Edgar Wallace — Valea fantomelor

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


VALEA FANIOMELOR 


Capitolul 1. 

O FATĂ ÎNTR-UN OFICIU POŞTAL. 

Soarta şi un Spanz de mare viteză l-au adus pe Andrew 
Macleod în împrejurimile Beverley-ului. Oraşul propriu-zis 
se află la capătul unui lanţ muntos şerpuitor şi nu are nici o 
justificare aparentă pentru existenţa sa ori pentru 
mijloacele de trai. Totuşi, datorită unor motive stranii, 
populaţia din Beverley nu murea de foame şi micile şi 
ciudatele magazine care formau singura sa stradă, largă şi 
adumbrită de copaci, aveau o înfăţişare prosperă. Dar 
aceasta nu se datora suburbiei aristocratice, întrucât cei 
din Beverley Green se aprovizionau de la marile magazine 
din alte zone şi veneau la oraş numai pentru acele produse 
care fuseseră omise de pe comandă. 

Andy îşi parcă maşina sa cu capotă alungită în faţa oficiului 
poştal şi pătrunse în clădire. Peste cinci minute flecărea cu 
funcţionarul de la ghişeu, şi subiectul conversaţiei lor era 
Allison John Wicker, alias Scottie-Ochelaristul datorită 
obiceiului de a purta ochelari. Scottie era unul din puţinii 
oameni din branşa lui, căruia îi plăcea să se plimbe. Când 
directorul consiliului de administraţie al Sindicatului 
Diamantelor a venit într-o luni de dimineaţă la birou şi a 
aflat că cineva l-a scutit de plictiseala de a deschide seiful 
antifurt şi antifoc, prin folosirea unui suflai cu flacără 
oxiacetilenică, pentru Andy era tot atât de clar că isprava 
era opera lui Scottie, ca şi cum acesta ar fi lăsat o chitanţă 
pentru cele şapte pachete cu pietre pe care le luase. Gările 
şi porturile de îmbarcare au fost dintr-o dată inundate cu 


pichete de poliţie, hotelurile - controlate şi toate 
comisariatele de poliţie - avertizate. 

Andy Macleod, ce-şi petrecea concediul cu o undiţă şi o 
mulţime de cărţi pe care nu avusese timp să le citească în 
cursul anului, a fost rechemat de la distracţie pentru a 
organiza urmărirea. 

Pornise în viaţă ca dr. Macleod, criminalist practician la 
Departamentul Poliţiei, şi a fost antrenat în profesiunea de 
„prinzător de hoţi”, fară a şti exact cum s-a întâmplat. 

Oficial, era încă medic criminalist, un om chemat în boxa 
martorilor spre a atesta cauza morţii victimei; neoficial, deşi 
toţi i se adresau cu „domnule“, el era „Andy” şi pentru cel 
mai tânăr poliţist care bătea străzile. 

— A trecut prin Panton Mills acum trei zile, într-un tur 
turistic. Sunt aproape sigur că a fost Scottie,spuse el. Eu 
răspund de tot teritoriul de aici până la Three Lakes. Poliţia 
locală jură că tipul nu a apărut pe lângă Bevearly, ceea ce 
înseamnă că trebuie să petreacă sub nasul lor. Sunt 
inteligenţi; m-au întrebat dacă a făcut ceva rău, pe când 
ştiau de o săptămână descrierea completă a furtului dar şi a 
lui Scottie. 

O fată intră în oficiul poştal în momentul respectiv. Privind 
razant prin peretele de sticlă al cabinei telefonice, Andy o 
zări cu admiraţie. Atractivă, drăguță, frumoasă? Bărbaţilor 
le plac femeile în costume taillor cu croială dreaptă. Era 
destul de înaltă pentru o femeie, suplă, dar nu slabă. 

— Da, aşa-i, răspunse mecanic şefului său, cu ochii aţintiţi 
la fată. 

Ea îşi ridică mâna, şi el văzu că are un inel pe inelar; un 
inel de aur cu smaralde micuţe, sau poate că sunt safire - 
nu, erau într-adevăr smaralde; le prinse sclipirea verzuie ca 
marea. 

Deschise uşa cabinei un inchl, după ce transmisese partea 
cea mai secretă a raportului său şi, cu o ureche liberă, a 
prins murmurul vocii fetei. „Mai mult decât drăguţă!”, a 
decis, admirându-i profilul. 


Apoi s-a întâmplat un lucru ciudat. Fata trebuie să-l fi 
studiat în timp ce el nu o observa. Este posibil ca ea să fi 
întrebat cine era tipul; probabil că bătrânul şi guralivul 
diriginte de poştă, căruia Andy îi arătase legitimaţia spre a-i 
facilita convorbirea, să-i fi oferit informaţii. Andy a auzit 
pronunţându-se cuvântul „detectiv”. De unde stătea, avea o 
vedere clară asupra figurii ei. 

„Detectiv!” - fata mai mult şoptise cuvântul, dar Andy l-a 
auzit - şi a văzut cum mâinile ei se prinseră de marginea 
tejghelei şi roşeaţa îi fugi din obraji, lăsându-i de un alb 
cadaveric. Chiar buzele şi-au schimbat culoarea într-un 
mod ciudat. 

Atât de absorbit şi de surprins a fost de asta, încât 
îndepărtă receptorul de la ureche, şi în momentul acela fata 
se întoarse, iar privirile li se întâlniră. Frică, panică, teroare 
se citea în acei ochi. În timp ce o fixa cu gura căscată, avu 
senzaţia că se află în faţa unei fiinţe hăituite şi torturate. 
Ochii ei îl părăsiră şi fata bâjbâi după mărunţişul pe care 
bătrânul îl pusese pe tejghea, mâinile tremurându-i atât de 
tare, încât cu greu prinse monedele în palma căuş şi ieşi din 
clădire în cea mai mare grabă. 

Nerealizând că la celălalt capăt al firului un ofiţer de 
poliţie nedumerit bătea în furcă insistent, exprimându-se 
într-un mod foarte original, Andy agăţă receptorul negru şi 
trecu în sală. 

— Cine era doamna? întrebă el în timp ce plătea comanda 
telefonică. 

— Aceea, domnule? A, era domnişoara Nelson, din Green - 
Beverley Green, de dincolo de dealuri. Minunat loc, ar 
trebui să-l vedeţi. O mulţime de oameni bogaţi locuiesc 
acolo. Domnul Boyd Salter, aţi auzit de el? Şi domnul 
Merrivan, un om bogat, deşi cam zgârcit, şi, oh, o groază de 
granguri. Este un gen de - cum denumiți dumneavoastră? - 
un oraş-grădină, asta este; câteva din cele mai mari case 
din ţinut. Familia domnului Nelson locuieşte acolo de mulţi 


ani, dinainte de a exista un oraş-grădină în acel loc. Mi- 
amintesc de bunicul său; era un bărbat pe cinste. 

Dirigintele era pregătit să ofere biografii detaliate despre 
persoanele favorite care locuiau în Beverley Green, dar 
Andy era nerăbdător să o mai vadă o dată, în treacăt, pe 
fată şi scurtă discuţia. 

EI o zări coborând grăbită panta drumului şi ghici că se 
îndrepta spre gară. 

Era uimit şi iritat. Cum şi-ar putea explica agitația ei? De 
ce trebuie să se ferească de detectivi? Ce nebunie, mare 
sau mică, era răspunzătoare de teroarea rece care se 
oglindea în ochii ei? 

Era o pierdere de timp să se gândească la motiv. Oamenii 
din aceste mici şi pitoreşti oraşe situate departe de lume, 
unde scurgerea vieţii pare atât de idilică şi de potolită, faţă 
de furtunile pasionale ce biciuiesc suprafaţa marilor oraşe, 
trebuie în mod inevitabil să treacă prin crize nu mai puţin 
tragice decât acelea care perturbă pe indivizii din 
conurbaţiile urbane. 

Cuvântul „detectiv” - implicând, stricto senso, investigaţii 
secrete legale - nu crează nici o nelinişte persoanelor ce 
respectă legea. 

— Hmm! făcu Andy, frecându-şi obrazul bine ras. Aşa nu-l 
voi prinde pe Scottie! 

El conducea maşina în afara oraşului, intenţionând să 
pătrundă pe autostradă şi plănuind cum să-şi întindă 
reţeaua de „paraziţi” care se găseau la douăzeci de mile 
spre sud. 

Încetinind pentru a lua o curbă foarte strânsă, la 
aproximativ o milă de Beverley, a văzut o deschidere în 
gardul viu de pe partea dreaptă. Era o alee largă, pietruită, 
flancată de copaci; potecile, mărginite de gazon bine 
îngrijit, coteau în afara razei vizuale. Un stâlp cu o tăbliță 
ornamentală indica: „Drum privat spre Beverley Green”. 

Viteza îl purtase dincolo de trecere şi el a dat înapoi, a 
privit gânditor tăbliţa, apoi a întors în drum. Era foarte 


puţin probabil ca Scottie să fi trecut prin ceea ce bănuia a fi 
o fundătură. Pe de altă parte, Scottie era un geniu şi un 
mare oportunist, iar Beverley Green - o comunitate bogată. 
Aşa că Andy şi-a spus asta în chip de scuză, deşi în adâncul 
inimii ştia că curiozitatea sa avea drept cauză un alt interes. 
Dorea să vadă casa unde locuia fata. Ce fel de stil a abordat 
domnul Nelson în construcţia casei? 

Drumul se răsucea şi se întorcea, şi într-un sfârşit făcea o 
curbă mai strânsă decât de obicei, şi Beverley Green, în 
toată splendoarea sa văratecă, îi apăru în faţa ochilor. Andy 
reduse viteza până la minimum. Înaintea sa se deschidea un 
spaţiu larg, aproape neted, şi împodobit pe margini cu o 
bordură neîntreruptă de arbuşti înfloriţi. La o distanţă de 
mai mulţi iarzi2 de la drum se vedea o ţintă, indicând un 
teren de golf ce, probabil, se întindea de-a lungul văii. 
Amplasate în verdeață, iţindu-se doar pe jumătate printre 
copacii ce le înconjurau, se zăreau aproximativ 
douăsprezece case. O licărire trecătoare a unui fronton, o 
străfulgerare a unei ferestre cu cercevele albe, o sugerare 
de fachwerk3, ridicarea semeaţă a unui coş elisabetan 
răsucit, indicau tipul de arhitectură. 

Andy privi în jur, căutând pe cineva care să-i dea lămuriri. 
Aleea şerpuia în curbe strânse la dreapta şi la stingă sa, şi 
în colţ se găsea o clădire pitorească acoperită cu şindrilă, 
care părea a fi un club. Presupuse că exista o plăcuţă 
indicatoare fixată pe stâlpul de la poartă, şi ieşi din maşină 
spre a se informa mai departe, când zări un om în 
apropierea zonei unde se afla clădirea. 

„Comerciant prosper de la oraş, retras din afaceri”, şi-a 
spus Andy în gând. „Haină neagră din lână de alpaca, 
pantofi cu vârf lat, guler tare şi vigilenţă dublată. Probabil 
îngâmfat, şi întrebându-se ce dracu urmăresc prin violarea 
acestor Câmpii Elizee?” 

Desigur că noul venit l-a privit pătrunzător pe intrus, deşi 
ar fi o exagerare a se spune că îi arăta vreun resentiment. 


Trebuie să fi avut între patruzeci şi cinci şi şaizeci de ani. 
Faţa sa lată, netedă, era neridată şi mersul îi era alert spre 
agilitate. Un tip impunător, ce-şi purta masivitatea atât de 
bine, încât Andy nu observase decât după câtva timp că 
avea tendinţe de îngrăşare. 

Salutul pe care acesta i-l adresă risipi orice îndoială ce ar 
fi putut-o avea vizitatorul privind întâmpinarea sa. 

— Bună dimineaţa, domnule, a spus el. Mi se pare că 
sunteţi în căutarea cuiva. Green-ul este o localitate dificilă 
pentru străini; casele noastre nu au nici nume, nici numere. 

Râse încetişor. 

— Nu caut pe nimeni în mod special, replică Andy, tot cu 
un zâmbet. M-a mânat aici curiozitatea. Este un loc 
minunat. Am auzit despre el în Beverley. 

Celălalt îşi clătină capul. 

— Avem foarte puţini vizitatori - aproape că aş spune „din 
fericire”, dacă nu ar suna nepoliticos. Aşezarea este 
proprietate privată - a mea şi a vecinilor mei - şi nu avem 
nici un han care să atragă vizitatorii să locuiască aici. Doar 
o casă de oaspeţi. 

Îşi flutură mâna spre clădirea îmbrăcată în glicină, care i 
se păruse lui Andy a fi un club. 

— O păstrăm pentru musafiri. Câteodată nu-i putem 
găzdui pe toţi prietenii noştri, şi uneori avem câte o 
persoană distinsă care - oh - este, să spunem, un oaspete al 
micii noastre comunităţi. În prezent, de exemplu, continuă 
el, avem un geolog canadian eminent. 

— Om fericit, şi comunitate fericită, zâmbi Andy. Toate 
aceste case sunt locuite? 

El pusese întrebarea ştiind bine că fiecare clădire era 
ocupată, dar anticipând forma pe care o va avea răspunsul. 

— O, da, într-adevăr. Ultima casă pe stânga este a 
domnului Pearson, un mare arhitect, acum, bineînţeles, 
retras din activitate. Următoarea, cea cu frontoane, 
aparţine domnului Wilmot, un gentleman care este... 
hmm... ei bine,. nu ştiu exact ce este, deşi mi-e nepot - să 


spunem că se ocupă cu ceva în oraş?! Clădirea următoare, 
unde vedeţi trandafirii agăţători, este a domnului Nelson - 
Kenneth Leonard Nelson, despre care trebuie să fi auzit. 

— Artistul? 

Andy deveni interesat. 

— Exact. Un mare artist. Are un atelier, dar nu-l puteţi 
observa de aici; se află pe partea nordică. Artiştii, după câte 
ştiu, preferă lumina de nord. Casa din colţul îndepărtat - s- 
ar putea să n-o zăriţi din punctul ăsta, dar se vede o potecă 
ce conduce spre terenurile de tenis - aceea este feuda mea, 
chicoti el bine-dispus. 

— Ce reprezintă vila cea mare de pe deal? întrebă Andy. 

Deci tatăl ei era Nelson artistul. Dar ce auzise despre el? 
Numele îi amintea ceva neplăcut. 

— Casa aceea de pe deal? replică ghidul său. Aceea, din 
nefericire, nu aparţine comunităţii noastre. Este, de fapt, un 
adevărat castel feudal în jurul căruia noi, simplii... hmm, 
ţărani, ne-am construit cocioabele. 

Imaginea plăsmuită păru să-l mulţumească, fiindcă repetă 
„ne-am construit cocioabele”, înainte de a continua: 

— Acolo stă domnul Boyd Salter. Familia sa locuieşte aici 
de secole, domnule. Salter-ii se trag din... dar nu vă voi face 
o istorie a lor. Domnul Boyd Salter este un om foarte bogat, 
dar semiinvalid. 

Andy aprobă din cap, şi celălalt îşi continuă explicaţiile: 

— Iată-l pe oaspetele nostru, profesorul Bellingham. A- 
propos, numele meu este Merrivan. 

Deci acesta era Merrivan. „Bogat, deşi puţin cam zgârcit”, 
suna descrierea făcută de dirigintele oficiului poştal. 

Andy se uita la figura geologului canadian care se apropia 
- un tip uscăţiv, cu pantalonii necălcaţi şi uşor încovoiat 
datorită studiului. 

— A fost pe dealuri să caute fosile. Chiar au fost găsite mai 
multe pe aici, îi explică domnul Merrivan. 

— Cred că-l cunosc destul de bine, spuse Andy, mai mult 
decât interesat. 


El traversă vis-ă-vis să-l întâlnească pe profesor, şi, când 
doar câţiva iarzi îi mai despărţeau, geologul îşi ridică 
privirea şi se opri. 

— Ghinion, Scottie, zise Andrew Macleod cu o supărare 
disimulată. Ai de gând să faci tevatură, sau te conduc 
undeva să prânzeşti? 

— Logica este slăbiciunea mea, mărturisi Scottie, şi dacă 
m-ai lăsa să urc în cameră să-mi împachetez câteva ţoale, 
atunci te voi urma. Văd că ţi-ai luat maşină, dar mai 
degrabă aş merge pe jos. 

Andy tăcu, dar când li se alătură domnul Merrivan, îi spuse 
afabil acestuia: 

— Profesorul are de gând să-mi arate câteva din 
specimenele sale, şi vă mulţumesc mult, domnule Merrivan, 
pentru bunăvoința şi curtenia dumneavoastră! 

— Poate vă întoarceţi vreodată şi-mi permiteţi să vă arăt 
împrejurimile? îl invită tipul cel solid. 

— Aş fi încântat, răspunse Andy, şi chiar vorbea serios. 

El îl urmă pe Scottie pe scările de stejar ale casei de 
oaspeţi spre micuța şi încântătoarea cameră pe care acesta 
o ocupase timp de două zile. 

— Scepticismul este blestemul vieţii noastre, spuse Scottie 
cu amărăciune. Crezi că nu m-aş fi întors dacă m-ai fi lăsat 
să merg singur în camera mea? 

În anumite momente Scottie era copilăros, şi Andy 
Macleod nu se mai deranjă să-i răspundă. 

Tipul cel costeliv se urcă în maşină, purtând pe figură o 
expresie vădită de dezgust. 

— Există prea multe autoturisme în zilele noastre, se 
plânse el. Lipsa de exerciţiu fizic omoară zilnic mii de 
oameni. Ce doreşti de la mine, Mac? Orice s-ar fi întâmplat, 
am alibi. 

— Unde l-ai găsit? Printre fosile? dori să ştie capturatorul 
său, şi Scottie se cufundă într-o tăcere demnă. 

Capitolul II. 

O ALUZIE LA ABRAHAM SELIM. 


După ce Scottie a fost adăpostit într-o celulă inadecvată, 
Andy a descoperit că erau anumite formalităţi obligatoriu 
de îndeplinit, înainte ca prizonierul lui să poată fi transferat 
în locul unde urma să răspundă pentru păcatele sale. 

— Unde aş putea găsi pe cineva? întrebă Andy, când i se 
spuse că transferul trebuie aprobat şi ordonat de către 
poliţia locală. 

— Ei bine, domnule, medită sergentul de poliţie, ar fi o 
dată domnul Staining, dar este bolnav; şi mai este domnul 
James Bolter, dar este în concediu, şi mai este domnul 
Carrol, dar acum mi-am amintit că dânsul este plecat la 
cursele de cai. Dânsul creşte... 

Andy îl întrerupse. 

— Este” ceva în aerul acestui loc care îi face pe oameni 
vorbăreţi, sergent, spuse el impacientat, dar, probabil, am 
fost puţin neclar. Nu doresc numele persoanelor care nu se 
află aici. Există cineva în apropiere care face parte din 
Completul Judecătorilor de Pace? 

— Există un gentleman, spuse sergentul cu emfază. 
Domnul Boyd Salter. Dânsul va semna mandatul. Apoi 
adăugă: Dacă este acasă...! 

Andy rânji şi plecă în căutarea domnului Boyd Salter. 

El află că cel mai apropiat drum spre reşedinţa acestuia 
ocolea Beverley Green; de fapt, domeniul domnului Salter 
se întindea până la Beverley şi se ajungea la el printr-o 
pereche de porţi cu gherete, de la capătul oraşului. Le mai 
văzuse şi se întrebase cine locuia în spatele lor. 

Reşedinţa Beverley era o clădire frumoasă de tipul celor 
care îl făcuseră faimos pe Inigo Jones4. 

Părea o casă a tăcerii. Primul sunet pe care l-a auzit, în 
timp ce era condus în hall-ul spaţios, placat cu piatră, a fost 
tic-tacul unui ceas. Servitorul se mişcă fără zgomot ducând 
cartea de vizită a lui Andy, iar vizitatorul observă că purta 
pantofi cu talpă de cauciuc. Lipsi mult timp şi când se 
întoarse îl rugă pe oaspete să-l urmeze. 


— Domnul Salter este un martir datorită nervilor, 
domnule, şopti el. Dacă aţi putea să-i vorbiţi încet v-ar 
rămâne îndatorat, sunt convins. 

Andy se aştepta să întâlnească un invalid, şi avusese 
viziunea unei figuri tremurânde, proptită într-un scaun 
tapiţat cu perne. În loc de asta, el găsi un om de cincizeci 
de ani, cu o înfăţişare sănătoasă, care îşi ridică repede 
privirea când Andy, neanunţat, fu introdus în cameră. 

— Bună ziua, domnule Macleod. Cu ce vă pot ajuta? 
Înţeleg că faceţi parte din poliţie, spuse el, examinând 
legitimaţia. 

Andy îi explică motivul vizitei sale. 

— Nu trebuie să vă coborâţi vocea, zâmbi celălalt. 
Presupun că Tilling v-a avertizat? Câteodată sunt mai 
nervos, dar astăzi este una din zilele mele bune. 

El se uită la documentul pe care Andy i-l pusese în faţă şi 
semnă. 

— Prietenul nostru este hoţul de bijuterii, nu-i aşa? întrebă 
el. Unde s-a ascuns până acum? 

— În minunatul dumneavoastră oraş-grădină, spuse Andy, 
şi un freamăt tulbură frumoasa figură a lui Salter. 

— Beverley Green? La casa de oaspeţi, nu-i aşa?! 

Andy dădu din cap, în semn de aprobare. 

— Aţi întâlnit pe vreunul din localnici? 

— Pe unul, domnul Merrivan. 

Nu s-a mai spus nimic un timp, apoi Salter reflectă: 

— O adunătură de oameni ciudaţi! Wilmot este un tip 
lunecos. Încă nu mi-am dat seama ce-i poate pielea. De 
multe ori m-am gândit că a fost un hoţ aristocrat, precum 
personajul din romanul acela... Cum se numea - Ruffles? 
Ah, Raffles, ăsta e! Precum Raffles. Un tip ciudat, acest 
Wilmot. Urmează Nelson. Asta-i chiar un caraghios! Bea ca 
un diavol! Ar fi în stare să sece şi marea dintr-o sorbitură. 

În acel moment Andy îşi aminti ceea ce auzise despre 
artist. 

— Are o fată, sugeră el. 


— Oh, da. Frumoasă fată; foarte drăguță. Wilmot e logodit 
cu ea, sau cam aşa ceva. Fiul meu este un mare culegător 
de veşti când stă acasă. Ar trebui să intre în serviciul 
polițienesc - acum e la şcoală. 

Privi mandatul de arestare, apăsă sugativa peste el şi i-l 
înmână lui Andy. 

— Domnul Merrivan pare un tip foarte drăguţ, insinuă el. 

Judecătorul îşi clătină capul. 

— Nu ştiu absolut nimic despre el. Doar i-am spus „Salut!”, 
nimic mai mult. Pare să fie un tip inofensiv. Cam plicticos, 
dar inofensiv. Se exprimă cu uşurinţă; este o caracteristică 
a celor din Beverley. 

Spre a accentua această slăbiciune locală, el continuă, fără 
a face pauză, să depene istoria Beverley-ului şi a oamenilor 
săi. Imediat vorbi şi despre reşedinţa lui. 

— Da, este un locşor frumos, dar domeniul e foarte 
costisitor de întreţinut. Nu am fost capabil să fac ceea ce aş 
fi reuşit, dacă... 

Privi rapid în depărtare, ca şi cum i-ar fi fost teamă că 
vizitatorul său i-ar fi putut citi gândurile. 

A trecut mai mult timp până să vorbească din nou. 

— Aţi avut vreodată legături cu diavolul, domnule 
Macleod? 

Nu glumea. Privirea pe care i-o aruncă lui Andy era 
directă şi fermă. 

— Am avut legături cu un număr de diavoli micuţi, zâmbi 
Andy, dar nu pot depune mărturie cine este tatăl lor. 

Domnul Salter nici nu clipi. ÎL fixă pe Andy cu o privire 
absentă, ce-i drept, dar statornică, timp de treizeci de 
secunde încheiate. 

— Există în Londra un tip cu numele de Abraham Selim, 
rosti el tărăgănat, care este un diavol. Nu vă spun acest 
lucru ca unui ofiţer de poliţie. Nici măcar nu ştiu de ce vă 
povestesc asta. Cred că provine dintr-o asociaţie logică de 
idei. A trebuit să semnez multe mandate de arestare, dar 


niciodată nu am pus creionul pe hârtie fără a mă gândi la 
această căpetenie a criminalilor. Este un ucigaş, un ucigaş! 

Andy, surprins, se foi în fotoliul său. 

— A ucis oameni, le-a zdrobit inimile, i-a făcut una cu 
pământul. Aşa a procedat cu un prieten de-al meu! 

Îşi încleştă mâinile atât de strâns, încât articulațiile i se 
albiră. 

— Abraham Selim? 

Andy nu ştia ce altceva să adauge, şi gazda sa îl aprobă. 

— Dacă, după cum presupun, va face într-o zi un pas greşit 
şi vă va pica în mână, daţi-mi de veste. Nu, nu, nu am vrut 
să spun asta; niciodată nu va pica în capcană! 

— Este evreu sau turc? Numele său indică ambele origini. 

Boyd Salter dădu din cap. 

— Nu l-am văzut niciodată. Nu am întâlnit pe nimeni care 
să-l fi văzut, declară el în mod surprinzător. Acum puteţi să 
vă duceţi, domnule Macleod. Ă propos, ce grad aveţi? 

— De ani de zile încerc să descopăr asta, spuse Andy. Prin 
formaţie sunt cadru medical. 

— Medic? 

Andy aprobă. 

— Fac o mulţime de treburi analitice. Sunt un gen de 
criminalist. 

Boyd Salter zâmbi. 

— Atunci ar fi trebuit să vă spun „doctore”, adăugă el. De 
la Edinburgh, bineînţeles. 

Andy fu de acord. 

— Am o slăbiciune pentru medici. Nervii mei sunt... 
teribili. Există vreun tratament? 

— Psihanaliza, replică Andy cu promptitudine. Vă ajută să 
vă scoateţi grijile din subconştient şi să le alungaţi. La 
revedere, domnule. 

Nu există un mod mai eficace de a-l trimite la plimbare pe 
Andy decât să discuţi cu el medicină. 

— La revedere... ăă... doctore. Arătaţi foarte tânăr pentru 
un asemenea post - treizeci sau treizeci şi unu? 


— Aţi ghicit pe jumătate, domnule, râse Andy şi ieşi. 

Capitolul III. 

UN PERSONAJ CARE-ŞI EVITĂ BIROUL. 

Stella Nelson a părăsit în panică oficiul poştal. Deşi nu a 
întors capul, era conştientă că bărbatul cel arătos şi cu 
înfăţişare puternică, pe care ea îl văzuse în cabina 
telefonică, se uita după ea. Ce va crede el, un tip pentru 
care, după toate probabilitățile, chiar şi tremurul unei gene 
are o anumită semnificaţie? 

Aproape că leşinase datorită şocului produs de cuvântul 
„detectiv”; el o văzuse tremurând şi devenind palidă şi 
trebuie că s-a întrebat care era cauza. 

Simţea nevoia să alerge şi i-a fost necesară toată puterea 
de stăpânire spre a se abţine să accelereze ritmul de mers, 
deja grăbit. Cobori rapid declivitatea spre gară şi află că 
trebuie să mai aştepte o jumătate de oră până la sosirea 
trenului, şi numai în acel moment îşi aminti că, atunci când 
plecase de acasă, îşi rezervase timp pentru a comanda o 
serie de produse ce erau necesare pentru bucătărie. Să se- 
ntoarcă? Ar face faţă privirii cercetătoare şi grave care a 
speriat-o atât de tare? 

În cele din urmă se decise să se întoarcă. 

Dispreţul faţă de sine însăşi o îmboldea, şi descoperi 
uşurată că maşina albastră plecase. Alergă cu comenzile de 
la un magazin la altul, şi apoi, după un moment de ezitare, 
traversă spre poştă şi cumpără câteva timbre. 

— Cine aţi spus că era acel individ? 

Cu un efort îşi menţinuse vocea fermă. 

— Un detectiv, domnişoară, răspunse bătrânul diriginte de 
poştă, cu savoare. Am rămas tablou când mi-a arătat 
legitimaţia. Nu ştiu ce urmăreşte. 

— Încotro a plecat? întrebă ea, temându-se de răspuns. 

— Se îndrepta spre Beverley Green, domnişoară, conform 
celor spuse mie. 

Memoria dirigintelui de poştă nu era dintre cele mai 
strălucite, căci altfel şi-ar fi amintit că Andy nu-şi exprimase 


o astfel de intenţie. 

— Spre Beverley Green? a repetat ea încet. 

— Chiar aşa, domnişoară - Macleod! spuse el deodată. 
Asta-i este numele. Nu mi-l puteam aminti. Macleod. 

Îl pronunţase „Mac-lo-ed”. 

— Macleod, l-a corectat fata. Va sta aici? 

— Nu, domnişoară, este doar în trecere. Banks, măcelarul, 
nu m-ar crede că avem un detectiv în oraş, unul adevărat, 
de la Scotland Yard. Ele tipul care a adus dovada în cazul 
acela de crimă prin otrăvire de la Marchmont. Vă mai 
amintiţi, domnişoară? A fost o crimă minunată, într-adevăr. 
Un bărbat şi-a otrăvit nevasta, fiind nerâbdător să se 
căsătorească cu o altă doamnă, şi dovada acestui Macleod |- 
a condus la spânzurătoare. Banks mi-a povestit cazul ăsta 
pe care, în timp ce mi-l istorisea, mi l-am amintit. Am o 
formidabilă memorie în privinţa crimelor. 

Fata se întoarse la gară într-un pas mult mai lejer şi îşi luă 
un bilet. Era nehotărâtă, frământată de îndoieli şi teamă, îşi 
spuse iritată că ura ideea de a se îndepărta de zonă, chiar şi 
pentru câteva ore, cât timp acel om îşi vâra nasul în 
dumnezeu ştie ce. 

Din nou se întoarse spre sat şi din nou auzi şuieratul 
strident al trenului. Nu, va duce la bun sfârşit prima sa 
idee. O primejdie era, în orice caz, bine conturată. Îl ura pe 
Macleod. Îi era duşman. Îl ura, dar se şi temea deel. 
Tremura la rememorarea acelei priviri fixe, inchizitoare, 
care-i spunea atât de clar: „Există ceva de care te temi!”. 
Încercă din răsputeri să citească, dar mintea sa nu se 
concentra asupra ziarului şi, deşi privirea parcurgea 
rândurile, nu vedea nimic, nu citea nimic. 

Apropiindu-se de destinaţie, se întreba dacă ar fi visat 
vreodată să se întoarcă. Avea doar o săptămână înaintea ei 
pentru a rezolva această cumplită afacere - exact o 
săptămână - şi fiecare zi conta. S-ar putea să aibă succes. 
S-ar putea să se întoarcă în aceeaşi după-amiază, cu inima 


tresăltând de bucurie în timp ce va traversa aceste câmpii 
şi poduri, şi cu cugetul liniştit. 

Observa mecanic detaliile din peisaj în timp ce trenul 
mergea cu mare viteză. Va trebui să ţină cont să-şi 
stăpânească emoţiile la întoarcere, atunci când se vor 
îndrepta spre ferma cea albă. Când va revedea acest peisaj 
s ar putea să nu-i mai pese de nimic pe lume. 

Visurile şi călătoria s-au sfârşit simultan. Se grăbi să iasă 
din marele terminal, plin de oameni oribili, ce se 
îmbrânceau şi care nici măcar nu ar întoarce capul dacă ar 
muri în acel moment. Un taxi veni la chemarea ei: 

— Ashlar Building5? şoferul reflectă puţin, apoi continuă: 
Ştiu unde vreţi să ajungeţi, domnişoară. 

Ashlar Building era o clădire înaltă de birouri; n-o mai 
văzuse niciodată, şi nu avea vreo idee cum l-ar putea găsi 
pe individul pe care îl căuta. În hall, totuşi, ambii pereţi 
erau acoperiţi cu tăblițe indicatoare, şi privirea-i parcurse 
coloanele de nume, una după alta, până când se opri asupra 
lui: „Abraham Selim - nr. 309”. 

Biroul se afla la etajul cinci. 

A pierdut ceva timp până când l-a găsit, pentru că era 
amplasat în colţul uneia din aripile lungi ale clădirii - două 
uşi de birouri, pe una scriind „Privat”, pe cealaltă „Abraham 
Selim”. 

Ciocăni la uşă şi o voce îi răspunse: 

— Intră! 

O mică balustradă separa biroul propriu-zis de spaţiul 
îngust destinat solicitanţilor. 

— Da, domnişoară? 

Omul care o întâmpină vorbea răstit şi puţin ostil. 

— Aş dori să-l văd pe domnul Selim, spuse ea, şi tânărul îşi 
clătină capul bine pomădat. 

— Nu-l puteţi vedea, domnişoară, fără programare - 
replică el - şi, chiar şi atunci, el nu va vorbi cu 
dumneavoastră. 

Se opri brusc şi se uită fix la ea. 


— Ce surpriză, domnişoara Nelson! zise el. Nu m-aş fi 
aşteptat niciodată să vă văd aici. 

Fata se înroşi şi încercă zadarnic să-şi amintească unde l-a 
mai văzut pe individ. 

— Vă aduceţi aminte de mine, domnişoară? Sunt Sweeny, 
spuse el, şi faţa i se înroşi mai tare. 

— Oh, bineînţeles, Sweeny! 

Se simţea jenată, umilită de această descoperire. 

— Ai părăsit serviciul de la domnul Merrivan cam repede, 
nu-i aşa? 

Fu rândul lui să se simtă stingherit. 

— Da, aşa este, domnişoară. 

Tuşi. 

— Am avut o mică neînțelegere cu domnul Merrivan. Un 
gentleman cam zgârcit şi îngrozitor de suspicios. 

Tuşi din nou. 

— Nu aţi aflat nimic, domnişoară? 

Ea făcu un semn negativ cu capul. Nelson-ii nu păstrau 
servitorii îndeajuns de mult, încât să poată ajunge la gradul 
de intimitate, ce le-ar fi permis să bârfească cu ei, deşi 
aceştia erau atât de înclinați spre aşa ceva. 

— Ei bine, de fapt, spuse Sweeny uşurat la gândul că avea 
posibilitatea să-şi expună prima sa variantă, domnului 
Merrivan i-a lipsit nişte argintărie. Am fost atât de tâmpit, 
încât i-am împrumutat-o unui frate de-al meu să o copieze. 
Era foarte interesat de argintăria veche, fiind bijutier, şi 
când domnului Merrivan i-a lipsit argintăria... 

Iarăşi tuşi şi continuă din ce în ce mai incoerent. Fusese 
acuzat de furt - el! Şi fusese dat afară fără prea multă 
vorbărie. 

— Aş fi murit de foame, domnişoară, dacă domnul Selim nu 
ar fi auzit de mine şi nu mi-ar fi dat această slujbă. Nu iese 
prea mult, adăugă el depreciativ, dar este ceva. De multe 
ori îmi doresc să mă aflu în Valea Fericită. Aşa numesc eu 
întotdeauna Beverley Green-ul. 

Ea îi tăie scurt şuvoiul de explicaţii şi amintiri. 


— Când l-aş putea vedea pe domnul Selim? 

Băiatul dădu din cap. 

— Nu vă pot spune, domnişoară. Nici eu nu l-am văzut 
vreodată. 

— Cum?! se miră ea, privindu-l cu stupoare. 

— Este purul adevăr, domnişoară. E un cămătar - dar, 
bineînţeles, nu era necesar să vă spun asta. 

Se uită înţelegător la ea, şi fata simţi că intră în pământ de 
ruşine. 

— 'Toate afacerile lui se rezolvă prin scrisori. Eu primesc 
vizitatorii şi le fixez audienţele. Nu că i-ar primi vreodată, 
spuse Sweeny, dar clienţii completează formularele - 
înţelegeţi, domnişoară, suma pe care o doresc, garanţiile pe 
care le pot oferi şi alte asemenea lucruri - iar eu i le las 
domnului Selim în seiful acela de unde le ridică personal. 

— Şi când vine dânsul? 

— Numai Dumnezeu ştie, spuse celălalt pios. Trebuie să 
vină, pentru că scrisorile sunt ridicate de două-trei ori pe 
săptămână. El însuşi comunică cu solicitanţii. Eu niciodată 
nu ştiu cât le împrumută sau cât i se restituie. 

— Dar când vrea să-ţi dea instrucţiuni, el ţi le scrie? 
întrebă fata, curiozitatea înlocuindu-i dezamăgirea. 

— Îmi telefonează. Nu ştiu de unde. Este o slujbă ciudată. 
Numai două ore pe zi şi doar patru zile pe săptămână. 

— Nu există nici o posibilitate să-l văd? se rugă ea 
disperată. 

— Nici cea mai mică, spuse Sweeny, dându-şi din nou 
importanţă. Există doar un singur mod de a trata afaceri cu 
Abe - nu s-ar supăra dacă ar afla că îi spun Abe, chiar deloc 
- şi aceea este prin corespondenţă. 

Fata îşi aplecă privirea spre birou şi stătu aşa câtva timp, 
cugetând. 

— Domnul Nelson se simte bine, domnişoară? întrebă 
Sweeny. 

— Foarte bine, mulţumesc, replică ea în grabă. 
Mulţumesc, Sweeny, eu... 


Îi repugna să facă confesiuni unui servitor. 

— Nu vei vorbi despre venirea mea aici, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu, spuse Sweeny virtuos. Doamne, 
domnişoară, dacă aţi şti cine sunt cei care vin aici, aţi fi 
surprinsă. Actori şi actriţe, oameni despre care citiţi în 
cotidiene, miniştri, personalităţi religioase... 

— La revedere, Sweeny. 

Închise uşa, deşi el încă povestea. 

Genunchii îi tremurau în timp ce cobora scările, pe care le 
preferase liftului, pentru că abia acum realiză cât de mult 
contase pe această întrevedere. Cu disperare în suflet 
vedea inevitabilul producându-se. Ce ar mai putea opri 
acum sabia ce deja se legăna deasupra capului, gata să 
cadă? Nimic, nimic nu o mai putea opri! Singurul om pe 
care dorea să-l vadă era inaccesibil - singurul om, îşi spuse 
ea cu ciudă, singurul om. 

Privind pe fereastra trenului ce o purta înapoi, văzu ferma 
cea albă şi ar fi vrut să plângă. 

Schimbă trenul la nodul feroviar şi ajunse în Beverley la 
ora cinci, iar prima persoană pe care o văzu în timp ce se 
da jos din tren fu bărbatul calm, puternic, cu ochii verzi. El 
o zărise primul, şi privirea sa deja o urmărea când cobora. 
Inima ei încetă să mai bată, apoi observă că în dreapta lui 
se afla un om cu cătuşe la mâini - profesorul canadian! Iată, 
deci, pe cine căutase el - pe profesorul din Canada, cel ce-i 
vorbise atât de interesant despre fosile. 

Scottie cunoştea foarte multe chestii despre fosile; era 
subiectul său preferat. În închisoare, dacă cineva îşi alege o 
temă, de regulă descoperă la bibliotecă trei sau patru cărţi 
ce conţin amănunte despre problema respectivă. De 
cealaltă parte a lui Scottie sta un poliţist în uniformă. Cât 
despre criminal, acesta îi întâmpină privirea îngrozită, cu 
un zâmbet şters. Fata presupuse că oamenii devin aspri şi 
împietriţi după un timp, şi ruşinea de a fi condamnat 
dispare. Dar trebuie să fi fost o vreme când, chiar şi omul 


acesta cu figură uscăţivă şi-ar fi plecat ochii în faţa unei 
femei cu care vorbise atâtea. 

Îi aruncă o privire rapidă lui Andy şi trecu mai departe. 
Uşurare! Disperarea deprimantă de pe drumul de 
întoarcere i se alină. Era aproape veselă când a ajuns la 
poteca străjuită de trandafiri ce ducea spre casă. 

Capitolul IV. 

DOI TIPI BEI. 

În casa domnului Nelson se intră din stradă într-un hall 
mare, înconjurat pe trei laturi de o galerie la care se ajunge 
printr-o scară amplă. 

Nelson sta înaintea unui şevalet examinând o pictură, şi 
faţa lui era ascunsă privirilor fetei. Dar nu era nevoie să-i 
vezi figura. Atitudinea sa era elocventă. Se întoarse şi o 
studie cu o anumită semeţie ciudată pe care un rege ar 
rezerva-o probabil oaspeţilor nedoriți. Era un bărbat cu o 
faţă îngustă, uşor pleşuv. Nasul îi era subţire şi aristocratic, 
dar bărbia şi gura oarecum lipsite de fermitate. O mustață 
castanie subţire, uşor înspicată, îi dădea o aparenţă cvasi- 
militară, în deplină concordanţă cu starea sa de spirit 
războinică din acel moment. 

— Ei bine, exclamă el, te-ai întors! 

Se îndreptă spre ea cu pas maiestuos, cu mâinile la spate 
şi umerii săi înguşti aruncaţi înapoi. 

— Eşti conştientă de faptul că nu am servit prânzul? 
întrebă el ameninţător. 

— Ţi-am spus că în dimineaţa asta mă voi duce în oraş. De 
ce nu ai rugat-o pe Mary? 

Fata se temea de răspuns. 

— Am concediat-o, zise el, şi Stella suspină lăuntric. 

— Nu cumva ai dat-o afară şi pe bucătăreasă?! îl întrebă. 

— Ba da, am concediat-o şi pe bucătăreasă. 

— Le-ai plătit şi salariile? îl interpelă ea, explodând de 
furie. Oh, tată, de ce faci asemenea lucruri? 

— Le-am concediat pentru că erau impertinente, zise 
domnul Nelson, gesticulând. Asta e! Eu sunt stăpân în 


această casă. 

— Aş fi dorit să fii mai stăpân pe tine însuţi, spuse fata cu 
amărăciune în timp ce se îndrepta spre cămin. 

Luă o sticlă şi o privi în lumină. 

— De ce, ori de câte ori eşti beat, îi dai afară pe servitori, 
tată? 

— Beat?! zise el, şocat. 

Ea întări. 

În asemenea momente nu folosea eufemisme; nu era cazul 
să fie delicată. 

— Mâine dimineaţă îmi vei spune că nu-ţi aminteşti ce s-a 
întâmplat, şi vei fi foarte spăşit. Dar va trebui să merg la 
Beverley ca să găsesc doi servitori care n-au fost concediaţi 
de noi. Şi vor fi foarte greu de găsit. 

Nelson îşi înălţă sprâncenele. 

— Beat?! repetă el, dar ea nu-i acordă atenţie şi curând 
după aceea, din bucătărie, unde-şi prepara masa, îl auzi 
urcând scările, repetând „beat?!” şi râzând sardonic din 
când în când. 

Se aşeză lângă masa sclipind de curăţenie şi îşi pregăti 
mâncarea - o ceaşcă de ciocolată şi o felie de pâine cu unt. 
Căută brânză, deşi ştia că o face fără succes. Era o altă 
caracteristică a domnului Nelson ca, atunci când cocheta cu 
Bachus, să aibă o slăbiciune pentru brânză. 

Oare lucrase ceva?! Se îndreptă spre atelierul aflat în 
spatele casei. Pânza pe care i-o aşezase pe şevalet în acea 
dimineaţă nu simţise atingerea cărbunelui. Stella Nelson 
suspină. 

— Ce folos? se întrebă, adresându-se unuia din multele 
studii neterminate ce atârnau pe pereţi. 

Socotea cheltuielile casnice, stând la o măsuţă de scris 
amplasată într-un colţ al atelierului, când, auzind clopoţelul 
sunând, s-a îndreptat spre uşa principală. Era amurg, şi cel 
ce sunase se retrăsese la oarecare distanţă de uşă, astfel 
încât, la început, nu-l putu distinge. 


— Ah, tu eşti, Arthur? Intră, nu te jena. Iata s-a dus să se 
culce. 

— Presupuneam acest lucru. 

Domnul Arthur Wilmot aşteptă până când ea aprinse 
luminile în atelier, şi apoi intră. 

— Ai fost în oraş astăzi? 

— M-ai zărit? întrebă ea repede. 

— Nu. Cineva mi-a spus, cred că Merrivan. Şi ai aflat 
despre geologul nostru canadian? Este un hoţ important, 
chiar destul de important spre a pune un om ca Andrew 
Macleod pe urmele sale. Criminalistul acela. 

— Cine este Andrew Macleod? se interesă fata. 

Ştia din primul moment că Andrew Macleod era tipul cu 
ochii verzi, dar dori să fie sigură. 

— Este detectiv... Ei bine, nu-i chiar un detectiv. Cred că e 
medic criminalist. Se ocupă doar de cazurile importante, şi 
profesorul este binecunoscut în domeniu. Presupun că i se 
spune „Scottie”, cel puţin aşa i s-a adresat domnul Macleod. 

— Trebuie să-l fi văzut în gară, spuse ea, un tip mai 
degrabă arătos, cu ochi deosebiți. 

— Nu l-aş numi arătos pe Scottie, replică Wilmot, dar era 
atât de tulburată, încât nu a corectat impresia greşită pe 
care şi-o formase el. 

— Nu te pot ruga să stai prea mult, zise fata. Ne-am 
pierdut servitorii. 

— Iarăşi?! se miră musafirul. Oh, nu, dar este prea de tot. 
Într-adevăr, cred că tatăl tău este imposibil. Asta înseamnă 
ca tu să fii şi bucătăreasă şi menajeră, până când găseşti pe 
altcineva. 

— Cu un tată plin de câinţă, foarte nerăbdător să mă 
asiste, şi stându-mi în cale tot timpul! Este una din crucile 
pe care trebuie să le port, şi tata e un scump atunci când... 

Tânărului îi stătea pe limbă s-o întrebe dacă domnul 
Nelson a fost vreodată complet treaz. Dar era prea deştept 
pentru a o lăsa să continue, nu însă într-atât pe cât se 
vorbea. 


— În ce parte a oraşului ai fost? o întrebă. 

Era aplecată pe pupitru, aranjându-şi hârtiile. 

— De ce? replică, privindu-l cercetător. 

— Oh, eu... doar am întrebat..., se bâlbâi el. Mi-ar fi plăcut 
să aflu că eşti în oraş. Am fi luat masa împreună. 

— Nu mă gândesc la mâncare când merg la oraş, zise ea. 
Cu ce te ocupi, Arthur? continuă fata. Ţi-am pus această 
întrebare mai mult sau mai puţin direct până acum. 
Permite-mi luxul unei adevărate indiscreţii. Este o 
indiscreţie să te-ntreb cum îţi câştigi existenţa? 

El rămase tăcut. 

— Fac diverse lucruri, spuse vag. 

— Ai un birou? 

Tânărul ezită, apoi confirmă: 

— Da, am un birou. 

— Unde? 

Ea-l observă cum se încruntă rapid, dar el zise: 

— De cele mai multe ori folosesc birourile altor persoane. 
Am un număr mare de prieteni, şi ei... 

Se opri din nou. 

— Mă întâlnesc cu clienţii mei cât pot de aproape de 
casele lor. 

— Nu eşti avocat şi nici doctor, enumeră ea cele două 
profesiuni pe degete, nu eşti samsar... eşti aproape tot atât 
de misterios ca... - tăcere - ca domnul Scottie, cum îl 
numeşti pe bietul nostru profesor. Şi acum, zise, brusc, cred 
că ar fi bine să te duci. Nu sunt formalistă - se auzi o 
izbitură deasupra capului fetei, şi privi într-acolo - dar din 
moment ce tatăl meu s-a retras să se culce - cred că tocmai 
îşi scoate ghetele - trebuie ca şi tu să pleci. 

— Presupun că, începu el cu stângăcie, nu te-ai gândit 
cumva Că... despre... nu vreau să te zoresc sau să profit de 
faptul că... că lucrurile... 

Îl privi cu bunăvoință şi-l măsură de la părul său perfect 
aranjat până la pantofii bine lustruiţi. Avea o faţă lată şi o 
mustață mică, neagră (câteodată îi sugera Stellei imaginea 


unei râme negre venită să se odihnească sub nasul lui), şi 
erau perioade când i se părea puţin ridicol. Din motive 
nedeterminate, el nu era aşa astă-seară, şi inima fetei se 
umplu de compasiune. 

— M-am gândit, Arthur, zise liniştită, dar este absolut 
imposibil. Cu adevărat nu doresc să mă mărit cu nimeni. Şi 
acum pleacă şi uită tot ce are legătură cu asta. 

El sta, fixând podeaua cu privirea şi bătând nervos cu 
degetele în masă, iar tăcerea îi învălui; ea nu îndrăzni să-l 
întrerupă din nişte gânduri care nu păreau deloc fericite. 

Deodată vorbi: 

— Acum, Stella, ai face bine să abandonezi această 
atitudine băieţoasă. Eşti femeie şi sunt bărbat. Îţi ofer ceva. 
Nu sunt chiar atât de sărac cum se crede, iar când 
Merrivan moare..., ei bine, sunt unica lui rudă. Eşti lefteră 
şi te-ai băgat într-o încurcătură blestemată. Nu ştiu în ce 
constă, dar, mai curând sau mai târziu, voi afla. Nu vei mai 
putea sta în Beverley Green. Tatăl tău a băut deja două 
ipoteci pe casă şi, până să crape, va bea şi mobilierul. 
Presupun că tu speri că e bine şi uşor să munceşti pentru a 
te întreţine, dar nu-i aşa. Cinci slujbaşi din şapte te vor 
săpa, ştiu asta. Sunt nerăbdător să-l depun pe bietul tău 
beţiv într-un sanatoriu pentru alcoolici. Va muri sau se va 
vindeca şi, oricum, altă soluţie nu există. Îţi vorbesc direct. 
Am încercat în alt mod şi n-a mers. Eşti destul de femeie 
pentru a deosebi binele de rău. Te doresc, Stella; te doresc 
cum nu mi-am dorit nimic pe lume până acum. Şi sunt 
conştient de acest lucru. 

Totul era cât se poate de clar. Buzele ei se mişcară, dar 
întrebarea pe care o puse nu se auzi. 

— Ştiu în ce stare jalnică îţi sunt afacerile, şi te previn că 
am de gând să folosesc toată ştiinţa mea ca să te obţin. Nu 
mă voi da în lături de la nimic, oricât de necinstit ar fi, 
pentru a te avea. Asta-i! 

Fuseseră atât de apropiaţi, încât reticenţele ce-i despart 
de regulă pe prietenii obişnuiţi, se topiseră. Era singurul 


om pe lume, cu excepţia tatălui ei, care i se adresa pe 
numele mic. Ea îl numea „Arthur” în mod absolut firesc. 
Pentru Stella Nelson el era tipul tânărului om de afaceri 
care juca tenis, dansa bine, vorbea despre sine cu 
satisfacţie, şi era proprietarul unui automobil destul de 
luxos. Era tipul cel mai fermecător din câţi întâlnise, şi îl 
studiase îndeajuns spre a şti exact cum va reacţiona în 
anumite circumstanţe date. 

Prima ei senzaţie, când tânărul a început să vorbească, a 
fost una de consternare şi amărăciune. Nu se simţea rănită; 
de mult nu mai putea fi rănită. Dar era supărată că făcuse o 
asemenea greşeală. Avea acelaşi sentiment ca atunci când, 
la o partidă de bridge, dădea jos o carte greşită ştiind că 
era o carte greşită, şi că, în consecinţă, va pierde jocul. 
Simţea o dorinţă absurdă să se scuze pentru a se fi înşelat 
asupra caracterului său, dar, deşi nu a realizat absurditatea 
situaţiei, era incapabilă să scoată un sunet. Ea greşise, nu 
el. El avea dreptate, fireşte, era propriul său stăpân, 
agresiv şi „al dracului de sigur pe el”. Profesorul canadian 
utilizase expresia în prezenţa ei şi o amuzase. Arthur 
Wilmot era al dracului de sigur de el, de poziţia sa 
avantajoasă, de ea. 

Apoi îi reveni vocea. 

— Ai face mai bine să pleci, Arthur, îi zise cu blândeţe. 

Deşi abia păşise peste pragul copilăriei, avea sentimente 
de mamă faţă de tânăr. Era atât de patetică nerozia lui, 
încât îi părea rău pentru el. 

— Plec când vreau, replică tânărul. Dacă vrei să mă dai 
afară, cheamă.-l pe tatăl tău! De ce nu-l chemi? Cheamă-i pe 
servitorii pe care i-a dat afară! Mă crezi un ticălos, dar îţi 
subliniez şi întăresc că eşti singură, nu în această casă, ci 
pe lume! 

Fata regăsise puterea şi armele necesare. 

— Şi tu eşti omul cel puternic şi vorbăreţ. Tăcerea, mai 
devreme sau mai târziu, are efect contrar, zise ea. 


Se rezemă de spătarul scaunului, cu mâinile la spate. 
Siguranţa ei era deconcertantă pentru acest sfărâmător de 
citadele. El nu întâlnise nici sfidare, nici capitulare, ci 
senzaţia că exista o rezervă ascunsă. O simţea şi era 
descumpănit. 

— Nu sunt îngrozitor de supărată de - Încerc să mă 
gândesc la o caracterizare corectă - această bufonerie 
tragică, bufonerie pentru că intenţia sa era de tragism. Nu 
vreau să mă mărit cu tine, Arthur, deoarece... ei bine, chiar 
tu ai recunoscut că nu ai nici o calitate sau un farmec 
special, nu-i aşa? Trebuie să „mă ai” în virtutea mai bunei 
tale poziţii financiare. Este snobism, nu-i aşa? Prin şantaj 
sau prin alt mod, aşa procedează lichelele din melodrame. 
Ar fi trebuit proiectat un reflector asupra ta, bărbatul cel 
puternic, flecar şi femeia neajutorată şi tăcută. Ar ieşi un 
roman, nu-i aşa? Eşti al doilea om beat pe care l-am întâlnit 
astăzi, doar că tu ai înghiţit ceva mult mai toxic. Eşti beat 
de vanitate, şi va fi foarte greu să redevii echilibrat. 

Vocea ei nu pierduse nici o secundă dominaţia asupra lui. 
EI se crispa, scotea sunete înăbuşite. O dată a încercat să o 
întrerupă, dar, în final, a fost învins şi şi-a reţinut şuvoiul de 
argumente ce şi le pregătise cu atâta minuţiozitate, 
tremurând la gândul că până şi lui i s-ar părea stupide. 

Fata traversă spre uşă şi o deschise. 

— Aş dori doar să spun... începu el, şi ea râse. 

— Tot mai doreşti să adaugi ceva? îl întrebă. 

Tânărul ieşi fără un cuvânt, iar Stella închise uşa şi o 
încuie în urma sa. 

Stătea cu o mână pe mânerul sferic al uşii, cugetând cu 
capul aplecat ca şi când asculta ceva. Dar gândea doar şi, 
tot cufundată în cugetare, stinse luminile şi urcă scările 
spre camera ei. Era prea devreme ca să se culce, însă nu 
avea nici un motiv să mai rămână la parter. Se dezbrăcă 
încet la lumina lunii. Camera Stellei se afla la ultimul etaj, 
pe acelaşi nivel cu ale servitorilor. Corespundea ferestrei de 


fronton pe care o văzuse Andrew Macleod, şi ea o alesese 
pentru că de aici avea o privelişte nesegmentată de copaci. 

Îşi puse un halat de casă peste pijama şi, deschizând larg 
oberlicht-ul, îşi rezemă coatele de pervaz privind afară. 
Totul era o îmbinare de tente înceţoşate. Lumina ce inunda 
pajiştea centrală dădea ierbii o culoare cenuşie-albăstrie. 
Razele lunii se proiectau pe cicatricea albă a carierei de 
piatră de la Beverley, ce arăta ca o mare scoică sidefie pe 
panta împădurită a dealului. O noapte de pace; nici un 
sunet, doar ţipătul pătrunzător al unei bufniţe pe deal şi 
scârţâitul paşilor pe drumul pietruit. Trop, trop, trop, 
precum marşul cadenţat al unui soldat. Cine era în 
apropiere? Nu a recunoscut pasul calm, liniştit. Apoi tipul 
apăru în raza ei vizuală. 

Privind în jos printre tulpinile a doi copaci zări un om, şi îl 
recunoscu înainte ca el să-şi fi întors faţa iscoditoare spre 
casă. 

Detectivul cu ochii verzi - Andrew Macleod! 

Îşi muşcă buzele spre a opri ţipătul ce creştea în ea şi, 
dându-se înapoi, închise ferestrele pe furiş. 

Inima îi bătea dureros, aproape că-i auzea tic-tac-ul. 

Detectivul! Se târi la fereastră, privi afară şi, în aşteptare, 
o deschise. Nu se auzea nici un sunet, nici măcar al paşilor 
pe pietriş. După o clipă îl văzu. Traversa pajiştea şi, curând 
după aceea, dispăru. Apoi ajunse la ea bâzâitul unui motor 
ce se stinse şi el. 

Se îndreptă clătinându-se spre pat şi se aşeză. 

În acel moment Arthur Wilmot era torturat de supoziţii. Ce 
credea ea oare despre el? S-ar putea să fi petrecut o 
noapte albă. Dar fata uitase de existenţa lui Arthur Wilmot. 

Capitolul V. 

VALEA FANTOMELOR. 

Aşteptând pe peronul gării, Scottie devenise comunicativ, 
chiar retoric. 

— Crezi că eşti destul de bine acomodat cu toată mizeria 
vieţii, Macleod, pentru că ştii locurile fierbinţi ale oraşului, 


coşurile pivniţelor chinezeşti, şi draperiile de mătase şi 
sofalele centrelor comerciale, că le ştii pe toate astea... 
Admit că nu eşti atât de sigur pe dumneata precum unii 
dintre acele surogate ce-şi spun detectivi, iar profesia de 
doctor te-a condus la conţinutul lucrurilor, dar nu le ştii pe 
toate. 

— Aşa este, mărturisi Andy. 

— Ăsta-i punctul unde unii dintre voi greşesc - nu 
dumneata, recunosc, dar unii dintre voi, sticleţii. Nu 
bucătăria speluncilor şi a hoţilor sau locul unde găseşti 
drojdia societăţii şi calicii - mici pungaşi ce se cred copiii lui 
Rothschild6 când ating o bancnotă de cinci dolari - nu astea 
sunt locuri rele. 

Se uită în jur. Polițistul care îl escorta la oraş nu asculta 
discuţia lor. 

— Dacă vrei să respiri un aer morbid, du-te la Beverley 
Green! 

Andy îl privi pătrunzător şi simţi un fior inexplicabil pe şira 
spinării. 

— Ce vrei să spui? Ai auzit ceva? 

Scottie îşi exprimă negația printr-o strâmbătură a buzelor. 
— Nu, nimic, dar am mirosit. Sunt sensibil la... cum dracu 
se spune? Atmosferă, asta e. Vei zâmbi pe sub mustață, dar 
a fost o şansă pentru mine în ceea ce aş numi zilele mele de 

vrajbă cu Cel de Sus. Acum te las să zâmbeşti, dar nu vei 
mai râde când vei vedea tăria şi evidenţa alibiului meu. În 
acele zile sentimentul ăsta care dă fiori m-a scutit de foarte 
mult timp pierdut. Eram în închisoare când l-au adus pe un 
tip ce urma să fie spânzurat. Nimeni nu a ştiut de existenţa 
lui; a fost transferat în ziua dinaintea execuţiei, pentru că 
pardoseala casei morţii a luat foc. Asta-i adevărul! Şi eu am 
ştiut că el se afla în închisoare, am ştiut ora la care a fost 
adus. Aşa simt acum ceva despre Beverley Green. Este 
acolo ceva - ceva rău. Sună ciudat cuvântul în gura mea, 
aşa-i, Macleod? Te ating pe cot când mergi - fantome! Râzi! 
Dar îţi spun că sunt cel puţin o duzină! Iată de ce am 


denumit-o Valea Fantomelor! Şi acum îţi voi spune ceva 
care va atârna greu împotriva mea, dacă-l treci în capul de 
acuzare. Dar am încredere în dumneata, Macleod, pentru 
că eşti diferit de majoritatea indivizilor; eşti un gentleman. 
Am avut o armă. Întotdeauna am avut una în bagajul meu, 
dar niciodată nu am purtat-o asupra mea. Acum a fost 
pentru prima oară. Am avut-o la mine în clipa în care m-ai 
săltat. Am aruncat-o în timp ce intram în Beverley. Nu-ţi voi 
spune locul, pentru că nu ai văzut unde s-a întâmplat. 

— Când ai pretins că-ţi vine să caşti în vreme ce luam 
curba la intrarea în oraş, spuse Andy. Însă nu voi menţiona 
acest fapt, şi voi contramanda ordinul pe care-l dădusem de 
a se cerceta şanţurile. Dar, Scottie, văd că nu prea eşti 
speriat! 

Scottie plescăi din buze. Era chiar serios. 

— Nu ştiu... nu sunt nervos - niciodată n-am fost. Nu mi- 
este frică de nimic omenesc. Am fost doar... ei bine, stelele 
căzătoare îmi dau acelaşi fior. A fost o teamă. l-am transmis- 
o ieri lui Merrivan, bârfitorul comunităţii. 

Andy surâse la omagiul adus acestuia ca agent publicitar şi 
ghid al Beverley Green-ului. 

— Nu-i un tip rău. A cam uitat cum să raţioneze, dar asta 
vine de la îngrăşare. Nu-i un tip rău. Ela spus acelaşi lucru 
după ce i-am mărturisit senzaţia mea. A fost de acord. Poate 
că ar fi de acord cu oricine; este un tip adaptabil. Dar mi s-a 
părut că eu am transpus în cuvinte ceea ce ar fi gândit şi el, 
dacă Domnul l-ar fi înzestrat cu puterea de a gândi. 
Macleod, du-te şi stai o zi sau două în Beverley Green şi vei 
simţi aceasta - ceva ia naştere, tăcerea de moarte dinaintea 
trăsnetului ce-ţi loveşte casa... dar iată trenul! Dacă vei fi 
chemat să depui mărturie contra mea, să-mi pui o vorbă 
bună! 

— Am spus eu vreodată ceva împotrivă-ţi, Scottie? întrebă 
Andy cu reproş. Succes alibiului tău! 

Scottie îi făcu cu ochiul, complice. 


Era acel moment în care trenul s-a oprit şi Stella Nelson a 
coborât. Ochii lui Andy au urmărit-o până când a ieşit din 
raza sa vizuală. 

