Agatha Christie — Poirot. Cazuri Rezolvate

Agatha Christie Poirot 


Agatha Christie Poirot 


Cazuri rezolvate 


CUPRINS: 

I. Melodia ucigaşă. 

II. Cadavrul din tren. 

III. O coincidenţă curioasă. 

IV. Pronosticuri confirmate. 

V. Lanţul de dovezi. 

VI. Lucruri stranii. 

VII. Moarte pe vapor. 

VIII. Avertismentul pe Muntele Profetului. 
IX. Crimă perfectă. 

X. Tragedia Pengelley. 

XI. Misterioasa contesă Rossakoff. 
XII. Preţioasa cutie chinezească. 
XIII. Groaza domnului Pearson 


I. Melodia ucigaşă. 

Hercule Poirot îşi întinse picioarele spre radiatorul electric 
aşezat lângă perete. Barele acestuia încinse la roşu, frumos 
aranjate, erau o încântare pentru mintea sa ordonată. 

Focul de cărbune, spuse în sinea lui, era întotdeauna 
inform şi întâmplător! Niciodată nu ajungea la simetria 
asta. 

Telefonul sună. Poirot se ridică, uitându-se la ceas. Era 
aproape de unsprezece şi jumătate noaptea. Se întrebă cine 
putea să-l sune la ora asta. Era posibil să fie o greşeală. 

Sau, murmură ca pentru el cu un zâmbet straniu, este 
vorba de un milionar, proprietarul unui ziar, descoperit 
mort în biblioteca din casa lui de la ţară, cu o orhidee 


pastelată, încleştată în mâna sa stângă şi cu o pagină ruptă 
dintr-o carte de bucate, prinsă cu un ac în piept. 

Zâmbind în faţa acestui scenariu imaginar, ridică 
receptorul. 

Imediat se auzi o voce - vocea răguşită a unei femei, cu o 
tentă de disperare şi urgenţă în ea. 

— Domnul Hercule Poirot? Domnul Hercule Poirot? 

— Hercule Poirot la telefon. 

— Domnule Poirot, puteţi veni imediat, imediat, sunt în 
pericol, într-un mare pericol, ştiu asta... 

Poirot spuse aspru: 

— Cine sunteţi? De unde vorbiţi? 

Vocea se auzi mai slab, dar şi mai îngrijorată. 

— Imediat... e vorba de viaţă sau de moarte... „Jardin des 
Cynes”... imediat... masa cu irişi galbeni... 

Urmă o pauză, un fel de răsuflare ciudată şi nu se mai auzi 
NIMIC. 

Hercule Poirot închise. Era uluit. Murmură printre dinţi: 

— E ceva aici curios. 

În uşa restaurantului „Jardin des Cynes”, Luigi cel gras se 
grăbi să-l întâmpine. 

— Buona sera, domnule Poirot. Doriţi o masă, da? 

— Nu, nu, dragul meu Luigi. Mă uit după nişte prieteni. 
Dau o raită, poate încă n-au venit. Ah, ia uite, masa de acolo 
din colţ, cu irişi galbeni, apropo, o mică întrebare, dacă nu 
sunt indiscret. Pe toate celelalte mese sunt lalele, lalele 
roşii, de ce numai pe masa aia aţi pus irişi galbeni? 

Luigi ridică din umeri foarte expresiv. 

— O comandă, monsieur! Un ordin special! Fără îndoială, 
florile favorite ale uneia dintre doamne. Masa e a domnului 
Barton Russell, un american imens de bogat. 

— Aha, trebuie să studiezi capriciile doamnelor, nu-i aşa, 
Luigi? 

— Monsieur are dreptate, spuse Luigi. 

— Văd la masa aceea o cunoştinţă de-a mea. Mă duc să 
stăm de vorbă. 


Poirot îşi croi drum, cu delicateţe, pe lângă ringul de dans, 
pe care evoluau perechi. Masa respectivă era pregătită 
pentru şase persoane, dar, deocamdată, era un singur 
ocupant, un tânăr adâncit în gânduri, trist şi care bea 
şampanie. 

Nu era deloc persoana pe care se aşteptase s-o vadă 
Poirot. Părea imposibil să asociezi ideea de pericol sau 
melodramă cu orice grup din care făcea parte Tony Chapell. 

Poirot se opri fără zgomot, lângă masă. 

— Ah, e aici, cumva, prietenul meu Anthony Chappell? 

— O, ce bine îmi pare, Poirot, copoiul poliţiei! Strigă 
tânărul. Nu Antony, dragul meu. 

— Tony, pentru prieteni! 

Trase un scaun. 

— Hai, stai cu mine. Să vorbim despre crime! Să mergem 
şi mai departe şi să bem pentru crime. Turnă şampanie într- 
un pahar gol. Dar ce cauţi tu în învălmăşeala asta de 
cântece, dans şi veselie, dragul meu Poirot? N-avem 
cadavre aici, absolut nici un singur cadavru, să-ţi oferim. 

Poirot sorbi din şampanie. 

— Pari foarte vesel, mon cher! 

— Vesel? Mă simt nenorocit, copleşit de amărăciune. 
Spune-mi, auzi melodia pe care o cântă. O recunoşti? 

— Are, probabil, ceva de-a face cu fata care te-a părăsit? 

— Ai ghicit, spuse tânărul, dar nu complet. „Nimic nu se 
compară cu dragostea care te face nefericit!” Aşa se 
numeşte. 

— Aşa? 

— Cântecul meu preferat, rosti Tony Chapell morocănos. 
Restaurantul meu favorit, orchestra mea favorită şi fata 
mea dragă e aici şi dansează cu altcineva. 

— De asta eşti aşa melancolic? Întrebă Poirot. 

— Exact. Ştii, Pauline şi cu mine am avut ceea ce oamenii 
de rând numesc o ceartă. Adică, ea a spus 95 de cuvinte şi 
eu cinci din fiecare sută. Cele cinci ale mele erau: „dragă, 


stai să-ţi explic”. Ea reîncepea cu cele 95 şi nu înaintam 
deloc. Cred, adăugă Tony trist, că am să mă otrăvesc. 

— Pauline? Murmură Poirot. 

— Pauline Weatherby. Cumnata cea mică a lui Barton 
Russell. Tânără, frumoasă şi dezgustător de bogată. În 
seara asta Barton Russel dă o petrecere. Îl cunoşti? Mare 
afacerist, american proaspăt bărbierit, plin de vigoare şi 
personalitate. Soţia lui a fost sora Paulinei. 

— Şi cine mai ia parte la petrecere? 

— O să-i cunoşti într-o clipă, când se opreşte muzica. E 
Lola Valdez, ştii, dansatoarea sud-americană din noul 
spectacol de la „Metropole” şi Stephen Carter. Îl cunoşti pe 
Carter, lucrează în diplomaţie. Foarte secretos. 1 se spune 
Stephen cel mut. Tipul de om care spune: „Nu am calitatea 
de a declara etc., etc.” lată-i că vin. 

Poirot se ridică. Fu prezentat lui Baron Russell, lui 
Stephen Carter, senorei Lola Valdez, o fiinţă brunetă, 
lascivă şi Paulinei Weatherby, foarte tânără, foarte blondă, 
cu ochii mari, frumoşi. 

Barton Russell spuse: 

— Cum, acesta-i marele Hercule Poirot? Îmi face multă 
plăcere să vă întâlnesc, domnule. Vreţi să staţi jos şi să 
rămâneţi cu noi? Asta dacă nu... 

Tony Chapell îl întrerupse. 

— Are o întâlnire cu un cadavru, cred, sau caută un om de 
afaceri dispărut, ori marele rubin al Rajahului din 
Borrioboolagah? 

— Ah, prietene, crezi că nu sunt niciodată liber? Nu pot şi 
eu, o dată, să încerc să mă distrez? 

— Poate ţi-ai dat întâlnire aici cu Carter. Ultimele ştiri 
despre situaţia internaţională de la Naţiunile Unite, acum 
atât de gravă. Planurile furate trebuie găsite, altfel se va 
declara mâine război! 

Pauline Weatherby spuse tăios. 

— De ce trebuie să fii atât de cumplit de idiot, Tony? 

— Scuze, Pauline. 


Tony Chapell se afundă în tăcerea lui plină de amărăciune. 

— Ce severă sunteţi, mademoiselle. 

— Nu pot să sufăr oamenii care se dau în spectacol tot 
timpul! 

— Văd că trebuie să fiu grijuliu. Să discut numai despre 
treburi serioase. 

— O, nu, domnule Poirot. N-am vrut să spun asta. 

Se întoarse zâmbitoare spre el şi îl întrebă: 

— Sunteţi, într-adevăr, un fel de Sherlock Holmes şi faceţi 
deducţii miraculoase? 

— Ah, deducţiile nu sunt aşa de uşor de făcut în viaţa 
adevărată. Dar să fac o încercare? Aşadar, să deduc că irişii 
galbeni sunt florile dumneavoastră preferate? 

— Aţi greşit, domnule Poirot. Crinii sau trandafirii. 

Poirot oftă. 

— Un eşec. O să încerc mai departe. În seara asta, nu cu 
mult timp în urmă, aţi telefonat cuiva. 

Pauline râse şi bătu din palme. 

— Exact. 

— Imediat după ce-aţi sosit aici? 

— Aţi ghicit din nou. Am telefonat în clipa în care am intrat 
pe uşă. 

— Ah, asta nu e chiar aşa. Aţi telefonat înainte de a veni la 
masa asta? 

— Da. 

— În mod hotărât, e foarte rău. 

— O, nu, cred că a fost foarte inteligent din partea 
dumneavoastră. Cum de-aţi ştiut că am telefonat? 

— Asta, mademoiselle, este secretul marelui detectiv. Şi 
persoana căreia i-aţi telefonat poartă un nume care începe 
cu P sau poate cu un H? 

Pauline râse. 

— Aţi greşit. I-am telefonat cameristei mele să pună la 
poştă nişte scrisori extrem de importante pe care n-am 
reuşit să le expediez. O cheamă Louise. 

— Sunt încurcat, foarte încurcat. 


Muzica începu din nou. 

— Dansăm, Pauline? Întrebă Tony. 

— Nu vreau să dansez iar atât de curând, Tony. 

— Ce poate să fie oare mai rău! Exclamă Tony cu 
amărăciune, adresându-se parcă întregii lumi. 

Poirot îi şopti sud-americanei din partea cealaltă a lui: 

— Senhora, nu îndrăznesc să vă invit la dans. Sunt din cale 
afară de demodat. 

Lola Valdez răspunse: 

— Ah, e una prostie ce spuneţi acolo! Sunteţi încă un 
tânăr. Părul este încă negru! 

Poirot tresări uşor. 

— Pauline, în calitate de cumnat şi tutore al tău, rosti 
Barton Russell pe un ton imperativ, am să te forţez să vii la 
dans! Asta-i vals şi e singurul la care mă pricep. 

— Dar cum nu, Barton, dansăm imediat. 

— Eşti o fată bună, Pauline, e minunat din partea ta. 

Plecară împreună. Tony îşi îndepărtă scaunul de masă. 
Apoi se uită la Stephen Carter. 

— Eşti un tip vorbăreţ, nu-i aşa, Carter? Remarcă el. 
Înveseleşti grupul cu conversaţia ta spirituală, ei, ce zici? 

— Zău, Chapell, zău, nu ştiu ce vrei de la mine. 

— O, nu ştii, nu ştii? Îl imită Tony. 

— Dragul meu. 

— Bea, băiete, bea, dacă nu vorbeşti. 

— Nu, mulţumesc. 

— Atunci am să beau eu. 

Stephen Carter ridică din umeri neputincios. 

— Scuză-mă, trebuie să vorbesc cu un tip de acolo, pe 
care-l cunosc. Un tip cu care am fost la Eton. 

Stephen Carter se ridică şi se îndreptă spre o masă care 
se afla câţiva paşi mai departe. 

Tony spuse încurcat: 

— Cineva ar trebui să-i înece pe toţi absolvenţii ăştia de la 
Eton încă de la naştere. 


Hercule Poirot continua galanta sa conversaţie cu bruneta 
frumoasă de lângă el. 

Îi şopti: 

— Mă întreb care ar putea fi florile favorite ale 
domnişoarei? 

— Ah, acum de ce vrea să ştie senor? 

Lola era şireată. 

— Mademoiselle, dacă aş vrea să trimit flori unei doamne, 
aş fi foarte atent ca acestea să fie cele care îi plac. 

— Acesta este foarte encantador din partea 
dumneavoastră, domnule Poirot. Vă spun: ador garoafele 
mari, roşii sau trandafirii foarte roşii. 

— Superb, da, superb! Deci, nu vă plac irişii galbeni. 

— Florile galbene, nu, nu fac un acord cu temperamentul 
meu. 

— Ce înţelept... Spuneţi-mi, mademoiselle, aţi telefonat 
vreunui prieten în seara asta, de când aţi sosit aici? 

— Eu? Să telefonez la un prieten? Nu, nu, ce întrebare 
curioasă! 

— Ah, dar eu sunt un om foarte curios. 

— Sunt sigură că sunteţi. Îşi rostogoli ochii negri pe faţa 
lui. Un om foarte periculos. 

— Nu, nu, nu periculos, să spunem, un om care poate fi 
util... la pericol! Înţelegeţi? 

Lola chicoti. Îşi arătă dinţii ei albi. 

— Nu, nu, râse ea. Sunteţi periculos. 

Hercule Poirot oftă. 

— Văd că nu înţelegeţi. Toată treaba asta este foarte 
stranie. 

Tony se deşteptă din mahmureala lui şi spuse dintr-o dată: 

— Lola, ce-ai zice să ne repezim şi să dăm o raită? Haide. 

— Vin, da. Dacă domnul Poirot nu e tanto curajos! 

Tony o luă de umeri şi, în timp ce se îndepărtau, îi aruncă o 
remarcă lui Poirot. 

— Bătrâne, poţi să meditezi la următoarea crimă! Poirot 
zise: 


— Spui ceva profund. Da, da, ceva profund... Rămase pe 
gânduri un minut sau două, apoi ridică un deget. Luigi veni 
prompt, cu faţa lui lată, toată numai zâmbet. 

— Mon vieux, spuse Poirot, am nevoie de nişte informaţii. 

— Mereu la ordinele dumneavoastră, monsieur. 

— Aş dori să ştiu câţi dintre oamenii de la masa aceasta au 
folosit telefonul până acum? 

— Vă pot spune, monsieur. Tânăra, cea în alb, a telefonat 
de îndată ce a ajuns aici. Apoi, s-a dus să-şi lase haina şi, în 
timpul ăsta, cealaltă doamnă a ieşit de la garderobă şi a 
intrat în cabina telefonică. 

— Deci, sehora a telefonat! Asta a fost înainte de a intra în 
restaurant? 

— Da, monsieur. 

— Altcineva? 

— Nu, monsieur. 

— Toate astea, Luigi, îmi dau groaznic de furcă! 

— Vai, monsieur. 

— Da. Cred, Luigi, că în noaptea asta, mai presus decât 
toate, trebuie să fiu cu ochii în patru! Ceva urmează să se 
întâmple, Luigi, şi eu nu sunt deloc sigur despre ce este 
vorba. 

— Pot să fac ceva, monsieur? 

Poirot făcu un semn. Luigi se depărtă discret. Stephen 
Carter se întorcea la masă. 

— Suntem încă siguri, domnule Carter, spuse Poirot. 

— O, cam aşa, remarcă celălalt. 

— Îl cunoaşteţi bine pe domnul Barton Russell. 

— Da, îl cunosc foarte bine. 

— Cumnata lui, micuța domnişoară Weatherby, este foarte 
încântătoare. 

— Da, o fată drăguță. 

— Şi pe ea o cunoaşteţi bine? 

— Destul. 

— O, destul, destul, spuse Poirot. 

Carter îl privi cu atenţie. 


Muzica se opri şi ceilalţi se întoarseră. 

Barton Russell spuse unui ospătar: 

— Încă o sticlă de şampanie, repede. 

Apoi îşi ridică paharul. 

— Fiţi atenţi cu toţii. Vreau să toastăm. Ca să vă spun 
adevărul, mica petrecere din seara aceasta are un pretext. 
După cum ştiţi, am reţinut o masă pentru şase persoane. 
Noi eram numai cinci. Deci, aveam un loc liber. Atunci, 
printr-o foarte stranie coincidenţă, s-a întâmplat ca domnul 
Hercule Poirot să treacă pe aici şi l-am rugat să rămână cu 
noi. Încă nu vă daţi seama ce coincidenţă fericită a fost. 
Ştiţi, scaunul gol din seara aceasta reprezintă o doamnă - 
doamna în a cărei memorie dau această petrecere. 
Doamnelor şi domnilor, această petrecere o dedic memoriei 
scumpei mele soţii, Iris, care a murit exact acum patru ani, 
la aceeaşi oră! 

Se creă o rumoare la masă. Barton Russell, cu faţa 
aproape netulburată, ridică paharul. 

— Să bem în memoria ei. Pentru Iris! 

— Iris? Spuse Poirot aspru. 

Se uită spre flori. Barton Russell îi surprinse privirea şi 
aprobă încet din cap. 

Cei din jurul mesei murmurau: 

— Iris... Iris... 

Toţi păreau surprinşi şi nu se simțeau în largul lor. 

Barton Russell continuă să vorbească cu intonaţia sa 
americană, rar şi monoton, fiecare cuvânt pronunţându-l cu 
greutate. 

— S-ar putea să vi se pară tuturor ciudat să sărbătoresc o 
moarte în felul acesta, printr-o petrecere la un restaurant 
luxos. Dar am un motiv, da, un motiv. Pentru ca domnul 
Poirot să înţeleagă, am să mă explic. 

Îşi întoarse capul spre Poirot. 

— Într-o seară, acum patru ani, domnule Poirot, am 
organizat o petrecere de felul acesta la New York. Am fost: 
soţia mea şi cu mine, domnul Stephen Carter, care era 


ataşat la ambasada din Washington, domnul Anthony 
Chapell, ce se afla ca musafir în casa noastră de câteva 
săptămâni, şi senora Valdez, ce încânta New York-ul atunci 
cu dansul său. Micuţa Pauline - şi o bătu pe umăr - avea 
numai 16 ani, dari s-a făcut o favoare ca să vină la 
petrecere, îţi aminteşti, Pauline? 

— Îmi amintesc, da. 

Vocea ei era uşor tremurată. 

— Domnule Poirot, în noaptea aceea s-a întâmplat o 
tragedie. Tobele au bătut şi programul de cabaret a 
început. Luminile s-au stins, cu excepţia unei pete 
luminoase din mijlocul ringului. Când luminile s-au reaprins, 
domnule Poirot, am văzut că soţia mea căzuse cu capul pe 
masă. Era moartă. Moartă de-a binelea. S-a găsit cianură 
de potasiu pe fundul paharului său de vin şi restul din 
pachet a fost descoperit în geanta ei. 

— S-a sinucis? Întrebă Poirot. 

— Asta a fost verdictul acceptat... M-a distrus, domnule 
Poirot. Exista, probabil, vreun motiv posibil pentru un 
asemenea act - aşa a considerat poliţia. Am acceptat decizia 
ei. 

Lovi deodată puternic în masă. 

— Dar eu nu eram satisfăcut... nu, de patru ani mă 
gândesc, mă frământ şi nu sunt satisfăcut: nu cred că Iris s- 
a sinucis. Dimpotrivă, domnule Poirot, sunt convins că ea a 
fost omorâtă de cineva de la această masă. 

— Ia ascultă, domnule... 

Tony sărise pe jumătate în picioare. 

— Linişteşte-te, Tony, zise Russell. N-am terminat. Unul a 
făcut-o - sunt sigur de asta acum. Cineva care, acoperit de 
întuneric, a strecurat pachetul pe jumătate gol cu cianură 
în geanta ei. Cred că ştiu cine a făcut-o. Adică, ştiu 
adevărul... 

Lola spuse pe un ton ridicat, aspru: 

— Eşti nebun, ai înnebunit. Cine vroia să-i facă rău? Zău, 
eşti nebun. Eu nu mai rămân... 


Se opri. Bateristul se dezlănţuise. 

Barton Russell spuse: 

— Cabaretul. Vom continua în felul acesta. Rămâneţi cu 
toţii la locul vostru. Trebuie să mă duc să vorbesc cu 
orchestra. Am o mică înţelegere cu ei. 

Se ridică şi plecă de la masă. 

— Ce treabă fantastică, comentă Carter. Omul e nebun. 

— Da, e înnebunit, spuse Lola. 

Luminile se micşorară. 

— Aş da orice s-o pot şterge de aici, spuse Tony. 

— Nu! Se răsti Pauline la el. Apoi murmură: O, vai... O, 
vai... 

— Ce s-a întâmplat, mademoiselle? Întrebă Poirot. 

Ea răspunse aproape în şoaptă: 

— E oribil! Este la fel ca în noaptea aceea... 

— Sst! Sst! Se auzi din mai multe părţi. Poirot vorbi pe un 
ton mai jos. 

— Să vă spun ceva la ureche. Îi şopti şi o bătu uşor pe 
umăr. Totul se va termina cu bine, o asigură el. 

— Dumnezeule, ascultați! Strigă Lola. 

— Ce este, sehora? 

— E aceeaşi melodie, acelaşi cântec pe care l-au 
interpretat în noaptea aceea la New York. Barton Russell 
trebuie să fi aranjat asta. Nu-mi place ce se întâmplă. 

— Curaj... Curaj... 

Se auziră din nou sâsâituri. 

O fată înaintă spre mijlocul ringului, o fată neagră ca 
abanosul, cu ochi mari, imenşi şi dinţi albi strălucitori, 
începu să cânte cu o voce răguşită, pătrunzătoare, o voce 
care, în mod curios, te emoţiona. 

Te-am uitat, în fine, Nu mă mai gândesc la tine 

Felul cum mergeai, Felul cum vorbeai, Lucrurile pe care 
mi le spuneai. 

Te-am uitat, în fine, Nu mă mai gândesc la tine. 

N-aş putea spune 

Cu siguranţă azi 


Dacă ochii tâi erau albaştri sau verzi. 

Te-am uitat, în fine, Nu mă mai gândesc la tine. 

M-am săturat 

Să mă gândesc la tine 

Îţi spun, m-am săturat. 

Să mă gândesc la tine... 

La tine... la tine... la tine... 

Melodia languroasă, vocea adâncă de aur a negresei 
aveau un efect puternic. Te hipnotizau, te vrăjeau. Chiar şi 
ospătarii îl simțeau. Întreaga sală era cu ochii îndreptaţi 
spre ea, hipnotizată de adânca emoție pe care i-o insufla, 
picurând-o până la saturație. 

Un ospătar trecu încet în jurul mesei umplând paharele, 
murmurând „şampanie” pe un ton jos, dar toată atenţia era 
concentrată asupra petei de lumină strălucitoare, asupra 
femeii ai cărei strămoşi rămăseseră undeva în Africa, ea 
continuând să cânte cu vocea ei catifelată: 

Te-am uitat, în fine, Nu mă mai gândesc la tine. 

O, ce minciună 

Mă voi gândi la tine... la tine... la tine... 

Până voi muri. 

Aplauzele izbucniră, frenetice. Luminile se aprinseră. 
Barton Russell se înapoie şi se aşeză în scaunul său. 

— E mare! Strigă Tony. 

Dar cuvintele lui fură întrerupte de ţipătul Lolei. 

— Priviţi... priviţi. 

Şi-atunci văzură cu toţii cum Pauline Weatherby căzuse cu 
capul pe masă. Lola ţipa: 

— A murit... exact ca Iris... ca Iris la New York. 

Poirot sări din scaun, făcându-le semn celorlalţi să stea pe 
loc. Se aplecă peste trupul prăbuşit pe masă, ridică încet o 
mână inertă ca să-i ia pulsul. 

Faţa sa se făcu albă şi sumbră. Ceilalţi îl priveau. Erau ca 
paralizaţi, căzuţi în transă. Poirot dădu încet din cap. 

— Da, a murit, la pauvre petite. Şi eu stăteam lângă ea! 
Ah! Dar de data aceasta ucigaşul n-o să scape. 


Barton Russell, pământiu la faţă, murmură: 

— Exact ca Iris... Ea a văzut ceva, Pauline a văzut ceva în 
noaptea aceea... Numai că nu era sigură... Mi-a spus că nu 
era sigură... Trebuie să chemăm poliţia... O, doamne, 
micuța Pauline! 

Poirot spuse: 

— Unde este paharul ei? Îl duse la nas. Da, miros de 
cianură. Un miros de migdale amare... aceeaşi metodă, 
aceeaşi otravă... 

Îi luă geanta. 

— Să ne uităm în geanta ei. 

Barton Russell strigă: 

— Doar nu credeţi că şi asta-i tot sinucidere? Pe viaţa mea! 

— Aşteptaţi, îi ceru Poirot. Nu, aici nu-i nimic. Ştiţi, 
luminile s-au aprins prea repede, încât ucigaşul n-a avut 
timp. Aşadar, otrava se află încă la el. 

— Sau la ea, spuse Carter. 

Se uita la Lola Valdez. 

Ea şuieră printre dinţi: 

— Ce vrei să spui, ce insinuezi? C-am omorât-o eu, asta nu- 
i adevărat, nu este adevărat, de ce aş face eu un asemenea 
lucru! 

— Te îndrăgostiseşi de Barton Russell la New York. Am 
auzit că aşa se bârfea. Frumoasele argentiniene sunt vestite 
pentru gelozia lor. 

— O grămadă de minciuni. Şi eu nu sunt din Argentina. 
Sunt din Peru. Ah, te scuip în faţă. Te... şi o dădu pe 
spaniolă. 

— Vă rog faceţi linişte, strigă Poirot. Vreau să vorbesc eu. 

Barton Russell spuse hotărât: 

— Toată lumea trebuie percheziţionată. 

Poirot spuse calm. 

— Non, non, nu este necesar. 

— Cum adică, nu este necesar? 

— Eu, Hercule Poirot, ştiu. Eu văd cu ochii minţii. Şi-am să 
vorbesc! Domnule Carter, vreţi să ne arătaţi pachetul din 


buzunarul de la piept? 

— Nu-i nimic în buzunarul meu. Ce dracu... 

— Tony, prietene, vrei să fii atât de bun... 

Carter ţipă: 

— Du-te dracului... 

Tony îi sustrase pachetul, înainte ca acesta să se poată 
apăra. 

— Poftiţi, domnule Poirot, e aşa cum aţi spus! 

— E o minciună mârşavă, strigă Carter. 

Poirot ridică pachetul şi citi eticheta. 

— Cianură de potasiu. Cazul e încheiat. 

Se auzi vocea gravă a lui Barton Russell. 

— Carter! Am fost convins tot timpul. Iris te iubea. Vroia să 
plece împreună cu tine. Nu vroia scandal de dragul 
preţioasei tale cariere, aşa încât ai otrăvit-o. O să atârni în 
ştreang, şarpe veninos. 

— Linişte! Vocea lui Poirot răsună fermă şi autoritară, încă 
nu am terminat. Eu, Hercule Poirot, am ceva de spus. 
Prietenul meu de aici, Tony Chapell, mi-a spus când am 
venit că sunt în căutarea unei crime. Asta e pe jumătate 
adevărat. 

Mă gândeam la crimă, dar am venit să preîntâmpin o 
crimă. Şi am împiedicat-o. Ucigaşul a plănuit-o bine, dar 
Hercule Poirot a fost cu un pas înaintea lui. Ela trebuit să 
gândească repede şi să-i şoptească iute ceva la ureche 
domnişoarei, când luminile s-au stins. Ea e spirit de 
deşteaptă, mademoiselle Pauline; şi-a jucat bine rolul. 
Mademoiselle, vrei să fii aşa de bună şi să ne arăţi că nu eşti 
moartă? 

Pauline se ridică. Începu să râdă cu poftă. 

— Învierea Paulinei, spuse ea. 

— Pauline, draga mea. 

— Tony! 

— Iubirea mea! 

— Scumpule! 

Barton Russell se uita cu gura căscată. 


— Nu... nu înţeleg... 

— Am să vă ajut să înţelegeţi, domnule Barton Russell. 
Planul dumneavoastră a eşuat. 

— Planul meu? 

— Da, planul dumneavoastră. Cine era singurul om care 
avea un alibi cât timp a fost întuneric? Cel care a plecat de 
la masă - dumneavoastră, domnul Barton Russell. Dar, v-aţi 
întors, învăluit de întuneric, aţi dat roată mesei cu o sticlă 
de şampanie, umplând paharele, i-aţi pus cianură în 
paharul Paulinei şi aţi lăsat să cadă pachetul pe jumătate 
gol în buzunarul lui Carter, în timp ce v-aţi aplecat peste el 
ca să luaţi un pahar. O, da, e uşor să joci rolul unui ospătar 
în beznă când atenţia tuturor este îndreptată în altă parte. 
Acesta a fost adevăratul motiv pentru petrecerea din seara 
asta. Cel mai sigur loc de a comite o crimă este în mijlocul 
mulţimii. 

— De ce, de ce naiba să vreau eu s-o omor pe Pauline? 

— S-ar putea întâmpla să fie o problemă de bani. Soţia v-a 
lăsat ca tutore al surorii ei. Aţi menţionat aici acest lucru. 
Pauline are 20 de ani. La 21 de ani, sau când se va căsători, 
trebuie să daţi socoteală de felul cum i-aţi administrat 
averea. Cred că nu v-aţi putea justifica. Aţi făcut speculaţii 
cu banii ei. Nu ştiu, domnule Barton Russell, dacă v-aţi ucis 
soţia în acelaşi mod sau dacă sinuciderea ei v-a sugerat 
ideea acestei crime, dar ştiu că în seara aceasta v-aţi făcut 
vinovat de încercare de omucidere. Rămâne la latitudinea 
domnişoarei Pauline dacă vrea să vă dea în judecată. 

— Nu, spuse Pauline. Să nu-l mai văd şi să plece din ţara 
asta. Nu vreau scandal. 

— Aţi face bine să vă evaporaţi rapid, domnule Barton 
Russell, şi vă sfătuiesc să aveţi grijă în viitor. 

Barton Russell se ridică cu faţa congestionată. 

— Iadul să te mănânce, puşlama de belgian prăpădit care- 
ţi bagi coada unde nu-ţi fierbe oala! 

Plecă furios. 

Pauline oftă. 


— Domnule Poirot, aţi fost minunat... 

— Dar dumneata, mademoiselle, ai fost uimitoare. Să verşi 
jos şampania, să te prefaci moartă cu atâta naturaleţe! 

— Aoleu, se cutremură ea, mă faceţi să mă-nfior. 

El spuse cu blândeţe: 

— Dumneavoastră mi-aţi telefonat, nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Eram îngrijorată şi înfricoşată fără să ştiu prea 
bine de ce. Barton mi-a spus că va da petrecerea asta ca să 
comemoreze moartea lui Iris. Mi-am dat seama că se 
gândise la un plan, dar că n-o să-mi spună despre ce era 
vorba. El arăta aşa de ciudat şi frământat încât am simţit că 
s-ar putea întâmpla ceva teribil, numai că, bineînţeles, nu 
m-am gândit niciodată că avea intenţia să mă bage în 
mormânt tocmai pe mine. 

— Şi, mademoiselle? 

— Auzisem vorbindu-se de dumneavoastră. M-am gândit 
că dacă aş reuşi să vă aduc doar aici, aş putea să previn 
ceva. Mi-am închipuit că fiind un străin, dacă aş suna şi m- 
aş preface că sunt în pericol şi aş învălui totul în mister... 

— V-aţi gândit că melodrama mă va atrage? Asta m-a pus 
pe gânduri. Mesajul în sine era ceea ce se numeşte un 
„bogus” - nu suna real. Dar teama din voce era adevărată. 
De aceea am venit şi aţi negat foarte categoric că mi-aţi 
trimis vreun mesaj. 

— Trebuia. Şi-apoi, nu vroiam să ştiţi că eu am telefonat. 

— Ah, dar eram aproape sigur de asta! Nu chiar de la 
început. Dar foarte curând mi-am dat seama că singurele 
persoane care ştiau despre irişii galbeni de pe masă eraţi 
dumneavoastră sau domnul Barton Russell. 

Pauline dădu din cap afirmativ. 

— L-am auzit comandând să fie puşi pe masă, explică ea. 
Lucrul acesta şi faptul că a mai cerut o masă pentru şase 
persoane, din moment ce ştiam că aveau să vină numai 
cinci, mi s-au părut suspecte. Se opri muşcându-şi buza. 


— Şi ce-aţi mai bănuit, mademoiselle! 

Ea spuse încet: 

— Mi-a fost teamă că i se va întâmpla ceva domnului 
Carter. 

Stephen Carter tuşi. Fără grabă, dar destul de hotărât, se 
ridică de la masă. 

— Da... Hm... Trebuie... Vă mulţumesc, domnule Poirot. Vă 
rămân foarte îndatorat. Sunt sigur că o să mă scuzaţi că 
plec. Întâmplările din seara asta au fost cam neplăcute. 

Uitându-se după silueta lui care se îndepărta, Pauline 
izbucni violent: 

— Îl urăsc. Întotdeauna m-am gândit că din cauza lui Iris s- 
a sinucis. Sau poate Barton a omorât-o. O, totu-i atât de 
groaznic... 

Poirot îi spuse blând: 

— Nu vă mai gândiţi, mademoiselle... Uitaţi... Lăsaţi 
trecutul... Gândiţi-vă numai la prezent... 

Pauline murmură: 

— Da, aveţi dreptate... 

Poirot se întoarse către Lola Valdez. 

— Senora, o dată cu căderea nopţii am devenit mai 
curajos. Aţi dansa cu mine acum? 

— O, cum nu. Sunteţi... mustăcios ca o pisică, domnule 
Poirot. Insist să dansez cu dumneavoastră. 

— Sunteţi foarte bună, senora. 

Tony şi Pauline au fost lăsaţi singuri. Ei s-au aplecat unul 
către celălalt peste masă. 

— Dragă Pauline. 

— O, Tony, am fost toată ziua o nesuferită şi o arţăgoasă de 
zgripţuroaică. Poţi să mă ierţi? 

— Scumpa mea! Din nou melodia noastră. Hai să dansăm. 

Dansau, zâmbindu-şi, murmurând încet: „Nimic nu te face 
mai nenorocit decât iubirea, Nimic nu te face mai trist ca 
iubirea, Mai abătut, Mai sentimental, Mai plin de 
temperament, Mai pătimaş, Nimic mai mult decât iubirea 

Nu te face să te prăbuşeşti. 


Nimic nu te răscoleşte mai mult ca iubirea, Nimic nu te 
face mai nebun ca iubirea, Mai insistent, Mai posesiv, 
Sinucigaş, Ucigaş, Nimic nu-i ca iubirea, Nimic nu-i ca 
iubirea...” 

II. Cadavrul din tren. 

Alec Simpson, R. N.1, se urcă de pe peronul de la Newton 
Abbot într-un compartiment de clasa I al expresului de 
Plymouth. Un hamal îl urma cu un geamantan greu. Era pe 
punctul de a-i face vânt pe grătarul pentru bagaje, când 
tânărul marinar îl opri. 

— Nu, lasă-l pe scaun. Îl pun eu sus mai târziu. Poftim. 

— Mulţumesc, domnule. 

Hamalul se retrase cu un bacşiş gras. Uşile se închiseră şi 
o voce de stentor strigă: „Numai spre Plymouth. Legătură 
pentru 'Torquay Plymouth, următoarea staţie.” Apoi se auzi 
un fluierat şi trenul porni uşor din gară. 

Locotenentul Simpson era singur în compartiment. Aerul 
de decembrie era rece şi închise geamul. Apoi inspiră într-o 
doară şi se încruntă. Ce miros venea! Îi reamintea de timpul 
petrecut în spital şi de operaţia la picior. Da, cloroform; asta 
era! 

Cobori geamul din nou şi-şi schimbă locul pentru unul cu 
spatele la locomotivă. Îşi scoase pipa din buzunar şi o 
aprinse. Câtva timp stătu liniştit, uitându-se afară în noapte 
şi fumând. 

Apoi se ridică şi, deschizându-şi valiza, scoase nişte ziare şi 
reviste şi, închizând-o la loc, se strădui s-o bage sub scaunul 
de vis-a-vis, fără succes. Ceva ascuns nu-i permitea. O 
împinse mai tare cu şi mai multă nerăbdare, dar, totuşi, 
jumătate din ea rămânea în afară. 

De ce dracu nu intră? Îşi zise şi, trăgând-o în afară de tot, 
se aplecă şi se uită sub scaun... 

O clipă mai târziu un țipăt răsună în noapte şi trenul cel 
lung se opri, fără să vrea, ascultător la tragerea semnalului 
de alarmă. 

1 Royal Navy 


— Mon ami, spuse Poirot, ştiu că ai fost foarte interesat de 
misterul din expresul de Plymouth. Citeşte asta! 

Am luat nota pe care mi-o întinsese peste masă. Era scurtă 
şi la obiect. 

Dragă domnule, V-aş fi recunoscător dacă îmi veţi face o 
vizită cât de curând veţi crede de cuviinţă. 

Al dumneavoastră, Ebenezer Halliday. 

N-am făcut imediat legătura, aşa că m-am uitat întrebător 
la Poirot. 

În loc de răspuns, apucă ziarul şi citi tare: „O descoperire 
senzaţională a fost făcută noaptea trecută. Un tânăr ofiţer 
de marină, care se reîntorcea la Plymouth, a găsit sub 
scaunul din compartimentul său cadavrul unei femei 
înjunghiate în inimă. De îndată, ofiţerul a tras semnalul de 
alarmă şi trenul a fost oprit. Femeia, care avea în jur de 30 
de ani şi era elegant îmbrăcată, nu a fost încă identificată”. 
Şi, mai târziu, am dat peste asta: „Femeia găsită moartă în 
expresul de Plymouth a fost identificată ca doamna Rupert 
Carrington”. Ei, vezi acum, prietene? Sau, dacă încă nu, îţi 
mai spun şi asta: doamna Rupert Carrington a fost, înainte 
de căsătorie, Flossie Halliday, fiica bătrânului Halliday, 
regele oţelului din America. 

— Şi ela trimis după tine? Splendid! 

— l-am făcut un mic serviciu în trecut; o afacere cu nişte 
acţiuni la purtător. Şi, o dată, când am fost la Paris pentru o 
vizită regală, mi-a fost arătată domnişoara Flossie. La jolie 
petite pensionnaire! Ea avea şi o zestre frumoasă! Aceasta 
a dus la necaz. A făcut o alegere proastă. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Un anume conte de la Rochefour. Un bien mauvais 
sujet! Un tip nepotrivit, cum aţi spune voi. Un aventurier, 
pur şi simplu, care ştia cum să atragă o tânără romantică. 
Din fericire, tatăl ei a aflat la timp. A dus-o degrabă înapoi 
în America. Acum câţiva ani am auzit de căsătoria ei, dar nu 
ştiu nimic despre soţ. 


— Hm, am zis. Onorabilul domn Rupert Carrington nu stă 
pe roze, după toate socotelile. Cred că a intrat bine în toţi 
banii şi mi-l imaginez pe bătrânul Halliday apărând la timp. 
Aş zice că greu i s-ar putea găsi perechea unui tânăr ticălos 
prezentabil, foarte manierat şi fără nici un fel de scrupule. 

— Ah, biata fată! Elle n'est pas bien tombee! 

— Îmi închipui că eli-a dat de înţeles de la început că banii 
şi nu altceva l-au atras la ea. Cred că s-au îndepărtat 
aproape imediat. În ultimul timp am auzit vorbindu-se 
despre un divorţ definitiv. 

— Bătrânul Halliday nu e prost. El nu ar lăsa să i se ducă 
banii ei pe apa sâmbetei. 

— Chiar aşa. Oricum, ştiu precis că domnul Rupert se zice 
că este extrem de strâmtorat. 

— Aha! Tocmai mă întrebam... 

— Ce te întrebai? 

— Prietene dragă, nu sări la mine chiar aşa. Văd că te 
interesează. Ce-ar fi să mă însoţeşti la domnul Halliday? E o 
staţie de taxiuri la colţ. 

Câteva minute au fost suficiente pentru a ajunge la 
superba casă din Park Lane, închiriată de magnatul 
american. Am fost conduşi în bibliotecă şi aproape imediat a 
apărut un bărbat înalt şi voinic, cu ochi pătrunzători şi o 
bărbie ascuţită. 

— Domnul Poirot? Întrebă domnul Halliday. Cred că nu 
este nevoie să vă spun pentru ce am apelat la 
dumneavoastră. Aţi citit în ziare. Şi eu nu sunt omul care să 
stea mult pe gânduri. Am auzit că sunteţi la Londra şi mi- 
am reamintit ce treabă bună aţi făcut cu acţiunile acelea. 
Nu uit pe nimeni. Am pus pe roate Scotland Yard-ul, dar 
vreau să am şi omul meu. Banii nu sunt o problemă. Ioţi 
dolarii i-am adunat pentru fetiţa mea... şi-acum că s-a dus, 
am să cheltui până la ultimul cent să-l prind pe nenorocitul 
de ticălos care a făcut-o! Înţelegeţi? Aşa că-i treaba 
dumneavoastră să-mi daţi „marfa”. 

Poirot se înclină. 


— Accept, domnule, cu atât mai mult cu cât am văzut-o pe 
fiica dumneavoastră la Paris de mai multe ori. Şi-acum am 
să vă întreb să-mi spuneţi ceva despre împrejurările 
călătoriei ei la Plymouth şi orice alte detalii care v-ar părea 
utile în acest caz. 

— Bine, pentru început să vă spun că nu se ducea la 
Plymouth. Se ducea la o petrecere la Avonmead Court, 
locuinţa ducesei de Swansea. A plecat din Londra, de la 
Paddington la ora 12 şi 14 minute şi a ajuns la Bristol (unde 
trebuia să schimbe trenul) la ora 2 şi 50 de minute. 
Expresurile de Plymouth, desigur, merg prin Westbury şi nu 
se apropie de loc de Bristol. Cel de ora 12 şi 14 minute 
merge fără să se oprească până la Bristol, după care are 
staţii la Weston, Iaunton, Exeter şi Newton Abbot. Fiica 
mea călătorea singură în compartimentul care-i fusese 
rezervat până la Bristol, camerista ei aflându-se într-un 
compartiment de clasa a III-a în vagonul următor. 

Poirot încuviinţă şi domnul Halliday continuă: 

— Petrecerea de la Avonmead Court urma să fie una 
grozavă, cu mai multe baluri şi, în consecinţă, fata mea îşi 
luase cu ea aproape toate bijuteriile, în valoare de circa 
100.000 de dolari. 

— Un moment, îl întrerupse Poirot. Cine ţinea bijuteriile? 
Fata dumneavoastră sau servitoarea? 

— Fata mea întotdeauna le ţinea la ea, într-o casetă mică, 
albastră, din marochin. 

— Continuaţi, domnule. 

— La Bristol, servitoarea, Jane Mason, a luat bagajul şi 
haina stăpânei sale, care erau la ea, şi a venit la uşa 
compartimentului lui Flossie. Spre marea ei surpriză, fata 
mea i-a spus că nu coboară la Bristol, ci merge mai departe. 
Îi ordonă servitoarei să ia valiza şi să o depună la camera de 
bagaje din gară. Apoi putea să servească un ceai la bufet, 
dar trebuia să-şi aştepte stăpâna în gară, care avea să se 
reîntoarcă la Bristol cu un alt tren în cursul după-amiezii. 
Deşi foarte uimită, servitoarea făcu aşa cum i se spusese. A 


dus valiza la bagaje şi a băut ceai. Dar tren după tren 
veneau şi stăpâna nu apărea... După sosirea şi a ultimului 
tren, lăsă valiza unde era şi se duse la hotelul de lângă gară 
pentru noapte. În dimineaţa aceasta a citit despre tragedie 
şi s-a întors acasă cu primul tren. 

— Nimic n-ar putea justifica brusca schimbare a 
programului de către fiica dumneavoastră? 

— Uitaţi despre ce e vorba: după Jane Mason, la Bristol, 
Flossie nu mai era singură în compartimentul ei. Mai era un 
bărbat care se uita pe fereastră, aşa încât ea nu i-a putut 
vedea faţa. 

— Trenul are un coridor, nu-i aşa? 

— Da. 

— Pe ce parte era coridorul? 

— Pe partea peronului. Fata mea a stat pe coridor cât timp 
a vorbit cu Mason. 

— Şi nu vă îndoiţi nici o clipă, mă scuzaţi! 

Poirot se ridică şi îndreptă cu grijă trusa de scris de pe 
birou, care era puţin strâmbă. 

— Je vous demande pardon, continuă el, luând iar loc. Mă 
enervează când văd ceva strâmb. Ciudat, nu? Voiam să zic, 
domnule, că nu există nici o îndoială în mintea 
dumneavoastră în legătură cu faptul că acea întâlnire 
neaşteptată ar fi cauza schimbării bruşte de plan a fetei 
dumneavoastră. 

— Pare singura presupunere rezonabilă. 

— N-aveţi idee cine ar putea fi domnul în chestiune? 

Milionarul ezită o clipă, apoi răspunse: 

— Nu, nu ştiu deloc. 

— Acum, în legătură cu descoperirea corpului. 

— A fost descoperit de un tânăr ofiţer de marină care a dat 
imediat alarma. Era un doctor în tren, care a examinat 
corpul. El a fost de părere că era moartă de vreo patru ore, 
aşa că trebuie să se fi întâmplat după ce expresul a plecat 
din Bristol, probabil până la Weston, sau între Weston şi 
Taunton. 


— Şi caseta cu bijuterii? 

— Domnule Poirot, caseta cu bijuterii a dispărut. 

— Încă un lucru, domnule. Cui îi revine averea fetei 
dumneavoastră la moartea ei? 

— Flossie a făcut un testament imediat după căsătorie, 
lăsând totul soţului ei. Ezită o clipă, apoi continuă: Pot să vă 
spun, domnule Poirot, că-l consider pe ginerele meu un 
ticălos fără principii şi că, la sfaturile mele, fata mea era pe 
punctul de a se despărţi legal de el, ceea ce nuerao 
problemă dificilă. I-am pus banii pe numele ei în aşa fel 
încât el nu se putea atinge de ei în timpul vieţii, dar, deşi 
trăiau cu totul despărțiți de câţiva ani, îi acoperea frecvent 
cererile de bani ca să evite un scandal public. Totuşi, eu 
eram hotărât să pun capăt acestei chestiuni. Până la urmă, 
Flossie a acceptat şi avocaţii mei au primit împuternicirea 
să înceapă procedurile de divorţ. 

— Şi unde este domnul Carrington? 

— La Londra. Cred că a fost în provincie ieri, dar s-a întors 
aseară. 

Poirot se gândi puţin. Apoi zise: 

— Cred că asta-i tot, domnule. 

— Vreţi să o vedeţi pe servitoarea Jane Mason? 

— Dacă se poate. 

Halliday sună dintr-un clopoțel şi-i dădu un ordin scurt 
valetului. 

După câteva minute Jane Mason intră în cameră - o femeie 
respectabilă, cu trăsături dure, lipsite de emoţii în faţa 
tragediei, cum numai un bun servitor poate fi. 

— Îmi permiţi să-ţi pun câteva întrebări? Stăpâna dumitale 
arăta ca de obicei înaintea plecării de ieri dimineaţă? Nu 
era emoţionată sau agitată? 

— O, nu, domnule! 

— Dar la Bristol nu era cumva schimbată? 

— Ba da, foarte supărată, atât de nervoasă că nu părea să 
ştie ce spune. 

— Ce-a spus exact? 


— Ei bine, domnule, după câte îmi amintesc a spus aşa: 
„Mason, mi-am schimbat planurile. S-a întâmplat ceva, 
vreau să zic că nu mai cobor aici. Trebuie să merg mai 
departe. Dă jos valiza şi pune-o la bagaje; apoi serveşte un 
ceai şi aşteaptă-mă în gară. Să vă aştept aici, doamnă? Am 
întrebat. Da, da. Nu pleca din gară. O să vin cu un tren mai 
târziu. Nu ştiu când. Nu cred că foarte târziu. Foarte bine, 
doamnă, am spus eu”. Nu era de competenţa mea să pun 
întrebări, dar mi s-a părut foarte straniu. 

— Nu semăna cu stăpâna dumitale, nu? 

— Parcă nu era ea, domnule. 

— La ce te-ai gândit? 

— Ei bine, domnule, m-am gândit că era din cauza 
domnului din compartiment. N-a vorbit cu el, dar s-a întors 
o dată sau de două ori, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă e bine 
ce face. 

— Dar n-ai văzut faţa domnului? 

— Nu, domnule, a stat cu spatele la mine tot timpul. 

— Poţi să-l descrii cumva? 

— Avea un pardesiu galben deschis şi o şapcă. Era înalt şi 
subţire şi părul de la spate era negru. 

— Nu-l cunoşteai? 

— O, nu, nu, cred. 

— Nu era cumva stăpânul dumitale, domnule Carrington? 

Mason parcă tresări. 

— O, nu cred, domnule! 

— Dar nu eşti sigură? 

— Era cam de talia stăpânului, domnule, dar nu m-am 
gândit niciodată să fie el. Îl vedeam atât de rar. N-aş putea 
spune că n-a fost el! 

Poirot ridică un ac cu gămălie de pe covor, se încruntă la el 
sever şi apoi continuă: 

— Ar fi fost posibil ca bărbatul să se fi urcat în tren la 
Bristol, înainte ca dumneata să ajungi la compartiment? 

Mason rămase pe gânduri. 


— Da, domnule, cred că ar fi putut. Compartimentul meu 
era foarte aglomerat şi mi-au trebuit câteva minute pentru 
a cobori... apoi, era o mare mulţime pe peron şi asta m-a 
făcut să întârzii din nou. Dar el ar fi avut numai un minut 
sau două pentru a vorbi atunci cu stăpâna. Am considerat 
că venise de-a lungul coridorului. 

— Asta-i mai probabil, cu siguranţă. 

Poirot făcu o pauză şi era tot încruntat. 

— Ştiţi cum era îmbrăcată doamna? Ziarele dau detalii, 
dar aş vrea să mi le confirmaţi. 

— Purta o tocă din blană de vulpe cu un voal alb cu 
picăţele şi un taior frez - o nuanţă care-i numită electrică. 

— Hm, cam izbitor. 

— Da, remarcă domnul Halliday. Inspectorul Japp speră că 
asta ne-ar putea ajuta să fixăm locul unde s-a produs crima. 
Oricine a văzut-o şi-ar aduce aminte de ea. 

— Precisement! Mulţumesc, domnişoară. 

Servitoarea părăsi camera. 

— Ei bine, se ridică brusc Poirot. Asta-i tot ce pot să fac 
aici, domnule, în afară de faptul, de a vă cere să-mi spuneţi 
totul, dar absolut totul! 

— Dar aşa am făcut. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. 

— Atunci nu mai este nimic de spus. Trebuie să refuz 
cazul. 

— De ce? 

— Pentru că nu aţi fost sincer cu mine. 

— Vă asigur... 

— Nu, îmi ascundeţi ceva. 

Urmă o pauză şi, apoi, Halliday scoase o bucată de hârtie 
din buzunar şi i-o întinse prietenului meu. 

— Cred că la asta vă referiţi, domnule Poirot, deşi, cum de 
ştiţi de ea, îmi întrece orice închipuire! 

Poirot zâmbi şi despături hârtia. Era o epistolă cu un scris 
fin, înclinat. Poirot o citi cu glas tare: „Chere Madame, 


Aştept cu nerăbdare şi infinită plăcere fericirea de a vă 
întâlni din nou. După răspunsul vostru atât de amabil la 
scrisoarea mea, cu greu îmi stăpânesc nerăbdarea. N-am 
uitat niciodată acele zile de la Paris. Este îngrozitor că 
trebuie să părăsiţi Londra mâine. Totuşi, foarte curând şi 
poate mai repede decât vă gândiţi, o să am bucuria de a 
revedea încă o dată doamna a cărei imagine mi-a stăpânit 
întotdeauna inima. 

Primiţi, chere madame, toate asigurările celor mai 
devotate şi neschimbate sentimente ale mele. 

Armand de la Rochefour”. 

Poirot îi dădu înapoi scrisoarea lui Halliday şi se înclină. 

— Îmi imaginez, domnule, că nu ştiaţi că fata 
dumneavoastră intenţiona să-şi reînnoiască legătura cu 
contele de la Rochefour. 

— A venit ca un trăsnet pentru mine! Am găsit această 
scrisoare în geanta ei. După cum posibil ştiţi, domnule 
Poirot, acest aşa - numit conte este un aventurier de cea 
mai proastă speţă. 

Poirot fu de acord. 

— Dar vreau să ştiu cum de-aţi aflat de existenţa acestei 
scrisori? 

Prietenul meu zâmbi. 

— Domnule Halliday, n-am ştiut. Dar a lua urme de paşi şi 
a recunoaşte scrum de ţigară nu-i suficient pentru un 
detectiv. El trebuie să fie şi un bun psiholog! Ştiam că nu vă 
plăcea şi că nu aveaţi încredere în ginerele dumneavoastră. 
EI beneficiază de pe urma morţii fiicei dumneavoastră; 
descrierea servitoarei privind bărbatul misterios concordă 
suficient cu o recunoaştere a sa. Iotuşi, nu vă interesează 
această urmă! De ce? Pentru că bănuielile dumneavoastră 
merg într-o altă direcţie. De aceea ascundeţi ceva. 

— Aveţi dreptate, domnule Poirot. Am fost sigur de vina lui 
Rupert până ce am găsit această scrisoare. M-a tulburat 
îngrozitor. 


— Da. Contele zice: „foarte curând şi poate mai repede 
decât vă gândiţi”. Evident, el nu vroia să aştepte până când 
aţi fi prins de veste de reapariţia sa. El a fost cel care a 
călătorit de la Londra cu trenul de ora 12 şi 14 minute şi a 
venit de-a lungul coridorului la compartimentul fiicei 
dumneavoastră? Dacă îmi amintesc exact şi contele de la 
Rochefour este înalt şi brunet! 

Milionarul aprobă din cap. 

— Ei bine, domnule, vă spun bună ziua. Scotland Yard-ul 
are, presupun, o listă a bijuteriilor. 

