Agatha Christie — Muncile Lui Hercule

Articol |. Articol |. 
Agatha Christie 


Articol I. Articol I. Agatha 
Christie 


Articol II. Articol II. Muncile 
lui Hercule 


Această carte îi este dedicată lui Edmund Cork pentru ale 
cărui munci, în numele lui Hercule Poirot, îi sunt profund 
recunoscătoare. 


Cuvânt-înainte 

Apartamentul lui Hercule Poirot era mobilat modern - 
strălucea de crom, iar fotoliile, deşi tapiţate şi aparent 
confortabile, aveau linii rigide şi colţuroase. 

Hercule Poirot stătea pe unul din fotolii, cu mare grijă - 
drept pe mijloc. În faţa lui, pe alt fotoliu, se afla doctorul 
Burton, membru al All Souls1, care sorbea încântat dintr-un 
pahar cu Château Mouton Rothschild oferit de Poirot. 
Înfăţişarea doctorului Burton nu era deloc îngrijită. Era 
grăsuţ, neglijent şi sub claia de păr alb strălucea un chip 
rubicond şi nevinovat. Avea un chicotit gros şi hârâit, şi 
obiceiul de a se acoperi - pe sine şi totul în jur - cu scrum. 
Degeaba punea Poirot în preajma lui tot felul de scrumiere. 

Doctorul Burton tocmai întreba: 

— Spune-mi, de ce Hercule? 

— 'Te referi la numele meu creştin?2 

— Cu greu se poate spune că e creştin, obiectă celălalt, în 
mod clar e păgân. Dar de ce? Asta aş vrea să ştiu. Ideea 
tatălui? Ioana mamei? Motive de familie? Dacă îmi amintesc 
bine - deşi memoria mea nu mai e ce-a fost - aveai un frate 
pe nume Ahile, nu-i aşa? 

Mintea lui Poirot trecu rapid în revistă amănuntele 
carierei lui Ahile Poirot. Chiar se întâmplaseră toate? 

— Numai pentru puţină vreme, răspunse el. 


Doctorul Burton trecu plin de tact peste subiectul Ahile 
Poirot. 

— Oamenii ar trebui să aibă mai multă grijă când aleg 
numele copiilor, medita el. Eu am fini, aşa că ştiu. Pe una o 
cheamă Blanche - şi e neagră ca o ţigancă! Apoi mai e 
Deirdre, Tragica Deirdre3 - şi s-a dovedit a fi veselă ca o 
vrăbiuţă. La fel, micuța Patience (patience - răbdare). 

— Ar fi trebuit s-o cheme Impatience (nerăbdare) şi ar fi 
fost perfect! 

Şi Diana - ei bine, Diana... Bătrânul savant se cutremură. 

Cântăreşte 75 de kilograme acum - şi nu are decât 15 ani! 
Ei spun că e doar bufleie - dar mie nu mi se pare deloc că 
ar fi aşa! Diana! Voiau să-i spună Helen, dar eu am pus 
piciorul în prag, ştiind cum arată tatăl şi mama ei! Şi 
bunica, dacă tot vorbim! Am pledat cu putere pentru 
Martha sau Dorcas, sau un nume rezonabil, dar nu a avut 
nici un rost - mi-am răcit gura degeaba. Oameni ciudaţi, 
părinţii... 

Începu să hârâie uşor şi faţa lui mică şi grăsuţă se încreţi 
toată. 

Poirot îl privi întrebător. 

— Mă gândeam la o conversaţie imaginară. Mama ta şi 
răposata doamnă Holmes, stând împreună tricotând sau 
cosând lucruşoare: „Ahile, Hercule, Sherlock, Mycroft...” 

Poirot nu împărtăşi amuzamentul prietenului său. 

— Să înţeleg că vrei să zici că, în ceea ce priveşte aspectul 
fizic, eu nu semăn cu Hercule? 

Ochii doctorului Burton îl măsurară pe Hercule Poirot, 
studiind silueta micuță şi îngrijită, înveşmântată în 
pantaloni cu dungi, jacheta neagră, adecvată, şi papionul 
spilcuit, se ridicară de la pantofii de piele făcuţi la comandă 
spre capul în formă de ou şi spre imensa mustață care îi 
împodobea buza superioară. 

— Sincer, Poirot, nu semeni, replică Burton, chiar nu 
semeni! Bănuiesc că nu ai avut prea mult timp să studiezi 
clasicii, adăugă el. 


— Asta aşa e. 

— Păcat, păcat! Ai pierdut mult. Dacă ar fi după mine, 
toată lumea ar trebui obligată să studieze clasicii. 

Poirot ridică din umeri. 

— Eh bien, m-am descurcat foarte bine şi fără ei. 

— Te-ai descurcat! Te-ai descurcat! Nu este o chestiune de 
descurcare. Ăsta e un punct de vedere total greşit. Clasicii 
nu reprezintă o scară care duce spre un succes rapid, 
precum un curs modern de corespondenţă. Nu orele de 
muncă ale omului sunt importante - ci timpul lui liber! Asta 
e greşeala pe care o facem cu toţii. De exemplu, dumneata - 
acum te descurci, însă dacă vei vrea să laşi totul deoparte, 
să iei lucrurile mai uşor - ce vei face atunci cu timpul 
dumitale liber? 

Poirot avea răspunsul pregătit: 

— Am de gând să mă ocup, foarte serios, de cultivarea 
dovleceilor. 

Doctorul Burton fix luat prin surprindere. 

— De cultivarea dovleceilor? Ce vrei să spui? Chestiile alea 
umflate care au gust de apă? 

— Ah! Făcu Poirot plin de entuziasm. Dar asta e ideea! Nu 
trebuie să aibă gust de apă. 

— A, da, ştiu cum - presară-i cu brânză sau ceapă tocată, 
ori pune-le sos alb. 

— Nu, nu, te înşeli. Ideea mea e că aroma dovlecelului 
poate fi îmbunătăţită. I se poate da, îşi miji privirea, un 
buchet... 

— Doamne, Dumnezeule, omule, nu este vorba de un vin. 
Cuvântul „buchet” îi aduse aminte lui Burton de paharul 
aflat lângă cotul lui. Sorbi şi îl savura. E un vin foarte bun. 
Foarte robust. Da. Dădu din cap apreciativ. Dar afacerea 
asta cu dovlecei - chiar vorbeşti serios? Nu vrei să zici - 
spuse el cu o teamă evidentă - că ai de gând să stai aplecat 
- mâinile îi coborâră cu groază compătimitoare asupra 
burţii rotunjoare - o să te apleci, o să împrăştii bălegar 


peste chestiile astea şi o să le uzi cu fire de lână înmuiate în 
apă şi tot tacâmul? 

— Se pare că eşti familiarizat cu cultivarea dovleceilor, 
afirmă Poirot. 

— l-am văzut pe grădinari cum procedează când am stat la 
ţară. Dar, serios, Poirot, ce hobby! Compară-l cu - vocea îi 
cobori scoțând un tors apreciativ - un fotoliu în faţa unui foc 
de lemne, într-o încăpere lungă, joasă, plină cu cărţi. 
Trebuie să fie o cameră lungă, nu pătrată. Cărţile trebuie să 
aibă cotorul rotunjit. Un pahar de porto şi o carte deschisă 
în mână. Timpul se dă înapoi când citeşti - cită sonor: „MAT 
6 avre xvBepvhirnl Evi oivon nOvTrwy via donv 19vve 
epexOouEvnv &veuotor” 

Apoi traduse: 

— Cu mare dibăcie, pe marea întunecată, căpitanul 
cârmeşte barca iute, bătută de vânt”. Desigur că nu poţi 
prinde pe de-a-ntregul spiritul originalului. 

Pentru o clipă, în entuziasmul lui, uitase de Poirot. Şi 
Poirot, privindu-l, simţi brusc o undă de îndoială - o 
înţepătură neplăcută. Era ceva aici care îi scăpase? Vreo 
bogăţie a spiritului? Fu cuprins de tristeţe. Da, ar fi trebuit 
să îi cunoască pe clasici... Cu multă vreme în urmă... Dar 
acum, vai, era prea târziu... 

Doctor Burton îi întrerupse melancolia. 

— Vrei să spui că într-adevăr te gândeşti la pensionare? 

— Da. 

Celălalt chicoti. 

— Nu-i adevărat! 

— Dar te asigur... 

— Nu o să poţi să o faci, bătrâne. Eşti mult prea interesat 
de munca ta. 

— Nu, chiar fac toate aranjamentele. Încă vreo câteva 
cazuri special alese, nu orice apare, înţelegi - doar 
probleme care prezintă un interes personal. 

Doctorul Burton rânji. 


— Aşa ziceam şi eu. Doar un caz sau două, încă un caz - şi 
aşa mai departe. Spectacolul de adio al primadonei nu este 
menit pentru tine, Poirot! 

Chicoti şi se ridică încet în picioare - un gnom blând, cu 
părul alb. 

— Nu ţi-s date ţie Muncile lui Hercule, rosti el. Ţie ţi-s date 
muncile dragostei. O să vezi că am dreptate. Pun pariu că 
peste 12 luni o să fii tot aici şi dovleceii vor fi - se cutremură 
- doar dovlecei. 

Luându-şi rămas-bun de la gazda sa, doctorul Burton 
părăsi încăperea rectangulară, severă. 

Părăsi şi aceste pagini, urmând să nu se mai întoarcă. 

Ceea ce ne interesează este ce a lăsat în urma lui, adică 
Ideea. 

Pentru că, după plecarea lui Burton, Hercule Poirot se 
aşeză din nou încet, ca un om cufundat într-un vis, şi 
murmură: 

— Muncile lui Hercule... Mais oui, c 'est un idee, ca... 

În următoarea zi, Hercule Poirot frunzărea un volum 
mare, legat în piele, şi alte cărţi mai subţirele, aruncând din 
când în când priviri chinuite spre diverse foi de hârtie 
bătute la maşină. 

Secretara lui, domnişoara Lemon, fusese instruită să 
strângă informaţii despre subiectul Hercule şi să i le aducă. 
Fără să manifeste vreo curiozitate (nu era genul ei să se 
întrebe de ce!), dar cu o eficienţă deplină, domnişoara 

Lemon îşi îndeplinise sarcina. 

Hercule Poirot era cufundat cu totul în uluitorul ocean al 
cunoştinţelor clasice, cu referire specială la „Hercule, un 
erou vestit care, după moarte, a fost trecut în rândul zeilor 
şi a primit onoruri divine”. 

Până aici, totul era clar - dar după aceea lucrurile se 
complicau. Vreme de două ceasuri Poirot citise cu 
sârguinţă, făcând notițe, încruntându-se, consultându-şi 
foile de hârtie şi alte cărţi de referinţe. În cele din urmă se 


lăsă pe spătar şi clătină din cap. Dispoziţia lui din seara 
precedentă se risipise. Ce oameni! 

De pildă, acest Hercule - acest erou! Erou, într-adevăr! 
Nu era decât o creatură mare şi musculoasă, cu inteligenţă 
scăzută şi tendinţe criminale! Lui Poirot îi amintea de Adolfe 
Durand, un măcelar care fusese judecat la Lyon în 1895 - 
un individ cu o putere de taur, care ucisese câţiva copii. 
Apărarea lui o reprezentase epilepsia - de care, fără 
îndoială, suferea - deşi, dacă era vorba de grand mal sau de 
petit mal, reprezentase subiect de controversă timp de zile 
întregi. Probabil acest Hercule suferea de grand mal. Nu - 
Poirot clătină din cap -dacă asta era ideea grecilor în 
privinţa unui erou, atunci, măsurat după standardele 
moderne, Hercule sigur nu s-ar fi încadrat. Aceşti zei şi 
zeițe păreau să aibă tot atât de multe pseudonime ca un 
infractor modern. Într-adevăr, păreau să se încadreze în 
tipologia infractorului. Băutură, desfrâu, incest, viol, jafuri, 
crime şi tertipuri - suficient ca un juge d'Instruction să nu- 
şi vadă capul de treabă. Fără viaţă de familie decentă. Fără 
ordine, fără metodă. Nici chiar crimele lor nu aveau ordine 
sau metodă! 

— Hercule, ce să zic! Exclamă Hercule Poirot, ridicându-se 
în picioare, dezamăgit. 

Se uită aprobator în jur. O încăpere pătrată, cu mobilă 
pătrată, modernă - chiar şi o sculptură modernistă de 
calitate reprezentând un cub plasat pe alt cub şi deasupra 
un aranjament geometric din fire de cupru. Iar în mijlocul 
acestei camere ordonate şi strălucitoare, el însuşi. Se privi 
în geam. lată-l deci pe Hercule modern - foarte deosebit de 
acea schiţă urâtă reprezentând o siluetă dezbrăcată cu 
muşchi umflaţi, care agita o ghioagă. În loc, o siluetă 
micuță, compactă, îmbrăcată într-un costum adecvat, cu 
mustață - o mustață căruia lui Hercule din Antichitate nu i- 
ar fi trecut niciodată prin minte să aibă - o mustață uriaşă şi 
totuşi sofisticată. 


Însă între acest Hercule Poirot şi Hercule din tradiţia 
clasică exista o asemănare. Amândoi, fără îndoială, 
avuseseră un rol important în a scăpa lumea de anumiţi 
răufăcători... Fiecare putea fi descris drept un binefăcător 
al Societăţii în care trăia... 

Ce spusese doctor Burton seara trecută înainte să plece: 
„Nu ţi-s date ţie Muncile lui Hercule...” 

Dar se înşela amarnic, biata fosilă. Ar trebui să existe, încă 
o dată, Muncile lui Hercule - un Hercule Modern. O idee 
ingenioasă şi amuzantă! În perioada de dinainte de 
retragerea lui finală va accepta douăsprezece cazuri, nici 
mai mult, nici mai puţin. Şi acele douăsprezece cazuri vor fi 
alese ca având o legătură specială cu cele douăsprezece 
munci ale lui Hercule. Da, asta nu va fi numai amuzant, va fi 
şi artistic, va fi spiritual. 

Poirot luă Dicţionarul clasic şi se cufundă încă o dată în 
înţelepciunea clasicilor. Nu avea însă de gând să-şi urmeze 
prototipul prea îndeaproape. Nu va fi nici o femeie, nici o 
cămaşă a lui Nessus... Numai Muncile şi atâta tot. 

Deci prima Muncă va fi aceea a Leului din Nemeea. 

— Leul din Nemeea, repetă el, încercând cuvântul pe 
limbă. 

Evident, nu se aştepta să apară un caz în care să fie vorba 
de un leu în carne şi oase. Ar fi o coincidenţă prea mare 
dacă l-ar aborda directorii Grădinii Zoologice ca să le 
rezolve o problemă în care ar fi implicat un leu adevărat. 

Nu, aici trebuia să intervină simbolismul. Primul caz 
trebuie să fie legat de vreo figură publică bine-cunoscută, 
trebuie să fie senzaţional şi de primă mărime! Vreun 
criminal notoriu - sau invers, cineva care este un leu în 
ochii opiniei publice. Vreun scriitor sau politician, sau pictor 
celebru - sau poate vreun membru al familiei regale? 

Lui Poirot îi plăcea ideea de familie regală... 

Nu avea să se grăbească. Va aştepta - va aştepta cazul de 
importanţă maximă care avea să fie primul dintre Muncile 
sale autoimpuse. 


Capitolul 1 

LEUL DIN NEMEEA 

— Ceva interesant în dimineaţa asta, domnişoară Lemon? 
Întrebă Poirot intrând în încăpere în dimineaţa următoare. 

Avea încredere în domnişoara Lemon. Era o femeie lipsită 
de imaginaţie, dar cu instincte bune. Orice pomenea ea că 
ar merita luat în consideraţie de obicei se dovedea astfel. 
Era o secretară înnăscută. 

— Nu prea multe, domnule Poirot. Există doar o scrisoare 
care m-am gândit că v-ar putea interesa. Am pus-o 
deasupra teancului. 

— Şi despre ce e vorba? 

Poirot făcu un pas înainte, plin de interes. 

— E de la un om care vrea să investigaţi dispariţia câinelui 
pechinez al soţiei lui. 

Poirot rămase cu piciorul în aer şi îi aruncă domnişoarei 
Lemon o privire plină de reproş. Ea însă nu o observă şi 
începu să dactilografieze. Scria la maşină cu viteza şi 
precizia unei mitraliere. 

Poirot era şocat - şocat şi întristat. Domnişoara Lemon, 
eficienta domnişoară Lemon, îl dezamăgise. Un câine 
pechinez! Un câine pechinez! Şi asta după visul pe care îl 
avusese noaptea trecută. Tocmai se făcea că pleca de la 
palatul Buckingham după ce i se mulţumise personal, când 
valetul îl trezise aducându-i ciocolata caldă la pat. 

Cuvintele îi stăteau pe limbă - cuvinte spirituale, caustice. 
Nu le rosti pentru că domnişoara Lemon, datorită vitezei şi 
eficienţei ritmului de dactilografiere, nu le-ar fi auzit. 

Cu un mormăit de dezgust, luă prima scrisoare din teancul 
aflat pe marginea biroului său. 

Da, era exact cum spusese domnişoara Lemon. O adresă 
din oraş - o cerere scurtă, oficială, lipsită de orice 
rafinament. Subiectul - răpirea unui câine pechinez. Unul 
dintre animalele acelea de companie mult prea alintate, cu 
ochi bulbucaţi, tipice pentru femeile bogate. Buzele lui 
Hercule Poirot se strâmbară în timp ce citea. 


Nu era nimic neobişnuit. Nimic ieşit din comun sau... Ba 
da, într-o mică privinţă, domnişoara Lemon avea dreptate. 
Un mic detaliu era neobişnuit. 

Hercule Poirot se aşeză. Citi scrisoarea încet şi cu atenţie. 
Nu era genul de caz pe care şi-l dorea, nu era genul de caz 
pe care şi-l promisese. Nu era - şi acesta reprezenta 
punctul crucial al obiecţiei sale - o adevărată Muncă a lui 
Hercule. 

Dar, din nefericire, era curios... 

Da, era curios... 

Îşi ridică glasul ca să fie auzit de domnişoara Lemon pe 
deasupra zgomotului făcut de maşina de scris. 

— Sună-l pe acest Sir Joseph Hoggin, îi ceru el, şi 
aranjează-mi o întâlnire cu el la biroul lui, aşa cum a 
propus. 

Ca de obicei, domnişoara Lemon avusese dreptate. 

— Eu sunt un om simplu, domnule Poirot, afirmă Sir 
Joseph Hoggin. 

Hercule Poirot făcu un gest neutru cu mâna dreaptă, care 
exprima (dacă se dorea o astfel de interpretare) o admiraţie 
solidă pentru cariera lui Sir Joseph şi o apreciere pentru 
modestia cu care se descria astfel pe sine. Putea, de 
asemenea, să transmită o dezaprobare graţioasă faţă de 
această afirmaţie. În orice caz, nu dezvăluia gândul cel mai 
pregnant din mintea lui Hercule Poirot, acela că Sir Joseph 
era cu siguranţă (utilizând cuvântul în sensul cel mai 
colocvial) un om extrem de simplu. Privirea lui Hercule 
Poirot poposi critic asupra bărbiei umflate, a ochilor mici, 
porcini, a nasului bulbucat şi a gurii cu buze subţiri. Efectul 
de ansamblu îi amintea de cineva sau de ceva - dar pentru 
moment nu îşi putea aduce aminte despre ce era vorba. O 
amintire se ivi vag. Cu multă vreme în urmă... În Belgia... În 
mod sigur ceva ce avea de-a face cu săpunul... Sir Joseph 
continuă: 

— Eu nu am ifose deloc. Nu umblu cu braşoave. 
Majoritatea oamenilor, domnule Poirot, ar lăsa baltă 


chestiunea asta. Ar uita de ea ca de-o datorie neplătită. Dar 
nu aşa procedează Joseph Hoggin. Sunt un om bogat - şi 
într-un fel, pentru mine două sute de lire nici nu contează... 

Poirot interveni rapid: 

— Felicitări! 

— Poftim? Sir Joseph făcu o pauză. Ochii lui mici se 
îngustară şi mai mult şi continuă tăios: Asta nu înseamnă că 
am obiceiul să arunc cu banii în stânga şi-n dreapta. Plătesc 
pentru ceea ce îmi doresc. Dar plătesc preţul pieţei - nimic 
mai mult. 

Hercule Poirot întrebă: 

— Vă daţi seama că tariful meu e ridicat? 

— Da, da. Dar asta - Sir Joseph îl privi cu şiretenie - este o 
chestiune minoră. 

Hercule Poirot ridică din umeri şi zise: 

— Eu nu fac târguri. Sunt un expert. Şi pentru serviciile 
unui expert trebuie să plăteşti. 

Sir Joseph răspunse cu francheţe: 

— Ştiu că sunteţi un om priceput la chestii d-astea. Am 
făcut cercetări şi mi s-a spus că sunteţi cel mai bun. Vreau 
să dau de cap acestei afaceri şi nu mă uit la cheltuieli. De 
aceea v-am chemat aici. 

— Aţi fost norocos, zise Hercule Poirot. 

Sir Joseph făcu din nou: 

— Poftim? 

— Extrem de norocos, afirmă Hercule Poirot cu 
convingere. Mă aflu - şi pot spune asta fără modestie inutilă 
- la apogeul carierei mele. În foarte scurt timp intenţionez 
să mă retrag - să locuiesc la ţară, să călătoresc din când în 
când ca să văd lumea - de asemenea, poate, să cultiv 
grădina, cu o atenţie specială pentru îmbunătăţirea soiului 
de dovlecei. Sunt nişte legume minunate, numai că le 
lipseşte gustul. Totuşi, nu asta e problema. Voiam doar să 
explic faptul că, înainte de a mă retrage din activitate, mi- 
am impus o anumită sarcină. M-am decis să accept 
douăsprezece cazuri - nici mai mult, nici mai puţin. Nişte 


Munci ale lui Hercule autoimpuse. Cazul dumneavoastră, 
Sir Joseph, este primul dintre cele douăsprezece. M-a atras, 
oftă el, neimportanta lui şocantă. 

— Importanţa? Făcu Sir John. 

— Neimportanta am spus. Am fost solicitat din diferite 
motive - să investighez crime, morţi inexplicabile, jafuri, 
furturi de bijuterii. Acum este pentru prima dată când mi s- 
a cerut să îmi folosesc talentele ca să elucidez răpirea unui 
câine pechinez. 

Sir Joseph mormăi: 

— Mă surprindeţi! Aş fi zis că sunteţi asaltat de femei care 
vă bat la cap cu câinii lor de companie. 

— Da, aşa e, desigur. Dar este prima oară când sunt 
chemat de soţul implicat în caz. 

Micuţii ochi ai lui Sir Joseph se îngustară apreciativ. 

— Încep să înţeleg de ce mi-aţi fost recomandat. Sunteţi 
un tip viclean, domnule Poirot. 

Poirot murmură: 

— Vă rog să-mi spuneţi amănuntele cazului. Când a 
dispărut câinele? 

— Exact acum o săptămână. 

— Şi presupun că acum soţia dumneavoastră e înnebunită, 
nu? 

Sir Joseph îl privi fix. Apoi spuse: 

— Nu înţelegeţi. Câinele ne-a fost înapoiat. 

— Înapoiat? Atunci, daţi-mi voie să întreb, care este rolul 
meu aici? 

Sir Joseph se înroşi ca focul. 

— Fiindcă să dea naiba dacă accept să fiu păcălit! 
Domnule Poirot, o să vă povestesc întreaga afacere. Câinele 
a fost furat acum o săptămână - şterpelit în Grădinile 
Kensington, unde era cu doamna de companie a soţiei mele. 
A doua zi, soţia mea a primit o cerere de răscumpărare de 
două sute de lire. Vă spun - două sute de lire! Pentru o mică 
brută lătrătoare şi afurisită, care mereu ţi se împleticeşte 
printre picioare! 


Poirot murmură: 

— Evident că nu aţi fost de acord să plătiţi o asemenea 
sumă? 

— Normal că nu - sau nu aş fi fost dacă aş fi ştiut ceva 
despre asta! Milly (soţia mea) ştia prea bine acest lucru. Nu 
mi-a spus nimic. Doar a trimis banii - în bancnote de o liră, 
aşa cum i se ceruse - la adresa dată. 

— Şi câinele a fost înapoiat? 

— Da. În acea seară soneria a sunat şi mica brută se afla 
pe trepte. Nu se zărea nici ţipenie înjur. 

— Perfect. Continuaţi. 

— Apoi, desigur, Milly a mărturisit ce a făcut şi mi-am 
pierdut un pic cumpătul. Totuşi, m-am calmat după o vreme 
- în definitiv, faptul era consumat şi nu te poţi aştepta ca o 
femeie să se poarte cu oarecare minte - şi îndrăznesc să 
spun că aş fi lăsat totul baltă dacă nu ar fi fost întâlnirea cu 
bătrânul Samuelson la Club. 

— Da? 

— La naiba, chestia asta trebuie să fie o escrocherie 
teribilă! Exact acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui! Au jumulit- 
o pe nevastă-sa de trei sute de lire! Ei bine, asta a fost prea 
de tot. Am decis că afacerea asta trebuie oprită. Am trimis 
după dumneavoastră. 

— Dar în mod sigur, Sir Joseph, cel mai potrivit lucru (şi cu 
mult mai ieftin) ar fi fost să chemaţi poliţia. 

Sir Joseph îşi frecă nasul. 

— Sunteţi însurat, domnule Poirot? Întrebă el. 

— Vai, nu am avut fericirea asta, răspunse Poirot. 

— Hm, făcu Sir Joseph. Nu prea ştiu eu cum e cu fericirea, 
însă dacă aţi fi însurat, aţi şti că femeile sunt creaturi 
ciudate. Pe nevastă-mea au apucat-o istericalele doar când 
am pomenit de poliţie - i-a intrat în cap că se va întâmpla 
ceva scumpului ei Shan Tung, dacă m-aş duce la ei. Nici n-a 
vrut să audă de una ca asta, şi aş spune că nici ideea ca 
dumneavoastră să vă aflaţi aici nu îi surâde prea tare. Însă 


am pus piciorul în prag în privinţa asta şi ea a cedat. Dar, 
ţineţi cont, nu îi place. 

Hercule Poirot murmură: 

— Îmi dau seama că e o situaţie delicată. Poate ar fi bine 
să stau de vorbă cu soţia dumneavoastră ca să obţin mai 
multe detalii şi în acelaşi timp să o asigur că viitorul câinelui 
ei e în siguranţă. 

Sir Joseph dădu aprobator din cap şi se ridică în picioare. 

— Vă conduc chiar acum cu maşina. 

II 

Într-un salon mare, foarte călduros şi mobilat cu piese de 
mobilier bogat ornamentate stăteau două femei. 

Când Sir Joseph şi Hercule Poirot intrară, un căţel 
pechinez veni în fugă, lătrând furios şi dând târcoale 
ameninţător în jurul gleznelor lui Poirot. 

— Shan! Shan, vino aici! Vino la mămica, iubitule! Ia-l, 
domnişoară Carnaby! 

Cea de-a doua femeie se apropie grăbită şi Hercule Poirot 
murmură: 

— Un adevărat leu, într-adevăr. 

Aproape fără suflare, domnişoara Carnaby aprobă: 

— Da, aşa e, este un câine de pază atât de bun! Nu se 
teme de nimeni şi de nimic. lată-l pe băieţel! 

După ce făcu prezentările necesare, Sir Joseph spuse: 

— Ei bine, domnule Poirot, vă las să vă faceţi treaba. Şi, cu 
o înclinare scurtă a capului, părăsi încăperea. Lady Hoggin 
era o femeie solidă, cu o înfăţişare bosumflată şi păr vopsit 
roşu cu henna. Doamna ei de companie, agitata domnişoară 
Carnaby, era o fiinţă grăsuţă, cu înfăţişare blândă, având 
între patruzeci şi cincizeci de ani. O trata pe Lady Hoggin 
cu mare deferentă şi era în mod clar înspăimântată de ea. 

— Acum spuneţi-mi, Lady Hoggin, toate împrejurările 
acestei crime abominabile, începu Poirot. 

Lady Hoggin se înroşi. 

— Sunt foarte bucuroasă că spuneţi asta, domnule Poirot. 
Pentru că a fost într-adevăr o crimă. Pechinezii sunt teribil 


de sensibili - la fel de sensibili ca nişte copii. Bietul Shan 
Tung ar fi murit de frică, dacă nu de altceva. 

Domnişoara Carnaby interveni cu răsuflarea tăiată: 

— Da, a fost o ticăloşie - o ticăloşie! 

— Vă rog să-mi spuneţi cum s-a întâmplat. 

— Ei bine, s-a întâmplat în felul următor: Shan Tung era la 
plimbare în parc cu domnişoara Carnaby... 

— Oh, Doamne, da, a fost numai vina mea, se băgă în 
vorbă doamna de companie. Cum am putut să fiu atât de 
proastă... De neglijentă... 

Lady Hoggin replică acră: 

— Nu vreau să-ţi reproşez, domnişoară Carnaby, dar cred 
că ai fi putut fi mai atentă. 

Poirot îşi îndreptă privirea spre doamna de companie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, a fost cel mai deosebit lucru! Tocmai fusesem de 
plimbare - Shan Tung era în lesă, desigur - şi tocmai făcuse 
pipilică pe iarbă, iar eu mă pregăteam să mă întorc şi să mă 
îndrept spre casă, când atenţia mi-a fost atrasă de un 
bebeluş în cărucior, care mi-a zâmbit. Avea nişte obrăjori 
trandafirii şi nişte bucle! Nu m-am putu abţine să nu intru 
în vorbă cu doica şi să o întreb ce vârstă are copilul - avea 
17 luni, mi-a spus - şi sunt sigură că discutam cu ea numai 
de un minut sau două, când, brusc, am privit în jos şi Shan 
nu mai era acolo. Lesa fusese tăiată... 

Lady Hoggin interveni: 

— Dacă ai fi acordat atenţia necesară îndatoririlor tale, 
nimeni nu s-ar fi strecurat să taie lesa. 

Domnişoara Carnaby părea gata să izbucnească în lacrimi. 
Poirot zise grăbit: 

— Şi ce s-a întâmplat în continuare? 

— Ei bine, normal că m-am uitat peste tot. Şi am strigat! L- 
am întrebat pe gardianul din parc dacă a văzut un omcu un 
câine pechinez, dar nu observase nimic de genul ăsta. Nu 
am ştiut ce să fac, aşa că am continuat să caut, dar în cele 
din urmă, evident, a trebuit să vin acasă. 


Domnişoara Carnaby se opri brusc. Poirot îşi putea 
imagina foarte bine scena care urmase. 

— Şi apoi aţi primit scrisoarea? Întrebă el. 

— A doua zi dimineaţa, cu prima poştă. Spunea că, dacă 
vreau să-l mai văd pe Shan Tung în viaţă, trebuia să trimit 
200 de lire în bancnote de o liră într-un pachet 
neînregistrat adresat unui căpitan Curtis. În Bloomsbury 
Road Square nr. 38. Mai spunea că, dacă banii erau marcați 
sau dacă anunţam poliţia, atunci... Atunci urechile şi coada 
lui Shan Tung aveau să fie... lăiate! 

Domnişoara Carnaby începu să suspine. 

— Ce groaznic, murmură ea. Cum pot oamenii să fie 
asemenea diavoli! 

Lady Hoggin continuă: 

— Spunea că, dacă trimit banii neîntârziat, Shan Tung va fi 
înapoiat în aceeaşi seară viu şi nevătămat, dar că, dacă 
după aceea mă duc la poliţie, Shan Tung o să fie cel care va 
avea de suferit... 

Domnişoara Carnaby murmură cu ochii în lacrimi: 

— Oh, Doamne, mi-e atât de teamă că şi acum... Desigur, 
domnul Poirot nu este chiar de la poliţie... 

Lady Hoggin interveni nerăbdătoare: 

— Deci vedeţi, domnule Poirot, că trebuie să fiţi foarte 
atent. Hercule Poirot se grăbi să-i risipească neliniştea. 

— Dar eu nu sunt de la poliţie. Investigația mea va fi 
condusă foarte discret, foarte liniştit. Puteţi fi figură, Lady 
Hoggin, că Shan Tung va fi în perfectă siguranţă. Asta vă 
garantez. 

Amândouă doamnele părură uşurate de cuvântul magic. 
Poirot continuă: 

— Aveţi aici scrisoarea? Lady Hoggin clătină din cap. 

— Nu, mi s-a spus să o pun împreună cu banii. 

— Şi aşa aţi făcut? 

— Da. 

— Hm, păcat! 

Domnişoara Carnaby zise veselă: 


— Dar mai avem lesa câinelui. Să o aduc? 

leşi din încăpere. Hercule Poirot profită de absenţa ei ca 
să pună câteva întrebări pertinente. 

— Amy Carnaby? Oh! E de treabă. Un suflet bun, deşi cam 
naiv, desigur. Am mai avut câteva doamne de companie şi 
toate erau proaste de-a binelea, desigur. Dar Amy îi este 
devotată lui Shan Tung şi a fost teribil de supărată de toată 
povestea - aşa cum era şi normal, după ce a căscat gura pe 
lângă cărucioare şi mi l-a neglijat pe micuțul meu iubit! 
Cameristele astea bătrâne sunt toate la fel, leşinate după 
copii! Nu, sunt destul de sigură că nu a avut nimic de-a face 
cu asta. 

— Nici nu pare genul, fii de acord Poirot. Dar cum câinele 
a dispărut când era în grija ei, trebuie să ne asigurăm de 
cinstea ei. De când lucrează pentru dumneavoastră? 

— De aproape un an. Am primit recomandări excelente 
pentru ea. A lucrat pentru bătrâna Lady Hartingfield până 
la moartea acesteia - cred că vreo zece ani. După aceea a 
avut grijă o vreme de o soră invalidă. Este cu adevărat o 
persoană deosebită - dar proastă, aşa cum v-am spus. 

Amy Carnaby se întoarse în acel moment, cu răsuflarea şi 
mai tăiată, şi scoase la iveală lesa câinelui pe care i-o dădu 
lui Poirot cu mare solemnitate, privindu-l cu speranţă. 

Poirot o cercetă atent. 

— Mais oui, zise el. Fără îndoială, a fost tăiată. 

Cele două femei aşteptară răbdătoare. 

— O să păstrez asta, spuse Poirot. 

Solemn, o puse în buzunar. Cele două femei oftară 
uşurate, în mod evident, făcuse ceea ce ele se aşteptau. 

III 

Era obiceiul lui Hercule Poirot să nu lase nimic necercetat. 

Deşi la prima vedere părea puţin probabil ca domnişoara 
Carnaby să fie altceva decât femeia prostuţă şi cam aiurită 
care părea să fie, Poirot reuşi să stea de vorbă cu o doamnă 
cu o înfăţişare oarecum amenințătoare, care era nepoata 
răposatei Lady Hartingfield. 


— Amy Carnaby? Făcu domnişoara Maltravers. Desigur, 
mi-o amintesc perfect. Avea un suflet bun şi se potrivea 
mănuşă cu mătuşa Julia. Era devotată câinilor şi citea 
nemaipomenit cu glas tare. Era şi foarte plină de tact - 
niciodată nu contrazicea un om invalid. Ce s-a întâmplat cu 
ea? Sper că nu are necazuri. Acum vreun an, i-am dat nişte 
referinţe pentru o femeie... Numele ei începe cu H... 

Poirot îi explică succint că domnişoara Carnaby încă lucra 
acolo. Fusese o mică problemă cu pierderea unui câine. 

— Amy Carnaby este devotată câinilor. Mătuşa mea a avut 
un pechinez pe care i l-a lăsat după moarte domnişoarei 
Carnaby, iar aceasta îl iubea foarte mult. Cred că a suferit 
foarte mult când a murit. Da, este un suflet tare bun. 
Desigur, nu este tocmai intelectuală. 

Hercule Poirot fu de acord că probabil domnişoara 
Carnaby nu putea fi descrisă ca intelectuală. 

În continuarea anchetei, află fără multe probleme cine era 
gardianul din parc cu care domnişoara Carnaby vorbise în 
acea după-amiază fatidică. Bărbatul îşi aminti incidentul în 
chestiune. 

— O doamnă între două vârste, destul de corpolentă, cam 
agitată, şi-a pierdut pechinezul. O ştiam bine din vedere - 
îşi aduce câinele aproape în fiecare după-amiază. Am văzut- 
o venind cu el. Era într-o stare teribilă când l-a pierdut. A 
venit în fugă la mine, întrebându-mă dacă nu am văzut pe 
cineva cu un câine pechinez! Bună întrebare! Grădinile 
sunt pline de câini, de toate rasele - terieri, pechinezi, 
şoricari, chiar şi ogari - avem de toate. Nu e probabil că aş 
remarca un pechinez mai mult decât pe altul. 

Hercule Poirot aprobă dând gânditor din cap. Apoi se duse 
în Bloomsbury Road Square nr. 38. 

Numerele 38, 39 şi 40 formau împreună hotelul Balaclava. 
Poirot urcă scările şi deschise uşa. Fu întâmpinat de 
semiobscuritate şi de miros de mâncare de varză, cu nişte 
reminiscenţe de la peştele afumat de la micul dejun. În 
stânga se găsea o masă de mahon pe care era o crizantemă 


tristă. Deasupra mesei, era agăţat un suport îmbrăcat în 
postav, în care erau ţinute scrisorile pentru oaspeţi. Poirot 
privi câteva minute gânditor tăblia, apoi deschise uşa din 
dreapta. Aceasta dădea într-un fel de salon cu măsuţe şi 
câteva aşa-zise fotolii, acoperite cu creton cu un model 
deprimant. Trei doamne bătrâne şi un gentleman în vârstă 
cu aspect fioros îşi ridicară capul şi îl priviră pe intrus cu o 
ură ucigătoare. Hercule Poirot roşi şi se retrase. 

Merse mai departe pe coridor şi dădu de o scară. În 
dreapta, un culoar se bifurca în unghi drept spre ceea ce 
evident era sala de mese. 

Puțin mai departe pe acest culoar, se afla o uşă 
inscripționată „BIROU”. 

Poirot ciocâni şi, neprimind nici un răspuns, deschise uşa 
şi aruncă o privire înăuntru. Văzu un birou mare, acoperit 
de hârtii, însă nu se zărea nimeni. Se retrase, închizând din 
nou uşa. Intră în sala de mese. 

O fată cu înfăţişare tristă şi şorţ murdar îşi târşâia 
picioarele cărând un coşuleţ plin de cuțite şi furculiţe pe 
care le aşeza pe mese. 

Hercule Poirot rosti pe un ton de scuză: 

— Scuzaţi-mă, unde o pot găsi pe doamna directoare? Fata 
se uită la el cu o privire goală. 

— Nu ştiu, sunt sigură de asta. Hercule Poirot continuă: 

— Nu e nimeni în birou. 

— Nu ştiu unde ar putea fi, sunt sigură de asta. 

— Poate, zise Hercule Poirot răbdător şi insistent, aţi putea 
afla? 

Fata oftă. Oricât de îngrozitoare era rutina ei zilnica, acum 
era şi mai apăsătoare din cauza noii sarcini care i se 
încredinţase. 

— Bine, să văd ce pot să fac, rosti ea tristă. 

Poirot îi mulţumi şi ieşi iarăşi pe hol, neîndrăznind să 
înfrunte privirile furioase ale ocupanților salonaşului. Se 
uita la suportul acoperit cu postav când un fâsâit şi un iz 


puternic de violete de Devonshire anunţă sosirea 
directoarei. 

Doamna Harţe era plină de amabilitate. 

— Îmi pare foarte rău că nu eram în birou! Exclamă ea. 
Doreaţi o cameră? 

— Nu chiar, murmură Hercule Poirot. Mă întrebam dacă a 
stat aici, în ultima vreme, un prieten de-al meu. Un căpitan 
Curtis. 

— Curtis! Exclamă doamna Harţe. Căpitanul Curtis? Oare 
unde am mai auzit numele ăsta? 

Poirot nu putea să-i fie de ajutor. Ea clătină nedumerită 
din cap. 

— Aşadar, nu aţi avut aici un căpitan Curtis, zise el. 

— Ei bine, nu de curând, asta-i sigur. Şi totuşi, numele îmi 
este familiar cu siguranţă. Puteţi să mi-l descrieţi pe 
prietenul dumneavoastră? 

— Asta ar fi cam dificil, răspunse el. Bănuiesc că uneori se 
întâmplă să sosească scrisori pentru persoane care, de fapt, 
nu stau aici. 

— Se mai întâmplă, desigur. 

— Ce faceţi cu aceste scrisori? 

— Păi, le ţinem un timp. Asta probabil înseamnă că 
persoana în cauză va sosi în scurt timp. Desigur, dacă 
scrisorile sau pachetele rămân aici multă vreme şi nimeni 
nu le cere, sunt returnate la poştă. 

Hercule Poirot dădu gânditor din cap şi spuse: 

— Înţeleg. Apoi adăugă: Lucrurile stau în felul următor: i- 
am scris o scrisoare prietenului meu aici. 

Chipul doamnei Harţe se lumină. 

— Asta explică lucrurile. Trebuie să fi observat numele pe 
un plic. Însă avem atât de mulţi domni foşti militari care 
stau sau care au trecut pe aici... Daţi-mi voie să verific. 

Se uită la suport. Hercule Poirot zise: 

— Nu e acolo acum. 

— Bănuiesc că trebuie să fi fost returnată poştaşului. Îmi 
pare atât de rău. Sper că nu era nimic important. 


— Nu, nu avea importanţă. 

Se îndreptă spre uşă, urmat de doamna Harţe, învăluită în 
mirosul ei puternic de violete. 

— Dacă apare prietenul dumneavoastră... 

— Este puţin probabil. Probabil că m-am înşelat... 

— Tarifele noastre sunt foarte moderate, zise doamna 
Harţe. Cafeaua după masă este gratuită. Dacă vă 
interesează să vedeţi vreuna dintre camerele noastre... 

Cu mare greutate, Hercule Poirot evadă. 

IV 

Salonul doamnei Samuelson era mai mare, mai bogat 
mobilat şi se bucura chiar şi de mai multă căldură sufocantă 
de la - calorifere decât cel al lui Lady Hoggin. Ameţit, 
Hercule Poirot îşi croi drum printre mese aurite şi un masiv 
grup statuar. 

Doamna Samuelson era mai înaltă decât Lady Hoggin şi 
avea părul decolorat cu peroxid. Pechinezul ei se numea 
Nanki Poo. Ochii ei exoftalmici îl cercetară cu aroganță pe 
Hercule Poirot. Domnişoara Keble, doamna de companie a 
lui Lady Samuelson, era slabă şi uscăţivă, pe cât era 
domnişoara Carnaby de durdulie, dar era şi ea volubilă şi 
uşor agitată. Şi ea fusese învinovăţită pentru dispariţia lui 
Nanki Poo. 

— Dar, serios, domnule Poirot, a fost cel mai uimitor lucru. 
Totul s-a petrecut într-o secundă. Eram lângă Harrods. O 
doică m-a întrebat cât e ceasul... 

Poirot o întrerupse: 

— O doică? 

— Da. Şi avea un copilaş atât de dulce! Un micuţ drăgălaş. 
Avea nişte obrăjori rozalii încântători. Se spune că în 
Londra copiii nu par sănătoşi, însă sunt sigură... 

— Ellen, rosti doamna Samuelson. Domnişoara Keble roşi, 
se bâlbăi şi apoi tăcu. Doamna Samuelson spuse cu ironie 
usturătoare: 

— Şi în timp ce domnişoara Keble se apleca asupra unui 
cărucior cu care nu avea nimic de-a face, acest ticălos 


obraznic a tăiat lesa lui Nanki Poo şi a dispărut cu el. 

Domnişoara Keble murmură cu ochii în lacrimi: 

— S-a întâmplat într-o secundă. M-am uitat şi drăgălaşul 
dispăruse - în mână îmi rămăsese numai lesa tăiată. Poate 
doriţi să o vedeţi, domnule Poirot? 

— În nici un caz, replică Poirot grăbit. Nu dorea să facă o 
colecţie de lese tăiate. Înţeleg, continuă el, că la scurt timp 
după aceea aţi primit o scrisoare? 

Povestea urmă exact acelaşi curs: scrisoarea, ameninţări 
cu violenţe asupra urechilor şi cozii lui Nanki Poo. Numai 
două lucruri difereau - suma cerută (300 de lire) şi adresa 
la care să fie trimisă (de data asta era un comandant 
Blackleigh, hotel Harrington, Clonmel Gardens 76, 
Kensington). 

Doamna Samuelson continuă: 

— Când l-am primit în siguranţă înapoi pe Nanki Poo, m- 
am dus eu însămi la acel hotel, domnule Poirot. La urma 
urmelor, trei sute de lire sunt trei sute de lire. 

— Adevărat. 

— Primul lucru pe care l-am văzut a fost scrisoarea mea cu 
banii într-un fel de suport din hol. În timp ce o aşteptam pe 
proprietăreasă, am pus plicul în buzunar. Din păcate... 

— Din păcate, când l-aţi deschis, conţinea numai o foaie 
albă de hârtie, interveni Poirot. 

— Cum de aţi ştiut? Doamna Samuelson se întoarse spre el 
plină de admiraţie. 

Poirot ridică din umeri. 

— Evident, chere Madame, hoţul a avut grijă să 
recupereze banii înainte să înapoieze câinele. Apoi a 
înlocuit banii cu o hârtie goală şi a pus înapoi în suport 
scrisoarea, în caz că absenţa ei ar fi fost observată. 

— Nici un comandant Blackleigh nu a stat vreodată acolo. 

Poirot zâmbi. 

— Şi, evident, soţul meu a fost extrem de enervat de toată 
povestea. De fapt, a fost livid - absolut livid! 

Poirot murmură prudent: 


— Nu l-aţi... hm... Consultat înainte să trimiteţi banii? 

— Sigur că nu! Replică doamna Samuelson cu hotărâre. 
Poirot o privi interogativ şi doamna îi explică: 

— Nu aş fi riscat nici o clipă. Bărbaţii sunt atât de ciudaţi 
când vine vorba de bani! Jacob ar fi insistat să mergem la 
poliţie. Nu puteam să risc asta. Bietul meu Nanki Poo! Orice 
putea să i se întâmple! Desigur, a trebuit să-i spun soţului 
meu după aceea, deoarece a trebuit să-i explic de ce am 
scos banii din bancă. 

— Înţeleg, înţeleg, murmură Poirot. 

— Şi niciodată nu l-am văzut atât de furios. Bărbaţii, 
murmură doamna Samuelson aranjându-şi frumoasa 
brățară cu diamante şi răsucindu-şi inelele pe degete, nu se 
gândesc la nimic decât la bani. 

V 

Hercule Poirot luă liftul spre biroul lui Sir Joseph Hoggin, 
îşi trimise cartea de vizită şi i se spuse că pe moment Sir 
Joseph era ocupat, dar că îl va primi imediat. În cele din 
urmă, o blondă arogantă ieşi din biroul lui Sir Joseph ţinând 
în mâini un teanc de hârtii. În trecere, îi aruncă micuţului 
detectiv caraghios o privire dispreţuitoare. 

Sir Joseph stătea la biroul lui imens de mahon. Pe bărbie 
avea o urmă de ruj. 

— Ei bine, domnule Poirot? Luaţi loc. Aveţi ceva veşti 
pentru mine? 

— Întreaga afacere este extrem de simplă. În fiecare caz, 
banii au fost trimişi la una dintre acele pensiuni sau hoteluri 
particulare unde nu există portar sau valet şi unde un mare 
număr de oaspeţi vin şi pleacă încontinuu, printre ei fiind şi 
foarte mulţi foşti militari. Nimic mai simplu pentru cineva să 
intre, să scoată scrisoarea din suportul pentru 
corespondenţă, fie s-o ia cu totul, fie să ia banii şi să-i 
înlocuiască cu o foaie albă de hârtie. Prin urmare, în fiecare 
din cazuri, urma se sfârşeşte brusc într-o fundătură. 

— Adică, nu aveţi idee cine e individul ăsta? 


— Am anumite idei. Va dura câteva zile să le lămuresc. Sir 
Joseph îl privi curios. 

— Bună treabă. Atunci, când veţi avea ceva de raportat... 

— Vă voi căuta acasă. 

— Dacă daţi de capăt acestei afaceri, va fi o treabă 
grozavă, afirmă Sir Joseph. 

— Nu se pune problema să nu reuşesc. Hercule Poirot 
reuşeşte întotdeauna. 

Sir Joseph Hoggin îl privi pe detectiv şi rânji. 

— Sunteţi destul de sigur pe dumneavoastră, nu-i aşa? 
Întrebă el. 

— Am toate motivele. 

— Ei bine, vedeţi dumneavoastră, Sir Joseph se lăsă pe 
spătarul scaunului, trufia merge înaintea căderii. 

VI 

Stând în faţa caloriferului electric - modelul lui geometric 
oferindu-i o mulţumire liniştită - Hercule Poirot dădea 
indicaţii valetului şi totodată omului său bun la toate. 

— Ai înţeles, Georges? 

— Perfect, sir. 

— Cel mai probabil, un apartament sau o garsonieră. În 
mod sigur se află într-o anumită zonă: la sud de parc, la est 
de biserica Kensington, la vest de Knightsbridge Barracks şi 
la nord de Fulham Road. 

— Înţeleg perfect, sir. 

— Un caz curios, murmură Poirot. S-a dat dovadă aici de 
un talent clar pentru organizare. Şi mai este, desigur, 
invizibilitatea surprinzătoare a actorului principal - Leul din 
Nemeea însuşi, dacă îl pot boteza astfel. Da, un mic caz 
interesant. Aş fi vrut să-mi placă mai mult de clientul meu - 
dar, din nefericire, seamănă cu un fabricant de săpunuri din 
Liege, care şi-a otrăvit soţia ca să se însoare cu secretara 
lui blondă. Unul dintre succesele mele de început. 

Georges clătină din cap şi rosti grav: 

— Blondele astea, sir, sunt vinovate pentru o mulţime de 
necazuri. 


VII 

Trei zile mai târziu, nepreţuitul Georges zise: 

— Aceasta este adresa, sir. 

Hercule Poirot luă bucăţica de hârtie care îi era înmânată. 

— Excelent, bunul meu Georges. Şi în ce zi a săptămânii? 

— Joia, sir. 

— Joia. Şi astăzi, din fericire, este joi. Deci să nu mai 
zăbovim. 

Douăzeci de minute mai târziu, Hercule Poirot urca scările 
unui obscur bloc de apartamente, ascuns pe o micuță 
stradă laterală care se ramifica dintr-una mai elegantă. 
Numărul 10 din clădirea Rosholm se afla la etajul trei şi 
ultimul, şi blocul nu avea lift. Poirot se chinui să urce scara 
îngustă şi răsucită ca un tirbuşon. 

Se opri ca să-şi tragă sufletul pe palierul de la ultimul etaj 
şi din spatele uşii cu numărul 10 un sunet nou sparse 
tăcerea - lătratul ascuţit al unui câine. 

Hercule Poirot dădu din cap cu un zâmbet uşor pe buze. 
Apăsă pe butonul soneriei de la numărul 10. 

Lătratul se înteţi - paşi se apropiară de uşă, aceasta se 
deschise... 

Domnişoara Amy Carnaby se dădu înapoi şi îşi duse mâna 
spre pieptul generos. 

— Îmi daţi voie să intru? Întrebă Hercule Poirot şi 
pătrunse în încăpere fără să mai aştepte un răspuns. 

În dreapta, era o uşă care dădea spre un salon şi Hercule 
Poirot intră. În spatele lui, domnişoara Carnaby îl urma ca 
în vis. 

Camera era foarte mică şi înghesuită. Printre mulţimea de 
mobile se zărea o persoană - o femeie în vârstă întinsă pe o 
sofa în apropierea unui foc de gaz. Când Poirot intră, un 
pechinez sări de pe canapea şi se apropie scoțând câteva 
lătrături ascuţite şi bănuitoare. 

— Aha, făcu Poirot. Actorul principal! Te salut, micuţule 
prieten! 


Se aplecă, întinzând mâna. Câinele o adulmecă, ţinându-şi 
aţintiţi ochii inteligenţi asupra detectivului. Domnişoara 
Carnaby murmură slab: 

— Deci ştiţi? 

Hercule Poirot confirmă cu o înclinare a capului. 

— Da, ştiu. O privi pe femeia de pe canapea. Sora 
dumitale, bănuiesc. 

Domnişoara Carnaby rosti mecanic: 

— Da, Emily, acesta... Acesta este domnul Poirot. Emily 
Carnaby scoase o mică exclamaţie: 

— Oh! 

Amy Carnaby zise: -Augustus... 

Câinele pechinez o privi, dădu din coadă şi îşi reluă 
cercetarea mâinii lui Poirot. Din nou, coada i se mişcă uşor. 
Poirot ridică blând câinele şi se aşeză cu el pe genunchi. 

— Aşadar, am capturat Leul din Nemeea, spuse el. 
Misiunea mea a luat sfârşit. 

Amy Carnaby rosti cu o voce aspră şi uscată: 

— Chiar ştiţi totul? 

Poirot înclină din cap afirmativ. 

— Cred că da. Aţi organizat această afacere - iar Augustus 
vă ajută. Aţi luat câinele stăpânei dumneavoastră pentru 
plimbarea obişnuită, l-aţi adus aici şi aţi mers în parc cu 
Augustus. Gardianul de acolo v-a văzut cu un pechinez, ca 
de obicei. Dădaca, dacă am fi găsit-o vreodată, ar fi 
confirmat că aveaţi un pechinez când aţi vorbit cu ea. Apoi, 
în timp ce stăteaţi de vorbă, aţi tăiat lesa şi Augustus, 
dresat de dumneavoastră, a şters-o de îndată şi a venit 
direct acasă. Câteva minute mai târziu, aţi dat alarma că a 
fost furat câinele. 

Se aşternu o pauză. Apoi domnişoara Carnaby se îndreptă 
de spate cu o oarecare demnitate patetică. 

— Da, afirmă ea. Totul este adevărat. Nu... Nu am nimic de 
spus. 

Femeia invalidă de pe canapea începu să plângă uşor. 


— Chiar nimic, mademoiselle? Întrebă Poirot. Domnişoara 
Carnaby răspunse: 

— Nimic. Am fost hoaţă - şi acum am fost dată în vileag. 

— Nu aveţi nimic de spus... În apărarea dumneavoastră? 
Murmură Poirot. 

Pe obrajii albi ai lui Amy Carnaby apărură brusc pete roşii. 

— Nu... Nu regret ce am făcut, afirmă ea. Cred că sunteţi 
un om bun, domnule Poirot, şi că este posibil să înţelegeţi. 
Vedeţi, mi-a fost atât de groaznic de frică! 

— Frică? 

— Da, bănuiesc că este dificil pentru un gentleman să 
înţeleagă. Dar vedeţi, eu nu sunt deloc o femeie deşteaptă, 
nu am pregătire şi îmbătrânesc - şi sunt atât de îngrozită 
de viitor. Nu am fost în stare să economisesc nimic - cum 
am putea eu şi Emily să subzistăm? 

— Şi, pe măsură ce îmbătrânesc şi devin tot mai 
neputincioasă, nu mă va mai vrea nimeni. Vor dori pe cineva 
tânăr şi energic. Am cunoscut atâţia oameni ca mine - 
nimeni nu te vrea şi trăieşti într-o singură cameră; nu te 
poţi bucura nici măcar de căldura focului şi nu ai prea 
multe de mâncare, iar în cele din urmă nu-ţi mai poţi plăti 
nici măcar chiria pentru cameră... Există aziluri, desigur, 
dar nu este foarte simplu să ajungi acolo dacă nu ai nişte 
prieteni influenţi, şi eu nu am. Mai sunt atâtea femei ca 
mine - doamne de companie sărace - femei fără pregătire, 
inutile, care nu au nimic de aşteptat decât o frică de 
moarte... 

Vocea i se frânse. Apoi continuă: 

— Aşa câ... Unele dintre noi ne-am adunat şi... Şi ne-am 
gândit la asta. Augustus a fost cel care ne-a dat ideea. 
Vedeţi, majoritatea oamenilor nu pot deosebi un pechinez 
de altul. (La fel cum facem cu chinezii.) Desigur, e ridicol. 
Nimeni care se pricepe nu ar putea să-l confunde pe 
Augustus cu Nanki Poo sau cu Shan Tung, sau cu orice alt 
pechinez. În primul rând, el este mult mai inteligent şi mult 
mai frumos, dar, aşa cum am spus, pentru cei mai mulţi 


oameni un pechinez este doar un pechinez. Augustus mi-a 
dat ideea - asta, combinat cu faptul că atât de multe femei 
bogate au pechinezi. 

Poirot spuse cu un zâmbet slab: 

— Trebuie să fi fost foarte profitabil - estorcare! Câte 
sunteţi în... Bandă? Sau poate mai bine aş întreba câte 
operaţiuni au fost duse la bun sfârşit? 

Domnişoara Carnaby răspunse simplu: 

— Shan Tung a fost al şaisprezecelea. Hercule Poirot 
ridică mirat din sprâncene. 

— Felicitări! Organizarea dumneavoastră trebuie să fi fost 
într-adevăr excelentă. 

Emily Carnaby interveni: 

— Amy a fost mereu bună la organizare. Tată nostru - a 
fost vicar de Kellington în Essex - spunea mereu că Amy era 
de-a dreptul genială la planificare. Ea făcea mereu toate 
aranjamentele pentru evenimentele sociale, bazare şi 
lucruri de soiul ăsta. 

Poirot se înclină uşor şi spuse: 

— Sunt de acord. Ca infractor, mademoiselle, sunteţi de 
prim rang. 

— Infractor! Exclamă Amy Carnaby. Oh, Doamne, bănuiesc 
că asta şi sunt. Dar... Dar nu m-am simţit astfel niciodată. 

— Cum v-aţi simţit? 

— Desigur, aveţi dreptate. Am încălcat legea. Dar vedeţi... 
Cum să vă explic? Aproape toate aceste femei care ne 
angajează sunt atât de nepoliticoase şi de rele! De pildă, lui 
Lady Hoggin nici că-i pasă ce îmi spune. Ieri mi-a spus că 
tonicul ei are un gust neplăcut şi practic m-a acuzat că i-am 
făcut ceva. Lucruri de felul ăsta... Domnişoara Carnaby se 
înroşi. Este foarte neplăcut. Şi să nu poţi să spui ceva sau să 
dai vreo replică doare şi mai tare, dacă înţelegeţi ce vreau 
să spun. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Hercule Poirot. 

— Apoi, să vezi cum banii sunt aruncaţi cu atâta uşurinţă - 
este întristător. Uneori, Sir Joseph obişnuia să vorbească 


despre vreo lovitură pe care a dat-o în City - ceva care 
uneori mi se părea (desigur, eu am doar un creier de femeie 
şi nu înţeleg chestiunile financiare) de-a dreptul necinstit. 
Vedeţi, domnule Poirot, toate astea m-au tulburat şi m-au 
făcut să simt că a lua ceva bani de la aceşti oameni care 
sigur nu le vor simţi lipsa şi care nu au avut prea multe 
scrupule când i-au căpătat... Ei bine, nu părea deloc ceva 
greşit. 

— Un Robin Hood modern, murmură Poirot. Spuneţi-mi, 
domnişoară Carnaby, aţi fost vreodată nevoite să puneţi în 
practică amenințările din scrisorile dumneavoastră? 

— Ameninţări? 

— Aţi fost vreodată nevoite să mutilaţi animalele aşa cum 
desenaţi? 

Domnişoara Carnaby îl privi îngrozită. 

— Desigur, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să fac una ca 
asta! A fost doar... Doar o undă de dramatism. 

— Foarte dramatic! Chiar a funcţionat. 

— Ei bine, ştiam că aşa se va întâmpla. Ştiam cum m-aş fi 
simţit eu în legătură cu Augustus şi, desigur, trebuia să mă 
asigur că aceste femei nu spuneau nimic soţilor lor decât 
după aceea. Planul a funcţionat minunat de fiecare dată. În 
nouă cazuri din zece, doamna de companie a primit 
scrisoarea cu banii ca să o pună la poştă. De obicei o 
deschideam cu ajutorul aburilor, luam banii şi îi înlocuiam 
cu hârtie. O dată sau de două ori, femeia respectivă a pus 
chiar ea scrisoarea la poştă. Atunci, desigur, doamna de 
companie trebuia să se ducă la hotel şi să ia scrisoarea din 
suport. Dar şi asta era destul de simplu. 

— Şi partea cu dădaca? Era mereu o dădacă? 

— Ei bine, domnule Poirot, se ştie că fetele bătrâne sunt 
cunoscute ca fiind prostesc de sentimentale când vine vorba 
de bebeluşi. Aşa că era ceva absolut normal să fie total 
absorbite de un bebeluş şi să nu observe nimic. 

Hercule Poirot oftă şi spuse: 


— Psihologia dumneavoastră e excelentă, organizarea este 
de primă clasă şi sunteţi o actriţă grozavă. Jocul 
dumneavoastră actoricesc de zilele trecute, când am stat de 
vorbă cu Lady Hoggin a fost ireproşabil. Să nu vă gândiţi cu 
desconsideraţie la propria persoană, domnişoară Carnaby. 
Poate că sunteţi ceea ce este considerat o femeie fără 
pregătire, însă creierul sau curajul dumneavoastră este 
fără reproş. 

Domnişoara Carnaby spuse cu un zâmbet slab: 

— Şi totuşi, am fost descoperită, domnule Poirot. 

— Numai de mine. Asta era inevitabil! Când am stat de 
vorbă cu doamna Samuelson, mi-am dat seama că răpirea 
lui Shan Tung făcea parte dintr-o serie. Deja aflasem că vi 
se lăsase moştenire un pechinez şi că aveaţi o soră invalidă. 
Nu a trebuit decât să-i cer nepreţuitului meu servitor să 
caute un mic apartament pe o anumită rază, locuit de o 
doamnă invalidă care are un câine pechinez şi o soră care o 
vizitează o dată pe săptămână, în ziua ei liberă. A fost 
simplu. 

Amy Carnaby se ridică. 

— Aţi fost foarte amabil, spuse ea. Asta îmi dă curaj să vă 
cer o favoare. Ştiu că nu pot să scap de pedeapsă pentru 
ceea ce am făcut. Bănuiesc că voi fi trimisă la închisoare. 
Dar dacă aţi putea, domnule Poirot, să evitaţi oarecum 
publicitatea... Este atât de supărător pentru Emily - şi 
pentru cei câţiva care ne-au cunoscut din vremurile de 
altădată. Presupun că nu pot merge la închisoare sub un 
nume fals? Sau ceea ce vă cer este ceva foarte greşit? 

— Cred că pot face mai mult decât atât, zise Hercule 
Poirot. Dar mai întâi de toate trebuie să lămurim foarte bine 
un lucru. Pungăşia asta trebuie să înceteze. Gata cu câinii 
care dispar! Toate asta s-au terminat! 

— Da! Sigur că da! 

— Şi banii luaţi de la Lady Hoggin trebuie înapoiaţi. Amy 
Carnaby traversă camera, deschise sertarul unui birou şi se 


întoarse cu un teanc de bancnote pe care i-l înmâna lui 
Poirot. 

— Aveam de gând să-i pun astăzi la fondul comun. Poirot 
luă banii şi îi numără, apoi se ridică. 

— Domnişoară Carnaby, cred că s-ar putea să reuşesc să-l 
conving pe Sir Joseph să nu depună plângere. 

— Oh, domnule Poirot! 

Amy Carnaby îşi împreună mâinile. Emily scoase un strigăt 
de bucurie. Augustus latră şi dădu din coadă. 

— Cât despre tine, mon ami, i se adresă Poirot, este ceva 
ce mi-aş dori să-mi poţi da. Am nevoie de mantia ta de 
invizibilitate. În toate aceste cazuri, nimeni nu a bănuit nici 
măcar pentru o clipă că mai era implicat un al doilea câine. 
Augustus are pielea invizibilă de leu. 

— Desigur, domnule Poirot, conform legendelor, pechinezii 
chiar erau odinioară lei. Şi încă au o inimă de leu! 

— Bănuiesc că Augustus este câinele pe care vi l-a lăsat 
Lady Hartingfield şi despre care se ştie că a murit? Nu v-a 
fost niciodată teamă să-l lăsaţi să vină singur acasă printre 
maşini? 

— Oh, nu, domnule Poirot, Augustus este foarte atent la 
trafic. L-am dresat cu mare atenţie. A înţeles chiar şi regula 
străzilor cu sens unic! 

— În cazul ăsta, este mai deştept decât mulţi oameni! 

VIII 

Sir Joseph îl primi pe Hercule Poirot în biroul lui. 

— Ei bine, domnule Poirot, spuse el. V-aţi ţinut de 
promisiune? 

— Daţi-mi voie să vă pun mai întâi o întrebare, zise Poirot 
aşezându-se. Ştiu cine este infractorul şi cred că pot să 
aduc suficiente dovezi ca această persoană să fie 
condamnată. Dar în acest caz mă îndoiesc că vă veţi 
recupera vreodată banii. 

— Să nu capăt înapoi banii mei? Sir Joseph se făcu stacojiu 
la faţă. 

Hercule Poirot continuă: 


— Dar eu nu sunt poliţist. Acţionez în acest caz numai şi 
numai în interesul dumneavoastră. Cred că pot să vă 
recuperez toţi banii, dacă nu sunt luate măsuri legale. 

— Hm! Făcu Sir Joseph. Trebuie să mă gândesc puţin la 
asta. 

— Este decizia dumneavoastră. Corect vorbind, cred că ar 
trebui ca, în interesul public, să urmaţi procedurile legale. 
Majoritatea oamenilor aşa ar spune. 

— Nu mă îndoiesc că aşa ar face, zise Sir Joseph tăios. Nu 
ar fi banii lor cei care s-ar duce pe apa sâmbetei. Dacă 
urăsc ceva este să fiu păcălit. Nimeni nu m-a păcălit pe 
mine ca apoi să scape. 

— Aşadar, ce hotărâți? 

Sir Joseph lovi masa cu pumnul. 

— O să iau banii! Nimeni nu o să poată spune că a şters-o 
cu două sute de lire din banii mei. 

Hercule Poirot se ridică, se duse la o măsuţă, scrise un cec 
pentru două sute de lire şi i-l înmâna lui Sir Joseph. Acesta 
spuse cu o voce slabă: 

— Ei, să fiu al naibii! Cine este tipul ăsta? Poirot clătină din 
cap. 

— Dacă acceptaţi banii, nu trebuie să puneţi întrebări. Sir 
Joseph îndoi cecul şi îl puse în buzunar. 

— Păcat! Dar banii contează. Cât vă datorez, domnule 
Poirot? 

— Onorariul meu nu va fi mare. Aceasta a fost, aşa cum am 
mai spus, o chestiune foarte neimportantă. Făcu o pauză, 
apoi adăugă: în ziua de azi, aproape toate cazurile mele 
sunt cazuri de crimă... 

Sir Joseph tresări uşor. 

— Trebuie să fie interesant, comentă el. 

— Uneori. Destul de ciudat, dumneavoastră mi-aţi adus 
aminte de unul dintre primele mele cazuri din Belgia, cu 
mulţi ani în urmă - protagonistul semăna foarte mult cu 
dumneavoastră la înfăţişare. Era un fabricant bogat de 


săpun. Şi-a otrăvit nevasta ca să fie liber să se însoare cu 
secretara... Da, asemănarea este remarcabilă... 

Un sunet slab scăpă printre buzele lui Sir Joseph care 
căpătaseră o ciudată culoare albastră. Nuanţa roşcovană 
din obrajii lui dispăruse cu totul. Ochii, care parcă îi ieşeau 
din orbite, îl priveau ţintă pe Poirot. Alunecă uşor în scaun. 

Apoi, cu o mână tremurătoare, scotoci în buzunar. Scoase 
cecul şi îl rupse bucățele. 

— Gata, s-a dus! Consideraţi-l onorariul dumneavoastră. 

— Oh, dar Sir Joseph, onorariul meu nu ar fi fost deloc atât 
de mare. 

— E în regulă. Păstraţi-l. 

— O să-l trimit la o asociaţie de caritate. 

— Trimiteţi-l unde naiba poftiţi! Poirot se aplecă în faţă şi 
spuse: 

— Cred că nu are rost să subliniez, Sir Joseph, că, în locul 
dumneavoastră, aş face bine să fiu extrem de atent. 

Cu o voce aproape inaudibilă, Sir Joseph răspunse: 

— Nu vă faceţi griji. O să fiu foarte atent. 

Hercule Poirot părăsi clădirea, spunând ca pentru sine în 
timp ce cobora treptele: 

— Deci am avut dreptate. 

IX 

Lady Hoggin îi spuse soţului ei: 

— Ce ciudat, tonicul ăsta are alt gust - nu mai este aşa de 
amar. Mă întreb de ce oare? 

— Farmaciştii, mârâi Sir Joseph. Nişte indivizi neglijenţi. 
De fiecare dată fac lucrurile diferit. 

Lady Hoggin rosti cu îndoială: 

— Bănuiesc că asta trebuie să fie. 

— Sigur că asta este. Ce altceva ar putea fi? 

— Omul acela a descoperit ceva legat de Shan Tung? 

— Da. Mi-am recuperat banii. 

— Cine era fâăptaşul? 

— Nu a spus. Un tip foarte închis acest Hercule Poirot. Dar 
nu trebuie să-ţi faci griji. 


— E un omuleţ ciudat, nu-i aşa? 

Sir Joseph se cutremură uşor şi aruncă o privire furişă în 
sus, de parcă ar fi simţit prezenţa invizibilă a lui Hercule 
Poirot în spatele lui. Avea impresia că o să simtă mereu 
asta. 

— E un diavol al naibii de deştept! Zise şi în sinea lui 
gândi: „Greta poate să se ducă la naiba! Nu o să-mi risc eu 
gâtul pentru vreo afurisită de blondă platinată!” 

X 

— Oh! Amy Carnaby privi neîncrezătoare la cecul de două 
sute de lire şi strigă: Emily! Emily! Ascultă aici! 

Dragă domnişoară Carnaby, Permiteţi-mi să aduc şi eu o 
contribuţie la Fondul dvs. Meritoriu înainte de închiderea 
acestuia. Al dumneavoastră sincer, Hercule Poirot 

— Amy, rosti Emily Carnaby, ai avut un noroc incredibil. 
Gândeşte-te unde ai putea fi acum. 

