Agatha Christie — Crima La Vicariat

Planul C 







DOAMNEI 
LESTRANGE 







PRICE I 
RIDLEY în. 


CÂMPURI 





CASA LUI 
LAURENCE 
REDDINGS 


Agatha Christie 


Crimă la vicariat 


Capitolul | 
Nu eram sigur de unde ar trebui începută această poveste, 
dar, în cele din urmă, m-am hotărât asupra unei scene 
petrecute într-o miercuri, la vicariat, pe când ne luam 
dejunul. Cu toate că, în linii mari, discuţia nu este relevantă 
pentru chestiunea de faţă, a inclus totuşi câteva momente 
care au influenţat evenimentele ulterioare. 

Tocmai terminasem de tăiat în felii o bucată de carne de 
vită fiartă (că veni vorba, era extrem de tare); aşezându-mă 
la loc pe scaun, am emis ipoteza, foarte nelalocul ei pentru 
un om înveşmântat în haina preoțească, cum că, dacă se 
găsea cineva să-l ucidă pe colonelul Protheroe, această 
persoană putea face un mare bine umanităţii. Pe dată, 
tânărul meu nepot, Dennis, mi-a replicat: 

— Când moşul o să fie găsit zăcând într-o baltă de sânge, o 
să ne aducem aminte de ce-ai spus şi asta va fi rău pentru 
dumneata. Mary o să depună şi mărturie, nu-i aşa, Mary? O 
să povestească în amănunt cum fluturai cuțitul de tăiat 
carne, cu gesturi amenințătoare. 

Mary este fată în casă la vicariat, dar numai ca o scurtă 
oprire din drumul care s-o ducă spre un serviciu mai bun şi 
mai bine plătit. Auzind ce se vorbea, ea s-a mulţumit să 
spună, cu o voce foarte răsunătoare şi seacă: 

— Legumele! 

Apoi, cu un gest feroce, a trântit un platou pe masă, în faţa 
lui Dennis. 

— Aşa de rău ţi-a mers cu colonelul? M-a întrebat soţia 
mea, pe un ton milos. N-am putut să-i răspund imediat, 


fiindcă Mary, după ce aşezase legumele pe masă, cu un 
zgomot ca de tunet, mi-a vârât sub nas un platou cu găluşti 
absolut dezgustătoare de apoase ce erau. Am refuzat-o 
politicos, iar ea a lăsat platoul pe masă, cu gesturi bruşte, şi 
a ieşit. 

— Păcat că sunt aşa o proastă gospodină, s-a auzit glasul 
soţiei mele, cu o nuanţă sinceră de regret. 

M-am simţit înclinat să-i dau dreptate. Pe soţia mea o 
cheamă Griselda - nume foarte potrivit pentru o soţie de 
preot. Numai că potrivelile se termina aici. Spre exemplu, 
ea nu este deloc blajină. Am crezut dintotdeauna că un om 
al bisericii nu trebuie să se însoare. Nici acum nu-mi dau 
seama ce m-a făcut s-o implor pe Griselda să mă ia de 
bărbat, la numai douăzeci şi patru de ore după ce-o 
cunoscusem. Am spus mereu sus şi tare că însurătoarea 
este o problema foarte serioasă şi că nimeni nu trebuie să 
facă acest pas fără să-l cântărească îndelung înainte, şi că 
lucrul cel mai important este potriveala gusturilor şi a 
stilului de viaţă. Griselda este cu aproape douăzeci de ani 
mai tânără ca mine, îţi ia minţile de drăguță ce e, dar mai e 
şi complet incapabilă de a lua lucrurile în serios. Nu se 
pricepe la nimic, iar traiul alături de ea este un mare efort. 
După cum se poartă, s-ar zice că parohia mea este o uriaşă 
farsă, pusă la cale numai pentru distracţia ei. Am încercat s- 
o educ şi am eşuat. Sunt mai convins ca niciodată că, pentru 
un cleric, celibatul este situaţia cea mai potrivită. l-am spus 
asta şi Griseldei, pe ocolite, de mai multe ori, dar ea s-a 
mulţumit, de fiecare dată, să râdă. 

— Scumpa mea, i-am spus atunci, dacă ai încerca să ai 
puţină grijă... 

— Uneori, am, mi-a răspuns Griselda. Însă, una peste alta, 
am impresia că lucrurile merg şi mai rău, atunci când mă 
străduiesc să mă ocup eu însămi. E limpede că nu sunt 
făcută pentru gospodărie. Mi se pare că e mai bine să las 
totul pe seama lui Mary şi să mă consolez cu ideea că mă 


voi simţi stingherită şi că voi avea la masă numai feluri 
proaste. 

— Şi cu soţul tău cum rămâne, iubito? Am întrebat-o eu, cu 
reproş, după care, păcătuind ca diavolul care cita din 
Sfânta Scriptură pentru a-şi atinge scopurile, am continuat: 
„Şi să se ocupe ea de cele ce ţin de gospodărie.” 

— Ia gândeşte-te cât eşti de norocos că nu ai ajuns în 
situaţia de-a fi sfâşiat de lei, m-a întrerupt pe dată Griselda. 
Sau ars pe rug. Mâncarea proastă, praful şi viespile moarte 
nu sunt un motiv de supărare şi agitaţie. Mai povesteşte-mi 
de colonelul Protheroe. Un noroc au avut şi primii creştini - 
pe atunci nu existau epitropi pe lângă biserici. 

— Ce bătrân brutal, arţăgos şi plin de el, a intervenit 
Dennis. Nu mă mir că prima soţie şi-a luat lumea în cap. 

— Păi, ce altceva putea să facă? S-a întrebat soţia mea. 

— Griselda, i-am spus eu aspru, te rog să nu mai vorbeşti 
aşa. 

— Hai, iubitule, mi-a răspuns, cu multă afecţiune, 
povesteşte-mi. De data asta, ce-a mai fost? Tot domnul 
Hawes, care face plecăciuni, dă din cap şi se închină tot 
timpul? 

Hawes este noul diacon - sosit de curând la noi. Nu 
trecuseră pe atunci decât vreo trei săptămâni de când 
apăruse. E un om foarte bisericos şi ţine post în fiecare 
vineri. lar colonelul Protheroe era foarte pornit împotriva 
ceremoniilor de orice fel. 

— Nu, de data asta nu. A mai zis câte ceva, dar numai în 
treacăt. De data asta, totul a pornit de la doamna Price 
Ridley şi de la bancnota ei nenorocită de-o liră. 

Doamna Price Ridley face parte din parohia mea şi este o 
persoană foarte cucernică. În ziua când comemora moartea 
fiului ei, venise la slujba de dimineaţă şi pusese o bancnotă 
de o liră în cutia milei. Ceva mai târziu, citind lista 
colectelor, constatase, îndurerată, că suma cea mai mare 
pomenită acolo era de zece şilingi. Mi se plânsese şi mie, iar 


eu îi răspunsesem, cu mult bun-simţ, că făcuse, pesemne, o 
confuzie. 

— Cu toţii îmbătrânim, îi spusesem eu, încercând să închei 
discuţia cu tact. Trebuie să plătim preţul anilor care ni se 
adună în spate. 

Ce să zic? Ciudat, dar vorbele mele nu făcuseră decât s-o 
irite şi mai tare. După ce-mi trântise în faţă că totul i se 
părea foarte straniu şi că era uimită de reacţia mea, plecase 
val-vârtej şi, cred eu, se dusese drept la colonelul Protheroe 
- genul de om căruia îi place să facă scandal cu fiecare 
prilej care i se oferă. Şi asta făcuse şi atunci. De un lucru 
îmi pare rău - că se nimerise să fie într-o miercuri. 
Miercurea dimineaţă trebuie să ţin lecţii la şcoala parohială, 
iar asta mă face să fiu foarte nervos şi tulburat, întreaga zi. 

— La urma urmei, trebuie să se distreze şi el puţin, a zis 
soţia mea, de parcă încerca să rezume totul dintr-o 
perspectivă nepărtinitoare. Pe el, nimeni nu-l măguleşte, 
nimeni nu-i spune „dragă domnule vicar”, lui nimeni nu-i 
brodează papuci din aceia de casă, oribili, şi nimeni nu-i dă 
şosete în dar, când vine Crăciunul. Şi nevastă-sa şi fiică-sa s- 
au săturat de el până peste cap. Pesemne că-i place să se 
creadă şi el important, măcar într-o privinţă. 

— Bine, dar n-ar trebui să fie aşa de agresiv, am replicat 
eu, destul de iritat. Cred că nici nu şi-a dat bine seama de 
ceea ce spunea. Vrea să verifice toate registrele bisericii, ca 
să nu existe vreo delapidare. Chiar aşa s-a exprimat, 
„delapidare”! Ce-o fi crezând, că am început să fur din banii 
bisericii? 

— Pe tine n-are cine să te bănuiască, dragule, mi-a 
răspuns Griselda. Toată lumea ştie că eşti demn de 
încredere... Ceea ce, la urma urmei, este un prilej minunat. 
Ştii ce mi-aş dori? Să iei câte ceva din fondurile S.P G. (1) 
Niciodată nu mi-au plăcut misionarii, nu pot să-i suport. 

Aş fi vrut s-o dojenesc pentru ceea ce auzisem, dar tocmai 
atunci a intrat Mary, aducând o budincă de orez, nu tocmai 
coaptă. Am încercat să protestez slab, dar Griselda a spus 


că japonezii nu mănâncă orezul decât aşa, pe jumătate 
făcut, şi că tocmai de-asta sunt aşa de inteligenţi. 

— Ba chiar aş spune că dacă ai mânca o budincă la fel ca 
asta, în fiecare zi, până duminică, ai ajunge să ţii o predică 
minunată. 

— Doamne fereşte, m-am înfiorat eu, apoi mi-am continuat 
vorba: Protheroe vine încoace mâine-seară ca să ne uităm 
împreună în registre, aşa că astăzi trebuie să-mi sfârşesc 
discursul pentru C. E. M. S. (2) Am căutat nişte referinţe în 
Realitatea canonicului Shirley, şi m-am lăsat prins de ea în 
aşa măsură că n-am lucrat cât mi-aş fi dorit. Tu ce faci 
după-amiază, Griselda? 

— Îmi fac datoria, ca orice soţie bună de vicar. La patru şi 
jumătate - ceai şi bârfă. 

— Şi cine o să vină? 

Cu o sclipire de virtute pe chip, Griselda a început să 
numere pe degete: 

— Doamna Price Ridley, domnişoara Wetherby, domnişoara 
Hartnell şi înfricoşătoarea Miss Marple. 

— Mie, unuia, Miss Marple îmi place, am comentat. Măcar 
are simţul umorului. 

— Dintre toate scorpiile din sat, ea e cea mai rea, s-a opus 
Griselda. Ştie tot ce mişcă şi trage cele mai îngrozitoare 
concluzii. 

După cum am mai spus, Griselda e mult mai tânără ca 
mine. Eu, la vârsta mea, am ajuns să recunosc că ideile cele 
mai groaznice sunt, în general, adevărate. 

— Ei, de la mine să nu te aştepţi să particip la ceaiul tău, 
Griselda, a spus Dennis. 

— Bestie! 

— Păi, ce să zic, astăzi chiar am fost invitat la tenis la 
familia Protheroe. 

— Bestie! A repetat Griselda. 

Prudent, Dennis s-a retras, iar eu şi Griselda ne-am dus în 
biroul meu. Ea s-a aşezat pe masa de lucru şi a început: 


— Mă întreb cu ce-o să fiu servită astăzi la ceai. Probabil 
că se va povesti despre doctorul Stone şi domnişoara Cram, 
şi poate şi de doamna Lestrange. Că veni vorba, am trecut 
ieri pe la ea, dar n-am găsit-o. Da, da, precis că vom avea la 
ceai câte ceva despre doamna Lestrange. E foarte 
misterios, nu crezi, cum a apărut ea aşa din senin, a 
închiriat o casă aici şi cum nu iese aproape niciodată. Te 
duce cu gândul la o poveste polițistă. Ştii tu... „Şi cine să fi 
fost ea, această femeie misterioasă cu chipul frumos şi 
palid? Ce se-ascundea în trecutul ei? Nu ştia nimeni, iar în 
jurul ei plutea un aer sinistru.” Cred că numai doctorul 
Haydock ştie câte ceva despre ea. 

— Citeşti cam prea multe poveşti polițiste, Griselda, am 
dojenit-o eu blând. 

— De tine ce să mai zic? Mi-a replicat. Mai deunăzi, pe 
când erai închis aici, scriindu-ţi predica, am căutat peste tot 
Pata de pe trepte şi, în cele din urmă, am intrat să te-ntreb 
dacă n-ai văzut-o pe undeva, şi când colo, ce găsesc? 

Am avut bunul simţ să roşesc. 

— Am luat-o fără să mă gândesc. Mi-au căzut ochii pe o 
frază şi... 

— Ştiu cum e cu frazele astea pe care-ţi cad ochii, a spus 
Griselda şi a început să citeze, solemn: „Şi-apoi se întâmplă 
un lucru foarte straniu - Griselda se ridică, străbătu camera 
şi-şi sărută cu multă afecţiune bărbatul de vârstă mijlocie.” 

După care, a făcut exact ceea ce spusese. 

— Şi asta ţi se pare ţie straniu? Am întrebat. 

— Fireşte. Îţi dai tu seama, Len, că m-aş fi putut mărita cu 
un ministru, cu un baronet, cu un afacerist foarte bogat, cu 
trei funcţionari plus un fluieră-vânt foarte atrăgător, şi 
totuşi te-am ales pe tine? Nu te-a uimit asta? 

— Pe-atunci, da, i-am răspuns. M-am întrebat adesea de 
ce-ai făcut-o. 

Griselda a râs. 

— M-am simţit atât de puternică, a şoptit ea. Toţi ceilalţi 
mă considerau pur şi simplu minunată şi, fireşte, ar fi fost 


foarte bine pentru ei să pună mâna pe mine. În schimb, 
pentru tine reprezint exact genul de persoană pe care-o 
deteşti şi cu care nu poţi fi de acord, şi totuşi nu mi-ai putut 
rezista. Vanitatea mea nu s-a lăsat învinsă. E aşa de plăcut 
să fii păcatul tainic şi încântător din viaţa cuiva, decât să-i fii 
lumina ochilor. Ştiu că te stingheresc groaznic şi că te irit 
mereu, şi totuşi mă iubeşti la nebunie. Aşa e, nu? 

— Fireşte că ţin foarte mult la tine, draga mea. 

— Vai, Len, de fapt mă adori. Nu-ţi aduci aminte când am 
rămas peste noapte în oraş, ţi-am trimis o telegramă pe 
care n-ai primit-o pentru că sora femeii de la poştă tocmai 
năştea doi gemeni, aşa că ea a uitat s-o dea mai departe, iar 
tu te-ai tulburat aşa de tare încât ai sunat la Scotland Yard 
şi ai făcut mare tărăboi? 

Există unele momente de care nimănui nu-i place să i se 
reamintească. E adevărat că mă purtasem prosteşte atunci, 
aşa cum nu-mi stă în fire. 

— Dacă nu-ţi e cu supărare, draga mea, aş vrea să trec la 
treabă pentru C. E. M. S., i-am spus. 

Griselda a oftat adânc, a supărare, mi-a ciufulit părul din 
creştet, l-a aranjat la loc, şi mi-a răspuns: 

— Nu mă meriţi. Zău că nu. Osă mă îndrăgostesc de un 
artist. Să ştii că aşa am să fac, promit. la gândeşte-te ce 
scandal o să iasă în parohie. 

— Şi-acuma sunt destule scandaluri, am protestat eu slab. 

Griselda a râs, mi-a trimis prin aer un sărut, şi a plecat 
prin uşa-fereastră. 

Capitolul Il 


Aşa face mereu - mă scoate din fire. Când mă ridicasem de 
la masă, mă simţeam pregătit pentru a aşterne pe hârtie un 
discurs înflăcărat pentru Asociaţia Membrilor Bisericii 
Anglicane. Discuţia cu ea, însă, m-a lăsat tulburat şi 
neliniştit. 

Tocmai când izbutisem să mă concentrez asupra a ceea ce 
aveam de făcut, Lettice Protheroe a intrat peste mine, 


plutind prin văzduh - şi folosesc cu bună ştiinţă acest 
cuvânt. Am citit şi eu diverse romane în care apar tineri 
despre care se spune că plesnesc de energie, de joie de 
vivre, 43) de miraculoasa vitalitate a tinereţii... Părerea 
mea este că toţi tinerii pe care i-am cunoscut în viaţa mea 
seamănă cu nişte strigoi. În după-amiaza aceea, Lettice 
aducea mai mult ca oricând cu un spectru. E o fată drăguță, 
foarte înaltă, blondă şi cu totul desprinsă de lumea din jur. 
A plutit înăuntru, prin uşa-fereastră, şi-a scos bereta 
galbenă pe care-o avea pe cap, fără să-şi dea prea bine 
seama ce făcea, apoi a murmurat, cu un aer surprins şi 
distant: 

— Dumneavoastră eraţi... 

Există o cărare care pleacă de la Old Hall, străbate 
pădurea şi iese apoi la poarta grădinii noastre. Aşa că, în 
general, oamenii care vin din direcţia aceea, intră prin 
grădină şi ajung la fereastra biroului, în loc să mai 
ocolească pe drum şi să ajungă la uşa din faţă. Nu m-am 
mirat că Lettice venise pe-acolo, însă atitudinea ei m-a iritat 
un pic. 

Când vii la vicariat, pare firesc să te-aştepţi să dai şi peste 
un vicar acolo. 

Lettice a intrat şi s-a prăbuşit ca o cârpă într-unui dintre 
fotoliile mele mari. Cu privirile aţintite în tavan, absentă, a 
început să se tragă de păr. 

— Dennis nu-i pe aici? 

— Nu l-am mai văzut de la dejun. Înţelesesem că merge să 
joace tenis la voi acasă. 

— Of, a spus Lettice. Sper că nu s-a dus. Acolo nu-i nimeni. 

— A zis că tu l-ai invitat. 

— Da, cred că aşa e. Dar asta era vineri şi azi e marţi. 

— Ba miercuri, am corectat-o eu. 

— Vai, groaznic. Înseamnă că iar am uitat să merg să iau 
masa cu nişte persoane. E a treia oară. 

Din fericire pentru ea, nu părea foarte tulburată de acest 
gând. 


— Dar Griselda, pe unde-o fi? 

— Cred că în studioul din grădină - îi pozează lui 
Lawrence Redding. 

— Ce brambureală a mai fost şi cu el, a spus Lettice. Şi cu 
tata, ştiţi dumneavoastră. Tata e groaznic. 

— Ce bra., adică despre ce-a fost vorba? Am întrebat-o. 

— Despre portretul meu. Tata a aflat totul. Dar ce-i rău în 
faptul că mă picta în costum de baie? Dacă tot merg aşa la 
plajă, de ce să nu apar aşa şi-n tablou? E de-a dreptul 
absurd, a continuat Lettice după o scurta pauză. Un tată 
care să-i interzică unui tânăr să-i mai intre-n casă. Fireşte 
că eu şi Lawrence şi cu mine suntem revoltați. Am să vin 
încoace şi-o să mă picteze în studioul dumneavoastră. 

— Ba nu, draga mea, dacă tatăl tău se opune, atunci nu. 

— Of, of, a suspinat Lettice. Toată lumea se poartă aşa de 
aspru cu mine! Mă simt zdrobită cu totul. Dacă măcar aş 
avea ceva bani, aş pleca de-aici, dar aşa nu pot. Măcar dacă 
tata ar avea bunul-simţ să moară, mi-ar merge şi mie mai 
bine. 

— Lettice, să nu mai spui aşa ceva. 

— Nu? Păi, dacă nu vrea să-i doresc moartea, n-ar trebui 
să se poarte aşa de groaznic când vine vorba de bani. Nu 
mă mir că mama l-a părăsit. Ştiţi că, multă vreme, am 
crezut-o moartă? A fugit cu un tânăr, nu? Ce fel de om era? 
Era simpatic? 

— Asta s-a întâmplat cu ceva ani buni înainte ca taică-tău 
să se stabilească aici. 

— Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu ea. Cred că şi Anne o să- 
şi ia un amant în curând. Anne mă urăşte - se poartă foarte 
bine cu mine, dar mă urăşte, pentru că şi ea îmbătrâneşte şi 
nu-i convine. Că veni vorba, a cam ajuns la vârsta când te 
apucă spaimele. 

În clipa aceea, m-am întrebat dacă nu cumva Lettice avea 
de gând să-şi petreacă toată după-amiaza în biroul meu. 

— Nu mi-aţi văzut discurile de gramofon, nu? M-a întrebat 
ea. 


— Nu. 

— Ce groaznic! Ştiu că le-am lăsat pe undeva. Mi-am 
pierdut şi câinele. Şi ceasul de mână trebuie că zace pe 
undeva, dar n-are a face pentru că oricum nu merge. Of, of! 
Mi-e aşa de somn şi nu înţeleg de ce, pentru că de-abia pe 
la unsprezece m-am trezit. Dar aşa-i viaţa. le stoarce de 
puteri, nu credeţi? Vai de mine, trebuie să plec. La trei 
trebuie să trec pe la doctor Stone, să-i văd gorganul. 

Am tras cu ochiul la ceasul din perete şi i-am spus că se 
făcuse patru fără douăzeci şi cinci. 

— Chiar aşa? Ce groaznic! Mă întreb dacă m-au aşteptat 
sau au plecat fără mine. Mai bine mă duc şi încerc să aflu. 

S-a ridicat şi s-a îndepărtat plutind, aruncându-mi o 
şoaptă peste umăr: 

— Îi spuneţi dumneavoastră lui Dennis, bine? 

Fără să mă gândesc, am încuviinţat; mi-am dat apoi seama 
că nu aveam habar ce urma să-i spun lui Dennis, dar era 
prea târziu şi mi-a trecut prin cap că orice ar fi fost 
pesemne că n-avea nici o importanţă. După aceea, am 
început să mă gândesc la situaţia doctorului Stone, un 
celebru arheolog care venise de curând în sat, să locuiască 
la hanul Mistreţul Albastru, pentru a supraveghea 
săpăturile la un gorgan aflat pe moşia colonelului 
Protheroe. Între el şi colonel avuseseră deja loc câteva 
certuri. Faptul că o invitase pe Lettice să-i vadă munca mă 
amuza. 

Mi-am dat seama, dintr-o dată, că Lettice Protheroe era o 
fată destul de frivolă şi m-am întrebat cum avea să se 
înţeleagă cu secretara arheologului, domnişoara Cram - o 
tânără zdravănă, de douăzeci şi cinci de ani, foarte 
expansivă, roşie la faţă, vivace şi înzestrată cu o gură care 
pare întotdeauna să adăpostească prea mulţi dinţi. 

Opinia publică din sat este împărţită - unii consideră că 
nu-i chiar uşă de biserică, iar alţii că este o femeie foarte 
virtuoasă, care şi-a pus în cap să devină cât mai repede 


doamna Stone. În toate privinţele, este foarte diferită de 
Lettice. 

Pesemne că lucrurile nu stăteau prea bine la Old Hall, m- 
am gândit eu atunci - şi era firesc. Colonelul Protheroe se 
căsătorise a doua oară, cu vreo cinci ani în urmă. Cea de-a 
doua doamnă Protheroe era o femeie foarte atrăgătoare, cu 
un stil oarecum neobişnuit. De la bun început mi se păruse 
că relaţiile dintre ea şi fiica vitregă nu aveau cum să fie 
prea grozave. 

A urmat o altă întrerupere. De data aceasta era diaconul 
meu, Hawes, care voia să afle amănunte despre discuţia cu 
Protheroe. I-am spus că bătrânul colonel se plânsese iarăşi 
de tendinţele sale „papiste”, dar că adevăratul scop al 
vizitei fusese altul. În acelaşi timp, i-am reproşat şi eu ceva, 
şi i-am spus verde-n faţă că trebuia să se supună voinţei 
mele. Una peste alta, a suportat totul destul de bine. 

După ce-a plecat, mi-a părut destul de rău pentru faptul că 
nu aveam o părere mai bună despre el. Asemenea senzaţii, 
că un om îţi place sau îţi displace încă din primul moment, 
sunt iraționale şi nu pot fi prea creştineşti. 

Constatând că limbile ceasului de pe birou arătau cinci 
fără un sfert (ceea ce însemna că era, de fapt, patru şi 
jumătate), am oftat şi m-am dus în salonaş. Acolo se 
adunaseră deja patru membre ale parohiei mele, fiecare cu 
ceaşca sa de ceai. Griselda şedea lângă măsuţa de servit, 
încercând să pară cât mai degajată şi la locul ei, dar nu 
reuşea decât să sară în ochi, încă şi mai mult ca de obicei. 
Am dat mâna cu toate musafirele şi m-am aşezat între Miss 
Marple şi domnişoara Wetherby. Miss Marple este o 
doamnă în vârstă, cu o fire blândă şi prietenoasă. 
Domnişoara Wetherby este un amestec de înflăcărare şi de 
dispreţ. Din ele două, cea mai periculoasă este, de departe, 
Miss Marple. 

— Tocmai vorbeam, mi-a spus Griselda cu un glas dulce ca 
mierea, despre doctorul Stone şi domnişoara Cram. 


Ca fulgerul, mi-a trecut prin minte o poezioară foarte 
îndrăzneață pe care-o compusese Dennis. „Domnişoarei 
Cram, nu-i pasă nici un dram...”. Am simţit dorinţa subită 
de-a o rosti cu voce tare, pentru a vedea efectul, dar, din 
fericire, m-am abținut. 

— Nici o fată de treabă nu ar face aşa ceva, a spus scurt 
domnişoara Wetherby, subţiindu-şi încă şi mai mult buzele, 
într-un gest de dezaprobare. 

— Ce anume? Am întrebat eu. 

— Să facă pe secretara unui bărbat neînsurat, a venit 
răspunsul, pe un ton îngrozit. 

— Vai, draga mea, a spus Miss Marple, eu, una, zic că 
bărbaţii însuraţi sunt cei mai răi dintre toţi. Adu-ţi aminte 
de biata Mollie Carter. 

— Fireşte că bărbaţii însuraţi care trăiesc despărțiți sunt 
ceva cu totul aparte, a replicat domnişoara Wetherby. 

— Şi chiar şi unii dintre cei care trăiesc alături de neveste, 
a şoptit Miss Marple. Mi-aduc aminte... 

— Ei, am intervenit eu, ca să pun capăt acestor amintiri 
nelalocul lor, dar cred că, în zilele noastre, o fată se poate 
angaja la fel de bine ca şi un bărbat. 

— Şi să vină să locuiască la ţară? La acelaşi hotel? A spus 
şi doamna Price Ridley pe un ton sever. 

— Şi toate camerele sunt pe acelaşi palier..., am auzit 
şoapta domnişoarei Wetherby către Miss Marple. 

Domnişoara Hartnell, o femeie foarte ridată, jovială, 
spaima tuturor săracilor, a făcut şi ea o observaţie, cu un 
glas răsunător şi puternic: 

— Săracul om, o să fie prins în laţ înainte să-şi dea seama 
pe ce lume e. E nevinovat ca un prunc de-abia născut, i se 
citeşte pe figură. 

Ce ciudate expresii mai folosesc oamenii într-o discuţie! 
Niciuna dintre doamnele de faţă nu ar fi îndrăznit să se 
refere la un prunc real, înainte ca acesta să fie undeva la 
adăpost, în leagăn, accesibil tuturor privirilor. 


— Eu spun că-i dezgustător, a continuat domnişoara 
Hartnell, demonstrându-şi lipsa de tact obişnuită. Păi, el 
trebuie să fie cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani mai în 
vârstă. 

Pe dată, s-au înălţat trei glasuri femeieşti, care au început 
să vorbească, amestecat, despre spectacolul pregătit de 
corul de băieţi, despre regretabilul incident de la ultima 
întrunire a mamelor şi despre cum te trăgea curentul în 
biserică. Miss Marple a privit-o pe Griselda şi i-a făcut cu 
ochiul. 

— Dar nu credeţi, a spus soţia mea, că este cu putinţă ca 
domnişoarei Cram să-i placă, pur şi simplu, slujba pe care o 
face? Poate că nici nu-l consideră pe doctorul Stone altceva 
decât şeful ei. 

S-a lăsat tăcerea. Era limpede că niciuna dintre cele patru 
doamne nu era de acord. Miss Marple a vorbit prima, 
mângâind-o pe Griselda pe braţ, cu gesturi blânde. 

— Draga mea, dumneata eşti foarte tânără. Cei tineri au 
gânduri aşa curate! 

Indignată, Griselda i-a răspuns că ea, una, nu avea câtuşi 
de puţin gânduri curate. 

— E firesc, a spus Miss Marple, fără să-i ia în seamă 
protestele, ca dumneata să crezi tot ce-i mai bun despre 
fiecare. 

— Şi chiar credeţi că vrea să se mărite cu bărbatul ăla chel 
şi plicticos? 

— Înţeleg că e destul de bine situat, i-a răspuns Miss 
Marple. Dar mi-e teamă, şi destul de nervos şi de agresiv. 
Mai deunăzi s-a certat rău cu colonelul Protheroe. 

Toate celelalte s-au aplecat în faţă, ascultând cu interes. 

— Colonelul l-a acuzat că ar fi un şarlatan fără pic de 
cunoştinţe în domeniu. 

— Tipic pentru colonel... Ceva aşa de absurd, a comentat 
doamna Price Ridley. 

— Tipic pentru colonel, da. Nu ştiu însă dacă-i aşa absurd, 
a continuat Miss Marple. Vă aduceţi aminte de femeia care 


a venit să spună că reprezenta organizaţiile de binefacere, 
a încasat donaţii şi apoi a dispărut fără urmă şi s-a dovedit 
că n-avea nimic de-a face cu asta? Toată lumea are tendinţa 
să se arate încrezătoare şi să-i judece pe oameni după ceea 
ce pretind a fi. 

Mie, unuia, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să o descriu pe 
Miss Marple ca pe o persoană „încrezătoare”. 

— Parcă auzisem că au fost probleme şi cu tânărul artist, 
cu domnul Redding, nu? A întrebat domnişoara Wetherby, 
iar Miss Marple a încuviinţat. 

— Colonelul Protheroe l-a dat afară din casă. Se pare că o 
picta pe Lettice în costum de baie. 

— Eu am zis de la bun început că este ceva între ei, a 
declarat doamna Price Ridley. Tânărul ăsta e mereu pe 
acolo. Păcat că biata fată n-are mamă. Mama vitregă e cu 
totul altceva, întotdeauna. 

— Ei, pot să zic că doamna Protheroe se străduieşte, a 
spus domnişoara Hartnell. 

— Fetele sunt aşa de ascunse, s-a plâns doamna Price 
Ridley. 

— Dar ce poveste frumoasă, nu? A intervenit domnişoara 
Wetherby cea sensibilă. E un tânăr foarte arătos. 

— Da, dar cam sălbatic, a spus domnişoara Hartnell. N-are 
cum altfel. Artist... Paris, modele şi toate celelalte! 

— Şi s-o picteze în costum de baie! Nu-i prea bine, a 
replicat doamna Price Ridley. 

— Şi pe mine mă pictează, a intervenit Griselda. 

— Da, draga mea, dar nu în costum de baie, a zis Miss 
Marple. 

— Nu, dar se poate şi mai rău de-atât, a declarat Griselda, 
solemnă. 

— Vai, obrăznicătură mică..., s-a auzit domnişoara 
Hartnell, amuzată şi îngăduitoare; celelalte păreau însă 
uşor tulburate. 

— Spuneţi-ne, oare draga de Lettice v-a povestit 
necazurile ei? M-a întrebat Miss Marple. 


— Să-mi povestească? 

— Da. Am văzut-o trecând prin grădină şi intrând prin 
fereastra biroului. 

Miss Marple vede tot. Faptul că trebăluieşte prin grădină 
este o acoperire perfectă, iar obiceiul de-a cerceta păsările 
cu un binoclu puternic poate fi, oricând, invocat ca pretext. 

— Da, a pomenit de asta, da, am încuviinţat. 

— Domnul Hawes părea îngrijorat, a continuat Miss 
Marple. Sper că nu munceşte prea mult. 

— Vai! A strigat însufleţită domnişoara Wetherby. Mai că 
am uitat. Am nişte veşti. L-am văzut pe doctorul Haydock 
ieşind de la doamna Lestrange. 

Cu toatele s-au privit, rând pe rând. 

— Poate că-i bolnavă, a sugerat doamna Price Ridley. 

— Dacă-i pe-aşa, trebuie să fi fost ceva foarte brusc, a spus 
domnişoara Hartnell, de vreme ce eu am văzut-o 
plimbându-se prin grădină pe la trei după-amiază şi părând 
foarte sănătoasă. 

— Pesemne că ea şi cu doctorul se cunosc de mult, a 
revenit doamna Price Ridley. Numai că el nu spune nimic. 

— Ce ciudat, a reluat domnişoara Wetherby, că nici măcar 
n-a pomenit despre asta. 

— Că veni vorba..., a început Griselda, pe un ton jos, de 
taină, apoi s-a oprit; toate celelalte s-au aplecat spre ea, 
pline de însufleţire. Se întâmplă ca eu să ştiu toată 
povestea. Bărbatul doamnei Lestrange a fost misionar. O 
poveste groaznică. Ce să zic... A fost mâncat. Chiar aşa, 
mâncat. lar ea a fost silită să devină soţia unui şef de trib. 
Doctorul Haydock a făcut parte dintr-o expediţie care a 
salvat-o. 

A urmat un moment de mare agitaţie, apoi Miss Marple a 
spus, cu reproş, dar zâmbind: 

— Vai, fetiţo dragă, ce răutăcioasă eşti! 

Şi a bătut-o pe Griselda pe braţ, a dojană. 

— Draga mea, să nu mai faci aşa ceva. E foarte primejdios. 
Dacă te apuci să inventezi astfel de lucruri, să ştii că 


oamenii vor avea înclinația să le creadă. Uneori, asta duce 
la complicaţii. 

Peste întreaga adunare s-a lăsat un nor ca de gheaţă. 
Două doamne s-au şi ridicat să plece. 

— Mă întreb dacă este totuşi ceva între tânărul Lawrence 
Redding şi Lettice Protheroe, a spus atunci domnişoara 
Wetherby. Cam aşa pare. Dumneata, Miss Marple, ce crezi? 

Miss Marple părea adâncită în gânduri. 

— Eu, una, n-aş zice. Nu de Lettice e vorba. Eu m-aş fi 
gândit la cu totul altă persoană. 

— Da, dar Protheroe trebuie să fi crezut că. 

— Ei... Elun bărbat destul de nătâng. Aşa l-am crezut de 
la bun început, a spus Miss Marple. E genul de om căruia îi 
intră în cap o idee greşită şi care, apoi, se încăpăţânează s-o 
creadă. Nu vă amintiţi de Joe Bucknell, cel care ţinea mai 
demult Mistreţul Albastru? S-a agitat atâta pentru că fiica 
lui avea ceva, chipurile, cu tânărul Bailey. După care s-a 
dovedit că era vorba de soţia lui... Femeia aceea atât de 
uşuratică. 

De când deschisese gura, se uitase numai la Griselda, ceea 
ce m-a făcut să mă înfurii, brusc. 

— Nu credeţi, Miss Marple, am intervenit, că suntem, cu 
toţii, înclinați să spunem vrute şi nevrute? Ştiţi bine că mila 
creştinească înseamnă şi refuzul oricărui gând rău. Vorbele 
astea prosteşti şi bârfele răutăcioase pot provoca nişte 
consecinţe nebănuite. 

— Dragă domnule vicar, mi-a răspuns Miss Marple. 
Dumneavoastră sunteţi aşa de bun... Dar sunteţi desprins 
de lumea în care trăim. Eu am studiat firea omului de 
multă, multă vreme şi am ajuns să mă aştept la tot ce-i mai 
rău. E adevărat că vorbele în doi peri nu sunt o dovadă de 
bunătate şi de blândeţe, numai că, foarte adesea, ele sunt 
adevărate. Nu credeţi? 

Precisă şi necruțătoare, ultima lovitură şi-a atins ţinta. 

Capitolul III 


— Ce mai scorpie, a comentat Griselda, de îndată ce uşa s- 
a închis, apoi s-a strâmbat în direcţia musafirelor care 
plecau, m-a privit şi a râs. Len, oare chiar mă bănuieşti că 
aş fi amanta lui Lawrence Redding? 

— Fireşte că nu, draga mea. 

— Şi totuşi ai crezut că la asta făcea aluzie Miss Marple şi 
mi-ai sărit în apărare într-un chip absolut minunat. Ca... ca 
un tigru furios. 

M-am simţit cuprins de o nelinişte subită. Nici un cleric al 
Bisericii Anglicane nu ar trebui să se afle vreodată într-o 
situaţie în care să poată fi descris ca „tigru furios”. 

— Păi, mi s-a părut că trebuia să spun ceva, i-am răspuns. 
Totuşi, Griselda, mi-aş dori să ai ceva mai multă grijă ce 
vorbeşti. 

— Te referi la povestea cu canibalii? Sau la aluzia pe care- 
am făcut-o, cum că Lawrence mă pictează goală? Dacă ar fi 
ştiut ele că, de fapt, mă pictează îmbrăcată cu o haină 
groasă cu guler înalt de blană - genul de haină cu care-ai 
putea să mergi să-l vezi şi pe Papă - şi fără nici un petic de 
piele la vedere, fără umbră de păcat... De fapt, totul este 
fantastic de pur. Lawrence nici nu încearcă măcar să-mi 
facă un pic de curte. Nu înţeleg de ce. 

— Cum nu înţelegi? Doar ştie că eşti măritată. 

— Haide, Len, nu mai face pe nevinovatul. Ştii foarte bine 
că o femeie atrăgătoare, măritată cu un bărbat ceva mai în 
vârstă, este ca un fel de dar ceresc pentru un tânăr. Trebuie 
să mai fie vreun motiv. Nu se poate spune că nu sunt 
atrăgătoare, pentru că sunt. 

— Doar nu vrei cu adevărat să-ţi facă declaraţii. 

— Păi... Nu, mi-a răspuns Griselda, şovâind o idee mai 
mult decât mi s-ar fi părut cuviincios. 

— Dacă e îndrăgostit de Lettice Protheroe... 

— Miss Marple nu părea s-o creadă. 

— Poate se înşeală. 

— Miss Marple nu se înşeală niciodată. Genul ăsta de 
scorpie bătrână are mereu dreptate, a spus Griselda, apoi 


s-a oprit puţin şi a continuat, aruncându-mi o privire iute şi 
piezişă: Mă crezi, nu-i aşa? Adică, mă crezi că nu e nimic 
între mine şi Lawrence. 

— Griselda, draga mea..., am spus eu surprins. Fireşte. 

S-a apropiat de mine şi m-a sărutat. 

— Ce n-aş da, Len, să nu fii aşa de uşor de dus de nas. 
Indiferent ce ţi-aş spune, m-ai crede. 

— Da, chiar sper să fie aşa. Şi totuşi, scumpa mea, te 
implor să ai grijă ce spui şi să nu te mai repezi să vorbeşti. 
Pare greu de crezut, dar femeile astea nu au nici un pic de 
umor şi iau totul în serios. Să nu uiţi asta. 

— Ce le trebuie lor în viaţă, a spus Griselda, este un strop 
de imoralitate. Dacă ar avea-o, n-ar mai fi aşa de dornice s-o 
caute la alţii. 

Şi, cu asta, a ieşit din cameră, iar eu, aruncând o privire la 
ceasul de mână, m-am grăbit să plec în nişte vizite pe care 
ar fi trebuit să le fac ceva mai devreme. 

Ca de obicei, la slujba de miercuri seară nu a fost multă 
lume; când am ieşit în biserică, după ce îmi scosesem 
veşmintele de ceremonie în sacristie, nu mai era nimeni 
acolo în afară de o femeie care stătea în picioare, privind 
afară pe una dintre ferestre. Avem câteva vitralii foarte 
frumoase şi, de fapt, biserica însăşi este demnă de 
admiraţie. Auzindu-mi paşii, femeia s-a întors şi am 
observat că era doamna Lestrange. Amândoi am tăcut o 
clipă, oarecum încurcaţi, apoi i-am spus: 

— Sper că vă place bisericuţa noastră. 

— Tocmai admiram amvonul, mi-a răspuns ea; are un glas 
plăcut, jos, dar foarte special, şi pronunţă toate cuvintele 
limpede. Îmi pare rău că n-am fost acasă ieri, când a trecut 
soţia dumneavoastră. 

Am mai vorbit câteva minute despre biserică, şi am 
constatat că era, fără putinţă de tăgadă, o femeie cultivată, 
care ştia multe despre istoria şi arhitectura bisericii. Am 
plecat împreună şi am apucat-o pe drum, căci una dintre 


căile pe care se ajunge la vicariat trece chiar pe lângă casa 
ei. Ajungând la poartă, mi-a spus cu amabilitate: 

— Nu vreţi să intraţi? Puteţi să-mi spuneţi ce părere aveţi 
despre aranjamentele pe care le-am făcut. 

Am acceptat invitaţia. 

Casa ei, pe nume Little Gates, aparținuse mai înainte unui 
colonel anglo-indian, şi nu m-am putut simţi altfel decât 
uşurat de dispariţia meselor din alamă şi a idolilor aduşi din 
Burma. Acum era mobilată foarte simplu, dar cu un gust 
impecabil. Îţi dădea o senzaţie de armonie şi de odihnă. Cu 
toate astea, m-am întrebat din ce în ce mai mirat ce-o 
făcuse pe o femeie ca doamna Lestrange să vină să 
locuiască în St. Mary Mead. Mi-era limpede că era o 
persoană de lume, aşa că mi se părea o alegere ciudată din 
partea ei să se îngroape într-un sătuc ca al nostru. În 
lumina puternică din salonaşul ei, am avut prilejul s-o văd 
aşa cum trebuia, pentru prima dată. E o femeie foarte 
înaltă, cu părul auriu, cu o nuanţă roşcată. Are sprâncenele 
şi genele închise la culoare - fie de la natură, fie cu ceva 
ajutor, nu mi-am putut da seama. Dacă atunci era machiată 
- aşa cum am crezut, privind-o - o făcuse cu foarte mult 
meşteşug. Aşa, liniştit, chipul ei avea ceva de sfinx. Ochii 
erau stranii - cei mai stranii din câţi am văzut în viaţa mea; 
la culoare, erau aproape aurii. Era îmbrăcată impecabil şi 
se purta cu multă graţie, ca o femeie de familie bună, şi 
totuşi exista ceva la ea care părea nepotrivit şi surprinzător. 
Se simţea că ascunde ceva. Mi-am adus aminte de cuvântul 
pe care-l folosise Griselda - „sinistru”. Era o absurditate, 
fireşte... Şi, totuşi...? Fără să vreau, m-am gândit dintr- 
odată că femeia aceea nu se dădea în lături de la nimic. 

Discuţia noastră nu a avut nimic ieşit din comun - am 
vorbit despre tablouri, cărţi, biserici vechi. Cu toate astea, 
am ajuns să am puternica impresie că mai era şi altceva la 
mijloc, că doamna Lestrange voia să-mi spună ceva cu totul 
diferit. I-am prins privirea de vreo două ori şi am văzut-o 
cum se uita la mine cu o stânjeneală ciudată, de parcă nu se 


putea hotărî. Am observat că avea mare grijă să nu aducă 
vorba de nimic personal. Nu pomenise nici măcar o dată de 
vreun soţ, de prieteni sau de rude. Numai că, în tot acest 
timp, în privirea ei persista o expresie stranie, ca şi cum mi- 
ar fi cerut ajutorul. Părea să-mi spună: „Să vă povestesc? Aş 
vrea s-o fac. Nu mă puteţi ajuta?” 

Până la urmă însă, totul i-a pierit de pe chip. Sau, cine ştie, 
poate că fusese numai o părere. Am avut atunci senzaţia că- 
şi dorea să mă vadă plecat. M-am ridicat şi am salutat-o. 
leşind din cameră, am privit înapoi şi am văzut-o cu ochii 
aţintiţi în urma mea şi cu o expresie mirată, nehotărâtă. 
Dintr-o pornire subită, m-am întors la ea. 

— Dacă pot să fac ceva pentru dumneavoastră... 

— Sunteţi foarte amabil, mi-a răspuns, şovăielnic; am tăcut 
amândoi, apoi a adăugat: Ce n-aş da să ştiu cu siguranţă. E 
foarte greu. Nu, nu cred că mă poate ajuta cineva. Dar vă 
mulţumesc pentru că v-aţi oferit. 

Discuţia părea încheiată, aşa că am plecat, fără însă să 
încetez a mă frământa. Noi, cei din St. Mary Mead, nu 
suntem obişnuiţi cu tainele. Adevărul acestei afirmaţii se 
vede şi din faptul că, pe dată ce-am ieşit pe poartă, cineva a 
sărit asupra mea. Era domnişoara Hartnell, care se pricepe 
foarte bine să sară la oameni, în felul ei copleşitor şi fioros. 

— V-am văzut! A exclamat ea, pe un ton jovial, care mă 
stânjenea. Vai, şi ce încântată am fost! Acum ne puteţi 
spune şi nouă totul... 

— Despre ce? 

— Despre misterioasa doamnă! E văduvă, sau are şi un soţ 
pe undeva? 

— Chiar că nu ştiu. Nu mi-a spus. 

— Ce ciudat, foarte ciudat. Aveam impresia limpede că o 
să pomenească ceva, în treacăt. Parcă ar avea un motiv să 
nu spună nimic, nu credeţi? 

— Zău că nu cred asta. 

— Ah! Dumneavoastră, domnule vicar, parcă nu sunteţi de 
pe lumea asta. Bine zice Miss Marple. Ia spuneţi, îl cunoaşte 


demult pe doctorul Haydock? 

— N-a pomenit de el, aşa că nu ştiu. 

— Serios? Atunci despre ce-aţi vorbit? 

— Despre tablouri, cărţi, muzică, am răspuns eu sincer. 

Domnişoara Hartnell, care nu vorbeşte decât despre 
subiecte de interes pur personal, a părut bănuitoare şi 
câtuşi de puţin convinsă. Profitând de faptul că rămăsese 
puţin pe gânduri, neştiind cum să procedeze mai departe, i- 
am urat noapte bună şi m-am îndepărtat în grabă. 

Pe drumul de întoarcere am mai făcut o vizită, apoi am 
intrat la vicariat prin poarta grădinii; astfel, am trecut 
foarte aproape de periculosul loc în care se afla grădina lui 
Miss Marple. Cu toate acestea, nu-mi trecea prin minte nici 
o modalitate posibilă prin care veştile despre vizita mea la 
doamna Lestrange să fi putut ajunge deja la urechile 
posesoarei grădinii, aşa că mă simţeam destul de în 
siguranţă. 

Pe când închideam poarta, mi-a venit ideea să dau o fugă 
până la căsuţa din grădină pe care tânărul Lawrence 
Redding o folosea pe post de studio, ca să văd cu ochii mei 
cum progresa munca la portretul Griseldei. 

Includ aici o schemă, nu foarte amănunţită, dar care va fi 
utilă pentru înţelegerea celor întâmplate mai apoi; ea 
cuprinde numai detaliile absolut necesare. 


Nici nu mă gândisem că putea fi cineva în studio. Din afară 
nu auzisem nici un glas care mi-ar fi putut atrage atenţia; 
cât despre paşii mei, presupun că nu se auzeau deloc, 
pentru că mergeam pe iarbă. Am deschis uşa şi apoi m-am 
oprit în prag, foarte încurcat, căci, până la urmă, chiar erau 
două persoane înăuntru, iar bărbatul o îmbrăţişa pe femeie 
şi o săruta cu patimă. Cei doi erau Lawrence Redding, 
artistul, şi doamna Protheroe. 

M-am retras în grabă şi m-am refugiat în birou. Acolo m- 
am aşezat, mi-am scos pipa şi am început să mă gândesc. 


Ceea ce aflasem mă tulburase profund. Trăisem până atunci 
cu impresia, accentuată de discuţia pe care o avusesem cu 
Lettice în după-amiaza aceea, că între ea şi tânărul artist 
exista o legătură care se tot adâncea. Mai mult, eram acum 
convins că şi ea credea la fel şi că nu avea habar de 
sentimentele bărbatului faţă de maică-sa vitregă. 

Neplăcută încurcătură. Fără nici un entuziasm, am 
recunoscut în sinea mea că Miss Marple avusese dreptate, 
nu se lăsase înşelată, ci, era limpede, bănuise cam cum 
stăteau de fapt lucrurile. Interpretasem cu totul greşit 
privirea pe care i-o aruncase Griseldei. 

Cât despre doamna Protheroe, nici prin cap nu-mi trecuse 
s-o bănuiesc. Ea fusese dintotdeauna privita într-un anume 
fel... Cam ca soţia lui Cezar - o femeie liniştită, retrasă, pe 
care nimeni nu putea s-o bănuiască de mari profunzimi 
sentimentale. 

Tocmai ajunsesem cu gândurile în acest punct, când o 
bătaie în fereastra biroului m-a făcut să tresar. M-am ridicat 
şi m-am apropiat. Afară era doamna Protheroe. Am deschis 
fereastra, iar ea a intrat, fără să aştepte s-o poftesc. A 
străbătut camera în grabă şi s-a prăbuşit pe sofa. Am avut 
atunci senzaţia că n-o mai văzusem niciodată în viaţa mea. 
Femeia liniştită şi retrasă pe care-o cunoşteam dispăruse. 
În locul ei se afla o făptură care respira întretăiat, 
disperată. Pentru prima oară mi-am dat seama că Anne 
Protheroe era foarte frumoasă. 

E o femeie şatenă, cu chipul palid şi cu ochi cenuşii, foarte 
adânciţi în orbite. În seara aceea era roşie la faţă şi respira 
greu. Părea o statuie care se însufleţise brusc. Am clipit din 
ochi, nevenindu-mi să cred cât de mult se schimbase. 

— Mi s-a părut că trebuie să vin, mi-a spus ea. Aţi... Aţi 
văzut totul? 

Am făcut semn că da. 

— Ne iubim..., a spus ea, foarte încet şi, chiar aşa agitată 
şi îngrijorată cum era, nu şi-a putut înăbuşi un zâmbet uşor 


care i s-a aşternut pe chip, zâmbetul unei femei care 
contemplă ceva frumos şi minunat. 

Am continuat să tac şi, în cele din urmă, ea a rupt tăcerea: 

— Presupun că, în ochii dumneavoastră, e un mare păcat... 

— Chiar vă aşteptaţi să spun altceva, doamnă Protheroe? 

— Nu... Nu, presupun că n-aveţi cum. 

— Sunteţi măritată..., am adăugat eu, încercând să-i 
vorbesc cu cât mai multă blândeţe cu putinţă, dar ea m-a 
întrerupt: 

— Da, ştiu... Ştiu. Credeţi că nu m-am gândit la asta, iarăşi 
şi iarăşi? La urma urmei, nu sunt o ticăloasă, zău că nu. lar 
lucrurile nu stau... Nu stau... Aşa cum, poate, credeţi 
dumneavoastră. 

— Mă bucur, am răspuns eu solemn. 

— O să-i spuneţi soţului meu? M-a întrebat, cu o undă de 
teamă, iar eu i-am replicat pe un ton destul de sec: 

— Toată lumea pare a trăi cu impresia că un cleric nu se 
poate comporta ca un gentleman. Nu-i adevărat, să ştiţi. 

Mi-a aruncat o privire plină de recunoştinţă. 

— Sunt aşa nefericită! Vai, sunt groaznic de nefericită! Nu 
pot continua. Pur şi simplu nu mai pot. Şi nu ştiu ce să fac..., 
a continuat, cu o uşoară nuanţă de isterie în glas. 
Dumneavoastră nu ştiţi cum îmi duc eu viaţa. Am fost 
nefericită cu Lucius de la bun început. Nici o femeie nu 
poate fi fericită cu el. Ce n-aş da să moară... E groaznic, dar 
chiar asta simt... Sunt disperată, credeţi-mă, sunt 
disperată. 

Apoi a tresărit şi a aruncat o privire către fereastră. 

— Ce-a fost asta? Mi s-a părut că aud ceva? Poate căe 
Lawrence. 

M-am dus lângă fereastră, pe care nu o închisesem, aşa 
cum crezusem mai devreme, am ieşit afară şi m-am uitat în 
grădină, dar nu se vedea nimeni. Şi totuşi eram aproape 
convins că auzisem şi eu ceva. Sau, cine ştie, poate că mă 
lăsasem influenţat de convingerea ei. Când am intrat la loc, 


am găsit-o aplecată înainte, cu capul în jos. Arăta ca o 
imagine a disperării. A repetat: 

— Nu ştiu ce să fac. Nu ştiu ce să fac. 

M-am apropiat şi m-am aşezat lângă ea. Am spus ceea ce 
mi s-a părut că trebuie spus şi am încercat să-i vorbesc cu 
convingere, fără şovăială; eram, la rândul meu, tulburat, 
amintindu-mi vag că, în dimineaţa aceleiaşi zile, spusesem 
că o lume fără colonelul Protheroe ar fi fost o lume mai 
bună. Mai presus de orice, am implorat-o să nu se 
pripească, părăsindu-şi casa şi soţul. Aşa ceva era un lucru 
foarte serios şi complicat. 

Nu cred c-am convins-o. Am trăit îndeajuns de mult în 
această lume ca să-mi dau seama că este practic inutil să 
încerci să discuţi raţional cu o persoană îndrăgostită; cred 
însă că vorbele mele au făcut-o să se simtă puţin mai bine. 
Când s-a ridicat să plece, mi-a mulţumit şi mi-a promis să se 
gândească la ce-i spusesem. 

Cu toate acestea, după ce a plecat, m-am simţit foarte 
tulburat, din pricina gândului că, până atunci, o judecasem 
greşit pe Anne Protheroe. Impresia pe care mi-o lăsase în 
acea seară era de profundă disperare. Îmi părea o femeie 
care nu s-ar fi dat în lături de la nimic, odată ce se lăsa 
pradă emoţiilor. În plus, era îndrăgostită nebuneşte, 
sălbatic, cu disperare de Lawrence Redding, un bărbat cu 
câţiva ani buni mai tânăr decât ea. Nu-mi plăcea deloc. 

Capitolul IV 


Uitasem cu desăvârşire că-l invitasem pe Lawrence 
Redding să ia cina cu noi în seara aceea. Când Griselda a 
dat buzna peste mine, să mă dojenească, arătându-mi că 
mai erau două minute până la ora fixată, am fost cu totul 
uimit. 

— Sper să fie totul bine, mi-a strigat Griselda, în timp ce 
urcam scările. M-am gândit la ce mi-ai spus la prânz şi am 
plănuit pentru masa asta câteva feluri foarte bune. 


În treacăt, fie-mi îngăduit să spun că cina din seara aceea 
mi-a demonstrat cu vârf şi îndesat că Griselda avea 
dreptate - era totul mult mai rău când se străduia, decât 
atunci când stătea deoparte. Meniul, în sine, era ambițios 
conceput, însă s-ar fi zis că lui Mary îi făcuse o plăcere 
perversă să experimenteze cel mai bun mod de a face să 
alterneze mâncărurile insuficient preparate cu cele arse. 
Griselda comandase şi nişte stridii, care păreau în 
siguranţă, imposibil de stricat în vreun fel, numai că, din 
nefericire, nu ne-am putut bucura de ele întrucât nu aveam 
în casă nici un instrument cu care să le putem desface - o 
lipsă pe care-am constatat-o numai când a venit momentul 
servirii lor. 

Fusesem destul de sigur că Lawrence Redding nu avea să 
vină. Ar fi putut găsi cu uşurinţă un pretext pentru a lipsi. Şi 
totuşi, a sosit chiar la ora fixată, aşa că ne-am aşezat la 
masă, toţi patru. 

Lawrence este, indubitabil, o persoană atrăgătoare. Are, 
cred, vreo treizeci de ani, părul negru, dar ochii albaştri, 
aproape neverosimil de strălucitori. E genul de om care se 
pricepe la toate. E bun la jocuri, vânează bine, are talent 
actoricesc şi ştie să povestească. E sufletul oricărei 
petreceri. Cred că are ceva sânge irlandez. Una peste alta, 
nu e un artist tipic, cu toate că pare a fi destul de talentat, 
ca pictor modernist. Eu, unul, ştiu foarte puţine despre 
pictură. 

Era absolut firesc ca în seara respectivă să pară uşor 
distrat, dar, în general, s-a descurcat foarte bine. Cred că 
nici Griselda, nici Dennis nu şi-au dat seama că era ceva în 
neregulă. Pesemne că nici eu n-aş fi observat nimic, dacă n- 
aş fi ştiut dinainte. 

Griselda şi Dennis erau foarte în vervă - făceau tot felul de 
glume despre doctorul Stone şi domnişoara Cram... 
Scandalul la ordinea zilei. La un moment dat, mi-a venit 
brusc ideea că Dennis este mai aproape de vârsta Griseldei 
decât eu însumi. Asta m-a durut un pic. Mie-mi spune 


„unchiul Len”, însă ei îi spune pe nume. Asta mi-a dat o 
oarecare senzaţie de însingurare. Pesemne că eram încă 
tulburat de discuţia cu doamna Protheroe. În general, nu 
sunt înclinat spre astfel de gânduri fără nici un sens. 

Cei doi ajunseseră destul de departe, însă eram prea 
îngândurat ca să le mai atrag atenţia. Dintotdeauna am fost 
de părere că e păcat ca, în prezenţa unui cleric, toată 
lumea să fie mohorâtă. Lawrence a participat şi el la 
discuţie, cu destulă vervă. Totuşi, am observat că privirile i 
se întorceau adesea spre mine, aşa că nu m-a mirat că, 
după cină, a făcut în aşa fel încât să rămânem singuri în 
birou şi că, pe dată, purtarea lui s-a schimbat. 

— Ne-aţi aflat taina, domnule vicar, mi-a spus. Acum ce- 
aveţi de gând să faceţi? 

Lui Redding puteam să-i vorbesc mai deschis, nu ca 
doamnei Protheroe, şi chiar asta am făcut. lar ela 
reacţionat foarte bine. 

— Fireşte, mi-a răspuns, după ce terminasem ce-aveam de 
zis, altceva ce puteaţi spune? Doar sunteţi preot. Să nu 
credeţi că vreau să vă insult, zicând asta. La urma urmei, 
cred că probabil aveţi dreptate. Dar între mine şi Anne nu 
este ceva obişnuit. 

I-am replicat că fraza asta mai fusese auzită de multe ori, 
de la începuturile omenirii, iar pe buzele lui a apărut un 
zâmbet strâmb, ciudat. 

— Adică fiecare crede că situaţia sa e unică? Aşa o fi. Dar 
am să vă spun un lucru, şi trebuie să mă credeţi. 

M-a asigurat că, până în acel moment, „nu se-ntâmplase 
nimic rău”. Anne, mi-a spus el, era una dintre cele mai 
credincioase şi devotate femei din lume. Nu ştia însă ce- 
avea să fie mai departe. 

— Măcar dacă am fi fost într-un roman, a continuat, pe un 
ton sumbru. Atunci bătrânul ar muri... Şi ar fi cu atât mai 
bine pentru toţi. 

L-am dojenit pentru asta. 


— Ei, dar să nu credeţi că aş avea de gând să-i înfig un 
cuţit în spate, deşi aş fi dispus să-i mulţumesc din suflet 
celui care-ar face-o. Nu cred că este nimeni pe lume care să 
aibă o vorbă bună despre el. Pe undeva, mă întreb cum de 
nu i-a făcut felul prima doamnă Protheroe. Am întâlnit-o 
cândva, cu mulţi ani în urmă, şi părea perfect capabilă s-o 
facă. Era una dintre acele femei liniştite şi periculoase. lar 
el... Face numai scandaluri peste tot, supără pe toată 
lumea, e rău până-n măduva oaselor şi-i sare ţandăra 
imediat. Nici nu ştiţi câte trebuie să suporte Anne. Dac-aş 
avea ceva bani, aş lua-o cu mine pe dată şi-aş fugi. 

Atunci i-am vorbit foarte deschis şi l-am implorat să plece 
din St. Mary Mead. Rămânând în sat, nu putea decât s-o 
facă pe Anne Protheroe şi mai nefericită decât îi fusese dat. 
Oamenii aveau să înceapă să bârfească, chestiunea urma s- 
ajungă la urechile colonelului şi totul avea să fie cu mult mai 
rău pentru ea. Lawrence a protestat. 

— Dar nu ştie nimeni, în afară de dumneavoastră, padre. 
— Tinere dragă, nu subestima instinctele poliţieneşti ale 
vieţii la ţară. În St. Mary Mead, fiecare îţi cunoaşte cele mai 
ascunse probleme. Nu există nici un detectiv în Anglia care 
să-i facă faţă unei domnişoare bătrâne, de o anumită vârstă, 

care n-are nici o altă ocupaţie în viaţă. 

El mi-a replicat că nu era nici o problemă. Toată lumea îl 
credea încurcat cu Lettice. 

— Dar nu ţi-a trecut prin cap că poate şi Lettice crede la 
fel? 

A părut foarte uimit de această idee. Lettice, chipurile, nu 
dădea doi bani pe el, era convins de asta. 

— E o fată ciudată, mi-a spus. Parcă visează mereu şi 
totuşi, în străfundurile sufletului ei, cred că e foarte cu 
picioarele pe pământ. Cred că toată aura aceea de aiureală 
este o mască. Lettice ştie bine, foarte bine, ce face. Şi are o 
fire ciudată... Răzbunătoare. Partea stranie este c-o urăşte 
pe Anne, din tot sufletul, cu toate că Anne s-a purtat mereu 
ireproşabil cu ea. 


Fireşte că nu l-am crezut pe cuvânt. Pentru tinerii 
îndrăgostiţi, aleasa inimii se poartă întotdeauna ca un înger. 
Şi totuşi, atât cât putusem să observ, Anne o tratase 
întotdeauna pe fiica ei vitregă cu blândeţe şi fără s-o 
nedreptăţească. Eu însumi, ceva mai devreme, fusesem 
surprins de amărăciunea din glasul lui Lettice. A trebuit să 
întrerupem discuţia, pentru că Griselda şi Dennis au dat 
năvală peste noi şi mi-au spus să nu-l mai fac pe Lawrence 
să se poarte ca un moş. 

— Of, vai de mine, a spus Griselda, aruncându-se într-un 
fotoliu. Ce mult mi-ar plăcea nişte senzaţii tari. O crimă... 
Sau măcar vreo tâlhărie. 

— Nu prea cred să fie cineva pe-aici de la care să merite 
să furi, a spus Lawrence, încercând să-i cânte în strună. 
Poate doar proteza domnişoarei Hartnell să merite. 

— Da, e ceva oribil. Mereu clămpăne, a răspuns Griselda. 
Dar să ştii că te înşeli în ceea ce-ai spus. La Old Hall este 
nişte argintărie veche, minunată. Platouri de servit şi o 
cupă din vremea lui Carol al II-lea... Tot felul de lucruri de- 
astea. Cred că valorează mii de lire. 

— Probabil că bătrânul ar trage în tine cu pistolul lui din 
soldăţie, a intervenit Dennis. Exact ce-şi doreşte. 

— A, numai că noi am intra primii şi i-am sări în spate, a 
spus Griselda. Cine are un pistol? 

— Am eu unul. Un Mauser, a spus Lawrence. 

— Zău? Ce minunat! De unde-l ai? 

— Amintire din război, a răspuns el, fără să insiste. 

— Chiar astăzi, bătrânul Protheroe îi arăta argintăria lui 
Stone, ne-a informat Dennis. lar ăsta se prefăcea teribil de 
interesat. 

— Credeam că s-au certat din pricina gorganului, a zis 
Griselda. 

— Aaa, s-au împăcat ei, i-a răspuns Dennis. Oricum nu 
înţeleg ce le vine oamenilor să scormonească prin gorgane. 

— Omul acela, Stone, mă uimeşte, l-am auzit pe Lawrence. 
Cred că trebuie să fie foarte distrat. Câteodată poţi să juri 


că nu ştie nimic despre propria meserie. 

— Aşa-i amorul, a spus Dennis. Gladys Cram, zău că-i aşa, 
doar tu eşti iubirea mea. Dinţii tăi sunt albi ca zorii, când îi 
văd mă trec fiorii. Hai cu mine, preafrumoasă Gladys să îmi 
fii mireasă. La Mistreţ te-aştept cu dor, pe podea, în 
dormitor... 

— Gata, Dennis, am intervenit eu. 

— Ei, a spus Lawrence Redding, eu trebuie să plec. 
Domnule Clement, vă mulţumesc foarte mult pentru 
această seară plăcută. 

Griselda şi Dennis l-au condus, apoi nepotul meu s-a întors 
în birou, de unul singur. Se vedea că se-ntâmplase ceva cu 
el - era neliniştit. Se plimba fără scop prin cameră, 
încruntat, lovind mobilele cu piciorul. Cu toate că mobila 
noastră este oricum atât de veche încât cu greu poate 
ajunge mai deteriorată de-atât, m-am simţit obligat să 
protestez slab. Dennis şi-a cerut iertare, a rămas o vreme 
tacut, apoi a izbucnit. 

— Bârfa este ceva foarte, foarte rău! 

— Ce s-a-ntâmplat? L-am întrebat eu, uşor surprins. 

— Nu ştiu... Poate n-ar trebui să-ţi spun. 

Uimirea mea a crescut. 

— E un lucru rău, rău de tot, a repetat Dennis. Să mergi 
aşa, din loc în loc, vorbind vrute şi nevrute. Sau nu, fără 
măcar să le spui de-a dreptul. Doar făcând aluzii. Nu, să fiu 
al naibii - scuze, unchiule - dacă pot să-ţi spun! E o mare 
porcărie. 

M-am uitat curios la el, dar nu l-am mai tras de limbă. Cu 
toate astea, am rămas foarte mirat. Dennis nu are obiceiul 
să pună nimic la inimă. Atunci a apărut Griselda. 

— Tocmai m-a sunat domnişoara Wetherby. Doamna 
Lestrange a plecat de-acasă la opt şi un sfert, şi încă nu s-a- 
ntors. Nimeni nu ştie unde s-a dus. 

— Şi de ce-ar trebui să ştie cineva? 

— Oricum, nu e la doctorul Haydock. Domnişoara 
Wetherby e convinsă de asta, pentru că i-a telefonat 


domnişoarei Hartnell care locuieşte chiar alături de el şi 
care ar fi trebuit s-o vadă, dacă apărea. 

— Nu pot să înţeleg, am spus, cum face lumea de pe-aici să 
mai şi mănânce. Pesemne că iau masa în picioare, lângă 
fereastră, ca să fie siguri că nu pierd nimic. 

— Şi asta nu-i tot, a spus Griselda, mustind de satisfacţie. 
S-a aflat totul despre Mistreţul albastru. Doctorul Stone şi 
domnişoara Cram au camerele una lângă cealaltă, DAR..., a 
continuat ea, fluturându-şi arătătorul prin aer cu un gest 
solemn, nu există uşă de comunicaţie! 

— Vai, i-am răspuns, pesemne că toată lumea e foarte 
dezamăgită. 

Iar Griselda a râs. 


Ziua de joi a început prost. Două doamne din parohia mea 
s-au gândit să se certe în legătură cu decoraţiunile din 
biserică. Am fost chemat să arbitrez conflictul dintre cele 
două femei de vârstă mijlocie, amândouă tremurând, pur şi 
simplu, de furie. Dacă n-ar fi fost aşa dureros, ar fi putut fi 
un fenomen fizic interesant de observat. După aceea, a 
trebuit să dojenesc doi băieţi de cor, pentru că sugeau fără 
încetare bomboane în timpul slujbelor, şi am avut senzaţia 
neplăcută că nu-mi făceam datoria cu entuziasm, aşa cum s- 
ar fi cuvenit. A urmat organistul, care este o persoană 
absolut „iritabilă” şi care a găsit un motiv să se supere, aşa 
că a trebuit să-l liniştesc. Iar patru dintre cei mai săraci 
oameni din parohie s-au revoltat pe faţă împotriva 
domnişoarei Hartnell, care a venit la mine, plesnind de 
mânie. 

Tocmai mă duceam acasă când l-am întâlnit pe colonelul 
Protheroe, foarte bine dispus, după ce tocmai judecase trei 
braconieri, în calitatea sa de magistrat. 

— Fermitate, mi-a strigat, cu glasul său de stentor; 
colonelul e puţin surd, aşa că ridică vocea, după cum fac de 
obicei oamenii tari de urechi. De asta e nevoie în zilele 
noastre - fermitate! Să dăm un exemplu. Aud că escrocul 


ăla de Archer a ieşit ieri şi că jură să se răzbune pe mine. 
Nemernic fără ruşine. Oamenii pe care alţii-i ameninţă 
trăiesc mult, parcă aşa se spune. Data viitoare când îl mai 
prind dând iama în fazanii mei, îi arăt eu răzbunare. Slabi! 
Suntem mult prea slabi în ziua de azi! Eu cred că omul 
trebuie judecat pentru ceea ce este. Tot timpul ţi se cere să 
te gândeşti la soţia şi la copiii lui! Prostii, vorbe goale! De 
ce, mă rog, să scape cineva de consecinţele faptelor sale, 
numai pentru că se jeluieşte că are nevastă şi copii? Pentru 
mine-i tot aia, cu oricine aş avea de-a face - doctor, avocat, 
cleric, braconier, beţiv ordinar; dacă-i prind că încalcă 
legea, atunci tot legea să-i pedepsească. Sunt convins că 
eşti şi dumneata de acord cu mine. 

