Laura Hastings — Secretul Soimului

: 
JA 


Taura Hastings 


y Np 


LAURA HASTINGS 


SECRETUL ȘOIMULUI 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
FRANCISKA DUMITRU 


COPERTA DONE STAN 
LAURA HASTINGS The Falcon's Secret 
RAO International Publishing Company 


Mai 1994 


„O povestire plină de suspans, care mi-a captivat atenţia 
de la primele pagini, prinzându-mă în țesătura ei de mister şi 
primejdie.” 

Rendezvous 

„Nu vă sfiiţi să aşteptaţi foarte mult de la această autoare; 
cărţile ei îi vor satisface şi pe cei mai pretenţioşi cititori!“ 

Heartland Critiques 


Editura RAO va publica în continuare alte două romane 
bestseller ale Laurei Hastings: 

Secretul Turturelei — The Turtledove's Secret 

Secretul Privighetorii — The Nightingale's Secret 


Capitolul 1 


Pachetul fusese expediat din Dallas şi purta ştampila cu 
data de întâi a lunii. Era de mărimea unei cutii de pantofi, 
ambalat în hârtie cafenie şi lipit cu bandă adezivă. Eticheta 
era dactilografiată. 

Adresa expeditorului nu era menţionată nicăieri. 

Sosise, pe adresa agenţiei „Jameson, FitzGiven şi Asher“ 
din Washington D.C., la trei zile după ce fusese expediat. Întâi 
l-au preluat cei de la serviciul de securitate, aşa cum se 
obişnuia de când cu incidentul petrecut în urmă cu doi ani, 
când firma lucra pentru un guvern latino-american asediat de 
insurgenți maoişti. 

În acel incident un curier îşi pierduse braţul. Gândindu-se 
că braţul ar fi putut aparţine unui asociat sau - doamne 
fereşte - unui partener de afaceri, Jake Jameson dăduse 
personal dispoziţie să se ia cele mai drastice măsuri de 
securitate. 

Pachetul fu cercetat cu ajutorul unui scanner care se 
dovedise prea scump pentru a fi achiziţionat de aeroporturile 
din tară, dar care era cel mai bun din câte se fabricaseră. 
Când se punea problema braţelor smulse, Jake Jameson nu se 
dădea în lături de la nicio cheltuială. 

Pachetul trecu de filtrul serviciului de securitate. Gardianul 
notase în formularul pe care trebuia să-l completeze că 
pachetul conţinea imprimate. 

În privinţa asta avea dreptate, dar pachetul conţinea totuşi 
o bombă. Era de genul celor ce nu pot fi depistate nici de 
oameni, nici de echipamentele sofisticate, dar acestea sunt 
cele mai bune. 

Pachetul ajunse în biroul lui Kate Jameson după-masa 
târziu. Secretara îl puse pe o măsuţă, împreună cu alte 
dosare pe care trebuia să le vadă. Masa ei de lucru era, ca de 
obicei, încărcată până la refuz. 

Kate lipsea. Plecase în Florida să se întâlnească cu un client 


care se plângea că o uzină guvernamentală deversa deşeuri 
lângă livada lui de portocali, îi periclita resursele de apă şi, în 
general, îl călca pe nervi. 

Se întoarse târziu. Era trecut de nouă seara când avionul 
ateriză şi nu mai avea chef decât de un somn bun. De câteva 
zile se lupta cu un guturai şi era pe cale să fie învinsă. In 
afară de asta, nu putea suferi călătoriile cu avionul. | se 
înfundau urechile, ameţea şi începea să se gândească la 
moarte. 

In apartamentul ei din Georgetown aerul era încins şi uscat. 
Deschise ferestrele atât cât îi permiteau sensorii sistemului 
de securitate, îşi făcu un ceai şi se băgă sub cearşaf. 

Dormi destul de bine, dar dimineaţa răceala devenise mai 
sâcâitoare. Făcu un duş fierbinte şi stătu un timp în faţa 
oglinzii, încercând să-şi compună o faţă cât de cât 
acceptabilă. 

Părul roşcat, tuns scurt, îi stătea lipit de cap, avea cearcăne 
în jurul ochilor căprui, nasul roşu, pistruii păreau spălăciţi şi 
chiar aluniţa din colţul drept al gurii părea tristă. La douăzeci 
şi opt de ani se săturase de epitetele „drăguţă” şi „nostimă”, 
dar în clipa aceea le-ar fi acceptat pe amândouă. 

Fardul o făcu să arate ca un oaspete de onoare la priveghi. 
Se hotărî totuşi să nu-l şteargă, îşi perie părul pe spate, îl 
prinse cu o agrafă şi îmbrăcă un costum cu imprimeuri mov şi 
purpurii. Fusta scurtă îi punea în evidenţă picioarele, dar Jake 
nu era încă pe deplin convins că era un compleu de bun-gust. 

Oricum, se bucura de un statut aparte faţă de ceilalţi 
asociaţi, nu numai pentru că era nepoata lui Jake, ci şi pentru 
că se ocupa de un sector mai special al afacerilor firmei. Era 
reprezentanta unor grupări ecologiste şi a altor grupuri 
sociale care permiteau partenerilor lui „Jameson, FitzGiven şi 
Asher” să spună că nu făceau afaceri numai de dragul 
banilor. 

Erau zile când i se părea că principalul scop al vieţii ei era 
să fie bătaia de joc a celorlalţi. Insă erau şi zile când reuşea 
într-adevăr să realizeze ceva. Acele zile îi dădeau puterea să 
continue. 

Ajunse la birou puţin după şapte jumătate, luă o cafea şi o 


gogoaşă de la unul din automatele din holul de la parter şi 
urcă în ascensor. Câţiva conştiincioşi, mereu aceiaşi, erau 
deja în birouri, dar majoritatea personalului nu sosea înainte 
de ora nouă. Îşi lăsă servieta să cadă după uşă, dădu puţin 
deoparte grămada de dosare de pe birou, cât să-şi poată 
aşeza paharul de carton plin cu cafea, şi se aşeză încercând 
să citească actele pregătite. 

O jumătate de oră mai târziu se hotări să arunce o privire 
prin corespondența sosită. Erau chestiile obişnuite - 
conferinţe de presă ale diferiților congresmeni, invitaţii, 
memorii şi câteva scrisori la care trebuia să răspundă. 

Şi mai era pachetul. 

încercă să smulgă banda adezivă, îşi rupse o unghie şi 
scotoci în birou până găsi o foarfecă. Sub hârtia de ambalaj 
cafenie descoperi o cutie de pantofi, cu colţurile turtite de 
uzură şi firma producătoare aproape ilizibilă. 

Kate se încruntă. Întoarse hârtia de ambalaj pe toate 
părţile, încercând să descopere adresa expeditorului, dar nu 
exista nimic altceva în afară de adresa firmei, lipită cu scotch. 
Tocmai încerca să desprindă eticheta când sună telefonul. 

Auzi în receptor vocea sonoră a lui Jake. Implinea şaptezeci 
şi cinci de ani în august, dar era încă în putere. 

— Kate, fetiţo, mă bucur să te aud, spuse el. Eşti ocupată? 

— Nu, răspunse ea, deşi legile nescrise ale firmei 
interziceau categoric aşa ceva. Asociaţii şi partenerii erau 
întotdeauna ocupați, făceau întotdeauna ceva ce trebuia 
remunerat, bine-nţeles din contul clienţilor. Agenda fiecăruia 
arăta de parcă niciunul n-ar fi mâncat, dormit sau nu şi-ar fi 
făcut nevoile fiziologice vreodată. Lui Jake îi plăcea să fie aşa. 

— Bine, spuse el trecând peste aceste considerente 
minore, pe care el - şi numai el - le putea ignora. Vino până la 
mine. 

— Acum? 

— Mai târziu o să fii ocupată, nu-i aşa? 

Pricepu aluzia. Cafeaua va mai trebui să aştepte, dar 
oricum era mai gustoasă după ce stătea o oră-două în 
paharul de carton. Gogoaşa o mâncase deja. 

— Am plecat! 


închise telefonul, luă câteva şerveţele şi se îndreptă spre 
uşă. Pachetul rămase uitat pe biroul din spatele ei. 


Capitolul 2 


— Suc de prune, spuse Jake. Bei şaişpe uncii de suc de 
prune în fiecare zi şi n-o să mai răceşti atât de des. E chiar 
mai bine dacă-l încălzeşti. 

Kate strănută, îşi suflă nasul şi se aşeză pe scaunul oferit 
de Jake, la distanţă cât mai mare de el. Înalt, cu părul 
argintiu, bronzat şi suplu, Jake era imaginea vie a sănătăţii şi 
intenţiona să rămână mult timp aşa. 

— Nu răcesc des, îi reaminti, şi nu pot să sufăr sucul de 
prune. 

— Întotdeauna ai fost încăpăţânată, spuse el, nu fără o 
notă de dragoste în glas. Ochii, de un albastru deschis, 
străluceau pe faţa asprită în anii tinereţii de vânturile 
puternice din Texas şi, mai nou, bronzată de soarele blând 
din cele mai bune staţiuni turistice ale lumii. 

Jake ajunsese departe, dar nu uitase niciodată, de unde 
plecase. Asta îi folosea în a-i convinge pe oameni că e un tip 
de treabă, în care puteau avea încredere. 

— Cel mai zăpăcit copil din câţi am întâlnit, spuse cu voce 
nazală, şi crede-mă, asta spune ceva. 

— Dar tot e ceva de capul meu, nu-i aşa? rânji ea. 

— Ar fi, dacă te-ai hotărî să te aşezi la casa ta şi să-mi dai 
nişte strănepoţi, dar să lăsăm asta acum. Ce probleme ai azi 
de rezolvat? 

Îşi şterse nasul, tuşi, apoi vorbi. 

— Afacerea Amsco începe să se înfierbânte. Am fost acolo 
ieri şi e o brambureală întreagă. Apoi mai e legislaţia 
responsabilităţilor internaţionale care trebuie să fie votată de 
comitet, luna viitoare. Mai avem câteva propuneri privind 
normele de control, chestii obişnuite. 

— Bine, mă bucur să aud că nu e nimic grav. 

— Păi, de fapt totul e... 

Jake o opri ridicând mâna. 

— Aş vrea să faci ceva pentru mine. 


— Desigur, cu cea mai mare plăcere dar... 

— E vorba de o proprietate pe care aş vrea să o cumpăr. Se 
află la sud de Dublin, într-un loc numit Ardara. Vreau să faci o 
mică verificare pentru mine. 

— Verificare? Dar de ce? 

Dădu din umeri şi îşi împreună degetele, privind-o 
binevoitor. 

— Vreau să fiu sigur că nu sunt probleme. 

Kate se încruntă. Fusese în Irlanda de câteva ori, în excursii 
scurte, de afaceri. Nu putea spune că fusese prea 
impresionată. 

— Ce fel de probleme? 

— S-au făcut nişte încercări de industrializare a regiunii. Nu 
prea multe, dar destule ca să-mi pun unele întrebări. Vreau să 
fiu sigur că nu există halde de reziduuri, contaminare a 
apelor, lucruri de genul ăsta. Am de gând să mă ocup de 
terenul acela mai mult timp. Se poate foarte bine să ţi-l donez 
ţie şi nepoților, de care încerc să nu amintesc prea des. 
Evident, înainte de a-l cumpăra vreau să fiu sigur de ceea ce 
primesc. 

Kate se foi în scaun, jenată. Ezita să o spună deschis, dar 
toate sunau ciudat. De ce era nevoie ca ea să meargă acolo? 

— N-ar face treabă mai bună cineva de prin partea locului? 
întrebă ea. 

— În probleme de acest fel, cel mai sigur este să apelezi la 
membrii familiei. Harris îţi va prelua problemele de serviciu. 
As vrea să pleci în seara asta. 

Se pare că nu avea drept de replică. Ar fi putut să-l facă să 
se răzgândească, dar nu ar fi meritat efortul. Când Jake îşi 
punea ceva în gând, nimic nu-l făcea să renunţe. Voia ca ea 
să plece şi nu i se putea opune. 

Se întoarse în birou şi îşi petrecu următoarele ore punându- 
şi în ordine dosarele cu probleme curente ca să i le predea lui 
Harris. Acesta era tânăr, sincer, cu ochii puţin cam bulbucaţi, 
dar bine intenţionat. Până acum, insignifiant din punctul de 
vedere al firmei, dar putea conta pe el că n-o să-i încurce 
prea mult afacerile. 

În ultima clipă, înainte de a pleca spre casă, îşi aminti de 


pachet. Era tot acolo, pe marginea biroului, unde îl împinsese 
în timp ce lucra. Câţiva toii, şi ar fi căzut pe podea. Dar nu 
căzuse, era acolo, şi îl înşfăcă în timp ce ieşea pe uşă. 

În mod normal nu ar fi avut timp să arunce o privire în cutie 
înainte de a pleca la aeroport. Dar maşina întârzie câteva 
minute. Neavând altceva mai bun de făcut şi simțindu-se 
neliniştită de perspectiva unui nou zbor, băgă un deget sub 
capacul prins în scotch şi-l smulse. 


Capitolul 3 


Rămas singur în birou, Jake se lăsă pe spate în fotoliul 
comod din piele. Strecură un deget în buzunarul vestei şi 
scoase o cheie prinsă de un lanţ. Era cheia de la sertarul de 
sus al biroului. 

Sertarul ascundea telefonul lui particular. Cu ani în urmă 
învățase cum să descopere dacă telefonul îi era ascultat şi 
era chiar foarte priceput. Era ceva folositor, dar cea mai 
importantă achiziţie era instalaţia de bruiaj montată pe 
receptor. O dată pus în funcţiune dispozitivul, orice se vorbea 
la telefon devenea indescifrabil dacă nu dispuneai de un 
decodificator. Işi schimba zilnic codul, după un plan stabilit cu 
mult timp în urmă, cunoscut numai de el şi de încă o 
persoană. 

Telefonul era atât de sigur pe cât putea fi un aparat. Nu se 
amăgea cu asta, folosindu-l doar când era absolută nevoie şi 
atunci cu mare discreţie. 

Aşeză telefonul pe birou şi apăsă tasta pentru convorbiri 
internaţionale, după care formă un număr. In aşteptarea 
legăturii, ciocănea absent în tăblia netedă cu stiloul 
Montblanc de aur. 

Cineva răspunse la capătul celălalt al firului. Jake vorbi 
scurt, aşteptă, ciocănind din ce în ce mai nerăbdător şi vorbi 
din nou. 

— Pleacă în seara asta. 

— Bine, răspunse bărbatul de la capătul firului, este un 
lucru înţelept. 

— Este probabil o pierdere de timp. A trebuit să improvizez. 
N-o să-i ia prea mult timp să înceapă să-şi pună întrebări. 

— Ar fi o nenorocire. Cel mai bine pentru ea ar fi să stea 
deoparte până ne convingem că totul e în regulă. 

— El e mort, spuse Jake agasat. Ce, crezi că se întoarce din 
mormânt? 

— Cred că niciunul dintre noi n-a ajuns atât de departe fără 


să-şi fi luat toate măsurile de precauţie. Nu-i aşa? 

Jake oftă. Îşi întoarse scaunul ca să poată privi pe fereastra 
din spatele lui. Cupola albă a Capitoliului strălucea în 
depărtare. 

— Da, spuse el. Îi venea greu să recunoască, dar pungaşul 
ăla bătrân avea dreptate. Cât timp? 

— Cât va fi nevoie. Ştim că strângea informaţii, dar nu am 
găsit nici urmă de ele. Experții i-au puricat tot apartamentul. 
Nu am găsit nimic. Trebuie să fie în altă parte. 

— Dacă există. Nu avem nicio dovadă. N-o sa-mi ţin 
nepoata la infinit pe tuşă, doar pentru că ţie ţi-e frică de un 
mort. 

— Tie ar trebui să-ţi fie frică, amice. El nici nu ştia de 
existența mea. Dar avea toate motivele să dorească să te 
distrugă. 

— Motivele nu contează, știi la fel de bine ca mine. Tot ce 
contează este acţiunea. 

Celălalt bărbat chicoti. Din prima clipă se înţeleseseră 
perfect. 

— Adevărat, şi tu crezi că el nu era un om de acţiune? 

— Era aproape ca toţi ceilalţi, o nulitate. De când a început 
să-ţi pese de alţii? 

— Nu-mi pasă. Nu-mi pasă decât de mine. Ar trebui să faci 
la fel. 

— Îmi fac griji pentru Kate. Să nu faci vreo greşeală în 
legătură cu asta. 

Omul de la mii de mile distantă scoase un sunet 
nerăbdător. 

— Dacă i se întâmplă ceva, nu este vina mea. [ine-o 
deoparte şi nu vor fi probleme. 

Depindea de prea multe condiţii. Jake o ştia şi nu-i plăcea. 
Dar era tot ce putea obţine. Tâlharul ăsta bătrân era încă 
periculos, chiar după atâţia ani. Mult, mult mai periculos 
decât ar fi putut fi vreodată nenorocitul de Willy. Se simţea 
aproape vinovat că îl provocase pe sărmanul Willy. Dar ceea 
ce într-adevăr conta era că îşi păstrase mâinile curate. 

După câteva clipe închise telefonul şi rămase nemişcat, 
privind pe fereastră. Priveliştea din faţa lui, emanând putere 


şi bunăstare, îl remonta de obicei. De data asta însă, nu se 
întâmplă aşa. Era prea preocupat de gândurile lui. 

Nu era un bărbat sentimental, dar de câte ori se gândea la 
Kate, avea tendinţa să vadă în ea bebeluşul pe care i-l 
dăduseră în braţe la câteva minute după naştere. Se 
îndrăgostise pentru prima şi ultima oară în viaţă. Ultimii 
douăzeci şi opt de ani nu aduseseră nicio schimbare. 

Trebuia să o protejeze. Dacă ar fi putut să plece şi el cu ea, 
ar fi făcut-o. Dar dacă ar fi plecat şi s-ar fi ivit vreo problemă, 
ar fi pierdut prea mult timp preţios rezolvând-o. 

Nu, trebuia să rămână pe loc, deşi nu-i plăcea ideea dea o 
trimite pe Kate singură. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îi 
displăcea mai tare. Avea nevoie acolo de cineva care să 
vegheze asupra ei. Cineva de încredere. 

Se mai gândi o dată, apoi puse mâna pe un telefon. 


Capitolul 4 


Stewardul puse un „virgin mary“ pe tava din faţa lui Kate. 
Luă o înghiţitură, mulţumi printr-o mişcare a capului şi îl 
aşeză la loc. Işi amintea vag de conversaţia pe care o 
avusese cu el privind efectele benefice ale sucului de roşii în 
caz de guturai. Nu se compara cu prunele. 

Locul de lângă ea era gol. Risipi conţinutul cutiei pe pernă. 
Cutia o lăsase acasă. Arăta de parcă era gata gata să se 
dezmembreze şi ocupa prea mult loc. Pusese totul într-un plic 
înainte de a se grăbi la maşină. 

Era o cantitate apreciabilă - tăieturi din ziare, unele vechi şi 
îngălbenite de vreme, altele mai noi, alături de notițe scrise 
de mână şi cu cerneală decolorată, fotografii alb-negru şi o 
reproducere în culori a ceea ce părea o pictură ruptă dintr-o 
revistă. 

Toate acestea, plus o scrisoare de la Willy March. Bărbatul 
despre care n-ar fi trebuit să ştie nimic, dar aflase. Bunicul ei 
adevărat. 

„Draga mea Kate“, spunea scrisoarea. Acesta fu primul şoc. 
N-ar fi crezut că ştia de existenţa ei, cu atât mai puţin cum o 
chema. 

Continua şi mai rău: „Când vei citi asta, eu voi fi mort“. 

Se pare că lui Willy March îi plăcea să treacă direct la 

subiect. 
_ „Mi-ar fi plăcut mult să te cunosc, dar n-a fost să fie aşa. 
Inainte de a începe să adun tot materialul ăsta pentru tine m- 
am gândit foarte bine dacă ar trebui s-o fac. Până la urmă mi- 
am zis că de-acum eşti mare şi ai dreptul să ştii, deci iată-l. 

Jake şi cu mine am fost prieteni multă vreme. Am copilărit 
împreună în Calhoon County. Viaţa era dură pe acolo, dar am 
reuşit să o scoatem la capăt. Jucam fotbal împreună şi 
imaginează-ţi că ne-am îndrăgostit de aceeaşi fată. 

Când japonezii au atacat Pearl Harbour, ne-am înrolat 
împreună. Am trecut oceanul pe acelaşi vapor. Am fost rănit 


la Salerno şi m-am întors acasă. Pe atunci mama ta avea doar 
trei ani, n-o văzusem niciodată şi m-am simţit foarte fericit. 

Jake s-a întors mai târziu şi lucrurile au început să scârţâie. 
M-am tot întrebat în toţi aceşti ani. Pur şi simplu nu puteam 
ierta. Poate ar fi trebuit. În orice caz, vreau să ştii că n-am 
fost bolnav sau mai ştiu eu ce. Mulţumesc lui Dumnezeu, 
întotdeauna am fost sănătos. Lui Jake nu-i place să i se opună 
cineva, dar asta cred că ai aflat-o deja. Din clipa în care mi- 
am dat seama cum a acţionat Jake, am ştiut că zilele îmi sunt 
numărate. Acum sunt şi ale lui! 

Aş putea să-ţi spun direct, dar aşa cum văd eu lucrurile, nu 
m-ai crede. Aşa că, fetițo, iată. Cele de faţă îţi sunt trimise de 
un prieten al meu din Texas. El ştie ce am descoperit şi este 
gata să-l demaşte pe Jake. Dar, dacă vrei, tu îl poţi opri. Tot 
ce ai de făcut este să afli adevărul, apoi să hotărăşti ce vei 
face. Ai treizeci de zile. 

Fetiţo, te iubesc aşa cum am iubit-o şi pe mama ta. Îmi 
pare foarte rău că nu ne-am putut întâlni, dar poate o să 
avem ocazia într-o lume mai bună ca asta. 


Cu toată dragostea, Willy March. 
P.S. Păzeşte-te!“ 


Kate puse scrisoarea jos, îşi lăsă capul pe speteaza 
fotoliului şi închise ochii. Trebuia să fie o glumă. Una proastă, 
dar oricum, o glumă. 

În primul rând, Jake Jameson se născuse în Virginia, nu în 
Texas. Probabil n-a pus piciorul niciodată într-un loc numit 
Calhoon County. Şi mai mult ca sigur nu l-a cunoscut le Willy 
March. 

Şi pe nevasta lui Willy, Leslie Ann, n-a întâlnit-o decât după 
ce ea a divorţat de Willy şi a venit în Nord cu fetiţa ei, Sally. 
Jake şi Leslie Ann au făcut cunoştinţă la Washington, unde el 
lucra pentru guvern. 

S-au îndrăgostit, s-au căsătorit şi Jake a înfiat-o pe Sally. 
Când la optsprezece ani Sally a rămas însărcinată, el a fost 
acela care a stat alături de ea, a primit copilul în casa lui şi a 
înconjurat-o pe Kate cu toată dragostea. Făcuse tot ce putuse 


pentru Sally. Nu era vina lui că într-o noapte de iulie aceasta 
s-a prăbuşit de pe o stâncă, lăsându-şi bebeluşul orfan. 

Kate nu o cunoscuse pe mama ei, iar bunică-sa muri la 
scurt timp după aceea. Dar pe Jake îl cunoştea. Era bărbatul 
care o crescuse, era păzitorul, mentorul ei şi ultima persoană 
din lume pe care ar fi crezut-o în stare să o trădeze. 

Nimic din toate acestea nu explica prezenţa fotografiei 
celor doi bărbaţi. Era o poză alb-negru, decolorată de 
trecerea timpului. 

Totuşi, se putea vedea că cei doi stăteau în faţa unei 
biserici vechi din piatră. În spatele ei se observa un indicator 
arătând spre stânga, purtând numele unei localităţi ce părea 
să fie în Italia. Amândoi purtau uniforme şi se ţineau de braţ. 
Păreau tineri şi puţin nervoși, dar zâmbeau. 

Pe spatele fotografiei, o mână scrisese: „Jake şi cu mine, 
mai '42“. 

Întoarse din nou fotografia şi o privi îndelung. În dreapta 
bărbatului mai scund stătea Jake. Oricât de greu îi venea să 
recunoască, era inconfundabil. Era mai tânăr cu vreo cincizeci 
de ani, dar trăsăturile erau aceleaşi, ochii ageri privind în 
obiectiv, bărbia voluntară şi nasul care fusese rupt, după cum 
povestea el, într-un accident de călărie, în copilărie. 

Purta o uniformă fără prea multe însemne, dar văzuse 
destule filme de război ca să-şi dea seama că era o uniformă 
americană şi că el avea gradul de caporal. Nu susţinuse 
niciodată că ar fi fost înaintat la gradul de ofiţer. De fapt, se 
mândrea că fusese doar soldat. Abia mai târziu, după război, 
ajunsese atât de sus. 

Cine era celălalt bărbat? Dacă era să dea crezare inscripţiei 
de pe spate, era Willy March. Dacă era să dea crezare 
scrisorii, mare parte din cele povestite de Jake despre el 
însuşi şi chiar despre originea ei - era o minciună. 

lar dacă ar fi crezut cele sugerate, Jake avea oarecare 
amestec în moartea lui Willy March. 

Treizeci de zile şi după aceea cineva avea să-l demaşte pe 
Jake. Să spună ce? Nu avea nici cea mai mică idee şi nimic 
din conţinutul cutiei nu părea să-i dea vreun indiciu. Era un 
talmeş-balmeş pentru care îi vor trebui ore, poate chiar zile 


să-l sorteze. 

Treizeci de zile începând de când? Ar fi dorit să fi păstrat 
hârtia de ambalaj ca să vadă data expedierii. Fusese plecată 
din oraş două zile. Dacă pachetul sosise imediat după 
plecarea ei din Florida, putea să fi fost expediat cu o 
săptămână sau mult mai în urmă. Cât timp îi mai rămânea şi, 
de fapt, trebuia oare să-şi facă griji din cauza asta? 

Fără îndoială, era o glumă. 

Dac-ar fi deşteaptă, ar da uitării întreaga poveste. Şi poate 
chiar aşa ar face, dacă n-ar fi una din tăieturile din ziar. Era 
decupat dintr-un ziar din Dallas, apărut în urma cu cinci 
săptămâni şi purta un titlu de-o şchioapă: „Victima 
accidentului rutier cu autor necunoscut a fost identificată”. 
Un bătrân pe numele de William Andrew March fusese călcat 
de o maşină necunoscută pe când traversa strada. 

Domul March murise la câtva timp după aceea la 
„Memorial Hospital”. Oricine putea da vreo informaţie despre 
identitatea şoferului era rugat să se prezinte imediat la sediul 
poliţiei. 

Asta o dădu peste cap. Nu ştia nimic şi, după cum se 
simţea, nici nu voia să ştie. Luă o înghiţitură zdravănă din 
băutura de pe măsuţă şi se hotărî ca la prima ocazie când va 
mai deschide plicul să-şi pregătească dinainte un pahar de 
vodcă. Singurul lucru pe care-l dorea era să doarmă şi să uite. 

Chiar reuşi să o facă un timp, dar adânc, în subconştientul 
ei, ceasul mergea implacabil înainte. 

Îl vedea, atât de aproape încât l-ar fi putut atinge, şi ştia că 
din clipă în clipă va suna, marcând scurgerea timpului de care 
dispunea. Nu voia să se întâmple, dar asta nu avea nicio 
importanţă. Sunetul ceasului o va smulge definitiv din lumea 
ei plină de siguranţă şi nu va putea face nimic pentru a 
împiedica dezastrul. 

Apoi un bărbat o întreba dacă se simte bine şi în acel 
moment se trezi, ameţită şi dezorientată, şi se uită mirată la 
stewardul care stătea lângă fotoliul ei. Se pregăteau să 
aterizeze. Poate dorea să bea ceva? 

Scutură din cap şi-l aşteptă să plece înainte de a se ridica 
în picioare. Se duse la spălător şi se căzni să se 


dezmeticească. Avionul îşi începuse coborârea lină şi aerul se 
umplu de zgomotul centurilor de siguranţă cuplate una după 
alta. Se întoarse la locul ei şi se conformă dispoziţiilor 
stewardului. 

Prin geamul rotund putea vedea hăul care se căsca sub ea, 
acoperit din când în când de un nor răzleţ. Irlanda se apropia 
vertiginos de ea, strălucind într-o multitudine de nuanţe de 
verde. Încercă să nu se mai gândească la nimic altceva, dar 
în străfundurile sufletului ei simţea zbuciumul vântului 
fierbinte din Texas. Willy March pusese mâna pe şi nu era 
dispus să-i dea drumul. 

Tic-tac. 


Capitolul 5 


Dunmore luă geanta neagră de sibir din fundul dulapului şi 
o duse în baie. Trase fermoarul, băgă la repezeală aparatul de 
ras, câteva mărunţişuri şi o închise. 

Traversă dormitorul, înşfăcă o haină sport şi o puse pe el, 
mutând geanta dintr-o mână într-alta. 

Se opri în bucătărie doar cât să deschidă uşa frigiderului. 
Nu era nimic ce ar fi trebuit aruncat. | se întâmpla destul de 
rar să mănânce în apartament. 

Luminile erau cuplate la un aparat care avea să le stingă 
puţin înainte de răsăritul soarelui. Sistemul de securitate era 
sofisticat şi bine camuflat. 

Apartamentul era mobilat simplu dar elegant. Un 
cunoscător ar fi remarcat imediat cele câteva sculpturi 
excelent lucrate, precum şi colecţia de acuarele datând din 
secolul al XIX-lea, cu care s-ar fi mânarit orice muzeu din 
lume. 

Nu ducea o viaţă ostentativă - în meseria lui, ar fi fosto 
prostie. Dar nici nu-şi interzicea lucrurile ce îi făcea plăcere. 

Avea în geantă o trusă medicală, un binoclu foarte 
puternic, o hartă topografică a regiunii unde urma să meargă 
- poseda o colecţie foarte bogată acasă - şi hainele necesare 
pentru o excursie de scurtă durată. 

Nu purta niciun fel de armă. Nu putea conta întotdeauna pe 
ineficienţa serviciilor de securitate de pe aeroporturi şi 
prefera să nu rişte. De altfel, era foarte bun în lupta corp la 
Corp. 

Inainte de a închide uşa îşi smulse un fir de păr negru din 
cap şi îl aşeză într-un loc anume. Înalta tehnologie era 
nemaipomenită, dar vechile metode meritau încă tot 
respectul. 

Aşteptă liftul fluierând distrat, urcă în el şi apăsă pe 
butonul pentru subsol, unde se afla garajul. Drumul până la 
aeroport era scurt. Avea o rezervare pentru cursa care pleca 


în mai puţin de două ore. De felul lui, nu dormea mult şi asta 
era cu atât mai valabil atunci când avea o sarcină de 
îndeplinit. 

Simţea aceeaşi emoție care îl cuprindea la începutul 
fiecărei misiuni noi. Profesiunea lui avea multe avantaje, nu 
numai materiale. Îi plăcea variaţia. De data aceasta avea 
misiunea de a proteja, deşi afacerea nu era chiar atât de 
clară. 

Nu era exclus să dea peste o ofertă mai bună. 

Caz în care, s-ar putea întâmplă să sufere unul din rarele 
eşecuri regretabile, dar inevitabile, ale carierei lui. Îşi pipăi 
zâmbind paşaportul din buzunarul de la piept, îşi reaminti 
numele sub care călătorea de data aceasta şi se strecură la 
volan. 


Capitolul 6 


Bărbatul care o aştepta la ieşire avea în jur de patruzeci de 
ani. Era îmbrăcat într-un costum de tweed gri, bine croit, la 
care asortase o cravată în ton şi un zâmbet politicos. Se 
prezentă ca fiind Kevin O'Donnell, avocat la o firmă din 
Dublin. Kate înţelese că se ocupa de cumpărarea proprietăţii 
în numele lui Jake. 

— Am primit un fax de le domnul Jameson în care mă 
anunţa de sosirea dumneavoastră, spuse, şi m-am gândit că 
n-ar strica să vă conduc. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, răspunse ea. 
Nu am fost prevenită în legătură cu această călătorie, aşa că 
sunt cam pe dinafară. 

El înclină capul şi întinse mâna după geanta de voiaj. Kate 
se prefăcu că nu observă şi continuă să o ţină strâns. 
Bărbatul îşi retrase mâna şi arătă spre ieşire. 

— Putem merge? 

Kate păşea alături de el, ascultându-l sporovăind despre 
teren. Era la jumătate de oră distanţă, la sud de oraş, cu o 
suprafaţă destul de mare, ceva ce nu apărea prea des la 
vânzare. 

Exista şi un conac în stare excelentă, deşi, din câte 
pricepuse, domnul Jameson ar putea dori să îl mărească. 
Bineînţeles, beneficiau de toate drepturile de vânătoare şi 
pescuit. Cele câteva hectare de pământ cultivat sunt bine 
irigate, existând disponibilităţi suplimentare. Foarte retras. 

— Mă tem că nu are telefon, spuse el pe când ieşeau din 
aeroport şi se îndreptau spre maşina neagră parcată în 
apropiere. Un şofer în uniformă stătea lângă ea. 

— Dacă aş fi ştiut din timp, aş fi instalat unul. Oricum, este 
conectată la reţeaua electrică şi în perioada aceasta a anului 
nu prea e nevoie de căldură, deşi boilerele funcţionează 
perfect. 

— Crezi că e în ordine să folosesc casa? 


— Absolut. Proprietarii sunt nerăbdători să încheie târgul cu 
domnul Jameson. 

Aşa se întâmplă cu toţi partenerii lui Jake. O cuprinse un 
sentiment de deprimare. Incercă să-l alunge şi se urcă în 
maşină. 


Maşina gonea spre sud, printre stâncile de granit şi văile 
pietroase şi adânci ale munţilor Wicklow, lăsând în urmă 
lacuri cu ape negre ce înghiţeau lumina soarelui şi dealuri 
acoperite de o pătură multicoloră de flori de câmp. Casa era 
departe de drumul principal, în vecinătatea unei cascade 
magnifice. La prima vedere părea o grămadă de bolovani 
cenuşii. Prima impresie nu se schimba prea mult nici la o 
privire mai atentă. 

Kate văzu un turn dreptunghiular alături de care stătea 
retrasă căsuţa portarului. In spatele acesteia, o poartă cu 
arcadă dădea spre ceea ce fuseseră grajdurile. In planul 
îndepărtat se zărea un amalgam de clădiri şi corpuri 
adăugate de-a lungul secolelor. Kate nu se încumetă să 
ghicească numărul camerelor. Spera să găsească un pat, 
măcar într-una din ele. 

— E parţial mobilată, spuse O'Donnell. Există o femeie în 
sat care ar putea să vină să vă ajute din când în când. Mi-am 
permis să închiriez o maşină. 

— Nu cred că o să rămân prea mult. 

— Cum doriţi, spuse avocatul. Dar din câte ştiu, domnul 
Jameson doreşte ca atât terenul, cât şi clădirea să fie 
verificate minuţios. Asta înseamnă să treceţi prin toate actele 
întocmite în ultima sută de ani. 

— O! spuse Kate. 

— Ar trebui să le parcurgeţi cam într-o lună. 

— Domnul Jameson nu mi-a spus că trebuie să rămân 
atâta. 

— Mi-am dat seama când v-am văzut bagajul. Dacă nu vă 
supăraţi că întreb, face deseori asemenea lucruri? 

— Nu, răspunse Kate încet. Jake cerea foarte mult de la 
oamenii cu care lucra. Dar nu se juca cu ei. Şi nici nu-i 
trimetea să facă o treabă particulară - ce nu putea fi 


decontată - dacă nu avea un motiv al naibii de bun. 

Poate că şi avea, dar sigur nu se obosise să-i spună ei 
despre ce era vorba. 

— Fără telefon? întrebă Kate. 

O'Donnell clătină din cap. 

— Mă tem că da. O putem rezolva, însă. 

— V-aş fi recunoscătoare, spuse şi privi cu luare aminte 
casa, ce urma să-i devină cămin pentru următoarele 
săptămâni. Până la expirarea celor treizeci de zile. 

Vizitară împreună casa. Se oferi să-i facă un scurt istoric al 
casei, dar Kate nu pricepu mare lucru. Era foarte veche, dar - 
o asigură el - nu era bântuită. Despre asta nu-şi făcea griji. 
Trebuia să înfrunte propriile ei fantome. 

Îi arătă secretele funcţionării cuptorului Aga, verifică dacă 
toate produsele comandate erau în frigider şi, într-un târziu, 
plecă. 

Probabil ar fi trebuit să-l servească cu un ceai. Cam aşa 
procedau oamenii civilizaţi, nu? Dar era frântă de oboseală şi, 
în afară de asta, era nerăbdătoare să mai treacă o dată peste 
conţinutul plicului. 

Işi turnă un pahar de lapte, se aşeză la masa din lemn de 
brad din bucătărie şi încercă să-şi pună ordine în gânduri. 
Dacă ar fi avut telefon, ar fi încercat să-l găsească pe 
bărbatul care, după spusele lui Willy March, urma să-l 
demaşte pe Jake. Bineînţeles, nici nu ştia de unde să înceapă, 
poate doar cu tot statul Texas. La fel de bine se putea ca el 
să nici nu existe. Era imposibil de spus ce era adevărat. 

Oftă şi întinse mâna după plic. Îl goli pe masă şi primul 
lucru care-i sări în ochi fu o fotografie înfăţişând un bărbat cu 
un copil în braţe. Acelaşi bărbat care era în fotografia cu Jake. 

Părea să aibă douăzeci şi ceva de ani, iar copilul, cam trei. 
Faţa îi era asprită de vânt. Părul avea o culoare incertă, 
oricum părea mai degrabă blond sau şaten. Copilul avea părul 
de aceeaşi culoare, cârlionţat. Zâmbea, ca şi cum ar fi fost 
surprins în plin râset. Bărbatul îl privea cu ochii mari, cu acea 
mândrie care se citeşte pe chipul unor oameni mai ales când 
sunt în preajma copiilor lor. 

Copilul era Sally Jameson, fosta Sally March până să fie 


adoptată de Jake. Mama lui Kate. Ştia că era ea, pentru că 
mai văzuse câteva poze de-ale ei înainte. În acelea era 
singură, surprinsă într-o rochie de petrecere sau jucându-se 
cu un ursuleţ uriaş. Pe atunci era mai mare, avea cam patru- 
cinci ani. Şi nu apărea în nicio poză sub cerul liber, pe un 
câmp întins. 

Kate privi îndelung fotografia. Probabil că fusese făcută cu 
puţin timp după ce Willy se întorsese din război şi nu cu mult 
înainte ca Leslie Ann să-şi pună coada pe spinare şi să plece 
în Nord, luând-o pe Sally cu ea. Kate şi-a închipuit 
întotdeauna că bunica ei a avut motive întemeiate să facă ce 
a făcut, dar acum începea să-şi pună întrebări. Willy şi fetiţa 
păreau atât de fericiţi împreună. 

Puse fotografia deoparte şi bău jumătate din paharul cu 
lapte. Stomacul nu prea-i făcea necazuri, dar şi când o făcea, 
nu era nicio plăcere. Trebuia să se adune. Nu avea cum să 
evite problema, din contră, devenea din ce în ce mai gravă. 
Era numai începutul. 

Mai erau câteva fotografii - cele mai multe înfăţişând-o pe 
Leslie Ann. Una din ele îl reprezenta pe Jake. Părea foarte 
tânăr, în jur de şaisprezece ani, şi stătea alături de o fată care 
avea să-i devină mult mai târziu, într-o altă lume, soţie. 