— Şi ea este implicată pe undeva, şopti Scottie, aproape 
lipindu-şi buzele de urechea detectivului. La revedere, 
Macleod. 

Astfel Scottie s-a îndreptat spre bara justiţiei, o experienţă 
mai puţin dezastruoasă decât anticipase el, pentru că alibiul 
i-a fost solid şi bine expus, iar mărturia a patru persoane cu 
aparenţă respectabilă, care jucau cărţi cu el în perioada 
când a fost comis delictul, nu a putut fi zdruncinată de 
disprețul juraţilor şi de întrebările abile ale unui judecător 
neîncrezător. 

Andy îşi promisese plăcerea unei plimbări cu maşina la 
lumina lunii de-a lungul ținutului până la locul de vacanţă 
de unde fusese chemat. Mărturiile în privinţa arestării 
urmau să fie prezentate de inspectorul însărcinat cu acest 
caz, pentru care predarea prizonierului de către polițistul 
comitatului constituia arestare. Dacă prezenţa lui Andy ar fi 
necesară la tribunal, aceasta ar însemna doar o zi în oraş. 

Vorbele lui Scottie corodaseră suprafaţa minţii sale 
precum acidul o tinichea. Când s-a întors la hanul unde îşi 
garase maşina, nu avea nici o intenţie de a părăsi Beverley- 
ul, deşi era jenat să descopere că identitatea lui este 
proprietate publică şi că populaţia răzleaţă se întorcea să-l 
privească chiorâş, când trecea. 

Dacă nu avea nici o intenţie să părăsească Beverley-ul în 
acea noapte, cu atât mai puţin se gândea să facă o vizită la 
Beverley Green. În subconştient se prea poate să se fi decis 
deja, dar, aparent, el s-a supus unui impuls de moment 
când, după cină, şi-a luat maşina şi s-a îndreptat spre 
fericita comunitate. A tras în faţa casei de oaspeţi, a oprit 
motorul şi a stins luminile. Era lună plină, iar magia ei lucra 
puternic asupră-i. 

A stat timp îndelungat, sorbind cu nesaţ frumuseţea 
delicată a scenei, apoi a traversat pajiştea şi din nou 


picioarele l-au purtat fără voie în direcţia casei Nelson. 

Un dreptunghi de lumină aurie a apărut deodată: uşa se 
deschisese şi el se opri în umbra unui pâlc de rododendroni, 
unul din multele ce mărgineau pajiştea localităţii. 

A văzut ieşind un om, şi era ceva în mersul acestuia ce i-a 
atras imediat atenţia. Era literalmente adevărat că obiectul 
său de studiu, în ceea ce priveşte omenirea, era însăşi 
făptura umană. O grimasă, mişcarea mâinilor, modul 
specific cum stă la masă un individ şi îşi despătureşte 
şerveţelul, aveau un anume înţeles pentru acest căutător. 

„Uite acolo unul care este în toane foarte rele!”, gândi el, 
privind făptura lui Arthur Wilmot ce călca cu paşi mari pe 
drumul pietruit. Acesta lăsă deschisă poarta vilei sale şi se 
opri ca şi cum i-ar fi venit o idee neaşteptată, ieşi din nou, 
închizând poarta în urma lui, şi îşi continuă preumblarea, 
pătrunzând într-o casă situată pe colţul drumului îngust - 
casa domnului Merrivan. Andy reţinuse şi îşi aminti că cei 
doi erau unchi şi nepot. 

Merse mai departe, ţinându-se în umbra tufişurilor. Ceva - 
o stare de anxietate - i se transmisese. Avea imaginaţie într- 
un mod practic, dar cu siguranţă nu era atât de susceptibil 
cum se pretindea Scottie. Rememorase istorisirea acestuia 
şi, omiţând acele extravaganţe inerente limbajului 
personajului, rămăsese sinceritatea sa reală. Andy făcuse 
abstracţie de frica pe care individul o zugrăvise atât de 
precis ca parte integrantă a bizareriei sale, dar acum el 
însuşi încerca aceeaşi teamă nedesluşită. Era ca şi cum 
sufletul îi trecea prin umbra unei ameninţări. Îşi imagină 
acea ameninţare luând forma unei figuri gigantice cu o 
sabie ridicată şi zâmbi închipuirilor romantice. 

Totuşi, el se menţinu în.umbră şi se opri vis-ă-vis de vila lui 
Merrivan. Ce l-a determinat să procedeze aşa, niciodată nu 
va şti. Risca să pericliteze o mai strânsă legătură cu oamenii 
din Beverley Green şi, după toate regulile bunelor maniere, 
acţiona de neiertat. Poarta casei domnului Merrivan era 
deschisă, aşa cum o lăsase Arthur Wilmot şi, trecând peste 


drum, Andy pătrunse în curte, mergând pe fâşia verde ce 
mărginea aleea de maşină. 

Era o casă cu multe ferestre, a constatat asta când a 
scăpat de liziera copacilor ce-i împiedicau vizibilitatea - 
ferestre albe, ovale, pe care luna le poleia într-un argintiu 
patinat. Nu se vedea nici o lumină şi el urmă bordura de 
iarbă până când ajunse sub o fereastră de la parter şi 
atunci, cu o claritate de necrezut, auzi o voce: 

— N-o vei face, pe Dumnezeul meu că nu! Le voi ucide 
înainte de a o face! 

Cel ce vorbea nu era Merrivan. Trebuie că era vizitatorul. 
Imediat auzi un murmur înăbuşit. Fereastra era deschisă de 
câţiva inchi în partea de sus. Ghici că în spatele ei existau 
draperii groase şi vorbitorii se aflau în această cameră. 
Deodată îl auzi distinct pe Merrivan: 

— Eşti ridicol, eşti absurd, dragul meu! Nu mi-este frică de 
amenințările tale. Şi acum îţi voi spune ceva, ceva care te va 
surprinde. Îţi cunosc... misterioasa ta ocupaţie din oraş... 

Apoi vocile au scăzut şi, deşi Andy îşi lipi urechea de geam, 
nu mai putu distinge nimic; a auzit doar murmurul rapid, 
insistent al vocii vizitatorului şi, o dată, râsul domnului 
Merrivan. 

A intuit mişcarea unui scaun, aşa că s-a întors pe calea pe 
care venise, stând ascuns în tufişuri până când Arthur 
Wilmot a ieşit din casă şi, mergând mult mai încet, a 
dispărut în propria sa vilă. 

Certurile familiale pot foarte, uşor să pară mai importante, 
mai tragice decât sunt. Dar asta era o ceartă neobişnuită. 
Care era această misterioasă ocupaţie a domnului Arthur 
Wilmot, a cărei simplă menționare îl redusese de la starea 
de taur înfuriat, suflând foc pe nări şi amenințând cu 
uciderea, la o persoană ce imploră abia auzit? 

Aşteptă până ce uşa casei lui Wilmot s-a închis, apoi trecu 
pe drumul pietruit şi se întoarse cu pas domol. În timp ce se 
apropia de locuinţa lui Nelson se opri şi privi, cu inima 
bătându-i în ritm accelerat. O văzu distinct pe fată. Lumina 


lunii dădea frumoasei ei figuri o delicateţe nepământeană. 
O văzu retrăgându-se, închizând încet fereastra, şi ştiu că 
ea îl zărâse. Îi era teamă? Îl recunoscuse? Era ciudat, îşi 
spuse, întorcându-se spre Beverley, dar cel mai ciudat lucru 
era o neaşteptată uşurare a spiritului şi îndepărtarea 
sentimentului de pericol iminent ce îl încercase până atunci, 
în timp ce maşina sa intra în şoseaua principală. 

Dacă exista un demon la Beverley Green, trebuie că era 
unul foarte puternic. Pentru o secundă îl speriase pe Andy 
Macleod. 

Capitolul VI. 

A DOUĂZECI ŞI PATRA ZI. 

Stella Nelson era la micul dejun când tatăl ei coborî. Nu 
mai era trufaşul ce concediază servitorii, ci un om ruşinat şi 
umil. Întreaga sa atitudine era o scuză. 

Odinioară Stella se lăsa indusă în eroare de pocăinţa lui. 
Crezuse că, dacă cineva îşi dădea seama şi îi părea cu 
adevărat rău pentru greşelile sale - şi nu devenise atât de 
împietrit încât să treacă în tăcere peste asemenea fapte - 
trebuie să fie ceva bun în el şi să aibă o şansă de îndreptare 
morală. Dar acea iluzie trecuse, ca multe altele. 

— Bună dimineaţa, draga mea. Mi-e greu să pot privi în 
ochii tăi, spuse el în timp ce se aşeza şi îşi despăturea 
şerveţelul cu mâini tremurânde. Sunt o bestie, o bestie! 

Fata îi turnă ceaiul, neimpresionată. 

— Este pentru ultima dată, Stella, pentru ultima dată! Am 
hotărât, în timp ce mă îmbrăcam azi-dimineaţă, că niciodată 
un pahar cu vin nu va mai atinge buzele mele. Am fost din 
cale-afară de idiot? Nu le-am dat afară pe servitoare, nu-i 
aşa? 

— Au plecat deja, spuse ea. 

El suspină. 

— Poate că aş putea să le vorbesc, zise plin de zel. Cred că 
aş putea aranja lucrurile în ceea ce o priveşte pe Nellie... 
Nu era o fată rea, deşi, într-adevăr, mi-a pierdut butonii de 
aur. Mă voi duce să le explic, şi până la prânz le vom avea 


înapoi, iubirea mea. Nu-ţi pot permite să faci treburi 
casnice! 

— Nellie a venit după cufărul ei astăzi dimineaţă, îi zise 
fata cu un ton sec, şi i-am făcut aceeaşi propunere ca şi 
tine. Mi-a declarat că nu ar mai veni înapoi chiar dacă i-aş 
plăti un milion de lire pe an. Nu i-am făcut şi această ofertă. 

— Am înjurat-o? o întrebă cu vinovăţie. 

Ea aprobă şi împinse marmelada înspre el. 

— Ai ceva bani? Vreau să merg la cumpărături, zise fata. 

Nelson se mişcă pe scaun, vădit jenat. 

— Mă tem că nu am, răspunse. leri dimineaţă, după 
plecarea ta, am fost în Beverley şi am făcut ceva 
cumpărături. 

— Ştiu, îl întrerupse Stella, calmă. Ai lăsat exact o 
jumătate de sticlă pe care am vărsat-o în chiuvetă. 

— N-ar fi trebuit să faci asta, draga mea, murmură el. Este 
un produs otrăvitor, dar e bine să-l ai în casă în caz de 
îmbolnăvire subită. 

Kenneth Nelson, în asemenea ocazii, prezicea în mod 
inevitabil izbucnirea unor maladii care ar putea fi vindecate 
numai prin utilizarea din abundență a whisky-ului. 

— Dacă vom fi bolnavi, îl vom chema pe doctorul Granitt, 
spuse tăios fata. Eşti sigur că nu ai nici un ban, tată? 

— Am câţiva şilingi?. 

Băgă mâna în buzunar şi scoase un pumn de mărunţiş. 

— Voi avea nevoie de ei, zise grăbit. Astăzi voi primi cecul 
de la negustori. De ce nu a fost adus de dimineaţă, nu ştiu... 
Indivizii ăştia nu sunt deloc oameni de afaceri. 

— Cecul a sosit săptămâna trecută, zise ea, fără căldură. 
Ai luat scrisoarea de la servitoare şi ai rugat-o să nu-mi 
spună nimic despre asta. Mi-a povestit ieri acest fapt, 
printre multe altele. 

El oftă din nou. 

— Sunt un risipitor, un om de nimic, se tângui. Am băgat-o 
în mormânt pe mama ta datorită bestialităţii mele. Ştii că 
aşa este, Stella! 


În asemenea momente de jertfă de sine simţea plăcerea 
să-şi expună slăbiciunile. Nu-i păsa că acest lucru ar putea- 
o răni pe fiica lui. Îi producea o satisfacţie atât de mare, 
încât nu şi-ar fi putut imagina că ea nu împărtăşea 
dureroasa-i plăcere. 

— Termină, spuse fata aproape aspru, şi readuse 
conversaţia la problema banilor. Îmi trebuie nişte bani, tată. 
Servitoarele vin astăzi după leafă. Sau, spre a fi mai exactă, 
le-am promis că le-o trimit. 

Stătea cocoşat pe scaun, un om nefericit, cufundat în 
gânduri. 

— Voi începe lucrul la Pygmalion chiar astăzi, spuse. Îmi va 
lua ceva timp realizarea lui şi va dura până obţin banii. 
Aceşti comercianţi infernali... 

Îl începuse pe Pygmalion cu trei ani în urmă, dar inspiraţia 
îl cam părăsise de atunci. Stella renunţase să mai angajeze 
modele pentru el şi întâmpină vestea continuării lucrului la 
marea pictură, cu aceeaşi indiferenţă cu care primise şi 
pocâinţa sa. 

Nelson se lumină în timp ce o idee îi încolţi pe neaşteptate 
şi se rezemă de masă coborând vocea până la un ton 
confidenţial. 

— Presupun, Stella, că nu vei putea să... Îţi aminteşti de 
banii pe care i-ai obţinut când acel infam producător de 
gemuri mi-a intentat proces pentru suma pe care mi-o 
dăduse ca aconto - de parcă eu aş putea picta un tablou la 
comandă?! Nu am fost niciodată zugrav. Nu ridic osanale 
artei, dar Ea este chiar esenţa existenţei mele. 

O privi pacient, rugător. Fata îşi scutură capul. 

— Nu mai pot obţine bani în acest mod, zise ea. Mai 
degrabă aş muri. 

Tremură la aducerea aminte. 

— Hai să nu mai vorbim despre asta, tată! 

În acel moment el se sculă şi începu să se plimbe 
neconsolat prin cameră, poposind în faţa portretului 


neterminat al fiicei sale, care fusese început când era cu 
trei ani mai tânără. 

— Iată o pictură în devenire, spuse artistul. Am o teribilă 
poftă să mă concentrez asupra ei. 

Mai târziu, într-adevăr, l-a găsit în atelier, examinând o 
altă pânză abia începută. 

— Câteva săptămâni de muncă la ea, Stella, şi, pe 
Dumnezeu! am obţinut premiul Academiei! 

— De ce nu începi, tată? îl întrebă. Te ajut să-ţi prepari 
vopselele. Ia-ţi bluza de lucru şi dă-i zor. 

— Am timp berechet, îi replică aferat. Am de gând să caut 
un expert organizator de expoziţii. O expoziţie itinerantă m- 
ar face putred de bogat. 

După un răstimp îl văzu dispărând în vale, cu băiatul ce-i 
aduna mingile de golf în spatele lui şi expertul alături, un 
om fără grija zilei de mâine sau cu vreun regret autentic 
pentru cea de ieri. 

Când se întoarse la masa de prânz era atât de radios şi 
sigur de sine, atât de sentenţios şi optimist, încât ea îşi dădu 
seama că buna lui decizie din acea dimineaţă era deja o 
amintire hazlie. 

— Să ştii unde să te opreşti, Stella, iată ce face diferenţa 
dintre un om şi un prost, zise el. Nu ştie nimeni mai bine ca 
mine care-i este măsura. Necazul cu mine e că sunt un 
artist. Mintea mea colindă prin ţara viselor trandafirii şi 
beau în mod mecanic, fără să realizez deloc aceasta. Râse 
zgomotos şi o ciupi de barbă. Vom termina Pygmalion-ul 
într-o săptămână. Crezi că-i o promisiune deşartă, nu? 
Trebuie să-ţi spun, draga mea, că în tinereţe, când am 
pictat tabloul care m-a făcut celebru - Homer bând otrava - 
am început lucrul duminică dimineaţa şi marţi seara l-am 
terminat. Bineînţeles, l-am mai retuşat ulterior. 

Fata auzise istorisirea de nenumărate ori. 

— Ai băut ceva la club, tată? 

Clubul de golf - un bungalow micuţ la capătul satului - era, 
poate, clubul cu cel mai mic număr de membri din lume. 


— Doar un whisky cu sifon, spuse ofensat, şi adăugă ceva 
despre un om care ştie când a luat destul la bord. 

Kenneth Nelson avea un obicei la care neurastenicii sunt 
sensibili. Îşi putea scoate din minte orice aspect din viaţă şi 
orice amintire a unui cuvânt sau fapte la care îi era 
neplăcut să se gândească, sau care şoca sufletul său de 
artist. Se referea la această aptitudine ca la un dar; era, de 
fapt, o slăbiciune simptomatică pentru neurastenia sa. 
Discursul îi abunda în aforisme şi zicători vechi, care se 
cristalizaseră dintr-o deprindere de a gândi. Citatul lui 
favorit şi, într-adevăr, singurul poetic, era acea strofă din 
Homer ce se referea la inutilitatea degetului care se mişcă. 

— Oh, ă propos, Stella, avem un vizitator la casa de 
oaspeţi. Pe cuvânt, este o justiţie poetă, chicoti el. 
Ştrengarul de Bellingham era un hoţ, un spărgător. Pe 
Dumnezeul meu! Nu aş fi putut dormi liniştit dacă aş fi ştiut 
asta. 

Fata se întrebă ce ar mai exista în casă, în afară de 
tablouri neterminate, care să-l fi tentat pe aventurierul 
Scottie. 

Înainte ca tatăl ei să-şi fi continuat ideea, intuise exact 
ceea ce acesta avea de gând să-i spună. 

— Detectivul? întrebă grăbită. 

El o aprobă. 

— Va sta aici o zi sau două - cu adevărat un tip interesant, 
încântător. Într-un fel este oaspetele lui Merrivan. Ştii că 
Merrivan culege oameni ciudaţi, imposibili, dar de această 
dată a cules un învingător. Detectivul ăsta - Andrew... 
Andrew... cum dracu se numeşte? Un nume scoţian. 
Niciodată nu-mi pot aminti numele acestor Mac... 

— Macleod. 

— Andrew Macleod, ăsta-i! Ei bine, tipul a fost trimis să-l 
aresteze pe infractor, şi a făcut-o într-un mod foarte 
inteligent. E cu adevărat un leu. Bineînţeles, pare 
neobişnuit să găseşti un detectiv care să fie şi un 


gentleman, cu excepţia celor din romane. Ţi-ar place să-l 
întâlneşti, nu, draga mea? Ar fi interesant. 

— Nu, spuse ea atât de repede, încât îl făcu s-o privească 
intrigat. Nu sunt chiar deloc interesată, continuă grăbită, şi, 
de altminteri, l-am văzut ieri-dimineaţă la oficiul poştal şi nu 
mi-a plăcut mutra lui. 

Domnul Nelson căscă şi îşi privi ceasul. 

— Ei bine, o şterg acum. I-am promis lui Pearson că îi voi fi 
partener la o partidă de golf în după-amiaza aceasta. Sigur 
nu vei sosi la ceai? 

Fata nu i-a mai pus întrebări incomode despre Pygmalion 
cel neterminat. Cu doi ani în urmă, când s-a întors prima 
dată de la şcoală, ar fi rămas stupefiată de faptul că tatăl îşi 
uitase atât de repede nobilele sale intenţii şi i-ar fi propus 
să-şi petreacă după-amiaza în atelier, iar el i-ar fi replicat că 
se va trezi devreme a doua zi şi va avea un debut bun. Dacă 
ea i-ar fi repetat propunerea acum, ar fi primit acelaşi 
răspuns. Dar deja era resemnată, resemnată la toate. 
Lucrurile trebuiau să-şi urmeze cursul lor. Stella făcuse 
eforturi pentru a-l schimba şi nu reuşise. Rechemând în 
memorie călătoria la oraş şi marile speranţe pe care şi le 
pusese în întrevederea ce se dovedise imposibilă, ştiu că 
zbaterea febrilă pentru a scăpa a fost inutilă de la bun 
început. Răul trebuia să se întâmple. Era Destinul. 

Când coborâse în acea dimineaţă, găsise o scrisoare de la 
Arthur Wilmot şi, după ce se asigurase că el era autorul, o 
rupsese în bucăţi fără a o citi şi o aruncase în coşul de 
gunoi. El era cel mai puţin deranjant dintre toate. 

Cât despre detectiv, acesta, de asemenea, reprezenta 
Soarta. Putea face orice ar fi dorit, orice era de datoria lui 
să facă. Se resemnase, acceptând tot ce era mai rău, iar el 
era inclus în categoria nenorocirilor. Astăzi se afla în 
fruntea listei. 

Şi-a petrecut după-amiaza interogând un grup de 
servitoare neinstruite. Erau tinere fete de ţară, ce stăteau 
cu gura căscată şi se hlizeau la vederea dispozitivelor 


economizoare de muncă pe care le prezenta fata. Era 
pierdere de vreme să cauţi servitori instruiți, căci ei 
cunoşteau casa şi auziseră de beţiile lui Kenneth Nelson. 

O rezervă secretă de bani, pe cale de a se epuiza, ce o 
păstrase în secretaire-ul ei, îi permitea să-şi achite datoriile 
faţă de servitoarele pe care Nelson, în maniera sa de mare 
senior, le concediase. Tocmai terminase sarcina anostă de a 
o învăţa pe noua bucătăreasă măreaţa artă a preparării 
ceaiului („Îmi place şi mie ferbinte şi tare, domnişoară”, a 
spus femeia), când domnul Merrivan sosi. Îl văzu pe 
fereastră şi îi deschise chiar ea uşa. 

Era un vizitator nedorit, deşi nu-i displăcea fetei. Îşi 
stăpâni freamătul de teamă pe care îl simţi, trecându-l în 
categoria ineluctabilităţilor şi se reculese cu o anumită 
linişte lăuntrică. 

— O sarcină dificilă, domnişoară... ăâ... Nelson, zise el, 
scuturându-şi capul spre a sublinia caracterul delicat al 
misiunii sale. O sarcină foarte dificilă. Nici nu ştiu de unde 
să încep. 

Ea aşteptă, temându-se că vizitatorul va debuta prin a-i 
aminti de o anumită obligaţie pe care fata şi-o asumase 
odată şi, din fericire, şi-o îndeplinise. Spre uşurarea ei, 
subiectul pe care venise să i-l expună era brutalitatea 
nepotului său. 

— Nu ştiu ce ţi-a spus el, pot doar să ghicesc. Îmi permiţi 
să mă aşez? 

— Vă rog să mă scuzaţi! 

Împinse un scaun mai în faţă şi domnul Merrivan se aşeză 
încet, mulţumindu-i în cuvinte meşteşugite. 

— Te-a insultat fără putinţă de iertare, începu el, dar fata îl 
întrerupse. 

— Sper din suflet că nu aveţi de gând să-mi vorbiţi despre 
acel fapt, domnule Merrivan. Arthur este foarte tânăr şi nu 
se prea pricepe la femei. 

— Nu zău? îi replică semnificativ. Îmi pare rău să spun că 
nu sunt de acord cu dumneata. Ştie îndeajuns de multe 


despre doamne spre a înţelege care-i este datoria. 

— V-a spus el? îl întrebă, minunându-se cum a ajuns 
masivul om să afle acest lucru. 

Îi trecu prin minte ideea că Arthur trebuie să fi moştenit 
predispoziția spre pălăvrăgeală din partea familiei 
domnului Merrivan. 

— Bineînţeles că mi-a zis, confirmă celălalt, şi m-a rugat 
să-mi folosesc influenţa pe lângă dumneata - hm, tuşi el. I- 
am spus, articulă cuvintele distinct şi rar, că, cu siguranţă 
nu-mi pot permite să pledez cauza altcuiva în faţa dumitale. 

Făcu o pauză în timp ce fata încerca să înţeleagă sensul 
ultimelor cuvinte. 

— A altcuiva? repetă ea. Vreţi să spuneţi că - o, nu, nu 
puteţi spune că... 

— Mă refer la mine însumi, zise domnul Merrivan foarte 
liniştit şi, ca şi înainte, foarte distinct. Nepotrivirea de 
vârstă, domnişoară Nelson, este, aparent, un obstacol de 
netrecut pentru fericirea mea. 

— Vârsta nu are nici o legătură cu asta, domnule Merrivan, 
spuse ea grăbită, doar că eu... eu nu intenţionez să mă 
mărit. Chiar vorbiţi serios? Vreţi să vă căsătoriţi cu mine? 
Sper că nu - m-aţi face să par stupidă, dacă nu glumiţi, dar 
- mă simt mai degrabă ridicolă. 

— Este exact ce am intenţionat să-ţi spun, întări Darius 
Merrivan în maniera sa demnă. Timp îndelungat am studiat 
un asemenea pas, domnişoară Nelson, şi cu fiecare zi în 
care te-am văzut, am devenit din ce în ce mai convins că 
eşti singura femeie din lume lângă care viaţa mi-ar fi cel 
puţin agreabilă. 

Stella râse. 

— Sunt puţin isterică, cred, se scuză ea. Niciodată nu am 
visat că dumneavoastră... Desigur, sunt foarte onorată, 
domnule Merrivan, nici nu vă pot spune cât de onorată... Şi 
aţi fost atât de bun cu mine! 

EI îşi ridică mâna în semn de protest: 

— Hai să nu vorbim la modul acesta. Îţi pot oferi... 


— Aşteptaţi! îl întrerupse grăbită. Nu vreau să mă 
căsătoresc, acesta-i adevărul. Sunt foarte tânără şi nu am 
idei fixe despre căsnicie, dar nu doresc să mă mărit. Asta nu 
se datorează dumneavoastră, domnule Merrivan, tot astfel 
cum nu se datorează lui Arthur. Pur şi simplu nu vreau să 
mă mărit! 

Ar fi putut crede că el se aşteptase la un asemenea 
răspuns, pentru că îi primi refuzul neaşteptat de calm şi 
fără a arăta vreo urmă de supărare. 

— Problema poate aştepta. Nu pot pretinde unei tinere 
doamne să se hotărască pe loc, dar nu voi renunţa la 
speranţă. 

Fata îşi scutură capul, replicând: 

— Cred că ar fi mai corect din partea mea să vă previn să 
nu speraţi. Îmi plăceţi teribil de mult, şi aţi fost foarte bun 
cu mine. 

Din nou mâinile lui protestară. 

— Dar nu doresc să mă mărit cu dumneavoastră, domnule 
Merrivan, mai mult decât aş fi dorit s-o fac cu nepotul 
dumneavoastră, şi, cred că oricât timp mi-aţi acorda spre a 
reflecta asupra problemei, tot nu s-ar putea produce o 
schimbare a opiniilor mele. Sunt consolidate şi de neclintit. 

Totuşi, bărbatul nu făcu nici o încercare să se ridice, şezu 
acolo mângâindu-şi bărbia netedă şi privind fix în spatele ei, 
până când fata începu să se întrebe ce exista acolo care să-i 
atragă privirea?! 

— Lucrurile sunt în regulă cu dumneata, domnişoară 
Nelson? 

— Foarte în regulă, vă asigur, răspunse aceasta, radioasă. 

— Nu ai nici un fel de probleme? 

Fata făcu semn cu capul că nu. 

— O altă problemă delicată, zise el. Sunt un om foarte 
bogat şi nu am rude, şi puţine cerinţe îmi grevează punga. 
Dacă o sumă de două mii ar fi de vreun folos pentru 
dumneata, spre a birui aceste vremuri grele, poţi dispune 
de ea. 


— Nu, domnule Merrivan, îi replică liniştită, este măreț şi 
generos din partea dumneavostră. Am abuzat o dată de 
bunătatea dumneavoastră, însă... nu a fost o experienţă 
plăcută. Oh, da, aţi fost foarte drăguţ atunci, dar nu mai pot 
accepta. 

Vizitatorul se ridică în picioare, îşi scutură un fir de praf de 
pe mânecă şi îşi culese pălăria, apoi zise: 

— Arthur ştie. l-am spus. 

— Ce i-aţi spus? îl interpelă, surprinsă. 

— Că am de gând să te rog să te măriţi cu mine. 

Râse uşor. 

— A fost foarte violent, domnişoară Nelson, şi m-a 
ameninţat - cred că a declarat că mă va ucide. 

Se îndreptă spre uşă. 

— A propos, ţi-a spus ceva despre faptul că-ţi ştie secretul? 

— V-a declarat şi asta? 

— Nu, am ghicit eu. Secretul pe care îl ştia era că ai 
împrumutat bani de la mine, şi cum a reuşit să afle, 
depăşeşte puterea mea de înţelegere. Este posibil să te 
conving să-ţi schimbi părerea? 

Stella negă. 

Stătea lângă uşă, cu mâna pe clanţă, privind spre grădină. 

— Când este data de douăzeci şi patru ale lunii? o întrebă, 
fără a întoarce capul. 

Se scurse o perioadă considerabilă de timp până când veni 
răspunsul ei. 

— Lunea următoare, şopti fata, şi rămase nemişcată, în 
timp ce el trăgea uşa în urmă-i. 

Deci ştia, ştia într-adevăr. Şi detectivul era aici - pentru ce 
alt scop dacă nu pentru a-l sluji pe domnul Merrivan în 
discreţia sa? 

Capitolul VII. 

ÎNTÂLNIND-O PE STELLA. 

Andy petrecu două zile fără folos la Beverley Greenfără 
folos întrucât persoana pentru care venise, sperând să o 
întâlnească, îl evitase în mod evident. Odată zări o fată 


traversând spre cealaltă parte a pajiştii. Era însoţită de doi 
câini care alergau dezordonat înaintea şi în urma ei, iar 
câteodată în juru-i şi, iuţindu-şi paşii, află că era o oarecare 
domnişoară Sheppard, o fată căreia îi fusese prezentat pe 
terenul de golf. 

Cină în prima seară cu domnul Merrivan şi cu Sheppard, 
arhitectul, un om cu o personalitate atât de evazivă, încât, 
chiar şi după aceea, Andrew nu-şi putu forma o imagine 
mentală despre el. Domnul Merrivan era celibatar, după 
cum le declară el însuşi; în nici un caz unul incorigibil. Era 
gata să se lase convins, şi, dacă îndrăznea să vorbească 
despre sine, deşi presupunea că nu interesa pe nimeni în 
mod deosebit, el fusese deja convins. 

— Într-adevăr? se mirară oaspeţii, impresionați în grade 
diferite. 

Andy se întrebă cu ce tip de femeie s-ar căsători 
amfitrionul său. Domnul Sheppard nu făcea supoziţii. EL îi 
creă impresia că încetase să mai gândească din momentul 
când strânsese suficienţi bani spre a se retrage din 
profesiunea sa. 

Andy îl revăzu cu ochii minţii pe marele arhitect - un tip cu 
faţa rotundă, dar nu era sigur dacă avea mustață sau era 
ras. Purta la guler un bulon mare de aur, plat, semănând cu 
un nasture. Avea o piatră mică, neagră, în centru. Era 
singura „trăsătură” a personalităţii lui pe care şi-o putea 
aminti. 

— Fapt este, domnilor, spuse domnul Merrivan coborându- 
şi vocea de parcă le-ar fi dezvăluit un mare secret, că, 
oricât de frumos este acest loc şi de fermecătoare această 
mică comunitate - şi aşa vor fi întotdeauna, sunt sigur - am 
plănuit o existenţă chiar mai... oh!... senină. Ştii unde se 
află lacul Como, dr. Macleod? 

Andy ştia destul de bine. 

— Am achiziţionat o vilă - vila Frescoli - un loc micuţ unde 
sper să găsesc o fericire chiar mai mare decât am avut la 
Beverley. 


Andy cugeta. Vila Frescoli, departe de a fi un loc micuţ, era 
un palat, iar domnul Merrivan nu era tipul om lăudăros; un 
mare palat cu marmură albă, rememoră el, datorită faptului 
că numele vilei i se păruse atât de inadecvat, când îi fusese 
arătată. 

Era o femeie la petrecerea de pe lac din acea zi, o 
persoană cu o gândire practică, casnică. 

— O denumesc vilă, a spus ea, dar ar fi necesar un 
personal de o sută de servitori spre a o întreţine. 

Fusese prin acele locuri şi văzuse palatul respectiv, care 
fusese construit pentru un Mare Duce rus. 

Domnul Merrivan căpătă un plus de importanţă în ochii lui 
Andrew Macleod. 

Şi-a petrecut seara întrebându-se dacă Nelson-ii îi vor face 
o scurtă vizită după cină, aşa cum era obiceiul între 
membrii comunităţii. Dar viaţa se scurgea mult mai 
convenţional decât presupusese el, şi, într-adevăr, nu ar fi 
existat nici un motiv să se aştepte la aşa ceva. Vecinii nu se 
vizitau între ei. Beverley Green îşi menținea autonomia. 

Domnul Sheppard plecă devreme şi, la invitaţia gazdei 
sale, Andy servi cafeaua în ceea ce domnul Merrivan 
denumea „micul său cabinet de lucru”. 

Se trezi astfel în încăperea unde Merrivan şi Wilmot se 
aflaseră când el le ascultase conversaţia în noaptea 
precedentă. În anumite privinţe era o cameră neobişnuită - 
lungă şi, aparent, mai îngustă decât în realitate. Se întindea 
pe toată lăţimea casei şi era luminată la ambele capete de 
două ferestre înalte. Chiar în centru se afla un mare cămin 
sculptat, care s-ar fi potrivit mai degrabă în salonul unui 
baronet, şi era posibil ca, din cauza acestei caracteristici, 
salonul să pară disproporționat, iar plafonul neobişnuit de 
coborât. 

Lambriuri de stejar acopereau pereţii, şi primul lucru pe 
care Andy l-a observat a fost absenţa cărţilor. În mod 
evident, domnul Merrivan nu era un literat şi nu încercase 
să amăgească pe oaspetele ocazional că ar fi fost. Tablourile 


de pe pereţi erau, în majoritate, gravuri foarte valoroase. 
Andy observă câteva exemplare nepreţuite din operele lui 
Zohn, şi domnul Merrivan îi indică, fără mândrie, altfel 
justificată, o schiţă de Leonardo da Vinci. 

Pentru şemineu se scuză. Îl cumpărase de la executorii 
testamentari ai castelului Stockley. Blazonul celor de la 
Stockley apărea pe antablament. Mobilierul era bun şi 
modern - două banchete largi, potrivite în nişele 
ferestrelor, şi, pe lângă biroul domnului Merrivan, care era 
în partea dinspre faţada principală a casei, se afla o masă 
lungă în partea opusă acestuia, un minunat scrin de origine 
orientală şi câteva fotolii foarte confortabile. 

— Sunt o persoană comună, cu gusturi simple, zise domnul 
Merrivan satisfăcut. Nepotul meu consideră acest spaţiu 
mai degrabă un birou. Ei bine, m-am simţit foarte bine în 
birouri. Fumaţi, doctore? 

Andy alese o ţigară din caseta de argint ce-i fusese oferită. 

— Găsiţi odihnitoare mica noastră comunitate? 

Andy zâmbi. 

— Este o senzaţie delicioasă, spuse el, iar domnul 
Merrivan toarse ca o pisică. 

— Mi-am atribuit o mare parte din meritul pentru crearea 
ei, îi zise. Eu am realizat aceste case, una câte una. Câteva 
sunt foarte vechi, deşi nu s-ar părea, şi tot eu am fost cel ce 
a pregătit Beverley-ul pentru a fi ceea ce vedeţi astăzi. Am 
vândut toate casele fără a avea nici cel mai mic profit, 
domnule, nici un penny. 

Andy era surprins. 

— Asta a fost contrar regulilor comerţului. 

— Deloc, deloc, zise domnul Merrivan, scuturându-şi 
capul. Ideea de bază a fost să aduc aici oameni de o anume 
calitate. Mi-e teamă că nu toţi sunt din cel mai bun soi. 
Oamenii nu sunt toţi aşa cum par, şi caracterele se 
deteriorează. Dar, în contrast cu viaţa dumitale activă, 
doctore, Beverley Green-ul trebuie să fie foarte odihnitor. 


Trecură la o discuţie despre crime şi criminali, discuţie 
care, în principal, luă forma unor întrebări din partea lui 
Merrivan şi răspunsuri, lungi şi scurte, după cum avea 
interes să răspundă la ancheta lui Merrivan, din partea lui 
Andy. 

— Ai întâlnit vreodată în călătoriile dumitale - gazda sa 
ezită - un tip cu numele de Abraham Selim? 

— Altcineva mă întreba zilele trecute acelaşi lucru, zise 
Andy. Dar cine oare? Oricum, nu l-am întâlnit, domnule 
Merrivan. Este un pungaş, nu-i aşa? 

— E un cămătar şi, după cum am toate motivele să cred, 
un şantajist, spuse Merrivan serios. Din fericire, nu i-am 
picat în gheare, deşi alte persoane... Îţi poţi aminti cine a 
vorbit despre el? Nu a fost Nelson, din întâmplare? 

— Nu, nu Nelson. Cred că a fost domnul Boyd Salter, care 
m-a întrebat dacă l-am întâlnit. 

— Lordul nostru feudal, zise Merrivan cu umor. Un om 
foarte drăguţ, domnul Boyd Salter. Îl cunoşti foarte bine? 
Nu eram la curent cu faptul că îl întâlniseşi deja când ţi-am 
vorbit despre el zilele trecute. 

— L-am cunoscut în aceeaşi după-amiază. A trebuit să-i 
obţin semnătura ca judecător de pace, înainte de a-mi 
putea prelua prizonierul. 

— Un tip încântător; din păcate îl vedem prea puţin. De 
curând a devenit o epavă datorită nervilor, mi s-a spus. 

Andy rememoră servitorul cu pas uşor şi tăcerea din casă, 
apoi zâmbi. Plecă curând după aceea. Domnul Merrivan l-ar 
fi însoţit până la casa de oaspeţi, dar Andy refuză. Era 
nerăbdător să rămână singur; dorea să facă o plimbare de 
plăcere. Casa Nelson putea fi văzută dintr-o singură parte a 
pajiştii. 

„Se pare că-mi petrec timpul ascultând pe la uşile 
oamenilor”, gândi Andy. Stătea vis-ă-vis de poartă, 
încremenit de uimire, pentru că dinăuntru ajungeau până la 
el urletele unui om de o nebunie violentă. Deodată uşa se 
izbi într-o parte şi două femei zburară afară, bolborosind de 


furie. În spatele lor, cu paşi mari, venea Nelson. Era 
îmbrăcat în pantaloni, cămaşă şi papuci. Andy ghici că era 
beat, dar, deşi văzuse mulţi beţivi, nu întâlnise încă unul 
care să meargă atât de ferm ca el, acum, când le urmărea 
pe femei în afara curţii, sau a cărui voce şi pronunție să fie 
atât de clare. 

— Să nu vă mai văd niciodată, ticăloaselor! izbucni într-un 
torent de expresii abjecte. 

— Tată! 

Fata apăruse lângă el şi îşi strecurase braţul pe sub al său. 

— Cred că mai bine ai intra în casă. 

— Nu voi intra în casă! Fac ce vreau! Stella, du-te în 
camera ta! 

Gesticula dramatic. 

— Să fiu bârfit de aceste lepădături, aceste scursori ale 
societăţii, eu, Kenneth Nelson, membru corespondent al 
Academiei Regale?! Nu voi permite! 

— Vrei să intri în casă, tată, te implor, sau eşti dornic ca 
Beverley Green-ul să... 

— Îl dau dracului de Beverley Green! Sunt superior 
întregului Beverley Green! O mână de negustori de gem 
retraşi din afaceri! Du-te în camera ta, Stella! 

Dar ea nu se mişcă, şi Andy se gândi că era un moment 
propice să-şi facă simțită influenţa. 

— Ah, domnul Macleod! 

Nelson era blândeţea întruchipată. 

— Bună seara, domnule Nelson. Aş dori să vorbesc puţin 
cu dumneavoastră. 

Îl luă de braţ şi îl conduse în casă fără a întâmpina 
rezistenţă. Fata îi urmă. 

Era recunoscătoare, dar speriată, curioasă să afle mai 
multe despre el, să fie în contact mai strâns cu el, şi în 
acelaşi timp era umilită de circumstanţele în care se 
întâlniseră. Pentru prima oară recunoscu - şi recunoştinţa 
ei fu deplină - puterea lui. Era unul din cei ce îi dominau pe 
oameni. Simţise şi ea ceva din magnetismul lui, şi, poate, îi 


acordase mai mult credit decât ar fi meritat, pentru 
docilitatea tatălui ei faţă de el. 

— "Tocmai am concediat două membre impertinente ale 
clasei de jos, două servitoare infernale, domnule Macleod, 
spuse Nelson, cu o revenire a trufiei sale. Clasele de jos 
devin din ce în ce mai de nesuportat. Draga mea, se uită cu 
reproş la fiica sa, nu te pot felicita pentru alegerea făcută. 
Crede-mă că nu pot. Acum adu-i domnului Macleod ceva de 
băut, şi eu voi servi foarte puţin spre a-i ţine companie. 

— Atunci vom servi un păhărel cu apă, domnule Nelson, 
spuse Andy surâzător. 

— Apă! 

Kenneth Nelson nu încercă să-şi ascundă disprețul faţă de 
propunerea sa. 

— Cât timp voi avea o casă şi o pivniţă, dragul meu 
prieten, nici un oaspete nu va pleca de aici fără o cupă din 
bunul şi auriul vin de Scoţia. Ha, ha, ha! 

Andy se aşteptase să găsească o fată abătută, şi fu şocat să 
observe stăpânirea ei de sine, şocat pentru că echilibrul 
sufletesc în această criză îi dovedea o experienţă 
îndelungată. Izbucnirile lui Nelson trebuiau să fie frecvente, 
se gândi, şi ea părea atât de tânără, atât de copilă... Citise 
odată într-un roman despre o eroină că era ca o floare, şi 
respinsese acea descriere ca pe o extravaganţă din partea 
autorului. Şi totuşi descrierea i se potrivea. Puritatea de 
petală a coloritului ei, înfăţişarea mlădie - nu aceste lucruri, 
deşi existau, le admira el. Era un boboc, dezvăluind pe 
jumătate splendoarea unei flori, şi totuşi pe deplin 
satisfăcută în lipsa-i de maturitate. Văzuse genul ei în 
făpturile fetelor mai măricele de la şcoală - ceva între 
adolescentă şi copil - atât de desăvârşită încât te 
împotriveai oricărei îmbunătăţiri. 

Fata nu schiţă nici un gest de a pleca în căutarea whisky- 
ului. Ştia că nu mai era nici pic în casă. 

— Pivniţa este goală, tată, spuse ea sec. A fost o grevă 
printre minerii din minele de vin. 


Ridicolul îl înfurie, şi se clătină în direcţia ei, dar ceva îl 
făcu să întâlnească privirea lui Andy. Ochii acestuia îl 
dominau şi îl ţineau în loc. 

— Pot să vorbesc câteva minute între patru ochi cu tatăl 
dumneavoastră, domnişoară Nelson? Doresc să discut cu 
dânsul ceva anume. 

Stella dădu din cap şi dispăru. 

— Dragul meu băiat, murmură Nelson protestând slab. 

— M-aţi numit „Domnule Macleod” acum câteva minute. 
Aţi uitat că sunt medic. Aţi consultat un doctor în ultimul 
timp? 

— Nu, nu am consultat. Sănătatea mea este perfectă, 
perfectă, spuse celălalt sfidător. 

— Departe de a fi perfectă, replică Andy, sunteţi la limita 
unui colaps total, din care nu v-aţi mai putea reveni 
niciodată. Vă pot spune, fără a mă deranja să vă examinez 
inima, că aveţi un anevrism. V-am făcut să tresăriţi, pentru 
că ştiţi că e perfect adevărat. V-am privit la golf, şi mi-am 
dat seama. Domnule Nelson, nu veţi mai trăi încă un an, 
dacă nu renunţaţi la băutură. 

Nelson clipi din ochi. 

— Încercaţi să mă speriaţi, zise el. Ştiu că sunt fraier, dar 
nu atât de fraier pe cât mă credeţi. Am pe cap o mulţime de 
probleme, domnule... dr. Macleod. 

— Puteţi scăpa de cea mai mare, renunțând la whisky - 
deşi urăsc să spun ceva ce va reduce volumul producţiei 
ținutului meu natural. Îmi permiteţi să vin şi mâine să vă 
văd? Cine este medicul dumneavoastră? 

— Granitt din Beverley. Niciodată nu am apelat la el 
pentru mine. A îngrijit-o pe biata mea soţie. 

— Ei bine, eu vă voi consulta şi el vă poate trata. Vom avea 
o a doua consultaţie. Îl voi chema pe Granitt. Probabil va 
dori să vă trateze el însuşi, dar asta nu înseamnă că veţi 
suferi prea tare. 

— Nu ştiu de ce... începu Nelson în vechiul său mod 
arogant, dar Andrew îi înlătură obiecțiile. 


— Nu vreau s-o alarmez pe fiica dumneavoastră, spuse el, 
coborându-şi vocea, aşa că nu vom mai discuta această 
problemă. 

Când fata se întoarse îl găsi pe tatăl ei blând ca un 
mieluşel. Lui Kenneth Nelson îi era teribil de frică, pentru 
că avusese un şoc din care, era foarte probabil că nu-şi va 
reveni prea curând. 

— Cred că mă voi duce la culcare, Stella. Sunt puţin 
obosit. Nu m-am simţit prea bine în ultima vreme. 

Andrew se amuza, dar nu zâmbi. Merse cu fata până la 
poartă, aşteptând-o pe trepte până îşi puse o eşarfă mică - 
„O eşarfă neagră”, observă el în treacăt. Avea o monogramă 
discretă, roşie într-unul din colţuri. Orice amănunt despre 
ea i se părea interesant. În timp ce mergeau pe potecă, îi 
povesti câte ceva din conversaţia pe care o avusese cu tatăl 
ei. 

— Nu am crezut nici o clipă că are anevrism, dar voi vorbi 
cu Granitt. Cred că îl cunosc destul de bine pe fiul lui - a 
fost coleg cu mine la Guy's8 - şi putem aranja un diagnostic 
îndeajuns de complicat spre a-l ţine departe de băutură un 
timp îndelungat. 

— Sper, spuse fata cu îndoială. 

— V-aţi pierdut încrederea, nu-i aşa? 

Ea făcu semn că da. 

— Puțin. Când cineva apucă pe drumul acesta... 

— Să vă spun ceva. Există o reţea de taxiuri condusă de un 
tip numit Stadmere. Iaxiurile Stadmere sunt de departe 
cele mai luxoase. Eu însumi aveam obiceiul, când nu eram 
foarte gtăbit, să aştept un Stadmere. De regulă durează 
mult până vin, câteodată însă poţi prinde unul într-o clipă. 
Dar este remarcabil cât de repede vin, dacă te hotărăşti să 
nu iei altceva decât un Stadmere. 

— Este o parabolă, zâmbi ea. Dar îmi doresc ceva care e 
chiar mai rar decât un Stadmere, îmi doresc un miracol. 

Andy nu replică nimic, şi Stella regretă că vorbise atât de 
mult cu un străin. Deodată el se întoarse, ţinând poarta cu 


mâinile. 

— Am văzut întâmplându-se chiar şi miracole. Merită să le 
aştepţi, dar presupun că sunteţi foarte tânără, foarte 
nerăbdătoare, zilele trec atât de repede şi anii sunt aşa 
nişte prăpăstii enorme de timp, încât obosiţi să le aşteptaţi. 

— Vorbiţi ca un bătrân gentleman. Fata nu se putu abţine 
să nu zâmbească. 

— Un gentleman foarte bătrân, cu mustăţi lungi, albe, ei? 
spuse el bine dispus. Destul de bătrân spre a fi câteodată 
nerăbdător. Dar totuşi mai pot aştepta! 

Îi menţinu mâna într-a lui câteva clipe şi ea îl privi în timp 
ce traversa pajiştea până văzu silueta sa estompată intrând 
pe uşa casei de oaspeţi. 

Capitolul VIII. 

ÎMPUŞCĂTURA UCIGAŞĂ. 

Zilele se scurgeau încet. Andy şi-a prelungit şederea cu 
încă o săptămână. L-a contactat pe doctorul Granitt, care a 
trecut pe la Nelson şi, deşi nu a descoperit nici un anevrism 
alarmant, când şi-a părăsit pacientul, acesta era vădit 
impresionat de numărul şi gravitatea maladiilor de care 
suferea. 

Andy nu a mai văzut-o pe fată decât de la distanţă. 
Concediul i se apropia de sfârşit şi, într-adevăr, trebuia să 
petreacă o săptămână la pescuit. Camera sa de la casa de 
oaspeţi era confortabilă, terenul de golf - excelent, şi nu 
exista chiar nici un motiv ca el să plece la pescuit. 

Duminică merse la biserică. Plecă oarecum precipitat într- 
acolo, pentru că încă era în pijama, citind, când o văzu pe 
Stella Nelson trecând cu o carte de rugăciuni în mână. Era 
în biserică la zece minute după intrarea ei şi îşi asigură o 
bancă de unde avea vizibilitate asupra profilului ei. Fata îl 
recunoscu la ieşire, şi se întoarseră împreună lă Beverley 
Green. 

— A fost o slujbă destul de interesantă, nu crezi, domnule 
Macleod? 

— Foarte, fu el de acord şi schimbă cu tact subiectul. 


Ştia că fusese slujbă, pentru că văzuse un bătrân 
încovoinduse pe un colţ al băncii şi adormind repede. Dar 
despre ce fusese vorba, nu avea nici cea mai vagă idee. 

— Am auzit că ne părăsiţi mâine, spuse fata. 

— Intenţionam să plec, dar, probabil, voi mai sta câteva 
zile, dacă nu cumva mă dau afară de la casa de oaspeţi. 

Ea îşi scutură capul. 

— Nimeni nu este dat afară din casa de oaspeţi. Doar 
poliţiştii o pot face, adăugă puţin maliţioasă, şi Andy chicoti. 

În timp ce se plimbau, un om venea în întâmpinarea lor. Pe 
neaşteptate dădu colţul şi dispăru pe o stradă laterală. 

— Sweeny se comportă de parcă n-ar vrea să dea ochii cu 
mine, spuse ea zâmbind uşor. 

— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru. Cine este Sweeny? 

— Obişnuia să fie valetul domnului Merrivan, dar mai 
degrabă cred că a dispărut în nori. Îl urăşte pe domnul 
Merrivan. 

Era derutată. Nu-l considera pe Sweeny înzestrat cu o 
asemenea delicateţe, încât să o evite spre a o cruța de 
amintirea stânjenitoare a ultimei lor întâlniri. Explicaţia 
prezenţei lui o dădu chiar domnul Merrivan. Inteligentul 
gentleman veni la ei în timp ce stăteau în poarta casei. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Nelson, îi spuse voios. Nu 
l-ai întâlnit pe ticălosul de Sweeny, nu-i aşa? 

— Credeam că el a fost, zise ea. 

— Secătura! 

Domnul Merrivan îl ameninţă cu degetul arătător. 

— A avut impertinenţa să-şi arate din nou nasul în 
Beverley Green. L-am surprins spionând în jurul casei mele 
- sau, mai exact, grădinarul meu l-a surprins. Dacă aş fi fost 
la biserică, cum îmi este obiceiul, probabil că niciodată n-aş 
fi auzit de apariţia lui. Toţi aceşti servitori ţin unul la altul. 

Oare ce era atât de odios în a supraveghea terenurile 
domnului Merrivan, se miră Andy, când acesta îi relată că 
Sweeny nu a făcut altceva decât să se strecoare printr-un 
gard viu, moment în care a fost descoperit de vigilentul 


grădinar. Probabil că „vigilentul grădinar” nu ar fi spus 
nimic, numai că se întâmplă ca domnul Merrivan să se 
învârtă pe acolo - era genul de om ce-şi irosea timpul fără 
rost - şi auzise vocile lor. 

Nimic demn de semnalat nu se petrecu în acea zi, şi 
maşinăria destinului, care în lucrarea sa urma să facă 
renumit în lume Beverley Green-ul, nu începu să macine 
până când luna se ridică deasupra dealurilor. 

Stella Nelson citea în salon. Revenise de câteva clipe de la 
etaj, unde fusese să-l vadă pe tatăl ei şi să-l ajute să se 
pregătească pentru noapte, ritual adoptat de când domnul 
Nelson luase foarte în serios sfatul medicului şi nu-şi 
părăsise camera de la avertismentul lui Andy. 

Tocmai întorcea fila când auzi un „toc-toc” tainic. Puse jos 
cartea şi se ridică. Nu era nervoasă. Arthur Wilmot, pe 
timpuri, obişnuia să-i atragă atenţia în acel mod, când 
dorea ca ea să iasă spre a se plimba împreună pe pajişte. 

Trase draperia într-o parte şi privi în grădină, dar nu văzu 
nimic. Nori grei se rostogoliseră toată după-amiaza 
deasupra localităţii, mânaţi dinspre sud-vest, şi luna se 
ascunsese. 

Se îndreptă spre uşa principală, şi pusese deja mâna pe 
mânerul sferic al uşii pentru a deschide, când observă o 
scrisoare la picioarele ei. Nu avea adresant, şi, după un 
moment de ezitare, o deschise. Era o scrisoare lungă - 
patru pagini acoperite cu o scriere măruntă. 

La început crezu că era de la Arthur. Primise diverse 
scrisori de la el, şi toate luaseră calea celei dintâi. 

Căută semnătura, o studie câtva timp nedumerită, apoi 
începu să citească. Cu cât citea mai mult, cu atât inima îi 
bătea mai tare, şi o gheară părea să i-o strângă din ce în ce 
mai puternic, până când cu greu mai putu respira. Se duse 
în bucătărie, îşi luă un pahar cu apă, şi, ţinând scrisoarea cu 
mâini tremurânde, o reciti, iar fiecare rând era o lovitură de 
cuţit. Curând după aceea găsi ce căuta - un revolver Colt 
micuţ care aparţinea tatălui ei, şi pe care îl zăvorâse pe 


vremuri, când amenințările lui la beţie însemnau pentru ea 
mai mult decât astăzi. De asemenea, găsi o cutie mică, 
verde, ticsită cu cartuşe. Şterse pistolul cu o cârpă, îl 
deschise calmă, introduse trei cartuşe, după care închise 
butoiaşul. Apoi urcă la ea în cameră, găsi un balonsaid 
închis la culoare şi îl îmbrăcă, strecurându-şi totodată 
pistolul în buzunar. 

La întoarcerea în salon îşi dori să nu fi ars scrisoarea. Voia 
să procedeze absolut precis. „Ar putea afla”, îşi spuse ca. 
Era stăpână pe sine şi nu tremura. Mâna care stinse 
lumina, cufundând camera în întuneric, era fermă. Îşi legă 
eşarfa şi se asigură că are cheia în buzunar, înainte de a 
închide uşa fără a face zgomot. 

La poarta grădinii se opri să privească spre casa de 
oaspeţi. Câtă putere era acumulată acolo! O secundă de 
nebunie o făcu să fie tentată să treacă povara ei cumplită 
pe umerii lui puternici - doar o secundă. Apoi absurditatea 
acestei idei o cutremură. Să chemi în ajutor un ofiţer de 
poliţie! Aşa că merse înainte, o făptură a sentinţei tragice, şi 
inima îi era neagră ca şi camera pe care tocmai o părăsise, 
pentru că lumina speranţei dispăruse din calea ei. 

Andy Macleod îşi schimbă hotărârea pentru a treia oară în 
acea zi. Va pleca mâine, îşi spuse; era doar un idiot 
sentimental, declaraţie ce nu suna deloc frumos pentru un 
om de treizeci şi cinci de ani. 

Se îndreptă spre casa Nelson-ilor şi, văzând ferestrele 
întunecate, se întoarse în apartament unde încercă să 
citească. Puse cartea jos după o tentativă de a citi, se 
dezbrăcă şi se vâri în pat. Avea o conştiinţă curată, o bună 
digestie şi, deşi îşi spusese că urma o noapte de neodihnă, 
după cinci minute dormea buştean. 

Un zăngănit la uşa dormitorului îl trezi brusc. 

— Cine-i acolo? 

— Johnston - administratorul, domnule. Pot să vă vorbesc? 
Este foarte urgent. 


Andy Macleod aprinse lumina. Ceasul de la capul patului 
indica ora două fără un sfert. Ce se întâmplase? Presupuse 
că sosise un mesaj telefonic de la departament, reclamând 
prezenţa sa în legătură cu arestarea lui Scottie, şi îl înjură 
nu tocmai catolic pe acesta. 

Prima privire aruncată spre figura administratorului îi 
spuse că necazul se afla mai aproape. Faţa lui Johnston era 
cenuşie şi buzele îi tremurau. 

— Ah, domnule, şopti el, s-a întâmplat un lucru atât de 
cumplit! Domnul Pearson mi-a spus să vă aduc de urgenţă şi 
apoi să merg la poliţie. 

— Care-i problema? întrebă Andy repede. 

— Domnul Merrivan, domnule, domnul Merrivan..., scânci 
omul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mort, domnule, omorât, domnule. Oh, este îngrozitor! 

— Merrivan - omorât! Aşteaptă puţin! Voi cobori în câteva 
minute. Pregăteşte-mi o ceaşcă de ceai, dacă poţi! 

Se îmbrăcă repede, înghiţi ceaiul pe care i-l întinse 
administratorul (cum tremura ceaşca şi zăngănea în mâinile 
acestuia!) şi ieşi. 

Totuşi, altcineva anunţase autorităţile locale. La ciocănitul 
său, uşa casei lui Merrivan fu deschisă de un sergent de 
poliţie. 

— Mă bucur că aţi venit, domnule, îi spuse. Este o afacere 
destul de urâtă. Am mobilizat toate forţele de poliţie şi am 
organizat filtre în toate gările din ţinut. 

— Este mort? 

— O, da, domnule, mort de tot! Trebuie să fi murit cam de 
o oră. Am trimis după doctorul Granitt! 

Andy îl aprobă. 

— Unde e? 

— Acolo, arătă sergentul, în „cabinetul de lucru”, cum 
obişnuia să-l numească. 

Andy deschise uşa şi pătrunse în camera cea lungă. Toate 
luminile fuseseră aprinse, şi se răsuci automat spre partea 


dreaptă, unde se găsea biroul lui Merrivan, dar el nu se afla 
acolo. Era întins în celălalt capăt al încăperii, cu picioarele 
spre fereastră, cu mâinile ridicate, ca spre a se a para de un 
agresor, şi cu un rânjet temător pe faţă. Fusese împuşcat de 
la mică distanţă, după cum indicau urmele de praf înnegrit 
de pe jiletcă. 

Nu era necesar să dispui de o examinare medicală; o 
privire fugară spre corpul neînsufleţit îţi dezvăluia întreaga 
poveste. 

Capitolul IX. 

INELUL STELLEI NELSON. 

Andy intră în salon. 

— Unde sunt servitorii? întrebă. 

— Valetul le potoleşte pe femei, domnule. 

— Cheamă-l! spuse Andy imperativ. 

Valetul nu auzise nimic. Stăpânul lui trimisese devreme la 
culcare pe servitori. Spusese că va stinge el luminile şi va 
încuia. De multe ori proceda aşa, încât valetul nu văzuse 
nimic neobişnuit în acel ordin. 

— A avut ceva vizitatori în această seară? 

Omul ezită. 

— Nu v-aş putea spune sigur, domnule. Am auzit o dată 
voci. Coborâsem după o lumânare şi am crezut că l-am auzit 
vorbind. 

— Cu cine? 

— Ei bine, domnule - ezită iarăşi - după câte aş putea 
judeca eu, cu o doamnă. 

— I-ai recunoscut vocea? 

— Nu, domnule. 

— La ce oră s-a petrecut asta? 

— Între zece şi jumătate şi unsprezece. 

— Nu ai auzit nici o împuşcătură? 

— Nu, domnule. Ceva m-a trezit; poate că asta să fi fost. 
Bucătăreasa spune că a auzit un sunet asemănător unei uşi 
care scârţâie tare. A venit şi m-a trezit. Nu m-a trezit 
imediat ce a auzit zgomotul, ci a stat în pat tremurând şi 


gândind că au intrat hoţii. Apoi s-a sculat şi a ciocănit la uşa 
domnului Merrivan şi, întrucât dânsul nu a răspuns, a venit 
la mine. Aşa l-am descoperit pe domnul Merrivan. 

— Când ai intrat în cameră ferestrele erau deschise, sau 
nu? 

— Erau închise, domnule. 

— Există o altă ieşire în afară de uşa principală? 

— Da, domnule. Există o ieşire prin bucătărie şi o alta 
dând spre poteca cu trandafiri, cea pe care o folosea numai 
domnul Merrivan. 

Uşile ce duceau la aceste două ieşiri erau baricadate şi 
zăvoarele puse, aşa că Andy se întoarse în camera unde 
fusese comisă crima. Observă ceva special la scrinul 
chinezesc sculptat. Uşa nu părea să se potrivească şi, 
trăgând de ea pentru a o deschide, aceasta urmă 
traiectoria mâinii lui. Atunci înţelese utilitatea scrinului. 
Înăuntru se afla un seif din oţel, care era, de asemenea, 
deschis. O legătură de chei atârna de broască. Deschise şi 
această uşiţă, pentru a descoperi că seiful era gol. Apoi, în 
focul din cămin, văzu un morman de hârtii arse. O parte 
încă mai ardeau mocnit, şi extrase cu grijă bucăţile rămase 
nearse. Salvă şi un mic jurnal îmbrăcat în piele, care fusese 
doar parţial ars, şi pe acesta îl aşeză cu grijă pe o bucată de 
hârtie. 

— Nimeni să nu atingă cenuşa, ai înţeles, sergent? 

— Am înţeles, domnule! 

Andy examină ferestrele. Cele de pe faţada principală 
fuseseră asigurate şi nu păreau violate. Încercă şi ferestrele 
din celălalt capăt şi, după cum se aşteptase, una dintre ele 
se deschise. 

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse sergentul. Aţi văzut 
scrisoarea? 

— Scrisoarea? întrebă Andy. Nu, unde este? 

— Valetul a găsit-o căzută pe parchet, lângă birou. Mi-a 
povestit că a ridicat-o şi a pus-o sub un teanc de hârtii de pe 


birou. Tocmai şi-a amintit. Crede că e scrisoarea pe care 
domnul Merrivan o citea chiar înainte de a fi omorât. 

Andy cercetă biroul şi, de sub un maldăr de facturi şi 
scrisori lăsate fără răspuns, scoase la lumină o foaie de 
hârtie de scrisori galbenă. Caligrafia era ilizibilă - 
înghesuită şi aplecată spre stânga, într-o manieră 
caracteristică persoanelor care caută să-şi disimuleze 
scrisul. 

