Agatha Christie — Regele De Trefla

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIILE 


REGELE DE TREFLĂ Şi alte 
povestiri 


CUPRINS: 

Regele de treflă. 

Aventura lui Johnnie Waverly. 
Cutia cu bomboane de ciocolată. 
Misterul din Comwall. 

Aventura bucătăresei de la Clapham. 
Planurile submarinului. 
Misterul de la Market Basing. 
Grădina ce-ţi mai face? 
Problemă pe mare. 

Păcat dublu. 

Problemă în golful Pollensa. 
Testamentul 


Regele de treflă 

— Pe cinstea mea, am exclamat eu, punând deoparte „Ihe 
Daily Mewsmonger”, e mai ciudat decât în romane! 

Poate că remarca nu era originală. A părut să-l irite pe 
prietenul meu. Inclinându-şi capul în formă de ou, micuțul 
domn scutură cu grijă o dâră de praf imaginară de pe 
pantalonii săi bine călcaţi şi constată: 

— Ce profund! Ce mare gânditor este prietenul meu 
Hastings! 

Fără să manifest vreo supărare la această neavenită glumă 
răutăcioasă, am bătut de câteva ori pe pagina ce o pusesem 
alături. 


— Ai citit ziarul de dimineaţă? 

— Da. Şi după ce l-am citit, l-am împăturit din nou cu grijă. 
Nu l-am aruncat pe duşumea cum ai făcut tu, cu 
lamentabila ta lipsă de ordine şi metodă. (Asta-i tot ce poate 
spune mai urât Poirot. Ordinea şi Metoda sunt zeii săi. 
Merge aşa departe încât le atribuie lor toate succesele 
sale). 

— Deci, ai văzut relatarea privitoare la uciderea lui Henry 
Reedbum, impresarul? Asta m-a determinat să fac remarca 
aceea. Nu numai că-i cu adevărat mai ciudat decât într-un 
roman, dar este mai dramatic. Gândeşte-te la familia aia 
burgheză înstărită din Anglia, Oglander. Tată, mamă, fiu şi 
fiică, tipică pentru mii de familii din ţara asta. Bărbaţii 
pleacă în oraş în fiecare zi; femeile au grijă de casă. Vieţile 
lor sunt perfect liniştite şi extrem de monotone. Seara 
trecută stăteau în sufrageria lor plăcută din suburbia 
Daisymead, Streatham, iucând bridge. 

Deodată, prin surprindere, fereastra franţuzească se 
deschide brusc şi o femeie intră în cameră, împleticindu-se. 
Pe rochia ei de şaten cenuşie e o pată roşie. Murmură un 
cuvânt „Crimă!” înainte de a cădea inconştientă pe 
duşumea. E posibil ca ei s-o fi recunoscut după fotografii ca 
fiind Valerie Saintclair, faimoasa dansatoare care a făcut 
vâlva recent. 

— Asta-i relatarea ta sau cea din „Ihe Daily 
Newsmonger”? Întrebă Poirot. 

— The Daily Newsmonger” s-a grăbit să intre la tipar şi s-a 
mulţumit cu înşiruirea faptelor. Dar implicaţiile dramatice 
ale întâmplării m-au izbit de îndată. Poirot mă aprobă dând 
din cap gânditor. 

— Oriunde este un om, este şi o dramă. Dar, nu e 
întotdeauna acolo unde crezi. "Ţine minte asta. Şi-apoi şi pe 
mine mă interesează cazul din moment ce s-ar putea să am 
o legătură cu el. 

— Chiar? 


— Da. Un domn m-a sunat azi dimineaţă şi a fixat cu mine 
o întâlnire din partea prinţului Paul de Maurania. 

— Dar ce legătură este între una şi alta? 

— Nu prea citeşti simpaticele tabloide englezeşti de 
scandal. Acelea cu poveşti nostime şi cele care încep cu un 
„Şoricel a auzit...” sau „o vulpiţă ar vrea să ştie...”. Ia uită-te 
aici. 

I-am urmărit cu privirea degetul scurt şi bont de-a lungul 
unui paragraf: - dacă prinţul străin şi celebra dansatoare ar 
fi cu adevărat în relaţii! Şi dacă doamnei îi place noul ei inel 
cu diamant! 

— Şi acum, ca să rezum povestea ta dramatică, spuse 
Poirot, mademoiselle Saintclair, îţi aminteşti, a leşinat pe 
covorul sufrageriei din Daisymead. 

M-am cutremurat. 

— Ca urmare a primelor cuvinte murmurate de 
mademoiselle, cei doi bărbaţi Oglander au plecat, unul să 
aplică un doctor care s-o îngrijească pe femeia care, în mod 
evident, suferea de pe urma unui şoc şi celălalt la poliţie, 
unde, după ce le-a spus ceea ce s-a întâmplat, i-a însoţit pe 
poliţişti la Mon Desir - superba vilă a domnului Reedbum, 
ce nu se află prea departe de Daisymead. Acolo l-au găsit pe 
binecunoscutul om care, între noi fie zis, are o reputaţie nu 
prea plăcută; zăcea în bibliotecă cu capul crăpat la spate ca 
o coajă de ou. [i-am imitat stilul, spuse Poirot cu blândeţe. 
Scuză-mă, te rog... Ah, a sosit prinţul! 

Distinsul nostru musafir a fost anunţat sub titlul de contele 
Feodor. Era un tânăr cu o înfăţişare ciudată, înalt, înfocat, 
cu bărbia îngustă, faimoasa gură de Mauranberg şi ochii 
negri, arzători ai unui fanatic. 

— Domnul Poirot? 

Prietenul meu dădu din cap afirmativ. 

— Domnule, sunt într-o situaţie gravă, mai serioasă decât 
o pot spune în cuvinte... 

Poirot îl opri cu un gest. 


— vă înţeleg neliniştea. Mademoiselle Saintclair vă este o 
prietenă foarte dragă, nu-i aşa? 

Prinţul răspunse simplu: 

— Sper s-o iau de soţie. 

Poirot se îndreptă în scaun şi făcu ochii mari. 

Prinţul continuă: 

— N-aş fi primul din familia mea care ar încheia o 
căsătorie morganatică [1]. Şi fratele meu Alexandru l-a 
sfidat pe împărat. În prezent trăim zile mai iluminate, 
eliberaţi de vechile prejudecăţi de castă. Şi apoi, 
mademoiselle Saintclair, de fapt, îmi este aproape egală ca 
rang. Aţi auzit câte ceva despre povestea ei? 

— Sunt multe povestiri romantice referitoare la originea ei 
- ceea ce este un lucru obişnuit cu dansatoarele celebre. 
Am auzit că este faţa unei ziliere irlandeze, dar şi povestea 
în care mama ei este o mare ducesă rusoaică. 

— Prima variantă este, bineînţeles, o prostie, spuse 
tânărul. Dar a doua este adevărată. Valerie, deşi trebuie s-o 
ţină ascunsă, m-a făcut s-o cred prea bine. Şi apoi, ea o 
devedeşte inconştient într-o mie de feluri. Cred în ereditate, 
domnule Poirot. 

— Şi eu cred în ereditate, spuse Poirot pe gânduri. Am 
văzut câteva lucruri ciudate în legătură cu asta - moi qui 
vous parle... Dar să ne apucăm de treabă, prinţe. Ce doriţi 
de la mine? De ce vă temeţi? Pot să vă vorbesc deschis, da? 
Este vreo legătură între domnişoara Saintclair şi crimă? Îl 
cunoştea pe Reedbum, nu-i aşa? 

— Da. El susţinea că e îndrăgostit de ea. 

— Şi ea? 

— Nu avea ce să discute cu el. 

Poirot îl privi iscoditor. 

— Avea vreun motiv să se teamă de el? 

Tânărul ezită. 

— A fost un incident. O cunoaşteţi pe Zara, prezicătoarea? 

— Nu. 


— E minunată. Ar trebui s-o consultaţi odată. Valerie şi cu 
mine am fost la ea săptămâna trecută. Ne-a dat în cărţi. l-a 
spus Valeriei că va avea un necaz - de nori care se adună; 
apoi a întors ultima carte - cartea de deasupra, cum i se 
spune. Era regele de treflă. Ea i-a spus Valeriei: „Ai grijă. 
Există un bărbat care are putere asupra ta. Ţi-e frică de el. 
Eşti în mare pericol din cauza lui. Ştii la cine mă refer?” 
Valerie se albise de tot. Ea aprobă din cap şi spuse: „Da, da, 
ştiu”. Imediat după aceea am plecat. Ultimele cuvinte ale 
Zarei către Valerie au fost: „Fereşte-te de regele de treflă. 
Un pericol te ameninţă!” Am întrebat-o pe Valerie. N-a vrut 
să-mi spună nimic - m-a asigurat că totul era în ordine. Dar 
acum, după ce s-a întâmplat aseară, sunt mai sigur decât 
oricând că în regele de treflă Valerie l-a văzut pe Reedbum 
şi că el era bărbatul de care se temea. Prinţul se opri brusc. 

— Acum înţelegeţi agitația mea când m-am uitat în ziarele 
de dimineaţă. Dacă Valerie, într-o criză de nebunie... O, este 
imposibil! 

Poirot se ridică şi-l bătu pe tânăr pe umăr cu blândeţe. 

— Vă rog să nu fiţi îngrijorat. Lăsaţi totul în seama mea. 

— Vă duceţi la Streatham? Cred că e încă acolo, la 
Daisymead - şocată. 

— Mă duc imediat. 

— Am aranjat totul prin ambasadă. Veţi avea acces peste 
tot. 

— Atunci ne vom despărţi, Hastings vii cu mine? Au revoir, 
prinţe. 

Mon Degşir era o vilă excepţional de frumoasă, cu totul 
modernă şi confortabilă. O alee scurtă, asfaltată ducea la ea 
din drumul principal şi grădini frumoase se întindeau în 
spatele casei pe câţiva acri. 

Menţionând numele prinţului Paul, majordomul, care 
deschisese uşa, ne-a dus imediat la scena tragediei. 
Biblioteca era o încăpere impunătoare, care se întindea din 
faţă până în capătul clădirii, cu câte o fereastră şi într-o 
parte şi-n alta, una dând spre aleea circulată din faţă şi 


cealaltă spre grădină. Lângă cea din urmă a fost găsit întins 
cadavrul. Acesta fusese ridicat cu puţin timp înainte, după 
ce poliţia îşi terminase investigaţiile. 

— Neplăcut lucru, i-am şoptit lui Poirot. Cine ştie ce cluuri 
or mai fi distrus? 

Micul meu prieten zâmbi. 

— Ehe! De câte ori trebuie să-ţi spun că lucrurile vin 
dinăuntru? Soluţia fiecărui mister se află în micile celule 
cenuşii ale creierului. 

Se întoarse spre majordom. 

— Presupun că în afară de transportarea corpului, camera 
n-a fost atinsă! 

— Nu, domnule. Este exact aşa ca azi noapte când a venit 
poliţia. 

— Acum, draperiile astea. Văd că ele se trag la o anumită 
distanţă de fereastră. Sunt la fel cu cele de la fereastra din 
faţă. Erau trase aseară? 

— Da, domnule, le trag în fiecare seară. 

— Înseamnă că Reedbum trebuie să le fi tras înapoi. 

— Aşa cred, domnule. 

— Ştiai că stăpânul dumitale aştepta un vizitator? 

— N-a spus aşa, domnule. Dar a dai ordin să nu fie 
deranjat după cină. Ştiţi, domnule, există o uşă care se 
deschide spre terasa din partea asta a casei. Ar fi puttit 
primi pe cineva pe acolo. 

— Obişnuia să facă asta? 

Majordomul tuşi discret. 

— Aşa cred. 

Poirot păşi spre uşa în discuţie. Nu era închisă. leşi prin ea 
pe terasa care dădea în dreaptă spre alee; în stânga dădea 
spre un zid de cărămidă roşie. 

— Grădina pentru fructe, domnule. Mai este o uşă care 
conduce mai departe, dar se închide întotdeauna la ora 
şase. 

Poirot dădu afirmativ din cap şi se reîntoarse în bibliotecă 
cu majordomul după el. 


— N-aţi auzit nimic din ce s-a petrecut aseară? 

— Ei bine, domnule, am auzit voci în bibliotecă cu puţin 
înainte de ora nouă. Dar asta nu era ceva neobişnuit, mai 
ales dacă era vocea unei femei. Dar, bineînţeles, de vreme 
ce eram cu toţii în camera servitorilor, exact în partea 
opusă, n-am auzit absolut nimic. Ş-apoi pe la ora 
unsprezece, a venit poliţia. 

— Câte voci aţi auzit? 

— N-aş putea spune, domnule. Eu am auzit-o numai pe cea 
a doamnei. 

— Aha! 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule, doctorul Ryan este încă 
în casă, dacă doriţi să-l vedeţi. 

Am acceptat de îndată sugestia şi peste câteva minute, 
doctorul, un om vesel între două vârste, veni şi-i dădu lui 
Poirot toate informaţiile pe care i le ceru. Reed bum zăcea 
aproape de fereastră cu capul lângă scaunul de marmură 
de la geam. Prezenta două răni, una între ochi, alta, cea 
fatală, la spatele capului. 

— Zăcea pe spate? 

— Da. lată urma. El arătă o mică pată închisă la culoare de 
pe duşumea. 

— N-ar fi putut ca lovitura de la spatele capului să fi fost 
cauzată de căderea pe duşumea? 

— Imposibil. Oricare ar fi fost arma, ea a intrat destul de 
mult în craniu. 

Poirot privi gânditor în faţa lui. În intrândul fiecărei 
ferestre se afla câte un scaun de marmură sculptată, 
braţele fiind fasonate sub forma unor capete de lei. O 
luminiţă se aprinse în ochii lui Poirot. 

— Dacă presupunem că a căzut pe spate pe capul acestui 
leu ieşit înafară şi de acolo a alunecat jos, n-ar putea 
această cauză o rană aşa cum aţi descris-o? 

— Da, ar putea. Dar unghiul în care zăcea face imposibilă 
teoria. Ş-apoi ar fi trebuit să rămână urme de sânge pe 
marmora scaunului. 


— Doar dacă n-au fost şterse. 

Doctorul ridică din umeri. 

— Asta-i foarte puţin probabil. N-ar fi în avantajul nimănui 
să dea unui accident aparenţa unei crime. 

— Normal, îl aprobă Poirot. Credeţi că vreuna dintre 
lovituri ar fi putut fi administrată de vreo femeie? 

— O, aş zice că asta nu intră în discuţie. Presupun că vă 
gândiţi la mademoiselle Saintclair? 

— Nu mă gândesc la nimeni anume până când nu sunt 
sigur, răspunse Poirot cu blândeţe. 

Îşi îndreptă atenţia spre fereastra franceză deschisă şi 
doctorul continuă: 

— Pe aici a fugit domnişoara Saintclair. Puteţi zări printre 
copaci Daisymead. Bineînţeles, sunt multe case mai 
aproape de faţada vilei, la drum, dar aşa se face că 
Daisymead, deşi este la o oarecare distanţă, este singură 
casă vizibilă din partea aceasta. 

— Mulţumesc pentru amabilitatea dumitale, doctore, 
spuse Poirot. Haide Hastings, să mergem pe urmele 
domnişoarei. 

Poirot mă conduse prin grădină, ieşirăm printr-o poartă de 
fier, străbăturăm o porţiune îngustă de iarbă şi intrarăm pe 
portiţa grădinii de la Daisymead, care era o căsuţă 
modestă, înconjurată de vreo jumătate de acru de pământ. 
Erau câteva trepte care duceau la o fereastră franţuzească. 
Poirot făcu semn cu capul spre ele. 

— Pe acolo s-a dus domnişoara Saintclair. Pentru noi, care 
nu avem de ce să ne grăbim, ar fi mai bine să ocolim casa 
până la uşa din faţă. 

O servitoare ne-a deschis şi ne-a condus în sufragerie, apoi 
s-a dus s-o caute pe doamna Oglander. Era evident că în 
încăpere nu se umblase din noaptea precedentă. Cenuşa 
era încă în cămin şi masa de bridge se afla tot în mijlocul 
camerei cu o carte pe faţă şi cu celelalte cărţi din mina 
aruncate jos. Camera era oarecum încărcată cu ornamente 


arătoase dar fără valoare şi o mulţime de tablouri de familie 
împodobeau pereţii. 

Poirot se uită la ele cu mai multă indulgență decât mine şi 
îndreptă unul sau două care atârnau într-o parte. 

— La familie e strâns unită, nu? Sentimentul înlocuieşte 
frumuseţea. 

L-am aprobat cu ochii fixaţi pe un tablou de familie 
reunind un domn cu mustață, o doamnă cu un rulou înalt de 
păr în frunte, un băiat solid şi îndesat şi două fetiţe 
garnisite cu o mulţime de panglici inutile. Mi-am zis că 
aceasta trebuia să fi fost familia Oglander în primii ani şi am 
studiat-o cu interes. 

Uşa se deschise şi o tânără intră. Părul ei negru era 
aranjat cu grijă, purta o scurtă bej şi o fustă de stofă. 

Ne privi întrebătoare. Poirot înaintă. 

— Domnişoara Oglander? Regret că vă deranjez, mai ales 
după cele ce vi s-au întâmplat. Întreaga afacere trebuie să 
vă fi tulburat foarte mult. 

— Mai mult ne-a speriat, recunoscu tânăra cu grijă, 
începusem să mă gândesc că elementele dramei se 
risipiseră la domnişoara Oglander, că lipsa ei de imaginaţie 
se ridica deasupra oricărei tragedii. Mi s-a confirmat 
această părere când ea a spus în continuare: trebuie să vă 
cer scuze pentru starea în care se află camera; servitorii s- 
au alarmat prosteşte. 

— Aici stăteaţi seara trecută, n'est-ce pas? 

— Da, jucam bridge după cină când... 

— Scuzaţi-mă, de cât timp jucaţi? 

— Păi... Domnişoara Oglander se gândi. Nu pot să vă spun 
exact. Cred că trebuie să fi fost în jur de ora zece. Făcusem 
mai multe jocuri. 

— Şi dumneavoastră unde stăteaţi? 

— Cu faţa la fereastră. Jucam cu mama şi nu aveam atuul. 
Deodată, brusc, fereastra se deschise şi domnişoara 
Saintclair intră împleticindu-se în cameră. 

— Aţi recunoscut-o? 


— Aveam vagă idee că faţa ei îmi este familiară. 

— E încă aici, nu-i aşa? 

— Da, dar refuză să vadă pe cineva. Este încă sub stare de 
şoc. 

— Cred că o să mă primească. Vreţi să-i spuneţi că mă aflu 
aici la cererea expresă a prinţului Paul? 

Îmi închipuiam că rostirea numelui unui prinţ o va scoate 
pe domnişoara Oglander din calmul ei imperturbabil. Dar 
ea ieşi din cameră cu mesajul nostru, fără vreo altă remarcă 
şi se reîntoarse aproape imediat spunând că domnişoara 
Saintclair vrea să ne vadă în camera ei. 

Am urmat-o la etaj şi apoi într-un dormitor destul de mare 
şi luminos. Pe o sofa de lângă fereastră stătea lungită o 
femeie care întoarse capul când intrarăm. Contrastul dintre 
cele două femei mă izbi pe dată, deşi trăsăturile feţei şi 
tenul erau asemănătoare... Totuşi câtă deosebire! Fiecare 
privire, fiecare gest la Valerie Saintclair exprima drama. 
Părea să emane un flux romantic. Un capot de lină purpurie 
îi acoperea picioarele - un lucru de casă în toată puterea 
cuvântului; dar farmecul personalităţii ei îi imprima un 
parfum exotic, de haină orientală. 

Ochii ei mari, negri se opriră asupra lui Poirot. 

— Veniţi din partea lui Paul? 

Vocea ei i se potrivea înfăţişării, era caldă şi languroasă. 

— Da, mademoiselle. Mă aflu aici să-l servesc pe el şi pe 
dumneavoastră. 

— Ce doriţi să ştiţi? 

— Tot ce s-a întâmplat aseară, dar totul! 

Zâmbi cam plictisită. 

— Credeţi c-aş minţi? Nu sunt proastă. Văd destul de bine 
că nu se poate ascunde nimic. Ştia un secret despre mine 
bărbatul care a murit. M-a ameninţat cu el. De dragul lui 
Paul am încercat să cad la învoială cu el. Nu puteam să risc 
să-l pierd pe Paul... Acum că a murit, sunt în siguranţă. Dar 
cu toate astea, nu l-am omorât eu. 

Poirot dădu din cap zâmbind. 


— Nu e nevoie să-mi spuneţi asta, mademoiselle. Povestiţi- 
mi acum ce s-a întâmplat aseară. 

— l-am oferit bani. Părea că vrea să trateze cu mine. Mi-a 
fixat o întâlnire pentru aseară la ora nouă. Urma să mă duc 
la Mon Deşir. Cunoşteam locul; mai fusesem înainte. 
Trebuia să înconjor casa, să intru prin uşa laterală în 
bibliotecă, astfel ca servitorii să nu mă vadă. 

— Scuzaţi-mă, mademoiselle, dar nu v-a fost teamă să vă 
aventuraţi singură acolo noaptea? 

Mi s-a părut mie sau a urmat o oarecare pauză înainte de 
a răspunde. 

— Poate că mi-a fost. Dar, ştiţi, nu era nimeni căruia i-aş fi 
putut cere să vină cu mine. Şi eram disperată. Reedbum mă 
primi în bibliotecă. O, omul ăla! Îmi pare bine că a murit. S- 
a jucat cu mine ca pisica cu şoarecele. M-a tachinat. L-am 
rugat şi l-am implorat în genunchi. I-am oferit toate 
bijuteriile pe care le am. Degeaba! Apoi şi-a spus propriile 
lui condiţii. Poate vă daţi seama care erau ele. Am refuzat. I- 
am spus ce gândeam despre el. I-am aruncat vorbe urâte în 
faţă. A rămas zâmbind calm. Şi-atunci, când am tăcut în 
cele din urmă, s-a auzit un zgomot... 

Din spatele draperiei de la fereastră... Şi el l-a auzit. S-a 
îndreptat spre draperii şi le-a tras larg deoparte. Acolo era 
un bărbat care se ascundea - un om care arăta îngrozitor, 
un tip de vagabond. L-a lovit pe domnul Reedbum... Apoi l-a 
lovit din nou şi el a căzut. Vagabondul m-a apucat cu mâna 
lui plină de sânge. M-am smuls din încleştarea lui, m am 
strecurat prin fereastră şi am alergat să-mi salvez viaţa. 
Atunci am zărit lumini în casa asta şi m-am îndreptat spre 
ele. Jaluzelele erau ridicate şi am văzut nişte oameni jucând 
bridge. Aproape am căzut în cameră. Am reuşit să murmur 
„crimă”! Şi totul mi s-a întunecat în faţa ochilor... 

— Mulţumesc, mademoiselle. Trebuie să fi fpst un mare 
şoc pentru sistemul dumneavoastră nervos. În ce priveşte 
vagabondul, l-aţi putea descrie? Vă amintiţi cum era 
îmbrăcat? 


— Nu, totul s-a întâmplat atât de repede. Dar l-aş 
recunoaşte oriunde. Faţa lui mi s-a întipărit în minte. 

— O ultimă întrebare, mademoiselle. Draperiile de la 
cealaltă fereastră, cea care dădea spre alee, erau trase? 

Pentru prima dată o expresie de uimire apăru pe faţa 
dansatoarei. Părea că încearcă să-şi amintească. 

— Eh bien, mademoiselle? 

— Mă gândesc. Sunt aproape sigură... Da, foarte sigură! 
Ele nu erau trase. 

— Asta-i curios, din moment ce erau celelalte. Nu 
contează. Aş zice că n-are mare importanţă. Mai rămâneţi 
mult aici? 

— Doctorul crede că pot să mă întorc mâine la Londra. Se 
uită prin cameră. Domnişoara Oglander ieşise. Oamenii 
ăştia sunt foarte buni, dar nu sunt din lumea mea. Îi şochez! 
lar mie, ei bine, nu-mi place la bourgeoisie! 

O undă slabă de amărăciune îi sublinia cuvintele. 

Poirot încuviinţă. 

— Înţeleg. Sper că nu v-am obosit peste măsură cu 
întrebările mele. 

— Câtuşi de puţin, monsieur. Sunt foarte nerăbdătoare ca 
Paul să afle totul cât se poate de repede. 

— Atunci vă doresc toate cele bune, mademoiselle. 

După ce părăsi camera, Poirot se opri şi se repezi la o 
pereche de pantofi uşori din piele. 

— Sunt ai dumneavoastră mademoiselle? 

— Da, monsieur. 'locmai au fost curăţaţi şi aduşi sus. 

— Aha! Făcu Poirot în timp ce coboram scările. Se pare că 
servitorii nu sunt chiar atât de agitaţi, încât mai curăţă 
pantofii, deşi uită căminul. Bine, mon ami, la început păreau 
să fie unul sau două puncte interesante, dar mă tem, tare 
mult mă tem că trebuie să considerăm cazul încheiat. Totul 
pare destul de simplu. 

— Şi ucigaşul? 

— Hercule Poirot nu vânează vagabonzi, răspunse 
prietenul meu plin de el. 


Domnişoara Oglander veni după noi în hol. 

— Dacă vreţi să aşteptaţi un minut în sufragerie, ' mama 
ar vrea să vă vorbească. 

În cameră încă nu se umblase şi Poirot strânse într-o doară 
cărţile, amestecându-le cu mâinile lui mici extrem de 
îngrijite. 

— Prietene, ştii la ce mă gândesc? 

— Nu, am spus nerâbdător. 

— Cred că domnişoara Oglander a greşit deschiderea. 
Trebuia să meargă cu treflă. 

— Poirot! Eşti culmea. 

— Mon Dieu, nu pot să discut tot timpul despre crime! 

Deodată rămase nemişcat. 

— Hastings... Hastings. Uită-te! Regele de treflă lipseşte 
dintre cărţii 

— Zara! Am strigat eu. 

— Şi? 

Părea că nu înţelege aluzia mea. Strânse mecanic, cărţile 
şi le puse în casetele lor. Faţa lui devenise gravă. 

— Hastings, spuse ei în cele din urmă. Eu, Hercule Poirot, 
eram cât pe-aci să fac o mare greşeală, o foarte mare 
greşeală. 

Îl privi impresionat, dar fără să înţeleg absolut nimic. 

— Trebuie s-o luăm de la capăt, Hastings. Da, trebuie s-o 
luăm de la capăt. Dar de data asta nu vom mai da greş. 

Fu întrerupt de o doamnă frumoasă între două vârste. 
Ţinea nişte cărţi de bucătărie. Poirot se înclină. 

— Înţeleg, domnule, că sunteţi un prieten al lui... ai... 
Domnişoarei Saintclair? 

— Am venit din partea unui prieten de-al ei, madame. 

— O, înţeleg. Mă gândeam că poate... 

Poirot Seu un semn brusc spre fereastră. 

— Jaluzelele erau coborâte, aseară? 

— Nu! Cred că de aceea domnişoara Saintclair a, văzut 
lumina aşa de clar. 


— A fost lună aseară. Mă mir că n-aţi văzut-o pe 
mademyoiselle Saintclair din scaunul dumneavoastră cu faţa 
la fereastră? 

— Cred că eram cufundaţi în joc. Niciodată nu mi s-a mai 
întâmplat aşa ceva înainte. 

— Asta vă cred, madame. Şi vă rog să vă liniştiţi, 
mademoiselle pleacă mâine. 

— Oh! Faţa bunei doamne se lumină. 

— Şi vă doresc o dimineaţă plăcută madame. 

O servitoare spăla treptele când am ieşit pe uşa din faţă. 
Poirot o întrebă: 

— Dumneata ai curăţat pantofii tinerei de la etaj? 

Fata dădu negativ; din cap. 

— Nu, domnule. Nu cred că au. Fost curăţaţi. 

— Atunci cine i-a curăţat? L-am întrebat pe Poirot când 
mergeam pe drum. 

— Nimeni. N-aveau nevoie să fie curăţaţi. 

— Bănuiesc că atunci când mergi pe un drum sau pe o 
cărare într-o noapte frumoasă nu-i murdăreşti. Dar, cu 
siguranţă, după ce treci prin iarba grădinii ei se murdăresc. 

— Da, mă aprobă Poirot cu un zâmbet curios. 

— În cazul ăla, cred şi eu că s-ar fi pătat. 

— Dar... 

— Ai răbdare doar o jumătate de oră prietene, Să ne 
întoarcem, la Mon Degşir. 

Majordomul păru surprins de reapariţia noastră, dar nu 
făcu nici o obiecţie la revenirea noastră în bibliotecă. 

— Hei, nu-i aia fereastra, Poirot, îi strigai când se' îndrepta 
spre cea care dădea câtre alee. 

— Aşa e, prietene. Priveşte aici. 

Făcea semn spre capul de marmoră ai leului. Pe elera o 
urmă uşor decolorată, îşi îndreptă apoi degetul spre o pată 
asemănătoare de pe duşumeaua lustruită. 

— Cineva l-a lovit pe Reedbum cu pumnul între ochi. Ela 
căzut pe spate pe această bucată de marmoră ieşită în 
afară şi apoi a lunecat jos. După a fost târât pe duşumea 


până la cealaltă fereastră şi lăsat acolo, dar nu în acelaşi 
unghi, aşa cum ne-a atras atenţia şi doctorul. 

— Dar, de ce? Pare absolut inutil. 

— Dimpotrivă, era esenţial. De asemenea asta este cheia 
identităţii ucigaşului - deşi, de fapt n-a avut intenţia să-l 
omoare pe Reedbum şi de aceea nu prea ar fi cazul să-l 
numim ucigaş. Trebuie să fie un om foarte puternic! 

— Pentru că a târât trupul pe duşumea? 

— Câtuşi de puţin. E un caz interesant. Şi totuşi era cât pe 
aici să ajung de râsul lumii. 

— Vrei să spui că e gata, că ştii totul? 

— Da. 

Un amănunt îmi reveni în memorie. 

— Nu, am exclamat. E un lucru pe care nu-l ştii! 

— Care anume? 

— Nu ştii unde este regele de treflă care lipseşte! 

— Zău? O, asta-i nostim! Prietene, foarte nostim. 

— De ce? 

— Fiindcă e în buzunarul meu! 

Îl scoase încântat. 

— O! Am spus cam abătut. Unde l-ai găsit? Aici? 

— Nu-i nimic senzaţional în legătură cu el. Pur şi simplu nu 
fusese scos împreună cu celelalte cărţi. Era în casetă. 

— Hm! Dar totuşi ţi-a dat o idee, nu-i aşa? 

— Da, prietene. Îi prezint respectele mele majestăţii sale 
regale. 

— Şi doamnei Zara! 

— A, da şi doamnei. 

— Şi ce-o să facem acum? 

— O să ne întoarcem la Londra. Dar, mai întâi, trebuie să 
schimb câteva vorbe cu o anumită doamnă de la Daisymead. 

Aceeaşi servitoare mărunţică ne deschise uşa. 

— Acum toţi iau prânzul, domnule... 

Doar dacă vreţi s-o vedeţi pe domnişoara Saintclair, ea se 
odihneşte. 


— Ar fi suficient s-o pot vedea pe doamna Oglander câteva 
minute. Vrei să-i spui? 

Am fost conduşi în salon să aşteptăm. Am zărit familia în 
sufragerie în timp ce treceam şi care acum era reîntregită 
cu doi bărbaţi voinici, solizi, unul cu mustață, celălalt şi cu 
barbă. 

După câteva minute, doamna Oglander intră în cameră, 
uitându-se întrebător la Poirot care se înclină. 

— Madame, noi, în ţara mea, avem o mare dragoste, un 
respect deosebit pentru mamă. La mere de familie 
reprezintă totul! 

Doamna Oglander păru cam uimită de această 
introducere. 

— Pentru acest motiv am venit - să potolesc neliniştea unei 
mame. Ucigaşul domnului Reedbum nu va fi descoperit. Nu 
vă temeţi. Eu, Hercule Poirot, v-o garantez. Am dreptate, 
nu-i aşa? Sau pe soţie trebuie s-o liniştesc? 

Urmă o pauză de-o clipă. Doamna Oglander părea să-l 
cerceteze pe Poirot cu ochii ei. În sfârşit, spuse liniştită: 

— Nu-mi dau seama cum de ştiţi... Dar, da, aveţi dreptate. 

Poirot dădu din cap cu gravitate. 

— Asta-i tot, madame. Dar nu fiţi neliniştită. Poliţiştii 
dumneavoastră englezi nu au ochii lui Hercule Poirot. 

Bătu cu degetul în portretul de familie de pe perete. 

— Aţi mai avut odată o fată. A murit, madame? 

Din nou, după o pauză în care-l cercetă cu ochii ei, 
răspunse: 

— Da, a murit. 

— Ah! Spuse Poirot brusc. Bine, trebuie să ne întoarcem la 
Londra. Îmi permiteţi să pun regele de treflă înapoi în 
pachet? A fost singura dumneavoastră eroare. Înţelegeţi, să 
fi jucat bridge aproape o oră numai cu 51 de cărţi... Vedeţi, 
nimeni care ştie câte ceva despre joc nu v-ar crede o clipă! 
Bonjour! 

— Şi-acum, prietene, spuse Poirot în timp ce ne îndreptam 
spre gară, înţelegi totul! 


— Nu-nţeleg nimic! Cine l-a omorât pe Reedbum? 

— John Oglander junior. Nu eram prea sigur dacă a fost 
tatăl sau fiul, dar m-am oprit asupra fiului pentru că este cel 
mai puternic şi mai tânăr dintre cei doi. Trebuia să fie unul 
dintre cei doi din cauza ferestrei. 

— De ce? 

— Erau patru ieşiri din bibliotecă - două uşi, două 
ferestre; dar, evident, numai una se preta. Trei ieşiri 
dădeau în faţă, direct sau indirect. Tragedia trebuia să aibă 
loc la fereastra din spate ca să poată părea că Valerie 
Saintclair a nimerit la Daisymead din întâmplare. 
Bineînţeles că ea a leşinat cu adevărat şi John Oglander a 
cărat-o pe umeri. De aceea, mi-am zis că trebuia să fie un 
om puternic. 

— Atunci, s-au dus acolo împreună? 

— Da. Ţii minte ezitarea Valeriei când am întrebat-o dacă 
nu i-a fost frică să se ducă singură? John Oglander a mers 
cu ea - ceea ce îmi închipui că nu a schimbat dispoziţia lui 
Reedbum. S-au certat şi, probabil, vreo insultă adusă 
Valeriei i-a făcut pe Oglander să-l pocnească. Restul îl ştii. 

— Dar ce-i cu bridge-ul? 

— Bridge-ul presupune patru jucători. Un lucru simplu ca 
ăsta este foarte convingător, Cine ar fi putut bănui c-au fost 
numai trei persoane în cameră? 

Eram încă uimit. 

— Un lucru nu-l înţeleg. Care-i legătura între familia 
Oglander şi dansatoarea Valerie Saintclair? 

— Mă mir că n-o vezi. Şi totuşi, te-ai uitat destul de mult la 
tabloul de pe perete - mai mult decât mine. Cealaltă fată a 
doamnei Oglander o fi moartă pentru familia ei, dar lumea o 
cunoaşte că Valerie Saintclair! 

— Ce? 

— N-ai văzut asemănarea în momentul când cele două 
surori erau împreună? 

— Nu, am mărturisit eu. M-am gândit numai la cât de 
extraordinar de diferite erau. 


— Asta pentru că mintea ta e receptivă numai la impresii 
exterioare romantice, dragul meu Hastings. Trăsăturile le 
erau aproape identice. La fel şi tenul. Interesant e faptul că 
Valeriei îi e ruşine cu familia ei şi familiei îi e ruşine cu sa. 
Cu toate acestea, într-un moment fie pericol, ea s-a adresat 
fratelui ei s-o ajute şi când lucrurile au luat o întorsătură 
proastă, toţi s-au unit într-un mod remarcabil. Forţa familiei 
este ceva minunat? Toţi din familie îşi pot juca rolul. De aici 
provine talentul de artistă al Valeriei. Eu, ca şi prinţul Paul, 
cred în ereditate! Ei m-au înşelat! Dacă n-ar fi fost un 
accident fericit şi întrebarea - test pusă doamnei Oglander 
prin care ea a contrazis relatarea feţei sale în privinţa 
locului pe care-l ocupase, familia Oglander l-ar fi învins pe 
Hercule Poirot. 

— Ce-i spui prinţului? 

— Că Valerie n-ar fi putut comite crima şi că mă îndoiesc 
că vagabondul va ţi găsit vreodată. De asemenea, să-i 
transmită complimentele mele ghicitoarei Zara. Ce 
coincidenţă curioasă! Mă gândesc să numesc această 
afacere „Aventura regelui de treflă”. Ce zici, prietene? 

Aventura lui Johnnie Waverly 

— Puteţi înţelege sentimentele unei mame, spuse doamna 
Waverly poate a şasea oară. 

Se uita rugător la Poirot. Micul meu prieten, întotdeauna 
sensibil faţă de o mamă disperată, gesticulă ca s-o 
liniştească. 

— Sigur că da, sigur că da, înţeleg perfect. Aveţi încredere 
în Papa Poirot. 

— Poliţia... Începu domnul Waverly. 

Soţia îl întrerupse brusc: 

— Eu nu mai am nimic de-a face cu poliţia. Am avut atâta 
încredere în ei şi uite ce s-a întâmplat! În schimb, am auzit 
atât de multe despre domnul Poirot şi despre lucrurile 
minunate pe care le-a făcut, încât simt că el ar putea fi în 
stare să ne ajute. Aşa simt eu ca mamă... 


Poirot se grăbi să pună capăt repetiţiei cu sentimentele 
printr un gest elocvent. Emoţia doamnei Waverly era 
evident adevărată, dar nu se potrivea mai deloc cu chipul ei 
de om abil, mai bine zis dur. Când am auzit mai târziu că 
era fata unui mare fabricant de oţel, care-şi croise drum în 
lume dintr-un biet funcţionăraş până la poziţia actuală 
înaltă, mi-am dat seama că ea moştenise multe dintre 
calităţile paterne. 

Domnul Waverly era un om înalt, voinic, jovial. Stătea cu 
picioarele priponite departe unul de altul şi semăna cu tipul 
nobilului de ţară. 

— Cred că ştiţi totul despre treaba asta, domnule Poirot? 

Povestea era cam superfluă. Cu câteva zile în urmă ziarele 
fuseseră pline de senzaţionala răpire a micului Johnnie 
Waverly, fiul de trei ani şi moştenitorul lui Mărcuş Waverly, 
EsQ. De Waverly Court, Surrey, una dintre cele mai vechi 
familii din Anglia. 

— Cunosc faptele în mare, bineînţeles, dar vă rog, 
domnule, vă rog să-mi relataţi toată povestea. Şi în 
amănunt dacă nu vă supăraţi. 

— Ei bine, cred că începutul întregii afaceri se situează 
cam acum zece zile când am primit o scrisoare anonimă - 
un lucru din alea idioate - din care n-am înţeles o iotă. Cel 
ce o scrisese avea neobrăzarea să-mi ceară să-i plătesc 
25000 de lire... 25000 de lire, domnule Poirot! Întrucât nu 
mi-am dat asentimentul, a ameninţat că-l răpeşte pe 
Johnnie. Bineînţeles că am aruncat hârtia la coş fără să-i 
mai acord importanţă. Am crezut că-i o glumă proastă. 
Cinci zile mai târziu am primit o altă scrisoare: „Dacă nu 
plătiţi, fiul dV. Va fi răpit pe 29”. Asta se întâmpla pe 27 Ada 
era îngrijorată, dar eu nu puteam să concep să tratez 
treaba asta în mod serios. Fir-ar al naibii, suntem doar în 
Anglia. Nimeni nu se pretează să răpească copii şi să-i ţină 
ostatici pentru despăgubire. 

— Sigur că nu-i o practică prea obişnuită. Continuaţi, 
domnule, spuse Poirot. 


— Da, Ada nu-mi dădea pace, aşa că, simţindu-mă puţin 
cam caraghios, am adus totul la cunoştinţa Scotland Yard- 
ului. Ei n-au părut să ia lucrul foarte în serios, fiind înclinați 
spre punctul meu de vedere că era o glumă proastă. Pe 28 
am primit a doua scrisoare: „N-aţi plătit. Fiul dV. Va fi luat 
mâine la prânz, la ora 12 pe 29 Vă va costa 50000 de lire ca 
să-l recuperaţi”. M-am dus din nou ia Scotland Yard. De 
data asta au fost mai impresionați. Au fost do părere că 
scrisorile erau ale unui nebun şi că, după toate 
probabilitățile, se va încerca să se facă ceva la ora 
menţionată. M-au asigurat că vor lua toate măsurile 
necesare. Inspectorul Mc'Neil şi suficiente forţe vor veni la 
Waverly dimineaţă şi vor păzi casa. 

M-am întors acasă mai liniştit. Totuşi aveam deja 
sentimentul că ne aflam într-o stare de asediu. Am d? T 
ordine ca nici un străin să nu fie primit şi ca nimeni să nu 
părăsească domeniul. Seara s-a scurs fără vreun incident, 
dar în dimineaţa următoare soţia mea se simţea foarte rău. 
Îngrijorat de starea ei, am trimis după doctorul Dakers. 
Simptomele ei păreau să-l uluiască. Deşi ezita să ne spună 
că fusese otrăvită, mi-am dat seema că asta gândea. Nu era 
nici un pericol, m-a asigurat el, dar abia după 2-3 zile avea 
să-şi revină. Întorcându-mă în camera mea, am fost 
surprins şi uimit când am găsit o notă prinsă cu acul de 
pernă mea. Era aceiaşi scris de mină ca şi celelalte note şi 
conţinea doar trei cuvinte: „La ora 12”. 

Recunosc, domnule Poirot, că atunci am văzut roşu în faţa 
ochilor! Cineva din casă era implicat - unul dintre servitori. 
I-am adunai pe toţi şi am pus să fie aprig păziţi. Nu s-a 
dezlipit nimeni din grup; domnişoara Collins, camerista 
soţiei mele, m-a informat că o văzuse pe guvernanta lui 
Johnme strecurîndu-se pe alee în zorii zilei. Am acuzat-o de 
asta şi ea mi-a mărturisit. Lăsase copilul cu doica şi se 
furişase să se întâlnească cu un prieten de-al ei - un bărbat! 
Frumoase trebuşoare! Ea a negat că mi-ar fi prins nota de 
pernă... Poate că spunea adevărul, nu ştiu, 


Nu puteam să-mi asum riscul ca propria guvernantă a 
copilului să fie amestecată în afacere. Unul dintre servitori 
era amestecat - de data asta eram sigur. În cele din urmă 
m-am pierdut cu firea şi i-am concediat pe toţi grămadă, 
inclusiv pe guvernantă. Le-am acordat o oră să-şi facă 
geamantanele şi să părăsească domeniul. 

Faţa domnului Waverly se făcuse şi mai roşie când îşi 
reaminti de mânia lui îndreptăţită. 

— Nu v-aţi pripit puţin, domnule? Îl întrebă Poirot. După 
toate câte ştiaţi, aţi fi putut face jocul duşmanului. 

Domnul Waverly se uită fix la el: 

— Nu înţeleg. Ideea mea a fost ca să-i trimit, pe toţi ca să- 
şi împacheteze lucrurile. Am telefonat la Londra să mi fie 
trimis un nou lot de personal în seara aceea. Între timp, 
aveau să rămână în casă numai oameni în care aveam 
încredere: secretara soţiei, domnişoara Collins şi Tredwell, 
majordomul, care fusese la mine de când eram copil. 

— Şi această domnişoară Collins, de când e la 
dumneavoastră? 

— Cam de un an, răspunse doamna Waverly. Este foarte 
prețioasă ca secretară şi însoţitoare şi o gospodină foarte 
eficientă. 

— Doica? 

— E la mine de şase luni. A venit cu referinţe excelente. Cu 
toate acestea, niciodată nu mi-a plăcut cu adevărat, deşi 
Johnnie era foarte ataşat de ea. 

— Văd însă că a plecat când catastrofa a avut loc. Domnule 
Waverly poate sunteţi aşa de bun ca să continuaţi. 

Domnul Waverly îşi continuă povestirea. 

— Inspectorul Mc'Neil a sosit pe la zece şi jumătate. 
Servitorii plecaseră cu toţii. S-a declarat foarte satisfăcut 
de măsurile luate. Avea mai mulţi oameni postați în parc 
care păzeau toate intrările spre casă şi m-a asigurat că, 
dacă întreaga afacere nu era decât o alarmă falsă, îl vom 
prinde fără îndoială pe autorul misterioaselor scrisori. 


Johnnie era cu mine şi noi doi, împreună cu inspectorul, 
ne-am dus în camera pe care o numim „a consiliului”. 
Inspectorul a încuiat uşa. Acolo se afla o pendulă mare de la 
bunicul şi când limbile s-au apropiat de ora 12 trebuie să 
mărturisesc că eram nervos ca un tigru în cuşcă. După un 
uşor hârâit, pendula începu să bată. L-am apucat pe 
Johnnie. Aveam sentimentul că un om va cădea din cer. 
Când se auzi ultimă bătaie, se iscă o mare tevatură afară - 
strigăte şi alergături. Inspectorul deschise geamul şi un 
poliţist veni în fugă: „L-am prins domnule, spuse el pe 
nerăsuflate. Se furişa prin tufişuri. Are o îmbrăcăminte cu 
totul ciudată pe el”. 

Am ieşit în grabă pe terasă unde doi poliţişti ţineau un tip 
cu înfăţişare grosolană, în haine sărăcăcioase şi care se 
zbătea în van încercând să scape. Unul dintre poliţişti 
întinse un pachet desfăcut pe care îl smulseseră de la cel 
prins. Conţinea o bucată de bumbac şi o sticlă cu cloroform. 
Mi s-a urcat sângele la cap. Mai era şi o notă pentru mine. 
Am desfăcut-o. Conţinea următoarele cuvinte: „lrebuia să fi 
plătit. Ca să vă recuperaţi fiul vă va costa acum 50000 În 
ciuda tuturor precauţiilor el a fost ridicat pe 29 aşa cum am 
spus”. 

Am izbucnit în râs, de uşurare, dar în momentul acela am 
auzit zgomotul unui motor şi un strigăt. Am întors capul. 
Străbătând aleea înspre sud cu o viteză mare am văzut o 
maşină joasă, lungă, gri. Omul care conducea era cel care 
strigase, dar nu lucrul ăsta mă şocă de moarte. Ci imaginea 
buclelor blonde. Copilul era în maşină. 

Inspectorul scăpă o înjurătură: „Copilul a fost aici, acum 
un minut”, strigă el. Ne măsură pe toţi cu privirea. 

Eram cu toţii acolo: eu, Tredwell, domnişoara Collins. 
„Când l-aţi văzut ultima dată, domnule Waverly?” M-am dus 
cu gândul înapoi, încercând să-mi amintesc. Când polițistul 
ne chemase, alergasem afară cu inspectorul, uitând de 
Johnnie. Şi-atunci, un sunet ne făcu să tresărim - bătaia 
orologiului bisericii din sat. Cu o exclamaţie, inspectorul îşi 


scoase ceasul din buzunar. Era exact ora 12 Ca din puşcă 
am alergat în camera de consiliu; pendulă de acolo mergea 
cu zece minute mai înainte. Cineva trebuie s-o fi dat în mod 
deliberat înainte, pentru că n am pomenit să fi rămas în 
urmă sau s-o fi luat în avans altădată. Arată exact ora. 

Domnul Waverly se opri. Poirot zâmbi în sinea sa şi 
îndreptă un mic preş pe care îngrijoratul tată îl împinsese. 

— O problemă mică şi plăcută, întunecată şi încântătoare, 
murmură Poirot. Am s-o investighez pentru dumneavoastră 
cu plăcere. Pe cinstea mea a fost plănuită ă merveille. 

Doamna Waverly se uită la el cu reproş. 

— Dar băiatul meu? Se plânse ea. 

Poirot îşi schimbă în grabă expresia şi-şi luă din nou aerul 
de compasiune serioasă. 

— E în siguranţă, madame, este nevătămat. Fiţi siguri că 
ticăloşii îi vor purta cea mai mare grijă. Nu reprezintă 
pentru ei curcanul - nu, găina - care face oul de aur? 

— Domnule Poirot, cred că-i un singur lucru de făcut - să 
plătim. La început am fost cu totul împotrivă, dar acum! 
Sentimentele de mamă... 

— Dar l-am întrerupt pe domnul în povestirea sa, strigă 
Poirot în grabă. 

— Cred că ştiţi restul foarte bine din ziare, spuse domnul 
Waverly. Bineînţeles, inspectorul Mc'Neil s-a dus imediat la 
telefon. O descriere a maşinii şi a omului a fost pusă în 
circulaţie şi la început părea că totul se va termina cu bine. 
O maşină de acel tip, cu un bărbat şi un băieţaş trecuse prin 
mai multe sate, îndreptându-se aparent spre Londra. Într- 
un loc se opriseră şi s-a observat că băieţelul plângea şi că îi 
era evident teamă de însoţitorul lui. Când inspectorul 
Mc'Neil m-a anunţat că maşina fusese găsită, bărbatul şi 
copilul reţinuţi, m-am simţit ameţit de atâta bucurie. 
Cunoaşteţi ce-a urmat. Băiatul nu era Johnnie şi bărbatul 
era un automobilist înfocat, căruia îi plăceau copiii şi care 
luase un copilaş ce se juca pe străzile din Edenswell, un sat 
la vreo 15 mile de noi ca să-l plimbe pur şi simplu. 


Mulțumită gafei uriaşe a poliţiei toate urmele au dispărut. 
Dacă nu ar fi urmărit cu insistenţă maşina, care nu trebuia, 
ei ar fi putut găsi până acum băiatul. 

— Liniştiţi-vă, monsieur. Poliţia reprezintă forţa unor 
oameni curajoşi şi inteligenţi. Greşeala lor a fost cât se 
peate de naturală. Şi, de altfel, avem de-a face cu un plan 
ingenios. În ce priveşte omul pe care l-au prins pe domeniu, 
cred că apărarea lui a constat tot timpul într-o continuă 
negare. Ela declarat că notă şi pachetul i-au fost date să le 
ducă la Waverly Court. Bărbatul care i le-a dat l-a plătit cu o 
bancnotă de zece şilingi şi i-a mai promis încă una dacă el 
avea să le înmâneze exact la ora douăsprezece fără zece 
minute. El trebuia să se apropie de casă prin spate şi să 
bată la uşa de serviciu. 

— Nu cred o iotă din asta, declară doamna Waveriy 
înfierbântată. E o grămadă de minciuni. 

— En verite, e o poveste simplă, spuse Poirot pe gânduri. 
Dar până acum nu i-am dat de capăt. Mai înţeleg că omul a 
adus o anumită acuzaţie. 

Se uită întrebător spre domnul Waverly. Acesta se înroşi 
din nou. 

— Tipul a avut impertinenţa să pretindă că l-a recunoscut 
pe omul care i-a dat pachetul în persoana lui Tredwell. 
„Numai că tipul şi-a râs mustaţa”. Tredwell care s-a născut 
pe moşiei. 

Poirot zâmbi puţin la indignarea nobilului de ţară. 

— "Totuşi, chiar dumneavoastră suspectaţi că un om al 
casei ar fi. Ajutat la răpire. 

— Da, dar nu Tredwell. 

— Şi dumneavoastră, doamnă? Întrebă Poirot întorcându- 
se deodată spre ea. 

— Nu putea să fi fost Tredwell cel care i-a dat acestui 
vagabond scrisoarea şi pachetul - dacă i l-o fi dat cineva, 
ceea ce nu cred. I-au fost date la ora 10 spune. La ora 10 
Tredwell se afla împreună cu soţul meu în fumoar. 


— Aţi putut vedea faţa omului din maşină, monsieur? 
Semăna cu a lui Tredweil în vreun fel? 

— Era prea departe de mine ca să-l văd la faţă. 

— Ştiţi dacă Tredwell are vreun frate? 

— A avut mai mulţi, dar au murit cu toţii. Ultimul a fost 
ucis în război. 

