Agatha Christie — Hickory Dickory Dock

Articol |. Agatha 
Christie 


Articol I. Agatha Christie 


Articol 1]. Hickory Dickory 
Dock 


Capitolul | 

Hercule Poirot îşi încruntă sprâncenele. 

— Domnişoară Lemon, nu se mai stăpâni, în această 
scrisoare sunt trei greşeli. 

Nu-i venea să-şi creadă ochilor, fiindcă făptura aceea 
cumplită, atât de îngrozitor de sigură pe ea, nu greşea 
niciodată. Era o perlă de secretară: capabilă, corectă până 
la scrupulozitate, niciodată obosită, niciodată bolnavă, 
întotdeauna imperturbabilă, în sfârşit - mai mult o maşină 
decât o femeie. Ştia totul, îi reuşea orice. Ea era cea care, 
de mulţi ani, guverna viaţa lui Poirot, în aşa fel, încât şi 
aceasta părea ordonată de un mecanism perfect. Deviza lui 
Hercule Poirot devenise „Ordine şi metodă” şi, într-adevăr, 
cu George, un camerist exemplar, şi cu domnişoara Lemon, 
secretară perfectă, ordinea şi metoda deţineau supremaţia 
în existenţa sa. Nu avea absolut deloc de ce să se plângă. 

Şi totuşi, chiar în dimineaţa aceea, domnişoara Lemon a 
comis trei greşeli bătând la maşină o scrisoare de mică 
importanţă şi, ceea ce era mai grav, nu şi-a dat seama. 
Stelele încremeniseră pe cer de mirare! 

Să ne înţelegem, nu că Poirot ar fi fost indignat; era, pur şi 
simplu, uluit că a putut să se întâmple aşa ceva. Îi dădu 
documentul incriminat secretarei, care, după ce îl parcurse 
rapid, roşi până la rădăcina părului. Era prima oară când 
Poirot o vedea roşind. 

— Cerule! Murmură. Nu înţeleg deloc cum... Poate sunt un 
pic tulburată din cauza surorii mele. 


Această soră a însemnat o altă lovitură pentru Poirot, 
căruia nu-i trecuse niciodată prin cap că angajata sa ar fi 
putut să aibă rude. Ba chiar, numai gândul că femeia aceea, 
atât de asemănătoare unei maşini, unui instrument de 
precizie, ar putea să aibă sentimente sau preocupări 
familiale, i se părea de-a dreptul grotesc. După câte ştia, 
secretara sa nu avea inimă şi minte decât pentru un nou tip 
de fişier, căruia îi dedica toate orele libere. Voia să-i fie 
brevetat şi să i se dea numele ei. 

— Sora dumitale? Întrebă, aşadar, Poirot, cu mirare în 
glas. 

Domnişoara Lemon încuviinţă cu un viguros semn din cap. 

— Nu cred că am avut vreodată prilejul să vă pomenesc de 
ea, pentru că, practic, şi-a petrecut aproape toată viaţa la 
Singapore. Soţul ei lucra acolo, în industria cauciucului. 

Reflectând la asta, Poirot găsea lucrul destul de firesc. I se 
părea că funcţionarei sale i se potrivea să aibă o soră 
măritată la Singapore. Pentru ce altceva există anumite 
locuri? Tocmai pentru ca toate domnişoarele Lemon din 
această lume, cu surorile departe, să-şi poată consacra 
sufletul şi trupul afacerilor şefului lor (şi, de asemenea, 
inventării unui nou tip de fişier, în orele libere). 

— Înţeleg. Continuă. 

— Acum patru ani, sora mea a rămas văduvă. Copii nu 
avea. Am reuşit să-i procur, aici, o locuinţă mică, dar 
plăcută, la un preţ rezonabil. 

(Normal! Femeia aceea reuşea în cele mai imposibile 
întreprinderi). 

Financiar s-a aranjat destul de bine, chiar dacă banii nu 
mai au azi valoarea de altădată. Administraţi cu 
înţelepciune - şi dat fiind că nu e pretențioasă cred că poate 
să o ducă fără probleme. Numai că se simţea singură. A 
trăit puţin în Anglia şi, deci, nu avea prietenii mai vechi de 
reînnodat. În schimb, avea mult timp la dispoziţie, aşa că, 
aproximativ acum şase luni, a venit să-mi spună că se 
gândea să accepte o ofertă de serviciu. 


— Serviciu? 

— Da. Directoare sau ceva asemănător, într-o „Casă a 
Studentului”, situată în Hickory Road. Ştiţi unde e? 

Poirot nu ştia. 

— Era un cartier frumos cândva. Casele sunt vechi, dar 
solid construite. Proprietara, o femeie de origine greacă, 
era în căutarea unei persoane care să dirijeze, să 
controleze, să conducă, în concluzie, casa. Sora mea ar fi 
avut la dispoziţie un micuţ apartament numai pentru ea. 

Domnişoara Lemon respiră adânc. Poirot scoase un 
mormăit, care voia să fie de încurajare. Până aici nu părea 
povestea unui dezastru. 

— Eu însămi nu ştiam ce sfat să-i dau, reluă secretara, dar 
trebuia să recunosc că avea dreptate. Sora mea este foarte 
activă şi în stare să conducă bine treburile. Şi era de înţeles 
că-i venea greu să stea toată ziua cu mâinile în sân. Pe de 
altă parte, nu trebuia să investească bani, deci nu ar fi 
riscat nimic. Postul care i se oferise era o simplă slujbă. 
Poate nu grozav plătită - dar ea nu era la strâmtoare - însă 
nici nu cerea multă trudă. În plus, i-a plăcut întotdeauna 
lumea tânără, iar timpul lung trăit în Orient o făcea să fie 
mai în măsură decât alţii să înţeleagă susceptibilitatea 
persoanelor de altă rasă. Aceasta constituia un element 
pozitiv, dat fiind faptul că studenţi de toate naţionalităţile 
frecventau casa. În majoritate englezi, dar între ei chiar şi 
negri. 

— E firesc, comentă Poirot. 

— Aşadar, după ce am analizat împreună propunerea, sora 
mea a hotărât să o accepte. Pe moment nu ne-am întrebat 
ce soi de femeie era proprietara. O anume doamnă 
Nicoletis, cu un caracter foarte dificil, uneori, simpatică, 
alteori, îmi pare rău să o spun, insuportabilă. Şi, în afară de 
aceasta, teribil de zgârcită şi lipsită de simţ practic, altfel 
nu ar fi avut nevoie de cineva care să-i ţină pe picioare casa. 
Sora mea, însă, nu e o persoană care să se lase uşor 


impresionată de toane şi capricii. Şi, mai ales, nu tolerează 
absurdităţile. 

Poirot aprobă din cap. Nimic de spus, gândi, cele două 
femei se aseamănă. O ştia de când domnişoara Lemon 
începuse să-i spună de sora sa. 

— Deci a acceptat postul? 

— Da. Cu vreo şase luni în urmă s-a instalat la numărul 26 
de pe Hickory Road. Activitatea, complexă, îi plăcea şi o 
găsea interesantă. 

Poirot continua să asculte, dar, până în acest punct, istoria 
părea mai curând insipidă. 

— De câtva timp, însă, e foarte preocupată, continuă 
domnişoara Lemon. 

— De ce? 

— Vedeţi, domnule Poirot, în casa aceea se întâmplă 
lucruri care nu-i plac. 

— Acolo sunt studenţi de ambele sexe? Se informă Poirot 
cu tact. 

— O, da, dar nu din cauza asta. La dificultăţi de un 
asemenea gen te aştepţi mereu. Dar nu, e vorba de altceva. 
Dispar diferite lucruri. 

— Adică? 

— Continuă să se piardă obiectele cele mai disparate... Şi 
într-un mod cu totul de neînțeles. 

— Vrei să spui, poate, că aceste obiecte sunt furate? 

— Întocmai. 

— Au chemat poliţia? 

— Nu încă. Sora mea speră să nu fie nevoie. E foarte 
ataşată de tinerii aceia, de unii dintre ei, cel puţin, şi ar 
prefera să-i dea de capăt singură. 

— Înţeleg, zise Poirot, meditativ. Toate acestea, însă, nu 
explică anxietatea dumitale, care, îmi închipui, trebuie să o 
răsfrângă pe cea a surorii. 

— Nu-mi place situaţia, domnule Poirot, nu-mi place deloc. 
Nu mă pot opri să nu mă gândesc că dedesubt ar fi ceva 
obscur. Nu reuşesc să-i găsesc o explicaţie logică. 


Poirot dădea din cap, gânditor. Călcâiul lui Ahile la 
domnişoara Lemon fusese dintotdeauna lipsa sa totală de 
imaginaţie. Imbatabilă în chestiunile de ordin practic, era 
pierdută când trebuia să opereze cu fantezia. 

— Nu este vorba, din întâmplare, de sustrageri 
neînsemnate? Un cleptoman, poate? 

— Nu cred. Am consultat Enciclopedia Britanică şi chiar 
un tratat de medicină asupra problemei cleptomaniei, dar 
am impresia că nu de aşa ceva e vorba în cazul nostru. 

Pentru un minut, Poirot tăcu. Ca secretara sa să comită 
greşeli de ortografie în corespondenţă era, neîndoielnic, 
supărător. Dar era un motiv suficient pentru a se amesteca 
în treburile unei femei în încurcătură cu oaspeţii unui hotel 
atât de „internaţional”? Poirot încerca să se convingă pe 
sine însuşi că acel unic motiv îl împingea să se ocupe de 
afacere şi nu, mai curând, doar plictiseala din ultima vreme 
şi mediocritatea istorioarei. 

— Ce-ai spune, domnişoară Lemon, dacă am invita-o pe 
sora dumitale, într-o după-amiază, la ceai? Poate aş putea 
să-i fiu, într-un fel, de ajutor. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule Poirot, cu adevărat 
foarte amabil. Sora mea e liberă chiar după-amiază. 

— Atunci am putea stabili pentru mâine. 

Credinciosul George a primit însărcinarea de a 
aproviziona, pentru ziua următoare, un somptuos serviciu 
de ceai cu pâine prăjită cu unt şi alte delicatese. 

Capitolul Il 

Sora domnişoarei Lemon, al cărei nume de căsătorie era 
Hubbard, îi semăna în mod clar. Numai că avea carnaţia 
mai măslinie, era un pic mai grăsuţă şi îşi aranja părul cu 
mai multă cochetărie. Chiar şi manierele îi erau mai puţin 
vivace, dar de pe faţa rotundă, deschisă te priveau aceiaşi 
ochi pătrunzători. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule Poirot, spuse doamna 
Hubbard. Cu adevărat foarte amabil. lar acest ceai este 


excelent. Am mâncat mai mult decât aş fi vrut, dar... Tartina 
asta şi gata! Ceai? Încă? Numai o jumătate de ceaşcă! 

— Să ne întremăm întâi un pic, sugera Poirot, apoi vom 
trece la probleme. 

Îi surâdea gentil, arcuindu-şi mustăţile. Doamna Hubbard 
spuse: 

— Ştiţi? Sunteţi exact aşa cum mi-am imaginat, când v-a 
descris Felicity. 

Poirot avu nevoie de o clipă de reflecţie ca să-şi dea seama 
că Felicity era numele de botez al sobrei sale secretare. 

— Vedeţi, reluă doamna Hubbard cu un ton distrat, în 
vreme ce întindea mâna spre o altă tartină, Felicity nu se 
frământă pentru alţii. În schimb eu - da. Iată de ce sunt atât 
de preocupată. 

— Vreţi să-mi spuneţi exact ce vă preocupă? 

— Vedeţi, aş găsi normal, într-un anume sens, să dispară 
bani... Micuţe sume; sau, măcar, bijuterii; dar să dispară pe 
faţă... De fapt, nu voiam să spun pe faţă ci, în sfârşit, într-un 
mod ca să putem vorbi de cleptomanie sau necinste. Dar, 
nu. lată, vreau să vă citesc o listă cu lucrurile care au 
dispărut. 

Îşi deschise poşeta şi scoase din ea un carneţel: 

Un pantofior de seară nou (pantoful drept). 

O brățară. 

Un inel cu briliante (găsit într-un castronaş pentru ciorbă). 

O cutie de pudră compactă. 

Un ruj de buze. 

Un stetoscop. 

O pereche de cercei. 

O brichetă. 

O pereche de pantaloni din flanel vechi. 

Becuri electrice. 

O cutie cu bomboane de ciocolată. 

O eşarfă din mătase (găsită toată ciopârţită). 

Un rucsac (idem ca mai sus). 

Acid boric. 


Săruri de baie. 

O carte de bucate. 

Poirot scoase un suspin profund. 

— Extraordinar, declară. De-a dreptul fascinant! 

Era extaziat. Îşi plimba privirea de la faţa severă şi plină 
de dezaprobare a secretarei sale la cea afabilă şi mâhnită a 
doamnei Hubbard. 

— Vă felicit, doamnă, spuse, întorcându-se spre aceasta 
din urmă. 

Ea îl privi surprinsă. 

— De ce, domnule Poirot? 

— Pentru că aveţi această unică şi minunată problemă. 

— În fine, poate pentru dumneavoastră are sens, dar... 

— Nu are nici un sens. Îmi aduce aminte de un joc de 
societate la care am fost convins să particip de nişte 
prieteni, în timpul sărbătorilor de Crăciun. Se chema 
„Doamna cu trei cornuri”. Fiecare dintre participanţi 
trebuia să spună, pe rând, această frază: „Am fost la Paris şi 
am cumpărat...” Şi numea un obiect. Persoana care urma 
după el adăuga, la rândul ei, un alt obiect. Şi tot aşa mai 
departe. Reuşita jocului consta în a-ţi aminti şi a repeta 
toate lucrurile, în aceeaşi ordine în care au fost numite. E 
uşor de înţeles că, de la un anumit punct, enumerarea 
devenea aproape imposibilă şi pentru că aduna un şir de 
obiecte prea disparate. De exemplu: o bucată de săpun, un 
elefant alb, o măsuţă pliantă, o rață şi altele. Când greşea 
prima dată, jucătorul primea un corn de hârtie. Când îi 
venea din nou rândul, trebuia să înceapă cu „Eu, doamna 
cu un corn, am fost la Paris etc., etc.” Dacă un jucător 
ajungea să ţină în mână trei cornuri, era obligat să se 
retragă. Învingea ultima persoană rămasă în joc. 

— Sunt sigură că dumneavoastră aţi învins, domnule 
Poirot, afirmă domnişoara Lemon, cu încrederea 
funcţionarei loiale. 

Poirot exulta. 


— Într-adevăr, aşa a fost, declară. Chiar şi celei mai stranii 
adunături de obiecte i se poate găsi o... corespondenţă, să 
zicem, cu un dram de abilitate. Şi iată cum: unul îşi zicea în 
minte „cu o bucată de săpun spăl un elefant alb de 
marmură, care stă pe o măsuţă pliantă...” Şi continuă aşa. 

Doamna Hubbard observă: 

— Poate aţi putea face acelaşi lucru cu lista pe care v-am 
dat-o. 

— Sigur că aş putea: doamna care purta un pantof în 
piciorul drept şi-a pus o brățară şi după ce s-a rujat şi s-a 
pudrat a coborât la prânz şi a lăsat să-i cadă inelul în 
farfuria cu ciorbă etc., etc. În acest mod e uşor de învăţat 
pe de rost lista dumneavoastră; dar nu ne-ar fi de folos. 
Interesant e de ştiut de ce o serie de furturi atât de 
extravagante. Să fie vorba de o idee fixă? Avem aici, în 
principal, o lucrare de analiză. Şi primul lucru care trebuie 
făcut e să studiem lista cu multă grijă. 

A urmat o tăcere, în timp ce Poirot părea să reflecteze. 
Doamna Hubbard îl scruta cu atenţia extaziată a unui copil 
în faţa unui prestidigitator aşteptând cu sufletul la gură să 
apară un iepure sau măcar o mulţime de panglici colorate. 
În schimb, domnişoara Lemon, prea puţin impresionată, 
părea cufundată în consideraţii profunde, care trebuie să fi 
avut ca obiect minunatul ei fişier. 

În cele din urmă, Poirot spuse: 

— Ceea ce te izbeşte, îndeosebi, este faptul că cele mai 
multe obiecte, excepţie făcând stetoscopul şi inelul cu 
briliante, sunt aproape fără valoare. Să ne concentrăm un 
moment asupra inelului. Cât poate să facă? 

— N-aş şti exact, domnule Poirot. Are un solitar şi în jur 
briliante. Proprietara, domnişoara Lane, spune că era inelul 
de logodnă al mamei sale. A fost, într-adevăr, tulburată 
când i-a dispărut şi am fost toţi mulţumiţi când, în seara 
următoare, domnişoara Hobhouse l-a găsit în farfuria cu 
ciorbă. Ne-am gândit că cineva a vrut să-i facă în ciudă. 


— Poate să fi fost aşa, observă Poirot. Dar eu, personal, 
atribui o semnificaţie acestui furt cu restituire. Dacă 
lipseşte un ruj, o carte, nu e cazul să chemi poliţia, însă 
lucrurile se schimbă, dacă e vorba de un inel de valoare. 
lată de ce a reapărut. 

— Dar, atunci, de ce să-l ia? Întrebă domnişoara Lemon. 

— Da, de ce? Reluă Poirot. Însă, pentru moment, să lăsăm 
deoparte întrebările şi să trecem la clasificarea furturilor. 
Să începem cu inelul. Cine e această domnişoară Lane, 
căreia i-a fost furat? 

— Patricia Lane? O fată foarte bine crescută, care studiază 
istoria, arheologia, ori ceva în genul ăsta. 

— Are mijloace? 

— O, nu. Ceva, cât de cât, al ei trebuie să aibă, dar e 
întotdeauna foarte modestă în cheltuieli. Inelul e o amintire 
de la mama sa. Mai are câteva bijuterii, dar hainele pe care 
le poartă sunt aproape toate vechi. 

— Cum e? Descrieţi-mi-o! 

— Ştiu eu? E un pic, cum se zice, nici pe cal, nici în căruţă. 
După părerea mea. Cu un aspect mai curând şubred. 
Liniştită, dar lipsită de vitalitate. 

— Aţi spus că inelul a fost găsit în farfuria domnişoarei 
Hobhouse. Cine e aceasta? 

— Valeria Hobhouse? O fată brună, inteligentă, cu un fel 
de-a fi sarcastic. Lucrează la Sabrina Fair: un institut de 
înfrumusețare. Îmi închipui că aţi auzit de el. 

— Aceste două fete sunt în bune relaţii? 

— Aş zice că da, spuse doamna Hubbard, după o clipă de 
reflecţie. Patricia e un tip care se înţelege cu toţi, chiar 
dacă nu se bucură de o mare popularitate. Hobhouse, cu 
limba pe care o are, şi-a făcut inamicii ei, dar, cu toate 
acestea, nu-i lipsesc simpatizanţii, nu ştiu dacă mă exprim 
limpede. 

Poirot nota mintal. Patricia era o fată frumoasă, dar 
insignifiantă; Valeria, în schimb, avea personalitate. 
Reîncepu să studieze lista. 


— Sunt aici mărunţişuri care ar fi putut să tenteze o fată 
cochetă şi la strâmtoare. De exemplu, rujul de buze, pudra, 
brăţara falsă, sărurile de baie; poate cutia cu bomboane de 
ciocolată. Dar, dimpotrivă, furtul stetoscopului pare mai 
uşor opera unui bărbat, care ştia deja unde să meargă să-l 
vândă sau să-l amaneteze. Cui aparţinea? 

— Domnului Bateson. Un tinerel simpatic. 

— Student la medicină? 

— Da. 

— A fost afectat? 

— Era negru de supărare, domnule Poirot. E un 
temperament aprins, cu neaşteptate izbucniri de mânie, 
care, însă, se calmează rapid. Nu e genul care să guste 
anumite glume. 

— Există tipi în stare să-l suporte? 

— Domnul Gopal Ram, de exemplu. Unul din studenţii 
noştri indieni. Surâde mereu, la orice. Face un gest de 
nepăsare cu mâinile şi spune că bunurile materiale nu 
contează. 

— Lui i-a lipsit ceva? 

— Nu. 

— Aha! Şi cui aparţineau pantalonii de flanel? 

— Lui Mcnabb. Erau uzaţi şi oricine, cred, i-ar fi 
considerat de nepurtat. Dar nu şi Mcnabb. El este foarte 
legat de lucrurile lui şi nu aruncă niciodată nimic. 

— Aşadar, avem aici o serie de lucruri care nu meritau 
efortul furtului: pantaloni vechi, becuri, săruri de baie, acid 
boric, o carte de bucate. Acidul boric, probabil, a fost luat 
din greşeală; becurile... Cineva ar fi putut să le ia cu 
intenţia de a le pune la loc şi să fi uitat... Cartea de bucate... 
Chiar şi pe aceea poate că voia cineva să o consulte şi apoi 
să o restituie. lar la pantaloni poate că a poftit vreo femeie 
care face curăţenie. 

— Avem două femei pentru curăţenie şi poţi să te încrezi în 
ele orbeşte. Nu ar lua, niciodată, nimic fără să ceară. 


— Poate aveţi dreptate. Apoi e pantofâorul de seară. Unul 
singur; sustras de la o pereche nouă, dacă am înţeles bine. 
Ai cui sunt? 

— Ai lui Sally Finch. O tânără americană care a venit în 
Anglia cu o bursă de studiu. 

— Suntem siguri că pantoful nu a fost, pur şi simplu, 
rătăcit? Nu văd la ce ar putea servi doar un singur pantof. 

— Nu, domnule Poirot... L-am căutat peste tot. Vedeţi, 
domnişoara Finch se pregătea să plece la o petrecere care 
cerea ţinută de seară. Normal, pantofii erau de importanţă 
vitală. Şi-i avea numai pe aceia, potriviţi. 

— Deci, e clar că întâmplarea trebuie să o fi contrariat 
destul de mult. Da, aşa-i. Cine ştie dacă aici nu e... lăcu un 
moment, apoi reluă: Sunt şi alte două obiecte... Un rucsac 
şi o eşarfă de mătase, amândouă făcute bucăţi. Aici nu se 
poate vorbi nici de cochetărie, nici de câştig... ci de un gest 
deliberat răzbunător. Al cui era rucsacul? 

— Aproape toţi studenţii au unul... Din cauza obiceiului de 
a călători, făcând autostopul! În afară de aceasta, raniţele, 
acelea sunt toate la fel... Le cumpără de la acelaşi magazin, 
aşa ca e greu să le identifici. Dar, probabil că acesta a 
aparţinut lui Leonard Bateson sau lui Colin Mcnabb. 

— Şi eşarfa? 

— Valeriei Hobhouse. O primise ca dar de Crăciun. O 
eşarfă verde, de bună calitate. 

Poirot închise ochii. 1 se părea că priveşte, mintal, într-un 
caleidoscop în care se agitau, confuz, toate acele obiecte şi 
figuri un pic ciudate, pe care doamna Hubbard i le 
descrisese pe rând. Nu reuşea să distingă nici o formă sau 
coeziune între episoade şi protagoniştii lor. Şi cu toate 
acestea ştia perfect că undeva trebuia să fie un fir. Verosimil 
- mai multe. Putea să jure că, agitând în continuare 
caleidoscopul, ar fi ieşit la iveală mai multe şi diferite, dar 
unul singur ar fi fost cel just. Totul atârna de intuirea 
punctului de pornire. 

Poirot redeschise ochii. 


— E o afacere care cere o bună doză de reflecţie, spuse. 

— Desigur, domnule Poirot, încuviinţă doamna Hubbard. 
Dar nu voiam să vă deranjez atât. 

— Nu mă deranjaţi. Adevărul e că sunt în încurcătură. Nu 
ştiu de unde să încep. Să vedem un pic... Pantofiorul de 
seară... Dar, am putea să încercăm din partea aceea. 
Domnişoară Lemon! 

— Da, domnule Poirot, răspunse prompt secretara, în 
vreme ce, automat, se înarma cu hârtie şi creioane. 

— Sora dumneavoastră, cred, va putea să obţină celălalt 
pantof. Mergi cu el la biroul de obiecte pierdute din Baker 
Street. Când a dispărut pantoful? 

Doamna Hubbard se gândi un pic. 

— Aşa, imediat nu-mi pot aminti cu exactitate. Poate cu 
două luni în urmă. Dar aş putea s-o ştiu sigur dacă o întreb 
pe Sally Finch data acelei petreceri. 

— Bine, zise Poirot. Apoi, adresându-se din nou secretarei, 
continuă: Vei spune că ai uitat pantoful în metrou. Ori chiar 
într-un autobuz. Câte autobuze trec prin zona lui Hickory 
Road? 

— Numai două. 

— Bine. Dacă nu găseşti nimic la biroul din Baker Street, 
încearcă la Scotland Yard şi spune că ai lăsat pantoful într- 
un taxi. 

— La ce vă gândiţi, domnule Poirot? Credeţi... 

Poirot o întrerupse pe doamna Hubbard: 

— Să vedem rezultatele acestei mişcări, apoi să ne 
consultăm din nou şi îmi veţi spune celelalte lucruri pe care 
trebuie să le ştiu. 

— Cred că v-am spus totul privitor la această istorie. 

— Nu sunt de acord. Ne aflăm în faţa unui grup de tineri 
de sex şi temperament diferite. A ţine la B, dar B ţine la C, 
în timp ce următorii doi sunt la cuțite din cauza lui A. Asta, 
vedeţi, am nevoie să ştiu. Certurile, geloziile, răutăţile, 
faptele şi reacţiile unor tineri constrânşi să trăiască, uneori 
pentru multă vreme, cot la cot. 


Doamna Hubbard părea stingherită. 

— Mă tem că nu prea pot să vă fiu de folos în asemenea 
lucruri. Nu mă amestec în treburile altuia, mă mulţumesc 
numai să conduc pensiunea şi să fac să meargă totul cum 
trebuie. 

— Dar chiar dumneavoastră mi-aţi spus că vă interesează 
aproapele. Că vă plac tinerii. Aţi acceptat această funcţie nu 
atât pentru câştig material, cât pentru că vă oferea 
posibilitatea să vă aflaţi în contact cu probleme omeneşti. 

Printre studenţi vor fi fiind unii care vă plac şi alţii care nu 
vă plac. Reflectaţi şi veţi vedea că o să găsiţi ceva interesant 
să-mi spuneţi: deja sunteţi preocupată, dar nu pentru ce s-a 
întâmplat... Pentru aceea aţi putea, pur şi simplu, să vă 
duceţi la poliţie... 

— Doamna Nicoletis nu mi-ar permite niciodată să chem 
poliţia. 

Poirot ignoră întreruperea. 

— Nu, dumneavoastră sunteţi îngrijorată pentru cineva; 
cineva pe care îl consideraţi responsabil sau măcar 
amestecat în această încurcătură. Cineva care nu vă este 
indiferent. 

— Aţi ghicit, domnule Poirot. 

— Ştiu. Şi mă gândesc că aveţi dreptate să fiţi 
îngândurată. Eşarfa aceea de mătase tăiată bucăţi, de 
exemplu, nu-mi place; ca şi rucsacul ciopârţit. Pentru restul 
ar putea fi vorba de glume, dar nu sunt prea sigur. Nu, nu 
sunt sigur deloc. 

Capitolul III 

Doamna Hubbard urcă grăbită treptele de la intrare şi 
pătrunse la numărul 26 de pe Hickory Road. În acel 
moment, un tinerel cu părul roşu aprins, care venea şi el de 
afară, o ajunse. 

— Bună ziua, mama Hubbard. 

Era Len Bateson. Un tip foarte simpatic, cu accent 
londonez şi, slavă Domnului, absolut lipsit de orice complex 
de inferioritate. 


— Am hoinărit, mămico? 

— Aveam o invitaţie la ceai. Dar acum nu mă face să pierd 
iar timpul, fiindcă sunt în întârziere. 

— Azi am făcut cubuleţe un grațios cadavru, o anunţă Len, 
râzând zgomotos. 

— Nu fi atât de macabru, băiatule. Mi se face pielea de 
găină. 

În vestibul răsună ecoul hohotelor lui Bateson. 

— E nimic în comparaţie cu Celia, i se confesă apoi. Ştii, 
am mers să-i fac o vizită la farmacie şi i-am spus: „Celia, am 
găsit un cadavru”. Trebuia să o vezi. A devenit albă precum 
cearceaful şi o clipă am crezut că e gata să leşine. Ce spui 
de asta, mamă Hubbard? 

— Nu mă mir. Ce idee! Probabil Celia a crezut că vorbeşti 
de un cadavru adevărat. 

— Ce înţelegi prin... Adevărat? Îţi închipui că, poate, 
cadavrele ar fi false? 

Dintr-o cameră din dreapta, ieşi, legănându-se, un tânăr 
slab, cu pletele pleoştite, care spuse cu o voce arogantă: 

— A, doar voi eraţi! Aş fi zis că e un congres de vânzători 
ambulanți de ziare. 

— Sper că nu te-am enervat prea tare. 

— Nu mai mult decât de obicei, răspunse Nigel Chapman, 
reintrând în încăperea din care ieşise. 

— Floricica noastră delicată! A fost comentariul lui Len. 

— Acum nu începeţi să vă înţepaţi amândoi, îl rugă 
doamna Hubbard. Avem nevoie de un pic de toleranţă 
reciprocă. 

Tânărul, de la înălţimea staturii sale, o răsplăti cu un surâs 
larg, afectuos. 

— Puțin îmi pasă de Nigel, mama Hubbard. 

O fată, care cobora scara în acel moment, spuse: 

— O, doamna Hubbard, doamna Nicoletis a zis că doreşte 
să vă vadă imediat ce v-aţi întors. Este în camera sa. 

Doamna suspină şi se îndreptă spre scară, în timp ce fata 
înaltă şi brună, care o făcuse pe ambasadoarea, se lipi de 


perete, ca să o lase să treacă. 

— Ce este, Valeria? Întrebă Len Bateson, în vreme ce îşi 
scotea impermeabilul. Reproşuri legate de conduita 
noastră, de pus în cârcă mamei Hubbard? 

Fata avu un gest de indiferenţă. 

— Locul acesta devine pe zi ce trece, din ce în ce mai mult, 
asemănător unui balamuc, spuse, şi în timp ce vorbea, 
mergea spre uşa din dreapta. Avea un soi de graţie 
insolentă în mişcări, ca a unui manechin de profesie. 

Casa de la 26 de pe Hickory Road era în realitate, 
compusă din două clădiri, 24 şi 26, care la parter 
deveniseră una singură, pentru ca să cuprindă o cameră de 
zi, o sufragerie încăpătoare, două vestiare şi un micuţ oficiu 
care da în spatele casei. Două scări independente duceau la 
etajele superioare, care rămâneau, în schimb, separate 
unul de celălalt. Fetele ocupau camerele din aripa dreaptă 
a casei, deci chiar numărul 26, în timp ce bărbaţii stăteau în 
cealaltă latură, care odată era însemnată cu numărul 24. 

Doamna Hubbard, ajunsă în faţa uşii proprietăresei, ciocni 
discret şi intră. 

Camera era supraîncălzită şi ferestrele, ermetic închise. 
Doamna Nicoletis stătea pe sofa, cu ţigara în gură, 
înconjurată de un număr de perne de mătase şi de catifea, 
care, mai curând, lăsau de dorit în ce priveşte curăţenia. 
Era o femeie corpolentă, cu pielea brună, care se ţinea încă 
bine, cu gură dispreţuitoare şi enormi ochi negri. 

— Iată-vă, în sfârşit! A fost bunvenitul ei şi suna ca o 
acuzaţie. 

Doamna Hubbard nu se tulbură. 

— M-au anunţat că doreaţi să mă vedeţi, spuse severă. 

— Este monstruos! Absolut monstruos! 

— Ce este monstruos? 

— Socotelile! Socotelile dumneavoastră! Zbiera doamna 
Nicoletis, în vreme ce, de sub o pernă, trăgea un mănunchi 
de foi. Îi ţineţi, poate, cu ficat de gâscă sau cu prepeliţe pe 


aceşti sărmani studenţi? Suntem, cumva, la Ritz? Ce vă 
închipuiţi că sunt aceşti oameni? 

— Tineri sănătoşi, cu un puternic apetit, răspunse cealaltă. 
Să le oferim un dejun bun şi o masă de seară acceptabilă... 
Mâncare simplă, dar hrănitoare. Mi se pare că ne 
descurcăm cu o cheltuială destul de modestă. 

— Modestă? Modestă? Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva, 
când eu mă ruinez? 

— Cât despre profit, nu puteţi să vă plângeţi, doamnă 
Nicoletis. Locul acesta vi-l asigură destul de bine, iar 
pensiunea studenţilor e mai curând ridicată. 

— Nu am, poate, întotdeauna, totul ocupat? Doritorii nu se 
anunţă, poate, cu luni de zile înainte? Nu-mi vin cereri din 
partea universităţii, ambasadelor, şcolilor străine? Puteţi să 
negaţi că pentru fiecare loc disponibil sunt cel puţin trei 
cereri? 

— Totul se întâmplă aşa, tocmai pentru că aici mesele sunt 
decente. Tineretul are nevoie să mănânce. 

— Dar aceste cifre sunt scandaloase. Bucătăreasa aceea 
italiană şi cu soţul ei vă trage pe sfoară. 

— A, nu, doamnă Nicoletis. Pot să vă asigur că nu o fac. Nu 
ar fi uşor cu mine. 

— Atunci vreţi să ziceţi că dumneavoastră mă furaţi! 

Doamna Hubbard rămase imperturbabilă. 

— Nu pot să vă permit să spuneţi anumite lucruri, zise cu 
tonul unui adult care admonestează un ţânc. Nu e frumos şi 
într-o zi o să aveţi necazuri. 

— Dumneavoastră mă înfuriaţi, replică doamna Nicoletis, 
aruncând în aer, cu un gest dramatic, mănunchiul de facturi 
care se împrăştiară pe jos. 

— Aţi greşit luând-o aşa. Face rău la tensiune. 

— Admiteţi că în această săptămână s-a cheltuit mai mult 
decât în cealaltă? 

— Au fost reduceri la magazinele Lampson şi am profitat 
de ele. Săptămâna viitoare vom chelţui mai puţin. 

Doamna Nicoletis o privea îmbufnată. 


— Dumneavoastră aveţi întotdeauna o explicaţie 
plauzibilă. 

— Iată-le! Zicând aşa, doamna Hubbard repuse în ordine 
mănunchiul de hârtii care fuseseră răspândite pe jos. Nimic 
altceva? 

— Fata aceea americană, Sally Finch, spune că pleacă. Nu 
vreau! E cu o bursă de studii Fulbright şi poate să-mi aducă 
altele. Nu trebuie să plece! 

— Cum îşi justifică hotărârea? 

— Ei, cine îşi mai aduce aminte? Ce pot să zice că era 
vorba de pretexte. 

În această privinţă, doamna Hubbard era gata să o creadă. 

— Sally nu mi-a spus nimic. 

— O să vorbiţi cu ea? 

— Desigur! 

— Cât despre studenţii de culoare, indienii, negrii aceia... 
Pot să se ducă cu toţii. Americanilor nu le place să se 
amestece cu ei, iar pentru mine americanii sunt cei care 
contează. 

— Nu câtă vreme eu ocup acest post, spuse directoarea. 
Şi, în orice caz, greşiţi. Nu există prejudecăţi de rasă între 
studenţi, oricum, sigur, nu din partea lui Sally. Ea şi 
Akibombo iau deseori masa împreună şi nimeni nu poate fi 
mai negru decât el. 

— Apoi sunt printre ei şi comunişti şi ştiţi cum gândesc 
americanii în această problemă. Nigel Chapman, de 
exemplu, este un comunist. 

— Nu cred! 

— Ba da, ba da! Ar fi trebuit să-l auziţi seara trecută. 

— Nigel ar spune orice pentru a scoate lumea din sărite. 

— Sunteţi minunată, dragă doamnă Hubbard. Îi cunoaşteţi 
pe toţi, atât de bine! De atâtea ori mă întreb ce m-aş face 
fără dumneavoastră. 

— Întâi te scuipă şi-apoi te sărută, bombăni cealaltă şi 
părăsi camera, oprind brusc un torent de mulţumiri. 


Doamna Hubbard mai murmura pentru sine, în vreme ce 
se îndrepta către camera sa, dar neplăcerile încă nu se 
terminaseră. Era gata să deschidă uşa, când dintr-odată, îi 
apăru în faţă Elizabeth Johnston. 

— Aş putea să vă vorbesc câteva minute? 

— Fireşte. Directoarea o invită să intre. Era întrucâtva 
surprinsă. Johnston provenea din Jamaica şi venise în 
Europa să studieze dreptul. Muncitoare, ambiţoasă, bine 
înfiptă pe propriile picioare. Era o fată destul de echilibrată 
şi inteligentă şi doamna Hubbard o considera unul din cei 
mai buni oaspeţi ai hotelului. Deşi reuşea să se stăpânească 
foarte bine, doamnei Hubbard nu-i scăpă un tremur în 
vocea interlocutoarei sale. 

— Ce nu merge? O întrebă. 

— Vă rog, vreţi să veniţi în camera mea? 

— Îmi scot pelerina şi mănuşile şi sunt a dumitale. 

Camera era la etajul superior. Studenta deschise uşa şi se 
îndreptă repede spre o masă de lângă fereastră. 

— Priviţi, spuse. Acestea sunt notițele mele. Reprezintă 
luni de muncă dură. Uitaţi ce masacru! 

Un sunet nearticulat ieşi de pe buzele doamnei Hubbard. 
Cineva vărsase călimara cu cerneală peste hârtiile acelea, 
care rămăseseră literalmente îmbibate. Atinse cu degetele 
câteva foi. Erau încă umede. 

— Te gândeşti că a fost femeia care face curăţenie? 

— Nu poate să fi fost ea, pentru că nu e călimara mea, 
care se află pe etajera aceea, intactă. Este vorba de un gest 
deliberat. Al cuiva care a intrat în camera mea cu acest 
Scop. 

Doamna Hubbard era indignată. 

— Oricine o fi făcut-o a comis o ticăloşie. Pur şi simplu nu 
ştiu ce să zic. Sunt dezgustată şi te asigur că voi face totul 
pentru a descoperi pe autorul acestei incredibile răutăţi. 
Nu suspectezi chiar pe nimeni? 

— Aceasta e o cerneală verde, după cum vedeţi, răspunse 
fata. Nu e utilizată în mod obişnuit. Aici e o singură 


persoană care o foloseşte: Nigel Chapman. 

— Nigel? Dumneata îl crezi în stare să facă aşa ceva? 

— Nu m-aş fi gândit, zău că nu, dacă n-ar fi fost culoarea 
cernelii. 

— Sincer, îmi pare rău, Elizabeth, şi singurul lucru care 
pot să-l spun e că voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să 
descâlcesc afacerea asta. 

— Mulţumesc, doamnă Hubbard. Au mai fost deja... 
Incidente asemănătoare, e adevărat, nu? 

— Da. 

Doamna Hubbard părăsi camera, îndreptându-se spre 
scară, dar apoi, ca împinsă de o idee neașteptată, îşi 
schimbă drumul şi o luă spre capătul coridorului. Bătu la o 
uşă şi glasul lui Sally Finch o invită să intre. 

Camera era primitoare, iar Sally, o roşcată jovială, era o 
tinerică simpatică. Ciocolata pe care o sugea lacom îi umfla 
obrazul. Era aplecată să scrie deasupra unui carneţel. 
Înălţă capul şi îi întinse nou - venitei o cutie cu dulciuri. 

— Mi le-au trimis de acasă. Doriţi? 

— Mulţumesc, Sally, dar în aceast moment chiar nu aş 
putea. Mi-am ieşit din fire. Ai auzit ce a păţit Johnston? 

— Ce i s-a întâmplat lui Bess? 

Doamna Hubbard îi povesti şi fata nu putu decât să-şi 
exprime disprețul. 

— E o adevărată mizerie. Nu sunt în stare să-mi imaginez 
cine ar fi putut să-i facă ceva atât de josnic lui Bess a 
noastră. Toţi o iubesc. Chiar dacă se ţine mai curând la 
distanţă şi nu se ataşează uşor, sunt sigură că nimeni nu are 
ceva împotriva ei. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Deh, presupun că este continuarea seriei. lată de ce... 

— De ce? O presă doamna Hubbard. 

— De ce m-am hotărât să plec. Nu v-a spus doamna 
Nicoletis? 

— Da, şi asta a înfuriat-o. Lăsa impresia că nu crede că 
motivul plecării dumitale ar fi cel adevărat. 


— Aşa-i, nu era nevoie să o fac să-şi iasă din sărite. Ştiţi 
cum ia foc. Dar dumneavoastră pot să vi-l spun. Nu-mi place 
ce se petrece aici. Nu e vorba de obiectele care s-au 
pierdut... Nu e plăcut, dar la urma urmelor sunt lucruri 
care se pot întâmpla. Însă eşarfa şi rucsacul tăiat în 
bucăţi... Şi-acum, asta! Făcu o scurtă pauză, apoi adăugă: 
Akibombo e speriat. În ciuda aparenţei, îşi croieşte drum 
vechea superstiție a africanilor. Ajunge să zgârâi un pic 
coaja. 

— Ptiu! Nu pot să suport prostiile, făcu doamna Hubbard. 
Aici este vorba numai de indivizi comuni, vulgari, pe care îi 
distrează supărându-şi aproapele. 

— Mă gândesc că în acest caz nu este la mijloc o persoană 
obişnuită, replică Sally. 

Doamna Hubbard cobori la parter şi intră în camera de zi. 
Acolo erau patru persoane. Valeria Hobhouse, care stătea 
pe canapea, cu picioarele sprijinite pe unul din braţele ei. 
Nigel Chapman era la o masă, cu o carte mare deschisă în 
faţă. Rezemată de consola şemineului, se afla Patricia Lane, 
în timp ce o altă tânără, cu impermeabilul încă pe ea, îşi 
scotea o căciuliţă de lână de pe cap. Era o fată blondă, 
robustă, cu ochii negri, depărtaţi şi mereu întredeschişi. 

Valeria îşi scoase ţigara din gură şi spuse cu o voce leneşă, 
cântată: 

— Bună ziua, mama Hubbard. I-ai dat un calmant 
îndrăcitei ăleia de cucoane? 

— E pe picior de război? Îmtrebă Patricia Lane. 

— Şi ce război! Râse Valeria. 

— S-a întâmplat ceva foarte neplăcut, spuse doamna 
Hubbard. Am nevoie de dumneata, Nigel. 

— De mine? Nigel închise cartea pe care o avea în faţă şi o 
privi. Chipul său era iluminat de un surâs şiret, dar dulce. 
Ce am făcut? 

— Nimic, sper, dar a fost răsturnată, deliberat, cerneală pe 
notițele lui Johnston, în aşa hal, încât nu-i mai pot folosi; 


cerneala este verde, precum aceea pe care o foloseşti 
dumneata. 

Lui Nigel îi dispăru surâsul de pe buze. 

— E adevărat, folosesc cerneală verde. Dar, vorbiţi serios? 
Vreau să zic: e vorba, într-adevăr, de un sabotaj? 

— Vorbesc foarte serios. Ai făcut-o dumneata, Nigel? 

— Nici măcar în vis. Îmi place să enervez oamenii, ştiţi 
foarte bine, dar nu aş face niciodată o glumă murdară ca 
aceasta şi cu atât mai puţin lui Bess, care nu se amestecă 
vreodată în treburile celorlalţi. Apropo, unde e cerneala 
mea? Mi-am umplut stiloul ieri seară. De obicei o ţin acolo, 
pe consolă. Ah, iat-o, în sfârşit! Înşfăcă sticla şi lăsă să-i 
scape o fluierătură. Drace! E aproape goală şi trebuia să fie 
plină. 

