Agatha Christie — Hercule Poirot Stories

Agatha Christie 
Hercule Poirot Stories 


Furtul rubinului regal 

— Fegret enorm, Spunea Hercule Poirat. Fu întrerupt. Nu cu 
bruscheţe. Ci cu delicateţe, abilitate, dorind să-l conmngă, nu să-l 
contrazică. 

— “fă rog, nu retuzați fără să gtiți despre ce este vorba, dornnule 
Poirat, Sunt problerne grave de stat. Colaborarea dumneavoastră va 
fi apreciată în cercurile cele mai înalte, 

— Sunteţi prea bun, făcu Hercule Poirot, dar, zău, nu mă pot 
apuca de ce-mi cereți. Mau ales în acest moment al anului, 

Din nou domnul Jesmond îl întrerupse. Crăciunul, spuse el 
canmingătar, Un Crăciun tradițional englezesc la țară, 

Hercule Poirot trezări, Gândul de a ge duce în provincie în acest 
mormnent al anului nu-l atrăgea. 

— Un Crăciun tradihonal, frurnos! Insistă domnul Jesmond,. 

— Eu nu sunt englez, zise Hercule Poirot. În ţara mea, Crăciunul 
este pentru capii, Noi sărbătorim Anul Nou, 

— Ah, zise domnul Jesmond, dar Crăciunul în Anglia este o mare 
sărbătoare şi vă asigur că la kings Lacey o să-l sirnțiți în toată 
splendoarea sa. Este o casă veche, minunată, să gtiți. Doar o aripă a 
ei datează din secolul al XV-lea. 

Din nou Poirot tresări. Gândul la un conac englezesc din secolul al 


_- „mila +» d] pi -u 


Agatha Christie 


Hercule Poirot Stories 


Furtul rubinului regal 

— Regret enorm. Spunea Hercule Poirot. Fu întrerupt. Nu 
cu bruscheţe. Ci cu delicateţe, abilitate, dorind să-l 
convingă, nu să-l contrazică. 

— Vă rog, nu refuzaţi fără să ştiţi despre ce este vorba, 
domnule Poirot. Sunt probleme grave de stat. Colaborarea 
dumneavoastră va fi apreciată în cercurile cele mai înalte. 

— Sunteţi prea bun, făcu Hercule Poirot, dar, zău, nu mă 
pot apuca de ce-mi cereţi. Mai ales în acest moment al 
anului. 

Din nou domnul Jesmond îl întrerupse. Crăciunul, spuse el 
convingător. Un Crăciun tradiţional englezesc la ţară. 

Hercule Poirot tresări. Gândul de a se duce în provincie în 
acest moment al anului nu-l atrăgea. 

— Un Crăciun tradiţional, frumos! Insistă domnul 
Jesmond. 

— Eu nu sunt englez, zise Hercule Poirot. În ţara mea, 
Crăciunul este pentru copii. Noi sărbătorim Anul Nou. 

— Ah, zise domnul Jesmond, dar Crăciunul în Anglia este o 
mare sărbătoare şi vă asigur că la Kings Lacey o să-l simţiţi 
în toată splendoarea sa. Este o casă veche, minunată, să 
ştiţi. Doar o aripă a ei datează din secolul al XIV-lea. 

Din nou Poirot tresări. Gândul la un conac englezesc din 
secolul al XIV-lea îl neliniştea. Se aflase prea de multe ori în 
case cu rezonanţă istorică din provincie. Privi în jur 
mulţumit la apartamentul său modern şi confortabil, cu 


Radiatoare şi cele mai recente mijloace de a anihila orice fel 
de curent. 

— Iarna nu plec din Londra, spuse el ferm. 

— Cred că nu prea vă daţi seama, domnule Poirot, despre 
ce chestiune serioasă este vorba. Domnul Jesmond îi aruncă 
o privire însoţitorului său şi apoi se întoarse spre Poirot. 

Al doilea vizitator al lui Poirot nu spusese până atunci 
nimic în afară de un „bună ziua” pe un ton politicos şi 
formal. Şedea privindu-şi pantofii bine lustruiţi, cu aerul 
celei mai mari disperări pe faţa sa de culoarea cafelei. Era 
tânăr, până în 23 de ani şi se afla clar într-o situaţie 
nenorocită. 

— Da, da, zise Hercule Poirot, sigur, problema este 
serioasă, îmi dau seama, îmi pare rău din toată inima 
pentru Majestatea Sa. 

— Situaţia este de o extremă delicateţe, subliniş domnul 
Jesmond. 

Poirot îşi mută privirea de la tânăr la însoţitorul său mai în 
vârstă. Dacă cineva vroia să-l descrie pe domnul Jesmond 
printr-un singur cuvânt, acesta ar fi fost „discreţie”. Totul 
era discret la domnul Jesmond. Costumul său bine croit dar 
neextravagant, vocea sa plăcută, de om bine educat, care 
rareori depăşea o monotonie agreabilă, părul său castaniu, 
uşor rărit la tâmple, faţa sa palidă, serioasă. Lui Hercule 
Poirot i se părea că a cunoscut în viaţa să nu un singur 
domn Jesmond, ci o duzină de domni Jesmond, toţi folosind, 
mai devreme sau mai târziu, aceeaşi expresie „situaţia este 
de o extremă delicateţe”. 

— Ştiţi, poliţia poate fi foarte discretă, spuse Hercule 
Poirot. 

Domnul Jesmond respinse ideea ferm, cu un gest al 
capului. 

— Poliţia nu, zise. Pentru a recuperaceea ce dorim să 
recuperăm, va presupune, aproape inevitabil, să ne 
adresăm justiţiei şi ştim prea puţin. Suspectăm, dar nu ştim. 


— Aveţi toată compasiunea mea, încercă Hercule Poirot 
din nou. 

Dacă el îşi imagina că mţekgerea pe care o manifestă avea 
să însemne ceva pentru cei doi vizitatori ai săi, se înşela. Ei 
nu aveau nevoie de înţelegere, ei doreau ajutor concret. 
Domnul Jesmond începu din nou să vorbească despre 
deiicnle unui Crăciun englezesc. 

— Ştiţi, e pe cale de dispariţie adevăratul gen tradiţional 
de Crăchm, Oamenii fl petrec acum la hoteluri. Dar 
Crăciunul englezesc cu toată familia adunată, copii cu 
ciorapii lor pentru daruri, pomul de Crăchm, curcan şi pud- 
ding cu prune, artificii, omul de zăpadă afară în faţa 
ferestreiPentru mai multă exactitate, Hercule Poirot 
interveni: 

— Ca să faci un om de zăpadă, trebuie să ai zăpadă, a 
femarcat el cu asprime. Şi nimeni nu poate comanda 
zăpadă, nici chiar pentru un Crăciun englezesc. 

— Am vorbit cu un prieten de-al meu de la Institutul 
meteorologic, chiar astăzi şi mi-a spus că este foarte 
probabil să ningă de acest Crăciun, zise domnul Jesmond. 

Spusese tocmai ce nu trebuia. Hercule'Poirot se 
cutremuraşi mai tare. 

— Zăpadă la ţară! Zise eL O să fie şi mai groaznic. Un 
conac de piatră mare şi friguros. 

— Nici vorbă, l-a contrazis domnul Jesmond. Lucrurile s-au 
schimbat foarte muh m ultimii zece ani. Există încălzire 
centrală cu petrol - Şi au ei încălzire centrală cu petrol la 
Kings Lacey? Întrebă Poirot Pentru prima dată părea să 
şovăie. Domnul Jesmond se agăţă de acest amănunt: 

— Da, sigur, făcu el şi un sistem splendid de apă caldă. 
Radiatoare m toate dormitoarele. Vă asigur, dragă domnule 
Poirot, la Kings Lacey există tot confortul pe timpul iemiL. O 
să vi se pară casa chiar prea călduroasă. 

— Nu-mi vine să cred, zise Hercule Poirot Cu desăvârşhă 
dexteritate, domnul Jesmond schimbă puţin subiectul. - Vi 


puteţi da seama m ce teribilă dflemă ne aflăm, spuse d pe 
un ton confidenţial. 

Hercule Poirot încuviinţă. Cazul nu era într-adevăr prea 
fericit Un tinăr de bani gata, unicul fiu al şefului unui stat 
bogat şi important din Commonweahh sosise la Londra cu 
câteva săptămâm în urmă. Ţara sa trecea printr-o perioadă 
de dezordine şi nemulțumiri. 

Deşi n era loială tatălui său, al cărui mod de viaţă 
rămăsese tipic oriental, opinia publică nu prea avea 
încredere m moştenitorii săi. Excentricităţile lor fuseseră de 
tip occidental şi, ca atare, privite cu dezaprobare. 

Totuşi, recent, fusese anunţată logodna sa. El urma să se 
căsătorească cu o verişoară care, deşi educată la 
Cambridge, avea grijă să nu afişeze vreo influenţă 
occidentală în propria sa ţară. Ziua nunţii a fost fixată şi 
tinărul prinţ întreprinse o călătorie în Angfia, aducmăd cu el 
câteva bijuterii faimoase ale coroanei pentru a li se pune 
montură modernă de către firmă „Cartier”. Printre acestea 
se afla un rubin celebru, care fusese scos din colierul 
demodat şi greoi şi pus în valoare de faimoşii bijutieri. Pmă 
aici toate bune, dar apoi interveni încurcătura. Nu ne-am 
putea închipui că un tinăr atât de bogat şi cu gusturi de 
petrecăreţ nu s-ar fi dedat la câteva nebunii de tipul cel mai 
plăcut Nici nu i s-ar fi interzis. Aşa se distrau tinerii prinți 
Pentru ca un prinţ să-şi ia prietena la o plimbare pe Bond 
Street şi să-l dăruiască o brățară cu smaralde sau o damă 
de păr cu diamante, m semn de preţuire pentru plăcerea pe 
care i-o procurase, ar fi fost considerat natural şi potrivit, 
reprezentând, de fapt, Cadillac-urile pe care tatăl său le 
oferea, invariabil, dansatoarei sale favorite la un moment 
dat. 

Dar prinţul fusese mult mai indiscret. Flatat de interesul 
doamnei, îi dezvălui faimosul rubin în noua sa montură şi, în 
cele din urmă, fusese atât de imprudent încât să-l accepte 
rugămintea de a-l permite să-l poarte, doar o singură seară! 


Urmarea fu scurtă şi tristă. Doamna se retrăsese de la 
masa supeuliu, pentru a-şi pudra nasul. Timpul s-a scurs. Ea 
nu s-a mai întors. O ştersese pe o altă uşă şi de atunci se 
evaporase. Lucrul important şi îngrijorător era că rubinul, 
în noua sa montură, dispăruse împreună cu ea. 

Acestea erau faptele care n-ar fi putut fi făcute publice, 
fără a avea cele mai groaznice urmări. Rubinul era mai mult 
decât un rubin oarecare, era un simbol istoric de o mare 
importanţă şi circumstanţele dispariţiei erau de o asemenea 
natură încât orice fel de publicitate inoportună în legătură 
cu ele ar fi avut drept rezultat cele mai serioase consecinţe 
politice. 

Domnul Jesmond nu era omul să spună lucrurilor pe nume. 
EI le înfăţişă cu o mulţime de detalii şi multă vorbărie goală. 
Cine era exact domnul Jesmond, Hercule Poirot nu ştia. 
Întâlnise mulţi asemenea domni Jesmond în cursul carierei 
sale. Nu i se spusese dacă avea vreo legătură cu Internele, 
Ministerul de externe sau cu o ramură mai discretă a 
serviciului public. El acţiona în interesul Common-wealth- 
ului. Rubinul trebuia recuperat. 

Domnul Poirot, aşa insista cu delicateţe domnul Jesmond, 
era omul care trebuia să-l recupereze. 

— Poate. Da, răspunse Hercule Poirot, dar nu puteţi spune 
prea multe. O părere. O suspiciune. Toate acestea nu sunt 
mare lucru pentru început. 

— Haideţi, domnule 'Poirot, sigur asta nu este peste 
puterile dumneavoastră. Zău, haideţi o dată! 

— Nu reuşesc întotdeauna. 

Dar asta era doar modestie mascată. Era destul de clar din 
tonul lui Poirot că pentru ela întreprinde o misiune era 
aproape sinonim cu reuşita. 

— Majestatea Sa e foarte tânăr, spuse domnul Jesmond. Va 
fi trist ca întreaga sa viaţă să fie umbrită de o biată 
indiscreţie făcută la tinereţe. 

Poirot se uită blând la tânărul distrus: 


— Când eşti tânăr e timpul nebuniilor, spuse el încurajator 
şi pentru un tânăr obişnuit nu contează prea mult. Bunul 
tătic plăteşte; avocatul familiei ajută la îndepărtarea 
încurcăturilor; tânărul învaţă din experienţe şi toate se 
termină cu bine. Dar într-o situaţie ca a dumneavoastră e 
greu într-adevăr. Căsătoria care se apropie. 

— Asta e. Exact despre asta este vorba. Pentru prima dată 
tânărul deschisese gura; ştiţi, ea este foarte serioasă. Ia 
viaţa în serios. A plecat cu multe idei serioase de la 
Cambridge. Trebuie să fie învăţământ în ţara mea. Trebuie 
să fie şcoli. Trebuie să fie multe lucruri. Toate în numele 
progresului, înţelegeţi, al democraţiei. Nu va mai fi, zice ea, 
ca pe vremea tatălui meu. Natural, ea ştie că voi avea 
aventuri la Londra, dar nu un scandal. Nu! Scandalul e 
problema. Ştiţi, rubinul acesta este foarte, foarte vestit. Are 
o poveste lungă, o istorie întreagă. Multe vărsări de sânge. 
Mulţi morţi! 

— Morți, făcu Hercule Poirot meditativ. Se uită la domnul 
Jesmond. Să sperăm că n-o să se ajungă la asta. 

Domnul Jesmond scoase un sunet ciudat ca al unei. Găini 
care s-a hotărât să ouă şi apoi s-a răzgândit. 

— Nu, sigur că nu, spuse el, pe un ton care părea cam 
forţat. Sunt sigur că nu se pune problema de aşa ceva. 

— Nu poţi fi sigur; zise Hercule PoiroL Indiferent cine are 
acum rubinul, se vor putea găsi alţii care vor dori să intre m 
posesia lui şi care nu se vor împiedica de un ciot, prietene. 

— Chiar nu cred, repetă domnul Jesmond pe un ton mai 
nefiresc decât mainte, că trebuie să facem speculaţii de 
felul ăsta. Nu folosesc la nimic. 

— Eu, spuse Hercule Poirot, devenind deodată foarte 
străin, eu explorez toate „canalele”, precum diplomaţii. 

Domnul Jesmond 3 privi cu îndoială. Revenindu-şi. 

— Deci, consider că ne-am înţeles, domnule Poirot? 
Mergeţi la Kings Lacey? 

— Şi cum să explic prezenţa mea acolo? Întrebă Hercule 
PoiroL.. 


Domnul Jesmond zâmbi sigur pe sine. 

— Asta, cred că poate fi aranjat foarte uşor, vă pot asigura 
că totul va părea absolut natural Veţi găsi că familia Lacey 
este extrem de încântătoare. Oameni minunaţi. 

— Şi nu mă păcăliţi În legătură cu încălzirea centrală cu 
petrol? 

— Nu, nu, sigur. Domnul Jesmond părea cam jenat Vă 
asigur că veţi avea tot confortul -*Tăul confort modem? % 
murmură Poirot ca pentru el însuşi, copleşit de amintiri. Eh 
bieţi, accept. 

Temperatura din lunga sufragerie de la Kings Lacey era 
plăcută; Hercule Poirot stătea de vorbă cu doamna Lacey 
fingă una dintre marile ferestre cu cercevele. Doamna 
Lacey cosea. Nu făcea „petit pcmf şi nici nu broda flori pe 
mătase, în schimb, părea ocupată m a face mărgini la 
cupele de bucătărie, în timp ce cosea, vorbea pe un ton 
încet, meditativ pe care Poirot îl considera mctntător. 

— Sper că o să vă placă petrecerea noastră de Crăciun, 
domnule Poirot Vine numai familia, ştiţi. Nepoata mea, un 
nepot şi-un prieten de-al hâi şi Bridget, care-l nepoata mea 
de la un frate şi Dtana, care nri-e verişoara şi David 
Wehvyn, un foarte vechi prieten Doar o petrecere de 
famffie. Dar Edwina Morecombe mi-a spus că, de fapt, asta 
doriţi să vedeţi. Un Crăciun de modă veche. Nimic nu poate 
fi mai de modă veche ca hi noi! Ştiţi, soţul trăieşte absolut 
în trecut Lui n place ca totul să fie exact ca atunci când era 
un băiat de 12 ani şi venea aid de sărbători. Zâmbi ca 
pentru ea. Toate lucrurile tradiţionale; pomul de Crăciun şi 
ciorapii pentru daruri atârnaţi, supa de stridii şi curcanul. 

— Doi curcani, unul fiert şi unul friptură şi puddingul de 
prune cu inel şi butonul burlacului şi toate celelalte 
ascunse* hi el. Astăzi nu mai putem avea piese de şase 
penny pentru că nu se mai fac din argint pur. Dar, vom avea 
toate deşerturile obişnuite, prune Elvas şi prune de 
Carlsbad şi migdale, stafide şi fructe zaharisite şi turtă 


dulce. Vai de mine, sună ca dintr-un catalog de la 
'Fortnumand Mason'l Madame, mă faceţi să salivez. 

— Mă aştept ca toţi să avem indigestii groaznice orna 
mâine seară, spuse doamna Lacey. Astăzi nu se mai 
obişnuieşte să se mănmce atât de mult, nu-l aşa? 

A fost întreruptă de nişte strigăte şi izbucniri în râs de 
afară. Se uită pe fereastră. 

Nu ştiu ce fac acolo, joacă ceva, cred. Întotdeauna «m-am 
temut că tinerii ăştia o să se plictisească de Crăciunul 
nostru de aici. Dar nu, dimpotrivă. Fiul şi Mica mea şi 
prietenii lor erau foarte pretenţioşi de Crăciun. Spuneau că 
n-are rost, că facem prea mult caz şi că ar fi mult mai bine 
să se ducă undeva la un hotel să danseze. Dar nepoţii par să 
considere chestiile astea grozav de atractive. Şi apoi, 
adăugă doamna Lacey pe un ton practic, şcolarii şi 
şcolăriţei sunt întotdeauna hămesiţi, nu-l aşa? Cred că 
flămânzesc în şcolile alea ale lor. De fapt, se ştie că tinerii 
de vârsta loi] mănâncă cât trei bărbaţi voinici. Poirot râse şi 
spuse: 

— Vă mulţumesc dumneavoastră şi soţului că m-aţ inclus şi 
pe mine în această categorie, la petrecerea d «familie. 

— O, suntem amândoi încântați, îl asigură doamna Lacey] 
Şi dacă o să-l găsiţi pe Horace j>uţin cam morocănos] 
continuă ea, nu-l acordaţi atenţie. Asta-l felul lui de a fi, 
Ştiţi. 

Ceea ce spusese, de fapt, soţul ei, colonelul Lacey] fusese: 

— Nu înţeleg de ce vrei ca străinii aceştia ai dracului să se 
adune aici de Crăciun? Ce, nu-l putem invita altădată? Nu-l 
înghit pe străini. Bine, bine, asta-l dorinţa Edwinei 
Morecombe. Dar aş vrea să ştiu ce are asta de-a face cu ea? 
De ce nu-l invită la ea de Crăciun? 

— Pentru că ştii foarte bine, îi răspunsese doamna L.acey, 
că Edwina se duce întotdeauna la hotelul Claridge. Soţul ei 
o privi pătrunzător şi zise: 

— Nu pui ceva la cale, nu-l aşa Em? 


— Să pun ceva la cale? Întrebă Em, ridicându-şi ochii ei 
mari, albaştri. Nu, de ce aş face-o? 

Bătrânul colonel Lacey râse din adâncuri hârâitor: 

— Trebuie să fie ceva, Em, adăugă el. Când te uiţi aşa de 
inocentă înseamnă că pui ceva la cale. 

Rememorând aceste lucruri, doamna Lacey continuă: 

— Edwina spunea că se gândeşte că aţi putea să ne ajutaţi. 
Nu prea ştiu cum, dar ea zicea că i-aţi ajutat o dată foarte 
mult pe nişte prieteni de-ai dumneavoastră. Într-un caz 
asemănător cu al nostru. Eu, ei bine, nu ştiţi poate la ce mă 
refer? 

Poirot se uită la ea încurajator. Doamna Lacey se apropia 
de 70 de ani, era slabă ca o scândură, cu păr alb ca neaua, 
obrajii purpurii, ochii albaştri, cu nas caraghios şi o bărbie 
de om hotărât. 

— Dacă e ceva ce pot face, voi fi foarte fericit, interveni 
Poirot. E vorba, înţeleg, despre o chestie nefericită în 
legătură cu o tânără îndrăgostită. 

Doamna Lacey încuviinţă. 

— Mi se pare extraordinar, vreau să zic, că trebuie să vă 
vorbesc tocmai dumneavoastră despre asta. Doar nu sunteţi 
din familie. 

— Şi străin, completă Poirot, cu subînţeles. 

— Da, dar poate aşa e mai uşor. Oricum, Edwina părea să 
creadă că aţi putea şti probabil ceva. Cum să vă spun, ceva 
util despre tânărul ăsta Desmond Lee-Wortley. 

Poirot se opri o clipă pentru a admira ingeniozitatea 
domnului Jesmond şi uşurinţa cu care se folosise de lady 
Morecombe pentru a-şi atinge scopul. 

— Mi se pare că nu are o reputaţie foarte bună tânărul 
acesta! Începu el delicat. 

— Aşa e, n-are! O reputaţie foarte proastă! Dar asta n-o 
interesează deloc pe Sarah. Nu ajută la nimic să le spui 
fetelor că bărbaţii au o reputaţie proastă. Asta. Nu face 
decât să le întărească în convingerea lor! 

— Aveţi atâta dreptate, zise Poirot. 


— Când eram tânără, continuă doamna Lacey, vai dragă, e 
atâta timp de atunci! De obicei eram puse în gardă, ştiţi, 
împotriva anumitor tineri şi, binemţeles, asta ne sporea 
înteresul faţă de ei Şi dacă puteai cumva să reuşeşti să 
dansezi cu ei, sau să nunii singurii cu ei într-o cameră 
întunecoasă râse. De aceea nu l-am lăsat pe Horace să facă 
nimic din ce| dorea. 

— Spuneţi-mi exact, ce vă nelinişteşte? Întrebă Poirot - 
Hui nostru a fost ucis în război, zise doamna Lacey. Nora 
mea a murit când Sarah s-a născut, aşa că ea a rămash noi 
şi noi am crescut-o. Poate că n-am educat-o prea înţelept, 
nu ştiu. Dar ne-am gândit că trebuia s-o lăsăm întotdeauna 
cât mai liberă posAnL - Qiiar că aşa e de dorit, sublinâe 
PoirolL. Nu potij merge împotriva curentului vremurilor. 

— Aşa am crezut şi eu. Şi, desigur, m zoefe noastre | fetele 
fac tot fehil de lucruri. 

Poirot se uită la ea întrebător. 

— Mă gândesc la fehil m care trăieşte, spuse doamna 
Lacey; Sarah s-a înhăitat cu ce-am numi extravaganţi Nu se 
duce la serate, nu face vizite, nid nu intră în societate, sau 
cam aşa ceva. În schimb, are două camere cam neplăcute în 
Chebea, în josul fluviului, poartă nişte haine caraghioase, 
cum le place lor, ciorapi negri sau verde Hesrfik Ciorapi 
foarte groşi Aşa de ţipători, m-am gândit întotdeauna! Şi se 
plimbă fără să-şi spele sau să-şi pieptâăne părul -Qa, c'est 
tout ă foit natureue, remarcă PoiroL Ăsta-l j moda azL Aşa 
devin toate. 

— Da, ştiu, zise doamna Lacey. Nu m-ar îngrijora o treabă 
ca asta. Dar ştiţi, s-a împrietenit cu acest Desmond Lee- 
Wortley şi el are într-adevăr o reputaţie foarte neplăcută. El 
trăieşte, mai mult sau mai puţin, pe seama fetelor bogate. 
Par să fie înnebunite după eL Era pe punctul de a se însura 
cu domnişoara Hope, dar familia a pus-o sub tutela 
tribunalului sau cam aşa ceva. Şi, desigur, aşa vrea să 
procedeze şi Horace. Spune că trebuie s-o facă pentru a o 
proteja. Dar nu cred că e o idee prea bună, domnule Poirot. 


Mă gândesc că ar putea fugi împreună în Scoţia, Irlanda, 
Argentina sau în altă parte şi s-ar putea căsători sau ar trăi 
în concubinaj. Deşi tribunalul ar da o condamnare morală 
oarecare, cu asta nu se rezolvă problema, nu-l aşa? Mai ales 
dacă mai vine şi-un copii. Atunci va trebui să cedăm şi să-l 
lăsăm să se căsătorească. Şi. Aproape întotdeauna, mi se 
pare. După un an sau doi urmează divorţul. Apoi fata se 
întoarce acasă şi, de obicei, după un an, doi ea se 
căsătoreşte cu cineva atât de drăguţ că e aproape plictisitor 
şi se aşează la casa ei. Dar cred că este foarte trist dacă 
există şi un copil, fiindcă nu este acelaşi lucru să fii crescut 
de un tată vitreg, oricât de drăguţ ar fi. Nu, cred că e mult 
mai bine dacă am proceda ca în tinereţea mea. Adică, 
primul tânăr de care ne îndrăgosteam era întotdeauna 
indezirabil, îmi aduc aminte că am făcut o pasiune nebună 
pentru un tânăr numit - ei, ce nume avea? Ce ciudat, nu pot 
să-mi amintesc deloc numele lui mic! Tibbitt era numele lui 
de familie. Tânărul Tibbitt. Bineînţeles că tata i-a interzis 
într-un fel să mai vină la noi acasă. Dar el reuşea să fie 
invitat la aceleaşi petreceri şi dansăm întotdeauna 
împreună. Şi câteodată scăpăm şi stăteam împreună, alteori 
prietenii aranjau picnicuri la care mergeam amândoi. Sigur, 
totul era foarte emoţionant pentru că era interzis şi ne 
bucuram enorm. Dar nu se mergea atât de departe ca 
fetele din ziua de astăzi. Şi aşa, după o vreme, domnul 
Tibbitt a dispărut. Şi ştiţi, când l-am revăzut după patru 
a'ni, m-am întrebat surprinsă ce m-a putut atrage vreodată 
la el! Părea un tânăr atât de plicticos. Superficial. Nimic 
interesant în conversaţia cu el. 