— Nu prea mi-e clar domeniul de la Waverly Court. Maşina 
se îndrepta spre cabană din sud. Acolo e o altă intrare? 

— Da, e ceea ce noi numim cabana de est. Poate fi văzută 
din partea cealaltă a casei. 

— Mi se pare ciudat că nimeni n-a văzut maşina intrând pe 
domeniu. 

— Toţi au dreptul de a traversa pentru a ajunge la o mică 
capelă. O mulţime de maşini trec pe acolo. Omul trebuie să 
fi oprit maşina într-un loc convenabil, să fi alergat spre casă 
exact când s-a dat alarma şi atenţia ne-a fost îndreptată în 
altă parte. 

— Dacă nu cumva se afla deja în casă, spuse Poirot dus pe 
gânduri. E vreun loc unde s-ar putea ascunde? 

— Ştiţi, în mod sigur noi n-am cercetat temeinic casa în 
prealabil. Nu părea necesar. Îmi închipui că s-ar fi putut 
ascunde undeva, dar cine să-i fi dat drumul înăuntru? 

— O să ajungem la asta mai târziu. Pe rând, haideţi să fim 
metodici. Nu există nici o ascunzătoare specială în casă? 
Waverly Court este o locuinţă veche şi există câteodată 
„unghere ale preoţilor”, aşa cum se numesc ele. 

— Doamne sfinte, există un astfel de ungher. Se deschide 
dintr-un zid din hol. 

— De lângă camera de consiliu? 

— Chiar de lângă uşă! 

— Voilă! 

— Dar nimeni nu ştie de existenţa lui în afară de soţia mea 
şi de mine. 

— Tredwell? 

— Ei, el ar fi putut să audă de ea. 

— Domnişoara Collins? 


— Nu i-am vorbit niciodată de ea. 

Poirot reflectă timp de un minut. 

— Bine domnule, următorul lucru pe care trebuie să-l fac 
este să vin la Waverly Court. Dacă sosesc în după amiaza 
aceasta, vă convine? 

— O, cât mai curînd posibil, domnule Poirot! Strigă 
doamna Waverly. Citiţi asta încă odată. 

Îi dădu în mina ultima misivă care ajunsese din partea 
duşmanului la familia Waverly în dimineaţa aceea şi care o 
determină să-l caute în grabă mare pe Poirot. Erau date 
indicaţii inteligente şi explicite în legătură cu plata banilor 
şi se termina cu ameninţarea că băiatul va plăti cu viaţa, 
pentru orice abatere de la ele. Era clar că în doamna 
Waverly se dădea o luptă între prețuirea banilor şi 
dragostea maternă şi că aceasta din urmă câştiga teren. 

Poirot o reţinu pe doamna Waverly, pentru un minut, după 
plecarea soţului. 

— Madame, adevărul, vă rog. Împărtăşiţi încrederea 
soţului dumneavoastră în majordomul Tredwell? 

— N-am nimic împotriva lui, domnule Poirot, nu prea văd 
cum s-ar fi putut amesteca în asta, dar... Da, nu mi-a plăcut 
niciodată de el... Niciodată! 

— Încă un lucru, madame, îmi puteţi da adresa 
guvernantei? 

— Netherall Road, 149 Hammersmith. Doar nu credeţi... 

— Nu cred niciodată. Eu îmi folosesc micile celule cenușii. 
Şi câteodată, aşa câteodată, îmi trece câte o idee. 

Poirot se întoarse spre mine când uşa se închise. 

— Deci, doamnei nu i-a plăcut niciodată majordomul. Nu-i 
interesantă chestia asta, ce zici Hastings? 

Am refuzat să mă implic. Poirot m-a păcălit atât de des 
încât acum sunt precaut. E întotdeauna câte un clenci pe 
undeva. 

După ce s-a îmbrăcat cu minuţiozitate pentru călătorie, am 
pornit-o spre Netherall Road. Am fost norocoşi s-o găsim 
acasă pe domnişoara Jessie Withers. Era o femeie plăcută la 


faţă, de vreo 35 de ani, capabilă şi cu aere. Nu-mi venea a 
crede că ea ar fi putut fi implicată în afacere. Era plină de 
resentimente şi amărăciune pentru modul în care fusese 
concediată, dar recunoscu că greşise. Era logodită cu un 
pictor care era şi decorator ce se nimerise a fi în apropiere 
şi dăduse o fugă să-l întâlnească. Lucrul părea cât se poate 
de natural. Nu prea îl puteam înţelege pe Poirot. Toate 
întrebările lui mi se păreau cam fără importanţă. Priveau, 
mai ales, obiceiurile ei zilnice de la Waverly Court. Sincer 
mă plictiseam şi m-am bucurat când Poirot îşi luă la 
revedere. 

— Răpirea e o treabă simplă, mon ami, constată el, în timp 
ce oprea un taxi pe Hammersmith Road şi apoi îi ordonă să 
meargă spre Waterloo. Copilul acela ar fi putut fi răpit cu 
cea mai mare uşurinţă în oricare din zile în ultimii trei ani. 

— Nu văd cum asta ne-ar ajuta cât de cât, am remarcat eu 
cu răceală. 

— Au contraire, asta ne-ajută enorm, chiar enorm! Dacă 
trebuie să porţi un ac de cravată, Hastings, cel puţin pune-l 
exact la mijlocul cravatei tale. La ora actuală el este cu o 
şaisprezecime de inci [2] prea mult spre dreapta. 

Waverly Court era un loc vechi, frumos şi fusese recent 
restaurat cu gust şi grijă. Domnul Waverly ne arătă camera 
de consiliu, terasă şi toate celelalte locuri care aveau 
legătură cu cazul. În cele din urmă, la cererea lui Poirot, el 
apăsă într-un loc din perete, un panou din lambriu lunecă 
într-o parte şi o trecere îngustă ne conduse în ungherul 
preotului. 

— Vedeţi, spuse Waverly. Nu-i nimic aici. 

Cămăruţa era goală, nu se vedeau nici măcar urmele unor 
paşi pe duşumea. M-am apropiat de Poirot, care se aplecase 
cu atenţie asupra unor semne într-un colţ. 

— Ce crezi despre asta, prietene? 

Erau patru urme foarte apropiate. 

— Un câine, am exclamat. 

— Un câine foarte mic, Hastings. 


— Un câine pomeranian [3]. 

— Mai mic decât un pomeranian. 

— Un grifon? Am sugerat eu într-o doară. 

— Mai mic chiar decât un grifon. O specie necunoscută 
„Clubului Kennel”. 

M-am uitat la el. Faţa îi era luminată de emoție şi 
satisfacţie. 

— Am avut dreptate, murmură el. Ştiam că am dreptate. 
Vino, Hastings. 

În timp ce ieşeam în hol şi panoul se închidea în spatele 
nostru, o tânără ieşi pe o uşă de la capătul culoarului. 
Domnul Waverly ne-o prezentă: 

— Domnişoara Collins. 

Domnişoara Collins era de vreo 30 de ani, iute şi repezită 
din fire. Avea părul blond, chiar foarte deschis şi purta 
lornion. La cererea lui Poirot, am trecut într-o cameră 
pentru micul dejun şi o chestionă îndeaproape în privinţa 
servitorilor şi mai ales în legătură cu Tredwell. Ea 
recunoscu că nu-i plăcea de majordom. 

— Îşi dă aere, explică ea. 

Apoi trecură la problema meniului pe care îl avusese 
doamna Waverly în seara de 28 Domnişoara Collins declară 
că se servise din aceleaşi platouri sus în camera ei şi nu 
simţise nimic rău. Când se depărtă i-am reamintit lui Poirot: 

— Câinele, am şoptit. 

— A, da, câinele!' Zâmbi satisfăcut. 'Ţineţi cumva pe aici 
vreun câine, mademoiselle! 

— Sunt doi câini găsiţi în cuştile de afară. 

— Nu, mă refer la un câine mic, la un câine de rasă. 

— Nu, n-avem aşa ceva. 

Poirot o lăsă să plece. Apoi, apăsând pe buton, îmi spuse: 

— Minte această mademoiselle Collins. Probabil că şi eu aş 
face-o în locul ei. Acum să-l vedem pe majordom. 

Tredwell era un personaj impunător. Îşi spuse povestea cu 
un aplomb perfect şi aceasta era în esenţă asemănătoare cu 


cea a domnului Waverly. Recunoscu că ştia de secretul 
ungherului. 

Când se retrase în cele din urmă, cu ţinuta-i ţeapănă, am 
întâlnit ochii zeflemitori ai lui Poirot. 

— Ce crezi despre astea, Hastings? 

— Dar tu? Am pârât eu. 

— Ce prudent ai devenit. Celulele cenuşii nu vor funcţiona 
niciodată, niciodată. Dacă nu le stimulezi. Ah, dar nu vreau 
să te necăjesc! Hai să facem deducţiile împreună. Ce lucruri 
ne izbesc în special ca fiind dificile? 

— Este un lucru care mă intrigă, am spus. De ce omul care 
a răpit copilul a ieşit pe la cabana din sud, în loc s-o ia pe la 
cea de est unde nimeni nu l-ar fi văzut? 

— Ăsta-i un punct foarte bun, Hastings, unul excelent. L-aş 
cupla cu un altul. De ce să avertizezi familia Waverly? De ce 
să nu răpeşti pur şi simplu copilul şi să-i trimiţi nota de 
răscumpărare? 

— Pentru că sperau să obţină banii fără să fie forţaţi să 
acţioneze. 

— Sigur că era foarte improbabil ca să li se dea banii doar 
după o simplă ameninţare. 

— Totodată, doreau să concentreze atenţia asupra orei 12 
pentru ca atunci când vagabondul a fost prins, celălalt să 
iasă din ascunzătoare şi să plece neobservat cu copilul. 

— Asta nu schimbă cu nimic faptul că făceau un lucru 
dificil care era foarte uşor. Dacă nu specifică oră sau data, 
nimic nu era mai uşor decât să aştepte o ocazie şi să ia 
copilul cu o maşină într-o zi când el se afla la plimbare cu 
guvernanta. 

— Da, da mi-am dat acordul cu oarecare îndoială. 

— De fapt, este vorba despre punerea în scenă, în mod 
deliberat, a unei farse! Să abordăm problema şi dintr un alt 
punct de vedere. Totul conduce la concluzia că a existat un 
complice în casă. Punctul numărul 1: misterioasa otrăvire a 
doamnei Waverly. Punctul numărul 2: scrisoarea înfiptă în 
pernă. Punctul numărul 3: punerea ceasului cu zece minute 


înainte - toate treburi făcute în interiorul casei. Şi un lucru 
adiţional pe care nu cred că l-ai observat. Nu era praf în 
ungher. Fusese măturat. 

Deci, avem patru oameni în casă. O putem elimina pe 
guvernantă din moment ce ea n-ar fi putut să măture în 
ungher, deşi ar fi putut contribui la celelalte trei puncte. 
Patru oameni: domnul şi doamna Waverly, Tredwell, 
majordomul şi domnişoara Collins. O vom lua întâi pe 
domnişoara Collins. N-avem prea multe împotriva ei, în 
afara faptului că ştim foarte puţine despre ea, că este 
evident o tânără inteligentă şi că se află aici doar de un an. 

— Ai zis că a minţit în legătură cu câinele, i-am reamintit 
eu. 

— A, da, câinele. Poirot zâmbi într-un fel aparte. Acum să 
trecem la Tredwell. Există mai multe lucruri suspecte 
împotriva lui. Unul dintre acestea este declaraţia 
vagabondului că Tredwell i-a dat pachetul în sat. 

— Dar Tredwell poate dovedi contrariul cu un alibi. 

— Chiar şi în acest caz, el ar fi putut s-o otrăvească pe 
doamna Waverly, să prindă nota cu un ac de pernă, să 
aranjeze pendulă şi să curețe ungherul. Pe de altă parte, el 
s-a născut şi a crescut în serviciul familiei Waverly. Pare 
câtuşi de puţin probabil ca el să fi plănuit răpirea fiului 
familiei. Nu i-ar sta în caracter! 

— Atunci, cine? 

— Trebuie să procedăm logic, oricât de absurd ar putea 
părea. Să ne gândim puţin la doamna Waverly. Dar ea este 
bogată, banii sunt ai ei. Cu banii ei a fost restaurat acest 
domeniu decăzut. Ea n-ar avea nici un motiv să-şi răpească 
fiul şi să-şi plătească ei însăşi bani. Soţul este însă într-o 
situaţie diferită. El are o soţie bogată. Nu este acelaşi lucru 
cu a fi bogat tu însuţi. De fapt, am impresia că doamnei nu-i 
place deloc să facă risipă cu banii ei, cu excepţia unui 
pretext foarte bun. Dar domnul Waverly, după cum poţi 
vedea de îndată, este un bon viveur. 

— Imposibil, m-am stropşit eu. 


— Câtuşi de puţin. Cine expediază servitorii? Domnul 
Waverly. El poate scrie notele, droga nevasta, poate umbla 
la limbile orologiului şi stabili un excelent alibi pentru 
credinciosul său Tredwell. Lui Tredwell nu i-a plăcut 
niciodată doamna Waverly. El îi este devotat stăpânului său 
şi implicit dornic să-i asculte ordinele. Au fost trei inşi 
implicaţi. Waverly, Tredwell şi un oarecare prieten al lui 
Waverly. Asta este greşeala pe care a făcut-o poliţia: n-au 
făcut cercetări mai amănunțite în legătură cu omul care 
condusese maşina gri cu un alt copil în ea. Ela fost al 
treilea. Acesta ia un copil dintr-un sat din apropiere, un 
băieţel cu bucle blonde. Intră cu maşina pe la cabina din est 
şi trece pe la cea din sud chiar la momentul potrivit, făcând 
din mână şi strigând. Ei nu-i pot vedea faţa sau numărul 
maşinii aşa încât, evident, nu pot vedea nici faţa copilului. 
Apoi, lasă o urmă falsă spre Londra. Între timp, Tredwell îşi 
jucase rolul, aranjând ca pachetul şi biletul să fie aduse de 
un om care arăta jalnic. Stăpânul său poate oferi un alibi în 
cazul extrem în care omul îl recunoaşte cu toate că purtase 
o mustață falsă. În ceea ce-l priveşte pe domnul Waverly, de 
îndată ce se produce harababura afară şi inspectorul se 
repede acolo, el ascunde repede copilul în ungher şi apoi îl 
urmează. Mai târziu, îi va fi destul de uşor să-l ducă cu 
propria lui maşină într-un loc sigur. 

— Dar ce-i cu câinele? Am întrebat. Şi despre minciunile 
domnişoarei Collins? 

— Asta a fost o glumă din partea mea. Am întrebat-o dacă 
sunt câini-jucării în casă şi ea a spus că nu, dar fără îndoială 
că sunt câţiva, în camera copilului! Înţelegi, domnul 
Waverly a pus câteva jucării în ungher pentru ca Johnnie să 
se joace şi să stea liniştit. 

— Domnule Poirot. 

— Domnul Waverly intră în cameră - aţi descoperit ceva? 
Aveţi vreun clu în legătură cu locul unde a fost dus băiatul? 

Poirot îi întinse o foaie de hârtie: 

— lată adresa. 


— Dar e o hârtie albă. 

— Pentru că aştept ca dumneavoastră să ne-o scrieţi. 

— Ce dracu... 

Faţa domnului Waverly se făcu stacojie. 

— Ştiu totul, domnule. Vă acord 24 de ore să aduceţi 
băiatul înapoi. Ingeniozitatea dumneavoastră va trebui să 
găsească o explicaţie pe măsură pentru reapariţia lui. Altfel, 
doamna Waverly va fi informată. 

Domnul Waverly căzu pe un scaun şi-şi îngropă faţa în 
mâini. 

— El se află la bătrâna mea guvernantă, zece mile de aici. 
E fericit şi bine îngrijit. 

— Nici nu mă îndoiesc. Dacă nu vă credeam un tată bun la 
suflet, n-aş mai fi vrut să vă dau o altă şansă. 

— Scandalul... 

— Exact. Purtaţi un nume vechi şi onorabil. Nu-l mai 
puneţi în pericol din nou. Bună seara, domnule Waverly. Ah, 
apropo, doar un sfat. Măturaţi întotdeauna în colţuri! 

Cutia cu bomboane de ciocolată. 

Era o noapte urâtă. Afară, vântul urla năpraznic şi ploaia 
bătea în geamuri cu rafale mari. 

Poirot şi cu mine stăteam cu faţa la cămin, cu picioarele 
întinse spre focul cu flăcările vioaie. Între noi era o măsuţă. 
De partea mea se afla un „toddy” [4] fierbinte pregătit cu 
grijă; de partea lui Poirot era o ceaşcă plină cu ciocolată 
groasă din care n-aş fi băut nici pentru o sută de lire. Poirot 
sorbea compoziţia aceea cafenie din ceaşca de porțelan 
roşie şi oftă a mulţumire. 

— Quelle belle vie! Murmură el. 

— Da, este bună lume de altă dată, am completat eu. Uite, 
eu am o slujbă, slujbă pe cinste! Şi uită-te şi pe tine, 
celebru... 

— O, mon ami! Protestă Poirot. 

— Ba eşti. Chiar aşa! Când mă gândesc la numărul tău 
mare de succese sunt pur şi simplu uimit. Nu cred să 
cunoşti ce înseamnă eşecul! 


— Numai un tip al naibii de simpatic ar putea spune asta! 

— Nu, serios, ai dat vreodată greş? 

— De nenumărate ori, prietene. Ce vrei? La bonne chance 
nu poate fi întotdeauna de partea ta. Am fost chemat 
adesea prea târziu. De foarte multe ori, un altul, urmărind 
acelaşi ţel, a ajuns acolo primul. De două ori am căzut 
bolnav tocmai când eram pe punctul de a reuşi. 

Trebuie luate în considerare succesele şi insuccesele, 
prietene. 

— De fapt, nu m-am referit la asta, am zis. Am vrut să 
spun, s-a întâmplat vreodată să greşeşti cu totul într-un caz 
numai şi numai din cauza ta? 

— Aha, înţeleg! Mă întrebi dacă am rămas vreodată 
„Popa'prostu”, cum se spune? Odată, prietene... Un zâmbet 
blând, meditativ îi flutură pe faţă. Da, odată m-am făcut de 
râs. 

Se îndreptă brusc în scaun. 

— Uite ce e, prietene, ştiu că ţii un jurnal al micilor mele 
succese. Să adaugi încă o poveste la colecţie, povestea unui 
eşec! 

Se întinse şi puse un buştean pe foc. Apoi după ce-şi şterse 
cu grijă mâinile cu o mică cârpa de praf care atârna de un 
cui lângă cămin, se aşeză la loc şi-şi începu povestea. 

Ceea ce am să-ţi povestesc (spuse domnul Poirot) s-a 
întâmplat în Belgia cu mulţi ani în urmă. Era pe vremea 
teribilei lupte din Franţa dintre biserică şi stat. Domnul Paul 
Deroulard era un ministru adjunct francez cunoscut. Era un 
secret ştiut că-l aştepta portofoliul de ministru. Era dintre 
cei mai înverşunaţi din partida anticatolică şi mai mult ca 
sigur că odată ajuns la putere avea să înfrunte o adversitate 
profundă. Era, în multe privinţe, un om deosebit. Deşi nici 
nu bea, nici nu fuma nu era totuşi prea scrupulos în alte 
privinţe. Înţelegi, Hastings, c'6tait des femmes - toujours 
des femmes! 

Se căsătorise cu câţiva ani mai înainte cu o tânără din 
Bruxelles care-i adusese o dotă substanţială. Fără îndoială, 


că banii i-au folosit în carieră, întrucât familia să nu era 
bogată, deşi, pe de altă parte, ar fi fost îndreptăţit să-şi 
spună monsieur le baron dacă vroia. N-a avut copii din 
această căsătorie şi soţia i a murit după doi ani ca urmare a 
unei căzături pe scară. Printre proprietăţile pe care le-a 
moştenit de la ea era o casă pe Avenue Louise în Bruxelles. 

În această casă s-a produs decesul său brusc, evenimentul 
coincizând cu demisia ministrului al cărui portofoliu urma 
să-l preia. Toate ziarele au tipărit lungi articole despre 
cariera sa. Cauza morţii, care a survenit chiar imediat după 
cină, a fost atribuită unei crize cardiace. 

Pe acea vreme, mon ami, eram, după câte ştii, membru al 
forţei de detectivi belgiene. Moartea domnului Paul 
Deroulard nu mă interesa în mod deosebit. Aşa cum ştii, 
sunt un bon catholigue şi dispariţia lui mi s-a părut bine 
venită. 

După vreo trei zile, când tocmai îmi începusem concediul 
am primit acasă o vizitatoare - o doamnă plină de voaluri, 
dar evident tânăra şi mi-am dat seama imediat că era o fată 
absolut cinstită. 

— Sunteţi domnul Hercule Poirot? Mă întrebă cu o voce 
slabă şi blândă. 

Am dat din cap că da. 

— De la serviciul de detectivi? 

Am confirmat din nou. 

— Vă rog să luaţi loc domnişoară, am spus. 

A acceptat scaunul şi şi-a dat la o parte vălul. Avea o faţă 
încântătoare, deşi se vedea că plânsese şi purta semnele 
unei nelinişti profunde. 

— Monsieur, spuse ea, ştiu că sunteţi acum în vacanţă. De 
aceea, sunteţi liber să preluaţi un caz particular, înţelegeţi 
că nu vreau să mă adresez poliţiei. 

Dădui din cap a refuz. 

— Mă tem că ceea ce-mi cereţi este imposibil, 
mademyoiselle. Chiar dacă sunt în vacanţă, lucrez totuşi la 
poliţie. 


Se aplecă spre mine. 

— Ecoutez, monsieur. Tot ceea ce vă cer este să 
investigaţi. Aveţi perfectă libertate să raportați poliţiei 
rezultatul cercetărilor dumneavoastră. Dacă se adevereşte 
ceea ce cred eu, vom avea nevoie de tot mecanismul 
judiciar. 

Asta arunca o cu totul altă lumină asupra problemei, aşa 
că m-am pus la dispoziţia ei fără prea multă discuţie. 

O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji. 

— Vă mulţumesc, monsieur. Vă cer să investigaţi moartea 
domnului Deroulard. 

— Comment? Am exclamat surprins. 

— Monsieur, n-am nici o dovadă, nimic decât instinctul 
meu de femeie, dar sunt convinsă - convinsă, când vă spun 
că domnul Deroulard n-a murit de moarte bună! 

— Dar cum, doctorii... 

— Doctorii pot greşi. Era atât de robust, atât de puternic. 
Ah, domnule Poirot vă implor să mă ajutaţi... 

Biata fată se pierduse cu firea. Era să îngenuncheze în 
faţa mea. Am calmat-o cât m-am priceput mai bine. 

— Am să vă ajut, mademoiselle. Sunt aproape sigur că 
temerile dumitale sunt nefondate, dar vom vedea. Întâi, vă 
rog să-mi descrieţi pe cei din casă. 

— Bineînţeles servitorii - Jannette, Felice şi Denise, 
bucătăreasa, care e acolo de mulţi ani; celelalte sunt simple 
fete de la ţară. Mai e şi Francois, dar şi el este un servitor 
vechi. Apoi e mama domnului Deroulard şi cu mine. Mă 
numesc Virginâe Mesnard. Sunt o verişoară săracă a fostei 
doamne Deroulard, soţia domnului Paul şi stau cu ei în casă 
de peste trei ani. V-am vorbit despre cei din casă. Mai erau 
doi musafiri. 

— Şi aceştia erau...? 

— Domnul de Saint Alard, un vecin de-al domnului 
Deroulard, din Franţa. Şi-un prieten englez, domnul Wilson. 

— Mai locuiesc la dumneavoastră? 


— Doar domnul Wilson, domnul de Saint Alard a plecat 
ieri. 

— Şi la ce plan v-aţi gândit mademoiselle Mesnard? 

— Dacă veniţi acasă peste jumătate de oră o să inventez o 
poveste în legătură cu prezenţa dumneavoastră. Mai bine v- 
aş prezenta că aţi avea într-un fel legătură cu presa. Am să 
spun că veniţi de la Paris şi că aţi adus o carte de vizită din 
partea domnului Saint Alard. Madame Deroulard are o 
sănătate foarte şubredă şi nu va acorda atenţie 
amănuntelor. 

Sub pretextul ingenios al domnişoarei am fost primit în 
casă şi, după o scurtă întrevedere cu mama adjunctului de 
ministru decedat, o doamnă cu o minunată ţinută 
impozantă şi aristocratică, deşi evident suferindă, m-am 
instalat în clădire. 

Mă întreb, prietene, (continuă Poirot) dacă îţi poţi imagina 
cumva dificultăţile sarcinilor mele? Deci era vorba de un om 
care murise cu trei zile mai înainte. Dacă fusese vreun 
complot, se întrevedea o singură posibilitate - otrava! Şi eu 
n-am avut ocazia să văd corpul, nu puteam examina sau 
analiza nici un mijloc prin care otrava i-ar fi putut fi 
administrată. Nu era nici un clu fals sau de alt fel pe care 
să-l iau în considerare. Fusese omul otrăvit? Dispăruse în 
urma unei morţi naturale? Eu, Hercule Poirot, trebuia să 
hotărăsc, fără ca să am ceva care să mă ajute. 

Întâi i-am descusut pe servitori şi cu ajutorul lor am 
recapitulat ce se întâmplase în seara aceea. Am acordat o 
atenţie specială mâncării de la cină şi modului în care a fost 
prezentată. Supa fusese servită de domnul Deroulard însuşi 
dintr-o supieră. Au urmat cotletele şi apoi pui. În cele din 
urmă un compot de fructe. Şi toate puse pe masă şi servite 
de domnul însuşi. Cafeaua a fost adusă într-o cafetieră mare 
şi aşezată pe masă. Nu era nimic în toate astea mon ami - 
imposibil să otrăveşti o singură persoană, fără a le otrăvi pe 
toate! 


După cină, madame Deroulard se retrăsese în camerele ei 
şi mademoiselle Virginie o însoţise. Cei trei bărbaţi se 
mutaseră în biroul domnului Deroulard. Aici discutaseră 
amical câtăva vreme, când deodată, pe neaşteptate, 
ministrul se prăvălise pe podea. Domnul de Saint Alard se 
repezise afară să-i spună lui Franqois să aducă doctorul 
imediat. A spus că era fără îndoială, o apoplexie, explică 
majordomul. Dar, când doctorul sosi, nu-i mai putu fi de nici 
un ajutor pacientului. 

Domnul John Wilson, căruia i-am fost prezentat de 
mademoiselle Virginie, arăta a ceea ce se numea pe atunci, 
John Bull, un englez obişnuit între două vârste şi voinic. 
Relatarea sa, pe care ne-o făcu într-o franceză britanică, 
era în linii mari aceeaşi. 

Deroulard s-a făcut roşu la faţă şi a căzut jos. 

Nu mai era nimic altceva de găsit acolo. Apoi, m-am dus la 
scena tragediei, biroul şi, la cererea mea, am fost lăsat 
singur. Până acum nimic nu venea în sprijinul teoriei 
domnişoarei Mesnard. Nu puteam crede decât că era vorba 
de o părere din partea ei. Evident, simţise o pasiune 
romantică pentru cel mort, ceea ce nu i permitea să aibă o 
viziune normală asupra cazului. Cu toate acestea, am 
cercetat biroul cu o grijă meticuloasă. Era prea posibil ca 
un ac hipodermic să fi fost introdus în scaunul celui decedat 
în aşa fel încât să-i producă o injecție fatală. 

Înţepătura minusculă pe care o cauză ar fi putut rămâne 
neobservată. Dar n-am descoperit nici o urmă pe care să-mi 
sprijin această teorie. M-am aruncat eu însumi în scaun 
într-un exces de disperare. 

— Enfin, renunţ! Am spus cu glas tare. Nu există nici un 
clu nicăieri! Totul este perfect normal. 

Cum rosteam cuvintele astea, ochii îmi căzură pe o mare 
cutie de ciocolată ce se afla pe o masă de alături şi inima îmi 
tresări. Putea să nu fie un clu în privinţa morţii domnului 
Deroulard, dar iată cel puţin ceva ce nu era normal. Am 
ridicat capacul. Cutia era plină, neatinsă; nu lipsea nici o 


ciocolată, dar ea avea o particularitate care îmi sări în ochi 
ca stridentă. Pentru că, vezi tu Hastings, în timp ce cutia 
era roşie, capacul era albastru. Desigur, poţi vedea adesea 
o fundă albastră pe o cutie roşie şi invers. Dar o cutie deo 
culoare şi un capac de alta - nu, în mod hotărât - ca ne se 
voit jamais! 

Deşi nu vedeam cum acest mic incident îmi putea fi de 
vreun folos, totuşi m-am hotărât să-l cercetez ca fiind 
neobişnuit. Am sunat clopoţelul după Franşois şi l-am 
întrebat dacă fostului său stăpân îi plăceau dulciurile. Un 
zâmbet slab, melancolic îi înflori pe buze. 

— Îi plăceau enorm, monsieur. Avea întotdeauna o cutie cu 
ciocolată în casă. Ştiţi nu bea vin de nici un fel. 

— Totuşi cutia asta este neatinsă? Am ridicat capacul ca 
să-i arăt. 

— Pardon, monsieur, dar o cutie nouă a fost cumpărată în 
ziua morţii sale, cealaltă fiind aproape pe sfârşite. 

— Atunci cealaltă cutie s-a terminat în ziua morţii sale, am 
spus încet. 

— Da, monsieur, am găsit-o goală dimineaţa şi am aruncat- 
0. 

— Domnul Deroulard mânca dulciuri la orice oră din zi? 

— De obicei după cină. 

Am început să văd mai clar. 

— Frangois, i-am zis, poţi să fii discret? 

— Dacă trebuie, monsieur. 

— Bon! Să ştii atunci că sunt de la poliţie. Poţi să-mi 
găseşti cealaltă cutie? 

— Bineînţeles, monsieur. Trebuie să fie în ladă de gunoi! 

Plecă şi se întoarse după câteva minute cu un obiect 
prăfuit. Era duplicatul cutiei pe care o ţineam, cu 
deosebirea că de data aceasta cutia era albastră şi capacul 
roşu. I-am mulţumit lui Frangois, i-am cerut încă odată să 
fie discret şi am părăsit casa din Avenue Louise fără altă 
discuţie. 


Apoi l-am vizitat pe doctorul care îl văzuse pe domnul 
Deroulard. Cu el m-am descurcat greu. S-a strecurat 
frumuşel în spatele unui zid de frazeologie de specialitate, 
dar mi-a trecut prin cap că nu era chiar atât de sigur în 
legătură cu cazul după cum pretindea. 

— Au fost multe întâmplări curioase de tipul ăsta, 
recunoscu el, după ce am reuşit să-l dezarmez cât de cât. O 
criză bruscă de furie, o emoție violentă după o cină 
consistentă, c'est entendu, deci, după un acces de furie, 
sângele se ridică la cap şi pac! Gata cu tine! 

— Dar domnul Deroulard nu a avut nici o emoție violentă. 

— Nu? Am aflat că avea o altercaţie furtunoasă cu domnul 
de Saint Alard. 

— De ce să aibă? 

— C'est evident! Doctorul ridică din umeri. Nu era domnul 
de Saint Alard un catolic dintre cei mai fanatici? 

Prietenia lor era pe punctul de a se strica din cauza 
acestei probleme a bisericii şi statului. Nu trecea nici o zi 
fără discuţii. Pentru domnul de Saint Alard, Deroulard 
părea aproape un Anticrist. 

Nu mă aşteptam la asta, fapt care mi-a dat de gândit. 

— Încă o întrebare, doctore: ar fi posibil să se introducă o 
doză fatală de otravă într-o ciocolată? 

— Cred că s-ar putea, spuse doctorul încet. Acidul prusic 
ar putea avea o astfel de consecinţă dacă nu are pe unde să 
se evaporeze şi o globulă micuță de orice ar putea fi 
înghițită fără să fie observată - dar nu pare de loc să fie 
cazul de aşa ceva. O ciocolată plină cu morfină sau 
stricnină... Făcu o grimasă. Înţelegeţi, domnule Poirot, o 
îmbucătură ar fi suficientă! Victima n-ar avea nici o şansă 
de scăpare. 

— Vă mulţumesc, doctore. 

Am plecat. Apoi am întrebat pe la farmacişti, în special pe 
la cei din apropiere de Avenue Louise. E bine să fii de la 
poliţie. Am primit informaţiile pe care le doream fără prea 
multe discuţii. Numai într-un caz am auzit de o otravă care 


a fost furnizată casei respective. Erau nişte picături de 
sulfat de atropină pentru madame Deroulard. Atropină este 
o otravă puternică şi pentru moment m-am entuziasmat, 
dar simptomele de otrăvire cu atropină seamănă foarte 
mult cu cele ale ptomainei, nu cu cele pe care le studiam. 
Apoi, reţeta era veche. Madame Deroulard suferea de 
cataractă la amândoi ochii de foarte mulţi ani. 

Eram pe punctul de a pleca descurajat când farmacistul 
mă chemă înapoi. 

— Un moment, monsieur Poirot. Îmi amintesc că fata care 
a adus reţeta a spus ceva în legătură cu faptul că trebuie să 
se ducă la farmacistul englez. Aţi putea încerca acolo. 

Aşa am şi procedat. Făcând încă odată uz de statutul meu 
oficial am primit informaţiile de care aveam nevoie. Cu o zi 
înainte de moartea domnului Deroulard, pregătiseră o 
reţetă pentru domnul John Wilson. Nu era vorba de 
preparat. Erau simple tablete mici de trinitrină. L-am 
întrebat dacă aş putea vedea câteva. Mi le-a arătat şi inima 
a început să-mi bată mai tare deoarece micuţele tablete 
erau de ciocolată. 

— Este o otravă? L-am întrebat. 

— Nu, monsieur. 

— Puteţi să-mi descrieţi efectele lor? 

— Micşorează tensiunea. Se recomandă în anumite forme 
de tulburări cardiace - angină pectorală, de exemplu. 
Reduce tensiunea arterială. În arterioscleroză... 

L-am întrerupt. 

— Pe cinstea mea! Această înşiruire nu-mi spune nimic. Te 
face să te înroşeşti la faţă? 

— Sigur că da. 

— Şi dacă aş lua 10-20 din tabletele astea mici, ce mi s-ar 
întâmpla? 

— Nu v-aş sfătui să încercaţi, mi-a răspuns sec. 

— Şi totuşi, spuneţi că nu-i otravă. 

— Multe lucruri care nu sunt numite otravă pot omori un 
om, răspunse el pe acelaşi ton. 


Am plecat din farmacie încântat. În sfârşit, lucrurile 
începeau să meargă! 

Acum ştiam că John Wilson a avut mijloacele de a comite 
crima, dar care să fi fost motivul? Venise în Belgia cu 
treburi şi-l rugase pe domnul Deroulard, pe care abia îl 
conoscuse, să-l sprijine. Aparent, moartea lui Deroulard n- 
ar fi putut să-i aducă în nici un fel vreun beneficiu. Mai 
mult, am descoperit, după cercetări în Anglia, că suferea de 
câţiva ani de forma aceea dureroasă a bolii de inimă 
cunoscută ca angină. Aşadar, avea un drept legitim să ţină 
la el tabletele acelea. Şi totuşi, eram convins că cineva se 
dusese la cutia de ciocolată, deschizând-o întâi, din 
greşeală, pe cea plină şi că scosese conţinutul din ultima 
ciocolată, înghesuind în locul acestuia atât de multe tablete 
mici de trinitrină câte puteau intra. Ciocolatele erau mari. 
Eram sigur că între 20 şi 30 de tablete ar fi putut fi băgate 
înăuntru. Dar cine făcuse asta? 

Erau doi musafiri în casă. John Wilson a avut mijloacele. 
Saint Alard a avut motivul. Aminteşte-ţi că era un fanatic şi 
nu există vreunul care să se compare cu un fanatic religios. 
Ar fi putut el, într-un fel, să pună mâna pe trinitrina lui John 
Wilson? 

O altă mică idee îmi veni. Ah, ştiu că zâmbegşti de micile 
mele idei! De ce rămăsese Wilson fără trinitrină? Sigur şi-ar 
fi adus rezerve suficiente din Anglia. M-am dus încă odată la 
casa din Avenue Louise. Wilson era plecat, dar am văzut-o 
pe fata care-i deretica prin cameră, Felicie. Am întrebat-o 
imediat dacă nu i adevărat că domnul Wilson pierduse o 
sticlă de pe etajera lui cu puţin timp în urmă. Fata răspunse 
de-ndată. Chiar aşa era. Fusese învinuită pentru asta chiar 
ea, Felicie. Evident, domnul englez crezuse că ea o spărsese 
şi nu vroia să spună. Pe când ea n-o atinsese niciodată. Fără 
îndoială că de vină era Jannette care întotdeauna îşi bagă 
nasul unde nu-i fierbe oala... 

I-am întrerupt şirul de cuvinte şi am plecat. Acum ştiam tot 
ce vroiam. Îmi rămânea s-o dovedesc. Lucru, care simţeam, 


nu avea să fie uşor. Trebuia să mă asigur că Saint Alard 
luase flaconul cu trinitrină de pe etajera lui John Wilson, dar 
ca să-i conving pe alţii, trebuia să aduc probe. Şi n-aveam 
niciuna la îndemână! 

Nu-i nimic. Eu ştiam - asta conta cel mai mult. Ţii minte 
dificultatea noastră în cazul Styles, Hastings? Şi-acolo ştiam 
- dar mi-a luat mult timp până să găsesc ultima legătură 
care să-mi completeze lanţul de dovezi împotriva 
ucigaşului. 

Am cerut s-o văd pe mademoiselle Mesnard. Veni imediat. 
I-am cerut adresa domnului de Saint Alard. O umbră de 
îngrijorare i se strecură pe chip. 

— De ce-aveţi nevoie de ea, monsieur. 

— E necesar, mademoiselle. 

Ea părea că se îndoieşte... Că e tulburată. 

— Nu vă poate spune nimic. E un om cu gândurile duse 
aiurea. Abia îşi dă seama de ce se întâmpla în jurul lui. 

— Se poate, mademoiselle. Totuşi, a fost un prieten vechi 
al domnului Deroulard. S-ar putea să-mi spună anumite 
lucruri - lucruri din trecut - vechi invidii - vechi aventuri de 
dragoste. 

Fata se înroşi şi-şi muşcă buza. 

— Cum doriţi... Dar. Dar sunt sigură acum că am greşit. A 
fost drăguţ din partea dumneavoastră că aţi răspuns la 
cererea mea, dar atunci eram necăjită, aproape nebună. 
Acum uni dau seama că nu-i nici un mister de rezolvat. 
Lăsaţi-l, domnule, vă rog foarte mult. 

Am privit-o cu atenţie. 

— Mademoiselle, am spus, câteodată e dificil pentru un 
câine să găsească mirosul, dar din moment ce i-a dat de 
urmă, nimic pe lumea asta nu-l mai opreşte. Asta dacă-iun 
câine bun! Şi eu, mademoiselle, eu, Hercule Poirot, sunt un 
câine bun. 

Plecă fără un cuvânt. Câteva minute mai târziu se întoarse 
cu adresa scrisă pe o bucată de hârtie. Am părăsit casa. 
Francois mă aştepta afară. Se uită la mine nerăbdător. 


— Nu e nici o veste, monsieur? 

— Nici una deocamdată, prietene. 

— Ah! Pauvre monsieur Deroulard! Oftă el. Şi eu eram de 
părerea lui. Nu-mi pasă de preoţi. Asta n-o spuneam în 
casă. Toate femeile sunt credincioase, ceea ce, poate, e 
bine. Madame est tres pieuse... et mademoiselle Virginie 
aussi. 

Mademoiselle Virginie? Era ea tres pieuse! M-am mirat, 
gândindu-mă la fata pasionată, plânsa, pe care o văzusem în 
prima zi. 

După ce am obţinut adresa domnului de Saint Alard m-am 
pus pe lucru. Am sosit în apropierea palatului său din 
Ardeni, dar abia după câteva zile am putut găsi un pretext 
pentru a intra în casă. În cele din urmă am reuşit - cum 
crezi? 

— Ca instalator, mon ami! Era o treabă de-o clipă să 
aranjezi o mică scurgere de gaz în dormitorul lui. Am plecat 
după unelte şi am avut grijă să mă întorc cu ele la ooră 
când ştiam că am să fiu absolut singur. Nu prea ştiam ce 
căutam. Singurul lucru de care aveam nevoie, eram sigur 
că n-o să-l găsesc. Nu şi-ar fi asumat riscul să-l păstreze. 

Totuşi, când am găsit dulăpiorul închis de deasupra 
etajerei, n-am putut rezista tentaţiei de a vedea ce-i 
înăuntru. Încuietoarea era simplu de desfăcut. Uşa se 
deschise. Era plin de sticle vechi. Am scos una câte una cu 
mâna tremurândă. Deodată îmi scăpă o exclamaţie, 
închipuieşte-ţi prietene, ţineam în mână un mic flacon cu 
eticheta unui farmacist englez, pe care erau cuvintele: 
„Tablete de trinitrină. Se ia câte una când este nevoie. Dl. 
John Wilson.”. 

Mi-am stăpânit emoția, am închis dulăpiorul, am pus 
sticluţa în buzunar şi am continuat să repar conducta! 
Trebuie să fii metodic. Apoi, am părăsit palatul şi am luat 
trenul spre ţara mea imediat. Am sosit la Bruxelles târziu în 
seara aceea. Redactam un raport către prefect a doua zi 
dimineaţă, când mi-a fost adus un bileţel. Era din partea 


bătrânei doamne Deroulard şi mă invita la casa din Avenue 
Louise fără întârziere. 

Francois mi-a deschis uşa. 

— Madame la baronne vă aşteaptă. 

M-a condus spre camerele ei. Stătea într-un fotoliu mare. 
Mademoiselle Virginie nu era prin preajmă. 

— Domnule Poirot, spuse bătrâna doamnă, tocmai am aflat 
că nu sunteţi ceea ce pretindeţi. Sunteţi ofiţer de poliţie. 

— Aşa e, doamnă. 

— Aţi venit aici să cercetaţi circumstanţele morţii fiului 
meu? 

Am răspuns din nou: Aşa e, doamnă. 

— M-aş bucura dacă mi-aţi spune ce descoperire aţi făcut. 

Am ezitat. 

— Mai întâi aş vrea să ştiu cum de-aţi aflat despre toate 
astea? 

— De la cineva care nu mai este în lumea noastră. 

Cuvintele ei şi felul gânditor în care le pronunţase îmi 
îngheţară inima. Eram incapabil să vorbesc. 

— De aceea, monsieur, vă rog foarte mult să-mi spuneţi 
exact ce-aţi descoperit în timpul investigaţiei 
dumneavoastră. 

— Investigația mea s-a terminat. 

— Fiul meu? 

— A fost omorât în mod deliberat. 

— Ştiţi de către cine? 

— Da, doamnă. 

— De cine? 

— Domnul de Saint Alard. 

— Greşiţi. Domnul de Saint Alard este incapabil să comită 
o asemenea crimă. 

— Dovezile sunt la mine. 

— Vă rog încă odată să-mi povestiţi totul. 

De data aceasta m-am conformat, parcurgând fiecare 
etapă care mă condusese la descoperirea adevărului. A 
ascultat cu atenţie. La sfârşit dădu din cap aprobator. 


— Da, da, totul este aşa cum spuneţi, în afară de un lucru. 
Nu domnul de Saint Alard mi-a omorât fiul. Ci eu, mama lui. 

M-am holbat la ea. Continua să dea încet din cap că aşa 
era. 

— E bine c-am trimis după dumneavoastră. Providența 
bunului Dumnezeu a făcut-o pe Virginie să-mi spună ce 
făcuse înainte de a pleca la mânăstire. Ascultaţi, domnule 
Poirot! Fiul meu era un om râu. Persecuta biserica. A dus o 
viaţă de păcate şi crime. Lira celelalte suflete după el. Dar 
s-a întâmplat ceva şi mai rău. Într-o dimineaţă, când ieşeam 
din camera mea, mi-am văzut nora stând în capul scărilor. 
Citea o scrisoare. L-am zărit pe fiul meu furişându se în 
spatele ei. O îmbrâncitură bruscă şi ea a căzut spărgându-şi 
capul pe treptele de marmoră. Când au ridicat o, era 
moartă. Fiul meu era un ucigaş şi numai eu, mama lui, 
ştiam asta. 

Îşi închise ochii pentru o clipă. 

— Nu puteţi să vă imaginaţi, monsieur disperarea, agonia 
mea! Ce trebuia să fac? Să-l denunţ la poliţie? Nu puteam 
să mă pretez la aşa ceva. Era de datoria mea, dar eram o 
fire slabă. Ş-apoi, m-ar fi crezut? De câtva timp vederea îmi 
slăbise... Ar fi putut spune că mă înşelasem. Am păstrat 
tăcerea. Dar conştiinţa nu-mi dădea pace. Tăcând, eram şi 
eu o ucigaşă. Fiul meu a moştenit averea soţiei sale. A 
prosperat ca un laur. Ş-acum urma să ia portofoliul de 
ministru. Ar fi persecutat îndoit biserica. Şi mai era şi 
Virginie. Biata fată, frumoasă, credincioasă din fire, era 
fascinată de el. Avea o putere ciudată şi extraordinară 
asupra femeilor. Îmi dădeam seama c-o să se-ntâmple. 
Eram incapabilă s-o împiedic. El n-avea nici o intenţie să se 
căsătorească cu ea. Sosi momentul când ea era gata să-i 
cedeze totul. 

Atunci am văzut totul clar. Era fiul meu. Eu îi dădusem 
viaţă. Eram responsabilă pentru el. Ucisese trupul unei 
femei, acum avea să omoare sufletul alteia! M-am dus în 
camera domnului Wilson şi am luat sticla cu tablete. 


Spusese odată râzând că erau suficiente înăuntru să 
omoare un om! M-am dus în birou şi-am deschis cutia mare 
de ciocolată care stătea întotdeauna pe măsuţă. Din 
greşeală am deschis o cutie nouă. Şi cealaltă era pe masă. 
Rămăsese doar o ciocolată în ea. Asta simplifică lucrurile. 
Nimeni nu mânca ciocolate în afară de fiul meu şi Virginie. 
Am ţinut-o la mine în seara aceea. Totul a decurs precum 
plănuisem... 

Se opri, închizându-şi ochii pentru o clipă, apoi îi deschise 
din nou. 

— Domnule Poirot, sunt la dispoziţia duinitale. Mi s-a spus 
că nu mai am multe zile de trăit. Vreau să răspund pentru 
fapta mea în faţa bunului Dumnezeu. Trebuie să răspund 
pentru ea şi pe Pământ? 

Am ezitat. 

— Dar sticluţa goală, madame, am întrebat eu ca să câştig 
timp. Cum a ajuns în posesia domnului de Saint Alard? 

— Când a venit să-şi ia la revedere de la mine, i-am 
strecurat-o în buzunar. Nu ştiam cum să scap de ea. Sunt 
atât de neajutorată, încât nu mă prea pot mişca fără ajutor 
şi dacă ar fi fost găsită goală în camerele mele, ar fi creat 
suspiciune. Mă înţelegeţi, monsieur - se îndreptă în fotoliu - 
n-am avut nici o intenţie să arunc vreo bănuială asupra 
domnului de Saint Alard! Nici nu mi-am închipuit vreodată 
aşa ceva. M-am gândit că valetul său va găsi sticlă goală şi-o 
va arunca fără să întrebe. 

Am aprobat-o: Vă înţeleg, doamnă, am spus. 

— Ce-aţi hotărât, monsieur? 

Vocea îi era fermă şi sigură şi-şi ţinea capul semeţ. 

M-am ridicat în picioare. 

— Madame, i-am zis, am onoarea de a vă dori toate cele 
bune. Mi-am făcut investigaţiile şi am eşuat! Afacerea este 
închisă. 

Tăcu pentru o clipă, apoi spuse liniştit: 

— După o săptămână ea a murit. Mademoiselle Virginie şi- 
a trecut noviciatul şi, firesc, a rămas la mânăstire. Prietene, 


asta este povestea. Trebuie să recunosc că nu prea am fost 
la înălţime. 

— Dar ăsta nu se poate numi un eşec, mi-am pus eu 
verdictul. În acele împrejurări ce altceva ai fi putut crede? 

— Ah, sacre mon ami, strigă Poirot, înflăcărîndu-se 
deodată. Oare nu vezi? Pot să spun că am fost de 36 deori 
un idiot! Celulele mele cenuşii n-au funcţionat deloc. Tot 
timpul am avut clu-ul în mâinile mele. 

— Ce clu? 

— Cutia de ciocolată! Nu-ţi dai seama? Oricare ar fi văzut- 
O ar fi făcut o asemenea greşeală? Ştiam că doamna 
Deroulard avea cataractă - aflasem după picăturile de 
atropină. Era o singură persoană în toată casa a cărei 
vedere era atât de slabă încât ar-fi putut s-o împiedice să 
pună cprect capacul la loc. Cutia de ciocolată m-a pus pe 
urme şi, totuşi, până la sfârşit nu am reuşit deloc să-i observ 
adevărata ei importanţă! 

Şi psihologia mea a dat greş. Dacă domnul de Saint Alard 
ar fi fost criminalul, n-ar fi păstrat niciodată o sticluţă care îl 
încrimina. Faptul că am găsit-o dovedea nevinovăția sa. Şi 
aflasem de la domnişoara Virginie că era un tip distrat. Ce 
să mai zic, a fost o afacere mizerabilă pe care ţi-am 
povestit-o! Dar numai ţie ţi-am spus-o. Mă înţelegi sunt într- 
o postură proastă! O bătrână comite o crimă într-un chip 
atât de simplu şi inteligent şi mă păcăleşte complet pe mine, 
Hercule Poirot. Sapristi! Nu suport să mă gândesc la ea! 
Hai s-o uităm! Ba nu, ţine-o minte şi dacă crezi vreodată că 
sunt prea îngâmfat - ceea ce e puţin probabil, dar s-ar 
putea întâmpla... 

Mi-am ascuns un zâmbet. 

— Eh bien, prietene, să-mi spui „Cutia de ciocolată”. Ne- 
am înţeles? 

— Ne-am înţeles! 

— În fond, spuse Poirot pe gânduri, a fost o experienţă! 
Eu, care, fără îndoială, am cel mai bun creier din Europa în 
prezent, pot să-mi permit să fiu mărinimos! 


— Cutia de ciocolată, am murmurat eu încet. 

— Pardon, mon ami. 

M-am uitat la faţa liniştită a lui Poirot când se aplecă spre 
mine întrebător şi nu mă lăsă inima. Şi eu suferisem adesea 
din cauza lui, dar, deşi nu posedam cel mai grozav creier 
din Europa, îmi puteam permite să fiu mărinimos! 

— Nimic, am minţit şi mi-am aprins o altă pipă, zâmbind în 
sinea mea. 

Misterul din Comwall 

— Doamna Pengelley, anunţă proprietăreasa noastră şi se 
retrase discret. 

Mulţi oameni neobişnuiţi veneau să-l consulte pe Poirot 
dar, după mine, femeia care stătea nervoasă chiar în cadrul 
uşii, trăgând cu degetul de şalul din pene de la gât, era cea 
mai neobişnuită dintre toţi. Era extraordinar de comună - o 
femeie subţire, trecută, de aproape 50 ani, îmbrăcată într-o 
haină şi fustă tricotate, cu o bijuterie din aur la gât şi cu o 
pălărie cu totul nepotrivită deasupra părului ei cenuşiu. 
Într-un oraş de provincie dai peste o sută de doamne 
Pengelley pe stradă în fiecare zi. 

Poirot înaintă şi o întâmpină cu plăcere, observând că 
părea evident încurcată. 

— Doamnă, vă rog, luaţi loc. Colegul meu, căpitanul 
Hastings. 

Doamna se aşeză, murmurând nesigur: 

— Sunteţi domnul Poirot, detectivul? 

— La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. 

Dar vizitatoarea noastră încă tăcea. Oftă, îşi învârtea 
degetele şi se înroşea tot mai mult la faţă. 

— Pot să fac ceva pentru dumneavoastră, doamnă? 

— Ei bine, credeam... Adică. Vedeţi. 

