Edgar Wallace — Fantoma din Intuneric

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


FANTOMA DIN ÎNTUNERIC 


„The face în the night” 


Capitolul 1. 

OMUL DE LA SUD. 

Ceaţa care se pregătea să coboare asupra Londrei, nu era 
decât o simplă abureală cenuşie şi becurile de gaz păreau 
doar puţin întunecate, când Africanul, clătinându-se pe 
picioare, intră în Portman Square. Deşi era un frig umed, el 
nu purta nici un fel de pardesiu, iar gulerul cămăşii îi era 
răsfrânt, lăsând să i se vadă pieptul dezgolit. Umbla privind 
cu atenţie la toate uşile şi se opri în cele din urmă la Nr. 
551, cercetând cu de-amănuntul ferestrele întunecate ale 
imobilului, zâmbind sarcastic. 

Este ştiut că, beţia intensifică sentimentele. Omul vesel îşi 
îndrăgeşte mai mult tovarăşii, omul mâhnit devine mai 
amărât, iar cel mâniat poate fi împins la crimă. Şi Laker 
simţea o mânie fără de seamăn. Are să-i arate dracului ăsta 
bătrân, ăstui pungaş mizerabil, care trăia din riscurile 
suportate de alţii, că nu poate să fure aşa fără nici o teamă 
de răspundere! 

El, Laker, sosea fără o para chioară, după ce făcuse un 
drum lung şi din cale afară de obositor. Mai avea încă vie în 
minte, spaima nebună ce-l cuprinse la Capetown, când a 
venit poliţia să-i percheziţioneze locuinţa. Toată viaţa lui, a 
fost o viaţă de câine. Atunci, de ce bătrânul Malpas, care se 
afla în pragul morţii, să se lăfăiască în lux, pe când agentul 
lui cel mai bun trăgea pe dracul de coadă? Asemenea 
gânduri îl chinuiau întotdeauna pe Laker, ori de câte ori era 
beat. 


Faţa-i lungă, nerasă, cicatricea care-i brăzda unul din 
obraji, de la tâmplă până la bărbie, fruntea-i mică, acoperită 
cu smocuri de păr încâlcit, hainele-i murdare din cale afară, 
totul din el evidenția cea mai abjectă mizerie. 

Se opri un timp locului, privind la ghetele-i stricate, apoi 
urcă cele câteva trepte ale peronului şi bătu încetişor la uşa 
de intrare. 

Imediat, se auzi o voce, care întreabă: 

— Cine-i acolo? 

— Laker! răspunse el, cu o voce puternică. 

Uşa se deschise fără zgomot şi el pătrunse înăuntru. Aici 
nu era însă nimeni care să-l primească. Străbătând holul 
pustiu, urcă o scară, trecu printr-un culoar îngust şi intră 
într-o cameră foarte puţin luminată. 

O lumină slabă cădea dintr-o lampă cu abajur verde, 
aşezată pe un birou, în dosul căruia şedea un bătrân. 

— Şezi jos, spuse acesta. 

Laker nu avea nevoie să fie îndrumat: cunoştea prea bine 
unde se găsea masa şi scaunul, doar la trei paşi de el. Fără 
să mai spună o singură vorbă se aşeză; pe faţa lui străluci 
un surâs sarcastic. Bătrânul cu mutra respingătoare, nu-l 
putea zări. 

— Când ai sosit? 

— Am venit cu „Buluwayo”. Am nevoie de bani, Malpas şi 
asta cât mai repede. 

— Pune pe masă ceea ce ai adus, spuse bătrânul foarte 
răstit; revino după un sfert de ora, şi banii vor fi aici. 

— Ba eu, îi vreau chiar acuma, spuse omul nostru cu o 
încăpățânare de beţiv. 

Malpas întoarse figura-i hidoasă, către Laker. 

— Aici domneşte o singură regulă şi anume aceea pe care 
o dictez eu. Lasă pe masă ce ai adus, sau dacă vrei ia-le cu 
tine; când eşti beat eşti un idiot şi nu ştii ce vorbeşti. 

— Se prea poate; dar nu sunt chiar atât de idiot, ca să-mi 
mai pun pielea în joc, cum am făcut-o până acum. Şi, ştii 


Malpas că nici tu nu prea stai pe roze. Habar n-ai cine 
locuieşte în casa de alături! 

Îşi aduse aminte de un fapt pe care îl aflase întâmplător, în 
aceiaşi dimineaţă. 

Malpas îşi strânse pe umeri halatul vătuit, şi rânji. 

— Ai crezut tu că n-am habar? Că nu ştiu că Lacy Marshalt 
locuieşte alături de mine? Atunci imbecilule, de ce crezi că 
locuiesc aici, dacă nu ca să fiu lângă dânsul? 

Beţivul îl privi cu gura căscată. 

— Alături de el... de ce? E unul din oamenii pe care îi furi, 
deşi el însuşi este un hoţ, dar vorba-i că tu îl prăzi! Ce 
nevoie ai tu să fi alături de el? 

— Asta-i treaba mea, răspunse bătrânul aspru. Lasă ce ai 
adus şi şterge-o! 

— Nu vreau să las nimic, spuse Laker ridicându-se, şi n-o 
să plec până nu ştiu totul despre tine, Malpas. M-am gândit 
şi m-am răzgândit. Tu nu eşti ceea ce pari; n-ai sta la 
capătul celălalt al odăii, ţinându-mă pe mine şi pe ceilalţi 
tovarăşi ai mei, la atâta distanţă de tine, dacă n-ai avea un 
motiv serios. Vreau să te văd. Ceva mai de aproape, fătul 
meu. Să nu faci nici o mişcare; ţi-e imposibil să vezi 
revolverul meu, dar pe cuvântul meu de onoare, că-l am. 

Făcu trei paşi înainte, apoi se împiedică de un obstacol şi 
fu aruncat înapoi. Era un fir gros de fier, întins de la un 
perete la altul, care pe întuneric nu putea fi observat. 

Lampa se stinse înainte ca Laker să-şi fi putut recăpăta 
echilibrul. Asta îl scoase cu totul din sărite. Cu un urlet ca 
de fiară, se năpusti înainte şi apucă firul de fier. De data 
aceasta o lovitură de picior îl aruncă iar pământ. 

Dintr-o săritură fu la loc în picioare. 

— Fă lumină pungaş bătrân, strigă el învârtind în mână un 
scaun. Sunt atâţia ani de când mă furi într-una! Plăteşte-mi, 
sau îţi devastez casa! 

— Bagă de seamă băiete; e a treia oară că mă ameninţi! 

De astă dată vocea se auzi din spatele lui; se întoarse 
repede, şi în culmea furiei trase. 


Zidurile capitonate ale încăperii înăbuşiră detunătura, dar 
la lumina produsă de descărcarea revolverului Laker zări o 
siluetă târându-se înspre uşă şi trase din nou. Uşa se 
deschise şi văzu atunci pe celălalt bărbat, cum se strecura 
afară. Într-o secundă fu şi el pe culoar, dar bătrânul 
dispăruse de acum. Unde putea să fi intrat? Laker zări o 
uşă asupra căreia se năpusti cu toată puterea. 

— leşi de acolo! strigă el, ca scos din minţi. leşi ca să stăm 
puţin de vorbă, dacă-ţi dă mâna, trădătorule! 

Auzi în dosul lui un scârţâit. Uşa camerei din care ieşise, fu 
brusc închisă. 

Atunci îşi dădu seama că mai avea încă în mână săculeţul 
de piele, pe care-l scosese din buzunar şi că risca să plece 
fără nici un rezultat palpabil. Începu să bată cu pumnii în 
uşă, după care bătrânul se pusese la adăpost. 

— Haide Malpas! De ce nu înţelegi de glumă? leşi afară de 
acolo că nu-ţi fac nimic. Mi se pare şi mie că sunt niţel cam 
beat! 

Din odaie nu veni nici un răspuns. 

— Crede-mă, dragă Malpas, îmi pare foarte rău. 

Jos, la picioarele sale, zări un obiect pe care îl ridică. Era o 
bărbie de ceară, bine modelată şi colorată, care se vedea că 
fusese fixată cu două şireturi elastice, din care unul se 
rupsese. Această jumătate de mască îl făcu să pufnească 
într-un râs zgomotos. 

— Ia te uită Malpas, am pus mâna pe o bucată din mutra 
ta! strigă el. leşi afară că de nu îţi duc bărbia la poliţie, care 
cu siguranţă că o să vrea să găsească şi restul simpaticei 
tale persoane. 

Rămase din nou fără nici un răspuns. Atunci râzând într- 
una, cobori scara şi încearcă să deschidă uşa care da în 
stradă. Aceasta însă, nu avea nici un fel de clanţă. 

— Malpas! 

Vocea-i puternică trezi ecoul camerelor goale. Înjurând, 
urcă din nou scara. Când fu la jumătatea drumului, auzi 
ceva căzând. Ridică privirea şi zări sus mutra aceea pe care 


n-o putea suferi; văzu o greutate neagră rostogolindu-se 
spre el şi încearcă să se dea la o parte, din cale-i. 

O secundă mai târziu căzu ca un pachet neînsufleţit, de-a 
lungul scării. 

Capitolul II. 

COLIERUL REGINEI FINLANDEI. 

La ambasada americană, balul era în toi. 

Când năvala de oaspeţi se mai linişti puţin, dintr-o maşină 
de piaţă cobori un bărbat cu figura voioasă şi trecu liniştit 
printre cele două rânduri de spectatori. Făcu un semn 
prietenesc poliţistului care păzea trecerea şi pătrunse în 
hol. 

— Colonel Bothwell, spuse el valetului din uşă, apoi 
pătrunse în salon ca la el acasă. 

— Scuzaţi-mă... 

Un bărbat cu fizicul agreabil, în ţinută de seară, îl luă 
afectuos de braţ şi-l conduse într-o anticameră mică, 
transformată în bufet şi care la ora asta era încă pustie. 

Colonelul Bothwell ridică din sprâncene, arătând surpriză 
binevoitoare. 

— Nu, spuse încetişor străinul. 

— Nu? 

Sprâncenele colonelului nu se puteau ridica mai sus decât 
erau, aşa că se încrunta. 

— Nu, nu cred. 

Ochii cenuşii care surâdeau privind la ofiţer, străluceau de 
veselie. 

— Iubite amice american, spuse colonelul încercând să-şi 
scoată braţul din strânsoarea celuilalt. Într-adevăr, nu 
înţeleg de loc - te înşeli poate! 

Cel cu care vorbea, dădu încetişor din cap. 

— Eu nu mă înşel niciodată. Precum o ştii destul de bine, 
sunt englez, ca şi d-ta, cu toate că imiţi accentul din Statele 
Unite. Sărmane Slick, asta nu se prinde. 

Slick Smith suspină, dar nu lăsă de loc să se vadă că ar fi 
câtuşi de puţin decepţionat. 


— Dacă un cetăţean american nu poate să facă o vizită 
amicală ambasadorului său, fără să sbârlească părul 
copoilor, este un semn că ceva nu-i în ordine. Uite, căpitane, 
am primit invitaţie şi dacă ambasadorul meu doreşte să mă 
vadă, asta nu te priveşte. Este cel puţin părerea mea! 

Căpitanul Dick Shannon râse încetişor. 

— Vezi că el nu doreşte de loc să te vadă Slick. Din contră, 
ar fi cât se poate de încurcat, dacă ar afla că un vestit 
pungaş englez este în noaptea asta, în locul unde diamante 
în valoare de un milion de dolari vor fi la îndemâna lui. Se 
poate că ar fi mulţumit să aibe lângă el pe colonelul 
Bothwell din regimentul 94 de cavalerie şi să-şi strângă 
mâna, dar cu siguranţă că nu are nevoie de loc de Slick 
Smith, hoţ de bijuterii. Vrei să ciocnim un pahar înainte să 
pleci? 

Slick suspină din nou. 

— Whisky, spuse el foarte laconic, arătând o sticlă pe 
bufet. Te înşeli dacă crezi că am venit pentru afaceri. E 
lucru cunoscut căpitane: curiozitatea este viciul meu şi am 
venit numai din dorinţa de a contempla colierul de 
diamante al Reginei. Probabil că-i pentru ultima dată că-l 
mai văd. Nu pune prea multă apă, whisky-ul nu ştie să 
înoate. 

Plin de tristeţe privi la pahar înainte de a-l da pe gât. 

— La drept vorbind, sunt mulţumit într-un fel că m-ai 
dibuit. Invitaţia am primit-o de la un prieten. Fiecare om 
are un ideal în viaţa lui, chiar şi un copoi; iar visul meu a 
fost întotdeauna să lămuresc misterele încâlcite. Sunt la fel 
ca şi Stormer, detectivul care m-a denunţat d-tale, şi habar 
nu am ce avea în capul lui. 

Era într-adevăr perfect exact că Shannon primise din 
partea agenţiei Stormer primele indicaţii asupra identităţii 
adevărate a lui Slick. 

— Ne întâlnim oare acum ca fraţii întru detectiviei sau 
suntem pur şi simplu un poliţist faţă de un... 


— Nu te jena şi spune „un hoţ”, fără teamă căosămă 
atingi în amorul propriu, spuse Slick. 

— Şi cum rămâne cu diamantele Reginei? 

Slick oftă îndelung. 

— Sunt ochite, spuse el. Sunt foarte curios să ştiu cum o să 
învârtească afacerea. Lovitura o dă o bandă foarte dibace, 
cred că nu te aştepţi să-ţi dau pe faţă câteva nume, nu-i 
aşa? 

— Au sosit deja la ambasadă? întrebă Dick într-o suflare. 

— Nu ştiu, asta sunt curios şi eu să văd. Nu sunt dintre 
profesioniştii aceia, pe care felul cum operează nu-i 
interesează. Mai curând s-ar putea spune că sunt un doctor 
căruia îi place să vadă cum operează alţii. 

Shannon stătu câteva momente pe gânduri. 

— Aşteaptă-mă aici, şi vezi să nu ţi se lipească de mâini 
ceva piese din serviciul argintăriei, spuse el părăsind de 
astă dată un Slick indignat. 

Se duse în salonul înţesat de lume şi croindu-şi drum 
printre mulţime, ajunse la un loc liber, unde ambasadorul 
sta de vorbă cu o femeie impozantă, care părea extrem de 
obosită, şi pentru paza căreia, Shannon se afla la 
ambasadă. 

Un lanţ sclipitor arunca reflexe luminoase la fiecare 
mişcare a gâtului său. 

Cu ochii în patru, Shannon supraveghea pe toţi cei din 
jurul ei. Observă un tânăr care stătea de vorbă cu unul din 
secretarii ambasadei şi încrucişându-şi privirea cu a lui, îi 
făcu semn să se apropie. 

— Ascultă Steel, Slick Smith este aici. Îmi spune că se va 
întâmpla o sustragere a colierului reginei. N-ai să-l pierzi 
din ochi nici un moment. Spune unui om de la ambasadă să 
verifice lista şi adu-mi pe toţi care nu vor putea fi 
identificaţi. 

Se înapoie la Slick, pe cure-l găsi ocupat cu sorbirea celui 
de al treilea pahar de alcool. 


— Ascultă-mă Slick. De ce ai venit aici dacă ştiai că furtul 
trebuie să fie comis în astă seară? Chiar dacă nu eşti 
complice, tot vei fi bănuit! 

— M-am gândit şi eu la asta, spuse Smith. 

Din locul unde se găseau amândoi, se putea vedea perfect 
intrarea principală a salonului. Invitaţii soseau fără 
întrerupere şi în acel moment îşi făcu apariţia un bărbat 
bine făcut, însoţind o femeie atât de frumoasă încât chiar 
Slick, care nu se emoţiona cu una cu două, rămase 
înmărmurit. Aceştia trecură de ei, înainte ca Dick Shannon 
să-i fi putut vedea de aproape. 

— Iată o creatură cu adevărat încântătoare. Martin Elton 
nu-i aici? Femeiuşca asta iese prea mult cu Lacy. 

— Lacy? 

— Da, onorabilul Lacy Marshalt. Un milionar. Un tip 
straşnic, care şi-a început viaţa într-o casă de corecție şi 
care-i gata întotdeauna să intre în alta... Cunoşti dama, 
căpitane? 

Aproape că nu era om, care să nu o cunoască pe Dora 
Elton. Era una din acele femei elegante, pe care o puteai 
întâlni la toate premierele sau cluburile de noapte ultra 
mondene. Din contră, pe Lacy Marshalt nu-l cunoştea 
Shannon, decât doar din auzite. 

— Frumoasă! Doamne, Doamne, repetă Slick plin de 
admiraţie. De ar fi soţia mea nu i-aş da voie să iasă la 
plimbare cu Lacy. Garantat că nu, domnul meu, dar se vede 
că la Londra se obişnuieşte asta. 

— Peste tot e la fel. Aici ca la Paris, New York, Chicago, 
Madrid sau Bagdad. Şi acum cară-te! 

— 'Ţii atât de mult să plec? Bine, dragul meu! Dar să ştii, 
căpitane, că mi-ai stricat toată seara! Am venit aici ca să 
mai învăţ ceva. Fii sigur că nu m-aş fi băgat în cămaşă 
scrobită, dacă aş fi ştiut că te găsesc aici. 

Dick îl petrecu până la uşa de intrare şi aşteptă acolo până 
ce-l văzu pornind cu o maşină de piaţă. 


La orele unu noaptea, spre deplina uşurare a lui Shannon, 
Majestatea Sa Regina Finlandei plecă la hotelul 
Buckingham Gate, unde locuia incognito. 

Shannon, cu capul descoperit, rămase afară în ceaţă până 
ce ultimele lumini ale echipajului se pierdură în noapte. Pe 
scaunul alăturat de şofer sta un agent înarmat până-n dinţi, 
aşa că se simţea perfect asigurat în privinţa bijuteriilor. 

Atunci urcă la rândul său în maşină şi porni la Scotland 
Yard. Mergea aproape la pas, deoarece se lăsase o ceaţă 
din cele mai dense. 

— Caută pe cineva, să-mi ducă maşina la garaj, spuse el 
poliţistului de serviciu. Am să merg pe jos acasă, e mult mai 
sigur. 

— V-a căutat domnul inspector, domnule căpitan. A plecat 
spre Embankment. 

— Splendidă noapte pentru plimbare! spuse Dick 
ştergându-şi ochii, care-l usturau. 

— T. P (Iamisa Policemen, poliţia fluvială a Tamisei N. 1.) 
caută corpul unui om care a fost aruncat astă noapte în 
fluviu. 

— Aruncat? Vrei să spui că a sărit? 

— Nu, domnule căpitan, a fost aruncat. O patrulă trecea 
pe acolo, când ceața nu era atât de deasă şi a văzut că omul 
a fost ridicat şi aruncat peste parapet. Sergentul a fluierat, 
dar nu era niciunul din agenţii noştri în apropiere aşa că cel 
aruncat a dispărut în valuri. Acum îi caută cu toţii corpul. 
Domnul inspector mi-a spus să vă încunoştinţez de îndată 
ce vă veţi înapoia. 

Dick Shannon nu şovăi de loc. O porni grăbit spre malul 
apei. Ceaţa era acum deasă să tai cu cuțitul şi semnalele 
lugubre ale remorcherelor încetaseră. 

În apropierea obeliscului, care reaminteşte de gloriile 
trecute ale Egiptului, zări un grup de oameni; şi inspectorul 
care se găsea printre ei, îi ieşi în întâmpinare. 

— S-a petrecut un asasinat. I. P a găsit corpul. 

— Înecat? 


— Nu, omul a fost ucis, înainte de a fi aruncat în apă. Dacă 
vrei să te dai jos, îl poţi vedea. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? 

— Aseară la nouă. 

Shannon cobori treptele care duceau la fluviu. 

— l-am făcut un examen sumar, spuse sergentul din 
patrulă. N-are în buzunare nimic, după care să poată fi 
identificat. La bărbie are cicatricea unei răni mai vechi. 

— Aşa! spuse Shannon; vom urma cercetările mai târziu. 

Însoţit de inspector se înapoie la Scotland Yard. Holul de la 
intrare, complet pustiu la plecarea sa, era acum animat, 
căci între timp venise ştirea că automobilul Majestății Sale 
Regina Finlandei a fost oprit în porţiunea întunecată din 
Mall, detectivul omorât, iar colierul Majestății sale a 
dispărut în ceaţă. Nici nu se va regăsi, până ce o anumită 
fată, care în acest moment nu visa decât la găinile sale, va 
veni la oraş, ca să viziteze pe sora sa, care o ura. 

Capitolul III. 

AUDREY 

— Petre şi cu Paul au adus amândoi câte patru şilingi, 
spuse doamna Graffitt privind cu ochii extrem de miopi 
banii, ce-i pusese pe masă. 

Audrey Bedford făcu socoteala la repezeală. 

— Asta împreună cu mobilierul, face treizeci şi şapte de 
lire şi zece şilingi, ceea ce va ajunge pentru cel care 
îngrijeşte de găini şi lefurile voastre, ba mai rămâne destul, 
ca să pot face drumul la Londra. 

— Dacă aş primi ceea ce mi s-ar cuveni, apoi aş avea mai 
mult decât leafa, spuse doamna Graffitt bocind. De când a 
murit biata mama d-tale, te-am îngrijit cum am putut mai 
bine, şi acum mă dai afară, să fiu nevoită să trăiesc cu fiul 
meu ăl mare. 

— Ferice de D-ta că ai un băiat mare, răspunse Audrey, 
fără să pară câtuşi de puţin emoţionată. Nu fi proastă, 
doamna Graffitt. Negustoria cu găini numai atunci nu 
rentează, când cel care-ţi ajută vinde pe ascuns ouăle. Am 


făcut mai ieri socoteala, şi am găsit că ai câştigat numai din 
ouă pe puţin patruzeci de lire pe an. 

— Până astăzi nu a spus nimeni că-s o hoaţă, zise 
plângând. 

— Hai lasă plânsul, spuse Audrey, ferma este şi aşa destul 
de umedă. 

— Şi unde vrei să pleci, domnişoară? întrebă doamna 
Graffitt, uitând cu mult tact chestiunea cinstei sale puse la 
îndoială. 

— Nu mă întreba, că nu ştiu; poate la Londra. 

— Ai niscaiva rubedenii pe acolo? 

— Ce-ţi pasă! Fă-mi mai bine o ceaşcă cu ceai, şi vino pe 
urmă să-ţi plătesc. 

— Îngrozitor oraş este şi Londra, mai spuse doamna 
Graffitt, dând cu tristeţe din cap. Unde te învârteşti, numai 
crime, sinucideri, furturi şi câte şi mai câte! Mai ieri seara a 
fost jefuită o regină adevărată. 

— Măi, taci! spuse Audrey în mod maşinal. Tocmai îşi 
frământa creierul, întrebându-se ce s-ar fi făcut cu celelalte 
şase găini, pe care doamna Graffitt nu le pusese la 
socoteală. 

— 1 s-au şterpelit diamante de sute de mii de lire. N-ar 
strica să mai citeşti din când în când ziarele, habar n-ai de 
ce se petrece în lume. 

— Pentru că veni vorba de furt, spuse Audrey, ce s-a 
întâmplat cu celelalte găini? 

— Oh, alea... Doamna Graffitt rămase câteva secunde, fără 
să poată spune nimic. Păi, ţi-am dat banii pe ele? Probabil 
că mi-au căzut din buzunar, că-i găurit. l-am pierdut. 

— Nu-ţi bate capul de pomană. Am să chem polițistul din 
sat, este meşter ne-ntrecut în găsirea lucrurilor pierdute. 

Cât ai clipi din ochi, doamna Graffitt găsi banii. 

Se retrăsese bombănind în bucătărie şi Audrey, rămasă 
singură, aruncă o privire prin odaia atât de familiară. 

Arsese în ultimele zile scaunul pe care obişnuise să şadă 
mamă-sa; se mai vedeau încă în vatră resturile unui picior. 


Pe tatăl său nu-l cunoscuse niciodată, iar doamna Bedford 
nu-i vorbise de loc de el. 

— E mort, mamă? întrebase odată copila. 

— Sper, fu singurul răspuns. 

Soră-sa Dora, nu pusese niciodată asemenea întrebări 
nesăbuite, era însă şi cu mult mai în vârstă decât ea şi mult 
mai iubită de femeia cu care se asemăna atât de mult, prin 
natura-i răzbunătoare, şi ale cărei prejudecăţi le 
împărtăşea şi ea. 

Doamna Graffitt aduse ceaiul şi înainte ca să se pornească 
pe bocetul de rămas bun, avu grijă să-şi numere cu băgare 
de seamă banii. 

— Să te mai sărut o dată înainte de a pleca, spuse ea 
bocind. 

— Dacă vrei să renunţi la asta, îţi mai dau un şiling, spuse 
repede Audrey, şi doamna Graffitt se grăbi să pună mâna pe 
şiling. 

Tânăra fată ieşi din casă şi se îndreptă spre cimitir. Găsi 
mormântul scump, şi rămase în faţa lui, tăcută, cu mâinile 
împreunate. 

— Adio, spuse ea liniştită, fără lacrimi în ochi, şi se 
întoarse acasă. 

Geamantanu-i plin cu cărţi era de acum la gară, adresat 
depozitului de bagaje de mână al gării Victoria. Gândindu- 
se la viitor, se instruise singură în nopţile de iarnă, în timp 
ce doamna Graffiti îi spunea că ar fi mai bine, dacă ar lua în 
mână andrelele de tricotat. 

— Mai avem timp berechet, mormăi conducătorul 
autobuzului, zvârlind înăuntrul maşinii valiza fetei. 

Audrey urcă tocmai în autobuz, când apăru un străin. Avea 
aerul unui ajutor de notar şi părea de vârstă mijlocie. 

— lertaţi-mă domnişoară Bedford. Numele meu e Willitt. 
S-ar putea să vă vorbesc diseară, când o să veniţi înapoi? 

— Nu mai vin înapoi, spuse ea. Vă datorez poate ceva? 

Străinilor politicoşi, Audrey le punea întotdeauna aceasta 
întrebare. În general răspundeau cu toţii „da”, deoarece 


doamna Graffitt avea obiceiul să cam „amâne” plăţile, obicei 
prea bine cunoscut în localitate. 

— Nu, domnişoară. Şi nu vă mai înapoiaţi? S-ar putea să 
am adresa dv.? Voiam să vă văd pentru o afacere foarte 
importanta. 

Părea foarte tulburat. 

— Tare mi-e teamă că n-am să vă pot da adresa mea; fiţi 
bun şi daţi-mi-o pe a dv. şiosă vă scriu. 

Acesta îi dădu cartea de vizită. 

— Mai lasă vorba! strigă conducătorul. Dacă mai staţi mult 
de vorbă, apoi s-a dus trenul. 

Audrey sări în autobuz şi închise uşa cu băgare de seamă. 

În colţ la Ledbury Lane, se produse accidentul. 

Venind de pe şoseaua principală, Dick Shannon viră cam 
brusc şi roţile dinapoi ale maşinii sale lungi, făcură un salt 
de toată frumuseţea. Ciocnirea ce urmă, fu ceva mai puţin 
elegantă. Partea din dos a maşinii, lovi cu toată puterea 
autobuzul lui Fontwell şi-i smulse o roată, răpindu-i astfel 
puţinul prestigiu, pe care timpul şi uzura îl mai lăsaseră. 

Unica pasageră sărise pe şoseaua noroioasă, înainte ca 
Dick să fi putut sosi lângă ea, cu pălăria în mână şi adânc 
mâhnit. 

— Regretele mele domnişoară; dar sper că nu vi s-a 
întâmplat nimic rău. 

EI, să-i fi dat vreo şaptesprezece ani, deşi ea avea cu doi 
ani mai mult. Audrey era îmbrăcată foarte simplu. Pardesiul 
mult prea lung, se cunoştea că fusese reparat de mai multe 
ori. Chiar gulerul de blană era jerpelit în ultimul hal. Dick 
nu dădu însă nici o atenţie acestor amănunte, ci se uita 
numai la obrazul care era de o frumuseţe răpitoare. Îl 
atrăgea oare arcuirea sprâncenelor, sau ochii, linia perfectă 
a gurii, sau tenul? Se temea s-o audă vorbind, pentru ca nu 
cumva accentul de ţărăncuţă să-l facă să-şi piardă iluzia 
prinţesei din basme. 

— Nu mulţumesc, mi-e teamă numai să nu pierd trenul. 


Auzindu-i vocea îi dispăru orice teamă. Prinţesa zdrenţuită 
era o adevărată doamnă, din lumea mare. 

— Mergeţi, poate la Barnham Junction? Ce coincidenţă, 
spuse el. Şi eu am drumul pe acolo. Dar în orice caz, chiar 
dacă n-ar fi trebuit să iau direcţia aceea, tot aş fi fost nevoit 
să trimit ajutoare acestui biet şofer. 

Conducătorul autobuzului coborâse şi el de pe scaunul 
său. 

— De ce nu zgâieşti mai bine ochii pe unde mergi? Sau ai 
nevoie de toată şoseaua, cât e ea de largă? 

Dick îşi desfăcu pardesiul şi scoase din buzunar portvizitul. 

— lată cartea mea de vizită, Jehu, spuse el, şi un bilet de 
bancă împreună cu scuzele mele cele mai sincere. 

— Numele meu este Herbert Jiles, spuse conducătorul 
luând cartea de vizită şi banii. 

— Nu te supăra amice, Jehu este un nume fantezist şi se 
referă la fiul lui Nimski, care conducea ca un nebun. 

— Dar eu mergeam aproape la pas, spuse Jiles plin de 
indignare. 

— Lasă că-ţi trimit ajutor din Barnham, răspunse Dick. Şi 
acum domnişoară, vrei să mi te încredinţezi mie? 

— Cred că da, spuse ea râzând şi, scoţându-şi valiza din 
autobuz, sări alături de el, în limuzină. 

— De fapt mă duc şi la Londra, duduiţă, dar nu îndrăznesc 
să-ţi propun să faci tot drumul în tovărăşia mea, deşi asta ţi- 
ar economisi preţul călătoriei. 

— Cred că o să plec mai bine cu trenul, deoarece poate să 
vină soră mea să mă aştepte la gară. 

— Locuieşti prin pustietăţile astea? 

— La Fontwell. Aveam acolo o mică fermă; era a mamei, 
până a murit. Ai încercat vreodată să trăieşti numai din 
ouă? 

Uluit, Jim îi răspunse: 

— Nu chiar completamente. Sunt foarte hrănitoare, după 
câte se spune, dar... 


— Nu voiam să spun să trăieşti din ele mâncându-le, ci 
dacă ai încercat vreodată să-ţi faci un venit din crescătorie 
de găini? 

El dădu din cap. 

— Atunci nici să nu încerci! zise ea îngâmfată. 

Pe Shannon îl pufni râsul. 

— Cu alte cuvinte, să înţeleg că dumneata ai renunţat la 
aşa ceva? 

Audrey aprobă. 

— N-aş putea spune că am vândut căsuţa părintească; a 
fost vândută sărmana, bucată cu bucată sub formă de 
ipoteci. Pare ceva patetic, nu-i aşa? Ei bine, nu-i aşa. Am 
toată simpatia pentru deţinătorul ipotecilor! 

— Norocul dumitale că ai o soră drăguță, care te aşteaptă 
la gară, spuse Shannon. 

— Bineînţeles, spuse ea fără prea mult entuziasm. lată mi 
se pare că am ajuns de-acum la Barnham. 

După câteva minute, maşina se opri în faţa gării. El sări jos 
şi duse valiza tinerei fete pe peron, cerând insistent 
permisiunea de a aştepta şi el acolo sosirea trenului. 

— Probabil că sora dumitale locuieşte la Londra? 

— Da, în Curzon Street. 

Dick nu lăsă să i se vadă surprinderea. 

— Poate oare... Era o întrebare din cele mai delicate. Nu 
cumva lucrează acolo? 

— O, nu! E măritată şi se numeşte doamna Martin Elton. 
Dick rămase pur şi simplu năucit. 

În acel moment fu anunţat şi trenul, iar el se grăbi să-i 
cumpere vreo câteva reviste pentru drum. 

— Ai fost foarte drăguţ cu mine domnule. Numele meu 
este Audrey Bedford. 

— N-am să-l uit niciodată, spuse el surâzând. Am o 
memorie excelentă a numelor. Pe mine mă cheamă Jackson. 

Rămase locului, până ce felinarele roşii ale trenului 
dispărură, la prima cotitură. Se înapoie apoi încetişor la 
maşina sa şi o conduse la staţia de poliţie ca să declare 


accidentul. Doamna Martin Elton! Şi copila asta sora sa! De 
i-ar fi spus numele lui cel adevărat şi dacă ea ar fi povestit 
frumoasei Dora Elton că şi-a petrecut o bună parte din zi cu 
căpitanul Richard Shannon, mai mult ca sigur că s-ar fi 
distrus pentru totdeauna, dulcea armonie care domnea în 
bijuteria de casă, din Curzon Street. Şi pe drept cuvânt, 
Dora Elton era singura hoaţă din Londra, pe care Dick 
Shannon căuta cu toată ardoarea să o prindă. 

Capitolul IV. 

ONORABILUL LACY. 

Lacy Marshalt fusese odată membru al Consiliului 
Legislativ din Africa de Sud şi în semn de curtoazie, 
continua să fie numit „onorabil”, lucru care-l amuza din cale 
afară pe dl. longer, valetul său. 

Într-o dimineaţă posomorâtă ieşea din baie, îmbrăcat doar 
cu pantalonii şi o cămaşă de mătase, sub care muşchii 
pectorali se profilau în toată splendoarea lor. În felul acesta 
părea mai curând un aventurier, cum fusese considerat în 
Africa de Sud, decât legislator; în orice caz reuşise, şi 
rezultatul era palatul acesta din Portman Square. 

Rămase timp îndelungat în picioare, privind afară pe 
fereastră; ceața trecuse şi acum ploua cu găleata. 

— Totdeauna plouă în Anglia, se gândi el. 

Îşi reamintea cu regret căminul său însorit din 
Muizenbour, la plaja întinsă; şi lacurile albastre din False 
Bay, la via sa, care urca până la povârnişurile Constantiei. 

Se întoarse repede spre uşă, bătuse cineva. 

— Intră! 

Surâzând pătrunse în cameră bătrânul valet. 

— Am adus poşta, spuse el fără nici un fel de ceremonie, 
aruncând pe masă pachetul cu scrisori. 

— Poţi să spui domnule, mormăi Lacy, iar îţi pierzi 
obişnuinţa. 

Tonger se strâmbă la el. 

— O să trebuiască să mi-o recapăt, răspunse el liniştit. 


— Ai face chiar foarte bine. La Londra aş putea găsi 
pentru banii care ţi dau ţie, o sută de valeţi, oameni mai 
tineri şi de o mie de ori mai capabili, îl ameninţă stăpânul 
său. 

— Se prea poate, dar ei n-ar face pentru dumneata, ceea 
ce fac eu şi n-ai avea încredere în ei. Sinceritatea nu se 
poate cumpăra cu bani. Asta am citit-o zilele trecute, într-o 
carte. 

Lacy Marshalt alesese din vraful adus de valet, o scrisoare 
împăturită într-un plic albastru şi pe care era scrisă adresa 
de o mână nepricepută. O deschise şi citi: 

O. K. GATA DE SCUFUNDARE 

(O. K este o expresie americană, care înseamnă: Totul în 
perfectă ordine). Pe foaia de hârtie nu era nici un fel de 
iscălitură. 

Marshalt mormăi ceva de neînțeles şi aruncă valetului 
scrisoarea. 

— Îi trimiţi douăzeci de lire, spuse el. 

Tonger, fără nici un fel de sfială, citi scrisoarea. 

— Gata de scufundare! făcu el. Oare ştie să înoate? 

Lacy privi ţintă la el. 

— Ce vrei să spui cu asta? Bineînţeles că ştie să înoate, ca 
o focă. Dar de ce? 

— De nimica! 

Lacy Marshalt îl privea într-una, foarte sever. 

— Mi se pare că te-ai ramolit. Priveşte bine plicul. 
Scrisoarea a fost expediată din Matjesfontein, cea dinainte 
la fel. De ce scrie el de la mai bine de o sută de mile 
depărtare de Cape Town? 

— Poate că vrea numai să facă pe grozavul, opină longer. 
De ce nu-ţi petreci iarna la Cap? întrebă el. 

— Pentru că m-am decis să o petrec în Anglia. 

Marshalt se îmbrăcă vorbind. O nuanţă curioasă în sunetul 
vocii sale atrase atenţia valetului. 

— Să-ţi spun ceva, Lacy. Unde-i ură e şi frică. 

Celălalt privi ţintă la el. 


— Unde-i ură e şi frică? Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun doar că nu poţi uri un om fără să-ţi fie şi 
teamă de el. Numai frica e în stare să facă să urăşti pe 
cineva, pe care nu-l poţi suferi. Dă frica la o parte, şi 
rămâne ori dispreţ sau orice vrei, dar asta nu se mai poate 
numi ură. 

Marshalt urmă să se îmbrace mai departe. 

— Şi asta tot într-o carte ai mai citit-o? 

— Nu, asta vine chiar din tigva mea, zise 'Tonger, luând 
vesta s-o perie. 

— Spune-mi Lacy, cine-i individul care locuieşte alături? De 
mult am vrut să te întreb; îl cheamă Malpas, sau cam aşa 
ceva. Vorbeam aseară cu un coleg, şi-mi spunea că, după 
părerea lui trebuie să fie cam bătut la creier. Trăieşte 
singur, fără nici un servitor şi-şi face singur menajul. Casa 
are vreo şase etaje, şi nu vrea să închirieze niciunul. Cine o 
fi, oare? 

Cu spatele întors la el, Marshalt mormăi: 

— Ai obiceiul să ştii toate cele; atunci de ce mă mai 
întrebi? 

Tonger îşi scarpină nasul. 

— Închipuie-ţi că ar fi el. 

Stăpânul lui se întoarse brusc: 

— Închipuie-ţi că ai şterge putina, idiot bătrân şi limbut! 

Fără să se lase de loc impresionat de aerul sălbatic al 
stăpânului său, Tonger aşeză frumos vesta pe scaun. 

— Aşteaptă afară detectivul particular, pe care l-ai chemat 
ieri, spuse el. 

— De ce nu mi-ai spus-o, până acum? zbieră Lacy. Ascultă 
Tonger începi să devii nefolositor. Am să te execut într-o 
bună zi, şi încetează odată cu strâmbăturile. Spune-i să vină 
sus! 

Omul cu mutra umilă care intră, avu un surâs plin de 
respect pentru cel care-i da de lucru. 

— Poţi pleca, Tonger. 

Valetul ieşi fără să se grăbească, de loc. 


— Ei ce se aude? 

— Am dibuit-o, spuse agentul şi deschizând portvizitul 
întinse milionarului un instantaneu. 

— Ea este, dar din moment ce cunoşteam satul în care 
locuieşte, nu era greu de loc s-o găseşti. Cine-i ea? 

— Audrey Bedford. 

— Bedford? Eşti sigur? întrebă Lacy dintr-o suflare. 
Locuieşte cu mamă-sa, acolo? 

— Mama sa e moartă de cinci ani, spuse agentul. 

— Mai există şi o altă fiică? 

— După câte am putut descoperi este unicul copil. Am 
obţinut şi o fotografie de a mamei. A fost luată într-un grup 
la o serbare bisericească în 1913. 

Întinse un pachet, pe care îl desfăcu. 

Lacy Marshalt se duse cu fotografia mai spre lumină. 

— Asta e, spuse el arătând o persoană din grup. 

— Dumnezeule, atotputernic! Cât e de minunat! Când am 
văzut-o pe fată, parcă mi-a spus ceva în mine! Aşadar o 
cunoaşteţi, domnule? 

— Nu. 

Răspunsul fusese brusc, aproape nepoliticos. 

— Ce face ea? Trăieşte singură? 

— Mai era lângă ea în casă o femeie bătrână, care-i ajuta 
la creşterea păsărilor. Fata a plecat ieri spre Londra. După 
câte mi s-a spus prin sat, era aproape ruinată şi a trebuit să 
vândă totul. 

Milionarul sta lângă fereastră, faţa lui era fără nici o 
expresie. 

— Minunat! Unde-i ură e şi frică, murmură el, ca un ecou 
al lui Tonger. 

— Minunată fată, ha! Ce zici? 

— Încântătoare, spuse detectivul. Nu sunt expert în 
materie, dar mi s-a părut distinsă. 

Lacy îl aprobă. 

— Da, iese cu totul din comun. 


— La Fontwell, am avut anumite neplăceri; nu cred că ele 
să aibă vreo urmare; dar e mai bine să le ştii pentru cazul, 
când ţi-ar ajunge pe altă cale la ureche. Noi ăştia, detectivii 
particulari lucrăm parcă mai cu spor, dacă le băgăm 
oamenilor în cap că suntem îndreptăţiţi în ceea ce facem. A 
fost nevoie să le spun că sunt în căutarea unor hoţi de găini 
- la hanul Coroanei şi-au închipuit că sunt de la Scotland 
Yard. 

— Nu văd cine ştie ce crimă în asta, domnule Willitt, 
răspunse Lacy, surâzând ironic. 

— În general nu, dar spre marele meu ghinion m-am 
pomenit la acelaşi han, cu căpitanul Shannon, care venise 
să-şi schimbe un cauciuc la maşină. 

— Cine-i Shannon, ăsta? 

— Dacă nu-l cunoşti, nici să nu cauţi ocazia, spuse Willitt. E 
cel mai iscusit dintre toţi de la Scotland Yard. Este noul 
comisar executiv. Până mai ieri, comisarii erau simpli 
funcţionari de birou şi nu aveau mână liberă să aresteze 
după bunul lor plac. Pe Shannon l-au adus din Serviciul 
Secret al Indiilor, deoarece s-au ivit în ultimul timp o 
mulţime de scandaluri. Ce mi-a făcut, pentru că m-am dat la 
un om al poliţiei! Doamne, Doamne! Ce gură pe el! 

— Nu cumva a aflat ce căutai? 

— Nu, ăsta e singurul lucru pe care nu l-a aflat. 

— Şi ai lăsat-o pe mititica să plece fără să-i ceri adresa? 
Slab, foarte slab din partea dumitale. Încearcă să o găseşti, 
apoi să faci neapărat cunoştinţă cu ea. 

Scoase din portvizit câteva bancnote, pe care le vâri în 
mâna care stă întinsă, în faţa lui. 

— Adu-o într-o seară aici, să ia masa cu mine, spuse el 
încetişor. După aceea ar putea să te cheme cineva la 
telefon... 

Willitt îl privi şi clătină din cap. 

— Nu ştiu, ăsta nu e genul meu. 

— "Ţin foarte mult să-i vorbesc, să-i spun ceva ce nu ştie. 
Uite, ai aici cinci sute de lire. 


Detectivul clipi repede din ochi. 

— Cinci sute? Voi... voi vedea... 

Ura lui contra lui Dan Torrington nu era... decât o ură 
adevărată. 

Capitolul V. 

SLICK FILOSOFUL 

— Nu-i nimica, spuse Shannon privind aripa strivită a 
maşinii. 

— Aţi avut o ciocnire? întrebă Steel, ajutorul lui. 

— Da, şi încă una foarte plăcută. 

Intrară în pasajul îngust care ducea la apartamentul lui. 

— N-am aşteptat cine ştie ce, spuse Steel în timp ce Dick 
deschidea uşa salonului. Ştiam că o să veniţi aici. Aţi văzut 
pe omul din Bongor? 

— Da, a făcut mărturisiri... după câteva argumente 
convingătoare. Ascultă Steel, cunoşti rudele doamnei Elton? 

— Nici n-am ştiut că are rude. 

— Poate ştie Slick. I-am spus să fie aici la orele şase. Mă 
preocupă gândul dacă o fi ajuns cu bine în oraş! 

— Cine? întrebă Steel foarte surprins, ceea ce îl puse pe 
comisar în mare încurcătură. 

— Mă gândeam la cineva, spuse el foarte neîndemânatic şi 
schimbă vorba. A fost identificat corpul? 

Steel clătină din cap. 

— Omul acela venea din străinătate, probabil din Africa de 
Sud. Purta veltshoen, un fel de ghete lucrate acolo, foarte la 
modă printre buri; iar tutunul din tabacheră era 
incontestabil din Magaliesburg. Se prea poate să fi fost în 
Anglia de câteva săptămâni, după cum, iar este posibil să fi 
debarcat de curând. Săptămâna trecută au ancorat 
Buluwayo şi Balmoral Castle şi mai mult probabil să fi sosit 
cu unul din aceste vase. De altfel sunt singurele care au 
sosit, de două săptămâni încoace, din Africa de Sud. Dar ce- 
i cu omul din Bongor? Ştie ceva referitor la bijuteriile 
reginei? 


— Nu, absolut nimica. Spunea că s-a certat de câtva timp 
cu Elton, şi că nu mai făceau afaceri împreună. Din 
convorbirea noastră n-am putut scoate nimic precis. Un hoţ 
n-o să numească niciodată un lucru pe numele lui adevărat. 

Shannon rămase tăcut câteva momente, apoi continuă: 

— Cred că sora ei s-a dus să o aştepte. 

Steel clipi nervos. 

— A cui soră domnuleîntrebă el, şi de data asta Dick 
începu să râdă. 

— Cu siguranţă că a aşteptat-o, urmă el continuându-şi 
şirul gândurilor. Dacă nu de alta, dar cel puţin ca să o 
împiedice să meargă la Curzon Street şi s-o conducă la 
vreun hotel. 

În creierul lui Steel se făcu lumină deplină. 

— Acum mi-au venit boii acasă, vorbiţi de Elton. 

— Da, de Elton vorbesc şi de încă cineva, care nu te 
interesează. Casa este mereu sub supraveghere? 

— Casa lui Elton? Da. Trebuie să o facem însă foarte 
discret, deoarece Elton este un cumătru foarte şiret. 

Dick îşi muşcă buzele. 

— Dacă nu mă înşel prea rău, n-o să se întâmple nimic 
până la nouă fără un sfert. Diseară la ora asta colierul 
Reginei Finlandei va ieşi din Curzon Street şi-l voi urmări 
eu însumi până la destinaţie, deoarece ţin cu tot dinadinsul 
să fac cunoştinţă şi cu al cincilea membru al bandei, care 
după cum presupun este un străin. 

— Şi atunci? întrebă Steel. 

— Atunci o voi prinde pe Dora Elton asupra faptului. E 
mult timp de când aştept ocazia asta. 

— De ce ea, şi nu Bunny? 

— Bunny are curaj nespus, o recunosc, dar nu în genul 
ăsta. Îţi trebuie un curaj fără margini să te plimbi prin 
Londra cu obiecte furate în buzunare. Asta nu-i genul lui 
Bunny. Nu, misiunea o va îndeplini nevastă-sa. 

Privi cu nerăbdare la ceasornic, apoi luă de pe birou un 
mers al trenurilor, pe care îl răsfoi. 


— A sosit de acum o jumătate de oră; mă întreb... 

Steel se întreba şi el. Până acum nu-l văzuse pe Dick în 
halul ăsta, niciodată. 

Sosirea lui Slick Smith puse capăt oricărei explicaţii. 

Acesta intră cu sfială, ca un om bine chibzuit, bine 
îmbrăcat şi cu o ţigară fină în gură. 

Făcu un semn prietenesc lui Steel, care-i răspunse printr- 
un zâmbet cordial, în timp ce-şi lua rămas bun de la 
Shannon. 

— Te-am chemat Slick, începu să-i vorbească Dick, ca să-ţi 
aflu părerea asupra furtului. Într-adevăr, precum 
prevăzuseşi, s-a făptuit. 

— Ştiu, am citit în ziare, astăzi de dimineaţă, spuse Slick, 
deşi la drept vorbind, nu prea pun preţ pe ziarele de 
dimineaţă. Eu unul, prefer ştirile din ediţiile de după-masă; 
gazetarii n-au timpul să adauge înflorituri de la ei, aşa că 
ştirile sunt servite fără nici un fel de diluare. 

— Elton e amestecat şi el; ştiai asta? Slick ridică foarte 
mirat din sprâncene. 

— Lasă gluma la o parte, spuse el foarte politicos de altfel. 
Nu mă nebuni! Domnul Elton? E ultima fiinţă de pe lumea 
asta, pe care aş îndrăzni să o bănuiesc. 

— Încetează, te rog, cu bătaia de joc şi vino la chestie; îi 
zise Dick împingând spre el o carafă. Ce ştii despre doamna 
Elton? 

— O femeie încântătoare, o doamnă foarte delicioasă! 
Deşi, la drept vorbind, ar fi cam exagerat să se compare 
sufletul ei, cu acela al fecioarelor nevinovate. 

— Cine era ea înainte de căsătorie? 

Slick dădu din umeri. 

— Zvonurile răutăcioase, cancanurile şi scandalurile îmi 
displac, spuse el şovăind, tot ce ştiu e că a fost fată de 
treabă, dar foarte mediocră ca artistă. Îmi vine să cred că |- 
a luat pe Elton, numai cu scopul să-l reformeze. 

— Şi a izbutit? întrebă Shannon ironic. 

Slick dădu din nou din umeri. 


— Cine ştie?! Permite-mi să beau în sănătatea dumitale. 

Dick îl observă de aproape, dându-şi bine seama că el 
făcea toate sforţările să se depărteze de la subiect. 

— Are vreo soră? 

— Dacă are cumva, apoi s-o aibe Dumnezeu în paza sa, 
răspunse Slick. 

Capitolul VI. 

SURORILE. 

Audrey aşteptă un sfert de oră în gara Victoria, ba căutând 
pe sora sa, ba citind ştirile noi, care povesteau furtul 
colierului Reginei Finlandei. Trecuseră douăzeci de minute 
şi Dora încă nu apăruse. Doamna Graffitt avea prostul 
obicei de a uita să pună scrisorile la cutie şi Audrey îşi 
aduse aminte că i-o dăduse ei, ca să o pună la poştă. 

N-avea bani suficienţi ca să ia un taxi, dar un poliţist îi 
dădu toate informaţiile, astfel că în scurt timp găsi căsuţa 
din Curzon Street. 

Sună la uşa de intrare. O cameristă foarte elegantă îi 
deschise şi o măsură cu privirea pe vizitatoarea sărăcăcios 
îmbrăcată. 

— Doamna Martin Elton este foarte ocupată. Vii, poate de 
la Seville? 

— Nu, vin din Sussex, spuse surâzând tânăra fată. Spune-i 
doar că sora ei e aici. 

Servitoarea o privi cam cu neîncredere, dar o introduse 
totuşi într-un salonaş neîncălzit şi închise uşa, lăsând-o 
acolo. 

— Se vede cât de colo că nu mă aşteaptă, îşi spuse Audrey 
şi teama cu care se gândise la această vizită crescu din ce 
în ce mai mult. 

Dora nu se interesase niciodată de mamă-sa, nici de ceea 
ce descria ea măreț drept „fermă”, şi când sora mai mică 
ajunsă la disperare, îi scrisese într-o bună zi cerându-i 
ajutor, după un timp oarecare îi trimise o bancnotă de cinci 
lire împreună cu înştiinţarea că nu avea nici mijloacele şi 
nici pofta să facă filantropie. 


Dora urcase foarte tânără pe scenă, apoi câteva săptămâni 
după moartea mamei sale, se căsătorise precum spunea, 
foarte strălucit. În ochii femeii acesteia aspre şi inflexibile, 
Dora nu putea să facă nimic rău; şi chiar indiferenţa-i 
sistematică nu putuse să-i schimbe afecțiunea mamei sale. 
Dora reuşise în viaţă, lucru care în ochii doamnei Bedford, 
scuza totul. Nu ştia şi nici n-o interesa prin ce mijloace îşi 
crease renumele şi independenţa. 

Dintr-odată uşa se deschise şi apăru Dora. Era mai înaltă 
şi mai blondă, decât Audrey şi din multe puncte de vedere 
tot atât de frumoasă, deşi gura-i era mai dreaptă şi ochii 
mai puţin expresivi. 

— Scumpa mea, copilă! De unde vii tu în halul ăsta? strigă 
ea consternată. 

— Dar cum, Dora? N-ai primit scrisoarea pe care ţi-am 
scris-o? 

— Nu, n-am primit, nici o scrisoare. Dar să ştii că te-ai 
făcut mare mititico! Abia erai mai mare de o şchioapă, când 
te-am văzut ultima oară. 

— Creşte omul, spuse Audrey foarte serioasă. Am vândut 
ferma. 

Dora deschise ochii mari. 

— De ce ai făcut asta? 

— S-a vândut singură. Cu alte cuvinte, am pus-o de atâtea 
ori amanet, până când n-a mai rămas nimica din ea. Atunci 
m-am lepădat şi de găini, erau probabil singurele găini fără 
ouă din tot ţinutul şi valorau în felul acesta mulţi bani, ca 
rarităţi zoologice. 

— Şi ai venit aici? 

Nu exista nici un fel de dubiu asupra răcelii cu care era 
primită. 

— Foarte neplăcut! Este exclus să te primesc aici, şi 
găsesc că-i foarte urât din partea ta că ai vândut ferma. 
Acolo a murit biata mama noastră şi numai la gândul ăsta, 
casa ar fi trebuit să fie sfântă pentru tine. 


— Tot ce priveşte pe mama este sfânt pentru mine, spuse 
Audrey foarte liniştită, găsesc însă că nu e necesar să mor 
de foame, ca sa arăt afecțiunea pentru mama mea. Nu cer 
cine ştie ce de la tine, Dora; nu cer decât un colţişor unde 
să-mi pot odihni capul, doar o săptămână, până când voi 
găsi ceva de lucru. 

Cu sprâncenele încruntate, Dora măsura odaia în lung şi în 
lat. Purta o toaletă elegantă, al cărei preţ ar fi putut să o 
facă pe Audrey să trăiască cel puţin o lună fără nici un fel 
de grijă; cerceii de diamante şi cele două rânduri de perle 
ce-i împodobeau gâtul, valorau o avere. 

— Ai făcut rău într-adevăr că ai venit aşa, ca şi cum ai fi 
căzut din nori, zise Dora iritată. Nici nu-mi trece prin gând 
ce aş putea face pentru tine... dar stai să vorbesc cu Martin. 

Alergă afară din cameră, lăsând în urmă-i un miros discret 
de parfum de flori. Buzele lui Audrey se încreţiră într-un 
surâs dureros. Fapta surorii sale nu o surprindea de loc. Nu 
se aştepta de la ea mai mult decât atâta. Se scurse aproape 
o jumătate de oră până când aceasta se înapoie. Avusese loc 
o prefacere magică, căci Dora era aproape amabilă. 

— Martin spune că trebuie să rămâi. Haide, vino cu mine. 
Urcă scara îngustă, trecu pe lângă o anticameră unde se 
auzeau râsete şi discuţii şi la al doilea etaj, deschise o uşă şi 

făcu lumină. 

Audrey ghici că era o cameră rezervată pentru musafirii 
lui Elton. 

— Nu-i aşa că nu ai prieteni la Londra? o întrebă Dora 
nepăsătoare. 

— Nu, niciunul. Dar ştii că-i frumoasă camera asta, Dora! 

— Da, nu-i aşa? Ştie cineva că ai venit la noi? 

— Doamna Graffitt ştie că am plecat la Londra, dar habar 
nu are la cine. 

Audrey credea că soră-sa o să o lase imediat singură. Dar 
Dora rămase în faţa uşii întredeschise; era evident că mai 
avea să spună ceva. 


— Mă tem că am fost cam brutală cu tine, mai adineaori. 
Audrey, spuse ea punând o mână pe braţul tinerei fete, dar 
o să fi un înger de bună şi de cuminte şi o să mă ierţi, nu-i 
aşa? Ştiu că o să mă ierţi, căci ai promis mamei mele, că o 
să faci orice pentru mine, nu? 

Audrey fu mişcată. 

— Ştii, foarte bine că, da! spuse ea. 

— Într-una din zile o să-ţi spun toate secretele mele, 
continuă Dora. Căci eşti singura fiinţă pe lume în care pot 
avea încredere. Mama spunea că eşti atât de încăpăţânată 
încât nimenea nu poate să te facă să vorbeşti, dacă vrei. 
Aşteaptă-mă puţin, că-mi pleacă musafirii; vreau să-l vezi pe 
Stanford şi pe Martin, pe care nu-l cunoşti încă. 

— l-am văzut fotografia. 

— E frumos, zise Dora nepăsătoare, poate o să te 
amorezezi de el, nu ştiu, dar cu siguranţă că Bunny o să se 
îndrăgostească de tine. Are o slăbiciune grozavă pentru 
figurile noi. 

Dora se înapoie în salon. Cei doi bărbaţi care se găseau 
acolo, priviră nerăbdători la ea. 

— Unde e? întrebă cel mai înalt dintre ei. 

— Am instalat-o în camera de musafiri. 

— Nu sunt sigur că este bine să fie aici tocmai acum, zise 
Elton, dă-i ceva bani şi trimite-o la hotel. 

Dora se porni pe râs. 

— V-aţi muncit o după masă întreagă întrebându-vă, cum 
să faceţi ca pachetul să ajungă în mâinile lui Petre. Niciunul 
din voi nu vrea să rişte, să fie prins având asupra lui colierul 
Reginei Finlandei. 

— Ho-ho-ho! Nu aşa tare, nebun ce eşti! spuse Elton, 
printre dinţi. De ce nu deschizi mai bine fereastra şi s-o 
strigi în gura mare! 

— Tăcere! porunci voluminosul Bill Stanford. Urmează, te 
rog, Dora; ghicesc că ceea ce vrei să spui este foarte bine. 
Pentru acela, care ar fi prins cu acest obiect ar însemna 


munca silnică pe viaţă. Şi totuşi trebuie neapărat, ca Petre 
să-l aibă, încă în noaptea asta. Cine duce colierul? 

— Cine? Ei bine, micuța mea surioară, spuse Dora rece. 
Fata asta s-a născut să fie folositoare. 

Capitolul VII. 

COMPLOTUL. 

Bill Stanford nu era de loc sentimental, cu toate acestea 
tresări la auzul unei asemenea propuneri. 

— Sora dumitale? Doar n-o să o laşi să se expună unui 
asemenea pericol? 

Fără să răspundă, Dora surâse, în timp ce soţul ei îşi rodea 
unghiile. 

— Poate că nu este nici un fel de pericol, spuse în cele din 
urmă Elton, şi dacă există, nu-i oare acelaşi pentru oricare 
dintre noi? 

— Foarte adevărat, dar în afacerea asta, noi avem profitul 
de partea noastră. Ce se întâmplă, dacă este prinsă şi o 
bagă la închisoare? 

— Ăsta-i singurul risc, spuse Dora şi nu e din cele mai 
mari! 

Bill privi ţintă la covor, gândindu-se în fel şi chip. 

— Obiectul trebuie neapărat să iasă din casa asta şi din 
ţară, şi asta cât mai repede, spuse el. Nu se întâmplă să 
trec pe lângă un singur vânzător de ziare, fără să aud zarva 
pe care o face presa pentru chestia asta. Aşadar, trebuie ca 
Petre să intre în posesia lui, diseară la orele nouă în gara 
Charing Cross. Chestia e, să ştim cine duce obiectul. 

Urmă o tăcere îndelungată. 

— Audrey, repetă Dora. Nimeni n-o cunoaşte şi nimeni n-o 
s-o bănuiască. Ar fi trebuit să mă gândesc chiar imediat la 
asta. E uşor să-l identifici imediat pe Petre şi apoi, Bunny, 
vom ieşi pentru totdeauna din... carieră: cred că e tot 
timpul de-acuma! 

— Poate că domnul Lacy Marshalt o să-l facă pe Martin 
director, spuse Stanford rânjind. 


— Nici nu-l cunosc prea bine, spuse Dora cu un ton tăios. 
Ţi-am vorbit doar despre el, Bunny. E bărbatul pe care l-am 
întâlnit la bal, la Denshore. E unul din Africa de Sud, un 
bogătaş. 

Bănuitor, Martin o privi cu multă atenţie. 

— Nu ştiam, că-l cunoşti, începu el. 

— Să revenim la afacerea noastră, mormăi Stanford. Aş 
vrea să ştiu un singur lucru, ce ne facem dacă-i prinsă? 

Urmă din nou o tăcere lungă şi penibilă. 

— De ce să nu oprim aici obiectul, până trece toată zarva? 
întrebă Elton. Asupra noastră nu planează nici cea mai mică 
umbră de bănuială. 

Stanford privi ţintă la el. 

— Acum un an, spuse el, rar şi apăsat, când Layland Hall a 
fost jumulit, ai putut scoate afară din ţară cea mai mare 
parte din obiecte graţie unui tăinuitor din Bongor. Asta ţi-a 
produs ceva neplăceri, nu-i aşa? 

— Da, răspunse scurt Elton, tocmai din această cauză, nu 
m-am gândit la el pentru afacerea asta. 

— Şi, forte bine ai făcut, spuse Bill. Dick Shannon şi-a 
petrecut cea mai mare parte din zi cu amicul din Bongor. 

Faţa lui Elton păli ca de moarte. 

— Cred că n-o să-l destăinuiască, spuse el tremurând. 

— Nu ştiu; dacă ar voi vreunul să destăinuiască ceva, apoi 
ar destăinui lui Shannon. De când serviciul detectiv englez, 
a admis gentlemeni în cadrele lui, ne-am ars. Mie-mi place 
poliţia cu care te poţi înţelege, urmă el, făcând ostentativ 
să-i sune în buzunare piesele de argint. Vezi, tocmai din 
cauza asta, spun că obiectul trebuie să iasă neapărat din 
casa asta. Poate că Bennet n-a destăinuit nimic, sau poate 
că o fi emis câteva păreri indicatoare. Ce spui, Dora? 

Ea fu de aceiaşi părere. 

— Trebuie, ca obiectul să iasă de aici, de mult sunt 
convinsă de asta. Fă un pachet din el, Martin. 

Atunci Stanford o întrebă: 

— Dar dacă va fi prinsă, ce va face soră-ta? 


— Sunt sigură de ea, răspunse Dora. 

— Adu-o aici, spuse Stanford, după ce pachetul bine 
pecetluit, fu ascuns sub o pernă de pe canapea. 

Când intră în odaie, Audrey şedea pe un scaun scund, 
aproape de sobă. 

— Poţi să vi jos surioară. Dar ştii că ai mutra unei 
sperietoare de ciori, Audrey? O să trebuiască să-ţi cumpăr 
neapărat îmbrăcăminte nouă. 

Audrey se luă după ea şi amândouă pătrunseră în salonul 
care ocupa toată lungimea casei. Cu spatele la sobă, sta un 
bărbat înalt, cu umeri largi. Pe el îl văzu primul Audrey. 
Avea vreo cincizeci de ani şi părul îi era tuns atât de scurt, 
încât fata îl crezu chel. Când ea intră în odaie, ochii lui se 
fixară asupra-i. 

Dora făcu prezentarea: 

— Domnul Stanford, surioara mea cea mică. 

EI întinse mâna lui enormă, o luă pe a tinerei fete şi o 
strânse puternic. 

Celălalt bărbat era subţire! şi elegant, paliditatea lui 
obişnuită era scoasă în relief prin mustaţa-i neagră şi 
sprâncenele ca de cărbune. 

— Frumos bărbat, se gândi Audrey, aproape prea frumos. 
Aşadar acesta era acel Martin, de care auzise atât de mult. 

— Sunt fericit să te văd Audrey, spuse el plin de admiraţie. 

— E mult mai frumoasă ca înainte, spuse Dora cu 
indiferenţă, dar rochiile ei sunt oribile. 

Bărbatul cel voluminos privi la ceas. 

— Am plecat, spuse el. Sunt încântat că te-am întâlnit, 
domnişoară. Poate că ne mai revedem? 

Audrey spera din toată inima că acest lucru să nu se mai 
întâmple. 

Capitolul VIII. 

ARESTAREA. 

Elton ieşi împreună cu oaspetele lui. Când fură singure, 
Dora începu să depene povestea. 


Era povestea unei femei nenorocite, care din cauza 
brutalităţii soţului ei fusese nevoită să părăsească ţara, 
lăsând aici o miniatură a copilaşului. Bărbatul bănuieşte că 
este la noi şi a pus detectivi să ne supravegheze zi şi 
noapte. Astă seară soseşte la Londra un prieten al acestei 
sărmane Lady Nilligan şi a rămas hotărât ca unul din noi să 
meargă la gară, ca să-i predea fotografia. Acuma rămâne de 
văzut Audrey, dacă vrei să fi tu scumpă şi dulce şi s-o duci 
tu. Nimeni nu te cunoaşte; spionii bărbatului nu au de unde 
să te ştie şi ai putea face un mare serviciu bietei femei. Eu 
găsesc că în toată afacerea asta este mult sentimentalism, 
deoarece nu văd pentru ce o miniatură ar avea mai multă 
valoare decât alta, probabil însă că sărmana mamă, aşa 
crede. 