— Pe toţi sfinţii! Zise fata cu impermeabil. 

Cu o căutătură de inchizitor, Nigel se aproprie de ea. 

— Ai un alibi, Celia? O întrebă ameninţător. 

Fata avu o tresărire. 

— Nu am fost eu, trebuie să mă crezi. Am stat la spital 
toată ziua. Nu aş fi putut... 

— Ajunge, Nigel, interveni doamna Hubbard, nu o chinui 
pe Celia. 

Patricia Lane sări în sus, furioasă. 

— Nu văd de ce Nigel ar trebui să fie suspectat. Numai 
pentru că cineva s-a servit de cerneala lui... 

— E drept, dragă, apără-ţi mereu micuțul, spuse Valeria 
ironică. 

— Dar nu e cinstit, insistă cealaltă. 

Celia protestă cu impetuozitate: 

— Însă, cu adevărat, eu nu am nici o legătură. 

— Nimeni nu crede contrariul, fetiţo, adăugă Valeria, cu 
nerăbdare în glas. Totuşi, continuă, fixând-o în ochi pe 
doamna Hubbard, gluma, merge prea departe şi ceva 
trebuie făcut. 

— Ceva va fi făcut, promise doamna Hubbard, cu o 
grimasă amenințătoare. 


Capitolul IV 

Domnişoara Lemon pusese în faţa şefului ei un pacheţel 
învelit în hârtie. Închisă. El desfăcu ambalajul şi privi 
satisfăcut elegantul pantofior argintiu. 

— Era pe Baker Street, exact aşa cum vă gândiseţi. 

— Aceasta ne economiseşte şi îmi confirmă ipotezele. 

— Dacă nu vă deranjez prea mult, domnule Poirot, aş vrea 
să vă arăt o scrisoare de la sora mea. Afacerea nu e 
terminată. 

— S-o văd! 

I-o dădu şi Poirot, după ce o citi, îi spuse să-şi cheme sora 
la telefon. Odată legătura obţinută, secretara îi dădu 
receptorul. 

— Alo! Doamna Hubbard? 

— Vai, domnule Poirot, aţi fost foarte amabil să mă sunaţi 
imediat. Eu sunt într-un... 

Poirot o întrerupse. 

— De unde telefonaţi? 

— Dar... Din hotel, fireşte. Ah, înţeleg! Din salonul meu 
personal. 

— Este o derivație? 

— Aceasta? E o derivație. Aparatul principal e jos, în 
vestibul. 

— Cine este în casă, care ar putea să ne asculte? 

— "Toţi studenţii sunt ieşiţi ziua, la ora asta. Bucătăreasa e 
plecată la piaţă. Soţul ei, Geronimo, înţelege greu engleza. 
Este femeia la curăţenie, dar e aproape surdă şi nu şi-ar 
face astfel de lucru. 

— Bine, atunci putem să vorbim. Spuneţi-mi, aveţi 
vreodată, seara, conferinţe sau proiecţii în hotel? Nici un 
soi de petrecere a timpului? 

— Câteva conferinţe, ocazional. Cu puţin timp în urmă, 
domnişoara Baltout, exploratoarea, ne-a ţinut una, 
ilustrând-o cu proiecţii color. 

— Foarte bine. Să cădem de acord: aţi reuşit să-l 
convingeţi pe domnul Hercule Poirot, şeful surorii 


dumneavoastră, să discute cu studenţii despre cazurile sale 
cele mai interesante. Întâlnirea este fixată pentru această 
seară. 

— Mi se pare o idee excelentă, dar credeţi... 

— Nu e vorba să cred. Sunt sigur! 

În seara aceea, studenţii, intrând în living, au găsit la 
vedere un anunţ, conceput astfel: 

Celebrul detectiv particular, domnul Hercule Poirot, a 
acceptat cu amabilitate să ţină o prelegere teoretico- 
practică despre succesul sistemelor de investigaţie, cu 
expunerea unor „cazuri” faimoase. 

Interesul studenţilor s-a limitat la câteva comentarii. 

Cina era servită, de obicei, la şapte şi jumătate, şi deja cei 
mai mulţi tineri se aşezaseră la locurile lor, când doamna 
Hubbard, coborând de la etajul superior, intră în sufragerie 
urmată de un omuleţ, înaintat de-acum în vârstă, care etala 
un păr de un negru suspect şi nişte mustăţi uriaşe, care se 
arcuiau cu un aer satisfăcut. 

— Aceştia sunt câţiva dintre studenţii noştri. Acesta este 
domnul Poirot, care, cu amabilitate, ne va vorbi după cină, 
zise doamna Hubbard în chip de prezentare. 

Au fost schimbate saluturi şi Poirot, luând loc lângă 
prezentatoarea sa, îşi făcu imediat de lucru cu o ciorbă 
excelentă, pe care un servitor o turna dintr-o enormă 
supieră. 

La felul doi au fost servite chiftele italieneşti. În acel 
moment, o tânără, care stătea în dreapta lui Poirot, i se 
adresă cu timiditate: 

— Într-adevăr, sora doamnei Hubbard lucrează pentru 
dumneavoastră? 

— Foarte adevărat. Sunt mulţi ani de-acum de când este 
secretara mea. Este femeia cea mai eficientă din lume. 
Câteodată chiar mă înspăimântă. 

— Înţeleg. Mi-ar place chiar să ştiu... 

— Ce, mademoiselle? Îi surâdea cu un aer patern, în timp 
ce nota în minte: „Graţioasă, preocupată, nu prea isteaţă, 


puţin înfricoşată”. Îi zise: Pot să vă cunosc numele şi ce 
studiaţi? 

— Mă cheamă Celia Austin şi nu sunt la facultate. Sunt 
distribuitoare-farmacistă la Spitalul St. Catherine. 

— Aşa! Trebuie să fie o muncă interesantă. 

— Ştiu eu... Poate căe. 

— Şi colegii dumneavoastră? Puteţi să-mi spuneţi câte 
ceva? Auzisem că este un loc pentru studenţii străini, dar 
îmi pare aproape toţi englezi. 

— Unii încă nu s-au întors: domnul Chandra şi Gopal Ram, 
care sunt indieni, domnişoara Reinjeer, care este olandeză, 
şi egipteanul Ahmed Ali, care e un politician îndârijit. 

— Şi aceştia cine sunt? 

— Cel care stă în stânga doamnei Hubbard este Nigel 
Chapman. Studiază italiana şi istoria medievală la 
Universitatea din Londra. Este, apoi, Patricia Lane, lângă el, 
cu ochelari: studiază arheologia. Celălalt tânăr, cu părul 
roşcat, este Len Bateson, student la medicină, iar fata 
brună, de acolo, lucrează la un institut de înfrumusețare. Se 
numeşte Valeria Hobhouse. Lângă ea e Colin Mcnabb, care 
urmează un curs de specializare, în psihiatrie. 

În vreme ce îl numea pe acesta din urmă, Poirot remarcă o 
uşoară inflexiune în vocea fetei. O cercetă şi îşi dădu seama 
că i se împurpuraseră obrajii. 

Îşi spuse: „Deci, fetişcana este înamorată şi nu ştie să o 
tăinuiască”. 

Observă, de altfel, că tinerelul nu se uita deloc spre ea, 
prea atent cum era să discute cu o roşcată, care stătea 
lângă el. 

Aceea e Sally Finch. O americană. Se află aici cu o bursă 
de studii. Cealaltă este Genevieve Mericaud: studiază 
engleza. Şi la fel şi Rene Halle, care stă alături de ea. În 
schimb, micuța blondă este specializată în fizioterapie. 
Lucrează şi ea la spitalul St. Catherine. Negrul acela, de- 
acolo, e Akibombo... Vine din Africa Occidentală şi e teribil 
de simpatic. Apoi, Elizabeth Johnston: e din Jamaica şi 


studiază dreptul. Aceştia, din dreapta mea, sunt doi 
studenţi turci, sosiți cam de o săptămână. Nu înţeleg deloc 
engleza. 

— Vă mulţumesc. Dar, spuneţi-mi, vă înţelegeţi întotdeuna 
sau, câteodată, vă mai şi ciondăniţi? Întrebă Poirot pe un 
ton lejer, ca să nu dea importanţă întrebărilor. 

— O, suntem cu toţii prea ocupați, ca să găsim timp să ne 
luăm la ceartă, deşi... 

— Deşi, ce, domnişoară Austin? 

— Iată, vedeţi, Nigel..., cel de lângă domnişoara Hubbard, 
este iritant, îi place să scoată lumea din sărite. Şi Len 
Bateson se înfurie, câteodată, ca o fiară, însă, are un fond 
foarte bun. 

— Şi Colin Mcnabb... Face ca o fiară? 

— Nu-i nici un pericol. El tratează totul foarte filosofic. 

— Înţeleg. Şi dumneavoastră, domnişoarele? Şi 
dumneavoastră vă certaţi? 

— A, nu. Noi ne împăcăm. Genevieve este supărăcioasă, 
uneori, dar mă gândesc că e, de fapt, o caracteristică a 
francezilor... Vai, scuzaţi-mă! 

Celia era însăşi imaginea tulburării. 

— Eu sunt belgian, declară Poirot solemn şi, înainte ca fata 
să fi avut timp să-şi revină, continuă: Cu puţin mai înainte 
aţi spus că v-ar place să ştiţi... Ce? 

Celia Austin frământa nervoasă o bucăţică de pâine de pe 
masa. 

— O, nimic, nimic de... În ultima vreme, cineva a făcut 
glume stupide, aici, la noi. Mă gândeam că doamna 
Hubbard... Dar, într-adevăr, era, desigur, o prostie din 
partea mea. Nu voiam să spun nimic. 

Poirot nu insistă. Întoarse capul în cealaltă parte şi începu 
o conversaţie cu doamna Hubbard şi Nigel Chapman. 
Acesta aduse în discuţie problema, controversată, a 
criminalilor, susţinând că este o formă de artă creatoare şi 
că dezaxaţii erau, în realitate, cei care intrau în poliţie, 
numai ca să-şi satisfacă un secret sadism. Poirot se distra să 


vadă cum fata cu ochelari, care stătea alături de Nigel, 
încerca cu disperare să minimalizeze declaraţiile colegului 
ei. Dar lui Nigel nu părea să-i pese. 

Doamna Hubbard avea un aer indulgent şi amuzat. 

— Voi, tinerii de azi, nu vă gândiţi decât la poliţie şi la 
psihologie, observă. Când eram eu tânără, era mai multă 
nepăsare. Ne distram dansând. Voi n-o faceţi niciodată. 

Celia râse şi spuse cu o undă de maliţie: 

— Dar tu, Nigel, dansai, odată. Eu însămi am dansat cu 
tine, dar, fireşte, nu-ţi aminteşti. 

— Ai dansat cu mine? Unde? 

— La Cambridge, la regatele din mai. 

— A! Regatele din mai! Repetă Nigel, făcând un gest, ca 
pentru a alunga amintirea acelor nebunii tinereşti. Treburi 
de adolescenţi! 

Poirot surâdea sub mustață, considerând că Nigel nu 
putea să aibă mai mult de douăzeci şi patru sau douăzeci şi 
cinci de ani. 

— Şi apoi, doamnă Hubbard, e greu să fii vesel cu atâtea 
cărţi de citit şi cursuri de înghiţit, adăugă plină de 
convingere Patricia Lane. 

Masa se termină cu o budincă de ciocolată, după care se 
mutară cu toţii în salon, unde fiecare se servi cu o cafea 
dintr-un ibric care se găsea în mijlocul mesei. Apoi, Poirot a 
fost invitat să ia cuvântul. Cei doi turci se scuzară şi se 
retraseră. 

Faptul de a se asculta îi provoca întotdeauna o subtilă 
plăcere. Vorbi trei sferturi de oră cu obişnuita dezinvoltură, 
amintind dintre experienţele sale pe cele care se pretau să 
fie proslăvite. Dacă ceva în el evoca histrionul era în aşa fel 
dozat să nu sară în ochi. 

— Şi astfel conchise Poirot, îi spun acestui domn că îmi 
aducea în memorie, cazul său, pe fabricantul de săpun din 
Liege, care îşi otrăvise soţia, pentru a se putea căsători cu 
blonda lui secretară. I-o plasez cu multă dezinvoltură, dar 
reacţia nu întârzie. Omul îmi bagă în mână banii care îi 


fuseseră furaţi, şi pe care reuşisem să-i fac să şi-i 
recupereze, şi îmi zice, palid la faţă şi cu ochii înfricoşaţi: 
„Vreau să donez aceşti bani pentru acţiuni de binefacere, 
folosiţi-i cum credeţi de cuviinţă”. Şi în acest timp, îşi 
ştergea sudoarea de pe frunte. Îl cuprinsese o teamă 
nebună, dar i-am salvat viaţa, pentru că, deşi amorezat de 
blonda sa secretară, sunt sigur că nu va încerca să-şi 
otrăvească soţia, chiar dacă era urâtă. E mai bine să previi, 
decât să tratezi. Trebuie, aşadar, să prevenim crimele, nu 
să aşteptăm să fie înfăptuite. 

Studenţii îl aplaudară, Poirot se înclină, apoi vru să ia loc. 
În momentul acela, Colin Mcnabb, scoţându-şi pipa din 
gură, îl întrebă: 

— Şi-acum, poate veţi vrea să ne spuneţi adevăratul motiv 
al vizitei dumneavoastră. 

A urmat o clipă de linişte încordată. 

— Colin! Exclamă Patricia, cu un ton de reproş. 

— Ce e straniu? Putem foarte bine să ni-l imaginăm, nu? 
Pălăvrăgeala domnului Poirot a fost foarte amuzantă, dar 
sigur nu a venit pentru aceasta. N-o să credeţi, cu adevărat, 
domnule Poirot, că noi am înghiţit-o! 

— Vorbeşte pentru tine, Colin! Izbucni Sally. 

Poirot ridică braţele, într-un gest de predare. 

— Trebuie să mărturisesc că gentila mea gazdă m-a pus la 
curent cu o parte din unele întâmplări, care o preocupă. 

Len Bateson se înălţă în picioare, cu o faţă amenințătoare. 

— Spuneţi-ne, strigă, ce lucrătură e asta? Aveţi intenţia să 
ne acuzaţi? 

— De-abia acum îţi dai seama de asta? Zise Nigel ironic. 

Celia părea înspăimântată. Doamna Hubbard luă cuvântul 
cu autoritate: 

— Eu l-am invitat pe domnul Poirot să ne ţină o prelegere, 
cu gândul de a profita şi de a-i cere un sfat legat de ceea ce 
s-a petrecut în ultimul timp. Ceva trebuia făcut şi nu era 
altă alegere între aceasta şi... Poliţie. 


Acest ultim cuvânt declanşă un veritabil vacarm. 
Genevieve bolborosea ceva în franceză. Alte voci, de 
consens sau protest, i se alăturară. Asupra acelui cor reuşi 
să aibă superioritate vocea decisă a lui Leonard Bateson. 

— Să ascultăm ce are să ne spună domnul Poirot! 

— l-am expus toate faptele domnului Poirot, interveni 
doamna Hubbard. Sper că nu veţi avea nimic de obiectat 
dacă vă va pune câteva întrebări. 

— Mulţumesc, spuse Poirot, cu o reverență. Şi cu un gest 
de prestidigitator scoase la iveală o pereche de pantofiori 
de seară şi i-o dădu lui Sally Finch. 

— Amândoi? De unde a apărut şi celălalt? 

— De la biroul de obiecte pierdute de pe Baker Street. 

— Dar cum aţi ajuns să vă gândiţi că îl veţi găsi acolo, 
domnule Poirot? 

— Un foarte simplu proces de deducție. Cineva scoate un 
pantof din camera sa. Ca să facă ce? Nu ca să-l dea şi nici 
ca să-l vândă. Şi fiindcă, pentru a-l găsi, casa va fi scotocită 
de la un capăt la altul, e nevoie să fie dus afară sau distrus. 
E mai uşor să-l împachetezi şi să-l abandonezi sub scaunul 
unui tren sau al unui autobuz, la o oră de vârf. Aceasta a 
fost prima mea supoziţie şi s-a dovedit exactă. Pantotul, cum 
spune poetul, a fost luat „mai mult pentru ciudă, decât 
pentru pagubă”. 

Valeria râse scurt: 

— Nigel, dragostea mea, aceasta este o piatră la tine în 
fereastră! 

— Prostii! Sări să zică Sally. Nu Nigel a fost cel care mi-a 
luat pantoful. 

— Bineînţeles că nu a fost el, adăugă Patricia, furioasă. E o 
idee absurdă. 

— Absurdă sau nu, eu nu am făcut nimic de genul acesta, 
replică Nigel, şi sunt sigur că se poate spune acelaşi lucru 
despre toţi ceilalţi. 

Părea chiar că aceasta era replica pe care Poirot o aştepta. 
Cu ochi severi scrută rapid toate acele chipuri care îi 


stăteau înainte. 

— Poziţia mea este delicată, zise apoi. Sunt un oaspete. Am 
acceptat invitaţia doamnei Hubbard de a veni să petrec o 
serată plăcută, nu numai ca să restitui pantofiorul. În rest... 
Făcu o, pauză. Domnul Bateson mi-a cerut să-mi spun 
părerea despre această afacere, dar ar fi o impertinenţă din 
partea mea să o fac fără a fi invitat şi de ceilalţi. 

— Aceasta e o procedură corectă, aprobă Akibombo, 
scuturându-şi cârlionţii negri în semn de încuviinţare. 

Vocea lui Sally Finch se înălţă nerăbdătoare: 

— Terminaţi! Să auzim ce ne sfătuieşte domnul Poirot, fără 
alte comentarii. 

— În regulă, zise Nigel. 

— Foarte bine, conchise atunci Poirot, pentru că sunteţi cu 
toţii de acord să-mi cereţi sfatul, iată-l: doamna Hubbard 
sau... Mai bine doamna Nicoletis ar trebui să cheme imediat 
poliţia. Nu e vreme de pierdut. 

Capitolul V 

Nimeni nu se aştepta la această declaraţie a lui Poirot. Ea 
nu provocă proteste, nici comentarii, ci o neaşteptată jenă, 
care îi amuţi pe toţi. 

Profitând de paralizia aceea momentană, Poirot, condus de 
doamna Hubbard, părăsi camera cu un rapid „Noapte 
bună, tuturor!” 

În salonaşul ei particular, doamna Hubbard îl invită pe 
domnul Poirot să se aşeze într-un fotoliu, lângă şemineu, şi 
îi oferi o ţigară, pe care, însă, el o refuză politicos, explicând 
că le prefera pe ale sale. 

— Cred că aveţi dreptate, domnule Poirot, începu femeia, 
luând loc în faţa lui. Poate că noi ar trebui, cu adevărat, să 
chemăm poliţia... Mai ales după această glumă 
nesănătoasă, cu cerneala. Dar aş fi preferat să n-o fi spus, 
atât de clar şi de răspicat. 

— Ah! Zise Poirot, în vreme ce contempla rotocoalele de 
fum ale ţigării sale. Vreţi să spuneţi că ar fi trebuit să mă 
prefac? 


— Mă gândesc că ar fi fost mai bine să rugăm un agent să 
pice aici ca din întâmplare şi să-l punem la curent cu 
afacerea în particular. Nu ştiu dacă mă exprim exact: 
oricine ar fi responsabil de aceste lucruri stupide, de-acum, 
a fost avertizat. Chiar dacă nu era de faţă, ştiţi cum e, 
vorbele zboară. 

— E adevărat: faptele ajung întotdeauna să fie cunoscute. 

— Fără să mai vorbim de patroană. Nu ştiu cum o s-o ia. 

— Va fi interesant de văzut. 

— E limpede că nu putem chema poliţia fără 
consimţământul ei... Ce mai e? 

Bătăi autoritare răsunară repetat în uşă. Directoarea, cu o 
voce iritată, strigă? Intră! În prag apăru Colin Mcnabb, cu 
eterna pipă între dinţi şi cu o căutătură sinistră. Închise uşa 
Şi zise: 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar era important să schimb o 
vorbă cu domnul. 

— Cu mine? Întrebă Poirot, pe un ton de candidă surpriză. 

— Da, chiar cu dumneavoastră, replică celălalt, întunecat. 
Trase lângă el un scaun cam descleiat şi se postă în faţa lui 
Poirot: Predica pe care ne-aţi ţinut-o în această seară, 
începu cu un aer de ironică bunăvoință, a fost distractivă şi 
recunosc că aţi avut o lungă şi variată experienţă, dar, vă 
rog să mă iertaţi că v-o spun, metodele dumneavoastră sunt 
învechite, cum vă sunt şi ideile. 

— Dar, Colin, interveni doamna Hubbard, aprinsă la faţă, 
asta-i o insultă! 

— Nu intenţionez să ofensez pe nimeni, dar aş vrea să 
clarific câteva lucruri. Nu vedeţi dincolo de lungul nasului, 
domnule Poirot. Pentru dumneavoastră nu există decât 
crimă şi pedeapsă. 

— Mi se pare o consecinţă logică a lucrurilor, observă 
Poirot. 

— Dumneavoastră priviţi legea în sensul cel mai meschin şi 
mai învechit. În aceste timpuri, şi legea trebuie să se 
actualizeze cu teoriile moderne. Cauzele crimelor sunt 


importante. Ceea ce contează este să descoperi cauza a 
ceea ce s-a petrecut... Să găseşti de ce aceste acte au fost 
săvârşite. 

— În această privinţă, eu sunt la fel de modern şi cât se 
poate de acord cu dumneavoastră. 

Doamna Hubbard, incapabilă, în acest moment, să se mai 
stăpânească, exclamă: 

— Toate sunt prostii! 

— Aici greşiţi! Răspunse Colin, întorcându-se spre ea. 
Fondul psihologic este ceea ce trebuie luat în considerare. 

— Astea sunt elucubraţii, fără sens! 

— Poate pentru dumneavoastră, care nu ştiţi absolut 
nimic, o puse la punct Colin, întorcându-se apoi, iar spre 
Poirot: Problema mă interesează mult. Urmez un curs de 
specializare în psihiatrie şi psihologie. Uneori ne găsim în 
faţa unor cazuri surprinzătoare şi complexe şi ceea ce 
vreau să subliniez, domnule Poirot, e faptul că nu poate fi 
condamnat un delincvent, numai pe baza teoriei păcatului 
originar, de violarea deliberată a legii. E nevoie să mergem 
la rădăcinile răului şi să-l înţelegem, dacă vrem să instituim 
un tratament eficace pentru tânărul delincvent, înţeleg cât 
sunt de dificil de acceptat, pentru dumneavoastră, aceste 
concepţii moderne. 

— A fura înseamnă întotdeauna a fura, zise doamna 
Hubbard, încăpăţânată. 

Colin avu o mişcare de nerăbdare. 

Poirot replică pe un ton supus: 

— Ideile mele sunt, fără îndoială, învechite, admit; dar 
sunt perfect pregătit să vă ascult, domnule Mcnabb. 

Acesta din urmă păru plăcut surprins de mărturisire. 

— Sunteţi cinstit, domnule Poirot. Voi încerca să limpezesc 
problema, folosind termeni foarte simpli. 

— Mulţumesc, spuse Poirot, în continuare cu un aer 
modest. 

— Să începem de la pantoful lui Sally Finch. Vă amintiţi că 
a fost furat numai unul. Unul singur. 


— Într-adevăr, faptul m-a izbit. 

— Da, dar dumneavoastră nu vedeţi semnificaţia. În acest 
caz ne găsim în prezenţa unui clar complex al Cenuşăreşei. 
Cunoaşteţi povestea Cenuşăresei, nu? 

— Da, da. 

— Astfel, noi avem, aici, pe cineva care, în subconştient, se 
compară cu Cenuşăreasa. Dezamăgirea, invidia, 
sentimentul inferiorităţii subiectului te frapează, evident. 
Fata fură un pantof. De ce? 

— Fata? 

— Sigur, normal. E limpede că este vorba de o femeie. 
Oricine este dotat cu un minimum de inteligenţă e în 
măsură s-o priceapă. 

— Cu adevărat, Colin? Se amestecă doamna Hubbard. 

— Continuaţi, vă rog, zise Poirot, cu maximă politeţe. 

— E cu putinţă ca ea însăşi să nu ştie de ce a făcut-o... Dar 
dorinţa inconştientă rezultă foarte clar: fata doreşte să fie 
prinţesa din poveste. Alt fapt semnificativ: pantofiorul a fost 
sustras unei tinere frumoase, care se pregătea să meargă la 
bal. 

Pipa lui Colin se stinsese de câtva timp, iar el, gesticulând, 
o agita prin aer cu un entuziasm în creştere. 

— Şi să ne gândim şi la celelalte furturi; toate indică o 
femeie: pudră, ruj, cercei, brățară, inel. Fata vrea să se facă 
remarcată. Vrea chiar să fie pedepsită... Exact cum se 
întâmplă frecvent cu tinerii delincvenţi. Aceste nu sunt hoţii 
comune. Nu valoarea obiectului e ceea ce atrage. Este 
acelaşi instinct care împinge unele femei, care au de toate, 
să fure din magazine lucruri pe care ar fi avut din plin 
posibilitatea să le cumpere. 

— Prostii! Sări doamna Hubbard. Lume necinstită, asta-i 
tot! 

— Totuşi, adăugă Poirot, fără a face caz de întrerupere, a 
fost sustras şi un inel de valoare. 

— Dar a fost înapoiat. 


— Şi cu certitudine, domnule Mcnabb, n-o să vreţi să-mi 
spuneţi că un stetoscop este un obiect feminin. 

— Furtul acela avea o semnificaţie mai profundă. Femeile 
care înţeleg că nu sunt suficient de atrăgătoare pot să 
găsească satisfacţie în căutarea unei cariere. 

— Şi cartea de bucate? 

— Un simbol al vieţii domestice, soţ, familie... 

— Şi acidul boric? 

Colin răspunse iritat: 

— Dragă domnule Poirot, nimeni nu fură acid boric. De ce 
ar face-o? 

— M-am întrebat şi eu. Trebuie să recunosc, însă, că aveţi 
un răspuns prompt pentru orice întrebare. Explicaţi-mi 
atunci, semnificaţia dispariţiei unei vechi perechi de 
pantaloni din flanel... Ai dumneavoastră, dacă am înţeles 
bine. 

Pentru prima dată, Colin păru stingherit. Îşi drese vocea: 

— Aş putea s-o explic, dar... Într-un anume mod, ar implica 
ceva... Mai curând stânjenitor. 

— Ah, înţeleg, vă e teamă că o să mă faceţi să roşesc. 
Brusc, Poirot se aplecă spre interlocutorul său şi-l bătu cu o 
mână pe genunchi: Şi cerneala aceea răsturnată, eşarfa 
crâmpoţită nu vă preocupă? 

În Colin, aerul de superioritate amabilă scăzuse cu un ton. 

— Desigur, mă preocupă. E un lucru serios, credeţi-mă. Şi 
de maximă urgenţă supunerea ei unei analize. Dar unei 
analize medicale; nu e un caz pentru poliţie. Sărmana 
micuță nu ştie că este cum este... În întregime un ghem de 
complexe şi de inhibiţii. Dacă eu... 

Poirot îl întrerupse: 

— Atunci, dumneavoastră ştiţi cine e? 

— Am o bănuială puternică. 

— Deci, ar fi vorba, după dumneavoastră, de o fată nu 
prea norocoasă cu celălalt sex, timidă, afectuoasă şi cu o 
minte puţin înceată. O fată care se simte singură şi 
deziluzionată. O fată... 


Poirot se opri, pentru că cineva bătuse la uşă. 

— Intră! Spuse doamna Hubbard. 

Uşa se deschise şi Celia Austin intră. 

— Ia te uită! Exclamă Poirot. Chiar domnişoara Celia 
Austin. 

Celia îl privi pe Colin cu ochi înspăimântați: 

— Nu ştiam că erai aici, spuse aproape dintr-o suflare. 
Venisem... 

Respiră profund, apoi alergă spre doamna Hubbard: 

— Vă rog, vă rog, nu chemaţi poliţia! Eu sunt, eu sunt cea 
care a luat lucrurile acelea. Nu ştiu de ce. Nu înţeleg. Nu 
vroiam să o fac. Îmi venea... Aşa. Apoi se întoarse brusc 
spre Colin. Şi-acum, că ştii cum sunt... Nuo săvreinici 
măcar să-mi vorbeşti. Sunt oribilă, ştiu... 

— Dar, deloc! Vocea lui Colin era caldă şi prietenoasă. Eşti 
numai un pic confuză, asta-i tot. E ca şi cum te-ai fi 
îmbolnăvit, pentru că nu reuşeai să vezi limpede în tine. 
Dacă ai încredere în mine, Celia, pot să te vindec. 

— Adevărat, Colin? Celia, îl privea cu ochi de îndrăgostită. 
Mam chinuit atât... 

Tânărul îi luă mâna cu un aer patern: 

— Ei bine, de-acum nu va mai fi nevoie să te chinuieşti. 

Se ridică în picioare, trase mâna Celiei sub braţul său, apoi 
o privi cu severitate pe doamna Hubbard: 

— Sper că n-o să mai fie pusă pe tapet ideea aceea 
trăsnită cu poliţia. Nu a fost sustras nimic de valoare şi, 
oricum, Celia va înapoia totul. 

— Brăţara şi pudra nu pot să le restitui, spuse Celia 
îngrijorată, pentru că le-am aruncat la canal. Dar voi 
cumpăra altele, noi. 

— Şi stetoscopul, întrebă Poirot, ce aţi făcut cu el? 

— Stetoscopul nu l-am luat eu. Ce să fac cu el? Sângele îi 
urcase în obraji. Şi n-am fost eu cea care am vărsat 
cerneala pe hârtiile lui Blizabeth. Nu aş face niciodată ceva 
atât de perfid. 

— "Totuşi, aţi făcut bucățele eşarfa domnişoarei Hobhouse. 


— Era altceva. Vreau să spun că... Valeriei nu-i păsa deloc. 

— Şi rucsacul? 

— Nu l-am tăiat eu. Se înţelege că acela a fost un gest de 
furie. 

Poirot scoase lista cu obiectele furate, pe care i-o alcătuise 
doamna Hubbard şi i-o arătă: 

— Spuneţi-mi, dar fiţi sinceră, care sunt lucrurile de care 
sunteţi sau nu răspunzătoare. 

— De rucsac, de becuri, de acidul boric şi de sărurile de 
baie nu ştiu nimic. Inelul a fost o eroare. Când am aflat că 
era un obiect de valoare, l-am restituit, pentru că nu 
intenţionam să fiu necinstită. Era numai... 

— Numai ce? 

— Nu ştiu... Cu adevărat n-o ştiu. Sunt atât de încurcată. 

Colin o întrerupse scurt, în manieră categorică: 

— V-aş fi recunoscător, dacă v-aţi economisi predicile. Vă 
promit că nu se va mai întâmpla nimic de acest fel. De-acum 
înainte, eu răspund pentru ea. 

— Oh, Colin, ce bun eşti cu mine! 

— Dar va trebui să-mi povesteşti multe despre tine, Celia. 
Copilăria ta, de exemplu. Dacă părinţii tăi se înțelegeau... 

— A, nu, era oribil... Acasă... 

— Este exact cum mă gândeam. Şi... 

— Ajunge! Interveni doamna Hubbard. Sunt foarte 
mulţumită, Celia, că ni te-ai confesat. Ne-ai dat multă bătaie 
de cap, ar trebui să roşeşti. Însă, îţi iau de bun cuvântul. 
Acum, duceţi-vă. Mi-aţi ajuns pentru seara asta, voi, doi. 

După ce uşa se închise în spatele lor, femeia scoase un 
oftat adânc. Apoi, întorcându-se spre Poirot, zise: 

— Ei, bine, ce gândiţi despre asta? 

— Că am asistat la o scenă de dragoste, în stil modern. 

Doamna Hubbard scăpă o exclamaţie de neîncredere. 

— Autres temps, autres moeurs, murmură Poirot. În 
vremea mea, tinerii împrumutau fetelor cărţi de teosofie şi 
discutau despre „Pasarea Albastră” a lui Maeterlinck. Totul 


era sentiment şi înalte idealuri. Astăzi sunt perturbările 
psihice, complexele - ceea ce uneşte doi tineri. 

— Prostii! Fu comentariul doamnei Hubbard. 

— Nu, nu toate! Principiile care stau la bază au 
importanţă... Dar când eşti un tânăr studios, plin de 
entuziasm, precum Colin, sfârşeşti prin a nu vedea decât 
complexe şi existenţe nefericite peste tot. 

— Nu e, sigur, cazul Celiei. Tatăl i-a murit când avea patru 
ani şi mama sa, bună, dar naivă, a răsfăţat-o din cale-afară. 

— Însă ea se va păzi cu grijă să-i povestească totul lui 
Mcnabb! E îndrăgostită şi-i va spune întotdeauna că a avut 
o copilărie nefericită pentru că lui îi place aşa. 

— Dar, credeţi, cu adevărat, în toate aceste prostii? 

— Nu cred în complexul Cenuşăresei, nici că Celia a luat 
lucrurile fără să ştie ce face. Cred că a înscenat furturile cu 
scopul de a-i atrage atenţia lui Mcnabb... Şi aceasta i-a 
reuşit perfect. Dacă ar fi rămas o graţioasă, timidă fată, el 
n-ar fi băgat-o niciodată în seamă. 

— Nu credeam să aibă atâta minte, încât să născocească 
aşa ceva! Exclamă doamna Hubbard. Poirot nu zise nimic. 
Aşadar, toată această afacere nu a fost decât un balon de 
săpun. Zău, nu ştiu cum să mă scuz, domnule Poirot, că v- 
am făcut să vă pierdeţi timpul cu o istorie atât de banală. În 
orice caz, totul e bine când se termină cu bine. 

— Nu, nu! Replică Poirot, clătinând din cap. Nu cred că 
suntem încă la capăt. Pur şi simplu, am îndepărtat de pe 
tablou o crustă care se afla la suprafaţă, dar mai sunt 
lucruri de limpezit. Şi foarte serioase, aş spune. 

Doamna Hubbard se posomori la faţă! 

— Vai, domnule Poirot, o credeţi cu adevărat? 

— Aceasta e impresia mea... Ar fi posibil să vorbesc cu 
domnişoara Patricia Lane? Mi-ar place să văd inelul acela. 

— Fireşte, domnule Poirot. V-o trimit imediat şi, între timp, 
mă duc să-i spun ceva lui Bateson. 

Puțin după aceea, Patricia Lane intră cu o figură 
interogativă. 


— Îmi displace să vă deranjez, domnişoară. 

— A, nu-i nimic. Nu aveam ceva anume de făcut. Îşi scoase 
inelul de pe deget şi i-l întinse. Doamna Hubbard mi-a spus 
că doriţi să-l vedeţi. A fost inelul de logodnă al mamei mele. 

Poirot îl examină. 

— Mai trăieşte mama dumneavoastră? 

— Nu, părinţii mei sunt morţi. 

— Îmi pare rău. 

— Erau oameni cumsecade. Regret că nu am fost mai 
apropiată de ei când puteam s-o fac. Mama mea îşi dorea o 
fată frivolă, amatoare de haine frumoase. A rămas foarte 
decepţionată, când a aflat că am ales să urmez arheologia. 

Poirot o studie un moment, gânditor. Patricia Lane putea 
să aibă, după el, cu puţin peste treizeci de ani. Nu se farda, 
cu excepţia unei uşoare tuşe de ruj pe buze. Părul blond- 
cenuşiu era pieptănat spre spate. Avea frumoşi ochi 
albaştri, care te priveau serioşi prin lentile. „Nici un pic de 
farmec, bon Dieu!” îşi spuse Poirot. „Şi hainele! Cum poate 
o femeie să fie îmbrăcată atât de alandala? Şi, totuşi, 
această fată este cultă, inteligentă”. 

Patricia tocmai zicea: 

— Sunt cu adevărat dezgustată de ceea ce i s-a făcut lui 
Bess... Domnişoarei Johnston. Folosirea acelei cerneli verzi, 
după părerea mea, exprimă intenţia deliberată de a 
îndrepta bănuielile spre Nigel. Dar, vă asigur, domnule 
Poirot, că Nigel nu ar face niciodată un asemenea gest. 

— Aşa! 

Poirot privea fata cu un interes sporit. Se aprinsese la faţă 
şi era agitată. 

— Nigel nu e uşor de înţeles, continuă Patricia cu 
impetuozitate. A avut o copilărie dificilă. 

— Mon Dieu, altul! 

— Poftim? 

— Nimic. Spuneaţi că... 

— Nigel este un rebel. E foarte inteligent, aş zice de-a 
dreptul genial, e împotriva oricărui tip de autoritarism, dar 


trebuie să admit că uneori are atitudini nefericite. Îşi bate 
joc de alţii, înţelegeţi, şi nu se sinchiseşte de asta. Chiar 
dacă toţi cei de aici l-ar crede răspunzător de gluma aceea 
cu cerneala, nu s-ar cobori niciodată să dea explicaţii sau să 
se apere. 

— Fireşte că purtarea sa poate să fie greşit înţeleasă. 

— Este un soi de orgoliu, cred, fiindcă niciodată nu l-a 
înţeles cineva. 

— Îl cunoaşteţi de mult? 

— De aproximativ un an. Ne-am întâlnit în cursul unui 
circuit turistic pe la castelele de pe Valea Loirei. El s-a 
îmbolnăvit de o gripă, care a degenerat în pneumonie, şi, în 
tot acest timp, eu am făcut-o pe infirmiera. E mai curând 
fragil, dar cu toate acestea nu se îngrijeşte deloc de propria 
sa sănătate. Cu tot spiritul său de independenţă ar avea 
nevoie, însă, de cineva care să-i poarte de grijă ca unui 
copil. 

Poirot suspină. Se simţi, dintr-odată, foarte obosit de 
aceste poveşti de dragoste. Întâi Celia, cu ochii aceia de 
cocker spaniol, acum Patricia, care părea o imagine a 
Sfintei Fecioare. E adevărat că amorul şi înamoraţii au 
existat şi vor exista întotdeauna, dar el, slavă Domnului, de 
o bucată de vreme, ieşise din această nebunie. Se ridică în 
picioare. 

— Pot să vă rețin puţin inelul, domnişoară? O să vi-l 
înapoiez mâine. 

— Desigur, consimţi Patricia, întrucâtva surprinsă. 

— Sunteţi foarte amabilă. Şi vă rog, domnişoară, să vă 
păziţi. 

— Să mă pazesc? De cine? 

— Aş vrea şi eu să ştiu, răspunse Poirot. 

Capitolul VI 

Ziua următoare a fost exasperantă pentru doamna 
Hubbard. Se trezise cu o senzaţie de uşurare: în sfârşit, 
nedumeririle generate de ultimele evenimente fuseseră 


îndepărtate. Nu era decât vina unei fete proaste şi a 
ţicnelilor ei moderne. De-acum înainte, totul va fi în ordine. 

Dar foarte repede, liniştea ei avea să fie ameninţată. 
Coborâtă pentru micul dejun, descoperi că studenţii 
aleseseră dimineaţa aceea pentru a fi, fiecare în felul său, 
mai insuportabil decât de obicei. 

Chandra Lal, care auzise de sabotarea muncii lui Elizabeth 
se arăta extrem de excitat. 

— Opresiune, striga, deliberată opresiune rasială! 
Desconsiderare şi prejudecată! Acesta este un exemplu 
grăitor. 

— Domnule Chandra Lal, interveni, severă, doamna 
Hubbard, nu aveţi nici un drept să vorbiţi aşa. Nu ştim, 
încă, cine a făcut-o şi de ce. 

— Dar, credeam că Celia a venit la dumneavoastră şi v-a 
mărturisit totul, zise Jean 'Tomlinson. Mi se păruse splendid 
acest gest din partea ei. Trebuie să fim toţi drăguţi cu ea. 

— Eşti foarte miloasă, tu, spuse acid Valeria. 

— Ce aud, mamă Hubbard? Celia e cea care a şutit toate 
lucruşoarele acelea? Şi de aceea nu se face văzută la masă? 

— Eu nu înţeleg, vă rog, se frământa Akibomho. 

Dar ceilalţi nu-i dădeau lămuriri, preocupaţi cum erau să- 
şi spună fiecare părerea sa. 

— Sărmana mieluşică, zicea Len Bateson, poate că era 
lefteră. 

— Ştiţi, eu nu sunt deloc surprinsă, adăugă Sally. Am avut 
întotdeauna o bănuială... 

— Spuneţi că a fost răsturnată cerneala pe notițele mele 
de către Celia? Elizabeth era stupefiată. Nu reuşesc să 
înţeleg. 

— Nu Celia a aruncat cerneala, rectifică doamna Hubbard, 
şi aş vrea să puneţi capăt discuţiei. V-aş fi spus eu totul, mai 
târziu, însă... 

— Dar Jean asculta lângă uşă, aseară, spuse Valeria. 

— Nu stăteam să ascult. Treceam din întâmplare... 


— Hai, Bess, sări Nigel. Ştiţi foarte bine cine a vărsat 
cerneala. Nigel, băiatul rău, cu cerneala lui verde, a fost 
acela. 

— Nu-i daţi atenţie! Glumeşte. Nigel, cum poţi să fii atât 
de stupid? 

— Sunt un suflet nobil şi vreau să te protejez, Pat. Nu ţie 
ţi-am împrumutat călimara mea, ieri dimineaţă? 

— Rog, eu nu înţeleg, continua Akibombo în mijlocul acelui 
balamuc. 

— Nu poţi să înţelegi, îi strigă Sally. Dacă aş fi în locul tău 
nu m-aş interesa de această istorie. 

Chandra Lal se ridică în picioare. 

— Înţelegeţi, poate, de ce Mau Mau fac masacre? Pentru 
ce Egiptului nu-i convine situaţia Canalului de Suez? 

— La naiba! Exclamă Nigel şi puţin lipsi ca să nu spargă 
ceaşca de cafea, în timp ce o punea cu violenţă pe masă. 
Numai politica ne lipsea la micul dejun. Eu mă duc! 

Împinse cu zgomot scaunul şi părăsi încăperea. 

— a-ţi pardesiul, bate vântul! Îi strigă Patricia, luându-se 
după el. 

— Glu, glu, glu! Îi cântă Valeria. Peste puţin îi vor creşte 
penele şi-o să-l vedeţi bătând din aripi. 

Genevieve, studenta franceză, care nu cunoştea suficient 
limba ca să ţină pasul cu o conversaţie animată, obținuse 
explicaţii asupra urâtei fapte de la Rene, şi-acum începuse 
să urle, acoperind glasul tuturor. 

— Comment donc? C'est cette petite qui m'a vole mon 
compact? Ah, par exemple! Jiraiă la police... 

Colin Mcnabb încercase de mai multe ori să se facă auzit, 
dar vocile mai stridente ale celorlalţi îi acoperiseră mereu 
glasul. Acum, renunțând la frumoasele maniere, trecuse la 
bătut cu pumnul în masă, în timp ce vasul cu marmeladă 
aluneca pe pardoseală, spărgându-se. 

— Vreţi să faceţi linişte şi să mă ascultați? Nu am mai 
văzut niciodată atâta ignoranță. Aşadar, niciunul dintre voi 
nu a auzit vreodată vorbindu-se de psihologie? Fata nu e de 


blamat, v-o spun eu! A traversat o criză emotivă şi are 
nevoie de îngrijiri şi de maximă înţelegere... Altminteri, 
echilibrul său psihic poate să rămână zdruncinat pentru 
întreaga viaţă. Eu v-am avertizat. Are nevoie de îngrijire. 