— Wormwood Scrubs - sau oare Holloway? Murmură Amy 
Carnaby. Însă acum totul s-a terminat, nu-i aşa, Augustus? 
Gata cu plimbările în parc cu mămica sau cu prietenele ei şi 
cu o pereche de foarfece. O nostalgie îndepărtată îi apăru 
în privire şi oftă. Dragul de Augustus! Ce păcat! Este atât 
de deştept... Poate fi învăţat orice... 

Capitolul 2 

HIDRA DIN LERNA 

Hercule Poirot îl privi încurajator pe bărbatul aşezat în 
faţa lui. 

Doctorul Charles Oldfield avea în jur de patruzeci de ani. 
Era blond, uşor cărunt la tâmple, iar în ochii albaştri se 
citea o expresie îngrijorată. Era vag adus de spate şi 
atitudinea lui era uşor ezitantă. Mai mult, părea să-i fie 
greu să treacă la subiect. 

Bâlbâindu-se uşor, spuse: 

— Am venit la dumneavoastră, domnule Poirot, cu o cerere 
cam ciudată. Iar acum, că sunt aici, îmi vine să dau bir cu 
fugiţii. Fiindcă, aşa cum îmi dau seama foarte bine acum, 


este genul de lucru în legătură cu care nimeni nu poate să 
facă absolut nimic. 

— Lăsaţi-mă pe mine să apreciez, murmură Hercule 
Poirot. 

— Nu ştiu de ce am crezut că s-ar putea... Mormăi Oldfield 
şi se întrerupse. 

Hercule Poirot termină fraza: 

— Că s-ar putea să vă ajut? Eh bien, poate că sunt în stare. 
Spuneţi-mi care este problema dumneavoastră. 

Oldfield se îndreptă de spate. Poirot remarcă încă o dată 
cât de speriat şi de istovit arăta. Oldfield continuă, cu o notă 
de disperare în voce: 

— Vedeţi, nu are rost nici să merg la poliţie. Nu pot să facă 
nimic. Şi totuşi... În fiecare zi e din ce în ce mai rău. Eu... 
Nu ştiu ce să fac. 

— Ce anume devine din ce în ce mai rău? 

— Zvonurile... Oh, este destul de simplu, domnule Poirot. 
Cu puţin peste un an în urmă, soţia mea a murit. Era 
invalidă de câţiva ani. Toată lumea spune că eu am omorât- 
o! Că am otrăvit-o! 

— Aha! Şi aţi otrăvit-o? 

— Domnule Poirot! 

Doctorul Oldfield sări în picioare. 

— Calmaţi-vă, spuse Hercule Poirot. Şi luaţi loc. Vom spune 
deci că nu v-aţi otrăvit soţia. Îmi închipui că aveţi cabinetul 
într-un târg de provincie... 

— Da. Market Loughborough... În Berkshire. Întotdeauna 
am fost conştient că este genul de loc unde oamenii bârfesc 
mult, însă nu mi-am închipuit niciodată că ar putea ajunge 
la asemenea proporţii. Îşi trase scaunul puţin mai aproape. 
Domnule Poirot, nu aveţi idee prin ce am trecut. La început, 
nu am ştiut ce se întâmplă. Am observat, într-adevăr, că 
oamenii erau mai puţin prietenoşi, că aveau tendinţa să mă 
evite, dar am pus-o pe seama... Recentei mele pierderi. 
Apoi a devenit mai evident. Oamenii pur şi simplu 
traversează strada ca să evite să stea de vorbă cu mine. 


Cabinetul meu se duce de râpă. Oriunde mă duc, sunt 
conştient de vocile scăzute, de privirile neprietenoase care 
mă urmăresc în timp ce limbile răutăcioase îşi împrăştie 
otrava prin şoapte. Am primit chiar şi două, trei scrisori - 
nişte lucruri abjecte. Făcu o pauză, apoi continuă: Şi... Nu 
ştiu ce să fac. Nu ştiu cum să mă lupt contra acestei... 
Acestei reţele dezgustătoare de minciuni şi suspiciuni. Cum 
poate cineva contrazice ceea ce nu este niciodată spus 
deschis în faţă? Sunt neputincios - prins în capcană - şi sunt 
distrus încet şi fără milă. 

Poirot dădu gânditor din cap. 

— Da. Zvonul este într-adevăr Hidra cu nouă capete din 
Lerna şi nu poate fi exterminată, căci de îndată ce un cap îi 
este tăiat, îi cresc două în loc. 

— Aşa este, fu de acord doctorul Oldfield. Nu pot să fac 
nimic - nimic! Am apelat la dumneavoastră în ultimă 
instanţă, dar nu cred nici o clipă că puteţi face ceva. 

Hercule Poirot rămase tăcut pentru câteva minute, apoi 
spuse: 

— Nu aş fi atât de sigur. Problema dumneavoastră mă 
interesează, doctore Oldfield. Mi-ar plăcea să-mi încerc 
norocul să distrug acest monstru cu multe capete. Mai întăi, 
spuneţi-mi ceva mai multe despre împrejurările care au dat 
naştere acestor bârfe răutăcioase. Spuneţi că soţia 
dumneavoastră a murit cu puţin peste an în urmă. Care a 
fost cauza morţii? 

— Ulcer gastric. 

— A existat o autopsie? 

— Nu. Suferea din cauza problemelor gastrice de o 
perioadă de timp considerabilă. 

Poirot dădu înţelegător din cap. 

— lar simptomele de inflamație gastrică şi de otrăvire cu 
arsenic sunt foarte asemănătoare - un fapt ştiut de toată 
lumea azi. În ultimii zece ani, au existat cel puţin patru 
cazuri de crimă senzaţionale, în care victima a fost 
îngropată fără nici un fel de bănuieli cu diagnosticul de 


gastrită scris pe certificatul de deces. Soţia dumneavoastră 
era mai tânără sau mai în vârstă? 

— Era cu cinci ani mai mare. 

— Câţi ani aţi fost căsătoriţi? 

— Cincisprezece ani. 

— A lăsat vreo moştenire? 

— Da. Era o femeie destul de bogată. A lăsat, în mare, vreo 
treizeci de mii de lire. 

— O sumă foarte utilă. V-a fost lăsată dumneavoastră? 

— Da. 

— Vă înţelegeaţi bine cu soţia? 

— Da, sigur. 

— Fără certuri? Fără scene? 

— Ei bine... Charles Oldfield ezită. Soţia mea putea fi 
considerată o femeie dificilă. Era invalidă şi foarte 
preocupată de sănătatea ei, prin urmare, înclinată să fie 
irascibilă şi greu de mulţumit. Erau zile când nimic din ce 
făceam nu era bine. 

Poirot dădu din cap şi spuse: 

— A, da, ştiu genul. Se plângea, probabil, că era neglijată, 
neapreciată, că soţul ei se plictisise de ea şi că va fi fericit 
când ea va muri. 

Chipul lui Oldfield sugeră că supoziţia lui Poirot era 
adevărată. Rosti cu un zâmbet crispat: 

— Aţi nimerit-o exact! 

— Avea o soră medicală care s-o îngrijească? Sau o 
doamnă de companie? O servitoare devotată? 

— O soră-însoţitoare. O femeie foarte competentă şi cu 
picioarele pe pământ. Nu cred că ea ar fi vorbit. 

— Chiar şi celor competente şi cu picioarele pe pământ le 
bon Dieu le-a dat limbă - şi nu întotdeauna o folosesc cu 
înţelepciune. Nu am nici o îndoială că sora a vorbit, 
servitorii au vorbit, că toată lumea a vorbit! Aveţi aici toate 
elementele pentru a începe un foarte plăcut scandal sătesc. 
Acum o să vă mai întreb ceva. Cine este doamna? 

— Nu înţeleg. 


Doctorul Oldfield se înroşi, furios. Poirot rosti cu blândeţe: 

— Ba cred că ştiţi. Vă întreb cine este doamna cu care 
numele dumneavoastră a fost asociat. 

Doctorul Oldfield se ridică în picioare. Chipul îi era ţeapăn 
şi rece. 

— Nu există nici o doamnă în cauză, spuse el. Îmi pare rău, 
domnule Poirot, că v-am răpit atât de mult din timpul 
dumneavoastră. 

Oldfield se îndreptă spre uşă. 

— Şi mie îmi pare rău, replică Hercule Poirot. Cazul 
dumneavoastră chiar mă interesa. Mi-ar fi plăcut să vă ajut. 
Însă nu pot să fac nimic dacă nu mi se spune întregul 
adevăr. 

— V-am spus întregul adevăr. 

— Nu... 

Doctorul Oldfield se opri şi se răsuci pe călcâie. 

— De ce insistaţi că este o femeie implicată în asta? 

— Mon cher docteur! Nu credeţi că eu cunosc 
mentalitatea femeilor? Bârfele din sat se bazează mereu, 
dar mereu, pe relaţiile dintre sexe. Dacă un bărbat îşi 
otrăveşte nevasta ca să meargă la Polul Nord sau ca să se 
bucure de liniştea existenţei de burlac, asta nu ar interesa 
nici o clipă pe ceilalţi consăteni. Doar din cauză că ei sunt 
convinşi că această crimă a fost comisă pentru ca bărbatul 
să se însoare cu altă femeie, zvonurile se răspândesc şi se 
dezvoltă. Este o psihologie elementară. 

Oldfield replică iritat: 

— Nu sunt vinovat pentru ce gândesc o haită de bârfitori 
afurisiţi! 

— Sigur că nu. Poirot continuă: Deci acum puteţi să vă 
întoarceţi, să vă aşezaţi şi să-mi răspundeţi la întrebarea pe 
care v-am pus-o. 

Încet, aproape fără tragere de inimă, Oldfield se întoarse 
şi îşi reluă locul pe scaun. Înroşindu-se până în vârful 
urechilor, spuse: 


— Bănuiesc că este posibil să spună diverse lucruri despre 
domnişoara Moncrieffe. Jean Moncrieffe este farmacista 
mea - o fată foarte drăguță, într-adevăr. 

— De cât timp lucrează pentru dumneavoastră? 

— De trei ani. 

— Soţia dumneavoastră o plăcea? 

— Păi... Nu, nu chiar. 

— Era geloasă? 

— E absurd! 

Poirot zâmbi şi spuse: 

— Gelozia soțiilor e proverbială. Însă o să vă spun ceva. 
Din experienţa mea, gelozia, oricât de extravagantă şi de 
exagerată ar putea părea, aproape întotdeauna se bazează 
pe realitate. Există o vorbă, nu-i aşa, cum că clientul are 
întotdeauna dreptate. Ei bine, acelaşi lucru este valabil şi în 
cazul soţiei sau al soţului gelos. Oricât de puţine dovezi 
concrete ar avea, la bază ei au întotdeauna dreptate. 

Doctorul Oldfield zise cu înflăcărare: 

— Prostii! Nu i-am spus niciodată vreun cuvânt lui Jean 
Moncriefie pe care soţia mea să nu-l fi putut auzi. 

— Da, se poate. Dar asta nu schimbă adevărul celor spuse. 
Hercule Poirot se aplecă înainte. Vocea lui era stăruitoare, 
convingătoare. Doctore Oldfield, o să fac tot posibilul în 
acest caz. Dar trebuie să beneficiez din partea 
dumneavoastră de cea mai deplină sinceritate, indiferent de 
aparențele convenţionale sau de propriile sentimente. Este 
adevărat, nu-i aşa, că aţi încetat să mai simţiţi afecţiune 
pentru soţia dumneavoastră cu ceva timp înainte de 
moartea ei? 

Oldfield rămase tăcut pentru câteva clipe, apoi spuse: 

— Chestia asta mă omoară. Trebuie să-mi păstrez 
speranţa, într-un fel, simt că veţi putea face ceva pentru 
mine. O să fiu cinstit cu dumneavoastră, domnule Poirot. Nu 
am ţinut foarte mult la soţia mea. Cred că am fost un soţ 
bun, dar nu am fost niciodată îndrăgostit de ea. 

— Şi fata asta, Jean? 


Fruntea doctorului se acoperi cu o peliculă fină de 
transpiraţie. 

— Aş fi cerut-o de soţie până acum dacă nu ar fi fost toată 
această bârfa şi tot scandalul ăsta, spuse el. 

Poirot se lăsă pe speteaza scaunului. 

— Este treaba dumneavoastră! Dar nu uitaţi - adevărul 
este cel pe care îl caut! 

Oldfield răspunse cu amărăciune: 

— Nu adevărul este cel care o să mă rănească! Ezită şi 
adăugă: Ştiţi, am contemplat posibilitatea unei acţiuni 
injustiţie pentru calomnie! Dacă aş putea acuza clar pe 
cineva anume - atunci sigur aş fi răzbunat. Cel puţin, uneori 
aşa cred... Alteori cred că doar aş înrăutăţi lucrurile, aş 
face şi mai multă publicitate la toată afacerea asta şi 
oamenii ar spune: „Poate că nu s-a dovedit nimic, dar nu 
iese fum fără foc”. Îl privi pe Poirot. Spuneţi-mi cinstit, 
există vreo ieşire din coşmarul ăsta? 

— Întotdeauna există o soluţie, răspunse Hercule Poirot. 

II 

— Mergem la ţară, Georges, îi spuse Hercule Poirot 
valetului său. 

— Într-adevăr, sir? Replică imperturbabilul George. 

— Şi scopul acestei călătorii este să distrugem un monstru 
cu nouă capete. 

— Serios, sir? Ceva de genul Monstrului din Loch Ness? 

— Mai puţin tangibil decât acesta. Nu mă refer la un 
animal în carne şi oase, Georges. 

— V-am înţeles greşit, sir. 

— Ar fi mai simplu dacă ar fi vorba de aşa ceva. Nu e nimic 
atât de intangibil, de greu de descoperit ca sursa unui zvon. 
— Ah, da, într-adevăr, domnule. Uneori este dificil de ştiut 

cum începe un anumit lucru. 

— Exact. 

Hercule Poirot nu se duse să stea acasă la doctorul 
Oldfield, ci la un han local. În dimineaţa de după sosire, avu 
prima întâlnire cu Jean Moncrieffe. 


Era o tânără înaltă, cu păr arămiu şi ochi albaştri. Avea un 
aer prudent, de parcă stătea în gardă. 

— Deci doctorul Oldfield a ajuns la dumneavoastră, spuse 
ea. Ştiam că se gândea s-o facă. 

Tonul ei era lipsit de entuziasm. 

— Nu aţi fost de acord? Întrebă Poirot. 

Privirea ei o întâlni pe a lui şi tânăra replică pe un ton 
rece: 

— Ce aţi putea să faceţi? 

— S-ar putea să existe un mod de a rezolva situaţia, 
răspunse el liniştit. 

— Ce mod? Aruncă ea cuvintele cu dispreţ. Adică să 
mergeţi la toate babele bârfitoare să le spuneţi: „Acum, 
serios, trebuie să încetaţi să vorbiţi în felul ăsta. Nu-i face 
bine bietului doctor Oldfield”. Iar ele v-ar răspunde: 
„Desigur, eu nu am crezut niciodată povestea asta!” Asta e 
cel mai rău - nu spun niciodată: „Draga mea, ţi-a trecut 
vreodată prin cap că poate moartea doamnei Oldfield nu a 
fost chiar ceea ce părea?” Nu, ele spun: „Draga mea, 
desigur că nu cred povestea aceea despre doctorul Oldfield 
şi soţia lui, şi sunt sigură că nu ar face aşa ceva, deşi e 
adevărat că probabil cam a neglijat-o şi nu cred, zău, că 
este înţelept să aibă o tânără pe post de farmacistă - 
desigur, nu spun nici o clipă că a fost ceva greşit între ei. 
Oh, nu, sunt sigură că totul era chiar în regulă...” Se opri. 
Chipul îi era împurpurat şi respiraţia - accelerată. 

— Păreţi să ştiţi foarte bine ce se vorbeşte, spuse Hercule 
Poirot. 

Tânăra strânse din buze, apoi răspunse cu amărăciune: 

— Ştiu foarte bine! 

— Şi care este soluţia dumneavoastră? 

— Cel mai bun lucru pentru el e să-şi vândă cabinetul şi să 
înceapă din nou în altă parte, afirmă ea. 

— Nu credeţi că s-ar putea ca povestea să-l urmeze? Jean 
Moncrieffe ridică din umeri. 

— Trebuie să-şi asume riscul. 


Poirot rămase tăcut câteva clipe, apoi întrebă: 

— O să vă căsătoriţi cu doctorul Oldfield, domnişoară 
Moncrieffe? 

Femeia nu arătă nici un fel de surprindere la auzul 
întrebării, ci răspunse scurt: 

— Nu m-a cerut de nevastă. 

— De ce? 

Ochii ei albaştri îi întâlniră o secundă privirea, apoi zise: 

— Fiindcă i-am tăiat eu orice elan. 

— Ah, ce fericire să întâlneşti pe cineva care poate fi 
sincer! 

— Voi fi cât de sinceră doriţi. Când mi-am dat seama că 
oamenii spun că Charles a scăpat de soţia lui ca să se 
însoare cu mine, am considerat că, dacă m-aş fi măritat cu 
el, asta chiar ar fi pus capac la toate. Am sperat că, dacă se 
dovedea că nu se punea problema unei căsătorii între noi, 
scandalul ăsta prostesc s-ar fi stins de la sine. 

— Dar nu s-a întâmplat aşa? 

— Nu. 

— Însă asta nu e un pic cam ciudat? Întrebă Hercule 
Poirot. 

— Nu au prea multe cu care să se distreze pe aici, replică 
Jean cu amărăciune. 

— Dar vreţi să vă căsătoriţi cu Charles Oldfield? Tânăra 
replică rece: 

— Da, vreau. Am vrut aproape imediat ce l-am cunoscut. 

— Atunci moartea soţiei lui este foarte convenabilă pentru 
dumneavoastră. 

— Doamna Oldfield era o femeie deosebit de neplăcută. 
Sincer, am fost încântată când a murit, afirmă Jean 
Moncriefite. 

— Da, chiar că sunteţi sinceră, remarcă Poirot. Tânăra 
zâmbi batjocoritor. 

— Am o propunere, spuse Poirot. 

— Da? 


— Aici sunt necesare măsuri drastice. Sugerez să scrie 
cineva - posibil dumneavoastră - o scrisoare către 
Ministerul de Interne. 

— Ce Dumnezeu vreţi să spuneţi cu asta? 

— Vreau să spun că modalitatea cea mai bună de a scăpa o 
dată pentru totdeauna de povestea asta este să se 
deshumeze cadavrul şi să se efectueze o autopsie. 

Jean Moncrieffe făcu un pas în spate. Deschise gura, apoi o 
închise din nou. Poirot o privea. 

— Ei bine, mademoiselle? Întrebă el în cele din urmă. Jean 
Moncrieffe răspunse încet: 

— Nu sunt de acord cu dumneavoastră. 

— Dar de ce nu? În mod sigur un verdict de moarte 
naturală ar pune capăt tuturor bârfelor. 

— Dacă se obţine acel verdict, da. 

— Ştiţi ce sugeraţi, mademoiselle? Jean Moncrieffe spuse 
nerăbdătoare: 

— Ştiu ce spun. Vă gândiţi la otrăvire cu arsenic - puteţi 
dovedi că nu a fost otrăvită cu arsenic. Dar mai sunt alte 
otrăvuri - alcaloizii vegetali. După un an, mă îndoiesc că 
veţi găsi vreo urmă, chiar dacă au fost folosiţi. Şi ştiu eu 
cum sunt specialiştii ăştia. Ar putea să dea un verdict lipsit 
de angajamente, spunând că nu există nimic care să arate 
ce a cauzat moartea - şi atunci bârfele o să circule chiar şi 
mai repede! 

Hercule Poirot rămase tăcut câteva clipe. 

— În opinia dumneavoastră, cine este cel mai aprig 
bârfitor din sat? Se interesă el. 

Tânăra se gândi şi în cele din urmă zise: 

— Cred că bătrâna domnişoară Leatheran este cea mai 
rea dintre toate. 

— Ah! Ar fi posibil să mă prezentaţi domnişoarei 
Leatheran - într-un mod neoficial, dacă se poate? 

— Nimic mai simplu. La ora asta, toate babele dau târcoale 
făcându-şi cumpărăturile. Nu trebuie decât se ne plimbăm 
pe strada principală. 


După cum spusese Jean, nu fu deloc dificil să facă tot ce-şi 
propuseseră. În faţa poştei, Jean se opri şi intră în vorbă cu 
o femeie înaltă, slabă, de vârstă medie, cu un nas lung şi 
ochi cercetători. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Leatheran. 

— Bună dimineaţa, Jean. Ce zi minunată, nu-i aşa? Privirea 
cercetătoare îl măsură iscoditoare pe însoţitorul lui Jean 
Moncrieffe. 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Poirot, care se află 
aici pentru câteva zile, rosti Jean. 

III 

Ciugulind delicat dintr-un biscuite şi ţinând în echilibru pe 
genunchi o ceaşcă de ceai, Hercule Poirot începu să-şi facă 
tot felul de confidenţe cu gazda sa. Domnişoara Leatheran 
fusese atât de amabilă încât să-l invite la ceai, după care îşi 
pusese în minte să afle cu exactitate ce căuta acest străin 
exotic în mijlocul lor. 

Pentru o vreme, Poirot pară atacurile ei cu dexteritate - şi 
prin asta îi spori apetitul. Apoi, când consideră că este 
momentul potrivit, Poirot se aplecă în faţă. 

— Ah, domnişoară Leatheran, începu el, văd că sunteţi 
prea deşteaptă pentru mine! Mi-aţi ghicit secretul. Mă aflu 
aici la cererea Ministerului de Interne. Dar, vă rog - Poirot 
îşi cobori vocea -păstraţi informaţia asta pentru 
dumneavoastră! 

— Desigur, desigur! Domnişoara Leatheran era agitată, 
complet tulburată. Ministerul de Interne... Doar nu vreţi să 
spuneţi... Nu biata doamnă Oldfield? 

Încet, Poirot dădu afirmativ din cap de câteva ori. 

— Vai! Domnişoara Leatheran transpuse în acel singur 
cuvânt o întreagă gamă de emoţii plăcute. 

— Este o chestiune delicată, înţelegeţi. Mi s-a ordonat să 
raportez dacă există sau nu suficiente dovezi pentru 
exhumare. 

— O să o dezgropaţi pe biata mieluşea! Exclamă 
domnişoara Leatheran. Ce îngrozitor! 


Dacă ar fi spus „ce minunat” în loc de „ce îngrozitor”, 
cuvintele s-ar fi potrivit mai bine cu tonul vocii ei. 

— Ce părere aveţi, domnişoară Leatheran? 

— Desigur, domnule Poirot, au fost o mulţime de vorbe. 
Dar eu nu ascult niciodată vorbele. Întotdeauna există 
atâtea bârfe. Nu există îndoială că doctorul Oldfield s-a 
purtat foarte ciudat de când s-a întâmplat, dar, aşa cum am 
spus în repetate rânduri, nu trebuie să punem asta pe 
seama unei conştiinţe vinovate. Ar putea fi doar durere 
sufletească. Desigur, asta nu înseamnă că el şi nevasta erau 
foarte apropiaţi afectiv. Asta chiar o ştiu - şi de la o sursă de 
primă mână. Sora Harrison, care a stat cu doamna Oldfield 
timp de trei sau patru ani până la moartea doamnei 
Oldfield, a recunoscut acest lucru. lar eu mereu am avut 
impresia, ştiţi, că sora Harrison avea băânuielile ei - nu că ar 
fi spus vreodată ceva, dar îţi poţi da seama, nu-i aşa, din 
atitudinea unei persoane. Poirot rosti cu tristeţe: 

— Sunt atât de puţine lucruri concrete... 

— Da, ştiu, dar, desigur, domnule Poirot, o să ştiţi dacă 
deshumaţi cadavrul. 

— Da, fu de acord Poirot, atunci o să ştim. 

— Desigur, au mai existat astfel de cazuri şi înainte, 
continuă domnişoara Leatheran, cu nările fremătându-i de 
plăcere. De exemplu, Armstrong, şi individul celălalt - nu-mi 
amintesc numele lui - şi, desigur, Crippen. Întotdeauna m- 
am întrebat dacă Ethel Le Neve a fost implicată şi ea sau 
nu. Desigur, Jean Moncrieffe este o tânără foarte drăguță, 
sunt convinsă... Nu aş vrea să spun că l-a dus de nas, dar 
bărbaţii îşi cam pierd minţile după fete, nu-i aşa? Şi, 
desigur, petreceau mult timp împreună! 

Poirot nu scoase o vorbă. O privea cu o nevinovată 
expresie întrebătoare, menită să întreţină conversaţia. În 
sinea lui, se distra numărând dăţile când apărea cuvântul 
„desigur”. 

— Şi, desigur, cu un verdict post-mortem, o mulţime de 
lucruri o să iasă la iveală, nu-i aşa? Servitorii şi toate cele. 


Servitorii ştiu atât de multe, nu-i aşa? Şi, desigur, este 
aproape imposibil să-i împiedici să bârfească, nu-i aşa? 
Beatrice a fost dată afară de la familia Oldfield aproape 
imediat după înmormântare, iar mie chestia asta mi s-a 
părut ciudată, mai ales gândindu-ne cât de greu este în ziua 
de azi să faci rost de o servitoare. Se pare că doctorului 
Oldfield îi era teamă că s-ar putea să ştie ceva. 

— În mod cert par să fi existat motive pentru o anchetă, 
afirmă Poirot cu solemnitate. 

Domnişoara Leatheran fii scuturată de un fior de dezgust. 

— Oamenii urăsc ideea asta, zise ea. Dragul nostru orăşel 
liniştit - târât în felul ăsta prin ziare... Şi toată publicitatea 
aia! 

— Vă îngrozeşte gândul? 

— Puțin, da. Ştiţi, eu sunt de modă veche. 

— Şi, după cum spuneaţi, nu sunt altceva decât bârfe! 

— Ei bine... Nu aş putea spune asta cu mâna pe inimă. 
Vedeţi, eu chiar cred că e adevărat ce se spune - nu iese 
fum fără foc. 

— Şi eu mă gândeam exact la acelaşi lucru, afirmă Poirot şi 
se ridică. Pot să contez pe discreţia dumneavoastră, 
mademoiselle? 

— Oh, desigur! Nu o să suflu o vorbă nimănui! Poirot 
zâmbi şi îşi luă rămas-bun. 

În prag, îi spuse micuţei servitoare care îi înmâna pălăria 
şi haina: 

— Mă aflu aici ca să investighez împrejurările morţii 
doamnei Oldfield, dar ţi-aş fi recunoscător dacă ai ţine 
această informaţie pentru dumneata. 

Gladys, servitoarea domnişoarei Leatheran, aproape că se 
prăbuşi de mirare peste suportul de umbrele. 

— Oh, domnule, doctorul chiar a omorât-o? Zise ea cu 
răsuflarea tăiată. 

— Asta credeai, nu-i aşa? 

— Păi, domnule, nu eu. Beatrice. Era acolo când doamna 
Oldfield a murit. 


— Şi a crezut că a fost - Poirot alese deliberat cuvintele 
melodramatice - ceva necurat la mijloc? 

Gladys dădu agitată din cap. 

— Da, aşa e. Şi a zis că şi sora care era acolo, sora 
Harrison, credea la fel. Era atât de ataşată de doamna 
Oldfield şi atât de afectată când a murit, şi Beatrice zicea 
mereu cum sora Harrison ştia ceva despre asta fiindcă s-a 
întors imediat după aceea împotriva doctorului şi nu ar fi 
făcut-o dacă nu era ceva în neregulă, nu-i aşa? 

— Unde se află acum sora Harrison? 

— Are grijă de bătrâna domnişoară Bristow - e la capătul 
satului. Nu aveţi cum să rataţi casa - are nişte coloane şi 
verandă. 

IV 

La scurtă vreme după aceea, Hercule Poirot se găsea în 
faţa femeii care în mod sigur trebuia să ştie mai multe 
despre împrejurările ce dăduseră naştere zvonurilor decât 
oricare alta. 

Sora Harrison era încă o femeie frumoasă, de aproape 40 
de ani. Avea trăsăturile calme şi senine ale unei Madone cu 
ochi întunecaţi, mari şi blânzi. Îl ascultă pe Poirot cu 
răbdare şi atenţie, apoi rosti încet: 

— Da, ştiu că circulă poveştile astea neplăcute. Am făcut 
tot ce-am putut să le opresc, dar totul e în zadar. Ştiţi, 
oamenilor le place agitația. 

— Dar trebuie să fi existat ceva care să dea naştere 
acestor zvonuri? Zise Poirot. 

Detectivul observă că expresia de preocupare de pe chipul 
ei se adânceşte. Dar femeia doar clătină din cap 
nedumerită. 

— Poate, sugeră Poirot, doctorul Oldfield şi soţia lui nu se 
înțelegeau foarte bine şi asta a dat naştere la zvonuri? 

Sora Harrison negă din cap, hotărâtă. 

— A, nu, doctorul Oldfield era extrem de bun şi de 
râbdător cu soţia lui. 

— Şi chiar ţinea foarte mult la ea? 


Sora Harrison ezită. 

— Nu... Nu aş putea spune una ca asta. Doamna Oldfield 
era o femeie foarte dificilă, nu era uşor să-i faci pe plac şi 
solicita în permanenţă compătimire şi atenţie care nu erau 
întotdeauna justificate. 

— Vreţi să spuneţi că îşi exagera boala? Întrebă Poirot. 
Sora confirmă cu o înclinare din cap. 

— Da - sănătatea ei precară era în mare parte rodul 
imaginaţiei ei. 

— Şi totuşi, a murit, rosti Poirot cu gravitate. 

— Oh, ştiu, ştiu... 

Poirot o privi câteva clipe - nedumerirea ei preocupată, 
nesiguranța aproape palpabilă. 

— Cred - sunt sigur - că ştiţi ceea ce a stat la baza acestor 
poveşti. 

Sora Harrison se înroşi. 

— Ei bine... Pot să fac o presupunere. Cred că a fost 
servitoarea, Beatrice, cea care a răspândit toate zvonurile 
astea şi cred că ştiu ce anume i le-a băgat în cap. 

— Da? 

Sora Harrison rosti oarecum incoerent: 

— Vedeţi, s-a întâmplat să aud ceva... O frântură de 
discuţie între doctorul Oldfield şi domnişoara Moncrieffe... 
Şi sunt destul de sigură că şi Beatrice a auzit-o, numai că 
nu cred că va recunoaşte asta vreodată. 

— Despre ce era vorba în discuţia asta? 

Sora Harrison făcu o pauză, de parcă voia să-şi testeze 
acurateţea propriei memorii, apoi spuse: 

— S-a întâmplat cam cu trei săptămâni înainte de ultimul 
atac care a ucis-o pe doamna Oldfield. Se aflau în 
sufragerie. Eu coboram scările când am auzit-o pe Jean 
Moncrieffe zicând: „Cât o să mai dureze? Nu mai pot 
aştepta”. Iar doctorul i-a răspuns: „Nu mult, draga mea, îţi 
jur”. Şi ea a continuat: „Nu mai suport aşteptarea asta. 
Crezi că o să fie totul în regulă, nu-i aşa?” Ela spus: „Sigur. 
Nimic nu poate da greş. Anul viitor pe vremea asta vom fi 


căsătoriţi”. Făcu o pauză. Acesta a fost primul indiciu pe 
care l-am avut, domnule Poirot, că se petrecea ceva între 
doctor şi domnişoara Moncrieffe. Desigur, ştiam că o 
admiră şi că erau foarte buni prieteni, dar nimic mai mult. 
Am urcat din nou scările - fusesem de-a dreptul şocată - 
dar am observat că uşa de la bucătărie era deschisă şi am 
dedus de aici că Beatrice trebuie să fi ascultat. Şi vă daţi 
seama, nu-i aşa, că modul în care vorbeau putea fi 
interpretat în două moduri? Putea să însemne că doctorul 
ştia că soţia lui era foarte bolnavă şi că nu putea să o ducă 
prea mult - şi nu am nici o îndoială că la asta se referea - 
dar pentru cineva ca Beatrice ar fi putut să sune diferit - ca 
şi cum doctorul şi Jean Moncrieffe erau... Ei bine, plănuiau 
să o omoare pe doamna Oldfield. 

— Dar dumneavoastră nu credeţi una ca asta, nu? 

— Nu, nu, sigur că nu... Poirot o privi cercetător. 

— Soră Harrison, zise el, mai ştiţi şi altceva? Ceva ce nu 
mi-aţi spus? 

Femeia roşi şi răspunse cu aprindere: 

— Nu, nu, în mod sigur. Ce ar mai putea să fie? 

— Nu ştiu. Dar am avut impresia că ar mai putea să fie... 
Ceva. 

Sora clătină din cap. Vechea expresie de preocupare 
revenise pe chipul ei. 

— Este posibil ca Ministerul de Interne să ordone 
exhumarea trupului doamnei Oldfield, afirmă Poirot. 

— O, nu! Sora Harrison era îngrozită. Ce lucru oribil! 

— Credeţi că ar fi păcat? 

— Cred că ar fi îngrozitor! Gândiţi-vă la vorbele care ar 
ieşi! Ar fi groaznic - chiar groaznic pentru doctorul Oldfield. 

— Nu credeţi că ar fi, de fapt, un lucru bun pentru el? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dacă este nevinovat, nevinovăția lui va fi dovedită. 

Se întrerupse. Urmări cum gândul prinde rădăcini în 
mintea sorei Harrison, văzu încruntarea ei nedumerită, apoi 
cum i se înseninează fruntea. 


Femeia inspiră adânc şi îl privi. 

— Nu m-am gândit la asta, zise ea cu simplitate. Sigur, 
este singurul lucru care poate fi făcut. 

De la etaj se auziră o serie de bocănituri. Sora Harrison 
sări în picioare. 

— E bătrâna, domnişoara Bristow. S-a trezit. Trebuie să 
mă duc să o pregătesc înainte să i se aducă ceaiul şi să plec 
la plimbare. Da, domnule Poirot, cred că aveţi dreptate. O 
autopsie va lămuri lucrurile o dată pentru totdeauna. Va 
pune capăt întregii poveşti şi toate aceste zvonuri 
îngrozitoare despre doctorul Oldfield vor dispărea. 

Îşi dădură mâna şi sora Harrison ieşi grăbită din încăpere. 

V 

Hercule Poirot o luă pe jos până la poştă şi dădu un telefon 
la Londra. 

Vocea de la celălalt capăt al firului era iritată. 

— Chiar trebuie să-ţi bagi tu nasul în toate, dragul meu 
Poirot? Eşti sigur că este un caz pentru noi? Doar ştii ce 
rezultă de obicei de pe urma acestor bârfe de ţară - de 
obicei nimic. 

— Acesta, zise Hercule Poirot, este un caz special. 

— Oh, bine - dacă spui tu. Ai un obicei atât de obositor să 
ai dreptate. Dar dacă umbli după potcoave de cai morţi, nu 
o să fim foarte încântați, să ştii. 

Hercule Poirot zâmbi şi murmură: 

— Nu, eu o să fiu cel încântat. 

— Ce spui? Nu te aud prea bine. 

— NIMIC, nimic. 

Închise. Intrând apoi în clădirea oficiului poştal, se aplecă 
peste tejghea şi spuse pe cel mai cuceritor ton al său: 

— Aţi putea să-mi spuneţi, doamnă, unde stă acum fosta 
servitoare a doctorului Oldfield - Beatrice o cheamă? 

— Beatrice King? A fost în două locuri de atunci. Acum e la 
doamna Marley de la bancă. 

Poirot îi mulţumi, cumpără două vederi, mai multe timbre 
şi o piesă de olărie locală. În timpul acestor achiziţii, reuşi 


să aducă în discuţie moartea răposatei doamne Oldfield. 
Observă rapid expresia ciudată, furişă, care trecu rapid pe 
chipul dirigintei de poştă. 

— Foarte brusc, nu-i aşa? Zise ea. A dat naştere la multe 
vorbe, după cum se poate să fi auzit. O sclipire de interes îi 
apăru în ochi când întrebă: De asta doriţi s-o vedeţi pe 
Beatrice King? Tuturor ni s-a părut ciudat modul cum a 
plecat de acolo, dintr-odată. S-ar putea crede că ştia ceva - 
şi poate chiar ştia. A aruncat nişte insinuări destul de clare. 

Beatrice King era o fată care vorbea pe nas, scundă şi cu o 
înfăţişare destul de şireată. Afişa o placiditate prostească, 
însă ochii îi erau mai inteligenţi decât lăsa să se întrevadă 
atitudinea ei. Iotuşi, se părea că nu se putea scoate nimic 
de la ea. Repeta încontinuu: 

— Nu ştiu nimic... Nu e treaba mea să spun ce se întâmpla 
acolo... Nu ştiu ce vreţi să spuneţi cum că aş fi auzit vreo 
discuţie între domnul doctor şi domnişoara Moncrieffe. Nu 
sunt eu aia care să asculte pe la uşi, nu aveţi nici un drept 
să spuneţi una ca asta. Nu ştiu nimic. 

— Ai auzit de otrăvirea cu arsenic? O întrebă Poirot. 

O urmă de interes tainic trecu rapid pe chipul morocănos 
al fetei. 

— Deci asta era în sticluţa de medicamente? Spuse ea. 

— Ce sticluţă cu medicamente? 

— Una dintre sticluţele pe care domnişoara Moncrieffe le- 
a preparat pentru coniţă. Sora a fost foarte supărată - mi- 
am dat seama de asta. A gustat-o, a mirosit-o, apoi a turnat- 
o la chiuvetă şi a umplut sticluţa cu apă de la robinet. Era 
oricum un medicament care semăna cu apa. Şi odată, când 
domnişoara Moncrieffe i-a dus coniţei un vas cu ceai, sora l- 
a luat şi i-a făcut altul proaspăt - a zis că nu a fost făcut cu 
apă fiartă, dar asta a fost o minciună cusută cu aţă albă. Am 
crezut că e doar agitația tipică surorilor medicale - dar nu 
ştiu, poate că a fost mai mult de-atât. 

Poirot înclină aprobator din cap şi întrebă: 

— O plăceai pe domnişoara Moncrieffe, Beatrice? 


— Nu mă deranja... Era un pic cam înţepată. Sigur, am 
ştiut mereu că are o slăbiciune pentru doctor. Numai s-o fi 
văzut cum se uita la el. 

Din nou Poirot înclină din cap. După aceea se întoarse la 
han. 

Acolo, dădu anumite instrucţiuni lui George. 

VI 

Doctorul Alan Garcia, analistul de la Ministerul de Interne, 
îşi frecă mâinile şi clipi către Hercule Poirot. 

— Ei bine, bănuiesc că asta vă convine, domnule Poirot, 
spuse el. Omul care are întotdeauna dreptate. 

— Sunteţi prea amabil, replică Poirot. 

— Ce v-a determinat interesul? Bârfele? 

— După cum se spune - Întră zvonul, pe îmbrăcămintea 
căruia sunt pictate nenumărate limbi4. 

A doua zi, Poirot luă din nou trenul spre Market 
Loughborough. 

În Market Loughborough era agitaţie ca într-un stup. 
Agitaţia începuse încă din timpul procedurilor de 
exhumare. Acum că rezultatele autopsiei se aflaseră, 
freamătul dăduse în clocot. 

Poirot era la han de vreo oră şi tocmai terminase un prânz 
copios, alcătuit din friptură şi plăcintă cu rinichi, totul dat 
pe gât cu bere, când i se aduse la cunoştinţă că era aşteptat 
de o doamnă. 

Era sora Harrison. Chipul ei era alb şi istovit. Veni drept 
spre Poirot. 

— Este adevărat? Chiar este adevărat, domnule Poirot? 
Detectivul o ajută cu blândeţe să se aşeze pe un scaun. 

— Da. A fost găsit arsenic mai mult decât suficient ca să 
provoace moartea. 

Sora Harrison exclamă: 

— Nu m-am gândit niciodată... Nu mi-a trecut niciodată 
prin minte...! 

Şi izbucni în lacrimi. Poirot rosti cu blândeţe: 

— Adevărul a ieşit la iveală. 


Femeia suspină. 

— O să-l spânzure? 

— Mai sunt multe de dovedit, rosti Poirot. Ocazia, accesul 
la otravă, modul cum a fost administrată. 

— Dar să presupunem, domnule Poirot, că el nu a avut 
nimic de-a face cu asta... Absolut nimic. 

— În acest caz - Poirot ridică din umeri - va fi achitat. Sora 
Harrison rosti încet: 

— Este ceva, ceva care, cred, ar fi trebuit să vă spun până 
acum, dar n-am crezut că există vreo fărâmă de adevăr în 
asta. Era doar straniu. 

— Ştiam că era ceva, zise Poirot. Ar fi bine să-mi spuneţi 
acum. 

— Nu e prea mult. Doar că într-o zi când m-am dus la 
dispensar să iau ceva, Jean Moncrieffe făcea ceva cam... 
Ciudat. 

— Da? 

— Pare o prostie. Doar că îşi umplea pudriera - una roz, de 
email... 

— Da? 

— Dar nu o umplea cu pudră - vreau să spun cu pudră de 
faţă. Vărsa în ea ceva din flacoanele din dulapul cu otrăvuri. 
Când m-a zărit, a închis pudriera şi a strecurat-o în geantă, 
apoi a pus repede flaconul în dulap, aşa că nu am putu să 
văd ce era. Aş fi vrut să spun că nu a fost nimic... Dar acum 
că ştiu că doamna Oldfield a fost într-adevăr otrăvită... 

Se întrerupse. 

— Mă scuzaţi, vă rog, spuse Poirot. 

leşi şi îi telefonă sergentului Grey de la Poliţia din 
Berkshire. 

Hercule Poirot intră în încăpere şi el şi sora Harrison 
rămaseră în tăcere. 

Poirot vedea chipul unei tinere cu păr roşcat şi auzea o 
voce clară şi fermă spunând: „Nu sunt de acord”. Jean 
Moncrieffe nu dorise să se facă o autopsie. Dăduse o 
explicaţie destul de plauzibilă, dar faptul rămăsese. O 


tânără competentă, eficientă, hotărâtă. Îndrăgostită de un 
bărbat sătul de o nevastă infirmă şi permanent 
nemulțumită, care ar fi putut cu uşurinţă să mai trăiască ani 
buni, întrucât, după spusele sorei Harrison, boala era mai 
mult imaginară. Hercule Poirot oftă. 

— La ce vă gândiţi? Întrebă sora Harrison. 

— Cum se întâmplă lucrurile... Răspunse Poirot. 

— Nu cred nici o clipă că ela ştiut ceva despre asta, 
afirmă sora Harrison. 

— Nu, sunt sigur că nu a ştiut, fu de acord Poirot. 

Uşa se deschise şi sergentul Grey intră, ţinând în mână 
ceva învelit într-o batistă de mătase. Desfăcu obiectul şi îl 
aşeză cu grijă pe masă. Era o pudriera de email de un roz 
strălucitor. 

— Pe asta am văzut-o, rosti sora Harrison. 

— Am găsit-o ascunsă în fundul sertarului de la biroul 
domnişoarei Moncrieffe, învelită într-o batistă. Din câte îmi 
dau seama, nu sunt amprente pe ea, dar voi proceda cu 
atenţie. 

Ţinând-o cu batista, apăsă arcul de deschidere. Pudriera 
se deschise. 

— Chestia asta nu e pudră de faţă, afirmă Grey. Îşi înmuie 
un deget în substanţă şi o gustă atent cu vârful limbii. Nu 
are un gust anume. 

— Arsenicul alb este insipid, spuse Poirot. 

— Va fi analizată de îndată, zise Grey. Se uită la sora 
Harrison. Puteţi să juraţi că e aceeaşi pudriera? 

— Da, sunt sigură. Aceasta este pudriera pe care am 
văzut-o la domnişoara Moncrieffe la dispensar cu circa o 
săptămână înaintea morţii doamnei Oldfield. 

Sergentul Grey oftă. Se uită spre Poirot şi dădu din cap. 
Acesta sună din clopoțel. 

— Trimite-l, te rog, aici pe servitorul meu. 

George, valetul perfect, discret, modest intră şi îl privi 
întrebător pe stăpânul său. 


— Domnişoară Harrison, aţi identificat această pudriera ca 
aceea aflată în posesia domnişoarei Moncrieffe cu mai mult 
de un an în urmă. V-ar surprinde să aflaţi că această 
pudriera a fost vândută de domnii Woolworth doar cu 
câteva săptămâni în urmă şi, mai mult, că are un model şi o 
culoare care au fost fabricate numai în ultimele trei luni? 

Sora Harrison rămase cu gura căscată, privindu-l pe 
Poirot, cu ochii ei mari şi întunecaţi. 

— Ai mai văzut această pudriera, Georges? Întrebă Poirot. 

— Da, domnule. Am observat această persoană, pe sora 
Harrison, cumpărând-o de la Woolworth vineri, în data de 
18. Ca urmare a instrucţiunilor pe care mi le-aţi dat, am 
urmărit-o pe această doamnă pretutindeni. În ziua despre 
care v-am spus, a luat autobuzul până la Darnington şi a 
cumpărat această pudriera şi a dus-o acasă. Mai târziu, în 
aceeaşi zi, s-a dus la locuinţa unde stă domnişoara 
Moncrieffe. Conform instrucţiunilor dumneavoastră, eu mă 
aflam deja în casă. Am văzut-o cum a intrat în dormitorul 
domnişoarei Moncrieffe şi a ascuns obiectul în fundul unui 
sertar pe care îl vedeam foarte bine prin crăpătura uşii. 
Apoi a plecat, crezându-se neobservată. Pot să adaug că 
nimeni de aici nu-şi încuie uşa de la intrare şi era pe 
înserate. 

Poirot se adresă sorei Harrison, cu un glas dur şi crud: 

— Puteţi explica aceste fapte, soră Harrison? Cred că nu. 
Nu exista arsenic în acea cutie când a ieşit de la domnii 
Woolworth, însă era când a ieşit din casa domnişoarei 
Bristow. Adăugă încet: Nu a fost prea înţelept să păstraţi 
asupra dumneavoastră o rezervă de arsenic. 

Sora Harrison îşi îngropă faţa în mâini şi rosti cu o voce 
scăzută, monotonă: 

— E adevărat... Totul e adevărat... Am omorât-o. Şi toate 
astea în zadar... În zadar... Am fost nebună. 

VII 

Jean Moncrieffe spuse: 


— Trebuie să vă cer iertare, domnule Poirot. Am fost atât 
de furioasă pe dumneavoastră - atât de furioasă! Mi se 
părea că doar înrăutăţiţi lucrurile. 

Poirot răspunse zâmbind: 

— Aşa s-a şi întâmplat la început. E ca vechea legendă a 
Hidrei din Lerna. De fiecare dată când un cap era tăiat, alte 
două creşteau în loc. Aşa că, la început, zvonurile au 
crescut şi s-au înmulţit. Dar, vedeţi, sarcina mea, ca aceea a 
tizului meu Hercule, era să ajung la început - la capul 
original. Cine a început să răspândească acest zvon? Şi nu 
mi-a luat mult să descopăr că povestea pornise de la sora 
Harrison. M-am dus să o văd. Părea o femeie foarte drăguță 
- inteligentă şi plină de înţelegere. Dar aproape imediat a 
făcut o greşeală gravă - mi-a repetat o conversaţie pe care 
o auzise, purtată între dumneavoastră şi doctor, şi acea 
conversaţie era cu totul greşită. Era foarte improbabilă din 
punct de vedere psihologic. Dacă dumneavoastră şi 
doctorul aţi fi conspirat s-o ucideţi pe doamna Oldfield, 
amândoi sunteţi mult prea inteligenţi şi cu picioarele pe 
pământ ca să aveţi o asemenea discuţie într-o cameră cu 
uşa deschisă, de unde putea fi auzită cu uşurinţă de cineva 
aflat pe scări sau în bucătărie. Mai mult, cuvintele care v-au 
fost atribuite nu se potriveau deloc cu structura 
dumneavoastră mentală. Erau cuvintele unei femei mult 
mai în vârstă şi una de un gen foarte diferit. Erau cuvintele 
pe care sora Harrison şi-ar imagina că le-ar fi folosit ea 
însăşi în asemenea împrejurări. 

Până atunci privisem întreaga chestiune ca pe una destul 
de simplă. Mi-am dat seama că sora Harrison era o femeie 
destul de tânără şi încă destul de frumoasă, care se aflase 
în preajma doctorului Oldfield timp de aproape trei ani. 
Doctorul fusese foarte apropiat de ea şi îi fusese 
recunoscător pentru tactul şi simpatia ei. Ea rămăsese cu 
impresia că, dacă doamna Oldfield murea, doctorul o va 
cere probabil de nevastă. În loc de asta, după moartea 
doctorului Oldfield, află că acesta este îndrăgostit de 


dumneavoastră. Imediat, mânată de furie şi de gelozie, 
începe să răspândească zvonul că doctorul Oldfield şi-a 
otrăvit soţia. 

Astfel am văzut la început situaţia. Era vorba de o femeie 
geloasă şi de un zvon mincinos. Dar vechea expresie atât de 
comună „nu iese fum fără foc” a început să-mi tot revină în 
minte, căpătând semnificaţie. Am început să mă întreb dacă 
nu cumva sora Harrison făcuse mai mult decât să 
răspândească un zvon. Îmi spusese că boala doamnei 
Oldfield era în mare parte imaginară - că în realitate nu 
avea mari dureri. Dar însuşi doctorul nu se îndoia de 
adevărul suferinţei soţiei sale. El nu fusese surprins de 
moartea ei. Chemase un alt doctor cu puţin timp înainte de 
moartea soţiei şi acesta îşi dăduse seama de gravitatea bolii 
ei. Într-o doară, am adus în discuţie ideea exhumării... Sora 
Harrison a fost la început îngrozită de această idee. Apoi, 
aproape imediat, gelozia şi ura au pus stăpânire pe ea. 
Lasă-i să găsească arsenicul - asupra ei nu va plana nici o 
bănuială. Doctorul şi Jean Moncrieffe aveau să fie cei care 
vor suferi. 

Apoi a mai rămas doar o speranţă. Să o fac pe sora 
Harrison să întreacă măsura. Dacă exista vreo şansă ca 
Jean Moncrieffe să scape, mi-am imaginat că sora Harrison 
se va strădui din răsputeri ca să o implice în crimă. l-am dat 
instrucţiuni credinciosului meu Georges - cel mai discret 
om, pe care ea nu-l cunoştea din vedere. El a urmărit-o 
îndeaproape. Şi astfel, totul s-a terminat cu bine. 

— Aţi fost minunat, zise Jean Moncrieffe. Doctorul Oldfield 
interveni în discuţie: 

— Da, aşa este. Nu o să vă pot mulţumi niciodată 
îndeajuns. Ce orb am fost! 

Poirot întrebă curios: 

— Şi dumneavoastră aţi fost la fel, mademoiselle? Jean 
Moncrieffe răspunse încet: 

— Am fost teribil de îngrijorată. Vedeţi, arsenicul din 
dulapul cu otrăvuri nu ieşea la socoteală... 


— Jean, doar nu ai crezut...?! Exclamă Oldfield. 

— Nu, nu era vorba de tine. Însă am crezut că, într-un fel 
sau altul, doamna Oldfield a pus mâna pe el, că lua ca să se 
îmbolnăvească şi să capete mai multă atenţie, şi din 
greşeală a luat prea mult. Dar mi-era teamă că, dacă avea 
loc o autopsie şi se descoperea arsenicul, această teorie nu 
avea să fie luată în consideraţie şi se va ajunge la concluzia 
că tu ai făcut-o. De aceea nu am spus nimic despre 
arsenicul care lipsea. Am şi falsificat registrul de otrăvuri! 
Însă ultima persoană pe care aş fi bănuit-o era sora 
Harrison. 

— Şi eu la fel, recunoscu Oldfield. Era o femeie atât de 
blândă! Ca o Madonă. 

Poirot rosti cu tristeţe: 

— Da, probabil ar fi fost o soţie şi o mamă bună... Numai 
că emoţiile au fost puţin cam prea puternice pentru ea. Oftă 
şi murmură: Cum se întâmplă lucrurile... 

Apoi, zâmbindu-le bărbatului între două vârste cu chipul 
fericit şi tinerei nerăbdătoare din faţa lui, spuse pentru 
sine: 

— Aceştia doi au ieşit din întuneric spre lumină... lar eu 
am îndeplinit a doua Muncă a lui Hercule. 

Capitolul 3 

CĂPRIORUL DIN ARCADIA 

Hercule Poirot bătu din picioare, încercând să şi le 
încălzească, apoi suflă în pumni. Fulgi de zăpadă i se topeau 
şi se scurgeau de pe vârfurile mustăţii. 

Se auzi un ciocănit la uşă şi o cameristă îşi făcu apariţia. 
Era o fată masivă, cu respiraţie greoaie, care îl privi cu 
mare curiozitate pe Hercule Poirot. Era foarte posibil să nu 
fi văzut niciodată un om asemănător. 

— Aţi sunat? Întrebă ea. 

— Da. Eşti bună să aprinzi focul? 

Fata ieşi şi se întoarse imediat cu hârtie şi surcele. 
Îngenunche în faţa şemineului mare, victorian, şi începu să 
pregătească focul. 


Hercule Poirot continuă să bocănească din picioare, să-şi 
mişte braţele şi să sufle în pumni. 

Era enervat. Automobilul lui - un Messarro Gratz foarte 
scump - nu demonstrase acea perfecţiune mecanică 
aşteptată din partea unei maşini. Şoferul lui, un tânăr care 
beneficia de un salariu frumugşel, nu reuşise să rezolve 
problema. Maşina refuzase să meargă mai departe, 
oprindu-se pe un drum secundar la doi kilometri depărtare 
de orice localitate, în mijlocul ninsorii care tocmai începuse. 
Hercule Poirot, încălţat cu obişnuiţii săi pantofi din piele 
eleganţi făcuţi la comandă, fusese nevoit să străbată pe jos 
acei doi kilometri până la un sat aflat pe malul unui râu - 
Hartly Dene, un sat care, deşi animat în timpul verii, era de- 
a dreptul sinistru iarna. La hanul Black Swan, sosirea unui 
oaspete provocase consternare. Proprietarul fusese foarte 
elocvent în a sublinia că garajul din localitate putea să îi 
pună la dispoziţie lui Poirot o maşină cu care domnul să-şi 
continue călătoria. 

Hercule Poirot respinsese propunerea. Spiritul lui de 
economie fusese jignit - să închirieze o maşină? Deja avea o 
maşină - una mare, scumpă. Numai în acea maşină - şi nu 
în alta! 

— Avea de gând să-şi continue călătoria spre oraş. Şi, în 
orice caz, chiar dacă reparaţiile se puteau face rapid, el nu 
voia să-şi continue drumul prin ninsoarea aceea până a 
doua zi dimineaţa. Ceru o cameră, un foc şi o masă. Oftând, 
proprietarul îi arătă camera, trimise camerista să facă 
focul, apoi se retrase pentru a discuta cu nevasta problema 
mesei. 

O oră mai târziu, cu picioarele întinse către căldura 
plăcută, Hercule Poirot reflectă ceva mai îngăduitor la cina 
care tocmai îi fusese servită. Adevărat, friptura fusese şi 
tare, şi plină de zgârciuri, varza de Bruxelles fusese cam 
mare, decolorată şi apoasă, iar cartofii erau necopţi la 
mijloc. Nici despre budinca de mere care urmase nu se 
puteau spune prea multe lucruri bune, iar brânza fusese 


tare şi biscuiţii, moi. Cu toate acestea, îşi zise Hercule 
Poirot, privind mulţumit flăcările jucăuşe şi sorbind delicat 
din cana cu lichid nămolos numit eufemistic cafea, era mai 
bine să fii cu burta plină decât goală şi, după ce ai tropăit 
pe drumurile acoperite cu zăpadă în pantofii de piele făcuţi 
la comandă, să stai în faţa unui foc era un adevărat paradis! 

Se auzi un ciocănit la uşă şi camerista îşi făcu apariţia. 

— Domnule, omul de la garaj se află aici şi ar vrea să vă 
vadă. 

Hercule Poirot răspunse amabil: 

— Lasă-l să urce. 

Fata chicoti şi se retrase. Poirot reflectă binevoitor că 
modul în care o să fie descris de această tânără prietenilor 
ei va fi prilej de distracţie pentru multe zile de iarnă ce 
aveau să vină. 

Se auzi un alt ciocănit - de data asta diferit - şi Poirot 
strigă: 

— Intră. 

Ridică o privire aprobatoare spre tânărul care stătea 
stânjenit, răsucindu-şi şapca în mâini. 

„lată, gândi Poirot, unul dintre cele mai frumoase 
specimene ale omenirii pe care îl văzuse vreodată - un 
tânăr simplu, cu o înfăţişare izbitoare de zeu grec.” 

Tânărul spuse cu o voce joasă, răguşită: 

— E vorba despre maşină, domnule. Am adus-o şi am găsit 
care era problema. Durează vreo oră să o reparăm. 

— Ce are? Îl întrebă Poirot. 

Tânărul se avântă entuziasmat în descrierea detaliilor 
tehnice. Poirot dădea blând din cap, dar nu îl asculta. Era 
un mare admirator al fizicului perfect. După părerea lui, 
existau prea mulţi oameni urâţi înjur. Rosti aprobator, ca 
pentru sine: 

— Da, un zeu grec - un tânăr păstor din Arcadia. 

Tânărul se opri brusc din vorbă. În acel moment, 
sprâncenele lui Hercule Poirot se încruntară pentru o clipă. 


Prima lui reacţie fusese estetică, a doua - mentală. Ridicând 
privirea, ochii lui se îngustară, curioşi. 

— Înţeleg, spuse el. Da, înţeleg. Făcu o pauză, apoi 
adăugă: Şoferul meu mi-a explicat ceea ce mi-ai spus. 

Îl văzu pe celălalt roşind, observă cum degetele strâng 
şapca pline de nervozitate. 

Tânărul răspunse bâlbâindu-se; 

— Da... Ăăă... Da, domnule. Ştiu. Hercule Poirot continuă 
cu blândeţe: 

— Dar te-ai gândit să vii şi să-mi spui asta personal? 

— Păi... Da, domnule, m-am gândit că ar fi bine. 

— Foarte conştiincios din partea dumitale, mulţumesc, 
spuse Poirot. 

Din ultimele cuvinte răzbătea o notă subtilă, dar clară de 
concediere, însă nu se aştepta ca tânărul să plece şi nu se 
înşelă. Bărbatul nu se mişcă. 

Degetele i se mişcau convulsiv, strivind şapca de tweed, 
apoi tânărul zise cu o voce joasă, încurcată: 

— Ăăă, scuzaţi-mă, domnule, dar e adevărat, nu-i aşa, că 
sunteţi domnul detectiv... Sunteţi Hercules Pwarrit? 

Rosti numele cu mare grijă. 

— Aşa este, admise Poirot. 

Roşeaţa se ridică în obrajii tânărului. 

— Am citit un articol despre dumneavoastră în ziar, spuse 
el. 

— Da? 

Chipul băiatului era purpuriu acum. În ochii lui se citea 
suferinţă - suferinţă şi rugăminte. Hercule Poirot îi veni în 
ajutor, rostind cu blândeţe: 

— Da? Ce doreşti să-mi ceri? Vorbele izbucniră grăbite: 

— Mă tem că o să mă credeţi teribil de obraznic, domnule, 
însă cum aţi venit aici din întâmplare... Ei bine, era o ocazie 
prea bună ca să o ratez. Am citit despre dumneavoastră şi 
lucrurile deştepte pe care le-aţi făcut. Oricum, mi-am zis că, 
la urma urmelor, pot să vă întreb. Nu strică o întrebare, nu- 
i aşa? 


Hercule Poirot clătină din cap. 

— Ai nevoie de ajutorul meu? 

Celălalt dădu aprobator din cap şi spuse cu o voce răguşită 
şi ruşinată: 

— Este vorba... De o tânără doamnă. Dacă o puteţi găsi 
pentru mine. 

— S-o găsesc? Deci a dispărut? 

— Aşa e, domnule. 

Hercule Poirot se îndreptă pe scaun şi rosti cu asprime: 

— Poate te-aş putea ajuta. Dar ar trebui să mergi la poliţie. 
E treaba lor şi au mult mai multe resurse la dispoziţie decât 
am eu. 

Tânărul se foi de pe un picior pe altul şi spuse stânjenit: 

— Nu pot să fac asta, domnule. Nu e vorba de aşa ceva. E 
ceva mai special, ca să zic aşa. 

Hercule Poirot îl privi cu atenţie, apoi îi arătă un scaun. 

— Eh bien, atunci ia loc. Cum te cheamă? 

— Williamson, domnule, Ted Williamson. 

— Ia loc, Ted. Şi povesteşte-mi tot. 

— Mulţumesc, domnule. 

Îşi trase scaunul mai aproape şi se aşeză cu grijă pe 
marginea lui. În ochi avea încă aceeaşi expresie rugătoare 
de câine. Hercule Poirot îl îndemnă cu blândeţe: 

— Povesteşte-mi. 

Ted Williamson inspiră adânc. 

— Vedeţi, domnule, s-a petrecut aşa. Nu am văzut-o decât 
o singură dată. Şi nu îi ştiu numele sau altceva. Însă toată 
povestea e ciudată, şi felul cum scrisoarea îmi tot vine 
înapoi. 

— Începe cu începutul, îl întrerupse Hercule Poirot. Nu te 
grăbi. Spune-mi tot, aşa cum s-a întâmplat. 

— Da, domnule. Ei bine, poate că ştiţi Grasslawn, domnule, 
casa aceea mare de lângă râu, după pod? 

— Nu ştiu absolut nimic. 

— Îi aparţine lui Sir George Sanderfield. O foloseşte vara 
pentru weekenduri şi petreceri - de obicei vine acolo o 


gaşcă de petrecăreţi. Actrițe şi oameni de genul ăsta. Ei 
bine, era iunie trecut - şi radioul nu mergea, aşa că m-au 
trimis pe mine să văd despre ce era vorba. 

Poirot dădu din cap. 

— Aşa că m-am dus. Domnul era pe râu cu musafirii lui, 
bucătăreasa era plecată, iar valetul se dusese să servească 
băuturile şi toate cele pentru masa de prânz. În casă nu mai 
era decât o fată - camerista uneia dintre invitate. Ea mi-a 
dat drumul înăuntru şi mi-a arătat unde era aparatul, apoi a 
rămas cu mine cât am lucrat la el. Aşa că am început să 
vorbim... O chema Nita, aşa mi-a spus, şi era camerista unei 
dansatoare rusoaice care era invitată acolo. 

— Ce naţionalitate avea, era englezoaică? 

— Nu, domnule, cred că era franţuzoaică. Avea un accent 
ciudat, dar vorbea bine engleza. Era... Prietenoasă şi după 
o vreme am întrebat-o dacă nu vrea să iasă în oraş în seara 
aia şi să mergem la film, însă mi-a zis că doamna va avea 
nevoie de ea. Dar apoi a spus cum ar putea ea să plece ceva 
mai devreme după-amiaza fiindcă invitaţii nu aveau să se 
întoarcă de la râu până mai târziu. Deci, ca să n-o mai 
lungesc, mi-am luat liber după-amiaza fără să spun cuiva (şi 
aproape că am fost dat afară pentru asta!) şi ne-am dus să 
ne plimbăm pe malul râului. 

Făcu o pauză. Pe buze îi zăbovea un zâmbet şi avea o 
privire visătoare. Poirot rosti blând: 

— Era foarte drăguță, nu? 

— Era cea mai încântătoare fiinţă de pe lume. Părul ei era 
ca aurul - i se ridica de-o parte şi de alta a capului ca nişte 
aripi - şi avea un fel sprinţar de a merge. Eu... Ei bine, m- 
am îndrăgostit pe loc. Nu vreau să zic că nu-i aşa. 

Poirot dădu înţelegător din cap. Tânărul continuă: 

— Mi-a zis că doamna ei avea să se întoarcă acolo peste 
două săptămâni şi ne-am înţeles să ne întâlnim din nou 
atunci. Făcu o pauză. Dar nu a mai venit. Am aşteptat-o la 
locul stabilit, dar nici urmă de ea. Aşa că mi-am luat inima-n 
dinţi şi m-am dus acasă să întreb de ea. Doamna rusoaică 


era acolo, şi mi-au spus că era şi camerista ei. Au trimis 
după ea, însă când a venit, nu era deloc Nita! Doar o fată 
brunetă, cu o figură vicleană - o obrăznicătură cum nu s-a 
pomenit! Marie o chema. „Ai vrut să mă vezi?” m-a întrebat 
ea, fandosită. 

Trebuie să fi observat că am fost şocat. Am întrebat-o dacă 
ea era camerista doamnei rusoaice şi că nu era ea cea pe 
care am văzut-o, iar ea a râs şi a zis că fosta cameristă a 
fost dată afară brusc. „Dată afară? Am zis. De ce?” lareaa 
ridicat din umeri şi şi-a depărtat mâinile a mirare. „Cum să 
ştiu? Doar n-am fost de faţă.” 

Ei bine, domnule, asta m-a lăsat cu gura căscată. Pe 
moment, n-am găsit nimic ce să spun. Dar după aceea, mi- 
am adunat curajul şi m-am dus din nou să o văd pe această 
Marie şi i-am cerut să-mi dea adresa Niţei. Nu i-am dat de 
înţeles că nici măcar nu ştiam numele de familie al Niţei. I- 
am promis un cadou dacă îmi dădea ce-i ceream - era genul 
care nu făcea nimic pe gratis. Ei bine, mi-a adus ce voiam - 
o adresă din nordul Londrei, şi i-am scris Niţei acolo. Dar 
scrisoarea s-a întors în scurtă vreme - pe plic era scris „Nu 
mai locuieşte la această adresă”. 

Ted Williamson se opri. Ochii lui, ochii aceia hotărâți, de un 
albastru-închis, îl priviră pe Poirot. 

— Înţelegeţi cum stau lucrurile, domnule? Zise el. Nu este 
un caz pentru poliţie. Dar aş dori să o găsiţi. Şi nu ştiu cum 
să mă achit. Dacă... Dacă o găsiţi. Roşeaţa din obrajii se 
accentua. Eu... Am ceva pus deoparte. Aş putea să vă dau 
cinci lire... Sau chiar zece. 

Poirot îi răspunse cu blândeţe: 

— Nu trebuie să discutăm acum chestiunile financiare. Mai 
întâi, gândeşte-te la un aspect: fata asta, această Nita - ştia 
cum te numeşti şi unde lucrezi? 

— A, da, domnule. 

— Ar fi putut să ia legătura cu tine dacă ar fi dorit? Ted 
răspunse mai încet: 

— Da, domnule. 


— Atunci nu crezi că... Poate... led Williamson îl 
întrerupse: 

— Vreţi să spuneţi, domnule, că eu m-am îndrăgostit de ea, 
dar ea de mine, nu? Poate asta e adevărat într-un fel... Însă 
mă placea - chiar mă plăcea - şi nu a fost o simplă 
distracţie... Şi am stat şi m-am gândit, domnule, dacă ar 
putea exista un motiv pentru toate astea. Vedeţi, domnule, 
era într-un anturaj ciudat. E posibil să fi avut ceva 
probleme, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun... 

— Vrei să spui că e posibil să aibă un copil? Copilul tău? 

— Nu, nu al meu, domnule. 'Ted se înroşi. Nu s-a întâmplat 
nimic greşit între noi. 

Poirot îl privi gânditor şi murmură: 

— Şi dacă e adevărat ceea ce sugerezi... Tot mai vrei să o 
găseşti? 

Culoarea se ridică şi mai mult în obrajii lui Ted Williamson. 
— Da, vreau, nu încape îndoială! Vreau să mă căsătoresc 
cu ea, dacă şi ea va dori asta. Şi nu contează în ce necazuri 

s-a băgat! Dar o să mi-o găsiţi, domnule? 

Hercule Poirot zâmbi şi murmură, ca pentru sine: 

— Părul ca nişte aripi de aur... Da, cred că este cea de-a 
treia Muncă a lui Hercule... Dacă îmi aduc bine aminte, s-a 
întâmplat în Arcadia... 

II 

Hercule Poirot se uită gânditor la foaia de hârtie pe care 
Ted Williamson scrisese cu multă grijă numele şi adresa. 
„Domnişoara Valetta, Upper Renfrew Lane nr. 17, N 15” Se 
întrebă dacă avea să afle ceva de la acea adresă. Cumva, îşi 
imagina că nu. Dar fusese singurul ajutor pe care i-l putuse 
da Ted. 

Upper Renfrew Lane nr. 17 era o străduţă părăginită, dar 
respectabilă. O femeie vânjoasă cu ochi spălăciţi deschise 
uşa când Poirot ciocăni. 

— Domnişoara Valetta? 

— A plecat de multă vreme. 

Poirot făcu un pas în uşă, tocmai când aceasta se închidea. 


— Îmi puteţi da, vă rog, adresa ei? 

— Nu, n-aş putea s-o fac. Nu mi-a lăsat una. 

— Când a plecat? 

— Vara trecută. 

— Îmi puteţi spune exact când? 

Un clinchet uşor se auzi dinspre mâna dreaptă a lui Poirot 
când două monede de jumătate de coroană se ciocniră una 
de alta ademenitor. 

Femeia cu ochi spălăciţi se înmuie ca prin farmec şi deveni 
amabilitatea întruchipată. 

— Păi, sigur că aş vrea să vă ajut, domnule. Staţi să mă 
gândesc. August... Nu, înainte de asta... Da, trebuie să fi 
fost iulie. Cam în prima săptămâna din iulie. A plecat în 
mare grabă. S-a întors în Italia, cred. 

— Deci era italiancă? 

— Da, domnule. 

— Şi a fost la un moment dat camerista unei dansatoare 
Tusoaice, nu-i aşa? 

— Aşa e. Madame Semoulina sau aşa ceva. Dansa la 
Thespian, în music-hallul ăsta după care toată lumea e 
înnebunită. Era una dintre vedete. 

— Ştiţi de ce şi-a părăsit postul domnişoara Valetta? 
Femeia ezită o clipă înainte să răspundă: 

— Nu pot să ştiu asta. 

— A fost dată afară, nu-i aşa? 

— Pâi... Cred că a avut loc o ceartă. Dar să ştiţi că 
domnişoara Valetta nu a vrut să spună nimic despre asta. 
Nu era genul care să vorbească în stânga şi-n dreapta. Însă 
părea înfuriată. Avea un temperament teribil - de-a dreptul 
italian - ochii negri îi aruncau văpăi şi părea gata să înfigă 
cuţitu-n cineva. Nu aş fi îndrăznit s-o supăr când avea 
starea asta! 

