneata nu te limitezi 
doar la a sta şi a gândi. 

— Dar exact asta fac! Ceea ce urmează să facă domnişoara 
Lemon este să verifice în locul meu răspunsurile la care am 
ajuns deja. Eu nu cer informaţii, ci confirmării. 

— Cred că nu ştii nimic, Poirot! Totul e un bluf. Nimeni au 
ştie încă cine e mortul... 

— Eu ştiu. 

— Care-i numele lui? 

— Habar n-am. Numele nu-i important. Ştiu, dacă poţi 
înţelege, nu cine este, ci ce este. 

— Un şantajist? 

Poirot închise ochii. 

— Un detectiv particular? 


Poirot deschise ochii. 

— Am să-ţi spun un mic citat. Ca data trecută. Şi după asta 
tac. 

Recită cu cea mai mare solemnitate: 

— Dilly, dilly, dilly - Vino şi fii omorât. 

Capitolul XXI 

Inspectorul Hardcastle se uită la calendarul de pe biroul 
său. 20 septembrie. Trecuseră deja peste zece zile. Nu 
progresaseră cine ştie ce din cauză că erau ţinuţi în loc de 
piedica iniţială: identitatea cadavrului. N-ar fi crezut că va 
dura atât. Toate urmele eşuaseră. Analiza de laborator a 
îmbrăcăminţii nu adusese nimic deosebit. Hainele nu 
ascundeau nici un indiciu. Erau de calitate bună, de export, 
nu noi dar bine întreţinute. Nu ajutaseră nici dentiştii, nici 
spălătoriile, nici curăţătoriile. Mortul rămânea un „mister”. 
Şi totuşi, Hardcastle simţea că nu era chiar un „mister”. Nu 
avea nimic spectaculos sau dramatic. Era doar un om pe 
care nimeni nu fusese în stare să-l recunoască. Asta şi 
fusese şablonul, era sigur de asta. 

Dar astăzi inspectorul se simţea puţin mai optimist. Se uită 
din nou la scrisoarea de pe birou. Merlina Rival. Nu-i prea 
plăcea numele de botez. Nimeni în toate minţile nu şi-ar fi 
botezat copilul Merlina. Fără îndoială era un nume trăsnit 
adoptat de doamna însăşi. Dar îi plăcea conţinutul scrisorii. 
Nu era extravagant sau exagerat de încrezător. Spunea 
doar că cea care scria credea că e posibil ea bărbatul în 
cauză să fie soţul ei, de care se despărţise de mai mulţi ani. 
O aştepta în dimineaţa asta. Sună şi sergentul Cray intră. 

— Acea doamnă Rival n-a sosit încă? 

— În clipa asta a venit. Tocmai veneam să vă spun. 

— Cum arată? 

— Niţel teatrală, spuse sergentul după ce reflectă o clipă. 
Foarte machiată... Un machiaj nu prea bun. Pe total, aş 
spune că e o femeie de nădejde. 

— Părea tulburată? 

— Nu. Nu ca să se observe. 


— Perfect, las-o să intre. 

Cray ieşi şi reveni spunând: 

— Doamna Rival, domnule. 

Inspectorul se ridică şi dădu mâna cu ea. În jur de 
cincizeci de ani, aproximă el, dar de departe, de foarte 
departe, ar fi putut arăta de treizeci. Părul negru, puternic 
vopsit. Fără pălărie, statură şi greutate medie, fustă şi 
jachetă de culoare închisă, bluză albă. O poşetă mare. Una 
sau două brățări zornăitoare, mai multe inele. Pe total, un 
soi destul de bun. Probabil nu exagerat de scrupuloasă, dar 
uşor de trăit cu ea, rezonabil de generoasă şi posibil 
blândă. De nădejde? Asta era întrebarea. N-ar fi mizat pe 
asta, dar oricum nu-şi putea permite să mizeze pe asta în 
astfel de lucruri. 

— Mă bucur să vă cunosc, doamnă Rival, şi sper din toată 
inima să ne puteţi ajuta. 

— Desigur, nu sunt deloc sigură, spuse scuzându-se 
doamna Rival. Dar chiar seamănă cu Harry. Sper să nu vă fi 
răpit timpul de pomană. 

— Nu vă gândiţi la asta. Avem mare nevoie de ajutor în 
cazul ăsta. 

— Da, înţeleg. Sper să fiu în stare să fiu sigură. Vedeţi 
dumneavoastră, nu l-am văzut de mult. 

— Vreţi să discutăm puţin ca să vă fie mai uşor? Când l-aţi 
văzut ultimă dată pe soţul dumneavoastră? 

— "Tot timpul în tren am încercat să-mi precizez gândurile. 
E îngrozitor cum te lasă memoria când e vorba de timp. 
Cred că în scrisoare v-am spus că sunt zece ani, dar e mai 
mult. Ştiu şi eu, cred că sunt aproape cincisprezece. Timpul 
trece atât de repede! 

— Deci, în mare, nu l-aţi văzut de cincisprezece ani. Când 
v-aţi căsătorit? 

— Cam cu trei ani mai înainte. 

— Şi unde locuiaţi atunci? 

— Într-un loc din Suffolk, numit Shipton Bois. Un orăşel 
drăguţ. Un târg. 


— Şi cu ce se ocupa soţul dumneavoastră? 

— Era agent de asigurări. Cel puţin... Se opri... Asta 
spunea el că era. 

Inspectorul ridică iute privirea. 

— Şi aţi descoperit că nu era adevărat? 

— Nu, nu chiar... Nu la vremea aceea. Abia după aceea m- 
am gândit că probabil nu era adevărat. Ar fi simplu pentru 
un bărbat să spună asta, nu? 

— În anumite împrejurări, cred că da. 

— Adică, are o scuză să fie plecat mult timp de acasă. 

— Soţul dumneavoastră era plecat mult timp? 

— Da. La început nu m-am prea gândit la asta... 

— Dar mai târziu? 

Femeia nu răspunse imediat, apoi spuse: 

— Nu putem trece peste asta? În definitiv, dacă nu e 
Harry... Inspectorul se întrebă la ce anume se gândea. În 
glasul ei se citea încordarea. Emoţia, poate? Nu era sigur. 

— Înţeleg că vreţi să terminaţi mai repede. Bine, să 
mergem. Se ridică şi o conduse afară, la maşină. Pe drum, 
nervozitatea ei nu fu mai accentuată decât a altor persoane 
care mergeau în acelaşi loc. 

Masa glisantă fu trasă, cearceaful ridicat. Femeia 
rămăsese uitându-se lung câteva clipe, cu respiraţia uşor 
accelerată, apoi se îndepărtă brusc. Spuse: 

— E Harry. Da. E mult mai bătrân, arată altfel... Dar e 
Hary. Inspectorul o conduse din nou la maşină şi se 
întoarseră la secţie. Nu spuse nimic. O lăsă să se adune. 
Când ajunseră iar în birou, un poliţist apăru imediat cu o 
tavă cu ceai. 

— Serviţi, doamnă Rival. Beţi un ceai, vă va ajuta. Apoi 
vom sta de vorbă. 

— Mulţumesc. 

Femeia îşi puse zahăr în ceai, mult zahăr, şi îl dădu repede 
pe gât. 

— Acum mi-e mai bine, spuse ea. Nu că m-ar fi răvăşit cu 
adevărat. Doar că... le cam dă peste cap, nu-i aşa? 


— Credeţi că acest om este într-adevăr soţul 
dumneavoastră? 

— Sunt sigură. Fireşte, e mult mai bătrân, dar nu s-a 
schimbat foarte mult. Întotdeauna a arătat... Ei bine, foarte 
dichisit. Corect, cumsecade, cu clasă. 

Da, gândi inspectorul, o descriere foarte bună. Cu clasă. 

— Era întotdeauna foarte atent cu ţinuta lui şi aşa mai 
departe, spuse doamna Rival. Cred că de asta se păcăleau 
aşa de uşor. Nu bănuiau nimic. 

— Cine se păcălea, doamnă Rival? 

— Femeile, spuse doamna Rival. Femeile. Acolo era 
majoritatea timpului. 

— Înţeleg. Iar dumneavoastră aţi aflat. 

— Ei bine, eu... Eu am bănuit. Adică, era plecat foarte 
mult. Fireşte că ştiam cum sunt bărbaţii. Mă gândeam că, 
probabil, era o fată din când în când. Nu are nici un rost să- 
i întrebi pe bărbaţi despre astfel de lucruri. Te mint şi cu 
asta basta. Dar nu credeam... Chiar nu credeam că făcea o 
afacere din asta. 

— Şi făcea? 

Femeia dădu din cap. 

— Cum aţi descoperit? 

Ea ridică din umeri. 

— Într-o zi s-a întors dintr-o călătorie. În Newcastle, 
spunea el. În tot cazul, s-a întors şi mi-a spus ca trebuie s-o 
şteargă repede. Spunea că jocul s-a terminat. Băgase în 
bucluc nu ştiu ce femeie. O profesoară, spunea el, şi s-ar 
putea să iasă tărăboi pe tema asta. Atunci l-am luat la 
întrebări. Nu s-a codit să îmi spună. Probabil credea că 
ştiam mai mult decât ştiam. Mi-a spus că femeile se 
îndrăgosteau uşor de el. El le dădea un inel şi se logodeau, 
apoi le spunea că o să le investească el banii. De regulă ele 
îi dădeau banii foarte uşor. 

— Încercase acelaşi lucru. Şi cu dumneavoastră? 

— Încercase, numai că eu nu i-am dat. 

— De ce? Nu aveaţi chiar de atunci încredere în el? 


— Ei bine, eu nu eram genul care să aibă încredere în 
cineva. Avusesem un pic de experienţă şi cunoşteam 
şiretlicurile bărbaţilor. Oricum, n-am vrut să-mi investească 
el banii. Banii pe care îi avem puteam să mi-i investesc şi 
singură. 

— Când a vrut să vă investească banii? Înainte sau după 
căsătorie? 

— Cred că a sugerat ceva în genul ăsta şi înainte, dar cum 
n-am răspuns, a schimbat imediat subiectul. Apoi, după ce 
ne-am căsătorit, mi-a spus despre nu ştiu ce oportunitate, 
minunată care i se ivise. I-am spus: „la-ţi gândul”. N-a fost 
doar pentru că nu avem încredere în el, dar de multe ori 
auzisem bărbaţii spunând că dăduseră de ceva minunat şi 
pe urmă s-a dovedit că picaseră de fraieri. 

— Soţul dumneavoastră a avut vreodată probleme cu 
poliţia? 

— Femeilor nu le place ca lumea să afle că au fost trase pe 
sfoară. Dar se pare că de data asta lucrurile puteau să se 
complice. Fata asta, sau femeia, era o femeie cu şcoală. Ea 
nu s-ar fi lăsat atât de uşor înşelată că celelalte. 

— Urma să aibă un copil? 

— Da. 

Hardcastle întrebă cu blândeţe: 

— 'Ţineaţi la el, domnă Rival? 

— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Cred că într-un fel da, altfel nu 
m-aş fi măritat cu el. 

— Eraţi... Scuzaţi-mă... Căsătorită cu el? 

— Nici măcar de asta nu sunt sigură, spuse cu sinceritate 
doamna Rival. Eram căsătorită cu acte în regulă şi biserică, 
dar nu ştiu dacă nu era însurat şi cu alte femei folosind un 
alt nume presupun. Când m-am măritat cu el, numele lui 
era Castleton. Nu cred ca era numele lui adevărat. 

— Harry Castleton. E corect? 

— Da. 

— Şi cat timp aţi trăit ca soţ şi soţie în Shipton Bois? 


— Acolo am stat cam vreo doi ani. Înainte am locuit în 
apropiere de Doneaster. N-am fost cu adevărat surprinsă 
când a venit în ziua aia şi mi-a spus ce mi-a spus. Cred că 
ştiam de câtva timp că era un soi rău. Numai că era greu de 
crezut pentru că, vedeţi dumneavoastră, părea atât de 
respectabil! Atât de domn! 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

— A spus că trebuia să plece urgent şi eu i-am spus „Drum 
bun şi cărare bătută!”, că eu n-am să înghit toate astea! 
Adăugă pe gânduri: l-am dat zece lire. Era tot ce aveam în 
casă. Era în pană de bani... De atunci, nu l-am mai văzut şi 
n-am mai auzit nimic de el. Până azi. Sau, mai degrabă, 
până i-am văzut poza în ziar. 

— Nu avea nici un semn aparte? Cicatrice? O operaţie... O 
fractură... Ceva? 

— Nu cred. 

— A folosit vreodată numele de Curry? 

— Curry? Nu, nu cred. Oricum, nu din câte ştiu eu. 

Hardcastle îi întinse peste masă cartea de vizită. 

— O avea în buzunar, spuse el. 

— Văd că încă spunea că e agent de asigurări. Îmi închipui 
că foloseşte... Folosea, adică, tot felul de nume diferite. 

— Spuneţi că n-aţi mai auzit deci de cincisprezece ani? 

— Nu mi-a trimis felicitări de Crăciun, dacă la asta vă 
referiţi, spuse doamna Rival cu o undă de umor neaşteptat. 
Oricum, nu cred că ştia unde sunt. La scurt timp după ce 
ne-am despărţit m-am întors pe scenă. Am renunţat şi la 
numele de Castleton. M-am întors la Merlina Rival. 

— Merlina nu e... âăâ... Numele dumneavoastră adevărat, 
presupun? 

Femeia clătină din cap şi pe chip îi apăru un surâs vesel. 

— Eu l-am inventat. E neobişnuit. Numele meu real este 
Flossie Gapp. Am fost botezată Florence, dar toată lumea 
îmi spunea Flossie sau Flo. Flossie Gapp. Nu-i prea 
romantic, nu-i aşa? 


— Cu ce vă ocupați acum, doamnă Rival? Încă mai sunteţi 
actriţă? 

— Ocazional, spuse cu o doză de reţinere doamna Rival. 

— Înţeleg, spuse Hardcastle cu tact. Singurul lucru pe 
care aş dori să mi-l spuneţi, dacă puteţi, fireşte, este dacă 
aveţi vreo idee de ce a venit Harry Gastleton prin părţile 
astea? 

— N-am nici o idee. Nici măcar nu ştiu ce a făcut în toţi 
aceşti ani. 

— E posibil să fi vândut poliţe de asigurări false? 

— Pur şi simplu nu ştiu. Mi se pare puţin probabil. Adică, 
Harry avea întotdeauna mare grijă de pielea lui. Nu ar fi 
riscat să facă ceva care i-ar fi primejduit libertate. Cred mai 
degrabă că era vreo escrocherie cu vreo femeie. 

— Credeţi că putea fi vorba de vreo formă de şantaj? 

— Nu ştiu... Poate, da, într-un fel. Probabil vreo femeie 
care n-ar vrea să iasă la iveală ceva din trecutul ei. Reţineţi, 
nu spun că aşa este, ci doar că s-ar putea. Nu cred că a vrut 
mulţi bani, să ştiţi. N-ar fi adus pe nimeni la disperare, ci 
doar aduna sume mici. 

— Femeile îl plăceau, nu-i aşa? 

— Da. 

— Mai e doar un mic aspect. Hardcastle se adresă 
subalternului său: Vrei, te rog, să aduci ceasurile alea? 

Ceasurile fură aduse pe o tavă acoperită cu o pânză. 
Hardcastle îndepărtă pânza şi i le arătă doamnei Rival. Ea 
le cercetă cu sincer interes şi admiraţie. 

— Drăguţe, nu-i aşa? Îmi place acela. Atinse ceasul aurit. 

— Aţi mai văzut până acum vreunul din ele? Vă spun ceva? 

— Nu. Ar trebui? 

— Puteţi face vreo legătură între soţul dumneavoastră şi 
numele de Rosemary? 

— Rosemary? Să mă gândesc. Era o roşcată... Nu, pe 
aceea o cheamă Rosalie. Nu, mă tem că nu pot să vă ajut. 
De fapt, nici n-aş fi avut cum să ştiu. Harry nu sufla o vorbă 
despre treburile lui. 


— Dacă aţi vedea un ceas ale cărui limbi arată patru şi 
treisprezece... Hardcastle se opri. 

Doamna Rival scoase un chicot vesel. 

— M-aş gândi că se apropie ora ceaiului. 

Hardcastle oftă. 

— Ei bine, doamnă Rival, vă suntem foarte recunoscători. 
După cum v-am spus, ancheta a fost amânată pentru 
poimâine. Nu aveţi nimic împotrivă să depuneţi mărturie 
privitor la identificare, nu-i aşa? 

— Nu. Va trebui doar să spun cine era, nu? N-o să 
trebuiască să intru în detalii? Nu va trebui să vorbesc 
despre modul lui de viaţă? 

— Asta nu va fi necesar deocamdată. Nu va trebui decât să 
juraţi că acesta era Harry Castleton, bărbatul cu care aţi 
fost căsătorită. Data exactă trebuie să fie înregistrată la 
Somerset House. Unde v-aţi căsătorit? Vă amintiţi? 

— Într-un loc numit Donbrook... St Michael cred că era 
numele bisericii. Sper că n-au trecut mai mult de douăzeci 
de ani de atunci. Asta m-ar face să mă simt cu un picior în 
groapă. 

Se ridică şi întinse mâna. Hardcastle îi spuse la revedere. 
Se întoarse la birou şi rămase acolo bătând în el cu un 
creion. La un moment dat intră sergentul Cray. 

— Satisfăcător? Întrebă el. 

— Aşa pare, răspunse Hardcastle. Îl chema Harry 
Castleton... Probabil un pseudonim. Va trebui să vedem ce 
putem afla despre tip. Pare probabil că mai multe femei 
aveau motiv să se răzbune pe el. 

— Şi arată atât de respectabil! 

— Se pare că ăsta a fost principalul lui atu în meserie. 

Se gândi din nou la ceasul cu Rosemary pe el. Amintire? 

Capitolul XXII 

— Aşadar te-ai întors, spuse Hercule Poirot. 

Puse cu atenţie semnul de carte în cartea pe care o citea. 
Pe măsuţa de lângă el se afla de data asta o ceaşcă de 


ciocolată fierbinte. Categoric, Poirot avea cele mai 
îngrozitoare gusturi privitor la băuturi! 

— Cum te simţi? L-am întrebat. 

— Deranjat. Foarte deranjat. În apartamentele astea se fac 
renovări, redecorări, chiar şi schimbări structurale. 

— Nu le vor îmbunătăţi? 

— Le vor îmbunătăţi, da, dar va fi extrem de supărător 
pentru mine. Mă va tulbura. Şi va fi miros de vopsea! Se 
uită la mine cu un aer ofensat. Apoi, înlăturând cu o mişcare 
a mâinii viitoarele probleme, mă întrebă: Ai avut succes, 
da? 

Am răspuns încetişor: 

— Nu ştiu. 

— Ah - aşa stau lucrurile. 

— Am descoperit ce am fost trimis să descopăr. Nu l-am 
găsit pe omul cu pricina. Personal, nu ştiu ce se vroia. 
Informaţii? Sau un cadavru? 

— Pentru că ai pomenit de cadavru, am citit relatarea 
anchetei amânate. Crimă cu premeditare făptuită de 
persoană sau persoane necunoscute. lar cadavrul dumitale 
a primit în sfârşit un nume. 

Am dat din cap. 

— Harry Castleton, cine-o mai fi şi ăsta. 

— A fost identificat de soţia lui. Ai fost în Crowdean? 

— Nu încă. Mă gândeam să mă duc mâine. 

— Oh, ai ceva timp liber? 

— Încă nu. Mai am treabă... Am făcut o scurtă pauză, apoi 
am spus: Nu prea ştiu ce s-a mai întâmplat cât am fost 
plecat peste hotare, afară de povestea cu identificarea. Ce 
crezi despre asta? 

Poirot ridică din umeri. 

— Era de aşteptat. 

— Da... Poliţia e foarte bună... 

— Iar soțiile foarte îndatoritoare. 

— Doamna Merlina Rival! Ce nume! 


— Îmi reaminteşte de ceva, spuse Poirot. Oare de ce îmi 
reaminteşte? 

Se uită îngândurat la mine; dar n-am putut să-l ajut. Aşa 
cum îl cunoşteam eu pe Poirot, putea să-i reamintească de 
orice. 

— O vizită la un prieten... Într-o casă la ţară... Mormăi 
Poirot, apoi clătină din cap. Nu, e prea mult de atunci. 

— Când mă întorc la Londra vin şi îţi povestesc tot ce aflu 
de la Hardcastle despre doamna Rival, i-am promis. 