— Oamenii cred întotdeauna că zilele tinereţelor lor au 
fost cele mai bune, zise Poirot cam sentenţios. 

EXPRESUL DE PLYMOUTH 2 - Ştiu, zise doamna Lacey. E 
plicticos, nu-l aşa? N-ar| trebui să fiu agasantă. Dar, totuşi, 
nu vreau deloc că Sarah, | care e, cu adevărat, o fată 
drăgălaşă, să se căsătorească cu Desmond Lee-Wortley. Ea 
şi David Welwyn, care stă aici, sunt prieteni vechi şi ţin unul 


la altul şi am sperat, eu şi Horace, că se vor căsători când se 
vor face mari. Dar, uite,! Că-l găseşte plicticos acum şi este 
îndrăgostită lulea de Des-l mond. 

— Nu prea înţeleg, madame, zise Poirot, acest Desmond 
Lee-Wortley a fost invitat să stea aici, în casă? 

— Ăsta-l aranjamentul meu, spuse doamna Lacey. Horace 
era de părere că trebuie să-l interzicem ei să-l vadă! Şi 
chestii de-astea. Sigur, pe vremea lui Horace, tatăl sau | 
tutorele ar fi dat o raită pe la locuinţa băiatului cu biciul în! 
Mina! Horace vroia să-l interzică tinărului să ne viziteze! Şi 
fetei să-l vadă. l-am spus că-l atitudinea cea mai nepotrivită, 
Il Nu, i-am zis. Cheamă-l aici. Să-l invităm de Crăciun lai 
petrecerea de familie. Bărbatul meu a spus că-s nebună! 
Dar,! L-am pus la punct: oricum, dragă, să încercăm. Las-o 
să-l vadă în anturajul nostru, în casa noastră, ne vom purta 
foarte drăguţ cu el, foarte politicos şi poate, atunci, o să i se 
pară mai puţin interesant! 

— Cred, cum se spune, că e un miez de adevăr aici, 
madame, remarcă Poirot. Punctul dumneavoastră de vedere 
este foarte înţelept. Mai înţelept decât al soţului. 

— Bine, sper să fie, adăugă doamna Lacey pe un ton 
îndoielnic, încă nu prea pare să meargă. Dar e aici numai 
de câteva zile. O gropiţă îşi făcu deodată apariţia pe obrazul 
ei ridat. Am să vă mărturisesc ceva, domnule Poirot. Chiar şi 
mie îmi place de el. Nu zic că îmi place în totalitate, 
cerebral vorbind, dar recunosc că are şarm. Îmi dau foarte 
bine seama ce găseşte Sarah la el. Dar sunt o femeie destul 
de în vârstă şi am destulă experienţă ca să simt că nu face 
parale. Chiar dacă îmi face plăcere, pe cinstite, compania 
lui. Deşi mă gândesc - adăugă doamna Lacey, cam repezit 
că are unele calităţi. Ştiţi, ne-a cerut permisiunea să vină cu 
sora lui. Ea a făcut o operaţie şi a stat în spital. Zicea că ar 
fi atât de trist pentru ea să rămână acolo de Crăciun şi m-a 
întrebat dacă n-ar fi prea mare deranjul s-o aducă şi pe ea. 
A spus că-l duce el mâncarea în cameră şi celelalte. Vedeţi, 


cred că a fost aşa de drăguţ din partea sa, nu găsiţi, 
domnule Pojrot? 

— Asta dovedeşte respect, zise Poirot gânditor, care pare 
cu totul ieşit din comun. 

— O, nu ştiu. Poţi nutri sentimente familiale şi, în acelaşi 
timp, să-l vânezi o fată bogată. Ştiţi, Sarah va fi foarte 
bogată, nu numai din ce-l lăsăm noi - şi, sigur, asta n-o să fie 
prea mult, deoarece marea parte a banilor şi casă îi revin 
nepotului meu, Colin. Dar, mama ei a fost o femeie foarte 
bogată şi Sarah îi va moşteni toţi banii când va împlini 2-l de 
ani. Are numai 20 acum. Chiar aşa, cred că a fost drăguţ din 
partea lui Desmond să se gândească la sora sa. Şi nici n-a 
pretins că ar fi cine ştie cine. E stenodactilografă - e 
secretară pe undeva prin Londra. Şi s-a ţinut de cuvânt şi-l 
duce tăvile cu mâncare sus. Nu tot timpul, bineînţeles, dar 
destul de des. De aceea cred că are unele calităţi frumoase. 
Şi cu toate astea, conchise doamna Lacey cu hotărâre 
fermă în glas, nu vreau că Sarah să se mărite cu el. 

— Din tot ceea ce am auzit şi mi s-a spus, asta ar fi într- 
adevăr un dezastru, spuse Poirot. 

— Credeţi c-aţi putea să ne ajutaţi cumva? Întrebă doamna 
Lacey. 

— Da, cred că e posibil, făcu Hercule Poirot, dar nu vreau 
să promit prea multe. Pentru că domni de tipul acestui 
Desmond'Lee-Wortley sunt inteligenţi, madame. Dar nu 
disperaţi. Poate se aranjează câte ceva. Oricum, o să-mi dau 
cât se poate silinţa, cel puţin ca semn de recunoştinţă 
pentru bunătatea de a mă invita aici pentru petrecerea de 
Crăciun. Se uită în jurul său. Şi nu e prea uşor, în zilele 
noastre, să organizezi petreceri de Crăciun. 

— Aşa e, oftă doamnna Lacey.» Se aplecă în faţă. Ştiţi, 1 
domnule Poirot, la ceea ce visez. Ceea ce aş vrea să am cu j 
adevărat? 

— Spuneţi-mi. Doamnă. 

— Pur şi simplu, mi-aş dori o vilişoară, mică şi modernă, j 
Nu, poate nu chiar o vilă, dar o căsuţă modernă, uşor de 


întreţinut, construită aici, undeva, în parc, dotată cu o 
bucătărie absolut modernă, fără coridoare lungi. Totul uşor 
| şi simplu. [ - Este o idee foarte practică, doamnă. 

— Dar nu mi-e sortită mie, spuse doamna Lacey. Soţul meu 
adoră casa asta. Îi place să locuiască aici. Nu-l pasă că-l 
puţin cam neconfortabilă, nu-l pasă de inconveniente şi n-ar 
suferi, pur şi simplu, n-ar suporta să trăiască într-o căsuţă 
modernă în parc! 

— Deci vă sacrificați dorințelor lui? Doamna Lacey îşi luă 
un aer demn: 

— Nu consider asta un sacrificiu, domnule Poirot, spuse 
ea. M-am căsătorit din dorinţa de a-lface fericit pe soţul 
meu. A fost întotdeauna un soţ bun şi m-a făcut fericită toţi 
anii aceştia şi doresc să-l dăruiesc toată fericirea. 

— Deci veţi continua să locuiţi aici, observă Poirot. 

— De fapt, nu este cu totul lipsit de confort, zise doamna 
Lacey. 

— Nu, “nu, făcu repede Poirot. Dimpotrivă, este foarte 
confortabil, încălzirea centrală şi apa de la baie sunt 
perfecte. 

— Am cheltuit o groază de bani să facem casă confortabilă 
pentru locuit, spuse doamna Lacey. Am putut vinde nişte 
pământ. Bun pentru construcţii - cum se spune. Din 
fericire, nu se vede aici, pentru că e de partea cealaltă a 
parcului. De fapt, o bucăţică de pământ urâtă, fără vedere 
frumoasă, dar am luat un preţ foarte bun pe ea. Aşa că am 
putut să facem câte îmbunătăţiri am vrut. 

— Dar servitorii, doamnă? 

— O, desigur, asta-l mai puţin dificil decât aţi crede. Dar nu 
te mai poţi aştepta să fii îngrijit şi servit ca odinioară. Vin 
diferiţi oameni din sat Două femei dimineaţa, alte două să 
pregătească prânzul şi să spele vesela şi, din nou, altele 
seara. Sunt mulţi oameni dornici să vină să lucreze câteva 
ore pe zi. Sigur că de Crăciun suntem foarte norocoşi. 
Draga mea doamnă Ross vine întotdeauna de Crăciun. E o 
bucătăreasă minunată, de prima clasă. S-a pensionat acum 


zece ani, dar vine să ne ajute în caz de urgenţă. Apoi mai e 
dragul de Peverell. 

— Majordomul dumneavoastră? 

— Da. S-a pensionat şi locuieşte în căsuţa de lângă 
intrarea în parc, dar ne e atât de devotat şi insistă să vină 
să ne servească de Crăciun. De fapt, tare mă tem, domnule 
Poirot, pentru că e atât de bătrân şi firav încât sunt sigură 
că dacă va duce un lucru greu, îl va scăpa. Mă trec toţi fiorii 
să-l urmăresc. Inima-l slăbită şi mă tem că o să se înhame la 
prea multe. Dar se va simţi groaznic de jignit dacă nu-l 
lăsăm să vină. Bufneşte şi pufneşte şi mai scoate şi alte 
sunete dezaprobatoare când vede în ce stare e argintăria 
noastră şi, după trei zile cât e pe-aici, ea străluceşte din 
nou. Da. Ne e un prieten drag şi credincios. Zâmbi către 
Poirot. Vedeţi, aşadar, că suntem pregătiţi cu toţii pentru un 
Crăciun fericit. Şi cu zăpadă, adăugă ea, privind pe 
fereastră. Vedeţi? A început să ningă. A, vin copiii. Trebuie 
să-l cunoaşteţi, domnule Poirot. 

Poirot fu prezentat în mod ceremonios, întâi lui Coli şi 
Michael - nepotul - elev şi prietenul său, băieţi politico de 
cincisprezece ani, unul brunet, celălalt blond. Apoi 
verişoarei lor, Bridget, o fată brunetă cam de aceeaşi vârstă 
de o vitalitate extraordinară. 

— Şi aceasta este nepoata mea, Sarah, spuse doamm 
Lacey. 

Poirot o privi cu un anume interes: o tânără atrăgătoare 
cu o coamă de păr roşu; după maniere părea nervoasă 
puţin îngâmfată, dar îi arăta o dragoste adevărată bunicii (- 
Şi acesta e domnul Lee - Wortley. Domnul Le* Wortley purta 
pantaloni negri strimţi şi un jerseu; părul» era destul de 
lung şi nu părea să se fi râs în dimineaţa aceia; în contrast 
cu el, tânărul prezentat ca David Welwyn, er bine legat şi 
calm, cu un zâmbet plăcut şi, evident, but prieten cu apa şi 
săpunul. Mai era încă cineva - o fă* frumoasă, cu o privire 
pătrunzătoare, care fu prezentată + Diana Middleton. 


S-a servit ceaiul. Bucate alese: sandvişuri şi trei feluri de 
prăjituri. Cei mai tineri apreciau ceaiul. Colonelul Lace sosi 
ultimul, remarcând pe un ton neutru: 

— A, ceai? O, bine, ceai. * Primi ceaşca de ceai din mâna 
soţiei, se servi cu dov prâjiturele, aruncă o privire de 
aversiune către Desmond Le< Wortley şi se aşeză cât putu 
mai departe de acesta. Era i bărbat înalt, cu sprâncene 
stufoase şi cu o faţă roşie, aspri de vreme. Ar fi putut trece 
mai degrabă drept un fermii decât stăpânul conacului. 

— A început să ningă, zise. Va fi zăpadă de Crăciun După 
ceai, grupul se risipi. 

— Cred că o să se ducă să se distreze cu magnetofon' 
spuse doamna Lacey lui Poirot. Se uită cu drag du îi nepotul 
ei care tocmai ieşea din cameră. lonul ei era al cuiva care 
zice: „Copiii se duc să se joace cu soldăţeii lor de plumb”. 

— Le place grozav de mult tehnică, bineînţeles şi se dau în 
vmt după ce e nou. 

De fapt, băieţii şi Bridget au hotărât să se ducă spre lac să 
vadă cum e gheaţa şi dacă ar putea patina. 

— Credeam că putem patina dimineaţă, spuse Colin. Dar 
bătrânul Hodgkins a spus nu. El e întotdeauna grozav de 
grijuliu. 

— Hai să ne plimbăm, David, spuse încet Diana Middleton. 

David ezită puţin, cu ochii aţintiţi la părul roşu al 
domnişoarei Sarah. Aceasta stătea lângă Desmond Lee - 
Wortley, cu mâna pe braţul său, uitându-se drept la el. 

— Bine, zise David Welwyn, da, haide! Diana îşi strecură 
mâna sub braţul său şi-o porniră spre uşa de la grădină. 
Sarah spuse: 

— Mergem şi noi, Desmoad? E groaznic de înăbugşitor în 
casă. 

— Cine doreşte să se plimbe? Întrebă Desmond. Îmi scot 
maşina. Mergem până la Speckled Boar şi bem ceva. 

Sarah a ezitat o clipă înainte de a spune: 

— Să mergem în Market Ledbury la White Hart. E mult 
mai vesel. 


Deşi pentru nimic în lume nu ar fi spus-o, Sarah simţi o 
repulsie instinctivă de a se duce la bodega locală cu 
Desmond. Nu era, cum s-ar zice, în tradiţia familiei Kings 
Lacey. Doamnele de la Kings Lacey nu puseseră niciodată 
piciorul în barul Speckled Boar. Avea sentimentul ciudat că 
dacă s-ar duce acolo i-ar înjosi pe colonelul L.acey şi pe soţia 
sa. Şi de ce nu? Ar fi zis Desmond Lee - Wortley. Într-o clipă 
de exasperare, Sarah simţi că el ar trebui să intuiască de ce 
nu! Nu trebuie să superi nişte bătrânei atât de scumpi ca 
bunicul şi bunica Em, dacă nu era nevoie. Fuseseră atât de 
drăguţi s-o lase să-şi ducă propria ei viaţă, fără să înţeleagă, 
câtuşi de puţin, de ce dorea să locuiască în Chel-sea, în felul 
ăla al ei, dar oricum acceptaseră. Asta i se datora bunicii 
Em cu siguranţă. Bunicul n-ar fi cedat. 

Sarah nu-şi făcea iluzii în privinţa atitudinii bunicului ei. 
Nu datorită lui fusese Desmond invitat să stea la Kings 
Lacey. Em făcuse totul şi Em era o scumpă, aşa cum o ştiuse 
dintotdeauna. 

Când Desmond plecă să-şi aducă maşina, Sarah îşi băgă 
din nou capul în sufragerie. 

— Plecăm în Market Ledbury, zise ea. Ne gândeam să bem 
ceva la White Hart. 

Era o uşoară doză de sfidare în vocea ei, dar doamna 
Lacey se făcu a nu observa. 

— Bine, dragă, zise aceasta. Sunt sigură că va fi foarte 
drăguţ. David şi Diana au plecat la plimbare, după câte văd. 
Mă bucur atât de mult că mi-a trecut prin cap s-o invit pe 
Diana aici. E atât de trist să rămâi văduvă de tânără, la 
numai 22 de ani, sper să se recăsătorească cât de curînd. 

Sarah se uită ţâfnoasa: 

— Ce pui la cale, Em? 

— Am eu aranjamentul meu, spuse doamna Lacey pe un 
ton vesel. Cred că e tocmai potrivită pentru David. Ştiu, 
cum nu, că era grozav de îndrăgostit de tine, dragă Sarah, 
dar tu n-ai nevoie de el şi mi-am dat seama că nu e genul 


tău. Dar nu vreau să mai fie nefericit şi cred că Diana i se 
potriveşte cu adevărat. 

— Ce codoaşă eşti, Em, exclamă Sarah. 

— Ştiu, recunoscu doamna Lacey. Aşa-s femeile în vârstă. 
Cred că pe Diana o şi interesează deja. Nu ţi se pare că eae 
o pereche potrivită pentru el? 

— N-aş zice, făcu Sarah. Cred că Diana e mult prea. Adică. 
Prea posesivă, prea serioasă. Cred că pentru David ar fi 
teribil de plicticos să fie însurat cu ea. 

— Bine, vom vedea, zise doamna Lacey. Oricum, tu nu-l 
vrei, nu-l aşa, dragă? 

— Nu, nu, răspunse foarte repede Sarah. Adăugă, deodată 
grăbită: nu-l aşa că-ţi place de Desmond, Em? 

— Sunt sigură că e într-adevăr foarte drăguţ, conchise 
doamna Lacey - Bunicului nu-l place, spuse Sarah. 

— Ştii, nu prea aveai cum să te aştepţi să-l placă, nu-l aşa? 
Spuse de-a dreptul doamna Lacey, dar cred' c-o să se dea 
pe brazdă când o să se obişnuiască cu ideea. Nu trebuie să-l 
grăbeşti, Sarah dragă. Bătrânii îşi schimbă foarte încet 
părerile şi bunicul tău este destul de încăpățânat. 

— Nu-mi pasă ce crede sau ce spune bunicul, replică 
Sarah. O să mă căsătoresc cu Desmond oricând vreau! 

— Ştiu, dragă, ştiu. Dar te rog încearcă să fii realistă. 
Bunicul ar putea face o mulţime de greutăţi, doar ştii. Nu 
eşti încă majoră. Peste un an poţi să faci ce-ţi place. Cred că 
până atunci, Horace o să se împace cu gândul. 

— Tu eşti de partea mea, nu-l aşa, dragă? O întrebă Sarah. 
O luă de după gât şi o sărută drăgăstos. 

— Vreau să fii fericită, zise doamna Lacey. Ah! Ilată-l pe 
prietenul tău că scoate maşina. Ştii, îmi plac pantalonii ăştia 
foarte strimţi pe care-l poartă azi, tinerii. Par atât de 
eleganţi. Numai că le ies genunchii. 

Da, se gândi Sarah, lui Desmond îi ies genunchii la 
pantaloni, nu observase asta până atunci. 

— Du-te, dragă, distraţi-vă, o îndemnă doamna Lacey. 


O urmări cum se îndreaptă spre maşină, apoi, amin tindu- 
şi de oaspetele său străin, se duse în bibliotecă. 

Uitându-se înjur, îl văzu pe Hercule Poirot moţăind şi, 
zâmbind mulţumită, traversă holul să stea de vorbă cu 
doamna Ross, în bucătărie. 

— Haide, frumoasa mea, zise Desmond. Ce, familia ta îţi 
face mizerii că mergi la o cârciumă? Sunt tare demodaţi, 
nu-l aşa? 

— Să nu crezi că au făcut gălăgie, spuse aspru Sarah 
urcându-se în maşină - De ce l-au invitat şi pe tipul ăla 
străin aici? E detectiv, nu-l aş. A? Ce trebuie să ancheteze 
pe-aici? 

— O, n-a venit ca profesionist, spuse Sarah. Edwina 
Morecombe, bunica mea, ne-a rugat să-l invităm. Cred că s- 
a pensionat de multă vreme. 

— Arată ca un cal scălâmb de'diligentă veche, remarcă 
Desmond. 

— Vrea să vadă cum e un Crăciun englezesc veritabil, ca 
pe vremuri, cred, spuse într-o doară Sarah. Desmond râse 
cu dispreţ. 

— Cu o mulţime de fleacuri, zise Desmond. Nu ştiu cum 
poţi să-l suporţi. 

Sarah îşi aruncă părul roşu pe spate şi-şi înălţă sfidător 
bărbia: 

— Mie-mi place. 

— Chiar, fetiţe! Hai s-o ştergem mâine. Să mergem la 
Scarborough sau în altă parte. 

— Mi-e imposibil să fac aşa ceva. 

— De ce nu? 

— O, asta i-ar jigni. 

— Ei, halal! Doar nu-ţi plac prostiile astea copilăreşti şi 
sentimentale. 

— Bine, poate că nu, dar. Sarah se opri. Îşi dădu seama cu 
un simţământ de vinovăţie, că aştepta cu multă nerăbdare 
sărbătorile Crăciunului. Se bucura de toate, dar îi era 
ruşine să recunoască lucrul ăsta în faţa lui Desmond. Nu 


era vorba doar să te bucuri de Crăciun şi de viaţa de 
familie. Numai pentru o clipă dori ca Desmond să nu fi venit 
aici tocmai de Crăciun. De fapt, aproape că dorea ca 
Desmond să nu fi venit aici de loc. Era mult mai vesel să-l 
vezi pe Desmond la Londra, decât aici, acasă. 

Între timp, băieţii şi Bridget se întorceau dinspre lac, 
discutând încă serios problema patinajului. Cădeau fulgi 
mari de zăpadă şi, uitându-te la cer, puteai prevedea că, în 
curând, va ninge din abundență. 

— O să ningă toată noaptea, spuse Colin. Fac pariu că în 
dimineaţa de Crăciun o să avem zăpadă până la genunchi. 
Perspectiva era plăcută. 

— Să facem un om de zăpadă, a spus Michael. 

— Doamne, făcu Colin, n-am mai făcut un om de zăpadă de 
când, oho, de când aveam patru ani. 

— Nu cred că e prea uşor de făcut, comentă Bridget. 
Adică, trebuie să ştii cum. 

— Am putea face o copie a domnului Poirot, spuse Colin, îi 
punem o mustață mare, neagră. E una într-o cutie de sus. 

— Nu înţeleg, zise Michael gânditor, cum de a putut fi 
domnul Poirot detectiv. Nu văd cum s-ar fi putut vreodată 
deghiza. 

— Ştiu, interveni Bridget, că nimeni nu şi l-ar imagina 
alergând cu un microscop, căutând clu-uri sau măsurând 
urme de paşi. 

— Am o idee, spuse Colin. Hai să înscenăm ceva pentru el! 

— Ce vrei să zici prin „înscenare”? Întrebă Bridget. 

— Ei, să-l aranjăm o crimă. 

— Ce mai idee formidabilă, replică Bridget: te gândeşti la 
un cadavru în zăpadă. Aşa ceva? 

— Da. Asta l-ar face să se simtă în elementul lui, nu? 
Bridget chicoti: 

— Nu ştiu dacă aş merge atât de departe. 

— Dacă ninge, zise Colin, vom avea cadrul ideal. Un 
cadavru şi urme de paşi - va trebui să plănuim totul cu 


grijă, să sustragem unul din stiletele bunicului şi să facem 
rost de nişte sânge. 

Rămaseră pe loc şi, uitând de zăpada ce cădea din 
abundență, începură o discuţie aprinsă. 

— E o cutie cu vopsele în vechea cameră pentru şcolari. 
Am putea fabrica sânge din vopsea roşie, cred. 

— E prea deschisă la culoare, aşa mi se pare, remarcă 
Bridget. Ar trebui să fie ceva mai închisă. 

— Cine vrea să fie cadavrul? Întrebă Michael. 

— Eu, spuse Bridget, repede. 

— Ia uite, mă gândeam să fiu eu, spuse Colin. 

— O, nu, nu, insistă Bridget, eu mă prefac. Trebuie să fie o 
fată. E mai emoţionant. O fată frumoasă zăcând fără viaţă în 
zăpadă. 

— Frumoasă! Aş, de unde? O luă în derâdere Michael. 

— Am şi părul negru, adăugă Bridget. 

— Ce are asta de-a face cu treaba noastră? 

— Ei bine, o să contrasteze foarte mult cu zăpada şi o să- 
mi pun şi pijamaua roşie. 

— Dacă-ţi pui pijamaua roşie, n-o să se mai” distingă 
petele de sânge, făcu Michael, pe un ton practic. 

— Dar o să pară atât de contrastantă cu zăpada şi are 
garnitură albă ştii, aşa că sângele va fi pe ea. O, n-ar fi 
formidabil? Credeţi că se va ambala? 

— Da, dacă aranjăm totul foarte bine, spuse Michael. Ne 
trebuie doar urmele paşilor tăi pe zăpadă şi ale unei alte 
persoane care se îndreaptă spre cadavru şi apoi se 
depărtează - ale unui bărbat, desigur. El n-o să vrea să 
şteargă urmele, aşa că nu va şti că nu este moartă cu 
adevărat. Doar nu credeţi, Michael se opri, trăsnit de o 
idee. Ceilalţi se uitară la el. Nu credeţi c-o să se supere de 
farsă asta? 

— O, nu cred, spuse Bridget plină de optimism. Sunt 
sigură că va înţelege c-am făcut-o doar să-l distrăm. Ca o 
joacă de Crăciun. 


Nu cred c-ar trebui s-o facem în ziua de Crăciun, spuse 
Colin meditativ. Bunicului nu i-ar plăcea de loc. 

— Atunci a doua zi, stabili Bridget. 

— A doua zi e tocmai bine, încuviinţă Michael. 

— Şi asta ne va permite să avem mai mult timp la 
dispoziţie, continuă Bridget. De fapt, sunt o mulţime de 
lucruri de aranjat. Haide să mergem să analizăm toate 
propunerile. 

S-au repezit în casă. 

III 

A fost o seară plină. Rămurele verzi şi vâsc au fost aduse în 
cantităţi mari şi un pom de Crăciun a fost instalat la un 
capăt al sufrageriei. Toţi au ajutat la împodobirea lui, la 
aşezarea rămurelelor verzi deasupra picturilor şi la 
atârnarea vâscului în hol, într-o poziţie plăcută. 

— Nu-mi mai trecea prin minte că se mai fac vechituri de- 
astea, şopti Desmond cu un rânjet către Sarah. 

— - întotdeauna am respectat obiceiurile, răspunse Sarah, 
cu un aer defensiv. 

— Ce motiv! 

— O, nu fi sâcâitor, Desmond. Pe mine mă amuză. 

— Sarah, scumpa mea, e prea de tot! 

— Ei bine, nu mă omor după asta, dar într-un fel îmi place. 

— Cine are de gând să înfrunte zăpada şi să se ducă la 
slujba de la miezul nopţii? Întrebă doamna Lacey la 
douăsprezece fără douăzeci de minute. 

— Eu nu, răspunse Desmond. Vino. Sarah! 

O luă de braţ, o conduse în bibliotecă şi se îndreptară spre 
magnetofon. 

— Mai sunt şi limite, dragă, spuse Desmond: slujbă la 
miezul nopţii! 

— Chiar aşa, de ce nu? Se împotrivi Sarah. 

Râzând cu poftă, încotoşmănindu-se cu haine şi tropăind, 
cei mai mulţi plecară. Cei doi băieţi, Bridget, David şi 
porniră într-o plimbare de zece minute până la biserică prir 
ninsoare. Hohotul lor se pierdu în depărtare. 


— Slujbă la miezul nopţii, pufni colonelul Lacey. Ni ne-am 
dus niciodată la slujba de la miezul nopţii, când era tineri. 
Slujbă, auzi! Treburi papistăşeşti, asta-l! O, mă scuzaţi 
domnule Poirot. 

Poirot făcu un gest cu mâna: 

— Nu face nimic. Nu mă supără. 