— Continuaţi, doamnă, vă rog, continuaţi. 

Astfel încurajată, doamna Pengelley îşi adună gândurile. 

— Lucrurile stau aşa, domnule Poirot, nu vreau să am de-a 
face deloc cu poliţia. Nu, nu m-aş duce la poliţie nici în 
ruptul capului! Cu toate acestea, sunt teribil de supărată în 


legătură cu ceva. Şi totuşi, nu ştiu dacă se cuvine... Se opri 
brusc. 

— Eu, eu n-am nimic de-a face cu poliţia. Investigaţiile 
mele sunt strict particulare. 

Doamna PengelleY. Se agăţă de cuvânt. 

— Particulare, asta şi vreau. Nu doresc nici o discuţie sau 
tămbălău, sau lucruri prin ziare. Felul în care se relatează 
faptele este răutăcios încât familia nu-şi mai poate niciodată 
ridica din nou capul. Şi nici măcar nu sunt sigură - e doaro 
idee teribilă - ce mi-a venit şi pe care nu pot să mi-o scot 
din cap. Se opri să-şi tragă respiraţia. Şi s-ar putea ca tot 
timpul să-l nedreptăţesc din răutate pe bietul Edward. E un 
gând teribil pe care îl poate avea o soţie. Dar în zilele 
noastre citiţi despre astfel de lucruri teribile. 

— Dacă îmi permiteţi, vorbiţi despre soţul dumneavoastră? 

— Da. 

— Şi-l suspectaţi de... Ce anume? 

— Nici nu-mi vine să vă spun, domnule Poirot. Dar citiţi 
despre atâtea lucruri care se întâmpla şi bieţii oameni nu 
bănuiesc nimic. 

Începusem să disper că femeia nu ajungea la punctul 
esenţial, dar răbdarea lui Poirot era pe măsura cerinţelor 
momentului. 

— Vorbiţi fără teamă, doamnă. Gândiţi-vă cât vă veţi 
bucura dacă vom putea să dovedim că suspiciunile 
dumneavoastră sunt nefondate. 

— E adevărat, orice este mai bine decât să trăiesc în 
această nesiguranţă. O, domnule Poirot, mi-e groaznic de 
teamă că sunt încetul cu încetul otrăvită. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

Doamna Pengelley, renunțând la reticenţa să, se avânta 
într-o povestire foarte amănunţită, mai potrivită auzului 
„mMedicului” ei de ocazie. 

— Dureri şi greţuri după mese, da? Făcu Poirot gânditor. 
Aveţi vreun doctor al familiei, doamnă? El ce părere are? 


— Spune că-i gastrită acută, domnule Poirot. Dar îmi dau 
seama că este uluit şi nu prea-i în largul lui, schimbă mereu 
medicamentele dar nu ajută la nimic. 

— la-ţi vorbit de... Temerile dumneavoastră? 

— Bineînţeles că nu, domnule Poirot. S-ar fi aflat în oraş. 
Şi poate că este totuşi gastrită. Totuşi, e foarte ciudat că ori 
de câte ori Edward pleacă în weekend, mă simt din nou 
bine. Chiar şi nepoata mea, Freda observă acest lucru 
domnule Poirot. Şi-apoi mai este şi sticla aceea cu pesticide, 
care n-a fost folosită niciodată, după cum susţine 
grădinarul, dar care este pe jumătate goală. 

Se uită rugătoare la Poirot. EI îi zâmbi încurajator şi luă un 
creion şi un carnet de notițe. 

— Hai să fim metodici, madame. Deci, dumneavoastră şi 
soţul locuiţi... Unde? 

— Polgarwith, un târguşor în Comwall. 

— Locuiţi de mult acolo? 

— De 14 ani. 

— Şi familia este compusă din dumneavoastră şi soţul. 
Aveţi copii? 

— Nu. 

— Doar o nepoată, mi se pare că aţi spus. 

— Da, Freda Stanton, copilul singurei surori a soţului meu. 
Locuieşte cu noi de opt ani... Adică până săptămâna 
trecută. 

— Ah şi ce s-a întâmplat acum o săptămână? 

— De câtva timp, lucrurile erau foarte neplăcute; nu ştiu 
ce se întâmplase cu Freda. Era aşa de grosolană şi 
obraznică, avea un comportament aşa şocant şi în cele din 
urmă, într-o bună zi, într-un acces de furie a plecat şi a 
închiriat un apartament în oraş. De atunci nu am mai văzut- 
0. Mai lăsaţi-o să-şi vină în fire, aşa spune domnul Radnor. 

— Cine este domnul Radnor? 

Reapăru aerul acela încurcat de la început al doamnei 
Pengelley. 

— O el... El e doar un prieten. Un tânăr foarte plăcut. 


— E ceva între el şi nepoata dumneavoastră? 

— Absolut nimic, spuse doamna Pengelley pe un ton sigur. 

Poirot schimbă subiectul. 

— Dumneavoastră şi soţul sunteţi, îmi închipui, într-o 
situaţie materială bună. 

— Da, suntem de o condiţie foarte bună. 

— Banii sunt ai dumneavoastră sau ai soţului? 

— O, totul e a lui Edward. Eu n-am nimic personal. 

— Vedeţi madame, ca să trecem la afacere trebuie să fim 
brutali. Trebuie să căutăm un motiv. Soţul dumneavoastră 
nu v-ar otrăvi numai pentru a-şi face de treabă! Aveţi idee 
de vreun motiv pentru care ar dori să vă înlăture? 

— E blondă aia care lucrează pentru el, răspunse doamna 
Pengelley, răbufnind. Soţul meu este dentist, domnule 
Poirot şi susţine că nimic n-ar merge dacă n-ar avea o fată 
frumoasă, cu părul în coadă de cal şi halat alb care să-i 
noteze programările şi să-i amestece compoziţiile. Mi-a 
ajuns la urechi că pe acolo se fac aranjamente frumuşele, 
deşi, bineînţeles, el jură că nu-i adevărat. 

— Cine a comandat sticla cu pesticide, madame? 

— Soţul meu... Acum vreun an. 

— Nepoata dumneavoastră are vreun venit propriu? 

— Cam 50 de lire pe an, mi se pare. Ar fi foarte bucuroasă 
să se întoarcă şi să aibă grijă de gospodăria lui Edward, 
dacă eu l-aş părăsi. 

— V-aţi gândit să-l părăsiţi, deci? 

— N-am de gând să-l las să facă cum îl taie capul. Femeile 
nu mai sunt sclave călcate în picioare ca în trecut, domnule 
Poirot. 

— Vă felicit pentru spiritul dumneavoastră independent, 
madame, dar hai să fim practici. Vă întoarceţi astăzi la 
Polgarwith? 

— Da, am venit cu o excursie. Trenul a plecat dimineaţă la 
ora 6 şi se întoarce după amiază la 5 

— Bien! N-am nimic deosebit deocamdată. Mă pot dedica 
micului dumneavoastră caz. Mâine voi fi în Polgarwith. Să 


spunem că Hastings de aici este o rudă îndepărtată de-a 
dumneavoastră, băiatul unui văr de-al doilea. Eu sunt 
excentricul lui prieten străin. Între timp, mâncaţi numai 
ceva preparat personal sau sub supravegherea 
dumneavoastră. Aveţi vreo servitoare de încredere? 

— Jessie, sunt sigură, e o fată foarte bună. 

— Atunci pe mâine, madame şi ţineţi-vă tare. 

Poirot o conduse pe doamna până la ieşire şi se întoarse 
gânditor în scaunul lui. Nu era totuşi absorbit în aşa măsură 
încât să nu observe două fire din eşarfa de pene smulse de 
degetele agitate ale doamnei. Le luă cu grijă şi le încredinţă 
coşului de hârtii. 

— Ce părere ai de caz, Hastings? 

— Mi se pare o afacere murdară. 

— Da, dacă e adevărat ceea ce bănuieşte doamna. Dar aşa 
să fie? Vai de orice bărbat care cumpără o sticlă de 
pesticide în zilele noastre. Dacă soţia lui suferă de gastrită 
şi are un temperament oarecum isteric, totul e pus pe 
jăratic. 

— Crezi că la asta se rezumă totul? 

— Ah, voilă, nu ştiu, Hastings. Dar cazul mă interesează..., 
mă interesează enorm. Pentru că, vezi, nu are câtuşi de 
puţin trăsături noi. De aici teoria cu istericalele şi cu toate 
acestea doamna Pengelley nu mi-a lăsat de loc impresia a fi 
o femeie isterică. Da, dacă nu mă înşel, avem aici de-a face 
cu o dramă umană foarte reprezentativă. Spune-mi, 
Hastings, ce sentimente crezi că-i poartă doamna Pengelley 
soţului ei? 

— Credinţa care se luptă cu frica, i-am sugerat eu. 

— Da, însă, de obicei, o femeie ar acuza pe oricine din 
lume, dar nu pe soţul ei. Ea şi-ar păstra încrederea, în el şi 
la bine şi la rău. 

— Cealaltă femeie” complică treburile. 

— Da, iubirea se poate transforma în ură din cauza 
geloziei. Dar ura ar face-o să se ducă la poliţie... Nu să vină 
la mine. Ea ar dori să reclame un scandal. Nu, nu, să punem 


la treabă micile noastre celule cenuşii. De ce a venit la 
mine? Ca suspiciunile ei să se dovedească a fi greşite? 
Sau... Să se dovedească a fi adevărate? Ah, e ceva aici ce nu 
înţeleg - un factor necunoscut. Este, oare, doamna 
Pengelley o actriţă de mare clasă? Nu, ea a fost sinceră, jur 
că a fost sinceră şi de aceea mă interesează. le rog caută 
trenurile spre Polgarwith. 

Cel mai bun tren de peste zi era cel de 150 din 
Paddington, care ajungea la Polgarwith imediat după ora 7 

Călătoria s-a desfăşurat fără peripeții şi a trebuit să pun 
capăt unui plăcut pui de somn ca să mă trezesc pe peronul 
unei mici gări pustii. Ne-am dus genţile la hotelul Duchy şi 
după o masă frugală, Poirot mi-a propus o plimbare pentru 
a face o vizită după masa de seară, aşa zisei mele verişoare. 

Casa familiei Pengelley se afla puţin retrasă de la stradă 
având în faţă o grădină ca la vilele demodate. Parfumul 
florilor se răspândea dulceag în briza serii. Părea imposibil 
să asociezi gânduri violente cu această privelişte 
încântătoare a Lumii Vechi. Poirot sună şi bătu la uşă. Cum 
nu primi nici un răspuns, sună din nou. De data aceasta, 
după o mică pauză, uşa fu deschisă de o servitoare ciufulită. 
Avea ochii roşii şi abia îşi trăgea sufletul. 

— Am dori s-o vedem pe doamna Pengelley, o lămuri 
Poirot. Putem să intrăm? 

Servitoarea se holbă la el. Apoi, cu un aer neobişnuit de 
franc, zise: 

— Cum, n-aţi auzit? A murit. A murit în seara asta... Cam 
acum o jumătate de oră. 

Am rămas încremeniţi, uitându-ne la ea. 

— De ce a murit? Am întrebat în cele din urmă. 

— Cam ce-aş putea să vă spun. Aruncă o privire iute peste 
umăr. Dacă n-ar fi cine-ar trebui în casă cu domnişoara, mi- 
aş face valiză şi aş pleca în seara asta. Dar nu pot s-o las 
moartă fără ca nimeni să n-o privegheze. Nu-i de nasul meu 
să spun şi nici n-am să spun ceva. Dar toată lumea ştie. Ştie 
tot oraşul. Şi dacă domnul Radnor nu-i scrie ministrului de 


interne, atunci o s o facă altcineva. Doctorul poate să spună 
ce-i place. Nu l-am văzut chiar eu cu proprii mei ochi pe 
stăpân luând pesticidul de pe raft chiar în seara aceasta? Şi 
n-a tresărit el când s-a întors şi m-a văzut privindu-l? Şi 
zeama de crupe a domnişoarei nu era acolo pe masă 
pregătită să i-o duc? Nici un pic de mâncare nu scapă 
negustată cât timp sunt eu în casa asta! Nici dacă mor de 
ea. 

— Unde locuieşte doctorul care a îngrijit-o pe stăpâna 
dumitale? 

— Doctorul Adams. După colţ, pe strada principală. A doua 
casă. 

Poirot plecă brusc. Era foarte palid. 

— Pentru o fată care nu avea de gând să zică nimic, a spus 
destule, remarcă el sec. 

Poirot lovi cu pumnul în palmă. 

— Un imbecil, un imbecil criminal, asta sunt, Hastings. M- 
am lăudat cu micile mele celule cenuşii şi am pierdut o viaţă 
omenească, o viaţă care a venit la mine ca s-o salvez. Nu m- 
am gândit deloc că s-ar putea întâmpla ceva atât de curind. 
Să mă ierte bunul Dumnezeu, dar n-am crezut câtuşi de 
puţin că ceva s ar putea întâmpla. Povestea ei mi s-a părut 
artificială. Am ajuns la casa doctorului. Hai să vedem ce 
poate să ne spună. 

Doctorul Adams era tipic pentru medicul de ţară roşu la 
faţă descris în romane. Ne-a primit destul de politicos, dar 
la menţionarea misiunii noastre, faţa lui se făcu şi mai roşie. 

— Prostia dracului! Prostia dracului e toată povestea asta! 
Nu m-am ocupat eu de caz? Gastrită... Gastrită pur şi 
simplu. Oraşul ăsta e o cloacă de bârfeli. O mulţime de babe 
mahalagioaice se adună şi inventează Dumnezeu ştie ce. 
Citesc aceste nenorocite de ziare de scandal şi nimic nu le 
cade mai bine decât ca cineva din propriul lor oraş să se 
otrăvească. Ele văd o sticlă cu pesticide pe un raft şi, 
urgent, le zboară imaginaţia cu ştirea în vârful limbii. Îl 
cunosc pe Edward Pengelley - el nu l-ar otrăvi nici pe 


câinele bunicii sale. De ce şi-ar otrăvi soţia? Spuneţi-mi, de 
ce? 

— E un lucru, domnule doctor, pe care probabil nu-l 
cunoaşteţi. 

Şi, foarte pe scurt, Poirot îi expuse principalele elemente 
ale vizitei pe care i-o făcuse doamna Pengelley. Nimeni n-ar 
fi putut fi mai uimit decât dr. Adams. Ochii aproape-i ieşiră 
din orbite. 

— Să mă ierte Dumnezeu! Exclamă el. Biata femeie 
trebuie să fi fost nebună. De ce n-a vorbit cu mine? Asta 
trebuia să facă. 

— Şi să-i râdeţi în nas de temerile ei? 

— Nu, nu, deloc. Cred că sunt un om descuiat la minte. 
Poirot îl privi şi zâmbi. Medicul era evident mai tulburat 
decât vroia să recunoască. După ce-am părăsit casa, Poirot 

izbucni în râs. 

— Tipul e încăpățânat ca un măgar. A spus că e gastrită, 
deci e gastrită! Cu toate astea, nu e liniştit sufleteşte. 

— Ce facem mai departe? 

— Ne întoarcem la han pentru o noapte de groază într- 
unui din păturile de provincie englezească, mon ami. Un 
lucru care-ţi inspiră milă este un pat ieftin englezesc! 

— Şi mâine? 

— Rien ă faire. Trebuie să ne întoarcem la Londra şi să 
aşteptăm ce se întâmpla. 

— Asta-i foarte simplu, i-am spus dezamăgit. Să 
presupunem că nu se întâmpla nimic! 

— Ba da! Îţi promit. Bătrânul nostru doctor poate să dea 
câte certificate doreşte. Dar el nu poate să oprească mai 
multe sute de voci să pălăvrăgească. Şi ele o vor face într- 
un anumit scop, te asigur de asta. 

Trenul nostru de Londra pleca la ora 11 în dimineaţa 
următoare. Înainte de a ne îndrepta spre gară, Poirot şi-a 
exprimat dorinţa de a o vedea pe domnişoara Freda 
Stanton, nepoata de care ne vorbise femeia cea moartă. Am 
găsit destul de uşor casa în care stătea cu chirie. La ea se 


afla un tânăr brunet, înalt pe care l-a prezentat, cam 
încurcată, drept domnul Jacob Radnor. 

Domnişoara Freda Stanton era o fată extrem de drăguță 
de tipul vechii populaţii din Comwall - ochii şi părul negrii şi 
obrajii îmbujoraţi. Era o strălucire în aceşti ochi negri care 
vorbea despre un temperament pe care n ar fi fost înţelept 
să-l provoci. 

— Biata mătuşica, spuse ea după ce Poirot se prezentă şi îi 
explică pentru ce venise. E grozav de trist. Ioată dimineaţa 
m-am gândit c-ar fi trebuit să fiu mai blândă şi mai 
răbdătoare. 

— Ai înghiţit o mulţime, Freda, o întrerupse Radnor. 

— Da, Jacob, dar ştiu că am un temperament aprins. De 
fapt, era numai o prostie din partea mătuşicii. Trebuia doar 
să fi râs şi să nu-i dau importanţă. Sigur, era o prostie că se 
gândea că unchiul o otrăveşte. Ea se simţea mai rău după 
orice mâncare pe care el i-o dădea... Dar, sunt sigură, că 
asta numai din cauza obsesiei. Îşi băgase în cap că va fi 
otrăvită şi uite că a fost. 

— De fapt, care a fost adevărata cauză a neînţelegerii 
dumneavoastră, mademoiselle? 

Domnişoara Stanton ezita, uitându-se la Radnor. Tânărului 
domn îi pică repede fisa. 

— Trebuie să plec, Freda. Pe diseară. La revedere, 
domnilor, cred că vă îndreptăţi spre gară. 

Poirot răspunse că-i adevărat şi Radnor plecă. 

— Sunteţi logodiţi, nu-i aşa? Întrebă Poirot cu un zâmbet 
şiret. 

Freda Stanton se înroşi şi recunoscu că era adevărat. 

— Şi, de fapt, ăsta a fost întregul necaz cu mătuşica, 
adăugă ea. 

— Ea n-a fost de acord cu partida asta pentru dumneata? 

— O n-a fost chiar aşa. Dar ştiţi, ea... Fata se opri brusc. 

— Şi? O încurajă Poirot cu blândeţe. 

— Mi se pare un lucru groaznic să spun despre ea, acum 
după ce a murit. Dar n-o să înţelegeţi niciodată dacă nu vi-l 


spun. Mătugşica era îndrăgostită lulea de Jacob. 

— Zău? 

— Da, nu-i aşa că-i absurd? Ea avea peste 50 de ani şiel 
nu are nici 30! Dar asta a fost. Era nebună după el! A 
trebuit să-i spun până la urmă că el îmi făcea mie curte... Şi 
ea n-a suportat asta deloc. Nu vroia să creadă câtuşi de 
puţin, era atât de brutală şi jignitoare că nu-i de mirare că 
mi-am pierdut firea. Am discutat cu Jacob şi ela fost de 
acord că cel mai bun lucru de făcut era să plec pentru o 
vreme până când îi trecea. Biata mătuşică... Cred că era 
într-o stare cu totul ciudată. 

— Se pare că într-adevăr aşa era. Vă mulţumesc, 
mademyoiselle că mi-aţi clarificat atât de bine lucrurile. 

Oarecum spre surpriza mea, Radnor ne aştepta jos pe 
stradă. 

— Pot să ghicesc foarte bine cam ceea ce Freda v-a spus, 
începu el. A fost lucrul cel mai nefericit care mi s-a 
întâmplat şi foarte stânjenitor pentru mine, după cum vă 
puteţi da seama. Nu mai e nevoie să spun că n-a fost vina 
mea. Întâi, mi-a plăcut pentru că îmi închipuiam că doamna 
mă ajuta să mă apropii de Freda. Toată treaba a fost 
absurdă... Şi extrem de neplăcută. 

— Când urmează să vă căsătoriţi cu domnişoara Stanton? 

— Cât de curînd, sper. Domnule Poirot, acum am să fiu cât 
se poate de sincer cu dumneata. Ştiu puţin mai multe decât 
Freda. Ea crede că unchiul său e nevinovat. Nu sunt chiar 
aşa de sigur. Dar pot să vă zic un lucru: am de gând să-mi 
ţin gura şi să nu spun ce ştiu. Morţii cu morţii. Nu vreau ca 
unchiul soţiei mele să fie judecat şi spânzurat pentru crimă. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că am auzit de dumneavoastră şi mai ştiu că 
sunteţi un om inteligent. S-ar putea să-l dibuiţi şi să-i 
intentaţi un proces. Dar vă întreb, ce rost are? Biata femeie 
nu mai poate fi ajutată şi ea n-ar fi dorit în ruptul capului 
vreun scandal... S-ar răsuci în mormânt doar la simplul 
gând al unui asemenea lucru. 


— Probabil că ai dreptate în privinţa asta. Deci, vrei ca eu 
să... Muşamalizez totul? 

— La asta mă gândeam. Recunosc sincer că sunt egoist. 
Mi-am croit drum... Să-mi încropesc o situaţie bunicică de 
croitor şi negustor. 

— Majoritatea suntem egoişti, domnule Radnor. Dar nu 
toţi o admitem cu atâta uşurinţă. Am să fac ceea ce-mi ceri, 
dar îţi spun sincer că nu o să reuşeşti să muşamalizezi 
treburile. 

— De ce nu? 

Poirot ridică un deget. Era zi de târg, noi tocmai treceam 
pe lângă el şi un zumzăit febril ieşea de acolo. 

— Vocea oamenilor - asta e, domnule Radnor. Ah, trebuie 
să alergăm că altfel pierdem trenul. 

— Foarte interesant, nu-i aşa, Hastings? Remarcă Poirot, 
când trenul părăsi gară. 

Îşi scoase un pieptene mic din buzunar şi o oglinjoară şi îşi 
aranja cu grijă mustaţa, a cărei simetrie fusese uşor stricată 
când ne-am repezit spre tren. 

— Aşa ţi se pare ţie, i-am răspuns. Pentru mine totul e 
foarte sordid şi neplăcut. Nu e nici un mister în legătură cu 
asta. 

— Sunt de acord cu tine că nu-i nici un fel de mister. 

— Cred că putem accepta povestea destul de 
extraordinară a fetei despre iubirea mătuşii ei. Asta mi se 
pare cel mai urât aspect. Era o femeie atât de drăguță şi 
respectabilă. 

— Nu-i nimic extraordinar în asta... Este complet normal. 
Dacă citeşti ziarele cu grijă, vei descoperi că o femeie 
drăguță şi respectabilă la vârsta asta îşi părăseşte soţul cu 
care a trăit douăzeci de ani şi, câteodată, întreaga familie 
cu copii cu tot, pentru a-şi legă viaţa de cea a unui tânăr cu 
mult mai mic decât ea. Admiri leş femmes, Hastings; te 
înclini în faţa tuturor acelora care sunt frumoase şi au 
bunul simţ să-ţi zâmbească, dar nu ştii câtuşi de puţin 
despre psihologia lor. În toamna unei vieţi de femeie apare 


întotdeauna un moment când ea tânjeşte după dragoste, 
după aventură... Înainte de a fi prea târziu. Asta i se poate 
întâmpla cu siguranţă şi unei femei care este soţia unui 
respectabil dentist dintr-un oraş de provincie! 

— Şi tu crezi... 

— Că un bărbat inteligent ar putea profita de un 
asemenea moment. 

— N-aş zice că Pengelley e atât de inteligent, am mormăit 
eu. S-a uitat în gura întregului oraş. Şi totuşi cred că ai 
dreptate. Doar doi oameni ştiu totul - Radnor şi doctorul - 
şi amândoi vor să muşamalizeze afacerea. El a reuşit 
cumva. Aş fi vrut să-l văd pe individ. 

— Poţi să-ţi îndeplineşti dorinţa. Să ne întoarcem cu 
următorul tren şi să inventăm că ne doare o măsea. 

M-am uitat la el cu atenţie. 

— Aş vrea să ştiu ce ţi se pare atât de interesant la cazul 
ăsta? 

— Ceea ce mi s-a părut interesant a fost rezumat foarte 
bine de o remarcă de-a ta, Hastings. După ce-am stat de 
vorbă cu servitoarea tu ai comentat că pentru cineva care 
nu avea de gând să spună un cuvânt ea ne spusese o groază 
de lucruri. 

— O! Am spus cu îndoială în glas; apoi m-am agăţat de 
prima mea remarcă critică: mă întreb de ce n-ai încercat 
să-l vezi pe Pengelley. 

— Mon ami, îi acord doar trei luni. După asta am să-l văd 
ori de câte ori am chef... În boxa acuzaților. 

De data asta m-am gândit că pronosticurile lui Poirot 
aveau să se dovedească false. Timpul trecea şi nimic nu 
transpira în legătură cu cazul nostru din Comwall. Ne 
ocupăm de alte treburi şi aproape uitasem tragedia 
Pengelley când, deodată, mi-a reamintit o un scurt paragraf 
din ziar în care se făcea cunoscut că se obținuse de la 
ministrul de interne autorizaţia de a exhuma cadavrul 
doamnei Pengelley. 


Câteva zile mai târziu, „Misterul din Comwall” era pe 
pagina fiecărui ziar. Se părea că zvonul nu se stinsese cu 
totul şi că atunci când s-a anunţat logodna văduvului cu 
domnişoara Marks, secretara să, vocile au crescut în 
intensitate mâi mult ca oricând. În cele din urmă, o petiție a 
fost trimisă ministrului de interne; cadavrul a fost exhumat; 
mari cantităţi de arsenic au fost descoperite; domnul 
Pengelley a fost arestat şi încriminat de uciderea soţiei sale. 

Poirot şi cu mine am asistat la primele înfăţişări. Dovezile 
erau mai numeroase decât s-ar fi putut aştepta. Dr. Adams 
a recunoscut că simptomele de otrăvire cu arsenic ar putea 
fi uşor confundate cu cele de gastrită. Expertul ministrului 
de interne şi-a depus mărturia; servitoarea Jessie s-a lapsat 
într-un torent de informaţii, dintre care majoritatea au fost 
respinse, dar care, desigur, au întărit acuzaţia împotriva 
inculpatului. Freda Stanton a declarat că mătuşa ei se 
simţea mai rău de câte ori mânca ceva pregătit de soţul 
său. Jacob Radnor a povestit cum a picat pe neaşteptate în 
ziua decesului doamnei Pengelley şi l-a găsit pe domnul 
Pengelley punând la loc sticla cu pesticide pe raft, supa de 
crupe a doamnei Pengelley aflându-se alături pe masă. Apoi 
domnişoara Marks, secretara cea blondă, a fost audiată şi 
ea a plâns, a făcut o criză de isterie, a recunoscut că 
întreţinuse relaţii cu şeful ei şi că acesta îi promisese s-o ia 
în căsătorie dacă ceva i se întâmpla soţiei lui. Pengelley a 
respins acuzaţiile, însă a fost trimis în judecată. 

Jacob Radnor ne însoţi până la locuinţa noastră. 

— Vezi, domnule Radnor, spuse Poirot, am avut dreptate. 
Vocea oamenilor s-a făcut auzită... Şi fără ambiguităţi. Aşa 
că nu avea cum să fie muşamalizat acest caz. 

— Aţi avut dreptate, suspină Radnor. Vedeţi vreo şansă de 
a-l scăpa? 

— Mă rog, el a negat totul. Poate are ceva - un as în 
mânecă, cum spuneţi voi englezii. Vreţi să intraţi la noi? 

Radnor acceptă invitaţia. Am cerut două whiski-uri cu apă 
minerală şi o ceaşcă cu ciocolată. Ultima cerere a creat un 


moment de consternare şi tare m-am îndoit că asta ar fi 
putut folosi vreodată la vreo înscenare. 

— Desigur, continuă Poirot, am foarte multă experienţă în 
treburi de felul acesta. Şi nu văd decât o singură gaură de 
ieşire pentru prietenul nostru. 

— Care anume? 

— Ca să semnezi hârtia asta. 

Cu graba unui conspirator, Poirot scoase o foaie de hârtie 
completată. 

— Ce-i asta? 

— Mărturisirea că dumneata ai ucis-o pe doamna 
Pengelley. 

Urmă o clipă de tăcere; apoi Radnor râse. 

— Aţi înnebunit! 

— Nu, nu, prietene, nu-s nebun. Ai venit aici; te-ai apucat 
de o mică afacere; aveai nevoie de bani. Domnul Pengelley 
era un om foarte bogat. I-ai cunoscut nepoata; ea te-a 
plăcut. Dar, mica rentă pe care Pengelley i-ar fi putut-o dă 
la căsătorie nu era suficientă. Te-ai gândit să scapi atât de 
unchi, cât şi de mătuşă; atunci banii i-ar fi revenit lui Freda, 
din moment ce ea era singura rudă. Ce inteligent ai pus 
totul la cale! I-ai făcut curte acelei femei credule ajunsă la 
vârsta critică până când ţi a devenit sclavă. I-ai inspirat 
dubii în legătură cu soţul ei. Întâi, ea a descoperit că o 
înşela, apoi, sub îndrumarea dumitale, că el încerca să o 
otrăvească. Te aflai des în casă; ţi se iveau prilejuri pentru a 
pune arsenic în mâncarea ei. Dar ai fost grijuliu să nu pui 
niciodată când soţul era plecat. Ca femeie şi-a trădat 
bănuielile. I-a vorbit nepoatei ei; fără îndoială le-a spus şi 
altor prietene. Singura dumitale dificultate era să întreţii 
relaţii separate cu cele două femei şi chiar asta nu era aşa 
de dificil, după cât părea. I-ai explicat mătuşii că, pentru a 
înlătura suspiciunile soţului ei, trebuia să te prefaci că-i faci 
curte nepoatei. Tânăra a fost şi mai uşor de convins - ei nu 
i-a venit niciodată să creadă în mod serios că mătuşa îi este 
rivală. 


Dar, atunci, doamna Pengelley s-a hotărât, fără să-ţi spună 
nimic, să mă consulte pe mine. Dacă ea ar fi fost cu 
adevărat sigură, n-ar fi avut nici o umbră de îndoială că 
soţul încerca s-o otrăvească, ea s-ar fi simţit pe deplin 
justificată în a-l părăsi şi a-şi legă viaţa de a dumitale - ceea 
ce ea îşi imagina că dumneata doreai să facă. Dar asta nu se 
potrivea deloc cu planurile dumitale. Nu doreai ca un 
detectiv să dea târcoale. O ocazie favorabilă se iveşte. Te 
afli în casă când domnul Pengelley se pregăteşte să-i ducă 
nişte supă de crupe soţiei şi-i bagi doza fatală. Restul e uşor. 
În aparenţă doreşti să muşamalizezi lucrurile, dar în secret 
le alimentezi. Dar îl subapreciezi pe Hercule Poirot, tânărul 
meu prieten inteligent. 

Radnor era palid de moarte, dar încă mai încerca să 
trateze lucrurile cu un aer superior. 

— Foarte interesant şi ingenios, dar de ce îmi spuneţi mie 
toate astea? 

— Deoarece, domnule, eu reprezint nu legea, ci pe 
doamna Pengelley, De dragul ei îţi dau o şansă de scăpare. 
Semnează această hârtie şi vei avea un avans de 24 de ore, 
zic 24 de ore, înainte de a o înmâna poliţiei. 

Radnor ezită. 

— Nu poţi dovedi nimic. 

— Eu să nu pot? Eu sunt Hercule Poirot. Priveşte pe 
fereastră, monsieur. Sunt doi bărbaţi pe stradă. Ei au 
ordine să fie cu ochii pe tine. 

Radnor străbătu camera până la fereastră, dădu la o parte 
storurile, apoi se retrase înjurând. 

— Vezi, monsieur? Semnează, este şansa dumitale cea mai 
bună. 

— Ce garanţie am că... 

— Că am să mă ţin de cuvânt? Promisiunea lui Hercule 
Poirot. Semnezi? Bine. Hastings, fii atât de bun şi ridică 
până la jumătate storurile din partea stângă. Acesta este 
semnalul că domnul Radnor poate pleca nemolestat. 


Palid, înjurând tot timpul, Radnor o şterse rapid din 
cameră. Poirot dădu aprobator din cap cu blândeţe. 

— Un laş! Ştiam eu. 

— Poirot, mi se pare că ai acţionat de o manieră 
“criminală, am strigat furios. Predici întotdeauna împotriva 
sentimentelor. Şi-acum laşi să ne scape un criminal 
periculos din pur sentimentalism. 

— Asta nu-i sentiment, asta-i afacere, răspunse Poirot. Nu- 
ţi dai seama, prietene, că n-avem nici o urmă de dovadă 
împotriva lui? Ce să fac, să mă ridic şi să spun celor 12 
juraţi încăpăţinaţi din Comwall, că eu, Hercule Poirot, ştiu 
adevărul? O să-mi râdă în nas. Singura şansă era să-l bag în 
sperieţi şi să-i smulg o mărturisire în felul ăsta. Cei doi 
pierde - vară pe care i-am observat afară s-au nimerit a fi 
foarte utili. Vrei Hastings să laşi storurile acum. Nu că ar fi 
existat vreo înţelegere pentru a le ridica. Ci a fost aşa, o 
parte din mise en scene, înscenarea noastră. 

Bine, bine, trebuie să ne ţinem promisiunea. Douăzeci şi 
patru de ore, am spus? 'Iot atâta timp şi pentru bietul domn 
Pengelley -şi nu merită mai mult; pentru că... Şi-a înşelat 
nevasta. După cum ştii, ţin foarte mult la viaţa de familie. Ei 
bine, 24 de ore şi apoi? Am mare încredere în Scotland 
Yard. Vor pune mâna pe el, mon ami; vor pune ei mâna pe 
el. 

Aventura bucătăresei de la Clapham. 

Pe vremea când împărţeam apartamentul cu prietenul 
meu Hercule Poirot, aveam obiceiul să-i citesc tare titlurile 
din ziarul de dimineaţă, „Lhe Daily Blare”. 

„The Daily Blare” era un ziar care scotea în relief 
senzaţionalul cu orice prilej. Jafurile şi crimele se aflau pe 
primele pagini. Ele te izbeau cu litere de-o şchioapă. 

UN FUNCŢIONAR DE BANCĂ CE SE ASCUNDE A 
DISPĂRUT CU ACŢIUNI NEGOCIABILE ÎN VALOARE DE 
50000 DE LIRE. SOŢUL ÎŞI BAGĂ CAPUL ÎN SOBA CU 
GAZ. NEFERICITĂ CASNICĂ. DISPARIŢIA UNEI 


DACTILOGRAFE. O FATĂ FRUMOASĂ DE 21 DE ANI. 
UNDE ESTE EDNA FIELD? 

— lată-le, Poirot, destule din care să alegi. Un funcţionar 
de bancă ce fuge, o sinucidere misterioasă, o dactilografă 
dispărută - pe care o vrei? 

Prietenul meu era cam moleşit. Refuză din cap încet. 

— Nu sunt prea mult atras de niciuna din ele, „mon ami”. 
Azi mă simt înclinat spre o viaţă liniştită. Ar fi trebuit să fie 
o problemă foarte interesantă care să mă tenteze să-mi 
părăsesc fotoliul. Ştii, am treburi proprii importante de care 
să mă ocup. 

— Ca de exemplu? 

— Garderoba mea, Hastings. Dacă nu greşesc, pe noul 
meu costum gri e o pată de grăsime, una singură, dar 
suficientă ca să mă necăjească. Apoi mai este şi paltonul de 
iarnă; trebuie să-l întind la păstrare în pudră „Keatings”. Şi 
cred, da, cred, că a sosit momentul să-mi ajustez mustăţile, 
după care trebuie să le aplic pomada. 

— Ei bine, i-am zis eu îndreptându-mă spre fereastră, mă 
“îndoiesc că-ţi vei putea duce la îndeplinire acest program 
delirant. Cineva sună la intrare. Ai un client. 

— Dacă treaba nu e de importanţă naţională, nici nu mă 
ating de ea, declară Poirot cu demnitate. 

O clipă mai târziu, intimitatea noastră fu tulburată de o 
doamnă înaltă, roşie la faţă, care se făcuse auzită ca urmare 
a urcării rapide a treptelor. 

— Sunteţi domnul Poirot? Întrebă ea. 

— Eu sunt Hercule Poirot, da, doamnă! 

— Nu eşti câtuşi de puţin cum mi-am închipuit c-ar trebui 
să fii, spuse, privindu-l cu o oarecare dezamăgire. Plăteşti 
să se scrie în ziare ce detectiv inteligent eşti sau jurnaliştii o 
spun ei înşişi? 

— Madame! Spuse Poirot ridicându-se în picioare. 

— Regret, desigur, dar ştiţi cum sunt astăzi ziarele astea. 
Începi să citeşti un articol drăguţ: „Ce i-a spus o mireasă 
prietenului ei necăsătorit” şi continuarea e despre un lucru 


simplu pe care să-l cumperi de la farmacie şi cu care să-ţi 
şamponezi părul. Nimic decât prostii. Dar, sper că nu v-aţi 
supărat! Am să vă spun ce vreau să faceţi pentru mine. 
Vreau să-mi găsiţi bucătăreasa. 

Poirot o fixă cu privirea; era prima dată când nu-şi găsea 
cuvintele. M-am întors ca să-mi ascund zâmbetul uriaş pe 
care nu puteam să mi-l controlez. 

— “Totul e din cauza acestei aşa zise binefaceri, continuă 
doamna. Să bagi idei în capul servitoarelor care ar dori să 
fie dactilografe dar nu sunt. Opreşte „binefacerea”, asta zic. 
Mi-ar place să ştiu de ce se plâng servitorii mei - au o după- 
amiază şi o sâmbătă liberă pe săptămână, câte o duminică 
liberă din două, rufele sunt duse la spălătorie, au aceeaşi 
mâncare ca şi noi şi nu există nici un fel de margarină în 
casă, numai untul cel mai bun. 

Se opri să-şi tragă respiraţia şi Poirot se folosi de ocazie. 
Ridicându-se în picioare, vorbi îngâmfat: 

— Mă tem că faceţi o greşeală, doamnă. Eu nu fac anchete 
în situaţiile servitorilor. Sunt un detectiv particular. 

— Ştiu, spuse vizitatoarea noastră. Nu v-am spus că vreau 
să mi găsiţi bucătăreasa mea? A plecat de acasă miercuri, 
fără să-mi spună un cuvânt şi nu s-a mai întors. 

— Îmi pare rău, doamnă, dar eu nu mă ocup de treburi de 
astea. Vă spun „la revedere” 

Vizitatoarea noastră mirii a indignare. 

— Aşa care va să zică, dragă domnule? Mândru din cale 
afară, da? Vreţi să aveţi de-a face numai cu secretele 
guvernelor şi cu bijuteriile conteselor? Ei, atunci să vă spun 
că un servitor este la fel de important pentru mine ca o 
tiară pentru o femeie. Nu putem fi cu toate cucoane fine 
care să ne plimbăm în maşinile noastre cu diamante şi 
perle. O bucătăreasă bună este o bucătăreasă bună şi când 
o pierzi înseamnă la fel de mult ca perlele pentru o doamnă 
din înalta societate. 

Pentru o clipă sau două se ivi o prăpastie între demnitatea 
şi simţul umorului la Poirot. În cele din urmă râse. 


— Doamnă, dumneavoastră aveţi dreptate şi eu greşesc. 
Remarcile sunt juste şi inteligente. Acest caz va fi o noutate. 
Niciodată n-am vânat un servitor care a dispărut. lată 
problema de importanţă naţională pe care tocmai o ceream 
să mi-o încredinţeze soarta, chiar înaintea sosirii 
dumneavoastră. En avânt! Spuneţi că această bijuterie de 
bucătăreasă a plecat miercuri şi nu s-a mai întors. Asta a 
fost alaltăieri. 

— Da, a fost ziua ei liberă. 

— Dar probabil, doamnă, a păţit vreun accident. Aţi 
întrebat la vreun spital? 

— Exact asta am crezut şi eu ieri, dar azi dimineaţă, 
poftim, a trimis după lada ei. Şi nici măcar un rând pentru 
mine! Dacă aş fi fost acasă, nu i-aş fi dat-o... Să mă trateze 
aşa! Dar tocmai mă dusesem la măcelar. 

— Vreţi să mi-o descrieţi? 

— Era între două vârste, bine făcută, cu părul negru care 
începea să încărunţească, foarte respectabilă. În ultimul loc 
stătuse zece ani. O chema Eliza Dunn. 

— Şi n-avuseserăţi vreo discuţie cu ea miercuri? 

— Nici vorbă. De aceea mi se pare atât de ciudat. 

— Citi servitori aveţi, doamnă? 

— Doi. Fata în casă, Annie, foarte drăguță. Puțin cam 
uitucă şi cu capul numai la tineri, dar o servitoare bună 
dacă o pui la treabă. 

— Ea şi cu bucătăreasa se împăcau bine? 

— Desigur, se mai înfruntau, se mai împăcau, dar, în 
general, se aveau foarte bine. 

— Şi fata nu poate deloc să facă lumină în acest mister? 

— Ea spune că nu, dar ştiţi cum sunt servitorii, sunt 
solidari între ei. 

— Bine, bine, trebuie să vedem despre ce e vorba. Unde 
spuneaţi că locuiţi, doamnă? 

— La Clapham, Prince Albert Road, 88 

— Bine, madame, vă spun la revedere şi puteţi conta pe 
vizita mea la locuinţa dumneavoastră în timpul zilei. 


Atunci, doamna Todd, pentru că aşa o chema pe noua 
noastră prietenă, plecă. Poirot se uită la mine în chip jalnic. 

— Hei, hei Hastings, avem aici o afacere cu totul nouă. 
„Dispariţia bucătăresei de la Clapham!” Niciodată, 
niciodată, prietenul nostru, inspectorul Japp nu trebuie să 
audă de asta! 

După aceea, s-a dus şi a încălzit fierul de călcat şi a 
îndepărtat cu grijă pata de grăsime de pe costumul său gri 
cu ajutorul unei bucăţi de sugativă. Cu regret şi-a amânat 
îngrijirea mustăţilor pentru o altă zi şi am pornit spre 
Clapham. 

Prince Albert Road se dovedi a fi o stradă cu căsuțe 
elegante, toate aproape la fel, cu perdele frumoase de 
mătase la geamuri şi ciocănele de alamă strălucitoare la uşi. 

Am sunat la numărul 88 şi uşa ne-a fost deschisă de o fată 
îngrijită cu o faţă drăguță. Doamna Todd veni în hol să ne 
întâmpine. 

— Nu pleca Annie, o strigă ea. Acest gentleman este 
detectiv şi vrea să-ţi pună câteva întrebări. 

Pe faţa fetei se citea lupta între îngrijorare şi curiozitate 
plăcută. 

— Vă mulţumesc, doamnă, spuse Poirot înclinându-se. Aş 
dori s-o întreb pe servitoarea dumneavoastră acum şi să 
rămână singură, dacă se poate. 

Am fost conduşi într-o mică sufragerie şi când doamna 
Todd, după ce se codi evident, părăsi camera, Poirot începu 
anchetă să. 

— Voyons mademoiselle Annie tot ceea ce ne veţi spune va 
fi de cea mai mare importanţă. Numai dumneata poţi face 
lumină în acest caz. Fără ajutorul dumitale nu putem face 
nimic. 

Îngrijorarea dispăru de pe faţa fetei şi plăcuta curiozitate 
deveni şi mai evidentă. 

— Sunt sigură, domnule, spuse ea, vă spun tot ce pot. 

— Asta e bine. Poirot o aprobă încântat. Acum, în primul 
rând, ce părere aveţi personal despre asta? Sunteţi o fată 


de o inteligenţă remarcabilă. Asta se poate vedea imediat! 
Cum vă explicaţi dispariţia Elizei? 

Astfel încurajată, Annie începu să toarne incitată. 

— Negustori de sclavi albi, domnule, tot timpul am spus 
asta! Bucătăreasa întotdeauna m-a avertizat împotriva lor: 
„Să nu miroşi nici un parfum sau să mănânci dulciuri, 
indiferent cât de domn pare individul! „Astea erau cuvintele 
care mi le repeta. Şi acum au pus mâna pe ea! Sunt sigură 
de asta. Adevărat sau nu, a fost dusă în Turcia sau în 
vreunul din locurile alea din Orient unde, am auzit, că le 
place ca ele să fie grase. 

Poirot îşi păstră un aer grav admirabil. 

— Dar, în acest caz - şi asta este într-adevăr o idee! 

— Ar fi trimis ea după geamantan? 

— Ei bine, nu ştiu, domnule. S-ar putea să aibă nevoie de 
lucrurile ei... Chiar şi în locurile alea străine. 

— Cine a venit după bagaj, un bărbat? 

— Carter Paterson, domnule. 

— Dumneata l-ai împachetat? 

— Nu, domnule, era deja împachetat şi legat cu sfoară. 

— Ah! Asta-i interesant. Asta dovedeşte că atunci când a 
plecat din casă miercuri, era deja hotărâtă să nu se 
întoarcă. Înţelegi, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Annie arăta uşor surprinsă. Nu m-am 
gândit la asta. Dar totuşi ar putea fi negustorii de sclavi 
albi, nu-i aşa, domnule? Adăugă ea pe gânduri. 

— Fără îndoială! Spuse Poirot pe un ton grav şi continuă: 
Aveaţi acelaşi dormitor? 

— Nu, domnule, aveam camere separate. 

— Şi Eliza şi-a exprimat nemulţumirea vreodată faţă de 
actuala ei slujbă? Eraţi mulţumite amândouă aici? 

— N-a spus niciodată că o să plece. Slujba e bună... Fata 
ezită. 

— Vorbeşte sincer, spuse Poirot cu blândeţe. N-am să-i 
spun stăpânei tale. 


— Da, desigur, domnule, coniţa e grujulie. Dar mâncarea e 
bună. Destulă şi fără restricţie. Ceva cald pentru seară, 
slănină prăjită cât doreşti, plimbări frumoase. Şi oricum, 
dacă Eliza dorea să-şi schimbe slujba, sunt sigură că n-ar fi 
plecat niciodată în felul acesta. Ar fi stat până la sfârşitul 
lunii, pentru că doamna i-ar fi tăiat salariul pe o lună dacă 
ar fi făcut aşa! 

— Munca nu e prea grea? 

— Ei, ea este pretențioasă, întotdeauna se uită prin colţuri 
să vadă dacă e praf. Şi apoi mai e chiriaşul, sau „musafirul 
care plăteşte”, cum i se spune întotdeauna. Dar le trebuie 
numai micul dejun şi cina, la fel ca şi stăpânului. Amândoi 
stau toată ziua în City. 

— Îţi place de stăpânul tău? 

— Da, e foarte liniştit şi puţin zgârcit. 

— Cred că nu poţi să-ţi reaminteşti ultimul lucru pe care 
Eliza l-a spus înainte de a pleca? 

— Ba da, pot: „Dacă rămâne nişte dulceaţă de piersici de 
la cină o mâncăm noi şi mai avem puţină slănină cu cartofi 
prăjiţi”. Se dădea în vânt după dulceaţă de piersici. Mă 
întreb dacă n-au pus mâna pe ea în felul ăsta. 

— Miercuri era de obicei ziua ei liberă? 

— Da, ea era miercurea şi eu joia. 

Poirot îi mai puse câteva întrebări, apoi se declară 
satisfăcut. Annie plecă şi doamna Todd intră grăbită cu faţa 
plină de curiozitate. Eram sigur că se simţise jignită pentru 
că o exclusesem din cameră în timpul conversaţiei noastre 
cu Annie. De aceea, Poirot avu grijă cu tact s-o 
îmblânzească. 

— E dificil, îi explică el, pentru o femeie de o inteligenţă 
excepţională, ca a dumneavoastră, doamnă, să suportaţi cu 
răbdare metodele întortochiate pe care noi, bieţii detectivi, 
suntem obligaţi să le folosim. Să ai răbdare cu proştii, e 
greu pentru cei iuți la minte. 

Înlăturând astfel orice resentiment din partea doamnei 
Todd, el a condus conversaţia spre soţul ei şi a obţinut 


informaţia că el lucra pentru o firmă în City şi nu va fi acasă 
până după ora şase. 

— Fără îndoială, că el este foarte tulburat şi îngrijorat de 
această afacere neaşteptată, nu-i aşa? 

— Nu e niciodată îngrijorat, declară doamna Todd. „Bine, 
bine ia pe alta dragă”. Asta-i tot ce spune el! E aşa de calm 
că m apucă disperarea câteodată. „O femeie 
nerecunoscătoare”, a spus el. „Am scăpat cu toţii deea”. 

— Dar ceilalţi membri ai casei, doamnă? 

— Vă referiţi la domnul Simpson, „musafirul nostru care 
plăteşte”? Ei bine, atât timp cât îşi primeşte micul dejun şi 
cina în mod regulat, el nu se îngrijorează. 

— Ce profesiune are, doamnă? 

— Lucrează într-o bancă. 

A menţionat numele băncii şi eu am tresărit uşor, 
reamintindu-mi lectura din „Ihe Daily Blare” 

— E tânăr? 

— Cred că are 28 de ani. Un tânăr drăguţ, liniştit. 

— Aş vrea să schimb câteva cuvinte cu el, ca şi cu soţul 
dumneavoastră, dacă se poate. O să mă reîntorc în acest 
scop diseară. Îmi permit să vă sugerez că ar trebui să vă 
odihniţi puţin, arătaţi obosită. 

— Cred şi eu că sunt! Întâi, grija pentru Eliza şi apoi am 
fost după cumpărături ieri, aproape toată ziua şi ştiţi ce 
înseamnă asta, domnule Poirot, ba un lucru, ba un altul şi 
am avut o mulţime de treabă în casă pentru că, Annie nu le 
poate face pe toate şi, e foarte probabil, că-şi va da demisia 
fiind nemulțumită aşa, ei bine, astea m-au extenuat! 

Poirot spuse ceva în semn de înţelegere şi plecarăm. 

— E o coincidenţă curioasă, am zis, că acel funcţionar care 
a dispărut, Davis, e de la aceeaşi bancă cu Simpson. Crezi 
că poate să fie vreo legătură? 

Poirot zâmbi. 

— Pe de o parte, un funcţionar care o şterge, pe de alta o 
bucătăreasă care dispare. E greu să vezi vreo legătură 


între cei doi, dacă, nu cumva, Davis l-a vizitat pe Simpson, s- 
a îndrăgostit de ea şi a convins-o să fugă cu el. 

Am râs. Dar Poirot rămase grav. 

— Ar fi putut s-o facă mai rău, spuse el pe un ton 
mustrător. Aminteşte-ţi, Hastings, dacă pleci într-un exil, un 
bucătar bun ar putea fi de mai mult folos decât o fată 
drăguță! Se opri pentru o clipă şi apoi continuă: este un caz 
curios, plin de trăsături contradictorii. Mă interesează... Da, 
mă interesează în mod deosebit. 

În seara aceea ne-am reîntors la Prince Albert Road, 88 şi 
am vorbit cu domnii Todd şi Simpson. Primul era un om de 
vreo 40 de ani, molâu, cu un cap lunguieţ. 

— O, da, da, spuse el vag Eliza. Da. O bucătăreasă bună, 
cred. Şi econoamă. Eu ţin foarte mult la a face economii. 

— Puteţi să vă imaginaţi vreun motiv pentru care v-a 
părăsit aşa de subit? 

— O, bine, zise domnul Todd vag. Ştiţi, servitorii. Soţia se 
îngrijorează prea mult. Se consumă pentru că întotdeauna 
se îngrijorează. De fapt, toată problema e foarte simplă. „la 
alta, dragă, ia alta”, îi spun. Asta este soluţia. Fă haz de 
necaz! 

La fel de inutil ne-a fost şi domnul Simpson. Era un tânăr 
liniştit, spălăcit, cu ochelari. 

— Cred că trebuie s-o fi văzut, zise el. O femeie mai în 
vârstă, nu? Desigur, e cealaltă pe care-o văd întotdeauna, 
Annie. Drăguţă fată. Foarte politicoasă. 

- Cele două se împăcau una cu alta? 

Domnul Simpson declară că era sigur că nu putea spune. 
Credea că da. 

— Ei bine, nu dăm de nimic interesant acolo mon ami, 
spuse Poirot când părăsirăm casa. Plecarea noastră a fost 
întârziată de o izbucnire violentă din partea doamnei Todd, 
care ne repetă tot ce ne spusese în acea dimineaţă, dar cu 
mai mult lux de amănunte. 