Poirot dădu din mână. 

— Nu e nevoie. 

— Vrei să spui că ştii deja totul despre ea? 

— Vreau să spun că nu mă interesează. 

— Nu te interesează... Dar, de ce? Nu pricep. 

— Trebuie să te concentrezi pe ceea ce este esenţial. 
Vorbeşte-mi în schimb despre Edna, fata care a murit în 
cabina telefonică din Wilbraham Crescent. 

— Nu pot să-ţi spun mai mult decât ţi-am spus deja - nu 
cunosc nimic despre fată. 

Poirot rosti acuzator: 

— Deci tot ce ştii, sau ce poţi să-mi spui despre fată este că 
era un biet iepuraş pe care l-ai văzut într-un birou de 
dactilografie unde îşi rupsese tocul de la pantof într-un 
grătar... Apropo, unde era grătarul? 

— Zău, Poirot, de unde să ştiu eu? 

— Puteai să ştii dacă întrebai. Cum te aştepţi să ştii ceva 
dacă nu întrebi ceea ce trebuie? 

— Dar ce contează unde şi-a rupt tocul? 

— S-ar putea să nu conteze. Pe de altă parte, ar trebui să 
ştim locul exact în care s-a aflat fata, pentru că asta s-ar 
putea lega de vreo persoană pe care a văzut-o acolo... Sau 
de vreun eveniment care a avut loc acolo. 

— Eşti cam exagerat. Oricum, ceea ce ştiu eu e că locul 
respectiv era foarte aproape de birou pentru că aşa a spus 
ea, şi a mai spus că a cumpărat un corn şi s-a întors în 


ciorapi să-l mănânce la birou şi a sfârşit întrebăndu-se cum 
naiba avea să ajungă acasă aşa. 

— Ah, şi cum a ajuns acasă? Întrebă cu interes Poirot. 

M-am holbat la el. 

— Habar n-am. 

— Ah, dar e revoltător că nu pui niciodată întrebările care 
trebuie! De aceea nici nu ştii nimic din ceea ce este 
important. 

— Mai bine ai veni în Crowdean şi ai pune singur 
întrebările, am spus ţâfnos. 

— Deocamdată e imposibil. Săptămâna viitoare este o 
licitaţie extrem de importantă... Manuscrisele scriitorilor... 

— Ai rămas la hobby-ul dumitale? 

— Bine-nţeles. Ochii i se luminară. Ia lucrările lui John 
Dickson Carr sau Carter Dickson cum îşi spune uneori... 

M-am fofilat înainte să apuce să se lanseze, invocând o 
întâlnire urgentă. Nu aveam chef să ascult o prelegere pe 
tema foştilor maeştri ai artei romanelor polițiste. 

Seara următoare, stăteam pe treptele casei lui Hardcastle 
şi-l aşteptam să sosească. Venirea lui m-a smuls din gânduri. 

— Salut, Colin! Aşadar, ai reapărut! De cât timp stai aici, 
pe trepte? 

— De vreo jumătate de oră. 

— Îmi pare rău că n-ai putut intra în casă. 

— Ba puteam să intru foarte uşor, am spus cu indignare. 
Nu ştii cât suntem de perfecţionaţi! 

— Şi-atunci, de ce n-ai intrat? 

— N-aş vrea să-ţi scad prestigiul, i-am explicat. Un 
inspector de poliţie face impresie proastă când în casă i se 
pătrunde cu cea mai mare uşurinţă. 

Hardcastle scoase cheia din buzunar şi descuie uşa. 

Am intrat în camera de zi şi Hardcastle aduse băuturile. 
Începu să toarne în pahare. 

— Spune-mi când să mă opresc. 

I-am spus, nu prea curând, şi ne-am aşezat la taifas. 


— În sfârşit lucrurile s-au pus în mişcare, spuse 
Hardcastle. Am indentificat cadavrul. 

— Ştiu. Am frunzărit ziarele. Cine era Harry Castleton? 

— Un om extrem de respectabil în aparenţă şi care îşi 
câştiga existenţa trecând printr-o formă de căsătorie sau 
doar logodindu-se cu femei credule şi înstărite. Ele îi 
încredinţau economiile lor, impresionate de înaltele lui 
cunoştinţe în domeniul finanţelor şi la scurt timp după 
aceea amicul se topea pe nesimţite. 

— Nu părea să fie genul ăsta de om. 

— Ăsta era darul lui suprem. 

— A fost vreodată urmărit în instanţă? 

— Nu... Am făcut cercetări dar nu-i prea uşor să obţii 
multe informaţii. Îşi schimba des numele. Şi deşi la Scotland 
Yard se crede că Harry Castleton, Raymond Blair, Lawrence 
Dalton şi Roger Byron sunt una şi aceeaşi persoană, n-au 
putut-o dovedi. Vezi tu, femeile nu vor să spună. Au preferat 
să-şi piardă banii. Omul era un escroc mărunţel, ciupea de 
ici de colo, mereu acelaşi şablon, dar incredibil de lunecos. 
Roger Byron să spunem, dispărea din Southend, şi 
operaţiunea era reluată în Newcastle de un tip pe nume 
Lawrence Dalton. Evita să fie fotografiat. Toate astea merg 
cu mult înapoi... Cincisprezece, douăzeci de ani. Cam pe 
atunci se pare că a dispărut cu adevărat. Au circulat 
zvonuri că a murit, dar unii spuneau că plecase în 
străinătate. 

— În orice caz, nu s-a mai auzit nimic de el până a apărut, 
mort, pe covorul din camera de zi a domnişoarei Pebmarsh, 
nu? 

— Exact. 

— Asta deschide noi posibilităţi. 

— Categoric. 

— O femeie lefterită care nu a uitat? Am sugerat. 

— Se întâmplă, să ştii. Există femei cu memorie foarte 
bună, care nu uită niciodată... 


— Iar dacă o astfel de femeie ajunge să observe... Încă o 
nenorocire peste prima... 

— Asta-i doar presupunere. Nu avem încă nimic care s-o 
susţină. 

— Cum arăta soţia lui... Doamna... Oare cum o chema? 
Merlina Rival? Ce nume! Nu putea fialei. 

— Numele ei adevărat e Flossie Gapp. Celălalt e inventat. 
E mai potrivit felului ei de viaţă. 

— Ce e? Târfă? 

— Nu profesionistă. 

— E ceea ce se numeşte, cu tact, damă de moravuri 
uşoare? 

— Aş spune că era o femeie de treabă şi foarte dornică să- 
şi ajute prietenii. S-a descris ca fostă actriţă. 

— De încredere? 

— Cât se poate de încredere. L-a identificat fără nici o 
ezitare. 

— Asta-i o binecuvântare. 

— Da. Începusem să disper. Numai câte neveste am avut 
pe cap! Începusem să cred că nu-i mai dau de capăt. Reţine, 
cred că s-ar putea ca doamna Rival să ştie mai multe despre 
soţul ei decât a suflat. 

— Ea personal a fost implicată în vreo infracţiune? 

— Nu pentru cazier. Se poate să fi avut, să aibă încă, nişte 
prieteni dubioşi. Nimic serios, fleacuri. 

— Ce e cu ceasurile? 

— Nu i-au spus nimic. Cred că nu minţea. Am aflat de unde 
provin. Portobello Market. Adică cel aurit şi cel din porțelan 
de Dresda. Or asta ne ajută prea puţin! Ştii ce e acolo 
sâmbăta. Tarabagiul crede că le-a cumpărat o doamnă 
americancă, dar eu aş spune că e doar o presupenere. 
Portobello Market este plin de turişti americani. Soţia lui 
spune că le-a cumpărat un bărbat. Nu-şi aminteşte cum 
arăta. Cel de argint provine de la un argintar din 
Bournemouth. O doamnă înaltă care vroia un cadou pentru 
fetiţa ei! 'Tot ce îşi aminteşte e că purta o pălărie verde. 


— Şi al patrulea ceas? Cel care a dispărut? 

— Fără comentarii, spuse Hardcastle. 

Ştiam precis ce vroia să spună cu asta. 

Capitolul XXIII 

Hotelul la care stăteam era un loc mic şi înghesuit lângă 
gară. Servea un grătar decent, dar asta era tot ce se putea 
spune despre el. Desigur, cu excepţia faptului că era ieftin. 

În dimineaţa următoare, la zece, am sunat la Biroul de 
Secretariat Cavendish şi am spus că am nevoie de o 
stenodactilogarfă pentru nişte scrisori şi un contract de 
afaceri. Mă numeam Douglas Weatherby şi stăteam la 
Clarendon Hotel (întotdeauna hotelurile puchinoase au 
nume sonore). Era domnişoara Sheila Webb disponibilă? Un 
prieten mi-o recomandase ca fiind foarte eficientă. 

Aveam noroc. Sheila putea veni chiar acum. Iotuşi, la 
douăspreze avea altă programare. Am spus că până atunci 
aveam să termin cu ea întrucât eu însumi aveam o întâlnire. 

Eram în faţa uşilor batante ale hotelului Clarendon când 
apăru Sheila. I-am ieşit în întâmpinare. 

— Domnul Douglas Weatherby la ordinele dumitale, am 
spus. 

— Dumneata ai sunat? 

— Corect. 

— Dar nu poţi face aşa ceva. 

Sheila arăta scandalizată. 

— De ce nu? Sunt pregătit să plătesc Biroul Cavendish 
pentru serviciile dumitale. Ce-i interesează pe ei dacă 
petrecem preţiosul şi costisitorul dumitale timp în 
Buttercup Cafe, chiar aici peste drum, în loc să-ţi dictez 
scrisori plictisitoare? Ei haide, vino să bem o cafea 
indiferentă într-o atmosferă tihnită. 

Buttercup6 Cafe se ridica la înălţimea numelui său fiind 
violent şi agresiv galben. Feţele de masă, pernuţele de 
plastic, ceştile şi farfurioarele erau toate de culoarea 
canarului. 


Am comandat două cafele şi două porţii de plăcintă. Era 
destul de devreme, aşa că localul era practic la dispoziţia 
noastră. 

După ce chelnăriţa a luat comanda şi s-a îndepărtat, ne-am 
uitat unul la altul. 

— Eşti bine, Sheila? 

— Ce vrei să spui cu... Sunt bine? 

— Ai trecut prin momente neplăcute? 

— Da... Nu... Nu ştiu. Mă gândeam că eşti plecat. 

— Am fost. M-am întors. 

— De ce? 

— Ştii de ce. 

Îşi cobori privirea. 

— Mi-e frică de el, spuse după o pauză de cel puţin un 
minut, ceea ce însemna mult timp. 

— De cine ţi-e frică? 

— De prietenul dumitale... Inspectorul acela. El crede... El 
crede că eu l-am omorât pe acel om, şi că am omorât-o şi pe 
Edna... 

— Oh, ăsta-i felul lui, am spus liniştitor. Totdeauna lasă 
impresia că bănuieşte pe toată lumea. 

— Nu, Colin, nu-i deloc aşa. Nu are rost să încerci să mă 
înveseleşti. El chiar de la bun început a crezut că am 
legătură cu toate astea. 

M-am decis să renunţ la acea formulă de semipoliteţe. 

— Fată dragă, nu există nici o dovadă împotriva ta. Doar 
pentru că în ziua aceea ai fost la faţa locului, pentru că 
cineva te-a trimis la faţa locului... 

Mă întrerupse. 

— El crede că eu însămi m-am trimis la faţa locului. Crede 
că totul e o înscenare. Crede că Edna ştia ceva despre asta. 
Crede că Edna mi-a recunoscut vocea la telefon când m-am 
dat drept domnişoara Pebmarsh. 

— Era vocea ta? 

— Nu, bine-nţeles că nu era. Eu nu am dat acel telefon. Ţi- 
am spus-o mereu. 


— Ascultă, Sheila. Indiferent ce le-ai spus celorlalţi, mie 
trebuie să-mi spui adevărul. 

— Aşadar nici tu nu crezi un cuvânt din ce spun! (Acel tu 
mi-a sunat plăcut în urechi). 

— Ba da, cred. S-ar putea să fi dat acel telefon dintr-un 
motiv absolut nevinovat. Poate cineva te-a rugat să îl dai, 
poate ţi-a spus că făcea parte dintr-o glumă, şi pe urmă te- 
ai speriat şi, o dată ce ai minţit, a trebuit să continui să 
minţi. Aşa e? 

— Nu, nu, nu! De câte ori trebuie să-ţi spun? 

— "Totul e bine, Sheila, dar există ceva ce nu-mi spui. Vreau 
să ai încredere în mine. Dacă Hardcastle are ceva împotriva 
ta, ceva despre care nu mi-a spus... 

Mă întrerupse din nou. 

— "Te aştepţi să-ţi spună totul? 

— Ei bine, nu văd de ce nu. În mare, aparţinem aceleaşi 
profesii. 

În acel punct chelnăriţa veni cu comanda. 

Cafeaua era spălăcită, având cumva culoarea nuanţei de 
nurcă la modă în ultimul timp. 

— Nu ştiam că ai legătură cu poliţia, spuse Sheila 
amestecâdu-şi gânditoare cafeaua. 

— Nu e chiar poliţia. E o ramură total diferită. Dar ce 
vroiam eu să spun e că dacă Dick nu-mi spune lucrurile pe 
care le ştie despre tine este dintr-un motiv anume. E din 
cauză că are convingerea că mă interesezi. Ei bine, mă 
interesezi. Ba mai mult de atât. Eu sunt alături de tine 
indiferent ce ai făcut. În ziua aceea ai ieşit din casă speriată 
de moarte. Erai cu adevărat speriată. Nu te prefăceai. Nu 
puteai să joci un rol în felul ăla. 

— Bine-nţeles că eram speriată. Eram îngrozită. 

— Te-a speriat doar găsirea cadavrului? Sau a mai fost şi 
altceva? 

— Ce altceva putea fi? 

M-am aventurat. 


— De ce ai şutit ceasul acela care avea scris într-un colţ 
Rosemary? 

— Ce vrei să spui? De ce să-l fi şutit? 

— Asta te întreb şi eu - de ce? 

— Nici nu l-am atins. 

— Te-ai întors în casă pentru că, ai spus tu, îţi uitaseşi 
mănuşile. În ziua aceea nu purtai mănuşi. Era o zi de 
septembrie foarte frumoasă. Nu te-am văzut cu mănuşi. 

Perfect deci, te-ai întors în cameră şi ai înhăţat ceasul. Să 
nu mă minţi. Aşa ai făcut, nu? 

Rămase tăcută câteva clipe fărâmiţând plăcinta în farfurie. 

— Foarte bine, spuse ea aproape în şoaptă. Foarte bine. 
Am făcut-o. Am luat ceasul şi l-am băgat în poşetă, şi am 
ieşit. 

— Dar de ce ai făcut asta? 

— Din cauza numelui - Rosemary. E numele meu. 

— Numele tău e Rosemary, nu Sheila? 

— Amândouă. Rosemary Sheila. 

— Doar pentru atât? Pentru că aveai acelaşi nume cu cel 
scris pe ceas? 

Îmi auzi neîncrederea, dar rămase pe poziţie. 

— Eram speriată, ţi-am spus. 

M-am uitat la ea. Sheila era fata mea, fata pe care o 
vroiam... Şi o vroiam pentru toată viaţa. Dar nu avea rost 
să-mi fac iluzii în privinţa ei. Sheila era o mincinoasă şi 
probabil întotdeauna avea să fie o mincinoasă. Era modul ei 
de a lupta pentru supravieţuire - abilitatea de a nega. Era o 
armă copilărească şi probabil nu avea să renunţe niciodată 
la a o folosi. Dacă o vroiam pe Sheila trebuia s-o accept aşa 
cum era - să fiu pe aproape ca să-i susţin punctele slabe. Cu 
toţii avem punctele noastre slabe. Ale mele erau diferite de 
ale Sheilei, dar existau. 

M-am hotărât şi am atacat. Era singura cale. 

— Era ceasul tău, nu-i aşa? Îţi aparţinea? 

Sheila icni. 

— De unde ai ştiut? 


— Vorbeşte-mi despre asta. 

Povestea se derulă cu hopuri. Avusese ceasul de aproape 
toată viaţa. Până la vârsta de şase ani toată lumea îi spusese 
Rosemary, dar ea nu putea suferi numele ăsta şi insistase să 
i se spună Sheila. În ultima vreme ceasul îi crease 
probleme, îl luase cu ea să-l dea la reparat la o 
ceasornicărie nu departe de birou. Dar îl pierduse undeva... 
În autobuz, sau în lactobarul unde se duce la prânz pentru 
un sandvici. 

— Cu cât timp înainte de crima din Wilbraham Crescent s- 
a întâmplat asta? 

Cam cu o săptămână, credea ea. Nu se necăjise prea mult 
din pricina asta, pentru că ceasul era vechi şi totdeauna 
mergea prost, şi era chiar mai bine că-l pierduse, ca să-şi 
cumpere unul nou. 

— Nu l-am observat de la început, a continuat ea. Nu când 
am intrat în cameră. Şi apoi am găsit... Mortul. Am 
paralizat. După ce l-am adus m-am ridicat şi am rămas pur 
şi simplu holbându-mă la ceasul meu care era pe masa de 
lângă cămin... Ceasul meu... Şi aveam sânge pe mână... Şi 
apoi a intrat ea şi am uitat de toate pentru că era să calce 
pe el. Şi... Şi aşa... Am fugit. Nu vroiam decât să plec cât 
mai departe. 

— Şi după aceea? 

— Am început să gândesc. Ea a spus că nu ea telefonase 
după mine... Atunci cine... cine mă trimisese acolo şi pusese 
acolo ceasul meu? Am... Am spus că mi-am uitat mănuşile 
şi... Şi l-am îndesat în poşetă. Cred că a fost... O tâmpenie. 

— Nu puteai face ceva mai prostesc. În unele privinţe, 
Sheila, n-ai minte deloc. 

— Dar cineva caută să mă implice. Cartea aceea poştală, 
de pildă. Trebuie că mi-a fost trimisă de cineva care ştia că 
eu am luat ceasul. Şi cartea poştală însăşi - Old Bailey. Dacă 
tatăl meu a fost infractor... 

— Ce ştii despre părinţii tăi? 


— Au murit într-un accident când eram bebeluş. Asta mi-a 
spus mătuşa mea, asta mi s-a spus întotdeauna. Dar ea nu 
vorbeşte niciodată despre ei, nu-mi spune niciodată nimic 
despre ei. Am întrebat-o de câteva ori şi de fiecare dată mi- 
a spus cu totul altceva. Aşa că, vezi tu, întotdeauna am ştiut 
că ceva nu e în regulă. 

— Continuă. 

— Aşa că eu cred că probabil tata a fost un infractor... 
Poate chiar criminal, sau poate, mama. Lumea nu-ţi spune 
că părinţii tăi sunt morţi, şi nu poate sau nu vrea să-ţi spună 
nimic despre acei părinţi, decât dacă există ceva... Ceva 
prea îngrozitor ca să-l ştii. 

— Deci tu asta ţi-ai imaginat. S-ar putea să fie o treabă 
mai simplă. S-ar putea pur şi simplu să fii un copil 
nelegitim. 

— Şi eu m-am gândit la asta. De regulă se încearcă să li se 
ascundă copiilor acest lucru. E o tâmpenie. Ar fi mult mai 
bine să li se spună adevărul, în ziua de azi asta nu prea 
contează. Dar toată treaba este că eu nu ştiu. Nu ştiu ce se 
ascunde în spatele tuturor acestora. De ce mi s-a spus 
Rosemary? Nu e nume de familie. Înseamnă suvenir, 
amintire, nu-i aşa? 

— Ceea ce ar putea însemna ceva drăguţ. 

— Da, ar putea... Dar eu nu consider că a fost, nu simt. În 
tot cazul, după ce inspectorul m-a interogat în ziua aceea, 
am început să mă gândesc. De ce voise cineva să fiu acolo? 
Să fiu acolo cu un om străin care era mort? Sau mortul 
vrusese să... Să-l întâlnesc acolo? Să fi fost... Tatăl meu, 
care vroia să fac ceva pentru el? Şi atunci a venit cineva şi l- 
a omorât. Sau cineva a vrut dintr-un bun început să pară că 
eu l-am omorât? Oh, totul era atât de încâlcit, 
înspăimântător! Se părea că totul fusese făcut de aşa 
natură încât să mă indice pe mine. Faptul că eram acolo, 
mortul, şi ceasul cu numele meu! Aşa că am intrat în panică 
şi am făcut prostia aia, cum ai spus. 