— Ciudată poveste! spuse Audrey. Nu s-ar putea să trimiţi 
pe unul din servitori? Sau s-ar mai putea, mai bine să vină 
amicul acela la voi! 

— Ţi-am spus doar că locuinţa noastră e supravegheată! 
zise Dora, enervată. Dacă nu vrei să faci serviciul ăsta... 

— Ba da, vezi bine că vreau, răspunse Audrey râzând. 

— Nu cer de la tine decât un singur lucru, şi anume 
promisiunea că n-ai să pronunţi numele nostru, dacă ar fi să 
se descopere ceva. Vreau să mi-o promiţi pe sufletul mamei 
noastre! 

— Nu e nevoie, spuse Audrey, rănită în amorul propriu. Ţi- 
o promit, şi asta cred că este suficient. 

Dora o luă în braţe şi o sărută. 

— Eşti un înger, o bomboană de fată. Stai să-ţi aduc 
imediat obiectul. 

Pe la orele opt şi jumătate, reveni, aducând un pachet 
legat cu sfoară şi plin de peceţi. 

— Şi acum notează-ţi bine: nu mă cunoşti şi nu ai fost 
niciodată în Curzon Street Nr.508. Repetă apoi 
instrucţiunile şi îl descrise detaliat, pe misteriosul Petre. 
Cum îl zăreşti, mergi la el şi-i spui doar atât: Asta este 
pentru Doamna, atât şi nimic mai mult. 


Cu pachetul bine ascuns în buzunarul interior al 
pardesiului, Audrey părăsi Curzon Street şi merse repede 
spre Park Lane. Abia dispăruse după colţul străzii, că 
Martin Elton ieşi la rândul său. O zări urcându-se într-un 
autobuz şi chemând un taxi, porni în urmărirea ei. 

Autobuzul se opri în faţa gării Charing Cros şi tânăra fată 
intră pe peron. Acolo era o mulţime de lume. Trenul de 
noapte începea să se umple şi în faţa barierelor se 
formaseră grupuri compacte de voiajori cu însoțitorii lor. 

Privi timp îndelungat în jurul ei, până să-l găsească pe 
domnul Petre, un om scund şi îndesat, cu o barbă încâlcită. 
Ducându-se mai aproape de el, ca să fie sigură că este 
dânsul, zări negul de pe obraz, după care trebuia să-l 
recunoască. 

Fără ezitare merse la el şi-i întinse pachetul. 

— Asta este pentru Doamna, spuse ea. 

EI tresări, o privi ţintă, vâri repede pachetul în buzunar, 
încât ea abia că-i putu urmări mişcările. 

— Bine, spuse el. Mulţumeşte, te rog, domnului şi... 

Se întoarse repede, dar omul care-l apucase de mână îl 
ţinu ca într-o menghină. În acelaşi moment, cineva o apucă 
de braţ pe Audrey. 

— Am nevoie de dumneata, tânăra mea prietenă, spuse o 
voce foarte simpatică. Sunt căpitanul Shannon de la 
Scotland Yard. 

Cuvintele i se opriră în gât, când privi faţa îngrozită, care 
se întoarse spre el. 

— Prinţesa mea în zdrenţe! gâfâi el. 

— Lasă-mă să plec, te rog. 

Încercă să se desprindă din strânsoarea lui, îi era tare 
frică şi se simţea ca bolnavă. 

— Trebuie să mă duc la... urmă ea, dar se opri la timp. 

— Trebuie să te duci să o vezi pe doamna Elton, 
bineînţeles, spuse Shannon privind-o ţintă. 

— Nu, nu trebuie să o văd pe doamna Elton, nu cunosc nici 
o doamnă Elton, spuse ea abia putând respira. 


El dădu din cap. 

— Mi-e teamă că va trebui să te rețin, până voi lămuri o 
anumită chestiune. Sunt convins că în toată afacerea asta 
eşti un agent cu totul nevinovat, precum sunt de asemenea 
convins că nu acelaşi lucru se poate spune despre sora 
dumitale. 

Dora! Vorbea oare de Dora? Tonul lui sever îi arăta tinerei 
fete ceva ce nu voia să vadă, ceva ce o îngrozea peste 
măsura. 

Făcând o sforţare spuse: 

— Nu căutam de loc să mă fac nevăzută. Dar nu vin de la 
doamna Elton, care de altfel nici nu mi-e soră. Ceea ce ţi-am 
povestit nu e de loc adevărat 

— Dar pentru ce toate astea? întrebă el. 

— Pentru că... aici se codi, pentru că ştiam că eşti detectiv. 

Dick făcu semn unui taxi, şi-i ajută fetei să urce în el. 

— Te apuci să minţi, ca să-ţi aperi sora şi pe Bunny Elton. 
Sunt adânc mâhnit că trebuie să-ţi spun că minţi. 

Audrey era foarte tulburată. Aşadar ceea ce dusese ca să 
predea la gară nu era o simplă miniatură pentru o femeie 
imaginară, ci altceva mult mai important. 

— Ce era în pachet? întrebă ea cu vocea sufocată. 

— Colierul de diamante al Reginei Finlandei, dacă nu 
greşesc. Automobilul Majestății Sale fu oprit în Mall acum 
patru nopţi şi bijuteriile furate de pe gâtul ei. 

Audrey avu o privire plină de durere. Părea ca şi cum ar fi 
biciuit-o. Dora! Citise ea un articol asupra acestei afaceri, 
într-unul din ziarele pe care i le cumpărase în gară, la 
Barham. Rămase nemişcată, paralizată de groază. 

— Bineînţeles că dumneata habar n-aveai ce este în 
pachet, nu-i aşa? E prea dureros pentru mine că trebuie să 
te întreb ceva; însă trebuie să-mi spui tot adevărul, chiar 
dacă mărturisirea ta ar trebui să o ducă pe sora ta acolo 
unde de mulţi ani ar fi trebuit să fie. 

— Fă tot ce poţi pentru Dora. Lecţia pe care mamă-sa i-o 
repetase atât de des, îi suna în urechi. Tremura din tot 


corpul; creierul îi era parcă paralizat şi n-o putea călăuzi de 
fel. Un singur lucru ştia şi anume că era arestată... ea 
Audrey Bedford de la Beak Farm. 

— N-am Nici o soră, spuse ea, muindu-şi buzele şi 
încercând cu greu să respire. Eu am furat colierul. 

El începu să râdă încetişor; ei îi venea să-l omoare. 

— Sărmană copilită! spuse Dick. Asta a fost un furt comis 
de nişte profesionişti. Nu-ţi voi permite să faci o astfel de 
nebunie. Nu ştii că Dora Elton şi soţul ei sunt cei mai 
periculoşi hoţi din Londra? 

Cu faţa ascunsă în mâini, ea plângea de frică şi de ruşine. 

— Nu, nu spuse ea printre sughiţuri, nu ştiu nimic. Dora 
nu mi-e soră. 

Shannon suspină şi dădu din umeri. Nu mai exista nici un 
fel de alternativă. Trebuia să o aresteze. 

Petre ajunse la destinaţie înaintea lor şi ea văzu cu groază 
cum este percheziţionat; pe masa sergentului văzu pachetul 
deschis precum şi strălucirea conţinutului său... 

Shannon o luă încetişor de braţ şi o conduse în sala 
poliţiei. 

— Numele ei este Audrey Bedford, spuse el, iar adresa 
Fontwell în Vest Sussex. Învinovăţită de, aici ezită puţintel, 
de a fi în posesia unor obiecte furate, a căror origine o 
cunoştea. Şi acum, îi murmură el, la ureche, spune tot 
adevărul. 

Ea dădu cu încăpățânare din cap. 

Capitolul IX. 

FĂGĂDUIALA. 

După un somn agitat, Audrey se deşteptă şi ridicându-se 
îşi frecă umerii îndureraţi. 

Dormise pe o scândură acoperită doar cu o pătură subţire 
şi se simţea slăbită, zdrobită din cap până în picioare. 

Fusese trezită de introducerea unei chei în broasca 
celulei. Era supraveghetoarea care venea să o conducă în 
sala de baie. 


Înapoindu-se în celulă întrucâtva mai odihnită, găsi acolo o 
ceaşcă cu cafea şi nişte pâine cu unt. Abia terminase 
dejunul, când uşa se deschise din nou şi ridicând privirea, îl 
zări pe Dick Shannon. 

— Am nevoie de dumneata, zise el. 

Bietei fete îi părea că i se opresc bătăile inimii. 

— Voi fi dusă în faţa unui judecător? 

— Deocamdată, nu încă, dar mi-e teamă că trebuie să 
apari în faţa judecătorului, afară numai în cazul când... 

Ea făcu un semn ca şi când ar fi vrut să îndepărteze orice 
fel de sugestie. În timpul nopţii luase o hotărâre definitivă 
în această chestiune. 

Inima lui Dick suferea din cauza ei. Ştia precis că fata era 
cu totul nevinovată şi ca să o poată dovedi trimisese un om 
special în Sussex. 

— Este cineva aici pe care îl cunoşti, spuse el. Deschizând 
o uşă, o trase în cameră. 

Erau acolo două persoane: Dora Elton şi soţul ei. Audrey 
privi la ei. Ca să-şi păstreze sângele rece de care avea 
nevoie, îşi înfipse unghiile adânc în palmă. Şi izbuti să se 
stăpânească. 

— Cunoşti pe această tânără fată? întrebă Shannon. 

Dora negă. 

— Nu, spuse ea cu un ton nevinovat, n-am văzut-o 
niciodată. Tu, o cunoşti Martin? 

Acesta, cu ochii rătăciţi, răspunse plin de îngâmfare: 

— De când sunt, nu am văzut-o. 

— Mie-mi pare că e sora dumitale? spuse Shannon. Dora 
surâse. 

— Auzi absurditate N-am decât o singură soră, care este în 
Australia. 

— Ştiai că mama şi sora dumitale trăiau la Fontwell? 

— Mama mea n-a trăit niciodată la Fontwell, spuse Dora 
foarte liniştită, şi cu toată prezenţa de spirit Audrey tresări. 
— În Fontwell trăiau nişte persoane pe care le protejam. 

Pe femeia aceea o ajutasem o dată sau de două ori. Oare 


asta să fie fiica ei? Mi-e cu totul necunoscută. 

În timp ce vorbea privirea-i era aţintită asupra lui Audrey 
şi aceasta văzu în ea o rugăminte mută, disperată. Îşi spuse 
că ceea ce povestea Dora părea purul adevăr. Se măritase 
sub numele ei de teatru, iar vecinii n-ar fi putut-o identifica 
drept fiică a doamnei Bedford, deoarece nu venise niciodată 
la Fontwell şi mama lor era dintre acelea care nu fac 
destăinuiri vecinilor. 

— Ceea ce spune doamna Elton este adevărat, spuse ea 
liniştită. 

Dick Shannon deschise uşa şi tânăra fată se înapoie lângă 
supraveghetoarea care o aştepta. 

După ce Audrey ieşi, detectivul se întoarse spre soţii Elton 
şi spuse. 

— Ascultă Elton, nu ştiu cât timp o să mai poată susţine 
acest rol, dar dacă o duce până la capăt, apoi să ştii că 
înfundă puşcăria. 

Apoi adăugă în mod grav: 

— Şi vă mai spun ceva: dacă se întâmplă ca acest copil 
nevinovat să fie condamnat, dacă-i permiteţi să se sacrifice 
pentru voi, apoi n-o să am pic de odihnă până nu vă voi 
băga pe amândoi la răcoare. 

— Mi se pare că uitaţi cu cine vorbiţi, spuse Dora cu o 
lucire răutăcioasă în ochi. 

— Ştiu că vorbesc cu doi indivizi fără scrupule şi complet 
depravaţi, răspunse Dick. Hai, ieşiţi! 

Având înaintea lui ziarul desfăcut, Lacy Marshalt şedea în 
sufragerie, sprâncenele-i erau încruntate. Privi din nou şi 
cu multă atenţie fotografia luată de către reporter. Nu mai 
putea exista nici un dubiu; era de prisos să compare ziarul 
cu fotografia pe care o avea în buzunar, deoarece chiar 
dacă nu ar fi existat nici un fel de fotografie, numele 
prizonierei ar fi fost suficient pentru stabilirea identităţii ei. 

Tocmai atunci intră şi longer. 

— Ai sunat Lacy? întrebă el. 


— Am sunat acum zece minute şi ţi-o repet pentru ultima 
oară, termină cu acest „Lacy” al tău. Orice răbdare are şi ea 
o limită! 

Servitorul îşi frecă mâinile cu un aer de vădită mulţumire. 

— Am primit astăzi veşti de la fiica mea, spuse el. Se pare 
că şi-a croit o viaţă splendidă în America. 

— Serios? 

Lacy Marshalt luă din nou ziarul în mână. 

— Are bani mulţi, şi scrie din hotelurile cele mai renumite. 
În ruptul capului n-aş fi crezut vreodată că lucrurile au să ia 
o asemenea întorsătură. 

Lacy împături ziarul şi-l lăsă să cadă pe jos. 

— În câteva momente soseşte doamna Elton. Va intra prin 
poarta de serviciu. O aştepţi acolo şi o aduci prin seră, în 
bibliotecă. După aceea, când auzi că sun vi de o iei şi o 
reconduci pe acelaşi drum. 

Nu trecuseră nici cinci minute de la această convorbire, că 
Dora pătrunse prin portiţa din dos şi trecând în goană prin 
curte urcă treptele care duceau la seră. Era îmbrăcată 
toată în negru şi voalată cu cea mai mare grijă. longer 
constată la ea anumite semne de extremă nervozitate. 

— Unde-i domnul Marshalt? 

— În bibliotecă. 

Când pătrunse înăuntru, Lacy era cufundat în gânduri. 

— Mi-a fost nespus de greu să vin până aici, spuse ea. A 
trebuit să născocesc fel de fel de minciuni pentru Martin. 
Dar ce-i cu tine? Nu mă săruţi? 

Ea se plecă spre el şi-i atinse obrazul cu buzele. 

— Frumoasă sărutare! spuse ea ironic. Ei ce s-a întâmplat? 

— Un furt de bijuterii, spuse el încetişor. E implicata o fată, 
despre care aud că poliţia ar fi bănuind că e sora ta. 

Ea nu scoase un cuvânt. 

— Bineînţeles că ştiu din ce bandă faci parte. Stanford e o 
cunoştinţa veche din Africa de Sud, şi face parte din banda 
voastră. Dar ce e cu fata aia? 


— O ştii foarte bine şi singur, spuse ea ursuză. Doar nu 
pentru asta venise ea la Portman Square, trecând prin 
atâtea riscuri, ca să vorbească despre Audrey. 

— Când am trecut pe lângă dependinţe, era unul care 
supraveghea casa. L-am văzut lângă poarta de serviciu. 
Cum l-am zărit a şters-o. 

— Cine oare-mi supraveghează casa? întrebă el pe un ton 
neîncrezător. Ce fel de om era? 

— Avea aerul unui om bine. Mutra însă abia i-am putut-o 
zări. Subţire şi foarte distinsă. Cam şchiopăta. 

Lacy merse spre ea şi o zgâlţăi tare de umeri. Faţa îi 
devenise cenuşie şi buzele-i tremurau. Câteva momente nu 
putu scoate nici o vorbă apoi: 

— Minţi! strigă el, ca scos din fire. Încerci să asmuţi pe 
cineva asupra mea. 

Îngrozită, Dora se desprinse din strânsoarea lui. 

— Ce-i cu tine, Lacy? 

— Sunt nervos, şi spusele tale m-au uluit, zise el apăsat. 
Continuă, te rog, la cele ce te-am întrebat? Este sau nu fata 
aceea, sora ta? Vreau neapărat să ştiu. 

— Soră vitregă, spuse ea cu glasul stins. 

— Cu alte cuvinte, vrei să spui că nu aveţi acelaşi tată? Ea 
făcu un semn de aprobare. 

Urmă o tăcere atât de lungă, încât Dorei începu să-i fie 
teamă. 

— O să fie întemniţată, e lucru evident... şi se sacrifică 
pentru tine? 

Începu să râdă, un râs forţat, un râs în care nu era pic de 
veselie. 

— Bine! Pot să mai aştept! 

O lună mai târziu, într-o frumoasă zi de mai, o tânără fată 
extrem de palidă sta în sala spațioasă din Old Bailey având 
alături de ea un belgian lat în umeri, care trebuia să fie 
judecat primul. 

leşind din tribunal, foarte emoţionat şi mâhnit de judecata 
care trebuia să acopere cu noroi o victimă atât de plăpândă, 


Shannon zări o siluetă familiară ce sta aşezată pe una din 
băncile în care de obicei stau martorii, aşteptând sale vină 
rândul. 

— Ei bine, Slick. Ai fost la tribunal? 

— Da, răspunse acesta, dar mi-am pierdut orice iluzii în ce 
priveşte succesul detectivului. A trebuit să plec, nu toţi sunt 
atât de sensibili ca mine. L-am zărit şi pe Stanford, printre 
sadicii de acolo. 

Shannon luă loc alături de el. 

— Ce crezi de astea? 

— Despre afacerea asta? Domnişoara Don Quichotte o s-o 
păţească. 

— Şi mie mi-e teamă de asta, spuse Shannon, suspinând. 

— Ori ce i-or face, însă, n-au s-o poată schimba. O să se 
înapoieze de acolo tot aşa cum pleacă, adică foarte dulce. 
Genul acesta de fiinţe nu se înăcresc. Ascultă Shannon; ai 
auzit vreodată vorbindu-se de un individ care se numeşte 
Malpas? 

— Da, un bătrân original care locuieşte în Portland 
Square. Dar de ce? 

Slick Smith surâse cu interes. 

— E amestecat şi el în afacerea asta. O spun eu în calitate 
de detectiv. 

În momentul acesta, un poliţist făcu semn lui Shannon, 
care dădu buzna în sala tribunalului ca să audă verdictul. 

— Ce vârstă ai? întrebă judecătorul, privind peste ochelari. 

— Nouăsprezece ani, domnule judecător, răspunse 
Shannon în locul celei întrebate; şi mai pot adăuga că 
poliţia este pe deplin convinsă că această tânără fată este 
victima cu totul nevinovată a anumitor persoane care ar 
trebui să fie aici în locul ei. 

Judecătorul clinti din cap. 

— Faptele ne obligă să privim chestiunea cu totul altfel. E 
îngrozitor şi în acelaşi timp extrem de penibil pentru mine, 
când văd o fată atât de tânără într-o asemenea situaţie; ar 
însemna totuşi să procedez contrar îndatoririlor mele faţă 


de societate, dacă n-aş lua cele mai severe măsuri contra 
unui agent atât de periculos. Audrey Bedford, eşti 
condamnată la un an închisoare grea. 

Capitolul X. 

ADEVĂRUL. 

Într-o dimineaţă întunecată din luna decembrie, se 
deschiseră porţile închisorii din Holloway, lăsând să iasă din 
acel lăcaş de afurisenie o tânără fată sveltă îmbrăcată într- 
un palton vechi de pluş, care o porni repede pe drumul spre 
Camden Town. Opri un tramvai, care trecea şi nu văzu 
maşina cea mare a lui Dick Shannon, care trecea în acelaşi 
moment pe acolo. Lui Audrey îi mai rămâneau doar câţiva 
şilingi, salariul muncii sale de un an şi se dădu jos la 
terminus. Luă apoi drumul spre Euston, până când ajunse 
la un mic restaurant. 

Figura-i era mai subţiată, privirea mult mai gravă, şi totuşi 
era aceeaşi Audrey, care comandă o porţie mare de rinichi 
cu ouă. Rutina închisorii apăsase nouă luni de zile asupra 
ei; în tot timpul acesta trăise laolaltă cu drojdia societăţii şi 
totuşi nu se coborâse până la nivelul ei. 

Încotro o va apuca? 

— La Dora, hotări ea. Voia să fie absolut sigură că n-o 
judecase rău. Va aştepta până la sosirea nopţii, apoi îşi 
petrecu dimineaţa căutând o locuinţă, pe care în cele din 
urmă o găsi pe drumul spre Grays Inn, într-o cămăruţă din 
ultimul etaj al unei case. Rămase acolo toată după amiază 
şi, de îndată ce sosi noaptea, merse în Curzon Street. 

Uşa i-o deschise aceeaşi servitoare, care fusese şi prima 
dată când a fost acolo. 

— Ce pofteşti? întrebă ea răstită. 

— Aş vrea să vorbesc cu d-na Elton. 

— Nu se poate, spuse fata încercând să închidă uşa. Dar 
cele nouă luni de lucru manual avuseseră o mare înrâurire 
asupra lui Audrey. Fără nici un fel de efort, împinse uşa şi 
intră. 


— Urcă şi spune stăpânei tale că sunt aici, spuse ea pe un 
ton poruncitor. 

Fata o porni alergând pe scară, iar Audrey, fără umbră de 
sfială o urmă. 

Când pătrunse în salon o auzi pe soră-sa spunând: 

— Cum?! Îndrăzneşte să vină aici? 

Era în toaletă de seară, încântătoare, cu părul blond 
lucind ca aurul învechit. Privi la tânăra fată, ca şi când ar fi 
avut în faţă un strigoi şi închise ochii pe jumătate. 

— Cum îndrăzneşti să intri cu forţa în casa asta? întrebă 
ea. 

— Trimite afară servitoarea, spuse Audrey liniştită, şi după 
ce ieşi fata, merse înspre Dora şi urmă foarte calmă: doresc 
pur şi simplu să-mi mulţumeşti. Am făcut un lucru 
nebunesc, stupid, pentru simplul motiv că doream să fac 
pentru mama ceea ce poate că-i datoram şi nu-i plătisem 
încă. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Dora roşindu-se. 

— Dar, ştii că eşti de o îndrăzneală neruşinată, strigă 
Martin. Ai încercat să ne tragi şi pe noi în... crima d-tale... şi 
după toate acestea mai ai neobrăzarea să vi la noi în casă, 
fără să ceri măcar permisiunea? 

— Dacă ai nevoie de bani, spuse Dora deschizând uşa, 
scrie-mi. Dacă te mai prind aici chem poliţia. 

— Fă bine şi cheamă unul numaidecât, spuse Audrey 
foarte calmă. Am făcut atât de bine cunoştinţă cu poliţia şi 
cu păzitorii de la închisoare, încât nu mă mai poţi speria cu 
asta, scumpă surioară. 

Dora închise uşa. 

— Dacă vrei să ştii nici nu suntem surori. Tu nu eşti nici 
măcar englezoaică! spuse ea cu voce înceată şi răutăcioasă. 
Tatăl tău a fost al doilea bărbat al mamei, un american. Şi 
dacă vrei să ştii unde se află el acum, pot să-ţi spun că e la 
ocnă în Cape Town, unde-şi ispăşeşte o condamnare pe 
viaţă. 

Ca să nu cadă, Audrey se prinse de speteaza unui scaun. 


— Nu-i adevărat, spuse ea. 

— Ba da, e foarte adevărat. Mi-a spus mama, şi o ştie şi dl. 
Stanford. Tatăl tău a cumpărat diamante de contrabandă şi 
a tras în cel care l-a denunţat. În Africa de Sud e o crimă să 
cumperi diamante. Asta a fost o ruşine pentru biata mama, 
care şi-a schimbat numele a doua zi după ce ela fost 
arestat. TU nici nu ai vreun drept să te numeşti Bedford. 

— Şi evident că l-a părăsit numaidecât, spuse Audrey. Nici 
nu a rămas lângă el, ca să-l înconjure cu simpatia pe care o 
femeie o datorează bărbatului ei, oricât ar fi el de rău. L-a 
părăsit. Ce mult îi seamănă fapta asta! 

Ridică încet ochii până ce privirea ei se întâlni cu cea a 
Dorei. 

— N-ar fi trebuit să merg la închisoare, spuse ea. N-o 
meritai: nici tu şi nici mama noastră. 

— Îndrăzneşti să vorbeşti de mama mea?! strigă Dora, 
furioasă. 

— Da, da pentru că era tot atât de multa mea ca şia ta. 
Care-i numele meu? 

— Descoperă-l. 

— Am să-l întreb pe dl. Shannon, spuse tânăra fată. Acesta 
a fost singurul lucru răutăcios pe care l-a spus ea, dar şi-a 
atins ţinta, văzând efectul asupra celor doi. 

Capitolul XI. 

DOMNUL MALPAS. 

Dick Shannon avea un apartament în Haymarket, unde-şi 
avea deasemenea şi biroul. 

În ziua când Audrey Bedford fusese eliberată, se reunise 
un subcomitet. Erau acolo, sergentul Steel şi inspectorul 
Lane. 

— N-ai văzut-o, întrebă inspectorul. Shannon suspină. 

— Când ajunsesem la Guvernator, ea plecase deja şi era 
inutil să pornesc în căutarea ei. Am dat instrucţiuni la toate 
comisariatele să mă prevină de îndată ce s-o prezenta - 
deoarece nu şi-a terminat încă osânda. 


— Este vădit o eroare judiciară, adaugă Shannon, şi cu 
toate acestea nu văd ce alt verdict ar fi putut da juriul. Ce 
se aude în chestia Malpas? 

— Omul ăsta e un mister, spuse Lane şi casa în care 
locuieşte e un şi mai mare mister. Am descoperit că 
locuieşte la nr. 551 din Portman Square, din ianuarie 1917. 
Nimeni nu l-a văzut până astăzi. Anul trecut am primit o 
plângere din partea lui L.acy Marshalt, care locuieşte 
alături, spunea că este deranjat noaptea de lovituri în 
perete. Malpas îşi plăteşte datoriile foarte regulat şi când a 
venit să locuiască în această casă - care de fapt îi aparţine - 
a cheltuit sume însemnate de bani cu repararea ei. O firmă 
importantă din 'Torino a făcut instalaţiile de lumină electrică 
şi semnale de alarmă contra hoţilor, dar n-am descoperit să 
fi intrat vreodată o mobilă în casa aceea. 

— Sunt ceva servitori acolo? 

— Niciunul; şi tocmai asta este cel mai curios. În casa lui 
nu intră niciodată o fărâmă de hrană. Am pus doi oameni să 
supravegheze casa şi în faţă şi în dos, dar le-a scăpat 
mereu, deşi au văzut acolo lucruri interesante. 

Shannon îşi frecă bărbia. 

— Nici o lege nu opreşte pe cineva să trăiască retras; dar 
e cu totul oprită orice conspirație. Adu persoana aceea, 
Steel. 

Sergentul ieşi, apoi reveni aducând o persoană tânără, 
foarte pudrată, care salută nestingherită şi luă loc pe un 
scaun, pe care Steel i-l întinse. 

— D-ră Nielson, dumneata eşti dansatoare profesionistă 
fără angajament? 

— Da, răspunse ea, scurt. 

— Doresc să-mi povesteşti despre vizita d-tale la nr.551, 
din Portman Square. 

Ea nu părea de loc dispusă la vorbă. 

— Dacă în noaptea aceea aş fi ştiut că stau de vorbă cu un 
detectiv, apoi n-aş fi vorbit de loc, spuse ea foarte sinceră. 
N-aveţi nici un drept să mă supuneţi la interogator. 


— Ai acuzat pe un om, cu poziţia stabilită, că ar fi încercat 
să te atragă într-o conspirație. 

— N-am spus că e vorba de o conspirare; tot ce am 
povestit este că dl. cel bătrân, pe care niciunul nu-l 
cunoşteam, m-a întrebat dacă n-aş vrea să fac zgomot în 
faţa casei vecine. Voia să merg acolo într-o seară, să fac 
scandal, să strig că dl. Marshalt este un mizerabil, să sparg 
un geam şi să fac să fiu arestată. Acest Marshalt este un 
mizerabil. 

— N-a spus pentru ce? 

— Nu. N-am vrut să ştiu nimic; când l-am văzut pe omul 
acela mi-a trecut pofta de orice. Ea se cutremură. Aţi auzit 
poate vorbindu-se de oameni foarte urâţi. Ei bine! Habar nu 
aveţi ce înseamnă, ca urâţenie. Şi apoi rămâi aiurit. Eşti 
nevoit să te aşezi la un capăt al odăii în timp ce el stă la 
celălalt capăt. Camera este în întuneric, afară de o luminiţă 
de pe biroul în dosul căruia şade el. Casa este plină de 
fantome, uşile se deschid singure, şi-ţi vorbesc voci care nici 
nu ştii de unde vin. 

— Dacă ţi-era străin, de unde te cunoaşte? întrebă Dick 
mirat şi bănuitor. 

— A văzut numele meu într-un ziar de teatru, în coloana 
cererilor de angajamente. 

Explicaţia ei era logica şi după un interogatoriu mai sever 
o lăsară să plece. 

— Curios, spuse Dick, dus pe gânduri. Tare aş avea poftă 
să-l văd pe dl. Malpas. Primeşte vizite? 

— Da; tocmai voiam să vă vorbesc despre asta. La anumite 
intervale, niciodată mai mari de cincisprezece zile primeşte 
câte un vizitator, câteodată şi doi, în cursul uneia şi aceleaşi 
zi, de obicei într-o sâmbătă. Musafirul nu soseşte decât 
odată cu noaptea şi nu rămâne acolo decât cel mult o 
jumătate de oră. 

— Trebuie neapărat ca Malpas să fie supravegheat mai de 
aproape, hotări Dick. 


Cu toate acestea Shannon nu avea de unde să prevadă că 
prinţesa lui în zdrenţe, a cărei amintire nu-l mai părăsea de 
nouă luni de zile, va merge în curând în vizuina bătrânului 
şi va găsi acolo soarta şi viitorul ei legate de ale sale. 

Audrey Bedford făcuse o descoperire interesantă. Există în 
viaţă un lucru esenţial de care ea habar nu avea - un lucru 
misterios, numit „Certificat”, sau mai delicat, „Referinţă”. 

Fără una sau alta, era imposibil să poţi găsi un serviciu. 
Mica ei economie se topea văzând cu ochii. În ziua de 
Crăciun se sculă de dimineaţă cu poftă de mâncare turbată, 
dar fu nevoită să se mulţumească cu apă şi pâine uscată, pe 
care o păstrase din ziua precedentă. 

Marţi dimineaţă proprietăreasa ei urcă scările; iar Audrey 
îi auzi cu groază paşii. 

— Bună ziua d-ră, iată o scrisoare pentru d-ta. 

Ochii fetei se dilatară de atâta mirare. Nimeni nu-i 
cunoştea adresa - nu ajunsese niciodată până acolo ca să fie 
nevoită să şi-o lase în birourile unde cerea de lucru. 

Audrey întorcea scrisoarea pe o parte şi pe alta. O 
deschise nervoasă şi găsi acolo o adresă însoţită de câteva 
rânduri, scrise cu creionul. Uluită din cale afară, citi: 

— Vino astăzi după masă, la orele cinci. Am de lucru 
pentru d-ta. 

Notiţa era semnată Malpas. 

Ea încruntă din sprâncene. 

Cine era acest Malpas, şi de unde descoperise el locuinţa 
ei? 

Capitolul XII. 

ÎNTREVEDEREA. 

Audrey apropie de ochi bucăţica de hârtie udă, ca să 
descifreze mai bine adresa. Scrisul de creion era acum 
aproape indescifrabil. 

În această lumină difuză de decembrie, era greu de citit. 
Paltonu-i era şi aşa plin de umezeală, fu udată leoarcă 
înainte să fi străbătut primul kilometru, iar pălăria de pluş 
era şi ea udă. 


Vâri hârtia în buzunar şi privi cu frică la uşa lugubră de la 
nr. 551, din Portman Square. 

Care va fi sfârşitul acestei încercări? 

Pe stradă nu era nimeni. De o parte a squarului, 
omnibuzele cele mari şi taximetrele, treceau repede şi la 
intervale destul de mari. Suspinând adânc, urcă cele două 
trepte ale peronului şi căută soneria. Nu exista niciuna. 
Atunci bătu încetişor la uşă. 

— Cine-i acolo? 

Vocea părea că vine dintre cei doi stâlpi care erau de o 
parte şi alta a uşii. 

— Domnişoara Bedford, răspunse ea, am întâlnire cu dl. 
Malpas. 

Urmă un moment de tăcere, apoi uşa se deschise încet şi o 
voce îi zise: 

— Urcă şi întră în camera de la primul etaj. 

Holul era gol şi luminat de un glob galben. În timp ce ea 
privea în juru-i, uşa se închise la loc fără vreun mecanism 
vizibil. 

Fu cuprinsă de o groază subită şi căută clanţa; dar la uşă 
nu exista aşa ceva. Portalul negru şi greoi se închisese 
irevocabil. Mâinile lui Audrey tremurau, frigul şi frica îi 
distruseră tot curajul. Privi de jur împrejurul holului. Nu 
era acolo decât un fotoliu vechi rezemat de perete. 
Parchetul era acoperit cu un strat gros de praf, pereţii 
decoraţi nu aveau nici un tablou, nici covoare. 

Făcu o sforţare şi tremurând din tot trupul, urcă scara de 
piatră. La primul etaj se pomeni în faţa unei uşi - singura pe 
care o zări - şi, după un moment de ezitare ca să-şi 
recapete curajul, bătu. 

— Eşti d-ra Bedford? 

Vocea părea că vine deasupra capului său. Ridicând capul, 
zări în uşă, ceva mai retras, un fel de grilaj. Era aşezat în 
aşa fel încât oricare vizitator ar fi putut să se găsească 
exact dedesubtul lui. 


— Da, răspunse ea, abia stăpânindu-şi frica. Imediat se 
deschise uşa şi ea intră într-un hol mare şi bine luminatîn 
faţa ei o a doua uşă era întredeschisă. 

— Intră, te rog. 

De data aceasta vocea venea chiar din cameră şi era mult 
mai distinctă. 

Audrey se codi; inima-i bătea să se rupă. Cu excepţia unei 
lumini foarte slabe, camera părea cufundată în cea mai 
mare beznă. 

Ea intră. 

Era o cameră lungă de aproape zece metri şi poate de 
două ori pe atât de lată. Zidurile erau atât de complet 
acoperite de perdelele de pluş încât ar fi fost imposibil să 
poţi descoperi dacă şi unde erau ferestrele. Podeaua era 
acoperită pe toată întinderea ei, cu un covor gros în care 
picioarele ei se înfundară când înainta cu trei paşi. 

În colţul cel mai îndepărtat, în dosul unui birou luminat de 
o lampă cu abajur verde, sta aşezat un om. O figură 
curioasă, revoltătoare. Capu-i era îngust şi chel; figura 
spână era brăzdată de nenumărate încreţituri; nasul lat şi 
încovoiat. Bărbia-i lungă se mişca necontenit ca şi când 
omul acela îşi vorbea singur. 

— Şezi pe scaunul acela, spuse el cu o voce cavernoasă. 
Scaunul pe care Audrey îl zări, după ce ochii i se mai 
obişnuiră cu întunericul din cameră, era aşezat în dosul 
unei măsuţe mititele. Se aşeză pe el încet şi cu precauţie. 

— Te-am chemat aici, spuse misteriosul bătrân, ca să-ţi fac 
norocul. Multe persoane s-au aşezat pe scaunul acela şi au 
plecat bogaţi din casa asta. 

În lumina verde care cădea pe faţă-i lua aspectul unei 
zămisliri hidoase a vreunui artist chinez. 

Ea se cutremură şi-şi întoarse privirea de la el. 

— Priveşte pe masă. 

Audrey zări acolo un teanc de hârtii de bancă. 

— Ia-le. 


După un moment de ezitare ea întinse mâna şi luă biletele. 
Tremura toată din cap până în picioare. 

— Numele d-tale este într-adevăr, Audrey Bedford? Ea nu 
răspunse. 

— Ai ieşit acum trei săptămâni din închisoare, unde ai stat 
nouă luni de zile, acuzată de complicitate la furt? 

— Da, spuse tânăra fată foarte liniştită. În orice caz v-aş fi 
declarat-o; am povestit întotdeauna acest lucru, ori de câte 
ori solicitam vreun post. 

— Ai fost bineînţeles, nevinovată? întrebă el. 

Pe figura fără nici o expresie a individului nu era nici un 
surâs, aşa încât ea nu-şi putea da seama dacă vorbea ironic 
sau nu. 

— Da, spuse ea calmă, eram nevinovată. 

— Învinovăţire falsă, o maşinaţie, ha, ha? Elton a aranjat 
totul nu ştiai nimic despre furt? Aştept răspunsul. 

— Nu ştiam nimic despre furt, mărturisi ea în cele din 
urmă. 

— Ai spus lucrul ăsta la tribunal? Ea nu răspunse nimic. 

— Eşti cam prost îmbrăcată, asta mă supără foarte mult. 
Acuma ai parale, aşa încât să cumperi tot ce e mai bun şi 
mai frumos. Vino din nou la mine peste opt zile. Pe masă 
este o cheie; aceasta deschide toate uşile; dacă e dat lao 
parte zăvorul de siguranţă. 

Audrey îşi regăsi în cele din urmă graiul. 

— Trebuie să ştiu care vor fi îndatoririle mele - vocea-i 
părea moartă în această cameră acoperită peste tot cu 
covoare - sunteţi prea bun că-mi încredinţaţi atâţia bani; 
dar trebuie să înţelegeţi că nu-i pot accepta fără să ştiu mai 
înainte ceea ce se aşteaptă din partea mea. 

EI vorbi încet şi răspicat: 

— Sarcina d-tale va fi să zdrobeşti inima unui om. 

Tinerei fete îi venea să râdă. 

— Asta pare într-adevăr foarte neliniştitor. Vorbiţi serios? 

El nu răspunse. 


Atunci ea simţi în spatele ei un curent de aer rece şi 
întorcându-se, avu o tresărire de frică, zărind cum uşa se 
deschide singură, încet. 

— Bună seara. 

Omul din celălalt capăt al camerei arătă spre uşă. Ea era 
cu un picior pe scară când uşa se închise la loc. Pradă unei 
nelinişti pe care n-o putea exprima, cobori în hol. 

Uşa de la intrare nu era deschisă. Cu siguranţă el voia ca 
să se servească de cheie. Încercă să o introducă în gaura 
mică, dar mâinile îi tremurau în aşa hal încât o scăpă pe jos. 

Cu mare greutate o regăsi; căzuse într-un colţ. Dar 
ridicând-o mai găsi şi un alt obiect, o pietricică de mărimea 
unei alune. Pe această piatră era o bucată de ceară roşie, 
pe care se distingea imprimat un sigil. 

Obiectul era atât de curios, încât pentru moment uită cu 
totul dorinţa grozavă ce o avea, să fugă din acest lăcaş. 
Lucrurile bizare fascinează totdeauna tineretul; şi era ceva 
extraordinar de curios în această bucată de piatră ordinară 
pecetluită cu atâta grijă. Audrey privi în sus pe scară 
sperând să zărească pe bătrân, ca să-l întrebe dacă ceea ce 
găsise nu prezenta vreun interes pentru el. Îşi reaminti că 
urma în orice caz să-l revadă peste opt zile, şi vâri piatra în 
poşetă. 

Arunci îşi dădu seama că mai ţinea încă în mână pachetul 
de bancnote. Şase sute de lire! Erau trei de câte o sută, 
patru de câte cincizeci şi douăzeci de câte cinci. Băgă banii 
în geantă şi vâri cheia în broască. Un moment după aceea 
se găsea afară, în ceaţă. Taximetrul care se apropia la pas 
nu prezenta la început nici un fel de interes pentru ea; 
deodată îşi reaminti însă că era de acuma femeie bogată şi 
cu inima bătând făcu semn şoferului şi se apropie de el. 

— Condu-mă la... 

— Unde? Mai întâi ar fi trebuit să ia masa! Apoi, după ce 
prin hrană şi-ar fi restabilit echilibrul, va putea să 
gândească mai bine şi în linişte. 

— Asta a tras peste treizeci şi una! spuse şoferul râzând. 


Audrey crezu, în primul moment, că şoferul vorbea despre 
ea, şi se întreba cam ce o fi vrând să spună; dar observă că 
privirea lui era aţintită ceva mai departe şi avu atunci un 
spectacol care o umplu mai întâi de scârbă, apoi de milă. O 
femeie se crampona de grilajul casei alăturate, de aceea de 
unde ieşise ea şi împleticindu-se pe picioare, încerca să 
bată în poartă. 

Privea la nenorocită, când uşa casei se deschise brusc şi 
văzu apărând un om bătrân şi slab. 

— Cine face gălăgia asta? Şi încă în faţa locuinţei unui 
nobil? Hai, cară-te, sau trimit să cheme gardianul! 

Vocea lui 'Tonger ajungea la urechile femeii, amestecată cu 
şuierăturile vântului. 

— Vreau să intru, spuse ea, aruncându-se spre el. 

Avu loc o luptă foarte scurtă. Audrey îl zări pe 'Tonger, cum 
trăgea femeia înăuntru, iar uşa vilei se închise cu un 
zgomot în urma lor. 

— Unde mi-aţi spus să vă conduc, d-râ? 

Ea dădu numele unui magazin din Shaftesbury. 

— Curând mă voi trezi din acest vis, îşi spuse ea 
aruncându-şi privirea prin geamurile aburite, dar voi ieşi 
cel puţin din afacerea asta, cu veşminte uscate şi cu un pat 
în care să se poată dormi. 

Capitolul XIII. 

BUNNY VORBEŞTE PE FAŢĂ. 

Între actul al doilea şi al treilea al unei piese, unde îl 
trăsese Dora după ea, Martin Elton ieşi în foaier ca să 
fumeze o ţigară. Era lume care-l cunoştea şi îl saluta, dar 
numai unul încercă să converseze cu dânsul, căci Martin 
prefera tovărăşia propriilor sale gânduri, mai cu seamă în 
seara aceea. 

— Allo! Elton! 

Surâse în mod maşinal şi ar fi trecut mai departe; dar 
persoana care îl interpelase, ignora în mod voluntar dorinţa 
lui de singurătate. 


— După câte mi se spune, Stanford a plecat în Italia. 
Individul ăsta este fără îndoială pasărea din istorie, care 
putea să se găsească în acelaşi timp în două locuri diferite. 
S-a pus ceva la cale? 

— Nimic, răspunse Martin scurt, Londra a devenit 
posomorâtă de când s-a călcat apartamentul Melillei 
Snowden, furându-se perlele. 

Slick Smith se porni pe un râs tăcut. 

— Nu-s eu de vină, spuse el. În orice caz, furtul a fost 
autentic; dar zarva făcută de agentul ei de presă, nu era 
decât publicitate. Mi-am pierdut iluziile despre Malilla, atât 
ca femeie cât şi ca artistă. N-ai poate ceva de lucru pentru 
mine? Dar trebuie să fie cinstit! 

— Treci într-o zi pe acasă, să-mi repari coşul de la 
bucătărie, spuse Martin morocănos; se cunoştea de la o 
poştă că nu era în toane bune. 

— Coşurile sunt tocmai specialitatea mea, spuse, Slick, 
fără să se supere. L-ai văzut pe Shannon? 

Martin suspină puternic. 

— Nu l-am văzut pe Shannon şi nici n-am nevoie să-l văd. 
Vino la chestie, nu sunt de loc dispus astăzi pentru 
conversaţie. 

— Păcat, spuse Slick, cu mult regret. Eu unul mă simt din 
contră foarte vorbăreţ şi m-am săturat să vorbesc tot cu 
mine însumi. A început să mă plictisească. 

— Vezi să nu începi să mă plictiseşti şi pe mine, spuse 
Martin, surâzând fără voia lui. 

— Am băgat de seamă; sunt foarte sensibil la schimbările 
atmosferice. Din punctul ăsta de vedere, Lacy Marshalt nu 
seamănă cu mine. 

— Nu prea ştiu multe despre Marshalt, spuse Elton scurt. 
— Cred şi eu că nu. Eu unul, ştiu foarte bine câte parale 
face. Este şi el un excroc. Lucrurile pe care le fură, lasă un 

mare gol. D-ta eşti însă un om de ispravă, Elton. 

Incoerenţa aparentă a interlocutorului său, nu-l înşela pe 
Martin. 


— Dacă aş fi în locul tău, spuse Martin n-aş mai continua, 
încerci să fi drăguţ faţă de mine, nu-i aşa? 

— Nu încerc de loc, ci o fac chiar foarte natural. Surâsul 
lui Slick Smith era foarte îndatoritor. 

Întorcându-se acasă, în noapte aceea rece Martin se 
gândea tot timpul la Slick. Piesa la care asistase nu l-a 
amuzat nici pe el şi nici pe Dora; un fel de rezervă se ridica 
între amândoi. Până la locuinţa lor nu schimbară nici un 
cuvânt. 

Pregătit pentru scandalul ce-l aştepta, o urmă în salon. 

— Ce-i cu tine Bunny? Toată noaptea n-ai scos un cuvânt; 
sunt sătulă de mutrele astea îmbufnate. Mă aduc într-o 
stare de nervi, că zău nu ştiu ce o să se mai întâmple cu 
mine. 

— Dar... nu sunt de loc îmbufnat. Mă gândeam şi atâta tot. 
Mai ştii ceva despre sora ta? 

— Nu, răspunse ea morocănos, şi sper că nici n-o să mai 
aud vreodată de ticăloasa aia miloagă. 

El scoase ţigara din gură şi privi cu multă atenţie la soţia 
lui. 

— Să-ţi spun drept; cam n-am văzut-o milogindu-se; şi 
dacă e cumva păcătoasă, apoi tot din cauza noastră a ajuns 
aşa. 

Ea îl privea ca aiurită. 

— Ai un fel de concepţie, pe care nu ţi-o cunoscusem până 
acum, Bunny. După câte mi-aduc aminte, parcă tu ai fost 
acela care ai dat-o afară, când venise ultima oară la noi. 

— Da, n-am uitat lucrul ăsta, spuse el liniştitor. Dar... vezi 
că Londra este un adevărat putregai pentru o fată frumoasă 
şi singură fără bani şi fără prieteni. Tare aş vrea să ştiu pe 
unde o fi acum. 

Dora surâse. 

— Fetele frumoase au fost totdeauna slăbiciunea ta, spuse 
ea ironic. 

El avu un gest de supărare. 


— Frumuseţea ei mă interesează mult mai puţin decât 
situaţia în care se găseşte. A scris ceva? 

— Bineînţeles că nu. Oare pentru asta ai fost atât de 
ursuz? 

El o privi cu răceala câteva secunde, ceea ce avu darul să 
o întărâte până la mânie. S-a întâmplat ceva? 

— S-a întâmplat că biata copilă este probabil muritoare de 
foame. Singur Dumnezeu ştie ce o fi cu ea! 

— Dacă-i aşa, s-o lăsăm în paza lui, spuse ea scrâşnind din 
dinţi. 

— Când te-am văzut cum te-ai purtat cu propria ta soră, 
m-am gândit cu groaza la ce ar trebui să mă aştept de la 
tine dacă ar fi să trebuiască să alegi între mine şi siguranţa 
ta personală, atunci când lucrurile n-ar mai merge cum 
trebuie. 

— Bineînţeles că siguranţa mea personală ar avea 
întâietate, spuse ea cu mult cinism. De ce să te înşel, 
Bunny? „Sauve qui peut”, asta-i deviza familiei mele! 

Îşi scoase pantofii şi-şi vâri picioarele în papucii roşii, care 
se găseau în faţa căminului. 

— Şi asta-i oare totul la ce te gândeai? întrebă ea 
batjocoritoare. 

— Mai e ceva Dora, vocea-i era de data aceasta de o 
răceală suspectă. Domnul Lacy Marshalt este o cunoştinţă 
cu totul indezirabilă. 

Ea deschise ochii mari. 

— Te pomeneşti că n-o fi un om cinstit? întrebă ea, cu 
vinovăţie. 

— Există mulţi oameni, poate chiar foarte cinstiţi, cu care 
o aventurieră respectabilă nu poate lua masa în separeu la 
Shavari. Lacy Marshalt este unul dintre aceştia. 

Dora lăsă ochii în jos. 

— Şi zi... m-ai spionat? Marshalt poate fi un individ a cărui 
cunoştinţă să-ţi folosească în anumite împrejurări. 

— Nu mi-e de folos în nici o împrejurare; niciodată nu-mi 
este mai nefolositor decât atunci când ia masa în separeu 


cu nevastă-mea. 

Urmă o tăcere îndelungata. 

— N-am mâncat decât o singură dată cu el la Shavari. 
Aveam intenţia să-ţi povestesc, dar am uitat. Sute de 
persoane iau masa în separeu la Shavari, urmă ea 
sfidătoare. 

— Şi eu doresc foarte mult, ca tu să nu faci parte din acele 
sute de persoane. De fapt ai luat masa de două ori cu el. De 
două ori, numai cât ştiu eu; probabil însă că mult mai de 
multe ori. Înţeleg ca lucrul acesta, să nu se mai repete. 

Ea nu răspunse. 

— M-ai înţeles? Ea dădu din umeri. 

— Şi dacă o s-o faci, mă duc să-l caut pe Marshalt şi-i 
trântesc trei gloanţe drept prin buzunarul unde-şi 
păstrează ţigările atât de minunate. Ce ţi-oi face ţie, nu ştiu. 
Depinde foarte mult de toanele în care m-oi găsi şi mai ales 
de atitudinea ta. Însă tare mi-e teamă că o să fie ceea ce 
numesc ziarele o triplă tragedie. 

Dora devenise palidă ca o moartă. Încercă să vorbească, 
dar nu găsi cuvinte. Deodată se aruncă la picioarele lui. 

— Oh, Bunny, Bunny! strigă ea, plângând în hohote, nu mă 
privi astfel, nu-mi vorbi aşa. O să fac tot ce vrei... nu s-a 
întâmplat nimic rău, îţi jur că n-a fost nimic serios între noi. 
Bunny... Mergeam să mă distrez. 

EI atinse păru-i auriu. 

— Mi-eşti prea dragă, Dora spuse el drăgăstos. N-am 
exercitat asupra ta o influenţă prea bună şi mi-e teamă să 
nu fi îndepărtat de la tine perceptele morale care trebuie să 
călăuzească fiecare viaţă; este însă unul singur la care voi 
ţine până la moarte şi anume; cinste între hoţi; da Dora, m- 
ai înţeles? Cinste între hoţi! 

Ea era culcată de mai bine de două ore şi el sta mereu în 
faţa focului pe jumătate stins, cu ţigara neaprinsă între 
dinţi, cu privirea ţintă la jeraticul ce-şi da ultima pâlpâire. 

Petrecuse două ore din cale afară de amare, faţă în faţă cu 
adevărul, judecându-şi soţia, pe care o adora. 


Se ridică, deschise un sertar al biroului, scoase de acolo 
un browning mititel şi rămase un sfert de oră mereu în faţa 
focului, mânuind pistolul cu ochii fixaţi asupra armei. 

Auzi un foşnet. Când intră Dora, numai în capot, ascunse 
repede revolverul în buzunar. 

— E trecut de două, Bunny, spuse ea plină de teamă. Nu 
vii? El se ridică şi se întinse. 

— Nu mai eşti necăjit, Bunny, spune? întrebă ea cu teamă. 
Ochi-i erau încă roşii de lacrimi şi mâna ce-o puse pe braţul 
lui, tremura. 

— Nu, s-a terminat. Începem acum o pagină nouă din 
viaţă. 

— Îţi mulţumesc, Bunny gemu ea în şoaptă, îţi jur că n-o să 
se mai întâmple. 

— Începem o pagină nouă repetă Bunny, sărutând-o. 

Capitolul XIV. 

O ÎNTÂLNIRE NEAŞTEPTATĂ. 

Dick Shannon bătu cu putere în geamul taxiului care-l 
conducea de-a lungul lui Regent Street şi plecându-se în 
afară strigă: 

— Întorce-o şi ia-o înapoi. Vreau să vorbesc doamnei 
aceleia. 

— Care doamnă, d-le? 

Şoferul întoarse capul ca să strige această întrebare prin 
geam şi opri maşina la marginea trotuarului. 

Dick deschise uşa şi sări jos, încă înainte ca maşina să se fi 
oprit. 

— D-ra Bedford, dacă nu mă-nşel, spuse el surâzând. Asta 
Zic şi eu că-i o surpriză plăcută. 

Era o surpriză din cele mai complete. Dispăruse orice 
urmă de sărăcie. Bine îmbrăcată, bine încălţată, fata era 
atât de frumoasă încât multă lume întorcea capul după ea. 

Surpriza era de ambele părţi şi judecând după lucirea 
ochilor ei, a lui Audrey, plăcerea ei era cel puţin la fel de 
mare. 


— Te-am căutat peste tot prin Londra, spuse el mergând 
alături de ea. Spre nenorocirea mea am venit cu un minut 
prea târziu în întâmpinarea d-tale, în ziua când ai ieşit din 
Holloway. Îmi închipuiam că va trebui să te prezinţi regulat 
în fiecare zi la poliţie. 

— La fel cu cei mai periculoşi criminali... zise ea surâzând. 
Nu, asemenea umilire nu mi-a fost dată. 

—... Şi ce faci acum? 

Ea se codi înainte ca să răspundă: 

— Nici eu singură nu prea ştiu; copiez scrisori pentru un 
domn prea puţin simpatic şi pentru munca mea primesc un 
salariu extravagant. 

Cu tot tonul uşuratic cu care vorbea, Dick îşi dădu seama 
că era tulburată. 

— Dacă îmi dai voie te conduc în parc, şi vorbim acolo mai 
serios. 

Făcu semn şoferului. 

În pustietatea din Hyde Park găsiră două scaune şi liniştea 
dorită. 

— În primul rând aş dori să te aud vorbind despre domnul 
cel antipatic, spuse Dick. 

Ea îi povesti întrevederea avută cu dl. Malpas. 

— Bănuiesc că mă dispreţuieşti că am întrebuințat din 
banii aceştia; dar când unei nenorocite îi e foame şi frig, 
apoi n-are nici timpul şi nici dorinţa să se frământe cu 
probleme de moralitate abstractă. Conştiinţa mi s-a 
deşteptat abia a doua zi dimineaţă. În ajun scrisesem d-lui 
Malpas, dându-i noua mea adresă şi eram pe cale să-i trimit 
o a doua, în care să-i spun că sunt gata să mă pretez la 
indiferent orice lucru, fie el chiar manual, dar că a zdrobi 
inimile oamenilor nu intră în puterile mele; când primii din 
partea lui un bileţel împreună cu un plic mare şi gros care 
conţinea zece scrisori, scrise cu creionul şi pe care cerea să 
le copiez şi să i te trimit înapoi. 

— Ce fel de scrisori erau acelea? întrebă Dick, plin de 
mirare. 


— Majoritatea lor refuzuri la invitaţii la masă, precum şi 
alte obligaţii mondene faţă de prieteni intimi (le semna doar 
cu o simplă iniţială). Spunea că puteau fi scrise pe hârtie 
simplă, de la hotel şi că nu este nevoie să fie dactilografiate. 

Dick Shannon rămase dus pe gânduri. 

— Toată afacerea asta nu-mi prea miroase a bine, spuse el, 
în cele din urmă. 

— Îl cunoşti, poate? 

— Am auzit vorbindu-se de el; chiar zilele trecute am avut 
o consfătuire îndelungată referitoare la el cu... nişte 
pieteni. Ce salar îţi dă? 

Ea clătină din cap. 

— Nici n-a fost vorba despre asta. Mi-a dat un pachet de 
bancnote şi mi-a spus să revin săptămâna viitoare. De 
atunci n-am făcut altceva decât să copiez documentele ce- 
mi soseau în fiecare zi cu poşta de dimineaţă. Pe ziua de 
astăzi scrisorile au fost mult mai lungi. Am avut de copiat o 
corespondenţă între Guvernul Bermudelor şi Oficiul 
Colonial Britanic. Învaţă-mă ce trebuie să fac, domnule 
Shannon. 

— Habar n-am ce trebuie să faci, spuse el perplex. Un 
singur lucru e sigur ce nu trebuie să faci, şi anume să mergi 
sâmbăta viitoare singură acolo, în casă. Trebuie să-mi spui 
ora exactă. 'Te voi aştepta în Portman Square şi, când se va 
deschide uşa, îmi va fi uşor să pătrund în casă. 

Văzând groaza ce i se întipărise pe faţă, adăugă: 

— Voi rămâne în hol, ca să-ţi pot fi de folos la nevoie. Nu 
trebuie să te temi că aş avea intenţia să mă servesc de d-ta 
pentru vreo descindere poliţienească. Contra d-lui Malpas 
nu ştiu nimic, decât doar că este o fiinţă misterioasă. 
Apropo; nu cumva, dintre scrisorile care ţi le-a dat să le 
copiezi, a fost vreuna adresată domnului Lacy Marshalt? 

— Nu. E vorba de milionarul african, nu-i aşa? Şoferul 
taxiului mi-a spus că locuieşte alături. 

Îi povesti apoi despre curioasa întâmplare petrecută în 
faţa casei lui Marshalt, la care asistase. 


— Curios! exclamă Dick. Asta seamănă cu una din acele 
scene meschine, pe care bătrânul dorea să le joace 
vecinului, ca să-i producă neplăceri. Cred că cel mai bun 
lucru pe care l-aş face să mă duc la Marshalt şi să-l întreb 
ce are Malpas. Prin parc sufla un vânt rece şi, cu toate că 
era îmbrăcată gros, Audrey tremura. 

Shannon se ridică brusc în picioare. 

— Animal egoist, ce sunt! spuse el înfuriat. Vino să luăm 
undeva, o cafea fierbinte. 

Capitolul XV. 

OMUL PE CARE LACY NU-L CUNOŞIEA. 

Tonger îi deschise uşa lui Dick Shannon. Avea mania să 
vină la uşă înaintea servitorului şi să-i primească pe acei 
vizitatori, care păreau mai distinşi. După descrierea lui 
Audrey, Dick îl recunoscu. 

— Domnul Marshalt este acasă? 

— Da domnule, spuse el postându-se în faţa uşii, dar nu 
primeşte decât pe cei cu care a fixat vreo întâlnire. 

— Poate că vrei să fi atât de bun, să-i duci cartea mea de 
vizită? 

— Poate... spuse omul cu nepăsare, luând cartea şi citind- 
0. 

— Oh! urmă el buimăcit, sunteţi detectiv? Intraţi, domnule 
căpitan. Aţi venit oare să arestaţi pe cineva? 

— Poate fi arestat cineva în casa asta atât de bine 
ordonată, unde chiar şi servitorii sunt atât de politicoşi şi 
îndatoritori, că-ţi este penibil să-i deranjezi? 

Tonger râse încet. 

— Greşiţi domnule, dar eu nu sunt servitor. 

— Te pomeneşti că fiul casei? şuieră Dick dispus, sau poate 
chiar domnul Marshalt în persoană? 

— Nu, mulţumesc lui Dumnezeu! spuse omul rânjind. Nu 
mi-ar plăcea deloc să am banii şi responsabilitatea lui. Veniţi 
pe aici, d-le căpitan. 

Conduse pe vizitator în salon şi spre marea surprindere a 
lui Shannon pătrunse şi el acolo şi închise uşa. 


— Spuneţi-mi vă rog este ceva în neregulă? întrebă el cu 
voce speriată. 

— După câte ştiu eu, nu; vizita mea are caracter pur 
amical. Tonger ieşi afară din salon şi reveni după câteva 
momente precedându-l pe Marshalt. Ar fi rămas şi el acolo, 
dacă acesta nu i-ar fi arătat uşa. 

— Vreau să sper că acest individ nu şi-a permis să fie 
nepoliticos cu dvs., căpitan Shannon. longer a crescut 
împreună cu mine şi prin urmare, n-a fost niciodată stilat. 

— Din contră, mie mi s-a părut chiar foarte amuzant. 

Lacy Marshalt mormăi: 

— Pe mine nu mă prea amuză, de loc. De multe ori, plăteşti 
cam prea mult pentru cinstea cuiva. Sunt momente când 
Tonger mă scoate din minţi. 

Ţinea în mână cartea de vizită a detectivului, pe care o citi 
din nou. 

— După cum văd, sunteţi de la Scotland Yard. Ce pot face 
pentru Dvs.? 

— Aş dori să vă întreb, în primul rând, dacă-l cunoaşteţi pe 
dl. Malpas, vecinul dvs... 

— Nu; veniţi poate pentru plângerea care am depus-o 
acum câteva luni? 

— Nu. Cred că poliţia locală a reglat această chestiune. 
Am venit să vă văd, pentru că am aflat că acest individ 
Malpas, pune la cale ceva contra Dvs. Spuneaţi că nu-l 
cunoaşteţi? 

— Nu l-am văzut niciodată, aşa încât nu pot spune că-l 
cunosc. E sigur că nu cunosc pe nimeni cu numele de 
Malpas. Ce vă face să credeţi la Scotland Yard, că omul ar 
avea ceva contra mea? În cele din urmă, ar fi posibil, 
deoarece am depus plângere contra lui. Era atât de 
gălăgios, încât literalmente nu mă lăsa să dorm. 

— Şi ce fel de zgomote făcea? 

— În general erau nişte zgomote de ciocan. Părea că bate 
în perete; dar se poate prea bine ca eu să mă fi înşelat şi el 
să nu fi făcut altceva decât să închidă nişte lăzi. 


— Nu l-aţi văzut aşadar niciodată? 

— Niciodată. 

— N-aţi avut o descriere a lui, care să vă permită să-l 
identificaţi cu vreo persoană, ce aţi cunoscut în Africa? 

— Nu, n-am idee de aşa ceva. Duşmani are fiecare 
bineînţeles; e imposibil să reuşeşti în viaţă, fără să-ţi creezi 
asemenea neplăceri. 

Dick rămase puţintel pe gânduri. Se întreba dacă era 
prudent să se destăinuiască acestui milionar. În sfârşit, 
chiar cu riscul unor neplăceri viitoare se hotări totuşi să-i 
spună o parte din cele ce ştia. 

— Malpas întrebuinţează pe cineva, sau are intenţia să-l 
întrebuinţeze, ca să vă producă neplăceri de un caracter 
meschin. Aşa de exemplu, sunt convins că femeia aceea 
beată care a venit aici acum câteva zile, a fost trimisă de el. 

— O femeie! 

Marshalt încruntă din sprâncene. 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se de o femeie beată. Se 
sculă repede şi sună. Aproape imediat intră Ionger. 

— Îmi spune căpitanul Shannon, că o femeie beată a venit 
să facă scandal aici. Mie nu mi-ai spus nimic de aşa ceva. 

— Parcă spun toate câte se întâmplă? zise Tonger plictisit, 
într-adevăr a venit o femeie. Că era beată asta mai mult ca 
sigur. A căzut jos, grămadă în hol. Ce era să fac cu ea? Am 
dat-o afară. Spunea că este doamna Lidderley de la 
magazinul „La paisprezece Flori”. 

— În timp ce feciorul vorbea, Shannon privi pe stăpân şi 
văzu cum obrazul acestuia devenea galben ca ceara. 

Capitolul XVI. 

SHANNON FACE O VIZITĂ 

— Doamna Lidderley?! întrebă Marshalt aproape în 
şoaptă. Ce fel de femeie era? 

— Un fel de stârpitură. Ochii lui 'Tonger se fixară asupra 
detectivului. Pe legea mea, era slabă ca un ţâr. 

Marshalt respiră uşurat. 


— Cu siguranţă era o şantajistă. Probabil că i-a cunoscut 
pe Lidderley. Ultima dată când am primit ştiri din Africa, d- 
na Lidderley era grav bolnavă. 

Privi ţintă la Tonger: 

— Tu i-ai cunoscut pe Lidderley, longer? 

— Pe doamna Lidderley n-am cunoscut-o. Moşneagul s-a 
însurat după plecarea noastră din Cape Town, dacă e vorba 
cumva de Iulius Lidderley. În orice caz, ce mai atâta vorbă, 
am dat-o afară! 

— I-ai luat adresa? 

— Ce să iau adresa unei femei cherchelite? întrebă Tonger, 
ridicând din sprâncene. Nu, Lacy... 

— leşi afară, mormăi Lacy, trântind uşa după el. 

— Individul ăsta mă exasperează din cale afară. Îl am la 
mine de o groază de ani şi foarte adevărat că în timpurile 
de demult eram unul pentru altul „Lacy” şi „longer“; dar 
lucrul acesta duce la nişte situaţii imposibile. 