— Eşti dezamăgit? L-am întrebat. Te aşteptai să auzi ceva? 

Poirot negă din cap. 


— Desigur, exista o posibilitate, spuse el. Dar nu mi s-a 
părut prea probabilă. 

Următorul eveniment fu o scrisoare pe care Poirot o primi 
în dimineaţa următoare. O citi, se înroşi de indignare şi mi-o 
întinse. 

Doamna Todd regretă că renunţă până la urmă la serviciile 
domnului Poirot. Dezbătând problema cu soţul ei îşi dă 
seama că e o prostie să cheme un detectiv pentru o afacere 
pur casnică. Doamna Todd alătură o guinee ca onorariu 
pentru consultaţie. 

— Aha! Strigă Poirot supărat. Şi ei cred că o să scape de 
Hercule Poirot în felul ăsta! O favoare, o mare favoare le-am 
făcut ca să consimt să le investighez mizerabila lor afacere 
de doi bani şi ei mă expediază comme ga! Uite cee.Numă 
înşel, aici e mâna domnului Todd. Dar eu îi spun nu. De 36 
de ori nu! Am să-mi cheltui guineele mele proprii, 3600 
guinee dacă va fi nevoie, dar am să dau de firul acestui 
mister! 

— Da, dar cum? Am întrebat eu. 

Poirot se linişti puţin. 

— D'abord, spuse el, vom da anunţuri în ziar. la să văd... 
Da... Cam aşa ceva: „Dacă Eliza Dunn va răspunde la 
această adresă va afla ceva în interesul ei”. Publică-l în 
toate ziarele în care vrei, Hastings. Între timp, am să fac 
câteva investigaţii proprii. Du-te, trebuie acţionat iute! 

Nu l-am mai văzut până seara, când a binevoit să-mi spună 
ceea ce făcuse. 

— Am făcut cercetări la firma domnului Todd. Nu a lipsit 
miercuri şi are un caracter bun-asta în privinţa lui. Apoi 
Simpson, joi a fost bolnav şi nu s-a dus la bancă. Dar 
miercuri a fost. Era în termeni oarecum amicali cu Davis. 
Nimic ieşit din comun. Acolo pare să nu fie nimic. Nu. 
Trebuie să ne bazăm pe anunţ. 

Acesta apăru în toate ziarele principale. La ordinele lui 
Poirot a fost tipărit în fiecare zi timp de o săptămână. 
Interesul său era extraordinar faţă de această afacere 


obişnuită privind fuga unei bucătărese, dar mi-am dat 
seama că el o consideră o chestiune de onoare să 
persevereze până când va reuşi în final. Mai multe cazuri 
extrem de atrăgătoare i-au fost aduse în acest răstimp, dar 
le-a refuzat pe toate. În fiecare dimineaţă se repezea la 
scrisori, le privea cu seriozitate şi apoi le abandona cu un 
oftat. 

Dar răbdarea noastră a fost răsplătită până la urmă. În 
miercurea următoare, proprietăreasa ne anunţă că o 
persoană cu numele de Eliza Dunn venise în vizită. 

— Enfin! Exclamă Poirot. Dar, dă-i drumul să urce! lute, 
imediat. 

Astfel îmboldită, proprietăreasa ieşi în grabă şi se întoarse 
după câteva clipe ca s-o prezinte pe domnişoara Dunn. 
Prada noastră era cum ne fusese descrisă: înaltă, solidă şi 
deosebit de respectabilă. 

— Am venit ca răspuns la anunţ, explică ea. M-am gândit 
că trebuie să fie vreo încurcătură sau altceva şi că, 
probabil, nu ştiaţi c-am intrat deja în posesia moştenirii 
mele. 

Poirot o studia cu atenţie. Trase mai în faţă un scaun cu o 
mişcare largă a braţului. 

— Adevărul este, îi explică el, că fosta dumitale stăpâna, 
doamna Todd, e foarte îngrijorată în privinţa dumitale. Ea s- 
a temut că vi s-ar fi putut întâmpla un accident. 

Eliza Dunn păru foarte surprinsă. 

— Atunci, n-a primit scrisoarea mea? 

— N-a primit nici un cuvânt de nici un fel. Poirot se opri şi 
apoi spuse convingător: vreţi să-mi relataţi toată povestea? 

Eliza Dunn n-avea nevoie de încurajare. Se lansă deodată 
într-o povestire lungă. 

— Tocmai mă întorceam acasă, miercuri seara şi eram 
aproape de locuinţă, când un gentleman m-a oprit. Era 
înalt, cu barbă şi joben. „Domnişoara Eliza Dunn?”, a 
întrebat el. „Da”, am spus eu. „Am întrebat de 
dumneavoastră la numărul 88 a zis el; mi s-a spus că v-aş 


putea întâlni în timp ce veniţi aici; domnişoară Dunn, am 
sosit din Australia în mod special ca să vă găsesc; ştiţi 
cumva numele de fată al bunicii dumneavoastră din partea 
mamei?” „Jane Emmot”, am spus eu. „Exact, a spus el; 
acum, domnişoară Dunn, deşi poate nu aţi auzit niciodată 
despre asta, bunica dumneavoastră a avut o mare prietenă, 
Eliza Leech; prietena ei a plecat în Australia unde s-a 
căsătorit cu un om foarte bogat; cei doi copii ai ei au murit 
mici şi ea a moştenit toată averea soţului; ea a murit acum 
câteva luni şi, prin testament, moşteniţi o casă în această 
ţară şi o sumă considerabilă de bani”. 

Puteaţi să mă fi doborât şi cu o pană, continuă domnişoara 
Dunn. Pentru o clipă am fost bănuitoare şi el trebuie să fi 
observat pentru că a zâmbit. „Foarte bine că sunteţi 
prevăzătoare domnişoară Dunn, spuse el; iată actele mele”. 
Îmi întinse o scrisoare de la nişte avocaţi din Melbourne, 
Hurst and Crotchet şi o carte de vizită. El era domnul 
Crotchet. „Sunt vreo două condiţii, spuse el. Clienta noastră 
era puţin excentrică, ştiţi. Moştenirea pune drept condiţie 
să intraţi în posesia casei (ea este în Cumberland) până 
mâine la ora 12; cealaltă condiţie nu este prea importantă - 
e doar o stipulare că nu trebuie să fiţi servitoare”. Îmi căzu 
faţa. „O, domnule Crotchet, am spus eu, sunt bucătăreasă, 
nu v-au spus acasă?” „Dragă, dragă, spuse el, n-am ştiut de 
aşa ceva, am crezut c-aţi putea fi o guvernantă sau o 
doamnă de companie; e foarte neplăcut, chiar foarte 
neplăcut”. „Şi-o să pierd toţi banii”? Am întrebat eu cam 
îngrijorată. El se gândi vreun minut, două. „Există 
întotdeauna mijloace de a eluda legea, domnişoară Dunn,” 
spuse el în sfârşit. „Noi ca avocaţi le cunoaştem. Soluţia 
este ca dumneavoastră să vă părăsiţi slujba în după-amiaza 
aceasta.” „Dar leafa mea pe o lună?”, am întrebat eu. 
„Dragă domnişoară Dunn, spuse el zâmbind, vă puteţi 
părăsi slujba în orice clipă pierzând salariul pe o lună; 
stăpâna dumitale va înţelege, având în vedere 
împrejurările; imperativul este timpul; trebuie neapărat să 


prindeţi trenul de ora 23 şi 5 minute din King's Cross spre 
nord; vă pot împrumuta vreo zece lire pentru bilet şi puteţi 
scrie câteva rânduri la gară către stăpâna dumitale; am să 
i-o duc personal şi am să-i explic totul”. Am fost de acord, 
bineînţeles şi o oră mai târziu mă aflam în tren atât de 
emoţionată încât nu ştiam pe ce lume mă aflu. Sigur că 
până când am ajuns la Carlisle, eram pe jumătate înclinată 
să cred că întreaga problemă era un truc, o păcăleală 
despre care citeşti de obicei. Dar m-am dus la adresa pe 
care mi-o dăduse, cea a unor avocaţi şi totul era în ordine. 
O căsuţă drăguță şi un venit de 300 de lire pe an. Avocaţii 
ştiau foarte puţine lucruri, ei tocmai primiseră o scrisoare 
de la un domn din Londra cu instrucţiuni să-mi predea casa 
şi 150 de lire pentru primele şase luni. Domnul Crotchet mi- 
a trimis lucrurile, dar nu era nici un cuvânt de la coniţă. Ara 
crezut că era supărată şi-mi purta pică pentru norocul meu. 
Nu mi-a trimis lada, ci pachete de hârtie cu hainele mele. 
Dar, sigur, dacă n-a primit niciodată scrisoarea mea, trebuie 
să fi gândit urât despre mine. 

Poirot ascultase cu atenţie această lungă poveste. Acum 
dădu aprobator din cap ca şi cum era complet satisfăcut. 

— Mulţumesc, domnişoară. Fusese, aşa cum zici, puţină 
încurcătură. Permiteţi-mi să vă recompensez pentru 
deranjul dumneavoastră. Îi întinse un plic. Vă reîntoarceţi 
imediat în Cumberland? Vreau să vă şoptesc ceva: nu uitaţi 
cum se găteşte. E întotdeauna util să ai ceva pe care să te 
bazezi în cazul în care lucrurile merg prost. 

— Credulă, murmură ei, după ce vizitatoarea noastră 
plecă, dar probabil nu mai mult decât majoritatea celor 
aparţinând clasei sale. Faţa lui deveni gravă. Haide 
Hastings, nu e timp de pierdut. Ia un taxi până-i scriu o notă 
lui Japp. 

Poirot aştepta pe scări când am venit cu taxiul. 

— Unde mergem? Am întrebat nerăbdător. 

— Întâi să lăsăm această notă unui mesager special. 


Odată treaba terminată şi revenind la taxi, Poirot dădu 
şoferului adresa: Prince Albert Road, 88 Clapham. 

— Deci, mergem acolo? 

— Mais oui. Deşi, sincer să fiu, mă tem că vom ajunge prea 
târziu. Pasărea noastră trebuie să fi zburat. 

— Cine este pasărea noastră? 

Poirot zâmbi. 

— Domnul acela şters, Simpson. 

— Ce? Am exclamat eu. 

— Haide, Hastings. Să nu-mi spui că nu ţi-e clar totul 
acum! 

— Bucătăreasa a fost dată la o parte din drum, asta îmi 
dau seama, am zis uşor jignit. Dar, de ce? De ce să fi vrut 
Simpson s-o scoată din casă? Ştia ea ceva despre el? 

— Absolut nimic. 

— Şi atunci... 

— Dar el vroia ceva ce avea ea. 

— Bani? Moştenirea australiană? 

— Nu, prietene, ceva cu totul diferit. Se opri o clipă şi apoi 
spuse grav: un geamantan ponosit din metal... 

M-am uitat cruciş la el. Afirmația părea aşa de fantastică 
încât l-am suspectat că vrea să-şi bată joc de mine, dar el 
era foarte grav şi serios. 

— Dar putea să-şi cumpere un geamantan, dacă vroia 
unul, am strigat eu. 

— El nu dorea un geamantan nou. El vroia un geamantan 
cu pedigree. Un geamantan de o respectabilitate sigură. 

— Uite ce e, Poirot. Asta-i chiar prea de tot. Îţi baţi joc de 
mine. 

Se uită la mine. 

— Îţi lipsesc mintea şi imaginaţia domnului Simpson, 
Hastings. Fii atent aici: miercuri seară, Simpson expediază 
bucătăreasa. O carte de vizită imprimată şi un document 
sunt lucruri simple de obţinut şi e gata să plătească 150 de 
lire şi chiria pe un an a unei case pentru a asigura succesul 
planului său. Domnişoara Dunn nu-l recunoaşte - barba, 


jobenul şi uşorul accent colonial o înşală complet. Aşa s-a 
sfârşit miercurea, cu excepţia fleacului că Simpson s-a 
servit cu acţiuni negociabile în valoare de 50000 lire. 

— Simpson, dar era Davis... 

— Dacă eşti bun să-mi permiţi să continui, Hastings! 
Simpson ştie că furtul va fi descoperit joi după-amiază. El 
nu se duce joi la bancă, dar îl aşteaptă pe Davis când iese 
să-şi ia prânzul. Poate recunoaşte furtul şi-i spune lui Davis 
că-i va returna acţiunile, oricum reuşeşte să-l facă pe Davis 
să vină la Clapham cu el. Este ziua liberă a feţei şi doamna 
Todd se afla la cumpărături, aşa că nu era nimeni acasă. 
Când furtul este descoperit şi Davis lipseşte implicaţia va fi 
covârşitoare. Davis este hoţul! Domnul Simpson va fi în 
perfectă siguranţă şi se poate reîntoarce la lucru dimineaţa 
ca un funcţionar onest, cum îl cred. 

— Şi Davis? 

Poirot făcu un gest expresiv şi dădu uşor din cap. 

— Pare prea stăpân pe sine să fie crezut şi apoi ce altă 
explicaţie poate fi, mon ami. Singura problemă a unui 
ucigaş este să scape de cadavru şi Simpson îşi făcuse planul 
dinainte. Am fost izbit imediat de faptul că deşi Eliza Dunn, 
evident avea de gând să se reîntoarcă în seara zilei când a 
plecat (aminteşte-ţi remarca despre dulceaţa de piersici), 
totuşi, geamantanul ei era gata împachetat când au venit 
după el. Simpson a fost cel care l-a trimis pe Carter 
Paterson, vineri, să-l ia şi tot Simpson a fost cel care l-a 
legat cu sfoară joi după-amiază. Ce bănuială ar putea trezi? 
O servitoare pleacă şi trimite după bagajul ei, acesta este 
etichetat şi pus pe adresa şi numele ei, probabil o gară 
foarte apropiată de Londra. Sâmbătă după-amiază, 
Simpson, deghizat ca australian, îl cere, îi pune o nouă 
adresă şi-l expediază în altă parte cu menţiunea:” să fie 
lăsat până ce este reclamat”. Când autorităţile devin 
bănuitoare, din motive lesne de înţeles şi-l deschid, tot ce se 
poate afla este că un bărbos din colonii l-a expediat dintr-o 


gară apropiată de Londra. Nu se poate face nici o legătură 
cu Prince Albert Road, 88 Ah! Am ajuns. 

Pronosticurile lui Poirot au fost corecte. Simpson plecase 
cu câteva zile mai înainte. Dar el nu avea să scape de 
consecinţele crimei sale. Cu ajutorul telegrafiştilor a fost 
descoperit la bordul vasului „Olympia”, în drum spre 
America. 

Un geamantan din cositor, trimis domnului Henry 
Wintergreen a atras atenţia impiegaţilor din Glasgow. A fost 
deschis şi s-a găsit cadavrul nefericitului Davis. 

Cecul de o guinee al doamnei Iodd nu a fost niciodată 
încasat. În schimb, Poirot l-a dat la înrămat şi l-a atârnat pe 
peretele din sufrageria noastră. 

— Pentru mine este o mică lecţie, Hastings, care să-mi 
amintească să nu dispreţuiesc niciodată lucrul comun, 
oamenii obişnuiţi. O servitoare care dispare la un capăt - un 
ucigaş cu sânge rece la celălalt. Pentru mine este unul 
dintre cele mai interesante cazuri pe care le-am avut. 

Planurile submarinului. 

Un mesager special adusese o notă. Poirot o citi şi o rază 
de bucurie şi interes îi apăru în privire, îi dădu drumul 
omului cu câteva cuvinte şi apoi se întoarse spre mine. 

— Împachetează ceva rapid, prietene, mergem la 
Sharples. 

Am tresărit la menţionarea faimoasei reşedinţe de ţară a 
lordului Alloway. Şef al noului minister al apărării, recent 
înfiinţat, lordul Alloway era un membru de bază al 
cabinetului. Ca şi sir Ralph Curtis, conducătorul unei mari 
firme de construcţii, el se făcuse remarcat în Camera 
Comunelor şi acum se vorbea deschis despre el ca un om de 
viitor şi ca despre candidatul cel mai posibil la funcţia de 
prim ministru dacă zvonurile despre starea sănătăţii 
domnului David MacAdam s-ar fi dovedit fondate. 

Un mare Rolls-Royce ne aştepta jos şi când am început să 
rulăm în întuneric l-am copleşit pe Poirot cu întrebări. 


— Ce naiba ar putea vrea de la noi la ora asta aşa târzie? 
L-am întrebat. Era trecut de 11 

Poirot dădu din cap. 

— Ceva extrem de urgent, fără îndoială. 

— Îmi amintesc, am spus eu, că acum câţiva ani a fostun 
scandal destul de urât în legătură cu Ralph Curtis, care pe 
atunci, cred, făcuse nişte speculaţii cu acţiuni. În cele din 
urmă a fost achitat, însă, probabil, ceva de felul ăsta s-a 
întâmplat din nou. 

— Dar n-ar fi fost deloc necesar să trimeată după mine în 
mijlocul nopţii, prietene. 

I-am împărtăşit opinia şi restul călătoriei s-a desfăşurat în 
linişte. După ce a părăsit Londra, puternica maşină acceleră 
şi sosirăm la Sharples în mai puţin de o oră. 

Un majordom impunător ne conduse de îndată într un mic 
birou unde lordul Alloway ne aştepta. Se ridică să ne 
întâmpine un om înalt, uscăţiv care părea totuşi să radieze 
putere şi vitalitate. 

— Domnule Poirot, sunt încântat să vă văd. Este pentru a 
doua oară când guvernul apelează la serviciile 
dumneavoastră. Îmi amintesc foarte bine ce-aţi făcut pentru 
noi în timpul războiului, când primul ministru a fost răpit în 
modul acela uimitor. Deducţiile dumneavoastră excelente şi, 
aş adăuga, discreţia dumneavoastră - au salvat situaţia. 

Ochii lui Poirot străluciră o clipă. 

— Să înţeleg atunci, milord, că este încă un caz discret? 

— În cel mai înalt grad. Sir Harry şi cu mine... Oh, să fac 
prezentările-amiral sir Harry Weardale, şeful marinei - 
domnul Poirot şi... Să-mi amintesc, căpitanul... 

— Hastings, l-am ajutat eu. 

— Am auzit de multe ori de dumneavoastră domnule 
Poirot, spuse sir Harry, dându-i mina. Este o afacere 
excepţională şi dacă aţi putea-o soluţiona v-am fi extrem de 
recunoscători. 

Mi-a plăcut pe dată de şeful marinei, un marinar solid, 
direct, un tip sigur de modă veche. 


Poirot se uită întrebător la amândoi şi Alloway începu 
povestirea. 

— Desigur, înţelegeţi că totul e secret, domnule Poirot. Am 
pierdut ceva extrem de important. Planurile noului tip de 
submarin „Z” ne-au fost furate. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În seara aceasta, acum mai puţin de trei ore. Vă puteţi 
da seama, domnule Poirot de dimensiunile catastrofei. Este 
esenţial ca pierderea să nu devină publică. Am să vă spun 
faptele cât mai concis posibil. Musafirii mei în acest 
weekend au fost amiralul aici prezent, soţia şi fiul său, 
doamna Conrad, o doamnă binecunoscută în societatea 
londoneză. Doamnele s-au retras să se culce devreme - pe 
la ora 10; la fel şi domnul Leonard Weardale. Sir Harry se 
află aici parţial în scopul de a discuta cu mine construcţia 
acestui nou tip de submarin. Ca urmare, i-am cerut 
domnului Fitzroy, secretarul meu, să scoată planurile din 
seiful care se află în colţul acela şi să mi le pregătească şi, 
de asemenea, să aducă şi alte documente ce aveau legătură 
cu subiectul în discuţie. În timp ce el se îndeletnicea cu 
asta, amiralul şi cu mine ne plimbam pe terasă, fumând 
trabucuri în plăcuta atmosferă caldă de iunie. Am terminat 
de fumat şi de discutat şi ne-am hotărât să ne apucăm de 
treabă. În momentul în care ne-am întors de la capătul 
terasei, mi s-a părut că văd o umbră strecurîndu-se pe 
fereastra franceză de acolo, traversând terasă şi apoi 
dispărând. Totuşi, rtu i-am dat deloc atenţie. Ştiam că 
Fitzroy era în camera asta şi niciodată nu mi-a trecut prin 
cap că s-ar putea întâmpla ceva rău. Desigur, asta este vina 
mea. Deci, ne-am întors de pe terasă şi-am intrat în 
încăpere prin fereastră în acelaşi moment în care Fitzroy a 
pătruns din hol. 

— Ai pregătit tot ce avem nevoie, Fitzroy? L-am întrebat. 

— Cred că da, lord Alloway. Toate documentele sunt pe 
biroul dumneavoastră, răspunse el. Şi-apoi ne ură noapte 
bună. 


— Aşteaptă doar o clipă, am zis, îndrepiindu-mă spre 
birou. S-ar putea să am nevoie de ceva de care ou ţi-am 
spus. 

M-am uitat repede prin hârtiile care erau aşezate acolo. 

— Ai uitat ceea ce era mai important dintre toate, Fitzroy, 
am zis. Planurile propriu zise ale submarinului! 

— Planurile sunt chiar deasupra, lord Alloway. 

— Dar nu, nu sunt, i-am răspuns, răsfoind documentele. 

— Dar le-am pus acolo acum mai puţin de un minut! 

— Bine, dar nu mai sunt aici, i-am zis. 

Fitzroy se apropie cu o expresie uimită. Lucrurile păreau 
incredibile. Ne-am uitat prin toate documentele de pe 
birou; am răscolit seiful, dar în cele din urmă a trebuit să ne 
consolăm că documentele dispăruseră... Şi dispăruseră în 
scurtul interval de circa trei minute în care Fitzroy lipsise 
din încăpere. 

— Dar de ce plecase din încăpere? Interveni Poirot brusc. 

— Asta i-am întrebat şi eu, exclamă sir Harry. 

— Se pare, spuse lordul Alloway, că, exact în momentul 
când terminase cu aranjatul documentelor pe biroul meu, a 
fost surprins de ţipătul unei femei. Se repezi în hol. Pe scară 
o văzu pe camerista franţuzoaică a doamnei Conrad. Fata 
arăta supărată şi albă la faţă şi spuse că văzuse o stafie-o 
siluetă înaltă îmbrăcată în alb, care se mişca fără zgomot. 
Fitzroy râse de spaima acesteia şi-i spuse, mai mult sau mai 
puţin politicos, să nu facă pe proasta. Apoi se întoarse în 
camera asta în care intram şi noi prin fereastră. 

— Totul pare foarte clar, aprecie Poirot căzut pe gânduri. 
Singura problemă e dacă servitoarea a ajutat în calitate de 
complice? A ţipat în complot cu tovarăşul ei care lucra afară 
sau el aştepta acolo doar în speranţa că i s-ar ivi o ocazie? 
Cred că era un bărbat, nu o femeie ceea ce aţi văzut. 

— Nu pot să vă spun, domnule Poirot. A fost doar o umbră. 

Amiralul bufni într-un fel atât de deosebit încât nu putea 
să nu atragă atenţia. 


— Cred că domnul amiral are ceva de zis, spuse Poirot 
liniştit cu un uşor zâmbet. Aţi văzut umbră asta, sir Harry? 

— Nu, n-am văzut-o răspunse celălalt. Şi nici Alloway. 
Ramură unui copac s-a mişcat, sau cam aşa ceva şi abia 
după aceea, când am descoperit furtul, el a tras concluzia 
că cineva traversase terasa. Imaginaţia i-a jucat o festă, 
asta-i tot. 

— De obicei nu prea mi se spune c-aş avea multă 
imaginaţie, zise lordul Alloway zâmbind. 

— Prostii, toţi avem imaginaţie, Cu toţii putem crede c-am 
văzut mai mult decât e adevărat. Am petrecut o viaţă pe 
mare şi am ochii mai buni decât ai unuia de pe uscat. Mă 
uitam direct pe terasă şi aş fi văzut şi eu acelaşi lucru dacă 
ar fi fost ceva. 

Era foarte hotărât în privinţa asta. Poirot se ridică şi se 
îndreptă repede spre fereastră. 

— Îmi permiteţi? Întrebă el. Trebuie să rezolvăm problema 
asta dacă se poate. 

leşi pe terasă şi noi îl urmarăm. Îşi scosese o lanternă din 
buzunar şi lumina stratul de iarbă de la marginea terasei. 

— Unde a traversat terasă, milord? Întrebă el. 

— Aş zice de partea cealaltă a ferestrei. 

Poirot continuă să mai lumineze locurile cu lanterna 
câteva minute, străbătând terasa până-n capăt şi-napoi. 
Apoi o stinse şi se îndreptă din umeri. 

— Sir Harry are dreptate şi dumneavoastră greşiţi, milord, 
spuse el liniştit. A plouat serios mai devreme în seara asta. 
Oricine ar fi trecut prin iarbă ar fi trebuit să lase urme de 
paşi. Dar nu sunt... Nici una. 

Privirea sa trecu de la un bărbat la celălalt. Lordul Alloway 
arăta uimit şi nu prea convins; amiralul îşi exprimă în mod 
gălăgios satisfacția. 

— Ştiam că nu puteam să dau greş, declară el. Am 
încredere în ochii mei în orice situaţie. 

Era însăşi imaginea unui bătrân şi cinstit lup de mare, 
încât nu mi-am putut reţine un zâmbet. 


— Asta ne face să ne rezumăm la oamenii din casă, spuse 
calm Poirot. Să intrăm. Acum, milord, în timp ce domnul 
Fitzroy vorbea cu camerista pe scară, ar fi putut cineva să 
se folosească de ocazie şi să intre în bibliotecă dinspre hol? 

Lordul Alloway negă, dând din cap. 

— Absolut imposibil, ar fi trebuit să treacă pe lângă el ca s- 
o facă. 

— Dar domnul Fitzroy sunteţi sigur de el, da? 

Lordul Alloway se înroşi. 

— Absolut, domnule Poirot. Răspund de loialitatea 
secretarului meu. Este imposibil ca el să fie implicat în 
afacere în vreun fel. 

— Totul pare imposibil, remarcă Poirot cam sec. Poate că 
planurile şi-au pus o pereche de aripi şi-au zburat - comme 
ca! Bătu din buze ca un comic heruvim. 

— Toată afacerea este imposibilă, declară nerăbdător 
lordul Alloway. Dar vă rog, domnule Poirot, nici să nu vă 
gândiţi să-l suspectaţi pe Fitzroy. Gândiţi-vă doar, dacă ar fi 
dorit să ia planurile, nimic n-ar fi fost mai uşor pentru el 
decât să le copieze fără să-şi dea osteneala de a le fura? 

— Aici, milord, spuse Poirot aprobator aţi făcut o remarcă 
bien juste - văd că aveţi o minte ordonată şi metodică. 
L'Angleterre poate să fie fericită că vă are. 

Lordul Alloway păru cam stânjenit de această neaşteptată 
explozie de laude. Poirot se reîntoarse la chestiune. 

— Camera în care aţi stat toată seara... 

— Da, sufrageria? 

— Şi ea are o fereastră care dă pe terasă, căci, îmi 
amintesc, aţi spus că aţi ieşit pe acolo. N-ar fi fost posibil ca 
cineva să iasă prin fereastra de la sufragerie şi să intre prin 
asta de la birou, în timp ce domnul Fitzroy ieşise din 
cameră şi să se reîntoarcă în sufragerie în acelaşi fel? 

— Dar l-am fi văzut atunci, obiectă amiralul. 

— Nu, dacă eraţi cu spatele, mergând în direcţia opusă. 

— Fitzroy a lipsit din cameră numai câteva minute, atât 
timp cât ne-a luat să mergem până la capăt şi înapoi. 


— Nu contează - este o posibilitate - de fapt, singura, 
după cum stau lucrurile. 

— Dar nu era nimeni în sufragerie când am ieşit, spuse 
amiralul. 

— Poate au venit după aceea. 

— Vreţi să spuneţi, zise lordul Alloway rar, că atunci când 
Fitzroy a auzit-o pe fată ţipând şi a ieşit, cineva era deja 
ascuns în sufragerie şi că ei au intrat şi au ieşit prin ferestre 
şi apoi au plecat din sufragerie după ce Fitzroy s-a întors în 
camera asta? 

— Mintea dumneavoastră metodică din nou, spuse Poirot 
înclinându-se. 

— Dumneavoastră explicaţi lucrurile perfect. 

— Să fi fost vreunul dintre servitori? 

— Sau vreun musafir. Camerista doamnei Conrad a ţipat. 

— Exact, ce-mi puteţi spune despre doamna Conrad? 

Lordul Alloway se gândi pentru o clipă. 

— Vă spuneam că este o doamnă bine cunoscută în 
societate. E adevărat că dă petreceri mari şi se duce peste 
tot. Dar se ştie foarte puţin despre adevărata ei origine şi 
despre cum şi-a petrecut viaţa în trecut. Este o doamnă 
care frecventează foarte mult cercurile diplomatice şi ale 
Foreign Office-ului. Serviciul secret ar vrea să ştie de ce? 

— Înţeleg, spuse Poirot. Şi ea a fost invitată aici în 
weekendul ăsta... 

— Ca s-o putem observa mai îndeaproape, să zicem. 

— Parfaitement! S-ar fi putut ca ea să vă fi făcut foarte 
frumuşel figura. 

Lordul Alloway arăta cam încurcat şi Poirot continuă. 

— Spuneţi-mi, milord, s-a făcut vreo referinţă în prezenţa 
ei în legătură cu subiectele pe care dumneavoastră şi 
amiralul urmaţi să le discutaţi împreună? 

— Da, recunoscu celălalt. Sir Harry a spus: „Şi acum hai la 
submarinul nostru! La treabă!” sau ceva de felul ăsta. 
Ceilalţi au părăsit camera, dar ea s-a întors după o carte. 


— Înţeleg, făcu Poirot pe gânduri. Milord, este foarte 
târziu, dar afacerea e urgentă. Aş vrea să chestionez pe 
membrii acestei petreceri familiare, imediat dacă este 
posibil. 

— Bineînţeles că se poate aranja, răspunse lordul Alloway. 
Lucrul dificil este că n-am vrea să se afle mai mult decât 
trebuie. Sigur, nu-i nici o problemă cu lady Juliet Weardale 
şi cu tânărul Leonard, dar doamna Conrad, dacă nu e 
vinovată, se află într-o situaţie diferită. Poate că ar trebui să 
menţionaţi numai că lipseşte un document important, fără 
să specificaţi de ce fel sau să intraţi în circumstanţele 
dispariţiei sale. 

— Exact asta îmi propuneam şi eu, sublinie POirot, plin de 
satisfacţie. De fapt, în toate trei cazurile. Domnul amiral să 
mă ierte, dar chiar şi cele mai bune soții... 

— Nu mă deranjează, făcu sir Harry. Toate femeile 
pălăvrăgesc, scumpele de ele! Aş vrea ca Juliet să 
vorbească mai mult şi să joace bridge ceva mai puţin. Dar 
aşa sunt femeile în zilele noastre, niciodată nu sunt fericite 
dacă nu dansează sau nu joacă cărţi. Să-i trezesc pe Juliet şi 
pe Leonard, nu-i aşa Alloway? 

— Mulţumesc. Am s-o chem pe camerista franţuzoaică. 
Domnul Poirot doreşte s-o vadă şi ea poate să-şi trezească 
stăpâna. Mă duc să aranjez asta acum. Între timp, îl trimit 
aici pe Fitzroy. 

Domnul Fitzroy era un tânăr palid, subţire cu pince nez şi 
o expresie efeminată. Declaraţia sa a coincis practic cuvânt 
cu cuvânt cu ceea ce lordul Alloway ne spusese deja. 

— Dumneavoastră personal ce credeţi, domnule Fitzroy? 

Domnul Fitzroy ridică din umeri. 

— Fără îndoială, cineva care ştia ce avea să urmeze 
aştepta afară ca să i se ivească ocazia. Putea să vadă prin 
fereastră ceea ce se întâmpla în cameră şi să se strecoare 
înăuntru când eu am plecat. Păcat că lordul Alloway n-a pus 
să fie urmărit tipul atunci când l-a văzut. 

Poirot nu l-a contrazis, în schimb l-a întrebat: 


— Crezi povestea cameristei - c-a văzut o fantomă? 

— Ei, nu prea, domnule Poirot! 

— Vreau să spun, că ea chiar a crezut asta? 

— O, în această privinţă nu pot să mă exprim. Părea, în 
mod sigur, cam supărată. Se ţinea cu mâinile de cap. 

— Aha! Strigă Poirot cu aerul unuia care a făcut o 
descoperire. Chiar aşa - şi ea este, fără îndoială, o fată 
drăguță? 

— Nu i-am luat seama în mod deosebit, spuse domnul 
Fitzroy pe un ton reţinut. 

— Ai văzut-o şi pe stăpâna ei, da? 

— De fapt, am văzut-o. Era sus, în capul scărilor şi o striga 
„Leonie!” Apoi m-a văzut şi, bineînţeles, s-a retras. 

— Sus, spuse Poirot, încruntându-se. 

— Bineînţeles, îmi dau seama că totul este foarte neplăcut 
pentru mine, sau mai degrabă ar fi fost, dacă lordul Alloway 
nu l-ar fi văzut din întâmplare pe omul acela plecând într- 
adevăr. În orice caz, m-aş bucura dacă aţi dori să-mi 
cercetaţi camera şi să mă percheziţionaţi. 

— Chiar doreşti asta? 

— Sigur că da. 

Nu ştiu ce i-ar fi răspuns Poirot, dar în acel moment 
reapăru lordul Alloway şi ne informă că cele două doamne, 
precum şi Leonard Weardale se aflau în sufragerie. 

Femeile erau în neglijeuri care le veneau bine. Doamna 
Conrad era o femeie frumoasă de 35 de ani, cu păr auriu şi 
o uşoară tendinţă de embonpoint. Lady Juliet Weardale 
trebuie să fi avut 4o de ani, era înaltă şi brunetă, foarte 
subţire, încă frumoasă, cu mâini şi picioare superbe şi o 
purtare neliniştită, buimăcită. Fiul ei era un tânăr subţirel, 
muieratic, în contrast mare cu tatăl său inimos şi direct, 
după câte am putut să-mi dau seama. 

Poirot i-a dat drumul cu povestioara asupra căreia ne 
înţelesesem şi apoi le-a explicat că dorea să ştie dacă 
vreunul auzise sau văzuse ceva în seara aceea, care ar 
putea să ne ajute. 


Adresându-se întâi doamnei Conrad, a întrebat-o dacă ar 
putea să fie atât de bună şi să-i spună ce făcuse exact. 

— Staţi să văd... M-am dus sus. Mi-am sunat camerista. 
Apoi, pentru că nu-şi făcea apariţia, am ieşit şi am strigat-o. 
Am auzit-o vorbind pe scări. După ce mi-a periat părul i-am 
dat drumul - era într-o foarte curioasă stare nervoasă. Am 
citit o vreme şi-apoi m-am culcat. 

— Şi dumneavoastră, lady Juliet? 

— M-am dus direct sus şi m-am culcat. Eram foarte 
obosită. 

— Dar cartea ta, dragă? Întrebă doamna Conrad, zâmbind 
dulce. 

— Cartea mea? Lady Juliet se înroşi. 

— Da, ştii, când i-am dat drumul Leoniei, urcai scările. Ai 
spus că ai coborât în sufragerie după o carte. 

— O, da, am coborât. Am... Am uitat. 

Lady Juliet îşi încleştă nervoasă mâinile. 

— Aţi auzit-o pe camerista doamnei Conrad ţipând, 
milady? 

— Nu, nu, n-am auzit-o. 

— Ce curios, pentru că trebuie să fi fost atunci în 
sufragerie. 

— N-am auzit nimic, spuse lady Juliet pe un ton mai ferm. 

Poirot se întoarse spre tânărul Leonard. 

— Monsieur? 

— N-am făcut nimic. M-am dus direct sus şi m-am închis 
înăuntru. 

Poirot îşi mângâia bărbia. 

— Aşadar, mă tem că n-am nimic aici care să mă ajute. 
Mesdames et monsieur, regret, regret teribil că v-am 
deranjat din somn pentru aşa un fleac. Primiţi scuzele mele, 
vă rog. 

Gesticulând şi cerîndu-şi scuze, îi conduse pe toţi afară. S- 
a întors cu franţuzoaica, o fată drăguță, cu o privire 
îndrăzneață. Alloway şi Weardale ieşiseră cu doamnele. 
Acum, mademoiselle, spuse Poirot pe un ton răâţoit, hai 


spune-mi adevărul. Nu-mi spune mie basme. De ce-ai ţipat 
pe scară? 

— Ah, monsieur, am văzut o siluetă înaltă, toată în alb... 

Poirot o opri, făcând cu arătătorul un gest energic. 

— Nu ţi-am spus, fără basme? Stai să ghicesc. Te-a sărutat, 
nu-i aşa? Domnul Leonard Weardale, vreau să zic? 

— Eh bine, monsieur şi de fapt ce-i un sărut? 

— În aceste împrejurări, e cât se poate de natural, 
răspunse Poirot galant. Că sunt eu sau Hastings aici... Dar 
spune-mi ce s-a întâmplat. 

— A urcat după mine şi m-a prins. M-am speriat şi am 
țţipat. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi ţipat, dar s-a apropiat de mine 
ca o pisică. Apoi a apărut monsieur le secretaire. Domnul 
Leonard a fugit sus pe scări. Şi ce puteam să-i spun? Mai 
ales unui jeune homme comme ca - tellement comme îl 
faut? Mă foi, am inventat o fantomă. 

— Aşa totul se explică, exclamă Poirot bine dispus. Apoi te 
ai dus în camera stăpânei tale. Care-i camera, apropo? 

— Este la capăt, monsieur. Pe acolo. 

— Direct deasupra biroului deci. Bien, mademoiselle, nu te 
mai rețin şi la prochaine fois, să nu mai ţipi. 

— După ce-o conduse afară se întoarse spre mine 
zâmbind. 

— Un caz interesant, nu Hastings? Încep să-mi vină câteva 
mici idei. Et vous? 

— Ce făcea Leonard Weardale pe scară? Nu-mi place 
tânărul acela, Poirot. E o puşlama în adevăratul sens al 
cuvântului. 

— Sunt de acord cu tine, mon ami. 

— Fitzroy pare un tip cinstit. 

— Lordul Alloway insistă mult asupra acestui aspect. 

— Şi totuşi e ceva în comportamentul lui... 

— E aproape prea bun ca să fie adevărat? Şi eu am simţit 
asta. Pe de altă parte, prietena noastră, doamna Conrad, cu 
siguranţă nu e bună deloc. 


— Şi camera ei se află deasupra biroului, am spus eu 
meditativ, uitându-mă fix la Poirot. 

Dădu din cap cu un uşor zâmbet. 

— Nu, mon ami, nu pot să cred în mod serios că acea 
doamnă superbă s-a strecurat jos pe hornul şemineului, sau 
a coborât cu o frânghie din balcon. 

În timp ce vorbeam, uşa se deschise şi spre marea mea 
surpriză, lady Juliet Weardale intră rapid şi fără zgomot. 

— Domnule Poirot, spuse ea aproape pe nerăsuflate, 
putem vorbi între patru ochi? 

— Milady, căpitanul Hastings este ca alter ego-ul meu. 
Puteţi vorbi în prezenţa lui ca şi cum n-ar conta, n-ar fi de 
faţă. Vă rog să luaţi loc. 

Se aşeză cu ochii încă fixaţi asupra lui Poirot. 

— Ceea ce am de spus e cam dificil. Vă ocupați de caz. 
Dacă documentele vor fi returnate, afacerea va fi încheiată? 
Vreau să spun, s-ar putea face fără să se mai pună 
întrebări? 

Poirot o privi cu gravitate. 

— Staţi să înţeleg, madame. Ele îmi vor fi date mie, aşa-i? 
Şi eu urmează să le restitui lordului Alloway cu condiţia ca 
el să nu întrebe de unde le am? 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Asta am vrut să spun. Dar trebuie să fiu sigură că nu se 
va face... Publicitate. 

— Nu cred că lordul Alloway este prea dornic de 
publicitate, spuse Poirot serios. 

— Atunci, acceptaţi? Strigă ea nerăbdătoare după un 
răspuns. 

— O clipă, milady. Depinde cât de repede îmi veţi înmâna 
documentele. 

— Aproape imediat. 

Poirot se uită la pendulă. 

— Exact, cât de repede? 

— Să spunem... Zece minute, şopti ea. 

— Accept, milady. 


leşi grăbită din cameră. Am strâns din buze, ca şi cum aş fi 
fluierat. 

— Poţi să-mi rezumi situaţia, Hastings? 

— Bridge, am răspuns succint. 

— Ah, îţi aminteşti cuvintele rostite de domnul amiral! Ce 
memorie! Te felicit, Hastings! 

N-am mai spus nimic deoarece lordul Alloway intră şi se 
uită întrebător spre Poirot. 

— Mai ai şi alte idei, domnule Poirot? Mă tem că 
răspunsurile la întrebările dumitale au fost cam 
dezamăgitoare. 

— Câtuşi de puţin, milord. Au fost chiar suficient de clare. 
Nu mai este necesar să rămân aici şi, cu permisiunea 
dumneavoastră, am să mă întorc imediat la Londra. 

Lordul Alloway a rămas perplex. 

— Dar... Ce-aţi descoperit? Ştiţi cine-a luat planurile? 

— Da milord, ştiu. Spuneţi-mi, în cazul în care 
documentele sunt returnate anonim, nu veţi mai pretinde 
alte cercetări? 

Lordul Alloway se uită fix la el. 

— Vreţi să spuneţi cu condiţia acordării unei sume de 
bani? 

— Nu, milord, returnate fără nici o condiţie. 

— Bineînţeles, recuperarea planurilor este lucrul cel mai 
important, spuse lordul Alloway încet. Se uită uimit şi fără 
să înţeleagă. 

— Atunci v-aş recomanda în mod serios să adoptați această 
atitudine. Numai dumneavoastră, amiralul şi secretarul ştiţi 
despre dispariţia lor. Numai dumneavoastră trei trebuie să 
aflaţi despre restituirea lor. Şi puteţi conta pe mine ca să vă 
sprijin din toate punctele de vedere - lăsaţi misterul pe 
umerii mei. Mi-aţi cerut să vă redau documentele - am făcut 
asta. Nu ştiţi mai multe. Se ridică şi-i întinse mâna. Milord, 
mi-a părut bine că v-am întâlnit. Am încredere în 
dumneavoastră şi în devotamentul dumneavoastră faţă de 
Anglia. Îi veţi conduce destinele cu mâna forte, sigură. 


— Domnule Poirot, vă jur c-am să fac tot ce-mi stă în 
putinţă. Ar putea fi un defect sau o calitate, dar eu cred în 
mine. 

— Aşa face orice om mare. Şi eu sunt la fel, spuse Poirot 
grandilocvent. 

Maşina veni în câteva minute în faţa uşii şi lordul Alloway 
îşi luă la revedere de la noi pe trepte cu sinceră 
cordialitate. 

— E un om mare, Hastings, spuse Poirot, când am pornit. 
Are minte, influenţă, putere. El este omul puternic de care 
Anglia are nevoie pentru a o conduce în aceste zile dificile 
ale reconstrucției de după război. 

— Sunt gata să fiu de acord cu tot ce spui Poirot, dar ce e 
cu lady Juliet? Va returna ea documentele direct lui 
Alloway? Ce va crede când le va descoperi fără nici un 
cuvânt? 

— Hastings, am să-ţi pun o mică întrebare. De ce, când a 
vorbit cu mine, nu mi-a dat planurile atunci şi acolo? 

— Nu le avea la ea. 

— Perfect. Cât timp i-ar lua să le aducă din camera ei? Sau 
dintr-o ascunzătoare din casă? Nu trebuie să-mi răspunzi. 
Îţi spun eu. Probabil vreo două minute şi jumătate! Dar ea 
cere zece minute. De ce? Pentru că în mod clar ea trebuie 
să le obţină de la o altă persoană, să argumenteze sau să se 
certe cu acea persoană înainte de a le preda. Acum, care ar 
putea fi persoana aceea? Nici vorbă de doamna Conrad, ci 
un membru al propriei ei familii, soţul sau fiul său. Care 
dintre ei este mai probabil? Leonard Weardale a spus că s-a 
dus direct să se culce. Ştim că asta nu-i adevărat. Să 
presupunem că mama s-a dus în camera lui şi nu l-a găsit; 
să presupunem că a coborât plină de o teamă nedefinită - 
nu prea e o comoară fiul ăla al ei! Nu-l găseşte, dar mai 
târziu îl aude negând c-ar fi părăsit camera sa. Ea trage 
concluzia că el este hoţul. De aici, discuţia ei cu mine. Dar, 
mon ami, noi ştim ceva ce lady Juliet nu ştie: că fiul ei n-ar fi 
putut fi în birou, pentru că el era pe scară, sărutând o pe 


frumuşica franţuzoaică. Deşi ea nu cunoaşte acest lucru, 
Leonard Weardale are un alibi. 

— Bine, dar atunci cine a furat documentele? Se pare că i- 
am eliminat pe toţi: lady Juliet, fiul ei, doamna Conrad, 
franţuzoaica... 

— Exact. Foloseşte-ţi micile tale celule cenuşii, prietene. 
Soluţia îţi sare în ochi. 

Am dat din cap neputincios. 

— Dar cum nu! Dacă te-ai concentra mai mult! Uite, deci, 
Fitzroy iese din cameră, lasă hârtiile pe birou. Câteva 
minute mai târziu, lordul Alloway intră, se duce la ele şi 
documentele au dispărut. Numai două lucruri sunt posibile: 
ori Fitzroy nu le-a lăsat, ci le-a pus în buzunarul lui - şi asta 
nu-i raţional fiindcă, aşa cum a subliniat Alloway, le-ar fi 
putut copia oricând ar fi vrut - ori documentele erau acolo 
când lordul Alloway a intrat şi în acest caz ele au fost 
introduse în buzunarul său. 

— Lordul Alloway hoţ, am spus, stupefiat. Dar de ce? De 
ce? 

— Nu mi-ai povestit tu de un scandal în trecut? Mi-ai spus 
că a fost achitat. Dar să presupunem că fusese adevărat? În 
viaţa publică engleză nu trebuie să fie nici un scandal. Dacă 
afacerea ar fi fost scormonită şi s-ar fi găsit probe împotriva 
lui acum, atunci adio pentru cariera sa politică. Să 
presupunem că era şantajat, preţul cerut fiind planurile 
submarinului. 

— Dar omul e un trădător mârşav! Am strigat eu. 

— O, nu, nu este. E inteligent şi plin de idei. Să 
presupunem, prietene, că a copiat planurile alea, făcând - 
pentru că este un inginer deştept - o mică schimbare în 
fiecare parte, aşa încât ele ar deveni aproape inaplicabile. 
El înmânează planurile false agentului duşman - doamna 
Conrad, cred; dar pentru ca să nu se ridice nici o suspiciune 
în privinţa veridicităţii lor, planurile trebuie să fie furate. 
Face tot ce poate ca să nu planeze nici o suspiciune asupra 
vreunuia din casă, pretinzând că a văzut un om fugind pe 


fereastră. Dar aici se poticneşte de încăpăţinarea 
amiralului. Aşa că următoarea sa grijă este că nici o 
bănuială să nu cadă asupra lui Fitzroy. 

— Asta-i găselniţa ta, Poirot, am obiectat eu. 

— Asta-i psihologie, mon ami. Un om care ar fi înmânat 
planurile reale n-ar fi fost ultrascrupulos în privinţa cui 
avea să cadă pradă suspiciunilor. Şi de ce a fost el atât de 
preocupat ca nici un detaliu privind furtul să nu ajungă la 
doamna Conrad? Pentru că el îi înmânase planurile 
contrafăcute, mai devreme în seara aceasta şi nu vroia ca 
ea să afle că furtul a avut loc mai târziu. 

— Mă întreb dacă ai dreptate. 

— Bineînţeles că am dreptate. Am vorbit cu Alloway ca 
între oameni mari şi el a înţeles perfect. O să vezi. 

Un lucru e sigur. În ziua când lordul Alloway a devenit 
prim ministru un cec şi o fotografie semnată au sosit; pe 
fotografie erau cuvintele: „Discretului meu prieten, Hercule 
Poirot, de la Alloway”. 

Cred că tipul „Z” al submarinului determină mare exaltare 
în cercurile navale. Se spune că el va revoluţiona marina 
navală modernă. Am auzit că o anumită putere străină a 
încercat să construiască ceva de acelaşi tip şi rezultatul a 
fost un trist eşec. Dar încă mai cred că Poirot ghicise. Elo 
face prea des şi o s-o încurce într-o zi. 

Misterul de la Market Basing 

— În fond, nimic nu seamănă cu viaţa la ţară, nu-i aşa? 
Spuse inspectorul Japp, inspirând adânc pe nas şi expirând 
pe gură, aşa cum scrie la carte. 

Poirot şi cu mine am salutat ideea din toată inima. Fusese 
sugestia inspectorului de la Scotland Yard că să mergem în 
weekend în orăşelul de provincie Basing Market. Când era 
liber, Japp era un botanist pasionat şi vorbea despre flori 
mărunte, cu nume latineşti incredibil de lungi (pronunţate 
oarecum ciudat), cu un entuziasm chiar mai mare decât cel 
cu care-şi trata cazurile. 


— Nimeni nu ne cunoaşte şi noi nu ştim pe nimeni, sublinie 
Japp. Asta-i esenţial! 

Totuşi, nu prea aşa stătea cazul, deoarece polițistul local 
fusese transferat dintr-un sat aflat la cincisprezece mile 
depărtare, unde avusese loc o otrăvire cu arsenic, ceea ce îl 
pusese în contact cu inspectorul de la Scotland Yard. 
Recunoscându-l încântat - asta i-a sporit bună dispoziţie lui 
Japp şi, cum stăteam la micul dejun, duminică dimineaţă, în 
separeul hanului din sat, cu soarele strălucind şi cârceii de 
caprifoi strecuraţi prin fereastră, ne simţeam extraordinar 
de bine. Şunca cu ouă era excelentă, cafeua nu prea bună 
dar băubilă şi fierbinte. 

— Aşa viaţă zic şi eu, spuse Japp. Când o să ies la pensie, 
îmi iau un locuşor la ţară. Ca ăsta, departe de crime! 

— Le crime, îl est partout, remarcă Poirot, în timp ce 
înfulecă o bucată mare de pâine şi se încruntă la o vrabie 
care se legăna obraznică pe pervazul ferestrei. 

Am recitat în glumă: „lepurele ăla are o mutră frumoasă, 

Dar duce o viaţă personală odioasă 

N-aş putea cu adevărat să vă spun 

Ce lucruri groaznice iepurii la cale pun”. 

— Doamne, spuse Japp, rezemându-se de spătar, aş mai 
vrea un ou şi o felie, două de şuncă. Ce zici, căpitane? 

— De acord, am răspuns însufleţit. Dar tu, Poirot? 

Poirot refuză. 

— Nu trebuie să-ţi încarci aşa stomacul încât creierul să 
nu mai funcţioneze, remarcă el. 

Am să risc să-mi umplu stomacul încă puţin, râse Japp. lau 
proporţii; apropo şi tu eşti solid, domnule Poirot. Hei, 
domnişoară, două porţii de ouă cu şuncă. 

În clipa aceea, însă, o siluetă impunătoare apăru în cadrul 
uşii. Era polițistul Pollard. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnilor, dar am să-l deranjez pe 
inspector pentru că am nevoie de sfatul său. 

— Sunt în vacanţă, se apără Japp de îndată. Nu vreau să 
am de lucru. Ce s-a întâmplat? 


— Domnul de la Leigh House... S-a împuşcat... În cap. 

— Bine, se descurcă ei, spuse Japp mecanic. Datorii sau 
vreo femeie, cred. Îmi pare rău, nu pot să te ajut, Pollard. 

— Problema este că nu s-ar fi putut împuşca, zise polițistul. 
Cel puţin, asta-i părerea doctorului Giles. 

Japp lăsă ceaşca jos. 

— Nu s-ar fi putut împuşca. Ce vrei să spui? 