— Slujbele de dimineaţă sunt bune pentru toată lumeaj 
nu-l aşa, spuse colonelul. Ca slujba cuvenită de duminic 
dimineaţă. „Domn, domn să-nălţăm” şi toate celelalte 
colinde vechi şi frumoase de Crăciun. Şi apoi, masa de 
Crăciun. Aşa se cuvine, nu, Em? 

— Da, dragă, îi răspunse doamna Lacey. Asta şi facem. Dar 
tinerilor le place slujba de noapte. Şi e drăguţ, zău, c-au 
vrut să se ducă. 

— Sarah şi băiatul ăla n-au vrut. 

— Aici, dragă, cred că greşeşti, preciza doamna Lacey. 
După cum ştii, Sarah a vrut să meargă, dar n-a vrut s-o 
recunoască. 

— Nu înţeleg de ce-l pasă de părerea tipului ăluia? 

— E încă foarte tânără, spuse doamna Lacey liniştită. Vă 
duceţi la culcare, domnule Poirot? Noapte bună. Somn 
Uşor! 

— Dumneavoastră, doamnă, nu vă culcaţi încă - încă nu, 
răspunse doamna Lacey. Trebuie să umplvr ciorapii cu 
cadouri, înţelegeţi. O, ştiu că s-au făcut cu toţii mari, dar ţin 
la ciorapii lor. Se fac farse! Se pun fleacuri. Dar toată lumea 
se distrează grozav. 

— Vă daţi multă sârguinţa să-l faceţi pe toţi fericiţi de 
Crăciun. Vă admir, îi făcu un compliment Poirot. Îi luă mâna 
şi i-o sărută curtenitor. 

— Hâm, mormăi colonelul Lacey în timp ce Poirot se 
îndepărta. Un individ ceremonios. Te şi apreciază. Doamna 
Lacey îi zâmbi cu blândeţe. 

— Ai observat, Horace, că mă aflu sub vâsc? Întrebă ea cu 
modestia afectată a unei fete de nouăsprezece ani. 


Hercule Poirot intră în dormitorul său. Era o cameră mare, 
bine prevăzută cu radiatoare. Când se îndreptă spre patul 
său cu patru mari picturi, observă un plic pe pernă, îl 
deschise şi scoase o foaie de hârtie. Pe ea era un mesaj 
stângaci din litere mari de tipar: „NU MÂNCAŢI DIN NICI 
UNUL. DIN PUDDIN-GURILE CU PRUNE. CINEVA CARE 
VĂ VREA BINELE.” 

Hercule Poirot se holbă la hârtie. Sprâncenele i se 
ridicară: 

— Un mesaj criptic şi cât se poate de neaşteptat, murmură 
el. 

IV 

Masa de Crăciun fu servită la ora două, un adevărat regal. 
Buşteni enormi îngrămădiţi în şemineul cel uriaş şi din care 
se ridicau de-a valma limbile de foc jucăuşe. Supă de stridii 
fusese servită, doi curcani voinici fuseseră aduşi şi 
pieriseră, lăsându-şi doar scheletele. Acum. Momentul 
suprem - fu introdus puddmgul de Crăciun - intact! 
Bătrânul Peverell, cu mâinile şi picioarele tremurând de 
povara celor optzeci de ani, n-a permis nimănui altcuiva să-l 
aducă. Doamna Lacey şedea, cu mâinile împreunate, 
nervoasă de presimţiri rele. De un Crăciun, era sigură, 
Peverell va cădea mort. Între riscul de a-l vedea cazând lat 
şi rănirea sentimentelor sale într-o aşa măsură că, probabil, 
el ar fi preferat s moară decât să mai trăiască, ea alesese 
prima alternativă. Pi o tavă de argint, puddingul de Crăciun 
trona glorios. U cocoloş mare de umplutură, o rămurică 
verde înfiptă în e; ca un stindard triumfător*şi flăcărui 
albăstrui şi roşietice şi ridicau mândre în jurul său. Fu 
întâmpinat cu ovaţii şi exclamaţii de „O-la-la”! 

Un lucru făcuse doamna L.acey: îl convinsese p< Peverell 
să aşeze puddingul în faţa ei, astfel ca ea să-l poată' servi, 
fără să-l mai dea din mâna în mână în jurul mesei. Răsuflă 
uşurată când cozonacul fu depus în siguranţă înain-tea-l. 
Rapid, farfuriile se umplură, flăcăruile iluminând încă 
porţiile. 


— Poftă bună, domnule Toirot, strigă Bridget. Poftă bună, 
înainte că flacăra să se stingă. Repede, bunico dragă; 
repede! 

Doamna Lacey se rezemă de spătar cu un oftat de 
satisfacţie. Operaţiunea Pudding avusese succes. Fiecare 
avea în faţă o porţie încă în flăcărui. După o clipă de tăcere 
izbucni urarea zgomotoasă. 

Nimeni nu observă expresia destul de curioasă de pe faţa 
domnului Poirot care-şi contemplă felia din farfuria sa. „Nu 
mâncaţi din nici unul din puddingurile cu prune”. Ce dracu 
vroia să însemne avertismentul acela sinistru? Nu putea fi 
nimic deosebit în porţia sa de pudding cu prune decât în ale 
celorlalţi! Oftând, căci admise că e depăşit de situaţie - şi 
Hercule Poirot detesta să se recunoască depăşit - apucă 
linguriţa şi furculiţa. 

— Sirop întăritor, domnule Poirot? 

Poirot se servi, din belşug, cu sirop întăritor. 

— lar mi-ai luat din coniacul meu cel mai bun, Em, ce zici? 
Întrebă colonelul, cu bună dispoziţie, de la celălalt capăt al 
mesei. Doamna Lacey îi făcu semn cu ochiul. 

— Doamna Ross insistă să aibă cel mai bun coniac, dragă, 
răspunse ea. Susţine că asta-l esenţialul. 

— Bine, bine, se consolă colonelul Lacey. Crăciunul e doar 
o dată pe an şi doamna Ross e o femeie straşnică. O femeie 
straşnică şi o bucătăreasă nemaipomenită. 

— Aşa e, sublinie Colin. E un pudding cu prune uluitor. Şi- 
şi umplu gura. 

Încet, cu deosebită grijă, Hercule Poirot atacă porţia sa. 
Luă o bucăţică. Era delicioasă! Mai luă una. Ceva răsună 
uşor în farfuria sa. O investiga cu furculiţa. Bridget, la 
stânga sa, îi veni în ajutor. 

— Ai găsit ceva, domnule Poirot? Întrebă ea. Oare ce-o fi? 

Poirot dădu la o parte un mic obiect din argint dintre 
stafidele lipite de el. 

— Oho, făcu Bridget, e butonul cavalerului. Domnul Poirot 
a câştigat butonul cavalerului! 


EXPRESUL DE PLIMOUTH 333 

Hercule Poirot introduse micul buton de argint în paharul 
cu apă pentru spălat degetele ce se afla lângă farfuria sa şi- 
| curăţă de fărâmiturile de pudding. 

— E foarte frumos, observă el. 

— Asta înseamnă c-o să rămâi celibatar, domnule Poirot 
explică plin de solicitudine Colin. 

— Este foarte probabil, răspunse grav Poirot. Sunt 
neînsurat de atât de mulţi ani şi nu prea cred că o să-mi 
schimb statutul acesta acum. 

— O, nu spuneţi asta, interveni Michael. Am văzut m ziar 
că cineva de 95 de ani s-a căsătorit cu o fată de 22 de ani, 
mai zilele trecute. 

— Mă încurajezi, răspunse Hercule Poirot. Colonelul L.acey 
scoase deodată un sunet ciudat. Faţa i se înroşi şi-şi duse 
mâna la gură. 

— Fir-ar al dracului, Emmeline, urlă el, de ce naiba laşi 
bucătăreasa să pună sticlă în pudding? 

— Sticlă? Ţipă doamna Lacey, uimită. 

Colonelul Lacey scoase bucata nesuferită din gură: 

— Puteam să-mi fi spart un dinte, se văicări el. Sau aş fi 
înghiţit nenorocitul ăsta de ciob şi aş fi făcut apendicită. 

Băgă bucăţica de sticlă în bolul pentru degete, o clăti şi se 
uită la ea. 

— Doamne sfinte, murmură el. E o piatră roşie, dintr-o 
broşa de tinichea. O ridică în sus. 

— Permiteţi? 

Cu toată naturaleţea, Poirot se-ntinse peste vecinul său, o 
luă dintre degetele colonelului Lacey şi o examină cu 
atenţie. Precum afirmase nobilul, era o enormă piatră roşie 
de culoarea rubinului. Strălucea pe toate faţetele, după 
cum o întorceai. Undeva, în jurul mesei, un scaun fu împins 
în spate brusc şi apoi tras din nou la loc. 

T3P? e - Ptui! Făcu Michael. Ce miraculos dacă ar fi şi 
veritabil! 

— Poate e adevărat, spuse Bridget, plină de speranţe. 


— Hai, nu fi gâsculiţa, Bridget. Un rubin de o asemenea 
mărime ar valora mii şi mii de lire. Nu-l aşa, domnule 
Poirot? 

— Aşa-l, confirmă Poirot. 

— Dar ceea ce nu înţeleg, interveni doamna Lacey, este 
cum a ajuns în puddingul meu? 

— O, o, o, exclamă Colin, concentrat asupra ultimei sale 
îmbucături. Am găsit purceluşul. Nu-l corect. Bridget 
începu să cânte imediat: 

— Colin are porcul! Colin are porcul! Colin e porcul lacom 
şi mâncau! 

— Eu am găsit inelul, spuse Diana, pe un ton înalt, clar. 

— Bravo, Diana. O să te căsătoreşti prima dintre ngi toţi. 

— Mie mi-a picat degetarul, se plânse Bridget. 

— Bridget va rămâne fată bătrână! Începură să cânte cei 
doi băieţi. I-auziţi, Bridget rămâne fată bătrână! 

— Cine-a găsit banii? A întrebat David. E o piesă de zece 
şilingi adevărată, din aur, în acest pudding. Ştiu. Doamna 
Ross mi-a spus. 

— Cred că eu sunt norocosul, zise Desmond Lee-Wortley. 

Vecinii colonelului Lacey l-au auzit pe acesta mormăind: 
„Da, o să fii!” - Şi eu am găsit un inel, anunţă David. Se uită 
peste masă la Diana. Ce coincidenţă, nu-l aşa? 

Toţi râdeau pe rupte. Nimeni nu a observat când domnul 
Poirot, distrat, ca şi cum se gândea la altceva, a lăsat să-l 
cadă piatra cea roşie în buzunar. 

După pudding urmară plăcinte cu carne şi desert de 
Crăciun. Cei mai în vârstă s-au retras apoi pentru o 
binecuvenită siestă, înainte de ceremonia servirii ceaiului şi 
a aprinderii luminărilor în pomul de Crăciun. Hercule Poirot 
nu-şi făcu siesta, în schimb îşi croi drum spre enorma 
bucătărie demodată. 

— Îmi e permis - întrebă el. Uitându-se în jur, radios să 
felicit pe cea care a pregătit aceste minunate bucate, care 
tocmai ne-au fost servite? 


După o pauză de-o clipă, doamna Ross înainta să-ll 
întimpine de o manieră protocolară. Era o femeie înaltă, 
bine făcută, cu toată demnitatea unei ducese dintr-o piesă 
de teatru. Două femei slabe şi cărunte erau în bucătăria din 
spatele casei unde spălau vesela şi o fată legată la cap se 
foia încolo şi-ncoace între bucătărie şi spălătorie. Dar, 
evident,! Astea erau doar spadasinii curcanilor. Doamna 
Ross era j regina domeniului bucătăriei. 

— Mă bucur să aud că v-a plăcut şir, spuse ea, cuj 
amabilitate. 

— Dacă mi-a plăcut! Exclamă Hercule Poirot. Cu uni 
extravagant gest de străin, îşi duse mâna la buze, o sărută 
sil apoi făcu vânt sărutului spre tavan. Dar sunteţi un 
geniu,! Doamnă Ross. Un geniulNiciodată nu mi-a mai fost 
dat săj gust astfel de mâncăruri. Supă de stridii. Făcu un 
gest expresh din buze, acompaniat de un sunet. Şi 
umplutură. Umplutura| de castane din curcan a fost unică 
în viaţa mea. 

— Bine, dar e nostim cum spuneţi toate astea, sir, | 
remarcă doamna Ross binevoitoare. E o reţetă foarte 
specială pentru umplutura aceea. Mi-a dat-o un specialist 
austriac ci care am lucrat acum mulţi ani. Dar restul, 
adăugă, e bucătărie simplă, sănătoasă, englezească. 

— Şi există oare ceva mai bun? Întrebă Hercule Poirot - 
Foarte drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta şir. 
Sigur, ca străin, poate aţi fi preferat stilul continental. Nu 
zic că nu m-aş pricepe şi la feluri continentale. 

— Sunt sigur, doamnă Ross, că v-aţi pricepe la orice! Dar 
trebuie să ştiţi că bucătăria englezească - bucătăria bună 
englezească, nu mâncărurile ce le găseşti în hoteluri sau 
restaurante de mâna a doua - este foarte apreciată de 
gurmanzi pe continent şi cred că nu greşesc când vă spun 
că o expediţie specială a fost trimisă Ia Londra, la începutul 
secolului al optsprezecelea şi un raport expediat înapoi în 
Franţa despre minunile puddingurilor englezeşti. „N-avem 
nimic asemănător în Franţa” - se scria în raportul acela. 


„Merită să faci o călătorie la Londra numai pentru a gusta 
din variatele şi excelentele puddinguri engleze”. Şi mai 
presus dintre toate puddingurile, continuă Poirot, lansat 
acum bine într-un fel de bolero, este puddingul cu prune de 
Crăciun, aşa cum am mâncat noi azi. Unul făcut în casă, nu-l 
aşa? Nu cumpărat. 

— Dar desigur şir. Făcut de mine, după reţeta mea, aşa 
cum îl fac de mulţi ani. Când am venit aici, doamna Lacey 
mi-a spus că deja comandase un pudding la un magazin din 
Londra ca să mă scutească de osteneală. „Nu, doamnă, i-am 
spus, sunteţi foarte bună cu mine, dar nici un pudding 
cumpărat de la magazin nu se poate compara cu unul de 
casă”. Şi trebuie să ştiţi, continuă doamna Ross, ce se 
înflăcărase asupra subiectului ei ca o artistă ce era, a fost 
făcut cu prea puţină vreme înainte de ziua în care s-a servit. 
Un pudding bun de Crăciun ar trebui făcut cu câteva 
săptămâni înainte şi lăsat să aştepte. Cu cât sunt lăsate mai 
mult la păstrare, cu atât sunt mai bune. Îmi dau seama 
acum că pe vremea când eram copil şi mergeam la biserică 
în fiecare duminică, eram atente la versetul care începe cu 
„Pogoară, Doamne, rogu-te”, deoarece versetul acesta era 
semnalul, aşa cum era pe atunci, că puddingurile trebuiau 
făcute în săptămâna aceea. Şi aşa se procedă întotdeauna. 
După duminica aceea, în săptămâna ce urma, cu siguranţă, 
mama obişnuia să facă puddingurile de Crăciun. Şi aşa ar fi 
trebuit să-se petreacă şi anul acesta. Dar s-a întâmplat ca 
puddingul acesta să fie făcut doar cu trei zile în urmă, cu o 
zi înaintea sosirii dumneavoastră. Totuşi, am respectat 
vechiul obicei. Toţi cei din casă au venit în bucătărie pentru 
a amesteca şi a-şi pune o dorinţă. E un obicei vechi şir şi eu 
l-am respectat întotdeauna. 

— Foarte interesant, zise Hercule Poirot. Foarte 
interesant. Şi deci, aşa, fiecare a venit în bucătărie? 

— Da şir. Tinerii, domnişoara Bridget şi domnul dir Londra 
care locuieşte aici şi sora sa şi domnul David şi domnişoara 


Diana - adică doamna Middleton. Toţi au ames-j tecat, 
bineînţeles. 

— Câte puddinguri aţi făcut? Acesta e singurul? 

— Nu şir, am făcut patru. Două mari şi două mai mici. 
Celălalt mare m-am gândit să-l servesc de Anul Nou şi cele 
mai mici sunt pentru colonel şi doamna Lacey, când sunt 
singuri şi au mai puţini membri din familie. 

— Înţeleg, înţeleg, zise Poirot. 

— De fapt şir, adăugă doamna Ross, azi, la prânz, aţi 
mâncat puddingul care nu trebuia. 

— Care nu trebuia? Se încruntă Poirot. Cum adică? 

— Ei bine, avem o formă mare pentru Crăciun. Un vas de 
faianţă cu formă de rămurică verde şi vâsc deasupra şi 
turnăm întotdeauna puddingul fiert în el. Dar a avut loc un 
accident nefericit. De dimineaţă, când Annie îl dădea jos de 
pe raftul din cămară, a alunecat, l-a scăpat şi vasul s-a 
spart. Ştiţi, normal, nu-l mai puteam servi, nu-l aşa? Ar fi 
putut fi cioburi în el. Aşa că a trebuit să-l servim pe celălalt 
- cel pentru Anul Nou, care se găsea într-un vas simplu. 
Asta îi dă o formă frumoasă, rotundă, dar nu e aşa de 
decorativ ca cealaltă formă de Crăciun. De fapt, de unde o 
să mai facem rost de un alt vas ca acela, zău că nu ştiu. Azi 
nu se mai fac obiecte de mărimea aia. Toate sunt mărunte. 
Ce mai, nu mai poţi să cumperi nici o farfurie pentru micul 
dejun în care să încapă opt - zece ouă cu şuncă. Ah, 
lucrurile nu mai sunt ca altădată! 

— Da, aprobă Poirot. Dar astăzi nu a fost aşa. Ziua de 
Crăciun de azi a semănat cu zilele de Crăciun de odinioară, 
nu-l adevărat? 

Doamna Ross oftă: 

— Mă bucur că spuneţi asta, dar, vedeţi, nu mai am 
ajutoarele acum, ceie pe care le aveam odată. Adică, 
ajutoare pricepute. Fetele de azi - continuă pe un ton mai 
scăzut sânt foarte bine intenţionate şi dornice să ajute, dar 
nu sunt învăţate, nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 


— Da, timpurile se schimbă, recunoscu Hercule Poirot. Şi 
mie mi se pare trist câteodată. 

— Casa asta, spuse doamna Ross, e prea mare pentru 
colonelul şi soţia sa. Doamna îşi dă seama. Să trăieşti într- 
un colţ al ei, aşa cum fac, nu e acelaş lucru. Ea se 
însufleţeşte, ca să spun aşa, de Crăciun, când se adună 
toată familia. 

— Cred că e prima dată când domnul Lee - Wortley şi sora 
sa sunt aici. 

— Da şir. O notă de uşoară rezervă se strecură în vocea 
doamnei Ross. E un domn foarte drăguţ, dar, vedeţi, pare a, 
fi un prieten cam caraghios pentru domnişoara Sarah, după 
cum credem noi. Dar acolo, la Londra, lucrurile sunt altfel! 
Păcat că sora lui se simte aşa prost. A avut o operaţie, da. 
Părea că se simte bine în prima zi în care a venit aici, dar 
chiar în acea zi, după ce a amestecat în puddinguri, s-a 
simţit rău din nou şi de atunci stă în pat. S-a dat jos prea 
curînd după operaţie, cred. Ah, doctorii de astăzi, te scot 
din spital înainte să te poţi ţine bine pe picioare. Păi, chiar 
soţia propriului meu nepot. 

Şi doamna Ross povesti pe larg şi cu înflăcărare, cum au 
fost tratate la spital rudele sale, în contradicţie flagrantă, cu 
atenţia care li se acordă în alte vremuri. Cum era şi firesc, 
Poirot îi împărtăşi pe deplin părerea. 

— Rămâne, spuse el la despărţire, să vă mulţumesc pentru 
această masă excelentă şi aleasă. Permiteţi o mică atenţie 
ca semn al aprecierii mele? 

O bancnotă de cinci lire trecu din mâna sa în cea a 
doamnei Ross, care spuse de formă: 

— Zău că nu trebuie şir. 

— Ba da, ba da. 

— O, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră. Doamna 
Ross acceptă atenţia ca şi cum i s-ar fi cuvenit: şi vă doresc 
Crăciun fericit şi un An Nou îmbelşugat. 

Seara de Crăciun a semănat cu toate serile de Crăciun. 


Pomul fu aprins, un splendid cozonac de Crăciun sosi 
pentru ceai, primit cu satisfacţie, dar se servi puţin din ! el. 
Masa de seară era rece. 

Atât Poirot cât şi gazdele sale se retraseră să se culce| 
devreme. 

— Noapte bună, domnule Poirot, spuse doamna Lacey. | 
Sper că v-a plăcut. 

— A fost o zi minunată, doamnă, minunată. 

— Păreţi a fi pe gânduri, remarcă doamna Lacey. 

— Mă gândesc la puddingul englez. 

— Îl găsiţi puţin prea greu, poate? Întrebă doamna cu 
delicateţe. 

— Nu, nu, nu mă refer din punct de vedere gastronomic. 
Mă refer la semnificaţia sa. 

— E tradiţional, desigur, spuse doamna Lacey. Ei, noapte 
bună, domnule Poirot şi să nu visaţi prea mult la puddinguri 
de Crăciun şi la plăcinte cu carne. 

Da, murmură Poirot pentru sine, în timp ce se dezbrăca. E 
o problemă acest pudding cu-prune de Crăciun, cu 
siguranţă. E aici ceva ce nu înţeleg de loc. Clătină din cap 
ca şi cum ceva îl uimea. Bine, o să vedem.- 

După anumite pregătiri, Poirot se vâri în pat, dar nu 
adormi. 

Trecură două ore şi abia'atunci veghea să fu răsplătită. 
Uşa dormitorului său se deschise foarte încet. Zâmbi în 
sinea lui. Se întâmpla aşa cum îşi imaginase. Gândul îi 
zbură înapoi la ceaşca de cafea, ce-l fusese oferită cu atâta 
politeţe de Desmond Lee-Wortley. Puţin mai târziu, când 
Desmond se întoarse cu spatele, pusese ceşcuţa pentru 
câteva clipe pe o masă. Apoi se prefăcu c-o ia din nou şi 
Desmond avu satisfacția - dacă satisfacţie se putea citi pe 
chipul său - de a-l vedea bând cafeaua până la ultima 
picătură. Dar un zâmbet îi încolţi sub mustață când se gândi 
că nu el, ci altcineva avea să tragă un somn zdravăn în 
noaptea aceea. „Tânărul acela plăcut, David, îşi zise Poirot, 
e frământat, nefericit. N-o să-l facă nici un rău să doarmă 


bine o noapte întreagă. Şi acum să vedem ce o să se 
întâmple?” 

Stătea nemişcat, respirând regulat, dând impresia, dar o 
impresie vagă, că ar sforăi. 

Cineva se apropie de pat şi se aplecă deasupra.-l. Apoi, 
satisfăcut, acel cineva se îndepărtă şi se duse spre masa de 
toaletă. La lumina unei mici luminări, vizitatorul examina 
hainele lui Poirot, frumos aranjate pe această masă. 1 se 
căută în portmoneu, încetişor au fost trase sertarele de la 
oglindă de toaletă, apoi cercetările s-au extins la 
buzunarele hainelor lui Poirot. În cele din urmă, vizitatorul 
se întoarse la pat şi cu multă grijă îşi strecură mâna sub 
pernă. După ce şi-o scoase, rămase o clipă - două, ca şi cum 
nu ştia ce să mai facă. Se plimbă prin cameră uitându-se ia 
ornamente, se duse în baia de alături de unde se întoarse 
pe dată. Apoi, cu o uşoară exclamaţie de dezgust, părăsi 
camera. 

— Aha! Îşi şopti Poirot. Ai fost dezamăgit. Da, da, serios 
dezamăgit. Asta-l bună! Să-ţi imaginezi chiar că Hercule 
Poirot ar ascunde ceva unde l-ai putea găsi! Apoi, 
întorcându-se pe partea cealaltă, se culcă liniştit. 

Fu trezit în dimineaţa următoare de un ciocănit uşorj dar 
insistent în uşă. 

— Qui est la? Intră, intră! Uşa se deschise. Cu respiraţia 
întretăiată, roşu la faţă, Colin se afla în prag. În spatele său 
era Michael. 

— Domnule Poirot, domnule Poirot. 

— Poftim? Poirot se ridică în capul oaselor. E ora ceaiului? 
Ba nu. Ce-l cu tine, Colin? Ce s-a întâmpiat? 

Pentru o clipă, Colin rămase mut. Părea sub impresia unei 
emoţii foarte puternice. De fapt era priveliştea scufiţei de 
noapte pe capul lui Hercule Poirot care-l afectase pentru o 
clipă corzile vocale. Imediat îşi veni în fire şi vorbi: 

— Cred. Domnule Poirot ne-aţi putea ajuta? Ceva 
îngrozitor s-a întâmpiat. 

— Ceva s-a întâmpiat? Ce anume? 


— E. E vorba de Bridget. Zace acolo în zăpadă. Cred. L.că 
nu se mişcă, nu vorbeşte şi. O, mai bine aţi veni să vă | uitaţi 
singur. Mi” e teribil de frică. Ar putea fi moartă. 

— Ce, Poirot dădu la o parte pledurile, Mademoiselle 
Bridget - moartă? 

— Cred. Cred că cineva a omorât-o. E sângE. Se vede 
sângele. O, vă rog, veniţi! 

— Desigur. Desigur. Vin îndată. Foarte practic, Poirot îşi 
încălţă pantofii de stradă şi-şi aruncă un palton îmblănit 
peste pijama. 

— Vin, spuse. Vin îndată. Aţi anunţat în casă? 

Nu, nu, până acum n-am spus nimănui în afară de 
dumneavoastră. M-am gândit că e mai bine. Bunicul şi 
bunica nu s-au sculat încă. Jos se pregăteşte micul dejun, 
dar nu i-am spus nimic lui Paverell. Ea, Bridget, e de 
cealaltă parte a casei, lingă terasă şi fereastra bibliotecii. 

— O să văd. Conduceţi-mă. Vin după voi. 

Întorcându-se ca să-şi ascundă zâmbetul satisfăcut, Colin o 
luă înainte coborând scările. leşiră pe uşa laterală. Era o 
dimineaţă limpede cu soarele care nu se înălţase încă peste 
orizont. Nu mai ningea, dar ninsese din abundență noaptea 
şi peste tot, în jur, se mai găsea un strat gros, neatins de 
zăpadă. Totul părea atât de pur, de alb şi frumos. 

— Acolo! Arătă Colin, cu respiraţia oprită. E. E. acolo! 

Arăta cu degetul într-un gest dramatic. 