Dick începu să râdă. Scena îl amuzase cu adevărat. 

— Cât despre Malpas, urmă Lacy, nu ştiu nimic despre el. 
Aveţi poate vreo descriere a lui? 

— Niciuna, după care să puteţi să-l recunoaşteţi. Tot ce 
ştiu, e că-i un om în vârstă, foarte urât şi că a angajat o 
cântăreaţă de cabaret să vă producă neplăceri. Asta mi s-a 
părut ceva copilăresc, afară de cazul când dvs. aţi avea 
poate oroare de cântăreţele de cabaret. 

Lacy Marshalt se plimbă prin salon, de colo până colo. 

— Nu pot înţelege nimic, spuse el ascultând această nouă 
precizare cu un calm la care Shannon nu se aştepta. Nu-mi 
pot închipui că l-am ofensat vreodată pe acest Malpas. Dar 
de ce nu vă duceţi să-l vedeţi, căpitane? 

Apoi adăugă repede: 

— E cam, îndrăzneţ din partea mea, să vă sugerez 
asemenea lucru, dar sunt curios să-l identific pe acest 
individ. 

Dick Shannon se hotărâse să-l viziteze pe misteriosul 
domn Malpas. 


Părăsindu-l pe Marshalt, merse în faţa casei vecine şi privi 
la ferestrele goale. Căuta butonul soneriei. Negăsindu-l 
bătu la uşă şi tresări auzind aproape de urechea lui o voce 
întrebându-l: 

— Cine-i acolo? 

Înmărmurit se întoarse. De jur împrejurul lui, la cel puţin 
douăzeci de metri, nu se afla absolut nimeni. Atunci zări un 
mic grilaj deasupra uşii, aşa că-şi lămuri misterul. În dosul 
acestui grilaj era cu siguranţă un telefon prevăzut cu 
amplificator. 

— Sunt căpitanul Richard Shannon de la Scotland Yard, 
spuse el adresându-se instrumentului invizibil şi doresc să 
am o întrevedere cu domnul Malpas. 

— Aşa? E imposibil! mormăi vocea, şi se auzi o mică 
pocnitură de închidere a aparatului. 

Dick mai bătu din nou în uşă, dar nu se mai auzi nici o 
voce; iar uşa rezistă sforţărilor sale. 

— Trebuie să existe un mijloc de a intra în contact cu acest 
om, gândi Shannon cercetând cartea de telefon, dar numele 
lui Malpas nu era înscris ca locuind la Portman Square. 
Decepţionat, se întoarse acasă. 

Cu toate acestea nu putea considera ziua aceea pierdută 
zadarnic. O întâlnise pe prinţesa în zdrenţe - care nu mai 
era în zdrenţe, şi ştia unde poate fi găsită. 

Capitolul XVII. 

TONGER ASISTĂ. 

Puţini servitori se bucurau de libertatea şi confortul lui Jim 
Tonger. Mansarda casei din Portman Square era a lui. Avea 
acolo dormitor, cameră de locuit, odaie de baie. În acest 
apartament îşi petrecea el serile, cufundat în nesfârşite 
calcule matematice, cu ajutorul unei mici rulete. longer şi-a 
consacrat cea mai mare parte a timpului său liber, 
perfecţionării unui sistem care ar putea provoca într-o zi 
teroarea şi consternarea stăpânilor de la cazinoul din 
Monte Carlo. 


În seara aceasta era ocupat cu altceva - când auzi soneria 
- părăsi repede camera şi îl găsi pe Lacy Marshalt în biroul 
său, aşteptându-l foarte grăbit. 

— Unde dracu ai fost! mormăi Lacy. 

M-ai sunat în odaia mea, deci trebuia să fiu acolo, spuse 
Tonger. 

— Te-am chemat ca să-ţi spun s-o laşi înăuntru pe d-na 
Elton la şapte şi patruzeci de minute. Va conduce ea 
singură automobilul. Aşteaptă în garaj şi du maşina la 
Albert-Hall, unde are loc un concert. După concert, aduci 
maşina înapoi, în garaj. 

— Puţin cam primejdios, după cele ce ţi-a scris Elton, nu? 

— Ce, ştii despre scrisoarea lui Elton? 

— Oh, ai lăsat-o aşa... am văzut-o fără să vreau. 

— Am pus-o în sertarul biroului meu. Deci ai scos-o şi ai 
citit-o? 

— N-are importanţă; destul c-am văzut-o şi-ţi spun, că-i 
periculos ceea ce vrei să faci. Cred că nu ţi-ar conveni să fii 
adus în faţa unui tribunal. Aud? 

— Cu tine ca martor? rânji Lacy. 

Tonger ridică din umeri. 

— Ştii prea bine, Lacy că n-o să mă duc niciodată să depun 
mărturie contra ta. Nu e felul meu. Dar dacă mi-ar fi scris 
un individ ca Elton spunându-mi că dacă mă mai prinde cu 
nevastă-sa mă omoară, ei bine! Ţi-o spun sincer că mi-aş 
păzi pielea. 

— Am de discutat cu d-na Elton ceva afaceri, răspunse 
scurt, Marshalt. Doresc să fii exact la opt fără un sfert la 
poarta din dos. De îndată ce d-na Elton iese din maşină, 
intri tu acolo şi o porneşti. Atâta tot şi am terminat! 

— Bine. Şi dacă ar fi urmărită, maşina ei va putea dovedi 
că a stat tot timpul la Albert Hall. Ştii că ai un creier grozav, 
Lacy! Dar, ce-a vrut polițistul? 

— Voia să se informeze de ţicnitul, care locuieşte alături. 
Pare că-i unul dintre duşmanii mei. 


— Cine dracu n-are duşmani, Lacy? răspunse valetul 
suspinând. Dar ce i-ai mai făcut şi tipului ăsta? 

— Habar n-am, şi nici nu-mi pasă de el. Dar tu, ce credeai 
că l-a făcut să vină? 

— Bănuiam că în chestia doamnei Elton. E o hoaţă şi ea şi 
Elton, o ştie toată lumea. 

— Că Elton e hoţ ordinar, sunt de acord, dar doamna e 
nevinovată. 

— Atât de nevinovată, îl întrerupse 'Tonger, încât îngerii se 
întorc din calea-i atunci când o întâlnesc, pentru ca nu 
cumva să se simtă mai prejos, decât ea. 

Marshalt făcu cu efort extraordinar ca să nu-i dea replica 
furioasă ce-i venise pe buze. 

— Am terminat! spuse el pe un ton aspru. Apoi, cum 
Tonger voia să părăsească odaia, adăugă pe un ton ca şi 
când nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Mâine iau masa aici şi de-oi avea puţin noroc, am un 
musafir foarte interesant. 

— Care-i aia? 

— Dar n-am spus că-i femeie! 

— Ştiam că pentru tine nu există musafiri interesanţi, 
decât femeile, răspunse Tonger cu răceală. Ai găsit-o pe 
fata aceea? Fata pentru care ai pus un detectiv, să ţi-o 
descopere? Marshalt tresări. 

— De unde ştii şi asta? 

— Păi să vezi ceva... e uimitor cum ghicesc eu toate cele. 
Aşa deci ea este cea care trebuie să fie mâine regina 
balului? 

— Sper că o să vină la masă. Apropo, amice, te rogsănute 
mai bagi unde nu-ţi fierbe oala. Doresc neapărat ca fata din 
casă să fie aici şi să ne servească ea la masă. 

— Ca să inspire încredere tinerei şi naivei fete? Prea bine, 
stăpâne. Aşadar, la ce oră trebuie să vină muierea astă 
seară? 

— Doamna Elton va sosi la orele nouă fără un sfert; cred 
că ţi-am mai spus-o. Şi te-aş ruga ca atunci când vorbeşti de 


ea, să întrebuinţezi altfel de termeni, dragule. Ce fel de 
vorbe-s astea: muierea aia? 

— Păcatul tău ăla mare, Lacy, e că eşti prea sensibil, spuse 
valetul ieşind. 

Când maşina se opri în faţa porţii, el aştepta în întuneric. 
Ajută călătoarei voalate să se dea jos şi contrar obiceiului 
său, nu vorbi de loc. 

Urcă apoi în maşina pe care o duse în Baker Street. Pe 
drum zări un om care pândea. Probabil că domnul Elton nu 
avea prea mare încredere în efectul produs de amenințările 
sale. 

La orele unsprezece părăsi şirul de maşini şi se înapoie 
vertiginos acasă. De cum opri la barieră, ieşi Dora. 

— Ai zărit pe cineva? întrebă ea pe şoptite, pe cineva care- 
i cunoşti? 

— Nu, răspunse 'Tonger, apoi adăugă: în locul dumitale 
cred că nu m-aş mai înapoia acasă. 

Ea nu spuse nimic şi vârându-se în maşină se aşeză la 
volan, dar Tonger rămase în faţa portierei deschise. 

— Sunt lucruri, doamnă, care nu merită riscul; ăsta e unul 
dintre, acelea. 

— Închide uşa, ordonă ea, cu bruscheţe. 

EI ascultă, urmări cu ochii maşina, până ce farurile 
dispărură în întuneric şi se înapoie la stăpânul său. 

Adâncit în gânduri, Lacy Marshalt şedea la masa de lucru. 

— Mai ai nevoie de mine? Marshalt clătină din cap. 

— Crezi că eşti dibaci, Lacy? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Crezi că este bine să sfidezi soarta pentru o femeie la 
care nici nu ţii, afară doar dacă nu m-oi fi înşelând! 

În loc să se mânie, Lacy începu să râdă. 

— Există un anumit lucru, care se numeşte fructul oprit; şi 
acest fruct nu are nici un gust, decât numai dacă e însoţit 
de primejdii. 

— Fiecare, Lacy, are felul lui de a vedea; Elton este însă 
dintre cei care omoară. Poţi să râzi. Cunosc sentimentele lui 


Elton, pentru că am trecut şi eu prin ele. 

— leşi afară! urlă Marshalt şi longer părăsi camera fără să 
se grăbească. 

Dora Elton găsi acasă pe soţul ei, care luase masa în oraş, 
dar care se înapoiase înaintea ei. 

— Ei cum a mers? Aţi avut convorbiri interesante? întrebă 
ea deschizând uşa salonului. 

— Nu, o să trebuiască să închidem dugheana. Klein vrea o 
porţie mult prea mare; şi cu toate astea ştie că nu poate 
conta pe prea mulţi bani din partea poliţiei; pentru 
deschiderea unei case de joc, căci sunt prea multe. Cu toate 
astea, nu mi-ar place de loc să închidem stabilimentul din 
Pont Street, deoarece se câştigă parale acolo şi avem o 
anumită clientelă, care face jocul cinstit să fie profitabil. 

Privi la ceas. 

— Îl aştept pe Bill Stanford. Vrei să-l vezi şi tu? Pleacă în 
Italia. Ea luă o ţigaretă. 

— Mi-e absolut egal. Aveţi de vorbit ceva secret? 

— Nu, răspunse el. Ştii că am văzut-o pe Audrey, astă 
seară. 

— Ei nu! Unde asta? întrebă ea surprinsă. 

— Lua masa la Carlton. 

— Cu cine? 

— Cu Shannon, şi era foarte veselă. Nu trebuie să ai nici o 
grijă, nu o să te denunțe. 

— Nu mă gândeam la asta. 

— Atunci te gândeai că a călcat limita bunei cuviinţe, luând 
masa cu un tânăr fără să fie însoţită de cineva? Habar n-am 
dacă avea vreo dădacă, n-am văzut-o. 

Tânăra femeie îl privi bănuitor. 

— Ştii prea bine, că nu pot să te sufăr când vrei să faci pe 
grozavul. Era bine îmbrăcată? 

EI făcu un semn că da. 

— Nu mi-am dat niciodată seama cât e de frumoasă; 
Shannon nici n-o lăsa din ochi. 


— Pare că şi tu ai fost fermecat de ea, spuse Dora 
surâzând. Ştii Bunny, că mi-a plăcut grozav concertul. 
Kessler a fost admirabil. În general nu-mi plac violoniştii... 

— Kessler nici nu a cântat, spuse el calm, suflând fumul de 
ţigară. S-a anunţat asta în ultimele ediţii ale jurnalelor de 
seară. Mă mir că n-ai văzut... 

Ea nu fu buimăcită decât un singur moment. 

— Oh, mi-e imposibil să disting un violonist de altul, spuse 
ea cu indiferenţă. în orice caz, ăla care l-a înlocuit, cânta 
dumnezeieşte. 

— Poate Manz, spuse el. 

Auzii soneria de la intrare, şi se simţi mai liniştită. 

Voluminosul Bill Stanford sosea foarte obosit deoarece 
petrecuse treizeci de ore în tren, venind direct de la Roma. 
Fără nici un fel de introducere spuse: 

— Contesa pleacă joi, se opreşte la Paris şi va fi aici marţi 
seara. Am fotografiile diademei şi a colierului de perle. Cred 
că în mai puţin de o săptămână s-ar putea face nişte copii 
exacte după ele, iar cât despre rest va fi cel mai uşor lucru. 
Stigman s-a împrietenit deja cu camerista - italiana lui este 
extraordinară, ai putea jura că este un macaronar veritabil. 
Fata o să-i înlesnească să dea lovitura. 

— Credeam că rămăsese stabilit să nu ne mai ocupăm cu 
asemenea afaceri! sări Dora. 

— Bineînţeles, spuse bărbatul cu vocea tărăgănată. Noi nu 
avem în toată afacerea asta decât un interes platonic şi Bill, 
dacă te prind că aduci o singură perlă în casa noastră, apoi 
să ştii că aici îţi rămân oasele. 

— Dar ce, sunt nebun? întrebă Stanford. Oare ultima 
afacere a fost atât de strălucită? Nu, mulţumesc, fii fără nici 
o teamă! Aici la voi nu intră nici măcar un inel de la un 
lănţişor de platină. Afacerea o să fie cât se poate de uşoară, 
Elton. 

— Nu vreau să ştiu de ea! strigă Dora. Ce dracu, Bunny, de 
ce nu ne putem lăsa de furtişagurile astea meschine? 


Asemenea viaţă mă face din cale afară de nervoasă. Mi-e 
scârbă de ea! 

EI o privi ţintă. 

— Şi adică, de ce nu? Ce înseamnă zece mii de lire pentru 
tine sau pentru mine? Am putea trăi foarte bine şi fără 
asemenea ocupaţii! 

— Eu una, aş putea, spuse ea în şoaptă. 

— Cum? Poate cu acul? Sau dând lecţii de pian 
burghezimii melomane? Sau prin arta ta? Am şi uitat cât 
câştigai atunci când te-am întâlnit. 

Ea îşi întoarse privirea de la el şi-şi muşcă buzele. 

— Cât era? continuă el. Trei sau patru lire pe săptămână? 
Nu-mi amintesc bine, dar ştiu că era o sumă fabuloasă. Nu 
erai atât de sfioasă pe vremea când te înfruptai din leafa 
şefului tău. 

— Asemenea chestiuni le putem discuta atunci când vom fi 
singuri, spuse ea, aruncând o privire înspre Bill Stanford. 

— Bill e la curent cu toate; n-am secrete faţă de el. Îl 
cunosc pe William dinainte de a te fi cunoscut pe tine, şi el 
mi-a fost cel puţin credincios. 

Ea se ridică parcă muşcată de şarpe, galbenă de mânie. 

— Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? Te-am susţinut doar 
în toate împrejurările. Ai pretenţia că ai şters cu buretele 
peste trecut, şi când colo îmi arunci în faţă toate bănuielile 
tale mârşave. Asta numeşti tu, poate, a fi sincer? 

El nu răspunse, dar ochii-i negrii o priveau ţintă. 

— Regret, spuse el în cele din urmă, dar fără convingere. 

— Vezi ce absurd e, urmă el, să vorbeşti de furturi 
meschine, pe fapt nici nu există altele. Prin însăşi natura 
mea sunt hoţ - cu talente care ies din comun. S-ar părea că 
mă laud, dar nu e de loc exagerat dacă spun că sunt hoţul 
cel mai dibaci din Londra. Am furat numai şi numai ca să-ţi 
dau ţie prosperitate; chiar şi inelul de nuntă e provenit tot 
dintr-o hoţie. Astea toate trebuie să ţi le bagi bine în cap. 

Dora ar fi avut chef să răspundă, dar se răzgândi şi ieşi din 
cameră fără să mai scoată un cuvânt. 


Când, mai târziu, intră şi el în dormitor ea era deja în pat 
şi se făcea că doarme. Îl văzu luându-şi pijamaua, halatul şi 
pantofii. leşii închizând uşa încetişor în urma lui, apoi îl auzi 
cum intră în cel de-al doilea dormitor şi cum încuie uşa. 
Îngrozită, Dora se ridică din pat. Până atunci Martin Elton 
nu făcuse aşa ceva. 

Capitolul XVIII. 

LACY PRIMEŞTE O VIZITĂ. 

Audrey Bedford primise o scrisoare a cărei scris nu-i era 
cunoscut. Rupse plicul, aşteptându-se să găsească vreo 
invitaţie la cine ştie ce serbare artistică, aşa cum primesc 
toţi locatarii unui hotel mare. 

Găsise însă următoarele rânduri: „Stimată d-ră Bedford. 
Vei fi desigur foarte mirată primind aceste rânduri, din 
partea unui necunoscut. Găsind din întâmplare numele d- 
tale în registrul hotelului şi gândind că ţi-aş putea fi de 
folos, din cauza monstruoasei erori judiciare a cărei victimă 
ai fost, îţi scriu ca să te întreb, dacă vrei să vi să mă vezi 
mâine la orele şapte şi jumătate, la adresa alăturată. Cred 
că aş putea găsi pentru dumneata un serviciu convenabil, şi 
în cazul în care n-ai nevoie de aşa ceva, să-ţi ofer cel puţin 
serviciile devotate ale unui amic dezinteresat. 

Cu multă sinceritate al d-tale, Lacy Marshalt. 

P. S. Trimite-mi te rog o telegramă ca să-mi dai de ştire, 
dacă poţi veni.” 

Îşi frământă creierii, toată dimineaţa. Numele lui Lacy 
Marshalt îi era cunoscut. Îi trimise o telegramă în care 
anunţa că acceptă invitaţia asta după ce consultase în 
„Bottin Mondain” că există şi o doamnă Marshalt la adresa 
indicată. Această doamnă figura în toate cărţile de 
referinţe, doar la atât se mărginea existenţa ei. Era o 
invenţie a lui Lacy, care se adeverise timp de douăzeci şi 
cinci de ani, ca foarte utilă. 

O maşină de piaţă o depuse pe Audrey la uşa locuinţei lui 
Marshalt, ceva înainte de orele şapte şi jumătate şi fu 
primită de o cameristă foarte corect îmbrăcată. 


Audrey purta o rochie simplă neagră, dar de mare gust, pe 
care o cumpărase în Shaftesbury Avenue şi cu toată lipsa de 
bijuterii avea o ţinută atât de regească încât L.acy Marshalt 
o privi surprins şi cu admiraţie. 

Era incomparabil, cu mult mai frumoasă decât şi-o 
închipuise. 

Ea, din parte-i văzu un om cu faţa aspră, foarte distins, dar 
nu mai zări nici un alt individ. lar doamna Marshalt pe care 
o aştepta rămânea invizibilă. 

— D-ta eşti d-ra Bedford? Sunt cât se poate de fericit să 
pot face cunoştinţă cu d-ta. 

Luă mâna micuță într-a lui şi nu comise imprudenţa de ai- 
o reţine mai mult timp decât trebuia. 

— Sper că o cină în doi nu-ţi va displace; eu unul, detest 
mulțimile. Acum vreo douăzeci de ani când eram şi eu tânăr 
detestam şi eu singurătatea. 

Tonul cu care vorbise despre vârsta lui, avu darul să 
liniştească teama ce începuse s-o cuprindă pe tânăra fata. 

— Aţi fost foarte amabil că m-aţi invitat, spuse ea 
surâzând. Nu sunt mulţi aceia care ar dori să se găsească în 
tovărăşia unei persoane cu reputaţia mea. 

— Dar, ai fost absolut nevinovată. Numai un idiot nu şi-ar fi 
putut da seama de asta. Nu, nu! te rog, spuse el ridicând 
mâinile în semn de protest. Nu te întreb şi nici nu mă 
interesează pe cine ai vrut să acoperi, dar a fost ceva foarte 
îndrăzneţ şi în consecinţă te admir. Cred că ţi-aş putea fi de 
folos d-ră Bedford. Unul dintre prietenii mei are nevoie de o 
secretară... 

— N-aş vrea să vă închipuiţi că n-am nici o ocupaţie. Sunt, 
de fapt în serviciul unuia din vecinii dvs., deşi prea 
încântată nu sunt de lucrul pe care-l fac. 

— Unul din vecinii mei? spuse Marshalt repede. Cine-i ăla? 

Şi când îi spuse pe cine-l credea, sări ca ars: 

— Malpas? Nici nu-l credeam atât de uman ca să aibă în 
serviciul lui pe cineva. Cum arată acest om? Scuză-mi 
curiozitatea, dar tipul mă interesează fantastic de mult. 


— Nu e prea frumos, răspunse ea. 

Un sentiment de cinste o împiedică să discute asupra 
aceluia, care-i da cu ce să-şi ţină existenţa. Lacy observă 
acest lucru şi nu mai insistă. 

— Dacă se va întâmpla să nu mai fi prea mulţumită, cred 
că ţi-aş putea procura o situaţie foarte plăcută; aproape că 
ţi-aş putea promite serviciu... 

În acest moment fu anunţată masa şi o porniră de-a lungul 
coridorului la capătul căruia era deschisă o uşă ce da într-o 
sufragerie mică, dar foarte elegant mobilată. 

Înainte de a pătrunde înăuntru, Lacy se opri spre a spune 
ceva pe şoptite unui servitor. Audrey auzi şoapta, se miră... 
şi-i fu frică. 

Timp de o secundă rămase singură şi-şi dădu seama că se 
afla în faţa zidului care o separa de locuinţa misteriosului 
său patron, în chiar momentul când îi veni această idee 
auzii: 

Toc, toc, toc! 

Dincolo în locuinţa lui Malpas bătea cineva în perete. 

Toc, toc, toc! 

Părea ca un fel de avertizare... de unde putea ştii 
bătrânul? 

Prima parte a cinei trecu fără nici un incident. Gazda ei 
era aproape de o politeţe exagerată, şi când află mai ales că 
nu bea vin, fără să facă cea mai mică obiecţiune, îi umplu 
paharul cu apă. Cât despre Marshalt el bău în lege, fără să 
pară măcar că vinul ar putea produce asupra lui nici cel mai 
mic efect. 

Se aduse desertul şi cafea, iar Lacy îi puse înainte o cutie 
de aur. 

— Nu, mulţumesc, răspunse ea. Nu fumez. 

— Ai toate virtuțile posibile d-ră Bedford, spuse el cu 
galanterie. Probabil că d-lui Malpas nu-i place să fumezi? 

— Nu l-am întrebat, vreodată. 

— Cât îţi plăteşte pe săptămână? 


Voia tocmai să răspundă la această întrebare, când îşi 
dădu seama de impertinenţa care se ascundea în ea. 

— Salariul n-a fost încă fixat, şi privi la pendulă. O să mă 
scuzaţi d-le Marshalt, dacă plec devreme, dar mai am ceva 
de lucru. 

— Lucrul acela poate să mai aştepte, deoarece mai am să- 
ți spun multe, fetiţo. Cred că-ţi dai seama că ocupaţia d-tale 
la Malpas n-o să dureze o veşnicie. Poliţia îl are sub ochi. 

Asta era ceva cu totul nou pentru Audrey. 

— Am motivele mele, conţină Marshalt, care mă 
îndreptăţesc să cred că moşneagul ţi-a dat această ocupaţie 
numai în unicul scop de a te cunoaşte, ca să te studieze şi 
toate acestea de a avea în cele din urmă relaţii mai intime. 

— D-le Marshalt! strigă ea plină de indignare, sculându-se 
repede de pe scaun. 

— Nu trebuie să fi supărată, vorbim doar ca prieteni, se 
scuză Lacy. Încerc să spun ceea ce ştiu. 

— 'Toate astea sunt invenţii. Nici nu-l cunoaşteţi pe dl. 
Malpas, mi-aţi spus-o singur. El surâse. 

— Am însă mijloace de informaţii atât de vaste, încât orice 
eroare devine imposibilă, spuse el pe un ton enigmatic. Şezi 
te rog, d-ră Bedford. 

— Nu mai pot rămâne, trebuie să plec. 

— Mai aşteaptă puţin. Ţin să vorbesc despre asta cu d-ta. 
Şi apoi la nouă nu este o oră aşa de târzie. 

Contrar voinţei sale, Audrey luă loc din nou pe scaun. 

— Te cunosc de multă vreme, începu el, de mult mai multă 
vreme decât ţi-ai putea închipui. Te cunoşteam încă dinainte 
să ţi se fi întâmplat nenorocirea aceea. Nu-ţi mai aduci 
aminte să mă fi văzut la Fontwell? Tot timpul nu mi-a fost 
gândul numai la d-ta Audrey, te iubesc... mult de tot. 

Fără nici o grabă ea se ridică. El se sculă deasemenea în 
picioare. 

— Aş putea să-ţi fac din viaţă un paradis, scumpa mea. 

— Prefer un drum mai spinos, răspunse ea cu demnitate şi 
se îndreptă spre uşă. 


— Un moment, se rugă el! 

— Vă pierdeţi timpul în zadar d-le Marshalt, spuse Audrey 
pe un ton rece. Propunerea dvs. o pricep foarte vag şi sper, 
vreau să sper că mă înşel. Am venit aici ca o proastă, 
deoarece credeam că sunteţi un gentelman, doritor să 
veniţi în ajutorul unei fete care suferise peste măsură, 
nevinovată fiind, aşa cum singur dvs. aţi spus-o. 

Acum el schimbă tonul. 

— Ai venit aici pentru că te-am chemat; şi n-o să se 
găsească nimeni să spună, că am luat masa în doi, singuri, 
între patru ochi, fără consimţământul d-tale. 

Ea îl privi cu seriozitate. 

— Uitaţi că mi-aţi scris o scrisoare şi această scrisoare... 

— este în geanta d-tale. Lacy începu să râdă. Nu scumpă 
d-ră, trebuie să fi ceva mai rezonabilă. Degeaba vrei să 
încerci să ieşi, deoarece această parte a casei este cu totul 
despărțită de rest şi există o singură persoană privilegiată, 
care are cheia ei. Dacă eşti fată cuminte, vei fi d-ta aceea, 
care vei avea cheia respectivă de azi încolo. 

Audrey o luă la goană pe coridor; uşa care da în vestibul 
de la intrare era încuiată. Trase de clanţă, dar aceasta nici 
nu se mişcă. 

Un minut după aceea, braţul lui Marshalt se încolăcea în 
jurul ei ridicând-o ca pe un copil şi o aduse în sufragerie. 

Se zbătea din toate puterile, lovi cu pumnii în obrazul, 
care se apleca deasupra ei, apoi printr-o forţare 
supraomenească izbuti să se elibereze. 

Zărind pe bufet un cuţit cu vârful subţire şi lung îl apucă 
repede. 

— Dacă mă atingi, spuse ea, tremurând, te omor! Deschide 
uşa! 

Lacy Marshalt era un laş; în faţa amenințării dădu înapoi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu să nu faci aşa o nebunie! 
striga el. Eu...Eu nu aveam de gând altceva decât... să te 
ajut... 


Lacy îşi scotoci buzunarele şi tremurând scoase o legătură 
de chei. Audrey auzi zgomotul broaştei care se descuia, şi 
trecu repede prin faţa lui în timp ce el ţinea uşa deschisă. 

— Vrei să mă ierţi? murmură el. 

Ea nu răspunse, zvârli cuțitul pe covor şi intră pe coridorul 
foarte slab luminat. 

— La dreapta, spuse el. 

Ascultându-l, ea apucă pe un coridor îngust, deşi instinctul 
îi spunea că scăparea, că drumul cel bun era drept înainte. 

Înainte să-şi fi putut da seama de pericol, el era deja în 
spatele ei. 

Alergă spre fundul coridorului şi găsi o scară pe care o 
urca în goană cu Lacy mereu pe urmele ei. Era în întuneric 
şi urca desigur o scară care ducea la camera servitorilor. 

Deodată se opri; în urma ei nu se mai auzea nici un pas. 
Deasupra ei se găsea o lucarnă la care nu putea ajunge, n- 
avea alt alternativă decât să se înapoieze şi cu multă băgare 
de seamă cobori dibuind. 

Ajunsese de acum în gang, când auzi un zgomot uşor, 
zgomotul unui plâns de femeie. Nu-şi putea da seama dacă 
zgomotul venea de sus, sau de jos, sau poate de alături, din 
locuinţa d-lui Malpas. 

Ascultă cu multă atenţie. Plânsetul se transformă într-un 
suspin slab, dar asta n-o distrase de la propriul său pericol, 
decât pentru un moment. Nu se mai vedea nici cea mai 
mică urmă Lacy Marshalt şi cobori o scară lată, privind 
nervoasă în jur, ochi se obişnuiseră cu întunericul, aşa că 
vedea acum foarte clar. 

Ajunse la coridorul unde se găsea sufrageria cea mică şi 
vestibulul, la intrarea căruia se afla scâăparea. 

Mereu nici o urmă de Lacy. 

Apoi, când puse piciorul în vestibul, o mână o apucă de 
mijloc o alta îi astupă gura, astfel fu dusă pe sus în 
sufragerie. 

— Şi acum mititico, spuse vocea triumfătoare a lui Lacy 
Marshalt, o să stăm amândoi puţintel de vorbă, ca doi 


oameni cuminţi. 

El o aruncă într-un fotoliu; dar ea se ridică cu părul 
despletit, gâfâind, dar fără să-l piardă din ochi. 

— Dacă servitorii n-ar fi avut ordinul strict să rămână în 
bucătărie, am fi avut un început de scandal. Vrei să mă 
înţelegi? Dacă aş fi ştiut ce pisicuţă sălbatecă primesc în 
casă, apoi i-aş fi adus o dădacă. 

— Bea, ordonă el. 

Audrey simţea cum îi vine rău şi cum o părăsesc puterile, 
riscând totul bău vinul din pahar. 

— Nu-i otrăvit, spuse el. Nu-i nevoie să te fereşti. Ascultă 
Audrey, de ce nu vrei să fi gentilă cu mine? Te vreau, 
scumpo! Eşti singura femeie din lume pe care am dorit-o cu 
adevărat; şi nu mi-am dat seama decât acum. Pot să-ţi dau 
tot ce ţi-ar dori inima; cât n-ai visat niciodată... 

— Îţi pierzi timpul în zadar! Mă abţin să-ţi spun cât de 
mult m-ai insultat; vorbele mele n-ar avea nici un sens 
pentru un om ca d-ta. Mă voi întoarce la hotel, voi telefona 
căpitanului Shannon, şi-i voi povesti ce mi s-a întâmplat. 

Lacy se porni pe râs. 

— Cu alte cuvinte... vrei să mă dai pe mâna poliţiei. Dacă-i 
aşa să ştii de la mine, că asta este o ameninţare care nu mă 
sperie. Shannon este un om de lume, în consecinţă o să-şi 
dea seama că n-am să invit la masă o doamnă care soseşte 
din Holloway, decât doar... de asemenea ştie prea bine că n- 
ai fi acceptat invitaţia mea, dacă nu te-ai fi aşteptat să fi 
curtată şi dacă în acelaşi timp n-ai fi fost hotărâtă să 
primeşti curtea. Gândeşti că sunt o brută, dar metoda 
aceasta economiseşte o mulţime de timp şi o mulţime de 
preliminarii stupide. În general femeile o preferă oricărei 
alte metode. 

— Felul d-tale de femei poate da, eu nu sunt de felul d-tale. 

— Pe Dumnezeul meu eşti, şopti el. Nu numai că eşti tipul 
ce-mi place, dar reprezinţi pentru mine toate femeile - 
chintesenţa femeii. 


Se aruncă asupra ei şi-şi lipi buzele de acelea ale sărmanei 
fete. Ea se zbătu, dar forţele-i începeau să o părăsească, 
deodată auzi dinspre uşă o mişcare. Se introducea o cheie 
în broască. 

El auzi de asemenea şi o aruncă atât de brusc de lângă el, 
încât fata căzu în genunchi. Lacy se întoarse în timp ce uşa 
se deschidea încetişor. 

În cadrul uşii apăru o femeie în negru. 

Era Dona Elton, iar Audrey, ridicând privirea, zări ura 
feroce care lucea în ochii surorii sale, şi se cutremură de 
groază. 

Capitolul XIX. 

POVESTEA LUI JOSSUA 

— Pare-se că sosesc într-un moment cam inoportun, spuse 
Dora Elton cu o voce metalică. 

În acelaşi timp, fără a se urni din loc, primi lovitura ochilor 
fulgerători ai lui Marshalt. 

— Văd Lacy, că ai o deosebită preferinţă pentru familia 
noastră, spuse ea. 

Audrey se ridicase şi, cu pasul nesigur, trecu prin faţa 
surorii sale, apoi ieşi ca o furtună afară în aerul rece şi 
curat al nopţii. 

În tot acest timp, în sufragerie nu se pronunţase nici o 
vorbă, până când nu se auzi zgomotul uşii de la intrare, 
arătând că Audrey plecase. 

— N-am să-ţi cer nici un fel de explicaţie, scrâşni Dora, 
deoarece totul este mult prea evident. 

Cu mâna tremurândă Lacy îşi turnă un pahar cu vin, pe 
care-l sorbi dintr-o înghiţitură, înainte de a vorbi. 

— O invitasem la masă, şi... fata s-a cam ambalat - asta-i 
tot. Ţi-o jur că nu s-a întâmplat nimic. 

Ea se porni pe râs. 

— Nu mi-o pot închipui de fel pe mironosiţa de Audrey 
ambalându-se; dar... ce-i adevărat e adevărat... sub 
influenţa ta magnetică, Lacy, bietele femei nu sunt decât 
nişte creaturi din cele mai bizare. Apoi schimbând tonul 


urmă: Ştii că Bunny a aflat că noaptea trecută, atunci când 
spusesem că mă duc la concert, am fost la tine... 

— Puțin îmi pasă de ce a aflat sau n-a aflat bărbatul tău, 
mormăi el... Dacă ceea ce Bunny află sau gândeşte e în 
stare să te demoralizeze până într-atât, n-ai decât să nu mai 
vi aici. 

— Şi... i-ar place să-ţi dau cheia înapoi, nu-i aşa? Cheia 
care deschide poarta din dos, uşa florăriei şi acest sanctuar. 
Bunny are o pasiune pentru astfel de propuneri. 

— Ascultă: n-aş vrea să crezi că între mine şi sora ta ar 
exista ceva. 

— Ea nu mi-e soră, dar nu are importanţă. Şi că a fost ceva 
între voi... 

Deodată fu cuprinsă de o mânie grozavă şi-l acoperii cu un 
potop de vorbe fioroase. Pentru tine am riscat totul; am 
minţit, am înşelat... Oh! Fiinţă mârşavă! Totdeauna am urât- 
o. Dumnezeule, cum o mai urăsc şi acum!... Situvreica ea 
să-mi ia locul! 'Te omor ca pe un câine, Lacy... 

— Da, sigur; în fiecare zi tragi în mine, spuse el ironic. TU 
de o parte, şi bărbatul tău de alta. Am devenit un fel de 
ţintă vie pentru Eltoni. 

Luă de umeri şi trase la pieptul său pe femeia, care 
plângea în hohote. 

— Trebuie să fi cam smintită, să-ţi poţi închipui că aş fi 
îndrăgostit de pisica aceea. Uite care-i adevărul; există un 
bărbat pe care-l urăsc mai mult decât orice pe lumea asta; 
şi acest bărbat este tatăl lui Audrey Bedford. 

— Nu-l cheamă Bedford, spuse ea repede. 

— Exact. Numele lui este Torrington. Dan Torrington şi cu 
mine suntem duşmani de moarte. 

— Bine, dar acest om este un puşcăriaş. 

— Este întemnițat la Cape Town, condamnat pe viaţă. Dacă 
puşca mea n-ar fi dat greş, n-ar mai fi fost acum pe lumea 
asta. L-am atins la un picior, şi de atunci şchioapătă. De n-ar 
fi fost arestat în acel moment, m-ar fi omorât. 

— Aşadar, tu ai pus să-l aresteze? 


— Da. Am descoperit că se îndeletnicea cumpărând 
diamante de contrabandă; l-am urmărit şi... asta-i toată 
povestea. 

— Nu ştiu dacă trebuie să te cred sau nu, Lacy. Ce fel de 
răzbunare contra lui Torrington o mai fi şi asta, făcând 
dragoste cu fiica sa? 

— Poate că ingeniozitatea ideii, nu se remarcă din primul 
moment. Greşeala mea a fost că am luat-o cu forţa; ar fi 
trebuit să procedez cu mult mai mult calm, atunci poate că 
s-ar fi căsătorit cu mine. 

— Să se căsătorească cu tine? pronunţa ea gâfâind. 

— Da, asta a fost intenţia mea. Ascultă numai; pe timpul 
când Torrington cumpăra diamante, era proprietarul unei 
ferme numite Graspan, la malul unui râu. Nu fusese bine 
vârât la puşcărie, că se descoperise pe terenul său un 
zăcământ de diamante cum rar s-a mai pomenit. 
Proprietatea a fost girată mai departe de câtre notarii săi, 
Hallan şi Coold. Dan Torrington este milionar; dar nu-i mai 
puţin adevărat că-i un milionar mort. Unul dintre gardienii 
din Breakwater îmi trimite în fiecare lună câte un raport 
asupra individului; şi din ultimele veşti reiese că osânditul 
se sfârşeşte încetul cu încetul. 

— Aşadar... dacă te căsătoreşti cu Audrey? 

— Da, dacă mă căsătoresc cu ea, devin unul dintre cei mai 
bogaţi muritori de pe suprafaţa pământului. 

— Ce-ţi mai trebuie. Eşti doar destul de bogat! 

— Sunt, spuse el violent, dar aş putea să fiu cu mult mai 
mult! 

Îi întrerupse o bătaie în uşă. 

— Cine este acolo? întrebă el pe un ton aspru. 

Servitoarea răspunse: 

— Căpitanul Shannon aşteaptă afară; spune că are ceva 
foarte urgent să vorbească cu dvs. 

Dora scoase un țipăt de groază. 

— Vai de mine! Nu trebuie să mă vadă! Unde mă pot duce? 

— Treci prin seră, pe unde ai venit. 


Abia o împinse pe Dora în biblioteca întunecoasă, când 
intră în cameră Dick Shannon. Era în ţinută de seară şi în 
ochii lui se putea citi o privire foarte puţin atrăgătoare 
pentru cel asupra căruia era îndreptata. 

— Vreau să-ţi vorbesc Marshalt. 

— Domnule Marshalt, îl corectă acesta. 

— D-le, sau Marshalt pentru mine e tot una. Ai invitat 
pentru astă seară o doamnă la d-ta... 

Africanul înţelese la ce se referă. 

— Şi dacă femeia de care vorbeşti s-a invitat singură? 
spuse el nepăsător. 

— Ai invitat în astă seara o doamnă la masă şi i-ai adus cea 
mai grozavă insultă pe care un bărbat i-o poate aduce unei 
femei. 

— Dragul meu, spuse Marshalt cu o voce nepăsătoare eşti 
doar un om de lume. Cum îţi poţi închipui că persoana 
aceea ar fi venit, dacă n-ar fi ştiut şi admis mai dinainte... 
toate eventualităţile? 

Dick Shannon îl privi un moment drept în ochi apoi, fără 
nici o vorbă îl pălmui cu dosul mâinii. 

Urlând de furie, Marshalt, se dădu înapoi. 

— Fereşte-te să mai repeţi vreodată minciuna asta spuse 
Dick, aproape în şoaptă. 

— Ai pretenţia că eşti poliţist! strigă Lacy. Oare şi asta face 
parte din atribuţiile funcţiei d-tale? 

— Cunosc prea bine care sunt atribuţiile poliţiei, îi 
răspunse Shannon cu voce aspră. Sunt doar înscrise pe 
faţada din Old Bailey. Reaminteşte-ţi bine Marshalt: Apără 
pe copiii celor sărmani şi pedepseşte pe răufăcători. 

Detectivul ieşi din casa lui Marshalt întru-câtva mai calmat 
decât intrase. 

Ridicându-şi privirea către casa vecină, observă în dosul 
geamurilor o dungă de lumină (Fusese tocmai pe cale să 
examineze această casă când Audrey ieşise din cea de 
alături, lovindu-se literalmente piept în piept cu el). 


Cineva privea prin crăpătura storului - zărise o mişcare 
uşoară - apoi lumina se stinse. 

Bătu la uşă, dar nu răspunse nimeni. Aşteptă vreo zece 
minute, apoi plecă. Dorea s-o revadă pe Audrey şi să afle de 
la ea mai multe amănunte pentru că cu emoția ei, nu-i 
făcuse decât o expunere foarte incoerenta a celor 
petrecute. 

Mergând spre Baker Street, căută un taximetru, dar nu se 
vedea niciunul şi se înapoie în direcţia de unde venise. 

Era oare o închipuire, sau zărea într-adevăr o siluetă 
întunecată ieşind din casa misterioasă, şi care, traversând 
drumul cu paşi şchiopătaţi se îndrepta spre cealaltă parte a 
Squarului. 

Nu încăpea nici o îndoială; silueta era perfect reală, dar 
ieşise ea cu adevărat din casa lui Malpas? Ghetele-i 
prevăzute cu tălpi de cauciuc nu făceau nici cel mai mic 
zgomot; îşi grăbi pasul şi curând după aceea îl ajunse din 
urmă, pe individ. 

— Scuză-mă, te rog. 

Străinul şchiop întoarse spre detectiv o faţă slabă cu 
privirea toarte vioaie. Dinapoia ochelarilor săi cu ramă de 
aur, doi ochi examinau pe Shannon, în timp ce mâna şi-o 
vârâse imperceptibil în buzunarul pardesiului. 

— Sunteţi un amic al d-lui Malpas, nu-i aşa? V-am zărit 
ieşind din casa lui. 

— Greşiţi, nu cunosc nici un domn Malpas. Sunt străin aici, 
abia am sosit la Londra, şi-mi căutam drumul ca să ies la 
Oxford Circus. E foarte neplăcut pentru un străin să se 
piardă într-un oraş mare. 

Ochii lui Dick nu părăseau obrazul celui care vorbea. 

— Locuiţi în oraş? 

— Da, la Ritz Carlton. Sunt preşedintele unei societăţi 
miniere sud africane. Probabil că găsiţi stupid din partea- 
mi, când dau astfel de informaţii unui străin; aici însă nu 
este cazul, deoarece d-ta eşti detectiv —căpitanul Richard 
Shannon, dacă nu mă înşel? 


Dick rămase nespus de înmărmurit. 

— Nu-mi reamintesc să vă fi întâlnit vreodată d-le... 

— Numele meu nu cred să vă intereseze; pe paşaport stă 
scris Brown. Probabil că Oficiul Colonial v-ar putea da ceva 
amănunte. 

— În cazul acesta îmi veţi permite să vă recomand pentru 
Oxford Circus cel mai uşor şi repede s-ar putea ajunge 
acolo cu un taxi şi dacă îmi daţi voie o să vă însoțesc o 
bucată de drum, deoarece merg în Regent Street. 

Bătrânul dădu politicos din cap şi cum tocmai atunci 
trecea o maşină, Dick îi făcu semn să stea. 

Mulțumită luminii becurilor cu gaz putea să vadă figura 
celui cu care vorbise. Acesta nu avea în el nimic sinistru. 
Păru-i foarte des, era complet alb; umerii uşor încovoiaţi şi 
cu toate că mâinile-i erau slabe şi noduroase ca ale unui 
ţăran, avea înfăţişarea distinsă a unui gentilom. 

Maşina opri colţ la Oxford Circus şi bătrânul se dădu jos cu 
mare greutate. 

— Sunt infirm, spuse el fără a părea ca acest lucru îl 
indispune. Căpitane Shannon, îţi mulţumesc pentru ajutorul 
care mi l-ai dat. 

Capitolul XX. 

O VESTE DE LA MALPAS. 

Audrey îl aştepta în salonul cel mic al hotelului. 

— Sper că nu te-am împiedicat să mergi la culcare? spuse 
el, scuzându-se că vine atât de târziu. 

Ea evită să vorbească despre aventura-i din seara aceea, 
dar el insista cu multă hotărâre. 

— Fii liniştită, n-am să mă mai ocup de asta. 

Ea băgă de seamă cuvântul mai, dar nu ceru nici un fel de 
explicaţie. 

— Marshalt are una din cele mai proaste reputaţii şi fi 
sigură că dacă as fi ştiut că intenţionezi să mergi la el, nu 
te-aş fi lăsat. 

— Îl credeam însurat, spuse ea cu tristeţe. 


— Nu, acesta-i faimosul lui truc, mulţumită căruia femeile 
nu-i bănuiesc intenţiile. Nu trebuie să mai mergi pe la 
Portman Square. 

— Vrei să spui... la dl. Malpas? 

— Da. Nu ştiu câţi bani ai cheltuit. 

— Şaizeci de lire, spuse ea repede. 

— Ei bine! ţi le voi da eu, şi ai să-i poţi trimite banii înapoi. 

— Nu pot face aşa ceva, căpitane Shannon. Chestiunea 
asta trebuie să o decid eu însămi. Când am să-l văd sâmbăta 
viitoare îl voi întreba clar ce salar intenţionează să-mi 
plătească. Îi voi spune cinstit cât am cheltuit şi că doresc să- 
i dau restul înapoi. După ce voi termina cu această 
întrevedere... 

— Principalul lucru este că această întrevedere nu trebuie 
să dureze prea mult, spuse Dick pe un ton sălbatic, sau 
dacă nu, voi pătrunde cu forţa în salonul lui blestemat. 

După ce plecă detectivul, Audrey, urcă în camera ei şi zări 
un plic pe toaletă. Recunoscu imediat scrisul puţin 
descifrabil şi citi: „le felicit că ai putut scăpa. Ar fi trebuit să 
te foloseşti de cuţit.” 

Fu surprinsă peste măsură. De unde putea să ştie Malpas 
ce se petrecuse în dosul uşilor încuiate ale sanctuarului lui 
Lacy? 

Plecând de la Audrey, detectivul se înapoie direct acasă. 
Ajunse ceva înainte de orele unsprezece, în momentul când 
se ieşea de la teatre şi străzile erau brăzdate de trăsuri şi 
maşini. Voia să intre în casă, când zări pe trotuar o 
persoană pe care o mai întâlnise în seara aceea. Merse 
atunci drept la el. 

— Iar v-aţi rătăcit d-le Brown? întrebă el vesel. 

— Nu, răspunse Brown foarte calm. După ce v-am părăsit 
mi-a venit aşa o idee că mi-ar fi nespus de plăcut să stau de 
vorbă cu dvs. 

După o secundă de şovăire, Dick deschise uşa şi spuse: 

— Poftim! Şi conduse pe vizitator în biroul său. Ei bine, să 
auzim d-le Brown, urmă el oferindu-i un scaun, pe care 


bătrânul se aşeză cu un suspin de uşurare. 

— Mulţumesc, căpitane Shannon, spuse el. Mi-e nespus de 
greu să merg sau să stau mai mult timp în picioare. Ce ştiţi 
despre Malpas? 

Această întrebare pusă atât de direct îl buimăci cu totul pe 
detectiv. 

— Probabil că mult mai puţin decât dvs. spuse el în cele 
din urmă. 

— Dar eu... nu ştiu nimic altceva decât, doar că este un om 
care nu iese niciodată din casă, care nu se interesează de 
vecinii lui şi nici nu vrea ca aceştia să se ocupe de el. 

— Ceea ce ştim noi despre el, este că primeşte nişte 
vizitatori foarte curioşi. 

— Dar cine oare nu primeşte asemenea vizite? Se ştie, 
însă, ceva precis împotriva lui? 

— Absolut nimic, răspunse Shannon foarte sincer. Dar din 
obişnuinţă profesională avem întotdeauna privirea aţintită 
asupra persoanelor în vârstă, care trăiesc singure. 
Asemenea persoane sunt întotdeauna în pericol. De ce însă 
presupuneţi că ştiu ceva cu privire la el? 

— Pentru simplu motiv că, atunci când tânăra fată a ieşit 
de la Marshalt atrăgând astfel atenţia dvs. eraţi tocmai pe 
cale să-i supravegheați locuinţa, răspunse Brown foarte 
calm. 

Dick îl privi cu atenţie. 

— Mi-aţi spus parcă, dacă nu mă înşel că abia sosiserăţi în 
Square. 

— Aşa este! Dar n-ai ce face! La drept vorbind şi în 
meseria dvs. nu puteţi fi întotdeauna sinceri. Adevărat este 
că vă supravegheam şi mă întrebam ce puteţi avea contra 
lui Malpas. 

— Nu cumva... din întâmplare m-aţi supravegheat din 
interiorul casei? 

— Într-adevăr, cel mai bun loc de observaţie ar fi fost 
acolo, răspunse el. Apropo ce credeţi că s-o fi întâmplat cu 


biata fată? Marshalt avea pe vremuri un renume de mare 
crai. Schimbând apoi brusc subiectul urmă: 

— Aţi mai văzut vreodată aşa ceva? 

Scoase din buzunar o pietricică de care atârna o pecete 
roşie. Dick o luă şi o cercetă cu foarte multă curiozitate. 

— Ce mai e şi asta? 

— Un diamant brut; şi pecetea roşie este semnul societăţii 
noastre. Marcăm în felul acesta toate pietrele noastre 
servindu-ne de un fel de ceară specială care nu e nevoie să 
fie încălzită. 

Dick îi dădu înapoi diamantul. 

— Nu, n-am mai văzut aşa ceva. De ce mă întrebaţi? 

Bătrânul privi ţintă la el. 

— Sunteţi absolut sigur că nu v-a adus nimeni o astfel de 
piatră? Poliţia primeşte deseori obiecte din cele mai bizare. 

— Nu, n-am mai văzut niciodată aşa ceva. Aţi pierdut poate 
vreo piatră? 

Brown afirmă: 

— Da, am pierdut aşa o bucată, spuse el, dus pe gânduri. 
Aţi auzit vorbindu-se vreodată de un oarecare Lager? Văd 
că nu. Un om inteligent, dar care bea peste măsură. Treaz, 
Lager era un geniu, beat era cel mai mare idiot din lume. 

— Nu, nu cunosc nici un Lager. Asta însemnă că nu e 
cunoscut oficial. 

Bătrânul păru decepţionat şi se ridică tot atât de repede 
pe cum se aşezase. 

— O să vi se pară că eu însumi sunt întrucâtva misterios, 
spuse el. Apoi urmă, fără nici o legătură: i s-a întâmplat 
oare ceva fetei? 

— Nimic altceva decât doar că a făcut o experienţă 
penibilă. 

— Hm! Se poate să faci astfel de experienţe, decât 
penibile, venind în contact cu stimabilul L.acy Marshalt! 
spuse el scurt. 

— Aşadar, îl cunoaşteţi totuşi. 


— Niciodată nu cunoşti îndeajuns pe cineva. Bună seara, 
căpitane Shannon. lertaţi-mă, dacă v-am deranjat. Dacă 
vreţi să mă vedeţi, aveţi adresa mea. Pentru orice 
eventualitate, ar fi bine ca mai întâi să-mi telefonaţi, 
deoarece îmi petrec cea mai mare parte din timp la ţară. 

Dick merse la fereastră şi urmări cu privirea bătrânelul 
şchiop. Cine era el? Ce duşmănie era între el şi Marshalt? 

Capitolul XXI. 

MARTIN EUTON PREZICE O ANCHETĂ. 

Când veni să-şi ia dejunul Lacy Marshalt era în cea mai 
proastă dispoziţie, în care s-ar fi putut afla cineva. Obraji-i 
erau încă roşiţi de palmele, pe care le primise de la Dick; şi 
din cauza nesomnului, cearcăne vinete îi umbreau ochii. 

Cu filosofia căpătată din experienţă, longer aşteptă mai 
întâi ca stăpânul să-şi termine masa, apoi spuse: 

— A fost d-l Elton; i-am spus că nu te-ai trezit încă. Are 
intenţia să se reîntoarcă. 

— Poţi să-i spui că sunt în oraş! urlă Lacy. 

— Dar... vezi că ştie că eşti aici. Ştiu prea bine că nu se 
cade să-ţi dau sfaturi, Lacy, dar ţi-ai făcut un obicei foarte 
prost, ca să stai neîmbrăcat la fereastră. N-ai ce face, te-a 
văzut! 

— Adu-l aici când vine: şi dacă întreabă ceva de d-na 
Elton... 

— Dar ce? Îs copil? răspunse Tonger înţepat. De altfel, 
Elton a căpătat educaţie aleasă şi asemenea oameni nu stau 
de vorbă cu servitorii... 

Lacy nu trebuie să aştepte prea mult. Nici nu începuse 
prea bine să citească ziarul, când Tonger intră şi anunţă cu 
voce guturală: 

— Domnul Elton! 

Marshalt ridică privirea, încercând să citească pe figura 
celui care intra. 

— Bună ziua, Elton. 

— Bună ziua, Marshalt. 

Elton puse pălăria pe o măsuţă şi-şi scoase încet mănuşile. 


— Îmi pare rău că sunt nevoit să-ţi întrerup dejunul, spuse 
el aşezându-se. 

Era palid, dar asta era ceva obişnuit la el; ochii negri 
aveau o strălucire cu totul anormală. 

— 'Ţi-am scris acum câtva timp o scrisoare cu privire la 
nevastă-mea spuse el, jucându-se cu o furculiţă care-i era la 
îndemână. Scrisoarea era cam grosolană... sper că nu te-ai 
formalizat. 

— Drept să-ţi spun Elton, nu-mi aduc aminte să fi primit 
din partea dumitale o scrisoare care să mă fi ofensat, 
răspunse Lacy încercând să surâdă. 

— Cu toate acestea... nu-mi prea vine să cred că ai putut 
să uiţi o asemenea scrisoare. Era vorba de micile dineuri 
ale Dorei, şi-mi reamintesc că-ţi ceream să n-o mai vezi. 

— Dar bine, dragul meu... 

— Îmi dau seama că o astfel de cerere este pe atât de 
stupidă pe cât de tiranică; dar îmi iubesc prea mult soţia şi 
doresc să-i evit experienţa groaznică de a trebui să-şi 
explice în faţa tribunalului relaţiile extraconjugale. 

Spunând aceasta, îşi fixă privirea asupra lui Marshalt. 

— Bine-nţeles, urmă el surâzând, că nu am de loc intenţia 
să mă expun la o judecată, omorându-te, afară doar dacă n- 
ai muri în nişte împrejurări de aşa natură ca să fie imposibil 
să mă bănuiască cineva pe mine. Aş dori pe cât posibil, să 
împiedic vulgaritatea unui fel de a fi, deoarece mai am încă 
destul respect pentru familia mea, ca să-i evit publicitatea. 

— Mă tem că nu te înţeleg... începu Lacy. 

— Nu-mi prea vine să cred, îl întrerupse Elton. De când ţi- 
am trimis avertismentul, Dora te-a mai vizitat de două ori; o 
a treia oară nu trebuie să mai existe, te fac atent. 

— Nevasta d-tale a venit să mă vadă aseară împreună cu 
sora ei, spuse Lacy, n-a rămas aici mai mult de un minut. 

De mirare Elton făcu ochii mari. 

— Sora ei? O crezi pe Audrey? A fost aici? 

— Da. Nu ţi-a spus Dora? 


— Lacy Marshalt era hotărât să se impună prin 
îndrăzneală. Putea, după plecarea soţului, să-i telefoneze 
pentru a o pune la curent cu totul. 

— Da, Audrey lua masa cu mine, şi Dora aflând de acest 
lucru, a venit s-o caute gândind că societatea mea i-ar strica 
reputaţia. 

Martin rămase pe gânduri. 

— Aşa ceva nu seamănă a Dora, spuse el. De altfel, ea 
pretinde că nici n-a fost pe aici; dar minciuna asta este 
destul de explicabilă. Şi zi... o cunoşti pe Audrey? 

— N-aş putea spune că o cunosc, dar am întâlnit-o... 

— Dar Audrey n-a fost aici în seara concertului de la Albert 
Hall, nu-i aşa? 

Africanul nu răspunse. 

— Eşti un mare şmecher, Marshalt; puţintel cam de teapa 
hoţilor, dacă nu mă înşel, ceea ce nu cred. La o adică, juriul 
va trimite probabil condoleanţe familiei dumitale aşa încât, 
din acest punct de vedere vei avea un mare avantaj asupra 
mea. Dar tot e mai bine să citeşti despre moartea altuia. 
Bună ziua Marshalt. 

Elton se duse de-şi luă pălăria şi mănuşile; în faţa uşii se 
întoarse. 

— Nu încerca să-i telefonezi Dorei, că-i degeaba. Înainte 
de a pleca de acasă am luat toate măsurile necesare pentru 
a scoate aparatul din funcţiune. 

Salută cu multă gravitate şi plecă. 

Capitolul XXII. 

O PROPUNERE. 

Era o zi frumoasă de ieşit la plimbare. 

În camera pe care o ocupa la hotel, Audrey, fără pic de 
entuziasm, îşi termină lucrul. Descoperirea pe care o făcuse 
referitoare la intimitatea dintre Dora şi Marshalt, o tulbură 
enorm. Suferise o lovitură mare, regăsindu-şi sora sub un 
nou aspect. 

Puse într-un plic hârtiile pe care le copiase, scrise adresa 
d-lui Malpas şi aruncă plicul la cutia de scrisori a hotelului. 


Ajungând la restaurantul unde lua masa de obicei, 
portarul îi dădu o scrisoare, care sosise chiar atunci. Era de 
la Malpas, un bilet scurt şi enigmatic. 

„Îţi interzic să-l vezi pe Marshalt. Trebuie să refuzi 
neapărat oferta pe care ţi-o va face astăzi.” 

Citi şi reciti uluită aceste rânduri, care nu sufereau nici un 
fel de replică, iritându-se atât pentru tonul cât şi pentru 
dreptul care şi-l lua de ai da ordine. 

Ce fel de ofertă avea să-i facă Marshalt? 

Către sfârşitul dejunului, un comisionar îi aduse o a doua 
scrisoare şi recunoscu scrierea rotundă a lui Marshalt. 

Scrisoarea începea cu scuze serbede asupra brutalităţii 
sale din ziua precedentă. Spunea că nu-şi va ierta niciodată 
purtarea avută, dar speră că ea va fi generoasă. O cunoştea 
cu mult dinainte decât îşi putea ea închipui, şi continuă. 

„Am întrebuințat felul cel mai stupid posibil ca să te pot 
întâlni; te iubesc sincer şi cu adevărat, Audrey, şi dacă ai 
accepta să-mi devii soţie, m-ai face omul cel mai fericit de 
pe suprafaţa pământului.” 

O cerere în căsătorie! Era cel din urmă lucru, la care s-ar 
fi aşteptat din partea lui Lacy Marshalt şi se hotări să 
răspundă pe loc: „D-le, vă mulţumesc pentru ceea ce în mod 
atât de evident are aerul unui compliment. Nu simt absolut 
nici un fel de regret refuzând să iau în consideraţie oferta 
Dvs. Semnează Audrey Bedford.” 

— Trimite asta expres, spuse ea comisionarului, şi-şi urmă 
mai departe dejunul cu simţământul că şi-a început, bine 
ziua. 

Oferta avusese totuşi un rezultat: din adâncul gândurilor 
sale cele mai intime, şi-a scos la iveală ceva ce suprimase în 
bună parte. Avuse un impuls brusc şi acţiona în consecinţă. 

Un taxi o duse până în faţa căsuţei din Curzon Street, şi de 
data aceasta i se făcu o primire mai frumoasă decât cu 
ocazia ultimei vizite. Şi nici nu era de mirare; servitoarea 
nu o mai recunoştea. 


— O căutaţi pe d-na Elton, d-ră? Mă duc să văd dacă e 
acasă. Numele dvs.? 

— Spune atât: Audrey. 

Evident că servitoarea nu recunoscu nici numele, 
deoarece o conduse în salonaşul cel rece unde mai fusese 
primită şi înainte. 

Audrey aşteptă până ce fata urcă scara apoi se luă după 
ea. Nu-şi făcea nici un fel de iluzie în ceea ce priveşte 
atitudinea Dorei. 

— Spune-i că nu-s acasă, se auzi vocea acesteia. Dacă nu 
vrea să înţeleagă cheamă gardianul. 

— N-o să te rețin prea mult, spuse Audrey pătrunzând în 
cameră. 

Timp de o secundă, Dora rămase ca năucă, fără să poată 
face o mişcare. 

— Fiecare minut pe care-l petreci în casa mea, spuse ea în 
cel din urmă, este un minut pierdut în zadar. Ce vrei de la 
mine? 

Foarte liniştită Audrey merse spre cămin. 

— Ştie oare Martin ceva despre problema Lacy Marshalt? 
întrebă ea. 

Dora închise ochii. 

— Aşadar... ai venit în problema Marshalt? 

— Vreau neapărat să-l părăseşti, Dora. 

— Pentru tine? 

Vocea-i era răguşită. Audrey văzu cum buzele-i începuseră 
să-i tremure şi recunoscu simptomele. 

— Nu, îl dispreţuiesc. Nu cunosc al doilea bărbat care să- 
mi displacă aşa cum îmi displace el. Dora, e imposibil ca tu 
să iubeşti un asemenea om. 

— Aşa!... Atâta tot? 

— Nu, n-am terminat. Nu vreau să-ţi ţin predici, Dora, dar 
Martin e soţul tău, nu-i aşa? 

— Da, e soţul meu. Acum ai terminat? 

Groaza care-i era întipărită în voce o mişcă pe Audrey şi 
aceasta făcu un pas spre sora sa; dar Dora o dădu înapoi cu 


o asemenea expresie de ură, încât sărmana fată rămase 
locului fără să poată face vreo mişcare. 

— Nu te apropia de mine! Vrei să părăsesc pe un bărbat 
pe care îl iubesc, şi care mă iubeşte... pentru tine? Pentru 
asta ai venit aici? 

— Văd că totu-i în zadar, spuse Audrey, suspinând. Aş fi 
vrut să fi fericită, Dolly. 

— Spune-mi Dora, şarpe veninos ce eşti! Te urăsc şi te-am 
urât din totdeauna. Nu numai eu dar şi mama te-a urât; mi- 
a spus-o chiar ea o dată. Să-l părăsesc pe Marshalt, nu 
numai că n-am s-o fac, dar am să-l iau chiar în căsătorie 
când voi scăpa de... când va veni momentul. Hai cară-te. 

Se năpusti spre uşă şi i-o deschise. 

— Las... că-ţi vin eu de hac, Audrey Iorrington! 

— Torrington! exclamă fata foarte mirată. 

Dora îi arătă uşa deschisă şi Audrey ieşi în culmea 
disperării. Cobori scara şi soră-sa o urmări articulând 
cuvinte fără nici un rost. Masca era căzută. 

— Spioană! Hoaţă! Ipocrită! Vrea să te ia în căsătorie. 
Niciodată, niciodată. Auzi, niciodată! 

Audrey simţi o uşoară atingere metalică şi se întoarse 
repede. Pe peretele din hol erau două trofee ale unei 
armuri scoțiene: pavăză, un pumnal şi două lănci 
încrucişate. 

— Dora, pentru numele lui Dumnezeu. 

În mâna femeii se afla un pumnal lung. Era gata să sară ca 
o fiară sălbatică. Era nebună de gelozie şi de ură. 

Audrey zări pe camerista, care sta în spatele ei tremurând 
de frică. Puse mâna pe clanţa salonaşului; dar înainte s-o 
poată întoarce, Dora se şi năpusti asupra ei. Aceasta lovi cu 
furie, dar instinctul o făcu pe Audrey să se plece, astfel 
încât vârful pumnalului se înfipse în uşă. Îngrozită, Audrey 
se împiedică şi căzu. 

— Acum am pus mâna pe tine! strigă femeia ca scoasă din 
minţi şi ridică pumnalul în sus. 


Atunci, o altă mână apucă mâna ei; se întoarse ca o 
sfârlează şi dădu peste ochii cei mai zâmbitori, care au 
strălucit vreodată pe o figură omenească. 