Am clătinat din cap. 


— Ai citit sau ai bătut la maşină prea multe romane 
polițiste, am spus acuzator. Ce poţi să-mi spui despre Edna? 
N-ai nici o idee ce avea cu tine? De ce a bătut atâta drum 
până acasă la tine când vă întâlneaţi zilnic la birou? 

— Habar n-am. Nu se poate să fi crezut că eu aş fi avut 
vreo legătură cu crima. Nu se poate. 

— Să fi auzit întâmplător ceva şi să fi înţeles greşit? 

— N-a fost nimic, îţi spun. Nimic! 

Mă îndoiam. Nu mă puteam abţine să nu mă îndoiesc. Nici 
chiar acum nu aveam încredere că Sheila spunea adevărul. 

— Ai duşmani? Tineri respinşi, fete geloase, cineva niţel 
sărit de pe fix care să ţi-o fi copt-o? 

— Bine-nţeles că nu. 

Deci, asta era. Nici acum nu eram sigur în privinţa 
ceasului. Era o poveste fantastică. 4:13. Ce însemnau acele 
cifre? De ce să le scrii pe o carte poştală alături de cuvintele 
NU UITA dacă nu înseamnă nimic pentru persoana căreia îi 
trimiţi cartea poştală? 

Am oftat, am achitat nota de plată şi ne-am ridicat. 

— Nu-ţi face griji, am spus. Serviciul Personal Colin Lamb 
e la treabă. Totul o să fie bine şi o să ne căsătorim şi vom 
trăi fericiţi în veci în nici practic un an. Apropo, nu m-am 
putut abţine să nu întreb, deşi aş fi preferat să închei într-o 
notă romantică, ce ai făcut cu ceasul? L-ai pus în sertarul cu 
ciorapi? 

Sheila ezită înainte de a răspunde. 

— L-am pus în lada de gunoi a casei vecine. 

Eram absolut impresionat. O treabă simplă şi, probabil, 
eficientă. O dovadă de isteţime din partea ei. Poate că o 
subestimasem pe Sheila. 

Capitolul XXIV 

După plecarea Sheilei, m-am dus la Clarenson, mi-am 
făcut bagajul şi l-am lăsat la portar. Era genul de hotel în 
care trebuia să eliberezi camera până la amiază. 

Apoi m-am aşternut la drum. Paşii m-au purtat către secţia 
de poliţie şi după o clipă de ezitare, am intrat. L-am găsit pe 


Hardcastle încruntându-se la o scrisoare pe care o ţinea în 
mână. 

— În seara asta o întind iar, Dick, i-am spus. Mă întorc la 
Londra. 

S-a uitat la mine cu un aer gânditor. 

— Vrei să-ţi dau un sfat? 

— Nu, m-am grăbit să refuz. 

Nu mi-a dat atenţie. Aşa se întâmplă mereu când lumea 
ţine să-ţi dea sfaturi. 

— În locul tău aş pleca... Şi aş rămâne plecat... Dacă ţi-ai 
cunoaşte interesul. 

— Nimeni nu poate hotări care-i interesul altuia. 

— Mă îndoiesc. 

— Să-ţi spun ceva, Dick. Când termin misiunea prezentă, 
pun punct. Cel puţin... Aşa cred. 

— De ce? 

— Eu sunt ca un prelat demodat din epoca victoriană. Am 
dubii. 

— Rezervă-ţi timp. 

Nu ştiam ce vrea să spună cu asta. L-am întrebat de ce 
părea atât de îngrijorat. 

— Citeşte asta. Îmi întinse scrisoarea. 

Dragă domnule, M-am tot gândit la ceva. Când m-aţi 
întrebat dacă soţul meu avea semne particulare v-am 
răspuns că nu avea. Dar am greşit. De fapt, avea un fel de 
cicatrice în spatele urechii stângi. S-a tăiat cu briciul de 
bărbierit când câinele nostru a sărit la el şi au trebuit să-l 
coasă. A fost ceva atât de mărunt şi neimportant că nici nu 
m-am gândit la asta. 

A dumneavoastră, Merlina Rival. 

— Are un scris drăguţ, deşi mie nu mi-ar fi dat prin cap să 
folosesc cerneală purpurie, am spus. Avea mortul o 
cicatrice? 

— Da. Exact acolo unde spune ea. 

— N-a văzut-o când i s-a arătat cadavrul? 

Hardcastle clătină din cap. 


— O acoperă urechea. Ca s-o vezi, trebuie să îndoi 
urechea. 

— Atunci e în regulă. Ce te roade? 

Hardcastle mi-a spus întunecat că iadul nu era nimic pe 
lângă cazul ăsta! M-a întrebat dacă la Londra am să mă duc 
la pritenul meu francez sau belgian. 

— Probabil. De ce? 

— l-am pomenit de el şefului poliţiei care mi-a spus că îşi 
aminteşte foarte bine de el, şi să mă pregătesc să-i fac o 
primire călduroasă dacă are de gând să vină aici. 

— Nu el, am spus. Omul ăsta e practic o moluscă ce nu se 
mişcă în ruptul capului. 

Era douăsprezece şi un sfert când am sunat la uşa casei 
din Wilbraham Crescent 62. Mi-a deschis doamna Ramsey. 
Abia catadixi să se uite la mine. 

— Ce este? M-a întrebat. 

— Pot să vă vorbesc o clipă? Am fost aici cam acum zece 
zile. Poate nu vă amintiţi. 

Ridică ochii şi mă studie. Între sprâncene îi apăru o cută. 

— Aţi fost... Eraţi cu inspectorul de poliţie, nu? 

— Aşa-i, doamnă Ramsey. Pot intra? 

— Dacă aşa vreţi... Nu poţi refuza să laşi poliţia să intre. 

Mă conduse în camera de zi, îmi arătă cu un gest brusc un 
scaun şi se aşeză în faţa mea. Glasul ei avusese o uşoară 
asprime, dar acum comportarea ei avea o apatie pe care n- 
o mai văzusem anterior. 

— E linişte azi aici... Presupun că băieţii dumneavoastră s- 
au întors la şcoală. 

— Da. Acum e cu totul altceva. Vreţi să-mi mai puneţi nişte 
întrebări despre ultima crimă? Fata care a fost omorâtă în 
cabina telefonică. 

— Nu, nu chiar. Eu nu prea am legături cu poliţia, să ştiţi. 

Păru uşor mirată. 

— Cred că sunteţi sergentul... Lamb, parcă? 

— Mă numesc Lamb, da, dar lucrez în cu totul alt 
departament. 


Apatia dispăru din atitudinea doamnei Ramsay. Îmi aruncă 
o privire rapidă grea şi directă. 

— Ei bine, ce este? 

— Soţul dumneavoastră este încă în străinătate? 

— Da. 

— E plecat cam de mult, nu-i aşa, doamnă Ramsay? Şi, 
cam departe? 

— Ce ştiţi despre asta? 

— Ei bine, s-a dus dincolo de Cortina de Fier, nu-i aşa? 
Rămase tăcută câteva clipe, apoi rosti liniştită, pe un ton 
plat: 

— Da. E foarte corect. 

— Ştiaţi că acolo pleca? 

— Cât de cât. Făcu o pauză, apoi spuse: Vroia să mă duc 
după el acolo. 

— Se gândea de mai mult timp la asta? 

— Aşa cred. Nu mi-a spus decât târziu. 

— Nu-i împărtăşiţi vederile? 

— Ile împărtăşeam cândva. Dar trebuie să ştiţi că deja... 
Verificaţi amănunţit lucrurile astea, nu-i aşa? Răscoliţi 
trecutul, aflaţi cine era tovarăşul de călătorie, cine era 
membru de partid, toate lucrurile de genul ăsta. 

— Aţi putea să ne daţi informaţii care ne-ar fi foarte utile. 
Femeia clătină din cap. 

— Nu. Nu pot să fac asta. Nu mă refer la faptul că nu 
vreau. Vedeţi dumneavoastră, el nu mi-a spus niciodată 
ceva clar. N-am vrut să ştiu. Eram sătulă şi obosită de toată 
povestea! Când Michael mi-a spus că părăseşte ţara asta 
definitiv şi că pleacă la Moscova, nici nu m-a mirat. Atunci 
trebuia să decid ce vreau eu să fac. 

— Şi aţi decis că nu eraţi suficient de ataşată idealurilor 
soţului dumneavoastră? 

— Nu, n-aş pune-o deloc sub forma asta! Vederile mele 
sunt întru totul personale. Cred că până la urmă aşa se 
întâmplă cu femeile, afară doar dacă eşti fanatică. lar 


femeile pot fi fanatice, dar eu nu eram. N-am fost niciodată 
mai mult decât o femeie cu vederi moderate de stânga. 

— Soţul dumneavoastră era amestecat în afacerea Larkin? 

— Nu ştiu. Se poate să fi fost. Niciodată nu mi-a vorbit 
despre astă. 

Se uită la mine cu o însufleţire bruscă. 

— Ar fi bine să clarificăm lucrurile, domnule Lamb. Sau 
Lupul în blană de miel, sau cum v-o chema. Îmi iubeam 
soţul şi ţineam la el destul ca să merg cu el la Moscova, 
indiferent dacă îi împărtăşeam sau nu părerile politice. El 
vroia să aduc băieţii. Eu nu vroiam să aduc băieţii! Simplu 
ca bună ziua. Aşa că am hotărât să rămân cu ei. Nu ştiu 
dacă am să-l mai văd sau nu vreodată pe Michael. El şi-a 
ales modul lui de viaţă, eu mi l-am ales pe al meu, dar un 
lucru l-am ştiut foarte clar. Vroiam ca băieţii să crească în 
propria lor ţară. Sunt englezi. Vreau să crească aşa cum 
cresc băieţii englezi de rând. 

— Înţeleg. 

— Şi cred că asta e tot, spuse doamna Ramsay ridicându- 
se. 

— Cred că a fost o alegere grea, am spus cu blândeţe. Îmi 
pare rău pentru dumneavoastră. 

Şi chiar îmi părea. Probabil şi-a dat seama că o 
compătimeam sincer, pentru că a zâmbit slab. 

— Poate vă pare rău cu adevărat... Recunosc că a fost o 
lovitură destul de grea pentru mine, dar am trecut peste ce- 
a fost mai rău... Acum trebuie să văd ce am de făcut, dacă 
să rămân aici sau să plec în altă parte. Va trebui să-mi iau 
un serviciu. Cândva am fost secretară, probabil îmi voi 
împrospăta cunoştinţele urmând un curs de 
stenodactilografie. 

— Ei bine, să nu vă duceţi să lucraţi la Biroul Cavendish. 

— De ce nu? 

— Fetelor care sunt angajate acolo li se întâmplă lucruri 
destul de nefericite. 


— Dacă credeţi că ştiu cât de cât ceva despre asta, vă 
înşelaţi. Nu ştiu. 

I-am urat noroc şi am plecat. Nu aflasem nimic de la ea. 
Nici nu crezusem cu adevărat că am să aflu. Dar trebuie să 
legi capetele rămase libere. 

leşind pe poartă, cât pe ce să intru în coliziune cu doamna 
Mcnaughton. Căra o sacoşă plină cu cumpărături şi părea 
că abia se ţine pe picioare. 

— Daţi-mi voie să vă ajut, am spus, luându-i-o. 

La început vru să mi-o smulgă, apoi îşi întinse capul, se 
chiori la mine şi mi-o lăsă. 

— Dumneavoastră sunteţi tânărul de la poliţie, spuse. Nu 
v-am recunoscut de la început. 

I-am cărat sacoşa până la uşă, iar ea tropotea mărunţel pe 
lângă mine. Sacoşa era neaşteptat de grea. M-am întrebat, 
ce era în ea. 

— Nu sunaţi, îmi spuse. Uşa nu-i încuiată. 

Nimeni în Wilbraham Crescent nu părea să încuie. 

— Şi cum mai merg lucrurile? M-a întrebat ea, vorbăreaţă. 
Pare că s-a însurat mult sub condiţia lui. 

Nu ştiam despre ce vorbeşte. 

— Cine s-a... Am fost plecat. 

— Oh, înţeleg. Aţi filat pe cineva, presupun. Mă refeream 
la doamna Rival. Am fost la anchetă. Aşa o femeie comună! 
Nu părea prea supărată de moartea soţului ei. 

— Nu-l mai văzuse de cincisprezece ani, i-am explicat. 

— Angus şi cu mine suntem căsătoriţi de douăzeci de ani. 
E mult. Şi acum că nu mai e la universitate e tot în 
grădină... Trebuie să fie greu să ştii cum să-ţi omori timpul. 

În acel moment apăru de după colţul casei domnul 
Mcnaught cu un hârleţ în mână. 

— Puneţi-o în bucătărie, îmi spuse repede doamna 
Mcnaughton împungându-mă cu cotul. Doar fulgi de 
porumb şi ouă şi un pepene galben, îi spuse soţului ei, 
zâmbind luminos. 

Am depozitat sacoşa pe masa din bucătărie. A zăngănit. 


Fulgi de porumb pe dracu! M-am lăsat în voia instinctelor 
mele de spion. Camuflate sub o foaie de gelatină, erau trei 
sticle cu whisky. 

Am înţeles de ce doamna Mcnaughton era uneori atât de 
radioasă şi vorbăreaţă, şi de ce din când în când era puţin 
nesigură pe picioare. Şi posibil de ce Mcnaughton 
renunţase la catedră. 

Era dimineaţa vecinilor. În timp ce mă îndreptam spre 
Albany Street, m-am întlnit cu domnul Bland. Părea într-o 
formă foarte bună. M-a recunoscut imediat. 

— Ce mai faceţi? Cum merge cu crima? Înţeleg că aţi 
identificat cadavrul. Se pare că a tratat-o destul de urât pe 
nevasta lui. Apropo, scuzaţi-mă, nu sunteţi de pe aici, nu? 

I-am spus vag că venisem de la Londra. 

— Deci şi Yard-ul e interesat, nu? 

M-am eschivat să-i răspund. 

— Am înţeles. E secret. Totuşi, n-aţi fost la anchetă. 

I-am spus că fusesem în străinătate. 

— Şi eu, tinere. Şi eu! Îmi făcu cu ochiul. 

— Veselul Paris? Am întrebat, făcându-i şi eu cu ochiul. 

Îmi dădu un ghiont în coaste (exact ca doamna 
Mcnaughton!). 

— Să nu-i spuneţi nevestii. Am şters-o niţel cu o mititică 
foarte drăguță. Blondă. M-am distrat pe cinste. 

— Călătorie de afaceri? 

Am râs amândoi. 

Am trecut de numărul 61 şi am luat-o spre Albany Street. 

Eram nemulţumit de mine. Cum spusese Poirot, trebuia să 
fi scos mai multe de la vecini. Era total nefiresc ca nimeni să 
nu fi văzut ceva! Poate că Hardcastle nu pusese întrebările 
potrivite. Dar puteam găsi eu unele mai bune? În timp ce 
dădeam colţul în Albany Road, mi-am făcut în minte o listă 
cu întrebări. Suna cam aşa: 

Domnul Curry (Castleton) fusese drogat - Când? 

Domnul Curry (Castleton) fusese ucis - Unde? 

Domnul Curry (Castleton) fusese dus la nr. 19 - Cum? 


Cineva trebuie să fi văzut ceva! 

— Cine? 

Cineva trebuie să fi văzut ceva! 

— Ce? 

Am cotit iar la stânga. Acum mă aflam de cealaltă parte a 
lui Wilbraham Crescent. Să trec pe la domnişoara 
Pebmarsh? Să sun şi să spun... Ei bine, ce să spun? 

Să trec pe la domnişoara Waterhouse? Dar ce naiba 
puteam eu să-i spun ei? 

Poate la doamna Hemming? Doamnei Hemming nu prea 
conta ce-i spuneai. N-ar fi ascultat, iar ce spunea ea, oricât 
de hazardat şi irelevant, ar fi putut duce la ceva. 

Mi-am continuat drumul, uitându-mă la numere. Probabil 
şi Curry se uitase la numere în ziua în care fusese omorât. 
Wilbraham Crescent era mai liniştit ca niciodată. Toată 
lumea părea să fie în casă, la masă. Mi-am spus că era ora 
perfectă pentru o crimă. Oare criminalul se gândise la asta? 
Făcuse parte din planul lui? Am ajuns în final la nr. 19. 

La fel ca atâţi alţi gură-cască, m-am oprit şi m-am uitat 
lung. Nu se zărea nimeni, nicăieri. Nici un vecin, nici un 
privitor. 

Am simţit o durere ascuţită în umăr. Mă înşelasem. Era 
aici un vecin, un vecin foarte folositor, dacă respectivul 
vecin ar fi fost în stare să vorbească. Mă rezemasem de 
poarta de la nr. 20, iar pe poartă stătea aceeaşi pisică mare, 
portocalie pe care o mai văzusem. Am schimbat câteva 
vorbe cu ea după ce, mai întâi, i-am desprins gheara 
jucăuşă din umărul meu. 

— Dacă pisicile ar putea vorbi! l-am oferit eu un subiect de 
discuţie. 

Pisica deschise gura şi scoase un mieunat melodios. 

— Ştiu că poţi, i-am spus. Ştiu că poţi vorbi exact ca mine. 
Dar tu nu vorbeşti pe limba mea. Stăteai aici în ziua aceea? 
Ai văzut cine a intrat şi cine a ieşit din casă? Ştii tot despre 
ce s-a întâmplat? Nu te-aş consideră în stare, pisule. 


Pisica luă partea proastă a remarcii mele. Se întoarse cu 
spatele la mine şi începu să-şi penduleze coada. 

— Scuză-mă, Majestatea ta, am spus. 

Mi-a aruncat o privire rece peste umăr şi a început să-şi 
spele faţa cu hărnicie. Vecini! am reflectat cu amărăciune. 
Era cam criză de vecini în Wilbraham Crescent. Ceea ce 
vroiam eu, ceea ce vroia Hardcastle, era o drăguță băbuţă 
bârfitoare, care trage cu ochiul şi care n-are nimic de făcut 
toată ziua, sperând mereu să vadă ceva scandalos. Necazul 
e că astfel de băbuţe par să fi dispărut cu totul în zilele 
noastre. 

M-am uitat peste drum. De ce nu putea fi vreun vecin 
acolo? De ce trebuia să fie neapărat un şir de case şi nu un 
bloc de beton cu aspect inuman? 

Privirea mi-a fost atrasă de un fulger de lumină undeva pe 
la jumătatea înălţimii clădirii. Asta m-a nedumerit. M-am 
uitat în sus. Da, uite că apare din nou. O fereastră deschisă 
şi cineva uitându-se pe ea. O faţă uşor mascată de ceva 
ţinut în faţa ei. Fulgerul de lumină se repetă. Mi-am 
strecurat mâna în buzunar. Am foarte multe lucruri în 
buzunare, lucruri care pot să-mi fie utile. Aţi fi surprinşi să 
aflaţi cât de utile mi-au fost uneori. Printre ele aveam şi un 
binoclu de buzunar pentru păsări. Nu foarte puternic, dar 
destul ca să-mi folosească. L-am scos şi l-am dus la ochi. 

La fereastră era o copilă. l-am văzut o coadă lungă, lăsată 
peste umăr. Avea un binoclu mic de operă şi prin el mă 
studia cu atenţie, lucru menit să mă facă să mă simt flatat. 
Totuşi, cum nu exista nimic altceva la care să se uite, 
sentimentul de flatare nu prea era justificat. Oricum, în 
momentul respectiv, nu era altă discuţie în Wilbraham 
Crescent. 

Pe drum apăru un foarte vechi Rolls-Royce condus cu 
demnitate de un şofer foarte în vârstă. Arăta demn, dar cam 
dezgustat de viaţă. Trecu pe lângă mine cu solemnitatea 
unei întregi procesiuni de maşini. Am remarcat că mica 


observatoare îşi îndreptase acum binoclul asupra lui. Am 
rămas în loc, gândindu-mă. 

Întotdeauna am avut credinţa că dacă ai răbdare să 
aştepţi, nu se poate să nu te lovească norocul. Nu ştiu cât te 
poţi baza pe treaba asta, dar eu cred în ea. M-am uitat din 
nou la blocul mare şi pătrat, notând cu grijă poziţia 
ferestrei care mă interesa. Al treilea etaj. Am pornit în 
lungul străzii până am ajuns la intrarea blocului. De jur 
împrejurul blocului era o alee lată pentru maşini, cu un 
spaţiu verde şi straturi cu flori îngrijite, plasate strategic în 
iarbă. 

