Karin Fossum — Nu privi inapoi!

virtual. -pzojeet. eu 


KARIN FOSSUM 


NU PRIVI ÎNAPOI! 


Original: Se deg ikke tilbake! 
[Don't Look Back] (1996) 


Traducere din limba norvegiană: 
ALINA DOMINTE ANTONSEN 


ny 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2005 


În ciuda faptului ca unele nume au fost modificate, 
peisajul, locul unde se petrece acțiunea ar putea fi 
recunoscute de cei care locuiesc acolo. De aceea mă 
simt nevoită să asigur cititorul că niciunul dintre 
personajele din această carte nu este real. 


Valstad, februarie 1996, 
Karin Fossum 


Ragnhild deschise ușor ușa și privi afară. Pe drum era liniște 
deplină, iar vântul care se jucase printre case în timpul nopţii se 
potolise în sfârșit. Fata se întoarse și trecu căruciorul păpușii 
peste pragul ușii. 

— Nici măcar nu am mâncat, se plânse Marthe. O ajută apoi 
să împingă căruciorul. 

— Trebuie sa ajung acasă. Mergem la cumpărături, răspunse 
Ragnhild. 

— Pot sa vin la tine după aceea? 

— Sigur că poţi. După ce ne întoarcem de la magazin. 

Mergând prin pietriș, începu să împingă căruciorul pe măsură 
ce urca dealul, spre poartă. Era prea greu, așa că se întoarse, 
iar acum îl trăgea după ea. 

— Pa, Ragnhild. 

Ușa se trânti. O izbitură dură de lemn și de metal. Ragnhild se 
luptă puţin cu poarta, dar nu îndrăzni să facă gălăgie. Câinele 
Marthei putea să iasă. O privea atent de sub masa din gradină. 
După ce se asigură că poarta era bine închisă, porni înspre 
garaje. Ar fi putut să o ia pe scurtătură în jos printre case, dar își 
dădu seama că ar fi fost prea greu cu căruciorul. Unul dintre 
vecini tocmai închidea ușa de la garaj. Îi zâmbi și se încheie la 
sacou, puţin stângaci, cu o singura mână. Un Volvo mare, negru 
turuia domol. 

— Ragnhild, ai ieșit cam devreme, nu? Marthe nu s-a trezit 
încă? 

— Am dormit la ea astă-noapte, îi explică. Pe o saltea, pe jos. 

— Așa deci! 

Bărbatul încuie garajul și se uită la ceas. Era 8:06. Puțin după 
aceea, mașina ieși în stradă și dispăru. 

Ragnhild împingea căruciorul cu amândouă mâinile. Ajunsese 
pe partea cealaltă a dealului, care era foarte abruptă, și trebuia 
să ţină bine de el, să nu o ia la vale. Păpușa, pe care o chema 
Elise, ca și pe ea - numele ei fiind Ragnhild Elise alunecase la 
capătul căruciorului. Nu arăta prea bine, așa că luă o mână de 
pe cărucior, trase păpușa, o acoperi cu plăpumioara și-și 
continuă drumul. În picioare avea papuci de plastic, unul roșu cu 
șireturi verzi și unul verde cu șireturi roșii, pentru că așa trebuia 
să fie. Mai purta un costum de jogging roșu, cu leul Simba pe 
piept, și o geacă verde de vânt pe deasupra. Avea părul extrem 
de subţire și blond, nu prea lung, dar îl purta totuși prins cu un 


4 


elastic în vârful capului. De elastic erau agăţate fructe din 
plastic colorate, iar în mijloc era moţul de păr, ca un palmier 
micuţ, neîngrijit. Avea șase ani și jumătate, dar era fragilă 
pentru vârsta ei. Abia când deschidea gura să vorbească, se 
putea ghici că era aproape școlăriță. 

Nu se întâlnise cu nimeni pe deal, dar, apropiindu-se de 
intersecție, auzi o mașină turuind. Se opri, se dădu deoparte și 
așteptă, timp în care o camionetă hodoroagă se balansă la 
trecerea peste o denivelare de teren. La vederea copilului 
îmbrăcat în roșu, șoferul încetini și mai mult. Ragnhild voia să 
traverseze strada. Pe partea cealaltă era trotuar, iar mama îi 
spusese să meargă de fiecare dată pe trotuar. Așteptă să treacă 
mașina, dar, în schimb, aceasta se opri. Şoferul lăsă geamul în 
jos. 

— Poţi să treci tu întâi, aștept eu, strigă acesta. 

Ezită puţin, dar apoi trecu. A trebuit să se întoarcă pentru a 
putea trage căruciorul pe trotuar. Mașina mai merse puţin, apoi 
se opri din nou. Geamul de pe cealaltă parte se lăsă în jos. „Are 
ochii ciudaţi, se gândea ea. Foarte mari și perfect rotunzi.” Erau 
depărtaţi unul de celălalt și albicioși precum gheaţa subțire. 
Avea gura mică și buzele groase, puţin lăsate, precum o gură de 
pește. O privea fix. 

— Urci pe dealul Skifer cu căruciorul acela? 

Fata dădu din cap afirmativ. 

— Locuiesc pe Granittveien. 

— Îţi va fi foarte greu. Dar ce duci acolo? 

— Pe Elise, răspunse fata, ridicând păpușa. 

— E frumoasă, spuse el și zâmbi larg. 

Atunci gura lui îi părea mai frumoasă. Băiatul se scarpină pe 
cap. Părul ciufulit părea că îi crește în smocuri groase din vârful 
capului, ca frunzele unui ananas. Acum arăta și mai rău. 

— Pot să te duc eu cu mașina, îi propuse el. Este loc și pentru 
cărucior în spate. 

Ragnhild se gândi puţin și privi înspre dealul Skifer, un deal 
înalt și foarte greu de urcat. Bărbatul trase frâna de mână și 
privi în spate în mașină. _ 

— Mă așteaptă mama, spuse Ragnhild. li trecu prin cap un 
gând, dar nu reuși să-l deslușească. 

— Ajungi mai repede acasă dacă te duc cu mașina, insistă el. 


Aceasta era soluţia problemei. Ragnhild era o fetiţă practică, 
așa că târî căruciorul până în spatele mașinii, timp în care 
șoferul cobori. Deschise ușa din spate, ridică cu o mână 
căruciorul și apoi o ajută pe Ragnhild să urce. 

— Trebuie să stai în spate ca să ţii căruciorul. Dacă nu, o să se 
miște dintr-o parte în alta. 

Apoi se duse în faţă, urcă și trase frâna de mână. 

— Urci dealul ăsta în fiecare zi? o întrebă el privind-o prin 
oglindă. 

— Numai când merg la Marthe. Am dormit la ea. 

Ridică o trusă de toaletă înflorată de sub plăpumioara păpușii 
și o deschise. Lucrurile erau la locul lor, cămașa de noapte 
imprimată cu Nala, peria de dinţi și cea de păr. Camioneta mai 
trecu peste o denivelare. Bărbatul se uita mereu în oglindă. 

— Ai mai văzut o perie de dinţi ca asta până acum? îl întrebă 
Ragnhild, ridicând periuţa ca s-o vadă și el. Periuţa avea 
picioare. 

— Nu! răspunse el încântat. De unde ţi-ai luat-o? 

— Tata mi-a cumpărat-o. Tu nu ai așa una? 

— Imi doresc să primesc de Crăciun. 

Trecu, în sfârșit, peste ultima denivelare și schimbă în viteza a 
doua. Motorul se înecă îngrozitor. Fetița stătea jos în camionetă 
și se lovea de cărucior. „O dulceaţă de fetiță, se gândea el, roșie 
și frumoasă în acel costum de jogging, precum o căpșună 
coapta.” Fredona o melodie și se simţea ca un rege în spatele 
volanului, în mașina aceea mare și cu o fetiță în spate. Era 
nemaipomenit. 

(J 

Satul se afla la baza unei văi, pe un fiord, la poalele unui 
munte. Era precum o albie cu apă liniştită. Se ştie foarte bine, 
de altfel, că doar apele curgătoare sunt și cele mai curate. 
Sătucul era ca un copil adoptat de comună, iar toate străzile 
care duceau într-acolo erau într-o stare jalnică. Foarte rar se 
întâmpla ca vreun autobuz sa oprească lângă lăptăria dărâmată 
ca să ia câţiva pasageri pe care să-i ducă în oraș. La întoarcerea 
acasă era și mai rău. 

Dealul Kollen era un colos întunecat aproape neatins pentru 
cei care locuiau acolo, dar vizitat cu regularitate de cei veniţi de 
departe. Acest lucru se datora mineralelor neobișnuite și unei 
flore deloc nesemnificative și chiar foarte rare. În zilele liniștite 


6 


se putea auzi vuietul de pe vârful dealului, care părea să fie 
bântuit. În realitate erau doar oile care pășteau acolo. Crestele 
din jur erau albastre și păreau că plutesc pe pătura de ceaţă 
franjurată și moale precum lâna. Konrad Sejer urma strada 
principală urmărind harta cu degetul. Se apropiau de un sens 
giratoriu. La volan era inspectorul de poliţie Karlsen, care privea 
cu atenţie spre dealuri, urmând instrucţiunile. 

— Acum trebuie să o iei la dreapta pe strada Gneisveien, apoi 
în sus pe dealul Skifer și la stânga spre strada Feltspatveien. De 
acolo ajungem pe Granittveien prin dreapta. O stradă cu drum 
închis, spuse Sejer gânditor. 

— Numărul cinci trebuie să fie a treia casă pe stânga. 

Era încordat. Vocea îi era mai stinsa decât de obicei. 

Karlsen manevră mașina spre zona caselor, peste denivelări. 
Ca în multe alte locuri, localnicii mai noi se grupaseră undeva 
departe de comunitatea locală. Cei doi polițiști nu își spuneau 
multe în afară de instrucţiuni. Se apropiară de casa, încercau să 
pară duri și se gândeau că poate copilul dispărut ajunsese 
acasă. Probabil că stătea în brațele mamei, surprinsă și 
îngrijorată de agitația provocată. Era ora unu și fetița lipsea de 
cinci ore. Două ore ar fi fost rezonabil, dar cinci era cu siguranţă 
prea mult. Neliniștea creștea asemenea unui nod în piept care 
nu lăsa sângele să circule. Aveau amândoi copii, Karlsen avea o 
fetiță de opt ani, iar Sejer avea un nepoțel de patru ani. Tăcerea 
dintre ei alterna cu imagini care se puteau chiar materializa. 
Exact acest lucru îl frapă pe Sejer în clipa în care au virat în faţa 
casei. La numărul 5 era o casă mică, albă, cu pervaz albastru 
închis. O casă din acelea gata construite, fără personalitate, dar 
decorată precum o cameră de joacă, cu obloane decorative și 
grinzi cu margine dantelată. Gradina era bine întreţinută. De jur 
împrejurul casei era o terasă cu un gard frumos aranjat. Erau 
aproape de vârful dealului și aveau panoramă asupra întregului 
sat, o așezare mică, drăguță, cu ferme și terenuri. Lângă căsuţa 
poștală era o mașină de serviciu care fusese trimisă mai 
devreme. 

Sejer o luă înainte, își șterse conștiincios pantofii pe covorașul 
de la ușă și se aplecă la intrarea în casă. Intr-o clipă înțeleseră 
situaţia. Fata încă nu apăruse, iar panica se instalase deja. 
Mama ședea pe canapea. Era o femeie solidă îmbrăcată cu o 
rochie în carouri. Alături de ea stătea o femeie ofiţer, ţinând-o 


7 


de braţ. Ofiţerul aproape că mirosea spaima din cameră. Femeia 
își folosea restul forțelor să se abţină din plâns sau să înăbușe 
un țipăt strident de frică, de aceea ofta la cel mai mic efort, cum 
ar fi să se ridice și să-i întindă mâna. 

— Doamnă Album, spuse el, cineva caută fetița, nu-i așa? 

— Niște vecini. Au luat și un câine cu ei. 

Femeia se așeză din nou. 

— Trebuie să cooperăm. 

Bărbatul se așeză în fotoliul din fața ei și se aplecă spre ea. N- 
o scăpa deloc din priviri. 

— Vom trimite o patrulă însoţită de câini. Acum însă trebuie 
să-mi povestiţi totul despre Ragnhild. Cine e, cum arată și cu ce 
e îmbrăcată. 

Nu primi niciun răspuns, ci doar un continuu gest afirmativ din 
cap. Expresia feţei îi era aspră și nemișcată. 

— Aţi sunat în fiecare loc posibil? 

— Nu sunt atât de multe locuri, mormăi ea. Am sunat peste 
tot. 

— Aveţi rude prin alte locuri din sat? 

— Nu, niciuna. Nu suntem de aici. 

— Ragnhild merge la grădiniţă sau în grupa pregătitoare? 

— Nu, n-am găsit loc. 

— Are fraţi? 

— O avem doar pe ea. 

Bărbatul încercă să-și tragă răsuflarea fără să se audă. 

— Mai întâi, spuse el, hainele fetei. Fiţi cât mai precisă cu 
putinţă. 

— Costum roșu de jogging, se bâlbâi ea, cu un leu pe piept. 
Geacă de vânt verde, cu glugă. Un pantof roșu și unul verde. 

Vorbea cu greu, iar vocea părea să n-o mai țină. 

— lar Ragnhild? Descrieţi-mi-o, va rog. 

— 1 metru și 10 centimetri. 18 kilograme. Părul perfect blond. 
Am fost de curând cu ea la controlul de șase ani. 

Femeia se îndreptă spre peretele cu televizorul, unde erau 
câteva poze. Majoritatea erau cu Ragnhild, unele cu ea însăși în 
costum popular, iar alta cu un bărbat în uniformă militară de 
camuflaj, aparent soțul ei. Alese o poză în care fetița zâmbea și 
i-o întinse. Părul copilului era aproape alb, al mamei era negru 
ca pana corbului. Tatăl era însă blond. | se zărea puţin păr de 
sub cască. 


— Ce fel de copil e? 

— Foarte dezinvoltă, spuse ea printre suspine, vorbește cu 
toată lumea. Această afirmaţie o făcu să tremure. 

— Tocmai copiii ca ea reușesc să se descurce perfect pe 
această lume, conchise el. Trebuie să luăm poza cu noi. 

— Înţeleg. 

— Spuneţi-mi, reluă el, așezându-se din nou, unde merg de 
obicei copiii din sat dacă vor să iasă la plimbare? 

— La fiord. Pe plaja Prestegârd sau la Horgen. Alţii merg pe 
vârful dealului, la iaz sau în pădure. 

Bărbatul se uită pe fereastră și zări brazii întunecați. 

— A văzut-o cineva pe Ragnhild după ce a plecat? 

— Vecinul lui Marthe a întâlnit-o lângă garaj când era în drum 
spre serviciu. Știu asta pentru că am sunat-o pe soția lui. 

— Și unde locuiește Marthe? 

— La Krystallen. Doar câteva minute de aici. 

— Avea și căruciorul păpușii cu ea? 

— Da, un Brio roz. 

— Și cum se numește vecinul? Cel care a văzut-o lângă garaj? 

— Walther, răspunse ea surprinsă, Walther Isaksen. 

— Unde-l putem găsi? 

— Lucrează la Compania Dyno. Departamentul de resurse 
umane. 

Sejer se ridică, luă telefonul și sună la Informaţii. După ce 
obținu numărul, îl formă și aşteptă. 

— AȘ dori să vorbesc cu un angajat de-al dumneavoastră cât 
mai repede cu putinţă. Numele lui e Walther Isaksen. 

Doamna Album îl privea îngrijorată de pe canapea, Karlsen 
studia priveliștea prin fereastră, dealurile cenușii, terenurile și 
turla albă a unei biserici în depărtare. 

— Konrad Sejer de la poliţie, spuse el scurt. Sun de la numărul 
5, Granittveien, și poate că înţelegeţi și de ce. 

— Încă nu au găsit-o pe Ragnhild? 

— Nu, dar înțeleg ca aţi văzut-o când a ieșit din casa de la 
Marthe. 

— Tocmai încuiam ușa de la garaj. 

— V-aţi uitat la ceas? 

— Era opt și șase minute, eram puţin în întârziere. 

— Sunteţi sigur de oră? 

— Am ceas electronic. 


Sejer tăcea, încercând să rememoreze drumul pe care au 
venit. 

— Deci ați lăsat-o la ora opt și șase minute lângă garaj și aţi 
mers direct la serviciu? 

— Da. 

— În jos pe Gneisveien și apoi pe autostradă? 

— Exact. 

— Îmi imaginez, spuse Sejer, că la acea oră mulţi merg spre 
oraș și că trebuie sa fi fost puţin trafic din sensul opus, nu-i așa? 

— Da, așa e. Nu avem drum direct spre sat. Și nici nu lucrează 
nimeni. 

— V-aţi întâlnit cu vreo mașină pe drum? Cineva care venea 
înspre sat? _ 

Interlocutorul se gândea, Sejer aștepta. In cameră era o liniște 
de mormânt. 

— Da, de fapt m-am întâlnit cu cineva, jos la poale, chiar 
înainte de sensul giratoriu. Era o camionetă, cred, peticită și 
urâtă. Mergea foarte încet. 

— Cine era la volan? 

— Un bărbat, șovăi acesta. Era singur. 

e 

— Eu sunt Raymond, spuse el zâmbind. 

Ragnhild ridică privirea, văzu figura zâmbitoare din oglindă și 
dealul Kollen scăldat în lumina răsăritului. 

— Vrei să facem o plimbare cu mașina? 

— Mă așteaptă mama, spuse aceasta pe un ton plin de 
maturitate. 

— Ai fost pe vârful dealului Kollen vreodată? 

— O dată, cu tata. Aveam mâncare cu noi. 

— Se poate merge cu mașina până acolo, explică el. Prin 
spatele dealului, însă. Vrei să mergem până în vârf? 

— Vreau acasă, spuse ea puțin nesigură. 

Bărbatul încetini și apoi opri mașina. 

— Doar o plimbare, o rugă. 

Vocea lui era stinsă. Ragnhild îi simţi tristeţea și nu era 
obișnuită să înfrunte dorinţele adulţilor. Se ridică, se îndreptă 
către scaun și se aplecă spre el. 

— Doar o plimbare, repetă ea. Până în vârf și pe urmă imediat 
acasă. 


10 


A dat înapoi până pe Feltspatveien și a mers mai departe în 
jos cu mașina. 

— Tu cum te numești? întrebă el. 

— Ragnhild Elise. 

Clătină puţin capul dintr-o parte într-alta și își drese glasul. 

— Ragnhild Elise. Nu poţi să mergi la cumpărături așa de 
devreme dimineaţa. E abia ora opt și un sfert. Magazinul e 
închis. 

Fata nu răspunse. În schimb o luă pe Elise din cărucior, și 
ținând-o în braţe, îi aranjă rochiţa. Apoi îi scoase suzeta din 
gură. Păpușa trase un țipăt slab, metalic, ca plânsul unui 
bebeluș. 

— Ce se întâmplă? 

Opri brusc și se uită în oglindă. 

— E doar Elise. Plânge când îi scot suzeta. 

— Mă enervează să o aud! Pune-i-o la loc! 

Stătea acum neliniștit la volan, iar mașina se balansa dintr-o 
parte într-alta. 

— Tata știe sa conducă mai bine ca tine, spuse fata. 

— A trebuit să învăţ singur, răspunse el morocănos. Nimeni nu 
vrea să mă învețe. 

— De ce? 

Nu mai zise nimic. Își întoarse doar capul. Mașina ajunsese 
acum pe autostradă, mergea cu viteza a doua pe la sensul 
giratoriu și apoi trecu intersecția făcând un zgomot ruginit. 

— Ajungem la Horgen! exclamă fata cu entuziasm. 

El nu-i răspunse. După zece minute, viră la stânga, în sus pe 
pantă. În drum trecură pe lângă două curți, câteva șoproane 
roșii și tractoare parcate ici, colo. Nu se întâlniseră cu nimeni. 
Drumul devenea tot mai îngust și mai găunos. Brațele lui 
Ragnhild obosiseră după ce ţinuse atâta de cărucior, așa că lăsă 
păpușa jos și puse un picior între roţi pe post de frână. 

— Aici locuiesc eu, spuse el imediat și opri mașina. 

— Împreună cu soţia ta? 

— Nu, cu tatăl meu. Dar el stă în pat. 

— Nu s-a trezit încă? 

— Nu, stă în pat tot timpul. 

Fata se uită curioasă pe fereastra mașinii și zări o casă 
ciudată. Iniţial fusese o cabană pe care cineva o renovase, o 
dată și apoi încă o dată. Niciuna dintre părţile componente nu 


11 


avea aceeași culoare. Alături era un garaj de tinichea ondulată. 
În curte iarba crescuse sălbatic. O grapă veche și ruginită era 
încetul cu încetul sufocată de urzici și de păpădii. Insă pe 
Ragnhild nu o interesa casa pentru că zărise altceva. 

— lepuri! spuse ea încet. 

— Da, răspunse el mulţumit. Vrei să-i vezi? 

Sari din mașină, deschise în spate și o ajută să coboare. Avea 
un mers ciudat, picioarele îi erau neobișnuit de scurte și de 
strâmbe. Labele picioarelor erau la fel de mici. Era o distanţă 
mică între nasul lui gros și buza de jos puţin ieșită în afară. Sub 
nas îi atârna o picătură mare și limpede. Ragnhild înțelese că nu 
era așa de bătrân deși se purta ca un bărbat matur. Dar era și 
comic pe deasupra. O figură de copil într-un corp de bărbat. Se 
îndreptă clătinându-se înspre cușca iepurilor și o deschise. 
Ragnhild era fascinată. 

— Pot să ţin și eu unul în braţe? 

— Da, poţi sa alegi. 

— Cel mic, brun, spuse ea, după ce se gândi puţin. 

— Acela e Påsan. E cel mai frumos. 

Deschise cușca și scoase micuțul furișat. Un wedder durduliu 
cu urechile pleoștite și de culoarea cafelei cu lapte, cu mult 
lapte. Dădea speriat din lăbuțe, dar se linişti după ce ajunse în 
brațele lui Ragnhild. Pentru o clipă rămase complet mută. Simţi 
în mâna ei inima care bătea alert și îi atinse cu grijă urechea. 
Era ca o bucată de catifea printre degete. Botul era negru, lucios 
și umed ca un drajeu din lemn-dulce. Raymond stătea alături și 
o privea. Avea o fată doar pentru el și nu-i văzuse nimeni. 

e 

— Poza și semnalmentele fetei vor fi trimise ziarelor, spuse 
Sejer. Dacă nu primesc vreun mesaj, o vor tipări la noapte. 

lrene Album se lăsă peste masă, văitându-se. Ceilalţi se uitau 
tăcuţi la mâinile ei și la spatele care tremura. Femeia ofițer era 
pregătită cu un șerveţel. Karlsen se foi pe scaun și se uită la 
ceas. 

— Lui Ragnhild îi este frică de câini? întrebă Sejer. 

— De ce? întrebă ea în printre hohotele de plâns. 

— Ni s-a mai întâmplat să căutăm copii cu patrule de câini, 
dar aceștia se ascund când aud câinii noștri lupi. 

— Nu Îi este frică. 

Cuvintele aveau ecou în mintea lui. „Nu îi este frică.” 


12 


— Nu aţi reușit să luaţi legătura cu soţul dumneavoastră? 

— Este în Narvik pentru niște aplicaţii militare, răspunse ea 
printre hohotele de plâns. Undeva pe un platou montan. 

— Nu au telefoane mobile? 

— Nu sunt în zona cu acoperire. 

— Cei care o caută acum cine sunt? 

— Nişte băieți din vecini, care sunt acasă pe timpul zilei. Unul 
dintre ei are telefonul mobil la el. 

— De cât timp au plecat? 

Femeia se uită la ceasul de perete. 

— De peste două ore. 

Vocea nu îi mai tremura, însă părea drogată, aproape 
letargică, de parcă ar fi fost pe jumătate adormită. Bărbatul se 
aplecă din nou în faţă și i se adresă femeii cât de rar și de clar 
cu putinţă. 

— Ceea ce vă îngrozește cel mai mult și persistă în mintea 
dumneavoastră mai mult ca sigur că nu s-a întâmplat. Ințelegeți 
ce vreau să spun? De regulă copiii dispar din motive 
nesemnificative. Și, de fapt, realitatea e că unii copii dispar 
mereu tocmai pentru că sunt copii. Nu au noţiunea timpului și 
nici simțul responsabilităţii, în plus, sunt atât de curioși încât își 
urmează fiecare impuls care le trece prin cap. Asta înseamnă să 
fii copil și de aceea se rătăcesc. Dar de cele mai multe ori apar 
la fel de repede precum au dispărut. Adesea nici măcar nu au o 
explicaţie clară de ce au plecat și pe unde au fost. De obicei 
însă, încheie el, trăgându-și sufletul, sunt perfect în regulă. 

— Da, spuse ea, privindu-l fix, numai că fata n-a mai dispărut 
până acum! 

— Dar fata crește, replică el serios. Pe măsură ce se mărește, 
îndrăznește mai multe. 

„Dumnezeule, gândi el, uite cum găsesc răspuns la toate.” Se 
ridică și formă din nou un număr. Încetă să se mai uite la ceas și 
să constate astfel ca timpul trecea, fapt de a cărui reconfirmare 
nu avea nevoie. Era la telefon cu cei de la criminologie și le 
relata pe scurt situaţia, după care îi rugă să-i contacteze pe cei 
de la Norsk Folkehjelp. Le dădu adresa din Granittveien și le 
făcu un scurt portret al fetei prin telefon. Imbrăcată în roșu, cu 
părul aproape alb, un cărucior roz de păpușă. Intrebă și de 
eventuale mesaje primite. Nu primise niciunul. Se așeză din nou. 


1 „Ajutorul Poporului Norvegian”. (n.tr.). 
13 


— Ragnhild a vorbit despre cineva sau a pomenit numele 
vreunei persoane necunoscute dumneavoastră în ultima vreme? 

— Nu. 

— Avea bani? Putea să fi alergat până la un chioșc? 

— Nu avea bani. 

— Acesta este un loc mic, continuă el. S-a întâmplat vreodată 
să iasă și să se întâlnească cu unul dintre vecini, care să o 
aducă acasă cu mașina? 

— Da, s-a întâmplat. Sunt în jur de o sută de case pe dealul 
acesta, și ea îi cunoaște aproape pe toţi. Le cunoaște și 
mașinile. De câteva ori au mers până la biserică, ea și cu 
Marthe, cu cărucioarele după ele, și au venit acasă cu mașina 
unuia sau altuia dintre vecini. 

— E vreun motiv anume pentru care merg la biserică? 

— Un băieţel pe care l-au cunoscut e îngropat acolo. Culeg 
flori pe care le pun pe mormântul lui, iar apoi urcă dealul spre 
casă. Cred că li se pare palpitant. 

— Aţi căutat pe la biserică? 

— Am sunat să întreb de Ragnhild la ora zece. Când Marthe 
mi-a spus că plecase de la ora opt, am sărit în mașină. Am lăsat 
ușa descuiată în cazul în care apărea cât eram eu plecată s-o 
caut. Am mers cu mașina până la biserică și apoi la benzinăria 
Fina. Am fost și pe la benzinărie și prin spatele lăptăriei, apoi am 
mers până la școală s-o caut în curte, unde au stative de cățărat 
și alte astfel de lucruri. Apoi m-am dus până la grădiniţă. Așa de 
mult i-ar fi plăcut să meargă la grădiniță... ` 

Fusese copleșită de un nou acces de plâns. In timp ce 
hohotea, toți ceilalți stăteau liniștiți și aşteptau. Ochii i se 
umflaseră și își strângea disperată rochia între degete. După o 
clipă, plânsul se calmă, iar apatia reveni ca un scut care ținea 
deoparte expresiile urâte ale feței. 

Sună telefonul. Un fluierat aducător de vești rele. Tresări pe 
canapea și vru să ia receptorul, dar mâna lui Sejer se înălţă ca o 
barieră în aer. Acesta ridică receptorul. 

— Alo? lrene e acolo? 

Părea să fie un tânăr. 

— Cu cine vorbesc? 

— Thorbjørn Haugen. O căutăm pe Ragnhild. 

— Vorbești cu poliția. Ai ceva să ne relatezi? 


14 


— Am fost la toate casele de pe deal. La fiecare casă în parte. 
Mulţi dintre locatari nu erau acasă atunci, dar ne-am întâlnit cu 
o doamnă pe strada Feltspatveien. O mașină mare a dat cu 
spatele și a întors pe terenul ei, la numărul unu. Era un fel de 
mașină de transport, după părerea ei. In mașină a văzut o fetiță 
cu geacă verde și părul alb prins cu un elastic în vârful capului. 
Ragnhild își prindea deseori părul astfel. 

— Continuă. 

— Mașina s-a întors chiar în mijlocul câmpului, a luat-o din 
nou în jos, după care a dispărut. 

— Ştii pe la ce oră? 

— Opt și un sfert. 

— Poţi să vii pe Granittveien? 

— Ajungem imediat, suntem la sensul giratoriu. 

A închis telefonul. lrene Album stătea încă în picioare. 

— Ce e? șopti ea. Ce-au spus? 

— Cineva a văzut-o, spuse el încet. A urcat într-o mașină. 

Țipătul lui Irene Album se făcu auzit, în sfârșit. Era ca și cum 
sunetul își căuta drum prin pădurea deasă, provocând o reacţie 
în mintea lui Ragnhild. 

e 

— Mi-e foame, spuse ea deodată. Trebuie să plec acasă. 

Raymond ridică privirea. Påsan adulmeca masa din bucătărie 
și lingea faina împrăștiată de ei peste tot. Pierduseră complet 
noțiunea timpului și a spațiului. Hrăniseră toți iepurii, Raymond 
îi arătase pozele decupate de el din reviste și lipite cu grijă într- 
un album mare. Ragnhild se puse pe un râs neîntrerupt și 
zgomotos la vederea feţei lui ciudate. Atunci își dădu seama că 
se făcuse târziu. 

— Pot să-ţi ofer o felie cu ceva. 

— Vreau acasă. Trebuie să merg în oraș la cumpărături. 

— Mergem mai întâi la Kollen și apoi te conduc acasă. 

— Acum! spuse ea hotărât. Vreau acasă acum! 

Raymond căuta disperat un motiv de amânare. 

— Da, da, știu. Dar mai întâi trebuie să cumpăr lapte pentru 
tata. Jos, de la magazinul Horgen. Nu durează mult. Poţi să 
aștepți aici, ca să meargă mai repede. 

Se ridică și o privi. Îi studie faţa luminoasă, cu gura mică, în 
formă de inimă, care îi amintea de dropsurile Darling cu gust de 
scorțișoară. Ochii îi erau de un albastru senin, iar sprâncenele 


15 


surprinzător de negre sub bretonul blond. Oftă adânc, se ridică 
și deschise ușa de la bucătărie. Ragnhild avea chef să plece, dar 
nu știa drumul, așa că era nevoită să aștepte. Păși în camera 
mică ţinând iepurele în braţe și se cuibări în colțul canapelei. Ea 
și cu Marthe nu dormiseră prea mult noaptea trecută și, în timp 
ce ţinea strâns lângă gât micul animal cald, i se făcu somn. Nu 
trecu mult și adormi. 

Trecu un timp până când el se întoarse în sfârșit. Se așeză și o 
privi îndelung, uimit de cât de liniștit doarme. Nici măcar o 
mișcare, niciun oftat, oricât de mic. | se păru că a mai crescut, 
că s-a făcut mai mare și mai caldă, precum o franzelă în cuptor. 
După un timp se neliniști, nu știa ce să facă cu mâinile, așa că le 
puse în buzunare, legănându-se pe scaun. Se apucă să frământe 
cu degetele dosul buzunarelor în timp ce se legăna din ce în ce 
mai repede. Se uită neliniștit pe fereastră și în hol, spre camera 
tatălui. Mâinile lucrau neîncetat. Privi fix la părul ei mătăsos 
precum blana de iepure. Apoi oftă încet, eliberându-și mâinile. 
Se ridică și o împinse ușor. 

— Putem să plecăm acum. Dă-mi-l pe Påsan. 

Pentru o clipă, Ragnhild păru complet confuză. Se ridică încet 
și îl privi fix pe Raymond. Îl urmă până în bucătărie, îşi trase pe 
ea haina de vânt, ieși din casă și urmări cum ghemotocul mic și 
maroniu dispare în coteţ. Căruciorul păpușii era încă în spate, în 
mașină. Raymond părea supărat și o împinse din spate pentru a 
o ajuta să urce în mașina. Se așeză apoi în faţă și introduse 
cheia în contact. Nimic. 

— Nu pornește, spuse el iritat. Nu înţeleg. A mers adineauri. 
Gunoi de mașină! 

— Trebuie să ajung acasă! strigă Ragnhild, ca și cum asta ar fi 
ajutat să rezolve problema. 

El continua să întoarcă cheia în contact și să apese pe 
acceleraţie, auzea că merge, însă doar ca un turuit, fără să 
pornească. 

— Atunci va trebui să mergem pe jos. 

— Dar e foarte mult de mers! se plânse ea. 

— Nu, de aici nu. Suntem în spatele dealului Kollen acum, 
suntem aproape sus, și de acolo poţi vedea casa ta. O să-ţi duc 
eu căruciorul. 

Își trase pe el o geacă de pe scaunul din faţă, sări din mașină 
și îi deschise ușa. Ragnhild ţinea păpușa în braţe, el trăgea 


16 


căruciorul. Se zdruncina puţin din cauza drumului plin de gropi. 
Departe, în faţă, Ragnhild putea vedea înălțându-se dealul 
Kollen, împrejmuit de pădurea neagră. Pentru o clipă au fost 
nevoiți să coboare în șanț în timp ce o mașină îi depășea în 
mare viteză. Praful se ridică precum o ceaţă groasă în urma ei. 
Raymond știa bine drumul și nici nu mergea prea repede, așa 
încât Ragnhild putea ţine pasul fără probleme. După un timp, 
panta devenea mai abruptă și se termina cu o curbură, iar 
cărarea din dreapta, spre Kollen, era netedă și moale. Urmele 
lăsate de oi o făceau mai lată, iar mizeria lor părea la fel de 
deasă ca grindina. Ragnhild se amuza calcând pe ele, căci erau 
uscate și deveneau ca o pudră. După câteva minute văzură ceva 
lucind printre copaci. 

— lazul Șarpelui, spuse Raymond. 

Se opri lângă el. Privi îndelung și zări petalele nuferilor și o 
bărcuţă care poposea pe mal, întoarsă invers. 

— Nu te duce jos la apă, îi zise Raymond. E periculos. Nu se 
poate face baie aici. Poţi să te afunzi în nisip și să dispari. 
Nisipuri mișcătoare, adăugă el, cu o figură importantă. 

Ragnhild rămase îngrozită. Urmărea cu privirea iazul și acea 
linie gălbuie de trestie tremurândă, întreruptă într-un singur loc 
de ceva, ca o gaură neagră, ce cu greu putea fi numit mal. Se 
uitau amândoi fix la acel loc. Raymond scăpă căruciorul, iar 
Ragnhild duse un deget la gură. 

e 

Thorbjarn rămase în picioare, jucându-se cu telefonul mobil. 
Avea în jur de șaisprezece ani, părul negru până la umeri, puţin 
ondulat și strâns cu o eșarfă, și început de chelie. Colţurile 
eșarfei ieșeau din nodul de la tâmplă ca două pene roșii și îl 
făceau să semene cu un indian palid. Evita contactul vizual cu 
mama lui Ragnhild, privindu-l în schimb fix pe Sejer și 
umezindu-și neîncetat buzele. 

— Ceea ce ai aflat e foarte important, spuse Sejer. Te rog să 
scrii adresa ei aici. Îţi amintești numele? 

— Helga Moen, la numărul unu. Casa cenușie cu o cușcă de 
câine afară. 

Aproape că șoptea și scria cu litere mari în caietul pe care i-l 
întinsese Sejer. 

— Ai fost aproape peste tot, nu? întrebă el. 


17 


— Am fost întâi pe dealul Kollen și apoi am coborât pe lângă 
iazul Ormetjern, urmărind toate cărările. Am fost și pe la bazin, 
pe la magazinul Horgen, pe lângă ştrandul Prestegård. Și pe la 
biserică. La sfârșit am trecut și pe la două ferme: Bjerkerud și 
cea de la Centrul de Echitaţie. Pe Ragnhild o preocupau, adică o 
preocupă, mult animalele. 

Scăparea aceasta îl făcu sa roșească. Sejer îl bătu ușor pe 
umăr. 

— Așază-te, Thorbjarn. 

li făcu semn din cap spre canapea, pe locul liber de lângă 
doamna Album. Acum trecuse la o altă fază, se lupta cu ipoteza 
îngrozitoare în care Ragnhild nu s-ar mai întoarce niciodată 
acasă și ea ar fi nevoită să trăiască tot restul vieţii fără fetița cu 
ochii mari, albaștri. Accepta cu greu ideea, ca pe niște înțepături 
la care tresărea încet. Corpul îi era încă amorţit, de parcă o 
bârnă din oţel îi străpunsese spatele. Femeia ofițer, care 
aproape ca nu scosese o vorbă pe tot parcursul prezenţei lor 
acolo, se ridică ușor. Pentru prima oară, îndrăzni să înainteze o 
propunere: 

— Doamnă Album, întrebă ea încet. Îmi permiteţi să fac 
puţină cafea pentru toată lumea? 

Aceasta dădu ușor din cap. Apoi se ridică și o însoţi la 
bucătărie. Se auzi un robinet deschis și niște câni ciocnindu-se. 
Sejer dădu insesizabil din cap și îi făcu semn lui Karlsen să iasă 
pe hol. Stăteau în picioare și vorbeau în șoaptă, iar Thorbjarn 
putea zări doar capul lui Sejer și vârful pantofului negru și lucios 
al lui Karlsen. În semiîntuneric își puteau privi ceasul fără a fi 
zăriți, ceea ce au și făcut. Au dat apoi din cap unul pentru 
celălalt. Dispariţia lui Ragnhild devenea extrem de serioasă și 
trebuia să se pună în aplicare planul mare. Sejer își scarpină 
cotul prin cămașă. 

— Nu suport ideea de a o găsi într-un șanț. _ 

Deschise ușa să intre puţin aer. Atunci o văzu. Imbrăcată în 
roșu, cu o mânuţă albă pe balustradă, la capătul scărilor. 

— Ragnhild? întrebă el surprins. 

e 

După o fericită jumătate de oră, când mașina cobora dealul 
Skifer, Sejer își duse mulțumit mâna prin păr. Karlsen se gândi 
că era tuns mai scurt ca niciodată, semăna acum cu o perie de 
oțel. Una dintre acelea cu care se înlătură vopseaua veche. li 


18 


punea mai bine în evidenţă fața, făcând-o mai luminoasă, și nu 
închisă și serioasă ca înainte. Pe la mijlocul dealului au trecut pe 
lângă casa cenușie. Au văzut cușca câinelui și o figură la 
fereastră. Dacă Helga Moen spera să primească vizita poliţiei va 
rămâne dezamăgită. Ragnhild stătea liniștită în braţele mamei 
ei, cu două felii de pâine în mână. 

Momentul în care fetița a pășit în casă s-a întipărit în memoria 
amândurora. Mama, care auzise vocea slabă a fetiţei, s-a repezit 
din bucătărie asupra ei ca un fulger, ca un animal de pradă care 
prinde o căprioară și nu mai vrea să-i dea drumul. Ragnhild era 
prinsă ca într-un cleşte. Doar picioarele subțiri și ciuful de păr 
blond i se zăreau dintre braţele puternice ale mamei. Și așa au 
rămas. Nu se auzea niciun sunet, niciun suspin din partea 
vreuneia dintre ele. Thorbjarn butona furios telefonul mobil, iar 
femeia ofițer zăngănea ceștile. Karlsen își răsucea mecanic 
mustaţa, răspândind un zâmbet de fericire în jur. Și camera se 
luminase ca și cum soarele și-ar fi găsit loc în decor. În sfârșit, 
răsună un hohot de râs: 

— Copil neastâmpărat! 

— M-am gândit să-mi iau o săptămână de vacanţă, spuse 
Sejer dregându-și vocea. Am la dispoziţie câteva zile lucrate 
peste program. 

Karlsen se legănă când mașina trecu peste un hop. 

— Și de ce îţi trebuie vacanţă? Să sari cu parașuta în Florida? 

— M-am gândit să aerisesc cabana. 

— Lângă Brevik, nu-i așa? 

— Sandoya. 

Mașina viră spre autostradă și mări viteza. 

— Trebuie să ajung la Legoland anul ăsta, mormăi Karlsen. Nu 
mai scap. Fetita mă bate la cap. 

— O spui de parcă ar fi o pedeapsă, comentă Sejer. E minunat 
la Legoland. Când vei pleca de acolo, vei fi cu siguranță încărcat 
cu piese de Lego și molipsit de bacilul Lego. În orice caz, du-te. 
N-o să-ți pară rău. 

— Deci tu ai fost acolo? 

— Da, cu Matteus. Ştii că au construit statuia lui Sitting Bull 
numai din piese de Lego? 1 400 000 de piese diferite, în culori. E 
incredibil. 

Sejer tăcu, zări biserica din stânga, o bisericuță albă din lemn, 
situată la mică distanță de drum, între petice verzi și aurii de 


19 


ogor, și înconjurată de copaci stufoși. „O biserică drăguță”, se 
gândi el. Într-un astfel de loc s-ar fi cuvenit să-și îngroape soţia. 
Și asta chiar dacă era mai mult de mers. Dar acum era, desigur, 
prea târziu. Murise cu mai bine de opt ani în urmă și avea 
mormântul în centrul orașului, chiar lângă strada principală, cu 
trafic intens, cu poluare sonoră și cu gaze de eșapament. 

— Crezi ca fata era în regulă? 

— Așa părea. l-am spus mamei să mă sune dacă apare ceva. 
În timp o să-și recapete cheful de vorbă. Șase ore, spuse el 
gânditor, e destul de mult. Trebuie să fi fost fermecător tipul 
acela singuratic. 

— Avea, se pare, și un carnet de șofer la el. Nu prea pare să 
fie în toate minţile. 

— Dar nici nu știm de fapt dacă are carnet. 

— Nu, la naiba, ai dreptate, adăugă Karlsen. Frână brusc și 
viră spre benzinăria din așa-zisul centru - cu poștă, bancă, 
coafor și benzinăria Fina. Pe fereastra magazinului Kiwi era lipit 
un afiș cu LICHIDARE DE STOC LA MEDICAMENTE, iar coaforul 
avea expus un solariu nou. 

— Trebuie să-mi cumpăr un KvikK/unch?. Intri și tu? 

Intrară în magazin, iar Sejer cumpără un ziar și ciocolată. 
Aruncă o privire pe fereastră înspre fiord. 

— Scuzaţi-mă, spuse fata de la casă. Nu s-a întâmplat nimic 
cu Ragnhild, nu-i așa? 

Se uita îndelung și cu teamă la uniforma lui Karlsen. 

— O cunoști? Sejer puse banii pe tejghea. 

— Nu, n-o cunosc, dar știu cine este. Mama ei a trecut pe aici 
azi-dimineaţă, o căuta. 

— Ragnhild e bine. E din nou acasă. 

Fata zâmbi ușurată și îi puse restul de bani în mână. 

— Eşti de aici? întrebă Sejer. Îi cunoști aproape pe toţi de pe 
aici? 

— Da, aproape. Nu suntem atât de mulţi. 

— Dacă te întreb despre un bărbat, unul mai deosebit, care 
conduce o camionetă veche, urâtă și peticită, îţi spune ceva? 

— Pare să fie Raymond, spuse ea dând din cap. Raymond 
Lăke. 

— Ce știi despre el? 


2 Cuvânt provenind din limba engleză - quick lunch - care constituie de fapt o 
napolitană învelită în ciocolata. (n.tr.). 


20 


— Lucrează la Centrul de plasare a forței de muncă. Locuiește 
împreună cu tatăl lui într-o cabană, în spatele dealului Kollen. 
Raymond are sindromul Down. Are cam treizeci de ani și e 
foarte cumsecade. Tatăl lui gestiona înainte benzinăria aceasta. 
Asta era înainte să se pensioneze. 

— Are carnet? 

— Nu, dar totuși conduce. Este mașina tatălui, care e căzut la 
pat și nu prea are control asupra lui Raymond. Funcţionarul știe 
situaţia și îl mai ia la el din când în când, dar asta nu ajută prea 
mult. E foarte ciudat, conduce doar cu viteza a doua. A luat-o pe 
Ragnhild cu el? 

— Da. 

— Atunci nici nu se putea să fie mai în siguranţă, zâmbi ea. 
Raymond s-ar opri pe stradă ca să nu lovească nici măcar o 
buburuză. 

Bărbaţii zâmbiră mai degajat și ieșiră. Karlsen mușcă din 
ciocolată și privi în jurul lui. 

— Drăguţ loc, spuse el mestecând. 

Sejer, care își cumpărase un baton tradițional de marțipan, îi 
urmări privirea. Fiordul acela era adânc de peste trei sute de 
metri. Nu avea niciodată mai mult de 17 grade. 

— Tu cunoşti pe cineva pe aici? 

— Eu nu, dar fiică-mea, Ingrid, cunoaște. A mers în diverse 
expediţii folclorice, așa cum se organizează toamna. Îi plac 
evenimentele de tipul: „Să ne cunoaștem satul”. 

Rulă staniolul de la ciocolată până ajunse o fâșie subţire și-l 
puse în buzunarul cămășii. 

— Crezi că mongoloizii pot fi șoferi buni? 

— N-am idee, spuse Karlsen. Doar nu au nimic deosebit, în 
afară de acel cromozom în plus. Dacă am înţeles eu bine, cea 
mai mare problemă la ei e că au nevoie de mai mult timp să 
înveţe decât alţi oameni. În plus, au probleme cu inima. Nu sunt 
longevivi și mai au probleme și cu mâinile. 

— Ce fel de probleme? 

— Le lipsește o linie în palmă sau cam așa ceva. 

Sejer se uită întrebător la el. 

— În orice caz, Ragnhild s-a lăsat cucerită. 

— Cred că a fost mult mai ușor cu iepurii. 

Karlsen găsi o batistă în buzunarul interior și își șterse 
ciocolata de la colţurile gurii. 


21 


— Și eu am copilărit alături de unul la fel. ÎI numeam Gunnar 
Nebunul. Când mă gândesc la el acum, îmi dau seama că noi îl 
consideram dintr-o altă lume. E mort, n-a trăit decât treizeci și 
cinci de ani. 

S-au urcat în mașină și au mers mai departe. Sejer își 
pregătise o mică prelegere pe care să i-o servească șefului de 
secție când ajungeau din nou la birou. Câteva zile de vacanţă 
pentru a merge la cabană deveniseră acum extrem de 
importante. Perspectiva era grozavă, și sosirea fetei acasă l-a 
binedispus. Se uita prelung la pajiști și ogoare, dându-și seama 
deodată că mergeau foarte încet, când zăriră tractorul din fața 
lor. Un John Deere verde, cu jante gălbui, mergea agale. Nu 
puteau în niciun caz să-l depășească și, de fiecare dată când 
găseau loc, li se părea insuficient. Țăranul, care purta șapcă și 
căști de protecţie peste urechi, stătea nemișcat ca o buturugă, 
de parcă ar fi fost lipit de scaunul tractorului. Karlsen încetini și 
oftă. 

— Transportă verzișoare de Bruxelles. Nu poţi să întinzi mâna 
și să tragi o cutie? Le-am putea găti în bucătăria cantinei. 

— Acum mergem aproape la fel de repede ca Raymond, 
mormăi Sejer. Să trăiești viaţa la viteza a doua. Ar fi într-adevăr 
ceva, nu crezi? 