— Dar, după toate, insistă Jean cu voce arogantă, cu toate 
că, sunt de acord că trebuie să fim gentili, nu trebuie să 
trecem peste acest gen de lucruri, nu vi se pare? La furat, 
mă refer. 

— Furat! Exclamă Colin. Acesta nu era furat. Ptiu! Mă 
revoltați, voi, toţi! 

— Un caz interesant, nu, Colin? Spuse Valeria sarcastică. 

— Dacă aţi fi interesaţi de mecanismele minţii, da. 

— Mie nu mi-a luat nimic, începu Jean, dar cred... 

— Sigur, ei nu i-a luat nimic, răbufni Colin, întorcându-se 
spre ea cu o căutătură severă, dar dacă ai cunoaşte ce se 
ascunde sub asta, poate nu ai mai fi atât de satisfăcută. 

— Nu te înţeleg. Zău! 

— Hai, Jean, spuse Len Bateson, să o lăsăm baltă şi să 
mergem. Eu am să întârzii şi tu la fel. 

Au ieşit împreună, în timp ce el striga: 

— Spuneţi-i Celiei să se ţină tare! 

— Eu trebuie să protestez formal, observă Chandra Lal. 
Acidul boric îmi este foarte necesar pentru ochii mei 
inflamaţi şi mi-a fost luat. 

— Şi dumneavoastră o să întârziaţi, domnule Chandra Lal, 
îl avertiză doamna Hubbard cu fermitate. 

— Profesorul meu nu e niciodată punctual, pară Chandra 
Lal, îndreptându-se, însă, spre uşă. 

— Mais il faut qu'elle me le rend, le compact, reîncepu 
Genevieve. 

— Trebuie să te obişnuieşti să vorbeşti în engleză, 
Genevieve, dacă vrei s-o înveţi. Şi, apropo, nu mi-ai plătit 
acel extra de duminică. 

— A, nu am portmoneul la mine. Diseară... Vino, Rene, vom 
întârzia... 


— Rog, continua să repete Akibombo, ca un refren, eu nu 
înţeleg. 

— Hai, să mergem, Akibombo, îi spuse Sally. Am să-ţi explic 
eu pe drum. 

Făcu un semn din cap, liniştitor, spre doamna Hubbard şi îl 
pilotă pe nedumeritul Akibombo afară din încăpere. 

— Of, pe toţi sfinţii! Exclamă doamna Hubbard, scoțând un 
oftat adânc. Cine m-a pus să accept o asemenea muncă? 

Valeria, singura care rămăsese, îi surâse prietenoasă. 

— Nu pune la inimă, mama Hubbard. E deja un câştig că 
totul s-a limpezit. 

— Îţi mărturisesc că a fost o surpriză pentru mine. 

— Să descoperi că era vorba de Celia? 

— Da. Ai fi suspectat-o? 

— Aş zice că era destul de evident, spuse Valeria pe un ton 
detaşat. 

— Ai gândit-o încă de la început? 

— Ei, erau două sau trei lucruri, care mă lăsau perplexă. 
În orice caz, ea voia să-l aducă pe Colin aici şi i-a reuşit. 

— Nu pot să nu cred că sunt lucruri exagerate. 

Valeria râse. 

— Nu poţi face rost de un bărbat cu revolverul; dar cu un 
dram de cleptomanie, trucul reuşeşte. Hai să nu ne mai 
gândim şi, pentru numele lui Dumnezeu, fă ca Celia să-i 
înapoieze lui Genevieve compact-ul ei, altfel n-o să mai 
avem linişte la masă. 

Valeria plecă şi doamna Hubbard, în timp ce privea 
neconsolată vasul de marmeladă cioburi pe jos, o auzi 
salutând-o vesel pe Celia în vestibul. 

— Bună ziua, Celia. Nici un pericol la orizont. Totul, clar, 
totul, uitat. Colin de-abia a terminat să te apere ca un leu. 

Fata intră în sufragerie. Avea ochii umflaţi de plâns. 

— Vai, doamnă Hubbard! 

— Eşti în întârziere, Celia! Cafeaua este rece şi n-o fi 
rămas cine ştie ce de mâncare. 

— Nu voiam să-i întâlnesc pe ceilalţi. 


— Mi-am închipuit, dar mai devreme sau mai târziu va 
trebui s-o faci. 

— Ştiu, dar mă gândeam că diseară mi-ar fi fost mai uşor, 
decât acum. Fireşte, nu voi putea rămâne aici. Am să plec la 
sfârşitul săptămânii. 

Doamna Hubbard făcu o figură posomorâtă. 

— Nu cred că e necesar să se ajungă aici. Desigur, la 
câteva afronturi va trebui să te aştepţi... În fond, însă, sunt 
toţi băieţi buni. E clar că acolo unde e posibil vei încerca să 
repari... 

— Da, sunt gata! Am carnetul meu de cecuri. Este chiar 
unul din lucrurile de care voiam să vă vorbesc. Ţinea ochii 
plecaţi şi avea în mână un carneţel şi un plic. L-am scris, 
pentru cazul că nu v-aş fi întâlnit, ca să vă spun că îmi pare 
rău şi doream să las o sumă, ca să puteţi plăti pagubele... 
Dar nu mai aveam cerneală în stilou. 

— Va trebui făcută o listă. 

— Am făcut-o aproximativ, dar nu ştiu dacă să cumpăr 
obiectele sau să rambursez echivalentul. Ce spuneţi? 

— Am să mă gândesc. E greu să decizi aşa, imediat. 

— În orice caz, lăsaţi-mă să vă dau cecul. Mă voi simţi mai 
bine. 

Reflectând, doamna Hubbard îşi zise că, studenţii fiind 
mereu lefteri, cea mai bună soluţie era, poate, cea a banilor. 

— Cum vrei, spuse. Aruncă apoi o privire la lista cu 
obiectele. Nu e uşor să le evaluezi rapid... 

Celia interveni îndatoritoare: 

— Pot să-l completez cu o cifră aproximativă, după 
aprecierea dumneavoastră. Veţi putea, pe urmă, să-mi 
restituiţi diferenţa, dacă va fi ceva în plus, sau, invers, voi 
adăuga banii care vor lipsi. 

— Bine, atunci. 

Doamna Hubbard menţionă o cifră care, în opinia sa, lăsa 
o amplă marjă, iar Celia o acceptă să discute. 

— La naiba, cu stiloul ăsta! Exclamă fata şi se îndreptă 
către o etajeră pe care stăteau claie peste grămadă 


nenumărate nimicuri de-ale studenţilor. Nici urmă aici de 
vreo călimară, în afară de oribilul lichid verde al lui Nigel. 
Cu atât mai rău. Am să-l folosesc pe ăsta. Lui Nigel n-o să-i 
pese. Trebuie să nu uit să cumpăr, când ies. 

Îşi umplu stiloul, se întorse spre doamna Hubbard şi 
începu să completeze cecul. În timp ce i-l întindea, aruncă o 
privire la ceasul de la mână. 

— Voi întârzia. E mai bine să renunţ la micul dejun. 

— Nu e bine să pleci cu stomacul gol, Celia. Trebuie să iei 
ceva, măcar o felie de pâine cu unt. Da, ce e? 

Geronimo, servitorul italian, cu faţa contractată de o 
grimasă, intrase în cameră şi gesticula larg cu mâinile. 
Părea o maimuţă. 

— Stăpâna e întoarsă. Vrea să vă vadă. Apoi, cu un gest 
final, adăugă. Complet nebună. 

— Vin acum. 

Doamna Hubbard ieşi, în vreme ce Celia, în grabă, lua 
ceva în gură. 

Doamna Nicoletis păşea, măsurându-şi camera, precum 
tigrii la grădina zoologică, în aşteptarea hranei. 

— Ce aud? Izbucni. Aţi chemat poliţia, fără să-mi ziceţi 
nimic? Dar cine vă credeţi? Sfinte Dumnezeule, dar cine se 
crede femeia asta? 

— Eu nu am chemat poliţia. 

— Minţi! 

— Fiţi atentă, doamnă Nicoletis, nu aveţi dreptul să-mi 
vorbiţi aşa. 

— O, nu! Sigur că nu! Eu sunt cea care a greşit, nu 
dumneavoastră. Întotdeauna eu. Tot ceea ce faceţi 
dumneavoastră este perfect. Poliţia, în respectabilul meu 
hotel! 

— Nu ar fi prima dată, replică doamna Hubbard, 
amintindu-şi de unele incidente neplăcute petrecute câtva 
timp în urmă. A fost studentul indian, care trăia din venituri 
imorale, şi tânărul acela, agitator politic, care a venit aici 
sub un nume fals, şi... 


— Aha! Mi-o imputaţi? Este vina mea, dacă lumea care 
vine aici minte şi îmi prezintă documente falsificate? Şi 
aveţi îndrăzneala să-mi reproşaţi ceea ce s-a petrecut! 

— Nici într-un caz. Doresc numai să subliniez că n-ar fi o 
noutate să vedem poliţia aici... Aş zice, chiar, că e un lucru 
inevitabil cu aceşti studenţi de toate rasele. Dar rămâne 
faptul că nimeni nu a chemat poliţia. S-a întâmplat doar că 
un celebru detectiv particular a fost aici, oaspetele meu, 
aseară, la cină; şi că, după aceea, a ţinut o prelegere foarte 
interesantă despre criminologie. 

— Ca şi cum ar fi fost nevoie să vorbeşti despre 
criminologie studenţilor noştri! Ştiu despre ea şi încă prea 
mult; destul ca să fure, să distrugă şi să saboteze după plac. 
Şi nu se face nimic pentru a stopa... 

— Eu am făcut ceva. 

— Da, i-aţi povestit prietenului dumneavoastră toate 
afacerile noastre particulare. Asta înseamnă să-mi înşelaţi 
încrederea. 

— Nici pe departe. Eu sunt răspunzătoare de mersul 
acestui loc; am plăcerea să vă anunţ că întreaga 
încurcătură a fost descâlcită. Vinovata a mărturisit. 

— Lighioană afurisită! Să-şi facă imediat valizele! 

— E gata să plece singură şi să compenseze paguba. 

— La ce bun acum? Casa mea va avea o faimă proastă şi 
nimeni n-o să mai vină aici. Doamna Nicoletis se lăsă să 
cadă pe canapea şi izbucni în plâns. Nimănui nu-i pasă de 
ce simt, sughiţa, e groaznic modul în care sunt tratată: 
ignorată, alungată într-un colţ! Dacă mâine mor, cui o să-i 
pară rău? 

Doamna Hubbard socoti mai înţelept să lase întrebarea 
fără răspuns şi ieşi din încăpere. 

„Doamne, Dumnezeule, dă-mi puterea să rabd”, exclama 
pentru sine, în timp ce cobora la bucătărie, să discute cu 
bucătăreasa. 

Maria era în ziua aceea ursuză şi irascibilă. Cuvântul 
„poliţia” plutea încă în aer. 


— O să se ajungă, până la urmă, să fiu acuzată eu. Eu şi 
acel poveretto de Geronimo. La ce dreptate poţi să te 
aştepţi într-o ţară care nu e a ta? Nu, nu voi putea face azi 
rizoto... Orezul pe care ni l-au trimis ieri nu merge. Voi face 
spaghete. 

— Am mâncat şi ieri! 

— Ei, asta-i! În Italia se mănâncă spaghete în fiecare zi. 
Pastele făinoase sunt întotdeauna bune. 

— De acord, dar aici suntem în Anglia. 

— Am să fac, atunci, stufat. Stufat englezesc, spălăcit... cu 
ceapă fiartă în multă apă, în loc să fie călită în ulei... Şi cu 
gulaş de oase. 

Maria vorbea pe un ton atât de lugubru, încât totul părea 
o poveste de groază. 

— Of, fă ce vrei, spuse supărată doamna Hubbard, 
plecând. 

Spre seară, doamna Hubbard redevenise stăpână pe sine 
şi pe nervii ei. Le ceruse tuturor studenţilor să o caute 
înainte de a merge la cină. Pe măsură ce se prezentaseră, le 
explicase cum Celia o rugase să rezolve problema. La drept 
vorbind, se dovediseră toţi foarte concilianţi şi înţelegători. 
Chiar şi Genevieve a fost drăguță. 

Când sună pentru cină, Len Bateson, luând-o pe doamna 
Hubbard deoparte, îi spuse că ar aştepta-o pe Celia în 
vestibul, ca să intre cu ea în sufragerie, pentru a arăta, 
astfel, tuturor, că totul era ca înainte. 

— Foarte frumos din partea ta, Len! 

Când sosi momentul, se auzi vocea lui Len: 

— Hai, intră, Celia! Prietenii te aşteaptă. 

Cu nasul în farfuria cu ciorbă, Nigel observă veninos: 

— Să faci o faptă bună pe zi! 

Apoi, străduindu-se să-şi stăpânească limba, agită o mână 
spre Celia, pentru a o saluta. 

La toate mesele, conversaţia luă avânt, atingând 
numeroase subiecte, asupra cărora şi Celia era chemată să- 
şi spună părerea, dar, cum e şi firesc, odată potolit primul 


impuls, încetul cu încetul în încăpere se lăsă o linişte 
apăsătoare. Atunci Akibombo, întorcând spre Celia o faţă 
radioasă, se ridică în picioare, vorbind într-o engleză 
aproximativă: 

— A explicat totul la mine ce nu înţeles. Tu foarte 
inteligentă să furi lucrurile. Niciunul ştiut pentru lung timp. 
Foarte inteligentă. 

Sally Finch interveni, gâfâind din cauza efortului de a-şi 
ţine râsul. 

— Akibombo, tu ai să mă omori! 

Şi zicând aceasta, avu un acces de râs atât de puternic, că 
aproape se sufocă. Râsul se propagă peste tot, în jur. 

Colin Mcnabb ajunsese cu întârziere la cină. Părea 
rezervat şi mai posomorât decât de obicei. Mâncă în grabă 
şi se ridică de la masă, înainte ca să fi terminat şi ceilalţi. 

— Trebuie să ies, să mă întâlnesc cu cineva, bolborosi 
încurcat. Dar, înainte, vreau să vă spun că Celia şi cu mine 
sperăm să ne căsătorim anul viitor, când eu voi termina 
specializarea. 

Cu bărbăţie, împurpurat de ruşine, primi felicitările şi 
urările glumeţe ale colegilor. Şi părea întruchiparea 
nefericirii. Celia, dimpotrivă, era liniştită. 

În vreme ce Colin o luă la fugă, precum un câine bătut, 
Len Bateson suspină: 

— Un alt brav barbat trecut între cei mulţi. 

— Sunt atât de mulţumită, Celia, spuse Patricia. Îţi doresc 
să fii fericită. 

— Peste tot, acum, străluceşte soarele, zise Nigel. Mâine 
vom cumpăra vin de Chianti şi vom bea în sănătatea mirilor. 
De ce, atunci, prieteni, draga noastră Jean are un aer atât 
de serios? Dezaprobi, poate, căsătoria, Jean? 

— Fireşte că nu, Nigel. 

— Eu sunt de părere că e mai bună căsătoria decât amorul 
liber, nu găseşti? Mai ales pentru copii. Sună mai bine pe 
paşapoartele lor. 


— Dar mama nu ar trebui să fie prea tânără, observă 
Genevieve. Aşa ne învaţă la cursurile de fiziologie. 

— N-ai vrea, cumva, să insinuezi, interveni Nigel, că Celia 
nu ar avea vârsta de măritat? E liberă, are douăzeci şi unu 
de ani şi este de rasă albă. 

Chandra Lal sări: 

— Aceasta e o observaţie jignitoare! 

— Nu, nu Chandra Lal, zise Patricia. E doar... O zicere 
prefabricată. Nu vrea să spună nimic. 

— Eu nu înţeleg... Dacă un lucru nu înseamnă nimic, 
pentru ce se spune? Zise Akibombo. 

Deodată se ridică Elizabeth Johnston. 

— Uneori, lucruri care par să nu aibă nici o semnificaţie 
vor, în schimb, să spună multe. Nu, nu vorbesc de modul 
vostru american de exprimare, ci de altceva. Mă refer la ce 
s-a petrecut ieri. 

— Explică-te, Bess, zise Valeria cu asprime. 

— O, te rog, spuse Celia. Eu cred... Într-adevăr o cred... Că 
până mâine, totul va fi clarificat. Cerneala pe notițe şi 
afacerea aceea stupidă cu rucsacul. Dacă cel răspunzător 
se decide să-şi recunoască vina, cum am făcut eu, totul se 
va termina cu bine. 

— Şi vom trăi mulţi ani fericiţi şi mulţumiţi, conchise 
Valeria, cu un hohot de râs sarcastic. 

Apoi, toţi se ridicară şi trecură în salon. Aici avu loc un soi 
de întrecere pentru a-i servi cafeaua Celiei. Ascultară 
muzică la radio. Pe urmă, pe rând, unii studenţi plecară, fie 
pentru că aveau o întâlnire, fie pentru ca să lucreze, şi, în 
sfârşit, cei rămaşi, pentru a se retrage să doarmă. 

„A fost o zi obositoare, îşi spuse doamna Hubbard, dar, 
slavă cerului, a trecut!” 

Capitolul VII 

Rar i se întâmpla domnişoarei Lemon să fie în întârziere, 
dacă i se întâmplase vreodată. Ceaţă, furtuni, epidemii de 
gripă, necazuri legate de trafic - nimic nu părea să poată să 
o oprească pe această femeie extraordinară. Dar, în 


dimineaţa aceea, ajunse gâfâind, cu sufletul la gură şi după 
cinci minute bune de întârziere. Avea o figură tulburată, 
lucru excepţional la ea, şi nu mai termina cu scuzele. 

— Regret din inimă, domnule Poirot. Eram gata să ies, 
când mi-a telefonat sora. 

— A, sper că e bine, sănătoasă. 

— Dimpotrivă, e destul de deprimată. Poirot o privi cu un 
aer interogativ. Gândiţi-vă că unul dintre studenţi s-a 
sinucis! 

Poirot o fixa deconcertat. Bolborosi ceva sub mustăţi, apoi 
întrebă: 

— De cine e vorba? 

— De o anume Celia Austin. 

— Şi cum? 

— Cred că a ingerat morfină. 

— Nu s-ar putea să fi fost din greşeală? 

— O, nu. Se pare că a lăsat un bilet. 

Poirot zise în şoaptă: „Nu la asta mă aşteptam, nu, nu la 
asta... Şi, totuşi, e adevărat că eram în aşteptarea a ceva”. 
Ridică ochii spre secretară, care, cu hârtie şi creion, era 
pregătită pentru ordinele sale. Suspină, clătinând din cap: 

— Nu, am să-ţi las dumitale corespondenţa din această 
dimineaţă. Înregistrează şi răspunde la ce vrei. Eu merg să 
arunc o privire în Hickory Road. 

A fost primit de Geronimo, servitorul, care, recunoscându- 
|, începu imediat să vorbească în şoaptă, fără oprire, cu un 
aer de conspirator: 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule! Aici avem 
necazuri. Mari necazuri. Pe domnişoara am găsit-o moartă 
în patul său. Vine doctorul; dădu din cap. Acum şi 
inspectorul de poliţie. E sus cu doamna şi patroana. De ce o 
fi vrut să moară, poverina, când ieri seară era aşa 
mulţumită că se logodise. 

— Logodise? 

— Da, da. Cu domnul Colin... Ştiţi... Acel brunet înalt, care 
fumează mereu din pipă. 


Geronimo îl conduse în salon şi îl avertiză, tot cu un aer 
conspirativ: 

— Aşteptaţi aici, da? Imediat ce poliţia pleacă, îi spun 
patroanei că a venit domnul Poirot. E bine? Şi plecă. 

Rămase singur, Poirot lăsând deoparte scrupulele şi 
fineţea, făcu un examen, cât mai atent posibil, a tot ce era 
în încăperea aceea, cu o curiozitate în plus pentru tot ce 
aparţinea studenţilor. Rezultatul a fost nerelevant. Cele mai 
multe din lucrurile lor, studenţii şi le ţineau în cameră. 

Între timp, la etajul superior, doamna Hubbard se lupta cu 
inspectorul Sharpe, care îi punea întrebări asupra cazului. 
Acesta era un om cu aspect imperturbabil şi maniere 
înşelător de blânde. 

— Înţeleg că este, pentru dumneavoastră, o situaţie dificilă 
şi neplăcută, spunea el calm. Dar, vedeţi, v-a spus şi 
doctorul Coles, trebuie să întreprindem o anchetă şi, deci, 
avem nevoie de un tablou complet. Spuneţi că fata a avut 
neplăceri în ultima vreme? 

— Da. 

— Neplăceri în dragoste? 

— Nu tocmai. 

Doamna Hubbard părea şovăielnică. 

— E mai bine să vorbiţi deschis, zise inspectorul, 
convingător. Exista vreun motiv pentru care fata ar fi putut 
să se gândească să-şi curme viaţa? Nici o bănuială că ar fi 
putut să aştepte un copil? 

— Nu, nimic de genul acesta. Mă vedeţi ezitantă, 
inspectore Sharpe, pentru că fata se pretase să facă lucruri 
prosteşti şi speram să nu fie necesar să le scot la lumină. 

Inspectorul tuşi. 

— Noi suntem foarte discreţi, iar magistratul anchetator e 
un om cu multă experienţă. Dar trebuie să ştim. 

— Înţeleg. Eu nu am minte. Fapt e că, de aproximativ trei 
luni, au început să dispară obiecte. Lucruri mici... Nimic cu 
adevărat important. 


— Fleacuri, vreţi să spuneţi, podoabe ieftine, încălţăminte, 
ceva de soiul acesta? Şi bani? 

— Bani, nu, după câte ştiu eu. 

— Aha! Şi aţi prins fata asupra faptului? 

— Nu a fost tocmai aşa. Alaltăieri seară, un... Prieten a 
venit aici, la cină. Un anume domn Hercule Poirot... Nu ştiu 
dacă îl cunoaşteţi... 

Inspectorul Sharpe îşi ridică fruntea din însemnările sale, 
fixându-şi interlocutoarea cu ochii holbaţi. 

— Poirot? Exclamă. Serios? Aceasta e foarte interesant. 

— Da. După cină a ţinut o mică prelegere şi a venit vorba 
şi de aceste furturi. Poirot, de faţă cu toţi, m-a sfătuit să mă 
adresez poliţiei. 

— Şi aşa aţi făcut? 

— S-a terminat, când Celia, după aceea, a venit la mine în 
cameră şi mi-a mărturisit totul. Era foarte deprimată. 

— Cineva voia s-o denunțe? 

— Nu. S-a declarat gata să plătească daunele şi toţi au fost 
înţelegători. 

— Era într-o situaţie grea? 

— Nu. Avea un post de distribuitoare, retribuit adecvat, în 
farmacia Spitalului St. Catherine şi cred că mai avea un 
venit. Situaţia sa era, deci, mai bună decât a atâtor altor 
studenţi. 

— Astfel, încât lipsea mobilul furtului... Dar, totuşi, fura. 

— Presupun că este vorba de cleptomanie, spuse doamna 
Hubbard. 

— Da, aceasta este eticheta care se foloseşte obişnuit. 
Însă, eu o consider altceva. 

— Nu artrebui să fiţi prea sever în a o judeca. Ştiţi, era la 
mijloc un tânăr. 

— O părăsise? 

— A, nu. Dimpotrivă. A apărat-o cu multă căldură. Şi, 
aseară, după cină, ne-a anunţat chiar că s-a logodit cu ea. 

Inspectorul Sharpe îşi arcui sprâncenele, stupefiat: 


— Şi ea merge la culcare şi ia morfină. Aceasta este 
uluitor, nu vi se pare? 

— Nici eu nu reuşesc să înţeleg. 

— Cu toate acestea, faptele sunt destul de clare. Sharpe 
indică din cap bucata de hârtie, care se afla pe masă. 

„Dragă doamnă Hubbard, sunt dezolată, dar acesta e 
lucrul cel mai bun pe care pot să-l fac”. 

Nu e semnată, dar nu există nici un dubiu asupra 
scrisului? 

— Nu. 

Cu toate acestea, doamna Hubbard, în timp ce studia 
fragmentul acela de hârtie, se simţea nedumerită. De ce nu 
reuşea să scape de inexplicabila senzaţie că în acel bilet era 
ceva care nu mergea? 

— Există o amprentă digitală clară, despre care ştim, cu 
certitudine, că este a decedatei, adăugă inspectorul. 
Morfina se găsea într-un flacon care purta eticheta 
spitalului la care lucra. Îndatoririle sale îi permiteau să aibă 
acces la un dulap cu otrăvuri şi, probabil, de acolo provine 
drogul. Poate că l-a adus acasă ieri, cu gândul să-şi curme 
viaţa. 

— Încă nu reuşesc s-o cred. Este ceva ce nu înţeleg. Era 
atât de fericită aseară! 

— Atunci, s-ar putea presupune că după aceea a avuto 
reacţie. Poate că în trecutul ei exista ceva secret şi că se 
temea să nu fie descoperit. Apropo, cine e băiatul ăsta de 
care era îndrăgostită? 

— Colin Menabb. Urmează un curs de specializare la 
Spitalul Sf. Catherine. 

— Un doctor? Şi el tot la Sf. Catherine? 

— Celia era pierdută după acest băiat. Sigur, mai mult 
decât era el după ea. El este un egocentric. 

— Probabil explicaţia se află aici. Fata nu se simţea demnă 
de el sau nu-i spusese tot ce ar fi trebuit. Era foarte tânăr, 
nu? 

— Douăzeci şi trei de ani. 


— Sunt idealişti la vârsta asta şi iau iubirea în piept. Da, 
mă tem că aşa a fost. Păcat! 

Inspectorul se ridică în picioare: 

— Aceste fapte, totuşi, nu vor putea fi ţinute ascunse. Vom 
face tot posibilul ca să prezentăm lucrurile într-o lumină 
justă. Mulţumesc, doamnă Hubbard, pentru informaţii. 
Unica rudă pe care o are e o mătuşă bătrână, care trăieşte 
în Yorkshire... Vom intra în legătură cu ea. 

Luă în mână fragmentul pe care erau scrise ultimele 
cuvinte ale Celiei. 

— Este ceva care nu merge în acest bilet, spuse dintr- 
odată doamna Hubbard. 

— În ce sens nu merge? 

— Nu ştiu, dar simt asta. Oh, parc-aş fi oarbă... 

— Sunteţi sigură că e vorba de scrisul ei? 

— Da, da. Dar, nu-i asta. Femeia îşi apăsa mâinile pe ochi. 
Mă simt ameţită în această dimineaţă, adăugă. 

— Înţeleg că a fost o încercare dură pentru 
dumneavoastră, zise inspectorul cu simpatie. Nu cred că 
este nevoie, pe moment, să vă deranjăm mai mult. 

Deschise uşa şi dădu peste Geronimo, care, evident, 
trăgea cu urechea. 

— Salut, zise inspectorul, ascultăm pe la uşi? 

— Nu, nu, se apără Geronimo, oferind o mostră de 
virtuoasă indignare. Eu nu ascult... Niciodată. Aducem un 
mesaj. 

— Văd. Ce mesaj? 

— Să anunţ că jos este un domn care vrea să o vadă pe 
doamna Hubbard. 

— Atunci, du-te şi spune-i. 

Inspectorul lăsă să treacă servitorul şi o luă de-a lungul 
coridorului, dar, după câţiva paşi, se opri brusc şi, în vârful 
picioarelor, se întoarse înapoi, tocmai la timp ca să-l audă 
pe Geronimo, care spunea: 

— Domnul care a venit la cină cealaltă seară, acela cu 
mustăţile, e jos că aşteaptă să vă vadă. 


— Da? Zise doamna Hubbard, distrată. A, mulţumesc 
Geronimo, vin într-un minut. 

Sharpe îşi spuse că sigur îl cunoaşte pe „domnul cu 
mustăţile”. Cobori scările şi intră în sala mare. 

— Bună ziua, domnule Poirot, îl salută. E ceva timp de 
când nu ne-am văzut. 

Poirot şedea în genunchi, lângă şemineu, cercetând 
compartimentul din fund al unui sertar. 

Se ridică din poziţia aceea, absolut deloc stingherit. 

— Ah! Exclamă. Da, sigur... Dumneavoastră sunteţi. 
Inspectorul Sharpe! Dar nu eraţi în departamentul acesta. 
— Am fost transferat acum doi ani. Vă amintiţi afacerea 

din Grays Hill? 

— Da, da. A trecut atâta timp! Dumneavoastră sunteţi încă 
tânăr, inspectore... 

— Anii trec şi pentru mine. 

— Eu, însă, vai, sunt bătrân! 

Poirot suspină. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Aş fi curios să ştiu de ce aţi venit aici, alaltăseară, ca să 
ţineţi o prelegere despre criminologie acestor studenţi? 

Poirot surâse: 

— Explicaţia este dintre cele mai simple. Doamna Hubbard 
este sora preţioasei mele secretare. Aşa încât, atunci când 
mi-a cerut... 

— Când v-a cerut să examinaţi anumite fapte petrecute 
aici, dumneavoastră aţi acceptat. 

— Întocmai. 

— Dar, de ce? Asta aş vrea să ştiu. 

— Nu reuşiţi să vă explicaţi de ce chestiunea m-a 
interesat? 

— Într-adevăr, cazul unei prostuţe care şterpeleşte câteva 
obiecte fără valoare mi se pare o bagatelă neglijabilă 
pentru cineva ca dumneavoastră. 

Poirot dădu din cap: 

— Nu e atât de simplu, cum credeţi. 


— Ce nu e simplu? 

Poirot se aşeză pe un scaun. O cută verticală îi traversa 
fruntea. Se aplecă să-şi scuture praful de pe pantaloni, la 
genunchi. 

— Aş vrea s-o ştiu şi eu, se mărgini să răspundă. 

— Nu înţeleg, zise celălalt. 

— Şi nici chiar eu. Lucrurile furate..., clătină capul, nu 
aveau sens. E ca şi cum ai cerceta o pereche de urme, apoi 
ţi-ai da seama că nu sunt făcute amândouă de aceeaşi 
persoană. Frapează, clară, amprenta celei pe care aţi 
numit-o „prostuţă” dar e mai mult decât aceasta. Sunt alte 
semne, care nu se potrivesc cu schema generală şi sunt în 
mod intenţionat lipsite de înţeles. Depăşesc limita răutăţii. 
Şi Celia nu era răutăcioasă. 

— O cleptomană? 

— Mă îndoiesc. 

— O puşlama obişnuită, atunci? 

— Nu în sensul în care credeţi. Dacă doriţi părerea mea, 
toate aceste mici hoţii aveau drept scop să-i atragă atenţia 
unui anume tânăr. 

— Colin Mcnabb. 

— Exact. Fata era pierdută după el şi el nici măcar nu se 
uita la ea. Atunci, s-a gândit să-i atragă atenţia apărându-i 
sub înfăţişarea unei tinere delincvente. Şi trucul i-a reuşit 
deplin: Colin Mcnabb a căzut în cursă şi, după cât se pare, 
până la gât. 

— Trebuie să fie, atunci, un prost desăvârşit. 

— Nicidecum. Este pasionat de psihologie. 

— Ah! Inspectorul Sharpe îşi reprimă un geamăt. Unul 
dintre aceia. Acum înţeleg. Pe faţă îi apăru un rânjet uşor. 
Deloc proastă fata! Surprinzător, aş spune. 

— Surprinzător, într-adevăr, repetă Poirot, cu un aer 
meditativ. 

Inspectorul Sharpe ciuli urechile. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Poirot? 

— Mă întreb dacă ideea nu i-a fost sugerată de altcineva. 


— Şi raţiunea acestui gest? 

— Cum pot s-o ştiu? Altruism? Ce alt motiv? Bâjbâim în 
beznă. 

— Aveţi idee cine ar fi putut să-i sugereze soluţia? 

— Nu. Doar dacă... Dar, nu... 

— Totuşi, spuse Sharpe reflectând, nu se leagă. Dacă 
trucul îi reuşise atât de bine, pentru ce, la naiba, să-şi ia 
viaţa? 

— Răspunsul e că nu ar fi trebuit. 

Cei doi bărbaţi se priviră în ochi. 

— E chiar sigur că s-a sinucis? Murmură Poirot. 

— Limpede ca lumina zilei. Nu există nici un motiv să 
credem altfel şi... 

În acel moment, doamna Hubbard intră în încăpere, 
surescitată. 

— Am găsit! Exclamă triumfătoare. Bună ziua, domnule 
Poirot. Acum ştiu, inspectare, de ce biletul Celiei nu mi se 
părea în regulă. Mi-am dat seama dintr-o străfulgerare. Nu 
putea să-l fi scris Celia. 

— De ce, nu, doamnă Hubbard? 

— Pentru că este scris cu obişnuita cerneală de stilou, în 
timp ce Celia şi-a reumplut stiloul, în prezenţa mea, cu 
cerneala aceea verde - femeia făcu un semn spre etajeră - 
ieri dimineaţă. 

— Aşa încât, trase concluzia inspectorul Sharpe, unicul 
stilou care se găsea în odaia fetei era plin cu cerneală 
verde. Acum, această cerneală verde... 

Doamna Hubbard ridică sticluţa, ca să arate că era 
aproape goală. Apoi explică scena petrecută în dimineaţa 
precedentă între ea şi fată. 

— Sunt sigură, spuse în încheiere, că bucata de hârtie a 
fost ruptă din scrisoarea pe care Celia mi-o scrisese şi pe 
care eu nici nu am deschis-o. 

— Nu vă amintiţi ce a făcut fata cu scrisoarea aceea? 

Doamna Hubbard clătină din cap. 


— Nu, a rămas aici, singură, când eu am plecat la treburile 
mele. Mă gândesc că o fi pus-o pe undeva şi o fi uitat de ea. 

— Şi cineva ar fi putut să o găsească... Să o deschidă. 
Cineva... 

Se opri dintr-odată. 

— Vă daţi seama ce implică aceasta? Am continuat să mă 
gândesc la bucata de hârtie. Nu mi se părea firesc ca, 
având camera plină de hârtie de scris, fata să se fi servit 
tocmai de bucăţica aceea. După părerea mea, ar putea să 
însemne că cineva a întrevăzut posibilitatea de a folosi 
prima frază a scrisorii pe care o pregătise pentru 
dumneavoastră, pentru a face, însă, să se creadă că e vorba 
de o decizie de sinucidere... Făcu o pauză, apoi adăugă lent: 
Cu alte cuvinte, asta înseamnă... 

— Crimă, conchise Poirot. 

Capitolul VIII 

Cu toate că Poirot nu aproba ritualul ceaiului de după- 
amiază, care, în opinia lui, te împiedica să apreciezi la justa 
valoare mâncarea de seară, şi pentru el devenise de-acum o 
obişnuinţă. 

Valetul său, George, om destoinic, servise, spre deliciul 
inspectorului Sharpe, un excelent ceai indian, cu feliuţe de 
pâine prăjită cu unt aburind, marmeladă şi generoase felii 
de chec cu stafide. 

Inspectorul, sprijinit comod de spătarul fotoliului, sorbea a 
treia ceaşcă de ceai. 

— Sigur nu vă deranjează, domnule Poirot, că am picat aşa 
pe capul dumneavoastră? Am o oră de pierdut în aşteptarea 
întoarcerii studenţilor. Va trebui să-i interoghez pe toţi şi, 
sincer, nu e o treabă care să-mi surâdă. Dumneavoastră aţi 
vorbit cu unii dintre ei, alaltăseară, şi mi-am spus că poate 
aţi putea să-mi daţi câteva informaţii utile, măcar despre 
străini. 

— Zău, mă credeţi un bun judecător în materie de străini? 
Dar, mon cher, nu sunt belgieni printre ei. 


— Ei, asta-i, nu cumva vreţi să mă faceţi să cred, pentru că 
dumneavoastră sunteţi belgian, că toate celelalte 
naţionalităţi vă sunt necunoscute? Ştiţi bine că lucrurile nu 
stau aşa. Eu intenţionam să spun că dumneavoastră, 
probabil, cunoaşteţi, mai bine decât îi cunosc eu, pe tipii 
continentali. 

— Cred că pe acest teren, asistenţa cea mai bună o veţi 
putea obţine de la doamna Hubbard. A fost mult timp în 
contact cu aceşti tineri şi are o profundă cunoaştere a 
naturii umane. 

— E cert o femeie competentă şi contez pe ea. Va trebui să 
o văd şi pe proprietară. Azi dimineaţă nu era. Am auzit 
zicându-se că are mai multe hoteluri de acest fel, ca şi 
cluburi pentru studenţi. Se pare, însă, că, personal, nu 
suscită multă simpatie. 

— Aţi fost la Spitalul St. Catherine? Întrebă Poirot, după 
câteva clipe de tăcere. 

— Da. Am vorbit cu farmacistul-şef. Vestea l-a tulburat şi l- 
a îndurerat. 

— Şi despre fată ce a spus? 

— Lucra cu ei de peste un an şi era îndrăgită. A descris-o 
un pic lentă, dar foarte conştiincioasă. Făcu o pauză, apoi 
adăugă: Morfina provenea de la farmacia spitalului. 

— Adevărat? Interesant... Şi, mai curând, descumpănitor. 

— Era vorba de tartrat de morfină. Fusese pus pe raftul de 
sus al dulapului cu otrăvuri, împreună cu alte droguri, care 
nu mai sunt prescrise de multă vreme, pentru că au ieşit 
din uz. Se pare că există o modă şi pentru aceste lucruri, 
ca, dealtminteri, pentru toate. 

— Astfel, absenţa unui flaconaş cu praf nu ar fi sărit 
imediat în ochi? 

— Întocmai. Inventarul se face numai la intervale regulate. 
Nimeni nu-şi mai aminteşte de când n-a mai fost preparată 
o reţetă conţinând tartrat de morfină. Acum se foloseşte 
clorhidratul de morfină; deci, absenţa sa nu putea să fie 
observată decât în caz de necesitate sau de inventar. Cheia 


dulapului este încredinţată fiecăreia din cele trei persoane 
care lucrează la distribuire, dar, fireşte, în orele de vizită, el 
rămâne aproape mereu deschis, până la sfârşitul 
programului. 

— În afară de Celia, cine altcineva mai avea acces la 
dulapul acela? 

— Două alte infirmiere, dar care nu au nimic de-a face cu 
hotelul din Hickory Road. Una este în serviciu, acolo, de 
patru ani; cealaltă doar de puţine săptămâni şi provine de 
la un spital din Devon. Cu referinţe optime. Sunt, apoi, cei 
trei farmacişti-şefi, care lucrează la St. Catherine de ani de 
zile. Acestea sunt persoanele care ar fi putut să aibă acces 
la dulapul cu otrăvuri. Mai este şi o bătrână, care face 
curăţenie în pavilion, de la nouă la zece, şi care ar putea să 
aibă posibilitatea să înhaţe câteva flacoane, mai ales în 
momentele în care infirmierele sunt foarte ocupate cu 
vizitele externe. Dar lucrează în spitalul acela de mulţi ani 
şi o asemenea eventualitate pare destul de puţin probabilă. 
Asistentul de laborator, de asemenea, ar putea să-şi 
însuşească vreo sticluţă, dar nu aş lua în considerare 
niciuna din aceste posibilităţi. 

— Şi ce persoane, din afară, pot să intre în farmacie? 

— Pentru un motiv sau altul, pot să intre diverse. Pentru a 
merge în biroul farmacistului-şef, de exemplu, se trece pe 
aici. 

La fel şi reprezentanţii fabricilor de medicamente trec pe 
acolo, când merg la laborator. Apoi, fireşte, prieteni ai 
infirmierelor pot, ocazional, să facă o vizită, pe fugă... Nue 
uzual, dar se întâmplă. 

— Din ce în ce mai bine. A fost cineva, recent, care a mers 
s-o caute pe Celia? 

Sharpe îşi consultă însemnările. 

— O anume Patricia Lane a fost marţi, săptămâna trecută, 
pentru a o întreba pe Celia dacă, odată ce şi-a terminat 
lucrul, ar merge cu ea la cinematograf. 

— Patricia Lane, repetă Poirot gânditor. 


— Se pare că s-a oprit numai câteva minute şi că a rămas 
tot timpul lângă uşa pentru vizite, să stea de vorbă cu Celia 
şi cu o altă colegă. Îmi amintesc şi de o fată de culoare, care 
a intrat în farmacie acum două săptămâni. Nu era un tip 
comun, mi-au spus, şi se pare că s-a interesat de munca lor 
şi că şi-a luat notițe. Vorbea engleza perfect. 

— Ar putea fi vorba de Elizabeth Johnston. 

— Era una din acele după-amiezi consacrate acţiunilor 
sociale şi fata s-a interesat de dietele în bolile intestinului şi 
în infecțiile pielii. 

Poirot aprobă. 

— Nimeni altcineva? 

— Nu, după câte îmi amintesc. 

— Doctorii merg la farmacie? 

Sharpe rânji uşor. 

— Continuu. Oficial sau nu. Câteodată, ca să se informeze 
asupra unor reţete, alteori, ca să ştie ce tipuri de 
medicamente sunt disponibile. 

— Cum? Cum? 

— Da. Se poate întâmpla ca un pacient să manifeste o 
intoleranţă particulară faţă de un medicament şi ca medicul 
ori un trimis al său să meargă să întrebe dacă au un produs 
similar, cu care să-l înlocuiască pe celălalt. Apoi, mulţi vin să 
ceară un antinevralgic sau o aspirină, pentru că au dureri 
de cap sau sunt răciţi. Uneori, în timpul unei pauze de 
muncă, intră pentru a schimba două vorbe şi, apărând 
prilejul, să facă un pic de curte la vreo infirmieră. Natura 
umană este ceea ce este şi nu se poate schimba. 

— Dacă îmi amintesc bine, zise Poirot, diverşi studenţi din 
Hickory Road lucrează în spitalul acela... Un tinerel cu 
părul roşcat... Bates... Bateman... 

— Leonard Bateson. Este exact. Şi Colin Mcnabb urmează 
aici un curs de specializare. Şi este şi o fată, care lucrează 
în secţia de fizioterapie: Jean Tomlinson. 

— Şi, probabil, şi aceştia vor fi intrat, cine ştie de câte ori, 
în farmacie. 


— Sigur, dar ceea ce este mai rău e faptul că nimeni nu 
face caz, pentru că s-au obişnuit să-i vadă şi îi cunosc din 
vedere. Mai mult, Jean Tomlinson, e bună prietenă cu 
diriginta compartimentului de distribuţie a farmaciei. 

— Cu certitudine, nu e simplu, spuse Poirot. 

— O simt din plin. Cine ştie câţi ar putea să se fi apropiat 
de dulap, fără ca nimeni să aibă ceva de spus. De care nici 
măcar nu-şi mai aduc aminte. 

După câteva clipe de tăcere, Sharpe reluă: 

— Aşadar, noi presupunem că cineva i-a administrat Celiei 
Austin morfina şi, după aceea, a pus flaconul gol şi 
fragmentul acela de scrisoare în camera ei, pentru a face să 
se creadă că e vorba de o sinucidere. Dar mobilul? 

Poirot clătină din cap şi Sharpe continuă: 

— Azi dimineaţă aţi făcut aluzie la cineva care ar fi putut 
să-i fi sugerat Celiei Austin trucul cleptomaniei. 

Poirot părea în încurcătură: 

— Aceea era numai o idee a mea, foarte vagă. Mi se părea 
foarte puţin probabil ca fata să se fi gândit singură la asta. 

— Atunci, cine ar putea să fi fost? 