M-am îndreptat spre intrare. Aş crede că majoritatea 
timpului era un portar acolo, dar în sacra oră dintre unu şi 
două holul de la intrare era pustiu. Exista o sonerie 
deasupra căreia scria mare PORTAR, dar n-am sunat. Am 
intrat în lift şi am apăsat pe butonul pentru etajul trei. Ajuns 
sus, a trebuit să verific cu grijă lucrurile. 

De afară pare destul de simplu să poziţionezi o anumită 
cameră, dar înăuntru e derutant. Totuşi, aveam destulă 
practică la viaţa mea în astfel de lucruri, şi am fost sigur că 
nimerisem uşa care trebuia. Avea numărul 77. „Ei bine, 
şapte e o cifră norocoasă. Să aruncăm aşadar zarurile!” Am 
sunat la uşă. 

Capitolul XXV 

Am aşteptat unu sau două minute până să se deschidă uşa. 

O fată masivă, blondă, cu înfăţişăre de nordică, mă privi 
întrebător. Îşi ascunsese repede mâinile murdare de făină, 
dar avea pe nas o urmă de făină aşa că mi-a fost uşor să 
ghicesc ce făcea. 

— Scuză-mă, am spus, dar cred că stă aici o fetiţă. l-a 
căzut ceva pe fereastră. 

Se uită încurajator la mine. Limba engleză nu era punctul 
ei forte. 

— Mă scuzaţi... Ce aţi spus? 

— Un copil, aici... O fetiţă. 

— Da, da. 


— Scăpat ceva... pe fereastră. 

Dădeam ceva din mâini. 

— L-am ridicat şi i l-am adus. 

Am întins mâna în care ţineam un cuţit de argint pentru 
fructe. S-a uitat la el fără să-l recunoască. 

— Nu cred... N-am văzut... 

— Eşti ocupată cu gătitul, am spus înţelegător. 

— Da, da, gătesc. Dădu cu putere din cap. 

— Nu vreau să te deranjez. Lasă-mă doar să i-l dau. 

— Scuzaţi? 

În sfârşit păru să priceapă. Mă conduse în lungul holului şi 
deschise o uşă. Aceasta dădea într-o frumoasă cameră de zi. 
Lângă fereastră fusese tras un pat şi pe el se afla o fetiţă de 
vreo nouă sau zece ani, cu un picior în ghips. 

— Domnul acesta spune că tu... ai scăpat... 

Din fericire, în acel moment veni dinspre bucătărie un 
puternic miros de ars. Ghidul meu scoase o exclamaţie de 
spaimă. 

— Scuzaţi, rog scuzaţi. 

— Mergi, am spus cu toată inima. Mă descurc. 

Zbură ca din puşcă. Am intrat în cameră, am închis uşa 
după mine şi m-am întreptat spre pat. 

— Bună ziua, am spus. 

— Bună ziua, îmi răspunse copila şi începu să mă studieze 
cu o privire lungă şi pătrunzătoare care mai să mă 
descurajeze. Era o fată destul de urâţică, cu un păr drept, 
pieptănat în două cozi. Avea o frunte bombată, bărbie 
ascuţită şi doi ochi cenuşii inteligenţi. 

— Sunt Colin Lamb. Pe tine cum te cheamă? 

Îmi răspunse prompt. 

— Geraldine Mary Alexandra Brown. 

— Vai de mine, dar ai câteva nume, nu joacă! Cum ţi se 
spune? 

— Geraldine. Uneori Gerry, dar nu-mi place. Nici tăticu nu 
e de acord cu prescurtările. 


Unul din marele avantaje când ai de a face cu copii este că 
ei au propria lor logică. Orice adult m-ar fi întrebat ce 
vreau. Geraldine era gata să intre în discuţie fără întrebări 
preliminare. Era singură şi se plictisea şi aparţia unui 
vizitator era o noutate plăcută. 

— Presupun că tăticul tău e plecat, am spus. 

Îmi răspunse cu aceleaşi promptitudine şi bogăţie de 
detalii pe care le dovedise deja. 

— Carringhaven Engineering Works, Beaverbridge. Este 
exact la paisprezece mile şi trei sferturi de aici. 

— Şi mama ta? 

— Mămica a murit, răspunse Geraldine fără urmă de 
tristeţe. A murit când eram un bebeluş de două luni. Era 
într-un avion care venea din Franţa. S-a prăbuşit. Toată 
lumea a murit. 

— Înţeleg. Aşa că ai... 

M-am uitat spre uşă. 

— Asta-i Ingrid. Vine din Norvegia. E aici numai de două 
săptămâni. Încă nu ştie nici un pic de engleză. Eu o învăţ 
engleza. 

— Iar ea te învaţă norvegiana? 

— Nu prea. 

— Îţi place de ea? 

— Da. E de treabă. Lucrurile pe care le găteşte uneori 
sunt cam ciudate. Ştiţi, mănâncă peşte crud. 

— Şi eu am mâncat peşte crud când am fost în Norvegia. 
Câteodată e foarte bun. 

Geraldine mă privi cu multă îndoială. 

— Azi încearcă să facă tartă cu melasă. 

— Sună bine. 

— Umm... Da, îmi place tarta cu melasă. Adăugă 
politicoasă: Aţi venit la masă? 

— Nu tocmai. De fapt, treceam pe afară şi... Cred că ai 
scăpat ceva pe fereastră. 

— Eu? 

— Da. I-am întins cuțitul de fructe. 


Se uită la el, mai întâi suspicioasă, apoi cu un semn de 
aprobare. 

— E destul de drăguţ. Ce e? 

— Un cuţit pentru fructe. 

L-am deschis. 

— Oh, înţeleg. Cu el se pot coji merele şi alte fructe. 

— Da. 

Geraldine oftă. 

— Nu-i al meu. Nu l-am scăpat eu. Ce v-a făcut să credeţi 
că eu l-am scăpat? 

— Păi, te uitai pe fereastră, şi... 

— Majoritatea timpului mă uit pe fereastră. Ştiţi, am căzut 
şi mi-am rupt piciorul. 

— Ghinion. 

— Da. Nu mi l-am rupt într-un fel interesant. Coboram din 
autobuz şi acesta a pornit brusc. Dar acum nu mă mai 
doare. 

— Trebuie să fie foarte plictisitor pentru tine. 

— Da, este. Dar tăticu îmi aduce tot felul de lucruri, 
plastelină şi cărţi şi acuarele şi de toate, dar de plictiseşti să 
faci numai asta, aşa că îmi petrec mult timp uitându-mă pe 
geam cu ăsta. 

Îmi întinse cu enormă mândrie un mic binoclu de operă. 

L-am luat, l-am pus la ochi şi m-am uitat pe fereastră. 

— E grozav, am spus cu admiraţie. 

Într-adevăr, era excelent. Tăticul lui Geraldine, dacă eli-l 
cumpărase, nu se zgârcise la bani. Era uimitor cât de clar 
puteai vedea Wilbraham Crescent 19 şi casele învecinate. | 
l-am înapoiat. 

— E excelent, i-am spus. Clasa-ntâi! 

— E adevărat, spuse cu mândrie Geraldine. Nu e pentru 
copii mici sau de prosteală. Ştiţi, am un carneţel. (Mi-l 
arătă). Scriu aici lucrurile şi orele. E ca şi cu număratul 
trenurilor. Am un văr Dick care numără şi el trenurile. 
Numărăm şi maşinile. Ştiţi, începi de la unu şi vezi cât de 
departe ajungi. 


— E un sport bunicel. 

— Da, este. Din păcate, pe drumul ăsta nu trec multe 
maşini aşa că am renunţat deocamdată la asta. 

— Îmi închipui că trebuie să cunoşti totul despre casele 
acelea de jos, cine locuieşte în ele şi aşa mai departe. 

O aruncasem ca la întâmplare, dar Geraldine se grăbi să 
răspundă. 

— Oh, da. Fireşte nu le cunosc numele adevărate, aşa că 
le-am pus eu numele mele. 

— Trebuie să fie distractiv. 

— Aceea e marchiza de Carrabas, îmi arătă Geraldine cu 
degetul. Cea cu toţi copacii ăia neîngrijiţi. Ştiţi, ca Motanul 
încălţat. Are o mulţime de pisici. 

— Puțin mai înainte am vorbit cu una, cu una portocalie. 

— Da, v-am văzut. 

— Cred că eşti foarte isteaţă. Nu-ţi prea scapă nimic, nu-i 
aşa? 

Geraldine zâmbi mulţumită. Ingrid deschise uşa şi intră 
gâfâind. 

— Eşti bine, da? 

— Suntem foarte bine, spuse cu fermitate Geraldine. N-ai 
de ce să-ţi faci griji, Ingrid. 

Dădu cu putere din cap şi dădu din mâini ca la pantomimă. 

— Tu duci înapoi, tu găteşti. 

— Bine, plec. 

— Devine nervoasă când găteşte, îmi explică Geraldine, 
când încercă ceva nou, adică. Mă bucur că aţi venit. 

— Spune-mi mai multe despre oamenii din casele de acolo, 
şi ce vezi. Cine locuieşte în casa de alături... Cea îngrijită? 
— Oh, acolo e o femeie oarbă. E complet oarbă şi totuşi 
merge aşa de bine ca şi cum ar vedea. Portarul mi-a spus 

asta. Harry. E foarte cumsecade Harry. Îmi spune o 
grămadă de lucruri. Mi-a povestit despre crimă. 

— Crimă? Am întrebat corespunzător de mirat. 

Geraldine dădu din cap. 

— A fost o crimă în casa aceea. Practic, am văzut-o. 


— Extraordinar de interesant! 

— Nu-i aşa? Nu mai văzusem niciodată o crimă. Adică, nu 
mai văzusem un loc în care s-a petrecut o crimă. 

— Ce... Ăă... ai văzut? 

— Păi, chiar atunci nu se petrecea mare lucru. E o 
perioadă din zi cam pustie. Treaba palpitantă a fost când 
cineva a ieşit în fugă din casă ţipând. Şi atunci, fireşte, am 
ştiut că se întâmplase ceva. 

— Cine ţipa? 

— O femeie. Era foarte tânără, destul de drăguță. A ieşit 
pe uşă şi ţipa şi ţipa. Pe drum venea un tânăr. Ea a ieşit pe 
poartă şi s-a agăţat de el... Aşa. Făcu o mişcare cu braţele. 
Ochii ei m-au fixat brusc. Semăna cu dumneavoastră. 

— Trebuie că am o dublură, am spus dezinvolt. Ce s-a mai 
întâmplat? Treaba asta e atât de palpitantă! 

— Păi, a trântit-o jos. Ştiţi, pe pământ pur şi simplu şi s-a 
dus în casă iar împărăteasa (asta-i pisica portocalie, 
Împărăteasa îi spun eu, pentru că arată întotdeauna atât de 
semeaţă) a încetat să se mai spele şi a părut foarte mirată şi 
atunci domnişoara Ţeapă a ieşit din casa ei... Asta-i cea de 
la numărul 18, a ieşit şi s-a oprit pe scări holbându-se. 

— Domnişoara Ţeapă? 

— Aşa-i spun eu fiindcă e aşa slabă. Are un frate şi-l 
terorizează. 

— Continuă. 

— Şi apoi s-au întâmplat tot felul de lucruri. Bărbatul a 
ieşit iar din casă... Sunteţi sigur că n-aţi fost 
dumneavoastră? 

— Sunt un tip cu o înfăţişare foarte banală, am spus cu 
modestie. Sunt o grămadă ca mine. 

— Da, s-ar putea să fie adevărat, spuse Geraldine deloc 
flatant. În fine, bărbatul acesta s-a dus şi a dat telefon din 
cabina telefonică de acolo. După aceea a început să 
sosească poliţia. Ochii ei scânteiară. O mulţime de poliţişti. 
Şi au luat mortul de acolo cu un fel de ambulanţă. L-am 


văzut şi pe Harry. Asta-i portarul de aici de la bloc. El mi-a 
povestit totul după aceea. 

— Ţi-a spus cine a fost omorât? 

— A spus doar că un bărbat. Nimeni nu ştia cum îl cheamă. 

— Foarte interesant! 

Mă rugam cu aprindere să nu apară tocmai atunci Ingrid 
cu vreo tartă delicioasă sau cu altă delicatesă. 

— Dar mergi puţin înapoi. Spune-mi ce ai văzut mai 
devreme. L-ai văzut pe acest om, omul care a fost omorât, l- 
ai văzut când a sosit la casa aceea? 

— Nu, nu l-am văzut. Presupun că trebuie să fi fost tot 
timpul acolo. 

— Vrei să spui că locuia acolo? 

— Oh, nu, nu locuieşte decât domnişoara Pebmarsh. 

— Deci ştii cum o cheamă? 

— Da, s-a scris în ziare. Despre crimă. lar pe fata care ţipa 
o chema Sheila Webb. Harry mi-a spus că pe omul care a 
fost omorât îl chema Curry. E un nume ciudat, nu-i aşa, ca 
lucrul acela ce se mânâncă. Şi a mai fost încă o crimă, să 
ştiţi. Nu în aceeaşi zi... Mai târziu... În cabina telefonică din 
josul drumului: Pot s-o văd de aici, dar trebuie să scot capul 
pe fereastră, şi să-l sucesc. Fireşte, pe asta n-am văzut-o... 
Dacă aş fi ştiut ce avea să se întâmple, aş fi scos capul, dar 
cum nu ştiam, nu l-am scos. În dimineaţa aceea era multă 
lume în stradă, uitându-se la casa de peste drum. E o 
prostie după părerea mea, nu-i aşa? 

— Da, mare prostie. 

Aici Ingrid îşi făcu din nou apariţia. 

— Eu vine repede, ne linişti ea. Eu vine foarte degrabă 
acum. 

Plecă iar. Geraldine spuse: 

— Nu prea avem nevoie de ea. Se frământă în legătură cu 
mesele. Aceasta e singura pe care trebuie s-o pregătească, 
în afara micului dejun. Seara tăticu se duce la restaurant şi 
îmi aduce ceva de acolo. Doar peşte sau ceva. Nu ocină 
adevărată. În glas avea o undă de tristeţe. 


— La ce oră iei de obicei prânzul, Geraldine? 

— Cina, vreţi să spuneţi? Asta e cina mea. Eu nu iau cina 
seara, ci o gustare, foarte târziu. Ei bine, eu îmi iau cina la 
orice oră se întâmplă s-o termine Ingrid de gătit. E cam 
ciudată în privinţa timpului. Trebuie să fie gata cu micul 
dejun exact la timp pentru că tăticu se supără foarte tare, 
dar cina de la amiază o luăm la orice oră. Uneori la 
douăsprezece, alteori abia la două. Ingrid spune că nu 
mănânci la o oră anume ci atunci când mâncarea e gata. 

— Simplu ca bună ziua, am spus. Şi la ce oră ţi-ai luat 
prânzul... Cina, adică, în ziua crimei? 

— Atunci a picat la ora douăsprezece. Ştiţi, ziua aceea e 
ziua liberă a lui Ingrid. Se duce la cinema sau la coafor şi 
vine doamna Perry şi-mi ţine companie. E teribilă, zău. Te 
bate. 

— Te bate? Am întrebat uşor nedumerit. 

— Pe cap, adică. Spune treburi de genul „fetiţică scumpă”. 
Nu e tipul de persoană cu care poţi avea o conversaţie ca 
lumea. Dar îmi aduce dulciuri şi lucruri de felul ăsta. 

— Câţi ani ai, Geraldine? 

— Zece. Zece ani şi trei luni. 

— Ştii să porţi o conversaţie inteligentă. 

— Asta pentru că trebuie să stau de vorbă foarte mult cu 
tăticu, spuse serioasă Geraldine. 

— Aşadar, în ziua crimei ai cinat devreme. 

— Da, aşa că Ingrid a putut să spele vasele şi să plece 
chiar după ora unu. 

— Apoi te-ai uitat pe fereastră, urmărind lumea. 

— Da, o parte din timp. Mai devreme, pe la zece, am 
dezlegat cuvinte încrucişate. 

— Mă întrebam dacă nu cumva ai văzut când a sosit 
domnul Curry. 

— Nu, n-am văzut. E destul de ciudat, recunosc. 

— Probabil a ajuns acolo foarte devreme. 

— Nu s-a dus la uşa din faţă să sune la sonerie. L-aş fi 
văzut. 


— Poate a intrat prin grădină. Adică, prin cealaltă parte a 
casei. 

— Oh, nu. Dă cu spatele spre alte case. Nu le-ar plăcea să 
intre nimeni prin grădinile lor. 

— Nu, cred că ai dreptate. 

— Tare aş vrea să ştiu cum arată, spuse Geraldine. 

— Păi, era destul de bătrân. În jur de şaizeci de ani. Nu 
avea barbă sau mustață şi purta un costum gri închis. 

Geraldine clătină din cap. 

— Sună cumplit de banal, spuse ea cu dezaprobare. 

— Oricum, trebuie să fie dificil să deosebeşti o zi de alta 
când zaci aici tot timpul uitânduc-te pe fereastră. 

Geraldine primi provocarea. 

— Ba nu-i deloc dificil. Pot să vă spun totul despre 
dimineaţa aceea. Ştiu când a venit şi când a plecat doamna 
Crab. 

— Asta-i femeia care face zilnic curăţenie, nu? 

— Da. O tuleşte exact ca un crab. Are un băieţel. Uneori îl 
aduce cu ea, dar în ziua aceea nu l-a adus. lar domnişoara 
Pebmarsh pleacă pe la zece. Se duce la şcoală, la o şcoală 
de orbi. Doamna Crab pleacă pe la douăsprezece. Uneori 
are un pachet pe care nu-l avea când a venit. Bucăţele de 
unt şi de brânză, cred, pentru că domnişoara Pebmarsh nu 
vede. Ştiu cât se poate de bine ce s-a întâmplat în ziua 
aceea, pentru că eu şi Ingrid ne certaserăm puţin şi ea nu 
vroia să vorbească cu mine. Eu o învăţ engleză şi ea vroia să 
ştie cum se spune „până ne întâlnim iar”. Trebuia să-mi 
spună în germană. Auf Widersehen. Ştiu asta pentru că am 
fost o dată în Elveţia şi oamenii de acolo aşa spuneau. Şi 
mai spuneau şi Gruss Got. E nepoliticos dacă spui în 
engleză. 

— Deci, tu cum ai învăţat-o pe Ingrid să spună? 

Geraldine începu să chicotească răutăcios, pe înfundate. 
Nu putea vorbi din cauza chicotitului. În final, reuşi. 

— l-am spus să spună „Du-te dracului de aici!”. Şi aşa i-a 
spus domnişoarei Bulstrode care locuieşte alături, şi 


domnişoara Bulstrode s-a înfuriat. Aşa a descoperit Ingrid şi 
s-a supărat pe mine şi n-a mai vrut să fim prietene până a 
doua zi, la ceai. 

Am digerat informaţia. 

— Deci te-ai concentrat pe binoclul tău. 

Geraldine dădu din cap. 

— De asta ştiu că domnul Curry n-a intrat pe uşa din faţă. 
Mă gândesc că poate o fi intrat cumva în timpul nopţii şi s-a 
ascuns la mansardă. Credeţi că e posibil? 

— Cred că orice e posibil, dar nu mi se pare foarte 
probabil. 

— Nu, spuse Geraldine. 1 s-ar fi făcut foame şi nu-i putea 
cere domnişoarei Pebmarsh micul dejun dacă se ascundea 
de ea. 

— Şi n-a trecut nimeni pe acolo? Absolut nimeni? Cineva 
într-o maşină... Un negustor... Vizitatori? 

— Zarzavagiul vine lunea şi joia, iar lăptarul vine la opt 
jumate dimineaţa. 

Copila era cu adevărat o enciclopedie. 

— Conopida şi altele le cumpără domnişoara Pebmarsh 
personal. N-a trecut nimeni afară de spălătorie. E o 
spălătorie nouă, adăugă. 

— O spălătorie nouă? 

— Da. De regulă e Southern Downs Laundry. Majoritatea 
oamenilor folosesc Southern Downs Laundry. În ziua aceea 
a fost o spălătorie nouă - Snowflake Laundry. N-am mai 
văzut-o până atunci. Trebuie că abia au deschis-o. 

M-am luptat din răsputeri să nu-mi trădez interesul. Nu 
vroiam să o fac să înceapă să înflorească. 