— Da. Cred că inspectorul Japp e acum aici, dacă vreţi să-l 
vedeţi. 

Japp era un vechi prieten de-al nostru şi l-a întâmpinat pe 
Poirot cu un fel de dispreţ plin de afecţiune. 

— Şi ce mai faci, domnule? Nu e nici o râcă între noi, deşi 
avem metode diferite de a aborda lucrurile. Ce mai fac 
„micile celule cenuşii”? Ei, se întăresc? 

Poirot se lumină tot. 

— Funcţionează, bunul meu Japp; pe cinstea mea că da! 

— Atunci e în regulă. Crezi că a fost onorabilul Rupert, sau 
un escroc? Supraveghem toate locurile, desigur. Vom şti 
dacă sclipiciurile vor fi plasate, pentru că cel ce a făcut-o n- 
o să le ţină să admire cum sclipesc. E puţin probabil! Încerc 
să descopăr unde a fost ieri Rupert Carrington. E ceva 
învăluit în mister. Am pus un om să-l urmărească. 

— Ţi-ai luat o mare precauţiune, dar o zi mai târziu, 
remarcă Poirot cu blândeţe. 

— Întotdeauna faci câte-o glumă, domnule Poirot. Gata, am 
zburat la Paddington. Bristol, Weston, Tauton, asta-i cursa 
mea. La revedere. 

— Treci pe la mine în seara asta să-mi spui ce-ai aflat? 

— Desigur, dacă mă întorc. 

— Acest inspector bun crede că materia e veşnic în 
mişcare, murmură Poirot, când prietenul nostru plecă. 
Umblă, măsoară urmele, adună noroi şi scrum! Este extrem 
de ocupat! Este neînchipuit de zelos! Şi dacă îi aduc vorba 


de psihologie, ştiţi ce face? Zâmbeşte! Şi probabil îşi spune 
în sinea lui: „Bietul bătrânel Poirot îmbătrâneşte! Devine 
senil!” „Japp face parte din „tânăra generaţie care bate la 
uşă”. Şi, pe onoarea mea! Sunt aşa de ocupați cu bătutul la 
uşă, încât nu observă că este deschisă! 

— Şi ce veţi face? 

— Pentru că avem carte blanche, am să cheltui trei penny 
ca să dau un telefon la hotelul Ritz, unde trebuie să fi 
observat că stă contele nostru. După care, pentru că 
picioarele îmi sunt puţin greoaie şi pentru că am strănutat 
de două ori, am să mă întorc în apartamentul meu şi am să- 
mi fac un ceai tare pe lampa cu spirt. 

L-am revăzut pe Poirot a doua zi dimineaţă când l-am găsit 
terminându-şi liniştit micul dejun. 

— Ei? Am întrebat nerăbdător. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— Dar Japp? 

— Nu l-am văzut. 

— Contele? 

— A plecat de la Ritz, alaltăieri. 

— În ziua crimei? 

— Da. 

— Asta rezolvă treaba! Rupert Carrington este exclus. 

— Pentru că De la Rochefour a plecat de la Ritz? Te cam 
grăbeşti, prietene. 

— Oricum, trebuie urmărit, arestat! Dar care ar putea fi 
motivul său? 

— Bijuterii în valoare de o sută de mii de dolari reprezintă 
un motiv bun pentru oricine. Nu, nu, problema care mă 
frământă este de ce s-o omoare? De ce să nu-i fure, pur şi 
simplu, bijuteriile? Ea nu l-ar fi dat în judecată. 

— De ce nu? 

— Pentru că e femeie, mon ami. Ea l-a iubit o dată pe acest 
bărbat. Aşa că ar fi suferit în linişte după cele pierdute. Şi 
contele, care este un psiholog extrem de bun în privinţa 
femeilor - de unde şi succesele lui - ştia asta perfect de 


bine! Pe de altă parte, dacă Rupert Carrington ar fi omorât- 
O, de ce să-i ia bijuteriile care l-ar fi incriminat în mod fatal? 

— De prost. 

— Poate că ai dreptate, prietene. Ah, iată-l pe Japp! Îl 
recunosc după cum bate la uşă. 

Inspectorul strălucea de bună dispoziţie. 

— 'mneaţa, Poirot. Tocmai m-am întors. Am făcut o treabă 
pe cinste! Şi tu? 

— Eu mi-am aranjat ideile, i-a răspuns placid Poirot. 

Japp râse din toată inima. 

— Tipule, îmbătrâneşti, făcu el, uitându-se spre mine. Asta 
nu-i pentru noi, tinerii, spuse el cu o voce tare. 

— Quel dommage! Replică Poirot. 

— Ei bine, vrei să auzi ce-am făcut? 

— Îmi permiţi să ghicesc? Ai găsit cuțitul cu care a fost 
comisă crima lângă linia de cale ferată dintre Weston şi 
Taunton şi l-ai chestionat pe băiatul ce vinde ziare, care a 
vorbit cu doamna Carrington la Weston? 

Japp se schimbă la faţă. 

— Cum naiba ai aflat? Să nu-mi spui mie că de la acele 
zeități de „mici celule cenuşii” ale tale! 

— Sunt bucuros că recunoşti şi tu o dată că sunt 
atotputernic! Spune-mi, i-a dat băiatului un şiling bacşiş? 

— Nu, o jumătate de coroană! Lui Japp îi revenise umorul 
şi zâmbea. Cam extravaganţi, aceşti americani bogaţi! 

— Şi, în consecinţă, băiatul n-a uitat-o. 

— Bineînţeles. Nu capeţi aşa uşor în fiecare zi jumătăţi de 
coroană. Şi-a luat la revedere de la el şi a cumpărat două 
reviste. Una avea fotografia unei fete în frez pe copertă. 
„Asta mi s-ar potrivi”, spusese ea. O, îşi amintea perfect de 
ea. Ei bine, asta mi-a fost de-ajuns. După mărturia 
doctorului, crima trebuie să fi fost comisă înainte de 
Taunton. M-am gândit că ei aveau să arunce cuțitul imediat 
şi am mers de-a lungul liniei ca să-l caut; bineînţeles, am 
dat de el. Am făcut cercetări la Taunton în legătură cu omul 
nostru, dar este o gară mare şi a fost dificil să-l fi observat 


cineva. Probabil, s-a întors la Londra cu un alt tren, mai 
târziu. 

Poirot a fost de acord: 

— Foarte probabil. 

— Dar am găsit o altă veste când m-am întors. Bijuteriile 
se vând în toată regula! Smaraldul cel mare a fost amanetat 
aseară de un tip cunoscut de noi. Cine crezi că era? 

— Nu ştiu, în afară de faptul că era un om scund. 

Japp se holbă. 

— Da, aşa e. E destul de scund. A fost Red Narky. 

— Cine este Red Narky? Am întrebat eu. 

— Un hoţ de bijuterii deosebit de inteligent, domnule. Şi 
nu e unul care să apeleze la crimă. De obicei lucrează cu o 
femeie - Gracie Kidd; dar se pare că ea n-a fost implicată de 
data asta, dacă nu cumva a şters-o în Olanda cu restul 
prăzii. 

— L-ai arestat pe Narky? 

— Se înţelege. Dar adu-ţi aminte că-l vrem pe celălalt om, 
pe bărbatul care era cu doamna Carrington în tren. Ela 
fost cel care a plănuit toată afacerea. Dar Narky n-o să-şi 
vândă un tovarăş. 

Am observat că ochii lui Poirot deveniseră foarte verzi. 

— Cred, spuse el pe un ton blând, că ţi-l pot găsi pe acel 
tovarăş al lui Narky. 

— E una din micile tale idei, da? Îl fixă cu privirea pe 
Poirot. E splendid cum reuşeşti să livrezi câteodată marfa, 
chiar şi la vârsta ta. Norocos al naibii. 

— Poate, poate, murmură prietenul meu. Hastings, pălăria 
mea. Şi peria. Aşa! Galoşii mei, dacă mai plouă încă! Nu 
trebuie să stricăm efectul bun al ceaiului ăla. Au revoir, 
Japp! 

— Noroc bun, Poirot! 

Poirot opri primul taxi pe care l-am întâlnit şi-i spuse 
şoferului să meargă spre Park Lane. 

Când am ajuns în faţa casei lui Halliday, el cobori în tăcere, 
plăti şoferului şi sună la intrare. Valetului, care ne deschise 


uşa, îi ceru ceva pe un ton grav şi-am fost conduşi imediat 
sus. Am urcat până la capătul scării şi ni s-a arătat un mic 
dormitor curat. 

Ochii lui Poirot cercetă de jur împrejur camera şi se opriră 
asupra unei valijoare negre. Îngenunche în faţa ei, cercetă 
etichetele de pe ea şi scoase o sârmuliţă din buzunar. 

— Întreabă-l pe domnul Halliday dacă-i atât de bun să urce 
până aici, la mine, îi spuse peste umăr valetului. 

Omul plecă şi Poirot forţă cu uşurinţă încuietoarea valizei, 
cu mână de profesionist. După câteva minute, încuietoarea 
cedă şi el ridică capacul. Repede începu să cotrobăie 
printre lucrurile dinăuntru, aruncându-le pe duşumea. 

Se auziră paşi greoi pe scară şi Halliday intră în cameră. 

— Ce dracu faceţi aici? Întrebă el, holbându-se. 

— Domnule, căutam asta. 

Poirot scoase din valiză un taior frez şi o mică tocă din 
blană albă de vulpe. 

— Ce faceţi cu valiza mea? 

M-am întors şi-am văzut-o pe servitoarea Jane Mason care 
intrase în cameră. 

— Fii bun şi închide uşa, Hastings. Mulţumesc. Da, şi stai 
cu spatele în ea. Acum, domnule Halliday, permiteţi-mi să v- 
o prezint pe Gracie Kidd sau Jane Mason, care, curând, îşi 
va întâlni complicele, Red Narky, sub buna escortă a 
inspectorului Japp. 

Poirot dădu din mână cu dispreţ. 

— A fost cât se poate de simplu! El se servi din nou cu 
caviar. Întâi m-a şocat insistența servitoarei asupra hainelor 
cu care era îmbrăcată stăpâna sa. De ce era aşa de 
interesată să ne îndrepte atenţia spre ele? Mi-am dat seama 
că dispunem numai de mărturia servitoarei în legătură cu 
misteriosul bărbat din compartimentul de la Bristol. În 
privinţa spuselor doctorului, doamna Carrington ar fi putut 
fi ucisă prea bine şi înainte de a ajunge la Bristol. În acest 
caz, servitoarea trebuia să fie un complice. Şi dacă ea era 
complice, ea n-ar fi dorit ca vreo bănuială să planeze numai 


asupra ei. Hainele pe care le purta doamna Carrington erau 
de o alură izbitoare. De obicei, o servitoare ştie foarte bine 
ce va purta stăpâna sa. Ca urmare, după Bristol, oricine 
vedea o doamnă într-un taior frez şi cu o tocă de blană ar fi 
jurat imediat că o văzuse pe doamna Carrington. Am 
început să reconstitui. Servitoarea şi-a făcut rost de haine 
asemănătoare. Ea şi complicele său au adormit-o cu 
cloroform şi-au înjunghiat-o pe doamna Carrington între 
Londra şi Bristol, probabil, folosindu-se de avantajul unui 
tunel. I-au împins cadavrul sub un scaun şi servitoarea îi ia 
locul. La Weston trebuie să se facă observată. Cum? După 
toate probabilitățile, un vânzător de ziare era cel mai la 
îndemână. Ea s-a asigurat că el îşi va aduce aminte de ea, 
dându-i un bacşiş mare. l-a mai atras atenţia asupra culorii 
hainelor ei, cu remarca despre una din reviste. După cea 
plecat din Weston, a aruncat cuțitul pe fereastră pentru a 
marca unde s-ar fi produs crima şi şi-a schimbat hainele sau 
şi-a pus un fulgarin lung peste ele. La Taunton coboară din 
tren şi se întoarce la Bristol cât poate de repede, unde 
complicele ei a lăsat valiza la bagaje. Îi dă biletul şi el se 
întoarce la Londra. Ea aşteaptă pe peron, îndeplinindu-şi 
rolul, se duce la hotel pentru o noapte şi revine la Londra 
dimineaţă, exact cum a spus. Când Japp s-a întors din 
expediţia sa, mi-a confirmat toate deducţiile mele. Mi-a mai 
spus că un foarte binecunoscut escroc plasa bijuteriile. 
Ştiam că oricine era trebuia să fi fost opusul bărbatului 
descris de Jane Mason. Când am auzit că era Red Narky, 
care întotdeauna a lucrat cu Gracie Kidd, ei bine, am ştiut 
unde s-o găsesc. 

— Şi contele? 

— Cu cât mă gândeam la asta, cu atât eram mai convins că 
el nu avea nimic de-a face cu acest caz. Acel domn îşi 
păzeşte cu prea multă grijă pielea ca să rişte o crimă. Era în 
contradicţie cu caracterul său. 

— Domnule Poirot, spuse Halliday, vă datorez imens. Şi 
cecul, pe care am să-l scriu după prânz, abia daca se va 


putea ridica la valoarea obligaţiei. 

Poirot zâmbi cu modestie şi murmură către mine: Bunul 
Japp va primi felicitări oficiale, cum se cuvine, dar, deşi a 
pus mâna pe Gracie Kidd, cred că eu am dat marea lovitură. 

III. O coincidenţă curioasă 

— Pe cinstea mea, am exclamat eu, punând deoparte „Ihe 
Daily Newsmonger”, e mai ciudat decât în romane! 

Poate că remarca nu era originală. A părut să-l irite pe 
prietenul meu. Înclinându-şi capul în formă de ou, micuțul 
domn scutură cu grijă o dâră de praf imaginară de pe 
pantalonii săi bine călcaţi şi constată: 

— Ce profund! Ce mare gânditor este prietenul meu 
Hastings! 

Fără să manifest vreo supărare la această neavenită glumă 
răutăcioasă, am bătut de câteva ori pe pagina ce o pusesem 
alături. 

— Ai citit ziarul de dimineaţă? 

— Da. Şi după ce l-am citit, l-am împăturit din nou cu grijă. 
Nu l-am aruncat pe duşumea cum ai făcut tu, cu 
lamentabila ta lipsă de ordine şi metodă. (Asta-i tot ce poate 
spune mai urât Poirot. Ordinea şi Metoda sunt zeii săi. 
Merge aşa departe încât le atribuie lor toate succesele 
sale). 

— Deci, ai văzut relatarea privitoare la uciderea lui Henry 
Reedburn, impresarul? Asta m-a determinat să fac remarca 
aceea. Nu numai că-i cu adevărat mai ciudat decât într-un 
roman, dar este mai dramatic. Gândeşte-te la familia aia 
burgheză înstărită din Anglia, Oglander. Tată, mamă, fiu şi 
fiică, tipică pentru mii de familii din ţara asta. Bărbaţii plecă 
în oraş în fiecare zi; femeile au grijă de casă. Vieţile lor sunt 
perfect liniştite şi extrem de monotone. Seara trecută 
stăteau în sufrageria lor plăcută din suburbia Daisymead, 
Streatham, jucând bridge. Deodată, prin surprindere, 
fereastra franţuzească se deschide brusc şi o femeie intră 
în cameră, împleticindu-se. Pe rochia ei de satin cenugşie e o 
pată roşie. Murmură un cuvânt „Crimă!” înainte de a cădea 


inconştientă pe duşumea. E posibil ca ei s-o fi recunoscut 
după fotografii ca fiind Valerie Saintclair, faimoasa 
dansatoare care a făcut vâlvă recent. 

— Asta-i relatarea ta sau cea din „Ihe Daily 
Newsmonger”? Întrebă Poirot. 

— The Daily Newsmonger” s-a grăbit să intre la tipar şi s-a 
mulţumit cu înşiruirea faptelor. Dar implicaţiile dramatice 
ale întâmplării m-au izbit de îndată. Poirot mă aprobă dând 
din cap gânditor. 

— Oriunde este un om, este şi o dramă. Dar, nu e 
întotdeauna acolo unde crezi. "Ţine minte asta. Şi-apoi, şi pe 
mine mă interesează cazul din moment ce s-ar putea să am 
o legătură cu el. 

— Chiar? 

— Da. Un domn m-a sunat azi dimineaţă şi a fixat cu mine 
o întâlnire din partea prinţului Paul de Maurania. 

— Dar ce legătură este între una şi alta? 

— Nu prea citeşti simpaticele tablete englezeşti de 
scandal. Acelea cu poveşti nostime şi cele care încep cu „un 
şoricel a auzit...” sau „o vulpiţă ar vrea să ştie”... la uită-te 
aici. 

I-am urmărit cu privirea degetul scurt şi bont de-a lungul 
unui paragraf: 

— Dacă prinţul străin şi celebra dansatoare ar fi cu 
adevărat în relaţii! Şi dacă doamnei îi place noul ei inel cu 
diamant! 

— Şi acum, ca să rezum povestea ta dramatică, spuse 
Poirot, mademoiselle Saintclair, îţi aminteşti, a leşinat pe 
covorul sufrageriei din Daisymead. 

M-am cutremurat. 

— Ca urmare a primelor cuvinte murmurate de 
mademoiselle, cei doi bărbaţi Oglander au plecat, unul să 
aducă un doctor care s-o îngrijească pe femeia care, în mod 
evident, suferea de pe urma unui şoc, şi celălalt la poliţie, 
unde, după ce le-a spus ceea ce s-a întâmplat, i-a însoţit pe 
poliţişti la Mon Desir - superbă vilă a domnului Reedburn, 


ce nu se află prea departe de Daisymead. Acolo l-au găsit pe 
binecunoscutul om care, între noi fie zis, are o reputaţie nu 
prea plăcută; zăcea în bibliotecă cu capul crăpat la spate ca 
o coajă de ou. [i-am imitat stilul, spuse Poirot cu blândeţe. 
Scuză-mă, te rog... ah, a sosit prinţul! 

Distinsul nostru musafir a fost anunţat sub titlul de contele 
Feodor. Era un tânăr cu o înfăţişare ciudată, înalt, înfocat, 
cu bărbia îngustă, faimoasa gură de Mauranberg şi ochii 
negri, arzători ai unui fanatic. 

— Domnul Poirot? 

Prietenul meu dădu din cap afirmativ. 

— Domnule, sunt într-o situaţie gravă, mai serioasă decât 
o pot spune în cuvinte... 

Poirot îl opri cu un gest. 

— vă înţeleg neliniştea. Mademoiselle Saintclair vă este o 
prietenă foarte dragă, nu-i aşa? 

Prinţul răspunse simplu: 

— Sper s-o iau de soţie. 

Poirot se îndreptă în scaun şi făcu ochii mari. 

Prinţul continuă: 

— N-aş fi primul din familia mea care ar încheia o 
căsătorie morganatică. Şi fratele meu Alexandru l-a sfidat 
pe împărat. În prezent trăim zile mai iluminate, eliberaţi de 
vechile prejudecăţi de castă. Şi apoi, mademoiselle 
Saintclair, de fapt, îmi este aproape egală ca rang. Aţi auzit 
câte ceva despre povestea ei? 

— Sunt multe povestiri romantice referitoare la originea ei 
- ceea ce este un lucru obişnuit cu dansatoarele celebre. 
Am auzit că este fata unei ziliere irlandeze, dar şi povestea 
în care mama ei este o mare ducesă rusoaică. 

— Prima variantă este, bineînţeles, o prostie, spuse 
tânărul. Dar a doua este adevărată. Valerie, deşi trebuie s-o 
ţină ascunsă, m-a făcut s-o cred prea bine. Şi apoi, ea o 
dovedeşte inconştient într-o mie de feluri. Cred în ereditate, 
domnule Poirot. 


— Şi eu cred în ereditate, spuse Poirot pe gânduri. Am 
văzut câteva lucruri ciudate în legătură cu asta - moi qui 
vous parle... Dar să ne apucăm de treabă, prinţe. Ce doriţi 
de la mine? De ce vă temeţi? Pot să vă vorbesc deschis, da? 
Este vreo legătură între domnişoara Saintclair şi crimă? Îl 
cunoştea pe Reedburn, nu-i aşa? 

— Da. El susţinea că e îndrăgostit de ea. 

— Şi ea? 

— Nu avea ce să discute eu el. 

Poirot îl privi iscoditor. 

— Avea vreun motiv să se teamă de el? 

Tânărul ezită. 

— A fost un incident. O cunoaşteţi pe Zara, prezicătoarea? 

— Nu. 

— E minunată. Ar trebui s-o consultaţi odată. Valerie şi cu 
mine am fost la ea săptămâna trecută. Ne-a dat în cărţi. l-a 
spus Valeriei că va avea un necaz - de nori care se adună; 
apoi a întors ultima carte - cartea de deasupra, cum i se 
spune. Era regele de treflă. Ea i-a spus Valeriei: „Ai grijă. 
Există un bărbat care are putere asupra ta. Ţi-e frică de el. 
Eşti în mare pericol din cauza lui. Ştii la cine mă refer?” 
Valerie se albise de tot. Ea aprobă din cap şi spuse: „Da, da, 
ştiu”. Imediat după aceea am plecat. Ultimele cuvinte ale 
Zarei către Valerie au fost: „Fereşte-te de regele de treflă. 
Un pericol te ameninţă!” Am întrebat-o pe Valerie. N-a vrut 
să-mi spună nimic - m-a asigurat că totul era în ordine. Dar 
acum, după ce s-a întâmplat aseară, sunt mai sigur decât 
oricând că în regele de treflă Valerie l-a văzut pe Reedburn 
şi că el era bărbatul de care se temea. Prinţul se opri brusc. 

— Acum înţelegeţi agitația mea când m-am uitat în ziarele 
de dimineaţă. Dacă Valerie, într-o criză de nebunie... o, este 
imposibil! 

Poirot se ridică şi-l bătu pe tânăr pe umăr cu blândeţe. 

— Vă rog să nu fiţi îngrijorat. Lăsaţi totul în seama mea. 

— Vă duceţi la Streatham? Cred că e încă acolo, la 
Daisymead - şocată. 


— Mă duc imediat. 

— Am aranjat totul prin ambasadă. Veţi avea acces peste 
tot. 

— Atunci ne vom despărţi. Hastings vii cu mine? Au revoir, 
prinţe. 

Mon Desir era o vilă excepţională de frumoasă, cu totul 
modernă şi confortabilă. O alee scurtă, asfaltată ducea la ea 
din drumul principal şi grădini frumoase se întindeau în 
spatele casei pe câţiva acri. 

Menţionând numele prinţului Paul, majordomul care 
deschisese uşa ne-a dus imediat la scena tragediei. 
Biblioteca era o încăpere impunătoare, care se întindea din 
faţă până în capătul clădirii, cu câte o fereastră şi într-o 
parte şi-n alta, una dând spre aleea circulară din faţă şi 
cealaltă spre grădină. Lângă cea din urmă a fost găsit întins 
cadavrul. Acesta fusese ridicat cu puţin timp înainte, după 
ce poliţia îşi terminase investigaţiile. 

— Neplăcut lucru, i-am şoptit lui Poirot. Cine ştie ce cluuri 
or mai fi distrus? 

Micul meu prieten zâmbi. 

— Ehe! De câte ori trebuie să-ţi spun că lucrurile vin 
dinăuntru? Soluţia fiecărui mister se află în micile celule 
cenuşii ale creierului. 

Se întoarse spre majordom. 

— Presupun că în afară de transportarea corpului, camera 
n-a fost atinsă! 

— Nu, domnule. Este exact aşa ca azi noapte când a venit 
poliţia. 

— Acum, draperiile astea. Văd că ele se trag la o anumită 
distanţă de fereastră. Sunt la fel cu cele de la fereastra din 
faţă. Erau trase aseară? 

— Da, domnule, le trag în fiecare seară. 

— Înseamnă că Reedburn trebuie să le fi tras înapoi. 

— Aşa cred, domnule. 

— Ştiai că stăpânul dumitale aştepta un vizitator? 


— N-a spus asta, domnule. Dar a dat ordin să nu fie 
deranjat după cină. Ştiţi, domnule, există o uşă care se 
deschide spre terasa din partea asta a casei. Ar fi putut 
primi pe cineva pe acolo. 

— Obişnuia să facă asta? 

Majordomul tuşi discret. 

— Aşa cred. 

Poirot păşi spre uşa în discuţie. Nu era închisă. leşi prin ea 
pe terasa care dădea în dreapta spre alee; în stânga dădea 
spre un zid de cărămidă roşie. 

— Grădina pentru fructe, domnule. Mai este o uşă care 
conduce mai departe, dar se închide întotdeauna la ora 
şase. 

Poirot dădu afirmativ din cap şi se reîntoarse în bibliotecă 
cu majordomul după el. 

— N-ai auzit nimic din ce s-a petrecut aseară? 

— Ei bine, domnule, am auzit voci în bibliotecă cu puţin 
înainte de ora nouă. Dar asta nu era ceva neobişnuit, mai 
ales dacă era vocea unei femei. Dar, bineînţeles, de vreme 
ce eram cu toţii în camera servitorilor, exact în partea 
opusă, n-am auzit absolut nimic. Ş-apoi pe la ora 
unsprezece, a venit poliţia. 

— Câte voci ai auzit? 

— N-aş putea spune, domnule. Eu am auzit-o numai pe cea 
a doamnei. 

— Aha! 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule, doctorul Ryan este încă 
în casă, dacă doriţi să-l vedeţi. 

Am acceptat de îndată sugestia şi peste câteva minute, 
doctorul, un om vesel, între două vârste, veni şi-i dădu lui 
Poirot toate informaţiile pe care i le ceru. Reedburn zăcea 
aproape de fereastră cu capul lângă scaunul de marmură 
de la geam. Prezenta două răni, una între ochi, alta, cea 
fatală, la spatele capului. 

— Zăcea pe spate? 


— Da. lată urma. El arătă o mică pată închisă la culoare de 
pe duşumea. 

— N-ar fi putut ca lovitura de la spatele capului să fi fost 
cauzată de căderea pe duşumea? 

— Imposibil. Oricare ar fi fost arma, ea a intrat destul de 
mult în craniu. 

Poirot privi gânditor în faţa lui. În intrândul fiecărei 
ferestre se afla câte un scaun de marmură sculptată, 
braţele fiind fasonate sub forma unor capete de lei. O 
luminiţă se aprinse în ochii lui Poirot. 

— Dacă presupunem că a căzut pe spate pe capul acestui 
leu ieşit în afară şi de acolo a alunecat jos, n-ar putea 
aceasta cauza o rană aşa cum aţi descris-o? 

— Da, ar putea. Dar unghiul în care zăcea face imposibilă 
teoria. Ş-apoi ar fi trebuit să rămână urme de sânge pe pe 
marmura scaunului. 

— Doar daca n-au fost şterse. 

Doctorul ridică din umeri. 

— Asta-i foarte puţin probabil. N-ar fi în avantajul nimănui 
să dea unui accident aparenţa unei crime. 

— Normal, îl aprobă Poirot. Credeţi că vreuna dintre 
lovituri ar fi putut fi administrată de vreo femeie? 

— O, aş zice că asta nu intră în discuţie. Presupun că vă 
gândiţi la mademoiselle Saintclair? 

— Nu mă gândesc la nimeni anume până când nu sunt 
sigur, răspunse Poirot cu blândeţe. 

Îşi îndreptă atenţia spre fereastra franceză deschisă şi 
doctorul continuă: 

— Pe aici a fugit domnişoara Saintclair. Puteţi zări printre 
copaci Daisymead. Bineînţeles, sunt multe case mai 
aproape de faţada vilei, la drum, dar aşa se face că 
Daisymead, deşi este la o oarecare distanţă, este singura 
casă vizibilă din partea aceasta. 

— Mulţumesc pentru amabilitatea dumitale, doctore, 
spuse Poirot. Haide Hastings, să mergem pe urmele 
domnişoarei. 


Poirot mă conduse prin grădină, ieşirăm printr-o poartă de 
fier, străbăturăm o porţiune îngustă de iarbă şi intrarăm pe 
portiţa grădinii de la Daisymead, care era o căsuţă 
modestă, înconjurată de vreo jumătate de acru de pământ. 
Erau câteva trepte care duceau la o fereastră franţuzească. 
Poirot făcu un semn cu capul spre ele. 

— Pe acolo s-a dus domnişoara Saintclair. Pentru noi, care 
nu avem de ce să ne grăbim, ar fi mai bine să ocolim casa 
până la uşa din faţă. 

O servitoare ne-a deschis şi ne-a condus în sufragerie, apoi 
s-a dus s-o caute pe doamna Oglander. Era evident că în 
încăpere nu se umblase din noaptea precedentă. Cenuşa 
era încă în cămin şi masa de bridge se afla tot în mijlocul 
camerei, cu o carte pe faţă şi cu celelalte cărţi din mână 
aruncate jos. Camera era oarecum încărcată cu ornamente 
arătoase dar fără valoare, şi o mulţime de tablouri de 
familie împodobeau pereţii. Poirot se uită la ele cu mai 
multă indulgență decât mine şi îndreptă unul sau două care 
atârnau într-o parte. 

— La famille e strâns unită, nu? Sentimentul înlocuieşte 
frumuseţea. 

L-am aprobat cu ochii fixaţi pe un tablou de familie 
reunind un domn cu mustață, o doamnă cu un rulou înalt de 
păr în frunte, un băiat solid şi îndesat şi două fetiţe 
garnisite cu o mulţime de panglici inutile. Mi-am zis că 
aceasta trebuie să fi fost familia Oglander în primii ani, şi 
am studiat-o cu interes. 

Uşa se deschise şi o tânără intră. Părul ei negru era 
aranjat cu grijă, purta o scurtă bej şi o fustă de stofă. 

Ne privi întrebătoare. Poirot înaintă. 

— Domnişoara Oglander? Regret că vă deranjez, mai ales 
după cele ce vi s-au întâmplat. Întreaga afacere trebuie să 
vă tulbure foarte mult. 

— Mai mult ne-a speriat, recunoscu tânăra cu grijă. 
Începusem să mă gândesc că elementele dramei se 
risipiseră la domnişoara Oglander, că lipsa ei de imaginaţie 


se ridica deasupra oricărei tragedii. Mi s-a confirmat 
această părere când ea a spus în continuare: Trebuie să vă 
cer scuze pentru starea în care se află camera; servitorii s- 
au alarmat prosteşte. 

— Aici stăteaţi seara trecută, n'est-ce pas? 

— Da, jucam bridge după cină când... 

— Scuzaţi-mă, de cât timp jucaţi? 

— Păi... Domnişoara Oglander se gândi. Nu pot să vă spun 
exact. Cred că trebuie să fi fost în jur de ora zece. Făcusem 
mai multe jocuri. 

— Şi dumneavoastră unde stăteaţi? 

— Cu faţa la fereastră. Jucam cu mama şi nu aveam atuul. 
Deodată, brusc, fereastra se deschise şi domnişoara 
Sainclair intră împleticindu-se în cameră. 

— Aţi recunoscut-o? 

— Aveam vaga idee că faţa ei îmi este familiară. 

— E încă aici, nu-i aşa? 

— Da, dar refuză să vadă pe cineva. Este încă sub stare de 
şoc. 

— Cred că o să mă primească. Vreţi să-i spuneţi că mă aflu 
aici la cererea expresă a prinţului Paul? 

Îmi închipuiam că rostirea numelui unui prinţ o va scoate 
pe domnişoara Oglander din calmul ei imperturbabil. Dar 
ea ieşi din cameră cu mesajul nostru, fără vreo altă 
remarcă, şi se reîntoarse aproape imediat spunând că 
domnişoara Saintclair vrea să ne vadă în camera ei. 

Am urmat-o la etaj şi apoi într-un dormitor destul de mare 
şi luminos. Pe o sofa de lângă fereastră stătea lungită o 
femeie care întoarse capul când intrarăm. Contrastul dintre 
cele două femei mă izbi pe dată, deşi trăsăturile feţei şi 
tenul erau asemănătoare... totuşi câtă deosebire! Fiecare 
privire, fiecare gest la Valerie Saintclair exprima drama. 
Părea să emane un flux romantic. Un capot de lână 
purpurie îi acoperea picioarele - un lucru de casă în toată 
puterea cuvântului; dar farmecul personalităţii ei îi imprima 
un parfum exotic, de haină orientală. 


Ochii ei mari, negri se opriră asupra lui Poirot. 

— Veniţi din partea lui Paul? 

Vocea ei i se potrivea înfăţişării, era caldă şi languroasă. 

— Da, mademoiselle. Mă aflu aici să-l servesc pe el şi pe 
dumneavoastră. 

— Ce doriţi să ştiţi? 

— Tot ce s-a întâmplat aseară, dar totul! 

Zâmbi cam plictisită. 

— Credeţi c-aş minţi? Nu sunt proastă. Văd destul de bine 
că nu se poate ascunde nimic. Ştia un secret despre mine 
bărbatul care a murit. M-a ameninţat cu el. De dragul lui 
Paul... Acum că a murit, sunt în siguranţă. Dar cu toate 
astea, nu l-am omorât eu. 

Poirot dădu din cap zâmbind. 

— Nu e nevoie să-mi spuneţi asta, mademoiselle. Povestiţi- 
mi acum ce s-a întâmplat aseară. 

— l-am oferit bani. Părea că vrea să trateze cu mine. Mi-a 
fixat o întâlnire pentru aseară la ora nouă. Urma să mă duc 
la Mon Desir. Cunoşteam locul; mai fusesem înainte. 
Trebuia să înconjor casa, să intru prin uşa laterală în 
bibliotecă, astfel ca servitorii să nu mă vadă. 

— Scuzaţi-mă, mademoiselle, dar nu v-a fost teamă să vă 
aventuraţi acolo noaptea? 

Mi s-a părut mie sau a urmat o oarecare pauză înainte de 
a răspunde? 

— Poate că mi-a fost. Dar, ştiţi, nu era nimeni căruia i-aş fi 
putut cere să vină cu mine. Şi eram disperată. Reedburn 
mă primi în bibliotecă. O, omul ăla! Îmi pare bine căa 
murit. S-a jucat cu mine ca pisica cu şoarecele. M-a 
tachinat. L-am rugat şi l-am implorat în genunchi. I-am 
oferit toate bijuteriile pe care le am. Degeaba! Apoi, şi-a 
spus propriile lui condiţii. Poate vă daţi seama care erau 
ele. Am refuzat. I-am spus ce gândeam despre el. I-am 
aruncat vorbe urâte în faţă. A rămas zâmbind calm. Şi- 
atunci, când am tăcut în cele din urmă, s-a auzit un 
zgomot... din spatele draperiei de la fereastră... el l-a auzit. 


S-a îndreptat spre draperii şi le-a tras larg deoparte. Acolo 
era un bărbat care se ascundea - un om care arăta 
îngrozitor, un tip de vagabond. L-a lovit pe domnul 
Reedburn... apoi l-a lovit din nou şi ela căzut. Vagabondul 
m-a apucat cu mâna lui plină de sânge. M-am smuls din 
încleştarea lui, m-am strecurat prin fereastră şi am alergat 
să-mi salvez viaţa. Atunci am zărit lumini în casa asta şi m- 
am îndreptat spre ele. Jaluzelele erau ridicate şi am văzut 
nişte oameni jucând bridge. Aproape am căzut în cameră. 
Am reuşit să murmur „crimă”! Şi totul mi s-a întunecat în 
faţa ochilor... 

— Mulţumesc, mademoiselle. Trebuie să fi fost un mare 
şoc pentru sistemul dumneavoastră nervos. În ce priveşte 
vagabondul, l-aţi putea descrie? Vă amintiţi cum era 
îmbrăcat? 

— Nu, totul s-a întâmplat atât de repede! Dar l-aş 
recunoaşte oriunde. Faţa lui mi s-a întipărit în minte. 

— O ultimă întrebare, mademoiselle. Draperiile de la 
cealaltă fereastră, cea care dădea spre alee, erau trase? 

Pentru prima dată o expresie de uimire apăru pe faţa 
dansatoarei. Părea că încercă să-şi amintească. 

— Eh bien, mademoiselle? 

— Mă gândesc... sunt aproape sigură... da, foarte sigură! 
Ele nu erau trase. 

— Asta-i curios, din moment ce erau celelalte. Nu 
contează. Aş zice că n-are importanţă. Mai rămâneţi mult 
aici? 

— Doctorul crede că pot să mă întorc mâine la Londra. Se 
uită prin cameră. Domnişoara Oglander ieşise. Oamenii 
ăştia sunt foarte buni, dar nu sunt din lumea mea. Îi şochez! 
lar mie, ei bine, nu-mi place la bourgeoisie! 

O undă slabă de amărăciune îi sublinia cuvintele. 

Poirot încuviinţă. 

— Înţeleg. Sper că nu v-am obosit peste măsură cu 
întrebările mele. 


— Câtuşi de puţin, monsieur. Sunt foarte nerăbdătoare ca 
Paul să afle totul cât se poate de repede. 

— Atunci vă doresc toate cele bune, mademoiselle. 

După ce părăsi camera, Poirot se opri şi se repezi la o 
pereche de pantofi uşori din piele. 

— Sunt ai dumneavoastră mademoiselle? 

— Da, monsieur. 'locmai au fost curăţaţi şi aduşi sus. 

— Aha! Făcu Poirot în timp ce coboram scările. Se pare că 
servitorii nu sunt chiar atât de agitaţi, încât mai curăţă 
pantofii, deşi uită căminul. Bine, mon ami, la început păreau 
să fie unul sau două puncte interesante, dar mă tem, tare 
mă tem că trebuie să considerăm cazul încheiat. Totul pare 
destul de simplu. 

— Şi ucigaşul? 

— Hercule Poirot nu vânează vagabonzi, răspunse 
prietenul meu plin de el. 

Domnişoara Oglander veni după noi în hol. 

— Dacă vreţi să aşteptaţi un minut în sufragerie; mama ar 
vrea să vă vorbească. 

În cameră încă nu se umblase şi Poirot strânse într-o doară 
cărţile, amestecându-le cu mâinile lui mici, extrem de 
îngrijite. 

— Prietene, ştii la ce mă gândesc? 

— Nu, am spus nerâbdător. 

— Cred că domnişoara Oglander a greşit deschiderea. 
Trebuia să meargă cu trefla. 

— Poirot! Eşti culmea. 

— Mon Dieu, nu pot să discut tot timpul despre crime! 

Deodată rămase nemişcat. 

— Hastings... Hastings. Uită-te! Regele de treflă lipseşte 
dintre cărţi! 

— Zara! Am strigat eu. 

— Şi? 

Părea că nu înţelege aluzia mea. Strânse mecanic cărţile şi 
le puse în casetele lor. Faţa lui devenise gravă. 


— Hastings, spuse el în cele din urmă. Eu, Hercule Poirot, 
eram cât pe-aci să fac o mare greşeală, o foarte mare 
greşeală. 

Îl privii impresionat, dar fără să înţeleg absolut nimic. 

— Trebuie s-o luăm de la capăt, Hastings. Da, trebuie s-o 
luăm de la capăt. Dar de data asta nu vom mai da greş. 

Fu întrerupt de o doamnă frumoasă între două vârste. 
Ţinea nişte cărţi de bucătărie. Poirot se înclină. 

— Înţeleg, domnule, că sunteţi un prieten al lui... al 
domnişoarei Saintclair? 

— Am venit din partea unui prieten de-al ei, madame. 

— O, înţeleg. Mă gândeam că poate... 

Poirot făcu un semn brusc spre fereastră. 

— Jaluzelele erau coborâte, aseară? 

— Nu! Cred că de aceea domnişoara Saintclair a văzut 
lumina aşa de clar. 

— A fost lună aseară. Mă mir că n-aţi văzut-o pe 
mademyoiselle Saintclair din scaunul dumneavoastră cu faţa 
la fereastră. 

— Cred că eram cufundaţi în joc. Niciodată nu mi s-a mai 
întâmplat aşa ceva înainte. 

— Asta vă cred, madame. Şi vă rog să vă liniştiţi, 
mademoiselle plecă mâine. 

— Oh! Faţa bunei doamne se lumină. 

— Şi vă doresc o dimineaţă plăcută, madame. 

O servitoare spăla treptele când am ieşit pe uşa din faţă. 
Poirot o întrebă: 

— Dumneata ai curăţat pantofii tinerei de la etaj? 

Fata dădu negativ din cap. 

— Nu, domnule. Nu cred că au fost curăţaţi. 

— Atunci cine i-a curăţat? L-am întrebat pe Poirot când 
mergeam pe drum. 

— Nimeni. N-aveau nevoie să fie curăţaţi. 

— Bănuiesc că atunci când mergi pe un drum sau pe o 
cărare într-o noapte frumoasă nu-i murdăreşti. Dar, cu 
siguranţă, după ce treci prin iarba grădinii ei se murdăresc. 


— Da, mă aprobă Poirot cu un zâmbet curios. 

— În cazul ăla, cred şi eu că s-ar fi pătat. 

— Dar... 

— Ai răbdare doar o jumătate de oră, prietene. Să ne 
întoarcem la Mon Desir. 

Majordomul păru surprins de reapariţia noastră, dar nu 
făcu nici o obiecţie la revenirea noastră în bibliotecă. 

— Hei, nu-i aia fereastra, Poirot, îi strigai când se îndrepta 
spre cea care dădea câtre alee. 

— Aşa e, prietene. Priveşte aici. 

Făcea semn spre capul de marmură al leului. Pe el era o 
urmă uşor decolorată. Îşi îndreptă apoi degetul spre o pată 
asemănătoare de pe duşumeaua lustruită. 

— Cineva l-a lovit pe Reedburn cu pumnul între ochi. Ela 
căzut pe spate pe această bucată de marmură ieşită în 
afară şi apoi a alunecat jos. După aceea, a fost târât pe 
duşumea până la cealaltă fereastră şi lăsat acolo, dar nu în 
acelaşi unghi, aşa cum ne-a atras atenţia şi doctorul. 

— Dar, de ce? Pare absolut inutil. 

— Dimpotrivă, era esenţial. De asemenea, asta este cheia 
identităţii ucigaşului - deşi, de fapt n-a avut intenţia să-l 
omoare pe Reedburn şi de aceea nu prea ar fi cazul să-l 
numim ucigaş. Trebuie să fie un om foarte puternic! 

— Pentru că a târât trupul pe duşumea? 

— Câtuşi de puţin. E un caz interesant. Şi totuşi era cât 
pe-aici să ajung de râsul lumii. 

— Vrei să spui că e gata, că ştii totul? 

— Da. 

Un amănunt îmi reveni în memorie. 

— Nu, am exclamat. E un lucru pe care nu-l ştii! 

— Care anume? 

— Nu ştii unde este regele de treflă care lipseşte! 

— Zău? O, asta-i nostim! Prietene, foarte nostim. 

— De ce? 

— Fiindcă e în buzunarul meu! 

Îl scoase încântat... 


— O! Am spus cam abătut. Unde l-ai găsit? Aici? 

— Nu-i nimic senzaţional în legătură cu el. Pur şi simplu nu 
fusese scos împreună cu celelalte cărţi. Era în casetă. 

— Hm! Dar totuşi ţi-a dat o idee, nu-i aşa? 

— Da, prietene. Îi prezint respectele mele majestăţii sale 
regale. 

— Şi doamnei Zara! 

— A, da, şi doamnei. 

— Şi ce-o să facem acum? 

— O să ne întoarcem la Londra. Dar, mai întâi, trebuie să 
schimb câteva vorbe cu o anumită doamnă de la Daisymead. 

Aceeaşi servitoare mărunţică ne deschise uşa. 

— Acum toţi iau prânzul, domnule... Doar dacă vreţi s-o 
vedeţi pe domnişoara Saintclair, ea se odihneşte. 

— Ar fi suficient s-o pot vedea pe doamna Oglander câteva 
minute. Vrei să-i spui? 

Am fost conduşi în salon să aşteptăm. Am zărit familia în 
sufragerie în timp ce trecem, şi care acum era reîntregită 
cu doi bărbaţi voinici, solizi, unul cu mustață, celălalt şi cu 
barbă. 

După câteva minute, doamna Oglander intră în cameră, 
uitându-se întrebător la Poirot care se înclină. 

— Madame, noi, în ţara mea, avem o mare dragoste, un 
respect deosebit pentru mamă. La mere de famille 
reprezintă totul! 

Doamna Oglander păru cam uimită de această 
introducere. 

— Pentru acest motiv am venit - să potolesc neliniştea unei 
mame. Ucigaşul domnului Reedburn nu va fi descoperit. Nu 
vă temeţi. Eu, Hercule Poirot, v-o garantez. Am dreptate, 
nu-i aşa? Sau pe soţie trebuie s-o liniştesc? 

Urmă o pauză de-o clipă. Doamna Oglander părea să-l 
cerceteze pe Poirot din ochi. În sfârşit, spuse liniştită: 

— Nu-mi dau seama cum de ştiţi... dar, da, aveţi dreptate. 

Poirot dădu din cap cu gravitate. 


— Asta-i tot, madame. Dar nu fiţi neliniştită. Poliţiştii 
dumneavoastră englezi nu au ochii lui Hercule Poirot. 

Bătu cu degetul în portretul de familie de pe perete. 

— Aţi mai avut odată o fată. A murit, madame? 

Din nou, după o pauză în care-l cercetă cu ochii ei, 
răspunse: 

— Da, a murit. 

— Ah! Spuse Poirot brusc. Bine, trebuie să ne întoarcem la 
Londra. Îmi permiteţi să pun regele de treflă înapoi în 
pachet? A fost singura dumneavoastră eroare. Înţelegeţi, să 
fi jucat bridge aproape o oră numai cu 51 de cărţi... vedeţi, 
nimeni care ştie câte ceva despre acest joc nu v-ar crede o 
clipă! Bonjour! 

— Şi-acum, prietene, spuse Poirot în timp ce ne îndreptam 
spre gară, înţelegi totul! 

— Nu-nţeleg nimic! Cine l-a omorât pe Reedburn? 

— John Oglander junior. Nu eram prea sigur dacă a fost 
tatăl sau fiul, dar,.m-am oprit asupra fiului pentru că este cel 
mai puternic şi mai tânăr dintre cei doi. Trebuia să fie unul 
dintre cei doi din cauza ferestrei. 

— De ce? 

— Erau patru ieşiri, din bibliotecă - două uşi, două 
ferestre; dar, evident, numai una se preta. Trei ieşiri 
dădeau în faţă, direct sau indirect. Tragedia trebuia să aibă 
loc la fereastra din spate ca să poată părea că Valerie 
Saintclair a nimerit la Daisymead din întâmplare. 
Bineînţeles că ea a leşinat cu adevărat şi John Oglander a 
cărat-o pe umeri. De aceea, mi-am zis că trebuia să fie un 
om puternic. 

— Atunci, s-au dus acolo împreună? 

— Da. Ţii minte ezitarea Valeriei când am întrebat-o dacă 
nu i-a fost frică să se ducă singură? John Oglander a mers 
cu ea - ceea ce îmi închipui că nu a schimbat dispoziţia lui 
Reedburn. S-au certat şi, probabil, vreo insultă adusă 
Valeriei l-a făcut pe Oglander să-l pocnească. Restul îl ştii. 

— Dar ce-i cu bridge-ul? 


— Bridge-ul presupune patru jucători. Un lucru simplu ca 
ăsta este foarte convingător. Cine ar fi putut bănui c-au fost 
numai trei persoane în cameră? 

Eram încă uimit. 

— Un lucru nu-l înţeleg. Care-i legătura între familia 
Oglander şi dansatoarea Valerie Saintclair? 

— Mă mir că n-o vezi. Şi totuşi te-ai uitat destul de mult la 
tabloul de pe perete - mai mult decât mine. Cealaltă fată a 
doamnei Oglander o fi moartă pentru familia ei, dar lumea o 
cunoaşte ca Valerie Saintclair! 

— Ce? 

— N-ai văzut asemănarea în momentul când cele două 
surori erau împreună? 

— Nu, am mărturisit eu. M-am gândit la cât de 
extraordinar de diferite erau. 

— Asta pentru că mintea ta e receptivă numai la impresii 
exterioare romantice, dragul meu Hastings. Trăsăturile le 
erau aproape identice. La fel şi tenul. Interesant e faptul că 
Valeriei îi e ruşine cu familia ei şi familiei îi e ruşine cu ea. 
Cu toate acestea, într-un moment de pericol, ea s-a adresat 
fratelui ei s-o ajute şi când lucrurile au luat o întorsătură 
proastă, toţi s-au unit într-un mod remarcabil. Forţa familiei 
este ceva minunat. Toţi din familie îşi pot juca rolul. De aici 
provine talentul de artistă al Valeriei. Eu, ca şi prinţul Paul, 
cred în ereditate! Ei m-au înşelat! Dacă n-ar fi fost un 
accident fericit şi întrebarea - test pusă doamnei Oglander 
prin care ea a contrazis relatarea fetei sale în privinţa 
locului pe care-l ocupase, familia Oglander l-ar fi învins pe 
Hercule Poirot. 

— Ce-i spui prinţului? 

— Că Valerie n-ar fi putut comite crima şi că mă îndoiesc 
că vagabondul va fi găsit vreodată. De asemenea, să-i 
transmită complimentele mele ghicitoarei Zara. Ce 
coincidenţă curioasă! Mă gândesc să numesc această 
afacere „Aventura regelui de treflă”. Ce zici, prietene? 

IV. Pronosticuri confirmate 


— În fond, murmură Poirot, e posibil ca să nu mor de data 
aceasta. 

Am salutat remarca, ce venea de la un pacient în 
convalescenţă după o gripă, ca un semn de optimism 
benefic. Eu însumi fusesem primul care suferise de pe urma 
bolii. După aceea Poirot căzuse la pat. Stătea rezemat de 
perne, cu capul înfăşurat într-un şal de lână şi sorbea încet 
dintr-o băutură deosebit de dăunătoare, „tisane”, pe care i- 
o pregătisem potrivit indicaţiilor sale. Privea cu plăcere un 
şir cu grijă aranjat de flacoane cu medicamente de pe 
policioara şemineului. 

— Da, da, continuă micuțul meu prieten. O să fiu eu însumi 
din nou, marele Hercule Poirot, teroarea răufăcătorilor! 
Închipuieşte-ţi, mon ami, că mi se dedică un mic paragraf în 
„Society Gossip”. Sigur că da! Iată-l: „Haideţi criminali, cu 
toţii la treabă! Hercule Poirot - şi credeţi-mă, fetelor, face 
cât mai mulţi Herculi! 

— Detectivul preferat al societăţii noastre nu mai poate să 
vă prindă. De ce? Pentru că l-a prins gripa pe el!” 

Am râs. 

— Grozav, Poirot. Devii o celebritate. Şi, din fericire, nu ai 
pierdut nimic deosebit de interesant, în acest răstimp. 

— Asta-i adevărat. Puținele cazuri pe care a trebuit să le 
refuz nu mi-au lăsat nici un regret. 

Proprietăreasa noastră îşi bagă capul pe uşă: 

— E un domn jos. Zice că trebuie să-l vadă pe monsieur 
Poirot sau pe dumneata, căpitane. Pare să fie grăbit - şi cu 
toate astea e un gentleman - v-am adus cartea lui de vizită. 

Mi-a întins o bucăţică de hârtie. „Mr. Roger Havering” 
scria pe ea. 

Poirot făcu semn din cap spre bibliotecă şi eu, ascultător, 
am scos „Who's who”. Poirot mi-o luă şi dădu repede 
paginile: „Al doilea fiu al celui de-al cincilea baron de 
Windsor. Căsătorit 1913 cu Zoe, a patra fiică a lui William 
Crabb”. 


— Hm! Am făcut eu. Îmi închipui că este fata care juca 
Frivolity, numai că îşi spunea Zoe Carrisbroock. Îmi 
amintesc că s-a căsătorit cu un tânăr din lumea bună, chiar 
înainte de război. 

— Te-ar interesa, Hastings, să te duci jos şi să auzi care 
anume este micul necaz al vizitatorului nostru? Cere-i toate 
scuzele din partea mea. 

Roger Havering era un bărbat de vreo patruzeci de ani, 
bine făcut şi elegant. Totuşi, faţa lui era îngrijorată şi era 
evident că se zbătea din cauza unei agitaţii interne. 

— Căpitanul Hastings? Sunteţi partenerul domnului Poirot, 
după câte ştiu. Este absolut necesar să vină cu mine azi în 
Derbyshire. 

— Mă tem că este imposibil, i-am răspuns. Poirot este 
bolnav, în pat, are gripă. 

Pe faţă i se citi dezamăgirea. 

— Vai, vai, asta-i o mare lovitură pentru mine! 

— Problema în care doriţi să-l consultaţi este serioasă? 

— Dumnezeule, da! Unchiul meu, cel mai bun prieten din 
lume pe care l-am avut, a fost azi-noapte ucis în mod 
înfiorător. 

— Aici, în Londra? 

— Nu, în Derbyshire. Eu eram aici şi am primit o 
telegramă de la soţia mea, dimineaţă. Imediat după ce am 
primit-o, m-am hotărât să vin încoace şi să-l rog pe domnul 
Poirot să preia cazul. 

— Vreţi să mă scuzaţi un minut? l-am spus, venindu-mi 
subit o idee. 

M-am repezit sus şi în câteva cuvinte l-am pus la curent pe 
Poirot cu situaţia. Nu mai vru să mai audă nimic de la mine. 

— Înţeleg. Înţeleg. Vrei să te duci tu însuţi, nu-i aşa? 
Foarte bine, de ce nu? De acum trebuie să-mi fi învăţat 
metodele. Tot ceea ce îţi cer e să-mi raportezi în detaliu, în 
fiecare zi, şi să-mi urmezi toate instrucţiunile pe care ţi le 
dau la telefon. 

Am fost de acord cu toate astea. 


O oră mai târziu, stăteam în faţa domnului Havering într- 
un compartiment de clasa [, în trenul care tocmai părăsise 
Londra. 