Primele cuvinte îi captară atenţia lui Andy. Se aşeză în 
balansoar. Scrisoarea spunea: „[i-am acordat o şansă. M-ai 
înşelat. Trebuie să suporţi consecinţele. Dacă în douăzeci şi 
patru de ore nu-ţi îndeplineşti promisiunea, fereşte-te! E 
ultimul meu cuvânt. Am aşteptat prea mult!” 

Era semnată „A. S.”. „AS.?!” Privi spre plafon. „A. S. 
Abraham Selim!” Exista şi un post-scriptum: „Un prieten de 
încredere al meu va pune această scrisoare sub uşa 
dumitale.” 

Andy împături scrisoarea şi o puse în agenda sa de 
buzunar, în timp ce doctorul Granitt tocmai intra. 

— Ei bine? 

— Foarte rău, spuse bătrânul doctor, clătinând din cap. O, 
da, este mort în toată regula; mort cam de o oră, aş putea 
spune. Ridicaţi-i puţin capul, dr. Macleod. Da, iată rana! 
Artera aortă este secţionată şi a patra vertebră dorsală - 
zdrobită de acelaşi glonte. S-ar putea spune că a fost 
omorât de două ori. Grav, foarte grav! 

— Aţi observat ceva particular la el, doctore Granitt? 

— Nu, zise celălalt, uitându-se cu un ochi profesional la 
cadavru. 

— Priviţi-i ghetele! 

Bătrânul doctor se supuse şi, privind, îşi ridică 
sprâncenele. 

— Doamne sfinte, dar are în picioare o pereche de ghete 
muncitoreşti! 

Erau nişte ghete groase, de o formă nedefinită, de felul 
celor pe care le poartă muncitorii agricoli, şi aveau noroi 


galben întărit pe ele. Doctorul privea şi clătina din cap. 

— Mai ai nevoie de mine, Macleod? 

— Nu, cred că nici nu va fi necesar să vă prezentaţi la 
rechizitoriul procurorului, decât în caz că doresc mărturie 
coroborată. 

— Mulţumesc cerului pentru asta, spuse Granitt. Avea 
oroarea doctorilor de medicină generală faţă de 
procedurile judecătoreşti cu tergiversările lor ce înghit 
timp inutil. 

— Sunt îngrozitor de ocupat în perioada asta. Aproape că 
nu e noapte în care să nu fiu chemat de soţi speriaţi - 
oameni foarte prolifici, cei din Beverley. 

Andy l-a condus până la ieşire şi s-a întors în camera 
defunctului să efectueze o investigaţie mai amănunţită. 
Lucra departe de cadavru şi începuse cu fereastra pe care 
trebuie să fi venit ucigaşul. Aici a avut confirmarea 
completă a teoriei lui. Existau trei urme de paşi, prăfuite, 
pe pervaz, care era îmbrăcat în poplin negru ce indica 
forma şi desenul tălpilor - două ale pantofului stâng şi una 
de la dreptul. Erau foarte, foarte mici, ca ale unei femei, 
deşi tocul era mai lat. Trebuie să fi fost urmele unor pantofi 
de casă, de damă - valetul auzise vocea unei femei. 
Fereastra era nezăvorâtă şi se mişca uşor, fără zgomot. Nu 
găsi nimic până nu ajunse la masa de scris. Era un birou 
masiv, din stejar negru, aşezat pe un piedestal. Părea a fi o 
antichitate; e greu de crezut că un om ca Merrivan ar fi 
achiziţionat imitații de mobilier jacobian. 

Pe partea opusă se aflau două scrinuri, şi unul dintre ele - 
cel mai jos şi mai aproape de fereastră - era deschis. Arăta 
ca şi cum ar fi fost lăsat aşa de Merrivan pe când sta în 
balansoar. Andy îl deschise mai mult, şi strălucirea aurului îi 
atrase privirea. Era inelul de logodnă al unei femei - un 
cerc subţire de aur cu cinci smaralde dispuse echidistant. 

Îşi încreţi fruntea. Mai văzuse acest inel. Unde? Ştia, dar 
nu putea să admită asta. Era inelul Stellei Nelson. Îl văzuse 
pe inelarul ei la oficiul poştal, şi, pe moment, simţise o 


strângere de inimă datorită dezamăgirii - mâhnirea pe care 
o încearcă toţi bărbaţii când văd că o femeie frumoasă nu 
este pentru ei. 

Privi ţintă la micuțul cerc din palma sa, îl întoarse invers şi 
îl puse în buzunar, închâzând scrinul. 

Începu să cerceteze biroul şi zona din jurul lui. 

Din nou a fost răsplătit. Culese o cutie mică, îmbrăcată în 
piele. Era caseta originală a unui inel, acum goală. Nu s-a 
obosit să potrivească inelul în lăcaşul din catifeaua albă. 
Orice mărime de inel s-ar fi potrivit. Se auziră paşi pe 
coridor, şi îşi strecură caseta în buzunarul jachetei. 

Noul venit era inspectorul local, un tip important, în mod 
cert nerăbdător să se acopere cu toată gloria pe care o 
putea obţine din conducerea anchetei. 

El spuse că era o „afacere foarte urâtă”. Este curios cum 
oamenii folosesc întotdeauna această expresie în asemenea 
ocazii. 

— Eu preiau conducerea aici, domnule... MM... Macleod, 
spuse el. 

— Desigur, îl aprobă Andy, dar trebuie să mă informaţi în 
scris că nu sunteţi de acord să mai conduc nici o 
investigaţie. 

Cererea îl făcu pe inspector să ezite. 

— Sunt dispus să cred că vom lucra împreună, domnule 
Macleod. Am vorbit la telefon cu şeful poliţiei şi mi-a spus să 
anunţ departamentul. 

— Vom lucra împreună dacă voi răspunde de caz, îi zise 
Andy. Veţi avea tot creditul meu, inspectore. Lăsaţi-mă să-l 
găsesc pe ucigaş! 

— Nu doresc nici un credit. Dar sunt convins că mă veţi 
aprecia, domnule Macleod. Cu ce vă pot ajuta? 

Andy îi dădu instrucţiunile cuvenite şi în jumătate de oră 
cadavrul a fost mutat. Mai târziu, inspectorul a venit la el cu 
informaţii. 

— Domnul Pearson a auzit împuşcătura. S-a trezit datorită 
ei, după cum a declarat. A sosit aici chiar când valetul 


descoperea crima comisă. Împuşcătura a venit dinspre 
livada din spatele casei lui Merrivan. 

Andy asculta neîncrezător. 

— Din livadă? Imposibil! A fost împuşcat de foarte 
aproape. Jiletca este pârlită şi înnegrită. 

— Dar şi una din servitoare a auzit aceeaşi detunătură - 
cea isterică. Fereastra de la camera ei este orientată spre 
grădină. Şi ea era trează; nu ciocănitul în uşă a valetului a 
trezit-o. 

— Dar valetul nu a auzit zgomotul? 

— Se afla pe scări în acel moment, coborând spre parter, îi 
explică ofiţerul. 

Andy îşi frecă nasul cu un gest nervos. 

— Merrivan era mort deja şi seiful jefuit. Trebuie să fi 
durat cel puţin patru minute până a găsit cheile şi a deschis 
seiful - nu, dar este imposibil! Valetul trebuie să fi făcut un 
zgomot oarecare - probabil a dărâmat vreun scaun. 

— Dar domnul Pearson nu ar fi auzit. 

Andy tăcu. 

— Într-adevăr, nu ar fi putut, mărturisi el. 

Se lumina afară, şi trecu prin bucătărie spre grădină. Era 
o atmosferă de linişte solemnă şi aerul proaspăt de 
dimineaţă avea un gust de o dulceaţă indescriptibilă. 

Livada se întindea în spatele grădinii de zarzavaturi. 
Urmai o pistă de zgură, dincolo de o poartă din lemn, şi 
ajungeai la şiruri ordonate de pomi fructiferi, trunchiurile 
lor spoite cu var arătându-şi albeaţa în lumina zorilor. 

Înainte de a ajunge la pomi, poteca se acoperea spre capăt 
cu o iarbă crescută necontrolat. 

Andy privi cercetător în stânga şi în dreapta, dar nu 
observă nimic până când nu depăşi prima linie de pomi şi, 
chiar şi atunci, umbra era atât de deasă, încât trecu destul 
timp până să zărească făptura ghemuită lângă un trunchi 
de copac. Era mort, împuşcat drept în inimă. 

Andy se întoarse în casă şi îl convocă pe inspector. 


— Există un al doilea cadavru în grădină, spuse el, şi, dacă 
privirea nu m-a înşelat, ar trebui să fie o veche cunoştinţă 
de-a dumitale. 

Ofiţerul de poliţie îl însoţi la locul unde zăcea mortul. 

— Îl cunosc pe tip, se numeşte Sweeny, afirmă el. A fost în 
serviciul domnului Merrivan care l-a concediat, acuzându-l 
de furt. Aşadar, el a fost criminalul; întâi l-a ucis pe domnul 
Merrivan şi apoi a ieşit afară şi s-a împuşcat singur. 

— Unde este revolverul? întrebă Andy, liniştit. 

Inspectorul cercetă terenul din jur, dar fără succes. larba 
era tunsă scurt şi fusese zdrobită pe alocuri (mai târziu, 
Andy află că, în acea săptămână, oile fuseseră admise în 
livadă), şi nu exista nici o ascunzătoare pentru armă. 

— Aici s-a dat o luptă, spuse Andy la un moment dat. 
Priveşte gazonul! Trei adâncituri acolo unde tocul ghetei 
cuiva a încercat să găsească un punct de sprijin, şi... Du-te 
şi adu-l pe valet, te rog, inspectore. 

Andy aşteptă până când celălalt dispăru din raza sa 
vizuală, apoi se îndreptă repede spre următorul copac şi 
ridică ceva de jos. Era o eşarfă neagră din mătase - eşarfa 
pe care Stella Nelson o purtase când venise la poartă cu 
două nopţi în urmă. 

Nu exista nici un fel de dubiu. Într-un colţ avea o 
monogramă mică, brodată cu mătase roşie: „S. N.”. Eşarfa 
era puţin ruptă. O mirosi. Era conştient că ea folosea un 
parfum, o mireasmă suavă, cea mai delicată aromă pe care 
şi-o amintea. Da, era eşarfa Stellei Nelson, fără nici un 
dubiu. O rulă, făcând un pacheţel mic, şi o îndesă în 
buzunarul de la şold, realizând cu tristeţe că era încărcat 
cu dovezi, şi toate o indicau pe această fată ca ucigaşă. 

Totuşi, în suflet nu avea îndoieli. Nu frumuseţea sau 
tinereţea ei îl convinseseră de imposibilitatea ca Stella să 
fie criminală. Era ceva dinlăuntrul lui. Probabil că, la fel ca 
şi Scottie, avea mintea tulbure. Zâmbea propriilor gânduri 
când îşi dădu seama că nu mai simţea apăsarea care îl 
iritase tot timpul cât fusese în vale. Poate era lumina zilei. 


Nu, simţise acea formă ascunsă şi când soarele era de şapte 
suliţi pe cer. 

Inspectorul se întoarse şi, de dragul aparenţelor, spre a 
justifica faptul că-l trimisese pe ofiţer, trebui să supună pe 
servitorul agitat corvezii identificării cadavrului. 

— Da, domnule, acesta era omul pe care domnul Merrivan 
l-a găsit pe domeniu astăzi dimineaţă... ieri dimineaţă, 
domnule. 

— Bineînţeles! 

Andy uitase incidentul. 

— Acest Sweeny îl ura pe Merrivan. Probabil că avea un 
motiv serios, în afara antipatiei fireşti faţă de un patron 
care îl descoperâse în timp ce săvârşea un furt. 

Întors în casă dădu ultimele instrucţiuni: 

— Nimeni să nu aibă acces în clădire. Nici o informaţie să 
nu fie dată reporterilor, cu excepţia simplului fapt că 
domnul Merrivan a fost ucis între miezul nopţii şi ora unu 
a.m... Poziţia corpului poate fi arătată în mod dramatic; 
nimeni nu are voie să intre în cameră. Motivul? Jaf. Omul 
din grădină... să încercăm să le explicăm prezenţa acestuia 
în maniera proprie lor. 

Era la jumătatea drumului pe poteca din grădină, când 
Arthur Wilmot dădu buzna pe poartă. Se îmbrăcase grăbit - 
bluza de la pijama apărea de sub haina încheiată neglijent - 
şi era foarte palid. 

— Domnule Macleod, este adevărat... bietul meu unchi... 
Doamne-Dumnezeule, nu se poate! 

— Îmi pare bine că vă văd, spuse Andy încet. Da, mi-este 
teamă că e perfect adevărat. Unchiul dumneavoastră a fost 
ucis. Împuşcat. 

— Omorât?! 

Şopti cuvintele temător. Andy dădu din cap, afirmativ. 

— Dar... el nu are duşmani... 

— Puţini oameni sunt omorâţi din duşmănie, zise Andy. 
Singurul om care, de curând, i-a ameninţat viaţa lui 
Merrivan, sunteţi dumneavoastră. 


Wilmot se clătină, dându-se înapoi ca şi cum l-ar fi lovit 
cineva. 

— Eu?! gângăvi el. Eu niciodată... V-a spus el? 

— Era mort deja când l-au găsit, răspunse Andy, şi nu mi-a 
spus niciodată nimic despre această problemă. Acum, 
domnule Wilmot, să nu răspundeţi grăbit şi, mai degrabă, 
să nu răspundeţi deloc, decât să spuneţi altceva... Aţi avut o 
ceartă cu Darius Merrivan? 

Tânărul fu atât de şocat, încât rămase mut. Putu doar să 
dea din cap fără vlagă şi să se holbeze înspăimântat la 
anchetator. 

— Vă voi spune doar atât, că, stând în faţa acestei case, 
acum o săptămână, v-am auzit spunând: „Înainte de asta, te 
voi ucide!”. 

Wilmot îşi regăsi vocea: 

— Cineva v-a îndrugat minciuni despre mine. 

Îşi înălţă vocea până la a ţipa. 

— Şi vă pot spune câteva adevăruri despre cineva. M-am 
certat cu el, într-adevăr! Pentru o fată care nu valorează 
nici cât două cepe degerate! Acum ştiţi. Îmi povestea că 
vrea să se căsătorească cu ea - şi el era deja însurat. Nu 
ştia că am aflat, iar eu nu i-am spus-o niciodată. Soţia lui l-a 
părăsita plecat în străinătate - şi ei nu au divorţat niciodată. 
Îi era frică să divorţeze de ea - şi când mi-a spus că are de 
gând să se căsătorească... 

— Nu striga! îl întrerupse Andy tăios, nu sunt surd. Şi nu 
ard de nerăbdare să aflu problemele voastre familiale. Sunt 
aproape sigur că nu ai nici o legătură cu crima, deşi - făcu o 
pauză spre a da mai multă greutate următoarei fraze - deşi 
eşti moştenitorul lui şi beneficiezi de pe urma acestei morţi. 
Doar dacă, bineînţeles - adăugă el, privind undeva în 
spatele tânărului, dar observând reacţia cuvintelor sale în 
ochii lui - nu doreşti să dovedeşti că are o soţie care 
trăieşte. În acest caz, soţia lui obţine totul. S-ar putea să 
existe un testament. 

Wilmot clătină din cap. 


— Nu există testament, spuse pe un ton mai blând. Îmi 
pare rău că mi-am pierdut cumpătul, Macleod, dar sunt 
năucit - şi cine n-ar fi aşa? 

— Chiar, cine n-ar fi? îl aprobă Andy. 

Îl conduse pe Arthur Wilmot şi îl urmări cu privirea până 
când acesta intră în propria-i casă. Tipul avea de adus o 
acuzaţie împotriva cuiva - împotriva fetei pentru care nu 
merita să te cerţi? Asta îi dădu de gândit. Se certaseră cei 
doi, pe care Beverley Green-ul îi considera ca „practic 
logodiţi”? Ce vanitate rănită îl făcuse să rostească acele 
cuvinte: „nu valorează nici cât două cepe degerate”? 
Cunoştea asemenea simptome. Fata îi rănise mândria lui 
Wilmot, îl atinsese într-un loc foarte sensibil. Iar 
înfumurarea tânărului fusese vizibilă pentru Andy încă de la 
început. Avea un tic: să închidă ochii câteva secunde când 
vorbea despre sine şi împlinirile sale - un avertisment 
evident privind vanitatea unui om. 

Păşea încet pe drumul pietruit. 

Să se ducă acasă? Îşi consultă ceasul. Era şase fix. Posibil 
ca ea să nu se fi trezit. Privi cu îndoială înspre casa 
cufundată în tăcere. Jaluzelele erau trase, dar ea îi spusese 
că se scula la ora şase, atunci când nu aveau servitori. „Da”, 
hotări el, cu articulațiile degetelor ridicate spre a ciocăni în 
uşă. Dacă e pe aproape, îl va auzi. Dacă dormea, nu ar 
deranja-o. Ciocăni, şi în acelaşi moment uşa se deschise. 

Capitolul X. 

DRAGOSTE PRINTRE RUINE. 

Faţa ei era albă ca varul; avea cearcăne sub ochi. O 
dovadă şi mai elocventă era că purta ciorapii gri de mătase 
pe care îi avusese în ziua precedentă, şi o femeie nu poartă 
ciorapi de culoare deschisă două zile, consecutiv. Deci nu se 
dezbrăcase astă-noapte! 

Fata intră în salon. Ardea o lumină, pentru că draperiile nu 
fuseseră trase şi nici jaluzelele ridicate. 

— Vă aşteptam, spuse ea apatică. Îmi permiteţi, vă rog, să- 
l anunţ pe tata înainte dea mă aresta? 


El simţi că îi îngheaţă sângele în vene. 

— Înainte... de a vă... ar-resta? repetă. 

— Ştiam că veţi veni să mă ridicaţi. V-am aşteptat toată 
noaptea, domnule Macleod. Cred că nu m-am mişcat din 
acel scaun. 

Îl văzu cum păleşte deodată şi lăsă capul în jos. 

— Îmi pare rău, murmură fata. Am fost nebună, pur şi 
simplu nebună. 

Andy se reculese, şi din doi paşi era în faţa ei, mâinile lui 
strângându-i cu putere umerii. 

— Proasto - biată proastă dragă, şopti. Oh, doamne, ce 
prostuţă e! Uite ce-ai lasat - priveşte! 

Scoase eşarfa din buzunar şi o aruncă pe masă. 

Lângă ea se rostogoli inelul. 

— Eşarfa mea - inelul meu! Îmi amintesc. 

Cu greu reuşi să vorbească; inima îi bătea într-un ritm ce-l 
făcu pe medicul din el să se minuneze. 

— Sunt tot atât de neghiob ca şi tine, Stella, spuse el, dar 
nu pot... nu te pot lăsa să mergi în iadul acela. Sân 
îndrăgostit de tine, presupun, ceea ce sună ca o nebunie 
din partea mea, dar îmi voi pregăti maşina într-un sfert de 
oră şi te pot scoate din ţară înainte ca cineva să te 
suspecteze - să te asocieze cu crima. Sunt nebun, 
bineînţeles, dar nu mă pot opri... 

Ea îl privea nedumerită, încreţindu-şi fruntea, cu ochii 
măriţi, şi privirea i se umezi. 

— Eşti foarte... minunat, doctore, dar nu pot, şi domnul 
Merrivan ştie şi probabil că mă supraveghează. 

EI se dădu un pas înapoi. 

— Ştie... supraveghează?... Dar este mort! 

Ea nu pricepu. 

— Merrivan este mort - omorât noaptea trecută! 

— Omorât noaptea trecută, repetă ea, şi lui i se luă o 
piatră de pe inimă. 

— Phu! îşi şterse broboanele de transpiraţie de pe frunte. 
Sunt într-adevăr... să cred că ştiai ceva despre asta... 


Se ridică repede şi o prinse în timp ce fetei i se muiau 
genunchii. 

Prima idee care-i veni în minte când îşi recăpătă 
cunoştinţa, fu aceea că el o crezuse criminală şi dorise să o 
salveze. Domnul Merrivan era mort. Era o veste groaznică. 
S-ar putea ca ei să o suspecteze, dar el, omul cu ochii de 
oţel care îi studiaseră atent faţa şi pe care îl urâse, nu o 
bănuia. Nimic altceva nu conta cu adevărat. 

— Cred că sunt puţin ţicnită, spuse ea şovăielnic, şi 
paharul pe care Andy i-l ţinea la buze se ciocni de dinţii ce-i 
clănţăneau. 

Îl privi drept în faţă în timp ce o ajuta să soarbă apa, iar el 
îi citi pe chip încrederea copilărească - încredere pe care, 
probabil, i-o insuflase tatăl ei. 

— Eşti minunat, şi cred că te-ai îndrăgostit de mine - 
dragoste printre ruine! spuse ea sacadat. Este groaznică 
moartea domnului Merrivan. Aseară am fost la el acasă. M-a 
chemat, şi eu am acceptat, întrucât urmăream ceva. 

— Ce anume, Stella? o întrebă el cu gingăşie. 

— Asta nu ţi-o voi spune niciodată, zise fata, chiar dacă aş 
muri nu-ţi pot spune, doctore... Andrew. Şi te uram cu atâta 
forţă... şi eşti atât de drăguţ...! 

EI îi înconjurase umerii cu braţul şi îi rezemase capul brun 
de pernă. În timp ce vorbea, se juca cu degetele mâinii lui 
ce o susţinea. 

— Apoi ce s-a întâmplat? 

— S-a purtat groaznic cu mine. N-ar trebui să vorbesc aşa 
despre el, acum când e mort, nu-i aşa? Dar s-a purtat... 
groaznic... şi a trebuit să-l las să mă pipăie - o simţi cum 
tremură - şi să mă sărute, şi după aceea mi-a arătat 
lucrurile pe care le voiam, şi m-a obligat să-mi scot inelul şi 
mi-a pus în deget altul, cu un diamant mare şi strălucitor. 
Apoi am luat repede acele lucruri - erau pe masă - şi, când 
a venit după mine, l-am ameninţat cu revolverul. 

— Ai avut un revolver? Oh, doamne, Stella, ai făcut tot ce 
ai putut pentru a-ţi primejdui dragul tău gât, aşa este? 


— Am făcut, nu-i aşa? Şi apoi am ieşit din casă ca o vijelie. 

— Pe ce drum ai venit? 

— Pe uşa din faţă. Nu cunosc altă cale. 

— Nu ai trecut prin livadă? 

— Nu. De ce să fi trecut? 

— Spune mai departe - ai venit direct acasă. Ce oră era? 

— Unsprezece. Ceasul din turnul bisericii bătea ora 
unsprezece când eu deschideam uşa. 

— Ce te-a determinat să te duci la el? 

— O scrisoare - o scrisoare cumplită - spunând lucrurilor 
pe nume şi... şi... prezentând alternativele tot atât de clar. 
Am... am distrus... obiectele pe care le-am adus de acolo şi 
te-am aşteptat să vii să mă arestezi pentru ceea ce făcusem. 
Am sperat un moment că nu o vei face tu, apoi am sperat ca 
tu să fii acela. M-am gândit că nu vei fi grosolan şi oribil ca 
inspectorul Dane. Şi când ai ajuns la uşă - presimţeam că tu 
erai - mi-am dorit ca totul să se termine odată. Nu mai 
puteam îndura. La ce te gândeşti, doct... Andrew? 

— Te-a văzut cineva când te îndreptai spre casă? 

Ea dădu din cap că nu. 

— Crezi că... Wilmot te-a zărit? 

— Arthur Wilmot? Nu. De ce? 

— A fost foarte misterios cu privire la ceva anume. 
„Obiectele” pe care le-ai distrus, erau documente? 

Ea confirmă. 

— Unde le-ai ars - aici, sau în casa lui Merrivan? 

— Aici. Stella arătă spre cămin. Unde am ars şi scrisoarea. 

— Scrisoarea prin care îţi cerea să te duci la el? o 
interpelă el cu groază. Doar nu ai ars-o?! 

Ea tăcu. 

— Dar de ce, ar fi dovedit totul! 

Fata era imperturbabilă. 

— Nu-mi pasă... dacă mă crezi, spuse ea şi se ridică în 
picioare strâmbându-se de durere. Mă duc să mă culc. Nu, 
nu mă duc. Nu are cine să-i ducă tatei micul dejun. El 
îmbină un apetit sănătos cu mofturile proprii unui bolnav. 


— 'Te vei duce la culcare, zise Andy autoritar, iar eu îi voi 
prepara tatălui tău micul dejun. L-am sunat ieri pe 
servitorul meu şi l-am chemat încoace. Poate găti excelent, 
iar la măturat nu are rival. 

— Eşti sigur? îl întrebă, îndoindu-se, totuşi dornică de a fi 
convinsă, pentru că tânjea după somn. 

— Nu ţi-aş propune ceva atât de nedelicat ca, de exemplu, 
să te duc pe braţe până sus, spuse el cu un aer grav, dar am 
dus doamne mai grele, fiind în exerciţiul funcţiunii. De 
regulă erau uşor cherchelite. 

— Mulţumesc, voi merge pe propriile mele picioare, 
replică grăbită. 

Se opri la jumătatea scării şi, aplecându-se peste 
balustradă, lăsă mâna să-i atârne spre el. 

— Sunt foarte bucuroasă că ai fost tu, murmură ea în timp 
ce Andy îi luă mâna într-a lui şi şi-o lipi de obraz. 

— Camera tatei este la primul etaj - cea din faţă, sunară 
ultimele ei instrucţiuni. 

După plecarea fetei ridică jaluzelele şi deschise ferestrele. 
Nu „telefonase” după servitor. Avea unul, dar la amintirea 
mâncărurilor gătite de el se înfioră. Căutând bucătăria şi 
cămara, îşi prepară nişte ceai, apoi trecu la pregătirea 
micului dejun al lui Kenneth Nelson. De mai multe ori, în 
timpul activităţii sale, îşi repetă că era angajat în depistarea 
unui asasin, răspunzător de două crime, şi că era absurd 
din partea lui să şteargă praful într-o cameră, făcând pauză 
din când în când pentru a asculta dacă şuieră ceainicul. 

Kenneth Nelson a fost şi mai surprins de preocupările lui 
Andy, decât fusese respectivul gentleman de el însuşi. Se 
înălţă pe perne holbându-se la spectacolul unui D. M. 
(Edinburgh)9 purtând o tavă, iar prima lui impresie a fost 
aceea că suferâse un colaps şi, revenind la realitate după o 
perioadă de inconştienţă, este uşor ameţit. 

— În ce zi suntem? 

— Este încă luni, spuse Andy, aşezând tava. Sau, era 
înainte de a urca eu scările. Am trimis-o la culcare pe fiica 


dumneavoastră. 

— Nu cumva este bolnavă? 

Kenneth era sincer alarmat. 

— Este obosită. A fost o noapte captivantă. Merrivan este 
mort, şi cred că aţi putea să vă ridicaţi din pat astăzi. Un 
mic schimb de idei cu prietenii vă va face bine. Dar, 
domnule Nelson, satul a secat pentru dumneavoastră! Nu- 
mi pot asuma nici un risc. 

Nelson era şocat. 

— Merrivan mort?! Când s-a întâmplat? Părea a fi tabloul 
sănătăţii când l-am văzut ultima oară. 

Andy nu-i dădu nici un amănunt până când artistul nu se 
îmbrăcă şi cobori la parter. Veni jos cu o tavă de ouă reci şi 
ceai, şi luară micul dejun împreună. 

— Asta este foarte rău. Bietul Merrivan! Nu-mi era prieten 
apropiat, dar... 

Andy văzu faţa acestuia contractându-se ca şi cum o 
amintire respingătoare, de mult îngropată într-un colţ al 
memoriei, îi trecuse prin faţa ochilor. Îi cunoştea 
slăbiciunea şi, dacă i-ar acorda timp, ar putea să ajungă la 
temeiul acesteia. Moartea lui Merrivan rupsese un sigiliu ce 
acoperea o anume cameră a minţii lui, iar gândurile negre 
ieşiseră de acolo şi îl perturbau. În timpul dejunului, Andy îl 
văzu luptându-se să prindă şi să închidă ideea evadată. Dar 
ea creştea prea mare pentru celula sa îngustă, şi Nelson 
deveni mai grav şi mai tăcut, mai asemănător cu omul pe 
care Andy îl presupusese a exista în el. 

— De ce a stat trează Stella toată noaptea, doctore? 
întrebă el. 

— Se poate ca ea să fi auzit împuşcătura, sau este posibil 
să i se fi spus. Una dintre servitoare a avut o criză de isterie 
şi a ţipat încontinuu timp de o oră. Mă mir să fi putut dormi 
cineva în Beverley Green astă-noapte. 

Îl lăsă pe domnul Nelson pregătindu-se să iasă la plimbare 
şi plecă spre casa de oaspeţi. Trecuse de ora opt, iar el 
avusese şase ore obositoare şi cel puţin trei minute de 


concentrare mentală ce fuseseră mai istovitoare decât tot 
restul evenimentelor. 

Inspectorul Dane tocmai ieşea din bungalow când el sosi. 

— Mesaj telefonic de la departament, raportă Dane. Toate 
comisariatele au fost avertizate, şi în dimineaţa aceasta se 
va emite un mandat pentru arestarea lui Abraham Selim. 
Cei de la departament vor să ştie dacă aveţi idee unde 
locuieşte. I-au descoperit biroul. 

Andy nu-i putu oferi nici o informaţie. 

— Nu s-a mai găsit nimic? întrebă el. 

— Nimic. Doar câteva amprente digitale pe partea 
lustruită a biroului, şi voi avea grijă ca acestea să fie 
fotografiate. Procurorul ar dori să vă vadă la ora 
unsprezece. 

Formalităţile ce însoțesc crimele premeditate sunt infinite, 
actuala „muncă de comisie” - obositoare, dar necesară. 
Andy era obosit ca un câine şi somnoros la ora când cei mai 
mulţi se aşează la masa de prânz. 

Stella Nelson s-a trezit la amiază şi prima ei impresie a 
fost că ceva interesant se petrecuse. Această stare s-a 
menţinut şi cât timp s-a îmbăiat şi s-a îmbrăcat, deşi ştia că 
se comisese o crimă la câţiva iarzi de ea, şi că era ultima 
persoană cunoscută a se fi aflat în compania victimei 
înaintea morţii. Îşi spuse acest lucru, şi acceptă 
autoreproşul cu mare calm. Îi părea foarte rău şi, dacă 
oamenii gândeau răutăcios despre ea, era regretabil. S-ar 
putea chiar să fie arestată. Nici măcar acest sfârşit groaznic 
nu 0 scoase din calmul ei. 

„Ai sânge rece, eşti împietrită şi inumană, îşi spuse, ai un 
comportament nevrednic pentru o femeie!” 

Probabil că era mai feminină în acest fel decât în oricare 
altul. Lumea este mai strâmtă şi mai specific delimitată 
pentru o femeie decât pentru un bărbat. Poate fi redusă la o 
figură strălucitoare care se proiectează pe un fundal 
învăluit în fum, cu forme vagi şi fără conţinut. 


Servitorul lui Andrew era, evident, un tip ce ştergea praful 
din camere într-un mod neglijent şi expeditiv, gândi ea în 
timp ce îndreptă ornamentele pe care le lăsase strâmbe, şi 
culese mătura şi pămătuful de praf de pe capacul pianului. 

Kenneth Nelson intră debordând de veşti. Prânzise la club, 
toţi fuseseră acolo şi căzuseră de acord că omorurile erau 
nişte „afaceri urâte”. 

— Văd că te-ai sculat, spuse fata. Ştii unde este servitorul 
lui Andrew Macleod? Vreau să-i mulţumesc. Ţi-a adus micul 
dejun? Presupun că ai fost surprins să-l vezi?! 

— Doctorul Macleod mi-a adus micul dejun. Nu am văzut 
nici un servitor. Nici nu ştiam că are vreunul. Află, Stella, că 
sunt ştiri îngrozitoare despre Merrivan şi celălalt individ! 

— Ce individ? 

Pusese întrebarea fără a se gândi. Deci Andrew a fost cel 
ce a şters praful atât de stângaci! Simţi impulsul să pună 
mătura şi pămătuful de praf înapoi pe pian. 

— Cum se numea - Sweeny? 

— Sweeny?! Ce-i cu el? întrebă ea repede. 

Îi depănă povestea, fericit că a găsit pe cineva care să n-o 
cunoască. 

— Nu ţi-a spus Macleod? Mi-a zis că tu ai auzit 
împuşcătura şi ai stat trează toată noaptea. Şi-acum 
ascultă: conform teoriei mele, Merrivan şi acest tip au avut 
un fel de duel... 

Îşi expuse ipoteza lungind-o la nesfârşit, şi ea era foarte 
bucuroasă să-l audă vorbind şi să fie eliberată de obligaţia 
de a-i da replică. 

Se minună cum de Andrew găsise ouăle. Ar fi trebuit să-i 
spună că pâinea se afla în vasul de ceramică şi untul în 
frigider. Ea nu va finaliza ştersul prafului, ar fi un sacrilegiu 
- ca şi cum ar finisa o frumoasă ruină. Linguriţele - cum de 
a găsit linguriţele? Bineînţeles, doar e detectiv. 

— De ce dracu râzi aşa? o întrebă contrariatul domn 
Nelson. Nu cred că este o problemă de care să râzi, pe 
Dumnezeul meu! 


— Îmi pare rău, tată - isterie... sau altceva... Ce-i asta? 

Luă scrisoarea din mâna lui. 

— Un cec de la firma Mandby, mai mare decât mă 
aşteptam, spuse el. Aproape că uitasem de el, dragă, dar 
când te-am văzut zâmbind pe sub mustață, mi-am amintit. 

Niciodată până atunci nu-i dăduse un cec primit de el. De 
regulă, el însuşi se ducea la bancă să ridice banii, şi a doua 
zi ea era în căutare de noi servitori. Era absurd de mândră 
de transformarea tatălui ei şi înduioşată. 

— Dragul meu! îl sărută şi i se agăţă de gât, iar domnul 
Nelson retrăi un fel de satisfacţie de mult uitată şi care ţine 
de virtute. 

— Macleod răspunde de caz. L-am văzut un minut sau 
două - arăta ca o stafie perfectă. El însuşi era şocat de 
înfăţişarea pe care o avea. Chiar mi-a spus; „Am avut zece 
minute rele în dimineaţa aceasta”. Bietul băiat; dar vesel! 
Draga mea, era tot atât de vesel cum... cum eşti tu. 
Presupun că aceşti oameni s-au obişnuit cu asemenea 
lucruri. Este un tip adaptabil. Mă bucur că se află aici. 

— Şi eu, spuse ea şi privi spre dârele de praf de pe blatul 
mesei. 

Domnul Nelson avea o mostră de veşti bune. Întâlnise în 
Beverley o fostă bucătăreasă de-a lor şi, spre surpriza 
acelei bune doamne, se oprise să discute cu ea. În 
momentele sale de seriozitate, niciodată nu ar fi admis în 
afara casei să fie considerat altfel. Asta făcuse ca 
reconcilierile dintre ajutoarele concediate şi fostul lor 
patron să fie puţin cam dificile. 

— Am anunţat-o că am renunţat la băutură, spuse el. O 
mică pastilă pe care să o înghită, ce zici, Stella? Şi a 
înghiţit-o. Dar, chiar am renunţat! De fapt, aflase şi ea. Sora 
ei aşteaptă al patrulea prunc, adăugă el inconsecvent în 
idei, şi continuă: 

— Vine astăzi după-amiază şi o aduce şi pe sora ei - nu, nu 
pe aceea, una mai tânără. Este o bună jupâneasă. O fată 


chiar drăguță, logodită cu un soldat plecat în India, aşa că o 
vom păstra puţin timp. 

Stella îl binecuvântă încă o dată pe Andrew. 

Toată acea după-amiază încercă să-şi reamintească sau să 
retrăiască ce simţise când îl întâlnise pentru prima dată. 
Era puţin cam dificil. Nu poţi retrăi frica fără a o avea. Sunt 
anumite elemente ale emoţiei ce sfidează sinteza. Ar fi dat 
totul spre a retrăi acele trei minute când ela crezut că ea 
îşi mărturisea crima. Spaima lui - dragostea lui; simţea 
strânsoarea mâinilor sale pe umeri. De cât timp îl 
cunoscuse? Îl văzuse de patru ori şi schimbaseră câteva 
cuvinte, înainte ca el să-i spună că şi-ar sacrifica 
profesiunea şi onoarea pentru siguranţa ei. Violenţa 
cuvintelor sale de ocară - o denumise proastă, proastă 
afurisită... 

Din fericire, tatăl ei plecase. Nu i-ar fi înţeles niciodată 
râsul în cascade. Porni decisă în căutarea pămătufului de 
praf şi a măturii şi le puse pe capacul pianului cu un 
„bang!”. 

Capitolul XI. 

SCOTTIE-OCHELARISTUL 

„Cine era femeia din camera domnului Merrivan? Valetul 
bărbatului decedat a auzit distinct vocea unei femei. 
Domnul Merrivan nu primise oaspeţi în acea seară. Valetul 
nu lăsase pe nimeni să intre şi, totuşi, coborând scările la o 
jumătate de oră după ce domnul Merrivan îi spusese să 
meargă la culcare, a auzit voci, şi una dintre ele era a unei 
femei. Cine era această vizitatoare misterioasă? După toate 
probabilitățile, ea poate arunca o lumină asupra dublului 
asasinat care, datorită trăsăturilor lui senzaţionale, nu are 
asemănare cu niciunul din cazurile petrecute în ultimii ani.” 

Andy citi cu calm articolul de fond. Existau altele ce 
foloseau cuvinte similare. Reporterii obţinuseră ştirile de la 
valet. Era inevitabil. Nu-l putea ţine încuiat pe individ, şi, 
aparent, avertismentul pe care i-l dăduse el nu avusese nici 
un efect. 


Primul reporter pe care-l zări a doua zi dimineaţă aduse în 
prim plan incidentul cu femeia, ca fiind de supremă 
importanţă. 

— Este posibil, afirmă Andy, ca ea să ne poată spune ceva, 
dar, în mod evident, nu ar arunca nici o lumină asupra 
crimei. A fost văzută părăsind casa la ora unsprezece. 
Crima nu s-a comis decât după ora unu a.m. 

— Cine a văzut-o părăsind casa? 

— Aha, spuse Andy, zâmbind, acesta este micul şi 
drăgălaşul meu mister. Zău, nu aş opta pentru femeie. 
Poate fi o vecină care, în mod foarte natural, să se sperie la 
gândul publicităţii. 

Celui de-al doilea reporter îi vorbi mult mai explicit. 

— Destul de ciudat, nu, chiar eu am văzut-o. Priveam pe 
fereastra deschisă. Era o noapte caldă, frumoasă şi aproape 
tot atât de clară, ca şi cum luna ar fi strălucit. Am văzut-o 
traversând pajiştea; a trecut pe sub fereastra mea, ieşind 
apoi în şosea. 

Andrew Macleod era o problemă pentru Andrew Macleod. 
Lucra urmărind un dublu scop: să o ţină pe fată departe de 
caz şi, totodată, să-l aducă pe asasin în faţa justiţiei. 
Uşurinţa cu care minţea îl uimi. Scrupulos până în vârful 
unghiilor - chiar şi când urma să obţină o sentinţă de 
condamnare, atunci când era convins de vinovăția 
prizonierului, niciodată nu-şi prezenta supoziţiile drept 
fapte - totuşi, acum minţea natural şi fără ruşine. 

La anunţul vizitei fiecărui nou reporter, se aştepta să vadă 
figura dură a unuia care era cu mult mai dificil decât 
ceilalţi. Din fericire, un anumit domn Downer nu-şi făcu 
apariţia. Îl întrebă pe unul dintre reporteri: 

— Credeam că acesta este un caz pentru Downer, nu? 

Ziaristul strâmbă din nas. 

— Downer este plecat în concediu. Sunt foarte bucuros, 
îmi repugnă să lucrez cu el. 

Andy surâse propriilor sale gânduri. Împărtăşea uşurarea 
celuilalt. Răspunsese telegramei primite de la departament, 


prin care era însărcinat cu rezolvarea cazului şi întrebat 
dacă avea nevoie de ajutor. O mare parte din aspectele 
cazului trebuiau elucidate în oraş, aşa că le lăsă în seama 
detectivilor de acolo, declarându-se satisfăcut cu sprijinul 
pe care-l avea la îndemână. Ajutorul său neoficial şi tot atât 
de neaşteptat apăru în jurul orei unsprezece, după 
întâlnirea cu ultimul reporter. 

Un tip înalt şi subţire, purtând nişte bermude largi, 
strânse sub genunchi, şi pantofi de golf, sosi la casa de 
oaspeţi, şi administratorului îi căzu falca la vederea lui. 

— Bună dimineaţa, Johnston, spuse vesel noul venit. 
Domnul Macleod e pe-aproape? 

— Domnul Macleod este în salonaşul său, răspunse 
administratorul fără grabă, şi adăugă: Sunt oarecum 
surprins că vă văd, profesore! 

„Scottie-Ochelaristul” îşi scoase ochelarii cu ramă aurită şi 
îi lustrui cu o batistă de mătase purpurie. 

— A fost o greşeală, o eroare prostească a poliţiei. Nu le 
port pică. De fapt, Johnston, trebuie să admitem că în toate 
sistemele poliţieneşti de mare eficienţă asemenea greşeli 
sunt inerente. Niciodată să nu condamni poliţia, orice 
neajuns îţi va face! E preferabil să fie arestaţi câţiva 
cetăţeni nevinovaţi, decât să scape un ticălos. 

— Da, domnule, aprobă Johnston uluit, căzând, fireşte, în 
atitudinea de deferenţă pe care i-o arătase înainte fostului 
său oaspete. Doriţi să-l vedeţi pe domnul Macleod? 

Ezită. 

— Ce nume să anunţ? 

— Bellingham. Profesorul Bellingham, spuse Scottie, şi 
adăugă: Propriul meu nume. 

După un minut: 

— Profesor cum? întrebă Andy. 

— Bellingham, domnule, gentleman-ul care a stat aici 
înainte. 

— Diavolul! exclamă Andy. Condu-l până sus! 


Scottie se plimbă prin cameră, îl concedie pe domnul 
Johnston cu un semn al capului şi închise uşa. 

— Cărui miracol îi datorez această vizită, Scottie? 

— Miracolului justiţiei, spuse Scottie în timp ce se aşeza 
fără invitaţie. Fiat justiţia, etc... Nu-ţi port nici un 
resentiment, Macleod. 

Andy chicoti. 

— Deci alibiul tău a mers, nu-i aşa? 

Scottie dădu din cap solemn. 

— Judele a spus că nu mă poate condamna pentru că este, 
în mod evident, un caz de eroare privind identitatea. 
Asemenea lucruri s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla, 
Macleod. Spre a fi absolut onest, jucam whist cu domnul 
Felix Lawson, un binecunoscut cârciumar autorizat... 

— Şi un tăinuitor de lucruri furate, adăugă Andy 
tendenţios. Există o sentinţă de condamnare împotriva lui 
pe această temă, dacă nu mă-nşel. 

— Să nu răscolim bârfe vechi, zise Scottie. Principalul este 
că sunt aici, şi la ordinele dumitale. 

Andy se roti în jurul vizitatorului său. 

— Sub ce nume te-ai prezentat lui Johnston? 

— Bellingham - profesorul Bellingham. Este un nom de 
guerre. De fapt, ce este un profesor? Unul care profesează. 
Eu profesez cunoaşterea geologiei, de la Leibnitz la Hutton. 
Roca paleozoică, în care includ sistemul devonian, este 
tema mea favorită, şi... 

— Nu ne vom certa din cauza erudiţiei tale, spuse Andy 
bine dispus. Întrebarea este: de ce ai venit aici? Abia scăpat 
din capcanele unui proces just - presupun că sperjurul a 
existat pe scară întinsă... 

Scottie îşi trase scaunul mai aproape. 

— 'Ţi-am spus ceva despre acest loc, zise el serios. Ţi-am 
spus că necazurile urmau să vină, şi-au venit. 

Andy îl aprobă. După noaptea crimelor îşi amintise de 
multe ori avertismentul lui Scottie. 


— Şi acum îţi voi dezvălui o altă informaţie, spuse Scottie. 
Sub trandafir, pe stâncă şi pe teren plat - îşi mişcă 
picioarele în mod simbolic - discutăm precum fraţii. 

— Ai aflat ceva despre cele întâmplate? întrebă Andy. 

— Nu ştiu; presupun doar. Am venit aici, pe de o parte, 
pentru că e la mare distanţă de drumul principal şi, pe de 
altă parte, pentru că pe aici se învârtesc tot felul de oameni 
bogaţi cu argint şi aur demn de „recoltat”. Nevasta aia a lui 
Sheppard poartă nişte perle cât ouăle de mari. Soţul ei este 
arhitect la municipalitate şi, desigur, un şperţar. Dar, ă 
propos de asta, îţi spun eu, există aici lucruri ce trebuie 
culese de... de un om de ştiinţă. Fireşte că am făcut o 
recunoaştere a satului de la club până la garajul lui 
Sheppard. Singura casă din sat care nu ar merita o noapte 
de muncă este a Nelson-ilor, dar, probabil că asta o ştii tot 
atât de bine ca şi mine. Nu că nu ar adăposti o comoară... 

— Continuă-ţi speculaţiile, i-o tâie Andy scurt şi regretă, 
pentru că Scottie îi aruncă o privire rapidă şi interogativă. 

Oricum, acesta nu mai făcu nici o referire la casa Nelson- 
ilor şi la comoara pe care o adăpostea. 

— Am bătut domeniul lui Merrivan de la un cap la altul - 
este singurul care şi-a luat măsuri adecvate contra hoţilor şi 
tâlharilor. Există o alarmă antifurt la fiecare fereastră, cu 
excepţia celei din spatele casei, de la camera sa de lucru, 
dar şi aceea are un zăvor ingenios pe margine, care nu 
poate fi forţat dinspre exterior. Şi-a luat o puşcă, pe care o 
păstra într-un dulap micuţ din spatele biroului. Uşa arată ca 
unul dintre lambriurile peretelui, dar de fapt nu este 
lambriu. 

— lată ceva care mi-a scăpat, spuse Andy, vădit interesat. 
Cum se deschide? 

Scottie clătină din cap. 

— Nu am fost niciodată înăuntru, dar am văzut. Şi să-ţi 
mai spun o chestie, Macleod, fereastra din spatele casei nu 
are alarmă antifurt pentru că pe acolo obişnuia să iasă 


noaptea bătrânul Merrivan. Sub fereastră, în exterior, 
există un scaun lat din piatră. L-ai observat? 

— Unde se ducea? 

— Nu ştiu, o singură dată l-am văzut; dar mergea atât de 
îndrăzneţ şi de sprinţar, încât mi-am dat seama că trebuie 
să mai fi parcurs acel drum de multe ori - prin livadă şi apoi 
dumnezeu ştie încotro. Niciodată nu l-am urmărit; ar fi fost 
nedelicat. Oamenii graşi au dreptul la aventuri la fel ca şi 
noi, cei subțiri. 

— Când l-ai văzut ieşind pe fereastră? 

— În noaptea dinainte de a mă „sălta”, spuse Scottie. Era 
aproape unsprezece şi treizeci de minute. Nu l-am văzut 
când s-a întors, dar am observat un tip care-l urmărea, deşi 
nu atât de distinct încât să-ţi pot spune cine era, sau să-l pot 
recunoaşte dintre douăzeci de persoane. lată de ce nu l-am 
urmărit! Am presupus că Merrivan avea propriile sale 
probleme personale, şi, deşi datorită greşelilor justiţiei am 
apărut de mai multe ori în faţa completelor de judecată, 
niciodată nu m-am coborât până la a sta în boxa martorilor 
într-un caz de divorţ. le-am captivat? 

— Da, într-adevăr, Scottie. Bănuiesc că ţi-ai făcut o idee 
despre înălţimea tipului respectiv?! 

— Era un individ mărunt, cam de statura dumitale, spuse 
Scottie, cu insolenţa celor şase picioare10 ale sale. 

— Deci aproape cincizeci şi nouă de inchi? 

— Aşa este, îl aprobă Scottie, şi se corectă. Nu, cred că nu 
avea nici atât. Sincer, era un tip mărunţel. Aş spune că nu-ţi 
ajungea nici până la umăr. Dar este dificil să apreciezi, 
chiar şi la lumina lunii. L-am localizat pe tip înainte ca 
Merrivan să iasă din casă. Trunchiurile pomilor din livadă 
sunt date cu var, şi l-am observat lângă unul, ceea ce m-a 
cam speriat. L-am supravegheat dintr-un motiv pur egoist: 
primul meu gând a fost pentru siguranţa personală, aşa că 
nu m-am deplasat mai departe, ci am rămas să investighez. 
Imediat după aceea, Merrivan a ieşit şi s-a îndepărtat, după 
cum ţi-am relatat. Dispăruse înainte ca individul, care îl 


supraveghea din livadă, să facă vreo mişcare, şi atunci l-am 
văzut pentru o secundă în lumina lunii. Impresia pe care am 
avut-o în acel moment a fost că pentru el nu era prima dată 
când pândea de acolo, şi este posibil să fi avut un motiv 
întemeiat. 

— Ceea ce spui dă o nouă turnură cazului, spuse Andy 
gânditor. La drept vorbind, Scottie, eram nerăbdător să 
găsesc acest nou unghi. Ne oferă, în sfârşit, o pistă ce 
merită a fi cercetată. Nu ai auzit nici un scandal? 

Scottie negă. 

— Niciodată nu ascult astfel de chestii, declară el virtuos. 
Dar, bineînţeles că a doua zi am studiat amănunţit toate 
femeile de pe terenurile de golf, fără a găsi vreuna din 
doamnele căsătorite capabilă să inspire un om distins şi 
rafinat. 

Andy se gândi puţin. 

— Nu ştiu exact ce mă voi face cu tine, Scottie, sau cum 
am de gând să-ţi explic totul. Cred că-mi vei fi de mare 
folos, dar fireşte că nu te poţi întoarce la vechiul tău rol de 
întreţinut al societăţii. 

— Niciodată nu am fost aşa ceva, spuse Scottie, fără a roşi. 
Am avut prestigiul cu care ştiinţa îşi înnobilează slujitorii. 

Andy râse. 

— Oricum, îmi pare bine că te văd, Scottie, şi, deşi este 
imoral să spun aşa ceva, sunt aproape bucuros că te-au 
eliberat. Acum ce să fac cu tine? Mă întreb dacă Nelson-ii 
te-ar adăposti? Nu sunt sigur, în privinţa domnului Nelson... 

Ceea ce presupunea că el era foarte sigur de fată, şi 
Scottie înţelese că în acest fel era pus în temă. 

— Aşteaptă-mă puţin aici, cât mă reped până la ei - îi 
spuse - şi nu-mi citi corespondenţa, dacă te poţi abţine! 

Oaspetele său fu sincer indignat, dar Andy îl părăsi 
râzând. 

Stella lucra în grădină, exaltându-se la ideea luxului pe 
care două slujnice capabile i-l inspira. Când Andy intră pe 
poartă, ea îşi scoase în grabă mănuşile şi îi oferi mâna. 


— Stella, vreau să mă ajuţi! A sosit un vechi prieten de-al 
meu pe care nu pot să-l cazez chiar în casa de oaspeţi, şi am 
mare nevoie de ajutorul lui. 

— Dar de ce nu la casa de oaspeţi? se miră ea. Iata ar 
putea garanta pentru el. 

— Este vorba de Scottie, îi explică. Ţi-l aminteşti pe 
Scottie-Ochelaristul? 

— Profesorul? întrebă uimită. Credeam că este în 
închisoare. 

— A fost o eroare judiciară, spuse Andy calm, şi l-au 
eliberat. Ai putea să-l găzduieşti? Ştiu că-ţi cer un lucru 
extraordinar, căci Scottie e fără îndoială un escroc. Dar îţi 
promit că nu te va discredita şi nici nu-ţi va fura argintăria. 
În acelaşi timp va fi necesar să-i oferim tatălui tău o 
explicaţie plauzibilă. 

Fata îşi încreţi fruntea în semn de gândire profundă. 

— Dacă tata ar putea crede că într-adevăr a fost o eroare 
judiciară - mă refer la arestarea lui - şi că profesorul este, 
prin urmare, un tip oarecum sensibil... 

— Bravo! şi Andy intră în casă pentru a discuta cu domnul 
Kenneth Nelson. 

Îl găsi în atelier, acordând o deosebită atenţie ochiului 
stâng al lui Pygmalion, şi domnul Nelson ascultă cu interes 
povestea întoarcerii lui Scottie. 

— Fireşte că-l înţeleg, zise el. Bietul băiat nu doreşte să se 
întâlnească iarăşi cu toţi aceşti oameni, şi dacă, după cum 
spui, doreşte să-şi completeze studiul despre formațiunile 
geologice de la Beverley - ă propos, Beverley-ul are meritul 
de a poseda nişte formaţiuni caracteristice - îl voi primi 
bucuros în casa mea, deşi nu am auzit niciodată despre 
oameni care fac cercetări geologice noaptea. 

— Profesorul este un om remarcabil, spuse Andy pe un ton 
grav. 

Capitolui XII. 

OMUL. DE NICĂIERI. 

Instalarea lui Scottie la Nelsoni servea unui dublu scop. 


Andy recrutase un locotenent perspicace, chiar dacă fără 
principii, şi avea un sentiment de mai mare siguranţă în 
privinţa lăsării Stellei fără nici o altă protecţie decât cea a 
tatălui ei. Era indiscutabil faptul că undeva, în libertate, se 
afla criminalul, că acel criminal a avut posibilitatea de a 
vedea întrevederea dintre fată şi Merrivan şi s-ar putea să o 
implice pe ea spre a-şi salva propria-i pieie. Altfel, cum a 
ajuns eşarfa Stellei în livadă? Cu ce scop fusese luată, nu 
putea ghici, dar un lucru era cert - că asasinul era în 
deplină cunoştinţă de cauză privind mişcările ei în noaptea 
crimelor. 

În acea dimineaţă plecă cu automobilul spre oraş, luând cu 
ei jurnalul carbonizat care nu-i spusese nimic, întrucât 
jumătate din pagini fuseseră smulse şi arse separat, înainte 
ca agenda să fie aruncată în foc. 

Prima sa oprire a fost la Ashlar Building. Biroul lui 
Abraham Selim era în mâinile poliţiei, iar predecesorul lui 
Sweeny fusese găsit şi îl aştepta. Cea mai importantă 
descoperire pe care o făcuseră cei de la poliţie era o 
scrisoare adresată lui Sweeny. Era, evident, răspunsul la o 
alta pe care Sweeny o lăsase pentru stăpânul său, şi se 
referea la problema prozaică a dereticării biroului şi a 
cheltuielilor aferente, importanţa sa, din punctul de vedere 
al lui Andy, consta în faptul că scrisul era identic cu cel 
descoperit pe biroul lui Merrivan. 

Al doilea fapt dat în vileag - această mărturie provenea de 
la un liftier care-l cunoştea pe Sweeny - era acela că tipul 
fusese concediat cu o zi înainte de a fi ucis. Motivul 
concedierii lui, de asemenea, se elucidase. Selim îl acuzase 
că deschidea scrisorile la aburi şi le citea conţinutul, iar 
învinuirea era, probabil, bine fondată, deşi omul negase 
aceasta faţă de confidentul lui. 

Află încă un mic amănunt: predecesorul lui Sweeny nu-şi 
văzuse niciodată patronul şi, în aparenţă, urmase aceeaşi 
procedură ca şi omul căruia îi predase îndatoririle. 
Scrisorile erau lăsate în seif şi ridicate, de regulă, 


miercurea şi sâmbăta, zile în care era de aşteptat ca 
funcţionarul să nu aibă drum în apropierea biroului. Nimeni 
nu-l văzuse vreodată pe misteriosul domn Selim intrând sau 
părăsind biroul, şi portarul de la intrarea în edificiu nu-l 
cunoştea. Exista o posibilitate - ca el să fi ocupat o altă suită 
de încăperi în clădire, aşa că cercetările îi vizau pe toţi 
locatarii. Gândind că personalul din imediata apropiere s-ar 
putea să fi observat ceva referitor la domnul Selim, Andy 
vizită biroul alăturat care era ocupat de o firmă de expediţii 
- „Wentworth & Wentworth”. 

Află că salariaţii se reduceau la o fetişcană dactilografă, şi, 
din cele povestite de ea, firma „Wentworth & Wentworth” 
avusese zile mai bune, dar acum afacerea era continuată 
mai mult din motive sentimentale, decât în scopul creşterii 
profiturilor. 

— Domnul Wentworth lipseşte, spuse fata. Nu are o 
sănătate prea bună şi vine la birou doar de două ori pe 
săptămână; ştiu că nu v-ar putea spune prea multe despre 
domnul Selim. 

— L-aţi văzut vreodată, din întâmplare, pe domnul Selim? 

— Nu, domnule, clătină ea din cap, şi sunt sigură că nici 
domnul Wentworth nu l-a văzut, pentru că o dată sau de 
două ori mi-a spus ce ciudat i se pare că nimeni nu l-a zărit 
vreodată pe domnul Selim. Singura persoană pe care am 
văzut-o este funcţionarul. Lucra între unsprezece şi unu. 
Era o slujbă uşoară şi plăcută pentru el. M-am mirat că a 
fost atât de fraier încât să o piardă. 

Şi ea auzise vag despre plicul deschis la abur. 

Andy îl sună pe inspectorul financiar local. Acesta îi 
raportă că domnul Selim a avut întotdeauna conturile în 
perfectă ordine şi că taxa era plătită. Nu-l văzuse pe individ 
şi nu avusese ocazia să vorbească cu el. 

Andy lăsă biroul în paza unui detectiv şi se întoarse la 
Beverley Green doar cu puţin mai luminat decât atunci 
când îl părăsise. 


Dacă Scottie ar şti - Scottie, cu strania sa cunoaştere a 
lumii interlope şi a oamenilor ciudaţi care făceau parte din 
ea... S-ar consulta cu el. Se întâmpla adesea de când acesta 
locuia la Nelsoni. Avea un pretext pentru vizitele sale. 

Îl găsi pe valorosul gentleman iniţiind-o pe Stella în tainele 
jocului de bezique11. Domnul Nelson era la club, unde 
expunea o nouă teorie. 

— Selim? Abraham Selim? Da, este un cămătar şi un 
escroc, asta-i convingerea mea. 

Andy observă că faţa fetei devenise deodată gravă. De 
fapt, ea trăia primul moment de stinghereală de când 
fusese înfăptuită crima. 

— Nu am întâlnit niciodată pe cineva care să-l cunoască, în 
schimb am întâlnit foarte multe persoane ce au fost 
finanţate de el. E un om de nimic. 

— Poate fi genul de om care ar ameninţa pe cineva dacă n- 
ar plăti? 

— Să-l amenințe? spuse celălalt dispreţuitor. Selim nu se 
dă în lături de la nimic. Un prieten de-al meu... Se corectă: 
Am auzit despre un tip - Harry Hopson - care l-a înşelat cu 
două sute de lire. A obţinut contra lui o sentinţă de zece ani. 
Nu că Harry n-ar fi meritat-o, dar, cu siguranţă, Selim s-a 
folosit de un cap de acuzare zdrobitor, unul vechi, de care 
Harry uitase. Oricum, a intrat la pârnaie pentru zece ani. 

Un lucru era cert, şi anume că, dacă Merrivan avea 
asemenea dificultăţi financiare încât fusese obligat să 
împrumute de la Selim, datoria sa reprezenta o sumă 
enormă. Lucrătorii lui fuseseră plătiţi până sâmbătă, la 
banca sa exista un bilanţ indicând un depozit de câteva mii, 
şi nu era nici o dovadă care să arate că ar fi fost în criză de 
bani. Până când expertul contabil nu-i va pune în ordine 
documentele, nu se putea cunoaşte cât de bogat era. Nua 
fost descoperită nici un fel de corespondenţă care să 
dezvăluie o cât de mică obligaţie faţă de omul misterios, nici 
nu au fost găsite alte scrisori de la cămătar. 


Un punct fusese clarificat - ghetele neobişnuite pe care 
Merrivan le purtase în momentul morţii. Avea obiceiul să 
facă vizite nocturne - dar de ce acele ghete greoaie, dacă, 
după cum presupunea Scottie, ţinta hoinărelilor sale 
nocturne se afla chiar în sat? Şi, în acest caz, de ce să porţi 
ghete care produc un zgomot infernal pe pavaj de pietriş 
sau de lemn? Oare pantofi cu talpă de cauciuc nu ar fi fost 
mai adecvaţi în acel gen de aventură? Andy medita la 
aceste probleme în timp ce se îndrepta spre casa lui 
Merrivan. 

De două zile locul era încontinuu înţesat de reporteri. 
Fusese un aflux de oameni ciudaţi cu aparate foto şi tineri 
iscoditori cu carnete de notițe. La ora aceasta era plecat şi 
ultimul ziarist. Îşi promisese sarcina unei inspecții 
minuţioase a casei. Până acum îşi limitase investigaţiile la 
camera lungă şi se mulţumise cu o examinare atentă a 
celorlalte încăperi. 

Stadiul în care se aflau cercetările îi permitea să facă o 
percheziţie amănunţită a apartamentului domnului 
Merrivan. Era situat la primul etaj, spre faţada principală, şi 
format dintr-un dormitor larg şi aerat, mobilat doar cu 
strictul necesar toaletei zilnice; o uşă ducea spre camera de 
toaletă, iar o alta spre o baie frumos amenajată. Domnul 
Merrivan avusese multă bătaie de cap cu asigurarea 
propriului confort. Baia era uimitor de luxoasă. Era placată 
cu marmură şi amenajată de o firmă suedeză specializată în 
acest gen de lucrări. Mobilierul dormitorului consta dintr- 
un pat pe un postament cu patru trepte, o comodă înaltă şi 
un birou monumental. Pardoseala era parţial acoperită de 
un covor gri, pătrat. Exista, de asemenea, un cufăr cu 
îmbrăcăminte, o măsuţă, un fotoliu scund şi alte două 
scaune, şi, practic, acestea formau tot conţinutul camerei. 