— Şi sunteţi foarte sigură că nu ştiţi adresa actuală a 
domnişoarei Valetta? 

Jumătăţile de coroană zăngăniră din nou încurajator. 
Răspunsul părea să fie adevărat. 


— Aş fi vrut s-o fi ştiut, domnule. M-aş fi bucurat să v-o pot 
spune. Dar... A plecat în mare grabă şi asta a fost tot! 

Poirot îşi zise gânditor: 

— Da, şi asta a fost tot... 

III 

Ambrose Vandel, întrerupt din descrierea entuziasmată a 
decorului pe care îl crea pentru viitorul balet, oferi 
informaţiile destul de uşor. 

— Sanderfield? George Sanderfield? Nesuferit om! Se 
scaldă în bani, dar se aude că e un escroc. Un bandit! O 
aventură amoroasă cu o dansatoare? Da, desigur, Doamne - 
a avut o aventură cu Katrina. Katrina Samuşenka. Trebuie 
s-o fi văzut! O, Doamne - e minunată! Are o tehnică 
încântătoare. Lebăda din Tuolela - trebuie s-o fi văzut! Eu 
am creat decorul. Şi cealaltă chestie de Debussy... Sau era 
La Biche au Bois de Mannine? A dansat cu Michael Novgin. 
E atât de minunat, nu-i aşa? 

— Şi era prietenă cu Sir George Sanderfield? 

— Da, obişnuia să-şi petreacă weekendurile la casa lui de 
lângă râu. Am auzit că el dădea nişte petreceri fabuloase. 

— Este posibil, mon cher, să mă prezinţi lui mademoiselle 
Samuşenka? 

— Dar, dragul meu, ea nu mai e aici. A plecat brusc la Paris 
sau nu ştiu unde. Ştii, umblă vorba că era spion bolşevic sau 
ceva - nu că eu aş crede una ca asta - dar ştii cum le place 
oamenilor să vorbească. Katrina a susţinut mereu că este 
de viţă nobilă - tatăl ei a fost prinţ sau mare duce - chestiile 
obişnuite! Vandel făcu o pauză şi reveni la subiectul care-l 
preocupa cel mai mult - el însuşi. După cum spuneam, dacă 
vrei să surprinzi spiritul Bathshebei, trebuie să abordezi 
tradiţia semitică. O să-l exprim prin... 

Şi continuă fericit să vorbească. 

IV 

Întrevederea pe care Hercule Poirot reuşi s-o aranjeze cu 
Sir George Sanderfield nu începu sub auspicii prea bune. 
Banditul, după cum îl calificase Ambrose Vandel, era 


oarecum stânjenit. Sir George era un bărbat scund şi 
pătrăţos, cu un păr negru, aspru, şi un colac de grăsime la 
ceafă. 

— Ei bine, domnule Poirot, ce pot să fac pentru dumneata? 
Începu el. Noi... Aăă... Nu ne-am cunoscut, nu? 

— Nu, într-adevăr. 

— Deci despre ce este vorba? Mărturisesc că sunt curios. 

— A, este foarte simplu - doar o mică informaţie. Celălalt 
râse neliniştit. 

— Aha, deci vrei să îţi dau un pont. Nu ştiam că te 
interesează finanţele. 

— Nu este o chestiune de les affaires. Este vorba de o 
anumită doamnă. 

— Aha, o femeie. Sir George Sanderfield se lăsă pe 
speteaza fotoliului şi păru să se relaxeze. Vocea lui părea 
uşurată. 

— Cred că o cunoaşteţi pe mademoiselle Katrina 
Samuşenka? Întrebă Poirot. 

Sanderfield râse. 

— Da. O fiinţă încântătoare. Păcat că a plecat din Londra. 

— De ce a plecat? 

— Dragă prietene, eu nu ştiu. Am auzit că s-a certat cu 
conducerea. Era temperamentală - foarte rusoaică în 
dispoziţie, îmi pare rău că nu pot să te ajut, dar n-am nici 
cea mai mică idee unde se află. Nu am păstrat deloc 
legătura cu ea. 

Tonul lui părea să-l expedieze pe Poirot, în timp ce se 
ridica în picioare. 

— Însă nu lui mademoiselle Samuşenka vreau eu să-i dau 
de urmă, replică Poirot. 

— Nu? 

— Nu, este vorba de camerista ei. 

— De camerista ei? Sanderfield îl privi uimit. 

— Poate vă aduceţi aminte de ea? Zise Poirot. Neliniştea îl 
cuprinse iarăşi pe Sanderfield. 


— Doamne Sfinte, cum aş putea? Rosti el stânjenit. 
Normal, îmi amintesc că avea una... Cam de soi rău, aş zice. 
Genul de fată iscoditoare şi băgăcioasă. În locul dumitale, 
nu aş crede o iotă din ce spune. E genul de mincinoasă 
înnăscută. 

— Aşadar, v-o amintiţi destul de bine, murmură Poirot. 
Sanderfield răspunse grăbit: 

— E doar o impresie, asta-i tot... Nici măcar nu mai ţin 
minte cum o cheamă. Stai să mă gândesc, Marie sau ceva 
de genul ăsta. Nu, mi-e teamă că nu te pot ajuta să dai de 
ea. Îmi pare rău. 

Poirot rosti cu blândeţe: 

— Deja am aflat numele lui Marie Hellin de la Teatrul 
Thespian - şi adresa ei. Însă eu vorbesc, Sir George, de 
camerista care era cu mademoiselle Samuşenka înaintea lui 
Marie Hellin. Vorbesc de Nita Valetta. 

Sanderfield îl privi fix pe Poirot şi spuse: 

— Nu-mi amintesc deloc de ea. Eu îmi aduc aminte numai 
de Marie. O tânără brunetă, cu o privire răutăcioasă. 

— Fata de care vorbesc a fost la reşedinţa dumitale 
Grasslawn în iunie trecut, preciza Poirot. 

Sanderfield răspunse morocănos: 

— Ei bine, tot ce pot să spun e că nu mi-o amintesc. Eu nu 
cred că avea o cameristă cu ea. Cred că vă înşelaţi. 

Hercule Poirot clătină din cap. Nu era de părere că se 
înşela. 

V 

Marie Hellin îl măsură rapid pe Poirot cu ochii ei mici şi 
inteligenţi, apoi, la fel de rapid, îşi feri privirea. Tonul ei era 
calm şi măsurat când rosti: 

— Dar îmi amintesc perfect, monsieur. Am fost angajată de 
madame Samuşenka în ultima săptămână din iunie. Fosta ei 
cameristă plecase în mare grabă. 

— Ai aflat de ce a plecat? 

— A plecat... Brusc, asta-i tot ce ştiu. Se poate să se fi 
îmbolnăvit, ceva de genul ăsta. Madame nu a precizat. 


— 'Ţi s-a părut că stăpâna era o persoană cu care te puteai 
înţelege cu uşurinţă? 

Tânăra ridică din umeri. 

— Avea toane. Ba râdea, ba plângea. Uneori era atât de 
deprimată, că nu voia să vorbească sau să mănânce. Alteori 
era de-o veselie nebună. Aşa sunt de obicei dansatoarele 
astea. E vorba de temperament. 

— Şi Sir George? 

Tânăra ridică privirea, devenind brusc atentă. O sclipire 
dezagreabilă i se ivi în ochi. 

— Ah, Sir George Sandertfield? Vreţi să aflaţi ceva despre 
el? Poate chiar asta urmăriţi să aflaţi. Celălalt subiect a fost 
numai o scuză, nu? Ah, Sir George, v-aş putea spune Unele 
lucruri ciudate despre el, da, aş putea... 

Poirot o întrerupse: 

— Nu este necesar. 

Ea îl privi cu gura căscată. În privire i se citea o 
dezamăgire furioasă. 

VI 

— Mereu spun că dumneata ştii tot, Alexis Pavlovici. 
Hercule Poirot murmură cuvintele cu cea mai măgulitoare 
intonaţie. 

Îşi spunea că această a treia Muncă a lui Hercule necesita 
mai multe călătorii şi întâlniri decât şi-ar fi putut imagina 
vreodată. Această mică afacere a dispariţiei cameristei unei 
doamne se dovedea una dintre cele mai lungi şi dificile 
probleme cu care se confruntase vreodată. Orice indiciu, 
atunci când era cercetat atent, nu ducea nicăieri. 

În acea seară ajunsese la restaurantul Samovarul din Paris 
al cărui proprietar, contele Alexis Pavlovici, se mândrea că 
ştia tot ce se petrecea în lumea artistică. 

Acesta dădu din cap cu îngâmfare. 

— Da, da, prietene, eu ştiu - eu întotdeauna ştiu. Mă 
întrebi unde s-a dus - micuța Samuşenka, minunata 
dansatoare? Ah! Era o profesionistă, micuța aceea. Îşi 
sărută vârful degetelor. Ce foc - ce pasiune! A ajuns 


departe, a ajuns primă balerină în epoca ei, apoi brusc totul 
s-a sfârşit. S-a ascuns la capătul lumii şi curând, ah, curând 
toţi o să o uite. 

— Aşadar, unde se află? Întrebă Poirot. 

— În Elveţia. La Vagray les Alpes. Acolo se duc toţi cei care 
suferă de tuse uscată şi slăbesc din ce în ce mai mult. O să 
moară, da, asta-i sigur! Are o fire fatalistă. Sigur o să 
moară. 

Poirot tuşi discret ca să împrăştie vraja tragică. Avea 
nevoie de informaţii. 

— Nu îţi aminteşti, din întâmplare, de o cameristă pe care 
a avut-o? O chema Nita Valetta. 

— Valetta? Valetta? Îmi amintesc că odată am văzut o 
cameristă - la gară, când am condus-o pe Katrina la trenul 
spre Londra. Era o italiancă din Pisa, nu? Da, sunt sigur că 
era o italiancă venită din Pisa. 

Hercule Poirot gemu. 

— În acest caz, acum trebuie să fac o călătorie la Pisa. 

VII 

Hercule Poirot se afla la Campo Santo la Pisa şi privea un 
mormânt. 

Deci aici se încheia călătoria lui - aici, lângă această umilă 
movilă de pământ. Dedesubt zăcea fiinţa veselă care 
înflăcărase inima şi imaginaţia unui modest mecanic englez. 

Era oare acesta cel mai potrivit sfârşit pentru acea bruscă 
şi ciudată poveste de dragoste? Acum fata va rămâne de-a 
pururea tânără în amintirea bărbatului, aşa cum o văzuse în 
acele câteva ore magice dintr-o după-amiază de iunie. 
Neînţelegerile provocate de naţionalităţi diferite, de 
standarde diferite, durerea deziluziei, toate acestea erau 
acum dispărute pentru totdeauna. 

Hercule Poirot clătină trist din cap. Gândurile îi reveniră la 
conversaţia avută cu familia Valetta. Mama, cu faţa ei mare 
de ţărancă, tatăl mândru, copleşit de durere, sora cu chip 
întunecat şi buzele strânse. 


— S-a întâmplat brusc, signor, foarte brusc. Deşi mulţi ani 
a avut dureri, care veneau şi treceau... Doctorul nu ne-a dat 
nici o şansă - a zis că trebuie operată urgent de apendicită. 
Apoi a dus-o la spital şi acolo... Şi, şi, a murit sub anestezie. 
Nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa. 

Mama se smiorcăi şi murmură: 

— Bianca a fost întotdeauna o fată atât de deşteaptă. Este 
îngrozitor că a murit atât de tânără... 

Hercule Poirot murmură pentru sine: 

— A murit tânără... 

Acesta era mesajul pe care trebuia să-l ducă tânărului 
care îi ceruse ajutorul cu atât de multă încredere: „Nu e 
pentru tine, prietene. A murit tânără”. 

Căutarea lui luase sfârşit - aici, unde turnul înclinat se 
profda pe cer şi primele flori de primăvară apăruseră, 
timide, vestind viaţa şi bucuria ce aveau să izbucnească. 

Oare fiorul primăverii îl făcea să simtă dorinţa rebelă de a 
refuza acest verdict final? Ceva din străfundurile minţii îl 
sâcâia - oare un cuvânt, o frază, un nume? Oare nu se 
încheia totul mult prea convenabil? Nu se îmbinau toate 
prea evident? 

Hercule Poirot oftă. Trebuia să mai facă un dram pentru a 
se convinge că nu mai exista nici urmă de îndoială în 
această chestiune. Trebuia să meargă la Vagray les Alpes. 

VIII 

Aici, îşi zise, chiar era la capătul lumii. Toată această mare 
de zăpadă, toate aceste colibe şi căsuțe în care zăceau 
nemişcate fiinţe umane care se luptau cu moartea perfidă. 

Ajunsese deci în cele din urmă la Katrina Samuşenka. 
Când o văzu, zăcând în pat, cu obrajii supţi pe care se zărea 
câte o pată de un roşu viu şi cu mâinile lungi, subţiri şi 
emaciate întinse pe cuvertură, o amintire i se trezi în minte. 
Nu îşi amintise numele ei, dar o văzuse dansând. Fusese 
fermecat şi fascinat de arta supremă care te face să uiţi de 
toate. 


Îşi aminti de Michael Novgin, Vânătorul, sărind şi făcând 
piruete în acea pădure fantastică care sfida orice canoane - 
pe care o imaginase mintea lui Ambrose Vandel. Şi şi-o 
aminti pe încântătoarea Căprioară, mereu urmărită, veşnic 
dorită - o creatură aurie, frumoasă, cu coarne pe cap şi 
picioare sclipind arămii. Îşi aminti prăbuşirea finală, după 
ce e împuşcată şi rănită, şi pe Michael Novgin stând uluit, 
cu capul căprioarei ucise în braţe. 

Katrina Samuşenka îl privea cu o urmă de curiozitate. 

— Nu ne-am mai întâlnit niciodată, nu-i aşa? Ce doriţi de la 
mine? 

Hercule Poirot se înclină uşor. 

— Mai întâi, madame, vreau să vă mulţumesc... Pentru 
talentul dumneavoastră care mi-a oferit odată o seară plină 
de frumuseţe. 

Ea zâmbi slab. 

— Dar mă aflu aici şi cu un anumit interes. De multă vreme 
o caut, madame, pe o anumită cameristă de-a 
dumneavoastră. Numele ei era Nita. 

— Nita? Femeia îl privi cu atenţie, cu ochi mari şi uimiţi. 
Ce ştiţi despre... Nita? 

— O să vă spun. 

Poirot îi povesti despre seara în care i se stricase maşina şi 
despre 'led Williamson, cum stătea răsucindu-şi şapca în 
mâini şi mărturisindu-şi cu glas întretăiat dragostea şi 
durerea. Dansatoarea îl ascultă cu mare atenţie. Când 
Poirot termină, ea spuse: 

— Este emoţionant, da, este emoţionant... Hercule Poirot 
dădu aprobator din cap. 

— Da, fu el de acord. Este povestea din Arcadia, nu-i aşa? 
Ce puteţi să-mi spuneţi, madame, despre această fată? 

Katrina Samuşenka oftă. 

— Am avut o cameristă - Juanita. Era încântătoare, într- 
adevăr - veselă, plină de voioşie. Ea a păţit ceea ce se 
întâmplă atât de des celor pe care zeii îi iubesc - a murit 
tânără. 


Rostise exact cuvintele lui Poirot - cuvinte finale, 
irevocabile. Acum le auzea din nou - şi totuşi insistă: 

— A murit? Întrebă el. 

— Da, a murit. 

Hercule Poirot rămase tăcut un timp, apoi rosti: 

— E ceva ce nu înţeleg prea bine. L-am întrebat pe Sir 
George Sanderfield despre această cameristă a 
dumneavoastră şi mi s-a părut speriat. Oare de ce? 

O uşoară expresie de dezgust apăru pe chipul dansatoarei. 

— Aţi pomenit de o cameristă de-a mea. El s-a gândit că vă 
refereaţi la Marie - fata care a venit după plecarea Juanitei. 
Cred că a încercat să-l şantajeze în legătură cu ceva ce a 
descoperit în legătură cu el. Era o fată îngrozitoare - 
cercetătoare, mereu băgându-şi nasul prin scrisori şi 
sertare încuiate. Poirot murmură: 

— Atunci asta e explicaţia. Tăcu o clipă, apoi continuă, încă 
insistent: Celălalt nume al Juanitei era Valetta şi a murit în 
urma unei operaţii de apendicită la Pisa. Aşa este? 

Detectivul observă ezitarea, abia perceptibilă, dar 
neîndoielnic prezentă, înainte ca dansatoarea să încline din 
cap. 

— Da, aşa este... 

Poirot rosti gânditor: 

— Şi totuşi, există o mică problemă. Ai ei îi spuneau nu 
Juanita, ci Bianca. 

Katrina ridică din umerii ei slabi şi spuse: 

— Bianca, Juanita, ce mai contează? Probabil că numele ei 
adevărat era Bianca, dar s-a gândit că Juanita e mai 
romantic, aşa că a preferat să-şi spună aşa. 

— Da, aşa credeţi? Făcu o pauză, apoi, cu glas schimbat, 
continuă: După părerea mea, există o altă explicaţie. 

— Care anume? 

Poirot se aplecă în faţă şi spuse: 

— Fata pe care a descris-o Ted Williamson avea părul ca 
nişte aripi de aur. 


Se aplecă şi mai mult în faţă şi atinse cu degetul două 
şuviţe din părul Katrinei. 

— Aripi de aur, coarne de aur? Depinde cum priveşti, dacă 
vezi un înger sau un demon! Sau poate nu sunt decât 
coarnele de aur ale unei căprioare rănite? 

— O căprioară rănită... Murmură Katrina şi vocea ei era a 
unui om care-şi pierduse orice speranţă. 

Poirot continuă: 

— Întreaga descriere a lui Ted Williamson m-a îngrijorat. 
Mi-a amintit de ceva - acel ceva eraţi dumneavoastră, 
dansând cu picioarele arămii prin pădure. Să vă spun ce 
cred eu, mademoiselle? Cred că a fost o săptămână când nu 
aţi avut nici o cameristă, când v-aţi dus singură la 
Grasslawn, pentru că Bianca Valetta se întorsese în Italia şi 
încă nu vă angajaserăţi o altă cameristă. Deja simţeaţi boala 
care de atunci v-a cuprins cu totul şi aţi rămas acasă în ziua 
când ceilalţi s-au dus în excursia de pe râu. Aţi auzit soneria 
şi v-aţi dus să răspundeţi. Şi ce aţi văzut? Să vă spun eu ce 
aţi văzut? Aţi văzut un tânăr, cu simplitatea unui copil şi 
frumos ca un zeu. Şi atunci aţi inventat pentru el o fată - nu 
Juanita, ci Incognita, şi pentru câteva ore v-aţi plimbat cu el 
în Arcadia... 

Se aşternu o tăcere prelungă. Apoi Katrina rosti cu o voce 
joasă, răguşită: 

— Într-o privinţă măcar v-am spus adevărul. V-am dat 
adevăratul sfârşit al povegştii. Nita va muri tânără. 

— Ah non! 

Hercule Poirot se transformă deodată. Lovi cu palma în 
masă. Brusc, deveni prozaic, practic, cu picioarele pe 
pământ. 

— Asta chiar nu e necesar! Nu trebuie să muriţi! Puteţi să 
vă luptaţi pentru propria viaţă, nu-i aşa, ca oricine 
altcineva! 

Dansatoarea clătină din cap - tristă, lipsită de speranţă. 

— Ce viaţă mă aşteaptă? 


— Nu viaţa pe scenă, bien entendu! Dar gândiţi-vă, mai 
există şi altfel de viaţă. Haide, mademoiselle, fiţi cinstită, 
tatăl dumneavoastră chiar a fost prinţ sau mare duce, sau 
chiar general? 

Katrina izbucni în râs şi răspunse: 

— Era şofer de camion în Leningrad! 

— Foarte bine! Atunci de ce să nu fiţi nevasta unui lucrător 
într-un atelier dintr-un sat? Şi să aveţi copii frumoşi ca nişte 
zei, cu picioare care, poate, vor dansa cum aţi dansat 
dumneavoastră odinioară? Katrinei i se tăie răsuflarea. 

— Dar toată ideea asta e fantastică! 

— Cu toate acestea, zise Hercule Poirot cu mare 
satisfacţie, cred că e pe cale să devină realitate! 

Capitolul 4 

MISTREȚUL DIN ERYMANTHOS 

Cum ducerea la bun sfârşit a celei de-a treia Munci a lui 
Hercule îl adusese pe în Elveţia, Hercule Poirot se decise 
că, dacă tot se afla aici, putea să profite de acest lucru şi să 
viziteze anumite locuri care până atunci îi rămăseseră 
necunoscute. 

Petrecu vreo câteva zile agreabile la Chamonix, zăbovi o zi 
sau două la Montreux şi apoi îşi continuă drumul spre 
Andermatt, un loc pe care diverşi prieteni îl lăudaseră cu 
mare entuziasm. 

Însă Andermatt îl impresiona în mod neplăcut. Se afla la 
capătul unei văi, izolat de munţi înalţi, cu creste acoperite 
de zăpadă. Fără vreun motiv logic, lui Hercule Poirot i se 
părea că nu putea să respire. 

„Este imposibil să rămân aici”, îşi zise Poirot. În acel 
moment zări trenuleţul de munte. „Nu încape îndoială că 
trebuie să urc.” 

Descoperi că trenuleţul urca mai întâi până la Les Avines, 
apoi la Caurouchet şi în cele din urmă la Rochers Neiges, la 
3 000 de metri deasupra nivelului mării. 

Poirot nu-şi propusese să urce atât de mult. „Les Avines, îşi 
spuse, va fi suficient pentru această aventură.” 


Dar gândind astfel nu luase în calcul elementul 
întâmplător care joacă un rol atât de mare în viaţa oricui. 
Trenuleţul pornise deja când conductorul se apropie de 
Poirot şi îi ceru biletul. După ce îl cercetă şi îl composta cu 
un cleşte cu aspect fioros, acesta i-l returnă înclinându-se 
uşor. În acelaşi timp, Poirot simţi că un mic cocoloş de 
hârtie îi este îndesat în mână odată cu biletul. 

Sprâncenele lui Poirot se înălţară puţin a mirare. Imediat, 
fără ostentaţie şi fără grabă, întinse ghemotocul de hârtie, 
care se dovedi a fi un bilet mâzgălit în grabă cu creionul. 

Imposibil să confund acele mustăţi! Te salut, dragul meu 
coleg. Dacă doreşti, îmi poţi fi de mare ajutor. Fără îndoială, 
ai citit despre afacerea Salley. Se crede că ucigaşul - 
Marrascaud - are o întâlnire cu unii dintre membrii bandei 
lui la Rochers Neiges - aici, dintre toate locurile din lume! 
Desigur că totul poate fi o minciună - dar informatorul 
nostru este demn de încredere şi întotdeauna există cineva 
care nu-şi ţine gura, nu-i aşa? Aşadar, ţine-ţi ochii deschişi, 
prietene! Ia legătura cu inspectorul Drouet care e la faţa 
locului. Este un poliţist bun, dar nu poate aspira la 
inteligenţa sclipitoare a lui Hercule Poirot. Este important, 
prietene, ca Marrascaud să fie prins - şi prins în viaţă. Nu 
este om - este un mistreţ sălbatic, unul dintre cei mai 
periculoşi ucigaşi în viaţă din ziua de azi. Nu am riscat să-ţi 
vorbesc la Andermatt, căci aş fi putut fi observat, iar 
dumneata vei avea mână mai liberă dacă eşti considerat un 
simplu turist. Vânătoare plăcută! 

Vechiul tău prieten, Lementeuil 

Gânditor, Hercule Poirot îşi mângâie mustăţile. Da, într- 
adevăr, era imposibil să confunzi mustăţile lui Hercule 
Poirot. Deci despre ce era vorba? Citise în ziare 
amănuntele, Affaire Salley - uciderea cu sânge rece a unui 
bine-cunoscut agent de pariuri parizian. Identitatea 
criminalului era cunoscută. Marrascaud era membru al 
unei bande celebre la hipodrom. Fusese bănuit de multe 
alte crime - dar de data asta vinovăția lui fusese clar 


dovedită. Scăpase - fugise din Franţa, se credea - şi poliţia 
din fiecare ţară din Europa se afla în căutarea lui. 

Aşadar, se bănuia că Marrascaud avea o întâlnire la 
Rochers Neiges... 

Hercule Poirot clătină încet din cap. Era nedumerit. Pentru 
că Rochers Neiges se afla într-o zonă în care zăpada nu 
dispărea complet niciodată. Exista un hotel acolo, dar avea 
legătură cu lumea numai prin intermediul trenuleţului, 
aşezat fiind pe o limbă îngustă de piatră care atârna 
deasupra văii. Hotelul se deschidea în iunie, dar rareori 
mergea cineva acolo până în iulie sau august. Era un loc din 
care lipseau ieşirile şi intrările - dacă cineva era urmărit 
până acolo, era prins într-o capcană. Părea un loc total 
neobişnuit de întâlnire pentru o bandă de criminali. 

Şi totuşi, dacă Lementeuil spunea că informaţia era demnă 
de încredere, atunci probabil că avea dreptate. Hercule 
Poirot îl respecta pe comisarul de poliţie elveţian. Ştia că e 
un om serios şi demn de încredere. 

Un motiv necunoscut îl aducea pe Marrascaud în acest loc 
de întâlnire departe de civilizaţie. 

Hercule Poirot oftă. Să urmărească un ucigaş nemilos nu 
era tocmai ideea lui despre o vacanţă plăcută. Activitatea 
cerebrală dintr-un fotoliu, reflectă el, se potrivea mai mult 
stilului său. Nu să prindă în capcană un mistreţ sălbatic pe 
o coastă de munte. 

„Un mistreţ sălbatic” - acesta era termenul folosit de 
Lementeuil. Era, într-adevăr, o coincidenţă ciudată... 

— A patra muncă a lui Hercule, murmură ca pentru sine. 
Mistreţul din Erymanthos? 

Încet, fără ostentaţie, îi cercetă cu atenţie pe tovarăşii săi 
de drum. Pe scaunul din faţa lui stătea un turist american. 
Modelul hainelor, paltonul, valiza pe care o avea, până la 
maniera prietenoasă şi încântarea naivă cu care privea 
peisajul, chiar şi ghidul pe care îl ţinea în mână, toate îl 
dădeau de gol şi-l defineau ca un provincial american care 
vedea Europa pentru prima dată. „în vreo două minute, îşi 


zise Poirot, o să intre în vorbă cu mine.” Expresia lui, de 
căţeluş melancolic, nu putea fi greşit interpretată. 

De cealaltă parte a vagonului, un bărbat înalt, grizonant, 
cu înfăţişare distinsă şi un nas mare, acvilin, citea o carte în 
germană. Avea degete mobile şi puternice, de muzician sau 
de chirurg. 

Ceva mai departe, se aflau trei bărbaţi de acelaşi gen. 
Bărbaţi cu picioare crăcănate, care sugerau fără tăgadă că- 
şi petreceau mult timp călare. Jucau cărţi. Probabil, în scurt 
timp, aveau să propună unui străin să participe la joc. La 
început, străinul avea să câştige. Apoi, norocul urma să-l 
părăsească. 

Nu era nimic neobişnuit în privinţa celor trei bărbaţi. 
Singurul lucru ciudat era locul în care se aflau. 

Ar fi fost posibil să fie văzuţi în orice tren. În drum spre o 
cursă de cai - sau pe un vas de linie nesemnificativ. Dar într- 
un tren de munte aproape gol - nu! 

Mai exista un călător în vagon - o femeie. Era înaltă şi 
brunetă. Avea un chip frumos - un chip care ar fi putut 
exprima o întreagă gamă de emoţii, dar care, în schimb, era 
îngheţat într-o inexpresivitate ciudată. Nu se uita la nimeni, 
ci privea ţintă pe fereastră la valea de dedesubt. 

Curând, aşa cum Poirot se şi aştepta, americanul începu să 
vorbească. Numele lui, spuse, era Schwartz. Era prima lui 
călătorie în Europa. Peisajul, mărturisi, era pur şi simplu 
grandios. Fusese profund impresionat de castelul Chillon. 
Parisul nu-i plăcuse cine ştie ce - era în mod clar 
supraevaluat - fusese la Folies Bergeres, la Luvru şi la 
Notre Dame, şi observase că în niciunul dintre acele 
restaurante sau cafenele nu se cânta jazz cum trebuie. 
Champs Elysees nu era rea, şi îi plăcuseră fântânile, mai 
ales când erau luminate. 

Nimeni nu cobori la Les Avines sau la Caurouchet. Era 
evident că toţi cei din tren mergeau sus, la Rochers Neiges. 

Domnul Schwartz îşi explică motivele. Întotdeauna îşi 
dorise, spuse el, să fie undeva sus, în munţii înzăpeziţi. Trei 


mii de metri nu suna rău - auzise că atât de sus nu puteai 
nici măcar să fierbi un ou cum trebuie. 

În prietenia inocentă a inimii sale, domnul Schwartz se 
aventură să-l atragă în discuţie pe bărbatul înalt, grizonant, 
aflat de cealaltă parte a vagonului, dar acesta îi aruncă 
doar o privire rece pe deasupra pince-nez-ului şi se întoarse 
la răsfoitul cărţii. 

Domnul Schwartz se oferi apoi să schimbe locurile cu 
doamna brunetă - urma ca ea să aibă o perspectivă mai 
bună, explică el. 

Era puţin probabil că femeia înţelegea engleza. Oricum, ea 
clătină uşor din cap şi îşi strânse mai bine gulerul de blană 
al paltonului. 

Domnul Schwartz murmură către Poirot: 

— Nu pare foarte în regulă ca o femeie să călătorească 
singură, fără cineva care să aibă grijă de ea. O femeie are 
nevoie de multă atenţie când călătoreşte. 

Amintindu-şi de anumite americance pe care le întâlnise 
pe continent, Hercule Poirot nu putu decât să fie de acord. 

Domnul Schwartz oftă. Lumea i se părea foarte 
neprietenoasă. Şi, evident, spuneau expresiv ochii lui 
căprui, în lume nu strică puţină prietenie, nu-i aşa? 

II 

Să fii întâmpinat de un director de hotel îmbrăcat cum se 
cuvine în redingotă şi pantofi de piele părea oarecum 
absurd în acest loc atât de departe de lume - sau, mai bine 
zis, un loc de deasupra lumii. 

Directorul era un bărbat masiv, frumos, cu o atitudine 
plină de importanţă. Începu prin a-şi cere scuze. 

Sezonul încă nu începuse... Apa caldă nu funcţiona... 
Lucrurile nu mergeau deloc cum trebuie... Încă nu avea 
personalul complet... Era destul de deconcertat de numărul 
neaşteptat de vizitatori. 

Toate acestea fură rostite rapid, cu politeţe profesională, şi 
totuşi lui Poirot i se păru că sub faţada civilizată observă o 
urmă de nelinişte profundă. Cu toată atitudinea lui 


degajată, omul acesta nu era în largul lui. Era îngrijorat de 
ceva. 

Prânzul fu servit într-o încăpere prelungă, care dădea spre 
valea aflată dedesubt. Singurul chelner, pe nume Gustave, 
era îndemânatic şi capabil. Se agita de colo-colo, dând 
sfaturi în privinţa meniului, fluturând lista cu vinuri. Cei trei 
cowboy stăteau la o masă împreună. Râdeau şi vorbeau în 
franceză, pe un ton din ce în ce mai ridicat. 

„Bătrânul Joseph! Dar ce mai face micuța Denise, mon 
vieux? Îţi aminteşti de nenorocitul ăla de cal care ne-a lăsat 
pe toţi baltă la Auteuil?” 

Toată discuţia era foarte cordială, în concordanţă cu firea 
lor - şi totuşi ridicol de nepotrivită! 

Femeia cu chip frumos stătea singură la o masă în colţ, 
fără să privească pe nimeni. 

După prânz, în timp ce Poirot stătea în holul hotelului, 
directorul se apropie şi începu să-i vorbească pe un ton 
confidenţial. 

Domnul nu trebuie să judece prea aspru hotelul. Nu este 
încă sezon. Nimeni nu vine aici până la sfârşitul lui iulie. 
Acea doamnă, monsieur a observat-o, poate? Vine în fiecare 
an în această perioadă. Soţul ei a murit făcând alpinism în 
urmă cu trei ani. Era o situaţie foarte tristă. Fuseseră foarte 
devotați unul altuia. Ea vine mereu aici înainte de începerea 
sezonului - ca să fie linişte. E ca un pelerinaj sacru. Domnul 
mai în vârstă este un doctor faimos, doctorul Karl Lutz, din 
Viena. Spune că vine aici pentru linişte şi odihnă. 

— E linişte, într-adevăr, fu de acord Hercule Poirot. Şi ces 
messieurs de acolo? Credeţi că tot pentru odihnă vin? 

Directorul ridică din umeri. În ochi îi apăru din nou acea 
expresie îngrijorată. Spuse indecis: 

— Ah, turiştii ăştia, mereu caută o experienţă nouă... 
Altitudinea - numai asta şi tot e o experienţă inedită. 

„Nu era o senzaţie prea plăcută”, îşi zise Poirot. Îşi dădea 
seama că inima îi bătea cu putere. Prin minte îi treceau 


versurile idioate ale unui cântecel pentru copii: „Deasupra 
lumii, aşa de sus/Ca un zmeu pierdut s-a dus”. 

Schwartz intră în hol. Ochii i se luminată când îl zări pe 
Poirot şi se îndreptă pe dată spre el. 

— Am stat de vorbă cu doctorul acela. Vorbeşte engleza 
într-o oarecare măsură. Este evreu - a fost expulzat din 
Austria de nazişti. Cred că oamenii ăia sunt de-a dreptul 
nebuni. Acest doctor Lutz era un om destul de important, 
bănuiesc - specialist în nervi - psihanaliză - genul ăsta de 
lucruri. 

Ochii lui se îndreptară spre locul unde femeia înaltă privea 
pe fereastră munţii neîndurători. Îşi cobori vocea: 

— Am aflat numele ei de la chelner. Este o doamnă 
Grandier. Soţul ei a murit când făcea alpinism. De aceea 
vine aici. Cumva simt că - nu ştiu - ar trebui să facem ceva 
în legătură cu asta, să o scoatem din gândurile ei. 

Hercule Poirot îl atenţiona: 

— În locul dumitale nu aş încerca aşa ceva. 

Dar caracterul prietenos a domnului Schwartz era de 
neoprit. 

Poirot văzu cum îşi susţine punctul de vedere şi modul 
nemilos cu care încercările lui fură respinse. Cei doi 
rămaseră împreună câteva clipe, profilaţi în lumina ce 
pătrundea pe geam. Femeia era mai înaltă decât Schwartz. 
Îşi ţinea fruntea sus, iar expresia ei era rece şi severă. 

Poirot nu auzi schimbul de cuvinte, dar Schwartz veni 
înapoi părând total descurajat. 

— Nu e nimic de făcut, zise el şi adăugă nostalgic: Dacă tot 
suntem toţi adunaţi aici, mi se pare că nu există nici un 
motiv să nu ne purtăm prieteneşte unii cu alţii. Nu credeţi, 
domnule... Ştiţi că nu vă cunosc numele? 

— Mă numesc Poirier, zise Poirot şi adăugă: Mă ocup de 
comerţul cu mătase şi sunt din Lyons. 

— Aş vrea să vă dau cartea mea de vizită, domnule Poirier 
şi, dacă ajungeţi vreodată în Fountain Springs, fiţi convins 
că sunteţi bine-venit. 


Poirot acceptă cartea de vizită, îşi băgă mâna în buzunar şi 
murmură: 

— Ah, nu am nici o carte de vizită în clipa asta... 

În acea seară, când se duse la culcare, Poirot citi din nou 
cu atenţie scrisoarea lui Lementeuil, înainte să o pună, 
frumos împăturită, în portofel. În timp ce se băga în pat, îşi 
zise: 

— Asta e ciudat. Mă întreb... 

III 

Gustave, chelnerul, îi aduse lui Hercule Poirot micul dejun 
- cafea şi cornuri - scuzându-se în privinţa cafelei. 

— Monsieur înţelege, nu-i aşa, că la această altitudine este 
imposibil să servim o cafea cu adevărat fierbinte. Din 
păcate, a fiert prea repede. 

Poirot murmură: 

— Trebuie să acceptăm cu curaj aceste capricii ale naturii. 
Gustave replică: 

— Monsieur e filosof. Se duse la uşă, dar, în loc să 
părăsească încăperea, aruncă iute o privire afară, apoi 
închise uşa şi se întoarse lângă pat. Domnul Hercule Poirot? 
Sunt Drouet, inspector de poliţie. 

— Ah, făcu Poirot, am bănuit asta. Drouet îşi cobori vocea. 

— Domnule Poirot, s-a întâmplat ceva foarte grav. A avut 
loc un accident la tren. 

— Un accident? Poirot se ridică în capul oaselor. Ce fel de 
accident? 

— Nimeni nu a fost rănit. S-a întâmplat în timpul nopţii. 
Poate s-a petrecut din cauze naturale - o mică avalanşă 
care a antrenat stânci şi pietre. Dar este posibil să fie mâna 
cuiva la mijloc. Nu se ştie. În orice caz, rezultatul este că va 
dura multe zile să se facă reparaţiile şi, între timp, suntem 
izolaţi aici. Fiind la începutul sezonului, când zăpada este 
încă mare, este imposibil să comunicăm cu cei din vale. 

Hercule Poirot se ridică şi spuse încet: 

— Asta-i foarte interesant. Inspectorul dădu aprobator din 
cap. 


— Da, zise el. Demonstrează că informaţiile comisarului 
nostru au fost corecte. Marrascaud are un rendez-vous aici 
şi s-a asigurat că întâlnirea lui nu va fi tulburată. 

Hercule Poirot exclamă nerăbdător: 

— Dar e fantastic! 

— Sunt de acord. Inspectorul Drouet şi aruncă mâinile în 
lături. Nu are logică - dariată că se întâmplă. Acest 
Marrascaud este o fiinţă nemaipomenită! Eu, personal, cred 
că e nebun, spuse el dând din cap. 

— Un nebun şi un ucigaş! Zise Poirot. 

— Nu e prea plăcut, sunt de acord, replică sec Drouet. 

— Dar dacă are un rendez-vous aici, rosti Poirot încet, pe 
lespedea asta de zăpadă de la capătul lumii, asta înseamnă 
că Marrascaud însuşi se află deja aici, dacă toate 
comunicațiile sunt întrerupte. 

— Ştiu, făcu Drouet. 

Ambii bărbaţi rămaseră tăcuţi câteva clipe, apoi Poirot 
întrebă: 

— Doctorul Lutz? Poate fi el Marrascaud? Drouet clătină 
din cap. 

— Nu cred. Există un doctor Lutz adevărat - i-am văzut 
poza în ziare - un om celebru şi distins. Acest bărbat 
seamănă foarte bine cu cel din fotografii. 

Poirot murmură: 

— Dacă Marrascaud este un maestru al deghizărilor, poate 
să joace rolul cu succes. 

— Dar, dar este aşa? Nu am auzit niciodată că ar fi expert 
în deghizări. Nu are viclenia şi abilitatea unui şarpe. Este 
un mistreţ sălbatic, feroce, teribil, care se năpusteşte cu o 
furie oarbă. 

— Cu toate acestea... Zise Poirot. Drouet fu repede de 
acord. 

— A, da, se ascunde de justiţie. Prin urmare, este nevoit să 
disimuleze. Deci s-ar putea - de fapt, chiar este nevoit - să 
se deghizeze mai mult sau mai puţin. 

— Aveţi o descriere a lui? 


Celălalt ridică din umeri. 

— Numai în mare. Fotografia oficială Bertillon5 şi măsurile 
pe care le avem urmau să-mi fie trimise astăzi. Ştiu doar că 
e un bărbat de treizeci şi ceva de ani, de înălţime puţin 
peste medie şi cu un ten închis la culoare. Nu are semne 
distinctive. 

Poirot ridică din umeri. 

— Asta poate fi valabil pentru oricine. Ce părere aveţi de 
american, Schwartz? 

— Şi eu voiam să vă întreb acelaşi lucru. Aţi vorbit cu el şi 
aţi trăit multă vreme, am impresia, în compania englezilor 
şi a americanilor. La o primă vedere, pare să fie tipul 
obişnuit de turist american. Paşaportul lui este în regulă. 
Este poate ciudat că a ales să vină aici - dar americanii sunt 
imprevizibili atunci când pornesc în călătorii. 
Dumneavoastră ce părere aveţi? 

Hercule Poirot clătină din cap, nedumerit. 

— La prima vedere, cel puţin, pare să fie un tip inofensiv, 
uşor prea prietenos. Poate că e plicticos, dar îmi e greu să-l 
văd ca reprezentând un pericol. Dar mai sunt încă trei 
oaspeţi aici, continuă el. 

Inspectorul aprobă din cap, chipul lui căpătând brusc o 
expresie de furie. 

— Da, sunt exact genul pe care îl căutam. Pot să jur, 
domnule Poirot, că tipii ăştia trei sunt în orice caz membri 
ai bandei lui Marrascaud. Sunt bandiți obişnuiţi ai 
hipodromurilor - dacă mă mai pricep eu la oameni! 

— Şi unul dintre ei poate fi chiar Marrascaud însuşi. 

Hercule Poirot căzu pe gânduri, amintindu-şi cele trei 
chipuri. 

Unul era lătăreţ, cu o mustață stufoasă şi fălci grase - o 
faţă animalică, de porc. Unul era slab şi zvelt, cu un chip 
îngust şi ascuţit, şi ochi reci. Cel de-al treilea era un tip cu o 
faţă păstoasă şi un uşor aer de filfizon. 

Da, unul dintre cei trei putea fi Marrascaud, dar, dacă era 
aşa, întrebarea care revenea cu insistenţă era „de ce”? De 


ce Marrascaud şi doi membri ai bandei sale ar fi călătorit 
împreună şi ar fi venit în această adevărată cursă de 
şoareci de pe vârf de munte? În mod sigur ar fi putut fi 
aranjată o întâlnire într-un loc mult mai sigur şi mai puţin 
neobişnuit decât acesta - într-o cafenea, într-o staţie de 
tren, într-un cinematograf aglomerat, într-un parc - undeva 
unde să existe multe ieşiri, nu aici, la capătul lumii, în 
întinderea asta pustie de zăpadă. 

Câteva dintre aceste idei încercă să le transmită 
inspectorului Drouet, iar acesta fu de acord fără prea multe 
obiecţii. 

— Da, aşa e, e ceva fantastic, nu prea are sens. 

— Dacă este vorba de o întâlnire, de ce să călătorească 
împreună? Nu, într-adevăr, nu are sens. 

Drouet spuse, pe chip citindu-i-se îngrijorarea: 

— În acest caz, trebuie să luăm în calcul o a doua 
supoziţie. Aceşti trei bărbaţi sunt membri ai bandei lui 
Marrascaud şi au venit aici să se întâlnească cu însuşi 
Marrascaud. Deci cine este Marrascaud? 

Poirot replică: 

— Ce e cu personalul de la hotel? Drouet ridică din umeri. 

— Nu există vreun personal despre care să vorbim. Este o 
bătrână care găteşte, soţul ei în vârstă, Jacques - iar ei sunt 
aici de vreo cincizeci de ani, cred. Mai este chelnerul al 
cărui loc l-am luat eu şi asta-i tot. 

— Desigur, directorul ştie cine sunteţi? Întrebă Poirot. 

— Evident. Am avut nevoie de cooperarea lui. 

— Vi s-a părut că arăta îngrijorat? Se interesă Poirot. 

Remarca păru să-l şocheze pe Drouet care răspunse 
gânditor: 

— Da, aşa e. 

— Poate fi vorba doar de îngrijorarea de a fi implicat în 
anchete ale poliţiei. 

— Dar credeţi că ar putea fi mai mult de atât? Credeţi că 
s-ar putea să... Ştie ceva? 

— Mi-a trecut prin minte - asta-i tot. Drouet rosti serios: 


— Şi eu mă întreb. Făcu o pauză apoi continuă: Credeţi că 
se pot afla mai multe de la el? 

Poirot clătină din cap a îndoială. 

— Cred că ar fi bine să nu îl lăsăm să observe bănuielile 
noastre. 'Țineţi-l sub observaţie şi asta-i tot. 

Drouet dădu aprobator din cap şi se întoarse către uşă. 

— Nu aveţi nici o sugestie, domnule Poirot? Eu... Ştiu care 
vă este reputaţia. Am auzit de dumneavoastră aici, la noi în 
ţară. 

Poirot replică încurcat: 

— Deocamdată, nu pot să sugerez nimic. Nu pot să pricep 
motivul - motivul pentru care întâlnirea are loc în acest loc. 
De fapt, care este motivul acestei întâlniri în primul rând? 

— Banii, replică Drouet sec. 

— Prin urmare, acel amărât de Salley a fost şi jefuit, nu 
numai omorât? 

— Da, avea o mare sumă de bani la el, care a dispărut. 

— Şi credeţi că întâlnirea are ca scop împărţirea banilor? 

— Este ideea cea mai evidentă. Poirot clătină din cap 
nemulţumit. 

— Da, dar de ce aici? Apoi continuă încet: Cel mai 
nepotrivit loc pentru o întâlnire a unor criminali. Însă 
acesta este un loc unde cineva ar veni să întâlnească o 
femeie... 

Drouet făcu un pas înainte, nerăbdător şi zise agitat: 

— Credeţi câ...? 

— Cred că madame Grandier este o femeie foarte 
frumoasă, spuse Poirot. Cred că oricine ar putea urca trei 
mii de metri de dragul ei - adică, dacă ea ar fi propus aşa 
ceva. 

— Ştiţi, făcu Drouet, asta e interesant. Nu m-am gândit 
niciodată că ea ar putea avea legătură cu cazul. La urma 
urmelor, vine de câţiva ani la rând aici. 

Poirot spuse calm: 

— Da - şi, prin urmare, prezenţa ei nu ar stârni nici un 
comentariu. Ar fi un motiv ca Rochers Neiges să fie locul 


ales, nu-i aşa? 

— Mi-aţi dat o idee, domnule Poirot, rosti agitat Drouet. O 
să analizez problema şi din acest unghi. 

IV 

Ziua trecu fără incidente. Din fericire, hotelul era bine 
aprovizionat. Directorul îi asigură că nu erau motive de 
îngrijorare. Aveau destule provizii. 

Hercule Poirot se aventură să înceapă o discuţie cu 
doctorul Karl Lutz, dar fu repede respins. Doctorul îi dădu 
clar de înţeles că psihologia era preocuparea lui 
profesională şi că nu avea de gând să o discute cu amatori. 
Rămase într-un colţ, citind un tom uriaş în germană despre 
subconştient şi făcând numeroase note şi adnotări. 

Hercule Poirot ieşi din încăpere şi se plimbă fără ţintă prin 
zona bucătăriei. Intră în vorbă cu bătrânul Jacques, un om 
morocănos şi suspicios. Nevasta lui, bucătăreasa, era mai 
deschisă. Din fericire, îi explică ea lui Poirot, exista o 
rezervă suficientă de conserve - dar ea, personal, nu avea o 
părere prea bună despre mâncarea la conservă. Era 
îngrozitor de scumpă şi cât de hrănitoare putea fi? Bunul 
Dumnezeu nu intenţionase ca omul să trăiască din 
mâncarea la cutie. 

Conversaţia ajunse la subiectul legat de personalul 
hotelului. La începutul lui iulie, soseau cameristele şi 
chelnerii suplimentari, însă în următoarele trei săptămâni 
nu va fi nimeni sau aproape nimeni. Majoritatea oamenilor 
care veneau sus luau masa şi coborau iar în vale. Ea, 
Jacques şi un chelner puteau să se descurce uşor. 

— Era deja un chelner aici înainte să vină Gustave, nu-i 
aşa? Întrebă Poirot. 

— Da, aşa e, un chelner ca vai de capul lui. Fără talent, 
fără experienţă. Nu avea deloc clasă. 

— Cât a stat aici înainte ca Gustave să-l înlocuiască? 

— Numai câteva zile - până într-o săptămână. Evident, a 
fost dat afară. Era ceva inevitabil. 

— Şi nu s-a plâns de asta? Murmură Poirot. 


— A, nu, a plecat în linişte. La urma urmelor, la ce se putea 
aştepta? Acesta este un hotel de înaltă clasă. Oamenii 
trebuie să se bucure de servicii bune aici. 

Poirot dădu din cap şi întrebă: 

— Unde a plecat? 

— Acel Robert, adică? Ridică din umeri. Fără îndoială, la 
cafeneaua obscură de unde a venit. 

— A coborât cu trenuleţul? Femeia îl privi cu mirare. 

— Evident, domnule. Cum altfel? 

— L-a văzut cineva plecând? Amândoi îl priviră ţintă. 

— Ah! Credeţi că era de aşteptat să-l conducă cineva pe un 
asemenea animal - să-şi ia rămas-bun cu onoruri? Omul are 
alte treburi de făcut. 

— Aşa e, fu de acord Hercule Poirot. 

Se îndepărtă încet, privind în sus la clădirea de lângă el. 
Era un hotel mare - în acel moment numai o aripă era 
deschisă. În celelalte aripi se găseau multe camere, încuiate 
şi cu obloanele trase, unde era puţin probabil să intre 
cineva... 

Dădu colţul hotelului şi aproape că se ciocni de unul dintre 
cei trei jucători de cărţi. Era cel cu chipul păstos şi cu ochi 
spălăciţi, care îl privi pe Poirot fără nici o expresie. Numai 
buzele se curbară un pic scoţându-i la vedere dinţii, 
asemenea unui cal nărăvaş. 

Poirot trecu pe lângă el şi îşi continuă drumul. În faţa lui 
zări o siluetă - figura înaltă şi graţioasă a lui madame 
Grandier. 

Poirot grăbi puţin pasul şi o prinse din urmă. 

— Accidentul de la tren este foarte neplăcut, începu el. 
Sper, madame, că nu vă deranjează foarte tare. 

— Îmi este perfect indiferent, răspunse ea. 

Avea o voce foarte profundă - un contralto plin. Nu îl privi 
pe Poirot. Se întoarse şi intră în hotel pe o mică uşă 
laterală. 

V 


Hercule Poirot se duse devreme la culcare, dar fu trezit la 
un moment dat, după miezul nopţii. 

Cineva umbla la broasca uşii. Poirot se ridică în capul 
oaselor şi aprinse lumina. În acel moment, zăvorul cedă şi 
uşa se deschise. Trei bărbaţi stăteau în prag - cei trei 
jucători de cărţi. „Erau uşor ameţiţi de băutură, se gândi 
Poirot. Aveau nişte expresii prosteşti şi răuvoitoare.” Poirot 
văzu lucirea unei lame. 

Bărbatul masiv înaintă şi spuse cu un mârâit: 

— Porc de detectiv! 

Şi se avântă într-un puhoi de invective. Cei trei înaintară 
hotărâți spre omul lipsit de apărare din pat. 

— O să-l găurim, băieţi. Ei, ce ziceţi? O să-l hăcuim pe 
domnul detectiv - şi nu va fi singurul din noaptea asta. 

Se apropiară, hotărâți, decişi - lamele sclipiră... Brusc, se 
auzi o voce, cu un accent american aspru, surprinzându-i 
pe toţi: 

— Mâinile sus! 

Bărbaţii se răsuciră. Schwartz, îmbrăcat într-o pijama în 
dungi în culori deosebit de vii, stătea în uşă. În mână ţinea 
un pistol automat. 

— Mâinile sus, băieţi! Mă pricep destul de bine să ochesc. 
Apăsă pe trăgaci şi un glonţ trecu pe lângă urechea 
bărbatului masiv, îngropându-se în cadrul de lemn al 
ferestrei. 

Trei perechi de mâini se ridicară rapid. 

— Pot să vă deranjez, domnule Poirier? Întrebă Schwartz. 
Hercule Poirot se ridică într-o clipă din pat. Adună cuţitele 
sclipitoare şi îi controla pe cei trei ca să se asigure că nu 
sunt înarmaţi. 

Schwartz spuse: 

— Acum, luaţi-o din loc! Pe hol e un dulap mare, fără 
geamuri. Intraţi în el. 

Îi obligă să intre în el şi încuie uşa în urma lor. Apoi se 
întoarse spre Poirot, cu vocea tremurându-i de plăcerea 
emoţiei: 


— Ce-ar fi fost dacă nu eram pregătit? Ştiţi, domnule 
Poirier, unii oameni din Fountain Springs au râs când am zis 
că o să-mi iau cu mine un pistol în străinătate. „Unde te 
duci? M-au întrebat ei. În junglă?” Ei bine, domnule, se 
pare că cine râde la urmă râde mai bine. Aţi mai văzut 
vreodată o gaşcă de bandiți mai nesuferită? 

— Dragul meu domn Schwartz, aţi apărut exact la ţanc! 
Parcă eram într-o dramă la teatru. Vă sunt foarte îndatorat. 

— Nici o problemă. Ce facem acum? Ar trebui să-i predăm 
pe băieţii ăştia la poliţie şi exact asta nu putem să facem! 
Suntem în impas. Poate ar fi bine să ne sfătuim cu 
directorul. 

— A, directorul! Făcu Hercule Poirot. Cred că mai întâi o 
să vorbim cu chelnerul - Gustave - alias inspectorul Drouet. 
Da, aşa e - chelnerul Gustave este adevăratul detectiv. 

Schwartz îl privi cu atenţie. 

— Deci de asta au făcut-o! 

— De asta a făcut cine ce? 

— Gaşca asta de ticăloşi v-a pus al doilea pe listă. Deja l-au 
tăiat pe Gustave. 

— Ce? 

— Veniţi cu mine. Doctorul se ocupă chiar acum de el. 
Camera lui Drouet era o încăpere mică de la ultimul etaj. 

Doctorul Lutz, în halat, era ocupat să bandajeze chipul 
rănit al unui bărbat. 

La intrarea celor doi, doctorul întoarse capul. 

— Ah! Dumneata eşti, domnule Schwartz? O afacere foarte 
urâtă! Ce măcelari! Ce monştri lipsiţi de inimă! 

Drouet zăcea întins, gemând uşor. 

— E în pericol? Întrebă Schwartz. 

— Nu o să moară, dacă la asta te referi. Dar nu trebuie să 
vorbească - nu trebuie să aibă nici o emoție. Am pansat 
rănile - nu există risc de septicemie. 

Cei trei bărbaţi părăsiră împreună camera. Schwartz îi 
spuse lui Poirot: 

— Spuneaţi că Gustave era poliţist? 


Hercule Poirot aprobă cu o înclinare a capului. 

— Dar ce făcea la Rochers Neiges? 

— Urmărea un criminal deosebit de periculos, în câteva 
cuvinte, Poirot le explică situaţia. 

— Marrascaud? Am citit despre cazul ăsta în ziar, afirmă 
doctorul Lutz. Mi-ar plăcea foarte mult să-l întâlnesc. Există 
o anormalitate serioasă aici! Aş vrea să cunosc amănunte 
din copilăria lui. 

— În ceea ce mă priveşte, replică Poirot, aş vrea să ştiu 
unde se află exact în acest moment. 

— Nu e unul dintre cei trei pe care i-am încuiat în dulap? 
Întrebă Schwartz. 

Poirot răspunse nemulţumit: 

— Este posibil, da, însă nu sunt foarte sigur... Am o idee... 
Se întrerupse, uitându-se atent la covor. Avea o culoare 
galben-închis, pe care se vedeau urme de un maroniu- 
roşcat. Hercule Poirot continuă: 

— Urme de paşi - paşi care au călcat, cred, în sânge şi 
care vin dinspre aripa nefolosită a hotelului. Veniţi - trebuie 
să ne grăbim! 

Ceilalţi doi îl urmară, printr-o uşă batantă, de-a lungul 
unui coridor întunecat, plin de praf. Dădură colţul, încă 
urmărind paşii de pe covor, până când urmele îi conduseră 
spre o uşă întredeschisă. 

Poirot o deschise şi intră. Apoi scoase o exclamaţie 
ascuţită, îngrozită. 

Camera în care se afla era un dormitor. Patul fusese folosit 
şi pe masă se găsea o tavă cu mâncare. 

În mijlocul încăperii, pe podea, zăcea trupul unui bărbat. 
Avea cu puţin peste înălţimea medie şi fusese atacat cu 
sălbăticie şi cu o ferocitate de nedescris. Zeci de răni în 
brăzdau braţele şi pieptul, iar capul şi faţa erau carne vie. 

Schwartz scoase o exclamaţie înăbuşită şi se întoarse, 
arătând de parcă avea să vomite. 

Doctorul Lutz strigă îngrozit ceva în germană. 

Schwartz întrebă slab: 


— Cine e tipul ăsta? Ştie cineva? 

— Bănuiesc că era cunoscut aici drept Robert, un chelner 
destul de nepriceput... Zise Poirot. 

Lutz se apropiase, aplecându-se deasupra cadavrului. 
Arătă.cu degetul. 

În pieptul mortului era prins cu un ac un bilet, pe care 
erau mâăzgălite cu cerneală câteva cuvinte. 

Marrascaud nu va mai omori pe nimeni - nici nu-şi va mai 
jefui prietenii! 

Schwartz exclamă: 

— Marrascaud?! Deci acesta este Marrascaud! Dar ce l-a 
făcut să vină aici, în locul ăsta izolat? Şi de ce spuneţi că 
numele lui e Robert? 

— Juca rol de chelner, răspunse Poirot. Şi, după câte se 
pare, era un chelner tare prost. Atât de prost că nimeni nu 
s-a mirat când a fost dat afară. Aşa că a plecat - aparent s-a 
întors la Andermatt. Însă nimeni nu l-a văzut plecând. 

Lutz rosti cu o voce scăzută, hârâită: 

— Deci, ce credeţi că s-a întâmplat? 

Poirot replică: 

— Cred avem aici explicaţia vinei anumite expresii de 
îngrijorare de pe faţa directorului. Marrascaud trebuie să-i 
fi oferit o mită destul de mare ca să-i permită să stea ascuns 
în zona nelocuită a hotelului... Adăugă gânditor: Dar 
directorul nu era foarte încântat de situaţia asta. A, nu era 
deloc încântat. 

— Şi Marrascaud a continuat să locuiască în aripa asta 
nefolosită fără ca nimeni în afara directorului să ştie despre 
asta? 

— Aşa se pare. Este foarte posibil. 

— Dar de ce a fost omorât? Întrebă Lutz. Schwartz se 
grăbi să răspundă: 

— Asta-i simplu. El urma să împartă banii cu banda sa. Nu 
a făcut-o. I-a tras în piept. A venit aici, în locul ăsta izolat, ca 
să stea la adăpost o vreme. S-a gândit că este ultimul loc 
din lume la care o să se gândească ceilalţi. S-a înşelat, într- 


un fel sau altul, ei au aflat şi au venit după el. Atinse 
cadavrul cu vârful pantofului. Şi şi-au reglat conturile - în 
felul ăsta. 

Hercule Poirot murmură: 

— Da, nu a fost genul de rendez-vous la care ne-am gândit. 
Doctor Lutz spuse pe un ton iritat: 

— Poate că toate întrebările astea „de ce” şi „cum” sunt 
foarte interesante, dar eu sunt îngrijorat de situaţia noastră 
actuală. Aici avem un cadavru. Trebuie să mă ocup de un 
om rănit şi nu am decât o cantitate mică de medicamente. 
Şi suntem rupţi de lume! Pentru cât timp? 

Schwartz adăugă: 

— Şi avem trei criminali încuiaţi într-un dulap! Este ceea 
ce aş numi o situaţie interesantă. 

— Ce facem acum? Întrebă doctorul Lutz. 

— Mai întâi mergem la director, spuse Poirot. Nu e vreun 
infractor, e doar un om care s-a lăcomit la bani. Este şi laş 
pe deasupra. O să facă tot ce îi spunem. Bunul meu prieten 
Jacques sau soţia lui o să ne dea nişte sfoară. Cei trei 
ticăloşi trebuie puşi undeva unde să-i putem păzi până când 
sosesc ajutoarele. Cred că pistolul domnului Schwartz va fi 
eficient în îndeplinirea planurilor pe care ni le facem. 
Doctor Lutz întrebă: 

— Şi eu? Ce trebuie să fac? 

— Dumneata, doctore, răspunse Poirot cu gravitate, o să 
faci tot ce poţi pentru pacientul dumitale. Noi, ceilalţi, o să 
veghem cu atenţie - şi o să aşteptăm. Nu putem face nimic 
altceva. 

VI 

Trei zile mai târziu, un mic grup de bărbaţi apăru în 
primele ore ale dimineţii în faţa hotelului. 

Hercule Poirot fu cel care le deschise uşa, cu o reverență. 

— Bine ai venit, mon vieux. 

Domnul Lementeuil, comisar de poliţie, îl prinse pe Poirot 
de ambele braţe. 


— Ah, prietene, cu câtă emoție te întâmpin! Ce întâmplări 
uluitoare! Iar noi eram jos, în vale, plini de griji, de 
nelinişte, neştiind nimic şi temându-ne de ceea ce era mai 
rău. Fără telegraf, fără nici un mijloc de comunicare. 
Heliograful a fost într-adevăr o idee genială pe care ai avut- 
0. 

— Nu, nu, încercă Poirot să pară modest. La urma urmelor, 
când invențiile omului te lasă baltă, apelezi la natură. 
Soarele este mereu pe cer. 

Micul grup intră în hotel. 

— Nu suntem aşteptaţi? Se miră Lementeuil cu un zâmbet 
oarecum sumbru. 

Poirot zâmbi la rândul lui şi răspunse: 

— A, nu! Încă nu se ştie că trenul a fost repus în funcţiune. 
Lementeuil rosti cu emoție: 

— Ah, este o zi măreaţă! Nu există nici o îndoială, nu? Este 
într-adevăr Marrascaud? 

— Da, este într-adevăr Marrascaud. Veniţi cu mine. Urcară 
scările. O uşă se deschise şi Schwartz ieşi îmbrăcat în halat. 
Rămase cu privirea aţintită asupra celorlalţi bărbaţi. 

— Am auzit voci, explică el. Ce este asta? Hercule Poirot 
anunţă bombastic: 

— Au sosit ajutoare! Însoţiţi-ne, monsieur. Este o clipă 
măreaţă. 

Începu să urce alt şir de trepte. 

— Mergeţi la Drouet? Întrebă Schwartz. Apropo, cum se 
simte? 

— Doctorul Lutz a zis că îi mergea bine azi-noapte. 
Ajunseră la uşa camerei lui Drouet. Poirot o deschise şi 
anunţă: 

— lată-l pe mistrețul dumneavoastră sălbatic, domnilor. 
Prindeţi-l viu şi aveţi grijă să nu scape de ghilotină. 

Bărbatul din pat, cu faţa încă bandajată, încercă să se 
ridice. Dar poliţiştii îl prinseră de braţe înainte să apuce să 
se mişte. 

Schwartz strigă uluit: 


— Dar acesta este Gustave, chelnerul - este inspectorul 
Drouet. 

— Este Gustave, într-adevăr - dar nu este Drouet. Drouet 
era primul chelner, chelnerul Robert ţinut prizonier în aripa 
nelocuită a hotelului şi pe care Marrascaud l-a omorât în 
aceeaşi noapte în care a avut loc atacul asupra mea. 

VII 

La micul dejun, Poirot explică totul cu răbdare 
americanului nedumerit: 

— Înţelegeţi, sunt anumite lucruri pe care cineva pur şi 
simplu le ştie - ştie cu certitudine datorită meseriei sale. De 
exemplu, ştie diferenţa dintre un detectiv şi un criminal! 
Gustave nu era chelner - asta am bănuit imediat - dar în 
egală măsură nu era nici poliţist. Am avut de-a face cu 
poliţişti toată viaţa şi ştiu. Poate trece drept detectiv în ochii 
unui neiniţiat - dar nu şi în ai unuia care este el însuşi 
poliţist. 

Aşa că, imediat, mi-a trezit bănuielile. În acea seară nu mi- 
am băut cafeaua, ci am aruncat-o. Şi nu m-am înşelat. 
Târziu în acea noapte un bărbat a intrat în camera mea, cu 
acea degajare pe care o putea avea numai cineva care ştia 
că omul în a cărui cameră intrase era drogat. Mi-a căutat 
prin lucruri şi a descoperit scrisoarea din portofel - acolo 
unde o lăsasem ca să o găsească! A doua zi de dimineaţă, 
Gustave a venit să-mi aducă în cameră cafeaua. M-a salutat 
spunându-mi pe nume şi s-a purtat cu o siguranţă de sine 
deplină. Dar era neliniştit - îngrozitor de neliniştit - că, într- 
un fel sau altul, poliţia i-a dat de urmă! Aflaseră unde se 
găseşte şi asta era pentru el un adevărat dezastru. Îi strica 
toate planurile. Era prins aici ca un şoarece în cursă. 

— Cel mai prostesc lucru a fost să vină aici! Exclamă 
Schwartz. De ce a făcut-o? 

Poirot răspunse grav: 

— Nu e un lucru atât de prostesc pe cât ai crede. Avea 
nevoie urgentă de un loc izolat, departe de lume, unde se 


putea întâlni cu o anumită persoană şi unde un anumit 
eveniment putea să aibă loc. 

— Ce persoană? 

— Doctorul Lutz. 

— Doctorul Lutz? Şi el este un escroc? 

— Doctorul Lutz este chiar doctorul Lutz - dar nu este 
specialist în psihiatrie, nu este psihanalist. Este chirurg, 
prietene, specializat în chirurgie estetică. De aceea trebuia 
să se întâlnească aici cu Marrascaud. Acum e sărac, 
expulzat din ţară. 1 s-a oferit o sumă imensă ca să se 
întâlnească aici cu un om şi să-i schimbe înfăţişarea cu 
ajutorul chirurgiei estetice. Probabil a ghicit că respectivul 
era un criminal, dar, chiar şi aşa, a închis ochii. Gândiţi-vă 
că Marrascaud nu putea risca să se interneze într-un spital 
din străinătate. Nu, aici unde nimeni nu vine atât de 
devreme cu excepţia unor vizitatori ocazionali, unde 
directorul este un om care are nevoie de bani şi poate fi 
mituit - acesta este locul ideal. 

Dar, cum am spus, lucrurile nu au mers cum trebuie. 
Marrascaud a fost trădat. Cei trei bărbaţi, bodyguarzii lui, 
care trebuiau să aibă grijă de el aici, încă nu sosiseră, dar 
Marrascaud a acţionat imediat. Polițistul care se prefăcea 
că e chelner a fost răpit şi Marrascaud i-a luat locul. Banda 
aranjează ca trenul să fie defectat. Este o chestiune de 
timp. În seara următoare, Drouet este ucis şi pe cadavrul lui 
este prins un bilet. Se speră că, până la restabilirea 
comunicaţiilor, trupul lui Drouet va fi îngropat ca fiind cel al 
lui Marrascaud. Doctorul Lutz face operaţia imediat, însă 
există un om care trebuie redus la tăcere - Hercule Poirot. 
Aşa că banda este trimisă să mă atace. Însă datorită 
dumitale, prietene... 

Hercule Poirot se înclină grațios spre Schwartz, care zise: 

— Deci sunteţi într-adevăr Hercule Poirot? 

— Exact. 

— Şi de ce nu aţi spus asta? Hercule Poirot deveni brusc 
serios. 


— Fiindcă am vrut să fiu foarte sigur că îl dau pe mâna 
poliţiei pe adevăratul Marrascaud. 

Apoi murmură ca pentru sine: 

— Să-l capturez viu pe mistrețul sălbatic din Erymanthos... 

Capitolul 5 

GRAJDURILE LUI AUGIAS 

— Situaţia este extrem de delicată, domnule Poirot. 

Un zâmbet uşor flutură rapid pe buzele lui Hercule Poirot, 
care fu cât pe ce să răspundă: „întotdeauna este aşa”. 

În schimb, adoptă o mină serioasă care ar fi putut fi 
descrisă drept o combinaţie de înţelegere şi extremă 
discreţie. 

Sir George Conway continuă cu mare seriozitate. 
Expresiile curgeau uşor de pe buzele sale: delicateţea 
extremă a poziţiei de guvernator... Interesul public... 
Solidaritatea partidului... Necesitatea prezentării unui front 
unit... Puterea presei... Bunăstarea ţării... 

Totul suna cum nu se poate mai bine... Dar erau doar 
vorbe goale. Hercule Poirot sesiză încordarea atât de 
familiară a fălcilor, când simţi nevoia să căşti, dar politeţea 
te împiedică să faci asta. Mai simţise acest lucru când citea 
procesele-verbale ale dezbaterilor parlamentare. Însă în 
acele cazuri nu fusese nevoit să-şi ascundă căscatul. 

Se pregăti sufleteşte să îndure totul cu răbdare. În acelaşi 
timp, îi era milă de Sir George Conway. Era evident că omul 
dorea să-i spună ceva - şi la fel de evident era că îşi 
pierduse talentul de a povesti simplu. Pentru el vorbele 
deveniseră un mijloc de ascundere a faptelor - nu de 
dezvăluire a lor. Era versat în arta folosirii expresiilor utile, 
adică a acelor fraze care sună frumos în ureche, dar care 
sunt total golite de înţeles. 

Cuvintele se rostogoleau - bietul Sir George se înroşise de- 
a binelea la faţă. Îi aruncă o privire disperată bărbatului 
aflat la capătul mesei, iar celălalt interveni. 

Edward Ferrier spuse: 

— E-n regulă, George. Îi spun eu. 


Hercule Poirot îşi mută privirea de la ministrul de Interne 
la prim-ministru. Simţi un interes real pentru Edward 
Ferrier, un interes născut de o frază întâmplătoare a unui 
bătrân de 82 de ani. După ce rezolvase o problemă ce ţinea 
de chimie, esenţială pentru condamnarea unui criminal, 
profesorul Fergus Macleod abordase o clipă chestiunile 
politice. La retragerea faimosului şi îndrăgitului John 
Hammett (în prezent Lord Cornworthy), ginerelui său, 
Edward Ferrier, i se ceruse să formeze cabinetul. După 
standardele politicienilor, era un om tânăr - nu împlinise 
cincizeci de ani. Profesorul Macleod spusese: „Ferrier mi-a 
fost student odată. Este un om de încredere”. 

Asta fusese tot, dar pentru Hercule Poirot era suficient. 
Dacă Macleod spunea despre un om că este „de încredere”, 
asta reprezenta o mărturie a caracterului acestuia în 
comparaţie cu care entuziasmul popular sau al presei nu 
avea nici o valoare. 