Asta dădea un răspuns întrebării dacă fusese sau nu 
vreodată în Calhoon County. Cu prima ocazie când îl întâlnea, 
trebuia neapărat să-l întrebe cum se făcea că a uitat unde s-a 
născut. 

Nu, n-o va face. Va aştepta până va ştii mai multe despre 
Jake. 

Ultima fotografie era singura în culori. Fusese ruptă dintr-o 
revistă; se mai putea observa o parte din articolul de pe 
verso. Hârtia era de bună calitate, lucioasă. Din câte îşi putea 
da seama, era vorba de o revistă de artă. 

Fotografia reprezenta o pictură renascentistă - deşi nu prea 
era sigură de asta. Înfăţişa un bărbat înveşmântat într-o 
mantie tivită cu hermină, şezând într-un scaun de lemn cu 
spătar înalt. Semăna cu cineva pe care-l întâlnise în cursul 
unor negocieri - dur, meschin, fără iluzii. Dacă nu ar fi 
remarcat felul în care era îmbrăcat, ar fi putut trece liniştită 


pe lângă el pe stradă. Ei bine, nu numai felul în care era 
îmbrăcat. Mai era şi şoimul. Stătea cocoţat pe braţul întins al 
bărbatului, privind ţintă din pictură. Ciocul coroiat şi ochii 
strălucitori se potriveau de minune cu ghearele ascuţite 
înfipte cu blândeţe în mâneca de catifea ce acoperea 
antebraţul bărbatului. 

Nu era niciun indiciu despre cine pictase portretul, din ce 
revistă fusese decupat sau de ce se simţise Willy March 
obligat să-l includă în plic. 

Ar fi fost prea uşor. 

Oftă, se întinse ca să-şi dezmorţească spatele și-și termină 
laptele. In bucătărie era linişte. Auzea zumzetul frigiderului, 
scârţâitul duşumelelor vechi şi foşnetul vântului suflând pe 
după colţurile de piatră ale casei. 

Pentru prima dată de când plecase Kevin O'Donnell, îşi 
dădu seama că era complet singură, izolată în mijlocul 
regiunii, fără o casă măcar în apropiere. 

Cel puţin, aşa credea ea. Casa era atât de mare încât s-ar fi 
putut ascunde o duzină de oameni fără ca ea să bage de 
seamă. 

Acest gând o făcu să se hotărască să caute toate 
întrerupătoarele înainte de a se întuneca şi să arunce cu 
ocazia asta, o privire prin toată casa. La etaj găsi vreo 
jumătate de duzină de dormitoare cavernoase, unele goale, 
altele mobilate frumos. Într-unul din ele, patul fusese făcut, 
se aerisise iar în baie fuseseră pregătite prosoape curate. 

Deşteptătorul mic de pe măsuţa de toaletă arăta că se 
înserase. Stomacul ei pretindea că este prânz. Restul corpului 
îi şoptea că e timpul de culcare. 

Făcu un duş şi constată cu plăcere că suportul de prosoape 
era încălzit. Se pare că era aşteptată. Patul era răcoros, 
salteaua tare şi era chiar şi o veioză acceptabilă lângă pat. 

Goli din nou plicul şi privi fotografia care-i înfăţişa pe Jake şi 
Willy, împreună. Pe Jake credea că îl cunoaşte. Willy rămânea 
însă un străin. Dar îl simţea din ce în ce mai apropiat. 

Tăieturile din ziare datau din 1952. Primul articol era din 
„The Washington Post“ şi se referea la descrierea agenţiei 
„Jameson & FitzGiven“. Asher se asociase mai târziu, iar 


agenţia de relaţii cu publicul îşi schimbase profilul, devenind 
una dintre cele mai discrete firme de acest gen. Articolul era 
scris în termeni elogioşi. Despre Jake se scria că, de serviciile 
lui de consilier pe teme de investiţii a beneficiat până şi 
preşedintele ţării - probabil, Truman. _ 

Truman fusese primul preşedinte slujit de Jake. li servise pe 
toţi cei care i-au urmat, indiferent din ce partid făceau parte. 
Era întotdeauna în spate - consilierul prezidenţial Jake 
Jameson - înalt, cu părul argintiu, cu un zâmbet permanent pe 
buze, ca o umbră a celui care tocmai se afla în vizită la Casa 
Albă. 

O dată sau de două ori, de-a lungul anilor, fusese convins 
să accepte o funcţie adevărată - subsecretar de stat în timpul 
legislaturii lui Eisenhower, ceva în legătură cu energia, pe 
timpul lui Carter. Dar prefera să lucreze în umbră. Aşa 
obținea rezultate mai bune. 

Mai erau vreo duzină de alte articole, ultimul datat cu o 
săptămână înainte ca Willy March să-şi găsească sfârşitul pe 
o stradă din Dallas. Era vorba despre recepţia de la o 
ambasadă, la care participase şi Kate. Numele ei era 
menţionat alături de cel al lui Jake. 

Se înfioră. Încerca un sentiment ciudat la gândul că atâţia 
ani Willy March îl ţinuse sub observaţie pe Jake - şi implicit pe 
ea. Grija cu care încercase să afle cu ce se ocupa Jake era 
aproape obsesivă. Făcuse chiar şi însemnări, cu un scris ce 
devenea din ce în ce mai înghesuit, pe măsura scurgerii 
anilor. A 

Le răsfoi în pripă, dar nu pricepu prea mult din ele. In mare 
parte erau frânturi de gânduri, urmate de regulă de semne de 
întrebare.  „Braunsweiger, Schlossberg, Gessel? Jake 45, 
Volker??“ Nimic din toate astea nu avea vreo semnificaţie 
pentru ea. Nu era nici măcar sigură că lui Willy îi spuneau 
ceva. Nu putea fi sigură că obsesia lui în legătură cu Jake era 
raţională. 

Doar de două lucruri era convinsă - că, din nu se ştie ce 
motive Jake îi ascunsese cu bună ştiinţă adevărul în legătura 
cu trecutul său şi cu perioada în care o întâlnise pe Leslie 
Ann, şi că ameninţarea lui Willy de a-i face rău lui Jake nu 


putea fi ignorată. 

De fapt, erau trei - că, în ciuda celor afirmate de Willy în 
scrisoare, nu avea de ales. Trebuia să ajungă la rădăcina 
celor ce se întâmplaseră şi încă repede. 


Capitolul 7 


Încă dormea când cineva sună la uşă. Sunetul strident se 
rostogoli prin holul de la intrare, se lovi de pereţii lambrisaţi şi 
răsună în casa scării, purtat de vârtejuri de aer proaspăt. 

Kate sări din pat cu inima bătând şi privi speriată în jur. 

Unde se afla? Cine era? Şi, pentru numele lui Dumnezeu, ce 
era cu sunetul acela oribil? 

Impiedicându-se, reuşi să-şi îmbrace halatul şi să coboare 
scările înainte ca blestemata aceea de sonerie să înceapă iar 
să sune. Smulse uşa cu putere şi rămase cu ochii la bărbatul, 
a cărui siluetă umplea aproape în întregime cadrul uşii. 

— Ce este? 

Bărbatul o privea cu un zâmbet amuzat. Cobori puţin vocea 
ca ea să audă ce spunea. _ 

— Bună dimineaţa, domniţă. Imi pare rău că vă deranjez. 
Mi s-a spus în sat că ar trebui să vin să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

— Sunteţi american? 

Nu era greu de dedus. Avea un accent specific Midwestului. 
Şi în afară de asta, unde mai erau bărbaţi atât de înalţi şi 
supli, cu umeri laţi, şolduri înguste, cu riduri fine în jurul 
ochilor de un albastru glacial, cu un zâmbet pe cât de 
diplomatic, pe atât de binevoitor? 

Işi trecu degetele prin părul ciufulit şi se hotărî - pentru a 
câta oară? - să-şi cumpere un halat de baie nou. 

— Într-adevăr, spuse el, şi îi zâmbi din nou. Nat Murdock. 
Dumneavoastră sunteţi domnişoara Jameson? 

— Cel puţin aseară, la culcare, eram. Era conştientă cât de 
nepoliticoasă era, şi încercă să se stăpânească puţin. Vă rog 
să mă iertaţi. De abia am sosit şi am impresia că drumul m-a 
obosit mai mult ca de obicei. 

— Îmi pare foarte rău că v-am trezit. 

— Nu dumneavoastră sunteţi de vină... soneria. 

Işi scutură capul, încercând să se dezmeticească. Urechile îi 


ţiuiau. 

— Dumnezeule, ce tărăboi! Jake va trebui să se ocupe de 
asta. 

Gândea cu glas tare, aşa cum făcea ori de câte ori era luată 
pe nepregătite. Un bărbat înalt de şase picioare, cu nişte ochi 
blânzi de căţeluş, era ultimul lucru la care se aştepta atât de 
dimineaţă. 

Nat Murdock încruntă sprâncenele. 

— Jake? 

— N-are importanţă. lertaţi-mă, de ce spuneaţi că aţi venit? 

— Mi s-a spus în sat că ar trebui să stau de vorbă cu 
dumneavoastră. 

Băgă de seamă că tot nu se făcuse înţeles şi arătă spre 
maşina parcată pe aleea presărată cu pietriş. 

Kate o văzu pentru prima oară. Era ca mii de alte, maşini - 
micuță, anodină, probabil împrumutată. Bancheta din spate 
era ocupată de bagaje. Văzu mai multe undiţe fixate pe 
portbagajul maşinii. 

— Mă gândeam să-mi încerc norocul, spuse Murdock. Dar 
aveţi tot felul de interdicții pe-aici. Mă gândeam să vă cer 
permisiunea. _ 

— Dar nu eu sunt proprietara acestui teren. Incă nu s-a 
vândut. 

Bărbatul dădu din umeri. 

— Nu ştiu ce să vă spun, domniţă. Nu prea e în regulă să 
pescuieşti fără permis, deşi, recunosc, am făcut-o de câteva 
ori. Ce-ar fi să-mi spuneţi că nu aveţi nimic împotrivă şi cu 
asta să încheiem discuţia? 

Văzând-o că ezită, adăugă: 

— Dacă reuşesc să prind ceva ca lumea, vă promit să 
împart cu dumneavoastră. 

Fără să vrea, izbucni în râs. Era cel mai atrăgător bărbat pe 
care-l întâlnise în ultimul timp, deşi îi venea să-l dea afară. 
Aşa că rămase pe loc, discutând despre ce s-ar putea face cu 
nişte peşti morţi. 

— De ce nu? Vedeţi-vă de treabă. Sper să aveţi succes. 

Duse un deget la frunte în chip de salut. 

— Mulţumesc, vă sunt recunoscător. 


Cobori treptele şi spuse, peste umăr: 

— Am vorbit serios. Dacă prind ceva bun, mă întorc la 
dumneavoastră. 

— Nu exageraţi. Nu sunt o bucătăreasă prea pricepută. 

Zâmbi, de parcă ceea ce auzise nu îl surprindea prea tare 
şi se îndreptă spre maşină. Rămase un timp în uşă, până ce 
îşi dădu seama că îl privea insistent şi închise repede uşa. In 
timp ce intra în bucătărie auzi maşina îndepărtându-se. 

Urcă scările cu o ceaşcă de cafea în mână. Conţinutul 
plicului era încă risipit pe pat. Adună totul şi începu să se 
îmbrace. 

Avea nevoie de un plan. Dacă îl cunoştea într-adevăr pe 
Jake - deşi nu mai era deloc sigură de asta - peste puţină 
vreme va verifica ce face ea aici. Trebuia să pregătească 
ceva ca să-l convingă de faptul că făcea exact treaba pentru 
care fusese trimisă. 

Tot gândindu-se, îşi îmbrăcă blugii şi un pulover gros. Avea 
nevoie de mai multe lucruri, din moment ce nu venise 
pregătită să stea prea mult. Murdock pomenise ceva despre 
sat, dar asta va mai trebui să aştepte. Se va întoarce la 
Dublin, va rezolva ce se poate rezolva şi până va reveni, va 
avea poate norocul ca telefonul să fie instalat. 

leşi din casă, încuie uşa în urma ei şi urcă în maşina pe 
care i-o închiriase O'Donnell. Când părăsi aleea şi intră pe 
drumul principal îl zări pe Nat Murdock printre copaci. Nu era 


sigură că era el. Îl îndepărtă cu hotărâre din minte. 
* 


x x 


Dosare. Grămezi, metri cubi de dosare, probabil zeci de 
kilometri, toate aruncate de-a valma în subsolul Primăriei, 
demonstrând încă o dată teoria potrivit căreia în ţara asta nu 
se mai aruncase nimic de la vikingi încoace. 

— Hărțile topografice or să vă dea unele din informaţiile pe 
care le căutaţi, spuse funcţionara tânără, cu faţa palidă, dar 
după aceea veţi dori să vedeţi actele originale. Sunt în partea 
aceasta. O să vă ia ceva timp, adăugă ea, parcă cerându-şi 
scuze. Încercăm să trecem totul pe microfilme, dar sunt atât 
de multe... 


Kate dădu din cap absentă. Jake vroia deci să se verifice nu 
numai proprietatea în sine, ci toată zona înconjurătoare? Auzi, 
o lună! S-ar putea să se ocupe de asta tot restul vieţii. 

Fără îndoială, aşa va fi, dacă nu se va apuca de treabă. 
Afară era o vreme superbă, care o făcea să viseze la plimbări 
nesfârşite. Îi veni în minte Nat Murdock cu partida lui de 
pescuit şi oftă. 


Capitolul 8 


Patru ore mai târziu, ieşi din clădirea Primăriei şi începu să 
se plimbe fără ţel, pe străzi. Petrecuse destul timp în Dublin, 
în călătorii de afaceri, ca să aibă habar unde se afla; era însă 
grăbită să ajungă într-un loc anume. 

Dorea în primul rând să-şi limpezească mintea, ceea ce nu 
era deloc uşor, din moment ce avea capul plin de date 
topografice, acte confuze şi hotare de proprietăţi care, deşi 
păreau neschimbate de generaţii, erau totuşi teribil de greu 
de localizat. 

Tot mergând - ceea ce nu-i luă prea mult timp, din moment 
ce zona centrală a Dublinului era foarte compactă - ajunse la 
malul râului Liffey şi rămase cu privirea aţintită asupra 
valurilor negre. De cealaltă parte a podului se zărea Ormond 
Quay, pe care-l vizitase cu prilejul unei călătorii anterioare. 
Magazinul se afla în acelaşi loc, pitit în penumbra unei alei 
înguste ce se deschidea de pe chei. 

Părea să fie închis. Storul de pe uşă fusese tras şi nu se 
vedea niciun semn că proprietarul avea de gând să se 
întoarcă. Dezamăgită, dădu să facă drum întors când zări 
pisica. 

Cu o blană bogată, neagră ca noaptea, traversa strada 
ţinându-şi coada ţeapănă în sus. O privi scurt şi sări peste 
pervazul ferestrei deschise, umbrită doar de o draperie în 
carouri roşii. Se auzi un murmur de voci. 

Kate bătu la ușă. Dacă era ceva ce învățase de la Jake, era 
să nu fie ruşinoasă. Tot el avusese grijă să o iniţieze în bunele 
maniere, aşa că atunci când ușa se deschise în fata ei, ştia 
exact ce avea de spus. 

— Mă scuzaţi că vă deranjez, începu dar se opri brusc, 
realizând că se adresa golului din deschizătura uşii. Cobori 
încet privirea. 

Piticul nu-i ajungea mai sus de talie. Avea un trup îndesat, 
uşor deformat la şolduri şi umeri. Capul, ce părea 


supradimensionat, era acoperit de un păr castaniu strâns la 
spate în coadă de cal. Ochii negri, impenetrabili, îi aruncară o 
privire dezaprobatoare. 

— Nu vedeţi că este închis? 

Dădu să închidă uşa. Kate făcu un pas înainte, cât să 
blocheze ușa. 

— ÎI caut pe domnul Barton. 

— A plecat, s-a evaporat, aşa cum ar trebui să faci şi 
dumneata. Te-aş invita înăuntru, dar trebuie să-i dau pisicii 
ceaiul. Pa - pa! 

— Pa - pa? 

— E o expresie. Revoltător cât de needucaţi sunt tinerii din 
ziua de azi. Nu ştii chiar nimic? 

Se simţi cuprinsă de un sentiment straniu, potrivit 
atmosferei de irealitate ce domnea în jur. Pisica mieună 
insistent, ca pentru a-i atrage atenţia. 

— Doar că n-am mai auzit pe nimeni rostind expresia asta, 
şi mai ştiu că pisicile nu beau ceai. 

— Ohoo, ca să vezi, o expertă în rasa felinelor. Barton a 
plecat, eu plec peste câteva clipe, aşa că pisica trebuie 
servită. 

li întoarse spatele şi plecă şchiopătând, dar lăsă uşa larg 
deschisă. 

— Dacă vrei neapărat, intră, dar să nu te aştepţi la ceva din 
partea mea. Nu-mi place să fiu deranjat. 

O să fiu cu băgare de seamă, îşi zise Kate, pentru că părea 
să fie cea mai bună tactică în locul ăsta. Pe vremea când 
aparţinea domnului Barton, magazinul adăpostea lucrări de 
artă ale amatorilor din localitate, fără pretenţii, dar plăcute. 

Acum toate acestea se schimbaseră, dispăruseră cu 
desăvârşire. Locul pereţilor orbitor de albi şi al vitrinelor 
lipsite de ostentaţie fusese luat de un talmeş-balmeş de 
nimicuri ce se revărsau din cufere imense pe podeaua din 
lemn de pin. Un pom de Crăciun cuprins de amoc, un pod plin 
de vechituri risipite care încotro. 

— Dumnezeule! exclamă Kate. 

— Nu e prea original, chicoti piticul. Aşa spune toată lumea. 
Fii atentă unde calci. 


— Dar nu mai e o galerie de artă! 

— Depinde la ce te referi. Acesta e „Locul Răbdării”. Nu se 
vizitează într-o zi, două. Merită să te întorci aici. 

— Asta dacă reuşeşti să-l găseşti deschis. 

— Ei, da, asta e. Dar nu-mi place să fiu prea primitor. Devii 
prea disponibil şi lumea profită. Ţine minte cuvintele mele. 

— O să încerc, domnule...? 

Dădu la o parte o draperie şi dispăru în spatele 
magazinului. Kate merse după el. Nu era mare diferenţă între 
încăperea din faţă şi cea din spate. Se suprapuneau. Văzu 
ceea ce trebuia să fie un birou, umplut până la refuz cu haine, 
cărţi legate în piele, gablonţuri (sau poate erau veritabile?) şi 
aranjamente ciudate din ierburi şi flori uscate, aşezate sub 
cupole de sticlă, probabil rămăşiţe ale unor veri victoriene de 
mult apuse. 

Pisica se agita nervoasă până i se puse în faţă o farfurioară 
plină cu smântână. Piticul adăugă un strop de ceai şi un 
zâmbet radios. 

— Şi zii aşa, pisicile nu beau aşa ceva? la uită-te la ea! 

— Extraordinar, domnule...? 

— Ştii că anumite civilizaţii consideră foarte nepoliticos să 
întrebi de numele cuiva? 

— Dar nu a noastră. 

— Nu, cu atât mai rău. Bine, atunci... Făcu o pauză şi o privi 
cu capul înclinat într-o parte. Cum crezi că ar trebui să mă 
cheme? 

— Asta ar trebui să-mi spui dumneata. 

Chicoti. 

— Nu pot. E împotriva dispoziţiilor. Trebuie să fie ideea ta. 
De altfel, mi-e indiferent cum îmi zici. 

N-avea nimic împotrivă, dacă asta dorea. Oricum, n-avea 
de gând să zăbovească prea mult. 

— Domnule Shaughnessy! 

— Nu e prea original. 

— Asta mi-a venit în minte. Barton a plecat într-adevăr? 

— În sudul Franţei. Acolo ajung cu toţii, în afară de mine, 
bineînţeles. Eu mă-ntind cât îmi e plapuma. Pentru ce ai 
venit? 


— Pentru nişte informaţii, dar nu mai are importanţă. La 
revedere, domnule Shaughnessy, la revedere, pisicuţo! 

lute ca o felină, piticul se aşeză în faţa ei. 

— Stai o clipă. Dacă-i vorba de informaţii, se schimbă 
treaba. S-ar putea spune că ăsta-i domeniul meu. Sau, a fost. 
Care-i durerea? 

— Durerea? 

— Care-i problema, scopul? Oftă cu năduf. Nu mai e ca pe 
vremuri. Pe atunci se ştia cine erai, cine erau cei din jurul tău. 
Toţi îşi aveau locul lor bine stabilit. 

— Şi nu mai e aşa? 

— Dumnezeule mare, da’ bine-nţeles că nu! Pe ce lume 
trăieşti? Zidul a căzut, prietenii s-au dus, războiul s-a sfârşit. 
Trăim într-o lume nouă. O porcărie, dacă vrei să-mi ştii 
părerea. 

— Înţeleg. De fapt nu înţelegea, dar nu mai avea 
importanţă. Oricum pleca. 

— Nu eşti una de-a noastră, decretă el, de parcă lui Kate îi 
lipsea un semn de apartenenţă la o castă anume. 

— Deloc, căzu ea de acord şi încercă să se strecoare pe 
lângă el. 

— Chiar ai venit să-l vezi pe Barton? 

— ÎI cunoşteam oarecum din vizitele anterioare. Era mai 
bine să mă fi dus la Galeria Naţională. Imi pare rău că v-am 
deranjat. 

— Galeria Naţională? Glumeşti. Sunt foarte de treabă, dar 
nu fac doi bani. Ce voiai să faci acolo? 

— Ţi-am spus. Îmi trebuiau nişte informaţii. 

Făcu un pas înapoi, o măsură din cap până în picioare şi 
încuviinţă. 

— În regulă, dă-i drumul! 

— Nu, zău, nu e nevoie. E clar că aveţi multe pe cap. 

— Nu fi proastă. Sunt pensionar. Ce cuvânt oribil! mai 
exact, tras pe linie moartă. Recompensa pentru serviciile 
făcute în trecut. Îţi vine să crezi asta? Mă plictisesc de 
moarte. Nu mai suport. Şi acum, apari dumneata, în căutare 
de informaţii. Doar n-o să pleci fără să mă laşi să te ajut? 

— De unde v-aţi pensionat? 


Plecă de lângă draperie, se lăsă să cadă într-un scaun 
rotativ şi începu să se legene. 

— Oricum nu m-ai crede, dacă-ţi spun. 

— De la circ? 

Piticul făcu ochii mari. 

— De unde dracu ai aflat? Ah, ia stai! Nu te refereai la 
„Circul“ de la M15, serviciile secrete britanice. Te gândeai pur 
şi simplu la circ. Nu-i aşa? 

Kate avu o reţinere. Remarcase uşoara schimbare a 
intonaţiei, destul cât să-i dea de gândit. Era oare posibil? 
Putea fi nebun, sau poate minţea pur şi simplu. Sau poate 
vorbea serios. Era într-adevăr o lume nouă. Un adevărat 
balamuc. 

— La asta mă gândeam? 

Domnul Shaughnessy o privi cu ochii mari. Privirea i se 
întunecă, apoi izbucni pe neaşteptate în râs. 

Pisica făcu un salt şi el o domoli, mângâind-o pe spatele 
încovoiat. Zâmbi larg. 

— Îmi placi, fetiţo. Serveşte o ceaşcă de ceai. 

Kate rămase pironită locului, conştientă de faptul că, dacă 
nu era o onoare, oricum era un semn pozitiv. Domnul 
Shaughnessy se agita în jurul ei, pregătind ceainicul. Il puse 
pe o tavă de argint şi-l aduse pe birou, împreună cu nişte 
ceşti fine din porțelan de Meissen. 

— Zzât, pisi! spuse şi aşeză tava pe locul pe care şezuse 
pisica. Vrei să faci oficiile de gazdă? 

— Oh, nu, vă rog să vă ocupați dumneavoastră. 

Piticul turnă ceaiul, îi oferi o ceaşcă şi aruncă un cubuleţ de 
zahăr cu vârful cleştelui. 

— Lapte? 

— O picătură. Deci aşa, domnule Shaughnessy, aţi plecat 
de la M15. 

— Păi, aşa am făcut cu toţii. Era un adevărat exod, fetiţo, 
ascultă-mă pe mine. Dacă tot veni vorba de nume, cum îţi 
zice? 

— Jameson, Kate Jameson. 

Aşteptă o clipă, să vadă dacă numele îi făcea vreo 
impresie. Jake cunoştea tot felul de oameni ciudaţi. Chiar 


dacă făcea parte dintre aceştia, nu lăsa să se vadă. 

— Şi-acum, spuse după ce gustă ceaiul, ce vroiai să afli? 

— Nu cine ştie ce, răspunse Kate, aproape cerându-şi 
scuze. Vroiam să identific un tablou. 

— Ce fel de tablou? 

— Uitaţi-vă, spuse scotocind în geantă, am o reproducere 
după el. 

Scoase tăietura din ziar pe care i-o trimisese Willy, o netezi 
cu palma şi i-o dădu piticului. 

Acesta o împinse sub conul de lumină al veiozei cu abajur 
verde de pe birou şi o studie cu interes. 

— Nu-i rău, spuse, dându-i înapoi peticul de hârtie. Nu pot 
să spun că e cea mai bună reproducere din câte am văzut, 
dar, una peste alta, e bună. 

— A cui e? 

— Rafael, evident. N-o să-mi spui că nu ai recunoscut 
pictorul? 

— Mă tem că nu. Sunteţi sigur? 

— Mi-am petrecut doi ani la Interpol încercând să dau de 
capăt unei afaceri cu tablouri furate de la muzeul din Kiev. 
Am ajuns să identific fiecare trăsătură de penel. 

— Bine, şi pe cine reprezintă? 

— Asta-i cel mai uşor. Un singur bărbat arăta aşa, marele 
Lorenzo. 

Kate îşi aşeză ceaşca încet pe masă. 

— De Medici? 

— A mai fost şi altul? 

— Este un portret al lui Lorenzo de Medici, pictat de Rafael? 

Domnul Shaughnessy dădu din cap. 

— Exact. Nu pot să-ţi spun nimic despre şoim, dar se pare 
că îşi cunoştea treaba. 

Kate îşi scutura capul. Nu avea niciun sens. De ce să fi 
inclus Willy March în dosarul lui despre Jake un tablou 
binecunoscut? Era adevărat că bunicul ei vitreg era un 
colecţionar de artă, dar prefera impresioniştii şi câţiva pictori 
americani din anii '50. Nu ştia să fi avut vreodată un tablou 
pictat de Rafael. 

— Aveţi idee unde aş putea vedea originalul? 


Piticul zâmbi și-și umplu din nou ceaşca. 

— Asta era de fapt întrebarea, nu-i aşa? Găseşti peste tot 
tablouri pictate de Rafael. Majoritatea muzeelor mari au 
măcar unul. Dar lucrarea aceasta... nu ştiu de unde s-o iau. 
Totuşi, aş putea încerca. 

— N-aş vrea să vă deranjez, spuse Kate automat. 

— Te-am servit deja cu un ceai. Nu e niciun deranj. O să-mi 
ia o zi, două. Caută-mă... caută-mă, joi. Îţi convine? 

— Da, e perfect. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc. 

— Nu sunt un om plăcut, fetiţo. Ţine minte asta şi o să ne 
înţelegem nemaipomenit. Şi-acum, ce-ai zice de o felie de 
chec cu lămâie? 


Capitolul 9 


Se întoarse acasă spre seară. Împrejurimile erau învăluite 
în pâcla amurgului. Era o linişte apăsătoare, întreruptă din 
când în când de motorul vreunei maşini întârziate. Aerul era 
proaspăt, înmiresmat de marea care se ghicea în depărtare şi 
de întinderea mută de verdeață din jur. 

Intră pe alee, cobori din maşină şi merse agale până la 
casă. Pe treptele de la intrare nu se lăfăia nici urmă de peşte. 
Fie că fusese una din zilele ghinioniste ale lui Murdock, fie că 
uitase de promisiune. 

Descuie uşa şi intră. Fu cuprinsă de un sentiment de 
nelinişte. Îl puse pe seama casei ciudate, dar nu reuşi să 
scape de el. Pe măsură ce urca treptele spre dormitor, 
devenea din ce în ce mai nervoasă. 

La capătul scărilor era un mic palier ce ducea spre un hol 
lung. Lângă perete, era aşezată o măsuţă cu o veioză 
chinezească. Acum, măsuţa era puţin depărtată de perete. 

Era posibil să fi fost aşa de săptămâni, poate chiar luni de 
zile. Nu avea niciun motiv să-şi facă probleme. Imaginaţia îi 
juca probabil feste. 

Cu toate acestea, se opri lângă măsuţă şi o îndreptă, trăind 
între timp cu urechea. Nimic. Nimic deosebit, în afară de 
zgomotele obişnuite ale unei case vechi. 

Încercând să se stăpânească se îndreptă spre camera ei. 
Uşa era larg deschisă, aşa cum o lăsase. Patul era nefăcut, 
cămaşa de noapte era tot acolo, căzută la piciorul patului, iar 
halatul zăcea pe spătarul unui scaun. 

Nu se schimbase nimic. 

Nu se schimbase absolut nimic. În afara faptului că lăsase 
plicul pe pat, cu toate hârţoagele băgate la repezeală în el, 
iar acum nu mai era acolo. 

Caută înfrigurată prin cameră şi răsuflă uşurată când îl găsi 
pe măsuţa de lângă fereastră. Conţinutul era împrăştiat de 
jur-împrejur. 


Verifică totul în grabă. Nu părea să lipsească nimic, cu 
toate acestea era uluită. Nu-şi amintea să-l fi pus acolo. 

Simţi un nod în gât. Instinctiv, se întoarse, cu gândul să 
fugă. Cu coada ochiului, zări o siluetă întunecată care se 
mişca. O cuprinse panica. Deschise gura să ţipe. Sunetul se 


stinse înainte de a fi articulat ceva şi întunericul îi învălui 
mintea. 


Capitolul 10 


Simţi miros de peşte. Nu era neplăcut, doar neaşteptat, 
încet, încet identifică şi celelalte mirosuri - parfumul proaspăt 
al apei şi al soarelui, amintirea unei zile de repaus petrecută 
în intimitate, în mijlocul pădurii. Deloc neplăcut! 

Cineva o purta pe braţe. Şi asta era drăguţ. Se simţea în 
siguranţă, ocrotită, cum nu se mai simţise de foarte mult 
timp. 

Un murmur slab îi scăpă de pe buze. Încercă să se mişte. 
Simti pe obraz atingerea unei ţesături de lână sub care se 
ghicea linia unui umăr puternic. 

Deschise speriată ochii şi încercă să se elibereze. 

— Dă-mi drumul! 

— Nu te speria. Lasă-mă să te pun jos şi apoi o să... Auuu! 

Pumnul mic porni instinctiv, lovindu-l în bărbie. În acelaşi 
timp se răsuci în braţele lui şi ateriză cu picioarele pe 
pământ. Doar nu degeaba transpirase atât la cursurile acelea 
de autoapărare pentru femei, pe când era la Yale. Adevărat, 
fusese atacată o dată - bine, de două ori, dacă punea la 
socoteală şi ce se întâmpla acum -, dar avea de gând să 
riposteze. 

încercă să se concentreze. Să aleagă binecunoscutul 
croşeu? Degetele în ochi? Pumnul în beregată? Ce să aleagă? 
Avea atâtea variante şi atât de puţin timp. 

— Hai, termină, bombăni Murdock. Făcu un pas înapoi și-și 
ridică braţele resemnat. Nu sunt tipul cel rău, păpuşă. Ala a 
reuşit să scape. 

Kate ezită, privindu-l nedumerită o clipă până ce realiză 
înţelesul cuvintelor. Se înmuie. 

— Dumnezeule, îmi pare rău, îngăimă. Te-am lovit? 

O privi de parcă nu era prea sigur de integritatea ei 
mintală. 

— Nu prea aveai cum, dar aveai aerul că vrei să o faci. 
Acum ce-ar fi să ne aşezăm şi să văd cu ce te pot ajuta. 


— Au, capul meu! icni Kate. De-abia atunci îşi dădu seama 
că se simţea mai rău decât şi-ar fi imaginat. Avea o migrenă 
teribilă. Suspină încet. 

Murdock îi puse o mână pe umăr şi o împinse uşor pe 
marginea unui pat. 

— Mda, bănuiam. Probabil că te-a lovit tare. Te-am găsit 
întinsă pe jos. 

— L-ai văzut? întrebă îngrijorată. Pe omul care mi-a făcut 
asta? 

— Mă tem că nu. 

Îi pipăi capul cu grijă. 

— Veneam pe alee când te-am auzit ţipând. Mi-a trebuit 
ceva timp până să te găsesc. Când am ajuns la tine, nu mai 
era nimeni în cameră. 

Tăcu şi se aplecă, privind-o în ochi. 

— Ai vrea să-mi spui ce se întâmplă? 

— Cineva mi-a spart casa. Probabil că l-am surprins. M-a 
lovit şi a luat-o la fugă. 

— Asta-i tot? 

Kate îşi pipăi capul şi strânse pleoapele. 

— Ce-ar mai trebui să fie? 

— Mi se pare cam ciudat, asta-i tot. Acasă nu aş fi atât de 
surprins, dar prin părţile astea nu prea sunt răufăcători. 

— Nu există loc perfect. 

Bărbatul tăcu o clipă, apoi dădu din cap. 

— Probabil că ai dreptate. Ar trebui să pui nişte gheaţă. Ai 
pe undeva? 

— Poate în bucătărie... 

— Mă descurc eu. Întinde-te puţin. Ai nevoie de altceva? 

încercă să dea din cap, se răzgândi brusc şi se lăsă pe 
spate în pat. Deşi ţinea ochii închişi, îl simţi o clipă cu ochii 
aţintiţi asupra ei. 

Apoi îl auzi îndepărtându-se şi făcu eforturi să învingă 
teama care i se furişa din nou în suflet. Nu era atât de greu 
pe cât se aşteptase. Poate avea vreo legătură cu bărbatul 
care tocmai coborâse, dar pe care-l simţea aproape în caz de 
nevoie. 

Nu se asemăna cu celălalt bărbat. De fapt, cât văzuse din 


el? încruntă sprâncenele, încercând să-şi aducă aminte. Nu 
era prea mult. Rămăsese cu impresia unui bărbat bine făcut, 
mai înalt decât ea, îmbrăcat în haine închise la culoare, nişte 
haine anodine, apoi ceva ridicat... da, mâna lui, neagră toată. 
Văzuse mâneca unui pulover negru şi o mănuşă de aceeaşi 
culoare... asta era tot ce-şi amintea. 

Şi auzise... ce auzise? Respirația lui, regulată, înceată. Nu 
fusese speriat de apariţia ei neaşteptată. Pentru el, fusese un 
amănunt supărător, atâta tot. 

În niciun caz nu fusese un puşti căutând ceva de săltat din 
casa goală. Fusese cineva mult mai calculat. Un profesionist? 

Haida-de, nu mai existau criminali atrăgători - poate doar 
în filme. Dar în eventualitatea că existau, de ce să fi ales 
tocmai o casă aproape părăsită dintr-un cătun irlandez uitat 
de lume, o casă care, deşi surprinzător de atrăgătoare, nu 
avea nimic deosebit de oferit?! 

Dar, la urma urmei, ce o făcea să creadă că era un tip 
atrăgător?! 

Nu-l văzuse destul de clar, şi totuşi rămăsese cu această 
impresie. Un bărbat înalt, bine clădit, agil, grațios chiar. 
Mortal! 

Ar fi putut s-o ucidă. 

De ce n-o făcuse? Principii? Poate că nu-i păsa de ce i se 
întâmplă, tot ce dorise era s-o îndepărteze din cale pentru un 
timp suficient cât să dispară. 

Reuşise cu brio, gândi Kate şi strânse din nou pleoapele. 
Avea un cucui enorm. Murdock o găsi pipăindu-l cu grijă. li 
întinse un prosop şi un bol plin cu cuburi de gheaţă. 

— Poftim, spuse el şi se aşeză lângă ea. Încearcă asta. Puse 
un pumn de cuburi de gheaţă în prosop, le înfăşură bine şi le 
aşeză pe ceafa lui Kate. 

— La parter totul pare să fie la locul lui. Ai vreo idee ce 
căuta individul? 

— Am sosit de-abia ieri şi nici nu am avut timp să mă uit 
prin casă. Putea să fie orice. 

De exemplu, toate hârţoagele pe care i le trimisese Willy 
March. Era evident că spărgătorul le examinase cu grijă. 
Poate chiar intenţionase să le ia cu el, dar fusese împiedicat 


de sosirea ei neaşteptată. 

— N-ai nicio idee? o privi Murdock insistent. 

Kate nu fusese niciodată foarte pricepută la minciuni. Era o 
artă pe care încercase în zadar să şi-o însuşească. De 
exemplu, Jake ştia întotdeauna când îi ascundea ceva. 
Spunea că i se citeşte în ochi. 

Intoarse încet capul și-și fixă privirea pe baldachin. 

— Nici cea mai mică idee. 

Poate o credea, poate nu. Se aştepta să o întrebe din nou, 
dar după o clipă el se ridică şi o bătu uşurel pe umăr. 

— Cred că ţi-ar prinde bine o masă pe cinste. Te superi 
dacă încerc cuptorul? 

— Dar nu e nevoie să-mi găteşti, protestă Kate. 

Bărbatul îşi etală din nou zâmbetul. Ar fi trebuit să aibă un 
permis de folosire! 


Capitolul 11 


Nat plecă imediat după ce terminară cina şi se încredinţă 
că ea se simţea bine şi nu se temea să rămână singură în 
casă. Nu bătuse niciun apropo să rămână cu ea, şi asta o făcu 
să se simtă uşurată. S-ar fi putut să fie de acord. Minţise când 
susţinuse că nu se teme. Simţea frica în stomac ca pe o piatră 
colţuroasă care o macină neîncetat. Dar refuzase să 
recunoască. În afară de Jake, nu se bazase niciodată pe 
nimeni, poate doar pe sine însăşi. Nu avea de gând să facă 
altfel de-acum încolo. 

Termină de strâns masa - o ajutase şi el - şi urcă în 
dormitor. Simţea casa imensă fremătând în jurul ei. Verifică 
încuietorile uşilor şi încercă toate ferestrele. 

Stătu o clipă pe gânduri, apoi împinse măsuţa de toaletă în 
faţa uşii. Era o prostie, desigur, şi dacă ar fi izbucnit un 
incendiu, nu ştia pe unde ar fi scos cămaşa... Dar se simţea 
mai în siguranţă. 

Aşternutul era rece. Se cuibări în pat până ce oboseala zilei 
îi cuprinse trupul. 

Se trezi târziu, în noapte. Ceasul ei interior era reglat pe alt 
fus orar. Se ridică în capul oaselor, perfect conştientă şi ciuli 
urechile. Nimic. Casa era tăcută, mai mult chiar, nu se auzea 
niciunul din zgomotele obişnuite care ar fi speriat-o. 

Totuşi, era ceva. Se ridică încet din pat, se înfăşură în 
cearşaf şi se furişă la fereastră. Era lună plină şi cerul era 
împânzit de stele. Copacii bătrâni, cu trunchiurile îngreuiate 
de licheni, reflectau lumina astrală rece. Din când în când, 
frunzele tremurau în adierea brizei. În rest nimic. Lumea 
dormea. 

Dar, ia stai... ce se vedea în depărtare, în umbra copacilor 
dinspre şosea? Strânse pleoapele, încercând să ghicească. 
Semăna cu o stâncă. Nu o observase până atunci, dar poate 
că nu fusese destul de atentă. 