— Uiţi, i-am spus, că profesia mea mă obligă să ţin seama 
mai presus de orice de o anumită virtute - mila. 

— Ei, eu sunt un om drept. Nimeni nu poate spune că nu-i 
aşa. 

Nu i-am răspuns, iar ela continuat, pe un ton aspru: 

— De ce nu răspunzi? Hai, omule, spune ce gândeşti. 

Am şovâit, apoi m-am decis să vorbesc: 

— Mă gândeam că, atunci când o să-mi bată ceasul, mi-ar 
părea rău să nu pot spune nimic în apărarea mea decât c- 
am fost un om drept. Pentru că asta ar însemna că nu aş fi 
tratat decât cu dreptate... 

— Aiurea! Lumea noastră are nevoie de puţin creştinism 
militant. Eu mi-am făcut mereu datoria, sper. Ei, gata cu 
asta. O să trec diseară, după cum ţi-am spus. Să zicem la 
şase şi un sfert, nu la şase, dacă-ţi convine şi dumitale. 
Trebuie să mai trec şi pe la cineva din sat. 

— Da, e foarte bine. 

Şi-a fluturat bastonul prin aer şi s-a îndepărtat cu paşi 
mari. Întorcându-mă, am dat de Hawes care, din câte mi s-a 
părut, arăta foarte rău în dimineaţa aceea. Îmi pusesem în 
gând să-l dojenesc puţin pentru că nu-şi îndeplinise prea 
bine îndatoririle, dar zărindu-i chipul palid şi încordat, am 
înţeles că nu-i era deloc bine. I-am şi spus-o, iar ela negat, 


dar nu prea sigur pe sine. Până la urmă, mi-a mărturisit că 
nu se simţea tocmai în formă şi a părut să-mi accepte sfatul 
de a merge acasă să se bage în pat. 

Am luat prânzul la iuţeală şi am ieşit iar, pentru câteva 
vizite. Griselda plecase la Londra cu trenul de joi, la care 
biletul costă foarte puţin. M-am întors pe la patru fără un 
sfert, cu gândul de a-mi face planul predicii de duminică, 
dar Mary mi-a spus că domnul Redding mă aştepta în birou. 

L-am găsit plimbându-se de colo-colo, îngrijorat. Era alb la 
faţă şi părea tulburat. Auzindu-mă, s-a întors brusc către 
mine. 

— Domnule vicar... Ce să zic, m-am gândit mult la ce mi-aţi 
spus ieri. N-am închis un ochi de atâtea frământări. Aveţi 
dreptate. Trebuie să-mi fac bagajele şi să plec. 

— Vai, băiete dragă... 

— Aveaţi dreptate cu ce mi-aţi spus despre Anne. Dacă mai 
stau pe-aici, n-o să-i fac decât necazuri. Ea e... e mult prea 
bună pentru altceva. Am înţeles că trebuie să plec. I-am 
făcut şi-aşa viaţa grea, să mă ierte Dumnezeu. 

— Cred c-ai luat singura hotărâre cu putinţă, i-am spus. 
Ştiu că-ţi vine greu, dar crede-mă că, până la urmă, va fi 
mai bine aşa. 

I-am citit gândurile pe chip - era limpede că se gândea că 
o astfel de frază e rostită cu mare uşurinţă de cineva care 
habar n-are despre ce vorbeşte. 

— Pot să vă rog să aveţi grijă de Anne? Are nevoie de 
prieteni. 

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă, fii liniştit. 

Mi-a mulţumit şi mi-a strâns mâna. 

— Sunteţi un om bun, padre. Am s-o văd în seara asta, să- 
mi iau rămas-bun, iar mâine probabil că am să-mi strâng 
lucrurile şi-o să plec. N-are nici un rost să-mi prelungesc 
agonia. Mulţumesc pentru că m-aţi lăsat să pictez în căsuţa 
din grădină şi-mi pare rău că n-am isprăvit portretul 
doamnei Clement. 


— Nu-ţi face griji de asta, băiete dragă. La revedere, şi fii 
binecuvântat. 

După ce-a plecat, am încercat să mă apuc de predică, dar 
fără nici un succes. Mă tot gândeam la Lawrence şi la Anne 
Protheroe. Am luat o ceaşcă de ceai, cam de nebăut, negru 
şi rece, iar la cinci şi jumătate a sunat telefonul. Mi s-a spus 
că domnul Abott de la Lower Farm era pe moarte şi am fost 
rugat să vin de îndată. 

Am sunat imediat la Old Hall, pentru că Lower Farm este 
cam la două mile distanţă şi nu aveam cum să mă întorc 
până la şase şi un sfert. N-am fost niciodată în stare să învăţ 
să merg pe bicicletă. Mi s-a spus însă că domnul colonel 
Protheroe tocmai plecase cu maşina, aşa că am plecat şi eu, 
lăsându-i vorbă lui Mary că fusesem chemat de urgenţă, dar 
că aveam să-ncerc să mă întorc până la şase şi jumătate sau 
puţin după aceea. 

Capitolul V 


Când am ajuns iarăşi la poarta vicariatului, întorcându-mă, 
era mai aproape de şapte decât de şase şi jumătate. Înainte 
să apuc s-o deschid, l-am văzut ieşind pe Lawrence 
Redding. Când m-a observat, a încremenit, şi mi-am dat 
seama pe loc că arăta ciudat, ca un om care mai are puţin 
şi-şi pierde minţile. Avea o privire stranie, fixă, era alb ca 
varul şi tremura din toate încheieturile. M-am întrebat o 
clipă dacă nu cumva băuse, dar am părăsit pe dată acest 
gând. 

— Bună seara, i-am spus, ai trecut iarăşi să mă vezi? Îmi 
pare rău, am fost plecat. Hai, întoarce-te. Trebuie să-l văd 
pe Protheroe, pentru ceva legat de registre... Dar cred că 
n-o să dureze foarte mult. 

— Pe Protheroe, a zis el şi a început să râdă. Pe Protheroe? 
Trebuie să vă-ntâlniţi cu Protheroe? Oh, da, o să-l vedeţi pe 
Protheroe, de bună seamă. O, Doamne, da... 

Am rămas cu gura căscată la el şi, din instinct, i-am întins 
mâna, dar el s-a ferit brusc. 


— Nu, mi-a răspuns, aproape strigând. Trebuie să plec de- 
aici... Să mă gândesc bine. Trebuie să mă gândesc. Numai 
asta trebuie să fac. 

A luat-o la fugă şi a dispărut iute în josul drumului care 
duce-n sat, lăsându-mă cu privirile aţintite în urma lui; mi-a 
trecut iarăşi prin minte că, poate, era beat. Până la urmă, 
clătinând din cap, am intrat în vicariat. Uşa din faţă nu se 
închide niciodată, dar totuşi am sunat. A apărut Mary, 
ştergându-şi mâinile pe şorţ. 

— Deci în sfârşit v-aţi întors, mi-a aruncat ea. 

— A ajuns colonelul Protheroe? 

— Da, e în birou. A sosit pe la şase şi un sfert. 

— Şi a fost şi domnul Redding pe aici? 

— A sosit acum câteva minute şi a întrebat de 
dumneavoastră. l-am spus că trebuie să picaţi dintr-o clipă 
într-alta, şi că în birou aştepta colonelul, iar domnul mi-a zis 
că va aştepta şi dânsul şi s-a dus acolo. Trebuie să fie încă 
înăuntru. 

— Ba nu, nu e, i-am răspuns. Tocmai l-am întâlnit pe drum 
în jos. 

— Ei, eu, una, nu l-am auzit ieşind. Înseamnă că n-a stat 
decât vreo două minute. Doamna nu s-a-ntors încă din oraş. 

Am dat din cap, preocupat. Mary s-a adăpostit în zona 
bucătăriei, iar eu m-am dus în vestibul şi am deschis uşa 
biroului. În vestibul era întuneric, dar în birou se revărsa 
lumina soarelui la asfinţit, aşa că am început să clipesc des, 
orbit. Am făcut un pas, doi, apoi am încremenit. O clipă, nici 
nu mi-a venit să cred ce vedeam. Colonelul Protheroe zăcea 
întins pe masa mea de scris, într-o poziţie 
înspăimântătoare, nefirească. Pe tăblia mesei, lângă capul 
său, se vedea o baltă întunecată, un lichid care picura încet 
pe podea, făcând un zgomot sinistru. Am inspirat adânc şi 
m-am apropiat. Era rece la pipăit. l-am ridicat un braţ, dar 
acesta a căzut la loc lipsit de viaţă. Omul era mort - 
împuşcat în cap. M-am dus la uşă şi-am strigat-o pe Mary, 
iar, când a venit, i-am poruncit să dea fuga cât putea de 


repede după doctorul Haydock, care locuieşte foarte 
aproape, la colţul drumului. I-am spus că se întâmplase un 
accident. Apoi m-am întors şi am închis uşa, ca să aştept 
sosirea doctorului. 

Din fericire, Mary l-a găsit acasă. Haydock e un om de 
treabă, un bărbat masiv, bine clădit, vânjos, cu un chip 
onest şi ridat. Când i-am arătat cu degetul, în tăcere, ce se 
afla în cameră, a ridicat din sprâncene, dar, ca un adevărat 
doctor, nu a dat nici un semn de emoție. S-a aplecat peste 
cadavru, cercetându-l iute, apoi s-a îndreptat şi m-a privit. 

— Ei? L-am întrebat. 

— Mda, e mort de-a binelea - cam de jumătate de oră, aş 
spune. 

— Sinucidere? 

— Nici vorbă, omule. Uită-te unde-i rana. În plus, dacă s-a- 
mpuşcat, ce s-a-ntâmplat cu arma? 

Ce-i drept, nu era nici urmă de aşa ceva. 

— Mai bine nu mişcăm nimic, a spus Haydock. Şi cred c-ar 
trebui să sun la poliţie. 

A ridicat receptorul şi a început să vorbească. Le-a 
povestit totul foarte succint, apoi a închis şi s-a apropiat de 
locul în care şedeam. 

— Ce treabă împuţită! Cum ai ajuns tocmai dumneata să-l 
găseşti? 

I-am explicat totul. 

— Crezi... Crezi că e vorba de crimă? Am întrebat, pe un 
ton destul de pierdut. 

— Aşa pare. Adică, altceva ce-ar putea fi? Ce poveste 
nemaipomenită! Mă întreb cine avea ceva de împărţit cu 
bietul bătrân. Fireşte, ştiu că nu era prea simpatizat, dar nu 
se întâmplă prea des ca un om să fie ucis pentru aşa ceva - 
mare ghinion! 

— S-a-ntâmplat ceva destul de straniu, i-am spus. Azi 
după-amiază s-a telefonat după mine să mă duc la un 
bărbat din parohie, aflat pe patul de moarte. Când am 
ajuns, toată lumea s-a mirat să mă vadă. Bolnavul se simţea 


mult mai bine decât în ultimele zile, iar nevastă-sa mi-a spus 
sus şi tare că nu ea sunase după mine. 

Haydock s-a încruntat. 

— Asta spune multe. Da, multe. Ai fost îndepărtat din calea 
ucigaşului. Nevasta dumitale unde e? 

— A plecat la Londra până diseară. 

— Dar fata în casă? 

— În bucătărie - tocmai în cealaltă parte a clădirii. 

— De unde pesemne că n-are cum s-audă nimic din ce se 
petrece aici. Urâtă afacere! Cine ştia că Protheroe trebuia 
să vină aici în seara asta? 

— A spus-o şi azi-dimineaţă, în mijlocul satului, ţipând din 
răsputeri cum făcea de obicei. 

— Aşa că ştia tot satul? Oricum, aşa e întotdeauna. Cunoşti 
pe cineva care să aibă vreun dinte împotriva lui? 

Mi-am amintit atunci de Lawrence Redding, de chipul său 
palid şi de privirea fixă. Am scăpat însă fără să răspund la 
întrebare, când din vestibul s-a auzit zgomot de paşi. 

— Poliţia, a spus doctorul, ridicându-se. 

Forţele noastre de ordine erau reprezentate de agentul 
Hurst, care arăta foarte impozant, dar cam îngrijorat. 

— Bună seara, domnilor, ne-a spus el. Inspectorul o să 
ajungă imediat. Între timp, am să fac ce mi s-a spus. Înţeleg 
că l-aţi găsit împuşcat pe colonelul Protheroe - chiar aici, la 
vicariat. 

S-a oprit din vorbă şi mi-a aruncat o privire rece şi 
bănuitoare, pe care-am încercat s-o întâmpin aşa cum se 
cuvenea, ca un om care se ştie nevinovat. Apoi agentul s-a 
dus lângă masa de scris şi ne-a anunţat solemn: 

— A nu se atinge nimic până nu vine inspectorul. 

Pentru a fi mai bine înţeles de cititorii mei, iată şi un plan 
al încăperii. 

Hurst şi-a scos carneţelul, şi-a umezit creionul cu limba şi 
ne-a privit întrebător. I-am povestit şi lui cum ajunsesem să 
descopar cadavrul. După ce a notat tot, ceea ce i-a luat ceva 
timp, s-a întors către doctor. 


— În opinia dumneavoastră, domnule doctor Haydock, 
care a fost cauza morţii? 

— O împuşcătură în cap, de la mică distanţă. 

— Şi arma? 

— Nu pot să vă spun precis până ce nu scoatem glonţul. 
Dar, luându-mă după ceea ce văd, pot să afirm că este 
vorba, probabil, de un pistol de calibru mic - să zicem un 
Mauser 25. 

Am tresărit, amintindu-mi de discuţia din seara 
precedentă şi de ceea ce ne spusese Lawrence Redding. 
Agentul de poliţie şi-a întors iarăşi spre mine ochii reci, ca 
de peşte. 

— Aţi spus ceva, domnule? 

Am scuturat din cap. Orice bănuieli aş fi avut, nu erau 
decât atât - bănuieli, şi deci trebuia să le ţin pentru mine. 

— După părerea dumneavoastră, când a avut loc tragedia? 

Doctorul a şovâit doar o clipă, apoi a răspuns: 

— Nu cred să fi trecut mai mult de jumătate de oră de 
când a murit. Sunt sigur că nu a fost mult mai mult de atât. 

— Fata în casă a auzit ceva? A întrebat Hurst, întorcându- 
se spre mine. 

— Din câte ştiu, nimic, i-am răspuns. Dar mai bine 
întrebaţi-o chiar pe ea. 

Numai că, exact atunci, a sosit inspectorul Slack, care 
venise cu maşina din Much Benham, de la două mile 
distanţă. Tot ce pot să spun despre el este că nu a existat 
niciodată un om mai hotărât să nu se comporte aşa cum îi 
spunea numele (4). Este un om smead, neobosit şi energic, 
cu ochii negri care se mişcă în permanenţă dintr-o parte 
într-alta. Se poartă cu multă grosolănie şi superioritate. L- 
am salutat, iar ela dat scurt din cap, i-a smuls 
subordonatului său carneţelul din mână, l-a citit de la cap la 
coadă, a schimbat câteva fraze scurte cu acesta, cu glas 
scăzut, apoi s-a apropiat de cadavru, cu paşi mari. 

— Presupun că toate au fost mişcate din loc şi amestecate, 
a spus el. 


— Eu n-am atins nimic, a replicat Haydock. 

— Nici eu, am zis. 

O vreme, inspectorul şi-a făcut de lucru cercetând în 
amănunt lucrurile de pe masă şi balta de sânge. 

— Aha! A spus, în cele din urmă, cu un glas triumfător. lată 
ce voiam. Ceasul de birou s-a răsturnat când a căzut 
cadavrul. Asta o să ne furnizeze momentul crimei. Şase şi 
douăzeci şi două. La cât aţi spus că a avut loc decesul, 
doctore? 

— Am spus că trebuie să fi trecut cam jumătate de oră, 
dar. 

Inspectorul şi-a privit ceasul. 

— Şapte şi cinci. Eu am aflat acum vreo zece minute, la 
şapte fără cinci. Cadavrul a fost descoperit pe la şapte fără 
un sfert şi, din câte înţeleg, dumneavoastră aţi fost adus aici 
pe dată. Să zicem că l-aţi fi examinat pe la fără zece... Oho, 
păi asta ne aduce exact la momentul pe care-l doream. 

— Nu pot să jur că aşa a fost, a spus Haydock. Am făcut 
doar o aproximare. 

— Oricum e bine, domnule doctor, oricum e bine. 

— Că veni vorba de ceas..., am izbutit eu să intervin, după 
ce mă străduisem de ceva vreme. 

— Iertare, domnule, dacă vreau să aflu ceva am să vă 
întreb. Timpu-i scurt. Acum vreau linişte netulburată. 

— Da, dar ar trebui să vă spun. 

— Linişte netulburată, a repetat inspectorul, privindu-mă 
fioros, aşa că i-am făcut pe plac; după ce s-a mai uitat o 
vreme pe masa de scris, a mormăit: De ce s-o fi aşezat aici? 
Oare voia să scrie un bilet... Hehei! Ce-i asta? 

Şi s-a ridicat, ţinând triumfător în mână o bucată de hârtie 
ruptă dintr-un carneţel. Era atât de mulţumit de 
descoperire că ne-a îngăduit până şi să ne apropiem şi s-o 
cercetăm şi noi. Era hârtia vicariatului, iar în susul foii era 
scris 6.20. 

„Dragă Clement, începea scrisoarea, îmi pare rău că nu 
mai pot aştepta, dar trebuie.” 


Şi, aici, scrisul devenea indescifrabil. 

— Limpede ca lumina zilei, a spus triumfător inspectorul 
Slack. Se aşează aici ca să scrie, duşmanul intră uşor pe 
fereastră şi-l împuşcă înainte să se ridice. Ce vreţi mai 
mult? 

— Doar un lucru am de spus..., am început. 

— Daţi-vă la o parte din drum, domnule, vă rog, vreau să 
văd dacă sunt urme de paşi. 

S-a lăsat în patru labe şi a început să se mişte către 
fereastra deschisă. 

— Cred c-ar trebui să ştiţi..., m-am încăpățânat eu. 

Inspectorul s-a ridicat şi mi-a vorbit fără mânie, dar foarte 
ferm: 

— O să avem timp de asta mai târziu. Deocamdată, v-aş 
ruga, domnilor, să eliberaţi încăperea. Chiar acum, dacă 
sunteţi amabili. 

Ne-am lăsat daţi afară ca nişte copilaşi. Mi se părea că 
trecuseră ore întregi de când intrasem - dar nu era decât 
şapte şi un sfert. 

— Ei, a spus Haydock, cam asta e. Când măgarul ăla 
înfumurat o să aibă nevoie de mine, poţi să-l trimiţi la 
dispensar. Bună seara. 

— S-a întors stăpâna, a spus Mary, ieşind câteva clipe din 
bucătărie; avea ochii măriţi şi tremura de nerăbdare. A 
sosit acum vreo cinci minute. 

Am găsit-o pe Griselda în salonaş. Părea înspăimântată, 
dar foarte curioasă. l-am povestit tot, iar ea m-a ascultat cu 
atenţie. 

— Pe scrisoare scrie 6.20, mi-am terminat relatarea. lar 
ceasul de masă a căzut şi s-a oprit la 6.22. 

— Da, a spus Griselda, dar nu i-ai povestit inspectorului că 
noi ţinem întotdeauna ceasul ăla cu un sfert de oră înainte? 

— Nu, i-am răspuns. Nu i-am povestit nimic. Nu m-a lăsat, 
eu m-am străduit. 

Griselda se încruntă, ca şi cum o frământa ceva. 


— Păi bine, Len, mi-a spus, atunci totul devine absolut 
misterios, pentru că atunci când ceasul arăta şase şi 
douăzeci, de fapt era numai şi cinci, iar la ora aia colonelul 
Protheroe nici măcar nu ajunsese aici, din câte am 
impresia. 

Capitolul VI 


Ne-am mai întrebat o vreme care-ar fi putut fi explicaţia 
poveştii cu ceasul, dar n-am ajuns la nici o concluzie. 
Griselda a fost de părere că era bine să mai încerc o dată 
să-i povestesc inspectorului, numai că, în privinţa aceea, mă 
simţeam - nu pot folosi alte cuvinte - „încăpățânat ca un 
catâr”. Slack fusese îngrozitor de nepoliticos şi de grosolan, 
fără să fie nevoie. De-abia aşteptam să vină un moment în 
care să pot interveni, cu informaţiile preţioase pe care le 
aveam, ca să-l văd pus în încurcătură. Aveam de gând să-i 
spun, pe un ton de reproş: 

— Măcar dacă m-aţi fi ascultat, domnule inspector... 

Mă aşteptam totuşi ca el să-mi mai vorbească o dată, 
înainte să părăsească vicariatul, dar, spre marea noastră 
mirare, am aflat de la Mary că plecase deja, după ce 
încuiase uşa biroului şi dăduse ordine ca nimeni să nu 
încerce să intre acolo. Griselda mi-a propus să meargă la 
Old Hall. 

— O să fie groaznic pentru Anne Protheroe, cu toţi 
poliţiştii acolo şi restul... Poate pot s-o ajut în vreun fel. 

M-am declarat întru totul de acord cu ideea, dar am 
sfătuit-o să-mi dea un telefon dacă avea să constate că 
puteam fi de folos în vreun fel, eventual pentru a le calma şi 
consola pe femeile de-acolo. A încuviinţat şi a plecat. 

Imediat după aceea, i-am căutat la telefon pe profesorii de 
la şcoala de duminică; ar fi trebuit să treacă pe la mine la 
7.45, aşa cum făceau în fiecare săptămână, pentru o oră de 
pregătire, dar m-am gândit că, în situaţia în care eram, ar fi 
fost mai bine să amânăm. Următorul care a ajuns acasă a 
fost Dennis, întorcându-se de la o partidă de tenis. Faptul că 


la vicariat avusese loc o crimă a părut să-i ofere o puternică 
senzaţie de mulţumire. 

— Ca să vezi... Să fim exact la locul potrivit într-un caz de 
crimă! A exclamat el. Dintotdeauna mi-am dorit să fiu 
implicat în aşa ceva. Ce le-a venit poliţiştilor să încuie 
biroul? Nu există vreo altă cheie care să se potrivească? 

I-am interzis să încerce aşa ceva, iar el a cedat, până la 
urmă, însă fără convingere. După ce m-a stors de absolut 
toate informaţiile, a plecat în grădină să caute urme de 
paşi, declarând cu voioşie că era foarte bine că se nimerise 
să fie doar bătrânul Protheroe, pe care nimeni nu-l plăcea. 
Această dovadă de veselă indolenţă m-a cam iritat, dar apoi 
m-am gândit că, la urma urmei, îl judecam prea aspru. La 
vârsta lui Dennis, o poveste polițistă este unul dintre 
lucrurile cele mai frumoase ale vieţii, iar acum se trezise că 
un astfel de mister, cu tot cu cadavru, îl aştepta, ca să spun 
aşa, în prag, ceea ce era firesc să-l facă pe un băiat normal 
şi isteţ să ajungă într-al nouălea cer. La vârsta de 
şaisprezece ani, moartea nu înseamnă mare lucru. 

Griselda s-a întors după vreo oră. O văzuse pe Anne 
Protheroe şi ajunsese acolo imediat după ce inspectorul îi 
dăduse veştile. Auzind că doamna Protheroe îl văzuse pe 
soţul ei ultima dată în sat, pe la şase fără un sfert, şi că nu 
mai ştia nimic care s-ar fi putut dovedi folositor, Slack 
plecase, explicându-le că avea să se întoarcă a doua zi, 
pentru o discuţie mai lungă. 

— În felul lui, a fost chiar politicos, a recunoscut Griselda 
fără entuziasm. 

— Şi doamna Protheroe cum s-a comportat? 

— Bine. A fost foarte tăcută... Dar aşa e ea mereu. 

— Da, am spus. N-o văd pe Anne Protheroe să facă vreo 
criză de isterie. 

— Fireşte că a fost foarte tulburată. Se vedea. Mi-a 
mulţumit pentru vizită, mi-a spus că-mi era foarte 
recunoscătoare, numai că nu aveam cum s-o ajut. 

— Dar Lettice? 


— Era plecată, juca tenis pe undeva şi nu se întorsese încă. 
După câteva clipe de tăcere, Griselda a continuat: Ştii, Len, 
de fapt a reacţionat foarte ciudat... Chiar foarte, foarte 
ciudat. 

— Din cauza şocului, am sugerat eu. 

— Da... Poate. Şi totuşi..., a adăugat soţia mea, 
încruntându-se, derutată. Totuşi, parcă nu era asta. Nu 
părea devastată... Mai degrabă, cum să zic... Îngrozită. 

— Îngrozită? 

— Da... Nu o arăta, înţelegi, sau cel puţin nu voia s-o arate, 
dar avea în ochi o privire stranie, îngrijorată. Mă întreb 
dacă nu cumva crede că ştie cine l-a omorât. A întrebat de 
mai multe ori dacă era cineva suspectat. 

— Aşa? Am comentat eu, gânditor. 

— Da. Sigur că Anne e foarte stăpână pe ea, ceea ce e 
minunat, dar se vedea că era foarte supărată. Mai supărată 
decât m-aş fi aşteptat, ţinând cont că, la urma urmei, nu era 
atât de ataşată de colonel. Aş fi îndrăznit să spun chiar că-l 
cam detesta. 

— Câteodată, moartea ne face să ne schimbăm 
sentimentele. 

— Da, aşa o fi. 

A apărut Dennis, foarte încântat pentru că tocmai 
descoperise o urmă de pas într-unul dintre straturile de 
flori. Era convins că poliţiştii nu o văzuseră şi că asta avea 
să se dovedească a fi cheia misterului. 

Noaptea următoare a fost foarte neplăcută pentru mine. A 
doua zi dimineaţă, Dennis s-a trezit în zori, cu mult înainte 
de micul dejun, pentru a „cerceta ultimele evenimente”, 
după cum s-a exprimat. Şi totuşi, noutăţile senzaţionale ale 
dimineţii ne-au fost aduse nu de el, ci de Mary. 

Tocmai ne aşezaserăm la masă când ea a năvălit în 
cameră, cu obrajii roşii, cu privirile înflăcărate, şi ni s-a 
adresat aşa cum făcea de obicei, pe un ton lipsit de orice 
respect: 


— Vă vine să credeţi? Tocmai mi-a spus brutarul. L-au 
arestat pe tânărul domn Redding. 

— L-au arestat pe Lawrence? A exclamat Griselda, pe un 
ton neîncrezător. Imposibil! Trebuie să fie vreo greşeală 
prostească. 

— Nu-i nici o greşeala, coniţă, i-a răspuns Mary, cu un soi 
de încântare avidă. Chiar domnul Redding s-a dus acolo şi s- 
a predat. Aseară, târziu. A intrat frumuşel, a aruncat 
pistolul pe masă şi-a zis: „Eu am făcut-o”. Uite, aşa. 

Ne-a privit pe rând, a dat puternic din cap şi s-a retras, 
mulţumită de efectul pe care-l produsese. Eu şi Griselda ne- 
am aruncat o privire lungă. 

— Vai, dar nu e adevărat, a spus Griselda. Nu poate fi 
adevărat. Len, doar nu crezi şi tu că-i adevărat, a adăugat, 
observându-mă că tăceam. 

Mi-a venit greu să-i răspund. N-am scos nici un cuvânt. O 
furtună de gânduri mi se învârtejea în minte. 

— Pesemne că a înnebunit, a mai spus Griselda. A 
înnebunit de tot. Sau cine ştie... Poate că se uitau împreună 
la pistol şi, dintr-odată, s-a descărcat. 

— Nu prea pare probabil să se fi întâmplat aşa ceva. 

— Dar trebuie să fi fost vreun accident, pentru că nu există 
nici urmă de motiv. Ce motiv plauzibil ar putea avea 
Lawrence să-l ucidă pe colonelul Protheroe? 

Aş fi putut să-i răspund foarte sigur la această întrebare, 
dar îmi doream s-o cruţ pe Anne Protheroe cât puteam de 
mult. Exista încă o şansă ca numele ei să nu fie pomenit. 

— Adu-ţi aminte că se certaseră, i-am spus Griseldei. 

— Da, în legătură cu Lettice şi cu costumul de baie. Dar 
asta-i o absurditate, şi chiar dacă el şi cu Lettice erau 
logodiţi în secret... Ce să zic, ăsta nu-i un motiv să-i ucidă 
tatăl. 

— De fapt, Griselda, nu ştii cum ar putea sta lucrurile în 
realitate. 

— Deci chiar crezi, Len! Vai, cum poţi...? Ascultă-mă pe 
mine, sunt convinsă că Lawrence nu s-a atins nici măcar de 


un fir din capul colonelului. 

— Adu-ţi aminte că l-am întâlnit chiar când ieşea pe 
poartă. Arăta ca un nebun. 

— Da, dar... Nu, nu e cu putinţă. 

— Mai e şi ceasul, am continuat. Asta explică ce s-a- 
ntâmplat cu ceasul. Pesemne că Lawrence l-a dat înapoi, la 
6.20, ca să-şi asigure un alibi. Uită-te ce uşor a picat în 
cursă inspectorul Slack. 

— N-ai dreptate, Len. Lawrence ştia că ceasul mergea 
înainte. „Vicarul trebuie să ajungă întotdeauna la timp”, aşa 
spunea el de obicei. Lawrence n-ar fi făcut niciodată 
greşeala să-l dea înapoi la 6.20. Ar fi ales o oră mai 
potrivită, ceva gen şapte fără un sfert. 

— Poate că nu ştia la ce oră ajunsese Protheroe. Sau poate 
că uitase pur şi simplu că ceasul mergea înainte. 

Griselda nu a fost de acord. 

— Nu, nu. Dacă te-apuci să comiţi o crimă, eşti 
întotdeauna foarte atent la astfel de amănunte. 

— N-ai de unde să ştii, draga mea. Doar tu n-ai comis 
niciodată vreo crimă. 

Înainte ca ea să-mi poată răspunde, peste masă s-a 
aşternut o umbră şi un glas foarte blând şi călduros a rostit: 

— Sper că nu deranjez. lertaţi-mă, vă rog. Dar în aceste 
împrejurări triste... Aşa de triste... 

Era Miss Marple, care locuieşte chiar lângă noi. Am 
invitat-o să intre, cu toate politeţurile de rigoare, 
explicându-i că nu ne deranja deloc, iar ea a păşit prin uşa- 
fereastră. I-am oferit un scaun. Părea uşor îmbujorată şi 
foarte însufleţită. 

— E ceva absolut groaznic, nu credeţi? Bietul colonel 
Protheroe! Ei da, nu era el un om foarte plăcut şi n-aş zice 
că era prea simpatizat, dar totuşi e foarte trist. Şi a fost 
împuşcat chiar aici, în birou, din câte am înţeles? 

I-am confirmat. 

— Dar scumpul nostru vicar nu era aici la momentul acela? 
A întrebat-o Miss Marple pe Griselda, iar eu i-am explicat ce 


se întâmplase. Şi domnul Dennis nu e cu dumneavoastră în 
dimineaţa asta? A continuat ea, aruncând o privire în jur. 

— Dennis, i-a răspuns Griselda, se crede detectiv amator. 
E foarte încântat de urma de pas pe care a descoperit-o 
într-un strat de flori, şi am impresia că s-a dus să spună 
poliţiei. 

— Vai de mine, vai de mine, a spus Miss Marple. Ce 
încurcătură, nu? Şi domnul Dennis crede că ştie cine a 
comis crima. De fapt, cu toţii credem că ştim. 

— Vreţi să spuneţi că e limpede? A întrebat Griselda. 

— Nu, draga mea. Nicidecum. Îndrăznesc să afirm că 
toată lumea se gândeşte la altă persoană. De-asta e aşa de 
important să avem dovezi. Eu, de exemplu, sunt de-a 
dreptul convinsă că ştiu cine-a fost. Dar trebuie să recunosc 
că n-am nici urmă de dovadă. Stiu că trebuie să fim foarte 
atenţi cu ce spunem, într-un moment ca ăsta... Să ne ferim 
de infracţiunea de calomnie, parca aşa-i spune, nu? Mi-am 
pus în minte să am foarte, foarte mare grijă cu inspectorul 
Slack. Mi-a trimis vorbă că o să treacă să mă vadă în 
dimineaţa asta, dar acum tocmai m-a sunat să-mi spună că, 
până la urmă, n-o să mai fie nevoie. 

— Da, cred că nu mai e nevoie, odată ce l-au şi arestat..., 
am spus. 

— L-au arestat...? A îngânat Miss Marple şi s-a aplecat 
înainte, roşie în obraji din pricina curiozităţii. Nu ştiam că 
au arestat pe cineva. 

Se întâmplă atât de rar ca Miss Marple să fie mai prost 
informată decât noi încât mi se păruse la mintea cocoşului 
că ea ştia deja de ultimele evenimente. 

— Înţeleg că vorbeam fiecare pe limba lui, i-am spus. Da, 
au arestat pe cineva - pe Lawrence Redding. 

— Lawrence Redding? A întrebat Miss Marple, părând 
foarte surprinsă. Ce să spun, nici nu m-aş fi gândit... 

Griselda a întrerupt-o cu vehemenţă: 

— Mie nici acum nu-mi vine să cred. Nu şi nu, chiar dacă 
într-adevăr a mărturisit. 


— A mărturisit? A zis Miss Marple. Vreţi să spuneţi că a 
mărturisit chiar el? Vai de mine şi de mine, văd că făceam o 
mare greşeală... Da, din păcate, o mare, mare greşeală. 

— Eu tot cred că a fost un soi de accident, a continuat 
Griselda. Len, tu nu crezi? Vreau să spun că faptul că a 
venit şi s-a predat asta trebuie să însemne. 

Miss Marple s-a aplecat către ea, foarte concentrată. 

— Deci el singur s-a predat? 

— Da. 

— Gh! A exclamat Miss Marple, oftând adânc. Îmi pare 
bine... Aşa de bine îmi pare. 

Am privit-o oarecum uimit. 

— Da, presupun că asta aduce a pocăință sinceră, i-am 
spus. 

— Pocăinţă? A repetat Miss Marple, foarte uimită. Cum, 
dar domnule vicar, dragă domnule vicar, doar nu vreţi să 
spuneţi că într-adevăr credeţi că-i vinovat? 

De data asta, eu am fost cel uimit. 

— Păi, de vreme ce a mărturisit... 

— Da, dar asta-i o dovadă, nu? O dovadă, adică, a faptului 
că n-a avut nimic de-a face. 

— Nu, am spus. Oi fi eu mai încet la minte, dar nu înţeleg 
ce vreţi să spuneţi. Dacă n-ai comis nici o crimă, nu văd 
scopul pentru care ai pretinde că ai făcut-o. 

— Oh, dar sigur că există un motiv, m-a contrazis Miss 
Marple. Sigur că există. Întotdeauna există un motiv, nu? 
Iar tinerii sunt aşa de sensibili şi de înflăcăraţi, şi adesea au 
tendinţa să creadă tot ce-i mai rău. Nu crezi, draga mea? A 
întrebat-o apoi pe Griselda. 

— Nu... Nu ştiu ce să zic, a răspuns ea. E greu să-mi dau 
seama ce să cred. Nu văd nici un motiv pentru care 
Lawrence s-ar purta ca aşa un mare idiot. 

— Dacă i-aţi fi văzut faţa aseară..., am intervenit. 

— Povestiţi-mi, m-a rugat Miss Marple. 

I-am descris scena întoarcerii mele, iar ea m-a ascultat 
atent şi apoi a continuat: 


— Ştiu că adesea am nişte idei prosteşti şi ciudate şi că nu 
văd lucrurile aşa cum ar trebui, dar zău că nu vă dau 
dreptate. Aş zice că, dacă un tânăr s-a hotărât să facă aşa o 
ticăloşie, să ia viaţa unei alte fiinţe umane, n-ar trebui să 
pară tulburat, după aceea. Ar fi vorba de o faptă 
premeditată, comisă cu sânge rece, şi cu toate că, odată 
totul terminat, criminalul ar putea fi uşor agitat, făcând, 
poate şi vreo mică greşeală, nu mi se pare probabil ca el să 
se piardă cu firea în aşa măsură, încât să se comporte după 
cum mi-aţi povestit dumneavoastră. E greu să-ţi dai seama 
cum ai reacţiona într-o atare situaţie, dar eu, una, nu cred 
că aş fi ajuns aşa. 

— Dar nu ştim mai nimic despre desfăşurarea 
evenimentelor, am protestat eu. Poate s-a iscat o ceartă, şi 
focul s-a tras dintr-un imbold neaşteptat, din cauza mâniei, 
după care Lawrence şi-a dat seama ce-a făcut şi s-a 
îngrozit. De fapt, prefer să cred că exact aşa s-a petrecut 
totul. 

— Dragă domnule Clement, ştiu că există multe moduri în 
care preferăm să privim lucrurile. Numai că trebuie 
întotdeauna să le luăm aşa cum sunt, nu? lar mie mi se pare 
că, în cazul nostru, o asemenea interpretare nu este cu 
putinţă. Slujnica dumneavoastră a spus limpede că domnul 
Redding nu a rămas înăuntru mai mult de două minute; e 
clar că n-a fost timp pentru o ceartă de felul celei pe care 
aţi descris-o. Şi încă ceva - am înţeles că bietul colonel a 
fost împuşcat în cap din spate, în timp ce scria o scrisoare. 
Cel puţin aşa mi-a spus slujnica mea. 

— Da, aşa e, a răspuns Griselda. Se pare că tocmai scria 
un bilet, să spună că nu mai putea aştepta. Pe bilet scrie 
6.20, iar ceasul de birou s-a răsturnat şi s-a oprit la 6.22, şi 
tocmai asta ne-a uimit aşa de tare pe mine şi pe Len. 

Şi i-a explicat obiceiul nostru de a da ceasul cu un sfert de 
oră înainte. 

— Foarte curios, a spus Miss Marple. Da, foarte, foarte 
curios. Dar biletul mi se pare ceva încă şi mai ciudat. 


Adică... 

S-a oprit şi a întors capul. Afară, în faţa ferestrei, stătea 
Lettice Protheroe. A intrat, ne-a salutat din cap şi a îngânat: 

— Bună dimineaţa. 

S-a prăbuşit pe un scaun, apoi a spus, cu ceva mai multă 
însufleţire decât vorbea de obicei: 

— Aud că l-au arestat pe Lawrence. 

— Da, i-a răspuns Griselda. A fost un mare şoc pentru noi. 

— Nu credeam să se găsească cineva să-l omoare cu 
adevărat pe tata, a spus Lettice; era limpede că, din orgoliu, 
se străduia să nu lase să-i scape nici un semn de jale sau de 
emoție. Mulţi şi-o doreau, ştiu bine. Câteodată, mi-ar fi 
plăcut s-o fac chiar eu. 

— Nu vrei ceva de mâncare sau de băut, Lettice? A 
întrebat Griselda. 

— Nu, mulţumesc. M-am abătut pe aici numai ca să văd 
dacă nu mi-am lăsat bereta - era una micuță, de formă 
ciudată, galbenă. S-ar putea s-o fi uitat în birou alaltăieri. 

— Dacă-i aşa, trebuie să fie tot acolo, a spus Griselda. 
Mary nu face niciodată ordine. 

— Mă duc să văd, a zis Lettice, ridicându-se. Îmi pare rău 
că trebuie să vă deranjez aşa, dar se pare că mi-am pierdut 
absolut toate pălăriile, de orice fel. 

— Mi-e teamă că acum nu poţi intra, i-am zis. Inspectorul 
Slack a încuiat uşa. 

— Of, ce prostie. Nu se poate intra pe fereastră? 

— Îmi pare rău, nu. E închisă pe dinăuntru. Dar, Lettice, ce 
nevoie ai acum de o beretă galbenă? 

— Vă referiţi la doliu şi toate cele? Cred că n-o să-mi bat 
capul să mă îmbrac în negru. Mi se pare o idee teribil de 
învechită. Ce păcat de povestea cu Lawrence... Da, mare 
păcat. 

S-a ridicat şi a rămas în picioare, încruntată, cu gândurile 
aiurea. 

— Presupun că e numai din cauza mea şi a costumului de 
baie... Ce prostie, totul e o prostie. 


Griselda a deschis gura să spună ceva dar, dintr-un motiv 
numai de ea ştiut, a închis-o pe dată la loc. Pe buzele lui 
Lettice a apărut un surâs ciudat. 

— Cred, a spus ea, încet, că trebuie să mă duc acasă să-i 
spun lui Anne despre arestarea lui Lawrence. 

Şi a plecat pe unde venise. Griselda s-a întors spre Miss 
Marple. 

— De ce m-aţi călcat adineauri? 

Bătrâna îi zâmbea. 

— Mi s-a părut că aveai de gând să spui ceva, dragă. Şi, 
adesea, e mult mai bine să laşi lucrurile să-şi urmeze cursul. 
Ştiţi ceva, eu n-o cred pe copila asta nici pe departe aşa de 
aiurită cum pretinde a fi. Are nişte intenţii foarte clare şi 
face exact ceea ce trebuie pentru a şi le îndeplini. 

Mary a bătut tare la uşa salonului şi a intrat, imediat după 
aceea. 

— Ce e? A întrebat-o Griselda. Şi, Mary, te rog să ţii minte 
să nu mai baţi la uşi. Ţi-am mai spus şi altădată. 

— Mă gândeam că oţi fi ocupați, a zis Mary. A sosit 
colonelul Melchett. Vrea să-l vadă pe domnul. 

Colonelul Melchett este inspectorul-şef al întregului 
comitat. M-am ridicat imediat. 

— M-am gândit eu că nu v-ar conveni să-l las să aştepte în 
vestibul, aşa că l-am poftit în salonaş, a adăugat Mary. Să 
strâng masa? 

— Încă nu, i-a răspuns Griselda. O să sun. 

S-a întors apoi către Miss Marple, iar eu am ieşit. 

Capitolul VII 


Colonelul Melchett este un om micuţ şi sprinten, care are 
obiceiul să pufnească din când în când, pe neaşteptate, pe 
nas. E roşcat şi are nişte ochi albaştri destul de 
pătrunzători. 

— Bună dimineaţa, domnule vicar, mi-a spus când ne-am 
întâlnit. Urâtă poveste, nu? Bietul Protheroe! Nu că l-aş fi 
simpatizat. Nu-mi plăcea deloc. De fapt, nimănui nu-i 


plăcea, că veni vorba. Şi pentru dumneata e destul de rău, 
acum. Sper că doamna nu s-a supărat prea tare. 

I-am răspuns că Griselda se descurca foarte bine. 

— Mare noroc. Foarte neplăcut să se întâmple aşa ceva în 
propria casă. Trebuie să-ţi spun că m-a mirat foarte tare 
tânărul Redding - să procedeze aşa. Nici un pic de respect 
pentru sentimentele altora. 

Mi-a venit brusc să izbucnesc în râs, dar era limpede că, 
din punctul lui de vedere, colonelul Melchett nu găsea nimic 
comic la gândul că un criminal s-ar putea purta cu decenţa 
faţă de cei din jur, aşa că m-am abținut. 

— Trebuie să mărturisesc că am fost destul de 
descumpănit să aud că individul s-a predat de bunăvoie, a 
continuat colonelul, aşezându-se. 

— Şi cum s-a întâmplat, mai precis? 

— Păi, astă-noapte, pe la zece, tipul intră la poliţie, arunca 
un pistol pe masă şi zice: „lată-mă. Eu sunt vinovatul”. Aşa, 
pur şi simplu. 

— Şi v-a dat vreo explicaţie? 

— Mai nimic. A fost prevenit, fireşte, că declaraţiile pe 
care le face pot să ajungă la tribunal. Dar s-a mulţumit să 
râdă. A zis că a venit încoace să te vadă şi l-a găsit pe 
Protheroe. S-au dondănit un pic şi l-a împuşcat. N-a vrut să 
ne spună motivul certei. la ascultă, Clement, aşa între noi 
doi, dumneata ştii ceva despre asta? Am auzit nişte zvonuri, 
cum că nu i se mai permitea să intre în casă şi alte cele. Ce- 
a fost? A sedus-o pe fată, sau cum? N-am vrea s-o târâm şi 
pe ea în toată povestea asta, mai mult decât este nevoie. Şi 
asta de dragul tuturor. Care-a fost problema? 

— Nici vorbă, i-am răspuns. Crede-mă pe cuvânt că a fost 
cu totul altceva, dar în situaţia de faţă nu pot spune mai 
mult. 

A încuviinţat din cap, apoi s-a ridicat. 

— Mă bucur s-aud. Se vorbesc vrute şi nevrute. În partea 
asta a lumii sunt prea multe femei. Ei, acuma trebuie să 
plec, să ajung la Haydock. Mai devreme lipsea, avea nu ştiu 


ce treabă, dar de-acum trebuie să se fi întors. Îmi pare rău 
de Redding, să ştii. Dintotdeauna mi-a părut un tânăr de 
treabă. Poate c-o să-i găsească un soi de apărare. Urmările 
războiului, traume provocate de gloanţe, ceva aşa. Mai ales 
dacă nu se iveşte nici un motiv plauzibil. Mă duc. Vrei să vii 
şi dumneata? 

I-am răspuns că aş fi dorit, aşa că am plecat împreună. 
Haydock locuieşte chiar alături de mine. Servitorul lui ne-a 
spus că doctorul tocmai sosise şi ne-a introdus în salonaş, 
unde se afla Haydock, în faţa unei farfurii aburinde cu ouă 
prăjite şi şuncă. Văzându-mă, mi-a făcut un semn prietenesc 
din cap. 

— Îmi pare rău că a trebuit să ies. Am avut un pacient 
nedeplasabil. Am stat treaz aproape toată noaptea pentru 
afacerea dumitale, colonele. Am glonţul. 

Şi a făcut semn către o cutiuţă aşezată pe o latură a mesei. 
Melchett i-a cercetat conţinutul. 

— Calibru.25? 

Haydock a încuviinţat. 

— Amănuntele tehnice o să le auziţi la anchetă, a continuat 
el. Momentan, ceea ce trebuie să ştiţi este că moartea a fost 
practic instantanee. Mă întreb ce motiv o fi avut idiotul ăsta 
tânăr? Că veni vorba, e de mirare că nimeni n-a auzit 
împuşcătura. 

— Da, a spus Melchett, asta mă miră şi pe mine. 

— Fereastra bucătăriei dă în cealaltă parte a casei, am 
intervenit. Toate uşile erau închise - şi la birou, şi la 
cămară, şi la bucătărie. În condiţiile astea, cred că nimeni 
n-avea cum să audă ceva. În plus, în casă era doar slujnica. 

— Hmm, a spus Melchett, oricum e ciudat. Mă întreb dacă 
nu cumva bătrâna, cum o cheamă... Marple, nu a auzit 
ceva. Fereastra biroului era deschisă. 

— Mai ştii, poate a auzit, a spus Haydock. 

— Nu cred, am intervenit eu. Era la vicariat când am 
plecat şi nu a pomenit nimic despre asta; dacă ar fi avut ce 
povesti, sunt convins că ar fi făcut-o. 


— Poate c-a auzit, dar nu a dat atenţie - o ficrezut că e un 
automobil care dă rateuri. 

Mi-a trecut prin minte că, în dimineaţa aceea, Haydock 
arăta mult mai vesel şi mai liniştit. Părea că încearcă să-şi 
ţină în frâu buna dispoziţie, care ameninţa să se reverse. 

— Sau, ce ziceţi de un amortizor? A mai spus el. Nu pare 
imposibil de crezut. Atunci chiar că nimeni nu mai avea cum 
să audă ceva. 

Melchett a clătinat din cap. 

— Slack n-a găsit nimic de soiul ăsta, l-a întrebat şi pe 
Redding, care părea mai întâi nici să nu-şi dea seama 
despre ce vorbea, după care a declarat sus şitare cânua 
folosit niciodată aşa ceva. Şi cred că putem să-l credem pe 
cuvânt. 

— Da, aşa e. Săracul om. 

— Săracul? Dă-l dracului de idiot! A exclamat colonelul 
Melchett. Scuze, Clement, dar n-am cum altfel să-i spun! 
Nu ştiu, parcă nu mă pot obişnui să-l consider criminal. 

— Există vreun motiv? A întrebat Haydock, luând o ultimă 
înghiţitură de cafea şi împingându-şi scaunul în spate. 

— Spune că s-ar fi certat, că şi-a pierdut cumpătul şi l-a 
împuşcat. 

— Aha, speră să scape de acuzaţia de premeditare? A 
comentat doctorul, clătinând din cap. Nu prea ţine povestea 
asta. S-a strecurat în spatele colonelului, care tocmai scria 
ceva, şi l-a împuşcat în cap. Nu prea aduce a „ceartă”. 

— Oricum, n-ar fi fost nici vreme pentru aşa ceva, am spus 
eu, amintindu-mi de cuvintele lui Miss Marple. Până se 
furişa, până-l împuşca pe colonel, până dădea ceasul în 
urmă la 6.20 şi pleca iarăşi, îşi consuma tot timpul pe care-l 
avea la dispoziţie. N-am să uit niciodată cum arăta când l- 
am întâlnit la poartă, sau cum mi-a zis: „Irebuie să vă- 
ntâlniţi cu Protheroe... Oh, da, o să-l vedeţi pe Protheroe, 
de bună seamă!” Ar fi trebuit să-mi dau seama chiar atunci 
că se-ntâmplase ceva. Şi nu trecuseră decât câteva 
minute... 


Haydock m-a privit cu gura căscată. 

— Cum adică... „doar câteva minute”? Păi când crezi că a 
avut loc crima? 

— Cu foarte puţin timp înainte să ajung eu acasă. 

Doctorul a clătinat din cap. 

— Cu neputinţă! Absolut imposibil! Colonelul murise de 
mai multă vreme, când l-am consultat eu. 

— Dar, omule, a strigat colonelul Melchett, chiar dumneata 
ai spus că jumătatea de oră reprezenta numai o estimare. 

— Jumătate de oră, treizeci şi cinci de minute, douăzeci şi 
cinci, douăzeci chiar - asta da, dar mai puţin, în nici un caz. 
Atunci cadavrul nici n-ar fi avut timp să se răcească, până 
să ajung eu. 

Ne-am privit uimiţi. Pe chipul lui Haydock se petrecuse o 
schimbare. Părea, dintr-odată, cenugşiu şi bătrân. M-am 
întrebat care-o fi fost cauza. 

— Uite ce-i, Haydock, a spus colonelul, prinzând iarăşi 
glas, de vreme ce Redding recunoaşte că l-a împuşcat, la 
şapte fără un sfert... 

Haydock a sărit în picioare. 

— Eu vă spun că nu e cu putinţă, a tunat el. Dacă Redding 
spune că l-a împuşcat pe Protheroe la şapte fără un sfert, 
atunci Redding minte. Ei, la dracu”, doar sunt doctor, ştiu ce 
spun. Până şi sângele începuse să se coaguleze. 

— Dacă Redding minte..., a început Melchett, apoi s-a 
întrerupt, clătinând din cap. Cred c-ar trebui să mergem la 
poliţie să vorbim cu el. 

Capitolul VIII 


Pe drumul spre secţia de poliţie, n-am prea vorbit. 
Haydock a rămas puţin în urmă şi mi-a şoptit: 

— Să ştii că treaba asta nu-mi place. Pur şi simplu nu-mi 
place. Ne scapă ceva din toată povestea. 

Părea foarte îngrijorat şi supărat. 

L-am găsit pe inspectorul Slack la secţie şi, după puţin 
timp, ne-a fost adus şi Lawrence Redding, palid şi obosit, 


dar foarte stăpân pe sine - lucru foarte ciudat, după 
părerea mea, ţinând cont de împrejurări. Melchett a pufnit 
pe nas şi şi-a dres glasul; era limpede că era foarte 
încordat. 

— Uite ce-i, Redding, înţeleg că i-ai făcut anumite 
declaraţii inspectorului Slack aici de faţă. Ai declarat că te- 
ai dus la vicariat pe la şapte fără un sfert, l-ai găsit acolo pe 
Protheroe, te-ai certat cu el, l-ai împuşcat şi-ai plecat. Nu 
am declaraţia în faţă, dar ăsta-i esenţialul. 

— Da. 

— Am câteva întrebări să-ţi pun. i s-a explicat deja că nu 
eşti obligat să răspunzi, ci o faci numai dacă vrei. Avocatul 
dumitale... 

Lawrence l-a întrerupt: 

— N-am nimic de ascuns. Eu l-am ucis pe Protheroe. 

— Ah, da..., a pufnit Melchett. Dar cum de-aveai pistolul la 
dumneata? 

— Era în buzunar, a răspuns şovăielnic Lawrence. 

— L-ai luat cu dumneata la vicariat? 

— Da. 

— De ce? 

— Aşa fac mereu. 

Şovăise din nou înainte să răspundă, aşa că am fost 
absolut sigur că nu spunea adevărul. 

— De ce-ai dat ceasul înapoi? 

— Ceasul? A venit răspunsul; Lawrence părea uimit. 

— Da. Arăta 6.22. 

Pe chipul pictorului a apărut o expresie de teamă. 

— Ah! Da... Asta era. Da... Eu l-am potrivit. 

— Unde l-ai împuşcat pe colonelul Protheroe? A întrebat 
dintr-odată Haydock. 

— În birou, la vicariat. 

— Nu asta întrebam. În ce parte a corpului? 

— Ah! În cap... cred. Da, în cap. 

— Nu eşti chiar sigur? 


— De vreme ce ştiţi asta, nu văd de ce-ar mai fi nevoie să 
v-o spun eu, a încercat Lawrence să riposteze, dar fără prea 
multă convingere. 

Afară s-a auzit zgomot. Un agent, cu capul descoperit, a 
intrat şi a adus un bilet. 

— Pentru domnul vicar. Zice aicea că e foarte urgent. 

Am deschis plicul şi am citit: 


Vă rog... Vă rog să veniţi. Nu ştiu ce să fac. Iotule 
groaznic... E groaznic, pur şi simplu. Vreau să spun cuiva. 
Vă rog să veniţi imediat şi să aduceţi pe cine doriţi, cu dvs. 
ANNE PROTHEROE 


I-am aruncat o privire lui Melchett, încercând să-i comunic 
că se întâmplase ceva. A înţeles şi am plecat cu toţii 
împreună. Aruncând o privire peste umăr, i-am văzut chipul 
lui Lawrence Redding. Se uita ţintă la hârtia din mâna mea, 
cu o expresie de îngrijorare şi de disperare pe care nu cred 
s-o mai fi văzut vreodată în viaţa mea. Mi-am adus aminte 
de Anne Protheroe, şezând pe canapeaua mea şi spunând: 
„Sunt disperată”, şi mi-am simţit sufletul greu de tulburare. 
Îmi trecuse prin minte că exista un motiv posibil pentru 
eroica mărturisire pe care-o făcuse Lawrence. Melchett 
tocmai vorbea cu Slack: 

— Ai aflat ceva despre ce-a mai făcut Redding înainte de 
momentul respectiv? Avem motive să credem că l-a 
împuşcat pe Protheroe mai devreme decât ne-a spus. 
Ocupă-te de asta, te rog. 

Apoi s-a întors către mine. Fără nici o vorbă, i-am întins 
scrisoarea de la Anne Protheroe. A citit-o şi a făcut ochii 
mari de uimire. Apoi m-a privit întrebător. 

— La asta făceai aluzie azi-dimineaţă? 

— Da. Atunci nu eram încă sigur ce era mai bine să fac - să 
vorbesc sau nu. Acum mi-e limpede. 

Aşa că i-am povestit ce văzusem cu două nopţi în urmă, în 
studio. După ce a schimbat câteva vorbe cu inspectorul, am 


plecat cu toţii, inclusiv doctorul Haydock, spre Old Hall. Uşa 
ne-a deschis-o majordomul, foarte sobru şi cu gesturi uşor 
triste şi posomorâte, exact cum trebuia. 

— Bună dimineaţa, i-a spus Melchett. Te rog spune-i 
cameristei doamnei Protheroe s-o anunţe că am venit şi că 
am dori s-o vedem; apoi întoarce-te aici. Avem câteva 
întrebări pentru dumneata. 

Majordomul s-a grăbit să plece şi s-a întors repede, 
spunându-ne că mesajul fusese transmis. 

— Bun, acum povesteşte-ne despre ziua de ieri, a început 
colonelul Melchett. Stăpânul dumitale a luat prânzul aici? 

— Da, domnule. 

— Se comporta ca de obicei? 

— Din câte mi-am putut da seama, domnule, da. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— După dejun, doamna Protheroe s-a dus să se 
odihnească, iar colonelul s-a retras în birou. Domnişoara 
Lettice a plecat cu automobilul cel mic. Se ducea la o 
partidă de tenis. Colonelul şi doamna Protheroe au luat 
ceaiul la patru şi jumătate, în salonaş. Au cerut ca 
automobilul cel mare să fie gata la cinci şi jumătate, ca să-i 
ducă în sat. Imediat după ce-au plecat, a sunat domnul 
Clement..., a continuat majordomul, înclinând capul în 
direcţia mea, şi i-am spus că ieşiseră. 

— Hmm, a răspuns colonelul Melchett. Şi domnul 
Redding...? Când a fost ultima oară pe aici? 

— Marţi după-amiază, domnule. 

— Înţeleg că au existat neînţelegeri între el şi stăpânul 
dumitale? 

— Aşa cred, domnule. Colonelul mi-a spus foarte răspicat 
că domnul Redding nu mai trebuie primit în casă pe viitor. 

— Ai auzit ceva din ce s-a spus în timpul certei? A întrebat 
colonelul, fără şovăială. 

— Ce să spun, domnule... Colonelul avea o voce foarte 
răsunătoare, mai ales când era furios. N-aveam cum să nu 
aud câteva cuvinte, din când în când. 


— Îndeajuns pentru a-ţi da seama de motivul disputei? 

— Din câte am înţeles, domnule, era vorba de un portret 
pe care-l picta domnul Redding - portretul domnişoarei 
Lettice. 

Melchett a mormăit în barbă. 

— L-ai văzut pe domnul Redding când a plecat? 

— Da, domnule, eu l-am condus. 

— Părea furios? 

— Nu, domnule; dacă-mi îngăduiţi, părea mai degrabă 
amuzat. 

— Aha! Şi ieri nu a venit? 

— Nu, domnule. 

— Şi nici altcineva? 

— Ieri nu, domnule. 

— Dar alaltăieri? 

— Alaltăieri după-amiază a fost domnul Dennis Clement. Şi 
doctorul Stone a trecut pe aici şi a rămas destul de mult. lar 
seara a venit o doamnă. 

— O doamnă? A repetat Melchett, surprins. Cine era? 

Majordomul nu-şi mai amintea numele. N-o mai văzuse 
niciodată până atunci. Da, se recomandase la venire, iar 
când aflase că toată familia era la masă, spusese că putea 
aştepta. Aşa că majordomul o condusese în micuțul salon de 
dimineaţa. Ceruse să-l vadă pe colonel, nu pe doamna 
Protheroe. Colonelul fusese anunţat şi se dusese în salonaş 
de îndată ce terminase cina. 

Cât durase vizita? Cam jumătate de oră, din câte îşi 
amintea. Colonelul însuşi o condusese pe doamnă, la 
plecare. Ah! Da. Până la urmă, îşi amintea şi numele. Era o 
anume doamnă Lestrange. 

Lucrul ăsta ne-a cam mirat. 

— Ciudat, a comentat Melchett. Chiar foarte ciudat. 

N-am mai insistat însă asupra subiectului, căci tocmai 
atunci a sosit mesajul că doamna Protheroe era gata să ne 
primească. Anne era în pat, albă la faţă şi cu ochii foarte 
aprinşi. Pe chip avea o expresie care m-a uimit - părea 


foarte întunecată, dar hotărâtă. Când a vorbit, a început 
prin a mi se adresa mie: 

— Vă mulţumesc că aţi venit aşa repede. Văd că aţi înţeles 
la ce mă refeream, când v-am scris să aduceţi cu 
dumneavoastră pe oricine credeţi de cuviinţă. Ar fi mai bine 
să terminăm repede, nu? A continuat, după un scurt 
moment de tăcere, cu un zâmbet strâmb, aproape patetic. 
Domnule colonel, cred că dumneavoastră sunteţi persoana 
căreia trebuie să mă adresez. Uitaţi ce se întâmplă: eu l-am 
omorât pe soţul meu. 

— Dragă doamnă Protheroe..., a început cu blândeţe 
colonelul. 

— Oh, să ştiţi că-i adevărat. Înţeleg că v-am dat vestea cam 
brusc, dar eu nu mă prea emoţionez în legătură cu nimic. L- 
am urât multă vreme, iar ieri l-am împuşcat. 

Cu asta, s-a lăsat înapoi pe perne, cu ochii închişi. 

— Asta-i tot. Acum pesemne că o să mă arestaţi şi osămă 
luaţi cu dumneavoastră. De îndată ce pot, am să mă ridic şi 
am să mă îmbrac. Deocamdată mă simt puţin bolnavă. 

— Doamnă Protheroe, ştiaţi că domnul Lawrence Redding 
a mărturisit şi el că ar fi comis crima? 

Anne a deschis ochii şi a încuviinţat, cu însufleţire. 

— Ştiu. E tânăr, şi e un prost. Mă iubeşte foarte mult, să 
ştiţi. A făcut un gest foarte cavaleresc... Dar foarte 
prostesc. 

— Adică ştia că dumneavoastră eraţi cea care comisese 
crima? 

— Da. 

— De unde ştia? 

Doamna Protheroe a şovăit. 

— l-aţi spus dumneavoastră? 

Răspunsul tot nu venea. În cele din urmă, femeia a părut 
să se hotărască. 

— Da... l-am spus... 

Şi a ridicat din umeri, de parcă era iritată de ceva. 


— N-aţi putea să plecaţi, acum? V-am spus ce era de spus. 
Nu mai vreau să vorbesc despre asta. 

— De unde aţi luat pistolul, doamnă Protheroe? 

— Pistolul! Păi, era al soţului meu. L-am luat din sertarul 
maăsuţei lui de toaletă. 

— Aşa. Şi l-aţi dus cu dumneavoastră la vicariat? 

— Da. Ştiam că urma să-l găsesc acolo... 

— La ce oră se întâmpla asta? 

— După şase... Aşa trebuie să fi fost. Cam şi un sfert, şi 
douăzeci... Aşa ceva. 

— Aţi luat pistolul cu dumneavoastră pentru că aveaţi 
intenţia să vă omorâţi soţul? 

— Nu... de fapt... Era pentru mine. 

— Înţeleg. Şi totuşi v-aţi dus la vicariat? 

— Da. Am ajuns lângă uşa-fereastră. Nu se auzea nimic. 
M-am uitat înăuntru şi l-am văzut pe soţul meu. Nu ştiu ce 
mi-a venit atunci... Dar am tras. 

— Şi după aceea? 

— După aceea? Păi... După aceea am plecat. 

— Şi i-aţi spus domnului Redding ce se întâmplase? 

— Da, a răspuns ea, dar cu aceeaşi şovăială în glas pe care 
o observasem şi mai devreme. 

— V-a văzut cineva intrând la vicariat sau plecând de- 
acolo? 

— Nu. Ah, ba da. Bătrâna Miss Marple. Am vorbit câteva 
minute cu ea. Era afară, în grădină. Ce mai vreţi de la 
mine? A continuat ea, foindu-se neliniştita în pat. V-am spus 
totul. De ce mă tot bateţi la cap? 

Doctorul s-a dus lângă ea, ca să-i ia pulsul, apoi i-a făcut lui 
Melchett un semn din cap. 

— Rămân eu cu ea, i-a spus în şoaptă, până puneţi 
lucrurile la punct. N-ar trebui lăsată singură, ca să nu-şi 
facă vreun rău, cumva. 

Melchett a încuviinţat, aşa că am plecat cu toţii şi am 
coborât. Tocmai atunci, am zărit un bărbat, slab, cu faţa 
foarte osoasă, ieşind din camera alăturată dormitorului 


doamnei Protheroe. Instinctiv, am urcat înapoi şi l-am 
întrebat: 

— Eşti valetul colonelului Protheroe? 

— Da, domnule, mi-a răspuns omul, părând uimit. 

— Ştii cumva dacă răposatul dumitale stăpân avea pe 
undeva vreun pistol? 

— Din câte ştiu eu, nu, domnule. 

— Nici în vreun sertar de la măsuţa de toaletă? Gândeşte- 
te bine, omule. 

Valetul a scuturat cu hotărâre din cap. 

— Sunt de-a dreptul convins că nu, domnule. Dacă ar fi 
avut, l-aş fi văzut. Nu aveam cum să nu-l văd. 

M-am grăbit după ceilalţi, pe scări, întrebându-mă de ce 
oare doamna Protheroe minţise în legătură cu pistolul. 

Capitolul IX 


Inspectorul-şef a trimis un mesaj către secţia de poliţie, 
apoi şi-a anunţat intenţia de a o vizita pe Miss Marple. 

— Mai bine vino cu mine, domnule vicar, mi-a spus. Nu 
vreau ca vreuna dintre oiţele din turma dumitale să aibă 
palpitaţii din pricina mea. Împrumută-mi prezenţa dumitale 
liniştitoare şi demnă de încredere. 

Am zâmbit. În ciuda înfăţişării sale fragile, Miss Marple 
este în stare să ţină piept oricărui poliţist şi oricărui 
inspector-şef de pe faţa pământului. 

— Ce părere ai despre ea? M-a întrebat colonelul, când ne 
aflam în faţa uşii. Crezi că se poate pune bază pe ceea ce 
spune? 

— Eu zic că e o persoană care poate fi luată în serios, i-am 
răspuns cu prudenţă, după ce m-am gândit un pic. Cel puţin 
câtă vreme vorbeşte despre lucruri pe care le-a văzut cu 
ochii ei. Mai departe, fireşte... Când ajungem la ceea ce-i 
trece prin minte... Ce să zic, atunci e altă problemă. Are o 
imaginaţie foarte vie şi întotdeauna crede tot ce-i mai rău 
despre cei din jur. 


— Cu alte cuvinte, o domnişoară bătrână tipică, a râs 
Melchett. Nici o grijă, am ajuns să cunosc genul. Doamne, 
doamne... Ceaiurile de pe-aici... 

Uşa ne-a deschis-o o fată foarte micuță, care ne-a condus 
într-un salonaş îngust. 

— Cam încărcat, a spus colonelul, privind în jur. Dar multe 
lucruri sunt de bună calitate. Camera unei doamne, nu-i 
aşa, Clement? 

Am încuviinţat şi, tocmai atunci, uşa s-a deschis şi a apărut 
Miss Marple. 

— Îmi pare tare rău că trebuie să vă deranjez, Miss 
Marple, a spus colonelul, după ce l-am prezentat, abordând 
acel aer milităros şi aspru despre care credea că e atractiv 
pentru doamnele de o anumită vârstă. Trebuie să-mi fac 
datoria, înţelegeţi. 

— Fireşte, fireşte..., a răspuns Miss Marple. Înţeleg 
perfect. Luaţi loc, vă rog. Pot să vă ofer un păhărel de 
lichior de cireşe? L-am făcut chiar eu. E o reţetă de la 
bunica. 

— Vă mulţumim, Miss Marple. Sunteţi foarte amabilă. Dar 
eu, unul, am să vă refuz. Nimic înainte de ora prânzului, aşa 
zic eu. De fapt, venisem să vă vorbesc despre această tristă 
poveste... Da, foarte tristă. Ne-a supărat pe toţi, cred eu. 
Una peste alta, s-ar putea ca dumneavoastră, datorită 
poziţiei casei şi grădinii, să aveţi răspunsurile la anumite 
întrebări cu privire la seara trecută. 

— Da... S-a întâmplat să fiu într-adevăr în grădină ieri, de 
la cinci după-amiaza încolo şi... Cum să spun, fireşte că de- 
acolo se vede tot ce se întâmplă alături. Nu-i vorba de tras 
cu ochiul... 

— Şi, din câte am înţeles, Miss Marple, doamna Protheroe 
a trecut pe aici ieri-seară? 

— Da, chiar aşa. Am salutat-o, iar ea mi-a admirat 
trandafirii. 

— Puteţi să ne spuneţi pe la ce oră se întâmpla asta? 


— Aş zice că era puţin după şase şi un sfert. Unul, două 
minute să fi trecut. Da, aşa-i. Ceasul de la biserică tocmai 
bătuse sfertul. 

— Foarte bine. Apoi ce s-a mai întâmplat? 