— Pentru început, căpitane Hastings, trebuie să înţelegi că 
Hunter's Lodge, unde mergem şi unde tragedia a avut loc, 
este numai o mică cabană de vânătoare în mijlocul 
regiunilor rezervate din Derbyshire. Casa noastră 
adevărată este lângă Newmarket şi de obicei închiriem un 
apartament la Londra, vara. Hunter's Lodge este îngrijită 
de o angajată care e destul de capabilă să facă tot ce avem 
nevoie când ne ducem câteodată acolo în week-end. 
Desigur, în timpul sezonului de vânătoare luăm pe unii 
dintre servitorii noştri din Newmarket. Unchiul meu, 
domnul Harrington Pace (probabil ştiţi, pe mama o chema 
ca domnişoară Pace şi este din New York) s-a mutat de trei 
ani la noi. Nu s-a înţeles niciodată cu tata şi nici cu fratele 
meu mai mare şi bănuiesc că şi eu fiind un fiu cam risipitor, 
aceasta i-a sporit în loc să-i diminueze afecțiunea faţă de 
mine. Sigur, eu sunt un om sărac şi unchiul meu era bogat, 
cu alte cuvinte el plătea oalele sparte! Dar, deşi exigent în 
multe privinţe, nu era chiar foarte greu să te înţelegi cu el 
şi noi trei am trăit împreună în armonie. Acum două zile, 
unchiul meu, cam obosit de nişte distracţii recente de-ale 
noastre din oraş, ne-a propus să ne ducem în Derbyshire 
pentru o zi sau două. Soţia mea i-a telegrafiat doamnei 
Middleton, îngrijitoarea, şi ne-am dus în aceeaşi după- 
amiază. leri seara eu am fost forţat să mă întorc în oraş, dar 
soţia şi unchiul meu au rămas acolo. Azi dimineaţă am 
primit această telegramă. 

El mi-a întins-o: „Vino imediat, unchiul Harrington ucis azi 
noapte, adu un detectiv bun dacă poţi, dar vino neapărat - 
Zoe”. 

— Deci, deocamdată nu ştiţi detalii? 

— Nu, cred că vor fi în ziarele de seară. Fără îndoială că 
poliţia a preluat cazul. 


Era aproape ora trei când am sosit la mica gară din 
Elmer's Dale. De acolo am mers cinci mile cu maşina până 
la o clădire mică din piatră cenuşie aflată în mijlocul 
terenurilor de vânătoare sălbatice. 

— Un loc pustiu, am remarcat cu un fior. 

Havering încuviinţă. 

— Am să încerc să-l vând. N-am să mai pot locui niciodată 
aici. 

Am tras zăvorul de la portiţă şi am luat-o pe cărarea 
îngustă care ducea spre o uşă de stejar, când o siluetă 
cunoscută apăru şi veni să ne întâmpine. 

— Japp! Am exclamat eu. 

Inspectorul de la Scotland Yard îmi zâmbi prieteneşte, 
înainte de a se adresa însoţitorului meu. 

— Domnul Havering, nu? Am fost trimis de la Londra să 
mă ocup de acest caz şi aş vrea să schimbăm o vorbă, dacă 
se poate. 

— Soţia mea... 

— Am vorbit cu doamna dumneavoastră, domnule, şi cu 
îngrijitoarea. Nu vă ţin mult, căci mă grăbesc să mă întorc 
în sat, după ce am văzut totul aici. 

— Nu ştiu încă nimic ce s-a... 

— Exact, spuse Japp cu aerul de a-l consola. Sunt doar 
vreo două lucruri în legătură cu care aş dori să vă cunosc 
opinia. Căpitanul Hastings, care mă cunoaşte, se va duce în 
casă şi le va spune că veniţi. Ce-ai făcut cu micuțul domn, 
apropo, căpitane Hastings? 

— Este în pat, bolnav de gripă. 

— Chiar aşa, îmi pare rău să aud asta. Eşti în situaţia 
căruţei fără cal, aici fără el, nu-i aşa? 

Şi după această glumă nefericită, m-am îndreptat spre 
casă. Am sunat la uşă, căci Japp o închisese după el. După 
câteva clipe a deschis o femeie de vârstă mijlocie îmbrăcată 
în negru. 

— Domnul Havering soseşte într-o clipă, am explicat. Ela 
fost reţinut de inspector. Am venit împreună de la Londra să 


cercetăm cazul. Poate îmi puteţi spune pe scurt ce s-a 
întâmplat aseară. 

— Intraţi, domnule. A închis uşa după mine şi-am rămas în 
holul slab luminat. După masa de aseară a venit omul. A 
cerut să-l vadă pe domnul Pace şi, dându-mi seama că are 
acelaşi accent, am crezut că este american, prieten de-al 
domnului Pace, şi l-am condus în camera cu arme, după 
care m-am dus să-l anunţ pe domnul Pace. Vizitatorul nu şi- 
a spus numele, ceea ce, desigur, a fost puţin ciudat, când 
mă gândesc acum. l-am spus domnului Pace şi el a părut 
uimit, dar i-a zis doamnei: „Scuză-mă, Zoe, să văd ce vrea 
omul ăsta”. S-a îndreptat spre camera cu arme şi eu m-am 
dus în bucătărie, însă după o clipă am auzit voci ridicate, ca 
şi cum se certau, şi-am ieşit în hol. În acelaşi timp, ieşise şi 
doamna şi imediat s-a auzit o împuşcătură şi apoi s-a 
aşternut o tăcere mormântală. Amândouă am alergat spre 
uşă, dar era închisă, aşa că ne-am dus la fereastră. Ea era 
deschisă şi înăuntru, domnul Pace zăcea împuşcat şi 
sângerând. 

— Ce s-a întâmplat cu străinul? 

— Trebuie să fi fugit pe fereastră, domnule, înainte ca noi 
să fi ajuns la ea. 

— Şi apoi? 

— Doamna Havering m-a trimis să aduc poliţia. Cinci mile 
de mers pe jos. Au venit cu mine, şi polițistul a rămas toată 
noaptea, şi dimineaţă a sosit domnul de la poliţia din 
Londra. 

— Cum arăta bărbatul care a vrut să vorbească cu domnul 
Pace? 

Îngrijitoarea rămase pe gânduri. 

— Avea o barbă neagră, domnule, şi era de vârstă mijlocie, 
cu un pardesiu deschis. În afară de faptul că vorbea ca un 
american nu am observat altceva la el. 

— Bine. Aş putea s-o văd pe doamna Havering? 

— Este sus, domnule. S-o anunţ? 


— Te rog. Spune-i că domnul Havering este afară cu 
inspectorul Japp şi că cel care l-a adus cu el de la Londra 
doreşte să-i vorbească cât mai repede posibil. 

— Foarte bine, domnule. 

Eram grozav de nerăbdător să aflu toate amănuntele. Japp 
avea un avans de două sau trei ore faţă de mine şi graba sa 
de a pleca mă făcea să mă ţin aproape de urmele lui. 
Doamna Havering nu m-a făcut să aştept mult. După câteva 
minute am auzit paşi uşori coborând pe scară şi, ridicând 
ochii, am zărit o tânără foarte frumoasă venind spre mine. 
Purta un pulover roşu care-i punea în valoare silueta 
subţire, băieţoasă. Pe capul cu părul negru avea o 
pălărioară de piele roşie. Nici chiar tragedia de faţă nu-i 
putea umbri vitalitatea personalităţii. M-am prezentat şi 
făcu repede un semn din cap c-a înţeles. 

— Sigur că am auzit adesea de dumneata şi colegul 
dumitale, monsieur Poirot. Aţi făcut nişte lucruri minunate 
împreună, nu-i aşa? Soţul meu a fost foarte deştept că v-a 
adus atât de repede. Acum vreţi să-mi puneţi întrebări? 
Acesta este cel mai simplu mijloc de a afla tot ce doreşti 
despre această întâmplare groaznică? 

— Mulţumesc, doamnă Havering. Cam ce oră era când a 
sosit omul? 

— Trebuie să fi fost înainte de ora nouă. Terminasem cina, 
stăteam la cafea şi fumam. 

— Soţul plecase deja la Londra? 

— Da, a plecat cu trenul de 18 şi 15 minute. 

— S-a dus cu maşina la gară, sau pe jos? 

— Maşina noastră nu-i aici. A venit de la garajul din 
Elmer's Dale să-l ducă la tren. 

— Domnul Pace s-a purtat ca de obicei? 

— Absolut. Foarte normal, în toate privinţele. 

— Chiar nu-l puteţi descrie pe străin deloc? 

— Nu, nu l-am văzut. Doamna Middleton l-a condus direct 
în camera cu arme şi-apoi a venit să-i spună unchiului meu. 

— Ce-a răspuns unchiul dumneavoastră? 


— A părut cam deranjat, dar s-a dus de îndată. După vreo 
cinci minute am auzit glasuri ridicate. Am alergat în hol şi 
aproape m-am ciocnit de doamna Middleton. Apoi am auzit 
împuşcătura. Uşa de la cameră eră închisă pe dinăuntru, şi 
a trebuit să înconjurăm casa până la fereastră. Asta ne-a 
luat ceva timp şi ucigaşul a putut s-o şteargă. Bietul meu 
unchi - vocea îi tremura - fusese împuşcat în cap. Mi-am dat 
seama imediat că era mort. Am trimis-o pe doamna 
Middleton la poliţie şi am avut grijă să nu ating nimic din 
cameră şi să las totul exact cum se găsea. 

Am dat aprobat din cap. 

— Acum, ce-i cu arma? 

— Da, îmi cam închipui, căpitane Hastings. Două revolvere 
ale soţului meu erau aşezate pe perete. Unul lipsea. Am 
spus asta poliţiştilor şi ei l-au luat pe celălalt. După ce vor 
extrage glontele, cred că vor şti adevărul. 

— Pot să intru în camera cu arme? 

— Desigur. Poliţia a terminat acolo. Şi cadavrul a fost luat. 

M-a condus la scena crimei. În acel moment, Havering 
intră în hol şi după ce-şi ceru repede scuze, alergă la el. Am 
fost lăsat să-mi întreprind investigaţiile singur. Trebuie să 
mărturisesc c-au fost foarte dezamăgitoare. Romanele 
detective abundă în cluuri, dar aici n-am putut găsi nimic 
neobişnuit, în afară de o mare pată de sânge pe covor, unde 
cred ca se aflase mortul. Am examinat toate lucrurile cu o 
grijă minuțioasă şi am făcut câteva fotografii ale camerei cu 
micul meu aparat pe care îl adusesem. Am examinat, de 
asemenea, terenul de afară din faţa ferestrei, dar fusese 
atât de mult călcat în picioare încât mi s-a părut inutil să 
mai pierd timpul cu el. Da, văzusem tot ce se putea la 
Hunter's Lodge. Trebuia să mă întorc la Elmer's Dale să iau 
legătura cu Japp. Ca urmare, m-am despărţit de familia 
Havering şi-am plecat cu maşina care ne adusese de la 
gară. L-am găsit pe Japp la Matlock Arms şi m-a condus să 
văd cadavrul. Harrington Pace era un om mic de statură, 
slab, fără barbă, cu o aparenţă tipic americană. Fusese 


împuşcat de la spate în cap şi se trăsese cu revolverul de la 
o distanţă mică. 

— S-a întors o clipă, remarcă Japp, şi celălalt tip a apucat 
un revolver şi l-a împuşcat. Cel pe care mi l-a dat doamna 
Havering era încărcat şi presupun că şi celălalt era la fel. 
Curios ce lucruri a naibii de prosteşti fac oamenii! Să ţii 
două revolvere încărcate, atârnate pe perete! 

— Ce crezi despre caz? L-am întrebat când am ieşit din 
camera aceea lugubră. 

— Ei bine, pentru început am pus ochii pe Havering. O, da! 
Făcu când auzi exclamaţia mea de uimire. Havering are la 
activul său vreo două incidente neplăcute. Când şi-a făcut 
studiile la Oxford, s-a întâmplat o chestie nostimă cu 
semnătura de pe unul din cecurile tatălui său. Bineînţeles 
că totul a fost muşamalizat. Apoi are datorii foarte mari şi 
sunt tipul de datorii de care n-ar fi vrut să afle unchiul lui, 
deşi trebuie să fie sigur că testamentul unchiului este în 
favoarea sa. Da, am pus ochii pe el şi de aceea am vrut să 
vorbesc cu el înainte de a-şi vedea soţia. Dar declaraţiile lor 
concordă perfect; am fost la gară şi nu este nici o îndoială 
că a plecat cu trenul de 18 şi 15 minute. Ăsta ajunge la 
Londra pe la 22:30. S-a dus direct la club, zice el, şi dacă 
asta se confirmă, atunci el nu putea să-şi împuşte unchiul la 
ora nouă, purtând o barbă neagră! 

— Ah, da, tocmai vroiam să te întreb ce crezi despre barba 
aia? 

Japp îmi făcu cu ochiul: 

— Cred că a crescut repede - a crescut în cele cinci mile 
dintre Elmer's Dale şi Hunter's Lodge. Americanii pe care i- 
am cunoscut, în general, nu poartă barbă. Trebuie să-l 
căutăm pe ucigaş printre cunoştinţele americane ale 
domnului Pace. Am întrebat-o, întâi, pe îngrijitoare, şi apoi 
pe stăpâna ei şi relatările lor coincid perfect, dar îmi pare 
rău că doamna Havering nu l-a văzut pe individ. E o femeie 
deşteaptă şi ar fi observat ceva care să ne pună pe urme. 


M-am aşezat şi i-am scris o relatare amănunţită şi lungă lui 
Poirot. Am putut să adaug alte diferite informaţii înainte de 
a pune scrisoarea la poştă. Glontele fusese extras şi se 
dovedise că era din revolverul identic de la poliţie. Mai 
mult, activitatea domnului Havering în noaptea cu pricina 
fusese controlată şi verificată şi se dovedise, fără îndoială, 
că sosise într-adevăr la Londra cu acel tren. Şi, în al treilea 
rând, un eveniment senzaţional avusese loc. Un domn, care 
locuia la Ealing, când a traversat Haren Green pentru a 
ajunge la gară, în dimineaţa aceea, a observat un pachet 
din hârtie maronie, băgat între şine. Când a deschis 
pachetul a găsit un revolver; a dus pachetul la poliţia gării 
şi până să cadă noaptea s-a dovedit a fi cel pe care îl 
căutam, perechea aceluia pe care ni-l dăduse doamna 
Havering. Se trăsese un glonte cu el. 

Am adăugat toate astea la raportul meu. A doua zi de 
dimineaţă, în timp ce-mi luam micul dejun, o telegramă îmi 
parveni de la Poirot: „Desigur, bărbosul nu era Harvering, 
numai tu sau Japp puteaţi să aveţi o asemenea idee; 
telegrafiază-mi cum arată îngrijitoarea şi ce haine purta în 
dimineaţa asta, la fel doamna Havering, nu pierde timpul cu 
făcutul fotografiilor de interioare, ele sunt subexpuse şi 
câtuşi de puţin artistice”. 

Mi s-a părut că stilul lui Poirot n-avea rost să fie aşa 
glumeţ. Mi-am închipuit că era puţin gelos pe situaţia mea 
de la faţa locului, pe toate facilităţile de care dispunea în 
rezolvarea cazului. Cererea lui de a descrie hainele purtate 
de cele două femei mi s-a părut pur şi simplu ridicolă, dar i- 
am îndeplinit-o cât m-am priceput mai bine ca bărbat. 

La unsprezece veni răspunsul de la Poirot: „Sfătuieşte-l pe 
Japp s-o aresteze pe îngrijitoare înainte dea fi prea târziu”. 

Stupefiat, i-am dus telegrama lui Japp. A înjurat încet 
printre dinţi. 

— Să fiu al dracului, monsieur Poirot; dacă spune el aşa, 
trebuie să fie ceva la mijloc. Nici n-am luat-o în seamă pe 
femeie. Nu ştiu dacă pot să merg atât de departe şi s-o 


arestez, dar am s-o pun sub supraveghere. Plecăm imediat 
s-o mai examinăm. 

Dar era prea târziu. Doamna Middleton, acea femeie 
liniştită, de vârstă mijlocie, care păruse atât de normală şi 
respectabilă, se evaporase. Geamantanul îl lăsase. Conţinea 
numai haine obişnuite. Nu era nici un indiciu în privinţa 
identităţii ei sau a preocupărilor sale. De la doamna 
Havering am smuls toate faptele pe care le-am putut: 

— Am angajat-o acum trei săptămâni când doamna Emery, 
fosta noastră îngrijitoare, ne-a părăsit. A venit la mine de la 
agenţia doamnei Selbourne din Mont Street - o firmă bine 
cunoscută. Îmi angajez toţi servitorii de acolo. Mi-au trimis 
mai multe femei, dar această doamnă Middleton mi s-a 
părut cea mai drăguță şi avea referinţe splendide. Am 
angajat-o pe loc şi am anunţat agenţia. Nu cred că este 
ceva în neregulă cu ea. Era o femeie atât de drăguță şi 
liniştită. 

Povestea era învăluită într-un mister total. Deşi era clar că 
femeia n-ar fi putut comite crima, de vreme ce în momentul 
în care împuşcătura s-a auzit doamna Havering şi cu ea 
erau în hol, totuşi ea trebuie să fi avut vreo legătură cu 
ucigaşul, căci atunci de ce ar fi şters-o aşa deodată? 

I-am telegrafiat despre ultimul eveniment lui Poirot şi i-am 
sugerat să mă întorc la Londra şi să întreb la agenţia 
Selbourne. 

Răspunsul lui Poirot a fost prompt: „Inutil să întrebi la 
agenţie; ei n-or fi auzit niciodată despre ea; află cu ce 
maşină a venit la Hunter's Lodge când a sosit prima dată 
acolo”. 

Deşi umilit, l-am ascultat. Mijloacele de transport în 
Elmer's Dale erau limitate. Garajul local avea două maşini 
Ford, uzate, şi mai erau două care deserveau gara. Niciuna 
nu fusese angajată la data cu pricina. Întrebată, doamna 
Havering a explicat că-i dăduse femeii bani pentru biletul 
de tren până la Derbyshire, suficienţi ca să închirieze o 
maşină sau să ia cursa până la Hunter's Lodge. Întotdeauna 


se afla unul dintre Forduri la gară doar-doar va fi închiriat. 
Luând în considerare faptul că nimeni de la gară nu a 
observat sosirea străinului cu barbă neagră, sau altfel, în 
seara fatală, totul părea să conducă la concluzia că ucigaşul 
sosise la locul faptei într-o maşină care-l aştepta în 
apropiere pentru a-l ajuta să scape şi că aceeaşi maşină o 
dusese pe misterioasa îngrijitoare la noul ei post. Mai pot 
adăuga că cercetările întreprinse la agenţia din Londra au 
confirmat pronosticurile lui Poirot. Nici o femeie ca 
„doamna Middleton” nu figurase în registre. Agenţia 
primise cererea stimatei doamne Havering pentru 
trimiterea unei servitoare şi-i oferise diferite persoane 
pentru post. Când le-a trimis comisionul de angajare, ea 
omisese să menţioneze pe care dintre femei o reţinuse. 

Oarecum umilit, m-am întors la Londra. L-am găsit pe 
Poirot aşezat într-un fotoliu lângă şemineu, îmbrăcat într-un 
halat de mătase bătător la ochi. M-a întâmpinat cu multă 
prietenie. 

— Prietenul meu Hastings! Ce bine-mi pare să te văd! Cu 
adevărat nutresc pentru tine o deosebită afecţiune. Te-ai 
distrat? Ai alergat încolo şi-ncoace cu dragul de Japp? Ai 
întrebat şi anchetat până ţi-ai satisfăcut curiozitatea? 

— Poirot, am strigat, afacerea este învăluită în mister 
absolut! Nu se va afla niciodată. 

— E adevărat că s-ar putea să nu ne încununăm cu glorie 
după treaba asta. 

— Chiar că nu. Îţi spargi capul degeaba. 

— O, în ce priveşte asta, mă pricep să-mi sparg capul! O 
adevărată veveriţă! Nu asta mă pune într-o situaţie jenantă. 
Ştiu prea bine cine l-a ucis pe domnul Harrington Pace. 

— Ştii? Cum ai aflat? 

— Răspunsurile tale clare la telegramele pe care ţi le-am 
trimis mi-au dezvăluit adevărul. Uite, Hastings, haide să 
examinăm faptele în mod metodic şi în ordine. Domnul 
Harington Pace este un om cu o avere mare care, la 
moartea sa va trece, fără îndoială, în posesia nepotului său. 


Punctul nr. 1. Se ştie că nepotul este îngrozitor de 
îndatorat. Punctul nr. 2. Se ştie, de asemenea, că nepotul 
este - să zicem - un om de o moralitate cam relativă? 
Punctul nr. 3. 

— Dar s-a dovedit că Roger Havering a fost la Londra. 

— Precisement şi ca atare, deoarece domnul Havering a 
plecat de la Elmer's Dale la 18 şi 15 minute şi din moment 
ce domnul Pace nu putea fi omorât înainte de plecarea 
acestuia, căci doctorul ar fi stabilit ora crimei ca fiind 
inexactă când a examinat cadavrul, ajungem la concluzia 
corectă că domnul Havering nu şi-a împuşcat unchiul. Dar 
există o doamnă Havering, Hastings. 

— Imposibil! Îngrijitoarea era cu ea când s-a auzit 
împuşcătura. 

— Ah, da, îngrijitoarea. Dar ea a dispărut. 

— Va fi găsită. 

— Nu cred. E ceva deosebit de neclar în legătură cu acea 
îngrijitoare, nu crezi asta, Hastings? M-a izbit de la început. 

— Şi-a jucat rolul, cred, şi apoi a şters-o la timp. 

— Şi care a fost rolul ei? 

— Ei bine, să-l introducă pe complicele ei, bărbatul cu 
barbă neagră. 

— O, nu, nu ăsta a fost rolul ei! Ci acela de a-i asigura un 
alibi doamnei Havering în momentul în care s-a tras. Şi 
nimeni n-o va găsi vreodată, mon ami, pentru că ea nu 
există! „Nu există o asemenea persoană”, cum spune 
marele vostru Shakespeare. 

— Nu, Dickens a spus-o, am murmurat, fără să pot să-mi 
ascund un zâmbet. Dar ce vrei să spui cu asta, Poirot? 

— Vreau să spun că Zoe Havering a fost actriţă înainte de- 
a se căsători, că tu şi Japp aţi văzut-o pe îngrijitoare numai 
într-un hol întunecos, ca pe o siluetă subţire, de vârstă 
mijlocie, în negru, cu o voce slabă, joasă şi că, de fapt, nici 
tu, nici poliţia locală pe care îngrijitoarea a adus-o, nu le-a 
văzut vreodată pe doamna Middleton şi pe stăpâna sa în 
acelaşi timp. A fost o joacă de copii pentru femeia aia 


deşteaptă şi îndrăzneață. Sub pretextul că o anunţă pe 
stăpâna sa, ea alergă sus pe scări, îşi trage un pulover 
colorat şi-şi pune o pălăriuţă, cu bucle negre cusute, peste 
peruca ei cenuşie. Câteva tuşe dibace şi machiajul dispare, 
o uşoară tentă de roşu şi strălucitoarea Zoe Havering 
coboară cu vocea ei clară de clopoțel. Nimeni nu o băgă în 
seamă, în mod deosebit, pe îngrijitoare. De ce ar face-o? Ea 
nu are nici o legătură cu crima. Şi ea are un alibi. 

— Dar revolverul găsit la Ealing? Doamna Havering nu ar 
fi putut să-l pună acolo! 

— Nu, asta a făcut-o Roger Havering, dar a fost o greşeală 
din partea lor. Asta mi-a indicat urma. Un om care a comis o 
crimă cu un revolver pe care l-a găsit la locul faptei l-ar 
arunca de îndată, nu l-ar duce cu ella Londra. Nu, motivul 
a fost clar, criminalii au dorit să îndrepte atenţia poliţiei 
spre un loc cât mai îndepărtat de Derbyshire; erau 
nerăbdători să alunge poliţia, cât mai curând posibil, din 
apropierea cabanei. Sigur că revolverul găsit la Ealing nu a 
fost cel cu care domnul Pace a fost împuşcat. Roger 
Havering a tras un glonte cu el, l-a dus la Londra, a intrat în 
clubul său pentru a avea un alibi, apoi s-a dus repede la 
Ealing - o chestiune de numai 20 de minute -a pus 
pachetul unde a fost găsit şi s-a întors în oraş. Acea fiinţă 
încântătoare, soţia sa, l-a împuşcat liniştită pe domnul Pace 
după masa de seară. Îţi aminteşti că a fost împuşcat de la 
spate? Acesta este încă un punct important. Reîncarcă 
revolverul şi-l pune înapoi la locul lui, şi apoi pleacă să 
anunţe disperată comedioara ei. 

— E incredibil, am murmurat fascinat, şi totuşi... 

— Acest „totuşi” este problema. Bien sur, prietene, acesta 
este adevărul. Dar ca să aduci în faţa justiţiei acest cuplu 
abil este o altă chestiune. Japp trebuie să facă ce poate. I- 
am scris foarte detaliat, dar tare mă tem, Hastings, că vom 
fi obligaţi să-i lăsăm pe seama soartei sau a bunului 
Dumnezeu, cum preferi. 

— Răul înfloreşte ca neghina, am remarcat eu. 


— Dar cu un preţ, Hastings, totdeauna cu un preţ, croyez 
Moi! 

Presimţirile lui Poirot s-au confirmat. Deşi Japp era convins 
de adevărul teoriei sale, nu a putut să strângă mărturiile 
necesare acuzării. Uriaşa avere a domnului Pace a încăput 
în mâinile ucigaşilor săi. Totuşi, Nemesis le-a venit de hac, şi 
când am citit în ziar că domnul şi doamna Roger Havering 
se aflau printre victimele accidentului avionul de Paris am 
înţeles că se făcuse Dreptate. 

V. Lanţul de dovezi. 

Era o noapte urâtă. Afară, vântul urla năpraznic şi ploaia 
bătea în geamuri cu rafale mari. 

Poirot şi cu mine stăteam cu faţa la cămin, cu picioarele 
întinse spre focul cu flăcările vioaie. Între noi era o măsuţă. 

De partea mea se afla un,"toddy'* fierbinte pregătit cu 
grijă; de partea lui Poirot era o ceaşcă plină cu ciocolată 
groasă din care n-aş fi băut nici pentru o sută de lire. Poirot 
sorbea compoziţia aceea cafenie din ceaşca de porțelan 
roşie şi ofta a mulţumire. 

— Quelle belle vie! Murmură el. 

— Da, este buna lume de altă dată, am completat eu. Uite, 
eu am o slujbă pe cinste! Şi uită-te şi pe tine, celebru... 

— O, mon ami! Protestă Poirot. 

— Ba eşti. Chiar aşa! Când mă gândesc la numărul tău 
mare de succese sunt pur şi simplu uimit. Nu cred să 
cunoşti ce înseamnă eşecul! 

— Numai un tip al naibii de simpatic ar putea spune asta! 

— Nu, serios, ai dat vreodată greş? 

— De nenumărate ori, prietene. Ce vrei? La bonne chance 
nu poate fi întotdeauna de partea ta. Am fost chemat 
adesea prea târziu. De foarte multe ori, un altul, urmărind 
acelaşi ţel, a ajuns acolo primul. De două ori am căzut 
bolnav tocmai când eram pe punctul de a reuşi. Trebuie 
luate în considerare succesele şi insuccesele, prietene. 

— De fapt, nu m-am referit la asta, am zis. Am vrut să 
spun, s-a întâmplat vreodată să greşeşti cu totul într-un caz 


numai şi numai din cauza ta? 

— Aha, înţeleg! Mă întrebi dacă am rămas vreodată „Popa' 
prostu”, cum se spune? O dată, prietene... un zâmbet blând, 
meditativ îi flutură pe faţă. Da, o dată m-am făcut de râs. 

Se îndreptă brusc în scaun. 

— Uite ce e, prietene, ştiu că ţii un jurnal al micilor mele 
succese. Să adaugi încă o poveste la colecţie, povestea unui 
eşec! 

* Băutură îndulcită din alcool şi apă fiartă. 

Se întinse şi puse un buştean pe foc. Apoi, după ce-şi 
şterse cu grijă mâinile cu o mică cârpă de praf care atârna 
de un cui lângă cămin, se aşeză la loc şi-şi începu povestea. 

— Ceea ce am să-ţi povestesc - spuse domnul Poirot - s-a 
întâmplat în Belgia cu mulţi ani în urmă. Era pe vremea 
teribilei lupte din Franţa dintre biserică şi stat. Domnul Paul 
Deroulard era un ministru adjunct francez cunoscut. Era un 
secret ştiut că-l aştepta portofoliul de ministru. Era dintre 
cei mai înverşunaţi din partida anticatolică şi mai mult sigur 
că o dată ajuns la putere avea să înfrunte o adversitate 
profundă. Era, în multe privinţe, un om deosebit. Deşi nici 
nu bea, nici nu fuma, nu era totuşi prea scrupulos în alte 
privinţe. Înţelegi, Hastings, c'6tait des femmes - toujours 
des femmes! 

Se căsătorise cu câţiva ani mai înainte cu o tânără din 
Bruxelles care-i adusese o dotă substanţială. Fără îndoială, 
că banii i-au folosit în carieră, întrucât familia sa nu era 
bogată, deşi, pe de altă parte, ar fi fost îndreptăţit să-şi 
spună monsieur le baron dacă vroia. N-a avut copii din 
această căsătorie şi soţia i-a murit după doi ani ca urmare a 
unei căzături pe scară. Printre proprietăţile pe care le-a 
moştenit de la ea era o casă pe Avenue Louise în Bruxelles. 

În această casă s-a produs decesul său brusc, evenimentul 
coincizând cu demisia ministrului al cărui portofoliu urma 
să-l preia. Toate ziarele au tipărit lungi articole despre 
cariera sa. Cauza morţii, care a survenit chiar imediat după 
cină, a fost atribuită unei crize cardiace. 


Pe acea vreme, mon ami, eram, după câte ştii, membru al 
forţei de detectivi belgiene. Moartea domnului Paul 
Deroulard nu mă interesa în mod deosebit. Aşa cum ştii, 
sunt un bon catholigue şi dispariţia lui mi s-a părut bine 
venită. 

După vreo trei zile, când tocmai îmi începusem concediul, 
am primit acasă o vizitatoare - o doamnă plină de voaluri, 
dar evident tânără, şi mi-am dat seama imediat că era o fată 
absolut cinstită. 

— Sunteţi domnul Hercule Poirot? Mă întrebă cu o voce 
slabă şi blândă. 

Am dat din cap că da. 

— De la serviciul de detectivi? 

Am confirmat din nou. 

— Vă rog să luaţi loc domnişoară, am spus. 

A acceptat scaunul şi şi-a dat la o parte vălul. Avea o faţă 
încântătoare, deşi se vedea că plânsese şi purta semnele 
unei nelinişti profunde. 

— Monsieur, spuse ea, ştiu că sunteţi acum în vacanţă. De 
aceea, sunteţi liber să preluaţi un caz particular, înţelegeţi 
că nu vreau să mă adresez poliţiei. 

Dădui din cap a refuz. 

— Mă tem că ceea ce-mi cereţi este imposibil, 
mademyoiselle. Chiar dacă sunt în vacanţă, lucrez totuşi la 
poliţie. 

Se aplecă spre mine. 

— Ecoutez, monsieur. Tot ceea ce vă cer este să 
investigaţi. Aveţi perfectă libertate să raportați poliţiei 
rezultatul cercetărilor dumneavoastră. Dacă se adevereşte 
ceea ce cred eu, vom avea nevoie de tot mecanismul 
judiciar. 

Asta arunca o cu totul altă lumină asupra problemei, aşa 
că m-am pus la dispoziţia ei fără prea multă discuţie. 

O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji. 

— Vă mulţumesc, monsieur. Vă cer să investigaţi moartea 
domnului Deroulard. 


— Comment? Am excalamt surprins. 

— Monsieur, n-am nici o dovadă, nimic decât instinctul 
meu de femeie, dar sunt convinsă - convinsă când vă spun 
că domnul Deroulard n-a murit de moarte bună! 

— Dar cum, doctorii... 

— Doctorii pot greşi. Era atât de robust, atât de puternic! 
Ah, domnule Poirot vă implor să mă ajutaţi... 

Biata fată se pierduse cu firea. Era să îngenuncheze în 
faţa mea. Am calmat-o cât m-am priceput mai bine. 

— Am să vă ajut, mademoiselle. Sunt aproape sigur că 
temerile dumneavoastră sunt nefondate, dar vom vedea. 
Întâi, vă rog să-mi descrieţi pe cei din casă. 

— Bineînţeles servitorii - Jannette, Felice şi Denise, 
bucătăreasa, care e acolo de mulţi ani; celelalte sunt simple 
fete de la ţară. Mai e şi Francois, dar şi el este un servitor 
vechi. Apoi e mama domnului Deroulard şi cu mine. Mă 
numesc Virginie Mesnard. Sunt o verişoară săracă a fostei 
doamne Deroulard, soţia domnului Paul, şi stau cu ei în casă 
de peste trei ani. V-am vorbit despre cei din casă. Mai erau 
doi musafiri. 

— Şi aceştia erau?... 

— Domnul de Saint Alard, un vecin de-al domnului 
Deroulard, din Franţa. Şi-un prieten englez, domnul Wilson. 

— Mai locuiesc la dumneavoastră? 

— Doar domnul Wilson, domnul de Saint Alard a plecat 
ieri. 

— Şi la ce plan v-aţi gândit, mademoiselle Mesnard? 

— Dacă veniţi acasă peste jumătate de oră o să inventez o 
poveste în legătură cu prezenţa dumneavoastră. Mai bine v- 
aş prezenta că aţi avea într-un fel legătură cu presa. Am să 
spun că veniţi de la Paris şi că aţi adus o carte de vizită din 
partea domnului Saint Alard. Madame Deroulard are o 
sănătate foarte şubredă şi nu va acorda atenţie 
amănuntelor. 

Sub pretextul ingenios al domnişoarei am fost primit în 
casă şi, după o scurtă întrevedere cu mama adjunctului de 


ministru decedat, o doamnă cu o minunată ţinută 
impozantă şi aristocratică, deşi evident suferindă, m-am 
instalat în clădire. 

Mă întreb, prietene. 

— Continuă Poirot - dacă îţi poţi imagina cumva 
dificultăţile sarcinilor mele? Deci, era vorba de un om care 
murise cu trei zile mai înainte. Dacă fusese vreun complot, 
se întrevedea o singură posibilitate - otrava! Şi eu n-am 
avut ocazia să văd corpul, nu puteam examina sau analiza 
nici un mijloc prin care otrava i-ar fi putut fi administrată. 
Nu era nici un clu fals sau de alt fel pe care să-l iau în 
considerare. Fusese omul otrăvit? Dispăruse în urma unei 
morţi naturale? Eu, Hercule Poirot, trebuia să hotărăsc, 
fără ca să am ceva care să mă ajute. 

Întâi i-am descusut pe servitori şi cu ajutorul lor am 
recapitulat ce se întâmplase în seara aceea. Am acordat o 
atenţie specială mâncării de la cină şi modului în care a fost 
prezentată. Supa fusese servită de domnul Deroulard însuşi 
dintr-o supieră. Au urmat cotletele şi apoi pui. În cele din 
urmă un compot de fructe. Şi toate puse pe masă şi servite 
de domnul însuşi. Cafeaua a fost adusă într-o cafetieră mare 
şi aşezată pe masă. Nu era nimic în toate astea mon ami - 
imposibil să otrăveşti o singură persoană, fără a le otrăvi pe 
toate! 

După cină, madame Deroulard se retrăsese în camerele ei 
şi mademoiselle Virginie o însoţise. Cei trei bărbaţi se 
mutaseră în biroul domnului Deroulard. Aici discutaseră 
amical câtăva vreme, când deodată, pe neaşteptate, 
ministrul se prăvălise pe podea. Domnul de Saint Alard se 
repezise afară să-i spună lui Franqois să aducă doctorul 
imediat. A spus că era, fără îndoială, o apoplexie, explică 
majordomul. Dar, când doctorul sosi, nu-i mai putu fi de nici 
un ajutor pacientului. 

Domnul John Wilson, căruia i-am fost prezentat de 
mademoiselle Virginie, arăta a ceea ce se numea pe atunci 
John Bull, un englez obişnuit, între două vârste şi voinic. 


Relatarea sa, pe care ne-o făcu într-o franceză britanică, 
era în linii mari aceeaşi. 

Deroulard s-a făcut roşu la faţă şi a căzut jos. 

Nu mai era nimic altceva de găsit acolo. Apoi, m-am dus la 
scena tragediei, biroul şi, la cererea mea, am fost lăsat 
singur. Până acum nimic nu venea în sprijinul teoriei 
domnişoarei Mensnard. Nu puteam crede decât că era 
vorba de o părere din partea ei. Evident, simţise o pasiune 
romantică pentru cel mort, ceea ce nu-i permitea să aibă o 
viziune normală asupra cazului. Cu toate acestea, am 
cercetat biroul cu o grijă meticuloasă. Era prea posibil ca 
un ac hipodermic să fi fost introdus în scaunul celui decedat 
în aşa fel încât să-i producă o infecţie fatală. Înţepătura 
minusculă pe care o cauza ar fi putut rămâne neobservată. 
Dar n-am descoperit nici o urmă pe care să-mi sprijin 
această teorie. M-am aruncat eu însumi în scaun într-un 
exces de disperare. 

— Enfin, renunţ! Am spus cu glas tare. Nu există niciun 
clu nicăieri! Totul este perfect normal. 

Cum rosteam cuvintele astea, ochii îmi căzură pe o mare 
cutie de ciocolată ce se afla pe o masă de alături şi inima îmi 
tresări. Putea să nu fie un clu în privinţa morţii domnului 
Deroulard, dar iată cel puţin ceva ce nu era normal. Am 
ridicat capacul. Cutia era plină, neatinsă; nu lipsea nici o 
ciocolată, dar ea avea o particularitate care îmi sări în ochi 
ca stridentă. Pentru că, vezi tu, Hastings, în timp ce cutia 
era roşie, capacul era albastru. Desigur, poţi vedea adesea 
o fundă albastră pe o cutie roşie şi invers. Dar o cutie deo 
culoare şi un capac de alta - nu, în mod hotărât - ca ne se 
voit jamais! 

Deşi nu vedeam cum acest mic incident îmi putea fi de 
vreun folos, totuşi m-am hotărât să-l cercetez ca fiind 
neobişnuit. Am sunat clopoţelul după Frangois şi l-am 
întrebat dacă fostului său stăpân îi plăceau dulciurile. Un 
zâmbet slab, melancolic îi înflori pe buze. 


— Îi plăceau enorm, monsieur. Avea întotdeauna o cutie cu 
ciocolată în casă. Ştiţi, nu bea vin de nici un fel. 

— Totuşi cutia asta este neatinsă. Am ridicat capacul ca să- 
i arăt. 

— Pardon, monsieur, dar o cutie nouă a fost cumpărată în 
ziua morţii sale, cealaltă fiind aproape spre sfârşite. 

— Atunci cealaltă cutie s-a terminat în ziua morţii sale, am 
spus încet. 

— Da, monsieur, am găsit-o goală dimineaţa şi am aruncat- 
0. 

— Domnul Deroulard mânca dulciuri la orice oră din zi? 

— De obicei după cină. 

Am început să văd mai clar. 

— Frangois, i-am zis, poţi să fii discret? 

— Dacă trebuie, monsieur. 

— Bon! Să ştii atunci că sunt de la poliţie. Poţi să-mi 
găseşti cealaltă cutie? 

— Bineînţeles, monsieur. Trebuie să fie în lada de gunoi! 

Plecă şi se întoarse după câteva minute cu un obiect 
prăfuit. Era duplicatul cutiei pe care o ţineam, cu 
deosebirea că de data aceasta cutia era albastră şi capacul 
roşu. l-am mulţumit lui Frangcois, i-am cerut încă odată să 
fie discret şi am părăsit casa din Avenue Louise fără altă 
discuţie. 

Apoi l-am vizitat pe doctorul care îl văzuse pe domnul 
Deroulard. Cu el m-am descurcat greu. S-a strecurat 
frumuşel în spatele unui zid de frazeologie de specialitate, 
dar mi-a trecut prin cap că nu era chiar atât de sigur în 
legătură cu cazul după cum pretindea. 

— Au fost multe întâmplări curioase de tipul ăsta, 
recunoscu el, după ce am reuşit să-l dezarmez cât de cât. O 
criză bruscă de furie, o emoție violentă după o cină 
consistentă, c'est entendu, deci, după un acces de furie, 
sângele se ridică la cap şi pac! Gata cu tine! 

— Dar domnul Deroulard nu a avut nici o emoție violentă. 


— Nu? Am aflat că avea o altercaţie furtunoasă cu domnul 
de Saint Alard. 

— De ce să aibă? 

— C'est evident! Doctorul ridică din umeri. Nu era domnul 
de Saint Alard un catolic dintre cei mai fanatici? Prietenia 
lor era pe punctul de a se strica cauza acestei probleme a 
bisericii şi statului. Nu trecea nici o zi fără discuţii. Pentru 
domnul de Saint Alard, Deroulard părea aproape un 
Anticrist. 

Nu mă aşteptam la asta, fapt care mi-a dat de gândit. 

— Încă o întrebare, doctore: ar fi posibil să se introducă o 
doză fatală de otravă într-o ciocolată? 

— Cred că s-ar putea, spune doctorul încet. Acidul prusic 
ar putea avea o astfel de consecinţă dacă nu are pe unde să 
se evapore şi o globulă micuță de orice ar putea fi înghițită 
fără să fie observată - dar nu pare de loc să fie cazul de aşa 
ceva. O ciocolată plină cu morfină sau stricnină... făcu o 
grimasă, înţelegeţi, domnule Poirot, o îmbucătură ar fi 
suficientă! Victima n-ar avea nici o şansă de scăpare. 

— Vă mulţumesc, doctore. 

Am plecat. Apoi am întrebat pe la farmacişti, în special pe 
la cei din apropierea de avenue Louise. E bine să fii de la 
poliţie. Am primit informaţiile pe care le doream fără prea 
multe discuţii. Numai într-un caz am auzit de o otravă care 
a fost furnizată casei respective. Erau nişte picături de 
sulfat de atropină pentru madame Deroulard. Atropină este 
o otravă puternică şi pentru moment m-am entuziasmat, 
dar simptomele de otrăvire cu atropină seamănă foarte 
mult cu cele ale ptomainei, nu cu cele pe care le studiam. 
Apoi, reţeta era veche. Madame Deroulard suferea de 
cataractă la amândoi ochii de foarte mulţi ani. 

Eram pe punctul de a pleca descurajat când farmacistul 
mă cheama înapoi. 

— Un moment, monsieur Poirot. Îmi amintesc că fata care 
a adus reţeta a spus ceva în legătură cu faptul că trebuie să 
se ducă la farmacistul englez. Aţi putea încerca acolo. 


Aşa am procedat. Făcând încă odată uz de statutul meu 
oficial am primit informaţiile de care aveam nevoie. Cu o zi 
înainte de moartea domnului Deroulard, pregătiseră o 
reţetă pentru domnul John Wilson. Nu era vorba de 
preparat. Erau simple tablete mici de trinitrină. L-am 
întrebat dacă aş putea vedea câteva. Mi le-a arătat şi inima 
a început să-mi bată mai tare deoarece micuţele tablete 
erau de ciocolată. 

— Este o otravă? L-am întrebat. 

— Nu, monsieur. 

— Puteţi să-mi descrieţi efectele lor? 

— Micşorează tensiunea. Se recomandă în anumite forme 
de tulburări cardiace - anghină pectorală, de exemplu. 
Reduce tensiunea arterială. În arterioscleroză... 

L-am întrerupt. 

— Pe cinstea mea! Această înşiruire nu-mi spune nimic. Te 
face să te înroşeşti la faţă? 

— Sigur că da. 

— Şi dacă aş lua 10-20 din tabletele astea mici, ce mi s-ar 
întâmpla? 

— Nu v-aş sfătui să încercaţi, mi-a răspuns sec. 

— Şi totuşi, spuneţi că nu-i otravă. 

— Multe lucruri care nu sunt numite otravă pot omori un 
om, răspunse el pe acelaşi ton. 

Am plecat din farmacie încântat. În sfârşit, lucrurile 
începeau să meargă! 

Acum ştiam că John Wilson a avut mijloacele de a comite 
crima, dar care să fi fost motivul? Venise în Belgia cu 
treburi şi-l rugase pe domnul Deroulard, pe care abia îl 
cunoscuse, să-l sprijine. Aparent, moartea lui Deroulard n- 
ar fi putut să-i aducă în nici un fel vreun beneficiu. Mai 
mult, am descoperit, după cercetări în Anglia, că suferea de 
câţiva ani de forma aceea dureroasă a bolii de inimă 
cunoscută ca angină. Aşadar, avea un drept legitim să ţină 
la el tabletele acelea. Şi totuşi, eram convins că cineva se 
dusese la cutia de ciocolată, deschizând-o întâi, din 


greşeală, pe cea plină şi că scosese conţinutul din ultima 
ciocolată înghesuind în locul acestuia atât de multe tablete 
mici de trinitrină câte puteau intra. Ciocolatele erau mari. 
Eram sigur că între 20 şi 30 de tablete ar fi putut fi băgate 
înăuntru. Dar cine făcuse asta? 

Erau doi musafiri în casă. John Wilson a avut mijloacele. 
Saint Alard a avut motivul. Aminteşte-ţi că era un fanatic şi 
nu există vreunul care să se compare cu un fanatic religios. 
Ar fi putut el, într-un fel, să pună mâna pe trinitrină lui John 
Wilson? 

O altă mică idee îmi veni. Ah, ştiu ca zâmbeşti de micile 
mele idei! De ce rămăsese Wilson fără trinitrină? Sigur, şi- 
ar fi adus rezerve suficiente din Anglia. M-am dus încă o 
dată la casa din Avenue Louise. Wilson era plecat, dar am 
văzut-o pe fata care-i deretica prin cameră, Felicie. Am 
întrebat-o imediat dacă nu-i adevărat că domnul Wilson 
pierduse o sticlă de pe etajera lui cu puţin timp în urmă. 
Fata răspunse de-ndată. Chiar aşa era. Fusese învinuită 
pentru asta chiar ea, Felicie. Evident, domnul englez 
crezuse că ea o spărsese şi nu vroia să spună. Pe când ea n- 
o atinsese niciodată. Fără îndoială că de vină era Jannette 
care întotdeauna îşi băga nasul unde nu-i fierbe oala... 

I-am întrerupt şirul de cuvinte şi am plecat. Acum ştiam tot 
ce vroiam. Îmi rămânea s-o dovedesc. Lucru, care simţeam, 
nu avea să fie uşor. Trebuia să mă asigur că Saint Alard 
luase flaconul cu trinitrină de pe etajera lui John Wilson, dar 
ca să-i convingă pe alţii, trebuia să aduc probe. Şi n-aveam 
niciuna la îndemână! 

Nu-i nimic. Eu ştiam - asta conta cel mai mult. Ţii minte 
dificultatea noastră în cazul Styles, Hastings? Şi-acolo ştiam 
- dar mi-a luat mult timp până să găsesc ultima legătură 
care să-mi completeze lanţul de dovezi împotriva 
ucigaşului. 

Am cerut s-o văd pe mademoiselle Mesnard. Veni imediat. 
I-am cerut adresa domnului de Saint Alard. O umbră de 
îngrijorare i se strecură pe chip. 


— De ce-aveţi nevoie de ea, monsieur. 

— E necesar, mademoiselle. 

Ea părea că se îndoieşte... că e tulburată. 

— Nu vă poate spune nimic. E un om cu gândurile duse 
aiurea. Abia îşi dă seama de ce se întâmplă în jurul lui. 

— Se poate, mademoiselle. Totuşi, a fost un prieten vechi 
al domnului Deroulard. S-ar putea să-mi spună anumite 
lucruri - lucruri din trecut - vechi invidii - vechi aventuri de 
dragoste. 

Fata se înroşi şi-şi muşcă buza. 

— Cum doriţi... dar... dar sunt sigură acum că am greşit. A 
fost drăguţ din partea dumneavoastră că aţi răspuns la 
cererea mea, dar atunci eram necăjită, aproape nebună. 
Acum îmi dau seama că nu-i nici un mister de rezolvat. 
Lăsaţi-l, domnule, vă rog foarte mult. 

Am privit-o cu atenţie. 

— Mademoiselle, am spus, câteodată e dificil pentru un 
câine să găsească mirosul, dar din moment ce i-a dat de 
urmă, nimic pe lumea asta nu-l mai opreşte. Asta dacă-iun 
câine bun! Şi eu, mademoiselle, eu, Hercule Poirot, sunt un 
câine bun. 

Plecă fără un cuvânt. Câteva minute mai târziu se întoarse 
cu adresa scrisă pe o hârtie. Am părăsit casa. Frangois mă 
aştepta afară. Se uită la mine nerăbdător. 

— Nu e nici o veste, monsieur? 

— Niciuna deocamdată, prietene. 

— Ah! Pauvre monsieur Deroulard! Oftă el. Şi eu eram de 
părerea lui. Nu-mi pasă de preoţi. Asta n-o spunem în casă. 
Toate femeile sunt credincioase, ceea ce, poate, e bine. 
Madame est tres pieuse... et mademoiselle Virginie aussi. 

Mademoiselle Virginie? Era ea tres pieuse? M-am mirat, 
gândindu-mă la fata pasionată, plânsă, pe care o văzusem în 
prima zi. După ce am obţinut adresa domnului de Saint 
Alard m-am pus pe lucru. Am sosit în apropierea palatului 
său din Ardeni, dar abia după câteva zile am putut găsi un 


pretext pentru a intra în casă. În cele din urmă am reuşit - 
cum crezi? 

— Ca instalator, mon ami! Era o treabă de-o clipă să 
aranjezi o mică scurgere de gaz pe domeniul lui. Am plecat 
după unelte şi am avut grijă să mă întorc cu ele la o ora 
când ştiam că am să fiu absolut singur. Nu prea ştiam ce 
căutam. Singurul lucru de care aveam nevoie, eram singur 
că n-o să-l găsesc. Nu şi-ar fi asumat riscul să-l păstreze. 

Totuşi, când am găsit dulăpiorul de deasupra etajerei, n- 
am putut rezista tentaţiei de a vedea ce-i înăuntru, 
încuietoarea era simplu de desfăcut. Uşa se deschise. Era 
plin de sticle vechi. Am scos una câte una cu mâna 
tremurândă. Deodată îmi scăpă o exclamaţie. Închipuieşte- 
ţi, prietene, ţineam în mână un mic flacon cu eticheta unui 
farmacist englez, pe care erau cuvintele: „Iablete de 
trinitrină. Se ia câte una când este nevoie. Dl. John Wilson”. 

Mi-am stăpânit emoția, am închis dulăpiorul, am pus 
sticluţa în buzunar şi am continuat să repar conducta! 
Trebuie să fii metodic. Apoi, am părăsit palatul şi am luat 
trenul spre ţara mea imediat. Am sosit la Bruxelles târziu în 
seara aceea. Redactam un raport către prefect a doua zi 
dimineaţă, când mi-a fost adus un bileţel. Era din partea 
bătrânei doamne Deroulard şi mă invita la casa din Avenue 
Louise fără întârziere. 

Frangcoius mi-a deschis uşa. 

— Madame la baronne vă aşteaptă. 

M-a condus spre camerele ei. Stătea într-un fotoliu mare. 
Mademoiselle Virginie nu era prin preajmă. 

— Domnule Poirot, spuse bătrâna doamnă, tocmai am aflat 
că nu sunteţi ceea ce pretindeţi. Sunteţi ofiţer de poliţie. 

— Aşa e, doamnă. 

— Aţi venit aici să cercetaţi circumstanţele morţii fiului 
meu? 

Am răspuns din nou: Aşa e, doamnă. 

— M-aş bucura dacă mi-aţi spune ce descoperire aţi făcut. 

Am ezitat. 


— Mai întâi aş vrea să ştiu cum de-aţi aflat despre toate 
astea? 

— De la cineva care nu mai este în lumea noastră. 
Cuvintele ei şi felul gânditor în care le pronunţase îmi 
îngheţară inima. Eram incapabil sa vorbesc. 

— De aceea, monsieur, vă rog foarte mult să-mi spuneţi 
exact ce-aţi descoperit în timpul investigaţiei 
dumneavoastră. 

— Investigația mea s-a terminat. 

— Fiul meu? 

— A fost omorât în mod deliberat. 

— Ştiţi de către cine? 

— Da, doamnă. 

— De cine? 

— Domnul de Saint Alard. 

— Greşiţi. Domnul de Saint Alard este incapabil să comită 
o asemenea crimă. 

— Dovezile sunt la mine. 

— Vă rog încă o dată să-mi povestiţi totul. 

De data aceasta m-am conformat, parcurgând fiecare 
etapă care mă condusese la descoperirea adevărului. A 
ascultat cu atenţie. La sfârşit dădu din cap aprobator. 

— Da, da, totul este aşa cum spuneţi, în afară de un lucru. 
Nu Domnul de Saint Alard mi-a omorât fiul. Ci eu, mama lui. 

M-am holbat la ea. Continua să dea încet din cap că aşa 
era. 

— E bine c-am trimis după dumneavoastră. Providența 
bunului Dumnezeu a făcut-o pe Virginie să-mi spună ce 
făcuse înainte de a pleca la mănăstire. Ascultaţi, domnule 
Poirot! Fiul meu era un om râu. Persecuta biserica. A dus o 
viaţă de păcate şi crime. Târa celelalte suflete după el. Dar 
s-a întâmplat ceva şi mai rău. Într-o dimineaţă, când ieşeam 
din camera mea, mi-am văzut nora stând în capul scărilor. 
Citea o scrisoare. L-am zărit pe fiul meu furişându-se în 
spatele ei. O îmbrâncitură bruscă şi ea a căzut spărgându-şi 
capul pe treptele de marmură. Când au ridicat-o, era 


moartă. Fiul meu era un ucigaş şi numai eu, mama lui, 
ştiam asta. 

Îşi închise ochii pentru o clipă. 