Se îndepărtă de fereastră cu o privire gânditoare şi scutură 


capul. Avea o imaginaţie prea bogată. O clipă, i se păruse că 
umbra semăna cu o maşină ascunsă în spatele copacilor. 
Ridicol. 
Se băgă din nou în pat, trase pătura până la bărbie şi 
adormi. 


Capitolul 12 


Domnul Shaughnessy se culca târziu. Toate storurile de la 
ferestrele magazinului de pe Ormond Quay erau trase. Pisica 
moţăia în fotoliul de catifea verde. Câteva musculiţe zburau 
orbite în jurul lămpii de la intrare. În încăperea din spatele 
magazinului se zărea lumina unei singure lămpi, aşezată pe 
birou. _ 

Mai înainte de toate, trebuia să se gândească. li plăcea să 
mediteze şi se pricepea chiar foarte bine. Asta îl salvase nu o 
dată. Dar acum era pensionar şi se simţea dator să ia viaţa 
mai uşor. 

Îi plăcea fata. Nu se prefăcuse că-l crede normal, dar nici 
nu şi-a bătut joc de el. Nu-i zâmbise condescendent şi nici nu- 
i vorbise pe tonul acela dulceag pe care-l foloseau 
majoritatea oamenilor când nu se simțeau în largul lor şi nu 
voiau să se observe. 

Mai mult, îi ţinuse piept. Nu întâlnise prea multe persoane 
care să o facă. 

Ca să vezi, una din aceste persoane era chiar nepoata lui 
Jameson. Nu o recunoscuse până nu-i auzise numele. Asta îl 
supăra. Fusese o vreme când era în stare să asocieze o 
fizionomie şi o identitate chiar dacă persoana respectivă era o 
legătură de gradul doi sau trei. 

Persoanele de primă mărime erau personalităţi marcante, 
în general necunoscute marelui public, dar care meritau o 
atenţie deosebită - în general, terorişti notorii, dar şi oameni 
de afaceri sus-puşi care preferau să rămână în umbră. Jake 
Jameson făcea parte dintre aceştia din urmă. L-au ţinut sub 
supraveghere ani în şir, urmărindu-i cariera ascendentă. 
Oricine se afla aproape de preşedinţii Statelor Unite prezenta 
interes. 

Persoanele de gradul doi lucrau de obicei la un nivel 
inferior, feriti de capcanele inerente ale puterii, deşi în 
anumite împrejurări puteau juca un rol de o anumită 


importanţă. Din această categorie făceau parte ziariştii, 
funcţionarii guvernamentali, directorii companiilor 
internaţionale şi alţii de acest gen. 

Persoanele de gradul trei erau acelea care habar nu aveau 
că fuseseră remarcate şi care ar fi fost uluite să afle acest 
lucru. Aceşti oameni treceau prin viaţă fără să realizeze că 
ceva din personalitatea lor prezintă interes. 

De obicei, erau băgaţi în seamă pentru că aveau oarecare 
legătură cu o persoană de gradul unu sau doi - erau fie rude, 
cum era Kate, fie medici, miniştri, în general cineva la care se 
putea apela pentru a-şi exercita influenţa. 

Cunoscuse toate aceste trei categorii de persoane, dar 
Kate îi scăpase. Bineînţeles, de cum îi auzise numele, ştiuse 
de unde să o ia. Măcar atâta satisfacţie să aibă. 

Deci, era pe urmele tabloului „Şoimul”, pictat de Rafael. 
Interesant, dar deocamdată nu vroia să intre prea mult în 
amănunte. Oricum, nu avea nicio importanţă pentru el. 

Işi frecă rădăcina nasului, încercând să-și amintească exact 
cuvintele ei. Poate că-şi pierduse agerimea, dar ar fi putut 
jura că nu ştia nimic despre tablou. Dacă nu era aşa, însemna 
că ratase o strălucită carieră de actriţă. 

Nu părea să ştie nimic despre locul unde se află tabloul. De 
fapt, aproape nimeni nu ştia. Trebuia însă să existe o 
persoană care să ştie. Cineva care ştia totul. Nu avea însă nici 
o garanţie că acea persoană era încă în viaţă. „Şoimul“ 
dispăruse de multă vreme. 

Probabil că Jameson vroia să pună mâna pe el. Asta trebuia 
să fie cheia. Oamenii bogaţi aveau asemenea apucături. O 
trimisese pe fată să adulmece urma. Dar de ce tocmai în 
Irlanda? Nimic nu lăsa de bănuit că tabloul se afla aici. 

De altfel, tabloul se evaporase pur şi simplu. 

Scutură capul, nemulţumit de făgaşul pe care îi apucaseră 
gândurile. Printre mulţi alţii care avuseseră de-a face cu 
tabloul era şi Gessel. Omul ăsta întina tot ce atingea. 

O fată atât de drăguță. Băuse ceaiul pe care i-l oferise şi 
mâncase din checul lui de lămâie. O plăcuse până şi pisica. 
Nici nu vroia să se gândească la eventualitatea unei relaţii a 
ei cu Gessel. 


Avea telefonul la îndemână. Îşi privi ceasul, calculă 
diferenţa de fus orar şi hotărî că nu era prea târziu să sune în 
Sardinia. Probabil că Sir David nu se culcase încă, şi chiar 
dacă dormea, numele lui Gessel îl va trezi cu siguranţă. 

Paza bună trece primejdia rea, îşi spuse, şi ridică 
receptorul. 


Capitolul 13 


Hanul se afla la capătul unei alei şerpuite care trecea pe 
lângă băcănie, lăsând în urmă grajdurile vechi şi fierăria 
părăsită. Era o clădire joasă, ştearsă, construită din piatră şi 
lemn, fără vreo firmă care să ofere un indiciu. 

Intrară în bar. Încăperea scundă, cu grinzi de lemn 
înnegrite de vreme emana un miros puternic de malţ 
fermentat. Fata de la bar - o femeiuşcă subţire, cu părul blond 
- sporovăia cu vreo jumătate de duzină de clienţi, adunaţi în 
jurul tejghelei, în timp ce ştergea de zor paharele. 

Când intrară, toate privirile se întoarseră spre ei. 

— Ziua bună, spuse Nat, și-și feri capul de una din grinzile 
tavanului. 

— Şi dumneavoastră la fel, zâmbi barmaniţa, urmată de 
corul vocilor clienţilor curioşi. 

— Ce zi umedă, continuă el. 

Ceilalţi aprobară cu mai multă convingere. Kate îşi ascunse 
un zâmbet. Oare greşea cineva când spunea că vremea este 
umedă în Irlanda? Chiar dacă nu ploua, era umedă. 

Ei îi spuneau „ploaie blândă“. Termenul ei pentru asta era 
„umezeală”. Era o umezeală care o pătrundea din creştetul - 
acum, cu părul cârlionţat de vapori - până în vârful cizmelor 
pline de noroi şi care i se strecura pe sub impermeabil. 

— Vreme bună pentru pescuit, spuse un bărbat scund, 
ridicându-şi capul pe deasupra halbei de bere cu spumă 
groasă. 

— Chiar foarte bună, fu de acord Nat. Trase un scaun 
pentru Kate, aşteptă să se aşeze, apoi se lăsă pe scaunul 
alăturat. 

— Două halbe, te rog! r- 

Barmaniţa se opri din şters şi umplu halbele. Incăperea se 
cufundă în tăcere până ce o femeie de vârstă incertă, cu 
părul alb, îmbrăcată într-o rochie de culoarea oțelului şi 
tinând un pahar de sherry în mână îşi făcu apariţia şi se 


adresă lui Kate. 

— Aud că locuiţi la Ardara? 

Kate încuviinţă. 

— Bunicul meu se gândeşte să cumpere casa. M-a trimis să 
arunc o privire. 

Toţi cei din jur plecară capetele. Era cel mai înţelept şi 
prudent lucru de făcut. 

— E o casă drăguță. Mă duceam de multe ori pe-acolo pe 
vremea când familia Pearse trăia în ea. O familie foarte 
simpatică. Mare păcat că niciunul din copii n-a vrut să rămână 
în casă. 

— Băiatul mai mare trăieşte în Londra, spuse barmaniţa 
aducându-le două halbe cu guler. Probabil că el se ocupă de 
vânzarea casei. 

Kate nu zise nimic, în primul rând pentru că nu ştia ce să 
spună. Jake nu intrase în amănuntele tranzacţiei. 

— Familia Pearse are de multă vreme casa? 

Femeia cu părul cărunt rămase o clipă pe gânduri. 

— Să tot fie vreo zece ani cât au locuit în ea şi încă opt de 
când domnul Pearse a murit, iar nevastă-sa s-a mutat la o 
soră de-a ei, în Limerick. 

Corespundea cu ceea ce aflase cu o zi în urmă. 

— Înainte de asta, casa a aparţinut familiei Mulrooney, nu-i 
aşa? 

— Aşa e, interveni unul dintre bărbaţi, zâmbind binevoitor. 
Bunicul a participat la curse până pe la optzeci de ani. A căzut 
de pe scară în timp ce încerca să repare lumina şi a murit la 
scurt timp după aceea, deşi era sănătos tun. 

— Vorbiţi de Daniel Mulrooney, probabil, spuse Kate. 

A murit în 1954, iar proprietatea i-a revenit fiului său. Am 
găsit numele lui într-unul din dosare, adăugă, zâmbind 
triumfător. 

Nat zâmbi la rândul lui, cu oarecare îngăduinţă şi ridică 
paharul. 

— Noroc, spuse şi luă o gură de bere. 

Kate îi urmă exemplul. Nu mai băuse bere neagră şi-acum 
ştia că nu pierduse nimic. Făcea parte din categoria plăcerilor 
cu care trebuie să te obişnuieşti. Totuşi, avea un gust aparte 


care se potrivea cu cadrul general al situaţiei. 

— Şi înainte de familia Mulrooney? întrebă Nat. Ştie cineva 
a cui a fost casa înainte? 

— A lordului Adair, spuse femeia cu păr cărunt, sigură de 
sine. Casa aparținuse familiei Adair din secolul trecut. 

— Aşa e, încuviinţă bărbatul scund, ei au construit şi 
moara. Au dat o mână de ajutor, nu ca alţii care au dat bir cu 
fugiţii. Cu toate că erau protestanți, erau oameni de treabă. 
Mare păcat că s-au stins, fără urmaşi. 

— Şi înainte de ei? insistă Nat. 

Asta dădu puţin de gândit. 

— Familia Fitzgilbert, spuse unul din bărbaţii mai în vârstă. 
Din câte se ştie, ei au fost dintotdeauna proprietarii casei. 

— Anglo-normani, îi lămuri femeia cu părul alb. Au venit 
prin şaizeci şi nouă cu Stringbow. 

— 1169? întrebă Nat. Părea foarte mulţumit de sine în locul 
ăsta apăsat de povara atâtor secole şi evenimente pierdute în 
negura timpurilor. 

— Da, da, continuă femeia. A fost primul conte de Clare. 
Fitzgilbert era numele de familie. Erau de loc din Waterford, 
dar s-au împrăştiat repede. Nişte oameni aspri, dar iubitori de 
pământ. Au ştiut să vegheze asupra liniştii şi să păstreze ce 
era al lor. Dacă stai să te gândeşti, n-au făcut deloc rău. 

— Fitzgilbert, Adair, Mulrooney, Pearse... a mai fost 
altcineva? întrebă Nat. 

— Nu cred, spuse barmaniţa. O să mai găsiţi pe ici-colo şi 
alte nume, dar sunt veri sau numele de căsătorie ale fetelor. 
De-a lungul anilor s-au mai vândut bucăţi de teren. Cu câţiva 
ani în urmă o familie de americani a cumpărat câteva hectare 
de pământ şi a construit o căsuţă de vacanţă. Dacă mergeţi 
în jos, o să daţi peste nişte cabane de închiriat, construite de 
o firmă din Dublin pe un teren care ţinuse de moşie. Doar în 
ultimul timp prezintă atâta interes. 

— E numai vina autorităţilor, interveni un bătrân, 
ştergându-şi gura de spumă cu dosul mâinii. Persoanele de 
faţă se exclud, bine-nţeles. Nu pe americani ne e ciudă. Dar 
în curând fiecare neamt, francez şi elveţian o să aibă câte o 
bucăţică de teren în Irlanda. 


— Să construieşti căsuțe de închiriat pe teren arabil, pufni 
femeia cu părul cărunt. Nu e deloc în regulă. Nu de mult am 
avut probleme cu domnul acela din Germania, cum se 
numea...? 

— O să ne ruineze, continuă bărbatul. Unde o să ajungem? 
să cumpărăm cartofi de la italieni?! 

Această perspectivă sumbră stârni un murmur de suspine, 
urmat de cererea generală a unui nou rând de halbe. Nat se 
oferi să facă cinste, ceea ce electriză asistenţa. Abandonară 
subiectul ultimei invazii a străinilor în Irlanda şi începură să 
discute despre locurile cele mai bogate în peşte, despre 
recoltă şi despre ce şanse erau ca guvernul să asfalteze din 
nou şoseaua principală, care, o ştia oricine întreg la minte, 
trebuia neapărat reparată. 

Când Nat şi Kate ieşiră din cârciumă, o ora mai târziu, încă 
ploua. Se opriră pe treptele tocite de vreme şi de paşii fără 
număr care le urcaseră. 

— Ai auzit destul? întrebă Nat. 

— Mi-ar mai trebui nişte amănunte, dar trebuie să 
recunosc, ai avut dreptate în legătură cu memoria lor. 

— E cea mai bună sursă din lume. O privi o clipă, apoi îşi 
îndreptă atenţia spre ploaia monotonă. Dacă nu te superi că 
ţi-o spun, bunicul te-a expediat aici de pomană. Nu ai ce afla 
aici, decât dacă îl îngrijorează ceva anume. 

Kate era tentată să-i dea dreptate, dar în ultima clipă se 
abţinu. 

— Jake este precaut din fire. 

— Asta e foarte bine. Dar ai vreun motiv să crezi că ceva 
nu e în regulă pe aici? 

— Nu. 

Cel puţin, nu în legătură cu vânzarea proprietăţii. 

— Totuşi, o să mai rămân câtva timp, în caz că apare ceva. 

— Cum doreşti. Intre timp, eu personal am un rendez-vous 
cu un somon. Vrei să vii şi tu? 

— N-ar trebui să... 

Era mai bine să se întoarcă la Dublin şi să se îngroape din 
nou în dosare. Sau, poate, să dea o raită cu maşina, poate îi 
atrage ceva atenţia. Sau, şi mai bine, să-l sune pe Jake şi să-l 


întrebe ce dracu' se întâmplă. 
Dar nimic din toate acestea nu o tenta atât de mult ca 
perspectiva unor ore plăcute de plimbare, sporovăit şi râsete. 
— Desigur, spuse repede, înainte să se răzgândească, de 
ce nu? 


Capitolul 14 


De-abia mult mai târziu, pe când se întorcea acasă, cărând 
un somon de dimensiuni apreciabile - primul pe care-l 
pescuise în viaţa ei - îşi aduse aminte să arunce o privire spre 
locul dintre copaci, unde zărise noaptea trecută silueta aceea 
ciudată. 

Dispăruse. Acolo unde îşi imaginase că trebuie să fie o 
stâncă, nu era decât pământ moale, acoperit de muşchi. Se 
opri brusc. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Nat. 

începuse din nou să plouă, de data aceasta mai puternic. 
Avuseseră noroc, dar acum trebuiau să se adăpostească cât 
mai repede, într-un loc unde puteau găsi şi o ceaşcă de ceai 
fierbinte. Nu avea niciun sens să mai rămână cu picioarele în 
noroi. 

Kate se scutură. Ar fi putut să jure că... 

— Nimic, zise şi îi dădu peştele. la-o înainte. Vin şi eu 
imediat. 

— Unde te... 

— Vreau doar să verific ceva, atâta tot. Te ajung din urmă. 

Nat, nu prea lămurit, plecă. Kate intră repede printre 
copaci. Prin rafalele de ploaie putea distinge ferestrele 
dormitorului. Stătea chiar în locul în care se aflase umbra pe 
care o văzuse în timpul nopţii. 

Cobori încet privirea. Ploaia spălase aproape în întregime 
urmele, dar putea distinge nişte adâncituri lăsate de rotile 
unei maşini. 

Noaptea trecută cineva ţinuse casa sub observaţie. Nat? 
Adevărat, se arătase îngrijorat de soarta ei, dar era puţin 
probabil să fi fost el. Nu arăta ca unul care-şi petrecuse 
noaptea în maşină. Şi în afară de asta, de-abia îl cunoscuse. 
Ar fi cel puţin exagerat să-şi dea atâta osteneală. 

Dar atunci, cine? Poate era cineva dintre vecini, care 
obişnuia să spioneze noii sosiți? Se înfioră. Fusese destul de 


neplăcută întâlnirea cu spărgătorul, iar gândul că cineva o 
supraveghează o făcea să tremure. Cu cât termină mai 
repede ceea ce are de făcut aici, cu atât mai bine. 

Se întoarse şi o luă spre casă. Nat era în bucătărie, spălând 
peştele în chiuveta mare de porțelan. 

— Totul în ordine? întrebă el. 

Kate dădu din cap absentă. 

— Da, spuse cu o voce care până şi ei i se păru lugubră. 

Nat aşeză peştele la uscat, îşi şterse mâinile şi puse 
prosopul jos. Kate stătea cu spatele la el. Nu l-a auzit 
străbătând cei câţiva paşi care îi despărţeau şi nu simţi nimic 
alarmant până ce degetele lui îi încolăciră gâtul şi apăsară. 


Capitolul 15 


Sir David îl sună pe pitic la mai puţin de douăzeci şi patru 
de ore de la telefonul pe care îl primise de la acesta. Sperase 
să-l sune chiar mai repede, dar îi luase ceva timp până 
reuşise să culeagă toate informaţiile necesare. 

— Ai dreptate, spuse. „Şoimul” a fost văzut ultima dată la 
Berlin, în 1942. Reichsmarschallul Göring l-a arătat invitaţilor 
săi la o serată, în aprilie patruzeci şi doi. După aceea a 
dispărut. 

— Göring a căzut în dizgrație în patruzeci şi trei, spuse 
Shaughnessy. Ce s-a întâmplat cu partea lui? 

— A fost împărţită, îşi dădu cu părerea Sir David. La 
vremea aceea avea o colecţie de artă destul de frumuşică. E 
greu de stabilit unde a ajuns fiecare obiect în parte. După 
cum ştii, a fost găsită doar o mică parte a colecţiei. 

— „Şoimul” lipsea? 

— Exact. Mai mult, nu există decât nişte fotografii ale 
picturii făcute înainte de dispariţia ei, şi nici acelea nu sunt 
prea reuşite. Eşti absolut sigur de ce ai văzut? 

— Fără îndoială. Nepoata lui Jameson spune că vrea să 
găsească originalul. Am promis că până mâine o să am veşti 
pentru ea. Ai vreo propunere? 

Sir David ezită. Primul lucru pe care ar trebui să-l facă ar fi 
să-i amintească piticului - şi sie însuşi - că amândoi erau pe 
lista celor pensionaţi. Orice om întreg la minte ar fi 
recunoscător pentru asta, ar fi încântat că a supravieţuit şi nu 
s-ar grăbi să se bage din nou în foc. 

— E posibil să mintă? întrebă cu o undă de speranţă în glas. 
Ar fi mult mai interesant. Oamenii nevinovaţi nu erau genul 
lui. 

— Întotdeauna există o posibilitate, dar nu cred că-i cazul 
cu nepoata lui Jameson. De altfel, are o reputaţie foarte bună. 
Jameson o foloseşte ca să dea credibilitate firmei. Se ocupă 
de majoritatea problemelor acceptabile din punct de vedere 


social. Aş paria oricât că nu ştie mare lucru. 

— Despre ce să ştie? N-am avut niciodată nimic despre 
Jameson. 

— Asta e punctul meu de vedere. Face parte din distribuţia 
principală. Eminenţa cenuşie, cu păr argintiu, a nu ştiu câtor 
preşedinţi - zece, unsprezece? Intră şi iese din Casa Albă cum 
o facem noi de la toaletă. Arată-mi tu omul care să aibă atâta 
putere şi să nu i se poată reproşa absolut nimic! 

— S-ar putea să ai dreptate, dar de unde ştim că e 
amestecat în treaba asta? Recunoaşte, bătrâne, că 
majoritatea lumii ne-ar considera nebuni dacă le-am spune 
că, după părerea noastră, Gessel este încă în viaţă. L-au 
declarat mort în patruzeci şi cinci şi de atunci n-a mai apărut 
nicio dovadă care să demonstreze contrariul. 

— Corpul era aproape carbonizat, ştii la fel de bine ca şi 
mine. A fost identificat pe baza înălţimii aproximative şi a 
însemnelor militare găsite printre lucrurile lui. Doar n-o să-mi 
spui că te-ai lăsat convins? 

— Nu, nu spun asta, dar a fost versiunea acceptată de 
oficialități. 

— A fost o vreme când făceai parte din puternicii zilei. Nu 
ţi-a folosit la nimic când s-a pus problema aflării adevărului 
despre Gessel. Poate de data aceasta vei avea mai mult 
noroc. 

— Puțin probabil. 

— Se poate, dar acum, ori niciodată, aşa se pune problema. 
Facem parte dintr-o specie pe cale de dispariţie. Peste puţin 
timp nu va mai rămâne niciunul din cei care au fost acolo şi 
ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Atât cei răi, cât şi cei buni 
vor fi trecut într-o lume mai bună. 

— Atunci poate că ar trebui s-o lăsăm baltă. 

— AŞ avea o satisfacţie mult mai mare dacă n-am renunţa. 

Sir David chicoti. Trebuia să se aştepte la aşa ceva. 
Desigur, Pen o să-i facă zile fripte. Sau poate că nu. li 
povestise despre Gessel, cu ani în urmă, când durerea era 
prea proaspătă ca să o ţină în el. 

— Atunci, în regulă. Spune-i ce ştim despre „Il Falcone”. 
Evident, nu chiar totul. În această fază, n-ar fi indicat să-i 


pomeneşti despre Gessel. Dar spune-i restul şi apoi vom 
vedea ce face. Ce părere ai? 

— Foarte bine gândit. Dacă Jameson a pus-o în temă, n-are 
rost să ne opunem. 

— Cu unele precauţiuni, fireşte. 

— Nu sunt întotdeauna de folos, ştii asta. 

— Va trebui să fie. Aşa cum spui, nu mai avem mult timp. 

În magazinul mic şi aglomerat pisica se întinsese şi căscă 
plictisită. Se aşeză mai confortabil în fotoliul verde şi nu dădu 
nicio atenţie bătrânului cu trup diform ce măsura încăperea în 
lung şi în lat, frământându-şi mintea până târziu în noapte. 


Capitolul 16 


Majoritatea pereţilor casei erau din panouri de sticlă, 
susţinute de stâlpi metalici îmbrăcaţi în lemn de cedru, 
oferind o vedere splendidă a văii ce se întindea la o adâncime 
de o mie de picioare. 

În şemineul masiv focul ardea chiar şi pe timp de vară. 
Nopțile la munte erau reci. 

Bărbatul care şedea în faţa focului era de statură potrivită, 
cu păr rar, ce fusese blond în tinereţe. Ochii, de un gri 
spălăcit pe faţa măcinată de trecerea anilor, aveau o privire 
scrutătoare. 

Fruntea, nasul, partea stângă a bărbiei erau brăzdate de 
cicatrici albe, căpătate cu mulţi ani în urmă, dar încă vizibile. 
Sub pielea uscată, majoritatea oaselor purtau urmele unor 
fracturi. Unele se vindecaseră, altele îi făceau şi acum 
probleme. 

Fața emana o forţă neobişnuită. 

Citea una din cărţile lui preferate, un volum de William 
Blake. Îl descoperise pe Blake cu mulţi ani în urmă şi 
memorase multe din imaginile romantice, dar pline de 
violenţă, ale lumii descrise de acesta. 

Au fost numeroase nopţile în care găsise alinare în poeziile 
lui. ÎI întovărăşiseră de-a lungul anilor tumultoşi când trăise 
ca un fugar, făcând parte din mişcarea de rezistenţă 
împotriva duşmanilor ce-i cotropiseră ţara. 

Spre deosebire de alţii, el nu capitulase niciodată. Acum, la 
asfinţitul vieţii era mândru de asta. 

Era singur în încăperea imensă, decorată cu arme de război 
medievale atârnate pe grinzile de lemn. Servitorii se duseseră 
de mult la culcare. 

Puse cartea deoparte și-și privi ceasul. Jake pleca aproape 
în fiecare seară la Casa Albă, pentru diferite probleme 
diplomatice. Dar de-acum trebuia să se întoarcă în orice clipă. 

Era timpul să stea din nou de vorbă. Ridică receptorul. 


Jake auzi telefonul prin răpăitul duşului. Mormăi şi întinse 
mâna după halatul de baie. Îşi dădu imediat seama că era 
telefonul din dormitor. Cel din baie nu prezenta destulă 
siguranţă. 

O singură persoană obişnuia să sune la acel telefon, aşa 
cum o singură persoană suna la cel din sertarul biroului. 

leşi grăbit din baie, lăsând urme ude pe covorul moale: Apa 
continua să curgă în baie. Nu se obosise s-o închidă. 

Se aşeză pe marginea patului şi ridică receptorul. 

— Acum?! 

— Te deranjez? ` 

— Am luat masa la ambasada peruviană. lţi spune ceva? 

In cabana spațioasă, din inima munţilor, bărbatul izbucni în 
râs. 

— Invitaţiile pot fi refuzate. Defectul tău este că nu ai 
învăţat niciodată să spui „nu“. 

— Imi sunt clienţi şi plătesc extraordinar de bine. Despre ce 
este vorba? 

— Ai auzit ceva nou? 

— Nu, sigur că nu. Dacă aflam ceva, te-aş fi sunat. 

— Eşti sigur ca „dădaca” şi-a luat postul în primire? 

— Incă nu, dar o va face peste puţin timp. Nu o să fie 
probleme. 

— Sunt convins că ai dreptate. Totuşi... e bine să fii... 

— Prevăzător. Ştiu. Am mai vorbit despre asta. Îţi faci griji 
degeaba. Jake tăcu o clipă. Degeaba, nu-i aşa? 

— Probabil că da. Totuşi, am observat unele mişcări. Nimic 
oficial, o simplă agitaţie. 

— Totdeauna se agită. 

— Intr-adevăr, dar de data aceasta are legătură cu o 
pictură anume. Inţelegi. 

Jake trase aer în piept. 

— Eşti sigur? 

— S-ar putea să fie o simplă coincidenţă. Se întâmplă. 

— Da, într-adevăr. Din când în când, Interpolul verifică 
unele lucrări, chiar şi pe cele dispărute de zeci de ani. 

— Nu a fost Interpolul, cel puţin aşa se pare. Dar nu 
contează. Vroiam doar să fiu sigur că nu ai aflat ceva. 


— Ştiu că bătrânul a murit. Îmi e suficient. 

— Bătrânul? Era mai tânăr decât noi. 

— Nu cu mult, spuse Jake, şi nu era un luptător. Ca să 
supravieţuieşti trebuie să fii din acelaşi aluat cu noi. 

— Nu numai ca să supravieţuieşti, amice. Noi am ajuns sus. 
Mai sunt încă persoane care ar dori să ne vadă prăbuşiţi. 

— Pot să dorească mult şi bine. Deocamdată, pâinea şi 
cuțitul sunt în mâna noastră. Când îţi faci atâtea griji, 
încearcă să-ţi aduci aminte de asta. 

Închise, fără să mai aştepte răspuns. Se simţea dintr-o dată 
cumplit de obosit. Nu mai reuşi decât să se ducă în baie şi să 
închidă robinetul. Pe jumătate întors, îşi surprinse imaginea în 
oglindă. Se strâmbă. 

Arăta bătrân şi obosit şi, oricât de greu îi venea să 
recunoască, speriat. Nu pentru el se temea. Trecuse de mult 
vremea când se temea de moarte. 

Nu, îi era teamă pentru Kate. O îndepărtase, o trimisese 
într-un loc unde credea că va fi în siguranţă. Luase toate 
măsurile de precauţie pe care şi le putuse imagina. 

Cu toate acestea, nu era liniştit. 

îndoiala i se insinua în suflet. Îşi încleştă mâinile pe 
marginea chiuvetei şi privi lacrimile ce se rostogoleau pe 


marmura rece. 
* 


x x 


Sus, în cabana ce domina valea tăcută, focul de-abia mai 
pâlpâia. Bărbatul privea ultimele limbi de foc, se simţea 
puternic. Jake putea fi iertat pentru poziţia pe care o 
adoptase, dar el avea alte griji. 

Fusese foarte înţelept din partea lui să-şi pregătească 
propria alternativă. 


Capitolul 17 


— Relaxează-te, spuse Nat. Un masaj o să-ţi facă bine. Îşi 
plimba degetele cu blândeţe pe ceafa lui Kate, făcând-o să 
suspine de plăcere. 

— Aşază-te. Să ştii că mă pricep. 

— Nu sunt sigură că o să suport, spuse, dar se conformă. 
Simţi fiori pe şira-spinării, coborând de la ceafă spre talie. 

Atingerea lui era reconfortantă şi în acelaşi timp excitantă. 
Un clopoțel de avertizare începu să sune în mintea ei. Încercă 
să nu-i dea atenţie, dar sunetul se încăpăţâna să persiste. 

— Eşti foarte tensionată. Simt cum ţi se contractă toţi 
muşchii. 

— N-ar trebui? murmură Kate. 

Nat ofta. 

— Orăşeancă. Probabil porţi tot timpul pantofi cu toc înalt. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ai idee ce înseamnă asta pentru picioare? 

— Mă dor, asta înseamnă. Este un rău necesar al vieţii. 

Mâinile lui coborâră pe coloană, pipăind cunoscătoare. 

— Nu e bine să fii prea tensionată. 

— Asta o crezi tu. Fără stres, care să-ţi menţină tensiunea 
ridicată, sângele coboară în picioare şi mori. 

Nat se opri şi se aplecă privind-o amuzat. 

— Am picat la biologie, nu-i aşa? 

— Doar o dată. A doua oară am trecut. 

— Mă mir. Probabil te-a plăcut profesorul. 

— Era o profesoară şi era îngrozită de gândul că va trebui 
să mă mai examineze încă o dată. 

Râse, un sunet plăcut care o înfioră. Oftă şi închise ochii. 

Îi plăcea firea lui răbdătoare, felul în care vorbise cu 
oamenii din cârciumă, încăpăţânarea cu care încercase să o 
înveţe să pescuiască. Nu era obişnuită cu oamenii de felul 
acesta, care erau pe aproape când aveai nevoie de ei, dar 
putea încerca. 


Întoarse puţin capul. Nat avea o gură bine conturată, iar 
când zâmbea, în colţurile buzelor apăreau două linii fine. 
Clopoţelul o avertiza din ce în ce mai puternic. Se hotărî să-l 
ignore şi respiră încet şi regulat, până ce simţi că-şi pierde 
suflul şi nu se mai poate gândi la nimic. 


Capitolul 18 


— Ai întârziat, spuse Shaughnessy. Se uită cu subînţeles la 
Kate, ca pentru a sublinia faptul că era vorba de o afacere 
foarte serioasă. Nu putea recunoaşte că îşi făcuse griji pentru 
ea. 

— Îmi pare rău, spuse Kate uimită, n-am reuşit să plec atât 
de devreme cum speram. 

Adevărul era că dormise până aproape de prânz. După o 
noapte nedormită, în care se frământase cuprinsă de regret 
că Nat nu rămăsese cu ea, dar şi uşurată la gândul că totuşi 
plecase. 

Nu se simţea încă pregătită pentru aşa ceva. Avea prea 
multe probleme în viaţă ca să-şi poată permite să se ataşeze 
de un bărbat, mai ales de unul pe care abia îl cunoscuse. 
Începând cu acel moment, avea de gând să şi-l scoată din 
minte. 

Piticul se linişti şi o conduse în încăperea din spate, îi oferi 
un scaun, o servi cu o ceaşcă de ceai şi o întrebă dacă luase 
micul dejun. Când ea îi răspunse că nu mâncase încă nimic, 
piticul ieşi repede şi se întoarse cu două cornuri proaspete şi 
cu un borcan de gem de căpşuni. 

— De unde au apărut astea? întrebă amuzată, cu gândul la 
talmeş-balmeşul care domnea în magazin şi întrebându-se ce 
ar mai putea ascunde. 

— N-are importanţă. Mănâncă, apoi stăm de vorbă. 

— Aţi găsit ceva? 

— Mănâncă, insistă piticul şi tăcu încăpățânat, până ce 
Kate termină cornurile. 

Apoi zâmbi mulţumit şi se lăsă să cadă într-un scaun. Intră 
direct în subiect. 

— Pictura se numeşte „Il Falcone“. Şoimul. Se referă la 
pasăre, desigur, dar şi la bărbat. Rafael nu-şi făcea iluzii în 
legătură cu marele Lorenzo. 

Se aplecă spre el nerăbdătoare. 


— E minunat, dar sunteţi sigur de ce spuneţi? 

— Nu e chiar un tablou obscur, fetiţo. Este pomenit în orice 
studiu despre Rafael. Problema este că niciodată n-a fost la 
îndemâna  falsificatorilor, nici măcar a studenţilor care 
încearcă să înveţe tehnicile de lucru ale marilor maeștri 
copiindu-le lucrările. Pictura a făcut parte, mulţi ani, dintr-o 
colecţie particulară, aşa că nu prea s-a putut apropia nimeni 
de ea. Există câteva fotografii, dar în cele mai multe, pictura 
apare doar în fundal. Reproducerea pe care mi-ai arătat-o 
este singura mai reuşită. Dacă n-ar fi fotografia aceea, nimeni 
n-ar putea fi absolut sigur de cum arată într-adevăr tabloul. 

— Inţeleg, spuse Kate încet. Dar colecţionarul care îl deţine 
ar putea să-l pună la dispoziţia celor interesaţi. 

— Tocmai aici e problema. Tabloul a fost adus în Anglia în 
1684, în timpul lui Charles al lIl-lea. N-o să te plictisesc cu 
amănunte, important e că a ajuns în mâinile familiei regale, în 
secolul trecut a ajuns în Prusia, ca parte din dota uneia din 
fetele reginei Victoria, care s-a măritat cu Friedrich al III-lea. 
In jurul lui 1900 a fost dăruită unei familii de bogătaşi 
germani, familia Braunsweiger, în contul unei datorii mai 
vechi pe care o aveau cei din neamul Hohenzollern. 

Kate încruntă sprâncenele. Intâlnise deja numele acela 
„Braunsweiger”; era unul din numele ce apărea în notițele lui 
Willy. 


— ÎI mai au? 
— Puțin probabil. Familia Braunsweiger era o familie de 
evrei. „Iil Falcone” a fost văzut ultima dată în 1942, când 


Hermann Göring l-a arătat unor prieteni cu prilejul unei 
recepții. După aceea a dispărut. Reproducerea pe care mi-ai 
arătat-o face parte dintr-un articol apărut acum vreo zece ani, 
despre căutarea comorilor ascunse de nazişti. Ai fi uluită dacă 
ai ştii cât de multe lipsesc, chiar după atâţia ani de zile. „ll 
Falcone” este doar o părticică. 

— Păi, dacă tabloul era la Göring, cum de nu a reapărut 
după război? 

— In patruzeci şi trei feldmareşalul a căzut în dizgraţia 
Fuhrerului, după ce acesta s-a convins că bătrânul Hermann 
habar n-are cum se conduce o luptă aeriană. După aceasta, 


Goring s-a dat la fund, deşi este posibil să fi păstrat comorile. 
A fost prins după căderea Berlinului şi a fost judecat la 
Nurenberg. Cu două ore înainte de a fi spânzurat, s-a sinucis. 
A dus în mormânt tot ce ştia, despre „Il Falcone” sau despre 
altceva. 

— Deci nu există nicio cale să aflăm adevărul? 

Făcea eforturi să înţeleagă tot ce-i spusese piticul. Obiecte 
de artă furate? Nazişti morţi? Pentru Dumnezeu, ce legătură 
aveau toate astea cu Jake? 

Îi veni din nou în minte prima reacţie pe care o avusese 
când dăduse cu ochii de conţinutul cutiei de pantofi - crezuse 
că era o glumă proastă. Poate încă ar fi gândit la fel, dacă n- 
ar fi fost fotografiile lui Jake împreună cu Willy şi a lui Jake 
alături de Leslie Ann. 

Aşa stând lucrurile, nu-i mai rămânea altceva de făcut 
decât să se gândească la ce vroia să sugereze Willy. O 
legătură între Jake şi nazişti? Era o nebunie. Era un om de 
stat în vârstă, foarte respectat, un confident al preşedinţilor, 
decorat de mai multe ori pentru patriotismul de care dăduse 
dovadă. Să insinuezi că ar fi avut vreo legătură cu asemenea 
orori însemna să deformezi adevărul. 

Şi totuşi, Jake minţise - despre originea sa, despre 
întâlnirea cu Leslie Ann. Ce alte adevăruri îi ascunsese sau i le 
prezentase deformat? 

— Trebuie neapărat să găsesc pe cineva care ştie mai 
multe, zise încet. 

Domnul Shaughnessy oftă. Simţea disperarea din vocea ei 
şi bănuia ce înseamnă. Acum era speriată, şi poate aşa era 
bine. S-ar putea ca asta să o ţină în viaţă. 

Scoase din învălmăşeala de pe birou o foaie de hârtie. 

— Familia Braunsweiger avea cincisprezece membri. Tatăl 
a murit în patruzeci şi doi, la Berlin, torturat de Gestapo, după 
ce refuzase să divulge locul în care ascunsese o parte din 
averea familiei. Cei doi fii au intrat în mişcarea de rezistenţă. 
Au fost trădaţi şi executaţi. Ceilalţi au sfârşit în lagărele de 
concentrare. Un singur membru a scăpat cu viaţă. 

Îi dădu bucăţica de hârtie. Era o adresă, o stradă din 
Londra. 


— E foarte bătrână şi s-ar putea să te refuze, dar e bine să 
încerci. 

Kate privi, îndelung, petecul de hârtie. Simţea un nod în gât 
şi mâinile îi tremurau. Era îngrozită. 

Rezista cu greu tentaţiei de a pune hârtia pe masă, de a 
ieşi din magazin, de a pleca din Dublin ţinând drumul drept 
până ajungea înapoi la viaţa ei obişnuită, plină de siguranţă. 

Totul se întâmplase cu mulţi ani în urmă. Ar fi trebuit să fie 
de mult uitat. Dar petecul de hârtie din mână era cât se poate 
de real, ca şi durerea. Indiferent de timpul care se scursese, 
nu putea fi negat. 

Dădu încet din cap. 


Capitolul 19 


Sir David era aşteptat pe aeroportul Heathrow. Doi tineri 
înalţi, foarte curtenitori şi tăcuţi îl însoţiră de la avion într-o 
încăpere aflată lângă vamă. Un domn politicos, îmbrăcat într- 
un costum cu dungi subţiri, îi verifică paşaportul apoi i-l 
înapoie, nu înainte de a-i pune viza de intrare. 

Afară îl aştepta o limuzină neagră. Se strecură pe bancheta 
din spate, aruncă o privire pe ziar, apoi rămase cu ochii pe 
geam, în timp ce şoferul îl purta pe străzile aglomerate ale 
Londrei. 