— Păi, doamna Protheroe mi-a spus că se ducea după soţul 
ei la vicariat, ca să meargă acasă împreună. Venise pe 
poteca din spate, înţelegeţi, aşa că a intrat la vicariat pe 
portiţă şi a traversat grădina. 

— A venit pe potecă? 

— Da. Pot să vă şi arăt. 













Planul C 






WETHERBY 


ca 


DOCTOR 
HAYDOCK 





CASA 
DOAMNEI 
LESTRANGE 


CÂMPURI 





pm CASA LUI 
LAURENCE 
REDDINGS 


Plină de însufleţire, Miss Marple ne-a condus în grădină şi 
ne-a arătat potecuţa care trecea prin apropiere. 


— lar poteca de vizavi, cu gărduţul, duce la Old Hall, ne-a 
explicat ea. Pe acolo ar fi trebuit să plece acasă, împreună. 
Doamna Protheroe venea din sat. 

— Minunat! Minunat, a spus colonelul Melchett. Şi a 
traversat grădina, până la vicariat, ziceţi? 

— Da. Am văzut-o trecând după colţul casei. Presupun că 
domnul colonel nu ajunsese încă, pentru că s-a întors 
aproape imediat şi a coborât pe pajişte, până la studio - e 
clădirea aceea de acolo, pe care vicarul i-a cedat-o 
domnului Redding, pe post de studio. 

— Aşa. Şi... Nu s-a întâmplat să auziţi şi o împuşcătură, 
Miss Marple? 

— Nu. Atunci nu am auzit nimic, a venit răspunsul. 

— Dar să înţeleg că aţi auzit aşa ceva cu o altă ocazie? 

— Da, cred că a răsunat de undeva din pădure. Dar 
trecuseră deja vreo cinci sau zece minute... Şi, după cum v- 
am spus, venea din altă parte. Cel puţin aşa cred. Nu putea 
să fie... Nu, nu, sigur nu putea să fi fost... 

Apoi s-a oprit, albă la faţă şi cu sufletul la gură. 

— Da, da, o să ne-ntoarcem imediat şi la asta, a spus 
colonelul Melchett. Vă rog, continuaţi povestea. Doamna 
Protheroe a coborât la studio... 

— Da, a intrat şi a rămas acolo puţin. N-a trecut mult şi a 
apărut domnul Redding, tot pe potecă, venind din sat. A 
ajuns la poarta vicariatului, a privit în toate părţile... 

— Şi v-a văzut pe dumneavoastră, Miss Marple. 

— De fapt, nu m-a văzut, a răspuns Miss Marple, uşor 
îmbujorată. Pentru că, nu ştiu dacă înţelegeţi, tocmai atunci 
mă aplecam... Încercam să scot din pământ un fir de 
păpădie... Ştiţi că nu fac deloc bine grădinii. E o treabă 
foarte grea. Apoi, el a intrat pe portiţă şi s-a dus la studio. 

— Nu s-a apropiat de casă? 

— Oh, nu. S-a dus direct la studio. Doamna Protheroe i-a 
ieşit înainte la uşă, apoi au intrat amândoi. 

Şi, aici, Miss Marple a continuat ce-avea de spus cu o 
pauză nemaipomenit de expresivă. 


— Poate că-i poza pentru un tablou..., am sugerat eu. 

— Poate, a răspuns Miss Marple. 

— Şi când au mai ieşit? 

— Cam după zece minute. 

— Cât era ceasul, cu aproximaţie? 

— Bătuse jumătatea la biserică. Au mers încet până la 
poarta grădinii, apoi au apucat-o pe potecă şi, tocmai 
atunci, a apărut şi doctorul Stone, pe drumul care vine de la 
Old Hall, a sărit gărduţul şi s-a apropiat de ei. Au plecat 
împreună spre sat. La capătul potecii, cred... Dar nu pot fi 
chiar sigură, a venit lângă ei şi domnişoara Cram. Cred că 
ea trebuie să fi fost, pentru că avea o fustă foarte scurtă. 

— Pesemne, Miss Marple, că aveţi vederea foarte bună, 
dacă aţi reuşit să observați ce se întâmpla la o aşa mare 
distanţă. 

— Mă uitam după o pasăre, a răspuns Miss Marple. O 
pitulice cu creastă aurie, din câte am observat. Foarte 
drăguță. Îmi scosesem binoclul, aşa că s-a întâmplat s-o văd 
şi pe domnişoara Cram (dacă era într-adevăr ea, dar eu aşa 
zic), venind lângă ei. 

— Ei, da, se poate, a spus colonelul. Şi acuma Miss Marple, 
de vreme ce păreţi a avea un foarte bun simţ al observaţiei, 
puteţi să-mi spuneţi cum arătau doamna Protheroe şi 
domnul Redding când au trecut pe potecuţă? 

— Zâmbeau, vorbeau, a venit răspunsul. Păreau foarte 
fericiţi să fie împreună, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Nu păreau de fel supăraţi sau tulburaţi? 

— Ah, nu! Chiar dimpotrivă, aş spune. 

— Tare, tare ciudat, a comentat colonelul. Toată afacerea 
este al naibii de ciudată. 

Brusc, Miss Marple ne-a luat prin surprindere pe amândoi. 
Cu un glas lipsit de orice expresie, ne-a întrebat: 

— Şi-acum a spus şi doamna Protheroe că ar fi comis 
crima? 

— Pe cinstea mea, a spus colonelul, de unde aţi ghicit asta, 
Miss Marple? 


— Ce să spun... Mă cam aşteptam, a zis Miss Marple. Cred 
că şi draga de Lettice a crezut la fel. Să ştiţi că e o fată 
foarte isteaţă. Nu are întotdeauna prea multe scrupule, mi- 
e teamă. Deci Anne Protheroe spune că şi-a ucis soţul. Ca să 
vezi! Nu cred că-i adevărat. Nu, sunt aproape sigură că nu-i 
adevărat. Când e vorba de o femeie ca Anne Protheroe... 
Deşi, nu poţi fi niciodată cu adevărat convins de firea altuia, 
nu-i aşa? Cel puţin, eu aşa am ajuns să cred. Şi când spune 
că l-ar fi împuşcat? 

— La şase şi douăzeci. Chiar după ce-a vorbit cu 
dumneavoastră. 

Miss Marple a clătinat din cap, încet, părând înduioşată şi 
plină de milă. Cred că mila se adresa celor doi adulţi din 
faţa ei, care fuseseră într-atât de neghiobi încât să creadă o 
asemenea poveste. Mă rog, mie, unuia, aşa mi s-a părut. 

— Şi cu ce l-a împuşcat? 

— Cu un pistol. 

— Unde l-a găsit? 

— Zice că l-ar fi adus cu ea. 

— Nu, nu, asta în nici un caz, a răspuns Miss Marple; nu 
mă aşteptasem s-o aud vorbind cu atâta hotărâre. Pot să jur 
că n-a fost aşa. Nu avea cum să aducă un obiect de felul 
ăsta. 

— Poate că n-aţi observat. 

— Eh, fireşte că aş fi observat. 

— Şi dacă îl avea în poşetă? 

— Nu avea poşetă. 

— Atunci... Poate-l ascunsese cumva... Chiar asupra ei. 
Miss Marple i-a aruncat o privire plină de dispreţ şi de jale. 

— Dragă domnule colonel, ştiţi şi dumneavoastră cum sunt 
femeile tinere din ziua de azi. Nu se ruşinează să se arate 
exact aşa cum le-a făcut Dumnezeu. Pot să jur că nu avea 
nici măcar o batistă îndesată în ciorap. 

Melchett nu s-a lăsat: 

— Trebuie să recunoaşteţi că totul se potriveşte, a obiectat 
el. Momentul, ceasul răsturnat care arăta 6.22. 


Miss Marple s-a întors către mine. 

— Adică tot nu i-aţi povestit despre ceas? 

— Ce-i cu ceasul, Clement? 

I-am povestit, iar el s-a arătat extrem de deranjat. 

— Şi de ce Dumnezeu nu i-ai spus lui Slack, de ieri? 

— Pentru că nu mi-a dat voie să vorbesc, am răspuns. 

— Ce prostii spui... Trebuia să insişti. 

— Aş crede, am început eu, că inspectorul Slack se poartă 
cu totul altfel cu dumneata decât cu mine. Nu mi-a dat nici 
o ocazie să insist. 

— Povestea asta e cu totul ieşită din comun, a zis Melchett. 
Dacă mai apare şi un al treilea care să pretindă că a comis 
crima, cred că o să intru la casa de nebuni. 

— Dacă-mi permiteţi... Am o propunere, a şoptit Miss 
Marple. 

— Da? 

— Ce-ar fi să-i explicaţi domnului Redding ce-a făcut 
doamna Protheroe, apoi să-i spuneţi că nu prea sunteţi 
convinşi că spune adevărul. După care, dacă mergeţi la 
doamna Protheroe şi-i spuneţi că domnul Redding a scăpat 
cu bine... Ce să zic, poate că amândoi o să vă povestească 
adevărul. Şi adevărul chiar este necesar, deşi eu, una, aş 
crede că niciunul din ei, săracii, nu ştie prea multe. 

— Da, bine, bine... Dar eu nu văd alte persoane, în afara 
lor, care să aibă vreun motiv să scape de Protheroe. 

— Vai, domnule colonel, eu n-aş spune asta, a replicat Miss 
Marple. 

— Adică dumneavoastră vă gândiţi şi la alţii? 

— Oh, cum să nu. Staţi aşa, a început ea, numărând pe 
degete, unul, doi, trei, patru, cinci, şase... Da şi poate chiar 
şapte. M-am gândit la cel puţin şapte persoane care ar fi 
fost foarte mulţumite să nu mai aibă de-a face cu colonelul. 

Melchett a privit-o intimidat. 

— Şapte oameni? Toţi din St. Mary Mead? 

— Nu uitaţi, vă rog, că nu rostesc nici un nume, a spus 
Miss Marple, încuviinţând cu însufleţire. N-ar fi drept s-o 


fac. Dar teamă mi-e că în lume există multă răutate. Un 
militar onorabil şi demn ca dumneavoastră, domnule 
colonel Melchett, n-are de unde să ştie aşa ceva. 
Privindu-l pe inspectorul-şef, m-am temut să nu-l văd 
pradă unui atac de apoplexie. 
Capitolul X 


După ce-am plecat de-acasă de la Miss Marple, colonelul a 
făcut despre ea nişte remarci care nu erau nici pe departe 
măgulitoare. 

— Zău dacă domnişoara aia bătrână şi zbârcită nu crede 
că ştie tot ce mişcă pe lumea asta. Şi nici măcar n-a prea 
ieşit din sat cine ştie cât, în toată viaţa ei. Ce prostie! Cât 
poate să ştie despre ce se-ntâmplă în viaţa oamenilor? 

Fără patimă, i-am răspuns că Miss Marple, fără îndoială, 
nu ştia mai nimic despre viaţa cu V mare, dar ştia practic 
totul despre ce se-ntâmpla în St. Mary Mead. Melchett a 
fost de acord cu asta, deşi tot mai bombănea. Până una alta, 
bătrâna era un martor valoros - extrem de valoros pentru 
doamna Protheroe, cel puţin. 

— Presupun că nu putem pune la îndoială ce ne-a spus, 
nu? 

— Dacă Miss Marple spune că nu avea pistolul, poţi să fii 
convins că-i aşa, i-am răspuns. Dacă ar fi existat o cât de 
mică posibilitate, ar fi pomenit-o imediat. 

— Cam aşa cred şi eu. Mai bine am merge să aruncăm o 
privire în studio. 

Aşa-zisul studio era pur şi simplu o căsuţă, simplă, dotată 
cu un luminator. Nu existau ferestre şi deci nu se putea 
intra sau ieşi decât pe uşă. Mulţumit de ce văzuse, Melchett 
m-a anunţat că avea intenţia să viziteze vicariatul, 
împreună cu inspectorul Slack. 

— Şi-acum mă duc la secţie. 

M-am îndreptat şi eu spre casă şi, când am intrat, atenţia 
mi-a fost atrasă de murmurul unor voci. Am deschis uşa 
salonaşului. Pe canapea, alături de Griselda, se afla 


domnişoara Gladys Cram, care vorbea cu însufleţire. Îşi 
ţinea încrucişate picioarele, care erau învăluite în nişte 
ciorapi roz extrem de strălucitori, aşa că am avut prilejul să 
remarc că purta chiloţei de mătase, împodobiţi tot cu dungi 
TOZ. 

— Bună, Len, mi-a spus Griselda. 

— Bună dimineaţa, domnule Clement, a zis şi domnişoara 
Cram. Ce spuneţi despre colonel? Aşa-i că-i cum nu se poate 
mai groaznic? Bietul domn... la vârsta lui... 

— Domnişoara Cram, a intervenit soţia mea, a fost într- 
atât de drăguță încât să se ofere să ne ajute cu Ghidurile. 
Ţi-aduci aminte că duminica trecută am rugat să se ofere 
voluntari. 

Îmi aduceam, într-adevăr, aminte, dar eram sigur (după 
cum era şi Griselda, o înţelesesem din tonul ei), că 
domnişoarei Cram nu i-ar fi venit în vecii vecilor ideea de a 
se oferi voluntară, dacă la vicariat nu s-ar fi întâmplat ceva 
atât de interesant. 

— Tocmai îi spuneam doamnei Clement, a continuat 
domnişoara Cram, că era să cad jos de uimire când am 
auzit veştile. O crimă? Am zis. Unde, în sătucul ăsta liniştit 
şi retras - căci aşa şi e, trebuie să recunoaşteţi - unde nu 
există nici măcar un cinematograf cu filme mute, darmite 
unul dintre cele moderne! Şi apoi, când am auzit despre 
cine era vorba - ce să zic, pur şi simplu nu mi-a venit să 
cred. Nu ştiu cum să spun, dar colonelul Protheroe nu 
părea, pur şi simplu, genul de persoană care să fie omorâtă. 

— Aşa că, a intervenit Griselda, domnişoara Cram a trecut 
pe-aici să afle tot ce se putea. 

M-am temut o clipă că asemenea remarcă ar fi putut s-o 
supere pe vizitatoarea noastră, dar ea n-a făcut decât să-şi 
dea capul pe spate şi să râdă tunător, arătându-şi toţi dinţii 
din gură. 

— Vai, vai, vai! Nu prea vă scapă nimic, aşa-i, doamnă 
Clement? Dar e şi firesc, nu credeţi, să vrei să afli toate 
amănuntele despre un caz ca ăsta. Şi credeţi-mă că sunt 


într-adevăr dispusă să vă ajut la Ghiduri, orice m-aţi pune 
să fac. E ceva nemaipomenit de interesant, zic eu. Duceam 
lipsa unui strop de distracţie. Credeţi-mă, zău! Nu că n-aş 
avea o slujbă bună şi bine plătită, iar doctorul Stone este un 
gentleman desăvârşit, în toate privinţele. Dar fetele mai vor 
să şi trăiască puţin după ce se termină programul şi, în 
afară de dumneavoastră, doamnă Clement, nu se mai poate 
vorbi cu nimeni lăsând la o parte adunătura de scorpii 
bătrâne. 

— Mai e şi Lettice Protheroe, am spus, iar Gladys Cram a 
scuturat din cap. 

— Oho, e prea cu nasul pe sus pentru una ca mine. Se 
crede cea mai mare şi mai tare din lume, şi nu s-ar cobori 
să bage în seamă o fată care trebuie să-şi câştige singură 
existenţa. Mă rog, de fapt am auzit-o şi pe ea vorbind 
despre asta. Dar cine-ar angaja-o, vă întreb? Cred că s-ar 
trezi aruncată în stradă în mai puţin de-o săptămână. În 
sfârşit, s-ar putea face manechin, ca altele de teapa ei, 
împopoţonate din cap până-n picioare şi fâţâindu-se de colo, 
colo. La asta cred c-ar fi bună. 

— Ar fi foarte bună ca manechin, a răspuns Griselda. Are o 
siluetă minunată. 

E limpede: soţia mea nu are pic de stofă de scorpie. 

— Dar când aţi auzit-o vorbind despre aşa ceva? 

Domnişoara Cram a părut o clipă descumpănită, dar şi-a 
revenit fără probleme, ca de obicei. 

— Asta e un fel de bârfă, nu? I-a răspuns. Dar să ştiţi că 
am auzit-o cu urechile mele. Pesemne că lucrurile nu 
stăteau prea bine acasă. Nici eu n-aş putea trăi cu o mamă 
vitregă. N-aş accepta asta nici un minut, măcar. 

— Bine, dar dumneata eşti atât de energică şi de 
independentă, a spus Griselda, pe un ton grav, iar eu am 
privit-o bănuitor. 

Domnişoara Cram, în schimb, era vădit mulţumită. 

— Aşa-i. Aşa-s eu, şi aşa am fost dintotdeauna. Mă las 
condusă cu vorba bună, dar nu cu forţa. Asta mi-a spus-o o 


ghicitoare care mi-a citit în palmă, acum ceva timp. Nu, nu. 
Nu sunt eu omul care să accepte să fie ţinut sub papuc. Şii- 
am spus doctorului Stone de la bun început că trebuie să 
am zile libere, la intervale regulate. Domnii ăştia care se 
ocupă de ştiinţă cred că fetele sunt ca nişte maşinării - de 
cele mai multe ori nici nu le bagă în seamă şi nici nu-şi 
amintesc că mai sunt şi ele acolo. 

— Cum vi se pare munca la doctorul Stone? Plăcută? 
Pesemne că, dacă vă interesează arheologia, vă place ceea 
ce faceţi acum. 

— De fapt, nu ştiu prea multe despre domeniul ăsta, a 
mărturisit tânăra. Dintotdeauna am crezut că munca dea 
aduce la suprafaţă oameni morţi, care-au murit de sute de 
ani, nu e chiar... Adică e ca şi cum ţi-ai băga nasul unde nu- 
ţi fierbe oala. Şi aşa cred şi acum. lar doctorul Stone e 
întotdeauna aşa de absorbit, încât ar uita şi să mănânce, 
dacă n-aş fi eu. 

— Şi acum e tot la gorgan? A întrebat Griselda. 

Domnişoara Cram a făcut semn că nu era. 

— Nu se simţea prea bine, ne-a explicat. Nu era în stare să 
muncească. Aşa, are şi micuța Gladys parte de o vacanţa. 

— Îmi pare rău, am intervenit eu. 

— Oh, dar nu e mare lucru. N-o să mai moară nimeni, staţi 
liniştiţi. Dar, domnule Clement, vă rog, povestiţi-mi. Aud că 
toată dimineaţa aţi fost împreună cu poliţiştii. Ce cred 
despre cele întâmplate? 

— Ce să zic, am răspuns eu fără tragere de inimă. Au mai 
rămas încă anumite... Neclarităţi. 

— Aha! A exclamat domnişoara Cram. Atunci au renunţat 
la ideea că ar fi fost domnul Lawrence Redding. Ce bărbat 
chipeş, nu credeţi? Ca o stea de cinema. Şi zâmbeşte aşa 
frumos când îţi dă bună dimineaţa. Zău că nu mi-a venit să- 
mi cred urechilor, când am auzit c-a fost arestat. Deşi, la 
drept vorbind, se ştie că poliţiştii de la ţară sunt nişte 
oameni foarte proşti. 


— De data asta nu poţi da vina pe ei, am răspuns. Chiar 
domnul Redding s-a dus şi s-a predat. 

— Poftim? A strigat tânăra, vizibil tulburată. Ca să vezi... 
Tocmai el... Dacă aş fi comis o crimă, să ştiţi că eu nu m-aş fi 
dus să mărturisesc. Credeam că Lawrence Redding are mai 
mult bun-simţ. Cum adică, să se predea? Şi de ce l-a ucis pe 
Protheroe? V-a spus? S-au certat pur şi simplu, sau... 

— Nu e chiar sigur dacă l-a ucis sau nu, am recunoscut eu. 

— Păi, cum... de vreme ce spune că a făcut-o... Zău, 
domnule Clement, aş zice că n-are cum să nu ştie ce-a făcut. 

— Fireşte că n-are cum, am încuviinţat. Dar poliţia nu e 
mulţumită de povestea lui. 

— Şi de ce să mărturisească, dacă, de fapt, n-a fost de 
vină? 

Asupra acestui aspect, n-aveam de gând s-o lămuresc pe 
domnişoara Cram, aşa că i-am răspuns cam pe lângă 
subiect: 

— Din câte ştiu, în toate cazurile importante de crimă, 
poliţia primeşte numeroase scrisori de la oameni care se 
acuză singuri că ar fi vinovaţi. 

lar domnişoara Cram a primit această informaţie 
exclamând, pe un ton uimit şi dispreţuitor: 

— Ce tâmpiţi! Apoi s-a ridicat şi, oftând uşor, ne-a 
comunicat: Ei, cred că de-acum trebuie să plec şi eu. 
Doctorul Stone o să fie surprins să afle că domnul Redding 
a mărturisit. 

— Oare îl interesează povestea? A întrebat Griselda, iar 
domnişoara Cram şi-a încreţit fruntea, căzând pe gânduri. 

— E un om ciudat. Cu el, nu ştii niciodată ce să crezi. Aşa-i 
de cufundat în trecut... Ar prefera de o mie de ori să 
cerceteze cine ştie ce cuţit vechi şi urât din bronz, scos din 
movilele alea de pământ, decât să vadă cuțitul cu care 
Crippen şi-a măcelărit nevasta, chiar dac-ar avea ocazia. 

— Ce să zic, am intervenit şi eu, aici mărturisesc că sunt 
de acord cu el. 


Privirea domnişoarei Cram exprima uimire, însoţită de un 
uşor dispreţ. Şi-a mai luat o dată rămas-bun, apoi a plecat. 

— E de treabă, cred eu, a spus Griselda, când uşa s-a 
închis în urma vizitatoarei. Foarte comună, fireşte, dar mi 
se pare una dintre fetele alea masive, vioaie, binedispuse, 
pe care n-ai cum să nu le placi. Mă întreb ce-a adus-o prin 
părţile noastre, de fapt. 

— Curiozitatea. 

— Da, pesemne că aşa-i. Acuma, Len, ia povesteşte-mi tot. 
Mor să aud! 

M-am aşezat şi i-am relatat de-a fir a păr toate 
întâmplările dimineţii. Când şi când, Griselda intervenea cu 
mici exclamaţii, arătându-se mirată şi interesată. 

— Aşadar, după Anne Protheroe umbla el, până la urmă! 
Nu după Lettice. Ce orbi am fost cu toţii! Pesemne că la 
asta făcea aluzie Miss Marple, ieri. Nu crezi? 

— Ba da, am răspuns, ferindu-mi privirea. 

Atunci a intrat Mary. 

— Au venit nişte bărbaţi - cică ar fi de la un ziar. Vreţi să-i 
vedeţi? 

— Nu, i-am răspuns, nici vorbă. Trimite-i la inspectorul 
Slack, la secţia de poliţie. 

Mary a dat din cap, apoi a plecat. 

— După ce scapi de ei, i-am zis, întoarce-te aici. Vreau să 
te întreb ceva. 

Mary a încuviinţat din nou, dar au trecut câteva minute 
bune până să se întoarcă. 

— N-a fost prea uşor să scap de ăştia, ne-a spus. lare 
insistenţi! N-aţi văzut aşa ceva. Eu nu şi nu, iar ei nimic! 

— Cred că o să mai avem de-a face cu ei, destul de mult, 
am fost de părere. Dar, Mary, uite ce voiam să te întreb: eşti 
convinsă că n-ai auzit împuşcătura, ieri-seară? 

— Împuşcătura de l-a ucis pe domnul? Nu, sigur că nu. 
Dac-aş fi auzit ceva, m-aş fi dus să văd ce era. 

— Da, dar... 


Şi, amintindu-mi ce spusese Miss Marple, despre o 
împuşcătură „undeva în pădure”, mi-am reformulat 
întrebarea: 

— Dar vreo altă împuşcătură ai auzit? Una care venea din 
pădure, de exemplu? 

— Aha, deci aşa ceva..., a început fata, apoi s-a oprit puţin. 
Da, acum că stau să mă gândesc, zic că da. Nu mai multe, 
una singură. Şi a răsunat ciudat, aşa, ca un „bum”. 

— Exact, i-am spus. Şi pe la ce oră a fost asta? 

— La ce oră? 

— Da, la ce oră. 

— Păi nu ştiu, zău. Mult după ora ceaiului, asta-i sigur. 

— Nu poţi fi un pic mai precisă? 

— Nu, nu pot. Am şi eu de lucru, nu credeţi? Doar nu stau 
toată ziua, bună ziua să mă uit la ceas! Şi nici nu m-ar ajuta 
prea mult - ceasul deşteptător rămâne cu trei sferturi de 
oră în urmă în fiecare zi, şi tot potrivindu-l şi una alta, 
niciodată nu ştiu sigur cât e ora. 

Pesemne că de-asta mesele noastre nu sosesc niciodată la 
timp. Uneori întârzie, iar alteori ne iau pe toţi prin 
surprindere, aşa devreme ce apar. 

— A mai trecut mult după ce-ai auzit zgomotul, până să 
sosească domnul Redding? 

— Nu, nu mult. Zece minute, un sfert de oră, dar nu mai 
mult de-atât. 

Mulţumit, am încuviinţat din cap. 

— Asta-i tot? A întrebat Mary. Ce vreau să zic e că am pus 
cotletele în cuptor, şi cred că şi budinca fierbe de-acum. 

— Da, mulţumesc. Poţi pleca. 

Fata a ieşit, iar eu m-am întors către Griselda. 

— Crezi că-i cu neputinţă s-o facem pe Mary să 
binevoiască să zică „domnule, doamnă”? 

— l-am spus. Dar nu ţine minte. Nu uita că-i o fată simplă 
şi necoaptă. 

— Îmi dau seama foarte bine. Dar ceea ce-i necopt nu 
rămâne musai aşa, pentru vecie. Sunt de părere că Mary ar 


putea să mai prindă un pic de crustă. 

— Ei, eu, una, nu sunt de acord, mi-a spus Griselda. Ştii şi 
tu că nu ne permitem să ne plătim servitorii prea bine. Dacă 
ajungem s-o educăm, o să plece. E normal. Şi o să 
primească bani mai mulţi. Câtă vreme însă nu ştie să 
gătească şi se poartă atât de oribil, totul e-n regulă, n-o s-o 
primească nimeni. 

Atunci mi-am dat seama că ideile despre gospodărie ale 
soţiei mele nu erau chiar aşa de vagi şi de tulburi pe cât 
crezusem. Dedesubtul lor se ascundeau anumite 
raționamente. Cu toate acestea, nu eram pe de-a-ntregul 
convins că merita să ţinem o fată în casă, cu condiţia ca ea 
să nu ştie să gătească şi tolerându-i obiceiul de-a trânti 
farfuriile şi de-a da replici nepoliticoase, cu acea bruscheţe 
care te lasă fără grai. 

— Oricum, a continuat Griselda, înţelegi şi tu că acum se 
poartă mai rău decât de obicei. Şi are şi de ce. Nu poţi să 
te-aştepţi s-o vezi înduioşată de soarta colonelului 
Protheroe, câtă vreme eli-a băgat iubitul la închisoare. 

— Serios? I-a băgat iubitul la închisoare? 

— Da, pentru braconaj. Îl ştii şi tu, e bărbatul ăla pe nume 
Archer. Mary iese cu el de vreo doi ani. 

— Nu ştiam. 

— Len, dragule, tu niciodată nu ştii nimic. 

— Ce bizar, am spus, că toată lumea zice că împuşcătura s- 
a auzit din pădure. 

— Nu cred că-i bizar, câtuşi de puţin, mi-a răspuns 
Griselda. Vezi tu, se întâmplă destul de des să auzi 
împuşcături din pădure. Aşa că-i firesc: când auzi o 
bubuitură, presupui pe dată că dintr-acolo vine. Da, poate 
răsună mai tare decât de obicei şi fireşte că, dacă ai fi în 
camera învecinată, ai şti că a fost în casă, dar din bucătăria 
lui Mary, cu fereastra aia care e tocmai de cealaltă parte, nu 
cred că ţi-ar trece prin cap aşa ceva. 

Uşa s-a deschis din nou. Era tot Mary. 


— S-a-ntors colonelul Melchett. Şi-l are şi pe inspectorul 
ăla cu el, şi cică v-ar ruga să vă duceţi şi dumneavoastră. 
Sunt în birou. 

Capitolul XI 


Mi-am dat seama dintr-o privire că inspectorul Slack şi 
colonelul Melchett aveau anumite neînţelegeri cu privire la 
toată povestea. Melchett era roşu la faţă şi părea iritat, iar 
inspectorul arăta posomorât. 

— Teamă mi-e, mi-a zis Melchett, că inspectorul Slack nu-i 
de acord cu mine, şi nu-l crede pe tânărul Redding 
nevinovat. 

— Dacă n-a făcut-o, ce i-a venit să mărturisească? A 
întrebat bănuitor Slack. 

— Nu uita, Slack, că şi doamna Protheroe a procedat la fel. 

— Asta-i altceva. Vorbim de-o femeie, şi femeile aşa se 
poartă de obicei - aiurea. Nici prin cap nu-mi trece c-ar fi 
făcut-o ea. A auzit de el, aşa că a inventat o poveste. Ştiu eu 
jocul ăsta. Nici nu m-aţi crede, dacă v-aş povesti prostiile pe 
care le fac femeile de obicei. Dar cu Redding nu-i aşa. Ăsta 
chiar are capul pe umeri. Şi dacă tot a recunoscut, eu ziccă 
el trebuie să fie. Pistolul e al lui - de asta n-aveţi cum să 
ziceţi că nu-i aşa. Şi acum, cu toată povestea asta cu 
doamna Protheroe, ştim şi motivul. Înainte, ăsta ne era 
punctul slab... Dar acum ştim, aşa că totul e clar. 

— Şi crezi că l-ar fi putut împuşca mai devreme? Să zicem 
pe la şase şi jumătate? 

— Asta nu, nu se poate. 

— Ai verificat pe unde-a fost înainte? 

Inspectorul a încuviinţat. 

— Da, la şase şi zece era în sat, lângă Mistreţul Albastru. 
De acolo, a apucat-o pe poteca din spate, unde ziceţi că l-a 
văzut şi bătrâna de-alături. Ăsteia nu-i scapă mare lucru, 
cred eu. Apoi a ajuns la întâlnirea cu doamna Protheroe, în 
studioul din grădină. Au plecat împreună, puţin după şase şi 
jumătate, şi au coborât în sat, tot pe potecă, şi cu doctorul 


Stone. Am vorbit cu el şi a confirmat totul. Au rămas cu toţii 
lângă poştă puţin, de vorbă, apoi doamna Protheroe a intrat 
la domnişoara Hartnell să împrumute o revistă de 
grădinărit. Şi asta se confirmă, am vorbit cu domnişoara 
Hartnell. Au stat de vorbă până pe la şapte, apoi doamna 
Protheroe a văzut cât era ceasul, a spus că se făcuse târziu 
şi că trebuia să ajungă acasă. 

— Şi cum se purta? 

— Era foarte drăguță şi liniştită, aşa mi-a spus domnişoara 
Hartnell. Părea binedispusă. Domnişoara Hartnell e 
convinsă că nu o preocupa nimic. 

— Bine, continuă. 

— Păi, Redding s-a dus cu doctorul Stone la Mistreţul 
Albastru şi au băut ceva împreună. A plecat de-acolo la 
şapte fără douăzeci, a trecut repede-repede pe strada 
principală şi a coborât drumul până la vicariat. Multe 
persoane l-au şi văzut. 

— Adică, de data asta, n-a mai luat-o pe poteca din spate? 
A comentat colonelul. 

— Nu, a venit prin faţă, a întrebat de vicar, a auzit că 
venise şi colonelul Protheroe, a intrat - şi l-a şi împuşcat, 
exact aşa cum ne-a spus! Asta-i adevărul, şi cu asta basta. 

Melchett a clătinat din cap. 

— Avem şi mărturia doctorului. Nu poţi să nu ţii seama de 
asta. Protheroe a fost împuşcat cel târziu la şase şi 
jumătate. 

— Ei, doctorii! A exclamat inspectorul Slack, dispreţuitor. 
Doar n-o să aveţi încredere în doctori. Întâi îţi scot toţi dinţii 
din gură - aşa se face acum - după care spun: „Vai, îmi pare 
foarte rău, de fapt era vorba de apendicită”. Doctorii! 

— Aici nu-i vorba de diagnostic. Doctorul Haydock era 
absolut sigur de ce ne-a spus. Haide, Slack, nu poţi să te pui 
cu dovezile medicale. 

— Şi mai depun şi eu mărturie, deşi poate nu contează 
prea mult, am intervenit, amintindu-mi dintr-odată ceva. 
Am atins şi eu cadavrul şi era rece. Pot să jur. 


— Vezi, Slack? A spus Melchett. 

— Mă rog, dacă-i pe aşa, aşa rămâne. Dar trebuie să 
recunoaşteţi - era o poveste minunată. Domnul Redding 
părea de-a dreptul nerăbdător să fie spânzurat, ca să zic 
aşa. 

— Asta, drept să fiu, mi se pare cam nefiresc, a remarcat şi 
colonelul Melchett. 

— La urma urmei, gusturile nu se discută, a răspuns 
inspectorul. O groază de domni de familie bună au luat-o 
puţin razna după război. Dar asta e. Acum presupun că 
trebuie s-o luăm de la-nceput. Cât despre dumneavoastră, 
domnule, a continuat el, întorcându-se spre mine, nici prin 
cap nu-mi trece de ce v-aţi străduit atâta să mă amăgiţi în 
povestea cu ceasul. Asta-i obstrucţionarea cercetărilor, 
ascultați ce vă spun. 

— De trei ori am încercat să vă spun, am răspuns. De 
fiecare dată mi-aţi închis gura şi nu m-aţi ascultat nici cu o 
ureche. 

— Ăsta, domnule, e numai un fel de-a spune. Dacă voiaţi cu 
adevărat, puteaţi să-mi povestiţi liniştit. Ceasul şi mesajul 
păreau să se potrivească de minune. Acum, dumneavoastră 
spuneţi că ceasul nu arăta ora cum trebuie. Eu, unul, n-am 
mai văzut asta niciodată. La urma urmei, de ce să ţineţi 
ceasul cu un sfert de oră înainte? 

— Ca să fiu întotdeauna punctual, i-am declarat. 

— Hai, Slack, nu cred că-i momentul acum pentru discuţia 
asta, a intervenit, plin de tact, colonelul Melchett. Acum 
avem nevoie să auzim adevărata poveste - şi de la doamna 
Protheroe, şi de la tânărul Redding. I-am telefonat lui 
Haydock şi i-am cerut s-o aducă încoace pe doamna 
Protheroe. O să ajungă cam într-un sfert de oră. Cred că ar 
fi bine, între timp, să-l vedem pe Redding. 

— Să sun la secţie, atunci, a spus inspectorul Slack, şi a 
ridicat receptorul; după ce l-a pus la loc în furcă, m-a privit 
în felul lui insinuant şi a spus: Şi acum, avem nişte treabă 
aici, în camera asta. 


— Atunci, poate c-ar fi mai bine să vă las, am zis eu. 

Pe dată, inspectorul mi-a deschis uşa. Melchett însă a 
intervenit: 

— Clement, vino, te rog, înapoi, când soseşte tânărul 
Redding. Eşti bun prieten cu el şi poate că ai suficientă 
influenţă asupra lui ca să-l faci să spună adevărul. 

M-am întors la Griselda şi am găsit-o adâncită în 
conversaţie cu Miss Marple. 

— Tocmai discutam despre ce s-ar fi putut întâmpla, mi-a 
spus ea. Of, Miss Marple, aş vrea să rezolvaţi 
dumneavoastră cazul, aşa cum aţi făcut atunci când 
domnişoarei Wetherby i-au dispărut creveţii pe care tocmai 
îi alesese şi-i cântărise. Şi aţi descoperit totul numai pentru 
că v-aţi adus aminte de o poveste cu totul diferită, despre 
un sac de cărbuni. 

— Dumneata glumeşti, draga mea, a spus Miss Marple, 
dar, la urma urmei, să ştii că asta-i o cale foarte sigură de a 
descoperi adevărul. De fapt, asta-i intuiţia despre care 
vorbeşte toată lumea, şi se face atâta caz. Intuiţia e ca şi 
cum ai citi un cuvânt, fără să trebuiască să-l iei literă cu 
literă. Copilul nu poate, pentru că nu are prea multă 
experienţă. Adultul însă ştie cuvântul, pentru că l-a văzut de 
multe ori până atunci. Înţelegeţi ce vreau să spun, domnule 
vicar? 

— Da, i-am răspuns gânditor, cred că da. Vreţi să spuneţi 
că, dacă o poveste vă aminteşte de alta, înseamnă că, 
probabil, e vorba de acelaşi lucru. 

— Exact. 

— Dar uciderea colonelului Protheroe, de ce anume vă 
aminteşte? 

Miss Marple a oftat. 

— Tocmai asta e problema. Îmi vin în minte atâtea situaţii 
asemănătoare. De exemplu, maiorul Hargraves - epitrop al 
bisericii, un bărbat foarte bine văzut, în toate privinţele, 
care avea, de la bun început, o a doua familie - o fostă fată 


în casă, gândiţi-vă! Şi cinci copii - cinci, nici mai mult nici 
mai puţin - ce mai lovitură pentru soţia şi fiica lui! 

M-am străduit din greu să-l văd pe colonelul Protheroe în 
rolul de păcătos ascuns, dar n-am reuşit. 

— Şi a mai fost şi povestea cu spălătoria, a continuat Miss 
Marple. Acul de opal al domnişoarei Hartnell, pe care ea l-a 
lăsat din zăpăceală înfipt într-o bluză cu dantelă la guler pe 
care-a trimis-o la spălătorie. lar femeia care l-a luat nu-l 
voia câtuşi de puţin pentru ea, şi nu era nicidecum hoaţă 
din fire. Pur şi simplu l-a ascuns acasă la altcineva, apoi a 
spus poliţiei că a văzut-o pe cealaltă când îl furase. Din 
răutate şi invidie, pur şi simplu. Asta a fost tot. Ce motiv 
uimitor - invidia! Era şi un bărbat la mijloc, fireşte. Mereu e 
aşa. 

De această dată n-am reuşit să găsesc nici o legătură, nici 
măcar pe departe. 

— Şi a mai fost şi fata bietului Elwell - aşa drăguță şi cu 
capul în nori. A încercat să-şi sufoce frăţiorul. Şi au mai fost 
şi banii pentru spectacolul corului de băieţi (înainte să sosiți 
dumneavoastră, domnule vicar), pe care de fapt îi luase 
organistul. Din păcate, s-a dovedit că nevastă-sa făcuse 
multe datorii. Da, povestea asta îmi aduce aminte de atât de 
multe lucruri - prea multe. E foarte greu de descoperit 
adevărul. 

— N-aţi vrea să-mi spuneţi, am intervenit, cine sunt cei 
şapte suspecți? 

— Cei şapte suspecți? 

— Da, aţi spus că puteţi găsi şapte persoane care ar i... 
Mă rog, fericite de moartea colonelului Protheroe. 

— Aşa am spus? Da, da, mi-aduc aminte. 

— Şi era adevărat? 

— Ei, sigur că era adevărat. Dar nu pot pomeni nici un 
nume. Însă îi puteţi descoperi şi dumneavoastră, fără nici o 
greutate, sunt convinsă. 

— Nu pot, zău că nu. Bun, ar fi Lettice Protheroe, 
presupun, de vreme ce probabil moşteneşte nişte bani la 


moartea tatălui ei. Dar e cu totul absurd să mă gândesc la 
ea în felul ăsta, ca să nu mai spun că, în afară de ea, nu-mi 
mai vine nimeni în minte. 

— Dar dumitale, draga mea? A întrebat Miss Marple, 
întorcându-se către Griselda. 

Griselda s-a înroşit la faţă - ceea ce m-a cam mirat. 
Aproape că i-au dat lacrimile şi şi-a încleştat mâinile micuţe, 
făcându-le pumn. 

— Of! A strigat ea, indignată. Ce oribili sunt oamenii - ce 
oribili! Şi ce lucruri mai spun! Aşa nişte lucruri groaznice... 

Am privit-o plin de uimire. Pentru Griselda, e ceva cu totul 
ieşit din comun să fie aşa de iritată. Mi-a observat privirea 
şi a încercat să zâmbească. 

— Nu te uita la mine ca la cine ştie ce exemplar uman 
ciudat, pe care nu-l înţelegi, Len. Hai să nu ne pierdem 
capul şi să nu ne abatem de la ce discutam. Eu nu cred să fi 
fost nici Lawrence, nici Anne, iar Lettice iese din discuţie. 
Trebuie să existe pe undeva vreun indiciu care să ne ajute. 

— Există biletul, fireşte, a spus Miss Marple. Vă aduceţi 
aminte că azi-dimineaţă v-am zis că mi se pare ceva cu totul 
ieşit din comun. 

— Pare să ne indice ora morţii cu multă precizie, am 
comentat. Şi totuşi, să fie cu putinţă? La momentul 
respectiv, pesemne că doamna Protheroe de-abia plecase 
din birou. N-ar fi avut timp nici măcar să ajungă la studio. 
Nu-mi trece prin minte decât o explicaţie: colonelul s-a uitat 
la ceasul pe care-l avea la mână, şi care mergea tot în urmă. 
Mi se pare uşor de înţeles. 

— Eu am altă idee, a spus Griselda. Len, ce-ai zice dacă 
ceasul ar fi fost deja dat înapoi... Nu, asta duce la aceeaşi 
problemă, ce mai prostie am spus! 

— Când am plecat eu, totul era bine, am răspuns. Mi-aduc 
aminte că m-am uitat şi la ceasul de buzunar. Totuşi, aşa 
cum spui, asta n-are nici o importanţă. 

— Ce credeţi, Miss Marple? A întrebat Griselda. 


— Draga mea, mărturisesc că nu priveam defel lucrurile 
din punctul ăsta de vedere. Ceea ce mi s-a părut curios, 
încă de la început, este subiectul scrisorii. 

— Nu înţeleg, am zis. Păi, colonelul îmi scria, pur şi simplu, 
că nu mai poate aştepta... 

— La şase şi douăzeci? A întrebat Miss Marple. Fata în 
casă, Mary a dumneavoastră, îi spusese deja că nu aveţi 
cum să ajungeţi înainte de şase şi jumătate, iar el părea 
dispus să aştepte liniştit. Şi totuşi, la şase şi douăzeci, se 
aşează la masă şi scrie că nu mai poate aştepta. 

Am privit-o pe bătrâna doamnă, din ce în ce mai 
impresionat de agerimea minţii ei. lată că reuşise să 
observe ceva ce nouă ne scăpase. Într-adevăr, era ciudat - 
foarte ciudat. 

— Măcar dacă n-ar fi scris ora pe bilet, am zis, iar Miss 
Marple a încuviinţat. 

— Exact! Măcar dacă n-ar fi scris-o. 

Am căzut pe gânduri, încercând să-mi amintesc cum arăta 
foaia ruptă din carnet şi scrisul mâzgălit, cu cifrele foarte 
limpezi aşternute în susul paginii - 6.20. Mi-a trecut prin 
minte că arătau mai mari, altfel decât restul scrisorii. Am 
tras adânc aer în piept. 

— Şi dacă n-ar fi scris chiar el ora? Am spus. Ia gândiţi-vă: 
pe la şase şi jumătate, colonelul Protheroe devine 
nerăbdător şi se aşează la masă, să scrie că nu mai poate 
aştepta. În timp ce el stă şi scrie, cineva intră pe fereastră... 

— Sau pe uşă, a sugerat Griselda. 

— Nu, ar fi auzit uşa şi ar fi ridicat ochii. 

— Nu uitaţi că era cam surd, a spus Miss Marple. 

— Da, aşa-i. N-avea cum să audă. Oricum, pe oriunde-ar fi 
apărut criminalul, rezultă că s-a furişat în spatele 
colonelului şi l-a omorât. Apoi a văzut biletul şi ceasul şi i-a 
venit ideea. A scris 6.20 în susul paginii şi a pus ceasul la 
6.22. Deşteaptă soluţie. Îi oferea un alibi perfect, sau cel 
puţin aşa credea. 


— Aşadar, ce ne trebuie nouă, a spus Griselda, este o 
persoană cu un alibi foarte solid pentru 6.20, dar nici un 
alibi pentru... Of, dar asta nu-i aşa uşor. Tot nu putem stabili 
momentul. 

— Ba da, avem nişte indicii destul de precise, am răspuns. 
Haydock spune că nu se putea întâmpla mai târziu de şase 
şi jumătate. Presupun că putem accepta şi 6.35. Din ce-am 
discutat mai înainte, pare limpede că Protheroe nu şi-ar fi 
pierdut răbdarea înainte de 6.30. Cred că putem spune că 
ştim destul de bine la ce oră s-a petrecut totul. 

— Deci împuşcătura pe care-am auzit-o... Da, presupun că 
e cu putinţă. Şi nici prin cap nu mi-a trecut... Nici o clipă. 
Vai, ce supărător! Şi totuşi, acum că încerc să-mi amintesc, 
mi se pare că a fost uşor altfel decât împușşcăturile obişnuite 
care se aud pe aici. Da, a fost altfel. 

— Mai puternică? Am sugerat eu. 

Nu, Miss Marple nu credea că ar fi fost mai puternică. De 
fapt, nu-i venea uşor să spună în ce consta diferenţa, deşi 
continua să susţină că exista ceva. Mi-a trecut prin minte 
că, pesemne, încerca să se convingă singură de ceva ce, de 
fapt, nu-şi amintea, numai că, ţinând cont de ideea atât de 
prețioasă pe care tocmai ne-o sugerase, o priveam cu mult 
mai mult respect. Până la urmă, s-a ridicat, spunându-ne cu 
voce înceată că pur şi simplu nu mai putea sta, era târziu, 
dar nu se putuse abţine să vină să discute despre toată 
problema cu drăguţa de Griselda. Am însoţit-o până la zidul 
despărțitor, lângă portiţa grădinii. Când m-am întors, 
Griselda era cufundată în gânduri. 

— Tot cu biletul te frămânţi? Am întrebat-o. 

— Nu. 

Dintr-odată, am văzut-o cutremurându-se, apoi scuturând 
din umeri, nerăbdătoare, ca să se liniştească. 

— Len, uite ce mă gândeam. Pesemne că cineva o urăşte 
din răsputeri pe Anne Protheroe! 

— O urăşte? 


— Da. Nu înţelegi? Împotriva lui Lawrence nu există 
aproape nici o dovadă... Toate dovezile sunt accidentale, 
aşa s-ar putea spune. S-a întâmplat să-i treacă prin cap să 
vină încoace. Dacă n-ar fi făcut-o... Nimeni nu s-ar fi gândit 
să-l pună în legătură cu cele întâmplate. Dar cu Anne e 
altceva. Ia gândeşte-te... Să zicem că cineva ştia că a fost 
aici la 6.20 fix. Toate firele duc la ea. Ceasul, ora scrisă pe 
foaie. Nu cred că ora a fost aleasă numai pentru stabilirea 
unui alibi, cred că-i mai mult de-atât. E o încercare clară de 
a da vina pe ea. Dacă n-ar fi fost Miss Marple să spună că 
nu avea pistolul cu ea şi să observe că n-a trecut mult timp 
până să coboare la studio... Da, dacă n-ar fi fost asta, a 
continuat ea, înfiorându-se din nou. Len, am impresia că 
cineva o urăşte din tot sufletul pe Anne Protheroe. Nu-mi... 
Nu-mi place asta. 

Capitolul XII 


Când a sosit Lawrence Redding, am fost chemat în birou. 
Tânărul artist arăta neîngrijit, tulburat şi, din câte mi s-a 
părut, foarte bănuitor. Colonelul Melchett l-a întâmpinat 
aproape cu cordialitate. 

— Vrem să-ţi punem câteva întrebări - chiar aici, la locul 
crimei, i-a spus. 

Lawrence s-a strâmbat uşor, parcă ironic. 

— Ce idee! Franţuzească, nu-i aşa? Reconstituirea 
momentelor... 

— Băâiete dragă, a replicat Melchett, nu-ţi lua tonul ăsta cu 
noi. Ai aflat cumva că mai există o persoană care a 
mărturisit că ar fi comis aceeaşi crimă pe care ţi-ai asumat- 
o şi dumneata? 

Aceste cuvinte au avut asupra lui Lawrence un efect 
dureros şi imediat. 

— A... altă persoană? S-a bâlbâit el. Cine... cine? 

— Doamna Protheroe, i-a răspuns colonelul, fără să-l scape 
din ochi. 


— E ridicol! N-a făcut aşa ceva. Nu putea s-o facă! Nuecu 
putinţă! 

Melchett l-a întrerupt: 

— O să ţi se pară ciudat, dar n-am crezut-o. Şi nici pe 
dumneata nu te credem, dă-mi voie să-ţi spun. Doctorul 
Haydock a declarat fără drept de apel că fapta nu putea să 
fi avut loc la ora despre care-ai pomenit dumneata. 

— Spune doctorul Haydock aşa ceva? 

— Da, deci vezi că, vrei sau nu vrei, nu mai eşti suspect, iar 
acum vrem de la dumneata să ne ajuţi, să ne povesteşti 
exact ce s-a-ntâmplat. 

Lawrence şovăia în continuare. 

— Sper că mi-aţi spus adevărul în legătură cu doamna 
Protheroe. Chiar nu o bănuiţi? 

— Îmi dau cuvântul de onoare, a declarat Melchett. 

Lawrence a tras adânc aer în piept şi a zis: 

— Am fost un prost. Prost ca noaptea. Nu ştiu cum de mi-a 
trecut vreo clipă prin cap că ar fi făcut-o ea... 

— Ce-ar fi să ne explici? I-a cerut inspectorul-şef. 

— Nu sunt multe de spus. În după-amiaza aceea m-am 
întâlnit cu doamna Protheroe..., a început Lawrence, apoi s- 
a oprit. 

— Ştim totul despre asta, a intervenit Melchett. Poate că 
dumneata credeai că sentimentele pe care le nutreai 
pentru doamna Protheroe, şi ea pentru dumneata, nu erau 
cunoscute de nimeni, dar de fapt nu-i aşa. Unii ştiau, şi 
chiar vorbeau despre asta. Oricum ar fi, de-acum totul 
trebuie să iasă la iveală. 

— Ei, da, presupun că aveţi dreptate. Îi promisesem 
domnului vicar, aici de faţă (şi mi-a aruncat o privire) să 
plec imediat. În seara aceea, m-am întâlnit cu doamna 
Protheroe în studio, la şase şi un sfert. I-am comunicat 
decizia mea. A fost şi ea de acord că nu era nimic altceva de 
făcut şi... Ne-am luat rămas-bun. Am plecat din studio şi, 
aproape imediat, ne-am întâlnit cu doctorul Stone. Anne a 
reuşit să se comporte foarte firesc. Eu nu. Am plecat cu 


Stone la Mistreţul Albastru şi am băut ceva. Apoi m-am 
gândit să mă duc acasă, dar când am ajuns la colţul 
drumului, m-am răzgândit şi m-am hotărât să trec să-l văd 
pe domnul vicar. Simţeam că trebuie să vorbesc cu cineva 
despre toată povestea. La uşă, fata în casă mi-a spus că 
vicarul era plecat, dar că urma să se întoarcă repede. 
Colonelul Protheroe era în birou şi-l aştepta. Nu-mi 
convenea să plec aşa, pur şi simplu - ar fi părut că-l evitam, 
aşa că m-am arătat şi eu dispus să aştept şi am intrat în 
birou. 

Şi aici s-a oprit. 

— Bun, şi? A întrebat colonelul Melchett. 

— Protheroe era aşezat la masa de scris - exact aşa cum l- 
aţi găsit şi dumneavoastră. M-am apropiat, m-am uitat... 
Era mort. Apoi am coborât ochii şi am văzut pistolul care 
zăcea pe podea lângă el. L-am ridicat... Şi mi-am dat de 
îndată seama că era chiar pistolul meu. Asta m-a zguduit. 
Pistolul meu! Singura concluzie la care am putut ajunge 
atunci, pe loc, a fost că Anne trebuie să-l fi luat pe ascuns, 
cine ştie când - ca să se sinucidă, dacă nu mai putea îndura 
situaţia. M-am gândit că poate îl avusese cu ea în ziua aceea 
şi, după ce ne-am despărţit acolo, în sat, se întorsese aici 
şi... Şi... Vai, cred că-mi pierdusem minţile, de am putut 
bănui aşa ceva. Dar asta a fost. Am băgat pistolul în 
buzunar şi am ieşit. Chiar la poartă, m-am întâlnit cu 
domnul vicar care mi-a spus o vorbă amabilă, foarte 
firească, despre întâlnirea cu Protheroe. Şi, dintr-odată, mi- 
a venit să râd în hohote. Se purta aşa de calm şi de natural, 
ca în fiecare zi, iar nervii mei erau încordaţi la maximum. 
Mi-aduc aminte că am strigat nişte prostii, şi că l-am văzut 
schimbându-se la faţă. Cred că nu mai aveam mult până să- 
mi pierd minţile de tot. Am plecat, am mers şi am mers... Şi 
până la urmă n-am mai putut îndura. Dacă, într-adevăr, 
Anne comisese această ticăloşie, eram şi eu responsabil. Cel 
puţin moral. M-am dus şi m-am predat la poliţie. 


După ce-a terminat de vorbit, s-a lăsat tăcerea, pe care a 
întrerupt-o colonelul, pe un ton foarte firesc şi la obiect: 

— Mai am una sau două întrebări, nu mai mult. Mai întăi, 
se întâmplă să fi atins sau mutat cadavrul, câtuşi de puţin? 

— Nu, nu l-am atins defel. Se vedea că era mort şi fără să-l 
ating. 

— Şi nu ai observat un bilet care zăcea pe sugativă, pe 
jumătate ascuns de cadavru? 

— Nu. 

— "Te-ai atins cumva de ceas? 

— Nici vorbă. L-am văzut, parcă, zăcând răsturnat pe 
masă, dar nu l-am atins. 

— Bun. Dar pistolul ăsta al dumitale, când l-ai văzut ultima 
oară? 

— Mi-e greu să precizez, a răspuns Lawrence, după ce s-a 
gândit un pic. 

— Unde-l ţii de obicei? 

— Aa, într-o grămadă, împreună cu tot felul de alte lucruri, 
în salonul de la mine de-acasă. Pe unul dintre rafturile 
bibliotecii. 

— Şi l-ai lăsat mereu aşa, nesupravegheat? 

— Da. Nici nu m-am gândit la el prea des. Stătea acolo, 
pur şi simplu. 

— Deci toată lumea care te vizita putea să-l vadă. 

— Da. 

— Şi nu-ţi mai aminteşti când l-ai văzut ultima dată? 

Lawrence s-a încruntat, încercând să-şi aducă aminte. 

— Sunt aproape sigur că a fost alaltăieri. Îmi amintesc că |- 
am dat la o parte, ca să ajung la o pipă veche. Cred că a fost 
alaltăieri, dar se poate să fi fost şi cu o zi înainte. 

— Cine a trecut pe la dumneata în ultima vreme? 

— Oho, o mulţime de oameni. lot timpul vine cineva. 
Alaltăieri am organizat un soi de ceai. Lettice Protheroe, 
Dennis şi amicii lor. Şi din când în când mai vine şi câte una 
dintre bătrânele domnişoare... 

— Când pleci de-acasă, încui uşa? 


— Nu. Ce motiv aş avea? Nu am nimic de valoare. Pe-aici, 
nimeni nu-şi încuie uşile. 

— Menajul cine ţi-l face? 

— O doamnă în vârstă, doamna Archer, care vine în fiecare 
dimineaţă „să-mi facă treburile”, cum se spune. 

— Crezi că şi-ar putea aminti când a văzut ultima dată 
pistolul? 

— Habar n-am. Ar putea. Dar părerea mea e că ştersul 
prafului nu e punctul ei forte. 

— Deci, una peste alta, aproape oricine putea să ia 
pistolul. 

— Mda... Aşa se pare. 

Tocmai atunci, uşa s-a deschis, şi au intrat doctorul 
Haydock şi Anne Protheroe, care, văzându-l pe Lawrence, a 
tresărit mirată. Cât despre el, a făcut un pas şovăielnic, 
dând să se apropie de ea. 

— lartă-mă, Anne, a rostit. A fost oribil din partea mea să 
cred aşa ceva despre tine. 

— E..., a început doamna Protheroe, apoi s-a intimidat şi a 
tăcut, uitându-se implorator la colonelul Melchett. E 
adevărat ce mi-a spus doctorul Haydock? 

— Anume că domnul Redding nu mai este suspectat? Da. 
Acum să auzim şi povestea dumneavoastră doamnă 
Protheroe, ce spuneţi? 

Anne a zâmbit, fără să pară prea ruşinată. 

— Presupun că dumneavoastră credeţi că am făcut un 
lucru groaznic... 

— Mai degrabă prostesc, aş spune. Dar gata, s-a terminat. 
Acum, doamnă Protheroe, vreau adevărul. Adevărul 
adevărat. 

Ea a dat din cap a încuviinţare, devenind foarte serioasă. 

— O să vă povestesc. Presupun că ştiţi de-acum... Totul 
despre noi. 

— Da. 

— În seara aceea, trebuia să mă întâlnesc cu Lawrence... 
cu domnul Redding în studio. La şase şi un sfert. Eu şi soţul 


meu am coborât împreună în sat, cu maşina. Eu aveam ceva 
cumpărături de făcut. Când ne-am despărţit, mi-a pomenit 
în treacăt că avea de gând să treacă pe la vicariat. Nu 
aveam cum să-i trimit vorbă lui Lawrence, aşa că m-am 
simţit puţin îngrijorată. Mi se părea... Nu ştiu, nu mi se 
părea în regulă să-l întâlnesc în grădina vicariatului, în timp 
ce soţul meu era acolo. 

Spunând acestea, obrajii i se făcuseră roşii ca focul. Nu 
era un moment prea plăcut pentru ea. 

— M-am gândit că poate soţul meu nu avea să stea foarte 
mult. Ca să aflu, am luat-o pe poteca din spate şi am intrat 
în grădină. Speram să nu mă vadă nimeni, dar fireşte că 
bătrâna Miss Marple era acolo, în grădiniţa ei. M-a oprit din 
drum şi am vorbit un pic. l-am explicat că mă duceam după 
soţul meu. Mi s-a părut că trebuie să dau o explicaţie 
oarecare, dar nu ştiu dacă m-a crezut. Arăta... Ciudat. După 
ce m-am despărţit de ea, m-am dus drept la vicariat, şi am 
înconjurat casa ca să ajung la fereastra biroului. M-am 
furişat fără nici un zgomot, pentru că mă aşteptam să aud 
voci, dar, spre surprinderea mea, nu se auzea nimic. Am 
aruncat o privire, am văzut că nu era nimeni înăuntru şi m- 
am grăbit să traversez pajiştea şi să cobor la studio. 
Lawrence a venit şi el, aproape imediat. 

— Spuneţi că nu era nimeni aici, în cameră, doamnă 
Protheroe? 

— Da. Soţul meu nu era aici. 

— Ce ciudat! 

— Cu alte cuvinte, doamnă, spuneţi că nu l-aţi văzut? A 
intervenit şi inspectorul. 

— Nu, nu l-am văzut. 

Inspectorul Slack i-a şoptit ceva colonelului, care a 
încuviinţat. 

— Doamnă Protheroe, v-ar deranja să ne arătaţi exact ce- 
aţi făcut? 

— Nu, deloc. 


S-a ridicat, iar inspectorul Slack a deschis fereastra, 
lăsând-o să iasă pe terasă şi să înconjoare casa, înspre 
stânga. 

După ce ea a trecut de colţ, inspectorul mi-a făcut un semn 
poruncitor să mă duc să mă aşez la masa de scris. Nu ştiu 
de ce, dar parcă nu-mi venea s-o fac. Mă stânjenea. Cu 
toate astea, fireşte, m-am supus. În scurtă vreme, am auzit 
paşi care se apropiau. O clipă, nu s-a mai auzit nimic, apoi 
zgomotul s-a repetat. Inspectorul Slack mi-a făcut semn că 
mă puteam întoarce în cealaltă parte a camerei. Doamna 
Protheroe s-a întors şi a intrat din nou în cameră. 

— Exact aşa aţi făcut şi atunci? A întrebat-o colonelul 
Melchetit. 

— Cred că da. Exact aşa. 

— Atunci, doamnă Protheroe, spuneţi-ne, vă rog, unde era 
domnul vicar, atunci când v-aţi uitat în cameră. Dar precis, 
dacă se poate, i-a cerut inspectorul Slack. 

— Domnul vicar? Păi... Nu ştiu, mi-e teamă că nu l-am 
văzut. 

Inspectorul a dat din cap. 

— De-asta nu l-aţi văzut pe soţul dumneavoastră. Era după 
colţ, aşezat la masa de scris. 

— Oh! A exclamat Anne, apoi s-a oprit şi, dintr-odată, a 
făcut ochii mari de groază. Doar nu acolo a fost... A fost... 

— Ba da, doamnă Protheroe. S-a întâmplat în timp ce el 
era aşezat acolo. 

Ea s-a cutremurat din toate încheieturile, dar inspectorul 
nu terminase cu întrebările. 

— Doamnă Protheroe, ştiaţi că domnul Redding avea un 
pistol? 

— Da, mi-a spus chiar el, cândva. 

— Aţi avut vreodată acel pistol cu dumneavoastră? 

A negat, clătinând din cap. 

— Ştiaţi unde-l ţinea? 

— Nu sunt sigură. Cred... Da, cred că l-am văzut pe un 
raft, la el acasă. Nu acolo-l ţineai, Lawrence? 


— Când aţi fost ultima dată pe acolo, doamnă Protheroe? 

— Păi, cam acum vreo trei săptămâni. Eu şi soţul meu am 
luat ceaiul cu el. 

— Şi de-atunci n-aţi mai fost? 

— Nu. N-am fost niciodată acolo singură. Vedeţi 
dumneavoastră, aşa ceva ar fi stârnit multe vorbe prin sat. 

— Fără discuţie, a comentat sec colonelul Melchett. Şi, 
dacă-mi permiteţi, unde obişnuiaţi să vă întâlniți cu domnul 
Redding? 

— De obicei, venea el la Old Hall. O picta pe Lettice. După 
aceea... Adesea ne... ne întâlneam în pădure. 

Colonelul Melchett a dat din cap a încuviinţare. 

— Mai e ceva? A întrebat Anne, cu vocea, dintr-odată, 
tremurătoare. E aşa de groaznic... Că trebuie să vă 
povestesc toate astea. Şi, să ştiţi... Că nu era nimic rău în 
ceea ce făceam. Nu era, zău că nu. Eram doar prieteni. Nu 
aveam cum să nu mai ţinem unul la altul. 

L-a privit cu implorare pe doctorul Haydock, iar el, ca un 
bărbat sensibil, i-a sărit în ajutor. 

— Melchett, cred că ajunge. Doamna Protheroe nu mai 
poate. A suferit un şoc puternic... Şi nu doar într-o singură 
privinţă. 

Inspectorul-şef a încuviinţat. 

— De fapt, doamnă Protheroe, nu mai avem nici o altă 
întrebare. Vă mulţumesc pentru că ne-aţi răspuns aşa de 
deschis. 

— Atunci... Atunci pot să plec? 

— Soţia dumitale e acasă? M-a întrebat Haydock. Cred că 
doamna Protheroe ar vrea s-o vadă. 

— Da, e acasă, am răspuns. O găsiţi în salonaş. 

Anne şi Haydock au ieşit împreună, iar Lawrence Redding 
s-a dus după ei. Colonelul Melchett îşi strânsese buzele şi 
începuse să se joace cu un cuţit de tăiat hârtia. Slack 
cerceta biletul. Atunci le-am pomenit de teoria lui Miss 
Marple, iar Slack şi-a apropiat bucata de hârtie de ochi, ca 
s-o vadă mai bine. 


— Pe cinstea mea, ne-a spus, cred că bătrâna are dreptate. 
Ia uitaţi-vă, domnule, nu vedeţi? Cifrele astea sunt scrise cu 
alt fel de cerneală. Ora a fost scrisă cu un stilou. Dacă nu, 
îmi înghit pantofii. 

Tuturor ne bătea inima cu putere. 

— Sper că ai luat amprentele de pe foaie, a spus 
inspectorul-şef. 

— Păi ce credeţi, domnule colonel? Dar nu era nici o 
amprentă. Pe pistol erau cele ale domnului Redding. Or mai 
fi fost şi altele înainte dar, după ce el s-a tot jucat cu 
obiectul şi l-a mai pus şi în buzunar, nu mai putem observa 
nici o urmă limpede. 

— La început, vinovăția doamnei Protheroe părea destul 
de clară, a spus gânditor colonelul. Mult mai clară decât 
povestea tânărului Redding. E drept că bătrâna asta, Miss 
Marple, ne spusese că nu avea pistolul cu ea, dar doamnele 
de o anumită vârstă se înşeală adesea. 

N-am spus nimic, deşi nu eram de acord cu el. De când 
Miss Marple ne declarase că Anne Protheroe nu avusese 
pistolul cu ea, fusesem convins că aşa şi era. Miss Marple 
nu este ca alte doamne în vârstă - nu se înşeală mai 
niciodată. E de-a dreptul ieşit din comun, dar are mereu 
dreptate. 

— Ce m-a năucit pe mine a fost că nimeni n-a auzit 
împuşcătura. Nu se poate! Dacă s-a tras când s-a tras, 
cineva trebuie să fi auzit - chiar dacă se putea crede că 
venea din altă parte. Slack, mai bine vorbeşte cu fata în 
casă. 

Plin de zel, inspectorul s-a îndreptat spre uşă. 

— Eu, unul, n-aş întreba-o dacă a auzit o împuşcătură în 
casă, i-am sugerat. Dacă-i spui aşa ceva, o să nege. Mai bine 
vorbeşte-i de o împuşcătură în pădure. Numai aşa ceva 
poate recunoaşte că a auzit. 

— Ştiu eu cum să mă port, mi-a răspuns inspectorul Slack 
şi a dispărut. 


— Şi Miss Marple spune că a auzit o împuşcătură, ceva 
mai târziu, a spus colonelul Melchett, cufundat în gânduri. 
Trebuie să vedem dacă ne poate preciza şi momentul. Sigur 
că s-ar putea să fie vorba de o coincidenţă şi să nu existe 
nici o legătură cu cazul. 

— Sigur, se poate, am încuviinţat. 

Colonelul a început să se plimbe prin cameră. 

— Ştii, Clement, mi-a spus el dintr-odată, am senzaţia că 
povestea asta o să se dovedească a fi cu mult mai încâlcită 
şi greu de limpezit decât credem noi. Dracu' să mă ia, aici 
se ascunde ceva, a continuat, pufnind puternic. E ceva ce 
nu ştim. Suntem de-abia la început, Clement, ascultă-mă ce 
spun. la seama bine, suntem de-abia la început. Toate astea, 
ceasul, biletul, pistolul... Aşa cum arată lucrurile acum, nu 
au nici un sens. 

Am clătinat din cap. Chiar că nu aveau sens. 

— Dar nu mă las eu. O să descâlcesc totul. Nici vorbă să-i 
chemăm pe cei de la Scotland Yard. Slack e un om deştept. 
Foarte deştept. E un fel de ogar, o să tot amuşine până 
ajunge la adevăr. A făcut el multe lucruri bune până acum, 
iar cazul ăsta o să fie încununarea. Alţii, în locul meu, ar 
chema Scotland Yard-ul. Eu nu. O să-i dăm noi de capăt aici, 
în Downshire. 

— Sper din tot sufletul, am răspuns, încercând să par 
entuziasmat, numai că ajunsesem deja să-l detest într-atâta 
pe inspectorul Slack încât perspectiva succesului său nu mă 
atrăgea deloc. Încununat de succes, Slack avea să devină 
încă şi mai odios decât atunci când era pus în încurcătură - 
eu aşa credeam. 

— Cine locuieşte alături de dumneata? M-a întrebat dintr- 
odată colonelul. 

— Adică la capătul drumului? Doamna Price Ridley. 

— După ce termină Slack cu fata în casă, o să trecem şi pe 
la ea. Cine ştie, poate a auzit ceva. Nu-i surdă cumva? 

— Eu aş zice că are un auz extrem de fin, dacă e să judec 
după câte scandaluri a stârnit spunând „mi-a ajuns ceva pe 


la ureche, din întâmplare”. 

— Asta şi vrem. Uite, a apărut Slack. 

Inspectorul părea să fi scăpat dintr-o încăierare aprigă. 

— Uf! A exclamat el. Ce mai tătăroaică aveţi aici, domnule! 

— Mary este o fată cu foarte multă voinţă şi tare din fire, i- 
am răspuns. 

— Nu-i plac poliţiştii, a continuat el. Am avertizat-o... Am 
făcut tot ce-am putut ca să-i insuflu teamă şi respect în faţa 
legilor, dar degeaba. Nici nu s-a clintit. 