— După mine, doar trei dintre studenţi ar fi putut să 
conceapă aşa ceva: Leonard Bateson, Nigel Chapman şi 
Valeria Hobhouse. Bateson ştia de slăbiciunea lui Colin 
pentru subiectele anormale din punct de vedere psihic şi ar 
fi putut, mai mult în glumă decât de altceva, să o fi convins 
pe Celia să facă încercarea aceasta. Sincer, însă nu îl văd 
implicat, timp de luni de zile, într-o operă de persuasiune, 
atât de angajată. Doar să nu fie un alt motiv sau să fie vorba 
de un tip complet diferit de ceea ce pare. Nigel Chapman 
este un răutăcios din fire. Cred că l-ar distra să joace cuiva 
un renghi şi, dealtminteri, îl cred lipsit de scrupule. E o 
specie de enfant terrible maturizat. Este, apoi, femeia, 
Valeria Hobhouse. Are creier, o educaţie modernă şi 
cunoaşte, probabil, atâta psihologie, cât să ajungă pentru 
ca să prevadă reacţiile lui Colin. Dacă îi era simpatică Celia, 


nu m-ar mira să fi găsit legitimă intrarea în joc pentru 
atragerea tânărului. 

Sharpe îşi notase numele în carneţel. 

— Mulţumesc pentru sugestii. Voi ţine cont. Şi de indienii 
aceia ce credeţi? Unul din ei este student la medicină. 

— Acela e prins complet de politică şi suferă de mania 
persecuției, spuse Poirot. Nu cred să existe altceva care să-l 
intereseze. Nici Celia, după părerea mea, nu ar fi acceptat 
sfaturi de la el. 

— Atunci, acesta e tot ajutorul pe care puteţi să ni-l daţi, 
domnule Poirot? Întrebă Sharpe, ridicându-se şi punând 
carneţelul înapoi în buzunar. 

— Mă tem că nu pot să fac mai mult dar eu însumi mă 
consider, personal, interesat... Dacă dumneavoastră, 
prietene, nu aveţi obiecţii. 

— Nici gând. De ce ar trebui să am? 

— Voi face tot ce pot în calitatea mea de detectiv 
particular. Sunt, însă, convins că nu există decât o singură 
direcţie de acţiune. 

— Adică? 

Poirot oftă. 

— Conversaţie, prietene, şi iar conversaţie. Tuturor 
asasinilor cu care am venit în contact le plăcea să 
vorbească. După mine, omul puternic, scump la vorbă, 
rareori comite o crimă şi dacă o comite e simplă, violentă şi 
perfect clară. Dar subtilul, inteligentul nostru criminal e 
atât de încântat de sine însuşi, că, mai devreme sau mai 
târziu, îşi va tăia craca de sub picioare. Pălăvrăgiţi cu 
băieţii, mon cher, nu vă limitați să-i interogaţi. Cereţi-le să 
vă ajute, întrebaţi-i dacă suspectează pe cineva... Dar, bon 
Dieu, nu sunt eu cel care poate să vă înveţe meseria! Ştiu 
bine cât de abil acţionaţi. 

Cei doi oameni îşi zâmbiră. Inspectorul era vizibil măgulit. 

— Presupun că oricare din ei este un asasin potenţial, 
spuse apoi lent, în vreme ce se pregătea să plece. 


— Şi eu cred, afirmă Poirot, indiferent. Leonard Bateson, 
de exemplu, este irascibil. Ar putea să-şi piardă controlul. 
Valeria Hobhouse este inteligentă şi o cred în stare să pună 
cu măiestrie un plan în practică. Nigel Chapman este un tip 
căruia îi lipseşte simţul măsurii. Este şi o franţuzoaică, 
pentru care a ucide ar fi numai o chestiune de cifră. Patricia 
Lane este de un tip matern şi tipurile materne sunt 
întotdeauna crude. Americana, Sally Finch, e veselă şi 
voioasă, dar ar fi extrem de pricepută în a juca o comedie. 
Jean 'Tomlinson e dulce şi virtuoasă, dar toţi ştim despre 
asasini care mergeau la liturghie cu sinceră devoțiune. Fata 
jamaicană, Elizabeth Johnston, este probabil, cea care are 
mintea cea mai ascuţită dintre toţi. În ea, raţiunea domină 
sentimentul... Şi aceasta e periculos. Îl avem, apoi, pe 
psihologul Colin Mcnabb. Dar câtor dintre aceşti specialişti 
nu li s-ar putea spune: „Doctore, îngrijeşte-te pe tine 
însuţi!”? 

— Pentru Dumnezeu, Poirot, faceţi să mi se învârtă capul. 
Există vreunul incapabil să comită un delict? 

— M-am întrebat nu o dată, răspunse Poirot. 

Capitolul IX 

Inspectorul Sharpe oftă şi îşi şterse transpiraţia de pe 
frunte, lăsându-se pe spătarul scaunului. Interogase mai 
mulţi studenţi: o franţuzoaică, ce se arătase indignată şi 
dăduse drumul tuturor lacrimilor sale; un tinerel, tot 
francez, plin de aroganță şi ostil; un olandez stupid şi 
suspicios; un egiptean limbut şi agresiv. Schimbase puţine, 
scurte observaţii cu doi studenţi turci, foarte nervoşi, care 
nu înțelegeau ceea ce le spunea. Niciunul dintre ei, de asta 
Sharpe era convins, nu avusese nimic de-a face cu moartea 
Celiei Austin şi nici nu ar fi putut să-i fie de ajutor în vreun 
fel. Aşa încât le spusese să plece şi acum se pregătea să 
facă la fel cu domnul Akibombo. 

Tânărul african îl privea cu ochi trişti, de puştan, şi îi 
surâdea cu toţi dinţii săi albi. 


— Eu plăcere ajut... Spuse Akibombo. Domnişoara Celia 
foarte gentilă cu mine. Foarte trist să fie ucisă la ea. 
Vendeta de sânge, poate? Sau poate rudele ei au omorât, 
fiindcă au crezut calomnia despre ea? 

Inspectorul îl linişti, spunându-i că aşa ceva era exclus. 
Tânărul clătină din cap. 

— Atunci, eu nu înţeleg. Nu văd pentru ce cineva făcut rău 
la dânsa. Dar voi daţi la mine un smoc din părul său şi o 
bucăţică de unghie şi încerc să descopăr. Veche metodă, nu 
ştiinţific, dar foarte folosită în ţară la mine. 

— Mulţumesc, domnule Akibombo, dar cred că nu va fi 
necesar. 

— Nu, domnule, înţeleg. Nu modern. Nu în era atomică. 
Nu se mai face. Noi metode, mult superioare la cele vechi. 
Sunt sigur că mult succes veţi avea. 

Akibombo salută cu un gest şi plecă. 

— Sper să obţinem, într-adevăr, acest succes, murmură 
pentru sine inspectorul Sharpe. 

După aceea a venit rândul lui Nigel Chapman, care 
manifestă tendinţa de a conduce el discuţia. 

— Este un fapt nemaiauzit. Ştiţi că aveam o bănuială că 
greşeaţi când aţi insistat asupra sinuciderii? Trebuie să 
mărturisesc că încerc o anumită satisfacţie la gândul că 
adevărul a ieşit la iveală, din cauza acelei cerneli verzi a 
mea din stiloul ei: tocmai ceea ce asasinul nu ar fi putut să 
prevadă. Îmi închipui că aţi meditat asupra posibilelor 
mobiluri ale acestei crime... 

— Sunt eu cel care interoghează, domnule Chapman, îl 
întrerupse Sharpe, sec. 

— Da, fireşte, fireşte, replică Nigel, făcând un gest 
dezinvolt cu mâna. Încercam numai să găsesc soluţia cea 
mai convenabilă. Dar îmi imaginez că va trebui parcursă 
filiera obişnuită... Deci, numele meu, Nigel Chapman. 
Vârsta: douăzeci şi cinci. Născut, cred, la Nagasaki... De 
dragul adevărului, mi se pare un loc ridicol. Nu reuşesc să- 
mi închipui ce făceau acolo, în vremea aceea, tatăl meu şi 


mama mea. Urmez cursurile Universităţii din Londra: 
istoria Evului Mediu şi epoca bronzului. Vreţi să ştiţi şi 
altceva? 

— Adresa dumneavoastră, de acasă, domnule Chapman. 

— Nu am adresa de acasă, domnule. M-am certat cu tata, 
de aceea de mult timp, adresa sa nu mai este şi a mea. 
Aşadar, cum se procedează în cazul cunoştinţelor care 
speră să nu se mai întâlnească, vă spun: puteţi să mă găsiţi, 
oricând, în Hickory Road sau în Coutts Bank sau în 
Leadenhall Street Branch. 

Inspectorul Sharpe nu se arătă impresionat de 
impertinenţa lui Nigel. Întâlnise şi alţi tipi ca el şi ştia că 
această impertinenţă servea numai ca să mascheze 
nervozitatea cauzată de interogatoriu. 

— O cunoşteaţi bine pe Celia Austin? Îl întrebă. 

— E o întrebare dificilă. O cunoşteam bine, în sensul că ne 
vedeam, practic, în fiecare zi, şi eram în raporturi cordiale. 
Dar, în rest, nu o cunoşteam deloc. Ca femeie nu mă 
interesa, iar ea, la rândul ei, probabil mă dezaproba. 

— Exista vreo rațiune specială ca să vă dezaprobe? 

— Hm, nu-i plăcea simţul meu de humour. Apoi, eu nu sunt 
un tip precum Colin Mcnabb, care ştie cum să se facă 
apreciat de femei. 

— Când aţi văzut-o ultima dată? 

— Alaltăieri, la masă. Ştiţi, îi iertasem cu toţii greşelile. Pe 
urmă, Colin a sărit să ne anunţe că se logodiseră. Am glumit 
puţin pe tema asta şi aceasta a fost totul. 

— Asta s-a petrecut la masă sau în salon? 

— La masă. După aceea am trecut în salon, dar Colin a 
trebuit să plece. 

— Şi acolo aţi servit cu toţii cafeaua? 

— Dacă numiţi cafea zeama aceea, da. 

— Şi Celia a băut-o? 

— N-am fost atent, dar îmi închipui că da. 

— Nu aţi fost dumneavoastră, din întâmplare, cel care i-a 
oferit-o? 


— Ce oribilă insinuare! Aţi spus-o într-un mod care mă 
face să mă simt un criminal. Exact ca şi cum i-aş fi dat eu, 
Celiei, o ceaşcă de stricnină. Doar sugestie, inspectore, 
pentru că eu nu-mi amintesc nici măcar dacă a băut sau nu 
cafea! Serios, domnule Sharpe, fie că mă credeţi, fie că nu, 
nu am nutrit niciodată pasiune pentru Celia şi anunţul 
logodnei sale nu a trezit în mine sentimente de răzbunare. 

— Nu mă gândesc la nimic de genul acesta, domnule 
Chapman, replică Sharpe, mieros. Aş putea să mă înşel, dar 
dragostea nu intră în această istorie. Cineva voia să scape 
de Celia. De ce? 

— Cu adevărat, nu reuşesc să-mi imaginez, inspectore. 
Celia era o fată cumsecade, inofensivă. Nu ştiu dacă mă fac 
înţeles. Un pic înceată la judecată, un pic plictisitoare, dar, 
în asamblu, simpatică. 

— Aţi fost surprins să aflaţi că ea a fost autoarea acestor 
furturi? 

— Dragul meu, ar fi putut să mă facă K. O. Cu o lovitură de 
fulg! 

— Nu aţi fost dumneavoastră, din întâmplare, cel care i-a 
sugerat trucul? 

Mirarea lui Nigel părea autentică: 

— Eu? Şi de ce ar fi trebuit s-o fac? 

— Sunt oameni care au simţul umorului. 

— Bine, dar nu văd nimic distractiv în afacerea asta. 

— Deci, dumneavoastră o consideraţi definitiv pe Celia 
Austin o cleptomană? 

— Şi ce altă explicaţie ar putea să existe? 

— Poate nu ştiţi câte ştiu eu despre cleptomanie, domnule 
Chapman. Nu credeţi, aşadar, posibil ca cineva să-i fi 
sugerat trucul acela pentru a-i atrage atenţia lui Mcnabb? 

Ochii lui Nigel străluceau răutăcioşi. 

— Într-adevăr, aceasta este interpretarea cea mai 
amuzantă, inspectore. Dar acum, dacă stau să mă gândesc, 
o găsesc foarte cu putinţă, iar amicul Colin e un tip care să 
înghită momeala, firul şi restul, în întregime. Pentru câteva 


clipe, Nigel păru să examineze aspectul comic al chestiunii, 
apoi clătină capul, sceptic. Dar Celia nu s-ar fi pretat la o 
asemenea glumă. Era o fată serioasă şi nu s-ar fi lăsat 
prinsă într-un joc cu Mcnabb, cu atât mai mult că era 
îndrăgostită de el. 

— Domnule Chapman, nu aveţi nici o opinie personală 
asupra faptelor petrecute în această casă? De exemplu, 
despre chestiunea cernelii de pe notițele domnişoarei 
Johnston? 

— Dacă vă gândiţi că eu am fost amestecat, din cauza 
cernelii aceleia, verzi, vă zic imediat că greşiţi, inspectore. 
Şi, dacă vreţi să ştiţi, cred că aici este vorba numai de ceva 
dinadins. 

— Dinadins? În ce sens? 

— În sensul folosirii cernelii mele: cineva a vrut, deliberat, 
să facă să cadă asupra mea bănuielile. Pe de altă parte, în 
ultima vreme, s-au întâmplat multe necazuri aici. 

Inspectorul Sharpe îl privi cu atenţie. 

— Ce înseamnă s-au întâmplat multe necazuri? 

— Doar că atunci când mulţi oameni trăiesc atâta timp 
împreună, sfârşesc prin a ajunge meschini. 

Următorul nume de pe lista inspectorului era cel al lui 
Leonard Bateson. Acesta păru încă şi mai puţin în largul lui 
decât Nigel, cu toate că o demonstra în alt mod. Era 
suspicios şi întunecat. 

— Foarte bine, izbucni, după încheierea primului ciclu de 
întrebări convenţionale, eu i-am servit cafeaua Celiei. Şi ce-i 
cu asta? 

— l-aţi oferit-o după cină, e adevărat? 

— Da. Adică i-am reumplut ceaşca, din ibricul care stătea 
pe masă, şi i-am dus-o. Şi, fie că o credeţi sau nu, nu era 
morfină în ceaşca aceea. 

— Aţi văzut-o când a băut-o? 

— Nu pot să spun chiar că am observat-o în timp ce o bea, 
pentru că erau alte persoane acolo, în jur, şi vorbeam toţi şi 
ne mişcăm prin încăpere. 


— Aşa. În fond, ne spuneţi că oricine ar fi putut să lase să 
cadă morfina în ceaşca sa. 

— Încercaţi dumneavoastră să puneţi ceva în ceaşca 
altcuiva! V-ar vedea toţi. 

— Nu obligatoriu. 

De data aceasta, Len Bateson îl atacă. 

— La naiba, pentru ce aş fi vrut să o otrăvesc pe fata 
aceea? Nu aveam nimic împotriva ei. 

— Nu am spus că aţi fi vrut să o otrăviţi. 

— Celia a luat chestia aceea de bunăvoie. Nu există altă 
explicaţie. 

— Da, am putea să o credem, dacă n-ar fi fost acel fals 
bilet de sinucigaş. 

— Farsă ori nenorocire! L-a scris sau nu l-a scris ea? 

— Biletul acela era doar o bucată din scrisoarea pe care 
fata o scrisese dimineaţă. 

— Ei, şi? Putea să o rupă ea însăşi, pentru a o folosi în 
acest scop. 

— Hai, domnule Bateson. Dacă ar fi fost pe punctul de a se 
sinucide şi voia să lase un bilet de adio, l-ar fi scris special, 
nu şi-ar fi tăiat o frază dintr-o scrisoare pe care o pregătise 
pentru altă persoană. 

— De ce, nu? Lumea face atâtea lucruri stranii... 

— Şi, admiţând-o, unde este restul scrisorii? 

— De unde să ştiu? Aceasta este problema dumneavoastră, 
nu a mea. 

— Adevărat, însă vă rog să răspundeţi civilizat, domnule 
Bateson. 

— Ce altceva vreţi să ştiţi? Eu nu am ucis-o, nu aveam nici 
un motiv să o fac. 

— Vă plăcea? 

Len răspunse mai puţin agresiv: 

— Da, îmi plăcea. Era o fată cumsecade. Un pic insipidă, 
dar drăgălaşă. 

— Aţi crezut-o, când a mărturisit că a comis furturile? 

— Fireşte, de vreme ce ea a spus-o. 


— Nu v-aţi gândit că s-ar putea să fie normal pentru ea? 

— De fapt, nu. Nu îmi părea tipul cleptomanei, nici al 
hoaţei. Agresivitatea lui Len se diminuase, lăsând loc unei 
expresii gânditoare. 

— Poate să fi fost alt motiv, care s-o fi determinat. 

— Alt motiv? Ce alt motiv putea să fie? 

— Ei, bine, poate voia să-i stârnească interesul lui Mcnabb. 

— Aceasta e cam trasă de păr, nu vi se pare? 

— Şi, totuşi, rezultatul e chiar acesta. 

— Natural. Bătrânul Colin face pasiune pentru tot ce 
duhneşte a anormal în domeniul psihologic. 

— Şi dacă Celia era la curent cu această... 

Len clătină din cap: 

— Nu, nu, sunteţi pe un drum greşit. Nu ar fi fost în stare 
să se gândească la aşa ceva. Să facă un asemenea plan. Nu 
avea cunoştinţe de specialitate. 

— Dar, dumneavoastră le aveaţi, nu? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că aţi fi putut dumneavoastră să-i sugeraţi aşa ceva. O, 
să ne înţelegem! Numai cu intenţia unui gest de 
amabilitate. 

Len izbucni în râs. 

— Trebuie să fiţi nebun, ca să vă gândiţi la aşa ceva. 

Inspectorul schimbă vorba. 

— Bănuiţi că a fost Celia, cea care a răsturnat cerneala pe 
hârtiile lui Johnston? Sau altcineva? 

— Cu certitudine, altcineva. Celia a negat-o şi eu o cred. 

Bess nu o zgândărea niciodată, cum făcea, în schimb, cu 
alţii. 

— Pe cine zgândărea... Şi de ce? 

— Are obiceiul să pună oamenii la punct. Len păru să 
reflecteze câteva secunde. Dacă cineva face o declaraţie 
puţin nesăbuită, începe cu aerul ei de superioritate: „Mă 
tem că nu este susţinută de fapte. Statisticile stabilesc că...” 
E un mod de a aborda problemele, care enervează pe 


7 


anumiţi oameni, ca Nigel Chapman, de pildă, căruia îi place 
să vorbească aiurea. 

— Deci, aşa. Nigel Chapman. 

— Şi era chiar cerneala verde. 

— Aşadar, gândiţi că Nigel a făcut gluma aceasta. 

— E cel puţin posibil. Este şi dispreţuitor; şi pe deasupra, 
cred că are prejudecăţi rasiale. Poate e unicul dintre noi 
care le are. 

— Şi aveţi impresia că mai sunt şi alţii, care ar fi fost iritaţi 
de atitudinea domnişoarei Johnston? 

— Deh, lui Colin nu-i place prea mult şi, o dată sau de două 
ori, nici lui Jean Tomlinson nu i-a picat bine. 

În cele din urmă, Sharpe îl lăsă pe Len Bateson să plece şi 
ceru să fie chemată Valeria Hobhouse. 

Valeria, foarte elegantă, era rece şi prudentă. Demonstra 
mult mai puţină nervozitate decât bărbaţii. Ţinuse mult la 
Celia, spuse. Considera că Celia nu era deosebit de 
strălucitoare, dar găsea patetică pasiunea sa pentru Colin 
Mcnabb. 

— Credeţi că era cleptomană? 

— Trebuie să o presupun, dar, în realitate, nu mă pricep. 

— Nu vă gândiţi că ar fi putut să fi fost sfătuită de cineva? 

Valeria ridică din umeri: 

— Ca să-l atragă pe închipuitul acela de Colin? 

— Sunteţi perspicace, domnişoară Hobhouse. Exact la asta 
mă gândeam. Nu dumneavoastră aţi făcut-o, îmi imaginez... 

Valeria părea amuzată. 

— Nu sunt altruistă până într-o asemenea măsură. Şi, 
după toate, Celia mi-a tăiat în feliuţe eşarfa mea preferată. 

— Aveţi în minte pe altcineva, care poate să-i fi dat ideea? 

— Nu cred. Aş zice, mai curând, că era natural din partea 
ei. 

— Ce înţelegeţi prin natural? 

— Am să vă spun. Atunci când a dispărut pantofiorul lui 
Sally Finch, am avut bănuiala că a fost Celia. Sally este cea 
mai frumoasă fată de aici şi, pe deasupra, îi plăcea lui Colin. 


Celia era geloasă pe ea. În seara aceea, a petrecerii, când, 
din cauza pantofilor, Sally a trebuit să meargă într-o rochie 
veche, neagră, Celia avea aerul satisfăcut al unei pisici, care 
a şterpelit smântână şi-acum îşi linge mustăţile. Însă, 
pentru celelalte furturi nu mi-a trecut prin minte s-o 
suspectez. 

— Pentru acelea, pe cine bănuiaţi? 

Valeria ridică din umeri. 

— Of, nu ştiu. Mă gândeam la vreuna din femeile care fac 
curăţenie. 

— Şi rucsacul făcut bucăţi? 

— Îl uitasem. Dar, se pare că nu are sens. 

— Staţi de mult timp aici, e adevărat, domnişoară 
Hobhouse? 

— Da, aşa e. Aş spune că sunt, probabil, cea mai veche din 
pensiune. 

— Deci, cunoaşteţi acest loc mai bine decât oricine 
altcineva? 

— Poate. 

— Nu aveţi nici o idee legată de moartea Celiei Austin? 
Asupra motivelor, vreau să zic. 

Valeria clătină din cap. Chipul îi era acum grav. 

— Nu, spuse. A fost ceva îngrozitor. Nu reuşesc să văd cine 
ar fi putut să-i dorească moartea Celiei. Era atât de 
drăgălaşă, ingenuă, o copilă. De-abia se logodise şi... 

— Şi? Insistă inspectorul... 

— Am ajuns să mă întreb, dacă nu a fost tocmai pentru 
asta. Pentru că se logodise. Pentru că urma să fie fericită. 
Dar, în acest caz, ar trebui să ne gândim la un... Nebun. 

Se înfioră, în timp ce rostea cuvântul, şi inspectorul 
Sharpe o privea, gânditor. 

— Nu putem da la o parte un gest de nebunie, admise 
inspectorul. Şi pentru cerneala de pe hârtiile lui Johnston? 
Aveţi vreo teorie apropo de aceasta? 

— Nu. Aceea avea clar aparenţa unui gest de ciudă. Nu 
cred, nici măcar pentru o clipă, că poate să fi fost Celia. 


— Nici o bănuială asupra altcuiva? 

— Ei, pot să mă înşel. Dar, fiţi atent, este vorba numai de o 
bănuială; însă nu aş exclude posibilitatea ca să fi fost opera 
Patriciei Lane. 

— Zău? Mă surprinde, domnişoară Hobhouse! Nu m-aş fi 
gândit niciodată la Patricia Lane. Mi-a părut o persoană 
amabilă şi echilibrată. 

— Am spus că e vorba de o simplă bănuială. 

— Şi motivul deosebit care ar fi? 

— Păi, Patriciei nu-i place Bess. Bess e gata oricând să-l 
supere pe mult iubitul de Patricia, Nigel. Îl pune 
întotdeauna la punct, când spune o prostie. 

— Şi credeţi că mai curând a fost Patricia? 

— O, sigur. Nigel nu s-ar fi deranjat şi nici n-ar fi folosit 
cerneala verde, pe care o utilizează numai el. Nu e prost. În 
schimb, e genul acela de lucruri nechibzuite, pe care 
Patricia le-ar face, aşa, fără să reflecteze la posibilitatea că 
preţiosul ei Nigel ar putea fi învinuit. 

— Ar putea fi şi cineva care îl duşmăneşte pe Nigel şi care 
a făcut-o dinadins. 

— Şi aceasta este cu putinţă. 

— Cui îi este antipatic? 

— O, în această privinţă, Jean Tomlinson, pentru a începe; 
apoi, Len Bateson. Se înţeapă continuu, el şi Nigel. 

— Nu aveţi nici o idee, domnişoară Hobhouse, despre cum 
ar fi putut să-i fie administrată morfina Celiei Austin? 

— Ştiu eu? M-am gândit şi tot gândit că supoziţia cea mai 
verosimilă este că i-au pus-o în cafea. Cafeaua Celiei a 
rămas câtva timp pe măsuţa de lângă ea, pentru că, din 
obişnuinţă, o lăsa aproape să se răcească, înainte dea o 
bea. Bănuiesc că oricine, suficient de dotat cu îndrăzneală, 
ar fi putut să lase să cadă în ceaşcă un comprimat sau 
altceva, fără ca nimeni să-şi dea seama. Era un pic de 
zăpăceală în cameră. 

— Morfina, spuse inspectorul Sharpe, nu era sub formă de 
comprimat. Era praf. 


Valeria îşi încruntă sprâncenele. 

— Aceasta face lucrul mai dificil. 

— Nu vă vine în minte altceva în afară de cafea? 

— Uneori, Celia, înainte de a merge la culcare, bea o 
ceaşcă de lapte cald. Nu ştiu, însă, dacă a luat-o şi aseară. 
— Puteţi să-mi descrieţi exact ce s-a întâmplat aseară în 

salon? 

— Ei, bine, cum v-am spus, eram cu toţii acolo, care 
aşezat, care în picioare şi stăteam de vorbă; cineva a 
deschis radioul. Mulţi dintre băieţi, mi se pare, ieşiseră. 
Celia a fost una din primele care s-au dus la culcare şi, de 
asemenea, Jean Tomlinson. În schimb, eu şi cu Sally am 
întârziat. Eu aveam de scris scrisori, iar Sally îşi revedea 
nişte notițe. Cred că am fost ultima care am urcat în 
cameră. 

— În definitiv, o seară ca toate celelalte. 

— Absolut, inspectore. 

— Mulţumesc, domnişoară Hobhouse. Vreţi să mi-o 
trimeteţi, vă rog, po domnişoara Lane? 

Patricia Lane părea preocupată, dar nu timorată, 
întrebările şi răspunsurile nu au scos la iveală nimic nou. 
Când inspectorul i-a cerut părerea asupra stricăciunii 
provocate hârtiilor lui Elizabeth Johnston, s-a declarat 
convinsă de vinovăția Celiei. 

— Şi, totuşi, Celia a negat-o din toate puterile. 

— Era firesc să o facă, replică Patricia. Mă gândesc că îi 
era ruşine. Dar se potriveşte perfect cu toate celelalte 
lucruri, nu găsiţi? 

— Dimpotrivă, domnişoară Lane. Ştiţi ce gândesc despre 
acest caz? Că nu are nimic care să se potrivească. 

— Îmi imaginez, spuse Patricia, înroşindu-se, că îl veţi 
suspecta pe Nigel pentru afacerea cu cerneala. Dar, nu are 
sens. Veţi înţelege că Nigel nu ar fi folosit cerneala sa. Nu 
este aşa prost. 

— Nu se prea înţelege cu domnişoara Johnston, nu-i aşa? 


— Ea este, uneori, iritantă, dar el nu e omul care s-o pună 
la inimă. Patricia Lane se aplecă spre Sharpe, ca pentru a-i 
face o confidenţă. Aş vrea să vă fac să înţelegeţi caracterul 
lui Nigel, inspectore! Vedeţi, Nigel este cel mai mare 
duşman al lui însuşi. Sunt prima care recunoaşte că 
purtarea lui lasă de dorit. E grosolan, sarcastic şi îşi bate 
joc de toţi, dar vă asigur că, în realitate, e foarte diferit de 
cum pare. Este unul dintre acei indivizi capricioşi, cărora le 
place să fie îndrăgiţi şi care sfârşesc, în schimb, prin a se 
face detestaţi, pentru că un imperios spirit de contradicţie îi 
împinge să facă şi să zică opusul a ceea ce ar vrea. 

— Ah, comentă inspectorul, e o nenorocire. 

— Ştiu, dar nu pot să facă nimic. Este consecinţa unei 
copilării nefericite. Tatăl lui Nigel era foarte aspru şi sever 
cu el şi nu îl înţelegea. Se purta rău şi cu soţia şi când 
aceasta a murit, Nigel a avut o violentă altercaţie cu tatăl 
său; după care a fugit de acasă. Tatăl i-a spus că va trebui 
să se descurce, fiindcă el n-o să-i dea nici un ban, iar Nigel 
i-a zis că şi dacă i-ar fi oferit, l-ar fi refuzat. De atunci nu şi- 
a mai văzut tatăl şi nici măcar nu i-a scris. S-a descurcat cu 
o mică moştenire de la mama sa. După moartea ei, nu a mai 
avut pe nimeni care să se ocupe de el şi nu e de mirare 
dacă aceste fapte l-au făcut sarcastic şi puţin sociabil. Şi, pe 
deasupra, niciodată nu s-a bucurat de o sănătate perfectă. 

Patricia Lane se opri. Era roşie în obraji şi gâfâia un pic 
din cauza pasiunii cu care vorbise. Inspectorul Sharpe o 
observa, meditativ. Dăduse peste multe Patricia Lane în 
viaţă. „E îndrăgostită de tinerel”, gândea. Lui, probabil, nu-i 
pasă de ea, dar îi place să fie cocoloşit. Tatăl, sigur, trebuie 
să fie o bătrână bufniţă inabordabilă, dar nu ar fi de mirare 
ca mama sa să fi fost cea care a făcut ruptura mai profundă 
dintre ei doi, răsfăţându-şi băiatul mai mult decât era 
necesar. Continuându-şi reflecţiile, inspectorul Sharpe 
prospectă ipoteza ca Nigel să fi nutrit o simpatie pentru 
Celia Austin. Părea improbabil, dar nu putea fi exclus, într- 
un asemenea caz, resentimentul Patriciei ar fi fost 


inevitabil. Dar ar fi putut un asemenea resentiment să 
ajungă până acolo încât să o împingă la o crimă? Cu 
certitudine, nu. Şi, în orice caz, faptul că apoi Celia se 
logodise cu Mcnabb ar fi anulat, automat, mobilul. 
Inspectorul îi dădu drumul Patriciei şi trimise după Jean 
Tomlinson. 

Capitolul X 

Domnişoara Tomlinson era o tânără femeie cu aspect 
sever. Cu părul blond, trăsături regulate, buze arogante. Se 
aşeză şi întrebă politicos: 

— Ei, bine, inspectore, ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Nu ştiu nici măcar dacă ne-aţi putea fi de ajutor, 
domnişoară 'Tomlinson, în această tragică întâmplare. 

— Este, într-adevăr, un lucru teribil, spuse Jean. Ar fi fost 
şi dacă era vorba de sinucidere, dar acum că se vorbeşte 
de-a dreptul de crimă... 

— Suntem aproape siguri că nu e la mijloc un gest 
voluntar. Aveţi idee de unde ar proveni otrava? 

— Întâi m-am gândit că o luase de la spitalul în care lucra. 
Dar aceasta ar fi implicat intenţia sinucigaşă. 

Jean îşi privi tristă mâinile. 

— Aceasta este impresia pe care a vrut să o lase asasinul. 

— Dar cine altcineva ar fi putut să-şi procure otrava aceea, 
în afară de Celia? 

— O, nu numai unul, dacă ar fi vrut cu adevărat să facă 
ceea ce a făcut. Până şi dumneavoastră, domnişoară 
Tomlinson. 

— Inspectore Sharpe! 

Tonul femeii nu putea să fie mai indignat. 

— Bine, dar mergeţi la farmacie des, nu e aşa? 

— Mergeam să o văd pe Mildred Carey, dar nici în vis n-aş 
fi cotrobăit printre otrăvuri. 

— Însă, aveaţi posibilitatea! 

— Dar n-aş fi putut face aşa ceva! 

— Ei, hai, domnişoară Tomlinson! Să admitem că prietena 
dumneavoastră ar fi fost ocupată să facă ordine, iar cealaltă 


infirmieră, la ghişeul pentru vizitatori. Se întâmplă adesea 
ca la dispensar să rămână numai două. Dumneavoastră aţi 
fi putut, cu aerul că pierdeţi vremea, să vă învârtiţi pe lângă 
dulapul care separă ghişeele de partea din spate a localului, 
să înşfăcaţi flaconul din dulap şi să-l ascundeţi în buzunar. 
Niciuna dintre cele două femei nu şi-ar fi dat seama de 
NIMIC. 

— Aceasta nu v-o iert, inspectore Sharpe. E... este o 
acuzaţie ruşinoasă. 

— Nu e deloc o acuzaţie, domnişoară Tomlinson. 
Răstălmăciţi. Spuneaţi că lucrul nu era posibil şi v-am 
demonstrat că era. Nu mă gândesc nici măcar pentru o 
clipă că aţi făcut-o. După toate, adăugă, de ce aţi fi făcut-o? 

— Întocmai. Se pare că nu vă daţi seama, inspectore, că 
eram prietenă cu Celia. 

— Multe persoane sunt otrăvite de proprii amici. Cum 
putem să ştim când un prieten nu e prieten? 

— Nu au existat niciodată divergențe între mine şi Celia. 
Eram ataşată de ea. 

— O suspectaţi că ar fi fost responsabilă de furturile 
acelea? 

— Nu, deloc. M-a surprins enorm. 

— Normal, spuse inspectorul, observând-o cu atenţie, 
cleptomanii sunt bolnavi şi nu sunt responsabili. 

Jean 'Tomlinson îşi strânse buzele şi mai mult, apoi hotări 
să vorbească: 

— Nu subscriu la această idee, inspectore. Vederile mele 
vor fi fiind învechite, dar gândesc că a fura înseamnă, pur şi 
simplu, a fura. 

— Credeţi, aşadar, că Celia a vrut să-şi însuşească acele 
lucruri? O hoaţă... 

— Îmi pare rău că trebuie să o spun. 

— Ah! Făcu inspectorul. 

— Desigur, te simţi rău când rămâi deziluzionat de cineva. 

— Dacă nu greşesc, a fost unul care a agitat încă de atunci 
ideea de a chema poliţia. 


— Şi, după părerea mea, ar fi fost lucrul cel mai nimerit. 
Nu cred că trebuie să se permită cuiva să se descurce în 
acest mod. 

— Vreţi să spuneţi să fie considerat cleptoman cineva care, 
în realitate, este un hoţ? 

— Da, mai mult sau mai puţin. 

— În schimb, totul s-a terminat cu bine şi cu un marş 
nupţial în perspectivă. 

— Nu mă surprinde. De la Colin Mcnabb poţi să te aştepţi 
la orice, declară Jean 'Tomlinson, cu răutate. Sunt sigură că 
e un ateu; un cinic odios, mojic cu toţi. Părerea mea este că 
e un comunist. 

— Aşa! Exclamă inspectorul Sharpe. Rău! Şi clătină din 
cap. 

— A susţinut-o pe Celia, pentru că, probabil, se gândeşte 
că fiecare are dreptul să pună mâna pe ce-i convine. 

— "Totuşi, Celia Austin mărturisise. 

— Da, pentru că înţelesese că domnul acela, Poirot, îi 
descoperise jocul. 

— Într-adevăr? Se miră Sharpe. Dar eu ştiu că domnul 
Poirot avea intenţia să cheme poliţia. 

— Da, dar după ce descoperise înşelătoria şi i-o dăduse de 
înţeles Celiei. 

— Cu toate acestea, a negat că a fost ea cea care i-a făcut 
gluma aceea lui Johnston. 

— Şi este posibil. Trebuie să spun că în această privinţă 
aveam îndoieli. 

— Vă părea mai verosimil să fi fost Nigel Chapman? 

— Nu, nici la el nu mă gândeam. L-aş fi suspectat mai 
curând ge Akibombo. 

— Într-adevăr? Şi de ce ar fi trebuit să o facă? 

— Din gelozie. Toată această lume de culoare este 
invidioasă şi isterică. 

— Interesant, când aţi văzut-o ultima dată pe Celia Austin, 
domnişoară Tomlinson? 

— Vineri, după cină. 


— Care dintre voi două a mers prima la culcare? 

— Eu. 

— Nu aţi urcat în camera ei, după ce aţi plecat din salon? 

— Nu. 

— Şi nu aveţi idee cine ar fi putut să-i pună morfina în 
cafea... Dacă o fi fost cafeaua la mijloc? 

— Nu am nici cea mai mică idee. 

— Nu vi s-a întâmplat niciodată să observați morfină 
undeva prin casă sau în camera cuiva? 

— Nu. Nu poate să fie... 

— Ce nu poate să fie? Explicaţi-mi, domnişoară Tomlinson. 

— Mă gândeam la un rămăşag prostesc, de acum câtva 
timp în urmă. 

— Ce rămăşag? 

— Doi sau trei băieţi discutau... 

— Discutau despre ce? 

— Despre modalitatea de a înfăptui o crimă cu otravă. 

— Cine participa la discuţie? 

— Păi, mi se pare că au fost Colin şi Nigel cei care au 
început şi că pe urmă li s-a alăturat Len Bateson şi... Da, şi 
Patricia Lane. 

— Reuşiţi să vă amintiţi, cât mai exact cu putinţă, cum a 
decurs discuţia? 

Jean 'Tomlinson stătu câteva minute pe gânduri. 

— Cineva susţinea că dificultatea cea mai mare constă în 
a-ţi procura otrava şi că asasinul este, în general, 
descoperit sau pentru că iese la iveală cine i-a vândut-o, ori 
pentru că el însuşi este o persoană în măsură să şi-o 
procure. Nigel, în schimb, spunea că sigur cunoaşte trei 
moduri în care oricine ar fi putut să-şi procure toxice, fără 
ca nimeni să o ştie vreodată. Len Bateson îi zicea lui Nigel 
că înşiră minciuni gogonate. Nigel răspundea că nu 
născoceşte nimic şi că este gata să i-o dovedească. Pat, 
normal, ţinea cu Nigel, că avea dreptate el, şi că şi Len şi 
Colin şi însăşi Celia ar fi putut, probabil, să ia otravă din 
spital. Nigel, însă, spunea că nu asta înţelegea el, şi că dacă 


Celia ar fi luat ceva din farmacie s-ar fi observat imediat. 
Pat susţinea că nu s-ar fi observat. 

Ajungea să ai şiretenia de a goli flaconul cu otravă şi de a-l 
umple din nou cu altceva. Dar Nigel zicea că el, deşi nu 
avea acces în nici o farmacie, nici ca medic, nici ca 
farmacist, cunoştea trei metode diferite pentru a-şi procura 
trei soiuri de otravă. Atunci, Len Bateson a vrut să ştie care 
erau aceste metode, dar Nigel n-a vrut să le spună, 
declarându-se, în schimb, gata să facă un rămăşag: în trei 
săptămâni ar fi în stare să le arate otrăvurile. lar Len 
Bateson, ca răspuns, i-a zis că e gata să parieze pe cinci lire 
sterline că Nigel nu ar fi reuşit. 

— Ei, bine, şi? Zise inspectorul, când Jean tăcu. 

— Ei, bine, pentru o vreme nu s-a mai vorbit de asta, apoi, 
într-o seară, când eram reuniți în sală, Nigel s-a ridicat să 
spună: „Ia, priviţi, băieţi... La mine, cuvântul e cuvânt!” Şia 
aruncat trei lucruri pe masă. Erau un tubuleţ de joscină în 
pastile, o sticluţă cu tinctură de digitală şi un minuscul 
flaconaş cu tartrat de morfină. 

Inspectorul deveni foarte atent: 

— 'Tartart de morfină. Aţi reuşit să descoperiţi de unde 
provenea? 

— Da, avea eticheta Spitalului St. Catherine. Îmi amintesc, 
pentru că mi-a sărit în ochi. 

— Şi celelalte? 

— Nu m-au preocupat. 

— Apoi, ce s-a întâmplat? 

— Fireşte, a fost un vacarm, toţi voiau să zică ceva. Pe 
urmă, Len Bateson a spus: „Dar, gata, dacă ai încerca să 
otrăveşti pe cineva, te-ar pescui imediat”. Iar Nigel: „Nici în 
vis. Nu sunt un profesionist, nu sunt angajat la nici un spital 
sau clinică şi nu am cumpărat această marfă de nicăieri”. 
Colin Mcnabb zise că îl credea că nu o cumpărase, pentru 
că nici un farmacist nu i-ar fi dat-o fără reţetă. Au mai 
discutat puţin şi, la sfârşit, Len s-a dat bătut şi a promis că 
va plăti mai târziu cele cinci lire sterline, pentru că în acel 


moment era lefter. Nigel a fost de acord şi apoi a spus: „Şi- 
acum ce facem cu marfa asta? Mai bine să scăpăm de ea, 
înainte ca să se întâmple vreun necaz”. Aşa că au golit 
tubuleţul şi flaconaşul cu morfină şi au aruncat pastilele şi 
praful în foc. În schimb, tinctura de digitală a fost vărsata în 
chiuvetă. 

— Şi ambalajele goale? 

— Cu acelea nu ştiu ce au făcut, probabil le-au aruncat în 
coşul de hârtii. 

— Dar, otrava, spuneţi, a fost distrusă. 

— Da. Sunt sigură, pentru că am văzut-o cu ochii mei. 

— Şi aceasta s-a întâmplat... Când? 

— Cam cu vreo cinsprezece zile în urmă. 

— Bine, mulţumesc, domnişoară 'Tomlinson. 

— Sunt importante toate acestea? Întrebă ezitantă Jean. 

— Ar putea să fie. Nu se ştie niciodată. 

Inspectorul Sharpe rămase pe gânduri câteva minute, apoi 
îi dădu drumul şi ceru să-i fie trimis, din nou, Nigel 
Chapman. 

— Domnişoara 'Tomlinson, începu Sharpe, mi-a făcut acum 
o declaraţie interesantă, care vă priveşte pe dumneavoastră 
şi anumite otrăvuri. 

— Ce poveste e asta? Întrebă interpelatul, evident 
alarmat. 

— Cu un rămăşag, domnule Chapman. Negaţi, poate, că 
aţi pus pariu, acum câtva timp, cu Len Bateson, asupra 
posibilităţii de a procura substanţe toxice? 

— A, acela! Exclamă Nigel, liniştindu-se. Da, e adevărat. E 
caraghios că nu m-am mai gândit la asta. Nu-mi aminteam 
nici că Jean a fost de faţă. Dar n-o să vă gândiţi că aceasta 
ar putea să aibă vreo semnificaţie...! 

— Ei, nu se ştie niciodată. Admiteţi, deci, faptul? 

— Sigur. Ascultându-i pe Colin şi pe Len, ai fi zis că era un 
lucru imposibil. Eu, însă, susţineam că oricine, cu un pic de 
inventivitate, ar fi putut să-şi procure otravă. Şi că eu 
cunoaştem trei moduri de a o face. 


— Şi care erau aceste trei moduri, domnule Chapman? 

Nigel Chapman îşi înclină capul într-o parte şi se uită fix la 
inspector. 

— Nu încercaţi să mă băgaţi în vreo încurcătură, nu? Aveţi 
datoria să mă puneţi în gardă, dacă e aşa. 

— Nu sunteţi încă sub acuzaţie, domnule Chapman. 
Aşadar, nu e cazul să vorbim de incriminare. Puteţi şi să 
refuzaţi să răspundeţi la întrebările mele, dacă aşa vă 
place. 

— Nu ştiu dacă vreau să refuz. Câteva secunde, Nigel păru 
să chibzuiască, în timp ce un imperceptibil surâs îi flutura 
pe buze. Ştiu perfect, zise în fine, că ceea ce am făcut e 
contrar legii şi că dumneavoastră puteţi să mă denunţaţi, 
dacă vreţi. Însă, a fost comisă o crimă şi dumneavoastră aţi 
putea trage anumite concluzii, am datoria să vorbesc. 