— Sunt foarte dezolat, stimată d-nă dacă întrerup o scenă 
atât de reuşită de cinema, spuse Slick Smith; dar... când 
văd oţel devin nervos, tare nervos! 

Capitolul XXIII. 

SLICK FACE ALUZII. 

Înainte ca Dora Elton să-şi fi revenit în fire uşa se închise 
în urma lui Audrey. Când se mai dezmetici tremurând şi 
cuprinsă de ameţeală Slick Smith o luă de mână şi fără ca 
ea să opună cea mai mică rezistenţă, o trecu în salonaş. 

— Du-te, caută un pahar cu apă pentru cucoana, spuse el 
servitoarei. Astfel de repetiţii teatrale ale amatorilor sunt 
foarte enervante. 

Dora privi la el foarte surprinsă. 

— Am fost cât se poate de stupidă, spuse ea, tremurând 
din tot corpul. 

— Dar cine nu este, spuse Smith cu multă simpatie. Orice 
femeie e mai mult decât stupidă, când e vorba de un bărbat. 
Dar atunci când acel bărbat nu merită osteneală, totul e o 
absurditate, coniţă dragă; da, o absurditate! 

Servitoarea se înapoie cu un pahar cu apă, pe care Dora îl 
sorbi pe nerăsuflate. Apoi spuse gâfâind: 

— Ea e de vină. Ea... Ea... Oh Doamne! ce fiinţă odioasă. 

— Vezi?! Nu mai stau la discuţie cu d-ta, spuse Slick foarte 
diplomat. Fata mi-a făcut întotdeauna o impresie din cele 
mai bune. A fost doar şi-n puşcărie pentru d-ta; nu-i aşa? 

Dora privi ţintă la cel care-i vorbea. În zăpăceala ei i se 
păruse că-l cunoaşte. 

— Dar cine eşti d-ta? întrebă ea. 

— Soţul d-tale mă cunoaşte. Sunt Smith, Slick Smith din 
Boston. Shannon crede că exagerez când îi spun că am 
operat în America, dar se înşeală. Sunt născut în Anglia, dar 
am fost crescut la Boston... cea mai elegantă combinaţie 
posibilă. Scumpă d-nă, tipul nu merită osteneală. 


Trecuse atât de repede de la un subiect la altul, încât la 
început ea nici nu înţelese ce voia el să spună. 

— Cine... Cine nu merită osteneală? 

— Marshalt... este un om cât se poate de rău. D-ta n-ai de 
unde s-o ştii. În inima lui nu e bunătate nici cât negru sub 
unghie. Şi-ar întrebuința primul născut, ca să-şi facă piele 
pentru ghete, dacă ar avea nevoie. Mie îmi place Martin, e 
bărbat bun. N-aş vrea să văd când cineva va pune mâna pe 
el, tocmai când întoarce revolverul asupra lui. Şi poate că te 
va duce la judecată şi dânsul îţi va zâmbi când judecătorul îl 
va trimite în celula morţii! Şi d-ta vei rămâne amorţită... 
gândindu-te ce calic fusese Marshalt şi cum ai dus pe cei 
doi oameni la groapă. 

Ea ridică mâna, ca pentru a-l opri. 

— Te rog, pleacă! Pentru asta ai venit să mă vezi? Pleacă... 
Slick închise uşa în urma lui, străbătu coridorul în vârful 
picioarelor şi ajunse în stradă chiar în momentul când 
Martin cobora dintr-un taxi. 

— Ce dracu mai vrei şi tu, spuse el pornit pe ceartă. 

— N-am timpul să ţi-o spun... Elton, sari prea repede. Sari 
pe mine, pentru că fac o vizită, sari asupra banilor 
nemunciţi care vin din Italia, pentru că borfaşul cel împăiat 
de Stanford îţi spune că, nu s-a mai pomenit nici când aşa o 
pleaşcă. 

Lui Martin îi pierise glasul. 

— Bagă bine de seamă, să nu sari într-o capcană de lupi. 
Aceşti bani care sunt atât de buni ca şi cei veritabili mi-au 
fost oferiţi şi mie. Îi fabrică Giovanni Strepessi din Genova şi 
cu siguranţă că sunt cu ghiotura în circulaţie. 

— Habar n-am ce vrei să spui, zise în cele din urmă Elton. 
Stanford era plecat în Italia să cumpere bijuterii. 

— Probabil că atunci când te-a pus în curent, o fi fost prin 
camera de alături cineva care nu trebuia să ştie nimic, 
spuse Slick. Şi apoi... ascultă Elton - aici cobori vocea - 
chiar şi capcana bătrânului Malpas e mai bună decât noul 
capriciu al lui Stanford. 


— Ce capcană? 

— Nu ştiu nici eu exact... dar să nu-l vezi niciodată singur, 
în casa lui. Eu l-am văzut odată... Dar el nu m-a zărit! Asta-i 
singurul motiv, că mai sunt încă în viaţă. 

Capitolul XXIV. 

ÎNOTĂTORUL. 

De vreo câteva zile Lacy Marshalt era foarte preocupat. 
Vicleanul 'Tonger a băgat numai decât de seamă, acest 
lucru. 

Sâmbătă seara, îi aduse un teanc de scrisori. Lacy le 
examină degrabă şi încruntă din sprâncene. 

— Nu-i niciuna de la amicul nostru din Matjesfontein, 
spuse el. De mai bine de o lună nu mi-a mai scris nici un 
rând. Ce crezi de asta? 

— Poate că a murit! răspunse 'Tonger. Se întâmplă şi în 
Africa de Sud să moară oamenii. Marshalt îşi muşcă buzele. 

— Poate că i s-a întâmplat ceva lui Torrington: poate că 
acesta o fi murit, adăugase el. 

Tonger surise. 

— Ce dracu ţi-a venit să râzi. 

— Totdeauna ai fost optimist Lacy, ăsta-i singurul lucru 
simpatic la tine. 

Apoi, după un moment de gândire. 

— Poate că nici nu ştie să înoate. Lacy îl privi cu atenţie. 

— E pentru a doua oară că mă întrebi dacă ştie să înoate. 
Bineînţeles că ştie! De fapt, nici nu cred că piciorul să-i fi 
paralizat. Era unul dintre cei mai buni înotători, pe care i- 
am cunoscut vreodată. Dar, în sfârşit, ce vrei să spui cu 
asta? 

— Iacă, nimic; mă întrebam numai aşa... spuse Tonger, 
căruia îi plăcea să facă pe misteriosul... şi copiii unui înalt 
funcţionar ar trebui să ştie să înoate, adăugă el. 

Marshalt privi plin de bănuială. 

— Şi dacă nu ştie să înoate, urmă Tonger, n-ar trebui să li 
se permită să se plimbe cu barca pe la Breakwater, mai ales 


în timpul verii când bate vântul de la sud-est. Ştii prea bine 
cum biciuie vântul de sud-est, nu? 

Lacy se întoarse brusc spre valetul său. 

— Să-mi spui imediat ce anume vrei să insinuezi. Copiii 
înaltului comisar? Vrei să vorbeşti de copiii Lordului 
Gilbury? 

— Da! Acum vreo optsprezece luni copii Lordului Gilbury 
au plecat spre Table Bay într-o barcă cu pânze. Imediat 
după Breakwater, barca se răsturnă şi cu siguranţă că 
amândoi copii s-ar fi înecat, dacă unul din ocnaşii care 
lucrau pe chei, n-ar fi sărit în apă să-i scape. 

Lacy asculta cu gura căscată. 

— Era poate Torrington? întrebă el într-un suflet. 

— Îmi vine să cred că da. N-a fost pomenit nici un nume, 
dar ziarele din Cap spuneau că ocnaşul care a scăpat pe 
copii era şchiop şi se vorbea că o să se facă intervenţii 
pentru graţierea lui. 

— Şi sunt optsprezece luni de atunci, spuse Marshalt, în 
şoaptă. Porc scârbos ce eşti! De ce nu mi-ai spus-o până 
acum? 

— Ce să-ţi fi spus, întrebă Tonger supărat. Nu s-a pomenit 
nici un fel de nume; şi afară de asta, dacă ar fi pus în 
libertate, te-ar fi prevenit gardianul. Doar dacă... 

— Doar dacă ce? 

— Doar dacă, gardianul n-o fi ieşit la pensie, dacă nu 
locuieşte la Matjesfontein şi n-o fi vrând să-şi piardă un 
venit sigur... 

Marshalt sări în sus ca muşcat de şarpe şi lovi cu pumnul 
în masă. 

— Asta-i! Să ştii că asta-i! mormăi el. Iorrington a fost 
eliberat; n-a vrut să facă mult zgomot în jurul acestei 
afaceri şi bineînţeles că notarii lui au tăcut şi ei din gură. 

Măsura camera în lung şi-n lat. Deodată se opri în faţa 
valetului său. 

— Să ştii că este pentru ultima dată că-mi mai joci un 
asemenea renghi, câine spurcat ce eşti! Ai ştiut! Cu 


siguranţă că ai ştiut! 

— N-am ştiut absolut nimic. De altfel dacă ar fi fost 
eliberat, era deja aici. Nu cumva îţi închipui că dacă ar fi 
liber, Dan 'Torrington te-ar lăsa în pace, nu-i aşa? 

Milionarul se gândise şi el la fel. 

— Şi apoi, urmă Tonger, nu intră în atribuţiile mele să te 
alarmez cu toate zvonurile care circulă. Mi-ai fost un 
adevărat prieten, Lacy. Fără îndoială că te plictisesc uneori; 
dar m-ai susţinut în vremurile de restrişte, şi aşa ceva nu se 
uită cu una cu două. Vorbegşti de trădare? Ei bine! De-ar fi 
vorba de trădare apoi sunt înscrise aici sute de fapte - îşi 
arătă fruntea - care te-ar duce drept la ocnă; dar fi pe pace 
că aşa ceva nu-mi stă în caracter. Şi de asta, nu uita că 
Torrington mi-a jucat cea mai murdară festă, pe care mi-o 
putea juca un bărbat. Nu era cât pe ce s-o şteargă cu mica 
mea Elsie chiar în ziua când ai făcut să fie prins? Eu unul n- 
am uitat nimic. Ia priveşte aici. Îşi vâri mâna osoasă în 
buzunarul din interiorul hainei şi scoase de acolo un 
portvizit vechi. Luă de acolo o scrisoare, cu care umblase de 
atâtea ori, încât atârnau bucățele din ea. 

— De ani de zile, de câte ori mă gândesc la Torrington, 
citesc scrisoarea asta. Ascultă numai: „Licule scump. Vreau 
să ştii că sunt fericită. Ştiu că Torrington a fost arestat şi că 
sunt cât se poate de mulţumită, că i-am ascultat sfatul şi am 
venit înaintea lui aici. Ai să mă ierţi vreodată, ticule? Crede- 
mă că îţi spun că sunt cât se poate de fericită. În oraşul 
acesta mare am găsit prieteni şi banii pe care mi-a dat 
Torrington mi-au permis să încep o afacere care reuşeşte. 
Într-o bună zi, când tot trecutul nu va mai fi decât o 
amintire neplăcută, voi veni iar înapoi la tine şi vom uita tot 
ce a fost.” 

Împături din nou scrisoarea şi o puse din nou la loc în 
portvizit. 

— Nu, orice ai spune n-am absolut nici un motiv să-l iubesc 
pe Torrington. 

Lacy stătea cu ochii ţintuiţi pe podea. 


— Unde-i ură, e şi frică, spuse el încet. Şi ţie ţi-e frică de 
el: da şi ţie! 

Tonger se porni pe râs. 

— Nu, nu-l urăsc; aşa că n-are de ce să-mi fie frică de el. 

Lacy se înapoie încetişor la birou, se aşeză pe un scaun şi 
privi în gol. 

— D-na Elton mi-a spus că a zărit un şchiop... începu el. 

— Muierile astea nervoase văd totdeauna grozăvii... îl 
întrerupse 'Tonger... Dar ce mai e şi asta? 

Se întoarse, văzând pe Lacy sărind ca un nebun, cu ochii 
dilataţi spre perete. 

Atunci se auziră trei lovituri înfundate şi distincte. 

— E dracul cel bătrân din casa de alături, spuse 'Tonger. O 
exclamaţie înăbuşită îl făcu să întoarcă capul. 

Faţa lui Marshalt era galbenă ca de mort. Din gura-i 
deschisă, ieşeau sunete nearticulate, stranii, care nu aveau 
nimic omenesc în ele. Dar ceea ce îl izbi mai mult pe valet, 
erau ochii; deoarece se vedeau în ei groază de nepătruns. 

Capitolul XXV. 

O CĂLĂTORIE LA PARIS 

— Ce... ce-i acolo? bâigui Lacy, cu mâinile tremurânde, cu 
faţa de cadavru. 

Tonger privea în mod stupid spre zid, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să vadă zidăria cea solidă prăbuşindu-se, spre a da 
la iveală pe cel care ciocânea. 

— Nu ştiu... bate cineva. L-am auzit şi acum vreo câteva 
zile. Zgomotul încetase, dar Lacy rămase ca împietrit de 
groază, cu capul plecat înainte, ascultând mereu. 

— Ai mai auzit?... Pe cineva care bate?... 

— O dată sau de două ori, răspunse Tonger. L-am auzit şi 
noaptea trecută. Ce-o fi vrând moşneagul? Poate bate nişte 
tablouri? 

Lacy îşi umezi buzele şi scuturând din umeri părea că vrea 
să izgonească groaza, care pusese stăpânire pe el. Ezitând 
se înapoie în birou. 


— Ajunge! spuse el brutal, şi Tonger vru să părăsească 
camera. Era aproape de uşă, când Lacy, îl chemă înapoi. 

— Trebuie să-mi faci neapărat astăzi după masă un 
comision la Paris. 

— La Paris?! 

Valetul făcu ochii mari. 

— Nu văd de ce să mă trimiţi, pe mine la Paris. Nu cunosc 
franţuzeasca şi pe lângă asta, am oroare de mare. N-ai 
putea găsi pe altcineva? Trimite un comisar localnic; ăştia 
sunt specialişti în aşa ceva. 

— Îmi trebuie cineva în care să am toată încrederea. Voi 
telefona tocmai acum la Croydon să ţi se pună la dispoziţie 
un avion. În felul acesta, vei fi înainte de a se însera. 

Tonger nu se putea hotări. Afacerea asta îi strica toate 
socotelile. 

— Drept să-ţi spun tare n-aş vrea să mă urc în aeroplan; 
cu toate că sunt dispus să încerc ori şi ce măcar o dată. La 
ce oră voi fi înapoi... dacă mi-o fi dat să mă înapoiez? 

— Vei porni de aici la prânz, la două eşti la Paris, unde vei 
da scrisoarea. La trei poţi pleca de acolo şi eşti la Londra pe 
la cinci, după masă. 

Tonger însă nu era hotărât. Se duse la fereastră şi privi 
cerul cu teamă. 

— Azi nu e de loc vreme de mers cu avionul, mormăi el. E 
înnorat, bate vântul. În sfârşit voi pleca! E gata scrisoarea? 

— Până într-o oră e gata. 

După ce 'Tonger părăsi camera, Marshalt se duse şi încuie 
uşa, se înapoie la birou, luă receptorul şi ceru legătura cu 
Parisul. Apoi ceru un alt număr. 

— Agenţia de detectivi „Storner”?... Aş dori să vorbesc 
imediat cu dl. Willit, aici e Lacy Marshalt. E la birou? 

Probabil că Willit era chiar în apropierea aparatului, 
deoarece salută imediat pe milionar. 

— Vino imediat până la mine, spuse Marshalt şi închizând 
telefonul începu să scrie. 


Îşi da seama că la ora aceasta era pentru el o oră de criză. 
Nu departe de el se găsea un om, pe care-l lovise cu mare 
cruzime, un om care nu s-ar da în lături să pornească la 
atac, un om şiret, fără scrupule, care-şi aştepta ora. 
Instinctul lui îi spunea că ora aceea era foarte apropiată. 

Termină scrisoarea, o vâri în plic şi o pecetlui cu mare 
băgare de seamă. Descuie apoi uşa chiar la timp, deoarece 
intră împreună cu detectivul, pe care Lacy îl mai 
întrebuinţase în diverse rânduri. 

— Nu m-am interesat dinainte, dar presupun că d-ta eşti 
şeful acestei agenţii. 

Willit dădu din cap. 

— În mod practic da, răspunse el. Dl. Storner se ocupă mai 
ales de ramura New-Yorkeză. În America situaţia noastră 
este mult mai solidă. Storner face anchetele oficiale şi 
ocroteşte persoanele publice. Aici... 

— Ai auzit vorbindu-se de Malpas? 

— Persoana care locuieşte alături? Da, am avut o cerere 
pentru descoperirea identităţii sale... clienţii voiau şi o 
fotografie a lui. 

— Cine-s clienţii ăia? întrebă repede Marshalt. D. Willit 
surâse. 

— Mă tem că n-am să vă pot răspunde la întrebarea asta. 
Chestiune de secret profesional! 

Lacy luă un pachet de bilete de bancă din buzunar, scoase 
două din ele, le puse pe birou şi le împinse spre detectiv, 
care cu surâs foarte încurcat, le acceptă. 

— Ei bine! Cred că nu e nici un motiv, să păstrăm secretul 
în afacerea asta. Era cu privire la unul numit Laker, un tip 
care a dispărut acum câtva timp. 

— Laker? Numele acesta mi-e cu totul necunoscut. Aţi aflat 
despre moşneag? 

— Nu d-le, nu, deoarece e mai închis decât o stridie. Lacy 
stătu mai mult timp pe gânduri apoi zise: 

— Doresc să-l supravegheați pe acest Malpas. Oamenii să 
facă cu schimbul. Să se facă de pază zi şi noapte. Un om în 


faţa casei, iar altul în dos; şi mai doresc ca un al treilea om 
să stea de veghe pe acoperişul casei mele. 

— Asta înseamnă şase oameni, spuse Willit. Sarcină care 
ne incumbă, până acum în această problemă nu ne trebuia 
atâta personal... Când trebuie să începem? 

— Imediat, spuse Lacy cu grabă. Voi da ordin să se lase 
liberă intrarea omului pe care-l veţi pune de gardă pe 
acoperiş. Valetul meu Tonger se va ocupa de el, ca să aibă 
tot ce-i trebuie. 

Plecarea detectivului fu grăbită de chemarea telefonului 
din Paris şi timp de zece minute, Lacy Marshalt fu ocupat să 
dea fel de fel de instrucţiuni în franceză. 

Capitolul XXVI. 

FEMEIA DIN PARC. 

Audrey nu-l mai văzu pe Dick Shannon de două zile şi era 
tare pornită împotriva lui, deşi acesta îi dăduse numărul de 
telefon, şi ea ştia prea bine că, la prima chemare, el ar fi 
venit în cea mai mare grabă. 

Luase o hotărâre: a doua întrevedere cu dl. Malpas 
trebuie să aibă loc chiar în seara aceasta şi era ferm decisă 
să pună capăt relaţiilor dintre ei. În fiecare dimineaţă îi 
sosise câte un pachet; ea transcrisese notițele, trimiţându- 
le pe urmă înapoi, ba o dată le dusese singură în Potman 
Square, în speranţa că-l va putea revedea înainte de 
întâlnirea fixată, dar deşi bătuse îndelungat la uşa de 
intrare, nu căpătă nici un răspuns şi trebui să vâre pachetul 
în cutia de scrisori. După amiază se duse să facă plimbarea 
ei favorită în Green Park, care în această zi rece de ianuarie 
avea aspectul unui pustiu. 

Era la jumătatea drumului spre pod, când un vânt 
năprasnic era cât pe ce s-o doboare; se hotări să se 
înapoieze acasă, şi-şi puse planul în aplicare. 

Înaintea ei mergea un bărbat care învârtea din baston. 
Era gata, gata să o lovească şi mâhnit de această lipsă de 
dibăcie involuntară, se întoarse. 

— Cer mii de scuze, spuse el. 


Ea surâse, răspunse printr-o frază banală şi-şi urmă calea. 
Atunci zări pe una din băncile din jurul lacului, o femeie 
care şedea într-o atitudine ce da de bănuit. 

Era rezemată de bancă, cu faţa ridicată spre cer, iar 
mâinile întinse ţineau strâns convulsiv banca pe care şedea. 
Pe Audrey o cuprinse frica şi-şi încetini pasul neîndrăznind 
să treacă pe lângă ea şi omul cu bastonul o ajunse din 
urmă. O zărise şi el pe femeie. 

— Tare curios, spuse el. Ce-o fi având femeia asta? 

Iuţi pasul şi fata îl urma. 

Femeia să tot fi avut între treizeci şi patruzeci de ani, ochii 
îi erau pe jumătate închişi, faţa şi mâinile îi erau învineţite 
de frig. Lângă ea se afla o sticluţă de argint, al cărei dop 
fusese scos şi din care picurau pe bancă nişte picături. 

Bărbatul puse binişor mâna pe capul ei. 

— Cred că aţi face bine să chemaţi un gardian, spuse el. 
Chiar în acel moment apăru un poliţist ceea ce o scuti să 
caute unul în mod special. 

— E oare bolnavă, întrebă acesta? 

— Cred că... foarte bolnavă spuse bărbatul liniştit. D-ră 
Bedford ai face mai bine să pleci. Ea tresări auzind pe acest 
străin pronunţându-i numele şi îl privi cu mai multă atenţie. 

— Nu-l mai văzuse niciodată până atunci, dar ochii care 
arătau insistent aleea, spuneau mai mult decât gura. El 
ţinea cu tot dinadinsul ca ea să plece. 

— În faţa clădirii jandarmilor călări, veţi zări un alt agent 
d-ră spuse polițistul. Fiţi atât de bună şi spuneţi să vină aici 
şi să cheme şi ambulanţa. 

Mulțumită că a scăpat, Audrey porni în goană şi dispăru 
înainte ca polițistul, amintindu-şi de instrucţiunile, pe care 
le avea de spus: 

— Na, am uitat să-i cer numele, dar... mi se pare că d-ta o 
cunoşti, nu-i aşa? D-ra... 

— Da, D-ra Bradfield; o cunosc din vedere; lucram pe 
vremuri amândoi în acelaşi birou, spuse fără pic de şovăială 
Slick Smith. 


Luă de jos sticluţa de argint îi puse dopul la loc şi o întinse 
poliţistului spunând: 

— Va fi nevoie să ştii ce e înăuntru; dar n-aş lăsa pe nimeni 
să guste, doar dacă i-aş dori moartea. 

— De ce? Credeţi poate că-i otravă? 

— Nu simţiţi? Miroase a migdale amare... Polițistul 
încruntă din sprâncene. 

— Credeţi, aşadar... că-i moartă? 

— Atât de moartă cât poate fi cineva, răspunse Smith 
liniştit. 

— Sinucidere? 

— Habar n-am! Ai face mai bine, să-mi iei numele: Richard 
James Smith. Cu siguranţă se ştie cine sunt, figurez prin 
registre. 

Polițistul privi atent cuprins de bănuială. 

— Şi ce cauţi aici? 

— Te ajut răspunse Smith, foarte scurt. 

În acest moment sosi şi cel de-al doilea poliţist şi semnalul 
strident al ambulanţei adună repede o mulţime de curioşi. 
Medicul făcu un examen sumar şi rapid. 

— Da, e moartă. A luat otravă... Acid cianhidric, sau 
cianură. Dick Shannon află din întâmplare despre această 
chestie, dar afară de numele lui Slick Smith, afacerea nu 
prezenta vreun interes ca să se ocupe el personal de ea, 
până în momentul când ofiţerul de poliţie care primise 
însărcinarea, veni să-i ceară informaţii cu privire la Smith. 

— Da, îl cunosc; e un excroc american. Deocamdată n- 
avem nimic contra lui. Cine-i femeia? 

— Asupra ei nimic cu care să poată fi identificată? 

— Nimic; pare să fie o sinucidere. E a doua, care s-a 
petrecut în Green Park, de la Crăciun încoace. 

În aceeaşi seară în timpul mesei Audrey citi următorul 
pasaj într-un ziar. 

— Astăzi după amiază a fost descoperit în Green Park 
corpul unei femei necunoscute. Se pare că este vorba de o 
sinucidere. 


Audrey se cutremură. Probabil că totul se petrecuse cu 
iuţeala fulgerului, deoarece când ea trecuse pe alee cu un 
minut înainte, femeia nu era pe bancă. Cine putea să fie? 
Audrey era sigură că o mai văzuse pe undeva... 

Deodată îşi reaminti! Era femeia pe care o zărise în 
săptămâna trecută; femeia beată, care ciocănea la uşa casei 
lui Marshalt. 

Lăsă masa neterminată şi merse la telefon. Avea în cele din 
urmă o scuză ca să-l cheme la telefon pe Dick Shannon. 
Bucuria din vocea lui când îi răspunse, o făcu pe Audrey să 
fie nespus de fericită. 

— Unde ai fost până acum? Am tot aşteptat să-mi dai un 
telefon... S-a întâmplat oare ceva? 

Această ultimă întrebare era pusă pe un ton foarte 
îngrijorat. 

— Nu, nimic. Citeam tocmai că a fost găsită în Green Park 
o femeie moartă. Am văzut-o, căpitane Shannon, adică eram 
acolo când a fost găsită şi... mi se pare că o cunosc. 

— Uite că vin numaidecât. 

Câteva minute mai târziu era lângă ea şi asculta povestea 
celor întâmplate. 

— Da, ştiam că Slick Smith era acolo. Există un raport, 
care spunea că o fată tânără, o domnişoară Bradfield, era şi 
ea acolo, dumneata eşti aceea. Spune-ai că o cunoşteai, pe 
femeie? 

— Îţi reaminteşti că ţi-am vorbit odată despre o femeie, 
care făcea scandal în faţa uşii lui Marshalt? 

— Aha!... Scandalagioaica?! 

Dick începu să fluiere. 

— Mai zilele trecute, când am fost la Portman Square, am 
făcut o mică anchetă cu privire la ea. Este femeia pe care 
Tonger a zvârlit-o afară, după aceea n-a mai fost văzută. Eu 
n-aş cam vrea să figurezi ca martoră în această afacere, 
urmă el. Smith va da toate lămuririle necesare. Diseară mă 
duc să-l văd pe Tonger. Dumneata când trebuie să-ţi vezi 
patronul? 


— Astă seară la nouă. 

— Perfect! O să împuşc doi iepuri dintr-odată. Mă duc 
acum acasă la Marshalt, apoi la nouă fără trei minute te 
aştept mai sus de Portman Square. 

— Dar... căpitane Shannon, nu-i nevoie. 

— Părerea mea este tocmai contrarie. Promite-mi că n-o să 
intri în casa aceea, înainte de a mă vedea pe mine. 

— 'Ţi-o promit, spuse ea, simțindu-se oarecum uşurată la 
ideea că Dick se va afla în apropiere, în timpul întrevederii 
care urma să aibă loc. 

Capitolul XXVII. 

TRĂDAREA. 

Martin Elton îşi luă ochii de pe ziarul pe care-l citea şi 
pentru a douăzecea oară, privi la soţia lui, care sta tolănită 
pe un fotoliu în faţa căminului, cu capul în mâini, adică 
îngândurată. De data aceasta ea se întoarse şi-i întâlni 
privirea. 

— Credeam că vrei să ieşi, spuse ea. 

— E adevărat, Dar... ce-i cu tine, Dora? N-ai luat nimic în 
gură, la masă. 

— Nu prea mă simt bine; când te înapoiezi? 

— Nu ştiu, cred că pe la miezul nopții. 

— 'Te duci să-l vezi pe Stanford? 

— M-am întâlnit astăzi cu el şi nu simt nevoia să-l revăd. 

— A adus banii aceia? întrebă ea fără să-şi întoarcă faţa. 

— Nu. 

— Cu toate acestea a adus ceva într-un sac. Sunt banii de 
care a vorbit acel Smith. 

De data aceasta Martin spuse adevărul. 

— Da, a adus trei milioane de franci. E o afacere excelentă 
şi fără nici un risc. Klein va putea să-i dea foarte uşor pe 
piaţă şi totul va fi un beneficiu. 

— Treaba voastră Martin. Dacă tu vrei să preiei riscul 
asupra ta, eu nu ştiu, n-am văzut. Sunt dezgustată de toate 
acestea. 


— Ţi-am mai spus că nu este nici un risc. ltalianul ăsta este 
un geniu şi pentru mine, toată afacerea asta nu este decât 
ca un accesoriu. N-am de loc intenţia să mă dedic în mod 
regulat sportului de a pune în circulaţie bani falşi. 

— Unde-s banii? 

— Sub salteaua de la patul meu. Dar nu-ţi fă inimă rea de 
pomană; mâine îi scot de acolo. 

leşi pentru un moment afară şi reveni imediat cu pardesiul 
şi mănuşile. 

— Tu nu ieşi nicăieri? 

— Nu ştiu, poate... răspunse ea fără să-l privească. 

Auzi apoi uşa de la intrare închizându-se şi reveni din nou 
la gândurile sale. Îi era frică de Martin, nu pentru ea, ci 
frică pentru bărbatul pe care-l iubea. Martin îi devenise un 
fel de sarcină insuportabila. O supraveghea fără 
întrerupere, o bănuia... o dispreţuia. De câteva zile 
ajunsese într-un aşa hal de nervi, că avea pentru elo ură 
feroce. El era acela care o coborâse atât de jos, el o pusese 
în contact cu lumea interlopă. Aşa credea Dora, uitând că 
tot ceea ce făcuse el pentru ea, viaţa din care o scăpase, 
precum şi toate bunătăţile sale, generozitatea lui constantă. 

Dacă ar face ca Martin să dispară! 

El era plecat de o jumătate de oră, când ea dădu fuga în 
camera ei, îşi puse mantaua şi pălăria şi ieşi. 

Sergentul care era de gardă la comisariatul de poliţie din 
Vine Street, vorbea cu Gavon, şeful detectiv, când intră 
repede o femeie palidă. Gavon o cunoştea şi o salută foarte 
amabil: 

— Bună seara, doamna Elton! Doreaţi să mă vedeţi? 

Ea făcu un semn că da, neputând scoate nici un sunet din 
gura. 

— Da, murmură ea în cele din urmă. Există undeva în 
Italia un om care fabrică bani falşi, franţuzeşti... 

— Adevărat? spuse Gavon. Cunoaşteţi poate pe cineva 
care are asemenea bani? 


— E un stoc întreg la mine în casă, soţul meu i-a adus. 
Sunt sub salteaua de la patul său. La capătul patului se 
găseşte un mâner... sub saltea, îl găsiţi cu siguranţă. 

Gavon era cât pe ce să cadă jos de emoție. 

— Soţul dumitale? Îi aparţin lui? 

Ea făcu semn că da. 

— Ce pedeapsă capătă el pentru asta? strigă ea, agăţându- 
se violent de braţul lui Gavon. Cel puţin şapte ani, nu-i aşa? 

— Luaţi loc şi fiţi bună să aşteptaţi aici. 

— Nu, nu, trebuie să plec. Trebuie să mă duc neapărat 
undeva, undeva... servitoarea o să vă introducă în casă... 

Un moment după aceea, ea alerga pe stradă. 

Oricât de repede alerga ea, cineva o urmărea. Se întoarse. 

— Martin! urlă ea îngrozită. 

El o străfulgera cu privirea; ea se dădu înapoi, cu mâinile 
întinse pentru a evita lovitura de pumn. 

— Ai fost la Vine Street... pentru ce? 

— Am... trebuia să mă duc acolo... bâlbâi ea mai mult 
moartă, decât vie. 

— Ai fost acolo să mă denunţi în privinţa banilor! 

— M-ai spionat? 

— Te-am văzut intrând şi am ghicit totul. Bănuiam că o s-o 
foci; şi totuşi nu puteam crede că te vei preta la aşa ceva. Ai 
putea scuti poliţia de o muncă inutilă, ducânduc-te să-i previ, 
că nu vor găsi nimic. 

— Martin, gemu ea. 

— Ţi-ai spus desigur, că o dată ce eu ajung la răcoare, 
lucrurile cu Marshalt se vor aranja. Ai greşit socoteala 
fetiţo; în noaptea asta termin şi cu stimabilul. 

Ea se agăţă de soţul ei, dar el o respinse şi porni lăsând în 
urma lui o nebună, care alerga spre o cabină telefonică 
pentru a cere zadarnic numărul lui Lacy Marshalt. 

Capitolul XXVIII. 

CASA MORŢII. 

Cinci minute după întrevederea sa cu tânăra fată, maşina 
lui Dick Shannon îl depuse în impozantul portal al casei lui 


Marshalt. Tonger îi deschise uşa. În general acesta purta un 
fel de livrea - un frac şi jiletcă cu dungi - dar în momentul 
acesta era într-un costum sport cu un pardesiu gros, părea 
că se întorsese tocmai dintr-o călătorie. 

— Marshalt nu-i acasă, spuse el morocănos. 

— Dar ce-i cu dumneata, pari bolnav? întrebă Dick. Intră 
în hol şi închise uşa în urma lui. 

— Exact. Dumneata ai mers vreodată cu avionul? 

— Zi... Asta-i pricina? spuse Dick râzând. Ei bine te 
compătimesc! Ai făcut, e adevărat o experienţă nouă, dar 
grozav de neplăcută pentru unul care suferă de rău de 
mare. Eu, de fapt n-am venit pentru Marshalt ci ca să te văd 
pe dumneata. Ţi-aduci aminte de femeia care a fost aici 
săptămâna trecută şi pe care ai izgonit-o? 

Tonger făcu un semn de afirmare. 

— Poftim în salon, căpitane, spuse el deodată. Făcând 
lumină, deschise uşa. 

— Abia sosii, cu puţin înainte de venirea dumitale. Ce vrei 
să ştii de la mine? 

— Astăzi după masă, a fost găsită în parc o femeie moartă. 
Am toate motivele să cred că este una şi aceeaşi persoană 
cu aceea care a făcut scandal aici. 

Tonger privi la el cu gura căscată. 

— Nu cred, spuse el. Spuneai că în parc? în cele din urmă, 
tot ce se poate. Dar habar n-am de ea, nu ştiu nici unde 
locuieşte, nici nimic! 

— Parcă spuneai că era doamna de la Fourteen Streams, 
nu? 

— Exact. Aşa spunea ea că se numeşte. Eu n-o cunoşteam. 
Vrei să mă duc să o văd? 

Dick stătu puţintel pe gânduri. Omul acesta era mai mult 
sigur obosit de drum şi ar fi fost inuman să-l supună unei 
noi probe. 

— E timp şi mâine. 

Nu vroia să prelungească întrevederea, temându-se să nu 
scape întâlnirea cu tânăra fată şi Tonger îl însoţi până la uşa 


de la intrare. 

— Aeroplanele sunt un adevărat infern, căpitane. Data 
viitoare când o să mă trimită Lacy la Paris, merg cu vaporul. 
Şi cum zici că a murit femeia aceea? întrebă el deodată. 

— Părerea noastră e că ne aflăm în faţa unui caz de 
sinucidere prin otrăvire. S-a găsit lângă ea o sticluţă de 
argint. 

Shannon punea piciorul pe prima treaptă a peronului, 
când uşa se închise încet. 

— Manierele dumitale, amice, mai au nevoie de puţină 
ajustare, mormăi Dick, jumătate supărat, jumătate vesel. 

Ajungând în stradă, se întâlni faţă în faţă cu o femeie. În 
mersul ei i se păru ceva ciudat. Era îmbrăcată în negru şi 
obrazul ei era acoperit aproape în întregime de borurile 
mari ale pălăriei. O recunoscu totuşi şi surpriza-i fu fără 
margini, o chemă pe nume: 

— Doamna Elton. 

Ea se opri locului, ca şi cum ar fi primit o lovitură şi cu o 
voce slabă întrebă: 

— Cine mă cheamă? Ah, dumneata? Apoi cu o înfocare. 

— L-ai văzut pe Marshalt? 

— Nu. 

— Am încercat să ajung la el, dar probabil a schimbat 
broasca de la uşa de la intrarea de serviciu. Dumnezeule, 
Doamne. Căpitane Shannon ce o să se întâmple? 

— Ce s-ar putea întâmpla? El era surprins de agitația ei. 

— Martin nu-i acolo? Ce nebună, vai! Cât am fost de 
nebună! 

— Nu, nu-i nimeni, nici chiar Marshalt. 

Ea rămase nehotărâtă, cu mâna la gură, cu faţa palidă, 
trasă şi rătăcita. 

— O urăsc! O urăsc! 

Vocea-i fu înăbuşită de pasiune. 

— N-ai fi crezut niciodată, ca ea să fie de o asemenea 
natură, nu-i aşa? Mizerabilă, ipocrită! Ştiu că Lacy s-a dus 
să se întâlnească cu ea. Despre Martin mi-e absolut 


indiferent ce face şi ce ştie. Dar dacă Lacy mă joacă, dacă 
schimbă broasca de la poartă... asta denotă... 

Vocea-i fu înăbuşită de plânsete. 

— Ce vorbeşti dumneata acolo? întrebă el uluit. 

Femeia era într-o stare vrednica de milă, o văzu 
tremurând de furie. 

— Vorbesc de Lacy şi Audrey, urlă ea şi porni alergând. 

Când Dick ajunse în Square, Audrey îl aşteptă. 

— Cu cine vorbeai, îl întrebă ea, în timp ce se îndreptau 
spre... 

— N-o cunoşti. 

— Nu veni mai departe îl rugă ea. 

— Voi intra în casă împreună cu dumneata, spuse el 
hotărât, sau dacă nu, nu intri nici dumneata. Nu-ţi voi 
permite să mergi singură, acolo. 

— Poate că-i mai bine aşa, dar simt că n-ar trebui să te las 
să vii. Fără îndoială că este un bătrân teribil; îţi datorez 
totuşi ceva. 

— Ai adus banii? 

— Totul cât mi-a rămas, răspunse ea surâzând. Am fost 
cam nebună că mi-am plătit hotelul pe opt zile înainte. 
Bănuiesc că-ţi dai seama că va trebui să găsesc până luni un 
alt serviciu, şi domnul Malpas mă va da pe mâna poliţiei, 
dacă nu-i voi da socoteală de toţi banii, pe care i-am 
cheltuit. 

— N-are decât să trimită să mă caute pe mine. 

Sosiseră în dreptul casei nr.551 şi după un moment de 
codire, Audrey bătu la uşă. 

Din stâlpul uşii se auzi vocea aspră: 

— Cine-ai acolo? 

— Domnişoara Bedford. 

— Eşti singură? 

Ea se codi. Shannon îi făcea semne disperate. 

Uşa se deschise încetişor, şi fata pătrunse însoţită de 
detectiv. O lumină slabă lumina holul. 

— Aşteaptă aici, murmură Audrey. 


Dick n-avea de loc intenţia să rămână atât de departe şi 
urcă în urma ei, fără să facă nici un fel de gălăgie, 
mulţumită tălpilor de cauciuc de la ghete. 

În momentul când era să bată la uşa de pe coridor, ea îl 
zări, şi-i făcu semn să se oprească. 

Bătu de două ori şi ridică mâna să bată a treia oară, când 
din odaie veni zgomotul a două împuşcături succesive. 

Shannon fu imediat alături de ea. Zvârlindu-se cu toată 
puterea în uşă, aceasta cedă şi se deschise imediat. 

Se găsi în holul foarte luminat şi în faţa lui era uşa larg 
deschisă, care da în camera cea mare şi întunecoasă, tare 
întunecoasă, deoarece nu se zărea nici cea mai mică 
luminiţă. 

— E cineva acolo? întrebă fata, cu voce îngrozită. 

— Nu ştiu. 

În cameră era ceva îngrozitor, un sentiment curios îl 
cuprinse pe Shannon. 

— Cine-i acolo? strigă el din nou. 

În acest moment, se aprinseră două lumini: o lampă de 
masă şi o altă lumină foarte voalată, deasupra unei măsuţe 
şi a unui scaun ce se găseau lângă el. 

La început nu zări nimic anormal; apoi în mijlocul camerei, 
pe covor, observă corpul unui bărbat întins cu faţa în jos. 

Alergă într-acolo. Se lovi cu pieptul de un fir metalic, un al 
doilea îl trânti la pământ: dar mulţumită lămpii de buzunar, 
zări un al treilea fir, pe care-l rupse cu o lovitură de picior. 
În mai puţin de o secundă, sta îngenunchiat în faţa 
bărbatului. Îl întoarse. 

Era Lacy Marshalt! şi deasupra inimii cămaşa-i albă era 
murdară de urmele gloanţelor trase de la distanţă mică. 

Mâlinile-i erau crispate de agonie, ochii pe jumătate închişi 
priveau spre tavanul întunecat şi o şuviţă de sânge îngroşa 
pata de fum de pe pieptul său. 

— Mort, spuse Dick gâfâind. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Audrey, înnebunită de groază. 

— Rămâi acolo unde eşti, ordonă Dick. Nu te mişca. 


Nu îndrăznea să se îndepărteze de ea, în această casă a 
misterului morţii. Se îndreptă spre masa de lucru şi găsi 
acolo, aşa cum se aştepta, tabloul contactelor automate de 
la uşi. 

Apăsă pe butoane şi revenind spre Audrey, îi spuse: 

— Acum cred că uşile sunt deschise. 

O luă de braţ şi împreună cu ea, cobori scara. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, într-una. Cine-i omul 
acela? 

— 'Ţi-oi spune mai târziu! 

Uşa de la intrare era larg deschisă şi ieşiră amândoi. În 
Square se vedeau luminile unui taxi, care veni imediat în 
faţa peronului, cum auzi chemarea de fluier a detectivului. 

— 'Te duci la hotel, spuse tinerei fete, şi mă aştepţi acolo. 

— Nu te mai întoarce în casa aceia, spuse ea, strângându-l 
de braţ. Te implor! Presimt, că o să ţi se întâmple ceva. 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă de nimic. Într-un minut aduc 
vreo câţiva poliţişti şi... 

Buff! Uşa de la intrare se închise pe neaşteptate. 

— Mai este cineva în casă, murmură ea. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu intra acolo, căpitane Shannon! Dick, nu 
intra, te implor! 

EI sări treptele şi se zvârli cu toată puterea asupra uşii, 
dar aceasta nu se clinti din loc. 

— Pare că n-am terminat. Pleacă acum. Nici nu se puse 
bine în mişcare taxiul, când el bătu din nou la uşă. Nu 
aştepta nici un fel de răspuns; dar simţi cum i se ridică 
sângele în cap, când auzi lângă urechea lui un râs de 
nebun. 

— L-am dat gata, l-am dat gata. 

— Deschide uşa, deschide! strigă el cu vocea răguşită. 
Vreau să-ţi vorbesc. 

Nici un răspuns. 

Atras de zgomot, un poliţist se ivi din Baker Street şi fu 
ajuns din urmă de o altă persoană, pe care Dick o 
recunoscu: era detectivul particular Willit. 


— Ceva ce nu e în regulă, întrebă el? 

— Ce cauţi aici? întrebă Dick. 

— Supraveghez casa aceasta. Dl. Marshalt mi-a dat 
însărcinarea asta. Noutatea asta era într-adevăr 
extraordinară. 

— Ţi-a spus Marshalt să supraveghezi aici? Şi mai ai poate 
pe cineva care supraveghează în spatele casei? 

— Da, căpitane Shannon, şi mai am şi pe altcineva pe 
acoperişul casei lui Marshalt. 

— Du-te lângă colegul dumitale din spatele casei. Ai vreo 
armă? Omul păru foarte încurcat. 

— Asta înseamnă că ai revolver, dar fără permis. De data 
asta mă fac că n-am văzut nimic. Du-te şi nu uita, că ai de-a 
face cu un asasin, care n-ar da în lături ca să te omoare, aşa 
cum l-a omorât pe Marshal. 

— Marshalt? spuse omul îngrozit. Este... 

— E mort. 

În momentul acela, o maşină a poliţiei aducea mai mulţi 
detectivi şi agenţi în uniformă. Primul care cobori, fu 
sergentul Steel. 

— Uşa este căptuşită cu oţel. Ar trebui să o aruncăm în 
aer. Ca să o arunce în aer era peste putinţă. 

Se sfătui cu inspectorul, care veni şi el, când se produse o 
minune: se auzi o mică pocnitură, şi uşa se deschise 
încetişor. 

— Împiedicaţi-o, ordonă Dick. 

Şi fără să mai aştepte pe ceilalţi, alergă sus, în camera 
mortuară. Aceasta era încă luminată, Shannon ramase însă 
înmărmurit. Corpul lui Marshalt dispăruse. 

Capitolul XXIX. 

ZEUL D-LUI MALPAS 

— Căutaţi în toate camerele, ordonă Dick. Omul trebuie să 
se mai afle în casă. 

Începu să pipăie pereţii, căutând vreo altă ieşire şi 
deodată strigă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 


În capătul odăii, în spatele mesei de lucru se găsea un 
iatac despărţit prin nişte perdele de pluş. Dându-le la o 
parte, Shannon privi uluit la ceea ce se înfăţişa înaintea lui. 

Era un idol mare din bronz, aşezat pe un piedestal de 
proporţii uriaşe. În dosul statuii, încrustate în zid, se afla un 
soare mare, de aur, ale cărei raze erau presărate cu rubine 
mici, care în bătaia luminii străluceau, ca nişte focuri vii. De 
o parte şi alta a idolului se găseau două animale, semănând 
cu nişte pisici, tot din bronz. Ochii lor scânteiau o lumină 
verde. 

— Smaragde, spuse Shannon, smaragde veritabile. 

Figura idolului era hidoasă. Capul era ceva monstruos, 
falca întredeschisă, cu dinţii îngrozitori din fildeş, părea că 
se mişcă. 

Razele lămpii căzură asupra piedestalului. Steel zări o 
pată brună şi punând degetul acolo, îl retrase imediat, pătat 
cu sânge. 

— Sânge, spuse el. 

— Puneţi mâna pe mobila asta şi vedeţi dacă nu se mişcă, 
ordonă Dick. 

Trei oameni se opintiră în statuie, dar ea nu se mişcă din 
loc. 

— Dar unde dracu poate fi corpul lui Marshalt? Dumneata 
Steel du-te şi vezi ce-i prin camerele de sus. Eu mă duc să 
dau o raită pe jos prin pivniţă. 


În dosul perdelelor mai descoperi şi alte lucruri 
interesante. Într-un colţ se găsi o uşiţă, pe care o 
deschiseră cu forţa. Dădea pe o scară mică de piatră ce 
ducea până la parter, în odaia din faţă, aceea cu ferestrele 
ermetic închise. Şi în cele din urmă, descoperiră un lucru şi 
mai interesant: un sarcofag egiptean, pictat în culori 
strălucitoare şi al cărui capac sculptat reprezenta un 
bărbat. 

Dick îl ridică; sarcofagul era gol. 

— Corpul lui L.acy Marshalt mai este încă în casă, repetă 
Shannon, înapoindu-se în etajele de sus; şi ucigaşul lui mai 
este încă aici. 

— Aţi căutat dacă nu se găseşte, cumva vreo comunicare 
între cele două case? 

— Nu-i niciuna, răspunse Steel. Am sondat toate zidurile. 
Dick se duse în camera unde găsi corpul şi văzu pe 
inspector şezând în faţa mesei de lucru a lui Malpas. 

— Ce spuneţi de asta domnule? întrebă el, întinzând o 
foaie de hârtie cu antetul hotelului în care locuia Audrey şi 
citind-o Dick Shannon simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. 
Era chiar scrisul tinerei fete. 

„Dacă doriţi să mă vedeţi, veniţi astă seară la orele opt. D. 
M. Vă va primi dacă veţi bate la uşă”. 

Biletul era semnat A. 

Audrey. Un moment Dick fu consternat, dar înţelese 
numaidecât. Era una din notele pe care bătrânul i le 
trimitea fetei să le copieze. Era momentul care-l conduse pe 
milionar la moarte. 

Îl chemă pe Steel şi îi arătă scrisoarea. 

— Aş putea să explic foarte uşor asta, spuse el. 

Apoi continuă: 

— Mă duc să-i spun vestea lui longer. 

În faţa uşii de intrare a casei vechi, se adunase între timp 
o mulţime de lume, deoarece vestea tragediei se răspândise 
cu iuţeala caracteristică acestui gen de evenimente. 
Shannon sună la uşă. 


Cu siguranţă că longer va fi complet zdruncinat de 
această veste: crescuse doar laolaltă cu defunctul, luptase 
împreună cu el, se îngrijise de el şi cu siguranţă că-i ştia şi 
calităţile, orişicât de puşlama ar fi fost. 

Nu-i răspunse nimeni şi privind spre bucătărie zări acolo 
lumină, astfel că sună din nou. 

În acest moment auzi din interiorul casei un foc de 
revolver, urmat de alte două. 

Din subsol veneau zgomote asurzitoare. Uşa bucătăriei se 
deschise brusc şi o voce de femeie strigă: 

— Asasinul! Săriţi... Asasinul! 

Dick dădu buzna pe scări. O femeie, căreia îi venise rău, 
căzu fără putere în braţele sale: el o dădu la o parte, 
străbătu bucătăria şi urcă cele câteva trepte, care duceau 
în hol. Acolo, găsi un grup de servitoare ce păreau 
înnebunite. Una din ele, bucătăreasa, părea ceva mai puţin 
agitată; dar nu putu da altă lămurire, decât că auzise 
focurile de revolver şi vocea D-lui Tonger. 

— Din partea asta, d-le, arătând cu mâna tremurândă uşa 
de la etaj, care da în cabinetul d-lui Marshalt. 

Shannon sui câte patru drepte deodată şi văzu uşa 
cabinetului larg deschisă; iar de-a curmezişul ei corpul lui 
Tonger... fără suflare. 

Îl ridică în braţe şi îl duse pe canapea. Fusese împuşcat şi 
el de la distanţă foarte mică. 

— Nu e cazul să trimiţi după medic, deoarece moartea i-a 
fost instantanee. 

Dick chemă pe una din servitoare. 

— Mergi afară, de caută un poliţist; să vină imediat. 

Percheziţionă camera în grabă. Două cartuşe îi arătară că 
se comise crima cu un revolver automat. Întrebarea era 
însă: unde putuse să fugă asasinul. 

Îi veni o idee subită şi chemă servitoarea. 

— Când am urcat la bucătărie uşa de la intrare era 
închisă, cine a deschis-o? 

Servitorii habar nu aveau. 


O cercetare superficială a casei, nu-l lămuri cu nimic: un 
singur fapt părea însă cert: Malpas avea un complice şi 
dacă unul din doi izbutise să fugă, apoi acesta nu putea fi 
decât cel de al doilea. Dick era mai mult ca sigur că după 
asasinarea lui Marshalt, Malpas rămăsese în casa lui. 

Ca să-şi poată urma cercetările se întoarse la nr. 551. 
Între timp el căutase cu deamănuntul prin toate camerele, 
afară de cele din capătul de sus al scării unde, cu toate 
eforturile, poliţiştii nu putuseră pătrunde. 

— Trebuie să deschide-ţi neapărat aceste uşi, ordonă 
Shannon. Căutaţi nişte dălţi; nu voi părăsi casa până ce nu 
voi cerceta fiecare cameră cu de-amănuntul. 

Se găsea singur, în odaia unde fusese asasinat Marshalt şi 
căuta să pătrundă misterul dispariţiei corpului când 
deodată, avu presimţirea că cineva se mişcă în spatele lui. 
Se întoarse repede: un bărbat sta în uşă. 

Era Brown, şchiopul turist amator al Londrei, pe care-l 
zărise în ajun în Portman Square şi pe care-l interesau atât 
de mult diamantele. 

— Cum aţi pătruns aici, întrebă el, cu o voce severă. 

— Prin uşă, răspunse musafirul foarte flegmatic. Era 
deschisă şi, fiind un spectator ceva mai îndrăzneţ decât 
ceilalţi, am intrat. 

— Nu-i nici un sergent, care să păzească intrarea? 

— Dacă e vreunul apoi nu l-am zărit, fu răspunsul calm al 
străinului. Dar mă tem căpitane Shannon, că sunt de prisos 
aici. 

Bătrânul surâse arătându-şi dinţii albi. 

— Să nu spui că sunt suspect! răspunse el pe un ton 
batjocoritor. Ar fi mult prea stupid. Bănuit că aş fi ucis pe 
vechiul meu prieten, Marshalt? 

Dick nu fu de loc încântat zărind surâsul lui şi în timp ce-l 
conducea, creierul lui lucra. 

Santinela de la uşă nu văzuse pe nimeni intrând. 

— Cum rămâne? întrebă Dick privind pe vizitator. 


— Rămâne, că asta dovedeşte, că santinela nu ştie nimic, 
răspunse acesta nepăsător. Poate că-şi aminteşte că s-a dus 
pe trotuarul de peste drum să dea lumea înapoi. 

Într-adevăr, polițistul îşi reaminti de acest lucru. 

— Puteaţi vedea însă acest lucru din interiorul holului, sau 
chiar de pe scară, spuse Shannon prea puţin convins. 

— Ba, l-am văzut chiar de afară; îmi dau perfect de bine 
seama, că atunci când cineva este atât de imprudent să 
intre într-o casă unde s-a produs o crimă, poate fi oricând 
bănuit şi nu-i rămâne altceva de făcut decât să se predea 
singur poliţiei. 

— Unde locuiţi? 

— Tot la Ritz Carlton. Dacă este absolut necesar, rămân cu 
dumneata, dar te asigur că singura şi cea mai gravă 
acuzare ce mi se poate aduce în cazul acesta, este 
curiozitatea mea, pe care nu mi-am putut-o stăpâni. 

Dick stabilise dinainte exactitatea afirmației acestuia, cum 
că locuia la numitul hotel modern, aşa că îl lăsase să plece. 

— Nu prea am încredere, spuse Shannon către ajutorul 
lui. E posibil să fi intrat aşa cum spune, pe de altă parte, nu 
este exclus că s-ar fi putut afla în casă în momentul crimei. 

Se urcă spre coridor, împreună cu Steel, în faţa unei uşi 
solide, care nu avea nici o clanţă şi nici broască, stăteau de 
pază doi agenţi. 

— Cum se închide? întrebă Dick foarte intrigat. 

— Pe dinăuntru, şefule. În momentul acesta este cineva 
acolo. 

— Eşti sigur? spuse Dick într-un suflet. 

— O! Da, domnule, spuse al doilea agent. Am auzit şi eu un 
zgomot înăbuşit, ca şi când se târa pe jos o masă... sau 
altceva greu. 

Dick ascultă cu atenţie. Auzi un zgomot slab, ca acela al 
unei axe care se învârtea. 

— Deschideţi repede uşa, strigă Shannon, dar repede. lată 
vin şi oamenii cu dălţile. 


Luă şi el una şi o introduse între uşă şi pervaz. Uşa se 
mişcă din loc. Vâri în crăpătură o a doua daltă, şi prin 
sforţarea amândoura laolaltă, uşa se deschise cu o 
troznitură puternică. 

Podul în care pătrunse era gol, cu excepţia unei mese şi a 
unui scaun răsturnat. 

Sărind sus pe masă, Dick împinse o ferestruică, dar 
aceasta era închisă. Trimisese în direcţia ei o rază de 
lumină şi zări o secundă umbra unei figuri care-l fixa prin 
geamul murdar. 

Această figură avea o bărbie lungă, ascuţită, frunte teşită 
şi un nas mare... 

Capitolul XXX. 

TABACHERA 

— Repede dalta, ţipă Dick. 

După câteva minute putu să treacă prin fereastră şi sări 
pe acoperişul neted cu tablă de plumb. Înconjură cu multă 
băgare de seamă un coş, când auzi o voce strigând: 

— Sus mâinile! 

Zări atunci un om oblogit, şi-şi aduse aminte, că Willit îi 
spuse că unul din oamenii lui, fac de pază pe acoperiş. 

— Eşti a lui Willit? strigă el! 

— Da, domnule. 

— Eu sunt căpitanul Shannon, de la Yard. Ai auzit oare pe 
cineva? 

— Nu, domnule. 

— Eşti sigur? 

— Absolut. Am auzit pe cineva mergând cu puţin mai 
înainte de a fi spart geamul de la pod, aşa bănuiesc că era 
de la pod, dar paşii veneau din cealaltă parte. 

Dick alergă înspre direcţia opusă, până la zidul casei 
vecine, care era cu un etaj mai înaltă decât nr. 551. 

Lumină porţiunea de zid şi zări atârnând o frânghie al 
cărei capăt era legat de coşul casei. 

— Dacă individul a apucat pe drumul acesta, cu siguranţă 
că a şters-o, îşi spuse Shannon şi urmă să pună alte 


întrebări santinelei. 

Omul răspunse că nu mai auzise nici un alt zgomot, decât 
ce se făcuse prin spargerea geamului. 

Dick inspecta cu mare atenţie toate colţurile, dar nu găsi 
nimic şi se înapoie în cămăruţă, lăsându-l pe Steel să-şi 
urmeze cercetările. Acesta examina amănunţit tabla de 
plumb a acoperişului. 

Prima descoperire fu un cilindru mic de alamă, mai mult 
ca sigur era cămaşa unui glonte tras de curând dintr-un 
revolver automat. A doua descoperire mai importantă, n-o 
făcu decât în momentul când era gata să-şi părăsească 
cercetările. Era un obiect căzut în jgheabul de la marginea 
acoperişului şi pe care-l zări numai datorită strălucirii sale. 

Era o tabacheră de aur, care conţinea trei țigarete 
complet ude. Într-unul din colţuri se afla o iniţială. Uscând 
obiectul, Steel cobori şi el şi-l arătă şefului. Dick Shannon 
citi inițiala. 

— Cred că am pus mâna pe individ, spuse el foarte liniştit. 

Capitolul XXXI. 

MARTIN ELTON SE ÎNAPOIAZĂ ACASĂ. 

Dora Elton auzi cheia bărbatului cum se introduce în 
broască şi se pregăti pentru întrevedere. Cu toate că nu 
lepădase încă paltonul de blană, tremura ca varga şi totuşi 
în cameră era o temperatură destul de ridicată. Se găsea 
într-o astfel de tensiune nervoasă, încât toate zgomotele 
ajungeau până la ea, mult mai amplificate; îl auzi punându- 
şi jos bastonul, auzi mişcarea paşilor pe covor... şi aşteptă. 
Uşa se deschise şi Martin Elton intră. La vederea lui, ea îşi 
duse mâna la gură, ca pentru a opri un strigăt. Faţa şi 
mâinile lui erau murdare; o fâşie de stofă atârna de-a lungul 
pantalonului sfâşiat şi lăsa să se vadă genunchiul gol şi 
jupuit. Avea privirea rătăcită, iar buzele-i palide aveau 
mişcări convulsive. Rămase un moment nemişcat în faţa 
uşii, privind-o fără dojană şi fără răutate. 

— Aşadar... totuşi a venit poliţia; spuse el închizând uşa. 

— Nu, căci i-am împiedicat. Gavon credea că sunt isterică. 


EI îşi întinse mâinile în faţa focului. 

— Într-adevăr, şi mie îmi vine să cred la fel. Am să fac 
acum o baie, să-mi schimb hainele şi să mă descotorosesc 
de astea. A fost o escaladare, cum nu se poate mai grea. 

Atunci deodată, Dora se duse înspre el îşi băgă mâna în 
buzunarul hainei. El nu protestă de loc şi când ea scoase de 
acolo un browning, o privi mai mult cu interes, decât cu 
teamă. 

Cu mâna tremurândă, ea cercetă de aproape revolverul; 
camera lui era goală, lipsea magazia de gloanţe care 
trebuia să umple patul. 

Mirosind arma, o expresie dureroasă se răspândi pe figura 
ei. Browningul fusese întrebuințat de curând, mirosul de 
pulbere arsă, persista încă. 

— Da, schimbă-te repede, spuse ea. Te-a văzut cineva? 

— Nu ştiu...Poate! 

— Du-te şi te schimbă, mai repede. 

După ce Martin părăsi camera, ea cercetă din nou 
revolverul; nu era nimic care să-l facă mai deosebit de o mie 
altele. Bunny îl cumpărase în Belgia, unde asemenea 
cumpărături nu se înregistrau cu prea multă minuţiozitate. 
Vâri încetişor arma în buzunar şi bătând la camera soţului 
ei, zise: 

— O să ies puţin, pentru vreo jumătate de oră, spuse ea. 

— Bine, răspunse el, cu o voce înăbuşită. 

Chemând un taxi, Dora o porni până la capătul unei scări 
care ducea la un pod ce trecea peste apă. De pe mijlocul 
podului lăsa arma să cadă şi auzi zgomotul pe care acesta îl 
făcu în atingere cu gheaţa subţire. Străbătu apoi podul 
până la celălalt mal al canalului şi după cinci minute, chemă 
o altă maşină, care o duse înapoi acasă. 

Martin, în pijama, sta în faţa căminului din salon, sorbind o 
cafea. Fără ca ea să-i spună, ghici de unde venea. 

— Ce ai făcut cu hainele? 

— În sobă, spuse el scurt. 

— Eu mă duc să mă culc şi merse la el ca s-o sărute. 


Rămas singur, Martin îşi privi mâinile jupuite. 

— Ce curioase mai sunt şi femeile îşi spuse el. 

Nu se culcă. Hainele îi erau pregătite, ca atunci când ar fi 
fost să vină somaţia pe care o aştepta. Rămase toată 
noaptea lângă foc, dus pe gânduri. Zorii zilei îl găsiseră în 
acelaşi loc, cu bărbia aplecată-n piept, adormit, cu cenuşa 
rece din sobă. 

Pe la orele şapte servitorul veni să-l anunţe că detectivul 
Shannon dorea să-l vadă. Cutremurându-se Martin se sculă. 

Aproape în acelaşi timp intră şi Dick. 

— Bună ziua, Elton; nu cumva... drăcia asta îţi aparţine? în 
mână ţinea o tabacheră. 

— Da, zise el. 

Shannon vâri tabachera la loc în buzunar. 

— Ai putea să-mi explici cum se face că s-a găsit acest 
obiect în noaptea trecută în apropierea locului unde a fost 
ucis Lacy Marshalt? 

— Mă rog, spuse Elton foarte politicos. La ce oră s-a comis 
omorul? 

— La opt. 

— La orele opt, adăugă Martin pe un ton liniştit, eram la 
comisariatul de poliţie din Vine Street, explicând 
inspectorului Gavon că soţia mea avea momente de 
aberaţie mintală. De altfel, moartea lui Lacy Marshalt mi- 
era cu totul necunoscută. 

Dick privi ţintă la el. 

— Ai fost la comisariatul din Vine Street? Asta se poate 
controla foarte uşor. 

— Aş fi înclinat să cred că acest lucru s-a făcut înaintea 
sosirii d-tale aici, răspunse Martin foarte serios. 

În acest moment uşa se deschise şi în cameră intră Dora. 
Faţa-i searbădă şi ochii-i înconjurați de cearcăne, arătau că 
petrecuse o noapte foarte grea. Privirea ei trecea de la 
Shannon la Martin. 

— Ce s-a întâmplat, întrebă ea în şoaptă. 


— Shannon îmi aduce la cunoştinţă că Lacy Marshalt a fost 
omorât, spuse Martin foarte calm. Tu ştiai asta? 

— Da, o ştiam. Şi... de ce a venit căpitanul Shannon? 

— Cred că mă bănuieşte pe mine, răspunse el surâzând. 

— Pe tine! Şi măsură cu privirea pe detectiv. Soţul meu n-a 
ieşit aseară din casă. 

Martin începu să râdă cu poftă. 

— Scumpa mea, îl faci pe căpitan să devină bănuitor. Ba 
da, am ieşit. Îi spuneam tocmai că am fost în Vine Street şi 
că la ora când a fost comis asasinatul mă găseam tocmai la 
comisariatul de poliţie. Prin nu ştiu ce întâmplare 
misterioasă, tabachera mea s-a transportat pe acoperişul 
casei lui Malpas. 

— În primul rând, eu nici n-am spus că era pe acoperiş, 
spuse Shannon pe un ton tăios, iar Elton rămase un 
moment zăpăcit. 

— Fără îndoială că a fost la mijloc un efect de telepatie - 
ştii... sunt dotat cu un al şaptelea simţi. În orice caz era pe 
un acoperiş oarecare. 

— Nici asta n-am spus-o, spuse Shannon liniştit. 

— Atunci probabil că am visat. 

Elton nu părea de loc impresionat de gafele pe care le 
făcuse. 