Începu prin a acorda ceva mai multă atenţie patului, decât 
îi acordase până atunci. Era o piesă de mobilier foarte 
solidă şi suporţii de la ambele capete erau groşi şi greoi. 
Ciocăni într-unul dintre cei de la capul patului, şi sună a 


plin. Tăblia de la picioarele patului era minunat sculptată pe 
partea interioară, cea exterioară fiind perfect netedă, cu 
excepţia a două scuturi sculptate peste care sta un 
trandafir heraldic care apărea şi pe picioarele în formă de 
piloni ce păreau crescuţi din pardoseală. Răvăşi patul şi 
examină saltelele; petrecu o jumătate de oră, ciocănind 
pereţii şi examinând restul mobilierului din încăpere, dar 
fără nici un folos. 

Era deconcertat că nu putea găsi nici un alt indiciu despre 
Abraham Selim. Nu fusese descoperit nici măcar un singur 
document care să arunce, cât de cât, o lumină asupra 
amenințării conţinute în scrisoarea găsită pe biroul victimei. 
Cât despre Abraham Selim însuşi, acesta dispăruse 
complet. Toate scrisorile ce ajungeau pe biroul său erau 
deschise, şi astfel reieşi volumul impresionant al afacerilor 
lui, ca şi caracterul serios al clientelei, dar nici o scrisoare 
de apel pentru împrumut sau de amânare a scadenţei nu a 
oferit cheia identităţii lui. Tipul era un cămătar de ultimă 
speţă, şi dispariţia sa trebuie să fi constituit o 
binecuvântare pentru mulţimea nefericiţilor care îi picaseră 
în gheare. 

Dar era o împrejurare nemaiîntâlnită care nedumerise pe 
poliţişti, aceea că nu existau dovezi scrise ale obligaţiilor lui 
faţă de clienţi. Nici o chitanţă sau notiţă cu promisiuni nu 
fuseseră descoperite în biroul sau la banca sa. De regulă, 
un cămătar le păstrează, împreună cu hârtiile de valoare, în 
tezaurul băncii. Nici creditul nu-i era foarte mare. Deşi prin 
conturile sale se derula un imens volum de afaceri, soldul 
nu-i depăşea niciodată câteva mii, şi banii pe care-i depunea 
erau retraşi din nou, imediat după lichidarea cecurilor. 
Când era necesar să acopere un cec pe care-l emisese 
pentru o sumă oricât de mare, aceasta îi parvenea 
directorului băncii sub formă de bancnote. 

Din nou părea imposibil ca acest individ evaziv să fi scăpat 
neobservat. Pentru a deschide un cont trebuia să se fi dus la 
bancă - argumentară cei de la poliţie - însă s-a dovedit că 


banii au fost transferați de la o bancă din mediul rural, al 
cărei director era mort. Dar şi dacă ar fi trăit, probabil că 
ar fi dat greş în a furniza o mărturisire satisfăcătoare cu 
privire la identitatea lui Abraham Selim. 

A spune că îşi ascunsese urmele, ar fi fals. Pentru că nu 
lăsase urme pe care să le ascundă. Venise de nicăieri, 
nevăzut, şi, tot nevăzut, dispăruse în vidul din care apăruse. 

Capitolul XIII. 

DOAMNA DE LA SANTA BARBARA. 

Scottie rareori ieşea din casă în timpul zilei, nu pentru că 
dorea să păstreze secretul asupra persoanei sale, ci întru 
apărarea intereselor lui Andy. Dacă era vizibil la lumina 
zilei, aceasta se întâmpla, îndeobşte, între ora unu şi două 
p.m., interval în care Beverley Green-ul servea, de regulă, 
masa de prânz. 

leşi de la Nelsoni pe uşa laterală, ţinta lui fiind casa de 
oaspeţi şi Andy. Sub braţ avea ziarul de dimineaţă, cu un 
articol ce constituia subiectul vizitei sale, pentru că exista o 
referire la el care-l făcea să se simtă stânjenit. Un reporter 
oarecare, fără experienţă - care în mod evident nu auzise 
de fericita concluzie a ceea ce Scottie descria eufemistic ca 
„procesul” său „legal” - scrisese despre „o arestare 
senzaţională în această încântătoare fierbere a vieţii”, 
anterioară săvârşirii crimei, şi evoluase spre o concluzie 
jignitoare pentru Scottie. 

Abia ieşise în drum şi se opri. 

Un automobil uriaş îi blocă drumul, stând jumătate pe 
carosabil şi jumătate înţepenit în plantaţia de arbuşti ce 
mărginea Green-ul şi care, după câte ştia Scottie, era 
mândria locuitorilor săi. 

Şoferul cu faţa roşie făcea încercări disperate de a 
întoarce pe drumul îngust, cu rezultate dezastruoase 
penţru frumuseţile arboricole ale comunităţii. Dar nici 
şoferul automobilului strălucitor, nici agitația şi zgomotele 
motorului în marche-arrierre nu-l absorbiră pe Scottie, ci 
solitara ocupantă a acelei maşini. 


Era o femeie de vârstă nedefinită, solidă şi totuşi cu vino- 
ncoace. Sub o tocă de stofă argintie, părul ei strălucea de 
un roşu metalic, culoare faţă de care sprâncenele negre se 
revoltaseră. Nuanţa feţei apărea tot atât de sfidătoare de 
sub stratul gros de pudră cu care îşi acoperise robusteţea 
firească a coloritului. Ochii săi albaştri se bombau într-un 
fel ce dădea impresia că era permanent surprinsă. Toate 
acestea, Scottie le observă în urma unei inspecții experte a 
frumuseţilor mai consistente. 

În lobul fiecărei urechi avea un diamant de mărimea unei 
alune; de gât îi atârnau trei şiraguri de perle de o 
dimensiune impresionantă; ataşate persoanei sale, în 
această regiune se mai aflau o baghetă de diamante, o 
placă bătută în briliante ce străluceau într-o mie de culori în 
faţa ochilor lui uluiţi, şi o mare agrafă din smaralde. 

Scottie, privind spre mâinile ei strălucitoare, trase 
concluzia că nu avea inele pe degete. 

— Îmi pare rău că fac o asemenea gălăgie, dar de ce nu v- 
aţi construit drumuri mai largi? îl învrednici pe Scottie cu 
un zâmbet prietenesc. 

Tresări la auzul vocii femeii. Era atât de evident diferită de 
ceea ce anticipase el... Ghici din accentul ei că locuise mai 
mulţi ani în America; avea acea intonaţie ciudată pe care 
englezii o capătă după un sejur îndelungat în Statele Unite. 
Şi era o voce care îl făcu pe Scottie să tresară, întrucât 
această femeie încărcată de diamante fusese născută şi 
crescută de drojdia societăţii, cu toată orbitoarea ei 
bogăţie. 

„Comună”, gândi Scottie şi se întrebă cum cucerise ea 
diamantele. 

— Nu îs... n-am mai fost pe-aicea de mulţi ani, continuă 
femeia, luându-l pe interlocutorul ei drept un localnic. Îmi 
povestiră totul despre acest loc la Beverley. Aici a fost o 
crimă, aşa-i? 

— Aşa este, spuse Scottie şi îi oferi politicos ziarul său. Veţi 
găsi o descriere completă aici, dacă v-ar face plăcere să-l 


citiţi, doamnă. 

— Nu-mi adusei ochelarii, zise ea tăioasă, dar luă ziarul 
din mâna lui. Un gentleman omorât! Ce revoltător! Nu mi- 
au spus numele lui, şi... nu ar fi însemnat nimic pentru 
mine, dacă mi l-ar fi spus. Zău, crimele astea sunt oribile, 
nu-i aşa? Avurăm una chiar lângă noi la Santa Barbara, şi 
Senatorul, dragul meu soţ defunct, nu mi-ar fi spus nimic 
despre ea. A crezut că m-ar tulbura, presupun. Senatorul 
Crafton-Bonsor. Poate aţi auzit de el? Numele lui a apărut 
foarte mult prin ziare. Nu că el s-ar fi necâjit pentru ce 
spuneau ziarele. 

Scottie concluzionă că ziarele fuseseră neprietenoase. Dar 
un senator al Statelor Unite? Ăsta era un tip foarte greu de 
digerat. Ştia puţine despre oamenii politici americani, 
experienţa sa limitându-se la a se saluta cu diverşi 
procurori de district; avea însă bănuiala că senatorii sunt 
oameni cu rafinament şi distincţie. 

— Ei bine, trebuie s-o şterg, domnule. Doamne, trebuie să- 
ţi dea fiori să locuieşti într-un loc unde s-a comis o crimă. 
Nu aş putea să dorm nici o noapte, domnule... 

— Numele meu este Bellingham. Profesor Bellingham. 

Ea era impresionată. 

— Uaaa, dar nu-i ex-traor-di-nar?! Trebuie să fie măreț să 
fii profesor... A venit odată unul în casa noastră din Santa 
Barbara - mi-ar place să-mi vedeţi casa, uaaa! gazonul este 
mare cât satul ăsta - tipul era minunat... A scos arici dintr- 
un joben cu arcuri, şi îmi arătase pălăria înainte şi 
bineînţeles că era goală. Aşa un om deştept! Ei bine, mă 
duc, domnule... profesore, vreau să spun. Stau la Great 
Metropolitan12. Doamne, ăştia ştiu cum să te-ncarce la 
nota de plată. Şi când am cerut un cantalup, nici nu ştiau ce 
înseamnă. La revedere. 

Maşina ieşi curând din raza sa vizuală, lăsând în urmă un 
Scottie dus pe gânduri. 

— Ai văzut automobilul acela? sună prima întrebare pusă 
lui Andy. 


— Nu, am auzit doar. Am crezut că era camionul vreunui 
meseriaş. 

— Bineînţeles că era un camion, consimţi Scottie, dar, 
Macleod, ar fi meritat să-i vezi accesoriile!... Aproximativei 
bine, nu voi încerca să-ţi indic o valoare. A fost îngrozitor! 
Şi ce doamnă! 

Andy avea alte interese decât vizitatorii ocazionali ai 
Beverley Green-ului. 

— Cum se simte domnişoara Nelson? întrebă. 

— Minunat, răspunse Scottie. Se pregăteşte pentru o 
lungă plimbare în această după-amiază, în partea de sus a 
văii. 

Andy se înroşi violent. 

— Cine a spus asta? ceru el. 

— Ea, replică Scottie glacial, şi mi-a amintit în mod special 
să-ţi transmit. Domnişoara Nelson are o inteligenţă de-a 
dreptul impresionantă, iată prin ce se deosebeşte de 
majoritatea fetelor pe care le-am întâlnit. O mare parte din 
acea modestie feciorelnică despre care citeşti în cărţi e o 
prostie... 

— Te previn că nu am de gând să discut despre simţul 
modestiei domnişoarei Nelson, Scottie, spuse Andy trufaş, şi 
nu văd nici un motiv special care să te facă să tragi vreo 
concluzie din cele spuse de domnişoara Nelson. Probabil ţi- 
a dat de înţeles să-mi transmiţi că se simte destul de bine 
pentru a face o plimbare solitară. 

— Posibil, admise Scottie. Mi-a spus că la ora trei se va afla 
la cel de-al doilea golf şi te va aştepta. 

Andy nu-i putu oferi nici o explicaţie imediată. 

— Şi, vorbind despre dragoste, continuă Scottie, aş vrea să 
vezi ce a scris reporterul de la Post Herald despre 
arestarea unui criminal periculos - adică eu - cu câteva zile 
înaintea asasinatului. 

Se scurseseră deja zece minute de aşteptare pentru Andy, 
lângă coliba din golf, când apăru fata. 


— Mi-a fost atât de teamă că nu vei putea să scapi!... 
exclamă ea când se apropie. Profesorul ţi-a transmis, nu-i 
aşa? 

— O, da, mi-a spus, răspunse Andy sec. 

— A! şi ţi-a relatat şi discuţia lui cu acea femeie ce avea o 
înfăţişare ciudată? întrebă Stella nerăbdătoare. Au avut 
chiar o conversaţie lungă. Maşina ei a culcat la pământ 
două drăgălaşe tufe de liliac. Într-adevăr, oamenii sunt 
neglijenţi; să încerce să întoarcă o maşină atât de mare pe 
un drum aşa îngust! 

— Ce femeie ciudată a fost? întrebă Andy. Scottie a făcut o 
scurtă referire la ea. O vizitatoare? 

Stella dădu din cap afirmativ. 

— Am văzut-o pe fereastră. Pur şi simplu strălucea! Nu am 
mai avut ocazia să vorbesc cu domnul Scottie. Deja mă 
îmbrăcam când s-a întors. 

Se plimbau în pas lejer înspre... Andy nu era chiar sigur 
nici atunci, nici după, ce cale au urmat, cu excepţia faptului 
că au ajuns la hotarele mărginite cu gard viu ale conacului 
din Beverley. Era în afara lumii, într-un cer nou şi palpabil. 
Atractivă, drăguță, frumoasă? Îşi mai pusese cândva 
această întrebare. Profilul era perfect, coloritul - tot atât de 
delicat în lumina prea puţin romantică a soarelui, ca şi în 
noaptea aceea, când vraja luminilor estompate ar fi putut 
juca o festă privirii sale. 

— Arthur Wilmot m-a jignit azi-dimineaţă, spuse ea. 

— Oh! De ce? Credeam... lumea spunea... 

Nu-şi termină fraza stângaci formulată. 

— Că am fost logodită cu el? 

Fata râse uşor. 

— Te logodesc foarte-foarte uşor la Beverley. Niciodată nu 
am fost logodită cu el. Obişnuiam să port un inel pe degetul 
respectiv pentru că... ei bine, inelul se potrivea pe acel 
deget. Tata mi l-a dat. 

Lui îi scăpă un suspin; ea îl auzi şi îi aruncă o privire 
fugară, apoi se uită tot atât de repede în partea opusa. 


— Ce face Arthur Wilmot pentru a-şi asigura existenţa? 

— Nu ştiu. Se ocupă cu ceva în oraş. Niciodată nu vorbeşte 
despre afacerile lui şi nimeni nu ştie ce este el de fapt. E 
ciudat, pentru că mulţi băieţi vorbesc despre munca lor - 
majoritatea celor pe care îi cunosc. Sunt îngrozitor de 
mândri de deşteptăciunea lor şi nu prea există alte subiecte 
de conversaţie în afara propriei persoane. Tu niciodată nu 
vorbeşti despre tine, doctore Andrew. 

— Credeam că am fost neobişnuit de locvace... domnişoară 
Nelson. 

— Nu fi caraghios! Mi-ai spus „Stella”, şi „proastă”, şi un 
anumit fel de proastă, aproape chiar din primul moment al 
întâlnirii noastre. E minunat, nu? 

— Aveam cu siguranţă o criză de nervi, se confesă el. 

— Mă refeream la... la faptul că ne cunoaştem atât de 
bine, şi că te simpatizez. Nu-mi plac oamenii, dacă nu-i 
cunosc de foarte mult timp. Poate a fost o reacţie. 
Începusem să te urăsc; mă făceai să mă simt atât de 
vinovată, atunci când mă priveai... Mă gândeam ce perfid 
trebuie să fii; exact ca un copoi care hăituieşte bieţii sclavi 
nenorociţi... 

— Deci te-am făcut să te simţi ca un personaj din Coliba 
Unchiului Tom13?! zâmbi el. Cred că-mi place senzaţia asta. 
Presupun că majoritatea oamenilor gândesc aşa despre 
poliţie. Dar noi ne hrânim cu iluzia că vederea nasturilor 
strălucitori ai unui poliţist aduce o rază de bucurie în inima 
bunilor cetăţeni. 

— Eu nu sunt un bun cetăţean, replică ea laconic. Sunt un 
cetăţean foarte rău. Nici nu ştii cât de rău... 

— Pot ghici... 

Merseră apoi mult timp fără ca vreunul să scoată un 
cuvânt. 

— Stella, spuse el deodată, când te-ai întâlnit cu Merrivan, 
ţi-a... ei bine, ţi-a sugerat ceva despre viitor... unde avea de 
gând să locuiască? 


— În Italia, răspunse ea şi un fior o străbătu. Mi-a spus că 
ar avea o groază de bani şi că deja cumpărase un frumos 
palat pe malul lacului Como. 

— Nu ţi-a precizat că el avea banii? 

— Nu. Îmi amintesc perfect că s-a exprimat: „voi avea”. Mi- 
a lăsat impresia că urma să-i obţină de undeva. le rog, hai 
să nu mai vorbim despre asta! 

„De unde urma să primească banii?” se întrebă Andy. „De 
la Abraham Selim? Sau deja se asigurase în această privinţă 
şi ascunsese banii, iar Abraham Selim, descoperind intenţia 
lui de a locui în străinătate, a încercat să-i recupereze? 
Niciodată Selim nu a chemat pe cineva în judecată. lată un 
amănunt ciudat. Se pare că întotdeauna a împrumutat bani 
numai dacă a avut un anume atu asupra victimei.” 

Întâlnind un obstacol, luă mâna Stellei şi nu i-o eliberă nici 
după ce o ajută să treacă peste el. Nici ea nu şi-o retrase. 
Era fericită şi împăcată cu sine în compania lui. Atingerea 
acelei mâini puternice care o ţinea pe a ei atât de delicat, 
de parcă ar fi fost o piesă fragilă, de porțelan, era deosebit 
de liniştitoare. Ceva din puterea şi stăpânirea lui de sine 
trecuseră asupra ei, atunci când mâinile lui o prinseseră 
pentru prima oară de umeri. Acum era invincibilă, putea 
privi fără pic de teamă spre viitorul pe care Destinul i l-ar fi 
trimis. 

— Eşti foarte serios, nu-i aşa? îl întrebă în timp ce se 
întorceau. Andrew, ştiam că plimbarea noastră va fi ca 
aceasta - încântătoare! Atât, şi nimic mai mult, nu doresc 
mai mult... încă; e minunat! Şi nu o vom putea repeta 
mâine, pentru că... ei bine, este ca şi cum ai încerca să 
repeţi o petrecere care a fost reuşită, dar spontană. Data 
viitoare ar fi un fiasco. Plimbările noastre vor fi mereu 
unice. 

Se opriră lângă coliba de la cel de-al doilea golf, de unde 
porniseră în hoinăreala lor. Nu se vedea nimeni prin 
împrejurimi. 

— Vreau să mă săruţi, spuse fata simplu. 


Andy îşi înclină capul, şi buzele ei tremurânde le atinseră 
pe ale lui. 

Capitolul XIV. 

UN PAZNIC DE VÂNĂTOARE A AUZIT O ÎMPUŞCĂTURĂ. 

Domnul Boyd Salter stătea la o măsuţă trasă lângă 
fereastra deschisă a bibliotecii, fereastră ce permitea o 
privelişte amplă asupra văii şi a unui colţ din Beverley 
Green. Era angrenat într-un complicat joc al răbdării, 
totuşi, nu atât de absorbit încât să nu facă lungi pauze 
pentru a privi cu interes la diverse lucruri comune ce intrau 
în raza sa vizuală. O dată a fost o mică turmă de oi ce şi-au 
croit drum, încet, spre zonele de păşunat. Altă dată a fost 
coborârea în viraje strânse a unui vultur cenuşiu, şi 
dispariţia lui cu o victimă neputincioasă în gheare. Apoi zări 
un om cu o haină lungă, închisă la culoare, şi pe acesta îl 
urmări un timp. Străinul se comporta straniu, dar era prea 
departe de seniorul de la conacul Beverley spre a desluşi 
exact cu ce se ocupă, căci el dădea ocol unei plantaţii de pe 
care, în aparenţă, tocmai ieşise. 

Domnul Salter apăsă pe soneria de lângă cotul său. 

— Adu-mi binoclul, Tilling! Este vreun paznic pe aproape? 

— Madding; se află în sala servitorilor, domnule. 

— Trimite-l la mine, dar adu întâi binoclul. 

Prin lentilele prismatice îl văzu clar pe străin, însă fără a-l 
recunoaşte. Părea să fie în căutarea a ceva, pentru că 
progresa încet şi urma o traiectorie în zig-zag. 

Boyd Salter întoarse capul. Un tip solid şi roşu la faţă, cu 
haină de catifea şi ghetre, fusese introdus în cameră. 

— Madding, cine este cel ce se plimbă pe lângă Spring 
Covert? 

Pădurarul îşi umbri ochii cu mâna. 

— Pare să fie unul dintre gentlemen-ii din Beverley Green, 
spuse el, se numeşte Wilmot, cred. 

Stăpânul său privi din nou. 

— Da, probabil aşa este. Transmite-i complimentele mele, 
Madding, şi întreabă-l dacă-i pot fi de folos. Pare să fi 


pierdut ceva, deşi cum a putut pierde în această parte a 
domeniului meu, îmi depăşeşte capacitatea de înţelegere. 

Madding plecă, şi domnul Salter îşi reluă jocul său. Îşi 
ridică privirea spre a-l vedea pe solidul pădurar traversând 
terenurile cu paşi mari şi se întoarse la cărţile de joc. Când 
privi din nou, îl zări doar pe Madding; vizitatorul 
neautorizat dispăruse. 

„Obositor”, reflectă domnul Boyd Salter, şi, strângând 
cărţile, le amestecă reluând totul de la capăt. 

După câtva timp... 

— Mulţumesc, Madding. Am văzut că l-ai ratat. 

— lată ce am găsit, domnule, puţin mai departe de locul 
cercetat de acel gentleman. Presupun că acesta este 
obiectul căutat de dânsul. 

Îi înmână o tabacheră de aur de pe care ştersese noroiul 
galben, căci Spring Covert14 era situat între mlaştini şi îşi 
datora denumirea pârâiaşului al cărui izvor se afla în inima 
pădurii. 

Judecătorul luă tabachera în mână şi o deschise - conţinea 
două țigarete umezite şi un petec de hârtie rupt dintr-un 
ziar pe care fusese mâzgălită cu creionul o adresă. 

— Mulţumesc, Madding. Voi avea grijă să-i fie restituită 
domnului Wilmot. Da... domnul Wilmot. Poartă inițialele lui. 
Bănuiesc că te va recompensa. Am auzit că ieri ai prins în 
capcană o hermelină - sau a fost astăzi de dimineaţă? 
Bravo! Sunt o plagă pentru păsările tinere. Avem destule 
păsări anul acesta? Perfect. Mulţumesc, Madding. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule. 

Paznicul de vânătoare stătea în expectativă, şi Salter îi 
făcu semn să vorbească. 

— Despre aceste crime, domnule... Am eu o bănuială, cum 
că omul care le-a comis a fugit prin parc. 

— Doamne fereşte! Ce te face să crezi asta? 

— Păi, domnule, eram pe-afară în acea noapte, gândindu- 
mă la diverse lucruri. Cei din Beverley braconează mai rău 
ca până acum. Şeful paznicilor domnului Golding mi-a spus 


chiar astăzi că a prins un ins cu şase perechi de fazani în 
tolbă. Aşadar, domnule, eram pe-afară şi mă plimbam fără 
ţintă, când am auzit o împuşcătură dinspre capătul văii, aşa 
că am venit cât am putut de repede - deşi braconierii, de 
regulă, nu utilizează arme în jurul castelului. După ce am 
parcurs o parte din drum, m-am oprit, am ascultat - şi pot 
jura ca am auzit pe cineva umblând pe poteca pietruită, cea 
care duce spre pavilionul de vânătoare, unde se afla astăzi 
gentleman-ul. Am strigat: „Alo!”, şi atunci zgomotul a 
încetat. „Haide, jocul s-a sfârşit!” i-am spus, crezând că este 
un braconier, dar nu am mai auzit nici un sunet, nici nu am 
văzut pe cineva. 

— Ai informat poliţia? Aşa ar fi trebuit să procedezi, 
Madding. Poate fi un indiciu foarte important. Din fericire, 
domnul Macleod vine să mă vadă după-amiază. 

— N-am ştiut exact cum să procedez. De fapt, domnule, n- 
am făcut nici o legătură între împuşcătură şi asasinat până 
când nu am vorbit cu nevastă-mea - mai rar aşa cap ca al 
cucoanei mele, domnule! - şi ea s-a sculat şi mi-a zis: 
„Irebuie să-i spui domniei sale!” 

Domnul Boyd Salter zâmbi. 

— Soţia dumitale este o femeie inteligentă, Madding. Ar fi 
bine să stai prin preajmă când apare domnul Macleod... 
Cred că vine pe Long Drive15. E mai bine să-l aştepţi. 

Andy, care venise în legătură cu interogatoriile, ascultă cu 
interes povestea pădurarului şi, totodată, îl chestionă. 

— Madding a găsit şi o tabacheră aparţinând domnului 
Wilmot, preciză Boyd Salter, şi relată povestea cu căutările 
păgubaşului. Vă spun asta, nu pentru că ar avea vreo 
legătură cu crima - mulţumesc, Madding, nu mai trebuie să 
stai, decât dacă domnul Macleod mai are întrebări pentru 
dumneata... Către Andy: 

— Nu? Mulţumesc, Madding. 

Andy examină tabachera. 

— Cum se face că a ajuns lângă pavilionul de vânătoare? 
Există pe acolo vreun drum public? 


— Nicăieri prin apropiere. Trebuie să-mi fi violat teritoriul, 
deşi nu aş folosi acest cuvânt dur, referindu-mă la 
hoinăreala unui vecin. Prietenii noştri din Beverley Green 
au invitaţie permanentă de a folosi domeniul pentru 
picnicuri. În acest sens, ei înmânează o notă şefului 
paznicilor de vânătoare şi, bineînţeles, niciodată nu vin prea 
aproape de clădiri, în special de pavilionul de vânătoare 
care nu este cel mai plăcut dintre locuri. 

Andy deschise tabachera şi scoase petecul de hârtie. 

— O adresă, cred?! sugeră domnul Boyd Salter. 

— Este o adresă - a lui Sweeny, spuse Andy, şi i-a fost dată 
lui Wilmot în chiar ziua crimei. 

Se uită pe dosul hârtiuţei. 

Fusese ruptă dintr-un ziar de duminică, şi din rândul cu 
data rămăsese doar „minică, 23 iunie”. 

„În mod cert”, gândi Andy, „ziarul din care a fost rupt 
acest petec a aparţinut lui Sweeny. Tot atât de clar este şi 
că adresa a fost scrisă dimineaţa, pentru că există o regulă 
nescrisă, cum că oamenii nu poartă cu ei ziarele de 
duminică şi după-amiaza. Cei doi s-au întâlnit, au discutat, 
şi, dintr-un anume motiv, Wilmot a decis că are nevoie de 
funcţionarul lui Selim şi i-a luat adresa. Este puţin probabil 
ca întâlnirea să fi avut loc în pavilionul de vânătoare - în 
apropiere de locul unde a fost găsită tabachera - deci, ori s- 
au întâlnit din nou după lăsarea întunericului, ori, dintr-un 
motiv sau altul, în cursul nopţii, Wilmot a făcut o vizită 
secretă în acel loc.” Acceptă prima ipoteză ca fiind mai 
apropiată de adevăr. Wilmot era amestecat, atunci... 
Wilmot, a cărui misterioasă ocupaţie fusese descoperită de 
Merrivan, iar dezvăluirea acestui fapt îl băgase în sperieţi 
pe lăudărosul său nepot... 

— Ce credeţi? întrebă Boyd Salter. 

— Nu ştiu. Este ciudat. Mă voi vedea cu Wilmot şi îi voi 
returna tabachera, dacă îmi permiteţi. 

Îi veniră în minte anumite coincidenţe pe drumul de 
întoarcere spre Beverley Green. Toate incidentele 


importante care marcaseră şederea lui fuseseră în dublu 
exemplar. Auzise ameninţarea lui Wilmot şi crizele de 
nebunie ale lui Nelson, din afara caselor lor. Au existat 
hârtii arse la Merrivan, ca şi la Nelsoni. Acum ceva fusese 
cules... 

— Am găsit un inel cu un diamant veritabil - mai exact, 
domnul Nelson l-a descoperit când se plimba pe pajişte, 
sunară primele cuvinte ale inspectorului la întoarcerea sa. 
Nu am auzit să fi lipsit vreun inel de la domnul Merrivan, 
dar nimeni din sat nu-l revendică. 

Într-adevăr, Stella era cel mai neglijent dintre suspecți! A 
presărat în urma ei dovezile cele mai zdrobitoare cu 
generozitatea unui jucător într-o cursă cu hârtiuţe16. 

— Cineva îl va revendica, spuse el nepăsător. 

Îl ajunse din urmă pe Wilmot în acea noapte, în timp ce 
ultimul se îndrepta spre casă. 

— Cred că aceasta îţi aparţine, zise Andy, prezentându-i 
tabachera. 

Tânărul făcu feţe-feţe. 

— Nu prea cred, spuse el. Nu am pierdut... 

— Monograma dumitale este înăuntru, insistă Andy, şi doi 
oameni au identificat-o deja ca aparţinându-ţi. 

Nu era adevărat întru totul, dar... 

— Deci aşa... Mulţumesc, Macleod, niciodată nu am 
pierdut nimic. 

Andy zâmbi. 

— Probabil că lângă pavilion căutai altceva, replică, şi 
ultima picătură de sânge părăsi faţa lui Wilmot. 

— Când i-ai luat adresa lui Sweeny? 

Wilmot îi aruncă o privire sclipind de ura purtată omului 
ce-l interoga. Această manifestare era atât de neaşteptată 
pentru Andy, încât, momentan, se zăpăci. Existau două 
cauze posibile pentru o asemenea atitudine: vinovăția sau 
gelozia. Îşi închipui că a doua este cea reală, într-un fel sau 
altul, ori ghicise, ori cunoştea sentimentele lui Andy faţă de 
Stella. 


— L-am întâlnit duminică dimineaţă, zise Wilmot deodată. 
A venit să mă roage să-l recomand pentru o slujbă. Îl cunosc 
de când era angajatul unchiului meu. M-am întâlnit cu el pe 
terenul de golf şi a notat adresa pe o bucată de ziar. 

— Nu mi-ai spus nici mie, nici inspectorului Dane, că te 
întâlniseşi cu el. 

— Uitasem. Nu, nu am uitat, dar n-am vrut să fiu implicat 
în acest caz. 

— V-aţi întâlnit din nou noaptea. De ce la pavilionul de 
vânătoare? 

Wilmot nu răspunse, şi întrebarea îi fu repetată. 

— Se întorsese de la Beverley Green şi ardea de 
nerăbdare să mă vadă. A crezut că aş fi dorit să nu fiu văzut 
cu el. 

— Când a crezut asta? Dimineaţă, când aţi fixat cea de-a 
doua întâlnire? 

— Da, zise fără tragere de inimă, şi apoi: Nu vrei să intri, 
Macleod? 

— Eşti singur? 

— Da, foarte. Oricum, servitorii nu vin niciodată în camera 
mea, decât dacă-i chem, şi acum sunt plecaţi. 

Reşedinţa de burlac a lui Arthur Wilmot era cea mai mică 
vilă din Beverley Green, şi mobilată cu un gust deosebit de 
rafinat. Dacă i se putea reproşa ceva, asta se datora 
faptului că era prea delicată pentru un bărbat. 

Pe masa din camera unde fusese introdus se afla pălăria 
unei femei. Wilmot urmări direcţia privirii lui Andy şi îşi 
înăbuşi o exclamaţie. Era o pălărie în procesul creaţiei - 
scânteierea unui ac de cusut, un feston de mătase colorată. 

„Sosirea noastră a întrerupt pe cineva din lucru”, gândi 
Andy şi se prefăcu că nu văzuse dovada unui fapt ciudat. 
„Wilmot este prea înfierbântat spre a locui complet singur, 
şi astfel nevoile se explică.” 

— Una dintre servitoare, probabil, spuse acesta şi aruncă 
înciudat pălăria într-un colţ al încăperii. 


Incidentul, care ar fi trebuit să-i mărească stinghereala, 
păru să aibă efect contrar, şi vocea lui era fermă când vorbi. 

— L-am întâlnit pe Sweeny în ambele ocazii, şi a fost o 
prostie să nu recunosc aceasta. Sweeny îl ura pe unchiul 
meu şi a venit la mine cu o poveste - mai bine zis, cu aluzii 
la o poveste - despre care credea că mi-ar crea un puternic 
ascendent asupra domnului Merrivan. Nici acum nu ştiu 
însă, care era marele secret. A doua întâlnire de la pavilion 
avea rolul de a stabili condiţiile în care Sweeny mi-ar 
furniza această informaţie. Regret că am mers acolo - unde, 
oricum, nu am stat prea mult. M-am pus într-o poziţie falsă 
sau cel puţin nedemnă - se poate spune. l-am promis să-i 
scriu, şi, cu asta, afacerea s-a încheiat. 

— Care era acest secret al lui Sweeny? 

Wilmot ezită. 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu. Impresia pe care mi-a creat-o a 
fost că domnul Merrivan era dator lui Selim - Selim fiind 
patronul lui Sweeny. Dar, bineînţeles, este ridicol. Unchiul 
meu era un tip bogat când a murit. 

Andy rămase tăcut, calculând posibilităţile ca această 
istorisire să fie adevărată. Apoi zise: 

— Domnule Wilmot, ai vreo bănuială cine l-ar fi putut ucide 
pe unchiul dumitale? 

Wilmot îl privi cu ochi măriţi. 

— Dumneata ai? îl întrebă el. 

În acel moment Andy intui în ce direcţie s-ar îndrepta 
mărturia acestui individ, dacă ar simţi planând asupra sa 
cea mai mică umbră de primejdie. 

— Am elaborat mai multe ipoteze, răspunse el pe un ton 
rece, însă ar fi o nechibzuinţă din partea mea să mă blochez 
numai pe una dintre ele. Dar îmi amintesc, domnule Wilmot, 
că la ultima noastră întâlnire ai vorbit de o anume fată fără 
valoare. Acest fapt m-a intrigat. Te-ai certat pentru ea - 
după câte mi-ai spus - chiar cu unchiul dumitale. E foarte 
important, să ştii! Cine este fata? 


Era o provocare de maestru, bine plănuită şi lansată în cel 
mai propice moment. 

Wilmot nu se pregătise pentru o întrebare atât de direct şi 
de brutal pusă. Ştia că Macleod era pe deplin conştient de 
faptul că o curtase pe Stella Nelson. Trebuia să vorbească 
acum sau... 

— Nu sunt pregătit să spun, sună compromisul său. 

Dar Andy mersese prea departe şi riscase prea mult, 
pentru a mai permite duşmanului să se replieze. 

— Ori o cunoşti pe fată, ori nu! Ori a existat o ceartă între 
dumneata şi unchiul dumitale, ori n-a existat! Îţi vorbesc ca 
ofiţer de poliţie însărcinat cu aceste investigaţii, şi vreau 
adevărul! 

Vocea lui era aspră, amenințătoare. Arthur Wilmot nu era 
un luptător. 

— Am fost puţin zăpăcit azi-dimineaţă, replică el în silă. Nu 
mi-am dat seama ce spun. Nu a existat nici-o femeie şi nici-o 
ceartă. 

Cu mişcări lente, Andy îşi extrase o agendă din buzunar şi 
notă, în timp ce adversarul lui îl fixa cu o furie rece şi 
crescândă. 

— Mulţumesc, spuse Andy. Nu te voi mai deranja. 

leşi fără a rosti vreun cuvânt, lăsând în urmă un tip care, 
cel puţin pentru moment, purta crima în inima sa. 

— Domnule Macleod...! 

Ajuns la capătul aleii, Andy întoarse capul. Wilmot se afla 
în spatele lui. 

— Presupun că nu există nici un motiv să nu vizitez casa 
acum... Sunt moştenitorul de drept al unchiului meu şi 
trebuiesc făcute anumite pregătiri pentru înmormântare. 

— Singurul lucru pe care-l doresc este ca, deocamdată, să 
nu intri în camera lungă; o păstrez neatinsă până la 
terminarea anchetei. 

Traversă şi vorbi cu sergentul însărcinat cu paza. 

— Totul va fi în ordine, domnule Wilmot. I-am spus 
sergentului să-ţi permită accesul. 


Andy luase drept certe anumite aparenţe. Nu era nici 
surprins, nici amuzat să descopere pălăria denunţătoare în 
camera lui Wilmot. Fâstâceala lui fusese tot atât de 
elocventă, pe cât de şubredă, explicaţia. „Una dintre 
servitoare” nu prea concorda cu afirmaţia pe care o făcuse 
doar cu câteva minute mai devreme, cum că nimeni din 
personalul casei sale nu intra în acea cameră specială, 
decât chemat. Wilmot era celibatar - nici mai bun, nici mai 
rău, probabil, decât majoritatea burlacilor înstăriți - dar era 
puţin surprinzător că-şi adusese o iubită la Beverley Green, 
unde servitorii erau bârfitori notorii. Totuşi, acest lucru nu 
părea a-i sta în caracter lui Arthur Wilmot. 

Trecu pe la Nelsoni. S-ar fi dus acolo în fiecare zi şi n-ar 
mai fi plecat, dacă s-ar fi lăsat condus de dorinţe. Dar aşa, 
se consulta cu Scottie la primele ore ale dimineţii, de regulă 
chiar în mijlocul pajiştii satului. 

Îl întâmpină Stella. Tatăl ei era în atelier, lucrând. În ciuda 
luminii descrescânde, şi fata era entuziasmată, pentru că 
Kenneth Nelson începuse un nou tablou, iar îndatoritorul 
Scottie era principalul său model. 

— Va fi util să avem la dispoziţia noastră o poză atât de 
bună a lui Scottie, spuse Andy răutăcios. Pe viitor, când îl 
voi căuta, îmi voi trimite copoii la Academie spre a-l studia. 

— Dar niciodată nu va mai greşi, zise fata, îngrozită doar 
la idee. Îmi spunea că a renunţat la vechiul său stil de viaţă 
şi că nimic nu-l va mai tenta să fure. 

Andy zâmbi. 

— Voi fi fericit dacă va proceda aşa, cedă el, şi schimbă 
subiectul. Îl cunoşti foarte bine pe Arthur Wilmot, Stella? 

Primul ei impuls a fost să spună „Da”. 

— Am crezut că-l cunosc, dar nu este aşa. De ce? 

— Ştii dacă are vreo prietenă sau o rudă de sex feminin? 

Ea clătină din cap. 

— Singura relaţie pe care o cunosc este unchiul lui şi o 
mătuşă foarte bătrână. Vrei să spui că mai locuieşte cineva 
cu el? Nu ştiu să fi primit vreodată oaspeţi, cu excepţia 


mătuşii sale, care este moartă, după câte cred. Niciodată nu 
a dat petreceri, cum fac celibatarii. De ce? 

— Mă întrebam şi eu, spuse Andy, iar ea zâmbi, dar deveni 
dintr-o dată gravă. 

— Nu ştiu ce se întâmplă. Ai găsit vreun indiciu? Locul este 
înţesat de reporteri. Unul dintre ei a venit chiar aici şi m-a 
întrebat dacă i-aş putea furniza detalii despre viaţa 
cotidiană a domnului Merrivan. Mergea la biserică, era un 
om liniştit, şi alte asemenea date. l-am spus că nu ştiu prea 
multe despre el; a fost totuşi mulţumit. 

Andy respiră adânc. 

— Mulţumesc cerului că Downer nu se află printre ei. Cine 
este Downer? E un reporter, cel mai dur din întreaga 
bandă, şi nu-i atât de uşor de satisfăcut precum oaspetele 
tău. Şi nu ar fi pus asemenea întrebări crude. Ar fi discutat 
despre artă cu tatăl tău, ar fi mers în atelier să admire 
Pygmalion-ul şi să discute despre valenţele culorii, despre 
atmosferă şi mişcare, şi tot jargonul artistic - iar după 
plecarea sa ai fi rămas cu un sentiment de nelinişte că 
spusesei mult mai mult decât ar fi trebuit să spui, nu despre 
vechii maeştri ai picturii, ci despre viaţa privată a domnului 
Merrivan. 

Fata nu-şi desprinse privirea de pe faţa lui Andy, cât timp 
acesta vorbi. lar el niciodată nu se uita prea mult la Stella, 
de teamă că ar strânge-o în braţe şi nu i-ar mai da drumul. 

— Sunt sigură că tu cunoşti o groază de oameni... Nu că ar 
fi „răi”... vreau să spun... înţelegi ce vreau să spun... Nu am 
avut nici cea mai mică idee că eşti aşa cum eşti. Tipul acela, 
Downer - de exemplu - şi oameni precum profesorul... 
Scottie. L-am numit Scottie, din neglijenţă, şi a părut 
încântat la culme. Ai veşti noi? 

— Nimic, doar că Dane ţi-a găsit inelul. De obicei presari 
inele cu diamante de-a lungul ținutului? 

Ea nu se perturbă deloc. 

— L-am aruncat; nu-mi mai amintesc unde. Pleci? N-ai stat 
nici un minut şi nu l-ai văzut pe tata, nici pictura... 


— Am stat îndeajuns de mult spre a-i scandaliza pe vecini, 
spuse el. Îţi dai seama că nu te pot vizita decât dacă trec 
aproape pe la toţi cu un motiv sau altul? Mă fac nesuferit de 
o sută de ori pe zi ca să... ei bine... să te văd. 

Îl conduse la uşă. 

— Aş dori să vii să ştergi din nou praful din salon, spuse ea 
cu tandreţe. 

— Iar eu... eu îmi doresc nespus să fim lângă coliba de la 
cel de-al doilea golf. 

Fata râse. El îi auzi sunetele cristaline în timp ce se 
depărta pe potecă. 

Capitolul XV. 

UN PAT CU SURPRIZE. 

N-ar fi fost nici o exagerare dacă s-ar fi spus că, de la 
moartea unchiului său, Arthur Wilmot trăia într-o stare de 
încordare care-l făcea din când în când să simtă că-l va 
aduce în pragul nebuniei. Nici caracterul, nici educaţia sa 
nu erau pregătite pentru chinurile prin care trecea. 
Mogştenise de la mama lui, o femeie nervoasă, extrem de 
irascibilă, acea lipsă de voinţă ce face ca o abdicare de la 
imperativele momentului să pară firească şi inerentă. 
Constrângerea, alta decât cea impusă de frică, nu o aplica 
perioadei maturității, aşa cum nu o aplicase nici acceselor 
de furie ale copilăriei. Că Stella nu cunoscuse adevăratul lui 
caracter, se datora în întregime încrederii acestuia în faptul 
că prietenia lor va evolua după cum o va dirija el. Fata nu 
ştia că relaţiile dintre ei progresaseră cu infinită atenţie din 
partea lui. Dacă la începutul acelei lungi perioade de 
amiciţie, tânărul nu-i dăduse nici cel mai mic semn că era 
îndrăgostit de ea, asta se întâmplase pentru că Arthur 
evitase sistematic compromiterea lui. Considera că juca 
„cinstit”. Îşi spunea asta mereu. Credea sincer că, în timpul 
prieteniei lor, fata îi oferise anumite posibilităţi spre a 
transforma relaţia lor într-una mai strânsă, şi - când, în 
final, el a decis că îi era potrivită, şi în cuvinte cu grijă alese 


îi explicase intenţiile sale - refuzul ei prompt sosi precum 
trăsnetul pe un cer senin. 

Vanitatea nu-l lăsa să creadă că răspunsul Stellei este 
definitiv. Tratase cu uşurinţă faptul că fusese respins, ştiind 
(sau spunându-şi) că femeile sunt puţin perverse şi ilogice 
în asemenea ocazii. După un nou refuz s-a complăcut în a 
arbora o atitudine de nobilă resemnare, rol ce-i permitea să 
revină la subiect, fără o întrerupere violentă a relaţiilor 
dintre ei. 

Apoi a venit acel moment înfricoşător, când el a încercat să 
obţină prin asalt ceea ce nu reuşise prin răbdare şi 
linguşire. Dar biciul limbii fetei, disprețul studiat, 
indiferența făţişă pentru măreţele lui sentimente, au avut 
efectul pe care piscurile înalte şi inaccesibile îl produc 
asupra alpiniştilor nedotaţi. Nu era deloc important dacă o 
iubea sau o ura; se iubea pe sine foarte mult, şi, văzându-se 
frustrat de ceea ce-şi dorea cu patimă, dădu o atât de mare 
importanţă ţelului său, încât viaţa fără atingerea acestuia 
nu i se mai părea demnă de trăit. 

Venirea lui Andy Macleod, vizitele frecvente ale acestuia la 
Nelsoni, bârfa transmisă de la o slujnică la alta, toate 
acestea l-au împins spre graniţa nebuniei. La asta se 
adăuga povara morţii unchiului său şi teama că suspiciunile 
l-ar putea viza şi pe el. Oa treia cauză a agoniei sale 
mentale se datora nesiguranţei situaţiei materiale viitoare. 
Unchiul lui îl finanţase. Ce rezervă de bani îi asigurase prin 
testament? Exista într-adevăr un testament? Fusese chemat 
de inspectorul Dane, împreună cu avocatul lui Merrivan, la 
o întrevedere comună, unde nu se făcuse nici o menţiune 
privind existenţa unui asemenea document. Arthur fusese 
întrebat de ambii dacă avea cunoştinţă de un depozit-seif 
sau de un alt loc secret unde ar putea fi ascunse hârtii. 
Spusese „Nu”, deşi, odată, unchiul său, într-un moment de 
expansivitate, îl luase în dormitor şi îi arătase un loc ca 
acela pe care îl căuta poliţia. 


Când îi întreba pe Dane sau pe Andy dacă „s-a găsit ceva”, 
această idee o avea în cap. Era ciudat că Darius Merrivan îi 
putuse arăta aşa ceva. Nu au fost intimi, şi Arthur de multe 
ori s-a minunat că unchiul său i-a avansat asemenea sume 
de bani generoase pentru a investi într-o afacere despre a 
cărei natură niciodată nu a întrebat. Iată cel mai ciudat 
lucru - Darius niciodată nu l-a întrebat, şi, cu câtva timp în 
urmă, când Arthur Wilmot, puţin ruşinat, era pe punctul de 
a-i furniza nişte informaţii, unchiul lui i-a retezat-o scurt. 

Niciodată nu se informase despre profitul lui Wilmot şi nici 
măcar nu menţionase problema banilor, iar această 
circumstanţă constituia temeiul credinţei lui că, la moartea 
sa, Merrivan intenţiona să-i lase considerabila-i avere. 

Unchiul lui îl rugase odată să ţină secret faptul că era 
căsătorit. Dar, cu greu ar fi plătit atât de mult pentru o 
tăcere pe care cererea adresată unei rude ar impune-o, mai 
ales că maniera în care se terminase acea căsnicie fusese 
atât de scandaloasă. 

Arthur Wilmot aşteptă până când îl văzu pe Andy 
dispărând după arbuştii de lângă casa Nelson-ilor, apoi 
traversă spre locuinţa unchiului său. 

— Domnul Macleod a spus că puteţi intra, domnule 
Wilmot, îi zise sergentul. Presupun că v-a comunicat dorinţa 
sa de a nu se intra în camera lungă? 

Wilmot îi făcu un semn cu capul şi urcă scările spre etaj. 

Trei dintre servitorii lui Merrivan fuseseră trimişi acasă. 
Toţi erau originari din Beverley şi disponibili pentru 
anchetă. Pe alţi doi îi luase Arthur în propria lui reşedinţă. 
Refuzau să doarmă în casa crimei, deşi munceau acolo în 
timpul zilei. 

Se îndreptă direct spre dormitorul lui Merrivan. În orice 
moment Andy ar putea afla că el profitase imediat de 
permisiunea acordată şi era posibil să se întoarcă să 
supravegheze căutările sale. Stătu un timp lângă uşa 
deschisă, ascultând pentru a se asigura că sergentul nu-l 
urmărise, apoi, traversând camera, îngenunche lângă 


piciorul în formă de pilon al patului. Prinse trandafirul ce 
masca legătura dintre părţile laterale şi solidul picior al 
patului şi îl răsuci repede spre stânga. Se auzi un clic; trase 
spre sine cu putere, şi se ivi un sertar în formă de scut, în 
care se aflau mai multe hârtii, un mic teanc de bancnote 
legate cu bandă de cauciuc şi o cutie plată conţinând hârtie 
de scris. Le îndesă pe toate în buzunar, închise sertarul şi 
răsuci trandafirul sculptat. Mai exista un alt sertar sub 
scutul de la cel de-al doilea pilon al patului? Se duse până la 
uşă şi ascultă din nou. De jos se auzi strănutul sergentului, 
aşa că se întoarse la pat. Dar aici, şi trandafirul şi scutul 
erau inamovibile. Erau părţi ale ornamentaţiei mobilierului. 
Tremura violent, nerăbdător să ajungă în propria-i cameră, 
fiindu-i teamă că agitația sa putea fi observată de către 
polițistul de pază. 

Privindu-se în oglindă, văzu că faţa lui avea o paloare 
cadaverică, şi îşi frecă viguros obrajii. Se plimbă dintr-o 
cameră în alta, pentru a câştiga timp să-şi recompună 
figura şi, în sfârşit, cobori scara, cu genunchii tremurânzi. 

— Aţi găsit ceva, domnule? 

Sergentul, instalat în salon într-un fotoliu confortabil, îşi 
ridică privirea de pe ziar. 

— Chiar nimic. Mi-e teamă că sunt puţin copleşit de... 

Tremurul vocii sale nu era trucat. 

— Vă înţeleg întru totul, domnule, i se adresă sergentul cu 
simpatie. Este primul meu caz de crimă în douăzeci de ani 
de serviciu. Domnul Macleod s-a obişnuit cu ele, fiind şi 
doctor. Doamne! Vorbeşte cu un asemenea sânge rece 
despre lucruri care mie îmi produc fiori! 

Ajuns la el acasă, Arthur încuie uşa camerei lui, lăsă în jos 
jaluzelele şi aprinse luminile. Apoi îşi goli conţinutul 
buzunarelor. I-a fost necesară o privire rapidă spre a vedea 
că testamentul nu se afla printre hârtiile aduse, doar dacă... 
Din cutia de piele extrase o foaie împăturită. Era un 
certificat de mariaj. Al unchiului său? Nu, certifica cununia 
Hildei Masters, de profesiune jupâneasă, cu John Severn, 


student. Mariajul se petrecuse cu treizeci de ani în urmă. 
Arthur era derutat. De ce unchiul lui şi-a dat atâta 
osteneală să păstreze dovada căsătoriei unei slujnice? Citi 
documentul cu atenţie, crezând că va găsi vreun indiciu. Se 
celebrase la catedrala St. Paul, din Marylebone - Londra, şi 
unchiul său nu figura în document, nici măcar ca martor. 
Totuşi, certificatul trebuie să fi avut o valoare excepţională 
pentru defunct. Toate ideile sale în legătură cu testamentul 
îi fugiră din minte, datorită descoperirii pe care a făcut-o la 
examinarea uneia dintre achiziţiile sale. Erau două poliţe, 
una de şapte sute, alta de trei sute de lire, completate în 
favoarea lui Abraham Selim, şi semnate de Kenneth Nelson. 
Căută pe verso semnătura celui ce le acceptase şi găsi, 
după cum se aşteptase, numele unchiului său. 

Cele două poliţe erau prinse laolaltă cu un ac şi ataşate 
unui petec de hârtie cu scrisul lui Merrivan: „Aceste poliţe 
sunt contrafăcute. Plătibile pe 24 iunie.” 

Contrafăcute! Wilmot îşi micşoră ochii. Ştia Stella? Acesta 
era motivul pentru care se dusese la Darius Merrivan pe 23 
noaptea? Ştia! Ăsta era atu-ul pe care-l avea Merrivan 
asupra ei. lată de ce era atât de sigur că se va căsători cu 
ea. Într-un moment de beţie nebună, Kenneth Nelson, în 
mare criză de bani, îi dăduse lui Merrivan două poliţe cu 
acceptări contrafăcute. 

Fluieră încet. Nu le putea cuprinde încă însemnătatea. 
Examână banii alene. Era o sumă foarte mare, şi respiraţia i 
se acceleră când îi puse în propriul său portofel. În orice 
caz era ceva palpabil. O moştenire demnă de luat în 
considerare. Celelalte hârtii erau lungi liste de documente. 
Unchiul său le scrisese cu o grafie frumoasă, şi erau uşor de 
urmărit. Fiecărui rând îi corespundea o scrisoare. Acestea 
puteau aştepta. Le încuie împreună cu certificatul într-un 
seif înzidit şi îşi dedică noaptea speculațiilor. 

La zece şi jumătate ieşi din casă. O geană de lumină mai 
zăbovea pe cer; noaptea era foarte liniştită. Putea auzi 
vocile dintr-o grădină îndepărtată, de la capătul pajiştii. 


În salonul Stellei luminile ardeau. Trebuie să înfrunte 
riscul întâlnirii cu Andrew Macleod; mai mult decât atât, 
trebuie să rişte întrebările iscate odată cu dezvăluirea 
existenţei poliţelor. 

Din fericire, Stella era singură. Când îl recunoscu pe 
vizitator, blocă drumul spre uşă. 

— Pot vorbi cu tine, Stella? Nu te voi reţine prea mult. 

— Poţi vorbi acum, domnule Wilmot, şi sper că vei fi foarte 
scurt. 

— Nu-ţi pot spune aici, zise el, controlându-şi supărarea 
crescândă, decât dacă doreşti ca toţi să audă ce am să-ţi 
comunic. 

Dar fata era de nezdruncinat. 

— Nu te pot pofti înăuntru. Sunt neobişnuit de amabilă 
prin însuşi faptul că vorbesc cu dumneata. 

— Oh, eşti, nu-i aşa? spuse tânărul, furios. Poate vei gândi 
că şi eu sunt neobişnuit de amabil, înainte de a termina 
ceea ce am să-ţi spun! 

Ea încercă să închidă uşa în faţa lui, dar ela fost cu mult 
mai rapid. Piciorul său era o pană inamovibilă. 

De astă dată fata se supără tare. 

— Îl voi chema pe tatăl meu, îl ameninţă. 

— Fă-o, i-o întoarse Arthur. Aş vrea să identifice semnătura 
unchiului meu pe două poliţe în favoarea lui Abraham 
Selim. 

Datorită propriei sale tirade nu auzi sufocarea ei lăuntrică, 
dar presiunea asupra uşii cedă deodată. Fata se rezemase 
cu spatele de un perete, cu mâinile pe lângă corp şi capul 
plecat. 

— Intră, spuse aproape şoptit. 

Arthur Wilmot intră victorios. Aşteptă până când ea se 
mişcă încet spre salon, apoi o urmă şi îşi puse pălăria 
hamburgheză pe masă, cu aerul unuia care lua în posesiune 
propriul ei suflet. 

Stella se aşeză şi îl privi. Între ei se afla o masă cu o lampă, 
iar umbra aruncată de abajurul acesteia ascundea ochii 


fetei, dar el îi văzu buzele tremurânde şi îşi bombă pieptul, 
cu satisfacţie. 

— Tatăl tău a plastografiat numele acceptantului, spuse el, 
dispensându-se de preambulul pe care îl pregătise. 

— Pot vedea ob... obiectele? 

EI le despături pe masă. 

— Da, seamănă cu celelalte, spuse fata apatică. Nu ştiu 
prea multe despre asemenea lucruri, dar arătau ca... 
presupun că cele două pe care le-am luat, erau... simulacre. 
Le-a confecţionat ca să mă păcălească. Am crezut că erau 
reale. 

— Te-ai dus să-l vezi duminică noaptea? Te-am văzut 
intrând, apoi te-am văzut ieşind în fugă. Ai vrut să obţii 
acele poliţe. Ţi-a dat nişte copii. 

Întrebarea o făcea să se simtă, fizic, bolnavă. Era atât de 
dezgustător, atât de dezgustător...! 

— Aşa că le-ai furat, dar bătrânul te-a păcălit, nu?! 
Bineînţeles că te-a păcălit... Doar nu crezi că ţi-ar fi permis 
să-l învingi? Cum ai de gând să procedezi? 

Fata nu răspunse. 

— Să-ţi spun eu ce vei face. Vei fi rezonabilă şi te vei 
căsători cu mine. Acest detectiv blestemat nu înseamnă 
nimic. Este doar un poliţist. Cred că ţi-a mai rămas puţin 
respect pentru propria ta persoană, nu? Te mânjeşti 
cunoscând un asemenea om... Îţi voi da aceste poliţe drept 
cadou de nuntă. Vei avea necazuri, dacă nu accepţi! Acum 
îmi revin mie de drept. Moştenesc datoriile neonorate ale 
unchiului meu, şi-l voi trimite pe domnul Kenneth Nelson 
acolo unde-i este locul. Sunt în măsură să o fac. Priveşte! 
Unchiul meu a scris aici pe hârtie: „Aceste poliţe sunt 
contrafăcute.” lată unica dovadă necesară, Stella! 

Înconjură masa venind spre ea cu mâinile întinse, dar fata 
se ridicase de pe scaun şi se retrăgea din faţa lui. 

— Foarte bine. Dormi cu acest lucru în minte! Mâine mă 
voi întoarce. Nu-i poţi spune lui Macleod, fără a-i povesti că 
tatăl tău este un hoţ. Nu ar putea digera aşa ceva. A făcut 


tot posibilul să te ferească de belea, dar va fi obligat să ia 
măsuri împotriva tatălui tău. Fii înţelegătoare, Stella...! 

El a stat un moment în uşă, străpungând cu privirea 
umbrele ce-o învăluiau. Când a închis uşa, zâmbea. Tocmai 
deschidea poarta, tot zâmbind, când o mână mare îi acoperi 
gura şi îl împinse violent înapoi. Înainte de a putea înţelege 
ce se întâmplase, cineva îl strângea de gât cu o mână şi cu 
cealaltă îi cerceta buzunarele. 

Apoi a fost zguduit puternic, şi a văzut sclipirea 
înfricoşătoare a unor ochi dublaţi de o pereche de ochelari. 

— Încearcă să vorbeşti despre asta şi ai încurcat-o - al 
dracului de sigur! Du-te şi spune-i lui Macleod! Diseară îţi 
va face percheziţie. De unde ai obţinut acele poliţe? Şi ce 
altceva ai mai luat? 

— Dă-mi înapoi hi... hârtiile, spuse Wilmot cu voce 
tremurândă. 

Scottie rânji dezagreabil. 

— Hai, du-te la poliţie, zise el batjocoritor, şi vezi dacă 
măcar ei le pot lua înapoi! 

Arthur Wilmot plecă spre casă. Nu era un luptător. 

Capitolul XVI. 

ANCHETA 

— O faptă bună, spuse Scottie sentenţios, aduce 
întotdeauna şi răsplata, iar eu aproape că acţionez în 
consonanţă cu toată literatura de înaltă clasă pe care am 
citit-o, având ca subiect criminali recuperaţi. Nu sunt sigur 
că cel mai potrivit cuvânt e „consonanţă”, dar sună bine. În 
ultima închisoare vizitată de mine editau o serie de romane 
având exclusiv ca subiecte faptele bune ale ocnaşilor versaţi 
ce fuseseră salvaţi de la o viaţă de ruşine şi mizerie de 
zâmbetul candid al unui copil. Uneori era fiica 
guvernatorului, alteori, sora unui preot, şi vârsta ei varia de 
la nouă la nouăsprezece ani. Dar ea era întotdeauna salvată 
de la înec de către un bandit - în general acesta fiind pe 
cale de a comite o nouă crimă, şi mai odioasă. Însă 


rememorarea ochilor ei albaştri îl făcea să renunţe la 
cariera sa, şi trăia fericit până la adânci bătrâneţi. Sfârşit! 
— Vorbeşti... doar... ca să mă opreşti... dintr-o criză... de 
isterie, zise Stella printre suspine. 
În cămin se afla o nouă grămăjoară de cenuşă; încă 
fumega. 


— N-ar fi trebuit să arzi şi acul, continuă Scottie, şi, 
culegându-l aşa fierbinte cum era, îl înfipse în marginea 
jiletcii sale. Hârtia arsă este doar hârtie arsă, dar - 
presupunând că Willy într-adevăr dă fuga la poliţie şi 
îndrugă o poveste despre două poliţe ce au fost prinse cu 
un ac, şi că ei găsesc acul ars - ei bine, asta ar arăta ca şi 
cum ar spune adevărul, şi nu mi-ar place deloc. 

— Ai auzit totul? îl întrebă fata, tamponându-şi ochii cu 
batista. 

— Aproape tot, mărturisi Scottie. Eram în grădină când 
vorbea cu dumneata pe trepte. Şi a lăsat uşa de la intrare 
deschisă, aşa că am auzit... aproape tot ce-a spus. Din punct 
de vedere profesional, acel om nu este un escroc. l-ar 
trebui cinci ani de muncă serioasă pentru a face din el ceva 
care seamănă a profesionist. E însă foarte nervos. Şi limbut. 
Toţi din zonă sunt aşa. Le uiţi la mine, domnişoară Nelson, 
cu o expresie de îndoială... Probabil mă încadrezi în aceeaşi 
categorie. De acord, dar conversaţia mea se sprijină pe 
cunoaştere. Nu poţi merge în jurul lumii - ca mine, care am 
străbătut toată Canada, şi Statele Unite, şi Australia, şi 
Africa de Sud, şi insulele - fără a acumula cunoştinţe pe 
care un sejur ocazional la zdup te ajută să ţi le consolidezi. 

— Mă duc în camera mea, domnule... Scottie. Nu ţi-am 
mulţumit, nu-i aşa? Trebuie să-i spun domnului Macleod. 

Scottie clătină din cap cu violenţă. 

— Nu trebuie să faci asta, domnişoară. L-ai pune în 
încurcătură. Experienţa mea în materie de poliţie m-a 
învăţat două lucruri: ce doresc ei să ştie şi ce nu doresc să 
ştie. Este fatal să faci o greşeală în oricare dintre cazuri. 

Fata îi dădu dreptate; nu mai avea puterea să poarte o 
discuţie în contradictoriu. Ultimul şoc îi epuizase resursele 
fizice şi psihice. Dorea doar să plece şi să fie liniştită. Nu-i 
mai acordă nici un gând lui Arthur Wilmot. Îl lăsase lângă 
cenuşa din cămin. 

— Noapte bună, şi mulţumesc. 


— Vise plăcute, îi ură Scottie şi nu-şi ridică ochii de pe 
cartea pe care-o citea, până când ea nu se depărtă. 

Apoi strânse cu grijă cenuşa, o duse la bucătărie şi o 
amestecă într-un pahar cu apă. După aceea vărsă totul în 
chiuvetă, spălă paharul şi îl şterse cu grijă. 

— Dacă şi trecutul cuiva ar putea fi spălat atât de uşor, 
spuse Scottie poetic. 