— Decizia dumneavoastră este foarte judicioasă. Deci, 
care erau cele trei metode? 

— lată! Am să vă spun totul. Nigel se aşeză mai comod pe 
scaun. Se citeşte, adesea, în ziare, că din maşina cutărui 
doctor a fost furată o geantă şi, uneori, se atrage atenţia 
hoţului că geanta conţine medicamente periculoase. 
Aceasta mi-a dat prima idee. Ajungea să urmăresc un medic 
comunal în turul vizitelor în afara localităţii şi, la momentul 
oportun, să dau lovitura, adică să-i iau geanta. 

— Ei, bine, şi? 

— A trebuit să urmăresc trei, înainte de a-l găsi pe acela, 
destul de neglijent, care să-mi convină. Dar, când l-am găsit, 
a fost lucrul cel mai simplu din lume. Doctorul intrase 
pentru o vizită într-o gospodărie de ţară izolată, lăsând 
maşina nepăzită, cu geanta în ea. Am deschis portiera şi am 
privit în geantă. Am găsit un tub de bromhidrat de joscină. 
L-am luat şi cu asta a fost totul. 

— Aha! Să trecem la metoda numărul doi. 

— Pentru aceea, trebuie să mărturisesc, am fost constrâns 
să o trag pe sfoară pe sărmana Celia. Ea nu a avut nici cea 
mai mică bănuială. V-am spus că nu era prea ageră la 


minte. lam vorbit despre maniera indescifrabilă în care 
medicii îşi scriu reţetele şi am întrebat-o dacă era în stare 
să-mi arate cum ar fi procedat un doctor ca să completeze o 
reţetă pentru tinctură de digitală. Ea, cu multă inocenţă, s-a 
grăbit să-mi facă pe plac. Nu mi-a rămas decât să caut, în 
ghidul profesiei, numele unui medic dintr-un cartier 
periferic şi să-l scriu, puţin lizibil, pe reţetă. M-am dus, apoi, 
la un farmacist din centru, care nu putea să fie familiarizat 
cu semnătura aceea şi am fost servit fără nici o dificultate. 
Acest medicament, poate că ştiţi, e folosit mult în afecţiuni 
cardiace şi reţeta fusese scrisă pe hârtia hotelului, cu antet. 

— Într-adevăr, ingenios, spuse inspectorul Sharpe, brusc. 
Şi a treia metodă? 

Nigel nu răspunse imediat. Apoi, întrebă: 

— În ce încurcătură mă băgaţi, exact? 

— Sustragerea de stupefiante dintr-o maşină deschisă este 
furt, clarifică inspectorul. Falsificarea unei reţele... 

Nigel îl întrerupse. 

— Falsificarea nu e termenul exact. Vreau să spun că nu 
am făcut-o pentru câştig şi, în realitate, nu am imitat 
semnătura medicului. M-am limitat să-i scriu numele sub 
prescripţie. Aceasta nu înseamnă a falsifica. Inspectore, eu 
trebuie să am grijă de situaţia mea. Dacă intenţia 
dumneavoastră este să-mi faceţi o figură urâtă... Ei, bine, 
mă tem că o să reuşiţi. Pe de altă parte, dacă... 

— Continuaţi. Pe de altă parte... 

Nigel exclamă cu neaşteptată febrilitate: 

— Nu-mi plac crimele. Sunt un lucru bestial, oribil. Celia, 
sărmana prostuţă, nu merita să sfârşească aşa. De aceea 
vreau să vă ajut. Dar vă va fi utilă povestirea micilor mele 
păcate? Nu văd cum. 

— Poliţia are o certă flexibilitate în judecată, domnule 
Chapman, şi va şti să evalueze importanţa faptelor. Până 
una, alta, iau act de declaraţia dumneavoastră că doriţi să 
ne ajutaţi. Acum, vă rog, vreţi să vorbiţi de a treia metodă? 


— Bine, de-acum am ajuns la os. Dintre idei, aceasta a fost, 
sigur, cea mai riscantă, dar, în compensație, m-a distrat cu 
mult mai mult. Vedeţi, fusesem, deja, de câteva ori, să o 
vizitez pe Celia la farmacia spitalului, aşa că ştiam drumul... 

— Aşa că aţi reuşit să înhăţaţi flaconul din dulap. 

— Nu, planul meu nu era atât de simplu. Pentru a 
demonstra cât ţineam la pariu, trebuia să acţionez cum ar fi 
acţionat un criminal, aşadar trebuia să mă pun în situaţia 
de a nu fi recunoscut. Deci, ştiam că Celia, ca toate celelalte 
fete, în formaţie de câte două odată, se duce, la unsprezece 
şi un sfert, într-un alt local, să ia o ceaşcă de cafea şi un 
biscuit. În pauza aceea, rămânea în serviciu o infirmieră, 
care, din întâmplare, fusese angajată de curând, aşa că nu 
mă cunoştea din vedere. Iată, însă, cum am făcut: am intrat, 
în grabă, în farmacie, îmbrăcat în halat alb şi cu stetoscop 
la gât. Noua infirmieră era ocupată cu odraslele pacientelor 
care se aflau la vizită. Am mers înainte, până în fundul 
localului, unde se afla dulapul cu otrăvuri, am luat flaconul 
şi, reîntorcându-mă pe urmele paşilor mei, m-am arătat în 
prag şi am întrebat-o pe fată: „Ce tip de adrenalină ţineţi 
aici?” Mi-a spus. Apoi am întrebat-o dacă poate să-mi dea o 
aspirină, pentru că aveam o puternică durere de cap. Am 
înghiţit-o în prezenţa sa şi m-am dus cum venisem. Eanua 
avut nici cea mai mică bănuială că n-aş fi fost un medic sau 
un student la medicină. A fost o joacă de copii şi Celia nu a 
ştiut niciodată că am fost acolo. 

— Un stetoscop, zise Sharpe curios. De unde l-aţi luat? 

Nigel râse mânzeşte: 

— Era cel al lui Len Bateson, spuse. 

— Deci, furtul lui nu fusese opera Celiei. 

— Sfinte Dumnezeule, nu. Reuşiţi să vă imaginaţi o 
cleptomană furând un stetoscop? 

— Şi ce aţi făcut cu el? 

— Păi, a trebuit să-l amanetez, zise Nigel cu tonul de a se 
scuza. 


— A fost un gest nu prea drăguţ faţă de Bateson, spuse 
inspectorul. 

— E adevărat. Pe de altă parte, nu puteam să-i explic 
nimic, fără a dezvălui metoda şi a pierde, poate, pariul. 

— Sunteţi un adevărat iresponsabil. 

— Trebuia să le vedeţi feţele, când le-am aruncat pe masă 
cele trei fleacuri! 

— Cu alte cuvinte, reluă inspectorul, aceasta înseamnă că 
aveaţi trei otrăvuri la dispoziţie şi că aţi fi putut să le folosiţi 
împotriva cuiva fără a fi suspectat. 

Nigel încuviinţă. 

— Nu e un lucru plăcut de admis, dar date fiind 
circumstanţele, trebuie să o fac. Problema constă, însă, în 
faptul că cele trei otrăvuri au fost scoase din circulaţie cel 
puţin acum cinsprezece zile, dacă nu mai mult. 

— Asta o credeţi dumneavostră, domnule Chapman, dar s- 
ar putea şi să nu fie aşa. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Pentru cât timp aţi avut la dumneavoastră aceste 
lucruri? 

Nigel păru să reflecteze. 

— Tubuleţul de joscină, poate vreo zece zile. Tartratul de 
morfină, circa patru zile. Digitalina o obţinusem în chiar 
dimineaţa aceea. 

— Şi, între timp, unde aţi ţinut marfa aceasta? 

— Într-un sertar din comoda mea, sub ciorapi. 

— Nimeni nu ştia? 

— Nu. Sunt sigur că nu. 

Sharpe notă o uşoară ezitare în glas, dar pe moment se 
prefăcu a nu o fi observat. 

— Sunteţi sigur că nu aţi pomenit cuiva de modul în care 
intenţionaţi să vă procuraţi aceste droguri? 

— Nu. Nici o vorbă... Însă, am avut intenţia de a-i spune lui 
Pat. Pe urmă, gândindu-mă că nu m-ar fi aprobat, n-am 
făcut nimic. 

— Nici înainte, nici după? 


— Ca să fiu sincer, după aceia i-am povestit cum îmi 
procurasem digitalina şi, de asemenea, punerea în scenă de 
la Spitalul St. Catherine. Trebuie să spun că Pat nu s-a 
amuzat. Nu i-am pomenit de tubuleţul furat din maşină, 
pentru că m-am temut că o s-o văd luând foc. 

— l-aţi zis că aveaţi intenţia să distrugeţi totul, odată 
pariul câştigat? 

— Da, dar ea era foarte tulburată şi voia să duc imediat 
înapoi lucrurile acelea. 

— Fireşte, nu se gândea să o facă ea... 

— Sfinte Dumnezeule, nu! M-aş fi vârât într-o încurcătură 
din care n-aş mai fi ieşit. Făcând bilanţul: am distrus totul şi 
nu a fost o daună. 

— Aceasta o spuneţi dumneavoastră. Dar este extrem de 
posibil contrariul. 

— Cum, dacă vă spun că am aruncat totul în foc şi în 
chiuvetă? 

— Nu v-a trecut niciodată prin minte, domnule Chapman, 
că ar fi putut cineva să vă vadă punând acele lucruri? Sau 
să le găsească, uitându-se în sertarele dumneavoastră, şi, 
voind să-şi însuşească, de exemplu, morfina, să pună în loc o 
pulbere asemănătoare? 

— Pe toţi sfinţii, nu! Nu m-am gândit nici o clipă la aşa 
ceva. 

— Dar este posibil, domnule Chapman. 

— Însă nimeni din lume nu putea s-o ştie. 

— În schimb, eu sunt de părere, adăugă inspectorul cu 
asprime, că, în locuri ca acestea, se ştiu mai multe decât vă 
imaginaţi. Spuneţi-mi studenţii care vă intră frecvent în 
cameră! 

— Păi, eu împart odaia cu Len Bateson. Ceilalţi, aproape 
toţi, mai devreme sau mai târziu, au avut ocazia să intre. 
Femeile, natural, nu. Camerele lor sunt în cealaltă parte a 
casei şi ar trebui presupus că nu pun piciorul în aripa 
noastră. 

— Ar trebui să se presupună, dar ar putea să şi vină. 


— Oricine poate, zise Nigel. La amiază, de pildă, nu e 
nimeni prin preajmă. 

— Domnişoara Lane vine în camera dumneavoastră? 

— Sper că nu vreţi să faceţi insinuări, inspectore. Pat vine 
uneori ca să-mi aducă ciorapii pe care mi-i cârpeşte. Nimic 
altceva. 

Inspectorul Sharpe se aplecă spre Nigel şi spuse: 

— Vă daţi seama, domnule Chapman, că persoana care, 
mai mult decât oricare alta, ar fi avut posibilitatea să 
înlocuiască morfina, sunteţi dumneavoastră? 

— Mi-a sărit în ochi, în timp ce eraţi gata să mi-o spuneţi, 
inspectore. Nigel îl privea cu un chip dintr-odată dur şi 
sălbatic. Da. Aş fi putut foarte bine s-o fac, cum spuneţi 
dumneavoastră, dar nu aveam nici un motiv pe lume, ca s-o 
suprim pe fata aceasta. Şi nu am ucis-o. Cu toate acestea... 
Îmi dau perfect seama că pentru a-mi valida afirmaţia, nu 
am decât cuvântul meu. 

Capitolul XI 

Povestea cu rămăşagul şi cu distrugerea otrăvurilor a fost 
confirmată de Len Bateson şi de Colin Mcnabb. Sharpe l-a 
reţinut pe acesta din urmă, după ce ceilalţi plecaseră. 

— Nu doresc să vă adâncesc durerea, domnule Mcnabb, 
zise inspectorul. Înţeleg ce poate să însemne, pentru 
dumneavoastră, otrăvirea iubitei chiar în seara logodnei. 

— Nu e nevoie să vă vârâţi în aspectul sentimental al 
afacerii, îl avertiză Mcnabb cu figura impasibilă. Puneţi-mi 
întrebările care consideraţi că trebuie să-mi fie puse. 

— Comportamentul Celiei Austin. Era părerea 
dumneavoastră că avea o origine psihologică? 

— Nu există nici un dubiu. Dar, dacă doriţi, pot să vă 
expun teoria... 

— Nu, nu, îmi ajunge cuvântul dumneavoastră, care e, 
după toate, acela al unui student la psihologie. 

— Copilăria sa a fost deosebit de nefericită şi astfel se 
instaurase un bloc emotiv... 


— Exact, exact. Inspectorul Sharpe voia să se sustragă 
unei a doua povestiri despre nenorocita copilărie. Vă 
simţeaţi atras de ea de multă vreme? 

— Nu aş putea să o afirm. Colin părea să analizeze 
evoluţia sentimentelor sale. Aceste lucruri surprind prin 
modul neaşteptat prin care ne devin conştiente. Fără 
îndoială, inconştient eram atras de ea, numai că n-o ştiam. 

— Aşa. Celia Austin era fericită de logodnă? Vreau să spun, 
nu şi-a exprimat dubii, nehotărâri? Nimic asupra ceva, 
despre care se gândise că ar trebui să vă informeze? 

— Mi-a făcut o lungă confesiune despre nenorocirile sale. 
Nu era nimic altceva, în mintea ei, care să o fi preocupat. 

— Şi aţi hotărât să vă căsătoriţi... Când? 

— Sigur, nu repede, nu sunt în stare, pentru moment, să 
întreţin o soţie. 

— Avea duşmani Celia, aici? 

— Am examinat îndelung problema din acest punct de 
vedere, dar nu reuşesc să găsesc nimic, inspectore. Celia 
era agreată de toţi. Eu sunt de părere că nu a fost un fapt 
personal ceea ce i-a provocat sfârşitul. 

— Ce înţelegeţi prin „fapt personal”? 

— Pe moment, nu doresc să precizez. Este vorba doar de o 
idee vagă, pe care am nevoie eu însumi s-o adâncesc. 

Şi din această poziţie, inspectorul nu reuşi să-l clintească. 

Ultimele două au fost chestionate Sally Finch şi Elizabeth 
Johnston. 

Sally Finch era o fată frumoasă, cu o claie de păr roşcat şi 
ochi inteligenţi. După ce a fost supusă la obişnuitele 
întrebări de rutină, a fost rândul ei să ia iniţiativa. 

— Ştiţi ce mi-ar place, inspectore? Mi-ar place să spun ce 
gândesc eu, personal. Este ceva care nu merge în acest loc, 
sunt sigură de asta, ceva care nu merge şi gata. 

— Legat de moartea Celiei Austin, vreţi să spuneţi? 

— Nu. Încă înainte de asta. De câtva timp am această 
senzaţie. Nu îmi plăcea ceea ce se petrecea aici. Nu mi-a 
plăcut povestea cu eşarfa şi rucsacul făcute bucăţi; şi nici 


măcar aceea cu cerneala de pe hârtiile lui Bess. Eram 
decisă să-mi fac bagajul, cât mai repede cu putinţă, şi sunt 
încă; imediat ce, fireşte, îmi veţi permite să plec. 

— Trebuie să înţeleg că vă temeţi de ceva, domnişoară 
Finch? 

— Exact. Este ceva sau cineva, aici, care mă înfricoşează. 
Locul acesta, în întregime... Nu ştiu, cum să spun? Nue 
ceea ce vrea să pară. Nu, inspectore, nu cum vă gândiţi 
dumneavoastră. Nu e vorba de comunişti. Nu, nu. Poate nici 
de criminali. Dar sunt gata să pariez că baborniţa aceea 
cumplită ştie ce se află dedesubt. 

— Nu vreţi să faceţi aluzie la doamna Hubbard? 

— Nu, mama Hubbard e atât de drăguță! Vorbesc de 
vulpea aceea bătrână, de doamna Nicoletis. 

— E interesant, domnişoară Finch. Puteţi să-mi spuneţi 
ceva mai mult? 

Sally clătină din cap. 

— Tocmai asta nu sunt în stare să fac. Dar, vă asigur, 
inspectore, că atunci când trec pe lângă această femeie, mi 
se face pielea de găină. Aici se petrece ceva suspect, 
inspectore. 

— Mi-ar place să fiţi un pic mai puţin evazivă. 

— Aş vrea-o şi eu. O să vă gândiţi că fantazez; dar trebuie 
să vă spun că şi alţii gândesc ca mine. Şi Akibombo e 
înfricoşat şi poate şi Bess, dar nu vrea să lase să se vadă. Şi 
cred că Celia fusese la curent cu ceva. 

— La curent cu ce? 

— Aici e aici! Vedeţi, în acea ultimă zi, după ce mărturisise 
partea care o privea, Celia a făcut aluzie la un alt lucru care 
trebuia limpezit. Eu cred că ea ştia de cineva, inspectore, şi 
acesta, după mine, este motivul pentru care au înlăturat-o. 

— Dar dacă era vorba de ceva atât de grav... 

Sally îl întrerupse: 

— Eu aş spune că nu avea idee de gravitatea problemei. 
Nu era foarte isteaţă. În orice caz, legat de ceea ce vă 
interesează, aceasta e părerea mea. 


— Înţeleg. Vă mulţumesc... Acum, spuneţi-mi, ultima dată 
când aţi văzut-o pe Celia Austin, a fost în acea ultimă seară 
în salon, e adevărat? 

— E adevărat. Însă, cu exactitate, am revăzut-o încă o 
dată. 

— Aţi mai revăzut-d? Unde? În camera ei? 

— Nu, în timp ce ieşeam din salon, de la parter, pentru ca 
să mă duc la culcare, am văzut-o ieşind afară pe uşă. 

— Pe uşa de la intrare, vreţi să spuneţi? Afară din casă? 

— Da. 

— Aceasta este o noutate. Nimeni nu mi-a pomenit-o. 

— Poate că nimeni nu a ştiut-o. Eu însămi, dacă n-aş fi 
văzut-o, aş fi crezut-o în pat. 

— În schimb, probabil urcase în cameră ca să-şi pună o 
haină şi să iasă? 

Sally încuviinţă din cap. 

— Şi mă gândesc că ieşise ca să întâlnească pe cineva. 

— Cineva din afară sau unul dintre studenţi? 

— Păi, după părerea mea, cred că era vorba de un 
student. Ştiţi, dacă vrei să vorbeşti, în particular, de ceva, 
nu e uşor aici, înăuntru. Poate că a fost cineva care voia să-i 
spună ceva şi i-a cerut să iasă. 

— Nu aveţi nici o idee asupra orei la care s-a reîntors? 

— Absolut niciuna. 

— Geronimo, servitorul, ar putea s-o ştie? 

— Ar putea, dacă Celia s-a reîntors după unsprezece, 
pentru că la ora aceea uşa este zăvorâtă şi nimeni nu mai 
poate intra cu simpla cheie. 

— Vă amintiţi ora exactă la care aţi văzut-o ieşind? 

— Trebuie să fi fost aproximativ zece. Poate şi câteva 
minute. 

— Mulţumesc, domnişoară Finch, pentru tot ce mi-aţi spus. 

Ultima cu care a stat de vorbă inspectorul a fost Elizabeth 
Johnston. Fata părea foarte sigură pe ea. Înfrunta calmă 
întrebările şi răspundea cu inteligenţă şi hotărâre. 


— Celia Austin, începu Sharpe, a negat că v-ar fi distrus ea 
notițele. O credeţi? 

— Nu m-am gândit că ar fi fost opera ei. 

— Ştiţi a cui a fost? 

— Cel mai vizat era, desigur, Nigel Chapman. Dar Nigel 
este inteligent şi nu ar fi utilizat cerneala sa personală. 

— Şi dacă nu el, cine, altcineva? 

— Nu e uşor. Dar cred că Celia ştiuse cine a fost sau şi-o 
închipuise. 

— V-a spus-o dumneavostră? 

— Nu chiar deschis. Însă, a venit în camera mea, înainte 
de a cobori la masă, în seara în care a murit. A venit ca să- 
mi repete că nu comisese ea actul acela de sabotaj. l-am 
spus că aveam încredere în cuvântul ei şi am întrebat-o 
dacă ştia cine a fost. 

— Şi ea? 

— Mi-a răspuns... Elizabeth făcu o pauză, ca pentru a 
rechema din memorie cuvintele Celiei. Mi-a răspuns: „Nu 
sunt sigură de asta, pentru că nu văd raţiunea... Ar putea 
să fi fost o greşeală sau un ghinion... Sunt sigură, însă, că 
oricine a făcut-o o regretă mult şi că ar vrea să se justifice”. 
Apoi, urmă: „Sunt lucruri pe care nu le înţeleg, precum 
acela al becurilor, în ziua în care a venit poliţia”. 

Sharpe o întrerupse: 

— Care e povestea cu poliţia şi cu becurile? 

— Nu ştiu. Celia a zis numai că nu le-a luat ea, apoia 
adăugat: „Mi-ar place să ştiu dacă întâmplarea nu avea 
nimic de-a face cu paşaportul”. Eu am întrebat-o, atunci, de 
care paşaport vorbea şi mi-a răspuns că, după ea, era 
cineva care avea un paşaport fals. 

Inspectorul rămase tăcut câteva minute. În sfârşit, o urmă 
părea să se profileze. Apoi întrebă: 

— Ce altceva v-a mai zis? 

— A adăugat numai: „Mâine, în orice caz, voi şti, cu 
certitudine, mai mult”. 


— Chiar aşa v-a spus? Asta-i foarte interesant, domnişoară 
Johnston. 

Inspectorul rămase tăcut, reflectând la istoria aceea cu 
paşaportul şi cu vizita poliţiei. Înainte de a veni în Hickory 
Road, consultase cu grijă evidenţele. Poliţia ţine 
întotdeauna sub ochi hotelurile care găzduiesc studenţi 
străini. Cel din Hickory Road avea o reputaţie bună. 
Incidentele semnalate erau puţine şi fără o semnificaţie 
deosebită. O dată primise pentru câteva zile un student 
originar din Africa occidentală, căutat de poliţia din 
Sheffâeld, pentru că trăia exploatând o femeie. Îl înfăşcase, 
apoi, într-un alt loc, şi-l expediase în ţara sa. O altă dată 
fusese vorba de un euroasiatic, care o ucisese pe soţia unui 
hotelier de pe lângă Cambridge. Cu ocazia aceea, poliţia 
făcuse turul tuturor hotelurilor şi pensiunilor, dar fără 
rezultat. Omul se predase, apoi, de bună voie. Şi mai fusese, 
de asemenea, o anchetă privind distribuirea de broşuri 
subversive, de către unii studenţi. Toate acestea, însă, 
avuseseră loc cu ceva timp în urmă şi nu puteau să aibă nici 
o legătură cu moartea Celiei Austin. 

Inspectorul Sharpe oftă şi ridică privirea întâlnind ochii lui 
Elizabeth Johnston, care îl scrutau. Ca sub un impuls, o 
întrebă: 

— Domnişoară Johnston, aţi avut vreodată impresia că este 
ceva în neregulă în acest loc? 

— În ce sens? 

— Nu aş putea să vă spun. Mă gândeam la o frază a lui 
Sally Finch. 

— Aha! A ei! 

Intonaţia din glas avea ceva dur. Inspectorul o notă în 
minte. 

— Domnişoara Finch mi s-a părut o foarte bună 
observatoare. Mi-a spus, repetat, că are senzaţia că aici se 
petrece ceva neclar. 

Elizabeth replică, aspru: 


— Toţi, la fel, aceşti americani: nervoşi, neîncrezători. 
Devin suspicioşi pentru orice prostie. Nu observați cât de 
ridicoli au ajuns cu obsesia lor de a vedea spioni şi 
comunişti peste tot? 

Interesul inspectorului Sharpe crescu. Deci, lui Elizabeth 
nu-i plăcea Sally Finch. De ce? Numai pentru că nu-i 
plăceau americanii sau americanii nu-i plăceau pentru că 
Sally Finch îi era antipatică? Poate că era vorba numai de 
gelozie feminină. 

Decise să recurgă la o tactică ce dăduse rezultate bune. 
Spuse liniştit: 

— Înţelegeţi, cu certitudine, domnişoară Johnston, că într- 
un loc ca acesta nu poţi să te bazezi mereu pe un înalt nivel 
de inteligenţă. De aceea trebuie să ne limităm a-i întreba pe 
unii numai faptele. Dar când ne găsim în faţa unei minţi 
superioare... 

Viclenia avu rezultat. Înghiţi momeala? 

— Cred că vă înţeleg gândul, inspectore. Nivelul 
intelectual, aici, la noi, nu este, într-adevăr, prea ridicat. 
Nigel Chapman este inteligent, dar superficial. Len Bateson 
este un tocilar... Şi nimic altceva. Valeria Hobhouse are 
creier, dar este prea leneşă pentru a-l folosi la ceva care 
merită trudă. Dumneavoastră, în schimb, vă este de folos o 
minte antrenantă, eliberată de prejudecăţi. 

— Exact. Ca a dumneavoastră, domnişoară Johnston. 

Fata acceptă complimentul fără să clipească, iar Sharpe 
înţelese că, dincolo de acea aparentă modestie, se ascundea 
aroganţa celui care crede că posedă însuşiri excepţionale. 

— Sunt înclinat să vă împărtăşesc aprecierea pe care aţi 
formulat-o la adresa colegilor dumneavoastră, domnişoară 
Johnston, adăugă inspectorul, nu fără oarecari temeri de a 
fi exagerat. 

— Nu-i daţi ascultare lui Sally Finch, inspectore Sharpe. 
Nu este nimic straniu în locul acesta. Este un local 
respectabil şi bine condus. Sunt sigură că nu veţi găsi nici o 
urmă de activitate subversivă, aici. 


Inspectorul Sharpe fu surprins de această observaţie: 

— Nu mă gândeam la o activitate de asemenea gen. 

— Aa... Zise fata, la rândul ei, descumpănită. Făceam 
legătura cu ceea ce spusese Celia, apropo de un paşaport. 
Dar, judecând imparţial faptele şi evaluând indiciile, mie mi 
se pare că motivul sfârşitului Celiei este de natură... 
Particulară şi că trebuie atribuit, mai curând, vreunei 
complicaţii de natură sexuală. Sunt sigură că hotelul, ca 
hotel, nu este deloc amestecat, tot aşa cum am certitudinea 
că nimic misterios nu se întâmplă între aceşti pereţi. Am o 
sensibilitate extrem de acută şi aş fi perceput imediat ceva 
în neregulă. 

— Înţeleg. Aţi fost foarte gentilă, domnişoară Johnston, şi 
vă mulţumesc că m-aţi ajutat. 

Inspectorul Sharpe rămase aşezat, fixând uşa prin care 
ieşise fata şi sergentul Cobb trebui să i se adreseze de două 
ori înainte ca să se facă auzit. 

— Ei? 

— Spuneam că nu mai este nimeni altcineva, domnule. 

— Aha! Şi rezultatele? Nule. Dar îţi zic eu, Cobb. Este ceva 
care miroase aici. Acum plecăm în linişte, ca să-i lăsăm să 
creadă că totul s-a terminat; dar mâine mă voi întoarce cu 
un mandat de percheziţie. Şi voi întoarce toată casa pe dos. 
S-ar putea întâmpla chiar să găsesc capătul ghemului. 
Această ultimă fată e un tip interesant. Nu m-ar mira deloc 
să ştie mai mult decât vrea să ne facă să credem. 

Capitolul XII 

Hercule Poirot se opri la jumătatea unei fraze, în timp ce-şi 
dicta corespondenţa. Secretara îşi înălţă privirea spre el, în 
aşteptare. 

— Nu-mi stă mintea la asta! Poirot îşi însoţi cuvintele cu un 
gest al mâinii. La urma urmelor, nu e o scrisoare 
importantă. Fii amabilă, domnişoară Lemon, şi cheamă-mi-o 
pe sora dumitale la telefon. 

După câteva clipe, secretara îi dădea receptorul. 

— Alo! 


— Da, domnule Poirot. 

De la celălalt capăt al firului, vocea doamnei Hubbard 
părea un pic precipitată. 

— Sper, doamnă Hubbard, nu v-am deranjat. 

— Nimic nu poate, de-acum, să mă deranjeze, domnule 
Poirot. 

— Dar ce e? A fost agitaţie? 

— Agitaţie e un termen blând, domnule Poirot. Inspectorul 
Sharpe, după ce sfârşise, ieri seară, să-i interogheze pe 
studenţi, s-a întors, azi dimineaţă, cu un mandat de 
percheziţie. Iar eu sunt încă în luptă cu crizele de isterie 
repetate ale doamnei Nicoletis. 

Poirot ţâţâi din buze, pentru a-i arăta, în acest chip, toată 
înţelegerea sa. 

— Aveam numai să vă pun o întrebare. Lista aceea de 
lucruri furate, pe care mi-aţi încredinţat-o... lată, voiam să 
ştiu dacă era alcătuită în ordine cronologică. 

— Adică? 

— Dacă lucrurile au fost înşirate în ordinea dispariţiei lor. 

— Nu. Le-am aruncat acolo cum îmi veneau în minte. 
Regret că v-am indus în eroare. 

— Ar fi trebuit să v-o cer eu, dar la început nu mi se 
păruse important. Credeţi că aţi putea să vă amintiţi 
succesiunea exactă a faptelor? 

— Păi, aşa, pe neaşteptate, nu aş putea să vă spun, 
domnule Poirot. Pare să fi trecut, deja, atâta timp! Ar trebui 
să mă gândesc la asta. Vedeţi, când am făcut lista, am 
semnalat, înainte de toate, lucrurile care mi se păruseră 
mai importante pentru că avusesem, cu adevărat, impresia 
că exista un hoţ printre noi. Celelalte, precum acidul boric, 
becurile, rucsacul etc., mi le-am amintit apoi, aproape prin 
asociaţie de idei. 

— Înţeleg, zise Poirot, înţeleg... Ceea ce aş vrea să vi cer 
acum, madame, este să staţi, când veţi avea timp, fireşte, şi 
să încercaţi să reconstituiţi, cât mai fidel posibil, ordinea 
cronologică a evenimentelor. 


— Dacă reuşesc să o trimit la culcare de doamna Nicoletis 
cu un sedativ, sper să găsesc timp. Seria mi se pare că a 
început cu afacerea cu rucsacul, apoi becurile... Care, însă, 
nu mi se par a avea vreo legătură cu celelalte lucruri... În 
orice caz, nu vă îndoiţi că mă voi strădui s-o fac cât mai 
bine. 

— Mulţumesc, madame. Vă rămân îndatorat. Şi Poirot 
închise. 

— Sunt supărată pe mine însămi, spuse domnişoara 
Lemon, pentru că m-am îndepărtat de la principiile mele de 
ordine şi de metodă. Ar trebui să mă asigur încă de la 
început că lista aceea a fost făcută cum trebuie. Apoi, 
întorcându-se la munca sa: Şi, acum, domnule Poirot, 
terminăm aceste scrisori? 

Dar încă o dată, Poirot puse punct, cu un gest nerăbdător 
al mâinii. 

Înarmat cu mandatul corespunzător, inspectorul Sharpe 
ajunsese, sâmbătă dimineaţa, în Hickory Road, ca să 
percheziţioneze casa. Ştia că sâmbăta proprietara făcea 
socotelile, aşa că trimise după ea şi-i explică motivul 
prezenţei sale. Doamna Nicoletis protestă cu maximă 
vigoare. 

— Dar, aceasta este o insultă! Or să mă părăsească toţi 
studenţii... Vor pleca! Sunt ruinată... 

— Nu, nu, doamnă. Sunt sigur că vor înţelege. La urma 
urmelor, e vorba de un asasinat. 

— Nu e asasinat... E sinucidere! 

— O să vedeţi, că, după ce voi explica, nimeni nu va avea 
nimic de obiectat. Între timp, dacă îmi permiteţi, doamnă 
putem să începem de aici, cu salonul dumneavoastră. 

Reacţia doamnei Nicoletis, la această propunere, a fost 
violentă. 

— Scotociţi pe unde vreţi, spuse, dar nu aici. Refuz! 

— Regret, doamnă Nicoletis, dar am ordin să 
percheziţionez casa de la un capăt la altul. 


— Nimeni nu o contestă, dar fără camera mea. Eu sunt 
deasupra legii. 

— Nimeni nu este mai presus de lege. Sunt dezolat că 
trebuie să insist. 

— E un ultraj! Urla doamna Nicoletis. Voi scrie la ziare. Voi 
înainta o petiție deputatului din circumscripţia mea. 

— Puteţi să scrieţi cui vreţi, doamnă, replică inspectorul 
Sharpe. Până atunci, începem cu această cameră. 

Se îndreptă spre birou, dar acolo nu găsi nimic demn de 
notat. O cutie de prăjituri, goală, un mănunchi de hârtii fără 
importanţă şi o mare cantitate de fleacuri. De acolo, trecu 
la un soi de dulap, care se afla în perete. 

— Acesta este închis, spuse. Vreţi să-mi daţi cheia, vă rog? 

— Niciodată! Ţipă femeia. În vecii vecilor nu vei avea cheia 
aceea! Vită! Porc de poliţist! Te scuip în faţă! 

— Aţi putea să o faceţi, dar, până una-alta, daţi-mi cheia. 
Dacă refuzaţi, vom forţa încuietoarea! O avertiză 
inspectorul. 

— Voi face scandal, dar cheia n-am să v-o dau! Va trebui să 
smulgeţi hainele de pe mine, înainte ca s-o aveţi! 

— Dă-mi un şperaclu, Cobb, zise inspectorul resemnat. 

Invectivele doamnei Nicoletis săriră până la cer, dar 
inspectorul Sharpe nu-i dădu atenţie. Cu o trosnitură, 
încuietoarea cedă şi, uşile mobilei deschizându-se 
dintrodată, se revărsă o cascadă de sticle de băutură, goale. 

— Bestie, porcule, demonule! Cotcodăcea doamna 
Nicoletis. 

— Vă mulţumesc, doamnă, îi spuse inspectorul, cu 
amabilitate. Aici am terminat. 

Cu discreţie, doamna Hubbard adună şi puse la loc 
sticlele, în timp ce patroana sa se abandona unei crize de 
isterie. 

Cel puţin un mister, acela al oscilaţiilor de temperament 
ale doamnei Nicoletis, fusese limpezit. 

Telefonul lui Poirot sosise în timp ce doamna Hubbard 
pregătea sedativul. Puse receptorul, se întoarse la doamna 


Nicoletis, pe care o lăsase încă vociferând şi agitată, pe 
canapeaua din salonul ei. 

— Beţi asta şi vă veţi simţi mai bine. 

— Gestapo, ocări din nou doamna Nicoletis, care începuse, 
însă, să se calmeze. Gestapo, asta sunt! 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, nu m-aş mai gândi, 
spuse cealaltă, încercând să o liniştească. Pe de altă parte, 
trebuie să-şi facă şi ei datoria. 

— Asta-i datoria lor, să-şi bage nasul în lucrurile mele 
intime? I-am avertizat: „Nu-i nimic aici, înăuntru, pentru 
voi. lar cheia o ţin în corset”. Dacă n-aţi fi fost 
dumneavostră de faţă, cred că mi-ar fi smuls hainele, fără 
ruşine. 

— Nu cred că ar fi făcut-o. 

— O spuneţi dumneavoastră! În schimb, ei apucă un fier şi 
deschid cu forţa. Şi daunele? Cine le plăteşte? 

— Păi, dumneavoastră nu aţi vrut să le daţi cheia. 

— De ce ar fi trebuit să le-o dau? Sunt lucrurile mele 
intime, iar aceasta este camera mea. Eu îi spun poliţiei, 
„rămâneţi afară” şi ei nu rămân. 

— Nu trebuie, însă, să uitaţi că aici a fost comisă o crimă. 

— Scuip pe crima dumneavoastră. Proasta aceea mică s-a 
otrăvit, pentru vreun necaz în amor. Se întâmplă în fiecare 
zi, ca şi cum amorul ar conta ceva! Marea pasiune! Un an, 
doi, apoi totul s-a terminat. Dar fetele astea proaste nu vor 
s-o înţeleagă: iau somniferul, otrava, deschid gazul şi după 
aceea e prea târziu. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, chiar că nu m-aş mai 
gândi. 

— Vă e uşor s-o spuneţi, dumneavoastră. Dar eu nu mă 
mai simt în siguranţă. 

— În siguranţă? 

Doamna Hubbard o privi uluită. 

— Mobila aceea era a mea, personală, continuă cealaltă. 
Nimeni nu ştia ce ţineam înăuntru. Nu voiam să o ştie. Şi 
acum o ştiu. Ce vor gândi? 


— Dar cine ar trebui să gândească? 

Doamna Nicoletis ridică din umeri şi mormăi: 

— Dumneavoastră nu puteţi înţelege. Dar eu sunt 
neliniştită, foarte neliniştită. 

— Dacă aţi vorbi clar, poate că aş putea să vă ajut. 

— Noroc că nu dorm aici. Cu aceste broaşte, toate la fel, 
pe care orice cheie le deschide. E un adevărat noroc. 

Doamna Hubbard insistă: 

— Doamnă Nicoletis, dacă vă temeţi de ceva, n-ar fi mai 
bine să-mi spuneţi despre ce este vorba? 

Cealaltă îi aruncă o privire nesigură, apoi îşi întoarse ochii. 

— Nu aţi spus chiar dumneavoastră, zise evaziv, că a fost 
comisă o crimă în această casă? E firesc, atunci, ca să fiu 
îngrijorată. Cui o să i se întâmple data viitoare? Nu ştim nici 
măcar cine este asasinul. Vina e a acestor poliţişti imbecili; 
nu m-ar mira să se fi lăsat cumpăraţi. 

— Ceea ce spuneţi nu are nici un sens şi o ştiţi foarte bine, 
replică doamna Hubbard, şi nu văd ce ar putea să vă facă să 
staţi aşa, în nesiguranţă. 

— Aha, nu vedeţi ce ar putea să mă neliniştească? 
Dumneavoastră ştiţi multe, ca de obicei. Dumneavoastră 
ştiţi totul. Sunteţi staşnică; prevedeţi totul, conduceţi, 
risipiţi banii cu sacul pentru ca să vă ghiftuiţi studenţii şi să 
le intraţi în graţii. Şi-acum aţi vrea să vă băgaţi nasul şi în 
treburile mele. Dar asta n-o să vă reuşească, doamnă 
intrigantă! 

— Vă rog! Izbucni exasperată cealaltă. 

— Sunteţi o spioană... Am ştiut-o dintotdeauna. 

— Ce am spionat? 

— Nimic, aici nu este nimic de spionat. Dacă gândiţi 
altminteri, e numai fiindcă băteţi câmpii. lar dacă în 
privinţa mea vor circula minciuni, voi şti cine le-a zis. 

— Dacă doriţi să plec, nu trebuie decât s-o spuneţi. 

— Nu, n-o să vă duceţi. Nu în acest moment. Nu vă permit 
să mă părăsiţi, lăsându-mi în cârcă poliţia, crima şi tot 
restul. 


— Foarte bine, zise doamna Hubbard, resemnată. Dar, cu 
adevărat, nu e uşor de ştiut ce vreţi. Aţi face mai bine să vă 
întindeţi pe patul meu şi să trageţi un somn. 

Capitolul XIII 

Taxiul care îl ducea pe Poirot se opri în faţa numărului 26 
pe Hickory Road. Aici dădu peste Geronimo, care îl salută 
ca pe un prieten vechi. În vestibul staţiona un poliţist. 
Servitorul îl conduse pe Poirot în sufragerie şi, în timp ce îl 
ajuta să-şi scoată pardesiul, îi şopti: 

— Este teribil. Avem poliţia aici, tot timpul. Merg de colo, 
dincolo, privesc peste tot, întreabă. Chiar şi în bucătăria 
Mariei au mers. Maria era furioasă şi voia să-i bată cu 
sucitorul, dar i-am zis că mai bine nu. 

— Ai mult bun simţ, recunoscu Poirot. Doamna Hubbard 
este liberă? 

— Să mă urmaţi, vă însoțesc la camera ei. 

— Stai, un moment, zise Poirot. Îţi aminteşti când au 
dispărut becurile acelea? 

— O, da, îmi amintesc. Dar e atâta timp de atunci. Poate 
două sau trei luni. 

— Care becuri, exact, au fost luate? 

— Cel de la intrare şi, mi se pare, cel din salon. Cineva 
care a făcut o glumă. 

— Data precisă nu ţi-o aduci aminte? 

Geronimo stătu să se gândească un moment, înainte de a 
răspunde. 

— Nu îmi amintesc, dar cred că a fost în ziua aceea, cu 
venirea poliţistului. În februarie, cred. 

— Şi ce căuta un poliţist aici? 

— Pe studentul acela care venea din Africa. O persoană 
rea, căreia nu-i plăcea să muncească; o femeie mergea cu 
bărbaţii şi-i aducea banii lui. Poliţiei nu-i place aşa ceva. 
Atunci el a fugit din Manchester sau... Din Sheffield şi a 
venit aici. Dar când poliţia a sosit, el era deja plecat. 

— Şi aceea a fost ziua în care au dispărut becurile? 


— Da. Pentru că eu învârteam şi lumina nu venea. Atunci 
m-am dus în sală. Şi nici acolo. Şi privesc în sertar, unde 
sunt becurile noi. Şi toate dispărute. Astfel, am ajuns în 
bucătărie să aduc lumânări. 

În vreme ce termina de povestit istoria, Geronimo îl 
conduse pe Poirot la camera doamnei Hubbard, care îl 
primi călduros, în ciuda faptului că avea o înfăţişare obosită. 

— Am făcut tot ce am putut ca să reconstitui ordinea 
cronologică a acestei liste, dar nu aş jura că am reuşit sută 
la sută. Vedeţi, nu e uşor să-ţi aminteşti cu precizie 
lucrurile, când au trecut luni. 

— Vă sunt foarte îndatorat, doamnă, zise Poirot, luând 
foaia pe care i-o întindea femeia. Şi doamna Nicoletis, cum 
se simte? 

— l-am dat un calmant şi sper că a adormit. Nu vă spun ce 
dramă a făcut când au venit să percheziţioneze. Inspectorul 
a trebuit să forţeze încuietoarea unui dulap, pentru că ea 
refuzase să-i dea cheia, şi-atunci a plouat cu sticle de 
lichior, goale. 

— Ah! Exclamă Poirot, discret. 

— Aceasta mi-a furnizat explicaţia pentru multe lucruri, 
continuă doamna Hubbard. Într-adevăr, nu înţeleg cum de 
nu m-am gândit mai înainte. În orice caz, nu sunt detalii 
care să poată să vă intereseze. 

— Totul mă interesează, spuse Poirot. 

Se aşeză şi începu să studieze lista pe care femeia i-o 
încredinţase. 

— Ei, zise imediat, văd că în capul listei, acum, este 
rucsacul. 

— Da. Nu era foarte important, dar am reuşit să-mi 
amintesc cu precizie că acela a fost primul incident, pentru 
că de câteva zile dădusem afară un student de culoare şi 
îmi aduc aminte că m-am gândit că poate fusese gestul său 
de răzbunare, înainte de a părăsi casa. Ştiţi, avem şi 
neplăceri... 


— Ştiu, Geronimo mi-a povestit ceva. A venit poliţia, dacă 
am înţeles bine. 