— Ascultă Elton. Aş vrea să fii ceva mai sincer cu mine. 
Nici nu-mi vine să cred că inventezi un bluf atât de stupid, 
pretinzând că ai fost la Vine Street la orele opt, dacă n-ar fi 
şi o probă în favoarea afirmației dumitale. Ia spune-mi, cum 
se face că tabachera aceasta s-a găsit pe acoperişul casei 
din Portman Square Nr.551? 

— Eu, eu sunt aia care am pus-o acolo! spuse Dora. O 
luasem acum câteva zile... ştii că eram prietena lui Lucy 
Marshalt şi că... mergeam câte o dată să-i fac vizite... 

Dick dădu din cap. 

— Vezi că n-a fost găsită în casa lui Marshalt, ci pe 
acoperişul casei lui Malpas. 

Privirea-i căută pe aceea lui Martin. 


— Eu am lăsat-o acolo, spuse Bunny cu mult sânge rece. Şi 
asta mai de mult. Aveam intenţia să pătrund în casa lui 
Marshalt, ca să lichidăm o socoteală mai veche. Dar pe casa 
lui este imposibil de urcat; era mult mai uşor de urcat pe 
casa vecină. Dar greutatea cea mare începu atunci când 
încercam să pătrund în vila lui Lacy. Şi aseară era cu mult 
mai greu când descoperii un individ, probabil detectiv, care 
făcea de pază pe acoperiş. 

— Cum ai coborât de acolo? 

— Aici este, vezi partea cea mai surprinzătoare. Cineva, 
tocmai ca o providenţă, pregătise o funie legată de burlanul 
unui Coş, care avea noduri din distanţă în distanţă. Era tot 
atât de uşor să cobori pe ea, ca pe o scară. Shannon stătu 
un moment pe gânduri apoi grăi: 

— Fii bun şi îmbracă-te. Vom merge în Vine Street, ca să 
verificăm povestea. 

Era convins că din toate câte auzise, nu era nici un pic de 
adevăr; dar sosind la Comisariat, primi o lovitură la care nu 
se aştepta. Nu numai că tot ce spusese Martin era adevărat, 
dar pe registrul unde se însemnau foarte scrupulos toate 
vizitele, era menţionat: 

DI. Elton a venit în chestia unui denunţ fals, ora opt. 

Alibiul era deci incontestabil. 

Dick privi ceasornicul din perete. 

— Merge bine? 

— Acum da. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă Shannon repede. 

— Ceasornicul se oprise aseară. Asta s-a întâmplat din 
cauza frigului excesiv, deoarece atunci când l-am pus în 
funcţiune n-a fost nevoie să-l învârtim. De fapt, mai mult ca 
sigur că se oprise atunci când erai şi dumneata aici, 
domnule Elton, abia după ce ai plecat mi-a atras atenţia 
gardianul asupra acestui fapt. 

Dick Shannon îl însoţi pe Bunny. Nu schimbară nici o 
vorbă, până când ajunseră la Curzon Street. 


— Ceasornicul ăsta idiot, mai mult ca sigur, că o să-ţi scape 
viaţa prietene, spuse Shannon; am un mandat de 
percheziţie la d-ta şi am să-l pun imediat în aplicare. 

— Dacă-i găsi ceva care să-ţi poată servi, răspunse Martin, 
voi fi primul care să te felicite. 

Capitolul XXXII. 

SCRISOAREA. 

Dintre toate ziarele, „Globe Herald” fu acela care dădu 
cea mai amănunţită descriere a evenimentelor din ajun. 

Ieri seară în interval de numai zece minute, onorabilul 
Lacy Marshalt, senator al Africii de Sud a fost ucis, corpul 
lui răpit şi valetul său de încredere omorât probabil de una 
şi aceiaşi mână. Prima parte a tragediei s-a săvârşit în casa 
lui Malpas, un singuratic, care trecea drept milionar. 
Malpas, om de obicei excentric, a dispărut şi poliţia este pe 
urmele sale. Povestea acestei crime, aşa cum a fost culeasă 
de către reporterii lui „Globe Herald”, deşi perfect veridică, 
seamănă mai mult cu un capitol din Edgar Poe, decât un 
eveniment petrecut într-unul din cartierele cele mai 
elegante ale Londrei. La orele opt fără cinci minute, 
detectivul comisar Shannon o însoțea pe d-ra Bedford, 
secretara lui Malpas la nr.551 din Portman Square. 

D-ra Bedford avea întâlnire cu persoana dispărută şi dl. 
Shannon, care zadarnic încercase în diverse rânduri să aibă 
o întrevedere cu dl. Malpas, hotări că de data aceasta era 
cea mai nimerită ocazie să pătrundă în casa aceea atât de 
bine păzită. Acum se ştia precis că uşile şi ferestrele acestui 
imobil erau puse în mişcare printr-un sistem electric şi că 
prin intermediul unor difuzoare, Malpas avea posibilitatea 
să se pună în legătură cu cei care-l vizitau, fără să fie văzut. 

La orele opt fix uşa se deschise, iar d-ra Bedford împreună 
cu detectivul pătrunse în casă. 

Este sigur că, în acest moment dl. Malpas era acasă, 
deoarece vocea lui fu auzită şi recunoscută. D-ra Bedford 
voia tocmai să bată la uşa apartamentului particular al 
bătrânului, când deodată se auziră două focuri de revolver 


trase din interior. Pătrunzând înăuntru, căpitanul Shannon 
descoperi pe podeaua cabinetului lui Malpas corpul 
neînsufleţit a lui Lacy Marshalt. 

Urmează o povestire foarte exactă a celor petrecute în 
urmă. 

Poliţia se găseşte în faţa unui mister de nepătruns, pe 
care-l rezumăm, pe cum urmează. 

— Cum a putut pătrunde Marshalt în locuinţa atât de bine 
păzită a bătrânului singuratic, care precum s-a aflat ulterior 
îl ura şi de care Marshalt avea o frică atât de pronunţată, 
încât a întrebuințat detectivi particulari ca să-l apere contra 
maşinaţiilor vecinului? Este evident că trebuie să se fi 
întrebuințat o momeală serioasă, care să-l decidă să intre în 
casa misterului. 

— Cum a fost răpit corpul lui Lacy Marshalt de la nr.551? 

— Cine şi pentru ce l-a ucis pe 'Tonger, valetul? Teoria 
poliţiei este că ucigaşul trebuie să fi fost jignit de către 
ambele victime ale acestei odioase crime. 

— Unde este Malpas? N-a căzut oare şi el în mâinile 
acestor sumbri ucigaşi? 

Dick citi articolul şi, în forul său interior, dădu perfectă 
dreptate reporterului în ce priveşte exactitatea povestirii. 
Existau cu toate acestea anumite fapte care au fost omise, 
lucru pe care de altfel îl constată cu deosebită satisfacţie. 

La orele zece lua interogatoriu bucătăresei lui Marshalt, o 
femeie corpolentă, de vârstă mijlocie, care părea mai puţin 
agitată decât restul personalului. 

— La ce oră a plecat dl. Marshalt, de acasă? 

— La şapte şi jumătate. 

— Au fost cumva, ceva certuri prin casă? 

— Vreţi să spuneţi, adică, între dl. Tonger şi dl. Marshalt? 
Nu, d-le, nu. Cu toate că de multe ori erau porniţi pe 
ciorovăială. Dl. Ionger nu era un servitor aşa... de terchea- 
berchea; îl cunoştea pe dl. Marshalt atât de bine încât 
servitoarele au auzit de multe ori cum îi spunea pe nume. 
Erau prieteni la cataramă. 


— Unde mânca Tonger, în bucătărie? 

— Nu, d-le, era servit în camera lui. 

Dick consultă chestionarul ce-l scrisese în grabă. 

— Era Tonger abstinent? Vreau să spun îi plăceau 
băuturile spirtoase? Bucătăreasa zâmbi. 

— În ultimul timp a băut foarte mult. La început îi 
trimiteam apă sau limonadă o dată cu mâncarea, dar în 
ultimele săptămâni a băut o cantitate mare de băuturi 
spirtoase, deşi nu l-am văzut niciodată schimbat din cauza 
asta. 

Femeia nu-i spuse de fapt nici o noutate. 

Părăsind casa lui Marshalt, Dick merse la hotelul lui 
Audrey. Când sosi acolo, ea termina tocmai masa. 

— Ştii de acum tot ce s-a întâmplat? întrebă el, uitându-se 
spre ziarul care sta desfăcut pe masă. 

— Da, au descoperit multe lucruri; chiar şi faptul că eram 
împreună. 

— Asta le-am spus-o eu. Nu era cazul să facem un mister 
din prezenţa d-tale. Îţi mai aduci aminte de biletul ăsta? 

Puse în faţa ei scrisoarea pe care o găsise în camera lui 
Malpas. 

— E scrisul meu; cred că e una din scrisorile pe care le-am 
copiat pentru dl. Malpas. 

— Îţi mai poţi reaminti conţinutul ei? 

— Nu, scrisorile nu aveau pentru mine nici un sens şi le 
copiam maşinal. Unde ai găsit-o pe asta? 

Dick nu voia să-i producă o emoție prea mare, aşa încât 
schimbă vorba. 

— N-o mai fi având cumva Malpas, vreo altă locuinţă? Prin 
scrisorile sale nu vorbea oare de vreo ascunzătoare? 

— Nu. 

Audrey întrebă apoi, repede: 

— Ce trebuie să fac cu banii pe care mii-a dat? 

— Păstrează-i până s-or arăta moştenitorii, răspunse Dick 
cu asprime. 

— Nu cumva o fi murit? Spune, te rog! strigă ea alarmată. 


— Încă nu; dar o să fie şi asta, şapte săptămâni după ce oi 
pune mâna pe diavolul ăsta bătrân. 

Îi ceru din nou descrierea bătrânului şi-şi notă într-un 
carnet. Era omul pe care-l zărise prin fereastra 
acoperişului. 

— Cu siguranţă că pe undeva prin Londra, poate chiar în 
casa din Portman Square. Casa asta e plină de ascunzători. 
Erau cel puţin două ascunzători, pe care nu le cunoştea. 
Dacă ar fi găsit a doua, misterul din Portman Square, n-ar 

mai fi fost un mister. 

Capitolul XXXIII. 

PE LA PERIFERIE. 

După plecarea lui Dick, Audrey se culcase, simțindu-se 
foarte obosită şi somnoroasă. Deodată se trezi din somn. 
Uşa camerei era întredeschisă. Era însă sigură că o închise 
mai înainte - era deasemenea sigură că cineva de afară a 
deschis-o. Sărind din pat ieşi pe coridor unde nu văzu pe 
nimeni, probabil se înşelase. Dar intrând în cameră, Audrey 
găsi pe jos o scrisoare. La vederea adresei, inima încetă 
aproape să-i mai bată. Era de la Malpas. Tremurând rupse 
plicul. Înăuntru se găsea un bileţel mâzgălit la repezeală: 

Lacy şi satelitul lui sunt morţi. Dacă trădezi încrederea pe 
care am avut-o în d-ta, ai să le calci pe urme. Vino astă 
seară la orele nouă la capătul drumului care înconjoară St. 
Dunstan. De vorbeşti despre asta lui Shannon cu atât mai 
rău şi pentru el şi pentru d-ta. 

Reciti scrisoarea. Mâinile îi tremurau. St. Dunstan era la 
una din extremităţile Londrei; un azil pentru soldaţii orbi, în 
partea cea mai puţin frecventată a periferiei. Să-i spună lui 
Dick, sau nu? Primul imbold fu să nu ţină seama de 
ameninţare. În urmă se gândi la siguranţa tânărului 
detectiv. Punând scrisoarea în poşetă se dădu jos să caute 
supraveghetoarea etajului. Aceasta afirmă că nu văzuse pe 
nimeni în coridor, bătrân sau tânăr, în afară de persoanele 
cunoscute. 


Audrey reciti scrisoarea care-i plăcu mai puţin. Nu 
rămânea de făcut decât una din două: sau merge la 
întâlnire sau îi spune totul lui Dick preluând riscul a tot ce 
urma să se întâmple... 

Erau de fapt mai multe motive pentru care, Shannon nu 
trebuia pus la curent cu acest lucru: el îl căuta pe Malpas şi 
cu toate că în felul acesta l-ar fi putut duce direct la el, l-ar 
fi condus de asemenea şi la moarte. 

Încercă atunci să combine un alt plan: în primul rând va 
lăsa în casa de fier a hotelului, toţi banii care-i avea, va 
alege apoi un taxi, al cărui şofer să fie un om foarte 
puternic, de altfel nici nu va cobori din maşină. 

Îi trebui un timp îndelungat, până să găsească un şofer aşa 
cum îi trebuia. 

— Mă duc să întâlnesc un domn în Outer Circle, spuse ea. 
Vreau... Nu doresc de loc să rămân singură cu el. Înţelegi? 

El nu înţelegea. Cea mai mare parte din tinerele persoane 
pe care le conduse prin partea locului, ca să se întâlnească 
cu domni, doreau tocmai contrariul. Ea îi mai dădu câteva 
instrucţiuni şi se urcă în maşină, liniştită la gândul că 
întrevederea neplăcută va fi în curând terminată. 

Era o noapte îngrozitoare. Ningea des, cu fulgi mari, 
drumurile de la periferie erau albe şi doar copacii scuturaţi 
de vânt nu reţineau fulgii care cădeau pe ei. 

Priveliştea era lugubră şi după cinci minute nu mai zări 
nici o fiinţă pe drumurile care se încrucişau. 

— Iată-ne la St. Dunstan, d-ră, spuse şoferul dându-se jos 
din maşină şi deschizând portiera; dar... nu se vedea nimeni 
pe aici. 

În acest moment fără să facă cel mai mic zgomot, se opri o 
maşină mare, la câţiva paşi de taxi. 

Tânăra fată zări o siluetă încovoiată venind spre ea şi îşi 
ținu respiraţia. 

— Audrey! 

Era imposibil să nu recunoască vocea. Codindu-se făcu 
câţiva paşi înainte, după ce mai întâi aruncase o privire 


semnificativă spre şofer. 

— Poftim aici, dacă eşti bun, pe un ton pe care încercă să-l 
facă cât mai viguros. 

El veni încet spre ea şi Audrey zări deasupra şalului de la 
gât nasul cel mare şi bărbia lunguiaţă pe care le descrisese 
atât de bine lui Dick, chiar în dimineaţa aceea. 

— Vino încoa, spuse el nerăbdător, dă drumul şoferului. 

— Nu, trebuie să rămână, răspunse ea cu voce tare. Nu 
pot rămâne prea mult cu d-ta. Ştii foarte bine că eşti căutat 
de poliţie. 

— Dă drumul şoferului, mormăi el. Apoi: 

— Aha! Ai pe cineva în maşină! Aşa ne-a fost vorba? Ţi-am 
spus doar... 

Ea zări ceva de metal strălucind, în mâna lui şi se dădu 
îngrozită înapoi. 

— Nu e nimeni. Jur că nu-i nimeni decât şoferul. 

— Vino aici, ordonă el pentru a doua oară. Urcă la mine în 
maşină. 

Ea se întoarse şi alunecă pe trotuarul îngheţat. El o apucă. 

— Ia ascultați! Ce înseamnă asta, strigă şoferul 
ameninţător. 

— Rămâi acolo unde eşti. 

În faţa revolverului îndreptat asupra lui, omul dădu înapoi. 

— la-ţi maşina şi pleacă. Na! 

Îi aruncă un pumn de bani şi şoferul se aplecă să-i ridice. 

Atunci revolverul fu ridicat în sus şi recăzu pe capul 
omului, care se prăbuşi la pământ în nesimţire. 

Toate acestea se petrecură cu iuţeala fulgerului. În 
momentul când omul căzu, Audrey se simţi ridicată în sus. 

— Dacă strigi, îţi tai gâtul, murmură el la ureche. Dacă nu 
vrei să mă asculţi o vei lua pe urmele lui Marshalt şi ale lui 
Tonger, drumul pe care-l va apuca şi Shannon, dacă nu-mi 
dai ascultare. 

— Ce vrei de la mine? spuse ea gâfâind. 

— Contraserviciu! Lucru pentru care te-am plătit! 

Capitolul XXXIV. 


SFATURILE D-LUI BROWN. 

Mâna lui Malpas îi închise gura în timp ce o târa spre 
maşină şi era cât pe ce să-şi piardă conştiinţa, când deodată 
strânsoarea slăbi şi ea căzu la pământ leşinată. Înainte să-şi 
poată da seama de cele întâmplate, farurile maşinii lui 
Malpas trecu în goană nebună pe lângă ea. Zări un grup de 
trei oameni alergând, auzi mai multe focuri de armă, apoi fu 
ridicată de la pământ. 

Ridicând privirea o întâlni pe cea a lui Shannon. 

— Eşti o fată rea, spuse el cu multă severitate. 
Dumnezeule, în ce frică mai băgat. 

— L-ai văzut...L-ai văzut? 

— Pe Malpas? Nu, i-am zărit doar farurile, dar sper că 
vreunul din oamenii mei o să pună mâna pe ella una din 
bariere, cu toate că nu prea văd bine cum. Agentul pus de 
mine ţi-a pierdut urma şi doar printr-o simplă întâmplare 
te-am regăsit. Atunci mi-a telefonat; dacă n-ar fi fost aşa... 

Ea se cutremură de groază. 

— "Ţi-a spus ceva interesant? 

— Nu, mi-a făcut doar fel de fel de ameninţări, pe care 
sper că n-o să le pună în aplicare. 

— Pentru un motiv sau altul, Malpas crede că este necesar 
să dispari. 

Îi mărturisii că, pentru a o putea apăra, pusese să fie 
urmărită toată ziua de către oamenii săi. 

O conduse la hotel şi apoi se înapoie la locuinţa lui. 

Aici îl revăzu pe Brown, pentru a doua oară. Stătea în 
acelaşi loc, unde se găsise şi în seara când Dick îl primise la 
el. 

— Ascultă amice, îi spuse Dick, ştii că îmi calci pe nervi. De 
când mă aştepţi aici? 

— De vreo patru minute, răspunse Brown surâzând. 

— Îmi permit să-ţi dau sfatul că atunci când vrei să mă 
vezi, să baţi la uşă. Am în serviciul meu oameni care au 
misiunea să deschidă vizitatorilor, căci bănuiesc că doreai 
să mă vezi. 


— Nu tocmai, fu răspunsul neaşteptat al vizitatorului. 
Apoi: Ai pus mâna pe el? 

Dick se întoarse brusc la el. 

— Pe cine şi fi pus mâna? 

— Pe Malpas. Am aflat că l-ai urmărit în noaptea asta. 

— Ştii prea mult, mai multe lucruri decât ar trebui să ştie 
un om nevinovat. 

Brown se porni pe râs. 

— Nimic nu agasează mai mult poliţia, ca atunci când vede 
că lumea ştie lucruri pe care ea le crede neştiute. Dacă ai 
sta puţin să te gândeşti că focurile de revolver au cam 
băgat în sperieţi pe bieţii locuitori din Regent Park, nu te-ai 
mai mira că încercarea de arestare a acelui diavol, este 
cunoscută. 

— A acestui diavol, aş-aaaa? Îl cunoşti prin urmare pe 
Malpas? 

— Şi încă foarte bine. Puţini sunt aceea care să-l cunoască 
mai bine ca mine. 

— Şi-l cunoşteai poate şi pe răposatul Lacy Marshalt? 

— Chiar mult mai intim decât pe Malpas, răspunse Brown. 
Mult mai bine decât îl cunoşteam şi pe răposatul Laker. 

— Vino sus la mine, zise Dick cu bruscheţe. Laker este un 
nume, pe care l-ai pronunţat deja o dată. 

— Era un beţiv şi un hoţ ordinar. Nu l-a cunoscut bine pe 
Malpas, căci altfel n-ar fi făcut greşeala pe care a făcut-o. 
Cu Malpas nu poţi face decât una singură şia luia fostcă l- 
a vizitat pe Malpas într-o noapte, când mai întâi văzuse un 
vin roşu de prea aproape... asta era în noaptea morţii lui 
Laker. 

— Moartea lui? Aşadar a murit? 

— Corpul lui a fost scos din apă acum câtva timp. Credeam 
că ai să găseşti o legătură între aceste două cazuri. 

Dick sări ca muşcat de şarpe. 

— Vrei să vorbeşti, poate, de omul care a fost doborât şi 
aruncat peste parapetul apei? 

Brown făcu un semn afirmativ. 


— Era beţivanul de Laker. Bănuiesc că a fost ucis de către 
Malpas. 

Dick privi tăcut la cel care-i vorbea. 

— 'Te întrebi, desigur, dacă este într-adevăr posibil să 
existe asemenea demon cu faţă de om, care să rezolve toate 
dificultăţile, prin ucidere? N-ai decât să comiţi o crimă şi să 
nu-ţi găseşti nici un motiv de remuşcare şi atunci toate 
celelalte vor urma ca un fel de consecinţe foarte naturale. 
Am întâlnit o mulţime de asasini. 

— L-ai întâlnit? spuse Dick neîncrezător. 

— Da. Am fost un şir întreg de ani la ocnă. Asta te face să 
tresari? Numele meu adevărat este Torrington: am fost 
condamnat la muncă silnică pe viaţă, dar am fost grațiat 
pentru că am salvat de la moarte doi copii, copii înaltului 
comisar al Coloniei Capului. Acesta-i motivul pentru care mi 
s-a permis întrebuinţarea unui paşaport sub nume fals. În 
realitate sunt, adăugă el cu un surâs pe buze, un membru al 
claselor privilegiate. Malpas mă interesează; mă 
interesează mult mai mult răposatul Marshalt. în general, 
mă interesează toţi criminalii, tot aşa cum mă interesează 
un tren care deraiază. 

— Pare că nu prea ţineai la Marshalt, observă Dick 
privindu-l ţintă. 

Brown surâse. 

— Nu... Aici se opri puţin, nu ţineam de loc la el, e perfect 
adevărat. „De mortuis nil nisi bonum”, este o formulă 
stupidă. De ce s-ar spune rău de cei morţi? Dacă mor, actele 
lor supraviețuiesc. Trebuie să bagi bine de seamă căpitane 
Shannon, adăugă el privind cu ochii ageri şi aspri la 
detectiv. 

— Să bag de seamă... La ce? 

— La Malpas. Nu joacă nici un rolla el, să omoare pe 
cineva. Şi are motive speciale să caute să-ţi vină de hac. 
Ţine minte ce-ţi spun, este un geniu în felul său şi are un 
simţ deplorabil pentru aranjarea teatrală a lucrurilor. Ochii 


lui părăsiră pe Shannon. Dacă aş fi în locul d-tale, l-aş lăsa 
dracului. 

Dick porni pe râs. 

— lată un sfat delicios, pentru un ofiţer de poliţie. 

— E în orice caz un sfat bun, spuse Brown. Apoi schimbă 
vorba: 

— Unde bănuieşti că ar fi putut duce corpul lui Marshalt? 

— Trebuie să fie pe undeva prin casă; dar nu văd de ce ţi- 
aş face cunoscute teoriile mele. 

— Eu nu cred să fie prin casă, îşi dădu cu părerea. Am o 
idee... dar am spus de acum prea multe. Şi acum vrei să vi 
cu mine la hotel, să luăm un vin fierbinte? 

Râzând, Shannon îl refuză. 

— În orice caz, te rog să mă însoţeşti, spuse el cu un surâs 
de teamă. Sunt un om slab şi am nevoie de protecţia 
poliţiei. 

Dick îi spuse să aştepte jos, în timp ce el telefona, ca să 
ştie dacă s-a găsit urma lui Malpas. Când Dick se înapoie, îl 
găsi la locul obişnuit, la marginea trotuarului, scrutând cu 
privirea-i ageră împrejurimile spre Haymarket. 

— Aştepţi pe cineva? 

— Da, zise el, fără să dea vreo explicaţie. 

În timpul drumului, Dick observă un fapt curios: în 
anumite momente, dl. Iorrington, pare că uita să 
şchiopăteze. Când ajunse la hotel Shannon îi făcu această 
observaţie. 

— Cred că este o chestiune de obişnuinţă, răspunse 
Torrington fără să se formalizeze. Am fost atât de obişnuit 
să-mi târâi piciorul, încât a devenit un fel de a doua natură. 

Privi în jurul său cu aceiaşi intensitate ca şi mai înainte. 

— "Tot te mai aştepţi să vezi ceva? 

— Caut umbra; n-a apărut niciodată în toată ziua de azi. 

— Nu-ţi place să fi urmărit? zise Shannon râzând. Văd că 
ai fost destul de dibaci ca să-i descoperi umbra. 

Torrington îl privi cu mirare. 


— Crezi... pe polițistul care m-a urmărit? Este colea, după 
colţ. Ştiu toate privitoare la el. Dar nu, vorbeam de omul 
care te urmăreşte pe dumneata. 

— Pe mine? spuse comisarul. 

Torrington deschise ochii mari. 

— Cum, nu ştiai? întrebă el cu un aer nevinovat. 
Dumnezeule, Doamne! Şi eu care credeam că le ştii pe 
toate cele... 

Capitolul XXXV. 

PAŞI PE SCARĂ. 

Slick Smith locuia într-o odaie mobilată în Bloomsbury. Sta 
la primul etaj al unei case care pe vremuri fusese o locuinţă 
frumoasă. Pentru anumite motive, dispunerea arhaică a 
imobilului, convenea de minune lui Slick. Aşa, de exemplu, 
în faţa ferestrei camerei sale, era un rezervor de apă şi 
zgomotul care-l făcea această apă în scurgerea ei 
necontenită, ar fi putut să scoată din sărite pe un om mai 
sensibil, dar Slick Smith, care nu era nici sensibil, nici 
martir al nervilor săi, găsea că acest zgomot este calmant şi 
rezervorul un fel de mijloc perfect ca să poată părăsi 
incognito locuinţa. De la fereastră până la rezervor era 
doar un pas, un altul până la zidul casei alăturate... Un om 
sprinten putea, în mai puţin decât ar fi trebuit să treacă 
prin uşa de la intrare, să fie din camera lui Slick în strada 
laterală; şi cu aceiaşi uşurinţă să se înapoieze. 

Aceasta era cauza pentru care suporta rezervorul şi 
acoperişurile joase precum şi scara încolăcită, unde-ţi loveai 
capul de grinzile bătrâne, de mai bine de trei secole. 
Nimeni din casă nu ştia cu ce se ocupa el. Era privit, în 
general, ca un om cu mulţi bani. 

Cea mai mare parte din nopţi şi le petrecea afară din casă, 
şi în schimb dormea toată ziua, cu uşa încuiată. Primea 
foarte puţine vizite şi aproape toţi care-l căutau veneau în 
timpul prânzului, când proprietarul era la masă, aşa că 
Smith le deschidea singur uşa. Aceştia nu sunau niciodată 
ci-i dădeau de veste că au sosit printr-o simplă fluierătură. 


Când pleca de acasă, era întotdeauna în ţinută de seară şi 
pornea mereu pe acelaşi drum. Trecea mereu pe la acelaşi 
bar din Cork Street, pe la un mic club de noapte din Soho, 
pe la un club mai monden din Coventry Street şi aşa mai 
departe, până într-un anumit loc unde dispărea fără să lase 
cea mai mică urmă. Noapte după noapte, cei mai buni copoi 
ai Scotland Yard-ului îl pierdeau din ochi, totdeauna în 
acelaşi loc, la colţul de la Picadilly Circus şi Shaftesbury 
Avenue, cel mai iluminat loc al Londrei. 

În noaptea când Audrey mersese la întâlnirea ei cu 
Malpas, Smith ajunsese la etapa Soho şi sta la o măsuţă 
dintr-un colţ mai retras, ascultând sforţările 
instrumentiştilor, care încercau zadarnic să rămână în tact 
cu dansatorii. 

Un omuleţ cu mutra vicioasă se strecură spre el, luă un 
scaun şi făcu semn chelnerului. 

— Dă-mi şi mie la fel, spuse el, arătând paharul din faţa lui 
Smith, care nu-i dădu nici cea mai mică importanţă. 

— Ascultă, Slick, la Astoria este o doamnă cu o grămadă de 
obiecte, o franţuzoaică, divorțată... 

— Vorbeşti de doamna Levellier? Stocul ei valorează 
taman douăzeci de mii. Îşi poartă toată averea pe ea, şi asta 
o ştie şi cel mai de pe urmă derbedeu din Londra. Noutăţile 
tale sunt la fel de interesante ca şi ale almanahului de acum 
un an. 

Omul nu fu deloc decepţionat: era un simplu informator, 
care în viaţa lui n-a pus mâna pe un lucru străin. Era în 
contact cu toţi valeţii şi servitoarele caselor mai nobile şi 
căuta doar să dea de urma buzunarelor care urmau să fie 
exploatate... 

— La British Imperial, este un tip nordic, un minier bogat 
şi cu mulţi bani. Şi-a cumpărat astăzi o diademă de 
diamante. 

— O diademă, da, pentru nevastă-sa, spuse Smith urmând 
să privească la dansatori. Îl cheamă Mollins. A dat o mie şi 
două sute pentru o bijuterie care nu face decât nouă sute. 


Are revolver şi câinele lui doarme la picioarele lui. Se 
fereşte de lumea din Londra. 

Informatorul suspină, fără să-şi piardă răbdarea. 

— Păi... asta ar fi cam tot ce ştiu acum, dar peste o zi, 
două, o să am o afacere splendidă. E un tip care a venit din 
Africa de Sud, cu o avere grozavă. Chiar adineaori a fost 
aici. 

— Să vi să mi-o spui şi mie, şopti cu voce schimbată Slick. 
Am mai auzit vorbindu-se de individul acela şi tare aş vrea 
să fac cunoştinţă cu el. 

Puse palma pe masă şi omul se grăbi să ia ceea ce îi fusese 
împins pe sub ea. 

Aproape imediat, Slick părăsi localul şi la fiecare nouă 
etapă a plimbării sale, se producea acelaşi fapt. 

Câteodată îl acosta şi câte o femeie; toţi îi vorbeau de 
franţuzoaica de la Astoria şi minierul de la British Imperial. 
EI îi asculta cu multă indulgență şi le completa informaţiile. 

Când dispăru în cele din urmă ca de obicei, nu aflase 
absolut nimic nou. 

Pe la orele două dimineaţa, un vagabond se strecură în 
dependinţele din Portman Square şi jumătate de oră mai 
târziu, soneria telefonului îl trezi din somn pe Dick 
Shannon. 

— Aici vorbeşte Steel, de la Nr.551. Aş dori să veniţi 
imediat aici, se petrec nişte lucruri extraordinare. 

— Extraordinare? Ce vrei să spui? 

— Aş prefera să nu vă dau explicaţiile la telefon. 

Dick, ştia că ajutorul lui nu-l deranja la o asemenea oră, 
fără să aibă un motiv serios, aşa că se îmbrăcă la repezeală. 

Când sosi la Nr.551, Steel împreună cu un poliţist îl 
aşteptau în faţa uşii de la intrare. 

— Adevărul este, mărturisi sergentul, că sau nervii mei 
sunt sleiţi, cu totul, sau se petrec lucruri misterioase în casa 
aceasta. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

Steel începu povestirea, cu vocea în şoaptă. 


— Aşa cam pe la miezul nopţii, am auzit un zgomot 
suspect, parcă cineva urca scara. Santinela şi cu mine eram 
în camera lui Malpas. Ne-am repezit afară din odaie, 
aşteptându-ne să vă găsim pe dumneavoastră sau pe 
inspectorul Marylebone. Nu era însă nimeni. Dar ce dracu? 
Era imposibil să ne fi înşelat amândoi. 

— Ai auzit şi dumneata zgomotul? întrebă Shannon pe 
voluminosul poliţist. 

— Da, domnule, şi încă pe mine m-a furnicat din creştet 
până în tălpi. Nişte paşi... aşa... furişaţi... 

Întoarse repede capul şi privi spre scara pustie. Dick 
auzise şi el acum un zgomot şi tresări. 

Era zgomotul înăbuşit al unor paşi pe o scară de piatră. 
Apoi răsună un râset înfundat. 

Shannon fu dintr-o săritură la capătul scării. Aceasta era 
luminată de o singură lampă şi pe zid trecu umbra unui cap 
monstruos. Dick alergă, într-o secundă fu pe scară. 

Nu găsi nici cea mai mică urmă a vreunui cap sau a unei 
persoane. 

Capitolul XXXVI. 

O VIZIUNE A LUI MARSHALI 

— Curios, tare curios, spuse el cu voce tare. Asta este un 
sistem de acum învechit, pentru băgat groaza în muieri, ca 
tuşa Gertrude. 

— Steel auzise „tuşa Gertrude”. Era un cuvânt din codul 
poliţiei. Făcu un semnal luminos pe stradă cu lampa; un 
agent sta de pază şi sosi imediat, înăuntru. 

— 'Telefonează inspectorului şef, care să trimită toate 
rezervele divizionare şi un cordon. Spune-i „Gertrude” şi 
înţelege el. 

Întorcându-se în cameră, găsi pe Dick cercetând cabinetul 
de lucru al lui Malpas. Se luaseră jos toate perdelele, 
exceptând acelea ale alcovului unde se găsea curiosul idol 
de bronz. 

În faţa ferestrei, lipit de perete, se găsea un bufet mare de 
stejar, singura mobilă care se găsea în odaie, pe lângă cele 


două scaune, biroul şi măsuţa la care se aşezau vizitatorii 
lui Malpas. 

— A fost cineva pe aici, spuse Steel arătând o grămadă de 
cărţi. Lăsasem toate acestea aranjate pe birou. Voiam 
tocmai să le clasez, când am auzit zgomotul de pe scară. 

Deodată, Dick îl apucă de braţ şi cei trei bărbaţi ascuţiră 
urechile. Se auzeau din nou paşii înăbuşiţi pe scara de 
piatră. 

Shannon făcu semn să nu mişte nimeni. 

Zgomotul devenea din ce în ce mai distinct, mai pronunţat, 
până când în cele din urmă, dădu impresia că paşii se 
opriseră în faţa uşii. 

Aceasta era întredeschisă dar cum poliţiştii priveau la ea, 
începu să se deschidă încetişor. 

Shannon duse mâna la coapsă şi într-o secundă, revolverul 
său era îndreptat spre intrare. Nu se întâmplă însă nimic, şi 
fără să facă cel mai mic zgomot, străbătu odaia alergând pe 
scară, aceasta era însă goală. Polițistul îşi scoase cascheta 
şi-şi şterse fruntea de sudoare. 

— Pot face faţă oricărui pericol, în carne şi oase, spuse el 
cu o voce răguşită. Nu există om pe lumea asta contra 
căruia să nu fiu gata să lupt; dar asta mă... asta întrece 
puterile mele. 

— Ia lampa şi caută în odăile de sus, ordonă Dick 
poliţistului. Vrând, nevrând, polițistul luă reflectorul din 
mâna detectivului. 

— Prea bine, domnule, spuse el suspinând. Însărcinarea 
nu-mi place de fel, dar am să o execut. 

— Vezi?! Asta-i cea mai bună deviză pentru toate serviciile, 
poliţiei, spuse Shannon cu veselie. Părerea mea este că 
acolo sus nu e altceva decât nişte camere goale; dar dacă 
observi ceva, indiferent ce, strigă-mă şi sunt acolo într-o 
clipă. 

Auzi paşii greoi ai agentului şi chiar dacă n-ar fi ştiut că 
acesta urcă fără tragere de inimă, ar fi aflat-o după timpul 
întrebuințat la mers. 


Deodată zgomotul încetă, şi Dick merse la capătul scărilor. 

— Totul este în regulă? întrebă el. 

Nu auzi nici un răspuns, ci doar un fel de mişcare curioasă 
din picioare şi un sunet pe care-l făcea găina din coteţ, un 
fel de gâlgâit misterios. Urmă ceva, ceva rotund şi negru 
căzu peste parapet, drept la picioarele lui Dick. 

Era casca poliţistului. 

Urmat de Steel urcă scara în goană şi la lumina 
reflectorului zări ceva care se clătina zvârcolindu-se. 

Era polițistul care se bălăbănea la capătul unei frânghii 
legată în jurul gâtului şi fixată la extremitatea de sus a 
scării. Bietul agent era pe cale să-şi piardă conştiinţa, când 
Steel, sărindu-i în ajutor, tăie funia exact deasupra capului. 

Îl duseră pe nenorocit în camera lui Malpas, iar Steel îi 
turnă nişte rachiu printre dinţii încleştaţi. Abia după vreo 
zece minute îşi reveni într-atâta încât să poată povesti cele 
întâmplate. De fapt nici nu ştia cine ştie ce: 

— Voiam tocmai să urc scara la ultimul etaj, când fu 
aruncată asupra mea o funie, care se înnodă înainte să fi 
avut timp să strig după ajutor. Am zărit pe cineva trăgând 
din capătul scării şi atunci am avut prezenţa de spirit să-mi 
arunc cascheta peste parapet, altfel aş fi fost acum pe 
lumea cealaltă. Contra oamenilor pot lupta domnule 
Shannon, dar contra fantomelor... 

— Cât cântăreşti amice? 

— Optzeci şi cinci de kilograme, domnule. 

— Aşa. Găseşte-mi, te rog, fantoma care să poată ridica 
optzeci şi cinci de kilograme la capătul unei funii şi să ştii, 
că spirt mă fac. lată că a sosit inspectorul; deschide-i Steel. 

Steel merse la birou, puse mâna pe comutatorul care 
deschidea uşa de la intrare, şi o retrase înapoi cu un urlet 
de durere. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Este vreun scurt circuit pe undeva, spuse sergentul. 
Daţi-mi mănuşa dvs. domnule căpitan. 


Dick întinse şi el mâna şi întoarse de buton; dar pielea 
mănuşii nu-l apără de loc. Prin mănuşă simţi zguduitura 
pricinuită de cei 220 de volţi. Dar, în sfârşit butonul era 
întors. 

— Nu-i nevoie să cobori, acum pot urca şi singur. 
Aşteptară, dar de afară continua să se bată cu îndârjire. Se 
uitară unii la alţii. 

— Pare-se că nu funcţionează comanda, spuse Dick şi în 
acest moment se stinseră toate luminile. 

— Rămâi la perete şi ascunde-ţi lampa, murmură Shannon. 

Dar Steel o aprinse de-acum şi deodată se făcu lumină, o 
flacără izbucni în partea cealaltă a camerei, ceva trecu 
şuierând deasupra capetelor lor şi când glontele atinse 
peretele, se auzi un sunet surd, metalic. 

Dick se aruncă la pământ, trăgând după sine şi pe ajutorul 
lui. 

Jos, loviturile date în uşă, făceau ca holul să răsune de o 
larmă îngrozitoare. Shannon se târi înainte, cu lampa într-o 
mână şi cu revolverul în cealaltă. Steel îl imită. Întunericul 
din cameră era de nepătruns. 

Detectivul se opri locului, încercând să asculte. 

— E acolo în colţul de lângă fereastră, murmură el. 

— Ba, eu cred că-i lângă zid, răspunse Steel cu voce 
înceată. Ah... Dumnezeule! 

În tăbliile din perete, lângă bufet, apăruse o lumină verde, 
misterioasă şi în această lumină ca din altă lume, zăriră o 
formă culcată. Lumina devenea din ce în ce mai densă, 
lămurind fiecare detaliu oribil. 

Un bărbat, în ţinută de seară, cu plastronul cămăşii 
înnegrit de fumul prafului de puşcă. Figura-i era palidă ca 
ceara şi mâinile încrucişate pe piept. Nemişcat... îngrozitor. 
Shannon avu o tresărire de frică. 

— E un cadavru; gemu Steel. Dumnezeule, Doamne! E 
Marshalt, priviţi-l numai domnule Shannon, e corpul lui 
Marshalt. 

Capitolul XXXVII. 


MACARAUA DIN BUFET. 

Forma era nemişcată, îngrozitoare de privit; apoi lumina 
descrescu încetul cu încetul, până dispăru cu totul. 

Auziră un sunet asemănător aceluia unui tunet îndepărtat. 

Dick se ridică în picioare, străbătu odaia, dar mâinile care 
pipăiau pereţii nu întâlniră decât tăbliile sculptate. 

Apariţia aceea curioasă dispăru. 

Auzi un zgomot de paşi în hol. 

— E careva pe acolo? întrebă vocea. 

— Urcaţi-vă sus. Serviţi-vă de lămpile voastre, deoarece 
luminile sunt stinse! 

Ca şi cum aceste vorbe ar fi fost, un semnal dinainte 
stabilit, toate luminile se aprinseră dintr-odată. 

— Cine a deschis uşa de la intrare? întrebă repede Dick. 

— Nu ştiu, domnule. S-a deschis singură. 

— Trebuie să fie pe undeva un alt post de comandă; caută 
toporul, o fi pe sus pe undeva. Ai să-l găseşti în odaia cea 
mititică, de lângă pod. Serveşte-te de lampa de buzunar şi 
de găseşti pe cineva dă-i în cap. 

Toporul fu găsit fără vreun incident; iar Shannon începu să 
dea în pereţi. În numai câteva minute dădu la iveală 
cavitatea în care zărise corpul lui L.acy Marshalt. 

— O macara, spuse el. Aşa ceva există în unele case la 
nivelul şi lărgimea bufetului. 

— Întinse mâna şi dădu de cele două cabluri care acționau 
elevatorul. 

Bucătăria se afla la subsol şi nu putură să pătrundă în ea 
decât spărgând uşa. Când în cele din urmă, izbutiră să 
intre, zărise macaraua nemişcată, dar despre Lacy 
Marshalt nici urma. 

— lată cum a făcut să dispară corpul: prima dată, au lăsat 
macaraua suspendată între odaie şi bucătărie. Am cercetat 
eu de la început, dar să vezi drăcie, întocmai ca şi sus, 
deschizătura era mascată cu tăblii. 

— Corpul lui Marshalt este undeva prin casă, nu încape 
nici un fel de îndoială. Le-ar fi fost cu totul imposibil să-l 


aducă aici. Camera asta trebuie să fie păzită fără încetare. 
Un lucru e sigur. Bătrânul nu face pe fantoma aşa numai de 
dragul artei. Toate acrobaţiile lui au un motiv serios; şi 
acest motiv este că există în odaia asta ceva de care are 
absoluta nevoie. 

Dick cercetă scăriţa îngustă ce ducea în salonul de jos, dar 
nu descoperi decât faptul că asemenea scări existau în 
toată casa. 

— Dar nu există scara care duce la bucătărie, spuse Steel 
bătând în peretele unde scara se oprea la nivelul salonului. 
Spre marea lui surpriză, peretele suna a gol. 

E o uşă secretă, spuse Dick îmbrâncind cu umărul şi uşa se 
urni foarte uşor. lată calea pe unde intra şi ieşea amicul 
nostru. Urcă vreo douăsprezece trepte şi se opri. 

— Iată-ne paralel cu scara cea mare. Ascultaţi. Bătu în 
perete. 

— E atât de subţire, că s-ar putea trece cu degetul prin el. 

Aşa se explică şi paşii înăbuşiţi - e un truc teatral, răsuflat 
de mult timp. 

Se înapoiară în salonul cel mare. 

— Şi acum iată şi a doua uşă, spuse Shannon, bătând în 
ceea ce părea un zid masiv. Asta duce la etajul unde se 
găsea când a zvârlit laţul în capul poliţistului. 

— Dar unde o fi acum? 

— Iată o întrebare cu tâlc? spuse Dick rece. Poate că o fi la 
câţiva kilometri de aici. Am gust să dau din nou o raită pe 
acoperiş. Apropo, s-au concediat oamenii lui Willit? 

— Habar n-am. Iot ce ştiu este că Willit este sub ordinele 
notarului lui Marshalt şi că a pus un gardian în casă. 

Pe acoperiş nu descoperiră altceva, decât că detectivul era 
mereu la post. 

— Prezenţa dumitale aici, îi spuse Dick, pare cam inutilă, 
nu eşti de părere? 

— Din punctul meu de vedere da, dar ascult de 
instrucţiunile şefului meu, după cum şi dvs. ascultați 
probabil de al dvs. 


— Ai zărit pe cineva? 

— Nu domnule. 

— N-ai auzit de jos vreun zgomot? 

— Am auzit ieşind din casa din dos, am crezut că sunteţi 
dvs. Acolo aştepta de mai bine de o oră o maşină mare. Am 
privit cu destulă atenţie, dar n-am putut băga de seamă 
cine este. Trăgea după el ceva greu. Am crezut că este unul 
din copoii dumneavoastră. Când Shannon fu din nou lângă 
Steel, află că acesta făcuse o descoperire care trebuia să 
lămurească misterul, până într-un anumit punct. 

— Iată ce am găsit în curte, spuse el. Probabil că amicul, în 
fuga lui, a scăpat-o jos. 

Era o cutiuţă de piele turtită. Dick o deschise şi găsi o 
serie întreagă de fiole mici, o siringă hipodermică şi două 
ace. Siringa fusese pusă la locul ei în mare grabă, deoarece 
era încă plină cu un lichid incolor şi pluşul care căptuşea 
cutiuţa era umed, pe locul unde se scursese lichidul. 

— Asta a servit de curând, spuse Steel. 

— Acul o arăta foarte clar, spuse Dick, examinându-l. Să 
trimitem conţinutul seringii la analiză. Pentru mine începe 
să se facă lumină. 

Capitolul XXXVIII. 

STORMER. 

Agenţia Stormer ocupa întreg etajul întâi al unei clădiri 
noi din centrul oraşului. Pe uşă nici un fel de inscripţie nu 
arăta că acolo ar fi fost o agenţie de detectivi, ci pur şi 
simplu, era scris Stormer. 

În dimineaţa aceea, dl. Stormer făcu una din vizitele sale 
fugitive la cartierul englez. Sosise ca de obicei prin intrarea 
sa particulară şi prima veste pe care Willit o avu despre 
prezenţa şefului său, fu zbârnâitul soneriei de pe masa de 
lucru. Alergă în grabă în sanctuar ţi-l găsi pe dl. Stormer, 
întins în fotoliu, cu ziarul Times în mână. 

Acesta lăsă ziarul să cadă la pământ, îşi puse ochelarii pe 
nas şi privi lung spre funcţionarul său. 

— Ce mai e nou? întrebă el. 


— Sunt cinci cazuri noi în dimineaţa asta, domnule, 
răspunse Willit. Patru chestiuni între soţi, şi un caz de 
şantaj încercat de un cămătar asupra unei doamne. 

Storner îşi aprinse ţigara. 

— Stai puţin, nu-mi spune nimic, lasă-mă să ghicesc eu 
singur: ea a împrumutat bani ca să scape un prieten din 
încurcătura, iar bărbatul său nu-l are deloc la stomac pe 
acest prieten. 

Willit surâse. 

— Aproape exact. Femeile nu împrumută niciodată bani 
pentru nevoile lor personale, ci mai întotdeauna pentru un 
altul... Şi acum spune-mi te rog, care sunt ultimele noutăţi 
de la Portman Square? 

Willit făcu o dare de seamă amănunţită asupra ultimelor 
evenimente. 

— Ce s-a întâmplat noaptea trecută? 

— Nu ştiu. Wilkes a raportat că Shannon s-a urcat din nou 
pe acoperiş şi că întreaga locuinţă este înconjurată de 
poliţişti. 

— Mai taci! exclamă Stormer şi lăsând la o parte misterele 
din Portman Square, se ocupă de afacerile curente. 

Venea destul de rar la birou, dar atunci când era acolo, 
lucra cât zece alţii. În noaptea aceasta, nu semnă ultima 
scrisoare decât atunci când ceasornicul catedralei bătu 
orele nouă. 

— Cu privire la afacerea Malpas spuse el, se va urma, 
conform vechilor instrucţiuni, până când se vor primi, noi 
dispoziţii din partea notarilor lui Marshalt. Casa trebuie să 
fie păzită mai departe; să rămână un om pe acoperiş şi unul 
sau doi din cei mai buni copoi trebuie să fie necontenit pe 
urmele lui Slick Smith. Ai înţeles? 

— Da domnule. 

— Păcat că Slick Smith trebuie supravegheat, dar n-am 
poftă să risc nimic. Dacă se întâmplă ceva telegrafiază-mi. 
Apropo, cum se face că am fost însărcinaţi să lucrăm pentru 
Marshalt? 


— Dorea să regăsească o anumită domnişoară, şi ni s-a 
adresat nouă. 

Stormer bătu cu pumnul în masă. 

— Sigur... fata aceea... Ţi-ai dat până acum seama de unde 
vine interesul pe care-l purta domnişoarei Bedford? 

— Nu domnule, aşa-i felul lui. Vă aduceţi aminte cum vă 
povesteam că-mi ceruse să i-o aduc la masă? Nu cred să fi 
avut vreun alt interes. 

— Serios, nu crezi? 

Stormer pronunţă aceste cuvinte, apăsând pe fiecare 
silabă. 

— Într-adevăr, este foarte bizar. Dacă nu mă înşel, chiar 
aşa o cheamă, Bedford, nu? 

— M-aţi mai întrebat o dată. Da, domnule. Era foarte 
cunoscută în sat la Fontwell - toată viaţa şi-a petrecut-o 
acolo. 

— Şi doamna Elton? Numele ei de familie nu era tot 
Bedford? 

— Da, domnule. Acesta-i numele sub care s-a cununat. 

— Hm! Bănuiam eu. Fata-i acum aici în oraş? Nu-i aşa? 
Ziceai, îmi pare că locuieşte la Regent. N-ai încercat până 
acum să o interesezi în afacerea noastră? 'Iot aveam nevoie 
de o femeie, ziceai că-i secretara lui Malpas? Asta înseamnă 
că-i fără serviciu acum, nu-i aşa? 

— Îmi pare că Shannon s-a amorezat lulea de ea. 

— Fleacuri. Orice bărbat se amorezează de o femeie 
frumoasă. Asta încă nu înseamnă nimic. Tare aş dori să stau 
de vorbă cu acest Shannon. Cam unde l-aş putea găsi? 

Willit îşi cercetă carnetul de notițe. 

— Am două numere însemnate aici, unul de la locuinţă, 
altul de la servici. 

Stormer formă numărul de la locuinţa detectivului. Dick 
tocmai se înapoiase acasă. 

— Aici Stormer, dumneata eşti căpitanul Shannon? 

— Stormer? Aha, Agenţia detectivă, particulară! 


— Ei bine, Căpitane Shannon, am avut ocazia să te ajut de 
câteva ori dacă-ţi aduci bine aminte, eu ţi-am anunţat 
sosirea lui Slick Smith. 

Dick începu să râdă. 

— Trecând Atlanticul, pare că şi-a schimbat năravul! 

— Asta nu poate fi decât o notă bună pentru el, răspunse 
Stormer, aspru. Dar nu aveam intenţia să vorbesc despre 
Slick. Aflu tocmai acum că agenţii mei au fost însărcinaţi de 
către răposatul Marshalt să-i păzească locuinţa. Acum că-i 
mort, toată chestiunea a devenit o stupizenie, dar pare-se 
că instrucţiunile sale rămân în vigoare, aşa că ţi-aş fi foarte 
îndatorat să fii indulgent cu oamenii mei. Ceea ce ţineam 
să-ţi spun, este că le-am dat ordin să ajute poliţia pe cât 
posibil, şi mai ales să nu-i pună bețe în roate. 

— Asta-i foarte drăguţ din partea dumitale, şi-ţi înţeleg 
perfect de bine încurcătura. 

Stormer surâse. 

— Eu cred că nu, răspunse el. Ai întâlnit paznicul pe care 
notarii lui Marshalt l-au pus să păzească locuinţa acestuia? 

— Nu l-am văzut. 

— Uită-te bine la el, spuse Stormer, şi-i închise telefonul, 
înainte ca el să fi putut să-i pună încă vreo întrebare. 

În timp ce mergea spre restaurant, dl Stormer râdea 
singur, ca de o farsă reuşită. 

În noaptea aceasta luă masa la hotelul unde locuia Audrey 
Bedford. Se duse apoi la directorul hotelului şi spuse: 

— Mi se pare că mi-e imposibil să mă înapoiez în noaptea 
asta acasă. Ai putea să-mi faci rost de o cameră? 

— Bineînţeles, domnul meu, răspunse directorul, 
întrebându-se cam unde ar putea fi locuinţa acestui bărbat, 
care după aparenţă era american. Căută în registru şi-i 
spuse: 4601. 

— E ceva cam prea sus pentru mine. 

— Mai am încă două camere libere, mai jos: 255 şi 270. 

— O iau pe 270. Vezi că şaptezeci este numărul meu 
favorit. Audrey locuia la 269. 


Capitolul XXXIX. 

FIGURA DIN BEZNĂ. 

Tânăra fată îşi petrecuse toată ziua în căutarea unui 
servici şi sforţările ei promiteau mai mult succes decât pe 
vremea când era prinţesa în zdrenţe, fără altă 
recomandare, decât proaspăta ieşire din închisoare şi o 
rochie sărăcăcioasă. 

Lui Shannon nu-i pomenise nimic din proiectele ei. Dorinţa 
de independenţă este înnăscută în orice femeie şi cu cât 
aceasta are mai multă afecţiune pentru un bărbat, cu atât 
mai puţin ar accepta ajutorul lui. 

În alegerea serviciului era şi o parte umoristică; pe 
vremuri la Beak Farm, scrisese o scrisoare cu privire la 
găinile ei, unei gazete al cărei titlu era Crescătorul de 
păsări”. De aici urmase întreaga corespondenţă între ea şi 
editor, referitor la regimul care trebuie administrat 
păsărilor bolnave. Acum îşi spuse că o asemenea publicaţie 
nu putea să apară în fiecare săptămână fără să aibă 
ajutorul unui profesionist, aşa că scrise din nou editorului. 
Acesta îşi reaminti de ea, îi dădu întâlnire în biroul lui şi-i 
oferi o slujbă. 

— Avem într-adevăr nevoie de cineva pentru 
corespondenţa referitoare la păsări. Cred că dumneata eşti 
cea mai indicată pentru acest scop. Ne trebuie pentru 
gazetă două coloane săptămânal. La întrebările cititorilor 
noştri, vei putea răspunde singură. Dacă se prezintă totuşi 
o chestiune pe care n-o poţi rezolva, referă-te la răspunsul 
dat în aceiaşi problemă în anul 1903. 

Retribuţia nu era prea mare, cu totul insuficientă ca să-i 
permită felul de viaţă de până acum. Îşi petrecu tot restul 
zilei în căutarea unei locuite mai modeste şi găsi o cameră 
plăcută în imediata apropiere a redacţiei ziarului. 

Dădu liberă odaia de la hotel şi directorul adânc mâhnit îşi 
exprimă părerea de rău că o pierde de clientă şi, în acelaşi 
timp speranţa că în curând are să revină. 


Ea, din contră, era foarte mulţumită că părăseşte acest 
hotel, care-i amintea atâtea lucruri neplăcute şi nu mai avea 
răbdare, să se vadă odată în singurătatea viitoarei sale 
camere. Trebuia să plece a doua zi la amiază. Dick venise 
foarte devreme să o vadă, aşteptându-se să o găsească de 
pe urma zdruncinăturii din ajun, şi mare-i fu surpriza, 
aflând că a ieşit. 

Ceva mai târziu unul din oamenii săi îi aduse ştirea că fata 
găsise un serviciu şi alergă într-un suflet să o felicite. 

— Voiam tocmai să-ţi telefonez, spuse ea. 

— Oh! spuse Dick, repede: S-a întâmplat ceva? Ai mai 
primit vreo veste nouă de la... 

— Nu, nu, nici nu cred că voi mai primi şi dacă va fi să mai 
primesc, fi sigur că am să-ţi comunic fără întârziere. Nu, nu 
asta-i. Dar am veşti bune. 

— M... Da! Te dedai din nou afacerilor cu păsări... dar de 
partea literară! 

— Se putea altfel? Asta ţi-a spus-o „umbra”, aşa mi se pare 
că i spune în limbajul dvs.? E foarte romantic, n-am ce 
spune, dar e foarte puţin simpatic să te ştii urmărită! Şi 
uitasem de existenţa ei. 

— Care-i motivul pentru care doreai să mă vezi? 

Ea deschise poşeta şi scoase de acolo o pietricică mică. 

— Ca să-ţi arăt asta; voiam de mult să-ţi vorbesc despre 
ea. 

El privi obiectul cu gura căscată, îl întoarse, şi-i examină 
cu multă atenţie pecetea roşie. 

— De unde o ai? 

— E atât de important? Am găsit-o în holul nr.551, prima 
oară când am fost la dl. Marshalt. Scăpasem jos cheia şi 
aplecându-mă să o ridic, am găsit pietricica. Dorisem să-ţi 
vorbesc despre ea, dar am uitat. 

Dick îşi reaminti de întrevederea lui cu Brown, sau mai 
bine zis cu Iorrington. 

— Ştii ce-i asta? 

— Un diamant brut. Valorează cam vreo opt sute de lire. 


— Eşti sigur? 

El merse cu diamantul spre fereastră şi-l cercetă mai 
aproape. 

— Eşti sigur că-i diamant? 

— Da; şi pecetea este a unei companii miniere. Pot să-l 
opresc? 

— Bineînţeles, spuse ea răsuflând uşurată. 

— Mai ştie cineva că-l ai? 

— Nu, numai dacă n-o fi ştiut Malpas; dar nu cred. Dick 
stătu o clipă pe gânduri. 

— Nu cred, spuse ea încet. Doar dacă-i... acum îmi aduc 
aminte; într-una din zile ceream directorului hotelului, 
cheia camerei mele; el n-o avea şi atunci am golit întreg 
conţinutul pe masă şi am găsit cheia în căptuşeala ruptă. 

— Atunci a văzut-o el... când spun el, înţeleg pe el, sau pe 
vreunul din agenţii lui. Cred că aşa se explică modul în care 
s-a purtat cu d-ta în noaptea trecută. 

Audrey suspină. 

— Pe zi ce trece regret tot mai mult că mi-am părăsit 
ferma. Nici nu-ţi pot spune cât m-am bucurat când editorul 
m-a întrebat dacă ştiu să îngrijesc găinile care năpârlesc! 

În noaptea aceea se urcă în camera ei mai liniştită şi mai 
fericită, cum nu se simţise de mulţi ani în urmă. Simţea că 
prin noua-i ocupaţie, lasă în urmă atmosfera nesănătoasă, 
în care a fost nevoita să trăiască de la sosirea ei în Londra. 
Încuie uşa camerei şi liniştită, adormi de îndată ce puse 
capul pe pernă. 

Dormi astfel o bună parte din noapte şi nu se trezi, decât 
când simţi ceva rece şi umed atingându-i obrajii. 

— Audrey Bedford, spuse o voce cavernoasă, am nevoie de 
tine. 

Cu un strigăt de groază ea se ridică în picioare. 

Toată camera era scufundată în cea mai mare beznă, afară 
de... 

La mai puţin de un metru departe de ea, se găsea o figură, 
plutind parcă în vid, o figură foarte slabă şi misterios 


luminată. 

Ea, năucită, privi ochii închişi şi faţa schimonosită într-o 
strâmbătură dureroasă, a lui Lacy Marshalt. 

Capitolul XL.. 

PASAGERUL DISPĂRUT 

— Tânăra d-nă este leşinată. Am trimis după un medic şi o 
infirmieră. 

— Şi... nu ştii ce s-a întâmplat? 

— Nu, d-le. Portarul care se afla la etajul de jos a auzit 
deodată un țipăt de groază. A alergat sus şi a zărit uşa 
camerei d-rei Bedford deschisă. A văzut-o leşinată şi a venit 
să mă cheme. 

— Nici o urmă de-a lui Malpas? 

— Nu, d-le. Probabil că a încercat cineva s-o răpească, 
deoarece domnul care locuia în camera vecină a fost găsit 
doborât jos în capătul coridorului; se vedea că a fost lovit cu 
o vână de cauciuc, deoarece nu prezintă nici un fel de 
jupuitură. S-a dus la spital să-l bandajeze la cap. 

În mai puţin de cinci minute, Dick sosi la hotel şi Audrey 
era destul de întremată, ca să-l poată primi. 

Era încă foarte palidă, dar ca de obicei în deplinătatea 
facultăţilor sale. 

— N-am de spus nimic altceva decât, că l-am văzut pe 
Marshalt. 

— Şi d-ta l-ai văzut? 

— Doar nu care cumva l-ai văzut şi d-ta? 

— Da, noaptea trecută am avut o vedenie a lui... Eram mai 
mulţi laolaltă. Îţi reaminteşti şi de altceva? 

— Mi-e teamă că am leşinat, spuse ea plină de tristeţe. Oh, 
Dick! Ce să însemne toate acestea? 

— Asta înseamnă că Marshalt trăieşte şi că se află în 
puterea diavolului cel bătrân. Noaptea trecută găsiserăm o 
siringă hipodermică; am dat la analiză conţinutul ei şi am 
descoperit că acesta avea puterea să aducă pe cineva în 
stare de completă inconştienţă. În seara asta am primit o 


scrisoare de la Malpas. lată o copie după ea; originalul a 
fost trimis la Scotland Yard ca să se ia amprentele digitale. 
Ea luă scrisoarea şi o citi: „Numai dacă n-ai fi un imbecil 

patentat, cu siguranţă, că ai fi descoperit ceva noaptea 
trecută şi anume: Lacy Marshalt n-a murit. Cum îl 
cunoşteam ar fi trebuit să-mi dau seama că nu-i un om care 
să rişte. Zalele pe care le purta sub cămaşă au făcut ca 
glontele să ricoşeze. De fapt sunt mulţumit că mai trăieşte; 
moartea ar fi prea dulce pentru un individ ca el... şi acum 
nu va muri decât atunci când voi decide eu că i-a sosit 
ceasul. Dacă d-ta ţi să trăiască, fă bine şi scoate-ţi spionii 
din casa mea.” 

— 'Tot ceea ce am descoperit acolo confirmă următoarele: 
Marshalt este sub influenţa narcoticului, merge sau poate 
este dus acolo unde merge şi Malpas. 

— Dar... ceea ce am văzut eu nu face de loc impresia unei 
figuri reale, vii, întrerupse tânăra fată. 

— Vrei să spui că părea să fie o mască? Da, şi asta ar putea 
fi o explicaţie. E o afacere extrem de bizară. Eu am să mă 
duc acum în căutarea amicului nostru necunoscut. Strigătul 
d-tale trebuie că l-a trezit şi vrând să-ţi vină în ajutor, a dat 
peste Malpas care l-a doborât. 

După spusele sale, vizitatorul cel rănit, părăsise hotelul ca 
să meargă la spital ca să fie pansat. Numele înscris în 
registru era: Henry Johnson, din Africa de Sud. 

Dick lăsă vorbă să fie înştiinţat de îndată ce se întoarce 
pasagerul şi se întoarse acasă. 

Îşi aduse aminte de aluzia pe care o făcuse Stormer, cu 
privire la păzitorul casei lui Marshalt. Merse acolo ca să-şi 
dea seama de adevăr. Nu avusese timp până acum să se 
gândească la ce urma să se întâmple după dispariţia lui 
Marshalt; dar ştia că acesta dăduse instrucţiuni scrise, 
asupra a tot ce urma să se facă după moartea sa. 

Imediat după tragicele evenimente, sosise un funcţionar al 
avocatului lui Marshalt, care puse stăpânire pe casă, luând 
cu sine toate hârtiile lui L.acy. A doua zi, Dick află că în 


conformitate cu ultimele dorinţe ale lui Lacy Marshalt, 
fusese instalat în casă un păzitor, pe care el însă nu-l 
văzuse. 

Când sună, îi fu deschisă de către o servitoare, de care-şi 
reamintea şi care-l introduse în salonaşul, în care nu de 
mult vorbise cu sărmanul Ionger. 

— De bună seamă că totul s-a schimbat aici pentru voi, îi 
spuse el. 

— Oh, da! Bucătăreasa ne-a părăsit, aşa că n-am rămas 
decât Milly şi cu mine. Vai, ce grozăvie cu bietul domn 
Tonger şi cu sărmanul domn Marshalt. 

Era evident că moartea lui longer, o impresionase mai 
mult pe servitoare, decât a stăpânului ei. 

— Aveţi acum un păzitor aici? Fata se codi. 

— Nu chiar un păzitor, domnule. E un fost prieten al d-lui 
Marshalt. 

— Aşa, spuse Dick. Asta-i chiar o noutate pentru mine; nu 
ştiam că dl. Marshalt... se opri nevoind să facă reflecţii în 
faţa servitoarei. 

— Nu ştiam. Şi cine-i acela? 

— Un oarecare domn Stanford. Dick îşi strânse buzele. 