— E voluntară, am spus, simţindu-mă dintr-odată mai 
înclinat s-o apreciez pe Mary. 

— Până la urmă, tot am dovedit-o. A auzit o împuşcătură - 
una singură. Şi asta la multă vreme după ce venise 
colonelul Protheroe. N-am putut s-o fac să-mi spună ora, 
dar până la urmă ne-am lămurit, pornind de la peşte. 
Peştele a sosit cu întârziere, aşa că ea l-a cam beştelit pe 
băiatul care l-a adus, însă eli-a zis că oricum de-abia 
trecuse de şase şi jumătate. La scurt timp, a auzit şi 
împuşcătura. Fireşte că povestea asta nu-i deloc precisă, 
dar măcar ne putem face o idee. 

Colonelul Melchett a mormăit, nu prea convins. 

— Până la urmă, cred că doamna Protheroe nu-i 
amestecată, a spus Slack, cu o undă de regret în glas. 
Pentru început, nu ar fi avut timpul necesar, ca să nu mai 
spun că femeilor nu le place să se joace cu arme de foc. 
Arsenicul e mai pe placul lor. Nu, nu cred că-i vinovată. 
Mare păcat! A oftat el. 

Melchett i-a explicat că avea de gând să treacă pe la 
doamna Price Ridley, iar Slack l-a aprobat. 

— Pot să vin şi eu? Am întrebat. Începe să mă intereseze. 
Am primit învoirea, aşa că am plecat cu toţii. Când ieşeam 
pe poarta vicariatului, cineva ne-a atras atenţia cu un salut 
răsunător. Era Dennis, nepotul meu, care a venit în fugă din 
josul drumului, dinspre sat, şi s-a oprit lângă noi. 

— la ascultați, i-a spus inspectorului, cum a rămas cu urma 
de picior de care v-am povestit? 


— Ea grădinarului, a răspuns laconic Slack. 

— Nu credeţi că ar fi putut fi altcineva, încălţat cu ghetele 
grădinarului? 

— Nu, nu cred! A răspuns inspectorul, încercând să-l 
descurajeze prin ton. 

Însă Dennis nu se lasă descurajat aşa de uşor niciodată, 
aşa că a scos la iveală două bețe de chibrit arse. 

— Le-am găsit la poarta vicariatului. 

— Mulţumesc, a spus Slack, şi le-a pus în buzunar. 

De-acum, lucrurile păreau a fi ajuns într-un punct mort. 

— Doar nu-l arestaţi pe unchiul Len, nu? S-a interesat 
şmechereşte Dennis. 

— De ce? Ar trebui? A întrebat Slack. 

— Sunt o groază de dovezi împotriva lui, a declarat 
Dennis. Întrebaţi-o şi pe Mary. Păi, nu mai devreme de 
alaltăieri, cu o zi înainte de crimă, îşi dorea ca lumea să 
scape de colonelul Protheroe. Nu-i aşa, unchiule Len? 

— Păi..., am început eu. 

Inspectorul Slack s-a răsucit încet şi mi-a aruncat o privire 
bănuitoare. M-au trecut toate căldurile. Dennis este extrem 
de obositor câteodată. Trebuia să-şi dea seama că poliţiştii 
nu au simţul umorului. 

— Dennis, nu fi absurd, i-am spus nervos. 

Sărmanul şi nevinovatul copil a făcut ochii mari de uimire. 

— Hei, hei, era o glumă, a replicat el. Unchiul Len a spus 
doar atât - că dacă se găseşte cineva să scape lumea de 
colonel, le-ar face tuturor un serviciu. 

— Aha, a spus inspectorul Slack, acum înţeleg ceva ce-mi 
zicea fata în casă. 

Şi cu servitorii e la fel - foarte rar au simţul umorului. Am 
tras o înjurătură zdravănă, în gând, la adresa lui Dennis, 
pentru că deschisese discuţia. După povestea cu ceasul, 
asta avea să-l facă pe inspector să mă bănuiască pentru tot 
restul vieţii. 

— Haide, Clement, haide, a spus colonelul Melchett. 

— Unde mergeţi? Pot să vin şi eu? A întrebat Dennis. 


— Nu, nu poţi, m-am răstit la el. 

Şi aşa l-am şi lăsat, uitându-se după noi cu o înfăţişare 
rănită. Am ajuns la uşa din faţă, foarte elegantă, a casei 
doamnei Price Ridley. Inspectorul a bătut, apoi a sunat, cu 
nişte gesturi pe care nu le pot descrie altfel decât oficiale. 
Auzind soneria, o fată în casă foarte drăguță ne-a deschis. 

— E acasă doamna Price Ridley? A întrebat Melchett. 

— Nu, domnule, a spus ea, apoi a adăugat: locmai s-a dus 
la secţia de poliţie. 

La aşa ceva nu se aştepta nimeni. În timp ce făceam cale 
întoarsă, Melchett m-a luat de braţ şi mi-a şoptit: 

— Dacă s-a dus şi asta să mărturisească, zău că o să-mi ies 
din minţi! 

Capitolul XIII 


Nu mi se părea deloc probabil ca doamna Price Ridley să 
aibă nişte intenţii atât de dramatice, dar tot mă întrebam 
ce-o determinase să meargă la secţie. Oare avea să ne 
împărtăşească nişte fapte cu adevărat importante (măcar în 
opinia ei, dacă nu şi în realitate)? Oricum ar fi fost, ştiam că 
aveam să aflăm curând. 

Am găsit-o pe doamna Price Ridley vorbindu-i, într-un ritm 
absolut impresionant, unui agent de poliţie care arăta cam 
năucit. Mi-am dat seama că era indignată, după felul în 
care-i tremura funda de la pălărie. Doamna Price Ridley 
obişnuieşte să poarte nişte pălării care se numesc, din câte 
ştiu „pălării pentru doamne respectabile” - o adevărată 
specialitate a modistelor din Much Benham, oraşul 
învecinat. Sunt foarte uşor de purtat peste o coafură 
elaborată şi sunt decorate, poate în exces, cu panglici 
uriaşe, împletite. Griselda mă tot ameninţă că o să-şi 
cumpere şi ea aşa ceva. 

La intrarea noastră, doamna Price Ridley şi-a întrerupt 
pentru o clipă potopul de cuvinte. 

— Doamna Price Ridley? S-a interesat colonelul Melchett, 
scoţându-şi pălăria. 


— Doamnă, daţi-mi voie să vi-l prezint pe colonelul 
Melchett, am spus. Este şeful poliţiei din comitatul nostru. 

Doamna Price Ridley m-a privit cu răceală, însă a izbutit să 
găsească, pentru colonel, un zâmbet îndeajuns de elegant şi 
de grațios. 

— "Tocmai am trecut pe la dumneavoastră, doamnă Price 
Ridley, i-a explicat colonelul. Acolo am aflat că aţi venit 
încoace. 

Doamna Price Ridley ş-a topit cu totul. 

— Aha! A spus. Mă bucur că măcar cineva este de găsit. 
Este o poveste ruşinoasă, ascultaţi-mă ce vă spun. Pur şi 
simplu ruşinoasă! 

Fără îndoială, o crimă este ceva ruşinos, deşi eu unul nu aş 
folosi acest cuvânt pentru a o descrie. Din câte am văzut, şi 
Melchett era surprins. 

— Aveţi să ne daţi ceva informaţii despre asta? A întrebat. 

— E treaba dumneavoastră să aflaţi adevărul. E treaba 
poliţiei. De ce mai plătim taxe şi impozite, aş vrea să ştiu? 

Mă întreb de câte ori răsună această frază, într-un an. 

— Ne străduim, doamnă Price Ridley, a spus inspectorul- 
şef. 

— Dar omul ăsta de-aici nu ştia nimic până nu i-am spus 
eu! A strigat doamna. 

Cu toţii ne-am întors privirile către agent. 

— Doamna a fost sunată la telefon, ne-a spus el. Ceva 
supărător. Din câte înţeleg, i s-au spus tot felul de 
obscenităţi. 

— Aha, înţeleg, a răspuns colonelul, lămurindu-se. 
Vorbeam despre lucruri diferite. Înseamnă că aţi venit să 
depuneţi o plângere? 

Melchett e un om înţelept şi ştie că atunci când ai de-a 
face cu o doamnă de vârstă mijlocie, atât de furioasă, 
singurul lucru de făcut este s-o asculţi. După ce spune tot 
ce are de spus, există o şansă să binevoiască să asculte şi 
ea, la rândul său. Doamna Price Ridley n-a pierdut nici o 
clipă şi a început: 


— Asemenea fapte ruşinoase ar trebui prevenite. N-ar 
trebui să se întâmple. Gândiţi-vă... Să sune telefonul şi să fii 
insultată - da, insultată - în propria casă. Nu sunt obişnuită 
cu aşa ceva. De când cu războiul, moralitatea oamenilor 
aproape că a dispărut. Nimănui nu-i pasă ce spune... lar 
când vine vorba de îmbrăcăminte... 

— Chiar aşa, s-a grăbit să intervină colonelul Melchett. De 
fapt, ce s-a întâmplat? 

Doamna Price Ridley şi-a tras suflul şi a luat-o de la capăt: 

— Am fost sunată... 

— Când? 

— leri după-amiază - sau pe seară, mai precis. Pe la şase şi 
jumătate. M-am dus la telefon, fără să bănuiesc ceva. Pe 
dată, am fost atacată în cel mai josnic mod, am fost 
ameninţată... 

— Ce vi s-a spus, precis? 

Doamna Price Ridley se coloră uşor în roz. 

— Asta refuz să vă spun! 

— Limbaj obscen, s-a auzit şoapta groasă şi răsunătoare a 
agentului. 

— S-au folosit cuvinte grosolane? A întrebat colonelul 
Melchetit. 

— Depinde ce înţelegeţi prin asta. 

— Aţi înţeles tot ce vi s-a spus? Am intervenit eu. 

— Fireşte că am înţeles! 

— Atunci nu putea fi vorba de cuvinte prea grosolane, am 
conchis. 

Doamna Price Ridley m-a privit bănuitoare. 

— O adevărată doamnă, i-am explicat, nu are de unde să 
fie familiarizată cu cuvintele urâte. 

— N-a fost chiar aşa, a spus doamna Price Ridley. La 
început, trebuie să recunosc, m-am lăsat înşelată cu totul. 
Am crezut că era cu adevărat un mesaj. Apoi omul... 
Persoana a devenit violentă. 

— Violentă? 

— Foarte violentă. M-am şi speriat. 


— V-a ameninţat, aşadar? 

— Da. Nu sunt obişnuita cu aşa ceva. 

— Şi cu ce anume v-a ameninţat? Cu violenţa fizică? 

— Nu chiar. 

— Doamnă Price Ridley, mi-e teamă că trebuie să fiţi mai 
explicită. Cum anume aţi fost ameninţată? 

La asta, în mod ciudat, doamna Price Ridley părea foarte 
puţin dispusă să răspundă. 

— Nu-mi aduc aminte exact. Am fost aşa de supărată. Şi, 
chiar la sfârşit... Când ajunsesem să mă supăr foarte, foarte 
rău... Nenorocitul... Nenorocita asta a început să râdă. 

— Era o voce de bărbat sau de femeie? 

— Era o voce de stricat, a răspuns doamna Price Ridley, 
foarte demnă. Nu pot s-o descriu altfel decât ca o voce 
perversă. Ba groasă şi răguşită, ba subţire. Foarte stranie, 
credeţi-mă. 

— Probabil a fost o glumă proastă, a spus colonelul, 
încercând s-o liniştească. 

— Dacă-i pe aşa, e un lucru foarte răutăcios. Puteam să fac 
un atac de inimă. 

— O să investigăm problema, a răspuns colonelul. Hei, 
inspectore! Vezi de unde a venit apelul. Chiar nu-mi puteţi 
explica mai mult despre ce vi s-a spus, doamnă Price 
Ridley? 

În pieptul voluminos, învăluit în negru, al doamnei Price 
Ridley, a început să se dea o luptă aprigă. Dorinţa de a nu 
se expune se confrunta cu dorinţa de răzbunare şi 
răzbunarea a triumfat. 

— Sper că toate astea vor rămâne între noi, a început ea. 

— Fireşte că da. 

— Făptura aceea a început prin a spune... Vai, nici nu vă 
pot repeta... 

— Aşa, aşa, a spus Melchett, încurajator. 

— Eşti o femeie rea, pusă numai pe scandaluri!” Gândiţi- 
vă, domnule colonel Melchett, eu...! Eu să fiu pusă pe 
scandaluri! „Dar de data asta ai mers prea departe. 


Oamenii de la Scotland Yard sunt pe urmele tale pentru 
calomnie.” 

— Înţeleg de ce v-aţi alarmat, a spus Melchett, muşcându- 
şi mustaţa ca să-şi înăbuşe un zâmbet. 

— Pe viitor, dacă nu-ţi ţii gura, o s-o păţeşti... Şi încă în mai 
multe privinţe.” Nici nu pot să vă descriu tonul ameninţător 
pe care a rostit ultimele cuvinte. Am reuşit să intervin şi eu, 
deşi de-abia puteam vorbi, şi am întrebat cine era persoana. 
Şi mi s-a răspuns „Răzbunătorul”. Am scos un mic țipăt. 
Părea ceva aşa de groaznic... lar apoi respectivul a râs. A 
râs! Am auzit clar! Şi asta a fost tot. Am auzit cum punea 
receptorul în furcă. Fireşte că am întrebat centrala de unde 
fusesem sunată, dar mi-au spus că nu ştiau. Ştiţi cum sunt 
centralistele. Foarte grosolane şi lipsite de orice înclinaţie 
să fie de ajutor. 

— Chiar aşa, am spus. 

— M-am simţit foarte slăbită, a continuat doamna Price 
Ridley. Atât de tulburată şi de nervoasă încât, când am auzit 
un foc de armă în pădure, vă rog să mă credeţi, am sărit 
aproape până în tavan. Ce spuneţi de asta? 

— O împuşcătură în pădure? A întrebat pe dată 
inspectorul Slack. 

— La cât eram de tulburată, mi s-a părut că e o lovitură de 
tun. „Of!”, doar atât am spus, şi m-am prăbuşit pe canapea 
aproape leşinată. Clara a trebuit să-mi aducă un pahar de 
rachiu de prune. 

— Groaznic, a spus Melchett. Absolut groaznic! Trebuie să 
fi fost foarte neplăcut pentru dumneavoastră. Şi spuneţi că 
împuşcătura a răsunat foarte puternic? Ca şi cum ar fi venit 
de undeva, de-aproape? 

— Pesemne că din cauza stării mele nervoase. 

— Fireşte, fireşte. Şi când se întâmpla asta? Vă întreb ca 
să putem identifica mai uşor apelul, înţelegeţi. 

— Pe la şase şi jumătate. 

— Nu ne puteţi spune mai precis de-atât? 


— Vedeţi dumneavoastră, cesuleţul meu de deasupra 
căminului tocmai bătuse jumătatea de oră, iar eu am spus: 
„Pesemne că ceasul ăla a luat-o înainte”. (Cam aşa face, de 
obicei.) Aşa că m-am uitat şi la ceasul de mână pe care-l 
purtam, şi care arăta numai şi zece, dar apoi l-am dus la 
ureche şi am descoperit că stătuse. Aşa că m-am gândit: 
„Dacă ceasul de pe cămin merge înainte, înseamnă că n-o 
să mai treacă mult şi o să-l aud pe cel de la biserică”. Apoi, 
fireşte, a sunat telefonul, şi am uitat cu totul de asta. 

Rămasă fără suflare, s-a oprit. 

— Bun, cred că e destul de bine aşa, a spus colonelul 
Melchett. O să cercetăm noi problema, doamnă Price Ridley. 

— Gândiţi-vă că a fost o glumă prostească şi nu vă faceţi 
griji, doamnă, am zis şi eu. 

M-a privit cu răceală. Era limpede că incidentul cu 
bancnota de o liră încă nu fusese uitat. 

— În ultima vreme, în satul nostru s-au întâmplat nişte 
lucruri foarte ciudate, a spus ea, adresându-i-se colonelului. 
Chiar foarte ciudate. Colonelul Protheroe avea de gând să 
facă nişte investigaţii şi acum, uitaţi-vă ce-a păţit, sărmanul. 
Poate că urmez eu... 

Şi cu asta a plecat, clătinând din cap, cu un soi de 
melancolie rău prevestitoare. 

— N-avem noi norocul ăsta, a murmurat Melchett, cu glas 
scăzut, după care a redevenit serios şi s-a uitat întrebător la 
inspectorul Slack care, ca un bărbat cu capul pe umeri ce 
era, a încuviinţat din cap cu mişcări lente. 

— Ne-am cam lămurit, domnule. lată a treia persoană care 
a auzit împuşcătura. Acum nu mai trebuie să aflăm decât 
cine a tras. Povestea cu domnul Redding ne-a făcut să 
pierdem timpul. Dar avem mai multe puncte de pornire. 
Crezându-l pe domnul Redding vinovat, nu m-am mai 
ocupat de ele, dar de-acum totul s-a schimbat. Primul lucru 
de făcut este să cercetăm istoria cu apelul telefonic. 

— Al doamnei Price Ridley? 

Inspectorul a rânjit. 


— Nu... Deşi pare-mi-se că nu trebuie să uităm nici de 
asta, dacă nu vrem să ne trezim iarăşi cu cucoana pe cap. 
Mă refeream la apelul care l-a făcut pe domnul vicar să 
plece de-acasă. 

— Aşa-i, a spus Melchett, asta pare important. 

— După care, trebuie să aflăm precis ce făcea toată lumea 
în seara aceea între şase şi şapte. Toată lumea de la Old 
Hall, adică, şi, până la urmă, toată lumea din sat. 

Am oftat. 

— Te admir, inspectare, pentru energia de care dai 
dovadă. 

— Pun mare preţ pe muncă şi pe efort. Că veni vorba, 
domnule Clement, o să începem cu dumneavoastră. 

— Cu mare plăcere. Telefonul a sunat pe la cinci şi 
jumătate. 

— Bărbat sau femeie? 

— Femeie. Cel puţin, aşa părea, numai că, desigur, eu nici 
nu mi-am pus problema că ar putea fi altcineva decât 
doamna Abott. 

— Dar nu i-aţi recunoscut limpede glasul. 

— Nu, n-aş putea afirma aşa ceva. Nici n-am fost prea 
atent. Nu-mi era gândul la asta. 

— Şi aţi plecat imediat? Pe jos? Nu aveţi bicicletă? 

— Nu. 

— Înţeleg. Aşa că v-a luat... Cam cât? 

— Pe oriunde ai lua-o, tot sunt cam două mile. 

— Drumul cel mai scurt este prin pădurea de lângă Old 
Hall, nu? 

— Da, aşa-i. Dar se merge destul de greu pe acolo. Am 
plecat şi m-am întors pe cărarea care traversează 
câmpurile. 

— Cea care pleacă de la poarta vicariatului? 

— Da. 

— Şi doamna Clement? 

— Soţia mea era la Londra. A venit cu trenul de 6.50. 


— Aşa. Cu fata în casă am vorbit. Cu asta, am terminat cu 
vicariatul. Acum mă duc la Old Hall, apoi vreau să discut 
puţin cu doamna Lestrange. E straniu că s-a dus să-l vadă 
pe Protheroe chiar cu o zi înainte să fie ucis. Foarte multe 
ciudăţenii în povestea asta. 

Am încuviinţat apoi, uitându-mă la ceas, mi-am dat seama 
că era aproape ora prânzului. L-am invitat pe Melchett să 
împartă bucatele cu noi, dar s-a scuzat, pe motiv că trebuia 
să meargă la Mistreţul Albastru. Acolo se serveşte o masă 
foarte bună, cu cotlete şi două feluri de legume. Mi s-a 
părut o alegere înţeleaptă, mai ales că, pesemne, după 
întâlnirea cu poliţia, Mary era într-o dispoziţie mai proastă 
decât de obicei. 

Capitolul XIV 


În drum spre casă, am dat peste domnişoara Hartnell, 
care m-a reţinut pe puţin zece minute, perorând, cu glasul 
ei gros şi răsunător, împotriva lipsei de prevedere şi a 
nerecunoştinţei oamenilor din clasele sociale inferioare. 
Esenţa poveştii părea să fie faptul că Săracii nu o voiau pe 
domnişoara Hartnell în casa lor. Eram cu totul de partea lor, 
însă poziţia mea în societate mă împiedică să-mi exprim 
simpatiile şi antipatiile pe faţă şi deschis, aşa cum fac ei. Am 
consolat-o cât am putut mai bine pe domnişoara Hartnell, 
după care am reuşit să scap. La colţul drumului care duce 
la vicariat m-a ajuns din urmă Haydock, cu automobilul lui. 

— "Tocmai am dus-o acasă pe doamna Protheroe, mi-a 
strigat; a oprit şi m-a aşteptat în poarta casei lui. 

M-a invitat să intru câteva minute, aşa că l-am urmat. 

— Ce poveste ciudată, mi-a spus, aruncându-şi pălăria pe 
un scaun şi deschizând apoi uşa către cabinetul său. 

Intrat acolo, s-a prăvălit pe un scaun jerpelit, de piele, cu 
privirea aţintită în gol. Părea neliniştit şi măcinat de ceva. 

I-am povestit că reuşiserăm până la urmă să stabilim ora 
la care avusese loc crima. M-a ascultat cu un aer absent, de 
parcă nu-l interesa mai deloc. 


— Cu asta, Anne Protheroe a scăpat cu bine, a răspuns. Ce 
să zic, mă bucur că niciunul din ăştia doi nu s-a dovedit 
vinovat. Amândoi îmi plac. 

L-am crezut pe cuvânt, cu toate că m-a mirat întrucâtva 
faptul că, deşi îi simpatiza pe amândoi, dezvinovăţirea lor 
părea să-l fi cufundat într-o stare mohorâtă şi melancolică. 
Dimineaţa avusese aerul unui om care-a scăpat de o mare 
povară, în timp ce acum arăta cu totul zguduit şi supărat. Şi 
totuşi, eram convins că vorbea sincer. Îi aprecia şi pe Anne 
Protheroe, şi pe Lawrence Redding. Şi atunci, de unde să fi 
provenit starea aceea de tulburare şi de preocupare? Până 
la urmă, cu oarecare greutate, a revenit la realitate. 

— Voiam să-ţi vorbesc despre Hawes, dar povestea asta m- 
a făcut să uit de el. 

— Este cu adevărat bolnav? 

— Nu are nici o problemă gravă. Cred că ştii că a suferit 
de encephalitis lethargica, o stare de somnolenţă 
bolnăvicioasă, boala somnului, cum i se spune în general? 

— Nu, i-am răspuns, cu destulă surprindere, nu ştiam 
nimic despre asta. Nu mi-a spus nici o vorbă. Când s-a 
întâmplat? 

— Cam acum un an. Şi-a revenit destul de bine, dar nimeni 
nu se vindecă pe de-a-ntregul. E o boală ciudată - are un 
efect straniu asupra caracterului. E cu putinţă ca persoana 
să se schimbe cu totul, după un asemenea episod. După 
câteva momente de tăcere, a vorbit din nou: În zilele 
noastre ne îngrozim când ne-aducem aminte de epocile în 
care vrăjitoarele erau arse pe rug, dar cred că va veni şi 
vremea în care ne vom înfiora la gândul că pedeapsa pentru 
crimă era, cândva, spânzurătoarea. 

— Nu eşti adeptul pedepsei capitale? 

— Nu-i vorba de asta..., a dat el să-mi răspundă, apoi s-a 
oprit puţin şi a adăugat, cu un aer grav: Ştii ceva, Clement, 
n-aş vrea să fiu în locul dumitale. Meseria mea mi se pare 
preferabilă. 

— De ce? 


— Pentru că dumneata ai foarte mult de-a face cu binele şi 
răul - aşa cum se zice de obicei. lar eu, unul, nu sunt foarte 
sigur că există aşa ceva. Ia gândeşte-te: dacă cumva totul 
nu e decât o problemă de secreție a glandelor? Una secretă 
prea mult, alta prea puţin - şi poftim criminalul, poftim 
hoţul, poftim omul înclinat spre fapte rele. Clement, eu cred 
că va veni vremea când o să ne îngrozim la gândul lungilor 
secole în care ne-am lăsat duşi de valul moralismului şi în 
care i-am tot judecat pe alţii, la gândul că am pedepsit nişte 
oameni bolnavi, care, sărmanii, nu se puteau abţine de la 
ceea ce făceau. Doar nu spânzuri pe cineva pentru că are 
tuberculoză. 

— Dar acela nu este periculos pentru comunitate. 

— Ba da, într-un oarecare sens, pentru că-i îmbolnăveşte 
şi pe cei din jur. Sau, alt exemplu: un om care se crede 
împăratul Chinei. Despre el nu se spune: „Vai, ce fire 
stricată”, înţeleg ce-mi spui, în legătură cu comunitatea. 
Trebuie apărată. Sunt de acord ca aceşti oameni să fie 
închişi undeva unde nu pot face nici un rău - chiar şi 
eliminaţi discret, cu blândeţe, până şi asta mi s-ar părea 
acceptabil, cu condiţia să nu se numească pedeapsă. Să nu 
fie făcuţi de ruşine nici ei, nici familiile lor, care n-au absolut 
nici o vină. 

— Nu te-am auzit niciodată vorbind aşa, i-am spus, 
privindu-l cu uimire. 

— Nu am obiceiul să fac paradă de ideile mele. Astăzi m- 
am lăsat puţin dus de val. Dumneata, Clement, eşti un om 
inteligent, ceea ce nu se poate spune despre toţi pastorii. 
Pesemne că n-ai să vrei să recunoşti niciodată că, într- 
adevăr, ceea ce numiţi voi „păcat” nu există, dar eşti 
îndeajuns de deschis la minte pentru a lua în calcul şi 
varianta asta. 

— Numai că asta e o lovitură fatală pentru toate teoriile 
unanim acceptate, am replicat. 

— Da, noi, oamenii, suntem nişte fiinţe înguste la minte, 
egoiste şi pline de sine, foarte dornice să judece nişte 


lucruri despre care, de fapt, nu ştiu nimic. Îţi spun sincer, 
părerea mea este că un criminal trebuie trimis la doctor, nu 
la poliţie şi nu la biserică. Pe viitor, poate că nici nu vor mai 
exista astfel de oameni. 

— Adică veţi fi reuşit să-i vindecaţi? 

— Chiar aşa. Ce idee minunată! Ai cercetat vreodată 
statisticile legate de crime? Nu cred... Foarte puţini au avut 
curiozitatea. Totuşi, eu da. Ai fi uimit să afli cât de multe 
sunt cele comise de adolescenţi - pesemne că-i tot o 
chestiune legată de glande. Tânărul acela, Neal, criminalul 
din Oxfordshire, a ucis cinci fetiţe înainte să-l bănuiască 
cineva. Băiat simpatic, înţeleg, toată lumea îl aprecia. Lily 
Rose, o fetiţă din Cornwall, şi-a ucis unchiul pentru că nu-i 
mai cumpăra dulciuri. A aşteptat s-adoarmă şi apoi l-a lovit 
cu un ciocan de spart cărbunii, după care a plecat acasă şi, 
două săptămâni mai târziu, şi-a ucis sora mai mare, care o 
bătuse la cap cu nu ştiu ce poveste fără importanţă. 
Niciunul din ăştia doi nu a fost spânzurat, fireşte. I-au trimis 
undeva, într-o instituţie. Poate că până la urmă se vor 
îndrepta - sau poate că nu. De fetiţă mă îndoiesc. Se pare 
că singurul lucru care-o bucură este să asiste la 
înjunghierea porcilor. Ştii la ce vârstă se înregistrează cele 
mai multe sinucideri? Între cincisprezece şi şaisprezece ani. 
De la uciderea de sine până la uciderea altei persoane nu e 
o distanţă foarte mare. Dar nu e vorba de carenţe morale, 
ci fizice. 

— E groaznic ce spui! 

— Nu... Doar că, pentru dumneata, sunt noutăţi. Dar noile 
adevăruri pe care le afli trebuie înfruntate. Trebuie să-ţi 
adaptezi viziunea. Numai că, uneori... Asta îţi îngreunează 
viaţa. 

A rămas aşezat, încruntându-se, dar cu o expresie stranie, 
de oboseală, întipărită pe chip. 

— Haydock, l-am întrebat, dacă ai bănui... Dacă ai şti cu 
siguranţa că o anumită persoană a comis o crimă, ai 
denunţa-o la poliţie sau ai fi tentat s-o protejezi? 


Întrebarea mea a avut un efect care m-a luat cu totul prin 
surprindere. Doctorul s-a întors către mine, supărat şi 
bănuitor. 

— Ce te face să spui aşa ceva, Clement? La ce te gândeşti? 
Haide, omule, vorbeşte limpede. 

— Păi nimic, nimic special, i-am răspuns, destul de 
şovăielnic. Doar că... Uite ce-i, acum toată lumea se 
gândeşte la crimă. Dacă, cine ştie cum, ai fi ajuns să 
descoperi adevărul... Mă întrebam pur şi simplu cum ai fi 
reacţionat. 

Supărarea i-a trecut; a rămas din nou cu privirile aţintite 
în gol, ca un om care încerca să afle răspunsul la o 
întrebare care-l chinuie, dar care nu există decât în mintea 
lui. 

— Dacă aş bănui ceva... Sau dacă aş şti cu siguranţă 
adevărul, Clement, aş face ceea ce trebuie să fac. Cel puţin, 
aşa nădăjduiesc. 

— Întrebarea este ce ai considera că „trebuie” să faci. 

— Fiecare om se confruntă cu întrebarea asta, mai 
devreme sau mai târziu, Clement, eu aşa cred, mi-a răspuns 
privindu-mă cu o expresie indescifrabilă. Şi fiecare om 
trebuie să se hotărască în felul său. 

— Aşadar, nu ştii? 

— Nu, nu ştiu... 

Mi s-a părut atunci că trebuia să schimb subiectul. 

— Nepotul ăsta al meu e foarte încântat de toată povestea. 
Îşi petrece tot timpul căutând urme şi adunând scrum de 
țigară. 

— Ce vârstă are? A zâmbit Haydock. 

— Numai şaisprezece ani. La vârsta asta, nu iei în serios 
tragediile. Nu vezi în faţa ochilor decât Sherlock Holmes şi 
Arsene Lupin. 

— E un băiat arătos şi bine făcut, a spus Haydock gânditor. 
Ce-ai de gând cu el? 

— Mi-e teamă că nu am bani să-l trimit la Universitate. 
Dinspre partea lui, ar vrea să intre în Serviciul Comercial. 


La Marină a încercat şi n-a reuşit. 

— Mă rog, e o viaţă grea... Dar ar putea fi şi mai rău. Da, 
ar putea fi şi mai rău. 

— Trebuie să plec, am zis dintr-odată, observând cât era 
ceasul. Ar fi trebuit să fiu acasă pentru dejun, încă de-acum 
jumătate de oră. 

Când am ajuns, ai mei tocmai se aşezau la masă. Mi-au 
cerut să le povestesc în amănunt tot ce se întâmplase în 
dimineaţa aceea, şi asta am şi făcut; în timp ce povesteam, 
mi-a trecut prin minte că, pesemne, aveau să fie oarecum 
dezamăgiţi. Cu toate astea, Dennis s-a distrat la culme 
auzind povestea telefonului primit de doamna Price Ridley 
şi chiar a izbucnit în râs când am început să le descriu ce 
şoc nervos îi provocase vecinei noastre întâmplarea şi cum 
fusese nevoie să-şi revină, cu vreo câteva înghiţituri de 
rachiu de prune. 

— Aşa-i trebuie, scorpia bătrână! A exclamat el. Are limba 
cea mai ascuţită de pe-aici. Îmi pare rău că nu mi-a venit şi 
mie ideea s-o sun şi s-o sperii niţel. Ştii ceva, unchiule Len, 
ce-ai zice să-i mai administrăm o doză? 

Pe dată, l-am rugat să nu care cumva să facă aşa ceva. Nu 
există nimic mai periculos decât eforturile bine intenţionate 
ale tinerei generaţii de a te ajuta şi de a-şi dovedi simpatia. 
Dispoziţia lui Dennis s-a schimbat imediat. S-a încruntat şi 
şi-a luat aerul de om de lume. 

— Am fost împreună cu Lettice aproape toată dimineaţa, a 
spus. Să ştii, Griselda, că e cu adevărat foarte îngrijorată. 
Nu vrea s-o arate, dar este. Foarte, foarte îngrijorată. 

— Păi, ar fi şi cazul, a spus Griselda, scuturând din cap. 
(Nu prea îi place ei Lettice Protheroe.) 

— Eu zic că nu eşti întotdeauna dreaptă cu Lettice. 

— Nu, zău? A răspuns soţia mea. 

— Sunt mulţi oameni pe lume care nu poartă doliu. 

Nici Griselda, nici eu, n-am răspuns nimic. Dennis a 
continuat: 


— Nu prea vorbeşte ea cu multă lume, dar mie îmi 
povesteşte ce are pe suflet. E foarte îngrijorată de întreaga 
poveste şi crede că ar trebui făcut ceva. 

— O să-şi dea seama, la un moment dat, am intervenit, că 
şi inspectorul Slack crede la fel. În după-amiaza asta o să 
meargă la Old Hall, cu intenţia de-a afla adevărul, şi, 
pesemne, o să le facă tuturor celor de-acolo viaţa amară. 

— Dar tu, Len, care crezi că este adevărul? M-a întrebat, 
dintr-odată, Griselda. 

— E greu de spus, draga mea. Pe moment, nu aş putea 
afirma că am vreo idee limpede. 

— Ziceai că inspectorul avea de gând să investigheze 
apelul... Apelul care te-a chemat la familia Abbott? 

— Da. 

— Dar e cu putinţă aşa ceva? Nu e ceva foarte greu? 

— N-aş crede. În centrală trebuie să existe o listă cu 
convorbirile efectuate. 

— Oh! A spus ea, şi s-a cufundat din nou în gânduri. 

— Unchiule Len, m-a întrebat Dennis, de ce te-ai răstit la 
mine azi-dimineaţă, când am povestit cum îţi doreai să-l 
omoare cineva pe colonelul Protheroe? Era o glumă. 

— Pentru că fiecare lucru trebuie făcut la vremea lui, am 
răspuns. Inspectorul Slack nu are nici urmă de simţ al 
umorului. 'Te-a luat foarte în serios şi pesemne că o s-o 
interogheze iarăşi pe Mary şi o să facă rost de un mandat 
de arestare pentru mine. 

— Dar nu-şi dă seama când omul nu vorbeşte serios? 

— Nu, nu-şi dă, am spus. Numai munca, râvna şi respectul 
pentru datorie l-au adus acolo unde este acum, aşa că n-a 
avut nici un pic de timp pentru micile distracţii ale vieţii. 

— Îţi e simpatic, unchiule Len? 

— Nu, am răspuns, absolut deloc. Am rămas cu o impresie 
proastă din primul moment în care l-am văzut. Dar nu am 
nici o îndoială că, în munca lui, este un om plin de succes. 

— Şi crezi c-o să afle cine l-a împuşcat pe moş Protheroe? 


— Dacă nu află, n-o să fie din cauză că nu s-a străduit, am 
zis. Atunci a apărut Mary: 

— Domnul Hawes e aici, şi vrea să vă vadă. L-am lăsat în 
salonaş. E şi un bilet. Aşteaptă răspuns. Nu trebuie să fie în 
scris, merge şi prin viu grai. 

Am deschis biletul şi am citit: 


Dragă domnule Clement, v-aş fi foarte recunoscătoare 
dacă aţi putea să treceţi pe la mine în după-amiaza aceasta, 
cât mai devreme cu putinţă. Am mari probleme şi aş vrea să 
vă cer sfatul, 

Cu sinceritate, 

Estelle Lestrange 

— Am să ajung cam într-o jumătate de oră, te rog să 
transmiţi, i-am spus lui Mary, apoi m-am dus în salonaş să-l 
văd pe Hawes. 

Capitolul XV 


Înfăţişarea vizitatorului meu m-a întristat. Îi tremurau 
mâinile, iar pe faţă îi tot tresărea câte un muşchi. Mi se 
părea bolnav şi i-am şi spus că ar fi trebuit nici să nu se dea 
jos din pat, dar nici n-a vrut să audă. 

— Vă asigur, domnule, că mă simt mai bine ca niciodată. 
Sunt sănătos tun. 

Era limpede că nu era aşa, drept pentru care n-am ştiut 
cum să-i răspund. Într-o oarecare măsură, admir oamenii 
care nu cedează în faţa bolii, dar Hawes mergea cam prea 
departe. 

— Am venit să vă spun cât îmi pare de rău că s-a întâmplat 
aşa ceva tocmai la vicariat. 

— Aşa e, am răspuns, nu-i foarte plăcut. 

— E groaznic... Absolut groaznic. Şi pare-se că, până la 
urmă, nu l-au mai arestat pe domnul Redding? 

— Nu. A fost o greşeală. Făcuse nişte declaraţii destul de... 
Prosteşti. 

— lar acum cei de la poliţie sunt convinşi că e nevinovat? 


— Cu totul convinşi. 

— Şi de ce, dacă-mi permiteţi întrebarea? Vreau să zic... 
Bănuiesc cumva pe altcineva? 

Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că Hawes putea fi 
atât de interesat de amănuntele unui caz de crimă. 
Pesemne că era aşa pentru că totul se întâmplase la 
vicariat. Părea la fel de dornic să afle noutăţi ca un 
reporter. 

— Nu sunt sigur dacă inspectorul Slack are îndeajuns de 
multă încredere în mine pentru a-mi spune totul. Din câte 
ştiu, momentan nu bănuieşte pe nimeni în mod special. 
Deocamdată se ocupă cu cercetările. 

— Da, da, fireşte. Dar cine să fi comis aşa o grozăvie? Nici 
nu-mi trece prin minte. 

I-am răspuns numai printr-o clătinare a capului. 

— Colonelul Protheroe nu era un bărbat foarte iubit, ştiu 
asta. Dar o crimă! Pentru aşa ceva e nevoie de un motiv 
foarte puternic. 

— Tocmai, tocmai, am încuviinţat eu. 

— Şi cine să aibă aşa un motiv? Poliţia nu ştie nimic? 

— N-aş putea să spun. 

— Poate că-şi făcuse duşmani. E cu putinţă, să ştiţi. Cu cât 
mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că era genul 
de persoană care să aibă duşmani. Se ştia că la procese era 
foarte sever. 

— Da, presupun că da. 

— Cum, domnule, nu vă amintiţi? Chiar alaltăieri 
dimineaţă vă povestea cum fusese ameninţat de omul acela, 
Archer. 

— Da, acum că stau să mă gândesc, aşa e, am răspuns. 
Sigur, îmi amintesc. Când s-a întâmplat, erai şi dumneata 
acolo, chiar lângă noi. 

— Da, şi am auzit ce vă povestea. Nici n-aveam cum să n- 
aud... Era colonelul Protheroe, la urma urmei. Avea un glas 
aşa de puternic, nu? '[in minte că am fost impresionat de ce 


i-aţi răspuns - că, atunci când vine vremea, s-ar putea să fie 
şi el tratat cu dreptate şi nu cu milă. 

— Am spus eu aşa ceva? M-am întrebat, încruntându-mă; 
din amintirile mele, răspunsul dat nu fusese chiar aşa. 

— Aţi spus-o într-un chip foarte impresionant, domnule. 
Cuvintele dumneavoastră m-au izbit. Dreptatea e ceva 
înfricoşător. Şi când te gândeşti că nici n-a trecut mult, şi 
bietul om a fost el însuşi lovit... Parcă aţi avut o premoniţie. 

— Nici vorbă de aşa ceva, i-am replicat, sec. 

Hawes are o înclinaţie spre misticism care nu-mi prea 
place. Uneori, aduce a vizionar. 

— Aţi povestit la poliţie despre omul ăsta, Archer, 
domnule? 

— Dar nu ştiu nimic despre el. 

— Vă întrebam dacă le-aţi spus ce povestea atunci 
colonelul - despre cum fusese ameninţat de Archer. 

— Nu, n-am făcut-o, i-am răspuns încet. 

— Şi nici nu aveţi de gând? 

N-am spus nimic. Nu-mi face nici o plăcere să persecut un 
om împotriva căruia s-au ridicat deja instrumentele legii şi 
ale ordinii. N-aveam pic de consideraţie pentru Archer, care 
este un braconier învederat, unul dintre acei neisprăviţi 
fără nici un fel de grijă pe suflet care există în fiecare 
parohie. Chiar dacă spusese anumite vorbe grele, la mânie, 
atunci când fusese condamnat, nu aveam de unde să ştiu 
dacă nu-şi schimbase cumva sentimentele, până la ieşirea 
din închisoare. 

— Ai auzit şi dumneata conversaţia, am răspuns, în cele 
din urmă. Dacă ai impresia că e de datoria dumitale s-o 
povesteşti la poliţie, atunci fă-o. 

— Ar fi mai bine să vină chiar de la dumneavoastră. 

— Poate că da, dar, ca să fiu sincer... Ce să zic, nu am nici 
o înclinaţie s-o fac. S-ar putea ajunge la spânzurarea unui 
om nevinovat. 

— Dar dacă l-a împuşcat pe colonelul Protheroe... 

— Ei da, dacă! Dar nu există nici o dovadă. 


— L-a ameninţat. 

— Cinstit vorbind, nu el l-a ameninţat pe colonel, ci 
viceversa. Colonelul tot ameninţa că o să-i arate ce 
înseamnă adevărata Răzbunare, dacă-l mai prindea încă o 
dată. 

— Nu vă înţeleg poziţia, domnule. 

— Chiar aşa? Am întrebat, obosit de discuţie. Eşti tânăr. 
Râvneşti mereu să faci ce e bine. Când o să ajungi la vârsta 
mea, o să devii şi dumneata mai puţin dispus să judeci 
oamenii, dacă nu ştii nimic sigur despre ei. 

— Nu-i vorba... Adică... 

N-a mai continuat, iar eu l-am privit surprins. 

— Cât despre dumneavoastră... Nu aveţi nici o teorie... 
Adică despre cine ar putea fi criminalul? 

— Dumnezeule, nici vorbă! 

— Nici care... ar putea fi motivul..., a insistat Hawes. 

— Nu. Dumneata ai? 

— Eu? Nu, nu, nu am. Doar mă întrebam dacă nu cumva 
colonelul Protheroe v-a făcut anumite... Declaraţii... Dacă 
nu a pomenit ceva... 

— Declaraţiile lui, atâtea câte au fost, au răsunat în întreg 
satul, alaltăieri-dimineaţă, am răspuns eu sec. 

— Da. Da, fireşte. Cât despre Archer... Nu credeţi...? 


— O să afle şi poliţia despre el, şi încă repede, am răspuns. 
Dacă l-aş fi auzit cu urechile mele ameninţându-l pe 
colonelul Protheroe ar fi fost altceva. Dar poţi să fii sigur că, 
dacă într-adevăr l-a ameninţat, a fost auzit de cel puţin 
jumătate din oamenii din sat, iar veştile vor ajunge la poliţie 
fără greş. Dumneata, fireşte, procedează cum crezi de 
cuviinţă. 

Însă Hawes părea - lucru curios - foarte puţin dispus să ia 
el însuşi vreo măsură. De la început şi până la sfârşit, se 
purtase bizar, ca şi cum era foarte tulburat. Mi-am amintit 
ce-mi spusese Haydock despre boala lui. Pesemne că asta 
era explicaţia. Până la urmă şi-a luat rămas-bun, dar fără 
tragere de inimă, de parcă mai avea ceva de spus şi nu ştia 
cum s-o facă. Înainte să ne despărţim, am stabilit să las în 
grija lui slujba pentru Sindicatul Mamelor, precum şi 
întâlnirea cu grupurile de vizitatori din regiune. Eu aveam 
alte planuri pentru după-amiaza respectivă. 

Luându-mi mintea de la Hawes, cu necazurile lui cu tot, 
am pornit spre casa doamnei Lestrange. Pe măsuţa din 
vestibul, am observat două ziare, rămase nedesfăcute: 
Guardian şi Church Times. În drum, mi-am amintit că 
doamna Lestrange avusese o întâlnire cu colonelul 
Protheroe, cu o seară înainte de moartea acestuia. Poate că, 
în cursul acelei discuţii, ieşise la iveală ceva care să facă 
lumină şi în povestea morţii sale. 

Servitoarea m-a condus fără întârziere în micul salon, iar 
doamna Lestrange s-a ridicat pe dată, ieşindu-mi în 
întâmpinare. Am rămas din nou impresionat de minunata 
atmosferă pe care femeia aceea ştia s-o creeze. Purta o 
rochie dintr-un material negru ca noaptea, care-i punea în 
valoare pielea foarte palidă. La faţă însă arăta ciudat - ca o 
moartă. Numai ochii îi erau vii, arzători. În ziua aceea, avea 
o privire neliniştită, de parcă stătea la pândă, dar, altfel, nu 
dădea nici un semn de tulburare. 

— A fost foarte frumos din partea dumneavoastră că aţi 
venit, domnule Clement, a spus ea, întinzându-mi mâna. 


Deunăzi, când ne-am văzut, am vrut să vă spun ceva, apoi 
m-am hotărât să n-o fac. Am greşit, însă. 

— Aşa cum v-am spus şi atunci, voi fi fericit să fac tot ce 
pot ca să vă ajut. 

— Da, aşa aţi spus. Şi aţi spus-o pe un ton care-mi arăta că 
vorbiţi sincer. Nu sunt mulţi oameni pe lume, domnule 
Clement, care au fost vreodată cu adevărat dispuşi să mă 
ajute. 

— Nu-mi vine să cred asta, doamnă Lestrange. 

— Dar e adevărat. Majoritatea oamenilor... A bărbaţilor, 
cel puţin, nu se preocupă decât de propria persoană. 

În glas i se citea amărăciunea. Nu i-am răspuns, iar ea a 
continuat: 

— Luaţi loc, vă rog. 

M-am supus, iar ea şi-a luat un scaun şi s-a aşezat drept în 
faţa mea. A şovăit o clipă, apoi a început să vorbească foarte 
încet, gânditoare, părând să cântărească fiecare cuvânt pe 
măsură ce-l rostea: 

— Domnule Clement, mă aflu într-o situaţie foarte 
neobişnuită şi voiam să vă cer sfatul. Vreau să spun că nu 
ştiu ce trebuie să fac în continuare. Ce-a fost a fost şi nu mai 
poate fi schimbat, înţelegeţi? 

Înainte să pot răspunde, fata în casă, care mă primise cu 
puţin timp în urmă, a intrat şi a spus, foarte speriată: 

— Of! Dacă-mi daţi voie, doamnă, a sosit un inspector de 
poliţie şi zice că trebuie să vă vorbească, dacă nu vă 
supăraţi. 

S-a lăsat tăcerea. Expresia de pe chipul doamnei 
Lestrange a rămas neschimbată, doar ochii i s-au închis 
foarte încet, apoi s-au deschis la loc. A părut să înghită în 
sec, o dată sau de două ori, apoi a rostit, cu glasul la fel de 
limpede şi liniştit ca şi mai înainte: 

— Condu-l înăuntru, Hilda. 

Am dat să mă ridic, dar ea mi-a făcut un semn poruncitor, 
aşa că m-am aşezat la loc. 


— Dacă nu vă supăraţi... Mi-ar prinde foarte bine să mai 
rămâneţi. 

— Desigur, dacă aşa doriţi, am şoptit, fără să mă mişc din 
loc, în timp ce Slack tocmai intra, cu mersul lui ţanţoş, de 
om aflat în misiune. 

— Bună ziua, doamnă, a început el. 

— Bună ziua, domnule inspector. 

Exact atunci, a dat cu ochii de mine şi s-a încruntat. Mi-am 
dat încă o dată seama că Slack nu mă agreează deloc. 

— Sper că nu aveţi nimic împotriva prezenţei domnului 
vicar? 

Nu prea avea cum să obiecteze, presupun, aşa că a 
răspuns, cam fără tragere de inimă: 

— Nu... Deşi, poate, ar fi mai bine... 

Doamna Lestrange nu i-a luat în seamă aluziile. 

— Şi cu ce vă pot ajuta, domnule inspector? A întrebat. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, doamnă. Uciderea colonelului 
Protheroe. Eu mă ocup de caz, aşa că fac cercetări. Doamna 
Lestrange a încuviinţat din cap. 

— Doar aşa, ca formalitate, vreau să aflu despre toată 
lumea ce făcea ieri-seară, între 6 şi 7 p.m. O simplă 
formalitate, înţelegeţi. 

Doamna Lestrange nu părea câtuşi de puţin tulburată. 

— Vreţi să ştiţi unde eram aseară, între 6 şi 7? 

— Da, doamnă, vă rog să-mi spuneţi. 

— Să mă gândesc..., a început ea, apoia tăcut o clipă. 
Eram aici. Aici, în casă. 

— Aha! A spus inspectorul, fulgerând-o cu privirea. Şi fata 
în casă... O singură slujnică aveţi, pare-mi-se... Poate să 
confirme asta? 

— Nu. Hilda avea după-amiaza liberă. 

— Înţeleg. 

— Aşa că, mi-e teamă că va trebui să mă credeţi pe cuvânt, 
a continuat doamna Lestrange, pe un ton liniştit. 

— Aşadar, îmi declaraţi oficial că aţi rămas în casă toată 
după-amiaza? 


— Vorbeaţi de intervalul dintre şase şi şapte, domnule 
inspector. Ceva mai devreme, am fost la o plimbare şi m-am 
întors puţin înainte de cinci. 

— Şi atunci, dacă o anumită doamnă... Să zicem, 
domnişoara Hartnell, ar declara că a venit în vizită pe la 
şase, a sunat, dar nu i-a răspuns nimeni, aşa că a fost silită 
să plece, aţi spune că e vorba de o greşeală, nu? 

— A, nu, a răspuns doamna Lestrange, scuturând din cap. 

— Dar... 

— Uitaţi cum este: dacă slujnica e acasă, poate răspunde 
la uşă, spunând că stăpâna lipseşte. Dar dacă eşti singur 
acasă şi se întâmplă să nu vrei să vezi pe nimeni... Singura 
soluţie este să-i laşi să sune la uşă şi să nu dai nici un semn. 

Inspectorul Slack părea uşor derutat. 

— Femeile mai în vârstă mă plictisesc de moarte, a zis 
doamna Lestrange. lar domnişoara Hartnell este printre 
cele mai rele. Cred că a sunat de cel puţin şase ori înainte 
să plece. 

Şi i-a zâmbit dulce inspectorului, care s-a recules o clipă, 
apoi a apucat-o pe o altă cale: 

— Şi atunci, dacă cineva s-ar întâmpla să spună că v-a 
văzut pe-afară, la momentul acela... 

— Dar nu s-a întâmplat aşa ceva, nu? A replicat ea, 
sesizând foarte repede că acesta era un punct slab. Nu m-a 
văzut nimeni, pentru că nu am ieşit din casă, înţelegeţi. 

— Înţeleg perfect, doamnă. 

Inspectorul şi-a tras scaunul, venind un pic mai aproape. 

— Acuma, doamnă Lestrange, înţeleg că i-aţi făcut o vizită 
colonelului Protheroe, la Old Hall, cu o seară înainte de 
moartea sa. 

— Aşa e, a răspuns calmă doamna Lestrange. 

— Puteţi să-mi spuneţi despre ce aţi discutat? 

— Este o problemă privată, domnule inspector. 

— Mi-e teamă că trebuie să vă cer să-mi explicaţi şi mie 
această problemă privată. 


— Nici prin gând nu-mi trece să fac aşa ceva. Vă asigur, 
doar, că în cursul acelei discuţii nu s-a rostit nimic care să 
aibă vreo legătură cu crima. 

— Cred că trebuie să mă lăsaţi pe mine să judec, în 
această privinţă. 

— Oricum ar fi, domnule inspector, va trebui să mă credeţi 
pe cuvânt. 

— Pare-mi-se că mi-aţi mai spus asta o dată. Deci trebuie 
să vă cred pe cuvânt, orice mi-aţi răspunde? 

— Aşa s-ar zice, a încuviinţat ea, rămânând calmă şi 
zâmbind în continuare. 

Inspectorul Slack s-a făcut foarte roşu la faţă. 

— Problema aceasta, doamnă Lestrange, este foarte 
serioasă. Vreau adevărul..., a continuat el, lovind cu pumnul 
în masă. Şi am de gând să fac tot ce pot ca să-l aflu. 

Doamna Lestrange nu i-a răspuns nimic. 

— Nu vedeţi, doamnă, că vă puneţi într-o poziţie foarte 
dubioasă? 

Din nou - nici un răspuns. 

— O să fiţi chemată să depuneţi mărturie la anchetă. 

— Da. 

Atât - un răspuns monosilabic, rostit pe un ton neutru, fără 
urmă de interes. Inspectorul şi-a schimbat tactica. 

— Îl cunoşteaţi pe colonelul Protheroe? 

— Da, îl cunoşteam. 

— Bine? 

Răspunsul a venit după o scurtă pauză: 

— Nu-l mai văzusem de mai mulţi ani. 

— Pe doamna Protheroe o cunoşteaţi? 

— Nu. 

— Mă iertaţi că vă spun, dar v-aţi ales o oră foarte 
nepotrivită pentru o vizită. 

— Eu n-aş fi de acord. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Voiam să vorbesc cu colonelul Protheroe între patru 
ochi. Nu voiam să le văd nici pe doamna, nici pe domnişoara 


Protheroe. Asta mi s-a părut cea mai bună cale de a obţine 
ce doream. 

— Şi de ce nu voiaţi să vă întâlniți cu doamna sau cu 
domnişoara Protheroe? 

— Asta, domnule inspector, e treaba mea. 

— Atunci înseamnă că nu mai aveţi ce să-mi spuneţi. 

— Chiar aşa. 

Inspectorul Slack s-a ridicat. 

— Dacă nu sunteţi atentă, doamnă, o să vă puneţi într-o 
situaţie foarte neplăcută. Lucrurile astea nu-mi miros a 
bine. Nu-mi miros deloc a bine. 

Doamna Lestrange a râs. Până şi eu aş fi putut să-i explic 
inspectorului că nu era o femeie care să se sperie cu 
uşurinţă. 

— Ce să zic, a continuat el, încercând să iasă cu demnitate 
din încurcătură, să nu spuneţi că nu v-am prevenit, asta-i 
tot. La revedere, doamnă, şi credeţi-mă: o să aflăm noi 
adevărul. 

A plecat. Doamna Lestrange s-a ridicat şi ea şi mi-a întins 
mâna. 

— Acum o să vă rog să plecaţi - da, e mai bine aşa. Cum să 
vă spun, e prea târziu pentru sfaturi. Mi-am ales calea. Apoi 
a repetat, cu un glas uşor pierdut: Mi-am ales calea. 

Capitolul XVI 


Plecând, m-am întâlnit în prag cu Haydock. Se uita 
gânditor şi încruntat după Slack, care tocmai ieşea pe 
poartă. 

— A venit s-o interogheze? M-a întrebat. 

— Da. 

— Sper că a fost politicos. 

După părerea mea, politeţea este o artă pe care 
inspectorul Slack nu a deprins-o cu adevărat până acum, 
dar am presupus că, după propriile sale criterii, chiar 
fusese politicos şi, oricum, nu voiam să-l mai supăr pe 
Haydock, care şi aşa arăta îngrijorat şi posomorât. Aşa că 


am răspuns că da, fusese politicos. Haydock a dat din cap şi 
a intrat, iar eu am început să cobor pe strada principală şi, 
destul de repede, l-am ajuns pe inspector din urmă. Mi s-a 
părut că mergea intenţionat foarte încet. Oricât de mult i-aş 
displăcea, nu e el omul care să-şi lase sentimentele să stea 
în calea nevoii de a afla informaţii noi. 

— Ştiţi ceva despre doamna asta? M-a întrebat, mergând 
drept la ţintă. 

Am răspuns că nu ştiam absolut nimic. 

— Nu v-a spus de ce a venit să locuiască aici? 

— Nu. 

— Şi totuşi mergeţi s-o vedeţi. 

— E de datoria mea să-mi vizitez enoriaşii, am răspuns, 
fără să-i dezvălui că fusesem chemat. 

— Hm, da, aşa o fi. 

Vreo două minute n-a mai spus nimic, dar apoi n-a mai 
rezistat dorinţei de a discuta cu mine despre recentul său 
eşec şi a continuat: 

— Dubioasă poveste, mi se pare mie. 

— Chiar aşa? 

— Ca să fiu cinstit, eu la „şantaj” mă gândesc. Pare ciudat, 
dacă ne gândim la colonelul Protheroe, pe care nimeni nu-l 
bănuia că ar fi avut ceva de ascuns, dar, la urma urmei, nu 
se ştie niciodată. N-ar fi primul epitrop al bisericii care să 
ducă o viaţă dublă. 

Mi-am adus aminte vag că şi Miss Marple pomenise câte 
ceva despre acelaşi subiect. 

— Şi chiar crezi că e probabil să fie aşa? 

— Păi, domnule, se potriveşte destul de bine. De ce să vină 
o doamnă ca ea, rafinată, bine îmbrăcată, tocmai aici, în 
fundul pământului? Şi de ce s-a dus să-l vadă tocmai la ora 
aceea neobişnuită? De ce n-a vrut să dea ochii cu doamna 
sau cu domnişoara Protheroe? Da, totul se potriveşte. Şi 
nici nu poate să recunoască, pentru că şantajul e un delict 
şi se pedepseşte ca atare. Dar scoatem noi adevărul de la 
ea. N-avem de unde şti dacă nu cumva este ceva important 


pentru caz. Dacă Protheroe ascundea ceva, ceva de care se 
făcuse vinovat - ceva ruşinos, înţelegeţi şi dumneavoastră 
câte posibilităţi se deschid. 

Adevărul e că înţelegeam. 

— Am încercat să-l fac pe majordom să vorbească, pentru 
că putea să fi auzit câte ceva din conversaţia lui Protheroe 
cu această Lestrange. Se mai întâmplă, uneori. Numai că 
mi-a jurat că n-are absolut nici o idee despre ce s-a discutat 
şi, că veni vorba, din cauza asta a fost şi dat afară. Colonelul 
s-a răstit la el, supărat pentru că o primise înăuntru, iar 
majordomul a ripostat, anunţându-şi demisia. Zice că 
oricum nu-i plăcea locul şi că se gândise de ceva timp să 
plece. 

— Chiar aşa? 

— Cu asta, avem încă o persoană cu un dinte împotriva 
colonelului. 

— Nu vrei să-mi spui acum că îl suspectezi pe omul ăsta... 
Că veni vorba, cum îl cheamă? 

— Îl cheamă Reeves şi nu spun că l-aş bănui. Spun doar că 
nu se ştie niciodată. Nu-mi place cum se poartă. E prea 
onctuos şi mieros. 

M-am întrebat ce ar fi avut Reeves de spus despre 
manierele inspectorului. 

— Acum mă duc să-l interoghez pe şofer. 

— Atunci, i-am spus, te-aş ruga să mă iei şi pe mine cu 
dumneata în maşină. Vreau să vorbesc puţin cu doamna 
Protheroe. 

— Despre ce? 

— Despre înmormântare. 

— Ah! A comentat inspectorul Slack, puţin încurcat. 
Mâine, sâmbătă, e ancheta. 

— Tocmai. Pesemne că înmormântarea o s-o facem marţi. 
Inspectorul părea puţin ruşinat de propria bruscheţe. În 
semn de împăcare, în loc de creangă de măslin, m-a invitat 
să fiu de faţă la discuţia cu şoferul, Manning. E un flăcău 

simpatic, neavând mai mult de douăzeci şi cinci sau 


douăzeci şi şase de ani, care avea tendinţa clară de a se 
lăsa impresionat de personalitatea inspectorului. 

— Ei băiete, a început Slack, am nevoie de ceva informaţii 
de la tine. 

— Da, domnule, s-a bâlbâit şoferul. Desigur. 

Nici dacă era el însuşi criminalul nu putea fi mai tulburat. 

— În cursul zilei de ieri ţi-ai dus stăpânul în sat? 

— Da, domnule. 

— La ce oră? 

— Cinci şi jumătate. 

— A venit şi doamna Protheroe? 

— Da, domnule. 

— Şi v-aţi dus drept în sat? 

— Da. 

— Nu v-aţi oprit nicăieri, pe drum? 

— Nu, domnule. 

— Când aţi ajuns acolo, ce-aţi făcut? 

— Colonelul a coborât şi mi-a spus că nu mai are nevoie de 
automobil şi că avea de gând să se întoarcă acasă pe jos. 
Doamna Protheroe avea de făcut ceva cumpărături. Când a 
terminat, a pus pachetele în maşină, mi-a spus că asta era 
tot, aşa că m-am întors acasă. 

— Şi ai lăsat-o acolo, în sat? 

— Da, domnule. 

— Pe la ce oră se întâmpla asta? 

— La şase şi un sfert. Precis. 

— Unde ai lăsat-o? 

— Lângă biserică, domnule. 

— Şi colonelul nu a pomenit nimic despre destinaţia pe 
care-o avea? 

— A zis ceva că trebuia să treacă pe la veterinar... Ceva 
despre unul dintre cai. 

— Înţeleg. Şi tu te-ai întors direct încoace? 

— Da, domnule. 

— Proprietatea asta are două intrări, una pe la South 
Lodge, alta pe la North Lodge. Presupun că, atunci când 


pleci în sat, o apuci pe la South Lodge. 

— Da, domnule, întotdeauna. 

— Şi tot pe acolo te-ai şi întors, ieri? 

— Da, domnule. 

— Hm. Bun. Cred că asta e tot. Ah! Iat-o şi pe domnişoara 
Protheroe. 

Lettice venea, plutind, către noi. 

— Manning, am nevoie de Fiat, a spus ea. le rog să mi-l 
porneşti, bine? 

— Desigur, domnişoară, a răspuns şoferul, îndreptându-se 
spre un automobil cu două locuri şi ridicând prelata. 

— Doar o clipă, domnişoară Protheroe, a oprit-o Slack. Am 
nevoie să cunosc mişcările tuturor în cursul după-amiezii de 
ieri. Sper că nu vă supăraţi. 

Lettice l-a privit lung. 

— Să ştiţi că eu niciodată nu cunosc timpul exact, a spus 
ea. 

— Înţeleg că ieri aţi plecat destul de repede după masa de 
prânz. 

Lettice a făcut semn că aşa era. 

— Dacă nu vă supăraţi, unde v-aţi dus? 

— Să joc tenis. 

— Cu cine? 

— Cu familia Hartley Napier. 

— La Much Benham? 

— Da. 

— Şi când v-aţi întors? 

— Nu ştiu, v-am spus că niciodată nu ştiu lucrurile astea. 

— Te-ai întors pe la şapte şi jumătate, am intervenit. 

— Aşa e, a încuviinţat Lettice, şi am picat drept în mijlocul 
întregii agitaţii. Anne avea o criză, iar Griselda o ajuta. 

— Mulţumesc, domnişoară, a spus inspectorul. Asta-i tot ce 
voiam să ştiu. 

— Ce straniu, a replicat Lettice. Pare aşa de neinteresant. 

Şi s-a îndreptat spre Fiat. Inspectorul şi-a dus un deget la 
frunte, cu un gest sugestiv. 


— Are ceva lipsă? Mi-a sugerat el. 

— Câtuşi de puţin, i-am răspuns. Dar aşa-i place să pară. 

— Eh, mă rog, acum mă duc să văd ce au să-mi spună 
slujnicele. 

E adevărat că nu-i uşor să-ţi placă Slack, dar e de admirat 
pentru energia sa nesfârşită. Ne-am despărţit, iar eu l-am 
întrebat pe Reeves dacă puteam s-o văd pe doamna 
Protheroe. 

— Pe moment, domnule, se odihneşte. 

— Atunci mai bine n-o deranjez. 

— Poate ar fi bine să aşteptaţi puţin, totuşi. Ştiu că 
doamna Protheroe era nerăbdătoare să vă vadă. Aşa 
spunea la dejun. 

M-a condus în salon şi a aprins lumina electrică. Jaluzelele 
erau coborâte. 

— Foarte tristă poveste, am comentat. 

— Da, domnule, mi-a răspuns, cu un glas rece şi plin de 
respect. 

I-am aruncat o privire, întrebându-mă ce sentimente se 
regăseau îndărătul acelui comportament impasibil. Oare 
ştia ceva, ne-ar fi putut lămuri în vreo privinţă? Nu există 
nimic pe lume mai neomenesc decât masca unui bun 
servitor. 

— Mai doriţi ceva, domnule? 

În ciuda vorbelor politicoase şi adecvate momentului, mi s- 
a părut că ghicesc în glasul lui o urmă de îngrijorare, de 
parcă era nerăbdător să plece. 

— Nu, mulţumesc, i-am răspuns. 

N-am avut mult de aşteptat, până ca Anne Protheroe să 
coboare să mă vadă. Am discutat despre ce aveam de făcut 
în continuare, am stabilit câteva detalii, apoi ea a exclamat: 

— Doctorul Haydock este un om minunat! Atât de bun la 
suflet. 

— Da, Haydock este omul cel mai cumsecade din câţi 
cunosc. 


— A fost uluitor de blând cu mine. Dar pare foarte trist, nu 
credeţi? 

Nu-mi trecuse până atunci prin minte că Haydock ar fi 
putut fi trist. Am cântărit asta o vreme şi, în cele din urmă, 
am răspuns: 

— Nu cred să fi observat vreodată aşa ceva. 

— Nici eu, până azi. 

— Se întâmplă uneori ca necazurile prin care trecem să ne 
facă mai sensibili la ale altora, am comentat. 

— Foarte adevărat. Domnule Clement, a continuat Anne 
după câteva clipe de tăcere, există un lucru pe care nu pot 
să-l pricep, oricât m-aş chinui. Dacă soţul meu a fost 
împuşcat imediat după ce-am plecat eu, cum se face că nu 
am auzit împuşcătura? 

— Există motive să credem că totul s-a întâmplat mai 
târziu. 

— Şi-atunci ora scrisă pe bilet? 6.20? 

— Se poate să fi fost adăugată de altă mână - de criminal, 
adică. 

Anne s-a albit la faţă. 

— Ce groaznic! 

— N-aţi observat că cifrele care alcătuiau ora arătau altfel 
decât scrisul lui obişnuit? 

— Oricum, întreg biletul arăta diferit. 

Observaţia era destul de bună. Scrisul de pe bilet era o 
mâzgăleală, aproape de necitit, nu ordonat şi frumos aşa 
cum scria Protheroe de obicei. 

— Şi ştiţi sigur că nimeni nu-l mai bănuieşte pe Lawrence? 

— Cred că s-a convins toată lumea că nu e vinovat. 

— Şi atunci, domnule Clement, cine ar putea fi? Lucius nu 
era foarte iubit, ştiu asta, dar nu cred că avea vreun 
duşman adevărat. Genul... Genul acesta de duşmani. 

— E un mare mister, am răspuns, clătinând din cap şi 
gândindu-mă, nedumerit, la cei şapte suspecți ai lui Miss 
Marple. Cine puteau fi? 


După ce mi-am luat rămas-bun de la Anne, am pus în 
practică o idee la care mă gândisem la un moment dat. M- 
am întors la Old Hall pe o cărare ascunsă. Când am ajuns la 
gard, m-am întors câţiva paşi pe drumul pe care venisem, 
am găsit un loc unde mi s-a părut că iarba de pe jos părea 
călcată şi am părăsit cărarea, croindu-mi drum printre 
tufişuri. Păduricea în care mă aflam era destul de deasă, cu 
multă vegetaţie pe jos. Nu înaintam prea repede. Dintr- 
odată, mi-am dat seama că mai era cineva care se mişca 
printre tufişuri, nu departe de mine. M-am oprit, neştiind ce 
să fac, şi brusc a apărut Lawrence Redding, cărând în braţe 
o piatră mare. Presupun că arătam a om luat pe 
nepregătite, pentru că el a izbucnit deodată în râs. 

— Nu, mi-a spus, nu e un indiciu, este o jertfă de împăcare. 

— O jertfă de împăcare? 

— Mă rog, dacă nu asta, atunci să zicem o bază pentru 
negocieri. Am nevoie de o scuză ca să-i fac o vizită vecinei 
dumneavoastră, Miss Marple, şi mi s-a spus că lucrul care-i 
place cel mai mult pe lume este un pietroi drăguţ pentru 
grădina aceea japoneză de care se ocupă. 

— Asta-i adevărat, am răspuns. Dar ce treabă ai dumneata 
cu bătrâna? 

— Păi, un singur lucru am să-i cer. Dacă a fost ceva de 
văzut ieri-seară, atunci Miss Marple a văzut precis. Nu 
trebuie să fie neapărat ceva legat de crimă - sau vreun 
lucru despre care ea să creadă că ar avea legătură. Mă 
gândeam la vreun incident ieşit din comun, straniu, vreun 
lucru mic şi neimportant care să ne dea un indiciu despre 
ce s-a petrecut. Ceva ce nici nu i s-ar părea demn de 
pomenit la poliţie. 

— Da, se poate, cine ştie. 