Işi lipi capul de spătarul scaunului și închise ochii. 

e 

După liniștea de la țară, orașul părea haotic în mizeria și 
forfota oamenilor, și a mașinilor. Traficul cel mai intens era tot în 
centru. Administraţia orașului se lupta constant cu noi grupuri 
care protestau, cu argumente mai mult sau mai puţin solide, la 
adresa construirii unui tunel ce fusese proiectat. Protestatarii 
argumentau că turnurile de ventilaţie ar fi fost de o urâțenie 
vizibilă în peisajul din preajma râului, plus gălăgia și poluarea 
din timpul construcției și, nu în ultimul rând, preţul. 

Sejer privea în stradă din biroul șefului. Tocmai își expusese 
problema și acum aștepta răspunsul. De fapt, era doar o 
formalitate. Holthemann nu putea să spună nu, cel puţin în 
cazul lui Konrad Sejer. Dar avea și el principiile sale. 

— Ai verificat listele de gărzi? Ai vorbit și cu ceilalți? 

Sejer dădu din cap afirmativ. 

— Soot va face două gărzi împreună cu Siven. Sper că tipa îl 
va trage de urechi dacă e nevoie. 


22 


— Atunci nu văd niciun motiv să... 

Sună telefonul. Două ţârâituri scurte de parcă ar fi fost o 
pasăre flămândă. Sejer nu era credincios, dar făcu totuși o 
rugăciune, probabil providenţei, ca nu cumva să i se sufle 
vacanţa chiar de sub nas. 

— Dacă îl am pe Konrad la mine în birou? 

Holthemann dădu din cap afirmativ. 

— Da, desigur, e aici. Vi-l dau la telefon. 

Trase firul de telefon și îi întinse receptorul. Sejer îl luă, 
gândindu-se că poate era Ingrid care voia să-i spună ceva, dar 
nu trebuia să-și facă griji dinainte. Era doamna Album. 

— Totul e în regulă cu Ragnhild? întrebă el repede. 

— Da, ea e bine. Foarte bine. Mi-a povestit însă ceva ciudat 
după ce am rămas doar noi două. N-am îndrăznit decât să sun. 
Mi se pare foarte ciudat și ea nu are obiceiul să născocească, în 
orice caz nu astfel de lucruri. Pentru siguranță, m-am gândit să 
sun la dumneavoastră. Măcar să spun cuiva. 

— Despre ce e vorba? i 

— Bărbatul acela cu care a fost, a însoţit-o acasă. Il cheamă 
Raymond. Numele i-a venit în minte abia mai târziu. Au urcat 
prin spatele dealului Kollen, pe lângă lazul Șarpelui, iar acolo s- 
au oprit puţin. 

— Și? 

— Ragnhild spune că e o fată acolo. 

El clipi surprins. 

— Poftim? 

— Da, e o fată la lazul Șarpelui, care stă nemișcată și fără 
haine. 

Vocea devenise deodată foarte afectată. 

— Dumneavoastră o credeţi? 

— Da, firește, credeţi că un copil ar născoci așa ceva? Dar nu 
îndrăznesc să mă duc singură acolo și nici nu vreau să iau fetița 
cu mine. 

— Bine, vă asigur că o să verific. Să nu povestiţi nimănui 
despre asta. O să vă contactăm noi. 

Închise telefonul și odată cu aceasta încuie și ușa cabanei, de 
care nu se atinsese decât în minte. f 

Mirosul de ocean și de păstrăv proaspăt prins se risipi brusc. li 
zâmbi forțat lui Holthemann. 

— Ştii, am ceva de rezolvat mai întâi. 


23 


Karlsen era plecat pe teren în singura mașină de serviciu pe 
care o aveau la dispoziţie în acea zi și care trebuia să 
supravegheze tot centrul orașului. De aceea îl luă pe Skarre cu 
el, un ofiţer tânăr, cu părul creţ, de două ori mai tânăr decât el. 
Skarre era un tip mic și voios, blând și optimist, și cu unele 
rămășițe de dialect sudic. Au parcat din nou lângă cutia poștală 
pe Granittveien și au vorbit un timp cu lrene Album. Ragnhild se 
ținea scai de rochia ei. Câteva din mustrările primite își 
găsiseră, fără îndoială, loc în căpșorul mic cu păr alb. Mama le-a 
explicat și le-a indicat o cărare care ducea de la marginea 
pădurii, vizavi de casă, în sus, spre stânga, pe lângă dealul 
Kollen. Acestor doi tipi ageri le-ar fi luat, credea ea, douăzeci de 
minute până sus. 

Brazii erau marcați cu săgeți albastre. Se uitau sceptici la 
mizeria lăsată de oi până și prin tufele pitice, dar perseverau să 
urce. Drumul devenea din ce în ce mai abrupt. Skarre gâfâia 
puţin, iar Sejer mergea ușor și fără să se plângă. Se oprise o 
dată, se întoarse și privi lung în jos, înspre case. Acum se zăreau 
doar acoperișurile roz-maronii și negre în depărtare. Apoi au 
continuat fără să vorbească, pe de o parte pentru că respiraţia îi 
ajuta să-și ridice picioarele, pe de altă pentru că le era teamă de 
ce-ar putea descoperi. Pădurea era atât de deasă încât aproape 
ca mergeau în semiîntuneric. Sejer își opri automat privirea pe 
cărare, nu pentru că îi era teamă să nu se împiedice, ci pentru a 
inspecta. Dacă se întâmplase într-adevăr ceva acolo sus, trebuia 
să vadă toate detaliile. Mergeau de exact șaptesprezece minute 
când pădurea se rări și se ivi lumina zilei. Acum puteau să vadă 
apa. Un iaz alb ca oglinda, nu mai mare decât un baraj. Era 
amplasat între brazi, ca o cameră secretă. O clipă inspectară 
terenul. Urmăriră cu privirea linia galbenă a trestiei până când 
văzură în depărtare ceva ce semăna cu o plajă. Au continuat să 
meargă într-acolo la o distanță considerabilă de apă, fâșia de 
trestie era destul de lată, iar ei aveau doar pantofi în picioare. 
Nu prea se putea numi plajă. Era mai degrabă o groapă cu 
patru-cinci pietre uriașe, îndeajuns cât să ţină trestia departe și 
poate singurul loc unde se putea ajunge până jos la apă. In 
nămolul și mizeria de acolo zăcea o femeie. Era întinsă pe o 
parte cu spatele către ei. Doar o geacă de vânt închisă la 
culoare îi acoperea trunchiul, iar restul corpului era gol. Haine 


24 


albe și albastre erau puse grămadă lângă ea. Sejer se opri brusc 
și întinse automat mâna după telefonul mobil prins de curea. 
Apoi se răzgândi. leși de pe cărare și se apropie cu grijă, auzind 
cum clipocea apa în pantofi. 

— Stai pe loc, spuse el încet. 

Skarre ascultă. Sejer era acum aproape la nivelul apei și păși 
pe o piatră puţin mai departe ca să poată vedea femeia din faţă. 
Nu voia să atingă nimic, cel puţin deocamdată. Ochii femeii erau 
puțin înfundaţi în orbite. Erau pe jumătate deschişi și fixați 
asupra unui punct anume din iaz. Pleoapele erau slăbite și 
încreţite. Pupilele erau mari, dar nu mai păstrau rotunjimea 
obișnuită. Gura era deschisă, iar deasupra ei și puţin peste nas 
se vedea o spumă de culoare alb-gălbuie, de parcă ar fi vomat. 
Bărbatul se aplecă și suflă, fără ca spuma să se miște. Faţa ei 
era doar la câţiva centimetri de apă. Puse două degete pe aortă 
ca să îi simtă pulsul. Pielea își pierduse complet elasticitatea, 
dar nu era atât de rece precum se așteptase. 

— E moartă, spuse el. 

Pe lobul urechilor și pe o parte a gâtului descoperi niște pete 
roșii-violete. Pe picioare avea pielea ca de găină, dar nicio altă 
urmă. Se întoarse pe același drum. Skarre stătea nedumerit și 
aștepta cu mâinile în buzunare. Îi era teamă să nu comită vreo 
greșeală. 

— Complet goală pe sub geacă. Fără vătămări corporale 
vizibile. Optsprezece-douăzeci de ani, probabil. 

Apoi sună, ceru să vină ambulanţa, medicii legiști, fotograf și 
tehnicieni. Le explică drumul, cel care urca prin spatele dealului 
Kollen și era accesibil cu mașina. li rugă să se oprească puţin 
mai departe pentru a nu distruge eventuale urme lăsate de alte 
mașini. Se uită în jur după un loc unde să stea și alese piatra 
cea mai joasă. Skarre se lasă și el în jos, alături. Se uitau 
amândoi fix la picioarele ei albe și la părul blond drept, de 
lungime medie. Stătea întinsă pe o parte, aproape în poziţie 
embrionară. Avea braţele împreunate la piept și genunchii 
strânși. Geaca de vânt era întinsă peste trunchi și îi ajungea 
până la jumătatea coapselor. Era curată și uscată. Restul de 
haine zăceau adunate într-o grămadă în spatele ei, toate ude și 
murdare. O pereche de blugi și o curea, o cămașă în carouri 
albastru cu alb, sutien și un pulover albastru închis. Pantofi sport 
Reebok. 


25 


— Ce e chestia aceea pe gură? mormăi Skarre. 

— Spumă. 

— Ce? Spumă? Dar de unde provine? 

— Cred că vom afla până la urmă. 

Sejer dădu din cap. 

— Parcă s-ar fi lungit ca să doarmă. Cu spatele la lume. 

— Eu nu cred că s-ar fi dezbrăcat ca să se sinucidă. 

Sejer nu răspunse nimic. Se uitară din nou la ea, la corpul alb 
în contrast cu apa neagră, înconjurată de brazi întunecaţi. 
Scena, lipsită de urme de violenţă, părea mai curând pașnică. S- 
au pus apoi pe așteptat. 

e 

Șase bărbați ieșeau din pădure călcând apăsat. Vocile lor se 
stinseseră brusc și tușiră ușor la vederea celor doi ce stăteau la 
marginea apei. O secundă mai târziu observară femeia moartă. 
Sejer se ridică și le făcu semn cu mâna. 

— Mergeţi pe margine! ţipă el. 

Aceștia făcură întocmai. Îl cunoșteau cu toţii pe tipul grizonat. 
Unul dintre ei măsură terenul cu un ochi vigilent, făcu câţiva 
pași pe locul relativ solid și mormăi ceva despre precipitaţii 
insuficiente. Fotograful era primul. Nu zăbovi mult lângă trupul 
mort, în schimb se uită la cer parcă pentru a verifica lumina. 

— Să faci poze din ambele părţi, i se adresă Sejer, și să prinzi 
și vegetaţia. Mă tem că va trebui să intri în apă după aceea. 
Vreau poze din față fără să o mișcăm. Când ai consumat 
jumătate din film, îi dăm geaca jos de pe ea. 

— Asemenea iazuri sunt de obicei adânci, răspunse sceptic 
fotograful. 

— Păi știi să înoţi, nu? 

Urmă o pauză. 

— Uite o barcă. O putem folosi pe aceea. 

— O barcă cu fundul plat? Pare putredă. 

— Asta rămâne să descoperi, răspunse Sejer scurt. 

În timp ce fotografia, ceilalţi așteptau liniștiți, iar un tehnician 
aflat puţin mai în spate inspecta terenul care părea să fie fără 
gunoaie. Era un loc idilic, iar în astfel de locuri, de obicei, e plin 
de capace de bere, de prezervative folosite, de chiștocuri de 
țigară și de ambalaje aruncate. 

N-au găsit nimic. 

— Incredibil, spuse el. Nici măcar un chibrit. 


26 


— Probabil că a curățat după el, răspunse Sejer. 

— Acum arată a sinucidere, nu crezi? 

— E complet goală, replică acesta. 

— Da, dar a fost sigur plănuit de ea. Hainele acelea n-au fost 
smulse cu forţa, asta e sigur. 

— Sunt murdare. 

— Poate că e chiar motivul pentru care și le-a dat jos de pe 
ea, zâmbi el. 

— Pe deasupra, a mai și vomat. Sigur a mâncat ceva ce nu i-a 
făcut bine. N 

Sejer se abţinu să dea un răspuns și se uită la fată. Ințelese 
totuși raţionamentul tehnicianului. Părea într-adevăr că s-ar fi 
întins acolo, iar hainele erau ordonate alături, nu aruncate la 
întâmplare. Erau pline de nămol, dar păreau întregi. Doar geaca 
de vânt cu care era îmbrăcată rămăsese uscată și curată. Se 
uită îndelung la mâlul și mizeria din jur și zări ceva ce i se părea 
a fi urme de pantofi. 

— Privește aici, îi spuse el tehnicianului. 

Bărbatul în salopetă se ghemui și începu să măsoare 
amprentele de mai multe ori. 

— E imposibil. E plin de apă. 

— Nu te poți folosi de niciuna dintre ele? 

— Se pare că nu. 

Se uitau amândoi intens la urmele pline de apă. 

— Fă totuși poze. Mie mi se par mici. Poate e o persoană cu 
picioare mici. 

— Aproximativ 27 de centimetri. Nici nu poate fi vorba de un 
picior foarte mare. Poate e chiar piciorul ei. Fotograful făcu 
câteva poze ale urmelor. După aceea se întinse în barca veche. 
Nu găsiseră vâsle așa că trebuia să se ajute de mâini ca să 
poată ajunge într-o poziţie bună. De fiecare dată când se mișca, 
barca se balansa ameninţător. 

— Barca e spartă! strigă el îngrijorat. 

— Calmează-te, suntem o întreagă echipă de intervenţie aici! 
îi răspunse Sejer. 

Când în sfârșit a terminat de fotografiat, avea mai mult de 
cincizeci de poze. Sejer se îndreptă spre apă, își scoase șosetele 
și pantofii și le puse pe o piatră, își suflecă pantalonii și porni 
prin apă. Era la un metru de capul fetei. În jurul gâtului avea un 
lănţișor, îl ridică cu grijă cu un creion din buzunarul interior. 


27 


— Un medalion, spuse el încet. Probabil din argint. E scris 
ceva pe el. Un H și un M. Pregătiţi o pungă. 

Se aplecă și dădu drumul lănţțișorului, după care îndepărtă 
geaca. 

— E roșie pe ceafă, continuă el. Pielea e neobișnuit de albă 
peste tot, dar e foarte roșie pe ceafă. O pată urâtă, mare câto 
mână. 

Medicul legist, care se numea Snorrason, avea cizme de 
cauciuc. Intră în apă și începu să cerceteze pe rând globul 
ocular, dinţii și unghiile. Remarcă pielea albă fără defecte, 
petele ușoare roșii, mai multe la număr și întinse parcă 
întâmplător pe gât și pe piept. Nu îi scăpă nici cel mai mic 
detaliu: picioarele lungi, lipsa alunițelor, care era o raritate, și nu 
găsi altceva decât niște pete mici pe umărul drept. Atinse cu 
grijă spuma de deasupra gurii cu o spatulă. 

Părea să aibă o consistenţă solidă și densă, asemănătoare cu 
brânza. 

— Ce e aia? 

Sejer dădu din cap privindu-i gura. 

— La prima vedere, aș spune că e lichid pulmonar care 
conţine proteine. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Înec. Dar poate să însemne și altceva. 

Înlătură puţin din spumă și la scurt timp altă spumă ţâșni în 
afară. 

— Plămânii s-au umflat, explică acesta. 

Sejer strângea din buze în timp ce urmărea fenomenul. 

Fotograful făcu și alte poze cu ea, de data aceasta fără geacă. 

— E timpul să luăm sigiliul, spuse Snorrason, apoi o întoarseră 
pe burtă. 

O rigiditate a corpului începea sa se simtă, în special la ceafă. 
Era o femeie bine făcută și în formă: umerii mai lati, 
musculatura braţelor, a coapselor și a gambelor, solidă. Poate 
că făcea sport. 

— Vezi vreun semn de violență? 

Bărbatul începu să-i analizeze spinarea și partea din spate a 
picioarelor. În afara urmelor roşii de pe ceafă, nu. Poate că a 
prins-o cineva cu putere de gât și a împins-o cu faţa în apă. 
Probabil pe când era încă îmbrăcată. După asta a fost trasă 


28 


afară din apă, dezbrăcată cu grijă, așezată cumsecade și 
acoperită cu geaca. 

— Vreun semn de abuz sexual? 

— Nu știu încă. 

incepu să îi ia temperatura, nestingherit de prezenţa 
celorlalţi, apoi clipi la aflarea rezultatului. 

— 30 de grade. Luând în calcul puţinele urme de pe corp și 
doar o ușoară rigiditate a cefei, presupun că decesul a avut loc 
cu aproximativ 10-12 ore în urmă. 

— Nu, spuse Sejer, nu și dacă acesta este locul unde a murit. 

— Vrei să preiei tu și munca mea? 

Acesta dădu din cap. 

— Dimineaţă a avut loc o acţiune de căutare pe aici. O echipă 
însoţită de câine a căutat prin acest iaz după o fetiţă declarată 
dispărută. Cred că au fost pe aici în jurul orelor 12-14. Atunci nu 
era niciun cadavru prin locurile acestea. Ar fi remarcat-o. De 
altfel, fetița a apărut acasă nevatămată, adăugă el. 

Se uită apoi atent la mâlul și la mizeria dimprejur. Un punct 
mic, lucios, îi atrase atenţia. Se aplecă și ridică cu grijă ceva, 
între două degete. 

— Ce e asta? 

Snorrason examină atent punctul din mâna lui Sejer. 

— O pilulă sau o tabletă. 

— Poate găsești și restul în stomacul ei. 

— Posibil. Dar nu văd cutia de pastile pe nicăieri. 

— Poate că erau rătăcite prin buzunar. 

— In acest caz, ar trebui să găsim vreo pilulă fărâmițată în 
pantalonii ei. Pune-o în pungă. 

— Poţi identifica pastila pe loc? 

— Poate fi orice. În general însă pastilele cele mai mici sunt și 
cele mai puternice. Laboratorul va afla. 

Sejer le făcu semn din cap celor cu targa și rămase uitându-se 
la ei cu braţele încrucișate. Pentru prima oară după un timp mai 
îndelungat ridică privirea spre înalt. Cerul era șters, iar brazii 
ascuțiți luau aspectul unor sulițe. Vor afla cu siguranță adevărul. 
Işi promise că așa se va întâmpla. Vor afla tot ce s-a întâmplat. 

e 

Jacob Skarre, născut și crescut la Sagne, în blândul ţinut al 
Sudului, tocmai împlinise 25 de ani. l-a fost dat de multe ori să 
vadă femei goale, dar atâta goliciune ca a femeii de la iaz nu 


29 


mai văzuse. A realizat subit, în timp ce era în mașină alături de 
Sejer, că acest nud neînsufleţit l-a marcat mai mult ca oricare 
altul. Poate pentru că zăcea ca și cum ar fi vrut să-și ascundă 
propria goliciune, cu spatele la cărare, cu capul plecat și cu 
genunchii strânși. Dar au găsit-o oricum și i-au văzut goliciunea. 
Au întors-o pe toate părțile, i-au ridicat buzele ca să îi verifice 
dinţii și i-au întors pleoapele. l-au luat temperatura în timp ce 
stătea întinsă pe burtă cu picioarele desfăcute ca și cum ar fi 
fost o iapă la licitaţie. 

— A fost o fată destul de frumoasă, nu crezi? spuse el, 
zguduit. 

Sejer nu îi răspunsese. Dar era bucuros de comentariu. Găsise 
și alte fete și auzise și alte comentarii. Au mers așa o bucată de 
drum, în liniște, privind înainte pe drum, dar mereu cu imaginea 
trupului gol în faţa ochilor. Urma de pe coloana vertebrală, 
tălpile cu pielea puţin roșie, picioarele cu fire de păr blonde erau 
imagini care pluteau deasupra asfaltului ca o fata morgana. 
Sejer avea un sentiment ciudat. Nu semăna cu nimic din ceea ce 
văzuse până atunci. 

— Lucrezi în tura de noapte? 

Skarre își drese glasul. 

— Doar până la miezul nopţii. Fac câteva ore pentru Ringstad. 
Am auzit că te-ai gândit sa-ţi iei o săptămână de vacanţă sau nu 
mai e posibil? 

— Așa se pare. 

În realitate, chiar uitase de asta. 

e 

Lista cu persoane dispărute era pe masă în fața lui. 

Conţinea doar patru nume, dintre care două erau ale unor 
bărbați, iar celelalte două ale unor femei, ambele născute 
înainte de 1960 și care nu puteau fi femeia găsită la lazul 
Șarpelui. Una dintre ele dispăruse de la Spitalul Central, secția 
psihiatrie, iar cealaltă, de la o casă de bătrâni din comuna 
vecină. „Înălţime 1,55 m, greutate 45 de kilograme, părul alb ca 
neaua.” 

Era ora șase după-amiază și putea să dureze ore până când 
vreun suflet îngrijorat ar fi făcut pasul de a o declara dispărută. 
Trebuia să aștepte atât pozele cât și rezultatul autopsiei, astfel 
încât nu putea face mare lucru. Cel puţin nu înainte de a afla 
identitatea femeii. Și-a luat geaca de piele de pe spătarul 


30 


scaunului și a luat liftul până jos la parter. S-a înclinat galant în 
faţa doamnei Brenningen de la recepţie, amintindu-și în același 
moment că era, de fapt, văduvă și ducea probabil același gen de 
viaţă ca a lui. Era frumoasă și blondă precum Elise, doar puţin 
mai plinuţă. Și-a găsit mașina în parcare, un Peugeot 604 vechi, 
albastru-sidefat. Avea în minte chipul fetei moarte, sănătos și 
rotund, fără machiaj. Hainele ei erau frumoase și de bună 
calitate. Părul blond și drept era bine întreținut, iar pantofii erau 
din cei mai scumpi. La mână avea un ceas sport foarte scump, 
marca Seiko. Era o femeie dintr-o familie respectabilă, dintr-o 
casă ordonată și bine structurată. Intâlnise și alte femei la care 
stilul diferit de viață își spunea cuvântul. Cu toate acestea, a 
rămas surprins și cu alte ocazii. Nu știa deocamdată dacă, de 
exemplu, consumase alcool, droguri sau dacă fusese victima 
vreunui viciu. Totul era posibil și aparențele sunt întotdeauna 
înșelătoare. Conducea încet prin oraș, pe lângă piaţa și staţia de 
benzină. Skarre îi promisese ca îl va suna de îndată ce fata era 
dată dispărută. Pe medalion erau inițialele H.M. și se gândea că 
poate veneau de la Helene sau Hilde. Se gândea că nu va dura 
mult până cineva avea să sune. Părea să fi fost o fată sociabilă 
și cu ordine în propria-i viață. 

În clipa în care încerca să descuie ușa auzi o lovitură dură. Era 
câinele care sărea din locul nepermis de pe fotoliu. Sejer locuia 
în singurul bloc cu 13 etaje din oraș, o apariţie ridicolă în peisaj. 
Printre celelalte clădiri era ca un monument viking din piatră 
uriaș, care străpungea înălțimile cerului. Motivul pentru care se 
mutase acolo împreună cu soţia sa, Elise, cu douăzeci de ani în 
urmă, era planul splendid al apartamentului și panorama 
nemaipomenită pe care o oferea. Putea vedea întregul oraș și, 
analizând alternativele, orice altceva îi părea un spaţiu prea 
închis. Aflându-te înăuntru, uitai ce fel de clădire este, iar 
interiorul apartamentului era plăcut și familiar, îmbrăcat în 
lambriuri. Mobila veche din lemn de stejar finisat îi rămăsese de 
la părinţi. Pereţii erau acoperiţi aproape în întregime de cărți și 
puţinul loc rămas liber era umplut de câteva poze. Una era cu 
Elise, cele mai multe cu nepotelul și cu fiica lui, Ingrid, o grafică 
de Kathe Kollwitz, decupată dintr-un catalog de artă și pusă într- 
o ramă lăcuită cu negru: Moartea cu o fetiță în brațe, una cu el 
însuși în cădere liberă deasupra aeroportului și una cu părinţii, 
pozând oficial în haine de sărbătoare. De fiecare dată când se 


31 


uita la poza tatălui, bătrânețea i se părea neplăcut de aproape. 
Obrajii se vor subţia, dar urechile și sprâncenele vor continua să 
crească, dându-i același aspect stufos. Regulile din această 
comunitate, unde familiile conviețuiau stivuite una peste alta ca 
în Monolitul din Parcul Vigeland?, erau foarte stricte. Era 
interzisă scuturarea covoarelor pe balcon, așa încât le ducea la 
curăţătorie în fiecare primăvară. De fapt, chiar sosise momentul. 
Câinele, pe nume Kollberg, lăsa mult păr. Acest lucru a fost 
dezbătut chiar și la ședința de bloc, dar s-a trecut ușor peste 
moment. Știindu-l inspector de poliţie, era probabil mai în 
siguranţă pentru vecini să îl aibă acolo. Nu se simţea închis 
pentru că locuia la ultimul etaj. Apartamentul era curat și bine 
îngrijit, oglindind partea lui lăuntrică, adică ordinea și viziunea 
de ansamblu. Doar câinele avea un loc al lui în bucătărie unde 
întotdeauna îi lăsa mâncare uscată și apă. Acel colţ era punctul 
lui slab. Atitudinea lui faţă de câine era mai mult sentimentală și 
în mică măsură autoritară. Baia era singurul loc de care nu era 
multumit, dar își va rezerva timp pentru asta mai târziu. Acum 
prioritatea era femeia găsită și un posibil bărbat periculos încă 
în libertate. Nu-i plăcea deloc situaţia. Se simţea cuprins într-un 
vârtej negru care nu-i permitea sa privească în jur. 

Depărtă picioarele ca să se echilibreze la primirea salutului 
copleșitor de bun venit al câinelui. Îl plimbă apoi puţin prin 
spatele blocului, îi puse apă proaspătă și citi jumătate din ziar, 
când sună telefonul. Dădu volumul casetofonului mai încet și 
simţi o ușoară încordare în timp ce ridica receptorul. Poate că 
sunase deja cineva. Poate că aveau deja un nume. 

— Bună bunicule! auzi el. 

— Matteus? 

— Mă duc la culcare acum. E seară. 

— Te-ai spălat bine pe dinţi? îl întrebă, așezându-se pe 
băncuţa de la telefon. 

Avea în minte chipul acela măsliniu și dinţișorii albi ca niște 
perle. 

— Mama mi i-a spălat. 

— Și ai luat tableta de fluor? 

— Hmm. 


3 Parcul Vigeland din Oslo, care mai este numit și Parcul Frogner, poartă numele 
celebrului sculptor norvegian Gustav Vigeland, creatorul sculpturilor din granit expuse 
în parc. Monolitul este sculptura centrală a parcului. (n.tr.). 


32 


— Și ţi-ai spus rugăciunea? îl tachină Sejer. 

— Mama spune că nu e nevoie. 

Pălăvrăgi îndelung cu nepoțelul său, ţinând receptorul foarte 
aproape de ureche ca să nu-i scape nici cel mai mic suspin sau 
ezitare din vocea aceea stinsă, blândă și rotundă precum un 
fluier de salcie primăvara. La sfârșit schimbă câteva cuvinte și 
cu fiica sa. Simţi oftatul ei de dezamăgire când îi povesti de fata 
găsită, și nemulţumirea față de modul în care alesese să își 
ocupe timpul și viaţa. Oftase exact cum o făcea Elise. În schimb, 
nu îi aminti de contractul ei în acea Somalie devastată de un 
război civil. Se uită doar la ceas și se gândi că în aceeași clipă, 
cu siguranţă, și altcineva făcea același lucru. Într-un alt loc 
cineva aștepta, privea pe fereastră și spre telefon, dar aștepta 
în van. 

e 

Secţia de poliţie era o instituţie deschisă 24 de ore și 
deservea un district de 5 comune, locuite de 115 000 de 
locuitori, buni și răi deopotrivă. La Judecătorie lucrau peste 200 
de oameni, dintre care 152 ţineau de secţia de poliţie. Dintre 
aceștia, 32 erau inspectori, dar la ritmul în care se obțineau 
permisii sau se desfășurau mereu seminarii sau cursuri ţinute de 
Ministerul Justiţiei, practic nu erau mai mult de 20 de persoane 
zilnic la lucru. Erau prea puţini și, după cum spunea 
Holthemann, publicul nu mai era în centrul atenţiei, nu mai era 
în câmpul lor vizual. Cazurile mai simple erau rezolvate de 
inspectori, iar altele mai complicate erau preluate de o echipă 
mai mare. Pe an aveau, în total, între 14 000 și 15 000 de 
dosare. Munca din timpul zilei consta în procesarea cererilor 
venite de la cei care doreau să-și ridice standuri, poate ca să 
vândă flori de mătase sau figurine cu troli în piaţă, sau de la cei 
care doreau să demonstreze, de exemplu, împotriva noului 
tunel. Trebuia controlată și circulaţia. Oamenii veneau indignaţi 
ca să-și studieze pozele ce dezvăluiau depășiri pe linie continuă 
sau trecere pe roșu. Stăteau îmbufnați în sala de așteptare, cam 
30-40 de persoane pe zi cu portofelele tremurându-le în 
buzunare. Mașina de poliție Pelle, o mașină folosită în scop 
comunitar, avea nevoie de echipaj și era o rușine când trebuiau 
să recunoască faptul că ofițerii nu se prea omorau cu această 
misiune importantă. Deţinuţii trebuiau duși și aduși de la 
interogatoriu, iar personalul secţiei de poliţie venea fluturând 


33 


cereri de concediu sau permisii care trebuiau procesate, și zilele 
erau pline de ședințe. La etajul trei era secţia de procuratură, 
unde cinci juriști colaborau exemplar cu poliţia. La etajele patru 
și cinci era o închisoare. Pe acoperiș era o terasă de unde 
deținuții puteau privi cerul. 

Departamentul de criminologie al secţiei de poliţie constituia 
legătura cu lumea de afară, iar ofițerului de serviciu i se 
impunea flexibilitate și răbdare. Locuitorii orașului sunau 
încontinuu, un flux interminabil de cereri, biciclete furate, câini 
rătăciţi, infracţiuni și tracasări. Părinţi afectaţi din zona cu vile a 
orașului sunau să facă plângere pentru șofatul imprudent prin 
zona vecină. Rareori se auzea câte o voce printre suspine, într-o 
încercare deplorabilă de a anunţa o maltratare sau un viol, 
încercare înecată de disperare și întreruptă de tonul receptorului 
pus în furcă. Și mai rare erau apelurile ce anunțau ucideri sau 
dispariţii. Skarre era prins în acest flux al telefoanelor și aștepta. 
Ştia că urma să sune. Simţea cum crește încordarea după 
fiecare bătaie a ceasului care înainta spre seară, apoi spre 
noapte. 

Când telefonul lui Sejer sună pentru a doua oară, era aproape 
miezul nopţii. Aţipise în fotoliu cu ziarul pe braţe, iar sângele îi 
curgea ușor prin vene subţiat de paharul de whisky consumat. 
Sună după mașină, iar douăzeci de minute mai târziu era deja la 
birou. 

— Au venit aici cu o Toyota veche, spuse Skarre agitat. 

— l-am așteptat afară. Pe părinţii ei. 

— Și ce le-ai spus? 

— Poate că nu chiar ceea ce trebuia. Eram puţin stresat. Mai 
întâi au sunat și treizeci de minute mai târziu au dat buzna aici. 
Au plecat deja. 

— La medicul legist? 

— Da. 

— Aveaţi convingerea că era fiica lor? 

— Aveau și poze. Mama știa exact cu ce era îmbrăcată. Totul, 
de la centura curelei și până la lenjeria intimă corespunde 
descrierii ei. Avea un sutien special de sport. Se antrena mult. 
Dar geaca de vânt nu e a ei. 

— Poftim? 

— De necrezut, nu-i așa? 


34 


Skarre se simţea incapabil, deși era zguduit de situație și-și 
simţea ochii scânteind. 

— Tipul ne-a lăsat un indiciu, așa, pe gratis. În buzunar era o 
pungă cu bomboane și un semnalizator în formă de bufniţă. 
Nimic mai mult. 

— Să-și lase în urmă propria geacă, asta chiar nu înțeleg. Deci 
cine e fata? 

Citi din notițe: 

— Annie Sofie Holland. 

— Annie Holland? Și atunci medalionul? 

— E al prietenului ei. Se numește Halvor. 

— De unde e fata? 

— Din Lundeby. Locuiesc în Krystallen, la numărul 20. E, de 
fapt, aceeași stradă unde a rămas Ragnhild Album noaptea 
trecută, doar puţin mai departe. Ce coincidenţă! 

— Părinţii ei cum erau? 

— Îngroziţi, spuse el încet. Oameni cumsecade și civilizaţi. 
Mama vorbea fără întrerupere, iar tatăl era aproape mut. Au 
plecat de aici împreună cu Siven. Poţi să te așezi, adăuga el, eu 
unul tremur. 

— Sejer a luat un Fisherman's Friend. 

— Avea doar 15 ani, continuă Skarre. O elevă de clasa a X-a. 

— Ce spui? 15 ani? 

Dădu din cap. 

— Am crezut că era mai mare. Pozele sunt gata? 

Își trecu mâna prin bretonul scurt și se așeză. 

Skarre îi întinse un dosar din arhivă. Pozele erau mărite la 
dimensiunea 20 x 25, cu excepţia a două care erau mai mari. 

— Ai văzut vreodată o crimă pasională? 

Skarre clatină din cap. 

— Asta nu arată a crimă pasională. E altfel. Răsfoi prin tot 
teancul. E prea frumos întinsă, arată prea bine. E așezată cu 
grijă și acoperită. Nicio urmă, nicio zgârietură și niciun semn ca 
ar fi opus rezistenţă. Până și părul arată de parcă ar fi fost 
aranjat cu grijă. Criminalii pasionali nu procedează așa, ci vor 
să-și demonstreze puterea. Le brutalizează. 

— Dar e goală. 

— Da, aşa e. 

— Atunci ce crezi de poze? Așa, o părere spontană. 

— Nu știu exact. Geaca stă perfect pe umerii ei. 


35 


— Arata un fel de grijă, nu? 

— Uită-te și tu. Ce crezi? 

— Da, sunt de acord cu tine. Dar atunci cum se pune 
problema? Să fie vorba de omor din milă? 

— În orice caz, au fost și sentimente în joc. Vreau să spun că 
este evident că tipul a avut sentimente faţă de ea. Sentimente 
bune. Atunci s-ar putea spune că o cunoștea. Și de regulă așa se 
întâmplă. 

— Cam cât crezi că ar trebui să așteptam după raport? 

— O să îl presez pe Snorasson cât de mult pot. Afurisită 
treabă să nu găsim mai nimic acolo sus. Doar câteva urme de 
pantofi ce nu pot fi identificate și o pastilă. Altceva nimic, nici 
măcar un chiștoc sau un băț de îngheţată. 

Sejer sfărâmă pastila de gât între dinţi, merse până la 
chiuvetă și umplu un pahar de carton cu apă. 

— Mâine mergem pe Granittveien. Trebuie să-i găsim pe cei 
care au căutat-o pe Ragnhild. Thorbjarn, de exemplu. Trebuie să 
știm când au trecut pe lângă lazul Șarpelui. 

— Și cum rămâne cu Raymond Lâke? 

— Și pe el trebuie să-l găsim. Și pe Ragnhild. Copiii rețin 
lucruri ciudate, crede-mă. Îţi vorbesc din experienţă, adăugă el. 
Dar familia Holland? Mai are și alţi copii? 

— Încă o fată. Mai mare. 

— Doamne păzește! 

— Există vreo consolare? întrebă Skarre îndoielnic. 

— Pentru noi, răspunse el sever. 

Tânărul se caută prin buzunare. 

— Pot să îmi aprind o ţigară? 

— Da, poţi. 

— Auzi, reluă el în timp ce sufla fumul, sunt două modalități 
de a ajunge la lazul Șarpelui. Una e pe cărarea aceea marcată 
pe care am mers noi, iar cealaltă e drumul pentru mașini, prin 
spate, același pe care au mers Ragnhild și Raymond. Dacă 
locuiesc oameni pe acolo, vom bate pe la uși mâine, nu? 

— Strada se numește Kolleveien. Cred că sunt puţine case pe 
acolo, am verificat acasă pe hartă. Doar câte o fermă pe ici, pe 
colo. Dar, bineînțeles, dacă fata a fost dusă cu mașina la iaz, nu 
puteau veni decât pe drumul acela. 

— ÎI compătimesc pe bietul ei prieten când îl vei aduce la 
interogatoriu. 


36 


— O să vedem ce fel de om este. 

— Dacă un individ ia viața unei fete, spuse Skarre, ţinându-i 
capul sub apă până moare, apoi o trage afară și aranjează cu 
grijă cadavrul, atunci îmi imaginez un tip de genul: „N-am vrut 
de fapt să te omor, dar am fost pur și simplu nevoit”. Pare să fie 
un mod de a-și cere scuze, nu? 

Sejer goli paharul de apă și îl strivi în mâna. 

— Voi discuta cu Holthemann mâine. Vreau să te implici și tu 
în cazul acesta. 

Skarre clipi surprins. : 

— M-a plasat la Banca Sparebanken, se bâlbâi el. Impreună cu 
Gøran. 

— Dar ai vrea, nu? 

— Să rezolv un caz de crimă? E ca un cadou de Crăciun. 
Vreau să spun că e o mare provocare. Clar că vreau. 

Roși imediat și ridică telefonul care suna insistent. Ascultă, 
dădu din cap afirmativ, apoi închise. 

— Era Siven. Au identificat-o. Annie Sofie Holland, născută pe 
3 martie 1980. Dar vor fi interogaţi abia mâine, după cum spune 
ea. 

— Ringstad e la post? 

— Tocmai a venit. 

— Atunci poţi să mergi acasă. Va fi o zi grea mâine. lau pozele 
cu mine, adăugă el. 

— Le vei studia în pat? 

— Da, așa m-am gândit. Zâmbi melancolic. 

— Eu prefer imagini pe hârtie pentru că le pot pune în sertar 
după aceea. 

(J 

Ca și Granittveien, Kristallen era un drum închis. Se termina 
cu un tufiș neîngrijit, unde oameni certați cu ordinea aruncă 
gunoiul la lăsarea serii. Casele erau îngrămădite una după alta, 
în total douăzeci și una. De la distanță păreau a fi unite, dar, pe 
măsură ce înaintau, constatau că exista câte un pasaj îngust 
între ele, cât să poată trece un om. Casele erau construite pe 
trei planuri, înalte, ascuţite și foarte asemănătoare. Sejer se 
gândi că seamănă cu Bryggen‘ din Bergen. Culorile variau, dar 


4 Port din Bergen care se distinge prin casele unite, uniforme și viu colorate datând 
din vremea hanseaților. (n.tr.). 


37 


se potriveau unele cu altele: roșu intens, verde închis, maro și 
gri. Una ieșea în evidenţă. Era portocaliul. 

Probabil că mulţi au zărit mașina poliției oprită în fața 
garajului și pe Skarre în uniformă. În scurt timp avea să 
explodeze bomba. Era o liniște apăsătoare. 

Ada și Eddie Holland locuiau la numărul 20. Sejer aproape 
simţea în spate privirea vecinilor în timp ce stătea în fața ușii. 
„S-a întâmplat ceva la numărul 20, se gândeau ei. Poate cu cele 
două fete, acasă la Holland.” Încerca să-și potolească respiraţia, 
care acum era mai rapidă decât de obicei, la gândul că va avea 
un prag de trecut. li venea așa de greu încât deja de câţiva ani 
își notase câteva replici fixe, pe care acum, după un lung 
antrenament, le putea expune cu fermitate. 

Părinţii lui Annie nu s-au putut apuca de nimic după sosirea 
acasă din noaptea precedentă. Nu au reușit nici măcar să 
doarmă. Șocul de la secţia de medicină legală persista ca un 
țambal al cărui sunet ascuţit le vibra încă în ureche. Mama 
stătea în colțul canapelei, iar tatăl în șezlong. Părea amorțit. 
Femeia nu realizase încă tragedia și se uita mai degrabă 
întrebător la Sejer, ca și cum nu putea să înțeleagă ce caută doi 
polițiști în sufrageria ei. Era un coșmar din care avea să se 
trezească în curând. 

— Nu pot să v-o aduc înapoi pe Annie, spuse Sejer încet. Dar 
sper să aflu cum a murit. 

— Nu ne gândim cum, ţipă mama. Ne întrebăm cine a făcut-o. 
Trebuie să aflaţi cine e și să-l închideţi. Omul acela sigur e 
bolnav. 

Soțul o bătu ușor pe umăr. 

— Nu știm încă, răspunse Sejer, dacă respectivul e sau nu 
bolnav. Nu toţi criminalii sunt bolnavi. 

— Oamenii normali nu ucid fete tinere. E de neconceput. 

Femeia respira repede și agitat. Soţul se chirci în fotoliu. 

— Oricum, spuse Sejer precaut, există întotdeauna un motiv. 
Nu e întotdeauna un motiv pe care îl înțelegem, dar e un motiv. 
Dar mai întâi trebuie să avem certitudinea că cineva a ucis-o. 

— Dacă credeţi cumva că și-a luat singură viaţa, va trebui să 
mai reflectați, spuse mama îndurerată. Nici nu încape vorbă. Nu 
Annie. 

„Așa spun toţi”, se gândi el. 


38 


— Trebuie să îmi răspundeți la câteva întrebări. Să fiți cât mai 
preciși. Dacă mai târziu vi se pare că aţi răspuns greșit sau că 
ați uitat ceva, sunaţi-ne. La fel, dacă pe parcurs vă vin în minte 
și alte lucruri, oricând, 24 de ore din 24. 

Ada Holland caută cu privirea spre Sejer și spre Skarre, ca și 
cum ar fi auzit țambalul, dar nu știa de unde vine sunetul. 

— Trebuie să știu ce fel de fată era. Povestiţi-mi cât de bine 
puteţi. 

„Ce fel de întrebare mai era și asta, se gândi el în același 
moment. Ce ar fi putut oare să răspundă? Bineînţeles, cea mai 
bună, cea mai dulce și cea mai inteligentă. Ceva cu totul 
deosebit. Cel mai drag lucru pe lume. Ca Annie nu mai era 
nimeni." 

Au început să plângă amândoi: plânsul mamei era unul 
profund și zgomotos, din gât, al tatălui, fără sunete și fără 
lacrimi. Sejer a recunoscut în tatăl ei trăsături ale fetei. O față 
largă și frunte lată. Nu era foarte înalt, dar era puternic și 
îndesat. 

Skarre strânse pixul în mână, iar privirea îi era fixată pe 
carnetul de notițe. 

— Haideţi să o luăm de la început, spuse Sejer. Știu că doare 
și vă necăjesc, dar timpul e foarte preţios pentru noi. Când a 
plecat de acasă? 

Mama a răspuns ţinând capul în jos: 

— La 12:30. 

— Unde mergea? 

— La Anette. O colegă de clasă. Aveau de făcut o lucrare. 
Erau trei fete. Aveau liber de la școală ca să lucreze împreună. 

— N-a mai ajuns la Anette, nu? 

— Am sunat după ea la ora 23:00 ieri, pentru că ni s-a părut 
prea târziu. Anette se culcase. Venise doar cealaltă fată. Nu 
puteam să cred că era adevărat. 

Își acoperi faţa cu mâinile. Ziua trecuse fără ca ei să bage de 
seamă. 

— De ce n-au sunat aici fetele ca să o caute pe Annie? 

— Au crezut că n-are chef, răspunse ea, înecându-se în plâns. 
Că doar se răzgândise. N-o cunosc bine pe Annie dacă gândesc 
așa. Nu neglija niciodată temele pentru școală. Nu făcea nimic 
de mântuială. 

— Urma să meargă pe jos? 


39 


— Da. Sunt patru kilometri distanţă și bicicleta e stricată. De 
altfel, ia deseori bicicleta. Nu sunt autobuze pe această rută. 

— Unde locuiește Anette? 

— La Horgen. Au o curte și un magazin agricol. 

Sejer dădu din cap și auzi alături de el pixul lui Skarre, 
scrijelind pe hârtie. 

— Avea prieten, nu-i așa? 

— Halvor Muntz. 

— Erau demult împreună? 

— Aproape doi ani. El e mai mare. Au fost câteva neînţelegeri, 
dar acum le era bine, din câte știu. 

Mâinile Adei Holland păreau de prisos, se căutau una pe alta, 
se împreunau și se desfăceau. Femeia era aproape la fel de 
înaltă ca soțul ei, solidă și cu o înfățișare aspră. 

— Știţi cumva dacă a fost o relaţie sexuală între ei? întrebă el 
scurt. 

Mama îi întoarse o privire exasperată. 

— Are doar 15 ani! 

— Trebuie să rețineţi că nu o cunoșteam, răspunse el pe un 
ton de scuză. 

— N-a fost niciun fel de relaţie sexuală, spuse ea hotărât. 

— Nu știm prea multe despre acest lucru, îndrăzni în sfârșit 
soţul. Halvor are 18 ani. Nu mai e un băieţel. 

— Asta știu și eu, îl întrerupse femeia. 

— Dar nici nu ţi-a povestit totul despre ea. 

— AȘ fi știut dacă avea o relaţie sexuală! 

— Dar nu ești prea pricepută în a discuta despre asemenea 
lucruri! 

Atmosfera era tensionată. Sejer trase propriile concluzii și, 
privind spre carnetțelul lui Skarre, remarcă faptul că și el făcea 
același lucru. 

— Dacă mergea să lucreze pentru școală atunci trebuia să 
aibă cu ea un rucsac, nu? 

— Un rucsac din piele maro. Unde e? 

— Nu l-am găsit. 

„Atunci va trebui să-l căutam cu scafandri”, se gândi el. 

— Folosea vreun fel de medicament? 

— Nici vorbă. N-a avut niciodată probleme. 

— Ce fel de făta era? Deschisă? Comunicativă? 

— Înainte era așa, spuse tatăl trist. 


40 


— Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă Sejer uitându-se la el. 

— E doar din cauza vârstei, interveni mama. Era la o vârstă 
critică. 

— Vreţi să spuneţi că s-a schimbat? Sejer se adresă tatălui 
pentru a o exclude pe mama fetei din discuţie, însă fără succes. 

— Toate fetele se schimbă la această vârstă. Se maturizează. 
Și Sølvi a fost așa. Sølvi e sora ei, adăugă ea. 

Bărbatul nu mai spuse nimic. Părea amorțit. 

— Înţeleg că nu era o fată deschisă și comunicativă? 

— Era liniștită și timidă, răspunse mama, mândră. Corectă și 
cinstită. Ştia să-și menţină ordine în viaţă. 

— Dar înainte era mai vioaie? 

— Așa sunt cu toții în copilărie. 

— Mai exact, aș vrea să știu când s-a schimbat? 

— La vârsta obișnuită. Când avea în jur de 14 ani. La 
pubertate, completă ea. 

Sejer dădu din cap și se uită din nou spre tatăl fetei. 

— Schimbarea n-a avut nicio altă cauză? 

— Și care să fie asta? interveni brusc mama. 

— Nu știu. 

Oftă ușor și se lăsă pe spate. 

— Incerc să aflu de ce a murit. 

Mama începu să tremure atât de tare, încât nu se mai 
înțelegea ce spune. 

— De cea murit? Dar trebuie să fie vreun... 

Nu reuși să rostească acel cuvânt. 

— Nu știm încă. 

— Dar era... Din nou pauză. 

— Nu știm, doamnă Holland. Încă nu știm. Acest lucru ia timp. 
Dar cei care se ocupă acum de Annie știu ce trebuie să facă. 