Scena era într-adevăr destul de dramatică. Câţiva metri 
mai încolo, Bridget zăcea în zăpadă. Purta pijama roşie şi 
un şal de lină alb aruncat pe umeri. Şalul de lină alb era 
pătat în roşu. Capul era întors într-o parte şi ascuns de 
părul ei negru răvăşit. Un braţ era sub trup, celălalt era 
întins, degetele chircite şi din mijlocul petei roşii se ridica 
mânerul unui mare cuţit încovoiat de provenienţă kurdă, pe 
care colonelul Lacey îl arătase oaspeţilor săi chiar în seara 
precedentă. 

— Mon Dieu! Exclamă Poirot. E ca pe scenă! 


Se auzi un chicotit slab din direcţia lui Michael. Colin se 
avânta repede în comentarii. 

— Ştiu, zise, într-un fel nu pare. Real, nu-l aşa? Vedeţi 
urmele alea de paşi. Cred că nu trebuie să ne atingem de 
ele! 

— A, da, urmele. Da, trebuie să avem grijă să nu le 
atingem. 

— La asta m-am şi gândit, spuse Colin. De aceea n-am 
lăsat pe nimeni să se apropie de ea şi v-am adus pe 
dumneavoastră. Credeam că ştiţi ce-l de făcut. 

— Oricum, spuse repede Hercule Poirot, întâi trebuie să 
vedem dacă mai trăieşte. Nu-l aşa? 

— Da, da, fireşte, făcu Michael, puţin nehotărât, dar ştiţi, 
ne gândeam. Vreau să zic, n-am vrut. 

— A, din prudenţă! Aţi citit povestiri cu detectivi. Este 
foarte important ca nimic să nu fie atins şi cadavrul să fie 
lăsat aşa cum e. Dar nu putem fi încă siguri dacă e vorba de 
un cadavru, nu? În fond, deşi prudenţa este admirabilă, 
omenia obişnuită e pe primul plan. Trebuie să ne gândim la 
un doctor, nu-l aşa, înainte de a ne gândi la poliţie? 

— O, da, sigur, spuse Colin, puţin încurcat. 

— Noi ne-am gândit. Numai. Zic. Ne-am gândit că e mai 
bine să vă aducem aici, înainte de a face altceva, spuse 
Michael repezit. 

— Atunci, voi doi rămâneţi aici, spuse Poirot. Am să mă 
apropii din partea cealaltă pentru a nu deranja urmele. Ce 
excelente sunt, nu-l aşa - atât de clare? Urmele unui bărbat 
şi ale unei fete care merg împreună spre locul în care ea 
zace. Şi apoi, urmele bărbatului se întorc, dar ale fetei - nu. 

— Trebuie să fie urmele ucigaşului, făcu Colin respirând 
greu. 

— Exact, spuse Poirot. Urmele ucigaşului. Un picior lung şi 
subţire cu un anumit tip de pantof. Foarte interesant. 

Cred că e şi uşor de recunoscut. Da, urmele astea vor fi 
foarte importante. 


În acel moment, Desmond Lee-Wortley şi Sarah ieşiră din 
casă şi li se alăturară. 

— Ce naiba faceţi cu toţii aici? Întrebă el într-o manieră 
oarecum teatrală. V-am văzut de la fereastra dormitorului 
meu. Ce s-a întâmplat? Doamne Dumnezeule, ce-l asta? 
Seamănă. Pare. Pare. 

— Exact, răspunse Hercule Poirot. Seamănă a crimă, nu-l 
aşa? 

Sarah se cutremură, apoi aruncă rapid o privire 
bănuitoare spre cei doi băieţi. 

— Vreţi să spuneţi că cineva a omorât fata - cum o cheamă 
- Bridget? Întrebă Desmond. Cine naiba să fi vrut s-o 
omoare? E de necrezut! 

— Multe lucruri sunt de necrezut, remarcă Poirot, în 
special, înainte de micul dejun, nu-l aşa? Parcă aşa spune 
unul din clasicii voştri. Şase lucruri imposibile înainte de 
micul dejun, adăugă el. Vă rog, aşteptaţi aici cu toţii. 

Făcând cu grijă înconjurul, el se apropie de Bridget şi se 
aplecă pentru d clipă asupra trupului. Colin şi Michael abia 
se puteau abţine să nu izbucnească în râs. Sarah li se 
adresă, murmurând: 

— Ce-aţi pus voi la cale? 

— Ce grozavă e Bridget, şopti Colin. Nu e minunată? Nici 
nu tresare! 

— N-am văzut nimic arătând atât de mort ca Bridget aici, 
şopti Michael. 

Hercule Poirot se îndreptă. 

— Ăsta-l un lucru teribil, anunţă el. Vocea sa exprima o 
emoție pe care nu o avea înainte. 

Copleşiţi de veselie, Michael şi Colin se întoarseră 
amândoi. Cu un glas sufocat de râs, Michael întrebă: 

— Ce. Ce trebuie să facem? 

— Un singur lucru e de făcut, spuse Poirot. Trebuie să 
trimitem după poliţie. Vrea unul dintre voi să telefoneze sau 
aţi prefera s-o fac eu? 

— Cred, zise Colin, cred - ce facem, Michael? 


— Da, răspunse Michael, cred că acum comedia s-a sfârşit. 
Făcu câţiva paşi înainte. Pentru prima dată, părea puţin 
nesigur de el. Îmi pare teribil de rău, spuse. Sper să nu vă 
supăraţi prea tare. Asta. A fost. Un fel de glumă de Crăciun. 
Toate astea, ştiţi. Ne-am gândit. Ei bine. Să înscenăm o 
crimă pentru dumneavoastră. 

— V-aţi gândit să înscenaţi o crimă pentru mine? Atunci 
asta. Atunci asta. 

— E doar o înscenare a noastră, explică Colin, ca să vă 
facem să vă simţiţi în elementul dumneavoastră! 

— Aha, spuse Hercule Poirot. Înţeleg. Aţi vrut să mă 
păcăliţi, asta era? Dar azi nu e l aprilie, e 26 decembrie. 

— Îmi dau seama că n-ar fi trebuit s-o facem deloc, spuse 
Colin, dar, dar, nu-l aşa că n-o să vă supăraţi foarte mult, 
domnule Poirot? Haide, Bridget, o strigă el, scoală-te! 
Trebuie să fii îngheţat deja de tot. 

Cu toate astea, silueta de pe zăpadă nu se mişcă. 

— Ciudat, spuse Hercule Poirot, ea nu pare să vă audă! Se 
uită gânditor la ei. Spuneţi că e glumă? Sunteţi siguri că e 
glumă? 

— Da, bineînţeles, se repezi Colin. Noi. Noi. N-am vrut să 
facem nici un rău. 

— Dar atunci de ce nu se ridică mademoiselle Bridget? 

— Nu înţeleg, spuse Colin. 

— Haide, Bridget, o strigă şi Sarah nerăbdătoare. Nu mai 
zăcea acolo, făcând pe proasta! 

— Ne pare teribil de rău, domnule Poirot, spuse Colin, 
presimţind ceva. Ne cerem mii de scuze. 

— Nu trebuie să vă cereţi scuze, spuse Poirot, pe un ton 
deosebit. 

— Ce vreţi să spuneţi? Colin se holbă la el. Se întoarse din 
nou: Bridget, Bridget, ce s-a întâmplat? De ce nu se ridică? 
De ce stă întinsă acolo? 

Poirot îi făcu semn lui Desmond: 

— Dumneavoastră, domnule Lee-Wortley, veniţi aici. 

Desmond se duse la el. 


— Luaţi-l pulsul, zise Poirot. 

Desmond Lee-Wortley se aplecă. Atinse braţul. Încheietura 
mâinii. 

— N-are puls. Îl privi pe Poirot. Braţul îi e ţeapăn. Doamne 
sfinte, e moartă cu adevărat! Poirot încuviinţă din cap: 

— Da, e moartă. Cineva a transformat comedia în tragedie. 

— Cineva, cine? 

— Există o serie de urme care se duc şi se întorc. O serie 
de paşi ce seamănă foarte mult cu urmele pe care tocmai 
le-ai lăsat, domnule Lee-Wortley, venind de pe cărare până 
la acest loc. 

Desmond Lee-Wortley se răsuci. 

— Ce naiba. Mă acuzi? Pe mine? Eşti nebun! De ce naiba 
aş fi vrut s-o ucid pe fată? 

— A. De ce? Ştiu eu? Să vedem. 

El se aplecă şi, cu delicateţe, deschise degetele încleştate 
ale feţei. 

Desmond răsuflă adânc. Îşi pironi privirea pe ceea ce era 
de necrezut, în palma moartei se găsea ceva ce părea a fi 
un rubin uriaş. 

— E lucrul ăla al dracului din pudding? Strigă el. V - Ăsta 
e? Întrebă Poirot. Eşti sigur? 

— Bineînţeles că da. 

Cu o mişcare bruscă, Desmond se aplecă şi smulse piatra 
cea roşie din mina Bridgetei. 

— Nu trebuia să faci asta, spuse Poirot cu reproş. Nimic nu 
trebuia atins. 

— N-am atins trupul, nu? Dar acest lucru s-ar putea. S-ar 
putea pierde şi e o dovadă. Lucrul cel mai important este să 
aducem poliţia aici cât mai curînd posibil. Mă duc imediat 
să telefonez. ” 

Se răsuci” pe călcâie şi alergă într-un suflet spre casă. 
Sarah se apropie repede de Poirot. 

— Nu înţeleg, şopti ea. Faţa ei era albă ca varul. Nu 
înţeleg, îl prinse pe Poirot de braţ. Ce vroiaţi să spuneţi 
despre. Despre urme? 


— Uitaţi-vă singură, domnişoară. 

Urmele care duceau la cadavru şi se întorceau erau 
asemănătoare cu cele care îl însoţiseră pe Poirot până la 
cadavrul fetei şi înapoi. 

— Vreţi să spuneţi. Că a fost Desmond? Nu cred! 

Deodată, zgomotul unei maşini străpunse aerul curat. 
Roţile prinseră viteză. Văzură maşina destul de bine ac- 
celerînd pe alee şi Sarah recunoscu al cui era automobilul. 

— E Desmond, zise. E maşina lui Desmond. El, el trebuie 
să fi plecat să aducă poliţia în loc să telefoneze. Diana 
Middleton ieşi în fugă din casă întrebându-l: 

— Ce s-a întâmplat? Strigă ea, cu vocea întretăiată de 
emoție. Desmond tocmai s-a repezit în clădire. Zicea că 
Bridget ar fi fost omorâtă, apoi a lovit de câteva ori în furcă 
telefonului dar era mort. Nu venea tonul. A spus că firele 
trebuie să fi fost tăiate. A mai spus că singurul lucru ce 
trebuia făcut era să aducă poliţia. De ce poliţia? 

Poirot făcu un gest semnificativ. 

— Bridget? Diana se holbă la el. Dar sigur. Nu-l cumva o 
glumă oarecare? Am auzit ceva. Ceva noaptea trecută. Am 
crezut că au de gând să vă joace o festă, domnule Poirot! 

— Da, spuse Poirot, asta a fost intenţia - să-mi joace o 
festă. Dar acum să intrăm cu toţii în casă. O să murim de 
frig aici şi nu mai e nimic de făcut până când domnu! Lee 
Wortley se întoarce cu poliţia. 

— Dar ascultă, spuse Colin, nu putem. Nu putem s-o lăsăm 
pe Bridget aici singură. 

— Nu poţi s-o ajuţi cu nimic dacă rămâi, spuse Poirot cu 
blândeţe. Hai vino, e o tragedie tristă, foarte tristă, dar nu 
mai putem face nimic pentru a o ajuta pe domnişoara 
Bridget. Aşa că să intrăm, să ne încălzim şi să luăm poate o 
ceaşcă de ceai sau de cafea. 

L-au urmat cu toţii ascultători în casă. Peverell era tocmai 
pe punctul de a bate gongul. Dacă i se părea extraordinar 
ca majoritatea celor din casă să fie afară şi ca Poirot să-şi 
facă apariţia în pijama şi palton, asta nu însemna că trebuia 


să se manifeste în vreun fel. La vârsta sa înaintată, Peverell 
era majordomul perfect. Nu observă nimic dacă nu i se 
cerea să observe. Intrară cu toţii în sufragerie şi luară loc. 
Când primiră câte o ceaşcă de cafea şi începură a sorbi din 
ea, se auzi glasul lui Poirot. 

— Trebuie să vă povestesc o istorioară. Nu vă pot spune 
toate detaliile, nu. Dar vă pot spune lucrurile în mare. Ele 
privesc un prinţişor care a venit în această ţară. A adus cu 
el o bijuterie faimoasă pe care trebuia s-o dea la remontat 
pentru doamna cu care avea să se căsătorească, dar, din 
nefericire, înainte de asta s-a împrietenit cu o tânără foarte 
frumoasă. Acestei tinere foarte frumoase nu-l păsa prea 
mult de tânăr, ci de bijuteria sa - aşa de mult că, într-o zi, 
ea a dispărut cu piatră prețioasă care aparținuse de 
generaţii casei regale. Aşa că bietul tânăr e în încurcătură, 
vedeţi. Mai presus de toate nu-şi permite un scandal. 
Imposibil să se ducă la poliţie. De aceea vine la mine, la 
Hercule Poirot. „Recuperaţi-mi rubinul meu istoric”, îmi 
spuse el. Eh bien, această tânără are un prieten şi prietenul 
a făcut mai multe tranzacţii foarte dubioase. S-a ocupat cu 
şantajul şi cu vânzarea de bijuterii pesâe graniţă, 
întotdeauna a fost foarte inteligent. E suspectat, da, dar nu 
se poate dovedi nimic. Aflu că acest foarte inteligent domn 
va petrece Crăciunul aici, în această casă. E important ca 
tânăra cea frumoasă, după ce a pus mâna pe bijuterie, să 
dispară o vreme din circulaţie, astfel ca să nu se exercite 
presiuni asupra ei, să nu i se pună întrebări. Aşadar, se 
aranjează ca ea să vină aici, la Kings Lacey, în calitate de 
soră a domnului cel inteligent. Sarah tresări. 

— O, nu. O, nu, nu aici! Nu aici cu mine! 

— Dar aşa s-a întâmplat, spuse Poirot. Şi printr-un mic 
artificiu şi eu devin oaspete aici de Crăciun. Această tânără 
doamnă e prezentată că abia ieşită din spital. Se simte mult 
mai bine când vine aici. Dar soseşte vestea că vin şi eu, un 
detectiv - un foarte binecunoscut detectiv. De îndată, cum s- 
ar spune, intră în panică. Ascunde rubinul în primul loc 


care-l trece prin minte şi, apoi, foarte repede, se simte rău 
şi se pune pe zăcut la pat. N-ar vrea s-o văd, deoarece, fără 
îndoială, am o fotografie şi aş recunoaşte-o. E foarte 
plictisitor pentru ea, da, dar trebuie să rămână în cameră şi 
fratele ei să-l aducă sus tăvile Cu mâncare. 

— Şi rubinul? Întrebă Michael. 

— Cred, spuse Poirot, că, în momentul în care s-a anunţat 
că sosesc, tânăra era în bucătărie cu voi toţi, care făceaţi 
haz şi discutaţi şi amestecați în puddingurile de Crăciun. 
Acestea sunt puse în vase şi tânăra ascunde Rubinul, 
înfâgându-l într-unul din puddinguri. Dar nu în cel pe care 
urma să-l mâncam în ziua de Crăciun. O, nu, acela - ea ştia 
- se află într-un vas special. Ea-l vira în celălalt, care e 
destinat a fi servit de Anul Nou. Până atunci avea să plece şi 
în ziua plecării, fără îndoială, puddingul acela avea s-o 
însoţească. Dar, ştiţi mâna Destinului! Chiar în dimineaţa de 
Crăciun are loc un accident. Puddingul de Crăciun din vasu! 
Său decorativ'e scăpat pe lespezile de piatră din bucătărie 
şi vasul se face bucățele. Aşa că ce era de făcut? Bună 
doamnă Ross ia celălalt pudding şi-l trimite la masă. 

— Doamne Sfinte, zise Colin, vreţi să spuneţi că de 
Crăciun, când bunicul îşi servea puddingul, ceea ce a găsit 
în gură era un rubin adevărat? 

— Exact, confirmă Poirot şi vă puteţi imagina emoţiile 
domnului Desmond Lee-Wortley, când l-a văzut. Eh bien, ce 
urmează? Rubinul a trecut din mâna în mina. Eu îl 
examinez şi reuşesc, cu naturaleţe să-l strecor în buzunar, 
într-un mod degajat, ca şi cum nu mă interesa. Dar, cel 
puţin o persoană a observat ce-am făcut. După ce m-am 
băgat în pat, persoana aceea vine să caute în cameră, 
inclusiv mă controlează şi pe mine. Nu găseşte rubinul. De 
ce? 

— Pentru că, interveni Michael cu sufletul la gură, îl 
dăduseţi lui Bridget. La asta vă referiţi. Şi de aceea. Dar nu 
prea înţeleg. Adică. Ia ascultați, ce s-a întâmplat de fapt? 

Poirot îi zâmbi. 


— Veniţi acum în bibliotecă, spuse el şi uitaţi-vă pe 
fereastră şi am să vă arăt ceva care vă va explica misterul. 
El o luă înainte şi ceilalţi îl urmară. 

— Gândiţi-vă încă o dată la scena crimei, îi îndemnă Poirot. 

Făcu semn spre fereastră. O exclamaţie simultană izbucni 
de pe buzele însoţitorilor săi. Nu mai era nici un 

—I - cadavru în zăpadă, nici o urmă de tragedie nu părea 
să fi rămas, în afară de o grămadă de zăpadă răscolită. 

— N-a fost numai un vis, nu-l aşa? Şopti Colin. A.a luat 
cineva cadavrul? 

— A, făcu Poirot. Vedeţi? Misterul cadavrului dispărut. 
Dădu din cap şi-n ochi îi apăru o luminiţă. 

— Doamne Sfinte, strigă Michael. Domnule Poirot aţi, v-aţi. 
O, aţi râs de noi tot timpul! 

Lui Poirot îi străluceau ochii mai mult ca oricând. 

— E adevărat, copii, am pus şi eu la cale o mică glumă. 
Ştiam de complotul vostru, aşa c-am aranjat un 
contracomplot propriu. Ah, vottă mademoiselle Bridget. 
Sper că nu vi s-a întâmplat nimic rău pentru că aţi zăcut în 
zăpadă? Niciodată nu mi-aş ierta dacă v-aţi alege cu o 
pneumonie. 

Bridget tocmai intrase în cameră. Purta o fustă groasă şi 
un pulovăr de lână. Râdea. 

— Ţi-am trimis un ceai fierbinte în cameră, spuse Poirot 
aspru. L-ai băut? 

— O înghiţitură a fost suficientă, zise Bridget. Mă simt 
foarte bine. Am jucat bine, domnule Poirot? Doamne, braţul 
încă mă mai doare din cauza garoului ăluia pe care m-aţi 
făcut să-l pun. 

— Ai fost splendidă, draga mea, jubilă Poirot. Splendidă. 
Dar ştii, toţi ceilalţi sunt încă nelămuriţi. Noaptea trecută 
m-am dus la domnişoara Bridget. l-am spus că ştiam despre 
micul vostru complot şi am rugat-o să joace un rol şi pentru 
mine. L-a făcut într-un mod foarte inteligent, întâi a lăsat 
urmele de paşi cu o pereche de pantofi de-ai domnului Lee- 
Wortley. 


Sarah spuse cu o voce răguşită: 

— Dar ce înseamnă toate astea, domnule Poirot? Ce rost a 
avut să-l trimiteţi pe Desmond să aducă poliţia? Se vor 
supăra foarte tare când vor descoperi că nu e decât o farsă. 

Poirot dădu încet din cap. 

— Dar n-am crezut nici o clipă, domnişoară, că domnul 
Lee-Wortley s-a dus să aducă poliţia. Crima e un lucru în 
care domnul Lee-Wortley nu vrea să fie amestecat. S-a 
pierdut rău cu firea. lot ceea ce a văzut a fost şansa dea 
pune mâna pe rubin. L-a smuls, a pretins că telefonul e 
deranjat şi a zbughit-o cu o maşină sub pretextul că aduce 
poliţia. Cred că a fost ultima oară când l-ai mai văzut, cel 
puţin pentru o bucată bună de timp. După câte ştiu, 
dispune de propriile sale mijloace de a părăsi Anglia. Are un 
avion, nu-l aşa, domnişoară? 

Sarah îl aprobă: * - Da, spuse ea. Ne gândeam să. Se opri. 

— Vroia să fugiţi cu el cu avionul, nu-l aşa? Eh bien, eo 
metodă foarte bună de a scoate bijuterii furate peste 
graniţă. Când fugi cu o fată şi în jurul evenimentului se face 
multă publicitate, atunci nu mai eşti suspectat de a scoate 
din ţară bijuterii de valoare istorică. O, da, asta ar fi fostun 
camuflaj foarte bun. 

— Dar nu pot să cred, spuse Sarah. Nu cred un cuvânt din 
toate astea! 

— Atunci întrebaţi-o pe sora lui, o îndemnă Poirot, 
făcându-l cuiva semn cu capul peste umărul ei. 

Sarah îşi întoarse furioasă capul. 

O blondă platinată stătea în prag. Purta o haină de blană şi 
avea un aer ameninţător. Era evident foarte iritată. 

— Soră, pa dracu, începu, cu un hohot scurt, neplăcut. 
Porcul ăla nu e frate-miu. Deci a spălat puţină, nu şi m-a 
lăsat pe mine să plătesc oalele sparte? Toată treaba a fost 
ideea lui! Ela pus-o la cale! Zicea că scoatem bani din 
piatră prețioasă. Că ei n-o să ne dea niciodată în judecată 
de teama scandalului. Puteam oricând să-l ameninţ că voi 
spune că Aii mi-a dăruit bijuteria lui istorică. Des şi cu mine 


trebuia să împărţim prada la Paris. Şi acum, porcul fuge 
fără mine! L-aş omori! Se opri brusc. Cu cât mă car mai 
repede de aici. Poate chema cineva un taxi? 

— O maşină vă aşteaptă la uşa principală pentru a vă duce 
la gară, domnişoară, o lămuri Poirot. 

— V-aţi gândit la toate, nu-l aşa? 

— La cele mai multe, spuse Poirot cu modestie. 

Dar Poirot nu avea să scape aşa uşor. Când se întoarse în 
sufragerie, după ce o ajută pe aşa - zisa domnişoară Lee- 
Wortley să se urce în maşină, Colin îl luă la întrebări. Era 
încruntat. 

— Uite ce e, domnule Poirot. Ce s-a întâmplat cu rubinul? 
Vreji să spuneţi că l-aţi lăsat să plece cu el? 

Poirot se schimbă la faţă. Îşi răsuci mustăţile. Părea 
stânjenit. 

— Încă îl mai pot recupera, spuse în şoaptă. Mai sunt 
soluţii. Mai pot. 

— Bine, dar să-l lăsaţi pe porcul ăla s-o şteargă cu rubinul, 
se băgă în vorbă şi Michael Bridget fu mai aspră: 

— O să aibă el de furcă, nu, cu noi? Strigă ea. Nu-l aşa, 
domnule Poirot? 

— R Să mai facem o ultimă scamatorie împreună, 
domnişoară? Ia pipăiţi buzunarul meu stâng. 

Bridget îşi băgă mâna în el. Scoase o exclamaţie de triumf 
şi ridică sus un rubin mare strălucind în toată splendoarea 
sa roşie. 

— Înţelegeţi, explică Poirot, cel ce era în mâna ta 
încleştată era un fals. L-am adu» de la Londra pentru cazul 
în care puteam să-l substitui celui adevărat, înţelegeţi? Nu 
vrem scandal. Domnul Desmond Va încerca să plaseze 
rubinul acela în Paris sau în Belgia sau acolo unde are 
relaţiile lui şi atunci se va dovedi că piatra nu este 
autentică! Ce putea fi mai excelent? Totul se sfârşeşte cu 
bine. Scandalul este evitat, prinţişorul meu îşi va primi 
rubinul înapoi, el se va întoarce în ţara sa şi va avea o nuntă 


sobră şi, să sperăm o căsătorie fericită. Toate se termină cu 
bine! 

— Dar nu şi pentru mine, murmură Sarah cu vocea stinsă. 

Vorbi aşa de încet încât numai Poirot o auzi. El dădu uşor 
din cap. 

— Greşiţi, domnişoară Sarah, când spuneţi asta. Aţi 
câştigat experienţă. C5rice experienţă este folositoare, în 
pofida a ceea ce credeţi acum, vă aşteaptă doar fericirea. 

— Asta spuneţi dumneavoastră, făcu Sarah. 

— Dar, uitaţi, domnule Poirot, interveni iar Colin tot 
încruntat. De unde aţi ştiut de înscenarea pe care aveam de 
gând s-o punem la cale pentru dumneavoastră? 

— E treaba mea să aflu lucrurile, îi răspunse Hercule 
Poirot, răsucindii-şi mustaţa. 

— Da, dar nu văd cum aţi fi putut reuşi. A trâncănit cineva. 
A venit cineva şi v-a spus? 

— Nu, nu, nu aşa. 

— Dar cum? Spuneţi-ne cum? Toţi au strigat în cor: 

— Da, spuneţi-ne cum? 

— Dar nu se poate a protestat Poirot. Dacă aflaţi cum am 
dedus, asta n-o să vă spună nimic. Ar fi ca şi cum un 
scamator v-ar arăta artificiile sale! 

— Spune-ne, spune-ne, domnule Poirot! 

— Chiar doriţi să vă destăinui şi acest ultim mister? 

— Da, haide, vorbeşte! 

— Ah, nu cred că pot. Veţi fi dezamăgiţi. 

— Haide, haide, domnule Poirot, spune-ne. Cum ai aflat? 

— Ei bine, şedeam în bibliotecă lângă fereastră într-un 
fotoliu, ieri după ceai şi mă odihneam. Aţipisem şi când m- 
am trezit v-am auzit discutând planurile voastre afară, 
exact lângă fereastră şi partea de sus a acesteia era 
deschisă. 

— Asta-l tot? Strigă Colin dezgustat. Ce simplu! 

— Nu-l aşa? Spuse Hercule Poirot, zâmbind. Vedeţi? 
Sunteţi dezamăgiţi! 

— În sfârşit, acum ştim, oricum, totul, spuse Michael. 


— Chiar? Murmură Hercule Poirot către sine. Eu nu. 
Tocmai eu, a cărui treabă e să cunoască lucrurile. 

leşi în hol, dând uşor din cap. Poate, pentru a douăzecea 
oară îşi scoase din buzunar o bucată cam murdară de 
hârtie: „NU MÂNCAŢI DIN NICI UNUL DIN PUDDIN- 
GURILE CU PRUNE. CINEVA CARE VĂ VREA BINELE”. 