Părăsise Sardinia pe o vreme însorită, ajunsese în peninsulă 
cu hidroavionul lui particular şi de-acolo luase avionul. Pe 
măsură ce se îndreptau spre nord, norii se adunau din ce în 
ce mai ameninţători. 

începuse să plouă. Strânse mai bine cordonul 
impermeabilului pe care soţia sa insistase să-l ia cu el şi 
zâmbi. 

Curios, dar era fericit să fie din nou la Londra. Asemenea 
unui cal bătrân, adulmeca aerul şi se simţi copleşit de 
amintiri. Fără îndoială, nu toate erau plăcute, dar erau 
moştenirea unei vieţi întregi petrecută în lupta împotriva 
răului, şi le păstra cu sfinţenie. 

Işi servise cu mândrie poporul şi suveranul până ce fusese 
doborât de un accident cerebral. Ultima funcţie pe care o 
deținuse fusese aceea de şef al serviciului M15. 

In ultima perioadă petrecută în acel serviciu se ocupase de 
muşamalizarea unei afaceri delicate pentru familia regală, 
legată de averea dispărută a Romanovilor. Dificultatea 
misiunii îl doborâse. Işi recăpătă cunoştiinţa pe patul 
spitalului, chinuit de regrete pentru o carieră încheiată înainte 
de vreme. 

Cu trecerea anilor durerea se atenuase. În prezent se 
bucura de o sănătate mai bună decât în urmă cu zece ani. 

Cu excepţia unui episod palpitant legat de dispariţia unui 


pergament de la Vatican, viaţa de pensionar era cumplit de 
plictisitoare. Desigur, îi rămâneau trandafirii, cărţile şi 
arheologia, dar uneori simţea nevoia să se ocupe de munca 
pentru care fusese născut. 

Apoi se mai punea şi problema conturilor neîncheiate. 
Indiferent de câţi ani mai avea de trăit, vroia să părăsească 
viaţa cu conştiinţa împăcată, cu datoriile achitate şi cu toate 
detaliile puse la punct. Cu atât mai mult în ceea ce-l privea pe 
Gessel. 

Kate Jameson urma să vină la Londra. Probabil că era deja 
pe drum. Nu prea ştia cum să o ia - putea fi o simplă unealtă 
a bunicului său, dar la fel de bine putea să fie mult mai mult 
decât atât. Într-o privinţă era însă hotărât - o va urmări 
oriunde se va afla. Nu-i va scăpa. În acest scop reactivase 
câţiva oameni, asemeni piticului, care se dăduseră la fund în 
zăpăceala care urmase pensionării lui Sir David. Unii se 
retrăseseră în Caraibe, alţii în Scoţia, sau dispăruseră pur şi 
simplu, fără alte explicaţii. 

Dar erau câţiva care rămăseseră la Londra, aproape de 
locurile pe care le cunoşteau atât de bine. Fuseseră încântați, 
până la unul, când luase legătura cu ei. „Nebun bătrân“, 
bombănise Pen când îşi dăduse seama ce avea de gând. Apoi 
se oferise să-l însoţească. 

O clipă fusese tentat să accepte. Doar gândul la Gessel îl 
oprise. Era posibil ca individul să fie de mult oale şi ulcele, dar 
nu vroia să rişte. Aşa că Pen rămase în vila spoită cu alb din 
Sardinia, împreună cu câţiva oameni de încredere. 

Apartamentul care îi fusese pus la dispoziţie se afla în 
Pimlico. Salută politicos şoferul, cobori din maşină şi urcă 
scările. Casa micuță era liniştită, ca de obicei. 

Aparţinea serviciului secret, şi rareori se întâmplă să fie 
folosită de mai mult de o persoană. Chiar dacă ar fi locuit 
cineva în ea, de cum se afla de sosirea lui, acesta trebuia să o 
părăsească imediat. Era privilegiul pe care i-l acorda rangul. 

Deschise uşa apartamentului şi intră. Era o locuinţă 
mobilată confortabil, compusă dintr-un dormitor, o sufragerie, 
o bucătărie micuță dar bine utilată şi o baie. Văzuse 
nenumărate apartamente asemănătoare în hotelurile din 


lumea întreagă. 

Singurul lucru care îl deosebea de acestea erau draperiile 
în permanenţă trase, ca să descurajeze privirile indiscrete. 
Pereţii aveau încastraţi senzori, capabili să detecteze orice 
mişcare în apartament. Detectoarele verificau periodic dacă 
nu existau microfoane. 

Apa şi aerul erau filtrate. Exista chiar şi un detector de 
radiaţii ascuns într-unul din dulapuri. În lipsa unui duşman 
real, asemenea măsuri de prevedere păreau exagerate. Dar 
în zilele acelea, inamicul era mult mai greu de depistat, ceea 
ce-l făcea cu atât mai periculos. 

Apoi, mai erau vechii duşmani, cei din trecut, care era 
posibil să mai bântuie prin apropiere, încercând să-şi încheie 
propriile lor conturi. 

Despachetă repede, aşezând lenjeria şi cămăşile împăturite 
în sertare, iar costumele în dulapul din dormitor. Intră în 
bucătărie și-și turnă un pahar de suc de portocale, apoi 
rămase gânditor lângă chiuvetă, sorbind din pahar. 

li promisese lui Pen că se va odihni, dar asta mai putea 
aştepta. In primul rând avea de dat câteva telefoane. 

Observatorul numărul unu răspunse la al doilea apel al 
telefonului. Ea era legătura cu ceilalţi, care urmau să-i lase 
mesajele, ştiind că vor ajunge în mâinile lui Sir David. 

— Da, confirmă aceasta. Subiectul sosise şi fusese urmărit 
încă de la ieşirea din biroul de imigrări. 

De la aeroport luase trenul spre Londra, intrase imediat 
într-o cafenea, se aşezase la o masă lângă fereastră, băuse 
două ceşti de cappuccino şi respinsese politicos dar cu 
fermitate care nu-i scăpase observatorului de la masa 
alăturată avansurile unui domn care încercase să intre în 
vorbă. 

Domnul plecase şi nu se mai întorsese. Nu era niciun 
indiciu că ar fi stabilit un contact. 

Subiectul rămăsese la masă încă cincizeci şi trei de minute, 
apoi luase un taxi până în Mayfair. Stătuse câteva minute în 
fata unei case înainte de a intra. Observatorul numărul trei 
raporta că se află încă înăuntru. 

Sir David îşi consultă ceasul. Erau aproape două ore de 


când subiectul se afla în clădire. Cunoştea adresa. Era o casă 
cu patru etaje în spatele căreia se găsea o grădină bine 
îngrijită. Avusese nişte prieteni care locuiseră câteva case 
mai încolo. 

Exista o posibilitate minimă ca domnişoara Jameson să fi 
ieşit pe uşa din spate şi să fi dispărut fără a fi observată. Dar 
era puţin probabil. Postase observatori şi pe străzile din 
apropiere, tocmai în această eventualitate. 

Nu, trebuia să se afle încă în clădire şi asta însemna că se 
bucura de oarecare succes. Din câte aflase, era o femeie 
atrăgătoare. Nu era imposibil ca Frau Braunsweiger să 
înceapă să o simpatizeze. 

Desigur, bătrâna nu avea mare lucru să-i spună. Sir David o 
interogase personal, la scurt timp după ce fusese găsită, 
numai piele şi os, în lagărul de la Treblinka. Era convins că 
femeia îi spusese tot ce ştia. Şi nu era cu mult mai mult decât 
se ştia deja. 

Dar ceva o făcuse pe Kate să vină în Irlanda, pe urmele lui 
„Il Falcone“. Exista o posibilitate infimă ca ea să deţină unele 
frânturi de informaţii, care, puse cap la cap, puteau duce 
undeva. 

Improbabil, desigur, dar suficient ca să-l facă s-o 
călăuzească în direcţia potrivită. Şi în acest timp, să-i pună 
probabil viaţa în primejdie. 

Mai era ceva, spuse observatorul. Oare ştia Sir David că nu 
erau singurii interesaţi de subiect? Nu era nevoie de răspuns, 
pentru că nu era treaba observatorului, dar poate era 
interesant să afle că alte persoane depuneau eforturi la fel de 
mari în urmărirea domnişoarei Jameson. Cineva o ţinea tot 
timpul sub observaţie. 

Sosise un domn cu păr negru, tot din Irlanda, dar cu alt 
zbor, şi mersese direct la adresa din Mayfair, de parcă ar fi 
ştiut unde se află Kate Jameson. Deoarece aceasta întârziase 
în cafenea, bărbatul ajunsese acolo chiar înaintea ei. 

Primul observator îl remarcase imediat. Conform procedurii 
obişnuite, se  îndepărtase imediat. Supravegherea se 
desfăşura după metoda clasică, cu trei agenţi care schimbau 
locurile la câteva minute. Trimiseseră şi un camion în 


apropierea casei, pentru a facilita schimbarea rapidă a 
îmbrăcăminţii şi a fizionomiei. 

„Umbra” lui Kate nu părea să fi observat deocamdată nimic 
ciudat. 

Dorea Sir David să continue supravegherea personal? 


Capitolul 20 


Maria Braunsweiger era o femeie micuță, amintind de o 
pasăre, cu părul alb ca neaua adunat într-un coc, cu o faţă 
blândă care purta încă urmele frumuseţii trecute şi cu nişte 
ochi căprui încă limpezi şi ageri. 

Kate se aşteptase să fie refuzată, dar când îşi spuse 
numele la interfon, bătrâna îi deschise imediat. Când ajunse 
la palierul de la etajul al doilea, Frau Braunsweiger tocmai 
deschidea uşa apartamentului. 

O măsură încet din cap până în picioare. Aparent 
satisfăcută, spuse: 

— Nu-i prea semeni, poate doar puţin la bărbie şi culoarea 
părului. 

Kate înghiţi în sec. Cât stătuse la cafenea, repetase toate 
variantele de conversaţie dintre ea şi bătrână, dar la aşa ceva 
nu se gândise. 

— Nu-i semăn? 

— Domnului March. Dar să nu stăm în hol. Intră, te rog. 

Kate o urmă ascultătoare în casă. De cum trecu pragul fu 
izbită de parfumul florilor proaspete. Câteva duzini de 
trandafiri tronau într-o vază de cristal aşezată pe măsuţa din 
hol. Pe podea, în coşuri împletite, erau aranjate mai multe 
ghivece de iasomie şi margarete. 

Printr-o uşă înaltă se vedea livingul, animat multicolor de 
nenumărate vaze încărcate cu gladiole, trandafiri, irişi şi 
violete. Oriunde se uita, ochii ei întâlneau frumosul, nu numai 
flori ci şi mobilierul elegant şi bine lustruit. În faţa căminului 
se găseau două canapele acoperite cu satin galben lucios, 
imprimat din loc în loc cu păuni multicolori. Pereţii erau 
decoraţi cu picturi moderne pline de viaţă. Ferestrele înalte 
erau larg deschise, cu perdelele trase, lăsând lumina soarelui 
să pătrundă în voie. 

Cu toată tragedia care îi marcase trecutul, Maria 
Braunsweiger nu se lăsase pradă disperării. Din contră, iubea 


viaţa cu toată fiinţa. 

— La ora asta obişnuiesc să beau un păhărel de sherry, 
spuse bătrâna. Vrei să-mi ţii companie? 

Kate dădu din cap. Işi urmă gazda în living şi se aşeză pe 
scaunul oferit. Frau Braunsweiger deschise o servantă 
chinezească, turnă sherry în două pahare fine de cristal şi le 
aduse lângă canapea. 

— Aşa deci, spuse, aşezându-se faţă în faţă cu Kate. Înţeleg 
că domnul March n-a venit cu dumneata. 

— Nu, spuse Kate încet. Incă nu reuşise să-şi revină din 
uimire. Maria Braunsweiger nu era deloc aşa cum şi-o 
închipuise. A murit cu câteva săptămâni în urmă. 

Ochii căprui se umplură de durere. 

— Dar nu mi-a spus că ar fi bolnav. 

— Nu era. A fost un accident de maşină. 

Frau Braunsweiger strânse buzele. 

— l-am spus că trebuie să fie mai atent. Era un bărbat 
foarte drăguţ şi sincer, dar nu prea-şi dădea seama în ce 
treburi intrase. Cred că pur şi simplu nu putea să înţeleagă. 

— Nici eu nu înţeleg. Aţi fost foarte drăguță că m-aţi primit, 
dar n-am putea începe cu începutul? 

Frau Braunsweiger zâmbi. 

— Eşti o femeie raţională. Asta e bine. S-o luăm atunci de la 
început. 

Inspiră adânc, privi o clipă în gol, apoi vorbi. 

— Domnul March m-a vizitat acum trei luni. 

— A fost la Londra? o întrerupse Kate fără să vrea. Îşi 
închipuise că Willy March fusese un om simplu, legat de 
Texasul natal, care nu se aventura departe de casă. Se pare 
că se înșelase. 

— Desigur. A călătorit foarte mult pentru a face investigaţii. 
Amândoi cunoşteam multe locuri în Berlin şi Viena, deşi 
trebuie să recunosc că el le cunoscuse mai recent ca mine. 
Deci, a venit şi am stat de vorbă. La început m-am împotrivit, 
dar se vedea că muncise atât de mult, ani în şir, încât n-am 
putut rezista. In ciuda convingerilor mele, i-am spus ce vroia 
să ştie. Se opri, scuturând capul. Acum mă tem că am avut 
partea mea de vină în moartea lui. 


— Ce vă face să credeţi asta? 

— l-am confirmat ceva ce doar bănuise. Nu ştiu cum a 
acţionat după aceea şi ce rezultate a obţinut. 

Se opri din nou şi o privi pe Kate, apoi continuă, încet. 

— Domnişoară Jameson, trebuie să înţelegi că avem de-a 
face cu oameni foarte periculoşi. 

Kate ezită. Nu dorea să spună nimic sau să facă ceva ce ar 
fi putut s-o jignească pe Frau Braunsweiger. Vorbi, alegându- 
şi cu grijă cuvintele. 

— Am auzit vorbindu-se că unii nazişti au supravieţuit, ba 
chiar au format o organizaţie care să-i apere. La asta vă 
referiţi? 

Spre uimirea ei, Maria izbucni în râs. 

— lartă-mă, spuse după câteva clipe, dar inocenţa tinereţii 
mă uimeşte întotdeauna. „Unii“ au supravieţuit? Draga mea 
copilă, ţi-ar fi foarte greu să-i numeri pe toţi. Adevărul este că 
foarte puţini au fost prinşi şi chiar dacă au fost, procesele au 
fost clasate foarte repede. Au fost arestaţi doar cei mai 
notorii dintre ei, şi asta atunci când au reuşit să-i prindă. În 
haosul de după război, oricine nu făcea parte din eşalonul 
întâi putea să dispară fără urmă. 

— Unde au plecat? 

— Au plecat?! Cei mai mulţi n-au plecat nicăieri. E 
adevărat, câţiva s-au refugiat în America de Sud sau în 
Orientul Mijlociu. Dar nu se poate generaliza. Cei mai mulţi au 
rămas pe loc. Trebuie să înţelegi că în primul rând erau nişte 
oportunişti. Din cauza asta s-au înscris cei mai mulţi în partid, 
ca să profite de avantajele oferite de o societate în derivă. 
Acelaşi lucru l-au făcut şi după război, şi-au schimbat doar 
metodele. 

— Deci poveştile despre comorile uriaşe, despre 
organizație, sunt adevărate? 

— Comorile există cu siguranță. În ceea ce priveşte 
organizaţia, mă îndoiesc. Poate câţiva s-au ajutat unii pe alţii, 
dar de obicei erau foarte bănuitori. Având în vedere firea lor, 
era şi greu să fie altfel. Nu, oamenii la care mă refeream - 
unul în special - sunt periculoşi indiferent de împrejurări sau 
motive. 


— Cine este persoana la care vă referiţi şi ce legătură are 
cu Willy March? 

Maria ezită, apoi răspunse abia şoptit. 

— Înţelege, simplul fapt că ştii numele acestui om te poate 
pune în pericol. Nu avea nicio legătură directă cu bunicul tău. 
Domnul March devenise curios. Nu prea ştiu de ce. Dar 
oricine se apropie cât de puţin de acel bărbat riscă să fie 
zdrobit. 

— Aşa cum s-a întâmplat cu Willy, murmură Kate. 

— Mă tem că ai dreptate. Când a fost aici, bunicul tău mi-a 
vorbit despre tine. Oricine şi-ar fi dat seama că ţinea foarte 
mult la tine. Dar înainte de a continua, aş vrea să ştiu de 
unde ai aflat de existenta mea. Ţi-a vorbit chiar el de mine 
sau ai aflat întâmplător? 

— Mi-a spus el. 

Încă nu era pregătită să pomenească despre Jake, dar 
putea explica prin ce mijloace ajunsese acolo. 

— Nu l-am cunoscut niciodată pe bunicul, dar a dat 
instrucţiuni ca după moarte să mi se trimită nişte informaţii. 
Printre acelea era şi o reproducere a unei picturi făcută de 
Rafael, „Il Falcone“. Din aproape în aproape, am ajuns la 
dumneavoastră. 

Maria expiră încet. Mâinile marcate de vene albastre, 
proeminente, tremurau uşor când vru să-şi ia paharul de 
sherry. Luă o înghiţitură bună, apoi aşeză paharul la loc. 

— Înţeleg. Înseamnă că vroia să continui ce-a început el. 
Nu sunt sigură că aş fi procedat la fel dacă ar fi fost vorba de 
nepoata mea. 

— A avut motivele lui. Deocamdată nu mă simt în stare să 
vi le spun. Îmi pare rău. 

Maria o privi cu luare aminte. Într-un târziu rupse tăcerea. 

— Îţi voi spune ce i-am spus şi bunicului tău, dar trebuie să- 
mi promiţi că vei fi extrem de precaută. Nu este o problemă 
simplă. Nu vreau să te am pe conştiinţă. 

— Voi fi prevăzătoare, o asigură Kate. 

— Bine, spuse Maria încet. Îşi împreună mâinile pe 
genunchi şi respiră adânc. 


Capitolul 21 


În 1957, în timpul unui curs obişnuit de reciclare, Sir David 
- pe atunci numit simplu: David Hargreave - fusese testat de 
unul din cei mai buni agenţi ai serviciului M15. Timp de o 
săptămână a fost alergat până la epuizare prin toată Londra, 
pus să urmărească tot felul de subiecţi, foarte pricepuţi în a-i 
scăpa printre degete. Spre sfârşitul săptămânii se descurca 
deja destul de bine. 

De atunci, trecuseră mulţi ani şi nu-şi făcea iluzii în 
legătură cu îndemânarea sa. Aşa stând lucrurile, aproape că 
se hotărî să nu acţioneze singur. Totuşi, neprevăzutul ideii îl 
provoca atât de mult încât se hotărî să nu renunţe, dar să fie 


precaut. 
De dragul confortului îşi adusese pantalonii preferaţi de doc 
- uzaţi, dar încă purtabili -, un pulover tricotat, dintr-acelea 


folosite de pescarii greci, şi o pălărie de Panama bătută de 
vânturi, dar de care refuza cu încăpățânare să se despartă. 

Se îmbrăcă şi se privi cu un ochi critic. Deşi nu arăta chiar 
ca un muncitor oarecare din Anglia, se gândi că nu se 
deghizase prea rău. Oricum, nu avea nimic din fizionomia 
fostului şef al serviciului M15. 

Chiar pentru cineva care îl cunoştea bine, ar fi fost greu să- 
| identifice. Era mai bronzat decât fusese vreodată, părul rărit 
era cu câteva nuanţe mai deschis la culoare, iar de când 
părăsise munca de birou reuşise să slăbească, mai ales în 
talie. 

Mulţumit la gândul că nu va periclita munca agenţilor de 
urmărire ieşi din apartament. Maşina îl aştepta în faţa casei. 
Şoferul ridică absent capul şi nu dădu niciun semn că l-ar fi 
recunoscut. 

Câteva minute mai târziu, Sir David intra în strada din 
cartierul Mayfair. Cunoştea cu aproximaţie locurile unde erau 
postați agenţii. Nu-l încurca faptul că aceştia îşi schimbau în 
permanenţă locurile şi aspectul exterior. Ceea ce conta 


pentru el, era descrierea bărbatului brunet care o urmărise pe 
Kate din Irlanda. 

Oricine ar fi fost, individul nu se obosea să-şi ascundă 
prezenţa. 

Peste drum de casa Mariei Braunsweiger, câteva imobile 
mai sus, era o cârciumă, foarte aglomerată. In zilele însorite, 
proprietarul obişnuia să scoată mesele direct pe trotuar. 
Bărbatul şedea la una din ele, cu un pahar de vin în faţă. 

Un individ bine legat, gândi Sir David privindu-l din umbra 
unei porţi. Naţionalitate incertă. Avea o duzină de posibilităţi. 
Putea fi american, englez, canadian sau poate chiar rus. 

Şedea cu picioarele întinse în faţa lui, cu ochii pe jumătate 
închişi, imagine vie a relaxării. Şi totuşi, se simţea o tensiune 
ascunsă în el, ceea ce arăta că prima impresie era creată în 
mod deliberat. 

Pe buze îi juca un zâmbet uşor, de parcă ceva îl amuza 
nemaipomenit. 

Lui Sir David nu-i plăcea deloc acel surâs. Ştia că nu era 
logic, dar nu se putea descotorosi de impresia neplăcută. li 
repugna ideea de a o şti pe Kate Jameson urmărită de acest 
individ, indiferent cine ar fi fost el. Instinctiv, credea că nu era 
nimic bun de capul lui. 

Anii petrecuţi în războiul rece îl învăţaseră să se încreadă în 
instinct. Nu-l ştia pe acest bărbat, dar asta nu însemna nimic. 
Nu mai practicase meseria de câţiva ani buni şi, în afară de 
asta, chirurgia plastică putea schimba radical înfăţişarea unui 
om. 
Putea fi oricine - sau nimeni. Era greu de aflat. 

Dar nu imposibil. 

Sir David pescui o fisă din buzunar. Câteva clipe după 
aceea, trecea nepăsător pe lângă necunoscut, intrând grăbit 
în cârciumă. 


Capitolul 22 


— Familia mea, spuse Maria Braunsweiger, trăia în 
Germania de peste patru sute de ani. Mai înainte, unii dintre 
strămoşii mei trăiseră în Spania, alţii în Ţările de Jos. Se 
ocupau cu comerţul, dar şi cu afacerile bancare. 

Cu timpul au devenit foarte bogaţi şi renumiţi. Reşedinţa 
principală a familiei era la Berlin, dar aveam şi un conac 
superb la ţară, de care îmi amintesc cu mare dragoste. Tatăl 
meu era un colecţionar pasionat, aşa cum fusese tatăl său şi, 
înaintea lui, bunicul. Casele noastre erau pline de lucrări de 
artă pe care le preţuiam foarte mult, nu numai pentru 
valoarea lor, ci şi pentru ceea ce exprimau din spiritul uman. 

— Inteleg, spuse Kate încet. Una din acele lucrări a fost „II 
Falcone”. 

Maria încuviinţă din cap. 

— Exact. Era pus pe peretele din holul mare al casei de la 
ţară. Copil fiind, ţin minte că eram fascinată de el. Puteam să 
stau ore în şir să-l privesc, crezând că şoimul îşi va lua zborul 
dintr-o clipă în alta. 

Kate zâmbi înţelegătoare. Deşi văzuse reproducerea 
apărută în revistă, simţise o anumită tensiune şi emoție ce se 
degaja din tablou, ca şi cum din clipă în clipă se putea 
întâmpla ceva neprevăzut. Poate ţinea de personalitatea lui 
Lorenzo de Medici, ce părea să trăiască într-o continuă 
frământare. Dar şoimul îşi avea partea lui în crearea acelei 
impresii. 

— Ce s-a întâmplat cu tabloul? 

— Ce s-a întâmplat şi cu toate celelalte lucruri ale familiei. 
După ce Hitler a preluat puterea, tata şi-a dat seama că ne 
aşteaptă vremuri grele, dar credea, ca mulţi alţii, că 
antisemitismul nociv al naziştilor era folosit mai degrabă 
pentru slăbirea rezistenţei maselor. Îşi închipuia că nişte 
oameni raţionali pot ajunge la o înţelegere. La urma urmei, 
eram cu toţii germani şi doream cu toţii numai bine ţării 


noastre. 

— Naziştii vedeau altfel lucrurile. 

— Într-adevăr. Am reuşit să supravieţuim până în 1942. Dar 
ştiam că atunci când Hitler vorbea despre stârpirea evreilor 
de pe faţa pământului, nu arunca vorbe în vânt. Exact asta 
vroia să facă. Mai mult, avea oameni educați, inteligenţi, care 
îi erau devotați şi îşi foloseau inteligenţa exclusiv pentru 
găsirea răspunsului la această problemă. Se ocupau de ea 
metodic, cu precizia unor ingineri. Acum toată lumea ştie cu 
cât succes au lucrat. 

Soarele se ascunse după un nor şi camera se răci brusc. 

— Tatăl dumneavoastră a încercat să opună rezistenţă? 

Maria încuviinţă din cap. 

— O, da, de îndată ce şi-a dat seama ce se întâmplă de fapt 
Göring, Goebbles şi ceilalţi puseseră ochii pe câţiva evrei 
bogaţi pentru un „tratament special”. Ştiau că tata ascunsese 
o parte din avere şi vroiau să pună mâna pe ea. Ne dăduseră 
de înţeles că dacă eram dispuşi să cooperăm, ne vor lăsa să 
părăsim ţara, dar ştiam că nu era adevărat. Erau hotărâți să 
nu lase pe nimeni să le scape. 

Bău încă o înghiţitură de sherry. De data asta, mâna nu-i 
mai tremura. Amintirile grozăviilor din trecut o umpleau de 
durere, dar mândria o împiedica să-i dea frâu liber. 

— A murit fără să le spună nimic. 

— Dar ceilalţi...? 

— Înainte de a fi ridicat de Gestapo, tata ne explicase 
planul lui de evadare, în caz că nu se va mai întoarce. Trebuia 
să mergem pe drumuri diferite, în secret, încercând să 
ajungem la graniţă. Fraţii mei intraseră deja în mişcarea de 
rezistenţă. Paradoxal, exista aşa ceva în Germania, deşi nu se 
vorbeşte despre asta. Nu spun că era puternică, dar totuşi 
exista. 

Făcu o pauză şi îşi drese glasul. 

— Din păcate, planul tatălui meu nu a reuşit. Eram deja sub 
supraveghere. Când ne-am adunat în casa de la ţară, ca să ne 
pregătim evadarea, naziştii au intrat peste noi. Am fost 
arestați cu toţii. 

Kate îşi mușcă buza, fără să-și dea seama, de durere. 


Privind în ochii Mariei, remarcă o sclipire fulgerătoare de 
groază. 

— Au venit noaptea, continuă Maria cu voce egală. Am fost 
încercuiți şi somaţi să ieşim afară. Erau mai multe camioane, 
dintre care unul pentru noi. Ţin minte că stăteam în picioare 
în camion şi ascultam ordinele comandantului. Tot ce era de 
valoare - toate lucrările de artă, sculpturile, tapiţeriile, totul - 
urma să fie luat. Nu trebuia să rămână nimic. 

Kate îşi simţi gura uscată. Articulă cuvintele cu greutate. 

— Cine era comandantul acela? 

— Era un nazist tânăr, unul din protejaţii lui Göring. Tipul 
obişnuit de arian. Era foarte grăbit, lătrând ordinele, fără să 
ne arunce măcar o privire. 

— Aveţi idee cum se numea? 

Bătrâna rosti fără şovăire: 

— Heinrich Gessel. 

— Numele „Gessel“ figura în însemnările lui Willy. 

— Asta nu mă surprinde. Aflase de el înainte de a veni la 
mine. Eu doar i-am confirmat că Gessel fusese în casa 
noastră în noaptea aceea. Era foarte apropiat de Göring şi 
acesta îl folosea de multe ori pentru a obţine obiecte de artă. 

— Deci Heinrich Gessel a luat tabloul şi acesta nu a mai 
fost văzut decât o dată, la o recepţie dată de Göring, puţin 
după aceea. 

— Aşa este. Câteva din lucrurile noastre, foarte puţine la 
număr, au ieşit la iveală de-a lungul anilor. Dar cea mai mare 
parte nu a fost găsită niciodată. 

— Şi Gessel? 

— A fost declarat mort în 1945. 

— Sunteţi sigură? 

Maria dădu din umeri. 

— De cum am fost în stare, am început să fac cercetări. 
Cadavrul era aproape carbonizat. Nu poţi fi sigur. 

— Tot nu înţeleg ce reprezenta tabloul pentru Willy, dar să 
trecem deocamdată peste asta, spuse Kate. Mai erau câteva 
nume în însemnările lui. Poate vă spun ceva. De exemplu, 
Volker. Aţi auzit de cineva cu numele acesta? 

Maria scutură capul. 


— Din câte îmi aduc aminte, nu. 

— Dar Schlossberg? 

Bătrâna se încordă. 

— Manheim Schlossberg, dar nu pot să-mi imaginez de ce l- 
ar fi interesat pe bunicul tău? 

— Era unul dintre nazişti? 

— Dumnezeule, nu! Făcea parte din rezistenţa germană, 
despre care ţi-am vorbit. Fraţii mei îi erau devotați. El i-a 
ajutat să intre în mişcare. 

— Presupun că a murit de mult? 

— A fost foarte grav rănit în război şi era cât pe ce să 
moară, dar totuşi a supravieţuit. 

Kate încercă să se stăpânească. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— În anii de după război Herr Schlossberg a avut un rol 
foarte important în reconstrucţia Germaniei. Cu timpul a 
devenit foarte bogat. Acum cred că este pensionat. 

— Credeţi că ar accepta să stea de vorbă cu mine? 

— Nu ştiu, spuse cu sinceritate bătrâna. Şi nici nu-mi pot 
imagina ce ar putea să-ţi spună. Dacă ar fi ştiut ceva despre 
Heinrich Gessel, cu siguranţă că ar fi vorbit de mult. 

— Bănuiesc că aveţi dreptate, dar nu ştiu cui m-aş mai 
putea adresa. Aveţi idee unde locuieşte? 

— Nu ştiu, dar nu e prea greu de aflat. Totuşi, aş fi mult 
mai liniştită dacă ai renunţa acum. 

— Nu pot, spuse Kate încet. Totul mi se pare lipsit de sens, 
dar Willy n-ar fi insistat atât de mult dacă nu ar fi avut un 
motiv temeinic. 

Maria mişcă puţin braţul şi mâneca rochiei alunecă spre 
umăr. Kate remarcă numărul tatuat, pe antebraţ. 

Respiră greu. Nu mai văzuse pe nimeni astfel însemnat. 

— E o minune că aţi supravieţuit, şopti. 

— Oare? se crispă doamna Braunsweiger. 

— Toţi anii aceia petrecuţi în lagărul de concentrare... 

— Am petrecut doar ultimele câteva luni ale războiului la 
Treblinka, zise ridicând privirea spre Kate. Inainte de aceea 
am fost într-un lagăr special, pentru fete şi băieţi drăguţi. 
Veneau în vizită ofiţerii germani. 


Kate înghiţi în sec. 

— Mi-am zis că trebuie să supraviețuiesc, ca să mă pot 
întâlni apoi cu rudele care ar fi supravieţuit. Doar când am 
ajuns la Treblinka, spre sfârşitul războiului şi am văzut ce 
înseamnă într-adevăr un lagăr de concentrare, mi-am dat 
seama că n-a mai rămas niciunul viu. Atunci am dorit să mor. 
Aproape am reuşit. Dar într-o zi m-am trezit uitându-mă în 
ochii unui tânăr ofiţer englez. Părea atât de speriat şi trist 
încât am simţit nevoia să-l îmbărbătez. 

Dădu din umeri şi se ridică de pe canapea. 

— Aşa m-am hotărât să trăiesc. Nu a fost uşor, dar a 
meritat. Să ţii minte ce-ţi spun, Kate Jameson. O să mă supăr 
foarte tare dacă îţi vei irosi viaţa. 


Capitolul 23 


— Bărbia e un pic mai pătrată, spuse Sir David, iar 
sprâncenele mai arcuite. 

Operatorul de computer dădu din cap şi apăsă butoanele 
corespunzătoare. Ecranul se lumină. 

După efectele modificărilor pe faţa pe care o compuneau 
împreună, Sir David spuse: 

— E mai bine. Totuşi, încă nu e perfect. Arată ceva mai dur. 

— Cam aşa? întrebă operatorul. 

Modifică puţin pomeţii şi ochii. 

— Da, încuviinţă Sir David. Seamănă foarte bine. Ai putea 
să-l îmbătrâneşti puţin? Cu vreo doi-trei ani. 

Faţa se modifică din nou. 

— E bine. Părul ar trebui să fie puţin mai des. 

Operatorul apăsă din nou pe nişte butoane. Sir David 
privea, minunându-se cât era de simplu. Programele de 
computer Identikit economiseau o groază de timp în redarea 
unei fizionomii după memorie şi dădeau rezultate foarte 
exacte. 

Nu i-ar fi displăcut să aibă unul acasă, să se joace cu el. 
Când se gândea că, nu cu mult timp în urmă, fusese 
duşmanul declarat al computerelor, se mira cât de repede îşi 
poate schimba părerea şi cel mai conservator om. 

De felul lui era un tip stabil, cu o fire domoală. Dar trebuia 
să recunoască, programele erau într-adevăr uluitoare. 

— Aaaşa... spuse el, smulgându-se din visare. El e! 

— Sunteţi sigur, domnule? 

— Absolut sigur. Ai făcut o treabă excelentă. 

Omul îşi permise un mic zâmbet. Apăsă pe butonul de 
memorare, apoi pe cel de imprimare. Imprimanta cu laser se 
puse în funcţiune. 

— Poftim, Benjamin, spuse Sir David întinzând foaia unui 
tânăr ce se afla lângă el. 

Benjamin Waverly luă portretul robot şi îl privi lung. 


— N-arată rău tipul. 

— Deloc. Genul de om care se simte în largul lui în haine de 
seară, călare, într-o sală de consiliu sau unde îl mai poartă 
meseria. 

— Care o fi aia? Tragi concluzii pripite. 

Sir David zâmbi. Waverly fusese ajutorul lui când lucrase ca 
şef al serviciului M15, un bărbat loial şi foarte muncitor, cu o 
minte sclipitoare. Era prototipul tânărului care ar fi trebuit să-l 
producă şcolile şi universităţile, ceea ce nu se întâmpla prea 
des. 

Inalt şi slab, arăta mai degrabă ca un câine ciobănesc, 
posomorât, cu privire furişă. Oamenii aveau tendinţa da a-l 
subaprecia, ceea ce el considera cel mai mare atu al său. Sub 
aparenţa inocenţei se ascundea un spirit nemilos, pus fără 
ezitare în slujba reginei şi a patriei. 

— O să căutăm în cartotecă, spuse Benjamin. Cu puţin 
noroc poate găsim ceva. 

— Eşti foarte amabil, spuse Sir David, ieşind din sediul 
serviciului M15. 

Acest sediu era folosit doar de câţiva ani, de când serviciul 
se mutase din birourile mult prea cunoscute din Trafalgar 
Square, care deveniseră ţinta multor demonstraţii. Din aceste 
locuri retrase, maeştrii serviciilor secrete britanice vegheau 
asupra unei lumi în permanentă schimbare. 

La etajul superior totul strălucea: parchetul lustruit, mobila 
georgiană, lucrurile de artă împrumutate de la diferite muzee 
naţionale. Succesorul lui Sir David nu se afla în birou. Câţiva 
ofiţeri de grad superior se arătară încântați de vizita lui. Le 
ascultă glumele cu bunăvoință, nu comentă motivul pentru 
care venise şi plecă imediat ce putu. 

Afară, în lumina orbitoare a soarelui, se opri pentru o clipă. 
Vizitase Londra de nenumărate ori de când se pensionase, 
dar era prima oară că intra în sediu. Ar fi trebuit să simtă 
măcar o undă de regret că nu mai făcea parte din serviciul 
M15. In loc de asta, simţea o profundă uşurare. Nu pentru că 
scăpase de răspundere - niciodată nu se temuse de asta - ci 
pentru că scăpase de restricţiile pe care le impunea slujba. 

Era liber să facă orice credea că este necesar, în limitele 


permise de conştiinţa sa şi, bineînţeles, de lege. Nu trebuia să 
uite asta. 

Nici măcar în cazul lui Gessel. 

Cobori strada întrebându-se de câte ori va mai trebui să și- 
o mai amintească până la terminarea acestui război. 


Capitolul 24 


Kate plecă de la Frau Braunsweiger seara târziu. Maria o 
invitase să rămână peste noapte, dar o refuzase cu părere de 
rău. Era mult prea agitată ca să rămână într-un loc. 

In afară de asta, în mintea ei îşi făcu loc teama că venind la 
bătrână, o pusese, fără voia ei, în pericol. N-ar fi putut spune 
cu precizie ce fel de pericol, dar Willy era mort de 
adevăratelea şi n-ar fi dorit ca cineva să împărtăşească 
aceeaşi soartă. 

Nu îi surâdea nici ideea de a trage la un hotel - nu ar fi fost 
în stare să se relaxeze nici acolo. Nu era nici pregătită să se 
înfiinţeze la uşa domnului Schlossberg - dacă ar fi găsit casa. 
Cel puţin, la Maria ştiuse ce întrebări să pună. Unui fost 
luptător în rezistenţă nu prea ştia ce să-i spună. 

Rămânea deci căsuţa din Wicklow, unde ar fi trebuit de 
altfel să se afle. Opri un taxi şi se urcă grăbită în el. Ajunse la 
aeroport înainte de decolarea ultimului avion spre Dublin. 
Agenta aşteptă până ce avionul se înscrise pe pista de 
decolare, apoi se îndreptă spre telefon. Vorbi scurt. Tocmai 
când închidea, pregătindu-se să plece, bărbatul cu păr negru 
trecu pe lângă ea, îndreptându-se de asemenea spre telefon. 
Femeia se aplecă bombănind, să-şi lege şiretul inexistent. 

Bărbatul formă un număr şi vorbi cu voce scăzută. Agenta 
nu auzea mare lucru. Dacă s-ar fi apropiat mai mult ar fi 
riscat să-i atragă atenţia, ceea ce era împotriva 
instrucţiunilor. Plecă nemulțumită. 

Se apropia de miezul nopţii când farurile maşinii lui Kate 
luminară aleea cu pietriş care ducea la Ardara. Era frântă de 
oboseală. Nu se putea gândi la nimic altceva decât la un 
somn bun. 

Stomacul îi reaminti că nu mâncase nimic în afară de 
cornurile domnului Shaughnessy. Îi era peste puteri să-şi 
încropească o cină, dar putea cel puţin să bea un pahar cu 
lapte. 


Se opri întrebându-se ce naiba căuta Nat Murdock în 
bucătăria ei, cu picioarele sprijinite de masa din lemn de pin 
şi cu o strălucire în ochii azurii pe care nu era pregătită să o 
înfrunte. 


Capitolul 25 


Jake era singur în birou când sună telefonul lui particular. 
Strecură mâna sub marginea biroului şi apăsă mecanismul 
care  încuia automat uşa. Deschise sertarul şi ridică 
receptorul. 

— Nu eram sigur că te găsesc la birou. Ce vreme splendidă 
pentru o partidă de golf, nu-i aşa? 

— Nemaipomenită. Sunt răcit. Ce doreşti? 

Jake strănută şi întinse mâna după un şerveţel de hârtie. 
Avea un pahar cu suc de prune pe birou, dar nu se putea 
hotări să-l bea. 

— Nu obişnuim să vorbim fără rost. Deci, ce este? 

— Ai veşti de la Kate? 