— Poate... Bill Stanford? 

— Da, d-le, William Stanford. Mă duc să-i spun că sunteţi 
aici. Dânsul e sus, în biroul stăpânului. 

— Nu te mai osteni de pomană, zise Dick surâzând. Dl. 
Stanford şi cu mine, suntem cunoştinţe vechi. 

În faţa focului, cu picioarele întinse aproape de gura 
căminului sta Bill cu ţigara aprinsă în gură şi citea ziarul de 
sport. Întorcându-şi privirea se ridică, având aerul foarte 
încurcat. 

— Bună ziua, căpitane, mă aşteptam de mult la vizita d- 
tale. 

— Şi zii... d-ta eşti păzitorul? 

Bill surâse. 

— Eu sunt acela care am fost însărcinat cu supravegherea. 
Niciodată n-am fost mai mirat, decât atunci când notarii lui 


au venit să mă caute, deoarece niciodată n-am fost prieteni. 
Nu eram ca să zic aşa... din acelaşi grup. 

— L-ai cunoscut, bineînţeles în Africa de Sud? 

— Da... cam aşa ceva... dar de ce m-au ales pe mine? Adică 
vezi că era scris negru pe alb cu numele şi adresa mea, cu 
leafa care trebuia să mi se plătească... în sfârşit totul. 

— Un testament? 

— Nu chiar testament d-le. Era ca şi cum Marshalt s-ar fi 
aşteptat să fie chemat într-una din zilele astea, cine ştie 
unde; nu era vorba de moartea sa, ci se spune pur şi 
simplu, că dacă ar fi să dispară indiferent din ce motiv, 
numitul William Stanford etc. etc. 

Bill Stanford! prietenul şi după spusele unora complicele 
Eltonilor! 

Dick luă loc pe un scaun. 

— Ce părere are Martin de toată afacerea asta? 

Stanford dădu din umeri: 

— Asta-i vorbă: ca şi cum mi-aş bate eu capul cu ceea ce 
crede Martin. Are puţină pică pe mine pentru că... pentru 
că-şi închipuie că ştiam mai multe decât ştiu într-adevăr. 
Credea că-s prieten cu Lacy şi că-i ştiam toate secretele. 
Dintr-un singur punct de vedere îl admir pe Lacy când era 
vorba de dragostea lui, nu povestea la nimeni nimica. 

Dick nu încercă de loc să capete destăinuiri şi Stanford 
continuă. 

— Şederea mea aici este monotonă şi lugubră; mai ales în 
timpul nopţii, în casa asta e ceva impresionant care-mi calcă 
pe nervi. Nu ştiu ce-or fi făcând oamenii d-tale din casa de 
alături, dar de partea cealaltă a zidului se aud mereu nişte 
zgomote bizare. Şi noaptea trecută, oh, mii de tunete! 
Părea că se dărâmă casa. Cu siguranţă că s-a întâmplat 
ceva. 

— Da, s-a întâmplat ceva. N-ai întâlnit cumva, din 
întâmplare, nişte fantome pe aici? 

— Nu vorbi de fantome, căpitane, se rugă el. Aseară mi s-a 
părut că văd... dar nu, e absurd... 


— "Ţi s-a părut că-l vezi pe Marshalt? 

— Nu... pe celălalt. Pe Malpas. Dar de unde ştii? 

— Malpas, este cea mai ocupată fantomă din toată Londra. 
Şi unde l-ai văzut? 

— Ileşind din camera cu provizii, adică mai bine zis, în 
picioare la intrare. Dar totul n-a durat decât o secundă. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Am luat-o la goană pe scări şi m-am încuiat în camera 
mea, spuse el foarte încurcat. Nu-mi prea place să stau de 
vorbă cu fantomele. 

Shannon se ridică. 

— Dacă nu te deranjează, spuse el, aş vrea să arunc şi eu o 
privire în camera aceea. 

— La poruncă, spuse Stanford luând legătura cu chei. E o 
cameră pe care bătrânul Tonger o întrebuința ca să 
păstreze acolo armele stăpânului. 

Această cameră era situată la capătul coridorului şi plină 
cu fel de fel de lucruri; pistoale, şei, cufere vechi, unelte, 
mături distruse şi câte şi mai câte. Demn de remarcat în 
toată camera nu era decât dezordinea de acolo. 

— Ce-i în cuferele astea? 

— Habar nu am. Nu m-am uitat în ele. 

Shannon deschise unul din ele şi găsi o cantitate mare de 
tuburi verzi de carton. 

— Muniţii de revolver spuse Dick, şi unul din pachete a 
fost luat de aici, de curând. Pe cel de dedesubt nu se află 
nici un pic de praf. 

— Dar ce te face să crezi, urmă el, că Malpas a fost 
fantoma aceea? 

— Nu ştiu. Corespundea cu descrierea care mi se făcuse 
despre el. Până atunci nu-l mai văzusem niciodată. 

Dick urcă scara cea largă şi se opri în faţa uşii, care da în 
apartamentul particular a lui Marshalt. 

— Mai funcţionează? întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse Stanford morocănos. Te rog, căpitane 
Shannon, nu mă întreba referitor la casa asta deoarece nu 


sunt decât un simplu locatar. 

— Adevărat! spuse Dick cu multă simpatie şi se prefăcu că 
vrea să treacă mai departe. 

Uşurarea lui Stanford era foarte evidentă. 

— Mi se pare că tare ai vrea să te scapi de mine, spuse 
glumind detectivul. 

Stanford murmură, că-i era absolut indiferent. 

— Şi ce se mai aude de scumpii noştri amici, Eltonii? 

— Dar nici nu ştiu nimic de ei; Eltonii nu erau prietenii 
mei. 

Musafirul nepoftit îşi luă în cele din urmă, rămas bun. Cu 
vădită satisfacţie Stanford închise uşa în urma lui. Se 
înapoie în cabinet, închise cu cheia uşa de două ori şi 
deschise o a doua, care da în sufrageria mică, de unde ieşi 
un bărbat. 

— Ai urechi bune Martin! spuse el. 

— Elton merse la fereastră şi urmări cu privirea pe Dick 
Shannon. 

— Oriunde merg dau numai peste copoiul ăsta. Da, am 
nişte urechi minunate. De cum i-am auzit vocea în hol am 
ştiut că-i el. Cât ai să mai rămâi aici? O să fie o afacere 
acuma... 

Standford făcu un gest de părere de rău. 

— Îmi pare foarte rău că nu pot să iau parte la ea. Sunt de 
părere că trebuie să mă port cinstit cu bietul Lacy. Martin 
începu să râdă pe înfundate. 

— Cam ce bani a lăsat Marshalt? 

— Nimic, răspunse Standford plin de tristeţe. Nu vreau să 
umblu cu matrapazlâcuri, eram doar prieten bun cu el. 

— Dar... nu mi-ai spus-o niciodată. 

— Ţi-am spus că-l cunoşteam. 

— Îl cunoşti poate şi pe Malpas? 

— Da, îl cunosc. 

— Cine-i? 

Standford se porni pe un râs cu hohote. 


— Gândegşte-te bine Elton. Gândeşte-te la toţi cei care îl 
urau pe Lacy, la toţi cei care ar fi destul de meşteri să se 
transforme într-un moşneag în mai puţin de un minut, 
gândeşte-te bine... şi ghiceşte. 

Capitolul XL.I. 

UN SERVICIU PENTRU AUDREY. 

Dl. Stormer sosise la birou foarte devreme, cu mult înainte 
de venirea funcţionarilor sau a locţiitorului său. Când Willit 
intră în camera sa de lucru, mare-i fu mirarea auzind că-l 
chemă şeful. Îl găsi pe acesta întins pe canapea. 

— Sunteţi bolnav, d-le? întrebă el foarte îngrijorat. 

— Nu, bolnav ci în agonie, mormăi Stormer. Adu-mi 
repede nişte cafea... dar ştii: tare şi amară şi un butoi cu 
piramidon. Vai! Capul meu! 

Îşi prinse capul în mâini şi începu să geamă. 

— Capacitatea creierului meu a crescut cu cel puţin un 
metru cub. Am aici un cucui mare cât un ou... şi nici măcar 
cel mult cât un ou de găină. Apropo de găină: du-te şi mi-o 
caută pe mititica Bedford! Auleu! Cu siguranţă un ou de 
struţ; dacă nu chiar de dinozaur. 

— Aţi avut cumva neplăceri, astă noapte? 

— Neplăceri?! Aş sta aici eu ca o vacă bolnavă, dacă n-aş fi 
avut neplăceri? Crezi poate că de pe urma plăcerilor şi a 
neplăcerilor încep să crească ouă pe capetele oamenilor? 
Da, d-le, vezi bine că am avut neplăceri. Du-te repede şi 
caută-mi oţet şi ascultă: o să-ţi fac destăinuiri. Nu trebuie 
nimeni să ştie ce mi s-a întâmplat şi dacă mă caută cineva 
vei spune, că sunt în America... acolo unde ar fi trebuit de 
fapt să fiu. 

Willit ieşi, apoi reveni cu ceea ce-i ceruse şeful. 

— Cheamă acum un bărbier la telefon, du-te apoi la primul 
magazin care îţi iese în cale şi cumpără-mi nişte gulere, 
care să mă facă mai respectabil. 

— Pielea-i zdrelită? 

— Nu, nu-i zdrelită. 


Ridicându-se să-şi bea cafeaua care i-o aduse Willit, gemu 
greu. 

— Văd că arzi de nerăbdare să afli ce mi s-a întâmplat. Ei 
bine, ţi-o spun: m-am luptat cu o fantomă sau mai bine zis 
ea, sau cineva care era cu ea, s-a bătut cu mine. Eu unuln- 
am văzut pe nimeni. Am auzit un țipăt, şi am ieşit să văd ce 
se întâmplase; atunci am zărit mai multe persoane care 
alergau pe coridor, şi am alergat şi eu după ele; în urmă am 
căpătat o lovitură în cap şi am căzut jos. Şi acum, nu uita ce 
te-am rugat, de tânăra fată - are serviciu la „Ziarul 
Păsărilor”, o gazetă editată pentru găinile neproductive, şi 
cred că acest serviciu nu are să-i convină. O cunoşti, nu-i 
aşa? 

— Da, am întâlnit-o o dată. 

— Ei bine, mai întâlneşte-o o dată, şi oferă-i un serviciu cu 
un salar, care ar putea să o înmărmurească; principalul este 
că trebuie neapărat să o angajăm... m-ai înţeles? 

— Da, d-le. 

— Bine; iată-l şi pe bărbier. După ce va pleca, am să mă 
culc, şi vai de cel care m-o deranja; îl omor! La ce oră 
merge domnişoara Bedford la ziar? 

— De dimineaţă. 

— Încearcă să o vezi cât mai repede. Spune-i că am o 
lucrare care ar putea-o face şezând într-un fotoliu din cele 
mai confortabile. Vreau să-l supraveghezi pe 'Torrington, 
care se numeşte Brown; şi între noi fie vorba, tipul ăsta are 
nevoie să fie supravegheat. 

Când Audrey sosi la birou, dl. Hepps, o salută foarte rece 
şi-i aruncă un pachet voluminos de scrisori, care se 
adunaseră pe masa lui. 

Era un om foarte slab şi foarte puţin îngrijit. Audrey îşi 
dădu seama că era şi foarte morocănos. Diferenţa era 
enormă între domnul Hepps de ieri, şi acela care astăzi îşi 
lătra instrucţiunile şi vocifera asupra lungimii paragrafelor. 
Şeful începu să o contrazică în toate, foarte brutal. 


— Şi apoi... paragrafele dumitale sunt mult prea lungi; nu- 
mi place de loc cum scrii. N-ai putea să foloseşti o maşină 
de scris? Trebuie să te mişti puţin dacă vrei să-ţi păstrezi 
serviciul. Încotro? spuse el surprins, văzând cum ea se 
ridică de la locul ei şi îşi ia mantaua. 

— Acasă, domnule Hepps, răspunse Audrey. 

EI o privi ţinta. 

— Biroul se închide tocmai la şase. 

— Eu termin la patru, răspunse Audrey foarte calmă. Toată 
ziua de azi n-am luat în gură decât doar un pahar cu lapte 
şi o bucăţică de pâine; şi atmosfera biroului acestuia mă 
înăbuşă. Aş prefera să lucrez într-un coteţ de găini! 

— Dacă aş fi ştiut că vine domnişoara, spuse şeful 
sarcastic, atunci aş fi... 

— Aţi fi pus să se lărgească încăperea, ştiu... Adevărul, 
domnule Hepps, este că părăsesc serviciul... 

— Poftim! puteţi pleca, urlă domnul Hepps. 

Şi iată că se termină prima zi de serviciu a fetei. 

Urmărită de foame, Audrey ieşi afară. Merse ţintă spre 
lăptăria populară. 

Un bărbat, care aşteptase afară, se luă după ea, intră în 
local şi se aşeză la aceeaşi masă de marmoră, la care luase 
loc şi ea. 

— lertaţi-mă, domnişoară Bedford. 

Tresărind, fata ridică privirea spre el. 

— Pare-mi-se, spuse acesta că am mai avut ocazia să ne 
întâlnim. Numele meu este Willit... Fusesem pentru o 
anchetă la Fontwell. 

— Da, îmi reamintesc, spuse Audrey surâzând. Era în ziua 
când plecam la Londra. 

— Exact, domnişoară. Sunt reprezentantul agenţiei 
Stormer. Poate că aţi auzit vorbindu-se de această 
agenţie?!... 

Ea făcu semn că da. 

— Sunt trimis de către dl. Stormer să vă vorbesc. 

— Mie?! spuse ea surprinsă. 


— Da, domnişoară Bedford. Cunoaşteţi agenţia noastră - 
are o reputaţie din cele mai respectabile. 

— Da... Bineînţeles... toată lumea a auzit vorbindu-se de 
ea... Şi ce vrea dl. Stormer de la mine? 

Willit, trebuia să manevreze cu multă băgare de seamă, 
neştiind cum va fi primită propunerea lui. 

— Adevărul este că ducem mare lipsă de personal! O 
doamnă care lucra pentru noi s-a măritat, şi a trebuit să 
părăsească serviciul; până în momentul de faţă nu am găsit 
cu cine să o înlocuim. Stormer se întreba dacă nu cumva aţi 
fi dispusă să-i luaţi locul. 

— Eu? spuse ea, neputându-şi crede urechilor. Vrei să 
spui, să devin o femeie detectiv? 

— Lucrul dvs. n-ar fi de loc neplăcut, domnişoară Bedford, 
spuse Willit pe un ton serios. Nu veţi avea de a face decât 
cu persoane din societatea înaltă... 

— Dar... cunoaşte dl. Stormer antecedentele mele? 

— Vreţi să spuneţi de furtul bijuteriilor? Da, domnişoară, 
cunoaşte totul. 

Buzele lui Audrey tremură: 

— Şi... lucrează conform teoriei, ca să prinzi pe boţi, 
trebuie să întrebuinţezi un alt hoţ. 

Situaţia era de aşa natură, încât şi solemnul Willit se porni 
pe râs. 

— Nu, domnişoară, nu vi se cere să prindeţi hoţi. Avem 
nevoie de dumneavoastră pentru un caz unic. Pentru 
supravegherea unui anume, Iorrington. 

Audrey îngălbeni. 

— Cine-i acest Torrington? 

— Un om foarte bogat, din Africa de Sud. Vă interesează 
Africa de Sud? 

O văzu codindu-se. 

— Da... în cazul când din toate câte am auzit povestindu-se 
sunt lucruri adevărate, Africa de Sud mă interesează. Ea nu 
dăduse niciodată crezare pe deplin vorbelor răutăcioase, pe 


care Dora i le aruncase în faţă, şi cu toate acestea, 
rămăsese în creierul ei, o urmă de îndoiala. 

— N-am nici o idee de felul în care trebuie supravegheați 
oamenii. Trebuiesc oare urmăriţi peste tot, unde se duc? 
Nu prea îmi vine să cred că aş fi în stare de un asemenea 
serviciu, cum n-am fost nici pentru cel care tocmai l-am 
părăsit. 

Îi făcu o descriere asupra experienţei sale în ce priveşte 
datoria şi găsi în Willit un auditor foarte simpatic. Ajungând 
din nou la propunerea pe care o primise, acesta se grăbi să 
o liniştească. 

— Nu vi se va cere să-l urmăriţi pe Torrington; sarcina dvs. 
va fi mult mai uşoară. 

— Ce-i el? Hoţp 

— Nu, declară Willit, nu chiar hoţ. 

— Chiar? spuse Audrey înfricoşată. O fi poate un criminal! 

— M-am servit de o experienţa nenorocită; se grăbi să 
spună Willit, surâzând. Nu, domnişoară, este un om perfect 
cinstit; dar vrem să supraveghem de aproape toate 
persoanele care mişună în jurul lui. Gândiţi-vă vă rog la 
propunerea pe care v-am făcut-o. Am dori în orice caz să vă 
avem în întreprinderea noastră. 

— Aş putea să-l văd pe domnul Stormer? 

— A plecat înapoi în America, răspunse repede Willit, dar 
ultimele sale instrucţiuni erau să vă angajăm indiferent cu 
ce salariu. 

Audrey începu să râdă. 

— Ei bine, spuse ea, voi încerca. 

Willit suspină uşurat. Când se înapoie la birou, îşi găsi 
şeful mult mai bine dispus, şi-i povesti succesul avut. 

— Ştiam eu că n-o să ne refuze. 

Willit, pe care această siguranţă a lui Stormer îl cam 
intriga, îndrăzni să formuleze o întrebare: 

— Eraţi atât de sigur că n-o să vă refuze? Atunci de unde 
ştiaţi că n-o să fie mulţumită de serviciul pe care-l avea? 
Hepps s-a purtat foarte urât cu ea, s-a răstit la ea, şi s-a 


plâns de felul cum lucra, într-un aşa hal, până când biata 
fată n-a mai putut rezista. Omul acela e o brută. 

— Serios?! Atunci să ştii că s-a schimbat enorm faţă de 
ultima dată, de când nu l-am văzut. Pe vremuri l-am scăpat 
pe fiul său dintr-o afacere foarte neplăcută; şi-mi aduc 
aminte că atunci era omul cel mai blând... 

Când Willit părăsi camera, Stormer luă telefonul. 

— Dumneata eşti Hepps? Aici e Stormer. Îţi mulţumesc 
foarte mult pentru ajutorul pe care mi l-ai dat. 

— Drept să-ţi spun, mi-a fost foarte greu să procedez 
astfel, răspunse vocea lui Hepps plină de remuşcări. Pare a 
fi o fată foarte de treabă şi plină de calităţi, cu totul 
excepţionale. Odată cu ea am pierdut o funcţionară 
eminentă şi tare mi-e teamă că şi renumele meu cel bun. 
După halul în care m-am purtat cu domnişoara Bedford, n- 
am să mai îndrăznesc niciodată să privesc fetele în faţă. 

Cu un surâs plin de mulţumire, Stormer, întrerupse 
convorbirea. 

Capitolul XLII. 

COPOIUL. 

Apartamentul pe care dl. Torrington îl ocupa la Ritz 
Carlton - în registre era înscris sub numele de Brown - era 
unul din cele mai luxoase apartamente ale hotelului. Primea 
foarte puţine vizite; el însuşi fiind foarte rar văzut de către 
personalul hotelului. În afară de directorul şi băiatul de 
serviciu, care îi aducea mâncare în salonul particular, puţini 
erau funcţionarii care îl cunoşteau. 

Se ştia doar atât că nu dorea să vadă pe nimeni; şi când 
într-una din zile, întrebă de el un slăbănog jerpelit, 
funcţionarul de serviciu aruncă acestuia o privire din cele 
mai bănuitoare. 

— DI. Brown nu primeşte decât pe aceia pe care i-a invitat. 

— Pe mine o să mă primească, spuse repede omuleţul. Am 
întâlnire cu el. 

— Mă duc să văd, spuse funcţionarul. Se înapoie după 
câteva momente. 


— DI. Brown nu v-a dat nici o întâlnire. De unde sunteţi? 

— Sunt de la... şi numi una din cele mai însemnate 
societăţi diamantifere din Kimberley. 

Funcţionarul dispăru din nou, apoi reveni făcând un semn 
băiatului de serviciu. 

— Condu-l pe dl. la apartamentul d-lui Brown, şi rămâi pe 
coridor, ca să-l conduci înapoi. 

Când vizitatorul pătrunse în odaie, dl. Brown scria nişte 
scrisori. Prin ochelari fixă pe cel sosit, cu o privire 
pătrunzătoare. 

— Sunteţi de la De Beers? întrebă el. 

— Nu tocmai de la De Beers, d-le Brown, spuse vizitatorul 
cu un surâs dulceag, dar adevărul este că v-am cunoscut în 
Africa de Sud. 

Brown îi arătă un scaun. 

— Când asta? 

— Înainte... de a fi avut neplăcerile, d-le Brown. 

— Trebuie să fi fost foarte tânăr pe vremea aceea, amice, 
spuse Brown, surâzând. 

— Sunt mult mai în vârstă decât par. Adevărul este că am 
ajuns la sapă de lemn şi m-am gândit că veţi ajuta un 
prieten din tinereţe, când pe acesta l-a ajuns nevoie. 

— Ai avut perfectă dreptate, şi te asigur că te voi ajuta, 
dacă povestea ţi-e adevărată. Îţi spun dinainte că nu cred. 
Am o memorie excelentă a figurilor, şi nu-mi uit niciodată 
prietenii. Unde ne-am întâlnit? 

Vizitatorul aruncă un nume la întâmplare: 

— La Kimberley. 

După câte ştia, Kimberley era centrul industriei miniere a 
diamantelor. 

— Ca toţi care fac afaceri cu diamante, spuse Brown, am 
fost şi eu la Kimberley. În cazul acesta cu siguranţă îţi 
aminteşti de numele care-l purtam pe vremea aceea. 

Jerpelitul era la înălţime. 

— Bineînţeles că mi-l reamintesc, spuse el fără să se 
încurce, dar nimic pe lumea asta nu m-ar putea sili să-l 


spun. Când cineva doreşte să i se zică Brown, ei bine Brown 
este suficient pentru mine. Adevărul este că... şi aici avu o 
inspiraţie divină, am executat o condamnare în acelaşi 
timp... 

— Ah! zi, tovarăşi de lanţuri! şi dl. Brown îşi vâri mâna în 
buzunar. 

— Drept să-ţi spun, nu-mi amintesc de d-ta, deoarece am 
făcut eforturi supraomeneşti ca să-i uit pe cei cu care am 
fost împreună la Break Water! 

Pe masă era o scrisoare pe care bătrânul tocmai o 
terminase. 

Vizitatorul zări semnătura, dar era prea departe ca să o 
poată descifra. De-ar putea să se apropie de masă, ar fi 
putut căpăta certitudinea informaţiei sale, şi în felul acesta 
ar fi fost în posesia unui fapt pe care încă nimeni nu-l ştia. 

Bătrânul luă din portvizit o hârtie de bancă şi o puse pe 
masă. 

— Vreau să sper că vei avea mai mult noroc... 

Omuleţul luă biletul, îl cocoloşi, apoi în faţa privirii 
înmărmurite a binefăcătorului său, îl aruncă în căminul care 
se afla în spatele acestuia. 

Uluit, dl. Brown se întoarse şi într-o secundă, semnătura fu 
citită. 

— N-am nevoie de banii d-tale spuse omuleţul. N-am venit 
cu intenţia de a te stoarce. Păstrează-ţi banii, Torrington. 

Daniel Torrington îl privi cu asprime. 

— Hm! Îmi ştii şi numele! Pune mâna pe bani şi nu mai fă 
pe idiotul. Ce dracu poţi vrea de ia mine, dacă nu bani? 

— O strângere de mână prietenească, se văicări omul; dar 
în acelaşi timp puse mâna şi pe ghemotocul pe care avuse 
grijă să-l arunce într-un loc unde nu mai era foc. 

Torrington îl conduse la uşă. În temniţă nu-l cunoscuse 
nimeni sub numele de Torrington. Ani de-a rândul nu fusese 
decât un simplu număr, până când, într-o zii se năzări 
unuia dintre gardieni să-l numească în batjocură, Brown, şi 
aşa i-a rămas numele. De unde până unde omul acesta?... 


Atunci privirea-i căzu pe scrisoarea de pe masă, şi înţelese 
totul. 

Ce dorea însă omul acela? Care putea fi motivul real al 
vizitei? 

El nu auzise niciodată vorbindu-se de aceşti îndrăzneţi 
copoi ai lumii interlope. 

Capitolul XLIII. 

DORA SPUNE ADEVĂRUL. 

După vizita pe care o făcuse în casa lui Marshalt, Martin se 
întoarse acasă, fără a manifesta nici cea mai uşoară emoție. 

Găsi pe birou un teanc de scrisori, la care trebuia să 
răspundă şi era pe cale să se apuce de scris, când intră 
Dora. 

Îi aruncă o privire repede, îi spuse simplu bună ziua, şi avu 
aerul că se ocupă mai departe de corespondenţă. În cele 
din urmă, lăsă tocul din mână şi întrebă: 

— Ascultă Dora: cu ce te ocupai tu înainte de a ne fi 
cunoscut? 

— Ce vrei să spui cu asta? Făceam teatru. 

— Bine, bine. Dar ce fel de teatru? Cum ţi-ai început 
cariera? Vezi, nu te-am întrebat niciodată despre asta. 

— Am început cu Marsh şi Bignal, în calitate de coristă. 
Marsh a dat faliment şi ne-a lăsat amanet într-un orăşel de 
mâna a treia. Timp de trei luni am jucat într-o piesă ca 
dublură, apoi m-am angajat în trupa de revistă a lui Jebba, 
unde eram totul de la steaua principală, până la ultima 
figurantă. Am făcut de toate, adăugă ea brusc. De ce mă 
întrebi toate astea? 

— Aşa mi-a venit cheful... Şi unde l-ai cunoscut pe 
Marshalt? 

Atunci observă el că mâna ei tremura: dar după o scurtă 
tacere, Dora spuse: 

— Aici la Londra... ce bine ar fi fost dacă muream 
înainte!... 

Subiectul era grozav de penibil atât pentru el, cât şi 
pentru ea. 


— Spune drept Dora, îl iubeşti? 

— Îl urăsc, îl urăsc, spuse ea cu violenţă. Crezi poate că 
asta înseamnă ceva? Eşti convins că n-am fost o soţie 
cinstită; ştiu prea bine că te gândeşti la asta. Ei bine, am să- 
ţi spun ceva şi mai şi. Îl iubeam, ţinta mea era să rup 
legătura cu tine, şi să te fac să primeşti divorţul. Dar am 
fost cinstită, atât de cinstită, încât l-am plictisit cu asta. Pe 
de altă parte, am şcoală veche şi, afară de asta, rezistenţa 
îţi dă numai avantaje... O femeie nu păstrează un bărbat 
atât timp cât nu-i satisface poftele. Eu am simţit când a 
murit Lacy. Nu vreau să vorbesc de moartea-i corporală, ci 
vreau să-ţi spun că am simţit cum intervine o schimbare 
radicală, tot aşa cum am simţit şi când a murit Audrey... da, 
a murit... Legăturile noastre vechi, oricât de neînsemnate 
ar fi fost, însemnau totuşi ceva. 

El se lungi în fotoliu, privind-o printre gene. 

— Poate nu vrei să crezi că-i mort? 

— Nu ştiu, nu-mi face impresia asta... şi apoi drept să-ţi 
spun, mi-e egal. 

De data asta era sinceră. El era convins de asta. 

— "Ţi-a vorbit vreodată de Malpas? 

— De bătrân? Da, chiar dese ori. Singurele momente în 
care îl vedeam într-adevăr nervos, era atunci când îmi 
vorbea de tipul din casa de alături. Malpas îl ura. Lacy 
spunea poliţiei şi oricui avea ocazia, că habar n-avea de el, 
dar nu era adevărat. Mie mi-a spus, că pe vremuri era 
asociatul lui Malpas, şi la un moment dat, a fugit cu nevastă- 
sa. Dar ce, crezi că mai ţin minte câte şi mai câte? Mi-a mai 
povestit... L-ai văzut pe Stanford? 

Martin făcu semn că da. 

— "Ţi-a spus ceva? Ştiu că se cunoşteau. 

— Hm... se cunoşteau! Erau cei mai intimi prieteni. 
Stanford n-a fost niciodată comunicativ, dar găsesc că tot ar 
fi trebuit să-mi spună ceva despre legăturile dintre ei. 

Ridicându-se, merse înspre ea şi îi puse mâna pe umăr. 


— Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai spus. Cred că de acum 
încolo ne vom putea înţelege de minune. Care sunt 
sentimentele tale pentru Audrey? 

Ea nu răspunse. 

— Mai eşti supărată? Pentru ce oare? Dacă toată cauza 
este numai omul acesta... 

— Ura contra lui Audrey este înrădăcinată în mine. Am fost 
crescută cu un sentiment de dispreţ contra ei. 

— Drept să-ţi spun, o regret din suflet, spuse Martin. 

O mângâie uşor pe umăr şi apoi ieşi. Îşi spunea că pentru 
anumite motive, trebuia să-i fie recunoscător Dorei. Ea era 
aceea care-l împiedicase de a se vâri în afacerea gravorului 
italian, care făcea bilete de câte o mie cu atâta îndemânare 
încât chiar Banca Franţei putuse fi înşelată. Stanford le 
trecuse unui alt colaborator, şi acesta fusese prins în 
posesia biletelor, şi-şi aştepta condamnarea. 

Elton luă masa într-un restaurant din Soho, şi inevitabilul 
copoi veni să-i vorbească. 

— Sunt încântat să vă văd d-le Elton. Nu v-am văzut de 
multă vreme. Afacerile merg foarte prost la noi. 

— Eu credeam că din contră, afacerile merg de minune. 

— Poate ale D-voastră; dar eu mă gândeam la bieţii 
excroci; eu unul nu frecventez cercurile lor - sunt mult prea 
comuni - dar cu siguranţă că şi printre ei ar merge 
afacerile de minune, dacă ar ştii ceea ce ştiu eu. 

— Şi ce şti? 

Copoiul cobori vocea. 

— Am ceva minunat pentru dumneata, şi sunt singurul 
care cunosc afacerea. Eu am descoperit-o. „Şmecherii” 
vorbesc câte şi mai câte despre ea, dar eu sunt cel care am 
dibuit-o! Individul despre care se bănuieşte că ar fi sosit 
acum din Africa de Sud este aici de mai bine de un an. A 
fost la răcoare pe viaţă... dar este tot atât de bogat... a şi 
numit pe unul dintre cei mai însemnați financiari... şi chiar 
şi mai bogat. 

— La răcoare? Dar ce a făcut? 


— A omorât pe cineva, sau dacă nu, cam aşa ceva; dara 
fost grațiat şi crede-mă ce spun, valorează cel puţin un 
milion, dacă nu mai mult. „Şmecherii” au aflat că a fost pus 
în libertate, dar ei nu ştiau că-i la Londra. 

„Șmecherii” era un termen vag. Martin ştia că asta 
însemna banda care nu se servea de acest copoi, ca 
informator. 

— Zici că... din Africa de Sud? întrebă Elton, cuprins de un 
subit interes. A fost închis la Break Witer? Nu cumva în 
chestia I. D. B.? 

— Exact! Pentru cumpărături de diamante. Există o lege 
sud africană care trimite la ocnă pe toţi cei care cumpără 
diamante pe sub mână. Nu-mi pot închipui cum de 
şmecherii nu l-au putut dibui. E un şchiop. 

— Un şchiop, Martin tresări. Cum se numeşte? 

— Îl cheamă Brown, dar numele lui adevărat este 
Torrington, şi, d-le Elton, individul poate fi foarte uşor... 

Martin vâri nişte bani în mâna copoiului, îşi plăti 
consumaţia şi se înapoie acasă. 

Dora era tocmai pe punctul de a pleca. 

— Trebuie să-ţi vorbesc ceva Dora. 

Intrară amândoi în salon şi Martin încuie uşa. 

— Ascultă la mine, zise el. Ultima dată când a fost Audrey 
pe aici i-ai aruncat în fotă că poartă un nume care nu-i 
aparţinea; i-ai spus că taică său este un puşcăriaş, că-i 
închis la Break Water pentru cumpărături ilegale de 
diamante. Ce-i cu povestea asta? Este adevărat? 

— Da, răspunse ea surprinsă; dar... pentru ce? 

— În noaptea aceea mi-ai spus că în momentul arestării s-a 
tras asupra lui şi că a rămas şchiop. Care-i numele tatălui 
lui Audrey? 

— Ea îl privi bănuitoare. 

— Ce te interesează? 

— Draga mea, spuse el nerăbdător, fi sigură că nu te 
întreb de florile mărului. Vrei să mi-l spui, sau nu? 

— Adevăratul său nume era Daniel Torrington. 


— Trebuie să fie unul şi acelaşi, e la Londra. 

— Tatăl lui Audrey? exclamă ea gâfâind. Dar e imposibil, e 
doar la ocnă... pe viaţă... Marshalt mi-a spus-o. Pentru asta 
dorea el să se căsătorească cu Audrey. 

— Care va să zică... ştia că e fata lui Torrington! Şi nu mi- 
ai spus-o! 

— Sunt atâtea pe care nu ţi le-am spus; nu-i nevoie să mai 
revenim asupra acestei chestiuni, spuse ea furioasă; apoi, 
tare mâhnită adăugă: Ilartă-mă dragă Martin, nu ştiu ce am 
de câteva zile, că-mi ies atât de repede din sărite... Da, 
Torrington a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. 

— Ei bine a fost grațiat acum un an, spuse Martin, şi cea 
mai mare parte din timp şi-a petrecut-o la Londra. Ştia 
Marshalt acest lucru? Nu. Cu siguranţă că nu! Dacă ar fi 
ştiut-o, n-ar fi fost atât de liniştit. Oh, Oh... îşi duse mâna la 
gură şi murmură... Malpas! 

— Elo privi uluit, deoarece îi venise şi lui acelaşi gând. 

— Marshalt trebuia să fi ştiut, sau în orice caz, a ghicit-o, 
spuse ea coborând vocea îngrozită. 

Era tot timpul în casa de alături Bunny. Malpas e 
Torrington. 

Capitolul XLIV. 

NOUA MOȘTENITOARE 

— Torrington! Imposibil, spuse Martin. Nimeni nu poate 
uri într-un aşa grad, încât să-şi petreacă douăzeci de ani de 
viaţă, făcându-şi planuri cum să se răzbune pe duşmanul 
său. Probabil că Torrington îşi caută fiica. 

— Pentru asta o fi aia? întrebă ea repede. 

— Habar n-am; caut şi eu să formulez probabilitățile. Ce 
poate fi mai logic şi natural, decât ca Torrington să-şi 
cheltuiască averea, căutând-o pe mama ta şi pe fiica lui. 

— Greşeşti, spuse Dora foarte liniştită. Torrington crede că 
fiica lui e moartă. I-a spus-o mama precum şi Marshalt, care 
o cunoscuse pe vremuri. Ea n-a primit de la el din 
închisoare decât o singură scrisoare: nu pomenea în ea 
decât despre fata lui. La îndemnul lui Lacy i-a spus că 


Audrey a murit de scarlatină şi Marshalt i-a scris la fel. Nu 
mi-a spus niciodată ce i-a mai scris în acea scrisoare; dar 
cert este că a scris-o numai în scopul să-l facă pe Torrington 
să sufere. Într-o bisericuţă din Rosenbank, în Colonia 
Capului, se află o placă de marmoră în amintirea lui Audrey. 
Torrington ceruse duhovnicului închisorii să aibă grijă de 
asta. Marshalt mi-a povestit o mulţime de lucruri când a 
aflat că Audrey mi-e soră. Dacă 'Torrington nu-i Malpas, 
atunci cu siguranţă, Lacy mai are şi alt duşman. 

Martin se plimba prin odaie în lung şi-n lat, gândindu-se în 
fel şi chip. 

— Care crezi că poate fi averea lui Iorrington? 

— Peste două milioane de lire, spuse Dora. 

— Şi cât crezi că ar da ca să afle adevărul? 

Ca o leoaică ea se întoarse spre el. 

— Să arunci o asemenea pomană în mâinile lui Audrey! Să- 
i dai aşa din senin un tată cu milioane, când eu sunt aici, 
zbătându-mă în mocirlă, având de bărbat un excroc şi ca 
prieteni toată drojdia societăţii! strigă ea cu pumnii strânşi 
de mânie. Eşti nebun? 

Ea merse lângă el cu ochii atât de injectaţi, încât Martin se 
dădu înapoi. 

— Cum e numele ei? 

— Dorothy Audrey Torrington. El nu ştie că se numeşte 
Audrey. Când a fost arestat, ea încă nu era botezată. I-a ales 
numele de Dorothy şi vorbea întotdeauna de ea sub acest 
nume, dar pe ea n-a chemat-o niciodată aşa. 

Martin o privi lung. 

— La ce te gândeşti? 

— Că Audrey nu trebuie să pună mâna pe moştenirea asta, 
spuse el rar şi apăsat. Scrie-i. 

Dora privi ţintă la el. 

— Scrie-i lui, sau vezi-o pe ea... sau mai bine scrie-i mai 
întâi ei. Spune-i să vină să ia ceaiul la tine. Spune-i că 
moartea lui Marshalt a schimbat totul şi vrei să-i arăţi cât 


de mult regreţi vorbele grele pe care i le-ai spus deunăzi, şi 
toate minciunile câte i le-ai îndrugat. 

— Asta n-am s-o fac, Martin. 

— Şi mai ales, nu uita să repeţi în scrisoare, că regreţi 
minciunile cu privire la rudenia voastră. Şi când o fi să vină, 
spune-i că tot ce i-ai înşirat referitor la ea, era adevărul 
asupra naşterii tale. Dar de ce n-a fost numită cu numele 
ce-l alesese tatăl său? 

— Nu se putea, deoarece era numele meu. Era imposibil 
ca două surori să aibă acelaşi nume, Dora. 

— Unde aş putea găsi actul de naştere al lui Audrey? 

— Mama a lăsat un teanc de hârtii... eu nici nu m-am uitat 
la ele. Du-te de le caută, Bunny. Trebuie să fie sus, pe 
garderobul meu. El se duse şi se întoarse cu o cutie veche 
de tinichea. Era plină cu fotografii şi acţiuni fără valoare. La 
fund, într-un plic albastru se aflau două hârtii. 

— lată actul meu de naştere, şi iată-l pe al lui Audrey. 

Martin le întinse pe masă. 

— Dorothy Audrey Torrington, citi el şi ochii îi străluciră. 

— Care-i numele tău, Dora. 

— Nina Dorothy Beadford, ăsta era numele mamei, înainte 
ca să se mărite cu Torrington. 

— N-ar fi mare lucru ca să schimb aici, şi să pun Audrey în 
loc de Nina. O să-i scrii, şi o să-i spui fără acompaniament 
de lacrimi, asta-i treaba ta, că ea este sora ta cea mai mare. 
Vârsta nu poate fi dovedită niciodată. Şi dacă-şi reaminteşte 
ceva precis, atunci, privirea lui deveni aspră... Am o 
slăbiciune grozavă pentru femeile, care sunt la ananghie şi- 
ţi mărturisesc că, dacă aş putea-o ajuta pe Audrey, aş face- 
O, dar... în afacerea asta este vorba de milioane şi vreau să 
le am. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că tu eşti Audrey Torrington. 

— Şi dacă ea îşi reaminteşte? Şi cu siguranţă că-şi va 
reaminti. Eu purtam cocul cu mult înaintea ei. 


— Atunci o să fie nevoie să se care într-un loc unde va uita, 
spuse el cu răceală. 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră camerista. 

— Vă caută un domn Smith, domnule, spuse ea. Un domn 
Smith din Chicago. 

Capitolul XIV. 

DL. SMITH ADUCE VEŞII NOI. 

Fu un moment de tăcere, apoi Martin spuse: 

— Spune-i să poftească. Îl cunoşti pe individul ăsta, nu-i 
aşa, Dora? 

— Da, l-am întâlnit odată. Ţi minte când. N-aş vrea să fiu 
de faţă. 

— Ba ar fi nimerit să rămâi aici. E un ticălos grozav de 
şiret. Mă întreb cam ce-o fi vrând de la mine. 

Smith părea că vine de la cine ştie ce mare ceremonie. 
Fracul, care-i cădea impecabil, pantofii lucioşi şi jobenul de 
mătase, îi dădeau o înfăţişare splendidă. 

— Sunt foarte supărat că trebuie să vă deranjez. Aş fi venit 
mai devreme, dar am avut mult de furcă, până să fac să-mi 
piardă urma unul care mă urmărea. 

Figura lui Martin se întunecă. 

— Îmi permiţi, cred, să-ţi sugerez că, în asemenea 
circumstanţă, ai fi putut să nu mi-l aduci în faţa uşii. 

— Fii pe pace, spuse Smith surâzând, îţi spun doar că mi-a 
pierdut urma. Nu s-a născut acel detectiv, care să mă poată 
urmări, atunci când mi-am pus în gând să mă fac nevăzut. 
Chiar şi cel mai înverşunat copoi al lui Stormer nu şi-ar 
putea vâri nasul în treburile mele. Am venit să-ţi aduc la 
cunoştinţă lucruri extraordinar de interesante, să-ţi fac o 
destăinuire pe care mă voi strădui s-o dramatizez pe cât 
posibil. Audrey, stimabila d-tale cumnată face parte din 
poliţie. 

Martin încruntă sprâncenele. Nu era de loc sigur de acest 
om. 

— Ce tot îndrugi acolo? Audrey polițistă? 


— Când spun poliţie, cam exagerez puţin, cu toate că 
Stormer e atât de aproape de „Oficiali”, cât poate fi cineva 
în ţara asta. 

— Vrei, adică să spui că a intrat în serviciul lui Stormer? 

— Da, şi am descoperit-o, aşa din întâmplare. Am văzut-o 
intrând împreună cu Willit în birourile lui Stormer. Eu îl 
cunosc pe Stormer; de când mă ţin minte m-a tot urmărit, 
aşa că mă interesează tot ceea ce se referă la el. Ela 
introdus aici un sistem care nu era cunoscut, sistemul 
insignelor. Fiecare funcţionar al lui are o insignă, o steluţă 
de argint cu numele său gravat pe dos. Am văzut aşadar pe 
fată, intrând şi ieşind cu Willit şi s-au dus apoi amândoi la 
Labei, bijutierul care fabrică steluțe de „speranţă”. S-au 
despărţit în faţa uşii, iar Willit s-a dus la cel mai apropiat 
telefon. Şi ia ghici ce a făcut? 

— A telefonat, răspunse Martin laconic. 

— Tii! Dar inteligent mai eşti, Elton. Da, a telefonat ia Ritz 
Carlton, ca să comande un apartament pentru doamna. 

Smith îşi scoase batista ca să scuture un firicel de praf de 
pe haină. 

— DI. Brown, sau Torrington, locuieşte şi el la Ritz Carlton, 
adăugă el cu nepăsare. 

Martin şi nevastă-sa fură atât de înmărmuriţi la această 
veste, încât le fu imposibil să se facă că nu-l cunosc pe 
Torrington. 

— M-am gândit să v-o spun şi vouă, vă va fi de folos să ştiţi 
că domnişoara Bedford, poate fi în mod special periculoasă 
pentru acei pe care Willy Wilfredi a pus pe urmele 
milioanelor lui Torrington. 

Martin înţelese că face aluzie la copoiul cu care avusese 
întâlnire şi-i pieri tot cheful. 

— E un tip tare de treabă, urmă Smith, dar prea îşi aruncă 
ştirile în toate vânturile şi tocmai din cauza asta, cam nu au 
nici o valoare. Ştiam că v-a pus pe urmele lui Torrington, şi- 
mi închipuiam că veţi fi mulţumiţi să aflaţi... 

Martin îşi redobândi glasul şi spuse. 


— În orice caz, îţi mulţumesc. Pun totdeauna prea puţină 
bază pe poveştile acestor fel de oameni. 

— Şi faci cât se poate de bine, răspunse Smith. Ochii lui 
erau fixaţi asupra Dorei. 

— E un copilaş tare drăguţ, surioara d-tale! 

Martin era gata-gata să se prăbuşească. Nu era exclus ca 
Smith să fi ascultat din dosul uşii, la convorbirea lor. Dora 
se fâstâcea însă mult mai greu. 

— Vrei să vorbeşti de Audrey? întrebă ea râzând. N-ai idee 
ce nostim mi se pare, când aud lumea vorbind de ea ca de 
sora mea mai mică. De fapt eu sunt mai mică cu un an decât 
ea. 

— Şi ce te face să crezi, Smith, că ne interesează ce face 
Audrey? 

— Afecţiunea de familie. Şi afară de asta, natura precară a 
profesiei noastre comune. Ascultaţi bine ce vă spun eu: fata 
asta o să ne dea mult de lucru. Omul cel misterios era cât 
pe ce să pună mâna pe ea, mai ieri noaptea şi dacă n-ar fi 
fost o anumită persoană, cu siguranţă că ar fi reuşit 

— Vorbeşti poate de Malpas? Nu cumva ea e doamna din 
Regency? 

Smith aprobă din cap. 

— Asta nu era nimic. Tentativa lui principală era la Outer 
Circle. E al treilea care încearcă să o răpească şi al treilea 
care nu izbuteşte. Nu ştiu ce mă face să cred că voi merge 
după dricul celui de al patrulea. E fermecată fata aceasta. 

Se părea că terminase scopul vizitei sale. 

— Acum, după ce mi-am făcut datoria, plec. Sora dumitale 
cea mică, doamnă Elton e cu siguranţă păzită de farmece. 

El nu accentuă cuvântul mică, dar Martin ştia prea bine, 
că în mod special s-a servit de acest cuvânt şi de îndată ce 
plecă îi spuse Dorei: 

— Smith ne dă şah. Dacă facem cumva afacerea, o să ne 
coste cel puţin douăzeci de mii, dacă nu mai mult, ca să-i 
închidem gura. Totul depinde de ce va trebui să i se 
întâmple lui Audrey. 


Capitolul XLVI. 

APARIAMENTUL DIN HAYMARKEIT. 

Cu toată forfoteala necontenită şi duduitul omnibuzelor, cu 
toate semnalele claxoanelor şi ţipetele vânzătorilor de 
ziare, locuinţa pe care Dick Shannon o avea în 
Hamymarket, era un colţişor foarte liniştit. 

În noaptea aceasta, tânărul detectiv era ocupat să caute o 
corelaţie între dispariţia lui Lacy Marshalt şi moartea 
servitorului său. Notase de acum patru inele, care se 
înlănţuiau între ele: omul ucis care fu găsit în fluviu, femeia 
găsită moartă în parc, moartea lui Tonger şi dispariţia lui 
Marshalt. 

Stanford era un nou factor, o figură pe plan secundar, prea 
bine cunoscut de poliţie, dar întovărăşit de bande, pe care 
Dick credea că Lacy n-are de unde să le cunoască, afară 
decât doar prin legăturile sale cu Dora. 

Deschise un portvizit plin cu note dactilografiate, pe care 
le parcurse încetişor. 

Era acolo o poveste amănunţită a celui care, cu siguranţă, 
era Lacy, notițe scurte, şi mai puţin satisfăcătoare asupra 
necunoscutei din parc, iar dosarul cel mai voluminos îl 
privea pe Tonger. 

Ca să-şi reimprospăteze memoria, reciti totul: era 
menţionat acolo tot ce conţineau buzunarele valetului şi 
printre acestea se vorbea de un ac mare, triunghiular. 

Dick privi spre tavan. Acest ac îl mai intrigase şi cu toate 
că şi l-a oprit în speranţa că-i va găsi întrebuinţarea, nu-i 
venea totuşi până în prezent nici o inspiraţie. Începu aşadar 
să-l examineze cu lupa. 

Obiectul era ceva mai mare de zece centimetri, tocit la 
vârf şi se termina cu un mâner de tirbuşon. În acest loc, 
oţelul se lărgea până în locul unde pătrundea în lemn şi 
avea o lăţime de aproape trei centimetri: prin aceasta un 
observator, fie el chiar neprofesionist, putea observa că este 
un obiect făcut de un amator. 


Dick îşi reaminti de şuruburile şi pilele, pe care le văzuse 
în camera de provizii şi ghici că această unealtă ciudată 
trebuie să fi fost fabricată acolo. Dar în ce scop? 

În dosarele lui Laker şi al necunoscutei, nu era nici un fel 
de indiciu, după care să fie identificaţi. Hârtiile lui Marshalt, 
cercetate înainte de a le fi ridicat notarul, n-au dat nici o 
indicație mai detaliată. Dick verificase conturile pe care 
milionarul le avea la bancă, dar mai mult ca sigur trebuie să 
fi avut bani investiţi şi-n alte întreprinderi, deoarece aici nu 
era nimic care să fi lăsat să se bănuiască o avere însemnată. 
Shannon puse hârtiile la locul lor, îşi aprinse pipa şi se lungi 
pe fotoliu. 

Deodată, tresări şi privi pe fereastră. Auzise un zgomot de 
pietre aruncate în geam. Dete perdelele la o parte, deschise 
fereastra, dar nu zări decât nişte bieţi pietoni, care alergau 
prin ploaia care cădea nemiloasă. 

Se aşeză din nou, dar iar se auzi semnalul. Cobori în 
stradă, dar nu zări pe nimeni. 

Veni sus şi sună pe omul care-l servea, după cum avea 
nevoie: valet, şofer sau bucătar. 

— Vezi William, cineva se amuză azvârlind cu pietricele în 
geam. leşi prin poarta din dos şi treci la pândă. Dacă o fi 
vreun ştrengar, nu-i nevoie să-l iei la bătaie. 

Şt...o nouă ploaie de pietricele, în geam. 

— Aşează-te aici, ca să-ţi vadă umbra pe perete. 

Cobori încetişor, deschise uşa cu băgare de seamă, şi 
ascultă. Auzi zgomotul unui pumn de pietricele căzând pe 
trotuar. Era o fată, cu impermeabilul ud leoarcă. O apucă 
de braţ. 

— Ia ascultă fetiţo, ce fel de joacă-i asta? întrebă el pe un 
ton sever şi se găsi nas în nas cu Audrey. 

— Cum? zise el sufocat. 

— Vreau să cred că nu te-am speriat prea tare. Trebuia să 
te văd neapărat şi cum detectivii nu sună niciodată... 

— Ce dracu vrei să spui? Vezi bine că m-ai cam speriat. Ce 
erau acele cu care aruncai în geam? Porumb pentru găini? 


— În primul rând, nu mai am nimic de a face cu găinile. 
Am părăsit serviciul acela. Din fericire pot veni şi fără 
dădacă întrucât eşti de-ai noştri. 

Între timp ajunseră sus în odaie şi Dick îl concedie pe 
servitor. 

— Şi acum fetiţo, după ce ai reuşit să mă păcăleşti, aşa 
cum ai vrut, poate că vrei să-mi explici ce înţelegi prin „de- 
ai noştri”. 

Ea îşi vâri mâna în buzunarul mantoului şi scoase o steluţă 
de argint, pe care o aruncă pe masă, cu un gest dramatic. 

Elo luă, o cercetă amănunţit, citi inscripţia şi zise, ca şi 
când nu şi-ar fi crezut ochilor: 

— Stormer?! Dar... te credeam instalată foarte liniştită în 
coteţul de găini al jurnalului... 

— Am rupt orice legătură cu găinile, spuse ea, scoţându-şi 
mantaua. Cu siguranţă că nu eşti obişnuit să primeşti femei 
în casă, şi asta nu poate fi decât în favoarea dumitale. Când 
îţi intră o femeie în casă, prima grijă pe care trebuie să o ai 
este să o întrebi dacă nu vrea ceai şi după aceea, dacă nu 
cumva îi este foame. Pe urmă trebuie s-o duci lângă foc, să-i 
oferi cel mai bun fotoliu pe care-l ai şi să-ţi exprimi speranţa 
că nu are picioarele ude, întrebare la care răspund: nu. Ei 
fi, nu zic nu, un detectiv bun, dar nu ştii să faci pe gazda. 

Dick sună pe valet şi-i dădu ordin să aducă ceai şi gustări. 

— Acum spune-mi te rog, ce s-a întâmplat? 

În câteva fraze precise, ea îi povesti cât de urât şi de dur 
se purtase Hepps cu ea, dar că atribuţiile noului serviciu, 
erau mult mai greu de definit. 

— Nu ştiu ce voi avea de făcut, dar deocamdată sunt 
nevoită să trăiesc într-un hotel de primul rang şi să am ochii 
bine aţintiţi asupra unui bătrânel de vreo şaizeci de ani, 
care nici nu mă cunoaşte şi care după toate probabilitățile 
ar fi cât se poate de indispus ştiindu-se păzit de mine. Dar 
afacerea este respectabilă şi dl. Stormer este mai plăcut 
decât Malpas. 

— Cum a auzit vorbindu-se de dumneata? 


— Ştie toate cele, e un adevărat detectiv: în realitate însă 
căpitane Shannon, eu nici nu-l cunosc. 

— Şi cum îl cheamă pe acest bătrânel inofensiv? 

— E un milionar. 

— Asta încă nu-i un motiv să fie supravegheat. 

În acel moment, servitorul aduse ceaiul şi puse tava pe 
masă. 

Dick rămase un moment pe gânduri. 

— Da, spuse el în cele din urmă, este adevărat o 
profesiune, dar care nu convine deloc unei fete; deşi dacă 
eşti bine îndrumată poţi fi ferită de părţile-i rele. Sunt 
mulţumit că lucrezi cu Stormer. Nu prea ştiu ce te-aş putea 
sfătui... 

Ea se ridică repede şi spuse: 

— Trebuie să mă înapoiez. Ceaiul a fost delicios şi-ţi 
mulţumesc. 

În acel moment se auzi soneria de la intrare. 

— Iată în orice caz, unul care ştie cum se poate intra la 
mine, fără să-mi spargă geamurile, spuse Shannon 
surâzând. 

— Te-a supărat asta? A fost într-adevăr foarte urât din 
partea mea, când ştiam cât eşti de ocupat. 

William se înapoie, urmat de Steel. 

Acesta salută şi luând din buzunar un pumn de pietricele 
galbene întrebă: 

— Ce or fi astea, domnule? 

— Astea?... Sunt diamante! spuse Shannon. Grămada pe 
care mi-ai pus-o pe masă, valorează cel puţin un sfert de 
milion de lire sterline. 

— Şi mai sunt încă cel puţin încă de trei ori pe atâtea în 
camera lui Malpas, zise Steel. Idolul este plin cu de astea. 
Acum ştiu de ce revine fantoma. 

Capitolul XLVII. 

IDOLUL 

— Ascunzătoarea am găsit-o printr-o simplă întâmplare, 
povesti Steel. Întrucât mă plictiseam, cercetai idolul. Vă 


reamintiţi, poate, că era susţinut de fiecare parte prin nişte 
animale de bronz. Mi-a venit atunci în gând întrebarea, 
dacă acestea erau simple ornamente sau dacă nu cumva 
erau de vreo utilitate oarecare. Am împins atunci cu putere 
unul din ele şi, spre surprinderea mea, a început să se 
învârtească, provocând un ţăcănit, care mi-a dovedit că 
atinsesem probabil un mecanism. Nu se întâmplase însă 
decât, faptul că animalul se întoarse într-o parte, în vreme 
ce mai înainte avea privirea aţintită înainte. Am procedat la 
fel şi cu al doilea animal şi se întâmplă acelaşi lucru. De 
data asta însă, cum se opri, se produse un fapt 
extraordinar: partea de sus a idolului, adică pieptul, se 
deschise la mijloc, ca o uşiţă cu două canaturi. Urcai atunci 
pe soclu, vârâi lampa de buzunar înăuntru şi văzui, că tot 
corpul este plin de pietre mult mai mari ca astea de aici. Am 
luat un pumn din ele şi am venit aici! 

Dick cercetă cu mare atenţie diamantele. Fiecare din ele 
aveau o pecete roşie. 

— Ai închis oare la loc uşa idolul? 

— Am împins animalele la loc, şi uşiţa s-a închis singură. 

Shannon luă diamantele, le puse într-o zaharniţă şi le 
închise în casa de fier. 

— Va trebui luăm şi restul în noaptea asta, spuse el, le vom 
pune într-un săculeţ şi le-om duce la Scotland Yard. 

Audrey rămase tăcută. Dick aproape uitase de prezenţa ei. 

— Vi cu noi? îi spuse el. În felul acesta vei cunoaşte 
aspectul pe care-l poate avea un milion în diamante. 

— Vezi că... nu prea am poftă să revăd camera aceea; şi 
totuşi curiozitatea este una din slăbiciunile mele. 

După ce mai întâi dădu ordin servitorului să nu facă un pas 
afară din birou înainte de întoarcerea sa, Dick ieşi 
împreună cu Audrey şi Steel, chemă un taxi şi urcară toţi 
trei în el. 

Drumul fu parcurs în cea mai mare tăcere. Lucru 
extraordinar, Dick era chinuit de amintirea acului mare, 
deşi nu-şi putea da seama cam ce legătură ar fi între el şi 


descoperirea din astă seară. Luase cu el un săculeţ destul 
de voluminos, ca să aibă în ce pune diamantele. 

Steel lăsase în cameră doi poliţişti, un al treilea era în hol, 
iar inspectorul coborâse la primul etaj ca să le vină în 
întâmpinare. 

— Cred, spuse el, că ar fi nimerit ca toţi oamenii să vină în 
cameră, pentru cazul când s-ar întâmpla unul din acele 
accidente bizare, care se produc ori de câte ori se aduce 
vreo împotrivire dorințelor lui Malpas. 

Merse la perete şi dădu perdelele de o parte, apoi împinse 
unul din animale. Se auzi un ţăcănit iar animalul, jumătate 
pisică, jumătate panteră, se învârti uşor la dreapta apoi se 
opri. Făcu acelaşi lucru şi cu al doilea animal şi se produse 
aceeaşi mişcare. De îndată ce acesta se opri, se deschise 
pieptul idolului. 

Dick se urcă pe un scaun, apoi pe soclu, vâri mâna în 
deschizătură şi scoase afară un pumn plin de pietricele 
galbene. 

Cobori, deschise sacul, şi-l aşeză pe masa de lucru a lui 
Malpas. Un zgomot îl făcu să se întoarcă. Cele două pisici se 
învârteau, aşezându-se în poziţia lor iniţială. 

Steel, înmărmurit privi statuia. 

— Trebuie să fie acolo un mecanism pe care nu-l pricep 
prea bine, spuse el. Aşteptaţi puţin, să le pun din nou în 
mişcare. 

Făcu un pas înainte, şi deodată, toate luminile se stinseră. 

— Rămâneţi la uşă, porunci repede Dick. Unde-s lămpile? 

— Pe masa din sală, răspunse inspectorul. 

— Treci de le caută. Tu, ăla de la uşă, lasă-l pe inspector să 
iasă, dar fi cu băgare de seamă să fie tot el care se întoarce, 
nu altul. 

Audrey simţi inima-i bătând cu putere şi instinctiv căută 
braţul lui Shannon. 

— Ce-o să se mai întâmple? murmură ea îngrozită. 

— Nu ştiu, rămâi lângă mine şi apucă-mă de mâna stângă. 

— Uşa-i încuiată, spuse inspectorul. 


Dick uitase că atât luminile cât şi uşile erau acţionate de 
către o comandă secretă. 

— Dă-mi repede, cineva să-mi dea un chibrit. 

Era vocea lui Steel, venind dinspre podea, în timp ce se 
târa spre idol. 

— Oh! Dumnezeule! Urmă un strigăt de agonie. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Dick. Auziră un strigăt înăbuşit 
de durere. 

— Arde ceva, spuse Audrey, nu simţiţi miros de fier 
încălzit? 

Dick îl simţise acum, dădu pe fată la o parte. În momentul 
acela, polițistul care se afla în celălalt capăt al camerei 
frecă un chibrit şi ca prin minune, în aceeaşi secundă se 
reaprinseră luminile. În odaie nimic nu părea schimbat. 
Idolul avea figura-i hidoasă, îndreptată spre cameră, iar 
ochii verzi ai pisicilor luceau ca şi înainte. 

— Ce ţi s-a întâmplat Steel? 

Polițistul îşi ţinea mâna. Pe palmă era un semn roşu-negru 
lat ca de un deget. 

— O arsură, gemu el. Era ceva care venea din podea, un 
fel de vergea de fier înfierbântată. 

— Vergea sau nu, spuse Dick, trebuie să pun mâna pe 
pietrele acelea. 

Întoarse pisicile şi portiţa se deschise. 

Urcându-se pe soclu, vâri mâna în adâncitură. 

Corpul idolului era gol. 

Capitolul XLVIII. 

UN SĂCULEŢ 

— Asta o să ne dea gata! spuse Dick. Să fim furaţi, când se 
găsesc atâţia laolaltă, e mai mult decât poate admite opinia 
publică. 

Cercetă podeaua cu amănunţime, dar nu găsi nici o urmă 
de trapă. Locul unde putuse răsări vergeaua de fier 
rămânea un mister de nepătruns. 

Privi spre fată şi surâse. 


— Dacă n-ai să devi o detectivă mai bună ca mine, apoi ar 
fi mai bine să te laşi de la început de meserie. 

Dar evenimentele bizare din noaptea aceea nu erau deloc 
terminate. 

— Am pus de s-au tăiat cablurile elevatorului, spuse Steel; 
în felul acesta, macaraua din bufet nu mai funcţionează. 
Văleu, Văleu! 

Audrey îi bandajă mâna cu două batiste, pentru ca să evite 
contactul rănii cu aerul. 

— Drăcia dracului, n-aş fi crezut niciodată că o asemenea 
bagatela ar putea fi atât de dureroasă, gemu el. 

— Fiecare să-şi ţină de acum încolo lampa de buzunar la 
el, inspectore! Treceţi de le luaţi. 

S-ar fi putut crede că aceste vorbe sunt un semnal şi că 
necunoscutul decretase că lămpile de buzunar nu trebuiau 
luate, deoarece luminile se stinseră pentru a doua oară, şi 
uşa dinspre sală se închise cu zgomot puternic. 

— Repede chibriturile! strigă Dick, căutându-se prin 
buzunare. 

O frecătură, se zări o flacără şi în acelaşi timp se 
reaprinseră toate luminile. 

— Asta-i prea de tot! exclamă Dick. 

Audrey îl zări privind îngrozit spre idol, în faţa căruia se 
găsea un sac nou nouţ. 

Shannon alergă într-acolo şi ridică cu oarecare greutate 
sacul îl puse pe masă alături de cel care-l adusese el. 

— Băgaţi de seamă, d-le căpitan spuse Steel, nu se ştie ce 
poate fi înăuntru. 

Shannon îşi trecu mâinile pe deasupra sacului. 

— Dacă o fi cumva o bombă, apoi să ştii că-i o bombă de un 
sistem cu totul nou... spuse el şi deschise sacul. 

Interiorul lui era aproape plin cu pietre galbene, pe care 
le văzuse în interiorul idolului. 

Scoase un suspin adânc şi-i făcu semn lui Steel să se 
apropie. 


Acesta rămase ca tâmpit. Dick luă sacul în mâini şi se 
apropie de idolul de bronz. 

— Eşti înfiorătoare, dar în acelaşi timp foarte amabilă. Îţi 
mulţumesc. 

— Să ducem acum sacul la mine, spuse el pe şoptite. De 
îndată ce voi adăuga şi pe cele care le am acasă, mă duc să 
le închid pe toate la cartierul general. N-am să pot dormi 
liniştit, până ce nu le voi ştii la adăpost, în dosul uşilor care 
nu se tem de gloanţe. 

— Dar cum de-a ajuns asta aici? întrebă Steel. 

— Să lăsăm acum discuţiile şi să ieşim de aici înainte ca să- 
şi poată da seama de greşeala făcută, spuse Shannon 
repede. 

Plecară, şi în momentul când Dick întinse mâna ca să 
închidă uşa în urma lui, aceasta se închise de la sine cu 
violenţă. Prin fereastră zări cum se aprind luminile. 

— Au descoperit repede greşeala şi o să fie tămbălău 
mare. Aş da oricât să fiu de partea cealaltă a uşii. 

Chemă un taxi şi făcu un ocol, ca să-l lase pe Steel la 
Middlesex Hospital, ca să-şi îngrijească mâna rănită, apoi 
traversă Oxford Street şi în urmă Wardour Street. 