— A adus rufele sau a venit după ele? 

— Le-a adus. Într-un coş foarte mare. Mult mai mare ca de 
obicei. 

— L-a luat domnişoara Pebmarsh? 

— Nu, bine-nţeles că nu, ea plecase. 

— La ce oră a fost asta, Geraldine? 

— Exact la 1:35. Am notat, adăugă Geraldine cu mândrie. 


Deschise carneţelul şi-mi arătă cu degetul o însemnare. 

1:35 venit spălătoria. Nr. 19. 

— Ar trebui să fii la Scotland Yard, i-am spus. 

— Au şi femei detectivi? Tare mi-ar plăcea. Nu mă refer la 
femei polițiste. Cred că femeile polițiste sunt proaste. 

— Nu mi-ai spus ce s-a întmplat exact când a venit 
spălătoria. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Şoferul a coborât, a deschis 
duba, a scos coşul şi s-a dus cu el bălăbânindu-se pe 
picioare până după colţul casei, la uşa din spate. Cred că n- 
a putut intra în casă, probabil domnişoara Pebmarsh o 
încuie, aşa că probabil l-a lăsat acolo şi s-a întors. 

— Cum arăta? 

— Obişnuit. 

— Ca mine? 

— Oh, nu, mult mai în vârstă ca dumneavoastră, dar nu l- 
am putut vedea ca lumea pentru că a tras... Acolo. Îmi arătă 
spre dreapta. A tras în faţa numărului 19 deşi era pe sensul 
invers. Dar asta nu contează pe o stradă ca asta. Şi apoia 
intrat pe poartă aplecat peste coş. Nu i-am văzut decât 
partea din spate a capului, iar când s-a întors îşi freca faţa. 
Cred că îl trecuseră apele cărând coşul ăla. 

— Şi după aceea a plecat? 

— Da. De ce credeţi că lucrul ăsta e atât de interesant? 

— Păi, nu ştiu. Mă gândeam că el s-ar putea să fi fost 
interesant. 

Ingrid deschise larg uşa. Împingea o măsuţă pe rotile. 

— Noi acum cină, spuse ea radioasă. 

— Doamne! Exclamă Geraldine. Sunt lihnită de foame. 

M-am ridicat. 

— Trebuie să plec. La revedere, Geraldine. 

— La revedere. Cum rămâne cu ăsta? Îmi arătă cuțitul de 
fructe. Nu-i al meu. Aş fi vrut eu. 

— Se pare că nu-i al cuiva anume, nu-i aşa? 

— E ca o comoară fără proprietar. 


— Cam aşa ceva. Cred că ar fi bine să-l păstrezi tu. Adică, 
să-l păstrezi până îl revendică cineva. Dar nu cred că-l va 
revendica nimeni, am spus de-adevăratelea. 

— Dă-mi un măr, Ingrid. 

— Măr? 

— Pomme! Apfel! 

Le-am lăsat să se descurce. 

Capitolul XXVI 

Doamna Rival împinse uşa micului hotel Peacock's Arms şi 
înaintă uşor nesigură pe picioare către bar. Murmura ceva 
în surdină. Nu era străină de acest loc şi fu salutată cu 
căldură de către barman. 

— Bună, Fio, ce mai faci? 

— Nu e drept, spuse doamna Rival. Nu-i cinstit. Nu, nu-i 
corect. Ştiu eu ce spun, Fred, şi spun că nu-i corect. 

— Fireşte că nu-i corect, spuse liniştitor Fred. Ce bei, aş 
vrea să ştiu? Vrei ca de obicei? 

Doamna Rival aprobă din cap. Plăti şi începu să-şi soarbă 
băutura. Fred se îndepărtă să servească alţi consumatori. 
Băutura o mai înveseli puţin pe doamna Rival. Continuă 
încă să murmure în surdină, dar cu o expresie mult mai 
bine dispusă. 

Când Fred reveni lângă ea, doamna Rival i se adresă pe un 
ton mai moale. 

— În tot cazul, n-am de gând să tolerez asta, spuse ea. Nu, 
n-am să tolerez. Dacă există un lucru pe care nu-l suport, e 
înşelăciunea. Nu înghit înşelăciunea, niciodată n-am tolerat- 
0. 

— Fireşte că nu, spuse Fred. 

O studie cu un ochi expert. „A băut binişor până acum, îşi 
spuse el. Totuşi, mai rezistă la vreo două pahare. Are ea 
ceva pe suflet.” 

— Înşelăciunea, spuse doamna Rival. 

Fred se întoarse să salute altă cunoştinţă. Doamna Rival 
continuă să murmure. 


— Nu-mi place şi n-am s-o tolerez. Aşa am să spun. Să nu- 
şi închipuie lumea că poate să mă trateze aşa. Nu, nu poate. 
Adică, nu e corect şi dacă nu te aperi singur, cine să te 
apere? Mai dă-mi unul, dragule, adăugă cu glas tare. 

Fred o servi. 

— În locul tău, după ăsta m-aş duce acasă, o sfătui el. 

Se întrebă ce o supăra atât de tare. De obicei era bine 
dispusă. Prietenoasă, mereu cu zâmbetul pe buze. 

— Asta o să mă bage în bucluc, Fred. Când oamenii îţi cer 
să faci un lucru, ar trebui să-ţi spună totul despre el. Ar 
trebui să-ţi spună ce înseamnă şi ce fac ei. Mincinoşi. 
Mincinoşi împuţiţi, asta-i părerea mea! Şi n-am s-o tolerez. 

— În locul tău, aş tăia-o spre casă, spuse Fred observând o 
lacrimă gata să se prelingă pe chipul machiat. O să vină 
curând ploaia, şi încă o ploaie zdravănă... O să-ţi strice 
frumuseţea de pălărie. 

Doamna Rival îi adresă un zâmbet slab de recunoştinţă, 
apoi, îşi aminti de oful ei. 

— Vai de mine, nu ştiu ce să fac. 

— Eu m-aş duce acasă şi aş trage un somn bun, spuse 
blând barmanul. 

— Da, poate, dar... 

— Ei haide, doar nu vrei să-ţi prăpădeşti pălăria. 

— Asta-i foarte adevărat. Da, foarte adevărat. Asta-i o 
remarcă foarte prof... Profană... Nu, n-am vrut să spun 
asta... Ce-am vrut să spun? 

— O remarcă profundă. 

— Mulţumesc foarte mult, Fred. 

— Cu plăcere. 

Doamna Rival cobori de pe scaunul înalt şi o porni către 
uşă nu prea sigură pe picioare. 

— Ceva pare s-o fi necăjit pe Fio în seara asta, spuse unul 
dintre clienţi. 

— De obicei e o fată veselă, spuse altul. Dar toţi avem 
suişurile şi coborâşurile noastre. 


Doamna Rival ieşise din Peacocok's Arms. Se uită nesigură 
la cer. Da, probabil avea să plouă. Porni în lungul străzii, 
uşor grăbită, coti la stânga, apoi la dreapta şi se opri în faţa 
unei case cu aspect cam murdar. În timp ce scotea o cheie 
şi urca treptele de la intrare, de după uşa de la demisol 
apăru un cap şi se uită în sus la ea. 

— Te aşteaptă un domn sus. 

— Pe mine? 

Doamna Rival părea uşor surprinsă. 

— Ei bine, dacă se poate numi domn. Bine îmbrăcat şi aşa 
mai departe dar nu-i chiar lordul Algernon Vere de Vere, aş 
spune. 

Doamna Rival reuşi să nimerească broasca, răsuci cheia şi 
intră. 

Căsa mirosea a varză şi peşte şi eucalipt. Mirosul din urmă 
era aproape permanent în acest hol. Proprietăreasa 
doamnei Rival avea mare grijă de pieptul ei pe timp de 
iarnă şi îşi lua măsuri de precauţie încă de la mijlocul lui 
septembrie. Doamna Rival urcă scările ţinându-se de 
balustradă. Deschise uşa de la primul etaj, intră, apoi 
încremeni şi făcu un pas înapoi. 

— Oh, dumneavoastră eraţi! 

Inspectorul Hardcastle se ridică de pe scaunul pe care 
stătea. 

— Bună seara, doamnă Rival. 

— Ce doriţi? Întrebă doamna Rival cu mai puţină finesse 
decât ar fi făcut-o în mod normal. 

— Datoria m-a adus la Londra, şi cum mai erau câteva 
lucruri în speranţa că am să vă găsesc. Ăă... Femeia de la 
parter credea că s-ar putea să vă întoarceţi repede. 

— Ei bine, nu văd... 

Inspectorul Hardcastle împinse un scaun. 

— Luaţi loc, vă rog, spuse el politicos. 

Situaţiile păreau inversate - el era gazda, iar ea oaspetele. 
Doamna Rival se uita foarte lung la el. 

— Ce înţelegeţi prin câteva lucruri? Întrebă ea. 


— Mici aspecte care au apărut, răspunse Hardcastle. 

— Vă referiţi la... Harry? 

— Corect. 

— Ascultaţi, începe doamna Rival uşor bătăioasă în timp ce 
la nările inspectorului ajunse un danf de alcool. L-am prins 
cu mâţa-n sac pe Harry. Nu mai vreau să mă mai gândesc la 
el. Când i-am văzut poza în ziar, n-am venit eu la 
dumneavoastră şi v-am spus totul despre el? A trecut mult 
de atunci şi nu mai vreau să-mi amintesc de el. Nu maiam 
nimic să vă spun. V-am spus tot ce am ţinut minte, iar acum 
nu mai vreau să aud despre asta. 

— Există un lucru mic, spuse inspectorul blând şi parcă 
scuzându-se. 

— Foarte bine, spuse cam grosolan doamna Rival. Ce e? 
Să-l auzim. 

— L-aţi recunoscut pe acest bărbat ca fiind soţul 
dumneavoastră sau bărbatul cu care aţi încheiat o formă de 
căsătorie acum cinsprezece sau douăzeci de ani. E corect, 
nu-i aşa? 

— Aş fi crezut că până la ora asta o să ştiţi precis câţi ani 
sunt de atunci. 

„Mai isteaţă decât credeam”, îşi spuse Hardcastle. 
Continuă: 

— Da, aici aveţi dreptate. Am verificat. V-aţi căsătorit pe 
15 mai 1948. 

— Se spune că nunțile din mai aduc ghinion. Mie sigur mi- 
a adus. 

— În ciuda anilor care s-au scurs, v-aţi putut identifica 
foarte uşor bărbatul. 

Doamna Rival se foi uşor neliniştită. 

— Nu îmbătrânise mult, spuse ea. Harry a avut 
întotdeauna grijă de persoana lui. 

— Şi ne-aţi putut da şi un amănunt în plus. Mi-aţi scris 
despre o cicatrice. 

— Aşa-i. Era după urechea stângă. 

— După urechea stângă? 


Hardcastle sublinie cuvântul. 

— Păi... O clipă păru că stă în dubiu. Da, aşa cred. Da, sunt 
sigură. Era în stânga gâtului. Arătă locul cu degetul. 

— Şi spuneţi că se bărbierea? 

— Aşa este. Câinele a sărit pe el. Pe vremea aceea aveam 
un câine foarte jucăuş. A sărit pe Harry, iar el avea briciul în 
mână, şi a intrat adânc. I-a curs mult sânge. S-a vindecat, 
dar a rămas cu o cicatrice. 

— Asta-i un punct foarte preţios, doamnă Rival. La urma 
urmelor, oamenii pot semăna foarte bine între ei, mai ales 
când au trecut mulţi ani: Dar când găseşti un bărbat care 
seamănă foarte bine cu soţul tău şi mai are şi o cicatrice 
identică într-un loc identic... Asta face ca identificarea să fie 
uşoară şi sigură, nu-i aşa? Se pare că într-adevăr avem ceva 
de la care să mergem mai departe. 

— Mă bucur că sunteţi mulţumit. 

— Şi când s-a întâmplat accidentul ăsta cu briciul? 

Doamna Rival reflectă o clipă. 

— Trebuie să fi fost cam... Oh, cam la şase luni după ce ne- 
am căsătorit. Da, atunci a fost. Îmi amintesc că în vara 
aceea aveam câinele. 

— Aşadar s-a petrecut între octombrie şi noiembrie 1948. 
Aşa este? 

— Da. 

— Şi după ce soţul dumneavoastră v-a părăsit în 1951. 

— Nu m-a părăsit el ci eu l-am dat afară pe uşă, spuse cu 
demnitate doamnă Rival. 

— Chiar aşa. Spuneţi-i cum vă place. Oricum, după ce l-aţi 
dat afară pe uşă în 1951, nu l-aţi mai văzut niciodată până i- 
aţi văzut poza în ziar? 

— Da. Aşa v-am şi spus. 

— Şi sunteţi foarte sigură în privinţa asta, doamnă Rival? 

— Fireşte că sunt sigură. N-am mai dat ochii cu Harry 
Castleton din ziua aceea până când l-am văzut mort. 

— Asta-i ciudat, să ştiţi, doamnă Rival, asta-i foarte ciudat. 

— De ce... Ce vreţi să spuneţi? 


— Ei bine, e un lucru foarte ciudat, țesutul cicatricii. 
Desigur, dumneavoastră sau mie nu ne-ar spune mare 
lucru. O cicatrice e o cicatrice. Dar doctorii pot spune o 
mulţime de lucruri pornind de la ea. Ştiţi, pot spune în 
mare, de cât timp are un om o cicatrice. 

— Nu ştiu unde vreţi să ajungeţi. 

— La următorul lucru, doamnă Rival. Conform spuselor 
medicului nostru legist şi ale altui doctor pe care l-am 
consultat, țesutul cicatricii din spatele urechii soţului 
dumneavoastră dovedeşte foarte limpede că cicatricea nu 
putea fi mai veche de cinci sau şase ani. 

— Prostii! Nu cred. Eu... Nimeni nu poate spune că n-a 
fost când... 

— Aşa că, vedeţi dumneavoastră, dacă rana care a făcut 
cicatricea s-a produs doar acum cinci sau şase ani, asta 
înseamnă că dacă omul era bărbatul dumneavoastră, el nu 
avea nici o cicatrice în 1951 când v-a părăsit. 

— Poate că nu avea. Dar oricum era Harry. 

— Dar dumneavoastră nu l-aţi mai văzut de atunci, 
doamnă Rival. Şi din moment ce nu l-aţi mai văzut, cum 
puteţi să ştiţi că s-a ales cu o cicatrice acum cinci sau şase 
ani? 

— M-aţi zăpăcit, m-aţi zăpăcit de tot, spuse doamna Rival. 
Poate n-o fi fost în 1948. Nu poţi să ţii minte toate lucrurile 
astea. În tot cazul, Harry avea cicatricea şi o ştiu. 

— Înţeleg, spuse inspectorul Hardcastle şi se ridică. Cred 
că ar fi bine să reflectaţi cu atenţie la declaraţia pe care ne- 
aţi dat-o, doamnă Rival. Nu vreau să intraţi în bucluc, să 
ştiţi. 

— Cum adică, să intru în bucluc? 

— Păi sperjur. 

— Sperjur. Eu! 

— Da. Conform legii, e un delict foarte grav, să ştiţi. Aţi 
putea merge chiar la închisoare. Fireşte, la anchetă n-aţi 
fost sub stare de jurământ, dar s-ar putea să trebuiască să 
vă susţineţi mărturia sub stare de jurământ într-un tribunal 


ca atare. Atunci... Ei bine, aş vrea să vă gândiţi foarte bine 
la ce aţi declarat, doamnă Rival. Poate că cineva... V-a 
sugerat că ar trebui să ne spuneţi povestea cu cicatricea? 

Doamna Rival se ridică. Stătea foarte dreaptă, ochii îi 
scăpărau. În acel moment aproape că era magnifică. 

— N-am auzit în viaţa mea o asemenea prostie! Absolut, o 
prostie! Încerc să-mi fac datoria. Vin şi vă ajut, vă spun tot 
ce ţin minte. Dacă am făcut o greşeală, sunt sigură căe un 
lucru destul de firesc. În definitiv, cunosc foarte mulţi... Am 
mulţi prieteni, şi uneori se poate să mai încurci lucrurile. 
Dar nu cred că am făcut o greşeală. Omul acela era Harry şi 
Harry avea o cicatrice după urechea stângă, sunt foarte 
sigură de asta. Şi acum, inspectore Hardcastle, mai bine aţi 
pleca în loc să staţi şi să insinuaţi că vă spun minciuni. 

— Noapte bună, doamnă Rival. Mai gândiţi-vă. 

Doamna Rival întoarse capul, Hardcastle ieşi pe uşă. 

După plecarea lui, atitudinea doamnei Rival se schimbă 
imediat. Aerul sfidător dispăru. Părea înspăimântată şi 
îngrijorată. 

— Să mă bage în asta, îngână ea, să mă bage în asta! N- 
am... N-am să continuu. N-am... N-am... N-am de gând să 
intru în bucluc pentru nimeni. Să-mi îndruge aiureli, să mă 
mintă, să mă înșele! E monstruos. Absolut monstruos. Am să 
I-o spun. 

Se plimba fără astâmpăr prin cameră, apoi, hotărându-se, 
luă o umbrelă şi ieşi. Porni spre capătul străzii; ezită în faţa 
unei cabine telefonice, apoi porni mai departe spre oficiul 
poştal. Intră, ceru fise, după care intră în una din cabinele 
telefonice de acolo. Formă dispeceratul şi ceru un număr. 
Aşteptă până i se făcu legătura. 

— Vorbiţi, vă rog. Aveţi legătura. 

Vorbi. 

— Alo... Oh, tu eşti. Aici Fio. Nu, ştiu că mi-ai spus să nu, 
dar a trebuit. Nu te-ai purtat corect cu mine. Nu mi-ai spus 
în ce intram. Mi-ai spus doar că ar îi neplăcut pentru tine 
dacă bărbatul ăsta ar fi identificat. Nu mi-a trecut o clipă 


prin cap că am să fiu amestecat într-o crimă... Da, fireşte, 
dar nu asta mi-ai spus mie... Da, cred. Cred că are o 
legătură cu tine, în vreun fel... Ei bine, n-am să tolerez asta, 
să ştii... O fi un accesoriu, dar eu am crezut întotdeauna că 
accesoriu e o bijuterie. În tot cazul, acum a apărut ceva, şi 
sunt înspăimântată, să ştii... Mi-ai spus să le scriu şi să le 
spun despre cicatrice. Acum se pare că s-a ales cu 
cicatricea aia abia acum un an doi şi uite-mă jurând că o 
avea când m-a părăsit cu ani în urmă... lar ăsta-i sperjur şi 
pot să merg la închisoare pentru el. Nu, n-are rost să 
încerci să mă duci cu fofârlica... Nu... Să serveşti pe cineva 
e una... Ştiu... Ştiu că mi-ai plătit pentru asta. Şi nici măcar 
nu cine ştie ce... Bine, perfect, te ascult, dar n-am să... Bine, 
bine, am să-mi ţin gara... Ce-ai spus? Cât? Asta-i o grămadă 
de bani. De unde să ştiu eu că chiar îi ai... Păi, da, fireşte, 
asta ar schimba treaba. Juri că n-ai nici o legătură cu asta? 
Adică, n-ai omorât pe nimeni... Nu, sunt sigură că n-ai face. 
Desigur, înţeleg asta... Uneori te încurci cu te miri cine şi 
ăsta întinde coarda şi nu-i vina ta... Întotdeauna faci ca 
lucrurile să sune atât de plauzibile... Întotdeauna ai făcut... 
Bine, perfect, mă mai gândesc, dar trebuie să fie repede... 
Mâine? La ce oră? Da... Da, voi veni, dar fără cecuri... Bine, 
dacă spui tu aşa... Atunci rămâne stabilit. 

leşi din cabina telefonică şi apoi din oficiul poştal plutind 
dintr-o parte în alta a trotuarului şi zâmbind. 

Merita să rişti un mic necaz cu poliţia pentru suma aia. O 
să-i prindă foarte bine. Şi, nici nu era un risc prea mare. 
Trebuia doar să spună că a uitat sau nu mai ţine minte bine. 
Trebuia să spună că îl încurcase pe Harry cu alt bărbat. Oh, 
putea scorni o mulţime de lucruri pe care să le spună. 

Doamna Rival era mercantilă din fire. Acum era tot atât de 
bine dispusă pe cât fusese înainte de deprimată, începu să 
se gândească serios pe ce avea să cheltuie banii... 

Capitolul XXVII 

— Se pare că n-ai scos mare lucru de la nevasta lui 
Ramsay, se plânse colonelul Beck. 