* X* 

A sosit la Beverley Green a doua zi dimineaţă, cu mult timp 
după ce avangarda armatei de jurnalişti îşi strânsese 
corturile - un ziarist inteligent, între două vârste, care nu 
aparţinea nici unui ziar în mod special, dar avea entree la 
toate. Era un culegător de ştiri în cel mai propriu înţeles al 
cuvântului, pentru că-şi găsea recolta în mirişte: urechi 
atente la informaţii răsărite ici-colo. Se întâmpla ca, uneori, 
culesul să dea slabe rezultate în munca sa, dar deseori 
subţia snopul prea uşor strâns de primii agricultori. 

Avea simţul ştirilor adevărate, ceea ce înseamnă că toate 
demersurile lui erau subordonate adevărului, indiferent pe 
cine ar fi lovit sau ce interese ar fi periclitat. Metodele sale 
puneau problema într-o etică asupra căreia metafizicianul 
şi moralistul niciodată nu ar fi căzut de acord. Pentru a 
descoperi adevărul ar minţi şi ar trişa şi, la nevoie, ar fura. 
Ar dezvălui o confidenţă cu inima tot atât de uşoară, ca şi 
când ar comanda micul dejun. Garanţia solemnă a păstrării 
secretului făcea parte din arsenalul lui. Majoritatea celor 
din breasla sa - cei mai mulţi, oameni oneşti - îl dispreţuiau 
şi nu făceau nici un secret din antipatia lor. Dar cu toţii 
admiteau că era un mare jurnalist şi îşi exprimau regretul 
că nu s-au născut fără simţul decenţei. 

Era un om mărunţel, cu trăsături vulgare, care purta un 
pince-nez imens şi, când nu dormea, avea încontinuu o 
ţigară aprinsă în gură. În mod normal părea nervos şi 
nemulţumit, fiind etichetat, în consecinţă, ca „respingător”. 
Putea lua aproape orice înfăţişare spre a fi complementarul 


celui de vis-ă-vis; în această însuşire sta puterea lui şi, 
pentru victimă, primejdia. 

Era de notorietate faptul că a vorbit timp de trei ore 
despre teologie cu episcopul de Grinstead, şi nu a făcut nici 
o mişcare greşită, înainte ca episcopul, în cadrul ilustrării 
unui anumit punct al conversaţiei lor, să-i fi dezvăluit 
dedesubturile poveştii reverendului Stoner Jelph şi motivul 
renunţării acestuia la viaţa duhovnicească. Bineînţeles, 
episcopul nu menţionase numele domnului Jelph. El era, în 
argumentarea prelatului, un ipotetic X. Însă Downer 
(acesta era numele reporterului) a obţinut povestirea şi a 
tipărit-o. Nu a menţionat nici un fel de nume, dar n-a lăsat 
nici un dubiu asupra persoanei la care se referea. 

Andy a fost primul care l-a văzut pe Downer sosind. Încă 
din ziua crimei tot aşteptase apariţia lui. Reporterul veni 
drept la el. 

— Bună dimineaţa, Macleod. M-am gândit să discut cu 
dumneata înainte de a face o investigaţie pe cont propriu, 
întotdeauna am zis că nu este corect faţă de omul însărcinat 
cu rezolvarea cazului, să-ţi vâri nasul, fără a-i spune întâi 
lui. De multe ori un reporter face al dracului de mult rău în 
acest fel. Cred că am aflat elementele principale. Sunt 
noutăţi? 

Andy îl servi cu ţigări din tabacheră. 

— Îmi pare bine că ai venit, Downer, deşi ai cam întârziat. 
Nu, nu avem nimic nou. 

— Nici un fel de indicii mai proaspete? Cine este acest 
Abraham Selim pe care îl hăituiţi? Se pare că i-am mai auzit 
numele. 

— Iată articolul tău, Downer, zise Andy, trăgând din ţigară 
şi studiindu-l pe celălalt pe sub pleoapele lăsate. Tuturor le- 
a scăpat Selim. Chiar şi nouă. 

— Măreţ. Poate că ăsta este cel mai bun loc pentru a-l 
prinde de coadă. Poţi avea încredere în mine, Macleod. Nu- 
ţi voi încurca iţele. Eu însumi sunt un vânător. 


Ar fi inexact să spui că lui Downer îi era frică de Andy. Nu-i 
era frică de un deal de dinamită, dar nu ar fi ales creasta 
acestuia ca loc de fumat. Îl respecta pe Macleod, şi, pe cât 
posibil, îl evita. Era singurul om pe care-l considera în stare 
să se angajeze într-o vendetă inteligentă împotriva lui, dacă 
l-ar fi obstrucţionat. Downer respecta capacitatea acestui 
antagonist. Totuşi continuă: 

— Mi s-a spus că-l ţii aici pe Scottie-Ochelaristul. A reuşit 
să scape de acuzaţii cu alibiul lui? 

— Acum este aici, spuse Andy. Nişte prieteni de-ai mei îi 
oferă casă şi masă. 

— Crezi că are vreun rol în istoria asta? spuse Downer, 
dând din cap. Posibil. E un tip cu o minte ascuţită şi mă 
bucur că a scăpat. Nu cred în disputa cu martorii poliţiei. 
Mă duc acum... 

Andy îl privi cum se depărta alene în direcţia casei lui 
Merrivan. Fusese sincer în ce spusese despre Scottie, ştiind 
că Downer va afla mai devreme sau mai târziu. Fusese într- 
adevăr deştept, căci reporterul vizitase Beverley Green-ul 
cu o noapte înainte şi îl urmărâse pe Scottie până acasă. 
Considerându-l pe acesta o sursă de senzaţie, Downer îşi 
îndreptă paşii spre casa ce-l adăpostea. Zece minute mai 
târziu, împreună cu un sergent entuziasmat, comenta 
despre încetineala promovării în poliţia regională. 

Ancheta s-a desfăşurat în acea după-amiază, iar micul 
tribunal a fost supraaglomerat, depăşindu-se cu mult 
capacitatea sălii. 

Andy l-a văzut pe domnul Boyd Salter stând într-un scaun 
privilegiat lângă procuror, şi judecătorul îl chemă la el. 

— L-am adus pe Madding, paznicul de vânătoare; este jos, 
spuse el. Mărturia sa ar putea fi valoroasă pentru a stabili 
ora la care s-a comis crima. Am încercat să aflu mai multe 
amănunte despre Abraham Selim. Pare să-şi fi început 
operaţiunile acum treizeci şi cinci de ani, undeva în vest. Un 
foarte vechi prieten al meu - care bineînţeles că nu doreşte 
să i se cunoască numele - în tinereţe, pe când era la 


colegiu, a făcut câteva afaceri cu el. Niciodată nu l-a văzut 
pe Selim şi nu cunoaşte pe nimeni care să-l fi zărit 
vreodată. Se pare că a venit în oraş cu douăzeci şi cinci de 
ani în urmă şi a stabilit o legătură avantajoasă între firmele 
de transport, cele de export şi agenţi, fiind perfect informat 
asupra situaţiei lor financiare. Mi-e teamă că asta-i tot ce 
ştiu. 

Andy îi mulţumi şi se întoarse la locul său. 

Firme de transporturi! Ce firme existau? De curând fusese 
în biroul unui agent, şi amintirea îl făcu să tresară - 
Wentworth & Wentworth, firma falimentară ale cărei 
birouri se aflau chiar lângă uşa lui Abraham Selim. Ar putea 
fi o coincidenţă, dar merita încă o verificare, decise el, în 
timp ce, la invitaţia juriului, se pregătea să declare sub 
prestare de jurământ. 

Mărturia sa a precedat-o pe a domnului Arthur Wilmot, 
care îl identificase pe unchiul lui şi vorbise cu ei chiar în 
noaptea crimei. 

Valetul îl urmă în boxa martorilor şi spuse povestea pe 
care deja o debitase la o duzină de reporteri şi lui Andy. 

Întrebarea care-l neliniştea pe Andrew Macleod era dacă 
Arthur Wilmot va fi rechemat să dea declaraţie în legătură 
cu numele prieteniilor feminine ale unchiului său. Nici o 
întrebare pe această temă nu i-a fost adresată în timp ce-şi 
depunea mărturia. Procurorul nu a făcut caz de vocea 
femeii, arătându-se mult mai interesat de incidentul cu 
scrisoarea. Valetul indică pe o hartă schematică locul exact 
unde o găsise, totodată relatând cum o culesese el şi o 
plasase în mod mecanic sub celelalte hârtii ale lui Merrivan. 

— Era împăturită sau deschisă? 

Valetul nu era sigur. Credea că era pe jumătate deschisă 
când a ridicat-o. 

— Plicul scrisorii s-a descoperit? 

În acest moment a fost rechemat Andy la bară, şi acesta a 
declarat că, deşi s-a făcut o percheziţie foarte minuțioasă, 
nu s-a găsit nici un plic. Atunci, aspectul i se păruse ciudat 


lui Andy. Scrisoarea era nedatată, şi, probabil, fusese 
predată devreme, în cursul acelei zile. 

— Aţi descoperit ceva care să vă facă să credeţi că 
domnului Merrivan îi era teamă pentru viaţa sa? 

— Am găsit un revolver încărcat, răspunse Andy. Se afla 
într-un dulăpior în spatele biroului şi putea fi luat foarte 
uşor la nevoie. Nu fusese folosit sau atins, măcar. 

(Descoperise arma după ce Scottie îi descrisese 
localizarea dulăpiorului.) 

Polițistul care văzuse primul cadavrul, domnul Vetch - 
avocatul mortului, Madding - paznicul de vânătoare, 
bucătarul lui Merrivan, menajera cea isterică - care a mai 
dat o probă a slăbiciunii ei şi în faţa juraţilor, trebuind să fie 
scoasă din sală - şi chemarea la bară a inspectorului Dane 
au încheiat ancheta; iar interogatoriul părea să fi decurs 
bine, când procurorul - care era un bătrân gentleman ce-şi 
da aere, cu o memorie deteriorată - îşi ridică privirea din 
hârtiile pe care le examina, rostând: 

— Domnule Macleod, aş vrea să reveniţi la bară. Există aici 
un punct care pare să nu fi fost clarificat. Este cel legat de 
femeia a cărei voce a fost auzită de valet. 

Andy se îndreptă calm spre boxă. 

— În articolul unui reporter se relatează că aţi văzut o 
femeie părăsind locuinţa domnului Merrivan la ora 
unsprezece; a trecut pe sub fereastra dumneavoastră de la 
casa de oaspeţi, îndreptându-se, în aparenţă, spre Beverley. 
De regulă, nu iau în seamă articolaşele din ziare, dar aici, 
se afirmă clar acest lucru, într-un interviu dat de 
dumneavoastră unuia dintre ziarişti, şi nu-mi amintesc să se 
fi făcut nici o referire la vizitatoare în cursul anchetei 
noastre. 

Capitolul XVII. 

INELUL CU DIAMANIE. 

Era o experienţă de roman pentru Andy Macleod ca, 
aflându-se în faţa unei instanţe judecătoreşti, să comită 


sperjur. Îi venea greu să creadă că el era cel ce vorbea atât 
de calm. 

— Da, am văzut uşa casei lui Merrivan deschizându-se, şi, 
imediat după aceea, o femeie traversând pajiştea, în 
direcţia casei de oaspeţi. 

— Ce oră era? 

— Unsprezece. De fapt, ceasul bisericii din Beverley bătea 
ora unsprezece când a trecut ea. 

— Nu i-aţi putut distinge figura? 

— Nu, excelenţă; luna era acoperită de nori în acea 
noapte. 

Cu asta, mărturia se încheie, şi juriul se retrase. A revenit 
după o jumătate de oră cu verdictul de omor premeditat, 
acuzat fiind Abraham Selim. De fapt, procurorul i-a condus 
la această încadrare juridică. 

Downer nu venise la tribunal. Andy privise în jur, 
căutându-l, dar nu se vedea nici la masa reporterilor, nici în 
mulţimea din mica sală unde se desfăşura ancheta. 

Se opri să sporovăiască puţin cu domnul Boyd Salter şi cu 
un reprezentant al Departamentului Procuraturii, apoi se 
îndreptă spre sat, având aproximativ aceeaşi stare de spirit 
faţă de Downer, precum Stella faţă de el, atunci când se 
întâlniseră prima dată. 

Mergea atât de încet, încât avocatul lui Merrivan a putut 
să-l ajungă din urmă. 

— Povestea cu domnul Merrivan, picat în ghearele unui 
cămătar, este un nonsens - spuse acel gentleman al cărui 
nume era Vetch. Domnul Merrivan era un om bogat. 

— A lăsat vreun testament? Asta n-aţi menţionat în 
declaraţia dumneavoastră, spuse Andy. 

— Nu s-a descoperit niciunul, replică celălalt, dând din 
cap. Domeniul va aparţine domnului Wilmot, dacă nu va 
apare o rudă mai apropiată. 

Andy se întrebă cât adevăr conţinea acea poveste conform 
căreia Merrivan fusese căsătorit. Se cercetaseră registrele 
matrimoniale, dar nu se descoperâse o astfel de căsătorie. 


— L-aţi descris pe Merrivan ca pe un comerciant. Ce 
înseamnă asta exact? În ce domeniu anume al comerţului se 
plasau afacerile lui? 

Domnul Vetch îşi clătină capul, gânditor. 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Era foarte discret în 
această privinţă şi nu a apelat la serviciile noastre decât 
după ce s-a retras din afaceri. Am o bănuială că se ocupa de 
comerţul cu ceai. 

— Ce vă face să credeţi asta? întrebă Andy imediat. 

— Era foarte pretenţios în privinţa ceaiului. Cred că era 
singurul articol din gospodărie care îl interesa cât de cât. 
Deseori, când eram la dânsul în casă şi se servea ceaiul, îmi 
cerea părerea în maniera unui cunoscător de vinuri care te- 
ar ruga să apreciezi calitatea unui vin vechi de Porto. 

Ajunseseră la încrucişarea cu drumul spre Beverley 
Green, când, în raza lor vizuală, apăru un tip care se 
deplasa în aceeaşi direcţie. 

— Cel de colo nu e reporter, unul - Downer? L-am întâlnit 
azi-dimineaţă. Un băiat foarte inteligent, aprecie Vetch. Am 
discutat cu el despre noua hotărâre a înaltei Curți de 
Justiţie cu privire la responsabilităţile agenţilor comerciali. 
Pare a fi foarte documentat în materie de legislaţie. 

— În toate materiile, completă Andy încruntat. Presupun 
că nu v-a întrebat nimic despre afacerile private ale lui 
Merrivan? 

— Dacă ar fi făcut-o, nu i-aş fi spus nimic. Sunt o vulpe 
prea bătrână ca să fiu prins discutând despre afacerile 
clienţilor mei. Singurul subiect pe care l-am discutat a fost 
chiar inofensiv - costul vieţii noastre zilnice! 

— În ce sens? întrebă Andy curios. 

— Presupunea că întreţinerea unei asemenea locuinţe 
trebuia să-l fi costat o groază de bani pe Merrivan. Nu 
avusesem ocazia să-i verific cheltuielile, dar am făcut-o 
după aceea. Bineînţeles că nu i-am arătat lui Downer 
chitanţele. 


— Dacă le aveaţi pe masă, i le-aţi fi arătat. Acel tip poate 
citi şi stând cu capul în jos. Există printre ele o notă de plată 
mai deosebită - una de o valoare foarte mare? 

— Una de 130 de lire, răspunse avocatul. Nu era chiar o 
notă de plată, ci un bileţel scris de mâna domnului 
Merrivan: „Stelling Bros, £ 130”. Nu ştiu ce reprezenta. Ce 
firmă este asta? 

Andy nu-l lămuri. 

Stelling-ii erau cei mai mari bijutieri din oraş, şi acea 
însemnare - pe care meticulosul domn Merrivan o scrisese, 
probabil, după ce distrusese chitanţa - era preţul inelului 
cu un ciorchine de diamante pe care-l cumpărase 
anticipând o cucerire facilă. 

Între timp se apropiară de Downer îndeajuns ca să-i poată 
auzi, şi Andy schimbă discret subiectul. 

— Nu, nu am venit la anchetă, spuse Downer. Am avut de 
dat nişte telefoane, şi asemenea lucruri oricum mă 
plictisesc. Nu a ieşit nimic la iveală, presupun?! 

— Nimic care să arunce o lumină asupra cazului şi care să 
nu fi fost deja publicat, replică Andy. 

La acest punct, avocatul îi părăsi. Trebuia să pună în 
ordine problemele legate de patrimoniul lui Merrivan. 

— S-a spus ceva despre un inel cu un ciorchine de 
diamante cumpărat de domnul Merrivan cu patru sau cinci 
zile înaintea morţii sale? întrebă Downer, secerând iarba cu 
bastonul şi, aparent, interesat doar în decapitarea unei 
margarete. Presupun că trebuie să fie vorba despre inelul 
găsit în iarbă de inspector, continuă el. Ciudat, bătrânul 
Merrivan cumpărând un inel cu diamante şi apoi 
aruncându-l!... Mai degrabă l-a cumpărat pentru cineva 
care îl ura atât de mult, încât, îndată ce a ieşit din casa lui - 
să zicem că în jurul orei unsprezece noaptea - l-a scos din 
deget şi l-a aruncat cât a putut de departe. 

— Aceeaşi idee mi-a venit şi mie, spuse Andy. Femeia care 
a trecut pe sub fereastra mea putea să fi făcut aproape, 


orice din momentul în care a ieşit din casa lui Merrivan şi 
până când a intrat în raza mea vizuală. 

A urmat o tăcere, imediat întreruptă de Downer: 

— Exista un poliţist de serviciu la acest capăt din High 
Street. Aştepta în faţa unei case. O servitoare i-a adus nişte 
cafea, şi el a flecărit cu ea între unsprezece şi unsprezece şi 
jumătate. Nimeni nu a trecut pe acolo între unsprezece şi 
unsprezece şi douăzeci de minute. 

Era încă angajat în decapitarea florilor sălbatice şi nu-i 
aruncă nici măcar o privire lui Andy. 

— Ar fi putut urma o altă cale. Sunt două posibilităţi de a 
ajunge la şosea, replică Andy. 

Urmă o altă tăcere, apoi Downer îşi continuă monologul: 
— Un poliţist pe bicicletă a pornit la ora unsprezece fără 
zece de la răscrucea Hylton - celălalt capăt al drumului - şi 
a pedalat spre Beverley. N-a văzut pe nimeni până când nu 
a ajuns la polițistul care sta de vorbă cu servitoarea. Avea în 
faţă o lampă de iluminat puternică, şi drumul este extrem 

de strâmt. Femeia nu s-ar fi putut ascunde nici măcar la 
umbra unui gard viu, nu-i aşa? 

— Toate aceste amănunte dau un caz ciudat, îl aprobă 
Andy. Este posibil ca ea să se fi întors pe urmele propriilor 
săi paşi, după ce m-am îndepărtat eu de fereastră. M-am 
culcat cu câteva minute mai târziu. 

— Vrei să spui că s-ar fi putut întoarce la Merrivan? 

Downer îşi ridica privirea. 

— Să se fi întors după ce aruncase inelul? 

— L-ar fi putut pierde; iată o explicaţie - spuse Andy - şi, 
descoperând pierderea inelului, să se fi întors să-l caute. 

— Inelul a fost găsit în apropierea drumului, insistă 
inepuizabilul Downer. Ori ea l-a aruncat, ori nu a venit de-a 
dreptul, traversând pajiştea, aşa cum aţi declarat. Mijlocul 
pajiştii se află la aproape optzeci şi cinci de iarzi de locul 
unde a fost găsit inelul. 

— Optzeci şi şase, preciză Andy cu gravitate, iar Downer 
începu să râdă. 


— Sunt de acord cu dumneata că nu are prea multă 
importanţă incidentul cu femeia, spuse el. Bărbaţii vârstnici 
au prietenii ciudate. Probabil că era vreo târfă din sat. 

Îl privi fix pe detectiv, dar Andy nici nu clipi. Acest om ştia. 
Cum aflase - dacă era o deducție inteligentă sau o 
informaţie primită? - nu se obosi să ghicească. 

— Cred că nu ar trebui să ignorăm reputaţia lui Merrivan. 
Tipul a dus o viaţă foarte sănătoasă, din câte ştim noi. 

— Nu ea a comis crima, zise Downer cu convingere, dar ar 
trebui clarificat acest aspect. Scottie este ocupat? întrebă el 
deodată, şi Andy râse. 

— Foarte. Temporar este un personaj corijat moral. 
Presupun că-i pozează domnului Nelson, un artist care 
trăieşte prin părţile acestea. Dar nu e necesar să-ţi spun 
nimic despre el, Downer. Un copoi ca dumneata are 
biografia lui în vârful degetelor. 

— S-a dus acolo pentru un curs de recuperare morală, aşa 
e? spuse Downer. Da, am făcut cercetări în acest sens. O 
fată încântătoare, domnişoara Nelson... 

— Foarte, îl aprobă Andy, o fată cu adevărat încântătoare. 

Downer dădu din cap. 

— Îmi închipui că este foarte necăjită din cauza crimei. Era 
prietenă cu domnul Merrivan, nu-i aşa? Eli-a împrumutat 
trei sute de lire cu aproape nouă luni în urmă. Desigur - 
adăugă conciliant - nu este treaba mea sau a dumitale. Şi 
nu e un lucru ieşit din comun pentru o doamnă să 
împrumute bani de la un om destul de bătrân, ca să-i poată 
fi tată. 

Asta era cu adevărat o veste surprinzătoare pentru Andy, 
dar el ştia că Downer nu făcea afirmaţii gratuite. 

— Cum ai obţinut această informaţie? îl întrebă. 

— Am uitat cine mi-a spus, răspunse Downer căscând. 
Salut! Pe curând. 

Unul din oamenii săi venise să-l ajute la întocmirea unui 
raport asupra crimei, aşa că Andy îi dădu acestuia o 
misiune urgentă. 


— Du-te în oraş şi află dacă Downer a fost aici noaptea 
trecută, şi cu cine s-a văzut. Probabil a stat la hotelul 
Beverley. 

Bănuiala lui Andy nu a fost departe de adevăr. Domnul 
Downer sosise cu trenul de seară şi îl avusese ca oaspete la 
cină pe un funcţionar de la Banca Agricolă Micham. 

— E un fel de rudă cu Downer, raportă telefonic detectivul. 
Nu a stat prea mult în Beverley. 

— Şi nu va mai veni mult timp de acum înainte, spuse Andy 
întunecat. 

În mod evident, aceasta era sursa de informaţii a lui 
Downer. Faptul că ruda sa cu siguranţă va fi concediat, dacă 
dezvăluise secretele băncii, nu însemna pentru domnul 
Downer mai mult decât dacă o nenorocire similară l-ar fi 
lovit pe cel mai mare duşman al său. 

În gospodăria Nelson-ilor, în acea după-amiază, banii nu 
intrau în discuţie. Domnul Nelson veni din atelier purtând 
lunga sa haină albă, iar fata îl aştepta. Fusese foarte tăcut 
toată dimineaţa, abia a scos câteva cuvinte la prânz, aşa că 
era puţin temătoare, întrucât aceste semne ale unui spirit 
neliniştit aveau o singură consecinţă. 

EI închise uşa dinspre coridorul ce ducea la atelier, şi apoi 
se întoarse s-o verifice. 

— Stella, vorbi el în sfârşit, m-am trezit destul de devreme 
astăzi dimineaţă şi m-am gândit îndelung. Îţi aminteşti de 
banii pe care noi i-am împrumutat de la bietul Merrivan, 
sau, mai degrabă, pe care i-ai împrumutat tu? 

Ea făcu semn că da. 

— l-am dat noi vreodată înapoi? 

Răspunsul fu din nou afirmativ. 

— De unde ai obţinut banii pe care i-ai restituit lui 
Merrivan? Îmi amintesc că eram într-o criză de bani 
cumplită când te-am trimis să-i împrumuţi. 

Fata nu răspunse. 

— Este vorba de 300 £, nu? 

— Da, tată, răspunse ea repede. 


— De unde dracu ai luat 300 £ ca să-i dai înapoi? Eşti 
sigură că într-adevăr i-am plătit? 

— Oh, da, tată. Am chitanţa de primire semnată de el. 

Nelson se aşeză şi, timp îndelungat, îşi examină unghiile şi 
ridurile de pe frunte. 

— Am doar o idee vagă despre acest lucru, spuse el. Îmi 
vin în minte frânturile unui vis. Oare plata a fost făcută în 
timpul acelei... - ezită - acelei săptămâni îngrozitoare când 
te-am chinuit atâta? 

Nu mai continuă descrierea acelor şapte zile de tortură 
mentală, în timpul cărora nici măcar o dată nu apăruse în 
casă complet treaz. 

— Chiar atunci am primit o sumă de bani, nu-i aşa? De 
unde i-am obţinut? 

— Nu ştiu, zise ea. 

Începu să bată cu degetele în masă, iritat. 

— Este ciudat. Asociez invariabil acea perioadă cu o 
întâmplare neplăcută - ceva care face să-mi îngheţe 
sângele în vene - şi nu ştiu ce e. Bineînţeles, poate fi doar o 
închipuire a animalităţii mele, dar nu cred că este, totuşi, 
aşa ceva. Nu am făcut nimic scandalos, nu? 

— Nu, tată. 

Consecința acelei fapte scandaloase fusese ştearsă, odată 
cu dovada sa carbonizată. 

— A fost ceva revoltător? insistă el, studiind-o cu atenţie. 
Aveam momente frecvente de pocăință siropoasă chiar şi în 
acea perioadă, nu? Şi, dacă aş fi făcut ceva râu, ar fi trebuit 
să-ţi spun. De unde dracu au venit banii ăştia? 

Stella nu-l ajută să descopere. Povara păcatului său, cu 
toată greutatea ei, o purta fata şi nu ar fi împărţit cu nimeni 
amintirea acelor momente îngrozitoare. 

În amurg, Stella uda un strat cu flori la umbra unui gard 
viu ce separa grădina din faţa casei, de drum. Doi tipi 
treceau pe lângă gard, şi prinse o frântură din discuţia lor. 
Era mai degrabă monolog, întrucât vorbitorul dădea foarte 
rar prilejul companionului său să plaseze un cuvânt. 


— Când v-am văzut prima dată, domnule Wilmot, am 
crezut că veţi fi dificil de abordat. Voi, oamenii tăcuţi, 
profunzi, sunteţi întotdeauna cel mai greu de intervievat 
pentru un reporter... 

Domnul Downer discuta un subiect foarte drag lui Arthur 
Wilmot, şi anume: domnul Arthur Wilmot. 

Capitolul XVIII. 

CINE A FOST FEMEIA? 

Andy Macleod comandase toate ziarele de dimineaţă şi i- 
au fost aduse când încă era în pat. Îşi trecu degetele peste 
titlurile lor şi alese Megaphone, pentru că aflase că acesta 
era ziarul în numele căruia Downer îşi desfăşura 
cercetările. 

Îl deschise cu un sentiment nedesluşit de neîncredere şi 
descoperi că avusese suficiente motive. Megaphone nu era 
un ziar care să manipuleze ştiri senzaţionale. Avea o 
orientare politică puternică, o corespondenţă străină 
excelentă şi o anumită calitate literară. Reportajele cu 
crime se aflau, de regulă, în paginile interioare, dar, pentru 
prima dată, Megaphone publicase la loc de frunte, pe prima 
pagină, povestea unei crime. 

Andy citi titlul: „FEMEIA DE LA MIEZUL NOPŢII” dar 
ceea ce l-a făcut să se ridice în picioare, cu o înjurătură, a 
fost cel de-al doilea rând: „RELAŢIILE DOMNIŞOAREI 
NELSON CU DEFUNCTUL 

Nu citi paragraful care urma, ci puse ziarul pe pat. Prima 
lui senzaţie a fost una de consternare, gândindu-se la fată şi 
la ce va simţi ea când va vedea subtitlul. A doua îl privea pe 
domnul Downer. Niciodată nu strânsese de gât un reporter, 
dar era convins că, în anumite circumstanţe, ar fi o 
îndeletnicire plăcută. 

Ridică ziarul şi citi: „Ancheta de ieri de la Beverley privind 
pe cei doi bărbaţi asasinați în împrejurări senzaţionale a 
fost (scrie corespondentul nostru special) cea mai simplă 
formalitate. Procedura nu a dezvăluit fapte necunoscute 


publicului şi nici nu ne-a adus mai aproape de soluţionarea 
cazului. 

Dintr-un motiv straniu, poliţia pretinde că nu ştie numele 
femeii care a vizitat casa domnului Merrivan la ora 22.30 şi, 
chipurile, ar fi părăsit-o la ora 23. Doctorul Andrew 
Macleod, care nu este numai un eminent criminalist, ci şi un 
strălucit membru al acelui consiliu intern al investigatorilor 
de crime - ce constituie teroarea răufăcătorilor - a declarat 
în mărturia sa că a văzut o femeie părăsind casa la acea 
oră. Este evident, totuşi, din cercetările întreprinse, că 
noaptea era prea întunecată - luna fiind complet ascunsă 
de nori - deci a fost omeneşte imposibil să fi urmărit femeia 
în timp ce aceasta traversa pajiştea. 

Că o femeie a părăsit într-adevăr Beverley Green, am 
stabilit. Este vorba de servitoarea domnului Sheppard, care 
s-a dus la capătul stradelei să pună o scrisoare la cutia 
poştală ce se află la intersecţia stradelei cu drumul 
principal. Este cert că aceasta e femeia pe care a văzut-o 
doctorul Macleod, şi nu persoana auzită de valetul 
domnului Merrivan, pe când respectiva se certa cu fostul lui 
patron. Atunci, cine a fost această doamnă? Este un fapt 
general cunoscut în Beverley că a fost domnişoara Stella 
Nelson, fiica acelui eminent artist, Kenneth Nelson, care 
domiciliază în Beverley Green. 

Nu este nici un secret că domnul Merrivan era animat de 
un sentiment de cea mai înaltă şi mai profundă afecţiune 
faţă de ease poate afirma aceasta cu toată consideraţia. Îi 
oferise să o ia în căsătorie, ofertă care trebuie să fi avut 
ecoul dorit în inima fetei, întrucât cu trei zile înaintea 
asasinatului cumpărase un inel de logodnă de la Stelling 
Bros. A doua zi după crimă s-a găsit un inel în iarbă, la nici 
cincizeci de iarzi de poarta principală a locuinţei 
domnişoarei Nelson. Se ştie, de asemenea, că, cu câtva timp 
în urmă, domnişoara Nelson a avut dificultăţi financiare şi a 
obţinut un împrumut de 300 £ de la domnul Merrivan, 
achitându-l din suma încasată pe două poliţe pe care dânsa 


le-a negociat cu succes cu acel om citat în concluziile 
anchetei ca asasin, şi anume, Abraham Selim. 

Acele poliţe, care se aflau în casă cu o zi înaintea crimei, 
au dispărut. Cum a făcut fata cunoştinţă cu Selim? Atât de 
bune cunoştinţe încât, fără nici un fel de precauţie, el să-i fi 
avansat o sumă atât de mare de bani?! Problema privind 
această relaţie încă nu s-a clarificat, dar este neîndoielnic 
faptul că numele lui Darius Merrivan apărea pe poliţe ca 
acceptant, şi că primirea poliţelor de către decedat a fost 
pentru acesta ca o lovitură de trăsnet. Se impune concluzia 
că semnăturile de acceptare erau plastografiate. Nu vreau 
să sugerez că domnişoara Nelson ştia că acele accepturi 
erau false sau că dânsa a luat parte, într-un anumit fel, la o 
fraudă care s-ar fi putut săvârşi. Cu o săptămână înaintea 
tragediei, domnul Merrivan îi arătase nepotului său, 
domnul Arthur Wilmot, poliţele care, împreună cu 
certificatul de căsătorie al unei bătrâne servitoare - pe care 
îl păstrase, probabil, din motive sentimentale - şi cu alte 
câteva documente, erau încuiate într-un birou din camera 
unde domnul Merrivan a avut întrevederea cu domnişoara 
Nelson şi unde dânsul şi-a găsit moartea. 

Acele documente au dispărut. Când poliţia a venit la faţa 
locului, a găsit în şemineu o grămăjoară de hârtii arse, şi 
este clar că asasinul a violat seiful, în căutarea acelor hârtii 
pe care le-a ars înainte de a dispare. Cine avea interes să 
ardă conţinutul seifului? Evident, cineva asemeni persoanei 
care falsificase accepturile domnului Merrivan. 

Cât despre acţiunile domnişoarei Nelson în noaptea 
crimei, s-a stabilit că, deşi există un martor care a văzut-o 
intrând în casă, nu există nici o fiinţă umană care să o fi 
văzut ieşind. Mărturia doctorului Macleod poate fi luată în 
considerare ca o greşeală scuzabilă. Dânsul a văzut o 
femeie trecând pe sub fereastra sa; şi-a închipuit că era 
cineva care ieşise din casa domnului Merrivan - cel ce scrie 
aceste rânduri a fost în camera din care doctorul Macleod a 
privit scena respectivă, şi poate garanta pentru 


imposibilitatea cuiva de a vedea din acel unghi uşa 
principală a casei lui Merrivan - şi, prin confuzia sa, şi-a 
creat singur mari dificultăţi. 

Dar cel mai interesant aspect al acestui caz este 
străduinţa extraordinară pe care a depus-o dânsul în a 
răstălmăci indiciul important cu privire la vizitatoare. Unei 
persoane i-a declarat că era o vecină - ceea ce nu prea 
concordă cu povestea sa despre o femeie care a trecut pe 
sub fereastră - altei persoane i-a relatat o altă variantă. 
Descoperirea inelului, dânsul a tratat-o cu tot atâta 
uşurinţă. Într-o singură privinţă a fost consecvent: a ţinut 
constant departe de orice discuţie numele domnişoarei 
Nelson, şi a stat între dânsa şi cei care, ca şi dânsul, se 
străduiesc să-l descopere pe asasinul lui Darius Merrivan.” 

Andy citi din nou articolul. Într-un fel, era o capodoperă. 
Adevărul se îmbina atât de coerent cu falsul maliţios, încât 
era imposibil pentru cineva - altul decât cel aflat în posesia 
tuturor datelor - să sesizeze graniţa. În spatele acestei 
declaraţii se afla, desigur, Arthur Wilmot, prezentat de 
expertul domn Downer. 

Se îmbrăcă repede şi traversă pentru a o vedea pe Stella, 
şi de la prima privire pe care i-o aruncă, ştiu că citise 
articolul. 

— Domnul Scottie l-a citit primul, spuse ea în timp ce 
închidea uşa, şi a plecat împreună cu tata să facă schiţe de 
peisaj. Din fericire, plănuiseră asta cu mai multe zile în 
urmă. 

— Tatăl tău nu l-a văzut? 

Ea negă. 

„Este extraordinar de stăpână pe sine”, gândi el. Se 
aşteptase să o găsească în pragul unei crize de nervi. În loc 
de asta, pe cât era de calmă, pe atât era de gravă. 

— Cred că Arthur i-a furnizat toate informaţiile, zise fata. 
Acum ştii adevărul, Andrew. 

— L-am ştiut tot timpul - replică liniştit - cu excepţia 
împrumutului. Bineînţeles că l-ai făcut pentru tatăl tău, nu? 


— Da, răspunse ea fără a ezita. Ar fi un nonsens, în acest 
moment, să pretind că tata nu s-a comportat îngrozitor. 

Se uită la el având în privire o lumină pe care detectivul nu 
o mai văzuse niciodată. 

— Şi este adevărat că m-ai protejat, Andy. Ce se va 
întâmpla acum? 

— Să-ţi spun ce speră Downer: că-mi voi trimite demisia în 
dimineaţa asta, zise el pe un ton prozaic, şi fata se sufocă. 

— Atunci acest lucru... te-a ruinat... profesional, aşa e? Oh, 
Andy! 

— Admit că nu am nici cea mai vagă idee despre adevărul 
la care acest por... acest gentleman se referă, continuă el, 
dar mi-am neglijat datoria numai în sensul că am refuzat să 
merg pe căi care nu ar fi dus nicăieri. Ştiu că nu tu ai comis 
crima; dacă îmi dau demisia, trebuie să dau în judecată 
Megaphone-ul pentru defăimare, ceea ce şi tu eşti obligată 
să faci. Dar noi nu luăm asta drept literă de lege, Stella. 
Ştiu un alt mod, şi mai eficace. Blestemata aceea de femeie 
de sub fereastră! Bineînţeles că nu am văzut pe nimeni, 
spuse fără să clipească. Încercam doar să-ţi creez un alibi. 
Faptul că servitoarea lui Sheppard a ieşit din casă în acea 
perioadă şi i-a furnizat lui Downer o explicaţie, e cel mai 
mare ghinion din lume. 

— Servitoarea lui Sheppard într-adevăr a ieşit?! 

EI confirmă. 

— Downer nu face niciodată asemenea greşeli. Dacă spune 
că slujnica a ieşit la ora unsprezece, poţi paria pe toţi banii 
tăi că aşa este. Wilmot i-a dat toate informaţiile. Este 
adevărat că Wilmot nu a avut nici un drept să fie în posesia 
acestora. Ai adus poliţele aici, nu-i aşa? 

Ea tăcu. 

Apoi, rupând tăcerea: 

— Andy, am de făcut o confesiune. Ţi-aş fi spus asta şi 
înainte, dar domnul Scottie m-a avertizat să n-o fac. 

După care, cu toată sinceritatea, îi povesti despre vizita lui 
Arthur Wilmot - acesta având poliţele intacte - şi de actul 


lui Scottie de furt la drumul mare, cu violenţă. El o ascultă, 
şi o lumină cobori asupra lui. 

— Acum înţeleg. Brută şantajistă! A vrut să te recâştige pe 
cea mai simplă cale. Nimeni nu poate dovedi că unchiul lui 
nu i-a arătat poliţele cu o săptămână înaintea morţii, şi 
dispariţia lor, asociată cu hârtiile carbonizate din şemineul 
camerei de zi a lui Merrivan, arată cât se poate de suspect. 
Acum, ce-ar trebui să facem, Stella? 

Se opri deodată şi se înfioră. 

— l-am permis lui Wilmot să intre în casă. lată unde a găsit 
actele! Ce acte? Certificatul de căsătorie al unei bătrâne 
servitoare, câteva documente mai puţin importante şi 
poliţele. Aşteaptă! 

leşi din casă şi într-o secundă traversă în salturi pajiştea. 

Capitolul XIX. 

OMUL DIN SPATELE DRAPERIEI. 

Era ultima zi când poliţia încă se afla în stăpânirea casei, şi 
a avut norocul să-l găsească pe sergentul care se aflase 
acolo când Arthur Wilmot vizitase locuinţa. 

— Nu, domnule, cred că şi-a petrecut cea mai mare parte 
a timpului în dormitor. Nu a stat nici acolo prea mult, sună 
răspunsul subalternului la întrebarea ce-i fusese adresată. 

Andy urcă scările sărind câte două trepte deodată şi se 
îndreptă spre dormitor. Mai vizitase încăperea de trei sau 
patru ori. Făcu din nou un control minuţios. Ştia instinctiv 
că ascunzătoarea se afla undeva în vecinătatea patului. 
Scutul şi trandafirul stil Tudor îi atraseră atenţia datorită 
faptului că, în timp ce pe piciorul drept gen pilon al patului 
terminația plată a petalei era perfect dreaptă şi cu unghiuri 
egale, la piciorul din stânga fusese răsucită pieziş. Se 
aplecă şi întâi trase, apoi roti floarea. Se auzi un clic, după 
care ieşi la iveală un sertar gol. 

Nu era chiar gol, descoperi când îl scoase complet; intra 
18 inchi în suporţii laterali ce păreau solizi. Exista un petec 
de hârtie pe care erau scrâse trei serii de cifre. Prima 
reprezenta 6.700 £ şi fusese tăiată. A doua era de 6.500 £. 


Şi aceasta fusese anulată, iar dedesubt apăreau cifrele 
6.370 £. Diferenţa era de 130 f. Preţul inelului! Andrew era 
sigur de un lucru, şi anume, că în acest sertar fuseseră 
ascunse poliţele, iar cu ele, „certificatul de căsătorie al unei 
bătrâne servitoare” şi - fluieră - 6.370 £. 

Un om foarte meticulos, domnul Merrivan. |inuse 
socoteala banilor existenţi în sertar, şi, când lua din ei, tăia 
totalul înlocuindu-l cu noua sumă rămasă. Dacă ar putea fi 
sigur! Ochii lui Andy străluceau. 

Se întoarse la fată cu un aer aproape vesel şi o găsi stând 
în aceeaşi poziţie în care era când o părăsise. 

— Andy, nici să nu visezi la demisia ta, îi spuse când el 
intră în cameră. Voi scrie o declaraţie, spunându-le tot 
adevărul, şi ţi-o voi da ţie. 

— Dar cum vei explica rolul lui Scottie? întrebă Andy, iar 
ea rămase fără replică. Nu, draga mea, suntem exemple vii 
ale acelui vechi şi minunat proverb care se referă la 
ademenitori şi la pânza pe care o ţes, iar noi doi suntem 
atât de strâns uniţi, încât nu se poate prăbuşi unul fără a 
pica şi celălalt. Oricum, nu-mi voi da demisia. Vom lăsa 
lucrurile să curgă de la sine până când am veşti de la 
departament. 

Astăzi, Departamentul Poliţiei s-a deprins atât de mult cu 
criticile ziarelor, încât nu s-ar simţi bine dacă acestea s-ar 
abţine de la comentarii. Mai mult decât atât, între 
departament şi Megaphone a existat o răceală datorită 
publicării unui paragraf indiscret care l-a obligat pe 
promotorul unei mult apreciate companii să se refugieze în 
străinătate. 

Andy a fost rechemat la centru şi, mergând acolo, a 
petrecut două ore cu şeful lui direct, întrevederea având 
drept consecinţă întoarcerea sa cu autoritatea întărită. A 
găsit o notiţă a lui Downer cuprinzând un gen de scuze, 
ceea ce nu-i era caracteristic acestuia. 

Domnul Nelson se întorsese, citise ziarul, şi scotocise 
Beverley Green-ul înarmat cu o cravaşă de vânătoare, 


căutându-i pe domnul Downer şi pe invizibilul Arthur 
Wilmot - în final fiind calmat de Scottie. 

— Este monstruos, Macleod, monstruos, se zbuciuma el, 
anulând toată munca de lămurire a lui Scottie. Îi voi da în 
judecată - pe dumnezeul meu - şi îi voi sparge capul acelui 
individ infernal. 

— Puteţi proceda cum doriţi în privinţa calomnierii, spuse 
Andy, dar m-aţi pune într-o postură foarte delicată dacă aţi 
interveni în acest moment, domnule Nelson. Îmi asum eu 
responsabilitatea de a-l pune la punct pe Downer. Aş putea 
spune că se află în posesia unei probe foarte puternice 
împotriva noastră, dar aceea nu va fi tipărită. Trebuie să-i 
ataci pe reporteri în exact aceeaşi manieră în care ataci 
acuzarea - le zdruncini credibilitatea martorilor ei. Şi astă- 
seară am de gând să-i produc lui Arthur Wilmot şocul vieţii 
lui. 

Domnul Arthur Wilmot găsise în Downer un om cu 
sensibilitate şi judecată. Îi explică acestuia de mai multe ori 
că el nu era genul de om care să lege rapid prietenii. 
Downer îl aprobă; niciodată nu avusese o astfel de impresie. 
De fapt, prima dată când îl văzuse pe domnul Arthur Wilmot 
îşi spusese: „lată un om cu o judecată originală şi dificil de 
înţeles.” 

Se înclină binevoitor către obiectul admiraţiei sale. Cinau 
într-o cameră privată din hotelul Beverley, care avea 
avantajul - din punct de vedere al domnului Wilmot - de a fi 
departe de Beverley Green, şi - din cel al domnului Downer 
- de a fi aproape de oficiul telegrafic. 

— Articolul acela al dumitale de azi-dimineaţă a fost puţin 
cam vehement, nu-i aşa, Downer? 

Era o întrebare pe care o mai pusese. 

— Nu, nu cred, spuse Downer pe un ton neutru. O situează 
pe tânăra doamnă într-o postură nefavorabilă, dar, în ultimă 
instanţă, domnule Wilmot, avem anumite responsabilităţi ca 
cetăţeni, şi, deşi nu sugerez nimic şi nici nu am sugerat 


vreun moment că ea ar şti ceva despre crimă, cu siguranţă 
s-a purtat de o manieră absolut ciudată. 

— Sunt întru totul de acord, zise Arthur. lată ce vreau să 
spun: să evităm, pe cât posibil, orice indiciu că eu ţi-am dat 
informaţiile. Când ţi-am spus că am văzut-o intrând în casă, 
mi-ai promis că numele meu nu va fi menţionat. 

— În legătură cu acea întâmplare, îl corectă celălalt. Poţi fi 
sigur că, în nici un articol pe care îl voi scrie, nu voi pomeni 
vreun cuvânt care să te compromită, oricât de puţin. Nu mi- 
ai povestit nimic despre problemele dumitale personale, 
domnule Wilmot, pentru că eşti unul din acei oameni 
reţinuţi cărora nu le lipseşte o oarecare discreţie, dar, într- 
un colţ al minţii mele, am eu o bănuială cum că această 
tânără doamnă nu te-a tratat prea bine?! 

— Nu, spuse celălalt scurt, dar să nu mai vorbim despre 
asta. Nu-ţi port pică, însă, aşa cum spui, ca cetăţeni avem 
anumite îndatoriri. 

— Exact, încheie domnul Downer. 

Se întoarseră agale spre sat, urmând o potecă ce ocolea 
pe departe casa Nelson-ilor. Downer era din ce în ce mai 
impacientat; dispunea de un număr mare de informaţii noi, 
dar, doar de această dată, dorea permisiunea lui Wilmot 
pentru a le transmite la redacţie. Mai târziu, când toate 
iţele se vor afla în mâna sa, se va putea dispensa de 
permisiunea şi acordul acestui individ. 

Ceasurile înaintau şi, deşi la oficiul poştal o linie era ţinută 
permanent liberă pentru el, mai avea încă mult de lucru. 

Acceptă invitaţia lui Arthur Wilmot: „Intră pentru câteva 
clipe”, ca pe un drept al său, şi gazda îl introduse în 
încăperea în care Andy văzuse pălăria de damă, 
neterminată. 

Era o cameră bine proporţionată, cu două ferestre mari 
gen vitraliu, amplasate în două nişe adânci, peste care erau 
trase draperii de catifea albastră. Wilmot spusese adevărul 
când declarase că nici o slujnică nu avea voie să intre în 


această cameră, pentru că trebui să descuie uşa înainte de 
a intra. 

— Iată-ne ajunşi, spuse el, aprinzând toate luminile. Ia loc, 
Downer. Uite un scaun confortabil. Bei ceva? 

— Nu, mulţumesc. Am o groază de probleme de rezolvat. 
Şi acum, ce e cu această fată? Trebuie să-i aflu întreaga 
poveste. Ai vreun motiv să crezi că Macleod este îndrăgostit 
de ea? 

— Un moment, zise Wilmot şi, ridicându-se, se îndreptă 
spre draperiile din celălalt capăt al încăperii şi le dădu la o 
parte. 

— Mi s-a părut că simt un curent. Fereastra aceea 
nenorocită era deschisă. Dumnezeu ştie cine ar fi putut să 
tragă cu urechea. Cine dracu o fi făcut asta? 

Închise repede fereastra, aranjă draperiile şi reveni la 
locul său. 

— Este o fată foarte impresionabilă, la o vârstă romantică, 
şi probabil că tipul a fascinat-o. 

— Deci este ceva între ei? întrebă agerul Downer. 

— Este un gen de... 

Wilmot ezită. 

— Mi-e greu s-o numesc. Să spunem aşa: tipul este mult 
mai mare ca vârstă decât doamna, şi şi-a folosit tertipurile 
şi măiestria spre a... 

— Nu cred că aş interpreta astfel, spuse domnul Downer 
cu blândeţe. Există anumite limite impuse, chiar şi pentru 
un reporter al crimelor. Să spunem că o mare prietenie s-a 
dezvoltat între ei? Cititorul va şti să citească printre 
rânduri. Va rămâne cu impresia că individul s-a încurcat cu 
tânăra. 

Dar în acest moment se auzi un ciocănit timid în uşă şi o 
servitoare intră în cameră. 

— Doriţi să-l primiţi pe domnul Macleod? întrebă ea. 

Cei doi oameni se priviră surprinşi, şi Downer făcu un 
semn aprobator cu capul. 


— Invită-l înăuntru, spuse Wilmot, umezindu-şi buzele care 
i se uscaseră deodată. 

— Seara, Downer. Bună seara, domnule Wilmot. 

Andy îşi scoase pălăria şi se opri lângă uşă, privindu.-i. 

— Nu iei loc, Macleod? îl întrebă nervos Wilmot. Îl cunoşti 
pe domnul Downer? 

— Îl cunosc prea bine, zise Andy fără entuziasm. 

— Nu te-a enervat articolul meu, nu-i aşa, Macleod? îl 
întrebă Downer, cu o surprindere bine simulată. Eşti prea 
bătrân în acest joc ca să te superi din cauza celor spuse de 
ziare. 

— Asta este, presupun - Andy arătă cu capul spre Wilmot - 
sursa dumitale de informaţii? 

— N-aş zice aşa ceva, replică Downer. 

— Şi Dumnezeu ştie că nu! Îţi spun asta, Downer, pentru 
că în articolele dumitale porneşti de la fapte reale pe care 
le interpretezi în aşa fel, încât să ajungi la concluzii false, şi 
este pentru prima dată când procedezi aşa. Azi-dimineaţă ai 
tipărit o groază de poveşti care au fost urzite - Downer 
zâmbi - să răstoarne concluziile anchetei. Nu mă întrerupe! 
Nu ţi-am zis asta niciodată, şi este prea puţin probabil că ţi- 
o voi mai spune vreodată. Domnişoara Nelson poate să 
înainteze - sau nu - acţiune împotriva ziarului dumitale, 
dar, dacă o va face, vă va costa douăzeci de mii. 

— Afirmațiile făcute sunt autentice. 

— Cine garantează? Acest individ? 

Andy arătă spre Wilmot care îl privea ameninţător. Am să- 
ţi arăt exact câtă bază poţi pune pe Wilmot. 

Se deplasă până la locul unde şedea tânărul şi privi în jos 
spre el. 

— Am venit să fac cercetări în legătură cu cele 6.370 de 
lire sustrase din sertarul secret al patului lui Merrivan... 

Wilmot sări în picioare ca ars. 

— Ce... ce? se bâlbăi el. 

—. şi cu alte documente furate de dumneata. 


— Furate?! repetă Wilmot pe un ton strident. Ce vrei să 
spui? Sunt moştenitorul unchiului meu... 

— Furate de dumneata, repet; cât despre faptul că eşti sau 
nu moştenitorul unchiului dumitale, este o chestiune pe 
care o va decide tribunalul. A mai fost acolo şi un certificat 
de căsătorie... 

În timp ce vorbea îl urmărea foarte atent pe celălalt şi îl 
văzu tresărând. 

— Acum, Wilmot, se pare că te aşteaptă necazuri mari. Ce 
ai de spus? 

Arthur Wilmot respira cu greutate. Pe moment era 
incapabil să vorbească, şi Andrew se întoarse către 
reporter. 

— Ţi-a venit cumva în minte ideea că acest om poate fi 
suspect şi că dumneata ai putea fi acuzat că ai conspirat cu 
el ca să arunci suspiciunea asupra unei femei nevinovate? 

— Nu sunt deloc implicat în acest caz, spuse Downer cu 
voce puternică. 

Era vizibil alarmat. 

— Pur şi simplu fac reportajul evenimentelor, aşa cum s-au 
desfăşurat. 

— Dar te străduieşti puţin să inventezi acele evenimente, - 
replică Andy - şi, departe de a fi un spectator dezinteresat, 
eşti un participant, Downer. Concluzia ce trebuie trasă este 
că ştiai despre acest furt... 

— Eu unul nu l-aş numi furt, îl întrerupse Wilmot, 
regăsindu-şi vocea. Admit că am luat câteva lucruri din 
sertarul unchiului meu. A fost dorinţa lui ca eu să procedez 
aşa. 

— L-ai informat pe avocatul lui asupra acestei probleme? 
întrebă Andy pe un ton sec. 

— Nu era necesar. 

— Era chiar foarte necesar, îl corectă Andy. 

— Am luat aceste hârtii, întrucât mi-a fost teamă să nu 
încapă pe mâinile servitorilor. 

— Ce ai găsit acolo? dori să ştie Andy. 


— Dacă ai fi venit înainte, ţi le-aş fi înmânat, continuă 
Wilmot. 

— Ce reprezentau? insistă Andy. 

— Un certificat de căsătorie, bani - cred că era suma 
menţionată de dumneata, deşi nu i-am numărat - o listă cu 
documente şi... 

Făcu dinadins o pauză, apoi continuă: 

— Două poliţe mistificate, semnate de domnul Nelson în 
favoarea lui Abraham Selim şi acceptate de unchiul meu. 
Semnăturile de accept erau false. Acele poliţe mi-au fost 
furate de un criminal aflat în slujba dumitale, şi, probabil, 
distruse. 

— Când a avut loc furtul? se interesă Andy. 

— Acum două nopţi. 

— L-ai anunţat? 

— Nu; ştii prea bine că nu l-am adus la cunoştinţă. 

— De ce nu? întrebă Andy cu răceală. Legea te apără tot 
atât de mult ca pe oricare altul. Doar nu te aştepţi să cred 
că ai fost jefuit de documente valoroase şi nu ai suflat nici 
un cuvânt, deşi locul ăsta-i înţesat de ofiţeri de poliţie. 

Wilmot tăcea. 

— Oricum, vom vedea aceste lucruri. Le-ai adus acasă? 

— Le păstrez aici, în seiful din perete, spuse Wilmot ursuz. 

Luă o legătură de chei din buzunar şi începu să caute. 

— Unde dracu o fi cheia de la seif? zise el. 

Andy îl suspectă de tergiversare cu un anume scop, dar 
surprinderea omului era reală. N-ar fi putut simula 
consternarea ce-i cuprindea tot chipul în timp ce examina 
cheile, una după alta. 

— Era pe inel dimineaţă când mă aflam la bazinul de înot. 
Nu m-am despărţit de ele decât atunci. 

Dădu la o parte lambriul mobil ce masca seiful. 

— Uşa seifului nu este închisă, spuse Andy. 

Scoţând o exclamaţie de uimire, Wilmot trase uşa şi băgă 
mâna în interior. 


— Doamne-dumnezeule! respiră, uşurat. Credeam că 
cineva le-a furat. 

Aruncă portofelul pe masă. 

— Celelalte acte, ceru Andy imperativ. 

— lată lista cu documente, iar aici... 

Bâjbâi după ceva, şi Andy văzu cum nedumerirea i se 
aşternu din nou pe chip. 

— Pot jura că aici l-am pus. 

— Ce anume? 

— Certificatul de căsătorie - a dispărut! 

S-a întâmplat ca, în acea clipă, Andy să privească spre uşă. 
Între uşă şi nişa cu draperii se aflau trei întrerupătoare 
electrice care comandau luminile din cameră. În timp ce se 
uita într-acolo a văzut o mână ieşind din spatele draperiilor 
şi mişcându-se către întrerupătoare. Pe moment a fost 
paralizat de surpriză datorită ciudăţeniei priveliştii. S-a 
auzit un clic, apoi camera s-a cufundat în beznă. După o 
secundă, fasciculul unei lămpi electrice aruncat în ochii lor 
i-a orbit. 

— Nu mişcaţi, a zis o voce răguşită. Altfel trag, chiar dacă 
eşti poliţist, reporter sau hoţ de rând. 

— Cine eşti? întrebă Andy aspru. 

— Numele meu e Abraham Selim, răspunse vocea. 

După altă secundă uşa s-a deschis şi s-a închis; s-a auzit 
ţăcănitul unei chei întoarse în broască şi zgomotul înăbuşit 
al uşii de intrare când s-a trântit în urma intrusului. 

Andy s-a repezit la fereastra de pe faţada principală şi a 
dat la o parte draperiile. Însă prin vitraliile lui Wilmot nu ai 
fi putut vedea nimic, chiar dacă afară ar fi fost lumina 
strălucitoare a zilei. În timp ce fereastra se deschidea şi 
Andy se topea în noapte, dispăruse orice urmă a ciudatului 
vizitator. 

Imediat Wilmot şi reporterul i s-au alăturat afară. 
Servitoarea, răspunzând clopoţelului impetuos al lui 
Wilmot, îi eliberase. 


— Altă aventură a prietenului dumitale Scottie, şuieră 
Wilmot printre dinţi. 

Andy îşi întoarse capul spre vorbitor. 

— Prietenul meu Scottie, aşa cum îl numeşti, cu greu ar fi 
abandonat 6.000 de lire, şi sunt absolut sigur de un lucru - 
el nu-şi îngăduie luxul unei manichiuri. 

La fluieratul ascuţit al lui Andy apăru un poliţist alergând. 

— Trimite-l la mine pe sergent şi telefonează la gară să 
controleze toţi oamenii. Adu câte ajutoare poţi. Fuga marş! 

Capitolul XX. 

O VIZITĂ LA CONAC. 

La această oră Scottie, de regulă, nu era acasă, dar acum 
se oferise s-o ajute pe Stella să pregătească pentru 
transport cea mai nouă pictură a lui Kenneth Nelson, şi nu 
părăsise casa toată seara - după cum află Andy de la fată. 
Se întoarse la casa lui Wilmot. Domnul Downer plecase. 

— Iau aceşti bani, zise Andy ridicând portofelul. Şi acum, 
Wilmot, mi-ar place să-mi povesteşti tot ce-ţi aminteşti 
despre acel certificat de căsătorie. 

— Chiar crezi că a fost Abraham Selim? 

— Sunt convins că a fost omul care l-a omorât pe unchiul 
dumitale, spuse Andy răspicat, şi că a avut îndreptată spre 
noi aceeaşi armă cu care a fost comisă crima. 

Domnul Wilmot se înfioră. 

— Certificatul se referea la o căsătorie dintre un bărbat 
numit John Severn şi o jupâneasă - Hilda Masters. Mariajul 
a avut loc acum circa treizeci de ani la biserica St. Paul din 
Marylebone. 

Andy îşi notă amănuntele. 

— Numele unchiului dumitale era menţionat în vreo 
calitate? 

Wilmot negă. 

— Nu cunoşti pe nimeni cu numele John Severn? Nu l-ai 
auzit niciodată pe unchiul dumitale pomenind acest nume? 

— Niciodată, răspunse Wilmot. Şi acum, în legătură cu 
banii, Macleod. Nu vreau să am necazuri, dacă le pot evita, 


într-adevăr, i-am luat pentru a fi în siguranţă. Cum de-ai 
aflat? 

— Îmi cunoşti metodele, Wilmot, zise Andy sarcastic. Poate 
va părea ciudat sfatul meu, dar este bine să te ţii cât poţi de 
departe de domnul Downer. Nu va avea nici un pic de milă, 
şi te va trăda cu tot atât de puţine remuşcări, cum l-ar trăda 
pe Abraham Selim, dacă l-ar cunoaşte. 

Idei asemănătoare începeau să încolţească şi în mintea 
tânărului. 

— Este speriat de acea reclamaţie de calomnie, zise el. 
Cred că ziarul de mâine va fi mai blând. Şi apoi, apariţia 
dramatică a lui Selim i-a furnizat subiectul senzaţional pe 
care şi-l doreşte. 

Andy gândea la fel. 

Trecu pe la Stella înainte de a merge la casa de oaspeţi. 
Scottie se culcase deja, ca un om virtuos ce era. 

Toată lumea din Beverley se poartă drăguţ cu mine 
datorită articolului, spuse Stella. Niciodată nu am primit 
atâtea vizite: Sheppard-ii, Mason-ii şi cuplul acela liniştit, 
familia Gibb. Toţi sunt furioşi pe Arthur Wilmot. Ce vor 
hotări mâine ziarele? 

— Foarte puţine, zise Andy. Downer se va axa pe jaful din 
casa lui Wilmot şi pe vizita misteriosului Abraham. De 
asemenea, va folosi această împrejurare spre a te elibera 
de orice suspiciune. În circumstanţe de acest gen, oamenii, 
de regulă, ameninţă ziarele că le dau în judecată pentru 
calomnie. Dar Downer şi-a dat seama că a întrecut măsura, 
şi eu - când am primit biletul său azi-dimineaţă - ştiam că 
era puţin nervos datorită acestui fapt. Nu-i e deloc 
caracteristic lui Downer să scrie aşa ceva, pentru că nu-i 
pasă chiar nici cât negru sub unghie de părerea mea 
despre el, şi nu este uşor de speriat. Trebuie să fi avut 
îndoieli cu privire la câtă bază se poate pune pe spusele lui 
Wilmot. 

Ceaţa care învăluise crimele din Beverley Green devenea 
tot mai deasă - atât de deasă încât Andrew, metaforic 


vorbind, nu vedea la un iard în faţa lui. Apariţia lui Abraham 
Selim nu-l adusese mai aproape de soluţionarea cazului. De 
ce acest om îşi asumase riscul de a obţine un certificat de 
căsătorie, aparent fără valoare? Cine era John Severn şi 
cine era jupâneasa Hilda Masters? 

Aşteptă la casa de oaspeţi, primind din când în când 
rapoarte telefonice de la slabele forţe poliţieneşti care 
cercetau regiunea în căutarea unui străin. În această 
acţiune beneficia şi de ajutorul poliţiştilor din satele 
învecinate. Pe drumurile principale circulau patrule de 
poliţie şi la răspântii erau filtre. Să acoperi cu o mână de 
oameni o regiune atât de întinsă, era imposibil. Trebuia să 
amâne totul până la ziuă. 

La unu noaptea ieşi din casa de oaspeţi să ia puţin aer. 
Atmosfera din camera lui era fierbinte şi înăbuşitoare - îl 
durea capul. 

Nu se zărea nici o lumină în Beverley Green. Locuitorii săi 
dormeau. Nici în camera Stellei, de la etaj, nu licărea vreo 
rază de lumină. 

I se alătură Dane care venise la el cu bicicleta să-i predea 
ultimul raport. 

— Am controlat toate maşinile de aici până la Cranford 
Corner. Credeţi că ar fi indicat să perchiziţionăm casele din 
Beverley Green? 

Andrew îşi clătină capul. 

— Nu ştiu dacă am avea vreun rezultat. Dacă „Selim” ar fi 
un localnic, ar apărea drept el însuşi, şi este imposibil să 
cercetezi minuţios fiecare casă. Şi apoi, fără mandat, ar fi 
ilegal. Poate că... 