Aceasta coincisese, ce-i drept, şi cu părerea publicului. 
Edward Ferrier era considerat un om de încredere - atât, 
nu strălucit, nu măreț, nu cărturar, nici măcar un orator cu 
prea multă elocinţă. Era doar un om de încredere, crescut 
în spiritul tradiţiei, căsătorit cu fiica lui John Hammett, care 
fusese mâna dreaptă a acestuia şi căruia i se putea 
încredința sarcina guvernării ţării în tradiţia lui John 
Hammeti. 

Pentru că John Hammett era un personaj deosebit de drag 
presei şi poporului din Anglia. Era întruchiparea tuturor 
calităţilor iubite de un englez. Oamenii spuneau despre el: 
„Se simte că Hammett e cinstit”. Circulau anecdote despre 
viaţa lui simplă, despre pasiunea pentru grădinărit. La fel 
de celebre ca pipa lui Baldwin6 şi umbrela lui 
Chamberlain? era lodenul lui Hammett. Întotdeauna îl 
purta cu el - o piesă de îmbrăcăminte decolorată de vreme. 
Reprezenta un simbol - al climatului englez, al precauţiei 
prudente a rasei engleze, a ataşamentului lor pentru 
obiecte vechi. Mai mult, în felul său bolovănos, John 


Hammett era un orator. Discursurile sale, rostite cu calm şi 
seriozitate, conţineau acele clişee simple şi sentimentale, 
atât de adânc înrădăcinate în inimile englezilor. Uneori 
străinii le critică, afirmând că sunt atât ipocrite, cât şi 
insuportabil de nobile. Pe John Hammet nu-l deranja deloc 
să fie nobil - într-o manieră cavalerească, de şcoală veche, 
uşor superioară. 

Mai mult, era un om cu o prezenţă impresionantă - înalt, 
elegant, blond cu ochi foarte albaştri. Mama lui era daneză 
şi el însuşi fusese mulţi ani prim lord al amiralităţii8, ceea 
ce-i adusese porecla de „Vikingul”. Când, în cele din urmă, 
sănătatea precară îl obligase să predea frâiele funcţiei, o 
nelinişte profundă se instalase în ţară. Cine avea să-i 
urmeze? Strălucitul Lord Charles Delafield? (Prea strălucit 
- Anglia nu avea nevoie de strălucire.) Evan Whittler? 
(Deştept - dar poate puţin cam lipsit de scrupule.) John 
Potter? (Genul de om care se putea vedea în postura de 
dictator - şi noi nu doream nici un dictator în această ţară, 
mulţumim foarte mult.) Deci un oftat de uşurare se auzi 
atunci când liniştitul Edward Ferrier prelua funcţia. 

Ferrier era în regulă. Fusese pregătit de Bătrân, se 
însurase cu fiica Bătrânului. Folosind o expresie clasic 
englezească, Ferrier avea să „continue”. 

Hercule Poirot îl studie pe bărbatul calm, cu chip măsliniu 
şi voce plăcută. Zvelt şi brunet, şi cu o înfăţişare obosită. 

Edward Ferrier spunea: 

— Domnule Poirot, poate aţi auzit de un săptămânal numit 
X-ray News? 

— Mi-am aruncat ochii pe el, recunoscu Poirot, roşind uşor. 
Prim-ministrul continuă: 

— Atunci ştiţi mai mult sau mai puţin ce conţine. Chestii 
semicalomnioase. Articole acide care fac aluzii la vreo 
istorie secretă senzaţională. Unele sunt adevărate, altele 
sunt inofensive - dar toate servite într-o manieră picantă. 
Ocazional... Făcu o pauză, apoi continuă cu o voce uşor 
schimbată: Ocazional, este ceva mai mult. 


Hercule Poirot păstră tăcerea. Ferrier reluă: 

— Sunt două săptămâni de când se fac aluzii privind 
dezvăluiri iminente ale unui scandal de primă mână în „cele 
mai înalte cercuri politice”. „Dezvăluiri uluitoare de jaf şi 
corupţie.” 

Hercule Poirot răspunse, ridicând din umeri: 

— E o şmecherie veche. Când respectivele dezvăluiri chiar 
sunt făcute, de obicei îi dezamăgesc crunt pe amatorii de 
senzaţional. 

— Acestea nu-i vor dezamăgi, replică Ferrier sec. 

— Deci, ştiţi care vor fi aceste dezvăluiri? Întrebă Hercule 
Poirot. 

— Cu o doză destul de mare de acuratețe. 

Edward Ferrier rămase tăcut o vreme, apoi începu să 
vorbească. Atent, metodic, prezentă povestea. 

Nu era o relatare edificatoare. Acuzaţii privind folosirea 
unor tertipuri neruşinate, jonglerii cu acţiuni, utilizare 
abuzivă a fondurilor partidului. Acuzaţiile erau îndreptate 
împotriva fostului prim-ministru, John Hammett. Îl arătau 
ca pe un ticălos necinstit, un şarlatan care înşela încrederea 
oamenilor, care îşi folosise poziţia ca să strângă pentru sine 
o avere uriaşă. 

Vocea calmă a prim-ministrului se opri în cele din urmă. 
Ministrul de Interne gemu şi izbucni: 

— Este monstruos - monstruos! Tipul ăsta, Perry, care 
scoate mizeria asta, ar trebui împuşcat! 

— Aceste aşa-zise dezvăluiri urmează să apară în X-ray 
News? 

— Da. 

— Ce măsuri propuneţi să fie luate în acest caz? 

— "Toate astea reprezintă un atac direct la adresa lui John 
Hammett. Are posibilitatea să dea ziarul în judecată pentru 
calomnie, spuse Ferrier încet. 

— Şi o să facă asta? 

— Nu. 

— De ce? 


— Probabil că X-ray News abia aşteaptă asta. Publicitatea 
de care s-ar bucura ar fi enormă. În apărarea lor ar invoca 
libertatea de expresie şi faptul că a existat pretenţia că 
afirmaţiile sunt adevărate. Toată afacerea ar fi ţinută în 
mod exagerat în lumina reflectoarelor. 

— Totuşi, dacă pierd procesul, şi pierderile lor ar fi extrem 
de mari. 

Ferrier rosti încet: 

— S-ar putea să nu-l piardă. 

— De ce? 

Sir George răspunse afectat: 

— Eu totuşi consider că... 

Dar Edward Ferrier deja începuse să vorbească: 

— Fiindcă ceea ce au de gând să publice este... Adevărul. 

Un geamăt izbucni din gâtlejul lui Sir George Conway, 
revoltat de o asemenea sinceritate total neparlamentară. 

— Edward, prietene dragă! Exclamă el. Desigur că nu o să 
recunoaştem... 

Umbra unui zâmbet trecu pe chipul obosit al lui Edward 
Ferrier. 

— Din nefericire, George, sunt momente când adevărul 
gol-goluţ trebuie să fie spus. Acesta este unul dintre acele 
momente. 

Sir George exclamă: 

— Înţelegeţi, domnule Poirot, că totul este strict 
confidenţial. Nici un cuvânt... 

Ferrier îl întrerupse: 

— Domnul Poirot înţelege asta. Apoi continuă încet: Ceea 
ce s-ar putea să nu înţeleagă sunt următoarele: tot viitorul 
Partidului Popular este acum în joc. John Hammett, 
domnule Poirot, a fost Partidul Popular. A fost întruchiparea 
a ceea ce acesta reprezintă pentru poporul englez - 
întruchiparea Decenţei şi a Cinstei. Nimeni nu ne-a crezut 
vreodată străluciți. Am făcut gafe şi încurcături. Dar am 
reprezentat tradiţia strădaniei de a face ce ne stă în puteri 
- şi am reprezentat, de asemenea, cinstea fundamentală. 


Nenorocirea noastră este că acest... Acest om era simbolul 
nostru, Omul Cinstit al Poporului, par excellence - şi s-a 
dovedit a fi cel mai mare bandit al generaţiei sale. 

Un alt geamăt se auzi dinspre Sir George. 

— Dumneavoastră nu aţi ştiut nimic despre toate astea? 
Întrebă Poirot. 

Din nou, un zâmbet străbătu rapid faţa obosită a lui 
Ferrier. 

— S-ar putea să nu mă credeţi, dar, ca toţi ceilalţi, am fost 
complet indus în eroare. Nu am înţeles niciodată atitudinea 
ciudat de rezervată a soţiei mele faţă de tatăl ei. Acum o 
înţeleg. Ea îi cunoştea adevăratul caracter. Făcu o pauză, 
apoi continuă: Când adevărul a început să iasă la iveală, am 
fost îngrozit, nu mi-a venit să cred. Am insistat ca socrul 
meu să demisioneze din motive de sănătate şi ne-am apucat 
să... Să curăţăm mizeria. Sir George gemu. 

— Grajdurile lui Augias! Poirot tresări. 

— Mi-e teamă, spuse Ferrier, că se va dovedi o treabă prea 
herculeană pentru noi. Odată ce faptele devin publice, va 
exista un val de reacţii în întreaga ţară. Guvernul va cădea. 
Vor urma alegeri generale şi, după toate probabilitățile, 
Everhard şi partidul său se vor întoarce la putere. Ştiţi care 
e politica lui Everhard. 

Sir George izbucni: 

— E un tăciune aprins - un adevărat tăciune aprins. 
Ferrier rosti cu gravitate: 

— Everhard este capabil - dar este nesăbuit, agresiv şi 
total lipsit de tact. Susţinătorii lui sunt incapabili şi 
schimbători. Ar fi practic o dictatură. 

Hercule Poirot dădu aprobator din cap. Sir George behăi: 

— Ce bine dacă am putea muşamaliza torul... 

Încet, premierul clătină din cap. Era o mişcare care 
sugera înfrângere. 

— Am trimis după dumneavoastră, domnule Poirot, ca 
ultimă speranţă. După părerea mea, toată afacerea asta 
este prea mare, prea mulţi oameni ştiu despre ea, ca să 


poată fi ascunsă cu succes. Singurele două metode care ne- 
au mai rămas sunt, ca s-o spun pe şleau, fie folosirea forţei, 
fie legalizarea mitei - şi nu cred că există reale şanse de 
succes. Ministrul de Interne a comparat necazurile noastre 
cu sarcina curăţării grajdurilor lui Augias. Este nevoie, 
domnule Poirot, de puterea unui potop, de dezlănţuirea 
celor mai mari forţe ale naturii - nimic altceva decât de un 
miracol. 

— De fapt, este nevoie de un Hercule, zise Poirot, dând din 
cap cu o expresie încântată. Apoi adăugă: Nu uitaţi, numele 
meu este Hercules... 

— Şi puteţi face miracole, domnule Poirot? Întrebă 
Edward Ferrier. 

— Nu din acest motiv aţi trimis după mine? Fiindcă aţi 
crezut că pot să fac? 

— E adevărat... Mi-am dat seama că, dacă mai există o 
salvare, ar putea veni numai prin intermediul unei sugestii 
fantastice şi complet neortodoxe. Se opri o clipă, apoi reluă: 
Dar poate, domnule Poirot, aveţi un punct de vedere etic 
asupra situaţiei? John Hammett a fost un escroc şi legenda 
lui John Hammett trebuie distrusă. Poate cineva să-şi 
construiască o casă cinstită pe o fundaţie necinstită? Nu 
ştiu. Dar ştiu că vreau să încerc. Zâmbi cu o amărăciune 
subită. Politicianul vrea să-şi păstreze scaunul - ca de 
obicei, din cele mai nobile motive. 

Hercule Poirot se ridică şi spuse: 

— Monsieur, poate că experienţa căpătată în cadrul poliţiei 
nu mi-a dat prilejul să am o părere foarte bună despre 
politicieni. Dacă John Hammet ar mai fi în funcţie, nu aş 
ridica un deget - nu, nici măcar un deget. Dar ştiu ceva 
despre dumneavoastră. Un om cu adevărat mare, unul 
dintre cei mai mari oameni de ştiinţă şi cărturari ai zilelor 
noastre, mi-a spus că sunteţi un om de încredere. Aşa că voi 
face tot ce-mi stă în puteri. 

Se înclină şi părăsi încăperea. Sir George izbucni: 

— Ei bine, ce mai neobrăzare... 


Dar Edward Ferrier, încă zâmbind, replică: 

— A fost un compliment. 

II 

În timp ce cobora, Hercule Poirot fu interceptat de o 
femeie înaltă, blondă, care îi spuse: 

— V-aş ruga să veniţi în salonul meu, domnule Poirot. 
Detectivul se înclină şi o urmă. 

Femeia închise uşa, îi făcu semn să se aşeze pe un scaun şi 
îi oferi o ţigară. Ea se aşeză în faţa lui şi rosti calm: 

— "Tocmai v-aţi văzut cu soţul meu şi v-a spus despre... 
Tatăl meu. 

Poirot o privi cu atenţie. Văzu o femeie înaltă, încă 
frumoasă, cu un chip care vădea caracter şi inteligenţă. 
Doamna Ferrier era o figură foarte populară. Ca soţie a 
premierului, avea parte în mod firesc de atenţia publică. Ca 
fiică a tatălui său, popularitatea ei era încă şi mai mare. 
Dagmar Ferrier reprezenta idealul popular pentru femeia 
din Anglia. 

Era o soţie devotată, o mamă afectuoasă şi împărtăşea 
dragostea soţului ei pentru viaţa la ţară. Era interesată 
tocmai de acele aspecte ale vieţii publice considerate în 
general a fi sferele potrivite pentru activităţile feminine. Se 
îmbrăca bine, dar niciodată cu o eleganţă ostentativă. 
Dedica mult din timpul şi preocupările ei activităţilor 
caritabile de amploare şi pusese în aplicare planuri speciale 
pentru ajutorarea femeilor ai căror soţi erau şomeri. Era 
admirată de întreaga naţiune şi reprezenta cel mai valoros 
bun al partidului. 

— Probabil că sunteţi teribil de îngrijorată, madame, zise 
Poirot. 

— Oh, aşa e - nici nu ştiţi cât de tare. Vreme de mulţi ani 
mi-a fost groază de... Ceva. 

— Deci, nu aţi avut nici cea mai mică idee despre ceea ce 
se întâmpla? Întrebă Poirot. 

Ea clătină din cap. 


— Nu, absolut deloc. Stiam doar că tatăl meu nu era... Nu 
era ceea ce credea toată lumea. Mi-am dat seama, încă de 
când eram copil, că era un... Impostor. Vocea ei era joasă şi 
amară. Numai pentru faptul că e căsătorit cu mine, 
Edward... Edward va pierde tot. 

Poirot spuse cu o voce calmă: 

— Aveţi vreun duşman, madame? Ea ridică privirea, 
surprinsă. 

— Duşmani? Nu cred. Poirot zise gânditor: 

— Eu cred că aveţi... Apoi continuă: Aveţi curaj, madame? 
S-a pus în mişcare o campanie de proporţii, împotriva 
soţului dumneavoastră... Şi împotriva dumneavoastră. 
Trebuie să fiţi pregătită să vă apăraţi. 

— Dar nu eu contez. Numai Edward! 

— Unul îl implică şi pe celălalt, replică Poirot. Nu uitaţi, 
madame, că sunteţi soţia Cezarului. 

Văzu cum îi dispare culoarea din obraji. Doamna Ferrier 
se plecă în faţă şi spuse: 

— Ce încercaţi să-mi spuneţi? 

III 

Percy Perry, editorul ziarului X-ray News, stătea la biroul 
său şi fuma. Era un om scund, cu o faţă de viezure. Spunea 
cu o voce moale, onctuoasă: 

— O să-i facem praf! Minunat! Minunat! O, Doamne! Mâna 
lui dreaptă, un tânăr slab, cu ochelari, zise tulburat: 

— Nu eşti îngrijorat? 

— Să mă aştept la acţiuni de forţă? Nu e stilul lor. Nu au 
curaj. Oricum, nu le-ar servi la nimic. Nu, după cum am 
organizat totul - în ţara asta, pe continent şi în America. 

— Probabil sunt destul de fierţi, afirmă celălalt. Nu o să 
facă nimic? 

— O să trimită pe cineva să discute... 

Se auzi un bâzâit. Percy Perry ridică receptorul. 

— Cine zici că e? Bine, trimite-l sus. Închise telefonul şi 
rânji. L-au trimis pe copoiul ăla belgian să se ocupe. Vine 


chiar acum să-şi facă numărul. Vrea să ştie dacă o să 
cooperăm. 

Hercule Poirot intră în încăpere. Era îmbrăcat impecabil şi 
avea o camelie albă la butonieră. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Poirot, începu Percy 
Perry. Eraţi în drum spre hipodromul regal de la Ascot? Nu? 
Greşeala mea. 

Hercule Poirot replică: 

— Sunt flatat. Oricine speră să aibă o înfăţişare adecvată. 
E cu atât mai important - măsură inocent cu privirea chipul 
editorului şi îmbrăcămintea oarecum şleampătă - când 
persoana respectivă e destul de puţin înzestrată de la 
natură. 

Perry i-o tăie scurt: 

— De ce aţi dorit să mă vedeţi? 

Poirot se aplecă în faţă, îl bătu uşor pe genunchi şi spuse 
eu un zâmbet radios: 

— Şantaj. 

— Ce naiba vreţi să spuneţi cu „şantaj”? 

— Am auzit - o păsărică mi-a spus - că în diferite ocazii aţi 
fost pe punctul să publicaţi anumite afirmaţii foarte 
dăunătoare în ziarul dumneavoastră spirituel. Apoi, cu o 
micuță şi foarte plăcută umflare a contului din bancă, acele 
afirmaţii n-au mai fost publicate până la urmă. 

Poirot se lăsă pe spătar şi clătină din cap părând oarecum 
mulţumit. 

— Vă daţi seama că ceea ce sugeraţi poate fi considerată 
calomnie? 

Poirot zâmbi plin de încredere. 

— Sunt sigur că nu o să vă supăraţi. 

— Ba mă supăr! Cât despre şantaj, nu există vreo dovadă 
că aş fi şantajat vreodată pe cineva. 

— Nu, nu, sunt sigur. M-aţi înţeles greşit. Nu vă 
ameninţam. Doar pregăteam terenul pentru o întrebare 
simplă. Cât? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, replică Percy Perry. 


— Despre o chestiune de importanţă naţională, domnule 
Perry. 

Schimbară o privire plină de înţelesuri. 

— Eu sunt un reformist, domnule Poirot, zise Percy Perry. 
Vreau să văd că se face curăţenie în politică. Sunt împotriva 
corupţiei. Ştiţi care este starea politicii în ţara asta? 
Grajdurile lui Augias, nici mai mult, nici mai puţin. 

— 'Tiens! Exclamă Hercule Poirot. Şi dumneavoastră aţi 
folosit expresia asta! 

— Şi pentru a curăța aceste grajduri, continuă editorul, 
este nevoie de marele potop purificator al Opiniei Publice. 

Hercule Poirot se ridică în picioare şi zise: 

— Aplaud aceste sentimente. Apoi adăugă: Păcat că nu 
aveţi nevoie de bani! 

Percy Perry se grăbi să spună: 

— Hei, staţi puţin! Nu am zis că... Dar Hercule Poirot deja 
ieşise pe uşă. 

Motivația lui pentru evenimentele ulterioare este că nu 
suportă şantajiştii. 

IV 

Everitt Dashwood, tânărul vesel angajat la The Branch, îl 
bătu afectuos pe spate pe Hercule Poirot. 

— Există mizerii şi mizerii, dragul meu, spuse el. Mizeriile 
mele sunt „curate”, asta-i tot. 

— Nu voiam să spun că eşti la acelaşi nivel cu Percy Perry. 

— Căpugşa aia nenorocită! E o pată pentru profesia 
noastră. Cu toţii l-am termina dacă am putea. 

— În acest moment, se întâmplă să fiu implicat într-o mică 
afacere de curăţare a unui scandal politic, afirmă Hercule 
Poirot. 

— Cureţi Grajdurile lui Augias, nu? Zise Dashwood. E cam 
prea mult şi pentru tine, prietene. Sper că trebuie numai să 
scoţi din matcă Tamisa şi să iei cu totul parlamentul. 

— Eşti cam cinic, replică Hercule Poirot, clătinând din cap. 

— Pur şi simplu cunosc lumea, asta-i tot. 


— Cred că eşti exact omul pe care-l căutam. Ai o fire fără 
astâmpăr, eşti un tip corect şi îţi place tot ce iese de sub 
tipar. 

— Şi asta înseamnă că... 

— Am un mic plan pe care vreau să-l pun în practică. Dacă 
ideile mele sunt corecte, o să fie demascat un complot 
senzaţional. Şi asta, prietene, va fi o lovitură pentru ziarul 
tău. 

— Se face, rosti Dashwood vesel. 

— Este vorba de un complot obscen împotriva unei femei. 

— Din ce în ce mai bine. Chestiile legate de sex se vând 
întotdeauna. 

— Atunci stai jos şi ascultă. 

V 

Oamenii vorbeau. 

La Goose and Feathers, în Little Wimplington. 

— Ei bine, nu cred asta. John Hemmett a fost mereu un om 
cinstit. Nu ca unii dintre politicienii ăştia. 

— Aşa s-a zis despre toţi şarlatanii înainte să fie demascaţi. 

— Se zice că a făcut mii de lire din afacerea aia cu petrolul 
palestinian. N-a fost decât o şmecherie, asta-i tot. 

— Toţi sunt o apă şi-un pământ. Nişte escroci, până la 
unu'. 

— Ba pă Everhard nu o să-l vezi făcând una ca asta. Ele 
unul dă şcoală veche. 

— lo nu pot să cred că John Hemmett e din gaşca 
bandiţilor. Nu-ţi vine să crezi câte scriu ziarele în ziua de 
azi. 

— Nevasta lui Ferrier e fiică-sa. Ai văzut ce se zice despre 
ea? 

Se aplecară asupra unui exemplar citit şi răscitit din X-ray 
News. 

— Nevasta lui Cezar? Am auzit că o anumită doamnă sus- 
pusă din politică a fost zărită deunăzi în nişte împrejurări 
foarte ciudate. Împreună cu gigoloul ei. Oh, Dagmar, 
Dagmar, cum ai putut să fii atât de nesăbuită? 


— Doamna Ferrier nu e genul. Gigolo? Asta e un bagabont 
d-ăla macaronar? 

O altă voce rosti: 

— Nu poţi să ştii niciodat' cu muierile. 'Toate-s la fel, dacă 
mă întrebi pe mine. 

VI 

Oamenii vorbeau. 

— Dar, dragă, cred că este absolut adevărat. Naomi a aflat 
de la Paul care a auzit de la Andy. E o adevărată depravată. 

— Însă mereu a fost atât de teribil de demodată şi 
decentă, la deschiderea de bazaruri. 

— E doar un camuflaj, dragă. Se spune că e o nimfomană. 
Ei bine, vreau să zic că totul e în X-ray News. A, nu se spune 
chiar direct, dar poţi citi printre rânduri. Nu ştiu cum află 
chestiile astea. 

— Ce părere ai de tot scandalul ăsta politic? Se spune că 
tatăl ei a delapidat fondurile partidului. 

VII 

Oamenii vorbeau. 

— Nu-mi place să mă gândesc la asta, cu asta basta, 
doamnă Rogers. Adică, întotdeauna am considerat că 
doamna Ferrier este o femeie cu adevărat drăguță. 

— Crezi că toate lucrurile astea îngrozitoare sunt 
adevărate? 

— După cum am zis, nu-mi place să cred asta despre ea. 
Păi cum, de-abia a deschis un bazar în Pelchester în iunie 
trecut. Am fost aproape de ea cum sunt de canapeaua asta. 
Şi avea un zâmbet atât de plăcut! 

— Dar ce spun eu este că nu există fum fără foc. 

— Ei bine, sigur că este adevărat. Oh, Doamne, se pare că 
nu mai poţi avea încredere în nimeni! 

VIII 

Edward Ferrier, cu chipul alb şi încordat, îi spuse lui 
Poirot: 

— Aceste atacuri la adresa soţiei mele! Sunt scabroase - 
absolut scabroase! O să-l dau în judecată pe mizerabilul 


acela! Hercule Poirot replică: 

— Nu v-aş sfătui să faceţi asta. 

— Dar minciunile astea afurisite trebuie să înceteze. 

— Sunteţi sigur că toate sunt minciuni? 

— Naiba să te ia, da! 

Poirot întrebă, înclinându-şi uşor capul într-o parte: 

— Ce spune soţia dumneavoastră? 

Pentru o clipă, Ferrier păru luat prin surprindere. 

— Zice că cel mai bine ar fi să nu luăm în seamă... Dar nu 
pot să fac asta - toată lumea vorbeşte. 

— Da, toată lumea vorbeşte, fu de acord Hercule Poirot. 

IX 

Apoi în toate ziarele apăru micul anunţ sec: 

Doamna Ferrier a suferit o uşoară cădere nervoasă. Ea s-a 
dus în Scoţia pentru recuperare. 

Conjuncturi, zvonuri... Informaţii sigure că doamna 
Ferrier nu se afla în Scoţia, că nu fusese niciodată în Scoţia. 

Poveşti, poveşti scandaloase referitoare la locul unde 
doamna Ferrier se afla cu adevărat... 

Şi iarăşi, lumea vorbea. 

— Îţi spun eu, Andy a văzut-o. Şi încă în locul ăla 
îngrozitor! Era beată sau drogată şi cu un gigolo 
argentinian absolut îngrozitor - Ramon. Îţi dai seama! 

Şi mai multe vorbe. 

Doamna Ferrier fugise cu un dansator argentinian. Fusese 
văzută la Paris, drogată. Lua droguri de ani întregi. Bea ca 
un beţivan de ultima speţă. 

Încet-încet, spiritul virtuos al locuitorilor Angliei, la 
început neîncrezător, se îndârjise împotriva doamnei 
Ferrier. Se părea că trebuia să existe ceva adevăr în asta! 
Ea nu era genul de femeie potrivită să fie soţia prim- 
ministrului. „O Jezebel, asta este, nimic mai mult decât o 
Jezebel!” 

Apoi apăruseră pozele. 

Doamna Perrier, fotografiată la Paris - întinsă lejer pe 
canapeaua unui club de noapte, cu braţul înconjurând 


familiar umărul unui tânăr brunet, cu piele măslinie şi 
înfăţişare depravată. 

Alte instantanee - pe jumătate dezbrăcată pe o plajă, cu 
capul sprijinit de umărul acelui pierde-vară. 

Şi dedesubt: „Doamna Ferrier se distrează...” 

Două zile mai târziu, ziarul X-ray News fu dat în judecată 
pentru calomnie. 

X 

Cazul fu prezentat din partea acuzării de Sir Mortimer 
Inglewood, K. C. Impunător şi plin de indignare, acesta 
susţinu că doamna Ferrier era victima unui complot infam - 
un complot care putea fi asemănat numai cu faimosul caz al 
Colierului reginei, familiar cititorilor lui Alexandre Dumas. 
Acel complot fusese pus la cale pentru a o denigra pe 
regina Maria Antoaneta în ochii poporului. La fel, şi acest 
complot fusese instrumentat pentru a discredita o femeie 
nobilă şi virtuoasă, aflată în ţara asta în poziţia soţiei lui 
Cezar. 

Sir Mortimer vorbi, în continuare, cu dispreţ amar despre 
fasciştii şi comuniştii care căutau să submineze democraţia 
prin orice maşinaţie necinstită cunoscută. Apoi începu să 
cheme la bară martorii. 

Primul pe listă fu episcopul de Northumbria. 


Doctor Henderson, episcopul de Northumbria, era una 
dintre cele mai bine-cunoscute figuri din Biserica 
Anglicană, un om de mare cucernicie şi integritate de 
caracter. Era un om cu mintea deschisă, tolerant şi un 
predicator minunat. Era iubit şi respectat de toţi cei care îl 
cunoşteau. 

Intră în boxă şi jură că, între datele menţionate, doamna 
Edward Ferrier stătuse la palat cu el şi cu soţia lui. 
Epuizată de activităţile de binefacere, i se recomandase o 
odihnă completă. Vizita ei fusese ţinută în secret, astfel 
încât să înlăture orice motiv de îngrijorare din partea 
presei. 

Un doctor eminent îi urmă episcopului şi depuse mărturie 
că îi recomandase doamnei Ferrier odihnă şi lipsa totală a 
oricărei griji. 

Un medic generalist local declară că o îngrijise pe doamna 
Ferrier la palat. 

Următorul martor chemat fu Thelma Andersen. 

Un fior străbătu curtea când femeia intră în boxa 
martorilor. Toată lumea îşi dădu seama de puternica 
asemănare a acesteia cu doamna Edward Ferrier. 

— Numele dumneavoastră este Thelma Andersen? 

— Da. 

— Sunteţi cetăţean danez? 

— Da. M-am născut la Copenhaga. 

— Aţi lucrat anterior la o cafenea aici? 

— Da, domnule. 

— Vă rugăm să ne spuneţi cu cuvintele dumneavoastră ce 
s-a întâmplat pe 18 martie. 

— Există un gentleman care venea la masa mea - un domn 
englez. Mi-a zis că lucrează pentru un ziar englezesc - X- 
ray News. 

— Sunteţi sigură că a menţionat numele acesta - X-ray 
News? 

— Da, sunt sigură, pentru că, vedeţi, la început am crezut 
că e o publicaţie medicală. Dar nu, se pare că nu este aşa. 


Apoi mi-a zis că există o actriţă de film care doreşte să-şi 
găsească o dublură şi că eu sunt exact tipul potrivit. Eu nu 
ştiu multe despre filme şi nu am recunoscut numele pe care 
l-a zis, dar el mi-a spus că da, este foarte faimoasă, dar că 
nu se simte bine şi că vrea pe cineva să apară în public, iar 
pentru asta îmi va plăti mulţi bani. 

— Ce sumă v-a oferit acest domn? 

— Cinci sute de lire. La început, nu am crezut - am crezut 
că e vreo şmecherie, dar mi-a plătit imediat jumătate din 
sumă. Aşa că, atunci mi-am dat demisia de unde lucram. 

Povestea continuă. Fusese dusă la Paris, i se dăduseră 
haine elegante, precum şi o „escortă”. „Un domn 
argentinian foarte drăguţ - foarte respectuos, foarte 
politicos.” 

Era clar că femeia se distrase foarte bine. Zburase la 
Londra şi fusese dusă la anumite cluburi de noapte de către 
cavalerul ei cu piele măslinie. Fusese fotografiată la Paris cu 
el. Unele dintre locurile în care fusese nu erau -recunoscu 
ea - chiar foarte drăguţe... Într-adevăr, nu erau deloc 
respectabile! Iar unele dintre fotografiile făcute, nici acelea 
nu erau foarte drăguţe. Dar aceste lucruri, i se explicase, 
erau necesare pentru „reclamă” - iar senor Ramon fusese 
extrem de respectuos. 

Răspunzând la întrebări, declarase că numele doamnei 
Ferrier nu fusese niciodată pomenit şi că nu avea idee că 
aceasta era doamna pe care se presupunea că o dubla. Nu 
voise să facă nici un rău. Identifică anumite fotografii care îi 
fuseseră arătate ca fiind făcute la Paris şi pe Riviera. 

Exista un aer de deplină sinceritate la Thelma Andersen. 
Era în mod evident o femeie plăcută, dar uşor prostuţă. 
Profunda întristare pentru toate cele întâmplate - acum că 
înţelegea - era evidentă pentru toată lumea. 

Apărarea fu neconvingătoare. O negare frenetică a 
faptului că se făcuse vreo înţelegere cu Andersen. 
Fotografiile în chestiune fuseseră aduse la biroul din 
Londra şi se crezuse că sunt autentice. Discursul de 


încheiere al lui Sir Mortimer ridică sala în picioare. 
Descrise întreaga afacere ca pe un complot politic mişelesc, 
menit să-i discrediteze pe prim-ministru şi pe soţia lui. 
Toată simpatia avea să se îndrepte spre nefericita doamnă 
Ferrier. 

Verdictul - o concluzie previzibilă - fu dat în mijlocul unor 
scene fără precedent. Prejudiciile fură evaluate la o sumă 
enormă. Când doamna Ferrier şi soţul ei părăsiră 
tribunalul, mulţimea imensă îi întâmpină cu urale 
apreciative şi entuziaste. 

XI 

Edward Ferrier prinse cu căldură braţul lui Poirot şi 
spuse: 

— Mulţumesc, domnule Poirot. Asta o să desființeze X-ray 
News, Nenorociţii! Sunt complet terminaţi. Aşa le trebuie 
dacă au pus la cale un asemenea complot grosolan. Şi 
împotriva lui Dagmar, cea mai bună fiinţă din lume. Slavă 
Domnului că aţi reuşit să daţi în vileag înşelătoria asta 
nenorocită... Cum v-a venit ideea că s-ar putea să 
folosească o dublură? 

— Nu este o idee nouă, îi reaminti Poirot. A fost folosită cu 
succes în cazul lui Jeanne de la Motte când i-a luat locul 
Mariei Antoaneta. 

— Ştiu. Trebuie să recitesc Colierul reginei. Dar cum aţi 
găsit-o pe femeia pe care o foloseau? 

— Am căutat-o în Danemarca şi am găsit-o acolo. 

— Dar de ce în Danemarca? 

— Fiindcă bunica doamnei Ferrier era daneză, şi chiar ea 
are trăsături tipic daneze. Şi au mai fost şi alte motive. 

— Asemănarea este într-adevăr uimitoare. Ce idee 
diavolească! Mă întreb cum a ajuns şobolanul acela mic să 
se gândească la aşa ceva. 

Poirot zâmbi. 

— Dar nu s-a gândit. Se bătu cu palma în piept. Eu m-am 
gândit. 

Edward Ferrier îl privi uimit. 


— Nu înţeleg. Ce vreţi să spuneţi? Poirot răspunse: 

— Trebuie să ne întoarcem la o poveste mai veche decât 
Colierul reginei - la curăţarea grajdurilor lui Augias. 
Hercule a folosit pentru asta un râu - adică, una dintre cele 
mai mari forţe ale naturii. Hai să modernizăm ideea. Care 
este o mare forţă a naturii? Sexul, nu-i aşa? Latura sexuală 
este cea care vinde povestea, care face ştirea. Daţi 
oamenilor un scandal care are şi nuanţe sexuale şi o să aibă 
mai mult succes decât orice fraudă sau simplă şicanare 
politică. 

Eh bien, asta a fost sarcina mea! Mai întâi să-mi bag 
mâinile în noroi precum Hercule şi să construiesc un dig 
care să poată abate cursul răului. Un prieten ziarist m-a 
ajutat. 

El a cercetat în Danemarca până când a găsit o persoană 
potrivită care să poată juca rolul. A abordat-o, i-a pomenit 
întâmplător de X-ray News, sperând că ea o să ţină minte. 
Şi chiar şi-a amintit. 

Deci, ce s-a întâmplat? Noroi - extrem de mult noroi! 
Nevasta lui Cezar este împroşcată. Mult mai interesant 
pentru toată lumea decât orice scandal politic. Şi rezultatul 
- denouement? Nu, Reacţie! Virtutea răzbunată! Femeia 
pură reabilitată! Un uriaş val de Romantism şi Sentiment a 
măturat Grajdurile lui Augias. 

Dacă toate ziarele din ţară ar publica acum ştiri despre 
deturnările de fonduri ale lui John Hemmett, nimeni nu ar 
mai crede. Ar fi considerat un alt complot politic menit să 
discrediteze guvernul. 

Edward Ferrier inspiră adânc. Pentru o clipă, Hercule 
Poirot se află mai aproape ca niciodată în cariera sa de a fi 
atacat fizic. 

— Soţia mea! Aţi îndrăznit să o folosiţi... 

Din fericire, doamna Ferrier intră în acel moment în 
încăpere. 

— Ei bine, făcu ea, totul a ieşit cum nu se poate mai bine! 

— Dagmar, tu ai... ai ştiut tot timpul? 


— Desigur, dragul meu, replică Dagmar Ferrier. 

Apoi zâmbi, afişând acel surâs blând, matern, al unei soţii 
devotate. 

— Şi nu ai scos o vorbă! 

— Dar, Edward, nu l-ai fi lăsat niciodată pe domnul Poirot 
să facă asta! 

— Evident că nu! Dagmar zâmbi. 

— Aşa ne-am gândit şi noi. 

— Noi? 

— Eu şi domnul Poirot. 

Le surâse din nou lui Hercule Poirot şi soţului ei. Apoi 
adăugă: 

— M-am odihnit foarte bine la dragul de episcop - mă simt 
acum plină de energie. Vor să botez eu noul vas de luptă la 
Liverpool luna viitoare - cred că va fi o acţiune foarte 
populară. 

Capitolul 6 

PĂSĂRILE STIMFALIDE 

Harold Waring le observă prima dată plimbându-se pe 
aleea dinspre lac. Stătea lângă hotel, pe terasă. Ziua era 
plăcută, lacul - albastru şi soarele strălucea. Harold îşi fuma 
pipa şi simţea că lumea e un loc frumos în care să trăieşti. 

Cariera lui politică era pe drumul cel bun. Să fie 
subsecretar de stat la vârsta de 30 de ani era ceva de care 
oricine putea fi mândru. Se zvonea că prim-ministrul 
spusese cuiva că „tânărul Waring va ajunge departe”. 
Fireşte, Harold fusese încântat. Viaţa îi apărea în culori roz. 
Era tânăr, suficient de arătos, avea o situaţie materială 
foarte bună şi nu era în nici un fel împovărat de legături 
romantice. 

Se decisese să petreacă o mică vacanţă în Herzoslovacia, 
ca să se abată de la căile bătătorite şi să scape de tot şi de 
toate. Hotelul de la lacul Stempka, deşi era mic, era 
confortabil şi deloc aglomerat. Cei câţiva oameni erau în 
majoritate străini. Până acum, singurii englezi erau o 
femeie în vârstă, doamna Rice, şi fiica ei căsătorită, doamna 


Clayton. Harold le plăcea pe amândouă. Elsie Clayton era 
drăguță, în felul ei cam demodat. Se machia foarte puţin, 
chiar deloc, era blândă şi cam timidă. Doamna Rice era 
ceea ce se numeşte o femeie de caracter. Era înaltă, cu o 
voce profundă şi atitudine dominatoare, dar avea simţul 
umorului şi era o companie plăcută. Viaţa ei era în mod 
evident strâns legată de cea a fiicei ei. 

Harold petrecuse câteva ore agreabile în compania mamei 
şi a fiicei, însă ele nu încercaseră să-l monopolizeze şi 
relaţia dintre ei rămăsese amicală şi relaxată. 

Ceilalţi oaspeţi ai hotelului nu-i stârniseră interesul lui 
Harold. De obicei, erau turişti sau făceau parte dintr-un 
grup plecat în excursie cu autocarul. Stătuseră doar o 
noapte sau două, apoi îşi continuaseră drumul. Nu mai 
observase apoi pe nimeni... Până în după-amiaza asta. 

Veneau încet pe aleea dinspre lac şi se întâmplase ca, 
tocmai când atenţia lui Harold fusese atrasă înspre ele, un 
nor să întunece soarele. Se cutremură uşor. 

Apoi rămase cu privirea ţintă. În mod sigur, femeile astea 
două aveau ceva straniu. Aveau nasul lung, coroiat, precum 
ciocul unor păsări, iar chipurile lor, ciudat de 
asemănătoare, erau aproape imobile. Pe umeri purtau 
pelerine largi care fluturau în vânt ca aripile a două păsări 
uriaşe. 

Harold îşi zise: „Chiar seamănă cu nişte păsări...” Şi 
adăugă, aproape fără să vrea: „Păsări de rău augur”. 

Femeile veniră drept spre terasă şi trecură aproape de el. 
Nu erau tinere - aveau probabil mai aproape de cincizeci 
decât de patruzeci de ani, şi asemănarea dintre ele era atât 
de mare încât se vedea că erau surori. Expresia de la chipul 
lor era amenințătoare. Când trecură pe lângă Harold, ochii 
lor se opriră o clipă asupra lui. Era o privire ciudată, care îl 
cântărea - aproape inumană. 

Senzaţia lui Harold de ceva rău se accentua. Observă 
mâna uneia din cele două surori, o mână lungă, ca o 


gheară... Deşi soarele ieşise din nori, se cutremură încă o 
dată. 

„Oribile creaturi. Ca nişte păsări de pradă...” îşi zise. 

Ieşirea doamnei Rice din hotel îi distrase atenţia de la ceea 
ce-i trecea prin minte. Sări în picioare şi îi trase un scaun. 
Ea îi mulţumi şi se aşeză, începând, ca de obicei, să 
împletească sârguincioasă. 

— Le-aţi văzut pe cele două femei care tocmai au intrat în 
hotel? Întrebă el. 

— Cele cu pelerine? Da, am trecut pe lângă ele. 

— Ce fiinţe extraordinare, nu credeţi? 

— Mda... Poate că sunt cam ciudate. Am impresia că au 
sosit ieri. Foarte asemănătoare - trebuie să fie gemene. 

— Poate e de vină doar imaginaţia mea, zise Harold, dar 
am simţit clar ceva rău în legătură cu ele. 

— Ce ciudat! Trebuie să mă uit cu mai multă atenţie la ele 
ca să văd dacă sunt de acord cu dumneavoastră. Apoi 
adăugă: O să aflăm de la concierge cine sunt. Îmi închipui 
că nu sunt englezoaice, nu? 

— A, nu. 

Doamna Rice se uită la ceas şi spuse: 

— E ora ceaiului. Mă întreb dacă n-aţi vrea să mergeţi să 
sunaţi clopoţelul, domnule Waring. 

— Desigur, doamnă Rice. 

Se conformă şi, când se întoarse la locul lui, întrebă: 

— Unde e fiica dumneavoastră în după-amiaza asta? 

— Elsie? Am fost împreună la plimbare. O porţiune pe 
lângă lac, apoi ne-am întors prin pădurea de pini. A fost 
chiar plăcut. 

Un chelner ieşi şi le luă comanda pentru ceai. Doamna 
Rice continuă, dând viguros din andrele: 

— Elsie a primit o scrisoare de la soţul ei şi s-ar putea să 
nu coboare la ceai. 

— Soţul ei? Harold era surprins. Ştiţi, mereu am avut 
impresia că este văduvă. 

Doamna Rice îi aruncă rapid o privire şi spuse sec: 


— Oh, nu, Elsie nu e văduvă. Apoi adăugă cu emfază: Din 
păcate! 

Harold era uimit. 

Clătinând sumbru din cap, doamna Rice spuse: 

— Băutura aduce multă nefericire, domnule Waring. 

— El bea? 

— Da. Şi mai face şi altele. Este nebun de gelozie şi are un 
temperament deosebit de violent. Oftă. E o lume dificilă, 
domnule Waring. Îi sunt devotată lui Elsie, e singurul meu 
copil - şi s-o văd nefericită nu e chiar uşor de îndurat. 

Harold rosti cu emoție sinceră: 

— E o fiinţă atât de blândă... 

— Poate un pic prea blândă. 

— Adică... 

Doamna Rice spuse încet: 

— O fiinţă fericită este mai arogantă. Blândeţea lui Elsie 
vine, cred eu, şi dintr-un sentiment de înfrângere. Viaţa a 
pus-o la grea încercare. 

Cu o uşoară ezitare, Harold zise: 

— Cum... Cum s-a căsătorit cu soţul ei? 

— Philip Clayton era o persoană foarte atrăgătoare, 
răspunse doamna Rice. Avea - şi încă are - mult farmec, 
avea şi ceva bani şi... Nu a existat nimeni care să ne pună în 
gardă în legătură cu adevăratul lui caracter. Eu eram 
văduvă de mulţi ani. Două femei, care trăiesc singure, nu 
sunt chiar cel mai bun judecător al caracterului unui 
bărbat. 

Harold zise gânditor: 

— Nu, aşa este. 

Simţi că îl cuprinde un val de indignare şi de milă. Elsie 
Clayton nu putea să aibă mai mult de 25 de ani, cel mult. Îşi 
aminti ochii ei albaştri, limpezi şi prietenoşi, curbura moale 
a gurii. Îşi dădu seama, dintr-odată, că interesul lui pentru 
ea depăşea oarecum simpla prietenie. lar ea era legată de o 
brută... 

II 


În acea seară, Harold se alătură mamei şi fiicei după cină. 
Elsie Clayton purta o rochie moale, de un roz stins. Harold 
observă că avea ochii roşii - plânsese. 

Doamna Rice spuse vioaie: 

— Am descoperit cine sunt cele două harpii, domnule 
Waring. Nişte doamne poloneze - dintr-o familie foarte 
bună, aşa zice concierge-vl. 

Harold privi de-a lungul încăperii, spre locul unde stăteau 
doamnele poloneze. Elsie interveni interesată: 

— Femeile acelea de acolo? Cu părul vopsit cu henna? Au 
o înfăţişare oribilă - deşi nu ştiu de ce. 

— Exact asta cred şi eu, rosti Harold triumfător. Doamna 
Rice zise râzând: 

— Cred că amândoi vă comportaţi absurd. Este imposibil 
să spui cum sunt oamenii doar uitându-te la ei. 

Elsie izbucni în râs şi spuse: 

— Bănuiesc că nu. Cu toate astea, eu consider că sunt 
nişte vulturi! 

— Care scot ochii morţilor! Completă Harold. 

— Ah, nu! Izbucni Elsie. 

— Scuze, zise Harold repede. Doamna Rice interveni cu un 
zâmbet: 

— Oricum, este puţin probabil să-şi încrucişeze drumul cu 
al nostru. 

— Noi nu avem nici un fel de secrete vinovate, spuse şi 
Elsie. 

— Poate că domnul Waring are, replică doamna Rice 
făcând cu ochiul. 

Harold râse, dându-şi capul pe spate. 

— Nici cel mai mic secret, spuse el. Viaţa mea e o carte 
deschisă. 

Şi prin minte îi trecu: „Ce proşti sunt oamenii care 
părăsesc calea cea dreaptă! O conştiinţă curată este tot ce 
ai nevoie în viaţă. Având asta, poţi înfrunta lumea şi poţi să 
spui oricui se bagă în viaţa ta să se ducă la dracu'!” 


Se simţi dintr-odată foarte viu, foarte puternic - şi foarte 
stăpân pe soarta proprie! 

III 

Asemenea multor englezi, Harold Waring nu avea talent 
pentru limbi străine. Franceza lui era ezitantă şi avea un 
puternic accent englezesc. Cât despre germană şi italiană, 
nu se pricepea deloc. 

Până acum, această lipsă de abilităţi lingvistice nu îl 
preocupase. Descoperise că în majoritatea hotelurilor de pe 
continent toată lumea vorbea engleza, aşa că de ce să-şi 
facă probleme? 

Dar în acest colţ îndepărtat de lume, unde limba vorbită 
era o formă de slovacă şi unde până şi concierge-ul ştia 
numai germana, era frustrant pentru Harold când una din 
cele două prietene ale sale îi servea pe post de interpret. 
Doamna Rice, care iubea limbile străine, putea chiar să 
vorbească puţină slovacă. 

Harold se hotări că avea să se apuce să înveţe germana. 
Se decise să-şi cumpere nişte cărţi şi să-şi petreacă vreo 
două ore în fiecare dimineaţă încercând să stăpânească 
această limbă. 

Dimineaţa era frumoasă şi, după ce scrise câteva litere, 
Harold se uită la ceas şi văzu că mai avea timp de o oră de 
plimbare înainte de prânz. Se îndreptă spre lac, apoi o luă 
spre pădurea de pini. După ce merse vreo cinci minute, auzi 
un sunet greu de confundat. Undeva, nu prea departe, o 
femeie plângea. 

Harold se opri pentru câteva clipe, apoi se îndreptă spre 
locul de unde venea zgomotul. Femeia era Elsie Clayton. 
Stătea aşezată pe un trunchi de copac căzut, cu faţa 
îngropată în mâini şi umerii i se zguduiau de violenţa 
durerii. 

Harold ezită puţin, apoi se duse spre ea şi zise cu 
blândeţe: 

— Doamnă Clayton... Elsie? 


Tânăra tresări cu putere şi îşi ridică privirea spre el. 
Harold se aşeză lângă ea, spunându-i cu o compătimire 
reală: 

— Pot să fac ceva pentru dumneata? Orice? Elsie clătină 
din cap. 

— Nu... Nu... Eşti foarte amabil. Dar nimeni nu mă poate 
ajuta. 

Harold rosti cu sfială: 

— Are de-a face cu... Soţul dumitale? 

Ea dădu aprobator din cap. Apoi îşi şterse lacrimile şi îşi 
scoase pudriera, străduindu-se să-şi recapete stăpânirea de 
sine. Zise cu o voce şovăielnică: 

— Nu am vrut s-o îngrijorez pe mama. E atât de supărată 
când mă vede nefericită! Aşa că am venit aici ca să pot 
plânge din toată inima. E o prostie, ştiu. Plânsul nu ajută. 
Dar, uneori, simţi că viaţa este de nesuportat. 

— Îmi pare teribil de rău, spuse Harold. 

Tânăra îi aruncă o privire recunoscătoare, apoi zise 
grăbită: 

— E numai vina mea, desigur. M-am măritat cu Philip fără 
să mă oblige nimeni. Doar că... A ieşit prost şi numai eu 
sunt de vină. 

— Eşti foarte curajoasă să spui asta, afirmă Harold. Elsie 
clătină din cap. 

— Nu, nu sunt curajoasă. Chiar deloc. Sunt teribil de laşă. 
În parte, asta e problema cu Philip. Sunt îngrozită de el - 
absolut îngrozită - când îl apucă vreo criză de nervi. 

— Ar trebui să-l părăseşti! Exclamă Harold cu pasiune. 

— Nu îndrăznesc. EL... Nu m-ar lăsa. 

— Prostii! Ce părere ai de divorţ? Încet, Elsie clătină din 
cap. 

— Nu am motive. Îşi îndreptă umerii. Nu, trebuie să 
continui aşa. Ştii, petrec destul de mult timp cu mama. Pe 
Philip nu îl deranjează. Mai ales când mergem în locuri mai 
neumblate, ca acesta. Adăugă, îmbujorându-se: Vezi, o 
parte din problemă e că este nebun de gelozie. Dacă... Dacă 


doar stau de vorbă cu un alt bărbat, face nişte scene 
îngrozitoare. 

Harold simţi că îl cuprinde indignarea. Auzise multe femei 
plângându-se de gelozia soţilor şi, deşi se arătase 
compătimitor, în secret considerase că în mare parte soţul 
avea dreptate. Dar Elsie Clayton nu era ca acele femei. Nici 
măcar o dată nu îi aruncase vreo privire care să sugereze 
că ar flirta cu el. 

Elsie se îndepărtă de el scuturată de un fior. Se uită spre 
cer. 

— Soarele a intrat în nori. E destul de frig. Mai bine ne-am 
întoarce la hotel. Trebuie să fie ora prânzului. 

Se ridicară de pe buştean şi se îndreptară spre hotel. 
Mergeau probabil de câteva minute când observară o 
siluetă care se deplasa în aceeaşi direcţie. O recunoscură 
după pelerina fluturândă pe care o purta. Era una din 
surorile poloneze. 

Când trecură pe lângă ea, Harold se înclină uşor în chip de 
salut. Femeia nu răspunse, dar ochii ei zăboviră asupra lor 
pentru o clipă cu o privire evaluativă, care îl făcu brusc pe 
Harold să se înroşească. Se întrebă dacă femeia îl văzuse 
stând cu Elsie pe trunchiul de copac. Dacă da, probabil că 
îşi închipuise... 

Ei bine, părea să-şi fi închipuit... Un val de indignare îl 
cuprinse! Ce minte murdară aveau unele femei! 

Ce ciudat cum soarele intrase în nori şi amândoi fuseseră 
străbătuţi de un fior - probabil chiar în clipa când femeia 
aceea îi privea... 

Cumva, Harold se simţi oarecum stânjenit. 

IV 

În acea seară, Harold se duse în camera lui cu puţin după 
ora zece. Servitoarea englezoaică sosise şi el primise mai 
multe scrisori, la unele dintre ele trebuind să dea 
neîntârziat răspuns. 

Se îmbrăcă în pijama şi halat şi se aşeză la birou să-şi 
rezolve corespondenţa. Scrisese trei scrisori şi tocmai o 


începea pe a patra când uşa camerei se deschise brusc şi 
Elsie Clayton intră poticnindu-se în cameră. 

Harold sări în picioare, surprins. Elsie închisese uşa în 
urma ei şi stătea acum sprijinindu-se de scrin. Răsuflarea îi 
era întretăiată, iar chipul ei era alb ca varul. Părea 
înspăimântată de moarte. 

— E soţul meu! Rosti ea cu greu. A sosit pe neaşteptate. 
Cred... Cred că o să mă omoare. E nebun... Nebun de-a 
binelea. De aceea am venit aici. Nu-l lăsa să mă găsească! 

Făcu un pas sau doi, clătinându-se atât de rău pe picioare 
că aproape căzu. Harold întinse braţul să o susţină. În acel 
moment, uşa se deschise brusc din nou şi un bărbat se ivi în 
prag. Avea o înălţime medie, sprâncene groase şi părul 
negru şi lins. În mână ţinea o cheie mare de la maşină. 
Tremura de furie şi îşi ridică glasul, aproape urlând 
cuvintele: 

— Deci poloneza aia avea dreptate! Chiar te-ai încurcat cu 
tipul ăsta! 

— Nu, nu, Philip! Strigă Elsie. Nu e adevărat! Te înşeli! 
Harold o puse pe tânără în spatele lui, în timp ce Philip 
înainta spre amândoi. 

— Mă înşel, ha? Când te găsesc aici, în camera lui? 
Diavoliţă ce eşti, o să te omor pentru asta! 

Cu o mişcare rapidă, din lateral, dădu la o parte braţul lui 
Harold. Cu un strigăt, Elsie alergă în cealaltă parte a lui 
Harold, care se răsuci să se aşeze scut în faţa celuilalt. 

Dar Philip Clayton avea o idee fixă - să pună mâna pe soţia 
lui. Îngrozită, Elsie fugi din cameră. Philip Clayton se repezi 
după ea, iar Harold, fără să stea pe gânduri, îi urmă. 

Elsie o zbughise înapoi în camera ei aflată la capătul 
coridorului. Harold auzi sunetul făcut de cheia care se 
răsucea în broască, însă mişcarea nu putu fi dusă la bun 
sfârşit. Înainte ca uşa să fie încuiată, Philip Clayton smuci 
uşa, deschizând-o. Dispăru înăuntru şi Harold auzi strigătul 
înspăimântat al lui Elsie. Imediat, Harold se năpusti în 
încăpere. 


Elsie era înghesuită în draperiile de la fereastră. Când 
Harold intră, Philip Clayton se repezea spre ea, agitând 
cheia. Tânăra scoase un țipăt îngrozit, apoi apucă un 
prespapier masiv de pe biroul de lângă ea şi îl azvârli spre 
el. 

Clayton se prăbuşi ca secerat. Elsie ţipă. Harold se opri 
împietrit în pragul uşii. Tânăra căzu în genunchi lângă soţul 
ei. Acesta rămăsese nemişcat în locul în care căzuse. 

Afară, în hol, se auzi cum este tras zăvorul de la una dintre 
uşi. Elsie sări în picioare şi alergă spre Harold. 

— Te rog... Te rog... Vocea îi era joasă şi întretăiată. Du-te 
înapoi în camera dumitale. O să vină... Şi o să te găsească 
aici. 

Harold aprobă din cap. Observă totul într-o clipită. Pentru 
moment, Philip Clayton era hors de combat. Dar ţipătul lui 
Elsie s-ar fi putut să fie auzit. Dacă era descoperit în 
camera ei, acest lucru n-ar fi creat decât neînţelegeri şi o 
situaţie stânjenitoare. Atât de dragul ei, cât şi al lui nu 
trebuia să se dea naştere la nici un scandal. 

Pe cât de încet posibil, alergă grăbit pe coridor, înspre 
propria cameră. Chiar în momentul când ajunse înăuntru, 
auzi cum se deschide o uşă. 

Rămase în cameră timp de o jumătate de oră, aşteptând. 
Era convins că, mai devreme sau mai târziu, Elsie avea să 
vină. 

Se auzi o bătaie uşoară la uşă. Harold sări în picioare să 
deschidă. 

Nu era Elsie, ci mama ei, şi Harold fu îngrozit de 
înfăţişarea ei. Brusc, părea cu ani buni mai bătrână. Părul 
cenuşiu era în neorânduială şi sub ochi avea cearcăne 
adânci şi negre. 

Se repezi să-i tragă un scaun. Doamna Rice se aşeză cu 
greu, respirând cu dificultate. 

— Păreţi vlăguită, doamnă Rice. Pot să vă aduc ceva? O 
întrebă repede Harold. 

Ea clătină din cap. 


— Nu. Lasă-mă pe mine. Eu sunt bine, vorbesc serios. 
Numai că am suferit un şoc. Domnule Waring, s-a întâmplat 
un lucru îngrozitor. 

— Clayton este grav rănit? Întrebă Harold. 

Doamna Rice îşi ţinu răsuflarea. 

— Mai râu. E mort... 

V 

Camera începu să se învârtească în jurul lui. 

O senzaţie de apă rece ca gheaţa care i se scurgea pe şira 
spinării îl făcu pe Harold incapabil să vorbească pentru o 
clipă sau două. 

Repetă amorţit: 

— Mort? 

Doamna Rice dădu aprobator din cap. Apoi spuse cu o 
voce lipsită de inflexiuni, care dovedea o epuizare totală: 

— Colţul acelui prespapier din marmură l-a lovit exact în 
tâmplă şi a căzut cu capul de grilajul de fier. Nu ştiu ce l-a 
omorât - dar este mort de-a binelea. Am văzut destui morţi 
ca să ştiu asta. 

Dezastru - acesta era cuvântul care îi răsuna lui Harold în 
creier cu insistenţă. Dezastru, dezastru, dezastru... Rosti cu 
vehemenţă: 

— A fost un accident... Am văzut cum s-a întâmplat. 
Doamna Rice replică aspru: 

— Normal că a fost un accident. Ştiu asta. Dar... Daro să 
creadă cineva aşa ceva? Eu... Sincer, mi-e teamă, Harold. 
Aici nu e Anglia. 

— Pot să confirm povestea lui Elsie, spuse el încet. 

— Da, şi ea poate s-o confirme pe-a dumitale, zise doamna 
Rice. Tocmai asta-i problema. 

Mintea lui Harold, ca de obicei ageră şi precaută, înţelese 
ce voia să spună. Analiză în minte întreaga afacere şi îşi 
dădu seama de slăbiciunea poziţiei lor. 

El şi Elsie petrecuseră mult timp împreună. Apoi mai era şi 
faptul că fuseseră zăriţi împreună în pădurea de pini de una 
din poloneze în împrejurări destul de compromiţătoare. 


După toate aparențele, doamnele poloneze nu vorbeau 
engleza, dar este posibil să fi înţeles puţin. Se poate ca 
femeia să fi înţeles semnificaţia unor cuvinte ca „gelozie” 
sau „soţ” dacă auzise din întâmplare discuţia lor. În orice 
caz, era clar că îi spusese ceva lui Clayton care îi provocase 
gelozia. Iar acum... Moartea. Când Clayton murise, el, 
Harold, se aflase în camera lui Elsie Clayton. Nu exista 
nimic prin care să demonstreze că nu îl atacase în mod 
deliberat pe Philip Clayton cu pres-papierul. Nimic care să 
demonstreze că soţul gelos nu îi găsise de fapt împreună. 
Nu exista decât cuvântul lui şi al lui Elsie. O să fie crezuţi? 

O teamă rece îl cuprinse. 

Nu-şi imagina - nu, chiar nu îşi imagina - că el sau Elsie 
era în pericol de a fi condamnaţi la moarte pentru un omor 
pe care nu îl comiseseră. Desigur, în cel mai rău caz o să fie 
acuzaţi de omor prin imprudenţă. (Oare aveau „omor prin 
imprudenţă” în ţările astea străine?) Dar chiar dacă erau 
achitaţi de orice vină, avea să fie o anchetă, care va apărea 
în toate ziarele. „Un bărbat şi o femeie din Anglia acuzaţi - 
soţul gelos - politicianul în ascensiune.” Da, va însemna 
sfârşitul carierei lui politice. Nu avea să supravieţuiască 
niciodată unui astfel de scandal. 

Dintr-un impuls brusc, spuse: 

— Nu putem scăpa cumva de cadavru? Să-l îngropăm 
undeva? 

Privirea uluită şi dispreţuitoare a doamnei Rice îl făcu să 
Troşească. 

— Dragul meu Harold, spuse ea pe un ton incisiv, asta nu e 
o poveste polițistă! Să încerci aşa ceva ar fi o adevărată 
nebunie. 

— Probabil că aşa e. Gemu. Ce putem face? Doamne, ce 
putem face? 

Doamna Rice clătină descurajată din cap. Era încruntată, 
iar mintea ei căuta cu disperare o soluţie. 

— Nu putem face nimic? Întrebă Harold. Ceva ca să 
evităm acest dezastru îngrozitor? 


Iată, cuvântul acela ieşise la suprafaţă - dezastru! O 
damnare teribilă... Neprevăzută... Totală. 

Se uitară unul la celălalt. Doamna Rice spuse cu glas 
răguşit: 

— Elsie... Fetiţa mea. Aş face orice... O să o ucidă dacă va 
fi nevoită să treacă prin aşa ceva. Apoi adăugă: Şi 
dumneata, cariera dumitale... Tot. 

Harold reuşi să îngaime: 

— Nu vă gândiţi la mine. Dar în mintea lui era altceva. 
Doamna Rice continuă cu amărăciune: 

— Şi totul este atât de nedrept - atât de nedrept! Nu e ca 
şi cum ar fi fost ceva între voi. Eu ştiu asta prea bine. 

Harold sugeră, agăţându-se de un pai: 

— Măcar o să puteţi spune asta - că totul era cât se poate 
de corect. 

Doamna Rice replică amar: 

— Da, dacă o să mă creadă. Dar ştii cum sunt oamenii ăştia 
de aici. 

Sumbru, Harold fu de acord. În gândirea celor de pe 
continent, va exista fără îndoială o legătură între el şi Elsie, 
şi toate negările doamnei Rice vor fi considerate drept nişte 
minciuni sfruntate ale unei mame în favoarea fiicei ei. 

— Da, nu suntem în Anglia, ce ghinion nenorocit! Zise el 
mohorât. 

— Ah! Doamna Rice îşi înălţă capul. Asta e adevărat... Nu 
suntem în Anglia. Mă întreb dacă nu se poate face totuşi 
ceva... 

— Ce? 

Harold o privi plin de speranţă. Doamna Rice întrebă fără 
menajamenite: 

— Câţi bani ai? 

— Nu prea mulţi, la mine. Apoi adăugă: Pot să telegrafiez 
să mi se trimită, desigur. 

Doamna Rice rosti sumbru: 

— S-ar putea să avem nevoie de destul de mulţi. Dar cred 
că merită să încercăm. 


Harold simţi că disperarea i se mai domoleşte uşor. 

— La ce v-aţi gândit? Întrebă el. Doamna Rice spuse 
hotărâtă: 

— Nu avem nici o şansă să ascundem noi înşine această 
moarte, dar cred că există o şansă să o muşamalizăm 
oficial! 

— Chiar credeţi asta? 

Harold era plin de speranţă, dar nici nu-i prea venea să 
creadă. 

— Da. În primul rând, directorul hotelului va fi de partea 
noastră. Va prefera să ţină totul ascuns. După părerea mea, 
în ţărişoarele astea balcanice, ciudate şi îndepărtate, poţi 
mitui pe toată lumea - iar poliţia e probabil mai coruptă 
decât oricine. 

Harold zise încet: 

— Ştiţi, cred că aveţi dreptate. Doamna Rice continuă: 

— Din fericire, nu cred că cineva din hotel a auzit ceva. 

— Cine are camera alături de Elsie, vizavi de a 
dumneavoastră? 

— Cele două poloneze. Nu au auzit nimic. Ar fi ieşit pe 
culoar dacă ar fi auzit ceva. Philip a sosit târziu şi nu l-a 
văzut nimeni în afară de portarul de noapte. Ştii, Harold, 
chiar cred că este posibil să muşamalizării toată afacerea 
asta - şi să obţinem certificatul de deces al lui Philip din 
cauze naturale! Nu trebuie decât să mituim pe cineva la un 
nivel destul de ridicat - şi să găsim persoana potrivită, 
probabil pe şeful poliţiei! Harold zâmbi slab. 

— E ca în opera bufă, nu? Ei bine, nu putem decât să 
încercăm. 

VI 

Doamna Rice era energia întruchipată. Mai întâi fii chemat 
directorul. Harold rămase în camera lui, ţinându-se departe 
de toată afacerea asta. El şi doamna Harold căzuseră de 
acord că cel mai bine ar fi să se spună o poveste despre o 
ceartă între soţ şi soţie. Tinereţea şi drăgălăşenia lui Elsie 
vor stârni şi mai multă simpatie. 


În dimineaţa următoare, sosiră diverşi oficiali din poliţie 
care fură conduşi în dormitorul doamnei Rice şi plecară pe 
la prânz. Harold telegrafiase după bani, dar altminteri nu 
luă deloc parte la desfăşurarea lucrurilor. Şi nici nu ar fi 
fost în stare, căci niciunul dintre personajele oficiale nu 
vorbea engleza. 

La ora 12, doamna Rice veni în camera lui. Era albă la faţă 
şi obosită, dar uşurarea de pe chipul ei vorbea de la sine. 

— A mers! Zise ea simplu. 

— Slavă Domnului! Aţi fost într-adevăr minunată! Pare 
incredibil! 

Doamna Rice zise gânditoare: 

— După cât de uşor a mers, ai zice că lucrurile de felul 
ăsta sunt chiar normale. Practic au întins imediat mâna 
după bani. E... e chiar dezgustător, serios! 

Harold replică sec: 

— Nu e momentul potrivit să ne plângem de corupţia din 
serviciile publice. Cât? 

— Tariful e destul de mare. 

Şi începu să citească o listă de cifre. 

Şeful poliţiei 

Comisarul 

Agentul 

Doctorul 

Directorul hotelului 

Portarul de noapte 

Singurul comentariu al lui Harold fu: 

— Portarul de noapte nu primeşte prea mult, nu? Doamna 
Rice explică: 

— Directorul a afirmat că moartea nu ar trebui să se 
petreacă în hotel. Povestea oficială va fi că Philip a suferit 
un atac de cord în tren. A ieşit pe coridor să ia aer - ştii cum 
lumea lasă mereu uşile deschise - şi a căzut din tren. E 
minunat ce poate face poliţia când doreşte! 

— Slavă Domnului că poliţia noastră nu e la fel! 


Şi cu această stare de spirit britanică şi superioară cobori 
la masa de prânz. 

VII 

După prânz, Harold se alătură ca de obicei doamnei Rice 
şi fiicei ei ca să-şi bea cafeaua. Se decisese să nu facă nici o 
schimbare în comportamentul lui obişnuit. 

Acum era pentru prima dată când o vedea pe Elsie după 
noaptea trecută. Era foarte palidă şi evident încă se 
resimțea după şocul suferit, dar se strădui cu eleganţă sa se 
poarte ca de obicei, făcând diverse remarci banale despre 
vreme şi peisaj. 

Discutară despre un nou oaspete care tocmai sosise, 
încercând să-i ghicească naționalitatea. Harold fu de părere 
că, după mustață, trebuia să fie francez, Elsie zise că era 
neamţ, iar doamna Rice credea că s-ar putea să fie spaniol. 

Pe terasă nu mai era nimeni în afară de ei, cu excepţia 
celor două poloneze care stăteau într-un capăt şi brodau. 

Ca întotdeauna când dădea cu ochii de ele, Harold simţi un 
fior ciudat de nelinişte. Feţele acelea imobile, nasurile 
coroiate, mâinile lungi, ca nişte gheare... 

Un valet se apropie de ei şi îi spuse doamnei Rice că era 
căutată. Ea se ridică şi îl urmă. La intrarea în hotel, o 
văzură întâlnindu-se cu un oficial al poliţiei în uniformă. 

Lui Elsie i se tăie răsuflarea. 

— Nu crezi... Că e ceva în neregulă? Harold o linişti rapid: 

— Oh, nu, nu e nimic de genul ăsta. Dar şi el simţi un brusc 
fior de teamă. Mama dumitale a fost minunată! Zise el. 

— Ştiu. Mama e o mare luptătoare. Nu se lasă niciodată 
învinsă. Elsie se cutremură. Dar totul e aşa oribil, nu? 

— Haide, nu te mai gândi acum la asta. S-a terminat totul. 
Esie zise cu o voce şoptită: 

— Nu pot să uit că... Că eu sunt cea care l-a omorât. 
Harold o contrazise rapid: 

— Nu te gândi în felul ăsta! A fost un accident. Ştii că aşa a 
fost. 

Chipul ei se însenină puţin. Harold adăugă: 


— Şi oricum, totul ţine acum de trecut. Trecutul e trecut, 
încearcă să nu te mai gândeşti niciodată la asta. 

Doamna Rice se întoarse. După expresia ei îşi dădură 
seama că totul era în regulă. 

— Am tras o sperietură, zise ea aproape veselă. Dar nu a 
fost vorba decât de câteva formalităţi legate de nişte acte. 
Totul e în regulă, copii. Am scăpat. Cred că putem comanda 
un lichior ca să sărbătorim. 

Lichiorul fu comandat şi adus. Îşi ridicară paharele. 

— Pentru Viitor! Zise doamna Rice. Harold îi zâmbi lui 
Esie şi spuse: 

— Pentru fericirea dumitale! 

Ea îi zâmbi la rândul ei şi rosti ridicând paharul: 

— Şi a dumitale - şi pentru succes! Sunt sigură că o să 
ajungi cineva! 

Ca o reacţie la teamă se simțeau veseli, aproape ameţiţi. 
Umbra se ridicase! Totul era bine... 

La capătul terasei, cele două femei ca nişte păsări se 
ridicară în picioare şi îşi strânseră cu grijă lucrul de mână. 
Apoi traversară dalele de piatră. 

Înclinându-se uşor, se aşezară lângă doamna Rice. Una din 
ele începu să vorbească. Cealaltă îşi fixă privirea asupra lui 
Harold şi a lui Elsie. Pe buze îi zăbovea un surâs uşor. Şi, 
după părerea lui Harold, nu era un surâs plăcut... 