S-a uitat prin camera care era curată și ordonată, albastru cu 
alb, ca și hainele lui Annie. Coroniţe cu flori uscate la uși, 
perdele cu dantelă, forme din aluat” uscat pe pereţi, fotografii. 
Ordonat și decent. Se ridică și se îndreptă spre o fotografie mare 
pe perete. 

— Poza aceea e făcută iarna trecută. 

Mama îl urmă. Bărbatul dădu cu grijă poza jos și se uită la ea. 
Era de fiecare dată uimit să se uite la un chip pe care iniţial îl 


5 Este vorba de un aluat simplu din sare, faină, apă și ulei. Care se folosește de către 
copii în modelaj. (n.tr.). 


41 


văzuse fără viaţă și strălucire. Aceeași persoană, dar parcă alta. 
Annie avea faţa largă, buzele pline și ochii mari, albaștri-gri. 
Sprâncenele erau dese și închise la culoare. Zâmbea rezervat. În 
marginea de jos a pozei se vedea gulerul de la cămașă și 
medalionul prietenului ei. „Frumoasă”, reflectă el. 

— Făcea sport? 

— Înainte, răspunse tatăl încet. 

— A jucat handbal, spuse mama pe un ton trist, dar s-a lăsat. 
Acum alerga. Câteva mile pe săptămână. 

— Câteva mile? De ce s-a lăsat de handbal? 
__—Avea prea multe lecţii de făcut. Așa sunt toți tinerii. 
Incearcă mai multe odată și apoi renunţă. A încercat și să cânte 
la școală, la corn. Dar și la asta a renunţat. 

— Era bună? La handbal? 

Sejer puse fotografia la loc pe perete. 

— Foarte bună, îi răspunse tatăl pe același ton jos. Era portar. 
N-ar fi trebuit să renunțe. 

— Cred că i se părea plictisitor să stea în poartă, spuse 
mama. Cred că asta e explicaţia. 

— Nu știu sigur dacă așa e, completă tatăl. Niciodată nu ne-a 
dat o explicaţie. 

Sejer se așeză din nou. 

— Așadar aţi reacţionat la aceasta. Vi s-a părut de neînțeles? 

— Da. 

— Avea rezultate bune la școală? 

— Mai bune decât majoritatea. Nu vrem să ne lăudăm, asta e 
realitatea, adăugă tatăl. 

— Despre ce era lucrarea la care munceau fetele împreună? 

— Sigrid Undset. Trebuia predată înainte de St. Hans”. 

— Pot să-i văd camera? 

Mama se ridică și merse cu pași mici, târându-și picioarele. 
Bărbatul rămase nemișcat în fotoliu. 

Camera micuță fusese vizuina ei. Era loc doar pentru un pat, 
un birou și un scaun. Sejer se uită pe fereastră privind fix peste 
stradă la terasa vecinilor. Casa aceea portocalie. Resturile unui 


6€ Scriitoare norvegiană, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în 1928, 
cunoscută în special pentru romanele sale despre viaţa în Scandinavia, în Evul Mediu. 
Cea mai cunoscută din acest ciclu este trilogia Kristin Lavransaatter. (n.tr.). 

7 Sankt Hans, în traducere Sfântul Hans, marchează mijlocul verii și este sărbătorit pe 
data de 24 iunie. In calendarul creștin ortodox, corespunde nașterii Sfântului loan 
Botezătorul. (n.tr.). 


42 


mănunchi de ovăz pentru păsări atârnau sub fereastră. Se uită 
după afișe pe pereţi, dar nu era niciunul. In schimb, camera era 
plină de cupe, diplome și medalii, plus două poze cu Annie: o 
poză în echipament de portar alături de restul echipei și alta 
stând elegant pe placa de surf. Pe peretele de deasupra patului 
avea mai multe poze cu copii, una în care împingea un cărucior 
și alta cu un băieţel. Sejer indică spre acesta din urmă. 

— E prietenul ei? 

Mama dădu afirmativ din cap. 

— A lucrat cu copii? 

Îi arată apoi o poză de-a lui Annie cu un copilaș blond în braţe. 
Părea mândră și fericită. Ridica băieţelul spre aparatul de 
fotografiat ca pe un trofeu. 

— A avut grijă de fiecare copil de pe stradă pe măsură ce s-au 
născut. 

— Așadar iubea copiii? 

Mama făcu același gest afirmativ. 

— Nu știți dacă ţinea un jurnal, doamnă Holland? 

— Nu cred. L-am căutat, recunoscu ea. Am căutat toată 
noaptea. 

— Și n-aţi găsit nimic? 

Clătină din cap, în semn că nu. Se auzea un mormăit din 
camera de zi. 

— Avem nevoie de câteva nume, spuse el la final. Nume ale 
unor oameni cu care putem sta de vorbă. 

Se uită din nou pe pozele lui Annie de pe perete, studiind-o pe 
cea în costum de portar negru, cu o emblemă verde pe piept. 

— Arată ca un balaur sau ceva similar. 

— E un șarpe de mare, explică ea liniștită. 

— De ce șarpe de mare? 

— Se presupune că este un șarpe de mare în fiordul de aici. E 
doar o legendă, o poveste veche. Dacă ești în larg și vâslești, și 
auzi un susur în spatele bărcii e cu siguranţă șarpele care se 
ridică din adâncuri. Nu trebuie să te întorci, doar să vâslești 
liniștit mai departe. Dacă te prefaci că nu se întâmplă nimic și îl 
lași în pace, totul e în regulă, dar dacă te întorci și îl privești în 
ochi, atunci te trage după el în adâncul întunecat. Legenda 
spune că are ochii roșii. 

— Haideţi să ne întoarcem în camera de zi. 


43 


Skarre continua să scrie. Bărbatul era încă în fotoliu. Părea că 
avea să cadă peste margine. 

— Și sora ei? 

— Vine acasă cu avionul în dimineaţa asta. Este în Trondheim. 
Am o soră acolo. 

Doamna Holland se așeză din nou pe canapea și se aplecă 
spre soțul ei. Sejer se duse către fereastră și privi afară. Se uita 
fix la un chip de la fereastra bucătăriei de lângă casă. 

— Locuiţi foarte îngrămădit aici, constată el. Vă cunoaşteţi 
foarte bine unii pe alţii? 

— Destul de bine. Stăm de vorba unii cu ceilalţi. 

— Și toţi o cunoșteau pe Annie? 

Ea dădu din nou din cap fără să scoată un cuvânt. 

— Vom merge din casă în casă. Să nu vă îngrijoraţi. 

— Nu avem de ce să ne fie rușine. 

— Puteţi să ne dați niște fotografii? 

Tatăl se ridică și se duse către raftul de sub televizor. 

— Avem o casetă video, spuse el. E din vara anului trecut. 
Eram la cabana din Kragerø. 

— Nu au nevoie de nicio casetă, spuse mama blând. Doar o 
poză de a ei e de ajuns. 

— Aş vrea să ne daţi și caseta. 

Sejer o luă și mulțumi. 

— Câţiva kilometri pe săptămână? continuă el. Alerga 
singură? 

— Nimeni nu putea să ţină pasul cu ea, răspunse simplu tatăl. 

— Așadar își rezerva timp pentru alergat, în ciuda lecţiilor 
pentru școală. Și chiar mai mulţi kilometri pe săptămână. Poate 
că totuși nu școala a făcut-o să renunțe la handbal... 

— Putea să alerge oricând dorea, reluă mama. Se întâmpla să 
alerge și înainte de micul dejun. Dar dacă avea meci, trebuia să 
joace. Asta nu putea hotărî singură. Nu cred că îi plăcea să fie 
constrânsă. Annie avea o fire independentă. 

— Pe unde alerga? 

— Peste tot și indiferent de vreme. De-a lungul autostrăzii sau 
prin pădure. 

— La lazul Șarpelui alerga? 

— Da. 

— Era neliniștită? 

— Era tăcuta și liniștită, răspunse mama încet. 


44 


Sejer se uită din nou pe fereastră și văzu o femeie care 
traversa grăbită strada. Un bebeluș cu suzeta sălta în braţele ei. 

— Avea și alte pasiuni? În afară de alergat? 

— Filme, muzică și cărţi. Dar și copiii, completă tatăl. 

— Mai ales când era mai mică. 

Sejer îi rugă să scrie o listă cu toate persoanele apropiate lui 
Annie. Prieteni, vecini, profesori și membri ai familiei. Chiar și 
iubiți, dacă fuseseră mai mulţi. Când lista era gata, Sejer 
numără 42 de nume, cu adrese mai mult sau mai puţin 
complete în dreptul fiecăruia. 

— Veţi discuta cu toţi cei de pe lista aceasta? 

Mama pusese întrebarea. 

— Da, așa vom face. Acesta este doar începutul. Ne gândim la 
dumneavoastră, conchise el. 

e 

— Trebuie să trecem pe la Thorbjørn Haugen. El e cel care a 
căutat-o pe Ragnhild ieri. El ştie o oră exactă. 

Maşina trecu printre garaje. Skarre citea prin notițe. 

— L-am întrebat pe tatăl ei de chestiunea cu handbalul, spuse 
el. În timp ce voi eraţi în camera fetei. 

— Și? 

— Spunea că Annie era foarte promițătoare. Echipa a avut un 
sezon de vârf și au mers în turnee prin Finlanda și altele de 
genul ăsta. Nu înțelege de ce s-a lăsat de handbal. Și el se 
întreba dacă nu cumva se întâmplase ceva. 

— Poate că ar trebui să dăm de cel sau cea care le antrena? 
Crezi că poate fi ceva acolo? 

— E un el, răspunse Skarre. A sunat acasă la ea săptămâni în 
șir ca să o convingă să se răzgândească. Echipa a avut mari 
probleme în clipa când a încetat să mai joace. Nimeni nu putea 
să o înlocuiască pe Annie. 

— O să sunăm de la secţie și o să aflam numele. 

— Se numește Knut Jensvoll și locuiește pe Gneisveien la 
numărul 8. Chiar la poalele acestui deal. 

— Multe mulţumiri, îi răspunse Sejer ridicând din sprâncene. 
Mă gândesc acum la ceva, continuă el. Poate că Annie a fost 
luată ziua, în timp ce noi eram pe Granittveien la numai câteva 
minute depărtare, preocupaţi de dispariţia lui Ragnhild. Sună la 
Pilestredet. Cere-l pe Snorrason. Întreabă dacă poate forţa puţin 
ca să avem raportul cât mai repede posibil. 


45 


Skarre apucă mobilul. 

— Numărul e pe tasta 4. 

Apăsă tasta 4, așteptă, ceru cu Snorrason, așteptă din nou, 
iar apoi începu să mormăie ceva. 

— Ce-a zis? 

— Că morga e plină. Că fiecare deces e tragic, indiferent de 
cauză, și că fiecare om așteaptă să și-i înmormânteze pe cei 
dragi, dar că înţelege gravitatea problemei și dacă vrei poţi să 
revii peste trei zile pentru un raport verbal provizoriu. Pentru cel 
scris trebuie să aștepți mai mult. 

— Acum, fie, mormăi Sejer. Chiar nu e rău deloc pentru felul 
de a fi al lui Snorrason. 

e 

Raymond își întinsese niște unt pe o lipie. Se concentra intens 
să nu o rupă, stând cu limba lui mare afară din gură. Avea deja 
patru lipii puse una peste alta, unse cu unt, și cu zahăr presărat 
între ele. Recordul era de șase. 

Bucătăria era mică și drăguță, dar acum era mizerie din cauza 
strădaniilor cu mâncarea. O felie era gata pregătită pentru tatăl 
său, o chiflă fără coajă, unsă cu untură din tigaia de prăjit. După 
ce mâncau, obișnuia să spele vasele și la urmă să măture 
podeaua. Golise deja vasul de toaletă al tatălui și umpluse cana 
de apă din cameră. In acea zi nu era soare, totul era întunecat, 
iar peisajul din jur era trist și plat. Cafeaua fiersese de trei ori, 
așa cum trebuia. Adăugă a cincea lipie în vârf și fu extrem de 
mulţumit. Era pe punctul de a turna cafeaua în cana tatălui, 
când auzi o mașină virând în faţa porții. Spre marea lui spaimă, 
văzu o mașină a poliţiei. Inlemni, se trase departe de la 
fereastră și fugi într-un colţ al camerei de zi. Poate că veniseră 
să îl ia la închisoare. Și cine se va ocupa de tatăl lui în cazul 
ăsta? 

Se auziră uşile maşinii afară în curte, iar apoi vocile care 
păreau să mormăie ceva important. Nu era sigur dacă făcuse 
ceva rău, dar se gândea că nu întotdeauna era bine să afli. 
Pentru siguranță, rămase în picioare în timp ce băteau la ușă. 
Nu aveau de gând să cedeze din prima și băteau insistent, 
strigându-i numele. Poate că tatăl îi auzise. Începu să tușească 
violent ca să-i potolească. După un timp se liniștiră. Era încă în 
picioare într-un colț al camerei de zi, lângă șemineu, când zări o 
figură pe fereastră. Un bărbat cărunt, înalt, care ridică braţul și 


46 


făcu semne cu mâna. Și asta numai ca să-l păcălească, se gândi 
el și scutură din cap. Stătea foarte aproape de șemineu și se 
adăposti mai departe în colţ. Bărbatul de afară părea 
cumsecade, dar asta nu însemna că era drăguţ în realitate. 
Raymond știa demult asemenea lucruri și nici nu era prost. 
După un timp deja nu mai putea să stea acolo în colț, fugi în 
schimb în bucătărie, dar era o altă figură acolo. Avea părul creţ 
și era îmbrăcat în uniformă de culoare închisă. Raymond se 
simțea ca o pisică prinsă în plasă și simţea sudoarea rece pe 
spate. În acea zi nu ieșise cu mașina pentru că nu pornea încă, 
deci nu putea avea legătură cu asta. „Trebuie să fi fost cele 
întâmplate la iaz”, se gândi el cu disperare. Se legănă puţin. 
După o clipă merse în hol și se năpusti la cheia care ieșea din 
yală. 

— Raymond! strigă unul dintre ei. Vrem doar să vorbim. Nu e 
nimic grav. 

— Nu i-am făcut niciun rău lui Ragnhild! strigă el. 

— Ştim. Nu de aceea am venit. Avem nevoie de ajutorul tău. 

Ezită încă puțin, dar în final deschise. 

— Putem intra? întrebă cel mai înalt dintre ei. Trebuie doar să 
te întrebăm ceva. 

— Da, bine. Nu eram sigur ce vreți de fapt. Nu pot deschide 
oricui. 

— Bineînțeles că nu, aprobă Sejer, uitându-se curios la el. Dar 
e în regulă dacă deschizi când vine poliția. 

— Să ne așezăm în camera de zi. 

O luă înainte și făcu semn către canapeaua care arăta ciudat, 
parcă făcută în casă. Pe scaun era un pled vechi. Se așezară și 
începură să studieze camera, pătrată, mică, cu o masă și două 
scaune. Pe pereţi erau poze cu animale și o fotografie a unei 
femei în vârstă, cu un copil în braţe. Probabil mama lui. Copilul 
avea trăsături  mongoloide evidente, iar vârsta femeii 
contribuise probabil la soarta lui Raymond. Nu avea televizor și 
nici nu vedeau vreun telefon de acolo de unde stăteau. Sejer nu- 
și putea aminti de câţi ani de zile nu mai văzuse o cameră de zi 
fără televizor. 

— Tatăl tău e acasă? începu el, uitându-se la tricoul lui 
Raymond. Era un tricou alb pe care era scris: EU SUNT CEL CARE 
HOTĂRĂȘTE. 

— Stă în pat. Nu se mai ridică. Nu poate să meargă. 


47 


— Tu îl îngrijești? 

— Fac de mâncare, curățenie și din astea! 

— Tatăl tău e chiar norocos să te aibă. 

Raymond zâmbi larg în felul neobișnuit și atrăgător care îi 
caracterizează pe cei cu sindromul Down. Un copil inocent într- 
un trup uriaș. Avea pumnii puternici, laţi, cu degete neobișnuit 
de mici și umerii laţi. 

— Ai fost foarte drăguţ cu Ragnhild ieri că ai însoțţit-o acasă, 
spuse Sejer precaut. Astfel nu a trebuit să vină singură. A fost 
frumos din partea ta. 

— Nu e așa de mare, înţelegeți? spuse el pe un ton matur. 

— Nu, nu e. Și a fost bine că ai putut să o însoțești și să o ajuţi 
la cărucior. Însă când a ajuns acasă, avea ceva de povestit și ne- 
am gândit să te întrebăm pe tine despre asta, Raymond. Mă 
refer la ce ați văzut pe malul iazului. 

Raymond se uită îngrijorat la ei și își lăsă buza de jos în afară. 

— Aţi văzut o fată, nu-i așa? 

— Nu eu am făcut asta! răspunse el prompt. 

— Nici noi nu credem că ai fost tu. Nu de aceea suntem aici. 
Hai să te întreb altceva. Văd că ai ceas. 

— Da, am. Le arătă ceasul de la mână. E cel vechi al tatălui 
meu. 

— Te uiţi des la ceas? 

— Nu, aproape niciodată. 

— De ce? 

— Când sunt la serviciu, șeful știe ora. lar aici, acasă, tata știe 
cât e ceasul. 

— De ce nu ești la serviciu astăzi? 

— Lucrez o săptămână da, una nu. 

— Așa, exact. Poţi să-mi spui cât e ceasul acum? 

Se uită la ceas. 

— E ora 11 și mai mult de zece minute. 

— Așa e. Dar nu te uiţi foarte des la ceas, nu? 

— Doar când sunt nevoit. 

Sejer dădu din cap și îl privi pe Skarre, care nota înfocat. 

— Te-ai uitat la ceas când ai însoţit-o pe Ragnhild acasă? Sau 
atunci când vă aflaţi sus, la lazul Șarpelui? 

— Nu. 

— Nu poţi să ghicești cam cât era ceasul atunci? 


48 


— Acum cred că îmi puneţi întrebări dificile, spuse el, deja 
obosit după ce a trebuit să gândească atât. 

— Nu e ușor să ţii minte tot felul de lucruri, ai perfectă 
dreptate. Termin imediat. Ai mai văzut și altceva acolo sus, pe 
malul apei, vreau să spun, mai erau oameni pe acolo? In afară 
de fată? 

— Nu. E bolnavă? întrebă el bănuitor. 

— E moartă, Raymond. 

— Cam devreme, cred eu! 

— Şi noi credem la fel. Ai văzut vreo mașină sau altceva 
trecând pe lângă casă în timpul zilei? In sus sau în jos? Sau 
oameni mergând pe jos? De exemplu, în timp ce Ragnhild era 
aici. 

— Vin niște oameni la plimbare pe aici. Dar nu și ieri. Doar cei 
care locuiesc aici. Drumul se termină când începe dealul Kollen. 

— Așadar n-ai văzut pe nimeni? 

Se gândi îndelung. 

— Ba da, unul. Chiar atunci când plecam. A trecut pe aici 
huruind, ca o mașină de curse. 

— Chiar când plecaţi? 

— Da. 

— In sus sau în jos? 

— In jos. 

„A trecut pe aici huruind, se gândi Sejer. Și ce vrea să 
însemne asta pentru cineva care conduce doar cu viteza a 
doua?” 

— Cunoșteai mașina? Era cineva care locuiește aici sus? 

— Ei nu conduc așa de repede. 

Sejer calcula în minte. 

— Ragnhild era acasă cu puţin înainte de ora două, atunci 
poate că era unu și jumătate? Nu vă ia mult timp de aici și până 
la iaz, nu? 

— Nu. 

— Spui că mergea repede? 

— A lăsat un nor de praf după el. Dar acum e și foarte uscat. 

— Ce fel de mașină era? 

In aceeași clipă își ţinu răsuflarea. Descrierea mașinii era 
lucrul cu care trebuia să înceapă. O mașină în preajma dealului, 
în plină viteză și la o oră de vârf. 

— O mașină obișnuită, spuse Raymond mulțumit. 


49 


— Mașină obișnuită? reluă Sejer răbdător. Ce vrei să spui cu 
asta? 

— Nu era camion, nici furgonetă, nimic. O mașină obișnuită. 

— Exact. O mașină personală obișnuită. Te pricepi la mărci de 
mașini? 

— Nu prea. 

— Ce fel de mașină are tatăl tău? 

— Un Hiace, răspunse el mândru. 

— Vezi mașina poliţiei de afară? Poţi să-mi spui ce fel de 
mașină e? 

— Aceea? Păi tocmai aţi zis ce fel de mașină e. E o mașină de 
poliţie. Se răsuci în fotoliu și se întristă dintr-odată. 

— Dar culoarea, Raymond? Ai văzut ce culoare era? 

Se forță din nou, dar dădu din cap în semn că nu știe. 

— Era așa de mult praf! Imposibil sa vezi culoarea, mormăi el. 

— Dar ai putea să ne spui dacă era de culoare închisă sau 
deschisă? 

Sejer nu ceda. Skarre scria întruna. Tonul ocrotitor al șefului îl 
uimea. De obicei era mai sec. 

— Poate undeva la mijloc. Maro sau gri, sau verde. O culoare 
murdară. Era așa de mult praf! Puteţi să o întrebaţi pe Ragnhild, 
și ea a văzut-o. 

— Am întrebat-o deja. Și ea a zis că mașina era gri sau poate 
verde. Dar nu poate să ne spună dacă era o mașină nouă și 
frumoasă sau dacă era una veche și urâtă. 

— Nu era veche și urâtă, afirmă el hotărât. Mai mult între. 

— Exact. Înţeleg. 

— Avea ceva pe capotă, adăugă el repede. 

— Așa? Și ce avea pe capotă? 

— O cutie lungă. Plata și neagră. 

— Poate o cutie de schi? sugeră Skarre. 

Raymond șovăi. 

— Da. Poate o cutie de schi. 

Skarre zâmbi și notă, în permanenţă fascinat de entuziastul 
Raymond. 

— Foarte bună remarcă, Raymond. Ai notat, Skarre? Așadar 
tatăl tău e la pat? 

— Cred că așteaptă să-i duc de mâncare acum. 

— N-am vrut să te reținem. Putem să intram să-l salutăm 
înainte să plecăm? 


50 


— Da, o să vă arat drumul. 

Traversă camera de zi, iar cei doi bărbaţi îl urmară. Jos, la 
intrare, se opri și deschise ușa cu foarte mare grijă, aproape cu 
evlavie. În pat era un bătrânel care sforăia. Avea proteza 
dentară într-un pahar pe noptieră. 

— Hai să-l lăsăm în pace, șopti Sejer retrăgându-se. 

Îi mulţumiră lui Raymond și ieșiră în curte. El pășea agale în 
urma lor. 

— Poate mai venim. lepurii tăi sunt foarte frumoși, spuse 
Skarre. 

— Și Ragnhild mi-a spus la fel. Poţi să ţii unul în brațe, dacă 
vrei. 

— Poate altă dată. 

l-au făcut cu mâna și au pornit pe drumul accidentat. Sejer 
bătea iritat în volan. 

— Mașina aceea e importantă. Singurul amănunt pe care îl 
avem e „ceva aflat la mijloc”. Dar cu o cutie de schi pe capotă! 
Ragnhild n-a pomenit deloc de ea. 

— Dumnezeu și orice pământean pot avea cutie de schi pe 
capotă. 

— Nu și eu. Oprește la ferma aceea din vale. 

Au virat în fața casei și au parcat lângă o Mazda roșie. O 
femeie cu șapcă, pantaloni scurți și cizme de cauciuc îi zărise 
din șopron și venea înspre ei prin curte. 

Sejer indică mașina roșie. 

— Poliţia, spuse el politicos. Mai aveţi și alte mașini la fermă 
în afară de aceasta? 

— Mai avem încă două mașini, răspunse ea mirată. Soţul meu 
are o vagonetă, iar băiatul un Golf. Dar de ce întrebaţi? 

— Ce culori au? întrebă el scurt. 

Femeia îl privi uimită. Mercedesul e alb, iar Golful, roșu. 

— lar la ferma de acolo de jos, ce fel de mașini au? 

— Un Blazer, răspunse ea lent. Un Blazer albastru-închis. S-a 
întâmplat ceva? 

— Da, s-a întâmplat. Vom reveni la această chestiune. Eraţi 
acasă ieri, așa, cam pe la amiază? Pe la unu, două? 

— Eram pe câmp. 

— Nu aţi văzut o mașină coborând dealul în mare viteză? O 
mașină gri sau verde cu o cutie de schi pe capotă? 

Femeia ridică din umeri. 


51 


— Din câte îmi amintesc, nu. Dar nici nu aud prea multe când 
sunt pe tractor. 

— N-aţi văzut deloc oameni prin aceste locuri cam pe la ora 
aceea? 

— Doar niște oameni la plimbare, își aminti ea. Alţii n-au fost. 

„Thorbjarn cu trupa sa”, se gândi Sejer. 

— Mulţumim pentru ajutor. Vecinii sunt acasă? 

Făcu semn din cap înspre ferma de mai jos și se uită la ea. Se 
vedea că lucrase cineva prin curte. Totul arăta proaspăt și curat. 

— Proprietarul fermei e plecat. E doar un îngrijitor care 
descuie și încuie, dar a plecat de acasă de dimineaţă. Nu știu 
dacă a mai venit. 

Femeia duse mâna la ochi și privi în depărtare. 

— Văd că nici mașina nu e. 

— Îl cunoașteţi? 

— Nu. Nu prea vorbește. 

Sejer îi mulțumi și urcă din nou în mașină. 

— Întâi trebuie să fi urcat cu mașina, spuse Skarre. 

— Atunci încă nu era un criminal. Poate că mergea încet, așa 
că nu l-a remarcat nimeni. 

Au mers cu viteza a doua până la autostradă. La scurt timp au 
zărit un magazin agricol pe partea stângă. Au parcat și au intrat 
în el. Un clopoțel sună delicat deasupra capetelor lor și un 
bărbat îmbrăcat în halat de nailon verde-albastru apăru din 
camera din spate. Câteva secunde rămase în picioare uitându- 
se la ei, cu o expresie de spaimă pe chip. 

— E vorba de Annie? 

Sejer îi confirmă printr-un gest din cap. 

— Anette e așa de tristă, spuse el îngrozit. A sunat la Annie 
astăzi. N-a auzit decât un țipăt în receptor. 

O adolescentă apăru în ușă și rămase în picioare acolo. Tatăl 
ei o luă de după umeri. 

— | s-a dat voie să stea acasă astăzi. 

— Locuiţi aici, în apropiere? 

Sejer se îndreptă către el și îi întinse mâna. 

— Cam la 500 de metri de aici, lângă plajă. Nu putem 
concepe ce s-a întâmplat. 

— Aţi văzut ieri prin zonă pe cineva care v-a atras atenţia? 

Bărbatul se gândi. 


52 


— Doar niște băieţi au trecut pe aici și au cumpărat câte o 
cutie de Cola fiecare. Și apoi doar Raymond. A fost aici pe la 
prânz și a cumpărat lapte și lipii. Raymond Lâke. Locuiește cu 
tatăl lui sus pe dealul Kollen. Nu vindem mare lucru, o să 
închidem în curând. 

În timp ce vorbea, o bătea pe fiica sa pe umăr. 

— Cât timp i-a trebuit lui Lâke pentru cumpărături? 

— Nu știu. Poate 10 minute. Se oprise și o motocicletă în față. 
Să fi fost poate între 12:30 și 13:00. A staționat aici o clipă și 
apoi a pornit din nou. Era o motocicletă cu jante și roți mari. 
Poate doar vreun turist. N-au mai fost alţii. 

— O motocicletă? Puteţi să mi-o descrieţi? 

— Ah, ce să zic? Cred că era neagră. Simplă și frumoasă. 
Posesorul stătea cu spatele la magazin și avea casca pe cap. 
Citea ceva din faţă, de pe motocicletă. 

— Aţi văzut numărul? 

— A, nu, din păcate. 

— Nu vă amintiţi să fi văzut o mașină gri sau verde cu o cutie 
de schi pe capotă? 

— Nu. 

— Dar tu, Anette? spuse Sejer, îndreptându-se către fată. Îţi 
amintești ceva ce ar putea fi important? 

— Ar fi trebuit să sun, mormăi ea. 

— Nu trebuie să te învinovăţești pentru asta, n-ai fi putut să 
previi sau să ajuţi cu nimic. Cineva a luat-o sigur de pe drum. 

— Lui Annie nu-i plăcea ca lumea să se îngrijoreze. Îmi era 
teamă să nu se supere dacă am fi sâcâit-o. 

— O cunoșteai bine pe Annie? 

— Destul de bine. 

— Și nu te poţi gândi la cineva care ar fi putut să îi iasă în 
cale? A pomenit ceva de noi cunoștințe? 

— Nu, nu. Îl avea pe Halvor. 

— Exact. Te rog mult să ne suni dacă îţi amintești ceva. Am 
vrea să mai trecem pe la tine. 

Au mulțumit și au ieșit, iar vânzătorul Horgen s-a întors în 
încăperea din spate a magazinului. Sejer remarcă figura 
aplecată la fereastra de lângă ușa principală. 

— Când stă la birou, poate să vadă drumul. 

„O motocicletă care oprește în faţă și apoi pleacă. Între 12:30 
și 13:00. Trebuie să notăm asta. În fine!” 


53 


Trânti ușa mașinii. 

— Thorbjørn spune că au trecut pe la lazul Șarpelui în jur de 
12:45, când o căutau pe Ragnhild. Annie nu era acolo atunci. 
Raymond și Ragnhild au mers pe scurtătură pe la 13:30 și atunci 
Annie era acolo. Asta ne dă o marjă de trei sferturi de oră. E 
aproape imposibil. O mașină a trecut pe lângă ei în plină viteză 
chiar înainte de a pleca. O mașină obișnuită, undeva între. O 
culoare murdară, nici deschisă, nici închisă la culoare, nici 
veche, nici nouă. 

Dădu cu palma în bordul de control al mașinii. 

— Nu toţi sunt experţi în mașini, îi zâmbi Skarre. 

— ÎI rugăm să se prezinte la poliţie. Oricine ar fi fost acela 
care a trecut ieri pe lângă casa lui Raymond pe la 13:00-13:30, 
în viteză maximă. Posibil cu o cutie de schi pe capotă. In același 
timp căutăm și motocicleta. Dacă nimeni nu depune mărturie, o 
să-i trag de limbă pe copii în legătură cu mașina aceea. 

— Și cum ai să faci asta? 

— N-am nicio idee încă. Poate că știu să deseneze. Copiii 
obișnuiesc să deseneze. 

e 

Raymond îi duse mâncarea tatălui său. Se strecură pe furiș, 
dar podeaua scârțâi și farfuria zăngăni pe placa de marmură a 
noptierei. Tatăl deschise un ochi. 

— Ce voiau? întrebă el. 

e 

După aceea mâncară la cantina tribunalului. 

— Omleta e uscată, spuse Skarre nemulțumit. A stat prea 
mult în tigaie. 

— Chiar? 

— De fapt, oul continuă să se întărească mult timp după ce îl 
pui în farfurie. Trebuie să fie scos din tigaie când încă e puţin 
moale. 

Sejer nu avea nicio obiecție, nu se pricepea deloc la gătit. 

— În plus, au pus și lapte, și asta îi distruge culoarea. 

— Ai fost la școala de bucătari? 

— Doar la un curs. 

— Isuse, sunt atâtea lucruri pe care nu le știm! 

Adună tot de pe farfurie cu pâinea și mâncă și ultimele 
bucățele. Apoi se șterse bine cu șervețelul. 


54 


— Începem cu Krystallen. Fiecare pe partea lui de stradă, 
adică 10 case de căciulă. Așteptăm până la ora cinci când lumea 
se întoarce de la serviciu. 

— Și ce trebuie să urmăresc? întrebă Skarre, uitându-se la 
ceas. După ora două se putea fuma. 

— Tot ce nu pare în regulă. Întreabă de Annie, cum era cu 
câtva timp în urmă, dacă ei consideră că s-a schimbat. Apelează 
la farmecul tău personal și fă-i să vorbească. Pe scurt: află tot ce 
poţi de la ei. 

— Ar trebui să discutăm și cu Eddie Holland separat. 

— Și eu m-am gândit la asta. După ce mai trece puţin timp o 
să îl chem la secţie. Dar trebuie să reţii că mama fetei e în stare 
de șoc. O să se liniștească până la urmă. 

— Cei doi au observat schimbări diferite la Annie, nu crezi? 

— Practic, așa se întâmplă. Tu nu ai copii, Skarre, nu-i așa? 

— Nu. 

Skarre își aprinse ţigara și suflă fumul în dreapta șefului. 

— Sora ei cred că a sosit acasă de la Trondheim. Trebuie să 
vorbim și cu ea. 

După ce mâncară, trecură pe la Departamentul tehnic, dar 
nimeni nu le putea oferi noutăţi despre geaca de vânt albastră 
care acoperea cadavrul. 

— E importată din China. Se vinde în toate magazinele cu preţ 
redus. Importatorul spune că au primit 2 000 de bucăţi. În 
buzunarul drept avea o pungă cu dropsuri, un ochi de pisică 
pentru bicicletă și câteva fire de păr blond, posibil păr de câine. 
Dar nu mă întreba ce rasă. Nimic altceva. 

— Ce mărime? 

— XXL. Dar mânecile erau prea lungi și fuseseră suflecate. 

— Pe vremuri, oamenii purtau bilețele cu nume în geci, își 
aminti Sejer. 

— Da, asta cred că era cândva prin Evul Mediu. 

— Și tableta? 

— Nimic palpitant, mă tem. E doar o pastilă de mentă, din 
cele care sunt la modă acum. Mică, dar foarte puternică. 

Sejer râmase profund dezamăgit. O pastilă de mentă nu 
spunea nimic despre o persoană. Orice om poartă așa ceva în 
buzunare, chiar și el avea mereu o punga de Fisherman's 
Friend. 


55 


Se urcară în mașină și porniră înapoi. Acum era mai mult 
trafic la Krystallen, era plin de copii pe bărcuţe, triciclete cu roți 
de lemn, tractoare, cărucioare și un cart de jucărie cu un steag 
fluturând la spate. Când mașina poliţiei viră pe lângă porți, 
tabloul acesta colorat îngheţă. Skarre nu se putu abţine să 
verifice frânele la câteva dintre mașinuţe și era aproape sigur că 
proprietarul unui Massey Ferguson albastru cu roz făcuse în 
pantaloni de frică în momentul când îi arătase că farul din spate 
era spart. 

Majoritatea înțeleseseră că se întâmplase ceva, dar nu știau 
ce. Nimeni nu îndrăznise să sune la familia Holland ca să 
întrebe. 

Din casă în casă, își făceau amândoi datoria, fiecare pe partea 
lui de stradă. De fiecare dată trebuiau să ţină seama de 
scepticismul şi de șocul de pe fețele stupefiate ale 
interlocutorilor. Câteva femei începuseră să plângă, iar bărbaţii 
rămăseseră muţi și livizi. Așteptau politicoși să treacă puţin 
timp, apoi puneau și ei întrebări. Cu toţii o cunoșteau bine pe 
Annie. Câteva femei chiar o văzuseră pe când pleca. Familia 
Holland locuia la capătul străzii și trebuia să treacă pe lângă 
toate casele ca să iasă în strada principală. Ani la rând avusese 
grijă de copiii lor, mai puţin în ultimul an, când începuse să se 
maturizeze. Toată lumea își amintea de talentul ei la handbal și 
surprinderea lor fusese cu atât mai mare în clipa când încetase 
să mai joace, căci Annie fusese foarte bună și tot timpul se scria 
despre ea în ziarul local. Un cuplu mai în vârstă își aminti că 
fusese mult mai expansivă și mai deschisă înainte, dar explicau 
schimbarea prin faptul că crescuse. Se înălţase enorm, după 
cum spuneau ei. Înainte fusese mică și slabă, apoi se dezvoltase 
brusc. 

Skarre nu luă casele în ordine cronologică, acum se afla în 
casa galben-portocalie. Se dovedi că aparţinea unui burlac care 
se apropia de 40 de ani, pe nume Fritzner. În mijlocul camerei 
de zi era o barcă micuță cu pânze în toată regula, cu o saltea 
înăuntru și o mulțime de perne, iar pe margine era montat un 
suport de sticle. Skarre rămase fascinat la vederea bărcii. Era de 
un roșu intens, iar pânzele erau albe. li apăru în minte imaginea 
propriului apartament și amplasarea dezordonată a mobilierului. 

Fritzner nu-și amintea prea bine de Annie, din moment ce nu 
avusese copii de care ea ar fi putut să aibă grijă. In schimb, o 


56 


condusese cu mașina în centru de câteva ori. Obișnuia să 
accepte ori de câte ori era vreme rea, dar făcea doar semn cu 
mâna să nu oprească atunci când era vreme frumoasă. li plăcea 
de Annie. 

— Grozav de bună ca portar, spuse el pe un ton serios. 

Sejer se mutase de la o casă la alta în josul străzii până când 
ajunsese la o familie de turci la numărul șase. Familia Irmak se 
așeza la masă chiar în clipa când Sejer sună la ușă. Aburii 
ieșeau dintr-o cratiţă mare de pe mijlocul mesei. Bărbatul, o 
figură înaltă în cămașă brodată, îi întinse o mână de culoare. 
Sejer le povesti că Annie Holland e moartă și că din cercetări s-a 
dovedit că a omorât-o cineva. 

— Nu, răspunseră ei îngroziţi. Nu se poate! Fata aceea 
frumoasă de la numărul 20, fata lui Eddie! Singura familie care i- 
a primit cum se cuvine când s-au mutat. Se mutaseră și prin alte 
locuri și nu fuseseră primiţi așa de bine peste tot. Nu poate fi 
adevărat! 

Bărbatul îi cuprinse braţul și îl trase după el pe canapea. 

Sejer se așeză. Irmak nu avea acea înfățișare timidă și retrasă 
pe care putea să o vadă deseori la imigranţi, ci mai degrabă 
deborda de încredere și demnitate. Era reconfortant. 

Femeia o văzuse pe Annie când ieșea din casă. „Era în jur de 
ora 12:30”, credea ea. Plecase cu un rucsac în spate și mergea 
liniștită printre case. N-o cunoscuseră pe Annie când era mai 
mică. Locuiau acolo doar de patru luni. 

— Băieţoaica, spuse ea îndreptându-și șalul de pe cap. Era 
mare! Numai mușchi. Apoi femeia cobori privirea. 

— A avut vreodată grijă de copilul dumneavoastră? 

Sejer indică din cap fetița care aștepta cuminte la masă. O 
fetiță tăcută, neobișnuit de frumoasă, cu gene dese. Privirea îi 
era adâncă și întunecată precum străfundul unei grote. 

— Am vrut să o rugăm, dar vecinii ne-au spus că nu mai 
obișnuiește, așa că n-am insistat. In plus, soţia e acasă toată 
ziua și ne descurcăm. Doar eu trebuie să plec dimineaţa. Avem 
o Lada. Vecinul spune că nu e o mașină bună, dar nouă ne 
place. Merg cu ea în fiecare zi până pe strada Poppel, unde am 
un magazin de condimente. _lritația de pe fruntea 
dumneavoastră, de exemplu, dispare cu condimente. Dar nu 
condimente de la magazinul Rimi, ci cu condimente adevărate 
de la Irmak. 


57 


— Da? Chiar e posibil? 

— Da, curăţă sistemul. Face ca transpiraţia să fie mai intensă. 

Sejer dădu serios din cap. 

— Deci nu aţi avut nimic de-a face cu Annie? 

— Nu direct. Câteodată, când alerga pe lângă casă, o opream 
și o avertizam ocrotitor cu degetul. Îi spuneam: „Alergi de-ţi iese 
sufletul, fetițo”. Apoi ea râdea. l-am spus că o s-o învăţ să 
mediteze, în schimb. Să alergi pe străzi e un mod dificil de a-ţi 
găsi pacea. Și ea râdea și mai tare, iar apoi dispărea la cotitură. 

— A fost vreodată la dumneavoastră în casă? 

— Da. A venit cu o floare în ghiveci din partea lui Eddie în ziua 
în care ne-am mutat. Era în semn de bun-venit. Nihmet a 
început să plângă, povestea el uitându-se la soţie. Și acum 
plângea. Și-a tras șalul peste faţă și s-a întors cu spatele la ei. 

Când Sejer a plecat, i-au mulţumit pentru vizită și l-au mai 
invitat la ei. Stăteau cu toţii în holișorul de la intrare și se uitau 
după el. Fetiţa se ţinea de fusta mamei. Îi amintea de Matteus, 
cu ochii și cu buclele acelea negre. Pe drum se opri pentru 
câteva clipe. Se uita fix după Skarre, care tocmai ieșea de la 
numărul 9. Işi făcură semn din cap și apoi se despărțiră din nou. 

e 

— Ai găsit multe uși încuiate? întrebă Skarre. 

— Doar două. Johnas la numărul 4 și Rud la numărul 8. 

— Mi-am luat notițe de la toți. 

— Vreo reflecţie spontană? 

— Nimic altceva decât că îi cunoștea pe toţi și fusese prin 
casele lor ani de-a rândul. Și, evident, era plăcută peste tot. 

Sunară la familia Holland. Le deschise o fată. Era sigur sora lui 
Annie, semănau, dar erau totuși diferite. Părul era la fel de 
deschis ca al lui Annie, doar rădăcinile era mai închise. Conturul 
ochilor era profund marcat de rimelul negru aplicat de jur 
împrejur. Prinși în negură, se zăreau ochii luminoși și nesiguri. 
Nu era solidă și înaltă precum Annie, și nici genul bine clădit și 
sportiv. Purta pantaloni mulați lila cu cusătură dublă în față și o 
bluză albă descheiată la câţiva nasturi. 

— Sølvi? întrebă el. 

Ea dădu din cap și îi întinse mâna ușor. Îi conduse înăuntru, 
cuibărindu-se imediat lângă mama sa. Doamna Holland era în 
același colț de canapea ca și data trecută. Privirea i se 
schimbase puţin în timpul celor câteva ore care trecuseră, iar 


58 


expresia feței nu mai era atât de disperată ca înainte, ci obosită 
și cu mult mai îmbătrânită. Tatăl nu era prin preajmă. Sejer 
încerca să o studieze pe Sølvi fără să se uite fix la ea. Avea o 
altă expresie a feței și o altă constituţie decât sora ei. Nu avea 
nimic din faţa largă și bărbia hotărâtă a lui Annie, nici măcar 
ochii aceia mari, aproape gri. „Mai plăpândă și mai rotundă”, se 
gândi el. După o jumătate de oră de conversaţie și-a dat seama 
că cele două surori nu fuseseră niciodată apropiate. Fiecare 
avea viaţa ei; Sølvi lucrase într-un coafor, făcea curăţenie; nu 
fusese vreodată interesată de copiii altora și nu practicase 
vreun sport. Sejer se gândea că probabil își acorda prea multă 
atenţie. O preocupa mult modul cum arăta. Chiar și acum, de 
acolo de pe canapea, alături de mama ei și în plină anchetă a 
morţii surorii ei, își aranja corpul într-un mod care să o 
avantajeze. Părea să fie un vechi obicei de a se așeza picior 
peste picior, cu capul într-o parte, ţinând mâna pe genunchi. Pe 
degete străluceau mai multe inele colorate. Unghiile îi erau lungi 
și roșii. Un corp rotund, fără margini, fără caracter, ca și cum i- 
ar fi lipsit scheletul și mușchii și ar fi fost doar piele întinsă peste 
o bucată de lut de culoare roz. Sølvi era cu mult mai mare decât 
Annie, dar avea o expresie naivă. Mama luase o poziţie 
protectoare și o bătea cu mâna pe umăr, ca și cum ar fi avut 
permanentă nevoie de consolare sau de încurajare. Sejer nu știa 
exact ce să creadă. Surorile erau foarte diferite. Figura lui Annie 
din poză era mai matură. Se uita cu grijă la aparatul de 
fotografiat, ca și cum nu i-ar fi plăcut să i se facă poze, dar știa 
să cedeze în faţa celui mai puternic, căci ea era bine-crescută. 
Sølvi poza aproape tot timpul. La chip semăna cu mama ei, în 
timp ce Annie semăna cu tatăl. 

— Ştii cumva de vreo nouă relaţie de-a lui Annie din ultima 
vreme? S-a întâlnit cu oameni noi? A vorbit despre așa ceva? 

— N-o interesa să cunoască lume. Sølvi își netezi bluza. 

— Nu știi dacă ţinea jurnal? 

— A, nu. Annie nu era genul ăsta. Era diferită de celelalte fete, 
semăna mai mult cu un băiat. Nici măcar nu folosea fard. Nu 
suferea să-și pună bijuterii. Purta doar medalionul lui Halvor și 
asta pentru că el insistase. De fapt, și acela o încurca în timp ce 
alerga. 


59 


Vocea îi era dulce și clară, ca și cum ar fi fost o fetiță și nu cu 
șase ani mai mare decât Annie. „Fii drăguţ cu mine, parcă ruga 
vocea ei, vezi că sunt mică și fragilă.” 

— Îi cunoști prietenii? 

— Sunt mai mici ca mine, dar îi cunosc. 

Își scotea inelele și ezita puţin, ca și cum ar fi încercat să-și 
dea seama de noua situaţie în care se afla. 

— Care dintre ei crezi că a cunoscut-o cel mai bine? 

— Era împreună cu Anette, dar numai când aveau ceva de 
făcut. Nu ca să povestească. 

— Locuiţi destul de izolat pe aici, spuse el cu grijă. Crezi că ar 
fi făcut autostopul? 

— Nu, niciodată. Nici eu, de altfel, adaugă ea repede. Dar 
suntem totuși luate cu mașina când mergem pe stradă. li 
cunoaștem aproape pe toţi de aici. 

„Aproape pe toţi”, se gândi el. 

— Crezi că era nefericită dintr-un motiv sau altul? 

— Nu, nu nefericită. Dar nici nu deborda de bucurie. Nu erau 
prea multe lucruri care să-i fi stârnit interesul. Mă refer la 
lucrurile comune fetelor. O preocupau doar școala și alergatul. 

— Și probabil Halvor? 

— Nu știu ce să spun. Părea indiferentă și în ceea ce-l privește 
pe Halvor. Părea că nu se poate hotărî niciodată. 

Sejer văzu cu ochii minţii imaginea unei fete distante, cu o 
privire sceptică și care făcea doar ceea ce voia, care își urma 
propriul drum și îi ţinea pe toți la distanță. Dar de ce? 

— Mama ta spune că era mai vivace înainte, spuse el cu voce 
tare. Ești de acord cu ea? 

— Da, era mai comunicativă înainte. 

Skarre își drese glasul. 

— Această schimbare, spuse el, crezi ca s-a produs subit? Sau 
a avut loc treptat, într-un interval mai lung? 

— Nu, se uitară ele una la alta. Nu știm sigur. S-a schimbat 
pur și simplu. 

— Poţi să-ţi amintești momentul, Sølvi? 

Ea ridică din umeri. 

— Anul trecut, cândva. S-a despărțit de Halvor și imediat după 
aceea a renunţat la handbal. Apoi a început să se înalțe. S-a 
înălțat așa de mult că nu-i mai veneau hainele și a devenit 
foarte tăcută. 


60 


— Vrei să spui supărată sau morocănoasa? 

— Nu. Doar tăcută. Dezamăgită, într-un fel. 

Dezamăgită. 

Sejer dădu afirmativ din cap. Se uită la Sølvi. Pantalonii ei 
strâmţi îi luau ochii. Erau de culoarea mălinilor din copilărie. 

— Ştii dacă Annie și Halvor au avut o relaţie sexuală? 

Se făcu roșie ca racul. 

— Nu știu exact. Puteţi să-l întrebaţi pe Halvor. 