— Nu puteţi să vă imaginaţi, monsieur, disperarea, agonia 
mea! Ce trebuia să fac? Să-l denunţ la poliţie? Nu puteam 
să mă pretez la aşa ceva. Era de datoria mea, dar eram o 
fire slabă. Ş-apoi, m-ar fi crezut? De câtva timp vederea îmi 
slăbise... Ar fi putut spune că mă înşelasem. Am păstrat 
tăcerea. Dar conştiinţa nu-mi dădea pace. Tăcând, eram şi 
eu o ucigaşă. Fiul meu a moştenit averea soţiei sale. A 
prosperat ca un laur. Ş-acum urma să ia portofoliul de 
ministru. Ar fi persecutat îndoit biserica. Şi mai era şi 
Virginie. Biata fată, frumoasă, credincioasă din fire, era 
fascinată de el. Avea o putere ciudată şi extraordinară 
asupra femeilor. Îmi dădeam seama c-o să se-ntâmple. 
Eram incapabilă s-o împiedic. El n-avea nici o intenţie să se 
căsătorească cu ea. Sosi momentul când ea era gata să-i 
cedeze totul. Atunci am văzut totul clar. Era fiul meu. Eu îi 
dădusem viaţă. Eram responsabilă pentru el. Ucisese trupul 
unei femei, acum avea să omoare sufletul alteia! M-am dus 
în camera domnului Wilson şi-am luat sticla cu tablete. 
Spusese odată râzând că erau suficiente înăuntru să 
omoare un om! M-am dus în birou şi-am deschis cutia mare 
de ciocolată care stătea întotdeauna pe măsuţă. Din 
greşeală, am deschis o cutie nouă. Şi cealaltă era pe masă. 
Rămăsese doar o ciocolată în ea. Asta simplifica lucrurile. 
Nimeni nu mânca ciocolată în afară de fiul meu şi Virginie. 
Am ţinut-o la mine în seara aceea. Totul a decurs precum 
plănuisem... 

Se opri, închizându-şi ochii pentru o clipă, apoi îi deschise 
din nou. 

— Domnule Poirot, sunt la dispoziţia dumitale. Mi s-a spus 
că nu mai am multe zile de trăit. Vreau să răspund pentru 
fapta mea în faţa bunului Dumnezeu. Trebuie să răspund 
pentru ea şi pe Pământ? 

Am ezitat. 


— Dar sticluţa goală, madame? Am întrebat eu ca să câştig 
timp. Cum a ajuns în posesia domnului de Saint Alard? 

— Când a venit să-şi ia la revedere de la mine, i-am 
strecurat-o în buzunar. Nu ştiam cum să scap de ea. Sunt 
atât de neajutorată, încât nu mă prea pot mişca fără ajutor 
şi dacă ar fi fost găsită goală în camerele mele, ar fi creat 
suspiciune. Mă înţelegeţi, monsieur - se îndreptă în fotoliu - 
n-am avut nici o intenţie să arunc vreo bănuială asupra 
domnului de Saint Alard! Nici nu mi-am închipuit vreodată 
aşa ceva. M-am gândit că valetul său va găsi sticla goală şi-o 
va arunca fără să întrebe. 

Am aprobat-o: 

— vă înţeleg, doamnă, am spus. 

— Ce-aţi hotărât, monsieur? 

Vocea îi era fermă şi sigură şi-şi ţinea capul semeţ. 

M-am ridicat în picioare. 

— Madame, i-am zis, am onoarea de a vă dori toate cele 
bune. Mi-am făcut investigaţiile şi am eşuat! Afacerea este 
închisă. 

Tăcu pentru o clipă, apoi spuse liniştit: 

— După o săptămână ea a murit. Mademoiselle Virginie şi- 
a trecut noviciatul şi, fireşte, a rămas la mănăstire. 
Prietene, asta este povestea. Trebuie să recunosc că nu 
prea am fost la înălţime. 

— Dar ăsta nu se poate numi un eşec, mi-am pus eu 
verdictul. În acele împrejurări ce altceva ai fi putut crede? 

— Ah, sacre, mon ami, strigă Poirot, înflăcărându-se 
deodată. Oare nu vezi? Pot să spun că am fost de 36 deori 
un idiot! Celulele mele cenuşii n-au funcţionat deloc. Tot 
timpul am avut cluul în mâinile mele. 

— Ce clu? 

— Cutia de ciocolată! Nu-ţi dai seama? Oricare ar fi văzut- 
o ar fi făcut o asemenea greşeală? Ştiam că doamna 
Deroulard avea cataractă - aflasem după picăturile de 
atropină. Era o singură persoană în toată casa a cărei 
vedere era atât de slabă încât ar fi putut s-o împiedice să 


pună corect capacul la loc. Cutia de ciocolată m-a pus pe 
urme şi, totuşi, până la sfârşit nu am reuşit deloc să-i observ 
adevărata ei importanţă! 

Şi psihologia mea a dat greş. Dacă domnul de Saint Alard 
ar fi fost criminalul, n-ar fi păstrat niciodată o sticluţă care îl 
încrimina. Faptul că am găsit-o dovedea nevinovăția sa. Şi 
aflasem de la domnişoara Virginie că era un tip distrat. 

Ce să mai zic, a fost o afacere mizerabilă pe care ţi-am 
povestit-o! Dar numai ţie ţi-am spus-o. Mă înţelegi, sunt 
într-o postură proastă! O bătrână comite o crimă într-un 
chip atât de simplu şi inteligent şi mă păcăleşte complet pe 
mine, Hercule Poirot. Sapristi! Nu suport să mă gândesc la 
ea! Hai s-o uităm! Ba nu, ţine-o minte, şi dacă crezi 
vreodată că sunt prea îngâmfat - ceea ce e puţin probabil, 
dar s-ar putea întâmpla... 

Mi-am ascuns un zâmbet. 

— Eh bien, prietene, să-mi spui „Cutia de ciocolată”. Ne- 
am înţeles? 

— Ne-am înţeles! 

— În fond, spuse Poirot pe gânduri, a fost o experienţă! 
Eu, care, fără îndoială, am cel mai bun creier din Europa în 
prezent, pot să-mi permit să fiu mărinimos! 

— Cutia de ciocolată, am murmurat eu încet. 

— Pardon, mon ami. 

M-am uitat la faţa liniştită a lui Poirot când se aplecă spre 
mine întrebător şi nu mă lăsă inima. Şi eu suferisem adesea 
din cauza lui, dar, deşi nu posedam cel mai grozav creier 
din Europa, îmi puteam permite să fiu mărinimos! 

— Nimic, am minţit, şi mi-am aprins o altă pipă, zâmbind în 
sinea mea. 

VI. Lucruri stranii. 

Fusesem plecat din Londra pentru câteva zile şi când m- 
am întors l-am găsit pe Poirot închizându-şi valijoara. 

— A la bonne heure, Hastings, mă temeam că n-ai să te 
întorci la timp să vii cu mine. 

— Înseamnă că te-au chemat pentru un caz? 


— Da, deşi mă simt obligat să recunosc că, aparent, 
afacerea nu este promițătoare. Compania de asigurări a 
Uniunii de Nord mi-a cerut să investighez decesul domnului 
Maltravers, care, acum câteva săptămâni, şi-a făcut o 
asigurare pe viaţă la ei pentru marea suma de 50.000 de 
lire. 

— Da? Am zis eu foarte curios. 

— Bineînţeles, există clauza de sinucidere în poliţa de 
asigurare. În cazul comiterii unei sinucideri în răstimpul 
unui an, poliţa de asigurare este anulată. Domnul 
Maltravers a fost examinat, cum se obişnuieşte, de propriul 
medic al companiei, şi deşi trecuse de prima tinereţe, se 
bucura de o sănătate deplină. Cu toate acestea, miercurea 
trecută, alaltăieri, cadavrul domnului Maltravers a fost găsit 
pe terenul din jurul casei din Essex, Marsdon Manor, şi 
cauza morţii este considerată un fel de hemoragie internă. 
Nu-i nimic deosebit în toate acestea, dar zvonuri sinistre 
despre situaţia financiară a domnului Maltravers circulau în 
ultimul timp şi Uniunea de Nord a certificat, fără nici un 
dubiu, că domnul decedat era în pragul falimentului. 
Aceasta schimbă afacerea în mod considerabil. Maltravers 
avea o soţie tânără, frumoasă, şi se pare că şi-a adunat toţi 
banii de care mai dispunea în scopul de a plăti primele de 
asigurare pe viaţă pentru ca asigurarea lui să revină soţiei 
şi apoi s-a sinucis. Astfel de lucruri se întâmplă des. În orice 
caz, prietenul meu, Alfred Wright, care este directorul 
Uniunii de Nord, m-a rugat să investighez cazul, dar, aşa 
cum i-am spus, nu prea cred că o să am succes. Dacă 
motivul morţii a fost un atac de cord aş fi fost mai combativ. 
Infarctul poate fi interpretat ca şi incapacitatea medicului 
de a descoperi de ce a murit cu adevărat pacientul său, dar 
o hemoragie pare ceva foarte clar. Nu putem decât să 
facem câteva cercetări necesare. Ai cinci minute, Hastings, 
să-ţi faci bagajul şi apoi luăm un taxi până în strada 
Liverpool. 


O oră mai târziu, coboram din trenul care mergea spre est 
în mica gară de la Marsdon Leigh. După ce am întrebat la 
gară, am obţinut informaţia că Marsdon Manor se afla la o 
milă distanţă. Poirot a hotărât să mergem pe jos, aşa că am 
luat-o de-a lungul străzii principale. 

— Care-i planul tău de bătaie? L-am întrebat. 

— Întâi o să mergem la doctor. Am controlat şi mi s-a spus 
că există un singur medic în Marsdon Leigh, dr. Ralph 
Bernard. A, uite-i casa. 

Clădirea respectivă era un fel de vilă cu etaj, retrasă puţin 
de la stradă. O placă de aramă de pe poartă purta numele 
doctorului. Am străbătut poteca şi am sunat la uşă. 

S-a dovedit c-am avut noroc cu vizita noastră. Era tocmai 
ora sa de consultaţii şi, pentru moment, nu aştepta nici un 
pacient. Dr. Bernard era un om în vârstă, înalt şi lat în 
umeri, cu maniere destul de plăcute. 

Poirot s-a prezentat şi i-a explicat scopul vizitei noastre, 
adăugând că într-un astfel de caz companiile de asigurare 
erau obligate să facă toate investigaţiile necesare. 

— Desigur, desigur, spuse dr. Bernard de complezenţă, îmi 
închipui că fiind un om atât de bogat, viaţa sa era asigurată 
pentru o sumă mare. 

— Îl consideri un om bogat, doctore? 

Acesta se uită cam surprins. 

— Cum să nu fie? Avea două maşini, ştiţi, şi Marsdon 
Manor este o vilă mult prea mare în care să locuieşti, deşi, 
cred că a cumpărat-o foarte ieftin. 

— Ni s-a spus că pierduse sume considerabile în ultima 
vreme, sublinie Poirot, privindu-l pe doctor cu atenţie. 

Acesta se mulţumi doar să dea din cap cu tristeţe. 

— Chiar aşa? Adevărat? Atunci e un noroc pentru soţia sa 
că există această asigurare pe viaţă. Este o tânără foarte 
frumoasă şi încântătoare, dar teribil de răvăşită de această 
nenorocire. Un pachet de nervi, biata de ea. Am încercat s-o 
feresc cât am putut, dar, sigur că şocul trebuie să fi fost 
considerabil. 


— L-aţi vizitat recent pe domnul Maltravers? 

— Dragă domnule, nu l-am vizitat niciodată. 

— Cum? 

— Ştiu că domnul Maltravers era un om de ştiinţă creştin 
sau ceva de genul acesta. 

— Dar i-aţi examinat cadavrul? 

— Desigur. Am fost dus de unul dintre ajutoarele 
grădinarului. 

— Şi cauza morţii a fost clară? 

— Absolut. Era sânge pe buze, dar majoritatea hemoragiei 
trebuie să fi fost internă. 

— Încă mai zăcea unde fusese găsit? 

— Da, trupul nu fusese atins. Zăcea la marginea unei mici 
plantaţii. Evident că ieşise să împuşte ciori de câmp, 
deoarece o puşcă se afla lângă el. Hemoragia trebuie să se 
fi produs brusc. Ulcer gastric, fără îndoială. 

— N-ar fi putut fi împuşcat? 

— Dragă domnule! 

— Vă cer iertare, se scuză Poirot. Dar, dacă nu mă înşeală 
memoria, în cazul unei crime recente, doctorul a pus întâi 
diagnosticul de infarct şi, apoi, l-a schimbat când polițistul 
local i-a arătat o rană în cap! 

— N-o să găsiţi nici o rană pe trupul domnului Maltravers, 
spuse dr. Bernard sec. Acum, domnilor, mai aveţi altceva? 

Am înţeles aluzia. 

— Vă lăsăm cu bine şi vă mulţumim foarte mult, doctore, 
pentru că aţi fost atât de amabil să ne răspundeţi la 
întrebări. Apropo, n-aţi considerat necesară o autopsie? 

— Deloc. Doctorul devenise apoplectic. Cauza decesului a 
fost clară şi în profesia mea nu considerăm necesar să 
întristăm, fără rost, rudele mortului. 

Şi, întorcându-se, doctorul trânti uşa tare în faţa noastră. 

— Ce crezi despre dr. Bernard, Hastings? Mă întrebă 
Poirot, în timp ce ne continuam drumul spre Marsdon 
Manor. 

— Un măgar bătrân. 


— Exact. Tu judeci caracterele întotdeauna profund, 
prietene. 

L-am privit stânjenit, dar părea foarte serios. O luminiţă i 
se ivi totuşi în ochi şi adăugă cu viclenie: 

— Asta e valabil când nu e vorba de o femeie frumoasă! 

M-am uitat la el cu răceală. 

Când am ajuns la vilă, uşa ne-a fost deschisă de o 
cameristă între două vârste. Poirot îi întinse cartea sa de 
vizită şi o scrisoare de la Compania de asigurări pentru 
doamna Maltravers. Ea ne conduse într-o cameră de luat 
micul dejun şi se retrase ca să-şi anunţe stăpâna. Trecură 
cam zece minute, uşa se deschise şi o siluetă subţire, în 
haine de doliu, stătea în prag. 

— Domnul Poirot? Îngână ea. 

— Doamnă! Poirot sări galant în picioare şi se grăbi spre 
ea. Nu pot să vă spun cât de mult regret că vă deranjez în 
felul acesta. Dar ce să-i faci? „Les affaires” nu ştiu ce e mila. 

Doamna Maltravers îl lăsă s-o conducă până la un scaun. 
Ochii îi erau roşii de plâns, dar jalea ei nu putea să ascundă 
extraordinara sa frumuseţe. Avea vreo 27-28 de ani, era 
foarte blondă, cu ochi mari; albaştri şi buze frumos 
conturate. 

— E ceva în legătură cu asigurarea soţului meu, nu-i aşa? 
Dar trebuie să fiu tracasată acum, aşa de repede? 

— Curaj, dragă doamnă. Curaj! Ştiţi, soţul dumneavoastră 
şi-a făcut asigurarea pe viaţă pentru o sumă destul de mare 
şi, în astfel de cazuri, Compania pretinde întotdeauna 
câteva detalii în plus. M-au împuternicit pe mine să acţionez 
pentru ei. Puteţi fi sigură că voi face tot ce-mi stă în putere 
ca afacerea să nu devină prea neplăcută pentru 
dumneavoastră. Vreţi să-mi povestiţi pe scurt tristele 
evenimente de miercuri? 

— Mă schimbam pentru ceai când camerista a venit la 
mine... Unul dintre grădinari tocmai alergase spre casă... El 
găsise... 

Vocea i se înmuie. Poirot o luă de mână cu înţelegere. 


— Pricep. Destul! L-aţi văzut pe soţul dumneavoastră în 
după amiaza aceea? 

— De la prânz, nu. Eu mă dusesem până în sat după nişte 
timbre şi cred că el umbla prin împrejurimile vilei. 

— Ca să împuşte ciori? 

— Da, de obicei îşi lua puşca cu el şi am auzit una sau două 
împuşcături în depărtare. 

— Unde este puşca acum? 

— În hol, cred. 

Ea l-a condus acolo şi a dat arma lui Poirot, care a 
examinat-o pe îndelete. 

— Două focuri trase, după câte văd, zise el, în timp ce i-o 
dădea înapoi. Şi acum, doamnă, dacă aş putea vedea... 

Se opri cu delicateţe. 

— Vă va conduce servitoarea, murmură ea, întorcând 
capul. 

Chemată, servitoarea îl duse pe Poirot sus. Eu am rămas 
cu frumoasa şi nefericita femeie. Nu ştiam ce să fac, să 
vorbesc sau să tac. Am încercat două remarci generale la 
care ea a răspuns absentă, dar, după câteva minute, Poirot 
s-a întors. 

— Vă mulţumesc pentru toată amabilitatea 
dumneavoastră, doamnă. Cred că nu trebuie să vă mai 
îngrijiţi de treaba asta. Apropo, ştiţi ceva de situaţia 
financiară a soţului dumneavoastră? 

Ea dădu din cap că nu. 

— Absolut nimic. Nu mă pricep câtuşi de puţin la afaceri. 

— Da, deci nu ne puteţi da nici un clu în privinţa deciziei 
sale bruşte de a face o asigurare pe viaţă? Ştiu că n-o 
făcuse mai înainte. 

— Suntem căsătoriţi doar de un an şi ceva. Dar, şi-a făcut 
asigurarea pentru că-i intrase în cap ideea fixă că nu va trăi 
mult. Avea o puternică presimţire că va muri. Cred că mai 
avusese o hemoragie şi ştia că o alta s-ar fi dovedit fatală. 
Eu am încercat să-i risipesc aceste temeri întunecate, dar 
fără succes. Şi uite, a avut dreptate. 


Îi dădură lacrimile, îşi luă cu demnitate rămas bun de la 
noi. Poirot făcu un gest caracteristic în timp ce pleca. 

— Eh bien, asta-i! Să ne întoarcem la Londra, prietene, se 
pare că nu-i nici un şoarece în această gaură. Şi totuşi... 

— Totuşi ce? 

— O uşoară discrepanţă, asta-i tot! Ai observat-o? Nu? 
Viaţa-i plină de discrepanțe şi, în mod sigur, omul nu putea 
să fie sinucis; nu există otravă care să-i umple gura cu 
sânge. Nu, nu, trebuie să mă resemnez cu faptul că toate 
lucrurile sunt clare şi încheiate... Dar cine este acesta? 

Un tânăr se îndrepta spre noi. A trecut pe lângă noi, fără 
să facă vreun semn, dar am observat că nu arăta rău şi că 
avea o faţă foarte bronzată care vorbea despre viaţa într-o 
climă tropicală. Un grădinar care mătura frunzele se oprise 
o clipă din treaba lui şi Poirot alergă repede spre el. 

— Spune-mi, te rog, cine e domnul acela? Îl cunoşti? 

— Nu-mi amintesc numele lui, deşi l-am auzit. A locuit aici 
o noapte săptămâna trecută. Era marţi. 

— Repede, mon ami, să mergem după el. 

Ne-am grăbit pe potecă după silueta care se îndepărta. 
Imaginea unei fiinţe în doliu pe terasa dinspre latura casei, 
prada noastră dădu colţul şi noi după el, aşa că am fost 
martori la întâlnire. 

Doamna Maltravers se clătină pe picioare şi se albi la faţă. 

— Tu, se minună ea. Credeam că eşti pe vapor, în drum 
spre Africa de Est. 

— Am primit nişte veşti de la avocaţii mei care m-au 
reţinut, îi explică tânărul. Bătrânul meu unchi din Scoţia a 
murit pe neaşteptate şi mi-a lăsat nişte bani. În aceste 
circumstanţe m-am gândit că e mai bine să-mi 
contramandez plecarea. Apoi, am văzut ştirea asta proastă 
în ziar şi am venit aici să văd dacă pot să fac ceva. O să ai 
nevoie de cineva, poate, care să aibă grijă de lucruri pentru 
tine. 

În acel moment, şi-au dat seama de prezenţa noastră. 
Poirot făcu câţiva paşi înainte şi, cerându-şi multe scuze, 


spuse că-şi uitase bastonul în hol. Nu prea încântată, cum 
mi s-a părut, doamna Maltravers făcu prezentările. 

— Domnul Poirot, căpitanul Black. 

Urmă o discuţie de câteva minute în cursul căreia Poirot 
află că sus-numitul căpitan Black stătea la hanul „Ancora”. 
Bastonul nefiind descoperit (ceea ce nu era de mirare), 
Poirot îşi ceru din nou scuze şi plecarăm. 

Ne-am întors grăbiţi în sat şi Poirot se îndreptă spre han. 

— Rămânem aici până când prietenul nostru, căpitanul, se 
reîntoarce, explică el. Ai observat c-am subliniat faptul că 
plecăm la Londra cu primul tren? Probabil te-ai gândit că 
vorbeam serios. Dar nu... Ai observat faţa doamnei 
Maltravers când l-a zărit pe acest tânăr Black? Ea a fost 
clar surprinsă şi el, eh bien, el era foarte devotat. Nu ţi s-a 
părut? Şi el a fost aici în noaptea de marţi, cu o zi înainte ca 
domnul Maltravers să fi murit. Trebuie să investigăm, 
Hastings, ce face căpitanul Black. 

După o jumătate de oră ne-am văzut „prada” apropiindu- 
se de han. Poirot ieşi, îl opri şi îl aduse pe dată sus, în 
camera pe care o închiriase. 

— Îi spuneam căpitanului Black despre misiunea care ne 
aduce aici, explică el. Înţelegeţi, monsieur le capitaine, că 
sunt nerăbdător să aflu care era starea de spirit a domnului 
Maltravers, imediat înaintea morţii sale şi că, în acelaşi 
timp, nu vreau s-o deprim pe doamna Maltravers inutil, 
punându-i întrebări dureroase. Deci, aţi fost chiar înaintea 
evenimentului şi puteţi să ne daţi foarte bine informaţii 
valoroase. 

— Am să fac orice pot să vă ajut, răspunse tânărul soldat, 
dar mă tem că n-am observat nimic neobişnuit. Ştiţi, deşi 
Maltravers era un vechi prieten al părinţilor mei, eu nu-l 
cunoşteam foarte bine. 

— Când aţi venit? 

— Marţi după-amiaza. Am plecat la Londra miercuri 
dimineaţă devreme pentru că vaporul meu ridica ancora pe 
la ora 12. Dar nişte veşti pe care le-am primit mi-au 


schimbat planurile, aşa cum cred că aţi auzit că i-am 
explicat doamnei Maltravers. 

— Înţeleg că vă întorceaţi în Africa de Est. 

— Da, sunt acolo încă de la război - mare ţară. 

— Exact. Despre ce aţi discutat la cină marţi seara? 

— O, nu ştiu. Obişnuitele subiecte. Maltravers m-a întrebat 
despre părinţii mei şi apoi am discutat despre datoriile de 
război germane; doamna Maltravers mi-a pus o mulţime de 
întrebări despre Africa de Est şi eu le-am spus vreo două 
glume şi cred că asta-i tot. 

— Mulţumesc. 

Poirot rămase tăcut pentru un moment, apoi spuse blând: 

— Cu permisiunea dumneavoastră aş vrea să încerc un 
mic experiment. Mi-aţi spus tot ceea ce cunoaşte eul 
dumneavoastră inconştient. 

— Psihanaliză sau ce? Întrebă Black, vizibil alarmat. 

— O, nu, răspunse Poirot încurajator, uite cum e. Eu vă 
spun un cuvânt, dumneavoastră îmi spuneţi altul şi aşa mai 
departe. Primul cuvânt care vă trece prin cap. Începem? 

— În regulă, zise Black încet. Dar părea stânjenit. 

— Notează cuvintele, te rog, Hastings, spuse Poirot. 

Apoi îşi scoase din buzunar marele său ceas cu cadran de 
ridiche şi-l puse pe masă lângă el. 

— Începem. Ziuă. 

Urmă o pauză de o clipă şi apoi Black răspunse: 

— Noapte. 

În vreme ce Poirot continua, răspunsurile veneau mai 
repede. 

— Nume, zise Poirot. 

— LOC. 

— Bernard. 

— Shaw. 

— Marţi. 

— Cină. 

— Călătorie. 

— Vapor. 


— "Ţară. 

— Uganda. 

— Poveste. 

— Lei. 

— Puşcă pentru ciori. 

— Fermă. 

— Împuşcătură. 

— Sinucidere. 

— Elefant. 

— Colţi. 

— Bani. 

— Avocaţi. 

— Îţi mulţumesc, căpitane Black. Poate îmi acorzi câteva 
minute după vreo jumătate de oră? 

— Desigur. 

Tânărul soldat îl privi curios şi-şi şterse fruntea în timp ce 
se ridica. 

— Şi acum, Hastings, zise Poirot zâmbindu-mi, în timp ce 
închidea uşa în urma sa. Înţelegi totul, nu-i aşa? 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Lista aia de cuvinte nu-ţi spune nimic? 

Am parcurs-o din nou, dar am fost obligat să mă dau bătut. 

— Am să te ajut. Încep prin a-ţi spune că Black a răspuns 
bine în limita timpului normal, fără pauze, aşa încât putem 
considera că nu are o conştiinţă vinovată de ascuns. „Zi” 
urmat de „noapte“, „loc” urmat de „nume” sunt asociaţii 
normale. Am început să lucrez cu „Bernard” ceea ce sugera 
numele doctorului de aici, peste care putea să nu fi dat. 
Evident că aşa a fost. După conversaţia noastră recentă, el 
mi-a spus „cină” la cuvântul meu „marţi”, dar „călătorie” şi 
„țară” au fost urmate de „vapor” şi „Uganda”, arătând clar 
că importantă pentru el era călătoria în străinătate şi nu 
venirea aici. „Poveste” îi aminteşte de „lei” despre care 
povestise la cină. Am continuat cu „puşcă pentru ciori” şi el 
a răspuns cu un cuvânt cu totul neaşteptat - „fermă”. Când 
am spus „împuşcătură”, el răspunde deodată „sinucidere”. 


Asociaţia pare clară. Un om pe care-l cunoaşte se sinucide 
cu o puşcă undeva la o fermă. Aminteşte-ţi, de asemenea, că 
mintea îi este încă la poveştile pe care le-a spus la cină şi 
cred ca vei fi de acord cu mine că n-o să fiu prea deplasat 
dacă-l chem pe căpitanul Black şi-i cer să repete povestea 
aceea cu sinuciderea pe care a spus-o la cină, marţi seara. 

Blanck a fost destul de sincer în privinţa aceasta. 

— Da, le-am spus o asemenea poveste când stau şi mă 
gândesc. Chap s-a împuşcat la o fermă acolo. A făcut-o cu o 
puşcă pentru ciori prin gură şi alicele au rămas în creier. 
Doctorii au fost foarte uimiţi - nu se vedea nimic în afară de 
puţin sânge pe buze. Şi ce-i cu asta? 

— Ce are asta de-a face cu domnul Maltravers? Văd că nu 
ştii c-a fost găsit cu o astfel de puşcă lângă el. 

— Vreţi să spuneţi că povestea mea i-a sugerat 
sinuciderea, dar e îngrozitor! 

— Nu te amări, ar fi făcut-o într-un fel sau altul. Bine, 
trebuie să vorbesc la telefon cu Londra. 

Poirot avu o lungă conversaţie la telefon şi se întoarse 
gânditor. Plecă singur după-amiază şi abia la şapte seara a 
declarat că nu mai putea să amâne, că trebuia să-i spună 
tinerei văduve. Îmi părea rău deja pentru ea, fără nici o 
rezervă. Să rămâi fără nici un ban şi să ştii că soţul s-a 
sinucis ca să-i asigure viitorul, era o povară prea grea de 
suportat pentru o femeie. Totuşi, nutream secreta speranţă 
că tânărul Black s-ar putea dovedi capabil s-o consoleze, 
după ce durerea ei ar fi trecut. Evident, el o admira enorm. 

Întrevederea noastră cu doamna a fost dureroasă. A 
refuzat să creadă faptele pe care i le-a prezentat Poirot. Şi 
când s-a convins, în cele din urmă, a izbucnit într-un plâns 
amar. Examinarea cadavrului a confirmat bănuielile 
noastre. Lui Poirot îi părea foarte rău pentru biata doamnă, 
dar fusese angajat de compania de asigurări şi ce-ar fi 
putut face? În timp ce se pregătea să plece, îi spuse blând 
doamnei Maltravers: 


— Doamnă, dintre toţi oamenii, dumneavoastră ştiţi că nu 
există morţi! 

— Ce vreţi sa spuneţi? Se fâstâci ea, ochii făcându-i-se 
mari. 

— N-aţi luat parte niciodată la şedinţe de spiritism? 
Sunteţi un medium bun, doar ştiţi. 

— Aşa mi s-a spus. Dar dumneavoastră nu credeţi în 
spiritism, sunt sigură! 

— Doamnă, am văzut nişte lucruri stranii. Ştiţi că în sat se 
vorbeşte că această casă este bântuită de stafii? 

Ea dădu din cap aprobator şi, în acel moment, servitoarea 
anunţă că cina era gata. 

— Nu rămâneţi să gustaţi ceva? 

Am acceptat cu plăcere şi am simţit că prezenţa noastră 
nu putea decât s-o distragă puţin de la amărăciunile ei. 
Tocmai ne terminaserăm supa când se auzi un țipăt dincolo 
de uşă şi sunetul unei faianţe sparte. Am sărit în sus. 
Servitoarea apăru cu mâna pe inimă. 

— Era un bărbat care stătea pe coridor. 

Poirot se repezi acolo şi se întoarse repede. 

— Nu e nimeni acolo. 

— Nu este, domnule? Zise servitoarea încet. O, m-a 
speriat! 

— Dar de ce? 

Îşi micşoră vocea, de-abia şopti: 

— Mi s-a părut... mi s-a părut că e stăpânul... arăta ca el. 

Am văzut-o pe doamna Maltravers tresărind speriată şi 
mintea îmi fugi la vechea superstiție despre sinucigaşii care 
nu-şi pot găsi odihna. Şi ea se gândea la asta, sunt sigur, 
căci un minut mai târziu îl prinse de braţ pe Poirot, ţipând. 

— N-aţi auzit? Cele trei bătăi în fereastră? Aşa obişnuia să 
facă întotdeauna când trecea în jurul casei. 

— ledera, am strigat. A fost iedera care a lovit fereastra. 

Dar un fel de teroare punea stăpânire pe noi toţi. 
Servitoarea era evident tulburată şi când masa s-a 
terminat, doamna Maltravers l-a implorat pe Poirot să nu 


plece imediat. Era clar îngrozită să rămână singură. Ne-am 
retras în camera pentru micul dejun. Vântul se înteţea şi 
urla în jurul casei într-un fel fantomatic. De două ori uşa 
camerei se deschise, se dădu de perete încet şi, de fiecare 
dată, ea se agăţă de mine cu o privire îngrozită. 

— A, ce, uşa asta e vrăjită? Strigă Poirot supărat, în cele 
din urmă. Se ridică şi o închise încă o dată, apoi răsuci 
cheia în broască. Am s-o închid, uite aşa! 

— Nu fă asta, zise ea cu ochii speriaţi. Dacă se deschide 
chiar acum... 

Şi chiar în momentul în care rostea cuvintele, imposibilul 
se întâmplă. Uşa încuiată se deschise încet. Eu nu puteam 
vedea coridorul, de unde stăteam, dar ea şi Poirot erau cu 
faţa spre el. Ea ţipă prelung şi se întoarse spre detectiv. 

— L-ai văzut, acolo, pe coridor? Ţipă ea. 

EI o privi cu o faţă uimită, apoi clătină din cap. 

— L-am văzut pe soţul meu... trebuie să-l fi văzut şi 
dumneata. 

— Doamnă, n-am văzut nimic. Nu vă simţiţi bine... sunteţi 
tulburată. 

— Mă simt foarte bine, eu... Doamne! 

Deodată, pe neaşteptate, lumina se micşoră şi se stinse. 
Din întuneric se auziră trei lovituri puternice. O puteam 
auzi pe doamna Maltravers gemând şi apoi... am văzut! 

Bărbatul, pe care-l văzusem sus întins pe pat, se afla acum 
în faţa noastră, înconjurat de o lumină slabă, fantomatică. 
Avea sânge pe buze şi-şi ţinea mâna dreaptă ridicată, 
îndreptată spre ceva. Deodată o lumină strălucitoare păru 
să iasă din ea. Ea trecu peste Poirot şi peste mine şi căzu pe 
doamna Maltravers. Am văzut faţa ei albă îngrozită şi încă 
ceva! 

— Doamne, Poirot! Am strigat eu. Uită-te la mâna ei, la 
mâna ei dreaptă. E toată roşie! 

Şi ochii ei se uitară la ea şi căzu grămadă pe duşumea. 

— Sânge, striga isterică. Da, e sânge. Eu l-am omorât. Eu 
am făcut-o. El îmi arăta mie şi atunci am pus mâna pe 


trăgaci şi am apăsat. Scăpaţi-mă de el... scăpaţi-mă! S-a 
reîntors! 

Vocea i se transformă într-un gâlgâit. 

— Lumină, spuse Poirot brusc. 

Lumina se aprinse ca prin farmec. 

— Asta e, continuă el. Ai auzit, Hastings? Şi tu, Everett? O, 
apropo, acesta este domnul Everett, un om remarcabil în 
profesia lui de actor. I-am telefonat în după amiaza aceasta. 
Machiajul lui e bun, nu-i aşa? Seamănă cu mortul, şi cu o 
torţă de buzunar, plus fosforescenţa necesară, a lăsat 
impresia dorită. Eu nu i-aş atinge mâna ei dreaptă, dacă aş 
fi în locul tău, Hastings. Are vopsea roşie care o face aşa. 
Când lumina s-a stins, ştii c-am luat-o de mână. Înţelegi. 
Apropo, nu trebuie să ne pierdem trenul. Inspectorul Japp e 
afară la fereastră. O noapte proastă, dar ela putut să-şi mai 
treacă timpul bătând din când în când în geam. 

— Înţelegi? Continuă Poirot, în timp ce ne îndreptam în 
grabă prin vânt şi ploaie spre gară, era o mică discrepanţă. 
Doctorul părea să creadă că decedatul era un om de ştiinţă 
creştin şi cine i-ar fi putut imprima această idee decât 
doamna Maltravers? Dar nouă? Ea ni l-a prezentat ca 
aflându-se într-o stare de spirit plină de presimţiri negre 
despre sănătatea sa. Apoi, de ce a fost aşa de surprinsă 
neplăcut de reapariţia tânărului Black? Şi, în ultimul rând, 
deşi convențiile cer ca o femeie să trebuiască să pretindă 
din decenţă că-şi jeleşte soţul, mi s-au părut exagerate 
pleoapele aşa de mult rujate! Nu le-ai observat, Hastings? 
Nu? Întotdeuna îţi spun, nu vezi nimic! Ei bine, asta a fost. 
Existau două posibilităţi: ori povestea lui Black i-a sugerat 
domnului Maltravers o metodă ingenioasă de a se sinucide, 
ori celălalt ascultător, soţia, a văzut o metodă la fel de 
ingenioasă de a comite o crimă. Am înclinat spre a doua 
variantă. Ca să se sinucidă în felul acela, el ar fi trebuit, 
probabil, să apese pe trăgaci cu degetul cel mare, sau aşa 
îmi imaginez. Acum, dacă Maltravers ar fi fost găsit fără o 
gheată, cu siguranţă am fi auzit asta de la cineva. Un 


detaliu ciudat ca acesta ar fi fost reţinut. Nu, cum îţi spun, 
înclinam să cred că era vorba de un caz de crimă, nu de 
sinucidere, dar mi-am dat seama că n-am nici cea mai mică 
dovadă în sprijinul teoriei mele. De aici, elaborarea micii 
comedii pe care ai văzut-o jucată în seara aceea. 

— Chiar şi acum nu prea văd toate detaliile crimei, am zis 
eu. 

— S-o luam de la început. lată o femeie abilă şi vicleană 
care, cunoscând dezastrul financiar al soţului ei şi obosită 
de bărbatul cu care se măritase numai pentru banii lui, îl 
convinge să facă o asigurare pe viaţă cu o sumă mare şi- 
apoi caută mijloacele de a-şi atinge scopul. O întâmplare i le 
oferă: ciudata poveste a tânărului soldat. În după-amiaza 
următoare, când domnul căpitan, aşa cum crede ea, este pe 
mare, ea şi soţul ei se plimbau pe lângă casă. „Ce poveste 
curioasă a fost aia de aseară!” spune ea. „Ar putea un 
bărbat să se împuşte în felul acesta? Arată-mi dacă e 
posibil!” Bietul prost îi arată. Îşi bagă ţeava puştii în gură. 
Ea sare la el şi pune degetul pe trăgaci râzându-i în nas. „Şi 
acum, domnule, spune ea cu răutate, dacă apăs pe 
trăgaci?” Şi-atunci... şi atunci, Hastings,... ea apasă! 

VII. Moarte pe vapor 

— Colonelul Clapperton! Spuse generalul Forbes. 

Făcu prezentarea, pufnind pe nas. 

Domnişoara Ellie Henderson se apleacă în faţă, o şuviţă 
din părul ei moale, cărunt, căzându-i pe figură. Ochii ei 
negri şi pătrunzători sclipiră cu o plăcere răutăcioasă. 

— Ce bărbat cu o înfăţişare soldăţească, remarcă ea cu o 
tentă maliţioasă şi-şi aranjă la loc şuviţa, aşteptând efectul. 

— Soldăţească! Explodă generalul Forbes. Îşi răsuci 
mustaţa şi se făcu roşu la faţă. 

— E în gărzi, nu-i aşa? Murmură domnişoara Henderson, 
încoronându-şi opera. 

— Gărzi? Gărzi? Câte prostii! Tipul a fost pe scena 
teatrului de revistă! Asta-i! A intrat în armată şi s-a dus în 
Franţa să numere cutiile cu magiun de prune şi mere. 


Hunii* au lăsat să le cadă în mod accidental o bombă şi el s- 
a întors acasă cu o uşoară rană la braţ. Într-un fel sau altul 
a intrat la spitalul condus de lady Carrington. 

— Deci, aşa s-au întâlnit. 

— Asta-i! Tipul a făcut pe eroul rănit. Lady Carrington n- 
avea bun simţ, în schimb dispunea de grămezi de bani. 
Bătrânul Carrington se ocupase de muniții. Rămăsese 
văduvă numai cu şase luni în urmă. Individul ăsta o înşfacă 
imediat. Ea îi face rost de-o slujbă la Ministerul de Război. 
Colonelul Clapperton! Ptui! Pufni el. 

* (dispreţuitor) soldat german - folosit pentru prima dată 
într-un discurs al împăratului Wilhelm al II-lea despre 
expediţia germană din 1900 în China şi adoptat în derâdere 
de social-democraţii germani şi apoi de britanici în timpul 
primului război mondial. 

— Şi înainte de război a fost pe scena teatrului de revistă, 
repetă domnişoara Henderson, încercând să împace pe 
distinsul colonel cărunt Clapperton cu comediantul cu nasul 
roşu care cântă melodii vesele. 

— E-adevărat! Spuse generalul Forbes. Am auzit asta de la 
bătrânul Bassington. Şi el a auzit-o de la bătrânul Badger 
Cotterill care o ştie de la Snooks Parker. 

Domnişoara Henderson dădu din cap încântată. 

— Asta pare să rezolve treburile, spuse ea. 

Un uşor zâmbet se ivi pentru o clipă pe faţa unui omuleţ 
aşezat lângă ei. Domnişoara Henderson observă zâmbetul. 
Ea era perspicace. Asta dovedea apreciere pentru ironia 
conținută de ultima ei remarcă - ironie pe care generalul n- 
ar fi bănuit-o niciodată. 

Generalul n-a observat zâmbetul. El îşi privi ceasul, se 
ridică şi zise: 

— Exerciţii. Trebuie să-ţi păstrezi forma pe vas. Şi ieşi prin 
uşa deschisă pe punte. 

Domnişoara Henderson se uită la omul care zâmbise. Cu o 
privire încurajatoare care arăta că era gata să intre în 
dialog cu un tovarăş de drum. 


— E energic, nu? Spuse domnul cel mărunt. 

— Face înconjurul punţii exact de 48 ori, îi explică 
domnişoara Henderson. Ce bătrân bârfitor! Şi se spune că 
sexului nostru îi place scandalul. 

— Ce lipsit de politeţe! 

— Francezii sunt întotdeauna politicoşi, comentă 
domnişoara Henderson, pe un ton oarecare interogativ. 

Micul domn răspunse prompt: 

— Belgian, mademoiselle. 

— O, belgian! 

— Hercule Poirot. La dispoziţia dumneavoastră. 

Numele îi răscolea ceva în memorie. Sigur îl mai auzise 
înainte... 

— Vă place călătoria asta, domnule Poirot? 

— Să fiu sincer, nu. A fost o tâmpenie de a mă lăsa convins 
să vin. Detest la mer. Niciodată nu e liniştită... Nu, nici 
măcar un minuţel. 

— Bine, dar trebuie să recunoaşteţi că e destul de calmă 
acum. 

Poirot recunoscu asta mormăind. 

— A ce moment, da. De aceea simt că reînviu. Începe să 
mă intereseze din nou ce se întâmplă în jurul meu, de 
exemplu felul dibaci în care aţi discutat cu generalul 
Forbes. 

— Vreţi să spuneţi... 

Domnişoara Henderson se opri. Hercule Poirot se înclină. 

— Metodele dumneavoastră de-a scoate de la el chestia aia 
de scandal. Admirabile! 

Domnişoara Henderson râse fără jenă. 

— Apropoul acela la gărzi? Ştiam că asta o să-l facă pe 
bătrân să spumege şi să caşte gura. 

Se aplecă spre Poirot ca să-i facă o confidenţă. 

— Recunosc că-mi place scandalul - cu cât este mai mare, 
cu atât mai bine. 

Poirot se uită gânditor la ea; avea o siluetă subţire, bine 
păstrată, ochii îi erau negri şi pătrunzători, părul îl avea 


cărunt - o femeie de 45 de ani care era mulţumită să arate 
de vârsta ei. Ellie spuse brusc: 

— Ştiu! Nu sunteţi marele detectiv? 

Poirot confirmă. 

— Sunteţi prea amabilă, mademoiselle. 

Dar nu o contrazise. 

— Ce palpitant, făcu domnişoara Henderson. Sunteţi „pe 
urme”, cum se spune în cărţi? Avem un criminal, în mod 
secret, în mijlocul nostru? Sau sunt indiscretă? 

— Nici vorbă. Nici vorbă. Îmi pare rău că va înşel 
aşteptările, dar mă aflu aici pur şi simplu ca toată lumea 
pentru a mă distra. 

Spuse asta pe un ton atât de plictisit încât domnişoara 
Henderson râse. 

— O! Bine, veţi putea ajunge la țărm mâine la Alexandria. 
Aţi mai fost în Egipt? 

— Niciodată, mademoiselle. 

Domnişoara Henderson se ridică oarecum brusc. 

— Cred că o să mă duc să fac exerciţii ca generalul, îl 
anunţă ea. 

Poirot se ridică politicos în picioare. 

Ea îl salută din cap şi ieşi pe punte. O uşoară uimire se ivi 
pentru o clipă pe figura lui Poirot, apoi, un zâmbet îi trecu 
pe buze, se ridică, îşi scoase capul pe uşă şi privi în lungul 
punţii. Domnişoara Henderson se sprijinea de balustradă, 
vorbind cu un bărbat înalt, cu o înfăţişare soldăţească. 

Poirot zâmbi şi mai mult. El se retrase în fumoar cu 
aceeaşi grijă exagerată cu care o broască ţestoasă se bagă 
în carapacea ei. Deocamdată era singur acolo, deşi, pe bună 
dreptate, îşi închipuia că asta nu va dura mult timp. 

Şi n-a durat. Doamna Clapperton, cu părul ei îngrijit 
ondulat, protejat de plasă, şi silueta ei menţinută prin 
masaje şi dietă, îmbrăcată într-un costum sport elegant, 
apăru prin uşa barului cu aerul sigur al unei femei care 
întotdeauna fusese capabilă să plătească preţul cel mai 
mare pentru orice ar fi avut nevoie. Ea spuse: 


— John? O! Bună dimineaţa, domnule Poirot, l-aţi văzut pe 
John? 

— Este pe punte, madame. Să.-l... 

Îl opri cu un gest. 

— Am să stau aici un minut. 

Se aşeză într-o manieră de regină pe scaunul din faţa lui. 
De la distanţă putea să arate de 28 de ani. Acum, în pofida 
machiajului ei exagerat, a sprâncenelor pensate cu 
delicateţe, nu arăta de 49 de ani cât avea, ci de 55. Ochii ei 
erau de un albastru deschis, cu pupile mici. 

— Îmi pare rău că nu v-am văzut la cină aseară, spuse ea. 
A fost, bineînţeles, ceva ce aducea a friptură... 

— Precisement, spuse Poirot cu convingere. 

— Din fericire, sunt un marinar excelent, zise doamna 
Clapperton. Spun din fericire, fiindcă, cu inima mea slăbită, 
răul de mare ar însemna, probabil, moartea pentru mine. 

— Aveţi inima slabă, madame? 

— Da, trebuie să fiu extrem de grijulie... Nu trebuie să mă 
obosesc prea mult! Toţi specialiştii spun asta! Doamna 
Clapperton se ambalase să vorbească pe tema - pentru ea - 
fascinantă a sănătăţii sale. John, scumpul de el, se 
străduieşte din răsputeri să mă împiedice să fac prea multe. 
Trăiesc atât de intens, ştiţi ce vreau să spun, domnule 
Poirot? 

— Da, da. 

— Îmi spune întotdeauna: încearcă să fii ca o plantă, 
Adeline. Dar eu nu pot. Viaţa trebuie trăită, aşa cred. De 
fapt, m-am extenuat de tânără, în timpul războiului. Spitalul 
meu - aţi auzit de spitalul meu? Sigur că aveam infirmiere 
şi asistente şi tot ce trebuie, dar de fapt eu îl conduceam. A 
oftat. 

— Vitalitatea dumneavoastră este minunată, dragă 
doamnă, spuse Poirot, cu aerul uşor mecanic al unuia care 
dă o replică. 

Doamna Clapperton râse ştrengăreşte. 


— Toţi îmi spun ce tânără sunt! E absurd. Niciodată nu 
încerc să pretind că am o zi mai puţin de 43, continuă ea cu 
o candoare uşor falsă, dar foarte multora le vine greu să 
creadă. Eşti atât de vioaie, Adeline, îmi spun. Dar, de fapt, 
domnule Poirot, cum ai putea fi dacă n-ai fi viu? 

— Mort, răspunse Poirot. 

Doamna Clapperton se încruntă. Răspunsul nu era pe 
placul ei. Îşi zise că omul încerca să fie nostim. Se ridică şi 
spuse cu răceală: 

— Trebuie să-l găsesc pe John. 

Când păşi prin uşă îşi scăpă geanta. Aceasta se deschise şi 
tot ce era înăuntru se împrăştie împrejur. Poirot se repezi 
galant s-o ajute. Le-au trebuit câteva minute să adune 
rujuri, cutii de pudră, tabachera, bricheta şi alte fleacuri. 

Doamna Clapperton îi mulţumi politicos, după care se duse 
pe punte şi zise „John”... 

Colonelul Clapperton era încă adâncit în convorbire cu 
domnişoara Henderson. Se răsuci şi se îndreptă repede 
spre soţia sa. Se apleacă spre ea cu un aer protector. 
Scaunul ei de pe punte - era unde trebuia? N-ar fi mai 
bine?... Purtarea lui era grijulie, plină de atenţii gentile. 
Evident, o soţie adorată, alintată de un soţ iubitor. 

Domnişoara Ellie Henderson privi spre orizont, ca şi cum 
ceva la el o cam dezgusta. 

Aflat în uşa fumoarului, Poirot îi privea. 

O voce răguşită, tremurată, spuse în spatele lui: 

— l-aş declara război femeii ăleia, dacă aş fi soţul ei. 
Bătrânul domn, cunoscut printre cei tineri de pe vas sub 
numele lipsit de respect de „bunicul tuturor plantațiilor de 
ceai”, tocmai intrase. Băiete! Strigă el. Adu-mi un whisky 
mare. 

Poirot se aplecă să ia o bucată ruptă dintr-un bilet, un 
lucru uitat din interiorul genţii doamnei Clapperton. O 
bucăţică dintr-o reţetă, observă el, care conţinea digitalină. 
O puse în buzunar, cu gândul de-a i-o restitui mai târziu. 


— Da, continuă pasagerul cel în vârstă. O otravă de 
femeie, îmi amintesc de una ca asta în Poona. Era în '87. 

— I-a declarat cineva război? Întrebă Poirot. 

Bătrânul domn dădu din cap trist. 

— L-a băgat pe bărbat-su în mormânt într-un an. 
Clapperton ar trebui să-şi vină în fire. Prea-i dă nas nevesti- 
si. 

— Ea ţine băierile pungii, spuse Poirot pe un ton grav. 

— Ha, ha! Chicoti bătrânul. Ai pus punct. Ţine băierile 
pungii. Ha, ha! 

Două fete dădură buzna în fumoar. Una avea o faţă 
rotundă cu pistrui şi părul negru răsfirat, în dezordine, 
cealaltă avea pistrui şi păr castaniu cârlionţat. 

— Ajutor, ajutor! Strigă Kitty Mooney. Pam şi cu mine o să-l 
salvam pe colonelul Clapperton. 

— De soţia lui, completă Pamela Cregan. 

— Noi credem că el este adorabil... 

— Şi ea este groaznică, nu-l lasă să facă nimic, exclamară 
cele doua fete. 

— Şi dacă nu e cu ea, îl acaparează de obicei femeia aceea 
Henderson... 

— Care-i destul de drăguță, dar teribil de bătrână... 

Iarăşi în fugă, strigând printre chicote: Ajutor, o să-l 
salvăm... 

Că salvarea colonelului Clapperton nu era o vorbă de spirit 
izolată, ci un scop precis a devenit clar în aceeaşi seară, 
când Pam Cregan, de 18 ani, se prezentă la Hercule Poirot 
şi-i spuse: 

— Urmăriţi-ne, domnule Poirot. El urmează să fie luat de 
sub aripa ei şi dus la plimbare la lumina lunii pe punte. 

Chiar în acel moment, colonelul Clapperton spunea: 

— Îţi ofer preţul unui Rolls Royce. Doar e bun pentru o 
viaţă de om. Acum maşina mea... 

— A mea, cred, John. 

Vocea doamnei Clapperton era stridentă şi ascuţită. El nu 
păru supărat de lipsa ei de delicateţe. Ori se obişnuise deja 


cu ea, ori... 

— Ori? Se gândi Poirot şi începu să facă tot felul de 
speculaţii. 

— Desigur, draga mea, maşina ta. Clapperton se înclină în 
faţa soţiei sale şi termină ceea ce vroia să spună, perfect 
netulburat. 

— Voillă ce qu'on appele le pukka sahib, se gândi Poirot. 
Dar generalul Fobes susţine că Clapperton nu e deloc un 
gentleman. Acum mă întreb. 

Cineva sugeră un bridge. Doamna Clapperton, generalul 
Forbes şi un cuplu cu ochi de uliu se aşezară să joace. 
Domnişoara Henderson se scuză şi ieşi pe punte. 

— Unde ţi-e soţul? Întrebă generalul Forbes ezitând. 

— John nu joacă, zise doamna Clapperton. Îl plictiseşte 
foarte mult. 

Cei patru jucători de bridge începură să amestece cărţile. 

Pam şi Kitty se îndreptară spre colonelul Clapperton. 
Fiecare îl luă de câte un braţ. 

— Veniţi cu noi! Spuse Pam. Pe punte. E lună. 

— Nu te prosti, John, spuse doamna Clapperton. O să 
răceşti. 

— Cu noi n-o să răcească, spuse Kitty. Suntem fierbinţi! 

Plecă cu ele, râzând. 

Poirot observă că doamna Clapperton rămase mută cu 
primele ei două trefle. 

El plecă să se plimbe pe punte. Domnişoara Henderson 
stătea rezemată de balustradă. Ea se uită în jur 
întrebătoare, în vreme ce el se apropie de ea şi-i examină 
expresia de pe faţă. 

Schimbară câteva vorbe. Apoi, de îndată ce el tăcu, ea 
întrebă: 

— La ce vă gândiţi? 

Poirot replică: 

— Meditam la cunoştinţele mele de engleză. Doamna 
Clapperton a spus: „John nu joacă bridge”. De obicei nu se 
spune „nu ştie să joace”? 


— Ea o consideră o insultă personală că nu joacă, 
presupun, spuse Ellie sec. Bărbatul ăla a fost un prost că s-a 
căsătorit cu ea. 

În întuneric, Poirot zâmbi. 

— Nu credeţi că e posibil ca mariajul să fie o reuşită? 
Întrebă el neîncrezător. 

— Cu o femeie ca aia? 

Poirot dădu din umeri. 

— Multe femei odioase au soţi devotați. O enigmă a naturii. 
Recunoaşteţi că nimic din ce spune sau face nu pare să-l 
supere. 

Domnişoara Henderson se gândea ce să răspundă când 
vocea doamnei Clapperton zbură prin fereastra fumoarului. 

— Nu, nu cred că mai joc. E aerul aşa de îmbâcsit aici. Mă 
duc să respir în voie pe punte. 

— Noapte bună, spuse domnişoara Henderson. Mă duc să 
mă culc. Dispăru deodată. 

Poirot se îndreptă spre salon în care nu erau decât 
colonelul Clapperton şi cele două fete. El făcea trucuri cu 
cărţi pentru ele şi, observând dexteritatea cu care 
amesteca şi împărțea cărţile, Poirot îşi aminti de ceea ce 
povestise generalul referitor la cariera sa de pe scena unui 
teatru de revistă. 

— Văd că vă plac cărţile, deşi nu jucaţi bridge, remarcă el. 

— Am motivele mele pentru care nu joc bridge, spuse 
Clapperton şi zâmbetul încântător îi dispăru. Am să vă arăt. 
Să facem un joc. 

Făcu cărţile rapid. 

— Luaţi-vă cărţile. Ei bine, ce aveţi? Râse de expresia 
uluită a lui Kitty. Îşi etală cărţile şi ceilalţi îl urmară. Kitty 
avea numai trefle, Poirot cupe, Pam carouri şi colonelul 
Clapperton pici. 