Hercule Poirot dădu meditativ din cap. El care le putea 
explica pe toate, nu putea explica asta! Umilitor! Cine o 
scrisese? De ce o scrisese? Până nu va descoperi acest lucru 
nu va avea nici o clipă de linişte. Deodată se trezi din 
meditaţie, la auzul cuiva care răsufla din greu. Se uită în 
jos. Pe duşumea, îndeletnicindu-se cu o perie şi-o găletuşă 
era o fiinţă legată la cap şi cu un halat înflorat. Se holba la 
hârtia din mâna lui. * - O, domnule, făcu persoana. O, 
domnule, vă rog. 

— Cine eşti, mon enfant? Întrebă Poirot inspirat. 

— Annie Bates, domnule, vă rog. Am venit aici s-o ajut pe 
doamna Ross. N-am vrut, domnule, n-am vrut. Să fac nimic 
ce nu trebuia. Am avut intenţii bune, domnule. Pentru 
binele dumneavoastră vreau să zic. 

O rază de lumină pentru Poirot. Întinse bucata murdară de 
hârtie. 

— Tu ai scris asta Annie? 

— N-am vrut să fac nici un rău, domnule. Zău, că n-am 
vrut. 

— Sigur că nu, Annie. Îi zâmbi. Dar povesteşte-mi despre 
asta. De ce-ai scris-6? 

— Ei bine, erau amândoi. Domnul Lee-Wortley şi soră-sa. 
Sunt sigură că nu era sora lui. Nimeni n-a crezut! Şi nu era 
de loc bolnavă. V-o pot spune cu toţii. Ne gândeam - cu toţii 
ne gândeam - că se petrece ceva ciudat. Am să vă spun 
drept, domnule, eram în baia ei pentru a-l pune prosoape 
curate şi am ascultat la uşă. El era în cameră şi discutau. 
Am auzit ce şi-au spus foarte clar: „Acest detectiv, spunea 
el, acest tip, Poirot, care are să vină. Trebuie să facem ceva. 
Trebuie să scăpăm de el cât mai curînd posibil”. Şi apoi a 


întrebat-o pe un ton cât se poate de urât, aproape sinistru, 
cu voce scăzută: „Unde l-ai pus?”. Şi ea i-a răspuns: „în 
pud-ding”. Oh, domnule, inima mi-a tresărit atât de tare c- 
am crezut c-o să mor. Am crezut că vroiau să vă otrăvească 
cu puddingul de Crăciun. Nu ştiam ce să fac! Doamna Ross, 
nu ar fi dat crezare uneia ca mine. Atunci mi-a venit ideea 
să vă scriu un avertisment. Aşa am făcut şi l-am pus pe 
pernă ca să-l găsiţi când vă culcaţi. 

Annie se opri cu răsuflarea tăiată. 

Poirot o examina grav câteva minute. 

— Vezi prea multe filme de senzaţie, aşa mi se pare, Annie, 
îi spuse, în cele din urmă, sau poate, televiziunea are efecte 
asupra ta! Dar important e faptul că ai inimă bună şi o 
anumită ingeniozitate. Când mă întorc la Londra am să-ţi 
trimit de acolo un cadou. 

— O, vă mulţumesc, domnule. Vă mulţumesc foarte mult. 

— Ce ţi-ai dori. Annie, drept cadou? 

— Orice mi-ar place, domnule. Aş putea să primesc orice- 
nii place? 

— Dacă e rezonabil, da, spuse Hercule Poirot, prudent. 

— O, domnule, aş putea avea o pudrieră? Una adevărată. 
Cu căpăi uiic pocneşte ca pudriera surorii aceleia a 
domnului lee-Wortiev dar nu-f era soră, nu-l aşa? 

— Da, da, cred că se aranjează, îi răspunse Poirot. 
Interesant, îşi aduse el aminte. Eram într-un muzeu, mai 
zilele trecute, studiind nişte antichităţi din Babilon sau cam 
de pe aeolo vechi de mii de ani. Şi printre ele erau cutii cu 

cosmetice. Inima de femeie nu se schimbă. 

— Poftim, ce-aţi zis, domnule, întrebă Annie. 

— Nimic, mă gândeam. O să-ţi primeşti pudriera, copilă. 

— O, vă mulţumesc, domnule. O, vă mulţumesc foarte mult! 

Annie se duse plutind de fericire. Poirot privi cum se 
depărtează şi dădu satisfăcut din cap. 

— A, îşi spuse. Şi-acum să plecăm. Nu mai e nimic de făcut 
aici, Nişte braţe îl luară de după umeri, prin surprindere. 


— Dacă ai stat sub vâsc. Zise Bridget. Hercule Poirot fu 
încântat. Îi plăcu foarte mult. Îşi spuse că petrecuse un 
Crăciun foarte frumos. 

Expresul de Plymouth. 

Alee Simpson, R. N. St urcă de pe peronul de la Newton 
Ahhot într-un compartiment de clasa I al expresului de 
Plymouth. Un hamal îl urmă cu un geamantan greu. Era pe 
punctul de a-l face vânt pe grătarul pentru bagaje, eînd 
tânărul marinar îl opri. 

— Nu, lasă-l pe scaun, îl pun eu sus mai târziu. Poftim. 

— Mulţumesc, domnule. 

Hamalul se retrase cu un bacşiş gras. Uşile se închiseră şi 
o voce de stentor strigă: „Numai spre Plymouth. Legătură 
prentru lorgquay Piymouth, următoarea staţie”. Apoi se auzi 
un fluierat şi trenul porni uşor din gară. 

Locotenentul Simpson era singur în compartiment. Aerul 
de decembrie era rece şi închise geamul. Apoi inspiră într-o 
doară şi se încruntă. Ce miros venea! Îi reamintea de timpul 
petrecut în spital şi de operaţia la picior. Da, cloroform; asta 
era! 

Cobori geamul din nou şi-şi schimbă locul pentru unul cu 
spatele la locomotivă, îşi scoase pipa din buzunar şi o 
aprinse. Câtva timp stătu liniştit, uitându-se afară în noapte 
şi fumând. 

Apoi se ridică şi, deschizându-şi valiza, scoase nişte ziare şi 
reviste şi, închizând-o la loc, se strădui s*-o bage sub 
scaunul de vis-â-vis, fără succes. Ceva ascuns nu-l permitea. 
O împinse mai tare şi cu mai multă nerăbdare, dar, totuşi, 
jumătate din ea rămânea în afară. 

1 Koyal Navy 

De ce dracu nu intră? Îşi zise şi, trăgând-o în afară dej tot, 
se aplecă şi se uită sub scaun. 

O clipă mai târziu un țipăt răsună în noapte şi trenul cel 
lung se opri, fără să vrea, ascultător la tragerea semnalului 
de alarmă. 


— Mon ami, spuse Poirot, ştiu că ai fost foarte interesat de 
misterul din expresul de Plymouth. Citeşte asta! 

Am luat notă pe care mi-o întinsese peste masă. Era scurtă 
şi la obiect. 

Dragă domnule, V-aş fi recunoscător dacă îmi veţi face o 
vizită cât de curînd veţi crede de cuviinţă. Al 
dumneavoastră, Ebenezer Halliday. 

N-am făcut imediat legătura, aşa că m-am uitat întrebător 
la Poirot. 

În loc de răspuns, apucă ziarul şi citi tare: „O descoperire 
senzaţională a fost făcută noaptea trecută. Un tânăr ofiţer 
de marină, care se reîntorcea la Plymouth, a găsit sub 
scaunul din compartimentul său cadavrul unei femei 
înjunghiate în inimă. De îndată, ofiţerul a tras semnalul de 
alarmă şi trenul a fost oprit. Femeia, care avea în jur de 30 
de ani şi era elegant îmbrăcată, nu a fost încă identificată”. 

Şi, mai târziu am dat peste asta: „Femeia găsită moartă în 
expresul de Plymouth a fost identificată ca doamna Rupert 
Carrington”. Ei, vezi acum, prietene? Sau, dacă încă nu, îţi 
mai spun şi asta: doamna Rupert Camngton a fost, înainte 
de căsătorie, Flossie Halliday, fiica bătrânului Halliday, 
regele oţelului din America. 

— Şi ela trimis după tine? Splendid! 

— l-am făcut un mic serviciu în trecut; o afacere cu nişte 
acţiuni la purtător. Şi, odată, când am fost la Paris pentru o 
vizită regală, mi-a fost arătata domnişoara Flossie. La jolie 
petite pensionnairel Ea avea şi o zestre frumoasă! Aceasta a 
dus la necaz. A făcut o alegere proastă. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Un anume conte de la Rochefour. Un bien mauvais 
sujetl Un tip nepotrivit, cum aţi spune voi. Un aventurier, 
pur şi simplu, care ştia cum să atragă o tânără romantică. 
Din fericire, tatăl ei a aflat la timp. A dus-o degrabă înapoi 
în America. Acum câţiva ani am auzit de căsătoria ei, dar nu 
ştiu nimic despre soţ. 


— Hm, am zis. Onorabilul domn Rupert Carrington nu stă 
pe roze după toate socotelile. Cred că a intrat bine în toţi 
banii şi mi-l imaginez pe bătrânul Halliday apărând la timp. 
Aş zice că greu i s-ar putea găsi perechea unui tânăr ticălos 
prezentabil, foarte manierat şi fără nici un fel de scrupule. 

— Ah, biata fată! Elle n'estpas bien tombte! 

— Îmi închipui că eli-a dat de înţeles de la început că banii 
şi nu altceva l-au atras la ea. Cred că s-au îndepărtat 
aproape imediat, în ultimul timp am auzit vorbindu-se 
despre un divorţ definitiv. 

— Bătrânul Halliday nu e prost. El nu ar lăsa să i se ducă 
banii ei pe apa sâmbetei. 

— Chiar aşa. Oricum, ştiu precis că domnul Rupert se zice 
că este extrem de strâmtorat. 

— Aha! Tocmai mă întrebam. 

— Ce te întrebai? 

— Prietene dragă, nu sări la mine chiar aşa. Văd că te 
interesează. Ce-ar fi să mă însoţeşti la domnul Hailiday. E o 
staţie de taxiuri la colţ. 

Câteva minute au fost suficiente pentru a ajunge la 
şuperba casă din Park Lane, închiriată de magnatul 
american. ” Am fost conduşi în bibliotecă şi aproape 
imediat a apărut uni bărbat înalt şi voinic, cu ochi 
pătrunzători şi o bărbie ascuţită. L - Domnul Poirot? 
Întrebă domnul Hailiday. Cred căi nu este nevoie să vă spun 
pentru ce am apelat la dum [neavoastră. Aţi citit în ziare. Şi 
eu nu sunt omul care să stea j mult pe gânduri. Am auzit că 
sunteţi la Londra şi mi-ami reamintit ce treabă bună aţi 
făcut cu acţiunile acelea. Nu uit f pe nimeni. Am pus pe 
roate Scotâand Yard-ul, dar vreau să am şi omul meu. Banii 
nu sunt o problemă. Ioţi dolarii i-am adunat pentru fetiţa 
mea. Şi-acum că s-a dus, am să cheltui până la ultimul cent 
să-l prind pe nenorocitul de ticălos care a făcut-o! 
Înţelegeţi? Aşa că-l treaba dumneavoastră să-mi daţi 
„marfa”. 

Poirot se înclină. 


— Accept, domnule, cu atât mai mult cu cât am văzut-o pe 
fiica dumneavoastră la Paris de mai multe ori. Şi-acum am 
să vă întreb să-mi spuneţi ceva despre împrejurările 
călătoriei ei la Plymouth şi orice alte detalii care v-ar părea 
utile în acest caz. 

— Bine, pentru început să vă spun că nu se ducea la 
Plymouth. Se ducea la o petrecere la Avonmead Court, 
locuinţa ducesei de Swansea. A plecat din Londra, de la 
Pad-dington la ora 12 şi 14 minute şi a ajuns la Bristol 
(unde trebuia să schimbe trenul) la ora 2 şi 50 de minute. 
Ex-presurile de Plymouth, desigur, merg prin Westbury şi 
nu se apropie de loc de Bristol. Cel de ora 12 şi 14 minute 
merge fără să se oprească până la Bristol, după care are 
staţii la Weston, Iaunton, Exeter şi Newton Abbot. Fiica 
mea călătorea singură în compartimentul care-l fusese 
rezervat până la Bristol, camerista ei aflându-se într-un 
compartiment de clasa a Ill-a în vagonul următor. 

Poirot încuviinţă şi domnul Halliday continuă: 

— Petrecerea de la Avonmead Court urma să fie una 
grozavă, cu mai multe baluri şi, în consecinţă, fata mea îşi 
luase cu ea aproape t“atc bijuteriile, în valoare de circa 
100000 de dolari. 

— Un moment, îl întrerupse Poirot. Cine ţinea bijuteriile? 
Fata dumneavoastră sau servitoarea? 

— Fata mea întotdeauna le ţinea la ea, într-o casetă mică 
albastră marocană. 

— Continuaţi, domnule. 

— La Bristol, servitoarea, Jane Mason, a luat bagajul şi 
haina stăpânei sale, care erau la ea şi a venit la uşa 
compartimentului lui Flossie. Spre marea ei surpriză, fata 
mea i-a spus că nu coboară la Bristol, ci merge mai departe, 
îi ordonă servitoarei să ia valiză şi să o depună la camera de 
bagaje din gară. Apoi putea să servească un ceai la bufet, 
dar trebuia să-şi aştepte stăpâna în gară, care avea să se 
reîntoarcă la Bristol cu un alt tren în cursul după-amiezii. 
Deşi foarte uimită, servitoarea făcu aşa cum i se spusese. A 


dus valiza la bagaje şi a băut ceai. Dar tren după tren 
veneau şi stăpâna nu apărea. După sosirea şi a ultimului 
tren, lăsă valiza unde era şi se duse la hotelul de lângă gară 
pentru noapte, în dimineaţa aceasta a citit despre tragedie 
şi s-a întors acasă cu primul tren. 

— Nimic n-ar putea justifica brusca schimbare a 
programului de către fiica dumneavoastră? 

— Uitaţi despre ce e vorba: după Jane Mason, la Brisţol, 
Flossie nu mai era singură în compartimentul ei. Mai era - 
Ce te întrebai? 

— Prietene dragă, nu sări la mine chiar aşa. Văd că te 
interesează. Ce-ar fi să mă însoţeşti la domnul Halliday. E o 
staţie de taxiuri la colţ. 

Câteva minute au fost suficiente pentru a ajunge la 
şuperba casă din Park Lane, închiriată de magnatul 
american. Am fost conduşi în bibliotecă şi aproape imediat a 
apărut un bărbat înalt şi voinic, cu ochi pătrunzători şi o 
bărbie ascuţită. 

— Domnul Poirot? Întrebă domnul Halliday. Cred că nu 
este nevoie să vă spun pentru ce am apelat la 
dumneavoastră. Aţi citit în ziare. Şi eu nu sunt omul care să 
stea mult pe gânduri. Am auzit că sunteţi la Londra şi mi- 
am reamintit ce treabă bună aţi făcut cu acţiunile acelea. 
Nu uit pe nimeni. Am pus pe roate Scotâand Yard-ul, dar 
vreau să am şi'omul meu. Banii nu sunt o problemă. Toţi 
dolarii i-am adunat pentru fetiţa mea. Şi-acum că s-a dus, 
am să cheltui până la ultimul cent să-l prind pe nenorocitul 
de ticălos care a făcut-o! Înţelegeţi? Aşa că-l treaba 
dumneavoastră să-mi daţi „marfa”. 

Poirot se înclină. 

— Accept, domnule, cu atât mai mult cu cât am văzut-o pe 
fiica dumneavoastră la Paris de mai multe ori. Şi-acum am 
să vă întreb să-mi spuneţi ceva despre împrejurările j 
călătoriei ei la Plymouth şi orice alte detalii care v-ar părea 
| utile în acest caz. 


— Bine, pentru început să vă spun că nu se ducea la 
Plymouth. Se ducea la o petrecere la Avonmead Court, 
locuinţa ducesei de Swansea. A plecat din Londra, de la 
Pad-dington la ora 12 şi 14 minute şi a ajuns la Bristol 
(unde trebuia să schimbe trenul) la ora 2 şi 50 de minute. 
Ex-presurile de Plymouth, desigur, merg prin Westbury şi 
nu se apropie de loc de Bristol Cel de ora 12 şi 14 minute 
merge fără să se oprească până la Bristol, după care are 
staţii la Weston, Taunton, Exeter şi Newton Abbot. Fiica 
mea călătorea singură în compartimentul care-l fusese 
rezervat până la Bristol, camerista ei aflându-se într-un 
compartiment de clasa a Ill-a în vagonul următor. 

Poirot încuviinţă şi domnul Halliday continuă: 

— Petrecerea de la Avonmead Court urma să fie una 
grozavă, cu mai multe baluri şi, în consecinţă, fata mea îşi 
luase cu ea aproape toate bijuteriile, în valoare de circa 
100000 de dolari. 

— Un moment, îl întrerupse Poirot. Cine ţinea bijuteriile? 
Fata dumneavoastră sau servitoarea? 

— Fata mea întotdeauna le ţinea la ea, într-o casetă mică 
albastră marocană. 

— Continuaţi, domnule. 

— La Bristol, servitoarea, Jane Mason, a luat bagajul şi 
haina stăpânei sale, care erau la ea şi a venit îa uşa 
compartimentului lui Flossie. Spre marea ei surpriză, fata 
mea i-a spus că nu coboară la Bristol, ci merge mai departe, 
îi ordonă servitoarei să ia valiză şi să o depună la camera de 
bagaje din gară. Apoi putea să servească un ceai la bufet, 
dar trebuia să-şi aştepte stăpâna în gară, care avea să se 
reîntoarcă la Bristol cu un alt tren în cursul după-amiezii. 
Deşi foarte uimită, servitoarea făcu aşa cum i se spusese. A 
dus valiza la bagaje şi a băut ceai. Dar tren după tren 
veneau şi stăpâna nu apărea. După sosirea şi a ultimului 
tren, lăsă valiza unde era şi se duse la hotelul de lângă gară 
pentru noapte, în dimineaţa aceasta a citit despre tragedie 
şi s-a întors acasă cu primul tren. 


— Nimic n-ar putea justifica brusca schimbare a 
programului de către fiica dumneavoastră? 

— Uitaţi despre ce e vorba: după Jane Mason, la Brisţol, 
Flossie nu mai era singură în compartimentul ei. Mai era un 
bărbat care se uita pe fereastră, aşa încât ea nu i-a putut 
vedea faţa. 

— Trenul are un coridor, nu-l aşa? 

— Da. 

— Pe ce parte era coridorul? 

— Pe partea peronului. Fata mea a stat pe coridor cât timp 
a vorbit cu Mason. 

— Şi nu vă îndoiţi nici o clipă, mă scuzaţi! Poirot se ridică 
şi îndreptă cu grijă trusa de scris de pe birou, care era 
puţin strâmba. 

— Je vous demande pardon, continuă el, luând iar loc. Mă 
enervează când văd ceva strâmb. Ciudat, mi? Voiam să zic, 
domnule, că nu există nici o îndoială în mintea 
dumneavoastră în legătură cu faptul că aceea întâlnire 
neaşteptată ar fi cauza schimbării bruşte de plan a fetei 
dumneavoastră. 

— Pare singura presupunere rezonabilă. 

— N-aveţi idee cine ar putea fi domnul în chestiune? 
Milionarul ezită o clipă, apoi răspunse: 

— Nu, nu ştiu de loc. 

— Acum, în legătură cu descoperirea corpului. 

— A fost descoperit de un tânăr ofiţer de marină care a dat 
imediat alarma. Era un doctor în tren, care a examinat 
corpul. Ea a fost adormkă mai întâi cu cloroform şi apoi 
înjunghiată. El a fost de părere că era moartă de vreo patru 
ore, aşa că trebuie să se fi întâmplat imediat după ce 
expresul a plecat din Bristol, probabil până la Weston, sau 
între Wes-ton şi Taunton. 

— Şi caseta cu bijuterii? 

— Domnule Poirot, caseta cu bijuterii a dispărut. 

— Încă un lucru, domnule. Cui îi revine averea fetei 
dumneavoastră la moartea ei? 


— Flossie a făcut un testament imediat după căsătorie, 
lăsând totul soţului ei: Ezită o clipă, apoi continuă: pot să vă 
spun, domnule Poirot, că-l consider pe ginerele meu un 
ticălos fără principii şi că, la sfaturile mele, fata mea era pe 
punctul de a se despărţi legal de el, ceea ce nuerao 
problemă dificilă. I-am pus banii pe numele ei în aşa fel 
încât el nu se putea atinge de ei în timpul vieţii, dar, deşi 
trăiau cu totul despărțiți de câţiva ani, îi acoperea frecvent 
cererile de bani ca să evite un scandal public. Totuşi, eu 
eram hotărât să pun capăt acestei chestiuni, Până la urmă, 
Flossie a acceptat şi avocaţii mei au primit împuternicirea 
să înceapă pţpcedurile de divorţ. 

— Şi unde este domnul Carrington? 

— La Londra. Cred că a fost în provincie ieri, dar s-a întors 
aseară. 

Poirot se gândi puţin. Apoi zise: 

— Cred că asta-l tot, domnule. 

— Vreţi să o vedeţi pe servitoarea Jane Mason? 

— Dacă se poate? 

Halliday sună dintr-un clopoțel şi-l dădu un ordin scurt 
valetului. 

După câteva minute Jane Mason intră în cameră - o femeie 
respectabilă, cu trăsături dure, lipsită de emoţii în faţa 
tragediei, cum numai un bun servitor poate fi. 

— Îmi permiteţi să vă pun câteva întrebări? Stăpâna 
dumitale, arăta ca deobicei înaintea plecării de ieri 
dimineaţă? Nu era emoţionată sau agitată? 

— O, nu, domnule! 

— Dar la Bristol nu era cumva schimbată? 

— Ba da, foarte supărată, atât de nervoasă că nu părea să 
ştie ce spune. 

— Ce-a spus exact? 

— Ei bine, domnule, după câte îmi amintesc a spus aşa: 
„Mason, mi-am schimbat planurile. S-a întâmplat ceva, 
vreau să zic că nu mai cobor aici. Trebuie să merg mai 
departe. Dă jos valiză şi pune-o la bagaje; apoi serveşte un 


ceai şi aşteaptă-mă în gară. Să vă aştept aici, doamnă? Am 
întrebat. Da, da. Nu pleca din gară. O să vin cu un tren mai 
târziu. Nu ştiu când. Nu cred că foarte târziu. Foarte bine, 
doamnă, am spus eu. Nu era de competenţa mea să pun 
întrebări, dar mi s-a părut foarte straniu.” - Nu semăna cu 
stăpâna dumitale, nu? 

— Parcă nu era ea, domnule. 

— La ce te-ai gândit? 

— Ei bine, domnule, m-am gândit că era din cauza 
domnului din compartiment. N-a vorbit cu el, dar s-a întors 
o dată sau de două ori, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă e bine 
ce face. 

— Dar n-ai-văzut faţa domnului? 

— Nu, domnule, a stat cu spatele la mine tot timpul. 

— Poţi să-l descrii cumva? 

— Avea un pardesiu galben deschis şi o şapcă. Era înalt şi 
subţire şi părul de la spate era negru. 

— Nu-l cunoşteai? 

— O, nu, nu cred. 

— Nu era cumva stăpânul dumitale, domnul Carrington? 
Mason parcă tresări. 

— O, nu cred, domnule! 

— Dar nu eşti sigură? 

— Era cam de talia stăpânului, domnule, dar nu m-am 
gândit niciodată să fie el. Îl vedeam atât de rar. N-aş putea 
spune că n-a fost el! 

Poirot ridică un ac cu gămălie de pe covor, se încruntă la el 
sever şi apoi continuă: 

— Ar fi fost posibil ca bărbatul să se fi urcat în tren la 
Bristol, înainte ca tu să ajungi la compartiment? 

Mason a stat pe gânduri. 

— Da, domnule, cred că ar fi putut. Compartimentul meu 
era foarte aglomerat şi mi-au trebuit câteva minute pentru 
a coborî. Apoi, era o mare mulţime pe peron şi asta m-a 
făcut să întârzii din nou. Dar el ar fi avut numai un minut 
sau două pentru a vorbi atunci cu stăpâna. Am considerat 


că venise de-a lungul coridorului - Asta-l mai probabil, cu 
siguranţă. Poirot făcu o pauză şi era tot încruntat. 

— Ştiţi cum era îmbrăcată doamna? Ziarele dau detalii, 
dar aş vrea să mi le confirmaţi. 

— Purta o tocă din blană de vulpe cu un voal alb cu puncte 
şi un taior frez - o nuanţă care-l numită electrică. 

— Hm, cam izbitor. 

— Da, remarcă domnul Halliday. Inspectorul Japp speră că 
asta ne-ar putea ajuta să fixăm locul unde s-a produs crima. 
Oricine a văzut-o şi-ar aduce aminte de ea. 

— Prfcisfmentl Mulţumesc, domnişoară. Servitoarea 
părăsi camera. 

— Ei bine, se ridică brusc Poirot. Asta-l tot ce pot să fac 
aici, în afară de faptul, domnule, de a vă cere să-mi spuneţi 
totul, dar absolut totul! 

— Dar aşa am făcut. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. 

— Atunci nu mai este nimic de spus. Trebuie să refuz 
cazul. 

— De ce? 

— Pentru că nu aţi fost sincer cu mine. 

— Vă asigur. 

— Nu, îmi ascundeţi ceva. 

Urmă o pauză şi, apoi, Halliday scoase o bucată de hârtie 
din buzunar şi i-o întinse prietenului meu. 

— Cred că la asta vă referiţi, domnule Poirot, deşi, cum de 
ştiţi de ea, îmi întrece orice închipuire! 

Poirot zâmbi şi despături hârtia. Era o epistolă cu un scris 
fin, înclinat. Poirot o citi cu glas tare: „Chere Madame, 
Aştept cu nerăbdare şi infinită plăcere fericirea de a vă 
întâlni din nou. După răspunsul vostru atât de amabil la 
scrisoarea mea, cu greu îmi stăpânesc nerăbdarea. N-am 
uitat niciodată acele zile de la Paris. Este îngrozitor că 
trebuie să părăsiţi Londra mâine. Totuşi, foarte curînd şi 
poate mai repede decât vă gândiţi, o să am bucuria de a 


revedea încă odată doamna a cărei imagine mi-a stăpânit 
întotdeauna inima. 