— Exact. Era în curs o anchetă la Sheffield sau 
Birmingham. Un soi de scandal pentru profituri imorale sau 
cam aşa ceva. L-au înhăţat apoi, dar aici, la noi, nu stătuse 
efectiv decât câteva zile. Mă impresionase, imediat, 
neplăcut conduita sa, aşa încât am scăpat de el spunându-i 
că odaia sa fusese reţinută. 

— Şi după această întâmplare a fost descoperit rucsacul 
ciopârţit? 

— Mi se pare că da. Len Bateson se pregătea să facă o 
drumeţie cu autostopul şi nu reuşea să-şi găsească 
rucsacul. Am întors casa pe dos şi, în cele din urmă, 
Geronimo l-a găsit în spatele cazanului, tot tăiat în bucăţi. 
Un lucru curios şi de-a dreptul fără sens. 

— Aşa-i, încuviinţă Poirot. Curios şi fără sens. 

Rămase câteva minute meditativ. 

— Şi a fost ziua în care a venit poliţia cea în care anumite 
becuri au dispărut... Cel puţin, aşa zice Geronimo. Exact? 

— Staţi să mă gândesc. Da, aşa trebuie să fie, pentru că 
îmi amintesc, într-adevăr, că, venind în jos, pe scări, cu 
agentul, am intrat în sală şi am găsit lumânările pe post de 
lumină electrică. 

— Şi în sală cine era? 

— O, cea mai mare parte a studenţilor, cred. Era cam pe la 
şase seara şi la ora aceea sunt aproape toţi reîntorşi. Am 
întrebat ce era cu lumânările acelea şi Geronimo mi-a 
explicat că fuseseră luate becurile, chiar şi cele de rezervă. 
Am fost foarte contrariată de ceea ce am considerat o 
glumă de prost gust, dar nu am luat-o prea în serios, atunci, 
domnule Poirot. 

— Becurile şi rucsacul, murmură Poirot gânditor. 

— Dar eu sunt de părere că aceste lucruri nu au nici o 
legătură cu prostioarele bietei Celia. Ea a negat-o, vă 
amintiţi? 

— Da, e adevărat. După cât timp au început furturile? 


— Vai de mine, nu aveţi idee, domnule Poirot, ce greu e să- 
ţi aminteşti! Aşadar, să vedem... A fost în martie, nu, în 
februarie... La jumătatea lui februarie. Da, Genevieve mi-a 
zis că şi-a pierdut brăţara aproximativ o săptămână mai 
târziu. Da, da, între 20 şi 25 februarie. 

— Şi după aceea, furturile au continuat? 

— Da. 

— Rucsacul îi aparţinea lui Len Bateson. Acesta s-a 
supărat tare? 

— Ei, nu trebuie judecat după asta, domnule Poirot. 
Bateson e un băiat inimos, generos, gata să ierte o 
greşeală, dar care... Se aprinde uşor. 

— Şi cum era rucsacul acela? Avea ceva special? 

— Nu, era tipul cel mai comun. 

— Aţi putea să-mi arătaţi unul la fel? 

— Desigur. Cel al lui Colin mi se pare identic. Şi, de 
asemenea, cel al lui Nigel. Dealtminteri, chiar şi al lui 
Bateson însuşi, pentru că, fireşte, a trebuit să-şi cumpere 
altul. Le achiziţionează, de obicei, de la magazinul cu 
articole sportive, care se află la capătul străzii. Are preţuri 
foarte convenabile; este mult mai ieftin decât la marile 
magazine. 

— V-ar deranja, atunci, madame, să-mi arătaţi unul? 

Doamna Hubbard îl conduse în camera lui Mcnabb. 

Colin nu era, dar ea deschise şifonierul şi găsi ceea ce 
căuta. I-l dădu lui Poirot. 

— A avut ceva de lucru, observă acesta din urmă, în timp 
ce examina rucsacul. Cu siguranţă, nu cu o pereche de 
forfecuţe pentru broderie se poate ciopârţi într-un 
asemenea mod. 

— A, nu, dacă asta vreţi să spuneţi, nu mi se pare un lucru 
de femeie. Trebuie să fi cerut un oarecare efort muscular. 
Şi... Răutate, pe deasupra. 

— Da. Nu e ceva plăcut. 

— Când, după aceea, a fost găsită eşarfa Valeriei, 
ciopârţită la fel, mi-a dat senzaţia, cum pot să zic? ei, da, a 


ceva în contrasens. 

— Ştiţi ce cred? Că aţi greşit, madame. În această poveste, 
nu este nici un nonsens. Mă gândesc, în schimb, că totul a 
fost făcut cu un scop precis, aş spune aproape cu metodă. 

— În acest gen de lucruri, dumneavoastră, sigur, vă 
pricepeţi mai bine decât mine. Ceea ce pot să vă spun e că 
nu îmi place. Sunt ataşată de ei şi aş regreta să ştiu că 
vreunul... 

Poirot, învârtindu-se prin cameră, se apropiase de 
fereastră. O deschise şi ieşi pe balcon. Odaia era orientată 
spre spatele casei şi dădea într-o grădiniţă aridă. 

— E mai liniştit decât în faţă, îmi închipui, observă Poirot. 

— Într-un anume sens. Dar Hickory Road nu e o stradă 
gălăgioasă; iar în partea aceasta este inconvenientul 
pisicilor, noaptea. Ştiţi cum e când miorlăie şi zdrăngănesc 
capacele de la gunoi. 

Poirot privi în jos. Erau patru recipiente mari pentru 
reziduuri menajere, toate stricate, şi o cantitate de deşeuri. 

— Unde este locul cazanului? Întrebă. 

— La uşa de jos, alături de magazia de cărbuni. 

— A, da. Ochii lui cercetau dintr-o parte într-alta. 

— Cine are camera în partea aceasta? 

— Nigel Chapman şi Len Bateson au camera de alături. 

— Şi mai încolo? 

— Sunt camerele fetelor, dar fac parte din celălalt corp de 
clădire. Prima este camera bietei Celia, iar apoi, cele ale lui 
Johnston şi Patriciei Lane. Valeria şi Jean Tomlinson, în 
schimb, au camerele care dau în faţă. 

Poirot dădu aprobator din cap şi reveni înăuntru. 

— E foarte ordonat tinerelul acesta, murmură, uitându-se 
în jur cu un aer de apreciere. 

— Da. Camera lui Colin e întotdeauna în ordine. Spre 
deosebire de cele ale altor studenţi. Ar trebui s-o vedeţi pe 
a lui Bateson. Apoi adăugă, cu indulgență. Dar e un băiat 
atât de încântător! 

— Cum se numeşte magazinul acela? 


— Sincer, domnule Poirot, dacă ar trebui s-o spun cu 
exactitate, nu aş şti. Mabberley, mi se pare. Sau, poate, 
Kelso. Veţi găsi că sunt nume cam diferite pentru a le 
încurca; dar, vedeţi, fac confuzie, pentru că, odinioară, 
cunoşteam pe cineva care se chema Kelso şi pe altcineva 
care se numea Mabberley şi semănau mult. 

— Legătura invizibilă! Unul din lucrurile care m-au 
fascinat întotdeauna! 

Poirot aruncă o ultimă privire afară, pe fereastră, la 
grădină, în jos, apoi se despărţi de doamna Hubbard şi 
părăsi casa. Parcurse Hickory Road până la intersecţia cu 
artera principală. Nu i-a fost greu să recunoască prăvălia, 
cu vitrinele în care erau înghesuite, până la refuz, tot soiul 
de obiecte: de la coşuleţe de picnic la rucsacurile pentru 
munte, de la termosuri la costume de baie, corturi pentru 
tabere, căşti coloniale. Într-un cuvânt, tot ce poate să-i fie 
util unui iubitor al sportului. Notă că numele de pe faţadă 
nu era Mabberley şi nici măcar Kelso, ci Hicks. În cele din 
urmă, Poirot se hotări să intre, prezentându-se ca un 
cumpărător dornic să-i facă un dar propriului nepot. 

— Îi plac drumeţiile, explică Poirot, cu cel mai străin 
accent al său, şi călătoreşte pe jos, cu prietenii. Când 
reuşesc să fie luaţi, parcurg bucăţi de drum în maşină. De 
aceea trebuie să-şi ducă toate lucrurile în spate. 

— Aha, autostopul, zise prompt proprietarul, un omuleţ 
curtenitor, cu părul de culoarea nisipului. E la modă, azi. 
Trebuie să fie o frumoasă pagubă pentru liniile de autobuze 
şi feroviare. Atunci, un rucsac, domnule! Doriţi tipul 
obişnuit? 

— Da, cred că da. De ce? Aveţi diverse tipuri? 

— Avem o pereche de modele extralejere pentru femei, 
dar, în general, acesta este articolul care se vinde cel mai 
mult. Bun, trainic şi excepţional de rezistent şi, pe lângă 
asta, foarte, foarte convenabil ca preţ. Aveţi încredere, 
chiar dacă v-o zic eu. 


Şi vorbind aşa, îi arăta un rucsac, care, pe cât putea să 
aprecieze, îi păru lui Poirot o copie exactă a celui pe care îl 
văzuse puţin mai înainte în camera lui Colin. Se prefăcu a-l 
examina şi după ce solicită câteva detalii inutile, plăti preţul 
care îi fusese cerut. 

— Vindem o mulţime din acestea, spuse omul, în timp ce 
împacheta articolul. 

— Sunt cazaţi mulţi studenţi în zonă, nu? 

— Da, mulţi. 

— Trebuie să fie un cămin studenţesc pe Hickory Road, mi 
se pare. 

— Da. Mulţi dintre ei îmi sunt clienţi. Am preţuri mai mici 
decât în marile magazine. lată, domnule, cred că nepotul 
dumneavoastră va fi satisfăcut. 

Poirot îi mulţumi şi ieşi. 

Făcuse de-abia câţiva paşi de la prăvălie, când o mână îl 
atinse pe spate. Era inspectorul Sharpe. 

— Exact omul pe care doream să-l văd, zise vesel oficialul. 

— Deci, aţi scotocit casa? Întrebă Poirot. 

— De la un capăt la celălalt, dar nu cred că ne-am ales cu 
mare lucru. Auziţi, este aici, aproape, un locuşor unde se 
poate lua o chiflă şi o cafea bună. Veniţi, dacă nu sunteţi 
prea grăbit. Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. 

Barul era aproape gol. Cei doi bărbaţi îşi duseră cafeaua şi 
chiflele pe o măsuţă, într-un colţ, şi Sharpe începu să-i 
povestească rezultatele interogatoriilor sale. 

— Unica persoană spre care ar putea să se îndrepte nişte 
bănuieli pare Chapman, spuse. Avea de-a dreptul trei 
otrăvuri pe mână! Prea multe! Pe de altă parte, nimic nu 
lasă să se presupună că băiatul acesta ar fi nutrit ură faţă 
de Celia Austin şi mă îndoiesc că, dacă ar fi fost, într-adevăr 
vinovat, ar fi vorbit cu atâta francheţe. 

— “Totuşi, deschide calea unor noi conexiuni. 

— Da, sigur, toate acele otrăvuri, practic, la îndemână, 
într-un sertar. Imbecil băiat! 


Trecând, apoi, la Elisabeth Johnston, inspectorul cită fraza 
pe care aceasta i-o reproduse, atribuind-o Celiei. 

Deci: „Mâine, în orice caz, voi şti mai mult”. 

— Dacă e adevărat, e semnificativ, observă Poirot. Nu a 
existat un mâine pentru biata fetiţă. Şi percheziţia nu s-a 
soldat cu nimic? 

— Cu nişte descoperiri la care nu ne aşteptam. 

— De exemplu? 

— Că Johnston este membră a partidului comunist. l-am 
găsit legitimaţia. 

— Interesant, zise Poirot, gânditor. 

— Mai ales că nu şi-a etalat niciodată simpatiile. În hotel 
nu a lăsat să-i scape vreun cuvânt referitor la aceasta. Nu 
cred, însă, că ar avea legătură cu istoria Celiei Austin; dar e 
un amănunt de reţinut. 

— Ce altceva aţi mai descoperit? 

Inspectorul Sharpe ridică din umeri. 

— În sertarul Patriciei Lane era o batistă plină de cerneală 
verde. 

Poirot încruntă sprâncenele. 

— Aşa încât ar fi putut ca ea să fi vărsat cerneala pe 
hârtiile lui Johnston şi-apoi să-şi fi şters mâinile. Dar, cu 
certitudine... 

Sharpe sfârşi fraza în locul lui: 

— Cu certitudine, nu putea dori ca dragul ei Nigel să fie 
descoperit. 

— Poate că nu s-a gândit la asta. Sau cineva ar fi putut să 
pună, intenţionat, batista aceea în sertarul ei. 

— E destul de probabil. 

— Altceva, nimic? 

Sharpe păru să reflecteze câteva clipe. 

— Se pare că tatăl lui Bateson este internat într-un spital 
psihiatric. Nu cred să aibă o semnificaţie deosebită, dar... 

— Dar şi acesta e un amănunt care nu trebuie uitat. Ar fi 
interesant de ştiut care e boala lui. 


— Bateson pare un băiat simpatic, zise Sharpe, dar uneori, 
îşi pierde controlul nervilor. 

Poirot aprobă. Pe neaşteptate i se păru că o aude, din nou, 
pe Celia, spunând: „Nu am fost eu. E clar că este vorba 
doar de un act de furie”. Ce văzuse Bateson, în timp ce 
făcea rucsacul bucăţi? Se smulse din reflecţiile sale şi-l auzi 
pe Sharpe, care spunea, referindu-se, evident, la diversele 
reacţii provocate de percheziţie: 

— O studentă franceză a făcut chiar o criză de isterie, iar 
indianul acela, domnul Chandra Lan, a ameninţat că va face 
din aceasta un incident internaţional. Nu vă mai spun de 
doamna Nicoletis. 

— Da, am aflat. 

Inspectorul rânji. 

— N-am văzut niciodată, în viaţa mea, atâtea sticle goale! 
Şi ea, care vroia să ne trăsnească! Apoi, redevenind serios, 
adăugă: Însă nu am găsit ce căutam. Nici un paşaport care 
să nu fi fost în perfectă regulă. 

— E naiv să te aştepţi ca un paşaport fals să fie lăsat la 
întâmplare, pentru ca dumneavoastră să daţi peste el, mon 
ami. Nu aţi avut niciodată ocazia, voi, poliţia, să faceţi o 
vizită oficială la hotelul din Hickory Road, apropo de un 
paşaport? Să zicem, în aceste ultime şase luni? 

— Nu. Vă voi spune care au fost cazurile ce m-au dus în 
Hickory Road, în perioada de care vorbiţi. Şi Sharpe 
enumeră. 

Cu o cută în mijlocul frunţii, Poirot asculta. 

— Toate acestea nu au sens, spuse la urmă. Ca să 
înţelegem ceva, e nevoie s-o reluăm de la capăt. 

— Ce vrea să însemne „capăt”? 

— Rucsacul, prietene, zise Poirot, rar. Rucsacul. Totul a 
început de acolo. 

Capitolul XIV 

— Mincinoşi şi tâlhari! Striga doamna Nicoletis, în timp ce 
urca treptele de la demisol, unde se certase cu servitorii. 

Doamna Hubbard, care cobora de la etajul superior, oftă. 


— E un păcat să-i scoateţi dintr-ale lor, acum, când 
pregătesc masa. 

— Ce-mi pasă? Replică cealaltă. Eu nu am să fiu aici, la 
masă. 

Doamna Hubbard îşi înghiţi răspunsul care îi urcase pe 
buze. 

— Voi fi aici, ca de obicei, luni. 

— Bine, doamnă Nicoletis. 

— Şi primul lucru, luni dimineaţa: să apară din nou 
broasca de la dulapul meu. Decontul îl veţi trimite la poliţie, 
ne-am înţeles? 

Doamna Hubbard păru puţin convinsă. 

— Şi faceţi să se pună becuri mai puternice pe coridoare. 
Sunt prea întunecoase. 

— Dar, dumneavoastră aţi vrut becurile slabe, pentru 
economie... 

— Asta s-a întâmplat săptămâna trecută. Acum e altceva. 
Trebuie să-mi păzesc spatele. 

Doamna Hubbard se întreba dacă femeia aceea dramatiza 
sau dacă, nu cumva, se temea cu adevărat de cineva sau de 
ceva. O întrebă, preocupată: Sunteţi sigură că faceţi bine 
mergând singură acasă? Preferaţi să vă însoțesc? 

— leşită de aici voi fi mai în siguranţă, v-o spun eu. 

— Dar de ce nu vreţi să-mi ziceţi de ce vă este frică. Poate 
aş putea... 

— Nu sunt treburile dumneavoastră. Şi găsesc 
insuportabil modul acesta de a-mi pune continuu întrebări. 

— Îmi pare rău, nu voiam... 

— Ei, gata, nu fiţi ofensată, acum, zise doamna Nicoletis, 
cu un surâs larg. Am un caracter urât, ştiu, dar am şi atâtea 
griji. Şi amintiţi-vă că am încredere în dumneavoastră. Ce 
m-aş face fără dumneavostră, dragă doamnă Hubbard? Vă 
doresc o duminică bună. 

Doamna Hubbard o urmări cu ochii, până o văzu 
dispărând dincolo de uşa de la intrare. 


Doamna Nicoletis o luă spre stânga. Hickory Road era o 
stradă mai curând largă, flancată de case care aveau o fâşie 
de grădiniţă în faţă. La puţine minute de mers, strada 
dădea într-o importantă arteră, cu trafic intens. La 
răspântie, era un semafor şi, în colţ, o cafenea numită 
„Colierul reginei”. Doamna Nicoletis păşea pe mijlocul 
pavajului, aruncând, din când în când, câte o privire 
nervoasă în spate; dar nu se ivea nici un suflet viu. În seara 
aceea, strada părea neobişnuit de pustie. Grăbi pasul şi, 
ajunsă în dreptul cafenelei, făcu un rapid viraj spre 
înăuntru, mergând să se aşeze, circumspectă, într-un 
ungher al barului. 

Aici, sorbindu-şi dublul coniac, pe care îl comandă, se simţi 
îmbărbătată. Animozitatea sa împotriva poliţiei, nu se 
diminuase, însă: „Gestapo! Îi voi face să plătească!”, 
bodogănea în sinea sa. O adevărată nenorocire că poliţia 
descoperise conţinutul dulapului! Şi era prea mult să spere 
că povestea n-ar fi ajuns la urechile studenţilor. Poate că 
doamna Hubbard o fi fost discretă, dar Geronimo, nu. Cu 
siguranţă i-o fi vorbit despre asta nevesti-sii care, la rândul 
ei, le-o fi zis-o femeilor de serviciu. Astfel că, meditând la 
recentele evenimente, o sfârşise pe prima şi comandase oa 
doua băutură. Sta încă rumegând în minte, când o voce din 
spatele ei o făcu să zvâcnească. 

— Bună seara, doamna Nick, nu ştiam că frecventezi 
aceste locuri! 

Femeia se întoarse dintr-odată şi scoase un suspin de 
uşurare. 

— Ah, dumneata, zise. Credeam... 

— Dar cine vă temeaţi că este? Lupul? Ce beţi? Hai, lăsaţi- 
mă să vă ofer altul. 

— Grijile sunt de vină, explică doamna Nicoletis, cu 
demnitate. Poliţiştii aceia... Să-mi arunce casa în aer, nu 
alta! Sărmana mea inimă. Trebuie să fiu atentă cu inima 
mea. Nu-mi place să beau, dar am crezut că leşin, în 
dreptul uşii, aşa că m-am gândit că o picătură de brandy... 


— Nu este nimic mai bun decât un brandy. Uitaţi-l aici, 
beţi! 

Când, un pic mai târziu, doamna Nicoletis părăsi 
cafeneaua, se simţea ca renăscută şi fericită. Hotări să nu ia 
autobuzul. Noaptea era atât de frumoasă şi aerul i-ar fi 
făcut bine. Nu pentru că deja s-ar fi simţit clătinându-se, 
numai că picioarele sale erau un pic nesigure. Poate că un 
păhărel mai puţin ar fi fost mai înţelept. La urma urmelor, 
ce era rău? De ce n-ar fi trebuit, în liniştea odăii sale, să 
poată bea o picăturică din când în când? Poate pentru că nu 
ajunsese niciodată pe punctul de a se îmbăta? Şi, în rest, 
dacă nu-i plăcea cuiva, dacă ar fi încercat să o înlăture, ar fi 
avut şi ea două vorbuliţe de spus. Cunoştea şi ea câteva 
trebuşoare, dacă i-ar fi plăcut să ciripească! Agită capul cu 
un aer războinic, reuşind să evite printr-un miracol un stâlp 
care înainta, ameninţător, spre ea. Fără îndoială, capul i se 
învârtea un pic. Poate, dacă s-ar fi sprijinit de zid? Dacă ar fi 
închis ochii pentru câteva secunde... 

Agentul de poliţie Bott, călcând cu nasul pe sus în timp ce 
îşi făcea rondul, a fost acostat cu timiditate de un om. 

— Agent, acolo jos este o femeie. Aş zice că s-a simţit rău. 

Agentul, cu pas marţial, se îndreptă într-acolo şi se aplecă 
deasupra trupului inert. O puternică duhoare de alcool îi 
confirmă bănuielile. 

— E beată, spuse. Mulţumesc, domnule, am eu grijă. 

Duminică dimineaţă, Hercule Poirot, după ce luase o 
ceaşcă de ciocolată şi-şi îngrijise cu minuţiozitate mustăţile, 
a trecut în salon. Pe masă, dispuse într-o frumoasă ordine, 
stăteau patru rucsacuri, iar de fiecare era agăţată eticheta 
cu preţul. Poirot scoase din hârtie pe cel pe care îl 
cumpărase el însuşi, cu o zi înainte, şi îl confruntă cu 
celelalte. Rezultatul a fost surprinzător. Rucsacul cumpărat 
de el nu părea cu nimic inferior celor achiziţionate de 
George în diferite magazine, şi cu toate acestea, cel pe care 
i-l vându-se domnul Hicks costa mai puţin. 

— Interesant, spuse Poirot. 


Îl examină cu atenţie pe dinăuntru şi pe dinafară, privi 
buzunarele, îi pipăi cusăturile şi curelele. Apoi, înarmându- 
se cu un brici pe care îl luase din sala de baie, se dădu la un 
atac asupra părţii de jos a rucsacului cumpărat de la 
domnul Hicks. Pentru ca să menţină rigid fundul, sub 
căptuşeala interioară, se găsea nişte material, semănând 
aparent cartonului ondulat. Poirot îl studie cu mult interes. 

Efectuă aceeaşi operaţie pe celelalte rucsacuri şi, la 
sfârşit, stătu să contemple resturile ruinei acestora. 

Fără să se deplaseze, trase telefonul lângă el şi, mai 
repede decât se aşteptase reuşi să obţină legătura cu 
inspectorul Sharpe. 

— Ecoutez, mon cher, îi spuse, am nevoie de două 
informaţii. 

— Care? 

— Ieri aţi făcut o referire la unele vizite ale poliţiei la 
hotelul studenţesc, în aceste ultime trei luni. Aţi putea să-mi 
spuneţi datele şi, dacă e posibil, ora la care au fost 
întreprinse? 

— Da, e uşor. Le voi găsi în fişier. Aşteptaţi să mă uit. 

Inspectorul nu-l făcu să aştepte mult. 

— Prima inspecţie, în legătură cu un student indian, care 
distribuia broşuri de propagandă subversivă, a fost pe 18 
decembrie, la 15:30. 

— Cu prea mult timp în urmă. 

— A doua, pe 24 februarie, la 11 dimineaţa, apropo de o 
anchetă privind asasinarea doamnei Alice Combe, din 
Cambridge. Cel căutat era studentul eurasiatic Montagu 
Jones. A treia inspecţie: la 6 martie, la 17:30, în legătură cu 
studentul african William Robinson, căutat de poliţia din 
Sheffield. 

— Aşa! Vă mulţumesc. 

— Dacă dumneavoastră credeţi că vreunul din aceste 
cazuri poate fi pus în relaţie... 

Poirot îl întrerupse. 


— Nu, nu, nu este nici o legătură, mă interesează numai să 
ştiu la ce oră a zilei au avut loc. 

— Ce puneţi la cale, Poirot? 

— Secţionez saci de drumeţie, prietene. E destul de 
interesant. 

Puse încet receptorul; apoi scoase din portofel lista 
corectă, pe care doamna Hubbard i-o încredinţase cu o zi 
înainte. Obiectele erau dispuse în modul următor: 

Rucsac (al lui Len Bateson) 

Becuri electrice 

Brăţară (a Genevievei) 

Inel cu briliante (al Patriciei) 

Pudră compactă (a Genevievei) 

Pantofior de seară (al lui Sally) 

Ruj de buze (al lui Elizabeth Johnston) 

Cercei (ai Valeriei) 

Stetoscop (al lui Len Bateson) 

Săruri de baie (?) 

Eşarfă tăiată bucăţi (a Valeriei) 

Pantaloni (ai lui Colin) 

Carte de bucate (?) 

Acid boric (al lui Chandra) 

Cataramă 

Cerneală vărsată 

(Asta-i tot ce am putut să fac. Nu garantez exactitatea. L.. 
Hubbard) 

Poirot studie îndelung lista, apoi oftă şi murmură pentru 
sine: „Da... Exact, trebuie să eliminăm lucrurile care nu au 
importanţă... , 

Avea în minte cine ar fi putut să-l ajute. Era duminică şi 
cea mai mare parte a studenţilor se găsea, probabil, în 
hotel. 

Formă numărul de telefon şi o ceru pe domnişoara 
Hobhouse. Un glas gutural îi spuse că se va duce să vadă, 
dar că nu era sigură dacă domnişoara se trezise deja. 


Răspunse Valeria Hobhouse în persoană, cu vocea ei joasă, 
aspră. 

— Vă vorbeşte Hercule Poirot. Vă amintiţi de mine? 

— Desigur, domnule Poirot. În ce chestiune pot să vă fiu de 
folos? 

— Mi-ar place, dacă ar fi cu putinţă, să stau puţin de vorbă 
cu dumneavoastră. 

— Bineînţeles. 

— Pot, atunci, să vin până acolo? 

— Vă aştept. Îi voi spune lui Geronimo să vă conducă în 
camera mea. Jos e prea multă agitaţie, duminica. 

— Vă sunt foarte recunoscător, domnişoară Hobhouse. 

Cu aerul unui conspirator şi făcându-i semn să păstreze 
linişte, Geronimo îl primi şi îl conduse la odaia Valeriei. Era 
o cameră încăpătoare, mobilată cu gust, care dădea spre 
stradă. Recamierul extensibil, acoperit cu o cuvertură 
persană, un pic uzată, dar frumoasă, şi un simpatic birou, 
Queen Anne, din lemn de nuc, creau o certă impresie de 
salon. Poirot aprecie că trebuie să fi fost din mobilierul 
original al hotelului. 

Apăru şi Valeria Hobhouse şi-l salută. Avea cearcăne sub 
ochi şi părea obosită. 

— Mais vous 6tes tres bien, ici, exclamă Poirot. E un 
locuşor chic. 

Valeria surâse. 

— Sunt aici de trei ani, aproape. Se poate spune că de- 
acum mi-am găsit vizuina şi mi-am adus şi diverse lucruri. 

— Nu sunteţi studentă, nu? 

— A, nu. Am un serviciu. 

— La o firmă de cosmetice, dacă nu mă înşel? 

— Da, la Sabrina Fair... Un institut de înfrumusețare. 
Conduc compartimentul accesorii, bijuterii, noutăţi 
pariziene. Mă ocup de achiziţii şi am şi o mică participare. 

— Atunci, mergeţi la Paris frecvent. 

— Întocmai. O dată pe lună, aproximativ, şi, uneori, chiar 
mai des. 


— Vă rog să mă iertaţi, zise Poirot, că trebuie să vă par 
curios... 

— De ce? Îl întrerupse, sec. În împrejurările în care ne 
găsim, nu e de mirare. leri am răspuns la o mulţime de 
întrebări ale inspectorului Sharpe. Am impresia că preferaţi 
un scaun cu spătar înalt unui fotoliu, domnule Poirot. 

— Sunteţi perspicace, mademoiselle. 

Valeria îi aduse un scaun cu braţe, îi oferi o ţigară şi îşi 
aprinse una şi ei, aşezându-se, în sfârşit, pe recamier. Nu 
era frumoasă, dar avea o eleganţă nervoasă, puţin 
sălbatică, mai seducătoare decât frumuseţea. O tânără 
femeie interesantă, gândea Poirot, observând-o. Se întrebă 
dacă nervozitatea aceea era o componentă a firii sale sau 
dacă, nu cumva, se datora circumstanțelor. 

— Aşadar, inspectorul Sharpe v-a interogat? O întrebă. 

— Aş zice că da. 

— Şi i-aţi spus tot ce ştiţi? 

— Fireşte. 

— Mi-ar place să ştiu dacă e adevărat. 

Îl privi cu o expresie ironică: 

— E dificil pentru dumneavoastră să judecaţi, având în 
vedere că nu aţi auzit răspunsurile mele. 

— Sunt, pur şi simplu, ideile mele. Micuţe idei care stau 
aici. Şi îşi ciocăni fruntea cu mâna. 

Cu o francheţe aspră, Valeria îi zise: 

— Vreţi să puneţi punctul pe i, domnule Poirot? Încă nu am 
înţeles unde vreţi să ajungeţi. 

— Desigur, domnişoară Hobhouse. Scoase din buzunar un 
pacheţel. Poate vă închipuiţi ce este aici. 

— Nu umblaţi cu ghicitori, domnule Poirot. Nu am cum să 
văd dincolo de ambalaj. 

— Am aici inelul care i-a fost sustras domnişoarei Lane. 

— Şi cum de-l aveţi dumneavoastră? 

— l-am cerut domnişoarei să mi-l împrumute pentru 
câteva zile. 

— Într-adevăr? 


Fata se arătă surprinsă. 

— Da. Acest inel mă interesa. Era ceva neclar în dispariţia 
şi în regăsirea lui; şi mi-a venit o idee. Aşa că l-am dus la un 
bijutier, prieten de-al meu. 

— Şi apoi? 

— l-am cerut să-mi spună care e părerea sa despre 
briliantul din mijloc. O piatră destul de mare, vă amintiţi? 

— Cred, vag. 

— Şi, totuşi, aţi umblat cu acest inel. Nu dumneavoastră 
sunteţi cea care l-a găsit în farfuria cu ciorbă? 

— Aşa-i, e adevărat! Îmi amintesc acum că era cât pe ce 
să-l înghit. 

Fata râse scurt. 

— Aşadar, vă spuneam că l-am dus la un prieten, ca să-i 
aflu părerea. Ei, bine, ştiţi care a fost răspunsul lui? 

— Cum aş putea să-l ştiu? 

— Nu era vorba de un briliant, ci de un zirconiu alb. O 
simplă piatră. 

— Oh! Valeria îl fixă o clipă, apoi continuă, puţin nesigură: 
Vreţi să spuneţi că Patricia Lane îl credea briliant şi că era 
doar un zirconiu sau că... 

Poirot cătină din cap. 

— Nu, nu asta vreau să spun. Era un inel de logodnă, am 
înţeles. Patricia provine dintr-o familie bună, oameni cu 
posibilităţi. Într-un asemenea mediu, un inel de logodnă 
trebuie să fie un inel de valoare, cu briliante sau alte pietre 
preţioase. Sunt sigur că tatăl Patriciei nu i-ar fi dăruit 
logodnicei sale un zirconiu. 

— În această privinţă, nu sunt de acord cu dumneavoastră, 
replică Valeria. Tatăl Patriciei era un nobil de ţară, de 
condiţie modestă. 

— Cu toate acestea, am motive să cred că piatra a fost 
înlocuită. 

— Poate, zise Valeria încet, Pat a pierdut briliantul şi 
neavând cu ce să pună altul la loc, l-a schimbat cu un 
Zirconiu. 


— E posibil, dar nu cred că s-a întâmplat aşa. 

— Ei, bine, din moment ce încercăm să ghicim, spuneţi 
dumneavoastră ce credeţi. 

— Cred, răspunse Poirot, că Celia a luat inelul şi că 
briliantul a fost substituit înainte ca inelul să fie înapoiat. 

Valeria se crispă şi se întinse în faţă. 

— Dumneavoastră socotiți că Celia ar fi sustras piatra 
deliberat? 

Poirot scutură din cap. 

— Eu cred că dumneavoastră aţi luat-o, mademoiselle. 

Cu o sforţare, Valeria îşi controlă respiraţia. 

— Aceasta, într-adevăr, mi se pare un pic din cale-afară, 
exclamă. Nu există nici o dovadă pe lume că a fost cum 
ziceţi dumneavoastră. 

— Dar, bineînţeles că o am, o întrerupse Poirot. Inelul a 
fost înapoiat într-o farfurie adâncă. Eu am cinat aici într-o 
seară şi am notat că era servită ciorba direct dintr-o 
supieră. Dacă, însă, cineva a găsit un inel în ciorbă, acesta 
putea să fie pus numai de persoana care servea (în acest 
caz, Geronimo) sau de persoana căreia îi aparţinea farfuria, 
adică dumneavoastră! Nu cred că a fost Geronimo. În 
schimb, mă gândesc că dumneavoastră aţi înscenat 
restituirea inelului în acest fel, pentru că vă amuza. 
Dumneavoastră posedaţi, dacă mi-e permisă critica, un simţ 
prea umoristic al dramaticului. Cred că, în acest caz, aţi 
apăsat cam mult pe umor şi aceasta v-a trădat. 

— Asta-i tot? Întrebă Valeria cu ironie. 

— De fapt, nu. Vedeţi când Celia, în seara aceea, a 
mărturisit că este autoarea furturilor, am reţinut diverse 
amănunte. De exemplu, vorbind de inel, a spus: „Nu-mi 
închipuiam că era de valoare. Cum am aflat, m-am grăbit 
să-l restitui”. Cum de-a ştiut? Cine i-a spus că era o bijuterie 
de preţ? Şi-apoi, când s-a vorbit de eşarfa ciopârţită, Celia a 
spus ceva de genul „Valeriei nu-i păsa...” De ce ar fitrebuit 
să nu vă pese de o eşarfă de mătase, de cea mai bună 
calitate, făcută bucățele? De aceea mi-a venit ideea, încetul 


cu încetul, că întreaga afacere nu era altceva decât un plan 
pus la cale pentru a o face pe Celia să treacă drept 
cleptomană şi să atragă asupra ei atenţia lui Colin Mcnabb. 
Numai că planul fusese născocit de altcineva. Cineva cu 
mult mai inteligent decât Celia Austin, care era şi suficient 
de versat în psihologie. Dumneavoastră i-aţi spus că inelul 
era de valoare şi aţi făcut-o să vi-l dea, obligându-vă să-l 
restituiţi. În acelaşi mod i-aţi sugerat şi masacrul eşarfei. 

— Acestea sunt, toate, teorii, declară Valeria şi, mai 
curând, aş spune, trase de păr: Deja inspectorul vânturase 
bănuiala că eu i-aş fi băgat în cap aceste trucuri Celiei. 

— Şi cum v-aţi apărat? 

— l-am zis că erau nişte idioţenii. 

— lar mie, ce-o să-mi spuneţi, acum? 

Valeria păru să-l cerceteze pentru câteva clipe, apoi 
izbucni într-un râs scurt. Zdrobi mucul ţigării în scrumieră, 
îşi potrivi o pernă la spate şi, în cele din urmă, vorbi: 

— Aţi ghicit. Eu am sfătuit-o. 

— Pot să vă întreb de ce? 

Valeria răspunse, impacientată. 

— Oh, a fost o idee proastă, inspirată, însă, de bune 
intenţii. O vedeam pe Celia umblând de colo până colo, ca 
un suflet chinuit, şi mistuindu-se pentru Colin, care nu-i 
arunca nici o privire. Şi mă înfuria băiatul acela, atât de plin 
de el, îmbibat de psihologie şi de complexe şi de blocuri 
emotive. Atunci m-am gândit că ar fi distractiv să-i joc o 
festă. Mă îndurera să o văd pe Celia atât de nefericită; am 
luat-o deoparte şi i-am explicat planul meu. Fireşte, în 
primul moment a rămas ezitantă, nervoasă, dar, în acelaşi 
timp, era excitată. Eu am instruit-o şi a trecut la fapte, dar, 
micuța idioată care era, a făcut imediat o prostie. A găsit în 
baie inelul lui Pat şi l-a luat. Ştiam că era vorba de o 
bijuterie de preţ şi am înţeles că gluma ar fi putut să ia o 
direcţie urâtă. I-am smuls, de aceea, inelul, zicându-i că am 
găsit modalitatea de a-l restitui şi i-am ţinut o lecţie despre 
ce nu putea să ia şi pe ce putea să pună mâna. 


— Întocmai cum mă gândeam, spuse Poirot. 

— Acum aş vrea să n-o fi făcut, mărturisi Valeria, 
întunecată. Dar, credeţi-mă, voiam s-o ajut pe Celia. 

— Şi acum, reluă Poirot, să ne întoarcem la inelul Patriciei. 
Celia vi l-a încredinţat; dar, înainte ca să fie restituit 
proprietarului său legitim... Ce s-a întâmplat? 

Poirot îi observa degetele frământând franjurile unei 
eşarfe pe care o purta la gât. Urmă cu glas persuasiv: 

— Aveaţi nevoie de bani, nu? 

Fără să-l privească, ea făcu un semn, afirmativ, din cap: 

— "Tot aia e dacă vă spun care e necazul meu, domnule 
Poirot. Sunt o jucătoare. Este unul din acele lucruri 
înnăscute, împotriva cărora nu prea ai ce face. Sunt 
membră a unui club din Mayfair... Nu, nu îmi cereţi să 
precizez, pentru că n-aş face-o. Acolo se joacă la ruletă, 
baccara etc. Avusesem o serie neagră, care mă pusese la 
pământ. S-a întâmplat să trec, chiar în vreme ce aveam 
inelul lui Pat, prin faţa unei vitrine în care erau expuşi 
silicați de zirconiu albi. Asta mi-a dat ideea. Pat nu şi-ar fi 
dat seama niciodată de diferenţă. Nu se cercetează atent 
un lucru pe care îl cunoşti bine. Nu am putut să rezist 
tentaţiei. Am vândut briliantul şi am pus să fie înlocuit cu un 
zirconiu. A fost un gest blestemat de prostesc, sunt de 
acord cu dumneavoastră, dar, cinstit, nu am intenţionat nici 
o clipă să fac să cadă vina asupra Celiei. 

— Da, da, înţeleg. Ocazia a fost aceea care v-a tentat. Dar 
a fost o mare eroare din partea dumneavoastră, 
mademoiselle. 

— Ştiu, răspunse Valeria, sec. Apoi, cu neaşteptată 
vehemenţă: Dar, la naiba, ce importanţă mai are acum? 
Arestaţi-mă, dacă doriţi, spuneţi-o lui Pat, inspectorului, 
tuturor. Dar la ce va servi? Credeţi că vă va ajuta să-l 
descoperiţi pe asasinul bietei Celia? 

Poirot se ridică în picioare. 

— Nu se poate spune niciodată ce va ajuta şi ce va fi inutil. 
Trebuie să procedăm prin eliminare. Era important pentru 


mine să ştiu cine i-a sugerat partitura Celiei. Acum ştiu. Cât 
despre inel, sfatul meu ar fi ca să-l duceţi domnişoarei Lane 
şi să-i spuneţi deschis cum stau lucrurile. 

Valeria făcu o grimasă. 

— Nu pot să neg că este un sfat foarte bun, spuse printre 
dinţi. E în regulă, voi înghiţi hapul. Pat e o fată cumsecade. 
O să-i spun că îndată ce îmi va fi cu putinţă, voi pune din 
nou piatra la inel. 

Pe neaşteptate, uşa se deschise şi doamna Hubbard intră 
agitată. Avea o asemenea expresie pe faţă, încât Valeria 
exclamă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— E vorba de doamna Nicoletis, răspunse femeia, lăsându- 
se să cadă pe un scaun. 

— Ei, bine? 

— O, Doamne! E moartă! 

— Moartă? Glasul Valeriei era răguşit. Cum? Unde? 

— Se pase că au găsit-o pe stradă, astă-noapte, şi au dus-o 
la un post de poliţie crezând că era... 

— Beată, îmi închipui. 

— Da... Băuse, într-adevăr. Dar, apoi, a murit. 

— Sărmana bătrânică Nick, zise Valeria şi vocea îi 
tremura. 

— Ţineaţi la ea, nu? Întrebă Poirot cu blândeţe. 

— Poate să pară ciudat. Uneori era dracul gol, dar, cu 
toate acestea... Când am venit aici, acum trei ani, nu era 
aşa. În special, în acest ultim an se schimbase mult. Valeria 
îi aruncă o privire doamnei Hubbard. Bănuiesc că s-a 
întâmplat pentru că începuse să bea... 

— Nu pot să mi-o iert că am lăsat-o să plece singură, 
aseară! Izbucni doamna Hubbard. Îi era frică de ceva. 

— Frică? Întrebară într-un glas Poirot şi Valeria. 

— Da, răspunse doamna Hubbard, cu un aer nefericit, 
continua să repete că nu se simţea în siguranţă. l-am cerut 
să-mi spună ce o înspăimânta, dar mi-a răspuns grosolan. 


Nu îţi dădeai seama niciodată cât era exagerare în ceea ce 
spunea. Însă, acum... Mă întreb... 

Valeria interveni: 

— Nu cumva credeţi că şi ea... Că ea, de asemenea... Se 
opri, cu un fulger de oroare în ochi. 

— Nu v-au spus care a fost cauza morţii? Întrebă Poirot. 

Doamna Hubbard murmură, neconsolată: 

— Nu mi-au zis. Va fi o anchetă... Marţi. 

Capitolul XV 

Într-o cameră retrasă de la Scotland Yard, patru oameni 
stăteau în jurul unei mese. Conducea discuţia şeful Diviziei 
Narcotice, Wilding. Lângă el se afla sergentul Bell, un tânăr 
energic şi optimist, iar pe scaunul de alături, calm şi 
vigilent, se legăna inspectorul Sharpe. Al patrulea era 
Poirot. Un rucsac era pus pe masă. 

Wilding îşi frământa bărbia, gânditor. 

— Este o idee interesantă, domnule Poirot, zise 
circumspeci. 

— Cum v-am zis, este o simplă idee, replică Poirot. 

— Am subliniat numai poziţia generală, continuă Wilding. 
Contrabanda, de orice gen ar fi, nu dispare fireşte. Abia o 
bandă este eliminată, că una nouă îi şi ia locul, imediat, în 
altă parte. În ceea ce priveşte stupefiantele, o cantitate a 
continuat să afluiască în ţară, în acest ultim an şi jumătate. 
Heroină, în cea mai mare parte... Dar şi multă cocaină. Ştim 
de diverse depozite, împrăştiate ici-colo pe continent. Poliţia 
franceză a identificat câteva din canalele prin care drogul 
intră în Franţa, dar nu este încă sigură de modul în care 
lese. 

— Am ajuns la convingerea că problemele de rezolvat sunt 
trei, zise Poirot. Cum are loc distribuţia, cum intră marfa în 
ţară şi cine mişcă firele acestor organizaţii şi îşi ia 
profiturile majore. Greşesc? 

— Aş spune că, în mare, le-aţi delimitat. Noi cunoaştem 
câte ceva privind micii distribuitori. Pe unii îi înşfăcăm, pe 
alţii îi lăsăm să se mişte cu speranţa că ne vor conduce la 


peştele cel mare. Ştim, de asemenea, că sunt o mie căile 
prin care drogul este vândut. Prin cluburi de noapte, 
baruri, localuri publice, case de modă. Pe hipodromuri, pe 
lângă unele anticariate. Informaţiile noastre sunt destul de 
extinse, în această privinţă, dar nu asta-i cel mai important. 
Avem şi câteva bănuieli întemeiate asupra celui pe care l- 
am numit peştele cel mare. Dar sunt foarte vicleni şi 
acţionează cu extremă prudenţă. Însă, din când în când, 
apare şi cel care face pasul greşit. 