— Vedeţi? Spuse el. Un om care poate să-i împartă 
partenerului său şi adversarilor săi orice cărţi doreşte e mai 
bine să stea departe de un joc între prieteni! Dacă norocul 
e mereu de partea lui, s-ar putea spune lucruri neplăcute. 


— Oh! Exclamă Kitty. Cum aţi putut face asta? Totul părea 
absolut obişnuit. 

— Iuţeala mâinii înşeală ochiul, spuse Poirot sentenţios şi 
surprinse schimbarea bruscă a expresiei colonelului. 

Era ca şi cum îşi dădea seama că fusese dezarmat câteva 
clipe. 

Poirot zâmbi. Scandalul se înfăţişase prin masca unui 
pukka sahib. 

Nava ajunse la Alexandria în zori dimineţii următoare. 

Când Poirot termină micul dejun, le găsi pe cele doua fete 
pregătite să coboare pe țărm. Vorbeau cu colonelul 
Clapperton. 

— Trebuie să plecăm acum, îl îndemnă Kitty. Oamenii cu 
paşaport vor părăsi vasul imediat. Veniţi cu noi, nu-i aşa? N- 
o să ne lăsaţi pe țărm singure? Ni s-ar putea întâmpla 
lucruri îngrozitoare. 

— Sigur, nu cred că e bine să vă duceţi singure, spuse 
Clapperton zâmbind. Dar, nu cred că soţiei mele o să-i 
convină. 

— Asta-i foarte prost, spuse Pam. Dar, ea poate să se 
odihnească cât de mult îi place. 

Colonelul Clapperton arată puţin nehotărât. Evident, 
dorinţa de a hoinări era puternică. Îl observă pe Poirot. 

— Hei, domnule Poirot, mergeţi pe țărm? 

— Nu, nu cred, răspunse Poirot. 

— Să... să schimb două vorbe cu Adeline, se hotări 
colonelul Clapperton. 

— Venim cu dumneavoastră, spuse Pam. Îi făcu cu ochiul 
lui Poirot. Poate reuşim s-o convingem să vină şi ea, adăugă 
pe un ton grav. 

Colonelului Clapperton păru să-i placă ideea. Arăta clar 
încântat. 

— Haideţi atunci, amândouă, spuse el într-o doară. 

Poirot, a cărui cabină era chiar lângă cea a familiei 
Clapperton, îi urmă, mânat de curiozitate. 

Colonelul Clapperton bătu puţin nervos în uşa cabinei. 


— Adeline, draga mea, te-ai trezit? 

Vocea somnoroasă a doamnei Clapperton se auzi 
dinăuntru: 

— O, la naiba, ce e? 

— Eu sunt, John. Ce-ar fi să mergem pe țărm. 

— Nici nu mă gândesc. Vocea era stridentă şi hotărâtă. Am 
avut o noapte foarte proastă. Am să stau în pat aproape 
toată ziua. 

Pam se băgă repede. 

— O, doamnă Clapperton, îmi pare atât de rău! Vroiam 
atât de mult să veniţi cu noi. Precis n-aveţi chef? 

— Absolut. 

Vocea doamnei Clapperton răsună şi mai strident. 

Colonelul întorcea mânerul uşii fără nici un rezultat. 

— Ce e, John? Uşa-i închisă. Nu vreau sa fiu deranjată de 
stewarzi. 

— Îmi pare rău, draga mea, îmi pare rău. Vroiam numai 
ceva de pus pe mine. 

— Ei bine, nu-ţi dau, îl repezi doamna Clapperton. Nu mă 
dau jos din pat. Pleacă, John, şi lasă-mă puţin în pace. 

— Sigur, sigur, draga mea. 

Colonelul se îndepărtă de uşă. Pam şi Kitty lângă el. 

— Să plecăm de îndată. Slavă Domnului că aveţi pălăria pe 
cap. O, Doamne, paşaportul dumneavoastră e în cabină? 

— De fapt, e în buzunarul meu... începu colonelul. Kitty îl 
apucă de braţ. 

— Ura! Excalmă ea. Haideţi, acum. 

Aplecându-se peste balustradă, Poirot îi urmări cu privirea 
pe cei trei care părăseau vasul. Auzi pe cineva răsuflând 
încet lângă el şi, întorcându-se, o văzu pe domnişoara 
Henderson. Ochii ei erau aţintiţi asupra celor trei siluete 
care se îndepărtau. 

— Deci, au plecat pe țărm, zise ea, constatativ. 

— Da. Mergeţi şi dumneavoastră? 

Observă că avea o pălărie de soare, o geantă şi pantofii 
eleganţi. Părea îmbrăcată să coboare pe țărm. Totuşi, după 


o pauză extrem de mică, clătină din cap. 

— Nu, zise ea. Cred c-am să rămân la bord. Am o mulţime 
de scrisori de trimis. 

Se întoarse şi-l lăsă singur. 

Răsuflând din greu după turul său de dimineaţă de 48 de 
ronduri ale punţii, generalul Forbes îi luă locul. 

— Aha! Exclamă el când remarcă siluetele ce se 
îndepărtau, a colonelului şi ale celor două fete. Deci ăsta-i 
jocul! Dar unde e madam? Poirot îi explică că doamna 
Clapperton va petrece o zi liniştită în pat. 

— Doar nu crezi asta! Bătrânul luptător îşi închise un ochi 
atotcunoscător. Ea o să se scoale când nu te-aştepţi şi dacă 
va descoperi că amărâtul a plecat fără permisie, vor urma 
represalii. 

Dar pronosticurile generalului nu s-au adeverit. Doamna 
Clapperton nu a apărut la masa de prânz, şi până când 
colonelul şi domnişoarele sale au revenit pe navă la ora 
patru, ea nu apăruse. 

Poirot se afla în cabina sa şi l-a auzit pe soţ bătând uşor 
vinovat în uşa cabinei. A auzit bătaia repetându-se, 
încercarea clanţei şi, în cele din urmă, pe colonel cerându-i 
unui steward: 

— Ascultă, nu primesc nici un răspuns. Ai vreo cheie? 

Poirot se ridică repede şi ieşi pe coridor. 

Vestea se răspândi ca fulgerul pe tot vasul. Îngroziţi, fără 
să creadă că-i adevărat, oamenii aflară că doamna 
Clapperton fusese găsită moartă în cuşeta ei - un stilet din 
partea locului îi străpunsese inima. Un şirag de mărgele de 
chihlimbar a fost descoperit pe duşumeaua cabinei. 

Zvonuri după zvonuri se succedară. Toţi vânzătorii de 
mărgele, care fuseseră lăsaţi să urce la bord în ziua aceea, 
au fost adunaţi şi chestionaţi! O mare sumă de bani 
dispăruse dintr-un sertar din cabină! Bancnotele fuseseră 
găsite! Ele nu, nu fuseseră găsite! Bijuterii, valorând o 
avere, dispăruseră! Nu fusese luată nici un fel de bijuterie! 


Un steward fusese arestat şi mărturisise c-ar fi comis 
crima! 

— Ce-i adevărat din toate astea? Întrebă domnişoara Ellie 
Henderson, pândindu-l pe Poirot. Faţa ei era palidă şi 
tulburată. 

— Draga mea doamnă, de unde să ştiu eu? 

— Cu siguranţă, ştiţi, spuse domnişoara Henderson. 

Era seara târziu. Majoritatea oamenilor se retrăseseră în 
cabinele lor. Domnişoara Henderson îl condusese pe Poirot 
spre două scaune de pe punte în partea acoperită a vasului. 

— Acum, spuneţi-mi, îi comandă ea. 

Poirot o studie gânditor. 

— Este un caz interesant, conchise el. 

— E adevărat că i s-au furat nişte bijuterii foarte 
valoroase? 

Poirot dezaprobă din cap. 

— Nu. Nici o bijuterie nu a fost luată. Iotuşi o mică sumă 
de bani a dispărut dintr-un sertar. 

— Niciodată n-am să mă mai simt în siguranţă pe un vas, 
spuse domnişoara Henderson cu un frison. Aveţi vreun clu 
în legătură cu acele brute de culoarea cafelei care au făcut- 
0? 

— Nu, spuse Hercule Poirot. Întreaga afacere e cam... 
stranie. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Ellie aspru. 

Poirot îşi ridica braţele. 

— Eh bien, să luăm faptele. Doamna Clapperton era 
moartă de cel puţin cinci ore când a fost găsită. Nişte bani 
au dispărut. Un şirag de mărgele era pe duşumea lângă 
patul ei. Uşa era închisă şi cheia lipsea. Fereastra - 
fereastra, nu hubloul - dă spre punte şi era deschisă. 

— Şi? Întrebă femeia nerăbdătoare. 

— Nu vi se pare curios ca o crimă să fie comisă în astfel de 
circumstanţe deosebite? Amintiţi-vă că vânzătorii de 
ilustrate, cei care schimbă banii şi artizanii de mărgele, 


care au primit permisiunea să urce la bord, sunt cu toţii 
binecunoscuţi pe poliţie. 

— De obicei stewarzii îţi închid şi cabina, sublinie Ellie. 

— Da, pentru a preveni orice posibilitate de furtişag. Dar, 
asta a fost crimă. 

— La ce vă gândiţi, mai exact, domnule Poirot? 

Vocea ei era puţin întretăiată. 

— Mă gândesc la uşa închisă. 

Domnişoara Henderson medită puţin. 

— Nu văd nimic în asta. Omul a plecat pe uşă, a închis-o şi 
a luat cheia cu el pentru a evita ca omorul să fie descoperit 
prea curând. Destul de inteligent din partea lui, pentru că 
n-a fost descoperit până la ora patru după amiază. 

— Nu, nu, mademoiselle, nu înţelegeţi nuanţa. Nu, mă 
miră cum a ieşit, ci cum a intrat. 

— Desigur, pe fereastră. 

— C'est possible. Dar e foarte îngustă şi, vă amintiţi, erau 
oameni care treceau pe punte tot timpul. 

— Atunci pe uşă, spuse domnişoara Henderson 
nerăbdătoare. 

— Dar nu v-aduceţi aminte, mademoiselle, că doamna 
Clapperton închisese uşa pe dinăuntru? O făcuse înainte ca 
domnul colonel Clapperton să fi părăsit nava în dimineaţa 
aceasta. El a încercat-o într-adevăr, deci noi ştiam că aşa 
este. 

— Prostii. S-o fi înţepenit... sau n-a închis-o ca lumea. 

— Dar asta nu corespunde cu ce-au vorbit. Noi am auzit-o 
efectiv pe doamna Clapperton însăşi vorbind aşa. 

— Noi? 

— Domnişoara Mooney, domnişoara Cregan, colonelul 
Clapperton şi cu mine. 

Ellie bătu uşor din picior. Nu spuse nimic pentru o clipă 
sau două. Apoi, pe un ton uşor iritat, întrebă: 

— Ei bine, şi ce deduceţi exact din asta? Dacă doamna 
Clapperton a închis uşa, putea şi s-o deschidă, aşa cred. 


— Exact, exact. Poirot o privi luminându-se la faţă. Şi ştiţi 
la ce ne conduce asta? Doamna Clapperton a deschis uşa şi 
l-a lăsat pe ucigaş să intre. Acuma, ar fi făcut-o ea pentru 
un vânzător de mărgele? 

Ellie a obiectat: 

— Poate nu ştia cine e. Poate c-a bătut, ea s-a ridicat şi-a 
deschis uşa, iar el a intrat cu forţa şi a omorât-o. 

Poirot o dezaprobă din cap. 

— Au contraire. Ea stătea lungită în pat când i s-a înfipt 
pumnalul în piept. 

Domnişoara Henderson îl privi mirată. 

— Care-i părerea dumitale? Îl întrebă pe neaşteptate. 

Poirot zâmbi. 

— Vedeţi, se pare, nu-i aşa, că ea cunoştea persoana pe 
care a lăsat-o. 

— Vreţi să spuneţi, zise domnişoara Henderson pe un ton 
puţin aspru, că ucigaşul este un pasager de pe acest vas? 

Poirot încuviinţă. 

— Aşa par să indice faptele. 

— Şiragul de mărgele lăsat pe duşumea era o pistă falsă? 

— Exact. 

— Şi furtul banilor? 

— Exact. 

Urmă o pauză, după care domnişoara Henderson spuse 
încet: 

— Doamna Clapperton mi s-a părut o persoană foarte 
neplăcută şi cred că nimănui de la bord nu i-a plăcut cu 
adevărat de ea, dar nu era nimeni care să aibă vreun motiv 
să o omoare. 

— Poate, cu excepţia soţului ei, spuse Poirot. 

— Doar nu credeţi... Se opri. 

— Toată lumea de pe vasul ăsta e de părere că domnul 
colonel Clapperton avea toate motivele „să-i dea cu barda”. 
Mi se pare că asta-i expresia pe care o foloseau. 

Ellie Henderson se uită la el, aşteptând. 


— Dar trebuie să recunosc, continuă Poirot, că eu nu am 
observat nici un semn de exasperare din partea bunului 
colonel. Ceea ce-i şi mai important, este faptul că are un 
alibi. A fost cu fetele toată ziua şi s-a întors pe vas abia la 
ora patru. Doamna Clapperton murise deja cu multe ore 
înainte... 

Urmă încă un minut de tăcere. Ellie Henderson murmură: 

— Credeţi, deci, că este un pasager de pe navă? 

Poirot dădu afirmativ din cap. 

Ellie Henderson izbucni deodată în râs - un râs sfidător, 
provocator. 

— Teoria dumneavoastră e greu de dovedit, domnule 
Poirot. Sunt o mulţime de pasagerii pe vasul ăsta. 

Poirot înclină din cap. 

— Am să folosesc o expresie dintr-o poveste detectivă de-a 
dumneavoastră: „Am metodele mele, Watson”. 

În seara următoare, la cină, toţi pasagerii au găsit lângă 
farfuria lor câte o notiţă bătută la maşină prin care erau 
invitaţi să vină în salonul principal la 8:30. Când toţi s-au 
adunat, căpitanul a urcat pe platforma unde de obicei cânta 
orchestra şi începu să le vorbească: 

— Doamnelor şi domnilor, ştiţi cu toţii de tragedia care a 
avut loc ieri. Sunt sigur că doriţi cu toţii să cooperaţi pentru 
a-l aduce pe făptuitorul acelei crime murdare în faţa 
justiţiei. Se opri şi tuşi. Îl avem cu noi la bord pe domnul 
Hercule Poirot, care vă este, probabil, cunoscut tuturor ca 
un om ce are multă experienţă în... asemenea treburi. Sper 
să ascultați cu atenţie la ceea ce o să vă spună. 

În acest moment, colonelul Clapperton, care nu fusese la 
cină, intră şi se aşeză lângă generalul Forbes. Arăta ca un 
om copleşit de tristeţe, câtuşi pe puţin ca unul care simţea o 
mare uşurare. Ori era un foarte bun actor, ori fusese ataşat 
într-adevăr de soţia sa dezagreabilă. 

— Domnul Hercule Poirot, spuse căpitanul şi cobori. 

Poirot îi luă locul. Arăta caraghios aşa plin de importanţă 
cum se înfăţişa auditoriului. 


— Messieurs, mesdames, începu el. Este foarte amabil din 
partea dumneavoastră că aveţi bunătatea să mă ascultați. 
Monsieur le capitaine v-a spus că am o oarecare experienţă 
în aceste treburi. Am, este adevărat, o mică idee personală 
în legătură cu modalitatea de a da de capăt acestui caz 
deosebit. 

Făcu un semn şi un steward înaintă şi-i dădu un obiect 
voluminos, inform, învelit. 

— Ceea ce am de gând să fac s-ar putea să vă surprindă 
puţin, îi avertiză Poirot. O să mă consideraţi excentric, 
poate nebun. Cu toate acestea, vă asigur că în spatele 
nebuniei mele există, ceea ce voi englezii numiţi, o metodă. 

Ochii săi îi întâlniră doar pentru o clipă pe cei ai 
domnişoarei Henderson. Începu să dezvelească obiectul 
acela mare. 

— Am aici, messieurs şi mesdames, un important martor 
care ştie cine a omorât-o pe doamna Clapperton. 

Cu o mână dibace dădu la o parte şi ultima bucată de 
pânză, lăsând să se vadă obiectul ce fusese acoperit - o 
păpuşă de lemn aproape de mărimea naturală, îmbrăcată 
într-un taior de catifea cu un guler de dantelă. 

— Acum, Arthur, spuse Poirot şi vocea i se schimbă subtil - 
nu mai părea străină - era în schimb o engleză curată, cu o 
uşoară inflexiune tipic londoneză. Poţi să-mi spui, repet, poţi 
să-mi spui ceva despre moartea doamnei Clapperton? 

Gâtul păpugşii se mişcă puţin, maxilarul de lemn de jos căzu 
şi se auzi vocea stridentă, înaltă, a unei femei care spunea: 
„Ce e, John? Uşa-i închisă. Nu vreau să fiu deranjată de 
stewarzi...” 

Se auzi un țipăt, un scaun răsturnat, un bărbat se ridicase 
clătinându-se cu mâna la gât, încerca să vorbească, 
încerca... apoi, deodată, trupul său păru să se înconvoaie. 
Căzu cât era de lat. 

Era colonelul Clapperton. 

Poirot şi doctorul navei se ridicară în picioare de lângă 
trupul nemişcat. 


— Mă tem că a murit. Inima, spuse doctorul concis. 

Poirot dădu din cap. 

— Şocul de a-şi fi văzut trucul descoperit, spuse el. 

Se întoarse spre generalul Forbes. 

— Dumneavoastră, generale, mi-aţi dat un indiciu preţios, 
menţionând teatrul de revistă. M-am mirat, m-am gândit, şi- 
apoi mi-a venit ideea. Presupunând că înainte de război 
Clapperton a fost un cventrilocvist*. În acest caz, ar fi fost 
perfect posibil ca trei oameni s-o audă pe doamna 
Clapperton vorbind dinăuntru cabinei când, de fapt, ea era 
deja moartă... 

Ellie Henderson se afla lângă el. Ochii ei erau negri şi 
îndureraţi. 

— Ştiaţi că avea inima slabă? Întrebă ea. 

— Am bănuit... Doamna Clapperton spunea că suferă ea 
însăşi de inimă, dar m-a frapat faptul că părea tipul de 
femeie căreia îi plăcea să fie crezută bolnavă. Apoi am găsit 
o bucată dintr-o reţetă cu o foarte puternică doză de 
digitalină pe ea. Digitalina este o doctorie pentru inimă şi 
nu putea fi a doamnei Clapperton deoarece digitalina dilată 
pupilele ochilor. N-am observat niciodată aşa ceva la ea, dar 
când m-am uitat la ochii lui am văzut semnele imediat. 

Ellie murmură: 

— Deci v-aţi gândit că s-ar putea termina în felul acesta? 

— Cea mai bună soluţie, nu credeţi, mademoiselle? Spuse 
el cu blândeţe. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Ea spuse: 

— Aţi ştiut. Aţi ştiut tot timpul... că îliubeam... dar n-a fost 
pentru mine... Din cauza fetelor acelora - tinereţea - iu... 
Da, sunt sigură că aşa a fost... Când aţi ghicit că era el? 

* De la cventrilocvism: practică de a vorbi etc. Fără 
mişcarea vizibilă a buzelor şi într-o asemenea manieră încât 
vocea pare să iasă dintr-o altă altă persoană sau dintr-un 
obiect. 

— Avea o stăpânire de sine aşa de perfectă, spuse simplu 
Poirot. Oricât de exasperantă era purtarea soţiei sale, nu 


părea niciodată să-l afecteze. Asta însemna că se obişnuise 
într-o aşa măsură încât îl lăsa indiferent, sau eh bien, am 
hotărât că-i cealaltă alternativă... şi am avut dreptate... Şi- 
apoi a mai fost şi insistența asupra talentului său de 
scamator din seara anterioară crimei, de care pretindea că 
nu se foloseşte. Dar un om cum era Clapperton nu renunţă 
la talentul său. Trebuie să fie un motiv. Atât timp cât 
oamenii credeau că fusese un scamator, era puţin probabil 
să-l considere un cventrilocvist. 

— Şi vocea pe care am auzit-o - vocea doamnei 
Clapperton? 

— Una dintre stewardese avea o voce asemănătoare cu a 
ei. Am făcut-o să se ascundă în spatele scenei şi am învăţat- 
o cuvintele. 

— A fost un truc - un truc crud! Strigă Ellie. 

— Dezaprob crima, spuse Hercule Poirot. 

VIII. Avertismentul pe Muntele Profetului. 

Hercule Poirot stătea pe nisipul alb şi se uita la apa 
albastră, strălucitoare. Era îmbrăcat îngrijit, la modă, într- 
un costum de flanelă alb, şi o pălărie cu boruri largi îi 
proteja capul. Aparţinea acelei generaţii cu gusturi 
demodate care credea că trebuie să se apere cu grijă de 
soare. Domnişoara Pamela Lyall, care stătea lângă el şi 
vorbea fără încetare, reprezenta şcoala modernă de 
gândire prin aceea că purta o îmbrăcăminte sumară care-i 
punea în valoare trupul bronzat. 

Din când în când îşi oprea şirul vorbirii pentru a se unge 
cu uleiul dintr-o sticlă care se afla lângă ea. 

De partea cealaltă a domnişoarei Pamela Lyall, buna ei 
prietenă, domnişoara Susan Blake, stătea lungită cu faţa în 
jos pe un prosop cu dungi, în culori ţipătoare. Bronzul 
domnişoarei Blake era cât se poate de perfect şi prietena ei 
i-a aruncat priviri nemulţumite în mai multe rânduri. 

— Simt încă atât de neuniform bronzată, murmură ea cu 
regret. Domnule Poirot, vă supăraţi? Numai sub omoplatul 
drept... nu ajung să mă ung acolo ca lumea. 


Domnul Poirot se achită de obligaţii şi apoi îşi şterse cu 
grijă cu batista mâna plină de ulei. Domnişoara Lyall, ale 
cărei preocupări principale în viaţă erau observarea 
oamenilor din jurul ei şi sunetul propriei ei voci, continuă să 
vorbească: 

— Am dat de femeia aceea - cea îmbrăcată după moda 
Chanel - este Valentine Dacres-Chantry. Aşa am şi crezut. 
Am recunoscut-o imediat. E într-adevăr cu totul minunată, 
nu-i aşa? Adică înţeleg de ce bărbaţii înnebunesc după ea. 
Şi este atât de sigură de asta! Îi cucereşte pe toţi. Ceilalţi 
care au venit aseară se numesc Gold. El arată grozav de 
bine. 


— Sunt în luna de miere? Întrebă Susan încet. 

Domnişoara Lyall clătină din cap, cu un aer atotştiutor. 

— Oh, nu, hainele ei nu sunt destul de noi. Le recunoşti 
întotdeauna pe mirese! Nu credeţi că este cel mai fascinant 
lucru din lume să priveşti oamenii, domnule Poirot, şi să 
vezi ce poţi descoperi despre ei doar privindu-i? 

— Nu numai privindu-i, dragă, zise Susan cu blândeţe. Tu 
le mai pui şi o mulţime de întrebări, nu? 

— Încă n-am vorbit cu familia Gold, spuse domnişoara Lyall 
cu demnitate. Şi, oricum, nu văd de ce n-ar trebui să ne 
intereseze oamenii din jurul nostru. Natura umană este pur 
şi simplu fascinantă. Nu credeţi, domnule Poirot? 

De data aceasta făcu o pauză destul de lungă pentru a-i 
permite celui de lângă ea să răspundă. 

Fără să-şi ia ochii de la apa albastră, domnul Poirot 
răspunse: 

— Ga depend. 

Pamela fu şocată. 

— O, domnule Poirot! Nu cred că e altceva mai 
interesant... mai neprevăzut decât fiinţa umană! 

— Neprevăzut? Asta nu. 

— Ba da, sunt. Tocmai când de gândeşti că-i cunoşti mai 
bine, fac ceva complet neaşteptat. 

Hercule Poirot dădu din cap că nu-i adevărat. 

— Nu, nu, asta nu-i adevărat. Foarte rar cineva face o 
acţiune care nu-i e dans son caracter. În cele din urmă este 
monoton. 

— Nu sunt deloc de acord cu dumneata! Spuse 
domnişoara Pamela Lyall. 

Tăcu aproape un minut şi jumătate, dar apoi atacă din 
nou. 

— Cum văd oamenii, încep să mă întreb ce fel sunt, ce 
relaţii sunt între ei, ce gândesc şi ce simt. O, este foarte 
palpitant. 

— Nu prea. Natura umană se repetă mai mult decât ţi-ai 
putea imagina. Marea, adăugă el gânditor, e de o varietate 


infinit mai mare. 

Susan îşi întoarse capul pe o parte şi întrebă: 

— Credeţi că fiinţele umane tind să reproducă anumite 
tipare? Tipare stereotipe? 

— Precisement, zise Poirot şi făcu şi un desen cu degetul 
pe nisip. 

— Ce desenaţi? Întrebă Pamela curioasă. 

— Un triunghi, spuse Poirot. 

Dar atenţia Pamelei se îndreptase în altă parte. 

— lată familia Chantry, anunţă ea. 

O femeie cobora spre plajă, era înaltă, foarte conştientă de 
farmecul trupului ei. Înclină uşor din cap, zâmbi şi se aşeză 
în apropiere. Şalul roşu-auriu îi alunecă de pe umeri. Purta 
un costum alb de baie. Pamela oftă. 

— Nu-i aşa că are o siluetă frumoasă? 

Dar Poirot se uita la faţa ei, faţa unei femei de 39 de ani 
care era celebră de la 16 ani pentru frumuseţea sa. 

EI, precum oricine, ştia totul despre Valentine Chantry. 
Ajunsese vestită pentru multe lucruri - pentru capriciile ei, 
pentru bogăţia sa, pentru ochii ei enormi, albaştri ca safirul, 
pentru întâmplările şi aventurile sale matrimoniale. Avusese 
bărbaţi şi nenumărați amanți. Fusese, pe rând, soţia unui 
conte italian, a unui magnat american al oţelului, a unui 
tenisman profesionist, a unui alergător la curse de maşini; 
dintre aceştia patru, americanul murise, dar ceilalţi 
divorţaseră urgent. Cu şase luni în urmă se măritase a 
şasea oară cu un comandant de marină. 

El era cel care cobora spre plajă în urma ei. Tăcut, brunet, 
cu bărbie proeminentă şi o alură posomorâtă. Avea un aer 
de maimuţă primitivă. 

Ea zise: 

— Tony dragă, tabacherea mea... 

El o avea la îndemână, îi aprinse o ţigară, o ajută să 
coboare bretelele costumului ei alb de baie pe umeri. Ea se 
lungi, cu braţele întinse la soare. El se aşeză lângă ea, 
asemeni unui animal sălbatic, care-şi păzeşte prada. 


Pamela remarcă pe un ton suficient de coborât: 

— Să ştiţi că mă interesează grozav... El e ca o brută! Atât 
de tăcut şi cumva ameninţător. Cred că unei femei de felul 
ei îi place asta. E ca şi cum ai stăpâni un tigru! Mă întreb 
cât va dura. Ea se plictiseşte de ei foarte repede, cred, în 
special în prezent. Oricum, dacă încearcă să scape de el, mă 
gândesc că acesta ar putea fi primejdios. 

Un alt cuplu cobora pe plajă cu paşi şovăitori. Erau noii 
veniţi cu o seară înainte. Domnul şi doamna Douglas Gold, 
după cum aflase domnişoara Lyall, uitându-se în registrul 
hotelului. Mai ştia, pentru că aşa erau regulamentele locale, 
numele lor de botez şi vârsta transcrisă din paşapoarte. 
Domnul Duglas Cameron Gold avea 31 de ani şi doamna 
Marjorie Emmo Gold - 35. 

Hobby-ul domnişoarei Lyall, aşa cum am mai spus, îl 
reprezenta studierea fiinţelor umane. Spre deosebire de 
majoritatea englezilor, ea era în stare să intre, de îndată, în 
vorbă cu străinii, în loc să aştepte să treacă între patru zile 
şi o săptămână până să facă primul avans precaut, aşa cum 
le stă în obicei britanicilor. Aşa că, observând uşoara ezitare 
şi timiditate din avansurile doamnei Gold, ea strigă: 

— Bună dimineaţa! Nu-i aşa că e o zi frumoasă? 

Doamna Gold era o femeie mititică, ca un şoricel. Nu arăta 
rău, trăsăturile ei erau într-adevăr regulate şi tenul frumos, 
dar avea un anumit aer de neîncredere în sine şi spălăcit 
care o făcea să poată fi ignorată. Soţul ei, pe de altă parte, 
era însă extrem de arătos, aproape ca un artist. Cu păr 
blond, cârlionţat, ochii albaştri, umeri largi, îngust în 
şolduri. Părea mai mult ca un tânăr de pe scenă decât ca un 
tânăr de pe stradă, dar, momentul în care deschidea gura, 
impresia aceasta se risipea. Era natural şi neafectat, poate 
chiar puţin prostuţ. 

Doamna Gold se uită recunoscătoare la Pamela şi se aşeză 
lângă ea. 

— Ce nuanţă frumoasă de bronz aveţi! Eu mă simt teribil 
de prost cum arăt! 


— E un adevărat chin să te bronzezi uniform, oftă 
domnişoara Lyall. 

Făcu o pauză de un minut şi apoi continuă: 

— Abia aţi sosit, nu-i aşa? 

— Da. Aseară. Am venit cu vasul Vapo d'Italia. 

— Aţi mai fost la Rhodos? 

— Nu. E frumos, nu-i aşa? 

Soţul ei spuse: 

— Păcat că-i drumul aşa de lung. 

— Da. Dacă ar fi fost puţin mai aproape de Anglia... 

Cu o voce înăbuşită, Susan zise: 

— Da, dar atunci ar fi fost groaznic. Rânduri şi rânduri de 
oameni ar fi stat ca peştii pe o dală. Trupuri peste tot! 

— E adevărat, desigur, interveni Douglas Gold. Este un 
inconvenient că în prezent cursul lirei în Italia te ruinează, 
pur şi simplu. 

— E o deosebire, nu-i aşa? 

Conversaţia urma căile strict stereotipe. N-ar fi putut fi 
numită câtuşi de puţin sclipitoare. 

Puțin mai încolo pe plajă, Valentine Chantry se mişcă şi se 
ridică. Cu mâna îşi aşeză costumul de baie la piept. 

Căscă; un căscat mare, dar delicat, ca de pisică. Privi, ca 
din întâmplare, pe plajă. Ochii ei trecură pe lângă Marjorie 
Gold şi se opriră gânditori pe capul auriu-cârlionţat al lui 
Douglas Gold. 

Îşi mişca umerii în sus şi-n jos. Vorbi şi vocea era mai tare 
decât s-ar fi cuvenit. 

— Tony, dragă, nu e divin soarele ăsta? Trebuie să mă fi 
închinat la soare în alte vremuri, tu nu crezi? 

Soţul mormăi ceva în chip de răspuns, care nu fu auzit de 
ceilalţi. Valentine Chantry continuă pe tonul acela tare, 
tărăgănat şi afectat: 

— Întinde mai bine prosopul ăsta, te rog, dragă. 

Îşi dădu o mulţime de osteneala să-şi reaşeze frumosul ei 
trup. Douglas Gold o privea acum. Ochii lui erau sincer 
interesaţi. 


Doamna Gold ciripi fericită pe un ton jos către domnişoara 
Lyall: 

— O femeie frumoasă. 

Pamela, la fel de încântată să dea, dar şi să primească 
informaţii, răspunse pe un ton coborât: 

— Asta-i Valentine Chantry, care se numea Valentine 
Dacres. 

— E într-adevăr minunată, nu-i aşa? Se vede că el e nebun 
după ea, n-o scapă din ochi! 

Doamna Gold se uită din nou în partea aceea a plajei. Apoi 
zise: 

— Ce frumoasă e marea. Aşa albastră! Cred că putem 
intra acum, ce zici Douglas? 

El încă o mai privea pe Valentine Chantry şi îi luă un minut 
sau două ca să-i răspundă. Apoi zise cam absent: 

— Să intrăm? Da, bine, într-o clipă. 

Marjorie Gold se ridică şi se îndreptă spre marginea apei. 

Valentine Chantry se răsuci uşor pe o parte. Ochii ei erau 
îndreptaţi spre Douglas Gold. Buzele ei roşii schiţară un 
zâmbet imperceptibil. 

Doyglas Gold se înroşi. Valentine Chantry spuse: 

— Tony, dragă, nu te supăra, vreau cutiuţa cu cremă de 
faţă, este sus pe toaletă. Am vrut s-o aduc cu mine. le rog, 
fii atât de drăguţ şi adu-mi-o. 

Comandantul vasului se ridică ascultător. Păşi cu aroganță 
spre hotel. 

Marjorie Gold se aruncă în apă, strigând: 

— E grozavă, Douglas, e caldă. Hai, vino! Pamela Lyall i se 
adresă: 

— Nu intraţi? 

EI îi răspunse nehotărât: 

— Oh! Aş vrea mai întâi să mă încălzesc bine. 

Valentine Chantry se mişcă. Îşi ridică capul, ca şi cum ar fi 
vrut să-l strige pe soţul ei, dar el tocmai trecea de zidul 
grădinii hotelului. 


— Îmi place să intru la urmă în mare, adăugă domnul 
Gold. 

Doamna Chantry se ridică din nou. Apucă o sticluţă cu 
bronzol. N-o scotea la capăt - capacul părea că nu vrea să 
iasă. 

Vorbi tare, iritată: 

— Of, doamne, nu pot să deschid chestia asta! 

Se uită spre celălalt grup. 

— Nu ştiu dacă... 

Întotdeuna galant, Poirot se ridică în picioare, dar Douglas 
Gold avea avantajul tinereţii şi supleţii. El fu, într-o clipă, 
lângă ea. 

— Pot să vi-l desfac? 

— O, mulţumesc. Din nou acelaşi ton tărăgănat şi afectat, 
dulceag. Sunteţi drăguţ. Nu mă pricep să desfac lucrurile, 
cred că întotdeauna le închid greşit. O! L-aţi desfăcut! Vă 
mulţumesc foarte mult! 

Hercule Poirot zâmbi ca pentru sine. 

O luă pe plajă în direcţia opusă. Nu se duse departe, căci 
păşea alene. În timp ce se întorcea, doamna Gold ieşi din 
apă lângă el. Înotase. Faţa ei se arătă radioasă de sub o 
cască de baie care nu-i venea deloc bine. 

Spuse cu răsuflarea întretăiată: Ador marea, e aşa de cald 
şi frumos aici! 

Îşi dădu seama că era o înotătoare pasionată. 

Ea zise: Douglas şi cu mine ne dăm în vânt după înot. El 
poate sta în apă cu orele. 

La aceasta remarcă, ochii lui Hercule Poirot trecură peste 
umerii ei în direcţia în care pe țărm acel entuziast înotător, 
domnul Douglas Gold, stătea de vorbă cu Valentine Chantry. 

Soţia acestuia zise: 

— Nu înţeleg de ce nu vine. 

În vocea ei se desluşea un fel de uimire copilărească. 

Ochii lui Poirot rămaseră aţintiţi asupra doamnei Valentine 
Chantry. Se gândi că şi alte femei, la vremea lor, făcuseră 
aceeaşi remarcă. 


Lângă el, o auzi pe doamna Gold trăgându-şi sufletul din 
greu. 

Vorbi pe un ton rece: 

— Cred că se spune că e foarte atractivă. Dar lui Douglas 
nu-i place tipul ăsta de femeie. 

Hercule Poirot nu răspunse. 

Doamna Gold se aruncă din nou în apă. 

Se îndepărtă de țărm cu bătăi rare, sigure ale braţelor. 

Îţi puteai da seama că-i place să-noate. 

Poirot îşi îndreptă paşii spre grupul de pe plajă. 

Acesta se mărise, o dată cu sosirea bătrânului general 
Barnes, un veteran pe care îl găseai întotdeauna în 
compania tinerilor. Stătea între Pamela şi Susan şi se 
angajase împreună cu Pamela în trecerea în revistă a 
diferitelor scandaluri cu înflorituri corespunzătoare. 

Comandantul Chantry se întoarse din misiunea sa. El şi 
Douglas Gold stăteau de o parte şi de alta a Valentinei. 

Aceasta şedea dreaptă între cei doi bărbaţi şi vorbea. 
Vorbea fără să se oprească, uşor şi fluent, pe tonul ei dulce, 
tărăgănat şi afectat, întorcându-şi capul când spre unul, 
când spre celălalt. 

Tocmai era pe punctul de a termina o anecdotă. 

— şi ce credeţi că spunea nebunul ăla? „V-am văzut doar 
un minut, dar am să-mi amintesc toată viaţa, domniţă!” Nu-i 
aşa, Tony? Şi ştiţi, m-am gândit că a fost frumos din partea 
lui. Cred că lumea e atât de bună - vreau să zic, toată lumea 
e atât de grozav de bună cu mine întotdeauna, nu ştiu de 
ce, pur şi simplu aşa simt. Şi i-am spus lui Tony, îţi aminteşti, 
dragă, „lony, dacă vrei să fii, cumva, vreun pic gelos, poţi fi 
gelos pe acel comisionar”. Pentru că el a fost într-adevăr 
adorabil... 

Urmă o pauză şi Douglas Gold zise: 

— Grozavi tipi, unii dintre aceşti comisionari. 

— O, da, dar el şi-a dat atâta osteneală, cu adevărat imens 
de multă, şi părea doar încântat că poate să mă ajute. 

Douglas Gold interveni: 


— Nu-i nimic ciudat în asta. Oricine ar face-o pentru 
dumneavoastră, sunt sigur. 

Ea strigă, cu încântare: 

— Ce drăguţ! Tony, ai auzit? 

Comandantul Chantry îngăimă ceva. 

Soţia lui oftă: 

— Tony nu ţine niciodată discursuri frumoase, nu-i aşa, 
puiule? 

Mâna ai albă cu unghii lungi, roşii îi ciufuli părul negru. 

EI îi aruncă, deodată, o privire oblică. Ea murmură: 

— Nu ştiu, zău, cum mă suportă. E atât de înfricoşător de 
inteligent. O minte absolut uriaşă - şi eu o ţin tot timpul 
într-o pălăvrăgeală fără sens, dar lui nu pare să-i pese. 
Nimănui nu-i pasă ce fac sau ce zic - toată lumea mă alintă. 
Sunt sigură că-i groaznic de greu pentru tine. 

Comandantul Chantry i se adresă celuilalt bărbat: 

— Aceea din apă e doamna dumneavoastră? 

— Da. Cred că a venit vremea să mă duc la ea. 

Valentine murmură: 

— Dar e atât de frumos aici la soare. Nu trebuie să vă 
duceţi încă în mare. Tony, dragă, nu cred că am să fac deloc 
baie astăzi. Nu în prima zi. Aş putea să răcesc sau ştiu eu... 
Dar de ce nu intri acum, Tony, dragă? Domnul... domnul 
Gold va rămâne şi-mi va ţine companie cât timp eşti în apă. 

Chantry spuse tăios: 

— Nu, mulţumesc. Nu mă duc încă. Soţia dumitale pare să- 
ţi facă semn, Gold. 

Valentine zise: 

— Ce bine înoată soţia dumitale! Sunt sigură că ea este 
una dintre acele femei teribil de eficiente, care fac totul 
bine. Ele întotdeauna mă sperie pentru că simt că mă 
dispreţuiesc. Eu sunt groaznic de nepricepută la toate - o 
ageamie totală, nu-i aşa, Iony, dragă? 

Dar, din nou, comandantul Chantry mormăi doar. 

Soţia sa murmură plină de afecţiune: 


— Tu eşti prea dulce s-o recunoşti. Bărbaţii sunt atât de 
minunat de loiali - asta-mi place la ei. Cred cu toată puterea 
că bărbaţii sunt mult mai loiali decât femeile şi că ei nu 
spun niciodată lucruri urâte. Femeile, cred, sunt cam 
meschine. 

Susan Blake se răsuci pe o parte înspre Poirot. 

Murmură printre dinţi: 

— Exemplu de meschinărie, să sugerezi că draga doamnă 
Chantry nu este în vreun fel perfecțiunea absolută. Ce 
complet idioată e femeia asta! Pe cuvânt, cred că Valentine 
Chantry e aproape cea mai idioată femeie pe care am 
întâlnit-o. Nu poate face nimic altceva decât să spună „Iony, 
dragă” şi să-şi dea ochii peste cap. Îmi imaginez că are în 
cap câlţi în loc de creier. 

Poirot îşi ridică sprâncenele sale expresive: 

— Un peu severe. 

— O, da. Să-i spunem doar „pisică”, dacă vă place. Ea are, 
desigur, metodele ei! Nu poate să lase nici un bărbat în 
pace? Bărbatul ei arată ca turbat. 

Privind spre mare, Poirot remarcă: 

— Doamna Gold înoată bine. 

— Da, ea nu-i ca noi care credem că-i o pacoste să te uzi. 
Mă întreb dacă doamna Chantry va intra vreodată în apă 
cât timp stă aici. 

— Ea nu, zise generalul Barnes răguşit. Nu va risca să i se 
strice machiajul. E o femeie frumoasă, nici vorbă, deşi, 
poate, are colţi cam lungi. 

— Ai dreptate în privinţa ei, generale, spuse Susan cu 
răutate, dar greşeşti în privinţa machiajului. Suntem cu 
toate la fel, în zilele noastre. 

— Doamna Gold iese din apă, anunţă Pamela. 

— Venim să ne strângem bunurile, zumzăi Susan. Îi vine 
soţia să-lia, să-lia, să-l ia... 

Doamna Gold veni direct pe plajă. Avea o siluetă destul de 
drăguță, dar casca ei simplă de baie era prea obişnuită 
pentru a o face atractivă. 


— Nu vii, Douglas? Întrebă nerăbdătoare. Marea e 
frumoasă şi caldă. 

— Zău! 

Douglas Gold se ridică grăbit în picioare. Se opri o clipă, 
timp în care Valentine Chantry se uită în sus înspre el, cu un 
zâmbet dulce. 

— Au revoir, zise ea. 

Gold şi soţia coborâră pe plajă. 

De îndată ce n-ar mai fi putut-o auzi, Pamela spuse pe un 
ton critic: 

— Ştiţi, nu cred că asta a fost înţelept. Să-ţi smulgi 
bărbatul de lângă o altă femeie este, întotdeauna, o politică 
proastă. 'Te face să pari atât de posesivă! Şi soţii urăsc acest 
lucru. 

— Se pare că ştii o mulţime despre soţi, domnişoară 
Pamela, spuse generalul Barnes. 

— Ai altora, nu al meu! 

— Ah! Deci aici este diferenţa. 

— Da, dar generale, până atunci voi învăţa multe din ce nu 
trebuie să fac. 

— Bine, dragă, spuse Susan. Eu n-aş purta o cască de baie 
ca aia pentru nimic în lume. 

— Mi se pare o chestie de bun simţ, spuse generalul. Pare 
totuşi o cuconiţă drăguță. 

— Ai nimerit-o, generale, spuse Susan. Dar ştii, există o 
limită pentru bunul simţ la femeile de bun simţ. Am 
sentimentul că ea nu va avea atâta bun simţ într-un caz ca 
cel al Valentinei Chantry. 

Întoarse capul şi exclamă în şoaptă, plină de emoție: 

— Uitaţi-vă la el, acum. Exact ca un tunet. Omul ăla pare a 
avea firea cea mai înfricoşătoare. 

Comandantul Chantry privea, ameninţător, într-un mod cu 
totul neplăcut, cuplul care plecase. 

Susan se uită întrebătoare la Poirot. 

— Ei, bine, ce părere aveţi despre toate acestea? 


Hercule Poirot nu a răspuns în cuvinte, ci, încă o dată, 
arătătorul său desenă ceva pe nisip. Acelaşi desen - un 
triunghi. 

„Eternul Triunghi”, căzu pe gânduri Susan. Poate aveţi 
dreptate. Dacă e aşa, ne vom distra de minune în viitoarele 
săptămâni. 

Hercule Poirot era dezamăgit de Rhodos. Venise la Rhodos 
pentru odihnă şi vacanţă. În special o vacanţă fără crime. 
La sfârşitul lui octombrie, după cum i se spusese, Rhodos 
urma să fie aproape părăsit. Un loc liniştit, singuratic. 

Într-un fel, lucrul ăsta era destul de adevărat şi el însuşi, 
precum şi două cupluri de italieni erau singurii oaspeţi. Dar 
în acest cerc restrâns, mintea inteligentă a domnului Poirot 
sesiza conturul inevitabil al evenimentelor ce aveau să vină. 

„Aceasta deoarece am o minte modulată pe crime”, şi-a 
spus cu reproş. „M-am intoxicat! Îmi imaginez lucruri”. 

Şi totuşi era îngrijorat. 

Într-o dimineaţă cobori şi o găsi pe doamna Gold pe terasă 
brodând. 

În timp ce se apropia avu impresia că un colţ de batistă 
dispăru repede. 

Ochii doamnei Gold nu erau umezi, dar erau ciudat de 
strălucitori. Totodată, purtarea ei l-a izbit ca fiind cu totul 
prea veselă. Vioiciunea ei avea umbra a ceva contrafăcut. 

Ea spuse cu un entuziasm care-i trezi suspiciuni: 

— Bună dimineaţa, domnule Poirot! 

EI simţi că ea nu poate fi deloc atât de încântată să-l vadă, 
după cum pretindea, pentru că, de fapt, nu-l cunoştea prea 
bine. Şi, deşi Hercule Poirot era un omuleţ plin de el în ceea 
ce privea profesiunea, era destul de modest când venea 
vorba de farmecul său personal. 

— Bună dimineaţa, doamnă, încă o zi frumoasă, răspunse 
el. 

— Da, e un adevărat noroc. Douglas şi cu mine avem 
întotdeauna noroc de vreme frumoasă. 

— Zău? 


— Da. Serios, suntem foarte norocoşi. Ştiţi, domnule 
Poirot, când vezi atâta frământare şi nefericire şi atât de 
multe cupluri divorţând şi tot felul de chestii de astea, ei 
bine, te simţi foarte recunoscător pentru propria-ţi fericire. 

— E o plăcere să vă aud vorbind aşa, doamnă. 

— Douglas şi cu mine suntem extraordinar de fericiţi 
împreună. Suntem căsătoriţi de cinci ani şi, de fapt, cinci 
ani e un timp destul de îndelungat în zilele noastre... 

— N-am nici o îndoială că în unele cazuri poate părea o 
eternitate, madame, spuse Poirot sec. 

— dar cred, într-adevăr, că suntem mai fericiţi acum, 
decât la începutul căsniciei. Ştiţi, ne potrivim perfect. 

— Asta, într-adevăr, reprezintă totul. 

— De aceea îmi pare atât de rău pentru oamenii care nu 
sunt fericiţi. 

— Vreţi să spuneţi... 

— Oh! Vorbeam în general, domnule Poirot. 

— Înţeleg, înţeleg. 

Doamna Gold ridică o fâşie de mătase, o studie în lumină, o 
aprecie şi continuă: 

— Doamna Chantry, de exemplu... 

— Doamna Chantry? 

— Nu cred de loc că e o femeie drăguță. 

— Nu. Nu, poate nu. 

— De fapt, sunt sigură că nu e de loc o femeie drăguță. 
Dar, într-un fel, îţi pare rău pentru ea. Deoarece, în ciuda 
banilor şi a frumuseţii... Degetele doamnei Gold tremurau şi 
nu prea era în stare să brodeze... Ea nu e tipul de femeie de 
care bărbaţii să se ataşeze. Cred că este tipul de femeie de 
care bărbaţii se plictisesc foarte repede. Nu credeţi? 

— Eu, sigur, m-aş plictisi foarte repede de conversaţia ei, 
spuse Poirot prudent. 

— Da, exact ce vreau să zic. Ea exercită, desigur, un fel de 
atracţie... Doamna Gold ezită, buzele îi tremurau, împungea 
la întâmplare în broderia ei. Un observator mai puţin 


perspicace decât Hercule Poirot tot ar fi observat 
amărăciunea ei. Ea continuă nesigură: 

— Bărbaţii sunt precum copiii! Ei cred orice... 

Se aplecă peste lucrul ei. Micul ghemotoc de pânză se ivi 
din nou pe furiş. 

Hercule Poirot se gândi că poate-i mai bine să schimbe 
subiectul. Zise: 

— Nu faceţi baie în dimineaţa asta? Şi domnul, soţul 
dumneavoastră, e pe plajă? 

Doamna Gold se uită la el, clipi, îşi reluă purtarea 
entuziastă, aproape sfidătoare şi răspunse: 

— Nu, în dimineaţa asta nu. Am aranjat să vizităm zidurile 
vechiului oraş. Dar nu ştiu cum ne-am... ne-am pierdut. Ei 
au plecat fără mine. 

Pronumele spunea totul, dar înainte ca Poirot să poată 
afirma ceva, generalul Barnes veni de pe plajă şi se aruncă 
într-un scaun lângă ei. 

— Bună dimineaţa, doamnă Gold. Bună dimineaţă, Poirot. 
Amândoi dezertori în dimineaţa asta. O mulţime de absenţi. 
Voi doi şi soţul dumitale, doamnă Gold..., doamna Chantry. 

— Şi comandantul Chantry? Întrebă Poirot ca din 
întâmplare. 

— Oh, nu, el e jos. Domnişoara Pamela a pus mâna pe el. 
Generalul chicoti. Ea îl consideră puţin cam dificil! Unul 
dintre bărbaţii puternici şi tăcuţi despre care citeşti în cărţi. 

Marjorie Gold spuse cu un uşor tremur: 

— Omul acela mă înfricoşează. Pare, câteodată, atât de 
întunecat. Ca şi cum ar putea face... orice! 

Un tremur o apucă din nou. 

— Cred că de vină este indigestia, zise generalul vesel. 
Dispepsia provoacă multe stări de melancolie romantică şi 
furii necontrolate. 

Marjorie Gold zâmbi uşor, cu politeţe. 

— Şi unde este bunul dumitale soţ? Întrebă generalul. 

Răspunsul ei veni fără ezitare, pe o voce naturală, veselă: 


— Douglas? Oh, el şi doamna Chantry au plecat în oraş. 
Cred că s-au dus să viziteze zidurile oraşului cel vechi. 

— Ha, da, foarte interesant. Vremea cavalerilor şi toate 
chestiile... Ar fi trebuit să vă duceţi şi dumneavoastră, 
micuță doamnă. 

Doamna Gold zise: 

— Mă tem că am coborât prea târziu. 

Se ridică brusc, murmură o scuză şi intră în hotel. 

Generalul Barnes se uită după ea cu o expresie îngrijorată 
şi dădu încet din cap. 

— Drăguţă, această micuță doamnă. Valorează cât o 
duzină de amazoane vopsite, ca cineva al cărei nume n-am 
vrea să-l pronunţăm. Ha! Bărbat-su e un prost! Nu ştie ce 
comoară are. 

Dădu din cap din nou. Apoi, ridicându-se, intră în hotel. 

Susan Blake tocmai venea de pe plajă şi auzise ultimele 
cuvinte ale generalului. 

Făcând o grimasă în spatele războinicului care pleca, 
remarcă, în timp ce se aşeza: 

— Mica doamnă drăguță, mica doamnă drăguță! Bărbaţii 
acceptă întotdeauna femei îmbrăcate fără gust, dar, când 
vine vorba de faptele esenţiale, amazoanele elegante 
câştigă fără greutate Trist, dar asta este. 

— Madamoiselle, spuse Poirot, şi vocea sa era sacadată, 
nu-mi plac treburile astea! 

— Nu? Nici mie. Hai să fim sinceri, cred că totuşi îmi place 
treaba asta. Există o parte oribilă în fiecare individ care se 
bucură de accidente, calamităţi publice şi lucrurile 
neplăcute care se întâmplă prietenilor. 

Poirot întrebă: 

— Unde este comandantul Chantry? 

— Pe plajă, disecat de Pamela (ea se distrează, dacă vă 
place!) şi dispoziţia nu i se schimbă din cauza a ceea ce i se 
întâmplă. Arăta ca un nor înaintea furtunii, când am plecat. 
Credeţi-mă, ne aşteaptă o „vijelie”. 

Poirot murmură: 


— E ceva ce nu înţeleg... 

— E destul de uşor de înţeles. Dar ce se va întâmpla? Asta- 
i întrebarea, zise Susan. 

Poirot clătină din caP Şi murmură: 

— După cum spuneţi, mademoiselle, viitorul e cel care ne 
aduce neliniştea. 

— Ce frumos fel de a te exprima, spuse Susan şi intră în 
hotel. 

În prag aproape se ciocni de Douglas Gold. Tânărul ieşea 
arătând destul de mulţumit de sine, dar, în acelaşi timp, 
uşor vinovat. Spuse: 

— Bună dimineaţa, Poirot, şi adăugă ca de la sine, i-am 
arătat doamnei Chantry zidurile cruciaților. Marjorie n-a 
avut chef să vină. 

Sprâncenele lui Poirot se ridicară, dar chiar dacă n-ar fi 
dorit să aibă timp pentru vreun comentariu, Valentine 
Chantry veni ţanţoşă, strigând cu vocea ei înaltă: 

— Douglas, un gin roşu, vreau neapărat un gin roşu. 

Douglas Gold se duse să comande băutura. Valentine se 
afundă într-un scaun lângă Poirot. Arăta radioasă în 
dimineaţa aceasta. 

Ea îşi zări soţul şi pe Pamela venind înspre ei şi le făcu 
semn cu mâna, strigând: 

— Ai făcut o baie bună, Tony, dragă? Nu este o dimineaţă 
divină? 

Comandantul Chantry nu răspunse. Urcă în zbor treptele, 
trecu pe lângă ea fără să spună un cuvânt şi fără s-o 
privească şi dispăru în bar. 

Braţele îi era lipite de trup şi acea uşoară asemănare cu o 
gorilă se accentuă. 

Gura frumoasă a Valentinei Chantry, dar cu care spunea 
mai mult banalităţi, rămase căscată. 

Ea zise doar: Oh! 