— Da, așa o să fac. 

e 

— Sora ei, spuse Sejer, pe când stăteau în mașină, e tipul de 
fată care sfârșește prin a cădea victimă. Mă refer la acei bărbați 
cu scopuri josnice. Pare atât de preocupată de felul în care se 
poartă, că nu ar sesiza pericolul. Sølvi. Nu Annie. Annie era 
rezervată și sportivă. Nu era preocupată de impresia lăsată 
asupra oamenilor. Nu făcea autostopul și nu urmarea să 
întâlnească oameni noi. Dacă a urcat în mașina cuiva, era 
cineva cunoscut. 

— O repetăm încontinuu. 

Skarre se uită la el. 

— Da, știu. 

— Și tu ai o fată, spuse el pe un ton curios, care a trecut prin 
perioada pubertăţii. Cum a fost de fapt, atunci? 

— A, mormăi Sejer, uitându-se pe fereastra. Elise se ocupa în 
principal de astfel de lucruri. Dar îmi amintesc cum era. 
Pubertatea e ca un teren accidentat. Era ca o rază de soare 
până a împlinit treisprezece ani, apoi a început să mâărâie. Și 
asta până a împlinit paisprezece ani, apoi a început să latre. 
După aceea i-a trecut. 

— l-a trecut, iar apoi și-a amintit momentul când a împlinit 
cincisprezece ani și a devenit o mică doamnă, iar el nu știa cum 
să vorbească cu ea. Cred că la fel se simţea și Holland. Când 
copilul nu mai e copil și trebuie să găsești un alt limbaj, e greu. 

— Deci ţi-a luat cam un an sau doi? Până să se termine? 

— Da, răspunse el gânditor, cam așa. 

— Te preocupă această schimbare a ei? 

— Ceva trebuie să se fi întâmplat. Trebuie să aflu ce a fost. 
Cine era, cine a omorât-o și de ce. E timpul să-l vizitam pe 
Halvor Muntz. Sigur ne așteaptă. Cum crezi că-i merge? 

— N-am idee. Pot să fumez în mașină? 


61 


— Nu. De altfel ai părul cam lung, nu crezi? 

— Da, dacă spui tu. la o pastilă de gât. 

Se uită fiecare pe fereastra din dreptul lui. Skarre pescui un 
cârlionţ de pe ceafă și îl întinse până la capăt. Când îi dădu 
drumul, se strânse rapid la loc, ca un vierme pe o plită încinsă. 

e 

Îi părea cunoscut. De aceea își aduse scaunul mai aproape, 
fixându-și chipul ridat asupra craniului. Lumina îi cădea pe faţă 
și atunci văzu firele de păr din bărbia ei, care îi creșteau tot mai 
mari. Ar fi trebuit să se bărbierească, se gândea el, dar nu știa 
cum să pună problema faţă de ea. 

— E Johann Olav! ţipă ea. 

— Bea lapte. 

— Hmm. 

— Dumnezeule, ce frumos e băiatul ăsta! Mă întreb dacă el e 
conștient de asta, e ca o sculptură. Da, chiar e. O sculptură vie! 

Koss își șterse laptele de deasupra gurii și zâmbi lăsând să i 
se vadă dinţii albi. 

— Uite, ai văzut ce dinţi are băiatul ăla? Dinţi albi precum 
creta! Asta pentru că bea mult lapte. Asta ar trebui să faci și tu, 
să bei mai mult lapte. E adevărat că acum există și dentistul 
școlii, ceea ce noi nu aveam. 

Femeia își adună pătura în poală. 

— Noi n-aveam posibilitatea să ne tratăm dinţii, trebuia doar 

să-i scoatem pe măsură ce se stricau. Voi aveți, în schimb, lapte 
și vitamine, mâncare bună, pastă de dinţi cu fluor și nu mai știu 
ce. 
Oftă adânc. 
— Ascultă ce-ţi spun, scânceam când eram la școală. Și asta 
nu pentru că nu știam lecţiile, ci pentru că îmi era foame. Firește 
că voi sunteţi frumoși, voi, tinerii de azi. Vă invidiez! Auzi ce 
spun, Halvor? Vă invidiez! 

— Da, bunică. 

Băiatului îi tremurau degetele în timp ce scotea niște poze 
dintr-un plic galben Kodak. Un tânăr firav, cu umeri înguști. Nu 
semăna atât de mult cu patinatorul de viteză din reclamă. Avea 
gura mică precum o fată. Unul dintre colţurile gurii se îngusta 
puţin și, când zâmbea, nu de prea multe ori, acesta rămânea fix. 
De aproape se putea vedea cicatricea de la cusătură care 
mergea din colțul drept al gurii până sus la tâmple, de unde 


62 


începea să crească părul. Era brunet, cu părul scurt și moale, 
barba îi creștea timid. De departe părea de cincisprezece ani și 
multă vreme a trebuit să arate legitimaţia la cinematograf. Dar 
nu făcea scandal pentru asta, nu era un tip gălăgios. 

Se uita încet pe pozele pe care le văzuse de nenumărate ori. 
Dar acum căpătaseră noi dimensiuni. Acum căuta în ele 
prevestirile a ceea ce avea să se întâmple mai târziu, ceea ce el 
nu știa atunci și acolo, în clipa în care făcea fotografiile. Annie 
cu o măciucă în mână, în timp ce dădea cu forţă într-un ţăruș. 
Annie pe placa de surf, dreaptă precum un pilon în costumul de 
baie negru. Annie odihnindu-se în sacul de dormit verde. Annie 
pe bicicletă, cu faţa acoperită de părul blond. O poză cu el, când 
se chinuia cu reșoul de gătit cu petrol. Una cu amândoi, făcută 
de cei din cortul de alături. Trebuise să insiste ca să o convingă. 
Nu suporta să stea în fața aparatului de fotografiat. 

— Halvor! strigă bunica de la fereastră. Vine o mașină a 
poliţiei! 

— Da, spuse el cu voce joasă. 

— De ce vine aici? Se uită la el îngrijorată. Ce caută aici? 

— E din cauza lui Annie. 

— Ce e cu Annie? 

— E moartă. 

— Ce spui? 

Se împiedică, căutând îngrozită fotoliul și se sprijini de braţul 
acestuia. 

— A murit. Vin să mă chestioneze. Ştiam că o să vină. Îi 
așteptam. 

— De ce spui că Annie a murit? 

— Pentru că a murit! ţipă el. A murit ieri! M-a sunat tatăl ei. 

— Dar de ce? 

— Asta nu știu! Nu știu de ce, știu doar că a murit! 

Băiatul își ascunse faţa în palme. Bunica lui se prăbuși pe 
scaun precum un sac și se făcu mai palidă decât de obicei. A 
fost așa de liniște o perioadă, da, firește că nu se putea să 
dureze, pur și simplu nu se putea. 

Cineva bătu puternic în ușă. Halvor tresări, băgă pozele sub 
fața de masă și se duse să deschidă. Erau doi. Așteptară puţin în 
ușă și se uitară la el. Nu era greu să ghicească ce gândeau. 

— Te numești Halvor Muntz? 

— Da. 


63 


— Am venit să îţi punem câteva întrebări. Înţelegi de ce, nu? 

— M-a sunat tatăl ei noaptea trecută. 

Halvor dădu afirmativ din cap. Sejer o remarcă pe bătrâna din 
fotoliu și o salută. 

— E vreo rudă de-a ta? 

— Da. 

— Putem vorbi undeva singuri? 

— Doar în cameră la mine. 

— Da? Dacă e în ordine pentru tine atunci... 

Halvor îi conduse prin camera de zi, printr-o bucătărie mică și 
îngustă, până în camera lui. „Casa e sigur veche, se gândi Sejer, 
acum nu mai plasează camerele în acest mod.” Bărbaţii luară 
loc pe o canapea care se clătina, Muntz se așeză pe pat. O 
cameră veche, vopsită în verde și cu ferestre largi. 

— E bunica ta? În camera de zi? 

— Bunica din partea tatălui. 

— Și părinţii tăi? 

— Sunt divorţați. 

— De aceea locuiești aici? 

— Puteam să aleg unde să locuiesc. 

Vorbele cădeau sec și iute precum pietrele mărunte. 

Sejer se uita împrejur, căutând o fotografie cu Annie și găsi 
una mică în ramă aurie, pe noptieră. Alături era un ceas 
deșteptător și figura Madonnei cu pruncul, probabil un suvenir 
din sud. Un singur poster pe perete, probabil al unui cântăreţ 
rock; scria Meat Loaf de-a lungul pozei. Combina și CD-uri. Un 
dulap, câteva perechi de pantofi sport, nu atât de frumoși ca ai 
lui Annie. O cască de motocicletă atârna de mânerul ușii de la 
dulap. Patul nu era făcut. În faţa ferestrei avea un birou îngust, 
iar pe birou stătea un calculator cu un monitor mic. Într-o cutie 
lângă monitor ţinea dischetele. Sejer o remarcă pe cea de 
deasupra pe care scria în engleză: „Şah pentru începători”. Se 
uită afară în curte și văzu mașina Volvo pe care o parcaseră în 
fața casei, o cușcă goală de câine și o motocicletă acoperită cu 
folie de plastic. 

— Conduci motocicleta? întrebă el pentru început. 

— Când vrea să meargă. Nu pornește întotdeauna. O s-o pun 
la punct, dar acum n-am bani. 

Işi aranjă puţin cămașa. 

— Lucrezi? 


64 


— La fabrica de îngheţată. Lucrez de doi ani acolo. 

„La fabrica de îngheţată, se gândi Sejer. De doi ani. Deci a 
terminat gimnaziul și a început să lucreze. Poate că nici nu e 
rău, a căpătat experienţă în muncă.” Nu părea un tip sportiv, 
dimpotrivă, chiar fragil și cam palid. Annie era atletică, 
persevera cu antrenamentele și era silitoare la școală, în 
schimb, tinerelul ăsta împacheta îngheţată și locuia la bunica. 
Nu i se părea că se potriveau. Dar fusese un gând arogant, pe 
care Sejer îl alungă imediat. 

— Acum trebuie să-ţi pun o serie de întrebări. Sper că înţelegi, 
nu? 

— Da. 

— Atunci o să încep așa: Când ai văzut-o pe Annie ultima 
oară? 

— Vineri. Am fost la cinematograf, la filmul de la ora șapte. 

— La ce film? 

— Philadelphia. Annie a plâns, spuse el gânditor. 

— De ce? 

— Filmul era trist. 

— Așa, exact. Și apoi? 

— Apoi am mâncat la cantina cinematografului și am luat 
autobuzul până la ea acasă. Am ascultat CD-uri în cameră. La 
ora unsprezece am luat autobuzul înapoi. M-a însoţit până în 
staţie la fabrica de lapte. 

— Și de atunci n-ai mai văzut-o? 

Băiatul dădu din cap în semn că nu. Gura îngustă îi dădea 
aspectul de om bosumflat. „De fapt, e nedrept, se gândi Sejer, 
pentru că avea de altfel o figură drăguță, cu ochii verzi și 
trăsături regulate.” Cu gura aceea mică părea că vrea să 
acopere mereu niște dinţi urâţi sau ceva de genul ăsta. Dar mai 
apoi descoperi că erau chiar perfecţi. Patru dinţi de sus și doi de 
jos erau din porțelan. 

— Nici n-ai mai vorbit cu ea, la telefon măcar? 

— Ba da, răspunse el repede. M-a sunat în seara următoare. 

— Ce voia? 

— Nimic. 

— Era destul de tăcută, nu-i așa? 

— Da, dar îi plăcea să vorbească la telefon. 

— Deci nu voia nimic, dar a sunat totuși. Despre ce ați vorbit? 


65 


— Dacă vreţi să știți neapărat, ei bine, am vorbit despre toate 
și nimic. 

Sejer zâmbi. Halvor se uita tot timpul pe fereastră, ca și cum 
ar fi vrut să evite contactul vizual. Poate se simţea vinovat sau 
doar jenat. Îl compătimeau. Prietena îi murise și poate nu avea 
pe nimeni cu cine să vorbească, în afară de bunica lui care 
aștepta în camera de zi. „Și poate ca e un ucigaș”, se gândi 
Sejer. 

— Și ieri ai fost la serviciu ca de obicei? La fabrica de 
înghețată? 

El ezită o clipă. 

— Nu, am fost acasă. 

— Așadar ai fost acasă. De ce? 

— Nu mă simţeam bine. 

— Lipsești de multe ori de la serviciu? 

— Nu, nu lipsesc de multe ori de la serviciu! 

Băiatul ridicase puţin vocea. Pentru prima oară îi simţiră 
iritarea. 

— Bunica ta poate să confirme, nu? 

— Da. 

— Și n-ai ieșit deloc din casă în timpul zilei? 

— Doar la o plimbare. 

— Deși nu te simţeai bine? 

— Ne trebuie și nouă de mâncare. E destul de greu pentru 
bunica să meargă la magazin. Poate doar în zilele bune, și 
acelea nu sunt multe. Are artrită, explică el. 

— OK, înţeleg. Poţi să ne spui ce te supăra? 

— Doar dacă sunt obligat. 

— Nu ești obligat chiar în clipa asta, dar poate vei fi până la 
urmă. 

— Bine. Sunt nopţi în care nu pot să dorm. 

— Aşa? Și atunci stai acasă? 

— Nu pot să am grijă de mașini dacă nu am mintea limpede. 

— Mi se pare normal. Dar de ce ai nopţi cu insomnii? 

— Pai, sunt sechele din copilărie. Nu așa se spune? 

Le zâmbi neașteptat de amar și de matur pentru un chip așa 
de tânăr. 

— Cam pe la ce oră ai ieșit? 

— Poate în jur de ora unsprezece. 

— Pe jos? 


66 


— Pe motocicletă. 

— Și la ce magazin? 

— La magazinul Kiwi din centru. 

— Așadar, motocicleta a pornit ieri? 

— De fapt, pornește în fiecare zi dacă insist. 

— Cât timp ai fost plecat? 

— Nu știu. Nu m-am gândit că o să-mi ceară cineva explicaţii. 
Sejer dădu din cap. Skarre muncea ca un nebun cu pixul în 
mână, să reușească sa noteze totul. 

— Dar aproximativ? 

— Poate o oră. 

— Și bunica poate să confirme? 

— Probabil că nu. Nu e foarte atentă. 

— Ai permis de conducere pentru mașini? 

— Nu. 

— Cât timp aţi fost prieteni, tu și Annie? 

— Destul de mult. Doi ani. 

Se șterse sub nas uitându-se în continuare spre curte. 

— Crezi că a fost o relaţie frumoasă? 

— Am fost despărțiți de câteva ori. 

— Ea a pus capăt? 

— Da. 

— Nu ţi-a spus de ce? 

— Nu. Dar de fapt nu era întotdeauna foarte interesată. Voia 
mai mult o simplă relaţie de amiciţie. 

— lar tu nu voiai asta? 

Băiatul roși și își privi mâinile. 

— Aţi avut relaţii sexuale? 

Roși mai tare și se uită din nou spre curte. 

— De fapt, nu. 

— De fapt, nu? 

— Așa cum aţi auzit. Nu era interesată. 

— Dar aţi încercat, nu-i așa? 

— Da, oarecum. De două ori. 

— Poate că nu a fost o reușită? 

Vocea lui Sejer devenise foarte prietenoasă în acel moment. 

— Nu știu ce se consideră a fi o reușită. 

Chipul îi era atât de încordat încât nu lăsa să se citească vreo 
expresie. 

— Ştii dacă a făcut sex cu altcineva? 


67 


— Nu știu, dar mi-e greu să cred că a avut. 

— Așadar ai fost împreună cu Annie mai mult de doi ani, de 
când avea treisprezece ani. Ea a rupt relaţia de câteva ori, nu 
era interesată să întreţină relaţii sexuale cu tine și totuși ai 
continuat să fii cu ea? Nu ești tocmai un băiețel, Halvor? Eşti așa 
de răbdător? 

— Da, sunt. 

Spuse asta cu o voce joasă și ca pe o constatare, ca și cum s- 
ar fi ferit mereu să-și arate sentimentele. 

— Crezi că ai cunoscut-o bine? 

— Mai bine decât mulți alţii. 

— Crezi că era nefericită din vreun motiv? 

— Nu neapărat nefericită. Mai mult... nu știu. Poate 
melancolică. 

— i se pare că asta implică și altceva? Să fii melancolic? 

— Da, spuse el ridicând privirea. Când cineva e nefericit, 
speră totuși la ceva mai bun. Dar când renunţă, se instalează 
melancolia. 

Sejer ascultă explicaţia puţin surprins. 

— Când am cunoscut-o pe Annie acum doi ani, era altfel, 
adăugă el rapid. Glumea și râdea cu toţi. Era opusul meu, 
continuă el. 

— Și apoi s-a schimbat? 

— S-a înălțat foarte mult. Apoi a devenit foarte tăcută. Nu mai 
era la fel de vioaie. Am așteptat, m-am gândit că o să-i treacă. 
Că o să devină aceeași de mai demult. Acum nu mai am de ce 
să aștept. Își împreună mâinile și se uită în jos, iar apoi, cu un 
efort mare, întâlni privirea lui Sejer. Ochii îi erau spălăciţi ca 
pietrele ude. Nu știu ce credeţi. Dar nu i-am făcut nimic lui 
Annie. 

— Nu credem nimic. Noi vorbim cu toţi. Nu-i așa? 

— Da. 

— Annie folosea droguri sau alcool? 

Skarre scutură pixul ca să aducă pastă în vârf. 

— Ce amuzant! Glumiţi, nu? 

— Ei bine, răspunse el simplu. N-am cunoscut-o. 

— Scuze, dar a sunat de-a dreptul ridicol. 

— Dar tu? 

— Nu mi-a trecut niciodată prin cap. 


68 


„Dumnezeule, se gândi Sejer. Uite un tânăr muncitor și 
angajat permanent. E de-a dreptul promiţător.” 

— O cunoști pe vreuna dintre prietenele ei? Anette Horgan, de 
exemplu? 

— Puțin. Dar de regulă stăteam singuri. Annie nu voia să ne 
amestecăm. 

— De ce nu? 

— Nu știu. Ea era cea care hotăra. 

— Și tu făceai cum spunea ea? 

— Nu era greu. Nici mie nu-mi plac întâlnirile mari. 

Sejer dădu din cap înţelegător. Poate că se potriveau până la 
urmă. 

— Ştii cumva dacă Annie ţinea un jurnal? 

Halvor ezită o clipă, își înăbuși un impuls de ultim moment și 
scutură din cap. 

— Adică o carte dintr-acelea roz în formă de inimă și cu lacăt? 

— Nu neapărat. Putea să arate și altfel. 

— Nu cred că ţinea, mormăi el. 

— Dar nu ești sigur, nu? 

— Destul de sigur. Nu mi-a povestit niciodată despre asta. 

Acum de-abia i se auzea vocea. 

— Ai cu cine să povestești? 

— O am pe bunica. 

— Așadar ești apropiat de ea? 

— Da, e în regulă. E liniște și pace pe aici. 

— Ai o geacă de vânt albastră, Halvor? 

— Nu. 

— Ce porţi când ieși în oraș? 

— Geacă de blugi sau, dacă e frig, din puf. 

— Mă suni dacă o să te frământe ceva? 

— De ce aș face asta? 

Ridicase surprins privirea. 

— Lasă-mă să-ţi explic altfel: ai vrea să suni la secţie dacă îţi 
amintești ceva, orice amănunt care ar putea explica de ce a 
murit Annie? 

— Da. 

Sejer se uită prin cameră ca să o ţină minte. Ochii i se opriră 
pe statueta Fecioarei Maria. Privită mai cu atenţie, aceasta 
părea mai frumoasă decât la prima vedere. 

— E o statuie frumoasă. Ai cumpărat-o cumva din Spania? 


69 


— Am primit-o. De la părintele Martin. Sunt catolic, adaugă el. 

Aceasta îl determină pe Sejer să se uite mai atent la el. Era o 
fire închisă, ca și cum avea de ascuns ceva ce ei nu trebuiau să 
afle. Sau poate că trebuiau să-l descoasă, să-l fiarbă ca pe o 
scoică în apă fierbinte. Il fascina gândul. 

— Deci ești catolic? 

— Da. 

— lartă-mi curiozitatea, dar ce te-a atras la această credință? 

— E clar. Mântuirea. lertarea păcatelor. 

Sejer îl aprobă dând din cap. 

— Dar ești foarte tânăr. 

Se ridică și îi zâmbi. 

— Ai reușit să păcătuiești așa de mult? 

Întrebarea pluti o clipă în aer. 

— Mi-a mai trecut prin minte câte un gând putred. 

— Ceea ce ne-ai spus va fi bineînțeles verificat. Așa se 

obișnuiește. Vei primi apoi vești de la noi. 

Îi strânse mâna cu putere. Încercă să-i insufle un gând bun, 
după care ieșiră prin bucătărie, unde se simţea încă un miros 
slab de legume fierte. Bătrâna stătea în balansoar în camera de 
zi, învelită cu grijă cu un pled. Se uită speriată în urma lor. Afară 
era motocicleta acoperită cu celofan. Un Suzuki mare. 

— Te gândești și tu la același lucru? întrebă Skarre pe când 
mergeau spre oraș. 

— Probabil că da. N-a pus nicio întrebare. Niciuna. Cineva i-a 
omorât prietena, iar el nu părea deloc curios. Dar asta nu 
trebuie neapărat să însemne ceva. 

— Ciudat. 

— Poate că își dă seama abia acum, după ce am plecat. 

— Sau poate că știe ce s-a întâmplat cu fata și de aceeanua 
fost surprins. 

— Geaca de vânt pe care am găsit-o i-ar fi fost destul de mare 
lui Halvor, nu crezi? 

— Avea mânecile suflecate. 

Era după-amiaza târziu și aveau nevoie de o pauză. Au plecat 
lăsând în urmă satul și oamenii, cu șocul și gândurile lor. În zona 
Krystallen lumea se perinda în susul și în josul străzii, ușile se 
trânteau și se deschideau, iar telefoanele sunau. Oamenii se 
năpusteau la sertare în căutarea pozelor vechi cu Annie. Numele 
ei era pe buzele tuturor. Primele speculații erau discutate la 


70 


lumina lumânării și se răspândeau apoi ca un zumzet printre 
case. Se mai și bea câte ceva din când în când. Era stare de 
necesitate pe acea străduţă, așa încât se mai încălcau unele 
reguli. 

În schimb, Raymond era preocupat de alte lucruri. Stătea la 
masa din bucătărie și lipea poze cu Tommy și Tigrul, Tweety și 
Sylvester, într-o carte. Lampa din tavan era aprinsă, tatăl lui 
dormea de amiază, iar la radio erau dedicaţii muzicale: „La mulți 
ani pentru Glenn Kåre de la bunica lui”. Raymond asculta și 
mirosea batonul de lipici, simţindu-i esenţa plăcută de migdale. 
Nici nu remarcase că un bărbat îl privea intens prin fereastră. 

e 

Halvor închise ușa de la bucătărie și porni calculatorul. Accesă 
hard diskul și se uită gânditor la șirul de documente. Conţinea 
jocuri, declaraţii de impozit, bugete, liste cu adrese, lista CD- 
urilor și alte lucruri mărunte. Dar mai era ceva: un fișier al cărui 
conţinut îi era necunoscut. Era denumit „Annie”. Stătea în fața 
calculatorului, cugetând la acel fișier. Dând un dublu click cu 
mouse-ul, ar fi trebuit să-i apara imediat conţinutul pe ecran, 
dar mai erau și excepţii. Chiar el avea un fișier intitulat „Privat”. 
Pentru a-l deschide, trebuia să tasteze un cod pe care numai el 
îl știa. Era la fel și cu fișierul lui Annie. Chiar el o învățase să și-l 
protejeze, pentru a nu fi văzut de ceilalţi. O procedură destul de 
simplă. Dar nu-și dădea seama ce parolă și-ar fi putut alege și 
nici ce conţinea. Ea insistase să-l ţină secret, râzând ușor de 
dezamăgirea lui. l-a arătat cum să-l codifice, apoi a trebuit să 
plece în camera de zi în timp ce ea scria parola. A dat un dublu 
click doar de amuzament și imediat i-a apărut mesajul: Access 
denied. Password required. 

Dar acum chiar voia să-l deschidă. Era singurul lucru ce îi 
rămăsese după ea. Dar dacă era ceva despre el acolo, ceva 
periculos? Poate era vreun jurnal. Era imposibil să afle. Se uita 
confuz la tastatură, la cele zece cifre, douăzeci și nouă de litere 
și o serie de semne care dădeau un număr infinit de combinații. 
Incercă să se relaxeze și se gândi că el însuși alesese un nume. 
Era numele unei femei celebre, care fusese arsă pe rug, iar apoi 
declarată sfântă. Se potrivise perfect și nici Annie nu se gândise 
la așa ceva. Dar poate că ea alesese, o dată. Era destul de 
obișnuit să alegi data de naștere a cuiva apropiat. A stat o clipă 
și s-a uitat la fișier, un pătrat micuţ gri cu numele ei pe el. De 


71 


fapt, nici nu trebuia să-l deschidă dacă Annie decisese să-l ţină. 
Insă acum ea nu mai era și nu mai existau aceleași reguli. Poate 
că era ceva care ar fi putut explica de ce se purta așa, de ce era 
imposibil de cucerit. Toate reţinerile anterioare se risipeau încet 
ca praful prin colțuri. Acum era singur și nici nu știa cu ce să-și 
umple timpul. În vreme ce stătea în camera întunecoasă, se 
simţea alături de Annie. Se hotărî să înceapă cu numere, zile de 
naștere sau coduri numerice personale. Avea câteva date în 
minte: ale ei, ale lui, ale bunicii. Putea să găsească și altele. Era 
totuși un început. Putea să aleagă și un cuvânt, bineînţeles. Sau 
poate mai multe, poate un proverb sau un citat celebru, un 
nume. Era o muncă dificilă. Nu știa dacă o să-l găsească 
vreodată, dar avea mult timp și răbdare, în plus, mai existau și 
alte modalități. 

Începu cu data ei de naștere, pe care ea sigur n-a ales-o: 3 
martie 1980, adică zero, trei, zero, trei, unu, nouă, opt, zero. 
Apoi aceleași numere de la coadă la cap. 

Pe ecran apăru din nou: Access denied. Bunica se ivi în ușă. 

— Ce-au spus? întrebă ea, sprijinindu-se de tocul ușii. 

Tresări și își îndreptă spatele. 

— Nimic deosebit. Mi-au pus niște întrebări. 

— Halvor, dar e îngrozitor! De ce a murit? 

Halvor se uită mut la ea. 

— Eddie spune că au găsit-o în pădure. Sus, la lazul Șarpelui. 

— Da, dar de ce a murit? 

— Asta nu mi-au spus, șopti el. Am uitat să întreb. 

e 

Sejer și Skarre se retraseră în sala de curs a barăcii din 
spatele judecătoriei. Traseră draperiile și făcură aproape 
întuneric în încăpere. Derulară banda înapoi. Skarre era pregătit 
cu telecomanda. 

Izolarea fonică a acestei clădiri construite în grabă nu era 
motiv de laudă. Se auzeau telefoane sunând, uși trântite, voci, 
râsete și mașini care treceau vuind pe stradă. Un beţiv ţipa în 
grădina din spate. Sunetele erau totuși estompate, asta din 
cauză că ziua era pe terminate. 

— Ce mai e și asta? 

Skarre se aplecă în față. 

— Cineva care aleargă. Seamănă cu Grete Waitz. Pare să fie 
maratonul din New York. 


72 


— Poate ne-a dat o altă casetă. 

— Nu, sigur nu. Oprește, am văzut niște insule și stânci. 

Imaginea se mișcă puţin până se liniști și se fixă pe două 
femei în bikini, lungite pe o stâncă netedă. 

— Mama și cu Sølvi, spuse Sejer. 

Salvi stătea întinsă pe spate cu un picior îndoit. Ochelarii de 
soare și-i trăsese pe cap, poate pentru a evita formarea de 
cercuri albe în jurul ochilor. Mama era parţial acoperită cu un 
ziar, care, judecând după dimensiune, părea să fie Aftenposten. 
Lângă ele erau reviste, cremă de plajă și termosuri, mai multe 
prosoape mari și un radio portabil. 

Camera de luat vederi rămase mult timp fixată pe cele două 
iubitoare de soare. Acum se îndrepta către o plajă mai jos și 
către o tânără blondă, înaltă, care venea din dreapta. Fata purta 
o placă de surf pe deasupra capului și se îndrepta în direcţia 
opusă camerei, spre apă. Mersul ei prin apa nu părea deloc 
provocator, ci era menit exclusiv pentru a înainta printre valuri. 
Nu se opri nici măcar atunci când apa îi ajungea până peste 
genunchi. Se auzea sunetul destul de puternic al valurilor, iar 
apoi vocea tatălui: 

— Zâmbește, Annie! 

Ea continua să meargă tot mai departe prin apă, auzindu-i 
încurajările. Apoi se întoarse, destul de greu, sub greutatea 
plăcii de surf. Timp de câteva secunde se uita fix la Sejer și la 
Skarre. Vântul îi flutura părul blond peste urechi, și un zâmbet 
fugar îi traversă chipul. Skarre se uita în ochii ei cenușii, simțind 
cum i se făcea pielea de găină pe braţe, în timp ce o urmarea pe 
fata înaltă străpungând valurile. Avea un costum de baie negru, 
așa cum purtau înotătorii, cu două bretele încrucișate pe spate 
și cu o vestă de salvare albastră. 

— Placa aceea nu e pentru începători, mormăi el. 

Sejer nu-i răspunse. Annie mergea tot mai departe în apă. 
Apoi se opri, se urcă pe placă, sprijinindu-se de velă pentru a-și 
găsi echilibrul. Surful făcu apoi o mișcare de 180 de grade și 
prinse viteză. Bărbaţii rămaseră muţi, în timp ce fata plutea tot 
mai departe. Străpungea valurile ca un profesionist. Tatăl o 
urmărea cu camera de luat vederi. Erau ochii tatălui cei care 
urmăreau fiica prin obiectivul camerei. Se străduia să nu miște 
imaginea, să nu tremure, ci să arate o imagine cât mai reală a 
surferului. Prin imagini răzbătea mânaria lui, tot ce trebuie să fi 


73 


simţit pentru ea. Era acum în elementul ei. Nici vorbă să se 
teamă că ar putea cădea în apă. 

Deodată imaginea dispăru. Priveau acum spre masa decorată 
cu o faţă de masă, cu farfurii și pahare, cu tacâmuri lustruite și 
flori de câmp puse într-o vază. Pe un platou erau cotlete, cârnaţi 
și bacon. Alături se pregătea grătarul. Soarele licărea în sticlele 
de Cola și Farris€. Apăru din nou Sølvi, îmbrăcată în fustă mini și 
cu Sutienul de la costumul de baie, proaspăt machiată, și 
doamna Holland într-o rochie drăguță de vară. În sfârșit se ivi și 
Annie, cu spatele la cameră, în bermude albastre. Se întoarse 
brusc spre camera de luat vederi, din nou la chemarea tatălui. 
Același zâmbet, acum mai larg, cu două gropiţe în obraji și două 
vinișoare abia sesizabile pe gât. Sølvi și mama ei pălăvrăgeau în 
spate; se auziră cuburi de gheaţă, iar Annie turnă Cola. S-a mai 
întors o dată, mai lent, cu o sticlă de Cola în mână, întrebând în 
camera de luat vederi: 

— Cola, tata? 

Vocea era surprinzător de profundă. În următoarea clipă erau 
în cabană. Doamna Holland era în bucătărie și tăia o prăjitură. 

„Cola, tata.” Vocea era fermă, dar totuși blândă. Annie își 
iubise tatăl, asta se putea înțelege din acele două cuvinte. Se 
simțea căldura și respectul. Era atât de evident că însăși 
diferenţa dintre un pahar cu suc și unul cu vin roșu. Vocea ei 
avea profunzime și ardoare. Annie era clar favorita tatei. 

Se derula și restul filmului: Annie împreună cu mama ei 
jucând badminton și gâfâind în bătaia vântului, excelentă la 
surfing și nemiloasă cu fluturașul de badminton. 

Familia s-a adunat în jurul mesei și au început sa joace Trivial 
Pursuits. O imagine de aproape cu tabla de joc arăta clar cine 
era în frunte, dar nu era vorba de Annie. Nici nu spunea prea 
multe. Sølvi și mama vorbeau tot timpul, Sølvi cu o voce dulce, 
delicată, iar mama, cu o voce mai profundă și mai răgușită. 
Skarre suflă fumul în jos printre genunchi și se simţi mai bătrân. 
Mai derulară puţin caseta și apoi apăru o faţă roșie cu gura 
deschisă. Vocea impresionantă a unui tenor umplu camera. 

— No man shall sleep, spuse Konrad Sejer și se ridică cu greu. 

— Ce-ai zis? 

— Luciano Pavarotti. Cel care cântă Puccini. Pune caseta în 
arhivă, continuă el. 


8 O marcă norvegiană de apă minerală. (n.tr.). 
74 


— Era bună la surfing, spuse Skarre cu respect. 

Sejer nu apucă să răspundă. Țârăitul telefonului îl întrerupse. 
Skarre ridică receptorul și se grăbi sa pună mâna pe foaie și pe 
pix. Totul se întâmplă aproape automat. Erau trei lucruri pe 
lume în care credea Skarre: minuţiozitatea, entuziasmul și buna 
dispoziţie. Sejer citea pe măsură ce partenerul lui scria: Henning 
Johnas,  Krystallen numărul 4. 12:45. Magazinul Horgen. 
Motocicletă. 

— Puteţi veni până la secţie? întrebă Skarre rapid. Nu? Atunci 
venim noi la dumneavoastră acasă. Sunt informaţii foarte 
importante. Vă mulțumim, deocamdată. 

Apoi închise telefonul. 

— Unul dintre vecini, Henning Johnas, care locuiește la 
numărul 4. Tocmai a sosit acasă și a auzit de Annie. El a luat-o 
ieri pe Annie cu mașina de la intersecţie și a lăsat-o la 
magazinul Horgen. Spune că era o motocicletă care o aștepta 
acolo. 

Sejer se așeză cu fundul pe masă. 

— Din nou acea motocicletă pe care a văzut-o Horgen. Halvor 
are motocicletă, spuse el gânditor. De ce nu poate veni el aici? 

— Pentru că trebuie să-i fete cățeaua. 

Skarre puse bilețelul în buzunar. 

— Lui Halvor o să îi fie greu să ne dovedească cât timp a fost 
afară cu motocicleta. Sper că nu Halvor e autorul. Mi-a plăcut de 
el. 

— Un ucigaș e tot ucigaș, spuse Sejer laconic. Se poate 
întâmpla să ţi se pară chiar civilizat. 

— Da, răspunse Skarre. Dar e mai ușor să-l bagi în închisoare 
pe unul a cărui față nu-ţi place. 

e 

Johnas puse mâna sub burta căţelei și pipăia cu grijă. Respira 
repede, cu limba roz umedă scoasă în afară. Stătea lungită și îl 
lăsa s-o atingă. Nu mai era mult. Johnas se uită pe fereastră. 
Spera să se termine repede. 

— Eşti o fată cuminte, Hera, îi spuse el, mângâind-o. 

Căţeaua se uita în gol, fără să reacționeze la vorbele lui de 
laudă. El se așeză pe podea puţin mai încolo. Stătea și se uita la 
ea. Acest animal tăcut și răbdător îl fascina. Hera nu făcea 
niciodată gălăgie, era mereu blândă și ascultătoare ca un înger. 
Nu se îndepărta niciodată de el când ieșeau la plimbare, mânca 


75 


tot ce primea și se ducea singură într-un colț al camerei când el 
mergea seara la culcare. De fapt, voia să stea așa până se 
termina totul, să fie aproape și să-i asculte respiraţia. Poate că 
nu se va întâmpla nimic până în zorii zilei. Nu era obosit. Dar 
chiar atunci sună cineva la ușă. Un ţărâit strident. Se ridică și 
merse să deschidă. g 

Sejer îi întinse mâna oficial și cu greutate. Iși făcea simțită 
autoritatea. Tânărul era altfel. Îi strânse mâna cu degete subțiri 
ca de băiețel. Un chip senin, nu rece, precum al celui mai în 
vârstă. Johnas îi rugă să intre. 

— Cum îi merge cățelușei? întrebă Sejer. Un doberman 
frumos zăcea cuminte pe un covor oriental de culoare roșu cu 
negru. „Dar poate că nu era veritabil, se gândi el. Nu poți lăsa 
căţeaua să fete pe un covor oriental veritabil.” Câinele respira 
repede, dar nu scotea niciun sunet și nici nu-i băgă în seamă pe 
cei doi străini care intraseră în cameră. 

— E prima oară. Trei pui, cred, am încercat să-i număr. Daro 
să fie bine. Hera nu face niciodată gălăgie. 

Se uită la ei și dădu din cap. 

— Sunt atât de uluit de ceea ce s-a întâmplat că nu mă pot 
concentra la nimic. 

Johnas se uita la cățea în timp ce vorbea și își mângâie apăsat 
vârful capului chel. Pe restul capului avea un păr castaniu 
cârlionţat și îi remarcă ochii neobișnuit de negri. Un bărbat de 
înălțime medie, fizic vorbind, dar destul de solid și cu câteva 
kilograme în plus în jurul bazinului, poate la vreo treizeci și ceva 
de ani. Tânăr, cred că ar fi fost varianta mai brunetă a lui 
Skarre. Avea trăsături frumoase și o culoare plăcută a pielii, ca 
și cum ar fi fost de curând pe meleaguri spaniole. 

— Nu vreţi să cumpăraţi un pui? îi întrebă el cu o privire 
rugătoare. 

— Am și eu un Leonberger, spuse Sejer, și nu cred că m-ar 
ierta dacă aș aduce cu mine un pui. E destul de răsfățat. 

Johnas le arătă canapeaua. Trase măsuţa mai într-o parte, 
astfel încât cei doi să se poată strecura pe lângă ea. 

— M-am întâlnit cu Fritzner la garaj în seara asta. Veneam de 
la un târg din Oslo. Mi-a povestit, dar nu realizez încă. N-ar fi 
trebui s-o las să coboare din mașină, n-ar fi trebuit. 

Se frecă la ochi și se uită din nou spre câine. 


76 


— Annie a fost de multe ori aici în casă. A fost și babysitter. O 
cunosc și pe Sølvi. Aș fi înţeles mai bine dacă i s-ar fi întâmplat 
ei, spuse el încet. Sølvi e genul acela care s-ar duce cu oricine 
dacă i se oferă, chiar fără să-l cunoască. Nu se gândea decât la 
băieţi. Dar Annie... 

Îi privi pe amândoi. 

— Pe Annie n-o interesau. Și era foarte precaută. Avea și un 
prieten, cred. 

— Într-adevăr, avea. Îl cunoaşteţi? 

— Nu, nu, nicidecum. Dar i-am văzut pe aici pe stradă, de la 
distanță. 

„Erau timizi. Nu se ţineau niciodată de mână.” Zâmbi trist la 
acest gând. 

— Unde mergeaţi în momentul în care aţi luat-o pe Annie în 
mașină? 

— Mergeam la serviciu. Pentru o clipă păru că Hera urma să 
fete, dar mai dură puţin. 

— La ce oră deschideţi? 

— La unsprezece. 

— Cam târziu, nu? 

— Da, dar oamenii au nevoie de lapte și pâine de dimineaţă, 
pe când covoarele persane se caută mai târziu, după 
satisfacerea nevoilor primare. 

Zâmbi ironic la propriul comentariu. 

— Am o galerie de covoare în centru, explică el, pe strada 
Cappelen. 

Sejer îl aprobă din cap. 

— Annie urma să meargă la Anette Horgen să scrie o lucrare 
pentru școală. V-a spus asta? 

— Lucrare pentru școală? întreba el surprins. Nu, nu mi-a spus 
nimic. 

— Dar avea rucsacul în spate? 

— Da, avea. Poate că era un pretext pentru a face altceva, nu 
știu. Mergea la magazinul lui Horgen, asta e tot ce știu. 

— Povestiţi-ne ce ați văzut. 

Johnas încuviinţă din cap. 

— Annie alerga pe panta dinspre intersecţie. Eu tocmai 
treceam și am oprit în staţie. Am întrebat-o dacă nu vrea să 
urce. Voia să ajungă la Horgen și e destul de mult de mers. Nu 
că ar fi fost leneșă sau altceva. Era foarte activă. Alerga mereu. 


77 


Era cu siguranţă într-o formă deosebită. A urcat totuși și m-a 
rugat să o las la magazin. Am crezut că va cobori doar ca să 
cumpere ceva sau poate să se întâlnească cu cineva. Am lăsat-o 
acolo și am plecat mai departe. Dar am observat motocicleta. 
Era parcată lângă magazin și tot ce am văzut după aceea era că 
se îndrepta spre motocicletă. Asta nu înseamnă că o aștepta pe 
ea, nici n-am văzut cine era. Am văzut-o doar îndreptându-se cu 
pași hotărâți într-acolo, nici nu s-a întors să privească în urmă. 

— Ce fel de motocicletă? întrebă Sejer. 

Johnas începu să gesticuleze cu mâinile. 

— Înţeleg că trebuie să întrebaţi asta, dar nu mă prea pricep. 
Lucrez în alt domeniu, ca să zic așa. Pentru mine nu era decât 
crom și oţel. 

— Ce culoare avea? 

— Motocicletele nu sunt de regulă negre? 

— Absolut deloc, spuse Sejer scurt. 

— În orice caz nu era roșu-intens, mi-aș fi amintit. 

— Era o motocicletă mare, puternică sau una mai mică? voia 
să afle Skarre. 

— Cred că era mare. 

— Și motociclistul? _ 

— N-am văzut mare lucru. Avea cască. Imi aduc aminte că 
avea ceva roșu pe cască. Nu părea să fie un adult. Era mai 
degrabă un tânăr. 

Sejer dădu din cap și se aplecă în faţă. 

— L-aţi văzut pe prietenul ei. El are motocicletă. E posibil să fi 
fost el? 

Johnas își încruntă fruntea, ca și cum s-ar fi pus în gardă. 

— L-am văzut trecând pe aici pe stradă, dar de la distanţă. 
Ăsta era departe și avea și cască. Nu pot să spun dacă era el 
sau nu. Și nici nu vreau să sugerez asta. Nu că ar fi fost el. 

Sejer strânse din ochi. 

— Dar că ar fi putut fi el. Spuneţi că era tânăr. Avea o 
constituţie fragilă? 

— Nu e ușor de ghicit când au costumul de piele pe ei, spuse 
el lipsit de speranţă. 

— Atunci de ce credeți ca era tânăr? 

— Nu, spuse el confuz, nu știu ce să zic. Am bănuit așa pentru 
că și Annie e tânără. Sau poate că din felul cum stătea. 


78 


Arăta de-a dreptul stânjenit. În clipa aceea nu te gândești că 
poate fi important. Se ridică din nou și se aplecă spre cățea. 

— Trebuie să înțelegeţi ce înseamnă să locuiești în acest sat, 
spuse el iritat. Zvonurile se răspândesc extrem de repede. Și, în 
plus, nu pot să cred că prietenul ei ar face așa ceva. E doar un 
copil și au fost mult timp împreună. 

— Lăsaţi-ne pe noi să decidem asta, spuse Sejer hotărât. 
Motocicleta aceea e importantă, bineînţeles, și a mai fost văzută 
și de un alt martor. Dacă e nevinovat, nici nu va fi acuzat. 

— Nu? întrebă el neîncrezător. Dar e destul de rău și să fii 
suspectat, mă gândesc. Dacă spun că semăna cu prietenul ei, 
atunci îi veţi face viaţa un calvar. Și adevărul e că nu știu cine 
era. Dădu energic din cap în sens negativ. Am văzut doar o 
siluetă în costum și cască. Putea fi oricine. Am și eu un fiu de 
șaptesprezece ani. Putea fi chiar el. Dar nu l-aș fi recunoscut în 
echipamentul acela, înțelegeţi? 

— Da, înţeleg, spuse Sejer scurt. În sfârșit, mi-aţi răspuns deja 
la întrebare. Putea să fie el. Și în ceea ce privește calvarul, 
pentru el a început deja. 

Johnas înghiţi în sec. 

— Despre ce aţi vorbit, dumneavoastră și Annie, în timp ce 
erați în mașină? 

— Nu spunea prea multe. Mai mult am vorbit eu despre Hera 
și căţelușii pe care urmează să-i aibă. 

— Părea să fie îngrijorată sau emoţionată de ceva? 

— Nu, deloc. Era ca de obicei. 

Sejer se uită prin cameră și remarcă faptul că era puţin 
mobilată, ca și cum n-ar fi terminat să o amenajeze. In schimb, 
era plină de covoare și carpete pe podea și pe pereţi. Avea 
covoare orientale mari care păreau să fie și scumpe. Pe perete 
erau două fotografii: una cu un băieţel blond de doi ani și alta cu 
un adolescent. 

— Sunt băieţii dumneavoastră? 

Sejer indică pozele și voia să converseze. 

— Da, răspunse el, dar pozele nu sunt noi. 

Mângâie din nou câinele pe urechile mătăsoase și pe botul 
umed. _ 

— Acum locuiesc singur, completă el. In sfârșit mi-am 
cumpărat apartament în oraș, pe Oscarsgate. Locul acesta a 
devenit prea mare pentru mine. În ultimul timp n-am văzut-o 


79 


așa de des pe Annie. S-a întristat când soţia a plecat. Și nici nu 
mai erau copii de îngrijit. 

— lar dumneavoastră vindeţi covoare orientale? 

— Fac comerț în Turcia și în Pakistan. Uneori și în Iran, dar au 
tendinţa să mărească preţurile. Merg acolo de două ori pe an și 
stau câteva săptămâni. Imi ia destul timp, dar încep să mă 
familiarizez, spuse el mulţumit. Mi-am făcut multe cunoștințe. 
Cel mai important lucru e să ajungi să ai încredere în oameni. 
Orientalii au diferite experienţe cu vestul. 

Skarre se strecură pe lângă masă spre peretele exterior al 
casei, unde atârna o carpetă de sus până în podea. 

— Aceea e o Smyrna turcească, spuse Johnas. Una dintre cele 
mai frumoase pe care le am. Nici nu mi-o permit. Două milioane 
și jumătate de noduri. Incredibil, nu? 

Skarre analiza covorul. 

— E adevărat ca sunt făcute de copii? întrebă el. 

— De obicei da, dar nu și ale mele. Asta distruge reputaţia 
afacerii. Unuia s-ar putea să nu-i placă, dar adevărul e că cele 
mai frumoase covoare sunt făcute de copii. Adulții au degete 
prea groase. 

Pentru o clipă analizau cu toţii covorul, cu toate figurile 
geometrice tot mai profunde, din ce în ce mai mici și cu un 
număr aproape infinit de nuanţe. 

— E adevărat că acei copii sunt legaţi de scaunul războiului 
de ţesut? întrebă Sejer sceptic. 

Johnas a dat resemnat din cap. 

— Sună atât de urât când se spune asta. Cei care primesc un 
loc de muncă să ţeasă sunt cei mai norocoși. Un bun țesător are 
mâncare, haine și căldură. Are o viață. Este rugămintea 
părinţilor să fie legaţi de scaunul de țesut. De cele mai multe ori 
un mic ţesător asigură traiul unei întregi familii de cinci-șase 
persoane. În felul ăsta își salvează mama și surorile de la 
prostituție, iar tatăl și fraţii, de la a deveni cerșetori sau hoți. 