— Asta susţine doctorul Giles, repetă Pollard. Că e absolut 
imposibil. E cumplit de uluit, uşa închisă pe dinăuntru şi 
ferestrele la fel; dar el insistă că omul nu s-ar fi putut 
sinucide. 

Lucrurile s-au schimbat. Am renunţat la porţiile 
suplimentare de ouă cu şuncă şi câteva minute mai târziu 
mergeam cu toţii cât puteam de repede spre Leigh House, 
Japp chestionându-l îndeaproape pe poliţist. 

Numele mortului era Walter Protheroe; un om de vârstă 
mijlocie şi foarte retras. Venise cu opt ani în urmă în Market 
Basing şi închiriase Leigh House, un vechi conac în ruine. 
Locuia într-un colţ al său, având în slujba lui o îngrijitoare 
pe Care o adusese cu el. O chema domnişoara Clegg, era o 
femeie foarte demnă şi foarte respectată în sat. Doar 
recent, domnul Protheroe primise vizitatori care au rămas 
să stea la el, o doamnă şi un domn Parker din Londra. În 
dimineaţa aceasta, neprimind nici un răspuns când s-a dus 
să-şi strige stăpânul şi găsind uşa închisă, domnişoara 
Clegg s-a alarmat, a telefonat la poliţie şi la doctor. Polițistul 
Pollard şi doctorul Giles sosiseră în acelaşi moment. Prin 
eforturi unite reuşiseră să spargă uşa de stejar de la 
dormitorul său. 

Domnul Protheroe zăcea pe duşumea, împuşcat în cap, cu 
pistolul în mâna dreaptă. Arăta ca un caz clar de sinucidere. 
Totuşi, după ce-a examinat cadavrul, doctorul Giles a fost 
foarte uimit şi, în cele din urmă, l-a tras pe poliţist deoparte 
şi i-a comunicat nelămuririle sale, la care Pollard s-a gândit 
de îndată la Japp. Lăsând totul în grija doctorului, s-a 

repezit la han. 


Exact când povestea poliţistului s-a terminat, am sosit la 
Leigh House, o clădire mare cu un aer dezolant, înconjurată 
de o grădină neîngrijită, plină de buruieni. Uşa de la intrare 
era deschisă şi am pătruns imediat în hol şi de acolo într-o 
cameră pentru micul dejun de unde se auzea sunetul unor 
voci. Erau patru oameni în cameră: un om îmbrăcat în nişte 
haine oarecum ţipătoare, cu o faţă perfidă, respingătoare, 
care nu mi-a plăcut din prima clipă; o femeie cam de acelaşi 
tip, deşi frumoasă, dar de o manieră vulgară; o altă femeie 
îmbrăcată sobru, în negru, care stătea mai la o parte, 
probabil îngrijitoarea şi un bărbat înalt îmbrăcat într-un 
costum de vânător din stofă, cu o faţă inteligentă, de om 
capabil şi care era clar stăpân pe situaţie. 

— Doctore Giles, i se adresă polițistul, acesta este 
inspectorul detectiv Japp de la Scotland Yard şi cei doi 
prieteni ai săi. 

Doctorul ne salută şi ne recomandă domnului şi doamnei 
Parker. Apoi i-am însoţit la etaj. La un semn al lui Japp, 
Pollard rămase jos ca să supravegheze casa. Doctorul ne-a 
condus sus, de-a lungul unui coridor. În capăt, o uşă era 
deschisă; aşchii din ea atârnau în balamale şi uşa se 
prăbuşise pe duşumea înăuntru. 

Am intrat. Cadavrul zăcea încă pe pardoseală. Domnul 
Protheroe fusese un om între două vârste, cu barbă şi păr 
cărunt la tâmple. Japp se duse şi îngenunche lângă el. 

— De ce nu l-aţi lăsat aşa cum l-aţi găsit? Mormăi el. 

Doctorul dădu din umeri. 

— Am crezut că-i un caz clar de sinucidere. 

— Hm! Făcu Japp. Glontele a intrat în cap prin spatele 
urechii stângi. 

— Exact, confirmă doctorul. Este clar imposibil ca el să se 
fi împuşcat. Ar fi trebuit să-şi răsucească mâna dreaptă pe 
după cap. N-o putea face. 

— Totuşi, aţi găsit pistolul în mâna lui? Apropo, unde e? 

Doctorul arătă cu capul spre masă. 


Dar nu-l ţinea strâns în mină, adăugă el. Era în palmă, însă 
degetele nu erau încleştate pe el. 

— A fost pus acolo mai târziu, observă Japp; asta-i destul 
de clar. Examina arma. A tras un cartuş. Vom lua 
amprentele, dar mă îndoiesc că vom găsi altele în afară de 
ale dumneavoastră, doctore Giles. De cât timp e mort? 

— De aseară. Nu pot să mă pronunţ asupra orei, aşa cum 
fac doctorii aceia minunaţi din povestirile cu detectivi, în 
mare, însă, e mort de vreo 12 ore. 

Până atunci, Poirot nu făcuse nici o mişcare. Rămăsese 
lângă mine, privindu-l pe Japp şi ascultându-i întrebările. 
Numai din când în când mirosea aerul cu delicateţe, ca şi 
cum asta îl uimea. L-am mirosit şi eu, dar n-am putut 
descoperi nimic care să-mi trezească interesul. Aerul din 
cameră părea foarte curat şi lipsit de orice miros şi totuşi, 
din când în când, Poirot continuă să-l miroasă în mod 
ciudat, ca şi cum nasul său mai fin descoperise ceva ce eu 
nu depistasem. 

După ce Japp se îndepărtă de cadavru, Poirot îngenunche 
lângă el. Nu se uită la rană. La început m-am gândit că 
examina degetele de la mână în care se aflase pistolul, dar 
după o clipă am observat că pe el îl interesa o batistă din 
mâneca hainei. Domnul Protheroe purta un costum gri 
închis. În cele din urmă, Poirot se ridică, dar ochii îi 
rămaseră aţintiţi asupra batistei, uimiţi. 

Japp îl chemă să-l ajute să ridice uşa. Folosindu-mă de 
ocazie, am îngenuncheat şi eu şi, scoțând batista din 
mâneca, am cercetat-o cu atenţie. Era o batistă foarte 
simplă din material alb; nu era nici o iniţială, nici o pată de 
vreun fel. Am pus-o la loc, dând din cap şi recunoscându-mă 
depăşit de evenimente. 

Ceilalţi ridicaseră uşa. Mi-am dat seama că încercau să 
găsească cheia. Dar în van. 

— Asta pune capăt poveştii, spuse Japp. Fereastra e 
închisă. Ucigaşul a încuiat uşa şi a luat cheia cu el. S-a 
gândit că se va considera că Protheroe se închisese singur 


şi s-a împuşcat şi că absenţa cheii nu va fi observată. De 
acord, domnule Poirot? 

— De acord, da, dar ar fi fost mai simplu şi mai bine să 
strecoare cheia înapoi pe sub uşă. Atunci ar fi părut că şi 
cum căzuse din broască. 

— Ah, bine, dar nu poţi să te aştepţi ca toată lumea să aibă 
idei strălucite ca ale tale. Ai fi fost o teroare adevărată dacă 
te-ai fi apucat de crime. Ai de făcut vreo remarcă, domnule 
Poirot? 

Mi s-a părut că Poirot era într-un fel încurcat. A aruncat o 
privire prin cameră şi a remarcat pe un ton blând de parcă 
şi-ar fi cerut scuze: a fumat o mulţime, domnul ăsta. 

Chiar aşa era; căminul era plin de mucuri de ţigări ca şi 
scrumiera care se afla pe o măsuţă, lângă un fotoliu mare. 

— Trebuie să fi fumat vreo douăzeci de ţigări aseară, 
remarcă Japp. Aplecându-se, examină cu grijă ceea ce se 
afla în cămin şi, apoi, îşi îndreptă atenţia spre scrumieră. 
Toate sunt de acelaşi fel, remarcă el şi fumate de acelaşi 
om. Nu-i nimic aici, Poirot. 

— N-am spus că era, murmură prietenul meu. 

— Hei, ce-i asta? Exclamă Japp. Se repezi la ceva lucios şi 
strălucitor care se afla pe duşumea lingă mort. Un buton 
rupt. Mă întreb al cui e. Doctore Giles, vă rog coborâţi şi 
trimiteţi-o sus pe îngrijitoare. 

— Şi cu familia Parker? El e foarte nerăbdător să plece... 
Spune că are nişte treburi urgente la Londra. 

— Da, bine. O să trebuiască să se descurce fără el... După 
cum evoluează lucrurile, s-ar putea să-l aştepte nişte 
afaceri urgenţe aici! Trimite-o sus pe îngrijitoare şi nu-i lăsa 
pe nici unul dintre Parkeri să te păcălească pe dumneata 
sau pe Pollard. A intrat cineva aici în dimineaţa asta? 

Doctorul se gândi. 

— Nu, au stat afară pe coridor, în vreme ce Pollard şi cu 
mine am intrat. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Absolut sigur. 


Doctorul plecă să facă ce fusese rugat. 

— Bun, omul ăsta, spuse Japp admirativ. Unii dintre 
doctorii ăştia de ţară sunt tipi de clasa întâi. Mă întreb cine 
l-a împuşcat pe individul acesta. Se pare că unul din cei trei 
din casă. Nu-mi prea vine s-o suspectez pe îngrijitoare. A 
avut opt ani la dispoziţie să-l împuşte, dacă ar fi vrut s-o 
facă. Dar cine sunt Parkerii ăştia? Nu arată a fi un cuplu 
amabil. 

În acest moment apăru domnişoara Clegg. Era o femeie 
înaltă, uscăţivă, cu păr cărunt, îngrijit, despărţit de o cărare 
la mijloc, foarte calmă şi serioasă din fire. Mai trăda un aer 
de om capabil, care-ţi impunea respect. Răspunzând la 
întrebările lui Japp, ea povesti că era de paisprezece ani în 
slujba celui mort. Fusese un stăpân generos şi respectuos. 
Nu-i văzuse niciodată pe domnul şi doamna Parke; până 
acum trei zile, când sosiseră pe neaşteptate să locuiască 
acolo. Era de părere că se invitaseră singuri - în mod sigur 
stăpânul nu fusese încântat să-i vadă. Butonii pe care-i 
arătă Japp nu-i aparţineau domnului Protheroe - era 
convinsă de asta. Întrebată despre pistol, zise că ştia că 
stăpânul ei avea o armă de acest fel. O ţinea închisă. O 
văzuse odată, cu câţiva ani în urmă, dar nu putea să spună 
dacă era aceeaşi. N-auzise nici o împuşcătură seara 
trecută, lucru care nu părea surprinzător, deoarece era o 
casă mare, cu multe coridoare şi camerele ei, ca şi cele 
pregătite pentru familia Parker, se aflau la capătul celălalt 
al clădirii. Nu ştia la ce oră se culcase domnul Protheroe... 
Era încă treaz pe la nouă şi jumătate când ea s-a retras. De 
obicei, nu se culca deîndată ce se ducea în camera lui. 
Obişnuia să-şi petreacă jumătate din noapte citind şi 
fumând. Fuma extrem de mult. 

Atunci Poirot strecură o întrebare. 

— De obicei stăpânul dumitale dormea cu fereastra închisă 
sau deschisă? 

Domnişoara Clegg stătu pe gânduri. 

— De obicei era deschisă, în orice caz sus. 


— Totuşi, acum e închisă. Puteţi să explicaţi lucrul ăsta? 

— Nu, numai dacă nu a simţit un curent şi a închis-o. 

Japp i-a mai pus câteva întrebări, după care i-a dat 
drumul. Apoi i-a anchetat separat pe cei doi Parker. 
Doamna Parker părea a fi isterică şi plângăreaţă; domnul 
Parker era îngâmfat şi fanfaron. Negă că butonul îi 
aparţinea, dar cum soţia să îl recunoscuse mai înainte, 
aceasta nu prea i-a îmbunătăţit situaţia; când a mai negat şi 
că ar mai fi fost vreodată în camera lui Protheroe, Japp a 
considerat că avea suficiente dovezi să ceară un mandat de 
arestare. 

Lăsându-l pe Pollard stăpân pe situaţie, Japp se reîntoarse 
degrabă în sat şi luă legătura telefonic cu sediul central. 
Poirot şi cu mine ne-am întors la han. 

— Eşti neobişnuit de liniştit, am zis. Nu te interesează 
cazul. 

— Au contraire, mă interesează enorm, dar şi mă uimeşte. 

— Motivul este necunoscut, am spus gânditor, dar sunt 
sigur că familia Parker e de proastă calitate. Toate dovezile 
sunt destul de clar împotriva lui, cu toată lipsa de motivaţie, 
dar aceasta ar putea apare mai târziu. 

— Nu te-a izbit nimic ca fiind deosebit de semnificativ, deşi 
a fost trecut cu vederea de Japp? 

M-am uitat la el curios. 

— Ce mi-ascunzi, Poirot? 

— Ce-ascundea mortul? 

— O, batista aia! 

— Exact, batista aia! 

— Un marinar şi-a pus batista în mânecă, am zis pe 
gânduri. 

— Excelent, Hastings, dar nu la asta mă refer. 

— La ce altceva? 

— Mereu şi mereu îmi vine în minte mirosul fumului de 
țigară. 

— Nu mirosea deloc, am exclamat uimit. 

— Nici mie nu mi s-a părut, cher ami. 


M-am uitat serios la el. E atât de dificil să-ţi dai seama 
când Poirot te duce cu preşul, dar el părea foarte serios şi 
încruntat. 

Ancheta a început două zile mai târziu. Între timp, au 
apărut alte mărturii. Un vagabond a recunoscut că sărise 
zidul grădinii de la Leigh House, unde adesea dormea într- 
un şopron care era lăsat deschis. A mai declarat că la ora 
12 noaptea auzise doi bărbaţi certându-se tare într-o 
cameră de la primul etaj. Omul cerea o sumă de bani; 
celălalt refuza supărat. Ascuns după un tufiş el îi văzuse pe 
cei doi oameni, trecând încolo şi încoace prin faţa ferestrei 
luminate. Pe unul îl cunoştea bine ca fiind domnul 
Protheroe, proprietarul casei; pe celălalt l-a identificat, fără 
nici un dubiu, ca fiind domnul Parker. 

Era clar acum că familia Parker venise la Leigh House ca 
să-l şantajeze pe Protheroe şi, când, mai târziu, s a 
descoperit că adevăratul nume al decedatului era Wen 
dover şi că fusese locotenent de marină, implicat în explozia 
din 1910 de pe nava de lux „Merrythought”, cazul păru să 
se limpezească rapid. S-a presupus că Parker, cunoscând 
rolul pe care-l jucase Wendover, dăduse de urmele lui şi 
pretindea bani ca să păstreze secretul, lucru pe care 
celălalt îl refuză. În timpul răfuielii, Wendover îşi scoase 
revolverul, Parker i-l smulse şi îl împuşcă, încercând după 
aceea să însceneze o sinucidere. 

Parker a fost trimis în judecată, rezervându-şi dreptul la 
apărare. Noi am asistat la procedurile de la poliţie. Când 
am plecat, Poirot dădea din cap. 

— Aşa trebuie să fie, murmura ca pentru sine. Da, aşa 
trebuie să fie. Nu mai aştept. 

Intră la poştă şi scrise un bilet pe care îl expedie printr-un 
mesager special. N-am văzut cui îi era adresat. Apoi ne-am 
întors la hanul unde stătusem în memorabilul weekend. 

Poirot era neliniştit, patrulând spre fereastră şi înapoi. 

— Aştept un musafir, îmi explică el. Nu se poate... Sigur, 
nu pot să mă înşel. Nu, iat-o. 


Spre marea mea uimire, peste o clipă, domnişoara Clegg 
intră în cameră. Era mai puţin calmă ca de obicei şi respira 
greu ca şi cum ar fi alergat. Am văzut teama din ochii ei în 
timp ce-l privea pe Poirot. 

— Luaţi loc, mademoiselle, spuse el cu bunătate. Am ghicit 
corect, nu-i aşa? 

În loc de răspuns, izbucni în lacrimi. 

— De ce aţi făcut-o? O întrebă Poirot cu blândeţe. De ce? 

— L-am iubit atât de mult, răspunse ea. Am fost doica lui 
când era numai un băieţel. O, aveţi milă de mine! 

— Am să fac tot ce depinde de mine. Dar înţelegeţi că nu 
pot să las un om nevinovat să atârne în ştreang, chiar dacă 
el este un escroc neruşinat! 

Ea se ridică şi spuse încet: 

— Poate totuşi, n-ar fi trebuit. Faceţi aşa cum ştiţi mai 
bine. 

Apoi, ieşi iute din cameră. 

— Ea l-a împuşcat? Am întrebat cu totul uluit. 

Poirot zâmbi şi clătină din cap. 

— EI s-a împuşcat. Îţi aminteşti că purta batista în mâneca 
dreaptă? Asta mi-a dovedit că era stângaci. Temându-se că 
va fi descoperit, după întrevederea furtunoasă cu domnul 
Parker, s-a împuşcat. În dimineaţa următoare, domnişoara 
Clegg urcă să-l cheme ca de obicei şi-l găsi zăcând mort. 
După cum tocmai ne-a spus, îl cunoştea de când era un 
băieţel şi s-a înfuriat pe familia 

Parker care-l împinsese spre această moarte dezonorantă. 
Ea îi considera ucigaşi şi-atunci, deodată, a văzut un prilej 
de a-i fâce să sufere pentru fapta pe care o inspiraseră. 
Numai ea singură ştia că el era stângaci. A luat pistolul din 
mâna stângă şi l-a pus în cea dreaptă, a închis bine 
fereastra, a lăsat să cadă butonul pe care-l luase din una 
din camerele de jos, a plecat închizând uşa şi luând cheia. 

— Poirot, am izbucnit eu, plin de entuziasm, tu eşti 
magnific. Toate astea numai de la micul clu cu batista. 


— Şi fumul de ţigară. Dacă fereastra ar fi fost închisă, cu 
toate ţigările alea fumate, camera ar fi trebuit să miroasă 
din plin a fum. Dar nu, era aerisită, aşa că am dedus imediat 
că fereastra trebuie să fi fost deschisă toată noaptea şi 
închisă abia dimineaţa, ceea ce m-a pus pe o linie foarte 
interesantă de speculaţii. Nu-mi puteam imagina nici un 
motiv pentru care un ucigaş să fi vrut să închidă fereastra. 
Ar fi fost în avantajul său s-o lase deschisă şi să pretindă că 
criminalul fugise pe acolo, dacă teoria cu sinuciderea nu 
mergea. Bineînţeles, mărturiile vagabondului, când le-am 
auzit, mi-au confirmat bănuielile. N-ar fi putut niciodată 
auzi conversaţia aceea dacă fereastra n-ar fi fost deschisă. 

— Splendid! Am spus din toată inima. Acum, ce zici de-un 
ceai? 

— Ai vorbit ca un englez adevărat, spuse Poirot cu un 
oftat. Crezi că aş avea şansa să găsesc aici un pahar cu 
sirop? 

Grădina ce-ţi mai face? 

Hercule Poirot îşi aşeză scrisorile cu grijă, grămadă, în 
faţa sa. O luă pe cea de deasupra, îi studie adresa pentru o 
clipă, apoi tăie plicul cu un mic coupe-papier pe care-l ţinea 
pe masa unde îşi lua micul dejun; se afla acolo exact în 
acest scop. Îi scoase conţinutul. Înăuntru era. Un alt plic, 
sigilat cu grijă cu ceară roşie şi însemnat „Personal şi 
confidenţial”. 

Sprâncenele lui Hercule Poirot i se ridicară pe capul său în 
formă de ou. Murmură: Patience! Nous allons arriver! Şi 
încă o dată puse în funcţie micul coupe-papier. De data 
aceasta din plic se ivi o scrisoare - scrisă de o mina cam 
tremurândă şi nesigură. Mai multe cuvinte erau bine 
subliniate. 

Hercule Poirot o desfăcu şi citi. Deasupra era scris din nou 
„Personal şi confidenţial”. În dreapta era adresa - 
Rosebank, Charman's Green, Bucks şi data - 21 martie. 

Dragă domnule Poirot, 


Am fost îndrumată spre dumneavoastră de o prietenă 
veche şi dragă de-a mea care cunoaşte preocuparea şi 
amărăciunea mea din ultimul timp. Această prietenă nu ştie 
împrejurările adevărate - pe acestea le-am ţinut în 
întregime pentru mine - problema fiind strict personală. 
Prietena mă asigură că sunteţi întruchiparea discreţiei şi că 
nu am de cea mă teme de a implica şi poliţia, lucru care nu 
mi-ar place deloc, dacă bănuielile mele se vor dovedi 
corecte. Dar s-ar putea şi să greşesc cu totul. Nu prea mă 
simt limpede la cap zilele acestea - suferind de insomnie şi 
de pe urma unei boli grele din iama trecută - pentru a 
cerceta lucrurile de una singură. N-am nici mijloacele, nici 
abilitatea. Pe de altă parte, aş vrea să repet că este o 
chestiune de familie foarte delicată şi că, pentru multe 
motive aş dori să muşamalizez toată afacerea. Dacă sunt 
încredinţată cum stau lucrurile, aş putea aranja singură 
problemă şi aş prefera s-o fac. Sper că am fost suficient de 
explicită în această privinţă. Dacă veţi prelua această 
investigaţie, mă anunţaţi la adresa de mai sus? 

A dumneavoastră, 

Amelia Barrowby. 

Poirot a citit scrisoarea de la un capăt la altul de două ori. 
Sprâncenele i se ridicară uşor. Apoi, puse scrisoarea 
deoparte şi luă o alta din grămadă. 

La ora zece fix intră în camera în care domnişoara Lemon, 
secretara să de încredere, stătea aşteptându-şi 
instrucţiunile din ziua respectivă. Domnişoara Lemon avea 
48 de ani şi o înfăţişare neatrăgătoare. Impresia generală 
pe care o lăsa era cea a unei grămezi de oase adunate la 
întâmplare. Avea o pasiune pentru ordine, aproape egală cu 
cea a lui Poirot şi, deşi capabilă să gândească, nu gândea 
niciodată, dacă nu i se spunea s-o facă. 

Poirot îi întinse corespondenţa de dimineaţă: 

— Aveţi bunătatea, domnişoară, să formulaţi refuzuri în 
termeni corecţi la toate astea. 


Domnişoara Lemon îşi aruncă ochii pe diferitele scrisori, 
mâzgălind, pe rând, câte o hieroglifă pe fiecare. Era 
singura care putea înţelege semnele ce făceau parte din 
codul ei propriu: „săpuneală uşoară”; „plesnit în faţă”; 
„calea-valea”; şi aşa mai departe. După ce termină, 
încuviinţă din cap şi-şi ridică privirea pentru a primi alte 
instrucţiuni. 

Poirot îi întinse scrisoarea Ameliei Barrowby. Ea o scoase 
din cele dguă plicuri, o parcurse şi ridică privirea 
întrebătoare. 

— Da, domnule Poirot? Întrebă cu creionul pregătit să 
stenografieze în carnet. 

— Ce credeţi despre scrisoare, domnişoară Lemon? 

Încruntându-se uşor, domnişoara Lemon puse jos creionul 
şi citi de la capăt scrisoarea. 

Conţinutul unei scrisori nu însemna nimic pentru 
domnişoara Lemon, exceptând doar punctul de vedere de a 
compune un răspuns adecvat. Foarte rar, patronul apela la 
părerile ei, în contradicţie cu îndeletnicirile sale oficiale. 
Domnişoara Lemon era uşor încurcată când el proceda 
astfel - ea era aproape o maşină perfectă, pe care nu o 
interesau nici cât negru sub unghie treburile celorlalţi 
oameni. Adevărata ei pasiune în viaţă era perfectarea unui 
sistem de îndosariere pe lângă care toate celelalte sisteme 
ar fi date uitării. Îl visa şi noaptea. Totuşi, domnişoara 
Lemon era perfect capabilă de a pătrunde, cu inteligenţă, 
aspecte pur omeneşti, aşa cum bine ştia Hercule Poirot. 

— Ei bine? Întrebă el. 

— Bătrâna a încurcat-o rău de tot, spuse domnişoara 
Lemon. 

— Ah! Crezi că e în încurcătură? 

Domnişoara Lemon, care considera că Poirot era de 
suficient timp în Marea Britanie ca să înţeleagă toate 
expresiile, nu răspunse. Aruncă o privire la cele două 
plicuri. 

— Foarte secretoasă, spuse. Şi nu vă spune absolut nimic. 


— Da, făcu Poirot. Am observat asta. 

Domnişoara Lemon îşi luă, din nou, plină de speranţă, 
carnetul de stenografiat. De data aceasta, Hercule Poirot se 
hotări: 

— Spuneţi-i că va fi o onoare pentru mine să-i fac o vizită 
oricând doreşte, dacă nu preferă să mă consulte aici. Nu 
bate la maşină scrisoarea, scri-o de mină. 

— Da, domnule Poirot. 

Poirot îi mai dădu scrisori: 

— Astea-s note de plată. 

Domnişoara Lemon le sortă rapid. 

— Le achit pe toate, în afară de acestea două. 

— De ce alea două? E vreo greşeală în ele? 

— Sunt firme cu care aţi început să trataţi. Nu se cade să 
plătiţi prea prompt când abia aţi deschis un cont, pare că şi 
cum vă strădifiţi să obţineţi mai târziu un credit. 

— Aha! Murmură Poirot. Mă înclin în faţa prea bunei 
dumneavoastră cunoaşteri a negustorului britanic. 

— Nu sunt prea multe lucruri pe care nu le ştiu despre ei, 
spuse domnişoara Lemon posomorâtă. 

Scrisoarea către domnişoara Amelia Barrowby a fost 
formulată cum se cuvine şi expediată, dar nu sosi nici un 
răspuns. Poate, se gândi Hercule Poirot, bătrâna doamnă îşi 
dezlegase misterul de una singură. Totuşi simţi o undă de 
surpriză că, în acel caz, nu-i scrisese un rând în semn de 
politeţe, prin care să-i aducă la cunoştinţă că nu mai avea 
nevoie de serviciile sale. 

Cinci zile mai târziu, domnişoara Lemon, după ce primi 
instrucţiunile de dimineaţă, zise: 

— Acea domnişoară Barrowby căreia i-am scris - nu-i de 
mirare că nu ne-a răspuns. A murit. 

Hercule Poirot spuse foarte încet: „Ah, a murit 
mult a întrebare, decât a răspuns. 

Deschizându-şi geanta, domnişoara Lemon scoase o 
bucăţică de hârtie ruptă dintr-un ziar: 

— L-am văzut în metrou şi l-am rupt. 


LIA 


Sună mai 


Înregistrând doar în minte, cu apreciere, faptul că, deşi 
domnişoara Lemon folosise cuvântul „rupt”, ea îl tăiase, de 
fapt, grijuliu cu foarfecă, Poirot citi anunţul apărut la 
„Naşteri, Decese şi Căsătorii” din „lhe Moming Post”. „La 
26 martie, la Rosebank, Charman's Green, a decedat, subit, 
Amelia Jane Barrowby, în vârstă de 73 de ani. Rugăm fără 
flori”. 

Poirot îl parcurse. Murmură în sinea lui „subit”. Apoi spuse 
brusc: 

— Sunteţi atât de bună să scrieţi o scrisoare? 

Creionul zbura pe hârtie, domnişoara Lemon, cu gândul la 
complicatul ei sistem de îndosariere, stenografie rapid şi 
corect: 

Dragă Domnişoară Barrowby, 

N-am primit nici un răspuns de la dumneavoastră, dar 
cum voi fi în împrejurimi la Charman's Grten vineri, vă voi 
face o vizită în acea zi şi vom discuta, mai pe îndelete, 
problemă menţionată în scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o... 

Al dumneavoastră. 

— Bate la maşină scrisoarea asta, te rog şi, dacă e pusă la 
poştă imediat, ar trebui să ajungă la Charman's Green 
diseară. 

În dimineaţa următoare, o scrisoare într-un plic cu chenar 
negru sosi cu poşta a doua: 

Dragă Domnule, 

Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, mătuşa mea, 
domnişoara Barrowby, a decedat în ziua de 26 aşa că 
problema de care vorbiţi nu mai are importanţă. 

A dumneavoastră, 

Mary Delafontaine. 

Poirot zâmbi: „Nu mai are importanţă... A, asta o să vedem 
noi. En avant - spre Charman's Green. 

Rosebank era o casă care părea pe măsura numelui, ceea 
ce e mai mult decât se poate spune despre majoritatea 
clădirilor de rangul şi felul lor. 


În timp ce mergea pe potecă ce ducea spre uşa principală, 
Hercule Poirot se opri şi privi admirativ straturile frumos 
orânduite şi îngrijite de ambele părţi. Trandafiri care 
promiteau să fie încărcaţi din belşug ceva mai târziu, 
deocamdată narcise, lalele timpurii, zambile albastre - 
ultimul strat era parţial „pardosit” cu scoici. 

Poirot murmură ca pentru el: „Cum sună catrenul ăla 
englezesc pe care-l cânta copiii? 

Doamnă Mary, oare cum se poate, 

Grădina ce-ţi mai face? 

Între cochilii şi capace 

Fete drăguţe, toate înşirate. 

Nu-i un şir, se gândi el, dar aici e o fată drăguță care face 
că versurile să se potrivească”. 

Uşa din faţă se deschise şi o fetişcană curăţică, cu bonetă 
şi şorţ îl privea oarecum nedumerită pe domnul străin cu 
mustață mare care vorbea tare de unul singur în grădină. 
Era, după cum îşi dădu seama Poirot, o servitoare mică, 
foarte drăguță, cu ochi albaştri, rotunzi şi obraji îmbujoraţi. 

Poirot îşi ridică pălăria curtenitor şi-i spuse: 

— Pardon, aici locuieşte domnişoara Amelia Barrowby? 

Fata rămase cu gura căscată şi ochii i se făcură şi mai 
rotunzi. 

— O, domnule, n-aţi aflat? A murit. S-a produs aşa de 
brusc. Marţi seara. 

Apoi ezită, pradă a două instincte puternice: unul - să nu 
aibă încredere în străini, al doilea - atracţia şi curiozitatea 
categoriei din care provenea pentru a povesti despre boli şi 
morţi. 

— Mă uimeşti, spuse Hercule Poirot, prefăcându-se. Am 
avut o întâlnire cu doamna pentru astăzi. Totuşi, poate o 
văd pe cealaltă doamnă care locuieşte aici. 

Micuța servitoare părea uşor neîncrezătoare. 

— Doamna? Da, poate pe ea aţi putea-o vedea, dar nu ştiu 
dacă e dispusă sau nu să primească pe cineva. 


— O să mă primească, spuse Poirot şi-i întinse cartea sa de 
vizită. 

Autoritatea din tonul său avu efectul scontat. Fata cea 
îmbujorată se dădu înapoi şi-l pofti pe Poirot într-o 
sufragerie din partea dreaptă a holului. Apoi, cu cartea de 
vizită în mină, se duse să-şi anunţe stăpâna. 

Hercule Poirot se uită în jurul său. Camera era o 
sufragerie perfect obişnuită - cu tapet de culoare bej, cu o 
linie în jurul tavanului, cretoane nedefinite, perne şi perdele 
roz, o mulţime de bibelouri din porțelan. Nu era nimic care 
să se remarce, să reprezinte o personalitate bine definită. 

Deodată, Poirot, care era foarte sensibil, simţi că este 
privit. Se întoarse. O fată stătea în dreptul ferestrei 
franţuzeşti - o fată de statură mică, cu părul foarte negru şi 
ochi bănuitori. 

Intră şi, când Poirot o salută, izbucni pe neaşteptate: 

— De ce ai venit? 

Poirot nu răspunse. Doar ridică din sprâncene. 

— Nu sunteţi avocat, nu-i aşa? 

Vorbea bine englezeşte, dar foarte repede, îţi dădeai 
seama că nu era englezoaică. 

— De ce aş fi avocat, domnişoară? 

Fata îl privi morocănoasă. 

— Am crezut că ai putea fi. Am crezut că poate ai venit să 
spui că ea nu ştia ce face. Am auzit de astfel de lucruri - de 
influenţă nefastă - aşa-i zice, nu-i aşa? Dar nu e adevărat. 
Ea vroia ca mie să-mi revină banii şi am să-i am. Dacă va 
trebui, o să-mi iau un avocat al meu. Banii sunt ai mei. Aşa a 
lăsat ea scris şi aşa se va întâmpla. 

Arăta urât, cu bărbia împinsă în faţă, cu ochii scânteind. 

Uşa se deschise şi o femeie înaltă intră şi spuse: „Katrina!” 

Fată tresări, se înroşi, murmură ceva şi ieşi pe fereastra în 
stil francez. 

Poirot se întoarse pentru a trata cu noua venită, care 
soluţionase atât de eficient situaţia, pronunţând un singur 
cuvânt. Se simţise autoritate în vocea ei, dispreţ şi o undă 


de ironie pe care o găseşti la oamenii educați. Îşi dădu 
seama imediat că aceasta era proprietara casei, Mary 
Delafontaine. 

— Domnul Poirot? V-am scris. Nu se poate să nu fi primit 
scrisoarea mea. 

— Vai, am fost plecat din Londra. 

— A, da, înţeleg. Să mă prezint! Mă numesc Delafontaine. 
Acesta-i soţul meu. Domnişoara Barrowby era mătuşa mea. 

Domnul Delafontaine intrase atât de încet încât sosirea sa 
trecuse neobservată. Era un bărbat înalt, cu păr grizonat şi 
o purtare nehotărâtă. Avea un tic nervos de-şi ciupea 
bărbia. Se uita mereu la soţia sa şi era clar că aştepta ca ea 
să conducă conversaţia. 

— Regret foarte mult că vă tulbur doliul, spuse Hercule 
Poirot. 

— Îmi dau seama prea bine că nu e vina dumneavoastră, 
spuse doamna Delafontaine. Mătuşa mea a murit marţi 
seara. S-a întâmplat pe neaşteptate. 

— Foarte neaşteptat, făcu domnul Delafontaine. O mare 
lovitură! 

Se uita spre fereastra pe unde dispăruse fata cea străină. 

— Îmi cer scuze, spuse Hercule Poirot. Şi mă retrag. 

Făcu un pas spre uşă. 

— Doar o clipă, îl opri domnul Delafontaine. 
Dumneavoastră aveaţi... Aveaţi o întâlnire cu tanti Amelia, 
spuneţi? 

— Parfaitement! 

— Poate ne spuneţi despre ce era vorba, interveni soţia. 
Dacă putem face ceva... 


— Era de natură personală, spuse Poirot. Sunt detectiv, 
adăugă simplu. 

Domnul Delafontaine răsturnă o mică statuetă de porțelan 
pe care o mângâia. Soţia sa rămase perplexă. 

— Un detectiv? Şi aveaţi întâlnire cu mătuşica? Dar e 
aproape de necrezut! Se uită fix la el. Nu puteţi să ne daţi 
detalii, domnule Poirot? Pare pur şi simplu fantastic. 

Poirot medită o clipă. Îşi alese cuvintele cu grijă. 

— E dificil pentru mine, doamnă, nu ştiu ce să fac. 

— Ascultaţi, spuse domnul Delafontaine. N-a menţionat de 
ruşi, nu-i aşa? 

— Ruşi? 

— Ştiţi, bolşevici, bolşi, roşii, chestii de-astea. 

— Nu fi absurd, Henry, îl apostrofă nevastă-sa. 

Domnul Delafontaine se înmuie. 

— Pardon, pardon, mă întrebam doar. 

Mary Delafontaine se uită ţintă la faţa lui Poirot. Ochii îi 
erau foarte albaştri - culoarea florilor de nu-mă-uita. Dacă 
ne puteţi spune ceva, domnule Poirot, m-aş bucura s-o 
faceţi. Vă pot asigura că am... Un motiv pentru care vă 
întreb. 

Domnul Delafontaine privi speriat. 

— Ai grijă, scumpo... Ştii că s-ar putea să nu fie nimic. 

Din nou, soţia îl potoli cu o privire. 

— Ei bine, domnule Poirot? 

Încet, grav, Hercule Poirot clătină din cap a dezaprobare. 
Dădu din cap cu vizibil regret. 

— Deocamdată, doamnă, mă tem că nu trebuie să spun 
nimic. 

Se înclină, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă. Maiy 
Delafontaine veni cu el până în hol. Pe prag, se opri şi se 
uită la ea: 

— Cred că ţineţi la grădină, doamnă, nu? 

— Eu? Da, îmi ia o mulţime de timp grădinăritul. 

— Je vous fait mes compliments! 


O salută încă o dată şi se îndreptă spre poartă. După ce 
ieşi şi o luă spre dreapta se uită înapoi şi înregistră două 
impresii - o faţă palidă privindu-l de la fereastra primului 
etaj şi un bărbat cu ţinută ţeapănă, soldăţească patrulând 
în sus. Şi-n jos pe trotuarul de vizavi. Hercule Poirot dădu 
din cap ca pentru el. „Defânitivement, zise, e un şoarece în 
gaură; ce mişcare va face acum pisica?” 

Se hotări să se ducă la primul oficiu poştal. Aici dădu nişte 
telefoane. Rezultatul păru satisfăcător. Îşi îndreptă apoi 
paşii spre postul de poliţie din Charman's Green, unde 
întrebă de inspectorul Sims. 

Inspectorul Sims era un om înalt, corpolent, inimos. 

— Domnul Poirot? Întrebă el. Mi-am închipuit. Chiar în 
clipa asta am primit un telefon despre dumneavoastră de la 
inspectorul şef. Zicea c-o să treceţi pe-aici. Poftiţi în biroul 
meu. 

Uşa se închise, inspectorul îi arătă un scaun lui Poirot, se 
aşeză şi el în celălalt şi-i aruncă o privire plină de 
curiozitate vizitatorului său. 

— Mergeţi foarte iute la ţintă, domnule Poirot. Veniţi să ne 
întrebaţi de cazul ăsta Rosebank, aproape înainte ca noi să 
ştim că e un caz. Ce v-a făcut să vă gândiţi la el? 

Poirot scoase scrisoarea pe care o primise şi o înmână 
inspectorului. Acesta o citi cu un anume interes. 

— Curios, spuse el. Problema e că ar putea însemna o 
mulţime de lucruri. Păcat că nu a fost puţin mai explicită. 
Ne-ar fi fost de folos acum. 

— Sau n-ar fi fost nevoie de nici un ajutor. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ar mai fi trăit. 

— Vă gândiţi aşa departe? Hm... Nu sunt sigur dacă 
greşiţi. 

— V-aş ruga, inspcctore, să-mi relataţi faptele. Nu ştiu 
absolut nimic. 

— Asta-i simplu. Bătrânei doamne i s-a făcut rău marţi 
seară după cină. Era în stare foarte gravă: convulsii, 


spasme, de toate. Au trimis după doctor. Până a sosit, ea 
murise. S-a crezut c-a murit de-o criză. Totuşi, medicului nu 
prea i-a plăcut cum stăteau lucrurile. El s-a foit, s-a tot 
învârtit, s-a eschivat şi a declarat că nu putea da un 
certificat de înmormântare. În ce priveşte familia, cam aşa 
ştie că stau lucrurile. Aşteaptă rezultatul autopsiei. Noi ştim 
mai multe. Doctorul ne-a furnizat de îndată un indiciu: el şi 
cu chirurgul poliţiei au făcut împreună autopsia - şi 
rezultatul este, fără îndoială, edificator. Bătrâna doamnă a 
murit de o mare doză de stricnină. 

— Aha! 

— Da, o treabă foarte urâtă. Problema este cine i-a dat-o? 
Trebuie să-i fi fost administrată cu foarte puţin timp înainte 
de a muri. Prima dată am crezut că i s-a băgat în mâncarea 
de seară, dar, pe cinstite, pare mai degrabă diuretică. A 
mâncat supă de anghinare servită dintr-o supieră, plăcintă 
cu peşte şi tartă cu mere. 

Domnişoara Barrowby, domnul Delafontaine şi doamna 
Delafontaine. Domnişoara Barrowby avea un fel de 
cameristă - infirmieră pe jumătate rusoaică, dar ea nu lua 
masa cu familia. Ea se servea din ce rămânea de la cină. 
Mai e servitoarea, dar era liberă. Aceasta a lăsat supa pe 
plită şi plăcinta cu peşte în sobă, iar tarta cu mere era rece. 
Toţi trei au mâncat acelaşi lucru şi, pe lângă astea, nu cred 
să-i poţi vâri cuiva stricnină pe gât în felul acesta. E amară 
ca fierea. Doctorul mi-a spus că o poţi simţi într-o soluţie 
dintr-o mie, sau cam aşa ceva. 

— Dar cu cafea? 

— Cafeaua are cam acelaşi gust, dar bătrâna doamnă nu 
bea niciodată cafea. 

— Înţeleg. Da, pare o situaţie de nesurmontat. Ce-a băut la 
masă? 

— Apă. 

— Din ce în ce mai rău. 

— Puțin cam încâlcit, nu-i aşa? 

— Bătrâna doamnă avea bani? 


— Cred că era înstărită. Desigur, încă nu avem detalii 
exacte. Soții Delafontaine stau prost cu banii, din câte am 
aflat. Bătrâna doamnă contribuia la întreţinerea casei. 

Poirot zâmbi. Apoi spuse: 

— Deci îi suspectezi pe soţii Delafontaine. Pe care dintre 
ei? 

— Nu pot să spun exact că-l suspectez pe vreunul dintre ei 
în mod deosebit. Dar asta e, ei sunt singurele rude şi 
moartea bătrânei le-ar aduce o sumă de bani frumuşică, 
fără îndoială. Cu toţii ştim cum e natura umană! 

— Câteodată inumană, da, ăsta-i adevărul. Dar bătrâna 
doamnă n-a mai mâncat sau băut altceva? 

— De fapt... 

— Aşa, voilă! Simţeam că mai ţineţi ceva ascuns - cum sar 
spune - în căptuşeala pălăriei: supa, plăcinta cu peşte, tarta 
cu mere - prostii! Acum ajungem la miezul afacerii. 

— Nu prea ştiu. Dar, de fapt, bătrânica lua de obicei o 
caşetă înaintea meselor. Ştiţi, nu o pastilă sau vreo tabletă; 
o chestie de-aia din orez cu prafuri înăuntru. Un lucru 
perfect inofensiv pentru digestie. 

— Admirabil. Nimic mai uşor decât să umpli o caşetă cu 
stricnină şi s-o pui printre celelalte. Se duce pe gât odată cu 
apa şi nu i se simte gustul. 

— Aşa-i. Problema e că faţa i-a dat-o. 

— Rusoaică? 

— Da. Katrina Rieger. Era un fel de domnişoară de 
companie, cameristă - infirmieră pe lângă Amelia Barrowby. 
La ordinele ei tot timpul, cred. Adu-mi asta, adu-mi aia, adu- 
mi cealaltă, freacă-mă pe spate, toarnă-mi picăturile, du-te 
la farmacist - tot felul de chestii de-astea. Ştii cum se 
întâmpla cu bătrânele - vor să fie blânde, dar fac din tine un 
sclav negru! 

Poirot zâmbi. 

— Şi poftiţi, continuă inspectorul Sims. Lucrurile se 
potrivesc ca nuca-n perete. De ce ar fi otrăvit-o fată? Miss 


Barrowby moare şi acum faţă o să fie dată afară şi nu e uşor 
de găsit o slujbă, iar ea nu are nici o pregătire, nimic. 

— Totuşi, sugeră Poirot, dacă ar fi fost lăsată pe undeva 
cutia cu caşete, oricine din casă ar fi putut-o face. 

— Normal că ne-am gândit şi la asta, domnule Poirot. 
Vreau să vă spun că facem cercetările noastre, în mod 
discret, dacă mă înţelegeţi. Când a fost pregătită ultima 
dată reţeta, unde era de obicei ţinută cutia; cu răbdare şi-o 
mulţime de muncă iscusită o să dăm de capăt poveştii. Şi- 
apoi mai este avocatul domnişoarei Barrowby. O să discut 
cu el mâine. Mai este şi directorul băncii. Mai sunt o 
mulţime de făcut. 

Poirot se ridică. 

— O mică favoare, inspectore Sims; o să-mi trimiteţi câte 
un răvaş despre cum merg treburile? Aş considera asta o 
mare favoare. lată numărul meu de telefon. 

— Dar, bineînţeles, domnule Poirot. Două capete fac mai 
mult decât unul; şi apoi trebuie să fiţi la curent cu asta, din 
moment ce aveţi scrisoarea şi ştiţi atâtea. 

— Sunteţi foarte amabil, inspectore. 

Politicos, Poirot îi strânse mâna şi plecă. 

În după-amiaza următoare a fost chemat la telefon. 

— Domnul Poirot? Sunt inspectorul Sims. Lucrurile încep 
să se clarifice şi să arate drăguţ în afacerea pe care o ştim. 

— Adevărat? Spune-mi, rogu-ţe. 

— Ei bine, iată elementul numărul 1 - unul mare de tot. 
Domnişoara B. A lăsat o mică moştenire nepoatei sale şi tot 
restul lui K. Luând în considerare marea bunătate şi grijă a 
acesteia. Aşa este formulat. Aceasta schimbă complexitatea 
lucrurilor. 

O imagine îi apăru rapid în minte lui Poirot. O faţă 
posomorită şi-o voce plină de pasiune spunând: „Banii sunt 
ai mei. Ea aşa a scris şi aşa va rămâne”. Moştenirea n-ar fi 
fost o surpriză pentru Katrina - ea ştia despre asta dinainte. 

— Elementul numărul 2 continuă vocea inspectorului 
Sims. Nimeni altcineva decât Katrina i-a dat caşeta. 


— Puteţi fi sigur de asta? 

— Fata însăşi recunoaşte. Ce vă pune pe gânduri? 

— Extrem de interesant. 

— Mai dorim numai un singur lucru - dovada felului în 
care a intrat în posesia stricninei. N-o să fie prea greu. 

— Dar până acum n-aţi reuşit? 

— Abia am început. Cercetarea a demarat în dimineaţa 
aceasta. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A fost amânată cu o săptămână. 

— Şi tânăra K? 

— O rețin ca suspectă. Nu vreau să mi asum riscuri. Ar 
putea avea ceva prieteni nostimi prin ţară care să încerce 
să o scoată peste graniţă. 

— Nu, spuse Poirot. Nu cred că are prieteni. 

— Zău? Ce vă face să credeţi asta, domnule Poirot? 

— E doar o idee de-a mea. Nu mai sunt şi alte „elemente”, 
cum le numeşti? 

— Nimic prea relevant. Domnişoara B. Pare să se fi 
maimuţărit puţin cu acţiunile ei în ultima vreme - trebuie să 
fi pierdut o sumă frumuşică. E şi asta o povestioară, după 
cum O iei, dar nu văd cum afectează problema principală - 
cel puţin pentru prezent. 

— Poate aveţi dreptate. Bine, mii de mulţumiri. Aţi fost 
foarte amabil că m-aţi sunat. 

— N-aveţi pentru ce! Mă ţin de cuvânt. Mi-am dat seama 
că vă interesa. Cine ştie, poate veţi putea să-mi daţi o mina 
de ajutor până la urmă. 

— Asta mi-ar face mare plăcere. V-ar ajuta, de exemplu, 
dacă aş pune mâna pe un prieten al Katrinei? 

— Parcă spuneaţi că nu are prieteni? Zise surprins 
inspectorul Sims. 

— Am greşit. Are unul, spuse Hercule Poirot. 

Înainte ca inspectorul să mai poată pune vreo întrebare, 
Poirot a închis telefonul. 


Începu să se plimbe cu o mină serioasă prin cameră în 
care domnişoara Lemon stătea la maşina ei de scris. Ridică 
mâna de pe taste la apropierea patronului şi se uită la el 
întrebătoare. 

— Aş vrea să-ţi imaginezi o mică poveste, îi zise Poirot. 

Domnişoara Lemon îşi lăsă mâinile în poală resemnată. Îi 
plăcea să bată la maşină, să achite note de plată, să 
îndosarieze hârtii şi să aranjeze întrevederi. Faptul de a i se 
cere să-şi imagineze situaţii ipotetice o plictisea foarte mult, 
dar îl acceptă ca o parte dezagreabilă a datoriei sale. 

— Eşti o tânără rusoaică, începu Poirot. 

— Da, zise domnişoara Lemon, luându-şi un aer cât se 
poate de britanic. 

— Eşti singură şi fără prieteni în ţara asta. Ai motive 
pentru care nu doreşti să te întorci în Rusia. Eşti angajată 
ca un fel de accesoriu, infirmieră şi domnişoară de 
companie la o doamnă în vârstă. Eşti blânda, supusă şi nu te 
plângi niciodată. 

— Da, zise domnişoara Lemon ascultătoare, fără să 
reuşească de loc să se vadă pe ea însăşi supusă vreunei 
doamne bătrâne de pe pământ. 

— Îi cazi cu tronc bătrânei. Se hotărăşte să-ţi lase toţi 
banii ţie. 'Ţi-o şi spune. 

Poirot făcu o pauză. Domnişoara Lemon spuse „da” din 
nou. 

— Şi atunci bătrâna descoperă ceva; poate e o chestiune 
de bani - poate descoperă că n-ai fost cinstită cu ea. Sau ar 
putea fi ceva şi mai grav - un medicament care avea alt 
gust, un fel de mâncare ce nu-i pria. Oricum, ea începe să te 
suspecteze de ceva şi îi scrie unui foarte faimos detectiv - 
enfin, celui mai faimos detectiv - mie! Urmează s-o vizitez 
curînd. Şi-atunci, cum spui, asta pune paie pe foc. Lucrul 
cel mai important este să se acţioneze rapid! Şi aşa, 
înaintea sosirii marelui detectiv, bătrâna moare. Şi banii îţi 
revin ţie... Spune-mi, ţi se pare rezonabil? 


— Destul de rezonabil, aprobă domnişoara Lemon. Adică, 
destul de rezonabil pentru o rusoaică. Personal, nu mi-aş 
lua niciodată o slujbă de însoţitoare. Îmi place ca datoriile 
mele să fie clar definite. Şi, desigur, n-aş visa să omor pe 
nimeni. 

Poirot oftă: cât de mult îmi lipseşte prietenul meu 
Hastings. El are aşa o imaginaţie. O minte atât de 
romantică! Este adevărat că-şi imaginează întotdeauna 
greşit, dar şi asta e în sine un ghid. 

Domnişoara Lemon tăcea. Mai auzise de căpitanul 
Hastings şi nu o interesa. Se uita cu ochii pierduţi la foaia 
de hârtie bătută la maşina din faţa ei. 

— Deci, ţi se pare rezonabil, bolborosi Poirot. 

— Dumneavoastră nu? 

— Mă tem că da, oftă Poirot. 

Telefonul sună şi domnişoara Lemon ieşi din cameră să 
răspundă. Se întoarse şi-l anunţă că-i tot inspectorul Sims. 

Poirot se grăbi spre aparat: 

— Alo, alo. Ce spui? 

— Am găsit un pachet de stricnină în dormitorul fetei, 
ascuns sub saltea, repeta Sims, adăugind: Sergentul tocmai 
a venit cu ştirea. Se cam leagă, cred. 

— Da, remarcă Poirot, cred că se leagă. 

Vocea să se schimbase. Deodată suna plină de încredere. 
După ce închise telefonul, se aşeză la biroul său şi-şi aranja 
obiectele de pe el într-un mod mecanic. Murmură ca pentru 
el: „Era ceva în neregulă. Am simţit... Nu, nu am simţit. 
Trebuie să fi fost ceva ce am văzut. En avânt, mici celule 
cenuşii, analizaţi, reflectaţi! Era totul logic şi în ordine? 
Fata - neliniştea ei în legătură cu banii; doamna 
Delafontaine, soţul ei - sugestia lui în legătură cu ruşii - 
imbecilă, dar el este un imbecil; camera; grădina - ah! Da, 
grădina”. 

Se ridică foarte ţeapăn. O lumină verzuie îi strălucea în 
ochi. Sări de la locul lui şi intră în camera alăturată. 


— Domnişoară Lemon, aveţi bunătatea să lăsaţi ce faceţi şi 
să cercetaţi ceva pentru mine? 