— E în Irlanda și-și vede de treabă. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Nu, spuse Jake fără tragere de inimă. Casa în care stă nu 
are telefon. Dar nici nu e nevoie. Am încredere în ea sută la 
sută. Sunt sigur că o să afle mai multe despre casă şi 
împrejurimi decât aş visa. 

— E o căsuţă drăguță. Aş fi cumpărat-o chiar eu dacă 
localnicii n-ar fi fost prea susceptibili. 

— Lasă casa. Important este că fata are o preocupare, 
departe de aici. Nu ştiu de câte ori mai trebuie să ţi-o repet 
ca să mă crezi. 

— Răbdare, prietene. Mă gândesc la amândoi. 

— E supravegheată, ţi-am spus şi asta, mormăi Jake. Dacă 
dă de bucluc, o să aflu imediat. 

— Cât de priceput e tipul care o păzeşte? 

— E Dunmore, pentru numele lui Dumnezeu. Altul mai bun 
nu este. 

— A, înţeleg. E bun. Bine, nu te mai rețin. Ai grijă de tine. 

— Şi tu la fel, Manhein. Nu-ţi face bine să te frămânţi atât. 
Ar fi o ironie a soartei dacă ţi-ar ceda nervii după ce ai 
supravieţuit până la vârsta asta. 


— Asta nu o să se întâmple niciodată, te asigur. Încearcă 
nişte suc de lămâie. Face minuni. 

Jake rămase câteva clipe cu receptorul în mână, privind în 
gol, apoi închise. Al dracului Schlossberg. De ce nu putea 
accepta pur şi simplu că situaţia e sub control? De ce trebuia 
tot timpul să se îndoiască, să pună întrebări, să verifice? 

Pentru că ăsta era el, aşa fusese întotdeauna. De-aia stătea 
cocoţat în vila aceea de pe munte, plin de bani, puternic, în 
loc să fie mort demult. 

Şi de aceea el, Jake Jameson, un ţăran pârlit din Calhoon 
County, Texas, devenit consilier prezidenţial, plin de bani la 
rândul său, nu găsise de cuviinţă să-i spună bătrânului 
Manheim ce aflase. 

Chiar ştiindu-l pe Willy mort, nu era în siguranţă. Cu atât 
mai puţin cu Willy mort. 

li trimisese totul lui Kate. Se gândise prea târziu să verifice 
la serviciul de securitate dacă sosise ceva pe numele lui Kate. 

Pe pachet nu fusese trecută adresa expeditorului, cel puţin 
aşa susţinea raportul de rutină. Dar ambalajul găsit în biroul 
ei purta ştampila din Dallas. 

Apoi era cutia de pantofi găsită pe măsuţa din holul 
apartamentului ei. Era goală, orice ar fi fost în ea, Kate luase 
cu sine. 

Privi ceasul şi calculă ora care trebuia să fie în Irlanda. Nu 
stabiliseră un program pentru raportul lui Dunmore; bărbatul 
refuza să lucreze aşa. Dar Jake spera că va primi vești în 
curând. 

Probabil Kate apucase să citească tot ce-i trimisese Willy şi 
încerca să-i pătrundă înțelesul. Trebuia neapărat să 
vorbească cu ea, să o asigure că dracul nu era aşa de negru 
cum părea la prima vedere. Să-i spună că o iubea cu 
adevărat. 

Şi să încerce tot posibilul ca să o facă să-l creadă. 

Se lăsă pe spătarul fotoliului, închise ochii şi încercă să-şi 
amintească ultima dată când se simţise atât de singur. 


Capitolul 26 


Portretul robot al bărbatului din cârciumă a fost trimis, prin 
fax, la Cray 3, aflat în centrul de date ultrasecret al 
guvernului, din Norwich. Printre nenumăratele operaţii 
efectuate de Cray 3 erau compararea benzilor magnetice, a 
fotografiilor şi desenelor cu baza de date ce cuprindea 
numele a circa 547 000 de indivizi ce prezentau un anumit 
interes - trecut, prezent sau potenţial - pentru serviciul M15. 

Datorită organizării superioare a bazei de date, pe criteriul 
principalelor trăsături fizice, fiecare cu cel puţin douăsprezece 
subpuncte, un analist îndemânatic putea reuşi să identifice 
orice figură în mai puţin de trei săptămâni. 

Computerul făcea acelaşi lucru în cincizeci şi cinci de 
secunde. Rezultatul final cuprindea  portretul-robot, o 
fotografie reprodusă după cea existentă în baza de date şi o 
biografie. Sosise prin fax la Pimlico şi după ce fu copiat, 
ajunse pe biroul lui Benjamin Waverley. 

Acesta îl studie o clipă, fluieră încet şi întinse mâna după 
telefon. 

— Nu v-aţi ieşit din mână, domnule, spuse auzind vocea lui 
Sir David la celălalt capăt al firului. L-aţi nimerit la fix. 

— Serios? 

Sir David se întinse mai confortabil pe canapea, puse 
deoparte cartea pe care încerca să o citească şi ascultă cu 
atenţie cuvintele lui Benjamin. 

— Cine e? 

— Peter Dunmore. 

— Numele mi-e cunoscut dar nu ştiu de unde să-l iau. 

— A fost folosit doar în ultimii ani, după ce v-aţi pensionat. 
Provine din armată. A făcut parte din forţele armate speciale 
ale americanilor, specialist în lupte libere. Unii dintre agenţii 
noştri l-au cunoscut în timpul exerciţiilor comune. Avem 
câteva rapoarte despre el. Se pare că îi place un pic prea 
mult munca, dacă mă înţelegeţi. 


— Îi place să ucidă. 

— Mă tem că da. Oricum, a fost lăsat la vatră după marea 
demobilizare. Un timp a dispărut. A revenit acum vreo treizeci 
şi şase, patruzeci de luni. Aparent, a dat lovitura cu 
investiţiile, dar avem informaţii că a redevenit activ. Apoi s-a 
dat din nou la fund. Bănuim că operează sub o mulţime de 
identități false, dar până acum nu am reuşit să-l prindem. 

— Ce fel de reputaţie are? 

— Impecabilă. Potrivit atât pentru protecţie cât şi pentru 
asasinate. În ultimul timp bănuim că se ocupă mai mult de 
protecţie. Singura problemă este că nu e întotdeauna loial. 
Câţiva din clienţii lui au murit prematur. Deşi în împrejurări 
care par să-l scoată din culpă. 

— Vrei să spui că e în stare să trădeze dacă potul e destul 
de gras? 

— Exact. Spuneţi că o urmăreşte pe nepoata lui Jake 
Jameson? 

— Da. 

— Atunci s-ar putea să lucreze pentru domnul Jameson. 

— Posibil, dar după ce mi-ai spus adineaori, s-ar putea să 
nu fie atât de simplu. 

— Aveţi vreun motiv să credeţi că domnişoara Jameson 
este în pericol? 

Sir David oftă. Sperase să poată ocoli întrebarea aceasta, 
dar se pare că nu putea. Benjamin îi fusese de mare ajutor. 
Era de datoria lui să fie sincer faţă de el. 

— Nu ştiu sigur. Acum trei zile a intrat într-un anumit 
magazin din Dublin şi l-a întrebat pe proprietar dacă o poate 
ajuta să identifice un tablou. 

Benjamin ridică sprâncenele subţiri. 

— Coincidenţă? 

— Aparent da. Nu părea să ştie cine era. Au avut o 
conversaţie alambicată, aşa cum îi place lui. Bine-nţeles, şi-a 
dat seama cine era fata. Oricum, după ce a plecat, m-a sunat 
pe mine. 

— Şi tabloul? 

— „Il Falcone”, de Rafael. Parte din colecţia Braunsweiger, 
furată în patruzeci şi doi. 


Benjamin se încruntă. 

— Nu-mi aduc aminte... 

— Eşti prea tânăr, spuse Sir David cu răbdare. Se întâmplă 
exact ceea ce bănuise. În curând nu va mai fi nimeni care să- 
şi aducă aminte. 

— Familia Braunsweiger era o familie de evrei bogaţi din 
Germania. Un singur membru a supravieţuit războiului. 
Averea lor a fost confiscată de Hermann Göring. Ai auzit de 
el? 

— Da, domnule, spuse Benjamin jenat. 

— Nu a făcut-o singur, principalul lui ajutor a fost un anume 
Heinrich Gessel. 

— Gessel... murmură Benjamin. 

— Mă bucur să aud că educaţia ta nu a fost neglijată în 
întregime. 

— Toată lumea din serviciu a auzit de Gessel, domnule. E 
mai răspunzător de moartea multor agenţi din Europa decât 
oricare alt nazist, şi avea o înclinaţie deosebită pentru 
tortură. 

— Mi-a omorât un prieten foarte apropiat, spuse Sir David 
încet. Cineva care-mi fusese coleg de şcoală. 

— Îmi pare rău. 

— Şi mie, dar s-a întâmplat de mult. Nu trebuie să răscolim 
trecutul. 

Benjamin murmură ceva a încuviinţare. 

— Domnule, dacă nu mă înşală memoria, Gessel a fost 
găsit mort în 1945? 

— A fost declarat mort. Nu înseamnă neapărat acelaşi 
lucru. 

— Vreţi să spuneţi că interesul domnişoarei Jameson pentru 
„Il Falcone“ ar putea avea vreo legătură cu Gessel? 

— Nu. E mai probabil că bunicul ei e interesat de tablou şi a 
trimis-o pe ea să-i dea de urmă. 

— Atunci ce...? 

— Am făcut ceva de care nu sunt prea mândru, Benjamin. 
În eventualitatea că problema e mai complicată decât pare, 
am avut grijă ca domnişoara Jameson să primească adresa 
unicului membru supravieţuitor al familiei Braunsweiger. 


Domnul Dunmore a fost remarcat atunci când fata se afla în 
casa respectivă. 

— Dacă a fost trimisă de Jameson să dea de urma tabloului, 
de ce l-a mai pus pe Dunmore să o urmărească? 

— Pentru că îşi închipuie că e în pericol. 

— Doar nu din partea descendentei familiei Braunsweiger? 

— Bine-nţeles că nu. Este o femeie în vârstă, foarte la locul 
ei. Nu, ar fi în pericol în cazul în care Gessel trăieşte. După ce 
Göring a căzut în dizgrație, în patruzeci şi trei, se spune că 
Gessel şi-a însuşit unele obiecte de artă de mare valoare din 
colecţia acestuia. Inclusiv „Il Falcone“. În cazul în care se 
găseşte tabloul se poate da de urma lui Gessel ori s-ar putea 
afla ce s-a întâmplat în realitate cu el. 

— În cazul în care nu a murit în patruzeci şi cinci. 

— Întocmai. 

— Deci, dacă Jameson l-a trimis pe Dunmore după nepoată- 
sa, înseamnă că există cel puţin o posibilitate ca Gessel să fie 
în viață. 

Sir David cobori vocea. 

— Sau că ştie cu siguranţă. 


Capitolul 27 


— Nu te speria, spuse Nat retrăgându-şi picioarele de pe 
masă. Eşti teafără? 

— Bine-nţeles că sunt, răspunse Kate, încă uluită de 
prezenţa lui în casă. Ce cauţi aici? 

— Te aşteptam, spuse Nat de parcă ar fi fost cel mai 
natural lucru din lume. 

— Este aproape miezul nopţii, îi reaminti ea. Şi cum ai 
intrat? 

— E ciudată uşa ta de la intrare. Dacă o tragi puţin, broasca 
cedează. Ar trebui să o repari. 

— O, nemaipomenit! Ai forţat-o! 

— Hei, n-am forţat nimic. Şi-n afară de asta, eram îngrijorat 
din cauza ta. Spuneai că te duci până la Dublin pentru două 
ore. Când am văzut că nu te-ai întors până după-masă, am 
început să-mi pun întrebări. 

Kate scutură capul disperată. Era atât de obosită, încât nu 
ştia dacă să râdă sau să plângă. Era îngrijorat din cauza ei? 
Nimeni nu-şi făcuse griji pentru ea, în afară de Jake şi el nu 
făcuse niciodată caz de asta. 

— Şezi, spuse Nat ţâfnos. Arăţi de parcă stai să leşini. 

— Sunt doar obosită, protestă Kate, dar totuşi se aşeză. Nu 
avea rost să-l contrazică. 

— Când ai mâncat ultima oară? 

— Azi dimineaţă, la Londra. 

Nat scutură capul şi deschise frigiderul. Se uită lung 
înăuntru şi oftă. 

— Ştii, din când în când ar trebui să-ţi faci aprovizionarea. 

— Am luat câte ceva. 

— Trei cutii de iaurt, şase sticle de apă minerală şi un 
Twinkie n-o să-ţi strice cu siguranţă cura de slăbire. 

— Mai e şi lapte. E tot ce-mi trebuie. 

— Ar trebui să fie ceva şi în cămară. 

leşi din bucătărie şi îl auzi scotocind în încăperea alăturată. 


După un timp se întoarse. Era prea obosită ca să-i dea 
atenţie, până ce se trezi cu un bol de supă aburindă în faţă. 

— Mănâncă, spuse Nat, şi puse alături un coş cu pâine 
caldă. 

— Unde ai găsit toate astea? întrebă, impresionată. 

— Există nişte obiecte numite conserve şi sunt oameni care 
au şi congelatoare în care ţin alimente. Ridică o lingură şi i-o 
puse în mână. Mănâncă. Până atunci aprind focul. 

Vroia să-i spună că nu era nevoie. Imediat ce va fi mâncat 
destulă supă ca să-i facă pe plac, se va duce la culcare. Dar 
cuvintele îi rămăseseră agăţate de buze când îşi dădu seama 
cât de înfometată era. 

Când a terminat de mâncat supa şi mare parte din pâine, 
camera se umpluse de mirosul plăcut al cărbunelui. Oftă şi se 
lăsă pe spate, pe scaun. 

— A fost foarte bună. 

— Dumnezeule, ce uşor eşti de mulţumit, râse Nat. 

Kate ţinea ochii pe jumătate închişi. Deschise unul şi-l privi 
pe furiş. Purta o cămaşă simplă, descheiată la gât, şi o 
pereche de blugi mulaţi pe coapsele musculoase. 

Spre uluirea ei, îşi dădu seama că acest bărbat care îi 
gătea şi îşi făcea griji din cauza ei era puternic ca un taur. Nu 
avea nici cea mai mică idee cum dobândise o asemenea 
condiţie fizică, dar de fapt nu ştia aproape nimic despre el. 

— Cine eşti? întrebă încet. 

Nat se aplecă, privind-o în ochi. 

— Ştii bine cine sunt, iubito. 

— Nu, nu ştiu. Ştiu cine ai spus că eşti, dar nu ştiu nimic 
despre tine. Ai apărut aşa... din senin, zise ea încercând să 
pocnească din degete. Eşti un american în vacanţă, căruia îi 
place să gătească şi să pescuiască, care se pricepe la masaj 
şi care se pare că mă atrage foarte mult. E tot ce ştiu. 

Adăugă, abia şoptit: 

— Nu e de-ajuns. 

Cutele din jurul gurii se adânciră. Nat se ridică şi întinse 
braţul spre ea. li luă mâna mică şi delicată într-a lui. Mâna 
avea pielea aspră. Oricine ar fi fost, cu siguranţă nu-şi 
petrecea zilele în dosul unui birou. 


— Hai să ne aşezăm în faţa focului. Îţi spun totul despre 
mine, dacă vrei îmi povesteşti şi tu despre tine şi pe urmă 
ajungem şi la ce ai făcut azi. OK? 

— Sigur, şopti Kate. Nu avea nimic împotrivă. Se simţea 
cuprinsă de o moleşeală plăcută. Epuizare, amestecată cu 
primele zvâcniri ale seducţiei, bănuia. Deşi îi era imposibil să 
spună cine era seducătorul şi cine sedusul. 

Tot ce ştia era că nu vroia ca Nat Murdock să plece. Vroia 
să stea acolo, în fata focului, s-o ţină în braţe şi să-i 
vorbească cu vocea lui joasă, dar atât de melodioasă. 

Zâmbi, şi se cuibări mai bine la pieptul lui. 

— M-am născut în Oklahoma, începu el. 

— Glumeşti? întrebă Kate. 

Trecuse o jumătate de oră. Stătea foarte dreaptă, sorbind 
fiecare cuvânt al lui Nat. 

— Ai scăpat cu viaţă? 

Zâmbi şi dădu din cap. 

— Blestemăţia aia a trecut peste culme, s-a rupt în trei dar 
nu a explodat. Am scăpat cu un braţ rupt şi nişte vânătăi, deşi 
am aflat mai târziu. Oftă. A trebuit să o luăm de la început a 
doua zi. 

— Cât timp ai lucrat în cascadorie? 

— Până ce am strâns destui bani ca să termin şcoala, 
întotdeauna am vrut să devin geolog. Ştiu, e greu de explicat, 
dar meseria asta m-a fascinat din copilărie. 

— Eşti geolog, repetă Kate încet. Îşi imaginase o mulţime 
de ocupaţii - cowboy, vânător, contrabandist - ca să le 
amintească doar pe cele mai pitoreşti. Dar nu se gândise o 
clipă la meseria de geolog. 

— Da. Apropo, ştiai că această insulă prezintă cele mai 
interesante reminiscenţe ale erei glaciare? Nu numai atât, dar 
din cauză separării timpurii de continent are o dispunere a 
florei şi a faunei nemaiîntâlnită în altă parte. 

— Interesant. 

În regulă, era geolog. Asta putea să o accepte. Erau însă 
alte lucruri pe care voia să le afle. 

— Şi familia ta, a rămas în Oklahoma? 

— Doar părinţii mei, doi dintre fraţi, o soră şi, dacă număr 


bine, nouă nepoți şi nepoate. O, da, trei unchi, nevestele lor şi 
o grămadă de veri. 

— Asta-i tot? întrebă Kate, străduindu-se să nu pară uluită. 

Nat încuviinţă din cap. 

— Ceilalţi ne-am risipit în toată ţara. Eu, de exemplu. Am 
petrecut mai mulţi ani în Arabia Saudită, m-am întors, m-am 
stabilit pentru o vreme în Louisiana, dar în ultimul timp am 
fost mai mult pe drum. 

— Nu poţi să faci asta la infinit, îl avertiză Kate. 

— Nici n-aş vrea. Dar e la fel ca şi cu bunicul tău şi casa 
asta. Trebuie să mă conving că totul e în regulă. 

Întinse braţul şi scormoni puţin focul cu vătraiul. Kate se 
forţă să nu dea prea multă atenţie cămăşii care îi scotea în 
evidenţă muşchii puternici ai braţelor şi pieptului, dar fără 
prea mult succes. 

Reluându-şi locul lângă ea, Nat continuă: 

— Și-acum, e rândul tău. 

Kate ridică din umeri. 

— Nu sunt prea multe de povestit. Am crescut în Virginia. 
Mama a murit când aveam câteva luni, într-un accident de 
maşină. Bunica fusese bolnavă cu mult înainte şi, la scurt 
timp, a murit şi ea. Am rămas doar eu şi Jake. 

— Bunicul tău? 

— Da. Făcu o pauză, apoi adăugă: De fapt, bunicul meu 
vitreg. 

— Cum aşa? 

— Bunica a fost măritată de două ori. Mama a fost fiica 
primului soţ. După ce a divorţat şi s-a recăsătorit cu Jake, 
acesta a adoptat copilul. Deci, era tatăl vitreg al mamei mele 
şi bunicul meu vitreg. Dar nu asta contează. Este singura 
familie pe care am avut-o. 

— Pare să fie un om de treabă. 

Kate râse înfundat. 

— Fii atent cui spui asta. Sunt oameni care ar spune că ai 
nevoie de o internare într-o cameră cu pereţii capitonaţi. Dar, 
fără glumă, întotdeauna a fost foarte bun cu mine. 

— De aceea te ocupi de casă, deşi mi se pare că nu prea 
înţelegi rostul şederii tale aici? 


— Mi-e din ce în ce mai greu de înţeles, recunoscu ea. Dar 
mai e şi altceva... 

Se opri brusc. Oboseala o făcea să nu mai judece clar. Nu 
avusese de gând să pomenească de Willy March şi de situaţia 
ciudată în care se afla. 

Tentaţia de a i se destăinui era însă prea mare. Era obosită, 
derutată şi foarte îngrijorată. Cu cât pătrundea mai adânc în 
taina lui Willy March, cu atât devenea mai nedumerită. 

Existau nenumărate amănunte, evidente, dar care nu se 
legau între ele. Şi ce era mai important, niciunul nu conducea 
la Jake. Nu era mai aproape de desluşirea misterului decât 
atunci când primise pachetul. 

— Treizeci de zile, murmură Kate. 

— Ce ai spus? 

— Nimic... Gândeam cu glas tare, atâta tot. 

Nu mai erau treizeci de zile. Pachetul fusese expediat cu 
şase - nu, şapte zile în urmă. Mai avea douăzeci şi una de zile, 
nu treizeci, şi habar n-avea încotro să se îndrepte. Timpul 
putea expira înainte ca ea să găsească răspunsul. 

Nat o prinse cu blândeţe de bărbie, forţând-o să-l privească 
în ochi. 

— Kate, iubito, ce s-a întâmplat? 

Privi în ochii lui curaţi, fără nicio umbră care să-i întunece. 
Mâna lui era caldă şi tandră. Se simţea ocrotită. Brusc, îşi 
aminti senzaţia pe care o încercase când îi simţise buzele. Cât 
de mult dorise ca să rămână, deşi ştia că nu trebuia. Acum 
era aici. 

— Eşti un bun geolog? întrebă încet. 

— Destul de bun. 

— Ai fi dispus să arunci o privire la ceea ce se ascunde sub 
aparenţe? 

Degetul lui alunecă pe obrajii lui Kate. 

— Nu te referi la reminiscenţele erei glaciare, nu-i aşa? 

— Nu, şopti ea. Nu la asta mă refer. E vorba de ceva foarte 
urât care ar fi trebuit să rămână îngropat pe vecie, dar care 
pare că se străduieşte să iasă la suprafaţă. S-ar putea să mă 
înşel, poate că nu e nimic. Pur şi simplu nu ştiu şi aş avea 
nevoie de ajutor. 


Nat se ridică în picioare. 

— Ce faci? 

— Mă duc să fac nişte cafea şi după aceea stăm de vorbă. 
Azi mi-ai dat multă bătaie de cap. Nu sunt obişnuit cu aşa 
ceva. Dacă e să se mai repete, măcar să ştiu motivul. 

Kate dădu încet din cap şi se ridică în picioare. 

— Tu fă cafeaua şi eu mă duc să văd ce mai e în cămară. S- 
ar putea să avem o noapte lungă. 


Capitolul 28 


Sir David se trezi în mijlocul nopţii. Se ridică brusc în pat. 
Inima îi bătea mai tare ca de obicei şi simţea o gheară în 
stomac. 

Automat, făcu o scurtă inventariere mentală. Nu-l durea 
capul şi nicio altă parte a corpului. Pieptul îi era relaxat, în 
ciuda bătăilor puternice ale inimii. 

Inspiră adânc de câteva ori şi se simţi imediat mai bine. 
Inima îşi reluă ritmul normal şi stomacul i se mai linişti, puţin. 

Nu suferise un accident cerebral sau de inimă. Nu va muri. 

Dar altcineva s-ar putea să moară, nu imediat, dar cât de 
curând dacă nu-și făcea meseria bine. 

li scăpase ceea ce era evident. Cu toată atenţia 
concentrată asupra lui Gessel, se afla în faţa unui punct mort 
pe care nu-l putea depăşi decât folosindu-se de nepoata lui 
Jameson. Dar evitase să privească şi în cealaltă direcţie, nu 
unde ar putea duce căutările lui Kate, ci de unde porniseră. 

Ce ştia el despre Jake Jameson? Americanul era una dintre 
figurile de marcă ale societăţii, un tip cu un aer bonom ce-l 
făcea să pară mai cunoscut decât era în realitate. Fiind de 
atâţia ani în linia întâi, era de două ori mai simplu să fie aşa. 

Intr-adevăr, părea să fi fost acolo de o veşnicie, mereu în 
umbra altui preşedinte. Era bărbatul înalt, cu păr argintiu care 
apărea în mii de fotografii, întinzând un stilou celui care 
tocmai se afla la conducerea lumii libere, însoţindu-l la o 
partidă de golf sau la un cocktail. 

Întotdeauna prezent, întotdeauna un factor important, 
cultivat şi şlefuit, într-atât încât era socotit intrinsec bun, ca o 
pictură frumoasă sau o privelişte fermecătoare. Dar nu era 
nimic din toate acestea. Era un bărbat, cu toate slăbiciunile 
inerente fiinţei umane. 

Şi cu un trecut care se întindea probabil cu mult în urmă, 
înainte de a-şi face pentru prima dată apariţia la Washington. 

Sir David aprinse brusc lumina. Telefonul era lângă pat. 


Întinse mâna spre el. 
Benjamin era tânăr. Nu avea nevoie de prea mult somn. 


Capitolul 29 


— Ce povesteşti tu aici, spuse Nat, sunt crime de război. 

Kate dădu din cap. Işi reluaseră locurile în faţa focului. 

Terminaseră de mâncat conserva de carne şi biscuiţii pe 
care-i găsise în cămară. Afară, luna dispăruse de pe cer. 

— Tocmai de asta mi se pare totul atât de incredibil. Ştiu că 
s-au comis crime de război şi că unele - poate multe - au 
rămas nepedepsite. Dar nu văd ce legătură ar avea Jake cu 
ele: . 

— Inţeleg, dar toate duc spre el. Gessel a fost un criminal 
de război. Willy March te-a pus pe urmele lui. De ce ar fi 
făcut-o dacă nu exista nicio legătură între el şi Jake? 

— Pentru că îl ura pe Jake care i-o luase pe Leslie Ann şi nu 
îi păsa prin ce mijloace se răzbuna pe el? 

— Mi se pare că, dacă asta urmărea, putea alege o cale 
mai simplă. 

— Şi eu cred la fel, se arătă Kate de acord. Mi-ar plăcea să 
cred că Willy March nu era în toate minţile, dar nu am nicio 
dovadă. Scrisoarea lui are logică şi toate informaţiile pe care 
le-a cules se înlănţuie perfect. Există o legătură între Heinrich 
Gessel, Maria Braunsweiger şi tablou. Există chiar o legătură 
între Maria şi cealaltă persoană al cărei nume apare în 
însemnări, Manheim Schlossberg. Fraţii ei l-au cunoscut în 
mişcarea de rezistentă. Dar cam asta e tot. Urma se opreşte 
aici. 

— Dar Willy spune în scrisoare că el a reuşit să pună toate 
piesele la un loc. Numai că nu ţi-a spus cum a făcut. 

— Cred că simţea că este în pericol. A aranjat ca totul să mi 
se trimită mie. Dacă moartea lui n-a fost o simplă 
coincidenţă, înseamnă că urmărea ceva. Dar nu pot să-mi 
imaginez ce. 

— Asta pentru că nu ai destule informaţii. Deci, ştii că Willy 
a vizitat-o pe Maria la Londra. Ea ţi-a spus că a fost şi în 
Germania şi Austria. Pariez că ştiu măcar unul din locurile pe 


care le-a vizitat acolo. 

Kate clipi, încercând să înţeleagă ce spune. Cafeaua nu 
prea mai avea efect asupra ei. 

Arhiva crimelor de război de la Viena. Era normal ca să 
meargă acolo. Orice informaţie despre Gessel acolo trebuie 
să figureze. 

— Nu sunt sigură că vreau să aflu mai multe despre Gessel, 
şopti Kate. 

Nat oftă şi se lăsa pe spate, trăgând-o spre el. Simţea sub 
obraz pieptul lui puternic. 

— Înţeleg, spuse el încet. Încă mai poţi renunţa. 

— Şi să las să treacă cele treizeci de zile? 

— Jake e un băiat mare. Poate să-şi poarte de grijă. 

— Dacă o fi cazul. Poate nu e decât un bluf. 

— Vrei să pariem? 

— Nu, nu vreau. Închise ochii, savurând senzaţia de forţă 
ce o degaja corpul lui. Ca să fiu sinceră, tot ce-mi doresc este 
să dorm. 

Nat râse. 

— Nu mă flatezi cu asta, fetiţo, dar e în regulă. Şi eu mă 
simt cam dărâmat. Ce-ai zice să stăm puţin liniştiţi? 

— N-am nimic împotrivă, spuse Kate cu glas stins și-și 
înăbuşi un căscat. Era atât de obosită... 

Îi era cald şi se simţea ocrotită. Un val de plăcere îi 
cuprinse trupul. 

Buzele lui Nat alunecau încet de-a lungul gâtului. Atingerea 
era uşoară, ca adierea unei pene. 

Suspină şi se apropie mai mult de el. 

Nat ridică puţin capul şi o privi în ochi. În lumina cenuşie a 
zorilor, faţa lui părea sculptată în granit, şlefuit cu măiestrie. 
Doar ochii, umeziţi de tandreţe, luceau. 

— Nu vreau să fac nimic împotriva dorinţei tale, Kate. Dacă 
nu eşti sigură pe tine, tot ce ai de făcut este să spui „nu“. 

Mâinile mari, cu pielea aspră, alunecară sub pulover şi-i 
cuprinseră sânii. Degetele pricepute îi mângâiară sfârcurile. 

Îşi muşcă buzele, forţându-se să nu geamă şi închise din 
nou ochii. Tot trupul îi vibra. Dacă nu l-ar fi simţit tremurând 
la rândul lui, poate s-ar fi temut. 


Amândoi erau cuprinşi de o dorinţă la care nu s-ar fi 
aşteptat niciodată. În pofida oricărei raţiuni, iată-i pe amândoi 
în casa aceea veche, de lângă cascadă. Curând, viaţa îi va 
despărţi. În clipa aceea nimic altceva nu conta decât ei doi. 

Kate zâmbi şi se lăsă pe spate, trăgându-l spre ea. 


Capitolul 30 


— Nu face nimic, domnule, spuse Benjamin. De ce m-aş 
supăra? Aşa cum spuneţi, prea mult somn strică. Totuşi, 
mormăi el ca pentru sine, nu cred că mi-ar fi stricat vreo două 
ore în plus. 

— Ce-ai spus, Waverley? întrebă Sir David. 

Se aflau pe coridorul lung din sediul serviciului M15 din 
Pimlico. Trecuseră de serviciul de pază de la intrare şi 
remarcaseră câteva birouri luminate. Clădirea era tăcută. 

— Nimic, domnule, se grăbi Benjamin să-l asigure. N-am 
spus nimic. Vă rog! 

Se dădu la o parte, permițându-i lui Sir David să intre 
primul în biroul de pe colţ. 

Waverley aprinse lumina şi verifică automat dacă sosise 
vreun mesaj ce prezenta interes. Nu sosise nimic. Era liber să 
se concentreze asupra problemei pentru care îl adusese acolo 
Sir David. 

— Deci, domnule, despre ce este vorba? 

Sir David se aşeză confortabil în fotoliu. După aprecierea 
lui, avea să zăbovească destul de mult timp în biroul lui 
Benjamin. 

— O informare completă asupra trecutului lui Jake Jameson. 
Tot ce avem despre el. 

— O să fie foarte mult. 

— Da, dar din moment ce nu ştiu exact ce caut, cred că ar 
trebui să văd tot ce există în legătură cu el. 

Benjamin îşi înăbugşi un oftat. 

— Prea bine, domnule. 

Ridică receptorul, spuse câteva cuvinte apoi închise. 

— O să primim câte ceva imediat, dar dosarul complet are 
câteva mii de pagini. Va dura toată dimineaţa până se 
copiază. Cred că aţi auzit că le-am sugerat câteva cuvinte- 
cheie după care să se ghideze în stabilirea priorităţilor. Orice 
are legătură cu Rafael, şoimi, crime de război, Heinrich Gessel 


sau familia  Braunsweiger va fi în curând în faţa 
dumneavoastră. 

— Excelent. Văzându-te, încep să-mi recapăt încrederea în 
tânăra generaţie. 

Waverley zâmbi şters. 

— Mă bucur să aud asta, domule. Serviţi un ceai? 

— Oolong? 

— Îmi pare rău, dar cred că avem numai Earl Grey. Doriţi? 

— Se pare că n-am încotro. Când spuneai că încep să ne 
trimită copiile? 

— Dintr-o clipă în alta. Dar înainte să ne punem pe treabă, 
permiteţi-mi să vă întreb, credeţi într-adevăr că Heinrich 
Gessel ar mai putea fi în viaţă? 

Sir David nu răspunse imediat. Se ridică şi merse la 
fereastra înaltă care dădea spre scuarul din faţa clădirii. 
Văzută din acest unghi, lumea părea liniştită şi curată. In 
realitate era cu totul altfel. 

— La ultimele alegeri din Germania, începu el încet, 
candidaţii extremei drepte au primit paisprezece la sută din 
totalul voturilor. E cel mai bun rezultat obţinut de acest partid 
până în prezent. Dar asta nu înseamnă că trebuie să se 
oprească aici. Nu e zi aproape, ca aşa-numiţii „skinheads”, să 
nu demonstreze în vreun oraş mare. Emigranţii, mai ales cei 
de culoare, sunt din ce în ce mai hărţuiţi. Unii chiar au părăsit 
ţara, temându-se pentru viaţa lor. 

— Toate acestea sunt adevărate, dar marea majoritate a 
germanilor se dezice de asemenea fapte. Sunt oameni cinstiţi 
care nu vor să facă rău nimănui. 

— De acord cu dumneata, dar fenomenul nu se limitează la 
Germania. Acelaşi lucru se întâmplă în Franţa şi chiar şi aici, 
în Marea Britanie. Susţii că nu trebuie să ne îngrijorăm? 
Partidele de dreapta sunt bine organizate şi finanţate. La fel 
şi „Sskinheads”. Nimic din ceea ce fac nu este spontan. 
Organizarea este asigurată de cineva, ca şi finanţarea. 
Trebuie să existe o sursă. 

— Şi credeţi că Gessel... 

Sir David scutură capul cu mâhnire. 

— Ştiu că pare incredibil. După toate aparențele, e mort de 


aproape cincizeci de ani. Dar eu am văzut cadavrul care a 
fost identificat ca fiind al lui. Era atât de ars, încât ar fi putut 
aparţine oricui. 

— Atunci cum s-a stabilit că era Gessel? 

— Fusese decorat cu Crucea de Fier. A fost găsită împreună 
cu alte obiecte personale, lângă cadavru. Trupul a fost 
descoperit într-o maşină pe care o folosea de obicei şi care se 
răsturnase pe şosea, între buncărul lui Hitler şi cartierul 
general al armatei. lnălţimea aproximativă corespundea, mai 
mult, chiar şi dantura. 

— Deci se pare că nu există dubii. 

— In mod normal n-ar trebui să existe, dar Gessel avea 
acces la tot felul de dosare. Nu e imposibil de crezut că şi-a 
schimbat dosarul cu al altcuiva. 

— Şi acea persoană să fi fost omorâtă în locul lui? 

— Exact. O, ştiu că pare incredibil, dar dacă cineva putea 
să o facă, acea persoană era Gessel. N-am putut niciodată să- 
mi scot din cap ideea că trăieşte undeva. E greu să dau o 
explicaţie după atâţia ani, dar pe vremea aceea mi se părea 
perfect posibil. 

— Aţi trecut prin întâmplări teribile. Nu se poate să nu vă fi 
afectat capacitatea de a vedea anumite lucruri în perspectivă. 

— Adevărat, spuse Sir David fără cea mai mică intenţie de 
a nega. M-am gândit şi eu la asta. Eram hotărât să nu mă las 
obsedat de Gessel, dar în acelaşi timp vroiam să mă conving 
că nu era în viaţă. 

— Şi ce aţi făcut? 

— Doi ani am fost mobilizat în Germania şi în tot acest timp 
mi-am făcut un punct de onoare din a urmări unde ar putea 
ieşi la lumină Gessel. Am pus sub urmărire casa în care a 
copilărit, şcoala în care a învăţat şi pe oricine avusese de-a 
face vreodată cu el. 

— Şi ce aţi obținut? 

— Absolut nimic. Nu a dat niciun semn de viaţă. 

— În toţi aceşti ani, nimic? 

— Nimic, până ce Jake Jameson a trimis-o pe nepoată-sa în 
căutarea tabloului şi l-a pus pe Peter Dunmore pe urmele ei. 

Benjamin mai turnă puţină apă iartă în ceainic ca să-l 


încălzească. Puse capacul la loc şi spuse încet: 

— De fapt, nici asta nu o ştim cu certitudine. 

— Exact, spuse Sir David şi se îndreptă spre uşa în cadrul 
căreia apăruse un funcţionar ţinând în mână primul set de 


pagini. 


Capitolul 31 


— Mă duc eu, spuse Nat. Se ridică, îşi puse pantalonii şi se 
îndreptă spre uşă. 

Bine, se gândi Kate. După aceea ar putea s-o ajute să 
revină pe pământ. Soneria zbârnâia insistent. O s-o smulgă şi 
o să i-o bage pe gât celui care stătea în faţa uşii. Dar mai întâi 
trebuia să se aranjeze puţin. 

Tocmai îşi trăgea puloverul când auzi vocea lui Kevin 
O'Donnell. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule... 

— Murdock, Nat Murdock. Imi pare bine să vă cunosc, 
domnule. Care e problema? 

— Problema e că domnul Jameson este foarte necăjit că nu 
poate lua legătura cu domnişoara Jameson, spuse Kevin 
O'Donnell intrând în bucătărie. 

O salută pe Kate cu o înclinare a capului, dar nu-și luă ochii 
de la Nat. Privirea îi era încărcată de întrebări pe care nu era 
hotărât să le rostească. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Jameson. Scuzele mele că 
vă deranjez. Am primit telefon de la domnul Jameson, puţin 
mai devreme. Ar dori să luaţi legătura cu dânsul. 

— Te-a pus să baţi tot drumul ăsta ca să-mi transmiţi acest 
mesaj? 

O'Donnell dădu din umeri. Faţa lui arăta că ar fi bătut chiar 
un drum cu mult mai lung. 

— Cam într-o oră vi se pune telefonul în funcţiune. V-aş fi 
recunoscător dacă l-aţi suna. 

Kate oftă şi-şi netezi părul de pe frunte. De-abia trecuse de 
ora opt, asta însemna că la Washington era miezul nopţii. Era 
aproape sigură că Jake dorea mai mult decât o informare de 
rutină despre progresele pe care le făcuse. 

— O să-l sun, promise. Te pot servi cu o ceaşcă de ceai? 

O'Donnell privi din nou spre Nat care stătea în picioarele 
goale, sprijinindu-se, cu braţele încrucişate pe piept, de un 


perete. Părea foarte în largul lui. 

— Mulţumesc, dar trebuie să vă refuz. Trebuie neapărat să 
mă întorc la Dublin. Dacă aveţi probleme, vă rog să-mi daţi 
de ştire. _ 

Kate îl asigură că aşa va face şi îl conduse la uşă. Işi spuse 
că era o prostie din partea ei să se simtă jenată. 

Pentru Kevin O'Donnell, ea şi Nat Murdock erau prieteni 
vechi care stabiliseră să se întâlnească în Irlanda. Nu avea de 
unde să ştie că, pentru prima oară în viaţa ei, se culcase cu 
un bărbat pe care-l cunoştea doar de câteva zile. 

Totuşi, se afla într-o ţară conservatoare şi nu ar fi vrut să-l 
şocheze. 

— Aţi fost foarte amabil că v-aţi deranjat până aici, îi spuse 
când ajunseră la maşină. O să-i spun bunicului. 

Era un lucru mărunt, dar avu darul să-l înveselească pe 
O'Donnell. 