— E cum presupuneam, spuse Poirot. Dar ceea cemă 
interesează cel mai mult este modul în care drogul intră în 
ţară. 

— Păi, suntem o insulă. Calea este, de obicei, cea 
maritimă. Ori nişte nave de marfă, ori nişte motoscafuri 
care traversează Canalul Mânecii şi acostează într-un punct 
izolat al coastei orientale sau în nişte unghere, spre sud. O 
dată sau de două ori, în ultima vreme, s-au servit de un 
avion de cursă. Oferă recompense substanţiale şi, normal, 
în rândul personalului de bord nu întotdeauna toţi pot să 
reziste tentaţiei. Apoi, sunt importatorii. Firme 
respectabile, care importă, ştiu eu, piane sau altceva. În 
general, îi pescuim, în cele din urmă. 

— Sunteţi de acord că, în lupta împotriva contrabandei, 
una dintre dificultăţile majore o reprezintă identificarea 
canalelor de pătrundere din exterior? 

— Fără îndoială. 

— Şi altceva, în afară de stupefiante, pietre preţioase, de 
exemplu? Întrebă, din nou, Poirot. 

Răspunse sergentul Bell: 

— Şi în acest domeniu există un trafic considerabil. 
Diamante şi alte pietre preţioase, provenind din Africa de 
Sud, din Australia şi chiar din Extremul Orient, sunt 
introduse continuu şi nu ştim cum. 

— Spuneţi-mi, domnule Poirot, pista pe care o urmăriţi 
priveşte stupefiantele sau pietrele preţioase? Întrebă 
Wilding. 


— Ambele. De fapt, orice lucru de valoare mare şi volum 
mic. După mine, există o „trecere” peste Canal, din şi în 
Anglia, prin care ies pietre provenind de la bijuterii furate, 
de exemplu, şi intră altele de contrabandă sau stupefiante. 
Dar ar putea fi vorba şi de o mică agenţie independentă, 
nelegată de o adevărată, veritabilă organizaţie. 

— Exact, nu e dificil de înghesuit o asemenea marfă, de 
zece sau douăzeci de mii de lire sterline, într-un spaţiu mic. 
În această afacere, urmă Poirot, punctul slab îl reprezintă 
întotdeauna elementul uman. Mai devreme sau mai târziu, 
suspiciunile sfârşesc prin a se concentra asupra unei 
persoane: un om de serviciu de la o linie aeriană; 
proprietarul unui motoscaf; o femeie care face prea des 
călătorii în Franţa şi aşa mai departe. Însă, dacă marfa de 
contrabandă este introdusă de o persoană ignorantă, şi, 
ceea ce contează mai mult, de fiecare dată diferită, atunci 
greutatea de a-i da de capăt este cu mult mai mare. 

Wilding îndreptă arătătorul spre rucsacul care sta pe 
masă şi întrebă: 

— La asta vă gândiţi? 

— Da. Care este persoana mai puţin uşor de suspectat, 
astăzi? Studentul. Studentul care ia studiul în serios. Cel 
veşnic lefter, care călătoreşte fără bagaj, purtându-şi în 
spinare strictul necesar. Care face turul Europei cu 
autostopul. Nu va fi mereu un acelaşi, fireşte, care să facă 
jocul. Găsălniţa e tocmai aceasta, că transportorii sunt 
foarte mulţi şi neştiutori. 

Wilding continuă să-şi frământe bărbia. 

— După părerea dumneavoastră, cum ar fi organizat, de 
fapt? 

Poirot ridică din umeri. 

— Pot doar să mi-l imaginez. Voi greşi în multe detalii, dar, 
pe ansamblu, ar trebui să funcţioneze aşa: în primul 
moment, o serie de rucsacuri este pusă în vânzare; sunt 
tipul obişnuit, solide şi potrivite scopului; par la fel ca toate 
celelalte, dar nu sunt; cum se poate constata, câptuşeala, la 


bază, e uşor diferită, simplu de desfăcut şi de o asemenea 
grosime şi compoziţie, încât să permită ca în cutele din fund 
să se poată ascunde pietre preţioase şi droguri. Pe scurt, 
marfa care ocupă puţin spaţiu. 

— La naiba! Zise Wilding, măsurând rapid cu palma, se 
poate duce marfă de cinci sau şase mii de lire sterline o 
dată, fără a trezi nici cea mai mică bănuială. 

— Întocmai, continuă Poirot. Aşadar, aceste rucsacuri sunt 
puse în vânzare, probabil nu numai într-o prăvălie. 
Negustorul poate să facă parte din reţea sau nu. Găseşte 
preţul articolului convenabil şi îl ia, pentru că îi permite să 
concureze pe alţi vânzători. Fireşte, în spate este o 
organizaţie bine pusă la punct, care ţine evidenţa, adusă la 
zi, a tuturor celor care studiază la universitate, şcoli medii 
etc. Cineva, probabil el însuşi student, este în capul afacerii. 
Studenţii călătoresc, merg în străinătate. Într-un anumit 
loc, pe traseul întoarcerii, rucsacul este înlocuit. Studentul 
reintră în Anglia. Controlul la vamă este superficial. Ajuns la 
hotel, îşi desface bagajul şi aruncă rucsacul într-un colţ al 
camerei. Şi, probabil, atunci are loc o nouă substituire. Ori 
s-ar putea, probabil, să se limiteze să extragă fundul fals, 
înlocuindu-l cu altul. 

— Iar dumeavoastră vă gândiţi că aşa ceva se întâmplă la 
Hickory Road? 

Poirot aprobă din cap. 

— Într-adevăr, aceasta e bănuiala mea. 

— Dar, admițând că aveţi dreptate, cum s-ar fi desfăşurat 
faptele? 

— Iată. Un rucsac a fost făcut bucăţi, începu Poirot. De ce? 
Nu se distruge fără motiv. În acest hotel s-a întâmplat o 
serie de incidente, dar fata responsabilă pentru ele a jurat 
că nu a înfăptuit gestul de vandalism şi era de crezut, 
pentru că, din moment ce a mărturisit alte lucruri, nu ar fi 
avut nici o rațiune să-l nege pe acesta. Şi apoi, vă asigur că 
nu e ceva simplu să ciopârţeşti un asemenea obiect. Prima 
bănuială mi-a venit când am putut să calculez, chiar şi 


aproximativ, că rucsacul cu pricina a fost distrus, mai mult 
sau mai puţin, în perioada în care un agent de poliţie s-a 
prezentat la hotel şi a cerut să stea de vorbă cu şefa. 
Motivul vizitei era cu totul altul. Dar să admitem ipoteza că 
sunteţi implicat în vreun trafic fraudulos. Într-o zi, 
întorcându-vă acasă, aflaţi că un poliţist discută, la etajul 
superior, cu directoarea. Imediat vă alarmaţi: ştiţi că în casă 
există un ruccac, abia ajuns din străinătate, care mai 
conţine sau a conţinut... Marfă de contrabandă. Dacă poliţia 
se află pe această pistă, primul lucru pe care îl va face va fi 
acela de a dori să examineze bagajele studenţilor. Nu 
îndrăzniţi să scoateţi rucsacul incriminat din hotel, pentru 
că vă temeţi ca afară să nu fie postat cineva de la poliţie, iar 
un obiect ca acesta nu este uşor de ascuns. Eventualele 
nestemate sau droguri pot să-şi găsească un ascunziş 
temporar în mijlocul sărurilor de baie, de exemplu. Dar un 
rucsac care a conţinut stupefiante poate să fie periculos 
chiar şi gol, pentru că o cercetare minuțioasă sau o analiză 
ar scoate la iveală urmele. De aceea e necesar să fie distrus, 
iar unicul mod este să-l tăiaţi în bucăţi şi să-l amestecați 
într-o grămadă de vechituri. Ipoteza este verosimilă? 

— V-am spus deja că ar putea fi o idee, admise Wilding. 

— Pe deasupra există un episod, în aparenţă de mică 
importanţă, care ar putea să se lege cu această istorie. 
Dacă stai să-l asculţi pe Geronimo, servitorul hotelului, în 
ziua aceea în care a venit poliţia, jos a trebuit să fie aprinse 
lumânări, pentru că unele becuri, precum cel din vestibul, 
de exemplu, au dispărut. Nu numai ele, ci şi becurile noi, 
care de obicei se ţin ca rezervă, erau de negăsit. Mie mi se 
pare un lucru deloc imposibil... Dar gândiţi-vă că e o simplă 
supoziţie, ca unul dintre oaspeţii hotelului, cu o conştiinţă 
mai puţin curată, să fi avut ideea aceea cu becurile, de 
teama de a nu fi recunoscut de agenţi sub o lumină prea 
vie. Cineva care, măcar în trecut, s-a aflat implicat în nişte 
afaceri de contrabandă. Dar, repet, este vorba doar de o 
supoziţie. 


— E o presupunere ingenioasă, aprecie Wilding. 

— E foarte posibilă, domnule, interveni sergentul Bell, cu 
elan. Cu cât mă gândesc, cu atât sunt mai convins de asta. 

— Dar, aşa stând lucrurile, reluă Wilding, afacerea nu 
poate să fie circumscrisă la Hickory Road. 

Poirot fu de acord. 

— O, sigur. Aş spune că organizaţia cuprinde un lanţ de 
cluburi sau pensiuni pentru studenţi. 

— Dar ar trebui găsită şi o legătură care să le reunească, 
observă Wilding. 

Pentru prima dată interveni inspectorul Sharpe. 

— Legătura este, domnule, zise, sau, cel puţin, era o 
femeie care conducea diverse cluburi şi localuri studenţeşti. 
Doamna Nicoletis. 

Wilding aruncă o privire rapidă spre Poirot. 

— Da, declară acesta din urmă. Doamna Nicoletis se 
potrivea bine. Era interesată financiar în multe din aceste 
locuri pe care nu le conducea personal. Metoda sa consta în 
găsirea cuiva, de impecabilă integritate, tip doamna 
Hubbard, ca să conducă aceste localuri pe care ea le 
finanța. Cu toate acestea, mă gândesc că ea nu a fost decât 
o figurantă. 

— Hm, făcu Wilding. Cred că ar fi interesant că ştim mai 
multe despre această doamnă. 

— Suntem deja în acţiune, replică Sharpe. Dar trebuie să 
înaintăm cu prudenţă. Cu siguranţă, femeia aceea era mai 
rea decât un diavol. Şi aici, Sharpe povesti scena 
percheziţiei. 

— Aşadar, bea? Spuse Wilding. Păi, aceasta ar fi trebuit să 
uşureze lucrurile. Ce e cu ea? Dispărută? 

— Nu, domnule. E moartă. 

— Moartă? Wilding îşi încruntă fruntea. Nu vreţi să 
spuneţi că au eliminat-o? 

— Aşa credem. Certitudinea o vom avea după autopsie. 
După mine, începuse să comită gafe. Poate că nu înţelegea 
să accepte complicitatea până la a acoperi o crimă. 


— Vorbiţi de fata ucisă, nu? Poate că fata aceea ştia ceva? 

— Eu cred că ştia, dar că nu avea conştiinţa a ceea ce ştia, 
declară Poirot. Nu era foarte isteaţă. Trebuie să fi văzut sau 
să fi auzit ceva, fără să-i înţeleagă sensul, şi să fi vorbit, apoi 
de asta, cu cineva, fără intenţii ascunse. 

— Nu ştiţi ce-o fi văzut sau auzit? 

— Se pare că a văzut un paşaport fals, răspunse Poirot. 
Poate că cineva din hotel se servea de acel document 
pentru dus-întors pe continent şi s-a temut de dezvăluirea 
faptului. Poate Celia Austin a văzut persoana care a tăiat 
rucsacul în bucăţi sau a surprins-o în timp ce-i desfăcea 
fundul dublu, fără ca totuşi să-şi dea seama ce făcea 
persoana aceea şi de ce o făcea. A văzut-o, poate, luând 
becul? Ah, mon Dieu! Sunt presupunerile mele, nimic 
altceva decât presupuneri. Ar trebui să ştim mai multe. 

— Ei, bine, replică Sharpe, putem să pornim de la doamna 
Nicoletis. Investigând asupra antecedentelor sale, cine ştie 
ce iese la iveală. 

— Că a fost eliminată, pentru că se temeau să nu cânte? 

— De câtva timp se pusese pe băut. Aceasta poate să 
însemne că începuseră să-i cedeze nervii. 

— Pe de altă parte, nu cred că era ea creierul afacerii. 

Poirot clătina capul. 

— Într-adevăr, nu cred. Era prea la vedere. Fireşte, era la 
curent cu totul, dar nu aş zice că era creierul afacerii. 

— Nici o bănuială, cine ar putea fi acest creier? 

— Poate... Dar aş putea şi să greşesc. Da, aş putea să 
greşesc. 

Capitolul XVI 

„Hickory, Dickory, Dock, fredona încetişor Nigel, şoarecele 
se caţără pe bloc”. Poliţia face „Buf', eu mă întreb: Cine fu?” 

Apoi adăugă: A vorbi sau a nu vorbi? Aceasta-i problema. 

Îşi turnă din ibric o ceaşcă de cafea şi se întoarse la masă. 

— Să vorbeşti despre ce? Întrebă Len Bateson. 

— Despre ceea ce se ştie, răspunse Nigel, cu un gest vag 
al mâinii. 


Jean Tomlinson interveni: 

— Normal! Dacă avem informaţii utile trebuie să le dăm 
poliţiei. 

Bateson întrebă din nou. 

— Dar despre ce trebuie să vorbim? 

— Despre lucrurile pe care le ştim unul despre altul, 
replică Nigel, aruncând o privire maliţioasă asupra celor 
prezenţi. 

După toate, trăind sub acelaşi acoperiş, ajungi să ştii multe 
lucruri. 

— Dar cine poate să stabilească lucrurile care au 
importanţă şi care nu? Sări în sus Ahmed Ali, care avea încă 
resentimente faţă de inspectorul Sharpe, din cauza 
observaţiilor acestuia apropo de fotografiile „artistice”, pe 
care le găsise în camera sa, în timpul percheziţiei. 

— Am auzit zicându-se, reluă Nigel, întorcându-se spre 
Akibombo, că au găsit nimicuri foarte interesante în camera 
ta. 

Akibombo clipi, cu un aer încurcat: 

— Multă superstiție, în ţară la mine, spuse. Bunicul meu 
mi-a dat acele lucruri. Eu, modern, eu, ştiinţific, dar ţin la 
ele din respect, devoțiune. Dificil să explici poliţiştilor. 

— Îmi închipui că şi micuța Jean îşi are secretele ei, zise 
Nigel, întorcându-se de data aceasta spre cea vizată. 

Jean replică vehement că nu tolerează să fie insultată. 

— Ei, hai, Jean, zise Nigel ironic. Dă-ne o altă posibilitate. 

Valeria îl puse la punct: 

— Las-o baltă, Nigel. Date fiind circumstanţele, poliţia are 
dreptul să fie curioasă. 

Colin Mcnabb îşi drese glasul, înainte ca să vorbească. 

— Eu sunt de părere că ar trebui să ne pună la curent cu 
situaţia. De ce anume, exact, a murit doamna Nicoletis? 

— O vom şti, bănuiesc, când va fi ancheta, spuse Valeria. 

— Mă îndoiesc, zise Nigel. Mă tem că mai curând o vor 
amâna. 


— Mă gândesc că a fost din cauza inimii, declară Patricia. 
Să cazi, aşa, pe stradă! 

— Beată şi în stare de inconştienţă, ţinu să precizeze Len 
Bateson. lată cum era când au dus-o la postul de poliţie! 

— Aşadar, bea! Exclamă Jean. Ştiţi că întotdeauna am 
suspectat-o? Când poliţia a percheziţionat casa, a 
descoperit că dulapul din camera sa era ticsit cu sticle 
goale. 

— Păi, asta explică, oarecum, de ce, câte o dată, era atât 
de bizară. 

Colin îşi drese din nou vocea: 

— Hm! În timp ce mă întorceam acasă, sâmbătă seară, mi 
s-a întâmplat tocmai să o văd intrând la „Colierul reginei”. 

— Îmi închipui chiar că acolo şi-a luat porţia, adăugă 
Nigel. 

— Poate că a murit, pentru că a băut prea mult? Întrebă 
Jean. 

Len Bateson clătină capul. 

— Hemoragie cerebrală? Mă îndoiesc. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zise Jean, nu cumva te 
gândeşti că şi ea a fost asasinată? 

— Pariez că aşa a fost, sări Sally Finch. Nu m-ar surprinde 
deloc. 

— Iertare, se interpuse Akibombo, am auzit că gândiţi că 
poate a fost ucisă. Exact? 

— Pe moment, nu avem nici un motiv să ne gândim la ceva 
de genul acesta, spuse Colin. 

— Dar cine ar fi putut să-i dorească moartea? Întrebă 
Genevieve. Avea, cumva, mulţi bani de lăsat? 

— Era o femeie care te scotea din minţi, declară Nigel. 
Sunt sigur că destui i-ar fi vrut moartea. Şi eu i-o doream, 
adăugă, servindu-se voios cu marmeladă. 

— Te rog, Sally, pot pune o întrebare? Eu m-am gândit 
mult la câte s-au spus azi-dimineaţă. 

— Nu m-aş gândi prea mult, Akibombo, dacă aş fi în locul 
tău. Nu face bine la sănătate. 


Oficial vara sosise şi Sally împreună cu Akibombo luau 
masa pe terasa de la Regenti's Park. 

— Întreaga dimineaţă, reluă Akibombo, cu un aer lugubru, 
am fost foarte tulburat. Profesorul meu nu e mulţumit de 
mine. Zice că eu am copiat din cărţi şi nu am gândit cu 
capul meu. Mintea mea este în Hickory Road, la ce s-a 
petrecut acolo. 

— În această privinţă, nu pot să te condamn. Nici eu nu 
reuşesc să mă concentrez, de dimineaţă. 

— Aşa încât eu cer de la tine să-mi spui anumite lucruri la 
care m-am gândit eu. 

— Ei, bine, să auzim la ce te-ai gândit? 

— lată, acest bor... Ric acid. 

— Boric? A, acidul boric. Bine, ce-i cu el? 

— Nu înţeleg bine. E un acid? Ca acidul sulfuric? 

— Nu. E cu totul altceva. Este un antiseptic, absolut 
nevătămător. 

— Vrei să spui că se poate pune şi în ochi chiar? 

— Într-adevăr, se foloseşte chiar pentru asta. 

— Aha, aceasta explică. Domnul Chandra Lan avea o 
sticluţă cu praf alb. Pune praf în apa caldă şi face baie la 
ochii săi. Ţine flacon în baie şi într-o zi nu mai este şi ele 
foarte supărat. 

— Ce e povestea asta cu acidul boric? 

— Nu acum, rog. Voi spune în alt moment. Trebuie să mă 
gândesc. 

— Renunţă, Akibombo, îl avertiză Sally. Nu aş vrea ca 
următorul cadavru să fie al tău. 

— Valeria, ai putea să-mi dai un sfat? 

— Cred că da, Jean, chiar dacă, de obicei, nimeni nu 
urmează sfaturile primite. 

— Este vorba de un caz de conştiinţă. 

— Atunci, sunt ultima persoană căreia ar trebui să i te 
adresezi. Eu nu am conştiinţă. 

— Valeria, nu spune aşa ceva. 


— E purul adăvăr. Valeria stinse ţigara în scrumieră şi 
continuă. Introduc prin contrabandă modele din Paris; le 
mint cu neruşinare pe oribilele femei care vin să-şi refacă 
faţa la salonul de înfrumusețare; şi, când pot să scap 
nepedepsită, nu plătesc biletul în autobuz. Dar să ne 
întoarcem la noi. Spuneai... 

— Mă refer la o frază a lui Nigel. Dacă unul ştie, într- 
adevăr, ceva în legătură cu altul, crezi că are datoria să 
vorbescă? 

— Nu se poate pune o întrebare de genul acesta în 
termeni atât de vagi. Zi-mi clar despre ce e vorba! 

— Despre un paşaport. 

Valeria deveni atentă. 

— Un paşaport? Al cui? 

— Al lui Nigel. Are un paşaport fals. 

— Nigel? Vocea Valeriei sună sceptică. Nu-mi vine să cred. 

— Dar, e adevărat. Şi mi se pare că am auzit poliţia zicând 
că Celia pomenise ceva de un paşaport. Să presupunem că 
Celia îl descoperise şi că Nigel a ucis-o! 

— Este foarte melodramatic, zise Valeria, dar nu cred o 
vorbă din povestea asta. 

— L-am văzut cu ochii mei! 

— Când? 

— A fost din întâmplare, explică Jean. Cu o săptămână în 
urmă sau poate mai mult, căutam o foaie în mapa mea şi, 
din greşeală, trebuie să mă fi uitat, în schimb, în cea a lui 
Nigel, care se găsea pe aceeaşi etajeră, în sală. 

Valeria izbucni într-un râs insolent. 

— Spune-o altcuiva! Erai curioasă, nu? 

— O, nu! Replică Jean, indignată. Sunt lucruri pe care nu 
le fac. S-a întâmplat, pur şi simplu, pentru că eram distrată. 
Aşa că am deschis mapa şi... 

— Jean, cu mine nu-ţi merge. Mapa lui Nigel e cu mult mai 
mare decât a ta şi de o culoare cu totul diferită. Ai face mai 
bine să spui sincer că ţi s-a ivit ocazia să-ţi bagi nasul în 
lucrurile lui şi nu ai lăsat-o să se piardă. 


Jean se ridică. 

— Bine, dacă ai intenţia să fii aşa de rea şi de nedreaptă, 
nu... 

— Hai, Jean dă-i drumul! Povestea începe să mă 
intereseze. 

— Deci, era acest paşaport pe numele unui oarecare 
Stanford sau Stanley, nu-mi amintesc bine. M-am gândit că 
era straniu ca Nigel să aibă în mapă paşaportul altcuiva şi 
automat mi-a venit să-l deschid. Înăuntru era fotografia lui 
Nigel! Ceea ce aş vrea să ştiu e dacă trebuie, sau nu, s-o 
spun poliţiei. 

Valeria râse deschis. 

— Nu ai noroc, Jean. În realitate, cred că explicaţia este cu 
mult mai simplă. Pat mi-a mărturisit că Nigel ar fi putut să 
beneficieze de o anumită sumă de bani, cu o singură 
condiţie. Aceea de a-şi schimba numele. lar el şi l-a 
schimbat, dar a fost ceva cu totul legitim, autorizat cu un 
act legal. Mi se pare că numele său originar este Stanfield 
sau Stanley. 

— Oh! Zise Jean, ruşinată. 

— Poţi s-o întrebi pe Pat, dacă nu mă crezi. 

— A... nu. Atunci, dacă e aşa cum spui... 

— Îţi doresc mai mult noroc data viitoare. 

— Ce vrei să insinuezi, Valeria? 

— Că ţi-ar place să-i provoci necazuri cu poliţia lui Nigel, 
nu? 

— Poţi chiar să nu mă crezi, Valeria, răbufni Jean, dar eu 
voiam doar să-mi fac datoria. Şi cu această replică, fata 
părăsi camera. 

— La dracu'! Blestemă Valeria. 

Se auzi o bătaie în uşă şi Sally intră. 

— Ce s-a întâmplat, Valeria? Ai o figură... 

— De la nesuferita de Jean mi se trage. Mi-ar face o 
adevărată plăcere să o văd pe banca acuzaților pentru 
moartea Celiei. Nu crezi, nu, că n-ar fi cea mai îndepărtată 
probabilitate? 


— Nu mi se pare verosimilă. Nu cred că Jean ar ajunge să- 
şi rişte un deget ca să omoare pe cineva. 

— Şi despre sfârşitul doamnei Nick ce gândeşti? 

— Pur şi simplu, nu ştiu ce să cred. Dar o vom şti curând. 

— Zece la unu că au omorât-o şi pe ea, declară Valeria. 

— Dar, de ce? Ce se petrece aici? 

— Aş vrea s-o ştiu şi eu, Sally. Nu ţi s-a întâmplat niciodată 
să priveşti pe cineva în faţă şi să te întrebi: „el o fi”? Cred că 
printre noi există un nebun. Un nebun autentic, un nebun 
periculos. 

— S-ar putea să fie aşa, zise Sally, înfiorându-se. Deja mi 
se pare că-l aud călcând pe mormântul meu! 

— Nigel, trebuie să-ţi vorbesc. 

— Ce este, Pat? Nigel răvăşea unul din sertarele comodei. 
Unde s-au ascuns, drace, notele acelea? Şi, totuşi, eram 
sigur că le-am pus aici, înăuntru. 

— Oh, Nigel, nu aşa! De-abia, am făcut ordine în comodă. 

— La naiba, trebuie, însă, să le găsesc! 

— Nigel, te rog să mă asculţi. 

— Bine, Pat, nu face faţa asta de înmormântare. Ce e? 

— Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. 

— Nu o crimă, sper! Zise Nigel, cu obişnuitul său aer 
zeflemitor. 

— Nu, sigur că nu! 

— Atunci, care alt păcat? 

— S-a întâmplat într-o zi, după ce îţi cârpisem ciorapii. I- 
am dus în camera ta şi tocmai îi puneam în sertar, când... 

— Când... 

— Era flaconul cu morfină. Cel pe care mi-ai spus că l-ai 
luat de la spital. 

— Ei, şi? Atât zgomot pentru nimic? 

— Dar era acolo, între ciorapi, şi oricine ar fi putut să-l 
găsească. 

— Cum aşa? Nimeni nu-mi umblă printre ciorapi, în afară 
de tine. 


— Cu toate acestea, mi se părea, periculos să o laşi aşa, la 
îndemână. Apoi, spuseseşi că intenţionai să o distrugi, după 
rămăşag. Şi, totuşi, era în continuare acolo. 

— Fireşte. Îmi lipsea încă a treia otravă pentru pariul 
acela. 

— În orice caz, nu mi s-a părut în regulă, aşa că am scos 
morfina din flacon şi am pus înăuntru bicarbonat de sodiu. 
Aspectul era aproape identic. 

Nigel încetă să mai răvăşească prin sertar. 

— Sfinte Dumnezeule! Exclamă. Vrei să spui că în timp ce 
eu le juram lui Len şi Colin că pulberea aceea era otravă, ea 
nu era decât bicarbonat de sodiu? 

— Da. Vezi... 

Nigel o întrerupse: 

— Ştii că aş fi putut să pierd pariul? Sincer, nu înţeleg... 

— Dar, Nigel, era periculos s-o las acolo. 

— Doamne, Doamne, Pat, e posibil ca să exagerezi mereu 
lucrurile? Şi cu morfina ce ai făcut? 

— Am pus-o în flaconul bicarbonatului şi am ascuns-o sub 
batistele mele, la mine în cameră. 

Nigel o privea cu gura căscată. 

— Zău, Pat? Acum trebuie să-mi explici logica proceselor 
tale mintale! 

— Mi se părea că acolo era mai în siguranţă. 

— Dar, fata lui Dumnezeu, de vreme ce nu era sub cheie în 
nici o parte, ce diferenţă exista între ciorapii mei şi batistele 
tale? 

— Păi, ca să încep, eu sunt singură în cameră, în timp ce tu 
o împărţi cu altul. 

— Nu te-ai gândit că bătrânul Len îmi ia lucrurile de prin 
sertare? 

— Vezi, nu aveam intenţia să-ţi povestesc această 
întâmplare, dar a trebuit s-o fac, pentru că pulberea aceea 
a dispărut. 

— Vrei să spui că a confiscat-o poliţia? 

— Nu. Dispăruse mai înainte. 


Nigel o fixa interzis. 

— Ascultă, fă-mă să înţeleg! Aşadar, circulă prin casă un 
flacon cu etichetă de bicarbonat şi care, în schimb, conţine 
tartrat de morfină; şi, în orice clipă, unui amărât pe care îl 
doare stomacul îi poate trece prin minte să arunce în el o 
linguriţă plină vârf? Dar îţi dai seama, Pat? La naiba, de ce 
nu ai aruncat pfaful acela, dacă te obseda atât? 

— Pentru că mi se părea mai nimerit să-l înapoiez 
spitalului. Mă gândeam că, odată rămăşagul câştigat, am fi 
putut să o rugăm pe Celia să ducă morfina de unde ai luat- 
0. 

— Eşti sigură că nu i-ai dat-o? 

— Bineînţeles. Crezi, poate, că i-am dat-o şi că ea a folosit- 
o ca să se omoare şi că, prin urmare, e numai vina mea? 

— Linişteşte-te, acum. Când ţi-ai dat seama că nu mai era? 
— Am căutat-o cu o zi înainte ca Celia să moară şi nu am 
găsit-o. Pe moment, m-am gândit că poate o pusesem în altă 

parte. 

— A dispărut cu o zi înainte ca ea să moară! 

— Bănuiesc că am fost foarte proastă, zise Patricia, palidă 
la faţă. 

— Proastă mi se pare doar un eufemism. Nu credeam că 
mintea omului poate să ajungă până aici! 

— Nigel, crezi că ar trebui să spun la poliţie? 

— Doamne! Mă tem că da. Şi, în definitiv, vina o să fie 
numai a mea. 

— Oh, nu, Nigel, dragă, eu sunt... 

— Dar eu sunt cel care a adus praful acela blestemat. Mă 
şi simt pe banca acuzaților. 

— Sunt dezolată. Cu adevărat, intenţiile mele... 

— Erau cele mai bune, o ştiu. O ştiu. Ascultă, Pat, mie nu- 
mi vine să cred că lucrul acela a dispărut. Poate nu-ţi aduci 
aminte bine unde l-ai ascuns. Hai, să mergem în cameră la 
tine, să căutăm împreună. 

— Nigel, aceia sunt chiloţeii mei! 


— Zău, Pat, ţi se pare momentul să o faci pe pudica? Chiar 
aici, ţi-ar fi putut trece prin minte să ascunzi ceva, nu? 

— Da, dar sunt sigură... 

— Nu putem fi siguri de nimic, până ce nu ne-am uitat 
peste tot. 

Cineva bătu pe neaşteptate la uşă şi, imediat după aceea, 
Sally Finch intră. Făcu ochii mari de surpriză în faţa 
dezordinii care domnea în cameră. Pat stătea pe pat, cu un 
mănunchi de ciorapi bărbăteşti în mână, în timp ce Nigel, în 
mijlocul răvăşelii de sertare trase şi de veşminte feminine 
împrăştiate peste tot, semăna cu un terrier pe punctul de a 
scoate vulpea din vizuină. 

— Doamne, ai milă! Exclamă. Ce s-a întâmplat? 

— Căutăm bicarbonatul, răspunse, sec, Nigel. 

— Bicarbonatul? 

— Da. Mă doare stomacul, replică el ironic. 

— Cred că am eu, pe undeva. 

— Nu, mulţumesc, Sally. Trebuie să fie acela al lui Pat. Este 
singura marcă ce îmi prieşte. 

— E nebun, zise Sally. Ce pune la cale, Pat? 

Petricia clătină din cap, cu un aer nefericit. 

— Zău, n-ai văzut bicarbonatul meu Sally? Aveam puţin, 
puţin, în fundul unei sticluţe. 

— Eu, nu. Sally o cercetă curios. Stai să mă gândesc. 
Cineva... Nu, nu-mi aduc aminte. Ai un timbru, Pat? Aş vrea 
să trimit o scrisoare. 

— Acolo, în sertarul mesei. 

Sally găsi timbrul, îl lipi pe plicul pe care îl ţinea în mână şi 
puse echivalentul în bani pe masă. 

— Mulţumesc, Pat. Vrei să pun la cutie şi scrisoarea ta? 

— Da... Nu... Nu, e mai bine să aştepte. 

Sally salută şi plecă. 

Pat lăsă să-i cadă ciorapii pe care îi ţinea în mână şi începu 
să-şi frângă mâinile. 

— Ce e? 


Nigel îşi mutase atenţia spre şifonier şi cotrobăia prin 
buzunare, sistematic. 

— Mai trebuie să-ţi mărturisesc ceva. 

— Fie-ţi milă, Pat, ce-ai mai născocit? 

— Mă tem că o să te superi. 

— Mai mult decât atât, nu cred. Dacă din cauza otrăvii 
luate de mine a murit Celia, mă aşteaptă ani de închisoare 
şi nu este exclus chiar să mă spânzure. 

— Nu are nici o legătură cu povestea asta. Este vorba de 
tatăl tău. 

— Ce? 

Învârtindu-se, se întoarse să o privească, încremenit. 

— Ştii, nu, că e foarte bolnav? 

— Nu mă interesează. 

— Au spus-o la radio, aseară. „Faimosul chimist, sir Arthur 
Stanley, se află în stare gravă”. 

— Ce straşnic e să fii cineva! Toată lumea ştie când eşti 
bolnav! 

— Nigel, dacă tatăl tău e gata să moară, trebuie să te 
împaci cu el. 

— Pe punctul de a muri e acelaşi porc ca atunci când crăpa 
de sănătate. 

— Nu ar trebui să fii atât de hain şi de necruţător. 

— Ascultă, Pat... Ţi-am zis-o o dată, el a omorât-o pe 
mama. 

— Da, ştiu, ştiu şi că îţi adorai mama. Dar mă gândesc că, 
poate, tu îi exagerezi vina. Mulţi soţi nu-şi înţeleg soțiile şi 
le fac viaţa grea. Dar de aici la a spune că tatăl tău ţi-a ucis 
mama e cale lungă. Afirmația ta mi se pare hazardată. 

— Ce ştii tu? 

— Ştiu, că într-o zi ai putea să regreţi că nu te-ai împăcat 
cu el. Iată, de ce... Pat îşi luă inima în dinţi: l-am scris. 

— I-ai scris? Este plicul pe care Sally voia să-l pună la cutia 
poştală? 

Din doi paşi ajuns la masă, luă scrisoarea care se afla 
deasupra şi cu mâini nervoase o rupse în mii de bucățele, 


pe care le aruncă în coşul de hârtii. 

— Am făcut-o! Şi să nu îndrăzneşti să mi-o reproşezi. 

— Eşti de-a dreptul un copil, Nigel. Poţi să faci fărâmiţe o 
scrisoare, dar nu poţi să mă împiedici să scriu alta. Şi am s- 
o fac. 

— Iar tu eşti o sentimentală fără leac. Vrei să-ţi intre în 
minte că atunci când spun că tatăl mi-a ucis mama, nu 
folosesc o metaforă? Mama a murit din cauza unei doze 
prea puternice de somnifer. A luat-o din greşeală, aşa a 
stabilit ancheta. Însă nu a fost o greşeală. I-a administrat-o 
tata, deliberat. Voia să se însoare cu alta şi mama nu 
accepta divorţul. E o poveste murdară. Dar ce trebuia să 
fac? Să-l denunţ? Ştiam că mama nu m-ar fi aprobat... Aşa 
că am făcut singurul lucru care îmi rămânea. l-am spus 
criminalului că ştiu... Şi am plecat pentru totdeauna. Mi-am 
schimbat până şi numele. 

— Îmi pare rău, Nigel... Nu-mi închipuiam... 

— Ei, bine, acum ştii totul. Respectabilul şi faimosul Arthur 
Stanley, chimist şi bacteriolog ilustru! Dar drăguţa sa a 
sfârşit prin a nu se mărita cu el şi a şters-o în lume. Eu cred 
că a transpirat ceva. 

— Nigel, dragă, sunt teribil de îndurerată. 

— În regulă. Să nu mai vorbim de asta şi să ne întoarcem 
la blestemata noastră afacere cu bicarbonatul. Acum, ia-ţi 
capul în mâini şi gândeşte-te! Pat. Gândeşte-te! 

Genevieve intră în salon foarte surescitată. 

— Copii, acum ştiu, cu certitudine, cine a omorât-o pe 
Celia. 

— Ce? Întrebă Rene. Şi cum de eşti atât de sigură? 

Genevieve privi în jur, prudentă, şi cobori şi mai mult 
vocea. 

— Nigel Chapman. 

— Nigel Chapman? De ce? 

— Staţi să auziţi! Treceam pe coridor, când aud glasuri în 
camera Patriciei. Era Nigel cel care vorbea. 


— Nigel în camera Patriciei? Zise Jean, pe un ton 
scandalizat. 

— Îi povestea lui Pat că tatăl său a ucis-o pe mama sa şi că, 
din această cauză, el şi-a schimbat numele. Aşa încât e clar, 
nu? Tatăl e un asasin declarat, iar fiul şi-a moştenit tatăl. 

— E posibil, admise Chandra Lan. Sigur că e posibil. E atât 
de violent Nigel, atât de dezechilibrat. Nici un autocontrol. 
Nu găseşti? Întrebă, apoi, întorcându-se spre Akibombo, 
care îşi scutură cu entuziasm capul lânos, în semn de 
asentiment, arătându-şi dinţii strălucitor de albi. 

— Am avut mereu senzaţia că Nigel nu are nici un simţ 
moral, zise Jean. Un degenerat. 

— Crimă sexuală, adăugă Ahmed Ali. Fac dragoste cu fata, 
apoi o omoară, pentru că fata e cumsecade, responsabilă şi 
vrea ca el s-o ia în căsătorie. 

— Prostii! Răcni Len Bateson. 

Capitolul XVII 

Într-o cameră din sediul poliţiei, Nigel, aşezat în faţa 
inspectorului Sharpe, îl privea cu nervozitate. Ajunsese, un 
pic şovâăielnic, la capătul povestirii sale. 

— Vă daţi seama, domnule Chapman, că tot ce ne-aţi spus 
e foarte grav? 

— Normal. Nu aş fi venit până aici, dacă nu aş fi considerat 
problema urgentă. 

— Şi dumneavoastră spuneţi că domnişoara Lane nu 
izbuteşte să-şi aducă aminte când a văzut pentru ultima 
dată flaconul cu morfină? 

— E foarte confuză. Cu cât se străduieşte să-şi aducă 
aminte, cu atât mai puţin reuşeşte. Am lăsat-o să se 
concentreze şi eu am venit aici. 

— Mă gândesc că e mai bine să mergem direct la faţa 
locului. 

În acel moment, sună telefonul şi agentul care notase 
declaraţiile lui Nigel răspunse. 

— E domnişoara Lane, zise, apoi, care vrea să-i vorbească 
domnului Chapman. 


Nigel se întinse peste masă şi apucă receptorul. 

— Pat? Aici e Nigel. 

Prin fir îi ajunse, agitat, glasul fetei. Cuvintele se 
încâlceau. 

— Nigel, cred că ştiu! Vreau să spun că eu cred că ştiu 
cine mi-a luat-o din sertar... Este o singură persoană care... 

Vocea tăcu. 

— Aşa. Pat? Eşti acolo? Continuă! 

— Nu pot să ţi-o spun acum. Mai târziu. Când te întorci? 

Agentul şi inspectorul putuseră să urmărească uşor 
conversaţia. 

— Imediat, sugeră acesta din urmă. 

— Numai timpul cât să ajungem acolo, o avertiză Nigel. 

— Bine. Vă aştept în camera mea. 

Pe drum, nimeni nu scoase o vorbă. Sharpe încerca, mintal 
să-şi explice atitudinea Patriciei. Poate că fata îşi amintise 
ceva ce i se părea important, dar, presupunând că vorbea 
de la telefonul de la intrare, nu riscase să spună mai mult. 
Dată fiind ora, puteau să fie acolo urechi indiscrete. 

Ajunşi în Hickory Road, Nigel o luă înainte şi îi conduse 
direct în camera lui Pat. Bătu uşor în uşă şi intră. 

— Salut, Pat... 

Glasul i se curmă şi se opri, încremenit. Peste umărul lui, 
Sharpe văzuse deja ce era de văzut. 

Patricia Lane zăcea neînsufleţită pe pardoseală. 

Inspectorul înaintă, dându-l de-o parte pe Nigel, şi 
îngenunche lângă trupul fetei. Îi înălţă capul, îi căută pulsul, 
apoi o reaşeză cum o găsise. Se ridică şi faţa sa avea o 
expresie amenințătoare. 

— Nu! Urlă Nigel, sălbatic. Nu. Nu! 

— Ba da, domnule Chapman. E moartă. 

— Nu, nu! Nu Pat! Draga, prostuţa mică... Cum... 

— Cu aceasta. 

Era un prespapier din marmură, băgat într-un ciorap de 
lână. 


— Au lovit-o în cap, pe la spate. O armă foarte eficace. 
Cred că nici măcar nu a avut vreme să-şi dea seama, dacă 
asta poate să vă consoleze, domnule Chapman. 

Nigel tremura din tot corpul. Se aşeză pe pat şi începu să 
plângă. Plângea ca un copil, de neconsolat, în hohote. 

Sharpe încercă să reconstituie evenimentele. 

— Este vorba de cineva pe care ea îl ştia bine. Cineva care 
a băgat cu iuţeală prespapierul în ciorap. Cunoaşteţi acest 
prespapier? 

Încă în lacrimi, Nigel îl privi. 

— Da, stătea permanent pe masa lui Pat. 

Îşi ascunse faţa între palme. 

— Pat... Oh, Pat! Ce-am să mă fac fără tine? 

Pe neaşteptate, se ridică, îşi aranjă cu mâinile pletele 
răvăşite şi strigă: 

— Oricine ar fi, am să-l omor! Asasin nemernic! 

— Calmaţi-vă, domnule Chapman. Da, înţeleg ce simţiţi. 

— Pat nu a făcut niciodată rău, nimănui. 

Cu blândeţe, inspectorul îl scoase din cameră. Apoi reintră 
şi se aplecă deasupra moartei. Cu multă grijă, îi desprinse 
ceva dintre degete. 

Cu transpiraţia curgându-i pe frunte, Geronimo îşi rotea 
ochii înspăimântați de la un chip la altul. 

— Nu am văzut nimic. Nu am auzit nimic, o zic. Eu sunt în 
bucătărie, cu Maria, fac ciorba, rad brânza... 

Sharpe îl întrerupse: 

— Nimeni nu vă acuză. Vrem doar să ne spuneţi unele 
lucruri. Cine a intrat şi a ieşit din hotel în răstimpul ultimei 
ore? 

— Nu ştiu! Cum fac să o ştiu? 

— Dar de la fereastra bucătăriei puteţi să vedeţi cine intră 
şi iese? 

— Da, probabil. 

— Atunci, spuneţi-ne! 

— Toată ziua merg înăuntru şi afară. 


— Puteţi să ne spuneţi cine se afla în casă de la şase până 
la şase şi jumătate, când am sosit noi? 

— Erau toţi. În afară de domnul Nigel, doamna Hubbard şi 
domnişoara Hobhouse. 

— Când au ieşit aceştia? 

— Doamna Hubbard, înainte de ceai, şi încă nu s-a întors. 
Domnul Nigel, poate puţin înainte de şase. Părea dat peste 
cap. S-a întors acum, cu dumneavoastră. 

— E în regulă. Continuă. 

— Domnişoara Valeria a plecat la şase fix, în timp ce se da 
semnalul pentru ora exactă. Era foarte elegantă. E încă în 
oraş. 

— Toţi ceilalţi sunt în hotel? 

— Da, domnule. Ioţi. 

Sharpe îşi consultă carneţelul. Patricia telefonase exact 
opt minute după şase. 

— Nimeni nu s-a mişcat de aici? 

— Numai domnişoara Sally a ieşit să pună o scrisoare. 

— Puteţi să-mi spuneţi la ce oră a reintrat? 