— Am auzit că e doar o amânare a acestui proces, spuse 
Sejer. Când se maturizează și degetele li se îngroașă, au 
probleme de vedere sau pot chiar orbi din cauza eforturilor 
depuse la războiul de ţesut. Atunci chiar nu mai pot lucra și 
sfârșesc tot cerșetori. 

— Aţi văzut prea multe filme la televizor, zâmbi acesta. Mai 
bine mergetți în sud și vedeţi cu ochii dumneavoastră. Țesătorii 


80 


sunt oameni simpli, dar mulţumiţi și se bucură de o foarte bună 
reputaţie. E cât se poate de clar. Dar trebuie să-i ajutăm pe cei 
bogaţi să-și menţină standardele morale, căci nu există alţii mai 
sensibili ca ei în acest sens. De aceea, mă ţin departe de lucrul 
cu copiii. Dacă vreodată vreți să cumpăraţi un covor, trebuie să 
veniţi pe strada Cappelen, spuse el plin de entuziasm. Voi avea 
grijă să obţineţi un preţ bun. 

— Nu prea cred că e clasa de preţuri potrivita mie. 

— Oare de ce este decolorat? voia să știe Skarre. 

Johnas trebui să le zâmbească acestora la constatarea lipsei 
lor totale de cunoștințe în domeniu, dar își reveni, ca și cum a 
vorbi de pasiunea lui cea mare era același lucru cu a sufla pe un 
cărbune aproape stins. Se aprinse din nou, explicându-le: 

— E un covor de nomazi. 

Asta nu-i spunea nimic lui Skarre. 

— Nomazii se mută tot timpul, nu-i așa? Cred că le ia un an să 
facă un covor așa de mare. lar lâna o colorează cu plante. Pe 
acestea trebuie să le culeagă în funcţie de sezon, pe teren 
instabil și în condiţii diferite, în funcţie de fiecare plantă. 
Culoarea albastră, și a arătat înspre covor, este de la planta 
indigo. Cea roșie este de la o plantă rubiacee. Dar în hexagon e 
o altă culoare roșie din insecte strivite. Aceasta portocalie e de 
la henna, iar cea galbenă de la șofran. Puse mâna pe un covor și 
îl netezi. E un covor turcesc, făcut din noduri gordiene. Pe 
fiecare centimetru pătrat sunt aproximativ o sută de noduri. 

— Și modelele? Cine le face? 

— Se ţese după modele vechi de sute de ani, multe dintre ele 
nici nu sunt desenate. Vechii ţesători se plimbă prin ateliere și 
își cântă modelele. 

„Acei ţesători orbi și bătrâni”, se gândi Sejer. 

— Nouă, celor din vest, continuă Johnas, ne-a luat mult timp 
să descoperim acest meșteșug. In mod tradiţional preferăm 
modele figurative, ceva care ne povestește o istorie. De aceea, 
covoarele cu motive de vânătoare și cele cu grădini sunt primele 
care au atras atenţia oamenilor din părţile noastre, deoarece 
includ motive de flori și animale. Mie personal îmi place acest 
tip. Mai întâi bordul larg de deasupra care menţine totul la locul 
lui și în final ajungem, într-un fel, la comoară. Ca aici, și arătă pe 
covor, spre medalionul din mijloc. Scuzaţi-mă, spuse el deodată. 
Vă ţin aici și vă povestesc despre ale mele. Părea jenat. 


81 


— Casca aceea, se grăbi să întrebe Skarre, eliberându-se. Era 
pe jumătate sau întreagă? 

— Există și căști pe jumătate? întrebă el mirat. 

— O cască întreagă are protecţie pentru maxilar și bărbie. O 
cască obișnuită acoperă doar capul. 

— N-am remarcat. 

— Dar costumul? Era negru? 

— Era oricum închis la culoare. Nu mi-a trecut prin minte să-l 
studiez. E ceva foarte normal să văd o fată drăguță care 
traversează strada și se îndreaptă către un băiat pe motocicletă. 
E, într-un fel, așa cum trebuie să fie, nu-i așa? 

Îi mulțumiră și se opriră o clipă lângă ușă. 

— O să revenim, sper să ne înţelegeți. 

— Bineînţeles. Dacă puii vin pe lume în seara asta, rămân 
acasă câteva zile. 

— Puteţi să închideţi magazinul? 

— Clienţii mă sună acasă dacă doresc ceva. 

Hera oftă adânc și schelălăi de durere pe covorul oriental 
veritabil. Skarre se uită lung după ea și își urmă fără voie șeful. 

— Poate o să-i vedem dacă revenim, nu? zâmbi el plin de 
speranţă. Mă refer la căţei. 

— Sigur... îi răspunse Johnas. 

— Nu se întoarce, spuse Sejer zâmbind. Se gândea la 
Kollberg, câinele lui. 

e 

— Îţi amintești casca lui Halvor? Cea care era agăţată în 
camera lui? 

Intrară în mașină. 

— Cască întreagă, neagră cu o dungă roșie, spuse Sejer 
gânditor. Ne luăm seara liberă. Trebuie să scot câinele la 
plimbare. 

— Cum e Konrad? Și tu ai aceeași pasiune pentru meseria ta 
precum Johnas? 

Sejer se uită la el. 

— Bineînţeles. Sau crezi că nu e așa? 

Își puse centura și plecară. 

— De altfel, mă irită faptul că oamenii pot deveni, dintr-o 
simpatie neînțeleasă, complicii unei persoane pe care nici măcar 
nu o cunosc, din simplul motiv că o consideră respectabilă. 

Se gândi la Halvor și îi simţi tristeţea. 


82 


— Până să omoare pentru prima oară, oamenii nu sunt 
ucigași. Sunt oameni obișnuiți. Dar când vecinii află că totuși au 
ucis, atunci îi consideră potenţiali ucigași pentru tot restul vieții 
lor, și cred că pot să ucidă în stânga și-n dreapta precum o 
mașină de necontrolat. Atunci își strâng în braţe copiii și nimic 
nu mai pare sigur. 

Skarre îl analiză îndelung. 

— Așadar acum îl avem pe Halvor în vizor? 

— Bineînţeles. Era iubitul ei. Dar nu înţeleg de ce voia Johnas 
să protejeze atât de insistent un tip pe care nu l-a văzut decât 
de la distanţă. 

e 

Ragnhild Album se aplecă deasupra foii de hârtie și începu să 
deseneze. Blocul de desen era nou, iar ea îl deschise cu sfială la 
prima pagină neatinsă. La o adică, o mașină într-un nor de praf 
nu era o lucrare valoroasă mai ales când asta însemna să-i 
răpească colii albul ei imaculat. Cutia avea șase culori. Sejer 
făcuse cumpărăturile: un scaun pentru Ragnhild și unul pentru 
Raymond. Azi, purta două codițe în vârful capului, orientate în 
direcții opuse, ca două antene. 

— ţi sta bine părul astăzi, îi spuse el încurajator. 

— Cu asta, spuse mama și trase de una din codite, 
recepționează Operaţiunea Lupul Alb din Narvik și cu cealaltă 
ține legătura cu bunica din Svalbard. 

Sejer râse ușor, privind în jos. 

— Ea spune că era doar un nor de praf, continuă mama 
preocupată. 

— Spune ca era o mașină, reluă Sejer. Merită încercarea. 

Bărbatul își lăsă mâna pe umărul copilului. 

— Închide ochii, o îndemnă. Și încearcă sa ţi-o imaginezi. Apoi 
deseneaz-o cât de bine poţi. Nu trebuie să desenezi o mașină 
oarecare. Trebuie să desenezi acea mașină pe care aţi văzut-o 
tu și Raymond. 

— Bine, bine, spuse ea nerăbdătoare. 

O luă apoi pe doamna Album în sufragerie ca să o lase în pace 
pe Ragnhild. Doamna Album se așezase la fereastră și privea 
albastrul din depărtare. Era o zi ceţoasă, iar peisajul amintea de 
o veche pictură romantică. 

— Annie a avut grijă de Ragnhild de mai multe ori, spuse ea 
încet. Și când avea grijă de copii o făcea cum trebuie. Asta a 


83 


fost acum doi ani. Luau autobuzul până în oraș și stăteau toată 
ziua. Mergeau cu trenuleţul prin piaţă, luau scările rulante și 
liftul în magazin, lucruri care îi plăceau lui Ragnhild. Avea un 
talent înnăscut în ceea ce privește copiii. Era altfel. Grijulie. 

Din bucătărie Sejer auzea fetița căutând în cutia de culori. 

— O cunoașteţi și pe sora ei? Pe Sølvi? 

— Știu cine e. Dar e soră vitregă. 

— Da? 

— Nu știaţi? 

— Nu, răspunse el lent. 

— Toata lumea știe, răspunse ea simplu. Nu e niciun secret. 
Sunt complet diferite. Într-o vreme chiar aveau probleme cu 
tatăl ei. Tatăl lui Sølvi, vreau să spun. A pierdut dreptul asupra 
copilului și se pare că n-o să-și mai revină din asta. 

— De ce? 

— Vechile obiceiuri. Băutură și violență. Dar asta e, firește, 
versiunea mamei. lar Ada Holland e destul de severă, deci nu 
știu exact ce e adevărat. 

— Dar Sølvi e majoră, nu? Și poate să facă ce vrea. 

— E prea târziu. S-a stricat relaţia dintre ei. Mă gândesc foarte 
mult la Ada. Spre deosebire de mine, ea nu și-a mai regăsit fata. 

— Gata! se auzi un strigăt din bucătărie. 

Se ridicară și merseră să vadă. Ragnhild stătea cu capul într-o 
parte și nu părea foarte mulţumită. Un nor cenușiu acoperea trei 
sferturi din pagină și din acel nor se ivea botul unei mașini cu 
faruri și bară de protecţie. Caroseria era alungită ca la mașinile 
americane, iar bara de protecţie era colorată în negru. Era ca un 
zâmbet larg, negru, fără dinţi. Farurile erau oblice. „Ca ochii 
chinezilor”, se gândea Sejer. 

— Făcea zgomot mare atunci când a trecut pe lângă voi? 
Stătea aplecat deasupra mesei din bucătărie și simţea mirosul 
dulce al gumei de mestecat. 

— Făcea mult zgomot. 

Bărbatul se uită la desen. 

— Poţi să mai desenezi ceva pentru mine? Dacă te rog să 
desenezi farurile de la mașină? Doar farurile, ce zici? 

— Dar erau așa cum le vedeţi acolo! Fata arătă spre desen. 
Farurile stăteau oblic. 

Sejer dădu din cap doar pentru el. 

— Și culoarea, Ragnhild? 


84 


— Nu, de fapt, nu erau chiar cenușii. Dar nu prea aveam din 
ce alege, spuse ea scuturând cu un gest de adult cutia de culori. 
Era un fel de culoare care nu se găsește. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nu, vreau să spun că e o culoare pentru care nu exista 
nume. 

Lui Sejer îi treceau prin minte o serie de nume de culori: 
sienna, petrol, sepie, antracit. 

— Ragnhild, spuse el apoi. iți amintești dacă mașina avea 
ceva pe acoperiș? 

— Antene? 

— Nu, ceva mai mare. Raymond spune că era ceva mare pe 
acoperișul mașinii. 

Fata se uita la el și se gândea. 

— Da! reluă ea imediat. Era o bărcuță. 

— O barcă? 

— Una mică, neagră. 

— Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine, îi zâmbi Sejer, lovindu-i 
„antenele” cu degetele. Elise, adăugă el. Ai un nume frumos. 

— Nimeni nu vrea să-mi spună așa. Toţi îmi spun Ragnhild. 

— Eu pot să-ți spun Elise. 

Fata roși, jenată, puse la loc capacul cutiei de culori, împături 
blocul de desen și i le întinse lui Sejer. 

— Nu, astea sunt ale tale, firește. 

In acea clipă, fata deschise din nou cutia și continuă să 
deseneze. 

e 

— Unul dintre iepuri s-a lăsat pe o parte! 

Raymond stătea în ușa de la dormitorul tatălui și se legăna 
neliniștit în faţă și-n spate. 

— Care? 

— Caesar. Uriașul belgian. 

— Atunci va trebui să-l omori. 

Raymond se sperie așa de tare încât scăpă un pâr. Acel 
vântuleț nu schimbă însă cu nimic aerul deja închis din cameră. 

— Dar respiră așa de repede! 

— Nu-i hrănim și pe cei care sunt pe moarte, Raymond. Pune-l 
pe butuc! Toporul e în spatele ușii, în garaj. Ai grijă la mâini! 
completă el. 


85 


Raymond se dădu înapoi și merse legănându-se trist spre 

cușca iepurilor. Rămase o clipă așa și se uită prin plasă la 
Cæsar. Era întins asemenea unui bebeluș și ghemuit ca o 
minge, se gândea Raymond. Ochii îi erau închiși. Nici nu s-a 
mișcat când a deschis cușca și a întins cu grijă o mână. Îi 
mângâie ușor pe spate. Era la fel de cald ca de obicei. L-a 
apucat cu putere de pielea gâtului și l-a scos afară. Se zbătea 
parcă cu jumătate de inimă și părea lipsit de puteri. 
_ Mai târziu, Raymond stătea aplecat peste masa din bucătărie. 
In faţa lui era un album cu poze ale echipei naţionale de fotbal, 
cu animale și cu păsări. Arăta profund dezamăgit în clipa în care 
apăru Sejer. N-avea pe el decât pantaloni de sport și papuci de 
casă. Părul îi stătea în toate părţile și i se vedea stomacul alb și 
moale. Avea ochii rotunzi și gura umflată, ca și cum ar fi supt 
încontinuu ceva, poate o bomboană. 

— Bună ziua, Raymond. Sejer făcu o plecăciune în faţa lui ca 
să-l îmbuneze puţin. Crezi că sunt prea insistent? 

— Da, pentru că în clipa asta mă ocup de colecţia mea și mă 
distrageţi. 

— E îngrozitor de supărător. Nici eu nu mă pot gândi la ceva 
mai rău. Dar n-aş fi venit dacă n-aș fi fost nevoit, sper că înţelegi 
asta. 

— Da, da. 

Se înmuie puţin și se retrase înăuntru. Sejer îl urmă și puse 
instrumentele de desen pe masă. 

— Vreau să desenezi ceva pentru mine, spuse el cu grijă. 

— O, nu! Pentru nimic în lume! 

Păru așa de îngrijorat, că Sejer a trebuit să-i pună mâna pe 
umăr. 

— Nu știu să desenez, șușoti el. 

— Cu toții știm să desenăm, îi răspunse Sejer încet. 

— Dar nu oameni. 

— Nu, n-o să desenezi oameni. Doar o mașină. 

— O mașină? Deodată deveni foarte sceptic. Își micșoră ochii, 
care acum arătau ca unii obișnuiți. 

— Mașina aceea pe care tu și Ragnhild aţi văzut-o. Cea care a 
trecut în viteză. 

— Ce tot insistaţi cu mașina aia? 


86 


— Da, e important. Am dat anunţ, dar nimeni nu s-a 
prezentat. Poate că e vorba de un escroc, Raymond. Și atunci 
trebuie să-l găsim. 

— Da, dar v-am spus că mergea prea repede. 

— Dar ceva tot ai văzut, spuse Sejer, dând un ton mai profund 
vocii sale. Ai văzut sigur că era o mașină, nu? Nu era barcă sau 
bicicletă. Sau, de exemplu, o caravană de cămile. 

— Cămile? Scoase un sunet ca un nechezat, iar stomacul îi 
tremură. Ar fi fost super, dar să treacă pe aici pe stradă o gașcă 
de cămile? Nu, nu erau cămile. Era o mașină cu o cutie de schi 
deasupra pe capotă. 

— Deseneaz-o, îi spuse Sejer rugător. 

Raymond cedă. Se așeză la masă cu limba scoasă. Trecură 
vreo două minute până să constate că avusese perfectă 
dreptate. Rezultatul semăna cu o pâine gâtuită pe roți. 

— Poţi să adaugi și culori? 

Deschise cutiuţa, se uită cu grijă la toate culorile și alese până 
la urmă culoarea roșie. Apoi se concentră intens să nu coloreze 
și în afara conturului. 

— Roșu, Raymond? 

— Da, răspunse el scurt, și coloră mai departe. 

— Așadar mașina era roșie. Ești sigur? Credeam că ai spus că 
era gri. 

— Am spus că era roșie. 

Sejer își cântări cu grijă cuvintele și trase un taburet de sub 
masă. 

— Ai spus că nu-ţi amintești culoarea, dar că părea să fie gri, 
așa cum a spus și Ragnhild. 

Raymond se scărpină, jignit, pe stomac. 

— Îmi aduc mai bine aminte acum, știți? l-am spus și tipului 
care a fost aici ieri că era roșie. 

— Cine? 

— Doar un tip care se plimba pe aici. Voia să vadă iepurii. Am 
povestit cu el. 

Sejer simțea că-l furnică ceva pe spate. 

— Era cineva cunoscut? 

— Nu. 

— Poţi să îmi spui cum arăta? 

Raymond lăsă creionul roșu din mână și scoase buza de jos în 
afară. 


87 


— Nu, răspunse el. 

— Nu vrei? 

— Era doar un bărbat. Oricum nu veţi fi mulțumit de răspuns. 

— Te rog. Uite, te ajut. Era gras sau slab? 

— Potrivit. 

— Brunet sau blond? 

— Nu știu, avea șapcă. 

— Așa deci. Un tip tânăr? 

— Nu știu. 

— Mai bătrân ca mine? 

Raymond se însenină. 

— Nu, nu așa de bătrân ca tine. Tu ești complet albit. 

„A, mulțumesc”, își spuse Sejer în gând. 

— Nu vreau să-l desenez. 

— Nu e nevoie. A venit cu mașina? 

— Nu, a venit pe jos. 

— Și când a plecat, a mers în jos sau în sus spre Kollen? 

— Nu știu. Am intrat la tata în cameră. Dar era foarte drăguţ 
cu mine, completă el. 

— Da, sunt convins. Și ce ţi-a spus, Raymond? 

— Că iepurii sunt frumoși. Și dacă vreau să-i vând unul când 
vor face pui. 

— Continuă, continuă. 

— Apoi am vorbit despre vreme. Despre cât de uscat e aerul. 
M-a întrebat dacă am auzit de fata de la iaz și dacă o 
cunoșteam. 

— Și ce i-ai răspuns? 

— Că eu am găsit-o. El spunea că e trist că fata a murit. Și 
apoi le-am spus de voi, că ați fost pe aici și m-aţi întrebat de 
mașină. „Mașina, zise el, mașina aceea gălăgioasă care merge 
întotdeauna prea repede pe străzile astea?” „Da, i-am răspuns. 
Pe aceea am văzut-o.” Știa despre care mașină era vorba. A 
spus că era un Mercedes roșu. M-am înșelat atunci când m-aţi 
întrebat. Acum îmi amintesc. Mașina era roșie. 

— Te-a ameninţat? 

— Nu, nu, nu mă las amenințat. Un om matur nu se lasă 
ameninţat. l-am și spus asta. 

— Dar hainele, Raymond? Ce avea pe el? 

— Haine obișnuite. 

— Maro? Sau albastre? Îţi amintești? 


88 


Raymond se uita la el uluit, ascunzându-și fața cu mâinile. 

— Nu mai insistaţi așa! 

Sejer făcu o pauză, uitându-se prelung la el. Îl lăsă o clipă să 
se liniștească, apoi reluă pe un ton mai jos: 

— Dar mașina era gri sau verde, nu-i așa? 

— Nu, era roșie. V-am spus exact cum era, nu ajută să mă 
ameninţaţi. Mașina era roșie, și atunci el a fost foarte mulțumit. 

Se aplecă asupra colii de hârtie și mai măzgăli ceva pe desen. 
Gura îi părea încăpățânat de îngustă. 

— Să nu-l distrugi. Aș vrea să-l iau eu. Sejer ridică desenul. 
Cum mai e tatăl tău? întrebă el, preocupat. 

— Nu poate merge. 

— Da, știu asta. Hai să trecem pe la el. 

Se ridică și îl urmă pe Raymond pe coridor. Acesta deschise 
ușa fără să bată. In cameră era semiîntuneric, dar totuși destulă 
lumină pentru ca Sejer să poată vedea că bătrânul stătea în 
picioare lângă noptieră, purtând un maiou vechi și chiloţi mult 
prea mari pentru el. Genunchii îi tremurau îngrijorător. Era tot 
atât de slab pe cât era fiul de dolofan. 

— Tată! ţipă Raymond. Ce faci! 

— Nimic, nimic. 

Bătrânul bâjbâia după proteză. 

— Așază-te! Ai să-ţi rupi picioarele. 

În picioare avea șosete, iar deasupra lor se zăreau genunchii 
umflaţi ca două bucăţi de pâine necoaptă și cu pete cafenii 
asemănătoare unor stafide. 

Raymond îl ajută să se așeze pe pat și îi întinse proteza. Evita 
să se uite la Sejer și privea în tavan. Ochii îi erau palizi, cu două 
pupile mici, încadraţi de niște sprâncene stufoase. Acum dinţii 
erau la locul lor. Sejer se duse spre el și i se așeză în față. Se 
uită pe fereastra care dădea înspre curte și înspre drum. 
Perdelele erau trase. Nu lăsau să intre decât minimum de 
lumină. 

— Urmăriţi ce se întâmplă afară, în stradă? întrebă el. 

— Sunteţi de la poliţie? 

— Da. Aveţi o priveliște foarte bună dacă trageţi perdelele la 
o parte. 

— Nu fac asta niciodată. Numai dacă e înnorat afară. 

— Aţi văzut vreo mașină străină pe aici sau motociclete? 


89 


— Da, s-a întâmplat. De exemplu, mașini de poliţie. Sau 
mașina aceea precum sania de spiriduși pe care o conduceţi. 

— Și oameni pe jos? 

— Doar cei care ies la plimbare. Merg pe dealul Kollen să 
culeagă pietricele. Sau se duc să se zgâiască la iazul acela 
putred. Sunt o mulţime de cadavre de oi pe acolo. Fiecare cu 
gusturile lui. 

— O știaţi pe Annie Holland? 

— Îl cunosc pe tatăl ei. De pe vremea când lucram la service. 
Își lăsa mașina de fiecare dată când era o problemă. 

— Dumneata te ocupai de ea? 

Își trase plapuma pe el și dădu din cap în semn că da. 

— Avea două fete. Blonde amândouă și frumoase. 

— Annie Holland a murit. 

— Da, știu. Citesc și eu ziarele, ca toţi oamenii. 

Făcu semn spre noptieră unde era un teanc gros, împreună cu 
altceva din hârtie lucioasă. 

— leri a fost un bărbat în curte și a vorbit cu Raymond. L-aţi 
văzut? 

— Am auzit doar că mormăiau ceva afară. Poate că Raymond 
nu e așa de ager la minte, răspunse bătrânul, nu-și dă seama de 
pericol, înțelegeţi? E așa de amabil că poţi să-l duci ușor de nas. 
Dar face ce i se spune. 

Raymond aprobă plin de entuziasm și se scărpină pe stomac. 
Sejer reuși să-i atragă privirea. 

— Da, știu, spuse el calm. 

— Așadar aţi auzit că șușoteau? Și nu aţi avut curiozitatea să 
dați puţin perdeaua la o parte? 

— Nu. 

— Nu sunteţi curios din fire, domnule Lâke? 

— Într-adevăr, nu sunt. Știm rostul vieţii noastre, nu și al 
altora. 

— Și dacă vă spun că e posibil ca acel om să fie implicat în 
omorul fetei Holland, atunci înțelegeţi importanţa problemei? 

— Da, mai ales în cazul ăsta. Nu m-am uitat afară, eram 
preocupat de ziar. 

Sejer privi în jur și se îngrozi. Nu mirosea prea bine în cameră 
și probabil că avea probleme cu rinichii. Camera ar fi trebuit 
curățată, aerisită, iar bătrânul ar fi avut nevoie de o baie 
fierbinte. Făcu un semn din cap, ieși și trase de câteva ori aer 


90 


curat în piept. Raymond se târî după el și așteptă cu braţele 
încrucișate până când Sejer se așeză la volan. 

— Ai rezolvat problema la mașină, Raymond? 

— Tata spune ca îi trebuie baterie nouă. Dar nu-mi pot 
permite acum. Costă peste 400 de coroane. Nu merg cu ea pe 
străzi, completă el repede. Oricum, mai niciodată. 

— În regulă. Acum intră, că îngheţi de frig. 

— Da, spuse el tremurând. Și i-am și dat geaca mea. 

— Asta n-a fost o idee prea bună, spuse Sejer. 

— Cred că trebuia, spuse Raymond trist. Stătea acolo lungită, 
fără nicio haină pe ea. 

— Ce spui? 

Sejer se uita contrariat la el. Geaca de pe cadavru era a lui 
Raymond! 

— Ai întins geaca peste ea? întrebă el rapid. 

— N-avea deloc haine pe ea, răspunse Raymond și dădu cu 
papucul în pământ. 

În acel moment gândise că îi era frig și că ar fi trebuit cineva 
să o acopere. Firele acelea de păr deschise la culoare erau 
probabil păr de iepure. El mâncase dulciuri. Sejer se uita în ochii 
lui senini ca de copil. În schimb, avea mușchi, dezvoltați ca 
șunca de Crăciun. Dădu din cap involuntar. 

— A fost un gest prietenesc, reluă Sejer privindu-l cu atenţie. 
Aţi vorbit? 

Raymond se uita mirat la el, iar ochii de înger se micșorau, 
sesizând conturul unei capcane. 

— Dar chiar dumneavoastră aţi spus ca era moartă! 

Apoi, după ce Sejer plecă, Raymond se furișă în garaj. Caesar 
zăcea într-un colț, sub un pulover vechi, împletit și încă respira. 

e 

Skarre dăduse gata rapoartele de rutină cu un creion mecanic 
de 0,5 agăţat de umărul cămășii. Zâmbea mulțumit și fredona 
câteva strofe din Jesus On The Line. Viaţa era, în mare, 
frumoasă, și un omor era mai interesant decât un jaf armat. Se 
apropia vara. lar șeful stătea lângă el și îi plimba pe sub nas o 
înghețata Kroneis. Nu trecu mult timp și o luă dând toate foile 
deoparte. 

— Geaca aceea de vânt, spuse Sejer, care era pe cadavru. 
Este a lui Raymond. 

Skarre fu așa de surprins încât până și înghețata îi alunecă. 


91 


— Dar îl cred când spune că a pus-o pe ea doar în drum spre 
casă, după ce a dus-o acasă pe Ragnhild. A întins-o frumos 
peste ea pentru că era goală. Am sunat la lrene Album, iar 
Ragnhild insistă că nu era pe ea în momentul când au trecut 
împreună pe la iaz. Dar acum e vorba de geaca lui. Va trebui sa 
fim cu ochii pe el. l-am explicat că, din păcate, nu va putea să o 
obţină prea repede și a rămas așa de dezamăgit încât a trebuit 
să-i promit că va primi o geacă veche pe care o am acasă. Tu ai 
găsit ceva interesant? încheie el. 

Skarre înlătură hârtia de pe îngheţată. 

— l-am verificat pe toţi vecinii lui Annie. Sunt, în majoritate, 
oameni respectabili, dar mai sunt și mulţi care încalcă regulile 
de viteză pe strada aceea. 

Sejer își linse urma de căpșuni de pe buza de sus. 

— În douăzeci și una de gospodarii, sunt opt vitezomani cu 
una sau două amenzi. Asta întrece toate statisticile. 

— Au de parcurs distanţă mare până la serviciu, explică Sejer. 
Poate lucrează în oraș sau la Fornebu. Nu se găsește de lucru la 
Lundeby, nu știai? 

— A, nu, exact. Dar totuși au o gașcă frumușică de vitezomani 
pe stradă. În schimb, am găsit altceva. Trebuie să vezi. A răsfoit 
printre rapoarte și i-a arătat. Knut Jensvoll, pe Gneisveien 
numărul 8. Este antrenorul de handbal al lui Annie. Este acuzat 
pentru viol. A ispășit optsprezece luni pentru viol la Ullersmo. 

Sejer se aplecă și se uită pe raport. 

— Se pare că a reușit să ascundă bine cazul. Să-ţi ţii gura 
când suntem afară. 

Skarre aprobă din cap și mâncă în continuare din înghețată. 

— Poate că ar trebui să chemăm la interogatoriu toată echipa 
de handbal. Poate că s-a dat la vreuna dintre fete. Tie cum ţi-a 
mers? Ai toate detaliile mașinii aceleia suspecte? 

Sejer oftă și scoase desenele din buzunarul interior. 

— Ragnhild spune ca acea cutie de schi era de fapt o barcă. 
lar mașina lui Raymond e foarte simpatică, spuse el pe un ton 
mai jos. Dar mai interesant e că un plimbăreţ, care a trecut pe 
la el prin curte ieri, a reușit să-l convingă pe Raymond că 
mașina era roșie. 

Lăsă desenul pe masă în fața lui. 

Skarre făcu ochii mari. 

— Ce? A știut să explice...? 


92 


— Ceva între, spuse Sejer laconic. Avea șapcă. N-am îndrăznit 
să scot mai multe de la el. Işi iese complet din fire. 

— Asta numesc eu promptitudine. 

— Asta numesc eu, în primul rând, îndrăzneală, spuse Sejer. 
Dar acum vorbim despre o persoană care știe cine e Raymond. 
Știa că a fost văzut și voia să se asigure ce au văzut el și cu 
Ragnhild. Deci trebuie să ne concentrăm asupra mașinii. Trebuie 
să fie pe undeva prin apropiere, pentru Dumnezeu. 

— Dar să se afișeze acasă la Raymond e destul de riscant. 
Oare l-au mai văzut și alţii? 

— Am întrebat din ușă în ușă. Nimeni nu l-a văzut. Dar dacă a 
mers pe drumul ce duce la dealul Kollen, casa lui Lâke e prima și 
curtea sa nu se vede de la ferma de jos. 

— Dar bătrânul? 

— N-a auzit decât că șușoteau afară și nu l-a tentat niciun 
moment să dea la o parte perdeaua. 

Mâncară apoi îngheţata în liniște. 

— Atunci să uităm de Halvor și de motocicleta? 

— Absolut deloc. 

— Când o să-l chemăm la secţie? 

— Diseară. 

— De ce mai vrei să aștepți? 

— E mai liniște pe aici seara. Știi, am vorbit cu mama lui 
Ragnhild în timp ce fata măzgălea dovezi clare pe coala de 
desen. Sølvi nu e fata lui Holland. lar tatăl biologic n-are dreptul 
să stea cu ea. Probabil din cauza băuturii și a violenţei. 

— Dar Sølvi are douăzeci și unu de ani, nu? 

— Acum da. Dar se pare ca au fost câţiva ani de conflicte 
dureroase. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Acest individ a experimentat pierderea unui copil. Acum, și 
fosta lui soție, cu care are o relaţie foarte dură, trăiește aceeași 
experienţă. Poate că a vrut să se răzbune. E doar o bănuială. 

Skarre începu să fluiere încet. 

— Și cine e tipul? 

— Asta vei afla tu după ce termini cu îngheţata. lar apoi să vii 
la mine în birou. Pornim imediat ce dai de el. Apoi dispăru. 

Skarre formă numărul familiei Holland și linse din îngheţată în 
timp ce aștepta. 


93 


— Nu vreau să vorbesc despre Axel, spunea doamna Holland. 
Aproape că ne-a distrus și, după atâţia ani, abia am reușit să 
scăpăm de el. Dacă n-aș fi apelat la instanţă, ar fi distrus-o pe 
Salvi. 

— Nu vă cer decât numele și adresa. Este doar o chestiune de 
rutină, doamnă Holland, sunt mii de astfel de lucruri pe care 
trebuie să le verificăm. 

— N-a avut niciodată de-a face cu Annie. Slavă Domnului! 

— Numele, doamna Holland. 

În final cedă. 

— Axel Bjørk. 

— Mai aveţi și alte informaţii? 

— Am tot. Am codul numeric personal și adresa. Dacă nu s-a 
mutat. De s-ar fi mutat! Locuiește prea aproape de noi, la doaro 
oră de mers cu mașina. 

| se simţea încordarea în timp ce vorbea. 

Skarre nota și dădea din cap în semn de mulţumire. Porni apoi 
calculatorul și începu să caute după „Bjark, Axel”, uimit de cât 
de ușor era să treci de protecția populaţiei. E ca o pătură 
transparentă în spatele căreia ne ascundem. Il găsi fără 
probleme și începu să citească. 

— Of, la dracu! se opri el, privind vinovat în tavan. 

După aceea, apăsă pe Please Print şi se lasă pe spate în 
scaun. Luă hârtia, mai citi o dată și traversă coridorul până în 
biroul lui Sejer. Inspectorul-șef stătea în fața oglinzii cu o 
mânecă suflecată. Se scărpină în cot și făcu o grimasă. 

— Mi s-a terminat unguentul, mormăi el. 

— L-am găsit. Are un cazier stufos, bineînțeles. 

Skarre se așeză și puse hârtia pe birou. 

— Așa, să vedem. Bjark, Axel, născut în '48. 

— Poliţist, spuse Skarre cu voce joasă. 

Sejer nu reacţionă. Citea și dădea lent din cap. 

— A fost. Dar bine, văd că ai vrea, mai degrabă, să rămâi aici. 

— Bineînţeles că nu. Dar e un caz special. 

— Nici noi nu suntem mai buni ca alţii, nu-i așa Skarre? 
Trebuie să ascultăm și varianta lui. Cred că îţi dai seama că 
diferă de cea a doamnei Holland. Deci trebuie să facem o 
plimbare până la Oslo. Se pare că lucrează în schimburi și avem 
posibilitatea să-l găsim acasă. 


94 


— Sognsveien, numărul patru, e în zona Adamstuen. Blocul 
acela mare și roșu de lângă staţia de tramvai. 

— Cunoști zona? întrebă Sejer surprins. 

— Am fost taximetrist în Oslo timp de doi ani. 

— Mai e ceva ce nu ai făcut? 

— N-am sărit niciodată cu parașuta, spuse el îngrozit. 

e 

Skarre își demonstră cunoștințele dobândite în urma carierei 
de taximetrist, dirijându-l pe Sejer pe drumul cel mai scurt, pe la 
Skøyen, apoi la stânga pe strada Halvdan Svartes, pe lângă 
Casa Vigeland, apoi în sus pe Kirkeveien și în jos pe 
Ullevålsveien. Parcară ilegal în fața unui salon de coafură și 
găsiră numele Bjark la etajul doi. Sunară și așteptară. Nu le 
răspunse nimeni. O femeie de la un apartament de mai jos ieși 
țipând, cu o găleată și cu o mătură lungă în mână. 

— E la magazin, ţipă femeia. A ieșit, în orice caz, cărând sticle 
goale într-o pungă. Işi face cumpărăturile la magazinul Rotund, 
aici în apropiere. 

Multțumiră și ieșiră. Se așezară în mașină, așteptând. 
Magazinul Rotund era un magazin universal cu afișe roșii și 
galbene la ferestre, astfel încât era greu să te uiţi înăuntru. 
Oamenii intrau și ieșeau din magazin, în special femei. După ce 
Skarre fumă o ţigară pe geamul deschis și cu braţul scos în 
afară, apăru un bărbat singur, îmbrăcat cu o canadiană groasă 
în carouri și pantofi sport în picioare. Prin geamul deschis al 
mașinii se auzea zăngănitul din sacoșa lui. Era înalt și bine 
clădit, dar pierdea din înălțime prin faptul că mergea aplecat și 
cu privirea în pământ. Nu remarcase mașina. 

— Arată de parcă ar fi un fost coleg de-al nostru. 

— Așteaptă până face colțul și apoi poţi să ieși să vezi dacă 
intră în bloc. 

Skarre aşteptă, deschise ușa și ţâșni după colț. Așteptară apoi 
două-trei minute și urcară. 

Chipul lui Bjark în pragul ușii întredeschise putea fi un studiu 
de mușchi, nervi și impulsuri care îi modificau expresia dintr-o 
secundă în alta. Mai întâi era acea expresie deschisă, neutră, 
care nu aștepta pe nimeni, de pură curiozitate. Apoi, 
constatarea uniformei lui Skarre și un efort rapid de memorie 
pentru a-și explica ce căuta persoana aceea în uniformă la ușa 
lui. Articolul cu privire la cadavrul de lângă iaz și, în fine, propria 


95 


istorie, legătura cu cele întâmplate și modul cum vedeau ei 
lucrurile. Ultima expresie, care îi rămase mai mult timp pe chip, 
era un zâmbet amar. 

— Ei bine, spuse el, deschizându-le larg ușa. Dacă n-aţi fi 
apărut, atunci începeam să pun la îndoială eficienţa 
investigaţiilor moderne. Poftiţi înăuntru. Păreţi să fiți maestrul și 
ucenicul. 

Cei doi auziră remarca și îl urmară prin coridorul strâmt. Era 
greu să nu simţi mirosul de alcool. 

Apartamentul lui Bjørk era un loc restrâns, cu sufragerie și un 
dormitor, o bucătărie mică cu vedere la stradă. Mobilierul era 
îngrămădit, de parcă ar fi fost adus din mai multe camere. Pe 
perete, deasupra unui birou mai vechi, era poza unei fetiţe. 
Părea să fi avut în jur de opt ani. Părul arăta mai închis la 
culoare, dar trăsăturile nu i se schimbaseră mult de-a lungul 
anilor. Era Sølvi. Intr-unul din colţurile ramei era agăţată o fundă 
roșie. 

Puțin după aceea au zărit un câine lup tolănit într-un colţ, 
privindu-i vigilent. Nu s-a mișcat și nici nu a lătrat când au intrat 
în cameră. 

— Ce i-aţi făcut câinelui? întrebă Sejer. Nu l-aș putea compara 
cu al meu. Alungă oamenii din prima clipă în care pun piciorul în 
casă, și lătratul i se aude până la parter. Eu locuiesc la etajul 
treisprezece, completă el. 

— Oricum, v-aţi atașat prea mult de el, spuse bărbatul scurt. 
Nu trebuie să te porţi cu un câine ca și cum ar fi singurul lucru 
de pe lume pe care îl ai. Sau poate ca e? 

Zâmbi ironic, îl studie apoi atent pe Sejer, fără a se gândi că 
restul conversaţiei va continua pe același ton plăcut. Avea părul 
scurt, dar nespălat și gras, iar barba îi crescuse considerabil. 
Partea de jos a feţei îi era acoperită de o umbră neagră. 

— Ei bine, spuse el după o pauză. Acum vreţi să știți dacă am 
cunoscut-o pe Annie, nu-i așa? Scoase această replică în același 
mod în care ar fi scos afară din gură un os de pește. A fost de 
mai multe ori aici în apartament, împreună cu Sølvi. N-are niciun 
rost să ascund acest fapt. Dar apoi Ada a aranjat să se sisteze 
vizitele. Sølvi își dorea tare mult să vină pe aici. Nu știu ce i-a 
făcut Ada, dar seamănă foarte mult cu un fel de spălare de 
creier. Acum n-o mai interesează. L-a lăsat pe Holland să preia 
rolul de tată. 


96 


Se frecă pe faţă și, din moment ce ei nu spuneau nimic, 
continuă: 

— Vă gândiţi probabil că am omorât-o pe Annie ca să mă 
răzbun? Pe liniștea mea, nu am făcut eu asta. Nu am nimic 
împotriva lui Eddie Holland și nicio clipă nu i-am dorit propriului 
rival să-și piardă copilul așa cum l-am pierdut eu. Azi nu mai am 
copii și nici nu mă mai pot lupta pentru asta. Dar recunosc, mi-a 
trecut prin cap că acum vede și ea cum e să pierzi un copil, 
baba cu pielea zbârcită. Acum, Doamne, vede și ea. lar șansele 
mele de a o vedea pe Sølvi sunt mai mici ca oricând. Din clipa 
asta Ada va sta pe capul ei. N-aș vrea să fiu în pielea ei. 

Sejer stătea liniștit și-l asculta. Vocea lui Bjørk era plină de 
amărăciune. 

— Și unde mă aflam în momentul crimei? A fost găsită luni, 
nu-i așa? Cam pe la mijlocul zilei, dacă bine îmi amintesc de prin 
ziare. Răspunsul meu e: aici, în propriul apartament, fără să am 
vreun alibi. Probabil că eram beat. De regulă așa sunt când nu 
lucrez. Dacă sunt violent? Absolut deloc. Este adevărat că am 
lovit-o pe Ada, dar parcă faţa ei cerea o lovitură dură. De fapt 
asta își dorea. Știa că, dacă mă făcea să depășesc limita, avea 
cu ce să se prezinte în instanţă. Am lovit-o o dată, cu pumnul. A 
fost doar un impuls. Prima oară în viață când am lovit pe cineva. 
Am avut mare ghinion, am lovit-o tare, i-am strivit mandibula și 
a pierdut câţiva dinţi. Sølvi stătea jos pe podea și se uita la noi. 
Ada aranjase totul. Imprăștiase toate jucăriile lui Sølvi pe jos, în 
sufragerie, astfel încât să se joace acolo și să vadă totul, și se 
umpluse frigiderul cu bere. Apoi a început cearta. Era foarte 
pricepută la așa ceva. Nu s-a lăsat până nu am izbucnit și eu. 
Mi-am ieșit complet din fire. 

În spatele amărăciunii cu care povestea se simţea și un fel de 
ușurare, poate pentru că, în sfârșit, cineva îl asculta. 

— Câţi ani avea Sølvi când v-aţi despărțit? 

— Avea cinci ani. Ada avea deja o relaţie cu Holland și voia să 
o ia pe Sølvi cu ea. 

— Asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Nu reușiți 
să treceţi peste asta? 

— Nu poţi să-ţi uiţi copiii. 

Sejer își mușcă buza. 

— Aţi fost suspendat? 


97 


— Eram cuprins de patima băuturii. Îmi pierdusem soţia, 
copilul, casa, slujba și îmi pierdusem respectul în ochii tuturor. 
Astfel văzute lucrurile, spuse el cu un zâmbet amar, n-ar fi lipsit 
mult să ajung și ucigaș. N-ar fi fost greu. Zâmbi diavolește. Dar 
atunci aș fi acţionat imediat, nu aș fi așteptat ani de zile. Și, 
sincer să fiu, continuă el, aș fi strâns-o de gât pe Ada. 

— De ce v-aţi certat? întrebă Skarre curios. 

— Ne certam de la Sølvi. Işi împreună braţele și se uită pe 
fereastră ca și cum toate amintirile ar fi trecut pe strada din 
faţă. Sølvi e deosebită. Așa a fost dintotdeauna. Cu siguranţă aţi 
întâlnit-o și aţi văzut ce a făcut din ea. Ada voia mereu să o 
protejeze. Nu e o fire independentă, poate fi chiar înceată. E 
preocupată obsesiv de băieţi. E exact ceea ce vrea Ada. Să-și 
găsească, cât de repede posibil, un băiat care să aibă grijă de 
ea. N-am mai văzut o fiinţă care să controleze într-un mod atât 
de lamentabil o fiică. Am încercat să-i explic că fata are nevoie 
de ceva cu totul diferit. De încredere în sine. Am vrut să o iau la 
pescuit, să o învăţ să taie lemne, să joace fotbal și să doarmă 
afară în cort. Trebuie să depună și puţin efort fizic și să nu intre 
în panică în clipa când i se strică frizura. Acum merge la saloane 
de coafură și se uită toată ziua în oglindă. Ada mă învinovățea 
de un anumit complex, acela de a-mi fi dorit un fiu, ca și cum n- 
aș fi acceptat niciodată faptul că aveam o fată. Ne certam tot 
timpul cât am fost împreună, oftă el. Și am continuat așa de 
atunci. 

— Din ce trăiţi acum? 

Bjark îl privi pe Sejer îndelung și enervat. 

— Sigur știți deja. Lucrez la o companie privată de pază. Fac 
tururi de noapte cu o lanternă și un câine. E destul de bine. 
Poate prea puţină acţiune, dar mi-a ajuns cât a fost. 

— Când au fost ultima oară fetele aici? 

Se scărpină pe frunte ca și cum ar fi răscolit adânc în 
memorie să afle data. 

— Toamna anului trecut cândva. Era și prietenul lui Annie cu 
ele. 

— Așadar nu le-aţi mai văzut de atunci? 

— Nu. 

— Aţi fost la ușa lor să întrebaţi de ea? 

— De mai multe ori. Și de fiecare dată Ada suna la poliţie. 
Pretindea că voiam să intru cu forța. Că stăteam la ușă și 


98 


amenințam. Riscam să am probleme la serviciu dacă se ajungea 
la scandal, deci am fost nevoit să renunţ. 

— Dar Holland? 

— Holland e cumsecade. Cred că, de fapt, i se pare îngrozitor, 
dar e un papă-lapte. E ca și legat de mâini. E lucrătura Adei. 
Face exact ce îi spune ea și de aceea nu se ceartă niciodată. Aţi 
vorbit cu ei. Sigur aţi remarcat. Se ridică brusc, se așeză la 
fereastră și reveni la înălțimea lui normală. Nu știu ce s-a 
întâmplat cu Annie, reluă el pe un ton jos. Aș fi înţeles mai 
degrabă dacă i s-ar fi întâmplat ceva lui Sølvi. E atât de ușor de 
păcălit. 

Sejer se uită curios la el și se întrebă oare de ce cu toții 
spuneau asta. Dacă ar fi fost Salvi. Ca și cum toată povestea ar 
fi fost o mare greșeală și Annie a fost omorâtă, fiind luată drept 
altcineva. 

— Aveţi o motocicletă, domnule Bjørk? 

— Nu, răspunse el surprins. Am avut una când eram mai 
tânăr. Stătea în garajul unei cunoștințe și până la urmă am 
vândut-o. Era o Honda 750. Mai am doar casca. 

— Ce fel de cască? 

— E agăţată în hol, la intrare. 

Skarre se uită spre hol și văzu o cască complet neagră cu 
protecţie frontală fumurie. 

— Mașină particulară? 

— Conduc doar Peugeot-ul de la compania de pază. Am o 
experienţă bogată. Am văzut legătura dintre mamă și copil de 
aproape. E un fel de pact divin pe care nimeni nu-l poate rupe. 
Ar fi fost mai ușor să desparți două siameze doar cu mâinile 
decât să le desparți pe Ada și pe Sølvi. 

Imaginea îl făcu pe Sejer să clipească. 

— Voi fi cinstit cu voi, continuă el. O urăsc pe Ada și nu mă 
feresc să o spun. Știu care ar fi cel mai dureros lucru care i s-ar 
putea întâmpla vreodată. Acela ca Sølvi să se maturizeze și să-și 
dea seama ce s-a întâmplat cu adevărat. Ca mai devreme sau 
mai târziu să îndrăznească să o înfrunte pe Ada și să vină aici, 
să avem o relaţie normală ca între tată și fiică, așa cum trebuie 
sa fie, căci amândoi avem dreptul la asta. Asta ar fi ca un 
trăsnet pentru Ada. 

Brusc arăta foarte obosit. Tramvaiul făcea zgomot trecând 
prin faţa geamului. Sejer se uită din nou la poza cu Sølvi. Incercă 


99 


să-și imagineze propria viaţă dacă lucrurile ar fi luat o altă 
întorsătură. Dacă Elise l-ar fi urât, s-ar fi mutat și ar fi luat-o pe 
Ingrid cu ea și dacă, în plus, ar fi convins instanța ca ei să nu 
mai aibă dreptul să se mai vadă. Imaginea i se păru dureroasă. 
Avea o foarte bună capacitate de a vedea lucrurile. 

— Cu alte cuvinte, spuse el încet, Annie Holland era genul de 
fată pe care vi l-aţi fi dorit întruchipat în Salvi? 

— Da, într-un fel. Ea e independentă și puternică. Era, se 
corectă el repede și se întoarse. E teribil. Sper, de dragul lui 
Eddie, că îl veţi găsi pe cel care a făcut asta, sper din suflet. 