— Oricum, merită încercat. Să ştiţi, domnule Clement, că 
am de gând să dau de capătul poveştii. De dragul lui Anne, 
măcar. Şi nu am prea mare încredere în Slack - e destul de 
zelos, dar zelul nu poate ţine loc de creier, la urma urmelor. 


— Văd, i-am replicat, că ai devenit acel personaj literar, 
favoritul tuturor - detectivul amator. Totuşi, în viaţa reală, 
nu sunt sigur că astfel de oameni ţin pasul cu profesioniştii. 

M-a privit lung, cercetător, apoi, dintr-odată, a râs. 

— Şi dumneavoastră, padre, ce făceaţi în pădure? 

Am avut bunul-simţ să roşesc. 

— Cam tot ce făceam şi eu, nu-i aşa? Înseamnă că trebuie 
să fi avut aceeaşi nedumerire ca şi mine. Cum Dumnezeu a 
ajuns criminalul în birou? Prima rută - pe poteca din spate 
şi prin grădină. Ruta a doua - pe uşa din faţă. Ruta a treia — 
există oare aşa ceva? Ideea mea era să cercetez dacă există 
vreun semn că tufişurile ar fi fost deranjate sau rupte 
undeva în apropierea zidului vicariatului. 

— La asta mă gândeam şi eu, am recunoscut. 

— Eu însă nu m-am apucat de treabă, a continuat 
Lawrence, pentru că mi-a trecut prin cap că ar fi mai bine 
să vorbesc întâi cu Miss Marple, ca să fiu absolut sigur că n- 
a trecut nimeni pe potecuţă ieri, câtă vreme noi eram în 
studio. 

Am scuturat din cap. 

— Ne-a spus că nu a trecut nimeni, şi era absolut sigură. 

— Da, da, nimeni care să fi fost cu adevărat „cineva” 
pentru ea - pare o prostie, dar înţelegeţi ce spun. Ar putea 
să fi fost cineva ca poştaşul sau lăptarul, sau ucenicul 
măcelarului - cineva a cărui prezenţa să fie atât de firească 
încât să nici nu-ţi mai vină în minte s-o pomeneşti. 

— Te-ai apucat de citit G. K. Chesterton, am spus, iar 
Lawrence nu a negat. 

— Dar nu credeţi că ideea asta valorează cât de cât ceva? 

— Mă rog, presupun că da, am încuviinţat. 

Fără multă vorbă, ne-am croit drum spre casa lui Miss 
Marple. Am găsit-o lucrând în grădină. Când ne-a observat 
sărind gărduţul, ne-a strigat. 

— Vedeţi, mi-a şoptit Lawrence, nimic nu-i scapă. 

Ne-a primit foarte bine şi a fost foarte încântată de uriaşa 
piatră adusă de Lawrence, pe care el i-a oferit-o cu toată 


solemnitatea. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, domnule 
Redding. Foarte drăguţ. 

Încurajat, Lawrence a trecut la întrebările care-i stăteau 
pe limbă. Miss Marple l-a ascultat atent. 

— Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi şi sunt cu totul de acord. 
Nimeni nu observă sau nu se oboseşte să pomenească de 
astfel de persoane. Dar vă asigur că nu s-a întâmplat nimic 
de soiul ăsta. Nu a trecut absolut nimeni. 

— Sunteţi sigură, Miss Marple? 

— Foarte sigură. 

— Dar pe poteca din pădure nu aţi văzut pe nimeni, în 
după-amiaza aceea? Am întrebat şi eu. Ducându-se, 
venind... 

— Oh, ba da, chiar multă lume. Doctorul Stone şi 
domnişoara Cram au plecat pe acolo - pentru ei este 
drumul cel mai scurt până la Gorgan. Asta a fost puţin după 
două. Şi doctorul Stone tot pe acolo s-a şi întors - după cum 
ştiţi, domnule Redding, pentru că s-a întâlnit cu 
dumneavoastră şi cu doamna Protheroe. 

— Că veni vorba, am spus. Focul acela de armă pe care l- 
aţi auzit dumneavoastră, Miss Marple. Pesemne că domnul 
Redding şi doamna Protheroe l-au auzit şi ei. 

Şi l-am privit întrebător pe Lawrence. 

— Da, a răspuns el, gânditor. Cred că am auzit nişte 
împuşcături. Nu-i aşa? Una sau două? 

— Eu am auzit numai una, a zis Miss Marple. 

— Îmi amintesc ceva, dar extrem de vag, a continuat 
Lawrence. La naiba cu toate, ce n-aş da să-mi pot aminti 
mai bine! Dac-aş fi ştiut... Dar, vedeţi, eram foarte prins 
de... de... 

A tăcut, jenat, eu am tuşit uşor, cu tact, iar Miss Marple, 
uşor cam aferată, a schimbat subiectul. 

— Inspectorul Slack a tot încercat să mă fac să spun precis 
dacă am auzit împuşcătura înainte sau după ce domnul 
Redding şi doamna Protheroe au plecat din studio. A trebuit 


să mărturisesc că, pur şi simplu, nu-mi amintesc clar, dar 
am impresia - şi, pe măsură ce mă gândesc mai adânc, mi 
se pare din ce în ce mai sigur - că a fost după. 

— Şi cu asta, faimosul nostru doctor Stone iese din 
discuţie, a spus Lawrence, oftând. Nu că ar fi existat 
vreodată vreun motiv pentru care să fie suspectat de 
uciderea bătrânului Protheroe. 

— Ah, da! A exclamat Miss Marple. Numai că mie mi se 
pare prudent să bănuiesc pe fiecare, măcar puţin. Vreau să 
spun că, la urma urmei, nu se ştie niciodată, nu? 

Tipic pentru Miss Marple. L-am întrebat pe Lawrence dacă 
era de acord cu ea, în privinţa împuşcăturii. 

— Chiar că nu ştiu. Vedeţi dumneavoastră, a fost un 
zgomot extrem de banal. Înclin să cred că l-am auzit când 
eram încă în studio. Dacă-i pe aşa, sunetul ar fi fost 
oarecum înfundat şi... Şi din înăuntru nu s-ar fi remarcat 
mai deloc. 

M-am gândit în sinea mea că avea el şi alte motive să nu 
remarce, pe lângă faptul că sunetul ar fi fost înfundat. 

— Trebuie s-o întreb pe Anne, a spus Lawrence. Poate-şi 
aminteşte ea. Că veni vorba, mi se pare că mai există un 
fapt curios, care necesită o explicaţie. Doamna Lestrange, 
misterioasa doamnă din St. Mary Mead, i-a făcut o vizită 
bătrânului Protheroe, miercuri seara, după cină. Nimeni nu 
pare să ştie despre ce-a fost vorba. Bătrânul n-a pomenit 
nimic, nici faţă de soţia lui, nici faţă de Lettice. 

— Poate ştie domnul vicar, a spus Miss Marple. 

Poftim! De unde ştia ea că fusesem s-o vizitez pe doamna 
Lestrange, chiar în după-amiaza aceea? E de-a dreptul ieşit 
din comun cum face să afle atâtea lucruri. Am clătinat din 
cap şi le-am spus că n-am nici o informaţie cu privire la 
povestea aceea. 

— Şi inspectorul Slack ce crede? A întrebat Miss Marple. 

— A făcut tot ce-a putut ca să-l sperie niţel pe majordom, 
dar rezultă că acesta n-a fost îndeajuns de curios ca să 
asculte la uşă. Aşa că, una peste alta, nimeni nu ştie. 


— Totuşi, cred că există cineva care să fi auzit câte ceva, 
nu? A continuat Miss Marple. Vreau să spun că aşa se 
întâmplă mereu. Aici cred că domnul Redding ar putea afla 
ceva. 

— Dar doamna Protheroe nu ştie nimic. 

— Nu la Anne Protheroe mă refeream, a spus Miss Marple. 
Mă refeream la slujnice. Ştiţi bine ce reticente sunt să 
povestească poliţiei. Pe de altă parte, un tânăr arătos... Să 
nu vă supăraţi pe mine, domnule Redding... Şi încă unul 
care-a fost bănuit pe nedrept... Sunt convinsă că va afla pe 
dată tot ce se ştie. 

— O să trec pe-acolo astă-seară să-mi încerc norocul, a 
încuviinţat Lawrence, fără şovăire. Mulţumesc pentru idee, 
Miss Marple. O să mă duc acolo după... După ce eu şi 
domnul vicar ne terminăm trebuşoara. 

M-am gândit atunci că era momentul să nu mai zăbovim, 
aşa că ne-am luat rămas-bun de la Miss Marple şi am intrat 
iarăşi în pădure. Pentru început, am urcat pe potecă până 
am ajuns într-un alt loc în care era aproape sigur că cineva 
o făcuse la dreapta, printre copaci. Lawrence mi-a spus însă 
că cercetase deja pista aceea şi că nu ducea nicăieri. Cu 
toate astea, a fost de acord să mai vedem o dată. Poate 
greşise. 

Până la urmă s-a dovedit că avusese dreptate. După zece 
sau doisprezece iarzi, nu se mai vedea nici un semn că 
cineva s-ar fi strecurat pe acolo. Acela era locul în care 
ajunsese şi Lawrence mai devreme, înainte să se 
întâlnească cu mine. 

Am ieşit iar pe potecă şi am mai mers puţin. Am ajuns 
iarăşi într-un loc în care tufişurile păreau deranjate. 
Semnele erau greu de observat dar, din câte mi s-a părut, 
odată ce le observai era limpede că trecuse cineva pe acolo. 
De data aceasta, lucrurile arătau mai promiţător. Pe o cale 
foarte ocolită, urma se apropia încet, încet de vicariat. Până 
la urmă, am ajuns într-un loc în care tufişurile creşteau 
foarte dese, lipite de zid. Zidul este înalt, împodobit pe 


creastă cu tot felul de cioburi. Dacă fusese cineva acolo, cu 
o scară, nu aveam cum să nu găsim urme ale trecerii sale. 

Tocmai ne strecuram, cu paşi mici, pe lângă zid, când am 
auzit un zgomot - ca o crenguţă uscată care troznea sub 
talpa cuiva. Am mers mai departe, croindu-mi drum printr- 
un desiş, şi m-am trezit faţă în faţă cu inspectorul Slack. 

— A, dumneavoastră eraţi, mi-a spus. Şi domnul Redding. 
Mă rog frumos, domnilor, cam ce făceaţi pe aici? 

Uşor stânjeniţi, i-am explicat. 

— Ei ca să vezi, a spus inspectorul. Şi noi, care, iată, nu 
suntem aşa de proşti cum ne crede lumea în general, am 
avut aceeaşi idee. M-am învârtit pe aici vreo oră. Şi vreţi să 
ştiţi ceva? 

— Da, i-am răspuns spăşit. 

— Nici vorbă ca ucigaşul colonelului Protheroe să fi trecut 
pe aici. Nici pe partea asta a zidului, nici pe cealaltă, nu 
există nici un semn. Ucigaşul a venit pe uşa din faţă. Altfel, 
nu se poate. 

— Cu neputinţă! Am strigat eu. 

— Şi de ce n-ar fi? Uşa e mereu deschisă. Nu trebuie decât 
să intri, pur şi simplu. Din bucătărie nu poţi fi văzut. Se ştie 
că dumneavoastră sunteţi plecat, se ştie că doamna 
Clement este la Londra, se ştie că domnul Dennis este 
plecat să joace o partidă. Simplu ca bună ziua. Şi nici nu e 
nevoie să vină sau să plece prin sat. Chiar vizavi de poarta 
vicariatului este o potecă, accesibilă tuturor, de pe care poţi 
ajunge tot aici, în pădure, şi poţi ieşi pe unde doreşti. N-are 
cine să vadă, cu excepţia doamnei Price Ridley. Şi dacă ea 
nu se nimereşte să iasă chiar atunci pe poartă, drumul e 
liber. E mult mai uşor decât să te caţeri pe zid. Oricum, 
ferestrele de la etajul de sus al casei doamnei Price Ridley 
se află la un nivel mai înalt decât creasta. Credeţi-mă pe 
mine, pe acolo a venit. 

Şi chiar părea să aibă dreptate. 

Capitolul XVII 


În dimineaţa următoare, inspectorul Slack a trecut să mă 
vadă. Am avut senzaţia că se mai îmblânzise puţin faţă de 
mine. Cu timpul, poate că avea să uite de incidentul cu 
ceasul. 

— Ei, ei, domnule, m-a salutat el, am reuşit să aflu de unde 
provenea apelul telefonic. 

— Chiar aşa? Am întrebat eu, curios. 

— E ceva destul de straniu. Persoana care a sunat se afla 
la North Lodge, pe pământurile de la Old Hall. Căsuţa e 
goală, momentan, pentru că precedenţii chiriaşi au fost 
rugaţi să plece iar cei noi încă n-au ajuns. Nu era nimeni 
acolo, aşadar, ceea ce-a fost foarte convenabil - unde mai 
pui că una dintre ferestrele din spate era deschisă. Pe 
receptor nu existau amprente - au fost şterse toate. Asta-i 
destul de sugestiv. 

— Adică? 

— Adică, toate indiciile îmi spun că acel apel telefonic a 
fost deliberat - menit să vă îndepărteze din peisaj. Aşadar, 
crima fusese plănuită cu grijă, dinainte. Dacă ar fi fost o 
simplă glumă proastă, amprentele n-ar fi fost şterse cu 
atâta grijă. 

— Ai dreptate, înţeleg. 

— Asta mai arată şi că ucigaşul nostru ştia bine moşia de la 
Old Hall, cu toate împrejurimile. Telefonul n-a fost dat de 
doamna Protheroe. I-am verificat toate mişcările din după- 
amiaza aceea. Sunt cel puţin şase servitori gata să jure că 
nu a ieşit până la cinci şi jumătate. Apoi a fost adus 
automobilul, iar ea şi colonelul au plecat în sat. Colonelul a 
trecut pe la Quinton, veterinarul, să-i spună ceva legat de 
un cal. Doamna Protheroe a comandat câte ceva la băcănie 
şi la prăvălia de peşte, şi de acolo a apucat-o drept pe 
poteca din spate, unde a văzut-o Miss Marple. Toţi 
vânzătorii au spus acelaşi lucru - că nu avea poşetă cu ea. 
Bătrâna avea dreptate. 

— Aproape întotdeauna are, am replicat, liniştit. 


— Iar domnişoara Protheroe se afla în Much Benham, la 
cinci şi jumătate. 

— Da, ştiu, am spus. Era şi nepotul meu acolo. 

— Cu asta, am scos-o şi pe ea din discuţie. Fetele în casă 
păreau cinstite - cam întoarse pe dos şi la limita nervilor, 
dar e de aşteptat. Fireşte că am pus ochii pe majordom - 
din cauza poveştii cu demisia. Dar nu prea cred că ar şti 
ceva legat de toată povestea. 

— Pare-mi-se că n-ai prea obţinut rezultate pozitive, 
domnule inspector. 

— Aşa şi aşa, ce să zic. A apărut şi ceva foarte, foarte 
ciudat - şi pe neaşteptate, aş putea spune. 

— Ce anume? 

— Vă aduceţi aminte ce tărăboi făcea ieri-dimineaţă 
doamna Price Ridley, vecina dumneavoastră? Despre 
persoana care-a sunat-o la telefon... 

— Da, şi? Am spus. 

— Păi, ca s-o liniştim, am aflat de unde venea apelul - şi ia 
să-mi spuneţi, de unde credeţi dumneavoastră că era? 

— Dintr-o cabină? Am sugerat. 

— Nicidecum, domnule Clement. Persoana care a sunat 
era acasă la domnul Lawrence Redding. 

— Poftim? Am exclamat eu, surprins. 

— Da. Cam ciudat, nu credeţi? Domnul Redding n-a avut 
însă nimic de-a face cu asta. La momentul respectiv, 6.30, 
era în drum spre Mistreţul Albastru împreună cu doctorul 
Stone, sub ochii tuturor oamenilor din sat. Dar faptul 
rămâne. Sugestiv, nu? Cineva a intrat în casă - era pustie, la 
ora aceea - şi a folosit telefonul. Dar cine să fi fost? Cu asta, 
iată două telefoane inexplicabile într-o singură zi. Te face să 
crezi că există o legătură între ele. Dacă nu se dovedeşte că 
a fost aceeaşi persoană la mijloc, îmi mănânc pălăria. 

— Dar ce motiv să fi avut? 

— Păi, tocmai asta rămâne de aflat. Al doilea telefon nu 
pare să fi avut cine ştie ce motiv, dar trebuie să descoperim 
noi ceva. Şi înţelegeţi semnificaţia? Telefonul dat de la 


domnul Redding de-acasă. Pistolul domnului Redding. Tot 
felul de indicii ca să-l bănuim. 

— Mai logic ar fi fost ca primul telefon să fie dat de la el 
de-acasă, am protestat. 

— Aha, dar să nu credeţi că nu m-am gândit şi eu la asta. 
Ce făcea domnul Redding, în majoritatea după-amiezelor? 
Se ducea la Old Hall s-o picteze pe domnişoara Protheroe. 
De la el de-acasă, pleca pe motocicletă şi trecea prin poarta 
dinspre nord. Acuma înţelegeţi ce s-a-ntâmplat cu telefonul 
numărul doi. Criminalul este o persoană care nu ştia nimic 
despre cearta dintre domnul Redding şi colonel, şi nu ştia 
că domnul Redding nu se mai ducea la Old Hall. 

Am reflectat o clipă, pentru a cântări pe toate părţile 
argumentele inspectorului. Păreau logice. Concluzia era de 
neocolit. 

— Dar pe telefonul domnului Redding exista vreo 
amprentă? Am întrebat. 

— Nu, a răspuns cu amărăciune inspectorul. Nenorocirea 
face ca bătrâna aceea care vine şi-i face treburile prin casă 
să fi trecut pe-acolo ieri-dimineaţă şi să fi şters praful. 
Oricum e o babă proastă, a continuat el, după câteva 
minute în care rămăsese pe gânduri, încrâncenat. Nici nu-şi 
mai aminteşte când a văzut ultima dată pistolul. Poate că 
era acolo în dimineaţa crimei, sau poate nu era. „Zău că nu- 
mi amintesc.” Toate-s la fel! Am fost să-l văd şi pe doctorul 
Stone, doar aşa, ca o formalitate. Trebuie să vă spun că s-a 
comportat foarte bine. Mi-a spus că el şi domnişoara Cram 
se duseseră la movila aia - sau gorgan, sau cum i-o spune - 
pe la două şi jumătate şi că au rămas acolo toată după- 
amiaza. Doctorul s-a întors singur, ea a mai rămas puţin. 
Zice că n-a auzit nici o împuşcătură, dar recunoaşte că e 
cam aiurit. Numai că totul se potriveşte cu ceea ce credeam 
şi noi. 

— Cu excepţia faptului că încă n-aţi prins criminalul, am 
spus. 


— Hm, a răspuns inspectorul. Dumneavoastră aţi auzit la 
telefon un glas de femeie. Pare extrem de probabil ca şi 
persoana care-a sunat-o pe doamna Price Ridley să fie tot o 
femeie. Măcar dacă împuşcătura nu ar fi venit aşa repede 
după apelul telefonic. Atunci aş şti încotro să mă îndrept. 

— Încotro? 

— Ei, domnule, asta-i mai bine să nu vă spun. 

Şi-atunci, într-un mod destul de ingenios şi cam fără 
ruşine, am propus să bem un pahar de vin vechi de porto. 
Am acasă nişte porto destul de vechi, şi foarte bun. E drept 
că la ora unsprezece dimineaţa era cam devreme pentru 
aşa ceva, dar mi s-a părut că inspectorul Slack nu era genul 
de om care să pună preţ pe asta. Fireşte că era o risipă de 
toată frumuseţea, dar am considerat că nu trebuia să mă 
arăt meschin. După ce inspectorul a dat pe gât al doilea 
păhărel, s-a mai îmblânzit un pic şi a devenit jovial. Cam aşa 
se întâmplă după ce cineva gustă din vinul respectiv. 

— La urma urmei, domnule vicar, cred că dumneavoastră 
pot să vă spun, a zis Slack. Dar sper că o să ţineţi totul 
pentru dumneavoastră. Să nu cumva să aud tot felul de 
zvonuri prin parohie. 

L-am asigurat că aşa aveam să fac. 

— "Ţinând cont că povestea s-a petrecut la dumneavoastră 
acasă, parcă aveţi şi dreptul să ştiţi. 

— Cam aşa cred şi eu, am încuviinţat. 

— Ei, domnule, atunci ia spuneţi: ce părere aveţi despre 
doamna care l-a vizitat pe colonelul Protheroe cu o seară 
înainte de moartea lui? 

— Doamna Lestrange? Am exclamat eu, destul de tare, din 
pricina uimirii care mă cuprinsese. 

Inspectorul mi-a aruncat o privire de reproş. 

— Mai încet, domnule. Da, eu pe doamna Lestrange am 
pus ochii. Nu uitaţi ce v-am spus - şantaj. 

— Dar ăsta nu-i un motiv pentru crimă. E ca şi cum ai 
omori găina care face ouă de aur... Şi asta dacă, într- 


adevăr, teoria dumitale e adevărată, ceea ce eu nu vreau să 
admit nici măcar o clipă. 

Inspectorul mi-a făcut cu ochiul, într-un mod destul de 
vulgar. 

— Da, da, da, doamna asta e exact genul de femeie căreia 
bărbaţii îi iau apărarea. Dar ia gândiţi-vă, domnule. Ce-ar fi 
dacă ea l-ar fi şantajat deja pe bătrân, cândva în trecut? 
Trec nişte ani, apoi îi dă din nou de urmă, vine încoace şi 
încearcă din nou. Numai că, între timp, lucrurile s-au 
schimbat. Legile noi sunt cu totul altfel decât cele vechi. 
Oamenii care îi dau pe alţii în judecată pentru şantaj au tot 
felul de avantaje - nu mai este voie ca numele lor să fie 
pomenite în presă. Ia să ne gândim: colonelul Protheroe 
schimbă foaia şi ameninţă s-o dea pe mâna justiţiei. Doamna 
se trezeşte într-o postură neplăcută. Şantajul se pedepseşte 
destul de drastic, mai nou. Situaţia, deci, se schimbă 
radical. Nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să 
scape de el fără întârziere. 

Am rămas pe gânduri. Trebuia să recunosc că inspectorul 
construise o teorie destul de plauzibilă. Nu-mi trecea prin 
minte decât un singur lucru care să mă împiedice să-i dau 
dreptate - caracterul doamnei Lestrange. 

— Nu sunt de acord cu dumneata, domnule inspector, am 
spus. Doamna Lestrange nu-mi pare a fi tipul de şantajistă. 
E... mă rog, ştiu că vorba asta e cam de modă veche, dare o 
adevărată doamnă. 

Mi-a aruncat o privire plină de milă. 

— Ei bine, domnule, a spus el, cu înţelegere, 
dumneavoastră sunteţi om al bisericii. Nu ştiţi mare lucru 
din ce se-ntâmplă pe lume. Adevărată doamnă, auzi! Dacă 
aţi ştii câte ceva din ce ştiu eu, aţi rămâne surprins. 

— Nu mă refer doar la poziţia socială. Oricum, la o adică, 
nu mi se pare exclus să fie o persoană care şi-a pierdut, din 
cine ştie ce motiv, statutul social. Mă refeream însă la... 
Purtarea ei. E atât de rafinată. 


— Înseamnă că o priviţi cu alţi ochi decât mine. Oi fi eu 
bărbat, dar sunt ofiţer de poliţie, să nu uităm. 
Rafinamentele lor nu le sunt de nici un folos cu mine. Ce să 
zic, femeia aia e genul de om care-ţi poate înfige cuțitul în 
piept fără să şovăie nici o clipă. 

Curios - şi mie doamna Lestrange mi se părea mult mai 
capabilă de crimă, decât de şantaj. 

— Numai Că, fireşte, nu putea să-i telefoneze doamnei de- 
alături şi să-l împuşte pe colonelul Protheroe în acelaşi 
timp, a continuat inspectorul. 

Nici nu terminase bine, când şi-a dat seama de ceva, şi s-a 
pălmuit cu putere pe coapsă. 

— Asta-i! A exclamat. Asta-i motivul pentru al doilea apel. 
Un soi de alibi. Persoana ştia bine că o să facem legătura cu 
primul apel. Trebuie să arunc o privire în povestea asta. 
Cine ştie, o fi plătit vreun băieţandru din sat să dea telefon 
în locul ei. Unuia de soiul ăsta nici prin cap nu i-ar trece să 
se gândească la crimă. 

Cu asta, s-a grăbit să plece. 

— Miss Marple vrea să te vadă, mi-a spus Griselda, 
vârându-şi capul pe uşă. Mi-a trimis un bilet foarte 
incoerent - cu un scris plin de bucle şi de sublinieri. Nici n- 
am reuşit să înţeleg tot. Pare-se că ea, una, nu poate pleca 
de-acasă. Grăbeşte-te să vezi despre ce e vorba. Mie-mi vin 
musafirele în câteva minute, altfel aş fi venit şi eu. Ce nu-mi 
plac femeile bătrâne - îmi tot povestesc despre cum le dor 
picioarele şi, din când în când, nu se lasă până nu-mi şi 
arată. Ce noroc că ancheta este chiar azi după-amiază! Aşa, 
nu va mai trebui să asişti la meciul de crichet de la clubul 
băieţilor. 

M-am grăbit, la rândul meu, să plec, destul de curios cu 
privire la motivul chemării. Am găsit-o pe Miss Marple într- 
o stare care cred că poate fi descrisă ca „de agitaţie”. Era 
foarte îmbujorată şi uşor incoerentă. 

— Nepotul meu, mi-a explicat. Nepotul meu, Raymond 
West, scriitorul. Vine astăzi în vizită. Ce de lucruri sunt de 


făcut şi eu trebuie să văd de toate. Nu poţi avea încredere 
în fata în casă, să aerisească paturile aşa cum trebuie, ca să 
nu mai spun că, fireşte, astă-seară trebuie să avem carne la 
cină. Bărbaţii mănâncă atâta carne, nu credeţi? Şi ceva de 
băut. Trebuie neapărat să am ceva de băut în casă - şi un 
sifon. 

— Dacă pot să ajut cu ceva..., am început. 

— Vai, sunteţi foarte amabil. Dar nu despre asta era vorba. 
La urma urmei, e timp destul. Pipa şi tutunul şi le aduce el, 
ceea ce e bine. E bine pentru că nu mai trebuie să-mi bat 
capul să aflu ce fel de ţigări trebuie cumpărate. Pe de altă 
parte, nu-i aşa bine, pentru că trebuie mult timp până să 
iasă mirosul din perdele. Fireşte că deschid ferestrele în 
fiecare dimineaţă, devreme, şi le scutur zdravăân. Raymond 
se trezeşte foarte târziu - cred că aşa fac aproape toţi 
scriitorii. Cărţile lui sunt foarte spirituale, aşa mi se pare, cu 
toate că oamenii nu sunt nici pe departe aşa de nesuferiţi 
cum îi descrie el. Tinerii inteligenţi ştiu aşa puţine despre 
viaţă, nu credeţi? 

— Vreţi să-l aduceţi cumva la cină la vicariat? Am întrebat; 
tot nu reuşeam să-mi dau seama de ce mă chemase. 

— Vai, mulţumesc, dar nu, a răspuns Miss Marple. Sunteţi 
foarte amabil, a adăugat. 

— Păi... Era ceva despre care voiaţi să-mi vorbiţi, parcă, i- 
am sugerat, în disperare de cauză. 

— Ah, da, fireşte! Cu toată agitația, îmi ieşise complet din 
minte. Aici s-a întrerupt, şi i-a strigat fetei în casă: Emily, 
Emily... Alte cearşaturi, te rog. Cele cu dantelă şi cu 
monogramă, şi nu le aşeza prea aproape de foc. Apoia 
închis uşa şi s-a întors la mine în vârful picioarelor. Aseară 
s-a întâmplat ceva ciudat, asta-i tot, mi-a explicat. M-am 
gândit că aţi vrea să ştiţi, deşi, pe moment, nu am înţeles 
absolut nimic. Aseară nu aveam somn - mă tot gândeam la 
istoria asta tristă. Aşa că m-am ridicat şi m-am uitat pe 
fereastră. Şi ce credeţi c-am văzut? 

I-am aruncat o privire întrebătoare. 


— Pe Gladys Cram, a spus Miss Marple, cu multă gravitate. 
Cum vă văd şi cum mă vedeţi, se ducea în pădure cu o 
valiză. 

— O valiză? 

— Da, nu-i ceva cu totul ieşit din comun? Ce să caute la 
douăsprezece noaptea în pădure, cu o valiză? Înţelegeţi 
dumneavoastră, nu prea cred să aibă ceva de-a face cu 
crima. Dar este un Fapt Ciudat, iar acum cred că toţi 
suntem de acord - Faptele Ciudate trebuie observate cu 
atenţie. 

— Cu totul uluitor, am spus. Nu cumva se ducea să... 
Doarmă la gorgan? 

— Nu, asta nu, a răspuns Miss Marple, pentru că s-a întors 
la scurtă vreme după aceea, şi nu mai avea nici o valiză cu 
ea. 

Capitolul XVIII 


Ancheta a început în după-amiaza aceea de sâmbătă, la 
ora două, la Mistreţul Albastru. Nici nu mai e nevoie să 
precizez că a suscitat un interes cu totul ieşit din comun. 
Trecuseră cel puţin cincisprezece ani de când în St. Mary 
Mead nu mai avusese loc vreo crimă. În plus, faptul că un 
om de vază, precum colonelul Protheroe, fusese omorât de- 
a dreptul în birou, la vicariat, era un adevărat ospăț de 
senzaţii tari, aşa cum rar le este dat să guste oamenilor 
dintr-un sat ca al nostru. 

În timp ce mă aflam acolo, mi-a ajuns la urechi un potop de 
comentarii pe care, probabil, nu ar fi trebuit să le aud. 

— Uite-l pe vicar. Cam palid, nu crezi? Mă întreb dacă n-a 
avut şi el ceva de-a face cu asta... La urma urmei, totul s-a 
petrecut acolo, la vicariat. 

— Mary Adams, nu ţi-e ruşine? Ca să nu mai spun că la 
momentul respectiv, tocmai trecea pe la Henry Abbott. 

— Ei, da, dar tot se vorbeşte că el şi colonelul s-ar fi certat. 
Uite-o şi pe Mary Hill. Ce aere-şi dă, şi de ce? Numai pentru 
că lucrează acolo. Hai, taci, taci, vine judecătorul. 


Judecătorul de instrucţie era doctorul Roberts, din Much 
Benham, orăşelul vecin. După ce şi-a dres glasul, şi-a 
potrivit ochelarii pe nas şi a luat un aer impozant. 

N-are nici un rost să mai povestesc o dată tot ce s-a vorbit. 
Ar fi prea obositor. Primul a fost Lawrence Redding, care a 
declarat cum a descoperit cadavrul şi a identificat pistolul 
ca fiind al lui. Din câte credea, ultima oară când văzuse 
arma fusese marţi, cu două zile înainte de crimă. Îl ţinea pe 
un raft, la el acasă, iar uşa de la intrare era, în general, 
lăsată descuiată. 

Doamna Protheroe a declarat că îşi văzuse pentru ultima 
dată soţul în jur de şase fără un sfert, când se despărţiseră, 
fiecare cu treburile sale, pe strada mare din sat. 
Conveniseră ca ea să treacă să-l ia de la vicariat, ceva mai 
târziu. Ajunsese acolo pe la şase şi un sfert, intrând prin 
spate, prin grădină. Nu auzise zgomot de voci venind din 
birou, aşa că îşi imaginase că nu era nimeni înăuntru, dar a 
recunoscut că ar fi fost cu putinţă ca soţul ei să fi fost aşezat 
la masa de scris, caz în care nu avea cum să-l observe. După 
părerea ei, colonelul se comportase foarte firesc în ziua 
aceea şi nu se plânsese de nimic. Nu ştia să existe vreun 
duşman care să-i fi putut purta pică. 

A venit şi rândul meu să povestesc despre întâlnirea fixată 
cu Protheroe şi despre cum fusesem apoi chemat la familia 
Abbott. Am descris şi momentul în care găsisem cadavrul şi 
îl chemasem pe doctorul Haydock. 

— Domnule Clement, cam câtă lume ştia de vizita pe care 
colonelul urma să v-o facă în seara aceea? 

— Destul de multă, cred eu. Soţia mea ştia, la fel şi nepotul 
meu... ca să nu mai spun că însuşi colonelul Protheroe îmi 
vorbise despre asta în dimineaţa aceea, când ne-am întâlnit 
în sat. Aş zice că e cu putinţă să fi fost auzit de multe 
persoane, pentru că, fiind cam surd, vorbea foarte tare. 

— Aţi spune, deci, că era ceva cunoscut de toată lumea? 
Oricine putea să afle? 

Am încuviinţat. 


După mine a venit Haydock - un martor important. Ela 
descris cu multă grijă şi cu tot felul de detalii tehnice cum 
arăta cadavrul şi ce răni se puteau observa. În opinia lui, 
crima avusese loc în timp ce victima scria ceva. Cât despre 
oră, intervalul propus a fost 6.20-6.30, cu siguranţă nu mai 
târziu de 6.35, limita maximă admisă. Acest fapt a fost 
subliniat şi enunțat foarte limpede. Nu se punea problema 
sinuciderii, căci rănile nu permiteau o asemenea teorie. 

A apărut şi inspectorul Slack, care a fost discret şi reţinut. 
A povestit cum fusese chemat şi în ce împrejurări 
descoperise cadavrul. Biletul neterminat a fost prezentat 
instanţei şi s-a luat notă de ora înscrisă pe foaie - 6.20. A 
fost adus şi ceasul şi, în mod tacit, s-a presupus că moartea 
survenise la ora 6.22. Poliţia nu avea de gând să lase să 
transpire nimic din ceea ce se aflase până atunci. Ceva mai 
târziu, Anne Protheroe mi-a spus că i se sugerase să afirme 
că ajunsese la vicariat ceva mai devreme de 6.20. 

Următorul martor chemat a fost Mary a noastră, care s-a 
dovedit destul de grosolană şi de recalcitrantă. A afirmat că 
nu auzise nimic şi nici nu voia să audă ceva. Că doar nu se 
întâmpla prea des ca domnii veniţi în vizită la vicariat să se 
trezească împuşcaţi. Nici vorbă de aşa ceva. În plus, avea şi 
ea treabă de făcut. Colonelul Protheroe sosise la şase şi un 
sfert, foarte precis. Nu, nu se uitase la ceas, dar auzise 
sfertul bătând la biserică, imediat după ce-l condusese în 
birou. Nu auzise nici o împuşcătură. Dacă ar fi fost aşa 
ceva, ar fi auzit. Ei da, sigur că înţelegea că trebuie să se fi 
tras, de vreme ce domnul fusese găsit împuşcat - dar, una 
peste alta, ea nu auzise nimic şi gata. 

Judecătorul de instrucţie nu a insistat - mi-am dat seama 
că se înţelesese în prealabil cu colonelul Melchett. 

Doamna Lestrange a fost chemată în mod oficial să depună 
mărturie, dar un certificat medical, semnat de doctorul 
Haydock şi prezentat în instanţă, a atestat că se simţea 
prea rău pentru a putea participa. 


Ultimul martor a fost o bătrână, destul de împrăştiată şi 
greu de urmărit în ceea ce spunea - era cea care, după cum 
se exprimase Slack, „îi făcea treburile” lui Lawrence 
Redding: doamna Archer. 

I s-a arătat pistolul, iar ea l-a recunoscut ca fiind cel pe 
care-l văzuse acasă la domnul Redding, în salon, „undeva în 
bibliotecă, acolo-l ţinea, aruncat aşa, pur şi simplu”. Ultima 
oară, îl văzuse în ziua crimei. Da - a venit răspunsul la 
întrebarea următoare, era foarte sigură că arma era acolo, 
joi la prânz, la unu fără un sfert, când plecase ea acasă. Mi- 
am amintit ce-mi spusese inspectorul şi am rămas uşor 
surprins. Cu toate că nu se exprimase foarte precis când 
fusese interogată prima oară, la anchetă şi-a prezentat 
declaraţiile cu multă hotărâre. 

Judecătorul de instrucţie a rezumat cazul, foarte ferm, 
deşi concluziile pozitive erau puţine. Verdictul s-a dat 
aproape imediat: crimă, ucigaşul sau ucigaşii rămânând 
neidentificaţi. 

Când am plecat, am observat un mic grup de tineri cu feţe 
agere şi inteligente, care semănau destul de bine între ei, la 
trăsături. Pe unii deja îi cunoşteam din vedere, după ce, în 
zilele precedente, tot bântuiseră pe la vicariat. Căutând o 
scăpare, am intrat repede înapoi la Mistreţul Albastru, 
având marele noroc de a da imediat peste doctorul Stone, 
arheologul. Fără să preget, m-am agăţat de el. 

— Ziarişti, i-am spus, pe scurt, cu multă suferinţă în glas. 
Aţi putea oare să mă scăpaţi din ghearele lor? 

— Vai, fireşte, domnule Clement. Haideţi cu mine sus. 

M-a condus la etaj, pe o scară îngustă, şi m-a introdus în 
salonul lui, unde am găsit-o pe domnişoara Cram, aşezată în 
faţa unei maşini de scris şi lovindu-i clapele cu gesturi 
sigure. Când m-a văzut, m-a întâmpinat cu un surâs larg şi a 
profitat de ocazie ca să se oprească din lucru. 

— Ce groaznic, nu-i aşa? Mi s-a adresat. Adică, faptul că 
încă nu se ştie cine-a făcut-o. Ca să nu mai spun că am fost 
dezamăgită de anchetă. Prea cuminte, după părerea mea. 


S-a vorbit atât şi nu s-a dezvăluit nici un amănunt picant, ca 
să zicem aşa. 

— Deci ai asistat şi dumneata, domnişoară Cram? 

— Sigur, sigur că da. Ca să vezi - nu m-aţi observat? Mă 
simt puţin rănită de asta, să ştiţi. Zău că da. Un bărbat, fie 
el şi cleric, ar trebui să mai vadă şi ce-i prin jurul său. 

— Şi aţi fost şi dumneavoastră? L-am întrebat pe doctorul 
Stone, încercând să scap de vorbele ei jucăuşe şi în doi peri. 
Tinerele de felul domnişoarei Cram mă fac întotdeauna să 

mă simt stânjenit. 

— Nu, mi-e teamă că nu sunt prea interesat de lucrurile de 
felul ăsta. Sunt om foarte prins de propriile pasiuni. 

— Probabil că şi munca în sine este de natură să captiveze, 
am spus. 

— O, da... Vă pricepeţi la arheologie, cât de cât? 

M-am simţit obligat să mărturisesc că nu ştiam aproape 
nimic despre asta, dar doctorul Stone nu s-a dovedit genul 
de om care să se lase împiedicat de o asemenea confesiune. 
Până la urmă, aş fi putut la fel de bine să-i spun şi că 
săpăturile în gorgane erau singura mea formă de relaxare - 
rezultatul ar fi fost acelaşi. A tras aer în piept şi s-a lansat 
într-o cuvântare. În cuvintele lui s-au revărsat, unele peste 
altele, gorgane alungite, gorgane rotunde, epoca de piatră, 
epoca bronzului, paleoliticul, neoliticul, monumente celtice 
şi cromlehuri. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să dau 
din cap a încuviinţare şi să încerc să par că înţelegeam - 
deşi această din urmă dorinţă s-a dovedit, poate, cam prea 
optimistă. Doctorul Stone îi dădea înainte. E un bărbat mic 
de statură, cu capul rotund şi chel, cu chipul rotofei şi 
rozaliu, care priveşte în jur, cu ochii mari, dindărătul unor 
ochelari foarte groşi. N-am cunoscut niciodată în viaţă un 
om care să aibă nevoie de atât de puţină încurajare pentru 
a-şi da pe faţă entuziasmul. A trecut în revistă toate 
argumentele pro şi contra teoriei sale preferate - pe care, 
că veni vorba, nu am izbutit s-o înţeleg - şi mi-a povestit în 


amănunt ce divergențe de opinie avusese cu colonelul 
Protheroe. 

— Încăpăţânat ca un catâr. Nu renunţa cu nici un preţ la 
ideile lui, mi-a spus doctorul, cu multă pasiune. Da, da, ştiu 
că a murit şi că despre morţi nu trebuie să vorbeşti de rău. 
Dar moartea nu schimbă nimic. A fost exact aşa cum v-am 
spus mai devreme. Citise şi el ceva cărţi şi, pe motivul ăsta, 
se considera un mare ştiutor - şi asta de faţă cu cineva care 
a studiat problema o viaţă întreagă. Toată viaţa, domnule 
Clement, mi-am dedicat-o muncii. loată viaţa... 

De entuziasmat ce era, începuse să se bâlbâie. Gladys 
Cram l-a adus cu picioarele pe pământ, cu o singură frază, 
scurtă şi la obiect: 

— Dacă nu sunteţi atent, o să pierdeţi trenul. 

— Oh! A exclamat omuleţul şi s-a întrerupt în plin discurs, 
scoţându-şi ceasul din buzunar. Vai de mine şi de mine! Deja 
fără un sfert? Nu se poate! 

— După ce vă luaţi cu vorba, niciodată nu mai ştiţi cât e 
ceasul. Ce v-aţi face fără mine, zău că nu ştiu. 

— Chiar aşa, draga mea, chiar aşa, a răspuns el, 
mângâind-o cu afecţiune pe umăr. E o fată minunată, 
domnule Clement. Nu uită niciodată nimic. Mă consider 
foarte norocos că am găsit-o. 

— Ei, haideţi, domnule doctor..., a spus domnişoara în 
chestiune. Mă răsfăţaţi, zău aşa. 

Fără voia mea, mi-a trecut prin minte că mă aflam deja în 
situaţia de a oferi informaţii care să întărească cea de-a 
doua şcoală de gândire din sat - cea care prevedea pentru 
viitorul doctorului Stone şi al domnişoarei Cram o căsătorie 
legitimă. În felul ei, m-am gândit eu atunci, domnişoara 
Cram era o tânără foarte pricepută. 

— Cred că ar fi timpul să plecaţi, a spus ea. 

— Da, da, nu mai pot întârzia, a încuviinţat doctorul, 
dispărând în camera vecină şi întorcându-se cu o valiză în 
mână. 

— Ne părăsiţi? Am întrebat, oarecum surprins. 


— Dau o fugă până la oraş, numai vreo două zile, mi-a 
explicat. Mâine trec s-o văd pe mama - e o femeie în vârstă, 
înţelegeţi - şi luni am ceva treburi cu avocaţii. Marţi mă 
întorc. Că veni vorba, presupun că moartea colonelului 
Protheroe nu va schimba nimic în privinţa muncii mele - la 
înțelegerile privitoare la gorgan mă refer. Credeţi că 
doamna Protheroe o să aibă ceva de obiectat? 

— N-aş crede. 

Ascultându-l, mă întrebam cine avea, la urma urmei, să ia 
deciziile cu privire la ce se întâmpla la Old Hall. Nu era cu 
totul exclus ca Protheroe să-i fi lăsat casa lui Lettice. M-am 
gândit că ar fi fost interesant de ştiut ce conţinea 
testamentul colonelului. 

— Mari necazuri în familie, după o moarte..., a intervenit 
domnişoara Cram, cu un soi de încântare morbidă în glas. 
Aşa nişte certuri se iscă uneori, de nici nu v-ar veni să 
credeţi. 

— Ei, de-acum chiar că trebuie să fug, a spus doctorul 
Stone, încercând în zadar să ridice şi valiza, şi un sul de 
pânză, şi o umbrelă mare şi incomodă. Nu vă deranjaţi, nu 
vă deranjaţi, a protestat când i-am sărit în ajutor. Mă 
descurc perfect. Precis o să fie cineva jos să mă ajute. 

Numai că jos nu se vedea nici urmă de hamal şi nici de 
altcineva. Am bănuit că erau undeva unde se tratau pe 
cheltuiala ziariştilor. Timpul ne presa, aşa că am apucat-o 
împreună spre gară, doctorul Stone cu valiza, eu cu pânza 
şi umbrela. În timp ce mergeam, în ritm rapid, doctorul 
emitea remarci intermitente, printre gâfâieli. 

— Sunteţi prea amabil, zău aşa... Nu voiam... Să vă 
deranjez... Sper să nu pierd... Trenul... Gladys e o fată 
minunată... Chiar minunată... E aşa de bună din fire... N-a 
fost prea... Fericită acasă, mă tem... Are o inimă de copil... 
Nici mai mult nici mai puţin... O inimă de copil, vă asigur... 
În ciuda diferenţei de vârstă... Avem multe în comun... 
Tocmai când am dat colţul spre gară, am trecut pe lângă 
căsuţa lui Lawrence Redding, aflată într-un loc izolat, fără 


vreo altă casă alături. Am observat doi tineri cu priviri 
agere care stăteau în faţa uşii de la intrare şi încă vreo doi 
care trăgeau cu ochiul prin geamuri. Era o zi foarte plină 
pentru oamenii din presă. 

— Simpatic tânărul Redding, am spus în treacăt, ca să văd 
ce-avea să-mi răspundă însoţitorul meu, numai că, în 
momentul acela, el îşi pierduse suflul de tot, aşa că-i venea 
greu să mai vorbească; până la urmă mi-a răspuns, cu un 
singur cuvânt de-abia rostit, aşa că a trebuit să-i cer să-l 
repete. 

— Periculos..., a îngăimat el. 

— Periculos? 

— Foarte periculos... Fetele nevinovate... Nu ştiu multe 
despre viaţă... se lasă amăgite de un individ... ca ăsta... 
Care mereu se învârte pe lângă femei... Nu-i a bună... 

Din asta, am dedus că singurul tânăr din sat nu trecuse 
neobservat de dulcea Gladys. 

— Vai de mine şi de mine! A exclamat doctorul Stone. 
Trenul! 

Ajunseserăm destul de aproape de gară, aşa că am luat-o 
la fugă. Trenul venit de la Londra era deja la peron, iar cel 
cu care pleca spre oraş tocmai intra în gară. 

La ghişeul de bilete ne-am izbit de un tânăr foarte spilcuit. 
L-am recunoscut pe nepotul lui Miss Marple, care tocmai 
sosise. Pesemne că nu e genul de om căruia să-i facă 
plăcere să se izbească alţii de el - se mândreşte cu graţia sa 
şi cu atitudinea relaxată şi desprinsă de cele lumeşti şi nu 
încape îndoială că un asemenea impact nu este câtuşi de 
puţin favorabil mersului grațios. El s-a împleticit pe 
picioare, eu mi-am cerut scuze în grabă şi aşa am intrat în 
gară. Doctorul Stone s-a urcat în tren. l-am înmânat şi 
bagajele, exact în clipa în care trenul s-a cutremurat, ca 
trezit din letargie, şi a pornit. După ce i-am făcut puţin cu 
mâna, am apucat-o pe drumul de întoarcere. Raymond West 
plecase, dar l-am întâlnit în schimb pe farmacistul nostru, 


binecuvântat cu numele de Cherubim, care tocmai mergea 
spre sat, şi m-am alăturat lui. 

— Mai, mai să-l scape, a început el. Ei, domnule Clement, 
cum a mers ancheta? 

I-am spus care fusese verdictul. 

— A, deci aşa. M-am gândit eu că asta avea să fie 
concluzia. Şi doctorul Stone unde pleacă? 

I-am povestit ce aflasem mai devreme. 

— Noroc că nu a pierdut trenul. Deşi, cu ruta asta, nu se 
ştie niciodată. Ascultaţi-mă pe mine, domnule Clement, e 
strigător la cer. Ruşinos, aşa cred eu. Trenul cu care am 
venit a întârziat zece minute - şi asta azi, sâmbătă, când nu 
e deloc aglomeraţie. Miercuri, însă... Nu, joi... Da, joi a fost 
- îmi aduc aminte că era în ziua cu crima, pentru că am 
avut de gând să scriu o plângere foarte dură şi s-o trimit 
companiei, dar veştile despre crimă m-au făcut să uit... Da, 
joia trecută am fost la o întâlnire a Societăţii Farmaciştilor. 
Cât credeţi că a întârziat ăsta de 6.50? Jumătate de oră! 
Exact jumătate de oră. Ce ziceţi de asta? Hai, la zece 
minute, nu mă plâng. Dar dacă trenul ajunge la şapte şi 
douăzeci, n-ai cum să fii acasă înainte de şapte şi jumătate. 
Păi atunci, de ce-i mai zic trenul de 6.50, asta vreau să 
întreb! 

— Chiar aşa, am încuviinţat, după care, dorind să scap de 
monologul lui, m-am îndepărtat, sub pretextul că aveam să-i 
spun ceva lui Lawrence Redding, pe care-l observasem 
apropiindu-se, pe cealaltă parte a drumului. 

Capitolul XIX 

— Ce bine că v-am întâlnit, mi-a spus Lawrence. Haideţi să 
intrăm la mine. 

Ajunşi la portiţa mică şi simplă, am apucat-o pe aleea care 
ducea la intrare, iar el a scos o cheie din buzunar şi a 
deschis. 

— Văd că ai început să ţii uşa încuiată, am remarcat. 

— Mda, a răspuns el, cu un râs cam amar. Numai că-i cam 
târziu acum, după ce faptul s-a consumat, cam aşa s-ar zice. 


Ştiţi, padre, a continuat, ţinând uşa deschisă şi poftindu-mă 
să intru, e ceva în povestea asta care nu-mi place. Aduce 
prea mult cu... Nu ştiu cum să spun... cuotreabă făcută din 
interior. Era cineva care ştia de pistolul meu... Aşadar, 
criminalul, cine-o fi fost, trebuie să fi trecut cândva pe la 
mine pe-acasă. Cine ştie dacă n-am şi băut ceva împreună. 

— Nu-i obligatoriu, l-am contrazis eu. Pesemne că toată 
lumea din St. Mary Mead ştie precis unde-ţi ţii periuţa şi ce 
fel de praf de curăţat dinţii foloseşti. 

— Nu văd de ce i-ar interesa toate astea. 

— Nici eu, am răspuns, şi totuşi aşa e. Dacă te decizi să-ţi 
schimbi crema de bărbierit, satul va avea un nou subiect de 
conversaţie. 

— Pesemne că duc mare lipsă de ştiri. 

— Aşa e. Aici nu se întâmplă mai niciodată ceva ieşit din 
comun. 

— Şi totuşi, acum s-a întâmplat. Şi ce mai poveste... 

Am încuviinţat. 

— Bine, dar cine le povesteşte despre toate astea, la urma 
urmei? Despre crema de bărbierit şi alte cele? 

— Cred că bătrâna doamnă Archer. 

— Uscătura aia? Din câte îmi dau seama, e cam slabă de 
minte. 

— Nici vorbă, i-am explicat, ăsta-i deghizamentul săracilor. 
Se refugiază în spatele unei măşti de prostie. Dacă 
cercetezi mai bine, ai să descoperi că bătrâna nu-i nici pe 
departe aşa. Că veni vorba, am observat că acum pare 
foarte convinsă că pistolul era la locul său joi la prânz. Ce s- 
o fi întâmplat, de s-a hotărât aşa de brusc? 

— Habar n-am. 

— Şi crezi că e aşa cum spune? 

— Nici asta nu ştiu. Nu obişnuiesc să-mi trec în revistă 
obiectele din casă în fiecare zi. 

Mi-am plimbat privirile prin sufrageria micuță. Toate 
rafturile şi mesele erau încărcate cu diverse obiecte. 


Lawrence trăia înconjurat de o dezordine specifică 
artiştilor, care pe mine, unul, m-ar fi înnebunit. 

— Câteodată mi-e destul de greu să găsesc ceea ce caut, a 
spus el, observându-mi privirea. Pe de altă parte, totul este 
la îndemână. Nu-i nimic ascuns prin cotloane. 

— Aici îţi dau dreptate fără rezerve, am spus. Dar poate că 
ar fi fost mai bine ca, pentru pistol cel puţin, să găseşti 
vreun cotlon. 

— Să ştiţi că m-am aşteptat să aud aşa ceva, din partea 
judecătorului de instrucţie. Judecătorii ăştia îşi dau mereu 
aere de mari ştiutori. Mă aşteptam să fiu dojenit, sau cum 
Dumnezeu se zice. 

— Că veni vorba, am întrebat, era încărcat? 

Lawrence a scuturat din cap. 

— Chiar aşa de neprevăzător nu sunt. Nu era încărcat, 
numai că alături era o cutie cu cartuşe. 

— Din câte am auzit, când a fost recuperat, butoiaşul era 
plin şi se trăsese un singur foc dintre cele şase. 

Lawrence a făcut semn că aşa era. 

— Dar cine să fi fost cel care-a tras? Ce să spun, domnule, 
acum nu mă plâng, dar dacă adevăratul ucigaş nu este 
descoperit, o să fiu bănuit de crimă până la sfârşitul zilelor. 

— Nu spune asta, băiete. 

— Ba chiar aşa va fi. 

Şi cu asta a tăcut, căzând pe gânduri. Până la urmă totuşi, 
şi-a revenit şi mi-a zis: 

— Mai bine să vă povestesc cum m-am descurcat aseară. 
Să ştiţi că bătrâna Miss Marple chiar se pricepe... 

— Da, şi cred că pe motivul ăsta nici nu e foarte agreată de 
ceilalţi. 

Lawrence a început să-mi spună povestea. După sfatul lui 
Miss Marple, se dusese la Old Hall unde, cu ajutorul lui 
Anne, avusese o discuţie cu una dintre fetele în casă. 
Începutul îl făcuse Anne, care nu spusese decât: 

— Rose, domnul Redding vrea să-ţi pună câteva întrebări. 


Şi apoi plecase din cameră. Lawrence se simţea, din câte 
mi-a povestit, destul de stingherit. Rose, o fată drăguță de 
douăzeci şi cinci de ani, îl privea fix, cu nişte ochi limpezi, 
făcându-l să fie cam nesigur pe el. 

— E vorba... E vorba de moartea colonelului. 

— Da, domnule. 

— Vezi tu, e foarte important pentru mine să aflu adevărul. 

— Da, domnule. 

— Am senzaţia că ar putea exista... Că poate cineva... Că... 
Că s-ar fi putut întâmpla vreun incident care... 

Ajuns aici, Lawrence avusese impresia că încercarea lui nu 
era prea glorioasă, şi o blestemase din tot sufletul pe Miss 
Marple şi sfaturile ei. 

— Şi mă întrebam dacă nu m-ai putea ajuta cumva. 

— Da, domnule? Răspunsese Rose, fără să-şi schimbe 
purtarea, rămânând aşadar politicoasă şi dornică să fie de 
ajutor, dar şi cu totul neinteresată, ca o slujnică perfectă. 

— Ei, la dracu' cu toate, spusese Lawrence, adică voi, 
servitorii, nu aţi vorbit deloc despre ce s-a petrecut? 

Această nouă cale de atac reuşise s-o facă pe Rose să se 
fâstâcească oarecum. Calmul ei imperturbabil se sfărâmase. 

— Noi între noi, domnule? 

— Da, în salonul vostru, sau în dormitorul menajerei, sau 
în cămăruţa valetului, sau unde vă adunaţi voi să discutaţi. 
Trebuie să aveţi voi un astfel de loc. 

Rose dăduse vagi semne că era pe punctul să chicotească, 
iar Lawrence se simţise încurajat. 

— Uite ce-i, Rose, tu eşti o fată foarte drăguță şi sunt 
convins că trebuie să înţelegi ce simt. Nu vreau să fiu 
spânzurat. Nu l-am omorât pe stăpânul tău, numai că multă 
lume aşa crede. Nu mă poţi ajuta cumva? 

Îmi imaginez că, ajuns în acest punct, Lawrence trebuie să 
fi arătat extrem de atrăgător, cu capul său frumos dat pe 
spate şi cu ochii aprinşi şi albaştri, de irlandez, aşa că Rose 
se înmuiase şi capitulase. 


— Of, domnule, măcar dacă vreunul dintre noi ar putea să 
vă ajute cumva. Nimeni nu crede că aţi fi fost 
dumneavoastră, domnule. Credeţi-mă. 

— Ştiu, fată dragă, dar asta n-o să mă ajute în problemele 
cu poliţia. 

— Poliţia! Răspunsese Rose, scuturând din cap. Să ştiţi de 
la mine, domnule, că noi nu avem o părere prea bună 
despre inspectorul ăla, Slack, sau cum l-o fi chemând. Zău 
aşa, poliţia... 

— O fi, numai că nu uita că ei au foarte multă putere. Uite 
ce-i, Rose, ai zis că o să te străduieşti să mă ajuţi. Nu ştiu de 
ce, dar am impresia că există încă multe lucruri pe care nu 
le-am aflat. De exemplu, doamna care-a venit să discute cu 
colonelul Protheroe în seara de dinaintea crimei. 

— Doamna Lestrange? 

— Da, doamna Lestrange. Mă tot gândesc că vizita asta a 
ei e cam ciudată. 

— Da, chiar aşa, domnule, aşa am zis şi noi. 

— Zău? 

— A venit aşa târziu, seara. Şi a întrebat numai de colonel. 
Şi cred că ştiţi că se spun tot felul de lucruri despre ea - 
fiindcă nimeni nu ştie precis de unde vine. Şi doamna 
Simmons - adică menajera, domnule - ne-a spus că după 
părerea ei femeia asta e soi rău. Dar după ce-am auzit ce 
ne-a spus Gladdie, cum să zic, nu ştiu ce să mai cred. 

— Şi ce-a spus Gladdie? 

— A, nimica, domnule. Numai că... Vorbeam şi noi, ştiţi. 

Simţind că i se ascundea ceva, Lawrence îi aruncase o 
privire piezişă. 

— Tare-aş vrea să aflu despre ce-a vorbit ea cu colonelul 
Protheroe. 

— Da, domnule. 

— Şi cred că tu ştii, Rose. 

— Eu? O, nu, domnule. Zău că nu. De unde să ştiu? 

— Haide, Rose, ai spus că mă ajuţi. Dacă s-a întâmplat să 
auzi ceva, orice... Poate nu ţi se pare important, dar cine 


ştie... 'Ţi-aş fi aşa de recunoscător. La urma urmei, nu-i ceva 
ieşit din comun. Oricine poate să audă ceva din conversaţia 
altuia... Aşa, din întâmplare. 

— Dar eu n-am auzit nimic, domnule, zău că nu. 

— Atunci înseamnă că a auzit altcineva, replicase 
Lawrence pe dată. 

— Păi, domnule... 

— Hai, Rose, spune-mi. 

— Nu ştiu ce-ar zice Gladdie, tare mi-e teamă că... 

— Ba ar zice să-mi spui. Că veni vorba, cine-i această 
Gladdie? 

— E fata de la bucătărie, domnule. Uitaţi cum a fost, ea 
tocmai ieşise să vorbească ceva cu un prieten şi tocmai 
trecea pe la fereastră... pe la fereastra biroului... Şi 
stăpânul era acolo cu doamna. Şi fireşte că vorbea foarte 
tare, cum făcea stăpânul întotdeauna. Şi, fireşte că... Fiind 
un pic curioasă... Adică... 

— E foarte firesc, spusese Lawrence. Asta-i în firea 
lucrurilor. N-ai cum să nu stai să asculţi puţin. 

— Da, dar să ştiţi că nu a spus nimănui... Numai mie. Şi 
amândouă am fost de acord că e ceva foarte ciudat. Dar 
Gladdie nu putea să spună nimic, ştiţi dumneavoastră, 
pentru că dacă s-ar afla că ieşise ca să se vadă cu... cu un 
prieten... Cum să spun eu, ar fi avut o groază de necazuri 
cu doamna Pratt, adică bucătăreasa, domnule. Dar sunt 
sigură că dumneavoastră v-ar spune totul, domnule, cu 
dragă inimă. 

— Păi şi pot să mă duc la bucătărie să vorbesc cu ea? 

Auzind această propunere, Rose se îngrozise. 

— Vai, nu, domnule, aşa ceva nu se poate. Oricum, Gladdie 
e o fată foarte nevricoasă. 

Până la urmă, reuşiseră să ajungă la un acord, după multe 
discuţii cu privire la dificultăţile care erau de întâmpinat. Se 
pusese la cale o întâlnire secretă în grădină, în dreptul aleii 
cu tufişuri. Acolo, la momentul stabilit, Lawrence o întâlnise 
în cele din urmă pe sensibila Gladdie, care, după spusele 


lui, aducea mai mult cu un iepure speriat decât cu o fiinţă 
omenească. În primele zece minute nu făcuse altceva decât 
să încerce s-o liniştească, în timp ce Gladys, tremurând din 
toate încheieturile, se plângea că nu poate face ceva de 
soiul ăsta, că n-ar fi trebuit, că nu credea că Rose avea s-o 
trădeze aşa, că oricum nu avusese nici o intenţie rea, zău că 
nu, şi că avea să dea de mari necazuri dacă povestea 
ajungea la urechile doamnei Pratt. Lawrence o consolase, îi 
spusese vorbe mângâitoare, îi dăduse tot felul de 
argumente... Şi, până la urmă, Gladys se lăsase convinsă să 
spună tot. 

— Dar numai dacă îmi promiteţi că rămâne între noi, 
domnule. 

— Sigur că da. 

— Şi n-o să fiu chemată şi acuzată la tribunal? 

— Niciodată. 

— Şi n-o să-i spuneţi stăpânei? 

— Nici o vorbuliţă. 

— Dacă ajunge ceva la urechile doamnei Pratt... 

— N-o să ajungă. Hai, Gladys, spune-mi. 

— Dar sunteţi sigur că nu e nimic rău în asta? 

— Sigur că da. Cândva ai să te simţi mulţumită de tine 
însăţi, pentru că m-ai salvat de la spânzurătoare. 

Gladys scosese un țipăt uşor. 

— Oh, da, domnule, aşa ceva n-aş vrea să se întâmple. Păi, 
mare lucru n-am auzit eu... Şi a fost numai o întâmplare, 
cum zice lumea... 

— Înţeleg perfect. 

— Numai că era clar că stăpânul era foarte, foarte furios. 
„După atâţia ani - aşa spunea - îndrăzneşti să vii încoace... 
E o ruşine.” Pe urmă, n-am auzit ce i-a răspuns doamna, dar 
după ceva timp ela zis: „Nici vorbă de aşa ceva. Nu 
accept”. Şi nu-mi amintesc chiar totul, dar părea că sunt la 
cuțite, ea îi cerea să facă nu ştiu ce şi el nu voia. „Faptul că 
ai venit încoace e o ruşine”, asta am auzit. Şi încă ceva: „N- 
ai s-o întâlneşti niciodată. Îţi interzic”. Şi asta m-a făcut să 


ciulesc urechile. Părea că doamna voia să-i spună câte ceva 
doamnei Protheroe, iar el se cam temea de asta. Şi m-am 
gândit în sinea mea: „Ei, ia uite şi la stăpânul. Un om aşa de 
pretenţios şi, la urma urmei, poate că nici el nu-i chiar uşă 
de biserică. Ca să vezi!” După care i-am spus prietenului 
meu că toţi bărbaţii sunt la fel. El, desigur, a zis că nu-i aşa. 
S-a şi certat cu mine pe tema asta, dar a recunoscut că era 
uimit să audă aşa ceva de colonelul Protheroe, epitrop al 
bisericii şi toate cele, omul care strângea donaţii şi care 
citea lecţiile de duminică. „Ei, uite, i-am spus, ăştia sunt 
adesea cei mai răi din toţi.” Că asta am auzit eu de la 
mama, şi încă de multe ori. 

Gladdie se oprise din vorbă, cu respiraţia tăiată, iar 
Lawrence, cu mult tact, încercase s-o aducă din nou la 
subiectul discuţiei pe care-o auzise. 

— Şi altceva nu ai mai auzit? 

— Păi, domnule, îmi vine greu să-mi amintesc exact, că 
parcă se tot repetau. O dată sau de două ori stăpânul a 
spus: „Nu cred”. Aşa, pur şi simplu. „Orice-ar spune 
Haydock, eu nu cred”. 

— Aşa a zis, deci? „Orice-ar spune Haydock”? 

— Da. Şi a spus că totul era pus la cale. 

— Şi pe doamnă nu ai auzit-o deloc vorbind? 

— Numai pe la sfârşit. Pesemne că se ridicase şi se 
apropiase de fereastră. Şi am auzit ce-a zis şi mi-a îngheţat 
sângele în vine, zău aşa. N-o să uit niciodată. „Cine ştie, 
până mâine-seară pe vremea asta, poate mori”, aşa a zis. Şi 
cu un glas aşa de rău şi de amar. De cum am auzit veştile, 
ştiţi ce i-am zis lui Rose? „Ei, poftim!” - asta i-am zis. „Ei, 
poftim!” 

Lawrence căzuse pe gânduri. Mai întâi de toate, se întreba 
cât de mult preţ putea fi pus pe povestea lui Gladys. O fi 
avut ea un sâmbure de adevăr, dar bănuia că fusese multă 
înfrumuseţată şi transformată, în timpul scurs de la crimă. 
Ultima remarcă, îndeosebi, nu-i se părea demnă de crezare. 
Era cu putinţă să fi fost adăugată în urma descoperirii 


crimei. După ce-i mulţumise lui Gladys şi o recompensase 
substanţial, asigurând-o că escapada ei nu avea să ajungă la 
urechile doamnei Pratt, plecase de la Old Hall cu mintea 
plină de gânduri. Ceva era limpede. Întâlnirea dintre 
doamna Lestrange şi colonelul Protheroe nu fusese una 
paşnică, iar el nu avea nici o intenţie de a-i povesti soţiei 
sale despre ce se discutase. M-am gândit la povestea lui 
Miss Marple - cu epitropul care întreținea două familii. 
Oare şi povestea noastră era la fel? Şi mai mult m-a mirat 
faptul că fusese pomenit Haydock. El ce legătură să fi avut? 
La urma urmei, el o salvase pe doamna Lestrange atunci 
când ar fi trebuit să depună mărturie la anchetă, şi se 
străduise din răsputeri să o apere de poliţie. Cât de departe 
era dispus să meargă cu protecţia pe care i-o oferea? Dacă 
ar fi bănuit-o de crimă... ar fi încercat în continuare s-o 
apere? 

Doamna Lestrange era o femeie ciudată... Avea un soi de 
farmec foarte puternic, care te atrăgea ca un magnet. Nici 
mie nu-mi venea câtuşi de puţin să fac vreo legătură între 
ea şi crimă. În adâncul sufletului meu, ceva îmi spunea: „Nu 
poate fi ea!” Dar de ce? 

Şi atunci un drăcuşor ascuns în mintea mea a răspuns: 
„Pentru că e o femeie foarte frumoasă şi atrăgătoare. Uite 
de-asta!” 

Cum ar spune Miss Marple, firea omenească este la fel în 
întreaga lume. 

Capitolul XX 


Când am ajuns îndărăt la vicariat, am nimerit drept în 
mijlocul unei crize domestice. Griselda mi-a ieşit înainte în 
vestibul şi, cu lacrimi în ochi, m-a tras după ea în salonaş. 

— Pleacă, pleacă. 

— Cine pleacă? 

— Mary. Ne-a dat preavizul. 

Oricât m-aş fi străduit, vestea nu mi se părea nici pe 
departe tragică. 


— Ei, am răspuns, atunci va trebui să găsim altă fată în 
casă. 

Mi se părea un lucru de foarte mult bun-simţ. Dacă un 
servitor pleacă, angajezi altul. N-am reuşit să înţeleg 
privirea încărcată de reproşuri pe care mi-a aruncat-o 
Griselda. 

— Len... Nu ai pic de inimă. Pur şi simplu nu-ţi pasă! 

Nu-mi prea păsa. La drept vorbind, mă simţeam aproape 
uşurat la gândul că se terminase cu budincile arse şi cu 
legumele nefierte. 

— Acum va trebui să caut o fată şi, după ce o găsesc, s-o 
instruiesc, a continuat Griselda, plângându-şi de milă cu 
vocea tremurată. 

— Adică Mary e instruită? Am întrebat. 

— Sigur că e! 

— Presupun, am replicat, că s-a găsit cineva s-o audă când 
ne vorbea frumos cu „domnule“, „doamnă” şi, pe dată, ne-a 
şi furat-o, considerând-o un chilipir. Nu pot spune decât că 
va fi o mare dezamăgire. 

— Nu-i vorba de asta, m-a contrazis Griselda. Nimeni n-o 
vrea. Ar fi şi culmea s-o vrea cineva. Dar are şi ea 
sentimentele ei şi acum s-a supărat pentru că Lettice 
Protheroe i-a spus că nu a şters praful aşa cum trebuia. 

Se întâmplă adesea ca Griselda să spună lucruri 
surprinzătoare, dar de data aceea am fost atât de uimit 
încât am cerut să aflu mai multe. Mi se părea cel mai puţin 
probabil lucru din lume ca Lettice Protheroe să-şi dea într- 
atât de tare în petic încât să intervină în treburile noastre 
gospodăreşti şi să ne critice fata în casă pentru că nu-şi 
făcuse treaba. Era ceva cu totul „neletiţian”, şi chiar aşa m- 
am şi exprimat. 