Se uită spre doamna Rice. Ea o asculta pe poloneză şi, deşi 
nu putea înţelege nici un cuvânt, expresia de pe chipul 
doamnei Rice era edificatoare. Vechea angoasă şi disperare 
reveniseră. Ea asculta şi, din când în când, rostea un 
cuvânt. 

Cele două surori se ridicară şi, după ce se înclinară 
ţeapăn, intrară în hotel. 

Harold se aplecă în faţă şi spuse cu o voce răguşită: 

— Ce s-a întâmplat? 

Doamna Rice îi răspunse cu un ton jos, lipsit de speranţă: 

— Femeile acelea o să ne şantajeze. Au auzit tot noaptea 
trecută. Şi acum, că am încercat să muşamalizăm totul, 


lucrurile stau de o mie de ori mai râu... 

VIII 

Harold Waring stătea lângă lac. Se plimbase agitat mai 
bine de o oră, încercând să liniştească prin efortul fizic 
disperarea care îl cuprinsese. 

În cele din urmă ajunse în locul unde le observase pentru 
prima dată pe cele două femei sinistre care ţineau acum 
viaţa lui şi a lui Elsie în ghearele lor malefice. 

— Blestemate să fie! Exclamă el cu glas tare. Să le ia naiba 
pe harpiile astea două! 

O tuse uşoară îl făcu să se întoarcă şi se trezi în faţa 
străinului cu mustață impresionantă, care tocmai ieşise din 
umbra copacilor. 

Lui Harold îi veni greu să găsească ceva de spus. Era clar 
că omuleţul auzise cuvintele pe care tocmai le rostise. 
Pierdut, Harold începu, oarecum ridicol: 

— Oh... Ăăă... Bună ziua. 

Cu o engleză perfectă, celălalt replică: 

— Dar pentru dumneavoastră, mi-e teamă că nu e prea 
bună. 

— Păi... Harold amuţi din nou. Omuleţul continuă: 

— Bănuiesc că aveţi necazuri, monsieur. Vă pot ajuta 
cumva? 

— A, nu, mulţumesc. Îmi mai vărsăm şi eu nervii. Celălalt 
rosti cu blândeţe: 

— Dar totuşi cred că vă pot fi de ajutor. Am dreptate, nu, 
dacă leg necazurile dumneavoastră de cele două doamne 
care stăteau pe terasă? 

Harold îl privi ţintă. 

— Ştiţi ceva despre ele? Apoi adăugă: De fapt, cine 
sunteţi? Ca şi cum îşi declara ascendenţa regală, omuleţul 
spuse cu modestie: 

— Sunt Hercule Poirot. Nu vreţi să facem o scurtă 
plimbare prin pădure şi să-mi spuneţi povestea 
dumneavoastră? După cum am mai zis, cred că vă pot ajuta. 


Nici până în ziua de azi, Harold nu e sigur ce îl făcuse să 
toarne dintr-odată întreaga poveste unui om cu care 
vorbise doar câteva minute. Poate era de vină stresul 
excesiv. Oricum, aşa se petrecură lucrurile. Îi spuse lui 
Hercule Poirot întreaga poveste. 

Acesta ascultă în tăcere. O dată sau de două ori dădu cu 
gravitate din cap. Când Harold se opri, celălalt rosti visător: 

— Păsările stimfalide, cu ciocuri de fier, care se hrănesc cu 
carne de om şi îşi au sălaşul lângă Lacul Stymphalis... Da, 
se potriveşte foarte bine. 

— Poftim? Făcu Harold privindu-l uimit. 

„Poate, îşi zise el, omuleţul ăsta ciudat era nebun!” 
Hercule Poirot zâmbi. 

— Mă gândesc, asta-i tot. Am felul meu de a privi lucrurile. 
Acum, în ceea ce priveşte necazul dumneavoastră. Nu 
sunteţi într-o poziţie prea plăcută. 

Harold rosti nerăbdător: 

— Nu am nevoie să-mi spuneţi dumneavoastră asta! 
Hercule Poirot continuă: 

— Şantajul este o chestiune serioasă. Aceste harpii vă vor 
obliga să plătiţi şi să tot plătiţi! Şi dacă le sfidaţi, atunci ce o 
să se întâmple? 

Harold răspunse cu amărăciune: 

— Toată povestea o să iasă la iveală. Cariera mea va fi 
ruinată, iar biata fată care nu a făcut nimănui nici un rău va 
trece prin chinurile iadului, şi Dumnezeu ştie cum se va 
termina totul! 

— Prin urmare, zise Hercule Poirot, ceva trebuie făcut! 

— Ce? Întrebă Harold sec. 

Hercule Poirot se opri, cu ochii pe jumătate închişi. 

— E momentul castanietelor de bronz, zise el şi Harold se 
îndoi din nou de sănătatea lui mintală. 

— Aţi înnebunit? Întrebă el. Celălalt clătină din cap. 

— Mais non! Mă străduiesc numai să urmez exemplul 
marelui meu predecesor, Hercule. Aveţi răbdare câteva ore, 


prietene. Mâine s-ar putea să vă scap de persecutorii 
dumneavoastră. 

IX 

Când cobori a doua zi dimineaţă, Harold Waring îl găsi pe 
Hercule Poirot stând singur pe terasă. Fără să vrea, Harold 
fusese impresionat de promisiunile lui Hercule Poirot. 

Se îndreptă spre el şi îl întrebă neliniştit: 

— Ei bine? 

Hercule Poirot îi zâmbi radios. 

— E bine. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Totul s-a rezolvat în mod satisfăcător. 

— Dar ce s-a întâmplat? Hercule Poirot replică visător: 

— Am folosit castanietele de bronz. Sau, ca să folosesc 
termeni mai moderni, am făcut firele de metal să zbârnâie - 
pe scurt, am folosit telegraful! Păsările stimfalide, monsieur, 
au fost îndepărtate acolo unde nu vor mai putea să-şi 
exercite ingeniozitatea pentru ceva vreme. 

— Erau căutate de poliţie? Au fost arestate? 

— Exact. 

Harold inspiră adânc. 

— Ce minunat! Nu m-am gândit la una ca asta. Se ridică. 
Trebuie să le găsesc pe doamna Rice şi pe Elsie ca să le 
spun. 

— Ştiu deja. 

— A, bine. Harold se aşeză din nou. Spuneţi-mi ce s-a... 
Brusc, se întrerupse. 

Pe aleea dinspre lac veneau două siluete cu pelerine 
fluturânde şi aspect de pasăre. 

— Am crezut că aţi spus că au fost arestate! Exclamă el. 
Hercule Poirot îi urmări privirea. 

— A, doamnele acelea? Sunt total inofensive. Doamne 
poloneze de familie bună, aşa cum v-a spus portarul. Poate 
că aspectul lor nu e prea plăcut, dar asta e tot. 

— Dar nu înţeleg! 


— Nu, nu înţelegeţi! Celelalte doamne erau căutate de 
poliţie - ingenioasa doamnă Rice şi lăcrimoasa doamnă 
Clayton! Ele sunt nişte bine-cunoscute păsări de pradă. 
Cele două, mon cher, îşi câştigă existenţa din şantaj. 

Harold avu senzaţia că lumea se învârte în jurul lui. Rosti 
cu glas slab: 

— Dar bărbatul... Bărbatul care a fost omorât? 

— Nimeni nu a fost omorât. Nu a existat nici un bărbat! 

— Dar l-am văzut! 

— Ba nu. Doamna Rice, înaltă cum e şi cu voce profundă, 
imită foarte bine un bărbat. Ea este cea care a jucat rolul 
soţului - fără peruca grizonantă şi machiată adecvat pentru 
rol. 

Se aplecă înainte şi îl bătu pe celălalt pe genunchi. 

— Nu trebuie să treceţi prin viaţă fiind aşa credul, 
prietene. Poliţia unei ţări nu este aşa de uşor de mituit — 
probabil nu poate fi mituită deloc - şi în nici un caz când 
este vorba de crimă! Aceste femei profitau de ignoranţa 
englezului obişnuit când vine vorba de limbi străine. Fiindcă 
vorbeşte franceza sau germana, doamna Rice era mereu 
cea care discută cu directorul şi se ocupă de rezolvarea 
afacerii. Poliţia soseşte şi merge în camera ei, într-adevăr! 
Dar ce se întâmplă, de fapt? Dumneavoastră nu ştiţi. Poate 
spune că şi-a pierdut o broşa - ceva de genul ăsta. Orice 
scuză e bună pentru ca poliţia să vină şi dumneavoastră să 
îi vedeţi. În rest, ce se întâmplă de fapt? Telegrafiaţi după 
bani, o mulţime de bani, şi îi înmânaţi doamnei Rice care se 
ocupă de negocieri. Şi asta-i tot! Dar ele sunt lacome, 
aceste păsări de pradă. Au observat că aveaţi o aversiune 
nejustificată faţă de aceste două nefericite doamne 
poloneze. Doamnele în chestiune au venit şi au purtat o 
discuţie total nevinovată cu doamna Rice, iareanua 
rezistat tentaţiei de a repeta jocul. Ştia că nu înţelegeaţi ce 
se vorbeşte. Aşa că dumneavoastră ar fi trebuit să 
telegrafiaţi după mai mulţi bani pe care doamna Rice ar fi 
pretins că i-ar fi dat acestor noi şantajişti. 


Harold inspiră adânc. 

— Şi Elsie... Elsie? 

Hercule Poirot îşi feri privirea. 

— Şi-a jucat bine rolul. Întotdeauna o face. E o actriţă 
foarte talentată. Totul este foarte pur, foarte inocent. Ea 
apelează nu la sex, ci la cavalerism. Hercule Poirot adăugă 
visător: Asta are mereu succes la englezi. 

Harold Warins trase adânc aer în piept şi zise hotărât: 

— Am de gând să mă apuc să învăţ toate limbile europene 
care există! Nimeni nu o să-şi mai bată joc de mine a doua 
oară! 

Capitolul 7 

TAURUL DIN CRETA 

Hercule Poirot îl privi gânditor pe vizitatorul său. 

Văzu un chip palid, cu o bărbie hotărâtă, ochi care păreau 
mai mult cenuşii decât albaştri şi păr cu acea nuanţă de 
negru-albăstrui care se întâlneşte atât de rar - cu buclele 
superbe ale unei zeități greceşti. 

Observă costumul de tweed, bine croit, dar şi uzat, geanta 
îndelung purtată şi aroganţa involuntară a atitudinii care se 
putea remarca dincolo de nervozitatea evidentă a tinerei. 

Poirot gândi: „Ah, da, este o demnă reprezentantă a 
Provinciei, dar nu are nici un ban! Şi trebuie să fie ceva cu 
totul ieşit din comun ca să o determine să vină la mine”. 

Diana Maberly începu cu o voce uşor tremurătoare: 

— Eu... Nu ştiu dacă mă puteţi ajuta, domnule Poirot. 
Este... E o situaţie extraordinară. 

— Da, spuneţi-mi, o îndemnă Poirot. 

— Am venit la dumneavoastră fiindcă nu ştiu ce să fac! Nu 
ştiu nici măcar dacă este ceva de făcut! Zise Diana Maberly. 

— Mă lăsaţi să judec eu asta? 

Chipul fetei se împurpura brusc şi rosti pe nerăsuflate: 

— Am venit la dumneavoastră fiindcă bărbatul cu care 
sunt logodită de peste un an a rupt logodna. Se opri şi îl 
privi sfidătoare. Probabil vă spuneţi că sunt complet 
nebună. 


Hercule Poirot clătină încet din cap. 

— Dimpotrivă, mademoiselle, nu am nici o îndoială că eşti 
deosebit de inteligentă. Şi în mod sigur nu este treaba mea 
să îi împac pe îndrăgostiţii certaţi şi ştiu că îţi dai foarte 
bine seama de asta. Prin urmare, este ceva neobişnuit legat 
de ruptura acestei logodne. Am dreptate, nu-i aşa? 

Fata dădu aprobator din cap. Apoi spuse cu o voce clară, 
precisă: 

— Hugh a rupt logodna fiindcă are impresia că 
înnebuneşte şi consideră că oamenii care sunt nebuni nu 
trebuie să se căsătorească. 

Sprâncenele lui Hercule Poirot se ridicară un pic a mirare. 

— Şi dumneata nu eşti de acord? 

— Nu ştiu... Ce înseamnă să fii nebun, la urma urmelor? 
Toţi suntem un pic nebuni. 

— Aşa se spune, fu de acord Poirot, cu prudenţă. 

— Doar atunci când ajungi să crezi că eşti un ou fiert sau 
ceva de genul ăsta trebuie să te închidă la ospiciu. 

— Şi logodnicul dumitale nu a ajuns în stadiul ăsta? Diana 
Maberly replică: 

— Nu-mi dau seama să fie ceva în neregulă cu Hugh. 
Este... Cea mai normală persoană pe care o ştiu. Raţional... 
Demn de încredere... 

— Atunci, de ce are impresia că înnebuneşte? Poirot făcu o 
scurtă pauză înainte să continue: Există poate cazuri de 
nebunie în familia lui? 

Şovăitoare, Diana dădu aprobator din cap şi spuse: 

— Bunicul lui a fost nebun, cred - şi vreo strămătuşă, ceva. 
Dar ce vreau eu să spun e că în fiecare familie există cineva 
ciudat. Ştiţi, vreunul mai redus din punct de vedere 
intelectual sau excesiv de deştept. 

Ochii ei aveau o privire rugătoare. Hercule Poirot clătină 
trist din cap. 

— Îmi pare rău pentru dumneata, mademoiselle. Fata îşi 
ridică bărbia şi strigă: 


— Nu vreau să vă pară rău pentru mine! Vreau să faceţi 
ceva! 

— Ce ai vrea să fac? 

— Nu ştiu - dar ceva e în neregulă. 

— Vrei să-mi spui, mademoiselle, tot ce poţi despre 
logodnicul dumitale? 

Diana rosti rapid: 

— Numele lui este Hugh Chandler. Are 24 de ani. Tatăl lui 
este amiralul Chandler. Locuiesc la Lyde Manor, care 
aparţine familiei Chandler de pe timpul reginei Elisabeta. 
Hugh este singurul copil. A intrat în marină - toţi cei din 
familia Chandler sunt marinari, e un soi de tradiţie, chiar de 
pe vremea când Sir Gilbert Chandler a călătorit pe mare 
împreună cu Sir Walter Raleigh în anul o mie cinci sute şi 
ceva. Intrarea lui Hugh în marină a fost de la sine înţeleasă. 
Tatăl lui nu ar fi acceptat altceva. Şi totuşi... Şi totuşi, tatăl 
lui a fost cel care a insistat să părăsească marina. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În urmă cu aproape un an. Destul de brusc. 

— Lui Hugh Chandler îi plăcea meseria lui? 

— Sigur că da. 

— Nu a existat nici un fel de scandal? 

— Legat de Hugh? Absolut nimic. Îi mergea excelent. Nu... 
Nu l-a putut înţelege pe tatăl lui. 

— Ce motiv a oferit amiralul Chandler? Diana răspunse 
încet: 

— Nu a dat un motiv propriu-zis. Ah! A spus că era nevoie 
ca Hugh să înveţe să conducă moşia - dar... Dar nu a fost 
decât un pretext. Chiar şi George Frobisher şi-a dat seama 
de asta. 

— Cine e George Frobisher? 

— Colonelul Frobisher. E cel mai vechi prieten al 
amiralului Chandler şi naşul lui Hugh. Îşi petrece mai tot 
timpul la conac. 

— Şi ce a crezut colonelul Frobisher de decizia amiralului 
Chandler ca fiul său să părăsească marina? 


— A rămas mut de uimire. Nu putea să înţeleagă. Nimeni 
nu a putut. 

— Nici măcar Hugh Chandler? 

Diana nu răspunse imediat. Poirot aşteptă câteva 
momente, apoi continuă: 

— Poate că la momentul respectiv şi el a fost uluit. Dar 
acum? Nu a zis nimic - absolut nimic? 

Diana murmură cu jumătate de gură: 

— A zis - cam acum o săptămână - că tatăl lui a avut 
dreptate, că era singurul lucru care putea fi făcut. 

— L-ai întrebat de ce? 

— Sigur că da. Dar nu a vrut să-mi spună. 

Hercule Poirot rămase pe gânduri câteva minute, apoi 
întrebă: 

— Au avut loc întâmplări neobişnuite pe acolo? Începând, 
să zicem, de acum vreun an? Ceva care a dat naştere la tot 
felul de supoziţii şi de bârfe locale? 

Diana izbucni: 

— Nu înţeleg la ce vă referiţi! 

Poirot răspunse calm, dar cu glas autoritar: 

— Ai face bine să îmi spui dumneata! 

— Nu a fost nimic - nimic de genul la care vă referiţi. 

— Atunci, de ce gen? 

— Cred că sunteţi pur şi simplu odios! La o fermă se 
întâmplă deseori lucruri ciudate. E vreo răzbunare - sau 
nebunul satului, sau mai ştiu eu cine! 

— Ce s-a întâmplat? 

Diana răspunse fără tragere de inimă: 

— A fost o oarecare agitaţie în legătură cu nişte oi - le-a 
fost tăiat gâtul. Oh! A fost oribil! Însă toate aparţineau unui 
fermier care e un om foarte dur. Poliţia a fost de părere că a 
fost vorba de vreo răzbunare împotriva lui. 

— Însă nu l-au prins pe făptaş? 

— Nu. Apoi adăugă cu pasiune: Dar dacă vă închipuiţi... 
Poirot ridică o mână. 


— Nu ai nici cea mai vagă idee ce îmi închipui eu. Spune- 
mi, logodnicul dumitale a consultat vreun doctor? 

— Nu, sunt sigură că nu. 

— Nu ar fi ăsta cel mai simplu lucru pe care ar trebui să-l 
facă? 

Diana zise încet: 

— Nu vrea. Urăşte doctorii. 

— Şi tatăl lui? 

— Nu cred că amiralul crede prea mult în doctori. Spune 
că nu sunt decât o adunătură de şarlatani. 

— Cum pare amiralul să fie? E bine? Fericit? Diana 
răspunse cu 0 voce scăzută: 

— A îmbătrânit teribil în... În... 

— În ultimul an? 

— Da. Este distrus - e doar o umbră a omului care a fost. 
Poirot dădu gânditor din cap. 

— A fost de acord cu logodna fiului său? 

— A, da. Vedeţi, pământul alor mei se învecinează cu al lui. 
Suntem acolo de generaţii întregi. A fost teribil de încântat 
când eu şi Hugh am început relaţia. 

— Şi acum? Ce părere are de ruperea logodnei voastre? 
Vocea fetei tremură când spuse: 

— L-am întâlnit ieri-dimineaţă. Arăta înfiorător. Mi-a luat 
mâna în ambele palme şi mi-a zis: „E greu pentru tine, fiica 
mea. Dar băiatul face ce trebuie - singurul lucru pe care 
poate să-l facă”. 

— Şi aşa te-ai hotărât să vii la mine? Întrebă Hercule 
Poirot. 

Diana dădu aprobator din cap. 

— Puteţi să faceţi ceva? Hercule Poirot replică: 

— Nu ştiu. Dar pot cel puţin să vin şi să văd cu ochii mei ce 
se întâmplă. 

II 

Ceea ce îl impresiona pe Hercule Poirot mai mult decât 
orice fu fizicul remarcabil al lui Hugh Chandler: înalt, 
minunat proporţionat, cu pieptul şi umerii laţi, şi cu o 


coamă de păr arămiu. Răspândea un aer nemaipomenit de 
putere şi virilitate. 

Imediat ce sosiră acasă la Diana, tânăra îl sună imediat pe 
amiralul Chandler şi amândoi se îndreptară spre conacul 
Lyde unde erau aşteptaţi cu ceai, pregătit pe o terasă 
lungă. 'Iot acolo se găseau trei bărbaţi. Amiralul Chandler, 
un bărbat cu părul alb, care arăta mai bătrân decât anii pe 
care îi avea, cu umerii căzuţi de parcă purta o povară grea, 
cu ochii negri, gânditori. În contrast cu el, prietenul lui, 
colonelul Frobisher era un bărbat micuţ, uscat, dur, cu 
părul roşcat, grizonant la tâmple. Era un omuleţ fără stare, 
irascibil, arţăgos, semănând cu un terier - dar avea nişte 
ochi foarte ageri. Avea obiceiul să se încrunte şi să-şi plece 
fruntea, împingându-şi capul înainte, în vreme ce ochii 
aceia ageri îl studiau pătrunzător pe interlocutor. Cel de-al 
treilea era Hugh. 

— Frumos specimen, nu? 

Vorbi cu glas scăzut după ce observă că Poirot îl studia 
atent pe tânărul bărbat. 

Hercule Poirot dădu aprobator din cap. El şi Frobisher 
stăteau unul lângă altul. Ceilalţi trei aveau scaunele la 
celălalt capăt al mesei şi discutau animați, dar uşor 
artificial. 

— Da, este magnific - magnific, murmură Poirot. El este 
tânărul taur - da, se poate spune că este tânărul taur oferit 
lui Poseidon... Un exemplar perfect de bărbâăţie sănătoasă. 

— Pare destul de în formă, nu-i aşa? 

Frobisher oftă. Ochii lui cercetători îi aruncară o privire 
laterală lui Hercule Poirot, cântărindu-l. Apoi zise: 

— Ştiu cine sunteţi. 

— A, asta nu e un secret! 

Poirot flutură din mână cu un gest regal, care parcă voia 
să spună că acum nu era incognito - călătorea ca Sine 
însuşi. După câteva clipe, Frobisher întrebă: 

— Fata a venit la dumneavoastră în legătură cu... 
Afacerea...? 


— Afacerea.? 

— Afacerea cu tânărul Hugh. Da, îmi dau seama că ştiţi 
totul. Dar nu prea înţeleg de ce a venit la dumneavoastră... 
Nu aş fi crezut că genul ăsta de lucruri ţin de domeniul 
dumneavoastră - adică e mai mult o chestiune medicală. 

— De domeniul meu ţin tot felul de lucruri... Aţi fi surprins. 

— Vreau să spun că nu prea văd ce se aştepta să puteţi 
face dumneavoastră. 

— Domnişoara Maberly este o luptătoare, afirmă Poirot. 
Colonelul F'robisher dădu afirmativ din cap, cu mare 
căldură. 

— Da, este într-adevăr o luptătoare. E un copil bun. Nu 
vrea să se dea bătută. Cu toate acestea, ştiţi, există lucruri 
cu care nu poţi să te lupţi... 

Chipul lui păru dintr-odată bătrân şi obosit. Poirot rosti pe 
o voce încă şi mai scăzută, discret: 

— Să înţeleg că există cazuri de... Nebunie în familie? 

Frobisher aprobă. 

— Numai unele, din când în când, murmură el. Sare peste 
o generaţie sau două. Bunicul lui Hugh a fost ultimul. 

Poirot aruncă rapid o privire în direcţia celor trei. Diana 
susţinea cu succes conversaţia, râzând şi tachinându-se cu 
Hugh. Ai fi spus că toţi trei nu au nici cea mai mică grijă pe 
lumea asta. 

— Şi ce formă ia nebunia asta? Întrebă încet Poirot. 

— Bătrânul a devenit destul de violent în cele din urmă. A 
fost perfect normal până la treizeci de ani - atât de normal 
pe cât putea să fie. Apoi a început să se poate un pic ciudat. 
A trecut ceva vreme până când lumea a început să observe. 
Apoi s-au pornit tot felul de zvonuri. Oamenii au început să 
vorbească pe faţă. S-au petrecut diverse lucruri care au 
fost muşamalizate. Dar, ridică din umeri, în cele din urmă a 
ajuns nebun de-a binelea, bietul de el. Nebunie ucigaşă! A 
trebuit să fie internat. Se opri o clipă, apoi adăugă: A trăit 
destul de mult, am impresia... Desigur, lui Hugh de asta îi e 
teamă. De asta nu vrea să meargă la doctor. Îi e teamă să 


nu fie închis şi să trăiască la azilul de nebuni ani de-a 
rândul. Nu pot să spun că-l învinovăţesc. Şi eu simt acelaşi 
lucru. 

— Şi amiralul Chandler ce părere are? 

— Asta l-a dărâmat complet, replică scurt Frobisher. 

— "Ţine foarte mult la fiul lui? 

— E topit după el. Vedeţi, soţia lui s-a înecat în accidentul 
acela naval, când băiatul avea numai zece ani. De atunci nu 
a mai trăit decât pentru copil. 

— L-a fost devotat soţiei? 

— O adora. Toată lumea o adora. Era... Era cea mai 
încântătoare femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Făcu 
o pauză, apoi zise cu glas întretăiat: Vreţi să-i vedeţi 
portretul? 

— Da, aş vrea foarte mult. 

Frobisher îşi împinse înapoi scaunul şi se ridică zicând cu 
voce tare: 

— Merg să-i arăt domnului Poirot câteva lucruri, Charles. 
E un adevărat connoisseur. 

Amiralul făcu un semn vag cu mâna. Frobisher tropăi de-a 
lungul terasei, cu Poirot pe urme. Pentru o clipă, de pe 
chipul Dianei căzu masca de veselie şi se putu citi o 
întrebare chinuitoare. Şi Hugh înălţă capul şi îl privi atent 
pe bărbatul micuţ cu mustață uriaşă. 

Poirot îl urmă pe Frobisher în casă. Venind de afară, de la 
lumina soarelui, la început era atât de întuneric înăuntru 
încât Poirot nu reuşi să distingă aproape nimic. Dar curând 
îşi dădu seama că această casă era plină de lucruri vechi şi 
frumoase. 

Colonelul Frobisher îl conduse spre galeria cu tablouri. Pe 
pereţii lambrisaţi atârnau portrete ale membrilor familiei 
Chandler morţi şi dispăruţi. Chipuri severe sau vesele, 
bărbaţi în costume de gală sau în uniforma marinei. Femei 
în rochii de satin, purtând perle. 

În cele din urmă, Frobisher se opri în dreptul unui portret 
aflat la capătul galeriei. 


— Pictat de Orpen, zise el cu glas aspru. 

Rămaseră privind în sus spre o femeie înaltă, care ţinea de 
zgardă un ogar. O femeie cu păr arămiu şi care răspândea 
un aer de vitalitate. 

— Băiatul e bucăţică ruptă din ea, continuă Frobisher. Nu 
credeţi? 

— În unele privinţe, da. 

— Nu are delicateţea ei - feminitatea, normal. Ele 
varianta masculină - dar în toate elementele esenţiale... Se 
întrerupse. Păcat că a moştenit de la familia Chandler 
singurul lucru de care se putea foarte bine lipsi... 

Rămaseră tăcuţi. Erau înconjurați de un aer de melancolie 
- ca şi cum acei Chandleri morţi regretau boala care zăcea 
latentă în sângele lor şi pe care, din când în când, o 
transmiteau, neîndurător, mai departe... 

Hercule Poirot îşi întoarse capul să-l privească pe 
companionul lui. George Frobisher avea încă ochii aţintiţi 
asupra frumoasei femei de pe peretele din faţa lui. Poirot 
rosti încet: 

— Aţi cunoscut-o bine... Frobisher vorbi rapid: 

— Am copilărit împreună. Eu am plecat în India, ca 
sublocotenent, când ea avea şaisprezece ani... Când m-am 
întors... Era măritată cu Charles Chandler. 

— Îl cunoşteaţi şi pe el? 

— Charles este unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei. E 
prietenul meu cel mai bun - întotdeauna a fost. 

— Vă vedeaţi des cu ei - după căsătorie? 

— Obişnuiam să-mi petrec aici majoritatea permisiilor. 
Locul ăsta e ca o a doua casă pentru mine. Charles şi 
Caroline îmi păstrau mereu o cameră aici - pregătită în 
aşteptarea mea... Îşi îndreptă umerii, îşi dădu brusc capul 
pe spate într-o atitudine bătăioasă. De aceea mă aflu aici 
acum - ca să fiu alături, în caz că este nevoie de mine. Dacă 
Charles are nevoie de mine - sunt aici. 

Din nou, umbra tragediei se strecură asupra lor. 


— Şi ce părere aveţi - despre toate acestea? Întrebă 
Poirot. Frobisher adoptă o poziţie ţeapănă. Sprâncenele i se 
adunară deasupra ochilor. 

— Eu cred că, cu cât se spune mai puţin, cu atât mai bine. 
Şi, ca să fiu sincer, nu prea înţeleg ce aveţi de-a face cu 
asta, domnule Poirot. Nu ştiu de ce v-a băgat Diana în 
povestea asta şi v-a adus aici. 

— Ştiţi că logodna Dianei Maberly cu Hugh Chandler a fost 
ruptă? 

— Da, ştiu. 

— Şi cunoaşteţi motivul? Frobisher replică ţeapăn: 

— Nu ştiu nimic despre asta. Tinerii rezolvă singuri astfel 
de treburi. Nu e treaba mea să-mi bag nasul. 

— Hugh Chandler i-a spus Dianei că nu este corect să se 
căsătorească, fiindcă el este pe cale să înnebunească. 

Poirot văzu cum pe fruntea lui Frobisher apar broboane de 
transpiraţie. - - Aţi ajuns să discutaţi despre blestemăţia 
asta? Zise colonelul. Şi ce credeţi că puteţi face? Hugh a 
procedat corect, bietul de el. Nu este vina lui, e ceva 
ereditar - plasma germinativă... Celule nervoase... Dar, 
odată ce şi-a dat seama, ce mai putea să facă decât să rupă 
logodna? Este unul dintre acele lucruri care trebuie făcute. 

— Dacă aş putea fi convins de asta... 

— Puteţi să mă credeţi pe cuvânt. 

— Dar nu mi-aţi spus nimic. 

— Vă spun că nu vreau să discut despre asta. 

— De ce l-a obligat amiralul pe fiul lui să părăsească 
marina? 

— Fiindcă era singurul lucru care putea fi făcut. 

— De ce? 

Frobisher clătină încăpățânat din cap. Poirot murmură 
încet: 

— A avut ceva de-a face cu omorârea acelor oi? Celălalt 
răspunse furios: 

— Deci aţi auzit despre asta? 

— Mi-a spus Diana. 


— Fata aia mai bine şi-ar fi ţinut gura. 

— Nu a fost de părere că era ceva concludent. 

— Ea nu ştie. 

— Ce nu ştie? 

Fără tragere de inimă, Frobisher vorbi întretăiat şi furios: 

— Ei bine, dacă ţineţi neapărat să aflaţi... Chandler a auzit 
un zgomot în acea noapte. S-a gândit că poate a pătruns 
cineva în casă. A ieşit să cerceteze. A văzut lumină în 
camera băiatului. Chandler a intrat. Hugh era adormit în 
pat - dormea profund - complet îmbrăcat. Avea sânge pe 
haine. Lavoarul din cameră era plin de sânge. Tatăl lui nu l- 
a putut trezi. A doua zi a auzit de oile găsite cu gâtul tăiat. 
L-a chestionat pe Hugh. Băiatul nu ştia nimic despre asta. 
Nu-şi amintea să fi ieşit - dar pantofii lui au fost găsiţi lângă 
uşa din spate, plini de noroi. Nu a putut să dea vreo 
explicaţie despre sângele din lavoar. Nu a putut să explice 
nimic. Bietul de el nu ştia, înţelegeţi? Charles a venit la 
mine şi am stat de vorbă. Care era cel mai bun lucru care 
putea fi făcut? Apoi s-a întâmplat din nou - trei nopţi mai 
târziu. După aceea... Ei bine, puteţi vedea şi singur. A 
trebuit să plece din marină. Dacă se află aici, sub privirile 
lui Charles, acesta poate să-l supravegheze. Nu-şi permite 
să se petreacă un scandal în cadrul marinei. Da, a fost 
singurul lucru care putea fi făcut. 

— Şi de atunci? Întrebă Poirot. Frobisher replică furios: 

— Nu mai răspund la nici o întrebare. Nu credeţi că Hugh 
îşi cunoaşte cel mai bine interesul? 

Hercule Poirot nu zise nimic. Urâse mereu să recunoască 
faptul că exista cineva care să ştie mai bine cum stau 
lucrurile decât Hercule Poirot. 

III 

Când ajunseră în hol, amiralul Chandler intra în casă. 
Rămase în prag o clipă - o siluetă întunecată decupată în 
lumina strălucitoare de afară. 

Cu o voce joasă, morocănoasă, spuse: 


— Oh, iată-vă pe amândoi! Domnule Poirot, aş dori să 
discut cu dumneavoastră. Veniţi în biroul meu. 

Frobisher ieşi pe uşa deschisă, iar Poirot îl urmă pe amiral. 
Avea sentimentul că fusese chemat pe punte ca să dea 
raportul. 

Amiralul îi făcu semn să ia loc într-unui din fotoliile mari, 
iar el se aşeză în celălalt. 

Câtă vreme fusese cu Frobisher, Poirot fusese impresionat 
de neastâmpărul, nervozitatea şi iritarea colonelului - toate 
semne ale unei încordări mentale intense. Cu amiralul 
Chandler simţi o lipsă totală de speranţă, o disperare tăcută 
şi profundă... 

Oftând adânc, Charles începu: 

— Nu poate să nu-mi pară rău că Diana v-a băgat în 
povestea asta... Biata copilă, ştiu cât de greu îi este. Dar... 
Este tragedia noastră şi cred că veţi înţelege, domnule 
Poirot, că nu dorim să o împărtăşim cu oameni din afară. 

— Sigur, pot să vă înţeleg sentimentele. 

— Diana, biata copilă, ei nu-i vine să creadă... Nici mie nu 
mi-a venit să cred la început. Probabil nici acum n-aş crede 
dacă nu aş şti... 

Făcu o pauză. 

— Ce să ştiţi? 

— Că e ceva genetic. Boala, vreau să zic. 

— Şi totuşi, aţi fost de acord cu logodna? Amiralul 
Chandler roşi. 

— Adică ar fi trebuit să pun atunci piciorul în prag? Dar la 
momentul respectiv nu aveam nici cea mai mică idee. Hugh 
seamănă cu mama lui - nimic la el nu aminteşte de familia 
Chandler. Am sperat că o moşteneşte pe ea în toate 
privinţele. Din copilărie nu a existat nici măcar o urmă de 
anormalitate... Până acum. Nu mi-am dat seama că... La 
naiba, în aproape toate familiile vechi există o urmă de 
nebunie! Poirot zise cu blândeţe: 

— Nu aţi consultat niciodată un doctor? Charles izbucni: 


— Nu, şi nici nu am de gând! Băiatul e în siguranţă aici cu 
mine şi o să am grijă de el. Nu o să-l închidă între patru 
pereţi ca pe un animal... 

— Spuneţi că e în siguranţă aici. Dar alţii sunt? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Poirot nu răspunse. Privi fix în ochii trişti şi întunecaţi ai 
amiralului Chandler. 

Amiralul zise cu amărăciune: 

— E greu să-ţi uiţi meseria. Dumneavoastră căutaţi un 
criminal! Fiul meu nu este un ucigaş, domnule Poirot. 

— Nu încă. 

— Ce vreţi să spuneţi cu „nu încă”? 

— Lucrurile de genul ăsta escaladează... Oile acelea... 

— Cine v-a spus despre oi? 

— Diana Maberly. Şi, de asemenea, prietenul 
dumneavoastră, colonelul Frobisher. 

— George ar fi făcut mai bine să-şi ţină gura. 

— Este un vechi prieten de-al dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Cel mai bun prieten, zise amiralul morocănos. 

— Şi a fost prieten şi cu... Soţia dumneavoastră? Chandler 
zâmbi. 

— Da. George era îndrăgostit de Caroline, cred. Când ea 
era foarte tânără. El nu s-a căsătorit niciodată. Cred că ăsta 
e motivul. Ei bine, eu am fost cel norocos - sau cel puţin aşa 
am crezut. Am câştigat-o - numai ca apoi să o pierd. 

Oftă şi umerii îi căzură. 

— Colonelul Frobisher era cu dumneavoastră când soţia 
dumneavoastră s-a... Înecat? Întrebă Poirot. 

Chandler aprobă cu o mişcare din cap. 

— Da, era cu noi în Cornwall când s-a întâmplat. Eram cu 
ea în barcă - s-a întâmplat ca el să rămână acasă în acea zi. 
Nu am înţeles niciodată cum de barca s-a răsturnat... 
Probabil a apărut o scurgere bruscă. Eram chiar în golf şi 
era o maree înaltă. Am susţinut-o cât am putut... Vocea i se 
frânse. Trupul ei a fost adus la mal două zile mai târziu. 
Slavă Domnului că nu îl luasem cu noi pe micul Hugh! Cel 


puţin, aşa am gândit la momentul respectiv. Acum... Poate 
că ar fi fost mai bine ca Hugh, bietul de el, să se fi aflat cu 
noi. Dacă ar fi fost, acum totul ar fi fost terminat... 

Din nou se auzi acel oftat profund, lipsit de speranţă. 

— Noi suntem ultimii din familia Chandler, domnule Poirot. 
După ce noi vom dispărea, nu va mai exista nici un 
Chandler la Lyde. Când Hugh s-a logodit cu Diana am 
sperat... Ei bine, nu are rost să vorbim despre asta. Slavă 
Domnului că nu s-au căsătorit! Asta e tot ce pot să spun! 

IV 

Hercule Poirot stătea pe o bancă în grădina de trandafiri. 
Alături de el se afla Hugh Chandler. Diana Maberly tocmai 
plecase. 

Tânărul îşi întoarse chipul frumos şi chinuit spre 
companionul său şi spuse: 

— Trebuie s-o faceţi să înţeleagă, domnule Poirot. Tăcu o 
vreme apoi continuă: Vedeţi, Di este o luptătoare. Nu vrea 
să renunţe. Nu vrea să accepte că trebuie să accepte, la 
naiba! O să... O să continue să creadă că sunt... Sănătos. 

— În vreme ce dumneata eşti destul de sigur că eşti... 
Scuză-mă... Nebun? 

Tânărul tresări. 

— Încă nu sunt complet dus cu pluta - dar situaţia se 
înrăutăţeşte. Diana nu ştie, slavă Domnului. Ea nu m-a 
văzut decât când sunt... Bine. 

— Şi când eşti... Deloc bine, ce se întâmplă? Hugh 
Chandler inspiră adânc, apoi zise: 

— În primul rând - visez. Şi când visez, sunt nebun. 
Noaptea trecută, de exemplu, nu mai eram om. La început 
eram un taur, alergam în soarele arzător, cu gustul prafului 
şi al sângelui în gură - praf şi sânge... Apoi eram un câine - 
un câine mare, plin de bale. Eram turbat - copiii fugeau 
când mă vedeau, oamenii încercau să mă împuşte, cineva 
mi-a pus în faţă un vas mare cu apă, dar eu nu puteam să 
beau. Nu puteam să beau... Făcu o pauză. M-am trezit. Şi 
am ştiut că era adevărat. M-am dus la lavoar. Gura îmi era 


ca iasca - îngrozitor de uscată. Îmi era teribil de sete. Dar 
nu am putut să beau, domnule Poirot... Nu am putut să 
înghit... Oh, Doamne, nu am putut să beau... 

Hercule Poirot scoase un murmur uşor. Hugh Chandler 
continuă povestea. Îşi ţinea mâinile încleştate pe genunchi. 
Bărbia îi era împinsă înainte, îşi ţinea ochii pe jumătate 
închişi, ca şi cum vedea ceva care se apropia de el. 

— Şi mai sunt lucruri care nu sunt vise. Lucruri pe care le 
văd când sunt treaz. Spectre, forme înfiorătoare care 
rânjesc la mine. lar uneori pot să zbor, să-mi părăsesc 
patul, să plutesc prin aer, să zbor pe aripile vântului - iar 
diavolii îmi ţin companie. 

— T$, tţ, făcu Hercule Poirot - era un sunet blând, 
neîncrezător. 

Hugh Chandler se întoarse spre el. 

— Ah, nu există nici o îndoială. E în sângele meu. Nu pot să 
scap. Slavă Domnului că am descoperit la timp! Înainte să 
mă căsătoresc cu Diana. Închipuiţi-vă că am fi avut un copil 
şi i-aş fi transmis şi lui boala asta îngrozitoare! Puse o mână 
pe braţul lui Hercule Poirot. Trebuie s-o faceţi să înţeleagă. 
Trebuie să-i spuneţi. Trebuie să uite. Trebuie. Într-o zi va 
întâlni pe altcineva. Este tânărul Steve Graham - e nebun 
după ea şi e un băiat de ispravă. O să fie fericită cu el - şi în 
siguranţă. Vreau să fie fericită. Cei din familia Graham sunt 
săraci, dar după ce eu nu voi mai fi o să fie în regulă. 

Vocea lui Hercule îl întrerupse: 

— De ce „o să fie în regulă” după ce dumneata nu o să mai 
fii? 

Hugh Chandler zâmbi - era un zâmbet blând, încântător. 

— Sunt banii mamei mele. Ea a moştenit o avere, care mi-a 
revenit mie. lar eu am lăsat totul Dianei. 

Hercule Poirot se lăsă pe spetează şi exclamă: 

— Ah! Apoi spuse: Dar este posibil să ajungi la o vârstă 
destul de înaintată, domnule Chandler. 

Hugh Chandler clătină din cap şi răspunse aspru: 


— Nu, domnule Poirot. Nu o să ajung la o vârstă înaintată. 
Apoi se trase înapoi, scuturat brusc de un fior. Oh, Doamne! 
Uite! Se uită ţintă peste umărul lui Poirot. Acolo, stă lângă 
dumneavoastră... E un schelet - toate oasele îi tremură. Mă 
cheamă... Îmi face semn... 

Ochii lui, cu pupilele dilatate, priveau ţintă. Apoi se aplecă 
brusc într-o parte, de parcă se prăbuşea. Întorcându-se 
spre Poirot, zise cu o voce aproape copilărească: 

— Nu aţi văzut... Nimic? Hercule Poirot clătină uşor din 
cap. Hugh Chandler continuă cu un glas răguşit: 

— Nu mă deranjează atât de mult... Să văd lucruri. De 
sânge mi-e teamă. Sângele din camera mea, de pe hainele 
mele... Am avut un papagal. Într-o dimineaţă l-am găsit în 
camera mea, cu gâtul tăiat. lar eu eram în pat, cu briciul 
într-o mână şi plin de sângele lui. Se aplecă spre Poirot. 

— Chiar în ultima vreme au fost omorâte diferite animale, 
şopti el. Peste tot - în sat, pe dealuri. Oi, miei, un câine 
collie. Tata mă încuie în cameră noaptea, dar uneori... 
Uneori... Uşa e descuiată dimineaţa. Trebuie că am un set 
de chei ascunse pe undeva, dar nu ştiu unde le-am ascuns. 
Chiar nu ştiu. Nu sunt eu cel care face lucrurile astea - e 
altcineva care intră în mine, mă posedă, mă transformă din 
om într-un monstru furios, care vrea sânge şi nu poate să 
bea apă... 

Brusc îşi îngropa faţa în mâini. După câteva minute, Poirot 
zise: 

— Tot nu pricep de ce nu te-ai dus la doctor. Hugh 
Chandler clătină din cap. 

— Chiar nu înţelegeţi? Fizic sunt puternic - puternic ca un 
taur. Aş putea trăi ani de-a rândul - ani - închis între patru 
pereţi! Nu pot să accept asta! Mai bine mor! Sunt tot felul 
de metode - un accident când curăţ o armă... Ceva de genul 
ăsta. Diana va înţelege... Mai bine îmi aleg eu modul cum 
ies din scenă... 

Îl privi sfidător pe Poirot, dar detectivul nu reacţiona. În 
schimb, întrebă cu blândeţe: 


— Ce mănânci şi ce bei de obicei? 

Hugh Chandler îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. 

— Credeţi că sunt coşmaruri provocate de indigestie? La 
asta vă gândiţi? 

Poirot nu făcu decât să repete liniştit: 

— Ce mănânci şi ce bei de obicei? 

— Ceea ce mănâncă şi bea toată lumea. 

— Nu iei nici un medicament special? Casete? Pilule? 

— Doamne, nu! Credeţi că pilulele obişnuite ar putea să 
mă vindece? Apoi cită în bătaie de joc: „Nu poţi tămădui o 
rătăcire a minţii...”9 

Hercule Poirot replică sec: 

— Încerc. Cineva din casa asta suferă de probleme cu 
ochii? 

Hugh Chandler îl privi ţintă. 

— Tata are ceva necazuri cu ochii. Trebuie să meargă la 
oftalmolog destul de des. 

— Aha! Poirot medita câteva clipe. Apoi zise: Colonelul 
Frobisher şi-a petrecut o mare parte din viaţă în India, nu-i 
aşa? 

— Da, a făcut parte din armata indiană. E foarte ataşat de 
India - vorbeşte mult despre ea, despre tradiţiile locale, 
lucruri de genul ăsta. 

Poirot scoase din nou un „aha”. Apoi remarcă: 

— Văd că te-ai tăiat la bărbie. Hugh îşi duse mâna la 
tăietură. 

— Da, a fost o rană destul de urâtă. Tata m-a speriat într-o 
zi când mă bărbieream. Sunt cam nervos zilele astea. Şi am 
avut o iritaţie pe bărbie şi pe gât, aşa că rasule o 
operaţiune destul de dificilă. 

— Ar trebui să foloseşti o cremă calmantă, spuse Poirot. 

— A, dar am una. Mi-a dat-o unchiul George. Apoi râse 
dintr-odată. Parcă suntem la un salon de înfrumusețare 
pentru femei. Loţiuni, creme calmante, pilule, probleme cu 
ochii. Ce sens au toate astea? Unde vreţi să ajungeţi, 
domnule Poirot? 


Poirot răspunse liniştit: 

— Încerc să fac tot posibilul pentru Diana Maberly. 

Starea de spirit a lui Hugh se schimbă. Redeveni serios. Îşi 
puse o mână pe braţul lui Poirot. 

— Da, faceţi tot ce puteţi pentru Diana. Spuneţi-i că 
trebuie să uite. Spuneţi-i că nu are rost să spere... Spuneţi-i 
- oh, pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-i să stea 
departe de mine! Asta e tot ce poate face pentru mine 
acum. Să stea departe - şi să încerce să uite! 

V 

— Sunteţi curajoasă, mademoiselle? Foarte curajoasă? 
Fiindcă veţi avea nevoie de curaj. 

Diana spuse tăios: 

— Deci e adevărat! E adevărat? E nebun? Hercule Poirot 
replică: 

— Nu sunt psihiatru, mademoiselle. Nu sunt cel care poate 
să spună: „Omul ăsta e nebun. Omul ăsta e sănătos”. 

Diana se apropie de detectiv. 

— Amiralul Chandler crede că Hugh e nebun. George 
Frobisher crede că e nebun. Hugh însuşi crede asta... 

Poirot o privea. 

— Şi dumneata, mademoiselle? 

— Eu? Eu spun că nu e nebun! De aceea... Se opri. 

— De aceea ai venit la mine? 

— Da. Nu aş fi avut nici un alt motiv să vin la 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Asta este exact ce mă întrebam şi eu, mademoiselle, 
spuse Hercule Poirot. 

— Nu vă înţeleg. 

— Cine este Stephen Graham? Diana îl privi fix. 

— Stephen Graham? A, este... Este cineva. Îl prinse de 
braţ. La ce vă gândiţi? Doar staţi acolo, în spatele acelei 
mustăţi uriaşe, clipiţi la soare şi nu îmi spuneţi nimic. Mă 
speriaţi - mă speriaţi teribil. De ce mă speriaţi? 

— Poate fiindcă şi eu sunt speriat, zise Hercule Poirot. 
Ochii mari şi cenugşii se deschiseră larg, privindu-l cu 


atenţie. Apoi Diana şopti: 

— De ce vă e teamă? 

Hercule Poirot oftă - un oftat din toată inima. 

— E mult mai simplu să prinzi un criminal decât să previi o 
crimă, spuse Poirot. 

— Crimă! Strigă ea. Nu folosiţi cuvântul ăsta! 

— Cu toate astea, zise Hercule Poirot, îl folosesc. Tonul i se 
schimbă, şi Poirot începu să vorbească rapid şi autoritar: 
Mademoiselle, este necesar ca amândoi să petrecem 
noaptea la conacul Lyde. Mă bazez pe dumneata să aranjezi 
lucrurile. Poţi face asta? 

— Eu... Da, cred că da. Dar de ce...? 

— Pentru că nu mai e timp de pierdut. Mi-ai spus că ai 
curaj. Dovedeşte acel curaj acum! Fă ce ţi-am cerut fără să 
pui întrebări. 

Diana dădu aprobator din cap şi se întoarse să plece. 

Poirot o urmă în casă după câteva clipe. Îi auzi vocea în 
bibliotecă şi glasurile a trei bărbaţi. Se îndreptă spre scara 
largă. La etajul întâi nu se afla nimeni. 

Găsi destul de uşor camera lui Hugh Chandler. Într-un colţ 
al camerei era un lavoar cu apă rece şi caldă. Deasupra, pe 
o policioară de sticlă, se găseau diverse tuburi, borcănaşe şi 
sticluţe. 

Hercule Poirot se puse pe treabă rapid şi cu dexteritate... 

Ceea ce avea de făcut nu-i luă prea mult timp. Era jos în 
hol când Diana ieşi din bibliotecă, roşie la faţă şi cu o 
înfăţişare războinică. 

— E în regulă, zise ea. 

Amiralul Chandler îl trase pe Poirot în bibliotecă şi închise 
uşa. Apoi spuse: 

— Uitaţi, domnule Poirot. Nu-mi place deloc asta. 

— Ce nu vă place, domnule amiral? 

— Diana a insistat ca ea şi dumneavoastră să petreceţi 
noaptea aici. Nu vreau să fiu inospitalier... 

— Nu e vorba de ospitalitate... 


— După cum am zis, nu-mi place să fiu inospitalier, dar 
sincer, domnule Poirot, nu-mi place asta. Nu... Nu vreau 
asta. Şi nu înţeleg motivaţia. La ce ar putea ajuta? 

— Să zicem că e vorba de un experiment pe care îl fac? 

— Ce fel de experiment? 

— Dacă nu vă supăraţi, asta e treaba mea... 

— Uitaţi, domnule Poirot, în primul rând nu eu v-am cerut 
să veniţi aici... 

Poirot îl întrerupse: 

— Credeţi-mă, domnule amiral, înţeleg şi apreciez punctul 
dumneavoastră de vedere. Mă aflu aici numai şi numai din 
cauza încăpăţânării unei tinere îndrăgostite. Mi-aţi spus 
anumite lucruri. Colonelul Frobisher mi-a spus anumite 
lucruri. Hugh însuşi mi-a spus anumite lucruri. Acum - 
vreau să văd cu ochii mei. 

— Da, dar ce să vedeţi? V-am spus, nu e nimic de văzut. Îl 
încui pe Hugh în camera lui în fiecare noapte şi asta-i tot. 

— Şi totuşi, uneori, Hugh mi-a spus că dimineaţa uşa nu 
este încuiată. 

— Cum adică? 

— Nu aţi găsit niciodată uşa descuiată? 

Chandler se încruntă. 

— Mereu mi-am imaginat că o descuiase George. Ce vreţi 
să spuneţi? 

— Unde lăsaţi cheia? În broască? 

— Nu, o las pe un scrin alături. Eu sau George, sau 
Withers, valetul, o luăm de acolo dimineaţa. l-am spus lui 
Withers că o încui fiindcă Hugh e somnambul... Însă cred că 
ştie mai multe - dar e un servitor credincios, care e în 
slujba mea de ani buni. 

— Mai există o altă cheie? 

— Eu nu ştiu să fie. 

— Se poate însă face o dublură. 

— Dar cine...? 

— Fiul dumneavoastră crede că el însuşi are una ascunsă 
pe undeva, deşi nu ştie de ea atunci când e treaz. 


Din celălalt capăt al încăperii, colonelul Frobisher zise: 

— Nu-mi place, Charles. Fata... Amiralul Chandler îi tăie 
rapid vorba: 

— Exact ceea ce cred şi eu. Fata nu trebuie să vină aici cu 
dumneavoastră. Veniţi singur, dacă doriţi. 

— De ce nu vreţi ca domnişoara Maberly să fie aici la 
noapte? Întrebă Poirot. 

Frobisher spuse cu glas scăzut: 

— E prea riscant. În aceste cazuri... Se opri. 

— Hugh îi este foarte devotat, zise Poirot. Chandler 
exclamă: 

— Tocmai de asta! La naiba, omule, totul e cu fundu-n sus 
când e vorba de un nebun. Hugh ştie şi el asta. Diana nu 
trebuie să vină aici. 

— În privinţa asta, replică Poirot, Diana trebuie să decidă 
singură. 

Apoi ieşi din bibliotecă. Diana aştepta afară, în maşină, îi 
strigă: 

— O să ne luăm ce avem nevoie pentru noapte şi o să 
ajungem înapoi la timp pentru cină. 

În timp ce străbăteau aleea lungă, Poirot îi repetă 
conversaţia pe care tocmai o avusese cu amiralul şi cu 
colonelul Frobisher. Diana râse dispreţuitoare. 

— Ei cred că Hugh mi-ar face vreun rău? 

În loc de răspuns, Poirot o întrebă dacă ar deranja-o să 
oprească la farmacistul din sat. Uitase - justifică el - să-şi 
pună în bagaj şi o periuţă de dinţi. 

Farmacia se afla în mijlocul unei străzi liniştite din sat. 
Diana rămase să-l aştepte în maşină. | se păru însă că lui 
Hercule Poirot îi luă cam mult timp să-şi aleagă o periuţă... 

VI 

În dormitorul mare, cu mobilă grea de stejar, în stil 
elisabetan, Hercule Poirot stătea şi aştepta. Nu avea nimic 
de făcut decât să aştepte. Toate aranjamentele fuseseră 
făcute. 

De-abia spre dimineaţă veni chemarea. 


Auzind sunet de paşi afară, Poirot trase zăvorul şi deschise 
uşa. Pe culoar erau doi bărbaţi - doi bărbaţi de vârstă 
mijlocie, care păreau mai bătrâni decât vârsta pe care o 
aveau. Amiralul avea o expresie sumbră şi severă, iar 
colonelul Frobisher era crispat şi tremura. 

Chandler zis simplu: 

— Vreţi să veniţi cu noi, domnule Poirot? 

Lângă uşa camerei Dianei Maberly se zărea o siluetă 
ghemuită. Lumina căzu pe o coamă de păr arămiu, ciufulit. 
Hugh Chandler era întins acolo, respirând profund. Era 
îmbrăcat în halat, cu papuci, şi în mână ţinea un cuţit 
ascuţit, strălucitor. Nu toată lama sclipea - ici şi colo se 
zăreau pete de un roşu aprins. 

Hercule Poirot exclamă încet: 

— Mon Dieu! Frobisher replică aspru: 

— Diana e în regulă. Nu a atins-o. Ridică vocea şi strigă: 
Diana! Noi suntem! Deschide! 

Poirot îl auzi pe amiral gemând şi murmurând încet: 

— Oh, băiatul meu! Băiatul meu! 

Se auzi sunetul zăvoarelor trase. Uşa se deschise şi în 
cadrul ei apăru Diana. Era albă ca varul. 

— Ce s-a întâmplat? Se bâlbâi ea. A fost cineva... Care a 
încercat să intre... L-am auzit... Umblând la uşă... la 
clanţă... Zgâriind tăblia... Oh! A fost îngrozitor! Ca un 
animal... 

Frobisher interveni: 

— Slavă Domnului că uşa era încuiată! 

— Domnul Poirot mi-a spus s-o încui! 

— Ridicaţi-l şi aduceţi-l înăuntru! Zise Poirot. 

Cei doi bărbaţi se aplecară şi îl ridicară pe tânărul 
inconştient. Dianei i se tăie răsuflarea când trecură pe 
lângă ea. 

— Hugh? Ăsta-i Hugh? Ce are... Ce are pe mâini? Mâinile 
lui Hugh Chandler erau lipicioase şi umede cu o substanţă 
roşie-maronie. Diana gâfâi: -E sânge? 


Poirot se uită întrebător la cei doi bărbaţi. Amiralul dădu 
aprobator din cap. 

— Nu e uman, slavă Domnului! E de la o pisică! Am găsit-o 
jos în hol. Cu gâtul tăiat! După aceea, trebuie să fi venit 
aici... 

— Aici? Vocea Dianei era îngrozită. La mine? Bărbatul de 
pe scaun se mişcă şi murmură. Îl priviră fascinaţi. Hugh 
Chandler se ridică în scaun şi clipi. 

— Salut. Vocea lui era uimită, răguşită. Ce s-a întâmplat? 
De ce sunt...? 

Se opri şi se uită la cuțitul pe care încă îl ţinea strâns în 
mână. Apoi rosti încet, cu o voce groasă: 

— Ce am făcut? 

Privirea lui se mută de la unul la altul şi se opri în cele din 
urmă asupra Dianei, care se făcuse mică lângă perete. 

— Am atacat-o pe Diana? Întrebă el calm. Tatăl lui clătină 
din cap. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat! Ceru Hugh să afle. Trebuie 
să ştiu! 

Îi spuseră - îi povestiră cu jumătate de gură, întretăiat. 
Insistenţa lui tăcută îi determină să nu omită nimic. 

Afară, soarele răsărea. Hercule Poirot dădu draperia la o 
parte. Lumina strălucitoare pătrunse înăuntru. 

Chipul lui Hugh Chandler era liniştit, vocea - calmă când 
spuse: 

— Înţeleg. 

Apoi se ridică. Zâmbi şi se întinse. Cu un glas natural, 
rosti: 

— E o dimineaţă frumoasă, nu? Cred că o să mă duc în 
pădure să încerc să prind un iepure. 

leşi din cameră şi îi lăsă pe toţi uitându-se după el. Apoi 
amiralul porni după fiul său. Frobisher îl prinse de braţ. 

— Nu, Charles. E cel mai bine - pentru el, bietul, dacă nu 
şi pentru ceilalţi. 

Diana se aruncă pe pat, suspinând. 


— Ai dreptate, George - ai dreptate, ştiu. Băiatul are 
curaj... 

Frobisher zise, cu glasul frânt: 

— E un adevărat bărbat... 

După o clipă de tăcere, Chandler întrebă: 

— La naiba, unde e străinul ăla afurisit? 

VII 

În camera armelor, Hugh Chandler ridică puşca din rastel 
şi se pregătea să o încarce, când mâna lui Hercule Poirot i 
se aşeză pe umăr. 

Glasul lui Hercule Poirot rosti un singur cuvânt, dar îl rosti 
cu o autoritate ciudată: 

— Nu! 

Hugh Chandler îl privi ţintă şi spuse cu o voce groasă, 
furioasă: 

— Luaţi-vă mâna de pe mine! Nu vă băgaţi! O să aibă loc 
un accident. E singura soluţie. 

Din nou, Hercule Poirot repetă acel singur cuvânt: 

— Nu. 

— Nu vă daţi seama că, dacă uşa ei nu ar fi fost încuiată 
din greşeală, i-aş fi tăiat Dianei - Dianei! 

— Gâtul cu acel cuţit? 

— Nu-mi dau seama de nimic de genul ăsta. Nu ai fi 
omorât-o pe domnişoara Maberly. 

— Am omorât pisica, nu-i aşa? 

— Nu, nu ai omorât pisica. Nu ai omorât papagalul. Nu ai 
omorât nici o oaie. 

Hugh îl privi uimit şi întrebă: 

— Dumneavoastră aţi înnebunit sau eu? 

Hercule Poirot replică: 

— Niciunul din noi nu e nebun. 

În acel moment, amiralul Chandler şi colonelul Frobisher 
intrară în încăpere. În spatele lor se afla Diana. Hugh 
Chandler zise cu o voce pierită, uimită: 

— Omul ăsta zice că nu sunt nebun... Hercule Poirot 
interveni: 


— Mă bucur să-ţi spun că eşti pe deplin sănătos. 

Hugh izbucni în râs. Era un râs care, în opinia oricui, 
numai un nebun ar fi putut să-l scoată. 

— E al naibii de amuzant! E normal, nu-i aşa, să tai gâtul 
oilor sau al altor animale? Eram normal, nu-i aşa, când am 
omorât acel papagal? Şi pisica din noaptea asta? 

— Îţi spun că nu ai ucis oile - sau papagalul, sau pisica. 

— Atunci cine a făcut-o? 

— Cineva care a avut ca unic scop să dovedească faptul că 
eşti nebun. De fiecare dată ţi s-a dat un somnifer puternic şi 
un cuţit sau un briceag plin de sânge a fost aşezat lângă 
tine. Altcineva şi-a spălat mâinile pline de sânge în lavoarul 
tău. 

— Dar de ce? 

— Ca să faci ceea ce tocmai te pregăteai să faci când te-am 
oprit. 

Hugh rămase cu privirea pierdută. Poirot se întoarse spre 
colonelul Frobisher. 

— Domnule colonel, aţi trăit mulţi ani în India. Nu aţi 
întâlnit niciodată cazuri când anumite persoane erau în 
mod deliberat aduse la nebunie prin administrarea de 
droguri? 

Chipul colonelului Frobisher se lumină şi spuse: 

— Eu, personal, nu am întâlnit, dar am auzit destul de des 
de aşa ceva. Otrăvire cu datura. Ajunge să înnebunească o 
persoană în cele din urmă. 

— Exact. Ei bine, principiul activ al daturei este foarte 
înrudit - dacă nu este chiar el - cu un alcaloid numit 
atropină, care poate fi obţinut şi din beladona sau din 
mătrăgună. Preparatele cu beladonă sunt destul de des 
întâlnite şi sulfatul de atropină este prescris gratuit pentru 
tratamente oculare. Prin duplicarea unei reţete şi 
cumpărarea produsului din diverse locuri se poate obţine o 
mare cantitate de otravă fără să se stârnească suspiciuni. 
Alcaloidul a putut fi apoi extras din ea şi introdus, să zicem, 
într-o cremă calmantă de bărbierit. Aplicată extern produce 


o iritaţie care ar conduce rapid la tăieturi în timpul 
bărbieririi şi astfel drogul ar continua să intre în organism. 
Ar apărea diferite simptome - uscăciune a gurii, halucinaţii, 
vedere dublă - toate simptomele pe care, de fapt, domnul 
Chandler le-a avut. Se întoarse spre tânăr. 

— Şi ca să dispară şi ultimul dubiu din minte, vă voi spune 
că aceasta nu este o supoziţie, ci un fapt. Crema dumitale 
de ras este combinată cu o mare cantitate de sulfat de 
atropină. Am luat o mostră şi am testat-o. 

Alb ca varul, tremurând, Hugh întrebă: 

— Cine a făcut asta? De ce? Hercule Poirot răspunse: 

— Asta am tot cercetat de când am sosit aici. Am căutat un 
motiv pentru crimă. Diana Maberly ar fi avut de câştigat din 
punct de vedere financiar de pe urma morţii dumitale, dar 
nu am luat asta în consideraţie la modul serios... 

Hugh Chandler izbucni: 

— Sper că nu! 

— Apoi m-am gândit la un alt motiv posibil. La eternul 
triunghi: doi bărbaţi şi o femeie. Colonelul Frobisher a fost 
îndrăgostit de mama dumitale, amiralul Chandler s-a 
însurat cu ea. 

Amiralul Chandler strigă: 

— George? George! Nu-mi vine să cred! Hugh rosti pe un 
ton incredul: 

— Vreţi să spuneţi că acea ură ar fi putut să se continue... 
Asupra unui fiu? 

Hercule Poirot replică: 

— În anumite circumstanţe, da. Frobisher exclamă: 

— E o minciună afurisită! Nu-l crede, Charles! Chandler se 
îndepărtă de el şi murmură ca pentru sine: 

— Datura... India - da, înţeleg... Şi nu ne-am gândit 
niciodată la otravă - nu atâta timp când în familie exista 
deja acea nebunie... 

— Mais oui! Vocea lui Hercule Poirot se înălţă cu putere. 
Nebunie în familie. Un nebun, pornit pe răzbunare, viclean 
- aşa cum sunt nebunii - ascunzându-şi nebunia timp de ani 


întregi. Se răsuci spre Frobisher. Mon Dieu, trebuie să fi 
ştiut, trebuie să fi bănuit că Hugh era fiul dumneavoastră. 
De ce nu i-aţi spus niciodată? 

Frobisher se bâlbâi, înghiţi în sec. 

— Nu am ştiut. Nu am putut fi sigur... Vedeţi, Caroline a 
venit la mine odată - era înspăimântată de ceva, avea mari 
probleme. Nu ştiu, n-am ştiut niciodată despre ce era 
vorba. Ea... Eu. Ne-am pierdut capul. După aceea eu am 
plecat imediat - era singurul lucru pe care puteam să-l fac 
şi amândoi ştiam că trebuie să jucăm jocul până la capăt. 
Eu... Ei bine, m-am tot întrebat, dar nu puteam fi sigur. 
Caroline nu mi-a spus niciodată nimic care să mă facă să 
cred că Hugh era fiul meu. Apoi când a apărut această... 
Această urmă de nebunie am crezut că lucrurile s-au 
clarificat definitiv. 

Poirot interveni: 

— Da, s-au clarificat! Dumneavoastră nu aţi observat 
modul în care băiatul îşi împinge bărbia înainte şi îşi 
coboară sprâncenele - un tic pe care l-a moştenit de la 
dumneavoastră. Dar Charles Chandler a observat. A 
observat cu mulţi ani în urmă - şi a aflat adevărul de la soţia 
lui. Cred că ea era înspăimântată de el - el începuse să-şi 
arate nebunia - şi asta a împins-o în braţele 
dumneavoastră, cel pe care l-a iubit mereu. Charles 
Chandler şi-a plănuit răzbunarea. Soţia lui a murit într-un 
accident pe mare. Ei doi erau singuri în barcă şi numai el 
ştie cum s-a petrecut de fapt accidentul acela. Apoi s-a 
pregătit să-şi hrănească ura împotriva băiatului care îi 
purta numele, dar care nu era fiul său. Poveştile 
dumneavoastră din India i-au dat ideea otrăvirii cu datura. 
Hugh trebuia împins încet spre nebunie. Împins până în 
punctul de a-şi lua singur viaţa din cauza disperării. Setea 
de sânge era a amiralului Chandler, nu a lui Hugh. Charles 
Chandler a fost cel care era mânat de dorinţa de a tăia 
gâtul oilor pe câmpuri pustii. Însă Hugh trebuia să tragă 
ponoasele! 


Ştiţi cum am ajuns să bănuiesc totul? Când amiralul 
Chandler s-a opus atât de mult ideii ca fiul său să consulte 
un doctor. Era destul de normal ca Hugh să fie împotrivă. 
Dar tatăl lui! Ar fi putut exista vreun tratament care să-l 
salveze pe fiul său - existau o mie de motive pentru care el 
să dorească să afle opinia unui medic. Dar nu, nu trebuia să 
i se permită unui doctor să-l vadă pe Hugh Chandler - căci 
doctorul ar fi descoperit că Hugh era sănătos! 

Hugh spuse foarte calm: 

— Sănătos... Sunt sănătos? 

Făcu un pas spre Diana. Frobisher zise pe un ton sumbru: 

— Eşti sănătos. Nu există nici o boală în familia noastră. 

— Hugh... Zise Diana. 

Amiralul Chandler luă arma lui Hugh şi spuse: 

— Astea-s numai nişte aiureli! Cred că o să mă duc să văd 
dacă nu găsesc un iepure... 

Frobisher vru să se apropie de el, dar mâna lui Hercule 
Poirot îl opri. 

— Chiar dumneavoastră aţi spus - adineaori - că este cea 
mai bună soluţie... 

Hugh şi Diana plecaseră din cameră. Cei doi bărbaţi, 
englezul şi belgianul, îl priviră pe ultimul Chandler cum 
traversează parcul şi intră în pădure. Imediat, auziră un foc 
de armă... 

Capitolul 8 

CAII LUI DIOMEDE 

Telefonul sună. 

— Salut, Poirot, dumneata eşti? 

Hercule Poirot recunoscu vocea tânărului doctor 
Stoddard, îi plăcea de Michael Stoddard, zâmbetul lui timid 
şi prietenos, era amuzat de interesul lui naiv pentru crimă 
şi îl respecta ca fiind un om pasionat şi priceput în meseria 
lui. 

— Nu vreau să te deranjez... Continua tânărul şi ezită. 

— Dar ceva te deranjează pe dumneata? Sugeră Poirot. 


— Exact. Vocea lui Michael Stoddard părea uşurată. Ai 
nimerit-o din prima! 

— Eh bien, ce pot face pentru dumneata, prietene? 
Stoddard părea să şovăie. Se bâlbâi puţin atunci când 
răspunse: 

— Bănuiesc că aş fi f-f-foarte obraznic dacă te-aş ruga să 
vii până aici în noaptea asta... Dar sunt oarecum la 
ananghie. 

— Sigur că e o să vin. Acasă la dumneata? 

— Nu - de fapt sunt la Conningby Mews10, la numărul 17. 
Chiar poţi să vii? Aş fi teribil de recunoscător. 

— O să sosesc imediat, replică Hercule Poirot. 

II 

Hercule Poirot merse de-a lungul clădirilor întunecate 
uitându-se la numere. Trecuse de ora unu noaptea şi 
majoritatea oamenilor păreau să se fi dus la culcare, deşi 
mai era lumină la una sau două ferestre. 

Când ajunse la numărul 17, uşa se deschise şi doctorul 
Stoddard apăru în prag. 

— Slavă Domnului! Haide înăuntru! 

O scară simplă ducea la etaj. Aici, în partea dreaptă, se 
afla o încăpere destul de mare, împodobită cu divane, 
covoare, perne triunghiulare şi nenumărate sticle şi pahare 
mari. 

Totul era în dezordine, mucuri de ţigară şi sticlă spartă 
erau împrăștiate peste tot. 

— Ha! Făcu Hercule Poirot. Mon cher Watson, deduc că 
aici a avut loc o petrecere zdravănă! 

— A fost o petrecere, aşa e, replică Stoddard sumbru. Şi 
încă ce petrecere, aş spune! 

— Deci dumneata nu ai participat? 

— Nu, eu mă aflu aici strict din motive profesionale. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Locul aparţine unei femei pe nume Patience Grace - 
doamna Patience Grace. 

— Pare un vechi nume încântător, afirmă Poirot. 


— Nu e nimic încântător sau vechi în legătură cu doamna 
Grace. E frumoasă, dar totodată o femeie dură. A avut deja 
vreo doi soţi, iar acum are un prieten pe care îl bănuieşte 
că încearcă să îi dea papucii. Au început petrecerea cu 
băutură şi au terminat-o cu droguri - cocaină, ca să fiu mai 
precis. Cocaina e genul de substanţă care te face să te simţi 
la început nemaipomenit, şi toată lumea din jur este 
minunată. 