Faţa Pamelei Lyall exprima o încântare curioasă. 
Mascându-şi-o cât putea de bine, printr-una din dispoziţiile 
ei ingenue, se aşeză lângă Valentine Chantry şi întrebă: 


— Aţi avut o dimineaţă plăcută? 

Când Valentine începu: „Pur şi simplu minunată. Noi...”, 
Poirot se ridică şi, la rândul său, se îndreptă încet spre bar. 
Îl găsi pe tânărul Gold aşteptând ginul roşu, cu faţa 
îmbujorată. Arăta tulburat şi supărat. 

Îi spuse lui Poirot: Omul ăla e o brută! Şi arătă cu capul în 
direcţia siluetei comandantului Chantry care dispărea. 

— E posibil, spuse Poirot. Da, e foarte posibil. Dar les 
femmes, lor le plac brutele, ţine minte asta! 

Douglas murmură: 

— Nu m-ar surprinde faptul să se poarte urât cu ea! 

— Probabil că ei îi place şi asta. 

Douglas Gold se uită la el într-un chip ciudat, luă paharul 
cu gin şi ieşi. 

Hercule Poirot se aşeză pe un taburet şi comandă un sirop 
de cassis. În timp ce-l sorbea cu lungi pauze de încântare, 
Chantry intră şi dădu repede peste cap câteva ginuri roşii. 

Spuse deodată, violent, adresându-se mai mult tuturor 
celor prezenţi decât lui Poirot: 

— Dacă Valentine crede că poate să scape de mine cum a 
scăpat de o mulţime de alţi idioţi, greşeşte! E a mea şi 
vreau s-o păstrez. Nici un tip n-o să mi-o ia decât peste 
cadavrul meu. 

Aruncă nişte bani, se întoarse pe călcâie şi ieşi. 

Abia trei zile mai târziu, Hercule Poirot se duse la Muntele 
Profetului. Conduse pe un timp răcoros, plăcut, printre 
copacii de un verde-auriu, pe serpentina care urca tot mai 
sus, mult deasupra meschinelor certuri şi ciorovăieli ale 
fiinţelor omeneşti. Maşina se opri la restaurant. Poirot 
cobori şi hoinări prin pădure. În cele din urmă, ajunse într- 
un loc care părea a se afla, cu adevărat, deasupra lumii. 
Foarte jos, de un albastru intens şi un luciu orbitor se 
întindea marea. 

În sfârşit aici era linişte - lipsit de griji - deasupra 
omenirii. Punându-şi cu grijă pardesiul îndoit pe un butuc, 
Hercule Poirot se aşeză. 


Fără îndoială, le bon Dieu ştie ce face. Dar e ciudat cum a 
putut să-şi permită să modeleze anumite fiinţe umane. Eh 
bien, cel puţin, aici, pentru o clipă, sunt departe de aceste 
probleme paradoxale. 

Se uită într-o parte cu o tresărire. O femeie de statură 
Mică, cu o haină şi fustă maronii, se îndrepta în fugă spre el. 
Era Marjorie Gold şi, de data aceasta, nu se mai prefăcea. 
Faţa îi era plină de lacrimi. 

Poirot nu putea să-i scape. Ea se repezi la el. 

— Domnule Poirot! Trebuie să mă ajutaţi. Sunt atât de 
nenorocită, nu ştiu ce să fac! Oh, ce să fac? Ce trebuie să 
fac? 

Se uită la el cu faţa tulburată. Degetele ei îi strângeau 
mâneca hainei. Apoi, ca şi cum văzuse ceva pe faţa lui care 
o speriase, se retrase puţin. 

— Ce, ce este? Bâigui ea. 

— Doriţi sfatul meu, madamei Asta doriţi? 

Ea se bâlbâi: da... da... 

— Ei bine, iată. Vorbi scurt, tranşant. Părăsiţi locul acesta 
îndată, înainte de a fi prea târziu. 

— Ce? Se holbă ea. 

— M-aţi auzit. Părăsiţi insula asta. 

— Să părăsesc insula? 

Se holba la el stupefiată. 

— Asta am zis. 

— Dar de ce, de ce? 

— Asta-i sfatul pe care vi-l dau - dacă ţineţi la viaţa 
dumneavoastră. 

Ea rămase cu gura căscată. 

— Oh! Ce vreţi să spuneţi? Mă speriaţi, mă speriaţi! 

— Da, asta e şi intenţia mea, spuse Poirot pe un ton grav. 

Ea se aşeză jos cu faţa în mâini. 

— Dar nu pot! El n-o să vină! Douglas n-o s-o facă, vreau 
să zic. El n-o să asculte nimic ce-i împotriva ei... E nebun 
după ea. Crede tot ce-i spune - că bărbatul ei se poartă urât 
cu ea - că ea este o inocentă ofensată - că nimeni n-a 


înţeles-o niciodată... El nici nu se mai gândeşte la mine, eu 
nu mai contez, nu mai reprezint nimic pentru el. Vrea să-i 
redau libertatea - să divorţez. Crede că ea va divorța de 
soţul ei şi se va căsători cu el. Dar mi-e teamă... că Chantry 
n-o să renunţe la ea. El nu e tipul ăsta de om. Aseară i-a 
arătat lui Douglas zgârieturi pe braţ şi i-a spus că bărbatul 
ei le-a făcut. Asta l-a înfuriat pe Douglas. El este atât de 
cavaler... Oh! Mi-e teamă! Ce-o să iasă din toate astea? 
Spune-mi ce să fac! 

Hercule Poirot se uita drept în faţă peste apă spre linia 
albastră a dealurilor de pe continent. Zise: 

— V-am spus. Părăsiţi insula înainte de a fi prea târziu... 

Ea dădu din cap în semn că nu. 

— Nu pot, nu pot, dacă Douglas nu... 

Poirot oftă şi ridică din umeri. 

Hercule Poirot stătea cu Pamela Lyall pe plajă. 

Ea spuse cu o anumită satisfacţie: „Iriunghiul” merge 
tare! Ei au stat de-o parte şi de alta a ei seara trecută, 
privindu-se ameninţător! Chantry băuse prea mult. El îl 
insulta, pur şi simplu, pe Douglas Gold. Gold s-a purtat 
foarte bine. Şi-a ţinut firea. Femeii, Valentinei, i-a plăcut, 
desigur. Torcea ca o tigroaică care mănâncă oameni. Ce 
credeţi că se va întâmpla? 

Poirot dădu din cap nemulţumit. 

— Mi-e teamă. Mi-e foarte teamă... 

— Oh, tuturora ne este, spuse domnişoara Lyall, cu 
ipocrizie. Ea adăugă: Treaba asta cam intră în domeniul 
dumneavoastră; nu puteţi face nimic? 

— Am făcut tot ce-am putut. 

Domnişoara Lyall se aplecă în faţă nerăbdătoare. 

— Ce aţi făcut? Întrebă ea cu o încântare plină de plăcere. 

— Am sfătuit-o pe doamna Gold să părăsească insula 
înainte de a fi prea târziu. 

— O, o, o, aşadar credeţi... se opri. 

— Da, mademoiselle. 


— Asta credeţi că are să se întâmple! Spuse încet Pamela. 
Dar el n-ar putea face niciodată un lucru ca ăsta... Ele, de 
fapt, atât de drăguţ. Totul e din cauza femeii aceleia, 
Chantry. El n-ar face-o, n-ar face-o... 

Ea se opri, apoi spuse încet: 

— O crimă? Asta, ăsta e de fapt cuvântul care vă trece prin 
cap? 

— Este în capul altcuiva, mademoiselle,. Vă asigur de asta. 

Pe Pamela o trecu deodată un fior. 

— Nu cred, declară ea. 

Succesiunea evenimentelor din seara zile de 29 octombrie 
a fost extrem de clară. 

Ca să începem, a fost o scenă între cei doi bărbaţi - Gold şi 
Chantry. Vocea lui Chantry se înălţă tot mai puternică, încât 
ultimele lui cuvinte au fost auzite de patru persoane - 
casierul, directorul, generalul Barnes şi Pamela Lyall. 

— Fire-ai al dracului de porc! Dacă tu şi soţia mea credeţi 
că puteţi să-mi faceţi asta mie, greşiţi! Cât timp voi trăi, 
Valentine va rămâne soţia mea. 

Apoi se repezi afară din hotel cu faţa lividă de furie. 

Asta s-a întâmplat înainte de masa de seară. După masă 
(cum s-a aranjat, nimeni nu a aflat), o împăcare a avut loc. 
Valentine a invitat-o pe Marjorie Gold să meargă să se 
plimbe cu maşina pe clar de lună. Pamela şi Susan s-au dus 
cu ele. 

Gold şi Chantry au jucat împreună biliard. Apoi i-au găsit 
pe Hercule Poirot şi pe generalul Barnes în salon. 

Aproape pentru prima dată, Chantry zâmbea şi era bine 
dispus. 

— Jocul a fost plăcut? A întrebat generalul. 

Comandantul zise: 

— Băiatul ăsta e prea bun pentru mine! Am pierdut la o 
diferenţă de 46. 

Douglas Gold dezaprobă cu modestie. 

— Simplă baftă. Vă asigur că asta a fost. Ce serviţi? Mă 
duc să aduc un ospătar. 


— Gin roşu pentru mine, mulţumesc. 

— Bine. Generale? 

— Mulţumesc. Pentru mine, un whisky cu sifon. 

— La fel şi eu. Dumneavoastră, domnule Poirot? 

— Sunteţi amabil. Aş vrea un sirop de cassis. 

— Un sirop, cum, mă scuzaţi? 

— Sirop de cassis. Sirop de coacăze negre. 

— Oh, un lichior! Înţeleg. Cred că au aici! N-am auzit 
niciodată de asta. 

— Da, au. Dar nu e lichior. 

Douglas spuse râzând: 

— După mine trebuie să aibă un gust nostim, dar fiecare 
om cu otrava lui. Mă duc să-l comand. 

Comandantul Chantry se aşeză. Deşi prin natură nu era 
nici vorbăreţ, nici sociabil, era clar că-şi dădea silinţa să fie 
amabil. 

— Ciudat cum te obişnuieşti cu lucrurile aşa, deodată, 
remarcă el. 

Generalul mormăi: 

— Nu pot să zic că „Continental Daily Mail” de acum patru 
zile îmi mai foloseşte la ceva. Desigur, mi se trimit - „Limes” 
şi „Punch” în fiecare săptămână, dar le ia al dracului de 
mult timp să-mi parvină. 

— Mă întreb dacă vom avea alegeri generale în legătură 
cu problema palestiniană. 

— Toată afacerea a fost prost condusă, declară generalul, 
exact când Douglas Gold reapăru, urmat de un ospătar cu 
băuturile. 

Generalul tocmai începuse o anecdotă din timpul carierei 
sale militare în India, din anul 1905. Cei doi englezi 
ascultau din politeţe, chiar dacă nu din prea mare interes. 
Hercule Poirot sorbea siropul său de cassis. 

Generalul ajunse la poanta anecdotei şi toţi au râs de 
complezenţă. 

Atunci femeile apărură în uşa holului. 'Toate patru păreau 
în cea mai bună dispoziţie, vorbeau şi râdeau. 


— Tony, dragă, a fost divin, strigă Valentine, de cum se 
aruncă într-un scaun lângă el. Cea mai minunată idee de-a 
doamnei Gold. Ar fi trebuit să fi venit! 

Soţul ei zise: 

— Ce bei? 

El se uită întrebător la celelalte. 

— Gin roşu pentru mine, dragă, zise Valentine. 

— Gin şi bere, spuse Pamela. 

— Un aperitiv, spuse Susan. 

— E-n regulă. Chantry se ridică. El împinse propriul său 
gin roşu neatins spre soţia lui: Ia asta; o să-mi comand altul 
pentru mine; ce doriţi, doamnă Gold? 

Doamna Gold îşi scotea haina fiind ajutată de soţul ei. Se 
întoarse zâmbind. 

— Pot să iau o oranjadă? 

— E-n regulă. Oranjadă. 

Se duse spre uşă. Doamna Gold îi zâmbi soţului ei. 

— A fost aşa de frumos, Douglas. Aş fi vrut să fi venit. 

— Şi eu aş fi vrut. Vom merge într-o altă seară, da? 

Şi-au zâmbit unul altuia. 

Valentine Chantry apucă ginul roşu şi-l dădu peste cap. 

— O, o! Simţeam nevoia, suspină ea. 

Douglas Gold luă haina lui Marjorie şi o aşeză pe o 
canapea. În timp ce se întorcea spre ceilalţi, spuse strident: 

— Hei, ce se întâmplă? 

Valentine Chantry zăcea pe spate în scaunul ei. Buzele îi 
erau albastre şi-şi dusese o mână la inimă. 

— Mă simt... cam ciudat... 

Îşi trăgea sufletul, luptându-se să respire. Chantry se 
întoarse în cameră. Grăbi pasul. 

— Hei, Val, ce s-a întâmplat? 

— Nu... nu ştiu... Băutura... avea un gust ciudat... 

— Ginul roşu? 

Chantry se răsuci cu faţa schimonosită. Îl prinse pe 
Douglas Gold de umăr. 

— Era băutura mea... Gold! Ce dracu ai pus în ea? 


Douglas Gold se holba la faţa convulsionată a femeii din 
scaun. Se făcuse alb ca varul. 

— Eu... eu... niciodată... 

Valentine Chantry alunecă în scaun, repede... Cinci minute 
mai târziu Valentine Chantry a murit... 

Nimeni nu mai făcu baie a doua zi dimineaţă. 

Pamela Lyall, palidă, îmbrăcată într-o rochie simplă, 
neagră, îl apucă pe Hercule Poirot în hol şi-l trase în birou. 

— E oribil! Zise ea. Oribil! Aţi spus-o! Aţi prevăzut-o! 
Crima! 

El îşi aplecă capul cu gravitate. 

— Oh! Strigă ea. Bătu cu piciorul în duşumea. Ar fi trebuit 
s-o opriţi! Cumva! Putea fi preîntâmpinată! 

— Cum? Întrebă Hercule Poirot. 

Asta o opri pentru 0 clipă. 

— Nu puteaţi să vă duceţi la cineva, la poliţie?... 

— Şi ce să spun? Ce era de spus, înainte de eveniment? Că 
cineva ticluieşte o crimă? Te asigur, mon enfant, dacă o 
fiinţă umană este decisă să ucidă o altă fiinţă umană... 

— Puteaţi să avertizaţi victima, insistă Pamela. 

— Câteodată, avertismentele sunt inutile, aprecie Hercule 
Poirot. 

Pamela adăugă încet: 

— Puteaţi să-l avertizaţi pe criminal - să-i arătaţi că ştiaţi 
ce intenţiona să facă... 

Poirot dădu din cap aprobator. 

— Da, ăsta e un plan mai bun. Dar chiar şi atunci trebuie 
să calculezi viciul principal al criminalului. 

— Care-i acesta? 

— Îngâmfarea! Un criminal nu crede niciodată că nu-i va 
reuşi crima. 

— Dar asta-i absurd, stupid! Strigă Pamela. Întreaga crimă 
e o copilărie! Păi, poliţia l-a arestat pe Douglas Gold de 
îndată aseară. 

— Da. Adăugă pe gânduri: Douglas Gold este un tânăr 
foarte stupid. 


— Incredibil de stupid! Aud că i-au găsit restul de otravă - 
oare ce era?... 

— O formă de stropantină. O otravă care atacă inima. 

— Ei au găsit, într-adevăr, restul acesteia în buzunarul 
hainei lui de seară? 

— Foarte adevărat. 

— Incredibil de stupid! Repetă Pamela. Poate a vrut să se 
descotorosească de el şi şocul otrăvirii altei persoane l-a 
paralizat. Ce scenă ar fi fost la teatru! Iubitul punând 
stropantină în paharul soţului şi apoi, tocmai când atenţia îi 
era în altă parte, soţia îl bea în locul acestuia... Gândiţi-vă la 
momentul înfiorător când Douglas Gold s-a întors şi şi-a dat 
seama c-o ucisese pe femeia pe care o iubea... 

O apucă un uşor tremur. 

— Triunghiul dumitale. „Eternul Triunghi!” Cine s-ar fi 
gândit că se va termina aşa? 

— M-am temut de asta, murmură Poirot. 

Pamela se întoarse spre el. 

— Aţi avertizat-o pe ea, pe doamna Gold. Atunci de ce nul- 
aţi avertizat şi pe el? 

— Vrei să spui, de ce nu l-am avertizat pe Douglas Gold? 
— Nu. Mă refer la comandantul Chantry. Aţi fi putut să-i 
spuneţi că era în pericol; de fapt, el era obstacolul real! N- 

am nici o îndoială că Douglas Gold se baza pe faptul că 
putea să-şi forţeze soţia să-i acorde divorţul; ea este o 
femeie măruntă, redusă spiritual şi grozav de ataşată de el. 
Pe când Chantry este un catâr dat naibii. El era hotărât să 
nu-i acorde Valentinei libertatea! 

Poirot ridică din umeri. 

— N-ar fi avut nici un rost să vorbesc cu Chantry, conchise 
el. 

— Poate că nu, admise Pamela. Probabil că v-ar fi spus că 
poate să aibă singur grijă de el şi v-ar fi trimis la dracu”. 
Totuşi, simt că cineva ar fi trebuit să facă ceva. 

— M-am gândit, zise Poirot încet, să încerc s-o conving pe 
Valentine Chantry să părăsească insula, dar ea nu ar fi 


crezut ceea ce aveam să-i spun. Ea era o femeie mult prea 
proastă să înţeleagă un lucru ca ăsta. Pauvre femme, 
prostia ei a omorât-o. 

— Nu cred c-ar fi folosit la ceva, dacă ea ar fi părăsit 
insula. El pur şi simplu s-ar fi dus după ea, zise Pamela. 

— El? 

— Douglas Gold. 

— Credeţi că Douglas Gold s-ar fi dus după ea? Oh, nu, 
mademoiselle, greşiţi, greşiţi complet. Nu aţi ajuns la 
adevărul problemei. Dacă Valentine Chantry ar fi plecat de 
pe insulă, soţul s-ar fu dus cu ea. 

Pamela îl privea uimită. 

— Bine, normal. 

— Şi atunci, vedeţi, crima ar fi avut loc, pur şi simplu, în 
altă parte. 

— Nu vă înţeleg. 

— Vă spun că aceeaşi crimă s-ar fi întâmplat în altă parte - 
crima fiind uciderea Valentinei Chantry de către soţul său. 

Pamela tresări. 

— Vreţi să spuneţi că Tony Chantry - comandantul Chantry 
a ucis-o pe Valentine? 

— Da. L-aţi văzut făcând-o! Douglas Gold a adus băutura. 
A stat cu ea în faţa lui. Când femeile au intrat, ne-am uitat 
cu toţii înspre ele, el avea stropantina pregătită, a turnat-o 
în ginul roşu şi imediat, din curtoazie, i-a oferit-o soţiei lui 
care a băut-o. 

— Dar restul de stropantină a fost găsit în buzunarul lui 
Douglas Gold! 

— O chestie foarte simplă de a i-o strecura în buzunar 
când noi ne înghesuiam în jurul muribundei. 

Abia după două minute Pamela îşi reveni. 

— Dar nu înţeleg un cuvânt! Triunghiul - aţi spus-o chiar 
dumneavoastră... 

Hercule Poirot dădu aprobator din cap. 

— Am spus că era un triunghi. Dar dumneavoastră v-aţi 
imaginat unul greşit. Aţi fost înşelată de o înscenare foarte 


inteligentă! Aţi crezut, aşa cum aţi fost înclinată să credeţi, 
că atât Tony Chantry, cât şi Douglas Gold erau îndrăgostiţi 
de Valentine Chantry. Aţi crezut, aşa cum eraţi înclinată să 
credeţi, că Douglas Gold, fiind îndrăgostit de Valentine 
Chantry (al cărei soţ refuza să divorţeze de ea), a luat 
hotărârea disperată de a-i administra o puternică otravă 
pentru inimă lui Chantiy şi că, dintr-o greşeală fatală, 
Valentine Chantry a băut în locul lui otrava. Toate astea sunt 
imaginaţii. Chantry intenţiona să scape de nevasta lui de 
mai mult timp. El era plictisit de moarte de ea, mi-am putut 
da seama de asta de la început. S-a însurat cu ea pentru 
banii ei. Acum doreşte să se căsătorească cu altă femeie - 
aşa că a plănuit să scape de Valentine şi să-şi păstreze banii. 
Asta presupunea crimă. 

— O altă femeie? 

Poirot spuse încet: 

— Da, da - micuța Marjorie Gold. Era exact eternul 
triunghi! Dar l-aţi văzut într-un mod greşit. Nici unuia 
dintre cei doi bărbaţi nu le păsa, câtuşi de puţin, de 
Valentine Chantry. Vanitatea ei şi foarte inteligenta 
înscenare a Marjoriei Gold v-au făcut să vă gândiţi c-o 
iubeau! Foarte inteligentă femeie, doamna Gold şi uimitor 
de atractivă în ţinuta ei de madonă, biata mititică! Am 
cunoscut patru criminale de acelaşi tip. Doamna Adams, 
care a fost achitată de uciderea soţului ei, deşi toată lumea 
ştie că ea a făcut-o. Mary Parker şi-a omorât o mătuşă, un 
iubit şi doi fraţi, înainte de a deveni puţin neglijentă şi de a 
fi prinsă. Apoi doamna Rowden, care a fost spânzurată. 
Doamna Lecray a scăpat ca prin urechile acului. Această 
femeie este exact de acelaşi tip. Am recunoscut-o de îndată 
ce am văzut-o. Acest tip comite o crimă fără nici o strângere 
de inimă! Şi a fost o înscenare foarte îngrijit aranjată. 
Spune-mi, ce dovadă aţi avut vreodată că Douglas Gold era 
îndrăgostit de Valentine Chantry? Când începi să analizezi, 
îţi dai seama că au fost numai confidenţele doamnei Gold şi 
izbucnirile de gelozie ale lui Chantry. Da? Vedeţi? 


— E oribil, strigă Pamela. 

— Erau o pereche inteligentă, adăugă Poirot cu detaşare 
profesională. Ei au pus la cale să se întâlnească aici şi au 
înscenat crima lor. Această Marjorie Gold este un drac cu 
sânge rece. Ea l-ar fi trimis pe bietul ei bărbat prost şi 
nevinovat la eşafod, fără cea mai mică remuşcare. 

Pamela strigă: 

— Dar el a fost arestat şi luat de poliţie aseară. 

— Ah, zise Hercule Poirot, dar după aceea eu am schimbat 
câteva cuvinte cu poliţiştii. E adevărat că nu l-am văzut pe 
Chantry punând stropantina în pahar. Eu, ca toţi ceilalţi, m- 
am uitat la doamne când au venit. Dar în momentul în care 
mi-am dat seama că Valentine Chantry fusese otrăvită, l-am 
urmărit pe soţul ei fără să-mi iau ochii de la el. Şi aşa, l-am 
surprins cum strecura stropantina în buzunarul hainei lui 
Douglas Gold... 

Adăugă cu o expresie modestă. 

— Sunt un martor bun. Numele meu este bine cunoscut. În 
momentul în care poliţia a auzit varianta mea şi-a dat 
seama că fusese pe o pistă cu totul greşită. 

— Şi apoi? Întrebă Pamela fascinată. 

— Eh bien, apoi i-au pus comandantului Chantry o serie de 
întrebări. El a încercat să nege totul, dar nu e destul de 
inteligent, aşa ca a cedat curând. 

— Deci, Douglas Gold a fost eliberat? 

— Da. 

— Şi... Marjorie Gold? 

Faţa lui Poirot deveni sobră. 

— Am avertizat-o, zise el. Da, am avertizat-o... Sus pe 
Muntele Profetului... A fost singura şansă de a evita crima. 
Am făcut tot ce-am putut să-i spun c-o suspectam. Ea a 
înţeles. Dar s-a crezut prea deşteaptă... l-am spus să 
părăsească insula dacă ţinea la viaţa ei. Ea a ales... să 
rămână... 

IX. Crimă perfectă. 


Din cuvinte reieşea un titlu care-ţi reţinea atenţia, lucru pe 
care i l-am spus şi prietenului meu Hercule Poirot. Nu ştiam 
pe nimeni dintre persoane. De aceea, interesul meu era cel 
al unui om obişnuit. Poirot fu de acord. 

— Da, are aerul misterios al Orientului. Lada ar fi putut fi 
foarte bine a unui iluzionist de pe Tottenham Court Road; 
totuşi, reporterul care s-a gândit s-o numească „lada din 
Bagdad” a avut o inspiraţie fericită. Cuvântul „mister” este 
tot la fel gândit, plasat în juxtapunere, deşi sunt convins că 
e foarte puţin mister în acest caz. Totul este mai degrabă 
oribil şi macabru decât misterios. 

— Oribil şi macabru, repetă Poirot căzut pe gânduri. 

— Întreaga afacere este revoltătoare, am comentat, 
ridicându-mă în picioare şi începând să patrulez prin 
cameră. Ucigaşul îl omoară pe acest om - prietenul său - îl 
bagă în ladă şi o jumătate de oră mai târziu dansează în 
aceeaşi cameră cu soţia victimei sale. Gândeşte-te! Dacă ea 
şi-ar fi imaginat doar un moment... 

— E adevărat, zise Poirot meditativ. Acea aşa-zisă 
posesiune, intuiţia feminină, pare să nu fi funcţionat. 

— Petrecăreţii s-au distrat de minune, am adăugat cu un 
uşor fior. Şi tot timpul cât ei au dansat şi au jucat poker se 
afla un mort în cameră cu ei. S-ar putea scrie o piesă pe o 
asemenea idee. 

— S-a scris, îmi răspunse Poirot. Dar consolează-te, 
Hastings, adăugă el cu blândeţe, dacă o temă a fost folosită 
o dată, nu există nici un motiv pentru care să nu fie utilizată 
din nou. Relatează drama. 

Am lua ziarul şi am studiat reproducerea ştearsă a unei 
fotografii. 

— Trebuie să fie o femeie frumoasă. Chiar şi după asta-ţi 
dai seama, am spus încet. 

Sub poză era scris: 

UN PORTRET RECENTI AL DOAMNEI CLAYTON, SOŢIA 
BĂRBATULUI UCIS. 

Poirot îmi trase ziarul. 


— Da, zise. E frumoasă. Fără îndoială, ea este una dintre 
acelea născute să tulbure sufletele bărbaţilor. 

Îmi înapoie ziarul cu un oftat. 

— Slavă Domnului, nu am temperament înflăcărat. Asta m- 
a scutit de multe încurcături. Sunt un cerebral. 

Nu-mi amintesc să fi continuat să discutăm despre caz. 
Poirot nu a manifestat nici un interes deosebit atunci pentru 
el. Faptele erau atât de clare şi ambiguitatea din jurul lor 
era atât de mică încât discuţia părea inutilă. 

Domnul şi doamna Clayton şi maiorul Rich erau prieteni de 
multă vreme. În ziua cu pricina, 10 martie, familia Clayton 
acceptase o invitaţie de a petrece seara cu maiorul Rich. Pe 
la ora şapte şi jumătate, Clayton îi explică unui alt prieten - 
maiorul Curtiss, cu care stătea la un pahar de vin, că 
fusese, pe neaşteptate, chemat în Scoţia şi urma să plece cu 
trenul de ora opt. 

— Abia o să am timp să trec pe la Jack şi să-i explic, 
adăugă Clayton, Marguerita se va duce, bineînţeles. Îmi 
pare rău, dar Jack va înţelege cum stau lucrurile. 

Domnul Clayton făcu exact cum spusese. A ajuns la 
locuinţa maiorului Rich pe la opt fără douăzeci. Maiorul nu 
era acasă la ora aceea, dar servitorul său, care-l cunoştea 
bine pe domnul Clayton, îi spuse să intre şi să aştepte. 
Domnul Clayton îi răspunse că nu avea timp, dar că va intra 
să scrie un bilet. Mai adăugă că se ducea să prindă un tren. 

Ca urmare, valetul îl conduse în salon. 

Cinci minute mai târziu, maiorul Rich, care trebuie să fi 
intrat fără ca valetul să-l audă, deschise uşa salonului, îşi 
chemă omul şi-i spuse să se ducă să cumpere nişte ţigări. 
Când se întoarse, omul i le duse stăpânului, care era, 
atunci, singur în salon. Normal, omul se gândise că domnul 
Clayton plecase. 

Musafirii au sosit puţin timp după aceea: doamna Clayton, 
maiorul Curtiss şi familia Spence. Au petrecut seara 
dansând după fonograf şi jucând poker. Musafirii au plecat 
imediat după miezul nopţii. 


A doua zi dimineaţă, venind să facă ordine în salon, valetul 
a fost surprins să găsească o pată mare care decolora 
covorul dedesubtul şi în faţa unei piese de mobilier pe care 
maiorul Rich o adusese din Orient, denumită „lada din 
Bagdad”. 

Instinctiv, valetul ridică capacul lăzii şi a fost îngrozit când 
a găsit înăuntru corpul unui bărbat ce fusese înjunghiat în 
inimă. 

Înspăimântat, omul alergă afară din apartament şi-l aduse 
pe primul poliţist întâlnit. Mortul se dovedi a fi domnul 
Clayton. Imediat după aceea urmă arestarea maiorului 
Rich. 

— Se înţelege că apărarea maiorului a constat din negarea 
hotărâtă a faptelor. El nu-l văzuse pe domnul Clayton în 
seara precedentă şi prima dată când auzise că plecase în 
Scoţia fusese de la doamna Clayton. 

Acestea erau faptele seci ale cazului. Natural, presupuneri 
şi sugestii au fost din abundență. Strânsa prietenie şi 
intimitate dintre maiorul Rich şi doamna Clayton au fost 
atât de mult subliniate încât numai un prost nu putea să 
citească printre rânduri. Motivul crimei era simplu indicat. 

O lungă experienţă mă învățase să accept calomnia 
josnică. Motivul sugerat putea, în pofida evidenţei, să fie cu 
totul inexistent. O cu totul altă cauză ar fi putut precipita 
deznodământul. Dar, un lucru continua să fie clar, acela că 
Rich era ucigaşul. 

Cum vă spun, chestiunea ar fi putut rămâne în stadiul 
acesta, dacă Poirot şi cu mine nu trebuia să mergem la o 
petrecere dată de lady Chatterton în seara aceea. 

Deşi Poirot se plângea de obligaţiile sociale şi-şi declara 
pasiunea pentru singurătate, totuşi îi plăceau enorm 
treburile astea. Să se facă vâlvă în jurul tau şi să fii tratat ca 
un leu i se potrivea de minune. 

Câteodată, pur şi simplu, exagera! L-am văzut primind cu 
răceală cele mai călduroase complimente, ca şi cum ar fi 


meritat mai mult şi făcând cele mei înfumurate remarci, pe 
care mi-e cam greu să le aştern pe hârtie. 

Câteodată se certa cu mine în legătură cu tema aceasta. 

— Dar, prietene, eu nu sunt anglo-saxon. De ce să fac pe 
ipocritul? Da, da, asta aţi spune voi cu toţii. Pilotul care a 
făcut un zbor dificil, campionul de tenis se uită în jos şi 
bolborosesc un „nu-i nimic”. Dar ei cred asta în sinea lor? 
Nici vorbă. Ei admiră orice succes la altcineva. Aşa că, fiind 
oameni rezonabili, şi-l admiră şi pe al lor. Dar, educaţia îi 
împiedică s-o spună. Eu nu sunt aşa. Talentele pe care le am 
le admir la altul. Dar, uite că se întâmplă că în domeniul 
meu de activitate nu e niciunul care să mă ajungă. Cest 
dommage! Aşa că admit pe faţă şi fără ipocrizie că sunt un 
om mare. Mă pricep la ordine, metodă şi psihologie într-un 
grad neobişnuit. Eu sunt, de fapt, Hercule Poirot! De ce m- 
aş înroşi, m-aş bâlbâi şi aş murmura încet că sunt foarte 
prost? Nu ar fi adevărat. 

— Desigur, există doar un Hercule Poirot, am admis eu, cu 
o undă de maliţiozitate pe care, din fericire, Poirot n-o băgă 
în seamă. 

Lady Chatterton era una dintre cele mai mari 
admiratoare. Totul începuse de la purtarea misterioasă a 
unui pechinez, după care el descoperise un lanţ ce a dus la 
un hoţ şi un spărgător notoriu. De atunci lady Chatterton îi 
aducea cele mai înalte laude. 

Să-l vezi pe Poirot la o petrecere era ceva de zile mari. 
Hainele sale de seară impecabile, setul său remarcabil de 
cravate albe, perfecta simetrie a părului său trasată de 
cărare, luciul pomezii de pe păr şi splendoarea fără egal a 
faimoaselor sale mustăţi - toate combinate. 

— Creau imaginea clasică a unui dandy învederat. În 
asemenea momente, era greu să-l iei pe micuțul om în mod 
serios. 

Cam pe la 11 şi 30 de minute, lady Chatterton se apropie 
de noi, îl luă cu eleganţă pe Poirot dintr-un grup de 


admiratori şi-l trase deoparte - şi, se înţelege, cu mine la 
remorcă. 

— Aş vrea să vă duceţi în cămăruţă mea de sus, spuse lady 
Chatterton abia respirând, de îndată ce nu mai putea fi 
auzită de ceilalţi musafiri. Ştiţi unde e, domnule Poirot. Veţi 
găsi acolo pe cineva care are foarte multă nevoie de 
ajutorul dumneavoastră şi ştiu că o veţi ajuta. Este una 
dintre cele mai dragi prietene ale mele, aşa că nu mă 
refuzaţi. 

În timp ce vorbea, lady Chatterton ne conduse cu hotărâre 
spre o uşă pe care o deschise, după care exclamă: 

— L-am adus, Marguerita, dragă. Va face tot ce doreşti. O 
s-o ajutaţi pe doamna Clayton, nu-i aşa, domnule Poirot? 

Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, se retrase cu aceeaşi 
energie care-i caracteriza toate mişcările. 

Doamna Clayton şedea pe un scaun lângă fereastră. Se 
ridică şi veni spre noi. Era îmbrăcată în doliu şi culoarea 
neagră îi scotea în relief părul blond. Era o femeie de o 
frumuseţe aparte şi avea candoarea unui copil, ceea ce-i 
făcea şarmul irezistibil. 

— Alice Chatterton e atât de bună, spuse ea. Ea a aranjat 
întrevederea. Mi-a spus că o să mă ajutaţi, domnule Poirot. 
Desigur, nu ştiu dacă doriţi sau nu, dar sper că da. 

Îşi întinsese mâna şi Poirot i-o luă într-a lui. O ţinu pentru o 
clipă sau două, în timp ce o privea îndeaproape. Nu era 
nimic prost crescut în felul său de a se purta. Semăna mai 
mult cu privirea cercetătoare cu care un medic celebru îşi 
priveşte un nou pacient care tocmai îi este prezentat. 

— Sunteţi sigură, doamnă, că pot să vă ajut? Întrebă el în 
cele din urmă. 

— Aşa spune Alice. 

— Da, dar eu vă întreb pe dumneavoastră, doamnă. 

Obrajii i se împurpurară puţin. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi. 

— De fapt, ce vreţi să fac eu, doamnă? 

— Ştiţi... ştiţi cine sunt? Întrebă ea. 


— Desigur. 

— Atunci puteţi ghici ceea ce doresc să faceţi, domnule 
Poirot, căpitane Hastings - m-am simţit onorat că mi-a 
cunoscut identitatea - maiorul Rich nu l-a ucis pe soţul meu. 

— De ce nu? 

— Pardon? 

Poirot zâmbi de mica ei încurcătură. 

— Am zis „de ce nu?” repetă el. 

— Nu sunt sigură că înţeleg. 

— Dar e foarte simplu. Poliţia, avocaţii - toţi pun aceeaşi 
întrebare: de ce maiorul Rich l-a ucis pe domnul Clayton? 
Eu întreb invers. Vă întreb, doamnă, de ce maiorul Rich nu 
l-a omorât pe maiorul Clayton? 

— Înţeleg... de ce sunt atât de sigură? Dar ştiu. Îl cunosc 
pe maiorul Rich foarte bine. 

— Îl cunoaşteţi pe maiorul Rich foarte bine, repetă Poirot 
pe un ton neutru. 

Se înroşi la faţă. 

— Da, asta vor spune cu toţii, la asta se vor gândi! O ştiu! 

— C'est vrai. Despre asta veţi fi întrebată - cât de bine îl 
cunoaşteţi pe maiorul Rich. Poate veţi spune adevărul, 
poate veţi minţi. Este foarte necesar pentru o femeie ca să 
mintă. Este o armă bună. Dar sunt trei bărbaţi, doamnă, 
cărora o femeie ar trebui să le spună adevărul: părintelui 
său confesor, coaforului şi detectivului ei particular - dacă 
are încredere în el. Aveţi încredere în mine, doamnă? 

Marguerita Clayton respiră adânc. 

— Da, spuse ea. Da. Trebuie, adăugă ea cam copilăreşte. 

— Atunci, cât de bine îl cunoaşteţi pe maiorul Rich? 

Îl privi pentru o clipă în tăcere, apoi îşi ridică bărbia în 
mod sfidător. 

— Am să vă răspund la întrebare. M-am îndrăgostit de 
Jack în prima clipă de când l-am văzut - acum doi ani. În 
ultimul timp, cred, a început să mă iubească şi el. Dar n-a 
spus-o niciodată. 


— Epatant! Spuse Poirot. M-aţi scutit de un sfert de oră ca 
să ajung aici fără să mă învârt după deget. Înţelegeţi 
situaţia. Soţul avea idee de sentimentele dumneavoastră? 

— Nu ştiu, spuse Marguerita încet. M-am gândit, în ultimul 
timp, că el ar fi putut şti. Comportarea lui era diferită... Dar 
poate că a fost doar în închipuirea mea. 

— Nu mai ştia şi altcineva? 

— Nu cred. 

— Şi - mă scuzaţi doamnă - nu vă iubeaţi soţul? 

Cred că sunt foarte puţine femei care ar răspunde la 
această întrebare aşa de simplu ca femeia asta. Ele ar 
încerca să-şi explice sentimentele. 

Marguerita Clayton a spus doar un simplu: nu. 

— Bien. Acum ştim cum stăm. După dumneavoastră, 
doamnă, maiorul Rich nu v-a ucis soţul. Dar vă daţi seama 
că toate dovezile sunt îndreptate împotriva lui. Cunoaşteţi, 
personal, vreo eroare în aceste dovezi? 

— Nu. Nu ştiu nimic. 

— Când v-a spus prima dată soţul dumneavoastră despre 
vizita în Scoţia? 

— Chiar după prânz. Zicea că e plictisitor, dar că trebuie 
să se ducă. A spus că era ceva în legătură cu evaluarea unui 
teren. 

— Şi apoi? 

— A plecat la club, cred. Nu l-am mai revăzut. 

— Acum în ce-l priveşte pe maiorul Rich, cum s-a purtat în 
seara aceea? Ca de obicei? 

— Da, aşa cred. 

— Nu sunteţi sigură? 

Marguerita se încruntă. 

— Era puţin distant. Cu mine, nu cu ceilalţi. Dar, am crezut 
că ştiam de ce-i aşa. Mă înţelegeţi? Sunt sigură că reținerea 
sau... sau lipsa de atenţie, mai bine zis, n-avea nimic de-a 
face cu Edward. A fost surprins când a auzit că Edward 
plecase în Scoţia, dar nu prea mult. 


— Şi nimic altceva neobişnuit nu vi s-a întâmplat 
dumneavoastră în seara aceea? 

Marguerita se gândi. 

— Nu, absolut nimic. 

— Aţi... observat lada? 

Scutură din cap înfiorător. 

— Nici nu mi-o amintesc, sau cum arăta. Am jucat poker 
aproape toată seara. 

— Cine-a câştigat? 

— Maiorul Rich. Eu am avut ghinion, ca şi maiorul Curtiss. 
Familia Spence a câştigat puţin, dar maiorul Rich a fost 
principalul câştigător. 

— Când s-a încheiat petrecerea? 

— Cred că pe la 12 şi 30 de minute. Am plecat cu toţii 
împreună. 

— Ah! 

Poirot tăcu, pierdut în gânduri. 

— Aş fi vrut să vă ajut mai mult, spuse doamna Clayton. 
Dar se pare că n-am putut să vă spun decât prea puţin. 

— Despre prezent - da. Dar despre trecut, doamnă? 

— Trecut? 

— Da. N-au fost incidente? 

Ea se înroşi. 

— vă referiţi la omuleţul ăla groaznic care s-a împuşcat? 
N-a fost vina mea, domnule Poirot. Serios. Nu a fost. 

— Nu mă gândeam în mod expres la acel incident. 

— Duelul acela ridicol? Dar italienii se duelează. Am fost 
aşa de fericită că omul nu a fost omorât. 

— Trebuie să fi fost o uşurare pentru dumneata, comentă 
Poirot pe un ton grav. 

Ea îl privea cu îndoială. El se ridică şi-i luă mâna într-a lui. 

— Eu n-o să mă bat în duel pentru dumneata, doamnă, 
spuse el. Dar am să fac ce mi-ai cerut. Am să descopăr 
adevărul. Şi să sperăm că instinctul dumitale este corect, că 
adevărul te va ajuta şi nu îţi va dăuna. 


Avură prima întrevedere cu maiorul Curtiss. Era un bărbat 
de vreo patruzeci de ani, de o construcţie militară, cu părul 
foarte negru şi faţa bronzată. Cunoştea de câţiva ani familia 
Clayton, ca şi pe maiorul Rich. El a confirmat relatările din 
presă. 

Clayton şi cu el băuseră ceva împreună la club, cu puţin 
înainte de 7 şi 30 minute şi Clayton îi spusese atunci despre 
intenţia lui de a trece pe la maiorul Rich în drumul său spre 
gară. 

— Cum a fost comportamentul domnului Clayton? Era 
deprimat sau vesel? 

Maiorul stătu pe gânduri. Era un om nu prea vorbăreţ. 

— Părea într-o dispoziţie bună, spuse, în sfârşit. 

— N-a spus nimic despre faptul că era în relaţii reci cu 
maiorul Rich? 

— Doamne sfinte, nu, nu. Erau prieteni. 

— N-a obiectat faţă de prietenia soţiei sale cu maiorul 
Rich? 

Maiorul se făcu foarte roşu la faţă. 

— Aţi citit ziarele alea nenorocite cu minciunile şi 
insinuările lor. Bineînţeles că nu a obiectat. Chiar mi-a zis: 
“Marguerita se duce, desigur”. 

— Înţeleg. Acum, în timpul serii, comportarea maiorului 
Rich a fost la fel ca de obicei? 

— N-am observat nici o deosebire. 

— Şi doamna? Şi ea a fost ca de obicei? 

— Ei bine, reflectă el, acum când mă gândesc, a fost cam 
tăcută. Ştiţi, gânditoare şi distrată. 

— Cine au sosit primii? 

— Familia Spence. Ei erau acolo când eu am ajuns. De 
fapt, trecusem pe la doamna Clayton, dar ea deja plecase. 
Aşa că am ajuns acolo puţin mai târziu. 

— Şi cum v-aţi distrat? Aţi dansat? Aţi jucat cărţi? 

— Amândouă. Întâi am dansat. 

— Dar eraţi cinci? 


— Da, dar nu contează, pentru că eu nu dansez. Eu 
puneam discurile şi ceilalţi dansau. 

— Cine a dansat cel mai mult, cu cine? 

— Ei, de fapt, familiei Spence îi place să danseze 
împreună. Au o idee fixă în legătură cu asta, figuri de dans 
şi chestii de-astea. 

— Deci, doamna Clayton a dansat mai mult cu maiorul 
Rich? 

— Exact. 

— Şi-apoi aţi jucat poker? 

— Da. 

— Şi când aţi plecat? 

— O, destul de devreme. Puțin după miezul nopţii. 

— Aţi plecat cu toţii împreună? 

— Da. De fapt, am oprit un taxi, am lăsat-o întâi pe doamna 
Clayton, apoi am coborât eu, şi familia Spence a plecat cu el 
spre Kensington. 

Următoarea noastră vizită a fost la doamna şi domnul 
Spence. Numai doamna Spence era acasă, dar relatarea ei 
privind seara se suprapunea cu cea a maiorului Curtiss, cu 
excepţia faptului că etală o uşoară acreală cu privire la 
norocul maiorului Rich la cărţi. 

Anterior, în dimineaţa aceea, Poirot vorbise la telefon cu 
inspectorul Japp de la Scotland Yard. Ca urmare, am sosit la 
casa maiorului Rich unde servitorul său, Burgoyne, ne 
aştepta. 

Mărturia valetului a fost foarte precisă şi clară. 

Domnul Clayton sosise la ora opt fără douăzeci de minute. 
Din nefericire, maiorul Rich ieşise tocmai în clipa aceea. 
Domnul Clayton spusese că nu putea aştepta pentru că 
trebuia să prindă un tren, dar că avea să lase un bilet. Ca 
urmare, se duse în salon să-l scrie. De fapt, Burgoyne nu-şi 
auzise stăpânul când a intrat, pentru că spăla baia şi 
maiorul Rich deschisese, desigur, cu propria sa cheie. După 
părerea sa, cam după vreo zece minute, maiorul Rich l-a 
chemat şi l-a trimis să cumpere ţigări. Nu, nu intrase în 


salon. Maiorul Rich stătuse în prag. S-a reîntors cu ţigările 
după cinci minute şi atunci a intrat în salon, în care nu era 
decât stăpânul său, stând lângă fereastră şi fumând. Acesta 
îl întrebase dacă-i pregătise baia şi, după ce-i răspunsese 
afirmativ, se dusese să se spele. Burgoyne nu-i pomeni de 
domnul Clayton, pentru că presupunea că stăpânul său îl 
găsise acolo şi-l condusese la uşă singur. Comportarea 
stăpânului său fusese exact la fel ca de obicei. Făcuse baie, 
se schimbase şi imediat după aceea doamna şi domnul 
Spence au sosit, urmaţi de maiorul Curtiss şi doamna 
Clayton. 

Burgoyne explică că nu-i trecuse prin cap ca domnul 
Clayton să fi plecat înaintea întoarcerii stăpânului său. 
Pentru asta, domnul Clayton ar fi trebuit să trântească uşa 
din faţă după el şi valetul era sigur că acest lucru l-ar fi 
auzit. 

În aceeaşi manieră impersonală, Burgoyne trecu la 
momentul descoperirii cadavrului. Pentru prima dată, mi- 
am îndreptat atenţia spre lada fatală. Era o piesă de 
mobilier mare, aşezată la perete, lângă dulăpiorul cu 
fonograf. Era făcută din lemn negru şi ornată cu o mulţime 
de cuie de alamă. Capacul se deschidea destul de simplu. 
M-am uitat înăuntru şi m-am înfiorat. Deşi fusese bine 
frecată, mai rămăseseră pete evidente. 

Deodată, Poirot scoase o exclamaţie. 

— Găurile acelea, de acolo, sunt curioase. S-ar putea 
spune că au fost făcute de curând. 

Găurile în cauză se aflau în partea dinspre zid a lăzii. Erau 
vreo trei sau patru. Erau cam de vreo opt milimetri în 
diametru şi, cu siguranţă, lăsau impresia că fuseseră făcute 
de curând. 

Poirot se aplecă să le examineze, uitându-se întrebător la 
valet. 

— E foarte curios, sir. Nu-mi amintesc să le fi văzut 
vreodată în trecut, deşi, poate, nu le-am observat. 

— Nu contează, spuse Poirot. 


După ce a închis capacul lăzii, făcu nişte paşi înapoi în 
cameră până când ajunse să stea cu spatele rezemat de 
fereastră. Atunci, deodată, puse o întrebare. 

— Spune-mi, când i-ai adus ţigările stăpânului tău în seara 
aceea nu era ceva nelalocul lui în cameră? 

Burgoyne a ezitat o clipă, apoi, cu o uşoară şovăire, 
răspunse: 

— E ciudat ceea ce spuneţi, sir. Acum când v-aţi referit la 
asta, era. Paravanul de acolo care împiedică curentul din 
uşa dormitorului era mutat puţin mai la stânga! 

— Cam aşa? 

Poirot se îndreptă înainte şi trase de paravan. Era o 
chestie frumoasă din piele pictată. Deja ascundea puţin lada 
şi când Poirot o trase, cum spuse valetul, o acoperea cu 
totul. 

— Aşa, domnule, spuse servitorul, era întocmai. 

— Şi în dimineaţa următoare? 

— Era tot aşa. Îmi amintesc. L-am dat la o parte şi atunci 
am văzut pata. Am dat covorul la curăţat, sir. De aceea 
scândurile sunt goale. 

Poirot încuviinţă. 

— Înţeleg, mulţumesc, spuse el. 

Puse o bancnotă în palma valetului. 

— Mulţumesc, sir. 

— Poirot, i-am spus când am ieşit în stradă, chestia aia cu 
paravanul este vreun element în sprijinul lui Rich? 

— Este încă un element împotriva lui, spuse Poirot 
supărat. Paravanul a ascuns lada de restul camerei. Ela 
ascuns şi pata de pe covor. Mai devreme sau mai târziu 
sângele avea să treacă prin lemn şi să păteze covorul. 
Paravanul trebuia să împiedice pentru moment 
descoperirea. Dar, e ceva ce nu înţeleg. Valetul, Hastings, 
valetul. 

— Ce-i cu valetul? Pare un tip foarte inteligent. 

— Cum spui, foarte inteligent. Este atunci credibil ca 
maiorul Rich să nu-şi dea seama că valetul va descoperi cu 


siguranţă cadavrul dimineaţa următoare? Imediat după 
crimă, el n-a avut timp pentru altceva, se înţelege. El bagă 
cadavrul în ladă, trage paravanul în faţa ei şi-şi petrece 
seara sperând s-o scoată la capăt. Dar după plecarea 
musafirilor? Sigur, atunci era momentul să se dispenseze de 
cadavru. 

— Poate că a sperat ca valetul să nu observe pata. 

— Asta, mon ami, este absurd. Un covor pătat este primul 
lucru pe care un servitor bun ar trebui să-l observe. Şi 
maiorul Rich se duce la culcare şi sforăie acolo confortabil 
şi nu face absolut nimic în legătură cu asta. Foarte 
interesant şi remarcabilă treabă. 

— Curtiss trebuie să fi văzut petele când schimba discurile 
în seara aceea? Am sugerat eu. 

— E puţin probabil. Paravanul aruncă o umbră întunecată 
chiar acolo. Nu, dar încep să văd. Da, ca prin ceaţă încep să 
văd. 

— Ce să vezi? An întrebat cu nerăbdare. 

— Posibilităţile, să zicem, ale unei explicaţii alternative. 
Următoarea noastră vizită va face lumină asupra lucrurilor. 

L-am vizitat pe doctorul care examinase cadavrul. 
Relatarea lui a fost o simplă recapitulare a ceea ce 
declarase la anchetă. Mortul fusese înjunghiat în inimă cu 
un cuţit lung şi subţire, asemănător unui stilet. Cuţitul 
fusese lăsat în rană. Moartea intervenise instantaneu. 
Cuţitul îi aparţinea maiorului Rich şi, de obicei, se afla pe 
birou. Nu erau amprente pe el, înţelesese doctorul. Fusese 
ori şters, ori ţinut într-o batistă. În ce priveşte ora, putea fi 
oricare între şapte şi nouă. 

— Nu putea, de exemplu, să fi fost omorât după miezul 
nopţii? Întrebă Poirot. 

— Nu, asta v-o spun cu precizie. Ora zece este exclusă, 
dar, mai clar indicată pare a fi perioada între 7 şi 30 de 
minute şi opt. 

— Mai este posibilă o a doua ipoteză, spuse Poirot când ne- 
am întors acasă. Mă întreb dacă o vezi, Hastings. Pentru 


mine este foarte simplă şi mai am nevoie de un singur 
element pentru a clarifica afacerea definitiv. 

— Degeaba, nu mă prind, am zis. 

— Dar fă un efort, Hastings. Fă un efori. 

— Foarte bine, la 7 şi 40 de minute Clayton este viu, bine 
mersi. Ultima persoană care l-a văzut viu este Rich. 

— Aşa presupunem noi. 

— Şi nu-i aşa? 

— Uiţi, mon ami, că maiorul Rich neagă asta. El afirmă 
explicit că Clayton plecase înainte de a veni el. 

— Dar valetul spune că l-ar fi auzit pe Clayton plecând din 
cauza zgomotului făcut de uşa trântită. Şi, de asemenea, 
dacă Clayton plecase, când s-a reîntors? El n-ar fi putut să 
se reîntoarcă după miezul nopţii, întrucât doctorul spune 
categoric că murise cu cel puţin două ore înainte. Aceasta 
lasă loc unei singure alternative. 

— Da, mon ami, spuse Poirot. 

— Că în cele cinci minute cât Clayton a fost singur în salon, 
altcineva a intrat şi l-a ucis. Dar, aici avem aceeaşi 
problemă. Dacă cineva cu o cheie putea să intre, fără ştirea 
valetului, atunci, în acelaşi fel, ucigaşul, la plecare, ar fi 
trântit uşa şi valetul l-ar fi auzit. 

— Exact, făcu Poirot. Şi atunci... 

— Şi atunci... nimic, am spus. Nu văd nici o altă soluţie. 

— E păcat, murmură Poirot. Şi este atât de extrem de 
simplu, ca ochii de un albastru senin ai doamnei Clayton. 

— Chiar crezi... 

— Nu cred nimic până când nu am dovada. O mică dovadă 
mă va convinge. 

Apucă receptorul şi-l sună pe Japp la Scotland Yard. 

Douăzeci de minute mai târziu ne aflam în faţa unei 
grămăjoare de obiecte aşezate pe o masă. Ele reprezentau 
conţinutul buzunarelor celui ucis. 

Erau o batistă, o mână de mărunţiş, un portmoneu 
conţinând trei lire şi zece şilingi, câteva chitanţe şi o poză 


terfelită a Margueritei Clayton. Mai era un briceag, un 
stilou din aur şi-o unealtă grea din lemn. 

La aceasta din urmă sări Poirot. O răsuci, şi mai multe 
aşchii căzură. 