— Ar fi trebuit să iei pe unul din poliţişti cu dumneata, 
căpitane Shannon, spuse Audrey. 

— Fleacuri, exclamă detectivul surâzând, nu cred că până 
la Scotland Yard să fim atacați. 

Pe la jumătatea străzii Wardour, se profila o lumină la 
fereastra din spatele maşinii şi aplecându-se, zări o maşină 
mare, care trecu pe la dreapta lor prin locul unde era 
imposibil ca două maşini să treacă una pe lângă alta. Atunci 
se petrecu inevitabilul: taxiul fu azvârlit de bordura 
trotuarului şi capotă. 

Primul gând al lui Dick fu la tânăra femeie, şi trăgând-o 
spre el chiar când geamurile se spărgeau, împiedică 
fărâmele de sticlă să-i ciopârţească faţa. Uşa taxiului se 
deschise repede şi o mână se întinse şi apucă sacul. Pumnul 


lui Shannon căzu ca o ghiulea pe umărul omului, care dădu 
drumul sacului şi se repezi la maşină blestemând. 

Dick zări o lucire de oţel, şi ca să evite lovitura, se întoarse 
şi zvârli cu toată puterea în agresor, cu piciorul, pe care cu 
siguranţă că-l atinse căci auzi un mormăit şi cuțitul căzu în 
mijlocul geamurilor sparte. Într-o secundă, omul dispăruse. 

— Pune mâna pe el, strigă Dick, care zărise apropiindu-se 
un poliţist, dar vocea-i fu acoperită de zgomotul motorului. 
Maşina cea mare porni cu viteză şi dispăru în Shaftesbury 
Avenue. 

Cu multă greutate Shannon ieşi din taxi, şi ajută tânăra 
fată să coboare. Maşina era într-o stare de plâns, dar 
şoferul nu era rănit. Dick se legitimă faţă de poliţist. 

— Am nevoie de un taxi, dar merg împreună cu dumneata 
să-l caut, deoarece nu am de gând să rămân singur cu sacul 
acesta. Unde ţi-e inspectorul? 

— Trebuie să vină imediat, domnule, soseşte de obicei la 
ora aceasta. Uite-l chiar cu sergentul său. 

Shannon îi explică situaţia în câteva cuvinte, iar polițistul 
încântat să aibă o oarecare variaţie în monotonia funcţiei 
sale, îl însoţi acasă. 

— Na! Na! exclamă Dick privind ferestrele apartamentului 
său. 

Dăduse ordin servitorului să nu părăsească biroul şi când 
colo, toate luminile erau stinse. 

— Poftim în coridor, şi ţine sacul. Dumneata Audrey rămâi 
lângă ofiţer. William al meu nu e omul care nu ascultă 
porunca. 

Urcă şi deschise uşa apartamentului. Străbătu holul şi 
pătrunse în birou. Întoarse comutatorul şi odaia fu inundată 
de lumină. Primul lucru pe care-l văzu fu William pe 
jumătate culcat pe canapea, pe jumătate la pământ. 
Picăturile de sânge care curgeau arătau lui Shannon ce se 
întâmplase. 

Casa de fier era deschisă, iar zaharniţa împreună cu 
preţiosul ei conţinut dispăruseră. 


Îl ridică pe William, care respira greu de tot. O cercetare 
rapidă a rănii arătă că nu era cine ştie ce gravă, dar 
observă că atentatul fusese comis cu puţine minute înainte. 

Luă o carafă cu apă, şi o azvârli pe faţa servitorului. Acesta 
deschise ochii şi privi năuc în juru-i. 

O să te trimit la spital, îi spuse el. Îl vei găsi acolo pe dl. 
Steel. Trecând spre coridor, găsi scara cufundată în 
întuneric. 

— Cine a stins lampa? întrebă el. 

— Dumneavoastră aţi stins-o? întrebă foarte surprins 
polițistul. 

— Nu, urcă şi adu-mi sacul. 

— Sacul, domnule? Păi nu l-aţi luat dumneavoastră? 

— Ce face? urlă Dick. 

— Când aţi coborât a doua oară, nu sunt nici două minute, 
mi-aţi spus doar: dă sacul încoace şi rămâi unde eşti. 

— Animal idiot ce eşti! ţipă Dick la el. Ce era cu tine? Aveai 
orbul găinilor? 

— Era întuneric beznă, domnule. 

— Dumneata l-ai văzut Audrey? 

Nu primi nici un răspuns. 

— Unde-i domnişoara? 

— Acolo lângă uşă de la intrare. 

Dick întoarse comutatorul, lampa se aprinse, dar pe 
coridor nu era nimeni. 

Cobori scara în fugă şi ieşi afară ca o furtună. 

Audrey dispăruse. 

Că i se furase sacul, era desigur foarte neplăcut; dar 
dispariţia lui Audrey îngheţă inima lui Dick Shannon. 

Capitolul XLIX. 

O VIZITĂ DOMICILIARĂ. 

Şoferul taxiului mai aştepta încă. Zărise el un domn ieşind 
cu un sac în mână, apoi după el o femeie, dar mai mult nu 
ştia. 

— Cum era, tânăr, bătrân? 


Şoferul habar nu avea. Situaţia lui era de aşa natură încât 
nu putuse observa prea bine, dar credea că domnul era mai 
în vârstă. 

Inima lui Dick se făcu grea de plumb. 

În câteva minute fură înştiinţate toate staţiile poliţieneşti 
din Londra. Fură trimişi în toate colţurile biciclişti, ca să 
înştiinţeze toate patrulele, să dea atenţie la orice bărbat, 
care ar duce în mână un sac şi o domnişoară îmbrăcată în 
impermeabil. 

William îşi revenise îndeajuns ca să poată povesti tot ceea 
ce ştia şi care echivala cu nimic. 

— Eram cufundat în cititul ziarului, când mi se păru că aud 
un zgomot în camera de culcare. Ascultai cu atenţie şi mi se 
păru că nu era decât un foşnet al storurilor, aşa că nu m-am 
deranjat. Ultimul lucru care mi-l amintesc după aceea, este 
o dare de seamă asupra unui proces la Old Bailey. 

Spatele clădirii în care se găsea apartamentul lui Dick 
dădea spre un acoperiş plat, şi detectivul îşi dădu seama 
pentru prima oară cât de uşor i-ar fi venit unui hoţ să 
pătrundă la el în casă. Părăsindu-l pe William, care urma să 
fie transportat la spital, ieşi să meargă la Scotland Yard. 

Fu salutat de către cineva. Era un ofiţer de poliţie 
îmbrăcat în civil, care-şi făcea rondul şi pe care Shannon îl 
cunoştea. 

În câteva cuvinte detectivul îl puse la curent cu cele 
petrecute, şi i-o descrise pe Audrey. 

— Nu, n-am zărit pe doamna şi nici vreun individ ducând 
un sac. 

— N-ai văzut pe nimeni care să se fi interesat de acest 
furt? Nici pe vreunul din băieţi? 

Ofiţerul şovăi. 

— De fapt... am zărit pe unul, mărturisi el, un tip pe care l- 
aţi semnalat acum câteva luni. 

— Slick Smith? întrebă Dick într-un suflet 

— Da, domnule. Venea dinspre Haymarket şi mi se părea 
că-i tare grăbit. Purta o manta de ploaie albastră şi mult 


mai sigur că stătuse mult în ploaie, deoarece era ud 
leoarcă. 

— Ce ora să fi fost? 

— Acum vreo cinci minute. 

Când Dick ajunse în cartierul general, nu sosise nici o 
ştire. Nu rămăsese acolo decât atât cât i-a trebuit să-şi 
prevină şeful şi o porni în căutarea lui Slick Smith. 

Acesta nu era acasă şi nici nu se înapoiase în cursul nopţii. 

— N-am idee când ar putea să se înapoieze, îi spuse 
proprietarul. De fapt nu-l aud niciodată când vine acasă, e 
un om foarte liniştit; unul din cei mai de treabă chiriaşi ai 
mei. 

Nu se opuse ca Shannon să se urce în apartamentul 
ocupat de către cel mai de treaba chiriaş, deoarece ştia 
prea bine la ce trebuie să se aştepte de la el - îl prevenise 
doar politia. 

— Uşa era încuiata, dar Dick o putu deschide foarte uşor şi 
făcu la repezeala o percheziţie, ca să-şi dea seama dacă 
Smith putea fi incriminat în afacere. 

Auzi deschizându-se uşa de la stradă, apoi o convorbire în 
şoaptă. După câteva momente Smith intră în cameră cu 
ţigara aprinsă, şi clipi din ochi. 

— Bună ziua căpitane, spuse el vesel. Dacă m-ai fi 
înştiinţat, fi sigur că m-aş fi înapoiat mai devreme acasă. 
Vezi d-ta ce-mi place mie la englezi, este extrema lor 
sociabilitate. Zău aşa, când te gândeşti că dl. căpitan a 
binevoit să-mi facă o vizită. 

Dick închise uşa. 

— Arată-mi amănunţit ce ai făcut în ultimele cinci ore, 
spuse el aspru. 

Smith îşi scarpină bărbia. 

— Păi... să vezi... Asta o să fie cam greu. Singurul lucru de 
care sunt absolut sigur este că pe la zece fără un sfert eram 
la Haymarket. De altfel, m-a zărit şi unul din copoii 
dumitale. Restul timpului, căpitane, am hoinărit şi eu pe ici 
pe colo. E inutil să-ţi spun pe unde, că ştii prea bine, că de 


ţi-oi spune că am fost la Bunny, acesta o să jure că am stat 
la gura sobei chiar dacă aş fi fost la o sută de kilometri 
depărtare de el. De te îndoieşti însă cât de puţin de buna 
credinţă a mea, căpitane, apoi să-ţi spun eu singur unde să 
te adresezi. Este o anumită agenţie Stormer, care a pus 
copoi pe urmele mele şi unde ai putea cu siguranţă să 
capeţi toate amănuntele, aşa ca să te satisfacă pe deplin... 
Dacă n-oi fi făcut ca să-mi piardă urma... Aşa se întâmplă 
câte o dată şi, zău, aşa de rău îi înfurie. O să-ţi fac o 
propunere: cu cărţile pe faţă. În noaptea asta s-a săvârşit 
un furt în casa dumitale. 

— De unde ştii? întrebă Dick sever. 

Slick Smith se porni pe râs. 

— Acum zece minute, trecând prin faţa casei d-tale, am 
zărit un poliţist care păzea şi un altul care ducea la spital pe 
un individ cu capul spart. Nu trebuie să fii cine ştie ce, ca să 
ghiceşti ce s-a putut întâmpla. Mă cauţi cumva pentru furt? 

— Nu te caut de loc, spuse Dick aspru. Ai o reputaţie rea şi 
la ora când hoţii pătrundeau în apartamentul meu, erai pe 
acolo prin împrejurimi! Dar ce ai acolo la obraz? 

De când intrase, Smith ţinuse capul într-o parte, aşa ca o 
parte din obraz să-i rămână în întuneric. Dick îl întoarse 
brusc, şi-l ţinu în plină lumină. De la umărul obrazului şi 
până deasupra urechii stâng era o zgârietură grozav de 
adâncă şi care luase cu ea câteva smocuri de păr. 

— Asta-i urma unui glonte de revolver, urmă detectivul şi 
atingând cu mâna mica rană de sub falcă... şi asta-i o 
tăietură de sticlă spartă. Cine a tras asupră-ţi Smith? 

— N-am putut să-i aflu numele şi adresa, murmură Smith, 
eram grăbit. 

— Îmi dai voie să-ţi spun eu cum a fost? Şi în ce poziţie 
erai când s-a tras? Erai în spatele unei ferestre; glontele a 
lovit în geam, ţi-a atins fruntea, a ricoşat de-a lungul 
capului, şi o bucată de sticlă... 

Se opri; zări un punct strălucitor pe mantaua-i udă a 
omului şi întinzând mâna îl scoase de pe pânza, unde era 


înfipt. 

— Asta-i sticla. 

Se priviră în tăcere. 

Surâsul dispăruse de pe buzele lui Slick, dar ochii îi clipiră 
şiret. 

— Ştii Shannon, în d-ta există elementele unui excelent 
detectiv, spuse el. E adevărat, s-a tras asupră-mi prin 
geamul unui taxi. Îţi pot da numărul taxiului în care mă 
găseam, în cazul când ai voi să faci vreo anchetă. 

Luă un bilet din buzunar şi-l puse pe masă. Dick văzu 
numărul scris cu creionul. Smith îşi preparase perfect 
alibiul. Shannon era exasperat de neruşinarea acestui 
individ, nervii îi erau surexcitaţi la culme. În sine îşi dădea 
seama că pierderea diamantelor nu-l interesa atât, cât îl 
chinuia grija pentru siguranţa fetei. 

— Ascultă aici Smith, vrei să fi sincer cu mine asupra unui 
singur punct. Apartamentul meu a fost prădat, s-au furat de 
acolo obiecte de valoare extraordinară, aparţinând altuia, 
dar mie puţin îmi pasă de asta, ceea ce mă interesează 
este... cu totul altceva. Când am sosit acasă eram însoţit de 
domnişoara Bedford. Dacă ai avut vreun amestec în furt, 
pentru moment nu vreau să ştiu. Vrei să-mi spui numai dacă 
ai zărit-o în noaptea asta pe domnişoara Bedford? 

— Dacă am zărit-o? Vezi bine că da, spuse Smith surâzând, 
şi sper că, numai în cazul când n-o fi răpit-o cineva între 
timp, s-o revăd în curând. Doughty Street este un loc prea 
răcoros pentru ca o fată tânără să acţioneze acolo pe 
vremea asta. 

— Doughty Street? spuse Dick gâfâind. Unde-i fata? 

— Acum vreo câteva minute era jos în faţa uşii, spuse 
Smith. 

Capitolul L.. 

POVESTEA LUI AUDREY. 

Înainte încă de a-şi fi terminat vorba, Shannon cobora 
scara în goană. Jos, în stradă, zări silueta unei tinere fete 
mergând în lung şi în lat. 


— Audrey, strigă el vesel, şi mai înainte ca să-şi dea seama 
ce face o cuprinse în braţe. 

— Scumpo, nici nu-ţi dai seama ce teamă mi-a fost! 

— Cum, nu ţi-a spus Smith că aşteptam jos? întrebă ea, 
smulgându-se din braţele lui. N-a vrut în ruptul capului să 
mă lase să intru, înainte de a fi convins că eşti sus. 

— Cu alte cuvinte se aştepta să mă găsească la el? întrebă 
Dick. 

— Aşa bănuia el, spunea că ăsta-i primul loc unde ai putea 
veni. O introduse în casă şi urcară împreună la Smith. 

Atunci fata începu povestirea. 

— Eram în faţa uşii în Portman Square, când te-am auzit 
coborând şi spunând ceva poliţistului, pe şoptite. Abia când 
individul trecu lângă mine şi deschise uşa, mi-am dat seama 
de eroare, Dick, era Malpas! 

— Malpas! Eşti sigură? 

— Imposibil să mă fi înşelat. Prima mea mişcare a fost să 
strig, atunci mâna mea din buzunar atinse insigna şi mă 
gândii la responsabilitatea ce-o are un detectiv. 

— Şi l-ai urmărit? 

— Traversasem de-acuma strada, când m-am hotărât la 
acest lucru. Ca să nu-l pierd din vedere am alergat după el. 
L-am urmărit de aproape o bună bucată de drum. În Grat 
Windmill Street am zărit o maşină care aştepta la marginea 
trotuarului. Îmi dădui seama că era a lui, abia când el sări 
în ea şi dădu drumul motorului. Atunci făcui un lucru din 
cele mai stupide, am început să strig: Opreşte, alergând 
spre maşină. În loc să o ia la goană, el opri pe loc. 

— Dumneata eşti domnişoara Bedford? întrebă el. Intră 
înăuntru, aş vrea să-ţi vorbesc ceva. 

Începui să alerg, dar într-o clipită fu afară din maşină. Cât 
puteai cuprinde cu privirea nu se zărea ţipenie de om, aşa 
că mi-am pierdut cumpătul. Nu ştiu cum a fost posibil să 
scap, dar am izbutit. Înainte de a-mi pierde sufletul, am 
ocolit vreo trei-patru colţuri de stradă. Mă hotărâsem să 
chem un poliţist, când dădui ochii de dl. Smith. El mă 


conduse până la apartamentul d-tale. Pe drum întâlnirăm 
un poliţist, care ne-a spus că te interesaseşi de dl. Smith. 

Dick respiră uşurat. 

— Ce făceai prin locurile acelea? întrebă el pe Slick. 

— O urmăream pe domnişoara, răspunse el fără să lase să- 
i tresară nici un fascicol din muşchii feţei lui. 

— Asta făceam, o urmăream pe duduiţa. E adevărat că 
dacă ştiam că este afiliată agenţiei Stormer, aş fi fost mai 
puţin îngrijorat. 

Dick o conduse pe Audrey la hotelul unde locuia şi liniştit 
de-acum în ceea ce o privea pe dânsa, începu să gândească 
la faptul că undeva în Londra erau nişte diamante de o 
valoare formidabilă, şi că acestea se găseau în posesia unui 
hoţ. 

Capitolul LI. 

O ÎMPĂCARE. 

A doua zi dimineaţă, Audrey se trezi întrucâtva 
înmărmurită că se găsea în apartamentul mobilat luxos, în 
timp ce fosta-i locuinţă era atât de modestă. 

Cineva bătu la uşă şi o subretă foarte îndemânatecă îi 
aduse dejunul şi pe tavă se găsea o scrisoare la vederea 
căreia scoase o exclamaţie de mirare. Era de la Dora şi nu 
numai că era adresată la hotel Ritz Carlton, dar avea 
menţionat pe ea şi numărul apartamentului pe care-l ocupa. 

Audrey surâse la gândul că noutăţile îmbucurătoare se 
propagă atât de repede ca şi cele rele. Ea deschise 
scrisoarea. 

Primele rânduri subliniate îi produseră o uimire 
extraordinară. 

„Mititica mea scumpă. Mă întreb mereu, dacă ai să mă 
ierţi vreodată pentru cuvintele urâte, pe care ţi le-am spus 
şi conduita mai mult decât oribilă, pe care am avut-o faţă de 
tine, acum un an. Gândul că ai stat la închisoare nevinovată, 
pentru o acţiune de care singurul vinovat era Martin, mă 
urmăreşte şi când mă gândesc în ce hal te-am atacat, îmi 
vine să cred că nu eram în toate minţile. Te implor să uiţi 


trecutul şi să vi să mă vezi. Am atâtea lucruri să-ţi spun... Aş 
putea cel puţin să repar una din acţiunile mele. Vrei să fi 
îngerul iertător şi să-mi telefonezi? 

Sora ta care te adoră. 

Dorothy” 

— Dorothy, repetă Audrey foarte mirată. 

Cu toate acestea, în ciuda emoţiilor contradictorii, care o 
năpădeau, era mulţumită. 

Merse la telefon. Îi răspunse chiar Dora. 

— Bineînţeles că voi veni să te văd, chiar astăzi după masă, 
de voi putea. Nu te mai frământa din cauza... incidentului 
de la Holloway. Nu pot vorbi mai desluşit la telefon, dar mă 
înţelegi cred! 

— Da, scumpa mea, răspunse Dora în şoaptă. Aşadar ai să 
vii şi... mă vei ierta, nu? 

Cu inima mult mai uşoară, Audrey merse în baie. În fond, 
ea o iubea pe soră-sa şi antipatia ei fusese pentru ea foarte 
penibilă. Acum i se părea că una din cele mai mari tristeţi 
ale existenţei sale, dispăruse. 

Nu-şi uită totuşi misiunea şi în timp ce se îmbrăca, profită 
de prezenţa cameristei ca s-o descoase în privinţa 
milionarului Torrington. 

— Se spune că ar fi milionar, dar nu văd ce fel de plăcere 
ar avea de pe urma banilor săi. Nu merge nicăieri, nu face 
nimic, rămâne tot timpul în cameră, citind şi fumând. lese 
numai seara, dar nu merge la teatru, ci se plimbă pe străzi. 

În timpul dimineţii, Audrey merse la Stormer unde-şi făcu 
un scurt raport. 

Pe la orele trei după amiază, suna la uşa de intrare din 
Curzon Street şi fu primită de o cameristă nouă. 

Conversaţia principală a Dorei se referea la vechea 
cameristă, dar aducându-şi aminte că subiectul acesta nu 
era de loc potrivit să facă intrarea în subiect, aşa cum 
dorise, căzu în braţele fetei, o privi cu dragoste şi spuse: 

— M-ai iertat, fetiţo? 

— Vezi bine! 


Pentru o cauză pe care nu şi-o putea lămuri, Audrey se 
simţea foarte stânjenită. Plutea ceva în atmosferă, care o 
buimăcea. Să fi fost oare lipsa lui Martin? Împăcarea se 
arăta incompletă şi găsea ciudat, că Dora nu pomenea de el 
nici cel puţin, ca să-l scuze. 

— Şezi scumpa mea şi lasă-mă să te privesc. Nu te-ai 
schimbat deloc în acele zile de tristă memorie. Cine ar 
spune, că ai un an mai mult ca mine! 

Audrey o privi uluită. 

— Am un an mai mult ca tine? spuse ea. 

— Pentru asta te-am chemat. la o ceaşcă de ceai! 

— Ascultă Dora, nu te înţeleg ce vrei să spui, eu nu-s mai 
mare ca tine, ci cu un an mai mică. 

— Eşti cu un an mai mare, scumpa mea. Toată încurcătura 
e din vina mamei. Dintr-un motiv pe care-l regret amarnic, 
mama nu te iubea de loc, şi această lipsă de afecţiune, luase 
după cum ştim, forme din cele mai bizare. 

— După câte am înţeles eu întotdeauna, începu Audrey, mă 
născusem la 1 decembrie 1904. 

— La 3 februarie 1903, spuse Dora surâzând. Am aici actul 
tău de naştere, stai să ţi-l arăt. 

Deschise birouaşul, luă din sertar un plic albastru şi 
scoase din el o hârtie, pe care o întinse sorei sale. 

— Ilată-l, scumpo. Audrey Dorothy Bedford. Acesta a fost 
primul bărbat al mamei. 

Audrey cercetă documentul cu multă atenţie. 

— Dar ea mi-a spus, a spus-o de multe ori, că tu erai cea 
mai mare. Şi apoi Dora, îmi amintesc perfect de bine, că tu 
ai fost întotdeauna cu o clasă înaintea mea, când eram la 
şcoală. Dacă este adevărat ceea ce-mi spui, atunci tatăl 
meu... 

— Îţi spusesem, că tatăl tău este la Break Water, dar nu-i 
adevărat. 

Dora lăsă ochii în jos cu o voce sfârşită. 

— Acela-i tatăl meu. Era american şi venise în Africa de 
Sud unde a întâlnit-o pe mama imediat ce rămăsese văduvă, 


cu un copilaş de câteva săptămâni. Trei luni după aceea s- 
au luat. 

Audrey căzu zdrobită pe scaun. 

— Ce bizare sunt toate, câte îmi spui. Eu sunt Audrey, şi pe 
amândouă ne cheamă Dorothy. Dar mi-e imposibil să cred, 
că sunt cu un an mai mare decât tine. 

Dora făcu eforturi să-şi oprească mânia. Dar ceea ce voia 
să adauge, fu acoperit de un strigăt al surorii sale. 

— Pot dovedi că eu sunt mai mică, strigă ea cu un aer de 
triumf. Măicuţa mi-a spus unde am fost botezată, într-o 
bisericuţă din Africa de Sud, în Rosebank. 

În camera de asupra celei în care vorbeau cele două 
femei, Martin Elton, cu urechea lipită de podea asculta şi 
păli deodată. 

Trebuie neapărat ca Audrey 'Torrington să dispară. 

Aşteptă, ascultă mai departe şi când auzi în cele din urmă 
că Audrey pleacă, veni jos şi deschise uşa. Dora veni 
înaintea lui râzând. 

— Ei, cum îţi place? spuse ea. 

Văzând însă figura lui, se dădu înapoi ca şi cum ar fi fost 
lovită. 

— Martin, nu cumva ai dori... El făcu doar un semn din 
cap. 

Între el şi averea imensă, care fusese visul existenţei sale, 
nu era decât o singură persoană. Luase aşadar o hotărâre. 

Capitolul LII. 

SECRETARA LUI TORRINGTON. 

În faţa lui Dan Torrington, dl. Willit era întotdeauna 
nervos, cu atât mai mult în momentul de faţă, sub privirea 
scrutătoare a bătrânului. 

— Îi permit lui Stormer să se ocupe de multe din afacerile 
mele, dar când e vorba să-mi aleg un secretar, cred că am 
tot dreptul să fiu acela, care să hotărască. 

Willit se simţea foarte prost dispus. 

— Nu avem absolut nici o dorinţă, dar vă sugerăm, 
indiferent cine ar fi, domnul meu, şi dl. Stormer ştie prea 


bine, că sunteţi capabil să vă ocupați singur de afacerile 
dumneavoastră particulare. Ţine însă neapărat ca această 
persoană să fie angajată. 

— În sfârşit, spune-i d-lui Stormer, că poate să-l angajeze, 
îi dau permisiunea. 

— Nu să-l, ci s-o, deoarece este vorba de o domnişoară, 
mârâi Willit. 

— Atunci cu siguranţă că n-am s-o iau în serviciu, strigă 
Torrington. O fată, sigur că o să mă calce pe nervi; iar eu o 
să-mi pierd jumătate din vreme ofensând-o, iar cealaltă 
cerându-mi scuze. 

Zări atunci figura adânc mâhnită a detectivului şi se porni 
pe râs. 

— Îmi face impresia că ţii foarte mult, la lucrul asta. Cine-i 
fata? 

— E tânăra care fusese în serviciul lui Malpas. 

— Malpas! spuse bătrânul încetişor. Nu e cumva din 
întâmplare prietena acelui tânăr extrem de simpatic, a 
căpitanului Shannon? 

— Da, domnule! 

— Atunci se schimbă situaţia! spuse Torrington. Şi dorinţa 
aceasta e şi al lui Shannon? 

— Shannon habar nu are, e pur şi simplu ideea lui 
Stormer, la drept vorbind... 

— În sfârşit, iată că am ajuns la punctul principal. Care-i 
motivul adevărat? 

— Fata este în serviciul nostru şi avem neapărată nevoie să 
fie cineva în imediata apropiere a dumneavoastră, în cazul 
când lucrurile ar lua o întorsătură proastă. 

— Crezi că ea ar fi capabilă, să le întoarcă la loc cum 
trebuie? întrebă râzând bătrânul. Nu mai fac nici un fel de 
obiecţiune. Spune-i că o aştept după masa. Da... cum o 
cheamă? 

— Audrey Bedford. 

— Spune-i să vina la orele trei. 


— Este şi acum la hotel. Adevărul este d-le Torrington, că i- 
am dat toate instrucţiunile şi i-am spus să vegheze asupra 
dvs. 

Râzând înfundat, 'Torrington îşi freca mâinile. 

— Trimite-o la mine. Nu prea sunt sigur că n-o să 
trebuiască să-mi petrec vremea protejând-o eu pe ea. 

Willit ieşi, revenind imediat cu tânăra fată. 

Torrington o examină atent din cap până în picioare. 

— N-am văzut încă pe cineva care să semene atât de puţin 
cu un detectiv, spuse el, clătinând din cap. 

— Şi care să nu se simtă mai puţin capabilă, spuse ea 
râzând. Dl. Willit îmi spune ca doriţi să mă aveţi secretară, 
adăugă ea, luând mâna pe care, bătrânul i-o întinsese. 

— DI. Willit exagerează, răspunse Torrington, pe un ton 
blajin. Singurul lucru pe care nu-l doresc este să-mi fi 
secretară, cred însă că accepţi această situaţie. Eşti 
secretară capabila? 

— Nu, răspunse ea încurcată. 

— Cu atât mai bine. 

Surâsul lui Torrington era molipsitor. 

— Cred că n-aş putea suporta o secretară capabilă. În 
orice caz, cred că n-ai să-mi deschizi corespondenţa fără 
voia mea. Şi sunt tot atât de sigur că pot lăsa banii vraişte, 
fără să-mi lipsească ceva. Prea bine, domnule Willit, lasă-mă 
singur să vorbesc cu domnişoara. 

Se simţea atras în mod curios de această fată tânără, o 
simpatie bizară, pe care o simţise îndată ce aceasta intrase 
la el în cameră, făcea ca el dă dorească imediat angajarea 
ei. 

— Obligaţiile dumitale sunt egale cu nimic, spuse el 
glumind. Orele de prezenţă vor fi acelea pe care le voi fixa, 
doar când am nevoie de ajutorul dumitale. Acuma-mi 
amintesc de dumneata. Eşti fata aceea, care a avut 
neplăceri acum un an, nu? Ai şi o soră? Nu-i aşa? 

— Da, am o soră. 

EI îşi muşcă buzele. 


— Nu-i cine ştie ce de capul ei. 

Adăugă repede: 

— lartă-mă dacă te-am supărat cumva cu asta. 

— Nu sunt supărată; dar nu-mi vine să cred că ea să fie 
chiar atât de rea pe cât crede lumea. 

— Aici greşiţi! Ar fi mai puţin rea, dacă n-ar fi măritată cu 
Martin Elton. Da, da! Îl cunosc pe stimabilul perfect de 
bine, cu toate că el habar n-are de asta. Aşadar... ai lucrat 
cu Malpas? Un tip cam ciudat. 

— Oh, foarte ciudat! răspunse ea, repede. 

— În orice caz, un bărbat foarte bine nu-i aşa? 

— Cine? Malpas? Mie din contră mi se pare oribil! Un 
surâs uşor trecu peste buzele bătrânului. 

— Ai suferit un şoc, noaptea trecută. Cu siguranţă că d-ta 
erai tânăra care-l însoțea pe Shannon, când cu pierderea 
diamantelor. 

Ea privi uimită. 

— Stă scris asta în ziare? 

— Nu, asta-i din ziarul meu particular. Şi zici că le-ai 
văzut? Erau multe, multe pietricele galbene, frumoase... 
acelea toate îmi aparţineau mie. 

Lui Audrey îi pieri graiul şi rămase adâncită într-o uluială 
profundă. 

Bătrânul vorbise pe un ton obişnuit ca şi cum ar fi spus: 
Asta-i odaia mea. 

Trei milioane de lire, în pietre brute! Era greu de crezut 
că un om care constată cu atâta calm, poate accepta cu 
atâta filosofie, pierderea. 

— Da, ale mele sunt, mai bine zis erau ale mele, spuse el. 
Se poate vedea pe fiecare din ele, pecetea minei Halem & 
Coold. Când te mai vezi cu Shannon, spune-i asta, deşi îmi 
închipui că o ştie. 

— Mie nu mi-a spus-o. 

— Sunt multe, pe care Shannon le ştie şi nu le spune, într- 
o zi sau alta cineva o să aibă o surpriză. 


Deodată el lăsă privirea în jos şi fixă îndelung pantofii lui 
Audrey, care jenată îşi retrase picioarele. 

— Pe vremea umedă, trebuie să-ţi facă tare rău, nu-i aşa? 

— Da, puţin spuse ea, fără să-şi dea seama. 

Apoi revenindu-şi, îngăimă: 

— Rău? Ce vreţi să spuneţi cu asta? De unde ştiţi? 

El râdea aşa cum nu mai văzuse pe nimeni râzând. Când 
termină avea lacrimi în ochi. Văzând-o roşind, el fu tare 
mâhnit. 

— Ilartă-mă dacă te neliniştesc. Vezi, sunt un om tare 
curios şi am făcut asupra dumitale o anchetă pe lângă 
funcţionarii închisorii,... medicul mi-a spus o mulţime de 
lucruri... 

Schimbând apoi subiectul, îi arată biroul şi-i spuse: 

— Sunt aici câteva scrisori, fii bună şi răspunde-le. 

— Ce trebuie să le spun? 

— Celora care îmi cer parale, să le spui, nu. Cui vrea să mă 
vadă le spui că sunt la Paris; iar gazetarilor, care îmi cer o 
întrevedere, scrie-le că am murit peste noapte şi că am avut 
un sfârşit foarte liniştit. 

Vâri mâna în buzunar şi scoase de acolo un plic mototolit. 
— lată o scrisoare, care cere un răspuns special, urmă el 
dar nu i-o dădu. Scrie doar atât: Miercurea viitoare este un 
vapor, care pleacă spre Africa de Sud. Îţi acord 500 lire şi 

biletul de drum. Dacă ţi la viaţă, acceptă oferta. 

Ea scrise repede, cele dictate. 

— Cui trebuie să-i adresez scrisoarea? 

— D-lui William Stanford, 552 Portman Square, spuse 
bătrânul având privirea-i indiferentă, aţintită spre plafon. 

Capitolul LIII. 

CE A VĂZUT BUNNY. 

În apartamentul lui Torrington erau aranjamente bizare, 
pe care Audrey nu le observase decât atunci când, după 
masă, rămase singură în salon. Toate uşile erau prevăzute 
cu zăvoare şi deschizând fereastra ca să privească un 
incendiu ce se declanşase la dependinţele din faţă, fu 


extrem de surprinsă văzând uşa că se deschise violent şi 
trei oameni pătrund brusc în odaie. 

Recunoscu pe unul din ei, era un agent de-al lui Stormer. 

— Sunt foarte mâhnit că v-am speriat domnişoară, spuse 
el. Ar fi trebuit să vă spunem sa nu deschideţi ferestrele. 

— Dar ce am făcut? 

— Deschizând fereastra, aţi atins soneria de alarmă. 
Această cameră are un sistem special de ventilaţie. 

— O sonerie de alarmă exclamă ea, nici prin gând nu mi-ar 
fi trecut. 

— Există la fiecare fereastra şi noaptea la fiecare uşă. 

— Trece oare dl. Torrington, într-adevăr printr-un astfel de 
pericol? 

— Niciodată nu poţi şti ce se poate întâmpla, răspunse 
agentul. 

Audrey rămase foarte îngândurată. În urma celor 
întâmplate era absurd să fie supărată pentru o simplă 
problemă de vârstă. Mama lor era bizară, încât era foarte 
posibil să fi vrut să pretindă ca cea mare este cea mică. Îi 
scrise aşadar Dorei: „Scumpă Dora. Cred că amândouă am 
fost cât se poate de proaste. Eu sunt Dorothy sau cum îi 
vrea să spui, iar tu eşti sora mea cea mică. Simt de pe acum 
pentru tine un sentiment matern, care incumbă şefului de 
familie. Vreau să te revăd cât se poate de repede. Semnă 
Dorothy” 

Cu poşta de seară, în timpul mesei, Dora primi scrisoarea 
şi fără nici un comentariu o trecu soţului. 

— E mult mai inteligentă ca tine, draga mea, spuse Martin. 
Te-ai supărat ca o zăpăcită, voind să precipiţi lucrurile? Ar fi 
trebuit să laşi ca ideea să se infiltreze singură în ea. 

— În orice caz, fie ce o fi, eu nu mai continui jocul acesta, 
spuse ea înţepată. Când o să fie să ajungem la probe, 
naşterea ei este înregistrată la Rosebank. Ar fi de-ajuns o 
telegramă, ca să adeverească cele spuse de ea. 

— Nu pleca! lată o scrisoare, care o să te intereseze. 

El i-o aruncă pe masă. 


Ea deschise repede şi figura i se întunecă. 

— Nu ştiam că ai un asemenea deficit. Credeam că ai 
hârtii de valoare. 

— Am chiar. Banca le-a consemnat în vederea 
excedentelor, iar valorile mele au scăzut vertiginos de la un 
timp încoace. Anm intrat la apă. Trebuie neapărat ca 
Audrey să dispară. 

— Unde? 

— Nu ştiu încă. Pe undeva în străinătate, până când vei 
putea aranja lucrurile. 

— Dar de o fi ca ea să dispară, o să ştie imediat că e ceva 
la mijloc, când m-oi prezenta cu pretenţii. Shannon nu-i un 
imbecil! 

— Shannon. Dacă ai ştii cât de puţin mă sinchisesc eu de 
el. Ceea ce mă hărţuie pe mine este că mă gândesc la Slick 
Smith şi la cât o să mă coste afacerea aceasta. Nu numai în 
ce priveşte pe Audrey. Îţi mai aminteşti de noaptea când m- 
am dus să trag asupra lui Marshalt? Nu prea există ziduri 
pe care să nu mă pot căţăra, şi eu mă urcasem pe 
acoperişul casei lui Malpas, exact înainte de a fi început 
afacerea de jos. 

— Vrei să vorbeşti, de uciderea lui Marshalt? 

— Da, fusesem acolo doar cu câteva minute înainte şi abia 
când a afirmat Shannon că ceasornicul de la poliţie... mi-a 
salvat viaţa. La marginea acoperişului era de gardă un 
detectiv. Nu m-a văzut, după cum n-a văzut nici pe cel care 
se căţărase pe o frânghie şi deschizând geamul de pe 
acoperiş, pătrunse în casa lui Malpas. Eu însă l-am văzut. 
Mi-am dat seama că o să se petreacă nişte lucruri 
extraordinare şi am fugit. 

— Ai văzut pe cineva trecând prin fereastra podului? 
Atunci l-ai văzut pe ucigaş, spuse ea gâfâind. 

— Am văzut chiar mai mult decât atât; când a sosit în 
odăiţa din pod, a aprins o lumânare, şi-a scos din buzunar o 
perucă, un nas şi o bărbie falsă. După ce le-a pus, chiar 


mama care l-a făcut, nu l-ar mai fi recunoscut, decât ca 
Malpas. 

— Malpas? strigă ea sufocată. Cine-i ăla? 

— Slick Smith. 

Capitolul LIV. 

RIDICAREA IDOLULUI. 

Sergentul Steel sosi la biroul lui Shannon, care-l chemase 
prin telefon şi îl găsi cu o cablogramă kilometrică. Putu zări 
că soseşte din America şi se aştepta ca şeful său să-i 
comunice conţinutul ei; probabil însă că nu era în legătură 
cu afacerea la ordinea zilei, deoarece Dick o puse pe masa 
de lucru, şi nu-i spuse lui Steel decât pentru ce l-a chemat. 

— Ia dumneata un agent, îmbracă-l în civil şi du-te la 
Portman Square 551. Doresc să rămâi acolo, ca să fii de faţă 
la ridicarea idolului lui Malpas, şi îndată ce va fi luat, închizi 
casa şi vi să-mi faci raportul. 

— Vreţi să ridicaţi idolul? 

— M-am înţeles cu Compania de Transport a 
Conducătorilor, care la orele trei jumătate va trebui să aibă 
în faţa casei un camion cu douăzeci de oameni. Ai grijă să 
fie lăsaţi înăuntru, supraveghează încărcarea şi însoţeşte 
idolul până la Scotland Yard. Acolo s-a aranjat totul pentru 
primirea lui. După aceea, doi dintre inginerii noştri îl vor 
examina cu amănunţime şi în cele din urmă vom ştii pe ce 
lume trăim în ce-l priveşte pe Malpas, şi metodele sale. Am 
vorbit azi dimineaţă cu una din servitoarele lui Marshalt. A 
venit să-mi povestească o mulţime de fleacuri, dar printre 
ele i-a scăpat şi un amănunt de cea mai mare însemnătate. 
Marshalt avea într-adevăr o groază nebună de omul din 
casa de alături. Îmi închipuisem la un moment dat că toată 
punerea în scenă a oamenilor lui Stormer era un simplu 
bluf, dar vezi că era chiar de-adevăratelea. Într-una din zile, 
femeia aceea ducându-se în odaia de lucru să pună cărbuni 
în sobă, auzi trei lovituri în zidul comun cu locuinţa 
alăturată. Marshalt era în odaie împreună cu Tonger, iar 
Marshalt era extrem de impresionat. 


— Nu cred că asta ne-ar putea aduce vreo lumină, spuse 
Steel. 

Dick Shannon surâse. 

— Mie, din contră îmi face multă lumină. Asta îmi arată 
cine era individul cu dublă identitate din casa de alături. 
Eh, de acuma poţi să pleci. 

Jumătate de oră mai târziu, sergentul Steel însoţit de un 
agent îmbrăcat în civil urca treptele nr.-lui 551, introduse 
cheia în broasca cea mică şi intră împreună cu însoţitorul 
său. 

La lumina zilei, camera lui Malpas era cu mult mai lugubră 
decât la lumina lămpilor electrice. 

Steel aruncă o privire la ceasornicul de pe mână. 

— Oamenii de la transport vor fi aici peste o jumătate de 
oră, şi atunci să vedem noi cum o să arate idolul ăsta vechi 
de la Muzeul Negru. 

— Vor să-l ridice de aicea, sergent? 

— Aşa au intenţia. 

— Cine vine să-i ridice? 

— Compania de Transport al Conducătorilor. Ai înţepenit 
bine jos uşa, întreba el pe un ton ce părea indiferent, dar se 
vedea cât de colo, că era plin de nervozitate. 

Se scurse o jumătate de oră, fără să se arate cel mai mic 
semn al camionagiilor. 

Steel luă receptorul, dar comunicaţia era întreruptă. 

Cerul începuse să se întunece, întoarse comutatorul, dar 
lămpile nu se aprinseră. 

— Hai să o ştergem, zise Steel repede. Mergi la telefonul 
din Orchad Street şi întreabă Compania când sosesc 
oamenii. 

EI începu să se plimbe pe trotuarul din faţa casei, 
supraveghind uşa de intrare, care rămăsese deschisă şi 
ţinând revolverul în mâna care-i era teafără. La o depărtare 
de câţiva paşi, zări o mână galbenă, apucând propteaua 
uşii. Era mâna unui om în carne şi oase, iar lui Steel nu-i 
era frică de nici o făptură pământeană. 


Ridică arma, sări câteva trepte şi chiar în acel moment 
propteaua fu îndepărtată şi uşa începu să se închidă. Mai 
rămăsese întredeschisă cam de un deget, când Steel se 
aruncă asupra ei şi un moment reuşi să o ţină să nu se 
închidă; dar cineva de partea cealaltă împingea cu putere şi 
izbuti s-o închidă. 

Suflând din greu, Steel se rezemă de uşă, când zări pe 
tovarăşul său, care sosea fugind. 

— M-am pus în legătură cu Compania; pare-se că s-a dat 
după amiază un contraordin de către însuşi căpitanul 
Shannon. 

— Pariez că nu-i adevărat, spuse el amărât. Când l-oi 
revedea pe căpitan, cu siguranţă că o să aflăm că n-a dat 
nici un ordin contrariu. Mă duc să-i telefonez. 

Căpătă imediat legătura. 

— Nu, n-am dat nici un fel de ordin. Lasă acum afacerea 
asta. Destul pentru astăzi. Voi deschide mâine casa şi 
prevăd că o să ai ocazia să asişti la nişte evenimente 
interesante. Păzeşte bine deocamdată intrarea din dos. 

Steel şi tovarăşul său, porniră spre dependinţele casei lui 
Malpas. Erau la vreo şase metri de la intrarea lor, când 
zăriră ieşind de acolo un bărbat bine îmbrăcat învârtind în 
mână un baston lustruit - Slick Smith, exclamă Steel, şi 
poartă mănuşi galbene! 

Capitolul LV. 

HOŢUL. 

Nebănuind impresia mănuşilor galbene, Slick Smith merse 
alene când sosi pe strada Edgevare, iar de acolo porni 
liniştit la plimbare prin Mauda Vale. 

În acest cartier sunt o serie de apartamente splendide şi 
extrem de luxoase. Smith se dădu jos de pe trotuar şi merse 
de-a lungul aleii, care ducea la Grenville Mansion. Acest 
grup de clădiri erau ocupate de familii care îşi petreceau o 
parte din an la proprietăţile lor de la ţară. 

Slick intră într-un hol splendid, cu panouri sculptate şi 
surâse portarului, care se afla la intrarea odăii sale. 


— Aş dori să vorbesc cu dl. Hill, spuse el foarte amabil. 

— Domnul Hill nu este în oraş, domnul meu. Aţi venit poate 
în problema apartamentului? 

— Da, spuse Slick încetişor. Am aflat că e de închiriat 
apartamentul d-nei Kilfren! 

— Da, domnule, se închiriază complet mobilat. Veniţi 
probabil din partea agenţilor dumisale? 

Mănugşa cea galbenă se afundă în buzunarul pardesiului 
impecabil pe care-l purta şi scoase de acolo o bandă de 
hârtie albastră, pe care portarul o citi. 

— Foarte bine, aceasta-i autorizaţia de a vizita 
apartamentul d-nei Kilfren. Poftiţi vă rog, domnule. 

Îl conduse la etajul al doilea, deschise o uşă frumoasă şi-l 
introduse în apartament. 

Slick aruncă o privire asupra mobilierului acoperit şi dădu 
din cap cu tristeţe. 

— După cum îmi dau bine seama, aici este faţada clădirii. 
Eu am înţeles însă că apartamentul dă în curte. Vezi mata, 
eu dorm tare prost şi mă deranjează zgomotul maşinilor. 

— Regret, domnul meu, dar n-avem nimic de închiriat la 
curte. 

— Al cui este apartamentul acesta? 

Erau pe condor şi Smith arăta o uşă din dosul 
ascensorului. Portarul spuse numele locatarului - un notar - 
în timp ce Smith merse liniştit să privească fereastra 
dinspre curte. 

— Ăsta mi-ar conveni de minune, spuse el. Are şi scară 
pentru caz de pericol. Am o groaza nebună de foc! 

Cercetă curtea cu privirea şi văzu acolo o mulţime de 
lucruri. Îşi dăduse seama ca la uşa nr. 9 erau broaşte patent 
şi că un om energic, stând pe marginea scăriţei, ar putea 
uşor să ajungă la fereastra holului de la nr. 9. 

— Tare aş vrea să văd unul din apartamentele astea, dar 
bănuiesc că-i imposibil. 

— Da, domnule. Am un aviz pentru caz de incendiu, dar 
mi-e interzis să mă folosesc de el în alte cazuri. 


— Un aviz? 

Smith era delicios în perplexitatea pe care o arăta. 

— Ce-i aia un aviz? 

Cu satisfacția pe care o pune un om cu inteligenţă limitată 
ca să explice un lucru pe care-l ştie, aceluia care nu-l 
cunoaşte, portarul scoase din buzunar o cheie şi i-o arătă. 

— lată domnule, ăsta-i avizul. 

Slick luă cheia ca să se uite la ea. 

— E extraordinar, spuse el. Păi asta seamănă cu orice 
cheie. Şi care-i sistemul care o pune în funcţiune? 

— Nu ştiu, domnule, asta-i mai presus de orice înţelegere 
a mea, spuse portarul plin de gravitate. 

Vâri cheia în buzunar şi în acel moment se auzi soneria 
ascensorului. 

— Scuzaţi-mă domnule... 

Smith îi apucă de braţ: 

— N-ai putea sa mai vi înapoi? Aş dori să am părerea 
dumitale asupra apartamentului din faţă. 

— Mă întorc imediat. 

Când se înapoie, după ce conduse mai multe persoane la 
etajul de sus, Smith mai era în acelaşi loc, unde-l lăsase. 

— Cum v-am spus domnul meu, aceste chei... 

Portarul băgă mâna în buzunar, însă o retrase cu o 
exclamaţie de groază. 

— Am pierdut-o! Aţi văzut şi dumneavoastră când am 
băgat-o în buzunar. 

— Da, sunt sigur. Dar ia stai, ce-i aia? 

Arătă cu degetul ceva pe jos, lângă picioarele portarului. 

— Pentru nimic în lume n-aş fi dorit s-o pierd, spuse mai 
liniştit portarul. 

— Ar fi bine dacă aţi arunca o privire de pe acoperiş. Este 
o privelişte splendidă de acolo. Vin numaidecât să vă urc cu 
ascensorul. 

— Mulţumesc prefer să urc pe scări. 

Aşteptă până ascensorul dispăru şi dintr-o săritură fu în 
faţa uşii, pe care o deschise încetişor, deoarece în timpul 


primei lipse a portarului o descuiase. Inspectă repede 
camera şi în cinci minute luase cu el totul ce părea să aibă o 
oarecare valoare. 

Auzi ascensorul, şi când portarul cobori din el şi el era în 
hol. 

— Ah, iată-vă domnul meu, mă întrebam unde puteaţi fi! 

— M-am hotărât să iau apartamentul doamnei Kilfern, însă 
bănuiesc că nu dumneata eşti însărcinat cu asemenea 
tranzacţii. 

— Într-adevăr domnule, eu nu pot face asta. Mulţumesc 
mult. 

Acceptă bacşişul boieresc, pe care Smith îl strecură în 
mână. 

La oarecare distanţă de Maida Vale, Smith chemă un taxi 
şi ceru să fie dus la Soho. Aici plăti maşina, o luă pe o stradă 
lăturalnică se opri în faţa magazinului unei bijuterii şi 
pătrunse înăuntru. 

Un omuleţ cu tichie în cap îi ieşi înainte. 

— De ţi-oi da cinci lire, mă fur pe mine însumi. 

— De mi-ai oferi cinci lire, te-aş ucide pe loc. 

În acel moment uşa se deschise şi un om cu spate de atlet, 
pătrunse înăuntru. 

— Ho! Ho! Smith ce învârteşti? 

Smith privi surâzând la omul de la Scotland Yard. 

— După câte văd, o mică afacere de vânzare, cumpărare, 
nu? la să văd şi eu inelul ăla? 

— Nu l-am cumpărat, nu l-am cumpărat, strigă bijutierul. 
E adevărat că mil-a oferit, dar i-am spus să-lia şi să plece! 

— De unde ai inelul ăsta Smith? 

— E un cadou de la mătuşa Hilda! spuse Smith vesel. De 
fapt este inelul meu. Căpitanul Shannon va cunoaşte 
oricând că spun adevărul. 

— Shannon? întrebă agentul surprins. 

— Bineînţeles, afirmă Smith. Vino cu mine să-l vedem. 
Priveşte dacă vrei în interiorul inelului. Detectivul luă inelul 


şi-i cercetă interiorul: citi inscripţia: Lui Slick, din partea 
mătuşii. 

— Vrei să mă duci la Shannon? 

— Într-una din zilele astea, spuse detectivul ameninţător. 

Slick ieşi din magazin fluierând şi abia când ajunse la 
Bloomsbury, îşi dădu seama de prostia care o făcuse. Dacă 
detectivul l-ar fi arestat şi percheziţionat... Smith se 
cutremură. 

Capitolul LVI. 

PÂRGHIA. 

Martin Elton tot căutând să-şi aducă aminte cam ce lucru 
din trecutul lui ar fi putut să-l scoată din situaţia critică în 
care se afla, îşi aduse aminte de patru pagini scrise cu 
scrierea frumoasă a lui Bill Stanford. 

Acesta era un strateg teoretician; pe vremuri îi plăcea să 
aştearnă pe hârtie loviturile pe care le proiecta, şi aceasta 
până în cele mai mici amănunte. Cea mai mare parte din 
aceste documente fuseseră distruse după realizarea 
proiectului, era însă unul care-l frapase pe Martin - era 
extraordinar de bine ticluit astfel că Martin îl păstrase pe 
de o parte ca o chestie de curiozitate, iar pe de cealaltă 
parte în vederea unei viitoare lovituri. Aceste hârtii erau 
ascunse într-un loc sigur şi în după masa aceasta, Martin îşi 
petrecuse o oră cu distrugerea a tot ce nu-i mai putea fi de 
folos. 

Când se înapoie în camera de lucru, avea în buzunar cele 
patru hârtii, care puteau să devină valoroase în momentul 
în care ar fi vrut să-l aducă pe Stanford să facă ceea ce ar fi 
dorit el. 

Îi trimise aşadar un bileţel, şi după jumătate de oră, se 
auzi sunând telefonul. 

Stanford părea foarte prost dispus. 

— Ascultă Martin, n-am poftă să joc aşa cum îmi cânţi tu. 
Ce vrei în definitiv de la mie? 

— Vreau să te văd, este ceva foarte important. 

— Cel mai bun lucru ar fi, dacă ai veni tu la mie. 


— Nu, Stanford. Primeşte instrucţiunile mele aşa ca de 
obicei, fie că eşti împuternicitul lui Marshalt, fie că nu. 
Vreau să vi tu aici, astă seară, înainte de ora cinci. 

— Ce tot bodogăneşti acolo? întrebă Stanford, aspru şi 
bănuitor. i-am spus doar că nu mă pot ocupa acum de nici 
o afacere. 

— Toate acestea, vino să mi le spui aici, spuse Martin 
nerăbdător, şi nu mai toca nimic prin telefon, unde jumătate 
din curioşii Londrei stau cu urechile ciulite. Să nu-ţi 
închipui că te-aş chema, dacă nu ar fi o chestie de cea mai 
mare importanţa. 

— Bine, iacă vin numaidecât. Dar bagă-ţi minţile în cap 
Elton, că nu-s chiar atât în ghearele tale, încât să faci din 
mine ceea ce pofteşti. 

Martin întrerupse convorbirea. 

Stanford sosi foarte prost dispus. 

— Ce dracu m-ai chemat aşa de parcă aş fi robul tău? 

— Închide mai întâi uşa, dragă prietene, deoarece vorbeşti 
puţin cam tare. Nu e locul să ne ciorovâim, nu te-aş fi 
chemat, dacă n-ar fi vorba de o afacere foarte serioasă. 
Audrey Bedford a intrat în serviciul lui Stormer şi mititica 
lucrează cu repeziciune. 

— Audrey? Vorbeşti poate, de sora nevestei tale? Martin 
făcu semn afirmativ din cap. 

— Ei şi, oamenii ăştia n-au nimica cu noi. Pentru atâta tot 
m-ai făcut să-mi neglijez îndatoririle din Portland Square? 
Îţi pierzi timpul de pomană. 

— 'Ţi-am spus că lucrează cu o repeziciune uimitoare, zise 
Elton, rar şi apăsat. Nu trebuie să uiţi ce a făcut 
douăsprezece luni la Holloway, pentru că s-au găsit asupra 
ei nişte obiecte furate de tine. 

— De ce spui de tine şi nu de noi? strigă Stanford mânios. 

— A făcut un an de închisoare. Cum crezi că se gândeşte la 
timpul ăsta? Cred că tu unul ai fi înnebunit de furie de-ar fi 
trebuit să stai douăsprezece luni la răcoare pentru o crimă 
de care n-ai fi vinovat. 


— Bine, bine şi pe urmă? Slavă Domnului are acum un 
serviciu bun; a fost scoasă din încurcătură. Dar de cea 
angajat-o Stormer? 

— Să ţi-o spun şi pe asta... pentru că s-a dus şi le-a spus 
tot ce ştia despre furt, iar ei i-au dat însărcinarea să adune 
dovezile. 

Stanford începu să râdă batjocoritor. 

— N-are decât să strângă toate dovezile, care le-o putea 
împotriva mea. Asta-i tot pentru care m-ai chemat? 

— Nu tocmai. Ţi-aduci aminte că ai scris un plan întreg în 
chestiunea colierului reginei Finlandei? 

— Mi-aduc aminte, răspunse Stanford, dar s-a distrus 
totul. 

— Din păcate nu. Era un lucru atât de magistral încât eu, 
ca prostul, l-am păstrat. Acum vreo două zile a fost Audrey 
pe aici, în timp ce eu şi Dora lipseam de acasă. S-a urcat în 
camera soră-si, cheia casetei mele era în sertarul 
birouaşului ei. 

— Şi spune odată totul. 

— Astăzi dimineaţă, am deschis caseta, dar hârtiile 
dispăruseră. 

Stanford îngălbeni ca ceara. 

— Vrei să spui că planul meu a dispărut şi el? 

— Da. Degeaba îţi faci acum inimă rea adaugă el, văzând 
tulburarea lui Stanford. Îmi dau perfect de bine seama de 
idioţenia pe care am făcut-o păstrând documentul. Pentru 
mine pericolul este tot atât de mare - poate, chiar mai mare 
decât pentru tine - deoarece contra mea şi a Dorei are o 
pică, pe care n-o are împotriva ta. 

— Mizerabilule, m-ai vândut! strigă Stanford ieşit din 
minţi. 

— Mă rog, să ne înţelegem: cine a scris toate numele pe 
hârtia aceea? Dacă n-ar fi fost ele, puţin ţi-ar fi păsat. Nu 
vreau să-ţi fac nici un fel de vină, dar totul este din cauza ta. 
Dacă o fi ca să spună că acel document este o probă 
concludentă, totul o să fie numai din cauza ta. 


Stanford era distrus. 

În dosul forţei aparente şi a lăudăroşeniei sale, se 
ascundea o slăbiciune pe care Martin o cunoştea. 

— Ce trebuie să fac? întrebă el, în cele din urmă. 

Timp de o oră încheiată, ambii complici discutară toate 
mijloacele. 

Capitolul LVII. 

AUDREY IA MASA ÎN ORAŞ 

— În seara asta n-am nevoie de dumneata, spuse 
Torrington, aşa că dacă vrei cumva să mergi la teatru, sau 
să iei masa în oraş, ai tot timpul. 

— Vreţi să ieşiţi? începu ea, dar se scuză imediat. E 
adevărat că n-ar fi trebuit să întreb aceasta, n-am pus 
întrebarea din cauza rolului meu de detectiv amator, ci 
din... se întrerupse căutând zadarnic cuvintele. 

— Din simplă prietenie? sugeră el, iar fata făcu un semn 
de aprobare. 

— Am bănuit-o. Nu copila mea, în noaptea asta rămân 
acasă. Am o conferinţă foarte importantă, după masa de 
seară. 

Audrey era foarte mulţumită că avea o seară întreagă 
liberă, deoarece Dora o invitase să ia masa împreună, 
devreme, întrucât mai apoi trebuia să iasă şi nu voia să-şi 
mai schimbe toaleta; ceruse surorii sale să vină îmbrăcată 
aşa cum era. 

Când sosi la Curzon Street îi deschise uşa chiar sora sa. 

— Intră scumpa mea, spuse aceasta îmbrăţişând-o. lar m-a 
apucat criza de ficat. Bucătăreasa mi-a plecat de acasă, iar 
servitoarea s-a dus s-o vadă pe mamă-se bolnavă; aşa că va 
trebui să fi foarte indulgentă în ce priveşte masa. Din 
fericire pentru mine, mâncăciosul de Martin a plecat la 
club. 

— Credeam că trebuie să ieşiţi amândoi, împreună, spuse 
Audrey surprinsă. 

— Da, răspunse surâzând Dora... Vine după aceea să mă 
ia. Avea întâlnire cu cineva, aşa că l-am sfătuit să mănânce 


la club şi să revină după aceea. 

Masa era pusă pentru două persoane. Era împodobită cu 
gust, iar mâncarea atât de delicioasă, încât Audrey bănui, şi 
cu drept cuvânt, că bucătăreasa a pregătit-o, înainte de 
plecare. Chiar aşa se şi petrecuse, deoarece femeia nu 
părăsise casa decât cu o jumătate de oră înainte de venirea 
fetei, după o acuzare josnică de necinste, pe care Dora o 
pregătise din vreme. Această despărţire nu i-a prea 
convenit, însă era sigură că femeia avea să se întoarcă a 
doua zi cu oarecare scuze. 

În toiul mesei Dora spuse cu veselie: 

— Ce ar fi să bem o sticluţă de vin, ca să serbăm această 
reuniune familială? 

Se ridică şi luă de pe bufet o sticlă. Audrey începu să râdă. 

— N-am mai înghiţit o sorbitură de vin de la... 

Se gândea la seara când luase masa cu Marshalt şi goni 
repede din gând această amintire. 

Dopul sări, iar Dora umplu paharul plin. 

— Întru apropiata noastră veselă reunire! spuse ea 
ridicând paharul. 

Audrey abia muie buzele în pahar. 

— Ei, dă-l pe gât, strigă Dora. Nu se bea aşa, când se 
închină cu un pahar. 

Tânăra fată goli atunci dintr-o sorbitură întreg paharul. 
— Vai, spuse ea, o fi delicios vinul asta, probabil că n-am 
gusturile prea rafinate, deoarece mi s-a părut amar. Parcă 

ar fi fost chinină în el. 

Jumătate de oră mai târziu, servitoarea Dorei se înapoie, 
pe negândite. 

— Credeam că te-ai dus la teatru, îi spuse Dora tăios. 

— Mă doare capul coniţă, îmi pare foarte rău, dar biletul 
pe care mi l-aţi dat rămâne pierdut. 

— Intră, spuse Dora. 

— Doriţi poate să vă servesc masa dv. şi domnişoarei? 

— Am terminat masa şi domnişoara a plecat chiar acum! 
mă mir că nu ai întâlnit-o. 


Capitolul LVIII. 

DL. TORRINGTON. 

Vizitatorul care veni la Ritz Carlton, era aşteptat şi de 
îndată ce-şi dădu numele, portarul chemă băiatul de 
serviciu. 

— Condu-l pe domnul la apartamentul D-lui 'Torrington, 
spuse el, iar Martin Elton urmă pe băiat în ascensor. 

Daniel Torrington în halat şi papuci, aruncă o privire 
cercetătoare asupra celui, care intră şi fără cordialitate îi 
arătă un scaun. 

— Îmi pare că v-am întâlnit o dată d-le Torrington, spuse 
Martin. 

— Eu însă sunt sigur că nu, deşi după reputaţie, te cunosc 
prea bine. Scoateţi pardesiul, domnule Elton. Am primit 
cererea d-tale pentru o întrevedere particulară şi aveam 
toate motivele să ţi-o acord. Eşti dacă nu mă înşel cumnatul 
secretarei mele particulare? 

Martin plecă amărât capul şi spuse: 

— Din nenorocire. 

— Din nenorocire? Ah, da, vrei să vorbeşti despre trecutul 
ei original? 

În tonul în care vorbea se ascundea un sarcasm care nu-i 
scăpă lui Martin. 

— Îmi închipui eu, ce motive de grozave supărări trebuie 
să fie asta pentru dumneata şi soţia dumitale. După câte-mi 
aduc aminte biata fată a fost implicată într-un furt de 
bijuterii, nu-i aşa? Nu-mi amintesc bine, dacă ea a fost 
aceea care a oprit maşina reginei Finlandei în Parc, sau 
dacă a conceput doar ideea furtului. 

— A fost prinsă cu bijuteriile asupra ei, spuse Martin. 

— Vezi bine că ştiam eu toate astea când am angajat-o, dar 
bănuiesc că ai venit să mă pui în gardă asupra maşinaţiilor 
ei. 

Pe Martin îl treceau sudori reci. Simţea că în ciuda aerului 
său imperturbabil şi a politeţii pe care o arăta, acest om îşi 
bătea joc de el. 


— Nu, n-am venit cu această intenţie, ci pentru o 
chestiune cu mult mai intimă şi care pe dumneavoastră vă 
priveşte foarte de aproape. Îmi veţi ierta, dacă fără să 
vreau va trebui să foc aluzii la un lucru, care trebuie să vă 
fie foarte penibil, domnule 'Torrington, sunt câţiva ani de 
atunci când aţi fost condamnat la închisoare în Africa de 
Sud, pentru contrabandă de diamante! 

— Da, a fost un complot organizat de cea mai mare canalie 
a minelor de diamante, un oarecare Lacy Marshalt, care din 
fericire este mort acum. Eu am fost victima acestui complot 
şi precum ai spus am fost condamnat la închisoare. 

— Aveaţi atunci o soţie tânără. Martin şovăi înainte ca să 
continue... şi un copil, o fetiţă Dorothy. 

Torrington făcu un semn de aprobare. 

— Soţia dumitale a fost grozav de scandalizată de 
arestarea dv. şi nu v-a iertat niciodată, ceea ce consider că e 
o ruşine. Când aţi fost dus la Breakwater, ea a părăsit Africa 
de Sud şi de atunci cred că nu aţi mai avut nici un fel de 
ştire de la ea. 

— Una singură. 

Vorbele sale se abătură asupra lui Martin ca nişte lovituri 
de bici. 

— A venit în Anglia împreună cu copilaşul şi cu o fetiţă 
ceva mai mare, dar şi-a reluat numele de Bedford şi a trăit 
dintr-o mică rentă. 

— Dintr-o rentă pe care i-o alocasem înainte de arestarea 
mea. Continuă, te rog. 

Martin respira cu multă greutate. În această atmosferă, 
fiecare vorbă pe care o scotea, cerea o sforţare 
extraordinară. 

— Soţia dumitale era o femeie foarte bizară. Pentru un 
motiv pe care l-a cunoscut numai singură, a crescut-o pe 
Dorothy - acest nume îl spuse foarte apăsat - în ideea că ea 
era fiica primului ei soţ. Într-adevăr nu-mi pot explica 
mentalitatea acestei femei. 