Te învigorează şi te determină să simţi că poţi face de două 
ori mai multe decât în mod normal. Dacă iei prea mult îţi 
provoacă o stare de agitaţie violentă, delir şi închipuiri! 
Doamna Grace a avut o ceartă foarte aprinsă cu prietenul 
ei, o persoană extrem de neplăcută pe nume Hawker. Drept 
urmare, acesta a părăsit-o pe loc, iar ea s-a aplecat pe 
fereastră ca să tragă de la mică distanţă după el cu un 
revolver nou-nouţ, pe care cineva a fost destul de nebun ca 
să i-l dea. Hercule Poirot ridică din sprâncene. 

— Şi l-a nimerit? 

— Da de unde! Glonţul a trecut pe la câţiva metri 
depărtare, aş zice. Ceea ce a nimerit a fost un vagabond 
care se afla pe stradă şi căuta prin gunoaie. Glonţul i-a 
trecut prin carne, în braţ. Desigur că a făcut un scandal 
monstru şi toţi musafirii strânşi l-au adus aici, s-au speriat 
de tot sângele care curgea şi au venit la mine să mă cheme. 

— Şi? 

— L-am peticit fără probleme. Nu era nimic grav. Apoi unul 
sau doi petrecăreţi l-au convins să accepte vreo două 
bancnote de cinci lire ca să-şi ţină gura. Vagabondului i-a 
convenit de minune, desigur. I s-a părut un noroc picat din 
cer. 

— Şi dumneata? 

— Eu am mai avut ceva de lucru. La momentul respectiv, 
doamna Grace era isterică de-a binelea. l-am făcut o 
injecție şi am pus-o în pat. Mai era o fată aproape leşinată - 
era destul de tânără, şi m-am ocupat şi de ea. Până am 
terminat, toţi se risipiseră ca potârnichile. 


Făcu o pauză. 

— Şi apoi, zise Poirot, ai avut timp să cântăreşti mai bine 
situaţia. 

— Exact, recunoscu Stoddard. Dacă ar fi fost doar o simplă 
petrecere, ei bine, lucrurile s-ar fi terminat aici. Dar cu 
drogurile e ceva diferit. 

— Eşti sigur de asta? 

— A, absolut. Nu-i nici o îndoială. E cocaină. Am găsit urme 
într-o cutie lăcuită - o trag pe nas, ştii? Întrebarea e - de 
unde provine? Mi-am amintit că vorbeai deunăzi că a 
crescut numărul dependenţilor de droguri. 

Hercule Poirot dădu aprobator din cap şi zise: 

— Poliţia o să fie interesată de petrecerea din seara asta. 
Michael Stoddard rosti nefericit: 

— Tocmai asta e... 

Poirot îl privi cu o atenţie crescută. 

— Dar dumneata nu eşti foarte nerăbdător ca poliţia să fie 
interesată? 

Michael Stoddard murmură: 

— În chestiile astea ajung să fie implicaţi oameni 
nevinovaţi... Nu este uşor pentru ei. 

— Persoana pentru care manifeşti această grijă este 
doamna Patience Grace? 

— Oh, Doamne, nu! Ea e dură ca o stâncă! Hercule Poirot 
întrebă cu blândeţe: 

— Atunci este vorba de acea... Tânără? Doctorul Stoddard 
răspunse: 

— Sigur, şi ea e o tipă dură în felul ei. Vreau să spun că ea, 
personal, se descrie ca fiind dură. Dar, de fapt, este doar 
foarte tânără - un pic sălbatică şi chestii de genul ăsta! 

— Dar nu e vorba decât de nerozia unui copil. Ajunge să 
fie implicată într-o astfel de destrăbălare fiindcă îşi 
închipuie că e la modă sau şic, sau aşa ceva. 

Un zâmbet slab se ivi pe buzele lui Poirot. 

— Pe fata asta ai mai întâlnit-o, nu-i aşa? 


Michael Stoddard confirmă cu o înclinare a capului. Arăta 
foarte tânăr şi stânjenit. 

— Am întâlnit-o în Mertonshire. La Balul Vânătorilor. Tatăl 
ei este general în rezervă - genul care tună şi fulgeră, să fie 
împuşcaţi toţi duşmanii, militar de modă veche. Sunt patru 
surori şi toate sunt un pic cam sălbatice - după părerea 
mea, au ajuns aşa din cauza unui asemenea tată. Şi locuiesc 
într-o zonă nu prea bună - în preajma unor fabrici de 
armament, unde banii nu sunt o problemă. Pentru cei de 
acolo nu există deloc spiritul acela de pe vremuri, al vieţii la 
ţară. Sunt doar o gaşcă de bogătani, şi majoritatea destul 
de plini de vicii. Fetele au nimerit într-o companie proastă. 

Hercule Poirot îl privi gânditor câteva minute, apoi zise: 

— Îmi dau seama acum de ce ai dorit să fiu de faţă. Vrei să 
mă ocup eu de chestiunea asta? 

— Ai vrea? Simt că ar trebui să fac ceva - dar mărturisesc 
că mi-ar plăcea ca Sheila Grant să nu fie implicată. 

— Îmi închipui că asta se poate aranja. Aş dori să o cunosc 
pe tânăra domnişoară. 

— Vino! 

Îl conduse afară din cameră. O voce strigă agitată din 
camera de vizavi. 

— Doctore... Pentru numele lui Dumnezeu, doctore, 
înnebunesc! 

Stoddard intră în încăpere. Poirot îl urmă. Era un dormitor 
aflat într-o dezordine totală - pe podea era risipită pudră, 
borcănaşe şi cutiuţe se găseau peste tot, hainele era 
împrăştiate. În pat zăcea o femeie cu un păr nefiresc de 
blond şi cu o expresie goală pe chipul depravat. 

— Pe mine se târăsc tot felul de insecte! Strigă ea. Jur că 
aşa se întâmplă. Înnebunesc... Pentru numele lui 
Dumnezeu, fă-mi o injecție sau ceva! 

Doctorul Stoddard rămase lângă pat, iar când vorbi tonul 
lui era liniştitor, profesional. 

Hercule Poirot ieşi tăcut din cameră. Mai era o încăpere 
alături. Deschise uşa. 


Era o cameră micuță, simplu mobilată. Pe pat era întinsă o 
siluetă zveltă, de fată, care stătea nemişcată. 

Păr negru, o faţă prelungă, palidă... Şi, da, extrem de 
tânără... 

O sclipire albă se zări între pleoapele fetei. Ochii ei se 
deschiseră, uimiţi, înfricoşaţi. Se uită în sus, scuturând din 
cap în efortul de a-şi da pe spate coama de păr negru- 
albăstrui. Semăna cu o mânză speriată - se dădu puţin în 
spate - aşa cum un animal sălbatic se fereşte când e 
bănuitor faţă de un străin care îi oferă mâncare. 

Cu o voce subţire şi tânără rosti brusc: 

— Cine naiba sunteţi? 

— Nu te speria, mademoiselle. 

— Unde e doctorul Stoddard? 

Tânărul intră chiar atunci în încăpere. Fata i se adresă cu 
o notă de uşurare în glas: 

— Oh! Iată-te! Cine e ăsta? 

— Este un prieten de-al meu, Sheila. Cum te simţi acum? 

— Groaznic. Mizerabil, îi răspunse fata. De ce oi fi luat 
chestia aia nenorocită? 

Stoddard replică sec: 

— Eu nu aş mai face asta dacă aş fi în locul tău. 

— Eu... Nu o să mai iau. Hercule Poirot interveni: 

— Cine ţi-a dat-o? 

Ochii ei se măriră şi buza superioară i se strâmbă uşor. 

— Era acolo, la petrecere, răspunse ea. Am încercat-o cu 
toţii. A fost... A fost minunat la început. 

Hercule Poirot zise cu blândeţe: 

— Dar cine a adus-o aici? Tânăra scutură din cap. 

— Nu ştiu... Se poate să fi fost Tony - Tony Hawker. Dar 
chiar nu ştiu nimic despre asta. 

Poirot rosti calm: 

— Este prima dată când ai luat cocaină, mademoiselle? Ea 
confirmă din cap. 

— Ar fi bine să fie şi ultima, interveni dur Stoddard. 

— Da, cred că ai dreptate... Dar a fost minunat. 


— Ascultă, Sheila Grant, replică Stoddard. Sunt doctor şi 
ştiu ce vorbesc. Odată ce începi să iei droguri, ajungi în 
final într-o stare mizerabilă de necrezut. Am văzut câteva 
cazuri şi ştiu cum e. Drogurile îi distrug pe oameni, trup şi 
suflet. Ce face băutura din om este nimic faţă de droguri. 
Trebuie să încetezi chiar în clipa asta! Crede-mă, nu este 
amuzant! Ce crezi că o să zică tatăl tău despre distracţia 
din noaptea asta? 

— Tata? Sheila Rose ridică vocea. Tata? Începu să râdă. 
Îmi şi imaginez faţa lui tata! Nu trebuie să afle despre asta. 
O să facă atac de cord! 

— Şi pe bună dreptate, zise Stoddard. 

— Doctore... Doctore... Se auzi vaietul prelung al doamnei 
Grace din cealaltă cameră. 

Stoddard murmură ceva nu foarte măgulitor şi ieşi din 
încăpere. 

Sheila Grant îl privi din nou pe Poirot. Era uimită. 

— Cine sunteţi? Nu aţi fost la petrecere. 

— Nu, nu am fost la petrecere. Sunt un prieten al 
doctorului Stoddard. 

— Şi dumneavoastră sunteţi doctor? Nu păreţi a fi. 

— Numele meu, rosti Poirot, reuşind ca de obicei să facă 
această afirmaţie simplă să semene cu cortina care se dă la 
o parte pentru primul act al unei piese, numele meu este 
Hercule Poirot... 

Afirmația păru să aibă efectul dorit. Uneori Poirot era 
neplăcut impresionat când descoperea că tânăra generaţie 
nu auzise niciodată de el. 

Dar era evident că nu acesta era şi cazul cu Sheila Grant. 
Era total uluită - consternată. Rămase cu privirea ţintă la 
el, fără să şi-o poată desprinde... 

III 

Există o vorbă - care poate sau nu să aibă o justificare 
reală - că toată lumea are o mătuşă în 'Iorguay. 

Se mai spune, de asemenea, că toată lumea are cel puţin 
un văr de-al doilea în Mertonshire. Mertonshire se află la o 


distanţă rezonabilă de Londra, acolo se poate vâna şi 
pescui, are câteva sate pitoreşti, dar uşor cam pretenţioase, 
are un sistem bun de căi ferate şi o şosea nouă care 
facilitează venirea şi plecarea din metropolă. Servitorii au 
mai puţine de spus împotriva acestei zone decât faţă de alte 
regiuni, mai rurale, din Insulele Britanice. Drept urmare, 
este practic imposibil să locuieşti în Mertonshire dacă nu ai 
un venit de patru cifre sau, având în vedere impozitul pe 
venit şi altele asemenea, de cinci cifre este şi mai bine. 

Hercule Poirot, fiind un străin, nu are nici un văr de-al 
doilea la ţară, dar îşi făcuse un cerc larg de prieteni şi nu 
avea nici o problemă în a primi o invitaţie în acea zonă. Mai 
mult, îşi alesese drept gazdă o doamnă foarte drăguță a 
cărei îndeletnicire principală era să-şi exerseze limba 
ascuţită pe vecinii ei - singurul dezavantaj fiind că Poirot 
era nevoit să audă o mulţime de lucruri despre oameni care 
nu îl interesau câtuşi de puţin, înainte de a ajunge la 
persoanele de care era într-adevăr interesat. 

— Familia Grant? A, da, sunt patru. Patru fete. Nici nu mă 
miră că bietul general nu le poate controla. Ce poate să 
facă un bărbat cu patru fete? 

Mâinile lui Lady Carmichael se ridicară elocvent în aer. 
Poirot replică: 

— Într-adevăr, ce poate face? Şi doamna continuă: 

— Pe vremuri, la regimentul său, el era un comandant 
foarte strict - aşa mi-a spus. Dar fetele alea l-au învins. Nu 
mai e ca pe vremea tinereţii mele. Mi-amintesc că bătrânul 
colonel Sandys era aşa un zbir, că bietele lui fete... 

(Urmă o relatare amănunţită a chinurilor fetelor Sandys şi 
ale altor prieteni din tinereţea lui Lady Carmichael.) 

— "Ţine cont, zise Lady Carmichael, revenind la vechiul 
subiect, nu vreau să spun că este ceva în neregulă cu fetele 
astea. Doar că sunt cam vesele şi s-au înhăitat cu un grup 
de nedorit. Nu era aşa pe vremuri aici. Acum vin tot felul de 
oameni ciudaţi. Nu mai a rămas nimic din ceea ce se chema 
„ţară”. În ziua de azi nu mai e vorba decât despre bani, 


bani, bani. Şi se aud cele mai stranii poveşti! Cine ai spus? 
Anthony Hawker? A, da, îl cunosc. Este ceea ce numesc eu 
un tânăr foarte neplăcut. Dar se pare că se scaldă în bani. 
Vine aici să vâneze şi dă petreceri - foarte costisitoare, şi 
cam ciudate, dacă e să dăm crezare zvonurilor - nu că eu aş 
face-o, fiindcă, după părerea mea, oamenii sunt atât de 
afurisiţi. Totdeauna cred ce-i mai rău. Ştii, a devenit de-a 
dreptul o modă să spui că o persoană bea sau ia droguri. 
Cineva mi-a zis deunăzi că acum, pentru tinerele fete, a fi 
ameţite de băutură este starea naturală, şi nu cred că asta 
e ceva drăguţ. Şi dacă o persoană este câtuşi de puţin 
ciudată sau are un comportament mai nesigur toată lumea 
strigă „droguri” şi nici asta nu e corect. Se spune asta 
despre doamna Larkin şi, deşi nu îmi place foarte mult de 
ea, chiar eu cred că este doar distrată. Este foarte bună 
prietenă cu acest Anthony Hawker şi de asta, după părerea 
mea, este atât de supărată pe fetele Grant - se spune că 
sunt nişte devoratoare de bărbaţi! Sunt de părere că, într- 
adevăr, cam aleargă după bărbaţi, dar ce-i rău în asta? Este 
ceva firesc, la urma urmelor. Şi sunt şi frumuşele, toate. 
Poirot strecură o întrebare: 

— Doamna Larkin? Dragul meu, nu are rost să mă întrebi 
pe mine cine este. Cine e oricine în ziua de azi? Se spune că 
este o călăreaţă excepţională şi este evident că o duce bine. 
Soţul era cineva în oraş. A murit, nu au divorţat. Nu se află 
aici de multă vreme, a venit chiar după ce a sosit familia 
Grant. Întotdeauna am crezut că ea... 

Bătrâna Lady Carmichael se opri. Rămase cu gura căscată 
şi cu ochii mari. Aplecându-se înainte îl lovi cu putere pe 
Poirot peste încheieturile degetelor cu cuţitaşul de scrisori 
pe care îl avea în mână. Neluând în seamă grimasa de 
durere a lui Poirot, exclamă nerăbdătoare: 

— Ah, desigur! Deci de asta ai venit aici! Fiinţă nesuferită 
şi vicleană ce eşti, insist să-mi spui tot despre asta. 

— Dar ce este de presupus că trebuie să spun? 


Lady Carmichael încercă să-i aplice o altă lovitură 
dureroasă pe care Poirot o evită cu abilitate. 

— Nu fi ca o scoică, Hercule Poirot! Văd cum îţi tremură 
mustaţa. Desigur, ceea ce te aduce aici este o crimă - şi 
doar mă tragi de limbă cu neruşinare! Acum să vedem, 
poate fi vorba de o crimă? Cine a murit în ultima vreme? 
Numai bătrâna Louisa Gilmore şi ea avea 85 de ani, şi mai 
suferea şi de dropică. Nu poate fi vorba despre ea. Bietul 
Leo Staverton şi-a rupt gâtul la vânătoare şi e tot învelit în 
ghips - nu poate fi asta. Poate că nu e vorba de crimă. Ce 
păcat! Nu-mi aduc aminte să fi fost furate nişte bijuterii în 
ultima vreme... Poate e vorba despre un criminal pe care îl 
urmăreşti? E Beryl Larkin? Şi-a otrăvit soţul? Poate din 
cauza remuşcărilor este atât de nehotărâtă. 

— Madame, madame! Exclamă Hercule Poirot. Vă gândiţi 
prea departe! 

— Prostii! Pui la cale ceva, Hercule Poirot. 

— Cunoaşteţi clasicii, madame? 

— Ce au de-a face clasicii cu asta? 

— Au de-a face următoarele - încerc să-l întrec pe marele 
meu predecesor Hercule. Una dintre Muncile lui Hercule 
era îmblânzirea cailor sălbatici ai lui Diomede. 

— Nu-mi spune că ai venit aici ca să antrenezi nişte cai - la 
vârsta dumitale, şi încălţat cu pantofii aceia de piele! Mie mi 
se pare că nici măcar o dată în viaţă nu te-ai suit pe vreun 
cal! 

— Caii, madame, sunt simbolici. Erau nişte cai sălbatici 
care se hrăneau cu carne de om. 

— Ce lucru neplăcut! Întotdeauna am fost de părere că 
grecii şi romanii ăştia antici sunt foarte neplăcuţi. Nu-mi 
închipui de ce preoţilor le place atât de mult să citeze din 
clasici - în primul rând, nimeni nu înţelege ce vor să spună 
şi mie mi se pare că toate subiectele din clasici sunt foarte 
nepotrivite pentru nişte preoţi. Atâtea incesturi, toate 
statuile alea despuiate - nu că pe mine m-ar deranja, dar 


ştii cum sunt preoţii, se supără dacă fetele vin la biserică 
fără să poarte ciorapi... Deci unde rămăsesem? 

— Nu sunt foarte sigur. 

— Bănuiesc, banditule, că nu vrei să-mi spui dacă doamna 
Larkin şi-a omorât soţul. Sau poate Anthony Hawker este 
criminalul din Brighton? 

Se uită la Poirot plină de speranţă, dar acesta rămase 
impasibil. 

— Poate că e vorba de falsuri, speculă Lady Carmichael. 
Am văzut-o pe doamna Larkin la bancă ieri-dimineaţă şi a 
încasat un cec de cincizeci de lire. Mi s-au părut cam mulţi 
bani. A, nu, asta e invers - dacă ar fi fost ea falsificatoarea 
ar fi vrut să plătească cu el, nu-i aşa? Hercule Poirot, dacă 
stai acolo şi te uiţi ca o bufniţă fără să spui nimic, o să-ţi 
arunc cu ceva în cap. 

— Trebuie să aveţi puţină răbdare, replică Hercule Poirot. 

IV 

Ashley Lodge, reşedinţa generalului Grant, nu era o casă 
mare. Era situată pe coasta unui deal, avea grajduri bune şi 
o grădină neamenajată, cam lăsată în paragină. 

Pe dinăuntru, era o casă pe care un agent imobiliar ar fi 
descris-o drept „complet mobilată”. Statuete cu Buddha în 
poziţia lotus rânjeau din nişe abil plasate, tăvi Benares de 
alamă şi măsuţe umpleau podeaua. Elefanţi într-o 
procesiune împodobeau poliţele şemineelor şi alte lucrări 
de alamă ornau pereţii. 

În mijlocul acestui cămin anglo-indian, generalul Grant era 
aşezat confortabil într-un fotoliu mare, jerpelit, cu piciorul 
învelit în bandaje, aşezat pe un scaun. 

— Guta, explică el. Aţi avut vreodată gută, domnule... 
AĂăă... Poirot? Îl face pe om să fie foarte prost dispus! E 
numai vina lui taică-meu. A băut porto toată viaţa - la fel şi 
bunică-meu. Sănătatea mea a fost condamnată. Doriţi ceva 
de băut? Sunaţi clopoţelul, vă rog, ca să vină valetul. 

Un servitor cu turban apăru imediat. Numele lui era 
Abdul, şi generalul Grant îi ceru să aducă whisky şi sifon. 


Când acesta reveni, generalul îi turnă o porţie atât de 
generoasă, încât Poirot fu nevoit să protesteze. 

— Mi-e teamă că nu pot să vă ţin companie, domnule 
Poirot. Ochii generalului erau teribil de trişti. Doctorul meu 
indian spune că pentru mine e o adevărată otravă. Nu cred 
că se pricepe la ceva. Doctorii ăştia sunt nişte ignoranți. 
Doar strică cheful omului. Le place să-ţi interzică mâncarea 
şi băutura, şi să te oblige să mănânci tot felul de terciuri, ca 
peşte fiert. Peşte fiert - bleah! 

În indignarea lui, generalul îşi mişcă neatent piciorul 
bolnav şi scoase un strigăt de durere agonizantă la junghiul 
resimţit. 

Se scuză pentru limbajul folosit. 

— Ca un urs pe care îl doare capul, aşa mă simt. Fetele 
mele mă evită când am un atac de gută şi nu le condamn. 
Am auzit că ai întâlnit-o pe una dintre ele. 

— Am avut plăcerea asta. Aveţi câteva fete, nu-i aşa? 

— Patru, răspunse generalul sumbru. Nici măcar un băiat. 
Patru afurisite de fete. Îţi cam dau bătaie de cap în ziua de 
azi. 

— Am auzit că sunt încântătoare, toate patru. 

— Nu sunt urâte. Dar niciodată nu ştiu ce pun la cale. 
Fetele de azi nu mai pot fi ţinute în frâu. Au timp liber - 
prea multă lejeritate pretutindeni. Ce poţi să le faci? Nu le 
poţi încuia în casă, nu? 

— Bănuiesc că sunt populare prin zonă. 

— Unele dintre mâţele bătrâne nu prea le plac, răspunse 
generalul Grant. Pe aici sunt o mulţime de lupi în blană de 
miei. Trebuie să fii foarte atent. Una dintre văduvele astea 
cu ochi albaştri aproape a pus mâna pe mine. Obişnuia să 
vină pe aici şi să toarcă precum un pisoiaş. „Generale Grant 
- trebuie să fi avut o viaţă atât de interesantă!” Generalul 
făcu cu ochiul şi îşi puse un deget pe nas. Era un pic cam 
prea evident, domnule Poirot. Dar, în general, presupun că 
nu e ozonă prea rea. Puțin cam prea avangardistă după 
gustul meu. Îmi plăcea la ţară când era la ţară - nu toate 


maşinile astea şi jazzul, şi afurisitul ăla de radio care urlă 
pretutindeni. Nu o să accept vreodată unul aici, şi fetele 
ştiu asta. Orice om are dreptul la puţină linişte în propria 
casă. 

Cu abilitate, Poirot conduse discuţia înspre Anthony 
Hawker. 

— Hawker? Hawker? Nu-l cunosc. A, ba da. Un individ 
nesuferit, cu ochii prea apropiaţi. Niciodată să nu ai 
încredere în cineva care nu te poate privi în faţă. 

— Este prieten cu fiica dumneavoastră Sheila, nu-i aşa? 

— Cu Sheila? Nu ştiam asta. Fetele nu-mi spun niciodată 
nimic. Sprâncenele stufoase se apropiară de nas, iar ochii 
albaştri, pătrunzători, de pe faţa roşie priviră direct în ochii 
lui Poirot. Ascultaţi, domnule Poirot, despre ce e vorba? Nu 
vreţi să-mi spuneţi de ce aţi venit să mă vedeţi? 

Poirot rosti încet: 

— Asta ar fi cam dificil - nici eu nu ştiu prea bine. Pot să vă 
spun numai asta: fiica dumneavoastră Sheila - poate chiar 
toate fetele dumneavoastră - şi-au făcut nişte prieteni nu 
tocmai potriviţi. 

— Au nimerit într-o companie proastă, nu-i aşa? Mi-a fost 
puţin teamă de asta. Am mai auzit câte un zvon pe ici, pe 
colo. Îl privi patetic pe Poirot. Dar ce pot să fac, domnule 
Poirot? Ce pot să fac? 

Poirot clătină nedumerit din cap. Generalul Grant 
continuă: 

— Ce e în neregulă cu grupul cu care umblă? Poirot 
răspunse cu o altă întrebare: 

— Aţi observat, domnule general, ca vreuna dintre fetele 
dumneavoastră să fi fost cu toane, agitată, apoi deprimată, 
nervoasă, cu stări schimbătoare? 

— Doamne, sir, vorbii ca un prospect de medicament. Nu, 
nu am observat nimic de genul ăsta. 

— Ce noroc, rosti Poirot cu gravitate. 

— Ce naiba înseamnă toate astea, sir? 

— Droguri! 


— CEE? 

Cuvântul se auzi ca un muget. 

— Se încearcă atragerea fiicei dumneavoastră Sheila în a 
deveni dependentă de droguri, afirmă Poirot. Dependenţa 
de a lua cocaină se capătă foarte uşor. O săptămână sau 
două este suficient. Odată obiceiul este format, un 
dependent va plăti oricât, va face orice ca să capete alte 
doze de drog. Vă puteţi da seama cât de mulţi bani poate să 
facă un om care se ocupă cu vânzarea de droguri. 

Ascultă apoi în tăcere la blasfemiile mânioase, mormăite 
care începură să curgă de pe buzele bătrânului. Apoi, după 
ce focul se potoli, sfârşind cu o descriere a ceea ce el, 
generalul, îi va face nenorocitului ticălos când va pune 
mâna pe el, Hercule Poirot rosti: 

— Trebuie mai întâi, aşa cum spune admirabila doamnă 
Beeton, să prindem iepurele. După ce o să-l prindem pe 
acest vânzător de droguri, o să-l dau pe mâna 
dumneavoastră cu cea mai mare plăcere, domnule general. 

Se ridică, se împiedică de o măsuţă mică, bogat sculptată, 
îşi recapătă echilibrul prinzându-se de general şi murmură: 

— Mii de scuze, vă rog, domnule general. Înţelegeţi, 
desigur, că nu trebuie să spuneţi nimic din toate astea 
fiicelor dumneavoastră. 

— Cum? O să scot eu adevărul de la ele, asta o să fac! 

— Asta este exact ce nu o să faceţi. Tot ce o să obţineţi o să 
fie o minciună. 

— Dar, la naiba, domnule... 

— Vă asigur, domnule general Grant, că tot ceea ce 
trebuie să faceţi este să vă ţineţi gura. Acest lucru este vital 
- înţelegeţi? Vital! 

— Oh, bine, fie ca dumneavoastră, mormăi bătrânul soldat. 
Fusese potolit pe moment, dar nu era convins. Hercule 
Poirot îşi croi drum cu atenţie printre alămurile Benares şi 
ieşi din încăpere. 

V 

Camera doamnei Larkin era plină de oameni. 


Doamna Larkin pregătea chiar ea cocteilurile la o măsuţă 
de lângă perete. Era o femeie înaltă, cu un păr arămiu- 
deschis strâns în coc la ceafă. Avea ochi cenugşii-verzui, cu 
pupile mari, negre. Se mişca uşor, cu un fel de graţie 
sinistră. Părea să aibă în jur de treizeci de ani. Numai la o 
privire atentă se vedeau ridurile fine de la colţurile ochilor, 
care trădau cei zece ani în plus ai vârstei reale. 

Hercule Poirot fusese adus aici de o femeie între două 
vârste, foarte vioaie, o prietenă de-a doamnei Carmichael. 
Primi un cocteil şi fu îndemnat să ducă unul unei fete care 
stătea lângă fereastră. Tânăra era o blondă mignonă, cu o 
faţă albă şi ciudat de angelică. Ochii ei însă - observă de 
îndată Poirot - erau alerţi şi bănuitori. 

— În sănătatea dumitale, mademoiselle, zise Poirot. Ea 
mulţumi din cap şi bău. Apoi rosti brusc: 

— O cunoaşteţi pe sora mea. 

— Pe sora dumitale? Ah, deci eşti una dintre domnişoarele 
Grant? 

— Sunt Pam Grant. 

— Şi unde este sora dumitale azi? 

— E la vânătoare. Trebuie să se întoarcă în curând. 

— Am întâlnit-o pe sora dumitale la Londra. 

— Ştiu. 

— Ţi-a spus? 

Pam Grant dădu aprobator din cap. Apoi întrebă direct: 

— Sheila a intrat în vreun necaz? 

— Deci nu ţi-a spus chiar tot. Fata clătină din cap. 

— A fost şi Tony Hawker acolo? 

Înainte ca Poirot să poată răspunde, uşa se deschise şi 
Hawker şi Sheila Grant intrară. Erau îmbrăcaţi în costume 
de vânătoare, iar Sheila era murdară de pământ pe obraz. 

— Salut la toată lumea, am venit să bem ceva. Butelca lui 
Tony e goală... 

— Glasul îngerilor, murmură Poirot. Pam Grant izbucni: 

— Al diavolilor, vreţi să spuneţi. Poirot întrebă serios: 

— Chiar aşa este? 


Beryl Larkin se apropie de nou-sosiţi şi spuse: 

— lată-te, Tony. Spune-mi cum a fost cursa? 

Îl atrase cu abilitate spre o canapea de lângă şemineu. 
Poirot îl văzu cum întoarce capul şi aruncă o privire spre 
Sheila înainte să se îndepărteze. 

Sheila îl văzuse pe Poirot. Ezită o clipă, apoi se apropie de 
cei doi, aflaţi lângă fereastră. Începu brusc: 

— Deci dumneavoastră aţi fost cel care a venit ieri acasă la 
noi. 

— "Ţi-a spus tatăl dumitale? Ea clătină din cap. 

— Abdul v-a descris. Am... Bănuit. Pam exclamă: 

— Aţi fost să-l vedeţi pe tata?! 

Poirot răspunse: 

— Ah... Da. Avem... Nişte prieteni comuni. 

Pam rosti supărată: 

— Nu-mi vine să cred. 

— Ce nu-ţi vine să crezi? Că eu şi tatăl dumitale putem 
avea prieteni comuni? 

Fata se înroşi. 

— Nu fiţi absurd! Am vrut să spun... Că nu acesta a fost 
motivul adevărat... Se întoarse spre sora ei. De ce nu spui 
nimic, Sheila? 

Sheila tresări şi răspunse: 

— Nu a fost... Nu a avut nimic de-a face cu Tony Hawker? 

— De ce ar fi avut? Întrebă Poirot. 

Sheila se înroşi şi traversă camera îndreptându-se spre 
ceilalţi. 

Cu vehemenţă, dar pe un ton scăzut, Pam rosti: 

— Nu-mi place Tony Hawker. Este... Are ceva sinistru... la 
fel şi ea... Doamna Larkin, vreau să spun. Uitaţi-vă acum la 
ei! 

Poirot îi urmări privirea. 

Capul lui Hawker era apropiat de cel al gazdei sale. Părea 
să o consoleze. Vocea ei se ridică pentru o clipă: 

— Dar nu pot să aştept. O vreau acum! Poirot rosti cu un 
zâmbet uşor: 


— Les femmes - orice ar fi, întotdeauna vor acum, nu-i 
aşa? 

Dar Pam Grant nu răspunse. Avea capul plecat şi se juca 
nervoasă cu fusta de tweed. 

Poirot murmură pe un ton de conversaţie: 

— Eşti destul de diferită de sora dumitale, mademoiselle. 
Tânăra îşi înălţă capul, neavând chef să discute banalităţi. 

— Domnule Poirot, ce anume i-a dat Iony Sheilei? Ce 
anume o face atât de... Diferită? 

Poirot o privi direct şi întrebă: 

— Ai luat vreodată cocaină, domnişoară Grant? 

Ea clătină din cap. 

— Oh, nu! Deci asta e? Cocaină? Dar nu e foarte periculos? 
Sheila Grant venise iarăşi lângă ei, cu o băutură în mână. 

— Ce e periculos? Întrebă ea. 

— Vorbeam despre efectele drogurilor. Despre moartea 
lentă a minţii şi a spiritului, despre distrugerea a ceea ce 
este adevărat şi bun într-o fiinţă umană. 

Sheilei Grant i se tăie răsuflarea. Băutura îi tremură în 
mână şi se vărsă pe podea. Poirot continuă: 

— Cred că doctorul Stoddard ţi-a explicat foarte clar ce 
presupune acea adevărată moarte în timpul vieţii. Este atât 
de uşor de făcut - şi atât de greu de desfăcut. Persoana 
care profită în mod deliberat de degradarea şi de 
nefericirea altor oameni este un vampir care se hrăneşte cu 
carne şi sânge. 

Poirot se întoarse să plece. În spatele lui o auzi pe Pam 
Grant spunând: 

— Sheila! 

Şi surprinse o şoaptă - o şoaptă abia rostită - a Sheilei 
Grant. Era atât de uşoară că de-abia o auzi. 

— Butelca... 

Hercule Poirot se duse să-şi ia rămas-bun de la doamna 
Larkin şi ieşi pe hol. Pe masa de acolo se găsea o butelcă de 
vânătoare pusă lângă o cravaşa şi o pălărie. Poirot o ridică. 
Pe ea se aflau inițialele A. H. 


Poirot murmură pentru sine: 

— Butelca lui Tony e goală? 

O scutură încet. Nu se auzi sunetul unui lichid. Poirot 
desfăcu uşor capacul. 

Butelca lui Tony Hawker nu era goală. Era plină -cuo 
pudră albă. 

VI 

Hercule Poirot stătea pe terasa casei lui Lady Carmichael 
şi încerca să o convingă pe fată: 

— Eşti foarte tânără, mademoiselle. Sunt convins că nu ai 
ştiut, nu ai ştiut cu adevărat ce făceaţi dumneata şi surorile 
dumitale. Vă hrăneaţi, asemenea iepelor lui Diomede, cu 
carne de om. 

Sheila se cutremură şi suspină. Apoi spuse: 

— Sună oribil, dacă o spuneţi aşa. Şi totuşi, este adevărat! 
Nu mi-am dat seama nici o clipă, până în acea seară din 
Londra, când doctorul Stoddard a stat de vorbă cu mine. 
Era atât de serios, atât de sincer! Mi-am dat seama atunci 
ce lucru îngrozitor făceam... Înainte de asta credeam că 
este... ca şi cum beai ceva după slujbă - ceva pentru care 
oamenii plăteau ca să obţină, dar care nu avea prea mare 
importanţă. 

— Şi acum? Întrebă Poirot. 

— O să fac tot ce îmi spuneţi, răspunse Sheila Grant. O 
să... O să vorbesc cu ceilalţi. Apoi adăugă: Cred că doctorul 
Stoddard nu o să mai vrea să stea de vorbă cu mine... 

— Ba dimpotrivă, replică Poirot. Atât eu, cât şi doctorul 
Stoddard suntem pregătiţi să te ajutăm cu tot ce ne stă în 
puteri să o iei de la început. Poţi avea încredere în noi. Însă 
este ceva ce trebuie făcut. Există o persoană care trebuie 
distrusă - complet distrusă, şi numai dumneata şi surorile 
dumitale puteţi s-o faceţi. Numai şi numai mărturia voastră 
o să-l condamne. 

— Vreţi să spuneţi - pe tatăl meu? 

— Nu pe tatăl dumitale, mademoiselle. Nu ţi-am spus că 
Hercule Poirot ştie tot? Fotografia dumitale a fost 


recunoscută cu uşurinţă la sediul poliţiei. Eşti Sheila Kelly - 
o mică hoaţă care a fost trimisă la şcoala de corecție cu 
câţiva ani în urmă. Când ai ieşit de acolo, ai fost abordată 
de un bărbat care îşi spune generalul Grant şi care ţi-a 
oferit un post - postul de „fiică”. Urma să ai o mulţime de 
bani, multă distracţie. Tot ce trebuia să faci era să prezinţi 
„marfa” prietenilor dumitale, pretinzând în permanenţă că 
altcineva ţi-a dat-o. „Surorile” dumitale erau în aceeaşi 
situaţie. Făcu o pauză, apoi continuă: Haide, mademoiselle, 
acest om trebuie expus şi condamnat. Şi după aceea... 

— Da? 

Poirot tuşi şi rosti cu un zâmbet: 

— Te vei dedica serviciului Zeilor. 

VII 

Michael Stoddard îl privea uimit pe Poirot. 

— Generalul Grant? Zise el. Generalul Grant? 

— Exact, mon cher. Întreaga mise en scene era ceea ce ai 
numi „fictivă”. Statuetele Buddha, alama Benares, 
servitorul indian! Şi guta, la fel! Este învechită ideea asta cu 
guta. Numai bărbaţii foarte, foarte bătrâni au gută - nu 
tatăl unor tinere de nouăsprezece ani. Mai mult, eu chiar 
am vrut să mă conving. Când m-am ridicat, m-am sprijinit 
de piciorul lui suferind. Însă domnul era atât de tulburat de 
ceea ce-i spusesem încât nici măcar nu a observat. Oh, da, 
este un personaj extrem de fals, acel general! 'Tout de 
meme, este o idee deşteaptă. Generalul anglo-indian în 
retragere, bine-cunoscutul personaj comic cu temperament 
coleric, se stabileşte nu între alţi ofiţeri anglo-indieni 
pensionaţi - a, nu, el merge în cadrul unui milieu mult prea 
scump pentru un fost militar. Acolo sunt oameni bogaţi, 
oameni de la Londra - un teren excelent pentru a-şi 
comercializa marfa. Şi cine ar bănui patru tinere pline de 
viaţă şi atractive? Dacă se află ceva, ele vor fi considerate 
victime - asta e sigur! 

— La ce te gândeai când te-ai dus să-l vezi pe bătrânul 
bandit? Voiai să-l pui pe jar? 


— Da. Voiam să văd ce se va întâmpla. Nu am avut mult de 
aşteptat. Fetele şi-au primit ordinele. Anthony Hawker, de 
fapt una dintre victimele lor, avea să fie ţapul ispăşitor. 
Sheila urma să-mi spună despre butelca din hol. Însă ea 
aproape că nu a putut s-o facă - dar cealaltă fată a strigat 
furioasă la ea - „Sheila!” - şi tânăra a reuşit să îngaime 
ceva. 

Michael Stoddard se ridică şi începu să măsoare încăperea 
în lung şi-n lat. Apoi zise: 

— Ştii, am de gând să n-o pierd din ochi pe fata asta. Am o 
teorie destul de solidă despre aceste tendinţe infracţionale 
juvenile. Dacă analizezi viaţa de familie, aproape 
întotdeauna găseşti... 

Poirot îl întrerupse: 

— Mon cher, am cel mai profund respect pentru ştiinţa 
dumitale. Nu am nici o îndoială că teoriile dumitale vor 
funcţiona admirabil în privinţa domnişoarei Sheila Kelly. 

— Şi a altora. 

— Şi a celorlalţi, poate. Este posibil. Singura despre care 
sunt sigur este micuța Sheila. O să o îmblânzeşti, nu am nici 
o îndoială. Adevărul este că îţi mănâncă deja din palmă... 

Roşind, Michael Stoddard spuse: 

— Ce prostii vorbeşti, domnule Poirot... 

Capitolul 9 

CINGĂTOAREA HYPPOLITEI 

„Dai dintr-una în alta”, îi place lui Hercule Poirot să spună, 
fără să fie prea original. 

Adăugă însă că această afirmaţie nu a fost niciodată mai 
adevărată ca în cazul Rubensului furat. 

Poirot nu fusese niciodată foarte interesat de Rubens. În 
primul rând, Rubens nu era un pictor pe care el să îl 
admire, şi apoi, împrejurările furtului fuseseră chiar 
obişnuite. Acceptă cazul ca să-i facă pe plac lui Alexander 
Simpson, care îi era prieten, şi dintr-un anumit motiv 
personal care avea legătură cu clasicii. 


După furt, Alexander Simpson trimisese după Poirot şi îi 
înşirase toate necazurile lui. Rubensul respectiv era o 
descoperire recentă, o piesă necunoscută până în acel 
moment, dar nu exista nici o îndoială în privinţa 
autenticităţii ei. Fusese expusă la Galeriile Simpson şi 
fusese furată în plină zi, în perioada când şomerii obişnuiau 
să stea în intersecţii ca să prindă momentul potrivit să intre 
în hotelul Ritz. Un grup pătrunsese în Galeriile Simpson ca 
să afişeze un slogan cu „Arta este lux. Hrăniţi-i pe cei 
înfometați”. Poliţia fusese trimisă la faţa locului, toată lumea 
se adunase curioasă şi de-abia când demonstranţii fuseseră 
îndepărtați de braţul legii se observase că noul Rubens 
fusese decupat cu atenţie din ramă şi dispăruse. 

— Era o pictură mică, explică domnul Simpson. Cineva 
putea s-o pună sub braţ şi să dispară cu ea, în timp ce toată 
lumea căsca gura la idioţii aceia de şomeri. 

Se descoperise că oamenii în chestiune fuseseră plătiţi 
pentru rolul lor nevinovat în acest jaf. Ei urmau să 
demonstreze la Galeriile Simpson. Dar nu ştiuseră nimic 
despre adevăratul motiv până după furt. 

Hercule Poirot consideră că fusese o şmecherie amuzantă, 
dar nu vedea ce ar fi putut face în legătură cu asta. Poliţia, 
sublinie el, putea să se ocupe imediat de acest jaf. 

Alexander Simpson zise: 

— Ascultă-mă, Poirot. Ştiu cine a furat tabloul şi unde o să 
fie dus. 

Conform spuselor proprietarului Galeriilor Simpson, 
pictura fusese furată de o bandă de escroci internaţionali în 
numele unui anumit milionar care nu se dădea înapoi de la 
a cumpăra opere de artă la preţuri surprinzător de mici - şi 
fără să pună întrebări! Rubensul, afirmă Simpson, avea să 
fie dus pe ascuns în Franţa, unde va intra în posesia 
milionarului. Poliţia franceză şi engleză erau în alertă, dar, 
cu toate acestea, opinia lui Simpson era că aveau să dea 


greş. 


— Şi, odată intrat în posesia ticălosului, o să fie mult mai 
dificil de recuperat. Oamenii bogaţi trebuie trataţi cu 
respect. Aici intervii tu. Situaţia o să fie delicată. Tu eşti 
omul potrivit pentru asta. 

În cele din urmă, deşi lipsit total de entuziasm, Hercule 
Poirot fu convins să accepte misiunea. Fu de acord să plece 
imediat în Franţa. Poirot nu era prea interesat de cazul 
acesta, dar, datorită lui, află de cazul şcolăriţei dispărute 
care îl interesa foarte mult. 

Auzise prima dată de el de la inspectorul-şef Japp, care îi 
făcuse o vizită tocmai în momentul în care Poirot îşi exprima 
aprobarea pentru modul în care valetul îi făcuse bagajul. 

— Ha! Făcu Japp. Mergi în Franţa, nu-i aşa? 

— Mon cher, eşti incredibil de bine informat acolo, la 
Scotland Yard, răspunse Poirot. 

Japp chicoti. 

— Avem şi noi spionii noştri! Simpson te-a băgat în 
afacerea Rubens. Se pare că nu prea are încredere în noi! 
Ei bine, ceea ce vreau eu să faci este total diferit. Întrucât o 
să te afli oricum la Paris, m-am gândit că ai putea să omori 
doi iepuri dintr-un foc. Inspectorul Hearn e acolo ca să 
coopereze cu franţujii - îl ştii pe Hearn? Bun băiat, dar 
probabil e cam lipsit de imaginaţie. Aş vrea să aflu opinia ta 
în legătură cu o afacere. 

— Despre ce afacere este vorba? 

— Copilul dispărut. Va apărea în ziare diseară. Se pare că 
a fost răpită. Fiica unui reverend din Cranchester. Numele 
ei este King, Winnie King. 

Continuă cu povestea. 

Winnie se afla în drum spre Paris, ca să se înscrie la Miss 
Pope, celebrul pension pentru fete englezoaice şi 
franţuzoaice. Winnie venise cu trenul de dimineaţă de la 
Cranchester şi fusese condusă prin Londra de o membră a 
Elder Sisters Lid care se ocupă cu astfel de activităţi de 
escortare a fetelor de la o gară la alta. La staţia Victoria, 
fusese preluată de domnişoara Burshaw, adjuncta lui Miss 


Pope, şi apoi, împreună cu alte optsprezece fete, plecaseră 
din Victoria cu trenul. Nouăsprezece fete traversaseră apoi 
Canalul, trecuseră prin vamă la Calais, fuseseră suite în 
trenul de Paris, mâncaseră la vagonul-restaurant. Dar când, 
la ieşirea din Paris, domnişoara Burshaw le numărase, se 
descoperise că mai erau doar optsprezece fete! 

— Aha, dădu Poirot din cap. Trenul s-a oprit pe undeva? 

— La Amiens, dar în momentul respectiv fetele erau în 
vagonul-restaurant şi toate confirmă că Winnie era cu ele. 
Au pierdut-o, ca să zicem aşa, pe drumul de întoarcere spre 
compartimentele lor. Adică, ea nu a mai intrat în propriul 
compartiment cu celelalte cinci fete cu care călătorea. 
Tinerele nu au bănuit nimic, ci şi-au imaginat că se afla într- 
unul din celelalte compartimente rezervate pentru ele. 
Poirot dădu aprobator din cap. 

— Deci când a fost văzută ultima dată? 

— La circa zece minute după ce trenul a plecat din 
Amiens. Japp tuşi ruşinat. A fost văzută ultima dată... hm... 
Intrând la toaletă. 

Poirot murmură: 

— Foarte normal. Apoi continuă: Mai este şi altceva? 

— Da, un lucru. Chipul lui Japp era sumbru. Pălăria ei a 
fost găsită lângă linia de tren, într-un loc la aproximativ 22 
de kilometri de Amiens. 

— Dar nu şi trupul? 

— Nu şi trupul. 

— Dumneata ce părere ai? Întrebă Poirot. 

— E greu de ştiut ce să cred! Şi nu e nici urmă de corpulei 
- nu se poate să fi căzut din tren! 

— Trenul nu a oprit deloc după ce a plecat din Amiens? 

— Nu. A încetinit o dată - la un semnal - dar nu a oprit, şi 
mă îndoiesc că a încetinit suficient ca o persoană să fi sărit 
fără să se rănească. Te gândeşti că puştoaica a intrat în 
panică şi a încercat să scape? Era primul trimestru acolo şi 
este posibil să i se fi făcut dor de casă, asta-i drept, dar cu 
toate astea avea cincisprezece ani şi jumătate - o vârstă la 


care avea destulă minte şi, în plus, fusese binedispusă pe 
timpul călătoriei, discutase cu fetele etc. 

— Trenul a fost cercetat? Întrebă Poirot. 

— O, da, au făcut asta chiar înainte de a sosi în gara de 
Nord. Fata nu era în tren, asta e sigur. Japp adăugă 
exasperat: Pur şi simplu a dispărut în neant! Nu are sens, 
domnule Poirot. Este o nebunie! 

— Ce gen de fată este? 

— Normală, genul obişnuit din câte îmi dau eu seama. 

— Vreau să spun, cum arată? 

— Am aici o poză de-a ei. Nu e tocmai o frumuseţe în 
floare. 

Îi întinse poza lui Poirot care o studie în tăcere. 

Era o fată slăbănoagă, cu părul lins prins în două cozi. Nu 
avea o atitudine studiată, subiectul fusese în mod clar 
surprins pe neaşteptate. Mânca un măr, buzele îi erau 
depărtate, arătând nişte dinţi uşor ieşiţi în afară, prinşi cu 
un aparat dentar. Purta ochelari. 

— Un copil cu o înfăţişare obişnuită - dar chiar că sunt 
banali la vârsta asta! Ieri am fost la dentist. Am văzut în 
revista Sketch o poză cu Marcia Gaunt, frumuseţea acestui 
sezon. Şi îmi amintesc cum arăta la 15 ani, când mă aflam la 
Castle ca să mă ocup de afacerea cu spargerea care 
avusese loc acolo. Plină de pete pe faţă, stângace, cu dinţii 
ieşiţi în afară, cu părul lung şi fără formă. Şi peste noapte 
se transformă în adevărate frumuseți - nu ştiu cum fac asta! 
E ca un miracol. 

Poirot zâmbi. 

— Femeile sunt un sex miraculos, zise el. Ce e cu familia 
copilei? A avut ceva util de spus? 

Japp clătină din cap. 

— Nimic care să ne fie de folos. Mama e invalidă. Bietul 
reverend King este absolut distrus. Jură că fata era teribil 
de nerăbdătoare să meargă la Paris - abia aştepta. Dorea să 
studieze pictura şi muzica - genul ăsta de lucruri. Fetele lui 
Miss Pope fac artă cu A. După cum ştii probabil, Miss Pope 


este o instituţie foarte renumită. O mulţime de fete din 
lumea bună merg acolo. Directoarea e foarte strictă - un 
balaur, de-a dreptul - şi foarte scumpă, şi extrem de 
pretențioasă în privinţa fetelor pe care le acceptă. 

Poirot oftă. 

— Ştiu genul. Şi domnişoara Burshaw care a preluat fetele 
din Anglia? 

— Nu-i merge mintea tocmai brici. E îngrozită că Miss 
Pope o să spună că e vina ei. 

Poirot rosti gânditor: 

— Nu există nici un tânăr implicat în acest caz? Japp făcu 
un semn spre poză. 

— Ţi se pare că ar fi genul? 

— Nu, într-adevăr. Dar, indiferent de înfăţişarea ei, poate 
avea un suflet romantic. La cincisprezece ani nu este prea 
mică pentru asta. 

— Ei bine, replică Japp, dacă un suflet romantic a făcut-o 
să dispară din tren, o să mă apuc de citit cărţi de femei. Se 
uită plin de speranţă la Poirot. Nu îţi vine nimic prin minte? 

Poirot clătină încet din cap, apoi spuse: 

— Din întâmplare nu aţi găsit, lângă şină, şi pantofii ei? 

— Pantofii? Nu. De ce pantofii? Poirot murmură: 

— Era doar o idee... 

II 

Hercule Poirot se pregătea să coboare la taxi când sună 
telefonul. Ridică receptorul. 

— Da? 

Se auzi vocea lui Japp: 

— Mă bucur că te-am prins. Totul s-a terminat, bătrâne. 
Când am ajuns la sediu, am găsit un mesaj. Fata a apărut - 
la marginea unui drum, la 25 de kilometri de Amiens. E 
ameţită şi nu au putut scoate nici o relatare coerentă din 
partea ei, iar doctorul spune că a fost drogată. În orice caz, 
este bine. Nu e nimic în neregulă cu ea. Poirot întrebă calm: 

— Deci, nu mai aveţi nevoie de serviciile mele? 


— Mi-e teamă că nu! De fapt, îmi parrre rrrău că te-am 
derrranjat. 

Japp râse de modul cum imitase r-ul franțuzesc şi închise. 
Hercule Poirot nu râse la rândul lui. Puse receptorul în 
furcă, având o expresie îngrijorată pe chip. 

III 

Inspectorul Hearn îl privi curios pe Poirot. 

— Nu m-am gândit că o să fiţi atât de interesat, domnule, 
zise el. 

— V-a spus inspectorul-şef Japp că o să mă consult cu 
dumneavoastră în această chestiune? Întrebă Poirot. 

Hearn dădu aprobator din cap. 

— Mi-a spus că o să veniţi aici cu treburi şi că o să ne daţi 
o mână de ajutor cu acest puzzle. Dar nu m-am aşteptat să 
veniţi, acum că totul s-a lămurit. Am crezut că o să fiţi 
ocupat cu propriul caz. 

Hercule Poirot răspunse: 

— Cazul meu poate să aştepte. Afacerea asta este cea care 
mă interesează. Dumneavoastră aţi numit-o „puzzle” şi 
spuneţi că s-a lămurit. Se pare însă că puzzle-ul încă nu e 
dezlegat. 

— Ei bine, domnule, avem copilul înapoi. Şi nu e rănită - 
asta-i cel mai important. 

— Dar nu lămureşte problema cum a ajuns înapoi, nu-i 
aşa? Ea ce spune? A consultat-o un doctor, nu-i aşa? Elcea 
spus? 

— A zis că a fost drogată. E încă ameţită din pricina asta. 
Se pare că nu-şi poate aminti prea multe după ce a pornit 
din Cranchester. 'Toate evenimentele ulterioare par să i se fi 
şters din minte. Doctorul crede că este posibil să fi suferit o 
uşoară comoţie. Are o umflătură la ceafă. El spune că asta 
ar explica ştergerea completă a memoriei. 

— Ceea ce este foarte convenabil pentru... Cineva! Afirmă 
Poirot. 

Inspectorul Hearn zise cu o voce neîncrezătoare: 

— Doar nu credeţi că se preface, nu? 


— Dumneavoastră credeţi? 

— Nu, sunt sigur că nu. Este un copil bun - un pic cam 
necoaptă pentru vârsta ei. 

— Nu, nu se preface. Poirot clătină din cap. Dar aş vrea să 
ştiu cum a coborât din tren. Vreau să ştiu cine este 
responsabil - şi de ce? 

— Cât despre motiv, aş spune că este vorba despre o 
tentativă de răpire, domnule. Au vrut să ceară o 
răscumpărare. 

— Dar nu au făcut-o! 

— Şi-au pierdut curajul când au văzut agitația declanşată - 
şi au lăsat-o rapid pe marginea drumului. 

Poirot întrebă sceptic: 

— Şi ce răscumpărare puteau să obţină de la un reverend 
la catedrala Cranchester? Slujbaşii Bisericii Anglicane nu 
sunt milionari. 

Inspectorul Hearn răspunse vesel: 

— După părerea mea, pur şi simplu au dat greş, domnule. 

— Ah, după părerea dumneavoastră. Hearn replică, 
înroşindu-se uşor: 

— Dar care e părerea dumneavoastră, domnule? 

— Vreau să ştiu cum a fost făcută să dispară din tren. 
Chipul poliţistului se posomori. 

— Acesta este un adevărat mister. Într-o clipă era acolo, în 
vagonul-restaurant, flecărind cu celelalte fete. Cinci minute 
mai târziu, dispăruse, ca prin magie. 

— Exact, ca prin magie! Cine mai era în vagonul unde Miss 
Pope rezervase compartimentele? 

Inspectorul Hearn dădu din cap. 

— Este o întrebare bună, domnule. Este important. Este 
cu atât mai important cu cât era ultimul vagon al trenului şi, 
imediat ce toţi călătorii s-au întors de la vagonul-restaurant, 
uşile dintre vagoane au fost încuiate - de fapt, pentru a-i 
împiedica pe oameni să se îngrămădească în restaurant şi 
să ceară ceai înainte să aibă timp chelnerii să debaraseze 
după masa de prânz şi să facă ordine. Winnie King s-a 


întors în vagon cu ceilalţi - şcoala rezervase acolo trei 
compartimente. 

— Şi în celelalte compartimente ale vagonului? Hearn îşi 
scoase carneţelul. 

— Domnişoara Jordan şi domnişoara Butters, două fete 
bătrâne care mergeau în Elveţia. Nu e nimic în neregulă cu 
ele, sunt foarte respectabile, bine-cunoscute în Hampshire, 
locul de unde vin. Doi comercianţi din Franţa, unul din 
Lyons, unul din Paris. Amândoi bărbaţi de vârsta a doua, 
onorabili. Un tânăr, James Elliot, şi soţia lui - o tipă care 
chiar că-ţi sărea în ochi. El are o reputaţie îndoielnică, e 
suspectat de poliţie că ar fi implicat în nişte tranzacţii 
dubioase - dar niciodată nu s-a băgat în răpiri. Oricum, 
compartimentul lui a fost percheziţionat şi nu s-a găsit 
nimic în bagajul lui de mână care să arate că era implicat în 
asta. Nici nu văd cum ar fi putut. Mai era o americancă, 
doamna van Suyder, care călătorea la Paris. Nu se ştie 
nimic despre ea. Pare în regulă. Ăştia-s toţi. 

Hercule Poirot zise: 

— Şi este sigur că trenul nu a oprit după ce a plecat din 
Amiens? 

— Absolut. A încetinit doar o dată, dar nu suficient de mult 
ca să poată cineva sări - nu fără să se rănească destul de 
grav şi să rişte să moară. 

Hercule Poirot murmură: 

— Asta este ceea ce face cazul deosebit de interesant. 
Şcolăriţa dispare în neant chiar lângă Amiens şi reapare din 
neant chiar lângă Amiens. Unde a fost între timp? 

Inspectorul Hearn clătină din cap. 

— Pare o nebunie prezentat în felul ăsta. Oh! Apropo, mi- 
au spus că aţi întrebat ceva în legătură cu pantofii - pantofii 
fetei. Avea pantofii în picioare când a fost găsită, dar exista 
o pereche şi pe linie, găsită de un lucrător la calea ferată. I- 
a luat acasă, fiindcă păreau a fi în stare bună. Pantofi negri, 
zdraveni, de plimbare. 


— Ah, făcu Poirot, părând mulţumit. Inspectorul Hearn 
afirmă curios: 

— Nu pricep semnificaţia pantofilor, domnule. Înseamnă 
ceva? 

— Confirmă o teorie, zise Hercule Poirot. O teorie despre 
felul cum a fost făcută scamatoria. 

IV 

Pensionul lui Miss Pope, la fel ca multe alte instituţii de 
acelaşi fel, era situat în Neuilly. Pe când privea faţada 
respectabilă, Hercule Poirot fu dintr-odată înconjurat de un 
grup de fete care ieşiră pe porţi. 

Poirot numără douăzeci şi cinci, toate îmbrăcate la fel în 
jachete şi fuste bleumarin, pe cap cu pălărioare incomode 
de velur, legate cu panglică mov cu auriu, culori alese de 
Miss Pope. Aveau vârste care variau de la 14 la 18 ani, şi 
erau grase şi slabe, blonde şi brunete, stângace şi 
graţioase. În cele din urmă, împreună cu una dintre fetele 
mai mici, apăru o femeie cu păr cenuşiu şi cu o înfăţişare 
agitată, pe care Poirot o consideră a fi domnişoara 
Burnshaw. 

Poirot rămase cu privirea după ele câteva clipe, apoi sună 
la sonerie şi ceru să o vadă pe Miss Pope. 

Miss Lavinia Pope era o persoană foarte diferită de mâna 
sa dreaptă, domnişoara Burshaw. Miss Pope avea 
personalitate. Miss Pope inspira venerație. Chiar şi atunci 
când stătea cu graţia ei intransigentă în faţa părinţilor, îşi 
menținea aceeaşi superioritate evidentă faţă de restul lumii, 
caracteristică atât de valoroasă pentru o directoare de 
şcoală. 

Părul ei cenuşiu avea o coafură distinsă, costumul - o 
croială severă, dar elegantă. Era competentă şi 
omniscientă. 

Camera în care fu primit Poirot era încăperea unei femei 
de cultură. Avea o mobilă elegantă, flori, câteva fotografii cu 
autograf, unele înrămate, cu chipurile acelor eleve ale lui 
Miss Pope care ajunseseră cineva - multe dintre ele 


îmbrăcate în ţinuta de gală de final de şcoală. Pe pereţi 
atârnau reproduceri ale unor tablouri celebre şi câteva 
pasteluri de bună calitate. Totul era curat şi sclipea. Nici un 
fir de praf nu ar fi avut îndrăzneala să se depună în acest 
altar. 

Miss Pope îl primi pe Poirot cu competenţa celor a căror 
judecată rareori dă greş. 

— Domnul Hercule Poirot? Vă cunosc după nume, desigur. 
Bănuiesc că aţi venit pentru această afacere foarte 
nefericită cu Winnie King. Un incident foarte neplăcut. 

Miss Pope nu părea afectată. Se ocupa de orice dezastru 
aşa cum trebuia, cu competenţă, reducându-l astfel la un 
incident nesemnificativ. 

— Aşa ceva nu s-a mai întâmplat până acum, zise Miss 
Pope. 

„Şi nici nu o să se mai întâmple”, părea să spună 
atitudinea ei. 

Hercule Poirot întrebă: 

— Era primul trimestru al fetei aici, nu-i aşa? 

— Da. 

— Aţi avut o întâlnire preliminară cu Winnie - şi cu părinţii 
ei? 

— Nu de curând. Acum doi ani stăteam lângă Cranchester 
- la casa episcopului, de fapt... 

Atitudinea lui Miss Pope părea să spună: „Reţineţi asta, vă 
rog. Sunt genul de persoană care stă la episcopii” 

— În timp ce eram acolo, am făcut cunoştinţă cu 
reverendul şi cu doamna King. Din păcate, doamna King 
este invalidă. Atunci am cunoscut-o pe Winnie. O fată foarte 
bine-crescută, cu înclinații evidente pentru artă. l-am spus 
doamnei King că o să o accept bucuroasă pe Winnie peste 
un an sau doi, atunci când îşi încheia studiile generale. Noi 
suntem specializaţi aici în Artă şi Muzică. Fetele sunt duse 
la operă, la Comedie Frangaise, participă la conferinţe la 
Luvru. Cei mai buni maeştri vin aici ca să le predea muzică, 
pictură, canto. Scopul nostru este o cultură mai extinsă. 


Brusc Miss Pope îşi aminti că Poirot nu era părinte şi 
adăugă abrupt: 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Poirot? 

— Aş vrea să ştiu care este poziţia dumneavoastră actuală 
cu privire la Winnie? 

— Reverendul King a venit la Amiens şi o să oia cu elpe 
Winnie. Este cel mai înţelept lucru care poate fi făcut după 
şocul suferit de copila. Apoi continuă: Aici nu acceptăm fete 
suferinde. Nu avem facilităţi speciale de îngrijire a 
invalizilor. I-am spus reverendului că, după părerea mea, ar 
fi bine să o ia pe fată acasă. 

Poirot o întrebă direct: 

— Ce credeţi că s-a întâmplat în realitate, Miss Pope? 

— N-am nici cea mai mică idee, domnule Poirot. Întreaga 
întâmplare, aşa cum mi-a fost relatată, pare incredibilă. Nu 
pot să accept că angajata mea care era responsabilă pentru 
fete poate fi acuzată de ceva - poate doar că ar fi putut să 
descopere mai devreme lipsa fetei. 

— Aţi primit, poate, o vizită de la un reprezentant al 
poliţiei? Întrebă Poirot. 

Un fior uşor străbătu silueta aristocratică a lui Miss Pope 
care răspunse glacial: 

— Un monsieur Lefarge de la Prefecture a trecut să mă 
vadă, să afle dacă nu aş putea aduce puţină lumină asupra 
situaţiei. Evident, nu am putut să fac asta. Apoi a cerut să 
inspecteze cufărul lui Winnie care sosise, desigur, aici 
împreună cu cele ale celorlalte fete. I-am spus că deja 
fusese solicitat de un alt reprezentant al poliţiei. Probabil că 
atribuţiile departamentelor lor se suprapun. La scurt timp 
după aceea, am primit un telefon în care se susţinea că nu 
le-am predat lor bunurile lui Winnie. Am fost extrem de 
categorică în această privinţă cu ei. Nu trebuie să acceptăm 
să fim intimidaţi de oficialități. 

Poirot inspiră adânc. 

— Aveţi un spirit curajos, pentru care vă admir, 
mademoiselle. Presupun că, la sosire, cufărul lui Winnie a 


fost desfăcut. 

Miss Pope păru puţin descumpănită. 

— Asta e regula, zise ea. Noi respectăm cu stricteţe 
regulile. Cuferele fetelor sunt desfăcute la sosire şi lucrurile 
lor sunt aranjate aşa cum mă aştept ca şi ele să o facă. 
Lucrurile lui Winnie au fost despachetate alături de cele ale 
celorlalte fete. Evident, pe urmă au fost puse la loc, astfel 
încât cufărul ei să fie predat exact aşa cum a sosit. 

Poirot întrebă: 

— Exact? Se duse spre perete. În mod sigur aceasta este 
un tablou cu faimosul pod Cranchester, iar catedrala se 
vede în depărtare. 

— Aveţi dreptate, domnule Poirot. Winnie l-a pictat în mod 
evident ca să-mi facă o surpriză. Era în bagajul ei, învelit 
într-o hârtie pe care scria: „Pentru Miss Pope de la Winnie”. 
Foarte frumos din partea copilei. 

— Ah! Exclamă Poirot. Şi ce părere aveţi despre el - ca 
pictură vreau să spun? 

EI însuşi văzuse multe reprezentări ale podului 
Cranchester. Era un subiect care era ilustrat la Academie în 
fiecare an - uneori sub forma unui tablou în ulei, alteori în 
secţiunea de pasteluri, îl văzuse pictat bine, mediocru, 
anost. Dar niciodată nu-l văzuse atât de necizelat ca în 
actualul exemplu. 

Miss Pope zâmbi cu indulgență şi spuse: 

— Fetele nu trebuie descurajate, domnule Poirot. Winnie 
va fi stimulată ca să realizeze lucrări mai bune, desigur. 

Poirot rosti gânditor: 

— Nu ar fi fost mai firesc pentru ea să facă un pastel? 

— Ba da. Nu ştiam că încerca să picteze în ulei. 

— Ah, făcu Hercule Poirot. Îmi daţi voie, mademoiselle? 
Scoase tabloul şi îl duse la fereastră. Îl examina, apoi, 
ridicând privirea, spuse: 

— O să vă cer, mademoiselle, să-mi daţi acest tablou. 

— Acum serios, domnule Poirot... 


— Nu puteţi susţine că sunteţi foarte ataşată de el. Pictura 
e îngrozitoare. 

— A, nu are nici un merit artistic, sunt de acord. Dar este 
lucrarea unui elev şi... 

— Vă asigur, mademoiselle, că este cel mai nepotrivit 
tablou care să fie agăţat pe peretele dumneavoastră. 

— Nu înţeleg de ce spuneţi asta, domnule Poirot. 

— O să vă dovedesc într-o clipă. 

Scoase din buzunar o sticlă, un burete şi nişte cârpe, apoi 
spuse: 

— Mai întâi o să vă spun o povestioară, mademoiselle. Se 
aseamănă cu povestea Răţuştei celei Urâte care s-a 
transformat în lebădă. 

Lucra rapid în timp ce vorbea. Mirosul de terebentină 
umplu încăperea. 

— Probabil că nu mergeţi prea des la teatrele de revistă. 

— Nu, într-adevăr, mi se par atât de triviale... 

— 'Triviale, aşa e, dar uneori sunt instructive. Am văzut o 
artistă de la un teatru de revistă care îşi schimba 
personalitatea într-un mod miraculos. Într-un scheci era o 
stea de cabaret, splendidă şi strălucitoare, iar după zece 
minute, era un copil anemic şi subnutrit cu glas răguşit, 
într-o ţinută sărăcăcioasă - iar după alte zece minute era o 
ghicitoare zdrenţăroasă care ghicea lângă o căruţă. 

— Este foarte posibil, fără îndoială, dar nu văd... 

— Eu vă arăt acum cum a fost făcut trucul magic în tren. 
Winnie, şcolăriţa, cu cozile ei cuminţi, cu ochelari, cu 
aparatul dentar, se duce la toaletă. Iese un sfert de oră mai 
târziu cu înfăţişarea - ca să folosesc cuvintele inspectorului 
Hearn - unei „tipe care chiar îţi sărea în ochi”. Ciorapi de 
mătase naturală, pantofi cu toc cui, o haină de nurcă pentru 
a acoperi uniforma de şcolăriţă, cu o pălărioară îndrăzneață 
de catifea aşezată pe bucle şi cu un chip... Ah, ce chip. Ruj, 
pudră, fard, rimei! Care este chipul adevărat al acelei 
artiste care îşi schimbă înfăţişarea atât de repede? Probabil 
numai Dumnezeu ştie! Dar dumneavoastră, mademoiselle, 


aţi văzut de multe ori cum o şcolăriţă stângace se 
transformă aproape miraculos într-o debutante elegantă. 

Lui Miss Pope i se tăie răsuflarea. 

— Vreţi să spuneţi că Winnie King s-a deghizat ca... 

— Nu Winnie King - nu. Winnie a fost răpită în drumul prin 
Londra. Artista noastră i-a luat locul. Domnişoara Burshaw 
nu a văzut-o niciodată pe Winnie King - cum putea ea să 
ştie că şcolăriţa cu cozi şi aparat dentar nu era Winnie 
King? Până aici, toate bune, însă impostoarea nu putea să 
sosească aici, întrucât dumneavoastră o cunoşteaţi pe 
adevărata Winnie. Aşa că, rapid, Winnie dispare la toaletă şi 
iese ca soţia unui bărbat numit Jim Elliot, pe al cărui 
paşaport figurează o soţie! Cozile simple, ochelarii, ciorapii 
de bumbac, aparatul dentar - toate astea pot fi ascunse 
într-un spaţiu mic. Dar de pantofii grei şi de pălărie - acea 
pălărie britanică rigidă - trebuia să scape altfel - aşa că au 
fost aruncate pe fereastră. Mai târziu, adevărata Winnie 
este traversată Canalul - nimeni nu caută o fată bolnavă, pe 
jumătate drogată, adusă din Anglia în Franţa - şi este lăsată 
dintr-o maşină pe marginea drumului principal. Dacă a fost 
dopată tot timpul cu scopolamină, îşi va aminti foarte puţin 
din tot ce s-a întâmplat. 

Miss Pope îl privea ţintă pe Poirot. Apoi întrebă: 

— Dar de ce? Care ar fi motivul pentru această mascaradă 
fără sens? 

Poirot răspunse cu gravitate: 

— Pentru bagajul lui Winnie! Aceşti oameni doreau să 
treacă fraudulos ceva din Anglia în Franţa - ceva ce orice 
vameş avea misiunea să caute - de fapt, bunuri furate. Dar 
ce loc este mai sigur decât cufărul unei şcolăriţe? 
Dumneavoastră, Miss Pope, sunteţi bine-cunoscută, iar 
instituţia dumneavoastră este la fel de faimoasă. La Gare du 
Nord cuferele domnişoarelor de la pension sunt trecute en 
bloc. Este vorba de bine-cunoscuta şcoală englezească a lui 
Miss Pope! Şi apoi, după răpire, ce este mai firesc decât să 
se trimită după bagajul copilului - aparent de către 


Prefecture? Hercule Poirot zâmbi. Dar, din fericire, există 
regula şcolii de desfacere a cuferelor la sosire - şi iată un 
cadou de la Winnie pentru dumneavoastră. Însă nu este 
acelaşi cadou pe care Winnie l-a împachetat la Cranchester. 
Se apropie de ea. 

— Mi-aţi dat acest tablou. Observaţi-l acum, trebuie să 
recunoaşteţi că nu este potrivit pentru şcoala 
dumneavoastră selectă! 

Îi întinse pânza. 