— O investigaţie, domnule Poirot? Mă tem că nu prea mă 
pricep... 

— Într-o zi ai spus că ştii totul despre negustori, o 
întrerupse acesta. 

— Sigur că da, recunoscu domnişoara Lemon, plină de 
încredere. 

— Atunci treaba e simplă. Te duci la Charman's Green şi 
cauţi un negustor de peşte. 

— Un negustor de peşte? Întrebă surprinsă domnişoara 
Lemon. 

— Exact. Negustorul care a furnizat peşte la Rosebank. 
După ce-l găseşti îi pui o anume întrebare. Îi întinse o 
bucată de hârtie. Domnişoara Lemon o luă, îi notă 
conţinutul dezinteresată, apoi încuviinţă şi puse capacul la 
maşina de scris. 

— Vom merge împreună la Charman's Green, adăugă 
Poirot. Dumneata te duci la negustorul de peşte, iar eu la 
poliţie. Ne ia doar jumătate de oră de la Baker Street. 

Când a sosit la destinaţie, fu întâmpinat cu surprindere de 
inspectorul Sims. 

— O, dar ce repede lucraţi. Am vorbit la telefon doar cu o 
oră în urmă. 

— Aş vrea să vă rog ceva, să-mi permiteţi s-o văd pe 
Katrina..., cum îi mai zice? 

— Katrina Rieger. Da, nu cred că există vreo obiecţie la 
asta. Katrina arăta şi mai palidă şi posomorită decât înainte. 
Poirot îi vorbi cu multă blândeţe: 

— Domnişoară, vreau să mă credeţi că nu vă sunt duşman. 
Vreau să-mi spuneţi adevărul. 

— Am spus adevărul - ochii îi străluceau sfidător. Tuturor 
le-am spus adevărul! Dacă bătrâna doamnă a fost otrăvită, 
nu eu am fost aceea care am otrăvit-o. Totul e o greşeală. 
Vreţi să mă împiedicaţi să iau banii. 


Vocea ei era aspră. Arăta, se gândi el, ca un amărât de 
şoricel încolţit. 

— Vorbiţi-mi despre caşetă, domnişoară, continuă Poirot. 
Nimeni n-a mai pus mâna pe ea? 

— Am mai spus-o, nu? Ele au fost făcute la farmacie în 
după amiaza aceea. Le-am adus cu mine în geanta mea, 
chiar înainte de cină. Am deschis cutia şi i-am dat 
domnişoarei Barrowby una cu un pahar cu apă. 

— Nimeni nu le-a atins în afară de tine? 

— Nu. 

Un şoricel încolţit - curajos! 

— Şi domnişoara Barrowby a servit la cină numai ceea ce 
ni s a spus? Supă, plăcintă cu peşte, tartă? 

— Da. 

Un „da” lipsit de speranţă, întunecat, ochi pierduţi care nu 
vedeau lumina nicăieri. Poirot o bătu pe umăr. 

— Fii curajoasă, domnişoară. Mai poate exista libertate... 
Da şi bani... O viaţă confortabilă. 

Se uită la el bănuitoare. 

Când ieşi, Sims îi spuse: 

— Nu prea am înţeles ce-ai spus la telefon, ceva în 
legătură cu faptul că fata ar avea un prieten. 

— Are unul. Pe mine! Spuse Hercule Poirot şi ieşi din 
sediul poliţiei, înainte ca inspectorul să-şi poată reveni. 

La ceainăria „Green Cat”, domnişoara Lemon nu şi-a lăsat 
patronul s-o aştepte. Trecu direct la subiect. 

— Numele omului este Rudge, de pe strada principală şi 
aţi avut perfectă dreptate. Exact o duzină şi jumătate. Am 
notat ce mi-a spus. Şi-i întinse nota. 

— Arrr... Era un sunet adânc, prelungit ca mârâitul unei 
pisici. 

Hercule Poirot o luă la sănătoasa spre Rosebank. Cum 
stătea în grădină şi soarele apunea în spatele său, Mary 
Delafontaine veni spre el. 

— Domnul Poirot? V-aţi întors? Vocea ei părea surprinsă. 


— Da, m-am întors. Se opri şi apoi adăugă: Când am venit 
prima dată aici, madame, nişte rime pentru copii mi-au 
trecut prin cap: 

Doamnă Mary, oare cum se poate, 

Grădina ce-ţi mai face? 

Între cochilii şi capace 

Fete drăguţe, toate înşirate. 

Numai că nu sunt cochilii oarecare, nu-i aşa, madame? 
Sunt cochilii de stridii. Mâna lui arăta spre ceva. 

Auzi cum ei i se opri respiraţia şi apoi rămase foarte 
liniştită. În ochi i se citea o întrebare. El dădu aprobator din 
cap. 

— Mais oui, ştiu! Servitoarea a lăsat cina pregătită. Ea ar 
jura şi Katrina ar jura că alea au fost tot ce aţi mâncat la 
masă. Numai dumneata şi soţul dumitale ştiţi că aţi mai 
adus o duzină şi jumătate de stridii - o mică trataţie pour la 
bonne tante. Ce uşor să pui stricnină într-o stridie. Se 
înghite - comme ga! Dar rămân cochiliile - ele nu trebuie să 
ajungă în găleată. Faţă le-ar putea vedea. Aşa că v-aţi 
gândit să faceţi o margine din ele la un strat de flori. Dar nu 
erau suficiente, marginea nu-i completă. Efectul e prost, 
strică simetria unei grădini altfel încântătoare. Acele câteva 
cochilii de stridii fac o notă discordantă, mi-au displăcut de 
la prima mea vizită. 

Mary Delafontaine spuse: 

— Cred că aţi ghicit din scrisoare. Ştiam că vă scrisese, 
dar nu eram sigură cât de multe vă spusese. 

Poirot răspunse evaziv: 

— Ştiam cel puţin că era o chestiune de familie. Dacă ar fi 
fost vorba despre Katrina, n-ar fi avut rost să muşamalizeze 
lucrurile. Cred că dumneata sau soţul dumitale v-aţi folosit 
de fondurile domnişoarei Barrowby în avantajul propriu şi 
ea a descoperit... 

Mary Delafontaine recunoscu: 

— O făceam de ani de zile, puţin de aici, puţin de dincolo. 
Niciodată n-am crezut că e destul de deşteaptă să-şi dea 


seama. Şi-apoi am aflat că trimisese după un detectiv; şi am 
mai descoperit că-i lăsa banii Katrinei - mica aia creatură 
mizerabilă! 

— Şi aşa stricnina a fost pusă în dormitorul Katrinei? 
Înţeleg. Vă salvaţi pe dumneavoastră şi pe soţul 
dumneavoastră de la ceea ce aş putea descoperi şi învinuiți 
o copilă inocentă de crimă. N-aveţi milă, madame? 

Mary Delafontaine ridică din umeri, ochii ei albaştri, de 
nu-mă uita se uitau în cei ai lui Poirot. El îşi reaminti 
perfecțiunea cu care îşi jucase rolul în prima zi în care 
venise şi stângăciile soţului ei. O femeie deasupra mediei, 
dar inumană. 

— Milă, întrebă ea, pentru mizerabila aia de şoricioaică 
intrigantă? Dispreţul ei răsuna răspicat. 

Hercule Poirot spuse încet: 

— Cred că nu v-au interesat în viaţă decât numai două 
lucruri. Unul este soţul dumneavoastră. 

Îi văzu buzele tremurând. 

— Celălalt - grădina. 

Se uită roată în jur. Privirea părea să ceară iertare florilor 
pentru ceea ce făcuse şi era pe punctul de a face. 

Problemă pe mare 

— Colonelul Clapperton! Spuse generalul Forbes. 

Făcu prezentarea, pufnind pe nas. 

Domnişoara Ellie Henderson se aplecă în faţă, o şuviţă din 
părul ei moale, cărunt căzându-i pe figură. Ochii ei negrii şi 
pătrunzători sclipiră cu o plăcere răutăcioasă. 

— Ce bărbat cu o înfăţişare soldăţească remarcă ea cu o 
tentă maliţioasă şi-şi aranjă la loc şuviţa, aşteptând efectul. 

— Soldăţească! Explodă generalul Forbes. Îşi răsuci 
mustaţa şi se făcu roşu la faţă. 

— E în gărzi, nu-i aşa? Murmură domnişoara Henderson, 
încoronându-şi opera. 

— Gărzi? Gărzi? Câte prostii. Tipul a fost pe scena 
teatrului de revistă! Asta-i! A intrat în armată şi s-a dus în 
Franţa să numere cutiile cu magiun de prune şi mere. Hunii 


[5] au lăsat să le cadă în mod acccidental o bombă şi el s-a 
întors acasă cu o uşoară rană la braţ. Într-un fel sau altul a 
intrat la spitalul condus da lady Carrington. 

— Deci, aşa s-au întâlnit. 

— Asta-i! Tipul a făcut pe eroul rănit. Lady Carrington n 
avea bun simţ, în schimb dispunea de grămezi de bani. 
Bătrânul Carrington se ocupase de muniții. Rămăsese 
văduvă numai cu şase luni în urmă. Individul ăsta o înfăşcă 
imediat. Ea îi face rost de-o slujbă la Ministerul de Război. 
Colonelul Clapperton! Ptui! Pufni el. 

— Şi înainte de război a fost pe scena teatrului de revistă, 
repetă domnişoara Henderson, încercând să împace pe 
distinsul colonel cărunt Clapperton cu comedianul cu nasul 
roşu care cânta melodii vesele. 

— E-adevărat! Spuse generalul Forbes. Am auzit asta de la 
bătrânul Bassington. Şi el a auzit-o de la bătrânul Badger 
Cotterill care o ştie de la Snooks Parker. 

Domnişoara Henderson dădu din cap încântată. 

— Asta pare să rezolve treburile! Spuse ea. 

Un uşor zâmbet se ivi pentru o clipă pe faţa unui omuleţ 
aşezat lângă ei. Domnişoara Henderson observă zâmbetul. 
Ea era perspicace. Asta dovedea apreciere pentru ironia 
conținută de ultima ei remarcă - ironie pe care generalul n- 
ar fi bănuit-o niciodată. 

Generalul n-a observat zâmbetul. El îşi privi ceasul, se 
ridică şi zise: 

— Exerciţii. Trebuie să-ţi păstrezi forma pe vas şi ieşi prin 
uşa deschisă pe punte. 

Domnişoara Henderson se uită la omul care zâmbise. Cu o 
privire încurajatoare care arăta că era gata să intre în 
dialog cu un tovarăş de drum. 

— E energic, nu? Spuse domnul cel mărunt. 

— Face înconjorul punţii exact de 48 de ori, îi explică 
domnişoara Henderson. Ce bătrân bârfitor! Şi se spune că 
sexului nostru îi place scandalul. 

— Ce lipsă de politeţe! 


— Francezii sunt întotdeauna politicoşi, comentă 
domnişoara Henderson, pe un ton oarecum interogativ. 

Micul domn răspunse prompt: 

— Belgian, mademoiselle. 

— O, belgian! 

— Hercule Poirot. La dispoziţia dumneavoastră. 

Numele îi răscolea ceva în memorie. Sigur îl mai auzise 
înainte... 

— Vă place călătoria asta, domnule Poirot? 

— Să fiu sincer, nu. A fost o tâmpenie de a mă lăsa convins 
să vin. Detest la mer. Niciodată nu e liniştită... Nu, nici 
măcar un minuţel. 

— Bine, dar trebuie să recunoaşteţi că e destul de calmă 
acum. 

Poirot recunoscu asta mormăind. 

— A ce moment, da. De aceea simt că reînviu. Începe. Să 
mă intereseze din nou ce se întâmpla în jurul meu, de 
exemplu felul dibaci în care aţi discutat cu generalul 
Forbes. 

— Vreţi să spuneţi... 

Domnişoara Henderson se opri. Hercule Poirot se înclină. 

— Metodele dumneavoastră de-a scoate de la el chestia aia 
de scandal. Admirabile! 

Domnişoara Henderson râse fără jenă. 

— Apropoul acela la gărzi? Ştiam că asta o să-l facă pe 
bătrân să spumege şi să caşte gura. 

Se aplecă spre Poirot ca să-i facă o confidenţă. 

— Recunosc că-mi place scandalul - cu cât este mai mare, 
cu atât mai bine. 

Poirot se uită gânditor la ea; avea o siluetă subţire, bine 
păstrată, ochii îi erau negri şi pătrunzători, părul îl avea 
cărunt - o femeie de 45 de ani care era mulţumită să arăte 
de vârsta ei. Ellie spuse brusc: 

— Ştiu! Nu sunteţi marele detectiv? 

Poirot confirmă. 

— Sunteţi prea amabilă, mademoiselle. 


Dar nu o contrazise. 

— Ce palpitant, făcu domnişoara Henderson. Sunteţi „pe 
urmele”, cum se spune în cărţi? Avem un criminal, în mod 
secret, în mijlocul nostru? Sau sunt indiscretă? 

— Nici vorbă. Nici vorbă. Îmi pare rău că vă înşel 
aşteptările, dar mă aflu aici pur şi simplu ca toată lumea 
pentru a mă distra. 

Spuse asta pe un ton atât de plictisit încât domnişoara 
Henderson râse. 

— O! Bine, veţi putea ajunge la țărm mâine la Alexandria. 
Aţi mai fost în Egipt? 

— Niciodată, mademoiselle. 

Domnişoara Henderson se ridică oarecum brusc. 

— Cred că o să mă duc să fac exerciţii ca generalul, îl 
anunţă ea. 

Poirot se ridică politicos în picioare. 

Ea îl salută din cap şi ieşi pe punte. O uşoară uimire se ivi 
pentru o clipă pe figura lui Poirot, apoi, un zâmbet îi trecu 
pe buze, se ridică, îşi scoase capul pe uşă şi privi de-a 
lungul punţii. Domnişoara Henderson se sprijinea de 
balustradă, vorbind cu un bărbat înalt, cu o înfăţişare 
soldăţească. 

Poirot zâmbi şi mai mult. El se retrase în fumoar cu 
aceeaşi grijă exagerată cu care o broască ţestoasă se bagă 
în carapacea ei. Deocamdată era singur acolo, deşi, pe bună 
dreptate, îşi închipuia că asta nu va dura mult timp. 

Şi n-a durat. Doamna Clapperton, cu părul ei îngrijit 
ondulat, protejat de plasă şi silueta ei menţinută prin 
masaje şi dietă, îmbrăcată într-un costum sport elegant 
apăru prin uşa barului cu aerul sigur al unei femei care 
întotdeauna fusese capabilă să plătească preţul cel mai 
mare pentru orice ar fi avut nevoie. Ea spuse: 

— John? O! Bună dimineaţa, domnule Poirot, l-aţi văzut pe 
John? 

— Este pe punte, madame. Să-l... 

Îl opri cu un gest. 


— Am să stau aici un minut. 

Se aşeză într-o manieră de regină pe scaunul din faţa lui. 
De la distanţă putea să arate de 28 de ani. Acum, în pofida 
machiajului ei excelent, a sprâncenelor pensate cu 
delicateţe, nu arăta a 49 de ani cât avea, ci a 55 Ochii ei 
erau de un albastru deschis cu pupile mici. 

— Îmi pare rău că nu v-am văzut la cină aseară, spuse ea. 
A fost, bineînţeles, ceva ce aducea a friptură... 

— Precisement, spuse Poirot cu convingere. 

— Din fericire, sunt un marinar excelent, zise doamna 
Clapperton. Spun din fericire, fiindcă, cu inima mea slăbită, 
răul de mare ar însemna, probabil, moartea pentru mine. 

— Aveţi inimă slabă, madame? 

— Da, trebuie să fiu extrem de grijulie. Nu trebuie să mă 
obosesc prea mult! Toţi specialiştii spun asta! Doamna 
Clapperton se ambalase să vorbească pe tema - pentru ea - 
fascinantă a sănătăţii sale. John, scumpul de el, se 
străduieşte din răsputeri să mă împiedice să fac prea multe. 
Trăiesc atât de intens, ştiţi ce vreau să spun domnule 
Poirot? 

— Da, da. 

— Îmi spune întotdeauna: încearcă să fii ca o plantă, 
Adeline. Dar eu nu pot. Viaţa trebuie trăită, aşa cred. De 
fapt, m am extenuat de tânără, în timpul războiului. Spitalul 
meu - aţi auzit de spitalul meu? Sigur că aveam infirmiere 
şi asistente şi tot ce trebuia, dar de fapt eu îl conduceam. A 
oftat. 

— Vitalitatea dumneavoastră este minunată, dragă 
doamnă, spuse Poirot, cu aerul uşor mecanic al unuia care 
dă o replică. 

Doamna Clapperton râse ştrengăreşte. 

— Toţi îmi spun ce tânăra sunt! E absurd. Niciodată nu 
încerc să pretind că am o zi mai puţin de 43 continuă ea cu 
o candoare uşor falsă, dar la foarte mulţi le vine greu să 
creadă. Eşti atât de vioaie, Adeline, îmi spun. Dar, de fapt, 
domnule Poirot, cum ai putea fi dacă n-ai fi viu? 


— Mort, răspunse Poirot. 

— Doamna Clapperton se încruntă. Răspunsul nu era pe 
placul ei. Îşi zise că omul încerca să fie nostim. Se ridică şi 
spuse cu răceală: 

— Trebuie să-l găsesc pe John. 

Când păşi prin uşă îşi scăpă geanta. Aceasta se deschise şi 
tot ce era înăuntru se împrăştie împrejur. Poirot se repezi 
galant s-o ajute. Le-au trebuit câteva minute să adune 
rujuri, cutii de pudră, tabachera, bricheta şi alte fleacuri. 
Doamna Clapperton îi mulţumi politicoasă, după care se 
duse pe punte şi zise „John...” 

Colonelul Clapperton era încă adâncit în convorbire cu 
domnişoara Henderson. Se răsuci şi se îndreptă repede 
spre soţia sa. Se aplecă peste ea cu un aer protector. 
Scaunul ei de pe punte - era unde trebuia? N-ar fi mai 
bine?... Purtarea lui era grijulie, plină de atenţii genţile. 
Evident, o soţie adorată, alintată de un soţ iubitor. 

Domnişoara Ellie Henderson privi spre orizont, ca şi cum 
ceva la el o cam dezgustă. 

Aflat în uşa fumoarului, Poirot îi privea. 

O voce răguşită, tremurată, în spatele lui spuse: 

— l-aş declara război femeii ăleia, dacă aş fi soţul ei. 
Bătrânul domn, cunoscut printre cei tineri de pe vas sub 
numele lipsit de respect de „bunicul tuturor plantațiilor de 
ceai”, tocmai intrase: Băiete! Strigă el. Adu-mi un whisky 
mare. 

Poirot se aplecă să ia o bucată ruptă dintr-un bilet, un 
lucru uitat din interiorul genţii doamnei Clapperton. O 
bucăţică dintr o reţetă, observă el, care conţinea digitalină. 
O puse în buzunar, cu gândul de-a i-o restitui mai târziu. 

— Da, continua pasagerul cel în vârstă. O otravă de 
femeie. Îmi amintesc de una ca asta în Poona. Era în '87 

— I-a declarat cineva război? Întrebă Poirot. 

Bătrânul domn dădu din cap trist. 

— L-a băgat pe bărbat-şu în mormânt într-un an. 
Clapperton ar trebui să-şi vină în fire. Prea-i dă nas nevesti- 


şi. 

— Ea ţine baierile pungii, spuse Poirot pe un ton grav. 

— Ha, ha! Chicoti bătrânul. Ai pus punct. Ţine baierile 
pungii. Ha, ha! 

Două fete dădură buzna în fumoar. Una avea o faţă 
rotundă cu pistrui şi părul negru răsfirat, în dezordine, 
cealaltă avea pistrui şi păr castaniu cârlionţat. 

— Ajutor, ajutor! Strigă Kitty Mooney. Pam şi cu mine o să-l 
salvăm pe colonelul Clapperton. 

— De soţia lui, completă Pamela Cregan. 

— Noi credem că el este adorabil... 

— Şi ea este groaznică, nu-l lasă să facă nimic, exclamară 
cele două fete. 

— Şi dacă nu e cu ea, îl acaparează de obicei femeia aceea 
Henderson... 

— Care-i destul de drăguță, dar teribil de bătrâna... 

leşiră în fugă, strigând printre chicote: Ajutor, o să-l 
salvăm... 

Că salvarea colonelului Clapperton nu era o vorbă de spirit 
izolată, ci un scop precis a devenit clar în aceeaşi seară, 
când Pam Cregan, de 18 ani, se prezentă la Hercule Poirot 
şi-i spuse: 

— Urmăriţi-ne, domnule Poirot. El urmează să fie luat de 
sub aripa ei şi dus la plimbare la lumina lunii pe punte. 

Chiar în acel moment, colonelul Clapperton spunea: 

— Îţi ofer preţul unui Rolls Royce. Doar e bun pentru o 
viaţă de om. Acum maşina mea... 

— A mea, cred, John. 

Vocea doamnei Clapperton era stridentă şi ascuţită. El nu 
păru supărat de lipsa ei de delicateţe. Ori se obişnuise deja 
cu ea, ori... 

— Ori? Se gândi Poirot şi începu să facă tot felul de 
speculaţii. 

— Desigur, draga mea, maşina ta, Clapperton se înclină în 
faţa soţiei sale şi termină ceea ce vroia să spună, perfect 
netulburat. 


— Voilă ce qu'on appele le pukka sahib, se gândi Poirot. 
Dar generalul Forbes susţine că Clapperton nu e deloc un 
gentleman. Acum mă întreb. 

Cineva sugeră un bridge. Doamna Clapperton, generalul 
Forbes şi un cuplu cu ochi de uliu se aşezară să joace. 
Domnişoara Henderson se scuză şi ieşi pe punte. 

— Unde ţi-e soţul? Întrebă generalul Forbes ezitând. 

— John nu joacă, zise doamna Clapperton. Îl plictiseşte 
foarte mult. 

Cei patru jucători de bridge începură să amestece cărţile. 

Pam şi Kitty se îndreptară spre colonelul Clapperton. 
Fiecare îl luă de câte un braţ. 

— Veniţi cu noi! Spuse Pam. Pe punte. E lună. 

— Nu te prosti, John, spuse doamna Clapperton. O să 
răceşti. 

— Cu noi n-o să răcească, spuse Kitty. Suntem fierbinţi! 

Plecă cu ele, râzând. 

Poirot observă că doamna Clapperton rămase mută cu 
primele ei-două trefle. 

El plecă să se plimbe pe punte. Domnişoara Henderson 
stătea rezemată de balustradă. Ea se uită în jur 
întrebătoare, în vreme ce el se apropie de ea şi-i examină 
expresia de pe faţă. 

Schimbară câteva vorbe. Apoi, de îndată ce el tăcu, ea 
întrebă: 

— La ce vă gândiţi? 

Poirot replică: 

— Meditam la cunoştinţele mele de engleză. Doamna 
Clapperton a spus: „John nu joacă bridge”. De obicei nu se 
spune „nu ştie să joace”? 

— Ea o consideră o insultă personală că nu joacă, 
presupun, spuse Ellie sec. Bărbatul ăla a fost un prost că s-a 
căsătorit cu ea. 

În întuneric Poirot zâmbi. 

— Nu credeţi că e posibil că mariajul să fie o reuşită? 
Întrebă el neîncrezător. 


— Cu o femeie ca aia? 

Poirot dădu din umeri. 

— Multe femei odioase au soţi devotați. O enigmă a naturii. 
Recunoaşteţi că nimic din ce spune sau face nu pare să-l 
supere. 

Domnişoara Henderson se gândea ce să răspundă când 
vocea doamnei Clapperton zbură prin fereastra fumoarului. 

— Nu, nu cred că mai joc. E aerul aşa de îmbâcsit aici. Mă 
duc să respir în voie pe punte. 

— Noapte bună, spuse domnişoara Henderson. Mă duc să 
mă culc. Dispăru deodată. 

Poirot se îndreptă spre salon în care nu erau decât 
colonelul Clapperton şi cele două fete. El făcea trucuri cu 
cărţi pentru ele şi, observând dexteritatea cu care 
amestecă şi împărțea cărţile, Poirot îşi aminti de ceea ce 
povesti generalul referitor la cariera sa de pe scena unui 
teatru de revistă. 

— Văd că vă plac cărţile, deşi nu jucaţi bridge, remarcă el. 

— Am motivele mele pentru care nu joc bridge, spuse 
Clapperton şi zâmbetul încântător îi dispăru. Am să vă arăt. 
Să facem un joc. 

Făcu cărţile rapid. 

— Luaţi-vă cărţile. Ei bine, ce aveţi? Râse de expresia 
uluită a lui Kitty. Îşi etală cărţile şi ceilalţi îl urmară. Kitty 
avea numai trefle, Poirot cupe, Pam carouri şi colonelul 
Clapperton pici. 

— Vedeţi? Spuse el. Un om care poate să-i împartă 
partenerului său şi adversarilor săi orice cărţi doreşte e mai 
bine să stea departe de un joc între prieteni! Dacă norocul 
e mereu de partea lui, s-ar putea spune lucruri neplăcute. 

— Oh! Exclamă Kitty. Cum aţi putut face asta? Totul părea 
absolut obişnuit. 

— Iuţeala mâinii înşeală ochiul, spuse Poirot sentenţios şi 
surprinse schimbarea bruscă a expresiei colonelului. 

Era ca şi cum îşi dădea seama că fusese dezarmat câteva 
clipe. 


Poirot zâmbi. Scamatorul se înfăţişase prin masca unui 
pukka sahib. 

Nava ajunse la Alexandria în zorii dimineţii următoare. 

Când Poirot termină micul dejun, le găsi pe cele două fete 
pregătite să coboare pe țărm. Vorbeau cu colonelul 
Clapperton. 

— Trebuie să plecăm acum, îl îndemna Kitty. Oamenii cu 
paşaport vor părăsi vasul imediat. Veniţi cu noi, nu-i aşa? N- 
o să ne lăsaţi pe țărm singure? Ni s-ar putep întâmpla 
lucruri îngrozitoare. 

— Sigur, nu cred că e bine să vă duceţi singure, spuse 
Clapperton zâmbind. Dar, nu cred că soţiei mele o să-i 
convină. 

— Asta-i foarte prost, spuse Pam. Dar, ea poate să se 
odihnească cât de mult îi place. 

Colonelul Clapperton arăta puţin nehotărât. Evident, 
dorinţa de a hoinări era puternică. Îl observă pe Poirot. 

— Hei, domnule Poirot, Mergeţi pe țărm? 

— Nu, nu cred, răspunse Poirot. 

— Să... Să schimb două vorbe cu Adeline, se hotări 
colonelul Clapperton. 

— Venim cu dumneavoastră, spuse Pam. Îi făcu cu ochiul 
lui Poirot. Poate reuşim s-o convingem să vină şi ea, adăugă 
pe un ton grav. 

Colonelului Clapperton păru să-i placă ideea. Arăta clar 
încântat. 

— Haideţi atunci, amândouă, spuse el într-o doară. 

Toţi trei plecară împreună de-a lungul punţii B. 

Poirot, a cărui cabină era chiar lângă cea a familiei 
Clapperton, îi urmă, mânat de curiozitate. 

Colonelul Clapperton bătu puţin nervos în uşa cabinei. 

— Adeline, draga mea, te-ai trezit? 

Vocea somnoroasă a doamnei Clapperton se auzi 
dinăuntru: 

— O, pe naiba, ce e? 

— Eu sunt, John. Ce-ar fi să mergem pe țărm. 


— Nici nu mă gândesc. Vocea era stridentă şi hotărâtă. Am 
avut o noapte foarte proastă. Am să stau în pat aproape 
toată ziua. 

Pam se băgă repede. 

— O, doamnă Clapperton, îmi pare atât de rău. Vroiam 
atât de mult să veniţi cu noi. Precis n-aveţi chef? 

— Absolut. 

Vocea doamnei Clapperton răsună şi mai strident. 
Colonelul întorcea mânerul uşii fără nici un rezultat. 

— Ce e, John? Uşa-i închisă. Nu vreau să fiu deranjată de 
stewarzi. 

— Îmi pare rău, draga mea, îmi pare rău. Vroiam numai 
ceva de pus pe mine. 

— Ei bine, nu ţi-l dau, îl repezi doamna Clapperton. Nu mă 
dau jos din pat. Pleacă John şi lasă-mă puţin în pace. 

— Sigur, sigur dragă mea. 

Colonelul se îndepărtă de uşă. Pam şi Kitty lângă el. 

— Să plecăm de îndată. Slavă domnului că aveţi pălăria pe 
cap. O, doamne, paşaportul dumneavoastră e în cabină? 

— De fapt e în buzunarul meu... Începu colonelul. 

Kitty îl apucă de braţ. 

— Ura! Exclamă ea. Haide, acum. 

Aplecându-se peste balustradă, Poirot îi urmări cu privirea 
pe cei trei care părăseau vasul. Auzi pe cineva răsuflând 
încet lângă el şi întorcându-se, o văzu pe domnişoara 
Henderson. Ochii ei erau aţintiţi asupra celor trei siluete 
care se îndepărtau. 

— Deci, au plecat pe țărm, zise ea, constatativ. 

— Da. Mergeţi şi dumneavoastră? 

Observă că avea o pălărie de soare, o geantă şi pantofi 
eleganţi. Părea îmbrăcată să coboare pe țărm. Totuşi, după 
o pauză extrem de mică, clătină din cap. 

— Nu, zise ea. Cred c-am să rămân la bord. Am o mulţime 
de scrisori de trimis. 

Se întoarse şi-l lăsă singur. 


Răsuflând din greu după turul său de dimineaţă de 48 de 
ronduri ale punţii, generalul Forbes îi luă locul. 

— Aha! Exclamă el când remarcă siluetele ce se 
îndepărtau ale colonelului şi ale celor două fete. Deci, ăsta-i 
jocul! Dar unde e madame? Poirot îi explică că doamna 
Clapperton va petrece o zi liniştită în pat. 

— Doar nu crezi asta! Bătrânul luptător îşi închise un ochi 
atotcunoscător. Ea o să se scoale când nu te-aştepţi şi dacă 
va descoperi că amărâtul a plecat fără permisie, vor urma 
represalii. 

Dar pronosticurile generalului nu s-au adeverit. Doamna 
Clapperton nu a apărut la masa de prânz şi până când 
colonelul şi domnişoarele sale au revenit pe navă la ora 
patru, ea nu apăruse. 

Poirot se afla în cabina sa şi l-a auzit pe soţ bătând uşor 
vinovat în uşa cabinei. A auzit bătaia repetându-se, 
încercarea clanţei şi, în cele din urmă, pe colonel cerîndu-i 
unui steward: 

— Ascultă, nu primesc nici un răspuns. Ai vreo cheie? 

Poirot se ridică repede şi ieşi pe coridor. 

Vestea se răspândi ca fulgerul pe tot vasul. Îngroziţi, fără 
să creadă că-i adevărat, oamenii aflară că doamna 
Clapperton fusese găsită moartă în cuşeta ei - un stilet din 
partea locului îi străpunsese inima. Un şirag de mărgele de 
chihlimbar a fost descoperit pe duşumeaua cabinei. 

Zvonuri după zvonuri se succedară. Toţi vânzătorii de 
mărgele, care fuseseră lăsaţi să urce la bord în ziua aceea, 
au fost adunaţi şi chestionaţi! O mare sumă de bani 
dispăruse dintr-un sertar din cabină! Bancnotele fuseseră 
găsite! Ele nu, nu fuseseră găsite! Bijuterii, valorând o 
avere, dispăruseră! Nu fusese luată nici un fel de bijuterie! 
Un steward fusese arestat şi mărturisise c-ar fi comis 
crima! 

— Ce-i adevărat din toate astea? Întrebă domnişoara Ellie 
Henderson, pândindu-l pe Poirot. Faţa ei era palidă şi 
tulburată. 


— Draga mea doamnă, de unde să ştiu eu? 

— Cu siguranţă, ştiţi, spuse domnişoara Henderson. 

Era seara târziu. Majoritatea oamenilor se retrăseseră în 
cabinele lor. Domnişoara Henderson îl condusese pe Poirot 
spre două scaune de pe punte în partea acoperită a vasului. 

— Acum spuneţi-mi, îi comandă ea. 

Poirot o studie gânditor. 

— Este un caz interesant, conchise el. 

— E adevărat că i s-au furat nişte bijuterii foarte 
valoroase? 

Poirot dezaprobă din cap. 

— Nu. Nici o bijuterie nu a fost luată. 

Totuşi o mică sumă de bani a dispărut dintr-un sertar. 

— Niciodată n-am să mă mai simt în siguranţă pe un vas, 
spuse domnişoara Henderson cu un frison. Aveţi vreun clu 
în legătură cu acele brute de culoarea cafelei care au făcut- 
0? 

— Nu, spuse Hercule Poirot. Întreaga afacere e cam... 
Stranie. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Ellie aspru. 

Poirot îşi ridică braţele. 

— Eh bien, să luăm faptele. Doamna Clapperton era 
moartă de cel puţin cinci ore când a fost găsită. Nişte bani 
au dispărut. Un şirag de mărgele era pe duşumea lângă 
patul ei. Uşa era închisă şi cheia lipsea. Fereastra - 
fereastra nu, hubloul - dă spre punte şi era deschisă. 

— Şi? Întrebă femeia nerăbdătoare. 

— Nu vi se pare curios ca o crimă să fie comisă în astfel de 
circumstanţe deosebite? Amintiţi-vă că vânzătorii de 
ilustrate, cei care schimbă banii şi artizanii de mărgele, 
care au primit permisiunea să urce la bord, sunt cu toţii 
binecunoscuţi de poliţie. 

— De obicei stewarzii îţi închid şi cabina, sublinie Ellie. 

— Da, pentru a preveni orice posibilitate de furtişag. Dar, 
asta a fost crimă. 

— La ce vă gândiţi, mai exact, domnule Poirot. 


Vocea ei era puţin întretăiată. 

— Mă gândesc la uşa închisă. 

Domnişoara Henderson medită puţin. 

— Nu văd nimic în asta. Omul a plecat pe uşă, a închis-o şi 
a luat cheia cu el pentru a evita că omorul să fie descoperit 
prea curînd. Destul de inteligent din partea lui, pentru că n- 
a fost descoperit până la ora patru după amiază. 

— Nu, nu, mademoiselle, nu înţelegeţi nuanţa. Nu mă miră 
cum a ieşit, ci cum a intrat. 

— Desigur, pe fereastră. 

— C'est possible. Dar e foarte îngustă şi vă amintiţi, erau 
oameni care treceau pe punte tot timpul. 

— Atunci pe uşă, spuse domnişoara Henderson 
nerăbdătoare. 

— Dar nu v-aduceţi aminte, mademoiselle, că doamna 
Clapperton închisese uşa pe dinăuntru. O făcuse înainte ca 
domnul colonel Clapperton să fi părăsit nava în dimineaţa 
aceasta. El a încercat-o într-adevăr, deci noi ştim că aşa 
este. 

— Prostii. S-o fi înţepenit... Sau n-a închis-o ca lumea. 

— Dar asta nu corespunde cu ce-au vorbit. Noi am auzit-o 
efectiv pe doamna Clapperton însăşi vorbind aşa. 

— Noi? 

— Domnişoara Mooney, domnişoara Cregan, colonelul 
Clapperton şi cu mine. 

Ellie bătu uşor din picior. Nu spuse nimic pentru o clipă 
sau două. Apoi, pe un ton uşor iritat, întrebă: 

— Ei bine şi ce deduceţi exact din asta? Dacă doamna 
Clapperton a închis uşa, putea şi s-o deschidă, aşa cred. 

— Exact, exact. Poirot o privi luminându-se la faţă. Şi ştiţi 
la ce ne conduce asta? Doamna Clapperton a deschis uşa şi 
l-a lăsat pe ucigaş să intre. Acuma, ar fi făcut-o ea pentru 
un vânzător de mărgele? 

Ellie a obiectat: 

— Poate nu ştia cine e. Poate c-a bătut, ea s-a ridicat şi-a 
deschis uşa, iar el a intrat cu forţa şi a omorât-o. 


Poirot o dezaprobă din cap. 

— Au contraire. Ea stătea liniştită, lungită în pat când i s-a 
înfipt pumnalul în piept. 

Domnişoara Henderson îl privi mirată. 

— Care-i părerea dumitale? Îl întrebă pe neaşteptate. 

Poirot zâmbi. 

— Vedeţi, se pare, nu-i aşa, că ea cunoştea persoana pe 
care a lăsat-o. 

— Vreţi să spuneţi, zise domnişoara Henderson pe un ton 
puţin aspru, că ucigaşul este un pasager de pe acest vas? 

Poirot încuviinţă. 

— Aşa par să indice faptele. 

— Şiragul de mărgele lăsat pe duşumea era o pistă falsă? 

— Exact. 

— Şi furtul banilor? 

— Exact. 

Urmă o pauză, după care domnişoara Henderson spuse 
încet. 

— Doamna Clapperton mi s-a părut o persoană foarte 
neplăcută şi cred că nimănui de la bord nu i-a plăcut cu 
adevărat de ea, dar nu era nimeni care să aibă vreun motiv 
să o omoare. 

— Poate, cu excepţia soţului ei, spuse Poirot. 

— Doar nu credeţi... Se opri. 

— Toată lumea de pe vasul ăsta e de părere că domnul 
colonel Clapperton avea toate motivele „să-i dea cu barda”. 
Mi se pare că asta-i expresia pe care o foloseau. 

Ellie Henderson se uită la el, aşteptând. 

— Dar trebuie să recunosc, continuă Poirot că eu nu am 
observat nici un semn de exasperare din partea bunului 
colonel. Ceea ce-i şi mai important, este faptul că are un 
alibi. A fost cu fetele toată ziua şi s-a întors pe vas abia la 
ora patru. Doamna Clapperton murise deja cu multe ore 
înainte. 

Urmă încă un minut de tăcere. Ellie Henderson murmură: 

— Credeţi, deci, că un pasager de pe navă? 


Poirot dădu afirmativ din cap. 

Ellie Henderson izbucni deodată în râs - un râs sfidător, 
provocator. 

— Teoria dumneavoastră e greu de dovedit, domnule 
Poirot. Sunt o mulţime de pasageri pe vasul ăsta. 

Poirot înclină din cap. 

— Am să folosesc o expresie dintr-o poveste detectivă de-a 
dumneavoastră: „Am metodele mele, Watson” 

În seara următoare, la cină, toţi pasagerii au găsit câte o 
notiţă bătută la maşină lângă farfuria lor prin care erau 
invitaţi să vină în salonul principal la 830 Când toţi s-au 
adunat, căpitanul a urcat pe platforma unde de obicei cânta 
orchestră şi începu să le vorbească: 

— Doamnelor şi domnilor, ştiţi cu toţii de tragedia care a 
avut loc ieri. Sunt sigur că doriţi cu toţii să cooperaţi pentru 
a-l aduce pe făptuitorul acelei crime murdare în faţa 
justiţiei. Se opri şi tuşi. Îl avem cu noi la bord pe domnul 
Hercule Poirot, care vă este, probabil, cunoscut tuturora ca 
un om ce are multă experienţă în... Asemenea treburi. Sper 
să ascultați cu atenţie la ceea ce o să vă spună. 

În acest moment, colonelul Clapperton, care nu fusese la 
cină, intră şi se aşeză lângă generalul Forbes. Arăta ca un 
om copleşit de tristeţe, câtuşi de puţin ca unul care simţea o 
mare uşurare. Ori era un foarte bun actor, ori fusese ataşat 
într-adevăr de soţia sa dezagreabilă. 

— Domnul Hercule Poirot, spuse căpitanul şi cobori. 

Poirot îi luă locul. Arăta caraghios aşa plin de importanţă 
cum se înfăţişa auditoriului. 

— Messieurs, mesdames, începu el. Este foarte amabil din 
partea dumneavoastră că aveţi bunătatea să mă ascultați. 
Monsieur le capitaine v-a spus că am o oarecare experienţă 
în aceste treburi. Am, este adevărat, o mică idee personală 
în legătură cu modalitatea de a da de capăt acestui caz 
deosebit. 

Făcu un semn şi un steward înaintă şi-i dădu un obiect 
voluminos, inform, învelit. 


— Ceea ce am de gând să fac s-ar putea să vă surprindă 
puţin, îi avertiză Poirot. O să mă consideraţi excentric, 
poate nebun. Cu toate acestea, vă asigur că în spatele 
nebuniei mele există, ceea ce voi englezii numiţi, o metodă. 

Ochii săi îi întâlniră doar pentru o clipă pe cei ai 
domnişoarei Henderson. Începu să dezvelească obiectul 
acela mare. 

— Am aici, messieurs şi mesdames un important martor 
care ştie cine a omorât-o pe doamna Clapperton. 

Cu o mina dibace dădu la o parte şi ultima bucată de 
pânză, lăsând să se vadă obiectul ce fusese acoperit - o 
păpuşă de lemn aproape de mărime naturală, îmbrăcată 
într-un taior de catifea cu un guler de dantelă. 

— Acum, Arthur, spuse Poirot şi vocea să i se schimbă 
subtil - nu mai părea străină - era în schimb o engleză 
curată, cu o uşoară inflexiune tipic londoneză. Poţi să-mi 
spui, repet, poţi să-mi spui ceva despre moartea doamnei 
Clapperton? 

Gâtul păpugşii se mişcă puţin, maxilarul de lemn de jos căzu 
şi se auzi vocea stridentă, înaltă a unei femei care spunea: 
„Ce e, John? Uşa-i închisă. Nu vreau să fiu deranjată de 
stewarzi...” 

Se auzi un țipăt, un scaun răsturnat, un bărbat se ridicase 
clătinându-se cu mâna la gât, încerca să vorbească, 
încerca... Apoi, deodată, trupul său păru să se înconvoaie. 
Căzu cât era de lat. 

Era colonelul Clapperton. 

Poirot şi doctorul navei se ridicară în picioare de lângă 
trupul nemişcat. 

— Mă tem că a murit. Inima, spuse doctorul concis. 

Poirot dădu din cap. 

— Şocul de aş fi văzut trucul descoperit, spuse el. 

Se întoarse spre generalul Forbes. 

— Dumneavoastră, generale, mi-aţi dat un indiciu preţios, 
menţionând teatrul de revistă. M-am mirat, m-am gândit şi- 
apoi mi-a venit ideea. Presupunând că înainte de război 


Clapperton a fost un cventrilocvist [6]. În acest caz, ar fi 
fost perfect posibil ca trei oameni s-o audă pe doamna 
Clapperton vorbind dinăuntrul cabinei când, de fapt, ea era 
deja moartă... 

Ellie Henderson se afla lângă el. Ochii ei erau negri şi 
îndureraţi. 

— Ştiaţi că avea inima slabă? Întrebă ea. 

— Am bănuit... Doamna Clapperton spunea că suferă ea 
însăşi de inimă, dar m-a frapat faptul că părea tipul de 
femeie căreia îi plăcea să fie crezută bolnavă. Apoi am găsit 
o bucată dintr-o reţetă cu o foarte puternică doză de 
digitalină pe ea. Digitalina este o doctorie pentru inimă şi 
nu putea fi a doamnei Clapperton deoarece digitalina dilată 
pupilele ochilor. N-am observat niciodată aşa ceva la ea, dar 
când m-am uitat la ochii lui am văzut semnele imediat. 

Ellie murmură: 

— Deci v-aţi gândit că s-ar putea termina în felul acesta? 

— Cea mai bună soluţie, nu credeţi, mademoiselle? Spuse 
el cu blândeţe. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Ea spuse: 

— Aţi ştiut. Aţi ştiut tot timpul... Că îliubeam... Dar n-a 
făcut-o pentru mine... Din cauza fetelor acelora - tinereţea 
- l-a făcut să-şi simtă sclavia. A vrut să se elibereze înainte 
de a fi prea târziu... Da, sunt sigură că aşa a fost... Când aţi 
ghicit că era el? 

— Avea o stăpânire de sine aşa de perfectă, spuse simplu 
Poirot. Oricât de exasperantă era purtarea soţiei sale, nu 
părea niciodată să-l afecteze. Asta însemna că se obişnuise 
într-o aşa măsură încât îl lăsa indiferent, sau, eh bien, am 
hotărât că-i cealaltă alternativă... Şi am avut dreptate... Şi- 
apoi a mai fost şi insistența asupra talentului său de 
scamator din seara anterioară crimei, de care pretindea că 
nu se foloseşte. Dar un om cum era Clapperton nu renunţă 
la talentul său. Trebuia să fie un motiv. Atât timp cât 
oamenii credeau că fusese un scamator, era puţin probabil 
să-l considere un cventrilocvist. 


— Şi vocea pe care am auzit-o - vocea doamnei 
Clapperton? 

— Una dintre stewardese avea o voce asemănătoare cu a 
ei. Am făcut-o să se ascundă în spatele scenei şi am învăţat- 
o cuvintele. 

— A fost un truc - un truc crud, strigă Ellie. 

— Dezaprob crima, spuse Hercule Poirot. 

Păcat dublu. 

Am dat o raită pe la prietenul meu Poirot şi l-am găsit într- 
o stare de jalnică extenuare. Devenise într-atât de faimos, 
încât orice femeie bogată care îşi rătăcea vreo brățară sau 
căţeluşul preferat se grăbea să-i ceară ajutor marelui 
Hercule Poirot. Micul şi îndesatul meu amic era un amestec 
ciudat de cumpătare flamandă şi fervoare artistică. Accepta 
multe cazuri care nu îl interesau pur şi simplu pentru că 
primul lui instinct prevala întotdeauna. 

De asemenea, prelua cazuri care nu îi ofereau nici un 
profit tocmai pentru că se nimerise să-l intereseze în mod 
special. Rezultatul la care ajunsese era, după cum 
spuneam, o stare de jalnică extenuare. Acelaşi lucru mi l-a 
mărturisit şi el, aşa că nu mi-a fost deloc greu să-l conving 
să petrecem o vacanţă de o săptămână la cunoscuta 
staţiune Ebermouth, de pe coasta de sud. 

Deja trecuseră patru zile extrem de agreabile când Poirot 
a venit la mine ţinând în mână o scrisoare deschisă. 

— Mon ami, îţi aminteşti de prietenul meu Joseph Aarons, 
impresarul? 

După o clipă de gândire am încuviinţat. Poirot are o 
grămadă de prieteni a căror provenienţă socială diferă ca 
de la cer la pământ. Amicii lui sunt fie măturători de stradă, 
fie lorzi din înalta societate. 

— Eh bien, Hastings, Joseph Aarons se află la Charlock 
Bay. Nu se simte deloc bine şi, în plus, îl mai supără şi o 
afacere destul de neînsemnată. Mă roagă să-i fac o vizită. 
Mon ami, cred că e cazul să răspund invitaţiei. Dragul de 


Joseph e un prieten atât de devotat şi a făcut atâtea ca să 
mă ajute în trecut. 

— Bineînţeles, dacă zici tu, am răspuns. Bănuiesc că 
Charlock Bay e un loc drăguţ şi întâmplarea face că nu am 
mai fost acolo niciodată. 

— Atunci vom îmbina utilul cu plăcutul, spuse Poirot. Eşti 
atât de amabil să te interesezi de mersul trenurilor? 

— Probabil că va trebui să schimbăm trenul de vreo două- 
trei ori, i-am spus cu o strâmbătură. Ştii cum sunt liniile 
astea care traversează ţara. Uneori abia dacă îţi ajunge o zi 
ca să parcurgi distanţa dintre Devonul de Sud şi Devonul de 
Nord. 

Cu toate acestea, făcând investigaţiile de rigoare, am aflat 
(nu fără surprindere) că drumul nu necesită mai mult de o 
schimbare de tren la Exter şi că, în general, trenurile 
circulau la orele anunţate. 'locmai mă grăbeam spre Poirot 
să-i dau vestea când, trecând pe lângă oficiul de voiaj cu 
autocarele, am putut citi următorul anunţ: 

„Mâine excursie de o zi la Charlock Bay. Plecarea la ora 
830 cu un itinerar care trece prin cele mai pitoreşti locuri 
din Devon”. 

Am întrebat câteva persoane şi m-am întors la hotel 
entuziasmat. Din nefericire mi-a fost tare greu să-l fac pe 
Poirot să-mi împărtăşească părerea: 

— Mon ami, de unde atâta pasiune pentru autocar? Vezi 
tu, trenul e ceva sigur. Nu explodează cauciucurile; nu au 
loc accidente. Şi, în plus, nu te simţi incomodat de prea 
mult aer. Ferestrele pot fi închise şi nu intră deloc praf 
înăuntru. 

I-am sugerat într-un mod cât se poate de delicat că pe 
mine mă atrăgea tocmai avantajul aerului curat. 

— Şi dacă plouă? Clima voastră britanică e atât de 
instabilă! 

— Ne înarmăm cu glugi şi aşa mai departe. Iar dacă plouă 
cu găleata, excursia nu va mai avea loc, dat fiind că 
autocarul are caroseria deschisă. 


— Ah! Făcu Poirot. Atunci să sperăm că totuşi va ploua. 

— Ei, dacă ăsta e ultimul tău cuvânt... 

— Vai, nu, mon ami. Văd că ţi-a intrat în cap să mergi 
neapărat în excursie. Din fericire am la mine paltonul cel 
gros şi două fulare. Oftă. Dar vom avea destul timp la 
Charlock Bay! 

— Se pare că va trebui să petrecem şi noaptea acolo. Turul 
excursiei trece prin Dartmoor. Masa de prânz o luăm la 
Monkhampton. La Charlock Bay ajungem pe la patru şi 
autocarul porneşte înapoi la ora cinci şi ajunge aici la zece 
seara. 

— Aşa deci! Spuse Poirot. Şi când te gândeşti că mai sunt 
unii care fac treaba asta de plăcere. Bineînţeles că ne va 
costa mai puţin, pentru că nu mai facem şi drumul înapoi, 
nu? 

— Nu cred că e posibil aşa ceva. 

— Bine, dar trebuie să insişti. 

— Ei, hai, Poirot, nu fi meschin! Ştii doar că eşti plin de 
bani. 

— Mon ami, nu e vorba de meschinărie. Eu mă refer la 
simţul afacerii. Să fi fost chiar milionar şi tot n-aş fi plătit 
mai mult decât e drept şi just. 

După cum prevăzusem, Poirot nu a avut nici o şansă. 
Domnul care elibera tichete la biroul de voiaj era calm şi 
indiferent, dar ferm pe poziţie. Ideea lui era că trebuia să 
ne întoarcem cu acelaşi autocar. Mai mult, insinua faptul că 
ar fi trebuit să plătim ceva în plus pentru privilegiul de a 
părăsi autocarul la Charlock Bay. 

Învins, Poirot plăti suma cerută şi părăsi biroul. 

— Englezii ăştia nu au simţul banului, bombăni el. 
Hastings, n-ai observat un tânăr care a plătit tot biletul, 
deşi a menţionat că vrea să coboare la Monkhampton? 

— Nu cred. Că veni vorba... 

— Da, ştiu, o priveai pe tânăra domnişoară care a 
cumpărat locul cinci, chiar lângă noi. Da, mon ami, te-am 
văzut. Acesta a şi fost motivul pentru care, când eram pe 


punctul de a lua locurile treisprezece şi paisprezece - care 
sunt în centru şi parcă ceva mai apărate, mă rog, cât pot fi 
ele de apărate - te-ai băgat în faţă cu grosolănie şi ai spus 
că locurile trei şi patru sunt mai bune. 

— Ei şi tu, Poirot! Am zis simțind că-mi iau foc obrajii. 

— Păr roşcat, mereu părul ăsta roşcat! 

— Cel puţin ea merită mai multă atenţie decât orice tânăr 
ciudat. 

— Asta depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Mie mi 
s-a părut interesant tânărul. 

Ceva anume din tonul lui Poirot m-a făcut să mă uit 
imediat şi eu la el. 

— De ce? Ce vrei să spui? 

— Oh! Stai puţin! Să spunem că m-a interesat pentru că 
dorea să-şi lase mustață, însă rezultatul era deplorabil. 
Poirot îşi mângâie cu tandreţe propria mustață, de-a 
dreptul magnifică. Este o adevărată artă, murmură el, să 
ştii cum să-ţi laşi mustaţa să-ţi crească. 