— De dragul lui Eddie? Nu al Adei? 

— Nu, răspunse el ferm. Nu de dragul Adei. 

e 

— Un adevărat orator, nu? 

Sejer porni mașina. 

— İl crezi? întrebă Skarre și-i indică să o ia la dreapta pe lângă 
magazinul Rotund. 

— Nu știu. Dar am simţit multă disperare sub masca aceea și 
mi-a părut sincer. Sunt cu siguranţă femei rele, care ţin 
socotelile pe lumea asta. Și apoi, femeile au un fel de drept 
suprem asupra copiilor. E dureros să fii lovit de așa ceva, de 
acuzaţii cărora nu ai cum să le opui rezistență. Poate că într- 
adevăr așa a fost, spuse el gânditor și ieși de pe linia de 
tramvai. Poate că e un fenomen biologic care să-i păzească pe 
copii. O astfel de legătură cu mama lor ce nu poate fi ruptă. 

— O, Isuse! 

Skarre ascultă și dădu din cap. 

— Și tu ai un copil. Crezi în ceea ce spui acum? 

— Nu, doar gândesc cu voce tare. Dar tu? 

— Eu n-am copii! 

— Dar ai părinţi, nu? 

— Da, am părinţi, firește. Și mă tem că sunt un mânios 
incurabil. 

— Și eu la fel, completă Sejer, gânditor. 

J 

Eddie Holland lăsă un mesaj scurt secretarei și plecă de la 
biroul de contabilitate. După ce conduse douăzeci de minute, 
opri Toyota sa verde într-o parcare mare și se lăsă pe spate în 
scaun. După un timp închise ochii și rămase liniștit în aceeași 


100 


poziție, așteptând ceva să-l determine să se întoarcă fără să fi 
rezolvat problema. Nu se întâmplă nimic. 

În final deschise ochii și se uită în jur. Era un loc frumos, 
bineînţeles. Clădirea era impunător plasată în teren ca o piatră 
plată înconjurată de spaţii verzi. Se uită prelung la aleile înguste 
printre care mormintele erau așezate simetric. Copaci bogaţi cu 
ramurile aplecate. Alinare. Liniște. Niciun om, niciun sunet. 
Cobori din mașină ezitând, închise ușa izbind-o, dorindu-și să-l 
audă cineva și să iasă din crematoriu să-l întrebe ce vrea. Să-i 
ușureze efortul. Dar nimeni nu venea. 

începu să se plimbe pe alei. Citea nume la întâmplare, dar era 
mai atent la ani, ca și cum i-ar fi căutat pe cei care nu muriseră 
bătrâni, ci poate doar la cincisprezece ani, așa ca Annie. Găsise 
mai mulți. A înţeles în acel moment că mulţi au trecut prin ce 
trecea el, doar că se scursese mai multă vreme de atunci. Și ei 
luaseră o serie de hotărâri, cum ar fi: dacă fiul sau fiica urmau 
să fie incineraţi, ce fel de piatră să pună pe urnă și ce plante, pe 
mormânt. Pregătiseră flori și muzică pentru funeralii și 
informaseră preotul ce fel de copil avuseseră, astfel încât 
discursul să aibă acea trăsătură personală. li tremurau mâinile și 
le băgă în buzunare. Purta un sacou mai vechi și zdrențăros. In 
buzunarul din dreapta simţi un nasture și în acea clipă își dădu 
seama că era acolo de ani de zile. Cimitirul era destul de mare și 
chiar la ieșire, spre stradă, zări un bărbat într-o haină din nailon 
albastru-închis, care se plimba printre morminte. Putea fi cineva 
care lucra acolo. Se întoarse instantaneu înspre bărbat, sperând 
că era genul mai vorbăreţ. El însuși nu avea iniţiativă, dar poate 
că bărbatul se va opri și va deschide subiectul despre vreme. 
„întotdeauna se poate vorbi despre vreme”, se gândi Eddie. Se 
uită pe cer și văzu că era puţin înnorat și adia o briză ușoară. 

— Bună ziua! 

Omul în haină de culoare albastru-închis se opri, în sfârșit. 

Holland își drese vocea. 

— Lucraţi aici? 

— Da. Îi indică din cap spre crematoriu. Sunt ceea ce s-ar 
numi șef. 

Bărbatul îi întoarse un zâmbet atrăgător, ca și cum nu s-ar fi 
temut de nimic pe lume și ar fi văzut tot ce era de văzut din 
efemerul uman. 


101 


— Am lucrat douăzeci de ani aici. E un loc plăcut în care să-ți 
petreci timpul. Nu ţi se pare? 

| s-a adresat cu tu. Era neoficial și plăcut. Holland îl aprobă. 

— Ba da. Și pe aici merg acum și mă gândesc, se bâlbâi, la 
viitor și la altele. 

Scoase apoi un râs nervos. 

— Mai devreme sau mai târziu cu toţii ajungem în mormânt. 
Nu putem evita acest lucru. 

Își frământă mâinile prin buzunare. Simţi nasturii. 

— Nu, nu-l putem evita. Ai pe cineva din familie aici? 

— Nu, nu aici. Sunt înmormântați în cimitirul de acasă. Nu 
avem nicio tradiţie de incinerare. De fapt nici nu știu ce 
înseamnă, spuse el. Să fii incinerat, vreau să spun. Dar poate că 
nici nu sunt diferențe mari între a fi înmormântat sau incinerat. 
Dar oricum noi hotărâm. Nu că aș fi așa de bătrân, dar m-am 
gândit că ar trebui să mă hotărăsc în curând. Să mă hotărăsc 
dacă vreau să fiu înmormântat sau incinerat. 

Celălalt nu mai zâmbea. Se uita cu atenţie la bărbatul gras, 
îmbrăcat cu sacou gri, și se gândea cât din onoarea lui l-ar costa 
să spună pentru ce venise. Oamenii aveau diverse motive să se 
plimbe printre morminte. El nu îndrăznise niciodată să comită o 
imprudenţă. 

— Cred că e o decizie importantă. Un lucru pentru care 
trebuie găsit timp de reflecţie. În general, oamenii ar trebui să 
se gândească mai mult la moartea lor. 

— Da, nu crezi? 

Holland părea încurajat. Își scoase mâinile din buzunare ca să 
și le aerisească puțin. 

— Dar oamenilor le e teamă să sape în astfel de subiecte - 
rămase surprins de propriile cuvinte -, le e teamă să nu fie 
consideraţi ciudaţi sau poate puţin anormali. Ca de exemplu 
atunci când ar vrea să afle despre procesul de incinerare, 
despre cum are loc. 

— Oamenii au dreptul să știe asta, răspunse simplu șeful 
făcând câţiva pași. Doar că nimeni nu îndrăznește să întrebe. 
Sau poate că nu vor să știe. Dar dacă unii vor, asta înțeleg 
perfect. Putem să intram puţin și îți povestesc dacă vrei. 

Holland dădu din cap recunoscător. Se simțea foarte bine în 
compania acelui om prietenos. Era un bărbat cam de aceeași 
vârstă, slab și cu părul rar. Au pornit amândoi în sus pe alei. 


102 


Pietrișul pocnea ușor sub picioarele lor, iar briza aceea blândă îl 
atingea pe Holland în creștetul capului ca o mână tanară. 

— În general, totul e foarte simplu, spuse șeful. Dar mai întâi, 
ca să luăm lucrurile cronologic, pot să-ţi povestesc că sicriul cu 
mortul în el este plasat în cuptor. Avem sicrie speciale pentru 
incinerare. Totul este din lemn, mânerul, tot. Să nu crezi că 
scoatem mortul și-l punem în cuptor fără sicriu. Doar nu crezi 
așa ceva. Mai toată lumea a văzut filme americane, zâmbi el. 

Holland îl aprobă, împreunându-și din nou mâinile. 

— Cuptorul este destul de mare. Aici avem două. Sunt 
electrice și cu ajutorul gazului produc o flacără puternică. 
Temperatura se ridică până la două mii de grade, nu mai mult. 

Zâmbi privind în sus, ca și cum ar fi vrut să prindă câteva raze 
slabe. 

— Tot ce are mortul pe el în sicriu arde în cuptor. Chiar și 
bijuterii, care nu ard, dar sunt puse în urnă după aceea. 
Pacemakere, cuie sau atele care ar putea fi aplicate morţilor 
sunt înlăturate. Cât privește metalele preţioase, poate că ai 
auzit zvonuri că sfârșesc în altă parte, dar să nu te gândești la 
așa ceva, spuse el hotărât. Chiar nu trebuie să te gândești la 
asta. 

Se apropiară de ușa crematoriului. 

— Oasele și dinţii sunt râșniţi într-o moară până devin un praf 
alb-gri asemănător nisipului. 

Chiar în clipa în care omul pomeni de moară, Eddie se gândi 
la degetele ei. La acele degete subțiri și frumoase cu inelul mic 
din argint. Își strânse atunci propriile degete și le bagă speriat în 
buzunare. 

— Urmărim tot procesul ca să vedem cum progresează. 
Cuptorul are uși din sticlă. După aproximativ două ore, se 
mătură tot din cuptor și se adună într-o moviliţă de cenușă fină, 
mai mică decât își imaginează lumea. 

„Să urmărească procesul? Prin ușa de sticlă? Puteau să se 
uite și să vadă ce se întâmplă acolo, să o vadă pe Annie în timp 
ce arde?” 

— Pot să-ţi arăt cuptoarele dacă vrei. 

— Nu, nu! 

Işi lipi braţele de corp și încercă cu disperare să le ţină 
liniștite. 


103 


— Această cenușă e foarte curată, poate cea mai curată. ţi 
amintește de nisipul fin. Demult, oamenii foloseau cenușa în 
scopuri medicale, știai? Printre altele, se putea întinde pe o 
eczemă și să aibă un efect bun, sau putea să fie mâncată. 
Conţine săruri și minerale. Dar noi o cernem într-o urnă. O să-ţi 
arăt una ca să vezi cum arată. Urna poţi să o alegi, sunt diverse 
tipuri. Dar de obicei operăm cu o urnă standard și majoritatea o 
aleg pe aceea. Se închide, se sigilează și i se dă drumul în 
mormânt printr-o galerie îngustă. Acest ritual îl numim 
coborârea urnei. Tinu ușa deschisă pentru Holland care intra 
primul în clădirea întunecoasă. £ practic o grăbire a procesului... 
E mai curat, într-un fel. Cu toţii redevenim pământ, dar prin 
îngroparea obișnuită, procesul e foarte lung. Durează douăzeci 
de ani. Uneori treizeci sau patruzeci, în funcție de sol. Aici, în 
district, avem mult nisip și argilă, și atunci durează foarte mult. 

— Imi place asta, spuse Holland încet, că redevenim pământ. 

— Da, nu-i așa? Unii vor chiar să fie împrăștiată în vânt. Dar 
aici, în ţară, nu e permis, din păcate, avem reguli foarte stricte 
în acest domeniu. In conformitate cu legea, toţi trebuie să fie 
îngropaţi în pământ sfinţit. 

— Nu e rău deloc, spuse Holland, dregându-și apoi glasul. Dar 
e așa de ciudat cu toate imaginile care îţi apar în minte când 
încerci să-ți imaginezi cum e. Dacă pui pe cineva în pământ va 
putrezi. Asta nu sună prea bine. Dar apoi mai este și varianta cu 
arsul. 

„Sa putrezească sau să ardă, se gândi el. Ce alegere să fac 
pentru Annie?” 

Se opri puţin, simţi cum i se înmoaie picioarele, dar continuă, 
încurajat de răbdarea celuilalt. 

— Ceva legat de arderea asta mă face sa mă gândesc, știi, la 
iad. Și când mi-o imaginez pe fetița... 

Se opri brusc și roși. Celălalt stătea nemișcat, dar îl bătu în 
final cu palma pe umăr și continuă pe un ton grav: 

— Va trebui, poate, să iei tu hotărârea pentru fiica ta? 

Holland își lăsă capul în jos. 

— Atunci va trebui să iei lucrurile în serios. E ca și cum ar fi o 
dublă răspundere. Nu e ușor, nu. Își legănă chipul alungit. Și 
atunci ai nevoie de timp. Dar dacă vrei incinerare, va trebui să 
declari că ea nu a rostit niciodată vreun cuvânt prin care să-și fi 


104 


dorit contrariul. Dacă nu are optsprezece ani, poţi hotărî tu 
pentru ea. 

— Are cincisprezece, răspunse el, nemișcat. 

Șeful închise, pentru câteva secunde, ochii. Apoi continuă să 
meargă. 

— Hai cu mine în capelă, îi șopti el. O să-ţi arăt o urnă. 

Il conduse pe Holland în jos pe scări. O mână nevăzută se 
lăsase asupra lor și le închisese porțile lumii de afară. Se 
înclinară puţin unul spre celalalt, șeful pentru a-l consola, iar 
Holland pentru a primi încurajarea. 

Jos, pereţii erau duri, nefinisaţi și vopsiți în alb. La capătul 
scărilor era un aranjament cu flori albe și roșii și un Isus 
îndurerat care îi privea prelung de pe crucea de pe perete. 
Eddie își reveni. Simțea că obrajii își recăpătau culoarea și că 
era în siguranţă. 

Urnele erau pe rafturi de-a lungul pereţilor. Șeful scoase una 
și i-o înmână. 

— Poftim, poţi să pui mâna pe ea. Frumoasă, nu-i așa? 

Puse mâna pe urnă și încercă să și-o imagineze pe Annie. Ca 
și cum tocmai în acea clipă rămășițele ei ar fi fost în braţele lui. 
Părea să fie metal, dar știa că era făcută dintr-un material 
biodegradabil și în plus o simţea caldă în mâinile lui. 

— Acum ţi-am povestit cum se face. Acesta e procesul și nu 
am omis nimic. 

Eddie Holland mângâia urna aurie. Stătea bine în mână și 
parcă avea și o greutate potrivită. 

— Urna e dintr-un material poros prin care aerul din pământ 
poate trece și poate grăbi astfel procesul. Căci și această urnă o 
să dispară. E ceva mistic și măreț în faptul că totul dispare, nu 
crezi? li zâmbi evlavios. Până și noi. Și clădirea aceasta, și 
drumul asfaltat de afară. Dar totuși, continuă el și îl prinse pe 
Holland de braț, îmi place să cred că ne așteaptă ceva mai mult. 
Altceva, mult mai captivant. De ce n-ar fi așa? Holland se uită la 
el, aproape uimit. Apoi punem o etichetă cu numele ei pe urnă, 
concluzionă acesta. 

Holland aprobă din cap. Simţi că încă era în picioare. Timpul 
va continua să treacă, minut după minut. Acum simţi și el puțin 
din durere, merse o bucată de drum alături de Annie. Işi imagină 
flăcările și vâjâitul din cuptor. 


105 


— Și acolo va fi pus numele „Annie”, spuse el mișcat. Annie 
Sofie Holland. 

e 

Când Holland se întoarse acasă, Ada stătea în picioare, în 
dreptul chiuvetei și spăla, lipsită de putere, niște cartofi roșii 
murdari. Şase cartofi. Câte doi pentru fiecare. Nu opt așa cum 
fusese obișnuită. Păreau puţini. Chipul îi era încă rigid, devenise 
rigid exact în secunda în care se aplecase peste targă la 
Rikshospitalet, iar doctorul dăduse cearșaful la o parte. In tot 
acest timp expresia feţei îi rămăsese neschimbata ca o mască 
pe care n-o putea mișca. 

— Unde ai fost? întrebă ea pe un ton șters. 

— M-am gândit, răspunse Holland cu grijă, să o incinerăm pe 
Annie. 

Femeia scăpă cartoful din mână și se uită la el. 

— Sa o incinerăm? 

— M-am gândit, spuse el liniștit. Faptul că a atins-o cineva. Că 
a lăsat, într-un fel, o urmă pe ea. Vreau să șterg această urmă! 

Se sprijini cu toată greutatea de masa din bucătărie și o privi 
rugător. Nu se întâmpla foarte des să o roage ceva. 

— Ce fel de urmă? întrebă ea cu vocea lipsită de expresie, 
ridicând cartoful. Nu putem să o incinerăm pe Annie. 

— Ai nevoie doar de timp până te obișnuiești cu gândul, spuse 
el pe un ton mai ridicat. E un ritual frumos. 

— Nu putem s-o incinerăm pe Annie, repetă ea, curățând mai 
departe. Au sunat de la Procuratură. Au spus că nu putem s-o 
incinerăm. 

— Dar de ce? ţipă el, frecându-și mâinile. 

— În cazul în care trebuie s-o dezgroape. Atunci când îl vor 
găsi pe cel care a comis fapta. 

e 

Bardy Snorrason prinse cu mâna mânerul de oțel și o trase pe 
Annie. Sertarul se deschise aproape fără niciun sunet pe șinele 
bine unse. Nu asociase nicio clipă cadavrul tinerei cu viaţa sau 
cu moartea sa, cu moartea propriilor fiice. Terminase cu ea. 
Avusese poftă de mâncare și dormise bine noaptea. Și pentru că 
tratase moartea și accidentele altora cu cel mai profund respect, 
se aștepta ca și urmașii lui să aibă aceeași grijă de corpul său 
atunci când va sosi clipa. În timpul celor treizeci de ani ca medic 
legist n-avusese nicio clipă motiv să se îndoiască de asta. 


106 


Îi trebuiră două ore să parcurgă toate punctele. Imaginea îi 
apăru familiară pe măsură ce lucra. Plămânii erau pestriți ca 
ouăle de păsări, iar o spumă roșie-gălbuie ieșea în urma 
inciziilor. Creierul era plin de sânge, și în musculatura gâtului și 
a pieptului se formaseră cheaguri de sânge, dovadă a faptului 
că a încercat disperata să respire. Citi notițele cu voce tare și le 
înregistră pe reportofon. Folosea expresii scurte, concise, care 
puteau fi înţelese doar de cei inițiați, și uneori nici chiar de 
aceștia. Apoi asistentul le transcria, folosind terminologia 
corectă, într-un raport. După ce trecu prin toate, închise cutia 
craniană, trase pielea capului la loc, clăti corpul bine și umplu 
cutia toracică cu hârtie de ziar mototolită. Apoi cusu totul. Îi era 
foarte foame. Simţea că trebuie să mănânce înainte să poată 
începe cu următorul. În camera de odihnă avea patru felii de 
pâine cu salam și un termos cu cafea. Prin sticla translucidă de 
la ușă văzu o siluetă. Aceasta se opri o clipă și stătu așa 
nemișcată ca și cum avea de gând să se întoarcă. Snorrason își 
dădu jos mănușile și zâmbi. Nu cunoștea mulţi oameni de 
înălțimea aia prin zonă. 

Sejer trebui să se ghemuiască puţin pentru a intra. Se uită 
lipsit de interes spre targa unde era Annie, acoperită deja cu un 
cearșaf. Peste pantofi își trăsese pungile, obligatorii din plastic, 
pastelat colorate, care erau cu adevărat haioase. 

— Tocmai am terminat, îi spuse lui Sejer salutându-l cu un 
gest. E acolo. 

Acum, Sejer se uită înspre mumia de pe targă cu un mai mare 
interes. 

— Atunci am avut noroc. 

— Depinde. 

Doctorul începu să-și spele braţele de la cot în jos. Își frecă 
pielea și unghiile cu o perie timp de mai multe minute și încheie 
prin a le clăti la fel de bine. Apoi se șterse cu hârtie dintr-un 
suport de pe perete, trase un scaun și îl împinse către inspector. 

— N-am găsit prea multe. 

— Nu mă descuraja din prima. Trebuie să fi fost ceva, nu? 

Snorrason își stăvili apetitul și se așeză. 

— Nu eu trebuie să stabilesc valoarea rezultatelor. Dar de 
obicei găsim câte ceva. Pare să fi fost neatinsă. 

— Probabil a fost rapid și puternic. A acţionat pe neașteptate. 
Hainele le-a dat jos după aceea. 


107 


— Probabil. Dar nu sunt semne de violenţă corporală. Nu e 
virgină, dar nu a fost violată sau chinuită în niciun alt fel. A fost 
pur și simplu înecată. După aceea dezbrăcată, frumos și 
elegant. Toţi nasturii de la cămașă sunt la locul lor și toate 
cusăturile sunt întregi. Poate că avea de gând, dar l-a speriat 
ceva. Sau poate că și-a pierdut curajul, potenţa sau cine știe ce. 

— Sau poate că a vrut doar să ne facă să credem că e un 
obsedat sexual. 

— De ce să-și fi dorit asta? 

— Pentru a ascunde motivul real. Și asta poate însemna că se 
ascunde ceva aici, și asta ar trebui urmărit. Că, de fapt, nu eo 
acțiune impulsivă a vreunei persoane cu probleme psihice. In 
plus, cred că l-a însoţit de bunăvoie. Cred că îl cunoștea sau 
poate că a impresionat-o foarte tare. Și din câte am înţeles nu 
era ușor să o impresionezi pe Annie Holland. 

Își deschise un nasture de la geacă și se rezemă de banchetă. 

— Începe. Spune-mi ce ai găsit. 

— O fată de cincisprezece ani, începu Snorrason, ca și cum ar 
fi ţinut o predică. Un metru șaptezeci și patru înălţime, greutate, 
șaizeci și cinci de kilograme, minimum de grăsime, marea parte 
a grăsimii s-a transformat în mușchi de la antrenamentele 
susținute. Poate chiar prea dure pentru o fată de cincisprezece 
ani. Ar trebui să fie mai liniștite la această vârstă, dar poate că 
nu e așa de ușor, odată ce au început. Deci, mulţi mușchi, mai 
mulți decât la majoritatea băieţilor de vârsta ei. Capacitatea 
plămânilor era foarte bună, ceea ce înseamnă că a durat mult 
până și-a pierdut cunoștința. 

Sejer privi în jos la linoleumul de pe podea, dându-și seama că 
era identic cu acela pe care-l avea el acasă, în baie. 

— Cât timp ar lua, de fapt? spuse el încet. Cât timp îi ia unui 
adult să se înece? 

— De la două până la zece minute, în funcţie de condiţia 
fizică. Dacă era în formă bună, așa cum cred eu, aș spune că i-a 
luat cam zece minute. _ 

„Aproximativ zece minute, se gândi Sejer. Inmulţit cu șaizeci, 
fac șase sute de secunde.” Se gândea la tot ce se putea face în 
zece minute. Să facă un duș. Să mănânce. 

— Avea plămânii măriţi. A reacţionat ca majoritatea 
oamenilor, trăgând puternic de câteva ori aer în piept exact 
înainte de contactul cu apa. E ceea ce numim respiration de 


108 


surprise. După aceea și-a închis gura până când și-a pierdut 
cunoștința. O cantitate mică de apă i-a pătruns în plămâni. In 
creier și în măduva oaselor am găsit niște diatomi, un fel de alge 
de silicon, în cantităţi foarte mici, firește. De altfel iazul nu e 
poluat. Cauza morţii e înecul. Nu avea nicio cicatrice după vreo 
operaţie, nicio rană, aluniţă sau tatuaje, niciun fel de modificări 
ale pielii. Culoarea părului e autentică, unghiile erau scurte și 
nelăcuite, niciun fel de particulă care să prezinte interes, în 
afară de mâl. Dinţi foarte frumoși. O singură plombă de plastic 
într-un molar de jos. Nicio urmă de alcool sau de alte chimicale 
în sânge. Nicio urmă de injecție. Mâncase bine în ziua 
respectivă, pâine și lapte. Niciun fel de neregularități ale 
creierului. N-a fost niciodată gravidă. Și, oftă privindu-l pe Sejer, 
nici n-ar fi avut șanse să fie. 

— Ce? Din ce cauză? 

— Avea o tumoare mare pe ovarul stâng, care se întindea 
până la ficat. Malignă. 

Sejer rămase locului, uitându-se la el. 

— Vrei să spui că era grav bolnavă? 

— Da. Vrei să spui că nu știai? 

— Nici părinţii ei nu știau. 

Dădu din cap, în semncănu. 

— Altfel ne-ar fi spus, nu? E posibil să nu fi remarcat? 

— Trebuie să afli dacă avea doctor și dacă el știa. Dar ar fi 
trebuit să simtă dureri în zona abdominală, cel puţin în timpul 
menstruației. Se antrena mult. Poate avea atâta endorfină încât 
nu simţea nimic. Dar problema e că era pe moarte. Mă îndoiesc 
ca ar fi putut să o salveze. Cancerul la ficat e foarte complicat. 

Se uită spre targa unde capul și picioarele lui Annie se zăreau 
de sub cearșaf. 

— Ar fi murit oricum în câteva luni. A 

Informaţia îl făcu pe Sejer să uite complet de ce venise. li luă 
un minut până își puse gândurile în ordine. 

— Oare ar trebui să le povestesc? Părinților ei? 

— Asta tu trebuie să hotărăști. Dar o să te întrebe ce am 
găsit. 

— Asta ar însemna să o mai piardă o dată. 

— Da, aşa e. 

— O să se acuze ei înșiși că nu și-au dat seama. 

— Probabil. 


109 


— Dar hainele? 

— Pline de nămol, mai puţin geaca de vânt pe care v-am 
trimis-o vouă. Dar avea o curea cu o cataramă din alamă. 

— Chiar? 

— O cataramă mare în formă de semilună, cu gură și ochi. S- 
au găsit amprente la laborator. Două amprente diferite. Una era 
a lui Annie. 

Sejer strânse ochii. 

— Și cealaltă? 

— Din păcate e incompletă. Nu prea avem ce să facem cu ea. 

— La naiba, mormăi Sejer. 

— Individul a avut cu siguranţă un rol în jocul ăsta. Dar ne-ar 
putea fi de folos să eliminam suspecţii. E totuși ceva, nu? 

— Dar semnul de pe gât? Poţi să-ţi dai seama dacă era 
dreptaci? 

— Nu, nu pot. Dar fiindcă Annie era într-o formă așa de bună, 
nu putea să fi fost un slăbănog. Trebuie să fi avut loc o ceartă. 
Atunci mă mir că mai e întreagă. 

Sejer se ridică oftând. 

— Acum nu mai e chiar întreagă. 

— Absolut! Poţi să o vezi dacă vrei. Eu nu fac lucru de 
mântuială. 

— Când pot să primesc raportul scris? 

— O să-ţi dăm de veste și poţi să-l trimiţi pe băiatul acela 
cârlionţat. Dar tu? Ai găsit vreun indiciu? 

— Nu, răspunse el melancolic. Nimic. Nu văd niciun motiv pe 
lumea asta pentru care cineva să o fi omorât pe Annie Holland. 

e 

Poate că Annie își alesese titlul unei melodii. Și poate că îi 
găsise un cod? De exemplu, cântecul la flaut, care îi plăcea așa 
de mult și care se numea Cântecul lui Annie. 

Halvor se gândea și se juca în fața monitorului. Ușa care 
dădea în camera de zi era întredeschisă, în caz că îl striga 
bunica. Nu prea mai avea voce, și să se ridice din fotoliu 
presupunea să facă un efort enorm, din moment ce artrita îi 
mânca oasele. Işi sprijini bărbia în mâini și se uită fix pe ecran: 
Access denied, Password required. | se făcuse foame, dar, ca 
multe alte lucruri în acea perioadă, putea să mai aștepte. 

La secţie, Sejer citea. Un mănunchi stufos de foi scrise mărunt 
și prinse într-un colţ. Literele CCB apăreau pe fiecare foaie și 


110 


însemnau Casa de copii Bjerkeli. Copilăria lui Halvor era o 
poveste tristă. Mama zăcuse mai tot timpul în pat, fragilă și 
gemând încontinuu, cu nervii la pământ și dependentă de tot 
mai multe calmante. Nu suporta lumina puternică și nici gălăgia. 
Copiii nu trebuiau să ţipe. „Halvor a fost cu siguranţă martor la 
asemenea runde, se gândea Sejer. E bine că are un serviciu fix 
și, mai presus de toate, că are grijă de bunica lui.” 

Halvor dădea click pe titlurile cântecelor din spaţiul negru, pe 
măsură ce și le amintea. Cuvintele Access denied apăreau 
continuu pe ecran, ca o muscă pe care crezi că ai omorât-o, dar 
care reîncepe să bâzâie de fiecare dată. lIncercase toate 
combinaţiile de cifre posibile. Toate datele de naștere care erau 
de actualitate, până și numărul cadrului de la bicicleta ei, pe 
care îl găsise pe cheia de rezervă păstrată într-un borcănel. 
Avea un DBS Intruder și insistase ca el să aibă una din chei. 
„Trebuia, de fapt, să i-o dea lui Eddie”, se gândi el în timp ce 
scria Intruder pe ecran. 

Problema alcoolului, cu care se confruntase tatăl, și nervii 
slabi ai mamei își lăsaseră amprenta asupra familiei de-a lungul 
anilor. Halvor și fratele lui se descurcaseră întotdeauna singuri 
să mănânce și să bea, dacă găseau ceva prin casă. Tatăl era, de 
regulă, în oraș ca să-și bea, la început, salariul, și apoi, alocaţia. 
Unii vecini îi ajutau cu cât puteau, în mare secret, fără știrea 
tatălui. Cu timpul devenise tot mai violent. Dădea câte o palmă 
sau două la început, iar apoi lovituri cu pumnul. Băieţii se 
strângeau unul în altul fără să scoată niciun cuvânt. Deveniseră 
tot mai slabi și mai tăcuţi. 

„Se pare că Annie nu alesese un cod din cifre, se gândea el. 
Era fată și cu siguranţă găsise ceva mai romantic. Mai mult ca 
sigur o combinaţie de cuvinte. Se gândea la două-trei cuvinte cu 
un înţeles simbolic mai profund. Sau poate un nume, desigur, 
dar le cam încercase pe toate, până și numele mamei ei, deși 
știa că Annie nu l-ar fi ales niciodată chiar pe acela.” Tastase 
până și numele tatălui lui Sølvi, Axel Bjørk, și pe al câinelui 
acestuia, Akilles. Access denied. 

Avea mâinile înguste și degete subţiri. Prea mici să fi putut 
prinde cu ele gâtul unei persoane în stare de ebrietate, de 
necontrolat și pe punctul de a claca. Trebuie să fi fost crunt să 
lupte împotriva tatălui. Cei doi fraţi apăreau la urgente la 
intervale regulate de timp, cu vânătăi și urme de lovituri și cu 


111 


acea privire tipică de căprioară care parcă spunea: „Sunt 
cuminte. Nu mă bate”. De regulă spuneau că se băteau cu 
băieţii de pe stradă, cădeau pe scări sau se răsturnau cu 
bicicleta, doar ca să-și apere tatăl. Acasă le era greu, dar măcar 
era un loc sigur. Alternativa ar fi fost Casa de copii sau părinţi 
adoptivi și riscul de a sta despărțiți unul de celalalt. Halvor 
leșinase de multe ori la școală. Cauza era alimentaţia 
necorespunzătoare și prea puţin somn. El era cel mai mare, iar 
fratele lui mai mic primea mai multă mâncare. 

Halvor începu să caute cărți pe care Annie le citise și de care 
îi vorbea adeseori. Titluri, personaje, replici. Avea destul timp. 
Se simţea foarte aproape de Annie în timp ce făcea asta. 
Găsirea codului era ca și cum ar fi regăsit-o pe Annie. Avea 
sentimentul că ea îi urmărea încercările și poate i-ar fi dat un 
semn după ce va fi căutat îndeajuns. „Informaţia ar fi venit sub 
forma unei amintiri”, își imagina el. Ceva spus de ea odată, ceva 
înmagazinat în mintea lui și care se va arăta numai după căutări 
intense. Își aducea aminte tot mai multe lucruri. Era ca și cum ar 
fi întins o pânză de amintiri în straturi fine, unul după altul, și 
după fiecare strat găsea câte ceva: o excursie cu corturile, cu 
bicicletele sau ieșiri la cinematograf, care fuseseră în număr 
mare. Și apoi râsul lui Annie. Un râs strident, aproape băiețesc. 
Pumnul ei puternic când îl împingea de la spate și-i spunea, într- 
un fel anume: „Dă-te bătut, Halvor!” lubitor și dojenitor în 
același timp. Alte forme de tandrete erau rare. 

De fiecare dată când cei de la Protecţia Copilului își anunțau 
prezența, tatăl îndepărta băutura, spăla și curăța totul, apoi îl 
lua pe cel mic în braţe. Era un bărbat puternic și avea o privire 
pătrunzătoare care îi făcea pe fricoșii de la Protecţia Copilului să 
se retragă imediat. Mama zâmbea ușor de sub pătură. Era o 
răspundere mare pe umerii lui Torkel tot timpul cât ea era 
bolnavă, trebuiau să înţeleagă, iar copiii erau la o vârstă dificilă. 
Așa se retrăgeau de fiecare dată fără să soluţioneze problema. 
Cu toții meritau o a doua șansă. Halvor își petrecea aproape tot 
timpul cu mama și cu fratele mai mic. Nu reușea niciodată să-și 
facă temele, dar avea note bune, oricum. Era destul de talentat. 
Cu timpul, tatăl își pierduse simţul realității. Într-o. zi intrase 
înfierbântat în camera în care dormeau cei doi copii. In noaptea 
aceea, ca de altfel destul de des de atunci, cel mai mic dormea 
în patul lui Halvor. Tatăl avea un cuţit. Halvor l-a văzut lucindu-i 


112 


în mână. O auzeau pe mama lor care gemea din camera ei de 
jos. Brusc, simţi durerea cauzată de cuțitul care îi atinsese 
tâmpla, se aruncă într-o parte, iar cuțitul îi nimeri obrazul, 
tăindu-i-l în două, până la nivelul gurii, unde se lovi de dinţi. 
Brusc, tatăl văzu realitatea, sângele de pe pernă și pe cel mic 
țipând. Se năpusti pe scări afară, în curte. Se ascunse între 
lemnele de foc. Ușa se izbi din nou. 

Halvor se scarpină în colțul gurii cu o unghie ascuţită și își 
aminti cât de încântată fusese Annie de cartea Lumea Sofie’. 
Fiindcă pe ea o chema Annie Sofie, se gândi să scrie numele ei. | 
se păru că ar fi fost un cod ingenios. Dar n-a fost să fie așa. Nu 
se întâmplase nimic. Continuă apoi ca mai înainte, dar stomacul 
începu să-i chiorăie și simţi în tâmple durere. 

Sejer și Skarre închiseră biroul și se îndreptară în josul 
coridorului. 

La Bjerkeli, copiii se simţiseră bine. Halvor se atașase de un 
preot catolic și acesta îl mai vizita pe la cămin. Reușise să 
treacă și examenul de clasa a noua. Fratele mai mic fusese 
adoptat, iar Halvor era singur. În final, se hotărî să se mute la 
bunica lui. Era obișnuit să aibă grijă de cineva. Fără asta se 
simţea de prisos. 

— Interesant că, în ciuda întâmplărilor, mai pot face ceva din 
viața lor, spuse Skarre, dând din cap. 

— Acum nu prea știm exact ce a devenit Halvor, spuse Sejer 
mai sobru. Dar rămâne să vedem. 

Skarre îl aprobă confuz, în timp ce se juca cu cheile de la 
mașină. 

Halvor simţea tot mai tare durerea de cap. Se făcuse în sfârșit 
seară. Bunica era de mult timp singură, iar pe el îl dureau ochii 
de cât stătuse în fața ecranului. Mai continuă puţin, dar nu avea 
nici cea mai vagă idee ce șanse existau să descopere codul lui 
Annie sau ce va găsi dacă ar deschide documentul. Poate că 
avea un secret. Trebuia să-l afle, avea oricum destul de mult 
timp la dispoziţie. Se ridică, în sfârșit, aproape fără chef, ca să 
își ia ceva de mâncare. Lăsă monitorul aprins și merse în 
bucătărie. Bunica se uita la televizor la războiul civil american. Îi 
plăceau soldaţii în uniforme albastre, îi considera mai frumoși. 


? Roman filosofic pentru copii, aparţinând scriitorului norvegian Jostein Gaarder. 
(n.tr.). 


113 


După părerea ei, cei cu uniforme gri aveau oricum un dialect 
urât. 

Skarre conducea ușor și cu viteză redusă. Înţelesese că șeful 
era împotriva condusului cu viteză, iar străzile erau extrem de 
rele, distruse de modificările de teren, înguste și cu multe curbe 
în zona satelor. Era încă răcoare, ca și cum cineva ar fi ţinut 
vara de vorbă într-un alt loc. Păsările care se întorseseră din 
țările calde stăteau cuibărite sub tufișuri, dorindu-și vara. 
Oamenii terminaseră de semănat. Dar totul părea gol. O crustă 
uscată și dură pe unde nimeni nu punea piciorul. 

Halvor îi turnă cereale într-un bol și adăugă mult zahăr. Luă 
totul în sufragerie, și-și puse un șervet ca să nu verse pe masă. 
Lingura îi tremura în mână. Glicemia îi era mereu scăzută și îi 
țiuiau urechile. 

— Un negru a început să lucreze la Cooperativă, spuse bunica 
brusc. L-ai văzut, Halvor? 

— Acum se numește Kiwi. Cooperativa nu mai există. Da, îl 
cheamă Philip. 

— Vorbește cu dialectul de Bergen, spuse ea contrariată. Nu- 
mi plac băieţii care arată așa și vorbesc cu dialect de Bergen. 

— Dar e din Bergen, spuse Halvor, sorbind lapte cu zahăr din 
lingură. S-a născut și a crescut acolo. Părinţii lui sunt din 
Tanzania. 

— Ar fi fost mai bine dacă și-ar fi vorbit propria limbă. 

— Dar dialectul de Bergen e limba lui. În plus, n-ai fi înțeles 
nimic dacă ar fi vorbit swahili. 

— Dar mă sperii de câte ori deschide gura. 

— Ai să te obișnuiești cu asta. 

Așa vorbeau de fiecare dată. De obicei erau de acord. Bunica 
își exprima ultima ei grijă, iar Halvor o liniști, într-un mod simplu 
și ușor, ca și cum ar fi avut de prins un avion de hârtie care 
trebuia refăcut. Mașina se apropia de deal. De la distanţă nu 
părea deloc un loc ospitalier. O poză făcută din avion ar fi 
dezvăluit cât de singuratică era casa, ca și cum ar fi vrut să stea 
izolată de restul satului, mai departe de drum și parţial 
acoperită de tufișuri și pădure. Avea ferestre mici, plasate foarte 
sus în perete. Cadrul din lemn era foarte pal, iar curtea, în parte, 
acoperită cu buruieni. 

Halvor zări o lumină pală prin fereastra sufrageriei. Auzi 
mașina și vărsă puţin lapte pe bărbie. Lumina farurilor din faţă 


114 


pâlpâia în semiîntunericul din cameră. Puțin după aceea erau 
amândoi la ușă și îl priveau. 

— Trebuie să vorbim puţin, i se adresă Sejer prietenește. 
Trebuie să vii cu noi, dar poţi să termini de mâncat mai întâi. 

Nu voia să mănânce mai mult. Nici nu se gândise că o să 
scape așa de ușor, așa că se duse liniștit până în bucătărie și 
clăti bolul în chiuvetă. Apoi trecu prin cameră ca să stingă 
monitorul. Îi șopti ceva bunicii la ureche, apoi îi urmă. Trebuia să 
stea singur în mașină, în spate și asta nu-i plăcea. Îi amintea de 
ceva. 

e 

— Încerc să-mi fac o imagine despre Annie, începu Sejer. Cine 
era și cum trăia. Acum aș vrea sa-mi povestești totul despre ce 
fel de fată era. Ce făcea și ce spunea când erați împreună, 
gândurile și fanteziile tale despre felul cum s-a îndepărtat de 
ceilalți și ce crezi ca s-a întâmplat la lazul Șarpelui. Totul, 
Halvor. 

— Habar n-am. 

— Trebuie să te fi gândit la ceva. 

— M-am gândit enorm de mult, dar n-am ajuns la nicio 
concluzie. 

Liniște. Halvor studia folia protectoare de pe biroul lui Sejer, 
care reprezenta o hartă a lumii, și găsise aproximativ și punctul 
unde locuia el. 

— Tu ai fost o parte importantă din peisajul lui Annie, 
continuă Sejer. Asta încerc să aflu. Incerc să-mi fixez 
coordonatele spațiului în care se mișca. 

— Așadar cu asta vă ocupați? întrebă Halvor îndrăzneț. 
Desenaţi hărți? 

— Poate ai tu alte sugestii mai bune? 

— Nu, reluă el scurt. 

— Tatăl tău e mort, continuă Sejer, analizând cu atenţie chipul 
tânărului, iar Halvor îi simţi prezenţa în cameră ca pe o 
tensiune. Aceasta îl secătuia de puteri. Mai ales atunci când se 
priveau în ochi. De aceea stătea cu capul aplecat. Și-a luat 
singur viaţa. Dar spuneai că ai tăi sunt despărțiți. E greu să 
vorbești despre asta? 

— Am trecut peste acel moment. 

— De asta ai ascuns adevărul? 

— Nu e un lucru cu care să mă laud. 


115 


— Înţeleg. Poţi să-mi spui ce planuri aveai cu Annie, îl întrebă 
Sejer, din moment ce ai așteptat-o la magazinul Horgen în ziua 
omorului? 

Uimirea lui părea foarte naturală. 

— Scuzaţi-mă, dar acum o luaţi razna! 

— O motocicletă a fost văzută în apropiere la o oră 
importantă. Tu erai plecat cu a ta. Puteai fi tu. 

— Verificaţi marca motocicletei cât de repede puteți. 

— Asta e tot ce ai de spus? 

— Da. 

— O să verific. Vrei să bei ceva? 

— Nu. 

Se făcu din nou liniște. Halvor asculta. Cineva râdea prin 
apropiere. Părea ireal. Annie murise, și oamenii urlau și se 
purtau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Ai avut vreodată impresia că Annie era bolnavă? 

— Ce? 

— Ai auzit-o vreodată să se plângă de dureri, de exemplu? 

— Nimeni nu era mai sănătos ca Annie. Dar era bolnavă? 

— Îmi este interzis să divulg anumite informaţii, chiar dacă aţi 
fost apropiaţi. Nu ţi-a spus niciodată? 

— Nu. 

Vocea lui Sejer nu era neprietenoasă, dar vorbea rar și clar, și 
asta imprima figurii sale îmbătrânite destul de multă autoritate. 

— Povestește-mi despre munca ta. Ce faci la fabrică? 

— Ne  mutăm dintr-un loc  într-altul. O săptămână 
împachetăm, alta supraveghem mașinile, iar alta ieșim pe teren. 

— Îţi place? 

— Te obișnuiești și nu te mai gândești, spuse el pe un ton jos. 

— Nu te mai gândești? 

— La ceea ce faci. Faci totul mecanic și poţi să te gândești la 
altceva. 

— De exemplu? 

— La orice altceva, răspunse el trist. 

Vocea avea un ton respingător. Poate că nu-și mai dădea 
seama, dar părea să fie un obicei din copilărie, după atâţia ani 
de certuri și de scandal, când fusese nevoit să cântărească 
fiecare cuvânt în parte. 

— Cu ce îţi ocupi timpul mai nou? Mai ales timpul pe care ţi-l 
petreceai cu Annie? 


116 


— Încerc să aflu ce s-a întâmplat, izbucni el. 

— Ai vreo idee? 

— Caut în memorie. 

— Nu sunt sigur că îmi povestești tot ce știi. 

— Nu i-am făcut nimic lui Annie. Dar credeţi că eu am făcut-o, 
nu-i așa? 

— Sincer să fiu, nu știu. Ar trebui să mă ajuţi, Halvor. Dar se 
poate ca Annie să fi trecut printr-un proces de modificare a 
personalităţii. Ești de acord cu mine? 

— Da. 

— Mecanismul din spatele acestor transformări e, în parte, 
cunoscut. Unii factori revin. De exemplu, oamenii se pot 
schimba drastic dacă pierd pe cineva apropiat. Sau dacă sunt 
supuși unor accidente grave, sau dacă sunt loviți de vreo boală. 
Tineri pe care i-am știut întotdeauna cumsecade, silitori și 
conștiincioși pot deveni dintr-odată nepăsători, deși fizic vorbind 
sunt în regulă. Un alt lucru care poate duce la astfel de 
schimbări e consumul de droguri. Sau un atac violent, cum ar fi 
un viol. 

— A fost violată? 

Nu îi răspunse. 

— Recunoști ceva din ce ţi-am povestit? 

— Cred că avea un secret, spuse el în final. 

— Crezi că avea un secret? Continuă. 

— Ceva care i-a distrus toată viaţa. Ceva de care nu reușea să 
scape. 

— Vrei să-mi spui că nu știi despre ce era vorba? 

— Așa e. Nu știu. 

— Cine, în afară de tine, o mai cunoștea bine pe Annie? 

— Tatăl ei. 

— Dar nu prea vorbeau unul cu altul, nu? 

— Dar se puteau cunoaște totuși destul de bine. 

— Așa deci. Dacă ar fi avut cineva șansa sa înţeleagă ceva din 
tăcerea ei, acela era Eddie? 

— Depinde dacă îl faceţi să spună ceva. Mai bine îl aduceţi 
singur, fără Ada. Atunci vorbește mai mult. 

Sejer îl aprobă. 

— L-ai cunoscut vreodată pe Axel Bjark? 

— Tatăl lui Sølvi? L-am văzut o dată. Am fost cu fetele în 
vizită. 


117 


— Ce crezi despre el? 

— Cumsecade. Ne-a rugat insistent să revenim. A rămas 
foarte nefericit după ce am plecat. Dar Ada se împotrivea 
întotdeauna, iar Sølvi trebuia să meargă pe ascuns. La un 
moment dat n-a mai suportat și i-a făcut pe plac Adei. 

— Cum e Salvi? 

— N-am multe de spus despre ea. Aţi văzut-o, asta e. 

Sejer își ascunse faţa între palme, sprijinindu-și fruntea. 

— Nu putem să ne luăm o Cola? E așa de uscat aerul aici. 
Numai sintetice, fibre din sticlă și mizerie. 

Halvor fu de acord și se mai relaxă puţin. Dar apoi deveni din 
nou încordat. Poate că era doar o tactică cu acest sentiment de 
simpatie din partea inspectorului de poliţie încărunţit. Nu era 
așa de drăguţ fără motiv. Doar făcuse cursuri, studiase tehnica 
și psihologia interogatoriului. Știa cum să găsească o fisură și să 
repare lucrurile. Ușa se izbi în urma lui, iar Halvor profită de 
ocazie să-și întindă puţin picioarele. Merse la fereastră și se uită 
afară, dar fără să vadă altceva decât peretele din beton cenușiu, 
care era de fapt judecătoria, și câteva mașini de poliţie parcate. 
Pe birou era un calculator, un Compaq american. Poate că acolo 
găsiseră date despre copilăria lui. Poate că aveau și ei coduri, la 
fel ca Annie, informaţiile erau chestiuni delicate. Se întreba ce 
fel de coduri o fi având și cine le făcuse. 

Sejer reveni și indică din cap spre monitor. 

— Este doar o jucărie. Nu prea mă interesează. 

— De ce? 

— Nu prea e de partea mea. 

— Bineînţeles că nu. Nu poate ţine partea nimănui, de aceea 
poţi practic sa te bazezi pe el. 

— Şi tu ai unul la fel, nu-i așa? 

— Nu, eu am un Macintosh. Îl folosesc pentru jocuri. Eu și cu 
Annie obișnuiam să jucăm împreună. 

Se mai deschise puțin și zâmbi cu jumătate de gură. 