Andy era gata să-şi continue ideea când liniştea nopţii fu 
tulburată de sunetul unei împuşcături. La o secundă fu 
urmată de a doua şia treia, o pauză, iar apoi de a patra. 
Veneau dinspre dealurile din spatele satului. 

— Or fi braconieri, îşi dădu Dane cu părerea. 

— Braconierii nu folosesc revolvere, îl bruftului Andy, şi jur 
că astea au fost împuşcături de pistol! 


Apoi telefonul casei de oaspeţi începu să sune furios. Îl 
auziră prin uşa deschisă, înainte ca plictisitul Johnston să 
iasă în întâmpinarea lui spre a-l chema. 

— Domnul Boyd Salter, domnule - la telefon. Vrea să 
vorbească urgent cu dumneavoastră. Aşa a spus: „urgent!”. 

Andrew intră în casă alergând, şi, ridicând receptorul, auzi 
vocea lui Boyd Salter. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule Macleod? Aţi auzit 
împuşcăturile? 

— Da, domnule. 

— Eu am tras, zise vocea mânioasă. A avut loc o spargere 
la conac. Cineva a încercat să pătrundă. S-a îndreptat spre 
pavilionul de vânătoare. Puteţi veni? 

Andy îşi scoase maşina din garajul casei de oaspeţi, şi, 
secondat de Dane, se îndreptă în mare viteză spre drumul 
principal; cu greu reuşi să-l trezească pe paznicul de 
vânătoare. 

Domnul Boyd Salter, cu o faţă bolnavă şi fără pic de 
culoare, purtând un halat de casă peste pijama, îi aştepta în 
bibliotecă. 

— Îmi cer scuze că te-am deranjat, Macleod, zise el. 

— L-aţi văzut pe individ? întrebă Andy grăbit. 

— Numai de la spate. Trebuie să fi stat în casă cel puţin o 
jumătate de oră înainte de a-l auzi eu, şi nu l-aş fi simţit, 
dacă tâlharul nu ar fi avut impertinenţa de a intra în 
camera mea. 

Le arătă fereastra care fusese forţată. Era într-un salonaş 
lângă bibliotecă. 

— A fost şi în bibliotecă, le explică domnul Boyd Salter. 
Priviţi, birourile acelea au fost forţate! 

Sertarele fuseseră sparte şi lăsate în afară, iar jumătate 
din conţinutul lor se afla pe pardoseală. 

— Probabil, a avut impresia că aici s-ar găsi bani, continuă 
judecătorul. Bineînţeles că niciodată nu am ţinut valori în 
bibliotecă. 

— A intrat şi în celelalte camere? 


— Bănuiesc că a fost şi în camera fiului meu - fiul meu 
studiază la Cambridge —, dar nu sunt sigur. 

Le arătă drumul spre etaj. Însă acolo nimic nu fusese 
deranjat, deşi uşa camerei tânărului Boyd Salter era într- 
adevăr deschisă. 

— E foarte posibil să-i fi confundat camera cu a mea, care 
se află în partea opusă, explică stăpânul conacului Beverley. 
Nu ştiu ce m-a trezit. Poate să fi fost scârţâitul uşii, deşi 
detest uşile care scârţâie, aşa că balamalele tuturor uşilor 
de la conac sunt bine unse la intervale regulate. 

— Nu a luat nimic de aici? întrebă Andy. 

— Nimic, sună răspunsul. Nu a avut timp. În momentul 
când m-am ridicat din pat, i-am auzit târşâitul picioarelor şi 
tipul a şi dispărut. L-am zărit o clipă la celălalt capăt al 
coridorului, în timp ce ieşeam din cameră şi alergam în jos 
pe scări strigând după Tilling. L-am mai zărit o dată când 
ieşea pe fereastra bibliotecii care era cufundată în întuneric 
când am ajuns eu acolo. Am întotdeauna un pistol la mine în 
cameră, un Colt automatic, şi am tras după el în timp ce 
cobora treptele terasei şi se topea în întuneric. 

— Nu l-aţi auzit vorbind? 

Domnul Boyd Salter făcu un semn negativ cu capul. 

Andy putu vedea dintr-o privire că era opera unui 
profesionist. Dacă nu ar fi fost absolut sigur că, în momentul 
cu pricina, Scottie dormea somnul celor drepţi - şi era greu 
de crezut ca în conjunctura actuală să se fi reîntors la 
vechile sale îndeletniciri - ar fi putut jura că aceasta era 
identitatea vizitatorului de la miezul nopţii. 

Împotriva acestei ipoteze pleda şi faptul că Scottie 
niciodată nu se făcuse vinovat de devalizarea unui loc, fără 
a fi avut informaţii precise cu privire la volumul şi 
dispunerea valorilor existente acolo. 

Acest tâlhar nu avusese un plan dinainte stabilit. Scottie 
nu ar fi aruncat pe jos hârtiile din birou şi, cu siguranţă, nu 
l-ar fi sfidat pe domnul Boyd Salter intrând în dormitorul 
acestuia. 


— Este cel de-al doilea furt comis în noaptea asta, 
domnule, spuse Andy, şi îi povesti despre vizitatorul lui 
Wilmot. 

— Abraham Selim, repetă celălalt gânditor. Nu, nu mă voi 
angrena în teoriile dumneavoastră, domnule Macleod. 

— Lipseşte ceva? 

Celălalt negă. 

— Nu, nu cred. Nu există aici nimic valoros, cu excepţia 
unei sume din rente, şi nu cred că s-ar fi deranjat doar 
pentru atât. 

— Ce este acolo? 

Andy se îndreptă spre şemineu. Era gol, ca şi celelalte, 
pentru că vremea era neobişnuit de călduroasă. La un 
capăt al grătarului existau rămăşiţe înnegrite de hârtie 
arsă!... Exact ca în cazul asasinatului lui Darius Merrivan! 

— Aţi ars ceva? 

Lordul dădu din cap. 

— Nu. Scrisul este lizibil? Câteodată este chiar şi după ce 
arde. 

Andrew îngenunche şi îşi orientă lanterna spre 
grămăjoara de scrum. 

— Nu, acestea au fost complet mistuite de foc, spuse el, 
ridicând cu atenţie un petic de hârtie arsă, puţin mai mare, 
şi purtându-l spre masă. 

— Pare a scrie „RYL'; curioasă combinaţie de litere. 

— Orylbridge, sugeră Boyd Salter. Am o proprietate în 
acest sat. 

Culese câteva hârtii de pe jos. 

— Îmi este imposibil să le verific în noaptea asta, zise el. 
Poate veniţi dimineaţă, doctore... 

Andy aşteptă să primească raportul celor doi paznici de 
vânătoare care, sculaţi din somn şi convocați în grabă, 
cercetaseră pavilionul, înainte ca el să se întoarcă în Green. 

— Acest caz mă calcă pe nervi, Dane, mărturisi el în timp 
ce maşina cobora dealul spre porţile domeniului. Un lucru 
este cert: că, ascuns undeva în această vale, se află un 


criminal - numeşte-l Abraham Selim sau oricum doreşti, în 
mod evident este un localnic. Nu există altă explicaţie 
plauzibilă pentru rapiditatea şi siguranţa mişcărilor sale. 
Cunoaşte fiecare palmă de pământ şi caută ceva anume. L-a 
ucis pe Merrivan pentru a găsi ce căuta. L-a omorât pe 
Sweeny fiindcă, întâmplător, acesta se afla atunci în livadă. 
A comis spargerea de la conacul Beverley tot cu scopul de a 
căuta ceva. Dar de ce în ambele cazuri a ars în şemineu 
acel „ceva”? 

— Unde în altă parte l-ar fi putut arde? întrebă inspectorul 
Dane în chip inteligent. În ambele situaţii şemineul era la 
îndemână. 

Andy nu-i dădu replica. 

Exista un al treilea caz de ardere, îşi aminti el, şi Stella 
fusese cea care aplicase aceeaşi metodă de a scăpa de ceva 
pe care-l dorea distrus. 

Era 2.30 a.m. şi la est cerul se lumina palid când îi spuse 
noapte bună inspectorului şi se îndreptă spre locuinţa sa. 
Aruncă din mers o privire fugară în direcţia casei Nelson- 
ilor şi se opri înlemnit. Stella era trează; lumina se strecura 
filtrată printre jaluzelele camerei ei. 

Aşteptă aproape o oră, aşteptă până când peste lume se 
aşternu răsăritul trandafiriu, apoi lumina se stinse. Andrew 
suspină şi se duse la culcare. 

Capitolul XXI. 

DOMNUL WENIWORIH DISPARE. 

În dimineaţa următoare, Scottie dădu buzna în camera lui 
Andy înainte ca acesta să se fi trezit. Avea mâinile în 
buzunare şi o expresie de supremă nemulţumire pe faţă. 

— Salve, Scottie, spuse Andy, rezemându-se într-un cot. Ai 
vreun necaz? 

— Nimic, cu excepţia nivelului general ridicat de 
moralitate a acestei comunităţi, răspunse Scottie, 
aşezându-se. Plec la oraş, Macleod. Acest loc este prea 
excitant pentru mine şi, oricum, îţi face un prost renume. 
De dimineaţă l-am întâlnit pe acel zgârâie-hârtie, Downer, şi 


era plin de necazuri precum câinele de purici. Spune că 
este cel mai dificil caz cu care a avut vreodată de-a face, şi 
că a renunţat la o crimă bună, comodă şi limpede ca 
lacrima, pentru a veni aici, iar acum regretă foarte tare. 

— L-ai citit ziarul? 

Scottie făcu un semn afirmativ. 

— Blând, Macleod - acesta e cuvântul - şi fără valoare. 
Totul se învârte în jurul primejdiei teribile în care s-a aflat 
el, când o figură mascată a răsărit din spatele draperiilor şi 
l-a ameninţat cu moartea. 

— Dacă era sau nu mascat, nimeni nu ştie. Aş înclina să 
cred că nu era, zise Andy. Ce mai spune despre domnişoara 
Nelson? 

— Îi acordă o bilă albă. Totul a fost explicat în mod 
favorabil, există chiar şi un pasaj în care îşi cere scuze. 

— Deci părăseşte zona? întrebă Andy cu oarecare 
satisfacţie. 

Scottie îşi clătină neîncrezător capul. 

— Aşa a spus el. Dar nu ştii, reporterii... Pariez că mai stă 
o săptămână. 

Se îndreptă cu paşi mari spre uşă. 

— Poate că mă voi întoarce, Macleod, zise el. La revedere! 

Plecase înainte ca Andy să-l poată întreba dacă Stella 
Nelson era de văzut la acea oră. 

Ajunsese la un impas în anchetarea crimei, având în faţă o 
situaţie deconcertantă, fără ieşire. Se apropia clipa când 
trebuia să părăsească Beverley Green-ul şi crima urma să 
treacă în categoria celor nepedepsite. 

Adevăratul mister era şirul de coincidenţe care îi unea pe 
Darius Merrivan, Abraham Selim şi pe criminal. 

Intenţiona să treacă pe la Stella, dar îşi schimbă planul 
datorită unei lungi telegrame trimisă de la departament. O 
citi şi fluieră prelung. 

„Vino imediat în oraş. Domnul Wentworth, membru al unei 
firme din Ashlar Buildings, a dispărut. Investigaţiile făcute 
la banca sa au arătat că are o sumă de bani enormă în cont. 


Există motive să se creadă că dispariţia are legătură cu 
Abraham Selim.” 

Domnul Wentworth ocupase o anfiladă de birouri la uşa 
următoare celor închiriate de Abraham Selim. Andrew ştia 
acest lucru din cercetările anterioare; ştia, de asemenea, 
câte ceva despre situaţia financiară a firmei, înainte de a o 
întreba pe nefericita funcţionară a domnului Wentworth. 

— Vinerea trecută a fost la birou, a zis fata. Mi-a lăsat 
salariul, bani pentru cheltuieli curente, şi mi-a spus că va 
trece pe aici luni sau marţi. Am discutat puţin despre 
afaceri, pentru că, practic, nu avem niciuna şi eram 
îngrijorată că nu peste mult timp se va închide firma. Dar 
dânsul era foarte optimist şi mi-a zis că în curând va avea 
veşti bune pentru mine. A spus-o cu un aer glumeţ, 
întotdeauna avea umor. 

— Desigur, ştiţi unde locuieşte, nu? întrebă Andy. 

— Nu, domnule, nu ştiu. Bănuiesc că locuieşte la hotel. Mi- 
a scris o dată sau de două ori când era plecat, şi adresa 
întotdeauna era a unui hotel, deşi niciodată nu i-am trimis 
scrisori acolo. Îmi amintesc o altă remarcă pe care a făcut-o 
ultima dată când ne-am întâlnit, şi anume, că e ciudat faptul 
că nu l-am văzut niciodată pe domnul Selim. 

— Mi-aţi mai spus-o, o întrerupse Andy. Vă aduceţi aminte 
hotelurile din care v-a scris şi cam la ce date? 

— Mi le-am notat în agendă, spuse ea. M-am gândit că s-ar 
putea să le cereţi şi le-am scos pe o hârtie. 

Andy îşi aruncă o privire pe lista întocmită de fată. 
Constată că erau hoteluri binecunoscute din diferite părţi 
ale ţării şi băgă nota în buzunar, cu gândul la acţiunea ce va 
urma. 

— Aveţi o fotografie a domnului Wentworth? 

Ea îşi clătină capul, deznădăjduită. 

— Puteţi să-i faceţi o descriere sumară? 

Aici răspunsul a fost chiar foarte vag. Fata avea 
nouăsprezece ani, vârstă la care oricine e trecut de treizeci 
şi cinci este considerat „bătrân”. Îşi aminti că era gârbovit 


şi purta ochelari cu ramă de corn. Tânăra ştia foarte puţine 
despre afaceri şi era în serviciul lui de numai un an. Nu 
cunoştea alte firme cu care el să fi făcut afaceri; nu a trimis 
niciodată liste de cheltuieli şi, în aparenţă, slujba sa consta 
în a primi vizitatori - care nu veneau —, a face rezumate din 
ziare în legătură cu tranzacţiile privind schimbul de mărfuri 
(îi arătă o stivă de hârţoage rezultate din această activitate) 
şi a-şi primi salariul în mod regulat, în fiecare vineri la 
prânz. 

— Nu era prea mult de lucru, conchise ea. l-am scris una 
sau două scrisori cu privire la preţuri, dar, în afară de 
aceasta, nu am mai făcut nimic. 

Andrew vizită în oraş două dintre hotelurile incluse pe 
listă. Căutară în registre şi îi confirmară spusele fetei. 
Domnul Wentworth locuise la ei, dar nu ştiau nimic despre 
el, decât numele acestuia şi numărul camerei. 

Andy se întoarse la centru şi raportă: 

— Wentworth şi Abraham Selim sunt personaje identice. 
Wentworth & Wentworth este un concern-fantomă, şi a 
existat spre a-i oferi lui Selim un pretext de a se afla în 
clădire. Amintiţi-vă că funcţionarul lui Selim era prezent la 
serviciu între orele unsprezece şi unu. Wentworth nu venea 
niciodată în clădirile Ashlar înainte de ora două, şi asta 
numai în anumite zile, când funcţionarul era liber. Pentru 
Wentworth era un joc de copil să se strecoare în biroul lui 
Abraham Selim, să ia scrisorile şi apoi să revină. Bancherul 
lui Wentworth îmi spune că are o duzină de cutii cu 
documente, şi sper ca, prin ele, să pot stabili identitatea sa, 
fără nici un dubiu. 

— Wentworth a scos vreun ban din bancă de când a 
dispărut? 

— l-am întrebat, şi mi-au spus că nu. Acest lucru se explică 
uşor. Selim ştia că ne vom duce direct la biroul său. 
Probabil, s-a gândit că vom descoperi imediat relaţia dintre 
el şi Wentworth. Ca acesta să semneze un cec, ar însemna 
să rişte a fi prins. 


Se asigură că au fost date ordinele necesare pentru a i se 
permite accesul la documentele lui Wentworth, şi în biroul 
privat al directorului băncii a stat până noaptea târziu, 
examinând conţinutul a şase cutii din oţel cu hârtii 
înghesuite ca sardelele. 

Munca sa a fost uşurată de descoperirea că două dintre 
cutii conţineau documente referitoare la firma legală a lui 
Wentworth. Se părea că Selim cumpărase firma cu câţiva 
ani în urmă şi, chiar şi atunci, nu era într-o situaţie 
înfloritoare. Sub îndrumarea sa a mers de la rău la şi mai 
rău, din simplul motiv că nu era necesar să exploateze o 
afacere legală, când a găsit o cale mai uşoară de 
îmbogăţire, care presupunea puţine riscuri şi beneficii 
enorme. 

Celelalte cutii conţineau titluri de documente, acte de 
transfer, contracte vechi, care, în toate cazurile, erau făcute 
în numele lui Abraham Selim. 

Tipul părea să aibă proprietăţi în fiecare colţ al ţării - aici 
o fermă, dincolo câteva căsuțe de muncitori, în altă parte o 
mână de cărbune; existau mostre de minereuri pe care le 
obținuse, detalii despre o plantație de zahăr din Indiile de 
Vest şi numeroasa alte mărturii scrâse ale enormei sale 
bogății. 

Se apropia miezul nopţii, şi ultimul maldăr de hârtii fusese 
examinat, când Andy, aruncându-şi privirea pe un contract 
vechi, văzu un nume familiar. 

„John Aldayn Severn”. 

Severn! 

Contractul era redactat în termeni juridici şi încheiat între 
Abraham Selim, pe de o parte - „pe viitor denumit 
împrumutătorul” - şi John Aldayn Severn, pe de altă parte. 
Şi, în timp ce citea, devenea din ce în ce mai uluit de 
condiţiile nemaiintâlnite ce fuseseră impuse. Lăsând la o 
parte terminologia juridică, rezulta clar că împrumutătorul 
era de acord să pună la dispoziţia necunoscutului Severn 
suma de cinci mii lire anual până la sfârşitul vieţii, şi, 


„pentru anumite servicii îndeplinite”, Severn consimţea ca, 
în cazul în care el moştenea o proprietate care să producă 
suma ce-i fusese pusă la dispoziţie, să-i plătească regulat lui 
Selim jumătate din toate veniturile obţinute. Proprietatea 
respectivă nu era nominalizată. 

Andy privi gânditor documentul. Era datată la cinci ani 
după căsătoria lui Severn, dacă informaţia lui Arthur 
Wilmot era corectă. Oare Severn a moştenit vreodată 
domeniul respectiv, şi, dacă l-a moştenit, a respectat 
clauzele contractului? 

Directorul băncii îi lăsase doi funcţionari ca ajutor, şi îi 
puseseră la dispoziţie toate registrele ce aveau legătură cu 
conturile lui Selim. Andy urmări cu degetul pagină după 
pagină, dar era dificil să distingă proveniența fiecărei sume, 
cu excepţia... 

Privi din nou contractul. Plăţile urmau să fie făcute la 
fiecare 1 martie şi 1 septembrie. Se întoarse spre registre 
şi urmări conturile din ultimii douăzeci de ani şi, la datele 
respective, fuseseră vărsate în contul lui Selim sume variind 
între 7.000 şi 9.500 de lire. Deci Severn intrase în posesia 
proprietăţii sale şi plătea. 

— Iată omul meu, îşi spuse Andrew. Dacă îl găsesc pe 
Severn, îl pot găsi şi pe Abraham Selim. 

Nu mai existau acte de valoare importantă, şi în dimineaţa 
următoare examină cu grijă anuarele proprietarilor de 
pământuri. Numele Severn apărea de trei ori, dar în fiecare 
caz avea foarte puţin pământ, şi întrebările sale transmise 
prin telegraf nu l-au apropiat de identitatea lui John Aldayn 
Severn, cel din contract. Era un nume total necunoscut în 
vecinătatea Beverley-ului, cu excepţia unui singur om care-l 
ştia. 

Domnul Boyd Salter era o autoritate recunoscută în ceea 
ce priveşte cunoaşterea castei proprietarilor de pământuri, 
şi Andy îl vizită în dimineaţa întoarcerii sale la Beverley 
Green. 


— Cred că acel Severn pe care îl căutaţi a plecat în 
Australia acum câţiva ani. V-am spus, când ne-am întâlnit 
prima dată, că un prieten de-al meu a suferit enorm în 
ghearele lui Selim. La acea dată mă refeream la Severn. Îl 
ştiam destul de bine şi cunoşteam faptul că încăpuse pe 
mâinile cămătarilor. 

— Atunci domeniul l-a moştenit în Australia? îi sugeră 
Andy. 

— Păreţi dezamăgit, zâmbi Boyd Salter. 

— Sunt, puţin, replică Andy. Îmi puteţi propune un motiv 
pentru care Merrivan să fi păstrat cu sfinţenie certificatul 
lui de căsătorie? 

— Nu am nici o idee ca el să fi făcut aşa ceva şi, vorbind de 
Merrivan, îmi amintesc de hoţul meu. L-am nimerit! 

— Ei, pe dracu! spuse Andy, vădit interesat. Cum de ştiţi 
asta, domnule? 

— Am găsit urme de sânge a doua zi; nu multe, dar 
suficiente spre a-mi confirma că fusese rănit, chiar în mână. 
Amprenta mâinii se află pe o frunză. Mi-am luat libertatea 
de a-l informa pe inspectorul Dane în lipsa dumneavoastră, 
şi sunt încredinţat că i-a chestionat pe doctorii din 
împrejurimi, dar fără succes. 

În loc să meargă cu maşina spre sat, Andy se întoarse pe 
jos, lăsând ca aceasta să-i fie adusă de şoferul domnului 
Boyd Salter. Urmărea traseul Ipotetic al hoţului, şi 
Madding, paznicul de vânătoare, îi indică locul unde 
fuseseră găsite petele de sânge. Rămăseseră urme foarte 
slabe. Examină frunza; aceasta şi rămurelele din jurul ei 
erau mărturie însângerată a rănirii tâlharului. 

Andy reveni în sat pe poteca ce trecea pe lângă pavilionul 
de vânătoare. Drumul îl purta prin marginea livezii unde 
fusese găsit Sweeny, şi el se îndreptă spre pajişte, via 
terenurile de tenis şi cărarea îngustă care ocolea casa 
domnului Merrivan. 

Nu o văzuse pe Stella de două zile. Păreau mai degrabă 
doi ani, şi un secol de când o studiase prima dată prin 


peretele de sticlă al cabinei telefonice de la poşta din 
Beverley. 

Îi deschise uşa o servitoare. 

— Domnişoara Nelson a plecat, domnule. 

— A plecat?! repetă Andy, cuprins de mirare. Unde a 
plecat? 

— Dacă doriţi să vorbiţi cu domnul Nelson, domnule... Este 
în atelier. Ştiţi să ajungeţi... 

Andy îl găsi pe artist prefăcându-se că lucrează, şi 
Kenneth Nelson îl întâmpină cu căldură. 

— Nici nu ştii cât sunt de bucuros că te-ai întors, Macleod, 
spuse el. Sunt îngrozitor de îngrijorat. 

— Unde este Stella? 

— Ei bine, se presupune că ar fi la mătuşa ei, rosti Nelson 
tărăgănat. 

— Se presupune că ar fi? Dar nu este acolo? 

— I-am trimis o telegramă întrebând-o când se va întoarce, 
şi am primit răspuns de la sora mea cum că Stella a 
petrecut doar o după-amiază la ea şi apoi a plecat în nord 
cu treburi. 

— Este foarte posibil acest lucru, zise Andy, uşurat. 

Nu ar fi putut spune la ce se aşteptase, însă veştile lui 
Nelson, cu siguranţă, nu erau alarmante. Dar avea o 
bănuială că Stella nu-i făcea confidenţe tatălui ei, nici chiar 
în chestiuni privitoare la propriile lui probleme sociale. 

— Totuşi, nu asta mă îngrijorează, spuse Nelson, ca şi cum 
i-ar fi citit gândurile. Să-ţi arăt ce anume. 

Urcă scările cu un Andy mirat în urma sa şi, la etajul al 
doilea, deschise o uşă, dezvăluând un mic şi drăguţ 
dormitor. 

— Aceasta este camera Stellei, zise el în mod inutil, căci 
Andy ştia localizarea exactă. Am venit aici în ziua când ne-a 
părăsit, ceea ce, ă propos, a coincis cu plecarea dumitale la 
oraş; am vrut să iau nişte cârpe moi - Stella păstrează o 
provizie pentru mine - dar dulapul era încuiat. Din fericire, 
sau din nefericire, aveam o cheie care se potrivea, şi primul 


lucru pe care l-a întâlnit privirea mea când am deschis uşa, 
a fost asta. 

Puse mâna pe un raft şi scoase la lumină o legătură mică 
de bandaje din olandă. Aveau pete de un roşu întunecat. 

— Şi priveşte aici... 

Arătă spre pardoseală, unde petele denunţătoare se 
vedeau clar. 

— Şi pe marginea chiuvetei... Trebuie să se fi tăiat şi nu 
mi-a spus un cuvânt. La mână, cred, datorită intervalelor 
regulate la care apar petele. Bineînţeles că se poate îngriji 
singură. A urmat un curs complet de infirmiere în timpul 
războiului şi a pasionat-o. 

Andy privi spre bandaje fără a le vedea. Acea lumină 
ciudată care apăruse în camera Stellei după jaful de la 
conacul Beverley!... Petele găsite în parc! Era incredibil, 
imposibil, ca Stella să fi fost hoţul, dar dispariţia ei 
neaşteptată aproape că îi confirma bănuiala pe jumătate 
formată. De ce plecase atât de precipitată? 

— I-aţi văzut mâna Stellei când a plecat? întrebă el. 

— Nu, o ţinea în manşon. Părea ciudat să poarte manşon 
într-o zi călduroasă ca asta. Mi-am adus aminte de acest 
fapt mai ales după ce am găsit bandajele. Era şi îngrozitor 
de nervoasă. Prea nervoasă, ceea ce nu-i este deloc 
caracteristic. 

Andrew îşi desfăcu braţele cu un gest de disperare. 

— Mă dau bătut, spuse el. 

Îşi făcu bagajele în acea după-amiază, le aranjă în 
portbagaj şi, aruncând o ultimă privire spre valea 
misterelor, părăsi satul Beverley Green îndreptându-se spre 
oraş. Dar nu era misterul de la Beverley cel care-l învinsese. 
Era inexplicabila domnişoară Nelson. 

Capitolul XXII. 

DOMNUL DOWNER URMĂREŞTE O DOAMNĂ. 

Domnul Downer ieşi din clubul ziariştilor cu o umbrelă 
frumos pliată sub braţ şi o ţigară de doi inchi în colţul gurii. 


Aerul era fierbinte şi irespirabil. Părea că, în afară de 
cazul când făcea uz de umbrelă spre a scăpa de strălucirea 
nemiloasă a soarelui, aceasta era de prisos. Dar domnul 
Downer nu s-ar fi gândit să iasă fără umbrelă, aşa cum omul 
simplu nu iese niciodată fără guler şi cravată. Făcea parte 
din personalitatea lui, ca şi ţigara, pălăria tare tip Derby, şi 
cele trei creioane şi un stilou care se iţeau din buzunarul 
stâng al jiletcii. 

Examina lumea vizibilă prin ochelarii săi cu multe dioptrii 
şi nu o găsea nici mai bună, nici mai rea. Bun era scurtul 
respiro, întrucât era sfârşit de săptămână şi avea un 
bungalow pe malul mării, unde îşi putea plimba umbrela de- 
a lungul plajei şi să privească îndelung marea prin 
puternicii săi ochelari. 

Rău era gustul amar al nereuşitei. Îşi amintise de aceasta 
în dimineaţa respectivă, când sosise cecul de la Megaphone 
pentru reportajele crimei de la Beverley. Dacă ziarele mai 
făceau vreo referire la uciderea lui Darius Merrivan, asta se 
limita la câteva rânduri publicate într-una din paginile 
interioare, pentru că trecuseră două săptămâni, avuseseră 
loc un răsunător faliment bancar şi un fascinant divorţ care 
captaseră atenţia publicului, şi oferta sa de a reîncepe 
investigaţiile fusese primită cu răceală de ziarul căruia i-o 
prezentase. 

Ştia că Andrew se întorsese în oraş. Îl întâlnise de două ori 
în legătură cu alte probleme. Evident, Andrew renunţase la 
caz ca la o slujbă proastă. De fapt, îi împărtăşise asta lui 
Downer, atunci când se întâlniseră. 

Fusese depusă o cerere pentru validarea drepturilor 
succesorale asupra domeniului Merrivan din partea 
domnului Arthur Wilmot care îşi exprimase intenţia de a 
vinde casa Merrivan de îndată ce un posibil cumpărător ar 
apare. 

Domnul Downer se avântă spre străzile aglomerate, străin 
de ceea ce îl înconjura şi superior acestora. Se întrebase 
dacă Andy era îndrăgostit de fată lui Nelson - un gând 


rătăcit i-o aduse în minte - şi îşi promise luxul descrierii 
nunţii lor şi, legat de aceasta, o retrospectivă a crimei şi 
urmarea sa romantică. 

Dar se părea că Andy nu se mai întorsese la Beverley 
Green de când îl părăsise. Totuşi, asta nu dovedea nimic, 
întrucât, conform informaţiilor lui, nici Stella Nelson nu mai 
călcase pe acolo. Explicaţia lui Downer cu privire la acest 
ultim detaliu era că fata aştepta ca micul scandal pe care el 
îl stârnise să se stingă. Însă asta nu explica indiferența 
doctorului Andrew Macleod. 

Era în drum spre sediul unei reviste pentru a lăsa un 
manuscris. Domnul Downer avea sclipiri literare. Era 
autorul cărţilor Criminali faimoşi pe care i-am întâlnit, 
Escroci profesionişti şi metodele lor, Cazuri celebre de 
falsuri, şi diverse alte contribuţii la beletristică aveau 
numele lui trecut sub titlu. 

Redacţia era situată într-un colţ demodat al oraşului şi, ca 
să ajungă la obiectivul său, era obligat să treacă printr-o 
reţea de străduţe muncitoreşti. Se opri într-un colţ marcat 
de nelipsitul magazin general, când o fată ieşi de aici şi se 
îndreptă repede în direcţia opusă lui. Purta un pachet sub 
braţ, iar el avu impresia că o cunoaşte. Avea o anume 
legănare familiară a umerilor, aşa că, în loc să-şi continue 
drumul, o urmă. Ea mai dădu un colţ şi el îi zări o clipă 
figura. Nu exista nici un dubiu. Era Stella Nelson. „Ce caută 
ea în această zonă?!” se minună şi o urmări prudent. 

O văzu oprindu-se la uşa unei mici case, descuind-o şi 
dispărând din raza sa vizuală. Era o casă chiar foarte mică. 
Pe uşa decolorată figura numărul 73. Îşi notă mental acest 
amănunt şi se învârti până când găsi o femeie ce şedea 
rezemată leneş de uşa casei sale. Mâinile îi erau înfăşurate 
în şorţ, şi părea teribil de nerăbdătoare să se ivească cineva 
cu tot atâta timp liber ca al ei, pentru a bârfi. 

— Nu, domnule, aici nu locuieşte nimeni cu acest nume, 
spuse ea clătinând din cap, când Downer o întrebă de un 
nume fictiv. 


— Nu am mai fost pe această stradă de mulţi ani, 
murmură ziaristul. Nu s-a schimbat deloc. 

— Nimic nu se schimbă aici, spuse femeia pe un ton de 
oracol. Va arăta tot aşa şi peste o sută de ani. 

— Credeam că am recunoscut-o pe tânăra care a intrat la 
numărul 73. De cât timp locuieşte aici? O ştiam foarte 
înstărită. 

— Aa, ea?! făcu femeia. Dar nu locuieşte aici. Vine zilnic şi 
pleacă seara acasă. E într-adevăr o doamnă şi, totuşi, face 
treburile casnice. Am văzut-o măturând pavimentul din faţa 
casei. 

— Cine locuieşte aici? 

— Un navigator, după câte am înţeles. Probabil, tatăl ei. 

— Oh, un navigator?! repetă Downer. Un marinar? 

— Cam aşa ceva. Câteodată tipul pleacă luni de zile, dar pe 
ea nu am mai văzut-o până acum. 

Domnul Downer trase din ţigara stinsă, simțind mireasma 
cancanului. 

— Un individ mai degrabă frumos, înalt... 

Femeia dădu din cap. 

— Nu, nu este ceea ce aş numi un tip cu o înfăţişare 
puternică. Acum e bolnav, şi bănuiesc că ea a venit să-l 
îngrijească. A plecat în lume, dar nu l-a uitat pe bătrânul 
său tată. lată ce-mi place să cred despre această fată. 

Buna doamnă, acum profund indignată, se pregătea să-şi 
exprime în extenso ideile cu privire la fete, dar domnul 
Downer avea o întâlnire. 

Îşi trase borul pălăriei şi mai mult peste ochi, acţiune 
proiectată nu atât în scopul de a se deghiza, cât de a-l 
îndepărta şi mai mult de lumea în care se mişca, şi, 
plimbându-şi umbrela dintr-o mână în alta, se întoarse pe 
drumul pe care venise. 

Faptul că o părăsi pe femeie fără a se scuza, la jumătatea 
povestirii, îi era caracteristic. Ea îşi epuizase rolul, nu-i mai 
era de folos. Pentru a-şi face noi cunoştinţe putea cheltui 
timp şi iscusinţă, dar nu pierdea nimic din acestea atunci 


când distrugea structura prieteniei pe care o crease atât de 
laborios. 

După o escală la redacţie, se îndreptă spre un cartier mai 
salubru. Trecând prin dreptul Departamentului Poliţiei, în 
drumul său spre staţie, se opri cugetând şi, ajungând la o 
concluzie, intră în clădirea mohorâtă. 

— Doctorul Macleod se află în laborator, domnule Downer. 

Sergentul de la intrare clătină peâncrezător din cap. 

— Nu cred să primească pe cineva. 

Îşi cobori vocea. 

— Lucrează la femeia otrăvită, cea din cazul Sweizer. Da, 
Reider răspunde de caz, dar doctorul face analizele. L-am 
avut aici la prânz şi pe 'Tensey, marele specialist. Asta aşa, 
pentru dumneavoastră... 

Downer îl aprobă şi înregistră cele două informaţii. Se 
gândise să preia cazul. Ziarul Daily Globe-Herald îi 
transmisese invitaţia, dar Globe-Herald era renumit în 
zgârcenie şi pentru fiecare articol lupta să-l obţină cu 
minimum de cheltuieli. 

— Află dacă poate fi văzut şi, dacă da, dă-i cartea mea de 
vizită. 

Sergentul făcu semn unui tip în uniformă care, după câtva 
timp, reapăru fluturând cartea de vizită a lui Downer. 

— Poftiţi înăuntru, domnule Downer. 

Andy, în halatul său alb, îşi spăla mâinile când intră 
ziaristul. 

— Ia loc, te rog, Downer. Nu-ţi pot spune nimic despre 
acest caz. Autopsia nu este terminată, dar îmi poţi replica 
cum că Sweizer a fost arestat azi-dimineaţă pe când pleca 
în străinătate la bordul unui vas francez... 

Andy nu-i purta pică; omul trebuia să-şi câştige existenţa. 
Era, indiscutabil, un tip care îşi dădea osteneala; fusese şi 
ar putea fi în continuare de un real folos pentru poliţie. Şi, 
în fond, el nu-i dădea nici o informaţie. 

— Nu am venit să te văd în legătură cu cazul Sweizer, iar 
vestea arestării sale o găsesc în orice ediţie de seară, spuse 


Downer, aruncându-şi mucul de ţigară într-un coş de gunoi. 
Te-am căutat ca să vorbim despre domnişoara Nelson. 

Andy îşi terminase de uscat mâinile şi tocmai îşi atârna 
prosopul. 

— Credeam că interesul dumitale în ceea ce o priveşte pe 
domnişoara Nelson a dispărut deja, zise el. Care îţi este 
ultima descoperire? 

— Fata este în oraş. 

— Aici?! 

Surprinderea lui Andy era sinceră. 

— Vrei să spui că locuieşte aici, sau doar că ai văzut-o 
trecând pe stradă? 

— Nu ştiu unde locuieşte, dar de două săptămâni îl 
vizitează pe un marinar bolnav din Castle Street nr. 73. 

Andy folosea un beţişor portocaliu pentru a-şi curăța 
unghiile; îl îndreptă spre informatorul său. 

— În Castle Street nr. 73?! 

Îi creă impresia lui Downer că încearcă să se reculeagă. 
Apoi continuă: 

— Un cartier cam sărăcăcios, nu-i aşa? 

Downer dădu afirmativ din cap. 

— Am crezut că ţi-ar place să ştii. M-am gândit eu că nu 
eşti la curent cu acest lucru. 

Andy îşi termină de făcut manichiura. 

— Nu există nici un motiv special ca ea să nu îngrijească 
un marinar bolnav din Castle Street nr. 73, aşa e? întrebă el 
precaut. 

— Niciunul, răspunse Downer. 

— Presupun că ştii că domnişoara Nelson a absolvit un 
curs de infirmiere? În timpul războiului a activat foarte mult 
în această calitate. 

— Nu ştiam, spuse Downer alegându-şi cu oarecare grijă o 
ţigară din tabachera sa bine îndesată. Poate-şi continuă 
operele de binefacere. 

— Foarte posibil, murmură Andy. 

Downer se ridică. 


— Mă gândeam să plec la Beverley într-una din zilele 
săptămânii următoare să văd dacă există nişte iţe care au 
scăpat şi pe care să le pot prinde, sugeră el, şi Andy zâmbi. 

— Vechiul şi simpaticul dumitale fir va fi dificil de prins 
iarăşi, spuse el cu subînţeles. 

— Wilmot? 

Andy confirmă. 

— Este un tip ciudat, reflectă Downer, aprinzându-şi 
ţigara. Cum îşi câştigă existenţa? Are un fel de birou în 
oraş, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Nu l-am întrebat niciodată. 

— Nu ar fi posibil ca el să fie Abraham Selim? 

— Şi mie mi-a venit ideea asta, dar nu am urmărit-o, spuse 
Andrew. De ce nu-ţi încerci iscusinţa în această direcţie? Ar 
ieşi o poveste minunată. 

Capitolul XXIII. 

UN BOLNAV INTERESANI. 

Andy a fost bucuros când Downer, în sfârşit, a plecat. 
Veştile aduse de reporter erau senzaţionale. Nu o văzuse pe 
Stella şi nici nu auzise nimic despre ea de când părăsise 
Beverley-ul. O scrisoare de la Kenneth Nelson îl anunţase 
că fata va sta la nişte rude timp de o lună, şi, după câte se 
părea, tatăl ei era satisfăcut. Ar fi fost o chestiune de rutină 
pentru Andy să descopere identitatea marinarului bolnav, 
dar se cutremură la gândul de a o spiona pe fată şi secretul 
ei. Îi era teamă că va reînvia sentimentul de dureroasă 
neodihnă pe care îl trăise când revenise în oraş. Viaţa îşi 
pierduse o mare parte din culoare şi farmec, după ce fata 
plecase. Ciudă? Poate că se simţise jignit în amorul propriu 
pentru că nu venise la el cu necazurile ce le avea. Ar fi vrut 
să-l fi întrebat pe Downer de mâna Stellei. Mai era încă 
bandajată? De ce nu i-a mărturisit lui totul? Auzise lucrurile 
din gura altora. Asta îl duruse. 

Cât despre marinarul rănit... Ridică din umeri. Nu vedea 
nimic ieşit din comun în asta. Stella îşi avea o legea ei 


bolnavilor săraci, ei bine, această chestiune o privea numai 
pe ea. Şi totuşi... - îşi mărturisi că era curios să afle 
identitatea suferindului. În realitate, ştia că tânjea să o 
revadă pe fată. 

Se aşeză să-i scrie o scrisoare, dar reuşi să compună şi să 
arunce la coş vreo trei până când luă decizia. Îl cunoştea 
destul de bine spre a fi încredinţată că nu ar spiona-o şi că 
intenţiile lui nu-i erau adverse. Acestea fiind stabilite, restul 
era uşor. 

Îşi puse pălăria şi, ieşind din laborator, se îndreptă cu pas 
lejer spre Castle Street. Chiar şi încetineala sa avea o 
semnificaţie. Era corespunzătoare unei anume chemări 
nedefinite a hazardului. Intenţiona să se plimbe de-a lungul 
străzii; dacă va intra sau nu, va decide când va ajunge 
acolo, în realitate, decizia era luată, şi nu ezită nici o 
secundă atunci când ridică ciocănelul uşii de la numărul 73. 

Auzi şoapte şi un scârţâit de scară. După un răstimp, uşa 
se deschise. 

Stella rămase tablou la vederea lui. 

— Oh! spuse ea. 

Era prima dată când o vedea stânjenită. 

— Este într-adevăr o surpriză, Andrew, continuă. Dar cum 
ai aflat unde sunt? Nu locuiesc aici. Sunt doar în vizită. 

Vorbea sacadat şi incoerent. Dar şi mai vizibil era faptul că 
stătea imobilă în deschiderea uşii şi nu dădea nici un semn 
că ar intenţiona să-l invite înăuntru. 

— M-am gândit să te caut, rosti Andy liniştit. Mi s-a spus că 
îngrijeşti pe cineva aici. 

— Cine ţi-a spus? Tata nu ştie, replică grăbită. 

Se făcuse roşie-albă şi iar roşie, şi era atât de evident 
torturată de ideea că fusese găsită acolo, încât, deşi cu un 
sentiment de durere în inimă, era pe punctul de a pleca, 
însă ea îl opri. 

— Vrei să aştepţi puţin aici? îl întrebă. 

Fata pătrunse într-un coridor şi apoi într-o cameră. Se 
întoarse imediat. 


— Intră, îi spuse. Vreau să te prezint pacientului meu. 

Andy ezită o secundă, apoi o urmă. Stella se postă în 
cameră ţinând uşa astfel încât, din locul unde se afla, el nu 
putu vedea decât picioarele patului. 

— Intră! repetă ea, şi Andy păşi în cameră. 

Privi ţintă spre suferind, refuzând să-şi creadă ochilor. Era 
Scottie! 

— Ei, fir-aş al dracului! zise Andy, şi înjurătura lui era 
justificată. 

Scottie nu părea foarte bolnav şi, deşi întins pe pat şi 
acoperit cu o pătură uşoară, era complet îmbrăcat. 

— Ce-i cu tine, Scottie? 

— Malarie cu complicaţii, răspunse Scottie cu 
promptitudine. 

— Ce i s-a întâmplat? întrebă Andy. 

Fata se uită la Scottie, apoi din nou la el. 

— Presupun că va trebui să-ţi spun, decise ea. Scottie s-a 
rănit, continuă în grabă. Nu a vrut să meargă la doctor şi, 
cum eu am absolvit un curs de infirmiere, deşi a fost o rană 
foarte urâtă, am reuşit să o vindec. 

Pacientul confirmă. 

— Aşa este, Macleod. Cu tot respectul pentru dumneata, 
dânsa este singurul doctor pe care l-am văzut vreodată 
făcând un miracol. 

— Eşti rănit? întrebă Andy răspicat. Şi, din întâmplare, la 
mână, nu-i aşa? 

Scottie dădu din cap afirmativ. 

— Nu e urmarea unor focuri de pistol trase la hazard în 
întuneric de către un castelan ultragiat, a cărui casă a fost 
jefuită? 

— Cu prima parte ai nimerit-o, spuse Scottie cu vioiciune. 
S-a întâmplat să mă aflu în parc şi am nimerit în raza unuia 
dintre proiectilele sale. 

— Înţeleg, zise Andy calmat şi, în sfârşit, se simţea uşurat. 
Deci mâna ta a fost rănită, iar domnişoara Nelson te-a luat 


la ea în cameră şi te-a bandajat? N-am observat asta, când 
ai venit la mine. 

— Îmi ţineam mâinile în buzunare. Am trecut prin 
chinurile iadului, dar a meritat. 

— Vezi, Andrew - spuse fata, aşezându-şi mâna pe braţul 
lui - domnul Scottie a fost grav rănit şi, dacă s-ar fi dus la 
doctor, ar fi fost supus unor interogatorii stupide. Poliţia era 
în căutarea unui om cu o mână rănită. 

— Deci ai jefuit conacul Beverley, nu-i aşa? conchise Andy, 
luând loc pe un scaun şi privindu-l furios pe imperturbabilul 
Scottie. Atunci cum rămâne cu îndreptarea ta morală 
despre care se face atâta gălăgie? 

— Merge foarte bine, spuse Scottie nonşalant. Camuflajul 
nemaifiind necesar, îmi voi scoate mâna de sub cuvertură şi 
mă voi ridica. Adevărul este, Macleod - zise el cu o 
francheţe convingătoare - că aveam o bănuială cum că 
gentleman-ul care v-a ameninţat cu pistolul, pe dumneata şi 
pe Wilmot, era un servitor de la conac, aşa că m-am dus să 
fac investigaţii. Eram nerâbdător să recuperez acel 
certificat de căsătorie. 

— Ce servitor de la conac? se interesă Andy. 

— Nu ştiam atunci şi nici acum nu ştiu care dintre ei este, 
şi poate că ar fi fost mai bine dacă ţi-aş fi împărtăşit părerile 
mele şi i le-ai fi comunicat lui Salter. Sunt absolut sigur de 
faptul că a fost un servitor de la conac. L-am văzut. După ce 
mi-ai povestit ce s-a întâmplat în locuinţa lui Wilmot, m-am 
strecurat afară din casă şi m-am dus pe terenurile lui 
Salter. Am avut mereu convingerea că ucigaşul lui Merrivan 
şi-a găsit scăparea pe acolo. De fapt, conform drăgălaşei 
mele teorii, el era unul din paznicii de vânătoare - şi aşa 
este! 

— Ce?! 

Scottie întări dând din cap. Nu exista nici un dubiu asupra 
sincerităţii sale. 

— Nu vezi de ce ar fi aşa? Paznicii de vânătoare sunt 
singurii care s-au aflat prin preajmă noaptea şi care au avut 


posibilitatea să se ascundă pe domeniu. Ţi-am vorbit despre 
omul pe care l-am zărit strecurându-se printre copaci. Ceea 
ce nu ţi-am relatat este faptul că era îmbrăcat ca un paznic 

de vânătoare: haină maro de catifea şi jambiere... 

— Şi de ce nu mi-ai spus atunci? 

— Pentru că doream să fac eu însumi puţină muncă de 
detectiv particular, spuse Scottie. M-aş fi prăpădit de râs 
dacă aş fi putut veni la dumneata să-ţi spun: „Macleod, fă 
cunoştinţă cu asasinul lui Merrivan şi al lui Sweeny.” 
Vanitate! Admit. Sunt o fiinţă omenească. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? 

— Am pătruns în parc, spuse Scottie, şi am trasat imaginar 
un drum drept până la conac. Dacă tipul care v-a atacat ar 
fi venit direct înapoi, ar fi trebuit să-l văd, în caz că teoria 
mea era corectă. Şi, într-adevăr, l-am văzut, zise el energic. 
Eram întins sub un tufiş când a trecut. Dacă aş fi întins 
mâna, l-aş fi putut atinge, dar, din anumite motive, nu am 
făcut-o. A intrat direct în conac. 

— Pe unde? întrebă Andy. 

— Printr-o fereastră, spuse celălalt. Fereastră pe care am 
deschis-o în cele din urmă şi eu, deşi nu mi-a fost deloc uşor. 
Nu era nici o lumină în cameră când a coborât-o în urma 
lui. Am crezut că îl pierdusem, dar, după un timp, a aprins o 
lumină - veioza mică de pe biroul lui Salter. 

— Asta se întâmpla în bibliotecă? 

Scottie aprobă. 

— Stătea cu spatele spre mine şi se aplecase peste birou, 
uitându-se la ceva. 

— Era un paznic de vânătoare? 

— Da, era un paznic de vânătoare, întări Scottie. Care 
dintre ei, nu aş putea spune. Niciodată nu am vânat pe 
domeniu, dar am întâlnit câţiva braconieri din Beverley 
care au făcut-o. 

Andrew îl privi fix. 

— Eşti sigur? 


— Absolut, spuse Scottie. L-am zărit doar câteva secunde. 
A deschis un sertar, încă unul, şi apoi, pe neaşteptate, a 
stins lumina. N-am înţeles de ce a procedat aşa, dar am 
aflat imediat. Am avut timp doar cât să mă ghemuiesc sub 
fereastră când el a venit să coboare jaluzelele. Lumina s-a 
aprins din nou şi a rămas aşa patru sau cinci minute. Apoia 
ieşit din cameră şi am aşteptat timp îndelungat înainte de a 
mă mişca. Înţelegi, mă aşteptam ca el să apară pe uşa 
principală - asta a fost greşeala mea. Abia după o oră am 
descoperit că ieşise prin camera servitorilor. Am făcut 
înconjurul casei, întrebându-mă cum să procedez în 
continuare, când o uşă mică ce da în curte s-a deschis şi a 
apărut un bărbat. După costumaţie, am ghicit că era omul 
meu, şi l-am urmărit cu privirea până a ieşit din raza 
vizuală. 

— I-ai văzut figura? 

Scottie clătină din cap. 

— A fost prea întuneric. Era un paznic de vânătoare - 
paznicul meu, pot jura. După ce s-a îndepărtat, m-am întors 
în faţa casei şi am încercat fereastra prin care pătrunsese 
în clădire, dar o blocase. Mi-a luat un sfert de oră ca să pot 
intra, şi am mers drept la bibliotecă. Admit că am lucrat 
murdar, spuse Scottie, dar - îţi jur, Macleod - nu m-am dus 
să fur. Nu este genul meu să jefuiesc o casă, decât dacă ştiu 
unde se află lucrurile de valoare. 

— Şi eu m-am gândit la asta, Scottie, însă nu prea înţeleg 
de ce ai făcut o asemenea murdărie, cum o numeşti tu. 

— Nici eu nu ştiu, dar aveam o bănuială că individul 
intrase pentru a citi înscrisurile private ale lui Salter, şi 
eram foarte curios să văd ce anume căutase. 

— Ai ars ceva? 

— Ce să fac?! întrebă Scottie mirat. 

— Ai ars ceva? 

— Nu, nu am ars nimic. De ce, s-a găsit ceva ars? 

— Continuă-ţi povestirea, îi ceru Andy. 


— Nu prea mai sunt multe de spus, replică celălalt. Ca un 
prost, am început să mă învârt prin casă şi am dat buzna în 
dormitorul lui Salter. Acum regret că am făcut-o, adăugă el 
cu amărăciune, examinându-şi mâna bandajată. 

În tot acest răstimp privirea fetei nu se desprinsese de 
Andy. Auzise povestea iarăşi şi iarăşi. Acum adăugă propria 
ei istorisire. 

— Când Scottie s-a întors şi mi-a relatat totul, am fost 
teribil de îngrijorată. Am crezut că, într-adevăr, s-a dus să 
jefuiască. Dar când mi-a explicat că îl căutase pe asasin, am 
făcut tot ce am putut pentru el. Mi-a spus că va fi prins 
întrucât, în mod cert, vei cere doctorilor din împrejurimi să 
anunţe apariţia unui pacient cu o rană produsă prin 
împuşcare, şi, când domnul Scottie mi-a zis că are o căsuţă 
închiriată în oraş, i-am promis că vin zilnic să-i schimb 
pansamentul. 

Andrew suspină prelung. 

— Pregătirea profesională mă îndeamnă să-l numesc pe 
Scottie mincinos. Instinctul îmi spune că nu minte. 
Realmente, voi doi îmi creaţi tot atâtea neplăceri cât 
Abraham Selim. Ţi-ai pierdut capacitatea de a te servi de 
mână, Scottie? 

— Nu, zise celălalt cu satisfacţie. Îmi pare rău că te 
dezamăgesc, Macleod, dar mâna mea este în perfectă 
ordine. Glontele nu a atins osul şi sunt aproape vindecat. 
Dacă nu ai fi venit astăzi, nu m-ai mai fi văzut. Şi mi-am 
dorit să nu vii. 

— Trebuia să vin, spuse Andy încet. Downer v-a luat urma, 
cel puţin pe a domnişoarei Nelson. A propos, cine este 
gentleman ul de la etaj? 

Scottie zimbi vinovat. 

— Un prieten de-al meu, spuse el nepăsător, un vechi 
camarad de colegiu. 

— Colegiul Dartmoor17 sau şcoala preparatoare18 
Pentonville? întrebă sarcasticul Andy, şi Scottie surâse 
îngăduitor. 


— Scena a pierdut ceva când ai ales medicina, Macleod, 
replică el. Nu, este doar un vechi prieten. Nu-l cunoşti, şi 
nu-l chema jos, adăugă repede, este mult prea timid! 

Discretul Andy îi satisfăcu cererea. 

Capitolul XXIV. 

PROFESIUNEA DOMNULUI WILMOI. 

Andy aşteptă ca fata să-i explice lui Scottie pentru a 
douăzecea oară necesitatea schimbării bandajului de două 
ori pe zi şi să-l instruiască cu privire la valoarea medicinală 
a unui cocktail de loţiuni, pudre şi unguente, apoi se 
întoarseră împreună în oraş, conducând-o la reşedinţa ei. 

Era absurd de fericit să o revadă, chiar dacă o întâlnea în 
aceste circumstanţe compromiţătoare, şi fericirea îl făcea 
tăcut. Ea crezu că se simţea ofensat şi era dezamăgită. 

— Andrew - fata rupse tăcerea, vorbind pentru prima oară 
de când părăsiseră casa - am procedat aşa crezând că ai 
dori ca eu să fac asta. 

— Ce să faci? spuse el tresărând, smuls din visare. Oh, să 
ai grijă de Scottie? Cred că a fost foarte nobil din partea ta, 
Stella. Îmi dau seama că am o minte bolnavă dacă pot crede 
tot ceea ce spune Scottie şi, în nouăzeci şi nouă la sută din 
cazuri, povestea lui cu paznicul de vânătoare-criminal ar fi 
un bluf. Ceva îmi spune că, deşi pe mine m-ar minţi, cu tine 
n-ar face asta. Mă duc din nou la Beverley. Paznicul îmi 
oferă un pretext. 

— Doreşti un pretext? îl întrebă, privind repede în sus spre 
el şi coborându-şi ochii tot atât de iute. 

— Nu, spuse el încet, după o pauză, nu cred că doresc. 

— Hai să plecăm diseară, propuse fata şi imediat regretă 
că s-a lăsat pradă primului impuls. 

— Şi eu mă gândeam, dar mi s-a părut că ar fi mai puţin... 
ăă... 

Stella se înroşi. 

— Vrei să spui: dacă ne-am întoarce împreună după ce am 
părăsit satul în aceeaşi zi? dădu ea glas gândurilor lui. E 
curios cum asta-i preocupă mai degrabă pe bărbaţi decât 


pe femei. Presupun ca nu am simţul decenţei. Acum te rog 
să aştepţi aici, Andrew, în timp ce-mi fac bagajul - pe care-l 
vei căra tu. 

Se plimba în sus şi în jos prin faţa micuţei case unde se 
instalase fata, cu pacea în suflet şi cu un sentiment de 
triumf pe care marile lui succese nu i-l dăduseră niciodată. 

Cam acelaşi gen de fericire o stăpânea şi pe Stella Nelson 
pe când îşi făcea valiza într-o grabă nebună, de teamă că l- 
ar face s-o aştepte prea mult. Trebui să achite nota de plată 
proprietăresei, şi fremătă de nerăbdare când buna doamnă 
plecă în căutare de mărunţiş. Abia după cinci minute se 
întoarse, şi Stella, nemaiaşteptând să numere restul pe care 
i-l dăduse, îşi culese valiza şi ieşi din casă. 

Se uită consternată în susul şi în josul străzii. Andy 
dispăruse. Aşteptă zece minute înainte de a trimite un băiat 
să-i caute un taxi, iar când acesta veni şi îşi aşeză bagajul, 
ar fi vrut să poată plânge. 

X* X* 

Andy, măsurând pavimentul din faţa casei, era atât de 
absorbit de gânduri, încât recepționa foarte puţin din 
realitatea înconjurătoare. Pe cealaltă parte a străzii se afla 
un perete înalt, în spatele căruia se zărea luminatorul unui 
atelier. În mod evident era component al unuia din 
magazinele de pe High Street19, al cărui spate se vedea din 
locul unde era. Pe perete exista o uşă mică, şi el o privea 
absent, când aceasta se deschise lăsând să iasă un bărbat, 
urmat de o femeie cu capul descoperit. Arăta elegant 
îmbrăcată şi au stat un moment să se consulte înainte ca ea 
să se întoarcă, cu o aprobare a capului, iar omul se îndreptă 
cu mers distins spre drumul principal. 

Interesul lui Andy era superficial. Cu tot atâta nepăsare ar 
fi privit două vrăbii certându-se. Asta, până în momentul 
când bărbatul, ajungând la colţ, s-a întors să cheme ceva 
(„Un taxi”, gândi Andy) şi toate simţurile i se treziră. Era 
Arthur Wilmot! Până acum nu-l mai văzuse pe tânăr la 
Londra, şi, deşi se făcuseră cercetări, nu se descoperise 


misterioasa afacere care îl aducea atât de des în oraş pe 
Arthur. Se uită în jur, sperând să o vadă pe fată, dar ştia că 
ea nu şi-ar fi putut termina împachetatul. Era o ocazie prea 
bună pentru a o scăpa şi, deşi avea o strângere de inimă, se 
întoarse în silă şi traversă strada când Wilmot deja sărea în 
maşina pe care o chemase. Stella va înţelege. Îi va explica 
mâine. O asemenea şansă s-ar putea să nu se mai ivească, 
gândi el. Cu toate acestea, Andrew îşi dorea ca Arthur 
Wilmot să se fi aflat pe fundul mării. 

Chemă un taxi în timp ce maşina se îndepărta. 

— Urmăreşte limuzina aceea, spuse el. 

Venirea acasă a Stellei fusese o experienţă tristă. Era 
fericită să se afle din nou la Beverley Green, aproape tot 
atât de fericită pe cât era Kenneth Nelson la vederea ei. 
Acesta se agita în juru-i, o duse în atelier să-i arate ultima 
sa pictură şi lăudă strălucitorul record de economie şi 
eficienţă al noii bucătărese, dar fata se simţea deprimată şi 
îngrozitor de singură. Biletul de la Arthur Wilmot, pe care îl 
găsi pe măsuţa ei, îl citi fără a realiza cine era autorul, şi 
nu-i influenţă în nici un fel starea de depresiune. 

— Şi acum povesteşte-mi tot ce ai făcut, zise Kenneth 
radiind de bucurie. Oamenii s-au interesat de tine, dar le- 
am spus că eşti plecată la un curs de perfecţionare pentru 
infirmiere. Chiar, ce te-a făcut să reiei această muncă, 
draga mea? Bănuiesc că erai plictisită, şi nu mă mir. L-ai 
văzut pe prietenul nostru comun Macleod? 

— L-am văzut doar câteva clipe, răspunse ea scurt. 

— Oamenii au încetat să mai vorbească de bietul Merrivan 
- pălăvrăgi în continuare domnul Nelson - şi trebuie să-ţi 
spun că este o uşurare. Arthur Wilmot îi vinde casa -ă 
propos, nu a existat nici un testament. Un tip ciudat, 
Wilmot. Se holbează la mine de câte ori ne întâlnim, de 
parcă ar avea motive să fie ofensat, pe cinstea mea! A avut 
noroc că nu a dat ochii cu mine în noaptea când reporterul 
acela infam... 


Ea îl asculta fără a-l auzi. Beverley Green-ul va fi altfel fără 
Andy. Nu putea realiza cum va fi, deşi trăise în sat aproape 
trei ani înainte de a-l fi întâlnit. Dar pe atunci era doar un 
copil (se considera incontestabil superioară acelor zile 
adolescentine), iar acum este femeie şi are nevoie de Andy. 

Aproape că-şi dorea, se gândi ea capricioasă, să-l roage pe 
Scottie să revină pentru a comite o tâlhărie - una mică, 
unde nimic cu adevărat valoros nu s-ar fura, dar care să 
necesite întoarcerea permanentă a lui Andrew Macleod. 
Făcu un calcul mental; dacă fiecare casă din Green ar fi 
jefuită, ar putea sta aici doar trei luni, presupunând că ar 
exista un interval suficient între fiecare crimă, dar probabil 
că şi Scottie s-ar plictisi. Însă acesta se îndreptase. Avea un 
sentiment de satisfacţie la gândul că ea contribuise 
hotărâtor la corijarea lui morală. 

Într-un timp îl urâse pe Andy. Rechemă în memorie cu 
satisfacţie perioada respectivă, şi se strădui iarăşi, fără 
succes, să-şi amintească ce anume simţise. Andy nu se va 
mai întoarce. Aşteptând-o, se gândise la toate în timp ce ea 
se afla în casă, şi se decisese să pună capăt prieteniei lor 
atunci şi acolo. Fusese crud s-o părăsească fără un cuvânt - 
laşitate fără seamăn din partea lui. 

— Mă duc la Shepparzi să joc bridge. Nu vii şi tu? Ar fi 
încântați, spuse Nelson. 

Fata clătină din cap. 

— Nu, mulţumesc, tată, dar te rog să te duci. 

Prefera să rămână singură cu deznădejdea ei. Bineînţeles 
că Andy nu crezuse povestirea lui Scottie. Tot timpul, deşi 
era atât de politicos cu ea, în sinea lui o dezaproba, şi a ales 
momentul plecării ei spre a fugi. Nu şi-l putea imagina pe 
Andy dând bir cu fugiţii din faţa nimănui. Omului pe care-l 
cunoştea nu-i era deloc caracteristic acest lucru. Dar în 
ultimul timp făcuse multe greşeli în aprecierea bărbaţilor. 
De pildă, în privinţa lui Arthur Wilmot, eroarea ei fusese 
catastrofală. Îşi dorea să-l poată urt din nou pe Andy. După 
toate, îl mai şi ajutase pe Scottie, crezând că-l ajuta pe el. 


Cunoştinţa lor, prietenia lor, nu se puteau sfârşi aşa. Îi va 
scrie lui Andy. 

Nu trecuse de „Dragă dr. Macleod”, când servitoarea se 
duse să deschidă uşa. Stella nu auzise clinchetul slab al 
clopoţelului şi, când îşi ridică privirea, dând de figura 
zâmbitoare a lui Andy, fără a mai ţine cont de servitoare - 
care se şi grăbi să dispară - alergă spre el şi îl prinse în 
braţe. 

— Chiar ai venit? Eşti o brută, Andy! De ce m-ai părăsit? 