— Nu era mult de scos. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Nu participă activ? 

— Nu. 

Beck mă privi cercetător. 

— Mulţumit? Mă întrebă. 

— Nu prea. 

— Sperai mai mult? 

— Asta n-a umplut golul. 

— Ei bine, va trebui să căutăm în altă parte... Să renunţăm 
la semilune... eh? 

— Da. 

— Eşti foarte monosilabic. Eşti mahmur? 

— Nu-s deloc bun la treaba asta, am răspuns încetişor. 

— Vrei să te bat uşurel pe cap şi să-ţi spun „Gata, gata”? 

Am râs fără să vreau. 

— Aşa-i mai bine, spuse Beck. Deci, despre ce-i vorba? 
Necazuri cu fetele, presupun? 

Am clătinat din cap. 

— Durează de câtva timp. 

— De fapt, am observat, spuse în mod neaşteptat Beck. În 
ziua de azi lumea e într-o stare de derută. Problemele nu 
mai sunt aşa de clare cum erau pe vremuri. Când se 
instalează descurajarea, e ca o rădăcină uscată. Dacă e aşa, 
utilitatea dumitale pentru noi s-a terminat. Ai făcut o treabă 
clasa-ntâi, băiete. Mulţumeşte-te cu asta. Întoarce-te la 
afurisitele alea de ierburi marine ale dumitale. Se opri, 
apoi, spuse: Chiar îţi plac chestiile sălbatice? 

— Găsesc că subiectul e pasionant. 

— Eu l-aş găsi respingător. Splendida variaţie din natură, 
nu-i aşa? Gusturi şi gusturi. Cum mai e cu crima aceea? Pun 
pariu că fata a făcut-o. 

— Vă înşelaţi. 

Beck mă atenţionă serios cu degetul. 

— Tot ce îţi spun e: „Fii pregătit.” 


Am coborât pe Charing Cross Road adâncit în gânduri. 

La staţia de metrou am cumpărat un ziar. Am citit că o 
femeie, despre care se presupunea că leşinase ieri în 
aglomeraţia din ora de vârf din staţia Victoria, fusese dusă 
la spital. Ajunsă acolo, s-a descoperit că fusese înjunghiată. 
Murise fără să-şi recapete cunoştinţa. 

Numele ei era Melina Rival. 

L-am sunat pe Hardcastle. 

— Da, îmi spuse el ca răspuns la întrebare. E aşa cum 
scrie. 

Glasul îi suna dur şi amar. 

— Am fost la ea alaltăieri seară. l-am spus că povestea cu 
cicatricea nu stătea în picioare. Că cicatricea era mai 
recentă. E ciudat cum se dau de gol oamenii. Doar 
încercând să exagereze lucrurile. Cineva a plătit-o pe 
femeia asta să identifice cadavrul ca fiind al soţului ei care a 
părăsit-o cu ani în urmă... Şi a făcut-o foarte bine! Am 
crezut-o. Şi apoi cineva a încercat să fie un pic prea deştept. 
Dacă ea îşi amintea ca un gând întârziat de cicatricea 
aceea, identificarea ar fi fost şi mai convingătoare. Dacă ar 
fi pus-o pe tavă atunci, imediat, ar fi sunat niţel cam ciudat. 

— Aşadar Merlina Rival era băgată până-n gât în treaba 
asta? 

— Ştii, mă cam îndoiesc. Să presupunem că un vechi 
prieten sau o cunoştinţă vine la ea şi îi spune: „Ascultă, am 
cam dat de belea. Un tip cu care făceam afaceri a fost 
omorât. Dacă este identificat şi ies la iveală toate afacerile 
noastre, va fi un dezastru. Dar dacă te-ai duce şi ai spune că 
e soţul tău, Harry Castleton, care şi-a luat tălpăşiţa cu ani în 
urmă, cazul ar fi clasat”. 

— Dar putea să obiecteze că e prea riscant, să zicem. 

— În cazul ăsta, persoana respectivă ar spune: „Care risc? 
În cel mai rău caz, ai făcut o greşeală. Orice femeie poate 
face o greşeală după cincisprezece ani. L-ai confundat”. Şi 
probabil în acest punct i s-ar menţiona o sumă frumuşică. 
lar ea spuse O. K., o va face, şi o face. 


— Fără să bănuiască nimic? 

— Nu era o femeie suspicioasă. Vai, Colin, de fiecare dată 
când prindem un criminal există oameni care l-au cunoscut 
bine şi pur şi simplu nu pot să creadă că ela putut face aşa 
ceva! 

— Ce s-a întâmplat când te-ai dus la ea? 

— Am pus-o pe jar. După ce am plecat, a făcut cemă 
aşteptam să facă - a încercat să ia legătura cu bărbatul sau 
femeia care a băgat-o în treaba asta. I-am pus o coadă, 
fireşte. S-a dus la un oficiu poştal şi a sunat dintr-o cabină 
telefonică. Din păcate, nu era cabina din capătul străzii, la 
care mă aşteptam. A ieşit încântată din oficiul poştal. A fost 
ţinută sub observaţie dar nu s-a întâmplat nimic până ieri 
seară. S-a dus la staţia Victoria şi a luat un bilet până la 
Crowdean. Era şase şi jumătate, oră de vârf. Nu era în 
gardă. Credea că se va întâlni cu persoana respectivă în 
Crowdean. Dar vicleanul diavol a fost cu un pas înaintea ei. 
E cel mai uşor lucru din lume să te lipeşti de cineva în 
aglomeraţie şi să-l împungi cu cuțitul... Cred că nici n-a 
ştiut că a fost înjunghiată. La dracu! 

— Ai verificat... pe cineva? 

Trebuia să întreb. Nu mă puteam stăpâni. 

Replica lui fu rapidă şi tăioasă. 

— Pebmarsh a fost ieri la Londra. A rezolvat nişte treburi 
pentru institut şi s-a întors în Crowdean cu trenul de 7:40. 
Făcu o pauză. lar Sheila Webb a revizuit un manuscris 
dactilografiat cu un scriitor străin care era în Londra, în 
drum spre New York. A plecat de la Ritz Hotel pe la 5:30 şi 
a intrat într-un cinematograf... Singură... Înainte de 
întoarcere. 

— Ascultă, Hardcastle, am ceva pentru tine. Garantat de 
un martor ocular. Pe 9 septembrie, la 1:35, o dubă a unei 
spălătorii a oprit în Wilbraham Crescent la numărul 19. 
Bărbatul care o conducea a dus un coş mare cu rufe la uşa 
din spatele casei. Era un coş deosebit de mare. 

— Spălătorie? Care spălătorie? 


— Snowflake Laundry. O ştii? 

— Nu pe loc. Mereu se deschid spălătorii noi. E un nume 
obişnuit pentru o spălătorie. 

— Verifică. La volan era un bărbat... Şi un bărbat a dus 
coşul în casă... 

Glasul lui Hardcastle sună dintr-o dată bănuitor. 

— Ai inventat treaba ăsta, Colin? 

— Nu. Ţi-am spus că am un martor ocular. Verifică, Dick. 
Dă-i bătaie. 

Am închis înainte să poată să mă mai tragă de limbă. 

Am ieşit din cabina telefonică şi m-am uitat la ceas. Aveam 
multe de făcut... Şi nu vroiam să mă aflu prin preajma lui 
Hardcastle până nu terminam. Trebuia să-mi aranjez 
viitorul. 

Capitolul XXVIII 

Am ajuns în Crowdean la unsprezece noaptea, cinci zile 
mai târziu. M-am dus la Clarendon Hotel, am luat o cameră 
şi m-am dus la culcare. Eram obosit şi am dormit dus. M-am 
trezit la zece fără un sfert. 

Am comandat cafea şi pâine prăjită şi un ziar. Au sosit 
însoţite de un bilet mare, pătrat. Nu era trimis prin poştă. 

L-am examinat cu mirare. Era ceva neaşteptat. Hârtia era 
fină şi scumpă. După ce l-am întors pe toate părţile, l-am 
desfăcut. 

Înăuntru era o foaie de hârtie. Pe ea, imprimate cu litere 
mari, erau cuvintele: 

CURLEW HOTEL 11:30 CAMERA 413 (Bate de trei ori) 

M-am uitat lung la ea, am întors-o pe o parte şi pe alta... 
Ce erau toate astea? 

Am remarcat numărul camerei - 413. Aceleaşi cifre ca cele 
indicate de limbile ceasului. O coincidenţă? Sau nu? 

M-am gândit să sun la Curlew Hotel. Apoi m-am gândit să-l 
sun pe Dick Hardcastle. N-am făcut niciuna, nici alta. 

M-am sculat, m-am bărbierit, m-am spălat, m-am îmbrăcat 
şi am pornit spre Curlew Hotel unde am ajuns la ora 
indicată. 


Sezonul de vară se încheiase. Nu eră prea multă lume în 
hotel. 

N-am întrebat nimic la recepţie. Am urcat cu liftul până la 
etajul patru şi am luat-o pe culuar spre camera nr. 413. 

Am stat câteva clipe în faţa ei, apoi, simţindu-mă ca un 
nătărău, am bătut de trei ori... 

Un glas mi-a răspuns: „Intră”. 

Am răsucit mânerul, uşa nu era încuiată. Am păşit 
înăuntru şi am încremenit. 

Era ultima persoană din lume pe care m-aş fi aşteptat să o 
văd. 

În faţa mea stătea Hercule Poirot. Îmi zâmbea cu gura 
până la urechi. 

— Une petite surprise, n'est-ce pas? spuse. Dar una 
plăcută, sper. 

— Poirot, vulpoi bătrân! Am strigat. Cum ai ajuns 
dumneata aici? 

— Într-o limuzină Daimler... Extrem de confortabilă. 

— Dar ce cauţi aici? 

— A fost foarte enervant. Au insistat cu încăpățânare să-mi 
redecoreze apartamentul. Imaginează-ţi ce situaţie dificilă! 
Ce să fac? Unde să mă duc? 

— Sunt o mulţime de locuri, am spus cu răceală. 

— Posibil, dar doctorul meu mi-a sugerat că aerul de mare 
îmi va face bine. 

— Unul din acei doctori serviabili care află unde vor să 
meargă pacienţii lor şi acolo îi trimite! Dumneata mi-ai 
trimis asta? Am fluturat biletul primit. 

— Natural, cine altcineva? 

— E o coincidenţă că ai o cameră al cărui număr e 413? 

— Nu e o coincidenţă. Am cerut-o special. 

— De ce? 

Poirot îşi lăsă capul într-o parte şi-mi făcu cu ochiul. 

— Pare să fie potrivită. 

— Şi cele trei bătăi în uşă? 


— N-am putut rezista. Dacă puteam să pun în bilet o 
crenguţă de rosmarin ar fi fost şi mai bine. M-am gândit să 
mă tai la deget şi să las o amprentă însângerată pe uşă. Dar 
ce-i mult nu-i bun! Puteam să mă aleg cu o infecţie. 

— Presupun că îţi trăieşti a doua copilărie, am remarcat 
rece. Am să-ţi cumpăr după-amiază un balon şi un iepure de 
pluş... 

— Văd că nu-ţi place surpriza mea. Nu exprimi nici o 
bucurie, nici o încântare că mă vezi. 

— 'Te aşteptai s-o fac? 

— Pourquoi pas? Ei hai, acum că m-am prostit un pic, hai 
să fim serioşi. Sper să fiu de ajutor. Am vorbit cu şeful 
poliţiei care a fost cât se poate de amabil, iar acum îl aştept 
pe prietenul dumitale, inspectorul detectiv Hardcastle. 

— Şi ce ai de gând să-i spui? 

— Mă gândeam că am putea lega toţi trei o conversaţie. 

M-am uitat la el şi am râs. Putea el să-i spună conversaţie, 
dar ştiam prea bine cui o să-i turuie gura. 

Lui Hercule Poirot, fireşte! 

Hardcastle sosise. Terminaserăm cu prezentările şi cu 
saluturile. Acum stăteam într-o atmosferă prietenoasă, cu 
Dick uitându-se ocazional pe furiş la Poirot, cu aerul unui 
om într-o grădină zoologică studiind o achiziţie nouă şi 
surprinzătoare. Mă îndoiam că mai întâlnise vreodată un 
specimen ca Hercule Poirot! 

Amabilităţile şi politeţurile fiind consumate de o parte şi de 
alta, Hardcastle îşi drese glasul şi vorbi.; 

— Presupun, monsieur Poirot că veţi dori să vedeţi... Ăă... 
cu ochii dumneavoastră întregul decor? Nu va fi chiar 
simplu... Ezită... Şeful poliţiei mi-a spus să fac tot ce pot 
pentru dumneavoastră. Dar trebuie că vă daţi seama că 
există dificultăţi, întrebări care pot fi puse, obiecţii. Totuşi, 
cum aţi venit aici special... 

Poirot îl întrerupse... cu o notă de răceală. 

— Am venit aici din cauza redecorării apartamentului meu 
din Londra. 


Am izbucnit într-un râs zgomotos şi Poirot îmi aruncă o 
privire de reproş. 

— Monsieur Poirot nu trebuie să meargă să vadă ceva, am 
spus. Întotdeauna a susţinut că poate face toate astea stând 
în fotoliu. Dar nu-i prea adevărat, nu-i aşa, Poirot? Altfel de 
ce ai fi venit aici? 

Poirot răspunse cu demnitate. 

— Am spus că nu e nevoie să fii ogar care să alergi de colo- 
colo adulmecând urma. Dar trebuie să admit că pentru 
goană este nevoie de un câine. Un câine de aport, prietene. 
Un câine de aport bun. 

Se întoarse către inspector. Cu o mână îşi răsucea mustaţa 
cu un gest satisfăcut. 

— Daţi-mi voie să vă spun că eu nu sunt ca englezii, 
obsedat de câini. Eu personal pot trăi fără câine. Totuşi, vă 
înţeleg pasiunea pentru câini. Omul îşi iubeşte şi îşi 
respectă câinele. Îl răsfăţă, se lăudă în faţa prietenilor cu 
agerimea şi inteligenţa câinelui. Acum imaginaţi-vă că şi 
opusul se poate întâmpla! Câinele ţine la stăpânul lui. Îl 
răsfăţă pe acel stăpân! Şi el se mândreşte cu stăpânul lui, 
se mândreşte cu agerimea şi inteligenţa stăpânului său. Şi 
aşa cum un om se ridică şi iese afară, când de fapt nu vrea 
s-o facă, şi îşi ia câinele la plimbare pentru că ştie ce mult îi 
place câinelui plimbarea, tot aşa şi câinele se va strădui să-i 
ofere stăpânului său ceea ce tânjeşte acel stăpân să aibă... 
Aşa a fost cu bunul şi tânărul meu prieten Colin, aici de faţă. 
A venit la mine, nu ca să-mi ceară ajutor în propria lui 
problemă; pe asta avea încredere că o poate rezolva şi 
singur şi cred că a şi făcut-o. Nu, pe eliîl îngrijora faptul că 
n-am activitate şi sunt singur, aşa că mi-a adus o problemă 
care s-a gândit că m-ar interesa şi mi-ar da ceva de lucru. 
M-a provocat cu ea - m-a provocat să fac ceea ce îi 
spusesem atât de des că era posibil de făcut, adică să stau 
liniştit în fotoliu şi, la timpul potrivit, să rezolv problema. Se 
poate să fi fost şi puţină răutate, o cantitate mică, 
inofensivă, în spatele acestei provocări. Vroia să-mi 


dovedească, să spunem, că în definitiv nu e atât de simplu. 
Mais oui, mon ami, e adevărat! Ai vrut să-ţi baţi joc de mine 
- puţin doar! Nu-ţi reproşez. Tot ce-ţi spun e că nu-l cunoşti 
pe Hercule Poirot al dumitale. 

Îşi bombă pieptul şi îşi răsuci mustaţa. 

M-am uitat la el şi am rânjit afectuos. 

— Perfect atunci! Am spus. Dă-ne răspunsul la problemă... 
Dacă îl ştii. 

— Dar bine-nţeles că îl ştiu! 

Hardcastle se holbă neîncrezător la el. 

— Spuneţi că ştiţi cine l-a omorât pe bărbatul din 
Wilbraham Crescent 19? 

— Categoric. 

— Şi cine a omorât-o şi pe Edna Brent? 

— Desigur. 

— Cunoaşteţi identitatea mortului? 

— Ştiu cine trebuie să fie. 

Hardcastle avea o expresie foarte îndoită. Atenţionat de 
şeful poliţiei, rămânea politicos. Dar în glas i se citea 
scepticismul. 

— Scuzaţi-mă, monsieur Poirot, afirmaţi că ştiţi cine a ucis 
trei persoane. Ştiţi şi de ce? 

— Da. 

— Aveţi un caz început şi încheiat? 

— Asta nu. 

— 'Tot ce vrei să spui este că ai o bănuială, am spus cu 
răutate. 

— N-am să mă cert cu dumneata asupra unui cuvânt, mon 
cher Colin. Tot ce spun este - ştiu! 

Hardcastle oftă. 

— Dar vedeţi, monsieur Poirot, eu trebuie să am dovezi. 

— Normal, dar cu resursele pe care le aveţi la dispoziţie vă 
va fi posibil să obţineţi dovezi. 

— Eu nu sunt aşa de sigur. 

— Ei, haideţi, inspectore! Dacă ştiţi, ştiţi cu adevărat, nu-i 
ăsta primul pas? Nu întotdeauna porniţi de acolo? 


— Nu întotdeauna, spuse Hardcastle cu un oftat. Există 
oameni care azi umblă liberi când ar trebui să fie în 
puşcărie. Ei o ştiu şi o ştim şi noi. 

— Dar ăsta-i un procent foarte mic, nu e... 

L-am întrerupt. 

— Perfect. Foarte bine. Dumneata ştii... Acum lasă-ne să 
ştim şi noi! 

— Îmi dau, seama că încă eşti sceptic! Dar mai întâi lasă- 
mă să-ţi spun următoarele: A fi sigur înseamnă că atunci 
când ai ajuns la soluţia corectă totul capătă înţeles. Îţi dai 
seama că lucrurile nu se puteau întâmpla în nici un alt fel. 

— Pentru Dumnezeu, treci peste asta! Am spus. Te cred pe 
cuvânt. 

Poirot se instală confortabil în fotoliu şi-i făcu semn 
inspectorului să-i umple din nou paharul. 

— Un lucru trebuie să fie clar înţeles, mes amis. Pentru a 
rezolva orice problemă trebuie să ai fapte. Pentru asta îţi 
trebuie câinele care este un câine de aport, care îţi aduce 
piesele una câte una şi le lasă la... 

— La picioarele stăpânului, am spus. Se admite. 

— Stând în fotoliu nu poţi rezolva un caz doar citind 
despre el în ziar. Căci faptele trebuie să fie precise, or 
ziarele sunt rareori precise, dacă nu niciodată. Ele scriu că 
ceva s-a întâmplat la ora patru, când de fapt a fost patru şi 
un sfert, ele spun că un om avea o soră pe nume Elizabeth 
când de fapt avea o cumnată pe care o chema Alexandra. Şi 
aşa mai departe. Dar în Colin am un câine cu o abilitate 
formidabilă, o abilitate care, pot spune, l-a adus departe în 
cariera lui. El a avut întotdeauna o memorie remarcabilă. Îţi 
poate repeta, chiar şi după şapte zile, conversațiile care au 
avut loc. Le repetă cu acuratețe, adică nu le denaturează 
aşa cum face aproape majoritatea din noi. Ca să dau un 
exemplu general, el n-ar spune: „Poşta a venit după ora 
unsprezece” ci ar descrie exact ce s-a întâmplat, adică o 
bătaie în uşă şi cineva intrând în cameră cu scrisorile în 
mână. 'Toate astea sunt foarte importante. Asta îndeamnă că 


el a auzit ceea ce aş fi auzit şi eu dacă aş fi fost acolo, şi a 
văzut ceea ce aş fi văzut şi eu. 

— Numai că bietul câine n-a făcut deducţiile necesare? 

— Aşadar, am faptele, am o imagine clară a situaţiei. 
Lucrul care m-a izbit în primul rând când Colin mi-a relatat 
povestea a fost caracterul ei puternic fantastic. Patru 
ceasuri, fiecare indicând cu o oră mai mult decât ora 
adevărată, şi toate introduse în casă fără ştirea stăpânei, 
sau aşa a spus ea. Căci niciodată nu trebuie să credem ce ni 
se spune până când declaraţiile respective nu sunt 
verificate cu grijă. 