— Mulţumesc, domnişoară Jameson, spuse, apoi adăugă 
mai încet: Dacă aveţi nevoie de ceva, nu ezitaţi, sunaţi-mă. 

Kate dădu din cap şi rămase cu ochii la maşina care se 
îndepărta pe alee. Când n-o mai zări se întoarse şi intră în 
casă. 

Nat renunţase la ceai şi trecuse direct la cafeaua tare pe 
care o prefera. Îi zâmbi cu ochii somnoroşi. 

— Foarte conştiincios, domnul O'Donnell al tău. 

— Nu-i al meu, e al lui Jake şi nu-și face decât treaba. 

— Totuşi, putea să-şi aleagă un moment mai potrivit. 

Îşi abandonă cafeaua şi o luă în braţe. Mâinile lui mari îi 
mângâiară cu blândeţe părul. Kate oftă și-și lăsă capul pe 
pieptul lui. Ce uşor ar fi să uite de toate. 

Puțin mai târziu își puse cafeaua într-o ceaşcă şi urcă la 
etaj. Nat insistase să mănânce bine la micul dejun. Plecase în 
sat după cumpărături. Zăbovi îndelung sub duş, sperând că 
apa fierbinte îi va limpezi mintea confuză. 

Nu se întâmplase aşa. leşi din baie, se şterse şi se îmbrăcă. 
Jos, în bucătărie, telefonul funcţiona. Ezită, încercând să afle 
care erau adevăratele motive pentru care nu avea chef să 
discute cu Jake în acel moment. 

Din păcate, erau aceleaşi motive pentru care trebuia să îl 


sune. 


Capitolul 32 


Jake era singur în biblioteca din casa aflată la cincizeci de 
mile depărtare de Washington, pe colinele unduitoare ale 
Virginiei. Îşi petrecuse aproape toată noaptea acolo, după ce 
primise telefonul lui Dunmore. 

Acum era după-amiază. Nu se mişcase din loc şi nu se 
atinsese de tava încărcată cu mâncare pe care i-o adusese 
servitorul. 

încerca să reconstituie în minte drumul pe care îl urma 
Kevin O'Donnell. După ce îşi dăduse seama că nu avea cum 
să ia legătura cu Kate personal, îl sunase pe avocat, 
prinzându-l acasă în ultimul moment, înainte ca acesta să 
plece la birou. 

Instrucţiunile sale fură scurte şi precise: să facă bine şi să- 
şi mişte fundul până la Ardara să-i spună lui Kate că trebuie 
neapărat să-i vorbească. 

O'Donnell va face întocmai, nu se îndoia de asta; Jake îi 
intermediase destule afaceri, perfect legale, ca să fie sigur că 
avocatul va face ce îi va cere. 

Cât poate să facă până la Ardara? Mai puţin de o oră. Ar fi 
trebuit să ajungă de-acum şi probabil îi comunicase deja lui 
Kate mesajul primit. 

De ce nu suna? 

Ce gândea? 

ÎI cuprinse groaza. Încleşta mâinile pe braţele balansoarului 
în care şedea ca şi cum se temea să nu fie azvărlit din el de 
forţele care îl răscoleau. 

Precis ştia. Nu totul, probabil, dar măcar o parte. Din 
momentul în care primise telefonul lui Dunmore şi aflase pe 
cine vizitase Kate, se convinsese că pierduse partida. 

Efortul lui de a o feri de pericole şi de aflarea adevărului 
eşuase. Mergea drept în foc şi nici măcar nu-şi dădea seama. 

Asta îl îngrozea. 

Maria Braunsweiger. Fusese o vreme când Maria îi bântuise 


viaţa asemeni unei umbre nevăzute dar mereu prezente. 

Dar anii se adunaseră şi, încet dar sigur, povara lor îi 
ştersese amintirea, o izolase în cel mai ascuns ungher al 
sufletului său. 

Nici nu mai ţinea minte când se gândise ultima oară la ea, 
fie şi în treacăt. Aproape uitase de existenta ei; dacă şi-ar fi 
amintit de ea, probabil şi-ar fi închipuit că murise. 

Dar trăia. Era cât se poate de vie şi mulţumirea de sine cu 
care se mândrise o viaţă apărea în adevărata sa lumină - o 
simplă iluzie. 

Nu exista uitare, nu exista iertare, nu exista siguranţă. 
Zidul, clădit cu încăpățânare din fiecare an pe care-l 
adăugase la viaţă, după care se ascunsese atâta timp, se 
năruise. 

Era din nou tânărul de odinioară, întemnițat într-un trup 
bătrân, privind cu groază lumea de afară în faţa căreia nu mai 
găsea protecţie. 

Gemu şi-şi trecu mâna peste ochi ca pentru a izgoni 
viziunea care îl tortura. Se ridică încet, agăţându-se de 
balansoar până găsi destulă putere ca să păşească. 

Ecoul paşilor se auzea de-a lungul holului principal, 
reverberând până la ultimul etaj. Era o casă frumoasă, 
restaurată artistic, de care era foarte mândru. Dar în acel 
moment nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. 

O scară elegantă ducea la etaj. O urcă încet, sprijinindu-se 
de balustradă. Ajunse în dormitor şi se aşeză o clipă să-şi 
recapete răsuflarea. 

Inima îi bătea prea tare. Faţa i se schimonosi de efort, dar 
se ridică din nou şi intră în camera alăturată. Era o încăpere 
mare, aproape cât dormitorul unui apartament obişnuit, cu 
pereţii îmbrăcaţi în dulapuri. Aici îşi ţinea costumele, 
patruzeci, fiecare în sacul său de plastic. 

Jake împinse costumele deoparte şi întinse mâna în fundul 
dulapului. Căută mecanismul minuscul din perete. Apăsă şi 
intră prin trapa deschisă. ` 

Se afla într-un fel de pivniţă. Incăperea era goală, cu 
excepția a trei obiecte: un scaun confortabil într-un colț, un 
covor de Buhara mic, dar preţios pe podea şi o pictură 


atârnată pe unul din pereţi. 

Oftă obosit şi se lăsă pe scaun. Trecerea timpului afectase 
culorile tabloului, dar încă se mai putea observa strălucirea 
veşmintelor bărbatului, privirea pătrunzătoare, iar în fundal, 
conturul unei ferestre înalte ce dădea spre un palat 
impunător. 

Bărbatul şedea pe un scaun cu spătar înalt, asemănător 
celui pe care stătea Jake. Se uita ţintă în ochii celui care 
admira tabloul. 

Ca şi şoimul cu ghearele încleştate pe braţul bărbatului. 


Capitolul 33 


— Fascinant, spuse Sir David. Stătea, alături de Benjamin, 
la o masa de lucru, uriaşă. Mai multe ceşti cu resturi de ceai 
Earl Grey şi câţiva biscuiţi zăceau într-un colţ al biroului. 
Restul era ocupat de dosarul lui Jake Jameson. 

— Bărbatul ăsta a avut o viaţă incredibilă, completă 
Benjamin. Nu încape nicio îndoială. 

— Există vreo oală în care să nu-şi fi băgat nasul? A fost 
consilier al preşedinţilor Statelor Unite de-a lungul a peste 
două generaţii, dar influenţa lui cuprinde tot Occidentul. 
Priveşte poza asta, în care e alături de Maggie Thatcher, în 
optzeci şi opt. Nu-i aşa că par mulţumiţi unul de altul? 

— Un adevărat imn al dragostei. Şi De Gaulle îl plăcea. 

întinse o fotografie în care Jake şi fostul preşedinte al 
Franţei apăreau alături, la o masă. Una din rarele ocazii când 
De Gaulle nu-l umilea cu înălţimea sa pe cel care-i era alături. 
Chiar zâmbea. 

— Aş vrea să pricep cum a început totul, spuse Sir David. 
Apariţia lui pe scena mondială, în patruzeci şi opt, a fost cam 
pe neaşteptate. Până atunci, nu se deosebise aproape deloc 
de ceilalţi veterani de război. A fost reprezentantul mai 
multor companii, majoritatea aproape anonime, care se 
ocupau cu comercializarea surplusului de material de război 
american. În zilele noastre am spune că făcea trafic de 
influenţă, şi nu cu prea mult succes. 

Benjamin răsfoi câteva pagini din dosar. 

— Asta până în mai 1948 când apare brusc alături de 
Truman. Povestea care li s-a servit oamenilor spune că a 
intermediat eliberarea unui agent american căzut prizonier în 
Est. Bătrânul Harry a fost încântat şi asta i-a deschis lui Jake 
toate uşile. 

— Atunci spune-mi, cum a reuşit un mic consilier din 
Washington să ajungă atât de departe? 

— N-am nici cea mai mică idee, recunoscu Benjamin. Ca de 


altfel nici oamenii noştri care erau acolo în vremea aceea. Se 
pare că au încercat să afle, dar au apărut alte probleme 
presante. Când au văzut că nu ajung la niciun rezultat, au 
abandonat verificările. 

— Eu nu pot să fac asta. Ceea ce ştim noi despre acest om 
nu are niciun sens. Sunt prea multe inadvertente. 

— Nu e primul american cu biografia contrafăcută pe care-l 
întâlnim. 

— Nu, dar puţini au ajuns atât de departe. Fără a o spune 
vreodată răspicat, a creat impresia că provine dintr-o veche 
familie din Virginia care a sărăcit în timpul Războiului Civil. 
Foarte romantic, dar un clişeu greu de înghiţit. Nici măcar nu 
s-a obosit să găsească ceva mai original. 

— Încercaţi să-l înţelegeţi: având în vedere cercurile pe 
care dorea să le frecventeze, nu putea recunoaşte că venea 
dintr-o fundătură numită Calhoon County, Texas. Virginia 
suna mult mai bine. 

— Apoi mai e povestea aceea cu nevastă-sa. Se pare că 
nimeni nu ştia că mai fusese măritată o dată. Dar avea un 
copil. Era de aşteptat ca cineva să-şi pună întrebări. 

— Jameson a adoptat fetiţa în aceeaşi zi în care s-a 
căsătorit. Până au ajuns să fie cunoscuţi în cercurile din 
Washington, s-a presupus că fuseseră întotdeauna o familie. 

Sir David se strâmbă. Nu-i plăceau afacerile încâlcite chiar 
dacă erau vechi de cincizeci de ani. 

— Apoi, copila creşte, se încurcă cu cineva şi rămâne 
gravidă. Are la rândul ei o fiică. 

— Mama şi bunica mor la scurt timp una după alta. E ceva 
dubios? 

— Aparent, nu, spuse Sir David cu o undă de regret în glas. 
Sally Jameson era cunoscută ca vitezomană. S-a răsturnat 
într-o prăpastie, în timp de furtună. În ceea ce o priveşte pe 
mama ei, Leslie Jameson, i se diagnosticase leucemie cu un 
an înainte. Cunoscând posibilităţile de tratare la vremea 
aceea, moartea ei era inevitabilă. 

— Deci, a mai rămas domnişoara Jameson. 

Sir David încuviinţă. Răsfoi câteva pagini. 

— Katherine Ann Jameson, născută în ianuarie 1965. 


Bunicul său i-a devenit tutore la un an după moartea mamei 
sale. De-atunci sunt împreună. 

— Una peste alta, nu a făcut o treabă rea. 

— Din contră, fata are o reputaţie excelentă - inteligentă, 
muncitoare, cu simţul răspunderii. Genul de om care nu vede 
altceva decât munca, dar ăsta nu e neapărat un defect. 

— Revenind la Jameson, în timpul războiului a vizitat 
Germania? 

Sir David scutură capul. 

— N-a ajuns decât până în Austria. Din informaţiile noastre 
nu reiese că li s-ar fi încrucişat vreodată drumurile. 

— De fapt, spuse Sir David, nu este absolut nimic care să-l 
lege pe Jameson de toată povestea asta. E posibil ca 
domnişoara Jameson să lucreze pe cont propriu sau pentru 
cineva despre care nu ştim nimic. 

— Şi Dunmore? 

Noi presupunem că lucrează pentru Jameson. Poate că da, 
dar iarăşi e posibil să fie implicată o altă persoană. 

— Bine, spuse Sir David încet. Dacă domnişoara Jameson 
nu a fost trimisă aici de bunicul ei, atunci care este motivul 
pentru care se află în Irlanda? Ce i-a trezit interesul faţă de „II 
Falcone”? 

Benjamin îşi întinse gâtul încercând să-l dezmorţească. 

— Poate un client? Ceva legat de munca ei? 

— Se ocupă mai ales de grupările ecologiste şi alte grupuri 
de atitudine civică. Nimic care să se preteze la aşa ceva. 

— Un iubit? 

Sir David scutură din cap cu înverşunare. 

— Putin probabil. Cum ţi-am spus, nu ştie decât de muncă 
şi iarăşi muncă. 

— O altă rudă, în afară de Jameson? 

— Aaa, începe să devină interesant. E foarte greu să dau 
de numele primului soţ al lui Leslie Jameson, un tip pe nume 
Willy Andrew March, născut tot în Calhoon County, Texas, 
care a făcut şi el parte din armata americană în timpul celui 
de-al II-lea război mondial. A fost grav rănit şi lăsat la vatră. 
Câţiva ani s-a putut bucura de un cămin şi de copil. Apoi a 
apărut Jameson şi la puţin timp după aceea, familia March 


divorța. 

— Mi se pare normal să-i fi purtat pică lui Jameson, observă 
Benjamin. 

— Exact, dar nu-l mai putem întreba. Domnul March a 
murit în urmă cu câteva săptămâni, la Dallas, Texas. A fost 
lovit de o maşină care a fugit de la locul accidentului. 

— Şi imediat după aceea, nepoata lui naturală începe să se 
intereseze de „|| Falcone”. 

— Nu-mi place cum miroase treaba asta. Ceva o împinge 
de la spate şi vreau să aflu ce. 

— Domnule, dar faceţi tot ce puteţi. 

— Nu, spuse Sir David încet, încă nu. 

Se ridică și-și frecă bărbia. Nu i-ar fi stricat un ras, 
pantalonii îi erau sifonaţi şi ochii îl usturau de nesomn. Dar nu 
avea ce face. Va trebui să-l accepte aşa cum e. 

— Plecaţi undeva, domnule? întrebă Benjamin. 

— Să vizitez un vechi prieten. 


Capitolul 34 


Femeia micuță, îmbrăcată elegant, cobora încet strada, 
într-o mână ţinea un baston cu vârf argintiu, iar în cealaltă, 
un buchet de liliac învelit în celofan. Părul alb ca neaua 
strălucea în lumina proaspătă a dimineţii, iar faţa îi era 
liniştită. Părea cufundată în gânduri. 

Când ajunse aproape de uşa casei în care locuia, Sir David 
făcu un pas spre ea. Işi drese glasul. 

— Bună ziua, Frau Braunsweiger. 

Maria se opri şi îl privi în faţă. După o clipă pe buze îi înflori 
un zâmbet. 

— Bună ziua, locotenente Hargreave. 

— Mă flataţi. Nu mă aşteptam să mă recunoaşteţi. 

— Vă închipuiţi că v-aţi schimbat atât de mult? 

— Într-o jumătate de secol? Măcar un pic. 

— Dumneavoastră m-aţi recunoscut. 

— Da, şi nu mi-a fost uşor. 

Maria dădu din cap, dar nu spuse nimic. Niciunul dintre ei 
nu dorea să dezgroape acel moment din trecut când tânărul 
locotenent Hargreave o întâlnise la Centrul de recuperare a 
refugiaților - o tânără scheletică, suferind încă de pe urma 
tratamentului din lagărul de concentrare. 

În ceea ce îl privea, trecerea timpului nu îi îmbunătăţise 
înfăţişarea mai mult decât majorităţii oamenilor. Ea însă arăta 
incomparabil mai bine. 

— M-am gândit că vei deveni frumoasă. Se pare că am avut 
dreptate. 

Ea zâmbi din nou şi-l privi melancolică. 

— Mereu curtenitor. Dar nu mai eşti locotenent, nu-i aşa? 
Cum trebuie să-ţi spun acum? 

— „David“ ar fi foarte bine. 

— Bine. Spune-mi, David, e o întâmplare că ne-am întâlnit? 

— Nu, spuse el încet, nu este. 

— Atunci propun să intrăm. O să fac un ceai. „Oolong”, nu-i 


aşa? 

— Ai o memorie formidabilă. 

— O, într-adevăr. De multe ori aş dori să nu fie atât de 
bună, dar nu este cazul acum. 

O urmă în holul răcoros al imobilului şi urcară scările spre 
apartamentul ei. Îl invită în living, apoi aşeză florile în apă. 

Sir David rămase în picioare, cu mâinile la spate, admirând 
interiorul luminos. Tensiunea care îl stăpânise în ultima 
vreme începu să scadă. Era bucuros că venise. 

Maria se întoarse cu ceaiul. O ajută să ducă tava pe măsuţa 
de lângă canapea. După ce a turnat ceaiul şi au gustat din el, 
femeia îşi încrucişă mâinile pe genunchi, spunând simplu: 

— Și-acum, să stăm de vorbă. 


Capitolul 35 


— Jake? 

Mâna i se încleştă pe receptor. Murmura cu recunoştinţă 
„Mulţumesc, Doamne!“ 

La mii de mile depărtare, Kate închise ochii pentru o clipă şi 
inspiră adânc. N-o să-i fie uşor deloc. 

— De ce nu m-ai sunat mai devreme? întrebă Jake dintr-o 
suflare. Întotdeauna era mai bine să iei primul iniţiativa. l-am 
spus prostului ăla de O'Donnell să dea o fugă până la tine, să 
vadă ce mai faci. Dacă ştiam că nu merge telefonul nu te-aş fi 
trimis niciodată în locul ăla. 

— A venit, şi nu e prost deloc. lar telefonul funcţionează. 
Vrei să vorbim despre casă? 

— Casă? Care casă? 

— Casa în care stau în clipa asta. Cea pe care ai insistat să 
o verific. Zona nu e industrializată, Jake. Casa n-a avut mai 
mult de o duzină de proprietari în ultimele câteva secole. Mai 
e nevoie să continui? 

— Eşti furioasă, zise el pe un ton semi-acuzator. 

Kate strânse pleoapele şi-şi impuse să nu izbucnească în 
plâns. 

— Sunt orice, numai furioasă nu. 

— Intoarce-te acasă. 

Vorbele îi scăpaseră de pe buze, deşi intenţionase să o ia 
cu binişorul, să-i explice toate motivele care îl făceau să-i 
ceară asta şi s-o convingă, aşa cum numai el se pricepea s-o 
facă. 

La naiba, doar asta-i era meseria. Nu dăduse greş aproape 
niciodată, n-o să i se întâmple tocmai acum, mai ales cu Kate. 
O să-l asculte. Trebuie. 

— Nu! 

Din vocea lui Kate răzbătea o hotărâre care arăta clar că 
ştia exact la ce se gândea Jake şi era hotărâtă să-i ţină piept. 
Adăugă cu mai multă blândeţe: 


— Deocamdată nu pot. 

Jake apucă strâns marginea patului şi încercă să vorbească 
încet şi calm. 

— Nu ai niciun motiv să mai stai. M-ai convins în legătură 
cu casa. O să închei afacerea chiar azi. Vino acasă. _ 

Tăcerea se aşternu peste adevărurile nerostite. Intr-un 
târziu, Kate vorbi prima: 

— Amândoi știm bine că nu casa a fost adevăratul motiv. 

Jake trase adânc aer în piept şi renunţă la prudenţă. 

— Kate, fetiţo, indiferent de ce crezi că ştii, trebuie să stăm 
de vorbă. Măcar atâta merit, nu? 

Se îndoia că Jake îşi dădea seama, dar frica ce i se simţea 
în glas spunea mai mult decât vorbele. 

— O să stăm de vorbă, îi promise cu blândeţe, după ce voi 
afla şi restul. Willy a lăsat un „puzzle” în urma lui. Trebuie să-l 
rezolv singură. 

— Nu te-ai gândit că poate eu am deja soluţia? 

— Soluţia ta, Jake. Trebuie să o găsesc pe a mea, şi asta 
foarte repede. 

Nu se aştepta la asta. Încruntă sprâncenele. 

— De ce? 

— Willy mi-a lăsat o scrisoare. Spunea în ea că în sfârşit și- 
a dat seama cum ai procedat, dar nu spunea în ce chestiune. 

— Am convins-o pe bunică-ta să-l părăsească pentru mine, 
spuse grăbit Jake. Asta am făcut. Nu sunt mândru de isprava 
asta, fetiţo, şi ştiu că ar fi trebuit să-ţi spun adevărul de mult, 
dar uite, vino acum acasă şi o să lămurim lucrurile. Bine? 

Kate îndepărtă puţin receptorul de ureche şi privi prin 
fereastra bucătăriei siluetele şterse ale gutuilor din depărtare. 
Spuse apoi încet: 

— Nu era vorba de Leslie Ann, Jake. Willy găsise ceva care 
i-a luat ani de zile până să se lămurească. Ce spui tu nu putea 
dura atât. 

— Era un ramolit, la naiba! Vroia să se răzbune pentru că 
nu reuşise în viaţă aşa cum îşi dorise. Orice ţi-ar fi spus, sunt 
numai minciuni. 

— Willy e mort. Cineva l-a omorât acum câteva săptămâni. 

Pentru o clipă Jake nu spuse nimic. Când vorbi din nou, 


vocea îi părea îmbătrânită şi obosită. 

— Îmi pare rău, Dumnezeu să-l ierte. Am fost prieteni multă 
vreme. Am avut multe greutăţi de înfruntat împreună şi am 
ieşit cu bine din ele. Mă întreb uneori... 

— Ce? 

Jake murmură ca pentru sine: 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas în Calhoon, dacă aş 
fi uitat sentimentele pe care le aveam pentru bunica ta, dacă 
m-aș fi însurat şi as fi dus o viață obişnuită. 

— Dar n-ai făcut-o. Ai convins-o să fugă cu tine la 
Washington şi s-o ia şi pe mama. Un singur lucru mă face 
curioasă. Ce a făcut Willy când a aflat? 

— A rugat-o să nu-l părăsească. 

— Atâta tot? 

— l-a spus că o iubeşte şi că vrea să rămână împreună. l-a 
promis că o să muncească din greu şi o să-i asigure o viaţă 
lipsită de griji. 

— Dar n-a fost suficient, nu? 

— Nu, spuse Jake, şi vocea îi suna mai hotărâtă, cu o undă 
de sfidare. 

— Eram făcuţi unul pentru altul, asta a fost. Când Willy şi-a 
dat seama că n-o poate face să se răzgândească, i-a cerut să 
i-o lase pe mama ta. Dar Leslie nu putea face asta în ruptul 
capului. Sally era şi copilul ei. O iubea tot atât pe cât de mult 
o iubea Willy. Şi în afară de asta, ce fel de viaţă ar fi avut într- 
o fundătură nenorocită, fără o mamă care să-i poarte de 
grijă? 

Kate rezistă impulsului de a-i spune că poate i-ar fi plăcut 
mai mult. De fapt, nu avea niciun motiv să gândească astfel. 

În loc de asta spuse: 

— Willy ştia că s-ar putea să moară. De aceea mi-a scris, 
dar a mai făcut ceva. Ştii de vreun prieten anume pe care îl 
avea în Texas? Cineva în care se putea încrede orbeşte? 

— Nu. Dar nu văd legătura. 

— Din câte mi-a scris Willy, i-a povestit acelui prieten tot ce 
aflase despre tine. Peste mai puţin de douăzeci de zile acel 
prieten va da publicităţii tot ce ştie de la Willy. Asta doar dacă 
nu-l pot opri eu. 


Jake simţi că i se taie răsuflarea. 

— Ce tot spui acolo? 

— M-ai auzit perfect. Există un bărbat în Texas care a fost 
amicul lui Willy şi care va divulga totul dacă nu găsesc o cale 
să-l opresc. 

— Dumnezeule! 

— Incă nu e prea târziu. Spune-mi totul acum şi eu... 

— Vino acasă! 

— Nu pot! Tu nu-ţi dai seama ce este în joc. Sau poate că 
da... 

— A trecut o viaţă de atunci, spuse Jake. Willy nu avea 
niciun drept să răscolească totul din nou. O să aflu cine e 
bărbatul acela. O să ne înţelegem cumva. 

— La fel cum te-ai înţeles cu Willy? 

— Ce vrei să spui? 

— Ce ai auzit. Willy e mort şi tu tot nu vrei să-mi spui 
adevărul. Nu te poţi gândi la altceva decât cum să 
muşamalizezi afacerea. N-o să-ţi meargă. O să mă duc la 
arhivele crimelor de război din Viena şi o s-o iau de la capăt. 

Continuă cu vocea mai potolită. 

— Nu vreau să-ţi fac rău, Jake, crede-mă! Te iubesc. Dar nu 
cred că o să reuşeşti să dai de prietenul lui Willy, cu atât mai 
puţin să te înţelegi cu el. Dacă Willy a avut curajul să-l implice 
în problema asta, cu siguranţă avea încredere deplină în el. 
Singura şansă de a-l opri este ca eu să aflu adevărul - tot 
adevărul, nu numai ce vrei tu să-mi spui. 

— Nu se poate... Nu înţelegi... 

— Te iubesc, repetă Kate. Te iubesc cu adevărat şi te rog 
să nu-ţi faci griji, o să fiu cu băgare de seamă. Am aflat 
despre Gessel. 

La capătul celălalt al firului se auzi un sunet înăbuşit, ca un 
țipăt înghiţit în ultima clipă. 

— Gessel! 

— Ştiu că e aproape sigur mort, dar nu voi risca. 

Pe aleea din faţa casei se auzi scrâşnetul roţilor de la 
maşina lui Nat. 

— Trebuie să închid acum. Te sun peste câteva zile. 

— Kate, nu...! 


— La revedere, spuse şi închise receptorul înainte ca 
lacrimile s-o înăbuşe. Aproape imediat, aparatul sună din nou. 
Fără să stea pe gânduri, se aplecă şi-l scoase din priză. 

Când Nat intră în casă, câteva clipe mai târziu, Kate era 
deja sus în baie, stropindu-şi faţa cu apă rece şi încercând să- 
şi stăpânească tremurul nervos al trupului. 


Capitolul 36 


— Avem o problemă, spuse Dunmore. 

— Într-adevăr? 

— Domnul Jameson nu a reuşit să-şi convingă nepoata să 
se întoarcă acasă la Washington. E hotărâtă să meargă la 
arhivele crimelor de război din Viena. 

— Ţi-a dat instrucţiuni să o urmăreşti? 

— Da. E foarte îngrijorat din cauza ei. 

— Nu mă mir, spuse Manheim Schlossberg, apoi, după o 
clipă de gândire, adăugă: S-ar putea să fiu nevoit să mă 
întâlnesc cu domnişoara Jameson. 

— Cum doriţi, domnule. 

— În aceste condiţii, poate ar fi mai bine să vii direct aici. 
Până ajungi, o să am timp să mă gândesc la toate şi să iau o 
hotărâre. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, domnule. 

— Da, aşa este. O, încă ceva Dunmore... 

— Da, domnule? : 

— Apreciez loialitatea, mai presus de orice. Ințelegi? 

— Aţi fost foarte generos, domnule. 

— În aceeaşi ordine de idei, nu urăsc nimic mai mult decât 
lipsa de loialitate. 

Urmă o clipa de tăcere, în răstimpul căreia Dunmore 
încercă să pătrundă înţelesul cuvintelor, apoi spuse: 

— Doar nu sunt inconştient, domnule. 

— Nici n-am pretins aşa ceva, îl asigură Schlossberg. Ai un 
avion care decolează de pe aeroportul Heathrow peste două 
ore. Poate reuşeşti să-l prinzi. 

Închise telefonul şi, o clipă mai târziu, Dunmore făcu la fel. 
Ridică sacoşa neagră de voiaj şi se îndreptă spre poarta de 
îmbarcare. 

Duduia Jameson îi zădărnicise planurile o dată. Dacă ar mai 
fi avut câteva minute la dispoziţie ar fi putut trece peste toate 
hârtiile pe care le găsise în casa de la ţară, hârtii din care ar fi 


aflat cu siguranţă de ce prezenta fata asta atâta interes 
pentru Jameson şi Schlossberg. 

Atunci dăduse greş - din cauza ei şi a amicului ei american. 
Dar n-o să se mai întâmple. 


Capitolul 37 


— Hai, recunoaşte, spuse Nat. În copilărie, n-ai căzut 
cumva în cap, o dată sau de două ori? 

— Din câte îmi amintesc, nu, replică Kate. Tocmai 
terminaseră micul dejun. În timp ce mâncau, îi spusese 
despre convorbirea ei cu Jake. 

— Atunci cum poţi să crezi că te las de capul tău la Viena? 

— Pentru ca trebuie să recunoşti că sunt o femeie în toată 
firea, independentă, în stare să iau hotărârile care mă 
privesc. 

— Hm? 

— Las-o baltă. 

Se întoarse cu spatele la chiuveta unde spăla vasele - era 
datoria ei, din moment ce el pregătise mâncarea - şi 
continuă: 

— Uite, aş putea să mă dau mare că vreau să merg 
neapărat singură, dar adevărul e că fac pe mine de frică. Dar 
nu ar fi cinstit din partea mea să te rog să vii cu mine. Totuşi, 
dacă simţi o dorinţă nebună să vizitezi Viena, n-o să mă agit 
prea mult să te împiedic. 

O privi lung şi Kate simţi furnicături în tot corpul, apoi 
zâmbi ştrengăreşte: 

— lubito, păi dacă-mi vorbeşti atât de dulce, cum crezi că o 
să rezist? 

Nat râse şi o prinse în braţe. Viena fu dată uitării pentru un 
timp. Dar nu prea îndelungat. 

Cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore după de Peter 
Dunmore luase avionul de pe aeroportul Heathrow, Nat şi 
Kate făceau acelaşi lucru. Plecarea lor nu rămase 
neremarcată. 


Capitolul 38 


În magazinul micuţ de pe Ormond Quay, piticul îşi strânse 
părul cu un elastic nou, luă pisica sub braţ şi trase storul 
peste uşa de la intrare. Traversă strada, dădu colţul şi se opri 
în faţa unei case cu o uşă vopsită în verde strident. 

Îi deschise o femeie grăsuţă, cu păr cenuşiu şi ochi 
zâmbitori. 

— lată-vă, în sfârşit, spuse ea întinzând braţele. Eşti o 
dulceaţă! 

— Să fii cuminte, pisi! îşi sfătui motanul şi îşi continuă vesel 
drumul. 


Capitolul 39 


La Londra, Sir David ieşi din apartamentul din Pimlico, 
încuie uşa în urma lui şi cobori repede treptele. Şoferul îl 
aştepta. Benjamin stătea pe bancheta din spate. Porniră 


împreună spre aeroport. 
* 


x x 
În cartierul Mayfair, Maria Braunsweiger schimbă apa din 
vaza plină cu liliac. Se hotărî ca la apusul soarelui să spună 
rugăciunea de pomenire a morţilor. 


Capitolul 40 


La Washington, secretara lui Jake informă conducerea 
firmei „Jameson, FitzGiven & Asher“ că domnul Jameson nu 
va participa la şedinţe pe un termen nelimitat. 

Îşi luase o vacanţă binemeritată. 


Capitolul 41 


lar în Calhoon County, Texas, un vânt fierbinte şi uscat 
răscolea pământul de pe mormântul lui Willy March. 


Capitolul 42 


Arhivele crimelor de război se aflau într-o clădire cu multe 
coridoare, pe  Landesgerichtstrasse, nu departe de 
Universitate. Ocupau un labirint de camere împânzite de 
fişete, cutii de carton şi tot materialul auxiliar aferent. 
Personalul era format din câteva figuri bătrânicioase şi în mod 
evident plictisite. 

Poate dacă ar fi venit pentru o investigaţie mai interesantă, 
nu atât de evidentă, ar fi stârnit mai mult entuziasm. Dar 
numele lui Heinrich Gessel nu mai intriga pe nimeni. Toată 
lumea ştia despre el. _ 

— Mort, spuse bărbatul chel, cu umerii aduşi în faţă. In vara 
lui patruzeci şi cinci. La Berlin. Maşina în care se afla a fost 
bombardată. Identificat pe baza amprentelor dentare. 

— Atâta tot? întrebă Nat. Nu s-ar putea să se fi înşelat? 
Omul din faţa lui îi aruncă o privire piezişă prin ochelarii fără 
rame. 

— Să se înşele? Sigur că se puteau înşela. 

Arăta în jurul lui, spre învălmăşeala din camera mică. 

— Arată asta a perfecţiune? A greşi e omeneşte. 

— Deci nu avem cum să fim siguri? întrebă Kate. 
Funcţionarul oftă. Se ridică şi se îndreptă spre unul din fişiere. 
Băgă mâna şi scoase un dosar. 

— Gessel e un subiect uşor. Măcar avem dosare despre el. 
Veniţi cu altceva mai greu şi atunci putem sta de vorbă. 

Lăsă dosarul să cadă pe birou şi ieşi din încăpere. 

Kate rămase cu ochii la el, dar nu făcu nicio mişcare. Nat o 
privi scurt, observă că arată ca un iepure în faţa unui şarpe şi 
se apropie de birou. 

— E doar o mână de hârtii, spuse şi deschise dosarul. 

Pe prima filă a dosarului, fotografia unui bărbat îi privea 
drept în ochi. Avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, dar fără 
puritatea tinereţii. Părul spălăcit era pieptănat cu grijă şi 
stătea lipit de cap. Ochii, aşezaţi adânc în orbite, aveau o 


privire pătrunzătoare. Pomeţii înalţi erau colţuroşi, faţa 
prelungă, iar nasul drept şi subţire. Buzele erau foarte subţiri. 

Obiectivul fotografului îl surprinsese într-o poziţie rigidă, de 
parcă fusese scos la raport. Avea o siluetă subţire dar 
musculoasă. Purta o uniformă de ofiţer al armatei germane. 
La gât strălucea Crucea de Fier. 

— Heinrich Gessel, spuse Kate abia şoptit. Atinse fotografia 
cu degetul. 

Liniştea profundă din cameră fu ruptă de cuvintele ei. 

— Ei ne considerau rase impure, ştiai asta? ne spuneau 
„corcituri”. Erau convinşi că nu-i vom putea învinge niciodată 
pentru că nu eram „rase pure“. 

Nat pufni. 

— N-a pretins nimeni niciodată că erau deştepţi. Oricine 
ştie că un câine corcit este mai rău decât unul de rasă pură. 

Omul cu chelie se întoarse, aducând o ceaşcă de ceai. Auzi 
ultimele cuvinte ale lui Nat şi zâmbi subţire. 

— Ei, aţi văzut destul? 

— Despre Gessel, da. Numele de Volker vă spune ceva? 

Omul căzu pe gânduri câteva clipe, apoi scutură capul. 

— Nu l-am auzit niciodată. 

— Dar Manheim Schlossberg? 

Omuleţul strânse din pleoape. 

— Glumiţi? 

— Ce vi se pare atât de amuzant? interveni Nat. 

Omul cu început de chelie dădu din umeri. 

— Nu amuzant, doar ciudat să-i pomeniţi numele în locul 
acesta. A fost un om mare. 

— A fost? întrebă Kate. 

— Ei bine, din câte ştiu eu, încă este. S-a retras cu câtva 
timp în urmă, dar n-am auzit să fi murit. 

Nat îşi plecă privirea din nou asupra dosarului. Filele erau 
îngălbenite de ani şi în curând probabil se vor rupe. Peste 
încă un timp, se vor dezintegra. Nu va mai rămâne nimic 
despre Heinrich Gessel şi despre cei care l-au cunoscut. Dar 
se pare că Schlossberg va rămâne în amintirea oamenilor. 

— Ce-l face atât de mare? 

— Ce-l face pe orice om mare? Curajul, idealurile înalte, 


sentimentul de sacrificiu. A fost conducătorul mişcării de 
rezistentă din Germania. Și-a urmărit duşmanii până în gaură 
de şarpe. Putea să fie ucis de o mie de ori, dar, prin cine ştie 
ce miracol, a supravieţuit. Mai târziu, a ajutat mult la 
reconstrucţia Germanei şi la îmbunătăţirea imaginii ei în 
exterior. 

— Aveţi ceva despre el în arhivă? întrebă Kate. 

— Nu, bineînţeles. 

Aici ţinem dosarele criminalilor, nu ale eroilor. Dar vă pot 
spune unde locuieşte - în Salzkammergut, lângă 
Wolfgangsee. 

Kate ezită. Bărbatul o va crede nebună, dar nu avea ce 
face. 

— Oare este posibil ca Manheim Schlossberg să fi 
supravieţuit războiului pentru că a colaborat în secret cu 
naziştii, poate chiar cu Heinrich Gessel? 

Omuleţul cu chelie se întunecă. 

— Aveţi o imaginaţie debordantă. Doar că ar fi una sau 
două probleme. 

— Şi anume? întrebă Nat. 

Omuleţul luă o înghiţitură de ceai, îl găsi prea amar şi mai 
puse puţin zahăr din bolul de pe masă. În liniştea apăsătoare 
din încăpere, glasul lui răsună clar. 

— Toţi membrii familiei lui Manheim Schlossberg au fost 
omorâţi chiar de la începutul războiului, aşa că naziştii nu ar fi 
avut cu cine să-l şantajeze şi să-l convingă să coopereze. Din 
cauza asta a intrat în rezistentă. 

— Altceva? întrebă Kate. 

Bătrânul clătină încet din cap, apoi zâmbi. 

— Manheim Schlossberg este evreu. 


Capitolul 43 


— Sunt depăşită! oftă Kate. Nu pricep nimic. 

Era întinsă pe patul din camera lor, în hotelul „Ambasador“. 
Fusese ideea lui Nat să tragă acolo. Inainte ca ea să aibă timp 
să protesteze, Nat îşi şi pusese cartea de credit pe tejgheaua 
recepţiei. 

Asemenea unei matroane răsfăţate, învăluită de amintirile 
unei tinereţi decadente, hotelul, Ambasador" era al naibii de 
scump. În sinea ei, Kate era de părere că încăperile erau 
exagerat de împopoţonate, cu pereţii îmbrăcaţi în brocat roşu 
şi cu atâtea candelabre greoaie de cristal, dar Nat o asigurase 
că ăsta era stilul vienez şi că trebuia să-l accepte aşa cum 
era. 

De îndată ce chelnerul le aduse o sticlă de „Grüner 
Veltliner“, un platou cu cârnaţi, pâine încă aburindă şi un 
coşuleţ cu nişte fursecuri de ciocolată delicioase, Kate se 
puse pe treabă. 

Ar fi putut chiar să fie încântată, dacă n-ar fi fost 
sentimentul acela chinuitor că intrase într-un joc de „puzzle” 
complicat, ale cărui piese refuzau pur şi simplu să fie puse 
cap la cap. 

— Gessel e mort, spuse ea studiind tavanul împodobit cu 
îngeraşi dolofani, Schlossberg este un erou al rezistenţei, de 
origine evreu, de Volker nu a auzit nimeni, iar eu nu pricep cu 
nimic mai mult decât atunci când am primit scrisoarea lui 
Willy. Singurul lucru de care sunt sigură este că Jake e speriat 
de moarte şi nu ştiu de ce. 

— Poate ştie ceva ce tu nu ştii, spuse Nat, ieşind din baie. 
Făcuse duş şi acum se ştergea meticulos pe piept. In jurul 
taliei înfăşurase un al doilea prosop, minuscul, care abia îi 
acoperea coapsele. Părul îi era ud şi era proaspăt ras. 

— Hmmm, murmură Kate distrată. 

— Ai mâncat toate fursecurile? 

— Nu, ti-am lăsat şi ţie trei. 