Primiţi, chere madame, toate asigurările celor mai 
devotate şi neschimbate sentimente ale mele. 

Armând de la Rochefour” 

Poirot îi dădu înapoi scrisoarea lui Halliday şi se înclină. 

— Îmi imaginez, domnule, că nu ştiaţi că fata 
dumneavoastră intenţiona să-şi reînnoiască legătura cu 
contele de la Rochefour. 

— A venit ca un trăsnet pentru mine! Am găsit această 
scrisoare în geanta ei. După cum posibil ştiţi, domnule 
Poirot, acest aşa - numit conte este un aventurier de cea 
mai proastă speţă. 

Poirot fu de acord. 

— Dar vreau să ştiu cum de-aţi aflat de existenţa acestei 
scrisori? 

Prietenul meu zâmbi. 

— Domnule Halliday, n-am ştiut. Dar pentru a lua urme de 
paşi şi a recunoaşte scrum de ţigară nu-l suficient pentru 
un detectiv. El trebuie să fie şi un bun psiholog! Ştiam că nu 
vă plăcea şi că nu aveaţi încredere în ginerele 
dumneavoastră. El beneficiază de pe urma morţii fiicei 
dum-neavostră: descrierea servitoarei privind bărbatul 
misterios concordă suficient cu o recunoaştere a sa. Iotuşi, 
nu vă interesează această urmă! De ce? Pentru că 
bănuielile dumneavoastră merg într-o altă direcţie. De 
aceea ascundeaţi ceva. 

— Aveţi dreptate, domnule Poirot. Am fost sigur de vina lui 
Rupert până ce am găsit această scrisoare. M-a tulburat 
îngrozitor. 

— Da. Contele zice: „foarte curînd şi poate mai repede 
decât vă gândiţi”. Evident, el nu vroia să aştepte până când 
aţi fi prins deyeste de reapariţia sa. El a fost cel care a 
călătorit de la Londra cu trenul de ora 12 şi 14 minute şi a 
venit de-a lungul coridorului la compartimentul fiicei 


dumneavoastră? Dacă îmi amintesc exact şi contele de la 
Rochefour este înalt şi brunet! 

Milionarul aprobă din cap. 

— Ei bine, domnule, vă spun bună ziua. Scotland Yard-ul 
are, presupun, o listă a bijuteriilor. 

— Da. Cred că inspectorul Japp e acum aici, dacă vreţi să-l 
vedeţi. 

Japp era un vechi prieten de-al nostru şi l-a întâmpinat pe 
Poirot cu un fel de dispreţ plin de afecţiune. 

— Şi ce mai faci, domnule? Nu e nici o râcă între noi deşi 
avem metode diferite de a aborda lucrurile. Ce mai fac 
„micile celule cenuşii”? Ei, se întăresc? 

Poirot se lumină tot. 

— Funcţionează, bunul meu Japp; pe cinstea mea că da! 

— Atunci e în regulă. Crezi că a fost onorabilul Rupert sau 
un escroc? Supraveghem toate locurile, desigur. Vom şti 
dacă sclipiciurile vor fi plasate, pentru că cel ce a făcut-o n- 
o să le ţină să admire cum sclipesc. E puţin probabil! Încerc 
să descopăr unde a fost ieri Rupert Carrington. E ceva 
învăluit în miister. Am pus un om să-l urmărească. 

— Ţi-ai luat o mare precauţiune, dar o zi mai târziu, 
remarcă Poirot cu blândeţe. 

— Întotdeauna faci câte-o glumă, domnule Poirot. Gata, am 
zburat la Paddington. Bristol, Weston, Taunton, asta-l cursa 
mea. La revedere. 

— Treci pe la mine în seara asta să-mi spui ce-ai aflat? 

— Desigur, dacă mă întorc. 

— Acest inspector bun crede că materia e veşnic în 
mişcare, murmură Poirot, când prietenul nostru plecă. 
Umblă, măsoară urmele, adună noroi şi scrum! Este extrem 
de ocupat! Este neînchipuit de zelos! Şi dacă îi aduc vorba 
de psihologie, ştiţi ce face? Zâmbeşte! Şi probabil îşi spune 
în sinea lui: „Bietul bătrânel Poirot îmbătrâneşte! Devine 
senil!” Japp face parte din „tânăra generaţie care bate la 
uşă”. Şi, pe onoarea mea! Sunt aşa de ocupați cu bătutul la 
uşă, încât nu observă că ea este deschisă! 


— Şi ce veţi face? 

— Pentru că avem carte blanche, am să cheltui trei penny 
că să dau un telefon la hotelul Ritz, unde trebuie să fi 
observat că stă contele nostru. După care, pentru că 
picioarele îmi sunt puţin greoaie şi pentru că am strănutat 
de două ori, am să mă întorc în apartamentul meu şi am să- 
mi fac un ceai tare pe lampă cu spirt. 

L-am revăzut pe Poirot a doua zi dimineaţă când l-am găsit 
terminându-şi liniştit micul dejun. 

— Ei? Am întrebat nerăbdător. Ce s-a întâmplât? 

— Nimic. 

— Dar Japp? 

— Nu l-am văzut. 

— Contele? 

— A plecat de la Ritz, alaltăieri. 

— În ziua crimei? 

— Da. 

— Asta rezolvă treaba! Rupert Carrington este exclus. 

— Pentru că De la Rochefour a plecat de la Ritz? Ie cam 
grăbeşti, prietene. 

— Oricum, trebuie urmărit, arestat! Dar care ar putea fi 
motivul său? 

— Bijuterii în valoare de o sută de mii de dolari reprezintă 
un motiv bun pentru oricine. Nu, nu, problema care mă 
frământa esta de ce s-o omoare? De ce să nu-l fure, pur şi 
simplu, bijuteriile? Ea nu l-ar fi dat în judecată. 

— De ce nu? 

— Pentru că e femeie, mon ami. Ea l-a iubit o dată pe acest 
bărbat. Aşa că ar fi suferit în linişte după cele pierdute. Şi 
contele, care este un psiholog extrem de bun în privinţa 
femeilor - de unde şi succesele lui - ştia asta perfect de 
bine! Pe de altă parte, dacă Rupert Carrington ar fi omorât- 
O, de ce să-lia bijuteriile care l-ar fi incriminat în mod fatal? 
Ca un prost. 

— Poate că ai dreptate, prietene. Ah, iată-l pe Japp! Îl 
recunosc după cum bate la uşă. * Inspectorul strălucea a 


bună dispoziţie. 

— 'mneaţa, Poirot. Tocmai m-am întors. Am făcut o treabă 
pe cinste! Şi tu? 

— Eu mi-am aranjat ideile, i-a răspuns placid Poirot. Japp 
râse din toată inima. 

— Tipule, îmbătrâneşti, făcu el, uitându-se spre mine. Asta 
nu-l pentru noi, tinerii, spuse el cu voce tare. 

— Quel dommage! Replică Poirot. 

— Ei bine, vrei să auzi ce-am făcut? 

— Îmi permiţi să ghicesc? Ai găsit cuțitul cu care a fost 
comisă crima lângă linia de cale ferată dintre Weston şi 
Tăunton şi l-ai chestionat pe băiatul ce vinde ziare, care a 
vorbit cu doamna Carrington la Weston? 

Japp se schimbă la faţă. 

— Cum naiba ai aflat? Să nu-mi spui mie că de la acele 
zeități de „mici celule cenuşii” ale tale! 

— Sunt bucuros că recunoşti şi tu o dată că sunt 
atotputernice! Spune-mi, i-a dat băiatului un şiling bacşiş? 

— Nu, o jumătate de coroană! Lui Japp îi revenise umorul 
şi zâmbea. Cam extravaganţi, aceşti americani bogaţi! 

— Şi, în consecinţă, băiatul n-a uitat-o. 

— Bineînţeles. Nu capeţi aşa uşor în fiecare zi jumătăţi de 
coroană. Şi-a luat la revedere de la el şi a cumpărat două 
reviste. Una avea fotografia unei fete în frez pe copertă. 
„Asta mi s-ar potrivi”, spusese ea. O, îşi amintea perfect de 
ea. Ei bine, asta mi-a fost de-ajuns. După mărturia 
doctorului, crimă trebuie să fi fost comisă înainte de 
Taunton. M-am gândit că ei aveau să arunce cuțitul imediat 
şi am mers de-a lungul liniei ca să-l caut; şi, bineînţeles, am 
dat de el. Am făcut cercetări la Taunton în legătură cu omul 
nostru, dar este o gară mare şi a fost dificil să-l fi observat 
cineva. Probabil, s-a întors la Londra cu un alt tren mai 
târziu. 

Poirot a fost de acord: foarte probabil. 

— Dar am găsit o altă veste când m-am întors. Bijuteriile 
se vând în toată regula! Smaraldul cel mare a fost amanetat 


aseară de un tip cunoscut de noi. Cine crezi că era? 

— Nu ştiu, în afară de faptul că era un om scund. Japp se 
holbă. 

— Da, aşa e. E destul de scund. A fost Red Narky. 

— Cine este Red Narky? Am întrebat eu. 

— Un hoţ de bijuterii deosebit de inteligent, domnule. Şi 
nu e unul care să apeleze la crimă. De obicei lucrează cu o 
femeie - Gracie Kidd; dar se pare că ea n-a fost implicată de 
data asta, dacă nu cumva a şters-o în Olanda cu restul 
prăzii. 

— L-ai arestat pe Narky? 

— Se înţelege. Dar adu-ţi aminte că-l vrem-pe celălalt om, 
pe bărbatul care era cu doamna Carrington în tren. Ela 
fost cel care a plănuit toată afacerea. Dar Narky n-o să-şi 
vândă un tovarăş. 

Am observat că ochii lui Poirot deveniseră foarte verzi. 

— Cred, spuse el pe un ton blând, că ţi-l pot găsi pe acel 
tovarăş al lui Narky. 

— E una din micile tale idei, da? Îl fixă cu privirea pe 
Poirot. E splendid cum reuşeşti să livrezi câteodată marfa, 
chiar şi la vârsta ta. Norocos al naibii. 

— Poate, poate, murmură prietenul meu. Hastings, pălăria 
mea. Şi peria. Aşa! Galoşii mei, dacă mai plouă încă! Nu 
trebuie să stricăm efectul bun al ceaiului ăla. Au revoir, 
Japp! 

— Noroc bun, Poirot! 

Poirot opri primul taxi pe care l-am întâlnit şi i-a spus 
şoferului să meargă spre Park Lane. 

Când am ajuns în faţa casei lui Halliday, el cobori în tăcere, 
plăti şoferului şi sună la intrare. Valetului, care ne deschise 
uşa, îi ceru ceva pe un ton grav şi-am fost conduşi imediat 
sus. Am urcat până la capătul scării şi ni s-a arătat un mic 
dormitor curat. 

Ochii lui Poirot cercetară de jur, împrejur camera şi se 
opriră asupra unei valijoare negre, îngenunchie în faţa ei, 


cercetă etichetele de pe ea şi scoase o sârmuliţa din 
buzunar. 

— Întreabă-l pe domnul Halliday, dacă-l atât de bun, să 
urce până aici, la mine, îi spuse peste umăr valetului. 

Omul plecă şi Poirot forjă cu uşurinţă încuietoarea valizei 
cu o mina de profesionist. După câteva minute, încuietoarea 
cedă şi el ridică capacul. Repede începu să cotrobăie 
printre lucrurile dinăuntru, aruncându-le pe duşumea. 

Se auziră paşi greoi pe scară şi Halliday intră în cameră. 

— Ce dracu faceţi aici? Întrebă el, holbându-se. 

— Domnule, căutam asta. 

Poirot scoase din valiză un taior frez şi o mică tocă din 
blană albă de vulpe. 

— Ce faceţi cu valiza mea? 

M-am întors şi-am văzut-o pe servitoarea Jane Mason care 
intrase în cameră. 

— Fii bun şi închide uşa, Hastings. Mulţumesc. Da şi stai 
cu spatele în ea. Acum, domnule Halliday, permiteţi-mi să v- 
o prezint pe Graţie Kidd sau Jane Mason, care, curînd, îşi va 
întâlni complicele, Red Narky, sub bună escortă a 
înspectorului Japp. 

Poirot dădu din mână cu dispreţ. 

— A fost cât se poate de simplu! El se servi din nou cu 
caviar, întâi m-a şocat insistența servitoarei asupra hainelor 
cu care era îmbrăcată stăpâna sa. De ce era aşa de 
interesată să ne îndrepte atenţia spre ele? Mi-am dat seama 
că dispuneam numai de mărturia servitoarei în legătură cu 
misteriosul bărbat din compartimentul de la Bristol, în 
privinţa spuselor doctorului, doamna Carrington ar fi putut 
fi ucisă prea bine şi înainte de a se ajunge la Bristol. În 
acest caz, servitoarea trebuia să fie un complice. Şi dacă ea 
era complice, ea n-ar fi dorit ca vreo bănuială să planeze 
numai asupra ei. Hainele pe care le purta doamna 
Carrington erau de o alură izbitoare. De obicei, o servitoare 
ştie foarte bine ce va purta stăpâna sa. Ca urmare, după 
Bristol, oricine vedea o doamnă într-un taior frez şi cu o 


tocă de blană ar fi jurat imediat că o văzuse pe doamna 
Carrington. Am început să reconstitui. Servitoarea şi-a 
făcut rost de haine asemănătoare. Ea şi complicele său au 
adormit-o cu cloroform şi-au înjunghiat-o pe doamna 
Carrington între Londra şi Bristol, probabil, folosindu-se de 
avantajul unui tunel. I-au împins cadavrul sub un scaun şi 
servitoarea îi ia locul. La Weston trebuie să se facă 
observată. Cum? După toate probabilitățile un vânzător de 
ziare era cel mai la îndemână. Ea s-a asigurat că el îşi va 
aduce aminte de ea, dându-l un bacşiş mare. l-a mai atras 
atenţia asupra calorii hainelor ei, cu remarca despre una 
din reviste. După ce a plecat din Weston, a aruncat cuțitul 
pe fereastră pentru a marca locul unde crima s-ar fi produs 
şi şi-a schimbat hainele sau şi-a pus un fulgarin lung peste 
ele. La Taunton coboară din tren şi se întoarce la Bristol cât 
poate de repede, unde complicele ei a lăsat valiza la bagaje. 
Îi dă biletul şi el se întoarce la Londra. Ea aşteaptă pe 
peron, îndeplinindu-şi rolul, se duce la hotel pentru o 
noapte şi revine la Londra dimineaţă, exact cum a spus. 
Când 'Tapp s-a îutors din expediţia sa, mi-a confirmat toate 
deducţiile mele. Mi-a mai spus că un foarte binecunoscut 
sxcroc plasa bijuteriile. Ştiam că oricine er”i trebuia să fi 
fost opusul bărbatului descris de Jane Mason. Când am 
auzit că era Red Narky, care, întotdeauna, a lucrat cu 
Gracie Kidd, ei bine, am ştiut unde s-o găsesc. 

— Şi contele? 

— Cu cât mă gândeam la asta, cu atât eram mai convins că 
el nu avea nimic de-a face cu acest caz. Acel domn îşi 
păzeşte cu prea multă grijă pielea ca să rişte o crimă. Era în 
contradicţie cu caracterul său. 

— Domnule Poirot, spuse Halliday, vă datorez imens. Şi 
cecul, pe care am să-l scriu după prânz, abia dacă se va 
putea ridica la valoarea obligaţiei. 

Poirot zâmbi cu modestie şi murmură către mine: bunul 
Japp va primi felicitări oficiale, cum se cuvine, dar, deşi a 
pus mâna pe Gracie Kidd, cred că eu am dat marea lovitură. 


Misterul de la Hunter's Lodge fond, murmură Poirot, e 
posibil ca să nu mor de data aceasta. 

Am salutat remarca, ce venea de la un pacient în 
convalescenţă după o gripă, ca un semn de optimism 
benefic. Eu însumi fusesem primul care suferise de pe urma 
bolii. După aceea Poirot căzuse la pat. Stătea rezemat de 
perne, cu capul înfăşurat într-un şal de lână şi sorbea încet 
dintr-o băutură deosebit de dăunătoare, „tisane”, pe care i- 
o pregătisem potrivit indicaţiilor sale. Privea cu plăcere un 
şir cu grijă aranjat de flacoane cu medicamente de pe 
policioara şemineului. 

— Da, da, continuă micuțul meu prieten. O să fiu eu însumi 
din nou, marele Hercule Poirot, teroarea răufăcătorilor! 
Închipuieşte-ţi, mon ami, că mi se dedică un mic paragraf în 
„Society Gossip”. Sigur că da! Iată-l: „Haideţi criminali, cu 
toţii la treabă! Hercule Poirot - şi credeţi-mă, fetelor, face 
cât mai mulţi Herculi! 

— Detectivul preferat al societăţii noastre nu mai poate să 
vă prindă. De ce? Pentru că la prins gripă pe el!” 

Am râs. 

— Grozav, Poirot. Devii o celebritate. Şi, din fericire, nu ai 
pierdut nimic deosebit de interesant, în acest răstimp. 

— Asta-l adevărat. Puținele cazuri pe care a trebuit să le 
refuz nu mi-au lăsat nici un regret. 

Proprietăreasa noastră îşi băgă capul pe uşă: 

— E un domn jos. Zice că trebuie să-l vadă pe monsieur 
Poirot sau pe dumneata, căpitane. Pare să fie grăbit - şi cu 
toate astea e un gentleman - v-am adus cartea lui de vizită. 

Mi-a întins o bucăţică de hârtie. „Mr. Roger Havering” 
scria pe ea. 

Poirot făcu semn din cap spre bibliotecă şi eu, ascultător, 
am scos „Who's who”. Poirot mi-o luă şi dădu repede 
paginile: „Al doilea fiu al celui de-al cincilea baron de 
Windsdr. Căsătorit 1913 Zoe, a patra fiică a lui William 
Crabb”. 


— Hm! Am făcut eu. Îmi închipui că este fata care juca la 
Frivolity, numai că îşi spunea Zoe Carrisbroock. Îmi 
amântesc că s-a căsătorit cu un tânăr din lumea bună, chiar 
înainte de război. 

— Te-ar interesa Hastings să te duci jos şi să auzi care 
anume este micul necaz al vizitatorului nostru? Cere-l toate 
scuzele din partea mea. 

Roger Havering era un bărbat de vreo patruzeci de ani, 
bine făcut şi elegant. Totuşi, faţa lui era îngrijorată şi era 
evident că se zbătea din cauza unei agitaţii interne. 

— Căpitanul Hastings? Sunteţi partenerul domnului Poirot, 
după câte ştiu. Este absolut necesar să vină cu mine azi în 
Derbyshire. 

— Mă tem că este imposibil, i-am răspuns. Poirot este 
bolnav, în pat, are gripă. 

Pe faţă i se citi dezamăgirea. 

— Vai de mine, asta-l o mare lovitură pentru mine. 

— Problema în care doriţi să-l consultaţi este serioasă? 

— Dumnezeule, da! Unchiul meu, cel mai bun prieten din 
lume pe care l-am avut, a fost azi-noapte ucis, în mod 
înfiorător. 

— Aici, în Londra? 

— Nu, în Derbyshire. Eu eram aici şi-am primit o 
telegramă de la soţia mea dimineaţă. Imediat, după ce am 
primit-o, m-am hotărât să vin încoace şi să-l rog pe domnul 
Poirot să preia cazul. 

— Vreţi să mă scuzaţi un minut, i-am spus, venindu-mi 
subit o idee. 

M-am repezit sus şi în câteva cuvinte l-am pus la curent pe 
Poirot cu situaţia. Nu mai vru să mai audă nimic de la mine. 

— Înţeleg, înţeleg. Vrei să te duci tu însuţi, nu-l aşa? 
Foarte bine, de ce nu? De acum trebuie să-mi fi învăţat 
metodele. Tot ceea ce îţi cer e să-mi raportezi în detaliu, în 
fiecare zi şi să-mi urmezi toate instrucţiunile pe care ţi le 
dau la telefon. 

Am fost de acord cu toate astea. 


O oră mai târziu, stăteam în faţa domnului Havering într- 
un compartiment de clasa [, în trenul care tocmai părăsise 
Londra. 

— Pentru început, căpitane Hastings, trebuie să înţelegi că 
Hunter's Lodge, unde mergem şi unde tragedia a avut loc, 
este numai o mică cabană de vânătoare în mijlocul 
regiunilor rezervate din Derbyshire. Casa noastră 
adevărată este lângă Newmarket şi de obicei închiriem un 
apartament la Londra, vara. Hunter's Lodge este îngrijită 
de o angajată care e destul de capabilă să facă tot ce avem 
nevoie când ne ducem câteodată acolo în week-end. 
Desigur, în timpul sezonului de vânătoare luăm pe unii 
dintre servitorii noştri din Newmarket. Unchiul meu, 
domnul Harrington Pace (probabil ştiţi, pe mama o chema 
ca domnişoară Pace şi este din New York) s-a mutat de trei 
ani la noi. Nu s-a înţeles niciodată cu tata şi nici cu fratele 
meu mai mare şi bănuiesc că şi eu fiind un fiu cam risipitor, 
aceasta i-a sporit în loc să-l diminueze afecțiunea faţă de 
mine. 

Sigur, eu sunt un om sărac şi unchiul meu era bogat, cu 
alte cuvinte el plătea oalele sparte! Dar, deşi exigent în 
multe privinţe, nu era chiar foarte greu să te înţelegi cu el 
şi noi trei am trăit împreună în armonie. Acum două zile, 
unchiul meu, cam obosit de nişte distracţii recente de-ale 
noastre din oraş, ne-a propus să ne ducem în Derbyshire 
pentru o zi sau două. Soţia mea i-a telegrafiat doamnei Mid- 
dleton, îngrijitoarea şi ne-am dus în aceeaşi după-amiază. 
Ieri seară eu am fost forţat să mă întorc în oraş, dar soţia şi 
unchiul meu au rămas acolo. Azi dimineaţă am primit 
această telegramă. 

El mi-a întins-o: „Vino imediat, unchiul Harrington ucis azi 
noapte, adu un detectiv bun dacă poţi, dar vino neapărat - 
Zoe”. 

— Deci, deocamdată nu ştiţi detalii? 

— Nu, cred că vor fi în ziarele de seară. Fără îndoială că 
poliţia a preluat cazul. 


Era aproape ora trei când am sosit la mica gară din 
Elmer's Dale. De acolo am mers cinci mile cu maşina până 
la o clădire mică din piatră cenuşie aflată în mijlocul 
terenurilor de vânătoare sălbatice. 

— Un loc pustiu, am remarcat cu un fior. Havering 
încuviinţă. 

— Am să încerc să-l vând. N-am să mai pot locui niciodată 
aici. 

Am tras zăvorul de la portiţă şi am luat-o pe cărarea 
îngustă care ducea spre o uşă de stejar, când o siluetă 
cunoscută apăru şi veni să ne întâmpine. 

— Japp! Am exclamat eu. 

Inspectorul de la Scotland Yard îmi zâmbi prieteneşte, 
înainte de a se adresa însoţitorului meu. 

— Domnul Havering, nu? Am fost trimis de la Londra să 
mă ocup de acest caz şi aş vrea să schimbăm o vorbă, dacă 
se poate. 

— Soţia mea. 

— Am vorbit cu doamna dumneavoastră, domnule şi cu 
îngrijitoarea. Nu vă ţin mult, căci mă grăbesc să mă întorc 
în sat, după ce am văzut totul aici. 

— Nu ştiu încă nimic ce s-a. 

— Exact, spuse Japp cu aerul de a-l consola. Sunt doar 
vreo două lucruri în legătură cu care aş dori să vă cunosc 
opinia. Căpitanul Hastings, care mă cunoaşte, se va duce în 
casă şi le va spune că veniţi. Ce-ai făcut cu micuțul domn, 
apropo, căpitane Hastings? 

— Este în pat, bolnav de gripă. 

— Chiar aşa, îmi pare rău să aud asta. Eşti în situaţia 
căruţei fără cal, aici fără el, nu-l aşa? 

Şi după acesta glumă nefericită, m-am îndreptat spre casă. 
Am sunat la uşă, căci Japp o închisese după el. După câteva 
clipe a deschis o femeie de vârstă mijlocie îmbrăcată în 
negru. 

— Domnul Havering soseşte într-o clipă, am explicat. Ela 
fost reţinut de inspector. Am venit împreună de la Londra să 


cercetăm cazul. Poate îmi puteţi spune pe scurt ce s-a 
întâmplat aseară. 

— Intraţi, domnule. A închis uşa după mine şi-am rămas în 
holul slab luminat: după masa de aseară a venit omul. A 
cerut să | vadă pe domnul Pace şi, dându-mi seama că are 
acelaşi accent, am crezut că este un american, prieten de-al 
domnului Pace şi | am condus în camera cu arme, după care 
m-arn dus să-l anunţ pe domnul Pace. Vizitatorul nu şi-a 
spus numele, ceea ce, desigur, a fost puţin ciudat, când mă 
gândesc acum. I-am spus domnului Pace şi ela părut uimit, 
dar i-a zis doamnei: „Scuză-mă, Zoe, să văd ce vrea omul 
ăsta”. S-a îndreptat spre camera cu arme şi eu m-am dus în 
bucătărie, însă după o clipă am auzit voci ridicate, ca şi cum 
se certau şi-am ieşit În hol, în aceiaşi timp, ieşise şi doamna 
şi imediat s-a auzit o împuşcătură şi apoi s-a aşternut o 
tăcere mormântală. Amândouă am alergat spre uşă, dar era 
închisă, aşa că ne am dus la fereastră. Ea era deschisă şi 
înăuntru, domnul Pace zăcea împuşcat şi sângerirsd. 

— Ce s-a întâmplat cu străinul? 

— Trebuie să fi fugit pe fereastră, domnule, înainte ca noi 
să fi ajuns la ea. 

— Şi apoi? 

— Doamna Havering m-a trimis să aduc poliţia. Cinci mile 
de mers pe jos. Au venit cu mine şi polițistul a rămas toată 
noaptea şi dimineaţă a sosit domnul de la poliţia din Londra. 

— Cum arăt j bărbatul care a vrut să vorbească cu domnul 
Pace? 

Îngrijitoarea rămase pe gânduri. 

— Avea o barbă neagră, domnule şi era de vârsta mijlocie, 
cu un pardesiu deschis, în afară de făptui că vorbea ca un 
american nu am observat altceva la el. 

— Bine. Aş putea s-o văd pe doamna Havering? 

— Este sus, domnule. S-o anunţ? 

— Te rog. Spune-l că domnul Havering este afară cu 
inspectorul Japp şi că cel pe care l-a adus cu el de la Londra 


doreşte să-l vorbească cât mai repede posibil - Foarte bine 
domnule. 