— Păi nu înţeleg, am spus, ce are praful nostru de-a face 
cu Lettice Protheroe. 

— Absolut nimic, mi-a răspuns soţia mea. Iocmai de-asta 
mi se pare că totul e o mare prostie. Te rog, du-te să 
vorbeşti cu Mary. E în bucătărie. 


Nu aveam nici o poftă să vorbesc cu Mary despre asta, dar 
Griselda, care e o persoană foarte energică şi ageră, mai că 
nu m-a împins prin uşa batantă care dă în bucătărie, înainte 
să am timp să mă răzvrătesc. Mary era la chiuvetă, 
curăţând cartofi. 

— Hmm... Bună ziua, i-am spus, cu multă tulburare în glas. 

Mary a ridicat ochii şi a pufnit dispreţuitoare, dar nu mi-a 
răspuns. 

— Doamna Clement îmi spune că vrei să ne părăseşti, am 
continuat. 

La asta, Mary a binevoit să răspundă: 

— Există chestii, a spus ea mohorâtă, pe care nici o fată nu 
poate fi obligată să le suporte. 

— Vrei să-mi spui mai precis ce anume te-a supărat? 

— Cum să nu, păi pot să vă spun în două vorbe (Aici cred 
eu că a exagerat destul de mult). Oamenii ăştia care vin să- 
şi bage nasul când nu sunt atentă. Îşi bagă nasul peste tot. 
Ce-o interesează pe dumneaei, mă rog, de câte ori se şterge 
praful sau se face ordine în birou? Dacă dumneavoastră şi 
stăpâna nu vă plângeţi, nu e treaba nimănui altcuiva. Dacă 
dumneavoastră sunteţi mulţumiţi, asta contează. Eu aşa zic. 

Pe mine, unul, Mary nu m-a mulţumit niciodată. 
Mărturisesc că tânjesc de multă vreme după o cameră care 
praful să fie şters aşa cum se cuvine şi care să fie curățată 
în fiecare dimineaţă. Mary are obiceiul de a îndepărta cu 
palmele straturile cele mai evidente de praf de pe tăblia 
meselor, lucru care mie mi se pare cu totul nepotrivit. Cu 
toate astea, mi-am dat seama atunci că nu era momentul să 
menţionez astfel de chestiuni colaterale. 

— Am fost obligată să merg la anchetă, nu? Să stau acolo 
în picioare, în faţa a doisprezece bărbaţi, eu care sunt o fată 
respectabilă. Şi cine ştia ce întrebări aveau să-mi pună! Un 
lucru vă spun. N-am mai lucrat niciodată într-o casă unde 
să fi avut loc vreo crimă, şi nici nu mai vreau. 

— Sper să nu mai ai parte de aşa ceva, i-am spus. Statistic 
vorbind, pare foarte puţin probabil. 


— Nici cu oamenii legii nu mă împac eu. Şi ăla era tot 
magistrat. O groază de oameni sărmani ajung la închisoare 
pentru că prind şi ei câte un iepure - în timp ce el, cu 
fazanii lui şi mai ştiu eu ce... Şi-apoi, pe când nici măcar nu 
a fost îngropat aşa cum se cuvine, fiică-sa asta vine încoace 
să-mi spună că nu-mi fac bine treaba. 

— Vrei să spui că domnişoara Protheroe a trecut pe aici? 

— Am găsit-o când m-am întors de la Mistreţul Albastru. 
Era în birou şi să vedeţi ce-mi spune: „Ooo, cică am venit 
să-mi caut biretul... O pălărie mică, galbenă, pe care am 
lăsat-o mai deunăzi aici”. „Păi, răspund eu, n-am văzut nici 
o pălărie p-aici. Nu era aici când am făcut curat joi 
dimineaţă”, îi zic. La care ea: „Oh, cică, păi nici n-ai avea 
cum s-o vezi. Nu-ţi ia prea mult să cureţi o cameră, aşa-i?” 
Şi cu asta, îşi trece un deget pe policioara căminului şi apoi 
îl ridică aşa, să-l văd. Ca şi cum aş fi avut timp într-o 
dimineaţă ca asta să dau toate bibelourile la o parte şi-apoi 
să le pun la loc, când poliţia abia aseară ne-a deschis 
camera. „Dacă domnul vicar şi cu doamna sunt mulţumiţi, 
asta contează, cred, domnişoară”, i-am zis. La care ea râde 
şi, înainte să plece pe fereastră, cică: „Dar eşti sigură că 
sunt mulţumiţi?” Şi asta e! Am şi eu sentimente! Pentru 
dumneavoastră şi pentru doamna mi-aş da şi sufletul 
muncind. Când îmi cere dânsa să încerc cine ştie ce fel nou 
şi complicat, niciodată nu zic nu. 

— Sunt convins că-i aşa, am zis eu, cu glas dulce. 

— Dar trebuie să fi auzit aia ceva, altfel n-ar fi zis ce-a zis. 
Şi dacă nu vă sunt pe plac, atunci mai bine plec. Nu că mi- 
ar păsa de ce spune domnişoara Protheroe. Nu e prea 
iubită acolo, la Old Hall, ascultaţi-mă pe mine. Nici te rog, 
nici mulţumesc, şi lasă toate aruncate în stânga şi-n 
dreapta. Eu, una, n-aş da nici doi bani pe domnişoara 
Lettice Protheroe, chiar dacă domnul Dennis e aşa de 
încântat de ea. Aşa-s fetele ca ea - tot timpul învârt bărbaţii 
pe degete. 


În tot acest timp, Mary se ocupase să curețe punctele 
negre din cartofi cu atâta energie încât bucăţelele zburau 
prin toată bucătăria, ca grindina. La un moment dat, una 
dintre ele m-a lovit în ochi, făcând ca discuţia să se 
întrerupă pentru o perioadă. 

— Nu crezi, i-am spus, în timp ce-mi tamponam ochiul cu 
batista, că te-ai cam grăbit să te superi fără să ai vreun 
motiv? Să ştii, Mary, că stăpânei tale îi va părea tare rău să 
te piardă. 

— N-am nimic cu stăpâna... Şi nici cu dumneavoastră, 
domnule, că veni vorba. 

— Ei, şi atunci, nu crezi că te-ai comportat puţin cam 
prosteşte? 

— Eram puţin tulburată, după toată povestea cu ancheta, 
a suspinat Mary. Şi am şi eu sentimente, ca toată lumea. 
Dar n-aş vrea să-i fac necazuri stăpânei. 

— Atunci totul e în regulă, am spus. 

Am ieşit din bucătărie şi i-am găsit pe Griselda şi Dennis 
aşteptându-mă pe coridor. 

— Ei? M-a întrebat Griselda. 

— Rămâne, i-am spus şi am oftat. 

— Len, mi-a răspuns soţia mea, zău că ai făcut un lucru 
tare bun! 

Nu prea eram înclinat să-i dau dreptate. Nu mi se păruse 
un lucru aşa bun. Cred cu tărie că nu există pe lumea asta 
servitor mai incapabil ca Mary. Orice schimbare, în opinia 
mea, ar fi fost spre bine. Pe de altă parte, îmi place s-o 
mulţumesc pe Griselda. I-am povestit toate amănuntele 
supărării lui Mary. 

— Tipic pentru Lettice, a spus Dennis. Nu putea să-şi fi 
lăsat aici bereta cea galbenă, pentru că o avea cu ea joi, la 
tenis. 

— Mi se pare foarte probabil să fie aşa, am răspuns. 

— Niciodată nu ştie unde-şi lasă lucrurile, a continuat 
Dennis, cu un soi de mândrie afectuoasă şi cu o undă de 


admiraţie în glas care mi se părea cu totul nepotrivită. 
Pierde zeci de lucruri în fiecare zi. 

— O trăsătură extrem de atrăgătoare a firii ei, am 
comentat. 

Dennis nu a sesizat ironia. 

— Da, e o fată atrăgătoare, a spus el, oftând adânc. 
Primeşte o groază de cereri în căsătorie - chiar ea mi-a 
spus. 

— Dacă asta se întâmplă aici, în zona noastră, pesemne că 
sunt propuneri neortodoxe, am replicat. Nu există nici un 
burlac prin împrejurimi. 

— Există doctorul Stone, a spus Griselda, cu voioşie în 
glas. 

— E adevărat că mai deunăzi a invitat-o să-i vadă 
gorganul, am recunoscut. 

— Sigur că a invitat-o, a zis Griselda. Să ştii, Len, că e cu 
adevărat atrăgătoare. Până şi arheologii cărora le cade 
părul simt asta. 

— Are mult S. A. (5), a conchis, cu înţelepciune, Dennis. 

Cu toate acestea, s-a observat că Lawrence Redding 
rămăsese complet imun la farmecul lui Lettice. Griselda ne- 
a explicat şi motivul, cu aerul cuiva care ştie foarte bine că 
are dreptate. 

— Lawrence are şi el foarte mult S. A. Felul ăsta de bărbaţi 
umblă mereu după... Cum să spun... După femeile de tip 
Quaker. Foarte retrase şi închise în sine. Genul de femei pe 
care toată lumea le numeşte reci. Cred că Anne este 
singura femeie care l-ar putea păstra pe Lawrence. Nu cred 
că o să se plictisească vreodată unul de celălalt. Cu toate 
astea, cred că într-o anumită privinţă el s-a arătat destul de 
prostănac. S-a cam folosit de Lettice, înţelegeţi ce vreau să 
spun. Cred că nici prin cap nu i-a trecut că eii-ar păsa... 
Câteodată este un bărbat foarte modest... Dar am senzaţia 
că, până la urmă, ea a pus totul la inimă. 

— Nu poate să-l sufere, a spus Dennis, foarte sigur pe el. 
Aşa mi-a spus. 


Griselda a întâmpinat această remarcă într-o tăcere 
compătimitoare, care m-a impresionat profund. M-am dus 
în birou. Intrând, mi s-a părut că mă copleşeşte o senzaţie 
destul de stranie şi de înfricoşătoare. Ştiam însă că trebuia 
să trec peste asta. Dacă cedam, pesemne că n-aş mai fi 
izbutit niciodată să-mi folosesc biroul. Îngândurat, m-am 
dus lângă masa de scris. Acolo şezuse Protheroe, roşu la 
faţă, aprins, plin de indignare cum era de obicei şi tot acolo, 
într-o clipă, fusese doborât. Chiar în locul în care mă aflam 
eu se oprise un duşman... Şi după aceea... Gata cu 
Protheroe. Iată şi stiloul pe care-l ţinuse cândva în mână. 

Pe podea se vedea o pată întunecată, aproape ştearsă. 
Covoraşul fusese trimis la curăţătorie, dar sângele se 
îmbibase. M-am cutremurat. 

— Nu pot sta aici, am spus cu voce tare. Nu pot sta în 
camera asta. 

Apoi, privirea mi-a fost atrasă de ceva - o licărire slabă, 
albastră. M-am aplecat şi, între podea şi piciorul mesei, am 
văzut un obiect micuţ. L-am ridicat. Tocmai îl ţineam în 
palmă şi îl cercetam, când a intrat Griselda. 

— Len, am uitat să-ţi spun. Miss Marple ne-a invitat pe la 
ea în seara asta, după cină. Ca să-i distrăm nepotul. l-e 
teamă ca nu cumva să se plictisească. l-am spus că 
mergem. 

— Foarte bine, draga mea. 

— La ce te uiţi? 

— La nimic, am răspuns, închizând palma, apoi privindu-mi 
soţia am continuat: Dacă nici tu nu reuşeşti să-l distrezi pe 
domnişorul Raymond West, dragă, pesemne că-i un om 
foarte greu de mulţumit. 

— Nu fi ridicol, Len, mi-a răspuns ea, făcându-se cam roşie 
la faţă. 

După ce a plecat, mi-am desfăcut din nou palma. Aveam 
acolo un cercel albastru, cu un lapislazuli înconjurat de 
perle naturale. Era o bijuterie destul de neobişnuită, şi 
ştiam foarte limpede unde o văzusem ultima dată. 


Capitolul XXI 


N-aş putea spune că am simţit vreodată o mare admiraţie 
pentru domnul Raymond West. Ştiu că lumea îl consideră 
un strălucit romancier şi că a făcut ceva vâlvă şi ca poet. 
Poeziile lui sunt scrise fără majuscule, ceea ce, pare-mi-se, 
este esenţa modernităţii artistice. Romanele sunt despre 
personaje nesuferite care au nişte vieţi extrem de 
plicticoase. Cât despre el, am observat, o priveşte cu 
afecţiune, cu superioritate şi cu milă pe „mătuşa Jane”, pe 
care, chiar şi în prezenţa ei, o numeşte „supravieţuitoare”. 
Ea îi ascultă discursurile cu un interes menit să-l flateze şi 
chiar dacă, din când în când, în ochi i se aprinde o scânteie 
amuzată, sunt convins că el nu observă niciodată. 

De cum a văzut-o pe Griselda, s-a lipit de ea cu o 
repeziciune de care soţia mea ar fi putut fi mândră. Au 
început să discute despre teatrul modern, iar apoi despre 
stilurile moderne de decoraţiuni interioare. Griselda 
pretinde că Raymond West este puţin ridicol, dar, din câte 
mi se pare, se lasă cu uşurinţă atrasă de vorbele lui. În 
timpul discuţiei mele (banale) cu Miss Marple, am tot auzit 
repetându-se o anumită expresie: „dumneata, cum eşti 
îngropată aici...” Până la urmă, a început să mă irite, aşa că, 
dintr-odată, i-am spus: 

— Presupun că dumneata ne crezi foarte înapoiaţi pe noi, 
cei de-aici. 

— St. Mary Mead, a răspuns Raymond West, cu un glas 
foarte autoritar, fluturându-şi ţigara prin aer, mi se pare o 
baltă cu apă stătută. 

Şi ne-a privit, pregătit să ne manifestăm dezaprobarea 
faţă de ceea ce auzisem. Cred că a fost puţin supărat să 
constante că nimeni nu părea iritat. 

— Raymond, dragule, nu-i o comparaţie prea bună, a 
intervenit pe dată Miss Marple. Nu cred să existe ceva mai 
plin de viaţă decât o picătură de apă stătută, privită la 
MiCroscop. 


— Da... Există viaţă, de un anume fel, a recunoscut 
romancierul. 

— La urma urmei, viaţa este la fel peste tot, nu? A spus 
Miss Marple. 

— Aşadar, mătuşă Jane, te compari cu una dintre făpturile 
acelea care viețuiesc în bălţile cu apă stătută? 

— Ah, dragul meu, mi-aduc aminte că şi tu ai spus ceva de 
soiul ăsta în ultima ta carte. 

Nici unui tânăr spiritual nu-i convine ca propriile cuvinte 
să fie citate ca argument împotriva unei idei pe care tocmai 
a emis-o. Nici Raymond West nu face excepţie. 

— Acolo era cu totul altceva, a răspuns el, uşor răstit. 

— La urma urmei, viaţa e cam la fel peste tot, a continuat 
Miss Marple, cu glasul ei liniştit. Te naşti, creşti... Intri în 
legături cu alţi oameni, dai piept cu tot felul de dificultăţi, 
apoi vine căsătoria şi apar alţi copii... 

— Şi până la urmă şi moartea, a completat Raymond West. 
Şi nu e vorba întotdeauna de moarte fizică, ci, uneori, de o 
moarte vie. 

— Că veni vorba de moarte, a intervenit Griselda. Ştiai că 
am avut parte de o crimă, chiar aici? 

Scuturându-şi ţigara, Raymond West a alungat departe de 
el spectrul crimei. 

— Crima e o treabă aşa de grosolană, a spus el. Nu mă 
interesează câtuşi de puţin. 

Nu m-am lăsat înşelat de o asemenea declaraţie. Se spune 
că un îndrăgostit este agreat de toată lumea - dacă 
înlocuim însă îndrăgostitul cu „o crimă”, obţinem un adevăr 
încă şi mai solid. Toată lumea este interesată de crime, 
inevitabil. Oamenii simpli ca mine şi ca Griselda pot 
recunoaşte asta, dar unul ca Raymond West trebuie să se 
pretindă plictisit... Măcar pentru primele cinci minute. Cu 
toate astea, Miss Marple şi-a trădat nepotul, explicându-ne: 

— Eu şi Raymond numai despre asta am discutat la cină. 

— Mă interesează foarte mult noutăţile locale, s-a grăbit 
să adauge Raymond, zâmbind cu afecţiune şi tolerant către 


Miss Marple. 

— Şi ai şi dumneata o teorie, domnule West? A întrebat 
Griselda. 

— Din punct de vedere logic, a răspuns el, fluturându-şi 
din nou ţigara, o singură persoană putea să-l fi omorât pe 
Protheroe. 

— Da, cine? A insistat soţia mea. 

Îl ascultam cu toţii cu cea mai mare atenţie - un adevărat 
compliment. 

— Vicarul, a spus Raymond, întinzând un deget acuzator în 
direcţia mea. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Fireşte, m-a asigurat el, ştiu că nu aţi făcut-o 
dumneavoastră. Viaţa nu e niciodată aşa cum ar trebui să 
fie. Dar gândiţi-vă ce dramatic... Şi ce potrivit ar fi... 
Epitropul bisericii omorât în biroul vicarului chiar de către 
vicar. Minunat! 

— Dar motivul? M-am interesat eu. 

— Ei, da, asta e ceva interesat, a răspuns Raymond, 
ridicându-se şi stingându-şi ţigara. Un complex de 
inferioritate, cred. Poate prea multe inhibiţii. Mi-ar plăcea 
să scriu o poveste despre asta. Ceva foarte complicat. 
Săptămână după săptămână, an după an, cei doi s-au tot 
văzut - la adunările parohiale, la spectacolele corului de 
băieţi, în biserică, strângând colectele, apoi aducându-le în 
altar. Şi dintotdeauna unul l-a urât pe celălalt, dar şi-a 
înăbuşit sentimentele. E ceva necreştinesc, nu-şi poate 
permite. Aşa că totul mocneşte şi fierbe până ce, într-o zi... 

Şi a făcut un gest foarte explicit. Griselda s-a întors către 
mine. 

— “Te-ai simţit vreodată aşa, Len? 

— Niciodată, i-am răspuns cu sinceritate. 

— Şi totuşi aud că acum câteva zile vă doreaţi ca el să nu 
mai existe pe lume, a comentat Miss Marple. 

(Nenorocitul de Dennis! Dar era numai vina mea, fireşte, 
pentru că spusesem aşa ceva.) - leamă mi-e că da, am 


recunoscut. A fost o vorbă foarte prostească, dar tocmai 
avusesem parte de o dimineaţă foarte neplăcută, din pricina 
lui. 

— Mă simt dezamăgit, a spus Raymond West şi a oftat. 
Asta, fireşte, pentru că dacă subconştientul dumneavoastră 
se pregătea cu adevărat să-l elimine pe colonel, nu v-ar fi 
îngăduit niciodată să faceţi o asemenea remarcă. Uite aşa, 
teoria mea se prăbuşeşte. Pesemne că asta-i, de fapt, o 
crimă foarte banală... Un braconier răzbunător sau ceva de 
felul ăsta. 

— Azi după-amiază a trecut domnişoara Cram să mă vadă, 
a spus Miss Marple. Am întâlnit-o în sat şi am invitat-o să-mi 
vadă grădina. 

— E pasionată de grădini? A întrebat Griselda. 

— Nu prea cred, a răspuns Miss Marple, uşor amuzată. 
Dar e un pretext foarte bun pentru a sta de vorbă, nu crezi? 

— Şi cum vi s-a părut? A insistat Griselda. După părerea 
mea, nu e chiar aşa soi rău cum o consideră toată lumea. 

— Mi-a povestit tot felul de lucruri, din proprie iniţiativă. 
Foarte, foarte multe lucruri, a răspuns Miss Marple. Despre 
ea, înţelegeţi, şi despre familia ei. Toţi par să fie ori morţi, 
ori plecaţi în India. Foarte trist. Că veni vorba, s-a dus să 
stea la Old Hall pentru sfârşitul de săptămână. 

— Poftim? 

— Da, se pare că doamna Protheroe a invitat-o, sau ea i-a 
sugerat doamnei Protheroe, nu prea ştiu cum a fost. S-a 
dus ca s-o ajute cu hârtiile - sunt foarte multe scrisori la 
care trebuie răspuns. A fost o întâmplare destul de fericită 
că doctorul Stone e plecat, iar ea nu are nimic de făcut. Ce 
agitaţie a mai fost şi cu gorganul ăsta! 

— Stone? A intervenit Raymond. E tipul ăla, arheologul? 

— Da, e aici şi sapă la un gorgan, pe pământul familiei 
Protheroe. 

— E un om de mare ispravă, a spus Raymond. Foarte 
pasionat de munca lui. L-am întâlnit la o cină nu cu mult 


timp în urmă şi am avut o discuţie foarte interesantă. 
Trebuie să trec să-l văd. 

— Din păcate, am afirmat, s-a dus să-şi petreacă sfârşitul 
de săptămână la Londra. De fapt, v-aţi şi întâlnit, în după- 
amiaza asta, la gară. 

— Ştiu că am dat peste dumneavoastră şi că eraţi 
împreună cu un individ micuţ şi gras, cu ochelari. 

— Da, el era doctorul Stone. 

— Vai, domnule dragă... Nici vorbă să fie Stone. 

— Nu era Stone? 

— Nu era arheologul, în orice caz. Îl cunosc bine. Omul 
acela nu era Stone - nu seamănă absolut deloc. 

Ne-am uitat unii la alţii cu priviri uimite. Eu, unul, am 
privit-o mai ales pe Miss Marple. 

— Ce nemaipomenit! Am exclamat. 

— Valiza, a spus Miss Marple. 

— Dar de ce? A întrebat şi Griselda. 

— Mi-aduce aminte de omul acela care a venit cândva şi s- 
a tot plimbat pe-aici pretinzând că ar fi inspectorul de la 
gaze, a şoptit Miss Marple. A adunat ceva pradă până la 
urmă. 

— Un impostor, a intervenit Raymond West. Uite ceva tare 
interesant. 

— Întrebarea e dacă asta are de-a face cu crima, a zis 
Griselda. 

— Nu neapărat, i-am răspuns. Dar... Şi m-am uitat iarăşi la 
Miss Marple. 

— Asta, a decretat ea, este un Fapt Ciudat Alt Fapt Ciudat 

— Da, am fost de acord, ridicându-mă. Şi mi se pare mie că 
inspectorul trebuie să-l afle cât mai repede cu putinţă. 

Capitolul XXII 


După ce l-am prins la telefon, inspectorul Slack mi-a dat 
nişte ordine foarte scurte şi precise. Nu trebuia să 
„transpire” nimic, iar domnişoara Cram, mai mult ca oricine 
altcineva, nu trebuia alarmată. Între timp, prin vecinătatea 


gorganului avea să se organizeze o căutare a valizei cu 
pricina. Eu şi Griselda ne-am întors acasă foarte 
entuziasmați de noile incidente, dar nu puteam vorbi prea 
multe de faţă cu Dennis, odată ce-i promiseserăm solemn 
inspectorului Slack să nu suflăm nici o vorbă nimănui. 
Oricum, Dennis era cufundat în propriile necazuri. A venit 
după mine în birou şi a început să se joace cu diverse 
obiecte şi să se foiască în loc, părând extrem de stânjenit de 
ceva. 

— Ce s-a-ntâmplat, Dennis? L-am întrebat în cele din 
urmă. 

— Unchiule Len, nu vreau să plec pe mare. 

Am rămas uimit. Până atunci, băiatul se arătase foarte 
hotărât în privinţa carierei sale. 

— Dar parcă erai foarte încântat de ideea asta. 

— Eram, dar m-am răzgândit. 

— Şi ce-ai vrea să faci? 

— Vreau să lucrez în finanţe. 

Uimirea mea a crescut. 

— Cum adică, în finanţe? 

— Păi aşa, pur şi simplu. Vreau să mă apuc de afaceri. 

— Dar, băiete dragă, sunt convins că felul ăsta de viaţă n-o 
să-ţi placă, nici măcar dacă reuşesc să-ţi obţin o slujbă la o 
bancă. Numai că Dennis mi-a explicat că nu asta avea de 
gând. Nu voia să se angajeze la o bancă. l-am cerut atunci 
să-mi explice exact ce voia şi bineînţeles, aşa cum 
bănuisem, a reieşit că nu ştia. Pentru el, „a lucra în finanţe” 
însemna, pur şi simplu, să se îmbogăţească repede, lucru 
care, din câte îşi imagina el cu optimismul tinereţii, era 
absolut sigur odată ce „se apuca de afaceri”. Am încercat 
să-i scot din cap ideile acelea, cu toată blândeţea posibilă. 

— Şi cum ai ajuns să te gândeşti la asta? L-am întrebat. 
Erai aşa mulţumit la gândul de a pleca pe mare. 

— Ştiu, unchiule Len, dar m-am gândit la mai multe 
lucruri. Cândva, o să vreau să mă însor şi... Cum să spun, ca 
să iei o fată în căsătorie trebuie să fii bogat. 


— Faptele demonstrează că teoria asta nu e corectă, am 
replicat. 

— Ştiu, dar vorbesc de o fată adevărată. Adică una care e 
obişnuită cu anumite lucruri. 

Era ceva foarte vag, dar m-am gândit că ştiam la ce se 
referea. 

— Află de la mine, i-am spus cu bunăvoință, că nu toate 
fetele sunt ca Lettice Protheroe. 

S-a aprins pe dată. 

— Tare nedrepţi mai sunteţi cu ea! Ție nu-ţi prea place, şi 
nici Griseldei - spune că-i obositoare. 

Din punctul de vedere al unei femei, Griselda are perfectă 
dreptate. Lettice chiar este obositoare. Cu toate astea, mi- 
am dat seama că un asemenea adjectiv nu putea fi pe placul 
unui băiat. 

— Măcar dacă oamenii ar fi un pic mai înţelegători. Până şi 
familia Hartley Napier o tot vorbeşte de rău, şi încă într-un 
moment ca ăsta! Şi numai pentru că a plecat cam devreme 
de la partida lor de tenis. Dacă se plictisea, la ce să mai 
stea? Mi se pare foarte frumos din partea ei că s-a dus. 

— Da, mare favoare le-a făcut, am spus, dar Dennis nu a 
bănuit nici un fel de ironie la mijloc, fiind plin de îngrijorare 
şi de mânie de dragul lui Lettice. 

— Să ştii că nu e câtuşi de puţin egoistă. Uite - ca dovadă, 
m-a convins pe mine să mai rămân. Fireşte că voiam şi eu să 
plec, dar ea nici n-a vrut să audă. A zis că ar fi prea 
nepoliticos pentru familia Napier. Aşa că am mai stat vreun 
sfert de oră, numai de dragul ei. 

Tinerii au nişte păreri foarte curioase despre altruism. 

— Şi acum aud că Susan Hartley Napier spune peste tot 
pe unde se duce că Lettice nu ştie să se poarte. 

— În locul tău nu mi-aş face griji, i-am spus. 

— Aşa o fi, dar... Şi aici s-a întrerupt o clipă. Eu... Eu aş 
face orice pentru Lettice. 

— Nu mulţi dintre noi pot face „orice” pentru altcineva, i- 
am replicat. Oricât de mult ne-am dori, nu avem puterea. 


— La dracu' cu viaţa asta! A exclamat Dennis. 

Bietul băiat! Dragostea asta prostească şi tinerească e o 
boală foarte grea. M-am abținut să-i ţin vreunul dintre 
discursurile convenţionale şi, probabil, iritante care se 
rostesc în general în asemenea momente. În loc de asta, i- 
am spus noapte bună şi m-am dus la culcare. 

În dimineaţa următoare, când m-am întors de la slujba de 
ora opt, am găsit-o pe Griselda aşezată la masă, cu micul 
dejun în faţă şi cu un bilet desfăcut în mână. Era de la Anne 
Protheroe. 


Dragă Griselda, 


V-aş fi foarte recunoscătoare dacă tu şi vicarul aţi putea 
veni astăzi la prânz, dar fără să ştie prea multă lume. S-a 
întâmplat ceva foarte ciudat, şi aş vrea să-i cer sfatul 
domnului Clement. 

Vă rog însă să nu pomeniţi de asta când ajungeţi, pentru 
că nu am povestit nimic nimănui. 

Toată dragostea, a ta, cu multă afecţiune, 

Anne Protheroe 

— Fireşte că trebuie să mergem, a zis Griselda, iar eu am 
încuviinţat. Mă întreb ce s-o fi întâmplat. 

Nici eu nu aveam vreo idee. 

— Ştii ceva, i-am spus Griseldei, până la urmă nu cred că 
am ajuns încă la sfârşitul poveştii ăsteia. 

— Ce vrei să spui? Că nu se termină până nu este cineva 
arestat? 

— Nu, nu, am răspuns, nu asta. Vreau să spun că exista 
nişte ramificații, nişte urmări despre care nu ştim nimic. 
Sunt o groază de lucruri de lămurit până să aflăm adevărul. 

— Adică nişte lucruri care nu contează prea mult, dar 
incomodează? 

— Da, cred că ai înţeles foarte bine. 

— Eu, unul, cred că ne agităm cu toţii mult prea mult, a zis 
Dennis, servindu-se cu gem. Moartea lui moş Protheroe e 


un lucru foarte bun pentru toată lumea. Nimeni nu-l plăcea. 
Bine, ştiu că poliţia trebuie să-şi facă cercetările - că doar 
asta e treaba lor. Dar eu, unul, mai că aş spera să nu afle 
niciodată nimic. N-aş vrea să-l văd pe Slack promovat şi 
plimbându-se peste tot umflat în pene de propria isteţime. 

Sunt şi eu om. M-am simţi înclinat să fiu de acord cu ce 
spusese despre promovarea lui Slack. Un om care izbuteşte 
mereu să-i scoată din sărite pe ceilalţi nu poate pretinde să 
fie prea iubit. 

— Şi doctorul Haydock e cam de părerea mea, a continuat 
Dennis. El, unul, n-ar da niciodată un criminal pe mâna 
justiţiei. A şi zis asta. 

Cam asta e problema cu teoriile lui Haydock, după părerea 
mea. Or fi ele solide, prin ele însele - nu am căderea să 
judec, dar în acelaşi timp lasă, asupra unor minţi fragede şi 
nu foarte profunde, o impresie pe care sunt convins că 
Haydock însuşi nu ar dori s-o aibă. 

Griselda a aruncat o privire pe fereastră şi ne-a comunicat 
că erau nişte reporteri prin grădină. 

— Pesemne că iar fotografiază ferestrele biroului, a spus 
ea, oftând. 

Avuseserăm destul de multe de suferit în direcţia asta. Mai 
întâi - curiozitatea oamenilor fără ocupaţie din sat: cu toţii 
veniseră să se uite cu gura căscată. Au urmat reporterii, 
înarmaţi cu aparate de fotografiat, şi iarăşi oamenii din sat, 
ca să-i vadă pe reporteri. Până la urmă, trebuise să fie adus 
un poliţist din Much Benham, care să stea de pază în faţa 
ferestrei. 

— Mă rog, am spus, mâine e înmormântarea şi, după asta, 
sunt convins că toată agitația o să înceteze, Când am ajuns 
la Old Hall, am observat şi pe acolo câţiva reporteri dând 
târcoale. M-au abordat cu diverse întrebări, la care am 
răspuns, invariabil, aşa cum ajunseserăm cu toţii la 
concluzia că era cel mai bine, cum că „nu aveam nimic de 
spus”. 


Majordomul ne-a condus într-un salonaş, al cărui singur 
ocupant s-a dovedit a fi domnişoara Cram, aflată, din câte 
se părea, într-o foarte bună dispoziţie. 

— Ce surpriză, nu? A început ea, în timp ce dădeam mâna. 
Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva, dar doamna 
Protheroe e foarte bună la suflet, nu credeţi? Şi, de bună 
seamă, pentru o fată nu puteţi spune că e plăcut să 
locuiască la Mistreţul Albastru, singură, cu toţi reporterii pe 
cap şi alte cele. Unde mai pui că eu chiar mă pot face utilă - 
în astfel de momente, toată lumea are nevoie de un 
secretar, iar domnişoara Protheroe nu dă nici un pic de 
ajutor, nu credeţi? 

Am constatat, amuzat, că vechea animozitate îndreptată 
împotriva lui Lettice persista, deşi tânăra devenise, între 
timp, o mare susținătoare a lui Anne. În acelaşi timp, m-am 
întrebat dacă povestea venirii ei acolo era chiar adevărată. 
Din vorbele ei reieşea că Anne avusese iniţiativa, şi totuşi 
nu eram convins că era chiar aşa. Se prea putea ca tocmai 
domnişoara Cram să fi pomenit prima dată cât îi era de 
neplăcut să locuiască la Mistreţul Albastru. Nu voiam să 
judec pe nimeni, dar nu eram chiar sigur că tânăra era 
sinceră până la capăt. 

În clipa aceea, Anne Protheroe a intrat în cameră. Era 
îmbrăcată în negru, dar foarte discret, şi avea în mână un 
ziar de duminică, pe care mi l-a înmânat, cu o privire tristă. 

— N-am mai păţit niciodată aşa ceva. E de-a dreptul 
groaznic, nu credeţi? La anchetă, m-a abordat un reporter. 
Nu i-am spus altceva decât că eram foarte supărată şi nu 
aveam nimic de declarat, iar el m-a întrebat dacă nu eram 
şi foarte dornică de a-l descoperi pe ucigaşul soţului meu, la 
care am spus că da. După care m-a întrebat dacă bănuiam 
pe cineva şi am spus nu. A insistat. Nu-i aşa că părea să fie 
cineva care ştia cum mergeau lucrurile în sat? Am răspuns 
că aşa părea, fireşte. Şi cu asta, gata. Şi acum, ia uitaţi-vă! 

În mijlocul paginii era o fotografie, care părea făcută cam 
cu zece ani înainte - cine ştie de unde o obţinuseră! Titlul 


era scris cu litere mari: J 5 
VADUVA DECLARA CA NU SE VA LASA PANĂ CE NU-L VA 
DESCOPERI PE UCIGAŞUL BARBATULUI SAU. 


Doamna Protheroe, văduva bărbatului ucis, este convinsă 
că ucigaşul este o persoană din sat. Are anumite bănuieli, 
dar nici o certitudine. Spune că este devastată de supărare, 
dar îşi afirmă încă o dată hotărârea de a-l descoperi pe 
criminal. 

— Ce părere aveţi, puteam să spun eu aşa ceva? A întrebat 
Anne. 

— Putea fi şi mai rău, credeţi-mă, am asigurat-o, 
înapoindu-i ziarul. 

— Oameni fără ruşine, zău aşa! A zis domnişoara Cram. 
Tare mi-ar plăcea să-l văd pe unul dintre ăştia încercând să 
se lege şi de mine. 

Am observat, în privirea Griseldei, o sclipire care spunea 
că, pesemne, declaraţia trebuia considerată mai sinceră 
decât era domnişoara Cram dispusă să lase să se înţeleagă. 

Ni s-a anunţat că prânzul era servit, aşa că ne-am dus în 
sufragerie. Lettice nu a apărut decât pe la jumătatea mesei. 
A venit plutind, ca de obicei, şi s-a aşezat în locul rămas 
liber, zâmbindu-i Griseldei şi făcându-mi şi mie un semn cu 
capul. Aveam anumite motive care m-au făcut s-o urmăresc 
cu multă atenţie. Părea la fel de împrăştiată ca de obicei. 
Foarte drăguță, de asemenea - trebuie s-o recunosc cinstit. 
Tot nu purta doliu, în schimb era îmbrăcată într-o nuanţă de 
verde-deschis care-i scotea în evidenţă tenul delicat. 

După ce ne-am băut cafeaua, Anne a spus, fără să ridice 
glasul: 

— Am câte ceva de vorbit cu domnul vicar. O să mergem 
sus, în salonaşul meu. 

În sfârşit, aveam să aflu motivul pentru care fusesem 
chemat. M-am ridicat şi am mers după ea, pe scări. Înainte 
să intre în salonaş, s-a oprit. Am dat să vorbesc, dar ea a 


întins mâna şi m-a oprit. A rămas aşa o vreme, ascultând, cu 
privirile aţintite jos, în coridor. 

— Bun, se duc în grădină. Nu, nu intraţi acolo. Putem urca 
direct. 

Spre marea mea surpriză, m-a condus pe coridor în jos, 
până la capătul aripii în care ne aflam. Acolo, o scară 
îngustă cu aspect aproape improvizat, ducea la etajul de 
deasupra. Anne a început să urce, iar eu am urmat-o. Am 
ajuns într-un hol plin de praf, ea a deschis o uşă şi m-a 
condus într-un pod mare, întunecos, care era evident folosit 
drept spaţiu de depozitare. Erau acolo diverse cufere, 
mobilă veche, sfărâmată, câteva tablouri puse grămadă şi o 
sumedenie de mărunţişuri de felul celor care se adună de-a 
lungul anilor. Uimirea mea era vădită, astfel că ea a surâs 
slab. 

— Mai întâi de toate, trebuie să vă explic. În ultimele zile 
am dormit foarte prost. Astă-noapte, sau mai degrabă azi- 
dimineaţă, pe la trei, am fost sigură că aud pe cineva 
umblând prin casă. O vreme am stat să ascult, apoi, în cele 
din urmă, m-am ridicat şi am venit să văd. leşind din 
dormitor, mi-am dat seama că zgomotele nu veneau de sus, 
ci de deasupra. Am venit până la piciorul scării pe care-am 
urcat acum, mi s-a părut iarăşi că aud un zgomot şi am 
întrebat dacă era cineva. Nu mi s-a răspuns, n-am mai auzit 
nimic, aşa că am presupus că nervii îmi jucau feste şi m-am 
culcat din nou. Cu toate astea, după ce s-a luminat, am venit 
încoace - doar de curiozitate. Şi ia uitaţi-vă ce-am găsit. 

S-a aplecat şi a întors un tablou care zăcea sprijinit de zid, 
cu spatele la noi. Luat prin surprindere, am oftat. Era 
limpede vorba de un portret în ulei, dar faţa fusese sfâşiată 
şi tăiată într-un chip sălbatic, încât ajunsese de 
nerecunoscut. Mai mult, era evident că tăieturile erau 
făcute de curând. 

— Ce ciudăţenie, am spus. 

— Nu-i aşa? Ce credeţi, care o fi explicaţia? 

Am clătinat din cap a neştiinţă. 


— Îmi dă o impresie de sălbăticie care nu-mi place deloc, 
am afirmat. S-ar zice că a fost vorba de o criză de furie 
nebunească. 

— Da, asta m-am gândit şi eu. 

— Al cui e portretul? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nu l-am mai văzut 
niciodată. Toate lucrurile astea erau deja în pod când m-am 
căsătorit cu Lucius şi am venit să locuiesc aici. Nu le-am 
cercetat niciodată şi nici nu mi-a păsat de ele. 

— Extrem de ciudat, am repetat. 

M-am aplecat să cercetez şi celelalte tablouri. Erau cam 
ceea ce mă şi aşteptam să găsesc - diverse peisaje câtuşi de 
puţin excepţionale, alte câteva uleiuri şi nişte reproduceri 
aşezate în rame ieftine. Nu am mai găsit nimic care să ne 
fie de ajutor. Un cufăr mare, de modă veche, de felul celor 
care purtau numele de „arcă”, avea înscrise pe el inițialele 
E. P Am ridicat capacul, dar era gol. În rest, în pod nu se 
mai afla absolut nimic interesant. 

— Este realmente ceva ieşit din comun, am spus. N-are... 
N-are nici un sens. 

— Da, a rostit Anne, şi asta mă cam sperie. 

Nu mai era nimic de văzut. Am coborât împreună în 
salonaş, iar ea a închis uşa. 

— Credeţi că ar trebui să iau vreo măsură? Să spun 
poliţiei? 

Am şovâit. 

— Aşa, la prima vedere, e greu de spus dacă... 

— Dacă are sau nu de-a face cu crima, m-a completat 
Anne. Ştiu. De-asta îmi şi vine atât de greu. La prima 
vedere, nu pare să existe nici o legătură. 

— Nu, am spus, dar este, din nou, un Fapt Ciudat. 

Am rămas amândoi tăcuţi, adânciţi în gânduri. 

— Dacă-mi daţi voie să vă întreb, ce-aveţi de gând să faceţi 
mai departe? Am întrebat zis în cele din urmă, iar ea a 
ridicat capul. 


— Am să continui să locuiesc aici cel puţin încă şase luni! A 
spus sfidătoare. Nu prea vreau. Gândul de a locui aici îmi 
este odios. Dar cred că nu am de ales, altfel oamenii vor 
spune că am fugit pentru că aveam conştiinţa încărcată. 

— Oh, exageraţi! 

— Ba nu, chiar aşa ar fi. Mai ales că..., a început ea, apoia 
şovăit. Mai ales că, după ce trec şase luni, am de gând să 
mă căsătoresc cu Lawrence. Niciunul din noi nu mai vrea să 
aştepte, a completat, ridicând ochii şi întâlnindu-mi 
privirea. 

— Mă gândeam eu că aşa se va întâmpla, am răspuns. 

Dintr-odată şi-a pierdut stăpânirea de sine şi şi-a îngropat 
capul în palme. 

— Nici nu ştiţi cât vă sunt de recunoscătoare. Nici nu ştiţi. 
Ne luaserăm deja adio... El avea de gând să plece. Aşa... Nu 
mă simt chiar distrusă la gândul morţii lui Lucius. Dacă am 
fi avut vreun plan de a fugi împreună şi atunci el ar fi 
murit... Acum ar fi groaznic. Dar dumneavoastră ne-aţi 
făcut să vedem că ar fi fost o mare greşeală, şi de-asta vă 
sunt recunoscătoare. 

— Şi eu sunt recunoscător, am spus, pe un ton grav. 

— Cu toate astea, ştiţi foarte bine cum va fi, a continuat 
Anne, ridicându-se. Dacă nu este descoperit adevăratul 
criminal, lumea va continua să creadă ca a fost Lawrence... 
Da, da, aşa va fi. Mai ales când se va însura cu mine. 

— Dragă doamnă Protheroe, dar mărturia lui Haydock a 
fost limpede... 

— Ce le pasă oamenilor de mărturii? Nici măcar nu ştiu 
despre ce e vorba. Mărturiile medicilor nu înseamnă nimic 
pentru oamenii de rând. Mai există un motiv pentru care 
vreau să mai rămân aici, domnule Clement. Vreau să 
descopăr adevărul. 

În timp ce vorbea, ochii îi scânteiau. A adăugat: 

— De-asta i-am cerut fetei ăsteia să vină încoace. 

— Domnişoarei Cram? 

— Da. 


— Deci chiar i-aţi cerut, adică a fost ideea dumneavoastră? 

— În întregime. Ei, la drept vorbind, şi ea mi s-a plâns un 
pic. La anchetă - era acolo când am sosit. Dar i-am cerut 
special să vină. 

— Că doar nu credeţi, am exclamat, că tânăra asta cam 
prostuţă are ceva de-a face cu crima? 

— E foarte uşori să pari nătâng, domnule Clement. Este 
unul dintre cele mai uşoare lucruri din lume. 

— Deci credeţi...? 

— Nu, nu cred. Zău că nu. Cred însă că fata ştie ceva, sau 
ar putea să ştie ceva. Aveam de gând s-o studiez mai 
îndeaproape. 

— Şi chiar în noaptea în care a sosit aici, portretul a fost 
sfâşiat, am spus gânditor. 

— Credeţi că a fost ea? Dar de ce? Pare cu totul absurd şi 
de-a dreptul imposibil. 

— Şi mie mi se pare absurd şi imposibil ca soţul 
dumneavoastră să fi fost asasinat în biroul meu, am 
răspuns, pe un ton amar. Dar chiar aşa a fost. 

— Ştiu, a zis ea, punându-mi o mână pe braţ. E groaznic 
pentru dumneavoastră, îmi dau seama, deşi nu v-am spus 
nimic despre asta. 

Am scos din buzunar cercelul albastru, de lapislazuli, şi i l- 
am arătat. 

— E al dumneavoastră, nu? 

— Ah, da, a răspuns ea, întinzând mâna după el, cu un 
zâmbet încântat. Unde l-aţi găsit? 

Dar nu am dat drumul cercelului să cadă în palma ei 
întinsă. 

— V-ar deranja, am întrebat, dacă l-aş mai păstra puţin? 

— Nu, deloc, a răspuns, pârând uimită şi uşor curioasă, 
dar nu i-am dat nici o explicaţie; în loc de asta, am întrebat- 
o în ce situaţie se afla din punct de vedere financiar. 

— E o întrebare destul de indiscretă şi deplasată, am zis, 
dar credeţi-mă că nu doresc să-mi bag nasul în treburile 
dumneavoastră. 


— Nu mi se pare deloc deplasată. Dumneavoastră şi 
Griselda sunteţi cei mai buni prieteni pe care-i am aici. Şi 
îmi place şi bătrâna Miss Marple, e distractivă. Ca să vă 
răspund, Lucius avea destul de multă avere. A lăsat totul 
împărţit aproape egal între mine şi Lettice. Old Hall îmi 
revine mie, dar Lettice are dreptul să aleagă îndeajuns de 
multe mobile pentru a umple o casă nu foarte mare şi 
primeşte şi o sumă separată strict pentru a-şi cumpăra o 
locuinţă, pentru ca nimeni să nu fie nedreptăţit. 

— Şi ce intenţii are, ştiţi cumva? 

Anne s-a strâmbat uşor, făcând un semn de neputinţă. 

— Nu-mi spune nimic. Cred că va pleca de-aici cât se poate 
de repede. Nu mă place, aşa a fost dintotdeauna. E şi vina 
mea, pot spune, deşi am încercat în permanenţă să mă 
comport bine. Totuşi, cred că orice fată îşi detestă mama 
vitregă. 

— Dar dumneavoastră ce sentimente aveţi faţă de ea? Am 
întrebat-o direct. 

Nu mi-a răspuns imediat, ceea ce m-a convins că aveam 
de-a face cu o femeie foarte cinstită. 

— La început o plăceam, a spus. Era o fetiţă foarte 
drăguță. Acum nu cred că mai am vreo afecţiune pentru ea. 
Nu ştiu de ce. Poate pentru că nici ea nu mă place, iar eu 
tânjesc să fiu plăcută de ceilalţi, să ştiţi. 

— Cu toţii suntem la fel, am zis, iar Anne Protheroe a 
zâmbit. 

Mai aveam o singură misiune, şi anume să discut ceva cu 
Lettice Protheroe, între patru ochi. Am izbutit s-o găsesc 
destul de uşor - era în salon, singură, Griselda şi Gladys 
Cram fiind afară, în grădină. Am intrat după ea şi am închis 
uşa. 

— Lettice, i-am zis, vreau să-ţi spun ceva. 

Ea a ridicat privirea, fără prea mare interes. 

— Da? 

Mă gândisem dinainte ce aveam să-i spun. Am scos 
cercelul de lapislazuli şi am întrebat-o, fără să ridic vocea: 


— De ce ai lăsat asta în biroul meu? 

O clipă, am văzut-o încordându-se. A fost o reacţie aproape 
instantanee şi şi-a revenit atât de repede încât nici măcar 
eu nu mai puteam fi sigur că observasem într-adevăr ceva. 
Apoi, pe un ton detaşat, a răspuns: 

— N-am lăsat nimic în biroul dumneavoastră, niciodată. 
Nu-i al meu. E al lui Anne. 

— Ştiu asta, am replicat. 

— Şi atunci de ce mă întrebaţi pe mine? Pesemne că Anne 
l-a pierdut. 

— Doamna Protheroe nu a fost în biroul meu decât o 
singură dată, după crimă, iar atunci era îmbrăcată în 
negru, ceea ce înseamnă că nu ar fi putut purta cercei 
albaştri. 

— Atunci, a zis Lettice, înseamnă că trebuie să-l fi pierdut 
altă dată. Aşa e logic, a adăugat. 

— E foarte logic, am răspuns. Şi-ţi aduci cumva aminte 
când a purtat mama ta vitregă cerceii ăştia ultima dată? 

— Oh..., a început ea, uitându-se la mine cu o privire 
uimită şi încrezătoare. E foarte important? 

— Ar putea fi, am afirmat. 

— Să încerc să mă gândesc. 

A rămas pe gânduri, încruntând din sprâncene. Nu am 
văzut-o niciodată pe Lettice Protheroe arătând mai 
fermecătoare decât în clipa aceea. 

— Ah, da, a răspuns deodată. Îi avea... Îi avea cu ea joi. 
Acum îmi amintesc. 

— Joi, am spus eu încet, a fost ziua crimei. În ziua aceea, 
doamna Protheroe s-a apropiat de fereastra biroului prin 
grădină, dar, dacă-ţi aduci aminte ce-a declarat, nu a intrat. 

— Şi ăsta unde l-aţi găsit? 

— Căzuse sub masa de scris. 

— Atunci, a replicat Lettice cu răceală, s-ar zice că nu a 
spus adevărul, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? Că a intrat şi s-a apropiat de masă? 


— Păi aşa pare, nu? Foarte senină, s-a uitat în ochii mei. 
Dacă vreţi să ştiţi, a continuat, calmă, eu n-am crezut 
niciodată că Anne spune adevărul. 

— Da, Lettice, dar nici tu nu eşti sinceră. O ştiu foarte 
bine. 

— Cum adică? A întrebat, uimită. 

— Vreau să spun că ultima dată când am văzut acest 
cercel era vineri dimineaţă, când am venit încoace cu 
colonelul Melchett. Se afla pe masa de toaletă a mamei tale 
vitrege, împreună cu perechea lui. Chiar am umblat cu ei 
puţin. 

— Oh! A exclamat ea, cu vocea tremurată, apoi, brusc, s-a 
aruncat în lături, pe braţul fotoliului, şi a izbucnit în lacrimi. 

Şedea prăbugşită, cu părul ei scurt şi blond aproape 
atingând podeaua. Era o atitudine foarte ciudată - 
frumoasă şi spontană. Am lăsat-o să suspine câteva minute, 
în tăcere, apoi i-am spus, cu foarte multă blândeţe: 

— De ce-ai făcut-o, Lettice? 

— Ce anume? A izbucnit ea, ridicându-se şi dându-şi părul 
pe spate, cu gesturi sălbatice; arăta speriată - aproape 
îngrozită. Ce vreţi să spuneţi? 

— Ce motive ai avut? Gelozia? Faptul că nu-ţi place Anne? 

— Oh, da, da..., a început să-mi răspundă, aranjându-şi 
părul şi părând să-şi fi recăpătat brusc stăpânirea de sine. 
Da, puteţi să-i spuneţi şi aşa - gelozie. Niciodată nu mi-a 
plăcut Anne, din prima clipă când a venit aici să facă pe 
stăpâna. Eu am pus chestia aia blestemată sub masă. Am 
sperat să-i fac necazuri şi aş fi reuşit, dacă n-aţi fi fost 
dumneavoastră aşa un băgăcios, să vă jucaţi cu diverse 
obiecte de pe masa de toaletă a altuia. Oricum, nu e treaba 
unui cleric să ajute poliţia. 

A fost o izbucnire copilărească, meschină. Nu m-am 
supărat. De fapt, în clipa respectivă, chiar arăta a copil, şi 
încă unul foarte nefericit. O asemenea încercare naivă de a 
se răzbuna pe Anne nu prea părea neapărat de luat în 
serios. I-am şi spus-o şi am adăugat că aveam de gând să 


înapoiez cercelul, fără să pomenesc împrejurările în care-l 
găsisem. Asta a părut să o emoţioneze. 

— E foarte frumos din partea dumneavoastră, mi-a spus; a 
tăcut o clipă apoi, întorcându-şi faţa şi alegându-şi clar 
cuvintele cu foarte multă atenţie, a continuat: Domnule 
Clement, eu, în locul dumneavoastră, l-aş îndepărta pe 
Dennis de-aici cât mai repede. Cred... Cred că aşa ar fi cel 
mai bine. 

— Dennis? Am întrebat, ridicând dintr-o sprânceană, uşor 
uimit, dar şi întrucâtva amuzat. 

— Cred că ar fi mai bine, a repetat, apoi a adăugat, pe 
acelaşi ton încurcat: îmi pare rău de el. Nu credeam să... 
Oricum, îmi pare rău. 

Şi cu asta, s-a încheiat discuţia. 

Capitolul XXIII 


În drum spre casă, i-am propus Griseldei să facem un ocol 
şi să trecem pe la gorgan. Eram nerăbdător să văd dacă 
poliţia trecuse la treabă şi dacă reuşise să descopere ceva. 
Griselda însă avea treburi acasă, aşa că am rămas singur în 
expediţia mea. La conducerea operaţiunii, l-am găsit pe 
agentul Hurst. 

— Deocamdată nici un semn, domnule, mi-a raportat el. Şi 
totuşi e limpede că ăsta e singurul loc potrivit pentru o 
tainiţă. 

Cuvintele lui m-au lăsat cam uimit, pentru că nu vorbeşte 
prea limpede şi, în loc de tainiţă, înţelesesem „temniţă”. 
Aproape imediat însă, am înţeles ce voia de fapt să zică. 

— Cu alte cuvinte, domnule, unde putea să meargă tânăra, 
prin pădure, pe cărarea asta? Duce la Old Hall sau aici, 
unde ne aflăm, şi cam atât. 

— Presupun că inspectorul Slack nu se va cobori până într- 
atât încât s-o întrebe direct pe tânăra domnişoară, am spus. 

— Nu vrea să facă nici un pic de vâlvă, a zis Hurst. Orice i- 
ar scrie lui Stone şi orice îi răspunde el ar putea să facă 


puţină lumină... Dar dacă află că suntem pe urmele ei, 
odată-şi închide gura şi gata. 

„Gata” cu ce? Nu era foarte limpede, însă eu, unul, mă 
îndoiam că domnişoara Gladys Cram putea fi vreodată 
făcută să-şi închidă cu totul gura, aşa cum se spusese. Nu 
mă puteam gândi la ea altfel decât ca la o persoană 
înclinată să trăncăne fără încetare. 

— Când dai peste un asemenea himpostor 16), vrei să ştii 
ce l-a făcut să devină himpostor, a spus agentul Hurst, pe 
un ton profesoral. 

— Evident. 

— Iar răspunsul urmează să fie găsit în gorganul ăsta de- 
aci... Sau altfel ce căuta el să tot scormonească în pământ? 

— Poate un raison d'âtre 47) ca să dea târcoale prin zonă, 
am sugerat, dar cele câteva cuvinte franţuzeşti s-au dovedit 
prea mult pentru agent; s-a răzbunat însă, pentru că nu 
reuşise să înţeleagă, spunând cu răceală: 

— Ăsta-i punctul de vedere al unui hamator. 

— Una peste alta, n-aţi găsit valiza, am zis. 

— O s-o găsim, domnule. Nu vă îndoiţi. 

— Nu-s aşa de sigur, am continuat. M-am tot gândit. Miss 
Marple a spus că n-a trecut prea multă vreme înainte ca 
fata să apară cu mâna goală. Înseamnă că n-ar fi avut timp 
să vină până aici şi să se întoarcă. 

— Nu puteţi pune preţ pe ce spun doamnele în vârstă. 
Când au văzut ceva ciudat şi stau acolo, aşteptând, cu 
sufletul la gură, timpul zboară pe lângă ele, de-a dreptul. 
Oricum, nici o doamnă nu ştie mare lucru despre timp. 

Mă întreb adesea de ce toată lumea este aşa înclinată să 
generalizeze. Astfel de fraze sunt foarte rar adevărate, 
aproape niciodată, iar de cele mai multe ori sunt de-a 
dreptul aberante. Eu însumi nu prea am simţul timpului 
(de-asta îmi şi ţin ceasul înainte), în timp ce Miss Marple, 
pot să spun, îl are foarte ascuţit. Ceasul ei este foarte 
precis, iar ea soseşte absolut punctuală cu orice ocazie. Cu 
toate astea, nu aveam de gând să mă contrazic cu agentul 


Hurst asupra acestui aspect. Mi-am luat la revedere, i-am 
urat noroc, şi am pornit-o în drumul meu. 'locmai când mă 
apropiam de casă, mi-a venit o idee. Nu era rezultatul 
vreunui proces anterior, ci pur şi simplu un gând care mi se 
formase în minte - o posibilă soluţie a problemei. După cum 
am povestit mai înainte, atunci când cercetasem pentru 
prima oară poteca, în ziua de după crimă, găsisem tufişurile 
răscolite într-un anume loc. Crezusem atunci că totul fusese 
din cauza lui Lawrence, care făcea acelaşi lucru ca şi mine. 

Mi-am amintit însă că după aceea eu şi el găsiserăm o altă 
urmă, foarte slab vizibilă, care se dovedise a fi drumul pe 
care o apucase inspectorul. Dacă mă gândeam bine, îmi 
aduceam aminte clar că prima urmă (a lui Lawrence) fusese 
mult mai clară decât a doua, ca şi cum pe-acolo ar fi trecut 
mai multe persoane, şi m-am gândit şi că, pesemne, asta-i 
atrăsese şi lui Lawrence atenţia. Dacă primii care trecuseră 
pe acolo fuseseră cumva doctorul Stone sau domnişoara 
Cram? 

Mi-am amintit, sau poate doar mi-am imaginat că-mi 
aminteam, că văzusem câteva crenguţe rupte ale căror 
frunze erau deja veştejite, ceea ce însemna că urma nu 
putea fi lăsată în după-amiaza în care căutaserăm noi. 

Tocmai mă apropiam de locul cu pricina. L-am recunoscut 
cu uşurinţă şi am început, încă o dată, să-mi croiesc drum 
printre tufişuri. De data asta am observat şi alte crenguţe, 
de curând rupte. Cineva trecuse pe aici, după mine şi după 
Lawrence. 

În scurtă vreme, am ajuns la locul în care-l întâlnisem pe 
Lawrence. Urma cea slabă însă trecea mai departe, aşa că 
am continuat să mă ţin după ea. Dintr-odată, am ajuns la un 
mic luminiş, unde se vedeau urme recente lăsate de o 
persoană strecurată pe acolo. Spun luminiş pentru că 
ierburile nu erau foarte abundente acolo, însă crengile 
copacilor se întâlneau deasupra capului meu şi spaţiul liber 
nu putea avea mai mult de câteva picioare în diametru. De 
partea opusă, ierburile se îndeseau din nou şi părea 


limpede că nimeni nu-şi croise drum pe acolo în ultima 
vreme. Totuşi, într-un anume loc, păreau uşor răscolite. 

M-am apropiat şi am îngenuncheat, dând tufişurile la o 
parte cu ambele mâini. Am fost răsplătit cu o străfulgerare 
maronie. Plin de însufleţire, mi-am vârât braţul printre 
crengi şi, cu ceva greutate, am scos la lumină o valijoară 
brună. Mi-am permis o scurtă exclamaţie de triumf. 
Izbutisem. Deşi tratat cu răceală şi dispreţ de agentul 
Hurst, avusesem dreptate în deducţiile mele. Fără îndoială, 
aceea era valiza ascunsă de domnişoara Cram. Am încercat 
s-o deschid, dar era încuiată. 

Ridicându-mă, am observat şi o bucată mică de cristal, 
închisă la culoare, care zăcea pe jos. Aproape fără să mă 
gândesc am ridicat-o şi am vârât-o în buzunar, apoi, 
apucându-mi comoara de toartă, m-am întors pe potecă. Pe 
când tocmai săream gardul, ca să ajung la aleea din spatele 
caselor, un glas plin de agitaţie a răsunat, undeva în 
apropierea mea: 

— Oh, domnule Clement! Aţi găsit-o! Ce bine v-aţi 
descurcat! 

Gândindu-mă în sinea mea că Miss Marple este 
neîntrecută în arta de a observa fără a fi observată, mi-am 
ridicat comoara şi am aşezat-o pe gărduţul care ne 
despărţea. 

— Asta e, a spus Miss Marple. Aş recunoaşte-o dintr-o mie. 

Asta mi s-a părut o uşoară exagerare. Există un număr 
uriaş de valize ieftine, lucitoare, care toate arată identic. 
Nimeni nu putea recunoaşte cu siguranţă una pe care o 
văzuse de la o asemenea distanţă, la lumina lunii, dar mi-am 
dat seama că toată povestea valizei reprezenta o izbândă 
personală a lui Miss Marple, aşa că era îndreptăţită să 
exagereze puţin. 

— Presupun că-i încuiată, nu, domnule Clement? 

— Da, tocmai mă duceam s-o predau la poliţie. 

— Nu credeţi că ar fi mai bine să telefonaţi? 


Fireşte că era mai bine să telefonez. Dacă m-aş fi plimbat 
prin sat cu valiza în mână, m-aş fi ales probabil cu o groază 
de publicitate nedorită. Aşa că am deschis portiţa grădinii 
lui Miss Marple şi am intrat în casă prin fereastra 
franţuzească, apoi, refugiat în salonaş şi cu uşa închisă, mi- 
am comunicat veştile. Rezultatul a fost că inspectorul Slack 
ne-a anunţat că avea să vină în câteva clipite. A şi sosit, într- 
o dispoziţie foarte arţăgoasă. 

— Deci am găsit-o, da? A zis. Ştiţi ce, domnule, n-ar mai 
trebui să ţineţi lucruri din astea pentru dumneavoastră. 
Dacă aveaţi vreun motiv să credeţi că ştiaţi unde se afla 
ascuns articolul cu pricina, trebuia să le raportați asta 
autorităţilor în drept. 

— A fost pur şi simplu un accident, am spus. Mi-a venit o 
idee şi cu asta, basta. 

— Mda, n-aş prea crede. Sunt aproape trei sferturi de milă 
de pădure, iar dumneavoastră vă duceţi direct la locul 
potrivit şi puneţi mâna pe ea. 

I-aş fi putut explica inspectorului etapele raţionamentului 
meu, dar reuşise, ca de obicei, să mă scoată din sărite, aşa 
că am tăcut. 

— Ei? A continuat el, privind valiza cu dispreţ şi cu un soi 
de indiferenţă prefăcută. Ce-ar fi să ne uităm ce-i înăuntru? 

Adusese cu sine o sumedenie de chei şi de sârmuliţe. 
Lacătul nu i-a pus prea mari probleme. În câteva secunde, 
valiza era deschisă. Nu ştiu ce ne aşteptam să găsim - 
pesemne ceva absolut senzaţional. Însă primul lucru care 
ne-a sărit în ochi a fost o basma cadrilată, cam murdară. 
Inspectorul a ridicat-o. A apărut un pardesiu albastru- 
închis, cam jerpelit de atâta purtare. Apoi o şapcă dintr-o 
stofă cu pătrăţele mici. 

— Ce mai adunătură, a zis inspectorul. 

După aceea, a venit rândul unei perechi de pantofi cu 
talpa aproape sfâşiată. La fundul valizei se afla un pachet 
ambalat în hârtie de ziar. 


— Aici o fi cămaşa pentru costumul cel bun, a comentat cu 
amărăciune inspectorul, sfâşiind ambalajul. 

O clipă mai târziu, a rămas cu gura căscată de uimire, căci 
pachetul conţinea câteva obiecte mici de argint, foarte fine, 
şi un platou rotund din acelaşi metal. Miss Marple a scos o 
exclamaţie pătrunzătoare, recunoscându-le. 

— Tacâmurile! 'Tacâmurile de argint ale colonelului 
Protheroe şi tazza Carol al II-lea. Cine s-ar fi gândit la aşa 
ceva! 

Inspectorul se făcuse foarte roşu la faţă. 

— Deci ăsta era clenciul, a mormăit el. Tâlhărie. Dar nu-mi 
dau seama de ce nu mi s-a pomenit de lipsa ăstora. 

— Poate că nu s-a descoperit încă, am sugerat. Presupun 
că asemenea lucruri valoroase nu sunt folosit zi de zi. 
Pesemne că erau ţinute încuiate undeva, într-un seif. 

— Trebuie să cercetez asta, a zis inspectorul. Mă duc de 
îndată la Old Hall. Deci de-asta a tulit-o doctoraşul nostru. 
Din cauza poveştii cu crima şi tot restul, s-a temut că o să-i 
descoperim activităţile. Era cu putinţă să avem nevoie să-i 
percheziţionăm camerele, aşa că a pus-o pe fată să ascundă 
astea în pădure, împreună cu un schimb de haine. Plănuia 
probabil să se întoarcă pe o cale ocolită şi să plece cu ele, 
într-o noapte, în timp ce ea rămânea aici ca să nu dea 
naştere la bănuieli. Ei, este însă şi o parte bună. Cu asta, a 
scăpat de bănuiala de crimă. N-a avut nimic de-a face cu ea. 
Jocul lui era cu totul altul. 

A închis valiza la loc şi a plecat, refuzând-o pe Miss Marple 
care-i oferea un pahar de sherry. 

— Ei, cu asta am rezolvat una dintre probleme, am spus, 
cu un oftat. Slack are perfectă dreptate, nu există motive 
să-l suspectăm pe doctor de crimă. Totul se explică într-un 
mod foarte satisfăcător. 

— Aşa s-ar părea, a fost de acord Miss Marple. Deşi nu 
putem fi absolut siguri niciodată, nu credeţi? 

— Păi, în primul rând, nu are nici un motiv, i-am atras eu 
atenţia. A obţinut ce voia şi tocmai se pregătea să dispară. 


— Mda. 

Era limpede că nu era complet mulţumită, aşa că am 
privit-o cu o oarecare curiozitate. S-a grăbit să-mi răspundă 
întrebărilor oglindite în privire, cu un soi de însufleţire şi de 
regret: 

— Nu mă îndoiesc că o să spun o mare prostie. Aşa fac 
mereu. Dar mă întrebam ceva... Argintul ăsta e foarte 
valoros, nu-i aşa? 

— Mai deunăzi am auzit că o astfel de tazza s-a vândut cu 
peste o mie de lire, pare-mi-se. 

— Şi deci... Nu e vorba doar de valoarea metalului. 

— Nu, e ceea ce s-ar putea numi valoare de colecţie. 

— Asta voiam să spun. Vânzarea unor astfel de lucruri ar 
putea să ia ceva timp şi, chiar dacă ar fi până la urmă 
aranjată, nu ar putea fi făcută decât în taină. Cu alte 
cuvinte... Dacă jaful ar fi fost anunţat şi dacă ar fi început o 
investigaţie, cum să spun, lucrurile astea nu mai puteau fi 
vândute deloc. 

— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi, am replicat. 

— Ştiu că nu explic prea bine, a continuat ea, din ce în ce 
mai încurcată şi parcă scuzându-se. Dar mi se pare că... Că 
lucrurile astea nu puteau fi, pur şi simplu, subtilizate, ca să 
zic aşa. Singura cale potrivită era să le înlocuiască cu nişte 
copii. Atunci era cu putinţă ca jaful să nu fie descoperit 
decât după ceva vreme. 

— O idee foarte ingenioasă, am spus. 

— Ar fi singura cale de reuşită, nu-i aşa? Şi dacă-i pe aşa, 
atunci fireşte, aşa cum spuneţi, odată ce înlocuirea ar fi fost 
dusă la bun sfârşit, nu ar mai fi existat nici un motiv pentru 
asasinarea colonelului Protheroe - chiar dimpotrivă. 

— "Tocmai, am răspuns. Asta şi spuneam. 

— Da, dar mă întrebam... Fireşte că nu ştiu nimic sigur... 
Şi colonelul Protheroe aşa făcea mereu - vorbea mult 
despre lucrurile pe care avea de gând să le facă înainte să 
se apuce şi, fireşte, uneori nu se mai apuca deloc, dar a zis 
la un moment dat... 


— Da? 

— A zis că avea de gând să-şi evalueze toate bunurile - să 
aducă un om de la Londra pentru succesiune... Nu, asta se 
face când mori... Pentru asigurare. Cineva îi spusese că aşa 
trebuia procedat. Vorbea mult despre asta şi despre cât era 
de important. Fireşte, nu ştiu dacă luase într-adevăr vreo 
măsură, dar dacă luase... 

— Înţeleg, am spus îngândurat. 

— Fireşte, în clipa în care expertul dădea cu ochii de 
argintărie, descoperea imediat totul, şi atunci colonelul 
Protheroe şi-ar fi amintit că-i arătase obiectele doctorului 
Stone... Mă întreb dacă tot atunci a şi făcut-o... luţeală de 
mână, parcă aşa se numeşte, nu? Mă rog, iar atunci buba s- 
ar fi spart, ca să folosesc o expresie învechită. 

— Înţeleg ce spuneţi, am răspuns. Cred că ar trebui să ne 
asigurăm. 

Am folosit iarăşi telefonul. În câteva clipe primisem 
legătura la Old Hall şi vorbeam cu Anne Protheroe. 

— Nu, nu-i ceva prea important. Inspectorul a ajuns? Ei, 
oricum să ştiţi că o să vină. Doamnă Protheroe, puteţi să-mi 
spuneţi dacă lucrurile de la Old Hall au fost vreodată 
evaluate? Cum, cum? 