— Îi plăcea cel mai mult să coboare panta pe schiuri. În felul 
ăsta își putea alege zăpada, pietrișul, granule mai dure sau mai 
fine, temperatura mai umedă sau mai uscată, lungimea și 
greutatea schiurilor, condiţiile de vânt și toate cele. Annie 
câștiga de fiecare dată. Întotdeauna își alegea ruta cea mai 
complicată, fie Deadquin's Peak sau Stonies. Alegea să coboare 


118 


panta, în toiul nopţii pe timp de furtună, pe zăpadă umedă și pe 
cele mai lungi schiuri, iar eu n-aveam nicio șansă. 

Sejer se uită la el fără să înțeleagă nimic și dădu din cap. 
Turnă Cola în două căni de plastic, apoi se așeză din nou. 

— ÎI cunoşti pe Knut Jensvoll? 

— Antrenorul? Știu cine e. Mergeam cu Annie la meciuri 
câteodată. 

— Ţi-a plăcut de el? 

Ridică din umeri. 

— Nu era tocmai un tip în regulă, poate? 

— Se ţinea cam mult după fete, cred. 

— Și după Annie? 

— Glumești! 

— În niciun caz. Te întreb doar. 

— N-a îndrăznit. Nu s-a lăsat ademenită. 

— Așadar era dură? 

— Da. 

— Dar nu pot să înțeleg, Halvor. Dădu cana de plastic la o 
parte și se aplecă peste masă. Toata lumea vorbește frumos 
despre Annie, de cât de puternică, de sportivă și de integră era. 
Prea puţin preocupată de felul cum arăta, aproape de neatins. 
„Nu se lăsa ademenită.” Dar totuși a plecat cu cineva până 
departe în pădure și până la marginea apei. Se pare că de 
bunăvoie. Și apoi - a coborât vocea - s-a lăsat ucisă. 

Halvor se uită îngrozit la el, ca și cum i s-ar fi arătat absurdul 
în toată oroarea lui. 

— Cineva trebuie să fi avut putere asupra ei. 

— Dar era cineva care avea putere asupra lui Annie? 

— Nimeni cunoscut mie. Și în niciun caz eu. 

Sejer bău din Cola. 

— Al naibii că n-a lăsat nimic în urma ei. Un jurnal, de 
exemplu. 

Halvor își bagă nasul în cană și bău din ea mai mult timp. 

— Dar se poate să fie așa? continuă Sejer. Se poate să fi avut 
cineva o asemenea influență asupra ei? Cineva pe care nu 
îndrăznea să-l sfideze? Se poate ca Annie să fi fost implicată în 
ceva periculos, despre care nu trebuia să se afle? Se poate să o 
fi presat cineva în vreo privință? 

— Annie era în regulă. Nu cred să fi făcut vreo prostie. 


119 


— Se pot face o mulţime de prostii și totuși să fii în regulă, 
spuse Sejer gânditor. O singură faptă nu spune multe despre un 
om. 

Halvor reţinu exact acele cuvinte și le păstră pentru el. 

— Există droguri prin satul vostru? 

— Da, normal. Au existat de ani de zile. Apare și poliţia la 
anumite intervale și face câte o razie prin localul din centru. Dar 
nu are nicio legătură cu asta. Annie n-a pus niciodată piciorul 
acolo. Din când în când își mai făcea cumpărăturile la chioșcul 
de alături. 

— Halvor, spuse Sejer pe un ton serios, Annie era o fată 
liniștită, retrasă, căreia îi plăcea să-și conducă propria viaţă. Dar 
gândește-te: crezi că îi era frică de ceva? 

— Nu tocmai frică. Dar era... închisă. Uneori chiar nervoasă, 
alteori resemnată. Dar am văzut-o și atunci când îi era frică. Nu 
că ar avea vreo legătură cu asta, dar îmi aduc bine aminte. Uită 
de el și începu să povestească foarte serios. Mama, tatăl și cu 
Salvi erau la Trondheim, unde fetele au o mătușă. Eu și Annie 
eram singuri acasă. Urma să dorm la ea. Asta era astă 
primăvară. Mai întâi am mers cu bicicletele și apoi am stat până 
noaptea târziu și am ascultat CD-uri. Era destul de cald, așa ca 
ne-am hotărât sa dormim în cort, în gradină. Am pregătit totul și 
am mers să ne spălăm pe dinţi. Eu m-am culcat primul. Annie a 
venit după aceea, stătea ghemuită și desfăcea sacul de dormit. 
Acolo era o viperă. Un șarpe mare, negru, încolăcit în sacul ei de 
dormit. Ne-am năpustit afara din cort, și eu am mers după 
vecinul care locuiește pe partea cealaltă a străzii. El spunea că 
șarpele se urcase în sacul de dormit ca să se încălzească și a 
reușit să-l omoare, în final. Lui Annie i-a fost atât de frică încât a 
vomitat. De atunci, tot timpul trebuia să-i scutur sacul de dormit 
când mergeam cu corturile în excursie. 

— O viperă în sacul de dormit? Sejer se îngrozi amintindu-și 
de propriile excursii cu cortul din tinereţea îndepărtată. 

— E plin de șerpi pe dealul Fagerlund, e teren stâncos acolo. 
Noi întindem untură și așa mai alungăm o parte dintre ei. 

— Untură? De ce? 

— Mănâncă din ea până când cad în amorţeală. Atunci poți 
să-i culegi și cu mâna. 

— In plus mai aveţi și șarpele-monstru de pe fundul fiordului, 
nu? 


120 


Sejer zâmbi. 

— Exact, răspunse Halvor dând și din cap. L-am văzut și eu. 
Se arată numai o dată, în anumite condiţii de vânt. De fapt, este 
o stâncă aflată cu mult sub suprafața apei, iar atunci când 
vântul își schimbă direcţia și bate înspre larg, apa spumegă 
puternic de trei-patru ori. Apoi se liniștește. E înfricoșător. Toată 
lume știe ce e, dar dacă ești singur prin acele locuri, nu te poți 
îndoi nicio clipă că se poate ridica ceva din adâncuri. Prima oară 
când l-am văzut, am vâslit ca un nebun fără să privesc înapoi 
nici măcar o dată. 

— Dar nu există niciun suflet pe lume care să-i fi dorit vreun 
rău lui Annie? 

— Niciunul, răspunse el ferm. M-am tot gândit la ce s-a 
întâmplat și nu înţeleg nimic. Trebuie să fi fost un nebun. 

e 

„Da, se gândi Sejer, se prea poate să fi fost un nebun.” ÎI 
conduse pe Halvor înapoi acasă. Duse mașina chiar până la 
trepte. 

— Trebuie să te trezești devreme mâine, spuse el prietenește. 
S-a făcut cam târziu. 

— Nu e nicio problemă. 

Halvor îl plăcu și nu prea. Era complicat. 

Sări din mașină, închise ușa cu grija, sperând ca bunica să fi 
adormit. Ca să fie sigur, aruncă o privire prin ușa întredeschisa 
și auzi ca sforăia. Apoi se așeză din nou în fața monitorului și 
continuă de unde rămăsese. Își amintea în permanenţă lucruri 
noi, până și faptul că Annie avusese o pisică cu ceva timp în 
urmă, și pe care au găsit-o sub un nămete de zăpadă, turtită 
precum o pizza. Tastă numele „Baghera”. Nu se întâmplă nimic. 
Dar nici nu se aștepta să se întâmple. Vedea acest proces ca pe 
unul de durată, dar totuși se găseau și alte posibilităţi. Undeva, 
într-un colț al minţii, răsărea gândul de a rezolva problema într- 
un mod mai simplu. Dar încă nu-și pierduse curajul. În plus, asta 
ar fi însemnat să trișeze. Dacă reușea să afle codul de unul 
singur era, după părerea lui, o infracţiune mai mică. Se scarpină 
pe ceafă, iar apoi scrise „Top Secret”, în spaţiul negru. Ca să fie 
sigur. Imediat după aceea scrise și „Annie Holland” de la stânga 
la dreapta și invers, asta pentru că își dădu brusc seama că nu 
încercase cea mai simplă și mai apropiată posibilitate, pe care 
bineînțeles că Annie nu o folosise, așa cum nu folosise nici 


121 


Access denied. S-a dat puţin mai în spate, s-a întins ușor, din 
nou cu mâna la ceafă. Simţea niște înţepături, ca și cum avea 
ceva pe ceafă care-l irita. Nu avea nimic, dar sentimentul 
persista. Uimit, se întoarse și se uită pe fereastră. Din impuls, se 
ridică și trase perdelele. Avea un sentiment intens că cineva îl 
urmărea și asta îl sperie. Stinse repede lumina. Afară se auzeau 
vag niște pași, ca și cum cineva încerca să fugă fără să se facă 
simţit. Se uită printr-o crăpătură din perdea, dar nu văzu pe 
nimeni. Știa totuși că fusese cineva acolo, percepea asta cu 
întreaga lui fiinţă, ca o certitudine incontestabilă, aproape fizică. 
Închise calculatorul, aruncă hainele de pe el și se strecură sub 
plapumă. Stătea acolo, tăcut precum un șoarece și asculta. Se 
făcuse o liniște ca de mormânt, nu se auzea nici măcar foșnetul 
copacilor de-afară. Dar apoi, după câteva minute, auzi o mașină 
pornind. 
e 

Knut Jensvoll nu auzi mașina pentru că era ocupat cu o 
bormașină electrică. Urma să pună niște rafturi pe care să usuce 
pantofii sport umezi, după antrenamente. Când făcu o pauză 
auzi soneria de la ușă. Se uită repede pe fereastră și-l zări pe 
Sejer, care stătea impunător pe treapta superioară. Se gândise 
că s-ar putea să vină. Stătu o clipă, ca să-și revină, după care își 
aranjă hainele și bretonul. Trecuse deja printr-o serie de 
întrebări, în gând. Se simţea pregătit. 

Un singur lucru nu-i dădea pace lui Jensvoll. Dacă aflaseră de 
viol. De altfel, era și motivul pentru care veniseră. Un criminal 
rămâne tot criminal. Era un sistem pe care-l cunoștea destul de 
bine. Afișă deodată o figură îngrijorată și se gândi că ar putea 
să-i pună pe gânduri, așa că se adună și încercă, în schimb, să 
zâmbească. Apoi își aminti ca Annie murise și reafișă aceeași 
figură. 

— Poliţia. Putem intra? 

Jensvoll le făcu semn că da. 

— Merg doar să închid ușa de la spălătorie. Le făcu semn să 
intre, dispăru pentru o clipă, apoi reveni. Il privi îngrijorat pe 
Skarre, în timp ce acesta își scotea caietul de notițe din geacă. 
Jensvoll era mai bătrân decât crezuseră, se apropia sigur de 
cincizeci de ani și era într-o formă excelentă. Părea să aibă 
kilogramele bine distribuite, un corp puternic, sănătos și bine 


122 


întreținut, o culoare vie în obraji, o coamă de păr roșu și o 
mustață îngrijită. 

— Presupun ca e legat de Annie? întrebă el. 

Sejer îi confirmă. 

— Niciodată n-am fost mai îngrozit ca acum. Am cunoscut-o 
foarte bine, cred că pot să declar asta. Dar nu mai era în club de 
ceva timp. De altfel, a fost o tragedie, căci nimeni n-a mai putut 
s-o înlocuiască. Acum avem o fată speriată în poartă, care are 
tendinţa să se arunce la pământ când vine mingea. Dar măcar 
umple și ea jumătate din poartă. 

Se opri din vorbă și roși. 

— Da, într-adevăr, e o tragedie, spuse Sejer, mai aspru decât 
ar fi dorit. De când n-aţi mai văzut-o? 

— După cum v-am spus, nu mai activa în club. De toamna 
trecută. Din noiembrie, cred. 

Se uită în ochii lui Sejer. 

— Scuzaţi-mă, dar mi se pare ciudat. Locuiește la două sute 
de metri mai sus de dumneavoastră, nu? 

— Da, nu, am mai trecut de câteva ori pe lângă ea, cu 
mașina. Am crezut că întrebaţi când am avut ultima oară de-a 
face cu ea. Adică la antrenamente. Dar de văzut, am mai văzut- 
o, bineînţeles, în centru, poate prin magazine. 

— Atunci vă întreb altfel: când aţi văzut-o pe Annie ultima 
oară? 

Jensvoll se gândi puţin. 

— Nici nu știu dacă reușesc să-mi amintesc. A trecut ceva 
timp. 

— Nu ne grăbim. 

— Acum vreo două-trei săptămâni, poate. La poștă, cred. 

— Aţi vorbit? 

— Doar ne-am salutat. Nu mai era așa de vorbăreaţă. 

— De ce a încetat să mai fie portar? 

Ridică din umeri. 

— Mă tem că am insistat cam mult să o fac să se 
răzgândească, dar fără folos. Era plictisită. Nu am crezut-o, dar 
astea au fost spusele ei. Voia, în schimb, să alerge. Și asta și 
făcea, seara și dimineaţa. De multe ori treceam cu mașina pe 
lângă ea, jos în vale. Alerga cu viteză maximă, cu picioarele ei 
lungi, încălţată cu pantofi de sport scumpi. Holland nu se 
zgârcea când era vorba de fată. 


123 


Jensvoll se aștepta ca ei să atingă subiectul, nu-și făcea iluzii 
că ar putea scăpa. 

— Locuiţi singur? 

— Am divorțat cu ceva timp în urmă. Soţia a luat copiii cu ea 
și a plecat. Acum sunt singur și mă simt bine. Nu prea mai am 
mult timp liber după ce termin cu munca și cu antrenamentul. 
Am și o echipă de băieţi, iar eu joc și în echipa Old Boys. Sunt 
plecat cam doisprezece ore din douăzeci și patru. 

— N-aţi crezut-o atunci când v-a spus că era plictisită. Care 
credeţi că a fost adevăratul motiv? 

— Nu pot să-mi dau seama. Dar avea prieten și asta cere 
timp. El nu era deloc atletic, un slăbănog, cu picioare subţiri. 
Palid și fragil ca o păstaie. A venit la meciuri de câteva ori, 
stătea ca un băț pe banca din faţă, fără să scoată un sunet. 
Urmarea mingea, dintr-o parte în alta, fără oprire. Când plecau, 
nici măcar nu-i lua el rucsacul. Nu era pentru ea. Era mai 
puternică decât unul ca ăsta. 

— Dar mai erau încă împreună. 

— Nu mai spuneţi? Da, fiecare cu gusturile lui. 

Sejer privea în jos și se gândea la ale lui. 

— Rutina mă obligă să vă întreb: unde aţi fost lunea trecută, 
între 11:00 și 14:00? 

— Luni? Vreţi să spuneţi, în ziua aceea? La serviciu, 
bineînţeles. 

— Și asta se poate confirma la depozit? 

— Merg mult cu mașina la acea oră. Livram marfă la 
domiciliu. 

— Așadar eraţi în mașina? Singur? 

— În mare parte, eram în mașină. Am dus două dulapuri de 
haine la o vilă din Radtangen, o pot confirma și cei de acolo. 

— La ce oră eraţi acolo? 

— Între unu și două, poate. 

— Mai precis, domnule Jensvoll. 

— Mda, era mai degrabă două. 

Sejer făcu un calcul în minte. 

— Și orele de dinainte? 

— Am tot mers pe ici, pe colo. Am dormit mai mult. Și mi-am 
luat o jumătate de oră pentru solar. Suntem stăpânii timpului 
nostru, practic. De multe ori lucrez peste program și nu sunt 


124 


plătit pentru asta. Așadar, nu am conștiința încărcată. Chiar și 
șeful are tendinţa să... 

— Unde aţi fost, domnule Jensvoll? 

— Am întârziat în ziua aceea, își drese el glasul. Am ieșit cu 
cineva în oraș duminică. E o prostie, firește, să ieși duminică 
seara în oraș când trebuie să te trezești a doua zi, dar așa a 
fost. Am venit pe la unu și jumătate noaptea, cam așa. 

— Cu cine eraţi? 

— Un amic. Erik Fritzner. 

— Fritzner? Vecinul lui Annie? 

— Da. 

— Așa? 

Sejer dădu din cap, privindu-l pe antrenor, cu bretonul lui 
buclat și cu fața bronzată. 

— Credeţi că Annie era o fată atrăgătoare? 

Jensvoll înțelese aluzia. 

— Ce fel de întrebare mai e și asta? 

— Răspundeţi, vă rog. 

— Bineînţeles. Aţi văzut cu siguranţă poze. 

— Da, am văzut, răspunse Sejer. Nu era numai frumoasă fizic, 
dar destul de dezvoltată pentru vârsta ei. Mai matură decât 
majoritatea adolescentelor, într-un fel. Sunteţi de acord cu 
mine? 

— Da, într-o oarecare măsură. Pe mine mă preocupau mai 
mult abilităţile ei în poartă. 

— Bineînţeles, mi se pare normal. Dar altfel? Aveaţi vreodată 
conflicte cu fetele? 

— Ce fel de conflicte? 

— Vă întreb dacă aţi avut conflicte, spuse Sejer pe un ton 
calculat. De orice fel. 

— Da, am avut, firește. Adolescentele sunt firi explozive. Dar 
era vorba de chestiuni obișnuite. Niciuna nu voia să o 
înlocuiască pe Annie, niciuna nu voia să stea pe bancă. Perioade 
de chicoteli interminabile. lubiţi prin tribune. 

— Dar cu Annie? 

— Da, ce-i cu ea? 

— Aţi avut vreodată conflicte cu Annie? 

Își împreună braţele, dând totodată din cap. 

— Da, am avut. În ziua în care a sunat să spună că se retrage. 
Am pronunţat câteva cuvinte disperate de la care ar fi trebuit să 


125 


mă abţin. Poate că a luat asta drept un compliment, cine știe. A 
încheiat convorbirea, a închis receptorul și în ziua următoare a 
predat costumul. Nimic mai mult. 

— Și a fost singura dată când aţi avut o neînțelegere? 

— Da, așa e. Singura. 

Sejer se uită la el și îi făcu un semn lui Skarre. Conversaţia se 
încheiase. Se îndreptă spre ușă, Jensvoll îi conduse și un fel de 
frustrare ascunsă părea pe punctul sa izbucnească. 

— Sincer vorbind, spuse el iritat, în clipa în care Sejer 
deschise ușa, de ce vă prefaceţi că nu mi-ați scotocit prin 
cazier? Credeţi că nu am atâta imaginaţie încât să-mi dau 
seama că e primul lucru pe care-l faceţi? Și că de aceea sunteți 
aici? Știu cum gândiţi. 

Sejer se întoarse și-l privi. 

— Aveţi cea mai vagă idee ce se va întâmpla cu echipa mea 
dacă povestea asta se va răspândi prin sat? Fetele vor fi închise 
în camerele lor. Toată echipa de atletism se va nărui precum o 
casă dărăpănată și atâţia ani de muncă vor fi reduși la zero! Işi 
ridica tonul vocii pe măsură ce vorbea. Și dacă este un lucru de 
care satul are nevoie, ăla este echipa de handbal. Restul stau 
prin baruri și își cumpără droguri. Este de fapt singura 
alternativă. Doar ca să știți ce veţi provoca dacă răspândiţi ceea 
ce știți. În plus, asta a fost acum unsprezece ani! 

— N-am spus nici măcar un cuvânt legat de asta, îi răspunse 
Sejer calm. Și dacă vă veţi mai tempera vocea, probabil că 
oamenii n-o să afle. 

Jensvoll se calmă și roși. Se retrase instantaneu în hol, iar 
Skarre închise ușa după el. 

— Dumnezeule, zise acesta. O mină de teren cu păr și 
mustață. 

— Dacă am fi avut destui oameni, spuse Sejer dur, l-aș fi 
aranjat puțin. 

— De ce? 

Skarre se uita nedumerit la el. 

— Doar ca să fiu urâcios, probabil. 

e 

Fritzner stătea întins pe spate în iolă și lua câte o gură din 
berea Hansa Premium. După fiecare înghiţitură trăgea câte un 
fum din ţigară, în timp ce creierul îi era complet absorbit de 
lectura cărţii pe care o sprijinea de genunchi. Un val de bere și 


126 


de nicotină i se infiltra în sânge. După o clipă, lăsă berea 
deoparte și merse la fereastră. De acolo putea vedea fereastra 
camerei lui Annie. Perdelele erau trase chiar dacă era doar 
amiază, ca și cum camera ei n-ar mai fi fost o cameră obișnuită, 
ci un loc sfânt în care nimeni nu mai avea voie să se uite. Se 
vedea o lumină slabă de la o veioză. „Poate cea de pe birou”, se 
gândi el. Apoi se uită spre drum și văzu mașina poliţiei parcată 
în dreptul căsuțelor poștale. Tânărul ofițer cu părul creț venea 
spre case. Probabil mergea la familia Holland ca sa le mai dea 
detalii. 

Nu părea să fie foarte serios. Mergea cu pași lenți, cu faţa 
spre cer, o figură subţire cu niște cârlionţi mari, sigur în ciuda 
regulamentului de serviciu. Deodată se întoarse la stânga și 
merse spre curtea lui. Fritzner se încruntă. Se uită automat spre 
stradă ca să vadă dacă vizita aceasta fusese înregistrată de 
către vecini. Fusese. Isaksen era în curte și aduna frunze. 

Skarre salută, intră și merse spre fereastră, exact cum făcuse 
și el. 

— Vă puteţi uita în camera lui Annie de aici, constată el. 

— Da, am să mă uit. 

Fritzner continuă. 

— De fapt sunt un nenorocit bătrân. Stăteam adeseori, mă 
holbam și salivam, în speranţa că văd ceva. Dar nu era genul 
care să se expună. Întâi își trăgea perdelele, și apoi își dădea 
puloverul jos. Puteam să-i văd silueta dacă aprindea lumina din 
tavan și perdeaua nu avea prea multe falduri. Nu era rău nici 
atât. Nu-și putu reține un zâmbet la vederea expresiei lui 
Skarre. Să fiu sincer, continuă el, așa ar trebui să fim cu toţii. N- 
am avut niciun chef să mă însor. Dar totuși mi-ar fi plăcut să am 
un copil sau doi, așa, ca să las și eu ceva în urmă. Și mai ales cu 
Annie. Era o femeie care-ţi stârnea pofte de reproducere, dacă 
înțelegeţi ce vreau să spun. 

Skarre nu-i răspunse încă. Stătea și mesteca o sămânță de 
susan rămasă printre măsele. 

— Înaltă și suplă, cu umerii laţi, picioarele lungi. Ageră la 
minte. Frumoasă precum o zână din pădurea Finn. Cu alte 
cuvinte, un bagaj genetic de primă clasă. 

— Dar era doar o adolescentă. 

— Au timp să mai crească. 

— Da, dar poate nu și Annie, completă el scurt. 


127 


— Serios vorbind, reluă, mă apropii de cincizeci de ani și am 
la fel de multe fantezii ca alţi bărbaţi. Sunt și singur, pe 
deasupra. Dar când ești burlac, trebuie să ai unele privilegii, nu 
credeți? Nu stă nimeni în bucătărie, la cratiţă, în timp ce eu mă 
uit după femei. Dacă aţi fi locuit vizavi de Annie, nu v-aţi fi 
aruncat și dumneavoastră o privire în casă din când în când? 
Doar nu e o crimă, nu? 

— Nu, nue. _ 

Skarre studie iola și jumătatea de bere de pe margine. Incepu 
să analizeze dacă era destul de mare ca să... 

— Aţi găsit ceva? întrebă Fritzner curios. 

— Bineînţeles. Avem martori muţi. Știţi, o sumedenie de 
lucruri peste tot. Cu toţii lasă câte ceva în urmă. 

Skarre se uita la Fritzner în timp ce spunea asta. Bărbatul 
stătea cu o mână în buzunar, iar prin material se vedea cum își 
strânge pumnul. 

— Înţeleg. Știţi probabil că avem și un idiot în sat? 

— Poftim? 

— Un bolnav mintal care locuiește cu tatăl său pe strada 
dinspre Kollen. El are, se pare, un interes deosebit pentru femei. 

— Raymond Lâke. Da, îl știm. Dar nu e bolnav mintal. 

— A, nu, nu e? 

— Are doar un cromozom în plus. 

— Aș spune mai degrabă că are ceva în minus, dacă m-ai 
întreba pe mine. 

Skarre clatină din cap și se uită din nou spre fereastra 
acoperită a casei familiei Holland. 

— De ce credeţi că se bagă o viperă într-un sac de dormit? 

Fritzner făcu ochii cât cepele. 

— Dumnezeule, câte știți! Și eu m-am întrebat același lucru. 
Chiar uitasem, dar a fost o dramă, pe cuvânt. Și ce adăpost de 
hibernat, nu-i așa? Din acela cu puf, cum sunt sacii de dormit de 
la Ajungilak. Stăteam aici în iolă cu un whisky, când a sunat la 
ușă prietenul ei. Văzuseră că era lumină înăuntru. Annie stătea 
într-un colț al camerei de zi, albă ca varul. Arăta destul de 
rezistentă, dar nu și atunci. Arăta într-adevăr speriată. 

— Cum aţi reușit să-l scoateţi? întrebă Skarre curios. 

— Dragul meu, dar a fost o nimica toată. Cu găleata mea. Mai 
întâi am făcut o gaură în fundul galeții cu o suliță, cam de 
mărimea unei monede. Am intrat în cort. Nu mai era în sac, se 


128 


strecurase într-un colț și se încolăcise acolo. Era uriaș. Am 
aruncat găleata deasupra lui și am pus piciorul peste ea. Prin 
gaură am dat cu spray Baygon. 

— Ce e ăla? 

— Un insecticid foarte toxic. Nu se vinde în magazine. Șarpele 
a murit pe loc. 

— Atunci de unde aveţi acces la așa ceva? 

— Lucrez la Anticimex. Pentru distrugerea vieţuitoarelor 
dăunătoare. Muște, gândaci sau orice fel de insecte. 

— Aha? Și apoi? 

— Și apoi prietenul ei a adus un cuţit, am tăiat porcăria aia în 
două, am pus-o într-o pungă și l-am aruncat în coșul meu de 
gunoi. Chiar îmi era milă de Annie. Nici n-a îndrăznit să doarmă 
în patul ei în seara aceea. Dădu din cap la reamintirea acelui 
moment. Dar n-aţi venit aici ca să vorbim de cariera mea de 
Superman, nu-i așa? De ce-aţi venit de fapt? 

— Păi, spuse Skarre, îndepărtând un cârlionț de pe frunte... 
Șeful spune că trebuie să luăm întotdeauna de două ori pulsul. 

— Așa vasăzică? Ei bine, pulsul meu e destul de stabil. Dar 
încă nu pot să concep faptul că cineva i-a luat viaţa lui Annie. O 
fată cu totul obișnuită. Aici, în acest sat, pe strada asta. Nici 
familia ei nu poate să conceapă acest lucru. De acum o să-i 
păstreze camera neatinsă ani de zile, exact ca în clipa când a 
părăsit-o. Am mai auzit asta. Crezi că poate fi vorba de o dorinţă 
ascunsă că ar putea să reapară la un moment dat? 

— Poate. Veţi merge la înmormântare? 

— Toţi din sat vin. Așa se întâmplă când stai într-un loc mic. 
Nu-ţi ajută să faci ceva în secret. Oamenii simt că e dreptul lor 
să participe. E o chestiune reciprocă. Imposibil să ţii un secret. 

— Poate că e un avantaj pentru noi, spuse Skarre, dacă 
ucigașul e de prin aceste locuri. 

Fritzner merse până la iolă, luă sticlă și o goli. 

— Credeţi ca e de pe-aici? 

— Să zicem că sperăm. 

— Eu nu prea sper. Dar dacă e așa, sper să-l prindeţi cât mai 
repede. Probabil că toate cele douăzeci de case de pe stradă au 
înregistrat faptul că ai venit la mine. Pentru a doua oară spuse 
lucrul acesta. 

— Vă deranjează? 

— Bineînţeles. Vreau să continui să locuiesc aici. 


129 


— Dar nu e niciun motiv să nu o faceţi. 

— Vom vedea. Fiind burlac, sunt mai expus. 

— De ce? 

— Nu li se pare normal ca un bărbat să nu aibă o femeie. Se 
așteaptă ca fiecare să-și găsească o femeie, mai ales când se 
apropie de patruzeci de ani. Dacă nu se întâmplă, atunci trebuie 
să existe un motiv. 

— Acum cred că deveniți paranoic. 

— Nu știți cum e să locuiești așa de îngrămădit. Vor veni zile 
grele de-acum încolo pentru foarte mulţi dintre noi. 

— Vă gândiţi la cineva anume? 

— Într-un fel, da. 

— Jensvoll, de exemplu? 

Nu răspunse. Stătu și se gândi puţin. Se uită cu coada ochiului 
la Skarre și păru că ia brusc o decizie. Își scoase o mână din 
buzunar, în care ţinea ceva. 

— Voiam doar să-ţi arăt asta. 

Skarre se uită la el. Părea să fie un elastic de păr, îmbrăcat în 
material albastru și cu periuţe pe el. 

— E al lui Annie, spuse Fritzner, privindu-l fix. L-am găsit în 
mașină. Pe jos, în faţă, între scaun și ușă. Am dus-o cu mașina în 
centru cam acum o săptămână. Elasticul a rămas de atunci la 
mine. 

— Și de ce vreţi să mi-l daţi mie? 

Oftă. 

— Puteam să tac, nu? Să-l fi ars în șemineu, fără să spun 
măcar o vorbă. Vreau să vă arăt că joc cu cărţile pe masă. 

— Nu m-am gândit nicio clipă că aţi juca altfel, spuse Skarre. 

Fritzner zâmbi. 

— Credeţi că-s prost? 

— Posibil, răspunse Skarre și îi întoarse zâmbetul. Poate că 
încercaţi să mă păcăliți. Poate că aveţi o tactică atât de bună 
încât această confesiune înduioșătoare nu e decât o înscenare. 
lau cu mine elasticul. Și o să vă am în vedere mai mult ca 
înainte. 

Fritzner păli. Skarre nu se putu abţine să nu râdă. 

— De unde aţi luat numele ăsta pe care l-aţi pus pe barcă? 
întrebă el curios, uitându-se la iolă. E un nume bizar pentru o 
barcă: Narco Traficante? 

— Din impuls. 


Încercă să-și revină după acest episod. 

— Dar e un nume cu rezonanţă, nu credeţi? 

Se uită îngrijorat spre tânărul ofițer. 

— Aţi fost vreodată cu barca în larg? 

— Niciodată, recunoscu acesta. Am un al naibii rău de mare. 

e 

Procurorul decise. Annie Holland trebuia să fie înmormântată, 
iar Eddie se uita la ceas văzând că trecuseră mai mult de o zi și 
o noapte de la prima lopată cu pământ uscat căzută peste 
sicriu. Pământ peste Annie. Plin de crenguțe, pietre și viermi. În 
buzunar avea o hârtie mototolită, câteva cuvinte pe care ar fi 
vrut să le citească, stând lângă sicriu, după predică. Faptul că n- 
a putut decât să stea nemișcat, plângând cu suspine, o să-l 
marcheze pentru tot restul vieții. 

— Mă gândesc dacă nu cumva Sølvi are o problemă, spuse el, 
ducând vârful degetului la frunte, după care se răzgândi și-l 
duse la tâmplă. Asta nu se vede la scanner, dar este acolo. A 
învăţat ce era de învăţat pe lumea asta, dar e puţin mai înceată. 
Poate că privește lucrurile dintr-o singură perspectivă. Dar să nu 
vorbiţi cu Ada despre asta, continuă el. 

— Neagă acest lucru? întrebă Sejer. 

— Spune că, din moment ce nu se vede nimic, n-ar putea să 
fie vreo problemă. Oamenii sunt doar diferiţi, mai spune ea. 

Sejer îl chemă la birou. Era cufundat încă în întuneric. 

— Trebuie să vă întreb ceva, spuse Sejer cu grijă. Dacă Annie 
s-ar fi întâlnit cu Axel Bjark pe drum, ar fi urcat în mașina lui? 

Întrebarea îl lăsă cu gura căscată de uimire. 

— E cel mai monstruos gând pe care l-aș fi putut auzi 
vreodată, răspunse acesta. 

—A avut loc o crimă monstruoasă. Puteţi doar să-mi 
răspundeţi la întrebare? Nu-i cunosc pe acești oameni, cum de 
altfel nici pe dumneata, și privesc asta ca pe un avantaj. 

— Tatăl lui Sølvi, repetă el gânditor. Da, poate. Au fost pe la el 
de vreo două, trei ori, deci îl cunoștea. Ar fi urcat în mașină dacă 
ar fi invitat-o. De ce să nu urce? 

— Ce fel de relaţie aveţi cu el? 

— Niciun fel de relaţie. 

— Dar aţi vorbit cu el? 

— Putin. Ada îl ţinea mereu la ușă. Susţinea că încearcă să 
intre cu forţa. 


131 


— Și dumneavoastră ce credeți? 

Se răsuci în scaun, ca și cum slăbiciunea lui ar fi devenit 
neplăcut de vizibilă. 

— Era stupid. Nu avea ce să strice între noi. Voia doar să o 
vadă pe Sølvi din când în când. Acum n-a mai rămas cu nimic. 
Și-a pierdut și slujba. 

— Dar Sølvi? l-ar plăcea să-l viziteze? 

— Mă tem că Ada i-a distrus cheful. Poate fi destul de dură. 
Bjark a și renunțat. L-am văzut însă la înmormântare. Acolo a 
reușit să o zărească. Nu e ușor să te opui Adei, înțelegeţi, spuse 
el din suflet. Asta nu înseamnă că îmi este frică sau ceva de 
genul ăsta, râse ironic. Dar își iese din fire. Nu e ușor de 
explicat. Își iese complet din fire și eu nu o suport. 

Nu tăcu nicio clipă, iar Sejer stătea liniștit și aștepta, 
încercând să-și imagineze jocul complex dintre acești oameni. 
Cum mii de fire se împletiseră de-a lungul timpului și ţesuseră o 
plasă dură și deasă, în care oamenii deveneau captivi. 
Mecanismul din spatele acestui proces îl fascina, ca și 
împotrivirea omului de a lua cuțitul și de a se elibera, deși 
tânjește după libertate. Era evident că Holland voia să iasă din 
plasa Adei, dar erau mii de lucruri mărunte care îl rețineau. 
Făcuse o alegere și trebuia să rămână prins în plasa ei lipicioasă 
pentru tot restul vieţii. Decizia crease o atitudine de supunere în 
întreaga lui ființă. 

— Nu aveţi nimic nou? întrebă el după scurt timp. 

— Din păcate, nu, răspunse Sejer. Tot ce avem sunt o 
mulţime de oameni care vorbesc frumos și cu căldură despre 
Annie. Datele tehnice sunt puţine și nu ne-au dat niciun indiciu. 
N-ar exista niciun motiv plauzibil. Annie nu a fost abuzată 
sexual, nici maltratată. Nu s-a observat nimic deosebit în 
apropierea dealului Kollen în acea zi, iar cei care au trecut prin 
zonă cu mașina s-au prezentat la noi și au fost cercetaţi. Aici ne 
confruntăm cu o excepţie, dar mașina a fost, de altfel, atât de 
vag descrisă, încât nu ne ajută cu nimic. Motociclistul de la 
magazinul Horgen pare să fi intrat în pământ. Poate că a fost un 
turist în trecere. Nimeni n-a văzut numărul de înmatriculare, 
poate că era străin. Am căutat rucsacul ei cu scafandri, dar nu l- 
am găsit, de aceea ne gândim că trebuie să fie încă în posesia 
autorului. Dar nu avem niciun mandat de arestare și, prin 
urmare, nici nu putem să cercetăm pe nimeni. Nici nu avem o 


132 


teorie concretă. Avem atât de puţine dovezi încât ajungem să 
facem speculaţii. Se poate, de exemplu, ca Annie să fi aflat 
informaţii delicate, poate doar din întâmplare, iar cineva a 
omorât-o ca să se asigure de tăcerea ei. In acest caz, acele 
informaţii trebuie să fi fost compromiţătoare, dacă s-a ajuns la 
omor. Era dezbrăcată, dar neatinsă, și asta poate însemna că 
ucigașul a vrut să ne conducă spre o teorie a unui abuz sexual, 
probabil pentru a ne distrage atenţia de la adevăratul motiv. De 
aceea, conchise el, ne preocupă trecutul fetei. 

Se opri și se scarpină în podul palmei, unde avea o pată roșie 
de mărimea unei monede de douăzeci de coroane. 

— Sunteţi unul dintre cei care au cunoscut-o cel mai bine. ȘI 
cred că v-aţi făcut mii de gânduri. Trebuie să vă mai întreb o 
dată dacă a fost ceva în trecutul lui Annie, orice: trăiri, 
cunoștințe, declaraţii, impresii care v-au surprins. Nu vă gândiţi 
la ceva anume. Amintiţi-vă dacă v-a uimit ceva. Găsiţi și cel mai 
mărunt lucru, chiar dacă vi s-ar părea neînsemnat, atâta vreme 
cât v-a marcat. Vreo reacţie neașteptată. Replici, aluzii, fapte. 
Annie trecea printr-o fază de schimbare a comportamentului. 
Am impresia ca era mai mult decât simpla pubertate. Sunteţi de 
acord cu mine? 

— Ada spune că... 

— Dar dumneavoastră ce spuneţi? 

Sejer se uită în ochii lui. 

— L-a respins pe Halvor, n-a mai jucat ca portar și apoi s-a 
închis în ea. S-a întâmplat ceva neobișnuit în perioada aceea? 

— Aţi vorbit cu Jensvoll? 

— Da, am vorbit. 

— Da, păi, auzisem niște zvonuri, dar poate că nu a fost așa. 
Circulă cam multe zvonuri pe la noi, adăugă el, puţin stânjenit și 
roșu în obraji. 

— Ce vreţi sa spuneți cu asta? 

— Annie mi-a menţionat doar, odată, că ar fi fost închis. Cu 
mult timp în urmă. Nu știu pentru ce. 

— Annie știa? 

— Deci a fost închis? s 

— Da, așa e, a fost. Dar nu credeam că se știe. li verificăm pe 
toți apropiații lui Annie dacă au alibi sau alte asemenea lucruri. 
Am vorbit cu mai mult de trei sute de oameni. Dar, din păcate, 
n-am remarcat pe nimeni ca suspect. 


133 


— Pe strada dinspre Kollen locuiește un bărbat, mormăi 
Holland, nu tocmai în regulă. Am auzit că s-a mai dat la fete. 

— Am vorbit și cu el, spuse Sejer răbdător. El a găsit-o pe 
Annie. 

— Da, și atunci? 

— Are alibi. 

— Doar să fie cineva de încredere. 

Sejer se gândi la Ragnhild și evită să-i spună lui Holland ca 
alibiul lui era un copil de șase ani. 

— De ce credeţi că a încetat să mai aibă grijă de copii? 

— Cred că se maturizase pentru asta. 

— Dar am înţeles că era preocupată în mod special de copii. 
De aceea mi se pare ciudat. 

— Ani la rândul n-a făcut altceva. Întâi temele și apoi afară, 
pe străzi, ca să vadă dacă avea nevoie cineva să plimbe un 
cărucior. Și dacă era gălăgie pe stradă, apărea ea și făcea liniște 
și ordine. Săracul copil, cel care aruncase primul piatra, trebuia 
să fie așa de drăguţ și să recunoască. Își primea iertarea și totul 
era frumos. Se pricepea să medieze conflicte. Avea autoritate și 
toți făceau cum spunea ea. Chiar și băieţii. 

— Fire diplomatică, altfel spus? 

— Exact. li plăcea să aranjeze lucrurile. Nu suporta conflictele 
nesoluţionate. Dacă era ceva cu Sølvi, de exemplu, întotdeauna 
găsea o soluție pentru noi. Era un fel de intermediar. Dar, într- 
un fel... își pierduse interesul și pentru asta. Nu se mai implica la 
fel de mult ca înainte. 

— De când? întrebă Sejer. 

— De toamna trecută. 

— Ce s-a întâmplat toamna trecută? 

— Asta am povestit deja. Nu mai voia să fie în club, nu mai 
voia să fie împreună cu oamenii în același fel ca înainte. 

— Dar de ce? 

— Nu știu, spuse el disperat. Vă tot spun că nici eu nu înţeleg. 

— Incercaţi să priviţi mai departe de dumneavoastră și de 
familie. Dincolo de Halvor, de club și de problemele cu Axel 
Bjark. S-a întâmplat ceva în sat în perioada aceea, care n-a avut 
neapărat legătură cu voi? 

Holland dădu nervos din mâini. 

— Da, într-un fel, dar n-are nicio legătură cu asta. Unul dintre 
copiii de care avea grijă a murit într-un accident tragic. Asta n-a 


134 


îmbunătăţit cu nimic lucrurile. Annie nu mai lua parte la nimic. 
Singurul lucru la care se gândea era să-și ia pantofii sport și să 
alerge departe de casa, de stradă. 

Sejer simţi că inima îi bătea mai tare. 

— Vreţi să repetați ce-ați spus? 

Işi puse coatele pe masă. 

— Unul dintre copiii de care avea deseori grijă a murit într-un 
accident. Se numea Eskil. 

— S-a întâmplat în timp ce Annie era cu el? 

— Nu, nu! Holland se uită îngrozit la el. Nu, sunteți nebun! 
Annie era foarte atentă când purta răspunderea pentru copiii 
altora. Nu-i scăpa nicio clipă din priviri. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Acasă la ei. Avea puţin peste doi ani când s-a întâmplat. 
Annie a fost foarte afectată. Și noi toţi, fiindcă îi cunoșteam. 

— Și când s-a întâmplat? 

— Toamna trecută, v-am mai spus. Atunci când a renunţat la 
toate. Se întâmplaseră atâtea atunci, niciun lucru bun pentru 
noi. Suna și Halvor, suna și Jensvoll. Bjark insista mereu să o 
vadă pe Sølvi, iar cu Ada nu se mai putea sta în casă! 

Tăcu, iar apoi păru să-i fie rușine. 

— Mai exact, când a avut loc decesul acela, domnule Holland? 

— Cred că era în noiembrie. Nu-mi amintesc data. 

— Dar s-a întâmplat înainte sau după ce n-a mai mers la club? 

— Nu-mi amintesc. 

— Atunci o să continuăm până când îţi amintești. Ce fel de 
accident a fost? 

— S-a înecat cu ceva. Stătea, se pare, singur în bucătărie și 
mânca. 

— De ce nu mi-aţi povestit deloc despre asta? 

Holland se uită la el, nemulţumit. 

— Doar cercetaţi moartea lui Annie, șopti el. 

— Da, cu asta mă ocup. Dar nu pot exclude niciun fel de 
detalii, e la fel de important. 

Urmă o pauză lungă. Holland transpira pe fruntea lui lată și își 
freca degetele neîncetat ca și cum nu le-ar mai fi simţit. O 
sumedenie de poze idioate îi apăreau în minte: poze cu Annie în 
salopetă roșie, purtând o șapcă de absolvire!%, Annie în rochie 


10 Absolvenţii de liceu norvegieni se numesc russ și poartă, timp de o lună înainte de 
examenele finale, astfel de salopete roșii, albastre sau negre, în funcţie de profil. 


135 


de mireasă, Annie cu un nou-născut în braţe. Poze pe care nu le- 
ar mai putea face niciodată. 

— Povestiţi-mi despre Annie, despre felul cum a reacţionat. 

Holland se îndreptă în scaun și se gândi. 

— Nu-mi amintesc data, dar îmi amintesc ziua aceea, căci am 
dormit mai mult. Aveam zi liberă. Annie a întârziat la autobuz și 
a venit mai devreme acasă pentru că nu se simţea prea bine. N- 
am îndrăznit să-i povestesc imediat ce a intrat. A mers și s-a 
culcat, spunea că vrea să doarmă puţin. 

— Era bolnavă? 

— Da, nu, n-a fost niciodată bolnavă. Doar ceva trecător. S-a 
trezit mai târziu în după-amiaza aceea, iar eu stăteam în camera 
de zi, îngrozit. În final, am intrat la ea în cameră și m-am așezat 
pe marginea patului. 

— Continuati. 

— A înlemnit, spuse el gânditor. A rămas nemișcată și i s-a 
făcut frică. S-a întors doar și și-a tras plapuma peste cap. Mă 
gândesc ce s-ar putea spune la o asemenea veste? Zilele 
următoare nu prea mai știa de ea, suferea în tăcere. Ada a vrut 
să le ducă flori acasă, dar ea s-a opus. Nici la înmormântare n-a 
vrut să meargă. 

— Dumneavoastră și soţia ați fost? 

— Da, am fost. Ada era îngrijorată că Annie nu voia, dar am 
încercat să-i explic faptul că e dur pentru un copil să meargă la 
înmormântare. Annie avea doar paisprezece ani. Copiii de acea 
vârstă nu știu cum să se poarte, ce să spună, nu-i așa? 

— Hmm, mormăi Sejer. Dar a mers poate la mormânt mai 
târziu? 

— Da, sigur. A mers. De mai multe ori. Dar n-a mai intrat de 
atunci în casa părinţilor. 

— Dar a vorbit totuși cu ei, nu? Dacă era un copil de care 
avea mereu grijă? 

— Da, a vorbit. Avea multe în comun cu ei. Mai ales cu mama. 
De altfel, ea s-a mutat. S-au despărțit după un timp. E greu, 
desigur, să mai fie apropiaţi unul de celalalt după o asemenea 
tragedie. Trebuie, într-un fel, să o iei de la capăt. Niciunul nu 
poate să rămână la fel. 

Se pierduse în conversaţie și acum vorbea cu sine însuși, ca și 
cum celalalt nu mai era prezent. 


Culoarea roșie aparține profilului teoretic. (n.tr.). 


— Doar Sølvi a rămas la fel. Mă uimește profund faptul că 
poate fi la fel după toate cele întâmplate. Dar are și un fel 
anume de a fi. Și trebuie să acceptăm copiii pe care îi avem, nu? 

— Și Annie? întrebă Sejer precaut. 

— Da, Annie, mormăi el. Annie n-a mai fost niciodată aceeași. 
Cred că o chinuia gândul că o să murim cu toţii. Îmi aduc aminte 
de când eram eu mic și mama murise. A fost cel mai rău lucru 
de pe lume. Nu faptul ca a murit și că a plecat definitiv. Ci faptul 
ca și eu voi muri. Și tata, și toţi cunoscuţii. 

Avea ochii pierduţi, iar Sejer stătea cu ambele mâini pe birou 
și îl asculta cu răbdare. 

— Avem mai multe de discutat, domnule Holland, concluzionă 
el. Dar este un lucru pe care trebuie să-l aflaţi mai întâi. 

— Nu cred că sunt în stare să aud mai multe. 

— Nu pot să vă ascund acest lucru. Nu mă lasă conștiința. 

— Ce e? 

— Va aduceți aminte dacă Annie s-a plâns vreodată de dureri? 

— Nu, nu s-a plâns decât înainte să-i cumpăr pantofi sport cu 
amortizor de șoc. O dureau picioarele. 

— Mă refer la dureri în regiunea abdominală. 

Holland se uită la el, puţin nesigur. 

— N-am auzit-o niciodată. Poate că ar trebui să o întrebaţi pe 
Ada. 

— Vă întreb pe dumneavoastră pentru că mi-am dat seama că 
erați cel mai apropiat de ea. 

— Da, dar cât privește chestiunile acestea feminine, n-am 
auzit-o niciodată plângându-se. 

— Avea o tumoare la un ovar. 

— Tumoare? 

— Da, o tumoare cam de mărimea unui ou. Malignă. Se 
întinsese până la ficat. 

Holland rămase inert. 

— Se înșală medicul, spuse el hotărât. Nu era nimeni mai 
sănătos decât Annie. 

— Avea o tumoare malignă la ovar, repetă Sejer cu fermitate. 
S-ar fi îmbolnăvit în scurt timp. Erau foarte mari șanse ca boala 
să ducă la deces. 