Eram grozav de nerăbdător să aflu toate amănuntele. Japp 
avea un avans de două sau trei ore faţă de mine şi graba sa 
de a pleca mă făcea să mă ţin aproape de urmele lul 
Doamna Havering nu m-a făcut să aştept mult După câteva 
minute am auzit paşi uşori coborând pe scară şi, ridictnd 
ochivam zărit o tânără foarte frumoasă venind spre mine. 
Purta un pulover roşu care-l punea în valoare silueta 
subţire, băieţoasă. Pe capul cu părul negru avea o 
pălărioară de piele roşie. Nici chiar tragedia de faţă nu-l 
putea umbri vitalitatea personalităţii sale. M-am prezentat 
şi făcu un semn din cap repede c-a înţeles. 

— Sigur că am auzit, adesea, de dumneata şi colegul 
dumitale, monsieur Poirot. Aţi făcut nişte lucruri minunate 
împreună, nu-l aşa? Soţul meu a fost foarte deştept că v-a 
adus atât de repede. Acum vreţi să-mi puneţi întrebări? 
Acesta este cel mai simplu mijloc de a afla tot ce doreşti ' 
despre această întâmplare groaznică? 

— Mulţumesc, doamnă Havering. Cam ce oră era când a 
sosit omul? 

— Trebuie să fi fost înainte de ora nouă. lerminasem cina, 
stăteam la cafea şi fumam. 

— Soţul plecase deja la Londra? 

— Da, a plecat cu trenul de 18 şi 15 minute. 

— S-a dus cu maşina la gară sau pe jos? 

— Maşina noastră nu-l aici A venit cineva de la garajul din 
Elmer's Dale să-l ia ca să-l ducă la tren. 

— Domnul Pace s-a purtat ca de obicei? 

— Absolut Foarte normal, în toate privinţele. 

— Chiar nu-l puteţi descrie pe străin deloc? 

— Nu, nu l-am văzut Doamna Middleton l-a condus direct 
în camera cu arme şi-apoi a venit să-l spună unchiului meu. 

— Ce-a răspuns unchiul dumneavoastră? 

— A părut cam deranjat, dar s-a dus de îndată. După vreo 
cinci minute am auzit glasuri ridicate. Am alergat în hol şi 


aproape m-am ciocnit de doamna Middleton. Apoi am auzit 
împuşcătura. Uşa de la cameră era închisă pe dinăuntru şi a 
trebuit să înconjurăm casa până la fereastră. Asta ne-a luat 
ceva timp şi ucigaşul a putut s-o şteargă. Bietul meu unchi - 
vocea îi tremura - fusese împuşcat în cap. 

Mi-am dat seama imediat că. Era mort. Am trimis-o pe 
doamna Middleton la poliţie şi am avut grijă să nu ating 
nimic din cameră şi să las totul exact cum se găsea. 

Am dat aprobator din cap. 

— Acum, ce-l cu arma? 

— Da, îmi cam închipui, căpitane Hastings. Două revolvere 
ale soţului meu erau aşezate pe perete. Unul lipsea. Am 
spus asta poliţiştilor şi ei l-au luat pe celălalt. După ce vor 
extrage glontele, cred că vor şti adevărul. 

— Pot să intru în camera cu arme? 

— Desigur. Poliţia a terminat acolo. Şi cadavrul a fost luat. 
— M-a condus la scena crimei, în acel moment, Havering 
intră în hol şi după ce-şi ceru repede scuze, alergă la el. Am 

fost lăsat să-mi întreprind investigaţiile singur. Trebuie să 
mărturisesc c-au fost foarte dezamăgitoare. Romanele 
detective abundă în clu-uri, dar aici n-am putut găsi nimic 
neobişnuit, în afară de o mare pată de sânge pe covor, unde 
cred că se aflase mortul. Am examinat toate lucrurile cu o 
grijă minuțioasă şi am făcut câteva fotografii ale camerei cu 
micul meu aparat pe care îl adusesem. Am examinat, de 
asemenea, terenul de afară din faţa ferestrei, dar fusese 
atât de mult călcat în picioare încât mi s-a părut inutil să 
mai pierd timpul cu el. Da, văzusem tot ce se putea la 
Hunter's Lodge. Trebuia să mă întorc la Elmer's Dale să iau 
legătura cu Japp. Ca urmare, m-am despărţit de familia 
Havering şi-am plecat cu maşina care ne adusese de la 
gară. L-am găsit pe Japp la Matlock Arms şi m-a condus să 
văd cadavrul. Harrington Pace era un om mic de statură, 
slab, fără barbă, cu o aparenţa tipic americană. Fusese 
împuşcat de la spate în cap şi se trăsese cu revolverul de la 
o distanţă mică. 


— S-a întors o clipă, remarcă Japp şi celălalt tip a apucat 
un revolver şi l-a împuşcat. Cel pe care mi l-a dat doamna 
Havering era încărcat şi presupun că şi celălalt era lai fel. 
Curios ce lucruri ale naibii de prosteşti fac oamenii. Să ţii 
două revolvere încărcate, atârnate pe perete! 

— Ce crezi despre caz? L-am întrebat când am ieşit din 
camera aceea lugubră. 

— Ei bine, pentru început am pus ochii pe Havering. O, da! 
Făcu când auzi exclamaţia mea de uimire. Havering are la 
activul său vreo două incidente neplăcute. Când şi-a făcut 
studiile la Oxford, s-a întâmplat o chestie nostimă cu 
semnătura de pe unul din cecurile tatălui său. Bineînţeles 
că totul a fost muşamalizat. Apoi are datorii foarte mari şi 
sunt tipul de datorii de care n-ar fi vrut să afle unchiul lui, 
deşi trebuie să fii sigur că testamentul unchiului este în 
favoarea sa. Da, am pus ochii pe el şi de aceea am vrut să 
vorbesc eu el înainte de a-şi vedea soţia. Dar declaraţiile 
sale concordă perfect; am fost la gară şi nu este nici o 
îndoială că a plecat cu trenul de 18 şi 15 minute. Ăsta 
ajunge la Londra pe la 2230 S-a dus direct la club, zice el şi 
dacă asta se confirmă, atunci el nu putea să-şi împuşte 
unchiul la ora nouă, purtând o barbă neagră! 

— Ah, da, tocmai vroiam să te întreb ce crezi despre barba 
aia? 

Japp îmi făcu cu ochiul: '- - Cred că a crescut foarte 
repede - a crescut în cele cinci mile dintre Eimer's Date şi 
Humer's Lodge. Americanii pe care i-am cunoscut, în 
general, nu poartă barbă. Trebuie să căutăm pe ucigaş 
printre cunoştinţele americane ale domnului Pace. Am 
întrebat-o, întâi, pe îngrijitoare şi apoi pe stăpâna ei şi 
relatările for coincid perfect, dar îmi pare rău că doamna 
Havering nu l-a văzut pe individ. E o femeie deşteaptă şi ar 
fi observat ceva care să ne pună pe urme. 

M-am aşezat şi i-am scris o relatare amănunţită şi lungă lui 
Poirot. Am putut să adaug alte diferite informaţii înainte de 
a pune scrisoarea la poştă. Glontele fusese extras şi se 


dovedise că era din revolverul identic de la poliţie. Mai 
mult, activitatea domnului Havering în noaptea cu pricina 
fusese controlată şi verificată ii se dovedise, fără îndoială, 
că sosise într-adevăr la Londra cu acel tren. Şi, în al treilea 
rând, un eveniment senzaţional avusese loc. Un domn, care 
locuia la Ealing, când a traversat Haren Green pentru a 
ajunge la gară, în dimineaţa aceea, a observat un pachet 
din hârtie maronie, băgat între şine. Ond a deschis pachetul 
a găsit un revolver; a dus pachetul la poliţia gării şi până să 
cadă noaptea s-a dovedit a fi cel pe care îl căutam, 
perechea aceluia pe care ni-L dăduse doamna Havering. Se 
trăsese un glonte cu el. 

Am adăugat toate astea la raportul meu. A doua zi de 
dimineaţă, în timp ce-mi luam micul dejun, o telegramă îmi 
parveni de la Poirot; „Desigur, bărbosul nu. Era Havering, 
numai tu sau Japp puteaţi să aveţi o asemenea idee; 
telegrafiază-mi cum arată îngrijitoarea şi ce haine purta în 
dimineaţa asta, la fel doamna Havering, nu pierde timpul cu 
făcutul fotografiilor de interioare, ele sunt subexpuse şi 
câtuşi de puţin artistice”. 

Mi s-a părut că stilul lui Poirot n-avea rost să fie aşa 
glumeţ. Mi-am închipuit că era puţin gelos pe situaţia mea 
de la faţa locului, pe toate facilităţile de care dispuneam în 
rezolvarea cazului. Cererea lui de a descrie hainele purtate 
de cele două femei mi s-a părut pur şi simplu ridicolă, dar i- 
am îndeptinit-o cât m-am priceput mai bine ca bărbat. 

La unsprezece răspunsul veni de la Poirot: „Sfătuieşte-Lpe 
Japp s-o aresteze pe îngrijitoare înainte de a fi prea târziu”. 

Stupefiat, i-am dus telegrama lui Japp. A înjurat încet 
printre dinţi - Să fiu al dracului, monsieur Poirot: dacă 
spune el aşa, trebuie să fie ceva ia mijloc. Nici n-am îuat-o 
în seamă pe femeie. Nu ştiu dacă pot să merg atât de 
departe şi s-o arestez, dar am s-o pun sub supraveghere. 
Plecăm imediat s-o mai examinăm. 

Dar era prea târziu. Doamna Middieton, acea femeie 
liniştită, de vârstă mijlocie, care păruse atât de normală şi 


re spectabilă, se evaporase. Geamantanul îi lăsase. 
Conţinea numai haine obişnuite. Nu era nici un indiciu în 
privinţa identităţii ei sau preocupărilor sale. De la doamna 
Havering am smuls toate faptele pe care le-am putut: 

— Am angajat-c acum trei săptămâni când doamna Emery, 
fosta noastră îngrijitoare, ne-a părăsit. A venit la mine de la 
agenţia doamnei Selbourne din Mont Street - o firmă bine 
cunoscută, îmi angajez toţi servitorii de acolo. Miau trimis 
mai multe femei, dar această doamnă Middieton mi s-a 
părut cea mai drăguță şi avea referinţe splendide. Am 
angajat-o pe loc şi am anunţat agenţia. Nu cred că este 
ceva în neregulă cu ea. Era o femeie atât de drăguță şi 
liniştită. 

Povestea era învăluită într-un mister total. Deşi era clar că 
femeia n-ar fi putut comite crima, de vreme ce în momentul 
în care împuşcătura s-a auzit doamna Havering şi cu ea 
erau în hol, totuşi ea trebuie să fi avut vreo legătură cu 
ucigaşul, căci atunci de ce ar fi şters-o aşa deodată? 

I-am telegrafiat despre ultimul eveniment lui Poirot şi i-am 
sugerat să mă întorc la Londra şi să întreb la agenţia 
Selbourne. 

Răspunsul lui Poirot a fost prompt: „Inutil să întrebi la 
agenţie; ei n-orfi auzit niciodată despre ea, află cu ce 
maşină a venit la Hunter'ş Lodge când a sosit prima dată 
acolo”. 

Deşi umilit, l-am ascultat. Mijloacele de transport în 
Elmer's Dale erau limitate. Garajul local avea două maşini 
Ford, uzate şi mai erau două care deserveau gară. Nici una 
nu fusese angajată la dată cu pricina, întrebată, doamna 
Havering a explicat că-l dăduse femeii bani pentru biletul 
de tren până la Derbyshire, suficienţi ca să închirieze o 
maşină sau să ia cursa până la Hunter'ş Lodge. Întotdeauna 
se afla unul dintre Forduri la gară doar-doar va fi închiriat. 
Luând în considerare faptul că nimeni de la gară nu a 
observat sosirea străinului, cu barbă neagră sau altfel, în 
seara fatală, totul părea să conducă la concluzia că ucigaşul 


sosise la locul faptei într-o maşină care-i aştepta în 
apropiere pentru a-l ajuta să scape şi că aceeaşi maşină o 
dusese pe misterioasa îngrijitoare la noul ei post. Mai pot 
adăuga că cercetările întreprinse la agenţia din Londra au 
confirmat pronosticurile lui PoirotNici o femeie ca „doamna 
Middleton” nu figurase în registre. Agenţia primise cererea 
stimatei doamne Havering pentru trimiterea unei 
servitoare şi-l oferise diferite persoane pentru post. Când 
le-a trimis comisionul de angajare, ea omisese să 
menţioneze pe care dintre femei o reţinuse. 

Oarecum umilit, m-am întors la Londra. L-am găsit pe 
Poirot aşezat într-un fotoliu lângă şemineu, îmbrăcat într-un 
halat de mătase bătător la ochi. M-a întâmpinat cu multă 
prietenie. 

— Prietenul meu Hastings! Ce bine-mi pare să te văd. Cu 
adevărat nutresc pentru tine o deosebită afecţiune. Te-ai 
distrat? Ai alergat încolo şi-ncoace cu dragul de Japp? Ai 
întrebat şi anchetat până ţi-ai satisfăcut curiozitatea? 

— Poirot, am strigat, afacerea este învăluitărîn mister 
absolut! Nu se va afla niciodată. 

— E adevărat că s-ar putea să nu ne încununăm cu glorie 
după treaba asta. 

— Chiar că nu. Îţi spargi capul degeaba. 

— O, în ce priveşte asta mă pricep să-mi sparg capul! O 
adevărată veveriţă! Nu asta mă pune într-o situaţie jenantă. 
Ştiu prea bine cine l-a ucis pe domnul Harrington Pace. 

— Ştii? Cum ai aflat? 

— Răspunsurile tale clare la telegramele pe care ţi le-am 
trimis mi-au dezvăluit adevărul. Uite, Hastings, haide să 
examânam faptele în mod metodic şi în ordine. Domnul 
Harrington Pace este un om cu o avere mare care, la 
moartea să vă trece, fără îndoială, în posesia nepotului său. 
Punctul nr. 1 Se ştie că nepotul este îngrozitor de îndatorat. 
Punctul nr. 2 Se ştie, de asemenea, că nepotul» este - să 
zicem un om de o moralitate cam relativă? Punctul nr. 3 - 
Dar s-a dovedit că Roger Havering a fost la Londra. 


— Pr&cisement şi ca atare, deoarece domnul Havering a 
plecat de la Elmer's Dale la 18 şi 15 minute şi din moment 
ce domnul Pace nu putea fi omorât înainte de plecarea 
acestuia, căci doctorul ar fi stabilit ora crimei ca fiind 
inexactă când a examinat cadavrul, ajungem la concluzia 
corectă că domnul Havering nu şi-a împuşcat unchiul. Dar 
există o doamnă Havering, Hastings. 

— Imposibil! Îngrijitoarea era cu ea când s-a auzit 
împuşcătura. 

— Ah, da, îngrijitoarea. Dar ea a dispărut. 

— Va fi găsită. 

— Nu cred. E ceva deosebit de neclar M legătură cu acea 
îngrijitoare, nu crezi asta, Hastings? M-a izbit de la început 
- Şi-a jucat rolul, cred şi apoi a şters-o la timp. 

— Şi care a fost rolul ei? 

— Ei bine, să-l introducă pe complicele ei, bărbatul cu 
barbă neagră. 

— O, nu, nu ăsta a fost rolul ei? Ci acela de a-l asigura un 
alibi doamnei Havering în momentul în care s-a tras. Şi 
nimeni n-o va găsi vreodată, num ami, pentru că ea nu 
există! „Nu există o asemenea persoană”, cum spune 
marele vostru Shakespeare. 

— Nu, Dickens a spus-o, am murmurat, fără să pot să-mi 
ascund un zâmbet. Dar ce vrei să spui cu asta, Poiiot? 

— Vreau să spun că Zoe Havering a fost actriţă înainte de- 
a se căsători, că tu şi Japp aţi văzut-o pe îngrijitoare numai 
într-un hol întunecos, ca pe o siluetă subţire, de vârstă 
mijlocie, în negru, cu o voce slabă, joasă şi că, de fapt, nici 
tu, nici Japp, nici poliţia locală pe care îngrijitoarea a adus- 
O, nu le-a văzut vreodată pe doamna Middleton şi pe 
stăpâna sa în acelaşi timp. A fost o joacă de copii pentru 
femeia aia deşteaptă şi îndrăzneață. Sub pretextul că o 
anunţă pe stăpâna sa, ea aleargă sus pe scări, îşi trage un 
pulover colorat şi-şi pune o pălăriuţă cu bucle negre cusute 
peste peruca ei cenuşie. Câteva tuşe dibace şi machiajul 
dispare, o uşoară tentă de roşu şi strălucitoarea Zoe 


Havering coboară cu vocea ei clară de clopoțel Nimeni nu o 
băgă în seamă, în mod deosebit, pe îngrijitoare. De ce ar 
face-o? Ea nu are nici o legătură cu crima. Şi ea are un alibi 
- Dar revolverul găsit la FEaling? Doamna Havering nu ar fi 
putut să-l pună acolo! 

— Nu, asta a făcut-o Roger Havering, dar a fost o greşeală 
din partea lor. Asta mi-a indicat urma. Un om care a comis o 
crimă cu un revolver pe care l-a găsit la locul faptei l-ar 
arunca de îndată, nu l-ar duce cu ella Londra. Nu, motivul 
a fost clar, criminalii au dorit să îndrepte atenţia poliţiei 
spre un loc cât mai îndepărtat de Derbyshire; erau 
nerăbdători să alunge poliţia, cât mai curînd posibil, din 
apropierea cabanei. Sigur că revolverul găsit la Ealing nu a 
fost cel cu care domul Pace a fost împuşcat. Roger Havering 
a tras un glonte cu el, l-a dus la Londra, a intrat în dubui 
său pentru a avea un alibi, apoi s-a dus repede la Ealing o 
chestiune de numai 20 de minute - a pus pachetul unde a 
fost găsit şi s-a întors în oraş. Acea fiinţă încâatătoare, sofia 
să, l-a împuşcat liniştită pe domnul Pace după masa de 
seară, îţi aminteşti că a fost împuşcat de la spate? Acesta 
este încă un punct important. Reîncarcă revolvercl şi-l pune 
înapoi la loeuă lui şi apoi pleacă să anunţe disperată 
comedioara ei - E incredibil, am murmurat fascinat şi 
totuşi. 

— Acest „totuşi” este problema. Bien sar, prietene, acesta 
este adevărul Dar ca să aduci în faţa justiţiei acest cuplu 
abil este o altă chestiune. Japp trebuie să facă ce poate. I- 
am scris foarte detaliat, dar tare mă tem, Hastmgs, că vom 
fi obligaţi să-l lăsăm pe seama sorții sau & bunului 
Dumnezeu, cum preferi - Răul înfloreşte că neghina, am 
remarcat eu. 

— Dar cu un preţ, Hastings, totdeauna cu un preţ, cruyez- 
moil. 

Presimţirile lui Poirot s-au confirmat. Deşi Japp era convins 
de adevărul teoriei sale nu a putut să siringă mărturiile 
necesare acuzării Uriaşa avere a domnului Pace a încăput 


în manile ucigaşilor săi Totuşi, Nemesis le-a venit de hac şi 
ctnd am citit în ziar că domnul şi doamna Roger Havering 
se aflau printre victimele accidentului avionului de Paris am 
înţeles că se făcuse Dreptate. 

Tragedia de la Marsdon Manor. 

Fusesem plecat din Londra pentru câteva zile şi când m- 
am întors i-am găsit pe Poirot închizându-şi valijoara. 

— A la bonne heure, Hastings, mă temeam că n-ai să te 
întorci la timp să vii cu mine. 

— Înseamnă că te-au chemat pentru un caz? 

— Da, deşi mă simt obligat să recunosc că, aparent, 
afacerea nu este promițătoare. Compania de asigurări a 
Uniunii de Nord mi-a cerut să investighez decesul domnului 
Maltravers, care, acum câteva săptămâni şi-a făcut o 
asigurare pe viaţă la ei pentru marea sumă de j 50000 de 
lire. 

— Da? Am zis eu foarte curios. 

— Bineînţeles, există clauză de sinucidere în poliţa de j 
asigurare, în cazul comiterii unei sinucideri în răstimpul 
unui an, poliţa de asigurare este anulată. Domnul 
Maltravers a fost examinat, cum se obişnuieşte, de propriul 
medic al companiei şi deşi trecuse de prima tinereţe, se 
bucura de o sănătate deplină. Cu toate acestea, miercurea 
trecută, alaltăieri, cadavrul domnului Maltravers a fost găsit 
pe terenul din jurul casei sale din Essex, Marsdon Manor şi 
cauza morţii este considerată un fel de hemoragie internă. 
Nu-l nimic deosebit în toate acestea, dar zvonuri sinistre 
despre situaţia financiară a domnului Maltravers circulau în 
ultimul timp şi Uniunea de Nord a certificat, fără nici un 
dubiu, că domnul decedat era în pragul falimentului. 
Aceasta schimbă afacerea în mod considerabil. Maltravers 
avea o soţie tânără, frumoasă şi se pare că şi-a adunat toţi 
banii de care mai dispunea în scopul de a plăti primele de 
asigurare pe viaţă pentru că asigurarea lui să revină soţiei 
şi apoi s-a sinucis. Astfel de lucruri se întâmpla des. În orice 
caz, prietenul meu, Alfred Wright care este directorul 


Uniunii de Nord, m-a rugat să investighez cazul, dar, aşa 
cum i-am spus, nu prea cred că o să am succes. Dacă 
motivul morţii a fost un atac de cord aş fi fost mai combativ. 
Infarctul poate fi interpretat ca şi încapacitatea medicului 
de a descoperi de ce a murit cu adevărat pacientul său, dar 
o hemoragie pare ceva foarte clar. Nu putem decât să 
facem câteva cercetări necesare. Ai cinci minute, Hast-lngs, 
să-ţi faci bagajul şi apoi luăm un taxi până în strada 
Liverpool. 

O oră mai târziu, coboram din trenul care mergea spre Est 
în mica gară de la Marsdon Leigh. După ce am întrebat la 
gară, am obţinut informaţia că Marsdon Manor se afla la o 
milă distanţă. Poirot a hotărât să mergem pe jos, aşa că am 
luat-o de-a lungul străzii principale. 

— Care-l planul tău de bătaie? L-am întrebat. 

— Întâi o să mergem la doctor. Am controlat şi mi s-a spus 
că există un singur medic în Marsdon Leigh, dr. Ralph 
Berriard. A, uite-l casa. 

Clădirea respectivă era un fel de vilă cu etaj, retrasă puţin 
de la stradă. O placă de aramă de pe poartă purta numele 
doctorului. Am străbătut poteca şi am sunat la uşă. 

S-a dovedit c-am avut noroc cu vizita noastră. Era tocmai 
ora sa de consultaţii şi, pentru moment, nu aştepta nici un 
pacient. Dr. Bernard era un om în vârstă, înalt şi lat în 
umeri, cu maniere destul de plăcute. 

Poirot s-a prezentat şi î-a explicat scopul vizitei noastre, 
adăugind că într-un asfel de caz companiile de asigurare 
erau obligate să facă toate investigaţiile necesare. 

— Desigur, desigur, spuse dr. Bernard de complezenţă, îmi 
închipui că fiind un om atât de bogat, viaţa sa era asigurată 
pentru o sumă mare. 

— Îl consideri un om bogat, doctore? 

Acesta se uită cam surprins. 

- Cum să nu fie? Avea două maşini, ştiţi şi Marsdon Manor 
este o vilă mult prea mare în care să locuieşti, deşi, cred că 
a cumpărat-o foarte ieftin. 


— Ni s-a spus că pierduse sume considerabile în ultima 
vreme, sublinie Poirot, privindu-l pe doctor cu atenţie. 
Acesta se mulţumi doar să dea din cap cu tristeţe. 

— Chiar aşa? Adevărat? Atunci e uri noroc pentru şotia i să 
că există această asigurare pe viaţă. Este o tânără foarte! 
Frumoasă şi încântătoare, dar teribil de răvăşită de 
această! Tristă nenorocire. Un pachet de nervi, biata de ea. 
Am încercaţi s-o feresc cât am putut, dar, sigur că şocul 
trebuie să fi fost j considerabil. 

— L-aţi vizitat recent pe domnul - Dragă domnule, nu l-am 
vizitat niciodată. 

— Cum? 

— Ştiu că domnul Maltravers era un om de ştiinţă creştin] 
sau ceva de genul acesta. 

— Dar i-aţi examinat cadavrul? 

— Desigur. Am fost dus de unul dintre ajutorii 
grădinarului. - - Şi cauza morţii a fost clară? 

— Absolut. Era sânge pe buze, dar majoritatea hemoragiei 
trebuie să fi fost internă. 

— Încă mai zăcea unde fusese găsit? 

— Da, trupul nu fusese atins. Zăcea la marginea unei' mici 
plantaţii. Evident că ieşise să împuşte ciori de câmp, 
deoarece o puşcă se afla lângă el. Hemoragia trebuie să se 
fi produs brusc. Ulcer gastric, fără îndoială. 

— N-ar fi putut fi împuşcat? 

— Dragă domnule! 

— Vă cer iertare, se scuză Poirot Dar, dacă nu mă înşeală 
memoria, în cazul unei crime recente, doctorul a pus raţii 
diagnosticul de infarct şi, apoi, l-a schimbat când polițistul 
local i-a arătat o rană în cap! 

— N-o să găsiţi nici o rană pe trupul domnului Maltravers, 
spuse dr. Bernard sec. Acum, domnilor, mai aveţi altceva? 

Am înţeles aluzia. 

— Vă lăsăm cu bine şi vă mulţumim foarte mult, ddfctore, 
pentru că aţi fost atât de amabil să ne răspundeţi la 
întrebări. Apropo, n-aţi considerat necesară o autopsie? 


— De loc. Doctorul devenise apoplectic. Cauza decesului a 
fost clară şi în profesia mea nu considerăm necesar să 
întristăm, fără rost, rudele mortului. 

Şi întorcându-se, doctorul trânti uşa tare în faţa noastră. 

— Ce crezi despre dr. Bernard, Hastings? Mă întrebă 
Poirot, în timp ce ne continuăm drumul spre Marsdon 
Manor. 

— Un măgar bătrân. 

— Exact Tu judeci caracterele întotdeauna profund, 
prietene. 

L-am privit stânjenit, dar părea foarte serios. O luminiţă i 
se ivi totuşi în ochi şi adăugă cu viclenie: 

— Asta e valabil când nu e vorba de o femeie frumoasă! M- 
arn uitat la el cu răceală. 