— Sunt tot ceea ce spui tu şi chiar mai mult, dar îţi aduc 
cea mai nostimă povestire - ceva care te va amuza, sunt 
sigur. 

Evident că aşa o considera Andy. Râsul său umplea 
camera. 

— Nu vreau să mă amuz, replică ea dârză. Vreau să fiu 
bătută. Tocmai îţi scriam o scrisoare teribilă. Nu, nu ai voie 
s-o vezi! 

Dar „bruta” deja înşfăcase hârtia. 

— Dragă doctore Macleod”, citi el cu emfază. Ţi-aş fi 
răspuns cu şi mai mare demnitate, dragă Stella. 

— Spune-mi toate veştile amuzante. Sunt bucuroasă să te 
văd, respiră ea uşurată. De ce m-ai părăsit, Andy? 

— Pentru că l-am văzut pe Arthur Wilmot purtându-se tot 
atât de enigmatic ca un criminal de operetă. Pur şi simplu 
trebuia să aflu care era afacerea aceea misterioasă a lui. O 
cunoşti pe Flora? 

— Flora? 

Fata îşi încreţi fruntea. 

— Flora şi mai cum? 

— N-ai auzit niciodată de Flora? Credeam că numele e 
este renumit printre femei. 

— Am auzit de Flora modista, spuse ea. 

— Flora modista - zise el solemn - este Arthur Wilmot! 

Fata se sufocă. 

— Arthur Wilmot?! Oh, este chiar ridicol. Arthur nu ştie 
nimic despre pălării. 


— Dimpotrivă, este o autoritate, chicoti Andy. Cu puţin 
timp în urmă am fost la el acasă şi, văzând o pălărie de 
damă, în curs de execuţie, uitată pe masă, am tras cele mai 
rele concluzii posibile. Asta-i secretul lui Arthur. Este o... 
modistă-bărbat; el e, de fapt, Flora. Are trei magazine în 
oraş, şi l-am urmărit de la unul la altul. După câte s-ar 
părea, în fiecare seară face turul lor, pentru a verifica 
încasările. Bineînţeles, nu există nici un motiv pe lume ca el 
să nu poată fi modistă. 

— Aşteaptă, spuse ea şi se îndreptă spre birou. 

Reveni cu o scrisoare. 

— Mă aştepta aici când m-am întors, îi explică. 

Era o notiţă scrisă pe un ton dur, prin care domnul Arthur 
Wilmot prezenta complimentele sale domnişoarei Nelson şi 
îi cerea să furnizeze avocatului lui amănunte despre orice 
tranzacţii financiare ar fi putut avea ea cu defunctul domn 
Darius Merrivan. 

Andy o citi cu atenţie. 

— Vorba lui Scottie: „Ce doamnă!”, zise el pe un ton 
vulgar. 

L-au întâlnit a doua zi dimineaţa la clubul de golf pe 
Arthur Wilmot care i-a întâmpinat cu o mică şi trufaşă 
înclinare a capului. 

— Bună dimineaţa, Arthur, spuse Stella cu dulceaţă în 
glas. Am primit biletul tău. 

EI se înroşi foarte tare. 

— Poate binevoieşti să discuţi asta cu Vetch, îi replică 
înţepat şi porni hotărât să dea prima lovitură mingii. 

— Oh, Flora! murmură fata cu voce joasă, dar nu într-atât, 
încât domnul Arthur Wilmot să n-o fi auzit. 

Tânărul jucă prost tot restul zilei. 

Capitolul XXV. 

O DIMINEAŢĂ LA SEA BEACH20 

În drum spre bungalow-ul său, domnul Downer trecea pe 
lângă clădirea poliţiei din Sea Beach, când privirea îi fu 
atrasă de un anunţ lipit pe panoul de afişaj din faţă. 


Ocupa un loc central printre celelalte anunţuri referitoare 
la cadavre găsite, persoane acuzate de evaziune fiscală şi 
semnalmente ale unor bărbaţi căutaţi de poliţie; nici nu citi 
două cuvinte şi realiză că mai văzuse afişul în oraş. 

„SE SOLICITĂ INFORMAŢII PRIVIND PE ABRAHAM 
SELIM (alias WENTWORTH) 

Căutat în legătură cu asasinarea lui Darius Merrivan şi a 
lui John Albert Sweeny, din noaptea de 24 iunie. 

Selim este un cămătar, şi se presupune a fi un om de 
cincizeci şi cinci de ani. Are cocoaşă, poartă ochelari cu 
rame aurite şi este mereu bine ras. Ar putea încerca să 
schimbe cecuri semnate „Jos. Wentworth”, dar probabil că 
este în posesia unor mari sume de bani. Orice informaţie 
care va conduce la prinderea lui va fi recompensată şi va 
trebui prezentată dr. A. Macleod de la Departamentul 
Poliţiei sau inspectorului local.” 

Domnul Downer citea şi se enerva tot mai tare. Tot ceea 
ce-i amintea de crima de la Beverley Green îl enerva. 
Crezuse cu toată fiinţa sa că găsise cheia problemei atunci 
când Arthur Wilmot îi povestise strict confidenţial („Puteţi 
avea încredere în mine, dragă domnule”, îi spusese 
virtuosul Downer) că Stella vizitase casa în chiar noaptea 
crimei. 

Dacă lucrurile ar fi urmat cursul sperat, domnul Downer 
ar fi fost într-atât de fericit, pe cât îi sta lui în putinţă. Nu-i 
displăcea Stella. Într-un mod nedefinit, confuz, chiar o 
admira. Ştia ce să admire la femei, aşa cum ştia ce să 
admire în arhitectură. Şi apoi, n-ar fi avut nici o satisfacţie 
personală dacă l-ar fi ruinat pe Andrew Macleod. Îl plăcea 
sincer pe Andy. Numai că în orele de muncă nu avea 
prieteni. Dacă logodnica lui Downer (presupunând că ar fi 
avut un asemenea accesoriu) ar fi fost omorâtă de cel mai 
bun prieten al lui, primul impuls ar fi fost să estimeze ştirea 
în funcţie de importanţa evenimentului. S-ar fi simţit 
profund nefericit, dar ar fi descris funerariile victimei şi 
execuţia criminalului cu profesionalism şi rafinament. Era 


un reporter ideal, un model pentru viitorime şi merita 
respectul pe care şi-l câştigase. 

Bungalow-ul său se afla pe malul mării. Consta dintr-un 
living, un dormitor, baie şi bucătărie. Mai exista o verandă 
lungă de lemn, cu cârlige pentru hamac, şi o grădină de 10 
x 20 inchi, unde toamna creşteau crizanteme sălbatice. Aşa 
i se spusese. Niciodată nu ocupase bungalow-ul decât vara, 
şi el nu le văzuse. 

Deschise ferestrele, trase spre trepte un fotoliu din răchită 
şi aprinse un ochi de aragaz sub un ceainic. Camerele erau 
mobilate simplu, dar confortabil, şi, de două ori pe 
săptămână (aşa era prevăzut în contract), văduva unui 
pescar venea să facă ordine şi să şteargă praful. 

Domnul Downer scoase din geantă un ghemotoc de hârtie 
copiativă şi câteva şpalturi. În această perioadă îşi finisa cea 
mai mare operă a sa: Câteva soluţii teoretice privind 
crimele nedescoperite - după cum o denumise, în maniera 
unui savant. Editorul lui, având o familie numeroasă de 
întreţinut şi fiind bineînţeles nerăbdător să obţină bani cu 
capodopera respectivă, o rebotezase Lumină în crimele 
misterioase. 

Printre foile manuscrisului era o scrisoare de la editor, pe 
care domnul Downer o primise în acea dimineaţă. 

„Dacă ai putea include şi crima de la Beverley, vânzarea ar 
fi imensă. Publicul ar digera o teorie bună privind crima 
respectivă.” 

Vulgaritatea la un editor e un lucru rar, dar s-au întâlnit şi 
astfel de cazuri. 

— Oh, blestemat fie asasinul de la Beverley! explodă 
domnul Downer, iritat. 

Ar fi putut să condamne acest fapt, dar plicticoasa 
întrerupere nu constituia o evadare din gândurile sale. 
Când stătea în scaunul de răchită şi examina nepărtinitor 
marea - aşa cum făcea acum —, sau când se plimba cu paşi 
mari pe nisipul tare al plajei - vârful umbrelei lui lăsând o 
săgeată miniaturală la fiecare doi paşi —, sau când sta 


întins în pat şi se uita fix la textul de pe uşă - moştenire de 
la fostul posesor, pe care domnul Downer nu se ostenea să îl 
dea jos —, conta foarte puţin ce subiect preocupa mintea sa 
- chiar dacă era necesitatea cumpărării unui nou costum de 
vară sau chemarea indiferentă a partenerilor lui de bridge 
—, căci în şirul meditaţiilor sale se ivea brusc şi se răsucea 
ca un vârtej crima de la Beverley Green. 

Doi oameni fuseseră omorâţi. Probabil asasinul era un 
anume Abraham Selim, ale cărui obiceiuri şi înfăţişare erau 
necunoscute. Abraham sau X - nu putea fi luat în 
considerare decât ca o impersonalitate - nu va fi găsit, 
pentru că, din motive practice, nu a existat. Domnul 
Downer respinsese total ideea vinovăţiei Stellei. Ca un tip 
inteligent ce era, vedea că cea mai suspectă trăsătură în 
ceea ce o privea pe fată, era dorinţa lui Andy de a o acoperi. 

— Şi iată-mă obsedat de acel caz infernal”, îşi spuse iritat, 
răsucindu-se în pat şi încercând să mai prindă o oră de 
somn, deşi soarele era pe cer şi aurea peretele cu paralele 
de aur care expandau sau se contractau după cum briza 
mării mişca jaluzelele. 

Dar nu mai putea dormi. Se sculă şi, luându-şi papucii, se 
duse în bucătărie unde începu să prepare micul dejun. În 
timpul duşului ceainicul fluiera ascuţit, iar şunca de pe 
grătarul lăsat la temperatură joasă, se arcuise şi se 
rumenise. 

Numai atunci veni în camera de zi şi ridică jaluzelele. 

— Doamne Sfinte! îi scăpă domnului Downer. 

Stând pe scaunul de răchită din verandă, cu spatele la el, 
se afla un om. Era bine îmbrăcat; pantoful lustruit pe care 
ziaristul îl putu vedea, era acoperit de o ghetră albă, iar 
mâna dinspre el - înmănuşată şi sprijinită pe măciulia din 
aur a unui baston de malahit. Domnul Downer se aplecă să 
descuie uşa şi ieşi. Avea principii drastice în privinţa 
spiritului sacru de proprietate şi a caracterului 
condamnabil al violării acesteia. 


— Scuzaţi-mă, spuse el pe un ton din care reieşea că, dacă 
cineva trebuia să ceară scuze, nu era el acela. Aţi făcut o 
greşeală. Ah, domnul Boyd Salter! 

Domnul Salter se ridică cu un zâmbet binevoitor, dar şiret, 
şi îi întinse o mână înmănuşată. 

— Mă puteţi ierta pentru că mi-am luat această libertate, 
domnule Downer? De neiertat, sunt convins. Îmi amintesc 
că, atunci când aţi venit să mă vedeţi la conac - mi-e teamă 
că v-am făcut să aşteptaţi prea mult, dar era una din zilele 
mele rele - spuneaţi că aveţi un bungalow la Sea Beach şi v- 
am dezvăluit că... ăâ... Sea Beach aparţine familiei mele - 
mai mult de jumătate din el. 

Îl urmă în casă pe amfitrion. 

— Nici nu ştiţi cât de bucuros sunt să vă văd, zise domnul 
Downer cu toată sinceritatea. Trebuie să-mi cer scuze 
pentru îmbrăcămintea mea sumară, dar de-abia m-am 
sculat. 

— Vă rog, să nu mai vorbim despre asta! 

Domnul Salter ridică mâna în semn de protest. 

— Eu sunt dator să-mi cer scuze. Este o dimineaţă 
călduroasă şi pijamaua verde se armonizează perfect cu 
această mică şi încântătoare cameră. Mi-era teamă că am 
venit prea devreme, dar... hm... este ora unsprezece, şi Sea 
Beach e la distanţă de numai o oră de Beverley. 

În timp ce domnul Downer căuta câteva articole de 
îmbrăcăminte, vizitatorul său inspecta liniştit camera. 

— Chiar îmi spuneam ieri, zise domnul Downer prin uşa pe 
jumătate deschisă a dormitorului, ce păcat că nu pot avea 
un pretext pentru a-l vedea pe domnul Boyd Salter. 
Întâlnesc o groază de oameni datorită profesiunii mele, dar 
foarte puţini mă impresionează. Sună ca şi cum aş încerca 
să vă flatez. Nu aş fi atât de naiv încât să linguşesc un om 
cu experienţa şi, dacă nu vă deranjează s-o spun, de vârstă 
dumneavoastră. Dar probabil că şi dumneavoastră aţi 
simţit, nu, domnule Salter? 


— Da, într-adevăr, spuse domnul Salter onest, şi vă asigur 
că nu aş fi intrat nepoftit în cocheta dumneavoastră 
căsuţă... 

— O simplă cuşcă pentru iepuri, zise domnul Downer 
peiorativ, dar sunt un om simplu, cu gusturi simple. 

— O micuță şi încântătoare pied-ă-terre21, replică celălalt 
condescendent, dar n-aş fi venit, dacă nu descopeream în 
dumneavoastră calităţi fermecătoare, domnule Downer. 

Domnul Downer fusese flatat de puţine ori în viaţa lui. Era 
o experienţă de roman pentru cineva a cărui principală 
calitate consta în utilizarea cu iscusinţă a cuvântului ce 
flatează, ca să fie el însuşi uns cu puţin din propriul său 
unguent onctuos. Şi era mai mult decât interesat, întrucât 
această vizită însemna o afacere. Domnul Boyd Salter, în 
ciuda bunăvoinţei sale faţă de el, nu ar fi făcut o vizită dis- 
de-dimineaţă doar din plăcerea de a vedea trăsăturile dure 
ale domnului Downer sau de a asculta drăgălăşeniile 
acestuia. 

— Presupun că vă întrebaţi de ce am venit? 

Într-adevăr, domnul Downer se întreba. 

— Într-un fel, da, recunoscu el. Pot spera doar că doriţi ca 
eu să vă fac un serviciu mărunt. Dacă este aşa, atunci 
sunteţi, fără îndoială, binevenit. 

— Nu un serviciu mărunt. Salter scutură gingaş din cap. 

— Din contră, un serviciu mare. Singurul lucru care mă 
îngrijorează este să nu vă ofensez. 

Ziaristul arboră un zâmbet atât de larg, încât trebui să-şi 
aranjeze ochelarii. 

— Sunt un tip greu de ofensat, declară el sincer. 

Domnul Boyd Salter îşi ţuguie buzele şi îşi răsuci mustaţa 
căruntă tunsă scurt. 

— Ei, bine, iată despre ce este vorba, zise el în sfârşit. Am 
de gând să-mi iau îngăduinţa, de neiertat, de a vă ruga să 
acceptaţi o misiune care ar trebui, de fapt, încredinţata 
unei agenţii de detectivi. Acum v-am ofensat? 


— Nu, deloc. Nu uitaţi că munca mea este aproape 
similară cu cea a unui detectiv particular. El raportează 
patronului său; eu raportez, poate într-o engleză mai 
corectă şi mai în extenso, cititorilor. 

— Şi cu mai mare acuratețe, preciză domnul Salter. lată 
de ce v-am preferat pe dumneavoastră unuia dintre tipii de 
la o asemenea agenţie. Sigur nu vă simţiţi jignit? 

Domnul Downer era foarte sigur. 

— Dacă mi-aţi fi spus că vă rog să faceţi ceva ce, ca 
membru al măreţei profesiuni a literelor, consideraţi 
nedemn de prestigiul şi chemarea dumneavoastră, aş fi 
priceput. Dar, lăsând la o parte amabilitatea 
dumneavoastră, înţeleg că nu m-aţi respins. 

El zâmbi, şi domnul Downer îl imită. 

— Iată ce vreau să faceţi! V-aţi implicat în cercetarea 
primelor de la Beverley Green. Presupun că, din motive pur 
profesionale, aţi renunţat la caz. Bănuiesc că nu mai era o 
activitate care să aducă profit. lertaţi-mă că justific prin cel 
mai înjositor motiv retragerea dumneavoastră. Sunteţi un 
profesionist care trăieşte din propria-i pană; îmi imaginez 
că mişcările şi preocupările vă sunt dictate de dorinţa 
arbitrară a patronilor, editorilor şi proprietarilor de ziare, 
sau orice ar fi ei. 

Domnul Downer dădu afirmativ din cap. Îşi aminti 
scrisoarea poruncitoare care îl rechema şi micimea 
dureroasă a cecului primit. 

— Să presupunem că vă rog să reveniţi la Beverley Green 
şi să redeschideţi ancheta?... Vreau să aflu mai multe 
amănunte. În special - sublinie el intenţionat - doresc să 
dezleg enigma jafului de la conac. Cine a stat în spatele lui? 
Prietenul nostru Macleod a fost părtaş la acea... ââ... 
crimă? Deţine informaţii privitoare la Abraham Selim pe 
care nu le-a comunicat superiorilor săi? Unde este 
domnişoara Nelson? 

— Aa! exclamă domnul Downer. Cred că pot începe chiar 
acum să vă furnizez informaţii. 


Îi istorisi povestea cu casa din Castle Street şi vizitele 
misterioase ale Stellei. 

— Cine este suferindul? întrebă Boyd Salter, dar în această 
direcţie noul său angajat nu aprofundase investigaţiile. 

— Cred că vei afla că este omul care mi-a spart casa, spuse 
Salter, şi celălalt îl privi fix prin ochelari. 

— Dar bineînţeles! Oare de ce nu mi-a venit mie această 
idee? 

— Află-mi exact! S-ar putea să greşesc, dar, atunci când 
trag o concluzie, de regulă este justă, domnule Downer. 
Ştiu cu siguranţă că ea şi omul acela - Scottie cred că se 
numeşte - au părăsit satul în aceeaşi zi. Probabil că Scottie 
este spărgătorul. Dacă el e tâlharul, atunci trebuie să fie 
rănit. Dar nu uita - vreau ca doctorul Macleod să nu afle că 
dumneata continui cercetările. Nu ştiu cum vei proceda şi 
nu voi avea impertinenţa să-ţi dau indicaţii. 

— Vă puteţi bizui pe mine, domnule Boyd Salter, spuse 
Downer. 

Stăpânul lui scoase din buzunarul jiletcii o hârtie 
împăturită şi o puse pe masă. 

— Vor trebui făcute unele cheltuieli. Primeşte asta în 
contul lor, te rog. 

Domnul Downer se duse la capătul verandei să-l privească 
pe vizitatorul său urcând în maşina care îl aştepta pe Beach 
Road22. Apoi se întoarse în cameră şi despături hârtia. Era 
un bilet bancar de o valoare considerabilă, şi domnul 
Downer zâmbi. 

— Cred că mă voi întoarce în oraş, murmură el printre 
dinţi şi puse fierul de călcat pe ochiul de la aragaz, 
întotdeauna îşi călca singur pantalonii. 

Capitolul XXVI. 

ÎNTÂLNIND-O PE DOAMNA BONSOR 

— Piei de-aici, Satană! exclamă Scottie neînduplecat. 

— Nu ai devenit prea evlavios, nu-i aşa, domnule Scottie? îl 
întrebă Big23 Martin cu oarecare nervozitate. 


Scottie stătea în patul său din micuța casă de pe Castle 
Street, şi companionul era acelaşi tovarăş care o luase la 
goană pe scări când Andy ciocănise în uşă. De fapt nu 
avusese intenţia să se retragă, dar, înainte ca Andrew 
Macleod să-şi anunţe vizita, realizase, în argoul său, „o 
aruncătură de ochi” la vizitator prin fereastra camerei 
dinspre faţadă. Şi „aruncătura de ochi” îi produsese o 
uşoară palpitaţie la inimă. 

Era denumit „Big” Martin deoarece înălţimea sa nu 
depăşea patru picioare şi şase inchi24, şi a fost o vreme, 
când nu exista nimeni care să-l depăşească pe Big Martin în 
uşurinţa de a pătrunde într-o casă prin ferestruica de la 
bucătărie. 

Cu timpul, însă, traiul bun îl lăţise de jur-împrejur şi, ca 
mulţi alţi „specialişti”, a înţeles că acele calităţi speciale 
care îi creaseră un ascendent asupra tovarăşilor lui se 
pierduseră şi că era total nepregătit pentru continuarea 
vocației sale. 

Pe Scottie îl servise în multe ocazii. Era un neîntrecut 
cititor de ziare şi un remarcabil colecţionar de informaţii; 
putea face o recunoaştere asupra unei case cu mai multă 
perspicacitate decât toţi cei pe care îi cunoscuse Scottie în 
decursul lungii şi interesantei sale cariere. 

Big Martin era cel ce vindea nasturi la uşile bucătăriilor şi 
auzea toate bârfele casnice care erau atât de utile 
diverşilor lui stăpâni. 

Scottie era deasupra acestui gen de muncă. Se 
specializase în afaceri cu pietre preţioase, şi asta cerea un 
serviciu de informaţii de o mult mai mare eficienţă decât 
cea pe care o putea furniza Big Martin. Totuşi, acesta îi era 
util. Întreţinea reşedinţa din Castle Street în lipsa lui 
Scottie, ducea solii, făcea paturile şi, la o adică, putea găti 
mâncăruri simple. 

— Nu, nu am devenit prea evlavios - admise Scottie, 
suflând în lentilele ochelarilor şi ştergându-le cu un colţ al 


cearceafului - dar sunt precaut. Ai auzit vreodată povestea 
despre ulcior şi fântână? 

— Nu, spuse Big Martin, bănuitor. Există vreo poantă în 
ea? 

— Nu, nu există, zise celălalt încruntat şi adăugă: Am 
strâns destui bani pentru a trăi liniştit. 

Domnul Martin făcu o grimasă. 

— Dacă tu nu o faci, nimeni altcineva nu va îndrăzni. 
Femeia asta ne cere acest lucru, umblând aşa, cu toate 
diamantele pe ea. 

„Destinul!”, gândi Scottie. 

— Nu este nevoie să-mi povesteşti nimic despre ea, îl 
întrerupse serviciul de informaţii. Am întâlnit-o în societate. 
Doamna Crafton-Bonsor, aproape americancă. 
Apartamentul 907, Hotel Great Metropolitan. 

— O bancă nu i-ar putea cumpăra perlele, îl incită Big 
Martin. Sunt uite-aşa de mari. 

Formă un „0” cu degetul arătător şi cel mare. 

— Diamante. Nu ai văzut niciodată aşa ceva, domnule 
Scottie. 

— Ştiu, dar le păstrează în seiful hotelului, presupuse 
Scottie, şi celălalt scoase un zgomot dezaprobator. 

— Ea nu! Verişoara mea lucrează acolo la bucătărie, iată 
cum am aflat. Curăţă cartofi. 

— Cine, doamna Bonsor? 

— Nu, verişoara mea! 

Scottie era gânditor. Degetele îi băteau ritmul unei melodii 
pe genunchi şi privirea îi era absentă. 

— Nu, nu cred, Martin. Macleod ar şti că eu am fost acela, 
şi apoi... 

Ezită, şi o clipă fu gata să vorbească, dar se răzgândi. 

Big Martin nu ar înţelege punctul său de vedere privind 
relaţia cu domnişoara Stella Nelson. Ar fi un neadevăr dacă 
s-ar spune că Scottie se corijase moral, sau, dacă se 
îndreptase, că nutrea vreun regret pentru faptele sale rele 
din trecut. Principalul factor, în orice îndreptare morală ar 


fi suferit, era cel al securităţii personale. Într-adevăr, nu 
exista nici un motiv ca el să-şi asume riscul. Era destul de 
înstărit. Prada din Regent Street se vânduse bine - unul din 
cumpărători fusese un martor care îl ajutase să-şi 
dovedească alibiul - şi mai avea o altă sumă de bani ca 
rezervă care i-ar asigura un confort îndestulător până la 
sfârşitul vieţii. 

— Mă voi duce să arunc încă o privire acestei doamne 
Bonsor, spuse el, şi Martin îşi frecă mâinile voios. Nu că aş 
crede-o prostia întruchipată, cum o creionezi tu. De unde 
vine? 

— De la Sfânta Barbara, răspunse celălalt. 

— De la Santa Barbara, îl corectă Scottie. Aşa e, şi mie mi- 
a spus-o. Poate cunoaşte nişte prieteni de-ai mei de pe 
coasta Pacificului. Şi, vorbind de prieteni, Mare Om, 
noaptea trecută te-am văzut ieşind de la Finnagin cu un 
gentleman adevărat. 

Big Martin păru stânjenit. 

— Este reporter... 

— Ce veste nemaipomenită! exclamă Scottie sarcastic. Ca 
şi cum n-aş fi ştiut! Ce dorea? 

— Era vorba de o slujbă pe care am avut-o acum patru ani, 
explică Big Martin. Am luat optsprezece luni pentru ea - 
serviciul de la Harry Weston. 

— Ştiu asta la fel de bine ca el, şi, dacă nu şi-ar fi amintit, 
ar fi căutat să afle altfel. Orice poliţist i-ar fi dat amănuntele 
şi l-ar fi scutit de bătaie de cap. Deci...? 

— A fost foarte prietenos; m-a întrebat ce s-a ales de 
Harry. Pur şi simplu am pălăvrăgit. 

Buzele lui Scottie se strâmbară a dispreţ. 

— Ca şi cum nu cunoştea că Harry execută şapte ani în 
Parkhurst. Ei bine, bârfitorule, despre ce aţi pălăvrăgit? 

Big Martin era acum serios alarmat - ce spusese? 

— Să mor în acest minut dacă i-am zis ceva despre tine. 
Aflase că eşti aici şi m-a întrebat ce-ţi mai face mâna. 

Scottie gemu. 


— Dar nu i-am spus. Este un bun prieten al tău, Scottie; a 
zis că, dacă eşti vreodată în încurcătură, să trimiţi după el. 
Acestea au fost chiar cuvintele lui. 

— Ia-i, leagă-i şi dă-i Lui”, zise Scottie. Nu i-ai spus că 
Macleod ştie totul despre asta, nu? 

— Nu a vrut să-i spun, zise celălalt cu satisfacţie. 

— Niciodată nu vei putea ţine nimic în capul tău, conchise 
Scottie resemnat şi începu să se schimbe. 

Se îmbrăcă cu grijă, găsi pe fundul unei cutii o casetă mică 
plină cu cărţi de vizită şi alese una. Îl prezenta ca 
profesorul Bellingham, iar adresa era Pantagalla, Alberta. 
Nu exista pe hartă vreun oraş numit Pantagalla, dar odată 
locuise într-o pensiune cu acest nume ce părea suficient de 
canadian. 

Recepţionerul de la Great Metropolitan descoperi că 
doamna Crafton-Bonsor era în cameră şi groom-ul îi duse 
cartea de vizită a lui Scottie în timp ce el şedea într-un 
fotoliu, părând absorbit de gânduri, dar în realitate studiind 
toţi bărbaţii care intrau sau ieşeau din vestibul. Îl localiză 
imediat pe detectivul hotelului. Avea expresia aceea 
încordată pe care o adoptă toţi detectivii de hotel, şi nu este 
niciodată total absentă de pe faţa nici unui detectiv. 

Groom-ul se întoarse îndată şi îl conduse la etajul al 
treilea, introducându-l într-un apartament luxos (Scottie 
ştia exact cât costa per diem acel apartament). 

Doamna stătea în picioare lângă fereastră privind peste 
umăr uşa pe care tocmai intra Scottie. 

— Bună dimineaţa, spuse ea sprinţară, domnule... 

— Profesor Bellingham, zise Scottie aferat. Ne-am mai 
întâlnit, vă amintiţi? 

— Bineînţeles că da. Nu v-am putut citi cartea de vizită 
fără ochelari. Luaţi loc, profesore. Dar, ce frumos din partea 
dumneavoastră să mă vizitaţi, nu? 

Scottie ştia din experienţă că nimeni nu era aşa cum părea 
când îl întâlnea prima dată, astfel că nu fusese pregătit 
pentru invariabilitatea surprinzătoare a doamnei Crafton- 


Bonsor. Nu-şi dădu seama dacă acum era ceva mai luxos 
garnisită decât atunci când o văzuse tolănindu-se în maşina 
ei cea lată. Bijuteriile îi erau magnifice. Când îşi ridică 
mâna, aceasta strălucea precum vitrina unei giuvaergerii. 
Trebuie să fi avut câte un inel pe fiecare deget, şi, cu 
siguranţă, pe una din mâini - trei brățări care, probabil, 
valorau o avere. 

Toate vechile instincte prădalnice ale lui Scottie se treziră. 
Era un sacrilegiu şi o ruşine ca femeia din faţa lui să aibă 
toate aceste lucruri minunate, în timp ce el ducea o 
existenţă precară. 

— M-am gândit să trec pentru câteva minute să vă văd, 
doamnă Crafton-Bonsor, rosti el tărăgănat. Sunt din 
Pantagalla şi, aflând că veniţi din Santa Barbara, ei bine, m- 
am gândit să intru pentru a vă spune „Bună ziua”, aşa, ca 
între doi buni vecini. Cunosc Santa Barbara foarte bine - o 
ştiu dinainte ca voi oamenii bogaţi să puteţi pune mâna pe 
ea şi s-o stricaţi. Ha, ha! O mică glumă, doamnă Bonsor! 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, profesore... 

— Bellingham, îi propuse el. 

— Profesore Bellingham! Este atât de neplăcut, 
servitoarea mea mi-a pierdut ochelarii şi, fără ei, sunt oarbă 
cu desăvârşire. Acesta este un oraş singuratic. Am mai fost 
aici cu ani în urmă, dar acum totul e nou şi ciudat pentru 
mine, şi voi fi bucuroasă să mă întorc acasă. 

— Sunteţi de mult aici? 

— De două săptămâni, spuse femeia, şi nu am întâlnit o 
singură persoană drăguță până acum. Sunt o adunătură de 
îngâmfaţi. Îmi închipui că nu au o centimă pe numele lor. Ei 
bine, am vizitat o femeie pe care am întâlnit-o în San 
Francisco şi cu care Senatorul s-a purtat foarte frumos, şi ai 
ei nici măcar nu m-au rugat să stau la ceai - nu că aşbea eu 
ceai, adăugă ea. 

Scottie putea înţelege foarte bine că doamna Crafton- 
Bonsor nu era considerată o achiziţie socială, în ciuda 
bogăției sale. 


Sporovâiră despre Santa Barbara, despre oameni din San 
Francisco (ale căror nume Scottie, din fericire, le cunoştea), 
şi doamna Crafton-Bonsor reveni la subiectul ei favorit - 
caracterul neospitalier al oamenilor din ţările străine şi 
decăderea servitorimii. 

— Vai, dar acestă cameră se presupune că a fost 
dereticată azi-dimineaţă, spuse ea, îndepărtând cu un 
bobârnac o bucăţică de scamă de pe scaunul pe care stătea. 
Priviţi, nici măcar cu peria n-a fost atins! 

Scottie tăcea. 

Doamna Crafton-Bonsor nu putuse citi cartea lui de vizită 
datorită vederii slabe, dar culegea scame minuscule, fără 
nici un efort vizibil. „Curioasă boală de ochi!” - decise el şi 
nu-i mai acordă nici un gând. 

Se făcu agreat în aşa măsură, încât a fost invitat la cină în 
aceeaşi seară. 

— Cinez în apartamentul meu, spuse ea. Calicimea pe care 
o găseşti în restaurantele hotelurilor mă scoate din pepeni. 

În timp ce cobora scările hotelului, jubilând datorită 
succesului vizitei sale preliminare, cineva îl bătu pe umăr, 
şi, uitându-se în jur, întâlni o figură familiară. 

— Andy vrea să te vadă, glăsui detectivul. Mi-a zis să te 
rog să treci pe la departament. 

Scottie îşi plescăi buzele impacientat, dar nu spuse nimic. 

— Salve, Scottie. Mai bine? Nu vrei să te aşezi? Unul din 
oamenii mei te-a văzut vizitând-o pe doamna Crafton- 
Bonsor, bogata americancă de la Great Metropolitan. Ce ţi- 
a mai trecut prin cap? 

— Nu mai are voie omul să se recreeze social? spuse 
Scottie, supărat. 

— Tot ce-ţi doreşti tu, şi chiar mai mult, replică Andy 
radios, dar te voi băga la răcoare un timp şi asta numai spre 
binele tău. Femeia este o mână ambulantă de diamante 
Kimberley, şi îmi repugnă ideea de a te vedea căzând pradă 
tentaţiilor. A propos, tocmai m-am întors de la Beverley 


Green, adăugă cu nepăsare. Domnişoara Nelson, 
binevoitoare, se interesa de tine. 

Scottie îşi umezi buzele. 

— Foarte amabil din partea domnişoarei Nelson, zise el 
încet. Cât despre această femeie diamantină, Macleod - 
intenţiile mele sunt foarte onorabile. Nu ştii ce confortabil 
este să stai aproape de atâţia bani, altfel nu te-ai opune 
acestor emoţii. 

— Nu mă opun la nimic, Scottie, spuse Andy liniştit, dar 
am ţinut-o sub observaţie de când a venit în oraş. Deja am 
invitat să părăsească scena doi vechi prieteni de-ai tăi, 
Harry Murton şi John Olandezul, şi n-ar fi corect faţă de tine 
dacă te-aş lăsa să crezi că poţi lucra liber, fără a fi observat 
de îngerii păzitori. 

Scottie tăcea. 

— Asta înseamnă că nu mă pot duce să o revăd? 

— Poţi să mergi la ea s-o vezi cât de des doreşti, dar dacă 
vine aici să miorlăie după diadema de diamante pe care o 
admirai doar cu câteva minute înainte de a pleca, şi care ar 
dispare în chip misterios, ei bine, Scottie, te pun în lanţuri. 

Un zâmbet fugar trecu peste faţa lui Scottie. 

— Nu ţi-a spus nimeni că m-am îndreptat? întrebă el 
inocent. 

— Am mai auzit asta, replică Andy cu un hohot de râs. 
Scottie, vorbesc serios. Nu vreau să te văd intrând iar în 
bucluc, şi cred că, în împrejurările date, doamna Bonsor 
este o cunoştinţă periculoasă. Moralitatea ta e primul 
considerent, spuse el pios. Bineînţeles că o poţi vizita de 
câte ori doreşti, dar e puţin cam periculos, nu-i aşa? Să 
presupunem că un alt pungaş se ocupă de asta şi apare un 
hiat în caseta de bijuterii... 

— Ce este acela „hiat”? întrebă Scottie cu interes. 

Andy îi explică. 

— Deci înţelegi... 

— Mulţumesc, Macleod. 

Scottie îşi culese pălăria şi se ridică. 


— Totuşi cred că o voi vedea. Este fascinantă. Şi asta fără a 
mai lua în considerare bijuteriile ei. Ai întâlnit-o vreodată? 

— Nu, nu am întâlnit-o. Nu este în sectorul meu, explică 
Andy. Dar Steel25 e în concediu, şi eu îi ţin locul, din fericire 
pentru tine, întrucât Steel nu ţi-ar fi acordat nici o şansă. 

— Mulţumesc, spuse Scottie din nou, şi, ă propos, 
Macleod, reporterul acela, Downer, este viu şi foarte activ. 

Nu era o veste nouă pentru Andy. 

— Ştiu deja. S-a întors la Beverley, sau, mai degrabă, într- 
un sat la o milă şi ceva distanţă. Te-a căutat? 

Scottie confirmă. 

— Îi tot pune întrebări cicălitoare unui prieten de-al meu. 
Ştii că a aflat de vizitele domnişoarei Nelson în Castle 
Street? Deci ştii?! Ce copoi eşti, Macleod!... Salut. 

În aceeaşi seară se duse curajos la Great Metropolitan, 
deşi ştia că era urmărit, şi a fost o seară plăcută. Doamna 
Bonsor îl agrea şi se întrecu pe sine în a-i face profesorului 
şederea cât mai reconfortanta. Află accidental că 
„Senatorul „, soţul ei, nu fusese deloc senator. Ghici că era 
un nume conferit ironic de câţiva cetăţeni din California. 
Informaţia îi netezi calea spre o mai profundă cunoaştere. 
Scottie nu reuşea să-şi explice cum un om educat se 
căsătorise cu o femeie de asemenea factură. Vorbea despre 
casa cât un palat, din Santa Barbara, despre maşinile ei, 
servitorii şi petrecerile ei şi, de fiecare dată când se mişca, 
sclipea. 

— Scottie a fost s-o vadă pe femeia aceea, Bonsor, de trei 
ori, raportă un filor. Cinează cu ea în fiecare seară şi au 
făcut o călătorie de plăcere cu maşina în această după- 
amiază. 

Andy dădu din cap. 

— Pune un om să-l urmărească pe Big Martin şi vezi ce 
progrese a făcut. 

Îi plăcea Scottie ca individ, dar, oficial, acesta era o 
posibilă ameninţare pentru siguranţa oamenilor. Într-o 
după-amiază, un ofiţer de poliţie o vizită pe doamna Bonsor 


şi, când Scottie veni la cină, o găsi splendidă în rochia-i de 
seară, dar stilul ei era rece şi atitudinea vădit distantă. 

— Aproape că nu am vrut să-ţi îngădui să urci, domnule, 
spuse ea. (Era de rău augur faptul că i se adresa cu 
„domnule”). Dar m-am gândit că ar trebui să stăm puţin de 
vorbă. Sticleţii sunt pe urmele dumitale. 

— Ale mele? se miră Scottie. 

Era supărat, dar nu jignit. Poliţia avea datoria s-o 
avertizeze pe această femeie, şi el chiar se întrebase cât 
timp îl va lăsa Andy să continue aşa, înainte de a-şi face 
meseria. 

— Ei susţin că eşti un escroc numit Scottie. 

Îşi clătină capul, dezaprobator. 

— Îţi pot spune doar că mă simt foarte afectată. 

— De ce? o întrebă Scottie calm. Nu v-am furat nimic, şi nu 
m-aş atinge vreodată de un ac din frumosul dumneavoastră 
păr. 

Da, Scottie însuşi spusese asta şi, într-un fel, chiar aşa era. 

— Admit că sunt denumit Scottie. Nu este numele meu, 
dar e destul de bun spre a mă identifica în două sau trei 
ţări. Admit că sunt un pungaş, dar înţelegeţi ce înseamnă 
asta, doamnă Crafton-Bonsor - spuse cu un tremur în voce - 
pentru un om ca mine, să vă întâlnesc pe dumneavoastră, o 
femeie de lume, tânără, adică în floarea vârstei, care acordă 
interes unui a... a... aventurier? Nu este vorba de banii sau 
de bijuteriile dumneavoastră, care nu înseamnă nimic 
pentru mine. Aş fi putut pune mâna pe ele din prima zi când 
v-am întâlnit, doamnă, continuă el îndrăzneţ. Am venit să vă 
admir pietrele preţioase. Toată lumea vorbea despre ele, şi 
cum de profesie sunt geolog... Recunosc că asta m-a atras. 
Dar când v-am văzut şi am vorbit cu dumneavoastră... a fost 
ca un vis. Un om de profesiunea mea, cu bun-gust şi 
rafinament, nu întâlneşte prea des o doamnă ca 
dumneavoastră. 

— Nu sunt chiar aşa, vă asigur, spuse doamna 
CraftonBonsor, nedorind să întrerupă scurgerea lină a 


reconfortantei elocinţe a lui Scottie, şi simțind totuşi că 
modestia cerea o asemenea întrerupere. 

— Am ştiut că nu sunteţi americancă din primul moment 
când mi-aţi vorbit. Oameni ca dumneavoastră nu se nasc pe 
Coasta Pacificului (ceea ce era adevărat) şi, atunci când v- 
am cunoscut, mi-am dat seama că trebuie să vă revăd. Am 
luptat cu nesăbuinţa mea, dar de fiecare dată farmecul 
dumneavoastră m-a învins. 

— Nu am intenţionat asta, murmură doamna Crafton- 
Bonsor. 

— Credeţi că nu ştiu? spuse Scottie cu un aer resemnat, 
ridicându-se şi întinzându-i mâna. La revedere, doamnă 
Bonsor. A fost ca şi cum aş fi trăit într-o altă lume. 

Ea îi luă mâna cu părere de rău că se sfârşea o 
întrevedere care nu-i fusese dezagreabilă. 

— La revedere, domnule Scottie. Mi-ar place să ne 
reîntâlnim, dar... 

— Înţeleg, zise Scottie cu amărăciune. E mai important ce 
ar crede lumea despre dumneavoastră, ce ar spune toţi 
aceşti fandosiţi din hotel. 

Doamna Crafton-Bonsor se îmbăţoşă. 

— Dacă crezi că dau doi bani pe opinia lor, spuse ea pe un 
ton ascuţit, ei bine, greşeşti! Vino la cină mâine seară! 

Invitaţia ei era un ordin, iar înfăţişarea - maiestuoasă. 
Scottie nu rosti un cuvânt. Se înclină şi plecă repede. Dacă 
n-ar fi procedat aşa, poate că ea şi-ar fi schimbat hotărârea. 

Ajuns la jumătatea scării, încercă să-şi amintească 
întreaga conversaţie. 

Existau câteva cărţi bune care circulau printre 
condamnaţi, destinate să-i facă să aprecieze o viaţă 
virtuoasă. Odată îi vorbise Stellei Nelson despre asta. În 
cărţile respective era nelipsit discursul adresat special de 
ocnaşul corijat nobilei femei care, prin gingaşa-i influenţă, 
contribuise la îndreptarea sa morală. 

În principiu, hoţul idealizat exprima aceleaşi sentimente ca 
şi Scottie. Dar el uitase ceva... Apoi îşi aminti, exclamând 


înciudat. 

— Ei drace! nu i-am spus nimic despre mama! 

Mai târziu, luând în considerare această omisiune, decise 
că, per ansamblu, era bine că uitase. Era chiar înţelept să 
aibă o rezervă pentru a doua întrevedere. Aşadar, nu 
trebuie să rişte - şi, intrând în gara cea mai apropiată, se 
îndreptă către un chioşc de ziare. 

— Aveţi cartea Salvat de un copil, sau Doar un ocnaş? 

— Nu, răspunse tânărul vânzător, nu vindem cărţi pentru 
copii. 

— Pungaş26 este cuvântul potrivit, fiule, spuse Scottie. 

Capitolul XXVII. 

FANTOMA UNUI NUME 

„Dragul meu Macleod (scria un ataşat al ambasadei 
americane), nu o cunosc personal pe doamna Crafton- 
Bonsor, dar am auzit foarte multe despre dânsa. După cum 
ai presupus, Crafton-Bonsor nu a fost senator al S. U. A. În 
această ţară avem ceea ce voi numiţi „titluri de 
complezenţă”; în cazul nostru „Senatorul” desemnează o 
noţiune exact opusă. Numele adevărat al lui Crafton-Bonsor 
este dificil de aflat. Vechii săi asociaţi îl gratulau cu nume 
variind de la „Mike”27 la „Murphy28, dar el era 
„Bonsor”29-Murphy şi „Grafter”30-Bonsor, de la aceste 
două apelative ajungându-se, probabil, la Crafton-Bonsor. A 
avut o anumită influenţă politică şi, în ultima perioadă a 
vieţii, a fost unanim cunoscut sub denumirea de 
„Senatorul”. Când a murit a lăsat o avere imensă, iar 
văduva lui a moştenit absolut totul.” 

Cu prima ocazie când rămaseră singuri, Andy îi citi Stellei 
Nelson scrisoarea. 

E îşi făcuse datoria, şi acum doamna Crafton-Bonsor nu 
mai putea avea nici un dubiu asupra caracterului 
prietenului ei. Dar această prevenire nu numai cănua 
împiedicat asocierea celor doi oameni ciudaţi, ci dimpotrivă, 
se pare că a avut efect contrar. 


— S-ar putea ca ea să încerce să-l corijeze, sugeră Stella 
cu ochi strălucitori. Oamenii râi exercită o fascinaţie 
irezistibilă asupra doamnelor impresionabile. Nu că Scottie 
este rău sau doamna Bonsor, deosebit de impresionabilă. A 
venit la Beverley Green - acum mi-o amintesc; a culcat la 
pământ liliacul nostru superb... Ceva mai târziu, Scottie mi- 
a spus numele ei. 

— Prânzul, ceaiul de la ora cinci şi cina! protestă Andy. 
După câte sunt informat, micul dejun îl serveşte tot acolo! 
Nu mă interesează distracţiile lui Scottie şi, presupun că, 
avertizând-o pe doamnă, mi-am declinat responsabilitatea, 
dar totuşi... 

— Poate că o iubeşte, presupuse fata, şi te rog, Andy, nu 
mai zâmbi sarcastic. Întotdeauna am avut impresia că 
Scottie are o predispoziţie romantică. 

— Nu neg acest fapt. Acel alibi al lui... 

— Andy! Nu fi nesuferit! Şi apoi, trebuie să te întâlneşti cu 
ea. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu ea? repetă Andy, vădit 
surprins. 

Stella dădu solemn din cap. 

— Scottie mi-a scris întrebându-mă dacă o poate aduce la 
cină, şi bineînţeles că am spus da. l-am prezentat tatei o 
scurtă descriere a ei şi de atunci se înfioară într-una. Cred 
că va avea o întâlnire la club diseară, deci prezenţa ta este 
imperios necesară. 

— Încerci să-mi spui - zise Andy, nevenindu-i să creadă - 
că Scottie a avut impertinenţa de a se invita, împreună cu 
prietena sa muiată în bijuterii, să cineze cu tine? 

În aparenţă Scottie o avusese, şi în acea seară Andrew 
Macleod a făcut cunoştinţă cu o doamnă căreia se străduise 
să-i fie de folos. 

Doamna Crafton-Bonsor se îmbrăcase într-o rochie de 
seară foarte strânsă pe corp, din catifea de culoarea 
brumei, cu o tăietură periculos de adâncă şi, văzând-o, 
Andy rămase amuţit. 


Pe nici o fiinţă umană nu văzuse o asemenea etalare de 
pietre preţioase. De la bareta cu diamante ce-i ţinea părul 
roşu, până la cataramele cu diamante de la pantofi, era 
copleşitoare. Pe lângă ea, un rajah în ţinută de gală purtând 
toate giuvaerele de paradă ar fi părut meschin şi 
neornamental. 

Scottie jubila. Mândria sa era atât de sinceră, încât Andy 
se uita la el cu gura căscată. 

— Faceţi cunoştinţă cu prietena mea, doamna Crafton- 
Bonsor. Acesta este doctorul Macleod, Mirabel. („Mirabel!” 
repetă Andy în minte şi aproape că se sufocă.) Dr. Macleod 
şi cu mine am avut multe dispute - le-aş putea numi chiar 
lupte - dar nu-i port pică. Ela fost gentleman-ul care te-a 
prevenit în privinţa mea - şi nu a fost justificat gestul său? 

Luă mâna lui Andy şi i-o scutură cu putere. 

Doamna Bonsor, din contră, îl onoră pe acesta cu o privire 
de gheaţă din ochii ei albaştri. 

— Dânsa este domnişoara Nelson, Mirabel, spuse Scottie. 

Ceva îi luci pe deget în timp ce gesticula făcând 
prezentările. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, cu adevărat, declară 
doamna Bonsor fără entuziasm. Toţi prietenii profesorului, 
profesorul Bellingham - şi aruncă o privire în direcţia lui 
Andy - sunt şi prietenii mei. 

Era un început stânjenitor pentru ceea ce Stella sperase a 
fi o seară foarte plăcută şi amuzantă. Îndreptându-se spre 
masa pregătită pentru cină, începu să înţeleagă (şi gândul o 
făcu să se simtă neajutorată) că doamna Crafton-Bonsor era 
geloasă pe ea! Dar între timp strălucitoarea doamnă 
alungase ostilitatea şi suspiciunile iniţiale şi acum flecărea 
jovială cu Andy. 

Otrava pătrundea în venele lui Scottie. Acel om sobru, în a 
cărui lipsă de ostentaţie consta marele său farmec, etala 
două mari inele cu solitar. Andy nu se uită la ele de 
aproape; nici nu era necesar, decise el, întrucât Scottie nu 


ar expune bijuterii care fuseseră complet descrise în Hue 
and Cry31. 

— Da, plec săptămână viitoare, spuse doamna Crafton- 
Bonsor, trăgând cu ochiul spre Scottie. M-am distrat mai 
bine decât mă aşteptam, dar fireşte că doresc să mă întorc 
în frumoasa mea casă din Santa Barbara. Peluza este tot 
atât de mare cât satul acesta - i-am arătat profesorului o 
fotografie, şi el a declarat că este minunată. Natural că, 
având o casa atât de luxoasă, prefer să locuiesc acolo. 

Îi aruncă o privire lui Scottie, în timp ce gentleman-ul 
nostru îşi pleca ochii spre faţa de masă. Era o modestie atât 
de obscenă la Scottie în acel moment, încât lui Andy tare i- 
ar fi făcut plăcere să-l pocnească. 

— Sper că nu veţi găsi călătoria prea monotonă, doamnă 
Crafton-Bonsor, spuse Andy. Vă va lipsi prietenul nostru, 
profesorul. 

— Daa, zise doamna Bonsor şi tuşi uşor. 

Scottie îşi ridică privirea. 

— Mă gândeam să merg în California să văd ce mai e pe- 
acolo, rosti el, şi de această dată doamna Bonsor era cea 
care zâmbea afectat. 

— Adevărul este, domnule... spuse ea, că Stanhope şi cu 
mine... 

— Stanhope?! Cine este Stanhope? întrebă Andy 
deconcertat, dar imediat înţelese, căci ochii rugători ai lui 
Scottie îi întâlniră pe ai săi. 

— Stanhope şi cu mine suntem foarte buni prieteni. 
Credeam că aţi observat inelul. 

Femeia ridică o mână grăsuţă. 

De fapt, Andy remarcase vreo douăzeci de inele. Dar se 
reculese repede. 

— Permiteţi-mi să vă adresez urările mele de bine, spuse 
el mărinimos. Într-adevăr, este o veste neaşteptată, doamnă 
Crafton-Bonsor. 

— Nimeni nu a fost mai surprins decât mine, replică 
doamna cu vioiciune, dar veţi înţelege, domnule - mereu vă 


uit numele; câteodată îl uitam şi pe al Senatorului - deci, 
înţelegeţi cât de singură poate fi o femeie cu poziţia mea. Pe 
lângă aceasta, vreau ca Stanhope să înceapă o nouă viaţă. 
Foarte aproape de casa mea se află o mândreţe de munte 
unde ar putea să... cum se spune, Stan? 

— Să fac studii geologice, murmură Scottie. 

— Exact! exclamă doamna Bonsor, şi dacă nu corespunde, 
există nişte munţi a-ntâia la câteva ore de mers cu maşina. 

— Deci ai de gând să ne părăseşti? zâmbi Andy. Şi 
presupun că, în nici o lună, vei fi uitat Beverley Green-ul şi 
pe Wilmot, şi pe Abraham Selim criminalul, şi... 

Se auzi o izbitură. 

Doamna Crafton-Bonsor căzuse pe pardoseală, pierzându- 
şi total cunoştinţa. 

— A fost datorită căldurii din cameră, explică ea respirând 
cu greutate - o femeie cu hainele în dezordine, cu părul 
răvăşit şi bijuteriile atârnându-i strâmb. Eu... eu cred cămă 
voi întoarce la hotel. Stanhope - era înduioşător să vezi cât 
de mult se baza pe el - vrei să chemi maşina? 

Faţa ei devenise deodată bătrână şi cenugşie, iar contrastul 
cu buzele sângerii apărea cadaveric. Andy se aştepta ca din 
clipă în clipă s-o vadă leşinând din nou. Probabil că ar fi o 
criză şi mai puternică decât prima. Avea o constituţie 
fragilă, şi răsuflă uşurat când o văzu dând semne de 
întremare. El şi alarmatul Scottie o ajutară să meargă la 
maşină. 

— Faptul că voi conduce îmi va face bine, spuse ea cu un 
mic râs nervos, uitându-se în jur. Îmi pare rău că-ţi dau 
atâta bătaie de cap, domnişoară „Cum te numeşti”, dar 
vreau să aud şi povestea acelei crime. Cine a fost ucis? 
Abraham Selim? 

— Nu, un tip numit Merrivan. A fost o prostie din partea 
mea să menţionez numele acela îngrozitor, spuse Andy. 

— Oh, asta nu m-a deranjat. La revedere, domnule. 

Andy se întoarse cu faţa la masa cu mâncărurile abia 
atinse. 


— Abraham Selim, murmură el. 

Stella îşi încreţi fruntea. 

— Crezi că menţionarea acelui nume i-a cauzat leşinul? 

Andy aprobă. 

— Nu există nici un dubiu în această privinţă, spuse el, dar 
de ce numele asasinului lui Merrivan a avut un asemenea 
efect? 

Studie timp îndelungat modelele de pe faţa de masă, iar 
fata nu-l întrerupse din meditaţie. 

— Cred că trebuie s-o audiez pe doamna Crafton-Bonsor, 
zise el încet, pentru că, dacă nu greşesc prea tare, această 
doamnă ne poate spune mai multe despre crimă şi mobilul 
ei, decât însuşi ucigaşul. 

Capitolul XXVIII. 

OMUL ÎN HALAT DE CASĂ. 

Andy a stat cu Stella până la întoarcerea domnului Nelson, 
apoi a plecat, traversând pajiştea cu paşi mari spre casa de 
oaspeţi unde rezervase vechea lui cameră. 

Era singurul vizitator din casă, şi Johnston salută sosirea 
sa cu plăcere nedisimulată. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că aţi venit, spuse el. Mi-era 
teamă că nu veţi sosi până într-o oră. 

Andy îi aruncă omului o privire profesională; faţa acestuia 
era trasă şi dinţii îi clănţăneau. 

— Ce problemă ai, Johnston? îl întrebă. Pari cam indispus. 

— Nervii m-au lăsat de tot de când cu crima asta. Am 
devenit atât de nervos, încât cu greu pot sta locului şi nu 
mă pot culca niciodată până la trei dimineaţa. 

— De ce nu? întrebă Andy. 

Omul râse isteric. 

— Dacă vă spun, veţi crede probabil că sunt nebun şi am 
momente când chiar aşa mă simt, doctore. În general nu 
sunt un om nervos, niciodată nu am fost. Nu mă deranjează 
să vă spun confidenţial că în tinereţe am braconat pe toate 
domeniile din acest ţinut. Dar... 

— Dar ce? întrebă Andy după un interval de tăcere. 


— Se poate spune că, într-un fel, sunt un om credincios, 
continuă Johnston. Nu lipsesc niciodată de la slujba de 
seară, dar nu cred în nimic supranatural - spiritism şi tot 
felul de prostii. Întotdeauna am spus că fantomele pe care 
le văd oamenii sunt, de fapt, spiritele pe care le au 
înlăuntrul lor. 

— Şi deci ai văzut fantome, ei? întrebă Andy, curios. Ceea 
ce înseamnă, Johnston, că eşti serios zdruncinat. Mă 
întâlnesc mâine cu domnul Nelson şi îl voi ruga să 
recomande comitetului să-ţi acorde o vacanţă. 

Johnston clătină din cap. 

— Poate că aveţi dreptate, domnule, dar - sunt un prost, 
presupun - dar am văzut lucruri în Beverley Green care v- 
ar îngheţa sângele în vene, deşi sunteţi doctor. Este o vale a 
fantomelor. Întotdeauna am spus asta, şi aşa este. 

— Ai zărit până acum pe vreunul din fantomaticii locuitori? 

Omul îşi linse buzele. 

— Pe domnul Merrivan. 

Andy care, cu un hohot de râs, se pregătea să urce scările, 
se răsuci din nou spre el. 

— L-ai văzut pe domnul Merrivan? Unde? 

— Da, aşa cum l-am văzut de zeci de ori până acum, stând 
în faţa porţii, îmbrăcat în halatul său de casă. Pe timpuri 
obişnuia să iasă dimineaţa devreme, purtând doar halatul 
cel lung, galben - înainte ca toţi ceilalţi să iasă din casă, mă 
înţelegeţi - la cinci sau şase dimineaţa, şi l-am văzut tot 
acolo în nopţile calde de vară, stând cu mâinile în buzunare 
şi luând aer. 

— Oh, l-ai văzut, nu-i aşa? întrebă Andy încetişor. Chiar şi 
de când a murit? 

Omul dădu afirmativ din cap. 

— Da, acum două nopţi, spuse el. Nu am vorbit cu nimeni 
despre asta, dar adorm greu şi, de regulă, fac o plimbare în 
jurul pajiştii înainte de a merge la culcare. Cred că am 
ocolit pajiştea de cel puţin douăzeci de ori în cursul nopții. 
La început obişnuiam să merg atât de aproape de casa 


domnului Merrivan pe cât îmi permiteau nervii, şi după 
două sau trei nopţi mi-am dat seama că nu mă mai puteam 
apropia nici la douăzeci de iarzi de ea. Cu două nopţi în 
urma mă plimbam în sus şi în jos cu paşi mari, 
întrebândumă cine ar cumpăra casa. Domnul Wilmot a 
vândut tot mobilierul, singurele lucruri rămase fiind 
draperiile de la ferestre. Hoinăream, gândindu-mă ce 
pustiu părea acum acel loc, când, deodată, am văzut o 
lumină, şi... vocea lui tremură. 

— Era în camera unde a fost găsit cadavrul. 

— Ce fel de lumină? 

— Părea a fi de la o lumânare, domnule. Nu era 
strălucitoare, ca atunci când provine de la o sursă electrică. 
De fapt, domnul Wilmot a întrerupt curentul electric. 

— Şi după aceea ce s-a întâmplat? întrebă Andy. 

— După aceea, domnule - Johnston se cutremură - ei bine, 
am observat doar o dungă de lumină între jaluzele şi 
perete, şi mă gândeam că am avut vedenii, când jaluzeaua a 
fost ridicată încet... 

Andy aşteptă ca omul să-şi învingă emoţiile. 

— Nu l-am putut vedea clar, dar era într-un halat de casă 
şi privea afară în grădină. Am paralizat de spaimă; am 
rămas inert ca un buştean, nu m-am mai putut mişca. Apoia 
coborât din nou jaluzeaua şi s-a aprins lumina. Asta a fost 
după câteva minute, în hall. Deasupra uşii este o fereastră 
în formă de evantai. Nu ştiu cât timp am stat acolo, poate 
zece minute, poate zece secunde - nu mi-am dat seama - şi 
apoi, venindu-mi în fire, am observat că uşa s-a deschis. Era 
doar o lumină slabă pe coridor când el a ieşit. 

— Merrivan? 

Omul dădu afirmativ din cap. 

— Sau, în orice caz, cineva într-un halat de casă, nu? spuse 
Andy. 

— Da, domnule. 

— Şi de atunci l-ai mai văzut? 


— Da - noaptea trecută, când m-am plimbat foarte 
aproape de casa lui. El se afla deja la poarta principală, cu 
mâinile în buzunare. 

— L-ai zărit faţa? 

— Nu, domnule, nu am aşteptat să-i văd faţa. Am luat-o la 
fugă. 

— I-ai spus domnului Wilmot? 

— Nu, domnule, n-aş vrea să-i povestesc - domnul 
Merrivan este unchiul său. 

Andy medită îndelung la cele auzite. 

— Probabil suferi de halucinaţii datorită unui puternic şoc 
nervos. 'Le voi examina mâine, Johnston. 

Era ora unsprezece când Andy a stins lumina şi s-a 
strecurat în pat. Dintr-un anume motiv nu putea dormi. 
Avusese o zi foarte grea şi era absurd să presupună că 
nervii lui fuseseră afectaţi în vreun fel de istorisirea lui 
Johnston. Omul era cu siguranţă nevrotic. Văzuse 
reflectarea luminii dintr-o altă casă şi îşi imaginase tot 
restul. Şi totuşi, nu ar fi putut exista lumini în celelalte case 
la acea oră a dimineţii. Întorcând problema pe toate feţele, 
Andy căzu într-un somn adânc. 

S-a trezit datorită unui țipăt, un răcnet răguşit de spaimă. 
Sări din pat şi aprinse lumina, iar după o secundă auzi paşi 
grăbiţi de-a lungul coridorului. 

Deschise uşa şi dădu cu ochii de Johnston. Faţa 
administratorului era albă ca varul şi, în groaza lui, 
deschidea gura şi scotea sunete nedesluşite, arătând cu 
mâna spre fereastră. Andy alergă într-acolo. O deschise, dar 
nu putu vedea nimic. 

— Stinge lumina, Johnston, spuse el tăios. 

Într-o secundă camera se cufundă în întuneric. 
Străpungea cu privirea întunericul, dar nu observă nimic. 

— L-am văzut, l-am văzut! gâfii Johnston. Era acolo pe 
pajişte, sub fereastra mea, umblând în sus şi în jos în halatul 
său de casă. Am deschis fereastra spre a mă asigura. Şi mi- 
a vorbit. O, Doamne! 


— Ce-a spus? întrebă Andy, scuturându-l de umeri pe omul 
ce se bâlbâia. Vorbeşte clar, omule; ce ţi-a zis? 

— M-a întrebat de cheie, gemu Johnston. M-a strigat pe 
nume. „Dă-mi cheia!”, a spus. 

Andy aruncă pe el un pardesiu, alergă pe scări în jos şi ieşi 
la aer. Nu văzu pe nimeni şi, trântindu-se în iarba spre a nu 
fi observat, matură cu privirea întreaga zonă, dar în zadar. 

Reîntorcându-se în camera lui Johnston, îl găsi pe acesta în 
pragul colapsului şi îi administră fortifiantele pe care le găsi 
la îndemână. Reuşi să-l readucă la o înfăţişare umană, dar 
omul continua să-şi susţină povestea. 

— De ce te-a întrebat de cheie? 

— Pentru că eu o am, spuse Johnston. Iat-o, domnule. 

Luă o cheie din bufet. 

— Domnul Wilmot mi-a dat-o. Eu trebuie să arăt oamenilor 
casa - celor care doresc s-o cumpere. 

— Dă-mi-o mie, ceru Andy şi o băgă în buzunar. 