Nat le înfulecă într-o clipită, stând în picioare şi ştergându- 
se maşinal cu prosopul. O privea insistent. Kate roşi. Făcuse 
duş înaintea lui şi acum stătea goală sub cearşaful răcoros. 

— Ce e? întrebă într-un târziu. 

— Mă întrebam dacă semeni cu bunica ta. 

— Adevărul este că semăn. 

— Asta explică totul, răspunse Nat şi se aşeză pe marginea 
patului aproape de ea. 

— Ce explică? 

Ciudat cât de greu îi era dintr-o dată să respire. 

— De ce o doreau atât de mult Willy şi Jake. 

Degetele îi alunecară sub cearşaf şi i se opriră pe sâni. Kate 
simţi un tremur în tot corpul şi dădu să se acopere. Nat îl 
trase mai jos, smulse prosopul care-i acoperea mijlocul şi o 


acoperi cu trupul lui. 
* 


x x 
Cinci etaje mai jos, Peter Dunmore aştepta. 


Capitolul 44 


— Da, spuse Kate, numele meu este Katherine Jameson. 
Lucrez la firma „Jameson, FitzGiven & Asher“ din Washington. 
Sunt în trecere prin Viena şi aş dori, dacă este posibil, să iau 
legătura cu Herr Schlossberg. 

— Înţeleg, spuse domnul de la capătul celălalt al firului. 

Era unul din angajaţii departamentului de relaţii cu publicul 
din cadrul firmei „Schlossberg Industries”. Kate descoperise 
numărul în cartea de telefon. Ştia că plusează, dar era 
singura soluţie pe care-o avea. 

— Sunteţi amabilă, doamnă, să-mi spuneţi despre ce este 
vorba? 

Doamne, da' politicoşi mai erau vienezii ăştia! Era vorba 
despre faptul că încă nu era convinsă că Manheim 
Schlossberg nu cooperase cu naziştii. Ce-ar fi să-i servească 
asta pentru început?! 

— Am venit în Europa la rugămintea bunicului meu, Jake 
Jameson. 

Spunea adevărul. Irlanda era în Europa, iar Jake acolo o 
trimisese. 

Urmă o clipă de linişte, timp în care agentul de relaţii cu 
publicul verifica cele auzite. Probabil nu avea toate datele 
referitoare la persoana lui Jake Jameson, dar măcar auzise de 
numele lui. 

— Îi voi comunica domnului Schlossberg dorința 
dumneavoastră. Unde puteți fi găsită? 

— Locuiesc la hotelul „Ambasador”. 

— O să vă caute cineva. 

Şi cu asta a închis. Nu i-a spus cine va fi persoana 
respectivă, nici peste cât timp o va căuta. Trebuia să se 
mulţumească cu promisiunea că în curând Manheim 
Schlossberg va afla că domnişoara Jameson dorea să ia 
legătura cu el. 

— Ai avut succes? întrebă Nat când se întoarse din holul 


hotelului. Coborâse după ziare. 

— Nu prea ştiu. O să mă caute cineva. 

— Bănuiesc că nu prea ai chef să vizitezi puţin Viena, cât 
timp aşteptăm? 

Kate stătu puţin pe gânduri. Dincolo de ferestrele camerei 
de hotel, oraşul părea ispititor şi apoi, nu mai fusese la Viena. 
Pe de altă parte, îşi aminti cât de îngrijorat îi păruse Jake. 

— N-aş vrea să lipsesc atunci când apare mesagerul lui 
Schlossberg. 

— În regulă. 

Îşi scoase haina kaki, o aruncă pe un scaun şi aruncă 
ziarele peste ea. 

— Atunci poate găsim altceva de făcut. 

x 


x x 


La câteva sute de mile, spre vest, în casa de lângă 
Wolfgangsee, Manheim Schlossberg era informat că 
domnişoara Kate Jameson dorea să-l vadă. 

Înainte de a lua o hotărâre, se gândi o clipă cu reproş la 
taţii care nu ştiu să-şi stăpânească odraslele. 

x 


x x 


Nat dormea când sună telefonul. Kate ridică repede 
receptorul, înainte ca sunetul strident să-l trezească. 

— Alo? 

— Domnişoara Jameson? întrebă o voce bărbătească 
plăcută, gravă şi cultivată. 

Nu simţea niciun fel de accent. 

— Chiar ea. 

— Mă numesc Peter Dunmore. Sun din partea domnului 
Schlossberg. M-a rugat să vă comunic că ar fi încântat să vă 
primească. 

Kate se ridică puţin şi se sprijini de perne. Se simţea 
tulburată. 

— Foarte amabil din partea lui. Când l-aş putea întâlni? 

— Trimite un elicopter după dumneavoastră. 

— Elicopter? 

— Herr Schlossberg se află la reşedinţa sa din regiunea 


lacurilor, la câteva sute de mile de Viena. Oaspeţii lui vin de 
obicei cu elicopterul. Este mult mai convenabil. 

Desigur, avea dreptate. Ce prostie din partea ei să nu-şi 
dea seama de asta. 

— Când...? 

— Vine o maşină să vă ia peste o oră. Elicopterul vă 
aşteaptă la aeroport. Vă convine? 

— E perfect. Vă mulţumesc, domnule... 

— Dunmore. Peter Dunmore. 

— Vă mulţumesc pentru ajutor. 

Vocea lui Dunmore se schimbă, imperceptibil. 

— Pentru puţin, domnişoară Jameson. Pentru puţin. 


Capitolul 45 


Sir David stătea în spatele lanţului despărțitor de la 
aeroport şi privea elicopterul care tocmai se ridica în aer. 
Înjură cu năduf. 

— La dracu', cum de nu m-am gândit la asta? 

— Pentru că nu eşti atoateştiutor, replică piticul. Fruntea 
sus, cel puţin putem deduce unde se îndreaptă. 

— Putem? 

— Adu-ţi aminte de legătura pe care o avem la Ministerul 
Aviației. L-am sunat. Se pare că elicopterul aparţine firmei 
„Schlossberg Industries”. Proprietarul, Manheim Schlossberg, 
îl foloseşte ca să-şi transporte oaspeţii la reşedinţa sa din 
regiunea lacurilor. 

Sir David încruntă sprâncenele. Maria îi pomenise de 
Schlossberg. Se pare că numele lui figura şi în însemnările 
lăsate de Willy March nepoatei sale. Dar ce legătură putea el 
să aibă cu Gessel sau cu cercetările legate de „Il Falcone”? 

— Manhein este un om foarte bogat, cugetă el cu glas tare. 

— Putred de bogat. De ce? 

— Şi-ar putea permite să-şi bage nasul în afaceri cu obiecte 
de artă vândute pe piaţa neagră. 

— Ar putea, întări piticul. Te gândeşti cumva că vrea să dea 
de urma tabloului, dacă nu îl are deja? 

— S-ar putea să mă gândesc la ambele variante, dar totuşi 
Schlossberg este evreu. Mi-e imposibil să cred că ar pune 
mâna pe o lucrare de artă furată de la o familie care a sfârşit 
în cuptoarele lagărelor de concentrare. 

— Mda, pare puţin credibil. 

— Dar atunci, ce legătură are cu domnişoara Jameson? 

— Ai răbdare, îl sfătui piticul. Cu răbdarea treci şi marea. 
Avea desigur dreptate. Sir David ştia prea bine asta. lşi 
clădise întreaga carieră pe cercetări amănunțite, cu răbdare, 
refuzând să renunţe, măcinând nervii duşmanilor într-atât, 
încât aceştia îi erau aproape recunoscători când îi aresta. 


Evident, nu lucrase de unul singur, dar avusese o contribuţie 
substanţială. 

Reuşise să obţină multe prin răbdare, poate va reuşi şi de 
data aceasta. Problema era că se săturase! 

— Cincizeci de ani mi-au fost de-ajuns, spuse el şi se 
întoarse pe călcâie, îndreptându-se spre maşină. 


Capitolul 46 


Panorama care se deschidea din holul principal al casei îţi 
tăia respiraţia. Pe vreme senină, puteai vedea munţii care se 
înălţau departe, dincolo de valea îngustă. 

Kate stătea uluită în faţa ferestrelor largi, încercând să 
cuprindă în întregime măreţia priveliştii. Călătoria cu 
elicopterul fusese scurtă dar nu atât de rea precum se 
aşteptase. Pilotul era un as al meseriei dar total 
necomunicativ. În afară de două vorbe de bun-venit la bord, 
nu spusese nimic tot drumul. 

— Impresionant, nu-i aşa? 

În spatele ei, Nat dădu din cap, perfect de acord cu ea. 
Insistase să o însoţească, iar ea nu încercase să-l 
descurajeze. Simplul fapt de a-l şti lângă ea o făcea să se 
simtă mai bine. Îşi spuse că este o simplă iluzie, dar cu 
siguranţă, era una foarte puternică. 

— Incredibil, spuse Nat. 

Poate era doar imaginaţia lui Kate, dar de când intrase în 
casă Nat părea că-şi schimbase dispoziţia. Avea o forţă şi o 
vioiciune pe care nu le remarcase înainte. 

Cu siguranţă, închipuirea ei întrecea realitatea. 

— Cât de amabil din partea dânsului să ne invite. La urma 
urmei suntem nişte străini. 

— Îl cunoaşte pe bunicul tău, replică Nat, stând cu mâinile 
la spate şi inspectând cu interes încăperea. 

— Vrei să spui că a auzit de el. 

— Da, sigur. Unde crezi că dă uşa aceea? 

— Habar n-am. Hei, ce faci? 

— Arunc o privire. Nu fac nimic rău. 

— O să fie rău dacă cumva intră gazda şi te prinde 
spionând. 

Dar, spre norocul lor, Nat se întorsese deja din mica lui 
inspecţie când în cameră îşi făcu apariţia un bărbat înalt, 
atrăgător, în jur de treizeci şi cinci de ani. Era brunet, cu ochi 


căprui şi un zâmbet plăcut. 

— Domnişoară Jameson, sunt Peter Dunmore. Îmi face 
plăcere să vă cunosc. 

— Şi mie la fel, domnule Dunmore. Acesta este un prieten 
de-l meu, Nat Murdock. 

Cei doi bărbaţi se măsurară o clipă. Erau de aceeaşi 
înălţime, la fel de supli şi bine clădiţi. Părul lui Dunmore era o 
idee mai închis la culoare, iar faţa mai puţin colţuroasă. 
Zâmbi, dar ochii îi rămaseră la fel de scrutători. 

— Domnule Murdock. Sper că aţi avut o călătorie plăcută. 

— Foarte plăcută, răspunse Nat. Nimic nu întrece 
elicopterele Haviland 44. Sunt mai scumpe, dar poţi avea 
întotdeauna încredere în ele. 

Dunmore păru uşor surprins. 

— Sunteţi pilot, domnule Murdock? 

Nat ridică din umeri. 

— Mi-am încercat mâna pe câteva aparate. Dar 
dumneavoastră? 

— Mă tem că munca mea se limitează la nivelul solului. 

Zâmbi din nou şi arătă spre canapelele adânci, aşezate în 
faţa căminului mare, de piatră. 

— Vă rog să luaţi loc. Herr Schlossberg va veni îndată. 

— Nu ştiam că te pricepi la pilotat, spuse Kate când 
rămaseră din nou singuri. 

— S-ar putea să mai fie câteva lucruri pe care nu le ştii 
despre mine, murmură Nat. 

— Ce-ai spus? 

— Nimic. Trebuie să mai existe o cale de ieşire în afară de 
elicopter. Este imposibil să se aprovizioneze doar cu ajutorul 
lui. 

— Sunt sigură că există un drum, dar probabil Herr 
Schlossberg vrea să plecăm aşa cum am venit. 

— Ar fi drăguţ din partea lui, zise Nat ridicându-se şi 
plimbându-se agitat prin cameră. 

— Ce-i cu tine? Parcă ai sta pe ghimpi. 

— Sunt nerăbdător să-l întâlnesc pe tipul asta, atâta tot. De 
ce întârzie? 

Răspunsul veni o clipă mai târziu. Manheim Schlossberg 


intră încet în încăpere, sprijinindu-se pe două cârje. Avea 
picioarele anchilozate. Fiecare trebuia ridicat şi aşezat pentru 
fiecare pas, cu cea mai mare grijă. 

Încet, încet, ajunse în faţa lor. 

— Nu mi-ar strica un scaun cu rotile, dar prefer să mă 
lipsesc de el. Bună ziua, domnişoară Jameson, domnule 
Murdock. 

Kate simţi că i se taie răsuflarea. N-ar fi vrut pentru nimic 
în lume să arate ce simte, dar şocul fusese prea mare. Faţa 
brăzdată de cicatrici adânci şi corpul  contorsionat 
demonstrau mai bine ca orice altceva ce avusese de îndurat 
omul din faţa lor. 

Dintr-o dată se simţi ruşinată de bănuielile pe care le 
avusese. 

— Mă simt onorată să vă cunosc, domnule Schlossberg. 


Capitolul 47 


— Nu sunt absolut sigur, spuse Schlossberg, dar cred că l- 
am cunoscut pe bunicul dumneavoastră la o petrecere la 
Roma, acum câţiva ani. 

— Se poate. Jake călătoreşte foarte mult. 

— Cel puţin sunt convins că avem multe cunoştinţe 
comune. Cu ce vă ocupați la firmă? 

— Reprezint grupările ecologiste care au impresia că sunt 
victime ale poluării mediului. 

Schlossberg clătină gânditor capul. Şedeau cu toţii pe 
canapeaua de lângă fereastră, bând cafea. Se oferise să-i 
servească şi cu ceva de băut, dar atât Nat cât şi Kate îl 
refuzară, încăperea era scăldată în acordurile line ale unei 
piese simfonice. 

— Este o muncă foarte importantă. Puțin contează ce 
facem noi, dacă lăsăm moştenire copiilor noştri un pământ 
pustiit. Clătină capul cu regret. De exemplu, situaţia fostelor 
ţări comuniste este dincolo de orice închipuire. Va fi nevoie 
de eforturile mai multor generaţii ca să se repare răul făcut. 

Nat se foi pe canapea. Până atunci nu scosese o vorbă, dar 
acum se hotărî să intervină. 

— Mi se pare că am citit undeva că „Schlossberg 
Industries” intră în forţă în Europa de est. 

Bătrânul încuviinţă. 

— Aşa este. Există posibilităţi uriaşe pentru cei ce-şi asumă 
riscul. 

Tăcu şi-i privi pe rând. Peter Dunmore, în picioare în 
spatele lui, făcu la fel. 

— Inţeleg că bunicul dumneavoastră dorea să staţi de 
vorbă cu mine. 

Kate avu o clipă de ezitare. Sosise momentul de care se 
temuse din clipa în care dăduse cu ochii de gazda lor. Puse 
încet ceaşca de cafea pe măsuţă şi trase aer în piept. 

— Intr-un fel, da, însă mă tem că v-am ascuns adevărul, 


Herr Schlossberg. 

Bătrânul încruntă sprâncenele. 

— Nu înţeleg. 

— Într-adevăr, bunicul meu, Jake Jameson, m-a trimis în 
Europa, însă cu scopul de a vedea o casă, în Irlanda, pe care 
doreşte să o cumpere. Am venit la Viena pentru alte scopuri. 

Schlossberg o studie o clipă, apoi spuse încet: 

— Oricare ar fi motivele dumneavoastră, se pare că vă 
preocupă foarte mult. 

— Intr-adevăr. Mă simt prost că am dat buzna peste 
dumneavoastră. 

Dunmore puse jos ceaşca de cafea din care sorbise până 
atunci. Ocoli canapeaua şi o privi drept în ochi. 

— Dacă aţi venit aici pentru alte motive decât cele 
declarate, este foarte grav, domnişoară Jameson. 

Schlossberg îl opri, ridicând mâna. 

— Stai, Peter. Este evident că domnişoara are remuşcări. 
Se întoarse spre Kate. Poate ar fi mai bine să-mi spuneţi 
exact pentru ce aţi venit. 

Kate trase din nou aer în piept şi-i aruncă o privire lui Nat. 
Faţa lui rămânea impenetrabilă. Din partea lui nu se putea 
aştepta la niciun ajutor. 

— Bine. Jake Jameson este singura mea rudă. Din punct de 
vedere legal şi din motive pe care eu le socotesc importante, 
este bunicul meu. Adevărul însă este că nu a fost tatăl natural 
al mamei mele. A adoptat-o pe când era copil. Tatăl ei se 
numea Willy March. 

Făcu o pauză, aşteptând să vadă ce reacţie produsese 
numele acesta, dar nu se întâmplă nimic. 

— Willy a murit acum câteva săptămâni în Texas, continuă. 
La scurt timp după moartea lui am primit un pachet cu o 
scrisoare şi nişte documente strânse de el. În scrisoare 
aducea anumite învinuiri bunicului meu - adică, lui Jake - şi 
mă avertiza că va fi demascat dacă nu încercam eu însămi să 
descopăr adevărul. Deşi nu-mi scria explicit la ce se referea, 
mi-a lăsat nişte indicii. 

— Care v-au condus la mine? 

Schlossberg rostise întrebarea pe un ton neutru - nu părea 


supărat sau contrariat, ci doar curios. 

Kate dădu din cap. 

— Majoritatea materialului pe care l-am primit se referea la 
Jake, la cariera lui, începând din anii cincizeci până în prezent. 
Dar erau câteva însemnări în care am dat de numele 
dumneavoastră. 

— În ce context? 

— Tocmai aici apare neclaritatea. Figurează într-o listă de 
nume - al lui Jake, al unui criminal de război pe nume Heinrich 
Gessel, al unui anume Volker, o femeie pe nume 
Braunsweiger şi un tablou pictat de Rafael, cunoscut sub 
denumirea de „Il Falcone”. 

Faţa lui Schlossberg se crispă şi o privi uluit. 

— Dar este extraordinar. 

— V-a vizitat cumva Willy? 

Bătrânul clătină încet capul. 

— Nu. Dar este uluitor. Dacă înţeleg bine, acest om îi purta 
ranchiună domnului Jameson, probabil din cauza adoptării 
fiicei lui? 

— Exact sau, cel puţin, aşa cred. Adevărul este că soţia lui 
Willy l-a părăsit pentru Jake şi a luat şi copilul cu ea. Înainte 
de asta, Jake şi Willy fuseseră prieteni şi luptaseră împreună 
în timpul celui de-al Il-lea război mondial. Willy nu a putut să-l 
ierte niciodată. Asta l-a făcut să urmărească pas cu pas ce 
făcea Jake. La un moment dat şi-a dat seama că ceva nu era 
în ordine. Potrivit scrisorii, a pornit pe acel fir şi a descoperit - 
ca să folosesc cuvintele lui - cum procedase Jake. 

— In ce problemă? 

— N-am nici cea mai mică idee. Cu excepţia lui Volker, pe 
care nu am putut să-l identific, numele dumneavoastră este 
ultimul de pe listă. Am fost la Maria Braunsweiger. Ştiu că 
tabloul, „II Falcone”, aparținuse familiei ei şi că fusese furat 
de Heinrich Gessel. Ştiu de asemenea că Gessel a murit în 
1945 şi cunosc rolul pe care l-aţi avut dumneavoastră în 
timpul războiului şi imediat după terminarea lui. Oftă şi 
scutură capul. Probabil a fost o prostie din partea mea să-mi 
închipui că dumneavoastră aţi putea să-mi explicaţi despre ce 
este vorba, dar nu aveam cui altcuiva să mă adresez. 


— Dar bunicul dumneavoastră? interveni Dunmore. Aţi 
încercat să vorbiţi cu el despre asta? 

Kate tresări. 

— Am încercat. Pe undeva minte. Nu ştiu exact unde şi nici 
de ce o face. În afară de asta, îi este frică. 

— Nu înţeleg de ce i-ar fi frică, spuse Schlossberg încet. Se 
întoarse spre Nat. Dumneavoastră, domnule Murdock, ce 
înţelegeţi din toate astea? N-aţi prea vorbit. 

— Adevărul este că nu e treaba mea. Sunt doar un prieten. 
Dar din moment ce m-aţi întrebat, mi se pare că dacă March 
ar fi urmărit doar să se răzbune, putea alege o cale mai 
simplă. Problema este că el a murit, şi nu de moarte bună. 
Apoi, casa pentru care venise Kate în Irlanda, a fost spartă 
chiar a doua zi după venirea ei. Spărgătorul a reuşit să fugă, 
dar e clar că urmărea ceva. 

— Nu neapărat ceva legat de asta, protestă Kate. Tot 
timpul auzi de case jefuite. 

— Totuşi, spuse Schlossberg, e bine să fiţi prevăzătoare. 

Tăcu o clipă, înainte de a lua o hotărâre. 

Întinse ceaşca goală spre Dunmore şi în timp ce acesta o 
umplea cu cafea, spuse: 

— Bine. E clar că aţi fost sinceră. V-aţi dat foarte mult 
osteneala şi pentru asta sunteţi îndreptăţită să primiţi câteva 
răspunsuri. 

Kate se aplecă spre el. 

— Asta înseamnă că aveţi răspunsurile? 

— Câteva, draga mea, doar câteva. 

Ochii i se umbriră de amintiri. 

— Cu ce să încep... 


Capitolul 48 


— Sfântă Fecioară, o să ne omori! 

— Termină cu exagerările, spuse Sir David. Trase cu putere 
volanul spre stânga intrând într-o nouă curbă periculoasă. Nu 
ai de ce să te temi. In Sardinia conduc numai pe drumuri din 
astea. 

— Dar nu cu o sută şi cincizeci de kilometri pe oră, protestă 
piticul. Mare brânză o să mai facem dacă ne ciocnim de vreo 
stâncă. 

Sir David se încruntă, dar încetini puţin. 

— N-am fi pe drumul ăsta dacă ai fi reuşit să faci rost de un 
elicopter, se plânse. 

— Nu e niciun teren de aterizare în zonă, spuse piticul şi se 
apucă mai bine de marginile banchetei. La următoarea curbă, 
„ac de păr“ strânse pleoapele. Dacă erai încă şeful serviciului, 
se schimbau lucrurile. Am fi aterizat unde doream. 

Mercedesul închiriat lua curbele în scrâşnet de roţi. Sir 
David redresă maşina, îşi aminti să respire şi continuă: 

— Mă cam îndoiesc. Sunt prea multe regulamente şi 
restricţii tâmpite. 

Piticul îi aruncă o privire cu coada ochiului. 

— Când lucrai, nu vorbeai aşa. 

— Asta nu înseamnă că nu o gândeam. Oricum, ne-am 
jucat cu focul de multe ori. 

— Nu ca acum, spuse piticul, privind cu groază spre 
prăpastia care se căsca la câţiva paşi, în dreapta maşinii. 
inchise din nou ochii. Când îi redeschise, rulau pe o porţiune 
dreaptă care-l făcu să răsufle uşurat. Işi descleştă pe rând 
degetele, apoi întrebă: 

— La urma urmei, ce căutăm aici? Doar nu crezi într-adevăr 
că ceva nu e în regulă cu Schlossberg? 

— Tot ce ştiu, replică Sir David încruntându-se, este că nu- 
mi place cum miroase afacerea asta. Domnişoara Jameson m- 
a dus de nas. E timpul să-mi dea explicaţii. 


— Nu puteam aştepta? Nu era mai simplu să-i pui întrebări 
la Viena? 

— Ce te face să crezi că se va întoarce acolo? 

— N-au renunţat la camera de la hotel. 

— De unde şti? 

— Am sunat şi m-am interesat în timp ce tu alergai după 
maşină de închiriat. E o chestiune de rutină, domnule! 

— Am petrecut prea mulţi ani la birou, mormăi Sir David şi 
se înscrise într-o nouă curbă. Am avut de-a face cu prea 
multe hârţoage şi mi-am pierdut prea mult timp la şedinţe. 
Era cât pe-aci să dau în primire. 

— Acum ai scăpat. De fapt, probabil am scăpat amândoi. 
Noi... 

Tăcu brusc, cu ochii aţintiţi la camionul care se îndrepta 
spre ei. 

— Păzea! ţipă şi gândul îi zbură spre motan, în timp ce 
ridică braţul în faţa ochilor, într-un ultim efort de a se apăra. 


Capitolul 49 


— În primul rând, spuse Manheim Schlossberg, Volker nu 
este o persoană, ci o localitate. De fapt, se află nu departe de 
aici. Ştiu asta pentru că în copilărie îmi petreceam vacantele 
acolo. Ca şi familia Braunsweiger. l-am cunoscut bine. 

— O localitate, şopti Kate. Trebuia să mă fi gândit. 

— Nu e de mirare că nu v-aţi gândit. Nu era nici măcar un 
sat, ci mai degrabă un cătun pierdut în munţi, unde oameni 
asemenea nouă se retrăgeau să se bucure de natură şi să 
scape un timp de avantajele vieţii civilizate. Îmi amintesc 
întotdeauna cu mare drag de vremurile acelea. 

— Deci asta este singura legătură? Faptul că familia 
dumneavoastră şi familia Braunsweiger au fost prietene? 

Bătrânul scutură capul. 

— Din păcate, nu numai asta, dar o să ajung şi acolo. Aşa 
cum probabil ştiţi deja, cel răspunzător pentru confiscarea 
averii familiei Braunsweiger este Heinrich Gessel. Avea 
poziţia ideală pentru aceasta, deoarece tatăl său fusese 
contabilul familiei. Gessel avea acces la dosarele întocmite de 
acesta. Le-a folosit cu maximă eficienţă. 

— Din însărcinarea lui Göring? întrebă Nat. 

— Da, dar în avantajul lui. Gessel era cu mult mai inteligent 
decât majoritatea naziştilor. Şi-a dat seama din timp că 
Germania nu avea nicio şansă să câştige războiul. Prin 
urmare, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-şi asigure 
viitorul şi a dosit o bună parte din bunurile confiscate. 

— Drăguţul de el, mormăi Nat. 

— Era convins că numai cei mai puternici erau în stare să 
supravieţuiască în lumea care avea să vină. N-a dat nimic 
nimănui, dar nici nu a cerut pomană de la nimeni. 

— Era un monstru, şopti Kate. Toţi erau nişte monştri. Când 
mă gândesc câte a îndurat Maria Braunsweiger... 

— Au fost nenumărate Marii. Numărul lor era aproape 
incredibil şi totuşi... Se întrerupse şi privi absent pe fereastră, 


copleşit de amintiri. Prin familia Braunsweiger, Gessel a aflat 
şi de alte familii bogate de evrei. A folosit din plin acest 
avantaj. 

Kate respira greu. Toată familia lui Manheim Schlossberg 
murise, el era singurul supravieţuitor. Ca şi Maria. 

— Cum aţi reuşit să scăpaţi de ei? 

Gura bătrânului se schimonosi. 

— Printr-un noroc extraordinar, mulţumită lui Dumnezeu, 
cine ştie? Totuşi, n-am scăpat nevătămat, zise arătând spre 
picioarele anchilozate şi faţa brăzdată de tăieturi. Am plătit 
un preţ greu pentru supravieţuire, dar nu am regretat 
niciodată. 

— Nu cred că aş fi avut curajul dumneavoastră, spuse Kate 
încet. 

— Când eşti nevoit, faci orice. Nu există excepţii, 
domnişoară Jameson. Imi pare rău că nu vă pot ajuta mai 
mult. 

— Înţeleg. Aţi fost mai mult decât amabil să ne primiţi. 

— Din păcate nu am reuşit să dezleg misterul. 

— Nu, într-adevăr. Ca să fiu sinceră, după cele spuse de 
dumneavoastră pare şi mai încâlcit. De ce i-ar fi păsat lui 
Willy de un loc unde familia Braunsweiger şi a dumneavoastră 
îşi petreceau vacantele? 

— De ce nu mergeţi acolo, poate aflaţi ceva? propuse 
Schlossberg. Se întoarse apoi spre Dunmore: 

— Peter va fi încântat să vă conducă, nu-i aşa? 

Bărbatul înalt şi brunet încuviinţă. 

— Desigur, domnule. Cum doriţi. 


Capitolul 50 


— Cum de n-am murit? întrebă piticul. 

— Nu ştiu, recunoscu Sir David. 

Se ridică încet, îşi scutură hainele şi privi în jur. 

Camionul dispăruse după curbă. Căzut pe o parte, 
Mercedesul pufăia astmatic. 

— Cam scumpă maşina pentru un asemenea tratament, 
remarcă piticul. Se ridicase şi privea zăpăcit maşina lovită. În 
toţi anii în care am lucrat împreună nu m-am gândit că ai 
veleităţi de cowboy. 

— De ce?! 

— Doar m-ai auzit! Unul din ăia care trag cu pistolul de la 
şold! Ce mă miră este cum de nu ai dat în primire până acum. 

II privi cu atenţie pe fostul său şef. 

— Eşti sigur că nu ai sânge irlandez în vine? 

Sir David oftă. Nu mai avea cum să se eschiveze. Se 
purtase prosteşte, pusese în pericol nu numai viaţa lui ci şi a 
omului care îi era atât de devotat. Dacă ar fi fost şef, ar fi fost 
obligat să-şi dea demisia. 

— Din partea bunică-mii, spuse laconic. 

Piticul zâmbi, fericit că lucrurile se clarificaseră. 

— Eram sigur! 

— Una peste alta, am făcut-o de oaie. Ai vreo propunere, 
ce facem de-acum încolo? 

Sir David oftă şi privi în susul şi în josul drumului. Kate 
Jameson se găsea undeva în zonă. 

Un moment fu cuprins de remuşcări. Pen l-ar spânzura 
dacă ar şti ce se întâmplă. Noroc că nu ştia. 

— Mergem pe jos, spuse şi o luă încet înainte. 


Capitolul 51 


— Lucraţi de mult timp pentru Herr Schlossberg? 
Călătoreau într-o maşină, pe drumul ce ducea prin munţi. 

Nat şedea lângă ea, pe bancheta din spate, iar Dunmore se 
afla la volan. 

— De câtva timp, răspunse scurt Dunmore, fără a da alte 
explicaţii. 

Kate renunţă să mai continue discuţia. Era nervoasă şi, ca 
întotdeauna când se simţea aşa, avea tendinţa să 
flecărească. Dar nu-i putea pretinde lui Peter Dunmore s-o 
asculte. Nici Nat nu arăta prea comunicativ. 

Drumul şerpuia din ce în ce mai sus, spre culme. Nu prea 
departe, se zărea sclipirea argintie a unui lac. Era după-masa 
târziu şi aerul era rece. Se felicită în gând pentru că-şi 
adusese haina. 

— N-o să găsim nimic, spuse brusc. 

Nat întoarse capul şi o privi gânditor. 

— Nu fi chiar aşa de sigură. 

— Într-un sat de vacanţă?! Nu ştiu ce avea în cap Willy, dar 
mie mi se pare că am intrat într-o fundătură. 

— A avut nevoie de aproape cincizeci de ani ca să ajungă la 
rădăcina lucrurilor. Nu poţi avea pretenţia să le rezolvi tu 
peste noapte. 

— Dacă e să dau crezare scrisorii, nu mai am timp. 

— Până acum, tot ce a scris a fost adevărat Unul câte unul, 
toate elementele s-au legat „Il Falcone” a aparţinut familiei 
Braunsweiger şi aceasta era în relaţii cu familia Schlossberg. 
Îşi petreceau vacantele împreună la Volker. Heinrich Gessel 
este răspunzător de moartea celor două familii, cu excepţia 
Mariei şi a lui Manheim. Se gândi o clipă apoi întrebă: Care 
era ultimul lucru scris de Willy? 

— Jake patruzeci şi cinci, ce-o mai fi însemnând şi asta. 

— 1945, probabil, când s-a terminat războiul. Unde se afla 
Jake atunci? 


— Nu ştiu, recunoscu Kate. N-am prea vorbit cu el despre 
ceea ce a făcut în timpul războiului. 

— Dar a luptat în război şi a fost trimis aici, nu? 

— Da. 

— Deci, în 1945 s-a întâmplat ceva care îl pune în legătură 
cu celelalte elemente. 

Kate clătină obosită din cap. 

— A fost un simplu soldat. Singurul lucru pe care mi l-a 
spus a fost că mai tot timpul luptelor s-a târât prin noroi, 
încercând cu disperare să nu-și ude şosetele. Bănuiala mea 
este că nici n-a văzut vreo luptă, cu atât mai puţin să fi fost 
amestecat în ceva misterios sau ciudat. 

— Atunci de ce se teme? 

— De umbra lui. 

— Ce?! 

Kate se încruntă. De unde îi veniseră cuvintele acelea? 

— Am spus, de umbra lui. E doar o expresie. Nu înseamnă 
nimic. 

Nat ridică din umeri. Îşi aşeză picior peste picior și-și fixă 
privirea pe spatele celui de la volan. 

— Ai fost vreodată în Irlanda, Dunmore? 

— Ce-aţi spus? 

— Te întrebam dacă ai fost vreodată în Irlanda. 

— O dată sau de două ori. 

— De curând? 

Kate se încruntă. Unde vroia să ajungă? înainte de a se 
apuca să rostească întrebarea, Dunmore se întoarse puţin, 
cât să-l poată privi în ochi pe Nat. 

— Ce vă face să întrebaţi? 

— Curiozitatea. Faci tot felul de treburi pentru Schlossberg, 
nu-i aşa? 

— Fac tot ce este necesar. 

— Mda, pariez că da. 

Mâinile înmănuşate ale lui Dunmore se crispară pe volan. 
Kate îi observa profilul şi remarcă un zâmbet uşor. 

— Dar dumneata? Cu ce te ocupi? îl întrebă, la rândul lui, 
pe Nat. 

Kate răspunse precipitat în locul lui. 


— E geolog. 

Nu ştia de ce simţise nevoia să intervină, dar o făcuse. 

Zâmbetul lui Dunmore se lărgi. 

— Într-adevăr? 

— În prezent, da, spuse Nat şi se învălui în tăcere. 

Lumina lăsă locul întunericului. Treceau printre nişte brazi 
înalţi ce mărgineau drumul şerpuit. Când ieşiră din pădurea 
de brazi se aflau chiar deasupra lacului argintiu. 

Chiar în faţa lor zăriră un gard dărăpănat şi un drumeag 
desfundat, ce se pierdea în zare. 

— Volker, anunţă Dunmore. 

Opri maşina imediat după gard, scoase cheile din contact şi 
se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Mai e o oră sau două până se întunecă. Aveţi destul timp 
să aruncaţi o privire. 

Kate privi neîncrezătoare în jur. 

— Ce putem să vedem aici? 

Dunmore se întoarse şi o privi în faţă. 

— Din câte ştie Herr Schlossberg, câteva din casele vechi 
există şi acum. Aţi putea începe cu ele. 

— Bine, spuse Kate în silă. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai lipsit de sens i se 
părea totul. Dar din moment ce bătuseră atâta drum, putea 
măcar să arunce o privire. 

— Vii? întrebă Nat care coborâse deja din maşină. 

— Eu rămân aici, dacă nu vă supăraţi. A fost un drum lung, 
spuse Dunmore şi-şi lăsă capul pe spătar, pregătit să tragă un 
pui de somn. 

— Să mergem, spuse Nat şi o luă pe Kate de braţ. 

Porniră grăbiţi pe drumeag. 


Capitolul 52 


— Mă dor picioarele, scânci piticul. 

— Nu mai avem mult de mers, îl îmbărbătă Sir David, deşi 
nu se simţea nici el în apele lui. Se făcuse şi foarte frig. 

— Până unde? 

— Până în vârful dealului acesta. 

— Şi cu ce ne ajută? 

— După aprecierea mea mai avem de mers vreo patru mile 
până la reşedinţa lui Manheim Schlossberg. In timpul acesta 
am putea să ne gândim ce facem mai departe. 

— O să batem la uşă şi o să-l întrebăm, foarte politicos, 
dacă putem intra. 

— S-ar putea să ajungem la asta, mormăi Sir David 
continuându-și drumul. 

Un sfert de oră mai târziu dădură de un pârâu. 
Recunoscători, părăsiră drumul şi îngenuncheară să-şi 
potolească setea. _ 

— Ambrozie! suspină piticul după ce se sătură. Işi aranjă 
coada de cal şi privi spre tovarăşul său. 

— Pari cam palid. 

Sir David reuşi să zâmbească. 

— Oricât de greu mi-ar fi să recunosc, niciunul dintre noi nu 
întinereşte. 

— Vorbeşte în numele tău, băiete. Viaţa e atât de scurtă. 

De ce să ne grăbim să ajungem la capăt? 

Câteva clipe rămaseră tăcuţi, apoi Sir David se ridică în 
picioare. 

— İn curând se întunecă. 

— la-o înainte. Eu înnoptez aici. E plăcut şi iarba e atât de 
moale. 

— Nu în noaptea asta, amice, zise Sir David şi întinse 
braţul. Brusc, se opri din mişcare. Ce-i asta? 

Piticul ciuli urechile, apoi se ridică fără ajutor. 

— O maşină! zise şi se grăbi să ajungă pe drum. 


Maşina neagră gonea atât de repede, încât şoferul nici nu i- 
ar fi observat dacă Sir David nu s-ar fi postat drept în mijlocul 
drumului. 

Liniştea fu spartă de scrâşnetul frânelor şi maşina se opri 
brusc. O clipă mai târziu, prin geamul coborât al portierei se 
ivi capul unui bărbat. 

— Tâmpitule, cară-te din faţa mea! 

Sir David rămase neclintit. Scrută semiîntunericul apoi făcu 
un pas înainte. Puse mâna pe portieră înainte ca şoferul să-şi 
dea seama ce face. 

— Urcă! îi aruncă piticului care, fără să piardă timp, 
deschisese cealaltă portieră şi se instală pe bancheta din 
spate. 

— Ce vă închipuiţi că... începu şoferul furios. 

— Bună seara, spuse Sir David calm. Pot să vă spun că aţi 
picat la momentul potrivit. 

Jake îl privi uluit, remarcând calmul, siguranţa şi voinţa 
care se degajau din bărbatul necunoscut. Avea o vagă 
impresie că îl mai văzuse undeva... dar nu-și putea aminti 
contextul. Nici nu avea timp să-şi bată capul cu asta. 

Din clipa în care vorbise cu Kate se aflase în continuă 
mişcare. Trebuie să ajungă la ea înainte de a fi prea târziu. 

— Cine dracu' eşti? 

— Un prieten, răspunse Sir David şi urcă în maşină. 


Capitolul 53 


— Nu te obosi să vizitezi casele. Cu siguranţă nu a mai 
rămas nimic interesant în ele. 

Kate era de acord, dar habar nu avea ce căuta de fapt. 

— A trecut o jumătate de secol de când familiile 
Braunsweiger şi Schlossberg îşi petreceau vacanţele aici. Ce 
şanse avem să găsim ceva? 

— Puţine. 

Stăteau într-o poieniţă, nu departe de potecă. Căsuţele 
erau aranjate în semicerc, la marginea luminişului. 

Erau construcţii vechi, dar bine făcute, din lemn trainic, cu 
acoperişuri ţuguiate, cu ferestre dublate de obloane şi cu câte 
o verandă ideală pentru petrecerea unei după-amieze tihnite, 
într-un balansoar. Exact genul de case în care şi-ar petrece 
vacanţa orice om plictisit de binefacerile civilizaţiei. 

Kate încercă să-şi imagineze atmosfera. Veneau probabil 
pentru câteva săptămâni, bărbaţii plimbându-se de colo-colo, 
eliberaţi de cămăşile cu guler tare, femeile uitând de 
corsetele eterne. Copii abandonau pantalonii aspri de lână şi 
zburdau în voie pe pajişte. 