Nu ştii niciodată când Poirot vorbeşte serios şi când 
glumeşte pe socoteala cuiva. Am gândit că e mai cuminte să 
tac. 

A doua zi a debutat cu un soare strălucitor. O zi cu 
adevărat splendidă! Cu toate acestea, Poirot nu a vrut să-şi 
asume nici un risc. Şi-a luat o haină de lână, un palton greoi 
şi două fulare şi toate astea peste cel mai gros costum de 
haine. În plus, a înghiţit înaintea plecării şi două tablete 
„Antigrippe” şi şi-a mai vârât încă o doză în buzunar. 

Ne-am luat doar două valijoare cu noi. Domnişoara 
drăguță pe care o remarcasem în ziua precedentă avea şi 
ea o valijoară, la fel şi tânărul care, am tras eu concluzia 
asta, constituia obiectul simpatiei lui Poirot. În rest, nimeni 
nu avea bagaje. Cele patru valize au fost puse de şofer cu 
grijă în portbagaj şi apoi toţi ne-am luat locurile în primire. 

Din maliţiozitate, mi-am zis eu atunci, Poirot m-a plasat pe 
mine pe locul din afară, căci „eu aveam mania aerului 
curat”, iar el se instală chiar lângă frumoasa noastră vecină. 


Dar în curînd îşi repară greşeala. Cel care ocupa locul şase 
era un tip foarte gălăgios şi glumeţ, astfel încât Poirot o 
întrebă pe fată, pe un ton scăzut, dacă nu dorea să facă 
schimb de locuri. Ea încuviinţă plină de recunoştinţă şi, 
după ce se produse schimbarea, intră în vorbă cu noi şi 
curînd toţi trei discutam plini de jovialitate. 

Evident, foarte tânără, cred că nu avea mai mult de 
nouăsprezece ani, fata era ingenuă ca un copil. Nu a trecut 
mult şi ne-a destăinuit motivul călătoriei. După toate 
aparențele făcea o călătorie de afaceri pentru mătuşa ei 
care era proprietara unui foarte interesant magazin de 
antichităţi din Ebermouth. 

Când îi murise tatăl, mătuşa nu se alesese cu prea mult, 
aşa încât se hotărâse să folosească bruma de capital şi 
mulţimea de lucruri frumoase lăsate moştenire pentru a se 
lansa în afaceri. Avusese deja succes şi devenise chiar 
celebră. Fata, Mary Durrant, venise să locuiască împreună 
cu mătuşa sa şi eventual să înveţe „meşteşugul” comerţului 
cu antichităţi. În orice caz, era extrem de entuziasmată - 
slujba aceasta era net preferabilă uneia de guvernantă sau 
de însoţitoare de bătrâni. 

Poirot dădu din cap interesat şi aprobator. 

— Mademoiselle, cu siguranţă va avea succes, spuse el 
galant. Dar aş dori să-i dau un sfat mic. Mademoiseller să 
nu vă încredeţi în oricine! Peste tot în lume mişună golani şi 
vagabonzi, poate chiar aici, alături de noi în autocar. 
Trebuie să fii în permanenţă cu ochii în patru, suspicios! 

Ea rămase cu gura căscată, iar Poirot dădu din cap ca un 
bătrân înţelept. 

— Aşa este cum vă spun. Cine ştie? Poate chiar eu, care vă 
vorbesc, sunt un răufăcător de cea mai joasă speţă. 

Şi clipi mai des ca oricând sub privirile ei stupefiate. 
Ne-am oprit la Monkhampton ca să luăm prânzul şi, după 
ce schimbarăm câteva vorbe cu ospătarul, Poirot reuşi să ne 
aranjeze o măsuţă de trei persoane lângă geam. Afară, într- 
o curte mare, erau parcate cam vreo douăzeci de autocare 


cu caroseria deschisă care veniseră din toată ţara. 
Restaurantul hotelului era înţesat şi gălăgia era apreciabilă. 

— Uneori parcă ţi se acreşte de prea multă vacanţă, am 
spus eu cu o grimasă. 

Mary Durrant a fost de aceeaşi părere. 

— Ebermouth a devenit atât de răsfăţat în sezonul estival! 
Mătuşa mea spune că înainte era altfel. Acum abia dacă te 
poţi strecura pe trotuar de atâta lume. 

— Dar acest lucru nu împiedică afacerile să prospere, 
mademoiselle! 

— Nu şi în cazul nostru. Noi vindem doar lucruri rare, 
valoroase. Nu ne înjosim noi cu kitchuri. Mătuşa mea are 
clienţi răspândiţi prin toată Anglia. Dacă îi cer o anume 
masă ori un scaun „stil” sau un porțelan deosebit, îi scriu şi, 
mai devreme sau mai târziu, ea le face rost de obiectul 
dorit. Exact asta s-a întâmplat şi acum. 

Întrucât ne-am arătat interesaţi, s-a apucat să ne explice. 
Un anume domn ]. Baker Wood din America era un mare 
cunoscător şi colecţionar de miniaturi. Recent, un set foarte 
valoros de miniaturi apăruse pe piaţă, iar domnişoara 
Elizabeth Penn, mătuşa lui Mary, îl achiziţionase. Apoi îi 
scrisese domnului Wood, descriindu-i miniaturile şi cerând 
un anume preţ. El îi răspunsese pe loc, spunând că este 
pregătit să cumpere setul dacă miniaturile erau cele 
descrise şi o rugă să trimită pe cineva cu ele ca să le poată 
vedea la reşedinţa lui, adică la Charlock Bay. În consecinţă, 
domnişoara Durrant fusese expediată ca reprezentant 
direct al mătuşii ei. 

— Mă rog, sunt nişte lucruşoare adorabile, nu zic nu, 
spuse ea. Dar nu îmi imaginez că cineva ar putea arunca 
atâţia bani pe ele. Cinci sute de lire! Gândiţi-vă! Sunt făcute 
de Cosway. Parcă e Cosway, nu? Mereu mă încurc în 
chestiile astea. 

Poirot zâmbi. 

— Nu prea vă pricepeţi, mademoiselle, eh? 


— Nu am nici o pregătire, spuse Mary îndurerată. În 
familia mea nu a avut cine să ne înveţe despre lucrurile 
astea vechi. Şi sunt atâtea de învăţat! 

Oftă. Apoi, deodată, ochii i se măriră plini de surpriză. Era 
aşezată cu faţa la geam, iar acum se uită afară în curte. 
Aruncând o vorbă în fugă, se ridică de la locul ei şi se repezi 
pe uşă. Peste câteva clipe se întoarse abia respirând şi-şi 
ceru scuze. 

— Iertaţi-mă că am ieşit aşa în fugă! Dar am avut impresia 
că cineva mi-a luat valiza din autobuz. Am zburat după el, 
dar s-a dovedit că era valiza lui. E aproape identică cu a 
mea. M-am simţit atât de ridicolă. E ca şi când l-aş fi acuzat 
de furt. 

La acest gând o pufni râsul. 

Poirot însă nu râse. 

— Ce fel de om era, mademoiselle? Descrieţi-mi-l, vă rog. 

— Avea un costum maro. Un tânăr subţirel cu o mustață 
abia perceptibilă. 

— Aha! Făcu Poirot. Prietenul nostru de ieri, Hastings. Îl 
cunoaşteţi pe acest om, mademoiselle? L-aţi văzut mai 
înainte? 

— Nu, niciodată. De ce? 

— Nimic. Ciudat... Asta e tot. 

Deveni din nou tăcut şi nu mai interveni în conversaţia 
noastră decât atunci când Mary Durrant spuse ceva care îi 
atrase atenţia. 

— Ce spuneaţi, mademoiselle? 

— Spuneam că la întoarcere mă voi păzi de „răufăcători”, 
cum le spuneţi dumneavoastră. Presupun că domnul Wood 
plăteşte totdeauna în bani gheaţă. Cu cinci sute de lire la 
mine am toate şansele să intru în atenţia vreunui 
răufăcător. 

Râse, dar Poirot din nou nu răspunse. În schimb, o întrebă 
la ce hotel îşi propusese să stea în Charlock Bay. 

— Hotelul „Ancora”. E mic şi ieftin, dar foarte bun. 


— Aşa deci! Spuse Poirot. Hotelul „Ancora”. Exact unde şi- 
a pus în gând şi Hastings să stăm. Foarte ciudat! 

Îmi făcu cu ochiul. 

— Staţi mult la Charlock Bay? Întrebă Mary. 

— Doar o noapte. Am nişte afaceri acolo. Probabil că nu 
ghiciţi, mademoiselle, care este profesiunea mea, eh? 

Am urmărit-o pe Mary cum trecea în revistă câteva 
posibilităţi, numai pentru a le respinge - dintr-un sentiment 
de prudenţă, presupun. În cele din urmă se hazardă să 
sugereze că Poirot era scamator. La care el se arătă nespus 
de amuzat. 

— Ah! Ce mai idee! Credeţi că scot iepuri din joben? Nu, 
mademoiselle. Eu sunt exact opusul unui scamator. 
Scamatorul face obiectele să dispară. Eu fac să reapară 
obiectele care au dispărut. Se înclină într-o poziţie cât se 
poate de dramatică, spre a imprima cuvintelor un efect mai 
convingător. E un secret, mademoiselle, dar dumneavoastră 
vi-l spun: sunt detectiv! 

Se lăsă pe speteaza scaunului, satisfăcut de efectul 
spuselor lui. Mary Durrant se holba la el ca vrăjită. Dar 
orice conversaţie ulterioară a fost împiedicată de claxoanele 
de afară, care anunțau că monştrii motorizaţi erau gata de 
plecare. 

În vreme ce ieşeam împreună cu Poirot, am făcut oarecare 
comentarii pe seama farmecului comesenei noastre. Poirot 
a fost de aceeaşi părere. 

— Într-adevăr, e fermecătoare. Dar şi cam prostuţă, nu? 

— Prostuţă? 

— Ei, hai, nu face pe ultragiatul! O fată poate fi frumoasă 
şi cu părul roşu şi totuşi să rămână o proastă. Ce poate fi 
mai prostesc decât să te destăinui unor străini, aşa cum a 
făcut ea. 

— Păi şi-o fi dat seama că suntem de treabă. 

— Ceea ce-mi spui acum, mon ami, e o imbecilitate. 
Oricine îşi cunoaşte meseria sigur că pare „de treabă”. 
Micuța spunea că va avea multă grijă când se va vedea cu 


cele cinci sute de lire în poşetă. Dar ea are deja cu ea cele 
cinci sute. 

— În miniaturi. 

— Exact. În miniaturi. Şi nu e prea mare diferenţă între 
una şi alta, mon ami. 

— Dar nu ştie nimeni de ele în afară de noi. 

— Şi ospătarul şi cei de la masa de alături. Şi, nu încape 
îndoială, câteva persoane din Ebermouth. Mademoiselle 
Durrant este încântătoare, dar, dacă aş fi eu în locul lui 
mademoiselle Elizabeth Penn, în primul rând i-aş da 
asistentei mele o lecţie de bun simţ. Făcu o pauză, apoi 
reluă pe alt ton: Ştii ceva, mon ami? Ar fi cel mai uşor lucru 
din lume să iei o valiză din acele autobuze cu capota 
deschisă în timp ce noi stăm la masă. 

— Ei, hai, Poirot, ce dracu! Nu se poate să nu vadă cineva! 

— Şi, mă rog, ce să vadă? Pe cineva care îşi ia propria 
valiză. Treaba poate fi făcută în văzul lumii, fără ca nimănui 
să nu-i treacă prin cap să intervină. 

— Vrei să spui... Adică vrei să insinuezi că... Dar tânărul 
acela în costum maro... Nu era valiza lui? 

Poirot se încruntă. 

— Aşa se pare. Oricum, mi se pare curios că nu a făcut-o 
mai înainte, când s-a oprit autocarul. Ai observat că nici nu 
a mâncat aici? 

— Dacă domnişoara Durrant nu ar fi stat cu faţa la geam 
nu | ar fi văzut, am rostit eu rar. 

— Şi de vreme ce era propria lui valiză, tot nu a contat, 
zise Poirot. Aşa că să nu ne mai gândim la asta, mon ami. 

Cu toate acestea, după ce am început să gonim cu viteză 
pe şosea, Poirot a găsit un prilej să-i mai ţină lui Mary o 
predică despre pericolul de a fi indiscret, iar ea îi acceptă 
spusele destul de spăşită, dar cu aerul că totul era doar o 
glumă. 

Am ajuns la Charlock Bay pe la ora patru şi am fost destul 
de norocoşi să găsim camere la hotelul „Ancora” - un han 


de modă veche, dar încântător, care dădea într-una din 
străzile laterale. 

Poirot tocmai îşi despachetase câteva lucruri folositoare şi 
îşi pomăda mustaţa cu cosmeticale înainte de a ieşi să-i facă 
o vizită lui Joseph Aarons, când deodată am auzit o bătaie 
frenetică în uşă şi, spre stupefacţia mea şi-a făcut apariţia 
domnişoara. Durrant, cu faţa albă ca varul şi ochii 
înlăcrimaţi. 

— Vă rog din suflet să mă iertaţi... Dar... Dar s-a întâmplat 
ceva îngrozitor. Spuneaţi că sunteţi detectiv! 1 se adresă lui 
Poirot. 

— Ce s-a întâmplat, mademoiselle? 

— Mi-am deschis valiza. Miniaturile se aflau într-o casetă 
din piele de crocodil... Încuiată, bineînţeles. Iar acum, 
priviţi! 

Şi ne întinse o casetă pătrată. Capacul atârna desfăcut. 
Poirot o luă în mina. Fusese forţată; probabil de cineva cu o 
putere deosebită. Urmele erau vizibile. Poirot o examină şi 
dădu din cap. 

— Şi miniaturile? O întrebă, deşi amândoi ştiam foarte 
bine răspunsul. 

— Au dispărut. Le-a furat cineva. Vai! Ce mă fac? 

— Nu vă alarmaţi, i-am spus. Prietenul meu este Hercule 
Poirot. Trebuie să fi auzit de el. Dacă e cineva care să vă 
aducă înapoi miniaturile, atunci el este acela. 

— Monsieur Poirot! Marele monsieur Poirot! 

Poirot era destul de orgolios ca să nu fie flatat de tonul de 
venerație: 

— Da, copila mea. Sunt chiar eu. Şi te poţi încrede în mine 
fără nici o reţinere. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. 

Dar... Mi-e foarte teamă că... E prea târziu. Spune-mi şi 
încuietoarea de la valiză a fost forţată? 

Ea clătină din cap. 

— Dă-mi voie, te rog, să o examinez! 

Ne-am dus împreună în camera ei şi Poirot a cercetat 
valiza cu multă atenţie. Evident, fusese deschisă cu o cheie. 


— Ceea ce nu este deloc greu. Toate încuietorile valizelor 
sunt făcute cam după acelaşi calapod. Eh bien, va trebui să 
chemăm poliţia şi să luăm legătura şi cu domnul Baker 
Wood cât mai curînd posibil. Mă voi ocupa eu însumi de 
toate acestea. 

Am plecat cu el şi l-am întrebat ce a vrut să spună când a 
afirmat că era deja prea târziu. 

— Mon cher, am declarat azi că eu sunt exact opusul 
scamatorului... Că eu fac să reapară lucrurile dispărute... 
Dar numai dacă cineva a fost cu mine în acea perioadă. Tot 
nu înţelegi? O să înţelegi imediat. 

Intră într-o cabină telefonică. Cinci minute mai târziu ieşi 
cu o mină foarte gravă. 

— E aşa cum mi-am închipuit. O doamnă l-a căutat pe 
domnul Wood cu miniaturile acum vreo jumătate de oră. S-a 
prezentat ca venind din partea domnişoarei Elizabeth Penn. 
Omul a fost încântat de miniaturi şi i-a plătit fără întârziere. 

— Acum o jumătate de oră... Înainte de a ajunge noi aici. 

Poirot zâmbi enigmatic. 

— Autocarele Speedy sunt într-adevăr rapide, dar o 
maşină rapidă de la, să zicem, Monkhampton ar ajunge aici 
cu cel puţin o oră înaintea noastră. 

— Şi acum ce facem? 

— Drăguţul de Hastings!... Practic ca întotdeauna. Vom 
informa poliţia, vom face tot ce ne stă în putinţă pentru 
mademoiselle Durrant şi... Da, cred că în final vom avea o 
discuţie cu domnul Wood, ca să clarificăm lucrurile. 

Am pus în aplicare de îndată acest plan. Sărmana 
domnişoară Durrant era foarte abătută, temându-se că nu 
cumva mătuşa să dea vina pe ea. 

— Ceea ce probabil că va şi face, observă Poirot când ne 
îndreptam spre hotelul „Plaja mării” unde locuia domnul 
Wood. Şi pe bună dreptate. Ce idee, să laşi lucruri în 
valoare de cinci sute de lire într-o valiză, iar tu să mergi 
liniştit la masă! În orice caz, mon ami, sunt vreo două sau 


trei lucruri curioase legate de acest caz. De pildă, de ce 
caseta aceea a fost forţată? 

— Pentru a fi extrase miniaturile. 

— Dar nu cumva asta e o prostie? Să presupunem că hoţul 
forţează bagajul la ora prânzului sub pretextul că ar fi al 
său. Nu crezi că ar fi fost mult mai uşor să deschidă valiza, 
să transfere caseta nedeschisă în propria valiză şi apoi să 
dispară, decât să se chinuie să forţeze închizătoarea? 

— Poate voia să se asigure că miniaturile erau înăuntru. 

Poirot nu părea prea convins de ipoteza mea, dar tocmai 
eram introduşi în apartamentul domnului Wood, aşa că nu 
am mai avut vreme de comentarii. 

De la bun început mi-a displăcut acest domn Baker Wood. 

Era un tip masiv şi vulgar, îmbrăcat cu excesivă eleganţă 
şi, pe deasupra, împodobit cu un inel cu diamant mare. Ie 
izbea imediat fanfaronada lui gălăgioasă. 

Bineînţeles că nu suspectase nimic ca fiind nelalocul lui. Ar 
fi trebuit? Femeia i-a spus că are miniaturile. Nişte 
exemplare deosebite! Dacă avea seria banilor? Ei, asta-i 
bună! Şi, mă rog, cine era acest domn... Cum îi zice... 
Poirot, în fine, să vină să-i pună lui asemenea întrebări? 

— Nu vă mai pun nici o altă întrebare, monsieur, decât un 
singur lucru. Să-mi descrieţi femeia care a venit cu 
miniaturile. Nu era cumva tânăra şi frumoasă? 

— Nu, domnule, nici vorbă. O femeie înaltă, între două 
vârste, cu părul argintiu, faţa pătată şi chiar o mustață care 
abia îi mijea. O sirenă? Doamne fereşte! 

— Poirot! Am exclamat eu în timp ce ne îndepărtam. 
Mustaţă! Ai auzit? 

— Mulţumesc, Hastings, aud destul de bine. 

— Dar ce om neplăcut! 

— Într-adevăr, nu prea manierat. 

— Păi eu zic că n-ar strica să punem mâna pe hoţ, am 
remarcat. Acum putem să-l şi identificăm. 

— Cât de naiv poţi fi, Hastings! Nu ai auzit că există şi 
alibiuri? 


— Crezi că hoţul are vreun alibi? 

Poirot răspunse pe neaşteptate: 

— Sper din toată inima. 

— Problema ta, i-am spus, e că îţi plac lucrurile 
complicate. 

— Aşa este, mon amu Nu-mi place... Cum să spun?... 
Pasărea care stă pe loc. 

Profeţia lui Poirot se adeveri întru totul. Tovarăşul nostru 
de drum în costum maro se dovedi a fi un oarecare domn 
Norton Kane. Se dusese direct la hotelul „George” din 
Monkhampton şi îşi petrecuse acolo toată după-amiaza. 
Singura dovadă împotriva lui era aceea a domnişoarei 
Durrant care declarase că l-ar fi văzut scoţându-şi bagajul 
din autocar în timpul prânzului. 

— Ceea ce, în sine, nu, este deloc un act necurat, spuse 
Poirot cu aer meditativ. 

După această remarcă se cufundă în tăcere şi refuză să 
mai discute chestiunea, spunându-mi, la insistenţele mele, 
că se gândea la mustăţi în general şi că ar fi fost bine să fac 
şi eu acelaşi lucru. 

Am descoperit însă că îl rugase pe Joseph Aarons, cu care 
îşi petrecuse seara, să-i dea toate detaliile posibile despre 
domnul Baker Wood. De vreme ce locuiau în acelaşi hotel, 
exista posibilitatea de a ciuguli ceva informaţii. Ce o fi aflat 
Poirot, nu ştiu, căci nu a binevoit să-mi spună. 

După câteva discuţii avute la poliţie, Mary Durrant s a 
întors la Ebermouth cu trenul de dimineaţă. Noi am prânzit 
cu Joseph Aarons şi după masă Poirot m-a anunţat că a 
rezolvat chestiunea impresarului într-un mod satisfăcător, 
aşa că ne puteam întoarce şi noi la Ebermouth oricând 
doream. 

— De data asta însă, mon ami, nu mai luăm maşina; ne 
întoarcem pe calea ferată. 

— Ţi-e teamă să nu-ţi golească cineva buzunarele sau să 
nu dai iar peste vreo cuconiţă nefericită? 


— Ambele lucruri mi se pot întâmpla şi în tren, Hastings. 
Nu, mă grăbesc doar să ne întoarcem la Ebermouth pentru 
a ne continua investigaţiile asupra cazului nostru. 

— Cazului nostru? 

— Desigur, mon ami. Mademoiselle Durrant a apelat la 
mine să o ajut. Faptul că acum problema se află în mâinile 
poliţiei nu înseamnă că eu mă pot spăla pe mâini. Am venit 
aici să-i fac un serviciu unui prieten vechi, dar nu doresc să 
se spună vreodată că Hercule Poirot a părăsit un străin aflat 
la necaz! 

Şi se ridică maiestuos de pe scaun. 

— Mi se pare că te-a interesat încă dinainte, am remarcat 
eu cu fineţe. La oficiul de voiaj, când l-ai zărit prima oară pe 
tânărul acela, deşi nu-mi pot imagina ce ţi-o fi atras atenţia 
la el. 

— Cum nu ştii, Hastings? Mă mir. Mde, în cazul acesta o să 
rămână micul meu secret. 

Înainte de plecare am avut o scurtă convorbire cu 
inspectorul de poliţie care se ocupa de acest caz. Îl 
interogase pe Norton şi i a spus lui Poirot că nu i-a plăcut 
defel comportarea tânărului. Vociferase, negase şi pe 
deasupra se şi contrazisese în ce spusese. 

— Dar cum i-a reuşit trucul hoţului până la urmă, nu ştiu, 
mărturisi inspectorul. S-ar putea să-i fi dat marfa unui 
complice care a dispărut cu vreo maşină rapidă. Dar asta e 
doar teorie. Trebuie să găsim maşina şi complicele şi în felul 
acesta să clarificăm lucrurile. 

Poirot încuviinţă gânditor. 

— Crezi că aşa s-a întâmplat? L-am întrebat, în timp ce ne 
ocupăm locurile în tren. 

— Nu, mon ami, nu aşa s-au petrecut lucrurile. Hoţul a 
lucrat mult mai inteligent decât crezi. 

— Şi nu vrei să-mi spui şi mie cum? 

— Încă nu. Ştii... E o slăbiciune de-a mea... Îmi place să 
păstrez secretul până la sfârşit. 

— Şi sfârşitul va veni curînd? 


— Foarte curînd. 

Am ajuns la Ebermouth puţin după ora şase şi Poirot s-a 
dus ţintă la magazinul „Elizabeth Penn”. Era închis, dar 
Poirot a sunat şi Mary însăşi a venit să deschidă, faţa ei 
trădând în acelaşi timp surpriza şi plăcerea de a ne 
revedea. 

— Vă rog, poftiţi înăuntru s-o vedeţi pe mătuşa mea, ne 
spuse. 

Ne conduse într-o cameră din spate. O femeie în vârstă ne 
ieşi în întâmpinare; avea părul alb şi semăna ea însăşi cu o 
miniatură, cu pielea ei alb-rozalie şi ochii albaştri. În jurul 
umerilor destul de aduşi de bătrâneţe purta un şal dintr-o 
dantelă veche de o valoare inestimabilă. 

— Să fie chiar marele Poirot în persoană? Întrebă pe un 
ton scăzut, dar încântător. Maiy mi-a povestit totul. Nu mi-a 
venit să cred. Şi chiar sunteţi dispus să ne ajutaţi? Ce ne 
povâăţuiţi să facem? 

Poirot o privi o clipă, apoi se înclină. 

— Mademoiselle Penn... Efectul este încântător. Dar cred 
că ar trebui totuşi să vă lăsaţi să crească mustaţa. 

Domnişoara Penn tresări şi se dădu înapoi. 

— Ieri nu aţi deschis magazinul, nu-i aşa? 

— Dimineaţă am fost aici. Mai târziu m-a apucat o migrenă 
şi m-am dus direct acasă. 

— Nu acasă, mademoiselle. Ca să vă însănătoşiţi, v-aţi 
gândit să schimbaţi puţin aerul, nu-i aşa? Se pare că aerul 
din Charlock Bay e foarte întăritor. 

Mă luă de braţ şi mă conduse spre uşă. Acolo se opri şi 
vorbi peste umăr. 

— Sper că vă daţi seama, ştiu tot. Această mică... Farsă... 
Trebuie să înceteze. 

În tonul lui se simţea o ameninţare. Cu faţa albă ca varul, 
domnişoara Penn încuviinţă fără să scoată o vorbă. Poirot se 
întoarse spre fată: 

— Mademoiselle, spuse el grațios, sunteţi tânăra şi 
fermecătoare. Dar participarea dumneavoastră la o 


asemenea afacere neînsemnată vă va face ca tinereţea şi 
farmecul să dispară în dosul gratiilor... Şi eu, Hercule 
Poirot, vă declar că ar fi mare păcat! 

Apoi ieşi în stradă. L-am urmat complet dezorientat. 

— De la bun început, mon ami, m-a interesat. Când tânărul 
şi a cumpărat un bilet doar pentru Monkhampton am văzut- 
o pe fată cum şi-a aţintit privirea asupra lui. Adică de ce? 
Doar nu era tipul care să «atragă atenţia unei femei prin 
simpla lui prezenţă fizică. Când am pornit cu autocarul, am 
avut sentimentul că ceva se va întâmpla. Cine l-a văzut pe 
tânăr umblând la bagaje? Mademoiselle, nimeni altcineva 
decât mademoiselle şi aminteşte ţi că ea şi-a ales acest loc... 
cu faţa spre geam... O alegere deloc potrivită cu firea unei 
femei. 

Apoi vine la noi cu povestea furtului... Cutia forţată care 
nu avea nici un rost, după cum ţi-am spus chiar atunci. 

Şi care a fost rezultatul? Domnul Baker a plătit o grămadă 
de bani pentru nişte lucruri furate. Miniaturile îi vor fi 
returnate lui mademoiselle Penn care le va vinde şi va 
câştiga o mie de lire în loc de cinci sute. Am făcut câteva 
cercetări discrete şi am aflat că afacerile nu-i merg prea 
bine... cu faţa spre geam... Destul de îndoielnice. Şi mi-am 
zis: mătuşa şi nepoata sunt amândouă implicate în această 
afacere. 

— Atunci nu l-ai suspectat nici o clipă pe Norton? 

— Mon ami! Cu mustaţa aceea? Un delicvent este ori 
perfect ras ori îşi lasă o mustață ca lumea, ca să poată fi 
eliminată oricând. Dar ce ocazie pentru isteaţa 
mademoiselle Penn... O femeie în vârstă cu pielea alb- 
rozalie, cum ne-a apărut nouă! Dar dacă stă dreaptă, dacă 
poartă nişte cizme mari, îşi schimbă culoarea feţei cu 
câteva pete foarte puţin pronunţate şi... ca ultim efect care 
să le încoroneze pe toate celelalte... Adăugă câteva fire de 
păr deasupra buzei... Ei, atunci? „O femeie bărbătoasă”, 
spune domnul Wood şi „un bărbat în travesti” spunem noi 
doi în acelaşi timp. 


— Chiar ea s-a dus ieri la Charlock Bay? 

— Poţi fi sigur de asta. După cum îţi aminteşti că mi-ai spus 
chiar tu, trenul a plecat de aici la unsprezece şi a ajuns la 
Charlock Bay la ora două. Trenul de întoarcere se 
deplasează mai rapid - cel cu care am venit noi. Părăseşte 
Charlock Bay la patru şi cinci şi ajunge aici la şase şi 
cincisprezece. Bineînţeles că miniaturile nu s-au aflat 
niciodată în casetă. Aceasta a fost forţată în mod artistic 
încă înainte de a fi împachetată. Mademoiselle Mary trebuia 
doar să găsească nişte fraieri care să cadă în plasa 
farmecelor ei şi să se erijeze în apărători. Numai că unul 
dintre fraieri nu era fraier, ci... Hercule Poirot. 

Nu mi-a plăcut ce se subînţelegea din afirmaţia lui, aşa că 
am adăugat repede: 

— Deci, când spuneai că ajuţi o persoană străină mă 
amăgeai cu bună ştiinţă. 

— Eu nu te amăgesc niciodată, Hastings. Te las doar să te 
auto-amăgeşti. Mă refeream la domnul Baker Wood, o 
persoană străină de tărâmurile acestea. 

Faţa i se întunecă: 

— Ah, când mă gândesc la suprapreţul pe care am fost 
obligat să-l plătesc în mod samavolnic! Acelaşi preţ până la 
Charlock Bay, ca şi un bilet dus-întors. Mi se urcă sângele la 
cap. Nu e un om prea plăcut domnul Baker Wood, nici prea 
simpatic, cum s-ar spune. Dar e un turist. lar noi, turiştii, 
trebuie să fim solidari. Eu personal sunt de partea tuturor 
turiştilor! 

Problemă în golful Pollensa. 

Vaporul de la Barcelona spre Mallorca îl lăsă pe domnul 
Parker Pyne la Palma în primele ore ale dimineţii şi pe dată 
fu deziluzionat. Hotelurile erau ocupate! Cel mai bun loc pe 
care-l găsi a fost un fel de dulap neaerisit cu priveliştea 
spre curtea interioară a unui hotel din centrul oraşului - 
adăpost ce nu i-a convenit domnului Parker Pyne. 
Proprietarul hotelului nu luă în seamă dezamăgirea sa. 

— Ce doriţi să fac? Spuse acesta, ridicând din umeri. 


Palma de Mallorca era plină de oameni acum! Era o 
schimbare în bine! Cu toţii, englezi, americani - veneau 
iarna în Mallorca. Era aglomeraţie peste tot. Domnul din 
Anglia n-ar fi putut găsi cu siguranmţă nimic nicăieri, cu 
excepţia, poate la „Formentor” unde preţurile erau atât de 
uriaşe încât chiar şi străinii dădeau înapoi. 

Domnul Parker Pyne se servi cu o cafea şi un corn şi ieşi să 
viziteze catedrală, dar îşi dădu seama că nu prea avea chef 
să aprecieze frumuseți arhitecturale. 

Apoi avu o discuţie cu un taximetrist prietenos într-o 
franceză stricată, amestecată cu spaniola locului, timp în 
care discutară meritele şi posibilităţile de la „Soller”, 
„Alcudia”, „Pollensa” şi „Formentor” - care erau hoteluri 
bune dar foarte scumpe. 

Domnul Parker Pyne fu îmboldit să întrebe cât de mult 
costă. 

Obişnuiau să ceară, spunea taximetristul, o sumă care 
părea absurdă şi ridicolă şi asta pentru că ştiau foarte bine 
că englezii veneau aici pentru că preţurile nu le considerau 
oare mici şi rezonabile? 

Domnul Parker Pyne spuse că aşa stăteau lucrurile, dar 
totuşi ce sume cereau la „Formentor”. 

Un preţ incredibil! 

Perfect - dar care era preţul exact? 

Conducătorul auto consimţi în cele din urmă să răspundă 
în cifre. 

Cu amintirea proaspătă a preţurilor de la hoteluri din 
Ierusalim şi Egipt, cifra îl făcu totuşi pe domnul Parker Pyne 
să se cutremure. 

Au căzut la înţelegere, bagajele domnului Parker Pyne au 
fost încărcate în taxi într -o manieră oarecum întâmplătoare 
şi au pornit-o să facă rondul insulei, încercând la gazde mai 
ieftine, dar având ca obiectiv final „Formentor.” 

N-au atins acei ultim lăcaş al abundenței, deoarece, după 
ce au trecut prin străzile înguste din Pollensa şi au urmat 
linia unduitoare a malului mării, au ajuns la hotelul „Pino 


d'Oro” - clădire mică aşezată pe malul mării, cu o privelişte 
care, în aburii unei dimineţi frumoase, aveau aerul elegant 
şi vag al unei stampe japoneze. Pe dată, domnul Parker 
Pyne îşi dădu seama că asta şi numai asta căuta. Opri taxiul, 
trecu prin poarta vopsită, cu speranţa că va găsi un loc 
liniştit. 

Soții, care deţineau hotelul, nu ştiau nici engleză, nici 
franceză. Cu toate acestea, problema se încheie în mod 
satisfăcător. Domnului Parker Pyne i s-a dat o cameră cu 
vedere spre mare, bagajele i-au fost descărcate, 
taximetristul şi-a felicitat pasagerul pentru că a evitat 
monstruoasele exigenţe ale „acestor noi hoteluri” şi-a 
primit plata şi a plecat după ce i-a salutat vesel în stil 
spaniol. 

Domnul Parker Pyne se uită la ceas şi văzând că-i abia 
zece fără un sfert ieşi pe o mică terasă scăldată în lumina 
puternică a dimineţii şi comandă, pentru a doua oară în 
dimineaţa aceea, cafea şi cornuri. 

Se aflau patru mese, una la care stătea el, una de pe care 
tocmai se debarasa micul dejun şi celelalte două ocupate. 
La cea mai apropiată de el se afla o familie formată din tată, 
mamă şi două fete mari - germani. Dincolo de ei, în colţul 
terasei, şedeau ceea ce părea clar a fi mamă şi fiul - 
englezi. 

Femeia avea vreo 55 de ani. Cu părul cenuşiu într-o 
nuanţă plăcută, era îmbrăcată cu gust dar nu la modă într 
un deux pieces de stofă şi avea aerul acela sigur de sine 
caracteristic englezoaicei obişnuite să călătorească mult în 
străinătate. 

Tânărul care stătea în faţa ei ar fi putut avea 25 de ani şi 
era tipic pentru categoria socială şi vârsta sa. Nu era nici 
frumos, nici urât, nici înalt, nici scund. Se vedea clar că se 
afla în cele mai bune relaţii cu mama sa - făceau mici glume 
împreună - şi el era foarte atent în a o servi. 

Aşa cum stăteau de vorbă, ochii ei îi întâlniră pe cei ai 
domnului Parker Pyne. Îl măsurară cu nonşalanţa unei 


femei bine crescute, dar el îşi dădu seama că fusese 
analizat şi categorisit. 

Fusese recunoscut ca englez şi, fără îndoială, la timpul 
potrivit, vreo remarcă plăcută, comună îi va fi adresată. 

Domnul Parker Pyne nu avea nici o obiecţie în mod 
deosebit. Concetăţenii săi îl cam plictiseau în străinătate, 
dar îşi dorea să petreacă timpul de peste zi de o manieră 
amicală. Într-un hotel mic s-ar fi creat tensiune, dacă nu 
procedai aşa. Era sigur că această femeie îndeosebi avea 
excelente „maniere de hotel”, cum le numi el. 

Tânărul englez se ridică, făcu o oarecare remarcă în 
glumă şi intră în hotel. Femeia îşi luă scrisorile şi geanta şi 
se aşeză într-un scaun cu faţa la mare. Deschise un 
exemplar din „Ihe Continental Daily Mail”. Stătea cu 
spatele la domnul Parker Pyne. 

În timp ce-şi sorbea ultima picătură de cafea, domnul 
Parker Pyne privi în direcţia ei şi pe loc încremeni. Se 
simţea neliniştit... Neliniştit de paşnica continuare a 
vacanței sale! Acel spate era îngrozitor de expresiv. În 
timpul vieţii cunoscuse multe astfel de spinări. Rigiditatea 
sa, tensiunea poziţiei - chiar fără să-i vadă faţa el ştia prea 
bine că ochii erau plini de lacrimi - că femeia se stăpânea 
cu un efort teribil. 

Mişcându-se cu băgare de seamă, ca un animal hăituit, 
domnul Parker Pyne se reîntoarse în hotel. Doar cu o 
jumătate de oră mai înainte i se ceruse să-şi treacă numele 
în registrul de pe birou. Acolo se afla o semnătură frumoasă 
- C. Parker Pyne, Londra. 

Domnul Parker Pyne observase, câteva rânduri deasupra, 
numele a doi sosiți: doamna R. Chester, domnul Basil 
Chester - Holm Park, Devon. 

Apucând tocul, domnul Parker Pyne scrise repede ceva 
peste semnătura lui. Acum se citea (cu dificultate) 
Christopher Pyne. 

Dacă doamna R. Chester era nefericită la Pollensa Bay, nu- 
i va fi uşor să-l consulte pe domnul Parker Pyne. 


Deja acest gentleman se minunase de multe ori că atât de 
numeroşi oameni, pe care-i întâlnise în străinătate, îi 
cunoşteau numele şi îi reţinuseră realizările. În Anglia 
multe mii de oameni citeau zilnic „Ihe Times” şi puteau 
răspunde foarte sincer că n-au auzit în viaţa lor un 
asemenea nume. În străinătate, se gândi el, ziarele sunt 
citite mai temeinic. Nici o ştire, nici chiar coloanele cu 
reclame nu le scapă. 

Vacanţele sale fuseseră deja întrerupte cu mai multe 
prilejuri. Avusese de-a face cu o întreagă serie de probleme, 
de la crimă la încercare de şantaj. Era hotărât să aibă 
linişte în Mallorca. Simţea instinctiv că o mamă deprimată i- 
ar putea tulbura considerabil această pace. 

Domnul Parker Pyne se acomodă de minune la „Pino 
d'Oro”. În apropiere se afla un hotel mai mare, „Mariposa”, 
unde stătea o mulţime de englezi. De jur împrejur se afla o 
întreagă colonie de pictori. Te puteai plimba de-a lungul 
mării spre satul de pescari unde se afla un bar - loc de 
întâlnire pentru oameni - şi câteva magazine. Totul era 
foarte liniştit şi plăcut. Fetele se plimbau în pantaloni, cu 
basmale colorate legate la piept. Tinerii cu berete, cu părul 
destul de lung se întreţineau în „Mac's Bar” discutând 
despre valori plastice şi abstracţiune în artă. 

A doua zi după sosirea domnului Parker Pyne, doamna 
Chester îi făcu câteva remarci convenţionale în legătură cu 
priveliştea şi cu probabilitatea ca vremea să se menţină 
frumoasă Apoi ea discută puţin cu doamna din Germania 
despre tricotat şi schimbă câteva cuvinte plăcute despre 
trista situaţie politică cu doi domni danezi, care-şi 
petreceau timpul sculându-se în zori şi mergând pe jos câte 
unsprezece ore. 

Domnului Parker Pyne i se păru că Basil Chester este un 
tânăr foarte plăcut. I se adresa domnului Parker Pyne cu 
„sir” şi asculta foarte politicos orice-i spunea bărbatul mai 
în vârstă. Câteodată cei trei englezi serveau cafeaua 
împreună după masa de seară. După trei zile, Basil se 


retrase cam după zece minute şi domnul Parker Pyne 
rămase tete-ă-tâte cu doamna Chester. 

Vorbiră despre flori şi îngrijirea lor, despre starea 
lamentabilă a lirei engleze, despre cât de scumpă devenise 
viaţa în Franţa şi despre dificultatea de a servi un ceai bun 
după amiaza. 

Ori de câte ori pleca fiul ei seara, domnul Parker Pyne 
observa tremurai repede ascuns al buzelor ei, dar ea îşi 
revenea imediat şi discutau în mod plăcut pe temele mai sus 
menţionate. 

Încetul cu încetul începu să vorbească despre Basil - 
despre cât de bine mersese la şcoală, - „a fost printre primii 
în clasa a XI-a, să ştiţi”. 

— De faptul că toată lumea ţine la el, despre cât de 
mândru ar fi fost tatăl său dacă ar fi trăit, despre cât de 
mulţumită era că Basil n-a fost niciodată „un zăpăcit”. 
„Desigur, îl îndemn întotdeauna să stea cu tinerii, dar, se 
pare, că într-adevăr preferă să rămână lângă mine”. 

Rosti acest lucru cu un fel de plăcere modest reţinută. 

Dar, deodată domnul Parker Pyne nu-i mai dădu răspunsul 
obişnuit, plin de tact pe care îl putea folosi ca de obicei Cu 
uşurinţă. În locul acestuia spuse: 

— O, bine, dar se pare că sunt o mulţime de tineri pe aici... 
Nu în hotel, ci în împrejurimi. 

Auzind acestea, observă că doamna Chester se crispă. Ea 
spuse: 

— Bineînţeles, sunt o mulţime de pictori. 

Poate că era demodată... Arta adevărată, desigur, era cu 
totul altceva, dar foarte mulţi tineri se ocupă cu acest nou 
tip de artă ca un pretext pentru a-şi pierde vremea şi a nu 
face nimic... Şi fetele beau din cale - afară de mult. 

În ziua următoare, Basil îi spuse domnului Parker Pyne: 

— Sunt grozav de bucuros, sir, că locuiţi aici, mai ales 
pentru mama. Îi place seara să discute cu dumneavoastră. 

— Ce-aţi făcut când aţi venit prima dată aici? 

— De fapt, jucam mereu „piquet” (joc de cărţi). 


— Înţeleg. 

— Dar cum să nu te plictiseşti de „piquet”. Când de fapt 
am câţiva prieteni aici - un grup grozav de vesel. Nu cred 
că mamei îi place de ei. Râse ca şi cum asta ar fi trebuit să 
amuze pe cineva. Problema este cu cei foarte demodaţi... 
Chiar şi fetele în pantaloni o şochează! 

— Ia te uită, zise Parker Pyne. 

— Eu îi tot spun că trebuie să te mişti odată cu vremurile... 
Fetele de acasă, din jurul nostru, sunt îngrozitor de 
plicticoase... 

— Înţeleg, zise Parker Pyne. 

Toate acestea îl interesau foarte mult. Era spectator la o 
dramă minoră, dar nu fusese invitat să participe la ea. 

Şi-apoi, implacabilul - din punctul de vedere al domnului 
Parker Pyne - se întâmpla. O doamnă extravagantă pe care 
o cunoştea veni să stea la „Mariposa”. Se întâlniră la 
ceainărie în prezenţa doamnei Chester. 

Noua venită exclamă: 

— Ia te uită, e domnul Parker Pyne - unicul domn Parker 
Pyne! Lat o şi pe Adela Chester! Vă cunoaşteţi? O, deja? 
Staţi la acelaşi hotel? El e unicul vrăjitor original, Adela - 
minunea secolului - risipeşte toate necazurile cât ai clipi! 
Nu ştiai? N-ai auzit de el? Nu i-ai citit anunţurile! „Vă aflaţi 
în dificultate? Consultaţi-l pe domnul Parker Pyne! „. Nu 
există lucru pe care nu-i poate face. Bărbaţi şi neveste care 
săreau să şi scoată ochii sunt împăcaţi de el... Dacă te-ai 
plictisit de viaţă, te pune să treci prin cele mai palpitante 
aventuri. Cum ţi-am zis, omul e pur şi simplu un vrăjitor! 

A mai continuat mult timp aşa, domnul Parker Pyne 
refuzând din când în când, cu modestie, laudele. Nu-i 
plăcea felul în care doamna Chester îl privea. I-a plăcut şi 
mai puţin când a văzut-o întorcându-se pe plajă, discutând 
aprins cu guralivă persoană care-i ridicase atâtea osanale. 

Punctul culminant se ivi mai curînd decât se aşteptase. 
Chiar în seara aceea, după cafea, doamna Chester îi spuse 
brusc: 


— Vreţi să veniţi în salonul cel mic, domnule Pyne? Aş dori 
să vă spun ceva. 

Nu putu decât să accepte şi să se supună. 

Doamna Chester se pierdea vizibil cu firea şi când uşa 
salonaşului se închise în urma lor, clacă. Se aşeză şi izbucni 
în lacrimi. 

— Băiatul meu, domnule Parker Pyne trebuie să-l salvaţi. 
Mi se frânge inima! 

— Dragă doamnă, doar ca străin... 

— Nina Wycherley susţine că puteţi face orice. Mi-a spus 
că pot avea toată încrederea în dumneavoastră. M-a sfătuit 
să vă mărturisesc totul... Şi că dumneavoastră o să faceţi 
ordine. Mi-a zis că trebuie să am toată încrederea în 
dumneavoastră. M-a sfătuit să vă spun totul... Şică 
dumneavoastră o să îndreptaţi lucrurile. 

În sinea lui, domnul Parker Pyne o blestemă pe plicticoasa 
doamnă Wycherley. Resemnându-se spuse: 

— Bine, hai să cercetăm problema cu de-amănuntul. E 
vorba de o fată, nu? 

— V-a povestit băiatul despre ea? 

— Numai indirect. 

Cuvintele curgeau într-un şuvoi năvalnic din gura doamnei 
Chester: 

— Fata era îngrozitoare. Bea, înjura... Purta haine de 
nedescris. Sora ei locuia în apropiere - era căsătorită cu un 
pictor - un olandez. Cu toţii erau cât se poate de neplăcuţi. 
Jumătate dintre artişti trăiau împreună fără să fie căsătoriţi. 
Basil era complet schimbat. Întotdeauna fusese atât de 
liniştit, interesat numai de probleme serioase. La un 
moment dat era pe punctul de a se apuca de arheologie... 

— Bine, bine, zise domnul Parker Pyne, natura îşi va lua 
revanşa. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu e sănătos pentru un tânăr să fie interesat de 
subiecte serioase. Trebuie să fie şi caraghios, îndră 
gostindu-se mereu de câte o fată. 


— Vă rog să fiţi serios, domnule Pyne. 

— Dar sunt foarte serios. Nu cumva tânără e cea care a 
servit ceaiul cu dumneavoastră ieri? 

O observase... Cu pantalonii ei de lină gri... cu eşarfa roşie 
legată la întâmplare peste piept... cu rujul roşu aprins şi 
faptul că ceruse un cocteil în loc de ceai. 

— Aţi văzut-o? De neînchipuit! Nu e tipul de fată care i-a 
plăcut vreodată lui Basil. 

— Nu prea i-aţi dat multe ocazii să admire vreo fată, nu-i 
aşa? 

— Eu? 

— 'Ţinea prea mult la compania dumneavoastră! Rău! 
Totuşi, îndrăznesc să cred că va depăşi acest moment dacă 
nu precipitaţi lucrurile. 

— Dar nu înţelegeţi. El vrea să se căsătorească cu fata 
asta - Betty Gregg - sunt logodiţi. 

— Au mers aşa departe? 

— Da. Domnule Parker Pyne trebuie să faceţi ceva. 
Trebuie să mi salvaţi băiatul de la această căsătorie 
dezastruoasă! Îi va ruina toată viaţa. 

— Nimeni nu le poate ruina viaţa decât ei înşişi. 

— A lui Basil va fi ruinată, spuse doamna Chester cu 
convingere. 

— Nu-i port eu grijă lui Basil. 

— Nu vă îngrijorează fata? 

— Nu, dumneavoastră mă îngrijoraţi. Exageraţi drepturile 
de mamă. 

Doamna Chester îl privi uşor uluită. 

— Ce sunt anii dintre 20 şi 40? Alimentaţi, legaţi de relaţii 
personale şi emoţionale. Aşa trebuie să fie. Asta-i viaţa! Dar 
mai târziu urmează o nouă etapă. Gândeşti, observi viaţa, 
descoperi câte ceva despre alţi oameni şi adevărul despre 
tine însuţi. Viaţa devine reală... Importantă. O vezi ca pe un 
întreg. Nu numai ca pe o scenă - scena pe care tu joci ca un 
actor. Nici un bărbat şi nici o femeie nu este cu adevărat el 


însuşi (sau ea însăşi) până la 45 de ani. Abia atunci se 
profilează individualitatea. 

Doamna Chester spuse: 

— M-am dedicat toată lui Basil. El înseamnă totul pentru 
mine. 

— Vedeţi, nu trebuia. De aceea plătiţi acum. lubiţi-l cât 
vreţi de mult, dar sunteţi Adela Chester, ţineţi minte o 
persoană, nu numai mama lui Basil. 

— O să ni se frângă inima dacă Basil îşi distruge viaţa, 
spuse aceasta. 

Îi privi trăsăturile delicate ale feţei, colţurile gurii lăsate în 
jos dezvăluiau un aer melancolic. Era, într-un fel, o femeie 
de treabă. Nu vroia s-o jignească. Adăugă doar: 

— Am să văd ce pot face. 

Basil Chester era gata să stea de vorbă, nerăbdător să-şi 
susţină propriul punct de vedere. 

— Treaba asta a ajuns de groază. Mama e disperată... 
Plină de prejudecăţi, demodată. Numai dacă ar vrea şi ar da 
seama ce fată bună e Betty. 

— Şi Betty? 

El oftă. 

— Cu Betty e al naibii de dificil! Dacă s-ar da puţin pe 
brazdă - vreau să zic dacă ar renunţa la ruj pentru o zi - 
lucrurile ar sta cu totul altfel. Pare să-şi dea osteneala să fie 
cât mai modernă tocmai când e mama de faţă. 

Domnul Parker Pyne zâmbi. 

— Betty şi mamă sunt două dintre persoanele cele mai 
drăguţe din lume; aş fi crezut că o să se îndrăgească de la 
prima vedere. 

— Trebuie să înveţi o mulţime, tinere, spuse domnul 
Parker Pyne. 

— Aş vrea să veniţi cu mine s-o vedeţi pe Betty şi să 
discutăm toate lucrurile astea. 

Domnul Parker Pyne acceptă invitaţia cu plăcere. 

Betty, sora şi soţul acesteia locuiau într-o vilă mică, 
dărăpăânată la ceva distanţă de mare. Existenţa lor era de o 


simplitate desăvârşită. Că mobilă se aflau trei scaune, o 
masă şi paturi. Mai era un dulap în perete ce conţinea 
necesarul de ceşti şi farfurii. Hâns era un tânăr vioi, cu 
părul blond ce-i stătea ca la un arici. Vorbea o engleză 
foarte ciudată, cu o repeziciune incredibilă, în timp ce se 
plimba încolo şi încoace. Stella, soţia sa, era micuță şi 
blondă. Betty Gregg avea părul roşu, pistrui şi ochi 
bănuitori. Observă că nu era chiar aşa de machiată, cum 
fusese cu o zi mai înainte la „Pino d'Oro”. 

Îi oferi un cocteil şi-i făcu cu ochiul: 

— Te-ai băgat în treaba asta până în gât? 

Domnul Parker Pyne dădu din cap afirmativ. 

— Şi de partea cui suntem, bătrâne? De partea tinerilor 
sau a doamnei care se împotriveşte? 

— Pot să vă pun o întrebare? 

— Desigur. 

— Aţi avut foarte mult tact în legătură cu lucrurile astea? 
— Câtuşi de puţin, spuse sinceră domnişoara Gregg. Dar 
pisica aia bătrână m-a înfuriat (privi în jurul ei să se asigure 

că Basil n-o auzea). Femeia aia pur şi simplu mă 
înnebuneşte. L-a ţinut tot timpul pe Basil legat de fusta ei - 
ceea ce-l face pe un bărbat să pară un prost. Dar Basil nu e 
deloc prost. Şi apoi, ea este teribil de pukka sahib. 

— Asta nu-i chiar aşa un lucru rău. Este doar mai puţin 
modern în prezent. 

Betty Gregg îl privi cu ochi sclipitori. 

— Vreţi să spuneţi că asta seamănă cu aşezarea scaunelor 
Chippendale în pod, în perioada Victoriană? Mai târziu le 
cobori din nou şi spui: „Nu sunt minunate”? 

— Cam aşa ceva. 

Betty Gregg rămase gânditoare. 