— Inutil, spuse Torrington. 'Toate cele ce-mi spui pot foarte 
bine să fie precum, tot aşa de bine, se poate să nu fie 
adevărate. Pe scurt, ce vrei? 

Martin tresări. 

— Dvs. credeţi că fiica dvs. Dorothy a murit. Nu-i adevărat. 
Ea trăieşte, este în Anglia şi-i soţia mea. 

Daniel 'Torrington privi la el: ochii lui păreau că străbat în 
cele mai ascunse cute ale sufletului său. 

— Asta-i povestea pe care ai vrut să mi-o spui? Că mica 
mea Dorothy trăieşte şi este soţia dumitale? 

— Da, dl-e Torrington. 

— Aşa! spuse bătrânul. Asta-i povestea! Urmă o tăcere 
îndelungată, penibilă. 

— Cunogşti împrejurimile în care am fost arestat? Văd că 
nu, aşa că am să ţi le povestesc eu. 

— Şedeam pe terasa casei mele din Winberg, cu bebeluşul 
meu în braţe, când îl văzui pe Marshalt că vine însoţit de doi 
detectivi. El avea o frică nebună de mine şi când mă ridicai 
să-mi pun copilaşul în leagăn, scoase un revolver şi mă ţinti. 
A pretins atunci că eu am tras primul - asta era o minciună 
sfruntată. Eu n-aş fi tras de loc asupra lui, dar glontele 
lovise leagănul şi auzii copilul ţipând. Atunci abia am tras şi 
de n-ar fi fost grija pe care o simţeam cu privire la copilul 
meu, l-aş fi omorât; dar nu l-am nimerit şi cel de al doilea 
glonte pe care l-a tras mi-a sfârtecat piciorul. Ştiai asta? 

Martin clătină din cap. 

— N-ai auzit niciodată de glontele tras asupra leagănului, 
nu-i aşa? 

— Nu, asta este ceva cu totul nou pentru mine. 

— Îmi închipuiam eu. De fapt copilaşul n-a fost prea grav 
rănit. Glontele i-a atins doar degetul cel gros de la picior şi 
i-a spart osul. Mă surprinde că soţia ta nu ţi-a spus asta, 
adăugă el încet. 

Martin continuă să tacă. 

— Micuța mea Dorothy, n-a murit, asta o ştiu de multă 
vreme. Am căutat-o şi graţie amicului meu Stormer am 


găsit-o. 

— Ea ştie asta? întrebă Martin, care îngălbenise ca ceara. 

— Nu, n-am vrut să ştie. Am ţinut cu tot dinadinsul s-o las 
aşa până mi-oi atinge scopul. În faţa tuturor, cu excepţia 
unui singur om am pretins că mi-e străină. Privirea-i rece 
nu-l slăbea de loc pe Martin. 

— Şi, zi, aşa. Soţia dumitale este fiica mea? Să-mi arate 
piciorul stâng. Ascultă Elton, poţi falsifica oricâte acte de 
naştere pofteşti. Asta te face să tresari amice? Dar ori câtă 
silinţă ţi-ai da, nu poţi transforma degetul de la picior! 

Sună şi când intră băiatul de serviciu îi spuse: 

— Condu-l pe domnul afară, şi când o veni domnişoara 
Bedford, adu-o direct la mine. 

Elton se înapoie acasă ca un om hipnotizat şi Dora citi 
întreg dezastrul pe faţa-i palidă. 

— Ce s-a întâmplat? strigă ea. L-ai văzut? 

— Ştie totul, spuse el cu vocea răguşită. 

— Ştie? 

— Da. Ştie că Audrey este fiica lui. A ştiut-o din totdeauna 
şi voia să i-o spună în seara asta. Cred că-ţi dai seama ce 
înseamnă asta pentru noi doi. 

Se aşeză pe un scaun zdrobit. 

— Asta ar fi trebuit să ne aducă bogăţia cea mare! 

— Ai ţinut atât de mult ca eu să fac lucrul acesta şi contra 
voinţei mele, am acceptat. Ideea mea era să mărturisesc 
moşneagului că Audrey este fiica sa, dar tu ai început să 
boceşti că mai bine vrei să mori decât să vezi căzând 
pleaşcă pe capul ei atâta bănet. Dacă-i aşa, spune-mi te rog, 
de unde ne mai poate veni bogăţia? 

— O să plătească pentru ea, dacă... 

— Dacă? 

— Dacă o mai fi în viaţă, spuse Dora Elton şi dacă nu, nu s- 
a întâmplat nimic altceva. 

Capitolul LIX. 

O DOAMNĂ ÎN VIZITĂ LA DL. SMITH. 


Proprietarul de la Smith era foarte tolerant. Ştia că 
locatarul său duce o viaţă dubioasă, dar acest lucru nu-l 
scădea cu nimic în ochii lui. În seara aceea auzi bătăi la uşa 
de intrare; era unsprezece. Merse să deschidă şi se găsi în 
faţa unei tinere femei, care-i era cu totul necunoscută. 

— Îl căutaţi pe dl. Smith, doamnă? Nu s-a înapoiat încă. 
Puteţi să-mi spuneţi mie despre ce este vorba? 

— Trebuie să-l văd neapărat, este o chestiune urgentă. 

Chiar atunci Smith cobora scara. 

— Dar nici n-am văzut când v-aţi înapoiat. 

— Chiar acum sosi şi eu, am auzit pe cineva bătând şi m- 
am gândit că trebuie să fie pentru mine. Aştept o veste de la 
amicul meu, de la Scotland Yard, dl. Shannon. 

Proprietarul îl cunoştea pe Shannon ca renume şi lăsă pe 
doamnă să intre în salon. 

Auzi un murmur de voci, apoi, după un sfert de oră, 
doamna ieşi, iar Smith îl chemă. 

— Chestia este cu mult mai importantă decât credeam, 
spuse el cu gravitate. Căpitanul Shannon se găseşte într-o 
mare încurcătură şi-mi cere să... De multe ori se întâmplă 
să ajutăm poliţia, atunci când se află în încurcătură. 

Slick se dezbrăcă de ţinuta de seară, îşi puse un pardesiu 
gros, şi se duse să se întâlnească cu persoana care-l aştepta 
la colţul străzii. Merseră împreună până la drumul care 
duce spre Southampton. Privind în juru-i, zări pe omul lui 
Stormer, care-l urmărea. Luă un taxi iar umbra făcu la fel. 
Se aştepta la aşa ceva. 

— Mergi la Grenville Mansion, spuse el, şoferului. 
Pătrunse cu un aer de proprietar în cartierul aristocratic 
şi acest fel de a se comporta era aproape în notă, deoarece 
devenise locatarul unui apartament princiar de la etajul al 

doilea. 

În aceeaşi seară, sergentul Steel se găsea împreună cu 
inspectorul Marylebone în apartamentul lui Shannon, 
fuseseră convocați spre a discuta afacerea de la nr. 551. 


— Sunt încă indecis în privinţa scoaterii idolului, dar 
ordinele pe care le-am dat Companiei electrice, rămân în 
picioare. Am văzut pe unul din ingineri, care mi-a afirmat că 
poate suprima curentul din exterior. Cu alte cuvinte, nu vor 
mai fi mijloace de care să se servească Malpas. Atunci când 
curentul va fi întrerupt, vom paraliza toate eforturile d-lui 
Fantomă şi vom închide pe amicul nostru într-una din 
ascunzătorile lui secrete. 

— În acest caz, nu-l vom mai revedea pe dl. Slick Smith. 

Shannon se porni pe râs. 

— Îl bănuieşti poate pe Smith, că ar fi regele bandei? 

— Sunt chiar sigur de asta, spuse Steel cu tărie. Nu vi s-a 
părut extraordinar că de câte ori s-au produs aceste 
fenomene, Smith era întotdeauna în vecinătate? Astăzi 
după masă l-am văzut ieşind din dependinţele casei, puţin 
după apariţia mâinii galbene, care deblocase uşa de la 
intrare, şi stimabilul purta mănuşi galbene! 

— Sunt cel puţin cincizeci de mii de persoane în Londra, 
care poartă mănuşi galbene, răspunse Dick. Asta-i ultima 
modă printre oamenii de lume. Cu toate acestea nu strică 
să-l ţi pe Smith sub observaţie. 

La zece jumate se despărţiră, iar Steel dădu o raită prin 
numeroasele cluburi care au luat fiinţă în Londra după 
război. 

După terminarea inspecției, se înapoie acasă şi chiar când 
voia să vâre cheia în broască zări un om, care mai mult 
alerga decât mergea, ducând cu el un săculeţ. Pe om nu-l 
recunoscu, dar sacul îi era foarte familiar. Aşa încât se porni 
în urmărirea sacului. 

Omul îşi dădu seama de aceasta şi o luă la goană. Există 
aşadar un motiv puternic să vrea să dispară, şi instinctul 
său de poliţist îi dădu aripi. 

La capătul străzii se găsea un agent. Omul şovăi o clipă, 
apoi cum Steel se apropia de el, lăsă să-i cadă sacul jos din 
mână, se aplecă, trecu pe sub mâna poliţistului şi porni 
săgeată înainte. În acel moment Steel îl recunoscu pe Slick. 


— Pune mâna pe el, strigă el agentului, în timp ce el ridică 
de jos săculeţul. 

Dick tocmai voia să se dezbrace, când inferiorul său dădu 
buzna la el, cu ochii strălucind de excitație şi ţinând sacul în 
mână: 

— Priviţi aici! spuse acesta desfăcându-l. 

— Diamantele! exclamă Dick, încremenit. 

— Smith Slick le avea, se bâlbâi Steel, abia ţinându-şi 
răsuflarea. L-am zărit, ducând sacul şi l-am urmărit fără să 
ştiu cine este. Văzându-mă a luat-o la goană, şi tocmai era 
să pun mâna pe el, când a lăsat jos sacul. 

Dick pipăi pietrele. 

— De data asta nu mai este nici un risc pentru noi. Du-te, 
te rog, şi adu un taxi. 

Se îmbrăcă la repezeală şi când Steel se întorcea, el cobori 
scara. De data asta nu mai lăsase nimic la voia întâmplării şi 
când puseră sacul în maşină, aceasta era înconjurată de 
poliţişti în uniformă, o porniră spre Scotland Yard, unde 
uşile de fier ale tezaurului se închiseră peste diamantele lui 
Malpas. 

— Acuma, spuse Steel, să mergem să punem mâna pe 
Smith. Mă duc la el. 

— N-ai să-l găseşti, îi răspunse Shannon. Lasă pe mine, 
cred că ştiu unde o să-l găsesc. 

Se înapoiară la Haymarket, unde-l găsiră pe William 
bănuitor, urmând cu privirea la un băiat foarte mic şi palid. 

— Spune că are o scrisoare pentru dvs., domnule, şi că nu 
poate să mi-o dea mie. 

— Mi s-a spus să n-o dau decât căpitanului Shannon, în 
mână. 

— Eu sunt căpitanul Shannon. 

Băiatul îi întinse atunci o hârtie murdară, făcută sul. 

Dick o desfăşură. Era o bucată ruptă dintr-un ziar de 
dimineaţă. Pe partea netipărită era scris cu creionul: 
„Pentru numele lui Dumnezeu, scăpaţi-mă. Sunt la cheiul 
Fould.” Biletul era semnat Lacy Marshalt. 


Capitolul LX. 

CHEIUL FOULD 

— Lacy Marshalt, urlă Steel. Dumnezeule Doamne! Nu-i 
posibil! 

— De unde ai biletul acesta? întrebă Shannon. 

— Mil-a dat un băiat din Spa Road şi mi-a spus să-l aduc. 
Zicea că-i un boier. L-a strecurat printr-un grilaj şi că dacă 
l-oi duce căpitanului Shannon, o să-mi dea o liră. 

— De ce nu l-a adus el singur? 

— Pentru că spunea că el nu vă cunoaşte domnule... a fost 
de partea cealaltă a munţilor. 

De partea cealaltă a munţilor, în limbajul oamenilor pe 
care îi cunoştea Dick, însemna că a fost la închisoare. 

— Cheiul Fould? Ştii unde vine? 

— Da, domnule, e aproape de Dockhead. 

— Bine, o să ne arăţi drumul. Scoate maşina William şi ia 
pe băiat lângă tine. Iată-ţi bacşişul tinere. 

Dădu o liră băiatului, care o luă cu lăcomie. 

Maşina trecu pe la Scotland Yard, ca să ia câţi mai mulţi 
oameni disponibili şi traversând podul Londrei, luară şi pe 
un detectiv care cunoştea partea locului. 

— Este un chei care face parte din antrepozite, construit 
pe stâlpi, deasupra apei, nu pe mal din pietre şi cărămizi, 
aşa cum se obişnuieşte. 

Coborâră o pantă şi trecură printr-o barieră veche. 

— Nu-i nimeni aici. 

— Ajutor! 

Vocea era foarte slabă, dar Dick o auzise. 

— De unde venea strigătul? 

— Parcă venea din partea apei. 

Deodată auziră un geamăt înăbuşit, apoi: 

— Ajutor! Pentru numele lui Dumnezeu. 

Dick alergă la mal şi privi, fluxul era în creştere şi spre 
dreapta lui zări o barcă, alergă într-acolo şi se sui în barcă. 

— Ajutor! 

Vocea părea acum mai apropiată. 


— Unde eşti? strigă Shannon. 

— Aici. Era vocea lui Lacy Marshalt. 

În barcă nu erau vâsle, dar o dezlegă şi o împinse înainte, 
ţinându-se de marginea cheiului. Cu lumina lămpii electrice 
de buzunar, căută să pătrundă întunericul şi într-o secundă 
lumină faţa galbenă ca de mort a lui Marshalt. Era vârât 
până în umeri în apă. Stinge lumina, strigă acesta, dacă nu, 
pune şi pe voi mâna. 

Dick apăsă butonul lămpii şi chiar în momentul acela 
porniră două focuri de armă. Pălăria lui Shannon zbură şi 
simţi o durere la urechea stângă... îşi pierdu pentru un 
moment sprijinul şi barca plutea spre larg. Îngenunchind, 
vâsli cu mâinile spre mal, iar Steel îi veni în ajutor. 

Într-o secundă fură lângă Marshalt. Mijlocul acestuia era 
cuprins de un lanţ gros, iar mâinile ţintuite în cătuşe 
ruginite. Era vizibil că dacă ar mai fi rămas încă doar câteva 
minute în această situaţie nimic pe lumea asta nu l-ar mai fi 
putut ajuta. 

Într-o secundă fu eliberat de cătuşe şi Dick căută să 
deschidă lacătul care închidea lanţul cel gros, în timp ce 
Steel căuta prin împrejurimi ca să dea de cel care trăsese; 
nu zări însă nimic. După trei minute de lucru, Dick îl 
eliberase pe Marshalt. Îl duseră la chei. Starea lui era 
mizerabilă, tremura de frig, ca varga, iar faţa îi era 
pământie. 

Îl conduseră la cel mai apropiat post de poliţie, unde după 
o baie caldă, îmbrăcă hainele pe care i le împrumutaseră şi 
dacă nu s-ar fi ţinut seama de paloarea lui cadaverică, nu s- 
ar fi cunoscut câtuşi de puţin că ar fi suferit de pe urma 
acestei aventuri. 

— Habar n-am unde am fost, spuse el cu o voce obosită. 
Timp de două zile am fost ţinut într-o pivniţă de antrepozite. 
De n-aş fi găsit o bucăţică de hârtie pe care vântul o 
aruncase de pe stradă, aş fi fost mort de-acum. Când se 
înapoiază căpitanul Shannon? 

— Cercetează antrepozitele, spuse unul din agenţi. 


Cercetările lui Dick fură zadarnice. Descoperi totuşi un 
lucru de cea mai mare importanţă: într-una din încăperi 
găsi un carton verde. Era cutia în care ţinuse cartuşele unui 
revolver automat şi după toate probabilitățile acelaşi 
carton, care lipsea din lădiţa din camera cu provizii a lui 
Marshalt. Fără să pronunţe un singur cuvânt, i-o întinse lui 
Steel. 

— Malpas trebuie să fie pe undeva prin partea locului, 
murmură detectivul. 

— Nu-mi prea vine să cred, răspunse Shannon liniştit. 
Amicul nostru nu dă mai mult de o lovitură pe noapte. 

— Sunt de părere că nu-i necesar să dăm astă seară o 
raită pe sus. Voi spune sergentului s-o facă mâine 
dimineaţă. 

Un om care sta la pândă în dreptul unei crăpături a zidului 
scoase un oftat de uşurare, când auzi luându-se această 
hotărâre. Privi cu atenţie dacă nu s-a lăsat din întâmplare 
vreun agent de pază, apoi intră în barcă şi-o împinse 
departe în întuneric. Mâna-i atinse apa rece şi se 
cutremură. 

— Războiul acesta este mai al dracului decât infernul, 
spuse Slick Smith. 

Capitolul LXI. 

POVESTEA LUI MARSHALI. 

Când Shannon se înapoie la postul de poliţie, Marshalt îşi 
reveni suficient, ca să poată vorbi. 

— Ca să fiu sincer, căpitane Shannon, nu prea am cine ştie 
ce mare lucru să-ţi povestesc. După cum ştii, am fost atras 
în casa lui Malpas printr-un bilet, care-mi cerea să întâlnesc 
acolo o doamnă. Biletul mi-a fost dat de către Tonger, lucru 
pe care îl poţi verifica personal. 

— Tare mi-e teamă, că Tonger nu va mai putea spune 
nimica, răspunse Dick. 

Marshalt îl privi surprins. 

— A murit! exclamă el plin de groază. Când a murit? 


— A fost găsit mort la jumătate de oră după ce ai fost 
atacat. 

Noutatea aceasta părea că făcuse să-i piară graiul lui 
Marshalt. Totuşi, după câteva momente reluă: 

— Nu ştiu dacă a fost vreun presentiment, dar înainte de a 
ieşi, m-am urcat în camera mea, şi am pus zalele mele cele 
vechi şi această precauţiune mi-a salvat viaţa. Am bătut la 
uşa de intrare de la 551, care se deschise imediat. O voce a 
strigat: Intră, şi am ascultat. Auzii apoi pe cineva râzând şi 
spunând: De acum eşti în mâna mea. Am zărit un om 
mascat, ţinând un revolver în mână. M-am aruncat asupra 
lui, dar ela tras. Asta-i tot ce-mi amintesc, până în 
momentul când mi-am revenit în simţiri. 

— Unde te aflai când ţi-ai revenit? 

— După întâmplarea povestită, nu-mi reamintesc decât 
prea puţine. Probabil că am fost trezit de mai multe ori şi- 
mi reamintesc cum o dată bătrânul mi-a înfipt un ac în braţ. 
Din timp în timp îmi recăpătăm conştiinţa; întotdeauna însă, 
mereu în alte locuri până în seara, când mă pomenii în acea 
pivniţă, cu mâinile prinse în cătuşe. Restul îl ştii, singur. 

— Spune-mi un lucru, dle. Marshalt. Există oare vreo 
trecere secretă între casa d-tale şi cea a lui Malpas? 

— Dacă este vreuna, atunci ea trebuie să fi fost făcută de 
către Malpas, dar mă îndoiesc de aşa ceva. Apropo, 
Stanford este la mine? În momentele de luciditate îmi 
reaminteam că pe vremuri îl numisem pe el să-mi păzească 
casa, în cazul când mi s-ar fi întâmplat ceva. Acum vreo 
câţiva ani eram mai legat de el, îl credeam cinstit, nu vreau 
să fiu nedrept faţa de el... dar în orice caz, nu pe el l-aş fi 
ales acuma. 

Întinse mâna lui Dick. 

— Mi-e imposibil să-ţi mulţumesc îndeajuns că mi-ai salvat 
viaţa. 

Dick nu răspunse numaidecât, apoi zise: 

— Cu toate că susţii că nu ai idee cine este. Malpas, n-ai 
cumva vreo bănuială? 


Marshalt se codi, apoi zise: 

— Da, am una, impresia mea este - cu siguranţă că aisăo 
găseşti fantastică - impresia mea este că Malpas, este o 
femeie. 

Capitolul LXII. 

CEEA CE VĂZU AUDREY. 

Audrey se trezi cu o durere de cap nebună, cu un gust 
oribil în gură şi având o sete îndrăcită. Întinse mâna spre 
soneria de lângă pat ca să ceară să i se aducă un ceai, dar 
nu era culcată în patul ei; era lungită pe o saltea. Îngrozită, 
se ridică abia ţinându-se pe picioare. 

Făcu o sforţare ca să caute uşa, sfârşi prin a o găsi, şi o 
deschise. Era întuneric beznă, dar la capătul unui coridor 
lung ardea o luminiţă. Se apropie împletecindu-se de ea şi 
zări o lămpiţă atârnată în tavan printr-o sârmă, apoi într-un 
ungher observă un lavoar. Merse acolo şi deschise 
robinetul. Servindu-se de palmă în loc de pahar bău pe 
nerăsuflate, apoi îşi spălă faţa. Pe cuier atârna un prosop, 
părea că fusese pus special pentru ea, deoarece nu mai era 
nici un fel de mobilă decât salteaua şi pătura. 

Încercă să-şi dea seama ce se întâmplase, încetul cu 
încetul îi reveni memoria şi tresări de oroare. Masa luată 
împreună cu Dora, vinul care spumega şi care avea un gust 
atât de amar. Dora! Era în casa Dorei. Îi spusese aceasta, că 
etajul de sus nu era mobilat. 

Încercă să gândească, să raţioneze şi în acel moment auzi 
o voce. Acela care vorbea era un bărbat. Se târî până la uşă 
ca să poată asculta mai bine şi auzi zgomotul furişat al unor 
paşi pe scară, exact în faţa uşii. 

Cine putea să fie? Inima îi bătea cu putere. Vocea se auzi 
din nou în josul scării şi recunoscând-o, era cât pe ce să 
leşine. 

Era Lacy Marshalt. 

Ca să nu strige, îşi duse mâna la gură. 

Lacy Marshalt vorbea: 

— Da, pe aici pe undeva... 


Simţea că înnebuneşte... era un lucru evident. Jos la scară 
era Lacy Marshalt, aşadar Lacy Marshalt, nu murise. 

În timp ce sta ca îngheţată de spaimă, paşii reveniră şi 
plecându-se, ea privi prin gaura cheii. 

Scara era luminată de o lumină slabă şi Audrey zări silueta 
unui bărbat, dar faţa acestuia se întoarse în altă parte. 

— Era pe aici pe undeva, reluă vocea lui Marshalt, din 
dosul scării. 

Bărbatul de pe coridor asculta cu aceeaşi intensitate cu 
care asculta şi ea singură. În timp ce ea privea, acesta 
întoarse capul şi fata zări un nas lung şi o bărbie ascuţită ca 
a lui Malpas. 

Malpas şi Marshalt. Ce putea să însemne asta? 

Tot corpul îi tremura. Aşadar nu era la Curzon Street ci în 
mâinile omului demon. O cuprinse groaza. Cineva bătu apoi 
încetişor la uşă. Ea îşi ţinu respiraţia, cu ochii ţintă la 
punctul de unde avea să apară. 

Capitolul LXIII. 

OMUL DIN CORIDOR. 

Bătăile în uşă fură repetate. Audrey nu se mişcă din loc. 
Aşteptă o jumătate de oră, apoi reintră în prima cameră şi 
tresări auzind că se vâră în broască o cheie. Se mişcă ceva, 
apoi uşa se închise la loc. 

Ea făcu uz de tot curajul de care era capabilă ca să 
privească, şi dete un țipăt de bucurie, deoarece jos pe 
podea se găsea o tavă cu cafea caldă, brioşe, pâine, unt şi 
felii de şuncă. 

Duse tava în cameră şi mâncă cu cea mai mare prudenţă. 
Îi părea rău că nu îndrăznise să privească la cel ce fusese 
pe coridor. 

O fi fost poate Dora? Dar nu, nu trebuia să spere nimic din 
partea Dorei sau a lui Martin. Începu să privească situaţia 
cu multă atenţie şi să judece lucrurile clar. 

De ce or fi făcut ei asta? Ce putea câştiga Dora şi bărbatul 
ei din acest act nesăbuit? Că Dora o ura, ştia prea bine; ştia 
că ar fi fost în stare să-i facă şi mai mult rău, dar fără nici 


un profit niciodată! Era foarte neliniştită şi se gândea dacă 
să încerce să vadă pe bărbatul sau femeia care i-au adus de 
mâncare. Deodată auzi pe cineva coborând scara. Privi din 
nou pe gaura cheii. Cineva se opri pe coridor şi putu vedea 
un bărbat îmbrăcat într-o manta lungă, cu capul acoperit de 
un fetru moale. Acesta ascultă câtva timp, apoi întinse mâna 
şi o parte de zid se dădu în lături. O deschizătură care nu 
avea mai mult de câţiva centimetri pătraţi, atât de bine 
ascunsă în desenele hârtiei ce acoperea zidul, încât Dick 
Shannon, care trecuse de multe ori pe lângă ea, nu putuse 
să o observe. 

Ea privea înmărmurită, în timp ce braţul se vâra în 
deschizătură, zări strălucirea unei flăcări albastre, apoi 
lumina din coridor se stinse. Omul se întoarse, reveni spre 
uşă şi ea văzu o cheie care pătrunse în broască. 

Fugi de acolo ţipând, intră în camera sa, închise uşa şi se 
propti cu spatele pe ea... broasca de afară se deschise. 

Capitolul LXIV. 

DORA REFUZĂ SĂ VORBEASCĂ. 

Era ora patru dimineaţa, când Dick Shannon se înapoie 
acasă, după ce-l întovărăşise pe Marshalt până la el şi a 
constatat în acelaşi timp încurcătura lui Stanford la această 
apariţie subită. 

Intrând în salon îl găsi pe William pe jumătate adormit, 
Si 

— Oh. D-le Torrington, sunteţi cea din urmă persoană pe 
care m-aş fi aşteptat să o găsesc aici. 

Bătrânul era cu totul schimbat; tonul glumeţ ce-l adopta 
de obicei dispăruse complet. Dick observă imediat acest 
lucru. 

— Am urgentă nevoie de d-ta. Fiica mea nu s-a înapoiat 
acasă. 


— Fiica? 

— Da, fiica mea Audrey. Aşa, dumneata nu ştiai că e fata 
mea. Nu-ţi pot spune acum toată povestea, dar Audrey 
Bedford este Audrey Torrington, fiica soţiei mele, a doua. 

Dick părea că visează. 

— Sunt înmărmurit, spuse el. Audrey, spuneţi că a 
dispărut? Dar era la hotel la dvs. 

— A plecat aseară şi nu s-a mai înapoiat. Am lăsat-o să iasă 
întrucât aveam întâlnire cu Elton, care voia să-mi spună 
ceva, ceva ce ştiam şi pe care-l ghicisem. 

Povesti pe scurt scena petrecută cu Elton. 

— Dădusem ordin ca de îndată ce se întoarce Audrey să fie 
introdusă la mine. Am început să mă neliniştesc abia când 
am auzit ceasul bătând ora unu, apoi două; n-am mai putut 
aştepta şi am venit repede aici. 

— Dar unde a plecat? 

— Nu ştiu, n-am căutat în camera ei. 

— Hai, s-o pornim repede, spuse Dick şi se înapoiară la 
hotel. Portarul nu avea nici o ştire, fata nu se întorsese. 

Urcară în camera ei. Dick privi în juru-i şi zări o scrisoare 
ruptă şi aruncată la coşul de hârtii. Luă bucăţelele şi spuse: 

— E la doamna Elton, şi poartă data de astăzi. 

Adună bucăţelele şi post scriptum-ul era semnificativ. 

După ce termini scrisoarea, arde hârtia! 

— Mă duc să fac o vizită Eltonilor. Nu-i nevoie să veniţi 
mine. 

Locuinţa Eltonilor era cufundată în cel mai adânc 
întuneric, dar nu fu nevoit să aştepte prea mult. Martin 
Elton veni să-i deschidă. 

— Oh! Shannon, eşti un musafir cam matinal, spuse el 
închizând uşa în urma lui. 

— S-a sculat nevasta dumitale? 

— Nu ştiu, vrei să o vezi? 

— Aş vrea să vă văd pe amândoi, împreună. 

Când un ofiţer de poliţie vorbeşte pe tonul întrebuințat de 
Shannon, însemna că orice argumentare este de prisos. 


După câteva momente, sosi Dora îmbrăcată doar într-un 
capot. 

— Doreşti să mă vezi, căpitane Shannon? 

— Vreau să o văd pe Audrey Torrington. 

— Nu ştiu, începu ea. 

— Ascultă doamnă Elton! Sora dumitale a venit aici, 
invitată de dumneata. A intrat în casa aceasta cam pe la 
orele şase. 

Apoi avu o idee subită: 

— Aş vrea să o văd pe servitoare! 

— Dragă căpitane, la ce-ţi poate fi servitoarea de folos? O 
să-ţi spun eu singură tot ceea ce ştiu. E inutil să amesteci 
servitorii în afacerile astea, spuse Dora cu un ton tăios. 

— Mergi te rog şi o caută! 

Martin urcă, bătu în uşă, care se deschise imediat şi 
rămase înmărmurit când văzu fata îmbrăcată ca pentru 
ieşire. 

— Căpitanul Shannon doreşte să te vadă. Face o anchetă 
cu privire la sora cucoanei. Precum ştii, a luat masa aici, aşa 
trebuie să-i spui lui Shannon. Că ai fost tot timpul acasă, şi 
că ai văzut-o plecând. 

Ea nu răspunsese. 

— lată fata, Shannon. 

Dora o măsură cu privirea. 

— De ce eşti îmbrăcată? 

— Pentru că mă îmbrac întotdeauna când plec. 

— Ascultă fetiţă, spuse Shannon. Domnişoara Audrey 
Torrington, sau Bedford, deoarece sub acest nume o 
cunoşti, a mâncat aici, aseară? 

— Da domnule, aşa cred. Eu nu eram aici când ea a sosit şi 
nici n-am văzut-o plecând. Doamna Elton m-a trimis la 
teatru şi a concediat bucătăreasa cu o oră înainte de 
sosirea domnişoarei Bedford. Aşa că în casă nu erau decât 
trei persoane: domnul, doamna Elton şi domnişoara 
Bedford. 


— Eu nici nu eram aici, spuse Elton plin de mânie, eram la 
club. 

— Eraţi în casă, sus, spuse servitoarea. Eu n-am văzut-o pe 
domnişoara plecând, vorbeam cu unul din oamenii noştri, la 
capătul străzii. Am văzut plecând o maşină şi când m-am 
întors acasă, domnişoara Bedford nu mai era aici. 

— Cu unul din oamenii voştri? Ce vrei să spui cu asta? 
întrebă Shannon. 

În loc de răspuns, ea scoase o steluţă de argint cu cinci 
braţe. 

— Aparţin lui Stormer, şi în acelaşi timp sunt supusa dvs. 
servitoare, stimată doamnă Elton. 

Întorcându-se spre Shannon spuse: 

— Va aşteptam domnule, speram că veţi veni. Tot ceea ce 
pot spune, este că domnişoara Bedford nu mai este în casa 
aceasta. Am scotocit-o din pod până în pivniţă. 

Faţa lui Martin se îngălbeni ca ceara, soţia lui luptă însă 
până la capăt. 

— Ce romantic! rânji ea. O femeie detectiv, acum îmi explic 
de ce era o servitoare atât de neîndemânatică. 

Fata o întrerupse. 

— Eu am strâns masa - îi vorbea lui Shannon - şi am pus 
aici tot ce a rămas din paharul domnişoarei Bedford. Ea 
scoase o sticluţă din buzunar; era tocmai atâta lichid cât 
abia acoperea fundul. Şi iată ce am găsit în cutia de bijuterii 
a doamnei Elton. 

Dora făcu o mişcare repede să smulgă sticluţa din mâna 
fetei, pe care o scosese din buzunar, aceasta o dădu cu 
uşurinţă de o parte şi întinse fiola lui Shannon. 

Privirea detectivului deveni aspră şi-l fixă pe Elton cu o 
străfulgerare metalică. 

— Ai auzit? Unde-i Audrey? 

— Vrei să ştii? răspunse Martin. Ei, bine, am să ţi-o spun 
dar pentru asta trebuie să plăteşti - nu, nu vreau bani, 
vreau doar douăzeci şi patru de ore libere, ca să pot părăsi 
ţara împreună cu Dora. Dă-mi acest răgaz şi-ţi spun unde se 


află. Şi... lucru pe care ai face bine să-l îndeplineşti, 
deoarece este expusă unui pericol cu mult mai mare decât 
ai putea să-ţi închipui. Îmi promiţi? 

— Nu-ţi promit absolut nimic. Chiar cu preţul scăpării lui 
Audrey, tot nu ţi-oi da drumul. Unde-i Audrey?! 

— Găseşte-o, îi strigă Dora sfidând cu privirea. 

Dick nu pronunţă nici un cuvânt. Scoase din buzunar o 
brățară de oţel, pe care o închise împrejurul mâinilor lui 
Elton, care nu opuse nici cea mai mică rezistenţă. Doar 
când oţelul îi atinse pielea, figura-i îmbătrâni parcă dintr-o 
dată. 

— Mie n-ai să-mi pui cătuşe, strigă Dora, atunci când Dick 
o apucă de braţ. Nu, nu vreau! 

Dar femeia de la Stormer trecu în spatele ei şi o ţinu. 

Capitolul LXV. 

STANFORD. 

Dick îi conduse la postul de poliţie şi ordonă închiderea lor. 
Nu putea să le aducă nici o acuzare până ce nu avea probe. 
O întrebă pe femeia de la Stormer. 

— Au primit vizite în acest timp? 

— Da, pe Stanford. S-au certat, nu ştiu pentru ce anume, 
parcă pentru un proiect, dar n-am putut auzi destul de 
bine. 

— În principiu nu sunt partizanul detectivilor particulari, 
spuse Shannon, surâzând, dar parcă încep să mă împac cu 
cei de la Stormer. 

Se gândi să meargă mai întâi la Torrington, dar după 
oarecare gândire îi povesti pe scurt la telefon cele 
întâmplate şi plecă la Fortman Square. Sună, bătu la uşă, 
sună din nou şi după zece minute uşa se deschise; era 
însuşi Stanford. 

La vederea detectivului acesta se tulbură. Dick ar fi putut 
să jure că tremură. 

— Unde-i domnişoara Bedford? întrebă Shannon fără nici 
un fel de introducere. Gândeşte-te bine, înainte ca să-mi 
răspunzi... chiar eu l-am arestat pe Elton şi pe nevasta lui... 


Alături este o celulă întunecoasă care ţi s-ar potrivi de 
minune. 

Stanford privi la el fără să găsească un răspuns. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, articulă el în cele din urmă. 

Apoi mai îndrăzneţ adaugă: 

— Ce legătură este între Elton şi mine? M-am certat cu el 
în privinţa unui obiect care îmi aparţine şi pe care l-am 
pierdut. 

O voce din capătul scării întreba: 

— Cine-i acolo? 

— A, Shannon, mormăi omul nostru. 

Încheindu-şi pijamaua, Marshalt cobori scara. 

— Voiai să mă vezi pe mine, Shannon? 

— Am venit să-l văd pe Stanford. Domnişoara Bedford a 
dispărut aseară după ce luase masa cu sora sa. Avem 
dovada ca a fost narcotizată şi luată de acolo cu o maşină. 
Toate motivele ne fac să credem că acest om nu este străin 
de întreaga afacere. 

— Veniţi sus în odaia mea. 

Toţi trei urcară în biroul lui Marshalt. 

— Povesteşte-mi te rog şi mie ce s-a întâmplat, spuse 
Marshalt. 

— Ai auzit tot ce era de auzit, spuse Stanford cu mânie. 
Curiosul ăsta nu are nici o dovadă împotriva mea, şi tot 
ceea ce face nu este decât un bluf. 

— Cât priveşte, nu ştiu nimic despre tine, asta-i altă 
poveste, are tot ce trebuie ca să te duc la spânzurătoare. 
Am găsit acum vreo două nopţi anumite lucruri în idolul de 
bronz al lui Malpas; înainte de a le lua, diamantele au 
dispărut; dar cineva a făcut o prostie şi noi le-am luat într- 
un săculeţ brun, nou, nouţ, cumpărat la Waller, da, 
cumpărat de tine. Waller te-a recunoscut. 

Stanford ţinea ochii plecaţi în pământ 

— Ai auzit ce ţi-a spus căpitanul? întrebă Marshalt tăios. 

— Am auzit şi n-am nimic de spus. 

— Unde-i domnişoara Bedford? 


— N-am nimic de spus, repetă Stanford. Cât despre sac, se 
vede că visezi, n-am cumpărat în viaţa mea un sac, dacă am 
nevoie de ceva, fur. 

— Îl cunoşti pe Slick Smith? 

— L-am văzut, spuse Stanford, îmbufnat. 

Apoi cuprins de furie: 

— Dacă ai ceva cu mine, arestează-mă. 

— N-am să te arestez acuma, o să scot eu mâine la iveală 
afacerea asta, te găsesc eu. Dar dacă ai avea cea mai mică 
vină în dispariţia domnişoarei Bedford, îţi garantez că n-o 
să mai ai timp să te căieşti. 

Dick se înapoie la Ritz Carlton. 

— Văd că eşti zdrobit de oboseală, îi spuse Torrington, 
zărindu-l. Crezi că oamenii aceştia ştiu cu adevărat? Oare 
nu mint ei? 

— Vorbiţi de Eltoni? Da, cu siguranţă că ştiu. 

Torrington măsura camera în lung şi în lat. 

— Nu s-ar putea să-i văd şi eu? 

Dick şovăi. 

— Sunt arestaţi, dar n-am adus încă nici un fel de acuzare 
contra lor, aşa că nu există motive care să vă împiedice să-i 
vedeţi. 

Nu întrebă pe tatăl lui Audrey de ce voia să-i vadă. Ştia 
lucrul acesta fără să vrea. Ceea ce nu putuse să obţină el 
prin ameninţări, lorrington va obţine prin bani. 

— Ştiu că îţi cer un lucru al cărei aducere la împlinire îţi 
este penibilă, dar mai ştiu un lucru Shannon, că nimeni pe 
lumea asta nu ţine la siguranţa fetiţei mele, ca dumneata. 

În creierul lui Shannon lupta fu cât se poate de scurtă. 

— Veniţi cu mine, zise el. 

Merseră la postul de poliţie şi spuse comisarului de 
serviciu: Pune în libertate pe cei doi, pe care i-am arestat. 
Dacă oi mai avea nevoie de ei, ştiu de unde să-i iau... 

Se înapoie foarte deprimat, şi adormi aproape imediat. 

La orele nouă se trezi, îşi făcu o toaletă sumară, mâncă la 
repezeală şi luă telefonul. Torrington nu se întoarse încă la 


hotel. Supraveghetorii din Doughty Street nu-l văzuseră pe 
Slick Smith. 

În momentul acela sosi Torrington. 

— Am încercat toate câte mi-au fost cu putinţă să-i fac să 
vorbească, spuse el obosit. Bărbatul era gata să o facă, dar 
nevastă sa! E teribil să vezi câtă ură zace în ea. Le-am oferit 
atâţia bani ca să-şi poată duce tot restul vieţii numai în lux 
şi bogăţie, dar nimic nu i-a putut mişca. Bărbatul a ajuns la 
capătul rezistenţei. Stanford ştie şi el. Asta i-a scăpat lui 
Elton. 

— Dacă-i aşa, mă duc să-l văd, spuse Dick. 

— Dă-mi voie să te aştept aici, nu pot suporta gândul să 
mă întorc singur la hotel. 

Taxiul care-l ducea pe Dick dispăruse abia după colţul 
străzii când un bărbat ieşi din umbra prăvăliei din faţă. 

— Uf! Uf! făcu Slick Smith. Şi el ar fi dat o mie de dolari 
pentru câteva ore de odihnă. 

Capitolul LXVI. 

PE DRUMUL CARE DUCE LA. 

DEPENDINŢE. 

În primul rând, Slick îşi îndesă pălăria cea moale, ridică 
gulerul pardesiului, chemă un taxi şi spuse şoferului să 
caute să ajungă din urmă maşina lui Shannon, care o 
pornise glonţ spre locuinţa lui Marshal. 

Atunci îşi schimbă tactica şi ceru să fie lăsat la câţiva metri 
depărtare de parc. 

La această oră, dependinţele erau în plină fierbere; 
servitorimea pregătindu-se pentru munca zilnică. Nimeni 
nu dădu aşadar atenţie bărbatului scund care trecea pe 
lângă ziduri furişându-se în casa lui Malpas. 

Dick fu introdus în camera de lucru a lui Marshalt. Acesta 
avea o mutră îngrijorată şi primind pe vizitator, faţa nu i se 
însenină de loc. 

— Aş dori să-l văd pe Stanford, domnule Marshalt; dar 
între timp ţi-aş fi recunoscător, dacă ai voi să mă însoţeşti în 


acea casă a misterului, şi să-mi spui exact ce ţi s-a 
întâmplat. 

Arătând o mare nemulţumire, Lacy se sculă de pe scaun. 

— Să-ţi spun drept... începu el casa aceea o detest cum nu 
se poate mai mult, dar nu-ţi pot refuza nimic. Ai 
posibilitatea să pătrunzi? 

— Da, am o cheie şi de altfel curentul a fost restabilit. 

leşiră. Cheia de la uşa de intrare funcţiona perfect, astfel 
că urcară amândoi în camera lui Malpas. 

— Arată-mi te rog, unde se afla Malpas, atunci când a tras 
asupra dumitale. Aşează-te exact în aceeaşi poziţie. 

Lacy străbătu camera şi se aşeză în spatele statuii. 

— El era aici, iar eu eram în locul în care eşti dumneata 
acum. 

— Înţeleg, spuse Dick, cred că am înţeles încă de acum opt 
zile, că... Pac! Uşa se închise, Lacy tresări. 

Shannon însă nici nu clipi din ochi, era vaccinat împotriva 
oricărei surprize. Încercă să deschidă uşa, dar toate 
sforţările îi fură zadarnice. 

— Unde-i Stanford? 

— La mine acasă, răspunse încet Marshalt, dar cine dracu 
o fi făcut asta? 

— Fii pe pace, descurc eu totul chiar astăzi. Na, na, na! la 
te uită! Uşa se deschise singură încet. 

— E bizar, murmură Lacy. 

Merse repede pe coridor şi se aplecă deasupra 
balustradei. 

— E extraordinar! Mi-ai vorbit de un idol, unde este? 

Dick pătrunse împreună cu el în cameră, dădu perdelele la 
o parte şi se trase îngrozit înapoi strigând. 

Idolul era aici, şi mai era şi încă ceva; întins pe soclul de 
marmură neagră, cu capul plecat într-o parte şi cu 
picioarele în cealaltă parte, sta întins masivul Bill Stanford. 

Capitolul LXVII. 

CEA DIN URMĂ VICTIMĂ. 


Dick făcu o săritură şi examină repede pe cel care zăcea 
Jos. 

— Nu-i mort, dar nici mult nu mai are, dacă nu i-om da 
ajutoare grabnice. Du-te dumneata acasă şi telefonează la 
Middlesex să-mi trimită o ambulanţă. 

Dick cercetă rănile lui Stanford; fuseseră trase trei 
gloanţe, dintre care unul îi atinse umărul, al doilea trecuse 
exact deasupra inimii, iar al treilea abia îi atinse ceafa. 
Omul era leşinat, soclul era scăldat în sânge. Dick era 
tocmai ocupat să oprească hemoragia când auzi semnalele 
puternice ale ambulanţei şi câteva minute mai târziu nişte 
infirmieri în halate albe întindeau corpul celui rănit pe o 
targa. 

— Cum s-a întâmplat asta? întrebă Marshalt. Îl lăsasem în 
camera de provizii. Ne certaserăm tocmai, eu îi spuneam că 
cred că ştie unde-i Audrey Bedford; el s-a supărat şi m-a 
ameninţat că pleacă. Cu siguranţă că a fost omorât acolo 
după plecarea noastră. 

— Ai observat că Stanford nu avea nici guler şi nici 
cravată? 

— Când ne despărţisem le avea pe amândouă. 

leşiră amândoi şi pătrunseră în casa vecină. Primele 
lucruri care le zăriră atârnate de cuier erau cravata şi 
gulerul. 

Dick nu putu să descopere altceva şi ceru să fie dus la 
Middlesex unde-l găsi pe Steel stând lângă rănit. 

— Ştie unde-i fata, spuse sergentul. 

— A vorbit? întrebă repede Dick. 

— Doar în somn, când i se administra anestezicul, pentru 
ca să i se extragă gloanţele... A strigat. Nu, nu, nu vreau să 
spun. N-o să spun unde este! 

— Hm... Credea că vorbeşte cu mine! aşadar din partea 
asta, n-o să aflu nimic. 

Shannon rămase în picioare, nehotărât, pe treptele 
spitalului cu senzaţia că era învins. Nu putea crede că 
Audrey era în casa lui Lacy şi-şi spunea că era imposibil să 


fie transportată în casa misterului unde toate camerele sunt 
deschise şi disponibile de a fi cercetate în fiecare moment. 

Şi chiar în acel moment, Audrey fugea de-a lungul 
coridorului ţipând de groază şi având în urma ei figura 
sinistră a lui Malpas. 

Capitolul LXVIII. 

ZIDUL. CARE SE ÎNVÂRTEŞTE. 

Mult timp după plecarea lui Dick, Marshalt rămase la 
masa-i de lucru adâncit în gânduri. Întinse apoi mâna şi 
sună. 

La chemare, răspunse o servitoare. 

— Cine mai este în casă în afară de dumneata? 

— Doar Milly, domnule. 

— Cheam-o şi veniţi împreună aici. 

Luă din buzunar nişte hârtii de bancă, alese câteva din ele 
şi făcu două grămezi. 

— Iată lefurile voastre pe o lună înainte. 

— Când doriţi să plecăm, domnule? 

— Chiar acuma, într-o jumătate de oră plec şi eu. 

Rămase în capătul scării până ce fură coborâte cuferele 
fetelor şi aşteptă ca maşina lor să se îndepărteze. Se dădu 
jos, puse lanţul de siguranţă de la intrare şi se înapoie în 
odaia de lucru. Se gândea la omul care încercase să-l 
prade, la omul care din cauza unui reviriment tardiv de 
cinste refuzase să vorbească până ce... 

Mai bine de o jumătate de oră stătu pe gânduri. Tresări în 
cele din urmă auzind soneria de la uşa de intrare, însoţită 
de ciocănituri violente. 

Merse la fereastră şi privi afară. La uşă erau Elton cu soţia 
şi Torrington. Da, cu toate că nu-l mai văzuse de mulţi ani, îl 
recunoscu. Pe lângă ei, mai erau doi inspectori de poliţie şi 
patru detectivi. 

Scoase din buzunar un mânier turtit şi un ac gros, şi le 
vâri unul într-altul. Merse apoi la cămin, introduse 
instrumentul de lemn şi fără să se producă vreun zgomot, 
întreg căminul se învârti pe axa lui centrală. Profilul 


imensului idol se găsea la dreapta sa. Deschizând un sertar 
al biroului, luă o cutiuţă din care scoase o perucă, un nas, şi 
o bărbie ascuţită, atât de perfect adaptate în ce priveşte 
culoarea cu figura sa, încât nici un expert nu s-ar fi putut 
pronunţa unde se termină natura şi unde începe arta. 

Împinse apoi de ac şi căminul se întoarse la locul său. La 
uşa de intrare loviturile continuau cu mai multă furie şi în 
cele din urmă se auzi un zgomot de sticlă spartă. Când zidul 
şi căminul se învârtiră, puse piciorul înainte, ca să 
micşoreze şocul şi aşa destul de mare pe care-l făcea când 
ajungeau la locul lor. Într-una din zile, neîndemânaticul 
Tonger închise atât de brusc zidul încât un cărbune căzuse 
în odaia lui Malpas. 

Ajuns în casa lui Malpas, urcă încet scara. 

Audrey Bedford era acolo, i-o spusese Stanford. Şi acum, 
toată tragedia aceasta avea să se termine aşa cum 
începuse... cu Audrey Bedford. 

La fiecare coridor se oprea să se bucure dinainte de 
triumful său final asupra copoilor legii, care lătrau la uşa 
lui. 

Surâse, dar surâsul îi încremeni brusc. Cum se face că 
comanda uşilor a funcţionat în timp ce el stătea acolo cu 
Shannon? Care putea fi motivul? Nu cumva, toate planurile 
sale, toate manevrele lui erau dibuite? Ridică din umeri! 
Fleacuri! Atât clima cât şi alte motive puteau să influenţeze 
un curent electric. 

Era acum în faţa uşii şi asculta. Auzi un pas uşor pe 
coridor. Simţi o bucurie feroce la ideea groazei pe care o va 
simţi ea când va da cu ochii de el. Întoarse comutatorul ca 
să facă întuneric complet în camera goală, vâri cheia în 
broască şi într-o secundă fu înăuntru. Singură cu el, Audrey 
nu mai putea spera la vreun ajutor, nici de la oameni, nici 
de la Dumnezeu. 

Îşi plimbă mâinile de-a lungul zidului, pipăind... ea era 
acolo, îi auzea respiraţia. 


— Haide mititico, vino încoace, scumpo. De data asta nu-mi 
mai scapi. Drăguţul tău e jos, adorato, imbecilul de 
Shannon cu agenţii şi tatăl tău! Tu nici habar n-aveai că ai 
un tată, aşa e, dar şi ele aici. Şi o să te vadă, dar mai târziu. 
Tu şi cu mine vom ieşi împreună; asta o să fie cel mai 
frumos final pentru omul care-l urăşte, n-o să-i facă nici o 
plăcere. 

Deodată, dădu buzna şi apucă un braţ. Dar nu era braţul 
pe care-l aştepta. O lumină verde curioasă, 
înspăimântătoare îi lumină pieptul. În faţa lui se afla 
propria-i mutră, acelaşi cap, aceeaşi bărbie, acelaşi glas. 

Un alt Malpas, îngrozitor, monstruos, îl ţinea strâns ca 
într-un cleşte. 

— Dumnezeule! Ce-i asta? strigă el încercând zadarnic să 
se elibereze. 

— Am nevoie de tine, spuse o voce ca din mormânt. 

Cu un urlet, Marshalt lovi în mutra cea hidoasă, se 
întoarse şi fugi. În acelaşi timp lămpile se aprinseră şi 
uitându-se înapoi văzu un al doilea exemplar al lui însuşi. 

Malpas! Dar cum era posibil, când el era Malpas? 

— Pe toţi dracii, gemu el şi ridicând revolverul trase un 
foc, două. 

— Las-o încurcată prietene nu te mai osteni degeaba, 
spuse imaginea lui. Cartuşele tale sunt oarbe, le-am 
schimbat acum vreo douăzeci şi patru de ore. 

Cu o exclamaţie de furie, Lacy aruncă revolverul asupra 
adversarului. 

Acesta se aplecă, şi după o secundă, îl apucase pe 
Marshalt de gât. Ceva mai departe, în umbră, cu mâinile 
împreunate de groază sta Audrey, simțind cum în inimă 
începeau să-i încolţească noi speranţe. 

Capitolul LXIX. 

CELĂLALT. 

Deşi Shannon sosi şi el lângă grupul care sta în faţa uşii de 
la intrare, dar ciocăniturile încetaseră. Uşa fu deschisă cu 
ajutorul unui şperaclu. 


— Eşti sigur că-i aici? 

Martin făcu un semn de aprobare. 

— Stanford a luat-o aseară de la noi. Spunea că osăo 
ducă în casa lui Malpas. 

— Ştii ce i s-a întâmplat lui Stanford? 

— Am aflat chiar acum, spuse el cu vocea sfârşită. În acel 
moment uşa cedă şi intrară cu toţii în casă. 

Odaia de lucru a lui Marshalt era goală, iar Dick merse 
direct la cămin de căută deschizătura care ştia precis că 
trebuie să se găsească acolo. Sfârşi prin a găsi gaura, 
introduse în ea acul triunghiular al lui longer, căminul se 
învârti şi cei care erau în spate, zăriră camera lui Malpas. 

Dick auzi cele două focuri de revolver, se opri locului, palid 
ca un cadavru... după o secundă începu să alerge ca un 
nebun. Când sosi în faţa uşii de la etajul de sus, aceasta se 
deschise şi se găsi în faţa a doi oameni atât de perfect 
identici încât îi examina înmărmurit. 

— lată-ţi pasărea pe care o cauţi, căpitane Shannon, spuse 
cel mai grăsan dintre ei, şi-l aruncă pe prizonier cu mâinile 
încătuşate în braţele detectivilor, care tocmai soseau. 

Atunci cu un gest măreț, îşi scoase peruca, nasul şi bărbia. 

— Cred că mă cunoşti, nu? 

— 'Te cunosc foarte bine, răspunse Dick. Eşti Slick Smith 
Stormer sau cum preferi să fi cunoscut de către poliţia din 
Londra, Slick Smith. 

— Aşa... Mi-ai dat de urmă, dar când m-ai recunoscut? 

Dick avu un surâs fin. 

— Un detectiv atât de îndemânatec cum eşti dumneata, ar 
trebui să o ştie singur! 

Shannon zări în fundul camerei pe cineva. Într-o secundă 
fu acolo şi o cuprinse pe fată în braţe. 

Slick închise uşa care-i despărţea şi spuse vecinului său. 

— Sunt sigur că-ţi adori fata şi ea la rândul ei ar fi foarte 
mulţumită să te vadă; dar bănuiesc că pe flăcăul acesta îl 
cunoaşte mai bine decât pe dumneata. 

Torrington fu de aceeaşi părere. 


Capitolul LXX. 

CE POVESTEŞTE SLICK 

— N-am fost niciodată sigur că mă apreciaţi la justa mea 
valoare, spunea Slick, oaspete celebru, care în această 
seară prezida masa. 

— Am început să mă ocup cu această afacere acum 
unsprezece luni, când am primit o scrisoare de la dl. 
Torrington, care-mi aducea la cunoştinţă toate faptele pe 
care le cunoştea, cerându-mi să-i regăsesc soţia şi să verific 
povestea morţii fiicei sale. Mi-a povestit o mulţime de 
lucruri despre Marshalt, lucruri care m-au interesat nespus 
de mult, atât ca om cât şi ca detectiv. 

Ştiu bine, că detectivii particulari nu sunt prea bine văzuţi, 
mai ales în Anglia, şi că de aş fi vrut să duc lucru la bun 
sfârşit trebuia neapărat să mă introduc în pleava societăţii. 
Mă dusei ca Stormer să-l caut pe căpitanul Shannon, 
spunându-i că un excroc celebru din America trebuia să 
sosească în Anglia şi-i dădui cea mai desăvârşită descriere a 
acestui pungaş. 

La cartierul general mi s-a confirmat că se va ţine seama 
de cele comunicate de mine, dar ştiu absolut precis că în 
momentul când Slick Smith debarcă, a fost dibuit, urmărit 
la Londra, avertizat, într-un cuvânt, ceea ce se întâmplă în 
mod obişnuit cu acest articol de import. 

Din fericire, la Londra, mă cunosc prea puţine persoane. 
Principiul meu este să nu apar niciodată personal în nici o 
afacere, doar trei sau patru oameni din statul meu major ar 
fi în stare să mă identifice. Alt avantaj important a fost acela 
că, în calitatea de Slick Smith, aveam întotdeauna pe unul 
din oamenii mei cu mine, fără ca prin aceasta să atrag 
atenţia criminalilor. 

O altă misiune a mea a fost aceea de a descoperi 
diamantele care îi fuseseră furate d-lui Torrington şi care 
au fost transportate în Anglia. Putui să descopăr un trafic 
imens, iar Lacy era unul din traficanţi. Comerţul cu 
diamante este foarte periculos în Africa de Sud, atât pentru 


vânzător cât şi pentru cumpărător, aşa că Lacy luă 
hotărârea de a se muta la Londra. Se instală într-o casă 
mare şi organiză un serviciu regulat de curieri, care îi 
aduceau pietrele. Bineînţeles că nu putea face această 
operaţie sub numele lui adevărat. Şi-a cumpărat atunci cele 
două case din Portman Square, sub două nume diferite, şi 
introduse în ele nişte instalaţii electrice importante. Cred că 
ştiţi cu toţii, Lacy este inginer. 

Idolul l-a cumpărat la Durban, asta am aflat-o acum un an 
şi-i cunoşteam mecanismul, dar ideea căminului învârtitor, i- 
a revenit numai lui singur. 

Tonger se mai afla încă în Africa de Sud, şi-i servea ca om 
de legătură. Când toate lucrările de instalaţie fură gata, îl 
aduse şi pe el la Londra şi în acelaşi timp apăru şi Malpas, 
care nu putea fi văzut niciodată. 

Tonger este adevărata victimă a acestei întregi afaceri. Se 
însurase cam tomnatic cu o tânără, care muri lăsându-i o 
fiică pe care o adora. Nenorocul lui fu acela ca aceasta să-l 
întâlnească pe Marshalt, pentru care nu era nimic sfânt, şi 
când se întâmplă inevitabilul şi când 'Tonger voi să afle 
anumite lucruri, Lacy profită de arestarea lui Torrington, ca 
să o convingă pe fată să declare că acesta fusese amantul 
ei. 

O expedie în America, unde-i trimitea săptămânal o sumă 
destul de frumuşică. O ameninţă că dacă n-o să-i scrie 
tatălui ei că-i fericită, îi suprimă renta şi-l ruinează şi pe 
tatăl ei, despre care fata credea că ocupă o funcţie 
importantă pe lângă Marshalt. 

Rita îşi urmă destinul ei, o porni pe băutură, făcu datorii şi 
într-o bună zi, se înapoie la Londra. Ea este aceea pe care o 
văzuseşi la uşa lui Marshalt, domnişoară Audrey. 

Bietul Tonger, trebuie să-l fi apucat un atac, atunci când a 
zărit-o. În orice caz nu a fost greu să reconstitui cele 
petrecute. A luat-o înăuntru, a ascuns-o în apartamentul lui 
şi a ţinut-o închisă mai multe zile, încercând să o aducă la 
realitate şi să o facă să-i spună tot adevărul. Lacy a 


descoperit că ea este în casă şi a presimţit că dacă Tonger 
află adevarul, soarta lui este pecetluită. 

Îl expedie pe Tonger la Paris, cu scrisoarea fără nici o 
importanţă. În timpul acesta se urcă la fată şi i-a spus să 
meargă să-l aştepte în parc. Reţineţi că fata lui Tonger era 
obişnuită cu băutura şi că în camera lui Tonger s-au găsit 
cantităţi mari de băutură deşi el nu bea de loc. 

Marshalt i-a dat fetei un flacon cu o cantitate mare de 
cianură ştiind că în aşteptarea lui, ea va consuma din 
conţinutul flaconului. 

În aceeaşi seară se aştepta la vizita domnişoarei Audrey. 

Tonger se înapoie de la Paris, dar Lacy nu se temea că ar fi 
putut fi câtuşi de puţin bănuit de dispariţia fiicei lui. Nu 
credea că Tonger o să afle chiar în acea seară de moartea 
fiicei lui. Totuşi Tonger îl bănui de vinovat pe Marshalt şi de 
răzbunare încearcă să-l omoare trăgând asupra lui două 
focuri dintr-un revolver vechi. Cămaşa de zale pe care o 
purta Lacy îi salvă viaţa. 

În timp ce Tonger nebun de durere scotocea prin sertarele 
din biroul lui Marshalt, Lacy, revenindu-şi din leşin se 
întoarse în casa lui, şi îl omori pe Tonger. Auzind pe 
servitoare ţipând şi auzind glasul lui Shannon, decise să-şi 
schimbe domiciliul. De multă vreme avea închiriat un 
apartament luxos în Grainville Mansion pe numele de 
Crewe şi se dete drept notar. Eu la rândul meu, închiriai un 
apartament alăturat, având un scop bine determinat. 

În noaptea respectivă Marshalt veni acolo şi-şi îngriji 
rănile. Se înapoie la Portman Square să-şi ia diamantele. 
Ştiu bine lucrul acesta, că l-am văzut. 

— Cine era omul a cărui figură am văzut-o în noaptea 
crimei pe acoperişul de la pod? întrebă Shannon. 

— Eu, răspunse Slick. 

— Dar oamenii dumitale de pe acoperiş îmi spuseră... 

Slick avu un acces de râs. 

— Şi pentru care motiv crezi că erau pe acoperiş? ei erau 
protectorii mei. Deşi eram în spatele coşului, ei spuseră că 


nu mă văzuseră. Altminteri erau în pericol să-şi piardă 
postul. 

Scopul lui Marshalt era să terorizeze pe toată lumea 
pentru a evacua casa, deoarece voia să pună mâna pe 
diamante. Datorită ajutorului dat de Stanford, reuşi să 
golească idolul dar burtosul, neîndemânatec, când 
diamantele erau toate gata, începu să se joace cu 
mecanismul, luminile s-au stins, şi cuprins de spaimă, puse 
sacul pe soclu. Când luminile s-au reaprins aţi pus mâna pe 
sac. Dar ei v-au urmărit. Stanford s-a dus la Haymarket şi 
te-a furat în timp ce Marshalt a produs accidentul cu taxiul. 
Sacul a fost apoi luat de către Stanford, şi Marshalt le puse 
în siguranţă în Granville Mansions. Căutând pe domnişoara 
Torrington, am găsit diamantele, dar nu am lăsat sacul din 
mână până când am fost convins că se află în mâini sigure, 
adică la Shannon. Bănuitor pe asociatul său Stanford, 
Marshalt îşi acuză complicele că l-a furat şi încercă să-l 
ucidă cu câteva momente înainte de venirea dumitale de azi 
dimineaţă. 

Nu puteam ştii ce s-a petrecut între Stanford şi Lacy, dar 
este mai mult probabil că Lacy a aflat abia în acel moment 
că tânăra fată este în casa lui. Ştiind că maşinaţiile lui au 
fost descoperite, că întreaga avere era pierdută, a vrut să 
se răzbune pe fiica aceluia pe care-l ura. 

Spre nenorocul lui, eu aveam obiceiul să fiu întotdeauna în 
casa aceea când soseau emisari din Colonia Capului, 
aducând diamantele. Eram acolo chiar în plină zi, şi loveam 
pereţii ca să descopăr mecanismul uşii care se învârtea. 
Deseori m-am machiat imitând pe misteriosul Malpas. Am 
vârât groaza chiar şi în biata fată. 

Audrey surâse. 

— Am ţipat, nu-i aşa? spuse ea. Mi-a trebuit mult timp să- 
mi dau seama că mă chemaţi. 

— Nu-i nici o ruşine. Şi eu am ţipat de mai multe ori, zise 
Slick. 


— Şi acuma Shannon, nu mai am să-ţi spun decât un lucru 
pe care de altfel îl ştii. Odată ce Marshalt şi-a regăsit 
diamantele, era necesară o reapariţie senzaţională. Aşa şi-a 
imaginat punerea în scenă de pe cheiul Fould. Aceasta 
devenea chiar prea dramatic. El singur şi-a pus lanţul cel 
gros şi cătuşele la mână, apoi cu cheia într-o mână şi 
revolverul în cealaltă, te-a aşteptat. Ştia precis că ai să vi. 
Dar, cum ai întârziat câteva minute, a scăpat cheia în apă. 
De nu ai fi venit în câteva minute cu siguranţă s-ar fi înecat. 
Revolverul îl ţinea în mână, şi cu siguranţă l-ai fi văzut. De 
aceea striga să stingi lumina. După ce a tras câteva focuri în 
aer, a aruncat arma în apă. 

De te-ar fi omorât, nevinovăția sa era evidentă. 

Restul îl cunoşti. 

Şi acum domnişoară Torrington, fi bună şi înapoiază-mi 
steluța de argint. 

Ea tresări, surprinsă, căută în poşetă şi dete steluța de 
argint. 

— Mulţumesc, spuse Slick, vreau să cred că gestul acesta 
nu te-a supărat. Dar am obiceiul să nu permit niciodată 
cuiva să păstreze steluța atunci când părăseşte 
întreprinderea mea, spre a intra la rivali. 

Privirea-i zâmbitoare întâlni pe aceea a lui Dick. 

— Am glumit, spuse el. Dumneata nu vezi gluma pentru că 
eşti englez. Dar cred că n-ai nimic împotrivă, ca să râd 
singur! 


SFÂRŞIT