Ca prin minune, Podul Cranchester dispăruse. În locul lui 
era o scenă clasică, în culori stinse. Poirot zise încet: 

— Cingătoarea Hyppolitei. Hyppolita îi dă cingătoarea lui 
Hercule - pictată de Rubens. O capodoperă importantă - 
mais tout de meme, nu foarte potrivită pentru salonul 
dumneavoastră. 

Miss Pope roşi uşor. 

Hyppolita îşi ţinea mâna pe cingătoare - şi nu purta nimic 
altceva... Hercule avea o blană de leu aruncată neglijent pe 
un umăr. Carnea pictată de Rubens era plină, voluptoasă... 

Miss Pope spuse, recăpătându-şi stăpânirea de sine: 

— O frumoasă lucrare de artă... Cu toate acestea - aşa 
cum aţi spus - trebuie să ţinem cont de susceptibilităţile 
părinţilor. Unii au tendinţa să fie cam obtuzi... Dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun... 

V 

Când Poirot părăsea casa, se petrecu atacul. Fu 
înconjurat, încolţit, copleşit de un grup de fete, grase, slabe, 
blonde şi brunete. 

— Mon Dieu! Murmură el. lată un adevărat atac al 
amazoanelor! 

O fată înaltă, blondă strigă: 

— S-a dus zvonul... 

Grupul se apropie şi mai tare. Hercule Poirot era 
înconjurat. Dispăru într-o mare de feminitate tânără şi 
energică. 


Douăzeci şi cinci de glasuri se ridicară, pe diferite 
tonalități, dar rostind aceeaşi frază memorabilă: 

— Domnule Poirot, vreţi să-mi daţi un autograf? 

Capitolul 10 

TURMA LUI GERYONEUS 

— Îmi cer scuze pentru că vă deranjez astfel, domnule 
Poirot. 

Domnişoara Carnaby îşi prinse agitată geanta pe care o 
ţinea în mâini şi se aplecă în faţă, uitându-se neliniştită la 
Poirot. Ca de obicei, părea că-şi pierduse suflarea. 

Hercule Poirot ridică din sprâncene. 

Femeia continuă nerăbdătoare: 

— Vă amintiţi de mine, nu-i aşa? 

Ochii lui Hercule Poirot sclipiră când răspunse: 

— Îmi amintesc că eşti una dintre cele mai de succes 
infractoare pe care le-am întâlnit vreodată. 

— Oh, Doamne Sfinte, domnule Poirot, chiar trebuie să 
spuneţi asemenea lucruri? Aţi fost atât de amabil cu mine! 
Eu şi Emily vorbim adesea despre dumneavoastră, şi dacă 
vedem în ziar vreo ştire despre dumneavoastră decupăm 
articolul şi îl lipim în album. Cât despre Augustus, l-am 
învăţat o nouă şmecherie. Spunem: „Mori pentru Sherlock 
Holmes, mori pentru domnul Fortune, mori pentru Sir 
Henry Merrivale şi apoi mori pentru domnul Hercule 
Poirot”, iar el se întinde la pământ şi rămâne nemişcat ca un 
lemn - stă absolut nemişcat până când îi spunem noi! 

— Sunt recunoscător, zise Poirot. Şi ce mai face ce cher 
Auguste? 

Doamna Carnaby îşi împreună degetele şi începu cu 
elocinţă să-l laude pe micul pechinez. 

— Oh, domnule Poirot, este mai deştept ca niciodată. Ştie 
tot. Deunăzi, când admiram un bebeluş aflat într-un 
cărucior, brusc am simţit o smucitură şi îl văd pe Auguste 
cum se străduia din răsputeri să rupă lesa cu dinţii. Nu-i 
aşa că-i deştept? 

Ochii lui Poirot sclipiră. 


— Mi se pare că Augustus are aceleaşi înclinații criminale 
despre care tocmai vorbeam! 

Domnişoara Carnaby nu râse. În schimb, chipul ei grăsuţ 
şi blând deveni îngrijorat şi trist. Spuse cu răsuflarea tăiată: 

— Oh, domnule Poirot, sunt atât de îngrijorată! Poirot o 
întrebă cu amabilitate: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ştiţi, domnule Poirot, mi-e teamă - mi-e teamă cu 
adevărat - că sunt un infractor înrăit, dacă pot folosi un 
asemenea cuvânt. Îmi vin tot felul de idei. 

— Ce fel de idei? 

— Cele mai extraordinare idei! De exemplu, ieri, mi-a venit 
în minte o schemă extrem de practică de a jefui un oficiu 
poştal. Nu mă gândeam la aşa ceva - pur şi simplu mi-a 
venit în minte! Şi un alt mod foarte ingenios de a eluda 
legile vamale... Sunt convinsă - foarte convinsă - că ar 
funcţiona. 

— Probabil aşa este, replică Poirot sec. Ăsta e pericolul cu 
ideile dumitale. 

— Mă îngrijorează foarte mult, domnule Poirot. Dacă eşti 
crescut după nişte principii stricte, aşa cum am fost eu, este 
extrem de neliniştitor că asemenea idei nelegiuite - atât de 
ticăloase - îmi trec prin cap. Problema e, în parte, cred eu, 
că acum am prea mult timp liber. Am plecat de la Lady 
Hoggin şi sunt angajată la o doamnă în vârstă ca să-i citesc 
şi să-i scriu scrisorile. 'Termin foarte repede şi în momentul 
în care încep să-i citesc ea adoarme, aşa că stau acolo, fără 
să am cu ce să-mi umplu timpul - şi cu toţii ştim ce face 
diavolul cu trândăveala. 

— 'Tţ, tt, făcu Poirot. 

— De curând am citit o carte - o carte foarte modernă, 
tradusă din germană - care aruncă o lumină foarte 
interesantă asupra tendinţelor infracţionale. Omul trebuie, 
înţelegeţi, să-şi sublimeze impulsurile! Pentru asta, de fapt, 
am venit la dumneavoastră. 

— Da? Zise Poirot. 


— Vedeţi, domnule Poirot. Nu cred că este vorba de 
ticăloşie, cât despre foamea de emoţii tari! Viaţa mea a fost, 
din nefericire, foarte banală. Uneori simt că doar la 
acţiunea aceea cu câinii pechinezi am trăit cu adevărat. 
Foarte reprobabil, desigur, dar, aşa cum spunea în cartea 
mea, omul nu trebuie să întoarcă spatele adevărului. Am 
venit la dumneavoastră, domnule Poirot, fiindcă speram că 
s-ar putea să... Să sublimez acea foame de senzaţii tari 
folosind-o, dacă pot spune aşa, de partea celor buni. 

— Aha, făcu Poirot. Deci ai venit aici în calitate de coleg? 
Domnişoara Carnaby roşi. 

— Ştiu că e o îndrăzneală nemaipomenită din partea mea. 
Dar aţi fost atât de amabil... 

Se opri. Ochii ei, de un albastru palid, aveau în ei ceva 
rugător, ca ai unui câine care speră că o să-l scoţi la 
plimbare. 

— E o idee, zise Hercule Poirot încet. 

— Desigur, nu sunt aşa deşteaptă, explică domnişoara 
Carnaby. Dar capacitatea mea de... De disimulare este 
destul de mare. Trebuie să fie astfel - altminteri aş fi fost 
dată afară imediat din postul de doamnă de companie. Şi 
am descoperit că uneori obţii rezultate mai bune dacă pari 
mai prost decât eşti. 

Hercule Poirot râse şi spuse: 

— Gândirea dumitale mă încântă, mademoiselle. 

— Oh, Doamne, domnule Poirot, ce om amabil sunteţi! Deci 
mă încurajați să sper? Întâmplător, am primit o mică 
moştenire - una foarte mică, dar care îmi dă posibilitatea ca 
eu şi sora mea să ne întreţinem şi să mâncăm - frugal - 
astfel încât să nu fiu dependentă complet de ceea ce câştig. 

— Trebuie să mă gândesc, spuse Poirot, unde pot fi folosite 
cel mai bine talentele dumitale. Nu ai nici o idee, bănuiesc? 

— Ştiţi, probabil că puteţi citi gândurile, domnule Poirot. 
În ultima vreme am fost îngrijorată în legătură cu o 
prietenă de-a mea. Voiam să vă cer sfatul. Desigur, este 
posibil să spuneţi că e doar imaginaţia unei fete bătrâne. 


Probabil că omul e înclinat să exagereze şi să vadă un scop 
acolo unde poate fi doar o simplă coincidenţă. 

— Nu cred că exagerezi, domnişoară Carnaby. Spune-mi la 
ce te-ai gândit. 

— Ei bine, am o prietenă, o prietenă foarte dragă, deşi nu 
am mai văzut-o prea des în ultimii ani. Numele ei este 
Emmeline Clegg. S-a căsătorit cu un bărbat din nordul 
Angliei care a murit cu câţiva ani în urmă, lăsându-i o avere 
frumuşică. După moartea lui, ea s-a simţit nefericită şi 
singură şi, teamă mi-e că, în unele privinţe, e o femeie cam 
prostuţă şi poate prea credulă. Religia, domnule Poirot, 
poate reprezenta un mare ajutor şi un punct de sprijin - dar 
prin asta mă refer la religia ortodoxă. 

— Vrei să spui Biserica Creştin-Ortodoxă? Întrebă Poirot. 
Domnişoara Carnaby păru şocată. 

— A, nu, nici vorbă. Vreau să spun Biserica Anglicană. Deşi 
nu sunt de acord cu romano-catolicii, măcar ei sunt 
recunoscuţi. lar protestanții şi congregaţioniştii sunt nişte 
instituţii bine-cunoscute şi respectabile. Mă refer însă lă 
aceste secte ciudate care apar precum ciupercile după 
ploaie. Exercită un fel de atracţie emoţională, dar uneori 
am mari îndoieli dacă există vreun sentiment cu adevărat 
religios în spatele lor. 

— Crezi că prietena dumitale este victima unei secte de 
felul ăsta? 

— Da. În mod sigur. Turma Păstorului, aşa se numeşte. Au 
sediul la Devonshire - o localitate încântătoare pe malul 
mării. Adepții merg acolo pentru ceea ce este numit 
„Liman”. Este o perioadă de două săptămâni, cu servicii 
religioase şi ritualuri. Există trei mari festivaluri anuale, 
Venirea Păşunii, Păşunea Deplină şi Culegerea Păşunii. 

— Aceasta din urmă e chiar prostească, zise Poirot, fiindcă 
păşunea nu se culege. 

— Totul e o prostie, rosti domnişoara Carnaby cu fervoare, 
întreaga sectă este centrată în jurul capului mişcării, 


Marele Păstor, după cum este numit. Un doctor Andersen. 
Un bărbat foarte arătos, cred, cu o prezenţă impresionantă. 

— Ceea ce le atrage pe femei, nu? 

— Mi-e teamă că da, oftă domnişoara Carnaby. latăl meu 
era un bărbat foarte frumos. Uneori, era de-a dreptul 
stânjenitor în parohie. Apăreau rivalități în brodarea 
odăjdiilor şi împărţirea sarcinilor din biserică... 

Clătină din cap amintindu-şi toate acestea. 

— Membrii Marii Turme sunt în majoritate femei? 

— Cred că trei sferturi cel puţin. lar bărbaţii care sunt, în 
majoritate sunt nişte ciudaţi! Succesul mişcării depinde de 
femei şi... De fondurile pe care le dau ele. 

— Ah, făcu Poirot. Am ajuns la fondul problemei. Sincer, 
crezi că e o escrocherie? 

— Sincer, domnule Poirot, cred că da. Şimă mai 
îngrijorează ceva. Întâmplător, ştiu că biata mea prietenă 
este atât de atrasă de această religie încât nu de mult a 
făcut un testament prin care lasă toate bunurile ei mişcării. 

Poirot întrebă cu asprime: 

— Acest lucru i-a fost... Sugerat? 

— Ca să fiu cinstită, nu. A fost în întregime ideea ei. 
Marele Păstor i-a arătat un stil de viaţă cu totul nou - aşa că 
tot ce are urmează să revină la moartea ei Marii Cauze. 
Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este... 

— Da, continuaţi... 

— Printre adepte sunt câteva femei foarte bogate. În 
ultimul an nu mai puţin de trei dintre ele au murit. 

— Lăsându-şi întreaga avere acestei secte? 

— Da. 

— Şi rudele lor nu au protestat? Aş fi crezut că au existat 
nişte litigii. 

— Vedeţi, domnule Poirot, de obicei este vorba de femei 
singure care ţin de această comunitate. Oameni care nu au 
rude foarte apropiate sau prieteni. 

Poirot dădu din cap gânditor. Domnişoara Carnaby 
continuă grăbită: 


— Desigur, nu am nici un drept să sugerez ceva de genul 
ăsta. Din câte am putut afla, nu a fost nimic dubios în 
legătură cu aceste decese. Cred că unul a fost din cauza 
unei gripe care a dat în pneumonie, iar altul a fost atribuit 
unui ulcer gastric. Nu au existat absolut deloc circumstanţe 
dubioase, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, iar decesele nu 
au avut loc la Sanctuarul Dealurilor Verzi, ci în propriile 
case. Nu am nici o îndoială că totul este în regulă, dar cu 
toate acestea eu... Ei bine... Nu aş vrea să i se întâmple 
ceva lui Emmie. 

Îşi împreună degetele şi îi aruncă lui Poirot o privire 
rugătoare. 

Poirot rămase tăcut câteva minute. Când vorbi, vocea lui 
era schimbată - gravă şi profundă. 

— Vrei să-mi dai sau să-mi găseşti numele şi adresele 
acestor membre ale sectei care au murit de curând? 

— Desigur, domnule Poirot. Poirot rosti încet: 

— Mademoiselle, cred că eşti o femeie foarte curajoasă şi 
hotărâtă. Ai un adevărat talent histrionic. Eşti dispusă să te 
angajezi într-o misiune care poate comporta un risc 
considerabil? 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, rosti aventuroasa 
domnişoară Carnaby. 

Poirot o avertiză: 

— Dacă există un risc, acesta va fi foarte mare. Înţelegi - 
ori umblăm după cai verzi, ori este ceva extrem de serios. 
Ca să aflăm despre ce este vorba, va trebui să devii membră 
a Marii Turme. [i-aş sugera să exagerezi suma pe care ai 
moştenit-o de curând. Acum eşti o femeie bogată, fără un 
scop precis în viaţă. Te contrazici cu prietena dumitale 
Emmeline în legătură cu această religie pe care eaa 
adoptat-o - încerci să o convingi că este o aiureală. Ea va fi 
nerăbdătoare să te convertească. Te vei lăsa convinsă să 
mergi la Sanctuarul Dealurile Verzi. lar acolo o să cazi 
victimă puterilor persuasive şi influenţei magnetice a 


doctorului Andersen. Pot să las cu încredere partea aceasta 
în seama dumitale? 

Domnişoara Carnaby zâmbi cu modestie şi murmură: 

— Cred că mă pot descurca foarte bine! 

II 

— Ei bine, dragă prietene, ce ai pentru mine? Inspectorul- 
şef Japp îl privi gânditor pe omuleţul care îi pusese această 
întrebare şi răspunse plin de tristeţe: 

— Nimic din ce aş vrea să am, Poirot. Îi urăsc din tot 
sufletul pe toţi bandiții ăştia cu părul lung, care le umplu 
femeilor capul cu tot felul de aiureli. Dar tipul ăsta e foarte 
prudent. Nu ai de ce să te legi de el. Totul pare un pic sărit 
de pe fix, dar inofensiv. 

— Ai aflat ceva despre acest doctor Andersen? 

— l-am cercetat trecutul. Era un chimist promiţător, dar a 
fost dat afară de la o universitate din Germania. Se pare că 
mama lui era evreică. A fost întotdeauna pasionat de studiul 
miturilor şi al religiilor orientale, şi îşi petrecea tot timpul 
liber studiind acest subiect; a şi scris diferite articole pe 
tema asta - unele dintre ele mi se par cam nebuneşti. 

— Deci este posibil să fie un adevărat fanatic religios? 

— Înclin să cred că pare foarte probabil! 

— Ce e cu acele nume şi adrese pe care ţi le-am dat? 

— Nu e nimic aici. Domnişoara Everett a murit de colită 
ulceroasă. Doctorul este foarte sigur că nu e nimic dubios la 
mijloc. Doamna Lloyd a murit de bronhopneumonie. Lady 
Western a murit de tuberculoză. Suferea de mulţi ani de 
asta - chiar şi înainte de a se alătura turmei. Domnişoara 
Lee a murit de febră tifoidă - se pare că din cauza unei 
salate pe care a mâncat-o undeva, în nordul Angliei. Trei 
dintre ele s-au îmbolnăvit şi au murit în propria casă, iar 
doamna Lloyd a decedat într-un hotel din sudul Franţei. În 
ceea ce priveşte decesele, nu există nimic care să le lege de 
Marea Turmă sau de sediul lui Andersen din Devonshire. 
Trebuie să fie o pură coincidenţă. Totul pare absolut în 
regulă şi ca la carte. 


Hercule Poirot oftă şi zise: 

— Şi totuşi, mon cher, am sentimentul că aceasta este cea 
de-a zecea Muncă a lui Hercule, iar acest doctor Andersen 
este monstrul Geryoneus pe care am misiunea să-l distrug. 

Japp îl privi neliniştit. 

— Ascultă, Poirot, nu ai citit cine ştie ce ciudăţenii în 
ultima vreme, nu? 

Poirot îi replică demn: 

— Remarcile mele sunt, ca întotdeauna, nimerite, serioase 
şi la obiect. 

— Ai putea începe chiar tu o religie, zise Japp, cu crezul: 
„Nu e nimeni aşa de deştept ca Hercule Poirot, amin. 
Repetaţi ad lib!” 

III 

— Ceea ce mi se pare minunat aici este liniştea, afirmă 
domnişoara Carnaby, inspirând profund, încântată. 

— Ţi-am spus eu, Amy, zise Emmeline Clegg. 

Cele două prietene stăteau pe coasta unui deal care dădea 
spre o mare minunată, de un albastru profund. Iarba era de 
un verde viu, iar pământul şi stâncile, de un roşu-închis, 
strălucitor. Mica proprietate cunoscută acum drept 
Sanctuarul Dealurile Verzi era un promontoriu de vreo şase 
acri. Numai o fâşie îngustă de pământ îl lega de țărm, astfel 
că era aproape ca o insulă. 

Doamna Clegg murmură sentimentală: 

— Pământul roşu... Pământul care străluceşte şi promite... 
Unde destinul întreit urmează să fie desăvârşit. 

Domnişoara Carnaby oftă profund şi spuse: 

— Cred că Stăpânul a spus-o atât de frumos la slujba de 
aseară. 

— Stai să vezi cum o să fie festivalul de diseară, zise 
prietena ei. Creşterea Deplină a Păşunii! 

— Abia aştept! Exclamă domnişoara Carnaby. 

— Vei descoperi că este o experienţă spirituală minunată, 
îi promise prietena ei. 


Domnişoara Carnaby sosise la Sanctuarul Dealurile Verzi 
cu o săptămână în urmă. Atitudinea ei la sosire fusese: „Ce 
e cu toată aiureala asta? Serios, Emmie, o femeie raţională 
ca tine... Etc., etc." 

La o discuţie preliminară cu doctorul Andersen, ea îşi 
expusese în mod voit foarte clar poziţia: 

— Nu vreau să credeţi că mă aflu aici apelând la 
subterfugii, doctore Andersen. Tatăl meu a fost preot al 
Bisericii Anglicane, iar eu nu m-am abătut niciodată de la 
credinţa mea. Nu sunt adepta doctrinelor păgâne. 

Bărbatul masiv, cu păr auriu, îi zâmbise - un zâmbet foarte 
dulce şi înţelegător. O privise cu bunăvoință pe femeia 
grăsuţă şi cam bătăioasă care stătea fără graţie pe scaun. 

— Dragă domnişoară Carnaby, începuse el. Eşti prietena 
doamnei Clegg şi deci eşti bine-venită. Şi crede-mă, 
doctrinele noastre nu sunt păgâne. Aici primim cu inima 
deschisă orice religie şi le onorăm pe toate în mod egal. 

— Atunci nu ar trebui să fie aşa, replicase neclintită fiica 
răposatului reverend Thomas Carnaby. 

Lăsându-se pe speteaza scaunului, Stăpânul murmurase 
cu vocea lui profundă: 

— În casa Tatălui meu sunt multe odăi... Nu uita asta, 
domnişoară Carnaby. 

După ce plecaseră, domnişoara Carnaby murmurase către 
prietena ei: 

— Este într-adevăr, un bărbat foarte frumos. 

— Da, replicase Emmeline Clegg. Şi atât de spiritual... 
Domnişoara Carnaby fusese de acord. Era adevărat - 
simţise asta - exista o aură nepământeană, de 
spiritualitate... 

Se străduise să-şi revină. Nu se afla acolo ca să cadă pradă 
fascinaţiei - spirituală sau de altă natură - a Marelui Păstor, 
îşi invocă în minte imaginea lui Hercule Poirot. Părea atât 
de departe şi ciudat de pământean... 

„Amy, îşi spusese singură domnişoara Carnaby, revino-ţi. 
Nu uita pentru ce te afli aici...” 


Dar pe măsură ce zilele treceau, descoperi că se lăsa 
pradă cu uşurinţă vrajei Dealurilor Verzi. Pacea, 
simplitatea, mâncarea delicioasă, dar naturală, frumuseţea 
slujbelor cu cânturile despre Dragoste şi Credinţă, 
cuvintele simple şi mişcătoare ale Stăpânului care apelau la 
tot ce era mai bun şi mai înălţător în omenire... Aici toate 
disputele şi urâţenia lumii erau uitate. Aici era numai Pace 
şi Dragoste... 

lar diseară avea să fie marele Festival al verii, Festivalul 
Păşunii Depline. Şi în cadrul lui, ea, Amy Carnaby, avea să 
devină iniţiată - să devină parte din Turmă. 

Festivalul avu loc în clădirea albă, strălucitoare, de beton 
numită de iniţiaţi Ţarcul Sacru. Aici, credincioşii se reuneau 
numai înainte de apusul soarelui. Purtau pelerine din piele 
de oaie şi sandale. Braţele le erau goale. În mijlocul 
Ţarcului, pe o platformă înălţată, stătea doctorul Andersen. 
Bărbatul masiv, cu părul auriu şi ochi albaştri, cu barba 
blondă şi profilul frumos nu păruse nicicând mai atrăgător. 
Era îmbrăcat într-o robă verde şi avea un toiag de aur. 

Îl ridică, şi o tăcere mormântală se aşternu peste adunare. 

— Unde sunt oile mele? Mulțimea răspunse într-un glas: 

— Aici suntem, Păstorule. 

— Înălţaţi-vă inimile cu bucurie şi mulţumire. Acesta este 
Festinul Bucuriei. 

— Festinul Bucuriei şi noi ne bucurăm. 

— Nu va mai fi tristeţe pentru voi, nici durere. Totul este 
bucurie! 

— Totul este bucurie... 

— Câte capete are Păstorul? 

— Trei capete, un cap de aur, un cap de argint şi un cap de 
bronz. 

— Câte trupuri are păstorul? 

— Trei trupuri, un trup de carne, un trup de stricăciune şi 
un trup de lumină. 

— Cum veţi fi pecetluiţi în Turmă? 

— Prin Taina Sângelui. 


— Sunteţi pregătiţi pentru împărtăşanie? 

— Suntem. 

— Legaţi-vă la ochi şi întindeţi braţul stâng. Mulțimea se 
legă ascultătoare la ochi cu eşarfele verzi date în acest 
scop. Domnişoara Carnaby, ca toţi ceilalţi, întinse mâna în 
faţă. 

Marele Păstor se deplasa de-a lungul şirului Turmei sale. 
Se auzeau strigăte uşoare, gemete de durere sau extaz. 

În sinea ei, domnişoara Carnaby îşi spuse furioasă: „Nu e 
decât o mare blasfemie, tot ce se întâmplă! Genul ăsta de 
isterie religioasă trebuie condamnat. Voi rămâne foarte 
calmă şi voi observa reacţiile celorlalţi. Nu mă voi lăsa 
purtată de val - nu o să...” 

Marele Păstor se apropiase de ea. Domnişoara Carnaby 
simţi cum este prinsă de braţ, ţinută, după care urmă o 
durere ascuţită, ca de la înţepătura unui ac. Vocea 
Păstorului murmură: 

— Taina Sângelui care aduce bucurie... Trecu mai departe. 

Imediat se auzi o comandă: 

— Dezlegaţi-vă şi bucuraţi-vă de plăcerile spiritului! 
Soarele asfinţea. Domnişoara Carnaby privi în jurul ei. La 
fel ca toţi ceilalţi, ieşi încet din 'Ţarc. Se simţi brusc exaltată, 
fericită. Se aşeză pe un dâmb moale, plin de iarbă. Oare de 
ce crezuse la un moment dat că este o femeie de vârstă 
mijlocie, sigură şi nedorită? Viaţa era minunată - ea însăşi 
era minunată! Avea puterea să gândească - să viseze. Nu 
exista nimic pe care să nu-l poată face! 

Un val de euforie o străbătu. Se uită la adepţii din jurul ei 
- brusc, păreau să fi căpătat o statură impresionantă. 

— Asemenea unor copaci umblători... Îşi zise domnişoara 
Carnaby cu venerație. 

Îşi ridică braţul. Era un gest plin de semnificaţie - cu el 
putea comanda Pământului. Cezar, Napoleon, Hitler - nişte 
bieţi amărâţi neînsemnaţi! Habar nu aveau ce putea face 
ea, Amy Carnaby! Mâine avea să stabilească Pacea 


Mondială, Frăția Internaţională! Nu vor mai fi războaie, nici 
sărăcie, nici boli. Ea, Amy Carnaby, va desena o Nouă Lume. 

Dar nu avea de ce să se grăbească. Timpul este 
nemărginit... Minut urma după minut, oră după oră! 
Membrele domnişoarei Carnaby erau grele, dar mintea ei 
era minunat de liberă. Putea hoinări după bunul plac prin 
întregul univers. Adormi - dar şi în timpul somnului îşi 
continuă visarea... Spaţii infinite... Clădiri măreţe... O lume 
nouă şi minunată... 

Treptat, lumea redeveni la dimensiunile ei normale. 
Domnişoara Carnaby căscă şi îşi mişcă membrele 
înţepenite. Ce se întâmplase de aseară? Noaptea trecută 
visase... 

Luna era pe cer. La lumina ei, domnişoara Carnaby de- 
abia reuşi să distingă cifrele de pe cadran. Spre uimirea ei, 
limbile ceasului indicau zece fără un sfert. După câte ştia, 
soarele apusese la opt şi zece. Doar cu o oră şi treizeci şi 
cinci de minute în urmă? Imposibil. Şi totuşi... „Foarte 
remarcabil”, îşi spuse domnişoara Carnaby. 

IV 

— Trebuie să-mi respecţi instrucţiunile cu mare atenţie. Ai 
înţeles? Întrebă Poirot. 

— Oh, da, domnule Poirot. Puteţi să vă bazaţi pe mine. 

— Ai vorbit de intenţia dumitale de a face donaţii cultului? 

— Da, domnule Poirot. Am vorbit cu Stăpânul... Scuzaţi, cu 
doctorul Andersen personal. I-am spus foarte emoţionată ce 
revelaţie minunată a fost totul pentru mine, cum ajunsesem 
să-mi bat joc de tot, dar apoi am devenit credincioasă. Mi s- 
a părut chiar... Firesc să spun acele lucruri. Ştiţi, doctorul 
Andersen are un farmec magnetic considerabil. 

— Îmi dau seama, replică Hercule Poirot sec. 

— Atitudinea lui este foarte convingătoare. Te face să simţi 
că nu-i pasă deloc de bani. „Dai cât poţi”, a zis zâmbind în 
felul acela minunat al lui. „Nu contează dacă nu poţi să dai 
nimic. Eşti oricum parte a Tlurmei.” „Oh, doctore Andersen, 
nu o duc deloc prea rău. locmai am moştenit o sumă 


considerabilă de la o rudă îndepărtată şi, deşi nu mă pot 
atinge de bani până când nu sunt îndeplinite formalităţile 
legale, există un lucru pe care vreau să-l fac imediat.” Apoi 
i-am explicat că o să fac un testament şi că voiam să las tot 
ce am Frăției. l-am spus că nu am rude apropiate. 

— lar el a acceptat cu graţie moştenirea? 

— A reacţionat cu mare detaşare. A spus că o să treacă 
mulţi ani până la decesul meu, că putea să-şi dea seama că 
eram făcută pentru o viaţă lungă de bucurie şi împlinire 
spirituală. A vorbit foarte convingător. 

— Aşa se pare. Tonul lui Poirot era sec. Apoi continuă: Ai 
pomenit de sănătatea dumitale? 

— Da, domnule Poirot. I-am spus că am avut nişte 
probleme la plămâni şi boala a recidivat de câteva ori, dar 
am urmat un tratament într-un sanatoriu acum câţiva ani 
care, sper eu, m-a vindecat. 

— Excelent! 

— Deşi nu prea înţeleg de ce a fost nevoie să-i spun că 
sufăr de aşa ceva când plămânii mei sunt sănătoşi tun. 

— Fii sigură că este necesar. Ai pomenit şi de prietena 
dumitale? 

— Da. l-am spus (strict confidenţial) că draga de 
Emmeline, în afară de averea pe care a moştenit-o de la 
soţul ei, urmează să primească în curând o sumă chiar şi 
mai mare de la o mătuşă care este foarte ataşată de ea. 

— Eh bien, asta ar trebui să o ferească deocamdată de 
necazuri pe doamna Celgg. 

— Oh, domnule Poirot, chiar credeţi că este ceva în 
neregulă? 

— Asta o să încerc să descopăr. La Sanctuar ai cunoscut 
un domn Cole? 

— Era acolo un domn Cole când am fost eu ultima oară. Un 
om foarte ciudat. Poartă pantaloni scurţi verzi şi nu 
mănâncă altceva decât varză. Este un credincios foarte 
înfocat. 


— Eh bien, totul progresează aşa cum trebuie. Te felicit 
pentru ceea ce ai făcut - acum totul este pregătit pentru 
Festivalul Toamnei. 

V 

— Domnişoară Carnaby, o clipă. 

Domnul Cole se agăţă de domnişoara Carnaby, cu ochii 
strălucitori şi febrili. 

— Am avut o viziune - o viziune minunată. Trebuie să vă 
povestesc despre ea. 

Domnişoara Carnaby oftă. Îi era cam teamă de domnul 
Cole şi de viziunile lui. Erau momente când era convinsă că 
domnul Cole era nebun. 

lar aceste viziuni ale lui i se păreau uneori foarte 
stânjenitoare, îi aminteau de anumite pasaje foarte explicite 
din acea carte nemţească foarte modernă despre 
subconştient pe care o citise înainte să vină la Devon. 

Domnul Cole, cu ochii sclipind şi buzele tremurând, începu 
să vorbească agitat: 

— Am meditat, reflectând la împlinirea Vieţii, la Bucuria 
Supremă a Unicităţii - şi apoi, ştiţi, ochii mi s-au deschis şi 
am văzut... 

Domnişoara Carnaby se pregăti sufleteşte, sperând că 
domnul Cole nu văzuse, la fel ca ultima dată, ritualul 
căsătoriei din Sumerul antic dintre un zeu şi o zeiţă. 

— Am văzut, domnul Cole se aplecă înspre ea, respirând 
sacadat, cu o privire care părea (da, chiar părea!) de-a 
dreptul a unui nebun, pe profetul Ilie care cobora cu carul 
său în flăcări. 

Domnişoara Carnaby oftă uşurată. Ilie era mult mai bine, 
nu 0 deranja deloc. 

— Dedesubt, continuă domnul Cole, se aflau altarele lui 
Baal - sute de altare. O voce mi-a strigat: „Uite, scrie şi fii 
martor la ce vei vedea...” 

Se opri şi domnişoara Carnaby murmură politicoasă: 

— Da? 


— Pe altare erau pregătite pentru sacrificiu, legate, 
neajutorate, în aşteptarea cuţitului - virgine. Sute de 
virgine - tinere, frumoase, dezbrăcate... 

Domnul Cole plescăi din buze. Domnişoara Carnaby roşi. 

— Apoi au venit corbii, corbii lui Ondin, zburând dinspre 
nord. S-au întâlnit cu corbii lui Ilie şi împreună au plutit pe 
cer în cercuri, după care au plonjat şi au scos ochii 
victimelor - pretutindeni se auzeau vaiete şi scrâşnete din 
dinţi - iar Vocea a strigat: „Priveşte sacrificiul - pentru că în 
această zi Iehova şi Odin vor semna frăţia sângelui!” Apoi 
preoţii au tăbărât asupra victimelor, şi-au ridicat cuţitele şi 
şi-au mutilat victimele... 

Disperată, domnişoara Carnaby se smulse din strânsoarea 
călăului ei care acum făcea spume la gură cu o patimă plină 
de sadism. 

— Scuzaţi-mă o clipă. 

Grăbită, îl acostă pe Lipscomb, bărbatul care ocupa căsuţa 
aflată la poarta de intrare în Dealurile Verzi şi care se 
nimeri să treacă providenţial pe acolo. 

— Mă întrebam, zise ea, dacă aţi găsit vreo broşa de-a 
mea. Trebuie s-o fi scăpat undeva, pe la poartă. 

Lipscomb, care era imun la amabilitatea generală şi la 
pacea de la Dealurile Verzi, mormăi că nu văzuse nici o 
broşa. Nu era treaba lui să caute diverse lucruri. Încercă să 
scape de domnişoara Carnaby, dar ea îl însoţi, vorbind 
întruna despre broşa ei, până când puse o distanţă sigură 
între ea şi patima domnului Cole. 

În acel moment, Stăpânul însuşi ieşi din Marele Ţarc şi, 
încurajată de zâmbetul lui amabil, domnişoara Carnaby 
îndrăzni să-i spună ceea ce gândeşte. 

Credea oare el că domnul Cole era destul de... Destul de... 

Stăpânul îi puse o mână pe umăr. 

— Trebuie să alungi Frica, zise el. Dragostea Perfectă 
alungă Frica... 

— Dar cred că domnul Cole e de-a dreptul nebun. Viziunile 
alea ale lui... 


— Şi totuşi, zise Stăpânul, el vede Imperfect... Prin Sticla 
propriei Naturi Carnale. Dar va veni şi ziua când va vedea 
Spiritualitatea - faţă în faţă. 

Domnişoara Carnaby se simţi ruşinată. Desigur, spus 
astfel... Însă încercă să protesteze: 

— Şi totuşi, Lipscomb nu trebuie să fie atât de îngrozitor 
de nepoliticos. 

Din nou, Maestrul îi adresă zâmbetul lui Celest. 

— Lipscomb, afirmă el, este un câine de pază credincios. 
Este un suflet necizelat, primitiv, dar credincios - complet 
credincios. 

Apoi se îndepărtă. Domnişoara Carnaby îl văzu întâlnindu- 
se cu domnul Cole, oprindu-se, punând o mână pe umărul 
acestuia. Domnişoara Carnaby spera ca influenţa 
Stăpânului să modifice gama viziunilor viitoare ale 
domnului Cole. 

În orice caz, mai era doar o săptămână până la Festivalul 
Toamnei. 

VI 

În după-amiaza care preceda festivalul, domnişoara 
Carnaby se întâlni cu Hercule Poirot într-o micuță ceainărie 
din adormitul târg Newton Woodbury. Domnişoara Carnaby 
era emoţionată şi mai agitată ca de obicei. Stătea sorbind 
din ceai şi sfărâmând o brioşă între degete. 

Poirot îi puse câteva întrebări la care ea răspunse 
monosilabic. 

Apoi el zise: 

— Câte persoane vor fi la festival? 

— Cred că o sută douăzeci. Emmeline e acolo, desigur, şi 
domnul Cole - care chiar se comportă foarte ciudat în 
ultima vreme. Are viziuni. Mi-a povestit vreo câteva - foarte, 
foarte ciudate - şi sper că nu e nebun. Apoi o să fie făcuţi 
destul de mulţi noi membri - aproape douăzeci. 

— Bun. Ştii ce ai de făcut? 

Urmă un moment de tăcere înainte ca domnişoara 
Carnaby să spună cu un glas destul de nefiresc: 


— Ştiu ce mi-aţi spus, domnule Poirot... 

— Tres bien! 

Apoi Amy Carnaby rosti clar şi tare: 

— Dar nu am de gând s-o fac! 

Hercule Poirot o privi ţintă. Domnişoara Carnaby se ridică 
în picioare. Vocea îi era grăbită şi isterică. 

— M-aţi trimis aici să-l spionez pe doctorul Andersen. Îl 
bănuiaţi de tot felul de lucruri. Dar el este un om 
extraordinar - un mare învăţător. Eu cred în el cu inima şi 
cu sufletul! Şi nu am de gând să continui cu spionatul, 
domnule Poirot! Sunt una dintre Oile Păstorului! Stăpânul 
are un nou mesaj pentru Omenire şi de acum încolo îi 
aparţin trup şi suflet. Şi o să-mi plătesc singură ceaiul! 

Într-un uşor anticlimax, domnişoara Carnaby puse pe 
masă trei penny şi ieşi grăbită din ceainărie. 

— Nom d'un nom d'un nom, murmură Hercule Poirot. 

Chelneriţa fu nevoită să i se adreseze de două ori înainte 
ca el să-şi dea seama că i se adusese nota de plată. Întâlni 
privirea curioasă a unui bărbat ursuz de la masa alăturată, 
roşi, achită nota, se ridică şi ieşi. 

Mintea îi lucra cu febrilitate. 

VII 

Încă o dată, Oile erau adunate în Marele Ţarc. Întrebările 
şi răspunsurile rituale erau psalmodiate. 

— Sunteţi pregătiţi pentru împărtăşanie? 

— Suntem. 

— Legaţi-vă la ochi şi întindeţi braţul drept. 

Marele Păstor, magnific în roba sa verde, se mişca de-a 
lungul rândurilor care aşteptau. Domnul Cole, aflat lângă 
domnişoara Carnaby, înghiţi în sec cu un extaz dureros 
când acul îi pătrunse în carne. 

Marele Păstor ajunse lângă domnişoara Carnaby. Mâinile 
sale îi atinseră braţul... 

— Nu vei face asta. Nimic din toate astea... 

Cuvinte incredibile - nemaiauzite. O încăierare, un strigăt 
de furie. Eşarfele verzi fură smulse de la ochi pentru a 


dezvălui o privelişte incredibilă - Marele Păstor se zbătea în 
strânsoarea unui domn Cole îmbrăcat în piele de oaie, 
ajutat de un alt credincios. 

Cu un ton rapid, profesional, fostul domn Cole spunea: 

— Şi am un mandat de arestare pe numele tău. Te 
avertizez că orice spui poate fi folosit ca probă la proces. 

La uşa Ţarcului apărură acum şi alte siluete - îmbrăcate în 
albastru. 

Cineva strigă: 

— E poliţia! Îl iau pe Stăpân... 

Toată lumea era şocată - îngrozită. Pentru ei, Marele 
Păstor era un martir, aflat în suferinţă, aşa cum toţi mari 
învăţători suferă, din cauza ignoranței şi a persecuțiilor 
lumii exterioare. 

Între timp, inspectorul Cole împacheta cu grijă siringa 
hipodermică pe care Marele Păstor o scăpase din mână. 

VIII 

— Colega mea curajoasă! 

Poirot îi scutură entuziast mâna domnişoarei Carnaby şi o 
prezentă inspectorului-şef Japp. 

— O treabă de primă mână, domnişoară Carnaby! Spuse 
acesta. Nu am fi reuşit fără dumneavoastră şi acest lucru 
nu poate fi contestat. 

— Oh, Doamne! Domnişoara Carnaby era emoţionată. Este 
atât de amabil din partea dumneavoastră să spuneţi aşa 
ceva! Însă mi-e teamă că totul mi-a făcut mare plăcere. 
Emoţia, ştiţi, şi rolul pe care l-am jucat... Uneori, m-am lăsat 
chiar dusă de val. Chiar m-am simţit ca una dintre acele 
femei prostuţe. 

— În asta constă succesul dumneavoastră, afirmă Japp. Aţi 
fost sinceră. Altfel, domnul acesta nu ar fi putut fi păcălit. 
Este un bandit destul de viclean! 

Domnişoara Carnaby se întoarse spre Poirot. 

— A fost un moment îngrozitor la ceainărie. Nu ştiam ce să 
fac. Am acţionat sub impulsul momentului. 


— Ai fost magnifică, o asigură Poirot cu căldură. Pentru o 
clipă am avut impresia că ori eu, ori dumneata ne-am 
pierdut minţile. Şi chiar te-am crezut pentru un moment. 

— A fost un şoc teribil, zise domnişoara Carnaby. Tocmai 
când vorbeam în secret am văzut în geam că Lipscomb, 
paznicul Sanctuarului, stătea la masa din spatele meu. 
Acum nu ştiu dacă a fost o întâmplare sau dacă m-a urmărit 
într-adevăr. După cum am spus, am fost nevoită să fac tot 
posibilul sub inspiraţia de moment şi să sper că o să 
înţelegeţi. 

Poirot zâmbi. 

— Şi am înţeles. Nu era decât o singură persoană care 
stătea destul de aproape pentru a auzi tot ce vorbeam şi, de 
îndată ce am plecat de la ceainărie, am aranjat să fie 
urmărit când iese. Când s-a întors direct la Sanctuar, am 
înţeles că mă puteam baza pe dumneata şi că nu o să mă 
laşi baltă - dar mi-a fost teamă că te aflai într-un pericol tot 
mai mare. 

— A existat... A existat cu adevărat un pericol? Ce era în 
siringa aceea? 

— Îi explici tu sau o fac eu? Întrebă Japp. Poirot rosti grav: 

— Mademoiselle, acest doctorul Andersen pusese la punct 
o schemă de exploatare şi crimă - o crimă ştiinţifică. Şi-a 
petrecut mare parte din viaţă făcând cercetări 
bacteriologice. Sub un nume diferit, deţine un laborator de 
chimie în Sheffield. Acolo fabrică diverse culturi de bacili. 
La festivaluri, obişnuia să-şi injecteze adepţii cu o doză 
mică, dar suficientă de cannabis indica - mai bine cunoscut 
sub numele de haşiş. Acesta provoacă halucinaţii şi un 
sentiment de plăcere, care îi leagă pe adepţi de el. Acestea 
erau Bucuriile Spirituale pe care le promitea. 

— Remarcabil, făcu domnişoara Carnaby. O senzaţie cu 
adevărat remarcabilă. 

Hercule Poirot dădu aprobator din cap. 

— Acestea erau atuurile lui - o personalitate dominatoare, 
puterea de a crea isterie în masă şi reacţiile provocate de 


acest drog. Dar avea în vedere un alt scop. Femeile singure, 
în recunoştinţa şi ardoarea lor, întocmeau testamente prin 
care îşi lăsau banii cultului. Una câte una, aceste femei 
mureau. Mureau în propriile case, aparent din cauze 
naturale. Fără să intru în amănunte prea tehnice, o să 
încerc să explic. Este posibil să se fabrice culturi 
selecţionate de bacterii. Bacillus colicommunis provoacă, de 
exemplu, colita ulceroasă. Bacilul febrei tifoide poate fi 
introdus în organism, la fel şi Pneumococcus. Mai este şi 
ceea ce se numeşte tuberculină, care este inofensivă pentru 
o persoană sănătoasă, dar care stimulează orice leziune 
pulmonară. Înţelegeţi viclenia acestui om? Aceste decese 
vor avea loc în diferite locuri din ţară, diferiţi doctori vor 
îngriji bolnavele şi nu se va isca nici cea mai mică 
suspiciune. Bănuiesc, de asemenea, că a cultivat o 
substanţă care avea puterea să întârzie, dar totodată să 
intensifice acţiunea bacilului ales. 

— Este un adevărat diavol! Exclamă inspectorul-şef Japp. 
Poirot continuă: 

— La indicaţiile mele, i-ai spus că ai suferit de tuberculoză. 
Când Cole l-a arestat, Andersen avea asupra lui o siringă cu 
tuberculină. Întrucât eşti sănătoasă, nu ar fi avut niciun 
efect - de aceea ţi-am spus să subliniezi că ai avut o 
afecţiune pulmonară. Eram îngrozit că ar fi putut alege 
vreun alt virus, dar îţi respectam curajul şi a trebuit să te 
las să îţi asumi riscul. 

— Oh, nu e nici o problemă, zise veselă domnişoara 
Carnaby. Nu mă deranjează să-mi asum riscuri. Mă tem 
numai de taurii de pe câmp şi de lucruri de genul ăsta. Dar 
aveţi destule dovezi pentru a-l condamna pe omul ăsta 
îngrozitor? 

Japp rânji. 

— O mulţime de dovezi, spuse el. Am pus mâna pe 
laboratorul lui, pe culturi şi pe întreaga schemă! 

— Este posibil, interveni Poirot, să fi comis un lung şir de 
crime. Pot să spun că nu a fost dat afară de la universitatea 


din Germania din cauză că mama lui era evreică. Aceasta a 
fost doar o poveste convenabilă pentru sosirea lui aici şi 
pentru a atrage simpatia. De fapt, cred că are sânge arian 
pur. 

Domnişoara Carnaby oftă. 

— Qu 'est ce qu'il y a? Întrebă Poirot. 

— Mă gândeam, răspunse domnişoara Carnaby, la visul 
minunat pe care l-am avut la Primul Festival - din cauza 
haşişului, bănuiesc. Am aranjat întreaga lume atât de 
frumos! Fără războaie, fără sărăcie, fără boli, fără 
urâţenie... Fără crime... 

— Trebuie să fi fost un vis tare frumos, rosti Japp invidios. 
Domnişoara Carnaby tresări şi spuse: 

— Trebuie să ajung acasă. Emily a fost tare neliniştită. Şi 
am auzit că dragului de Augustus îi este foarte dor de mine. 

Hercule Poirot zise zâmbind: 

— Probabil că i-a fost teamă că, aşa cum face şi el, osă 
„mori” pentru Hercule Poirot! 

Capitolul 11 

MERELE HESPERIDELOR 

Hercule Poirot privi gânditor chipul bărbatului din spatele 
biroului masiv de mahon. Observă fruntea înaltă, gura 
răutăcioasă, linia rapace a maxilarului şi privirea 
pătrunzătoare, vizionară. Privindu-l, Poirot înţelese de ce 
Emery Power devenise marea forţă financiară care era. 

Apoi ochii se îndreptară spre mâinile lungi şi delicate, cu o 
formă minunată, aşezate pe birou şi înţelese, de asemenea, 
de ce Emery Power căpătase renumele de mare colecţionar. 

Emery Power vorbea. Avea o voce calmă - o voce joasă, 
distinctă, care era mai eficientă decât ar fi putut fi orice 
volum sau tonalitate. 

— Ştiu că în prezent nu mai acceptaţi multe cazuri. Dar 
cred că pe acesta îl veţi accepta. 

— Este, prin urmare, o afacere de mare importanţă? 

— Este importantă pentru mine, zise Emery Power. 


Poirot îşi păstră atitudinea întrebătoare, ţinându-şi capul 
uşor înclinat într-o parte. Semăna cu un prihor gânditor. 
Celălalt continuă: 

— Este vorba de recuperarea unei lucrări de artă. Ca să 
fiu ai precis, este o cupă gravată din aur, care datează din 
timpul Renaşterii. Se spune că este cupa folosită de papa 
Alexandru IV - Roderigo Borgia. Uneori, îi dădea unui 
musafir favorit ca să bea din ea. Acel musafir, domnule 
Poirot, de obicei murea. 

— O poveste drăguță, murmură Poirot. 

— Istoria ei a fost mereu asociată cu violenţa. A fost furată 
de mai multe ori şi s-au înfăptuit crime pentru a se intra în 
posesia ei. O dâră de sânge a urmat-o de-a lungul secolelor. 

— Din cauza valorii sale intrinseci sau din alte motive? 

— Valoarea sa intrinsecă este cu siguranţă considerabilă. 
Lucrătura este extraordinară - se spune că a fost realizată 
de Benvenuto Cellini. Pe ea este gravat un copac în jurul 
căruia este înfăşurat un şarpe din nestemate, iar merele din 
pom sunt din nişte smaralde foarte frumoase. 

Poirot murmură cu un interes subit: 

— Mere? 

— Smaraldele au o tăietură deosebită, la fel şi rubinele din 
şarpe, dar, desigur, adevărata valoare a cupei este una 
istorică. A fost scoasă la vânzare de Marchizul di San 
Veratrino în 1929. Colecţionarii au licitat masiv şi în cele din 
urmă eu am câştigat-o pentru o sumă egală (la rata de 
schimb) de treizeci de mii de lire. 

Poirot ridică din sprâncene. 

— Într-adevăr, o sumă frumoasă! Marchizul di San 
Veratino a fost norocos. 

Emery Power spuse: 

— Când îmi doresc cu adevărat ceva, sunt dispus să 
plătesc pentru lucrul respectiv, domnule Poirot. 

— Fără îndoială că aţi ajuns la proverbul spaniol: „Ia ce 
doreşti - şi plăteşte pentru asta, zice Dumnezeu”, replică 
Poirot. 


Pentru o clipă finanţistul se încruntă - o undă de furie 
trecu rapid prin ochii lui. 

— Sunteţi un filosof, domnule Poirot, spuse el rece. 

— Am ajuns la vremea reflecţiei, monsieur. 

— Fără îndoială. Dar nu prin reflecţie o să-mi recapăt eu 
cupa. 

— Credeţi că nu? 

— Îmi închipui că este necesară şi oarecare acţiune. 
Hercule Poirot dădu placid din cap. 

— Mulţi oameni fac aceeaşi greşeală. Dar vă cer scuze, 
domnule Power, ne-am îndepărtat de la subiect. Spuneaţi că 
aţi cumpărat cupa de la Marchizul di San Veratrino. 

— Exact. Ceea ce trebuie să vă spun acum este că a fost 
furată înainte ca eu să intru de fapt în posesia ei. 

— Cum s-a întâmplat? 

— În noaptea vânzării, s-a dat o spargere la palatul 
marchizului şi au fost furate opt sau zece piese de o valoare 
considerabilă, inclusiv cupa. 

— Şi ce s-a făcut în acest caz? Power ridică din umeri. 

— Desigur, poliţia s-a implicat. Furtul a fost recunoscut 
drept opera unei bande bine-cunoscute de hoţi 
internaţionali. Doi dintre ei, un francez pe nume Dublay şi 
un italian pe nume Riccovetti, au fost prinți şi judecaţi, iar 
câteva dintre bunurile furate au fost găsite în posesia lor. 

— Dar nu şi cupa Borgia? 

— Nu şi cupa Borgia. Din câte şi-a dat seama poliţia, în jaf 
au fost implicate trei persoane - cei doi pe care tocmai i-am 
pomenit şi un al treilea, un irlandez pe nume Patrick Casey. 
Acesta din urmă era un spărgător foarte talentat. Se spune 
că el a fost cel care a furat de fapt bunurile. Dublay era 
creierul grupului şi punea la cale loviturile, Riccovetti 
conducea maşina şi aştepta jos bunurile care erau coborâte 
de la etaj. 

— Şi bunurile furate? Au fost împărţite în trei? 

— Este posibil. Pe de altă parte, obiectele recuperate au 
fost cele de cea mai mică valoare. Se poate ca piesele mai 


valoroase şi mai spectaculoase să fi fost scoase în grabă din 
ţară. 

— Şi ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea hoţ, Casey? Nu a 
fost adus în faţa justiţiei? 

— Nu în sensul propriu. Nu era un om foarte tânăr. 
Mugşchii lui erau mai ţepeni ca odinioară. Două săptămâni 
mai târziu a căzut de la etajul cinci al unei clădiri şi a murit 
pe loc. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— La Paris. Încerca să jefuiască locuinţa unui bancher 
milionar, Duvauglier. 

— Şi cupa nu a mai fost văzută de atunci? 

— Exact. 

— Nu a fost deloc scoasă la vânzare? 

— Sunt sigur că nu. Pot să spun că nu numai poliţia, dar şi 
detectivi particulari se află pe urmele ei. 

— Şi ce s-a întâmplat cu banii pe care i-aţi oferit pentru 
ea? 

— Marchizul, un om foarte scrupulos, s-a oferit să-mi 
înapoieze suma pentru cupa furată din casa lui. 

— Dar dumneavoastră nu aţi acceptat? 

— Nu. 

— De ce? 

— Să spunem că am preferat să iau problema în propriile 
mâini. 

— Vreţi să spuneţi că, dacă aţi fi acceptat oferta 
marchizului, cupa, dacă este recuperată, ar fi proprietatea 
lui, în vreme ce acum este legal a dumneavoastră? 

— Exact. 

Poirot întrebă: 

— Ce se ascunde în spatele acestei atitudini a 
dumneavoastră? 

Emery Power răspunse cu un zâmbet: 

— Văd că apreciaţi punctul meu de vedere. Ei bine, 
domnule Poirot, este foarte simplu. Credeam că ştiu cine 
are de fapt cupa. 


— Foarte interesant. Despre cine e vorba? 

— Sir Reuben Rosenthal. Nu e numai un colecţionar, la fel 
ca mine, dar, la momentul respectiv, îmi era şi duşman 
personal. Am fost adversari în câteva afaceri - şi, per 
ansamblu, eu am ieşit mai bine. Animozitatea dintre noi a 
culminat cu rivalitatea în cazul cupei Borgia. Fiecare din noi 
era decis să intre în posesia ei. Era mai mult sau mai puţin o 
chestiune de onoare. Reprezentanţii noştri desemnaţi au 
licitat unul împotriva celuilalt. 

— Şi oferta reprezentantului dumneavoastră v-a asigurat 
succesul? 


— Nu chiar. Ca măsură de siguranţă mi-am luat un al 
doilea agent - aparent reprezentantul unui dealer din Paris. 
Vedeţi, niciunul din noi nu ar fi acceptat să cedeze în faţa 
celuilalt, însă a permite unei terţe părţi să achiziţioneze 
cupa, având apoi posibilitatea să-l abordăm apoi pe 
câştigător - asta era cu totul altă poveste. 

— De fapt, une petite deception. 

— Exact. 

— Care a avut succes - şi imediat după aceea Sir Reuben a 
descoperit că a fost păcălit? 

Power zâmbi - era un zâmbet edificator. 

— Înţeleg. Credeţi că Sir Reuben, hotărât să nu se lase 
înfrânt, a aranjat în mod deliberat furtul? 

Emery Power ridică o mână. 

— A nu, nu! Nu arti fost ceva atât de direct. La scurt timp 
după aceea Sir Ruben ar fi cumpărat o cupă renascentistă, 
de provenienţă necunoscută. 

— Descrierea acesteia a fost pusă în circulaţie de poliţie? 

— Cupa nu ar fi fost expusă la vedere. 

— Credeţi că ar fi fost suficient pentru Sir Reuben doar să 
ştie că se află în posesia ei? 

— Da. Mai mult, dacă aş fi acceptat oferta marchizului, ar 
fi fost posibil ca Sir Reuben să încheie mai târziu un 
aranjament particular cu el, intrând astfel în mod legal în 
posesia cupei. 

Se opri o clipă, apoi continuă: Dar prin menţinerea 
posesiei legale, există încă posibilitatea să-mi recuperez 
proprietatea. 

— Adică, puteaţi aranja să fie furată de la Sir Reuben, zise 
Poirot fără menajamente. 

— Nu furată, domnule Poirot. Mi-aş fi recuperat pur şi 
simplu ceea ce îmi aparţine. 

— Înţeleg însă că nu aţi avut succes? 

— Dintr-un motiv foarte bun. Rosenthal nu a deţinut 
niciodată cupa. 

— Cum ştiţi asta? 


— De curând s-a petrecut o fuziune a intereselor în petrol. 
Acum interesele mele şi ale lui Rosenthal coincid. Suntem 
aliaţi, nu duşmani. Am vorbit cu el fără ocolişuri şi m-a 
asigurat imediat că acea cupă nu s-a aflat niciodată în 
posesia lui. 

— Şi l-aţi crezut? 

— Da. 

Poirot spuse gânditor: 

— Timp de aproape zece ani aţi lătrat la alt copac, după 
cum se spune în ţara asta? 

Finanţistul răspunse cu amărăciune: 

— Da, exact asta am făcut! 

— lar acum totul trebuie luat de la capăt? Celălalt aprobă 
dând din cap. 

— Şi aici intervin eu? Eu sunt câinele pus să caute o urmă 
veche - o urmă foarte veche. 

Emery Power replică sec: 

— Dacă ar fi fost o treabă uşoară nu ar fi fost necesar să 
apelez la dumneavoastră. Desigur, dacă dumneavoastră 
consideraţi că este imposibil... 

Găsise cuvântul potrivit. Hercule Poirot îşi îndreptă spatele 
şi spuse cu răceală: 

— Nu cunosc cuvântul imposibil, monsieur! Doar mă 
întreb - este această afacere destul de interesantă pentru 
mine ca să o accept? 

Emery Power zâmbi din nou. 

— Are acest interes - puteţi să spuneţi orice onorariu 
doriţi. 

Micuţul detectiv îl privi pe bărbatul masiv. 

— Aşadar, doriţi atât de mult această lucrare de artă? 
Întrebă el încet. Nu se poate! 

Emery Power spuse: 

— Să spunem că nici eu, la fel ca dumneavoastră, nu 
accept înfrângerea. 

Hercule Poirot îşi înclină capul. 

— Da, dacă puneţi aşa problema, înţeleg. 


II 

Inspectorul Wagstaffe era interesat. 

— Cupa Veratrino? Da, îmi amintesc totul despre asta. M- 
am ocupat de afacerea asta acolo. Vorbesc puţină italiano, şi 
m-am dus să am o întâlnire cu macaronarii. Nu a apărut nici 
până în ziua de azi. E un lucru ciudat. 

— Care este explicaţia dumneavoastră? O vânzare 
particulară? 

Wagstaffe clătină din cap. 

— Mă îndoiesc. Desigur, există această posibilitate 
îndepărtată... Nu, explicaţia este mult mai simplă. Cupa a 
fost ascunsă - şi singurul om care ştia unde se află este 
mort. 

— Vă referiţi la Casey? 

— Da. Se poate să o fi ascuns undeva în Italia sau poate a 
reuşit să o scoată din ţară. Dar a ascuns-o, şi unde a ascuns- 
O, tot acolo este. 

Hercule Poirot oftă. 

— Este o teorie romantică. Perle ascunse în mulaje de 
ghips - cum e povestea? 

— Ale bustului lui Napoleon, nu-i aşa? Dar în acest caz nu 
e vorba de bijuterii - este o cupă mare, solidă, de aur. Ai 
crede că nu e uşor să ascunzi aşa ceva. 

Wagstaffe spuse vag: 

— Oh, nu ştiu. Bănuiesc că se poate. Sub scândurile unei 
podele - ceva de felul ăsta. 

— Casey avea o casă proprie? 

— Da - în Liverpool. Rânji. Cupa nu se afla sub podeaua de 
acolo. Ne-am asigurat de asta. 

— Şi familia lui? 

— Nevasta lui era o femeie de treabă - bolnavă de 
tuberculoză. Era teribil de îngrijorată de stilul de viaţă al 
soţului ei. Era o femeie religioasă, o catolică devotată, dar 
nu se putea hotări să-l părăsească. A murit acum vreo doi 
ani. Fiica lor a semănat cu mama - a devenit călugăriţă. Fiul 
era de alt soi - aşchia nu a sărit departe de trunchi în cazul 


lui. Ultima dată când am auzit de el era în închisoare în 
America. 

Hercule Poirot scrise în carneţelul său: „America”. 

— E posibil ca fiul lui Casey să ştie unde e ascunzătoarea? 
Întrebă el. 

— Nu cred că ştie. Până acum ar fi ajuns în mâinile 
federalilor. 

— Este posibil să fi fost topită. 

— Se poate. Aş spune că este foarte posibil. Dar nu ştiu ce 
să zic - are o valoare foarte mare pentru colecționari - şi se 
petrec tot felul de lucruri necurate în cazul colecționarilor, 
aţi fi surprins să le aflaţi! Uneori, zise Wagstaffe plin de 
virtute, am impresia că aceşti colecționari nu au deloc 
morală. 

— Ah! Aţi fi mirat dacă Sir Ruben Rosenthal, de exemplu, 
ar fi implicat în ceea ce dumneavoastră numiţi „lucruri 
necurate”? 

Wagstaffe rânji. 

— L-aş vedea în stare. Nu este de presupus că este foarte 
scrupulos în ceea ce priveşte lucrările de artă. 

— Ce părere aveţi despre ceilalţi membri ai bandei? 

— Riccovetti şi Dublay au primit sentinţe zdravene. Îmi 
închipui că urmează să fie eliberaţi în scurt timp. 

— Dublay e francez, nu-i aşa? 

— Da, el era creierul bandei. 

— Mai făceau parte şi alţii din ea? 

— Era o fată - i se spunea Roşcata Kate. Şi-a luat o slujbă 
de domnişoară de companie şi a descoperit unde îşi ţinea 
femeia banii. Cred că a plecat în Australia după 
destrămarea bandei. 

— Altcineva? 

— Un tip pe nume Yougouian a fost bănuit că era şiel 
membru. Este comerciant. Este din Istanbul, dar are un 
magazin şi la Paris. Nu s-a dovedit nimic împotriva lui - însă 
este un personaj tare alunecos. 


Poirot oftă şi se uită în carneţel. Acolo scria: „America, 
Australia, Italia, Franţa, Turcia...” 

— O să pun o cingătoare în jurul pământului... Murmură 
el. 

— Poftim? Făcu inspectorul Wagstaffe. 

— Remarcam, spuse Hercule Poirot, că este indicată o 
călătorie în jurul lumii. 

III 

Hercule Poirot avea obiceiul să discute cazurile cu George, 
capabilul său valet. Adică, Hercule Poirot făcea anumite 
observaţii, la care George replica plin de înţelepciunea 
lumească pe care o căpătase de-a lungul carierei sale de 
valet al unui gentleman. 

— Georges, dacă ar trebui să faci o investigaţie în cinci 
zone diferite ale globului, cum ai proceda? Îl întrebă Poirot. 
— Ei bine, sir, călătoria cu avionul este foarte rapidă, deşi 
unii spun că poate fi deranjantă pentru stomac. Eu, unul, nu 

pot să mă pronunţ. 

— Întrebarea este, zise Hercule Poirot, ce ar fi făcut 
Hercule? 

— Vă referiţi la individul cu bicicletele, sir? 

— Sau, îşi urmă Hercule Poirot gândul, întrebarea mai 
simplă este - ce a făcut? Iar, răspunsul, Georges, este căa 
călătorit cu multă vigoare. Însă a fost nevoit în cele din 
urmă să obţină informaţii - se zice - de la Prometeu, şi 
altele de la Nereus. 

— Într-adevăr, sir? Zise George. Nu am auzit de niciunul 
dintre aceşti domni. Sunt de la o agenţie de voiaj, sir? 

Hercule Poirot îşi continuă discursul, plăcându-i să se audă 
vorbind: 

— Clientul meu, Emery Power, înţelege un singur lucru - 
acţiunea! Dar este inutil să-ţi risipeşti energia într-o acţiune 
lipsită de sens. În viaţă, George, există o regulă de aur - nu 
face niciodată ceva ce pot să facă alţii pentru tine. Mai ales, 
adăugă Hercule Poirot, ridicându-se şi îndreptându-se spre 


bibliotecă, atunci când cheltuielile nu reprezintă o 
problemă! 

Luă de pe raft un dosar etichetat cu litera D şi îl deschise 
la cuvintele „Detectivi, Agenţii de încredere”. 

— Prometeul modern, murmură el. Fii amabil, Georges, şi 
notează câteva nume şi adrese. Domnii Henkerton, New 
York. Domnii Laden şi Bosher, Sydney. Signor Giovanni 
Mezzi, Roma, Monsieur Nahum, Istanbul. Domnii Roget et 
Fraconard, Paris. 

Se opri până când George termină de scris. Apoi spuse: 

— lar acum te rog să cauţi ce trenuri sunt spre Liverpool. 

— Da, sir, mergeţi la Liverpool? 

— Mi-e teamă că da. Este posibil, Georges, să fiu nevoit să 
merg chiar şi mai departe. Dar nu acum. 

IV 

Trei luni mai târziu, Hercule Poirot stătea pe o stâncă şi 
admira Oceanul Atlantic. Pescăruşii se înălţau în aer şi 
coborau din nou în picaj cu ţipete lungi şi melancolice. 
Aerul era călduţ şi umed. 

Hercule Poirot avea impresia, comună pentru cei care 
veneau la Inishgowlan pentru prima oară, că ajunsese la 
capătul lumii. Niciodată în viaţă nu-şi imaginase ceva atât 
de îndepărtat, de dezolant, de abandonat. Era un loc 
frumos, plin de melancolie, de frumuseţea chinuită a unui 
trecut îndepărtat şi incredibil. Aici, în vestul Irlandei, 
romanii nu mărşăluiseră niciodată, nu-şi clădiseră niciodată 
vreodată tabără fortificată, nu construiască niciodată vreun 
drum util şi trainic. Era un pământ unde modul de viaţă 
ordonat şi modern era necunoscut. 

Hercule Poirot se uită în jos la vârfurile pantofilor lui de 
piele şi oftă. Se simţea părăsit şi foarte singur. Standardele 
după care trăia el aici nu erau foarte apreciate. 

Privirea lui cercetă încet ţărmul dezolant, apoi se îndreptă 
iarăşi spre mare. Undeva acolo, după cum spuneau 
legendele, se aflau Insulele Blest, Tărâmul Tinereţii... 

Murmură pentru sine: 


— Mărul, Cântecul şi Aurul... 

Brusc, Hercule Poirot îşi reveni - vraja fusese ruptă şi din 
nou se afla în armonie cu pantofii lui de piele şi cu costumul 
spilcuit, cenuşiu-închis. 

De nu prea departe auzi dangătul unui clopot. Înţelegea 
semnificaţia acelui sunet - îi era familiar încă din copilărie. 
Porni cu pas rapid de-a lungul stâncilor. După vreo zece 
minute, ajunse să vadă clădirea de pe stâncă. Un zid înalt o 

înconjura şi în perete era fixată o uşă masivă din lemn, 
ţintuită. Hercule Poirot ajunse la uşă şi bătu cu ciocanul 
masiv de fier, prins de ea. Apoi trase cu grijă de lanţul 
ruginit şi sunetul ascuţit al unui clopoțel se auzi sunând în 
interior. 

O ferestuică se deschise în uşă şi o faţă apăru în cadrul ei. 
Era un chip bănuitor, încadrat de o basma albă, apretată. 
Pe buza superioară se zărea distinct o mustață, dar vocea 
era a unei femei - vocea a ceea ce Hercule Poirot numea o 
femme formidable. 

Îl întrebă ce dorea. 

— Aceasta este Mănăstirea St Mary and All Angels? 
Femeia formidabilă răspunse cu asprime: 

— Ce altceva ar putea să fie? 

Hercule Poirot nu încercă să răspundă. Îi spuse 
dragonului: 

— Aş vrea s-o văd pe maica superioară. 

Dragonul părea refractar, dar în cele din urmă cedă. 
Barele de la uşă fură trase, uşa deschisă şi Hercule Poirot 
condus într-o cameră mică şi goală unde erau primiţi 
vizitatorii mănăstirii. 

Imediat o măicuţă intră în încăpere, cu rozariul 
legănându-i-se la mijloc. 

Hercule Poirot era catolic prin naştere, aşa că înţelegea 
atmosfera în care se găsea. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, ma mere, zise el, dar aveţi 
aici o religieuse care, în lumea de afară, se numea Kate 
Casey. 


Maica superioară înclină din cap. 

— Aşa este, zise ea. Numele ei este acum sora Mary 
Ursula. 

— Există un rău care trebuie îndreptat, afirmă Hercule 
Poirot. Cred că sora Mary Ursula mă poate ajuta. Deţine 
informaţii care pot fi de nepreţuit. 

Maica superioară clătină din cap; chipul ei era imobil, 
vocea, calmă şi detaşată. 

— Sora Mary Ursula nu vă poate ajuta. 

— Dar vă asigur... 

Se întrerupse. Maica superioară continuă: 

— Sora Mary Ursula a murit acum două luni. 

V 

În barul de la hotelul lui Jimmy Donovan, Hercule Poirot 
stătea incomod lângă perete. Hotelul nu se ridica nici pe 
departe la standardele sale în ceea ce priveşte un hotel. 
Patul lui era rupt şi două ochiuri de geam din fereastra 
camerei erau sparte, lăsând să pătrundă aerul nopţii pe 
care Hercule Poirot îl deranja atât de mult. Apa care îi 
fusese adusă nu era fierbinte, ci doar călduţă, iar masa 
servită îi produsese nişte senzaţii ciudate şi dureroase în 
stomac. 

La bar se aflau cinci bărbaţi care discutau politică. În mare 
parte, Hercule Poirot nu putuse înţelege ce spuneau, dar, 
oricum, nici nu-i păsa. 

Curând unul dintre bărbaţi se aşeză lângă el. Era un om 
oarecum diferit de ceilalţi. Avea amprenta distinctă a 
omului sărac de la oraş. 

Plin de demnitate, acesta începu: 

— Ascultaţi ce vă zic io, sir - Pegeen's Pride n-are nici o 
şansă, nici o şansă... O să termine la coadă - la coadă. 
Ascultaţi pontu' ce vă dau... Toată lumea ar trebui s-asculte 
ponturile mele. Ştiţi cine sunt io, sir? Ştiţi cine sunt io, 
repet? Atlas, ăsta-s io - Atlas din Dublin Sun... Am nimerit 
pe câştigători tot sezonu'... Nu io am zis de Larry's Girl? 


Douăş'cinci la unu' -douăş'cinci la unu'. Ascultă-l pe Atlas şi 
n-ai cum să dai greş. 

Hercule Poirot îl privi cu un respect ciudat, apoi spuse, cu 
vocea tremurând: 

— Mon Dieu, este un semn! 

VI 

Era câteva ore mai târziu. Luna apărea din când în când, 
arătându-se cochetă dintre nori. Poirot şi noul lui tovarăş 
străbătuseră câţiva kilometri. Poirot şchiopăta. Îi trecu prin 
minte că, la urma urmelor, existau alţi pantofi mai potriviţi 
pentru mersul pe un astfel de teren decât cei din piele, 
făcuţi la comandă. De fapt, George încercase să-i sugereze 
respectuos această idee. „O pereche de ghete zdravene”, 
spusese George. 