Ziua şi-o petreceau pescuind, călărind, pictând sau 
ascultând muzică. Serile şi le petreceau adunaţi în jurul unui 
foc de tabără, prăjind cârnaţi pe jăratic şi discutând despre un 
anume Herr Hitler şi ideile lui năstrușnice. 

Un loc plăcut, un loc unde sperau să-şi aducă într-o zi 
nepoţii. Un loc destinat păstrării tradiţiei. 

Dacă n-ar fi sfârşit în cuptoarele lagărelor de concentrare, 
poate că ar fi reuşit. 

— Naiba să-l ia! exclamă Nat. 

Kate se crispă. Amândoi se gândiseră la aceeaşi persoană: 
„Gessel“. 

— Are un pomelnic întreg - trădător, hoţ, torționar, ucigaș. 

— A murit. Cu siguranță e mort. 

Nat o luă de mână şi arătă spre ultima căsuță. 


— Uite o potecă! 

Umbrele se alungeau printre copaci şi era din ce în ce mai 
greu să distingă siluetele din jur. Poteca era înfundată în 
ierburi. Peste câţiva ani nu se va mai distinge nimic din ea. 

— Ce crezi că o să găsim? întrebă Kate în timp ce-şi croiau 
drum prin ierburile înalte. 

Vorbea încet, de parcă se ferea să tulbure liniştea... cui? 

— Răspunsuri. 

Nat se opri brusc, iar Kate îi observă privirea strălucitoare, 
hotărâtă. 

— Willy a fost un tip de treabă. Încăpăţânat, dar cinstit. Nu 
te-ar fi trimis degeaba în locul ăsta uitat de lume. 

Nat tăcu o clipă, apoi o cuprinse în braţe, ţinând-o strâns 
lipită de el. 

— Şi nici pe mine. 

Un suspin prelung scăpă de pe buzele lui Kate. Rămase 
pironită locului. Erau o mulţime de lucruri pe care ar fi putut 
să le spună, dar nu le spunea. Poate mai târziu. 

Ridică privirea spre Nat şi fu copleşită de amintirea 
ultimelor zile... forţa şi tandreţea lui, buna-dispoziţie şi voioşia 
pe care le simţea când se afla în preajma lui Nat. Şi în tot 
acest timp nu putuse izgoni din adâncurile sufletului ei 
sentimentul că îl cunoştea, într-adevăr într-un fel pe care nu 
şi-l putea explica nici măcar ea însăşi. 

— Parcă ai spus că eşti din Oklahoma. 

Un zâmbet de uşurare lumină chipul bărbatului. 

— Chiar sunt, dar în prezent trăiesc în Texas. 

— Vagabondând? 

— Da, şi-n timpul ăsta încerc să dau de petrol. 

— Lucrezi pentru o companie petrolieră? 

La urma urmei, de ce nu? Lumea părea întoarsă pe dos. De 
ce n-ar fi şi ea? 

— Sunt proprietarul unei companii petroliere, o corectă cu 
blândeţe. Willy a fost unul din şefii mei de echipă. Era un tip 
dur, însă ne-am înţeles foarte bine. Recunosc, când mi-a 
vorbit de bunicul tău, mi-a trecut prin cap că îi lipseşte o 
doagă. Dar după ce a fost omorât m-am uitat prin hârtiile pe 
care ţi le lăsase şi mi-am zis că ar fi bine să vin personal până 


aici. Mi-ai dat multă bătaie de cap, fetiţo. Dacă nu aş fi fost 
deja pe urmele tale, nu aş fi ajuns niciodată în Irlanda. 

— Tu trebuia să dai cărţile pe faţă! spuse Kate năucită. 

— Da, eu. Instrucţiunile lui Willy spuneau că după expirarea 
celor treizeci de zile să iau legătura cu tine. Dacă descopereai 
adevărul, misiunea mea se încheia. Dacă nu, urma să dau 
publicităţii tot ce adunase Willy despre Jake. 

— Deci tu ai ştiut răspunsurile tot timpul ăsta! 

— Ceea ce credea Willy că ar fi răspunsurile. Dar nu aveam 
nimic care să confirme că avea dreptate. Asta este al doilea 
motiv pentru care m-am hotărât să rămân alături de tine în 
investigaţiile pe care le faci. Înainte de a băga pe cineva la 
apă, trebuia să mă conving dacă fac bine sau nu. 

Kate ridică privirea şi îl întrebă cu asprime: 

— Te numeşti într-adevăr Nat Murdock? 

— Da. 

— Bine. Mă bucur să aud asta. Dar când terminăm cu toate 
astea, va trebui să ne aşezăm şi să mai lămurim lucrurile. Ai 
înţeles, domnule Murdock? 

— "'Nţeles. 

O lăsă puţin să se îndepărteze, dar îi păstră mâna într-a lui. 
Privi scrutător întunericul ce îi învăluia şi murmură: 

— Până una alta, să terminăm ce-am început. 


Capitolul 54 


Peştera se afla nu departe de potecă, ascunsă de tufişurile 
dese de păducel. Plecară capul şi pătrunseră în galerie. 

Nat îi dădu lui Kate lanterna pe care o luase cuel. O 
aprinse şi priviră în jur. 

Partea bună era că nu existau lilieci. Partea proastă, că 
peştera era surprinzător de adâncă. Se pierdea undeva unde 
privirile lor nu puteau pătrunde. 

— Fii atentă! 

Kate dădu din cap şi începu să înainteze cu grijă. Nu vroia 
să piardă nimic din ceea ce era de văzut. Cam la douăzeci de 
iarzi de la intrarea în peşteră, lumina lanternei dădu la iveală 
amprenta unui picior. 

Kate se aplecă şi atinse urma cu degetul. Era oare posibil 
să se fi păstrat de atâta timp? Pământul uscat se surpa la cea 
mai mică atingere. Işi retrase mâna şi continuă să privească 
amprenta. 

Nu era posibil să se fi păstrat din anii în care familiile 
Braunsweiger şi Schlossberg îşi petreceau vacanţele acolo. 
Contactul cu aerul ar fi distrus de mult orice urmă atât de 
veche. Dar putea fi acolo de câteva luni. Era urma unui pantof 
bărbătesc, destul de lat. Puțin mai departe se zărea încă una. 

Galeria devenea din ce în ce mai îngustă. Privi cu atenţie 
tavanul, dar nu văzu nimic îngrijorător. Coborând privirea, 
văzu ceva care o făcu să se oprească brusc. În fundul peşterii 
zări o mică ridicătură de pământ. 

Se apropie şi îndreptă lumina lanternei spre ceea ce o 
intrigase. Oricât i-ar fi fost de neplăcut, nu avea încotro. 
Movilița aducea foarte bine cu un mormânt. Ba mai mult, 
cineva scormonise de curând în el. 

Inghiţi în sec şi făcu un pas înapoi. Din colţul ochiului zări o 
formă de culoare deschisă, nu prea voluminoasă, prinsă de 
peretele peşterii. Întinse mâna cu grijă şi dădu de o geantă de 
voiaj, din pânză. O deschise şi aruncă o privire înăuntru. 


Încet, scoase un plic şi lăsă geanta jos. Prinse lanterna sub 
braţ şi scoase câteva coli de hârtie îndoite. 


„Draga mea Kate, spunea scrisoarea. Dacă ai ajuns să 
citeşti aceste rânduri meriţi să fii mândră de tine. Ti-ar fi fost 
uşor să uiţi pur şi simplu ce ţi-am trimis. Mulţi alţii aşa ar fi 
procedat. Noi, cei din familia March, n-am prea avut noroc pe 
lumea asta, dar am compensat prin încăpățânare. Nu e nimic 
rău în asta. 

De-acum ai văzut mormântul. Nu te uita mai în amănunt, 
eu l-am verificat deja. N-a mai rămas aproape nimic, doar 
nişte oase, dar presupun că vor fi de-ajuns pentru 
identificare. 

lată ce s-a întâmplat. Jake a venit acasă în februarie '46. 
Am fost cu toţii foarte bucuroşi când am auzit că a scăpat. Am 
organizat o petrecere mare la care a fost invitată toată 
lumea. Era cel mai bun prieten al meu şi îmi lipsea enorm, 
aşa că eram în culmea fericirii. 

Pe scurt, ne-am îmbătat criţă. N-am cum să-i spun altfel. 
Nu cred că vei fi vreodată curioasă să guşti alcool distilat, dar 
crede-mă pe cuvânt. Oricum, nu eram deloc grăbit să mă 
întorc acasă la bunică-ta în situaţia în care eram şi, pentru că 
Jake era şi mai beat decât mine, mi-am zis să-l duc înapoi la 
rulota în care locuia. Am ajuns cu bine, deşi ne-am rătăcit de 
câteva ori, lucru ce nu era prea uşor într-un cătun atât de mic 
cum era Calhoon County. l-am scos cizmele şi l-am culcat. Era 
aproape inconştient şi delira. Cred că se dezobişnuise de 
alcoolul rafinat şi îl lovise în moalele capului. 

L-am ascultat un timp, dar apoi m-am gândit că nu mi-ar 
strica o bere. Jake avea un răcitor în capul rulotei. Ciudat ce-şi 
poate aduce aminte omul. Mama avea unul la fel. 

Beam din bere când l-am văzut. Era greu să-ți scape, atât 
era de mare. Jake ar fi putut să-l ascundă mai bine, dar 
probabil nu se aştepta la musafiri. 

Era înfăşurat într-o prelată, dar un colţ era descoperit. M- 
am gândit că e ceva din aur. Nu e frumos să tragi cu ochiul, 
dar asta am făcut. Crede-mă, pictura aia mi-a tăiat răsuflarea. 
Nu mai văzusem ceva atât de frumos. Aveam şoimi prin 


Calhoon County, dar ăsta părea atât de viu încât te aşteptai 
să-şi ia zborul dintr-o clipă în alta. 

A doua zi m-am întors să văd cum se mai simte Jake, dar 
dispăruse cu tabloul. S-a întors peste câtva timp, şi după o 
lună, a plecat împreună cu bunică-ta, în nord. 

Nu a făcut bine ceea ce mi-a făcut cu Leslie Ann, dar nu s-a 
oprit aici. Întotdeauna a obţinut ce-a vrut. După o vreme am 
început să mă gândesc cum de reuşea. Asta, când mi-am 
amintit de pictură. Mi-a luat ceva timp, dar până la urmă am 
descoperit ce era. Mi-am închipuit că Jake furase tabloul în 
timpul războiului iar de aici mi-am pus întrebarea ce altceva 
făcuse. Dacă te gândeşti puţin, o să vezi că a început să-i 
meargă bine de-abia de prin '48, când l-a salvat pe spionul 
acela american. M-am întrebat cum de a reuşit un băiat 
simplu din Calhoon County să facă aşa ceva? 

Am mers pe urma tabloului şi am ajuns le Maria 
Braunsweiger. E o femeie de treabă. Mă bucur că am avut 
ocazia să o cunosc. Mi-a povestit despre Gessel. Nicio 
pedeapsă nu e destul de grea pentru asemenea oameni. _ 

Mi-am adus aminte că mai auzisem numele acela. | 
auzisem de la Jake în noaptea aceea când ne-am îmbătat. A 
mai spus şi alte lucruri. Le tot repeta, de parcă îl obsedau. A 
pomenit şi numele lui Schlossberg şi Volker. 

Şi-acum vine partea cea mai dură. Aşa cum văd eu 
lucrurile, cel care odihneşte în mormântul din peşteră este 
adevăratul Manheim Schlossberg. Gessel îl cunoştea la fel de 
bine ca pe familia Braunsweiger. A aflat cumva că fraţii 
Braunsweiger intraseră în rezistenţă şi i-a ucis. Nu e greu de 
închipuit că a procedat la fel şi cu Schlossberg. 

Dacă am dreptate, trebuie să recunoşti că a jucat tare. Toţi 
anii ăştia s-a dat drept erou de război, pe deasupra şi evreu 
de origine. Inteligent! întrebarea este, Jake ştia de toate 
astea? Poate că nu. Poate că el n-a făcut altceva decât să 
fure tabloul şi să îl ascundă. Dar atunci cum a reuşit să-l 
salveze pe spionul acela? Dragă, îmi pare rău, dar cred că 
ştie. Cred că în toţi anii ăştia el şi Gessel s-au ajutat reciproc. 

Sper să mă înşel. Tu trebuie să hotărăşti. Ţine minte un 
singur lucru, te iubesc şi oricum ai decide, nu mă supăr. 


Bunicul tău, Willy March.“ 


Kate lăsă scrisoarea din mână. Tremura din tot corpul şi se 
simţea gata să leşine. Inspiră adânc de câteva ori, dar fără 
prea mare folos. 

Privirea i se fixă o clipă pe mormânt, apoi luă din nou 
scrisoarea. Avea nevoie de timp ca să înţeleagă tot ce era 
scris acolo. În primul rând vroia să afle părerea lui Nat despre 
ea. 

Se întoarse, gata să-l întrebe, dar dispăruse. Era singură în 
peşteră. 


Capitolul 55 


— Suntem nişte bătrâni nebuni, asta suntem, zise piticul. 
Ar trebui să stăm undeva cu burta la soare, nu să râmăm prin 
noroaiele astea. 

— Atunci pleacă dracului, ţipă Jake. Coboară din maşina 
mea! 

Cum maşina gonea cu peste o sută de kilometri pe oră, nu 
era o sugestie uşor de înfăptuit. Piticul se făcu că nu aude. 

— Uşurel, murmură Sir David. Cu asemenea discuţii nu 
rezolvăm nimic. Nu avem timp pentru aşa ceva, domnule 
Jameson şi înţeleg că sunteţi îngrijorat pentru soarta nepoatei 
dumneavoastră. 

— Nu înţeleg ce te privesc toate astea pe dumneata, 
amice, dar dacă îmi stai în cale, o să-ţi pară al naibii de rău. 

— Fără îndoială, replică Sir David sec. Coincidenţa este că 
şi noi o urmărim pe domnişoara Jameson. 

Jake se întunecă la faţă. Pentru o clipă îşi luă privirea de la 
drum. 

— Ce-ai spus? 

— Ce-aţi auzit. 

Îşi aduse aminte de sfatul piticului şi continuă răbdător. 

— Nepoata dumneavoastră a plecat de la Dublin acum trei 
zile, îndreptându-se spre Londra. Acolo a întâlnit-o pe Maria 
Braunsweiger. S-a întors în aceeaşi scară, a înnoptat în casa 
din Wicklow, iar a doua zi dimineaţa a plecat spre Viena, unde 
a ajuns ieri. Stă la hotelul „Ambasador”. E însoţită de un 
bărbat pe care nu am reuşit să-l identificăm. În după-masa 
aceasta au plecat cu un elicopter, se pare trimis de Manheim 
Schlossberg. Colegul meu şi cu mine încercăm să le dăm de 
urmă. 

Degetele lui Jake se albiră pe volan. Faţa i se schimonosi 
într-un rânjet batjocoritor. 

— Ce naiba sunteţi, spioni? 

— Da, însă pensionari, spuse Sir David şi continuă fără să 


dea atenţie privirii uluite pe care i-o aruncă Jake. Sunt o 
grămadă de lucruri de clarificat aici, printre care şi de unde 
naiba aţi ştiut că nepoata dumneavoastră se află în locul ăsta. 

— Am ghicit, se hlizi Jake, apoi dădu din cap exasperat. lau 
nişte bătrâni tâmpiţi de pe drum şi ei încearcă să mă 
fraierească spunându-mi că sunt spioni. Mare e grădina lui 
Dumnezeu! 

— Se pare că Dumnezeu n-a prea avut grijă de tine, băiete, 
zise piticul bine-dispus. 

— Sunteţi prietenii lui Willy, nu-i aşa? Sunteţi exact tipul de 
rataţi cu care îi plăcea să se întovărăşească. 

— Ca tine, vrei să zici? întrebă încet Sir David. Înainte de 
război aţi fost prieteni la cataramă, după câte ştiu. 

Jake strânse buzele, apoi frână brusc, împrăştiind noroi de 
jur-împrejur. 

— OK, daţi-i drumul. De unde ştiţi despre Willy? 

— De la Maria Braunsweiger. A vizitat-o. 

— Nu cunosc nicio Maria Braunsweiger. 

— Sigur că nu, râse piticul. Şi nu ştii nimic nici despre un 
tablou de Rafael care a dispărut. 

— Ţineţi gura, urlă Jake, şi-l împunse cu degetul în piept pe 
Sir David. Acum vorbesc cu el. Ajung şi la tine. 

Rostise cuvintele ca o ameninţare şi, într-adevăr, chiar aşa 
sunau. 

Sir David oftă. O fracțiune de secundă îşi aminti de coastele 
însorite ale Sardiniei şi de mâinile răcoroase ale soţiei lui. Îşi 
promise ca de îndată ce va ajunge acasă, să-i spună cât de 
mult o iubeşte. Era singurul lucru bun care îl împiedica să se 
apropie prea mult de partea întunecată a vieţii, cum făcea 
acum. 

Spuse cântărind cuvintele: 

— Maria Braunsweiger este singura supraviețuitoare a 
familiei care poseda, printre multe alte valori, şi tabloul „Il 
Falcone”, de Rafael. Toată povestea asta a început atunci 
când nepoata dumitale a intrat în magazinul amicului meu, la 
Dublin, şi l-a rugat să o ajute să identifice tabloul. 

— Atâta tot? Kate flutură o fotografie a unui tablou vechi şi 
doi spioni scoşi din circulaţie intră în acţiune. Nu ţine! 


— Scoşi din circulaţie, poate, spuse Sir David cu demnitate, 
dar care mai au nişte socoteli de încheiat, „Il Falcone” fiind 
una dintre ele. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Şi după toate aparențele, sunteţi implicat în această 
afacere, domnule Jameson. Willy March v-a scotocit trecutul. 
A descoperit ceva cu care era convins că vă putea distruge. 

— Willy era scrântit, ca şi voi. Uite, vă mai spun o dată. 
Oricine aţi fi şi cu ce dracu' v-aţi ocupa, să nu dea sfântul să 
vă băgaţi între mine şi Kate. Dacă o faceţi, vă calc în picioare! 
Aţi priceput? 

— Ce caracter imposibil, pufni piticul. 

— Obişnuit să facă după cum îl taie capul. 

— Duceţi-vă la dracu’! Dacă aş avea o armă... scrâşni Jake. 

— V-aş oferi-o pe a mea, dar în condiţiile acestea prefer să 
o păstrez. 

Ochii lui Jake se îngustară. 

— Aţi venit aici cu avionul. Asta înseamnă că nu eşti 
înarmat. 

— Eşti sigur? întrebă Sir David cu jumătate de gură şi dădu 
puţin deoparte haina, descoperind un revolver băgat într-un 
toc de piele. De obicei nu-i plăcea să se poarte atât de 
neobrăzat, dar de data aceasta hotări să facă o excepţie. 

— Domnule Jameson, pensionarea nu înseamnă decăderea 
din toate drepturile. Acum vă sfătuiesc să porniţi maşina 
imediat. Asta, dacă sunteţi la fel de îngrijorat ca mine de 
soarta nepoatei dumneavoastră. 

Jake se albi la faţă şi întrebă cu vocea sugrumată: 

— Cine sunteţi? 

— Hargreave, M15. Acum dă-i drumul. 

Jake se conformă, apoi, după un timp, întrebă încet: 

— Ce ştiţi despre toată povestea asta? 

— S-ar putea să ştim mai multe decât dumneata. Cel puţin, 
aşa aş vrea să fie. 


Capitolul 56 


Cât timp fusese în peşteră, se înnoptase. Kate fu cuprinsă 
de frică şi îngână cu glas pierdut: 

— Nat? 

Nu se auzea nimic decât zgomotele obişnuite ale pădurii. 

— Nat? 

Nimic. 

Câteva clipe încercă să se liniştească gândindu-se la ce o 
să-i facă atunci când va apărea. Fierberea în ulei încins i se 
părea o pedeapsă prea blândă. 

— La dracu', unde eşti? 

Ciuli urechile în aşteptarea unui răspuns, uitând aproape să 
respire, dar nu auzi nimic. 

Splendid. În spate avea o peşteră cu un mormânt în ea, în 
faţă, o potecă întortocheată, pierdută în beznă, care ducea 
într-un loc bântuit de stafii. Oare asta însemna să fii între 
ciocan şi nicovală? 

Oricât s-ar fi străduit, nu şi-l putea imagina pe Nat 
întorcându-se la maşină şi stând la o şuetă cu Dunmore. 
Atunci unde putea fi? 

— Nat Murdock, se adresă ea copacilor, când o să pun 
mâna pe tine, o să-ţi pară al naibii de rău. 

Copacii rămaseră tăcuţi. Dar bărbatul care păşea încet pe 
pământul umed o auzi şi zâmbi. 

Instrucţiunile fuseseră cât se poate de clare. Trebuia să 
aducă fata nevătămată. Va face întocmai. Mai târziu, vor avea 
timp să se cunoască mai bine. 


Capitolul 57 


Nat îşi revenea încet, încet. Pe măsură ce îşi recăpăta 
cunoştinţa durerea îl săgeta din ce în ce mai puternic. 

Frânturi de imagini îi treceau prin faţa ochilor - Kate, 
peştera. Măcar ea era în siguranţă pentru moment. Apoi 
Dunmore, rămas în maşină. Alergarea înapoi în luminiş ca să-l 
prindă. A ajuns exact atunci când se pregătea să vină după 
ei. 

Lupta pe viaţă şi pe moarte, constatarea că se asemănau în 
multe privinţe. Pe undeva, primiseră aceeaşi pregătire. 

Dunmore era bun, dar se aşteptase la asta. Problema era 
că Dunmore fusese mai pe fază. Avea un pistol şi nu se sfiise 
să-l folosească. 

Nat observase glonţul pornind şi se aruncase după primul 
copac. Totuşi, primi lovitura în umăr, chiar sub carotidă. Dacă 
nimerea câţiva țoli mai sus, era un om mort. 

Dar era în viaţă, sfâşiat de o durere cumplită. Nu dorea 
decât să stea acolo, întins pe pământ. Poate va înceta să mai 
sângereze, poate nu. Poate că Dunmore se va întoarce să-şi 
desăvârşească opera, poate că nu. Poate va rămâne în viaţă, 
poate nu. 

încercă să-şi amintească de ce avea importanţă, când auzi 
ca prin vis glasul lui Kate, strigându-l: 

— Nat! 

Clipi. Părea furioasă. Era de închipuit că atunci când în 
sfârşit se va îndrăgosti, femeia asta va fi o temperamentală. 

Poate că apropierea morţii îi tulbura minţile, dar o clipă îi 
trecu prin cap ideea că poate Willy îşi imaginase exact ce va 
simţi Nat pentru Kate. Şi ce va simţi ea pentru Nat. 

Furioasă. 

Avea tot dreptul să fie. La urma urmei, o părăsise ca să 
încheie socotelile cu Dunmore. 

Spaima îl paraliză. Dunmore. O, Dumnezeule, nu! Trebuia 
să uite de durere. Trebuia să se ridice. 


Îşi atinse umărul cu mâna. Când o retrase era fierbinte şi 
cleioasă. Sângera foarte tare. 

Privi în jur năuc. Se întunecase aproape de tot, dar lumina 
stelelor era suficientă ca să-şi dea seama că se afla într-un 
luminiş, în spatele unui copac. Făcu un pas, apoi încă unul, 
până simţi că i se înmoaie genunchii şi se prăbuşi. In cădere 
îşi lovi umărul şi scăpă un țipăt printre dinţii încleştaţi. 

Agonizând, se forţă să se ridice din nou. Luminişul era gol. 
Nici urmă de maşină. 

Kate dispăruse, la fel şi Dunmore. 

Noaptea devenea din ce în ce mai rece. Îi usca broboanele 
de sudoare de pe faţă şi-i umplea plămânii cu o putere 
binefăcătoare. 

Îi era imposibil să alerge, dar putea merge. Acceptă cu 
resemnare durerea şi chiar frica. Nu aveau importanţă. 

Nimic nu avea importanţă în afară de Kate. 

Kate şi Dunmore. 

Kate şi Gessel. 

Fu cuprins de o furie, o furie rece, primitivă, absolută. 

Continuă să meargă, clătinându-se. Ura creştea în el. Rânji 
ameninţător. 

— Vin, şuieră, şi furia lui părea să învăluie pădurea, 
ajungând până la bărbatul invalid din casa cu pereţii de sticlă, 
cocoţată în vârful muntelui. 


Capitolul 58 


— larăşi, scânci Kate şi se gândi că începe să devină o 
obişnuinţă. Era a doua oară în mai puţin de o săptămână că 
cineva o lovea în cap şi îşi pierdea cunoştinţa. 

Prima dată fusese salvată de Nat. De data aceasta se părea 
că trebuia să se descurce singură. 

Îi era foarte frig. 

Se ridică icnind şi privi în jur. Era într-o închisoare, închise 
ochii, sperând să izgonească imaginea. În zadar. Deschise din 
nou ochii şi văzu că nu se schimbase nimic. Hotărât lucru, era 
într-o închisoare veritabilă, cu pereţi de piatră şi gratii la uşă. 

Încercă, încet, să se ridice, dar ţâşni în picioare când simţi 
ceva strecurându-se pe lângă picioare. Un bec anemic, aflat 
imediat deasupra uşii lumina încăperea. 

Apucă gratiile şi-şi lipi faţa de ele, încercând să-şi dea 
seama unde se află. Dincolo de uşă se zărea un spaţiu larg, 
cu arcade de piatră. 

Părea să fie subsolul unei clădiri medievale. Asta explica 
închisoarea în care se afla şi şobolanii care foiau în jurul ei. 
Nu avea de gând să rămână prea mult în locul acela. 

Se dădu câţiva paşi înapoi şi, luându-şi avânt, lovi uşa cu 
umărul. Rămase nemişcată, dar i se păru că aude un scârţâit 
de balamale. 

În regulă. O lovi din nou. De data aceasta, i se păru că uşa 
s-a mişcat puţin. 

O lovi din nou, cu umărul celălalt şi de data aceasta fu 
sigură că uşa se mişca. 

Încă o dată. Umerii o dureau cumplit şi-şi imagina vânătăile 
care îi împodobeau, dar nu-i păsa. Cu o ultimă sforţare 
împinse uşa şi balamalele cedară. Uşa se prăbuşi cu zgomot 
pe dalele de piatră. 

Praful care se ridică în aer o făcu să tuşească. Trecu peste 
uşa căzută şi urcă în fugă treptele. 


Capitolul 59 


— Instrucţiunile mele au fost clare, spuse Schlossberg. 
Trecuse atâta timp de când i se spunea aşa, încât el însuşi 
încetase să se gândească la vechiul său nume. Schlossberg îi 
convenea de minune. Chiar îl amuza. 

— Trebuia să omori bărbatul şi să aduci fata aici. Unde 
este? 

— Ajung şi la asta, spuse Dunmore. Mai întâi trebuie să 
stăm de vorbă. 

— Intr-adevăr? întrebă Schlossberg pe un ton neutru, de 
parcă nimic din cele întâmplate nu avea de-a face cu el. 

Se aflau în holul spaţios al casei. Buşteanul mare care 
ardea în cămin trosni. Dunmore tresări. 

— Eşti nervos? întrebă Schlossberg. Poate ar fi mai bine să 
iei loc. 

— Mai târziu. Mai întâi avem de lămurit câteva lucruri. Nu 
eşti chiar ceea ce pari, nu-i aşa, Herr Schlossberg? 

Omul care se numise Gessel îşi îndreptă privirea spre 
tavanul înalt, cu grinzi de lemn. Avuseseră dreptate. Rasa 
umană era neîncetat trasă în jos de Untermenschen!. Până 
aceştia nu vor fi stârpiţi, nu exista nicio speranţă de mai bine. 

Asta nu înseamnă că oameni ca Dunmore nu îşi aveau 
utilitatea lor. Doar că aveau tendinţa să nu-și cunoască lungul 
nasului. 

— Cred că ar trebui să-mi spui unde se află fata acum. 

— Ajungem şi la asta. Mai întâi, o să-mi spui nişte lucruri. 
Să începem cu tabloul lui Rafael despre care vorbea. Ştii 
cumva unde se află? 

— Şi dacă as ști? 

— Poate ai vrea să-mi spui. Şi dacă tot am ajuns la asta, 
poate-mi povesteşti şi despre Heinrich Gessel. Ea spune că e 
mort, dar încep să-mi pun întrebări. 

Schlossberg zâmbi. Se amuza văzându-l pe Dunmore 


1 Suboameni (germ.). Cuvânt îndrăgit de propaganda nazistă 


făcând pe deşteptul. 

— Dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, poate îmi spui 
exact ce s-a întâmplat cu faţa şi cu picioarele dumitale? 

— Am căzut. 

— Ghinion. Când s-a întâmplat? 

— Spre sfârşitul războiului. 

— Păcat că medicii n-au reuşit să facă o treabă mai bună. 

— De fapt, au făcut exact ceea ce li s-a cerut să facă. 

— Ce vrei să spui? se încruntă Dunmore. 

— Le-am spus că trebuie să rămân semi-paralizat şi cu 
cicatrici evidente pe faţă. Ca să par cât mai veridic, înţelegi. 

— Nu pricep. Vrei să spui că arăţi aşa pentru că ai vrut-o? 

— Nu pot să spun că am vrut-o. Totuşi, mi-am dat seama 
că este în interesul meu. Vezi tu, intram în pielea unui om 
despre care se ştia că fusese torturat în mod sistematic, timp 
îndelungat. Nu puteam să apar nevătămat. Apoi, cicatricile de 
pe faţă erau o explicaţie pentru schimbarea fizionomiei. 

Sângele fugi din obrajii lui Dunmore. Îl privi pe Schlossberg 
perplex. 

— Vrei să spui... 

— Haida-de. Ţi-a trecut deja prin cap că aş fi Gessel. Ai 
bănuit de când ai auzit motivul pentru care venise 
domnişoara Jameson şi te-ai convins mai mult sau mai puțin, 
atunci când ţi-am ordonat să-l omori pe Murdock. Am 
dreptate? 

— Poate, dar eu... 

— Din fericire, eram cel mai în măsură să spun medicilor ce 
aveau de făcut. Condusesem personal interogatoriile lui 
Manheim. Era chiar la sfârşitul războiului. Dacă ar mai fi reuşit 
să reziste câteva zile, supravieţuia. Bine-nţeles, nu puteam 
să-mi asum riscul ăsta, aşa că l-am împuşcat. 

Dunmore înghiţi în sec. Se uita ca hipnotizat la celălalt 
bărbat. ; 

— Eşti chiar Gessel. In toţi anii ăştia te-ai prefăcut că eşti 
un om pe care l-ai omorât cu mâinile tale. 

— Pe vremea aceea, eram mândri de munca noastră, 
domnule Dunmore. Ne îndeplineam îndatoririle cu 
conştiinciozitate. Sunt virtuți care, din păcate, lipsesc 


generaţiei dumitale. 

Tânărul se scutură de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn 
greu. 

— Mda, aşa e, voi, naziştii bătrâni, ţineţi mult la virtute. Hai 
s-o scurtăm. Nu-ţi dau fata până nu primesc tabloul. Cred că 
e corect. Eşti prea bătrân ca să te mai bucuri de el, iar eu am 
relaţii pe piaţa neagră care pot să se ocupe de el. Cât poate 
să facă un Rafael - cinci, şase milioane? Fata trebuie să fie la 
fel de valoroasă pentru dumneata. 

— Interesant ce spui. Dar îi supraapreciezi valoarea. Nu-mi 
foloseşte decât foarte puţin şi pe termen scurt. 

— Nu cred. 

— Ar trebui să mă crezi. Singura menire a domnişoarei 
Jameson este să servească de momeală. Pe bunicul ei îl vreau 
şi sunt sigur că va sosi cât de curând. După ce o să am grijă 
de el, voi putea să-mi continui munca, așa ca înainte. 

Zâmbi. Fără să fie observat de Dunmore, îşi strecură 
mâinile în spatele pernei de pe canapeaua pe care şedea. 

— Este o muncă foarte importantă, domnule Dunmore. 
Multă lume din ţările recent eliberate din Est este foarte 
nemulțumită. Au pierdut siguranţa pe care o aveau şi până în 
prezent capitalismul nu le-a oferit mai nimic. De asemenea, 
mulţi sunt derutaţi pentru că nu li se mai spune ce să facă şi 
ce să vorbească. Nu le place să-şi asume răspunderea. 
Desigur, şi în Vest sunt destui asemeni lor. Oamenii nu erau 
pregătiţi. De dată aceasta, va fi altfel. 

— Eşti nebun. Dar nu mă priveşte. Dă-mi tabloul şi am 
plecat. 

— Măcar într-un sens ai dreptate, spuse Gessel, scoțând 
pistolul. 

Ţinti şi trase, fără să clipească. 

Glonţul îl nimeri pe Dunmore drept în piept. Forţa 
impactului îl proiectă drept în fereastra din spatele lui. 
Rămase o clipă agăţat de geamul crăpat, apoi alunecă încet 
pe podea. 


Capitolul 60 


Sunetul împuşcăturii îi alertă pe Sir David şi pe pitic. Fără 
să stea pe gânduri, alergară spre casă. Jake îi urma de- 
aproape. 

Un majordom speriat încercă să le aţină calea, dar îl dădură 
deoparte şi intrară în holul mare. Gessel stătea în picioare, 
sprijinit de fereastră. Privea spre Dunmore, întins la picioarele 
lui. Fără îndoială, era mort. 

Neamţul ridică privirea. Părea surprins de apariţia lui Sir 
David apoi, văzându-l pe pitic, faţa i se schimonosi. În schimb, 
lui Jameson îi zâmbi. 

— Nu m-ai dezamăgit niciodată, Jake. E unul din lucrurile 
care ne-au ţinut împreună. 

Jake nu-i răspunse imediat. Privea uluit cadavrul lui 
Dunmore. Îşi ridică privirea cu greu spre Gessel. 

— Ţi-ai ieşit din minţi? Ce dracu’ s-a întâmplat aici? 

— Nimic deosebit. Tocmai am scăpat de un salariat neloial. 

Privi din nou spre Sir David şi pitic. 

— Cine sunt prietenii tăi? 

— N-are importanţă. Unde e Kate? 

— Din păcate, nu ştiu. Domnul Dunmore a ascuns-o 
undeva. N-a mai apucat să-mi spună unde. 

Jake se întunecă la faţă. Făcu un pas spre Gessel. 

— Nenorocitule. Nenorocit împuţit ce eşti. Să mă ierte 
Dumnezeu pentru că am avut de-a face cu tine atâţia ani. 

— Ai avut de-a face? întrebă Gessel. Minimalizezi lucrurile, 
Jake, dar de fapt întotdeauna te-ai ferit de neplăceri. Ai vrut 
să fii în lumina reflectoarelor, să primeşti onorurile pentru 
lucrurile bine făcute, să vezi oamenii pândind cu înfrigurare 
fiecare vorbă a ta. Şi toate astea mulţumită mie. Fără 
informaţiile şi legăturile mele nu ai fi ajuns niciodată în poziţia 
în care eşti azi. 

— A fost reciproc, rosti Jake cu vocea răguşită. Ţi-am dat 
informaţiile confidenţiale de care aveai nevoie să faci 


investiţii profitabile. Cu ajutorul meu te-ai îmbogăţit. 

— Adevărat, recunoscu Gessel. Totuşi, chiar şi cele mai 
bune colaborări se sfârşesc o dată şi-o dată. 

Făcu un gest cu mâna în care ţinea pistolul. 

— Hai, cu toţii, duceţi-vă lângă uşă. 

Nu mişcă nimeni. In tăcerea care urmă se auzi vocea calmă 
a lui Sir David. 

— Chiar crezi că ne poţi omori pe toţi? 

Gessel păru surprins de întrebare. 

— De ce nu? Sunteţi doar trei. 

— A uitasem. Când ai omorât atâţia, trei oameni sunt un 
mizilic. Ciudat însă, n-aţi reuşit niciodată să duceţi ceva la 
bun sfârşit. Pentru nişte supermeni, aveţi un mod ciudat de-a 
o da în bară. 

Gessel strânse din buze şi ridică pistolul. 

— Cred că tu o să fii primul. 

— Nu, rosti Jake. Vorbea calm, de parcă era o hotărâre 
gândită de mult şi cu care era împăcat. 

Ochii lui Gessel sticliră. In acea clipă de ezitare Jake se 
aruncă peste el. Gessel îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli pe 
podea. Jake se sprijini cu tot corpul de geam. Păli şi duse 
mâna la inimă. 

Se auzi un scrâşnet prelung şi geamul crăpat se sparse în 
mii de cioburi. In acelaşi timp Schlossberg ridică din nou 
arma. 

Se auzi o împuşcătură. Neamţul ţipă şi deschise larg ochii, 
uluit. 

— Pentru Maria, şopti Sir David atât de încet încât doar 
piticul îl auzi. 


Capitolul 61 


— Nu te uita, spuse Nat. Văzuse ce se întâmpla dincolo de 
geamul spart şi nu vroia ca să vadă şi ea. Îi apropie capul de 
umărul teafăr. 

Kate îl ascultă fără să se opună, ceea ce-l făcu să 
bănuiască că sfatul lui venise prea târziu. 

— Îmi pare rău, spuse, mângâindu-i părul. 

Kate tremura din tot corpul, dar nu spunea nimic, ci doar se 
agăța cu disperare de el. 

Se regăsiseră pe o pajişte din apropierea casei, Kate, 
scăpată din ruinele temniţei, iar Nat, luptându-se cu ultimele 
puteri să ajungă la Schlossberg. Nu era clar cine pe cine 
găsise. Puteau dezbate problema ani în şir, ceea ce Nat spera 
din toată inima. 

— Te-a iubit, spuse convins de adevărul pe care-l rostise. 
Era uşor să o iubeşti pe Kate. 

Kate mişcă uşor capul nu pentru a se opune, ci ca un reflex 
la toată durerea pe care o îndura. 

— Willy a mai lăsat o scrisoare în peşteră. E şi un cadavru 
acolo. Cred că este Schlossberg. 

— Înseamnă că a avut dreptate, şopti Nat. 

Privi din nou spre fereastră şi rosti în gând o rugăciune. 
Ochii lui Jake erau închişi. Părea împăcat. 


EPILOG 


Vântul fierbinte şi uscat sufla prin gratiile gărduleţului din 
jurul cimitirului, trecând peste pietrele funerare, mişcând 
crengile celor câţiva copaci piperniciţi agăţaţi de solul nisipos. 
Adierea lui uscă lacrimile ce alunecau pe obrajii lui Kate. 

Se aplecă şi aranjă florile de pe mormântul lui Willy. Acelaşi 
lucru îl făcuse cu două zile în urmă, în Washington, la 
mormântul lui Jake. 

Umblatul prin cimitire nu era o ocupaţie potrivită pentru o 
tânără mireasă, dar nu-i părea rău. Ajunsese să-i iubească pe 
ambii bătrâni, şi ştia că, în felul lor, o iubiseră amândoi. 

— Şoimul a ajuns acasă, Willy, şopti. E din nou la Maria. S- 
au mai găsit multe altele în casa lui Gessel. Va dura ani de 
zile până se va descoperi cui au aparţinut. 

Îşi şterse urmele de lacrimi de pe faţă şi îndreptă, pentru 
ultima oară, florile de pe mormânt. 

Vântul îi mângâia faţa ca o blândă binecuvântare. 

— Oriunde ai fi, sper că eşti mulţumit. Poate şi Jake... Cine 
ştie. 

Se întoarse încet. Dincolo de gardul de fier, o aştepta Nat. 

Se îndreptă cu paşi hotărâți spre el. Departe, din ce în ce 
mai departe de mormânt, sub soarele arzător al Texasului.