Geronimo avu aerul că reflectează. 

— S-a întors în timp ce dădeau ştirile. 

— După şase, atunci? 

— Da, domnule. 

— În ce punct al buletinului? 

— Nu ştiu, domnule. Înainte de sport, sigur, pentru că 
după sport, radioul se închide. 

Sharpe avu un surâs amar. Numai trei persoane puteau fi 
excluse. Trebuia să o ia de la capăt, să reînceapă 
extenuantele interogatorii. Cine se găsea în salon? Şi cine 
era absent? Şi la ce oră? Nu era o sarcină de invidiat şi cu 
toate acestea trebuia să şi-o asume. 

În odaia doamnei Hubbard era un aer de înmormântare. 
Doamna era încă în ţinută de stradă, stătea pe recamier, cu 
faţa trasă şi neliniştită. Sharpe şi sergentul Cobb se 
aşezaseră la o măsuţă. 


— Cred că a telefonat de aici, zise Sharpe. Nimeni nu a 
observat sau auzit vorbindu-se de la apăratul de jos, de la 
intrare, între şase şi şase jumătate. E drept că nu poţi să te 
bazezi pe asta, în privinţa timpului. Cred, în orice caz, că, 
dorind să telefoneze la poliţie, ar fi făcut-o de aici. 
Dumneavoastră, doamnă Hubbard, eraţi plecată şi îmi 
închipui că nu închideţi uşa cu cheia. 

— Nu. Nu o fac niciodată. 

— Deci, ar fi putut să se întâmple aşa: Patricia intră aici, ca 
să telefoneze. În timp ce vorbeşte, uşa se deschide şi cineva 
se arată sau intră. Patricia întrerupe şi închide. Poate 
pentru că în intrusă recunoscuse persoana pe care era gata 
să o numească sau din simplă precauţie? Personal, aş 
înclina spre prima ipoteză. 

Doamna Hubbard aproba dând din cap. 

— Oricine ar fi fost, ar fi putut s-o fi urmărit pe Pat până 
aici, apoi să se fi oprit dincolo de uşă, ca să asculte. La 
momentul oportun a intrat ca să o împiedice pe Pat să 
continue. 

— Şi atunci... 

Faţa lui Sharpe se întunecă. 

— Persoana aceea, flecărind cu indiferenţă, o însoţeşte pe 
Patricia în odaia sa şi Patricia o acuză că i-a sustras 
bicarbonatul. 

Doamna Hubbard întrebă, cu severitate. 

— De ce vorbiţi tot timpul la feminin? 

— Curios, nu? Nigel crede, evident, că asasinul este un 
bărbat. A spus: „Îl voi găsi şi îl voi ucide”. Poate pentru că îi 
vine mai uşor să asocieze ideea de violenţă cu un bărbat. În 
ceea ce mă priveşte, sunt mai tentat să cred că este vorba 
de o femeie. 

— De ce? 

— Pentru că a fost cineva care a urmat-o pe Patricia în 
camera ei, cineva în care ea avea încredere. Totul indică o 
prezenţă feminină. Bărbaţii nu intră în camera fetelor, dacă 
nu au motive speciale. Nu e aşa, doamnă Hubbard? 


— Da. E o regulă în general respectată. 

— Partea casei destinată bărbaţilor e separată de aceasta, 
cu excepţia parterului. Admiţând presupunerea că cineva a 
auzit conversaţia care a avut loc, mai devreme, între Nigel 
şi Pat, după toate probabilitățile, acest cineva era o femeie. 

— Înţeleg ceea ce vreţi să spuneţi. Efectiv, chiar dacă 
acestea sunt clădiri vechi, cu ziduri groase, în interior au 
fost refăcute şi e posibil, prin urmare, să auzi prin noii 
pereţi. Jane, trebuie s-o admit, are viciul trasului cu 
urechea. Dar, dacă Genevieve, auzindu-l pe Nigel zicând că 
tatăl său i-a omorât mama, a ciulit urechea, poate fi, într-un 
anume sens, înţeleasă. 

— Cine ocupă camerele vecine cu aceea a Patriciei? 
Întrebă Sharpe. 

— De cealaltă parte, e cea a lui Genevieve, dar zidul 
despărțitor este unul vechi, originar; dincoace, spre scară, 
este odaia lui Elizabeth Johnston, iar peretele e un simplu 
paravan. 

— Tânăra franţuzoaică a auzit finalul discuţiei. Sally Finch 
s-a aflat în camera Patriciei, înainte de a pleca la cutia 
poştală. Faptul că aceste două fete s-au găsit în preajmă 
exclude posibilitatea ca altcineva să asculte pe furiş, cu 
excepţia unui foarte scurt răgaz, în afară, fireşte, de 
Johnston, care ar fi putut să audă totul din odaia ei. Dar 
pare să se confirme că, atunci când Sally Finch a ieşit la 
cutia poştală, Bess se găsea jos, în salon. 

— A rămas jos tot timpul? 

— Nu, se pare că a urcat un moment, ca să ia o carte. Dar, 
ca de obicei, nimeni nu ştie să spună când. 

— Ar fi putut să fi fost oricare dintre ele, spuse doamna 
Hubbard, deprimată. 

— Rămânând la declaraţiile lor, da... Dar avem un mic 
indiciu în plus. 

Scoase din buzunar o bucăţică de hârtie îndoită. 

— Ce e aceea? Întrebă doamna Hubbard. 

Sharpe zâmbi. 


— Câteva fire de păr, pe care le-am găsit între degetele 
Patriciei Lane. 

— Credeţi... 

— Se auzi o bătaie uşoară la uşă şi în prag apăru 
Akibombo. Un surâs larg se deschidea pe faţa sa neagră. 

— Vă rog, zise. 

— Da, domnule... hm, ce e? Îl solicită inspectorul, cu 
nerăbdare. 

— Vă rog, cred că am un lucru foarte important de spus. 
De mare greutate. 

Capitolul XVIII 

— Ei, bine, domnule Akibombo, despre ce este vorba? Zise 
inspectorul Sharpe, resemnat, după ce-i oferise un scaun. 

— Este că, vedeţi, uneori sunt senzaţii stranii în stomacul 
meu. 

— Oh! 

— Domnişoara Sally zice că stomacul meu e bolnav. Dar eu 
nu vomit. 

Inspectorul îşi reţinea cu greu râsul. 

— Da, da, zise. Înţeleg. Dar voiaţi să ne spuneți... 

— Poate nu sunt obişnuit cu această mâncare. Mă simt 
foarte plin aici. Şi indică punctul cu mâna. Cred prea puţină 
carne şi prea mult cardohidraţi. 

— Carbohidraţi, îl corectă inspectorul, mecanic. Dar nu 
văd... 

— Câteodată iau micuţe pastile sau praf pentru stomac. 
Atunci, cu mare buf vine afară mult aer, aşa. Şi ajungând 
aici, Akibombo făcu o domonstraţie practică, oferind o 
gălăgioasă râgâială. După care eu mă simt mult mai bine. 

Chipul inspectorului începea să se arate sătul. Doamna 
Hubbard spuse pe un ton autoritar: 

— Am înţeles tot. Acum treci la ceea ce voiai să ne spui. 

— Da, sigur. Deci, cum spuneam, aceasta mi s-a întâmplat 
săptămâna trecută. Ziua nu-mi aduc aminte. Foarte bune 
macaroanele şi am mâncat atâtea şi, după aceea, mi-a fost 
rău. Eram în sală şi era numai domnişoara Elizabeth. Eu 


întreb: „Are bicarbonatul? Eu terminat pe-al meu”. Şi ea 
zice că a văzut bicarbonat în sertarul domnişoarei Patricia, 
în timp ce a pus la loc batista împrumutată. Atunci ea 
merge să ia, zicând că domnişoara Patricia nu se supără. Se 
întoarse şi aduce bicarbonat. Sticluţa aproape goală, puţin 
în fund. Iau o linguriţă plină şi vărs în apă şi beau. N-a 
rămas aproape deloc bicarbonat. 

— O linguriţă cu vârf? Sfinte Dumnezeule! 

Inspectorul îl privea fascinat. Sergentul Cobb părea de 
cretă. Domna Hubbard exclamă: „Rasputin”! 

— Aţi înghiţit o linguriţă de morfină? 

— Am crezut că a fost bicarbonat. 

— Da, dar ceea ce nu înţeleg e cum se face că sunteţi aici, 
acum. 

— Eu apoi am fost bolnav, într-adevăr bolnav. Urâtă durere 
la stomacal meu. 

— Nu-mi explic cum de sunteţi încă viu! 

— Atunci, ziua următoare, când mă simt mai bine, duc 
sticluţa cu vârful de bicarbonat rămas la farmacist şi cer să- 
mi spună, vă rog, de ce mi-a făcut rău. 

— Foarte bine! 

— Şi el spune că mă întorc mai târziu. Şi când mă întorc, 
spune: „Acesta nu e bicarbonat, este boracid... Nu, acid 
boric. Poate spăla ochii, dar nu stomacul”. 

— Acid boric? Inspectorul îl fixa stupefiat. Dar cum a ajuns 
acidul boric în sticluţa aceea? Şi, pe toţi sfinţii, ce s-a 
întâmplat eu morfina? 

— Atunci eu am stat şi m-am gândit mult, continuă 
Akibombo. 

— La ce v-aţi gândit? 

— Am gândit la sărmana domnişoară Celia şi cum e moartă 
şi că unul, după moartea sa, trebuie să fi mers în camera sa 
şi lăsat acolo flaconul gol de morfină şi biletul care zice că 
ea s-a omorât pe ea... 

Inspectorul îl încurajă cu un semn. 


— Aşa, eu zic... Cine a fost? Mai uşor o fată gândesc, 
pentru că bărbaţii stau în altă parte a casei şi prea 
periculos să vină sus pe aceste trepte. Cineva poate să-l 
vadă. Însă mai gândesc. Ar putea un bărbat să fi intrat prin 
fereastră. Celia a dormit întotdeauna cu fereastra deschisă. 
Mai igenic. Fereastra ei are balcon. Astfel, un tânăr mare, 
atletic, poate trece peste. 

— Stai să vedem... Camera cea mai apropiată, dinspre 
aripa bărbaţilor, e aceea a lui Nigel şi a lui... Doamna 
Hubbard se opri. 

— Len Bateson, încheie inspectorul. Degetele sale se jucau 
cu bucăţica de hârtie îndoită, pe care o ţinea în mână. Len 
Bateson. 

— E simpatic tare, da, zise Akibombo, cu tristeţe. Şi îmi 
place mult, dar nu ştii ce este sub suprafaţă. Psihologia, 
aceasta o teorie modernă. Domnul Chandra Lan, foarte 
furios când a dispărut acidul boricul său. Cineva i-a zis că 
Basteson l-a luat. 

— Deci, morfina a fost luată din sertarul lui Nigel şi 
substituită cu acid boric. Apoi, a venit Patricia Lane şi, la 
rândul ei, a înlocuit cu bicarbonat ceea ce ea credea că este 
morfină, dar nu era, în realitate, decât acid boric. Da... 
Înţeleg: 

— Eu am ajutat? Da? Întrebă, educat, Akibombo. 

— Da, cu adevărat. Vă suntem foarte recunoscători, însă... 
Nu repetaţi nimic din ceea ce ne-aţi spus. 

— Aveţi încredere, domnule. 

Şi Akibombo, după ce se înclină, se retrase. 

— Len Bateson! Suspină doamna Hubbard. O, nu! 

Sharpe o privi. 

— Nu doreaţi să fi fost el? 

— Am 0 slăbiciune pentru acest băiat. Este nervos, o ştiu, 
dar întotdeauna atât de bun! 

— Mulţi criminali fac această impresie, spuse Sharpe. Şi 
cu mult calm desfăcu foiţa de hârtie îndoită şi-i arătă 


conţinutul doamnei Hubbard: două fire de păr roşcat şi 
creţ. 

— Vai, Dumnezeule! Exclamă femeia. 

— Da, zise Sharpe, meditativ. Experienţa m-a învăţat că, în 
general, asasinul comite cel puţin o eroare. 

Capitolul XIX 

— Dar e magnific, prietene, spuse Poirot, cu admiraţie. 
Atât de limpede... Atât de minunat de limpede! 

— Parcă aţi vorbi de o fiertură, bombăni inspectorul. 
Dumneavoastră poate să vi se pară supă, dar mie mi se 
pare numai o fiertură tulbure, din cap de vițel şi cine ştie ce 
alte porcării. 

— De-acum, nu. Fiecare lucru şi-a găsit poziţia sa. 

— Chiar şi acestea? Zicând aşa, inspectorul Sharpe îi arătă 
cele două fire de păr roşcat. 

— A... da, sigur, răspunse Poirot. Cum aţi spus, chiar 
dumneavoastră, la radio. O eroare deliberată. 

Privirile celor doi bărbaţi se întâlniră. 

— Nimeni, observă Poirot, nu este atât de inteligent pe cât 
se crede. 

Inspectorul Sharpe fu cât pe-aci să-l întrebe: „Nici chiar 
Hercule Poirot?” Dar se abţinu. 

— Şi pentru cealaltă problemă, totul e stabilit? 

— Da, s-a hotărât pentru mâine, răspunse Sharpe. 

— Veţi merge chiar dumneavoastră? 

— Nu, sarcina i-a fost încredinţată lui Cobb. Mie îmi revine 
Hickory Road. 

— Să-i urăm, atunci, noroc. 

Cei doi bărbaţi îşi ridicară paharele. În cel al lui Poirot era 
lichior de mentă. 

— Verdele este culoarea speranţei, spuse. 

— Au găselniţe, zise sergentul Cobb. 

Stătea privind cu admiraţie una din vitrinele de la Sabrina 
Fair. În centrul unui splendid aranjament, costisitoare 
ilustrare a artei în domeniu, se vedea Sabrina, semiîntinsă, 
în desuuri, cu sugestii delicioase, şi încărcată de bijuterii. 


Peste tot, în jur, îi alcătuiau coroană toate soiurile de 
cosmetice, în ambalajele cele mai rafinate. 

Agentul Mccrae avu o expresie de dezaprobare. 

— Aceasta e un blestem. Sabrina Fair este „Paradisul 
pierdut! al lui Milton. 

— Păi, Milton nu e Biblia, băiete. 

— Nu o să negaţi că în „Paradisul pierdut! se vorbeşte de 
Adam şi de Eva şi de Eden şi de toţi diavolii infernului. Şi 
dacă aceasta nu e religie, ce e? 

Sergentul Cobb ignoră chestiunea şi intră decis în institut; 
celălalt îl urmă. 

Înăuntru, într-un mediu întru totul asemănător unei 
cochilii trandafirii, sergentul Cobb şi coechipierul său 
făceau figura proverbialului elefant într-un magazin de 
porţelanuri. 

O fiinţă eterică, în roz-gălbui, le apăru în întâmpinare, abia 
atingând pardoseala. Sergentul Cobb o salută: 

— Bună ziua doamnă. Şi se prezentă. 

Făptura se retrase cu un fâlfâit uşor şi, imediat, le apăru o 
alta, tot pe atât de frumoasă, dar un pic mai în vârstă. 
Aceasta, la rândul său, făcu loc unei superbe doamne de 
vârstă greu de definit, cu părul gri-albăstrui şi obrajii 
netezi. 

— Aşa ceva e cu totul insolit, zise doamna. Pe aici, vă rog. 

Traversară un amplu salon, care avea în centru o masă 
acoperită cu reviste şi periodice, iar de jur împrejur, pe 
pereţi, numerose nişe micuţe, acoperite de draperii. 

Apoi, doamna îi conduse pe agenţi într-un studio mic, 
mobilat în manieră austeră, cu un enorm birou, scaune 
rigide şi reci lumini fluorescente. 

— Sunt doamna Lucas, proprietara firmei, zise ea. 
Asociata mea, domnişoara Hobhouse nu este azi, aici. 

— Ştim, doamnă. 

— Consider această percheziţie cu totul arbitrară, declară 
doamna Lucas. Acesta este biroul personal al domnişoarei 


Hobhouse. Sper să nu fie necesar să speriem, în vreun fel, 
clientele noastre. 

— Nu trebuie să fiţi îngrijorată, în această privinţă. Ceea 
ce căutăm noi nu este acolo. 

Aşteptă până ce, cu un sentiment de neplăcere, doamna se 
duse, apoi privi în jur. De la o ferăstruică lungă şi îngustă se 
zăreau, din spate, sediile altor firme. Tapetul pereţilor era 
de un cenuşiu palid. Două covoare persane, de calitate, 
acopereau pardoseala. Ochii i se plimbară de la micul seif la 
voluminosul birou. 

— Nu în casa de bani, zise Cobb. Ar fi prea simplu. 

Un sfert de oră mai târziu, atât seiful, cât şi biroul îşi 
descoperiseră secretele lor. 

— Am impresia că am luat plasă, spuse agentul Mccrae. 

— Suntem doar la început, replică Cobb. 

După ce goliră sertarele, le traseră afară şi le răsturnară 
cu fundul în sus. 

Se auzi o exclamaţie de satisfacţie. 

— Asta-i, amice! 

Aplicate pe fundul exterior al unui sertar, cu ajutorul unei 
benzi adezive, se afla o jumătate de duzină de carnete, 
albastre. 

— Paşapoarte, zise Cobb. Emise de Secretariatul de Stat al 
Majestății Sale, Dumnezeu să-i binecuvânteze marea inimă! 

În timp ce le deschidea, celălalt se aplecă să privească 
fotografiile lipite înăuntru. 

— Nu vi se pare că este vorba de aceeaşi femeie? Observă 
Mccrae. 

Paşapoartele erau eliberate, pentru: doamna Da Silva, 
domnişoara lrene Franch, doamna Olga Kohn, domnişoara 
Nina Le Mesurier, doamna Gladys Thomas şi domnişoara 
Moira O'Neele. Toate fotogtafiile reprezentau o tânără 
femeie brună, de vârstă variabilă între douăzeci şi cinci şi 
patruzeci de ani. 

— Mai mult decât orice, diversitatea pieptănăturilor 
asigură trucul, observă Cobb. Pentru Olga Kohn trebuie să-i 


fi făcut ceva la nas, pentru doamna Thomas i-au rotunjit 
obrajii. Ah, aici sunt încă alte două: Madame Mahmudi, 

algeriană, şi Sheila Donovan, din Irlanda. Aş jura că are 
conturi în bancă pe toate aceste nume. 

— E un pic complicat, nu? 

— Trebuie să fie, băiete. Poliţia fiscală e întotdeauna gata 
să pună întrebări stânjenitoare şi să-şi bage nasul peste tot. 
Nu e atât de dificil să faci bani, cât să-i ascunzi, odată 
făcuţi. Priez că micuțul club din Mayfair a fost înfiinţat 
pentru aceasta. Banii câştigaţi la joc reprezintă, poate, 
singura sursă pe care un inspector în impozite nu e în 
măsură să o controleze. Cred că partea cea mai mare din 
pradă a fost cantonată în băncile franceze, algeriene şi din 
Iralanda şi că toată această afacere nu este altceva decât o 
înscenare, bine gândită, pentru a ascunde adevărata 
activitate care îi stă la bază. Şi că bietul drăcuşor de Celia 
Austin trebuie să fi văzut, din întâmplare, unul din aceste 
paşapoarte, lăsat pe undeva, la îndemână, nu se ştie cum. 

Capitolul XX 

— A fost o găselniţă inteligentă a domnişoarei Hobhouse, 
spuse inspectorul Sharpe, cu voce indulgentă şi aproape 
paternă. 

Se juca cu paşapoartele, ca şi cum ar fi amestecat nişte 
cărţi de joc. 

Treabă complicată, finanţele! Observă. Ne-a făcut să 
alergăm de la o bancă la alta, dar ea a fost mai vicleană 
decât noi. Aş spune că în vreo doi ani ar fi strâns îndeajuns 
ca să poată pleca în străinătate şi să trăiască fericită până 
la sfârşitul zilelor. Nu era o organizaţie în stil mare. Unele 
pietre preţioase, importate, altele, provenind din bijuterii 
furate, exportate; şi, ca activitate complementară, puţină 
contrabandă cu stupefiante. Totul foarte bine combinat. Ea 
se ducea în străinătate, niciodată prea des, sub numele său 
şi sub alte nume, dar marfa de contrabandă era 
întotdeauna transportată de altcineva, neamestecat în 
afacere. În străinătate avea agenţi care se ocupau de 


schimbarea rucsacurilor, la momentul potrivit. Nu se poate 
nega faptul că totul a fost bine studiat. Şi trebuie să-i 
mulţumim domnului nostru Poirot, pentru că ne-a pus pe 
această pistă. Dumneavoastră aţi adulmecat-o de la început, 
nu, domnule Poirot? 

Poirot surâse cu modestie, în vreme ce doamna Hubbard îl 
privea cu admiraţie. Discuţia avea loc în salonul acesteia din 
urmă, la adăpost de urechile indiscrete. 

— Ceea ce a pierdut-o a fost lăcomia sa, constată Poirot. S- 
a lăsat tentată de briliantul Patriciei Lane. A fost o mişcare 
stupidă substituirea lui cu un zirconiu, pentru că a 
denunţat, în ea, obişnuinţa de a mânui pietre preţioase, în 
schimb, aceea de a-i sugera Celiei aparenţa cleptomaniei a 
fost una inteligentă, iar ea, vicleană, a sfârşit prin a admite- 
o într-un mod foarte convingător. 

— Dar crima aceasta cu sânge rece! Exclamă doamna 
Hubbard. Încă nu pot s-o cred. 

Sharpe luă o figură deprimată. 

— Adevărul e că am prins-o cu mâţa în sac în ceea ce 
priveşte contrabanda, dar nu avem elemente suficiente 
pentru a o acuza de crimă. Mobilul există, fireşte, chiar şi 
posibilitatea, dar acestea nu ajung. Ea, probabil, ştia că 
Nigel avea morfina, dar o dovadă adevărată nu există. Apoi, 
trebuie să ţinem cont că mai sunt doi morţi. Ar fi putut să o 
fi otrăvit pe doamna Nicoletis, de acord, dar în ceea ce 
priveşte sfârşitul Patriciei Lane, trebuie, hotărât, s-o 
excludem. Ba se poate spune că este unica persoană în 
afară de cauză. Geronimo ne asigură, cu precizie, că a ieşit 
din casă la şase fix. Dacă nu cumva l-a mituit. 

— Nu, zise Poirot, clătinând din cap. Nu a mituit pe 
nimeni. 

— Pe deasupra este şi mărturia farmacistului din colţ. O 
cunoaşte bine şi susţine că fata a intrat cinci minute după 
şase să cumpere aspirină şi a folosit telefonul. A ieşit din 
farmacie la şase şi un sfert şi a luat un taxi din parcarea din 
faţă. 


Poirot se ridică de pe scaun. 

— Dar aceasta este magnific! Exclamă. Exact ceea ce ne 
trebuie! 

— Ce, naiba, vreţi să spuneţi? 

— Pur şi simplu că ea a telefonat din cabina farmacistului. 

Inspectorul Sharpe îl privi exasperat. 

— Acum să vedem, domnule Poirot. Să recapitulăm faptele. 
La şase şi opt minute, Patricia Lane este vie şi telefonează la 
postul de poliţie, din această cameră. De acord? 

— Nu cred că a telefonat de aici. 

— Bine, să presupunem că a telefonat din vestibul. 

— Nici de acolo. 

Sharpe oftă. 

— N-o să negaţi că a fost un telefon la biroul de poliţie, nu? 
N-o să spuneţi că eu, sergentul meu, agentul Nye şi Nigel 
Chapman am fost cu toţii victimele unei halucinaţii 
colective? 

— Cu siguranţă, nu. Admit că v-a fost dat un telefon. Dar a 
fost de la telefonul public al farmaciei din colţ. 

Pentru o clipă, inspectorul Sharpe rămase încremenit. 

— Ce vreţi să spuneţi? Că Valeria Hobhouse a fost aceea 
care ne-a sunat, dându-se drept Patricia Lane şi că Patricia 
Lane era deja mortă? 

— Dumneavoastră aţi spus-o. 

Sharpe rămase o secundă tăcut, apoi lovi cu pumnul în 
masă. 

— N-o cred. Vocea aceea... Am auzit-o eu însumi... 

— Da. Dumneavoastră aţi auzit o voce de femeie agitată, 
gâfâind; dar nu cunoşteaţi vocea Patriciei destul de bine ca 
să stabiliţi, categoric, că a fost a ei. 

— Eu, poate, nu. Dar era şi Nigel Chapman, cu care a 
vorbit. N-o să-mi spuneţi că şi el s-a înşelat. Nu e atât de 
uşor de imitat vocea altcuiva. 

— Da, admise Poirot. Nigel Chapman şi-ar fi dat seama. 
Dar el ştia că nu era Patricia. Cine putea să o ştie mai bine 
decât el, din moment ce o ucisese cu puţin timp înainte? 


A fost nevoie de o clipă sau două până ce inspectorul să-şi 
regăsească glasul. 

— Nigel Chapman? Nigel Chapman? Dar când am găsit-o 
moartă a plâns ca un vițel! 

— E dificil de explicat, recunoscu Poirot. Sunt convins că 
ţinea la fata aceea... În felul lui de a ţine la cineva. Dar asta 
nu putea să o salveze în ziua în care ar fi reprezentat o 
ameninţare pentru el. Toate circumstanţele, încă de la 
început, l-au acuzat pe Nigel. Cine avea morfina? El. Cine, 
inteligenţa şi curajul de a duce până la capăt furtul şi 
crima? El, Nigel Chapman. Are toate stigmatele 
delincventului: aroganţa, invidia, vanitatea prezumţioasă, 
care îl împingeau să atragă atenţia asupra sa, cu orice 
chip... Folosind cerneală verde pentru un uimitor dublu bluf 
şi, în sfârşit, întrecând măsura, până la a-şi tăia craca de 
sub picioare, cu eroarea prostească, deliberată, de a pune 
între degetele Patriciei Lane fire din părul lui Len Bateson, 
uitând faptul că Patricia, fiind lovită din spate, nu ar fi putut 
să se agaţe de agresorul ei. Toţi, la fel, aceşti asasini! Se 
lasă stăpâniţi de egoism, de nemărginita admiraţie faţă de 
ei înşişi. Se încred în farmecul lor şi Nigel, neîndoielnic, are, 
un farmec de copil care vrea să-şi atingă scopul propus. 

— Dar de ce această crimă? Celia Austin se poate explica, 
dar Patricia Lane? 

— Aceasta, trase concluzia Poirot, e ceea ce trebuie să 
descoperim. 

Capitolul XXI 

— E ceva timp de când nu ne-am văzut, îi spuse bătrânul 
domn Endicott lui Hercule Poirot. Foarte amabil din partea 
dumneavoastră să mă vizitaţi. 

— Nu, foarte, de fapt, se justifică Poirot. Este o vizită 
interesată. 

— Ei, bine, vă sunt dator. O ştiţi. 

— În realitate, sunt surprins să vă găsesc încă la treabă. 
Mă gândeam că de acum v-aţi retras. 


Bătrânul avocat surâse. Biroul lui era unul din cele mai 
vechi şi mai demne de încredere. 

— Mă ocup încă de afacerile câtorva prieteni sau clienţi de 
mai demult. 

— Sir Arthur Stanley era prietenul sau clientul 
dumneavoastră, nu? 

— Da. Am fost consultanţii lui, încă de când era un tinerel. 
Un om strălucit, Poirot... Un creier fin. 

— Au anunţat moartea lui sir Stanley ieri seară la radio. 

— Da. Vineri va fi înmormântarea. 

— Lady Stanley a murit acum câţiva ani? 

— Cu aproximativ doi ani şi jumătate în urmă. 

Sub două sprâncene stufoase, ochii ageri îl scrutară pe 
Poirot. 

— De ce a murit? 

Avocatul răspunse imediat: 

— Din cauza unei doze excesive, de somnifer. Medinal, mi 
se pare. 

— A fost vreo anchetă? 

— Da. Verdictul a fost că a înghiţit-o accidental. 

— Era adevărat? 

Avocatul rămase tăcut un moment. 

— Nu mă îndoiesc că aveţi motive serioase ca să-mi puneţi 
această întrebare. Medinalul este un drog mai curând 
periculos, fiindcă nu lasă o distanţă prea mare între doză 
normală şi cea letală. Dacă pacientul, zăpăcit, ia o a doua 
doză, nemaiamintindu-şi de prima, efectul poate să fie fatal. 

— Aşa s-a întâmplat? 

— E de presupus. Se pare că era exclusă o sinucidere. 

— Nici o altă bănuială? 

— Soţul a mărturisit că se întâmplase deja ca femeia, 
confuză, să ceară o a doua doză de somnifer. 

— Minţea? 

— Zău, Poirot, întrebarea dumneavostră este ofensivă. 
Cum puteţi presupune, măcar vreo clipă, că aş putea săo 
ştiu? 


Poirot surâse. Răbufnirea nu-l impresionă. 

— Presupun că ştiţi multe lucruri. Dar acum nu vreau să 
vă pun într-o situaţie stânjenitoare. Vă voi cere, în schimb, o 
părere. După dumneavoastră, era Arthur Stanley tipul de 
om în stare să se debaraseze de soţie, dacă ar fi vrut să se 
însoare cu o alta femeie? 

Domnul Endicott făcu un salt de pe scaun, ca şi cum l-ar fi 
înţepat o viespe. 

— Absurd! Exclamă iritat. Absolut absurd! Nu exista nici o 
altă femeie şi Stanley era devotat soţiei sale. 

— Da, spuse Poirot. Mă gândeam. Şi acum... Ajung la 
scopul vizitei mele. Bănuiesc că sunteţi executorii 
testamentari ai lui Arthur Stanley. 

— Într-adevăr. 

— Stanley avea un băiat cu care o rupsese de la moartea 
soţiei. Fiul abandonase casa şi nu numai, îşi schimbase şi 
numele. 

— Aceasta n-o ştiam. Cum îl cheamă acum? 

— O să vă spun la momentul potrivit. Mai întâi voi face o 
presupunere. Dacă ghicesc, poate o să vreţi s-o 
recunoaşteţi. Eu cred că Arthur Stanley v-a încredinţat o 
scrisoare sigilată, cu dispoziţia de a o deschide în anumite 
condiţii sau după moartea sa. 

— La dracu', Poirot! Cum, naiba, faci să ştii unele lucruri? 

— Deci, am ghicit. Cred că scrisoarea conţine o 
alternativă. Sau trebuia să fie distrusă sau dumneavoastră 
ar fi trebuit să întreprindeţi o anumită acţiune. 

Celălalt rămase tăcut. 

— Bon Dieu! zise Poirot, alarmat. Nu veţi fi distrus-o... 

Scoase un suspin, când îl văzu pe avocat făcând semn că 
nu, din cap. 

— Nu încă. Trebuie să ajung la o certitudine absolută. Este 
vorba de un lucru extrem de delicat şi de confidenţial, 
spuse grav, Endicott. Şi chiar pentru dumneavoastră, 
Poirot... 


— Şi dacă vă demonstrez că vorbind, veţi sluji o cauză 
bună? 

— Aceasta depinde de dumneavoastră. Nu izbutesc să 
concep că dumneavoastră puteţi să ştiţi ceva care să aibă 
legătură cu această afacere. 

— Într-adevăr, nu ştiu... Trebuie să-mi imaginez. 

— Nu este uşor, replică domnul Endicott. 

— Atunci, să vă spun ideea mea! Instrucţiunile pe care le- 
aţi avut sunt acestea: în cazul în care sir Arthur moare, 
dumneavoastră trebuie să-i daţi de urmă fiului său, să aflaţi 
unde şi cum trăieşte şi, mai ales, dacă nu e amestecat în 
vreo activitate criminală. 

De data aceasta, siguranţa calmă a domnului Endicott 
păru zdruncinată. 

— De vreme ce aveţi aerul de a cunoaşte faptele în 
amănunt, vă voi spune tot ce doriţi. Ce a pus la cale diavolul 
acela de băiat? 

— Lucrurile trebuie să se fi desfăşurat astfel. Nigel şi-a 
lăsat casa şi şi-a schimbat numele, făcând că circule zvonul 
că, în privinţa numelui, aceasta era condiţia de care 
depindea un legat testamentar. După aceea a nimerit 
printre anumite persoane, care făceau contrabandă cu 
droguri şi pietre preţioase. Bănuiesc că în afacere l-a 
introdus o tânără femeie, cu numele de Valeria Hobhouse. 
Ea şi cu Nigel conduceau întreprinderea. O mică 
întreprindere particulară, alcătuită foarte abil, care avea 
drept complici inocenți studenţi de bună credinţă. lotul a 
mers bine, până când a intervenit neprevăzutul. Un agent 
de poliţie a ajuns, pentru nişte cercetări, la hotelul 
studenţilor, unde locuia Nigel. E uşor de înţeles că acesta a 
fost cuprins de panică, gândindu-se că poliţia îl căuta pe el. 
Atunci, a micşorat numărul becurilor, pentru a nu fi uşor 
recunoscut, a făcut să dispară un rucsac de teama că în 
fundul dublu vor găsi urme de stupefiante. 

Frica sa, cu toate acestea, era nefondată... Poliţia venise 
din alt motiv. S-a întâmplat, însă, ca o fată, care stătea şi ea 


în hotel, să-l vadă pe Nigel distrugând rucsacul. Aceasta nu 
a însemnat imediat condamnarea sa la moarte. Dimpotrivă, 
el şi complicea sa au născocit un plan pentru a determina 
fata respectivă să comită acţiuni prosteşti, încât să o facă 
nesuferită celorlalţi. Dar au mers prea departe cu jocul. Eu 
am fost interpelat şi am sfătuit să fie chemată poliţia. 
Atunci, fata a mărturisit. Dar, natural, a mărturisit numai 
faptele sale. Pe urmă, s-a dus la Nigel să-i ceară ca, la 
rândul său, să recunoască faptul că el a distrus rucsacul. 
Fireşte, nici Nigel, nici asociata sa nu au fost de acord, 
pentru că exista pericolul ca planul lor să iasă la iveală. În 
afară de aceasta, copila aceea ghinionistă ajunsese, 
întâmplător, să cunoască adevăratele date personale ale lui 
Nigel. Şi ştia şi că Valeria Houbhouse, cel puţin într-o 
ocazie, fusese în străinătate cu un paşaport fals. Deci, ştia 
prea multe. În seara următoare, Nigel i-a dat întâlnire în 
oraş. I-a oferit o cafea sau o băutură cu morfină în ea. Fata 
a murit în cursul nopţii, dar lucrurile fuseseră aranjate 
astfel, încât să simuleze o sinucidere. 

Domnul Endicott se agită pe scaun. 

Dar asta nu e totul, continuă Poirot. Proprietara hotelului a 
murit, puţin după aceea, în împrejurări suspecte. Şi, în 
final, ultima crimă şi cea mai crudă: uciderea Patriciei Lane. 
O fată devotată lui Nigel şi de care el însuşi era ataşat. Se 
trezise involuntar amestecată în încurcăturile sale şi, în 
plus, dorea ca el să se împace cu tatăl său, înainte ca 
aceasta să moară. Se încăpăţânase să vrea să-i scrie lui sir 
Arthur şi asta a pierdut-o. Mă gândesc că sunteţi în măsură 
să-mi explicaţi de ce Nigel considera gestul fatal. 

Domnul Endicott se sculă în picioare, se îndreptă spre un 
seif, îl deschise şi se întoarse cu un plic lunguieţ. Scoase din 
el două foi şi i le dădu lui Poirot. 

Dragă Endicott, Veţi deschide această scrisoare după 
moartea mea. Vă rog să daţi de urma jiului meu şi să 
verificaţi dacă nu e dezonorat de fapte urâte. 


Sunteţi singurul care cunoaşte ceea ce vă voi spune. Nigel 
a fost întotdeauna un fiu rău. De două ori a falsificat 
semnătura mea pe un cec. În ambele ocazii, am recunoscut 
semnătura ca fiind a mea, dar l-am avertizat că n-am s-o 
mai fac. A treia oară a falsificat semătura mamei sale. A 
rugat-o să nu-mi spună, dar ea a refuzat. Atunci, 
prefăcându-se că îi dă obişnuitul somnifer, i-a administrat o 
doză excesivă. Cu toate acestea, înainte ca să aibă timp să- 
şi facă efectul, ea a venit la mine în cameră şi mi-a povestit 
totul. Când, în dimineaţa următoare, am găsit-o moartă, 
ştiam cine a ucis-o. 

L-am acuzat pe Nigel şi i-am zis că intenţionam să-l 
denunţ. M-a implorat cu disperare. Ce aţi fi făcut, Endicott? 
Nu nutresc iluzii în privinţa fiului meu, ştiu ce este. O fiinţă 
periculoasă, fără conştiinţă şi fără milă. Nu aveam motiv să- 
Il salvez. Dar m-a reţinut gândul la iubita mea soţie. Ea ar fi 
vrut să-i scap fiul de spânzurătoare. Ea s-ar fi cutremurat, 
cum mă cutremur eu, la ideea de a târî numele nostru în 
noroi. Dar am luat şi altceva în considerare. Eu cred cu 
fermitate că cine ucide o dată, va ucide mereu. Aşa că am 
făcut un pact cu fiul meu. Să-mi lase o declaraţie scrisă a 
crimei sale şi să plece din casa mea fără să se mai întoarcă. 
Şi să-şi refacă viaţa. Voiam să-i acord încă o şansă. Banii 
mamei sale îi reveneau de drept. Primise o educaţie bună. 
Beneficia, deci, de cele mai favorabile condiţii ca să se 
schimbe. 

Dar, declaraţia, din mâna mea, dacă s-ar fi făcut vinovat de 
vreo acţiune criminală, ar fi ajuns la poliţie. 

Sunteţi cel mai vechi prieten al meu. Ştiu că vă cer mult, 
dar, vă rog, să o faceţi pentru cea care a murit şi care a fost 
şi prietena dumneavoastră. Găsiţi-l pe Nigel. Dacă a 
acţionat onest, distrugeţi această scrisoare şi declaraţia 
anexată ei. Altfel... Justiţia să-şi spună cuvântul. 

Cu afecţiune, prietenul dumneavoastră, Arthur Stanley 

— Vai! Poirot scoase un oftat adânc. 

Desfăcu foaia anexată. 


Declar că mi-am otrăvit mama cu o doză prea puternică de 
medinal, pe 18 noiembrie 195... 

Nigel Stanley 

Capitolul XXII 

— Vă cunoaşteţi bine situaţia, domnişoară Hobhouse. 

— Da, o ştiu. Ceea ce voi spune va putea fi folosit împotriva 
mea. Sunt acuzată de contrabandă şi în această chestiune 
nu am nici o speranţă de scăpare. Ceea ce înseamnă o 
lungă perioadă de detenţie. În plus, voi fi acuzată de 
complicitate la omucidere. 

— Bunăvoinţa demonstrată în a fi gata să mărturisiţi poate 
să vă fie de ajutor. Cu asta nu promit... 

— Nu ştiu nici măcar dacă îmi pasă. Între a termina cu 
totul şi a mă târî ani lungi prin închisoare... Totuşi, ţin să 
declar că eu nu sunt o asasină. Pot fi şi ceea ce 
dumneavoastră numiţi o complice, dar niciodată nu am 
înţeles şi nu am vrut să ucid. 

Celia cunoştea prea multe lucruri, e adevărat, dar eu, cu 
ea, aş fi reuşit întotdeauna să mă descurc. Nigel nu mi-a dat 
răgazul. A invitat-o în oraş şi i-a pus morfina în cafea 
(morfina aceea pe care se prefăcuse că a distrus-o). După 
aceea a pregătit înscenarea cu biletul şi cu flaconul de 
lângă patul ei. Mie mi-a spus tot ce a făcut, dar eu, dată 
fiind poziţia în care mă aflam, am fost constrânsă să tac. 

Chiar dacă ela negat-o, la fel trebuie să se fi întâmplat şi 
cu doamna Nick. Descoperise că bea şi că nu mai era de 
încredere. A găsit modalitatea de a o întâlni în oraş şi a 
otrăvit-o. Apoi, a sosit rândul lui Pat: a venit în camera mea 
şi mi-a povestit cum s-a întâmplat şi mi-a spus ce trebuie să 
fac pentru a ne procura, mie şi lui, un alibi de neatacat. De- 
acum era băgat până la gât şi nu mai avea încotro. Dacă nu 
m-aţi fi prins, cred că mi-aş fi luat zborul, dar de aici înainte 
singurul lucru care contează pentru mine este să am 
certitudinea că acest monstru blestemat a fost spânzurat. 

Inspectorul Sharpe scoase un oftat adânc. 

— Nu sunt singur că înţeleg bine..., începu. 


Fata îl întrerupse: 

— Nu e nevoie! Am motivele mele. 

Poirot i se adresă cu blândeţe: 

— Doamna Nicoletis... Era mama dumneavoastră, nu? 

Se auzi cum fetei i se opri respiraţia. 

— Da, zise apoi. Era mama mea. 

Capitolul XXIII 

Akibombo urmărea, fără să înţeleagă prea mult, discuţia 
care avea loc între Sally Finch şi Len Bateson. 

— Crezi, întrebă Sally, că Nigel intenţiona să facă să cadă 
bănuielile asupra mea sau asupra ta, cu firele acelea de 
păr? 

— Asupra amândurora, mă gândesc, replică Bateson. Cred 
că le luase din peria mea. 

— Rog. Eu nu înţeleg. A fost Nigel, atunci, care a 
descălecat balconul? 

— Desigur. Acela e ca o pisică. 

— Cer scuze pentru bănuiala mea. 

— Eşti scuzat, îl asigură Len. 

— În realitate, ai fost de mare ajutor, zise Sally, cu întreaga 
ta meditaţie asupra acidului boric. 

— Trebuia să fi înţeles de la început că Nigel era anormal. 

— Ca să fiu sinceră, Nigel mă înfiora întotdeauna... Acum 
înţeleg de ce. Îţi dai seama că dacă tatăl său nu ar fi fost 
atât de sentimental, trei persoane nu ar fi moarte? 

Len Bateson avea un aer deprimat. 

— Într-o săptămână te vei întoarce în America, îi zise. 

— Pot să mă reîntorc, replică ea. Sau ai putea veni tu să 
urmezi un curs acolo. 

— În ce scop? 

— Akibombo, întrebă Sally, ţi-ar place să fii martor la 
cununie? 

— Rog, martor ce este? 

— Iată, de exemplu, Len îţi dă un inel. Apoi, tu şi cu el 
mergeţi în biserică, îmbrăcaţi de sărbătoare. Şi la 
momentul potrivit, el îţi cere inelul şi mi-l pune în deget. 


— Vrei să spui că tu şi Len vă veţi căsători? 

— Asta ar fi ideea! 

— Oh, Sally! Exclamă Len. Dar tu nu ştii... De tatăl meu. 

— Sigur că ştiu. Ei, şi? Mulţi oameni au tatăl nebun. 

Poirot semnă ultima scrisoare pe care i-o dăduse 
secretara. 

— 'Tres bien, aprobă, serios. Nici o greşeală. 

Domnişoara Lemon se simţi ofensată. 

— Nu cred că fac des greşeli! 

— Des, nu. Dar s-a întâmplat. Apropo, ce face sora 
dumitale? 

— Ar vrea să meargă într-o croazieră, spre ţările din nord. 

— Aşa! Poirot căzu pe gânduri, întrebându-se dacă... O 
croazieră... 

Orologiul bătu de unu. 

„Dar când pendula ora vesti. 

Soarele de-ndată fugi în bloc. 

Hickory Dickory Dock” 

Declamă Hercule Poirot. 

— Ce ziceaţi domnule Poirot? 

— Nimic. 


SFÂRŞIT