Pentru Andy în acea noapte nu mai putea fi vorba de somn. 
Se îmbrăcă şi plecă să facă verificări. Nu întâlni nici fiinţe, 
nici năluci în drumul său pe pajişte. O senzaţie lugubră îl 
cuprinse în timp ce intra pe poartă şi apoi când, la lumina 
lanternei, răsucea cheia în uşă. Paşii săi aveau un ecou 
straniu în hall-ul rămas gol. 

Ezită o secundă înainte de a apuca clanţa şi a deschide uşa 
ce ducea la „biroul” domnului Merrivan. Ioate piesele de 
mobilier fuseseră luate, chiar şi carpeta de pe podea, şi 
doar câteva capete de sârmă indicau locul unde au atârnat 
odată gravurile domnului Merrivan. 

Se opri o altă secundă pentru a examina pata întunecată 
de pe pardoseala unde stăpânul casei îşi găsise sfârşitul, şi 
atunci întâmplarea făcu să îndrepte lanterna spre fereastră. 
Pentru o secundă zări ceva, şi un fior îi cobori pe şira 
spinării. Era datorită imaginii fugare a unei făpturi din 
grădină, o figură slab luminată de strălucirea lanternei sale. 
O altă secundă - şi aceasta dispăru. 


Se repezi la fereastră încercând să o forţeze, dar 
şuruburile laterale erau puse, astfel că se scurse ceva timp 
până când ieşi el în grădină şi urmă poteca de zgură spre 
livadă. Nu exista nici urmă de om sau stafie. 

— Phuu! făcu Andy, ştergându-şi fruntea transpirată. 

Întorcându-se în cameră, blocă fereastra în urma sa şi 
încuie uşa de la stradă înainte de a se întoarce la casa de 
oaspeţi, şi atunci... 

— Ei, fir-aş... 

Andy înlemni în mijlocul pajiştii cu ochii ţintă la fereastra 
Stellei. Încă o dată, într-un moment critic, la ea lumina era 
aprinsă. 

Capitolul XXIX. 

CINE ESTE DOAMNA BONSOR? 

De această dată, Andy hotări că nu mai putea aştepta până 
dimineaţă pentru a primi o explicaţie. Probabil va fi una 
foarte simplă, şi - o lumină apăruse în hall. Bătuse foarte 
încet la uşă, dar Stella îi răspunse. 

— Cine-i acolo? 

Simţi o notă de nervozitate în vocea fetei. 

— Eu sunt, Andy! 


— Andy! 
Auzi degetele ei bâjbâind tremurânde după lanţ. 
— O, Andy! 


Fata îi căzu în braţe, plângând cu suspine. 

— Sunt atât de speriată. Sunt o proastă! 

— Toată lumea pare speriată şi proastă în noaptea asta, 
spuse Andy în timp ce netezea capul brun rezemat de 
umărul lui. Ce-ai văzut? 

— Tu ai văzut ceva? întrebă ea, ridicându-şi privirea spre 
el. 

Vocea domnului Nelson o chemă de pe scări. 

— Este Andy, tată. Vrei să cobori, te rog? 

— S-a întâmplat ceva rău? 

Nelson îşi încheia halatul în timp ce cobora scările. 


— Încerc doar să aflu, spuse Andy. Beverley Green-ul pare 
a fi în criză de nervi în seara asta. 

Domnul Nelson avea halat purpuriu, observă el, şi 
aparenţa unui om care abia atunci s-a trezit din somn. 

— Ai ciocănit şi mai devreme? îl întrebă. Aş fi putut jura că 
am auzit pe cineva. 

— Nu, tată, nu era Andy. 

Fata se înfioră. 

— A ciocănit cineva? întrebă Andy. 

Răspunsul a fost pozitiv. 

— Am un somn foarte uşor, spuse ea, şi trebuie că am auzit 
de prima dată ciocănitul. Credeam că eşti tu şi am deschis 
fereastra să privesc afară. Am văzut pe cineva jos lângă zid, 
stând pe potecă. Se vedea foarte distinct. 

— Cum era îmbrăcat? întrebă Andy repede. Într-un halat 
de casă? 

— L-ai văzut şi tu? Cine era, Andy? 

— Continuă, draga mea; ce s-a întâmplat? 

— Am strigat: „Cine este acolo?”, şi la început nu a 
răspuns, după care, cu o voce gravă, a spus: „- [i-ai obţinut 
eşarfa?”. N-am înţeles imediat ce voia să zică, apoi mi-am 
amintit de eşarfa care a fost găsită în livadă. „Da”, am spus. 
„Cine eşti?” Dar el nu a răspuns, şi l-am văzut cum se 
îndepărta. Am stat mult timp în întuneric bătându-mi capul 
cine ar putea fi. Nu era vocea ta; nu era vocea nimănui 
cunoscut, doar dacă - dar asta ar fi absurd! 

— Doar dacă era a lui Merrivan? completă Andy, cu voce 
joasă, ideea. 

— Bineînţeles că nu putea fi a lui, dar era gravă şi blajină - 
aşa, ca a lui - şi cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă 
speriam mai tare. Da, cred că era a lui Merrivan, dar m-am 
împotrivit din răsputeri acestei idei. După „ceea mi-am 
aprins lumina şi am coborât la parter, intenţionând să-l 
chem pe tata şi să-mi iau un pahar cu lapte. Şi atunciai 
ciocănit tu, Andy. 


— Este extraordinar! exclamă Andy, şi le povesti ce văzuse 
şi auzise în acea noapte. Johnston e o epavă care tremură 
într-una. Va trebui să-l lăsaţi să plece, domnule Nelson. 

— Dar cine ar putea fi? Credeţi că cineva a încercat să ne 
sperie? 

— Dacă asta a intenţionat, atunci a reuşit chiar prea bine, 
spuse Andy. 

— Am o teorie - anunţă domnul Nelson care nu ducea 
niciodată lipsă de aşa ceva - şi anume, că eraţi cu toţii 
indispuşi de leşinul femeii aceleia respingătoare. Am ştiut 
că sunteţi indispuşi de îndată ce-am intrat. 

— Johnston nu era indispus - zise Andy - şi cred că nervii 
mei sunt într-o stare destul de bună. 

Scoase cheia din buzunar. 

— Duceţi-vă şi aruncaţi o privire în casa lui Merrivan, 
zâmbi el. 

— Nici pentru o mie de lire, spuse domnul Nelson înfocat. 
Şi acum, du-te la culcare, Stella. Dimineaţă vei fi o epavă. 

— Deja e dimineaţă, zise fata dând la o parte obloanele. 
Mă întreb dacă Arthur Wilmot este treaz?! 

Aceeaşi întrebare îl frământa şi pe Andy şi, obţinând de la 
Stella promisiunea solemnă că se va duce direct la culcare, 
o părăsi şi se îndreptă spre cocheta reşedinţă a domnului 
Wilmot. 

Trecu foarte mult timp până reuşi să-l trezească pe cel ce 
făcea pălării de damă, şi Arthur Wilmot primi veştile cu un 
calm ciudat. 

— Este curios, spuse el. Am fost ieri în casă. De fapt, eu am 
fixat zăvoarele la fereastra din spate. Nu au mai fost puse 
de când cu crima. 

— Nu ai văzut nimic deosebit? îl întrebă Andy. 

— Absolut nimic, răspunse tânărul. Dacă aşteptaţi un 
moment până mă îmbrac, merg cu dumneavoastră acolo. 
Până atunci se va lumina îndeajuns spre a vedea dacă există 
urme de paşi în grădină. 


— Nu-ţi mai bate capul în privinţa urmelor de paşi, replică 
Andy iritat. O alee de zgură şi o curte asfaltată nu sunt cel 
mai bun material pentru păstrarea acestor mărturii. 

Totuşi îl acompanie pe Arthur, şi făcură o inspecţie 
amănunţită a încăperilor, începând cu hall-ul. 

— Aici este ceva. 

Wilmot arătă cu degetul spre podea. 

— Ceară de lumânări, spuse Andy cu interes. Ai intrat aici 
cu cineva având lumânări? 

Arthur Wilmot clătină din cap. 

Au găsit o altă picătură de ceară în camera lui Merrivan şi 
apoi au descoperit o lumânare pe jumătate arsă. Fusese 
pusă în spatele adâncului şemineu. 

— Nici nu mai era necesară asta ca să înţeleg că pe aici a 
trecut ceva mai substanţial decât o stafie, spuse Andy. Fără 
a pretinde că sunt o autoritate în materie de stafii, am 
înţeles dintotdeauna că îşi poartă cu ele propria lor 
iluminare. 

Împachetă cu grijă lumânarea într-o hârtie. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu ea? întrebă Wilmot mirat, 
şi Andy zâmbi. 

— Realmente, ca om care-mi propune să caut urme de paşi 
pe asfalt, cred că eşti neobişnuit de greu de cap, Wilmot. 
Lumânarea este acoperită de amprente. 

„Criminalul, sănătos la minte sau nebun, este atras de 
locul crimei, şi probabil că vizitele lui sunt frecvente”, gândi 
Andy. 

Nu spuse nimic despre planurile sale lui Wilmot sau 
Nelson-ilor. Prima chestiune ce trebuia lămurită o viza pe 
doamna Crafton-Bonsor, dar acea doamnă nu putea fi 
văzută. Mai mult decât atât, atunci când Andy insista 
asupra necesităţii imperioase a unei întrevederi, ea refuză 
direct şi categoric să-l primească. lar Scottie îi era mesager. 

— Capricii de femeie, murmură Scottie. Nu are nici un 
rost, Macleod, este tare ca o fosilă neolitică. Am făcut tot ce 
mi-a stat în putinţă, dar nu vrea să te vadă. 


— Ei bine, Scottie, spuse Andy, am fost fair-play cu tine şi 
trebuie să mă ajuţi. Ce a fost Abraham Selim pentru ea? 

Scottie înălţă din umeri cu subînţeles. 

— Nu întreba niciodată despre trecutul unei femei, 
Macleod. „Trecutul este mort, deci lasă-l să moară”, după 
cum spune cântecul, „şi viitorul este al fericirii”. 

— Nu sunt îngrijorat de viitorul, ci de trecutul doamnei 
Crafton-Bonsor, spuse Andy pe un ton arţăgos, şi am de 
gând să o văd pe această doamnă, sau va ieşi un adevărat 
scandal. 

Scottie dispăru şi se întoarse după aproape o jumătate de 
oră. 

— Este bolnavă, Macleod, fără nici un dubiu. Dumneata, ca 
medic, vei vedea asta din prima clipă. Dar îţi acordă două 
minute. 

Doamna Bonsor era întinsă pe o canapea, şi Scottie nu 
exagerase efectul tragic pe care îl produsese asupra femeii 
referirea întâmplătoare din noaptea trecută. Obrajii ei 
rotunjori păreau să fi devenit slabi, palizi; insolenţa îi 
dispăruse din ochii albaştri. 

— Nu am nimic de declarat, domnule, spuse ea tăioasă, 
aproape în acelaşi moment în care Andy intră în cameră. 
Nu-l cunosc pe Abraham Selim şi nu doresc să discut 
despre el. Dacă este un prieten de-al dumneavoastră, ei 
bine, nu vă pot admira gusturile. 

— Nu v-a spus Scottie... începu el. 

— Scottie nu mi-a spus nimic, ţipă ea ascuţit, şi nu înţeleg 
de ce aţi venit în salonul meu privat - Dumnezeu mi-e 
martor că plătesc destul pentru el - şi încercaţi să mă 
trageţi de limbă. 

— L-aţi cunoscut vreodată pe Abraham Selim? 

Ea ezită. 

— Ei bine, da, spuse nepăsătoare. Asta a fost cu mulţi ani 
în urmă. Nu vreau să vorbesc cu dumneavoastră despre 
asta, domnule. Afacerile mele private sunt numai ale mele. 


Nu-mi pasă ce sunteţi, poliţist sau nu. Reputația mea 
suportă orice investigaţii, credeţi-mă! 

Andy aşteptă până ce ea încheie fraza, apoi rosti: 

— Numele dumitale a fost Hilda Masters şi te-ai căsătorit 
cu John Severn în biserica St. Paul din Marylebone. 

Ea rămase cu gura căscată şi se uită fix la el. Apoi începu 
să plângă, şi din lacrimi dădu într-un râs cu hohote. 

În acele momente de disperare ale femeii, Andrew 
Macleod a avut în faţa sa un Scottie minunat - pe rând 
tandru şi autoritar, liniştitor şi sarcastic. Andy, în discreţia 
sa, i-a lăsat singuri pentru o jumătate de oră, la capătul 
căreia Scottie a venit la el. 

— Macleod, zise el paşnic, ea are de gând să-ţi spună tot 
adevărul şi, cum stenografia este hobby-ul meu, aş vrea să-l 
consemnez eu pentru dumneata. Mirabel, ezită el, nu a avut 
ceea ce aş putea numi „flair”-ul meu pentru limbajul elevat, 
şi cred că va suna mai bine dacă transpun eu în termeni 
poliţieneşti, decât dacă ai apela la stenograful hotelului. 
Este o femeie cu pistrui pe nas şi dinţi de aur în gură. Prima 
dată când am văzut-o, mi-a displăcut. Mirarea dumitale 
relativ la versatilitatea mea face cinste inteligenţei ce o ai, 
dar când eram tânăr obişnuiam să fac 180 pe minut, şi 
puţini manipulatori de taste m-au întrecut vreodată într-un 
concurs corect de dactilografiere. Sunt mort după această 
fată. Pentru dumneata nu este o femeie tânără, dar, cu cât 
înaintezi în vârstă, devii mai elastic în idei. Vrei să mă laşi s- 
o fac? Pune întrebările; eu voi tria răspunsurile şi le voi 
aranja într-o formă mai potrivită. 

Andy îşi dădu acordul, şi din această asociere ciudată s-a 
născut o poveste şi mai ciudată. 

Capitolul XXX. 

MĂRTURISIREA DOAMNEI CRAFTON-BONSOR 

„Numele meu este Mirabel Hilda Crafton-Bonsor. Nu sunt 
sigură dacă acesta a fost adevăratul nume al ultimului meu 
soţ. Cred că se numea Michael Murphy32. Avea origine 


irlandeză şi, când l-am întâlnit prima dată, era antreprenor 
în oraşul Sacramento din statul California. 

M-am născut în satul Uckfield, Sussex, dar am venit la 
Londra când aveam şapte ani. Murind părinţii mei, am 
locuit cu o mătuşă, doamna Pawl, din Bayham Street, oraşul 
Camden, şi am intrat în serviciu la vârsta de şaisprezece 
ani, lucrând ca fată în casă la domnişoara Janet Severn, din 
Manchester Square nr. 104. Domnişoara Severn era o fată 
bătrână şi foarte excentrică. Avea păreri drastice privind 
căsătoria, în special în privinţa mariajelor cu cei din păturile 
inferioare ale societăţii. 

Singura persoană din casă, în afara domnişoarei Janet şi a 
servitorilor, era domnul John Severn, nepotul domnişoarei, 
ce stătea acasă numai în timpul vacanţelor. Era student la 
universitatea din Cambridge. Nu cunosc la ce colegiu, dar 
ştiu că era Cambridge, pentru că am pus la poştă o mulţime 
de scrisori de la domnişoara Janet adresate lui şi 
întotdeauna citea adresa cu voce tare înainte de a mi-o da. 
Îmi amintesc că colegiul purta un nume religios. Din 
nefericire, nu pot scrie sau citi şi, deşi de atunci am învăţat 
să-mi scriu numele pe un cec, asta-i tot ce ştiu să fac. Aşa se 
explică de ce niciodată nu am citit despre crimă, nici nu am 
ştiut numele persoanelor implicate. Mă întâlneam foarte 
des cu domnul John atunci când era acasă. Avea o 
slăbiciune pentru mine, căci în vremea aceea eram o fată 
foarte arătoasă, dar niciodată nu a făcut dragoste cu mine. 

În timp ce eram în Manchester Square am întâlnit un 
bărbat căruia i se spunea „domnul Selim” - Abraham Selim. 
Obişnuia să vină o dată pe săptămână la intrarea 
servitorilor, şi am crezut că era unul din acei oameni care le 
dădeau pe credit. Mai târziu am aflat că era un cămătar ce 
avea o mare afacere cu servitorii din West End. 
Bucătăreasa îi era foarte îndatorată, şi o slujnică numită 
Rachel avea de asemenea datorii faţă de el. 

Era un tip care nu arăta rău şi, când a aflat că nu am vrut 
să împrumut bani de la el, ci, din contră, aveam ceva 


economii la bancă (eu fiind econoamă de felul meu - 
întotdeauna am fost aşa), se pare că l-am impresionat, şi m- 
a întrebat dacă aş merge să mă plimb cu el în prima 
duminică liberă. Am acceptat, întrucât niciodată nu 
avusesem un iubit şi, după cum am spus, nu arăta rău 
deloc. Ne-am întâlnit duminica următoare. Am mers la 
Hampton într-o birjă. Mărturisesc că a fost o experienţă 
măreaţă pentru mine. Mi-a oferit tot ce era mai bun şi s-a 
purtat ca un gentleman, în toate privinţele. 

Ca să scurtez povestea - ne-am întâlnit de multe ori şi, la 
un moment dat, mi-a propus să ne căsătorim. Mi-a explicat 
că va trebui să o facem în secret şi că urma să mai stau în 
slujbă încă o lună sau două, întrucât avea anumite planuri. 
Nu m-a deranjat ideea, deoarece duceam o viaţă plăcută la 
domnişoara Janet. Aşa că, într-o luni, mi-am luat zi liberă şi 
ne-am căsătorit în faţa ofițerului stării civile de la Brixton, 
unde locuia el, iar noaptea m-am întors la domnişoara 
Janet. 

Apoi, într-o zi, a venit într-o stare de maximă surescitare şi 
m-a întrebat dacă am auzit vreodată de un gentleman, al 
cărui nume l-am uitat. l-am spus că o auzisem pe 
domnişoara Janet vorbind de el. Era cumnatul ei - cu care 
nu vorbea, fiindcă se purtase foarte urât cu soţia lui (sora 
ei). Era teribil de înstărit, dar, din câte auzisem, nici 
domnişoara Janet şi nici domnul John nu s-au aşteptat 
vreodată la un penny din partea bătrânului. I-am relatat 
soţului meu tot ce ştiam, şi a părut foarte mulţumit. M-a 
întrebat dacă domnul John s-a culcat vreodată cu mine, 
ceea ce m-a mâhnit foarte tare, pentru că eram o fată 
respectabilă şi asemenea lucruri nu-mi stăteau în fire. M-a 
liniştit şi a zis că ar putea să facă avere, dacă îl voi ajuta. 
Mi-a mai spus că atunci când s-a căsătorit cu mine nu şi-a 
închipuit că nu ştiu să scriu şi să citesc, până când nu am 
pus un „X” în loc de semnătură în registrul stării civile, iar 
asta va fi un handicap pentru el. 


Dar l-aş fi ajutat foarte mult dacă aş fi aflat unde se ducea 
în fiecare seară domnul John. Mai târziu am descoperit că 
dorea această informaţie pentru a-şi fixa o întâlnire cu 
domnul John pe care nu-l cunoştea personal. Dar ştiam că 
domnul John era dator. Îmi spusese că costul vieţii la 
Cambridge era foarte ridicat şi că împrumutase bani, dar 
mă rugase să nu spun un cuvânt mătuşii sale. 

Fireşte, mi-am închipuit că Abraham aflase despre acest 
fapt şi dorea să-i propună o mică afacere domnului John. 
Dacă ştiam la ce va duce întâlnirea lor, aş fi preferat să-mi 
tai limba decât să-i spun lui Abraham locul unde-şi petrecea 
serile domnul John - care era la un club din Soho unde 
tinerii de viţă nobilă mergeau să-şi joace averea. 

După vreo săptămână, Selim m-a informat că-l întâlnise pe 
domnul John şi îl ajutase. 

«Orice s-ar întâmpla, sub nici o formă să nu-i spui că mă 
cunoşti!», mi-a cerut el. 

I-am promis, şi chiar nu aveam de gând s-o fac. 
Domnişoara Janet era foarte severă, şi aş fi avut necazuri 
dacă ar fi ştiut că eram căsătorită, dar mă dădeam drept 
fată singură. Severn-ii sunt o familie foarte veche, şi au o 
deviză care spune că oamenii de familie bună nu trebuie să 
facă niciodată ceva meschin. Era în latină. Pe blazon exista 
şi un cap de pasăre ţinând un şarpe în cioc. Dânsa mi-a 
explicat ce înseamnă, dar am uitat. Nu ştiu ce afaceri a avut 
cu domnul John, dar Abraham părea foarte satisfăcut atunci 
când ne-am întâlnit. Renunţase să mai treacă pe la mine şi a 
trimis un funcţionar. 

Este ciudat că funcţionarul nu-l văzuse niciodată pe 
Abraham, şi, după aceea, am aflat că, deşi Selim afirmase 
că-l întâlnise pe domnul John, niciodată nu au stat faţă în 
faţă. Mi-am dat seama de asta când domnul John mi-a 
povestit că încheiase o afacere foarte bună cu un tip care îi 
scrisese. 

«Crede că voi moşteni un domeniu», mi-a zis el. «l-am 
declarat că nu există nici o speranţă, dar a insistat să-mi 


împrumute toţi banii de care aveam nevoie.» 

I-am povestit asta lui Abe când l-am văzut, dar el doar a 
râs. Îmi amintesc foarte bine seara când i-am spus-o. Era 
într-o duminică, şi ne întâlnisem la un restaurant lângă 
King's Cross. Vreau să zic că, deşi eram măritată cu el de 
peste o lună, nu ne întâlnisem niciodată decât - ca să mă 
exprim aşa - în public. Niciodată nu m-a sărutat. 

Plouase din abundență şi, când am ieşit din restaurant, m- 
a urcat într-o birjă, poruncindu-i vizitiului să mă lase în 
Portman Square. Era în jurul orei zece seara când l-am 
plătit pe birjar - Abraham întotdeauna îmi dădea o mulţime 
de bani - şi am avut primul şoc din viaţă când, 
îndepărtândumă în fugă de trăsură, am nimerit drept în 
braţele domnişoarei Janet. Pe moment nu a zis nimic, dar, 
când am ajuns acasă, a trimis după mine. 

A spus că nu înţelegea cum o fată respectabilă putea 
călători într-o trăsură de piaţă, şi de unde am obţinut banii? 
I-am povestit că aveam bani economisiţi şi că un prieten 
plătise birja. Nu i-a plăcut deloc, am observat, şi ştiam că a 
doua zi s-ar putea să mă dea afară. 

«Te rog să-l aştepţi pe domnul John», a zis. «Cinează cu 
nişte prieteni, dar nu se va întoarce mai târziu de ora 
unsprezece.» 

Am fost bucuroasă să-i văd spatele când a urcat scările să 
se culce. Domnul John nu a venit decât după douăsprezece, 
şi am putut vedea dintr-o privire că băuse. l-am pregătit o 
gustare în sala de mic dejun şi l-am aşteptat. 

Era ceea ce numim noi în America «bine-făcut»; m-a 
alintat cu «draga mea fetiţă» şi a spus că are de gând să-mi 
cumpere o broşă cu perle. 

Înainte de a realiza ce se întâmplă, m-a luat în braţe şi m-a 
sărutat. M-am luptat cu el, dar era foarte puternic; şi îşi 
lipise buzele de ale mele, când uşa s-a deschis - domnişoara 
Janet apăruse în cadrul ei! 

Mi-a arătat uşa dintr-o privire, iar eu am ieşit, şi eram 
fericită că ies. Mă aşteptam ca în dimineaţa următoare să 


fiu făcută pachet şi expediată, mai ales că domnişoara Janet 
îmi trimisese vorbă să anunţ că, pentru un timp, nu mă 
simţeam în stare să fac nici o muncă. În jurul orei zece m-a 
chemat în cabinetul de desen. 

Nu voi uita niciodată figura ei, stând acolo, îmbrăcată într- 
o rochie neagră de alpaca, cu o tocă din dantelă albă ne cap 
şi cu minunatele-i mâini aşezate în poală. Avea mâini 
frumoase, toţi servitorii i le admiram. 

«Hilda», a spus ea, «nepotul meu ţi-a făcut un mare rău, 
nu l-am întrebat cât de mare. Acum înţeleg de unde ai 
atâţia bani - chiar şi săptămâna trecută i-ai arătat 
bucătarului cinci monede din aur. Dar asta este colateral 
discuţiei noastre. Eşti fată tânără, în casa mea şi sub 
protecţia mea. Am o mare responsabilitate, atât faţă de 
Dumnezeu, cât şi faţă de prieteni, şi am aranjat ca nepotul 
meu să facă aşa cum îi cere onoarea şi să se căsătorească 
cu tine.» 

Pur şi simplu nu puteam vorbi. Am început să plâng când 
ea mi-a adresat primele cuvinte, şi apoi am vrut să-i spun că 
eram deja căsătorită şi aveam certificatul doveditor. Adică 
nu eu, ci Abraham. Cred că acest gând m-a determinat să 
nu deschid gura. 

«I-am vorbit nepotului meu şi am trimis o notă avocatului 
dându-i instrucţiunile necesare pentru a putea obţine o 
autorizaţie de la episcop. 'Le vei căsători în biserica St. Paul 
din Marylebone, joia următoare.» 

Şi cu aceasta, printr-un semn, mi-a făcut vânt afară din 
încăpere. Dacă domnişoara Janet îşi mişca mâna într-un 
anumit mod, nici o fiinţă cuvântătoare nu ar fi avut curajul 
să discute în contradictoriu cu ea. Când mi-am venit în fire, 
am vrut să mă întorc la ea să-i spun adevărul, şi am întrebat 
dacă o pot vedea. Dar cealaltă jupâneasă s-a întors cu 
răspuns că domnişoara Janet se simţea rău şi că îmi pot lua 
ziua liberă. 

M-am dus drept la Abraham. Avea un mic birou deasupra 
lui Ashlar, tutungiul. Mai târziu, Ashlar a devenit un om 


bogat şi cred că are o clădire care-i poartă numele. Printr-o 
minune, Abe era acolo, dar a trecut mult timp până a 
descuiat uşa şi m-a lăsat să intru. Mi-a spus că niciodată nu 
vorbea personal cu clienţii şi a părut cam supărat de 
venirea mea. Dar când i-am povestit la ce strâmtoare eram, 
într-un fel şi-a schimbat tonul. I-am spus că va trebui să 
mărturisesc totul domnişoarei Janet, dar nici nu a vrut să 
audă. 

«Întotdeauna am prevăzut că se va întâmpla ceva de genul 
ăsta», a zis el. «Acum, Hilda, trebuie să fii fată bună şi să 
faci un lucru pentru mine. M-am purtat foarte bine cu tine 
şi este rândul tău să mă ajuţi.» 

Când am aflat ce anume dorea să fac, nu mi-am putut 
crede urechilor. Urma să mă mărit cu domnul John! 

«Dar cum aş putea, când sunt deja măritată?» l-am 
întrebat. «Voi ajunge la închisoare.» «Nimeni nu va şti 
vreodată», a spus el. «Te-ai căsătorit cu mine în cealaltă 
parte a oraşului. Îţi promit că-l vei părăsi la biserică şi nu-l 
vei mai vedea niciodată. Fă asta pentru mine, Hilda, şi îţi voi 
da o sută de lire.» 

Mi-a zis că, dacă mă mărit cu domnul John, amândoi vom fi 
bogaţi pentru toată viaţa, dar nu mi-a explicat de ce. 
Întotdeauna a fost un minunat orator; şi aşa m-a zăpăcit, 
încât nu ştiam unde-mi era capul şi unde picioarele. Făcea 
ca negrul să pară alb, cum spune zicala, şi, în concluzie, am 
acceptat. Presupun că am fost o proastă lipsită de voinţă, 
dar îi admiram atât de mult inteligenţa şi educaţia, încât, 
pur şi simplu, nu m-am gândit deloc la interesul meu. 

De multe ori m-am întrebat dacă a procedat aşa pentru a 
scăpa de mine, dar nu cred, pentru că atunci nu înţeleg de 
ce m-a luat de soţie. Acum cred că, de fapt, a dorit o 
servitoare drăguță din casa domnului John, care să fie atât 
de legată de el, încât să facă tot ce-i va cere. Presupun că 
nu s-a aşteptat vreodată ca domnul John să mă ceară în 
căsătorie, dar poate că a prevăzut ceva şi mai rău decât 


atât. Nu a existat pe lume un ticălos cu sânge mai rece şi 
mai meschin decât Abraham Selim. 

Cu o zi înaintea cununiei m-am dus să o văd pe 
domnişoara Janet. 

«Hilda», a zis ea, «mâine te vei căsători cu nepotul meu. 
Nu trebuie să-ţi spun că nu mă pot lăuda cu acest mariaj, şi 
te sfătuiesc să-ţi păstrezi părerile pentru tine. Cât despre 
viitor, nu e înţelept să te aştepţi ca domnul John, care este 
un gentleman, să dorească să te prezinte prietenilor săi. 
Eşti total needucată şi, dacă manierele-ţi sunt acceptabile, 
teribilul tău accent Cockney33 este imposibil.» 

Este ciudat cum îmi amintesc cuvânt cu cuvânt tot ceea ce 
mi-a spus domnişoara Janet, deşi au trecut mai mult de 
treizeci de ani. M-am simţit deprimată şi strivită de vorbele 
sale, dar am avut destul curaj spre a o întreba ce intenţiona 
să facă cu mine. 

«Am de gând să te trimit la o instituţie de primă mână 
unde educaţia neglijată este îmbunătăţită. Vei sta acolo 
până vei împlini douăzeci şi doi de ani, interval în care vei 
deveni aptă să-ţi iei locul lângă bărbatul tău fără a umili, pe 
el sau pe tine.» 

Într-un fel, aceasta se potrivea cu ceea ce îmi promisese 
Abraham. De fapt, am crezut că el aranjase aşa, dar acum 
înţeleg că, dacă a avut un plan, acesta nu a coincis cu al 
domnişoarei Janet. 

Până în momentul în care am intrat în biserica St. Paul în 
joia respectivă; nu l-am mai văzut pe domnul John. Nici 
acum nu ştiu ce s-a petrecut între el şi mătuşă. Dar îmi 
amintesc precis că era foarte palid şi foarte distant, deşi 
politicos. Eram doar vreo patru persoane în biserică, şi 
ceremonia s-a terminat mai repede decât mă aşteptasem, 
învăţasem să-mi scriu propriul nume, aşa că nu l-am făcut 
de râs punându-mi amprenta degetului. De ce s-a căsătorit 
cu mine, nu ştiu. Sunt gata să jur pe Biblie că nu s-a 
petrecut nimic între noi, cu excepţia acelui sărut, iar atunci 
nu prea era conştient. Dar de căsătorit, s-a căsătorit. Poate 


că deviza latinească a familiei şi capul păsării au avut o 
legătură cu asta. Chiar şi acum mi se pare o faptă ilogică. 
Înainte de a mă duce la biserică, domnişoara Janet mi-a dat 
50 £. şi adresa unde urma să mă duc. Era undeva pe 
Victoria Drive, în Eastbourne. De asemenea, mi-a scris şi 
orele trenurilor. 

Am spus doar «la revedere» domnului John şi am ieşit din 
biserică, lăsându-l acolo pe el şi pe prietenul său - 
domnişoara Janet nu a venit - şi nu l-am mai văzut 
niciodată. 

Abraham aranjase să ne întâlnim şi să mă invite la masa de 
prânz (sau dejun, după cum i se spune; pentru mine, în 
acele zile, era mai degrabă cină). 

Bineînţeles că era acolo, aşteptându-mă în faţa 
restaurantului „King's Cross” şi, când am intrat înăuntru, i- 
am povestit tot ceea ce se întâmplase. 

«Dă-mi mie să păstrez certificatul», a spus el, şi i-am dat 
noul meu certificat de căsătorie. Nu am mai discutat prea 
multe despre asta, deşi eram puţin nervoasă. Şi nu voiam să 
merg la Eastbourne, niciodată nu am intenţionat s-o fac. 
Dar totul depindea de Abraham. Ştiam că avea un plan cu 
mine. Şi a avut. Dar nu a fost aşa cum sperasem şi mă 
rugasem eu să fie - că vom merge undeva la ţară (ceea ce 
îmi promisese atunci când am fost de acord să mă mărit cu 
domnul John) şi vom începe, în sfârşit, viaţa noastră de 
tineri căsătoriţi. 

Când aproape terminasem masa, Abe a scos din buzunar 
un plic mare, zicându-mi: «Ţi-am obţinut o cuşetă bună la 
clasa a I-a. Dacă îţi ţii gura, nimeni nu va şti că eşti 
servitoare. Aici sunt 500 £ în bancnote, şi ai la dispoziţie 
două zile ca să-ţi cumperi nişte haine.» 

Eram uluită. Nu mai înţelegeam ce vorbea. 

«Vei pleca în America», a continuat el. «i-am făcut rost de 
câteva scrisori de recomandare de la prietenul meu, 
domnul Merry...» - nu ştiu cum. Se poate să fi fost 
Merrivan. Cred că el a fost... De la Abe am înţeles că acel 


domn Merrivan era un client. «Ei îţi vor face rost de o 
slujbă, şi apoi, ai toţi aceşti bani.» «Dar nu vreau să plec, şi 
nu voi pleca», aproape că am ţipat la el. Mi-am dat seama 
că am vorbit atât de tare, pentru ca oamenii din restaurant 
s-au întors spre noi şi ne-au privit curioşi. 

Asta l-a făcut să turbeze. Niciodată nu am văzut un om cu 
o înfăţişare atât de diabolică, ca a lui. M-a înspăimântat. 

«Sau pleci, sau voi chema un poliţist şi te voi preda sub 
acuzaţia de a fi comis bigamie». 

Pur şi simplu nu am avut puterea dea mă lupta cu el. Am 
părăsit ţara pe un vas numit Lucania, cu destinaţia New 
York. Din New York m-am îndreptat spre un loc denumit 
Denver City, unde locuia cineva căruia îi era adresată una 
din scrisorile mele. Am stat acolo în serviciu timp de un an. 
Ei nu te numesc «servitoare», ci «ajutor». Treisprezece luni 
am fost «ajutor», şi apoi am primit o ofertă de a merge ca 
menajeră la domnul Bonsor care era văduv, cu un copilcea 
murit mai apoi. Când domnul Bonsor m-a rugat să mă mărit 
cu el, am fost obligată să-i spun adevărul, şi mi-a zis că o 
căsătorie mai mult sau mai puţin nu prezenta nici o 
importanţă pentru el. Avea vederi largi cu privire la religie. 

Nu l-am mai văzut niciodată pe Abraham, dar ştiu că a 
scris acolo unde lucrasem în Denver, întrebând ce se 
alesese de mine. Însă oamenii-mi pierduseră urma. Asta se 
întâmpla la şapte ani după sosirea mea în State. N-am mai 
auzit nimic de domnul John, dar ştiu că domnişoara Janet a 
murit de pneumonie la o lună după plecarea mea. Am aflat 
asta dintr-o notiţă pe care domnul Bonsor a văzut-o într-un 
ziar englezesc mai vechi.” 

Capitolul XXXI. 

PREDAREA FANTOMELOR. 

Exista o persoană căreia ar trebui să-i fie arătată 
declaraţia Hildei Masters, gândea Andy. De câtăva vreme 
avea o bănuială cum că domnul Boyd Salter ar fi putut 
arunca ceva mai multă lumină asupra vieţii şi nesăbuinţelor 
prietenului său Severn, decât a făcut-o până acum. 


Trimise o telegramă seniorului de la conacul Beverley, 
rugându-l să accepte o întrevedere, şi, la întoarcerea sa în 
Green, îl aştepta o notiţă, invitându-l să se ducă acolo 
imediat. 

— Merg cu tine, i-a spus Stella. Poţi să mă laşi afară, în 
maşină. 

Tilling, omul acela nervos, părea şi mai nervos decât de 
obicei. 

— Vă rog să fiţi prudent cu seniorul, doctore, da? Nua 
dormit deloc bine în ultimul timp, şi medicul acela adus de 
domnul Francis - aşa se numeşte tânărul nostru stăpân -a 
spus că nervii îl pot lăsa în orice moment. 

— Mulţumesc, Tilling, a zis Andy. Voi fi foarte atent. 

Avea să afle că Tilling nu exagerase deloc în privinţa stării 
domnului Salter. Faţa sa era cenugşie şi scofâlcită, dar îl 
întâmpină cu un zâmbet pe detectiv. 

— Aţi venit să-mi comunicaţi că l-aţi găsit pe spărgătorul 
meu, a spus el bine dispus. Puteţi să nu vă mai deranjaţi. A 
fost hoţul dumneavoastră de bijuterii. 

Andy nu era pregătit pentru o asemenea informaţie. 

— Mi-e teamă că el a fost, replică, dar cred sincer că a 
venit aici fără intenţii mârşave. De fapt, îl urmărea pe 
spărgătorul meu. 

— Şi l-a găsit, ei? întrebă Salter cu şiretenie. Un paznic de 
vânătoare misterios. 

— Cum dracu aţi aflat? 

Salter râse şi, în timp ce râdea, se crispa. 

Andy văzu şi se îngrijoră. Omul avea probleme cu inima. 
— Nu încerc să te induc în eroare, a răspuns Boyd Salter, 
bucurându-se de reacţia lui Andy. Scottie - ăsta este numele 
ticălosului, nu? - a dispărut a doua zi. Domnişoara Nelson a 
plecat din sat în aceeaşi zi cu el. S-a dus într-un loc, undeva 
pe Castle Street, şi a îngrijit pe cineva. Pe cine altul dacă nu 

pe „reputatul” dumitale prieten? 

O lumină a pogorât asupra lui Andy. 


— Asta-i opera lui Downer, bineînţeles, a spus el, şi celălalt 
dădu din cap, zâmbitor. Dar... paznicul de vânătoare - cum 
aţi aflat de el? 

— Din nou Downer, plus celălalt ticălos - parcă Martin se 
numeşte, nu? 

Andy era prea mărinimos ca să nu-şi exprime admiraţia pe 
care o merita inteligentul domn Downer. 

— Îi strâng mâna lui Downer. Este, cu siguranţă, cel mai 
bun dintre ziarişti. 

— A venit să mă vadă, explică Salter, şi, pentru a-l ajuta, 
mi-am chemat toţi servitorii şi i-am interogat. Unul dintre ei 
a declarat că a fost în bucătărie în noaptea respectivă - 
ţinem acolo cacao fierbinte pentru ei atunci când sunt de 
serviciu noaptea - şi el crede că a părăsit casa în jurul orei 
când Scottie a văzut un om ieşind. Atât am obţinut de la el. 
Şi acum care-ţi este vestea cea importantă? 

— Am găsit-o pe Hilda Masters. 

Domnul Salter îşi ridică privirea. 

— Hilda Masters? Cine e? 

— Vă amintiţi, domnule Salter, că într-un sertar secret din 
camera lui Merrivan a fost găsit un certificat de căsătorie? 

— Îmi aduc aminte. S-a publicat în ziar. Era al unei 
bătrâne servitoare. Şi după aceea v-a fost furat de o 
fantomă numită Selim. Aşa se numea femeia căreia îi 
aparținuse? Şi spuneţi că aţi găsit-o? 

Andy luă o copie după declaraţia din buzunarul său şi o 
puse pe birou în faţa judecătorului de pace; domnul Salter o 
fixă vreme îndelungată înainte de a-şi potrivi pe nas o 
pereche de ochelari cu rame de baga şi a începe să 
citească. 

Citea încet, foarte încet. Lui Andy i se părea că fiecare 
cuvânt era cântărit cu atenţie. Odată se întoarse şi reciti o 
pagină întreagă. Cinci-zece-cincisprezece minute s-au scurs 
într-o tăcere punctată doar de foşnetul paginilor întoarse. 
Şi Andy se impacienta tot mai mult, gândindu-se la fata ce-l 
aştepta în maşină. 


— Ah! spuse domnul Salter punând jos manuscrisul, 
fantoma văii s-a predat - cea mai mare dintre toate aceste 
forme perfide care ne obsedează, doctore Macleod. 

Andy nu-l putea urmări fără efort, iar celălalt văzu că era 
nedumerit şi îi veni în ajutor: 

— Selim, spuse el, şi-a dezvăluit nuda sa hidoşenie - 
vânzătorul de suflete, cel ce frânge inimi, cel ce joaca vieţile 
altora la ruletă. Acesta este el...! 

Ciocăni cu degetul în manuscris, şi Andy observă că ochii îi 
erau nefiresc de strălucitori. Dar dintre toate miracolele, 
cel mai surprinzător părea faptul că faţa i se împlinise şi 
ridurile adânc săpate îi dispăruseră. 

Trebuie să fi atins un clopoțel ascuns, pentru că Tilling 
intră în cameră. 

— Adu-mi o sticlă de Porto cu sigiliu verde, Tilling, spuse 
el, şi după ieşirea servitorului continuă: 

— Ai obţinut un triumf - unul mai mare chiar decât dacă ai 
fi pus mâna pe umărul lui Abraham Selim. Trebuie să 
sărbătorim succesul dumitale, doctore. 

— Regret, dar nu mai pot întârzia. Ştiţi, domnişoara 
Nelson mă aşteaptă afară, în maşină... 

Salter sări în sus pălind şi se reaşeză. 

— Îmi pare rău, spuse el, respirând cu greutate. Este, fără 
îndoială, de neiertat din partea mea să o las acolo, şi din a 
dumitale - să nu-mi spui. Ile rog să o aduci înăuntru. 

— Şi aproape că l-ai omorât, spuse Andy. Sau, mai bine zis, 
vestea că aşteptai afară. Nu-mi place cum arată, Stella. 

Domnul Salter îşi revenise înainte de întoarcerea lor şi îl 
supraveghea pe Tilling în timp ce acesta turna în pahare 
minunata licoare. 

— Iertaţi-mă că nu mă ridic, zâmbi Salter. Aşa deci, 
dumneavoastră l-aţi ajutat pe tâlharul meu?! 

— V-a spus Andy? întrebă ea alarmată. 

— Nu, nu Andy mi-a spus. Beţi un pahar de Porto, 
domnişoară Nelson? Nu? Este un vin vechi, de când tatăl 
dumneavoastră era copil. 


Închină paharul spre ea şi bău. 

— Şi domnişoara Masters, sau doamna Bonsor - ce se va 
întâmpla cu ea? întrebă Salter. 

— Cred mai degrabă că nu va aştepta în Londra. A 
recunoscut un delict pasibil de urmărire penală; dar este 
atât de vechi, încât mă îndoiesc că am mai putea lua vreo 
măsură în această privinţă, chiar dacă am vrea. Am indicii 
că această doamnă, căsătorită de multe ori, va face şi oa 
patra scufundare în agitata mare a căsătoriei. 

Salter dădu din cap aprobator. 

— Biet suflet! spuse el blajin. Sărman suflet naiv! 

Andy nu se aşteptase să întâlnească simpatie pentru 
doamna Crafton-Bonsor la magistrat. 

— Nu este deloc sărmană, spuse el pe un ton sec. Scottie, 
care într-un fel este expert, estimează bijuteriile ei la o sută 
de mii, şi are destule proprietăţi în State. Eu doream să vă 
văd îndeosebi în legătură cu Severn. Aveţi vreo idee unde 
se află? Presimt că Selim a folosit mariajul în propriul său 
interes! 

— Aşa este, confirmă Salter. Selim i-a servit domnului 
Severn o poveste din care reieşea că femeia murise, iar 
Severn s-a recăsătorit, şi cred că a avut copii. Cunoscând 
noua situaţie, Selim a ţinut bigamia şi ilegimitatea asupra 
capului copiilor lui şi a stors enorme sume de bani de la el. 
Contractul pe care l-ai găsit la bancă este o mistificare. 
Selim nu i-a plătit niciodată vreun penny prietenului meu. 
Aproape că a anulat o veche obligaţie - cea la care se referă 
femeia în declaraţia ei - şi a înlocuit-o cu una şi mai 
oneroasă. Şi, cu scurgerea anilor, cupiditatea sa a găsit noi 
metode de şantaj. Vezi, doctore, sunt sincer cu dumneata. 
Am ştiut într-adevăr mai mult despre problemele lui Severn 
decât am declarat. 

— Nu m-am îndoit niciodată, zâmbi Andy. 

— Şi dumneavoastră, tânără doamnă - sunteţi, de 
asemenea, aproape de capătul unei lungi curse. N-aţi 
scăpat de această ultimă lună fără a pierde ceva. 


— Şi a găsi ceva, domnule Salter, completă fata. 

Seniorul se uită lung la Andy, şi de la el îşi mută privirea la 
Stella Nelson. 

— Sper că este adevărat, spuse liniştit. Mica dumitale 
fantomă... s-a predat? 

Ea confirmă. 

— Şi a dumitale... Andy? Presupun că a adoptat toate 
fantomele noastre; le-a luat pe umerii săi laţi? Poate că în 
curând o vei încolţi şi o vei distruge pe ultima! 

Acompaniaţi de această bună urare, în curând îl părăsiră. 

Andy a dormit după-amiază, şi, îndată ce s-a înserat, a 
început veghea în încăperea lungă şi goală. Noaptea a 
trecut fără vreun intermezzo al tăcerii sale. Curând după ce 
s-a crăpat de ziuă, cum se uita pe fereastra de pe faţada 
principală, a văzut-o pe Stella ieşind din casă, purtând ceva 
în mână şi încercând să mascheze asta. S-a îndreptat direct 
către casa lui Merrivan şi, spre stupoarea lui Andy, a 
ciocănit. Acesta i-a deschis uşa. 

— 'Ţi-am adus nişte cafea şi sandwich-uri, spuse ea. Bietul 
meu drag, trebuie să fii foarte obosit. 

— Cum de ai ştiut că sunt aici? 

— Oh, am ghicit. Când nu ai venit aseară, am fost aproape 
sigură că eşti la datorie - după fantomă. 

— Ce fată ciudată! lar eu dinadins nu ţi-am spus. 

— Şi văzându-mă venind spre casă dimineaţa devreme, ai 
presupus tot ce e mai rău? 

Îl ciupi de ureche. 

— Nu ai auzit şi nu ai văzut nimic, aşa e? 

— Nimic, confirmă Andy. 

Fata aruncă o privire către vestibulul întunecos şi scutură 
din cap. 

— Nu cred că mi-ar place să fiu detectiv, spuse ea. Andy, 
ție nu-ţi este niciodată frică? 

— Deseori. Când mă gândesc ce fel de cămin îţi voi oferi... 

— Hai să vorbim despre asta, îl întrerupse Stella, şi au stat 
în camera bântuită de fantome, până când soarele a venit la 


ferestre, vorbind despre case şi apartamente şi de preţurile 
ridicate ale mobilierului. 

La ora unsprezece, Andy, nepurtând nici un semn al nopţii 
nedormite, se prezentă la Great Metropolitan. Mai existau 
un punct sau două pe care dorea să le lămurească. 

— Doamna Crafton-Bonsor a plecat, domnule, îl informă 
funcţionarul. 

— A plecat?! 

Andy era surprins. 

— Când a plecat? 

— Ieri dimineaţă, domnule. Dânsa şi profesorul Bellingham 
- au plecat împreună. 

— Şi-a luat şi bagajul? 

— Totul, domnule. 

— Ştii unde au plecat? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Dânsa a spus că 
intenţiona să meargă la mare pentru câteva zile. 

Era un şoc pentru Andy. 

Trecu prin Castle Street nr. 73, sperând să-l găsească pe 
Scottie. În locul lui găsi un domn Martin vădit jenat. 

— Nu, doctore, Scottie nu a trecut pe aici de trei zile. 

— Şi nu ţi-a dat nici un fel de instrucţiuni cum să conduci 
acest cuib de hoţi? întrebă Andy. 

— Nu, domnule, răspunse Martin. 

Exista în vocea sa o satisfacţie care îi spunea lui Andy că 
tipul minţea. 

Nu servea nici unui scop util să-l expună unui 
interogatoriu încrucişat pe unul al cărui respect pentru 
adevăr era întotdeauna într-un minus vizibil, şi Andy se 
întoarse la Beverley şi la patul său. 

La ora nouă pătrunse iarăşi în casa lui Merrivan. În timpul 
zilei, Johnston dusese un fotoliu în cameră. Era un fotoliu 
confortabil, cu braţe, şi Andy se regăsi dând din cap 
aprobator. 

— Nu e de mine, îşi spuse şi, îndreptându-se spre 
fereastra de la stradă, o deschise lăsând aerul rece să intre. 


La biserica din Beverley bătu ora unu şi încă nu se vedea 
nici urmă de vizitator. Trase zăvorul de la fereastra dinspre 
livadă, fiind convins că pe aici intrase străinul, când 
Johnston îl zărise la fereastră. 

Două noaptea, şi lui Andy i se rezemă bărbia în piept, iar 
mintea îi era plină de gânduri confuze dedicate Stellei şi 
doamnei Crafton-Bonsor. 

Apoi auzi un zgomot şi în acelaşi moment se trezi pe 
deplin. Privind spre fereastra din spate, văzu o figură 
întunecată profilându-se în lumina slabă a lunii. La cererea 
lui, curentul electric fusese restabilit în timpul zilei, aşa că 
se mişcă tiptil spre întrerupător. Omul de afară ridica încet 
zăvorul din partea de jos a ferestrei, din ce în ce mai sus, 
apoi Andy percepu un zgomot surd de paşi lovind podeaua. 
Nu aprinsese încă lumina, când, deodată, auzi: 

— Ridică-te şi priveşte-mă în faţă, Abraham Selim, câine ce 
eşti! 

Vocea sună ca un tunet în camera goală. 

— Ridică-te! ceru el din nou, şi Andy răsuci comutatorul. 
Stând în picioare, cu spatele spre fereastra deschisă, era 
un bărbat într-un halat de casă galben, şi în mâna lui întinsă 
drept spre inamicul său invizibil avea un revolver cu ţeavă 

lungă. 

Salter! Boyd Salter! 

Andy căscă gura de uimire. Deci Boyd Salter era, acel om 
calm şi apatic care se apărase cu atâta îndemânare, cu 
atâta siguranţă! 

Ochii lui erau larg deschişi, ficşi, inexpresivi. 

Era adormit. Andy ştiuse asta din momentul în care auzise 
vocea aceea răguşită, nedesluşită. 

— "Ţine, ticălos blestemat! 

Făptura sâsâise cuvântul, şi se auzi un declic. Apoi văzu 
capul lui Salter înclinându-se către podea. Privea spre locul 
unde fusese găsit Merrivan şi se lăsă încet în genunchi, iar 
palmele sale pipăiră corpul pe care îl vedea. Şi tot timpul 


monologa; sunete scurte, suspine de ură satisfăcută îi 
scăpau din piept. 

Reconstituia crima - şi nu pentru prima dată. Noapte de 
noapte, Salter îşi părăsea patul şi retrăia fiecare moment 
din noaptea crimei. Era straniu să-l vezi perchiziţionând un 
birou care nu era acolo şi descuind un seif ce fusese mutat, 
dar Andrew îl urmărea fascinat, în timp ce aprindea un 
chibrit şi dădea foc, după cum credea el, unei grămezi de 
hârtii pe care le aşezase în cămin. Apoi se opri. Se afla pe 
locul unde fusese găsită scrisoarea. 

— Nu vei mai trimite asemenea scrisori, Merrivan, dracu 
să te ia! S-a terminat cu scrisorile puse sub uşi. Asta era 
pentru mine, aşa e? 

Se răsuci spre locul unde credea că se află întins cadavrul. 

— Pentru mine?! 

Privirea i se mută deodată în altă direcţie. Părea să 
culeagă ceva de pe jos. 

— Trebuie să iau eşarfa fetei, mormăi el. Biata Stella! 
Acest demon nu te va mai teroriza. O voi lua eu. 

Băgă mâna în buzunar ca şi cum ar fi pus ceva acolo. 

— Dacă o vor găsi, vor crede ca erai aici când l-am 
împuşcat. 

Andrew se sufocă. 

Acum totul era clar ca lumina zilei. Abraham Selim şi 
Merrivan era una şi aceeaşi persoană, iar scrisoarea 
amenințătoare pe care crezuse că o primise Merrivan, în 
realitate fusese scrisă de el. Deci asta era! În acea noapte, 
Merrivan urma să iasă şi să lase scrisoarea la conac; o 
scrisese, o împăturise, dar nu avusese timp să scrie adresa 
pe plic înainte ca moartea să-i iasă în cale. 

Salter se mişca în cerc prin cameră, fără grabă. Câteva 
secunde mai târziu ieşi din nou prin fereastră. O închise în 
urma lui, dar, într-o clipă, Andrew era afară în grădină, 
urmărindu-l pe somnambul în timp ce acesta se îndrepta cu 
paşi mari şi furişaţi spre livadă, apoi se auzi; 

— Dă-te la o parte din calea mea, lua-te-ar dracu! 


Era vocea lui Salter, şi din nou se auzi declicul cocoşului. 

Deci aşa murâse Sweeny?! Sweeny se aflase acolo. 
Probabil că descoperise identitatea lui Selim, şi în acea 
noapte supraveghea casa. Totul era foarte simplu acum. 
Merrivan îl şantajase pe Salter. Dar cine era Severn? 
Severn, soţul Hildei Masters. 

Îl urmări pe plimbăreţ pe sub copacii livezii şi apoi, afară 
pe poarta, printre tufişuri. De acum Salter se afla pe 
propriul său domeniu şi se mişca cu acei paşi ciudaţi, 
studiaţi, care erau proprii unui somnambul. Încă avându-l în 
raza vizuală, Andrew îl urmărea. Omul ţinea cărarea ce 
trecea pe lângă pavilionul de vânătoare, apoi o cotea brusc 
la stânga, traversând fâşia de pământ înierbat ce ducea 
direct către conacul de la Beverley Hall. 

De-abia făcuse câţiva paşi, când din iarbă ţâşni o flacără, 
se auzi o explozie asurzitoare, iar Salter se clătină şi căzu. 
Într-o secundă Andy fu lângă el, dar corpul acestuia era 
inert. 

Îşi agită lanterna strigând după ajutor, şi, aproape imediat, 
îi răspunse o voce. Se dovedi a fi Madding, paznicul de 
vânătoare pe care îl mai întâlnise. 

— Care-i necazul, domnule? spuse Madding când îl 
recunoscu pe Andy. lrebuie să fi dat peste unul din 
simulatoarele de mine. Am pus câteva în parc pentru a-i 
prinde pe braconieri. Dumnezeule! exclamă el uimit. 

— Dar este domnul Boyd Salter! 

Întoarseră cu faţa în sus pe omul rănit; Andy îi deschise 
pijamaua şi îşi lipi urechea de pieptul lui Salter, stând aşa 
un minut. 

— Mi-e teamă că e mort, spuse el. 

— Mort? repetă celălalt cu o teamă respectuoasă. Dar nu 
exista încărcătură în dispozitiv. 

— L-a trezit, şi presupun că şocul i-a fost fatal, şi, de fapt, 
Madding, cred că e foarte bine că a murit aşa. 

— Ultima fantomă s-a predat. 


Andy intră în salonul Nelson-ilor şi se afundă obosit într-un 
fotoliu. 

— Ce este ultima, dragă? 

Stella se aşezase pe braţul fotoliului şi îi puse mâna pe 
frunte. 

— Asta este ultima. 

Andy scoase din buzunar un petec dintr-un ziar vechi şi i-l 
dădu fetei. 

— L-am găsit în seiful lui Salter. Oh, da, fiul lui a suportat 
foarte bine. Se aşteptau la un asemenea sfârşit. Ştiau că 
umbla în somn datorită noroiului pe care l-au găsit pe 
manşetele pijamalei; şi postaseră un paznic în faţa uşii lui. 
Dar bătrânul conac are o jumătate de duzină de scări 
secrete, şi el i-a păcălit de fiecare dată. Ce zici de asta? 


Stella reciti bucata de ziar. Era dintr-un The Times apărut 
în 1889: „În conformitate cu condiţiile testamentului 
defunctului domn Philip Boyd Salter, domnul John Severn, 
nepotul său, care este singurul moştenitor, îşi va modifica 
numele şi modul de viaţă, devenind John Boyd Salter. În 
acest sens, va apare o declaraţie oficială în coloanele cu 
anunţuri din pagina juridică a zilei.” 

— Asta este povestea, spuse Andy. Severn a fost tot timpul 
Boyd Salter, dacă aş fi avut intuiţia de a mă uita pe 
testamentul unchiului său, aş fi ştiut acest lucru de acum o 
lună. A murit fericit. Ani de zile a trăit sub povara vinovăţiei 
sale, şi cu conştiinţa că, dacă Merrivan ar fi vorbit, fiul lui 
nu ar fi avut nici un drept asupra domeniului, care nu poate 
fi lăsat decât moştenitorilor legali. Şi când i-am adus 
declaraţia Hildei Masters - ă propos, s-a măritat cu Scottie 
în preziua plecării lor —, o declaraţie ce dovedea legalitatea 
căsătoriei cu mama fiului său, îţi aminteşti că ţi-am relatat 
cum deodată a părut să întinerească cu douăzeci de ani? 

M-a intrigat atunci când a spus că cea mai mare fantomă 
se predase, dar spunea adevărul. Asta a fost cea mai 
puternică teroare. Pentru a-şi salva fiul de dizgrație, l-a ucis 
pe Merrivan - alias Selim. Pentru a se salva pe sine, a 
pătruns în casa lui Wilmot travestit în paznic de vânătoare, 
furând certificatul de căsătorie şi arzându-l. 

— Cum de-a ştiut că era acolo? 

— Downer a dezvăluit acest lucru în articolul pe care l-a 
scris despre noi. 

— Şi cu bogăţiile lui Selim ce se întâmplă - îi revin lui 
Arthur Wilmot? 

Andy clătină din cap. 

— Merg să umfle averea doamnei profesor Bellingham. 
Este aproape tragic, nu-i aşa? 

Ea râse şi îşi petrecu braţul în jurul gâtului lui. 

— Andy, nu sunt şi eu o fantomă? Nu pleci de aici până nu- 
mi capturezi stafia neliniştită, aşa e? 


— Eşti o fiinţă neobrăzată, spuse Andy. Întotdeauna ai fost 
aşa. 

A urmat un scurt şi fericit răstimp de tăcere. 

— Scottie este deştept, zise ea deodată. 

— Deştept? Ei bine, presupun că este. Dar de ce spui asta? 

— Uite ce repede a obţinut Scottie... autorizaţia de 
căsătorie... 

O săptămână mai târziu, domnul Downer a auzit vestea. 
Nici nu s-a mâhnit, nici n-a jubilat. Era un om de afaceri, şi 
nunțile sau crimele aveau o anume importanţă. Obţinând un 
fir telegrafic cu Megaphone-ul, el a transmis editorului său: 
„Vezi Macleod - căsătorit cu fata Nelson. Pot da coloană 
material foarte bun, din miezul lucrurilor, despre logodnă. 
Sigur pot obţine poza ei. Ar face orice pentru mine. Două 
coloane? Perfect!” 


SFÂRŞIT 


1 Unitate de măsură englezească, egală cu 2,54 cm. 

2 Unitate de măsură englezească, egală cu 0,9144 m. 

3 Stil de construcţie cu structura lăsată aparentă, 
caracteristic arhitecturii germanice a Evului Mediu. 

4 Arhitect englez clasicist (1573-1652), socotit 
„Shakespeare” al arhitecturii britanice, arhitect-şef al 
regelui Iacob |. 

5 (în engleză) clădire din piatră de talie (piatră cu forme 
geometrice regulate, cu toate feţele bine tăiate şi cu muchii 
perfect drepte, care serveşte la executarea sau la 
căptuşirea unei zidării -n.mikisor). 

6 Rothschild (Meyer Amschel) - bancher israelian, 
strămoşul unei influente familii de oameni de afaceri, 
născut la Frankfurt-pe-Main (1743-1812). 


7 Monedă englezească, egală cu a douăzecea parte dintr-o 
liră sterlină; = 2 penny. 

8 Unul din spitalele Londrei, în care studenţii medicinişti 
îşi efectuează practica. Denumirea completă este Guy's 
Hospital. 

9 Doctor în medicină la Edinburgh. 

10 Unitate de măsură englezească pentru lungime, egală 
cu 30,479 cm(aproximativ 12 inchi). 

11 (în franceză şi besigue) - joc de cărţi de origine 
necunoscută la care participă 2, 3 sau patru persoane; 
denumirea vine de la combinaţia dintre dama de pică şi 
valetul de caro. 

12 Cel mai luxos şi mai costisitor hotel din centrul Londrei, 
în primele decenii ale secolului XX. (n.t.) 

13 Celebru roman al scriitoarei engleze Harriet Beacher- 
Stowe, în care autoarea face o fină analiză a vieţii sclavilor 
negri de pe plantaţii, din prima parte a secolului al XIX-lea. 

14 Covert = (engl.) adăpost de vînătoare; în text, Spring 
Covert este pavilionul de vînătoare pe lîngă care curge 
piriiaşul denumit Spring. 

15 Drive = (engl.) drum de maşini. 

16 Hare and hounds = (engl.) ariciul şi copoii - joc în care 
un jucător, plecat înaintea altora, împrăştie hîrtiuţe pe care 
trebuie să le adune urmăritorii lui. Jucătorul respectiv se 
numeşte hare, urmăritorii - hounds. 

17 Renumite închisori din Anglia. 

18 În Anglia - şcoală pregătitoare pentru Public School, în 
S. U. A - pentru un colegiu. 

19 Principală arteră comercială a Londrei, cu magazine de 
lux. 

20 Sea Beach = staţiune al cărei nume se traduce prin 
„Țărmul Mării”. 

21 Denumire franţuzească desemnînd o locuinţă cu 
utilizare temporară. 

22 Drumul Ţărmului (trad. din engl.) 

23 Big = (în engl.) mare. 


24 Echivalent cu 137,156 cm. 

25 (în engl.) Oțel. 

26 în engleză, joc de cuvinte: kid înseamnă copil, băiat, 
dar şi pungaş, hoţ de virstă fragedă. 

27 Apelativ pentru persoane de origine irlandeză. 

28 În engleză, slang pentru cartof, de unde porecla 
comună pentru irlandezi, determinată de slăbiciunea lor 
pentru această legumă. 

29 Derivat din cuvîntul „bouncer” = termen american din 
argoul hoţilor, desemnînd un escroc arătos, chipeş. 

30 (amer.) Escroc, şperţar. 

31 Gazeta poliţiei britanice. 

32 A se vedea explicaţiile din subsolul paginii 178(194 în 
cartea tipărită). 

33 Accentul londonezilor, mai ales al celor din partea de 
est a oraşului.