— Vezi, Hastings, un burghiu şi tot restul. Ah! E o chestie 
de câteva minute să faci nişte găuri cu asta într-o ladă. 

— Găurile pe care le-am văzut? 

— Exact. 

— Vrei să spui că însuşi Clayton le-a făcut? 

— Mais oui - mais, oui! Ce ţi-au sugerat ţie găurile acelea? 
Ele nu erau ca să vezi prin ele, pentru că erau în spatele 
lăzii. Pentru ce erau ele, atunci? Clar, pentru aer. Dar nu 
faci găuri pentru un cadavru, deci, evident, ele nu au fost 
făcute de ucigaş. Ele sugerează un lucru - şi numai un 
singur lucru - acela că un om urma să se ascundă în ladă. 
Şi, de îndată, pe această ipoteză, lucrurile încep să se 
înţeleagă. Domnul Clayton este gelos pe soţia sa şi pe Rich. 
EI foloseşte vechiul truc de a pretinde că pleacă. Îl 
urmăreşte pe Rich când iese, apoi este primit în casă, este 
lăsat singur să scrie un bilet, repede face găurile acelea şi 
se ascunde în ladă. Soţia sa urmează să vină în seara aceea. 
E posibil ca Rich să-i expedieze pe ceilalţi, e posibil ca ea să 
mai rămână după ce au plecat ceilalţi, sau să pretindă că 
pleacă şi să se reîntoarcă. Orice ar fi, Clayton va şti. Orice 
este preferabil chinului îngrozitor al bănuielii pe care îl 
îndură. 

— Atunci vrei să spui că Rich l-a omorât după ce oaspeţii 
plecaseră? Dar, doctorul a spus că este imposibil. 

— Exact. După cum vezi, Hastings, el trebuie să fi fost ucis 
în timpul serii. 

— Dar toţi erau în cameră! 

— Sigur, spuse Poirot grav. Vezi frumuseţea combinației? 
Toţi erau în cameră. Ce alibi! Ce sang froid, ce nervi, ce 
îndrăzneală! 

— Tot nu înţeleg. 


— Cine s-a dus după paravan să pornească fonograful şi să 
schimbe discurile? Fonograful şi lada erau alături, 
aminteşte-ţi. Ceilalţi dansează - fonograful cântă. Şi omul 
care nu dansează ridică de la ladă capacul şi înfige cuțitul, 
pe care tocmai îl strecurase în mânecă, adânc în trupul 
celui ce se ascunsese acolo. 

— Imposibil! Omul ar fi strigat. 

— Nu dacă ar fi fost drogat mai întâi. 

— Drogat? 

— Da. Cu cine a băut Clayton la 7 şi 30 de minute? Ah! 
Acum vezi. Curtiss i-a împuiat capul lui Clayton cu 
suspiciuni împotriva soţiei sale şi a lui Rich. Curtiss îi 
sugerează acest plan - vizita în Scoţia, să se ascundă în 
ladă, gestul final de a mişca paravanul. Nu Clayton trebuie 
să ridice capacul puţin şi să se dezmorţească - nu, asta o va 
putea face chiar el, Curtiss, neobservat. Planul este al lui 
Curtiss şi observă frumuseţea lui, Hastings. Dacă Rich ar 
vedea că paravanul este deplasat şi l-ar muta la loc, atunci 
nu se întâmplă nimic rău. El poate face un alt plan. Clayton 
se ascunde în ladă, narcoticul slab, pe care Curtiss i l-a 
administrat, îşi face efectul. Cade în inconştienţă. Curtiss dă 
la o parte capacul şi loveşte, în timp ce fonograful continuă 
să cânte „Conducându-mi iubita acasă”. 

Mi-am regăsit vocea. 

— De ce, dar de ce? 

Poirot ridică din umeri. 

— De ce un om s-a împuşcat? De ce doiitalieni s-au 
duelat? Curtiss are un temperament pasional foarte 
puternic. El o dorea pe Marguerita Clayton. Cu soţul şi Rich 
scoşi din joc, ea s-ar dărui lui, trebuia să se fi gândit el. 

Şi adăugă pe gânduri: 

— Aceste femei copilăroase... ele sunt foarte periculoase. 
Dar, mon dieu! Ce capodoperă artistică! Mi-ar merge la 
inimă să spânzur un om ca ăsta. Poate că eu însumi sunt un 
geniu, dar sunt capabil de a recunoaşte geniul şi la alţi 


oameni. Eu, Hercule Poirot, ţi-o spun. O crimă perfectă, 
mon ami. Epatant! 

X. Tragedia Pengelley 

— Doamna Pengelley, anunţă proprietăreasa noastră şi se 
retrase discret. 

Mulţi oameni neobişnuiţi veneau să-l consulte pe Poirot 
dar, după mine, femeia care stătea nervoasă, chiar în cadrul 
uşii, trăgând cu degetul de şalul din pene de la gât, era cea 
mai neobişnuită dintre toţi. Era extraordinar de comună - o 
femeie subţire, trecută, de aproape 50 ani, îmbrăcată într-o 
haină şi fustă tricotate, cu o bijuterie din aur la gât şi cu o 
pălărie cu totul nepotrivită deasupra părului ei cenuşiu. 

Într-un oraş de provincie dai peste o sută de doamne 
Pengelley pe stradă în fiecare zi. 

Poirot înaintă şi o întâmpină cu plăcere, observând că 
părea evident încurcată. 

— Doamnă, vă rog luaţi loc. Colegul meu, căpitanul 
Hastings. 

Doamna se aşeză, murmurând nesigur: Sunteţi domnul 
Poirot, detectivul? 

— La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. 

Dar vizitatoarea noastră încă tăcea. Ofta, îşi învârtea 
degetele şi se înroşea tot mai mult la faţă. 

— Pot să fac ceva pentru dumneavoastră, doamnă? 

— Ei bine, credeam... adică... vedeţi... 

— Continuaţi, doamnă, vă rog, continuaţi. 

Astfel încurajată, doamna Pengelley îşi adună gândurile. 

— Lucrurile stau aşa, domnule Poirot, nu vreau să am de-a 
face deloc cu poliţia. Nu, nu m-aş duce la poliţie nici în 
ruptul capului! Cu toate acestea, sunt teribil de supărată în 
legătură cu ceva. Şi totuşi, nu ştiu dacă se cuvine... Se opri 
brusc. 

— Eu, eu n-am nimic de-a face cu poliţia. Investigaţiile 
mele sunt strict particulare. 

Doamna Pengelley se agăţă de cuvânt. 


— Particulare, asta şi vreau. Nu doresc nici o discuţie sau 
tămbălău, sau lucruri prin ziare. Felul în care se relatează 
faptele este răutăcios, încât familia nu-şi mai poate 
niciodată ridica din nou capul. Şi nici măcar nu sunt sigură 
- e doar o idee teribilă ce mi-a venit şi pe care nu pot să mi- 
o scot din cap. Se opri să-şi tragă respiraţia. Şi s-ar putea 
ca tot timpul să-l nedreptăţesc din răutate pe bietul 
Edward. E un gând teribil pe care îl poate avea o soţie. Dar 
în zilele noastre citiţi despre astfel de lucruri teribile. 

— Dacă îmi permiteţi, vorbiţi despre soţul dumneavoastră? 

— Da. 

— Şi-l suspectaţi de... ce anume? 

— Nici nu-mi vine să vă spun, domnule Poirot. Dar citiţi 
despre atâtea lucruri care se întâmplă şi bieţii oameni nu 
bănuiesc nimic. 

Începusem să disper că femeia nu ajungea la punctul 
esenţial, dar răbdarea lui Poirot era pe măsura cerinţelor 
momentului. 

— Vorbiţi fără teamă, doamnă. Gândiţi-vă cât vă veţi 
bucura dacă vom putea să dovedim că suspiciunile 
dumneavoastră sunt nefondate. 

— E adevărat, orice este mai bine decât să trăiesc în 
această nesiguranţă. O, domnule Poirot, mi-e groaznic de 
teamă că sunt încetul cu încetul otrăvită. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

Doamna Pengelley, renunțând la reticenţa sa, se avântă 
într-o povestire foarte amănunţită, mai potrivită auzului 
„mMedicului” ei de ocazie. 

— Dureri şi greţuri după mese, da? Făcu Poirot gânditor. 
Aveţi vreun doctor al familiei, doamnă? El ce părere are? 

— Spune că-i gastrită acută, domnule Poirot. Dar îmi dau 
seama că este uluit şi nu prea-i în largul lui, schimbă mereu 
medicamentele dar nu ajută la nimic. 

— la-ţi vorbit de... temerile dumneavoastră? 

— Bineînţeles că nu, domnule Poirot. S-ar fi aflat în oraş. 
Şi poate că este totuşi gastrită. Totuşi, e foarte ciudat că ori 


de câte ori Edward pleacă în weekend, mă simt din nou 
bine. Chiar şi nepoata mea, Freda, observă acest lucru 
domnule Poirot. Şi-apoi mai este şi sticla aceea cu pesticide, 
care n-a fost folosită niciodată, după cum susţine 
grădinarul, dar care este pe jumătate goală. 

Se uită rugătoare la Poirot. EI îi zâmbi încurajator şi luă un 
creion şi un carnet de notițe. 

— Hai să fim metodici, madame. Deci, dumneavoastră şi 
soţul locuiţi... unde? 

— Polgarwith, un târguşor în Cornwall. 

— Locuiţi de mult acolo? 

— De 14 ani. 

— Şi familia este compusă din dumneavoastră şi soţ. Aveţi 
copii? 

— Nu. 

— Doar o nepoată, mi se pare că aţi spus. 

— Da, Freda Stanton, copilul singurei surori a soţului meu. 
Locuieşte cu noi de opt ani... Adică până săptămâna 
trecută. 

— Ah, şi ce s-a întâmplat acum o săptămână? 

— De câtva timp, lucrurile erau foarte neplăcute; nu ştiu 
ce se întâmplase cu Freda. Era aşa de grosolană şi 
obraznică, avea un comportament aşa şocant şi în cele din 
urmă într-o bună zi, într-un acces de furie, a plecat şi a 
închiriat un apartament în oraş. De atunci nu am mai văzut- 
0. Mai lăsaţi-o să-şi vină în fire, aşa spune domnul Radnor. 

— Cine este domnul Radnor? 

Reapăru aerul acela încurcat de la început al doamnei 
Pengelley. 

— O, el... el e doar un prieten. Un tânăr foarte plăcut. 

— E ceva între el şi nepoata dumneavoastră? 

— Absolut nimic, spuse doamna Pengelley pe un ton sigur. 

Poirot schimbă subiectul. 

— Dumneavoastră şi, soţul sunteţi, îmi închipui, într-o 
situaţie materială bună. 

— Da, suntem de o condiţie foarte bună. 


— Banii sunt ai dumneavoastră sau ai soţului? 

— O, totul e a lui Edward. Eu n-am nimic personal. 

— Vedeţi, madame, ca să trecem la afacere trebuie să fim 
brutali. Trebuie să căutăm un motiv. Soţul dumneavoastră 
nu v-ar otrăvi numai pentru a-şi face de treabă! Aveţi idee 
de vreun motiv pentru care ar dori să vă înlăture? 

— E blonda aia care lucrează pentru el, răspunse doamna 
Pengelley, răbufnind. Soţul meu este dentist, domnule 
Poirot, şi susţine că nimic n-ar merge dacă n-ar avea o fată 
frumoasă, cu părul în coadă de cal şi halat alb care să-i 
noteze programările şi să-i amestece compoziţiile. Mi-a 
ajuns la urechi că pe acolo se fac aranjamente frumuşele, 
deşi, bineînţeles, el jură că nu-i adevărat. 

— Cine a comandat sticla cu pesticide, madame? 

— Soţul meu... acum vreun an. 

— Nepoata dumneavoastră are vreun venit propriu? 

— Cam 50 de lire pe an, mi se pare. Ar fi foarte bucuroasă 
să se întoarcă şi să aibă grijă de gospodăria lui Edward, 
dacă eu l-aş părăsi. 

— V-aţi gândit să-l părăsiţi, deci? 

— N-am de gând să-l las să facă cum îl taie capul. Femeile 
nu mai sunt sclave călcate în picioare ca în trecut, domnule 
Poirot. 

— Vă felicit pentru spiritul dumneavoastră independent, 
madame, dar hai să fim practici. Vă întoarceţi astăzi la 
Polgarwith? 

— Da, am venit cu o excursie. Trenul a plecat dimineaţă la 
ora 6 şi se întoarce după amiază la 5. 

— Bien! N-am nimic deosebit deocamdată. Mă pot dedica 
micului dumneavoastră caz. Mâine voi fi în Polgarwith. Să 
spunem că Hastings de aici este o rudă îndepărtată de-a 
dumneavoastră, băiatul unui văr de-al doilea. Eu sunt 
excentricul lui prieten străin. Între timp mâncaţi numai 
ceva preparat personal sau sub supravegherea 
dumneavoastră. Aveţi vreo servitoare de încredere? 

— Jessie, sunt sigură, e o fată foarte bună. 


— Atunci pe mâine, madame, şi ţineţi-vă tare. 

Poirot o conduse pe doamnă până la ieşire şi se întoarse 
gânditor în scaunul lui. Nu era totuşi absorbit în aşa măsură 
încât să nu observe două fire din eşarfa de pene smulse de 
degetele agitate ale doamnei. Le luă cu grijă şi le încredinţă 
coşului de hârtii. 

— Ce părere ai de caz, Hastings? 

— Mi se pare o afacere murdară. 

— Da, dacă e adevărat ceea ce bănuieşte doamna. Dar aşa 
să fie? Vai de orice bărbat care cumpără o sticlă de 
pesticide în zilele noastre. Dacă soţia lui suferă de gastrită 
şi are un temperament oarecum isteric, totul e pus pe 
jăratic. 

— Crezi că la asta se rezumă totul? 

— Ah, voilă, nu ştiu, Hastings. Dar cazul mă interesează..., 
mă interesează enorm. Pentru că, vezi, nu are câtuşi de 
puţin trăsături noi. De aici teoria cu istericalele, şi cu toate 
acestea, doamna Pengelley nu mi-a lăsat de loc impresia a fi 
o femeie isterică. Da, dacă nu mă înşel, avem aici de-a face 
cu o dramă umană foarte reprezentativă. Spune-mi 
Hastings, ce sentimente crezi că-i poartă doamna Pengelley, 
soţului ei? 

— Credinţa care se luptă cu frica, i-am sugerat eu. 

— Da, însă, de obicei, o femeie ar acuza pe oricine din 
lume, dar nu pe soţul ei. Ea şi-ar păstra încrederea în el şi 
la bine şi la rău. 

— Cealaltă femeie” complică treburile. 

— Da, iubirea se poate transforma în ură din cauza 
geloziei. Dar ura ar face-o să se ducă la poliţie... nu să vină 
la mine. Ea ar dori să reclame un scandal. Nu, nu, să punem 
la treabă micile noastre celule cenuşii. De ce a venit la 
mine? Ca suspiciunile ei să dovedească a fi greşite? Sau... 
sau să se dovedească a fi adevărate? Ah, e ceva aici ce nu 
înţeleg - un factor necunoscut. Este, oare, doamna 
Pengelley o actriţă de mare clasă? Nu, ea a fost sinceră, jur 


că a fost sinceră şi de aceea mă interesează. le rog, caută 
trenurile spre Polgarwith. 

Cel mai bun tren de peste zi era cel de 1:50 din 
Paddington, care ajungea la Polgarwith imediat după ora 7. 
Călătoria s-a desfăşurat fără peripeții şi a trebuit să pun 
capăt unui plăcut pui de somn ca să mă trezesc pe peronul 
unei mici gări pustii. Ne-am dus genţile la hotelul Duchy şi 
după o masă frugală, Poirot mi-a propus o plimbare pentru 
a face o vizită după masa de seară, aşa zisei mele verişoare. 

Casa familiei Pengelley se afla puţin retrasă de la stradă, 
având în faţă o grădină ca la vilele demodate. Parfumul 
florilor se răspândea dulceag în briza serii. Părea imposibil 
să asociezi gânduri violente cu această privelişte 
încântătoare a Lumii Vechi. Poiort sună şi bătu la uşă. Cum 
nu primi nici un răspuns, sună din nou. De data aceasta, 
după o mică pauză, uşa fu deschisă de o servitoare ciufulită. 
Avea ochii roşii şi abia îşi trăgea sufletul. 

— Am dori s-o vedem pe doamna Pengelley, o lămuri 
Poirot. Putem să intrăm? 

Servitoarea se holbă la el. Apoi, cu un aer neobişnuit de 
franc, zise: 

— Cum, n-aţi auzit? A murit. A murit în seara asta... Cam 
acum o jumătate de oră. 

Am rămas încremeniţi, uitându-ne la ea. 

— De ce a murit? Am întrebat în cele din urmă. 

— Cam ce-aş putea să vă spun? Aruncă o privire iute peste 
umăr. Dacă n-ar fi cine-ar trebui în casă cu domnişoara, mi- 
aş face valiza şi aş pleca în seara asta. Dar nu pot s-o las 
moartă fără ca nimeni să n-o privegheze. Nu-i de nasul meu 
să spun şi nici n-am să spun ceva. Dar toată lumea ştie. Ştie 
tot oraşul. Şi dacă domnul Radnor nu-i scrie ministrului de 
interne, atunci o s-o facă altcineva. Doctorul poate să spună 
ce-i place. Nu l-am văzut chiar eu cu proprii mei ochi pe 
stăpân luând pesticidul de pe raft chiar în seara aceasta? Şi 
n-a tresărit el când s-a întors şi m-a văzut privindu-l? Şi 
zeama de crupe a domnişoarei nu era acolo, pe masă, 


pregătită să i-o duc? Nici un pic de mâncare nu scapă 
negustată cât timp sunt eu în casa asta! Nici dacă mor de 
ea. 

— Unde locuieşte doctorul care a îngrijit-o pe stăpâna 
dumitale? 

— Doctorul Adams. După colţ, pe strada principală. A doua 
casă. 

Poirot plecă brusc. Era foarte palid. 

— Pentru o fată care nu avea de gând să zică nimic, a spus 
destule, remarcă el sec. 

Poirot lovi cu pumnul în palmă. 

— Un imbecil, un imbecil criminal, asta sunt eu, Hastings. 
M-am lăudat cu micile mele celule cenuşii şi am pierdut o 
viaţă omenească, o viaţă care a venit la mine ca s-o salvez. 
Nu m-am gândit deloc că s-ar putea întâmpla ceva atât de 
curând. Să mă ierte bunul Dumnezeu, dar n-am crezut 
câtuşi de puţin că ceva s-ar putea întâmpla. Povestea ei mi 
s-a părut artificială. Am ajuns la casa doctorului. Hai să 
vedem ce poate să ne spună. 

Doctorul Adams era tipic pentru medicul de ţară roşu la 
faţă, descris în romane. Ne-a primit destul de politicos, dar 
la menţionarea misiunii noastre, faţa lui se făcu şi mai roşie. 

— Prostia dracului! Prostia dracului e toată povestea asta! 
Nu m-am ocupat eu de caz? Gastrită... gastrită pur şi 
simplu. Oraşul ăsta e o cloacă de bârfeli... O mulţime de 
babe mahalagioaice se adună şi inventează Dumnezeu ştie 
ce. Citesc aceste nenorocite de ziare de scandal şi nimic nu 
le cade mai bine decât ca cineva din propriul lor oraş să se 
otrăvească. Ele văd o sticlă cu pesticide pe un raft şi, 
urgent, le zboară imaginaţia cu ştirea în vârful limbii. Îl 
cunosc pe Edward Pengelley - el nu l-ar otrăvi nici pe 
câinele bunicii sale. De ce şi-ar otrăvi soţia? Spuneţi-mi, de 
ce? 

— E un lucru, domnule doctor, pe care probabil nu-l 
cunoaşteţi. 


Şi, foarte pe scurt, Poirot îi expuse principalele elemente 
ale vizitei pe care i-o făcuse doamna Pengelley. Nimeni n-ar 
fi putut fi mai uimit decât dr. Adams. Ochii aproape-i ieşiră 
din orbite. 

— Să mă ierte Dumnezeu! Exclamă el. Biata femeie 
trebuie să fi fost nebună. De ce n-a vorbit cu mine? Asta 
trebuia să facă. 

— Şi să-i râdeţi în nas de temerile ei? 

— Nu, nu, deloc. Cred că sunt un om descuiat la minte. 
Poirot îl privi şi zâmbi. Medicul era evident mai tulburat 
decât vroia să recunoască. După ce-am părăsit casa, Poirot 

izbucni în râs. 

— Tipul e încăpățânat ca un măgar. A spus că e gastrită, 
deci e gastrită! Cu toate astea, nu e liniştit sufleteşte. 

— Ce facem mai departe? 

— Ne întoarcem la han pentru o noapte de groază într- 
unul din paturile de provincie englezească, mon ami. Un 
lucru care-ţi inspiră milă este un pat ieftin englezesc! 

— Şi mâine? 

— Rien ă faire. Trebuie să ne întoarcem la Londra şi să 
aşteptăm ce se întâmplă. 

— Asta-i foarte simplu, i-am spus dezamăgit. Să 
presupunem că nu se întâmplă nimic! 

— Ba da! Îţi promit. Bătrânul nostru doctor poate să dea 
câte certificate doreşte. Dar el nu poate să oprească mai 
multe sute de voci să pălăvrăgească. Şi ele o vor face într- 
un anumit scop, te asigur de asta. 

Trenul nostru de Londra pleca la ora 11 în dimineaţa 
următoare. Înainte de a ne îndrepta spre gară, Poirot şi-a 
exprimat dorinţa de a o vedea pe domnişoara Freda 
Stanton, nepoata de care ne vorbise femeia cea moartă. Am 
găsit destul de uşor casa în care stătea cu chirie. La ea se 
afla un tânăr brunet, înalt, pe care l-a prezentat, cam 
încurcată, drept domnul Jacob Radnor. 

Domnişoara Freda Stanton era o fată extrem de drăguță, 
de tipul vechii populaţii din Cornwall - ochii şi părul negri şi 


obrajii îmbujoraţi. Era o strălucire în aceşti ochi negri care 
vorbea despre un temperament pe care n-ar fi fost înţelept 
să-l provoci. 

— Biata mătuşică, spuse ea după ce Poirot se prezentă şi îi 
explică pentru ce venise. E grozav de trist. Ioată dimineaţa 
m-am gândit c-ar fi trebuit să fiu mai blândă şi mai 
răbdătoare. 

— Ai înghiţit o mulţime, Freda, o întrerupse Radnor. 

— Da, Jacob, dar ştiu că am un temperament aprins. De 
fapt, era numai o prostie din partea mătuşicii. Trebuia doar 
să fi râs şi să nu-i dau importanţă. Sigur, era o prostie că se 
gândea că unchiul o otrăveşte. Ea se simţea mai rău după 
orice mâncare pe care el i-o dădea... dar simt sigură că asta 
numai din cauza obsesiei. Îşi băgase în cap că va fi otrăvită 
şi uite că a fost. 

— De fapt, care a fost adevărata cauză a neînţelegerii 
dumneavoastră, mademoiselle? 

Domnişoara Stanton ezita, uitându-se la Radnor. Tânărului 
domn îi pică repede fisa. 

— Trebuie să plec, Freda. Pe diseară. La revedere, 
domnilor, cred că vă îndreptaţi spre gară. 

Poirot răspunse că-i adevărat şi Radnor plecă. 

— Sunteţi logodiţi, nu-i aşa? Întrebă Poirot cu un zâmbet 
şiret. 

Freda Stanton se înroşi şi recunoscu că era adevărat. 

— Şi, de fapt, ăsta a fost întregul necaz cu mătuşica, 
adăugă ea. 

— Ea n-a fost de acord cu partida asta pentru dumneata? 

— O, n-a fost chiar aşa. Dar ştiţi, ea... Fata se opri brusc. 

— Şi? O încurajă Poirot cu blândeţe. 

— Mi se pare un lucru groaznic să spun despre ea, acum 
după ce a murit. Dar n-o să înţelegeţi niciodată dacă nu vi-l 
spun. Mătugşica era îndrăgostită lulea de Jacob. 

— Zău? 

— Da, nu-i aşa că-i absurd? Ea avea peste 50 de ani şiel 
nu are nici 30! Dar asta a fost. Era nebună după el! A 


trebuit să-i spun până la urmă că el îmi făcea mie curte... Şi 
ea n-a suportat asta deloc. Nu vroia să creadă câtuşi de 
puţin, era atât de brutală şi jignitoare că nu-i de mirare că 
mi-am pierdut firea. Am discutat cu Jacob şi ela fost de 
acord că cel mai bun lucru de făcut era să plec pentru o 
vreme până când îi trecea. Biata mătuşică... cred că era 
într-o stare cu totul ciudată. 

— Se pare că într-adevăr aşa era. Vă mulţumesc, 
mademyoiselle, că mi-aţi clarificat atât de bine lucrurile. 

Oarecum spre surpriza mea, Randor ne aştepta jos în 
stradă. 

— Pot să ghicesc foarte bine cam ceea ce Freda v-a spus, 
începu el. A fost lucrul cel mai nefericit care mi s-a 
întâmplat şi foarte stânjenitor pentru mine, după cum vă 
puteţi da seama. Nu mai e nevoie să spun că n-a fost vina 
mea. Întâi, mi-a plăcut pentru că îmi închipuiam că doamna 
mă ajuta să mă apropii de Freda. Toată treaba a fost 
absurdă... şi extrem de neplăcută. 

— Când urmează să vă căsătoriţi cu domnişoara Stanton? 

— Cât de curând, sper. Domnule Poirot, acum am să fiu cât 
se poate de sincer cu dumneata. Ştiu puţin mai multe decât 
Freda. Ea crede că unchiul său e nevinovat. Nu sunt chiar 
aşa de sigur. Dar pot să vă zic un lucru: am de gând să-mi 
ţin gura şi să nu spun ce ştiu. Morţii cu morţii. Nu vreau ca 
unchiul soţiei mele să fie judecat şi spânzurat pentru crimă. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că am auzit de dumneavoastră şi mai ştiu că 
sunteţi un om inteligent. S-ar putea să-l dibuiţi şi să-i 
intentaţi un proces. Dar vă întreb, ce rost are? Biata femeie 
nu mai poate fi ajutată şi ea n-ar fi dorit în ruptul capului 
vreun scandal... S-ar răsuci în mormânt doar la simplul 
gând al unui asemenea lucru. 

— Probabil că ai dreptate în privinţa asta. Deci, vrei ca eu 
să... muşamalizez totul? 

— La asta mă gândeam. Recunosc sincer că sunt egoist. 
Mi-am croit drum... să-mi încropesc o situaţie bunicică de 


croitor şi negustor. 

— Majoritatea suntem egoişti, domnule Radnor. Dar nu 
toţi o admitem cu atâta uşurinţă. Am să fac ceea ce-mi ceri, 
dar îţi spun sincer că nu o să reuşeşti să muşamalizezi 
treburile. 

— De ce nu? 

Poirot ridică un deget. Era zi de târg, noi tocmai treceam 
pe lângă el, şi un zumzăit febril ieşea de acolo. 

— Vocea oamenilor - asta e, domnule Radnor. Ah, trebuie 
să alergăm că altfel pierdem trenul. 

— Foarte interesant, nu-i aşa, Hastings? Remarcă Poirot, 
când trenul părăsi gara. 

Îşi scoase un pieptene mic din buzunar şi o oglinjoară şi îşi 
aranja cu grijă mustaţa, a cărei simetrie fusese uşor stricată 
când ne-am repezit spre tren. 

— Aşa ţi se pare ţie, i-am răspuns. Pentru mine totul e 
foarte sordid şi neplăcut. Nu e nici un mister în legătură cu 
asta. 

— Sunt de acord cu tine că nu-i nici un fel de mister. 

— Cred că putem accepta povestea destul de 
extraordinară a fetei despre iubirea mătuşii ei. Asta mi se 
pare cel mai urât aspect. Era o femeie atât de drăguță şi 
respectabilă. 

— Nu-i nimic extraordinar în asta... este complet normal. 
Dacă citeşti ziarele cu grijă, vei descoperi că o femeie 
drăguță şi respectabilă la vârsta asta îşi părăseşte soţul cu 
care a trăit douăzeci de ani şi, câteodată, întreaga familie 
cu copii cu tot, pentru a-şi lega viaţa de cea a unui tânăr cu 
mult mai mic decât ea. Admiri les femmes, Hastings; te 
înclini în faţa tuturor acelora care sunt frumoase şi au 
bunul simţ să-ţi zâmbească, dar nu ştii câtuşi de puţin 
despre psihologia lor. În toamna unei vieţi de femeie apare 
întotdeauna un moment când ea tânjeşte după dragoste, 
după aventură... înainte de a fi prea târziu. Asta i se poate 
întâmpla cu siguranţă şi unei femei care este soţia unui 
respectabil dentist dintr-un oraş de provincie. 


— Şi tu crezi... 

— Că un bărbat inteligent ar putea profita de un 
asemenea moment. 

— N-aş zice că Pengelley e atât de inteligent, am mormăit 
eu. S-a uitat în gura întregului oraş. Şi totuşi cred că ai 
dreptate. Doar doi oameni ştiu total - Radnor şi doctorul - şi 
amândoi vor să muşamalizeze afacerea. El a reuşit cumva. 
Aş fi vrut să-l văd pe individ. 

— Poţi să-ţi îndeplineşti dorinţa. Să ne întoarcem cu 
următorul tren şi să inventăm că ne doare o măsea. 

M-am uitat la el cu atenţie. 

— Aş vrea să ştiu ce ţi se pare atât de interesant la cazul 
ăsta? 

— Ceea ce mi s-a părut interesant a fost rezumat foarte 
bine de o remarcă de-a ta, Hastings. După ce-am stat de 
vorbă cu servitoarea, tu ai comentat că pentru cineva care 
nu avea de gând să spună un cuvânt ea ne spusese o groază 
de lucrări. 

— O! Am spus cu îndoială în glas; apoi m-am agăţat de 
prima mea remarcă critică: Mă întreb de ce n-ai încercat 
să-l vezi pe Pengelley. 

— Mon ami, îi acord doar trei luni. După asta am să-l văd 
ori de câte ori am chef... în boxa acuzaților. 

De data asta m-am gândit că pronosticurile lui Poirot 
aveau să se dovedească false. Timpul trecea şi nimic nu 
transpira în legătură cu cazul nostru din Cornwall. Ne 
ocupam de alte treburi şi aproape uitasem tragedia 
Pengelley când, deodată, mi-a reamintit-o un scurt paragraf 
din ziar în care se făcea cunoscut că se obținuse de la 
ministrul de interne autorizaţia de a exhuma cadavrul 
doamnei Pengelley. 

Câteva zile mai târziu, „Misterul din Cornwall” era pe 
pagina fiecărui ziar. Se părea că zvonul nu se stinsese cu 
totul şi că atunci când s-a anunţat logodna văduvului cu 
domnişoara Marks, secretara sa, vocile au crescut în 
intensitate mai mult ca oricând. În cele din urmă, o petiție a 


fost trimisă ministerului de interne; cadavrul a fost 
exhumat; mari cantităţi de arsenic au fost descoperite; 
domnul Pengelley a fost arestat şi încriminat de uciderea 
soţiei sale. 

Poirot şi cu mine am asistat la primele înfăţişări. Dovezile 
erau mai numeroase decât s-ar fi putut aştepta. Dr. Adams 
a recunoscut că simptomele de otrăvire cu arsenic ar putea 
fi uşor confundate cu cele de gastrită. Expertul ministrului 
de interne şi-a depus mărturia; servitoarea Jessie s-a lansat 
într-un torent de informaţii, dintre care majoritatea au fost 
respinse, dar care, desigur, au întărit acuzaţia împotriva 
inculpatului. Freda Stanton a declarat că mătuşa ei se 
simţea mai rău de câte ori mânca ceva pregătit de soţul 
său. Jacob Radnor a povestit cum a picat pe neaşteptate în 
ziua decesului doamnei Pengelley şi l-a găsit pe domnul 
Pengelley punând la loc sticla cu pesticide pe raft, supa de 
crupe a doamnei Pengelley aflându-se alături pe masă. Apoi 
domnişoara Marks, secretara cea blondă, a fost audiată, şi 
ea a plâns, a făcut o criză de isterie, a recunoscut că 
întreţinuse relaţii cu şeful ei şi că acesta îi promisese s-o ia 
în căsătorie dacă ceva i se întâmpla soţiei lui. Pengelley a 
respins acuzaţiile, însă a fost trimis în judecată. 

Jacob Radnor ne însoţi până la locuinţa noastră. 

— Vezi, domnule Radnor, spuse Poirot, am avut dreptate. 
Vocea oamenilor s-a făcut auzită... şi fără ambiguităţi. Aşa 
că nu avea cum să fie muşamalizat acest caz. 

— Aţi avut dreptate, suspină Radnor. Vedeţi vreo şansă de 
a-l scăpa? 

— Mă rog, el a negat totul. Poate are ceva - un as în 
mânecă, cum spuneţi voi englezii. Vreţi să intraţi la noi? 

Radnor acceptă invitaţia. Am cerut două whisky-uri cu apa 
minerală şi o ceaşcă de ciocolată. Ultima cerere a creat un 
moment de consternare şi tare m-am îndoit că asta ar fi 
putut folosi vreodată la vreo înscenare. 

— Desigur, continuă Poirot, am foarte multă experienţă în 
treburi de felul acesta. Şi nu văd decât o singură cale de 


ieşire pentru prietenul nostru. 

— Care anume? 

— Ca să semnezi hârtia asta. 

Cu graba unui conspirator, Poirot scoase o foaie de hârtie 
completată. 

— Ce-i asta? 

— Mărturisirea că dumneata ai ucis-o pe doamna 
Pengelley. 

Urmă o clipă de tăcere; apoi Radner râse. 

— Aţi înnebunit! 

— Nu, nu, prietene, nu-s nebun. Ai venit aici; te-ai apucat 
de o mică afacere; aveai nevoie de bani. Domnul Pengelley 
era un om foarte bogat. I-ai cunoscut nepoata; ea te-a 
plăcut. Dar, mica rentă pe care Pengelley i-ar fi putut-o da 
la căsătorie nu era suficientă. Te-ai gândit să scapi atât de 
unchi, cât şi de mătuşă; atunci banii i-ar fi revenit Fredei, 
din moment ce ea era singură rudă. Ce inteligent ai pus 
totul la cale! I-ai făcut curte acelei femei credule ajunsă la 
vârsta critică până când ţi-a devenit sclavă. I-ai inspirat 
dubii în legătură cu soţul ei. Întâi, ea a descoperit că o 
înşela, apoi, sub îndrumarea dumitale, că el încerca să o 
otrăvească. Te aflai des în casă; ţi se iveau prilejuri pentru a 
pune arsenic în mâncarea ei. Dar ai fost grijuliu să nu pui 
niciodată când soţul ei era plecat. Ca femeie, şi-a trădat 
bănuielile. I-a vorbit nepoatei ei; fără îndoială, le-a spus şi 
altor prietene. Singura dumitale dificultate era să întreţii 
relaţii separate cu cele două femei şi chiar asta nu era aşa 
de dificil, după cât părea. I-ai explicat mătuşii că, pentru a 
înlătura suspiciunile soţului ei, trebuia să te prefaci că-i faci 
curte nepoatei. Tânăra a fost şi mai uşor de convins - ei nu 
i-a venit niciodată să creadă în mod serios ca mătuşa îi este 
rivală. Dar, atunci, doamna Pengelley s-a hotărât, fără să-ţi 
spună nimic, să mă consulte pe mine. Dacă ea ar fi fost cu 
adevărat sigură, n-ar fi avut nici o umbră de îndoială că 
soţul încerca s-o otrăvească, ea s-ar fi simţit pe deplin 
justificată în a-l părăsi şi a-şi lega viaţa de a dumitale - ceea 


ce ea îşi imagina că dumneata doreai să facă. Dar asta nu se 
potrivea deloc cu planurile dumitale. Nu doreai ca un 
detectiv să dea târcoale. O ocazie favorabilă se iveşte! Te 
afli în casă când domnul Pengelley se pregăteşte să-i ducă 
nişte supă de crupe soţiei şi-i bagi doza fatală. Restul e uşor. 
În aparenţă, doreşti să muşamalizezi lucrurile, dar în secret 
le alimentezi. Dar îl subapreciezi pe Hercule Poirot, tânărul 
meu prieten inteligent. 

Radnor era palid de moarte, dar mai încerca să trateze 
lucrurile cu un aer superior. 

— Foarte interesant şi ingenios, dar de ce îmi spuneţi mie 
toate astea? 

— Deoarece, domnule, eu reprezint nu legea, ci pe 
doamna Pengelley. De dragul ei îţi dau o şansă de scăpare. 
Semnează această hârtie şi vei avea un avans de 24 de ore, 
zic 24 de ore, înainte de a o înmâna poliţiei. 

Radnor ezită. 

— Nu poţi dovedi nimic. 

— Eu să nu pot? Eu sunt Hercule Poirot. Priveşte pe 
fereastră, monsieur. Sunt doi bărbaţi pe stradă. Ei au 
ordine să fie cu ochii pe tine. 

Radnor străbătu camera până la fereastră, dădu la o parte 
storurile, apoi se retrase înjurând. 

— Vezi, monsieur? Semnează, este şansa dumitale cea 
bună. 

— Ce garanţie am că... 

— Că am să mă ţin de cuvânt? Promisiunea lui Hercule 
Poirot. Semnezi? Bine. Hastings, fii atât de bun şi ridică 
până la jumătate storurile din partea stângă. Acesta este 
semnalul că domnul Radnor poate pleca nemolestat. 

Palid, înjurând tot timpul, Radnor o şterse rapid din 
cameră. Poirot dădu aprobator din cap cu blândeţe. 

— Un laş! Ştiam eu. 

— Poirot, mi se pare că ai acţionat de o manieră criminală, 
am strigat furios. Predici întotdeauna împotriva 


sentimentelor. Şi-acum laşi să ne scape un criminal 
periculos din pur sentimentalism. 

— Asta nu-i sentiment, asta-i afacere, răspunse Poirot. Nu- 
ţi dai seama, prietene, că n-avem nici o urmă de dovadă 
împotriva lui? Ce să fac, să mă ridic şi să spun celor 12 
juraţi încăpăţânaţi din Cornwall, că eu, Hercule Poirot, ştiu 
adevărul? O să-mi râdă în nas. Singura şansă era să-l bag în 
sperieţi şi să-i smulg o mărturisire în felul ăsta. Cei doi 
pierde-vară pe care i-am observat afară s-au nimerit a fi 
foarte utili. Vrei, Hastings, să laşi storurile acum? Nu că ar 
fi existat vreo înţelegere pentru a le ridica. Ci a fost aşa, o 
parte din mise en scene, înscenarea noastră. 

Bine, bine, trebuie să ne ţinem promisiunea. Douăzeci şi 
patru de ore, am spus? Tot atâta timp şi pentru bietul domn 
Pengelley - şi nu merită mai mult; pentru că... şi-a înşelat 
nevasta. După cum ştii, ţin foarte mult la viaţa de familie. Ei 
bine, 24 de ore, şi apoi? Am mare încredere în Scotland 
Yard. Vor pune mâna pe el, mon ami; vor pune ei mâna pe 
el. 

XI. Misterioasa contesă Rossakoft 

— Dar înainte de toate - nici un fel de publicitate, spuse 
domnul Marcus Hardman, poate pentru a paisprezecea 
oară. 

Cuvântul publicitate intervenea în conversaţie cu 
regularitatea unui laitmotiv. Domnul Hardman era un om 
mic de statură, puţin plinuţ, cu manichiura ireproşabilă şi o 
voce plângăreaţă de tenor. 

În felul său, era oarecum o celebritate şi viaţa mondenă 
era profesia sa. Era bogat, dar nu din cale - afară şi-şi 
cheltuia banii cu tot zelul în căutarea plăcerilor sociale. 
Hobby-ul său era să fie colecţionar. Avea şi înclinaţie 
spirituală pentru aceasta. Dantelă veche, evantaie vechi, 
bijuterii de când lumea - nimic modern sau nou pentru 
Marcus Hardman. 

La chemarea sa urgentă, Poirot şi cu mine sosirăm tocmai 
când micuțul domn se zbătea în agonia nehotărârii. În 


împrejurările de faţă, a chema poliţia i se părea îngrozitor. 
Pe de altă parte, a nu o chema însemna să accepţi ideea 
pierderii unora dintre bijuteriile colecţiei sale. Se oprise la 
Poirot ca un compromis. 

— Rubinele mele, domnule Poirot, şi colierul de smaralde, 
care se zice că a aparţinut Caterinei de Medici. O, colierul 
de smaralde! 

— Sunteţi bun să-mi povestiţi împrejurările în care au 
dispărut? Îi sugeră Poirot cu bunăvoință. 

— Tocmai asta încerc să fac. Ieri, după-amiază, am 
organizat o mică petrecere - un ceai - o afacere 
neprotocolară, vreo şase persoane. Am mai făcut una sau 
două în perioada asta şi, deşi poate n-ar trebui s-o spun, au 
avut mare succes. Muzică bună - Nacora la pian şi 
Catherine Bird, contralto australiană - în salonul cel mare. 
Ei bine, la începutul după-amiezii, le-am arătat musafirilor 
colecţia mea de bijuterii vechi. Le ţin într-un mic seif în 
peretele de acolo. Este aranjat ca un mic scrin, înăuntru cu 
un fundal de catifea colorată, pe care sunt dispuse 
bijuteriile. Apoi, le-am arătat evantaiele expuse pe perete. 
După aceea, cu toţii ne-am îndreptat spre camera de 
muzică. Abia după ce plecaseră am descoperit că seiful 
fusese devalizat! Probabil că nu l-am închis ca lumea şi 
cineva a profitat de ocazie ca să-l golească de conţinut. 
Rubinele, domnule Poirot, colierul de smaralde - colecţia de 
o viaţă! Ce n-aş da să le recuperez! Dar nu vreau 
publicitate! Cred că înţelegeţi prea bine, nu-i aşa, domnule 
Poirot? Proprii mei musafiri, prietenii mei personali! Ar fi un 
scandal oribil! 

— Cine a fost ultima persoană care a părăsit camera asta 
când v-aţi îndreptat spre salonul de muzică? 

— Domnul Johnston. Îl cunoaşteţi? Milionarul sud-african. 
Tocmai a închiriat casa familiei Abbotbury din Park Lane. A 
întârziat câteva momente, îmi amintesc. Dar, desigur, o, 
sunt sigur că n-ar putea fi el! 


— S-a întors vreunul dintre oaspeţii dumneavoastră în 
camera aceasta sub vreun pretext în timpul după-amiezii? 

— Mă aşteptam la întrebarea aceasta, domnule Poirot. Trei 
dintre ei: contesa Vera Rossakoff, domnul Bernard Parker şi 
lady Runcorn. 

— Povestiţi-ne despre ei. 

— Contesa Rossakoff este o rusoaică încântătoare, 
membră a vechiului regim. A venit recent în Anglia. Mi-a 
spus la revedere şi am fost oarecum surprins s-o găsesc în 
această cameră, admirând colecţia de evantaie. Ştiţi, 
domnule Poirot, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât 
mi se pare mai suspect. Nu sunteţi de acord? 

— Extrem de suspect; dar hai să auzim şi despre ceilalţi. 

— Ei bine, Parker a venit în cameră doar ca să ia o cutie cu 
miniaturi pe care doream să i le arăt doamnei Runcorn. 

— Ceva şi despre doamna Runcorn? 

— Aş zice că doamna Runcorn este o femeie între două 
vârste, cu o extraordinară forţă de caracter, care-şi dedică 
cea mai mare parte a timpului diferitelor comitete de 
caritate. Ea s-a întors să-şi ia doar o geantă, pe care o 
lăsase undeva. 

— Bien monsieur, deci avem patru posibili suspecți. 
Contesa rusoaică, nobila englezoaică, milionarul sud-african 
şi domnul Bernard Parker. Apropo, cine este domnul 
Parker? 

Întrebarea păru să-l pună teribil în încurcătură pe domnul 
Hardman. 

— El este... ele un tânăr. De fapt, un tânăr pe care-l 
cunosc. 

— Am înţeles suficient, răspunse Poirot grav. Cu ce se 
ocupă acest domn Parker? 

— Este un tânăr din oraş..., poate nu chiar din înalta 
societate, dacă pot să mă exprim astfel. 

— Îmi permiteţi să vă întreb cum de v-a devenit prieten? 

— Ei bine,... într-una sau două ocazii... mi-a făcut anumite 
mici comisioane. 


— Continuaţi, domnule, spuse Poirot. 

Hardman se uita de parcă ar fi implorat milă. Evident că 
ultimul lucru pe care dorea să-l facă era să continue. Dar, 
cum Poirot păstra o tăcere inexorabilă, capitulă. 

— Ştiţi domnule Poirot, e cunoscut faptul că mă 
interesează bijuteriile vechi. Câteodată, există o bijuterie de 
familie pe care cineva vrea să o vândă, dar, reţineţi, nu 
trebuie niciodată să fie scoasă la licitaţie sau să ajungă în 
mâinile vreunui negustor. Dar, este cu totul altceva să-mi fie 
vândută mie personal. Parker aranjează detaliile unor 
asemenea lucruri, ia legătura cu ambele părţi şi, astfel, este 
evitată orice mică încurcătură. El îmi aduce la cunoştinţă 
orice caz de acest tip. De exemplu, contesa Rossakoff a 
adus cu ea din Rusia nişte bijuterii de familie. Ea doreşte să 
le vândă. Bernard Parker este cel care urmează să aranjeze 
tranzacţia. 

— Înţeleg, spuse Poirot gânditor. Şi, implicit, aveţi 
încredere în el? 

— N-am avut nici un motiv să procedez altfel. 

— Domnule Hardman, dintre aceste patru persoane, 
dumneavoastră pe care o suspectaţi? 

— O, domnule Poirot, ce întrebare! V-am spus, sunt 
prietenii mei. Nu-l suspectez pe niciunul. Sau poate pe toţi 
laolaltă, cum vreţi s-o luaţi. 

— Nu sunt de acord. Suspectaţi pe unul din aceştia patru. 
Nu este contesa Rossakoff şi nici domnul Parker. Este lady 
Runcorn sau domnul Johnston? 

— Mă încolţiţi, domnule Poirot, chiar asta faceţi. Doresc 
foarte mult să nu am scandal. Lady Runcorn aparţine uneia 
dintre cele mai vechi familii din Anglia; dar este adevărat, 
din nefericire, este foarte adevărat că mătuşa sa, lady 
Caroline, suferea de o afecţiune foarte neplăcută. 
Bineînţeles că toţi prietenii ei au fost înţelegători şi 
servitoarea sa a înapoiat linguriţele de argint sau ce-o fi 
fost, cât se poate de rapid, înţelegeţi situaţia mea penibilă! 


— Deci, lady Runcorn a avut o mătuşă care era 
cleptomană? Foarte interesant! Îmi permiteţi să examinez 
seiful? 

Cu asentimentul domnului Hardman, Poirot împinse uşa 
seifului şi examină interiorul. Rafturile capitonate erau 
goale şi arătau dezolant. 

— Nici chiar acum uşa nu se închide ca lumea, murmură 
Poirot, în timp ce o mişca încolo şi încoace. Mă întreb, de 
ce? A, dar ce-avem aici? O mănuşă prinsă în balama. 
Mănuşa unui bărbat. 

I-o întinse domnului Hardman. 

— Nu este mânuşa mea, declară aceasta. 

— Aha! Şi încă ceva! Poirot se aplecă cu îndemânare şi 
ridică un mic obiect de la baza seifului. Era o tabacheră 
făcută dintr-o țesătură neagră, lucioasă. 

— Tabachera mea! Strigă domnul Hardman. 

— A dumneavoastră? Nici vorbă, domnule. Acestea nu sunt 
inițialele dumneavoastră. 

El indică monograma încolăcită a două litere executate în 
platină. 

Hardan o luă în mână. 

— Aveţi dreptate, remarcă el. Seamănă foarte mult cu a 
mea, dar inițialele sunt diferite. Un „B” şi un „P”. Doamne 
sfinte, Parker! 

— Aşa s-ar părea! Spuse Poirot. Un tânăr cam distrat, mai 
ales dacă şi mănugşa este a lui. Aceasta ar reprezenta un 
dublu clu, nu-i aşa? 

— Bernard Parker! Murmură Hardman. Ce uşurare simt! 
Domnule Poirot, vă las pe dumneavoastră să recuperaţi 
bijuteriile. Dacă apreciaţi că e cazul, puteţi să daţi 
chestiunea şi pe mâna poliţiei; dacă sunteţi convins că el 
este vinovatul. 

— Vezi, prietene, îmi spuse Poirot, după ce am plecat 
împreună din casă, acest domn Hardman are o lege pentru 
nobili şi o altă lege pentru oamenii simpli. Eu n-am fost încă 
înnobilat, aşa că sunt de partea celor simpli. Nutresc 


simpatie pentru acest tânăr. Toată discuţia a fost puţin 
curioasă, nu-i aşa? Hardman o suspecta pe lady Runcorn, 
eu pe contesă şi pe Johnston şi tot timpul necunoscutul 
domn Parker era prada noastră. 

— De ce i-ai suspectat pe ceilalţi doi? 

— Parbleu! E un lucru atât de simplu să fii o refugiată 
rusoaică sau un milionar sud-african. Orice femeie poate 
pretinde că e contesă rusoaică; orice îşi poate cumpăra o 
casă în Parker Lane şi se poate prezenta ca milionar sud- 
african. Cine îndrăzneşte să-l contrazică? Dar observ că 
trecem prin Bury Street. Tânărul nostru prieten distrat 
locuieşte aici. Haide să batem fierul cât e cald, cum se 
spune. 

Domnul Bernard Parker era acasă. L-am găsit odihnindu- 
se pe nişte perne, îmbrăcat într-un halat curios, în culori 
roşu şi portocaliu. Rareori mi-a fost dat să-mi displacă 
cineva mai mult decât acest tânăr individ cu faţa lui albă 
efeminată şi vorbirea afectată din vârful limbii. 

— Bună dimineaţa, domnule, îi spuse Poirot direct. Vin de 
la domnul Hardman. Ieri, la petrecere, cineva i-a furat toate 
bijuteriile. Permite-mi, domnule, să te întreb dacă aceasta 
este mănuşa dumitale? 

Procesele mentale ale domnului Parker nu părea prea 
rapide. Făcu ochii mari la vederea mănuşii, ca şi cum vroia 
să-şi adune minţile. 

— Unde aţi găsit-o? Întrebă în cele din urmă. 

— E mănuşa dumitale, domnule? 

Domnul Parker păru să se hotărască. 

— Nu, nu este, declară el. 

— Dar, tabachera este a dumitale? 

— Bineînţeles că nu. Eu am una de argint la mine. 

— Foarte bine, domnule. Mă duc să las afacerea pe mâinile 
poliţiei. 

— O, ştiţi, n-aş face asta, dacă aş fi în locul dumneavoastră, 
strigă domnul Parker, oarecum îngrijorat! Nişte tipi ai naibii 


de antipatici, în poliţie. Aşteptaţi o clipă. Mă duc să-l văd pe 
bătrânul Hardman. Uite ce e... o, aşteptaţi o clipă. 

Dar Poirot plecă hotărât. 

— I-am dat ceva de gândit, nu? Chicoti el. Mâine vom 
vedea ce s-a întâmplat. 

Dar, ne-a fost dat să reluăm cazul Hardman chiar în acea 
după-amiază. Fără cel mai mic semn de prevenire, uşa se 
deschise brusc şi un vârtej sub formă umană intră peste 
noi, aducând cu ea o pereche de blănuri de samur (era rece 
cum numai o zi de iunie poate fi în Anglia) şi o pălărie 
extravagantă, cu nişte pene uriaşe. Contesa Vera Rossakoff 
era o persoană cam turbulentă. 

— Dumneata eşti domnul Poirot? Ce-i cu toată mascarada 
asta? Îl acuzi pe bietul băiat! E o infamie. E scandalos. Îl 
cunosc. E ca un puişor, ca un miel... N-ar fi în stare 
niciodată să fure. A făcut totul pentru mine. Şi-acum să stau 
să privesc cum e chinuit şi strivit? 

— Spuneţi-mi, doamnă, aceasta este tabachera lui? Îi arătă 
Poirot obiectul din țesătură lucioasă, neagră. 

Contesa se opri o clipă ca s-o inspecteze. 

— Da, e a lui. O ştiu bine. Şi ce-i cu asta? Aţi găsit-o în 
cameră? Am fost cu toţii acolo; i-o fi căzut atunci, cred. Ah, 
voi, poliţiştii, sunteţi mai răi decât gărzile roşii. 

— Asta-i mâănuşa lui? 

— De unde să ştiu eu? Toate mănuşile-s la fel. Să nu 
încercaţi să mă opriţi... Trebuie lăsat liber. Nu trebuie să 
plutească nici un dubiu asupra lui. Dumneavoastră o să-l 
disculpaţi. O să-mi vând bijuteriile şi-o să vă dau mulţi bani. 

— Doamnă... 

— Ne-am înţeles atunci? Nu, nu ne tocmim. Bietul băiat! A 
venit la mine cu lacrimi în ochi. „Am să te salvez, i-am spus; 
am să mă duc la acest om - la acest căpcăun, la acest 
monstru! Las-o pe Vera”. Deci, ne-am înţeles, am plecat. 

Fără prea multă ceremonie, aşa după cum sosise, părăsi 
camera, lăsând în urma sa un parfum foarte puternic de 
natură exotică. 


— Ce femeie şi ce blănuri! Am exclamat eu. 

— A, da, sunt veritabile! Ar putea o contesă falsă să aibă 
blănuri adevărate? E o glumă, Hastings... Nu, cred că e cu 
adevărat rusoaică. Aşa, deci, domnişorul Bernard s-a dus 
scâncind la ea. 

— Tabachera e a lui. Mă întreb dacă şi mănuşa. 

Cu un zâmbet, Poirot scoase din buzunarul său o a doua 
mănuşă şi o puse lângă prima. Nu era nici un dubiu că 
formau o pereche. 

— De unde o ai pe a doua, Poirot? 