— La fel gândesc şi eu, îl aprobă Hardcastle. 

— Pe podea zace un mort - un bărbat vârstnic cu înfăţişare 
respectabilă. Nimeni nu ştie cine e (sau, iarăşi, aşa spune). 
În buzunar are o carte de vizită purtând numele Domnul R. 
H. Curry, Denvers Street 7. Metropolis Insurance Company. 
Dar nu există nici o Metropolis Insurance Company. Nu 
există nici o Denvers Street şi se pare că nu există nici o 
persoană precum domnul Curry. Este o probă negativă, dar 
este o probă. Să trecem mai departe. Aparent, pe la două 
fără zece este sunată o agenţie de secretariat şi o anume 
domnişoără Millicent Pebmarsh cere să i se trimită o 
stenodactilografă în Wilbraham Crescent 19, la ora trei. 
Cere în mod special să-i fie trimisă o anume domnişoară 
Sheila Webb. Domnişoara Webb este trimisă. Ajunge acolo 
cu câteva minute înainte de trei; conform instrucţiunilor, 
merge în camera de zi, găseşte un mort pe podea şi fuge 
din casă ţipând. Fugind, nimereşte în braţele unui tânăr. 

Poirot se opri şi se uită la mine. M-am înclinat. 

— Intră tânărul nostru erou, am spus. 

— Vezi, sublinie Poirot. Nici chiar dumneata nu poţi rezista 
să nu adopţi un absurd ton melodramatic când vorbeşti 
despre asta. Întreaga poveste este melodramatică, 
fantastică şi complet ireală. E genul de lucruri care s-ar 
putea petrece în scrierile unor autori ca Garry Greson, de 
pildă. Îmi permit să menţionez că atunci când tânărul meu 


prieten a venit la mine cu povestea asta eram adâncit în 
studierea unor autori de romane polițiste din ultimii şaizeci 
de ani. Extrem de interesant. Aproape că ajungi să tratezi 
crimele actuale în lumina ficţiunii. Cu alte cuvinte, dacă 
observ că un câine nu a lătrat atunci când trebuia să latre, 
îmi spun: „Ha! O crimă ă la Sherlock Holmes!” În mod 
similar, dacă un cadavru este găsit într-o cameră sigilată, 
normal că spun: „Ha! Un caz ă la Dickson Carr!” Apoi mai 
este prietena mea, doamna Oliver. Dacă ar fi să găsesc... 
Dar nu mai spun. Aţi prins ideea? Aşa că iată o crimă 
plasată în circumstanţe atât de puternic improbabile că îţi 
spui imediat: „Cartea asta nu e veridică. Toate astea sunt 
absolut ireale”. Dar vai, asta nu se potriveşte aici, căci 
povestea aceasta este reală. S-a petrecut. Asta îţi dă 
puternic de gândit, nu-i aşa? 

Hardcastle n-ar fi spus-o în felul ăsta, dar aprobă cu toată 
inima, dând cu putere din cap. Poirot continuă: 

— Este, ca să zic aşa, opusul întrebărilor şi răspunsurilor 
lui Chesterton: „Unde ai ascunde o frunză? În pădure. Unde 
ai ascunde o pietricică? Pe plajă”. Aici există exces, fantezie, 
melodramă! Când, imitându-l pe Chesterton, mă întreb: 
„Unde îşi ascunde o femeie între două vârste frumuseţea pe 
ducă?”, nu-mi răspund: „Printre alte feţe a căror frumuseţe 
e pe ducă”. Deloc. Şi-o ascunde sub machiaj, sub ruj şi fond 
de ten, înfăşurându-se în blănuri frumoase, şi purtând la 
gât şi în urechi bijuterii. Mă urmăriţi? 

— Continuaţi... Spuse inspectorul, mascând faptul că nu-l 
urmărea. 

— Pentru că atunci lumea se va uita la blănuri şi bijuterii şi 
la coiffure şi la haute couture, şi nu va observa deloc cum 
arată femeia însăşi! Aşa că-mi spun, şi-i spun şi prietenului 
meu Colin: Din moment ce această crimă are atâtea 
capcane fantastice ca să-ţi distragă atenţia, trebuie că în 
realitate e foarte simplă. N-am spus aşa? 

— Ai spus. Dar încă nu văd cum e posibil să ai dreptate, am 
spus. 


— Pentru asta trebuie să aştepţi. Aşadar, să dăm la o parte 
capcanele crimei şi mergem la esenţa ei. Un bărbat a fost 
omorât. De ce a fost omorât? Şi cine era el? Răspunsul la 
prima întrebare va depinde în mod evident de răspunsul la 
a doua. Şi până nu obţii răspunsul corect la aceste două 
întrebări nu poţi merge mai departe. Putea fi un şantajist, 
un escroc care profită de buna credinţă a oamenilor, sau 
soţul cuiva a cărui existenţă era supărătoare sau 
primejdioasă pentru soţia lui. Putea fi zeci de lucruri. Cu cât 
auzeam mai multe, cu atât mai mult se părea că toată 
lumea era de acord cu faptul că arăta ca un bărbat în 
vârstă, absolut obişnuit, înstărit şi respectabil. Şi brusc mi- 
am zis: „Spui că ar trebui să fie o crimă simplă? Foarte 
bine, fă-o simplă. Lasă-l pe acest om să fie exact ceea ce 
pare: un om în vârstă, înstărit şi respectabil”. Se uită la 
inspector. Înţelegeţi? 

— Ei bine... Începu inspectorul şi se opri politicos. 

— Aşa că iată cineva, un bărbat în vârstă, obişnuit, plăcut, 
a cărui înlăturare îi este necesară cuiva. Cui? Iar aici 
puteam în sfârşit să îngustăm puţin domeniul de cercetare. 
Există cunoştinţe obţinute la faţa locului - despre 
domnişoara Pebmarsh şi obiceiurile ei, despre Biroul de 
Secretariat Cavendish, despre domnişoara Pebmarsh şi 
obiceiurile ei, despre o fată care lucrează acolo şi care se 
numeşte Sheila Webb. Şi îi spun prietenului meu Colin: 
„Vecinii. Discută cu ei. Află despre ei, despre mediul lor. Dar 
mai presus de toate, angajează-te în conversații. Pentru că 
dintr-o conversaţie nu obţii doar răspunsuri la întrebări... 
Într-o flecăreală obişnuită se strecoară, scapă anumite 
lucruri. Oamenii sunt în gardă când subiectul poate fi 
periculos pentru ei, dar într-o discuţie pe teme obişnuite se 
relaxează, cedează uşurării de a spune adevărul, ceea ce 
întotdeauna este mult mai uşor decât a minţi. Şi aşa, fără să 
ştie, lasă să le scape un mic fapt care schimbă totul. 

— O expunere admirabilă, am spus. Din păcate, în cazul 
ăsta nu s-a întâmplat. 


— Dar, mon cher, s-a întâmplat. O mică propoziţie de o 
valoare inestimabilă. 

— Care? Am întrebat răspicat! Cine a spus-o? Când? 

— La timpul potrivit, mon cher. 

— Ce spuneaţi, monsieur Poirot? Îl readuse politicos la 
subiect inspectorul. 

— Dacă. Trasezi un cerc în jurul numărului 19, oricine din 
interiorul acestui cerc putea să-l fi omorât pe domnul Curry. 
Doamna Hemming, soţii Bland, soţii Mecnaughton, 
domnişoara Waterhouse. Dar şi mai important, există deja 
cei aflaţi la faţa locului. Domnişoara Pebmarsh care putea 
să-l fi omorât înainte să plece la 1:35 sau pe-aproape, şi 
domnişoara Webb care putea să fi aranjat să se întâlnească 
cu el acolo şi să-l fi omorât înainte de a fugi din casă şi de a 
da alarma. 

— Ah, acum intraţi în miezul problemei, spuse inspectorul. 

— Şi, fireşte, spuse Poirot răsucindu-se pe călcâie, 
dumneata, dragul meu Colin. Şi dumneata erai la faţa 
locului. Căutând un număr mare acolo unde erau numai 
numere mici. 

— Nu zău? Am spus cu indignare. Ce urmează să mai 
spui? 

— Eu, eu spun orice! 

— Şi totuşi eu sunt cel care ţi-a pus în poală toată 
povestea! 

— Criminalii sunt adesea vanitoşi, sublinie Poirot. Şi s-ar 
putea să fi vrut să te şi amuzi pe seama mea. 

— Dacă ai să continui, mă vei convinge, am spus. 

Începeam să mă simt penibil. 

Poirot se întoarse către inspectorul Hardcastle. 

— Aici, îmi spun eu, trebuie să fie o crimă simplă în esenţă. 
Prezenţa irelevantă a ceasurilor, timpul dat cu o oră mai 
înainte, aranjamentele făcute cu atâta premeditare pentru 
descoperirea cadavrului, toate acestea trebuie lăsate la o 
parte deocamdată. Ele sunt, cum se spunea în 
nemuritoarea dumneavoastră „Alice”, precum „potcoave şi 


nave şi ceară de sigilii şi verze şi capete încoronate”. 
Punctul vital este că nu vârstnicul de rând a murit şi că 
cineva a vrut ca el să moară. Dacă ştiam cine era mortul, 
asta ne-ar fi dat un indiciu despre ucigaşul lui. Dacă era un 
şantajist bine cunoscut, atunci trebuie să căutăm o 
persoană care putea fi şantajată. Dacă era un detectiv, 
atunci căutăm un om care are un secret de natură 
infracţională; dacă e un om bogat, atunci căutăm printre 
moştenitorii lui. Dar dacă nu ştim cine e omul... Atunci ne 
revine sarcina mult mai dificilă de a vâna printre cei înscrişi 
în cercul înconjurător un om care are un motiv să ucidă. 
Lăsându-le la o parte pe domnişoara Pebmarsh şi pe Sheila 
Webb, cine de acolo n-ar putea fi ceea ce pare să fie? 
Răspunsul e dezamăgitor. Cu excepţia domnului Ramsay 
care am înţeles că nu era ceea ce părea (aici se uită la mine 
şi am dat din cap), bona fides a tuturor era autentică. 

Bland era un bine cunoscut constructor local, Mecnaughton 
avusese o catedră la Cambridge, doamna Hemming era 
văduva unui funcţionar însărcinat cu licitaţiile locale, cei doi 
Waterhouse erau locuitori respectabili, stabiliţi de mult 
timp acolo. Aşa că ne întoarcem la domnul Curry. De unde 
venea? Ce l-a adus în Wilbraham Crescent 19? Iar aici, una 
din vecine, doamna Hemming, a făcut o remarcă foarte 
valoroasă. Când i s-a spus că mortul nu locuia la nr. 19, eaa 
spus: „Oh, înţeleg, a venit aici doar ca să fie omorât. Ce 
ciudat!” Ea avea darul, adesea posedat de cei care sunt 
prea preocupaţi de propriile lor gânduri ca să mai fie atenţi 
şi la ce spun alţii, de a intra în miezul problemei. Ea a 
rezumat întreaga crimă. Domnul Curry a venit în 
Wilbraham Crescent 19 ca să fie ucis. Era simplu ca bună 
ziua! 

— Remarca aia m-a izbit şi pe mine la vremea respectivă, 
am spus. 

Poirot nu-mi dădu nici o atenţie. 

— Dilly, dilly, dilly - vino şi fii omorât. Domnul Curry a 
venit... Şi a fost omorât. Dar asta n-a fost tot. Era important 


să nu fie identificat. Nu avea portofel, nici un act, eticheta 
croitorului era înlăturată de la haine. Dar asta nu era de 
ajuns. Cartea de vizită era doar o măsură temporară. Dacă 
identitatea omului trebuia ascunsă definitiv, trebuia să i se 
dea o falsă identitate. Eram sigur că mai devreme sau mai 
târziu avea să apară cineva care să-l recunoască în mod 
categoric şi cu asta basta. Un frate, o soră, o soţie. A fost o 
soţie. Doamna Rival... lar numele însuşi putea să fi stârnit 
suspiciuni. Există în Somerset un sat, am stat la nişte 
prieteni în apropiere, un sat numit Curry Rival. Numele au 
fost alese inconştient, fără a se şti de ce se legau cele două 
nume. Domnul Curry - doamna Rival... Până acum, planul 
era evident dar ce mă nedumerea pe mine era de ce 
criminalul era atât de sigur că nu o să existe o identificare 
reală. Dacă omul nu avea familie, există măcar 
proprietărese, servitori, asociaţi, parteneri de afaceri. Asta 
m-a condus la următoarea presupunere - dispariţia acestui 
om nu avea să fie cunoscută. Următoarea presupunere a 
fost că nu era englez, şi că doar se afla în vizită în această 
ţară. Asta ar explica de ce lucrările lui dentare nu 
corespund cu nici o înregistrare a vreunei lucrări dentare 
executate aici... Am început să am o imagine ceţoasă a 
victimei şi a criminalului. Nu mai mult de atât. Crima a fost 
bine plănuită şi inteligent săvârşită... Dar uite că am ajuns 
la acea fărâmă de curat ghinion pe care un criminal nu-l 
poate prevedea. 

— Şi care a fost ăsta? Întrebă Hardcastle. În mod 
neaşteptat, Poirot îşi zvârli capul pe spate şi începu să 
recite. 

„Din lipsa unei caiele s-a pierdut potcoava, Din lipsa unei 
potcoave s-a pierdut calul, Din lipsa unui cal s-a pierdut 
bătălia, Din lipsa unei bătălii s-a pierdut regatul, Şi toate 
din lipsa unei caiele de la potcoave unui cal.” 

Se aplecă în faţă. 

— Mulţi oameni puteau să-l fi ucis pe domnul Curry. Dar 
numai o singură persoană putea s-o ucidă, sau putea avea 


motiv s-o ucidă pe Edna Brent. 

Ne-am holbat amândoi la el. 

— Să analizăm Biroul de Secretariat Cavendish. Opt fete 
lucrează acolo. Pe nouă septembrie, patru din aceste fete 
aveau sarcini de serviciu la o oarecare distanţă de acolo, şi 
masa le-a fost oferită de clienţii la care se duseseră. Erau 
cele patru care în mod normal îşi luau pauza de masă în 
prima etapă, adică la 12:30 la 1:30. Celelalte patru, Sheila 
Webb, Edna Brent şi alte două, Maureen şi Janet, luau masa 
în tura a doua, de la 1:30 la 2:30. Dar în ziua aceea Edna 
Brent a avut un mic accident la foarte scurt timp după cea 
părăsit biroul. Şi-a rupt tocul de la pantof într-un grătar. Nu 
putea să meargă aşa. Şi-a cumpărat nişte cornuri şi s-a 
întors la birou... 

Poirot ridică un deget mustrător spre noi. 

— Ni se spusese că Edna Brent era preocupată de ceva. A 
încercat să stea de vorbă cu Sheila Webb în afara biroului, 
dar n-a reuşit. S-a presupus că acel ceva era legat de Sheila 
Webb, dar nu există nici o dovadă în privinţa asta. Se putea 
doar să fi vrut să se consulte cu Sheila Webb în legătură cu 
ceva care o nedumerea... Dar dacă e aşa, un lucru era clar. 
Vroia să stea de vorbă cu Sheila Webb departe de birou... 
Cuvintele pe care i le-a spus poliţistului la anchetă sunt 
singurul indiciu pe care îl avem privitor la ceea ce o 
preocupa. A spus ceva de genul: „Nu văd cum poate să fi 
fost adevărat ce a spus ea.” În acea dimineaţă depuseseră 
mărturie trei femei. Edna putea să se fi referit la 
domnişoara Pebmarsh. Sau putea, aşa cum s-a şi presupus, 
să se fi referit la Sheila Webb. Dar există şi o a treia 
posibilitate - ea putea să se fi referit la domnişoara 
Martindale. 

— Domnişoara Martindale? Dar mărturia ei nu a durat 
decât câteva minute. 

— Exact. A constat doar în telefonul pe care-l primise, 
presupus a fi din partea domnişoarei Pebmarsh. 


— Vrei să spui că Edna ştia că nu a fost din partea 
domnişoarei Pebmarsh? 

— Eu cred că a fost şi mai simplu. Sugerez că n-a existat 
nici un apel telefonic. 

Continuă: 

— Edna şi-a rupt tocul. Grătarul era foarte aproape de 
birou. Ea s-a întors la birou. Dar domnişoara Martindale, 
din biroul ei particular, nu ştia că Edna se întorsese. Din 
câte ştia ea, în afară de ea nu mai era nimeni la birou. Nu 
trebuia decât să spună că primise un telefon la 1:49. La 
început Edna nu vede semnificaţia a ceea ce ştie. Sheila e 
chemată la domnişoara Martindale şi i se spune să plece la 
o programare. Cum şi când s-a făcut acea programare nui 
se spune Ednei. Vestea crimei se răspândeşte şi puţin câte 
puţin povestea capătă contur. Domnişoara Pebmarsh a 
sunat şi a cerut să-i fie trimisă Sheila Webb. Dar 
domnişoara Pebmarsh spune că nu ea a sunat. Se spune că 
apelul telefonic a fost făcut la două fără zece. Dar Edna ştie 
că nu putea fi adevărat. La ora aceea nu s-a primit nici un 
telefon. Domnişoara Martindale trebuie să fi făcut o 
greşeală... Dar domnişoara Martindale nu face niciodată 
greşeli. Cu cât se gândeşte Edna mai mult la asta, cu atât e 
mai nedumerită. 

Trebuie s-o întrebe pe Sheila despre asta. Sheila trebuie 
să ştie să-i răspundă... Şi apoi vine ancheta, şi toate fetele 
merg la ea. Domnişoara Martindale îşi repetă povestea cu 
apelul telefonic, iar acum Edna ştie sigur că acea mărturie, 
pe care a depus-o domnişoara Martindale, cu atâta claritate 
şi precizie cu privire la ora exactă, este neadevărată. În acel 
moment a cerut să discute cu inspectorul. Cred că, 
probabil, părăsind sala tribunalului o dată cu toată 
mulţimea aceea, domnişoara Martindale a auzit-o pe Edna 
cerând asta. Până atunci poate că le auzise pe fete 
tachinând-o pe Edna în legătură cu tocul ei, fără să-şi dea 
seama, însă, ce implica asta. Oricum, a urmărit-o pe fată 


până în Wilbraham Crescent. De ce s-o fi dus Edna acolo, 
mă întreb? 

— Doar ca să caşte gura la locul unde s-a petrecut crima, 
cred, spuse Hardcastle cu un oftat. Multă lume a făcut-o. 

— Da, asta e destul de adevărat. Probabil domnişoara 
Martindale stă de vorbă cu ea, merg împreună pe stradă şi 
hop, Edna îi trânteşte întrebarea. Domnişoara Martindale 
acţionează repede. Sunt chiar lângă cabina telefonică. Ea 
spune: „lreaba asta e foarte importantă. Trebuie să suni 
imediat la poliţie. Numărul secţiei de poliţie este aşa şi aşa. 
Sună şi spune-le că venim amândouă acum acolo. Pentru 
Edna, a face ce i se spune e a doua natură. Intră, apucă 
receptorul, iar domnişoara Martindale intră după ea, trage 
de eşarfa pe care o purta fata la gât şi o strangulează. 

— Şi nimeni n-a văzut asta? 

Poirot ridică din umeri. 

— Putea s-o facă, dar n-am făcut-o! Era ora unu. Vremea 
mesei. lar cei care se aflau pe stradă erau ocupați să se uite 
la numărul 19. A fost un risc asumat cu îndrăzneală de o 
femeie îndrăzneață şi lipsită de scrupule. 

Hardcastle clătină din cap cu îndoială. 

— Domnişoara Martindale? Dar nu văd cum a fost posibil 
să intre ea în povestea asta. 

— Nu. La început nu vezi. Dar din moment ce, fără 
îndoială, domnişoara Martindale a omorât-o pe Edna... Oh, 
da, numai ea putea s-o omoare pe Edna, atunci trebuie să 
fie amestecată în asta. Încep să bănuiesc că în domnişoara 
Martindale o avem pe lady Macbeth a crimei, o femeie 
nemiloasă şi lipsită de imaginaţie. 

— Lipsită de imaginaţie? Se miră Hardcastle. 

— Oh, da, total lipsită de imaginaţie. Dar foarte eficientă. 
O bună planificatoare. 

— Dar de ce? Unde-i motivul? 

Hercule Poirot se uită la mine şi flutură un deget. 