Când am ajuns la vilă, uşa ne-a fost deschisă de o 
cameristă între două vârste. Poirot îi întinse cartea sa de 
vizită şi o scrisoare de la Compania de asigurări pentru 
doamna Maitravers. Ea ne conduse într-o cameră de luat 
micul dejun şi se retrase ca să-şi anunţe stăpâna. Trecură 
cam zece minute, uşa se deschise şi o siluetă subţire, în 
haine de doliu, stătea în prag. 

— Domnul Poirot? Îngăimă ea. 

— Doamna! Poirot sân galant în picioare şi se grăbi spre 
ea. Nu pot să vă spun cât de mult regret că vă deranjez în 
felul acesta. Dar ce să-l faci? „ Leş affaires” nu ştiu ce e 
milă. 

Doamna Maltravers îl lăsă s-o conducă până la un scaun. 
Ochii îi erau roşii d& plâns, dar jalea ei nu putea să ascundă 
extraordinara sa frumuseţe. Avea vreo 27-28 de ani, era 
foarte blondă, cu ochi mari, albaştri şi buze frumos 
conturate. 

— E ceva în legătură cu asigurarea soţului meu, nu-l aşa? 
Dar trebuie să fiu tracasată acum, aşa de repede? 

— Curaj, dragă doamnă. Curaj! Ştiţi, soţul dumneavoastră 
şi-a făcut asigurarea pe viaţă pentru o sumă destul de mare 
şi, în astfel de cazuri, Compania pretinde întotdeauna 


câteva detalii în plus. M-au împuternicit pe mine să acţionez 
pentru ei. Puteţi fi sigură că voi face tot ce-mi stă în putere 
ca afacerea să nu devină prea neplăcută pentru 
dumneavoastră. Vreţi să-mi povestiţi pe scurt tristele 
evenimente de miercuri? 

— Mă schimbam pentru ceai când camerista a venit la 
mine. Unul dintre grădinari tocmai alergase spre casă. El 
găsise. 

Vocea i se înmuie. Poirot o luă de mâna cu înţelegere. 

— Pricep. Destul! L-aţi văzut pe soţul dumneavoastră în 
după amiaza aceea? 

— De la prânz nu. Eu mă dusesem până în sat după nişte 
timbre şi cred că el umbla prin împrejurimile vilei. 

— Ca să împuşte ciori? 

— Da, de obicei îşi ia puşca cu el şi am auzit una sau două 
împuşcături în depărtare. 

— Unde este puşca acum? 

— În hol, cred. 

Ea l-a condus acolo şi a dat arma lui Poirot, care a 
examinat-o pe îndelete. 

— Două focuri trase, după câte văd, zise el, în timp ce i-o 
dădea înapoi. Şi acum, doamnă, dacă aş putea vedea. Se 
opri cu delicateţe. 

— Vă va conduce servitoarea, murmură ea, întorcând 
capul. 

Chemată, servitoarea îl duse pe Poirot sus. Eu am rămas 
cu frumoasa şi nefericita femeie. Nu ştiam ce să fac, să 
vorbesc sau să tac. Am încercat două remarci generale la 
care ea a răspuns absentă, dar, după câteva minute, Poirot 
s-a întors. 

— Vă mulţumesc pentru toată amabilitatea 
dumneavoastră, doamnă. Cred că nu trebuie să vă mai 
îngrijiţi de treaba asta. Apropo, ştiţi ceva de situaţia 
financiară a soţului dumneavoastră? 

Ea dădu din cap că nu. 

— Absolut nimic. Nu mă pricep câtuşi de puţin la afaceri. 


— Da, deci nu ne puteţi da nici un clu în privinţa deciziei 
sale bruşte de a face o asigurare pe viaţă? Ştiu că n-o 
făcuse mai înainte. 

— Suntem căsătoriţi doar de un an şi ceva. Dar şi-a făcut 
asigurarea pentru că-l intrase în cap ideea fixă că nu va trăi 
mult. Avea o puternică presimţire că va muri. Cred că mai 
avusese o hemoragie şi ştia că o alta s-ar fi dovedit fatală. 
Eu am încercat să-l risipesc aceste temeri întunecate, dar 
fără succes. Şi uite, a avut dreptate! 

Îi dădură lacrimile, îşi luă cu demnitate rămas bun de la 
noi. Poirot făcu un gest caracteristic în timp ce pleca. 

— Eh bien, asta-l! Să ne întoarcem la Londra, prietene, se 
pare că nu-l nici un şoarece în această gaură. Şi totuşi. 

— Totuşi ce? 

— O uşoara discrepanţă, asta-l toţi Ai observat-o? Nu? 
Viaţa i plină de discrepanțe şi, în mod sigur, omul nu putea 
să se fi sinucis; nu există otravă care să-l umple gura cu 
sânge. Nu, nu, trebuie să mă resemnez cu faptul că toate 
lucrurile sunt clare şi încheiate. Dar cine este acesta? 

Un tânăr se îndrepta spre noi. A trecut pe lângă noi, fără 
să facă vreun semn, dar am observat că nu arăta rău şi că 
avea o faţă foarte bronzată care vorbea despre viaţa într-o 
climă tropicală. Un grădinar care mătura frunzele se oprise 
o clipă din treaba lui şi Poirot alergă repede spre el. 

— Spune-mi, te rog, cine e domnul acela? Îl cunoşti? 

— Nu-mi amintesc numele lui, deşi l-am auzit. A lecuit aici 
o noapte săptămâna trecută. Era marţi. 

— Repede, „mon ami”, să mergem după el. 

Ne-am grăbit pe potecă după silueta care se îndepărta. 
Imaginea unei fiinţe în doliu pe terasa dinspre latura casei, 
prada noastră dădu colţul şi noi după el, aşa că am fost 
martori la întâlnire. 

Doamna Maltravers se clătină pe picioare şi se albi la faţă. 

— Tu, se minună ea. Credeam că eşti pe vapor, în drum 
spre Africa de Est. 


— Am primit nişte veşti de la avocaţii mei care m-au 
reţinut, îi explică tânărul. Bătrânul meu unchi din Scoţia a 
murit pe neaşteptate şi mi-a lăsat nişte bani. În aceste 
circumstanţe m-am gândit că e mai bine să-mi 
contramandez plecarea. Apoi, am văzut ştirea asta proastă 
în ziar şi am venit aici să văd dacă pot să fac ceva. Osă ai 
nevoie de cineva, poate, care să aibă grijă de lucruri pentru 
tine. 

În acel moment şi-au dat seama de prezenţa noastră. 
Poirot făcu câţiva paşi înainte şi, cerându-şi multe scuze, 
explică că-şi uitase bastonul în hol. Nu prea încântată, cum 
mi s-a părut, doamna Maltravers făcu prezentările. 

— Domnul Poirot, căpitanul Black. 

Urmă o discuţie de câteva minute în cursul căreia Poirot 
află că sus-numitul căpitan Black stătea la hanul „Ancora”. 
Bastonul nefiind descoperit (ceea ce nu era de mirare), 
Poirot îşi ceru din nou scuze şi plecarăm. 

Ne-am întors grăbiţi în sat şi Poirot se îndreptă spre han. 

— Rămânem aici până când prietenul nostru, căpitanul, se 
reîntoarce, explică el. Ai observat c-am subliniat faptul că 
plecăm la Londra cu primul tren? Probabil te-ai gândit că 
vorbeam serios. Dar nu. Ai observat faţa doamnei 
Maltravers când l-a zărit pe acest tânăr Black? Ea a fost 
clar surprinsă şi el, eh bien, el era foarte devotat. Nu ţi s-a 
părut? Şi el a fost aici în noaptea de marţi, cu o zi înainte ca 
domnul Maltravers să fi murit. Trebuie să investigăm, 
Hastings, ce face căpitanul Black. 

După o jumătate de oră ne-am văzut „prada” apropiin-du- 
se de han. Poirot ieşi, îl opri şi îl aduse pe dată sus, în 
camera pe care o închinase. 

— Îi spuneam căpitanului Black despre misiunea care ne 
aduce aici, explică el. Înţelegeţi, monsieur le capitaine că 
sunt nerăbdător să aflu care era starea de spirit a domnului 
Maltravers, imediat înaintea morţii sale şi că, în acelaşi 
timp, nu vreau s-o deprim pe doamna Maltravers inutil, 
punându-l întrebări dureroase. Deci, aţi fost aici chiar 


înaintea evenimentului şi puteţi să ne daţi foarte bine 
informaţii valoroase. 

— Am să fac orice pot să vă ajut, răspunse tânărul soldat, 
dar mă tem că n-am observat nimic neobişnuit. Ştiţi, deşi 
Maltravers era un vechi prieten al părinţilor mei, eu nu-l 
cunoşteam foarte bine. 

— Când aţi venit? 

— Marţi după-amiază. Am plecat la Londra miercuri 
dimineaţă devreme pentru că vaporul meu ridica ancora pe 
la ora 12 Dar nişte veşti pe care le-am primit mi-au 
schimbat planurile, aşa cum cred că aţi auzit că i-am 
explicat doamnei Maltravers. 

— Înţeleg că vă întorceaţi în Africa de Est. 

— Da, sunt acolo încă de la război - mare ţară. 

— Exact. Despre ce aţi discutat la cină marţi seara? 

— O, nu ştiu. Obişnuitele subiecte. Maltravers m-a întrebat 
despre părinţii mei şi apoi am discutat despre datoriile de 
război germane; doamna Maltravers mi-a pus o mulţime de 
întrebări despre Africa de Est şi eu le-am spus vreo două 
glume şi cred că asta-l tot. 

— Mulţumesc. 

Poirot rămase tăcut pentru un moment, apoi spuse blând: 

— Cu permisiunea dumneavoastră aş vrea să încerc un 
mic experiment. Mi-aţi spus tot ceea ce cunoaşte eul 
dumneavoastră conştient. Acum vreau să vă chestionez eul 
dumneavoastră inconştient. 

— Psihanaliză sau ce? Întrebă Black, vizibil alarmat. 

— O, nu, răspunse Poirot încurajator, uite cum e. Eu vă 
spun un cuvânt, dumneavoastră îmi spuneţi altul şi aşa mai 
departe. Primul cuvânt care vă trece prin caP. Începem? 

— În regulă, zise Black încet. Dar părea stânjenit. 

— Notează cuvintele, te rog, Hastings, spuse Poirot. Apoi 
îşi scoase din buzunar marele său ceas cu cadran de ridiche 
şi-l puse pe masă lângă el. 

— Începem. Ziuă. 

Urmă o pauză de o clipă şi apoi Black răspunse: 


— Noapte/în vreme ce Poirot continua, răspunsurile 
veneau mai repede. 

Nume, zise Poirot. 

— Loc - Bernard - Shaw - Marţi -Cină - Călătorie - Vapor 
-Ţară - Uganda - Poveste -Lei - Puşcă pentru ciori - Fermă - 
împuşcătură - Sinucidere - Elefant - Colţi -Bani - Avocaţi îţi 
mulţumesc, căpitane Black. Poate îmi acorzi câteva minute 
după vreo jumătate de oră? 

— Desigur. 

Tânărul soldat îl privi curios şi-şi şterse fruntea în timp ce 
se ridica. 

— Şi acum, Hastings, zise Poirot zâmbindu-mi, în timp ce 
închidea uşa în urma sa. Înţelegi totul, nu-l aşa? 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Lista aia de cuvinte nu-ţi spune nimic? Am parcurs-o din 
nou, dar am fost obligat să mă dau bătut. 

— Am să te ajut. Încep prin a-ţi spune că Black a răspuns 
bine în limita timpului normal, fără pauze, aşa încât putem 
considera că nu are o conştiinţă vinovată de ascuns. „Zi” 
urmat de „noapte”, „loc” urmat de „nume” sunt asociaţii 
normale. Am început să lucrez cu „Bernard” ceea ce sugera 
numele doctorului de aici, peste care putea să nu fi dat. 
Evident că aşa a fost. După conversaţia noastră recentă, el 
mi-a spus „cină” la cuvântul meu „marţi”, dar „călătorie” şi 
„țară” au fost urmate de „vapor” şi „Uganda”, arătând clar 
că importantă pentru el era călătoria în străinătate şi nu 
venirea aici. „Poveste” îi aminteşte de „lei” despre care 
povestise la cină. Am continuat cu „puşcă pentru ciori” şi el 
a răspuns cu un cuvânt cu totul neaşteptat -”fermă”. Când 
am spus „împuşcătură”, el răspunde deodată „sinucidere”. 
Asociaţia pare clară. Un om pe care-l cunoaşte se sinucide 
cu o puşcă undeva la o fermă. Aminteşte-ţi, de asemenea, că 
mintea îi este încă la poveştile pe care le-a spus la cină şi 
cred că vei fi de acord cu mine că n-o să fiu prea deplasat 
dacă-l chem pe căpitanul Black şi-l cer să repete povestea 
aceea cu sinuciderea pe care a spus-o la cină, marţi seara. 


Black a fost destul de sincer în privinţa aceasta. 

— Da, le-am spus o asemenea poveste când stau şi mă 
gândesc. Chap s-a împuşcat la o fermă acolo. A făcut-o cu o 
puşcă pentru ciori prin gură şi alicele au rămas în creier. 
Doctorii au fost foarte uimiţi - nu se vedea nimic în afară de 
puţin sânge pe buze. Şi ce-l cu asta? 

— Ce are asta de-a face cu domnul Maltravers? Văd că nu 
ştii c-a fost găsit cu o astfel de puşcă lângă el. 

— Vreţi să spuneţi că povestea mea i-a sugerat 
sinuciderea, dar e îngrozitor! 

— Nu te amări, ar fi făcut-o într-un fel sau altul. Bine, 
trebuie să vorbesc la telefon cu Londra. 

Poirot avu o lungă conversaţie la telefon şi se întoarse 
gânditor. Plecă singur după-amiază şi abia la şapte seara a 
declarat că nu mai putea să amâne, că trebuie să-l spună 
tinerei văduve, îmi părea rău deja pentru ea, fără nici o 
rezervă. Să rămâi fără nici un ban şi să ştii că soţul s-a 
sinucis ca să-l asigure viitorul, era o povară prea greu de 
suportat pentru o femeie. Totuşi, nutream secreta speranţă 
că tânărul Black s-ar putea dovedi capabil s-o consoleze, 
după ce durerea ei ar fi trecut. Evident, el o admira enorm. 

Întrevederea noastră cu doamna a fost dureroasă. A 
refuzat să creadă faptele pe care i le-a prezentat Poirot. Şi 
când s-a convins, în cele din urmă, a izbucnit într-un plâns 
amar. Examinarea cadavrului a confirmat bănuielile 
noastre. Lui Poirot îi părea foarte rău pentru biata doamnă, 
dar fusese angajat de compania de asigurări şi ce-ar fi 
putut face? În timp ce se pregătea să plece, îi spuse blând 
doamnei Maltravers: 

— Doamnă, dintre toţi oamenii, dumneavoastră ştiţi că nu 
există morţi! 

— Ce vreţi să spuneţi? Se fâstâci ea, ochii făcându-l-se 
mari. 

— N-aţi luat parte niciodată la şedinţe de spiritism? 
Sunteţi un medium bun, doar ştiţi. 


— Aşa mi s-a spus. Dar dumneavoastră nu credeţi în 
spiritism, sunt sigură! 

— Doamnă, am văzut nişte lucruri stranii. Ştiţi că în sat se 
vorbeşte că această casă este bântuită de stafii? 

Ea dădu din cap aprobator şi, în acel moment, servitoarea 
anunţă că cina era gata. 

— Nu rămâneţi să gustaţi ceva? 

Am acceptat cu plăcere şi am simţit că prezenţa noastră 
nu putea decât s-o distragă puţin ide la amărăciunile ei. 
Tocmai ne terminasem supa când se aiizi un țipăt dincolo de 
uşă şi sunetul unei faianţe sparte. Am sărit în sus. 
Servitoarea apăru cu mâna pe inimă. 

— Era un bărbat care stătea pe coridor. Poirot se repezi 
acolo şi se întoarse repede. 

— Nu e nimeni acolo. 

— Nu este, domnule? Zise servitoarea încet. O, m-a 
speriat! 

— Dar de ce? 

Îşi micşoră vocea, de-abia şopti. 

— Mi s-a părut. Mi s-a părut că e stăpânul. Arăta ca el. 

Am văzut-o pe doamna Maltravers tresărind speriată şi 
mintea îmi fugi la vechea supcistiţie despre sinucigaşii care 
nu-şi pot găsi odihna. Şi ea se gândea la asta, sunt sigur, 
căci un minut mai târziu îl prinse de braţ pe Poirot, ţipând. 

— N-aţi auzit? Cele trei bătăi în fereastră? Aşa obişnuia să 
facă întotdeauna când trecea în jurul casei. 

— ledera, am strigat. A fost iedera care a lovit fereastra. 

Dar un fel de teroare punea stăpânire pe noi toţi. 
Servitoarea era evident tulburată şi când masă s-a 
terminat, doamna Maltravers l-a implorat pe Poirot să nu 
plece imediat. Era clar îngrozită să rămână singură. Ne-am 
retras în camera pentru micul dejun. Vântul se înteţea şi 
urlă în jurul casei într-un fel fantomatic. De două ori uşa 
camerei se deschise, se dădu de perete încet şi, de fiecare 
dată, ea se agăţă de mine cu o privire îngrozită. 


— A, ce, uşa asta e vrăjită? Strigă Poirot supărat, în cele 
din urmă. Se ridică şi o închise încă o dată, apoi răsuci 
cheia în broască. Am s-o închid, uite aşa! 

— Nu fă asta, zise ea cu ochii speriaţi. Dacă se deschide 
chiar acum. 

Şi chiar în momentul în care rostea cuvintele, imposibilul 
se întâmpla. Uşa încuiată se deschise încet. Eu nu puteam 
vedea coridorul, de unde stăteam, dar ea şi Poirot erau cu 
faţa spre el. Ea ţipă prelung şi se întoarse spre detectiv. 

— L-ai văzut, acolo, pe coridor? Ţipă ea. 

EI o privi cu o faţă uimită, apoi clătină din cap. 

— L-am văzul. Pe soţul meu. Trebuie să-l fi văzut şi 
dumneata! 

— Doamnă, n-am văzut nimic. Nu vă simţiţi bine. Sunteţi 
tulburată. 

— Mă simt foarte bine, eu. O, Doamne! 

Deodată, pe neaşteptate, lumina se micşoră şi se stinse. 
Din întuneric se auziră trei lovituri puternice. O puteam 
auzi pe doamna Maltravers gemând şi apoi. Am văzut! 

Bărbatul, pe care-l văzusem sus întins pe pat, se afla acum 
în faţa noastră, înconjurat de o lumină slabă fantomatică. 
Avea sânge pe buze şi-şi ţinea mâna dreaptă ridicată, 
îndreptată spre ceva. Deodată, o lumină strălucitoare păru 
să iasă din ea. Ea trecu peste Poirot şi peste mine şi căzu pe 
doamna Maltravers. Am văzut Jaţa ei albă îngrozită şi încă 
ceva! 

— Doamne, Poirot! Am strigat eu. Uită-te la mâna ei, la 
mâna ei dreaptă. E toată roşie! 

Şi ochii ei se uitară la ea şi căzu grămadă pe duşumea. 

— Sânge, striga isterică. Da, e sânge. Eu l-am omorât. Eu 
am făcut-o. El îmi arăta mie şi atunci am pus mâna pe 
trăgaci şi am apăsat. Scăpaţi-mă de el. Scăpaţi-mă! S-a 
reîntors! 

Vocea i se transformă într-un gâlgâit. 

— Lumină, spuse Poirot brusc. Lumina se aprinse ca prin 
farmec. 


— Asta e, continuă el. Ai auzit, Hastings? Şi tu, Everett? O, 
apropo, acesta este domnul Everett, un om remarcabil în 
profesia lui de actor. l-am telefonat în după-amiaza aceasta. 
Machiajul lui e bun, nu-l aşa? Seamănă cu mortul şi cu o 
torţă de buzunar, plus fosforescenţa necesară a lăsat 
impresia dorită. Eu nu i-aş atinge mâna ei dreaptă, dacă aş 
fi în locul tău, Hastings. Are vopsea roşie care o” face aşa. 
Când lumina s-a stins, ştii c-am luat-o de mină. Înţelegi. 
Apropo, nu trebuie să ne pierdem trenul. Înspectorul Japp e 
afară la fereastră. O noapte proastă, dar ela putut să-şi mai 
treacă timpul bătând din când în când în geam. 

— Înţelegi? Continuă Poirot, în timp ce ne îndreptam în 
grabă prin vânt şi ploaie spre gară, era o mică discrepanţă. 
Doctorul părea să creadă că decedatul era un om de ştiinţă 
creştin şi cine i-ar fi putut imprima această idee decât 
doamna Maltravers? Dar nouă? Ea ni l-a prezentat ca 
aflându-se într-o stare de spirit plină de presimţiri negre 
despre sănătatea sa. Apoi, de ce a fost aşa de surprinsă 
neplăcut de reapariţia tinărului Black? Şi, în ultimul rând, 
deşi convențiile cer ca o femeie să trebuiască să pretindă 
din decenţă că-şi jeleşte soţul, mi s-au părut exagerate 
pleoapele aşa de mult rujate! Nu le-ai observat, Hastings? 
Nu? Întotdeauna îţi spun, nu vezi nimic! Ei bine, asta a fost. 
Existau două posibilităţi: ori povestea lui Black i-a sugerat 
domnului Maltravers o metodă ingenioasă de a se sinucide, 
ori celălalt ascultător, soţia, a văzut o metodă la fel de 
ingenioasă de a comite o crimă. Am înclinat spre a doua 
variantă. Ca să se sinucidă în felul acela, el ar fi trebuit, 
probabil, să apese pe trăgaci cu degetul cel mare, sau aşa 
îmi imaginez. Acum, dacă Maltravers ar fi fost găsit fără o 
gheată, cu siguranţă am fi auzit aş. A de la cineva. Un 
detaliu ciudat ca acesta ar fi fost reţinut. Nu, cum îţi spun, 
înclinam să cred că era vorba de un caz de crimă, nu de 
sinucidere, dar mi-am dat seama că n-am nici cea mai mică 
dovadă în sprijinul teoriei mele. De aceea, elaborarea micii 
comedii pe care ai văzut-o jucată în seara aceasta. 


— Chiar şi acum nu prea văd toate detaliile crimei, am zis 
eu. 

— S-o luăm de la început. lată o femeie abilă şi vicleană 
care, cunoscând dezastrul financiar al soţului ei şi obosită 
de bărbatul cu care se măritase numai pentru banii lui, îl 
convinge să facă o asigurare pe viaţă cu o sumă mare şi- 
apoi caută mijloacele de a-şi atinge scopul. O întâmplare i le 
oferă: ciudata poveste a tânărului soldat, în după-amiaza 
următoare, când domnul căpitan, aşa cum crede ea, este pe 
mare, ea şi soţul ei se plimbă pe lângă casă. „Ce poveste 
curioasă a fost aia de aseară!” spune ea. „Ar putea un 
bărbat să se împuşte în felul acesta? Arată-mi dacă e 
posibil!” Bietul prost îi arătă, îşi băgă ţeava puştii în gură. 
Ea sare la el şi pune degetul pe trăgaci râzându-l în nas. „Şi 
acum, domnule, spune ea cu răutate, dacă apăs pe 
trăgaci?” Şi-atunci. Şi atunci, Hastings, ea apăsă! 

Apartamentul de la etajul al treilea - Al naibii! Spuse Pat. 

Încruntându-se amarnic căuta repezită în bucăţica de 
mătase pe care o numea geantă de seară. Doi tineri şi o altă 
fată o priveau cu nerăbdare. Stăteau cu toţii în faţa uşii 
închise de la apartamentul Patriciei Garnett. 

— N-are rost, spuse Pat. Nu-l aici. Şi acum ce ne facem? 

— Uite ce înseamnă o viaţă fără cheie! Murmură Jimmy 
Faulkener. 

Era un tânăr scund, lat în spate, cu ochi albaştri, 
binevoitori. 

Pat se întoarse spre el supărată. 

— Nu mai glumi, Jimmy. Treaba-l serioasă. 

— Mai uită-te o dată Pat, spuse Donovan Bailey. Trebuie să 
fie pe acolo, pe undeva. 

Avea o voce molcomă, plăcută, care se potrivea siluetei 
sale subţiri şi tenului lui brunet. 

— Dar, ai luat-o cu tine? Spuse cealaltă fată, Mildred Hope. 

— Bineînţeles că am luat-o. Cred că i-am dat-o unuia dintre 
voi doi. Se întoarse către bărbaţi acuzatoare: i-am spus lui 
Donovan s-o ia. 


Dar nu avea să găsească un ţap ispăşitor aşa de uşor. 
Donovan a protestat ferm şi Jimmy i-a ţinut isonul. 

— Te-am văzut cu ochii mei cum ai pus-o în geanta ta, 
spuse Jimmy. 

— Ei bine, atunci, unul dintre voi mi-a pierdut-o când mi- 
aţi ridicat geanta. Am scăpat-o o dată sau de două ori. 

— O dată sau de două ori! Comentă Donovan. Ţi-a căzut de 
cel puţin o duzină de ori, pe lângă faptul că ai lăsat-o pe 
unde s-a nimerit cu fiecare ocazie. 

— Nu văd de ce naiba n-a căzut totul din ea în vremea 
asta, adăugă Jimmy. 

— Problema este cum o să intrăm? Spuse Mildred. Era o 
fată sensibilă, care-şi vedea de treabă, dar nu atât de 
atractivă ca impulsivă şi certăreaţă Pat. Toţi patru se uitau 
dezarmaţi la uşa închisă. 

— Portarul nu poate să ne ajute? Sugeră Jimmy. N-are o 
cheie care se potriveşte sau ceva de felul ăsta? 

Pat negă. Erau numai două chei. Una era înăuntrul 
apartamentului, atârnata în bucătărie şi cealaltă a fost, sau 
trebuia să fie, în geanta blestemată. 

— Dacă apartamentul ar fi fost măcar la parter, se vaită 
Pat, am fi putut sparge o fereastră sau ceva. Donovan, nu 
vrei să faci pe pungaşul, ce zici? 

Donovan refuză ferm, dar politicos să facă pe pungaşul. 

— Un apartament la etajul al patrulea este o adevărată 
încercare, spuse Jimmy. 

— Dar scara de incendiu? Spuse Donovan. 

— Nu există. 

— Trebuie să fie, se amestecă Jimmy. O clădire înaltă de 
cinci etaje ar trebui să aibă o scară de incendiu. 

— Probabil, făcu Pat. Dar orice-ar fi nu ne este de folos. 
Cum am să pătrund vreodată în apartamentul meu? 


SFÂRŞIT