— Era aruncată împreună cu un baston pe masa aflată în 
holul din Bury Street. Zău, un tânăr foarte distrat, acest 
domn Parker. Bine, bine, mon ami, trebuie să investigăm 
totul. Măcar de formă să facem o scurtă vizită în Park Lane. 

Nu mai e nevoie să spun că l-am însoţit pe prietenul meu. 
Johnston era plecat, dar am stat de vorbă cu secretarul său 
particular. Ne-a spus că Johnston sosise doar recent din 
Africa de Sud. Nu mai fusese niciodată în Anglia. 

— Îl interesează pietrele preţioase, da? Întrebă la 
întâmplare Poirot. 

— Minele de aur îi sunt mai la inimă, râse secretarul. 

Poirot plecă de la întâlnire gânditor. Târziu în seara aceea, 
spre totala mea surpriză, l-am găsit studiind cu seriozitate o 
gramatică rusească. 

— Pe toţi sfinţii, Poirot! Am exclamat. Înveţi ruseşte, limba 
contesei, ca să conversezi cu ea? 

— Fii sigur că nici n-o să asculte la engleza mea, prietene! 

— Dar nu ştii, Poirot, că toţi ruşii bine crescuţi vorbesc 
franceza? 

— Eşti o mină de informaţii, Hastings! O să încetez să mă 
mai mir de complicațiile alfabetului rus. 

Împinse cartea din faţa lui cu un gest dramatic. Nu eram 
cu totul satisfăcut. Era o luminiţă în ochii lui, pe care i-o 
cunoşteam de mult. Un semn invariabil că Hercule Poirot se 
simţea mulţumit în sinea lui. 


— Poate că te îndoieşti că e cu adevărat rusoaică. Ai de 
gând s-o testezi? Am remarcat eu. 

— A, nu, nu, e sigur rusoaică. 

— Atunci... 

— Dacă vrei să te distingi cu adevărat în acest caz, 
Hastings, îţi recomand, cu un ajutor preţios, cartea „Primii 
paşi în limba rusă.” 

Apoi râse şi nu mai spune nimic. Am luat cartea de pe jos 
şi m-am afundat în ea curios, dar n-am putut să dau de 
capăt remarcilor lui Poirot. 

În dimineaţa următoare n-am primit nici o veste, dar 
aceasta nu părea să-l îngrijoreze pe micul meu prieten. La 
micul dejun şi-a anunţat intenţia de a-i face imediat o vizită 
domnului Hardman. L-am găsit pe fluturele societăţii înalte 
acasă şi, aparent, ceva mai calm decât în ziua anterioară. 

— Ei bine, ce veşti ai, domnule Poirot? Întrebă el cu 
nerăbdare. 

Poirot îi întinse o bucăţică de hârtie. 

— Aceasta este persoana care a luat bijuteriile, domnule. 
Să aduc treaba la cunoştinţa poliţiei? Sau aţi prefera să vă 
recuperez bijuteriile, fără să implic poliţia? 

Domnul Hardman se uita uluit la hârtie. În cele din urmă îi 
reveni glasul. 

— Uluitor. Aş prefera extrem de mult să nu iasă scandal. 
Vă dau carte blanche, domnule Poirot. Sunt sigur că veţi fi 
discret. 

Următorul nostru gest a fost să oprim un taxi pe care 
Poirot l-a îndreptat spre hotelul Carlton. Acolo a întrebat de 
contesa Rossakoff. După câteva minute am fost introduşi în 
apartamentul doamnei. Veni să ne întâmpine cu mâinile 
întinse, îmbrăcată într-un neglige minunat, cu un design 
ciudat. 

— Domnule Poirot! Exclamă ea. Aţi reuşit? L-aţi 
dezvinovăţit pe bietul copil? 

— Doamnă contesă, prietenul dumneavoastră, domnul 
Parker, este la adăpost sigur de arestare. 


— Ah, doar sunteţi micuțul om inteligent! Superb! Şi aşa 
de repede. 

— Pe de altă parte, i-am promis domnului Hardman că 
bijuteriile vor fi returnate astăzi. 

— Chiar? 

— De aceea, doamnă, vă voi fi extrem de obligat dacă mi le 
veţi înmâna fără întârziere. Îmi pare rău că vă grăbesc, dar 
ţin un taxi în cazul în care va fi necesar să mă duc la 
Scotland Yard; şi noi, belgienii, madame, suntem economi 
din fire. 

Contesa aprinse o ţigară. Câteva secunde rămase perfect 
liniştită, suflând rotocoale de fum şi privind ţintă la Poirot. 
Apoi izbucni în râs şi se ridică. Se duse spre birou, deschise 
un sertar şi scoase o geantă de mătase neagră. I-o întinse 
cu naturaleţe lui Poirot. Când vorbi, tonul ei era foarte 
senin şi firesc. 

— Noi, ruşii, suntem, dimpotrivă, risipitori din fire, spuse 
ea. Şi, pentru asta, din nefericire, trebuie să ai bani. Nu e 
nevoie să vă uitaţi înăuntru. Sunt toate acolo. 

Poirot se ridică. 

— Vă felicit, doamnă, pentru inteligenţa şi promptitudinea 
dumneavoastră. 

— Ah! Dar din moment ce ţineţi taxiul să vă aştepte, ce 
altceva aş putea face? 

— Sunteţi foarte amabilă, doamnă. Mai rămâneţi mult la 
Londra? 

— Mă tem că nu - datorită dumneavoastră. 

— Primiţi scuzele mele. 

— Poate ne vom întâlni din nou în altă parte. 

— Aşa sper. 

— Eu nu! Exclamă contesa, râzând. Vreau să vă fac un 
mare compliment: sunt puţini oameni în lume de care mă 
tem. La revedere, domnule Poirot. 

— La revedere, madame la comtesse. A, scuzaţi, am uitat! 
Daţi-mi voie să vă înapoiez tabachera dumneavoastră. 


Şi cu o plecăciune, el îi înmână micul obiect din țesătură 
neagră, lucioasă, pe care îl găsisem în seif. Ea îl acceptă 
fără să-şi schimbe expresia de pe faţă, doar ridică dintr-o 
sprânceană şi murmură: înţeleg! 

— Ce femeie! Îmi zise Poirot entuziasmat în timp ce 
coboram scările. Mon Dieu, quelle femmel Nici un cuvânt 
de ceartă, de protest, de supărare! O privire rapidă şi a 
apreciat în mod corect poziţia în care se afla. Îţi spun, 
Hastings, o femeie care poate accepta înfrângerea în felul 
ăsta - cu un zâmbet liniştit - ajunge departe! E periculoasă, 
are nervi de oţel; ea... El se împiedică rău de tot. 

— Dacă poţi să reuşeşti să-ţi mai moderezi entuziasmul şi 
să te uiţi pe unde mergi ar fi mai bine, i-am sugerat, 
întrebându-l: cum ai suspectat-o prima dată pe contesă? 

— Mon ami, mânuşa şi tabachera - dublul clu, să-i spunem 
- m-au îngrijorat. Bernard Parker ar fi putut cu uşurinţă să 
lase una sau alta, dar nu pe amândouă. Ah, nu, asta ar fi 
însemnat că este prea distrat! În acelaşi timp, dacă 
altcineva le pusese acolo ca să-l incrimineze pe Parker, un 
clu ar fi fost suficient - tabachera sau mănuşa - dar nu 
amândouă. Aşa că am ajuns la concluzia că unul dintre cele 
două nu-i aparţinea lui Parker. Am crezut la început ca 
tabachera era a lui şi că mănuşa nu. Dar, când am 
descoperit perechea mănuşii, mi-am dat seama că era 
invers. Atunci, a cui era tabachera? Clar, nu-i aparţinea 
doamnei Runcorn. Nu i se potriveau inițialele. Domnului 
Johnston? Numai dacă se afla aici sub numele fals. Am 
vorbit cu secretarul său şi am înţeles imediat că totul era 
clar şi deasupra oricărei bănuieli. Nu exista vreo reticenţă 
în legătură cu trecutul domnului Johnston. Atunci, contesei? 
Se presupunea că ea ar fi adus bijuterii din Rusia; ea 
trebuia să ia pietrele din colecţie şi-ar fi fost extrem de greu 
sa fie identificate vreodată. Ce putea fi mai uşor pentru ea 
decât să ia o mănuşă de-a lui Parker din hol, în ziua aceea, 
şi s-o vâre în seif? Dar, bien sur, nu intenţiona să-şi scape 
propria sa tabacheră. 


— Dar dacă aceasta era a ei, de ce avea „B.P” pe ea? 
Iniţialele contesei sunt „V R.”. 

Poirot zâmbi cu blândeţe. 

— Exact, mon ami; dar în alfabetul rus B este V şi Peste R. 

— Ei bine, nu puteai să aştepţi de la mine să ghicesc asta. 
Nu ştiu ruseşte. 

— Nici eu, Hastings. De aceea am cumpărat cărticica şi ţi- 
am atras atenţia asupra ei. 

El oftă. 

— Remarcabilă femeie! Am sentimentul, prietene, un 
sentiment foarte puternic, că am s-o întâlnesc din nou. Mă 
întreb unde? 

XII. Preţioasa cutie chinezească. 

Observasem de la un timp că Poirot devenise tot mai 
nesatisfăcut şi mai neliniştit. În ultima vreme nu avusesem 
cazuri interesante, nimic în care micul meu prieten să-şi 
poată exersa inteligenţa sa pătrunzătoare şi remarcabilele 
sale puteri de deducție. În dimineaţa aceasta aruncă ziarul 
cu un nerăbdător „cea!”, o exclamaţie favorită de-a lui care 
seamănă exact cu strănutatul unei pisici. 

— Se tem de mine, Hastings, criminalii din Anglia ta se 
tem de mine! Când pisica e acasă, şoriceii nu mai vin la 
brânză! 

— Cred că cea mai mare parte dintre ei nici măcar nu ştiu 
de existenţa ta, am spus râzând. 

Poirot se uită la mine cu reproş. El întotdeauna îşi 
imaginează că întreaga omenire se gândeşte şi vorbeşte de 
Hercule Poirot. Desigur, devenise faimos la Londra, dar tare 
mă îndoiam că existenţa sa băga groază în lumea 
criminalilor. 

— Ce zici de jaful de bijuterii din Bond Street, de ieri în 
plină zi? L-am întrebat. 

— Frumoasă lovitură, zise Poirot admirativ, deşi nu este la 
înălţimea mea. Pas de finesse. Seulement de laudace! Un 
bărbat înarmat cu un baston sparge geamul blindat al 
vitrinei de la magazinul unui bijutier şi pune mâna pe nişte 


pietre preţioase. Cetăţeni destoinici imediat îl prind. Un 
poliţist soseşte. E prins în flagrant delict cu bijuteriile la el. 
Este dus la poliţie şi atunci se descoperă că pietrele sunt 
false. El le dăduse pe cele adevărate unui complice - unul 
din cei mai destoinici cetăţeni menţionaţi mai înainte. Va 
intra la închisoare - e adevărat; dar când va ieşi, o avere 
frumuşică îl aşteaptă. Da. N-a fost prost gândit. Dar, eu aş fi 
făcut-o mai bine. Câteodată, Hastings, regret că am o 
asemenea dispoziţie morală. Să lucrezi împotriva legii, ar fi 
plăcut, ca o variaţie. 

— Înveseleşte-te, Poirot; ştii că eşti unic în domeniul tău. 

— Dar ce e la îndemână de făcut în propriul meu domeniu? 

Am ridicat din nou ziarul. 

— Iată un englez omorât misterios în Olanda, i-am spus. 

— Întotdeauna spun asta şi mai târziu descopăr că ela 
mâncat peşte conservat şi că moartea este perfect naturală. 

— Bine, dacă eşti hotărât să mormăi! 

— Tiens! Spuse Poirot, care se dusese spre fereastră. Pe 
stradă este ceea ce se numeşte în romane „o doamnă în 
văluri grele”. Ea urcă treptele, sună, vine să ne consulte. 
lată o posibilitate pentru ceva interesant. Când cineva este 
atât de tânără şi frumoasă ca aceasta, nu-şi pune văl pe faţă 
decât numai dacă este vorba de o mare afacere. 

O clipă mai târziu, vizitatoarea noastră fu introdusă. Aşa 
cum spusese Poirot, avea într-adevăr un văl gros. A fost 
imposibil să-i distingem trăsăturile până când nu şi-a ridicat 
voalul negru de dantelă spaniolă. Atunci mi-am dat seama 
că intuiţia lui Poirot fusese corectă; doamna era extrem de 
frumoasă, blondă, cu ochi albaştri. Din simplitatea scumpă a 
hainelor ei, am dedus imediat că aparţinea straturilor 
superioare ale societăţii. 

— Monsieur Poirot, spuse ea cu o voce blândă, muzicală, 
sunt în mare încurcătură. Nici nu prea cred că mă veţi 
putea ajuta, dar am auzit atâtea lucruri minunate despre 
dumneavoastră, încât am venit ca să mă agăţ de ultima 
speranţă şi să vă implor să faceţi imposibilul. 


— Imposibilul îmi place întotdeauna, spuse Poirot. 
Continuă, te rog, mademoiselle. 

Blânda noastră vizitatoare ezită. 

— Dar trebuie să fiţi sinceră, adăugă Pirot. Nu trebuie să- 
mi ascundeţi nimic. 

— O să am încredere în dumneavoastră, spuse fata 
deodată. Aţi auzit de lady Millicent Castle Vaughan? 

Am ridicat capul plin de interes. Anunţul logodnei 
domnişoarei Millicent cu tânărul duce de Southshire 
apăruse cu câteva zile mai înainte. Ştiam că era a cincea 
fiică a unui lord irlandez fără nici un ban, iar ducele de 
Southshire - una din cele mai bune partide din Anglia. 

— Eu sunt lady Millicent, continuă fata. Trebuie să fi citit 
despre logodna mea. Aş fi una dintre cele mai fericite fete 
din lume, dar, o, domnule Poirot, sunt în mare încurcătură! 
Există un om, un bărbat oribil, pe nume Lavington; şi el, nu 
ştiu cum să va spun. Am scris o scrisoare... aveam numai 
şaisprezece ani atunci; şi el... el... 

— O scrisoare pe care i-aţi scris-o acestui domn 
Lavington? 

— O, nu, nu lui! Unui tânăr soldat. Ţineam foarte mult la 
el; a fost omorât în război. 

— Înţeleg, spuse Poirot cu blândeţe. 

— A fost o scrisoare prostească, o scrisoare indiscretă, să 
ştiţi, domnule Poirot, nimic mai mult. Dar sunt expresii în ea 
care... care ar putea fi altfel interpretate. 

— Înţeleg, spuse Poirot. Şi această scrisoare a ajuns în 
posesia domnului Lavington? 

— Da, şi el mă ameninţă că, dacă nu-i dau o sumă enormă 
de bani, o sumă care este aproape imposibil pentru mine s- 
o adun, i-o va trimite ducelui. 

— Ce porc infect! Am exclamat eu. Îmi cer scuze, lady 
Millicent. 

— N-ar fi înţelept să mărturisiţi totul viitorului 
dumneavoastră soţ? 


— Nu îndrăznesc, domnule Poirot. Ducele are o fire 
deosebită, e gelos, şi suspicios şi înclinat să creadă ceea ce-i 
mai rău. Ar însemna să-mi rup logodna pe loc. 

— Doamne, doamne, făcu Poirot, cu o grimasă expresivă. 
Şi ce doriţi să fac eu, milady? 

— Mă gândeam că poate i-aş putea cere domnului 
Lavington să vă viziteze. I-aş spune că v-am împuternicit să 
discutaţi problema. Poate aţi reduce din cât cere. 

— Ce sumă pretinde? 

— Douăzeci de mii de lire - o enormitate. Mă îndoiesc că 
aş putea să adun chiar şi o mie. 

— Poate aţi putea împrumuta bani în perspectiva 
apropiatei căsătorii, dar nu cred că veţi obţine mai mult de 
jumătate din sumă. Şi apoi, eh bien, îmi repugnă faptul să-i 
plătiţi! Nu, ingeniozitatea lui Hercule Poirot îi va învinge pe 
duşmanii dumitale. Trimiteţi-l la mine pe acest domn 
Lavington. S-ar putea să aducă scrisoarea cu el? 

Fata negă: 

— Nu cred. Este foarte precaut. 

— Cred că nu e nici un dubiu că o are într-adevăr? 

— Mi-a arătat-o când am fost la el acasă. 

— V-aţi dus la el acasă? Asta a fost foarte imprudent, 
milady. 

— Da? Eram aşa de disperată. Am sperat ca rugăminţile 
mele să-l poată mişca. 

— O, la, la! Lavingtonii din lumea asta nu sunt mişcaţi de 
rugăminţi. Le-a întâmpinat ca o dovadă de câtă importanţă 
acordaţi documentului. Unde locuieşte acest fin gentleman? 

— La Buona Vista, Wimblendon. M-am dus acolo după ce s- 
a întunecat... Poirot gemu. I-am spus c-am să informez 
poliţia, până la urmă, dar el numai a râs într-o manieră 
urâtă, dispreţuitoare: „Chiar te rog, dragă lady Millicent, fă- 
o dacă aşa doreşti”, a spusel. 

— Da, nu prea este o afacere pentru poliţie, murmură 
Poirot. 


— Dar cred ca vei mai înţeleaptă, a continuat el. Vezi, aici 
e scrisoarea ta, în această cutiuţă chinezească!” A ţinut-o 
astfel ca s-o pot vedea. Am încercat să i-o smulg, dar a fost 
mai iute decât mine. Cu un zâmbet oribil a împăturit-o şi a 
pus-o la loc în cutioara de lemn. „Se va afla în deplină 
siguranţă aici, te asigur, spuse el, şi cutiuţa însăşi se află 
într-un loc atât de inteligent încât n-o s-o găseşti niciodată.” 
Ochii mi s-au întors spre micul safe din perete, dar ela dat 
din cap şi a râs. „Am un seif mai bun decât acela”, a spusel. 
O, a fost odios! Domnule Poirot, credeţi că mă puteţi ajuta? 

— Ai încredere în Papa Poirot. Am să găsesc o modalitate. 

Aceste asigurări sunau foarte bine, m-am gândit, când 
Poirot, galant, şi-a condus clienta sa blondă jos pe scări. 
Dar, mi se părea că era o problemă spinoasă. l-am şi spus-o 
lui Poirot când s-a întors. Mi-a dat dreptate. 

— Da, soluţia nu-ţi sare în ochi. Are biciul în mână, acest 
Lavington. Pentru moment, nu văd cum l-am putea încolţi. 

Domnul Lavington ne făcu o vizită chiar în după-amiaza 
aceea. 

Lady Millicent spusese adevărul când îl descrisese ca pe 
un tip odios. Simţeam o mâncărime „în talpă”, atât de 
pronunţată că i-aş fi dat un şut în jos pe scări. Îşi dădea 
aere şi se purta de o manieră insuportabilă, râse cu dispreţ 
de amabilele sugestii ale lui Poirot şi, în general, se arată 
stăpân pe situaţie. N-am putut să nu simt că Poirot abia se 
menținea la nivelul său. El arăta descurajat şi crispat. 

— Bine, domnilor, spuse Lavington, când îşi luă pălăria, se 
pare că nu mai înaintăm. Cazul se prezintă astfel: am să mai 
las din preţ pentru lady Millicent, pentru că este o tânără 
atât de fermecătoare. Rânji urâcios. Să zicem 18.000. Plec 
azi la Paris - o mică afacere care mă aşteaptă acolo. Mă 
întorc marţi. Dacă banii nu-mi sunt daţi până marţi seara, 
scrisoarea ajunge la duce. Să nu-mi spuneţi mie că lady 
Millicent nu poate să strângă banii. Unii dintre prietenii ei 
gentlemani ar fi prea dornici să oblige o femeie atât de 


drăguță cu un împrumut - dacă face ce trebuie în privinţa 
asta. 

Mă înroşii la faţă şi făcui un pas înainte, dar Lavington se 
întoarse pe călcâie şi părăsi camera o dată cu încheierea 
frazei. 

— Doamne! Am strigat. Trebuie făcut ceva. Pari să 
renunţaţi la asta, Poirot. 

— Ai o inimă excelentă, prietene, dar celule tale cenuşii 
sunt într-o stare deplorabilă. Nu vreau să-l impresionez pe 
domnul Lavington cu talentele mele. Cu cât mă crede mai 
mărginit, cu atât mai bine. 

— De ce? 

— E curios, murmură Poirot pe gânduri, că mi-am 
exprimat dorinţa de a face ceva împotriva legii, chiar 
înaintea sosirii domnişoarei Millicent! 

— Ai de gând să-i percheziţionezi casa cât timp e plecat? 
L-am întrebat şperiat. 

— Câteodată, Hastings, procesele tale mentale sunt 
uimitor de rapide. 

— Să presupunem că ia scrisoarea cu el. 

Poiort mă dezaprobă. 

— Este foarte puţin probabil. El are, evident, o 
ascunzătoare în casă, pe care şi-o imaginează 
inexpugnabilă. 

— Şi când facem... treaba asta? 

— Mâine noapte. Plecăm de aici pe la ora 11. 

X* X* 

La ora fixată, eram gata de pornire. Îmi pusesem un 
costum închis şi o pălărie neagră. Poirot îmi zâmbi cu 
prietenie. 

— Văd că te-ai îmbrăcat cum trebuie, observă el. Haide să 
luăm metroul până la Wimblendon. 

— Nu luăm nimic cu noi? Unelte cu care să intrăm? 

— Dragul meu Hastings, Hercule Poirot nu foloseşte 
asemenea metode primitive. 

M-am abținut, jignit, dar curiozitatea mea era foarte mare. 


Se făcuse miezul nopţii când am intrat în mica grădină 
suburbană de la Buona Vista. Casa era întunecată şi 
liniştită. Poirot merse direct spre o fereastră din spatele 
casei, ridică cerceveaua fără zgomot şi mă invită să intru. 

— De unde ştiai că fereastra asta va fi deschisă? Am şoptit 
fiindcă într-adevăr părea prea simplu. 

— Pentru că am tăiat încuietoarea azi dimineaţă. 

— Ce? 

— Dar a fost foarte simplu. Am venit, am prezentat o carte 
de vizită fictivă şi una din cele oficiale ale inspectorului 
Japp. Am spus că fusesem trimis recomandat de Scotland 
Yard să pun o încuietoare antifurt pe care domnul 
Lavington dorea să o fixez câtă vreme lipsea. Îngrijitoarea 
casei m-a primit cu entuziasm. Se pare că au fost două 
tentative de furt aici, recent - evident, mica noastră idee le- 
a trecut prin cap şi altor clienţi ai domnului Lavington - fără 
ca să fie luat ceva de valoare. Am examinat toate ferestrele, 
mi-am făcut micul meu aranjament, le-am interzis 
servitorilor să atingă ferestrele până a doua zi pentru că 
erau conectate electric şi m-am retras politicos. 

— Pe onoarea mea, Poirot, eşti minunat! 

— Mon ami, a fost extrem de simplu. Acum, la treabă! 
Servitorii dorm în partea de sus a casei, aşa ca nu riscăm 
să-i deranjăm. 

— Presupun că seiful este băgat undeva în vreun perete. 

— Seif? Aiurea! Nu e nici un seif. Domnul Lavington este 
un om inteligent. O să vezi, el trebuie să fi aranjat o 
ascunzătoare mult mai deşteaptă decât un seif. Un seif este 
primul lucru căutat de toţi! 

După care am început o cercetare sistematică a întregului 
loc. Dar după câteva ore de răscolire a casei, cercetarea 
noastră nu dăduse nici un rezultat. Am văzut simptome de 
furie adunându-se pe faţa lui Poirot. 

— Ah, sapristi, va fi Hercule Poirot bătut? Niciodată! Să 
fim calmi. Să reflectăm. Să judecăm. Hai, enfin, să ne 
folosim micile noastre celule cenuşii! 


Se opri pentru câteva clipe încruntându-şi sprâncenele a 
concentrare; apoi luminiţa verde pe care o cunoşteam atât 
de bine se furişă în ochii săi. 

— Am fost un imbecil! Bucătăria! 

— Bucătăria! Am exclamat. Dar e imposibil. Servitorii! 

— Exact. Asta ar spune 99 de oameni dintr-o sută! Şi, 
exact pentru acest motiv, bucătăria este locul ideal. E plin 
de diferite obiecte casnice. En avant, spre bucătărie! 

L-am urmat, extrem de sceptic, şi l-am urmărit cât timp a 
umblat prin cutii pentru pâine, a pipăit crătiţi şi a băgat 
capul în soba cu gaz. În cele din urmă, obosit să-l privesc, 
m-am întors în birou. Eram convins că acolo, şi numai acolo, 
vom găsi noi ascunzătoarea. Am mai căutat un minut, am 
văzut că era de acum patru şi un sfert şi că în curând se va 
face lumină, aşa că m-am întors în bucătărie. 

Spre extrema mea uluire, Poirot stătea acum în mijlocul 
lăzii cu cărbune, spre totala degradare a costumului său 
foarte îngrijit. Făcu o grimasă. 

— Da, prietene, e împotriva tuturor instinctelor mele de a- 
mi strica în felul ăsta înfăţişarea, dar ce să faci? 

— Dar Lavington nu putea s-o fi băgat sub cărbune! 

— Dacă ţi-ai folosi ochii, ai vedea că nu examinez 
cărbunele. 

Apoi am văzut pe un raft, în spatele lăzii cu cărbune, erau 
aşezate nişte buturugi de lemn. Cu dexteritate, Poirot le 
dădea jos una după alta. Deodată, exclamă pe un ton 
scăzut: 

— Cuţitul tău, Hastings! 

I l-am dat. Păru să-l introducă în lemn şi, deodată, 
buturuga se despică în două. Fusese frumos tăiată cu 
fierăstrăul la mijloc şi avea o cavitate săpată în centru. Din 
această gaură, Poirot extrase o cutiuţă de lemn de factură 
chinezească. 

— Bravo! Am strigat entuziasmat. 

— Încet, Hastings! Nu ridica vocea prea mult. Vino, s-o 
ştergem înainte de a se face ziuă. 


Strecurând cutia în buzunar, sări uşor din lada cu cărbuni, 
se scutură cât putu de bine şi, părăsind casa în acelaşi mod 
în care intrasem, am plecat rapid spre centrul Londrei. 

— Dar ce loc extraordinar! Am comentat eu. Oricine ar fi 
putut folosi buşteanul. 

— În iulie, Hastings? Şi era la fundul grămezii - o 
ascunzătoare foarte ingenioasă - ah, iată un taxi! Acum, 
acasă, facem o baie şi un somn bun. 

După emoţiile nopţii, am adormit târziu. Când, în sfârşit, 
am păşit în sufragerie aproape de ora unu, am fost surprins 
să-l văd pe Poirot, rezemat într-un fotoliu, cu cutia 
chinezească deschisă lângă el şi citind calm scrisoarea pe 
care o scosese din ea. 

Mi-a zâmbit cu afecţiune şi bătu cu degetul în hârtia din 
mână. 

— A avut dreptate lady Millicent; ducele nu i-ar fi iertat 
niciodată această scrisoare! Conţine unii dintre cei mai 
extravaganţi termeni de afecţiune pe care i-am întâlnit 
vreodată. 

— Chiar, Poirot, am spus cam neplăcut surprins. Nu cred 
că ar fi trebuit s-o citeşti. Aşa ceva nu se face. 

— Hercule Poirot o face, răspunse prietenul meu 
imperturbabil. 

— Şi încă ceva, am zis. Cred că folosirea ieri a cărţii de 
vizită oficiale a lui Japp a fost doar o glumă. 

— Dar eu nu fac glume, Hastings. Eu rezolv un caz. 

Am ridicat din umeri. 

— N-are rost să te contrazici. 

— Paşi pe scări, spuse Poirot, trebuie să fie lady Millicent. 

Clienta noastră blondă intră cu o expresie îngrijorată pe 
faţă, care se schimbă într-una de încântare la vederea 
scrisorii şi a cutiei pe care Poirot o ţinea sus. 

— O, domnule Poirot! Ce minunat aţi fost! Cum aţi reuşit? 
— Prin metode destul de nepermise, milady. Dar domnul 
Lavington nu mă va da în judecată. Aceasta este scrisoarea 

dumitale, da? 


Ea se uită peste aceasta. 

— Da. O, cum aş putea să vă mulţumesc vreodată! Sunteţi 
un om minunat. Unde era ascunsă? 

Poiort i-a povestit. 

— Ce inteligent sunteţi! Luă cutia de pe masă. Am s-o 
păstrez ca pe un suvenir. 

— Am sperat, milady, că mi-aţi permite mie să o ţin tot ca 
pe o amintire. 

— Sper să vă trimit o amintire mai frumoasă decât aceasta 
în ziua nunţii mele. O să vedeţi că nu sunt 
nerecunoscătoare, domnule Poirot. 

— Plăcerea de a vă face un serviciu înseamnă pentru mine 
mai mult decât un cec. Aşa că permiteţi-mi să rețin cutia. 

— O, nu, domnule Poirot, vreau s-o am, strigă ea râzând. 

Îşi întinse mâna, dar Poirot fu mai iute decât ea. Mâna lui 
se întinse peste cutie. 

— Nu cred. Vocea i se schimbase. 

— Ce vreţi să spuneţi? Vocea ei devenise mai ascuţită. 

— În orice caz, permiteţi-mi să scot şi restul conţinutului. 
Ai observat: conţinutul original a fost redus la jumătate. În 
jumătatea de sus - scrisoarea compromiţătoare; la fund... 

Făcu un gest abil şi-apoi întinse mâna. În palmă erau patru 
pietre mari, strălucitoare, şi două perle mari, albe ca 
laptele. 

— Bijuteriile furate în Bond Street, alaltăieri, îmi închipui, 
murmură Poirot. Japp ne va spune. 

Spre marea mea uimire, Japp însuşi apăru din dormitorul 
lui Poirot. 

— Un vechi prieten de-al dumitale, mi se pare, îi spuse 
Poirot politicos. 

— Afurisitul dracului! Spuse lady Millicent cu o completă 
schimbare de maniere. Şi tu, drac împieliţat! Se uita la 
Poiort cu o uimire aproape împletită cu afecţiune. 

— Ei, Gertie, spuse Japp, cred că s-a cam terminat cu joaca 
de data asta. Nu credeam să te văd din nou aşa curând, îl 
avem şi pe complicele tău, gentlemanul, care a făcut o vizită 


aici ieri, prezentându-se drept Lavington. Căci în ceea ce-l 
priveşte pe Lavington, alias Croker, alias Reed, mă întreb 
care din bandă a băgat un cuţit în el ieri în Olanda. S-o fi 
gândit c-a luat bijuteriile cu el, nu-i aşa? Şi el nu le luase. El 
te-a păcălit şi pe tine şi le-a ascuns în propria lui casă. Ai 
pus doi tipi să le caute şi apoi l-ai abordat pe domnul Poirot 
aici care, cu un noroc uimitor, le-a găsit. 

— Îţi place să trăncăneşti, asta-i! Spuse fosta lady 
Millicent. Uşurel, acum. Am să merg de bună voie. Nu poţi 
să spui că nu sunt o lady perfectă. La, la, la şi gata! 

— Pantofii nu mergeau, spuse Poiort pe gânduri, în timp ce 
eu eram prea stupefiat ca să vorbesc. Am micile mele 
observaţii în privinţa naţiunii voastre britanice, şi o lady 
născută lady are întotdeauna o deosebită grijă de pantofii 
ei. Ea poate să aibă haine sărăcăcioase, dar va fi bine 
încălţată. Acum, această lady Millicent avea haine elegante, 
scumpe şi pantofi ieftini. Nici eu şi nici tu n-am fi văzut-o 
astfel pe adevărata lady Millicent; ea este de foarte puţin 
timp la Londra şi această fată avea o oarecare asemănare 
superficială care trecea destul de bine. Aşa cum îţi spun, 
întâi pantofii mi-au trezit bănuieli şi apoi povestea şi vălul ei 
erau puţin melodramatice, ce zici? Cutia chinezească cu o 
aşa-zisă scrisoare compromiţătoare în partea de sus trebuie 
să fi fost cunoscută de toată banda, dar buturuga a fost 
ideea domnului Lavington. Eh, par example, Hastings, sper 
că n-o să-mi râneşti sentimentele din nou, aşa cum ai făcut 
ieri, spunând că sunt un necunoscut printre bandele de 
criminali. Pe cinstea mea, ei chiar mă angajează când ei 
înşişi eşuează! 

XIII. Groaza domnului Pearson. 

Am pus jos, cu un oftat, carnetul de bancă. 

— E un lucru curios, pe care l-am observat: contul meu 
pare să nu crească deloc. 

— Şi asta te nelinişteşte? Eu, dacă aş avea un cont, n-aş 
putea închide ochii toată noaptea, declară Poirot. 

— Trăieşti în limite confortabile, cred! I-am răspuns. 


— Patru sute patruzeci şi patru de lire, patru şilingi şi 
patru penny, spuse Poirot de complezenţă. Simpatică cifră, 
nu-i aşa? 

— Directorului băncii tale îi trebuie tact. Evident, el 
cunoaşte pasiunea ta pentru detalii simetrice. Ce-ai zice să 
investeşti trei sute din ei în câmpurile petrolifere 
Porcupine? Perspectiva lor, căreia i se face reclamă în 
ziarele de astăzi, arată că se vor plăti dobânzi de sută la 
sută anul viitor. 

— Nu-i pentru mine, spuse Poirot, dând din cap a refuz. 
Nu-mi place senzaţionalul. Pentru mine investiţia sigură, 
prudentă les retes, construcţiile cum se numesc? 
Conversiunile bancare. 

— N-ai făcut niciodată vreo investiţie speculativă? 

— Nu, mon ami, replică Poirot cu severitate. N-am făcut. Şi 
singurele acţiuni pe care le posed şi care n-au ceea ce 
numeşti tu marginea aurită sunt 14.000 de acţiuni la 
„Burma Mines LID”. 

Poirot se opri aşteptând să fie încurajat să continue. 

— Şi? L-am stimulat eu. 

— Şi pentru ele n-am plătit cash - nu, ele au fost răsplata 
pentru exerciţiul micilor mele celule cenuşii. Vrei să ştii 
povestea? Da? 

— Sigur că aş vrea. 

— Aceste mine sunt situate în mijlocul Birmaniei, cam la 
200 de mile în interior faţă de Rangoon. Au fost descoperite 
de chinezi în secolul al XV-lea şi s-a lucrat în ele până la 
revolta mahomedană, fiind abandonate, în cele din urmă, în 
anul 1868. Chinezii extrăgeau zăcământul bogat în plumb şi 
argint de la suprafaţa carierei, topindu-l numai pentru 
argint şi lăsând mari cantităţi de minereu bogat în plumb. 
Bineînţeles, acest lucru s-a descoperit curând, când lucrări 
de prospecţiuni au fost desfăşurate în Birmania, dar, 
datorită faptului că minele se umpluseră cu apă şi tot felul 
de resturi, toate încercările de a găsi sursa zăcământului s- 
au dovedit infructuoase. Multe echipe au fost trimise şi ele 


au săpat pe o suprafaţă întinsă, dar niciuna n-a luat premiul 
cel mare. Numai un reprezentat al unuia din sindicatele 
interesate a dat de urma unei familii de chinezi care se 
presupunea c-ar mai ţine registrul situaţiei minei. Capul 
familiei era un oarecare Wu Ling. 

— Ce pagină fascinantă de poveste comercială! Am 
exclamat eu. 

— Nu-i aşa? Ah, mon ami, poţi să ai o poveste de dragoste 
fără fete blonde şi de-o frumuseţe nemaiîntâlnită; nu, 
greşesc, părul castaniu te încântă pe tine întotdeauna. Îţi 
aminteşti... 

— Lasă asta şi continuă povestea, am zis eu grăbit. 

— Eh bien, prietene, acest Wu Ling a fost abordat. Era un 
negustor stimabil, mult respectat în provincia în care locuia. 
A recunoscut de îndată că deţinea documentele în 
chestiune şi era perfect pregătit să negocieze vânzarea lor, 
dar a obiectat să aibă de-a face cu alţii decât cu şefii. În cele 
din urmă, s-a aranjat ca el să meargă în Anglia şi să 
întâlnească directorii unei importante companii. 

Wu Ling a făcut călătoria spre Anglia cu vasul S. S. 
Assunta şi vaporul a ajuns în portul Southampton într-o 
dimineaţă rece, ceţoasă de noiembrie. Unul dintre directori, 
domnul Pearson, s-a deplasat la Southampton în 
întâmpinarea vasului, dar, din cauza ceţii, trenul a întârziat 
foarte mult şi până când a sosit el, Wu Ling debarcase şi 
plecase cu trenul special spre Londra. Domnul Pearson s-a 
întors în capitală oarecum supărat, fiindcă nu avea nici o 
idee unde-şi propusese să stea chinezul. Mai târziu, în 
timpul zilei, s-a sunat la birourile companiei. Wu Ling stătea 
la hotelul Russell Square. Nu prea se simţea bine după 
călătorie, dar s-a declarat perfect capabil să participe la 
întâlnirea consiliului din ziua următoare. 

Reuniunea avea loc la ora 11. Când s-a făcut 11 şi 30 de 
minute şi Wu Ling nu şi-a făcut apariţia, secretarul a sunat 
la hotelul Russell. Ca răspuns la întrebările lui, i s-a spus că 
chinezul ieşise cu un prieten pe la zece şi jumătate. 


Părea clar că pornise cu intenţia de a veni la întâlnire, dar 
dimineaţa s-a scurs şi el nu a apărut. Se putea prea bine ca 
să se fi rătăcit, necunoscând Londra. Dar el nu s-a întors 
nici la hotel până la o oră înaintată. 

Alarmat de-a binelea acum, domnule Pearson a anunţat 
poliţia. A doua zi încă nu se dăduse de urma dispărutului, 
dar spre seara zilei următoare, în Tamisa a fost găsit un 
cadavru care se dovedi a fi al nefericitului chinez. Nici 
asupra lui, nici în bagajul de la hotel nu s-a găsit vreo urmă 
a documentelor legate de mină. 

În acest moment, mon ami, eu am fost implicat în afacere. 
Domnul Pearson mi-a făcut o vizită. Deşi era profund şocat 
de moartea lui Wu Ling, principala sa preocupare era de a 
recupera documentele care constituiseră scopul vizitei 
chinezului în Anglia. Bineînţeles că interesul poliţiei era 
depistarea ucigaşului, recuperarea documentelor fiind unul 
secundar. Ceea ce dorea să fac eu, era să cooperez cu 
poliţia, dar să acţionez în interesele companiei. 

Am consimţit destul de repede. Era clar că mi se 
deschideau două câmpuri de investigare. Pe de o parte, 
trebuia să cercetez funcţionarii companiei care ştiau de 
sosirea chinezului; pe de altă parte, printre pasagerii de pe 
vas care ar fi putut cunoaşte misiunea sa. Am început cu al 
doilea, ca fiind un câmp mai îngust de cercetare. Aici m-am 
izbit de inspectorul Miller, care se ocupa de caz - un om cu 
totul diferit de prietenul nostru Japp, îngâmfat, nemanierat 
şi cu totul insuportabil. Împreună am vorbit cu ofiţerii 
vasului. Aveau puţine să ne spună. Wu Ling fusese rezervat 
în timpul călătoriei. 

Discutase doar cu doi din ceilalţi pasageri - unul, un 
european ratat, pe nume Dyer, care părea să aibă o 
reputaţie nu prea bună, celălalt, un tânăr funcţionar de 
bancă, pe nume Charles Lester, care se întorcea din Hong 
Kong. Am fost destul de norocoşi să obţinem imagini ale 
acestor doi bărbaţi. În acel moment, nu era nici un dubiu 
că, dacă vreunul dintre cei doi era implicat, atunci Dyer era 


omul. Se ştia că se amestecase cu o bandă de escroci 
chinezi şi era, în general, suspectul cel mai probabil. 

Următoarea noastră mişcare a fost să vizităm hotelul 
Rusell Square. După ce le-am arătat o fotografie a lui Wu 
Ling, l-au recunoscut imediat. Apoi le-am prezentat 
imaginea lui Dyer, dar, spre dezamăgirea noastră, portarul 
ne-a declarat categoric că nu acesta fusese bărbatul care 
venise la hotel în dimineaţa fatală. Dintr-o inspiraţie de 
moment, am scos fotografia lui Lester şi, spre surpriza mea, 
omul l-a recunoscut imediat. 

— Da, domnule, a afirmat el, acesta-i gentlemanul care a 
venit la zece şi jumătate, a întrebat de domnul Wu Ling şi, 
după aceea, a ieşit împreună cu el. 

Afacerea avansa. Următoarea mişcare a fost să-l 
intervievăm pe domnul Charles Lester. A vorbit cu noi cu 
cea mai mare sinceritate, a fost dezolat să afle de moarte 
prematură a chinezului şi s-a pus la dispoziţia noastră în 
orice fel. Povestea sa suna în felul următor: aranjase cu Wu 
Ling să-l caute la hotel la zece şi jumătate. Totuşi, Wu Ling 
nu a apărut. În schimb, veni servitorul acestuia, i-a explicat 
că stăpânul său a trebuit să plece şi s-a oferit să-l conducă 
pe tânăr unde se afla stăpânul acum. Fără să suspecteze 
nimic, Lester a fost de acord şi chinezul a oprit un taxi. Au 
mers câtva timp în direcţia docurilor. Devenind deodată 
bănuitor, Lester a oprit taxiul şi a coborât, fără să ia în 
considerare protestele servitorului. Asta era tot ce ştia, ne-a 
asigurat el. 

Aparent satisfăcuţi, i-am mulţumit şi ne-am despărţit. 
Povestea sa se dovedi a fi curând cumva nu prea exactă. În 
primul rând, pentru că Wu Ling n-avusese nici un servitor 
cu el, nici pe vapor, nici la hotel. În al doilea rând, şoferul, 
care-i dusese pe cei doi oameni în acea dimineaţă, apăru. 
Nici vorbă că Lester ar fi părăsit taxiul pe drum. El şi cu 
chinezul au mers până la o anumită locuinţă nearătoasă din 
Limehouse, chiar în inima cartierului Chinatown. Locul cu 
pricina era mai mult sau mai puţin cunoscut ca un bârlog al 


consumatorului de opium de cea mai joasă speţă. Cei doi 
intraseră; după o oră, englezul, pe care l-a identificat după 
fotografie, ieşi singur. Arăta foarte palid şi bolnav şi i-a spus 
taximetristului să-l ducă la cea mai apropiată staţie de 
metrou. 

S-au făcut investigaţii privitoare la situaţia lui Charles şi, 
deşi s-a descoperit că avea un caracter excelent, el era 
foarte îndatorat şi pasionat după jocuri de noroc. Desigur 
că nici Dyer n-a fost scăpat din vedere. Părea oarecum 
posibil ca el să se fi substituit celuilalt om, dar ideea s-a 
dovedit complet nefondată. Alibiul său pentru ziua 
respectivă era absolut inatacabil. Cum era de aşteptat, 
proprietarul bârlogului de opium a negat totul cu hotărâre 
orientală. Nu-l văzuse niciodată pe Charles Lester. Nici un 
fel de doi gentlemani nu fuseseră pe acolo în dimineaţa 
aceea. În orice caz, poliţia greşea: nici un fel de opium nu s- 
a fumat vreodată la el. 

Oricât de bine intenţionat, refuzul lui de a recunoaşte nu 
prea l-a ajutat pe Charles Lester. El a fost arestat pentru 
uciderea lui Wu Ling. Lucrurile i-au fost percheziţionate, 
dar n-au fost descoperite nici un fel de hârtii referitoare la 
mină. Proprietarul bârlogului a fost şi el luat în custodie, 
dar un raid rapid prin camerele sale nu a dezvăluit nimic. 
Nici cea mai slabă urmă de opium nu a răsplătit zelul 
poliţiei. 

Între timp, prietenul meu, domnul Pearson, era într-o 
stare de mare agitaţie. Patrula prin camera mea, 
plângându-se în gura mare. 

— Dar trebuie să aveţi nişte idei, domnule Poirot! Spunea 
întruna. În mod sigur trebuie să aveţi ceva idei! 

— Singur că am idei, i-am răspuns cu precauţie. Ăsta este 
necazul când ai prea multe; de aceea ele duc în direcţii 
diferite. 

— De exemplu? Întrebă el. 

— De exemplu - taximetristul. Avem numai mărturia lui că 
i-a dus pe cei doi bărbaţi la casa aia. Asta e o idee. Apoi, 


aceea a fost cu adevărat casa la care s-au dus? Dacă 
presupunem că ei au lăsat taxiul acolo, au trecut prin casă, 
au ieşit printr-o altă uşă şi-au mers în altă parte? 

Domnul Pearson păru trăsnit de ideea aceasta. 

— Şi nu faci nimic decât să stai şi să te gândeşti? Nu 
putem face ceva? 

Avea un temperament impulsiv, înţelegi. 

— Monsieur, i-am spus eu cu demnitate. Nu e de Hercule 
Poirot să alerge în sus şi în jos pe străzile rău mirositoare 
din Limehouse, ca un căţeluş de maidan. Fiţi calm. Agenţii 
mei lucrează. 

În ziua următoare am avut veşti pentru el. Cei doi bărbaţi 
trecuseră într-adevăr prin casa respectivă, dar adevăratul 
lor obiectiv era o căsuţă unde se putea lua masa, pe malul 
fluviului. Au fost văzuţi trecând într-acolo şi Lester a ieşit 
singur. 

Şi atunci, imaginează-ţi, Hastings, că o idee dintre, cele 
mai nerezonabile l-a apucat pe acest domn Pearson! Nu 
vroia să audă de nimic decât să mergem noi înşine la 
această bodeguţă şi să facem investigaţii. l-am explicat şi i- 
am rugat, dar nu vroia să asculte. Spunea că o să se 
deghizeze, mi-a sugerat chiar ca eu,... a ezitat s-o spună... 
să-mi rad mustaţa! Da, rien que ca! l-am spus că era o idee 
ridicolă şi absurdă. Nu se distruge un lucru frumos din 
capriciu. Şi-apoi, de ce să nu vrea un gentleman belgian cu 
mustață să cunoască viaţa şi să fumeze opium la fel ca unul 
fără mustață? 

Eh bien, el renunţă la asta, dar insista totuşi pe proiectul 
său. Se întoarse în seara aceea, mon Dieu, ce figură! Purta 
ceea ce numea „o jachetă pestriță”, bărbia îi era murdară şi 
nerasă; avea un şal dintre cele mai urâte, care i se oprea în 
nas. Şi, imaginează-ţi că se amuza! Pe cinstea mea, englezii 
sunt nebuni! Făcu unele schimbări în propria mea 
înfăţişare. I-am permis. Poţi să te opui unui maniac? Am 
pornit-o, în fond nu puteam să-l las să se ducă singur, un 
copil îmbrăcat ca pentru piese de şcoală! 


— Sigur că nu puteai, am răspuns eu. 

— Dar să continui; am sosit. Domnul Pearson vorbea o 
engleză stranie. Pretindea că este marinar. Vorbea de 
„marinari de apă dulce”, de „nade” şi nu mai ştiu ce. Era o 
cămăruţă joasă cu mulţi chinezi în ea. Am mâncat nişte 
feluri speciale. Ah, Dieu, mon estomac! Poirot se apucă de 
acea parte a anatomiei sale înainte de a continua. Apoi, veni 
la noi proprietarul, un chinez cu faţa numai zâmbet. 

— Dumneavoastră gentlemani nu place mâncarea de aici, 
spuse el. Veniţi pentru ce vă place mai mult. Câte-o pipă, 
da? 

Domnul Pearson îmi dădu un picior pe sub masă. (Îşi 
pusese şi ghete de marinar!). Şi spuse: „Nu-mi pasă dacă o 
fac, John, condu-mă!” 

Chinezul zâmbea, ne-a dus printr-o uşă într-o pivniţă şi 
printr-o trapă jos, pe nişte scări, şi sus din nou, într-o 
cameră toată plină de divanuri şi perne dintre cele mai 
confortabile. Ne-am întins şi un băiat chinez ne-a scos 
ghetele. A fost cel mai plăcut moment al serii. Apoi ne-au 
adus pipe cu opium, le-au pregătit şi noi ne-am prefăcut că 
fumăm şi apoi că dormim şi visăm. Dar, când am rămas 
singuri, domnul Pearson m-a strigat încet şi imediat a 
început să se târască pe duşumea. Am trecut într-o altă 
cameră unde nişte oameni dormeau, şi aşa mai departe, 
până am auzit doi indivizi vorbind. Am rămas în spatele unei 
draperii şi am ascultat. Vorbeau de Wu Ling. 

— Ce-i cu documentele? Întrebă unul. 

— Domnul Lester, el luat pe ele, răspunse celălalt care era 
chinez. El spune pus pe ele toate pe loc sigur unde polițistul 
nu se uită. 

— Ah, dar el este la răcoare, spuse primul. 

— El iese liber. Polițistul nu e sigur el făcut asta. 

Au mai vorbit o vreme în felul acesta, apoi, aparent, cei doi 
oameni veneau spre noi, aşa că ne-am dus înapoi în paturile 
noastre. 


— Mai bine-am pleca de-aici, spuse Pearson, după ce 
trecură câteva minute. Locul ăsta nu e sănătos. 

— Aveţi dreptate, domnule, am fost de acord. Am jucat 
destul de mult farsa asta. 

Am reuşit să ieşim teferi, plătind o sumă frumuşică pentru 
fumatul nostru. O dată ieşit din Limehouse, Pearson inspiră 
adânc. 

— Îmi pare bine c-am scăpat de asta, spuse el. Dar ceva e 
sigur. 

— Într-adevăr, e, am fost eu de acord. Şi-mi închipui că nu 
ne va fi prea greu să găsim ce dorim, după mascarada din 
seara asta. Şi n-a fost câtuşi de puţin dificil, încheie Poirot 
deodată. 

Acest sfârşit brusc părea atât de extraordinar încât m-am 
uitat la el uimit. 

— Dar unde erau ele? Am întrebat. 

— În buzunarul lui - tout simplement. 

— Dar în al cui buzunar? 

— Ce naiba, în al domnului Pearson. 

Apoi, observând expresia mea de uimire, continuă cu 
blândeţe: încă nu înţelegi? Domnul Pearson, ca Charles 
Lester, era plin de datorii. Domnului Pearson, ca şi lui 
Charles Lester, îi plăceau jocurile de noroc. Lui i-a venit 
ideea de a fura documentele de la chinez. S-a întâlnit cu el 
foarte bine la Southampton, au venit la Londra şi l-a dus 
direct la Limehouse. Era ceaţă în ziua aceea; chinezul nu-şi 
dădea seama unde merge. Cred că domnul Pearson a fumat 
opium destul de des acolo şi, ca urmare, avea anumiţi 
prieteni speciali. Nu cred că s-a gândit la crimă. Ideea lui 
era ca unul dintre chinezi să se dea drept Wu Ling şi să 
primească banii pentru vânzarea documentelor. Până aici, 
totul în regulă! Dar, după mintea orientală, era infinit mai 
simplu să-l omori pe Wu Ling şi să-i arunci trupul în fluviu, 
iar complicii chinezi ai lui Pearson au folosit propriile lor 
metode fără să-l consulte pe el. Imaginează-ţi atunci, ceea 
ce ai numi groaza domnului Pearson. Cineva putea să-l fi 


văzut în tren cu Wu Ling - crima este un lucru cu totul 
diferit decât o simplă răpire. 

Salvarea lui e în chinezul care se substituise lui Wu Ling la 
hotelul Russell Square. Numai dacă cadavrul n-ar fi 
descoperit prea curând! Probabil că Wu Ling îi spusese de 
aranjamentul dintre el şi Charles Lester prin care acesta 
urma să-l caute la hotel. Pearson vede în asta un excelent 
mod de a îndepărta suspiciunea de el. 

Charles Lester va fi ultima persoană văzută în compania 
lui Wu Ling. Cel care se substituie lui Wu Ling primeşte 
ordin ca să se prezinte lui Lester ca servitorul acestuia şi 
să-l aducă cât mai repede posibil la Limehouse. Acolo, 
foarte probabil, avea să i se ofere ceva de băut. Băutura 
urma să fie în aşa fel drogată încât atunci când Lester ar fi 
plecat o oră mai târziu, ar fi o avut impresie foarte ceţoasă 
despre ceea ce se întâmplase. Aşa s-a petrecut, dar, de 
îndată ce Lester a aflat de moartea lui Wu Ling, s-a pierdut 
cu firea şi-a început să nege c-a fost vreodată la Limehouse. 

Prin asta, desigur, el joacă exact aşa cum îi convine lui 
Pearson. Dar e Pearson mulţumit? Nu, maniera mea îl 
nelinişteşte şi se hotărăşte să completeze cazul împotriva 
lui Lester. Aşa că aranjează o mascaradă sofisticată. Eu, 
adică eu, urmam să fiu blocat complet. Îţi spusesem doar că 
era ca un copil jucând la o serbare? Eh bien, eu îmi joc rolul 
meu. Se duce acasă bucurându-se. Dar, dimineaţă, 
inspectorul Miller soseşte la adresa lui. Documentele sunt 
găsite la el: joaca s-a terminat. Regretă amarnic că şi-a 
permis să-i facă o farsă lui Hercule Poirot! A fost numai o 
singură dificultate adevărată în toată afacerea. 

— Care anume? Am întrebat curios. 

— Să-l conving pe inspectorul Miller. Ce animal! Şi 
încăpățânat şi imbecil. Şi, la sfârşit, lui i-au revenit toate 
meritele! 

— Foarte rău, am exclamat. 

— Ah, bine, eu am avut compensaţiile mele. Ceilalţi 
directori de la „Burma Mines LID” mi-au acordat 14.000 de 


acţiuni ca o mică recompensă pentru serviciile mele. Nu-i 
prea rău, nu? Dar când investeşti banii, te rog, Hastings, să 
fii foarte prudent. Lucrurile pe care le citeşti în ziar s-ar 
putea să nu fie adevărat. Directorii de la Porcupine - ei pot 
fi atât de mulţi domni Pearson! 


SFÂRŞIT 


1 Royal Navy.