— Deci conversațiile cu vecinii nu ţi-au fost de nici un folos, 
eh? Am descoperit o propoziţie extrem de elocventă. Îţi 


aminteşti că, după ce a vorbit despre viaţa în străinătate, 
doamna Bland a spus că ei îi place să trăiască în Crowdean 
pentru că are o soră aici? Dar nu era de aşteptat ca doamna 
Bland să aibă o soră. Ea moştenise o mare avere cu un an în 
urmă de la un unchi din Canada tocmai pentru că era 
singura supraviețuitoare din familie. 

Hardcastle se învioră brusc. 

— Aşadar dumneavoastră credeţi... 

Poirot se lăsă pe spate în fotoliu şi îşi împreună vârfurile 
degetelor. Închise ochii pe jumătate şi glăsui visător: 

— Să spunem că sunteţi un om, un om foarte obişnuit şi nu 
cu prea multe scrupule, aflat în greutăţi financiare. Într-o zi 
soseşte de la o firmă de avocaţi o scrisoare în care se spune 
că soţia dumneavoastră a moştenit o mare avere de la un 
unchi din Canada. Scrisoarea îi este adresată doamnei 
Bland, iar singura dificultate este că doamna Bland care o 
primeşte nu e doamna Bland, adevărata destinatară a 
scrisorii. 

— Ea este a doua soţie, nu prima. Imaginaţi-vă ciuda! 
Furia! Şi atunci apare o idee. Cine are să ştie câănue 
doamna Bland, beneficiara de drept a scrisorii? Nimeni din 
Crowdean nu ştie că Bland a mai fost însurat. Prima lui 
căsătorie a avut loc cu ani în urmă, în timpul războiului, 
când era peste ocean. Este de presupus că prima lui soţie a 
murit la scurt timp după aceea, iar el s-a recăsătorit 
aproape imediat. Are certificatul de căsătorie original, 
diferite documente de familie, fotografii ale rudelor din 
Canada acum moarte... Totul va merge strună. Oricum, 
merită să rişti. Riscă şi le merge. Formalităţile legale sunt 
încheiate. Şi iată-i pe soţii Bland bogaţi şi prosperi, scăpaţi 
de necazuri financiare... Şi atunci, un an mai târziu, se 
întâmplă ceva. Ce se întâmplă? Ipoteza mea este că cineva 
din Canada venea în această ţară, şi că acest cineva o 
cunoscuse pe prima doamnă Bland destul de bine ca să nu 
poată fi păcălit de o substituire de persoană. Se poate să fi 
fost un membru în vârstă al firmei de avocaţi ai familiei, sau 


un prieten apropiat al familiei... Dar oricine era, el avea să 
ştie. Probabil că s-au gândit la diferite mijloace de a evita 
întâlnirea. Starea sănătăţii doamnei Bland, sau că era 
plecată în străinătate, dar orice de genul ăsta n-ar fi făcut 
decât să stârnească bănuieli. Vizitatorul ar fi insistat s-o 
vadă pe femeia pe care venise s-o vadă... 

— Şi aşa... Crima? 

— Da. Iar aici, îmi imaginez, spiritul întreprinzător a fost 
sora doamnei Bland. Ea a gândit şi a schiţat întregul plan. 

— O luaţi de bună că domnişoara Martindale şi doamna 
Bland sunt surori? 

— Este singura cale care face ca lucrurile să aibă logică. 

— Doamna Bland chiar îmi amintea de cineva când am 
văzut-o, spuse Hardcastle. Au un fel de a fi foarte diferit... 
Dar, e adevărat, există o asemănare. Cum sperau s-o scoată 
la capăt cu asta? Omul avea să fie dat dispărut. S-ar fi făcut 
cercetări... 

— Dacă acest om călătorea în străinătate, probabil de 
plăcere nu în interes de afaceri, programul lui avea să fie 
vag. O scrisoare dintr-un loc... o ilustrată din altul... ar fi 
trecut ceva timp până când lumea ar fi început să se întrebe 
de ce nu mai auzise nimic despre el. Dar atunci, cine ar fi 
făcut vreo legătură între un om identificat şi îngropat ca 
Harry Castleton şi un bogat vizitator canadian care nici 
măcar nu fusese văzut prin părţile astea? Dacă eu aş fi fost 
criminalul, aş fi plecat într-o călătorie de o zi în Franţa sau 
Belgia şi m-aş fi descotorosit de paşaportul mortului într-un 
tren sau un tramvai astfel încât cercetările ar fi avut loc în 
altă ţară. 

M-am mişcat fără să vreau şi ochii lui Poirot poposiră 
asupra mea. 

— Da? A întrebat. 

— Bland mi-a pomenit că de curând a fost într-o excursie 
de-o zi la Boulogne... cu o blondă, am înţeles... 

— Ceea ce ar face ca lucrurile să pară fireşti. Fără îndoială 
că are obiceiul ăsta. 


— Asta este totuşi o presupunere, spuse Hardcastle. 

— Dar se poate cerceta, spuse Poirot. 

Luă o foaie de hârtie cu antetul hotelului şi i-o înmână lui 
Hardcastle. 

— Dacă îi veţi scrie domnului Enderby la Ennismore 
Gardens, S. W. 7, el mi-a promis că va face anumite 
cercetări în Canada. Este un renumit avocat internaţional. 

— Şi cum e cu afacerea cu ceasurile? 

— Oh! Ceasurile. Faimoasele ceasuri! Poirot zâmbi. Cred 
că veţi descoperi că responsabilă cu ele este domnişoara 
Martindale. Cum crima a fost o crimă simplă, cum spuneam, 
trebuia făcută să pară fantastică. Acel ceas cu Rosemary pe 
el pe care Sheila Webb l-a luat să-l dea la reparat. Nu 
cumva l-a rătăcit Sheila prin Biroul de Secretariat 
Cavendish? Nu cumva domnişoara Martindale şi-a fondat 
toată fantasmagoria pornind de la el şi datorită lui a fost 
aleasă Sheila Webb să descopere cadavrul? 

Hardcastle izbucni. 

— Şi mai spuneţi că femeia-asta e lipsită de imaginaţie? 
Când ea a copt toate astea? 

— Nu le-a copt ea. Asta-i partea interesantă. loate erau 
acolo... Aşteptând-o. Dintr-un bun început am detectat un 
şablon - un şablon pe care îl cunoşteam. Un şablon familiar 
pentru că tocmai citisem despre asemenea şabloane. Am 
fost foarte norocos. După cum poate să confirme şi Colin, 
săptămâna asta am participat la o licitaţie de manuscrise 
ale unor autori. Printre ele erau şi câteva ale lui Garry 
Gregorson. N-aş fi îndrăznit să sper. Dar norocul a fost de 
partea mea. Uite... Ca un scamator, scoase din sertarul 
biroului două caiete groase, ponosite. Totul este aici! 
Printre multele intrigi de cărţi pe care plănuia să le scrie. 
Nu a trăit s-o scrie pe asta, dar domnişoara Martindale, 
care a fost secretara lui, ştia totul despre ea. N-a făcut 
decât s-o adapteze la scopurile ei. 

— Dar ceasurile trebuie să fi avut iniţial o menire... În 
intriga lui Gregson, adică. 


— Oh, da. Ceasurile lui erau puse la cinci şi un minut, cinci 
şi patru minute şi cinci şi şapte minute. Asta era combinaţia 
unui seif, 515457. Seiful era ascuns în spatele unui tablou 
reprezentând-o pe Mona Lisa. În seif, continuă Poirot cu 
dezgust, erau bijuteriile coroanei familiei regale ruseşti. Un 
tas de betisese, toată treaba! Oh, da, i-a picat numai bine 
domnişoarei Martindale. Ea a ales, doar personajele locale 
şi a adaptat povestea ca să se potrivească. Toate acele 
indicii ameţitoare aveau să conducă... Unde? Exact nicăieri! 
Ah, da, o femeie eficientă. Te întrebi... Gregson i-a lăsat o 
moştenire, nu-i aşa? Oare cum şi din ce a murit? 

Hardcastle refuză să se arate interesat de trecut, înhăţă 
manuscrisele şi foaia de hârtie cu antetul hotelului, pe care 
o ţineam în mână. Timp de câteva minute mă uitasem lung 
la ea, fascinat. Hardcastle mâzgălise adresa lui Enderby 
fără să-şi dea osteneala să întoarcă foaia ca lumea. Adresa 
hotelului era în colţul din stânga jos, cu fundul în sus. 

Uitându-mă lung la foaie, mi-am dat seama ce prost 
fusesem. 

— Ei bine, vă mulţumesc, monsieur Poirot. Cu siguranţă 
ne-aţi dat ceva la care să ne gândim. Dacă iese ceva din 
asta... 

— Sunt cât se poate de încântat să fi fost de vreun ajutor. 

Poirot o făcea pe modestul. 

— Va trebui să verific anumite lucruri... 

— Normal... Normal... 

Îşi luară la revedere şi Hardcastle plecă. 

Poirot îşi îndreptă atenţia către mine. Ridică din 
sprâncene. 

— Eh bien, ce te roade, dacă-mi este permis să întreb? 
Arăţi ca un om care a văzut o stafie. 

— Am văzut cât de prost am fost. 

— Aha. Ei bine, asta ni se întâmplă multora dintre noi. 

Dar probabil nu lui Hercule Poirot! Trebuia să-l atac. 

— Un singur lucru spune-mi, Poirot. De ce dacă, aşa cum 
spuneai, puteai face toate astea stând în fotoliu dumitale 


din Londra şi puteai să ne faci pe mine şi pe Dick 
Hardcastle să venim acolo, la dumneata, de ce ai mai venit 
aici? 

— 'Ţi-am spus, mi se redecora apartamentul. 

— ȚŢi s-ar fi închiriat un alt apartament. Sau te puteai duce 
la Ritz, unde ai fi stat mai confortabil decât la Curlew Hotel. 

— Categoric! Cafeaua de aici, mon ami, cafeaua de aici! 

— Ei bine, atunci, de ce? 

Poirot izbucni mânios. 

— Eh bien, din moment ce eşti prea prost să ghiceşti, am 
să-ţi spun! Sunt om, nu-i aşa? Pot fi şi maşinărie dacă e 
nevoie. Pot să stau tolănit şi să gândesc. Pot rezolva aşa 
problema. Dar sunt om. lar problemele privesc fiinţele 
omeneşti. 

— Şi? 

— Explicaţia este la fel de simplă ca şi crima. Am venit din 
curiozitate omenească, spuse Hercule Poirot, cu o tentativă 
de demnitate. 

Capitolul XXIX 

O dată în plus mă aflam în Wilbraham Crescent. 

M-am oprit în faţa porţii casei cu numărul 19. De data asta 
nimeni nu mai ieşi afară ţipând. Casa era îngrijită şi 
paşnică. 

M-am dus spre uşa din faţă şi am sunat. 

Mi-a deschis domnişoara Millicent Pebmarsh. 

— Sunt Colin Lamb, am spus. Pot să intru şi să discut cu 
dumneavoastră? 

— Bine-nţeles. 

Mă conduse în camera de zi. 

— Se pare că v-aţi petrecut o mulţime de timp pe aici pe la 
noi, domnule Lamb. Am înţeles că nu aveaţi legătură cu 
poliţia locală... 

— Aţi înţeles bine. Cred că aţi ştiut exact cine sunt din 
chiar prima zi când aţi vorbit cu mine. 

— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi cu asta. 


— Am fost extrem de nătărău, domnişoară Pebmarsh. Am 
venit în acest loc să vă caut pe dumneavoastră. V-am găsit 
din prima zi... Şi n-am ştiut că vă găsisem! 

— E posibil să vă fi tulburat crima. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... De asemenea, am fost 
suficient de prost să mă uit invers la o foaie de hârtie. 

— Şi ce vreţi să spuneţi cu toate astea? 

— Doar că jocul s-a sfârşit, domnişoară Pebmarsh. Am 
descoperit cartierul general unde se plănuieşte totul, 
înregistrările şi informaţiile necesare sunt păstrate de 
dumneavoastră în sistemul Braille. Informaţiile obţinute de 
Larkin la Portlebury vă erau transmise dumneavoastră. De 
aici ajungeu la destinaţia lor prin intermediul lui Ramsay. 
Când era nevoie, Ramsay venea la dumneavoastră noaptea, 
prin grădină. Într-o zi, i-a căzut o monedă cehă în grădina 
dumneavoastră... 

— Asta a fost o neglijenţă din partea lui. 

— Toţi suntem neglijenţi într-un moment sau altul. 
Acoperirea dumneavoastră este foarte bună. Sunteţi oarbă, 
lucraţi la un institut pentru copii handicapaţi, păstraţi în 
casă cărţi pentru copii în Braille, ceea ce e foarte firesc... 
Sunteţi o femeie cu o inteligenţă şi o personalitate 
neobişnuite. Nu ştiu care e forţa care vă animă... 

— Să spunem, dacă va place, că sunt o femeie care m-am 
consacrat unei cauze. 

— Da. Mă gândeam că ar fi asta. 

M-am uitat la ceas. 

— Aveţi două ore, domnişoara Pebmarsh. În două ore, 
membrii unei echipe speciale vor veni aici şi... 

— Nu vă înţeleg. De ce aţi venit aici înaintea oamenilor 
dumneavoastră ca să-mi daţi ceea ce pare un preaviz... 

— Este un preaviz. Am venit aici singur şi am să rămân aici 
până sosesc oamenii mei, ca să am grijă ca nimic să nu 
părăsească această casă... cu o excepţie. Această excepţie 
sunteţi dumneavoastră. Aveţi un avans de două ore dacă 
alegeţi să plecaţi. 


— Dar de ce? De ce? 

— Pentru că eu cred că există o şansă că aţi putea în scurt 
timp să-mi deveniți soacră... S-ar putea să mă înşel total. 

Se lăsă tăcere. Millicent Pebmarsh se ridică şi se duse la 
fereastră. Nu-mi luam ochii de la ea. Nu-mi făceam nici o 
iluzie în privinţa lui Millicent Pebmarsh. Era oarbă, dar 
chiar şi o oarbă te poate prinde dacă nu eşti în gardă. 
Faptul că era oarbă n-ar fi fost un handicap pentru ea o 
dată ce ar fi prins ocazia să-mi proptească un revolver în 
spate. 

Spuse liniştită. 

— N-am să vă spun dacă aveţi dreptate sau vă înşelaţi. Ce 
vă face să credeţi că... Că ar putea fi aşa? 

— Ochii. 

— Dar noi nu semănăm la caracter. 

— Nu. 

Vorbi aproape sfidător. 

— Am făcut ce-a fost cel mai bine pentru ea. 

— Asta-i o problemă de interpretare. La dumneavoastră pe 
primul loc a stat cauza. 

— Trebuia s-o fac. 

— Nu sunt de acord. 

Din nou se lăsă tăcerea. Apoi am întrebat: 

— Aţi ştiut cine era... În ziua aceea? 

— Nu până când i-am auzit numele... M-am informat 
continuu despre ea... Mereu. 

— N-aţi fost niciodată atât de lipsită de inimă cum v-ar fi 
plăcut să fiţi. 

— Nu vorbiţi prostii. 

M-am uitat din nou la ceas. 

— Timpul trece, am spus. 

Se întoarse de la fereastră şi se duse la birou. 

— Am aici o fotografie a ei... De când era copil... 

Am fost în spatele ei când a tras sertarul. Nu era un 
revolver. Era un cuţit delicat şi foarte mortal. 

Mi-am încleştat mâna pe a ei şi i l-am luat. 


— Oi fi eu moale, dar nu sunt prost, am spus. 

Bâjbâi după un scaun şi se aşeză. Nu trăda absolut nici o 
emoție. 

— N-am să profit de oferta dumneavoastră. La ce-ar folosi? 
Am să rămân aici până... Vor veni. Întotdeauna există 
prilejuri... Chiar şi în închisoare. 

— De îndoctrinare, adică? 

— Puteţi să-i spuneţi şi aşa. 

Stăteam acolo, ostili unul faţă de celălalt, dar cu 
înţelegere. 

— Am demisionat din contraspionaj, i-am spus. Am de 
gând să mă întorc la vechea mea meserie - biologia marină. 
Se eliberează un post la o universitate din Australia. 

— Cred că sunteţi înţelept. Nu aveţi ce se cere în meseria 
asta. Sunteţi ca tatăl lui Rosemary. El n-a putut înţelege 
dictonul lui Lenin: „Afară cu moliciunea!” 

M-am gândit la cuvintele lui Poirot. 

— Sunt mulţumit că sunt om... 

Stăteam acolo, tăcuţi, fiecare convins că punctul lui de 
vedere era cel corect. 

Scrisoare de la Inspectorul detectiv Hardcastle către 
monsieur Hercule Poirot. 

Dragă monsieur Poirot, Suntem acum în posesia unor 
anumite fapte şi mă gândesc că poate vă interesează să 
auziţi despre ele. 

Un anume domn Quentin Duguesclin din Quebec a părăsit 
în urmă cu patru săptămâni Canada cu destinaţia Europa. 
Nu are nici o rudă apropiată şi planurile lui de întoarcere 
erau nedefinite. Paşaportul lui a fost găsit de proprietarul 
unui mic restaurant din Boulogne care l-a predat poliţiei. 
Până acum nu a fost revendicat. 

Domnul Duguesclin era prieten de-o viaţă cu familia 
Montresor din Quebec. Capul acelei familii, domnul Henry 
Montresor, mort în urmă cu optsprezece luni, şi-a lăsat 
considerabila avere singurei sale rude în viaţă, nepoatei 
Valerie, descrisă ca soţie a lui Josaiah Bland din Portlebury, 


Anglia. O foarte reputată firmă de avocaţi din Londra a 
acţionat pentru executorii canadieni. Toate legăturile dintre 
doamna Bland şi familia ei din Canada au încetat o dată cu 
căsătoria ei, cu care familia ei n-a fost de acord. Domnul 
Duguesclin i-a menţionat unuia din prietenii săi că 
intenţiona să facă vizită familiei Bland în timp ce era în 
Anglia, deoarece întotdeauna ţinuse la Valerie. 

Cadavrul identificat până acum ca fiind al lui Harry 
Castleton a fost identificat categoric ca Quentin Duguesclin. 

Într-un colţ al curţii lui Bland au fost găsite ascunse 
anumite scânduri. Deşi vopsite în grabă, experţii au 
descifrat clar cuvintele SNOWFLAKE LAUNDRY. 

Nu vă mai deranjez cu detaliile minore, dar procurorul 
public consideră ca sigură arestarea lui Josaiah Bland. 
După cum aţi presupus, domnişoara Martindale şi doamna 
Bland sunt surori, dar deşi sunt de acord cu opinia 
dumneavoastră privind participarea ei la aceste crime, o 
mărturie satisfăcătoare va fi greu de obţinut. Este fără doar 
şi poate o femeie foarte isteaţă. 

Îmi pun totuşi speranţa în doamnă Bland. Ea e genul, de 
femeie care dezertează. 

Moartea primei doamne Bland în timpul unui atac inamic 
în Franţa, şi a doua lui căsătorie cu Hilda Martindale, tot în 
Franţa, pot fi uşor de stabilit, cred. 

A fost o mare plăcere să vă cunosc şi trebuie să vă 
mulţumesc pentru sugestiile utile pe care mi le-aţi dat. Sper 
că redecorarea apartamentului dumneavoastră din Londra 
a fost satisfăcătoare. 

Al dumneavoastră sincer, Richard Hardcastle 

O altă scrisoare de la R. H. Către H. P, Veşti bune! Nevasta 
lui Bland a cedat! A recunoscut toată treaba! Dă vina în 
întregime pe sora şi pe bărbatul ei. Ea n-a înţeles niciodată 
ce intenționau să facă decât când a fost prea târziu! A 
crezut că ei aveau de gând doar să-l drogheze astfel încât 
să nu-şi dea seama că nu ea era femeia care trebuia! O 


poveste acceptabilă! Dar eu aş spune că e destul de 
adevărat că nu ea a fost autoarea propunerii. 

Vânzătorii din Portobello Market au identificat-o pe 
domnişoara Martindale ca fiind doamna „americancă” ce a 
cumpărat două din ceasuri. 

Doamna Mcnaughton spune acum că l-a văzut pe 
Dugusclin în duba lui Bland când acesta intra în garajul său. 
Oare chiar l-a văzut? 

Prietenul nostru Colin s-a însurat cu fata aceea. După 
părerea mea, e nebun. Toate cele bune. 

Al dumneavoastră, Richard Hardcastle 


SFÂRŞIT