— Poate că aveţi dreptate. Să fiu sinceră. De fapt, Basil m- 
a înfuriat... cu grijă lui în privinţa impresiei pe care aveam 
s-o fac asupra mamei sale. M-a împins dintr-o extremă într- 
alta. Chiar şi acum cred c-ar putea să renunţe la mine „dacă 
mama să îl ţine bine în frâu. 


— S-ar putea, spuse Parker Pyne. Dacă ea ar aborda 
problema aşa cum trebuie. 

— Aveţi de gând să-i spuneţi cum trebuie să facă? Ştiţi că n 
o să se gândească la aceasta. Ea o să continue să ne 
dezaprobe şi asta n-o să rezolve nimic. Dar, dacă o ajutaţi... 

Îşi muşcă buzele... Îşi ridică ochii albaştri sinceri spre el. 

— Am auzit de dumneata, domnule Parker Pyne. Se spune 
că aveţi cunoştinţe despre natura umană. Credeţi că Basil şi 
cu mine ne vom împăca sau nu? 

— Aş vrea să-mi răspundeţi la trei întrebări. 

— "Test de potrivire? Bine, continuaţi. 

— Dormiţi cu fereastra deschisă sau închisă? 

— Deschisă. Îmi place să am mult aer. 

— Dumitale şi lui Basil vă plac aceleaşi feluri de mâncare? 

— Da. 

— Vă place să vă culcaţi devreme sau târziu? 

— De fapt, devreme. La zece şi jumătate casc - şi în sinea 
mea mă simt în formă dimineaţa - dar, bineînţeles că n-o 
mărturisesc. 

— Cred că vă potriviţi foarte bine, spuse domnul Parker 
Pyne. 

— Un test cam superficial. 

— Câtuşi de puţin. Ştiu cel puţin şapte căsătorii complet 
distruse, pentru că soţului îi plăcea să stea până la miezul 
nopţii şi soţia se culcă la nouă şi jumătate, sau invers. 

— E păcat că nu toată lumea poate fi fericită, spuse Betty. 
Uite, Basil şi cu mine... lar mama lui să ne dea 
binecuvântarea sa. 

Domnul Parker Pyne tuşi. 

— Cred, zise el, că asta s-ar putea aranja. 

Ea îl privi cu îndoială. 

— Acum mă întreb dacă nu mă duceţi cumva cu vorba? 

Pe faţa domnului Parker Pyne nu se putea citi nimic. 

Pe doamna Chester el o linişti, dar în mod vag. O logodnă 
nu era o căsătorie. El avea să plece la „Soller” pentru o 


săptămână. Îi sugeră ca linia ei de conduită să fie neutră. 
Să pară că acceptă situaţia. 

Petrecu o săptămână foarte plăcută la „Soller”. 

La întoarcere, descoperi că avusese loc o schimbare cu 
totul neaşteptată. 

Cum intră în „Pino d'Oro”, primul lucru pe care îl zări fu 
doamna Chester şi Betty Gregg servind ceaiul împreună. 
Basil nu era acolo. Doamna Chester arăta frământată. Şi 
Betty părea cam palidă. Abia dacă se machiase şi pleoapele 
erau roşii ca şi cum plânsese. 

L-au salutat amândouă prieteneşte, dar nici una n-a adus 
vorba de Basil. 

Deodată o auzi pe fata de lângă el trăgându-şi din greu 
răsuflarea ca şi cum ceva o rănise. Domnul Parker Pyne îşi 
întoarse capul. 

Basil Chester urca treptele dinspre mare. Cu el era o fată 
de o frumuseţe aşa exotică încât pur şi simplu îţi tăia 
respiraţia. Era brunetă şi avea o siluetă splendidă. Oricine 
observa că nu purta decât un singur articol de 
îmbrăcăminte de un albastru pal. Era machiată din 
abundență cu pudră compactă şi cu un ruj de o nuanţă 
ţipătoare, dar cos meticile îi puneau şi mai mult în valoare 
remarcabilă ei frumuseţe. Cât îl priveşte pe tânărul Basil, el 
părea că nu mai e în stare să-şi mai ia ochii de la faţa ei. 

— Ai întârziat foarte mult, Basil, îi spuse mama. Urma s-o 
duci pe Betty la barul Mac. 

— E vina mea, Se fandosi frumoasa necunoscută. Tocmai 
am tras la mal. Se întoarse spre Basil: îngeraş, adu-mi ceva 
cu tărie înăuntru! 

Îşi scoase pantoful şi-şi întinse picioarele care aveau 
unghiile de un verde smarald că să fie în ton cu cele de la 
mâini. 

Nu le acordă atenţie celor două femei, dar se lăsă într-o 
parte spre Parker Pyne. 

— 'Teribilă e insula asta, spuse ea. Muream de plictiseală 
până l-am întâlnit pe Basil. E adorabil! 


— Domnul Parker Pyne - domnişoara Ramona, spuse 
doamna Chester. 

Fata dădu din cap la prezentare, etalând un zâmbet leneş. 

— Cred că am să vă spun Parker chiar de la început, 
murmură ea. Pe mine mă cheamă Dolores. 

Basil se întoarse cu băuturile. Domnişoara Ramona îşi 
împărțea conversaţia (dacă aşa putea fi numită, ea 
constând mai ales din priviri) între Basil şi Parker Pyne. Pe 
cele două femei nu le băga în seamă câtuşi de puţin. Betty 
încercă o dată sau de două ori, dar cealaltă fată se mulţumi 
s-o privească şi să caşte. 

Deodată Dolores se ridică. 

— De acum trebuie să plec. Stau la celălalt hotel. Mă 
conduce cineva acasă? 

Basil sări în picioare. 

— Vin eu cu tine. 

Doamna Chester spuse: 

— Basil, dragul meu... 

— Mă întorc imediat, mamă. 

— Nu e el băiatul mamii? Întrebă domnişoara Ramona aşa 
în general. 'Te ţii de poala ei, nu-i aşa? 

Basil se înroşi şi părea stingherit. Domnişoara Ramona 
dădu din cap în direcţia doamnei Chester, îi zâmbi zdrobitor 
domnului Parker Pyne şi se depărtă împreună cu Basil. 

După ce plecară, se aşternu o tăcere cam stingheră. 
Parker Pyne nu vroia să vorbească primul. Betty Gregg îşi 
răsucea degetele şi se uita la mare. Doamna Chester se 
făcuse roşie şi arăta supărată. 

Betty spuse: 

— Ei, ce ziceţi de noua noastră achiziţie din golful 
Pollensa? 

Vocea ei nu era prea sigură. Domnul Parker Pyne rosti 
prevăzător: 

— Puțin... Cam... Cam exotic. 

— Exotic? 


Betty izbucni într-un râs scurt, plin de amărăciune. 
Doamna Chester spuse: 

— E îngrozitoare... Îngrozitoare. Basil trebuie să fi 
înnebunit. 

Betty spuse pe un ton ascuţit: 

— 'Totu-i în ordine cu Basil. 

— Unghiile de la picioarele ei, făcu doamna Chester cu o 
senzaţie de greață. 

Betty se ridică deodată. 

— Doamnă Chester, mai bine mă duc acasă şi nu mai 
rămân la cină. 

— O, draga mea, Basil va fi dezamăgit. 

— Chiar? Întrebă Betty rizând scurt. Oricum, mai bine 
plec. Mă cam doare capul. 

Le zâmbi amândurora şi se depărtă. Doamna Chester se 
întoarse către domnul Parker Pyne. 

— Aş fi vrut să nu fi venit niciodată în locul ăsta... 
Niciodată! 

Domnul Parker Pyne dădu din cap trist. 

— N-ar fi trebuit să fi plecat, spuse doamna Chester. Dacă 
aţi fi fost aici, asta nu s-ar fi întâmplat. 

Domnul Parker Pyne se vedea obligat să răspundă. 

— Dragă doamnă, pot să vă asigur că atunci când este 
vorba de o tânără frumoasă n-am nici cea mai mică 
influenţă asupra fiului dumneavoastră. El... Da... Pare să 
aibă o fire aprinsă. 

— N-a fost niciodată aşa, spuse doamna Chester pe un ton 
plângăreţ. 

— Ei bine, spuse Parker Pyne, încercând s-o înveselească, 
această nouă atracţie pare să-i fi risipit dragostea pentru 
domnişoara Gregg. Asta trebuie să vă convină de minune. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, replică doamna Chester. 
Betty este un copil drăguţ şi devotat lui Basil. Suportă 
foarte demn toate astea. Cred că băiatul meu a înnebunit. 

Domnul Parker Pyne primi această schimbare de atitudine 
fără să se mire. Mai întâlnise inconsecvenţe la femei mai 


înainte. Spuse blând: 

— Nu tocmai nebun... Doar vrăjit. 

— Fiinţa aia e un Dago. E imposibilă. 

— Dar extrem de frumoasă. 

Doamna Chester mirii. Basil urcă în fugă treptele dinspre 
mare. 

— Helo, mater, iată-mă. Unde-i Betty? 

— Betty a plecat acasă cu o durere de cap. Nici nu mă mir. 

— Supărată, vrei să zici. 

— Mi se pare, Basil, că te porţi extrem de urât cu Betty. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, nu mai fă atâta 
gură. Dacă Betty o să facă atâta caz ori de câte ori o să 
vorbesc cu o altă fată, atunci frumos stil de viaţă o să ducem 
împreună. 

— Dar sunteţi logodiţi. 

— O, suntem logodiţi, foarte bine. Asta nu înseamnă că n-o 
să mai avem prieteni de-ai noştri. În zilele noastre, oamenii 
trebuie să-şi ducă vieţile lor şi să încerce să reteze gelozia. 

Se opri. 

Uite ce este, dacă Betty nu ia cina cu noi... Mă gândesc să 
mă întorc la „Mariposa”. Ei m-au invitat să iau masa acolo. 

— O, Basil... 

Băiatul îi aruncă o privire exasperată şi apoi o luă la goană 
în jos pe scări. 

Doamna Chester îl privi cu înţeles pe Parker Pyne. 

— Vedeţi, spuse ea. 

El vedea. 

Afacerea a atins punctul culminant câteva zile mai târziu. 
Betty şi Basil urmau să plece la o plimbare mai lungă şi să 
ia masa de prânz la un picnic. Betty veni la „Pino d'Oro” şi 
descoperi că Basil uitase de acest plan şi plecase la 
„Formentor” pentru toată ziua, împreună cu grupul din 
care făcea parte Dolores Ramona. 

În afară că şi-a strâns buzele pungă, fata nu schiţă vreun 
alt gest. Totuşi, se ridică de îndată şi rămase în faţa 
doamnei Chester (cele două femei erau singure pe terasă). 


— E în regulă, spuse ea. Nu contează. Dar, cu toate 
acestea, cred că ar fi mai bine să contramandăm totul. Îşi 
scoase din deget ineluşul pe care Basil i-l dăduse până când 
avea să-i cumpere un adevărat inel de logodnă. 

— Sunteţi bună să i-l daţi înapoi, doamnă Chester? Şi să-i 
spuneţi că totul e în regulă, să nu-şi facă probleme... 

— Betty dragă, nu fă asta! El pe tine te iubeşte... cu 
adevărat. 

— Aşa se pare, nu-i aşa? Spuse fata râzând. Nu, am şi eu 
mândria mea. Spuneţi-i că totul e în ordine şi că-i urez 
noroc. 

Când Basil se întoarse la asfinţit fu întâmpinat cu o furtună 
de reproşuri. El se înroşi la vederea inelului său. 

— Deci, astea sunt sentimentele ei, nu-i aşa? Atunci aş zice 
că-i lucrul cel mai bun. 

— Basil! 

— Da, n-am dus-o prea bine în ultimul timp. 

— Dar a cui a fost vină? 

— Nu văd de ce-ar fi fost a mea în mod deosebit. Gelozia 
îmi repugnă şi zău nu văd de ce tu pui la inimă treaba asta. 
Doar tu mai rugat să nu mă însor cu Betty. 

— Asta a fost înainte 'de a o cunoaşte. Basil, dragul meu, 
doar nu te gândeşti să te însori cu cealaltă fiinţă. 

Basil Chester spuse sobru: 

— M-aş însura cu ea pe loc, dacă ea ar vrea, dar mă tem că 
nu-i dispusă. 

Fiori reci o trecură pe doamna Chester. Îl căută şi îl găsi 
pe Parker Pyne, care citea o carte într-un colţ. 

— Trebuie să faceţi ceva! Trebuie să. Faceţi ceva! Viaţa 
băiatului meu va fi distrusă. 

Domnul Parker Pyne începuse să cam obosească de 
distrugerea vieţii lui Basil Chester. 

— Ce pot să fac? 

— Mergeţi şi staţi de vorbă cu fiinţa aceea groaznică. Dacă 
este nevoie, daţi-i bani să plece de aici. 

— Asta s-ar putea dovedi foarte costisitor. 


— Nu-mi pasă. 

— E păcat. Poate că mai sunt alte căi. 

Ea mai puse o întrebare. El dădu din cap negativ. 

— Nu vă promit nimic, dar am să văd ce pot face. Am mai 
rezolvat probleme de astea mai înainte. Apropo, nici un 
cuvânt lui Basil. Asta ar putea fi fatal. 

— Bineînţeles că nu. 

Domnul Parker Pyne se întoarse de la „Mariposa” la miezul 
nopţii. Doamna Chester îl aşteptase. 

— Ei? Întrebă ea pe nerăsuflate. 

Ochii lui sclipeau. 

— Seniorita Dolores Ramona va pleca din Pollensa mâine 
dimineaţă şi va părăsi insula mâine seară. 

— O, domnule Parker Pyne! Cum aţi reuşit? 

— N-o să vă coste nici un cent, spuse Parker Pyne. Ochii îi 
scânteiară din nou. Ne-am închipuit doar c-aş putea avea o 
influenţă asupra ei... Şi am avut dreptate. 

— Sunteţi minunat. Nina Wycherley a avut perfectă 
dreptate. Trebuie să-mi spuneţi... Da. Onorariul. 

Domnul Parker Pyne îşi ridică mâna. 

— Nici un penny. A fost o plăcere. Sper ca totul să meargă 
bine. Sigur că băiatul va fi foarte supărat la început când va 
descoperi că ea a dispărut şi nu a lăsat nici o adresă. Luaţi-l 
uşor o săptămână sau două. 

— Numai dacă Betty l-ar ierta... 

— Sunt sigur c-o să-l ierte. Fac un cuplu drăguţ. Apropo, 
plec şi eu mâine. 

— O, domnule Parker Pyne, o să vă ducem lipsă. 

— Poate că e mai bine să plec înainte ca băiatul ăla al 
dumneavoastră să se îndrăgostească de o a treia fată. 

Domnul Parker Pyne stătea aplecat peste balustrada 
vaporului şi se uita la luminile din Palmă. Lângă el se afla 
Dolores Ramona. El spunea cuvinte de apreciere: 

— O treabă minunată, Madeleine. Îmi pare bine că te-am 
sunat să vii încoace. E ciudat mai ales că eşti o fată atât de 
liniştită, căreia îi place să stea acasă. 


Madeleine de Sara, alias Dolores Ramona, alias Mag gie 
Sayers spuse timid: 

— Mă bucur că ţi-a plăcut, domnule Parker Pyne. A fost o 
mică schimbare drăguță. Mă gândesc să cobor şi să mă duc 
la culcare înainte ca vasul să pornească. Sunt un marinar 
atât de rău. 

Câteva minute mai târziu Parker Pyne simţi o mână pe 
umăr. Se întoarse şi dădu cu ochii de Basil Chester. 

— Am vrut să vin să vă conduc, domnule Parker Pyne, să 
vă transmit complimentele lui Betty, mulţumirile ei şi ale 
mele. Aţi dat o lovitură măreaţă. Betty şi cu mamă sunt 
prietene la cataramă. Mi-e ruşine că a trebuit s-o păcălesc 
pe bătrâna mea dragă, dar ea făcea lucrurile imposibile. 
Oricum totul e în regulă acum. Trebuie numai să am grijă să 
fac pe supăratul încă vreo două zile. Eu şi cu Betty îţi 
suntem infinit de recunoscători. 

— Vă doresc multă fericire, spuse Parker Pyne. 

— Mulţumesc. 

Urmă o pauză, după care Basil zise într-o doară: 

— Domnişoara de Sara e pe-aici? Aş vrea să-i mulţumesc şi 
ei. 

Domnul Parker Pyne îi aruncă o privire pătrunzătoare. 
Spuse: 

— Mă tem că domnişoara de Sara s-a dus să se culce. 

— O, îmi pare rău, poate am s-o văd odată la Londra. 

— De fapt, pleacă în America aproape imediat cu treburi 
pentru mine. 

— O! Tonul lui Basil era nedefinit. Bine, zise el. Am să 
trec... 

Domnul Parker Pyne zâmbi. În drumul spre cabina sa bătu 
în uşa Madeleinei. 

— Ce faci, dragă? Bine? Tânărul nostru prieten a fost aici. 
Obişnuitul atac uşor de „madeleinită”. O să-i treacă într-o 
zi, două, dar eşti într-adevăr răpitoare. 

Testamentul 


— Înainte de toate evitaţi grijile şi emoţiile, spuse doctorul 
Meynell, într-o manieră încurajatoare folosită de medici. 

Doamna Harter, aşa cum se întâmpla adesea cu oamenii 
care aud aceste cuvinte de alinare, dar lipsite de sens, fu 
cuprinsă mai mult de îndoială decât de uşurare. 

— Aveţi o anumită slăbiciune a inimii, continuă doctorul, 
fără să se întrerupă, dar nu trebuie să vă alarmaţi. Pot să vă 
asigur de asta. Cu toate acestea, adăugă el, aţi face bine să 
instalaţi un lift. Ei, ce ziceţi? 

Doamna Harter îl privi îngrijorată. 

Doctorul Meynell, din contră, părea încântat de persoana 
sa. Motivul pentru care îi plăcea să-i îngrijească mai mult pe 
pacienţii bogaţi decât pe cei săraci era acela că-şi putea 
exersa activa sa imaginaţie în prescrierile ce le făcea 
pentru afecțiunile lor. 

— Aşa, deci, un lift, făcu domnul Meynell, încercând să mai 
găsească ceva şi mai epatant, dar eşuând. Astfel vom 
elimina orice efort inutil. Exerciţii zilnice la sol în zilele 
frumoase, dar evitaţi să vă plimbaţi pe dealuri. Şi, înainte 
de toate, ocupaţi-vă minţea cu lucruri plăcute. Nu vă 
gândiţi cum staţi cu sănătatea. 

Pentru nepotul bătrânei doamne, Charles Ridgeway, 
doctorul a fost ceva mai explicit. 

— Să nu mă înţelegeţi greşit, îi spuse. Mătuşa 
dumneavoastră poate trăi mulţi ani şi, probabil, aşa va fi. Cu 
toate astea, un şoc sau o suprasolicitare i-ar putea fi fatale! 
Şi pocni din degete. Trebuie să ducă o viaţă foarte liniştită, 
fără efort. Fără oboseală. Dar, desigur, nu trebuie lăsată să 
fie frământata de gânduri. Trebuie înveselită şi mintea să-i 
fie ocupată cu altele. 

— Cu altele, spuse Charles Ridgeway gânditor. 

Charles era un tânăr meditativ. Era, totodată, un tânăr 
care credea în cultivarea înclinațiilor sale oricând era 
posibil. 

În seara aceea sugeră să fie instalat un aparat de radio. 


Doamna Harter, deja serios indispusă de ideea unui lift, 
era tulburată şi refractară. Charles insistă: 

— Nu ştiu dacă-mi pasă de chestiile astea moderniste, 
spuse doamna Harter implorîndu-l. Undele, ştii - undele 
electrice. S-ar putea să-mi dăuneze. 

Charles, într-o manieră superioară şi binevoitoare, îi arătă 
inconsistenţa părerii. 

Doamna Harter, ce avea o vagă idee despre acest subiect, 
dar care se ambiţiona în a-şi susţine punctul de vedere, 
rămase de neclintit. 

— Toată această electricitate, murmură ea timorată. Poţi 
spune ce-ţi place Charles, dar unii oameni sunt afectaţi de 
electricitate. Pe mine m-a durut întotdeauna groaznic capul 
înaintea unei furtuni, asta ştiu. Dădea din cap hotărâtă. 

Charles era un tânăr răbdător. Era la fel de perseverent. 

— Draga mea mătuşă Mary, spuse el, să-ţi explic cum 
devine cazul. 

Era un fel de autoritate în materie. Îi ţinu aproape o 
prelegere pe această temă; încălzindu-se, vorbi despre 
tuburi emițătoare, despre tuburi primitoare, despre înaltă 
şi joasă frecvenţă, despre amplificator şi condensatori. 

Doamna Harter scufundată într-o mare de termeni, pe 
care nu-i înţelegea, încuviinţă. 

— Bine, Charles, murmură ea, dacă tu crezi într-adevăr... 

— Dragă mătuşă Mary, zise Charles, entuziasmat, este 
exact lucrul care-ţi trebuie ca să te împiedice să moţăi şi să- 
ţi ţină de urât. 

Liftul prescris de doctorul Meynell a fost instalat puţin 
timp după aceea şi doamna Harter fu cât pe ce să dea ortul 
popii de vreme ce, ca mai toate doamnele bătrâne, nu 
suferea oameni străini în casă. Îi suspecta pe toţi că puneau 
la cale să-i sustragă argintăria ei veche. 

După lift, sosi aparatul de radio. Doamna Harter fu lăsată 
să contemple obiectul care-i repugna - o cutie mare, cu 
înfăţişare neplăcută şi plină de butoane. Îi trebui lui Charles 
tot entuziasmul său s-o împace cu gândul ăsta, căci Charles 


era în elementul său, răsucind butoanele, lăudându-l cu 
vorbe meşteşugite. 

Doamna Harter stătea pe scaunul său cu spătar înalt, 
liniştită şi politicoasă, cu convingerea fermă, deja formată, 
că aceste noţiuni moderniste un erau nici mai mult nici mai 
puţin decât o pacoste totală. 

— Ascultă, mătuşă Mary, prindem Berlinul. Nu-i splendid? 
Îl auzi pe tip? 

— Nu pot auzi decât o groază de bâzâeli şi pocnituri, 
spuse doamna Harter. 

Charles continuă să învârte butoanele. 

— Bruxelles, anunţă el cu entuziasm. 

— Adevărat? Spuse doamna Harter cu o oarecare umbră 
de interes. 

Charles, răsuci din nou, butoanele şi un urlet 
nepământean răzbătu în cameră. 

— Ei, acum se pare că suntem la hingheri, zise doamna 
Harter, care era o doamnă în vârstă cu destul umor. 

— Ha, ha! Făcu Charles, ai spus o glumă bună, mătuşă 
Mary! E grozavă! 

Doamna Harter nu se putu reţinu să nu-i zâmbească. 
Ţinea foarte mult la Charles. Timp de câţiva ani, o nepoată, 
Miriam Harter, locuise la ea. Intenţionase să-i lase 
moştenirea nepoatei, dar Miriam nu-i dădu satisfacţie. Era 
nerăbdătoare şi se plictisea, în mod evident, în compania 
mătuşii sale. leşea mereu, „hoinărea” cum spunea doamna 
Harter. În cele din urmă se combinase cu un tânăr pe care 
mătuşa nu-l agrease de loc. Miriam fu trimisă înapoi la 
mama sa cu o scurtă notă, ca şi cum ar fi fost un obiect în 
garanţie. Se căsătorise cu tânărul cu pricina şi doamna 
Harter îi trimitea, de obicei de Crăciun, un set de batiste 
sau un şerveţel brodat. 

După ce şi-a dat seama că nepoatele te dezamăgesc, 
doamna Harter îşi îndreptă atenţia către nepoți. De la bun 
început, Charles avu un succes neaşteptat. Era întotdeauna 
plăcut şi respectuos cu mătuşa sa şi ascultă, lăsând 


impresia că este foarte interesat de amintirile din tinereţea 
ei. Prin asta era în mare contrast cu Miriam, care se 
plictisea pe faţă şi o arata din plin. Charles nu se plictisea 
niciodată; era întotdeauna bine dispus, tot timpul vesel. Îi 
spunea mătuşii, de multe ori pe zi, că era o doamnă 
admirabilă. 

Foarte satisfăcută de noua sa achiziţie, doamna Harter îi 
scrisese avocatului său, dându-i instrucţiuni în vederea 
redactării unui nou testament. Acesta îi fu trimis, aprobat şi 
semnat de ea. 

Acum, chiar şi în chestiunea aparatului de radio, curînd se 
dovedi că Charles a câştigat noi lauri. 

Doamna Harter, care fusese împotriva radioului, începu 
să-l tolereze şi termină prin a fi fascinată de el. Îi plăcea cel 
mai mult când Charles lipsea. Necazul cu Charles era că el 
nu-l putea lăsa în pace. Doamna Harter obişnuia să stea în 
scaunul ei ascultând confortabil un concert simfonic sau o 
prelegere despre Lucrezia Borgia ori Pond Life; era fericită 
şi împăcată cu toată lumea. Nu astfel se întâmpla cu 
Charles. Armonia era zdruncinată de scrâşnituri 
discordante în timp ce încerca, plin de entuziasm, să prindă 
posturi străine. Dar, în serile îh care Charles lua masa cu 
prietenii săi, doamna Harter se distra foarte bine cu 
radioul. Întorcea butonul de două ori, se aşeza în scaunul ei 
cu spătar înalt şi se delecta cu programul serii. 

Cam după trei luni de la instalarea radioului se întâmpla 
primul lucru straniu. Charles era plecat la o partidă de 
bridge. Programul din seara aceea era un concert de 
balade. O binecunoscută soprană cânta faimosul cântec 
scoţian „Annie Laurie” şi în mijlocul acestuia un fapt 
surprinzător se întâmpla. O oprire bruscă, muzica încetă 
pentru o clipă, bâzâitul şi ţăcănitul continuară, după care şi 
acestea dispărură. Se făcu linişte şi apoi se auzi foarte slab 
un bâzâit pe un ton mai jos. Doamna Harter avu impresia, 
de ce nu ştia, că aparatul îşi schimbase lungimea pe o undă 
foarte îndepărtată, când, clar şi distinct, o voce se auzi, 


vocea unui bărbat cu un slab accent irlandez: „Mary... Mă 
auzi, Mary? Eu sunt, Patrick... Vin după tine curînd. Vei fi 

gata, nu-i aşa, Mary?” Apoi, aproape imediat, melodia din 

„Annie Laurie” umplu din nou camera. 

Doamna Harter încremenise în scaun, cu mâinile 
încleştate pe braţele lui. Visase? Patrick? Vocea lui Pâtrick! 
Vocea lui Patrick chiar în camera asta, vorbindu-i ei. Nu, 
trebuie să fie un vis, o halucinație poate. Trebuie să fi 
adormit vreun minut, două. Curios lucru să viseze că vocea 
soţului ei mort i se adresase prin eter. Asta o sperie puţin. 
Ce cuvinte rostise? „Vin după tine curînd. Vei fi gata, nu-i 
aşa, Mary?” 

Era, putea fi o premoniţie? Slăbiciune cardiacă. Inima ei. 
În fond înainta în vârstă. „E un avertisment... Asta-i”, spuse 
doamna Harter, ridicându-se încet şi cu greutate din scaun, 
adăugind cum îi stătea în fire: „atâţia bani cheltuiţi pentru 
instalarea unui lift!” 

Nu spuse nimic nimănui despre ce i se întâmplase, dar a 
doua zi şi în cea următoare a fost gânditoare şi puţin 
preocupată. 

Şi apoi se întâmplă a doua oară. Din nou era singură în 
cameră. Radioul, care transmitea o piesă orchestrală, se 
opri brusc că înainte. Se făcu din nou linişte, aceeaşi 
senzaţie de distanţă şi, în final, vocea lui Patrick, nu aşa 
cum fusese în viaţă, ci o voce slabă, îndepărtată, cu o 
ciudată tentă nepământeană: „Mary, eu sunt Patrick. Am să 
vin să te iau foarte curînd...” Apoi, păcănitul, bâzâitul şi 
piesa orchestrală îşi luă avânt. 

Doamna Harter se uită la pendulă. Nu, de data aceasta nu 
adormise. 'Trează şi în deplinele ei facultăţi auzise vocea lui 
Patrick. Era sigură că nu fusese nici o halucinație. Într-un 
fel confuz, încercă să se gândească la tot ce-i explicase 
Charles despre teoria undelor din eter. 

Ar fi putut într-adevăr Patrick să-i fi vorbit? Să fi fost vocea 
lui adevărată modificată prin spaţiu? Se pierdeau lungimi 
de undă sau aşa ceva. Şi-l aminti pe Charles vorbind de 


„goluri pe scală”. Poate undele ce se pierdeau explicau 
toate aceste aga - numite fenomene psihologice? Nu, nimic 
nu era în fond imposibil în acest context. Patrick i se 
adresase. Se folosise de ştiinţa modernă ca s-o pregătească 
pentru ceea ce trebuia curînd să se întâmple. 

Doamna Harter sună clopoţelul după camerista ei, 
Elizabeth. 

Elizabeth era o femeie înaltă, slăbănoagă, de vreo şaizeci 
de ani. Sub o aparenţă rigidă, ea ascundea multă afecţiune 
şi tandreţe pentru stăpâna sa. 

— Elizabeth, spuse doamna Harter, când credincioasa sa 
servitoare apăru. Îţi aminteşti ce ţi-am spus? Sertarul stâng 
de sus al biroului meu. E închis... Cheia lungă cu cartonaş 
alb. Totul acolo e gata. 

— Gata, doamnă? 

— Pentru înmormântarea mea, pufni doamna Harter. Ştii 
perfect de bine ce vreau să spun, Elizabeth. Tu însăţi m-ai 
ajutat să pun lucrurile acolo. 

Faţa Elizabethei începu să se schimonosească. 

— Oh, doamnă, se văicări ea, nu vă gândiţi la astfel de 
lucruri. Tocmai socoteam că arătaţi mai bine. 

— "Toţi trebuie să plecăm odată şi-odată, spuse doamna 
Harter practică. Am trecut de şaptezeci de ani, Elizabeth. 
Haide, haide, nu te prosti. Dacă vrei să plângi, du-te să 
plângi în altă parte. 

Elizabeth se retrase, încă tânguindu-se. 

Doamna Harter se uită după ea cu multă dragoste. 
„Bătrână proastă, dar credincioasă, zise ea, foarte 
credincioasă. la să văd, i-am lăsat 100 sau numai 50 de lire? 
Ar trebui să-i dau 100” 

Amănuntul o preocupă pe bătrâna doamnă şi a doua zi se 
aşeză şi îi scrise avocatului ei, cerîndu-i să-l trimită 
testamentul ca să poată controla. În aceeaşi zi, Charles 
spuse ceva la prânz care o surprinse: 

— Apropo, mătuşă Mary, zise el, cine e papiţoiul ăla bătrân 
din camera de oaspeţi? Mă refer la tabloul de deasupra 


şemineului. Moşulică ăla cu barbişon şi mustăţi în furculiţă? 

Doamna Harter îl privi cu asprime: 

— E unchiul tău Patrick, când era tânăr, zise ea. 

— Oh, vai mătuşă Mary, îmi pare groaznic de rău. N-am 
vrut să fiu nepoliticos. 

Doamna Harter acceptă scuzele cu o plecăciune demnă a 
capului. 

Charles continuă cam nesigur: 

— Doar mă întrebam. Ştii... 

Se opri indecis şi doamna Harter îi spuse repezit: 

— Ei bine? Ce vroiai să spui? 

— Nimic, zise Charles în grabă. O prostie cred. 

Pentru moment, bătrâna doamnă nu spuse nimic altceva, 
dar mai târziu, când erau amândoi singuri, reluă subiectul. 
— Aş vrea să-mi spui, Charles, ce te-a determinat să mă 

întrebi despre tabloul unchiului tău. 

Charles părea încurcat. 

— Ţi-am spus, mătuşă Mary. N-a fost nimic, doar o aiureală 
de-a mea... Cam absurdă. 

— Charles, spuse doamna Harter pe tonul ei aristocratic, 
insist să-mi spui. 

— Ei bine, dragă mătuşă, dacă vrei să ştii, mi s-a părut că 
l-am văzut pe omul din tablou uitându-se pe fereastra din 
capăt, când am venit pe alee aseară. Efectul luminii, cred. 
M-am întrebat cine naiba putea fi, faţa îi era aşa, ca la 
începutul erei victoriene, dacă înţelegi ce vreau să spun. 
Dar Elizabeth mi-a spus că n-a fost nimeni, nici un musafir 
sau străin în casă şi, mai târziu, seara s-a întâmplat să mă 
învârt prin camera de oaspeţi şi acolo se afla tabloul 
deasupra şemineului. Exact acelaşi om pe care îl văzusem 
uitându-se pe fereastră! Se poate explica destul de uşor, 
cred. Subconştientul şi chestii de-astea. Trebuie să fi văzut 
tabloul mai înainte fără să-mi dau seama că-l observasem şi 
apoi mi-am imaginat doar faţa de la fereastră. 

— Fereastra de la capăt? Întrebă doamna Harter răstit. 

— Da, de ce? 


— Nimic, spuse doamna Harter. 

Dar oricum ea era tulburată. Aceea fusese camera soţului 
ei. 

În aceeaşi seară, Charles plecă din nou, aşa că doamna 
Harter stătea şi asculta radioul cu o nerăbdare încordată. 
Dacă, pentru a treia oară, ea auzea vocea misterioasă, 
aceasta îi va dovedi în final, fără nici o urmă de îndoială, că 
ea comunica, cu adevărat, cu o altă lume. Deşi inima îi 
bătea mai tare, nu a fost surprinsă când emisiunea s-a 
întrerupt şi după obişnuitul interval de tăcere mormântală, 
slabă şi îndepărtata voce irlandeză i se adresă din nou: 
„Mary, tu eşti pregătită acum... Vineri am să vin după tine... 
Vineri la nouă şi jumătate... Să nu te temi, n-o să te doară... 
Fii gata...” Apoi, aproape întrerupând ultimul cuvânt, 
muzica orchestrei izbucni din nou, zgomotoasă şi 
discordantă. 

Doamna Harter înţepeni pentru un minut sau două. Faţai 
se albise iar buzele vineţii i se încreţiră. 

Pe dată se ridică şi se aşeză la birou. Cu o mână 
tremurătoare scrise următoarele rânduri: „În seara aceasta 
la nouă şi un sfert, am auzit clar vocea răposatului meu 
bărbat. Mi-a spus că va veni să mă ia vineri seara la nouă şi 
jumătate. Dacă voi muri în ziua aceea şi la ora aceea aş dori 
că faptele să fie făcute publice pentru a dovedi astfel, fără 
putinţă de tăgadă, posibilitatea de-a comunica cu lumea 
spiritelor. Mary Harter”. 

Doamna Harter reciti ceea ce scrisese, băgă hârtia întru- 
un plic şi puse o adresă deasupra. Apoi sună clopoţelul şi 
Elizabeth sosi urgent. Doamna Harter se ridică de la biroul 
ei şi-i dădu bătrânei notă pe care tocmai o scrisese. 

— Elizabeth, zise ea, dacă am să mor vineri seara, aş vrea 
să-i dai nota asta doctorului Meynell. Nu - Elizabeth încerca 
să protesteze - nu mă contrazice. Mi-ai spus de multe ori că 
tu crezi în premoniţii. Acum eu am o presimţire. Mai e un 
lucru. În testamentul meu ţi-am lăsat 50 de lire. Aş vrea să- 


ţi dau 100 de lire. Dacă eu însămi nu pot să mă duc la bancă 
înainte de a muri, domnul Charles va avea grijă de asta. 

Ca mai înainte, doamna Harter întrerupse protestele pline 
de lacrimi ale Elizabethei. În hotărârea ei nestrămutată, 
bătrâna doamnă îi vorbi nepotului său în dimineaţa 
următoare. 

— "Ţine minte, Charles, că dacă ceva mi se va întâmpla, 
Elizabeth trebuie să primească încă 50 de lire. 

— Eşti foarte sumbră zilele astea, mătuşă Mary, spuse 
Charles vesel. Ce-o să ţi se întâmple? După doctorul 
Meynell o să-ţi sărbătorim cei o sută de ani cam peste vreo 
douăzeci de ani! 

Doamna Harter îi zâmbi plină de afecţiune, dar nu-i 
răspunse. După o clipă - două, spuse: 

— Ce faci vineri seara, Charles? 

Charles se arătă al naibii de surprins. 

— De fapt, familia Ewing m-a invitat la ea să joc bridge, 
dar dacă preferi, stau acasă... 

— Nu, spuse doamna Harter cu hotărâre. Nu, vorbesc 
serios, Charles. În seara aia, mai mult decât în oricare, aş 
vrea să rămân singură. 

Charles o privi curios, dar doamna Harter nu binevoi să-i 
dea nici un alt detaliu. Era o bătrână doamnă curajoasă şi 
hotărâtă. Simţea că trebuie să treacă prin încercarea asta 
stranie absolut singură. 

Vineri seara în casă era perfectă linişte. Doamna Harter 
şedea, ca de obicei, în scaunul ei cu spătar înalt ce era tras 
lângă foc. Îşi făcuse toate pregătirile. Dimineaţa fusese la 
bancă, scosese 50 de lire în bancnote şi i le dăduse 
Elizabethei, în pofida lacrimilor acesteia. Îşi sortase şi-şi 
aranjase lucrurile personale şi pusese pe câte o bijuterie, 
două bileţele cu numele rudelor sau prietenilor. Scrisese şi 
o listă de instrucţiuni pentru Charles. Serviciul de ceai din 
porțelan de Worcester urma să fie dăruit verişoarei Emma, 
vazele de porțelan de Sevres i se cuveneau tinărului William 
ş.a.m.d. 


Acum se uita la plicul lung pe care-l ţinea în mina şi scoase 
din el un document împăturit. Era testamentul pe care i-l 
trimisese domnul Hopkinson, potrivit instrucţiunilor sale. Îl 
citise o dată cu grijă, dar acum îl parcurgea pentru a-şi 
împrospăta memoria. Era un document scurt, concis. O 
donaţie de 50 de lire pentru Elizabeth Marshall pentru 
credinţa ei în serviciu, două donaţii a câte 500 de lire 
pentru o soră şi o vară de gradul întâi şi restul îi rămânea 
nepotului ei preferat, Charles Ridgeway. 

Doamna Harter dădu aprobator din cap, de câteva ori. 
Charles va deveni un om foarte bogat la moartea ei. Aşa era 
bine, fusese un băiat tare drăguţ cu ea. Tot timpul blând, tot 
timpul plin de afecţiune şi mereu vesel, pe placul ei. 

Se uită la pendulă. Trei minute până la şi jumătate. Ei 
bine, era gata. Era calmă - foarte calmă. Deşi îşi repetă 
aceste ultime cuvinte de mai multe ori, inima îi bătea ciudat 
şi-i sălta în piept. Nu prea îşi dădea seama, dar era 
încordată, cu nervii întinşi la maximum. 

Nouă şi jumătate. Deschise radioul. Ce-o să audă? O voce 
familiară care o să dea timpul probabil sau vocea aia 
îndepărtată a bărbatului care murise cu 25 de ani în urmă? 

Dar n-auzi nimic. În schimb, un sunet familiar, un sunet pe 
care-l ştia bine, dar care, în seara asta, o făcea să simtă că o 
mina rece îi apasă inima. Cineva bâjbâia la intrare... 

Din nou. Şi îi păru că un curent rece străbate camera. 
Doamna Harter nu se mai îndoia deloc de senzațiile sale. îi 
era teamă. Îi era mai mult decât teamă... Era îngrozită... 

Şi apoi, o străbătu un gând: 25 de ani înseamnă mult timp. 
Patrick e un străin pentru mine. 

Teroarea! Asta puse stăpânire pe ea. 

Paşi înceţi la uşă... Paşi înceţi care se opreau. Apoi, uşa se 
deschise încet... 

Doamna Harter se ridică cu greutate în picioare, 
clătinându-se uşor dintr-o parte în alta, cu ochii îndreptaţi 
fix spre uşă. Ceva îi căzu din mâna în vatra aprinsă. 


Scoase un țipăt înăbuşit care i se opri în gât. În lumina 
slabă din prag stătea silueta cunoscută cu barbă castanie şi 
mustăţi şi cu o haină demodată, victoriană. 

Patrick venise s-o ia! 

Inima i se zbătu îngrozită şi încremeni. Se prăbuşi 
grămadă la pământ. 

Acolo o găsi Elizabeth o oră mai târziu. 

Doctorul Meynell a fost chemat imediat şi Charles 
Ridgeway anunţat şi adus de grabă de la partida de bridge. 
Dar nu se putu face nimic. Doamna Harter nu mai putea fi 
ajutată de muritori. 

Abia după două zile, Elizabeth îşi aminti de notă pe care i- 
o dăduse stăpâna. Doctorul Meynell o citi cu mare interes şi 
i-o arătă lui Charles Ridgeway. 

— O coincidenţă foarte curioasă. Era clar că mătuşa 
dumitale avea halucinaţii când auzea vocea soţului ei. 
Trebuie să se fi frământat într-o asemenea măsură că 
emoţiile i-au fost fatale şi, când ora fatidică a sosit, a murit 
de un şoc. 

— Autosugestie? Întreabă Charles. 

— Cam aşa ceva. Am să vă arăt rezultatele autopsiei cât de 
curînd posibil, deşi n-am nici o îndoială. În aceste 
împrejurări, o autopsie este de dorit, deşi, de fapt e o 
formalitate. 

Charles încuviinţă înţelegător. 

În noaptea precedentă, când servitorii dormeau, el scoase 
un anumit fir care mergea de la spatele aparatului de radio 
la dormitorul său de la etajul de deasupra. Şi, pentru că 
seara fusese răcoroasă, îi ceru Elizabethei să facă foc în 
camera sa şi în focul acela arse o barbă castanie şi o 
pereche de mustăţi. Nişte haine de modă victoriană, care îi 
aparținuseră răposatului său unchi, le puse la loc în dulapul 
din pod mirosind a camfor. 

După câte îşi putea da seama se afla la adăpost sigur. 
Planul său, a cărui schiţă i se conturase prima dată în minte 
când doctorul Meynell îi spuse că mătuşa sa ar putea, dacă 


e bine îngrijită, să mai trăiască mulţi ani, reuşise de 
minune. Un şoc brusc, spusese doctorul Meynell. Charles, 
acest tânăr tandru, atât de apreciat de doamnele bătrâne, 
zâmbi în sinea lui. 

Când doctorul plecă, Charles trecu automat la îndeplinirea 
îndatoririlor sale. Unele aranjamente de înmormântare au 
mai fost, în fine, rezolvate. Rudele care veneau de la 
depărtare trebuiau aşteptate la tren. Într-unui sau două 
cazuri ele trebuiau să rămână peste noapte. Charles 
soluţionă toate lucrurile eficient şi metodic, în 
acompaniamentul unui gând perseverent. „Făcuse o treabă 
pe cinste!” Asta-l obseda. Nimeni, în afară de mătuşa sa 
moartă, nu ştia în ce situaţii - limită se aflase. 

Preocupările sale, ascunse cu grijă de restul lumii, îl 
aduseseră pe un tărâm unde umbra graţiilor se profila la 
orizont. Dacă în câteva luni nu putea intra în posesia unei 
sume considerabile de bani, ar fi fost declarat falit şi ruinat. 
Ei, acum totul era în regulă. Charles îşi zâmbea ca pentru 
sine. Mulțumită unei... Da, hai să-i spunem, glume 
practice... Nu era nimic criminal în chestia asta... Era 
salvat. Era un om bogat acum. N-avea nici o grijă în această 
privinţă, pentru că doamna Harter nu-şi ţinuse secrete 
niciodată intenţiile. 

Bântuită de gânduri cu totul opuse, Elizabeth băgă capul 
pe uşă şi anunţă că domnul Hopkinson venise şi dorea să-l 
vadă. 

Era şi timpul, se gândi Charles. Reprimându-şi o tentaţie 
de a se apuca să fluiere, luă o mină de-o gravitate potrivită 
şi se duse în bibliotecă. Acolo îl salută pe bătrânul corect 
care fusese, timp de peste un sfert de veac, avocatul 
răposatei doamne Harter. 

Avocatul se aşeză la invitaţia lui. Charles şi, cu o scurtă 
tuse seacă, intră în problemele de afaceri. 

— Nu prea am înţeles scrisoarea dumneavoastră domnule 
Ridgeway. Păreţi a avea impresia că testamentul fostei 
doamne Harter este în posesia noastră. 


Charles îl privi fix. 

— Dar, bineînţeles... Am auzit-o, de multe ori, pe mătuşa 
mea spunând asta. 

— Oh! Da, da. A fost în păstrarea noastră. 

— A fost? 

— Exact cum v-am spus. Doamna Harter ne-a scris, 
cerîndu-ne să i-l trimitem marţea trecută. 

Un fior straniu îl trecu pe Charles. Avu presentimentul vag 
că i se va întâmpla o neplăcere. 

— Fără îndoială, va ieşi la lumină dintre hârtiile ei, 
continuă avocatul pe acelaş ton. 

Charles nu spuse nimic. Nu-i venea să le spună lucrurilor 
pe nume. Cercetase deja foarte amănunţit documentele 
doamnei Harter ca să fie sigur că nu e vreun testament 
printre ele. După un minut, două, după ce îşi recăpătă 
controlul, vorbi. Vocea îi suna străină şi avea senzaţia că un 
şuvoi de apă rece i se prelinge pe spate. 

— S-a uitat cineva prin lucrurile sale personale? Întrebă 
avocatul. 

Charles răspunse că servitoarea, Elizabeth, se uitase. La 
sugestia domnului Hopkinson a fost chemată Elizabeth. 

Veni de îndată, mohorâtă şi dreaptă şi răspunse la 
întrebările care i se puseră. 

Cercetase toate hainele şi lucrurile personale care 
aparținuseră stăpânei. Era foarte sigură că nu se aflase nici 
un document legal, precum un testament, printre ele. Ştia 
cum arată un testament - biata ei stăpâna îl avusese în 
mina chiar în dimineaţa zilei în care murise. 

— Eşti sigură de asta? Întrebă scurt avocatul. 

— Da, domnule. Aşa mi-a spus ea. Şi m-a făcut să iau 50 de 
lire în bancnote. Testamentul era într-un plic lung, albastru. 

— Exact, spuse domnul Hopkinson. 

— Acum dacă mă gândesc, continuă Elizabeth, acelaşi plic 
albastru se afla pe masa asta a doua zi dimineaţa, dar era 
gol. L-am lăsat pe birou. 

— Îmi amintesc că l-am văzut acolo, spuse Charles. 


Se ridică şi se duse la birou. După câteva clipe se întoarse 
cu un plic pe care îl înmâna domnului Hopkinson. Acesta îl 
examină şi confirmă: 

— Acesta e plicul în care am expediat testamentul marţea 
trecută. 

Amândoi bărbaţii se uitau cu dojană la Elizabeth. 

— Mai e ceva, domnule? Întrebă ea respectuoasă. 

— Deocamdată nu, mulţumesc. 

Elizabeth se îndreptă spre uşă. 

— O clipă, o opri avocatul. S-a făcut focul în cămin în seara 
aceea? 

— Da, domnule, întotdeauna se făcea focul. 

— Mulţumesc, este suficient. 

Elizabeth ieşi. Charles se aplecă în faţă, cu mâna 
tremurândă pe masă. 

— Ce credeţi? La ce vă duce gândul? 

Domnul Hopkinson clătină din cap. 

— Trebuie să mai sperăm că testamentul va apare. Dacă 
Tila 

— Dacă nu? 

— Mă tem că e posibilă o singură concluzie. Mătuşa 
dumneavoastră a trimis după testament cu scopul de a-l 
distruge. Vrând că Elizabeth să nu piardă prin asta, i-a dat 
suma ei din moştenire în bani cash. 

— Dar de ce? Strigă Charles furios. De ce? 

Domnul Hopkinson tuşi. O tuse uscată. 

— N-aţi avut vreo... Vreo neînțelegere cu mătuşa 
dumneavoastră, domnule Ridgeway? Murmură el. 

Charles suspină adânc. 

— Nu, deloc, strigă cu patimă. Am fost în cele mai bune, 
cele mai calde relaţii până la sfârşit. 

— Ah! Spuse domnul Hopkinson, fără să-l privească. 

Pe Charles îl frapă faptul că avocatul putea să nu-l creadă. 
Cine ştie ce o fi auzit moşneagul ăsta băţos? Zvonuri despre 
afacerile lui Charles ar fi putut ajunge până la el. Ce putea 
fi mai natural decât faptul să presupui că aceleaşi zvonuri 


ajunseră şi la doamna Harter şi că mătuşa şi nepotul se 
certaseră din această pricină? 

Dar nu era aşa! Charles trecea prin una din cele mai 
amare clipe ale vieţii sale. Minciunile sale fuseseră crezute. 
Acum, când spunea adevărul, nu era crezut. Ironia sorții! 

Sigur că mătuşa sa nu arsese niciodată testamentul. 
Sigur... 

— Gândurile i se întoarseră în trecut cercetătoare. Ce 
imagine i se înfăţişa ochilor? O doamnă bătrână cu o mâna 
încleştată pe inimă... Ceva îi alunecă. O hârtie. Cădea pe 
tăciunii aprinşi... 

Faţa lui Charles se făcu lividă. Auzi o voce răguşită - a lui - 
întrebând: 

— Dacă testamentul acela nu va fi găsit niciodată? 

— Mai există un testament mai vechi al doamnei Harter. 
Datat - septembrie 1920 Prin el doamna Harter îi lăsa totul 
nepoatei sale, Miriam Harter, acum Miriam Robinson. 

Ce spunea bătrânul ăsta nebun? Miriam? Miriam cu 
bărbatul ăla de nedescris şi cu cei patru mucoşi ai ei? loată 
ingeniozitatea lui... Pentru Miriam? 

Telefonul sună strident lângă cotul său. Ridică receptorul. 
Era vocea doctorului, caldă şi blândă. 

— Dumneata eşti, Ridgeway? Mă gândeam că vrei să ştii. 
Tocmai s-a încheiat autopsia. Cauza decesului este cum am 
presupus. Dar, de fapt, boala cardiacă era mult mai serioasă 
decât am bănuit când trăia. Oricât de bine ar fi fost 
îngrijită, n-ar fi putut trăi decât vreo două luni, cel mult. Mă 
gândeam că vrei să ştii. Ar putea să te consoleze mai mult 
sau mai puţin. 

— Scuză-mă, spuse Charles, te superi dacă mai repeţi? 

— Nu putea să trăiască mai mult de două luni, spuse 
doctorul, pe un ton puţin mai ridicat. Toate lucrurile s-au 
terminat cu bine, ştii, dragul meu... 

Dar Charles aruncă receptorul în furcă. Era conştient că 
vocea avocatului îi vorbea de undeva de foarte departe. 

— Dragă domnule Ridgeway, vă e rău? 


Să-i ia dracul pe toţi. Pe avocatul ăsta plin de el. Pe 
măgarul ăla bătrân şi veninos de Meynell. Nu mai avea nici 
o speranţă... Numai umbra unui zid de închisoare. 

Simţea că cineva se juca cu el... se juca cu el ca pisica cu 
şoarecele. Cineva râdea de el... 


SFÂRŞIT 


[1] între un bărbat de rang înalt şi o femeie de rând prin 
care soţia şi copiii ei nu obţin rangul şi nici nu îi moştenesc 
averea. 

[2] Un inch este egal cu 254 cm. 

[3] O specie mică de câine cu păr lung, des, mătătsos, de 
obicei negru sau alb, cu botul alungit, urechi ascuţite şi ochi 
proeminenţi. 

[4] Băutură îndulcită din alcool şi apă fiartă. 

[5] (dispreţuitor) soldat german, (folosit pentru prima dată 
într-un discurs al împăratului Wilhelm al II-lea despre 
expediţia germană din 1900 în China şi adoptat în derâdere 
de sociali democraţii germani şi apoi de britanici în timpul 
primului război mondial.) [6] De la cventrilocvism; practică 
de a vorbi etc. Fără mişcarea vizibilă a buzelor şi într-o 
asemenea manieră încât vocea pare să iasă dintr-o altă 
persoană sau dintr-un obiect.