Lui Hercule Poirot nu-i surâsese ideea. Îi plăcea ca 
picioarele să-i fie elegant încălţate. Dar acum, tropăind pe 
drumul acesta pietros, îşi dădea seama că mai existau şi 
altfel de încălțări. 

Însoţitorul lui zise dintr-odată: 

— Oare o să am de-a face cu preotul după asta? Nu vreau 
să am vreun păcat de moarte pe conştiinţă. 

Hercule Poirot îl asigură: 

— Doar îi dăm înapoi Cezarului ce-i al Cezarului. 

Ajunseseră la zidul mănăstirii. Atlas se pregăti să-şi 
îndeplinească rolul. Dinspre partea lui se auzi un mormăit şi 
Atlas exclamă cu o voce joasă, apăsată, că sufletul lui era 
damnat! 

Hercule Poirot îl atenţiona cu autoritate: 

— Linişte! Doar nu trebuie să duci în spate greutatea 
întregii lumi - numai greutatea lui Hercule Poirot. 

VII 

Atlas răsucea două bancnote noi de cinci lire. Apoi zise plin 
de speranţă: 

— Poate nu o să-mi mai amintesc mâine-dimineaţă cum am 
câştigat banii ăştia! Sunt cam îngrijorat că o să am de-a 
face cu părintele O'Reilly. 


— Uită tot, prietene. Mâine lumea va fi a ta! Atlas 
murmură: 

— Şi oare pe ce să-i pariez? E Working Lad, e un cal 
grozav, un cal grozav e! Mai e şi Sheila Boyne. O să capăt 7 
la 1 pe ea. Făcu o pauză. Mi s-a părut mie sau aţi pomenit 
de un zeu păgân? Hercule, aţi zis, şi slăvit fie Domnul, e un 
Hercule care aleargă la 3.30 mâine. 

— Prietene, zise Hercule Poirot, pune-ţi banii pe calul ăla. 
Te asigur eu, Hercule nu poate da greş. 

Şi este adevărat că, în ziua următoare, Hercule al 
domnului Rosslyn câştigă cu totul neaşteptat cursa Boyan, 
la o cotă de 60 la 1. 

VIII 

Cu abilitate, Hercule Poirot desfăcu pachetul frumos 
ambalat. Mai întâi hârtia cafenie, apoi materialul de 
căptuşire şi în cele din urmă foiţa. 

Pe birou, în faţa lui Emery Power, aşeză o cupă 
strălucitoare de aur. Incrustate în ea erau trei mere din 
smaralde verzi. Finanţistul inspiră adânc şi spuse: 

— Vă felicit, domnule Poirot. Hercule Poirot se înclină. 

Emery Power întinse o mână şi atinse marginea cupei, 
urmărind conturul ei. 

— A mea! Rosti el cu o voce profundă. Hercule Poirot fii de 
acord. 

— A dumneavoastră! 

Celălalt oftă şi se lăsă pe speteaza scaunului. Apoi spuse 
revenind la tonul de om de afaceri: 

— Unde aţi găsit-o? 

— Am găsit-o într-un altar, răspunse Hercule Poirot. Emery 
Power îl privi ţintă. 

Poirot continuă: 

— Fiica lui Casey era călugăriţă. La momentul morţii 
tatălui ei, se pregătea să-şi depună ultimele jurăminte. Era 
o fată cam prostuţă, dar pioasă. Cupa era ascunsă în casa 
tatălui ei din Liverpool. A dus-o la mănăstire cu intenţia, 
cred eu, de a ispăşi păcatele tatălui ei. A donat-o ca să fie 


folosită pentru slăvirea lui Dumnezeu. Nu cred că măicuţele 
şi-au dat vreodată seama de valoarea ei. Au considerat-o, 
probabil, vreo moştenire de familie. În ochii lor era un potir 
şi îl utilizau ca atare. 

— O poveste extraordinară! Exclamă Emery Power. Apoi 
adăugă: Ce v-a determinat să mergeţi acolo? 

Poirot ridică din umeri. 

— Probabil a fost un proces de eliminare. Şi a mai fost şi 
faptul ieşit din comun că nimeni nu a încercat să vândă 
cupa. Asta însemna că se afla într-un loc unde valorile 
materiale obişnuite nu contau. Mi-am amintit că fiica lui 
Patrick Casey era călugăriţă. 

Power rosti entuziasmat: 

— Ei bine, aşa cum am mai spus, vă felicit. Spuneţi-mi 
onorariul dumneavoastră şi o să vă scriu un cec. 

Hercule Poirot replică: 

— Nu există nici un onorariu. 

Celălalt îl privi mirat. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Aţi citit vreodată poveşti când eraţi copil? Şi împăratul 
care spunea: „Cere-mi ce doreşti!” 

— Aşadar, îmi cereţi ceva? 

— Da, dar nu bani. Este o simplă cerere. 

— Ei bine, ce este? Vreţi un pont pentru bursă? 

— Asta ar însemna tot bani, sub o altă formă. Cererea mea 
este mult mai simplă. 

— Ce anume? 

Hercule Poirot îşi puse mâinile pe cupă. 

— Trimiteţi-o înapoi la mănăstire. 

Se aşternu tăcerea. Apoi Emery Power întrebă: 

— Aţi înnebunit de-a binelea? 

— Nu, nu am înnebunit. O să vă arăt ceva. 

Ridică uşor cupa. Cu degetul apăsă cu putere în fălcile 
deschise ale şarpelui care înconjura copacul. Înăuntrul 
cupei, o mică porţiune alunecă într-o parte lăsând la vedere 
o deschizătură în mânerul gol pe dinăuntru. 


— Vedeţi? Întrebă Poirot. Aceasta era cupa papei Borgia. 
Prin această găurică otrava era trecută în băutură. Chiar 
dumneavoastră aţi spus că istoria acestei cupe este răul 
însuşi. Sânge, violenţă şi pasiuni malefice au însoţit posesia 
ei. Poate că răul va cădea acum asupra dumneavoastră. 

— Superstiţii! 

— Posibil. Dar de ce eraţi atât de doritor să intraţi în 
posesia acestui lucru? Nu pentru frumuseţea lui. Nu pentru 
valoarea lui. Aveţi sute - poate mii - de lucruri frumoase şi 
rare. O doreaţi ca să vă gâdilaţi orgoliul. Eraţi hotărât să nu 
fiţi înfrânt. Eh bien, nu sunteţi înfrânt. Aţi câştigat! Cupa 
este acum în posesia dumneavoastră. De ce să nu faceţi un 
gest măreț - suprem? Trimiteţi-o înapoi unde a stat în pace 
vreme de aproape zece ani. Lăsaţi răul să fie purificat acolo. 
Odată a aparţinut Bisericii - lăsaţi-o să se întoarcă la 
Biserică. Lăsaţi-o să stea încă o dată în altar, purificată şi 
absolvită, aşa cum sperăm că sufletele oamenilor vor fi 
purificate şi absolvite de păcate. Se aplecă în faţă. Daţi-mi 
voie să vă descriu locul unde am găsit-o - în Grădina Păcii, 
care dă înspre Marea de Vest spre un Paradis uitat al 
Tinereţii şi al Frumuseţii eterne. 

Continuă să vorbească, descriind în cuvinte simple 
farmecul îndepărtat al Inishgowlan-ului. 

Emery Power stătea rezemat de spătar, cu o mână în 
dreptul ochilor. În cele din urmă spuse: 

— M-am născut pe coasta de vest a Irlandei. Am plecat de 
acolo când eram copil, ca să merg în America. 

Poirot răspunse cu blândeţe: 

— Am auzit de asta. 

Finanţistul se ridică. Ochii lui îşi recăpătară agerimea. 
Spuse cu un zâmbet slab pe buze: 

— Sunteţi un om ciudat, domnule Poirot. O să vă fac pe 
plac. Duceţi cupa înapoi la mănăstire ca dar din partea 
mea. Un dar cam costisitor. Treizeci de mii de lire - şi ce o 
să capăt în schimb? 

Poirot spuse cu gravitate: 


— Călugăriţele se vor ruga pentru sufletul dumneavoastră. 
Zâmbetul celuilalt se lărgi - un zâmbet rapace, înfometat. 

— Deci, la urma urmelor, poate fi o investiţie! Spuse el. 
Poate cea mai bună pe care am făcut-o vreodată... 

În holul mănăstirii, Hercule Poirot îşi spuse povestea şi 
dădu înapoi cupa maicii superioare. 

— Spuneţi-i că îi mulţumim şi că ne vom ruga pentru el, 
murmură ea. 

Hercule Poirot rosti cu blândeţe: 

— O să aibă nevoie de rugăciunile dumneavoastră. 

— Este deci un om nefericit? 

— Atât de nefericit încât a uitat ce înseamnă fericirea, 
afirmă el. Atât de nefericit încât nu ştie că este nefericit. 

— Ah, un om bogat... Spuse măicuţa. 

Hercule Poirot rămase tăcut - ştia că nu este nimic de 
spus. 

Capitolul 12 

CAPTURAREA CERBERULUI 

Legănându-se în trenul de metrou, aruncat dintr-o parte 
în alta şi dintr-un trup într-altul, Hercule Poirot îşi zise că 
erau prea mulţi oameni pe lume! Şi în mod sigur erau prea 
mulţi în lumea subterană a Londrei, la acea oră anume 
(6.30 p.m.) a serii. Căldură, zgomot, aglomeraţie, 
contiguitate - neplăcuta apăsare a mâinilor, braţelor, 
trupurilor, umerilor! Ţintuit şi presat peste tot de străini - 
şi, în general, (gândi el cu dispreţ) de o mulţime de străini 
banali şi neinteresanţi! Omenirea văzută astfel en masse nu 
era deloc atrăgătoare. Cât de rar puteai vedea un chip 
sclipind de inteligenţă, cât de rar o femme bien mise! De 
unde le venise femeilor pasiunea asta de a împleti chiar şi în 
cele mai nefavorabile condiţii? O femeie nu arăta chiar 
foarte atrăgătoare când împletea - concentrarea, ochii 
sticloşi, neastâmpărul degetelor ocupate! Trebuia să ai 
agilitatea unei pisici şi voinţa unui Napoleon pentru a reuşi 
să împleteşti într-un metrou aglomerat, dar femeile reuşeau 
asta! lar dacă apucau să se aşeze pe scaun, imediat scoteau 


fâşia nenorocită de împletitură roz şi clic, clic, porneau 
andrelele! 

„Fără odihnă, gândi Poirot, fără graţie feminină!” Sufletul 
lui bătrân se revolta împotriva stresului şi a grabei lumii 
moderne. Toate aceste tinere femei care îl înconjurau - atât 
de asemănătoare, atât de lipsite de farmec, de feminitatea 
atrăgătoare! Hercule Poirot simţea nevoia unei atracţii mai 
explozive. Ah! Să vezi o femme du monde, chic, 
înţelegătoare, spirituelle - o femeie cu forme generoase, o 
femeie îmbrăcată ridicol de extravagant! Odată existau 
astfel de femei. Dar acum... Acum... 

Trenul se opri în staţie; oamenii ieşiră grăbiţi, împingându- 
| pe Poirot în vârfurile andrelelor. Alţii intrară, presându-l şi 
mai mult în cutia de sardine care devenise metroul. Trenul 
porni încă o dată, cu o smucitură, şi Poirot fu împins într-o 
femeie masivă care ducea numeroase pachete, zise: 
„Pardon!” apoi într-un bărbat înalt şi ciolănos a cărui 
servietă îl înţepă în şale. Zise iarăşi un „Pardon!” Simţi cum 
mustaţa îi devine moale şi pleoştită. Quel enfer! Din fericire, 
la următoarea staţie trebuia să coboare! 

Se părea însă că era şi staţia la care voiau să se dea jos şi 
alte o sută cincizeci de persoane, căci era Piccadilly Circus. 
Ca un val uriaş, umplură peronul. Imediat Poirot fu 
înghesuit pe o scară rulantă care îi duse la suprafaţa 
pământului. 

„Sus, îşi zise Poirot, departe de Infern...” 

Cât de dureros putea fi colţul unei valize înfipte în piciorul 
cuiva pe scara rulantă! 

În acel moment îşi auzi numele strigat. Uimit, ridică 
privirea. Pe scara opusă, cea care cobora, privirea lui 
neîncrezătoare întâlni o viziune din trecut. O femeie cu 
forme pline şi generoase; părul ei roşcat, extravagant, era 
încoronat de o pălărioară de paie de care era prins un 
adevărat stol de mici păsări cu pene strălucitoare. Blănuri 
cu aspect exotic îi acopereau lejer umerii. 


Gura ei cu ruj purpuriu se deschise larg, iar vocea ei 
răsunătoare, cu accent străin, se auzi vibrantă - avea 
plămâni buni. 

— El este! 'Ţipă ea. Mon cher Hercule Poirot! Trebuie să ne 
întâlnim! Insist! 

Dar Soarta însăşi nu este mai necruțătoare decât două 
scări rulante care se mişcă în direcţii opuse. Cu fermitate, 
implacabil, Hercule Poirot era purtat în sus, iar contesa 
Vera Rossakoff, în jos. 

Răsucindu-se şi aplecându-se peste balustradă, Poirot 
strigă disperat: 

— Chere Madame - unde vă pot găsi? 

Răspunsul ei ajunse slab la el din adâncuri - neaşteptat, 
dar în acel moment ciudat de nimerit. 

— În infern... 

Hercule Poirot clipi. Apoi clipi din nou. Brusc, se clătină pe 
picioare. Fără să-şi dea seama, ajunsese la capătul scării şi 
neglijase să păşească aşa cum trebuie. Mulțimea se 
răspândi în jurul lui. Puțin mai într-o parte, o mulţime densă 
se înghesuia pe scara care ducea în jos. Oare să se alăture 
lor? Acesta fusese înţelesul cuvintelor contesei? Fără 
îndoială că a călători prin măruntaiele pământului la acea 
oră de vârf era un adevărat infern. Dacă asta intenţionase 
contesa să spună, el nu putea decât să fie cu totul de 
acord... 

Hotărât, Poirot se îndreptă spre cealaltă scară, se înghesui 
în mulţimea care cobora şi fu iarăşi purtat în adâncuri. La 
piciorul scării nu se vedea încă nici urmă de contesă. Lui 
Poirot nu-i rămânea decât să urmeze luminile albastre, 
galbene etc... 

Oare contesa folosea linia Bakerloo sau Piccadilly? Poirot 
cercetă fiecare peron în parte. Fu măturat de mulţimea 
grăbită care se îmbarca sau cobora din metrouri, dar nu 
zări nicăieri silueta extravagantei rusoaice, contesa Vera 
Rossakoff. 


Obosit, epuizat şi teribil de furios, Hercule Poirot urcă încă 
o dată la suprafaţă şi păşi în vacarmul din Piccadilly Circus. 
Ajunse acasă într-o dispoziţie de nerăbdare plăcută. 

Este nenorocul bărbaţilor mici de înălţime şi meticuloşi de 
a râvni la femei înalte şi neobişnuite. Poirot nu reuşise 
niciodată să scape de fascinația fatală pe care contesa o 
exercita asupra lui. Deşi nu o mai văzuse de vreo douăzeci 
de ani, magia încă nu dispăruse. Cu toate că machiajul ei 
semăna acum cu un tablou, iar femeia din spatele lui era 
bine ascunsă vederii, pentru Hercule Poirot ea reprezenta 
încă luxul şi graţia. Micul burghez era încă încântat de 
aristocrație. Amintirea modului abil în care contesa furase 
bijuteriile îi provocă din nou admiraţie. Îşi aduse aminte de 
aplombul cu care ea îşi recunoscuse fapta atunci el când o 
acuzase de furt. O femeie dintr-o mie - dintr-un milion! lar 
acum o întâlnise - şi o pierduse! 

„În infern”, spusese ea. Oare e sigur că nu-l înşelase 
auzul? Chiar spusese asta? 

Dar ce voise să spună? Se referise la metroul londonez? 
Sau cuvintele ei trebuiau să fie luate în sens religios? 
Desigur, chiar dacă modul ei de viaţă făceau ca iadul să fie 
cea mai plauzibilă destinaţie pentru ea în viaţa de apoi, în 
mod sigur politeţea ei rusească ar fi împiedicat-o să-i 
sugereze lui Hercule Poirot că era necesar ca şi el să se 
îndrepte spre acelaşi loc, nu? 

Nu, trebuie să se fi referit la ceva cu totul diferit. Trebuie 
să se fi referit... Hercule Poirot se opri brusc, uluit. Ce 
femeie uimitoare, imprevizibilă! O altfel de femeie ar fi 
strigat: „Ritz” sau „Claridge”. Dar Vera Rossakoff strigase 
pătrunzător şi imposibil: „Infern!” 

Poirot oftă. Dar nu era înfrânt. În nedumerirea lui, aborda 
cea mai simplă şi directă cale a doua zi dimineaţă şi o 
întrebă pe secretara lui, domnişoara Lemon. 

Domnişoara Lemon era incredibil de urâtă şi 
nemaipomenit de eficientă. Pentru ea, Poirot nu reprezenta 
o personalitate - era un simplu angajator, căruia îi oferea 


nişte servicii de excepţie. Toate gândurile şi visurile ei erau 
concentrate asupra unui nou sistem de îndosariere pe care 
îl perfecționa încet. 

— Domnişoară Lemon, pot să vă întreb ceva? 

— Desigur, domnule Poirot. 

Domnişoara Lemon îşi luă degetele de pe clapele maşinii 
de scris şi aşteptă atentă. 

— Dacă un prieten v-ar cere să-l întâlniți în infern, ce aţi 
face? 

Ca de obicei, domnişoara Lemon nu ezită înainte să 
răspundă - ca de obicei, ea avea pregătite toate 
răspunsurile. 

— Cred că ar fi recomandabil să rezervaţi o masă. Hercule 
Poirot o privi stupefiat. 

— Să - rezerv - o - masă? Repetă el sacadat. Domnişoara 
Lemon dădu aprobator din cap şi trase telefonul mai 
aproape. 

— În seara asta? Întrebă ea şi, luând tăcerea lui Poirot 
drept aprobare, formă rapid un număr. Barul lemple 
14578? Infernul? Aş dori o rezervare pentru două 
persoane, domnul Hercule Poirot. La ora 23. 

Puse receptorul în furcă şi rămase cu degetele deasupra 
claviaturii. Pe chipul ei se citea o uşoară - foarte uşoară - 
expresie de nerăbdare. Îşi făcuse datoria, părea să spună, 
iar acum şeful ei putea, nu-i aşa, să o lase să-şi continue 
treaba? 

Dar Hercule Poirot avea nevoie de explicaţii. 

— Aşadar, ce este acest Infern? Întrebă el. Domnişoara 
Lemon păru uşor surprinsă. 

— A, nu ştiaţi, domnule Poirot? E un club de noapte - 
destul de nou şi foarte la modă la ora actuală - condus deo 
rusoaică, am impresia. Pot să aranjez destul de uşor să 
deveniți membru. 

După care, fiindcă pierduse destul vremea - după cum nu 
se strădui să ascundă - domnişoara Lemon se avântă într-o 
canonadă a dactilografierii. 


La ora 11 în acea seară, Hercule Poirot trecu pragul uşii 
deasupra căreia o firmă de neon arăta discret câte o literă o 
dată. Un domn cu redingotă roşie îl întâmpină şi îi luă 
haina. 

Cu un gest îl îndrumă spre o scară largă cu trepte scunde, 
care ducea jos. Pe fiecare treaptă era scrisă câte o frază: 

Prima spunea: „Am vrut binele...” 

A doua: „Şterge trecutul şi ia-o de la capăt...” 

A treia: „Pot să renunţ oricând vreau...” 

— Drumul spre iad e pavat cu bune intenţii, murmură 
Hercule Poirot apreciativ. C'est bien imagine ca! 

Cobori scările. La baza lor era un bazin cu apă, pe care 
pluteau crini purpurii. Deasupra lui se arcuia un pod sub 
forma unei bărci. Poirot îl traversă. 

În stânga lui, într-un fel de grotă de marmură stătea cel 
mai mare şi mai urât câine negru pe care îl văzuse vreodată 
Poirot! Stătea foarte drept, zvelt şi nemişcat. Poate că - îşi 
zise (sperând!) Poirot - nu era real. Dar în acea clipă 
câinele îşi întoarse capul urât şi feroce şi din adâncul 
trupului lui negru scoase un mârâit prelung. Era un sunet 
terifiant. 

Apoi Poirot observă un coş decorativ cu biscuiţi rotunzi 
pentru câini. Pe coş era o etichetă - „Un dar pentru Cerber! 
Ochii animalului erau fixaţi asupra lui. Încă o dată se auzi 
mârâitul lung, huruitor. În grabă, Hercule Poirot luă un 

biscuite şi îl aruncă spre câinele uriaş. 

O gură mare şi adâncă se deschise şi fălcile puternice 
clămpăniră. Cerberul acceptase darul! Poirot intră pe o uşă 
deschisă. 

Încăperea nu era mare. Era presărată cu măsuţe, cu un 
spaţiu pentru dans în mijloc. Iluminatul era asigurat de mici 
lămpi roşii, şi pereţii erau împodobiţi cu fresce. Într-un 
capăt al sălii se găsea un grătar de care se ocupau mai 
mulţi bucătari costumaţi ca diavoli cu coarne şi cozi. 

Poirot observă toate acestea înainte ca, plină de 
impulsivitatea dată de natura ei slavă, contesa Vera 


Rossakoff, îmbrăcată într-o somptuoasă rochie de seară 
roşie, să se repeadă la el cu braţele întinse. 

— Ah, ai venit! Dragul meu - dragul meu prieten! Ce 
bucurie să te văd din nou! După toţi aceşti ani - atât de 
mulţi! Oare câţi? Nu, să nu spunem câţi! Mie mi se pare că 
a fost ieri. Nu te-ai schimbat - nu te-ai schimbat câtuşi de 
puţin! 

— Nici dumneata, chere amie! Exclamă Poirot, aplecân-du- 
se deasupra mâinii ei. 

Cu toate acestea, era deplin conştient că douazeci de ani 
sunt totuşi douăzeci de ani! Contesa Rossakoff putea fi 
descrisă pe drept cuvânt drept o ruină. Dar cel puţin era o 
ruină spectaculoasă. Exuberanţa, deplina bucurie de a trăi 
era încă acolo şi ea ştia, mai bine ca nimeni alta, cum să 
flateze un bărbat. 

Îl trase pe Poirot spre o masă la care mai stăteau alte două 
persoane. 

— Prietenul meu, reputatul meu prieten, domnul Hercule 
Poirot, anunţă ea. Cel care este spaima răufăcătorilor! 
Odată şi mie mi-a fost teamă de el, dar acum duc o viaţă de 
o plictiseală extremă şi plină de virtute. Nu e aşa? 

Bărbatul în vârstă, înalt şi slab, căruia i se adresă, spuse: 

— Nu vorbiţi de plictiseală, contesă. 

— Profesorul Liskeard, îl prezentă contesa. Cel care ştie 
totul despre trecut şi care mi-a dat nişte idei nepreţuite 
despre modul cum să decorez aici. 

Arheologul se cutremură uşor. 

— Dacă aş fi ştiut ce aveai de gând să faci! Murmură el. 
Rezultatul este îngrozitor. 

Poirot se uită cu mai mare atenţie la fresce. Pe peretele 
din faţa lui, cânta Orfeu şi trupa lui de jazz, în timp ce 
Euridice privea plină de speranţă înspre grătar. Pe peretele 
opus, Osiris şi Isis păreau să dea o petrecere 
subpământeană pe o corabie. Pe al treilea perete nişte 
tineri strălucitori se bucurau de o baie... În pielea goală. 


— Tărâmul Tinerilor, explică repede contesa, şi continuă 
dintr-o suflare prezentarea: Şi iat-o pe mica mea Alice. 

Poirot se înclină spre cea de-a doua ocupantă a mesei, o 
tânără cu înfăţişare severă, îmbrăcată cu o fustă şi haină cu 
carouri. Purta ochelari cu ramă de baga. 

— Este foarte, foarte deşteaptă, afirmă contesa Rossakoff. 
Are diplomă şi este psiholog, şi cunoaşte toate motivele 
pentru care nebunii sunt nebuni! Asta nu este - aşa cum ai 
crede - din cauză că sunt nebuni! Nu, sunt tot felul de alte 
motive! Găsesc că asta e foarte ciudat. 

Fata pe nume Alice zâmbi cu amabilitate, dar uşor 
dispreţuitor. Cu o voce fermă îl întrebă pe profesor dacă 
doreşte să danseze. El păru flatat, dar răspunse cu îndoială: 

— Draga mea doamnă, mi-e teamă că ştiu numai vals. 

— Asta chiar e vals, replică Alice cu calm. 

Se ridicară să danseze, deşi nu prea le reuşea. Contesa 
Rossakoff oftă. Urmându-şi şirul gândurilor, murmură: 

— Şi totuşi, nu arată chiar aşa de rău... 

— Nu se pune în valoare aşa cum trebuie, rosti Poirot 
înţelept. 

— Chiar aşa! Exclamă contesa. Nu pot înţelege tineretul 
din ziua de azi. Nu mai încearcă să facă plăcere - în 
tinereţe, eu mereu încercam asta - culorile care mi se 
potriveau, căptuşeli ici-colo la rochii, corsetul strâns în jurul 
taliei, părul, poate cu o nuanţă ceva mai interesantă... 

Îşi dădu de pe frunte buclele grele - fără îndoială că ea, 
cel puţin, se străduia - şi se străduia din greu! 

— Să te mulţumeşti cu ceea ce ţi-a dat natura, asta e... 
asta e o prostie! Este un lucra atât de arogant! Mica Alice 
scrie pagini întregi cu cuvinte lungi despre Sex, dar oare 
cât de des, mă întreb, îi propune vreun bărbat să meargă 
împreună în weekend la Brighton? Sunt doar cuvinte lungi 
şi muncă - binele muncitorilor şi viitorul omenirii! Nu sunt 
decât reguli şi prohibiţii! Nu era aşa când eram eu tânără! 

— Asta îmi aduce aminte - ce mai face fiul dumitale, 
madame? 


În ultima clipă înlocuise „băieţelul” cu „fiul”, aducându-şi 
aminte că trecuseră douăzeci de ani. 

Chipul contesei se lumină cu entuziasm matern. 

— E un înger scump! E atât de mare acum, cu umeri largi, 
atât de frumos! E în America. Construieşte acolo - poduri, 
bănci, hoteluri, magazine, căi ferate, orice vor americanii! 

Poirot păru uşor uimit. 

— Deci este inginer? Sau arhitect? 

— Ce contează? Zise contesa. E adorabil! E înconjurat 
numai de bârne de fier, de maşinării şi de chestii care 
presează. Genul de lucruri pe care nu le-am înţeles 
niciodată. Dar ne adorăm unul pe celălalt! Aşa că, de dragul 
lui, o ador şi pe Alice. Da, sunt logodiţi. S-au întâlnit într-un 
avion sau pe o navă, sau într-un tren, s-au îndrăgostit - şi 
totul în mijlocul unei discuţii despre bunăstarea 
muncitorilor. Şi când ea a venit la Londra, a venit la mine şi 
eu am îndrăgit-o. Contesa îşi împreună mâinile deasupra 
pieptului ei generos. Şi i-am spus: „Iu şi Niki vă iubiţi, aşa 
că şi eu te iubesc - dar dacă îl iubeşti, de ce l-ai lăsat în 
America?” Iar ea a început să vorbească despre „munca” ei, 
despre cartea pe care o scrie, despre cariera ei, iar eu, 
sincer, n-am înţeles nimic, dar i-am spus: „Omul trebuie să 
fie înţelegător”. Rosti totul dintr-o suflare. Şi ce părere ai, 
cher ami, despre tot ce am imaginat aici? 

— Este foarte bine imaginat, replică Poirot, privind 
apreciativ. Este chic! 

Localul era plin şi avea acel aer inconfundabil de succes 
care nu putea fi contrafăcut. Se zăreau cupluri languroase 
îmbrăcate în haine de seară, domni solizi în costume de 
afaceri. Membrii orchestrei, costumaţi ca diavoli, cântau o 
muzică antrenantă. Fără îndoială, Infernul era un local de 
succes. 

— Avem tot felul de oameni aici, zise contesa. Aşa şi 
trebuie să fie, nu? Porţile Infernului sunt deschise tuturor. 

— Poate cu excepţia săracilor? Sugeră Poirot. Contesa 
izbucni în râs. 


— Nu ni se spune că bogaţilor le este greu să pătrundă în 
împărăţia Cerurilor? Atunci este evident că ar trebui să aibă 
prioritate în Infern. 

Profesorul şi Alice se întoarseră la masă. Contesa se ridică. 

— Trebuie să vorbesc cu Aristide. 

Schimbă câteva cuvinte cu chelnerul-şef, un Mefistofel 
slab, apoi trecu de la o masă la alta, stând de vorbă cu 
oaspeţii. 

Profesorul, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte şi 
sorbind din paharul cu vin, remarcă: 

— E o personalitate, nu-i aşa? Oamenii simt asta. 

Se scuză şi se duse să discute cu cineva de la o altă masă. 
Lăsat singur cu rigida Alice, Poirot se simţi uşor stânjenit 
întâlnind privirea rece a ochilor albaştri. Detectivul îşi 
spuse că, de fapt, tânăra arăta chiar bine, dar i se părea 
deosebit de primejdioasă. 

— Nu vă ştiu numele de familie, murmură el. 

— Cunningham. Doctor Alice Cunningham. Aţi cunoscut-o 
pe Vera în vremurile de altădată, nu-i aşa? 

— Trebuie să fie douăzeci de ani. 

— Găsesc că este un caz foarte interesant de studiu, 
afirmă doctor Alice Cunningham. Evident, mă interesează 
ca mamă a bărbatului cu care urmează să mă căsătoresc, 
dar mă interesează şi din punct de vedere profesional. 

— Adevărat? 

— Da. Scriu o carte despre psihologia infractorilor. Viaţa 
de noapte din acest loc mi se pare foarte edificatoare. Sunt 
aici câteva tipuri de infractori care vin cu regularitate. Am 
discutat cu vreo câţiva dintre ei despre viaţa lor anterioară. 
Desigur, ştiţi totul despre tendinţele infracţionale ale Verei - 
adică, despre faptul că fură. 

— A, da, ştiu asta, spuse Poirot, uşor deconcertat. 

— Eu îi spun complexul Coţofenei. Ia tot ce străluceşte. 
Niciodată bani. Întotdeauna bijuterii. Consider că, în 
copilărie, a fost alintată şi i s-au făcut toate poftele, şi a fost 
foarte protejată. Viaţa a fost insuportabil de plicticoasă 


pentru ea - plicticoasă şi sigură. Firea ei avea nevoie de 
dramă - tânjea după pedeapsă. Asta stă la baza plăcerii ei 
pentru furturi, îşi doreşte importanţa, notorietatea 
implicată de pedeapsă! 

Poirot obiectă: 

— Cu siguranţă viaţa ei nu a fost sigură şi plicticoasă ca 
membră a ancien regime din Rusia în timpul revoluţiei. 

O expresie de amuzament uşor se ivi în ochii de un 
albastru-deschis ai domnişoarei Cunningham. 

— Ah, făcu ea. O membră a ancien regime? V-a spus ea 
asta? 

— Fără îndoială că este o aristocrată, replică Poirot 
înţepat, încercând să-şi reprime anumite amintiri 
neliniştitoare despre diferitele relatări cu privire la 
tinereţea ei, spuse lui de contesa însăşi. 

— Omul crede ceea ce vrea să creadă, remarcă 
domnişoara Cunningham, aruncându-i o privire 
profesională. 

Poirot se simţi brusc alarmat. Într-o clipă, gândi el, avea să 
i se spună care era complexul lui. Se decise să ducă lupta 
pe terenul inamicului. Îi plăcea compania contesei în parte 
şi datorită ascendenţei ei aristocratice, şi nu avea de gând 
să permită distrugerea plăcerii lui de către o puştoaică 
ochelaristă cu ochi ca agrişele şi o diplomă în psihologie! 

— Ştii ce mi se pare uimitor? Întrebă el. 

Alice Cunningham nu recunoscu în foarte multe cuvinte că 
nu ştia. Se mulţumi să pară plictisită, dar înţelegătoare. 
Poirot continuă: 

— Mă uimeşte că dumneata - care eşti tânără şi ai putea fi 
şi drăguță dacă te-ai strădui - ei bine, mă uimeşte că nu 
depui nici un efort! Porţi acea haină greoaie şi fustă cu 
buzunare mari, ca şi cum te-au duce să joci golf. Dar aici nu 
e un teren de golf, este o pivniţă unde sunt 22* C, nasul îţi 
străluceşte de la căldură, dar nu îl dai cu pudră, rujul cu 
care te-ai dat este neinteresant şi nu subliniază curbura 


buzelor! Eşti femeie, dar nu atragi atenţia asupra acestui 
lucru. lar eu te întreb: „De ce nu?” Este păcat! 

Pentru o clipă, fu satisfăcut să o vadă pe Alice Cunningham 
părând aproape umană. Zări chiar o sclipire de furie în 
ochii ei. Apoi ea îşi recapătă atitudinea de dispreţ superior. 

— Stimatul meu domn Poirot, începu ea, cred că nu sunteţi 
la curent cu ideologia modernă. Ceea ce contează este 
fundamentul - nu ornamentul. 

Ridică privirea în timp ce un bărbat brunet şi foarte 
frumos se apropie de ei. 

— Este un tip extrem de interesant, murmură ea cu 
entuziasm. Paul Varesco! Trăieşte de pe urma femeilor şi 
are nişte pofte ciudate şi depravate! Aş vrea să-mi spună 
mai multe despre guvernanta care a avut grijă de el când 
avea trei ani. 

O clipă mai târziu dansa cu tânărul - care dansa 
dumnezeieşte. Când ajunseră lângă masa lui Poirot, acesta 
o auzi spunând: 

— Şi după vara la Bognor ţi-a dat un cocor de jucărie? Un 
cocor - da, este foarte sugestiv. 

Pentru un moment, Poirot se lăsă în voia gândului că 
interesul domnişoarei Cunningham pentru tipologiile 
criminale ar putea să aibă ca rezultat găsirea trupului ei 
mutilat într-o pădure pustie. Nu o plăcea pe Alice 
Cunningham, dar era destul de cinstit ca să-şi dea seama că 
motivul acestui sentiment era faptul că ea era atât de 
evident neimpresionată de Hercule Poirot! Orgoliul lui 
suferea! 

Apoi văzu ceva care i-o scoase pe moment pe Alice 
Cunningham din minte. La o masă aflată dincolo de ringul 
de dans stătea un tânăr blond. Purta un costum de gală şi 
întreaga lui înfăţişare era aceea a unei persoane care ducea 
o viaţă uşoară, de plăceri. În faţa lui se găsea genul potrivit 
de fată cheltuitoare. El o privea într-un mod infatuat şi 
prostesc. Văzându-i, îţi venea să zici: „O pereche de 
bogătaşi leneşi”. Cu toate acestea, Poirot ştia foarte bine că 


tânărul nu era nici bogat, nici leneş. Era, de fapt, 
inspectorul Charles Stevens şi lui Poirot i se părea că 
inspectorul Charles Stevens se afla aici cu treburi... 

II 

În dimineaţa următoare, Poirot îi făcu o vizită vechiului său 
prieten de la Scotland Yard, inspectorul-şef Japp. Reacţia lui 
Japp la întrebările lui fu neaşteptată. 

— Vulpe bătrână ce eşti! Exclamă Japp cu afecţiune. Cum 
dai de lucrurile astea, mă depăşeşte! 

— Dar te asigur că nu ştiu nimic - absolut nimic! Era doar 
curiozitate. 

Japp îi zise lui Poirot să-i spună una ca asta lui mutu! 

— Vrei să ştii totul despre locul ăsta, Infernul? Ei bine, în 
aparenţă este ca oricare local. A prins la public. Cred că fac 
o mulţime de bani, deşi, desigur, cheltuielile sunt destul de 
mari. Aparent, e condus de o rusoaică, o femeie care îşi 
spune contesa nu-ştiu-cum... 

— O cunosc pe contesa Rossakoff! Zise Poirot cu răceală. 
Suntem vechi prieteni. 

— Dar e doar o marionetă, continuă Japp. Nu ea a pus 
banii. S-ar putea să fie vorba de acel chelner-şef, Aristide 
Papopolous - s-ar putea să aibă o cotă parte - dar nu cred 
că el e şeful totuşi. De fapt, nu ştim cine e şeful! 

— Şi inspectorul Stevens s-a dus acolo să descopere? 

— A, l-ai văzut pe Stevens, nu-i aşa? Norocosul de el, să-i 
cadă pleaşcă o astfel de misiune şi pe cheltuiala 
contribuabililor! Şi nici nu a descoperit mare brânză! 

— Ce bănuiţi că e de descoperit acolo? 

— Droguri! Trafic cu droguri pe scară mare. lar pentru 
acele droguri nu se plăteşte cu bani, ci cu pietre preţioase. 

— Da? 

— Uite cum stă treaba. Lady X - sau contesa de Ce-o fi - 
are dificultăţi în a face rost de bani sau în orice caz nu 
doreşte să scoată sume mari de la bancă. Dar are câteva 
bijuterii - unele dintre ele moştenire de familie. Sunt duse 
într-un anumit loc pentru „curăţare” sau „rearanjare”. 


Acolo pietrele sunt scoase din montură şi înlocuite cu 
imitații. Pietrele originale sunt vândute aici sau pe 
continent. Este foarte simplu - nu au fost furate, nimeni nu 
face scandal şi nu le caută. Mai devreme sau mai târziu se 
descoperă că o anumită diademă sau colier este fals. Lady X 
este total nevinovată şi pare şocată - nu-şi poate imagina 
cum şi când a avut loc substituirea. Colierul a fost 
permanent în posesia ei! Îi trimite pe bieţii poliţişti 
transpiraţi după cai verzi, să urmărească servitoare date 
afară, valeţi dubioşi sau spălători de geamuri suspecți. 

Dar noi nu suntem atât de proşti aşa cum cred toate 
simandicoasele astea! Am avut câteva cazuri unul după 
altul - şi am găsit un factor comun: toate femeile respective 
prezentau semne de dopaj - nervozitate, irascibilitate, 
tremur, pupilele dilatate etc. Întrebarea era - de unde 
făcuseră rost de droguri şi cine conducea reţeaua? 

— Şi crezi că răspunsul se află în acest local, Infernul? 

— Credem că este sediul central al întregii reţele. Am 
descoperit unde sunt operate bijuteriile - un loc numit 
Golconda Ltd., destul de respectabil în aparenţă. Acolo se 
fac imitații extrem de reuşite de pietre preţioase. E vorba 
de un tip nesuferit pe nume Paul Varesco - ah, văd că l-ai 
cunoscut? 

— L-am văzut - în Infern. 

— Acolo aş vrea să-l văd şi eu - dar în iadul adevărat! E un 
nenorocit, dar femeile - chiar şi cele serioase - îi mănâncă 
din palmă! Are oarecare legături cu Golconda Ltd. Şi sunt 
destul de sigur că e omul din spatele localului. Este ideal 
pentru scopul pe care îl are - toată lumea merge acolo, 
femeile de societate, escrocii profesionişti - este locul 
perfect de întâlnire. 

— Crezi că schimbul - bijuterii pentru droguri - are loc 
acolo? 

— Da. Ştim care este rolul pe care îl are Golconda în asta, 
dar vrem să îl lămurim şi pe celălalt - partea cu drogurile. 
Vrem să aflăm cine livrează marfa şi de unde vine. 


— Şi până acum nu aveţi nici o idee? 

— Cred că e rusoaica - dar nu avem nici o probă. Acum 
câteva săptămâni, am crezut că o să obţinem ceva. Varesco 
s-a dus la Golconda şi a ridicat nişte pietre de acolo, după 
care s-a dus direct la Infern. Stevens îl urmărea, dar nu l-a 
văzut dând efectiv marfa. Când Varesco a plecat, l-am săltat 
- dar pietrele nu erau la el. Am făcut un raid la club, am 
strâns pe toată lumea. Rezultatul - nu tu, pietre, nu tu, 
droguri! 

— Adică, un fiasco total? Japp tresări. 

— Mie-mi spui! Aş fi putut da de ceva necazuri din cauza 
asta, dar din fericire, în timpul raidului am pus mâna pe 
Peverel (ştii, criminalul din Batersea). Ca norocul, se 
presupunea că fugise în Scoţia. Unul dintre sergenţii noştri 
isteţi l-a identificat din fotografii. Aşa că totul e bine când se 
termină cu bine - glorie pentru noi şi un impuls teribil 
pentru club - iar de atunci e mai plin ca niciodată! 

— Dar nu aţi avansat în ancheta pentru droguri. Există, 
poate, o ascunzătoare la faţa locului? 

— Trebuie să fie. Dar nu putem s-o găsim. Am periat tot 
localul. Şi, între noi fie vorba, a avut loc şi o cercetare 
neoficială - făcu cu ochiul. Aparent, o spargere. Nu a fost 
un succes, şi omul nostru aproape că a fost făcut bucățele 
de afurisitul ăla de câine care doarme acolo. 

— A, Cerber? 

— Da. Un nume prostesc pentru un câine - să-l botezi 
după denumirea unei firme de sare! 

— Cerber, murmură Poirot gânditor. 

— Ce-ar fi să o rezolvi tu, Poirot, sugeră Japp. E o 
problemă frumugşică şi merită să-i dai de cap. Urăsc traficul 
de droguri - distruge oamenii, trup şi suflet. Asta chiar 
reprezintă infernul! 

Poirot murmură meditativ: 

— Dacă pui lucrurile cap la cap - aşa e. Ştii care era ce-a 
de-a douăsprezecea muncă a lui Hercule? 

— N-am idee. 


— Capturarea Cerberului. Se potriveşte, nu? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, bătrâne, dar nu uita - 
„Un om mâncat de câine” - asta ar fi un adevărat titlu de 
articol! 

Şi Japp izbucni într-un râs sănătos. 

III 

— Aş dori să stăm de vorbă extrem de serios, spuse Poirot. 

Era devreme, şi clubul era aproape gol. Contesa şi Poirot 
stăteau la o măsuţă lângă intrare. 

— Dar nu sunt într-o dispoziţie serioasă, protestă ea. La 
petite Alice, ea e mereu serioasă şi, entre nous, mie mi se 
pare plicticos. Bietul meu Niki, de ce distracţie o să aibă 
parte? De niciuna. 

— Nutresc pentru dumneata o mare afecţiune şi nu aş 
vrea să te văd că dai de necaz. 

— Dar e absurd ce spui! Sunt stăpâna lumii, banii curg! 

— Localul ăsta e al dumitale? Privirea contesei deveni uşor 
nesigură. 

— Sigur, replică ea. 

— Dar ai un partener? 

— Cine ţi-a spus asta? Întrebă contesa cu asprime. 

— Partenerul acesta este Paul Varesco? 

— Ah! Paul Varesco! Ce idee! 

— Are cazier. Îţi dai seama că sunt o mulţime de infractori 
care vin aici? 

Contesa izbucni în râs. 

— lată cum vorbeşte un adevărat bon burgeois! Evident că 
îmi dau seama! Nu realizezi că asta reprezintă jumătate din 
atracţia locului? Aceşti tineri din Mayfair s-au plictisit să-i 
vadă în jurul lor pe unii de-ai lor în West End. Vin aici să-i 
vadă pe infractori: hoţi, şantajişti, escroci - poate chiar 
criminali - pe cei care vor apărea în ziarele de duminică 
săptămâna viitoare! Este incitant - au impresia că astfel văd 
cu adevărat viaţa! Aşa procedează omul prosper care toată 
săptămâna vinde chiloţi, şosete, corsete! Ce schimbare faţă 
de viaţa lui respectabilă şi de prietenii lui respectabili! lar 


apoi, o emoție şi mai mare - la masă, mângâindu-şi mustaţa, 
stă un inspector de la Scotland Yard - un inspector în 
redingotă! 

— Aşadar, ştiai? Întrebă încet Poirot. 

Ochii ei îi întâlniră privirea şi contesa zâmbi. 

— Mon cher ami, nu sunt atât de naivă cum pari să crezi! 

— Şi faci şi trafic cu droguri aici? 

— Ah, ga no! Contesa continuă cu glas aspru: Asta ar fi o 
ruşine! 

Poirot o privi câteva clipe, apoi oftă. 

— Te cred, zise el. Dar în cazul ăsta este cu atât mai 
necesar să-mi spui cine deţine cu adevărat localul ăsta. 

— E al meu, izbucni ea. 

— Pe hârtie, da. Dar este cineva în spatele dumitale. 

— Ştii, mon ami, consider că eşti prea curios. El nu e prea 
curios, Dou-dou. 

Vocea i se transformă în gângurit când rosti ultimele 
cuvinte şi aruncă osul de rață din farfurie uriaşului câine 
negru care îl prinse cu un clămpănit feroce din fălci. 

— Cum i-ai spus acelui animal? 

— C 'est mon petit Dou-dou! 

— Dar e ridicol să-i dai un nume ca ăsta! 

— Însă e adorabil. E un câine poliţist. Poate să facă orice! 
Orice! Stai puţin! 

Se ridică, privi înjur şi brusc apucă o farfurie cu o friptură 
suculentă ce fusese aşezată pentru cină la o masă din 
apropiere. Traversă spre nişa de marmură şi puse farfuria 
jos, în faţa câinelui, rostind în acelaşi timp câteva cuvinte în 
ruseşte. 

Cerber privea fix în faţa lui, ca şi cum friptura nici nu 
exista. 

— Vezi? Şi nu e o chestiune de minute. Nu, ar rămâne aşa 
ore întregi dacă ar fi nevoie. 

Apoi contesa murmură un cuvânt şi, ca fulgerul, Cerber îşi 
îndoi gâtul lui lung şi friptura dispăru ca prin minune. 


Vera Rossakoff îşi aruncă braţele în jurul gâtului câinelui şi 
îl îmbrăţişa cu căldură, ridicându-se pe vârfuri ca să facă 
asta. 

— Vezi cât de blând poate să fie! Exclamă ea. Eu, Alice, toţi 
prietenii lui putem să facem orice ne place! Dar dacă i se 
spune cuvântul, te asigur că poate să sfâşie un... Inspector 
de poliţie, de exemplu, în bucățele! Da, în bucățele. Izbucni 
în râs. Nu trebuie decât să spun cuvântul şi... 

Poirot o întrerupse grăbit. Nu avea încredere în simţul 
umorului contesei. Inspectorul Stevens putea să fie într-un 
adevărat pericol. 

— Profesorul Liskeard doreşte să vă vorbească. Profesorul 
stătea plin de reproş lângă contesă. 

— Mi-ai luat friptura, se plânse el. De ce mi-ai luat 
friptura? Era o friptură bună! 

IV 

— Joi noaptea, bătrâne, zise Japp. Atunci o să se spargă 
buba. Andrew se ocupă, desigur - Brigada Antidrog - dar o 
să fie încântat să participi. Nu, mulţumesc, nu vreau 
siropurile dumitale ciudate. Trebuie să am grijă de 
stomacul meu. Văd nişte whisky acolo? Aşa mai merge! 

Punându-şi paharul jos, continuă: 

— Am rezolvat problema, cred. Mai este o ieşire din club - 
şi am găsit-o! 

— Pe unde? 

— Prin spatele grătarului. O parte din el culisează. 

— Dar cred că îţi dai seama... 

— Nu, bătrâne. Când a început data trecuta raidul, 
luminile s-au stins - oprite de la tabloul principal - şi ne-au 
trebuit câteva minute ca să le aprindem. Nimeni nu a ieşit 
pe uşa principală, căci era supravegheată, dar e clar că ar fi 
putut să se strecoare cineva pe calea secretă cu bunurile. 
Am examinat casa din spatele clubului şi în felul ăsta am dat 
peste şmecheria cu grătarul. 

— Şi ce vă propuneţi să faceţi? Japp îi făcu cu ochiul. 


— Să lăsăm lucrurile să se desfăşoare conform planului — 
poliţia apare, luminile se sting - şi cineva va aştepta de 
cealaltă parte a uşii secrete ca să vadă cine apare. De data 
asta i-am prins! 

— De ce joi? 

Din nou Japp făcu cu ochiul. 

— Acum am reuşit să supraveghem Golconda destul de 
bine. Joi o să plece de acolo nişte marfă. Smaraldele lui 
Lady Carrington. 

— Eşti de acord să fac unul dau două mici aranjamente? 
Întrebă Poirot. 

Joi seara, aşezat la măsuţa lui obişnuită de lângă intrare, 
Poirot cercetă clubul. Ca de obicei, Infernul se dezlănţuise! 

Contesa era chiar şi mai extravagant fardată decât de 
obicei - dacă aşa ceva era posibil! Se comporta foarte 
„ruseşte” 

În acea seară, aplaudând şi râzând zgomotos, Paul Varesco 
sosise. Uneori, purta un costum de seară impecabil, alteori, 
ca în seara respectivă, alesese o ţinută de bandit - o haină 
cu nasturi, strânsă pe corp şi o eşarfa la gât. Avea o 
înfăţişare de băiat rău, foarte atrăgător. Desprinzându-se 
de o femeie corpolentă, de vârstă medie, plină de diamante, 
Paul Varesco se aplecă spre Alice Cunningham, care stătea 
la o masă scriind preocupată într-un carneţel, şi o invită la 
dans. Femeia corpolentă se încruntă la Alice şi îl privi pe 
Varesco plină de adoraţie. 

În ochii domnişoarei Cunningham nu se zărea deloc 
adoraţie, ci sclipeau cu un interes pur ştiinţific, iar Poirot 
surprinse fragmente din discuţia lor atunci când trecură 
dansând pe lângă el. Alice trecuse cu cercetarea dincolo de 
guvernanta din copilăria lui Paul, ajungând la învăţătoarea 
din şcoala generală. 

Când muzica se opri, ea se aşeză lângă Poirot părând 
fericită şi tulburată. 

— Foarte interesant, începu ea. Varesco va fi unul dintre 
cele mai interesante cazuri din cartea mea. Simbolismul 


este inconfundabil. De exemplu, purtarea vestelor - pentru 
că vesta e simbolul cămăşilor aspre purtate de pocăiţi, cu 
toate asociaţiile care derivă de aici - şi totul devine clar. Se 
poate spune că e în mod evident tipul de infractor, dar 
poate fi tratat... 

— Aducerea pe calea cea bună a unui desfrânat a fost 
mereu una dintre iluziile cele mai dragi ale femeilor, afirmă 
Poirot. Alice Cunningham îl privi cu răceală. 

— Nu există nimic personal în toată treaba asta, domnule 
Poirot. 

— Niciodată nu este, replică Poirot. Întotdeauna e vorba 
de un altruism pur şi dezinteresat - dar de obicei obiectul 
lui este un membru atrăgător al sexului opus. De pildă, vă 
interesează unde am mers la şcoală sau ce atitudine a avut 
învăţătoarea faţă de mine? 

— Dumneavoastră nu sunteţi genul de infractor, replică 
domnişoara Cunningham. 

— Recunoaşteţi un infractor când îl vedeţi? 

— Cu siguranţă. 

Profesorul Liskeard li se alătură, aşezându-se lângă Poirot. 

— Vorbiţi despre infractori? Ar trebui să studiaţi codul lui 
Hammurabi, domnule Poirot. În 1800 î. Hr. Foarte 
interesant. Cel care este prins furând în timpul unui 
incendiu va fi aruncat în foc. Privi cu plăcere înainte, spre 
grătarul electric. Şi mai sunt şi alte legi mai vechi, 
sumeriene. Dacă o nevastă îşi ura soţul şi îi spunea: „Nu 
eşti bărbatul meu” o aruncau în râu. Era mai simplu şi mai 
ieftin decât divorţul la tribunal. Dar dacă un soţ îi spunea 
asta soţiei lui, nu trebuia decât să-i plătească o anumită 
cantitate de argint. Nimeni nu-l arunca pe el în râu. 

— Aceeaşi veche poveste, zise Alice Cunningham. O lege 
pentru bărbat şi alta pentru femeie. 

— Desigur, femeile dau o mai mare apreciere banilor, zise 
profesorul gânditor. Ştiţi, adăugă el, chiar îmi place locul 
ăsta. Vin aici în majoritatea serilor. Nu trebuie să plătesc 
nimic. Contesa a aranjat asta - foarte amabil din partea ei - 


ca mulţumire pentru sfaturile mele în privinţa 
decoraţiunilor, după cum spune ea. Nu că asta ar avea ceva 
de-a face cu mine, de fapt - n-am idee de ce mi-a tot pus 
atâtea întrebări; este evident că ea şi decoratorul au înţeles 
totul pe dos. Sper că nu o să ştie nimeni vreodată că am 
avut chiar şi cea mai mică legătură cu lucrurile astea 
îngrozitoare. Nu aş supravieţui unei astfel de ruşini. Dar e o 
femeie încântătoare - seamănă cu o babiloniană, aşa am 
avut mereu impresia. Babilonienele erau bune femei de 
afaceri, ştiţi... 

Cuvintele profesorului fură înghiţite de un cor neaşteptat. 
Cuvântul „poliţia!” se auzi - femeile se ridicară în picioare, 
într-o babilonie de sunete. Luminile se stinseră, la fel şi 
grătarul electric. 

Ca o reacţie parcă la agitația din jur, vocea profesorului 
continuă să recite liniştită diferite fragmente din codul de 
legi al lui Hammurabi. 

Când luminile prinseră viaţă din nou, Hercule Poirot se 
afla la jumătatea scării largi, cu trepte scunde. Poliţiştii de 
la uşă îl salutară, şi el ieşi în stradă, îndreptându-se spre 
colţ. Imediat după colţ, înghesuit lângă perete, era un 
omuleţ urât mirositor, cu nasul roşu. Acesta spuse pe o voce 
răguşită şi neliniştită: 

— Îs aci, şefu'. Tre' să-mi fac treaba? 

— Da. Dă-i drumul. 

— Da' îs o mulţime de poliţai în jur! 

— E în regulă. Li s-a spus despre tine. 

— Sper că n-o să-şi bage nasu'. 

— Nu o să facă asta. Eşti sigur că poţi să faci ceea ce 
trebuie? Animalul respectiv este mare şi fioros. 

— N-o să fie fioros cu mine, afirmă omuleţul încrezător. Nu 
cu ce am io aci! Orice câine o să meargă şi în iad pentru 
asta! 

— În orice caz, murmură Poirot, trebuie să te urmeze 
afară din iad! 

V 


În orele mici ale dimineţii, sună telefonul. Poirot ridică 
receptorul. 

— Mi-ai cerut să te sun, se auzi vocea lui Japp. 

— Da, aşa e. Eh bien? 

— Droguri, nu. Am pus mâna pe smaralde. 

— Unde? 

— În buzunarul profesorului Liskeard. 

— Profesorul Liskeard? 

— Şi tu eşti surprins, nu? Sincer, nu ştiu ce să cred despre 
asta! Părea surprins ca un bebeluş - se uita ţintă la ele şi a 
zis că n-are nici cea mai mică idee cum au ajuns acolo. Şi, la 
naiba, chiar cred că era sincer! Varesco ar fi putut să le 
strecoare acolo destul de uşor atunci când s-au stins 
luminile. Nu-l văd pe un om bătrân ca Liskeard amestecat 
în genul ăsta de treburi. Doar face parte din toate 
societăţile acelea simandicoase, are legături până şi cu 
British Museum! Singurul lucru pe care cheltuieşte bani 
sunt cărţile, şi încă din acelea de mâna a doua, mucegăite. 
Nu, nu se potriveşte. Încep să cred că ne-am înşelat în 
legătură cu întreaga afacere - nu au existat deloc droguri la 
club. 

— Ah, dar au fost, prietene, au fost acolo aseară. Spune- 
mi, nu a ieşit nimeni pe uşa secretă? 

— Ba da, prinţul Henry de Scandenberg şi suita lui - sosise 
în Anglia ieri. Vitamian Evans, ministrul din Cabinet (ce 
chestie afurisită să fii ministrul muncii, trebuie să fii atât de 
atent! Pe nimeni nu deranjează dacă un politician Tory 
cheltuieşte bani pe un mod de viaţă extravagant căci 
contribuabilii consideră că sunt banii lui - dar când e vorba 
de un laburist, oamenii au impresia că banii lor sunt 
cheltuiţi! Şi chiar aşa şi e, oarecum). Lady Beatrice Viner a 
fost ultima - se mărită poimâine cu pedantul duce de 
Leominster. Nu cred că vreunul dintre toţi aceştia este 
implicat în afacere. 

— Ai dreptate. Totuşi, drogurile au fost în club şi cineva le- 
a scos. 


— Cine? 

— Eu, mon ami, replică Poirot calm. 

Puse receptorul în furcă, tăindu-i vorbele agitate ale lui 
Japp, când se auzi o sonerie. Se duse şi deschise uşa. 
Contesa Rossakoff intră. 

— Dacă nu am fi aşa cum suntem, vai, prea bătrâni, ce 
situaţie compromiţătoare ar fi! Exclamă ea. Vezi, am venit 
aşa cum mi-ai spus în bilet. Cred că pe urmele mele este un 
poliţist, dar poate rămâne în stradă. Şi acum, prietene, 
despre ce este vorba? 

Poirot îi luă galant haina din blană de vulpe. 

— De ce ai pus smaraldele acelea în buzunarul 
profesorului Liskeard? Întrebă el. Ce n'est pas gentille, ce 
que vous avez fait lă! 

Contesa făcu ochii mari. 

— Evident, am vrut să le pun în buzunarul dumitale! 

— Oh, în buzunarul meu? 

— Sigur. Am venit repede la masa unde stai de obicei - dar 
luminile erau stinse şi bănuiesc că din greşeală le-am pus în 
buzunarul profesorului. 

— Şi de ce ai vrut să pui smaraldele furate în buzunarul 
meu? 

— Mi s-a părut - a trebuit să gândesc rapid, mă înţelegi - 
cel mai bun lucru! 

— Zău, Vera, eşti impayable! 

— Dar, dragă prietene, gândeşte-te! Soseşte poliţia, 
luminile se sting (micul nostru aranjament pentru clienţii 
care nu trebuie puşi în situaţii stânjenitoare) şi o mână îmi 
ia poşeta de pe masă. Eu o smulg înapoi, dar simt prin 
catifea ceva tare înăuntru. Îmi strecor mâna în poşetă, 
recunosc pipăind bijuteriile şi înţeleg de îndată cine le-a pus 
acolo! 

— Ah, da? 

— Sigur că da! E acel salaud! Şopârla, monstrul acela cu 
două feţe, vipera aia mincinoasă, nenorocitul de Paul 
Varesco. 


— Cel care este partenerul dumitale în Infern? 

— Da, da, el e cel care deţine locul, care pune banii. Până 
acum nu m-a trădat - eu sunt o fiinţă încrezătoare! Dar 
acum că a vrut să mă păcălească, că a încercat să mă dea 
pe mâna poliţiei - ah! Da, acum o să scuip numele lui! Da, o 
să-l scuip! 

— Calmează-te, zise Poirot, şi vino cu mine în camera 
alăturată. 

Deschise uşa. Era o încăpere mică şi pentru moment 
câinele păru să o umple cu totul. Cerber arăta 
supradimensionat chiar şi în spaţiul larg din Infern. În 
micuța sufragerie a locuinţei de serviciu a lui Poirot, în 
încăpere nu părea să fie decât Cerber. Totuşi, mai era şi 
micul bărbat mirositor. 

— Am venit aci conform planului, şefu', zise bărbatul cu 
voce răguşită. 

— Dou-dou! Ţipă contesa. Îngeraşul meu Dou-dou! 

Cerber bătu podeaua cu coada - dar nu se mişcă. 

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul William Higgs, 
strigă Poirot ca să acopere sunetul produs de coada lui 
Cerber. Un adevărat maestru în profesia sa. În timpul 
nebuniei de azi-noapte, continuă Poirot, domnul Higgs l-a 
convins pe Cerber să iasă cu el din Infern. 

— L-a convins? Contesa îl privi uimită pe bărbatul cu 
figură de şobolan. Dar cum? Cum? 

Domnul Higgs îşi lăsă în jos privirea, ruşinos. 

— Adică, cam greu să spui 'naintea unei cucoane. Dar îs 
lucruri la care nici un câine nu rezistă. Mă urmează oriunde 
dacă vreau io. Sigur că nu merge la fel cu căţelele - nu, 
acolo ie diferit. 

Contesa Rossakoff se întoarse spre Poirot. 

— Dar de ce? De ce? Poirot răspunse încet: 

— Un câine antrenat în acest scop va duce un obiect în bot 
până când i se comandă să dea drumul. O să-l ducă dacă e 
nevoie timp de ore întregi. Vrei să-i spui câinelui să dea 
drumul la ceea ce ţine? 


Vera Rossakoff se uită uimită, se întoarse şi rosti două 
cuvinte scurte. 

Fălcile puternice ale lui Cerber se deschiseră. Apoi, 
alarmant, păru că limba lui Cerber cade din gură. 

Poirot păşi înainte şi ridică un mic pachet învelit în cauciuc 
roz. Îl desfăcu. Înăuntru era un pachet de pudră albă. 

— Ce este? Întrebă cu asprime contesa. Poirot răspunse 
calm: 

— Cocaină. Pare o cantitate atât de mică, dar suficientă să 
valoreze mii de lire pentru cei care doresc să plătească 
pentru ea. Suficient să aducă nefericire şi ruină pentru 
câteva sute de oameni. 

Contesei i se tăie răsuflarea. 

— Şi crezi că eu... Dar nu e aşa! Strigă ea. Jur că nu e aşa! 
În trecut, m-am distrat cu bijuterii, cu nimicuri, cu mici 
curiozităţi - care îl ajută pe om să trăiască bine, înţelegi. Şi 
de ce nu? De ce să aibă cineva mai mult decât altul? 

— Exact ce cred eu despre câini, interveni domnul Higgs. 

— Nu ai nici un simţ al binelui sau răului, îi spuse Poirot cu 
tristeţe contesei. 

Ea continuă: 

— Dar droguri - nu! Pentru că provoacă nefericire, durere, 
distrugere! Nu am avut idee că încântătorul, nevinovatul 
micuțul meu Infern era folosit în acest scop! 

— Sunt de acord cu 'mneata cu drogurile! Doparea 
ogarilor - e o mizerie, asta e! Io niciodată n-aş avea de-a 
face cu asta şi nici n-am avut! 

— Dar spune-mi că mă crezi, prietene! Îl imploră contesa. 

— Sigur că te cred! Nu mi-am sacrificat timpul ca să-l 
condamn pe adevăratul organizator al reţelei de trafic? Nu 
am îndeplinit cea de-a douăsprezecea Muncă a lui Hercule 
şi nu l-am adus pe Cerber din Infern ca să dovedesc 
adevărul? Şi să îţi spun ceva - nu-mi place să văd că 
prietenilor mei li se înscenează - da, înscenează - ceva, 
pentru că dumneata trebuia să încasezi lovitura dacă 
lucrurile nu mergeau aşa cum trebuie. Smaraldele au fost 


puse în poşeta dumitale ca să fie găsite şi, dacă ar fi fost 
cineva destul de deştept (ca mine) ca să bănuiască o 
ascunzătoare în gura unui câine fioros - eh bien, este 
câinele dumitale, nu-i aşa? Chiar dacă a acceptat-o pe la 
petite Alice într-o asemenea măsură încât să asculte şi 
ordinele ei! Da, poţi să faci ochii mari! Încă de la început nu 
am plăcut-o pe domnişorica aceea, cu jargonul ei ştiinţific şi 
haina şi fusta cu buzunare mari. Da, buzunare! Nu e firesc 
ca o femeie să fie atât de nepăsătoare faţă de propria 
înfăţişare! Şi ce-mi spune ea mie - că fundamentul 
contează! Aha! Ceea ce e fundamental se află în buzunarele 
ei. Buzunare în care poate duce droguri şi lua bijuterii - un 
mic schimb uşor de realizat în timp ce dansează cu 
complicele ei pe care se preface că-l priveşte ca pe un caz 
psihologic. Ah, dar ce acoperire! Nimeni nu îl bănuieşte pe 
psihologul interesat, om de ştiinţă cu diplomă medicală şi 
ochelari. Poate transporta droguri şi îi poate convinge pe 
pacienţii ei bogaţi să cadă pradă viciului, să scoată bani 
pentru un club de noapte şi să aranjeze ca acesta să fie 
condus de cineva cu... Să spunem, o mică slăbiciune în 
trecutul ei! Dar îl dispreţuieşte pe Hercule Poirot, crede că 
îl poate păcăli cu vorbăria ei despre guvernante şi veste! Eh 
bien, eu sunt pregătit pentru ea. Luminile se sting. Mă ridic 
repede de la masă şi mă duc lângă Cerber. În întuneric, o 
aud venind, îi deschide botul şi bagă înăuntru pachetul, iar 
eu, delicat, fără să simtă, tai cu o forfecuţă o bucăţică din 
mâneca ei. leatral, scoate o bucăţică de material. lată, 
acelaşi material de tweed cu carouri, pe care am de gând 
să-l dau lui Japp ca să-l potrivească în locul de care 
aparţine. Apoi o să facă o arestare şi o să spună cât de isteţ 
a fost şi de această dată Scotland Yardul. 

Contesa Rossakoff îl privi stupefiată. Brusc, scoase un 
strigăt ca sirena unui vas. 

— Dar Niki - Niki al meu! Va fi îngrozitor pentru el... Se 
opri. Sau crezi că nu? 


— Sunt o mulţime de fete în America, o linişti Hercule 
Poirot. 

— Dacă nu erai dumneata, mama lui ar fi fost în închisoare 
- în închisoare! 

— Cu părul tăiat, închisă într-o celulă şi mirosind a 
dezinfectant! Ah, dar eşti minunat - minunat! 

Repezindu-se înainte, îl prinse pe Poirot în braţe şi îl 
strânse cu pasiunea ei slavă. Domnul Higgs îi privi 
apreciativ. Cerber lovi podeaua cu coada. 

În mijlocul acestei scene de bucurie se auzi sunetul 
soneriei. 

— Japp! Exclamă Poirot, desprinzându-se din braţele 
contesei. 

— Poate ar fi bine să mă duc în cealaltă cameră, zise 
contesa. 

Se strecură pe uşa dintre cele două camere. Poirot se uită 
înspre uşa de la intrare. 

— Şefu', rosti pe nas domnul Higgs, mai bine te-ai uita în 
oglindă, ce zici? 

Poirot îl ascultă şi tresări. Ruj şi mascara îi împodobeau 
faţa într-un amestec fantastic. 

— Dacă este domnu' ăla Japp de la Scotland Yard, o să 
gândească tot ce-i mai rău, afirmă domnul Higgs. 

Apoi adăugă, în timp ce soneria se auzi din nou şi Poirot se 
străduia să-şi îndepărteze unsoarea roşie de pe vârfurile 
mustăţilor: 

— Şi ce vrei să fac - s-o şterg şi io? Şi ce facem cu Bătrânu 
ăsta de aci? 

— Dacă-mi amintesc bine, zise Hercule Poirot, Cerber s-a 
întors în infern. 

— Cum vreţi, replică domnul Higgs. De fapt, l-am cam 
îndrăgit... Da' totuşi, nu-i genu' de să-l păstrez io - nu 
mereu - e prea evident, dacă înţelegi ce vreau să spui. Şi 
numa' când te gândeşti cât m-ar costa mâncarea! Cre' că 
mănâncă precum un leu! 


— De la Leul din Nemea la Capturarea Cerberului, 
murmură Poirot. Cercul e complet. 

VI 

O săptămână mai târziu, domnişoara Lemon îi aduse 
şefului ei o factură. 

— Scuzaţi-mă, domnule Poirot, e în regulă să plătesc asta? 
Leonora, florăreasă. Trandafiri roşii. Unsprezece lire, opt 
şilingi şi şase penny. Trimişi contesei Vera Rossakoff, Infern, 
în End Street numărul 13, W.C.. 

Obrajii lui Hercule Poirot se făcură de nuanţa trandafirilor. 
Acesta se înroşi până în albul ochilor. 

— E în perfectă ordine, domnişoară Lemon. Un mic... 
Ăăă... Tribut pentru... O ocazie. Fiul contesei tocmai s-a 
logodit în America - cu fiica şefului lui, un magnat al 
oţelului. Trandafirii roşii sunt... Mi se pare că sunt florile ei 
preferate. 

— Chiar şi aşa, zise domnişoara Lemon. Sunt foarte 
scumpi în perioada asta a anului. 

Hercule Poirot îşi îndreptă spatele. 

— Sunt momente, zise el, când nu trebuie să faci economii. 
Fredonând un cântecel, ieşi pe uşă. Pasul îi era uşor, 
aproape săltăreţ. Domnişoara Lemon se uită după el. 
Sistemul ei de îndosariere era uitat. Toate instinctele ei 
feminine erau în alertă. 

— Doamne Sfinte, murmură ea. Mă întreb... Serios - la 
vârsta lui! Nu se poate... 


SFÂRŞIT 


1 College of All Souls of the Faithful Departed a fost fondat 
de Henric al VI-lea şi de Henric Chichele în 1438. Astăzi, 
colegiul este în principal o instituţie de cercetare în cadrul 
Univeristăţii Oxford, (n.tr.) 


2 În original, Christian name - nume de botez, (n.tr.) 

3 Deirdre este cea mai tragică eroină din mitologia 
irlandeză, (n.tr.) 

4 William Shakespeare, Hamlet, actul 1, scena 1, trad. 
Leon Leviţchi, Editura Univers, 1984 (n.tr.) 

5 Alphonse Bertillon (1853-1914), poliţist francez şi 
cercetător în biometrie, inventatorul antropometriei, un 
sistem de identificare bazat pe măsurile fizice (n.tr.) 

6 Stanley Baldwin (1867-1947), prim-ministru al Marii 
Britanii în perioada interbelică (n.tr.) 

7 Arthur Neville Chamberlain (1869-1940) premier al 
Marii Britanii din 1937 până în 1940 (n.tr.) 

8 În engleză, First Lord of Admirality, preşedintele 
Comisiei Amiralității (Board of Admirality), organismul 
însărcinat cu conducerea Marinei Regale a Marii Britanii, 
(n.tr.) 

9 William Shakespeare, Macbeth, Actul V, Scena III, trad. 
Ion Vinea, Editura pentru Literatură Universală, 1964 

10 Mews - curte sau strada mărginită de clădiri folosite 
odinioară drept grajduri, dar transformate în locuinţe (n.tr.)