Răspunsul primit a fost limpede şi prompt i-am mulţumit 
am pus receptorul la loc şi m-am întors către Miss Marple. 

— E foarte limpede. Colonelul Protheroe luase măsuri 
pentru ca un om să sosească de la Londra mâine, luni, 
pentru o evaluare completă. Din pricina morţii colonelului, 
chestiunea s-a amânat. 

— Deci chiar exista un motiv, a spus încet Miss Marple. 

— Un motiv, da. Dar asta-i tot. Nu uitaţi că, atunci când s-a 
tras, doctorul Stone tocmai se apropiase de ceilalţi doi, sau 
trecea peste gărduţ ca să-i ajungă din urmă. 

— Da, a rostit gânditoare Miss Marple. Şi asta îl scoate din 
discuţie. 

Capitolul XXIV 


M-am întors la vicariat şi l-am găsit pe Hawes aşteptându- 
mă în birou. Se tot plimba în sus şi în jos, foarte tulburat, iar 
când am intrat eu în cameră a sărit în sus de parcă l-ar fi 
împuşcat cineva. 

— Vă rog, iertaţi-mă, mi-a spus, ştergându-şi fruntea de 
transpiraţie. De câtva timp, am nervii întinşi la maximum. 

— Dragul meu, i-am răspuns, crede-mă, trebuie să-ţi iei o 
mică vacanţă, altfel ai să cazi pur şi simplu la pat şi asta nu 
o pot îngădui. 

— Nu-mi pot părăsi munca. Nu, aşa ceva n-am să fac 
niciodată. 

— Nu se pune problema aşa. Eşti bolnav. Sunt sigur că 
Haydock ar fi de acord cu mine. 

— Haydock... Haydock. Ce fel de doctor mai e şi ăsta? Un 
amărât de la ţară care nu ştie mare lucru. 

— Mi se pare că eşti nedrept cu el. Dintotdeauna a fost 
considerat un om foarte capabil în meseria sa. 

— Of, da, poate. Da, aşa o fi. Dar tot nu-mi place. Însă nu 
despre asta am venit să vă vorbesc. Voiam să vă rog, dacă 
sunteţi amabil, să ţineţi dumneavoastră predica în seara 
asta, în locul meu. Nu mă simt în stare... Chiar nu cred că 
aş putea. 

— Da, fireşte, am să ţin eu slujba. 

— Nu, nu, slujba o ţin eu. Cu asta n-am nici o problemă, 
însă ideea de a mă urca în amvon, cu toate privirile acelea 
aţintite asupra mea... A închis ochii şi a început să înghită în 
sec, foarte nervos. Mi-am dat atunci seama fără putinţă de 
tăgadă că era ceva foarte în neregulă cu el. De parcă şi-ar fi 
dat seama ce gândeam, a deschis iar ochii şi mi-a spus pe 
dată: 

— Nu am nimic grav. Doar că mă doare capul... Am nişte 
migrene îngrozitoare, cumplite. Vă rog, îmi puteţi da un 
pahar cu apă? 

— Fireşte. 

M-am dus chiar eu să-i aduc de la robinet. La noi acasă, 
sunatul din clopoțel este o practică inutilă. Când i-am adus 


paharul, mi-a mulţumit, apoi a scos din buzunar o cutiuţă de 
carton, din care a luat o caşetă pe care a înghiţit-o. 

— Un medicament pentru durerea de cap, mi-a explicat. 
M-am întrebat brusc dacă nu cumva Hawes devenise 
dependent de droguri. Asta ar explica multe dintre 
ciudăţeniile lui. 

— Sper că nu iei prea multe, i-am zis. 

— Nu... Oh, nu, doctorul Haydock m-a prevenit să am 
grijă. Dar e minunat medicamentul. Îşi face efectul imediat. 
Într-adevăr, părea deja mai calm şi mai stăpân pe el. S-a 

ridicat să plece. 

— Deci o să ţineţi dumneavoastră predica diseară, da? Vă 
mulţumesc din suflet, domnule. 

— Cu mare plăcere. Şi insist să ţin şi slujba. Dumneata du- 
te acasă şi odihneşte-te. Nu, nici nu vreau să aud altceva. 
Am încheiat discuţia. 

Mi-a mulţumit din nou, apoi, mutându-şi privirea de la 
mine la fereastra din spatele meu, m-a întrebat: 

— Astăzi aţi fost la Old Hall, nu-i aşa, domnule? 

— Da. 

— lertaţi-mă, dar... Aţi fost cumva chemat acolo? M-am 
uitat uimit la el şi l-am văzut roşind. 

— Îmi cer iertare, îmi cer iertare. Doar că... Mă întrebam 
dacă nu cumva s-a mai descoperit ceva, şi de-asta doamna 
Protheroe a trimis după dumneavoastră. 

Nu aveam nici o intenţie de a-i satisface curiozitatea. 

— Voia să vorbească despre înmormântare şi despre alte 
probleme fără prea mare importanţa, i-am spus. 

— Oh, deci asta era tot. Înţeleg. 

Nu am mai comentat nimic. El s-a mutat de pe un picior pe 
altul şi, în cele din urmă, mi-a spus: 

— Domnul Redding a trecut să mă vadă aseară. Nu-mi dau 
seama de ce. 

— Nu ţi-a explicat? 

— Mi-a spus doar că i-a venit, aşa, o idee să-mi facă o 
vizită. Chipurile, se simţea cam singur seara. E prima dată 


când face aşa ceva. 

— Ei, se zice că e un om cu care e plăcut să-ţi petreci 
timpul, am spus, zâmbindu-i. 

— Nu înţeleg de ce vine pe la mine. Nu-mi place asta, a 
răspuns el, ascuţindu-şi glasul. Mi-a zis că o să maitreacă. 
Ce-o fi însemnând asta? Ce idee i-o fi intrat în cap? 

— Ai vreun motiv să crezi că nu a fost sincer cu dumneata? 
L-am întrebat. 

— Nu-mi place, a repetat Hawes cu încăpățânare. Eu, 
unul, nu i-am făcut niciodată probleme. N-am sugerat 
niciodată că ar fi fost vinovat, nici măcar când s-a 
autodenunţat. Am spus că mi se părea cu totul de neînțeles. 
Singurul pe care l-am bănuit a fost Archer... Dar pe el, nu. 
Cu Archer e cu totul altă situaţie. E un ticălos, un om de 
nimic, fără frică de Dumnezeu. Un braconier betţiv. 

— Nu crezi că eşti puţin cam prea aspru? Am întrebat. La 
urma urmei, nu ştim mare lucru despre el. 

— Un braconier ordinar, care intră tot timpul la 
închisoare. E în stare de orice. 

— Şi chiar crezi că l-a împuşcat pe colonelul Protheroe? M- 
am interesat, foarte curios să aflu. 

Hawes evită mereu să răspundă cu da sau nu. Am observat 
asta de mai multe ori în ultima vreme. 

— Nu credeţi şi dumneavoastră, domnule, că este singura 
soluţie posibila? 

— Din câte ştim deocamdată, am răspuns, nu există niciun 
fel de dovadă împotriva lui. 

— Dar amenințările? A insistat Hawes plin de însufleţire. 
Nu uitaţi ce a spus. 

Obosisem să tot aud de amenințările lui Archer. Din câte 
îmi puteam da seama, nu exista nici o dovadă clară că ar fi 
spus vreodată aşa ceva. 

— Era hotărât să se răzbune pe colonelul Protheroe. S-a 
ameţit bine şi apoi l-a împuşcat. 

— E pur şi simplu o presupunere. 

— Dar recunoaşteţi că e foarte probabil să fi fost aşa? 


— Nu, nu recunosc. 

— Posibil, atunci? 

— Posibil, da. 

Hawes m-a privit pieziş. 

— Şi de ce nu credeţi că ar fi probabil? 

— Pentru că unui om ca Archer nu i-ar trece prin cap să 
împuşte pe cineva cu pistolul. Nu-i o armă potrivită. 

Hawes părea redus la tăcere de acest argument. Era 
limpede că nu la asta se aşteptase. 

— Chiar credeţi că o asemenea obiecţie stă în picioare? M- 
a întrebat neîncrezător. 

— După părerea mea, este un argument foarte solid 
împotriva teoriei că Archer ar fi vinovatul, am spus. 

Văzându-mă aşa hotărât, Hawes n-a mai continuat. Mi-a 
mulţumit din nou şi a plecat. Conducându-l la uşă, am văzut 
patru scrisori pe măsuţa din hol. Toate aveau anumite 
lucruri în comun. Scrisul era evident feminin, pe toate 
plicurile se putea citi: „Prin curier. Urgent” şi singura 
diferenţă pe care o puteam observa era că una era cu mult 
mai murdară decât celelalte. Aceste asemănări mi-au creat 
o senzaţie curioasă, ca şi cum aş fi văzut nu dublu, ci 
cvadruplu. Mary a ieşit din bucătărie şi m-a surprins cu 
privirea aţintită la ele. 

— Au fost aduse începând de la prânz, mi-a spus ea, fără s- 
o fi întrebat. Cu toatele, în afară de una pe care am găsit-o 
în cutie. 

I-am făcut un semn din cap, apoi am adunat scrisorile şi le- 
am dus în birou. Prima suna aşa: 

Dragă domnule Clement, 


Mi-a ajuns la cunoştinţă un fapt pe care cred că ar trebui 
să-l aflaţi şi dumneavoastră. Este în legătură cu moartea 
sărmanului colonel Protheroe. V-aş fi foarte recunoscătoare 
dacă m-aţi putea sfătui ce am de făcut - dacă să mă duc sau 
nu la poliţie. De la moartea scumpului meu soţ, m-am ferit 


cât am putut de mult să ies în evidenţă. Poate că aţi avea 
timp să treceţi pe la mine în după-amiaza aceasta. 

A dumneavoastră sinceră, 

Martha Price Ridley 


Am deschis-o şi pe a doua: 
Dragă domnule Clement, 


Sunt atât de tulburată - atât de preocupată în sinea mea - 
şi nu ştiu ce am de făcut. Mi-a ajuns la ureche ceva ce simt 
că ar putea fi important. Gândul de a avea de-a face cu 
poliţia, în orice fel, mă îngrozeşte. Sunt foarte supărată şi 
îngrijorată. Dragă domnule vicar, oare nu vă cer prea mult 
dacă vă rog să treceţi câteva minute pe la mine şi să mă 
ajutaţi să mă hotărăsc şi să înţeleg ce-mi rămâne de făcut, 
în felul dumneavoastră minunat, aşa cum faceţi 
întotdeauna? lertaţi-mă că vă supăr, A dumneavoastră 
foarte devotată, 

Caroline Wetherby 


Cât despre a treia scrisoare, am avut senzaţia că o puteam 
recita fără probleme, încă înainte de-a o deschide: 
Dragă domnule Clement, 


Mi-a ajuns la urechi ceva extrem de important. Cred că 
dumneavoastră ar trebui să fiţi primul să aflaţi. Vă rog 
treceţi pe la mine cândva în după-amiaza aceasta. Vă 
aştept. 


Concisă şi poruncitoarea epistolă era semnată „Amanda 
Hartnell”. 

Am deschis-o şi pe a patra. În viaţă, am avut marele noroc 
de a nu fi tulburat de prea multe scrisori anonime. Aşa ceva 
este, după părerea mea, cea mai crudă şi cea mai necinstită 
armă de luptă din câte există. Nici cea pe care o aveam în 


mână nu făcea excepţie. Pretindea a fi fost scrisă de o 
persoană nu prea educată, dar erau câteva aspecte care mă 
făceau să mă îndoiesc de asta: 

Dragă domnule Vicar, 


Cred io că ar trebui să ştiţi ce se Petrece. Doamna 
Dumneavoastră a fost văzută ieşind din căsuţa lu domnu 
Redding pe furiş. Ştiţi bine la ce mă referez. Ăştia doi are 
un Clenci unul cu altul. Cred io că ar trebui să ştiţi. 

O bună prietenă 


Am scos o mică exclamaţie de scârbă şi, mototolind hârtia, 
am aruncat-o în căminul deschis, tocmai când Griselda intra 
în cameră. 

— Ce arunci aşa, cu atâta dispreţ? M-a întrebat. 

— O mizerie, am zis. 

Scoţând un chibrit din buzunar, l-am aprins şi m-am 
aplecat. Totuşi, Griselda a fost prea iute pentru mine. 
Înainte s-o fi putut opri, s-a aplecat şi ea, a luat ghemotocul 
de hârtie şi l-a desfăcut. A citit scrisoarea, a scos un oftat 
dezgustat şi mi-a aruncat-o din nou, întorcându-se cu 
spatele. I-am dat foc şi am privit-o arzând. Între timp, 
Griselda s-a îndepărtat puţin şi a rămas lângă fereastră, 
privind în grădină. 

— Len, mi-a spus ea fără să se întoarcă. 

— Da, draga mea. 

— Am ceva ce aş vrea să-ţi spun. Da, să nu mă opreşti, te 
TOg, vreau să afli. Când... Când Lawrence Redding a venit 
încoace, te-am făcut să crezi că îl cunoşteam deja, dar nu 
foarte bine. Nu-i adevărat. Îl cunoscusem... Destul de bine 
chiar. De fapt, înainte să te întâlnesc, fusesem îndrăgostită 
de el. Cred că aşa păţesc multe persoane care-l întâlnesc pe 
Lawrence. La un moment dat eram... Eram topită după el, 
ca o proastă. Asta nu înseamnă că i-aş fi scris vreun bilet 
compromiţător sau vreo altă idioţenie, aşa cum se 


povesteşte în romane. Dar a fost o vreme când eram foarte 
atrasă de el. 

— Şi de ce nu mi-ai spus? Am întrebat-o. 

— Of, de ce, de nece. Nu ştiu precis, doar că... lu te 
comporţi ciudat în anumite privinţe. Numai din pricina 
faptului că eşti mult mai în vârstă ca mine, ai impresia că... 
Mă rog, că aş avea înclinația de a simpatiza alte persoane. 
M-am gândit atunci că, dacă ai fi aflat că eu şi cu Lawrence 
am fost prieteni, ai fi devenit obositor. 

— Te pricepi foarte bine să ascunzi anumite lucruri, am 
spus, amintindu-mi ce-mi zisese cu mai puţin de o 
săptămână în urmă, chiar în camera aceea, şi felul natural 
şi necăutat în care vorbea. 

— Da, dintotdeauna am fost capabilă să ţin secrete, într-un 
fel, îmi şi place, a răspuns ea, cu un soi de bucurie 
copilărească în glas. Dar ce ţi-am spus a fost foarte 
adevărat. Nu ştiam nimic de Anne şi chiar mă întrebam ce-l 
făcea pe Lawrence să se comporte atât de diferit, să nu... 
Să nu mă prea bage în seamă, de fapt. Nu prea sunt 
obişnuită cu asta. 

S-a lăsat tăcerea. 

— Len, sper că înţelegi..., a rostit Griselda, neliniştită. 

— Da, i-am răspuns, înţeleg. 

Dar oare chiar aşa era? 

Capitolul XXV 


Impresia lăsată de scrisoarea anonimă era greu de uitat. 
Murdăria lasă întotdeauna urme. Cu toate acestea, am luat 
celelalte trei scrisori, am aruncat o privire la ceas şi am 
pornit la drum. Eram foarte curios să aflu ce le putuse 
„ajunge la urechi” celor trei doamne în acelaşi timp. Mi se 
părea cert că trebuia să fie aceeaşi veste, deşi urma să aflu 
în curând că ideile mele despre psihologie erau greşite. 

Nu pot să pretind că aş fi ajuns prin apropierea secţiei de 
poliţie din întâmplare. De fapt, drumul meu s-a abătut într- 
acolo aproape fără să-mi dau seama. Eram tare dornic să 


ştiu dacă inspectorul Slack se întorsese de la Old Hall. L-am 
găsit, într-adevăr, acolo, ba încă împreună cu domnişoara 
Cram. Frumoasa Gladys şedea într-un scaun la secţie, 
foarte dezinvoltă, şi nu voia cu nici un preţ să recunoască 
faptul că ar fi dus valiza în pădure. 

— Vă legaţi de mine numai pentru că una dintre scorpiile 
astea bătrâne şi bârfitoare nu a avut nimic mai bun de făcut 
decât să privească toată noaptea pe fereastră. Aduceţi-vă 
aminte că a mai greşit odată, atunci când a spus că m-ar fi 
văzut undeva la capătul potecii în după-amiaza crimei şi, de 
vreme ce a văzut greşit atunci, pe lumină, cum credeţi că 
m-ar fi putut recunoaşte noaptea, în razele lunii? Mare 
ticăloşie, zău aşa, ce fac doamnele astea în vârsta de pe- 
aici. Vorbesc vrute şi nevrute, credeţi-mă. lar eu, sărmana 
de mine, dormeam buştean, complet nevinovată de nimic. 
Ar trebui să vă fie ruşine tuturor să faceţi aşa ceva. 

— Şi dacă v-aş spune, domnişoară Cram, că menajera de la 
Mistreţul Albastru a identificat valiza şi a declarat că-i a 
dumneavoastră? 

— Dacă a zis aşa ceva, înseamnă că s-a înşelat. Nu există 
nici un nume înscris pe ea. Aproape toată lumea are o valiză 
ca asta. Cât despre bietul doctor Stone, să-l acuzaţi că ar fi 
un tâlhar ordinar... El, cu atâtea titluri, cu atâtea iniţiale 
scrise după semnătură... 

— Aşadar refuzaţi să ne daţi explicaţii, domnişoară Cram? 

— Nu-i vorba de refuz. Aţi făcut o greşeală, şi 
dumneavoastră, şi Marple aia, băgăcioasa. Nu mai scot nici 
un cuvânt dacă nu-mi vine avocatul. Şi am de gând să plec 
de-aici chiar în clipa asta... Dacă nu cumva vreţi să mă 
arestaţi. 

Drept răspuns, inspectorul s-a ridicat şi i-a deschis uşa, iar 
domnişoara Cram a plecat, scuturând dispreţuitoare din 
cap. 

— O ţine aşa întruna, a spus Slack, întorcându-se la locul 
său. Neagă totul. Fireşte, e posibil şi ca bătrâna să se fi 
înşelat. Nici un juriu nu ar crede că poţi recunoaşte pe 


cineva, de la aşa distanţă, în lumina lunii. Am mai spus-o şi o 
repet, bătrâna poate să se fi înşelat. 

— E posibil, am răspuns, dar nu prea cred. În general, 
Miss Marple are dreptate în ceea ce spune. De-asta lumea 
n-o prea place. 

— Aşa zice şi Hurst, a rânjit inspectorul. Doamne 
Dumnezeule, lumea din provincie... 

— Cum a rămas cu argintul, domnule inspector? 

— Totul pare a fi în ordine. Fireşte, asta înseamnă că unul 
din cele două seturi de obiecte trebuie să fie un fals. Există 
în Much Benham un individ foarte priceput, expert în 
argintăria veche. L-am sunat şi am trimis o maşină după el. 
O să ştim în scurtă vreme care-i care. Fie că tâlhăria se 
realizase deja, fie se plănuia. Oricum, nu-i prea mare 
diferenţă - în ceea ce ne priveşte, vreau să spun. Tâlhăria e 
un mărunţiş pe lângă crimă, iar ăştia doi nu au nimic de-a 
face cu povestea noastră. Poate că o să izbutim să punem 
mâna şi pe el, cu ajutorul fetei - de-asta am lăsat-o să plece 
aşa uşor. 

— Mă şi miram, i-am spus. 

— Păcat de ce s-a-ntâmplat cu domnul Redding. Nu 
întâlneşti prea des un om care să te ajute din proprie 
iniţiativă. 

— Aşa o fi, am comentat, zâmbind slab. 

— Femeile astea fac o groază de necazuri, a continuat 
inspectorul, moralizator, apoi a oftat şi a vorbit din nou, 
reuşind să mă ia oarecum prin surprindere: Mai există şi 
Archer, fireşte. 

— Ah, am spus, v-aţi gândit şi la el? 

— Păi sigur, domnule, a fost primul pe listă. N-am avut 
nevoie să apară o scrisoare anonimă ca să mă pună pe calea 
cea bună. 

— Scrisori anonime, deci, am replicat cu asprime. Vreţi să 
spuneţi că aţi primit aşa ceva? 

— Nu-i nici o noutate în asta, domnule. Primim cel puţin o 
duzină pe zi. Da, sigur, cineva s-a gândit să ne pună pe 


urmele lui Archer. Ca şi cum poliţia nu ar fi în stare să-şi 
poarte singură de grijă! Archer a fost bănuit de la bun 
început. Singura problemă este că are un alibi. Nu că ar 
conta, dar nu-mi vine uşor să trec peste asta. 

— Cum adică, nu contează? Am întrebat. 

— Păi, din câte reiese, a fost însoţit de nişte amici toată 
după-amiaza. Cum am mai spus, nu contează prea mult. 
Oamenii de teapa lui Archer şi a amicilor săi ar fi în stare să 
jure orice. Nu pot fi crezuţi. Ştim noi bine asta. Numai că 
lumea nu ştie, iar juraţii sunt aleşi din rândul oamenilor 
simpli... Mare păcat. Ăştia nu ştiu nimic şi există toate 
şansele să creadă orice se declară în boxa martorilor, 
indiferent cine o spune. Unde mai pui că Archer însuşi se 
jură pe toţi sfinţii că nu a făcut-o. 

— Nu-i aşa de amabil ca domnul Redding, am spus, 
zâmbind. 

— Nu, asta nu, a răspuns inspectorul, pe un ton foarte 
firesc. 

— Presupun că nu-i ceva ieşit din comun să ţii cu orice 
preţ să-ţi scapi viaţa, am remarcat eu. 

— Dacă v-aş povesti de toţi criminalii care au scăpat de 
pedeapsă datorită sensibilităţii juraţilor, aţi rămâne cu gura 
căscată, a spus morocăânos inspectorul. 

— Dar chiar credeţi ca Archer ar fi vinovatul? Am întrebat. 

Mi se păruse de la bun început curios că inspectorul Slack 
părea să nu aibă absolut nici o părere personală despre 
crimă. Singurele aspecte pe care părea să le ia în 
considerare erau cât de greu, sau de uşor, putea să obţină o 
mărturisire semnată. 

— Aş vrea să mai apară nişte dovezi, mi-a mărturisit. O 
amprentă, o urmă de picior, sau măcar cineva care să-l fi 
văzut prin împrejurimi la momentul crimei. Nu pot să risc 
să-l arestez fără vreo bază. E adevărat că a fost văzut o 
dată sau de două ori dând târcoale casei domnului Redding, 
dar spune că era acolo ca să discute cu maică-sa. lar asta e 
o femeie foarte respectabilă. Nu, una peste alta, eu înclin să 


cred că a fost cucoana. Dacă aş putea să obţin o dovadă că-l 
şantaja pe bătrân... Dar ăsta-i un caz în care nu poţi obţine 
nici o dovadă. Totul e numai deducție, deducție, deducție. 
Mare păcat că nu locuieşte nici o doamnă nemăritată 
alături de dumneavoastră, domnule Clement. Pun pariu că 
ar fi văzut tot ce era de văzut. 

Cuvintele acestea mi-au amintit de misiunea mea, aşa că 
mi-am luat rămas-bun. Asta a fost cam singura ocazie în 
care l-am găsit pe inspector oarecum mai înclinat spre 
discuţii. 

Prima persoană pe care am vizitat-o a fost domnişoara 
Hartnell. Pesemne că tocmai se uita pe fereastră, 
aşteptându-mă, pentru că înainte să am răgazul să sun la 
uşă, ea mi-a deschis, mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o tare şi 
m-a tras înăuntru. 

— Ce bine că aţi venit. Haideţi aici. E mai intim. 

Am intrat într-o cămăruţă minusculă, cam cât un coteţ de 
găini. Domnişoara Hartnell a închis uşa, apoi, cu un aer 
foarte conspirativ, mi-a făcut semn să mă aşez (erau numai 
trei scaune acolo). Mi-am dat seama că toată afacerea îi 
făcea o mare plăcere. 

— Eu merg întotdeauna drept la ţintă, a început, cu glasul 
ei jovial, deşi ceva mai puţin răsunător ca de obicei, pentru 
că aşa cerea situaţia. Ştiţi cum merg lucrurile într-un sat ca 
al nostru. 

— Din păcate, ştiu, i-am răspuns. 

— Sunt foarte de acord cu ce spuneţi. Nimeni nu urăşte 
bârfa mai tare ca mine. Dar uitaţi cum stau lucrurile. Mi s-a 
părut a fi de datoria mea să-i spun inspectorului de poliţie 
că trecusem pe la doamna Lestrange în după-amiaza crimei 
şi că nu era acasă. Nu m-am aşteptat la cine ştie 
recunoştinţă, pentru că-mi făcusem datoria. Am făcut-o pur 
şi simplu. Nerecunoştinţa este primul lucru de care te 
loveşti în viaţă, şi ultimul. Ce să vă spun, nu mai departe 
decât ieri, neruşinata de doamnă Baker... 


— Da, da, am întrerupt-o, nădăjduind să scap de tiradele ei 
obişnuite. Un lucru foarte trist, foarte trist. Dar ce 
spuneaţi? 

— Oamenii din clasele de jos nu ştiu care le simt cei mai 
buni prieteni, a răspuns domnişoara Hartnell. De fiecare 
dată când trec pe la ea, îi spun o vorbă bună. Nu că mi-ar 
mulţumi vreodată. 

— Îmi povesteaţi că i-aţi spus inspectorului despre vizita 
dumneavoastră la doamna Lestrange, i-am şoptit. 

— Exact... Şi, că veni vorba, să ştiţi că nu mi-a mulţumit. A 
spus că atunci când va avea nevoie de informaţii, va începe 
el însuşi să întrebe. Nu chiar cu cuvintele astea, dar cam tot 
pe acolo. În zilele noastre, oamenii care se angajează la 
poliţie sunt dintr-o categorie cu totul aparte. 

— Foarte probabil, i-am răspuns. Dar parcă aveaţi ceva să- 
mi spuneţi... 

— De data asta m-am hotărât să nu-i suflu o vorbă acelui 
nenorocit de inspector. La urma urmei, clericii sunt nişte 
domni adevăraţi... Cel puţin unii dintre ei, a adăugat. 

Am înţeles din ce spunea că mă indusese şi pe mine 
printre cei pe care-i aprecia. 

— Dacă vă pot ajuta cu ceva..., am început. 

— E vorba de o datorie civică, a spus domnişoara Hartnell, 
apoi a tăcut, plescăind din buze. N-aş fi vrut să trebuiască 
să rostesc aşa ceva. Nu cred să fie cineva mai puţin înclinat 
spre asta decât mine. Dar datoria e datorie. 

Am aşteptat. 

— Am fost lăsată să înţeleg, a continuat domnişoara 
Hartnell, aprinzându-se la faţă, că doamna Lestrange a 
afirmat că era acasă în tot timpul ăsta... Şi că nu a răspuns 
la uşă pentru că... Mă rog, pentru că aşa a vrut ea. Ce mai 
aere, ce mai purtări... Am trecut pe la ea numai ca să-mi fac 
datoria, şi vedeţi cum mă tratează! 

— A fost bolnavă, am spus eu cu blândeţe. 

— Bolnavă? Nu zău! Domnule Clement, parcă trăiţi pe altă 
lume. Femeia aia e bine sănătoasă. Auziţi şi dumneavoastră, 


a fost prea bolnavă ca să se prezinte la anchetă! Certificat 
medical de la doctorul Haydock! Toată lumea ştie că el joacă 
după cum îi cântă ea. Da, mă rog, unde rămăsesem? 

Nu prea ştiam. Cu domnişoara Hartnell, e greu de precizat 
unde se termină povestirea şi unde începe pledoaria. 

— Ah, da, vorbeam despre vizita pe care i-am făcut-o în 
după-amiaza aceea. Ei bine, ce spune ea, că era în casă, eo 
mare minciună. Nu era, sunt convinsă. 

— Cum de puteţi să fiţi aşa convinsă? 

Domnişoara Hartnell s-a făcut încă şi mai roşie la faţă. 

Dacă n-ar fi fost aşa de vehementă, purtarea ei ar fi putut 
fi considerată o dovadă de stânjeneală. 

— Am bătut şi am sunat, mi-a explicat. De două ori, dacă 
nu şi de trei. Pe urmă, brusc, m-am gândit că poate soneria 
nu funcţiona. 

Am observat cu mulţumire că nu mă putea privi în ochi în 
timp ce-mi spunea toate astea. Toate casele de pe la noi 
sunt construite de aceleaşi persoane, iar soneriile instalate 
se aud foarte bine atunci când stai în prag, în faţa uşii de la 
intrare. Şi domnişoara Hartnell, şi eu ştiam asta precis, dar 
pesemne că trebuia menţinută o oarecare decenţă. 

— Da, şi? Am murmurat eu. 

— N-am vrut să-mi las cartea de vizită, strecurând-o prin 
deschizătura pentru scrisori. Ar fi părut ceva grosolan şi, 
oricâte s-ar spune despre mine, grosolană nu sunt. 

A emis această stupefiantă declaraţie fără să clipească. 

— Aşa că mi-a venit în minte să ocolesc casa şi să... bat în 
geam, a continuat, fără măcar să roşească. Am ocolit toată 
casa şi m-am uitat pe toate ferestrele, dar nu era absolut 
nimeni acasă. 

Am înţeles-o perfect. Profitând că toată lumea era plecată, 
domnişoara Hartnell îşi dăduse frâu liber curiozităţii şi 
ocolise casa, cercetând grădina şi trăgând cu ochiul prin 
toate ferestrele, ca să vadă cât putea de mult din interioare. 
Mă alesese tocmai pe mine să aud ce avea de spus, crezând 
că aveam să mă dovedesc un ascultător binevoitor şi mai 


îngăduitor decât cei de la poliţie. Se presupune în general 
că un cleric trebuie să creadă tot ce-i mai bun despre 
enoriaşii săi. Nu am comentat ce auzisem, ci am întrebat 
pur şi simplu: 

— Şi cam cât era ceasul, domnişoară Hartnell? 

— Din câte îmi amintesc, a răspuns ea, trebuie să fi fost 
aproape şase. După aceea am venit drept acasă şi am ajuns 
pe la şase şi zece, iar doamna Protheroe a sosit pe la şi 
jumătate, lăsându-i pe doctorul Stone şi pe domnul Redding 
afară. Am vorbit despre bulbi. Şi când te gândeşti că la 
vremea aceea bietul colonel zăcea mort. Ce viaţă tristă! 

— Da, uneori se întâmplă lucruri foarte neplăcute, am spus 
şi m-am ridicat. Asta-i tot ce voiaţi să-mi povestiţi? 

— Da, dar m-am gândit că ar putea fi important. 

— Ar putea fi, am încuviinţat, apoi, refuzând să mă mai las 
atras în conversaţie, spre marea dezamăgire a domnişoarei 
Hartnell, mi-am luat la revedere. 

Următoarea pe listă a fost domnişoara Wetherby, pe care 
am găsit-o într-o stare de agitaţie. 

— Dragă domnule vicar, sunteţi foarte, foarte amabil. Aţi 
luat ceaiul? Chiar nu vreţi? Să vă dau o pernă s-o puneţi la 
spate? Aţi fost foarte amabil să veniţi aşa de repede. Aşa 
faceţi mereu... Vă puneţi la dispoziţia celorlalţi. 

Şi tot aşa, a trecut ceva vreme până să ajungem la subiect, 
şi chiar şi acela a fost abordat pe căi foarte ocolite. 

— Trebuie să mă credeţi pe cuvânt că am aflat veştile 
astea de la cineva foarte de încredere. 

În St. Mary Mead, sursele de încredere sunt, întotdeauna, 
servitorii altora. 

— Nu puteţi să-mi spuneţi mai exact de la cine? 

— Dragă domnule Clement, am promis să nu spun. Şi 
dintotdeauna am crezut că promisiunile sunt ceva sfânt, a 
răspuns, cu multă solemnitate. Să zicem că mi-a şoptit o 
păsărică, nu vreţi? 

Tare îmi venea să spun: „Ei, prostia naibii”. Aproape că-mi 
doresc s-o fi făcut. Mi-ar fi plăcut să văd ce efect ar fi avut 


asta asupra domnişoarei Wetherby. 

— Bun, şi păsărică asta mi-a şoptit că a văzut o anume 
doamnă, al cărei nume n-o să-l pomenesc. 

— Tot un fel de pasăre? Am întrebat. 

Spre marea mea surpriză, domnişoara Wetherby a 
izbucnit în hohote puternice de râs şi m-a bătut veselă pe 
braţ, spunându-mi: 

— Vai, domnule vicar, nu mai fiţi aşa răutăcios. După ce şi- 
a revenit, a continuat: Da, o anume doamnă, şi unde credeţi 
că se ducea ea? A apucat-o pe drumul spre vicariat, dar 
înainte de asta s-a uitat în sus şi în jos pe stradă într-un chip 
foarte straniu... ca să vadă dacă n-o observă cineva 
cunoscut, pare-mi-se. 

— Şi păsărica..., am spus, întrebător. 

— Era în vizită la vânzătorul de peşte. Sus, în camera de 
deasupra prăvăliei. 

De-acum ştiu unde se duc servitoarele în zilele lor libere. 
Ştiu şi că există un loc în care nu se duc niciodată, dacă au 
de ales... Să se plimbe sub cerul liber. 

— Şi asta se întâmpla, a continuat domnişoara Wetherby, 
aplecându-se spre mine cu un aer misterios, cu puţin 
înainte de şase. 

— În ce zi? 

Domnişoara Wetherby a scos un strigăt slab. 

— Cum? În ziua crimei, desigur. Nu v-am spus? 

— Am dedus-o, i-am răspuns. Şi numele doamnei? 

— Începe cu L, a spus domnişoara Wetherby, înclinând din 
cap de câteva ori. 

Simţind că asta era tot ce avea să-mi spună, m-am ridicat 

— O să faceţi în aşa fel încât poliţia să nu mă interogheze, 
da? A spus domnişoara Wetherby, pe un ton jalnic, 
strângându-mi mâna cu ambele ale ei. Mereu mă feresc să 
ies în evidenţă. Gândiţi-vă, cum ar fi să trebuiască să merg 
la tribunal, în picioare, în boxă... 

— În cazurile speciale, am spus, martorilor li se îngăduie 
să ia loc. 


Apoi am fugit. 

Mai rămăsese de vizitat doamna Price Ridley, care m-a pus 
la punct de la bun început. 

— N-am de gând să mă las amestecată în treburile poliţiei, 
mi-a spus ea fermă, după ce-mi strânsese mâna cu răceală. 
Dar înţelegeţi, pe de altă parte, că, după ce mi-a ajuns la 
cunoştinţă un fapt care necesită explicaţii, cred că ar trebui 
comunicat şi autorităţilor. 

— E vorba de doamna Lestrange? Am întrebat. 

— Şi de ce să fie vorba de ea? A replicat rece doamna 
Price Ridley. 

Aici m-a cam pus în încurcătură. 

— E o poveste foarte simpla, a continuat ea. Servitoarea 
mea, Clara, stătea în picioare lângă poartă. leşise puţin din 
casă, chipurile ca să ia puţin aer, zice ea. După părerea mea 
e foarte puţin probabil. Pesemne că se uita după băiatul 
vânzătorului de peşte... Mă rog, băiat e un fel de-a spune. 
Un flăcăiandru cu nasul pe sus şi fără ruşine care crede că, 
dacă are şaptesprezece ani, îşi poate permite să facă glume 
cu toate fetele. Oricum, după cum spuneam, Clara stătea la 
poartă şi a auzit un strănut. 

— Da, am zis, aşteptând să aud continuarea. 

— Asta-i tot. A auzit pe cineva strănutând, ce nu 
înţelegeţi? Şi să nu cumva să-mi spuneţi acum că nu mai 
sunt aşa tânără cum eram pe vremuri, şi că m-am înşelat, 
pentru că de fapt Clara a auzit asta, iar ea are numai 
nouăsprezece ani. 

— Bine, am spus, dar ce-i aşa ieşit din comun dacă a auzit 
pe cineva strănutând? 

Doamna Price Ridley m-a privit cu mare milă, pesemne 
compătimindu-mă pentru lipsa capacităţilor deductive. 

— Strănutul s-a auzit în ziua crimei, într-un moment când 
la dumneavoastră în casă nu era nimeni. Fără îndoială că 
ucigaşul se ascundea în tufişuri, aşteptând ocazia. Aşa că 
omul pe care-l căutaţi trebuie să aibă o viroză. 


— Sau să fie alergic la cine ştie ce, am replicat. Dar, la 
urma urmei, doamnă Price Ridley, cred că soluţia problemei 
este foarte simplă. Fata noastră în casă, Mary, suferă de 
ceva timp de o răceală gravă. De fapt, modul în care îşi 
trage nasul ne-a pus nervii foarte tare la încercare în ultima 
vreme. Pesemne că ea a strănutat şi atunci. 

— Era un strănut de bărbat, m-a contrazis doamna Price 
Ridley, sigură pe sine. Unde mai pui că de la poarta noastră 
nu se putea auzi fata în casă, strănutând la dumneavoastră 
în bucătărie. 

— Dar nici cineva aflat în birou, am spus. Sau, cel puţin, eu 
mă cam îndoiesc. 

— V-am spus că omul putea fi ascuns prin tufişuri, a zis 
doamna Price Ridley. Fără îndoială că, atunci când Clara a 
intrat în casă, şi-a făcut şi el intrarea prin uşa din faţă. 

— Da, fireşte, se poate, am spus, încercând să nu dau 
impresia că îi dădeam dreptate doar ca să o împac, dar 
pesemne că n-am reuşit, pentru că, dintr-odată, doamna 
Price Ridley mi-a aruncat o privire aprigă. 

— Sunt obişnuită ca lumea să nu mă asculte, dar aş putea 
să vă spun şi că dacă laşi o rachetă de tenis aruncată pe 
iarbă, fără husă, poţi s-o strici de tot. lar rachetele astea 
sunt foarte scumpe în ziua de azi. 

Acest nou atac părea cu totul lipsit de legătură. M-a lăsat 
cu gura căscată. 

— Dar poate că nu sunteţi de acord cu mine, a spus 
doamna Price Ridley. 

— Oh, ba da, de bună seamă. 

— Mă bucur. Ei, cam asta am avut de spus şi acum mă spăl 
pe mâini de toată povestea. 

S-a lăsat pe spate şi a închis ochii, ca o persoană care s-a 
săturat de viaţă. l-am mulţumit şi mi-am luat rămas-bun. 
Ajuns afară, am îndrăznit s-o chestionez pe Clara în 
legătură cu declaraţia stăpânei sale. 

— Chiar aşa e domnule, am auzit pe cineva strănutând. Şi 
nu a fost un strănut obişnuit... Nici pe departe. 


Nimic din ceea ce are legătură cu o crimă nu este obişnuit. 
Împuşcătura nu aducea cu o împuşcătură obişnuită. 
Strănutul nu era un strănut obişnuit. Pesemne că era 
strănutul special al ucigaşului. Am întrebat-o pe fată pe la 
ce oră se întâmplase asta, dar mi-a răspuns foarte vag: era 
între şase şi un sfert şi şase şi jumătate, din câte îşi 
amintea. Oricum „era înainte ca stăpâna să primească 
telefon şi să i se facă rău”. Am întrebat-o şi dacă auzise vreo 
împuşcătură, de orice fel. Mi-a răspuns că împuşcăturile o 
speriaseră de moarte. După aceea, n-am mai pus prea mare 
preţ pe declaraţiile ei. 

Tocmai dădeam să intru pe poarta grădinii mele, când m- 
am hotărât să-i fac o vizită unui vechi prieten. Aruncând o 
privire la ceas, am văzut că mai aveam ceva timp înainte de 
slujba de seară. Am apucat-o pe drum spre casa lui 
Haydock, care a ieşit în prag să mă întâmpine. Am observat 
încă o dată cât de îngrijorat şi de zbuciumat părea. Toată 
povestea părea să-l fi îmbătrânit cu câţiva ani buni. 

— Mă bucur să te văd, mi-a spus. Ce mai e nou? 

I-am povestit ultimele incidente legate de Stone. 

— Un tâlhar de mare clasă, a comentat el. Ei, asta explică 
multe. Citise el destule despre munca asta, dar din când în 
când îi mai scăpa câte ceva. Pesemne că Protheroe îl 
prinsese cu ocaua mică. i-aduci aminte ce s-au mai certat. 
Şi de fată ce crezi? E şi ea implicată? 

— În privinţa asta nu e nimic sigur, am răspuns. Eu, unul, 
cred că nu. Nu prea are minte în cap, am adăugat. 

— Ah, n-aş prea crede asta. Domnişoara Gladys Cram e 
destul de ageră. Un specimen foarte sănătos. Nu pare 
probabil să le facă necazuri colegilor mei de breaslă. 

I-am povestit că eram îngrijorat în legătură cu Hawes şi că 
eram de părere că trebuia să-şi ia o vacanţă şi să se ducă 
undeva la odihnă. Când am spus asta, doctorul a devenit 
uşor evaziv. Răspunsul lui nu mi-a sunat cu totul sincer. 

— Da, a zis, vorbind foarte lent. Presupun că aşa ar fi cel 
mai bine. Bietul om! Bietul om! 


— Credeam că nu-ţi prea plăcea. 

— Nu-mi place... Nu prea mult, în orice caz. Dar îmi pare 
rău de mulţi oameni care nu-mi sunt pe plac. Şi de 
Protheroe îmi pare rău, a adăugat, după câteva clipe de 
tăcere. Sărmanul de el... Nimeni nu-l prea agrea. Era prea 
plin de el, prea mândru de rigoarea lui şi prea de neclintit. 
Asta-i un amestec greu de digerat. Aşa a fost mereu - chiar 
şi în tinereţe. 

— Nu ştiam că l-ai cunoscut pe atunci. 

— Oh, ba da. Pe când el trăia în Westmoreland, eu lucram 
undeva prin apropiere. A trecut mult de atunci, aproape 
douăzeci de ani. 

Am oftat. Cu douăzeci de ani înainte, Griselda avea cinci 
ani. Timpul e ceva curios... 

— Numai asta ai venit să-mi spui, Clement? 

Am tresărit şi am ridicat ochii spre el. Haydock mă privea 
scrutător. 

— Mai e ceva, nu? A continuat. 

Am făcut semn că da. Când venisem, nu eram sigur dacă 
să-i povestesc sau nu, dar atunci, pe moment, m-am 
hotărât. Haydock mi-e simpatic - e unul dintre oamenii 
care-mi plac cel mai mult. E un om de mare ispravă în toate 
privinţele. Mi s-a părut atunci că tot ce aveam să-i spun îi 
putea fi de folos, aşa că i-am relatat discuţiile cu 
domnişoara Hartnell şi cu domnişoara Wetherby. După ce 
mi-am terminat vorba, s-a lăsat o tăcere care a durat destul 
de mult. 

— E adevărat, Clement, a zis el în cele din urmă. Am 
încercat s-o apăr pe doamna Lestrange de orice tulburare, 
cum am putut mai bine. De fapt şi de drept, suntem prieteni 
vechi, dar ăsta nu e singurul motiv. Certificatul pe care l-am 
semnat nu a fost un pretext, aşa cum au crezut cu toţii. A 
făcut o scurtă pauză, apoi mi-a spus foarte serios: Rămâne 
între noi, Clement. Doamna Lestrange nu mai are mult. 

— Poftim? 


— E pe moarte. Îi mai dau cel mult o lună de trăit. Te mai 
miri acum că vreau s-o feresc de hărţuieli şi interogatorii? 
Atunci, seara, când a apucat-o pe strada asta, a venit 
încoace - aici, la mine. 

— Nu mi-ai spus nimic despre asta până acum. 

— Nu voiam să se işte vorbe. Nu obişnuiesc să primesc 
pacienţi între şase şi şapte şi toată lumea ştie asta. Dar poţi 
să mă crezi pe cuvânt că aici a fost. 

— Şi totuşi, când te-am chemat nu mai era. Adică după ce- 
am descoperit cadavrul. 

— Nu, a recunoscut el, părând tulburat. Plecase... Avea o 
întâlnire. 

— Şi în ce direcţie s-a dus? Spre casa ei? 

— Nu ştiu, Clement. Pe onoarea mea că nu ştiu. 

L-am crezut, dar... 

— Şi dacă va fi spânzurat un nevinovat? Am întrebat. 

A clătinat din cap. 

— Nu, nimeni nu va fi spânzurat pentru uciderea 
colonelului Protheroe. Poţi să mă crezi pe cuvânt. 

Dar tocmai asta nu puteam să fac. Şi totuşi era foarte 
sigur pe ce spunea. 

— Nu va fi spânzurat nimeni, a repetat. 

— Tipul ăsta, Archer... 

Haydock s-a foit nerăbdător. 

— N-are îndeajuns de multă minte pentru a-şi şterge 
amprentele de pe pistol. 

— Poate că nu, am spus eu, nu prea convins, apoi, 
amintindu-mi de ceva, am scos din buzunar cristalul brun 
pe care-l găsisem în pădure, i l-am dat şi l-am întrebat ce 
era. 

— Hmm, a şovăit el. Pare acid picric. Unde l-ai găsit? 

— Asta, i-am răspuns, este secretul lui Sherlock Holmes. 

A zâmbit. 

— Ce e acidul ăsta picric? 

— Păi, o substanţă explozivă. 

— Da, asta ştiu, dar se foloseşte şi la altele, nu? 


— Se foloseşte în medicină, a încuviinţat el, ca tratament 
pentru arsuri. Face minuni. 

Am întins mâna, iar el, şovăind o clipă, mi-a înapoiat 
obiectul. 

— Pesemne că n-are nici o importanţă, am zis. Dar l-am 
găsit într-un loc destul de neobişnuit. 

— Şi nu vrei să-mi spui unde? 

Poate părea copilăresc, dar nu i-am spus. Avea şi el 
secretele lui, eu de ce să nu am? Mă simţeam puţin rănit că 
nu avusese mai multă încredere în mine. 

Capitolul XXVI 


Când am urcat în amvon, în seara aceea, eram într-o 
dispoziţie ciudată. Biserica era neobişnuit de plină. Nu pot 
să cred că tocmai gândul la predica pe care urma s-o ţină 
Hawes atrăsese atâta lume. Predicile lui sunt plicticoase şi 
dogmatice. Nici măcar vestea că urma ca eu să-i ţin locul, 
dacă s-ar fi răspândit, nu i-ar fi captivat într-atâta - căci 
predicile mele sunt plicticoase şi prea savante. Mi-e teamă 
că afluenţa de lume nu ar fi putut fi pusă nici măcar pe 
seama evlaviei. 

Până la urmă am conchis că toată lumea aceea venise ca 
să vadă cine mai venea dintre cunoscuţi şi, poate, ca să 
bârfească niţeluş, după slujbă, în curtea bisericii. 

Era şi Haydock acolo, ceea ce era un lucru ciudat; la fel şi 
Lawrence Redding. Spre marea mea surpriză, alături de 
Lawrence am văzut chipul încordat şi palid al lui Hawes. 
Era şi Anne Protheroe - care avea, într-adevăr, obiceiul de a 
participa duminica la slujba de seară; cu toate acestea, nu 
mă aşteptasem să o văd în biserică până şi în ziua aceea. 
Am fost încă şi mai surprins s-o zăresc pe Lettice. În timpul 
vieţii, colonelul Protheroe fusese de neclintit în privinţa 
mersului la biserică în fiecare duminică dimineaţa, dar, la 
slujba de seară, pe Lettice nu o mai văzusem niciodată. 

Era acolo şi Gladys Cram, care ieşea în evidenţă prin 
tinereţea ei înfloritoare, fiind aşezată într-un grup de fete 


bătrâne şi zbârcite. Mi s-a părut, de asemenea, că silueta 
discretă care se strecurase, cu întârziere, într-o strană din 
fundul bisericii, era doamna Lestrange. Nici nu mai trebuie 
să precizez că doamna Price Ridley, domnişoara Hartnell, 
domnişoara Wetherby şi Miss Marple erau toate prezente. 
La fel şi ceilalţi oameni din sat. Nu lipsea mai nimeni. Nici 
nu-mi mai aminteam să fi avut vreodată o asemenea 
mulţime. 

Aglomeraţia este ceva straniu. În noaptea aceea, în aer 
plutea un soi de magnetism, iar prima persoană care i-a 
simţit influenţa am fost chiar eu. De obicei, îmi pregătesc cu 
grijă predicile. Sunt foarte minuţios şi conştiincios când 
vine vorba de ele, cu toate că îmi dau seama, mai bine ca 
oricare altul, de neajunsurile lor. 

În seara aceea, eram silit să predic fără vreo pregătire 
prealabilă; când mi-am coborât ochii asupra oceanului de 
chipuri îndreptate către mine, m-a cuprins o nebunie 
subită. Am încetat să mai fiu, în vreun fel, un Slujitor al 
Domnului, şi am devenit actor. Aveam în faţa mea publicul 
pe care voiam să-l emoţionez - mai mult, simţeam că aveam 
puterea de-a o face. 

Nu sunt prea mândru de ce-am făcut în seara aceea. Nu 
cred absolut deloc în avantajele patetismului fanatic. Cu 
toate acestea, atunci am jucat rolul unui evanghelist 
dezlănţuit, furibund. Fără să mă grăbesc, am citit pasajul 
ales. 

„N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăință.” 
18) 

Am rostit fraza de două ori, ascultându-mi glasul 
răsunător şi puternic, care nu semăna deloc cu glasul de 
fiecare zi al lui Leonard Clement. Am văzut-o pe Griselda, 
aşezată în primul rând, ridicând privirile cu uimire, şi pe 
Dennis urmându-i exemplul. Mi-am ţinut răsuflarea timp de 
câteva clipe, apoi m-am dezlănţuit. 

Mulțimea de oameni din biserică era cuprinsă de o 
sumedenie de emoţii ţinute cu greutate în frâu, lucru de 


care mă puteam folosi după bunul meu plac. I-am îndemnat 
pe păcătoşi să se pocăiască. M-am lansat într-un soi de delir 
tulburător. Iarăşi şi iarăşi mi-am întins braţul acuzator şi am 
repetat fraza: 

— Cu tine vorbesc... 

Şi, de fiecare dată, din diverse colţuri ale bisericii s-a 
înălţat un oftat de uimire şi de spaimă. Am sfârşit cu acele 
cuvinte extrem de frumoase şi de mişcătoare - poate cele 
mai mişcătoare din întreg cuprinsul Bibliei: 

— În această noapte, vor cere de la tine sufletul tău...” (9) 

Am fost, parcă, posedat - într-un chip ciudat însă, şi nu 
pentru multă vreme. Când am ajuns înapoi la vicariat, mă 
transformasem din nou în omul de fiecare zi - discret şi 
reţinut. Am găsit-o pe Griselda destul de palidă la faţă. Şi-a 
petrecut braţul pe după al meu şi mi-a spus: 

— Len, m-ai cam speriat în seara asta. Nu... Nu prea mi-a 
plăcut. Nu te-am mai auzit niciodată predicând aşa. 

— Cred că nici n-o să mai ai vreodată ocazia, i-am răspuns, 
prăbuşindu-mă ostenit pe canapea; eram stors de puteri. 

— Ce ţi-o fi venit? 

— Nu ştiu, parcă m-a cuprins dintr-odată nebunia. 

— Aha, deci... Nu era ceva special? 

— Cum adică - ceva special? 

— Ei, mă întrebam şi eu, asta-i tot. Nimeni nu se aştepta, 
Len. Simt că parcă nici eu nu te cunosc cu adevărat. 

Ne-am aşezat la masă. Nu aveam nimic cald, căci era 
seara liberă a lui Mary. 

— Ai primit un bilet. E în vestibul, a spus Griselda. Dennis, 
adu-l tu, te rog. 

Dennis, care nu rostise nici o vorbă până atunci, s-a supus. 

Am luat scrisoarea, şi am gemut. În colţul din stânga sus al 
plicului se putea citi: „Prin curier - urgent”. 

— Asta trebuie să fie de la Miss Marple, am zis. Nu a mai 
rămas nimeni altcineva. 

Presupunerea s-a dovedit absolut corectă. 


Dragă domnule Clement, 


Tare mi-aş dori să discut puţin cu dumneavoastră despre 
unul sau două lucruri care mi-au venit în minte. Am 
sentimentul că ar trebui ca noi toţi să dăm o mână de ajutor 
la rezolvarea acestui întristător mister. Dacă-mi permiteţi, 
am să trec pe la dumneavoastră la nouă şi jumătate şi am să 
bat la fereastra biroului. Poate că drăguţa de Griselda o să 
fie într-atât de amabilă încât să vină încoace, pentru ca 
nepotul meu să nu se plictisească. Şi domnul Dennis, 
fireşte, dacă doreşte. Dacă nu primesc nici un răspuns, am 
să-i aştept pe amândoi şi apoi am să vin eu la vicariat, la ora 
pe care am propus-o. 

A dumneavoastră, foarte sinceră, 

Jane Marple 


I-am înmânat biletul Griseldei. 

— A, mergem, sigur, a spus ea binedispusă. Exact de asta 
are omul nevoie duminică seară - de un pâhăruţ sau două 
de lichior de casă. Cred că blamanjelele lui Mary ne-au 
deprimat aşa de tare pe toţi. Arată ca ceva adus de la 
morgă. 

Dennis nu părea prea încântat de idee. 

— Mulţumesc, pentru tine e bine, a mormăit el. Poţi să 
vorbeşti despre toate subiectele alea pretenţioase, artă şi 
cărţi. Mă simt aşa un mare prost când trebuie să stau şi să 
vă ascult. 

— E bine pentru tine, a spus liniştită Griselda. Aşa vezi şi 
tu unde ţi-e locul. Oricum, nu cred că domnul Raymond 
West e atât de spiritual pe cât ar vrea să pară. 

— Aproape toată lumea e aşa, am replicat. 

Eram foarte curios să ştiu despre ce putea dori Miss 
Marple să discute cu mine. Dintre toate doamnele din 
congregația mea, pe ea o consider de departe cea mai 
deşteaptă. Nu numai că aude şi vede aproape tot ce se 
petrece, dar face nişte deducţii foarte limpezi şi corecte din 


faptele care-i ajung la cunoştinţă. Dacă vreodată aş plănui 
ceva pe ascuns, de Miss Marple mi-ar fi cel mai frică. 

„Brigada de amuzat nepotul”, aşa cum o numea Griselda, 
a plecat de la vicariat puţin după nouă, iar eu, pe cândo 
aşteptam pe Miss Marple să sosească, mi-am ocupat timpul 
cu încercarea de a pune pe hârtie un soi de desfăşurător al 
faptelor care aveau legătură cu crima. Pe cât mi-a fost cu 
putinţă, le-am pus în ordine cronologică. Nu sunt o 
persoană foarte punctuală, dar sunt ordonat şi îmi plac 
lucrurile bine organizate. 

La nouă şi jumătate fix, am auzit o bătaie uşoară la 
fereastră, m-am ridicat şi am poftit-o înăuntru pe Miss 
Marple, care avea capul şi umerii acoperiţi cu un şal de 
Shetland, foarte elegant şi arăta destul de bătrână şi de 
fragilă. A intrat şi a început pe dată să vorbească, uşor 
fâstâcită: 

— Ce amabil aţi fost că m-aţi primit... Şi draga de Griselda, 
ce amabilă... Raymond are o mare admiraţie pentru ea... 
Aidoma unei picturi de Greuze, aşa spune mereu... Sămă 
aşez aici? Nu cumva e locul dumneavoastră? Mulţumesc, 
mulţumesc... Nu am nevoie de scăunel pentru picioare. 

Am aşezat şalul de Shetland pe spătarul unui scaun şi m- 
am întors la locul meu, în faţa musafirei. Ne-am privit, iar 
pe chipul ei a apărut un zâmbet uşor, ca o scuză. 

— Am impresia că nu prea înţelegeţi de ce... de ce sunt 
aşa interesată de toate acestea. S-ar putea să credeţi că nu 
e o preocupare potrivită pentru o femeie. Nu... Vă rog... 
Dacă-mi daţi voie, aş vrea să vă explic. 

Şi s-a oprit o clipă, îmbujorându-se uşor în obraji. 

— Vedeţi dumneavoastră, a început, în cele din urmă, 
cineva care locuieşte singur, aşa ca mine, într-un colţ de 
lume destul de retras, trebuie să aibă o anumită 
preocupare. Sigur că există şi croşetatul, şi Ghidurile, şi 
operele de binefacere, şi pictura, dar preocuparea mea 
principală este, şi a fost dintotdeauna, Natura Umană. E 
aşa de variată şi într-atât de fascinantă. Unde mai pui că, 


într-un sătuc aşa ca al nostru, unde nu există nimic care să- 
ţi abată atenţia, ai ocazia să devii, aş putea spune, foarte 
experimentat în acest domeniu, începi să-i clasifici pe 
oamenii din jur, cu multă precizie, ca şi cum ar fi păsări sau 
flori - încrengătura nu ştiu care, genul ăsta, specia aia. 
Bineînţeles, uneori mai faci şi greşeli, dar pe măsură ce 
trece timpul sunt din ce în ce mai puţine. Şi-apoi ai şi ocazia 
de a te pune singur la încercare - de exemplu, povestea cu 
creveţii care a amuzat-o aşa de tare pe draga de Griselda - 
un mister cu totul lipsit de importanţă, dar absolut de 
neînțeles până ce nu-l priveai aşa cum trebuia. A mai fost şi 
povestea cu pastilele de tuse care fuseseră înlocuite şi cu 
umbrela soţiei măcelarului - asta, ultima, nu avea absolut 
nici un sens decât dacă porneai de la ipoteza că vânzătorul 
de zarzavaturi făcea nişte lucruri foarte nepotrivite cu soţia 
farmacistului - şi tocmai aşa s-a şi dovedit, până la urmă. E 
de-a dreptul fascinant, să ştiţi, să deduci diverse lucruri şi 
apoi să descoperi că ai dreptate. 

— Şi dumneavoastră, în general, aveţi, pare-mi-se, am 
spus, zâmbindu.-i. 

— Da, şi mi-e teamă că asta m-a făcut un pic cam 
încrezută, a mărturisit Miss Marple. Dar m-am întrebat 
întotdeauna dacă, dând peste un mister cu adevărat 
important, am să fiu în stare să fac la fel - adică să-l înţeleg 
aşa cum trebuie. Din punct de vedere logic ar trebui să fie 
exact acelaşi lucru. La urma urmei, un model minuscul al 
unei torpile este absolut identic cu o torpilă adevărată. 

— Vreţi să spuneţi că este o problemă de relativitate, am 
spus eu, lent. Recunosc că, logic vorbind, aşa ar trebui să 
fie. Totuşi nu sunt convins. 

— Fireşte că trebuie să fie la fel, a zis Miss Marple. Factorii 
primi... Aşa cum se spunea la şcoală, sunt aceiaşi. Banii, 
apoi atracţia reciprocă dintre oamenii de... Cum să spun... 
de sex opus, apoi mai sunt şi ciudăţeniile, desigur - există 
aşa de mulţi oameni uşor ciudaţi, nu credeţi? 


— De fapt, cam toţi oamenii sunt aşa când ajungi să-i 
cunoşti. lar oamenii normali fac şi ei nişte lucruri cu totul 
de necrezut câteodată, iar oamenii neobişnuiţi sunt, uneori, 
în fond, aşa de banali şi de fireşti. La urma urmei, singura 
cale este să-i compari pe unii cu alţii pe care i-ai cunoscut 
sau de care ai auzit. Aţi fi uimit dacă aţi şti cât de puţine 
tipuri diferite există, dacă stai să le judeci. 

— Mă speriaţi, i-am spus. Mă simt ca şi cum aş fi pus la 
MiCroscop. 

— Fireşte că nici nu mă gândesc să vorbesc despre asta cu 
colonelul Melchett - ce bărbat autoritar, nu credeţi? Cât 
despre bietul inspector Slack, ce să spun, el face exact ca 
domnişoara din magazinul de încălţăminte care vrea să-ţi 
vândă pantofi de lac pentru că are o pereche potrivită ca 
mărime, şi nici nu-i pasă că de fapt voiai ceva simplu, maro, 
de piele întoarsă. 

Într-adevăr, o descriere foarte potrivită a inspectorului. 

— Dar sunt convinsă, domnule Clement, că dumneavoastră 
ştiţi la fel de multe despre crimă ca şi inspectorul Slack şi 
m-am gândit că, dacă am putea lucra împreună... 

— Ştiţi ce cred eu? Am răspuns. Cred că fiecare dintre noi, 
în adâncul sufletului său, se visează Sherlock Holmes. 

Apoi i-am povestit despre cele trei vizite din după-amiaza 
aceea. l-am povestit despre descoperirea lui Anne şi despre 
portretul cu chipul sfâşiat. I-am descris şi atitudinea 
domnişoarei Cram de la secţia de poliţie şi ce-mi spusese 
Haydock despre cristalul descoperit în pădure. 

— Având în vedere că l-am găsit chiar eu, am sfârşit, mi-ar 
plăcea să fie ceva important. Dar probabil că n-are nimic 
de-a face cu cazul. 

— În ultima vreme, a spus Miss Marple, am împrumutat de 
la bibliotecă multe romane polițiste americane, sperând să- 
mi fie de folos cu ceva. 

— Şi aţi găsit vreo informaţie despre acidul picric? 

— Mi-e teamă că nu, deşi îmi amintesc că am citit cândva o 
povestire în care un bărbat era otrăvit cu un amestec de 


acid picric şi lanolină, pe care-l folosise ca unguent. 

— Dar aici nimeni nu a fost otrăvit, aşa că nu pare să 
existe vreo legătură, am zis, apoi am luat desfăşurătorul pe 
care-l scrisesem şi i l-am arătat. Priviţi. Am încercat să trec 
în revistă faptele, cât mai limpede cu putinţă. 


DESFĂŞURĂTOR 


Joi, 21. 

12.30 a.m. 

— Colonelul Protheroe schimbă ora întâlnirii cu mine de la 
şase la şase şi un sfert. Foarte probabil că este auzit de 
majoritatea oamenilor din sat. 

— Pistolul este observat pentru ultima dată la locul său 
obişnuit (cu toate că există anumite îndoieli, pentru că 
doamna Archer declară mai întâi că nu-şi aduce aminte). 

5.30 (aproximativ) - Colonelul şi doamna Protheroe pleacă 
de la Old Hall cu maşina. 

— Falsul mesaj telefonic pentru mine. Persoana se află la 
North Lodge, Old Hall. 

6.15 (sau un minut, două mai devreme) - Colonelul 
Protheroe ajunge la vicariat şi este condus în birou de către 
Mary. 

— Doamna Protheroe soseşte prin spate şi traversează 
grădina până la fereastra biroului. Colonelul Protheroe nu 
se află în raza ei de observaţie. 

— Telefon de la căsuţa lui Lawrence Redding la doamna 
Price Ridley (conform informaţiilor de la centrală). 

— 6.35 - împuşcătura (admițând că ora de mai sus este 
corectă). Lawrence Redding, Anne Protheroe şi doctorul 
Stone par să creadă că a fost mai devreme, dar probabil că 
doamna Price Ridley are dreptate. 

— Lawrence Redding soseşte la vicariat şi găseşte 
cadavrul. 

— Întâlnirea dintre mine şi Lawrence Redding. 

— Descopăr şi eu cadavrul. 


— Haydock examinează victima. 


OBSERVAŢIE - Singurele două persoane fără vreun alibi 
pentru 6.30-6.35 sunt domnişoara Cram şi doamna 
Lestrange. Domnişoara Cram spune că era la gorgan, dar 
nu există confirmare. Pare totuşi rezonabil ca ea să fie 
lăsată la o parte, pentru că nu există nici o informaţie care 
s-o pună în legătură cu cazul. Doamna Lestrange a plecat 
de la doctorul Haydock cândva după ora şase, pentru că 
avea o întâlnire. Cu cine şi unde? Nu putea fi vorba de 
colonelul Protheroe, întrucât el se aştepta să fie ocupat cu 
mine. E adevărat că doamna Lestrange se afla în 
împrejurimi la momentul comiterii crimei, dar nu e foarte 
limpede ce motive putea avea pentru a-l ucide pe colonel. 
Nu are de câştigat prin moartea lui, iar eu nu pot accepta 
teoria inspectorului, cu privire la şantaj. Doamna Lestrange 
nu este genul de om care să facă aşa ceva. Pare, de 
asemenea, puţin probabil ca ea să fi obţinut pistolul lui 
Lawrence Redding. 

— Foarte limpede, a afirmat Miss Marple, dând aprobator 
din cap. Chiar foarte limpede. Bărbaţii alcătuiesc 
întotdeauna nişte scheme foarte bine organizate. 

— Sunteţi de acord cu ce-am scris? Am întrebat. 

— Ah, da... Aţi rezumat totul într-un chip minunat. 

Apoi am întrebat-o ceva ce tânjeam de multă vreme să 
aflu: 

— Miss Marple, dumneavoastră pe cine bănuiţi? Aţi vorbit 
cândva de şapte persoane. 

— Chiar aşa, după părerea mea, a spus absentă Miss 
Marple. Am impresia că fiecare dintre noi bănuieşte pe 
altcineva. De fapt, se şi vede. 

Dar nu m-a întrebat pe cine bănuiam eu. 

— Una peste alta, a zis, trebuie găsite explicaţii pentru 
absolut tot. Fiecare incident trebuie explicat într-un chip 
satisfăcător. Dacă aveţi vreo teorie care se potriveşte cu 


fiecare informaţie - atunci, ce mai, trebuie să fie cea 
corectă. Dar asta-i foarte greu. Dacă n-ar fi fost biletul... 

— Biletul? Am spus, cu mirare. 

— Da, vă amintiţi că v-am spus. Biletul acela m-a îngrijorat 
de la bun început. Ceva nu e în regulă. 

— Ei, dar de-acum asta s-a explicat, nu? A fost scris la şase 
şi treizeci şi cinci şi o altă mână - criminalul, pesemne a 
adăugat în susul foii 6.20 pentru a ne induce în eroare. 
Cred că nu mai există îndoieli în privinţa asta. 

— Chiar şi aşa, a spus Miss Marple, tot nu e în regulă. 

— Dar de ce? 

— Ascultaţi-mă, a răspuns, aplecându-se plină de 
însufleţire spre mine. După cum v-am spus, doamna 
Protheroe a trecut pe lângă grădina mea, a mers până la 
fereastra biroului, s-a uitat înăuntru şi nu l-a văzut pe 
colonel. 

— Pentru că şedea la masă şi scria, am replicat. 

— Şi tocmai asta nu e în regulă. Era pe la şase şi douăzeci, 
nu? Şi am fost cu toţii de acord că nu avea de ce să se aşeze 
să scrie că nu mai putea aştepta, decât după şase şi 
jumătate - deci, de ce şedea la masă tocmai atunci? 

— La asta nu m-am gândit, am răspuns, cu glasul slab. 

— Haideţi să ne mai gândim odată, dragă domnule 
Clement. Doamna Protheroe vine la fereastră şi crede că nu 
e nimeni în cameră - trebuie să fi crezut aşa ceva, pentru că 
altfel nici vorbă să fi coborât la studio ca să-l întâlnească pe 
domnul Redding. N-ar fi fost în siguranţă. Dinăuntru nu 
trebuie să fi răsunat absolut nici un zgomot, pentru ca ea să 
creadă că biroul era gol. Aşa că există trei variante, nu? 

— Adică? 

— Păi, mai întâi e cu putinţă ca bietul colonel să fi fost deja 
mort, dar nu cred că asta-i varianta cea mai probabilă. 

Sunt două obiecţii - una că atunci înseamnă că el sosise 
doar de aproximativ cinci minute, iar eu şi doamna 
Protheroe ar fi trebuit să auzim împuşcătura, iar a doua, că 
asta nu răspunde la întrebarea de ce se afla deja aşezat la 


masa de scris. A doua variantă, fireşte, este că el era într- 
adevăr aşezat la masă, scriind un bilet, dar atunci trebuie 
să fi fost vorba de cu totul alt mesaj. Nu avea cum să spună 
că nu mai putea aştepta. lar a treia variantă... 

— Da? Am spus. 

— Ei, fireşte, a treia variantă este că doamna Protheroe 
avea dreptate şi că în birou nu se afla, într-adevăr, nimeni. 

— Adică după ce a fost condus înăuntru, colonelul a ieşit şi 
s-a întors ceva mai târziu? 

— Da. 

— Dar de ce să facă aşa ceva? 

Miss Marple şi-a desfăcut braţele, într-un gest de uimire 
adâncă. 

— Asta ar însemna să privim cazul într-o cu totul altă 
lumină, am zis. 

— De multe ori suntem obligaţi să ne schimbăm 
perspectiva - şi în multe privinţe. Nu credeţi? 

Nu am dat nici un răspuns. Mă tot gândeam la cele trei 
variante pe care mi le propusese Miss Marple. Oftând uşor, 
bătrâna doamnă s-a ridicat. 

— De-acum trebuie să mă întorc. Mă bucur tare mult că 
am avut această discuţie - deşi nu am ajuns prea departe, 
nu-i aşa? 

— Ca să fiu cinstit, i-am răspuns, aducându-i şalul, toată 
povestea mi se pare un labirint din care nu ai cum ieşi. 

— Ei, n-aş spune asta. Una peste alta, cred că există o 
teorie care se potriveşte cu aproape tot ce ştim. Asta dacă 
se admite o anumită coincidenţă, şi cred că una poate fi 
îngăduită. Fireşte, mai mult de una ar fi puţin probabil... 

— Chiar credeţi asta? Adică, aveţi o teorie care...? Am 
întrebat-o, privind-o în ochi. 

— Recunosc că există încă o mare problemă cu teoria 
mea... Un fapt peste care nu pot trece. Of! Măcar dacă 
scrisoarea aceea ar fi arătat altfel. 

A oftat şi a clătinat din cap. S-a dus câtre fereastră şi, cu 
gândurile aiurea, a ridicat mâna să pipăie planta, destul de 


ofilită, care se afla într-un ghiveci mare, într-un colţ. 

— Ştiţi ceva, dragă domnule Clement, asta ar trebui udată 
mai des. Biata de ea, are mare nevoie de apă. Ar trebui ca 
Mary a dumneavoastră să-i pună în fiecare zi. Presupun că 
ea este cea căreia îi revine sarcina. 

— Da, ea se ocupă, am răspuns, dar la fel cum se ocupă de 
toate treburile casei. 

— E încă destul de necoaptă, a spus discret Miss Marple. 

— Da, am încuviinţat. Şi Griselda refuză cu îndârjire să 
încerce s-o pregătească. Are impresia că numai o servitoare 
pe care nimeni n-o vrea ar putea să rămână la noi. Şi totuşi 
Mary însăşi ne-a dat preavizul acum câteva zile. 

— Aşa? Mi se părea foarte ataşată de dumneavoastră şi de 
Griselda. 

— Eu n-am observat asta. De fapt însă, Lettice Protheroe a 
fost cea care-o supărase. Mary se întorsese de la anchetă 
destul de furioasă şi o găsise pe Lettice aici... Şi, mă rog, a 
avut loc o dispută. 

— Oh! A spus Miss Marple; era pe punctul de a ieşi prin 
fereastră când s-a oprit deodată şi s-a schimbat la faţă, într- 
un mod destul de straniu. Vai de mine şi de mine, a şoptit, 
ca pentru sine. Chiar că nu m-am gândit deloc. Deci asta 
era. Era perfect posibil de la bun început. 

— Mă scuzaţi, dar nu înţeleg. 

S-a întors spre mine, cu o expresie îngrijorată pe faţă. 

— Nu, nimic, nimic. Mi-a venit o idee, pur şi simplu. 
Trebuie să merg acasă şi să mă gândesc bine. Să ştiţi că am 
impresia că am fost extrem de confuză - aproape că nu-mi 
vine să cred. 

— Mi se pare greu de crezut, am răspuns eu, politicos, şi 
am pornit s-o conduc prin grădină. Şi nu-mi puteţi spune ce 
e lucrul ăsta de care v-aţi dat seama aşa de brusc? Am 
întrebat. 

— Pe moment, aş prefera să nu vă spun. Vedeţi 
dumneavoastră, există încă posibilitatea să mă înşel. Deşi 


nu cred. Ah, iată-ne ajunşi. Vă mulţumesc foarte mult şi vă 
Tog să nu vă mai deranjaţi să mă conduceţi. 

— Dar biletul? Tot vă mai încurcă? Am spus, în timp ce ea 
intra pe portiţa grădinii şi se întorcea s-o închidă la loc. 

Miss Marple m-a privit, ca şi cum nu m-ar fi ascultat foarte 
atent. 

— Biletul? A, dar fireşte că nu era biletul cel adevărat. Aşa 
am crezut de la bun început. Noapte bună, domnule 
Clement. 

A pornit repede pe cărarea care ducea spre casă, lăsându- 
mă cu privirile aţintite în urma ei. Nu mai ştiam ce să cred. 

Capitolul XXVII 


Griselda şi Dennis nu veniseră încă. Mi-am dat seama că 
lucrul cel mai firesc ar fi fost să merg cu Miss Marple până 
la ea acasă şi să-i iau cu mine. Dar şi eu, şi musafira mea 
fuseserăm atât de prinşi de gândurile noastre legate de 
misterul crimei încât uitaserăm că mai există şi altcineva pe 
lume în afară de noi. 'locmai mă aflam în vestibul, 
întrebându-mă dacă nu cumva aveam dispoziţia necesară 
de a mă duce şi eu să mă alătur grupului, când cineva a 
sunat la uşă. 

M-am dus să deschid. Am văzut că în cutie se afla o 
scrisoare şi, presupunând că acela era motivul pentru care 
sunase, am scos-o şi am dat să mă întorc. Tocmai atunci 
însă, am auzit sunând din nou, aşa că mi-am băgat iute 
scrisoarea în buzunar şi am deschis uşa. Era colonelul 
Melchetit. 

— Salutare, Clement. Tocmai plecam acasă cu maşina şi m- 
am gândit să trec pe la dumneata să văd dacă nu-mi oferi 
ceva de băut. 

— Cu mare plăcere, am răspuns. Haide în birou. 

Şi-a dat jos haina de piele cu care era îmbrăcat şi a venit 
după mine. Am adus whisky şi sifon, precum şi două pahare. 
Când am intrat, l-am găsit pe colonel în faţa căminului, cu 


picioarele desfăcute şi bine proptite pe podea, mângâindu- 
şi mustaţa scurtă. 

— Am ceva veşti pentru dumneata, Clement. Lucrul cel 
mai straniu pe care l-ai auzit vreodată. Dar mai ai răbdare o 
clipă. Spune-mi, cum mai merg lucrurile pe aici? Au mai 
apărut şi alte doamne în vârstă care să pornească pe 
urmele criminalului? 

— Da, în privinţa asta poţi fi mulţumit, am spus. Măcar una 
dintre ele crede că a şi ajuns să afle soluţia. 

— Prietena noastră Miss Marple, nu? 

— Prietena noastră Miss Marple. 

— Femeile ca ea au mereu impresia că ştiu totul, a spus 
colonelul Melchett, sorbind încântat din whisky-ul cu sifon. 

— Pesemne că îmi cam bag nasul unde nu-mi fierbe oala, 
am intervenit. Dar presupun că s-a găsit cineva să-l 
interogheze şi pe băiatul cu peştele. Vreau să spun că, dacă 
ucigaşul a plecat pe uşa din faţă, există o şansă ca băiatul 
să-l fi văzut. 

— Fireşte că Slack l-a interogat şi pe el, a răspuns 
Melchett. Dar băiatul zice că nu s-a întâlnit cu nimeni. Nici 
nu părea probabil să se fi întâlnit, că doar criminalul nu se 
prea grăbea să se lase văzut. Pe lângă poarta dumitale din 
faţă sunt multe ascunzişuri. Bănuiesc că putea să se uite şi 
el dacă drumul era liber. Băiatul a trebuit să treacă pe la 
vicariat, pe la Haydock şi pe la doamna Price Ridley. Era 
uşor de evitat. 

— Mda, am zis, presupun că aşa e. 

— Pe de altă parte, a continuat Melchett, dacă se întâmplă 
cumva să fi fost până la urmă tâlharul de Archer, şi dacă 
tânărul Fred Jackson l-a văzut pe aici prin împrejurimi, mă 
cam îndoiesc să mărturisească. Archer e văr cu el. 

— Şi chiar îl bănuiţi pe Archer, la modul serios? 

— Păi, ce să zic, bătrânul Protheroe nu-l cruţase deloc. Era 
multă duşmănie între ei. Protheroe nu se prea pricepea să 
se arate îndurător. 

— Nu, am încuviinţat. Era de-a dreptul necruţător. 


— Părerea mea este că trebuie să te mai gândeşti şi la 
ceilalţi şi să-ţi vezi de treaba ta, nu de a lor, a zis Melchett. 
Sigur că legea e lege, dar nu strică niciodată să te mai abţii 
să judeci omul. Asta, Protheroe nu făcea niciodată. 

— Ba se mai şi mândrea cu firea lui, am spus; după câteva 
clipe de tăcere, am întrebat: Şi ce e cu veştile 
nemaipomenite pe care mi le promiteai? 

— Să ştii că sunt de-a dreptul nemaipomenite. Ştii 
scrisoarea aia neterminată pe care o scria Protheroe când a 
fost omorât? 

— Da. 

— Ei, i-am dat-o unui expert să se uite. Să ne spună dacă e 
adevărat că cifrele din susul paginii erau scrise de altă 
mână. Fireşte că i-am dat şi mostre cu scrisul lui Protheroe. 
Şi ştii ce verdict ne-a dat? Nici un cuvinţel de pe foaie nu a 
fost scris de Protheroe. 

— Adică era un fals? 

— Exact aşa. Un fals. S-ar putea într-adevăr ca textul să fi 
fost scris de cineva, iar cifrele de o altă persoană, dar nu se 
ştie sigur. Sus s-a folosit un alt tip de cerneală. Oricum, 
textul e un fals. N-a fost scris de Protheroe. 

— E sigur? 

— Mă rog, experţii ăştia lasă totdeauna loc de îndoieli. Ştii 
cum sunt, doar! Însă, una peste alta, e aproape sută la sută 
sigur. 

— Fantastic, am spus, şi brusc mi-am adus aminte de ceva. 
Stai puţin! Mi-aduc aminte că doamna Protheroe a spus la 
un moment dat că scrisul nu semăna cu cel al soţului ei, dar 
nu mi-a atras atenţia atunci. 

— Chiar aşa? 

— Mi s-a părut o observaţie pripită, aşa cum fac de obicei 
femeile. Părea extrem de clar şi de sigur că Protheroe 
scrisese biletul. 

Ne-am privit. 

— Tare ciudat, am zis eu încet. Chiar astă-seară, Miss 
Marple spunea că e ceva în neregulă cu scrisoarea asta. 


— La naiba cu femeia asta, nici dacă era ea însăşi 
criminala nu putea să ştie mai multe! 

În clipa aceea, a sunat telefonul. E ceva straniu în legătură 
cu senzațiile pe care ţi le trezeşte ţârâitul aparatului. Atunci 
a sunat de multe ori, cu îndârjire, ca un soi de premoniţie 
sinistră. M-am dus să ridic receptorul. 

— Aici vicariatul, am spus. Cine sunteţi? 

În ureche mi-a răsunat un glas nefiresc, ascuţit, isteric: 

— Vreau să mărturisesc, a zis. Doamne Dumnezeule, vreau 
să mărturisesc. 

— Alo, alo, am strigat eu. Hei, centrala, m-aţi întrerupt. Ce 
număr era? 

Un glas leneş mi-a răspuns că nu ştia şi a adăugat că-şi 
cerea iertare pentru că fusesem deranjat. Am pus 
receptorul în furcă şi m-am întors spre Melchett. 

— Mi-ai zis odată, am început, că ai să înnebuneşti de tot 
dacă mai apare cineva care să-şi mărturisească vina. 

— Da, şi ce-i cu asta? 

— La telefon era cineva care tocmai asta încerca... Dar s-a 
întrerupt din centrală. 

Melchett s-a repezit să ia receptorul. 

— Vorbesc eu cu ei. 

— Chiar te rog, am spus. Poate obţii ceva. Te las aici să 
încerci, iar eu ies. Am senzaţia că am recunoscut glasul. 

Capitolul XXVIII 


Am coborât strada în graba mare. Era unsprezece 
noaptea, iar la ora aceea, duminica, cineva ar putea crede 
că toată lumea din St. Mary Mead e moartă. Cu toate astea, 
am văzut o lumină la o fereastră de la etajul întâi şi, dându- 
mi seama că Hawes încă nu se culcase, m-am oprit din 
drum şi am sunat. A trecut mult, sau cel puţin aşa mi s-a 
părut, până ce proprietăreasa lui Hawes, doamna Sandler, 
să desfacă, fără să se grăbească, cele două zăvoare, lanţul, 
apoi să învârtă cheia în broască şi să ajungă să-mi arunce o 
privire bănuitoare. 


— Aha! Domnul vicar! A exclamat ea. 

— Bună seara, i-am spus. Vreau să-l văd pe domnul Hawes. 
Am observat că la fereastra lui e încă lumină, deci nu s-a 
culcat. 

— Se poate. Nu l-am mai văzut de când am urcat să-i aduc 
masa de seară. A petrecut o seară liniştită - nici o vizită, şi 
nici dumnealui n-a ieşit. 

Am dat din cap apoi, trecând pe lângă ea, am urcat în 
grabă scările. Hawes locuieşte la primul etaj - are un 
dormitor şi un salonaş. Am intrat în salon şi am dat de el, 
zăcând pe spate într-un scaun, adormit. Nu s-a trezit nici 
măcar când am dat eu buzna. Pe o masă, alături de el, se 
afla o cutie de medicamente, goală, şi un pahar cu apă pe 
jumătate plin. 

Iar pe podea, lângă piciorul lui stâng, era o hârtie 
mototolită pe care scria ceva. Am ridicat-o şi am desfăcut-o. 

„Dragul meu Clement...”, începea scrisoarea. Am citit-o 
până la capăt, am scos un strigăt şi mi-am îndesat-o în 
buzunar. Apoi m-am aplecat deasupra lui Hawes şi l-am 
cercetat cu atenţie, după care, întinzându-mă după 
telefonul care se afla lângă cotul lui, am cerut numărul de la 
vicariat. Pesemne că Melchett era încă acolo, încercând să 
dea de urma apelului de mai devreme, pentru că mi s-a 
spus că era ocupat. Am rugat să lase vorbă să fiu sunat, 
apoi am lăsat receptorul. 


Am băgat mâna în buzunar, ca să scot hârtia pe care o 
găsisem şi să o mai citesc odată. Dar împreună cu ea am 
scos şi scrisoarea pe care o găsisem în cutie când sosise 
colonelul, încă nedesfăcută. Aspectul ei mi-a provocat un 
fior. Era acelaşi scris ca şi cel de pe scrisoarea anonimă 
care sosise în după-amiaza aceea. 

Am rupt plicul. 

Am citit-o o dată, de două ori, dar parcă nu reuşeam să 
pricep ceea ce vedeam. 

Tocmai începusem s-o citesc a treia oară când a sunat 
telefonul. Ca prin vis, am luat receptorul şi am răspuns: 

— Alo? 

— Alo. 

— Melchett, dumneata eşti? 

— Da, pe unde eşti? Am reuşit să aflu de unde venea 
apelul. Numărul este... 

— Ştiu numărul. 

— Ah, bun. Eşti cumva chiar acolo? 

— Da. 

— Şi cum e cu mărturisirea? 

— Am primit şi mărturisirea, nici o grijă. 

— Adică gata, avem criminalul? 

Atunci am fost ispitit mai aprig decât fusesem vreodată în 
viaţa mea. L-am privit pe Hawes, apoi m-am uitat la 
scrisoarea mototolită, la scrisul de pe anonimă, la cutia 
goală de medicamente pe care se putea citi numele lui 
Cherubim. Mi-am amintit o conversaţie banală, purtată 
cândva... Am făcut un efort imens. 

— Nu ştiu, am răspuns. Mai bine vino şi dumneata încoace. 

Şi i-am spus adresa, apoi m-am aşezat în scaunul din faţa 
lui Hawes, ca să-mi adun gândurile. Aveam numai vreo două 
minute la dispoziţie, până să sosească Melchett. Am luat 
scrisoarea mototolită şi nesemnată şi am mai citit-o odată: a 
treia oară. Apoi am închis ochii şi m-am cufundat în 
gânduri. 

Capitolul XXIX 


Nu ştiu cât de mult am rămas aşa - pesemne că numai 
vreo câteva minute. Totuşi, când am auzit uşa deschizându- 
se, mi s-a părut că trecuse o veşnicie. Am întors capul şi am 
ridicat privirea, văzându-l pe Melchett intrând. Eli-a 
aruncat o privire scrutătoare lui Hawes, care dormea în 
scaun, apoi s-a întors spre mine. 

— Ce-i asta, Clement? Ce înseamnă toate astea? 

Am ales una din cele două scrisori pe care le aveam în 
mână şi i-am dat-o. A citit-o cu glas tare şi răsunător: 


Dragul meu Clement, 


Am un lucru extrem de neplăcut să-ţi spun. M-am tot 
gândit şi parcă prefer să ţi-l comunic în scris. Putem discuta 
altădată, mai târziu. E vorba de recentele delapidări, îmi 
pare rău să-ţi spun că am aflat, dincolo de orice îndoială, 
cine este vinovatul. E foarte dureros pentru mine să acuz 
un preot, consfințit de biserică, dar datoria pe care o am de 
îndeplinit este limpede - extrem de limpede. Trebuie dat un 
exemplu şi... 


Colonelul m-a privit întrebător. În punctul acela, 
scrisoarea se termina cu o mâzgălitură indescifrabilă, căci 
moartea făcuse să îngheţe mâna celui care scria. Melchett a 
tras aer adânc în piept şi s-a uitat spre Hawes. 

— Deci asta era soluţia! Un om la care nu ne gândiserăm 
nici măcar o clipă. Şi remuşcările l-au făcut să 
mărturisească. 

— În ultima vreme s-a comportat foarte ciudat, am spus. 

Brusc, Melchett s-a apropiat cu paşi mari de bărbatul 
adormit şi a scos o exclamaţie puternică. L-a apucat de 
umeri şi l-a zguduit, mai întâi ceva mai încet, apoi din ce în 
ce mai zdravăn. 

— Nu doarme! A luat medicamente! Ce înseamnă asta? 

Privirea i-a fost atrasă de cutiuţa goală, pe care a ridicat-o. 


— Crezi câ...? 

— Poate că da, am spus. Mi-a arătat pastilele astea ieri. Mi- 
a spus că fusese prevenit să nu ia prea multe. Şi-a ales 
calea de scăpare, sărmanul. Poate-i mai bine aşa. Nu noi 
trebuie să-l judecăm. 

Însă Melchett era, înainte de orice, inspectorul-şef al 
poliţiei din regiune. Argumentele de care mă lăsasem 
convins eu însumi nu aveau nici o greutate în ochii lui. 
Pusese mâna pe un criminal şi voia să-l vadă spânzurat. 
Într-o clipă, era la telefon, scuturând nerăbdător receptorul 
până ce a obţinut un răspuns. A cerut numărul lui Haydock. 
S-a lăsat iarăşi un răstimp de tăcere, în care el nu s-a 
mişcat din loc, ci a rămas cu urechea lipită de receptor şi cu 
ochii la trupul prăbuşit pe scaun. 

— Alo... Alo. Alo., doctorul Haydock? Vă rog, spuneţi-i 
doctorului să vină imediat pe High Street. La domnul 
Hawes. E urgent... Poftim? Atunci ce număr e? Oh, iertaţi- 
mă. 

Şi a închis, spumegând de mânie. 

— Greşeală, greşeală... Mereu e greşeală! Şi acum viaţa 
unui om atârnă de asta. ALO... Mi-aţi dat un număr greşit... 
Da... Nu mai pierdeţi vremea... Daţi-mi trei nouă... Nouă, 
nu cinci. 

Alt răstimp de nerăbdare, de data asta mai scurt. 

— Alo... Haydock, dumneata eşti? Aici e Melchett. Vino te 
rog pe High Street, la numărul 19, imediat. Hawes a luat 
medicamente... O sumedenie. Dar imediat, omule, e foarte 
important. 

A închis, apoi a început să se plimbe nerăbdător prin 
cameră, cu paşi mari. 

— De ce naiba n-ai sunat imediat la doctor, Clement, nu 
înţeleg. Pesemne că-ţi pierduseşi capul. 

Din fericire, Melchett nu se gândeşte niciodată că o 
persoană poate avea alte principii după care să se ghideze 
decât cele pe care le are el. N-am răspuns, iar ela 
continuat: 


— Şi scrisoarea asta unde-ai găsit-o? 

— Pe podea, mototolită... I-a căzut din mână, probabil. 

— Ce poveste nemaipomenită... Fata aia bătrână avea 
dreptate că nu era scrisoarea bună, cea pe care am găsit-o 
atunci. Mă întreb cum de şi-o fi dat seama. Dar ce gogoman 
şi ăsta, că n-a distrus-o pe cea originala. A păstrat-o, auzi... 
Dovada cea mai periculoasă la care te poţi gândi! 

— Firea omului e plină de contradicții. 

— Dacă n-ar fi aşa, mă îndoiesc că am reuşi vreodată să 
punem mâna pe un criminal. Ăştia fac întotdeauna câte o 
prostie, mai devreme sau mai târziu. Nu arăţi prea bine, 
Clement. Presupun că a fost un şoc foarte mare pentru 
dumneata. 

— A fost. După cum ţi-am spus, Hawes s-a comportat 
ciudat de ceva timp, dar nici nu mi-a trecut prin cap... 

— Cui i-ar fi trecut? Ia stai, parcă vine o maşină, a spus el, 
ducându-se la fereastră, dând draperia la o parte şi 
uitându-se în stradă. Da, e chiar Haydock. 

O clipă mai târziu, doctorul a intrat în cameră. Melchett i-a 
explicat situaţia în câteva cuvinte. Haydock nu e omul care 
să-şi dea pe faţă sentimentele. N-a făcut decât să ridice 
dintr-o sprânceană şi să încuviinţeze, apoi s-a apropiat cu 
paşi mari de pacientul său. I-a căutat pulsul, i-a ridicat 
pleoapa şi s-a uitat cu atenţie în ochiul lui. Apoi s-a întors 
către Melchett. 

— Vrei să-l salvezi ca să-l duci la spânzurătoare? A 
întrebat. Nu e într-o situaţie prea bună, să ştii. O să fie pe 
muchie. Mă îndoiesc că-l pot face să-şi revină. 

— Fă tot ce e cu putinţă. 

— Foarte bine. 

A scotocit prin servieta pe care o adusese cu el, 
pregătindu-şi o seringă hipodermică pe care i-a înfipt-o lui 
Hawes în braţ. Apoi s-a ridicat. 

— Cel mai bine ar fi să-l ducem în Much Benham... la 
spital. Daţi-mi o mână de ajutor să-l coborâm în maşină. 


Ne-am supus amândoi. În timp ce se urca la volan, 
Haydock a întors capul peste umăr şi a spus, în loc de la 
revedere: 

— Melchett, să ştii că n-ai să-l poţi spânzura. 

— Adică n-o să-şi revină? 

— Poate că da, poate că nu. Nu la asta mă refeream. Vreau 
să spun că, şi dacă îşi revine... Ce să zic, sărmanul om nu 
era responsabil pentru faptele sale. Am să depun şi 
mărturie în sensul ăsta. 

— Ce-o fi vrut să spună? A întrebat Melchett în timp ce 
urcam. 

I-am explicat că Hawes suferise de encephalitis lethargica. 

— Boala somnului, da? În zilele noastre, mereu se găseşte 
câte o explicaţie pentru ticăloşiile pe care le fac oamenii. 
Nu eşti de acord? 

— Ştiinţa ne învaţă multe. 

— Ei, la naiba cu ştiinţa... Îmi cer scuze, Clement. Toate 
vorbele astea fără cap şi fără coadă mă scot din sărite. Eu 
sunt un om simplu. Mă rog, cred că acum ar trebui să ne 
uităm puţin pe aici. 

Dar, în clipa aceea, am fost întrerupţi - şi încă într-un chip 
extrem de ciudat. Uşa s-a deschis, iar Miss Marple a intrat 
în cameră. Era îmbujorată şi oarecum fâstâcită, şi a părut 
să-şi dea seama cât de tare ne luase prin surprindere. 

— Îmi pare aşa rău... Aşa rău îmi pare... Să vă deranjez. 
Bună seara, domnule colonel Melchett. După cum vă 
spuneam îmi pare tare rău, dar auzind că domnul Hawes e 
bolnav, m-am hotărât să vin să văd dacă nu pot să ajut cu 
ceva. 

S-a oprit. Colonelul Melchett a intervenit cu un oarece 
dezgust pe chip: 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră, Miss Marple, 
a spus el aspru. Dar nu trebuia să vă deranjaţi. Că veni 
vorba, de unde aţi aflat? 

Şi eu ardeam de nerăbdare să pun întrebarea asta. 


— De la telefon, ne-a explicat Miss Marple. Niciodată nu 
au grijă ce număr formează... Greşesc mereu, nu credeţi? 
Prima dată aţi vorbit cu mine şi aţi crezut că eram doctorul 
Haydock. Numărul meu este trei cinci. 

— Deci asta era! Am exclamat. 

De fiecare dată, există o explicaţie foarte limpede şi 
rezonabilă pentru omniscienţa lui Miss Marple. 

— Aşa că, a continuat ea, am venit să văd dacă pot fi de 
folos cu ceva. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, a repetat 
Melchett, parcă şi mai aspru. Dar nu-i nimic de făcut. 
Haydock l-a dus la spital. 

— Chiar la spital? Oh, ce uşurare. Mă bucur tare mult s-o 
aud. Acolo o să fie în deplină siguranţă. Când spuneţi că 
„nu-i nimic de făcut”, sper că nu vă referiţi chiar la domnul 
Hawes, nu-i aşa? Adică, o să-şi revină... 

— Nu e deloc sigur, am spus. 

Privirea lui Miss Marple fusese atrasă de cutia de 
medicamente. 

— Presupun că a luat prea multe pastile, nu? A întrebat. 

Cred că Melchett ar fi preferat să nu dăm prea multe 
informaţii. Poate aşa aş fi făcut şi eu, în alte împrejurări. 
Dar discuţia pe care o purtasem ceva mai devreme cu Miss 
Marple îmi era prea proaspătă în minte ca să pot fi de acord 
cu el, deşi trebuie să recunosc că apariţia ei bruscă şi 
curiozitatea evidentă mă cam iritau. 

— Mai bine uitaţi-vă la asta, am spus, şi i-am întins 
scrisoarea neterminată a lui Protheroe. 

A luat-o şi a citit-o, fără să pară câtuşi de puţin surprinsă. 

— Eraţi deja sigură că trebuie să fi fost ceva de felul ăsta, 
nu-i aşa? Am întrebat. 

— Da... Chiar aşa. Dar, domnule Clement, pot să vă întreb 
ce v-a făcut să veniţi încoace în noaptea asta? Aici e ceva ce 
mă nedumereşte. Şi dumneavoastră, şi colonelul Melchett... 
Nu mă aşteptam câtuşi de puţin la asta. 


I-am explicat povestea cu telefonul, şi că avusesem 
impresia că recunosc glasul lui Hawes. Miss Marple a 
încuviinţat gânditoare. 

— Foarte interesant. De-a dreptul providenţial... Dacă pot 
să spun aşa. Da, şi asta v-a adus aici tocmai la timp. 

— "Tocmai la timp pentru ce? Am întrebat, cu amărăciune. 

Miss Marple părea surprinsă. 

— Pentru a-i salva viaţa domnului Hawes, desigur. 

— Nu credeţi, am spus, că ar fi fost mai bine pentru el 
dacă nu şi-ar reveni? Şi pentru el şi pentru toată lumea, de 
fapt. De-acum ştim adevărul şi... 

M-am oprit - pentru că Miss Marple încuviinţa din cap cu o 
vehemenţă atât de stranie încât m-a făcut să pierd firul şi să 
uit ce voiam să spun. 

— Fireşte! A spus ea. Fireşte! Asta şi vrea să vă facă să 
credeţi! Că ştiţi adevărul... Şi că aşa e cel mai bine pentru 
toată lumea. Da, da, totul se potriveşte... Scrisoarea, 
medicamentele, starea de spirit a bietului domn Hawes şi 
mărturisirea. Totul se potriveşte... Dar e greşit. 

Am rămas amândoi cu ochii la ea şi cu gura căscată. 

— De-asta mă bucur aşa tare că domnul Hawes este în 
siguranţă... Că e în spital unde nimeni nu poate ajunge la el. 
Dacă-şi revine, o să vă spună adevărul. 

— Adevărul? 

— Da... Că nu s-a atins nici măcar de un fir de păr de-al 
colonelului Protheroe. 

— Dar telefonul, am spus? Dar scrisoarea? 
Medicamentele. Totul e foarte limpede. 

— Da, asta vrea să vă facă să credeţi. Oho, e un om foarte 
deştept! Faptul că a păstrat scrisoarea, ca s-o folosească în 
felul ăsta, e cu adevărat foarte ingenios. 

— Ce vreţi să spuneţi? Am întrebat. Cine e foarte deştept? 

— Criminalul, a spus Miss Marple, apoi a adăugat cu un 
glas foarte slab: Adică domnul Lawrence Redding. 

Capitolul XXX 


Ne-am holbat la ea. Cred, chiar, că vreme de un minut sau 
două am avut amândoi impresia că-şi pierduse minţile. 
Acuzaţia părea cu totul absurdă. Colonelul Melchett a 
vorbit primul. A vorbit cu blândeţe şi cu un soi de 
îngăduinţă miloasă: 

— Miss Marple, asta e de necrezut. Orice bănuială 
împotriva tânărului Redding s-a spulberat. 

— Fireşte, a răspuns Miss Marple. A avut el grijă de asta. 

— Dimpotrivă, a spus sec colonelul Melchett. A făcut tot 
ce-a putut ca să fie acuzat de crimă. 

— Da, a zis Miss Marple. Şi aşa ne-a păcălit pe toţi... Şi pe 
mine la fel ca pe ceilalţi. Dragă domnule Clement, cred că 
vă aduceţi aminte că am fost de-a dreptul descumpănită 
când am auzit că domnul Redding mărturisise. Asta mi-a 
dat peste cap toate ideile şi m-a făcut să-l cred nevinovat... 
Deşi până atunci fusesem convinsă că era exact invers. 

— Deci pe Lawrence Redding îl bănuiaţi dumneavoastră? 

— Ştiu că în cărţi criminalul este, întotdeauna, cel mai 
puţin suspect. Dar am descoperit că regula asta nu se 
aplică în viaţa reală. Se întâmplă foarte adesea ca adevărul 
să fie tocmai ceea ce este evident. Deşi mi-a plăcut 
dintotdeauna doamna Protheroe, n-am putut să nu ajung la 
concluzia că era cu totul la cheremul domnului Redding şi 
că era gata să facă orice îi cerea el. Şi, fireşte că el, aşa 
tânăr cum e, nu poate îndura gândul să fugă cu o femeie 
care n-are nici un ban. Din punctul lui de vedere, era musai 
ca bietul colonel Protheroe să fie înlăturat... Aşa că l-a 
înlăturat. E unul dintre tinerii ăştia fermecători care nu au 
nici un pic de simţ moral. Tot foindu-se şi pufnind de ceva 
vreme, colonelul Melchett a izbucnit: 

— E o prostie - o mare prostie, cu totul! Ştim perfect ce-a 
făcut Redding până la 6.50, iar Haydock a spus foarte ferm 
că Protheroe nu putea să fi fost omorât atunci. Presupun că 
dumneavoastră credeţi că vă pricepeţi mai bine decât 
doctorul. Sau vreţi să insinuaţi că Haydock minte de-a 
dreptul... Cine ştie de ce? 


— Cred că doctorul Haydock a spus numai şi numai 
adevărul. E un om foarte corect. Şi desigur că persoana 
care l-a împuşcat cu adevărat pe colonel a fost doamna 
Protheroe... Nu domnul Redding. 

Iarăşi ne-am holbat la ea. Miss Marple şi-a aranjat baticul 
de dantelă, şi-a dat jos şalul pufos pe care-l avea pe umeri, 
apoi a început să ne ţină o predică blândă, tipică pentru o 
fată bătrână, rostind cele mai uluitoare fraze pe care le 
auzisem vreodată în chipul cel mai firesc din lume: 

— Până acum, mi s-a părut că nu aveam dreptul să 
vorbesc. Chiar dacă cineva crede că ştie un lucru... Crede 
aşa de tare încât e de-a dreptul sigur... Asta nu-i o dovadă. 
Şi numai dacă ai o explicaţie care să se potrivească cu toate 
faptele (aşa după cum îi spuneam în seara asta dragului 
domn Clement), o poţi prezenta cu o adevărată convingere. 
lar explicaţia mea nu era chiar completă - îi lipsea un 
singur lucru - dar, dintr-odată, tocmai când ieşeam din 
biroul domnului Clement, am observat planta care se află 
într-un ghiveci lângă fereastră şi... Mă rog, atunci am 
înţeles tot. Mi-a fost limpede ca lumina zilei! 

— E nebună... E nebună de legat, mi-a şoptit Melchett, 
însă Miss Marple ne-a zâmbit foarte senină şi a continuat, 
cu glasul ei blând şi educat: 

— Mi-a părut foarte rău să cred aşa ceva... Chiar foarte 
rău, pentru că îi simpatizam pe amândoi. Dar ştiţi cum e 
firea omenească. Iar la început, când au mărturisit aşa, 
prosteşte, mai întâi el, apoi şi ea... Ce să spun, am fost 
extrem de uşurată. Însemna că greşisem. Aşa că am început 
să mă gândesc la alţi oamenii care aveau un posibil motiv 
să-l elimine pe colonelul Protheroe. 

— Cei şapte suspecți! Am murmurat. 

Miss Marple mi-a zâmbit. 

— Chiar aşa. Mai întâi omul acela, Archer - nu părea 
probabil, dar dacă bea zdravăn (alcoolul îţi zboară minţile), 
nu se ştie niciodată. Mai era şi Mary a dumneavoastră, 
fireşte. E de multă vreme împreună cu Archer şi e o fată cu 


un temperament foarte ciudat. Avea motiv şi avea şi ocazie 
- că doar era singură în casă. Bătrâna doamnă Archer 
putea cu mare uşurinţa să ia pistolul din casa domnului 
Redding şi să-l dea oricăruia din ei doi. Apoi Lettice, desigur 
- care dorea libertate şi bani pentru a face tot ce voia. Am 
cunoscut multe cazuri de fete foarte frumoase şi eterice 
care au dovedit că nu aveau aproape deloc scrupule morale 
- cu toate că, aşa cum e normal, adevărații domni nu vor 
niciodată să creadă aşa ceva despre ele. 

Am clipit nervos. 

— Şi mai era şi racheta de tenis, a continuat Miss Marple. 

— Racheta de tenis? 

— Da, cea pe care Clara, fata în casă a doamnei Price 
Ridley, a văzut-o zăcând pe iarbă la poarta vicariatului. 
Părea că domnul Dennis s-ar fi întors de la partida aceea de 
tenis mai devreme decât spusese. Băieţii de şaisprezece ani 
sunt foarte bănuitori şi îşi pierd foarte uşor controlul. Orice 
motiv ar fi avut - fie de dragul lui Lettice, fie de dragul 
dumneavoastră, sau poate şi una, şi alta - era o posibilitate. 
Pe urmă veneau sărmanul domn Hawes şi dumneavoastră... 
Nu amândoi, fireşte, dar în alternanță, aşa cum spun 
avocaţii. 

— Eu? Am exclamat, uimit şi indignat. 

— Păi, da. Îmi cer iertare... Şi, la urma urmei, să ştiţi că nu 
am crezut niciodată cu adevărat... Dar se punea problema 
banilor care tot dispăreau. Vinovatul era ori domnul Hawes, 
ori dumneavoastră, iar doamna Price Ridley umbla în sus şi 
în jos şi tot făcea aluzii cum că dumneavoastră eraţi... Mai 
ales pentru că v-aţi opus cu atâta hotărâre să se pornească 
o investigaţie. Sigur că eu, una, am fost dintotdeauna 
convinsă că era domnul Hawes - îmi amintea aşa de mult de 
nefericitul de organist despre care v-am vorbit odată; 
totuşi, chiar şi aşa, nu puteam fi absolut sigură... 

— Pentru că aşa-i firea omenească, am sfârşit eu, sumbru, 
în locul ei. 

— Exact. Şi mai era, fireşte, şi draga de Griselda. 


— Dar doamna Clement nu avea nici o legătură, a 
întrerupt-o Melchett. S-a întors aici cu trenul de 6.50. 

— Da, aşa ne-a spus, a replicat Miss Marple. Dar nu 
trebuie niciodată să ne luăm după ce spun oamenii. În seara 
aceea, trenul de 6.50 a întârziat o jumătate de oră. Numai 
că, la şapte şi un sfert, am văzut-o cu ochii mei pornind spre 
Old Hall. Înseamnă deci că trebuie să se fi întors ceva mai 
devreme. De fapt, a şi fost văzută; dar poate că asta deja aţi 
aflat. 

Şi m-a privit scrutătoare. Un soi de magnetism oglindit în 
privirea ei m-a făcut să scot ultima scrisoare anonimă, cea 
pe care o deschisesem cu atât de puţină vreme în urmă. 
Acolo se povestea în detaliu că Griselda fusese văzută ieşind 
din casa lui Lawrence Redding, prin uşa-fereastră din 
spate, la şase şi douăzeci, în ziua crimei. 

Nici atunci, nici mai târziu, nu am spus nimic despre 
bănuiala îngrozitoare care pusese pentru o clipă stăpânire 
pe mintea mea. Văzusem totul ca într-un coşmar - 0 
legătură din trecut între Lawrence şi Griselda care 
ajunsese cumva la urechile lui Protheroe, apoi hotărârea lui 
de a-mi povesti şi apoi pe Griselda, disperată, furând 
pistolul pentru a-l face să tacă pentru totdeauna. După cum 
am spus, a fost doar un coşmar, dar care, vreme de câteva 
minute îngrozitoare, căpătase un aspect înfiorător de real. 
Nu ştiu dacă Miss Marple a bănuit ceva din toate acestea. 
Pesemne că da. E foarte probabil, pentru că puţine lucruri îi 
rămân necunoscute. Mi-a înapoiat biletul, cu un semn uşor 
din cap. 

— Toată lumea din sat vorbea despre asta, a spus. Şi chiar 
părea ceva suspect, nu? Mai ales după ce, la anchetă, 
doamna Archer ajurat că pistolul era încă acolo când a 
plecat ea, la prânz. S-a oprit o clipă, apoi a continuat: 
Numai că m-am abătut foarte mult de la subiect. Ce vreau 
să fac - şi cred că este de datoria mea - este să vă prezint 
explicaţia misterului, aşa cum o văd eu. Dacă nu credeţi... 
Mă rog, oricum mă voi fi străduit. Oricum e posibil ca 


dorinţa mea de a fi absolut sigură, înainte de a rosti vreun 
cuvânt, să-l fi costat viaţa pe sărmanul domn Hawes. 

S-a oprit iarăşi, iar când a reînceput, glasul ei căpătase o 
altă nuanţă. Nu mai părea aşa umil şi era mai hotărât. 

— Iată cum explic eu faptele. Până joi după-amiază, crima 
fusese plănuită în cele mai mici amănunte. Mai întâi, 
Lawrence Redding l-a vizitat pe domnul vicar, ştiind că nu 
era acasă. Avea cu el pistolul, pe care l-a ascuns în ghiveciul 
care se află lângă uşa-fereastră. Când domnul vicar s-a 
întors, Lawrence şi-a motivat vizita, afirmând că se hotărâse 
să plece din sat. La cinci şi jumătate, Lawrence Redding i-a 
telefonat domnului vicar, de la North Lodge, prefăcându-şi 
glasul ca să semene cu o femeie (amintiţi-vă că e un foarte 
bun actor amator). Doamna Protheroe şi soţul ei tocmai 
plecaseră spre sat. Şi - un lucru foarte curios, cu toate că s- 
a întâmplat ca nimeni să nu-l bage de seamă - doamna 
Protheroe nu şi-a luat nici o poşetă cu ea. Credeţi-mă, 
pentru o femeie e un lucru foarte neobişnuit. Cu puţin 
înainte de şase şi douăzeci, a trecut pe lângă grădina mea, 
s-a oprit şi mi-a vorbit, ca să-mi dea toate prilejurile să 
observ că nu avea cu ea nici o armă şi că se comporta 
absolut firesc. Şi-au dat seama, vedeţi dumneavoastră, că 
eu sunt o persoană care observă multe. Apoi, doamna 
Protheroe a dispărut după colţul casei, ducându-se spre 
fereastra biroului. Bietul colonel era aşezat la masă, 
scriindu-vă dumneavoastră. Era surd, după cum bine ştim. 
Ea a luat pistolul care o aştepta în vas, s-a apropiat de el 
prin spate şi l-a împuşcat în cap, apoi a aruncat pistolul şi a 
ieşit ca un fulger, coborând prin grădină către studio. 
Aproape toată lumea ar fi dispusă să jure că nu putea avea 
timp! 

— Dar împuşcătura? A protestat colonelul. Nu aţi auzit 
împuşcătura? 

— Există o invenţie care se cheamă, mi se pare, surdină 
Maxim. Aşa am aflat din romanele polițiste. Mă întreb dacă 
nu cumva strănutul pe care l-a auzit Clara, fata în casă, nu a 


fost chiar împuşcătura. Dar nu contează. La studio, doamna 
Protheroe s-a întâlnit cu domnul Redding. Au intrat 
amândoi şi - pentru că firea omenească este aşa cum este, 
mi-e teamă că şi-au dat seama că nu aveam să plec din 
grădină până ce nu-i vedeam ieşind! 

În momentul acela, Miss Marple mi-a plăcut mai mult ca 
niciodată, datorită acestei amuzate mărturisiri despre 
propriile slăbiciuni. 

— Când au ieşit, s-au comportat vesel şi natural. Iar aici, la 
urma urmei, au făcut o greşeală. Pentru că, dacă într- 
adevăr şi-ar fi luat adio, după cum pretindeau, ar fi arătat 
cu totul altfel. Dar vedeţi dumneavoastră, ăsta a fost 
punctul lor slab. Pur şi simplu nu au îndrăznit să pară 
supăraţi în nici un fel. În următoarele zece minute, cu mare 
grijă, fiecare şi-a asigurat un alibi - parcă aşa se numeşte. 
Apoi domnul Redding s-a dus la vicariat, şi a plecat cât de 
târziu a îndrăznit. Pesemne că v-a văzut venind, de la 
depărtare, şi a putut să planifice lucrurile aşa cum trebuia. 
A luat pistolul şi surdina, a lăsat scrisoarea falsificată, care 
avea ora notată pe ea cu un alt fel de cerneală şi, aparent, 
cu un alt scris. Odată descoperit falsul, ar fi părut o 
încercare stângace de a da vina pe Anne Protheroe. Numai 
că, pregătindu-se să lase biletul, l-a descoperit pe cel scris 
cu adevărat de colonelul Protheroe - ceva absolut 
neaşteptat. Şi, fiind un tânăr foarte inteligent, observând că 
scrisoarea îi poate fi de mare folos, a luat-o cu el. Apoia 
umblat la ceas, făcându-l să arate aceeaşi oră ca şi cea 
scrisă pe bilet, ştiind foarte bine că era ţinut întotdeauna cu 
un sfert de oră înainte. Motivul a fost acelaşi - ar fi părut o 
încercare de a se da vina pe doamna Protheroe. Apoi a 
plecat, întâlnindu-se cu dumneavoastră la poartă şi jucând 
rolul unui om cu minţile aproape rătăcite. V-am mai sus, 
este un bărbat remarcabil de inteligent. Spuneţi-mi: ce ar fi 
făcut un criminal care tocmai ucisese pe cineva? Ar fi 
încercat să se comporte firesc. Deci domnul Redding tocmai 
asta n-a făcut. A aruncat surdina undeva, însă s-a dus glonţ 


la secţia de poliţie cu pistolul şi s-a denunţat, într-un chip 
absolut ridicol, care ne-a păcălit pe toţi. 

Era ceva fascinant în modul în care Miss Marple rezuma 
cazul. Vorbea cu atâta siguranţă încât şi eu şi colonelul 
eram convinşi că numai aşa, şi nicidecum altfel, ar fi putut fi 
comisă crima. 

— Dar cum rămâne cu împuşcătura din pădure? Am 
întrebat. Asta să fie coincidenţa la care vă refereaţi ceva 
mai devreme? 

— Oh, nu, vai de mine, a răspuns Miss Marple, scuturând 
aprig din cap. Nu a fost nici pe departe o coincidenţă. Nici 
pe departe. Era absolut necesar să se audă o împuşcătură - 
altfel, bănuielile îndreptate împotriva doamnei Protheroe ar 
fi putut rămâne în picioare. Nu ştiu exact cum a procedat 
domnul Redding în privinţa asta. Dar am înţeles de undeva 
că acidul picric explodează dacă pică ceva deasupra lui şi vă 
aduceţi aminte, dragă domnule vicar, că l-aţi întâlnit pe 
domnul Redding în pădure, cu o piatră în braţe, tocmai prin 
zona în care, ceva mai târziu, aţi găsit cristalul. Bărbaţii se 
pricep foarte bine la mecanisme - piatra trebuie să fi fost 
atârnată deasupra cristalelor şi prevăzută cu un fitil mai 
lung, sau poate cu o flacără care să ardă încet, ceva care s- 
o facă să cadă cam în douăzeci de minute, pentru ca 
explozia să aibă loc pe la 6.30, atunci când şi domnul 
Redding şi doamna Protheroe ieşiseră din studio şi puteau fi 
văzuţi de toată lumea. Nu era nici un risc, pentru că nu 
rămânea în urmă decât un pietroi! Şi până şi pe ăsta a 
încercat să-l îndepărteze - când l-aţi surprins 
dumneavoastră. 

— Da, cred că aveţi dreptate! Am exclamat, amintindu-mi 
cum tresărise Lawrence când mă văzuse, în ziua aceea. 

Pe moment mi se păruse firesc, însă după ceea ce 
auzisem... S-ar fi zis că Miss Marple îmi citise gândurile, 
pentru că a început iarăşi să dea puternic din cap. 

— Da, a spus, trebuie să fi fost un lucru foarte tulburător 
pentru el să dea peste dumneavoastră tocmai atunci. S-a 


descurcat bine însă - a pretins că-mi aducea o piatră pentru 
grădina mea. Numai că..., a continuat ea, cu un glas care 
devenise dintr-odată foarte autoritar, nu era o piatră 
potrivită pentru grădina mea. Înţelegeţi?! Şi asta m-a pus 
pe calea cea bună. 

Colonelul Melchett rămăsese nemişcat, ca şi cum s-ar fi 
cufundat într-o transă. În cele din urmă, a dat şi el semne 
că-şi revenea. A pufnit o dată sau de două ori, şi-a tras 
nasul, părând cu totul zăpăcit, şi a spus: 

— Pe cinstea mea! Auzi! Pe cinstea mea! 

Mai mult de-atât nu a îndrăznit să spună. Cred că şi el, ca 
şi mine, era impresionat de siguranţa şi de rigoarea cu care 
Miss Marple îşi prezentase concluziile. Numai că pe 
moment nu era dispus s-o recunoască. În loc de asta, a 
întins mâna, a ridicat scrisoarea mototolită şi a spus, răstit: 

— 'Toate bune şi frumoase. Dar de individul ăsta, Hawes, 
ce-mi spuneţi? Să nu uităm că a sunat el însuşi şi a 
mărturisit. 

— Da, şi asta a fost de-a dreptul providenţial. A fost din 
pricina predicii, fără îndoială. Dragă domnule Clement, să 
ştiţi că aţi ţinut o predică de-a dreptul remarcabilă. 
Pesemne că domnul Hawes a fost profund afectat. N-a mai 
putut îndura şi a simţit că trebuia să mărturisească faptul 
că-şi însuşise banii bisericii. 

— Poftim? 

— Da. Şi astfel providenţa i-a salvat viaţa (Eu, una, 
nădăjduiesc şi cred că va fi salvat; doctorul Haydock e un 
om aşa de priceput). lată cum văd eu lucrurile: domnul 
Redding a păstrat scrisoarea (un lucru periculos, dar cred 
că trebuie s-o fi ascuns pe undeva, într-un loc sigur) şi a 
aşteptat până ce a aflat cu siguranţă la cine se referea. Nu 
i-a luat mult să-şi dea seama că era domnul Hawes. Înţeleg 
că a venit aici împreună cu acesta, aseară, şi a stat mult de 
vorbă cu el. Bănuiesc că tocmai atunci a înlocuit una dintre 
pilulele dintre cutie cu o pilulă adusă de el, şi a strecurat 
scrisoarea în buzunarul halatului de casă al domnului 


Hawes. Sărmanul tânăr avea să înghită pilula fără să-şi dea 
seama de nimic - iar, după moartea lui, urma să aibă loc o 
percheziţie, scrisoarea avea să fie găsită şi toată lumea 
urma să tragă concluzia pripită că el îl împuşcase pe 
colonelul Protheroe şi că-şi luase singur viaţa, din pricina 
remuşcărilor. Tare îmi vine să cred că domnul Hawes a găsit 
scrisoarea în seara asta, tocmai după ce luase pilula cu 
pricina. În starea sa de tulburare, pesemne că i s-a părut 
ceva supranatural, mai ales după predica de mai devreme, 
ca şi cum ceva îl îndemna să mărturisească totul. 

— Pe cinstea mea, a spus colonelul Melchett. Pe cinstea 
mea! E cu totul ieşit din comun. Nu... Nu cred nici un 
cuvânt. 

Nu făcuse niciodată vreo declaraţie care să sune mai puţin 
convingător. Pesemne că şi-a dat şi el seama de asta, pentru 
că a continuat: 

— Şi puteţi să ne explicaţii şi ce-a fost cu celălalt telefon? 
Cel dat de-acasă de la domnul Redding, către doamna Price 
Ridley? 

— Ah, da, a spus Miss Marple. Asta e coincidenţa de care 
vorbeam. Telefonul acela l-a dat drăguţa de Griselda - cred 
că şi domnul Dennis a participat. Auziseră zvonurile pe care 
doamna Price Ridley le făcea să circule despre domnul vicar 
şi s-au gândit la această cale, poate uşor copilărească, de a 
o face să tacă. Şi coincidenţa a făcut ca apelul să se 
nimerească exact la ora la care a răsunat falsa împuşcătură 
din pădure. Asta ne-a făcut să credem că ar putea exista o 
legătură. 

Mi-am amintit brusc că toată lumea care vorbea de 
împuşcătură spunea că fusese „altfel” decât ar fi trebuit să 
fie. Aşa şi era. Şi totuşi era extrem de greu să explice în ce 
consta această diferenţă. Colonelul Melchett şi-a dres 
vocea. 

— Soluţia dumneavoastră este foarte plauzibilă, Miss 
Marple, a spus. Dar sper să-mi îngăduiţi să vă atrag atenţia 
că nu există nici urmă de dovadă. 


— Ştiu, a răspuns Miss Marple. Dar sunteţi convins că 
acesta-i adevărul, nu? 

După câteva clipe de tăcere, colonelul a recunoscut, parcă 
fără prea multă tragere de inimă: 

— Da, sunt. La naiba cu toate, numai aşa se putea 
întâmpla. Dar nu există dovezi - nici urmă. 

Miss Marple a tugşit discret. 

— Tocmai de-asta m-am gândit că poate... În asemenea 
împrejurări... 

— Da? 

— Am putea recurge la o mică înşelăciune. Să-i întindem o 
capcană. 

Capitolul XXXI 


Şi colonelul, şi eu am făcut ochii mari. 

— O capcană? Ce fel de capcană? 

Miss Marple părea oarecum reticentă, deşi era limpede 
că-şi făcuse un plan foarte bine pus la punct. 

— Ce-ar fi dacă domnul Redding ar fi sunat la telefon şi 
prevenit? 

Colonelul Melchett a zâmbit. 

— Totul s-a dat pe faţă! Fugi!” Asta-i o şmecherie veche, 
Miss Marple. Ce-i drept, de multe ori are succes, dar cred 
că, în cazul nostru, tânărul Redding este mult prea 
inteligent ca să se lase prins aşa de uşor. 

— Da, îmi dau seama că trebuie să fie ceva foarte precis, a 
spus Miss Marple. Eu aş propune - dar e pur şi simplu o 
propunere - ca avertismentul să vină din partea cuiva 
despre care se ştie că are nişte îndoieli în această 
problemă. De exemplu, discutând cu doctorul Haydock, 
oricine poate ajunge să creadă că el ar fi tentat să privească 
o astfel de crimă dintr-un punct de vedere cam neobişnuit. 
Dacă el i-ar sugera domnului Redding că o anumită 
persoană - doamna Sadler, să zicem, sau unul dintre copii - 
l-a văzut, din întâmplare, pe când înlocuia pilula... Ce să zic, 


dacă domnul Redding este nevinovat, anunţul nu va 
însemna nimic pentru el, dar dacă nu e... 

— Dacă nu e? 

— E cu putinţă să facă o prostie. 

— Şi cu asta să ajungă pe mâinile noastre. E posibil. 
Foarte ingenios, Miss Marple. Dar oare Haydock va fi de 
acord? După cum aţi spus, părerile sale... Miss Marple, 
foarte sigură pe sine, l-a întrerupt: 

— Ei, da, dar una e teoria şi cu totul alta practica, nu 
credeţi? Oricum, uitaţi-l că vine, îl putem întreba. 

Am senzaţia că Haydock a fost oarecum mirat să o 
găsească pe Miss Marple cu noi. Arăta obosit şi tulburat. 

— A fost cât pe ce, ne-a spus. A fost cât pe ce să nu-l pot 
scăpa. Dar o să se facă bine. Treaba doctorului este să-şi 
salveze pacientul, aşa că l-am salvat, dar aş fi fost la fel de 
mulţumit şi dacă nu izbuteam. 

— S-ar putea să-ţi schimbi părerea, a replicat Melchett, 
când ai să auzi ce avem de spus. 

După care, fără multe vorbe şi digresiuni inutile, i-a 
explicat teoria pe care o avea Miss Marple despre crimă, 
ajungând în cele din urmă şi la propunerea pe care voiam 
să i-o facem. Atunci am avut privilegiul de a observa 
îndeaproape ceea ce voia să spună Miss Marple prin 
diferenţa dintre teorie şi practică. Haydock părea să-şi fi 
schimbat radical părerile. Am senzaţia că în clipa aceea i-ar 
fi făcut mare plăcere să primească pe o tipsie capul retezat 
al lui Lawrence Redding. Dar nu cred că vehemenţa sa 
fusese provocată de uciderea colonelului Protheroe, cât de 
tentativa de asasinare a nefericitului Hawes. 

— Ticălos blestemat! A exclamat Haydock. Ticălos 
blestemat! Şi Hawes, bietul de el. Mai are şi o mamă, şi o 
soră. Ar fi suferit toată viaţa de ruşinea de a fi rudele unui 
criminal. Gândiţi-vă cât de nefericite ar fi fost. Ce înscenare 
laşă şi perversă! 

Dacă vreţi să vedeţi ce înseamnă mânia absolută, 
primitivă, apelaţi la un astfel de om, cu vederi umanitare, 


atunci când este stârnit. 

— Dacă-i adevărat, a spus, puteţi conta pe mine. Individul 
ăsta nu merită să trăiască. Auzi, să facă aşa ceva unui om 
fără apărare ca Hawes. 

Orice câine schilod poate fi sigur că se bucură de simpatia 
lui Haydock. Tocmai punea la punct detaliile, împreună cu 
Melchett, când Miss Marple s-a ridicat, iar eu am insistat să 
o conduc acasă. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, domnule 
Clement, a spus Miss Marple, în timp ce străbăteam strada 
pustie. Vai de mine, e trecut de douăsprezece. Sper că 
Raymond s-a culcat şi nu m-a mai aşteptat. 

— Ar fi trebuit să vină cu dumneavoastră, am spus. 

— Dar nu i-am zis că plec, a răspuns Miss Marple. 

Mi-am amintit brusc de subtila analiză a crimei făcută de 
Raymond West şi am zâmbit. 

— Dacă se dovedeşte că teoria dumneavoastră este 
adevărată - şi eu, unul, nu mă îndoiesc nici o clipă de asta - 
înseamnă că i-aţi luat-o cu mult înainte nepotului 
dumneavoastră. 

Miss Marple a zâmbit la rândul ei - un zâmbet indulgent. 

— Mi-aduc aminte o vorbă de-a surorii bunicii mele, 
mătuşa Fanny. La vremea aceea aveam şaisprezece ani şi mi 
s-a părut ceva extrem de prostesc. 

— Şi anume? Am întrebat. 

— Ia auziţi ce obişnuia să spună: „Linerii cred că bătrânii 
se comportă prosteşte, însă bătrânii ştiu cu siguranţă că 
tinerii nu au nimic în cap!” 

Capitolul XXXII 


Nu au mai rămas prea multe de spus. Planul lui Miss 
Marple a avut succes. Lawrence Redding nu era nevinovat, 
iar sugestia că ar fi existat un martor al schimbului de 
pastile l-a împins, într-adevăr, să facă „o prostie”. Iată 
efectul conştiinţei încărcate. 


Situaţia lui era ciudată, desigur. Presupun că primul 
impuls a fost să lase totul baltă şi să fugă. Dar trebuia să se 
mai gândească şi la complicea lui. Nu putea să părăsească 
locul fără să-i trimită vorbă şi nu mai îndrăznea să aştepte 
până dimineaţă. Aşa că s-a dus la Old Hall chiar în noaptea 
aceea - urmărit de doi dintre cei mai eficienţi agenţi de-ai 
colonelului Melchett. A aruncat cu pietricele în fereastra lui 
Anne Protheroe, a trezit-o şi i-a cerut, într-o şoaptă 
nerăbdătoare, să coboare să discute cu el. Pesemne că se 
simțeau mai în siguranţă afară decât înăuntru, atâta vreme 
cât exista posibilitatea ca Lettice să se trezească la rândul 
ei. Numai că, în felul acesta, cei doi agenţi de poliţie au 
reuşit să audă întreaga discuţie. Asta a spulberat orice 
îndoială. Miss Marple avusese dreptate în toate privinţele. 

Procesul celor doi este de-acum un lucru cunoscut de 
toată lumea. Nu am de gând să pomenesc aici de el. 
Singurul lucru de spus este că inspectorul Slack s-a bucurat 
de multă apreciere, pentru inteligenţa şi zelul datorită 
cărora izbutise să-i aducă pe criminali în mâinile 
autorităţilor. Fireşte că despre rolul jucat de Miss Marple în 
toată afacerea nu s-a pomenit nimic. Ea însăşi ar fi fost 
îngrozită la gândul că s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. 
Lettice a venit să mă vadă chiar înainte de începerea 
procesului. A plutit prin fereastra biroului, fantomatică, la 
fel ca întotdeauna. Mi-a spus atunci că fusese convinsă de la 
bun început de vinovăția mamei sale vitrege. Pierderea 
beretei galbene fusese un simplu pretext pentru a scotoci 
prin birou, sperând, în ciuda a ceea ce i se spusese, că ar fi 
putut găsi ceva ce poliţia nu observase. 

— Vedeţi dumneavoastră, mi-a spus ea cu un glas visător, 
cei de la poliţie nu o urau cum o uram eu. Şi ura face ca 
totul să devină mai uşor. 

Dezamăgită de rezultatul căutării, aruncase intenţionat 
cercelul lui Anne acolo, lângă masa de scris. 

— De vreme ce eram convinsă că ea o făcuse, ce mai 
conta? Orice metodă era la fel de bună. La urma urmei, s-a 


dovedit că ea a fost, nu? 

Am oftat uşor. Se pare că vor rămâne întotdeauna anumite 
aspecte pe care Lettice nu este capabilă să le observe. În 
anumite privinţe, aş zice că, din punct de vedere moral, 
este daltonistă. 

— Şi-acum ce-ai să faci, Lettice? Am întrebat-o. 

— Păi... Când se termină totul am să plec în străinătate, a 
spus ea; a şovăit puţin, apoi a continuat: Plec în străinătate 
împreună cu mama. 

Uimit, am ridicat privirea, iar ea a încuviinţat. 

— Nu v-aţi dat seama? Doamna Lestrange este mama mea. 
Am aflat că... Este pe moarte. Voia să mă vadă, aşa că a 
venit încoace sub un nume fals. Doctorul Haydock a ajutat- 
o. Sunt prieteni foarte vechi, iar el a avut cândva o 
slăbiciune pentru ea - se vede de la o poştă. Într-un fel, încă 
o mai are. Bărbaţii şi-au pierdut mereu minţile după mama, 
am impresia. Şi acum este încă foarte atrăgătoare. Oricum, 
doctorul Haydock a făcut tot ce-a putut ca s-o ajute. Ea şi-a 
schimbat numele când a venit încoace din cauza 
obiceiurilor dezgustătoare ale oamenilor de a bârfi în 
permanenţă. În seara aceea, s-a dus să-l vadă pe tata, i-a 
spus că e pe moarte şi că voia tare mult să petreacă un timp 
cu mine. Tata a fost îngrozitor. I-a spus că, prin fuga ei, 
renunţase la orice drepturi şi că eu credeam că a murit - ca 
şi cum aş fi înghiţit vreodată basmul ăsta! Bărbaţii ca tata 
nu văd mai departe de lungul nasului! Dar mama nu este 
obişnuită să renunţe. ] s-a părut mai potrivit să meargă 
întâi să discute cu el, dar după ce a refuzat-o cu atâta 
vehemenţa, mi-a trimis un bilet. Am făcut în aşa fel încât să 
plec de la tenis mai devreme şi să mă întâlnesc cu ea la şase 
şi un sfert, la capătul potecii. N-am făcut decât să schimbăm 
câteva vorbe, înţelegându-ne când să ne întâlnim din nou. 
Până în şase şi jumătate, ne-am despărţit. După aceea, am 
fost îngrozită la gândul că va fi bănuită că l-ar fi ucis pe 
tata. La urma urmei, chiar îi purta pică. De-asta am pus 
mâna pe portretul ei cel vechi, din pod, şi l-am sfâşiat. Mi- 


era teamă că poliţia ar fi putut să-şi bage nasul, să dea deel 
şi s-o recunoască. Şi doctorul Haydock s-a temut. Am 
impresia că, uneori, chiar şi-a închipuit că ea era vinovată! 
Mama este o persoană destul de... Disperată. Nu prea se 
gândeşte la consecinţe. E ciudat, a mai spus Lettice după 
câteva clipe de tăcere. Eu şi ea ne potrivim foarte bine. Cu 
tata nu mă înţelegeam mai deloc. Dar mama... Ei, ce să 
spun, acum o să plec cu ea în străinătate, şi o să rămân cu 
ea până... Până la sfârşit... 

S-a ridicat, iar eu i-am luat mâna. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pe-amândouă, am spus. 
Sper că, în scurtă vreme, o să ai parte de multă fericire, 
Letitice. 

— Ar trebui, a răspuns, încercând să râdă. Până acum nu 
prea am avut... Nu credeţi? Mă rog, la urma urmei ce 
contează? La revedere, domnule Clement. Aţi fost foarte 
cumsecade cu mine de la bun început. Şi dumneavoastră, şi 
Griselda. 

Griselda! 

A trebuit, în cele din urmă, să-i mărturisesc cât de mult mă 
supărase scrisoarea anonimă, iar ea, mai întâi, a râs, apoi 
mi-a ţinut o predică solemnă. 

— Oricum ar fi, a adăugat, pe viitor am să fiu foarte 
serioasă şi cu multă frică de Dumnezeu - cam ca profeţii din 
vechime. 

Mi-era greu s-o văd pe Griselda în rol de profet. 

— Vezi tu, Len, a continuat ea, în viaţa mea e pe cale să 
apară cineva care să-mi aducă mult echilibru. Şi într-a ta, 
de altfel, dar pentru tine va fi un soi de... Întinerire - cel 
puţin, aşa sper. N-ai să poţi să-mi mai spui atât de uşor 
„copilă dragă”, câtă vreme o să avem şi noi un copil 
adevărat. Şi, Len, să ştii că m-am hotărât ca, de-acum că o 
să devin o adevărată „mamă şi soţie” (cum se spune în 
cărţi), să mă apuc şi de gospodărie aşa cum trebuie. Am 
cumpărat două cărţi despre „Întreţinerea casei” şi una 
despre „lubirea de mamă”, şi dacă nici astea nu mă ajută, 


atunci... Sunt teribil de amuzante - deşi, evident, fără 
intenţie. Mai ales cea despre creşterea copiilor. 

— Sper că n-ai cumpărat şi vreuna despre „Cum să te 
porţi cu soţul tău”, am spus, pradă unei temeri subite, 
luând-o în braţe. 

— De asta n-am nevoie, a răspuns Griselda. Sunt o soţie 
foarte bună. Te iubesc mult. Altceva, ce mai vrei? 

— Nimic, am spus. 

— N-ai putea şi tu, măcar o dată, să mărturiseşti că mă 
iubeşti la nebunie? 

— Griselda, i-am zis, te ador! Eşti iubirea vieţii mele. 
Dragostea pe care ţi-o port e sălbatică, disperată şi cu totul 
nepreoţească! 

Soţia mea a scos un oftat adânc, de mulţumire. Apoi, 
brusc, s-a îndepărtat de mine. 

— Fir-ar să fie! Vine Miss Marple. Te rog frumos, ai grijă să 
nu bănuiască ceva. Nu vreau să înceapă toată lumea să-mi 
întindă perne şi să mă îndemne să ţin picioarele sus. Spune- 
i că m-am dus până la terenul de golf. Asta o să opună pe o 
pistă greşită - unde mai pui că e şi adevărat, pentru că mi- 
am lăsat acolo puloverul cel galben şi vreau să-l recuperez. 

Miss Marple a venit până la fereastră, s-a oprit, ca şi cum 
şi-ar fi cerut iertare pentru deranj, şi a întrebat de Griselda. 

— S-a dus la terenul de golf, i-am răspuns. 

În ochii lui Miss Marple a apărut o expresie de îngrijorare. 

— Vai de mine, a zis, dar asta nu este deloc indicat - cel 
puţin acum. 

După care, ca o adevărată domnişoară bătrână, de modă 
veche, bine educată, a roşit. Pentru a scăpa de stânjeneala 
momentului, am început repede să vorbim despre cazul 
Protheroe şi despre doctorul Stone care se dovedise a fiun 
escroc bine-cunoscut, care folosea multe nume diferite. Că 
veni vorba, orice bănuială împotriva domnişoarei Cram se 
spulberase. În cele din urmă, ea mărturisise că dusese 
valiza în pădure, dar că o făcuse fără vreun gând necurat, 
după ce doctorul Stone îi povestise că se temea de alţi 


arheologi, rivali de-ai săi, care nu s-ar fi dat în lături de la 
tâlhărie pentru a pune mâna pe un mijloc de a-i contrazice 
teoriile. Aparent, tânăra noastră înghiţise această poveste 
destul de neverosimilă. Acum, potrivit lumii din sat, a 
început să caute un exemplar ceva mai autentic din specia 
burlacilor trecuţi de prima tinereţe, care să aibă nevoie de 
o secretară. În timp ce vorbeam, mă tot întrebam cum 
reuşise Miss Marple să descopere ultimul nostru secret. În 
cele din urmă, cu multă discreţie, ea însăşi mi-a dat un 
indiciu. 

— Sper că drăguţa de Griselda nu se oboseşte prea tare, a 
spus, cu voce scăzută, apoi, după câteva momente de tăcere 
discretă, a continuat: leri am fost în Much Benham, la 
librărie... 

Sărmana Griselda - cartea despre „lubirea de mamă” a 
dus-o la pieire! 

— Miss Marple, ştiţi ce mă întrebam? Am zis, dintr-odată. 
Dacă dumneavoastră aţi comite vreodată o crimă, oare aţi fi 
descoperită? 

— Ce idee îngrozitoare, a spus Miss Marple, şocată. Am 
nădejdea că n-aş putea niciodată să comit o faptă atât de 
rea. 

— Şi totuşi, firea omenească fiind aşa cum este..., am 
îngânat. 

Miss Marple a recunoscut că lovitura atinsese un punct 
sensibil, şi a râs discret şi plăcut, ca o adevărată doamnă în 
vârstă. 

— Vai, domnule Clement, ce răutăcios sunteţi, a spus ea, 
ridicându-se. Fireşte, înţeleg că sunteţi foarte binedispus... 
S-a oprit puţin, lângă fereastră. Transmiteţi-i drăguţei de 
Griselda toată dragostea mea - şi spuneţi-i că mă pricep 
foarte bine să păstrez un secret. 

La urma urmei, Miss Marple este, cu adevărat, o scumpă... 


SFÂRŞIT 


11) Society for the Propagation of the Gospel în Foreign 
Parts - o organizaţie de misionari a Bisericii Anglicane, 
înfiinţată în 1701. (n. Red.) (2) Church of England Men's 
Society - Asociaţia Membrilor Bisericii Anglicane (n. Red.) 
(3) Bucuria de a trăi (lb. Franceză în original) (4) În 
engleză, slack înseamnă „lent, încet, delăsător” (n.tr.). 45) 
Sex-appeal (prescurtat şi în original) 46) Ca mulţi alţi 
britanici nu foarte educați, inspectorul Hurst nu pronunţă 
„h” iniţial acolo unde trebuie, dar are tendinţa să-l adauge 
acolo unde nu e nevoie. (n.tr.) 47) Motiv (în franceză, în 
original). 48) Luca 5:32 (n. Red.) 19) Luca 12:20 (n. Red.)