— Vreţi să spuneţi că ar fi murit oricum? 

Vocea lui Holland devenise agresivă. 

— Asta spune medicul legist. 


137 


— Deci să mă bucur că a scăpat de suferință? 

Puse această întrebare aproape cu ură, iar o picătură de 
salivă ajunse pe fruntea lui Sejer. 

Holland își ascunse faţa între palme. 

— Nu, nu, nu asta am vrut să spun, continuă Sejer cu o voce 
pe jumătate sufocată, dar pur și simplu nu înţeleg ce se 
întâmplă. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le înţeleg. Fie nu 
a descoperit nici ea boala, fie a inhibat durerile de bunăvoie, 
fără să consulte un medic. Acest fapt nu e înregistrat în jurnalul 
ei medical. 

— De fapt nu este nimic în jurnalul ei medical. Niciodată n-a 
durut-o nimic. De-a lungul anilor n-a făcut decât câteva 
vaccinuri și asta a fost tot. 

— Mai este un lucru pe care aș vrea să-l faceţi, continuă Sejer. 
Aș vrea să vorbiţi cu doamna Holland și să o rugați sa vină la 
secţie. Avem nevoie de amprentele dumneaei. 

Holland zâmbi obosit și se lăsă pe spate, în scaun. Nu dormise 
de mult timp și nimic nu mai era la locul lui pentru el. Chipul 
inspectorului de poliţie se mișcă ușor, ca și perdeaua de la 
fereastră, sau poate că era doar din cauza curentului, nu era 
sigur. 

— Pe catarama curelei lui Annie am găsit două amprente. Una 
din ele era chiar a ei. Cealaltă poate fi a soţiei dumneavoastră. A 
povestit că de multe ori îi pregătea hainele dimineaţa și atunci 
se poate să fi lăsat ea amprenta pe cataramă. Dacă nu este a ei, 
atunci poate fi a autorului crimei. El a dezbrăcat-o, și atunci i-a 
atins și catarama. 

Holland înțelese în final. 

— Rugaţi-o pe soţia dumitale să vină cât de repede posibil. Să 
întrebe de Skarre. 

— Eczema aceea a dumitale, spuse Holland indicând spre 
mâna lui. Am auzit că cenușa e bună. 

— Cenușă? 

— Să presari cenușă pe zona aceea. Cenușa e ceva 
nemaiîntâlnit de curat. Conţine săruri și minerale. 

Sejer nu îi răspunse. Gândurile lui Holland nu mai prindeau 
glas. Sejer îl lăsă cufundat în lumea lui. Era atâta liniște în 
cameră încât puteau să o audă pe Annie. 


Halvor mâncase crenvurști și varză fiartă la masa pliantă din 
bucătărie. Curăţă și apoi întinse o pătură peste bunica lui care 
moţăia pe canapea. Merse după aceea în cameră, trase 
perdelele și se așeză în fața monitorului. Așa își petrecea acum 
mare parte a timpului liber. Încercase câteva dintre melodiile 
care îi plăceau lui Annie și tastase titluri și nume de artiști pe 
care îi găsise în teancul de CD-uri. Apoi încercă, neîncrezător, cu 
titluri de filme, căci nu era stilul ei să aleagă un cod de acces în 
felul acesta. Operaţiunea părea aproape imposibilă. În plus, 
putea să schimbe acest cod pe parcurs, așa cum făceau 
serviciile de securitate când era vorba de operațiuni militare 
secrete. Ei foloseau coduri care se schimbau automat de mai 
multe ori pe secundă. Citise asta într-o revistă de la Ra Data. Un 
cod care se schimba în permanenţă era aproape imposibil de 
spart. Incercă să-și amintească ultima oară când își deschisese 
fiecare documentele și când le codificase după aceea. Se 
întâmplase cu mai multe luni în urmă, toamna. Îl cuprinse un 
sentiment de disperare gândindu-se la toate combinaţiile care 
erau posibile cu cifrele, semnele și literele de pe tastatură. Dar 
era sigur ca nu folosise un cod fără o semnificaţie anume. 
Folosise ceva care o marcase sau care îi era cunoscut și drag. 
Cunoștea și el o parte dintre lucrurile care îi fuseseră dragi și se 
hotări să continue până când bunica strigă din camera de zi 
unde se odihnise de amiaza. Atunci luă o pauză să-i facă o cafea 
și să-i ungă unt pe niște /efse!! sau să-i ducă vafe dacă aveau. 
De rușine, se uită și la televizor pentru un timp, ca să-i ţină 
companie. Dar se întoarse în camera lui cât de repede putu 
după aceea. Bunica nu îi spuse nimic. Rămase treaz până la 
miezul nopţii, apoi se strecură în pat și stinse lumina. Stătea în 
pat și asculta de fiecare dată, înainte să adoarmă. De multe ori 
nu putea să adoarmă deloc, și atunci se strecura în camera 
bunicii și lua un somnifer din sticluța ei. Nu mai auzi pași afară. 
In timp ce aștepta să adoarmă, se gândi la Annie. Culoarea ei 
preferată era albastrul. Ciocolata care îi plăcea cel mai mult era 
Dove cu stafide. Reţinuse în gând câteva cuvinte pe care le 
păstrase pentru mai târziu. Asta presupunea să nu cedeze. 
Când, în final, ar găsi codul ales de ea și și-ar da seama cât de 
evident era, și-ar spune: „Ar fi trebuit să mă gândesc la asta!” 


11 Tip de turtă dulce. (n.tr.). 


Afară în curte era întuneric și liniște. Cușca câinelui era goală, 
dar din stradă nu se putea vedea, și un hoț putea fi convins că 
era un câine înăuntru, după cum arăta, ca o gură larg deschisă 
și fără dinţi. In spatele cuștii era o magazie, cu un depozit 
modest de lemne, bicicleta lui, un televizor alb-negru și o 
grămadă de ziare, toate vechi. Nu putea ţine minte când se 
recicla hârtie și nici nu citea ziarul local vreodată. Înăuntru, în 
spatele unei saltele gonflabile, era rucsacul lui Annie. 

e 

Alergase până la Bruvann și înapoi. Făcuse treisprezece 
kilometri. Incercase să nu depășească pragul durerii, cel puţin în 
drum spre casă. Elise obișnuia să-i toarne un pahar de Farris, 
rece ca gheaţa, și să-l aștepte cu el când ieșea din duș. Adeseori 
n-avea decât un prosop în jurul brâului. Acum nu-l mai aștepta 
nimeni în afara câinelui, care ridica nerăbdător capul când 
deschidea ușa și lăsa să iasă aburul din duș. Acum se îmbrăca în 
baie și își găsea singur sticla cu apă, o desfăcea pe marginea 
mesei din bucătărie și bea direct din ea. Cineva sună la ușa 
tocmai când ajunsese la jumătatea sticlei. Nu se întâmpla prea 
des să sune cineva la ușa lui Sejer, de aceea fu surprins. Ridică 
un deget de avertisment către câine și merse să deschidă. Afară 
era Skarre, sprijinit de balustradă și cu un picior pe scări, 
indicând faptul că s-ar fi retras imediat dacă nu deschidea 
nimeni. 

— Eram prin apropiere, îl informă acesta. 

Arăta altfel. Nu mai avea cârlionţi, era tuns foarte scurt. Acum 
părul părea mai închis la culoare și îi dădea o notă de 
maturitate. Avea și urechile puţin în afară. 

— Frumoasă freză, spuse Sejer. Poftește înăuntru. 

Kollberg se apropie în felul lui obișnuit, cu un pas săltat. 

— Iși mai iese din fire, spuse el resemnat. Dar e destul de 
docil. 

— Așa și trebuie să fie la cât de mare e. Arată ca un lup, 
omule. 

— Scopul era să arate ca un leu. Asta a intenţionat și el, cel 
care a încrucișat rasele și a creat primul Leonberger. 

Sejer intră în camera de zi. 

— Era din orașul Leonberg, în Germania, și voia să facă o 
mascotă a orașului. 

— Un leu? 


140 


Skarre studie animalul uriaș și zâmbi. 

— Nu, eu n-am atâta bunăvoință. 

Își scoase geaca de pe el și o aruncă pe băncuţa de lângă 
telefon. 

— Ai reușit azi să vorbești între patru ochi cu Holland? 

— Da. Tu ce-ai făcut? 

— Am vizitat-o pe bunica lui Halvor. 

— Așa deci? 

— M-a servit cu turte și cafea, și cu toate nenorocirile vârstei 
sale. Auzi, spuse el încet, acum știu cum e să fii bătrân. 

— Și cum e? 

— Decădere lentă. Un proces care se furișează aproape 
insesizabil și pe care îl remarci într-o secundă și te șochează. 

Skarre oftă precum un bătrâne! și scutură, îngrijorat, din cap. 

— Procesul de divizare a celulelor încetinește, despre asta e 
vorba. E din ce în ce mai lent, până când celulele nu se mai 
reînnoiesc deloc și totul începe să se zbârcească. De fapt, e 
prima etapă din procesul de descompunere și începe pe la 
vârsta de douăzeci și cinci de ani. 

— Atunci e dur. La tine a început deja. Arăţi cam pirpiriu, cred 
eu. 

Sejer porni înaintea lui către camera de zi. 

— Sângele circulă cu greu prin vene. Nimic nu mai are același 
gust și miros ca înainte. Și alimentaţia necorespunzătoare apare 
cu vârsta. Nu e de mirare că murim când îmbătrânim. 

Replica îl făcu pe Sejer sa înghită în sec. Se gândi la mama lui 
care era în spital și se opri brusc. 

— Câţi ani are? 

— Optzeci și trei. Și nici nu e întreagă la minte. 

Skarre își puse mâna pe capul proaspăt ras. 

— Cred ca ar fi mai bine dacă am muri puţin mai devreme, 
înainte de șaptezeci de ani, poate. 

— Nu cred că cei de șaptezeci de ani ar fi de acord cu tine. 
Vrei un Farris? 

— Da, mulţumesc. 

Skarre își trecu mâna prin păr ca să vadă dacă noua lui frizură 
nu fusese doar un vis. 

— Ai multă muzică, Konrad. Se uită la rafturile de lângă 
combină. Ai numărat CD-urile? 

— Da, aproximativ cinci sute, ţipă el din bucătărie. 


141 


Se ridică de pe scaun că să vadă titlurile. Ca majoritatea 
oamenilor, și el își imagina că alegerea muzicii spunea multe 
lucruri importante despre starea interioară a celor care o aleg. 

— Laila Dalseth. Etta James. Billy Holiday. Edith Piaf. 

— Dumnezeule, le privi uimit pe toate și zâmbi surprins, dar 
sunt numai femei aici! 

— Nu chiar! 

Sejer îi turnă Farris. 

— Numai femei, Konrad! Eartha Kitt. Lill Lindfors. Monica 
Zetterlund, asta cine mai e? 

— Una dintre cele mai bune. Dar ești prea tânăr ca să o știi. 

Skarre se așeză din nou, bău Farris și șterse paharul de 
pantaloni. 

— Ce a spus Holland? Sejer scoase tutunul de sub ziar și-l 
deschise. Luă apoi o foiţă și începu sa ruleze. 

— Annie știa ca Jensvoll fusese închis. Poate că știa și de ce. 

— Continuă! 

— Și unul dintre copiii pe care îi îngrijise a murit într-un 
accident. Skarre își căuta ţigările. S-a întâmplat în noiembrie, 
cam pe vremea când totul a devenit mai greu pentru ea. Annie 
n-a mai vrut să treacă pe la părinţi. N-a vrut să le ducă flori, a 
refuzat să meargă la înmormântare și nici nu a mai avut grijă de 
copii după aceea. Lui Holland nu i s-a părut ciudat. Avea doar 
paisprezece ani și nu era destul de matură ca să treacă peste un 
deces. 

Sejer se uită la Skarre în timp ce povestea și observă cum 
devenise deodată vigilent. 

— După asta a încetat și cu handbalul, s-a despărțit temporar 
și de Halvor, și s-a închis în ea. Așadar s-a întâmplat în ordinea 
următoare: copilul a murit, iar Annie s-a izolat de restul lumii. 
Skarre își aprinse ţigara și se uită la Sejer cum își linge ţigara din 
foi. Moartea copilului a fost un eveniment cu adevărat tragic, 
avea doar doi ani și îmi dau seama că o adolescentă rămâne 
marcată de o asemenea experienţă. Îl cunoștea bine pe copil. Și 
îi cunoștea părinţii. Dar... 

Se opri să tragă din ţigară. 

— Atunci avem o explicaţie pentru schimbarea ei? 

— Posibil. In plus avea și cancer. Deși nu știa asta, se poate să 
fi cauzat o schimbare. Dar sperasem să aflu altceva. Ceva care 
să ne ajute. 


142 


— Dar Jensvoll? 

— N-aș putea crede că ar comite cineva o crimă pentru a se 
asigura de tăcerea în jurul unui viol care a avut loc acum 
unsprezece ani. Și pentru care și-a ispășit pedeapsa. Doar dacă 
nu a vrut să mai încerce o dată și totul a sfârșit rău. 

— Isuse! îl întrerupse Skarre surprins. Fumezi. 

— Doar una, seara. Ai timp să facem o plimbare cu mașina 
după aceea? 

— Absolut. Unde mergem? 

— Până la biserica din Lundeby. 

Trase fumul adânc în piept și-l ţinu așa mai mult timp. 

— De ce? 

— Nu știu. Îmi place să mă plimb, de aia. 

— Poate pentru că gândești mai bine în aer liber? 

Înlătură o pată de ceară de pe masa din lemn finisat. 

— Dintotdeauna am crezut că împrejurimile influenţează 
modul de a gândi. Că unii observă mai multe, fiind acolo, asta 
însemnând că au un simţ al lucrurilor, că înțeleg „limbajul 
lucrurilor”. 

— Fascinant, spuse Skarre. Îndrăznești să vorbești despre 
asta și la secţie? 

— E un fel de aranjament tacit pentru care nu facem asta. Pe 
procuror nu-l interesează sentimentele mele. Dar știe care sunt. 
Ţine cont de ele, dar nu recunoaște niciodată. Tot un 
aranjament tacit. 

Scoase fumul din piept cu devoțiune și privi în sus. 

— Ce altceva ţi-a oferit bunica lui Halvor în afară de turte și 
de un discurs despre decădere? 

— Mi-a povestit multe despre tatăl lui Halvor. Cât de 
înspăimântător de blând era când fiul lui avea doar câţiva ani. Și 
că a fost doar un om nefericit. 

— Cred și eu. Dacă a fost în stare să-și bată măr propriii copii. 

— Și mi-a spus că Halvor s-a închis la el în cameră. Se pare că 
stă în faţa calculatorului în fiecare seară, și uneori chiar și 
noaptea târziu. 

— Ce crezi că face cu el? 

— N-am idee. Poate ţine un jurnal. 

— Aș vrea tare mult să-l citesc. 

— ÎI mai aduci la secţie? 

— Bineînţeles. 


143 


Goliră paharele și se ridicară. În drum spre ieșire, Skarre puse 
ochii pe fotografia Elisei, cu zâmbetul ei sclipitor. 

— Soţia ta? întrebă el cu grijă. 

— Da, ultima ei poză. 

— Seamănă cu Grace Kelly, spuse el încântat. Cum a putut un 
ursuz ca tine să acapareze o asemenea frumuseţe? 

Sejer fu atât de uimit de îndrăzneala fără margini a lui Skarre 
încât începu să se bâlbâie. 

— Nu eram ursuz atunci, spuse el, mai îmblânzit. 

e 

Maşina aluneca uşor, pe drumul pietruit, spre biserica din 
Lundeby. Acum era complet scăldată într-o lumină roșiatică. 
Biserica avea un aer aparte, ca și cum ar fi fost dintotdeauna 
acolo. In realitate avea doar o sută cincizeci de ani, un mic 
suspin în coroana de lemn a eternității. Închiseră portierele și 
rămaseră un timp să asculte lângă mașină. Skarre privi în jurul 
lui, făcu câţiva pași în direcţia capelei și zări șirul de morminte 
de pe margine. Două pietre albe erau așezate una lângă 
cealaltă. 

— Ce e asta? 

Se opriră să citească. 

— Morminte de la război, spuse Sejer încet. Soldaţi englezi și 
italieni. Nemţii i-au împușcat chiar aici în pădure pe 9 aprilie 
1940. Copiii vin aici de 17 mail”? și pun anemone albe. Fiica 
mea, Ingrid, mi-a povestit. 

— „Pilot Officer, Royal Airforce of Canada. Age 26. God gave 
and God has taken."!? Un drum atât de lung pentru o faptă 
eroică de moment. 

Skarre privi înainte. 

— Hmm, să vină el, tocmai din Canada, în uniforma lui cea 
nouă, ca să lupte pentru cei de partea dreptăţii. Și apoi să nu 
mai rămână nimic, decât foc și moarte. 

Sejer se uită la el puţin surprins și începu să meargă înspre 
biserică. O înmormântaseră pe Annie la marginea cimitirului, în 
apropierea unui câmp cu orz. Florile își pierduseră prospeţțimea 
și semănau mai degrabă a gunoi. Se uită un timp la mormânt, 


12 17 mai este Ziua Naţională a Norvegiei. O atenţie deosebită se acordă copiilor care 
defilează prin orașe în grupuri reprezentând școala unde studiază. La Oslo, școlarii 
trec prin faţa Palatului, prezentând salutul lor familiei regale. (n.tr.). 

15 „Ofiţer pilot, forțele Aeriene Regale canadiene. 26 de ani, Domnul a dat. Domnul a 
luat.” (n.red.). 


144 


gândindu-se. Continuă apoi să meargă, citind și pe celelalte 
pietre de mormânt. Cu două rânduri mai sus de mormântul 
fetei, Sejer găsi ceea ce căuta. Era o piatră mică, arcuită la vârf, 
cu un scris frumos, ondulat. Skarre se aplecă pentru a citi. 

— Iubitul nostru Eskil? 

Sejer îl aprobă dintr-o privire. 

— Eskil Johnas. Născut pe 4 august 1992, decedat pe 7 
noiembrie 1994. 

— Johnas? Cel cu magazinul de covoare? 

— Fiul lui. Lua micul dejun și s-a înecat. După moartea 
copilului familia s-a despărțit. Nu e deloc surprinzător, nu e un 
caz neobișnuit. Dar are un fiu mai mare care locuiește cu mama 
lui. 

— Avea poze ale băieţilor pe perete, spuse Skarre în timp ce 
băgă mâinile în buzunar. Dar ce e cu gaura aia de acolo din 
vârf? 

— Cineva o fi smuls ceva de acolo. O fi fost vreun înger sau o 
pasăre, cum se pune de obicei pe mormintele copiilor mici. 

— E ciudat că nu l-au înlocuit. Un mormânt destul de 
neîngrijit. Credeam ca doar bătrânii sunt uitaţi în felul acesta. 

Se întoarseră și se uitară în jos spre terenurile care înconjurau 
cimitirul din toate părţile. Luminile de la parohie luceau ușor în 
ceața albastră. 

— Nu e așa de ușor să vii până aici. Mama lui s-a mutat la 
Oslo și e distanţă lungă de acolo. 

— Lui Johnas nu-i ia decât două minute. 

Skarre se uită și în partea cealaltă, către dealul Fagerlund, de 
unde străluceau luminiţele caselor aflate pe drumul spre Kollen. 

— Poate să vadă biserica din sufragerie, spuse Sejer. Îmi 
amintesc asta de când eram noi la el acasă. Poate că s-a 
săturat. 

— Acum are căţeii. 

Sejer nu îi răspunse. 

— Deci unde mergem acum? 

— Nu știu exact. Dar micuțul a murit. Se uită din nou la 
mormânt și-și încruntă fruntea. Annie s-a schimbat mult după 
asta. Oare de ce i-o fi fost așa de greu? Era o fată robustă, cu 
multă tărie de caracter. Nu e firesc ca toți oamenii normali și 
sănătoși să treacă peste momentele grele? Nu suntem creaţi în 


145 


așa fel încât să acceptăm moartea și să trăim mai departe, cel 
puţin după un timp? 

Nu-i mai ieșea din cap toată povestea și se cufundă din nou în 
gânduri. Puțin confuz, se aplecă iarăși, ca să studieze 
mormântul pustiit, în timp ce, cu mâna, căută, fără un scop 
precis, prin stratul subțire de frunze. 

— Deci faptul că a reacționat totuși, în ciuda robusteţii ei, ce 
vrea să însemne? 

— Chiar că nu știu. Nu știu unde vreau să ajung, de fapt. 

— Cum pot oamenii să fure dintr-un mormânt? spuse Skarre. 

— Faptul că nu poţi concepe un asemenea lucru e semn bun, 
spuse Sejer ridicându-se. 

Merseră înapoi la mașină. 

— Crezi în Dumnezeu? întrebă Skarre fără răgaz. 

Sejer își încruntă buzele într-un mod ciudat. 

— Da, nu, de fapt nu cred. Cred, mai degrabă, într-un fel de 
forţă, spuse el anevoios. 

Skarre zâmbi. 

— Am mai auzit asta. Această forță e mai ușor acceptată. Ce 
ciudat cât de greu ne este să o definim. Dar e clar, cuvântul 
Dumnezeu are o întreagă încărcătură simbolică. 

— Și unde crezi că ne conduce această forță? Am spus forță, 
comentă Sejer. Nu voinţă. 

— Deci crezi într-o forță lipsită de voință? 

— N-am spus nici asta. O numesc doar forță și măsura în care 
e sau nu condusă de voinţă, asta e discutabil. 

— Dar o forţă lipsită de voinţă e descurajator, nu crezi? 

— Nu te dai bătut! incerci, în vreun fel ascuns, să-ţi declari 
credința? 

— Da, răspunse simplu Skarre. 

— Ca să vezi ce nu știam! Medită puţin asupra acestei 
informaţii neașteptate și, în final, mormăi: Chestiunea asta cu 
credinţa n-am înțeles-o niciodată. 

— Cum așa? 

— Nu prea îmi dau seama ce presupune. 

— Înseamnă să iei atitudine. Îți alegi un ţel în viaţă, care, în 
final, devine motiv de imensă bucurie. Asta îţi oferă un început, 
un înțeles al vieţii și al morţii incredibil de satisfăcător. 

— Să iei atitudine? N-ai fost mântuit? 


146 


Skarre deschise gura și dădu drumul unui râs gălăgios care 
amintea de sudul ţării, cu stâncile lui golașe și oceanul sărat. 

— Oamenii fac întotdeauna din asta un lucru complicat. De 
fapt, e mult mai simplu. Nu trebuie să înţelegi tot. Trebuie să 
simţi mai întâi. Sensul se dezleagă pe urmă. 

— Așa să fie și pentru mine, atunci, spuse Sejer. 

— Știu către ce ţintești, zâmbi Skarre. Nu crezi în Dumnezeu, 
dar vezi totuși poarta Raiului. Și, ca toți muritorii de rând, speri 
ca Sfântul Petru să doarmă cu capul pe-o carte și tu să te poţi 
strecura pe lângă el într-o fracțiune de secundă. 

Sejer râse cu poftă din toţi rărunchii și făcu ceea ce nu 
crezuse că va fi vreodată posibil. Puse braţul peste umărul lui 
Skarre și-l strânse. 

Ajunseră la mașină. Sejer dezlipi o frunză subţire care se 
prinsese de fereastră. 

— Eu aș fi cumpărat o altă pasăre, spuse Skarre. Și aș fi fixat- 
o de piatra mormântului. Dacă ar fi fost copilul meu. 

Sejer porni Peugeot-ul vechi și-l lăsă să turuie o vreme. 

— Și eu aș fi făcut la fel. 

e 

Halvor continua să stea în fața monitorului. Nu crezuse nicio 
clipă că va fi ușor, căci viața lui nu fusese niciodată ușoară. 
Putea să dureze luni întregi și asta nu-l speria. In gând își 
amintea tot ce citise sau ascultase ea și alegea titluri de ici, de 
colo, un nume dintr-o carte sau expresii și cuvinte care făceau 
parte din vocabularul ei. Deseori stătea doar și se uita fix la 
monitor. Nu-l mai preocupau alte lucruri, nici televizorul și nici 
CD-playerul. Stătea singur în liniște și trăia mai tot timpul în 
trecut. Găsirea acelei parole era o scuză de a se refugia în trecut 
și de a evita să privească în viitor. Din nefericire, nu mai avea 
spre ce privi, în viitor. Doar singurătate. 

Ceea ce trăise alături de Annie era prea bun ca să dureze, ar 
fi trebuit să înțeleagă asta. De multe ori se întrebase încotro 
avea să ducă și când se va termina. 

Bunica nu spunea nimic, dar își făcuse ea niște gânduri, de 
exemplu, faptul că ar fi trebuit să facă ceva util, cum ar fi să taie 
iarba din spatele casei, să adune frunzele din curte sau poate să 
facă ordine în magazie. Așa se obișnuia primăvara. Să se arunce 
gunoiul adunat peste iarnă. Stratul de flori din faţa casei ar fi 
trebuit săpat. Chiar ea ieșise să vadă cum se ofiliseră lalelele 


147 


invadate de păpădie și de alte buruieni. Dădea din cap, absent, 
de fiecare dată când îi amintea, iar apoi continua cu ale lui. In 
final renunţă și ea, gândindu-se că trebuie să fi fost foarte 
important ce făcea. Cu mult efort, reuși să-și pună o pereche de 
pantofi sport și se deplasă afară cu o cârjă sub braţ. Nu ieșea de 
multe ori din curte. Doar în zilele cu soare putea să meargă 
până la magazin. Se sprijinea cu putere în cârjă și mergea cu 
capul plecat. Decăderea nu se petrecea doar în corpul și în 
sufletul ei. Totul în jur părea cenușiu și șters: casele, curțile sau 
poate că o lăsa vederea. Sau poate că era un amestec din toate. 
Se târî prin curte și deschise ușa magaziei. Avea deodată chef 
să se uite înăuntru. Poate că mobila veche de grădină mai putea 
fi utilizată sau cel puţin putea folosi drept decor în faţa casei. Ar 
arăta frumos. Alţii își montaseră deja mobila de grădină cu mult 
înainte. Bâjbâi după întrerupătorul de pe perete și aprinse 
lumina. 
e 

Astrid Johnas avea un magazin de lână în partea de vest a 
oraşului Oslo. 

Lucra la o mașină de tricotat și făcea ceva asemănător lânii 
de angora, probabil ceva pentru un nou-născut. Sejer merse 
spre ea, își drese glasul cu grijă, se opri în spate și privi 
admirativ spre munca ei, având pe chip o grimasă ciudată. 

— Fac o păturică pentru cărucior, zâmbi ea. Dintre acelea 
care se pun în căruciorul copiilor. Le fac la comandă. 

O privi lung, întâi surprins. Era cu mult mai în vârstă decât 
bărbatul cu care fusese măritată. Dar era în primul rând 
neobișnuit de frumoasă, iar frumuseţea aceea îi luă pentru o 
clipă respiraţia. Nu era genul de frumusețe blândă, rezervată, 
care o caracterizase pe Elise, ci mai degrabă o frumusețe 
brunetă izbitoare. Fără voia lui, privirea îi rămase fixată pe gura 
ei. Abia atunci îi simţi și parfumul, după ce femeia făcu o 
mișcare înspre el. Mirosea ușor a vanilie. 

— Konrad Sejer, spuse el. De la poliţie. 

— Mi-am imaginat. 

Femeia îi zâmbi. 

— De multe ori m-am întrebat de ce e atât de vizibil, chiar 
dacă veniţi îmbrăcaţi în civil. 

Sejer nu roși, dar începu să se întrebe dacă, în toţi anii 
petrecuţi în poliţie, își crease un stil sau un mod propriu de a se 


148 


îmbrăca sau poate că femeia era mai ageră la minte decât 
restul lumii. 

Se ridică și stinse lampa de lucru. 

— Poftiţi în camera din spate. Am un birou unde mănânc și-mi 
ţin lucrurile. 

Mergea într-un mod foarte feminin. 

— E îngrozitor ce s-a întâmplat cu Annie, aproape că nu 
reușesc să accept. Și, în plus, mi-e conștiința încărcată că nu am 
mers la înmormântare, dar așa a fost situația, practic nu am 
putut. Dar am trimis flori. 

Îi indică un scaun liber. 

Sejer se uită îndelung la ea, cuprins de un sentiment aproape 
uitat. Era singur, alături de o femeie frumoasă, și nu mai era 
nimeni în cameră ca să aibă în spatele cui să se ascundă. 
Femeia îi zâmbi, ca și cum același gând i-ar fi trecut și ei prin 
minte în aceeași clipă. Dar nu își pierdu cumpătul. Fusese 
dintotdeauna frumoasă. 

— Am cunoscut-o pe Annie. Venea deseori la noi și avea grijă 
de Eskil. Am avut un fiu, explică ea, care a murit toamna 
trecută. Se numea Eskil. 

— Da, știu. 

— Cu siguranţă aţi vorbit cu Henning. Am pierdut legătura cu 
ea după aceea, din păcate. N-a mai venit la noi în vizită. Săraca, 
i-a fost așa de greu. Avea doar 14 ani și la vârsta aceea nu prea 
știi ce să spui. 

Sejer o aprobă, frământând în același timp nasturii de la 
geacă. Deodată se făcu foarte cald în biroul acela mic. 

— N-aveţi idee cine putea să facă asta? întrebă femeia. 

— Nu, îi răspunse el sincer. Deocamdată adunăm informaţii. 
După aceea vom vedea dacă putem trece la așa-zisa fază 
tactică. 

— Mă tem că nu vă pot ajuta cu prea multe. 

Privi în jos spre mâini. 

— Am cunoscut-o bine, era o fată minunată, mai inteligentă și 
mai drăguță decât majoritatea fetelor de vârsta ei. Nu s-a purtat 
niciodată prostește. Se antrena mult și se menținea în formă, 
era conștiincioasă și la școală. Pe deasupra era și drăguță. Avea 
prieten, un băiat pe nume Halvor. Dar poate că relaţia dintre ei 
se terminase, nu? 

— Nu, răspunse el pe un ton jos. 


149 


Urmă o pauză. Așteptă să vadă dacă ea avea intenţia să o 
umple cu ceva. 

— Ce vreţi să știți? spuse ea în final. 

Sejer rămase mut și o admiră. Era drăguță și suplă, cu ochii 
negri. Tot ce purta era tricotat. Asta era și singura reclamă 
pentru afacerea ei. Avea un costum frumos, cu o fustă strâmtă 
și o jachetă mulată de un roșu intens, cu marginile verzi și 
muștar. Pantofi negri cu toc jos. Părul drept și coafat simplu. Ruj 
în aceeași nuanţă cu hainele. Cercei din bronz ascuţiţi, în parte 
ascunși de părul negru. Era mai tânără ca el după primele 
semne de riduri din jurul ochilor și gurii, dar vizibil mai bătrână 
decât bărbatul cu care fusese căsătorită. Fiul lor, Eskil, trebuie 
să se fi născut chiar spre sfârșitul tinereţii ei. 

— Voiam doar să vorbim, spuse el cu grijă. Nu caut nimic 
deosebit. Deci venea pe la voi ca să aibă grijă de Eskil? 

— De mai multe ori pe săptămână, spuse ea încet. Nu mai 
voia nimeni să aibă grijă de Eskil, nu era prea ușor să fii cu el. 
Celelalte fete preferau să stea cu alţi copii. Dar asta cred că aţi 
mai auzit-o deja. 

— A, da, mi s-a mai spus, minți el. 

— Era incredibil de activ, chiar la limita normalului. Se 
numește hiperactiv. Știţi, sus și jos, niciodată liniștit. 

Scoase un râset neajutorat. 

— Nu mi-e ușor să mărturisesc asta, sper că înțelegeți. Dar 
era pur și simplu un copil dificil. Annie era una dintre puţinele 
persoane care se descurcau cu el. Se opri să se gândească 
puţin. Și venea destul de des. Noi eram destul de obosiţi, eu și 
cu Henning, și atunci era o binecuvântare să o vedem pe ea 
stând în ușă, dornică să aibă grijă de el. Copilul stătea în 
cărucior sport și obișnuiam să le dăm și bani ca să poată merge 
în centru și înapoi, și să-și cumpere câte ceva. Dulciuri, 
înghețată sau altele. De regulă stăteau câte o oră, două și cred 
că întârzia anume. Alteori luau autobuzul până în oraș și lipseau 
toată ziua. Mergeau cu trenulețul din piaţă. Eu eram noaptea de 
gardă la spital și de multe ori dormeam ziua, deci era un schimb 
binevenit. Mai avem într-adevăr un fiu, Magne. Și e destul de 
mare ca să împingă un cărucior prin oraș. Dar nu voia. Așa 
scăpa de fiecare dată, cum fac toţi băieţii de obicei. 

li zâmbi din nou și își schimbă poziţia în scaun. De fiecare 
dată când se mișca, îi simțea parfumul de vanilie prin toată 


150 


camera. Se uita în permanenţa înspre ușă, dar nu venea nimeni. 
Faptul că vorbise despre fiul ei îi dăduse o stare de agitaţie. 
Privirea îi umbla peste tot prin cameră, mai puţin pe chipul lui 
Sejer. Era ca o pasăre care zbura într-o încăpere prea mică, 
peste rafturile cu lână, pe masă, înspre magazin. 

— Câţi ani avea Eskil când a murit? întrebă Sejer. 

— Douăzeci și șapte de luni, șopti ea. 

Exact în clipa aceea, își mișcă brusc capul. 

— S-a întâmplat în timp ce Annie era cu el? 

Femeia își ridică privirea. 

— Pentru Dumnezeu, nu. Chiar voiam să spun, din fericire, 
căci ar fi fost îngrozitor. A fost și așa destul de greu pentru 
sărmana Annie, ca să mai fi avut și asta pe conștiință. 

Urmă o nouă pauză. Sejer inspiră adânc și apoi își mai făcu 
puţin curaj. 

— Dar ce fel de accident a fost, de fapt? 

— Am crezut că aţi discutat cu Henning, spuse ea surprinsă. 

— Am discutat, minţi el, dar nu foarte detaliat. 

— S-a înecat cu mâncare, spuse ea încet. Eu eram sus, la 
celălalt etaj. Henning se bărbierea la baie și nu a auzit nimic. 
Dar nici nu a putut ţipa, cu mâncarea în gât. Era strâns legat de 
scaun cu o curea, șopti ea. Una dintre acelea cum au copiii de 
vârsta lui și care ar trebui să-i protejeze. Stătea și lua micul 
dejun. 

— Știu despre ce scaune vorbiţi. Și eu am o fată și un nepotel, 
spuse el repede. 

Femeia înghiţi și apoi continuă. 

— Henning l-a găsit vânăt la față, aplecat peste curea. 
Ambulanţa a venit peste douăzeci de minute și pierdusem orice 
speranţă când a ajuns. 

— Veniseră de la spitalul central? 

— Da. 

Sejer se uită în magazin și zări o femeie în fața geamului. 
Admira un pulover expus de doamna Johnas. 

— Așadar s-a întâmplat dimineaţa? 

— Dimineaţa devreme, șopti ea din nou. Pe data de 7 
noiembrie. 

— lar dumneavoastră dormeați în timpul ăsta, nu-i așa? 

Femeia se uită deodată la el, foarte direct. 

— Credeam că vom vorbi despre Annie. 


151 


— Ar fi bine să-mi povestiţi puţin despre Annie, reluă el 
repede, simțind în aceeași clipă bătăile inimii pe sub cămașă. 

Dar femeia nu mai spuse nimic. Își îndreptă ţinuta pe scaun, 
încrucișând brațele. 

— Bânuiesc că ați vorbit deja cu toţi din Krystallen, nu? 

— Da, am vorbit. 

— Atunci știți deja toate astea. 

— Da, așa e. Dar ceea ce mă preocupă e, de fapt, reacţia lui 
Annie la accident, spuse el sincer. Faptul că a fost o reacţie atât 
de violentă. 

— De ce vi se pare ciudat? întrebă ea, reducând vocea. Când 
e vorba de un copil de doi ani care moare în felul ăsta? Un copil 
pe care l-a cunoscut atât de bine. Erau atât de atașați unul de 
celalalt, iar Annie era mândră tocmai de faptul că numai ea 
putea să aibă așa de bine grijă de el. 

— Poate că nici nu e ciudat. Doar că eu încerc să aflu ce fel de 
persoană era. Cum era. 

— Și asta v-am povestit deja. Nu vreau să par răuvoitoare, dar 
nu mi-e ușor să vorbim despre asta. 

ÎI privi din nou cu ochii mari. 

— Dar, de fapt, căutaţi un obsedat sexual, nu-i așa? 

— Nu știu. 

— Nu? M-am gândit doar așa. Se aude că a fost găsită fără 
haine. Ştiţi cum e, citeşti în ziare despre asta și mereu e vorba 
de sex. 

Femeia roși, frământându-și degetele. 

— Atunci ce să fie? 

— Tocmai asta e întrebarea. Nici noi nu înţelegem. Din câte 
știm, nu avea niciun dușman. Dar te întrebi, dacă motivul nu a 
fost sexul, atunci ce poate să fie? 

— Nu e prea multă logică în mintea unor astfel de oameni. Mă 
refer la nebuni. Nu gândesc ca și ceilalți. 

— Nu știm cât de nebun a fost autorul. Doar că nu putem găsi 
motivul, în acest moment. Cât timp aţi fost căsătorită cu 
Henning Johnas? 

Femeia căzu din nou pe gânduri. 

— Cincisprezece ani. Eram însărcinată cu Magne când ne-am 
căsătorit. Henning e ceva mai tânăr ca mine, explică ea, ca să-i 
confirme lui Sejer același lucru la care se gândise și el. Eskil a 


152 


fost rezultatul unor discuţii mai ample, dar am fost amândoi de 
acord, asta e cert. 

— Un fel de decizie ulterioară? 

— Da. 

Femeia se uită în tavan ca și cum ar fi văzut ceva interesant 
atârnând. 

— Așadar băiatul mai mare se apropie de vârsta de 
șaptesprezece ani? 

Femeia dădu din cap. 

— Ține legătura cu tatăl său? 

Ea îl privi din nou consternată. 

— Bineînţeles că ţine legătura! Merge deseori la Lundeby să-și 
viziteze vechi prieteni. Dar nu e întotdeauna așa de ușor pentru 
noi. După toate cele întâmplate. 

Sejer înțelese și dădu din cap. 

— Mergeţi deseori la mormântul lui Eskil? 

— Nu, recunoscu ea. Dar Henning are grijă de mormânt. Mie 
îmi este destul de greu. Dar atâta vreme cât știu că e bine 
îngrijit, m-am împăcat cu ideea. 

Sejer se gândea la mormântul neîngrijit, fără să-i răspundă la 
cele spuse de ea. Ușa de la intrare se deschise și un tânăr intră 
în magazin. Doamna Johnas ridică privirea. 

— Magne! Sunt aici, înăuntru! 

Sejer se întoarse și se uită spre fiul ei. Era leit taică-su, doar 
cu un păr mai bogat și cu mai mulţi mușchi. Dădu din cap, stând 
în expectativă în fața ușii, fără chef de discuţii. Avea o expresie 
brutală și respingătoare, care se potrivea cu părul negru și cu 
mușchii brațelor, bine dezvoltați. 

_ — Eu mă retrag, spuse Sejer către doamna Johnas și se ridică. 
Imi cer scuze dacă o să revin, dar se întâmplă să fim nevoiţi. 

Sejer se înclină spre amândoi și trecu pe lângă băiatul rămas 
în dreptul ușii. Doamna Johnas se uită lung după el, apoi își privi 
fiul cu o expresie tristă. 

— Cercetează cazul lui Annie, îi șopti ea. Dar n-a vrut să 
vorbim decât de Eskil. 

Sejer se opri în faţa magazinului pentru un timp. Lângă ușa de 
la intrare era parcată o motocicletă care probabil îi aparţinea lui 
Magne Johnas. Era un Kawasaki mare. Sprijinită cu fundul de 
scaunul motocicletei era o tânără. Fata nu îl remarcă. Era 
preocupată de unghii. Poate îi intrase o așchie într-una dintre 


153 


ele, și cu alta încerca să o scoată ca să-și salveze unghia. Avea 
o geacă din piele scurtă, roșie, cu multe ace, și părul des, blond, 
care îi amintea de părul blond al îngerașilor pe care îi punea în 
pomul de Crăciun pe când era copil. Fata își ridică brusc 
privirea. El îi zâmbi și-și încheie geaca. 

— Bună ziua, Sølvi, spuse el, traversând strada. 

e 

Conducea lent pe autostradă, punându-și toate gândurile în 
ordine. Eskil Johnas. Un copil dificil de care doar Annie voia să 
aibă grijă. Și care a murit subit, aproape singur, strâns legat de 
un scaun, fără să-l poată ajuta cineva. Se gândea la nepotul lui 
și se îngrozea, în timp ce se îndrepta spre Lundeby și spre casa 
lui Halvor. 

Halvor Muntz era în bucătărie și clătea pastele fierte sub jetul 
de apă rece. Uita frecvent să mănânce. Acum era ameţit și 
zăpăcit, iar somniferul pe care îl luase cu o noapte înainte îl făcu 
să se simtă greoi și încet. Apa curgea cu presiune, de aceea nu 
auzise mașina care vira în faţa casei lui. Dar, la scurt timp după 
aceea, o auzi pe bunică trântind ușa. Mormăi ceva numai pentru 
ea, târându-și pe podea pantofii Nike cu dungi negre. Arăta 
chiar comic. Pe masă era un bol cu brânză rasă și un flacon de 
ketchup. Halvor își aminti brusc că uitase să pună sare în 
spaghete. Bunica scoase un oftat la vederea nepotului. 

— Uite ce-am găsit în magazie, Halvor! 

Se auzi o bubuitură în momentul în care căzu ceva pe podea. 
Halvor ridică privirea. 

— Un rucsac vechi de școală, spuse ea. Plin cu cărți. E 
amuzant să te uiţi peste cărțile vechi de școală, nu știam că le 
păstrezi. 

Halvor făcu un pas și se opri brusc. De cureaua rucsacului era 
agăţat un deschizător de sticle cu reclama de Coca-Cola pe el. 

— E al lui Annie, șopti el. 

Se scursese niște cerneală albastră dintr-un stilou și 
rămăseseră niște pete pe fundul compartimentului cu fermoar. 

— L-a uitat aici? 

— Da, răspunse el scurt. Îl pun în cameră deocamdată și o să 
i-l duc lui Eddie. 

Bunica îl privi și deodată chipul ei îmbătrânit luă o expresie de 
îngrijorare. Imediat, prin coridorul semi-întunecat, apăru o figură 


154 


cunoscută. Halvor simţi inima oprindu-i-se în piept, rămase 
perplex, lipit de podea, ţinând rucsacul de curea. 

— Halvor, spuse Sejer. Va trebui să vii cu mine. 

Halvor se clătină și trebui să facă un pas într-o parte ca să nu 
cadă. 

| se părea că plafonul se prăbușește peste el și că va fi strivit 
de podea. 

— Atunci puteți să lăsați și rucsacul lui Annie în drum, spuse 
bunica pe un ton nervos, rotindu-și verigheta care îi era prea 
mare. 

Băiatul nu răspunse. Camera începu să se rotească în jurul lui 
și începu să tremure cu rucsacul în mână, cuprins de 
transpiraţie. Nu era deloc greu, Annie îl golise. Inăuntru erau 
două cărţi ale lui Sigrid Undset: /nimile oamenilor, Coroana, un 
caiet de lucru și un portofel, cu o poză de-a lui de vara trecută, 
în care era destul de bronzat și de chipeș, cu bretonul aproape 
decolorat. Nu ca acum, transpirat pe frunte și alb ca varul de 
spaimă. 

Atmosfera era tensionată. De obicei nu avea probleme să 
conducă și să acționeze cu spontaneitate în asemenea situații. 
Dar acum fusese luat prin surprindere. 

— Înţelegi că trebuie să facem asta, nu? începu el. 

— Da. 

Halvor își ridică un picior, studiindu-și papucul din plastic, 
șireturile franjurate și talpa pe cale să cadă. 

— Rucsacul lui Annie a fost găsit la tine în magazie și asta 
presupune că ești direct implicat în omorul ei. Înţelegi ce vreau 
să spun? 

— Da. Dar nu e așa. 

— Fiind iubitul ei, erai oricum urmărit. Problema era că nu te 
puteam acuza. Dar acum bunica ta ne-a ușurat munca. E un 
lucru pe care nu l-ai luat în calcul, Halvor, pentru că e bătrână și 
merge așa de greu. Dar deodată s-a gândit să facă ordine în 
magazie. Cine ar fi crezut? 

— Habar nu am de unde l-a luat! Că l-a găsit în magazie, asta 
e tot ce știu. 

— Ascuns în spatele unei saltele gonflabile? ; 

Chipul lui Halvor era încruntat și mai palid ca niciodată. Intre 
timp, se putu percepe și o mișcare în colţul gurii, ca și cum, 
după atâta vreme, ar fi vrut să iasă din încordare. 


155 


— Cineva vrea să dea vina pe mine. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Că l-a pus acolo cineva. Într-o noapte am auzit pe cineva 
afară, în dreptul ferestrei. 

Sejer zâmbi trist. 

— Puteţi să râdeţi dacă vreţi, continuă Halvor, dar așa e. 
Cineva l-a pus acolo. Cineva care vrea să mă facă vinovat. Care 
știa că eram prieteni. Și atunci trebuie să fie cineva cunoscut ei, 
nu credeţi? 

Îl privi apoi recalcitrant pe inspectorul de poliție. 

— Intotdeauna am crezut că e cineva cunoscut ei, spuse 
Sejer. Cred chiar că o cunoștea foarte bine. Poate atât de bine 
ca tine, aproximativ, nu? 

— N-am fost eu! Auziţi? N-am fost eu autorul! 

Se șterse pe frunte și încercă să se calmeze. 

— Crezi că ar trebui să vorbim cu cineva de care am uitat? 

— Habar n-am. 

— Un alt iubit, de exemplu? 

— Nici vorbă de așa ceva. 

— Cum poţi fi așa de sigur? 

— Pentru că mi-ar fi spus. 

— Crezi că fetele aleargă la tine să-ţi mărturisească, imediat 
ce sentimentele lor se îndreaptă spre altcineva? Tu câte 
prietene ai avut, Halvor? 

— Ea mi-ar fi spus. N-aţi cunoscut-o pe Annie. 

— Nu, n-am cunoscut-o. Și înţeleg că ea era altfel. Dar trebuie 
să fi avut ceva în comun cu alte fete. Lucruri obișnuite, Halvor. 

— Eu nu cunosc alte fete. 

Se cuibări în scaun. Puse un deget între partea de plastic și 
cea de pânză a papucului și începu să tragă de ele. 

— Căutaţi mai degrabă amprentele de pe rucsac. 

— Asta vom face cu siguranță. Dar nu e deloc greu să le 
ștergi. Am o mare bănuială că nu vom găsi nicio amprentă, în 
afară de ale tale și ale bunicii. 

— Nu l-am atins. Nu până în clipa de față. 

— O să vedem. Găsirea rucsacului ne dă însă posibilitatea să 
verificăm mai îndeaproape motocicleta, costumul și casca ta. 
Chiar și casa în care locuiești. Ai nevoie de ceva înainte să 
continuăm? 

— Nu. 


Ruptura de la papuc devenise destul de mare. În cele din 
urmă își trase mâna. 

— Trebuie să rămân aici în noaptea asta? 

— Mă tem că da. Dacă reușești să vezi lucrurile din afară, ai 
să înţelegi că sunt nevoit să te ţin sub supraveghere. 

— Pentru cât timp? 

— Încă nu știu. 

Se uită la chipul băiatului de la masă și schimbă subiectul. 

— Ce scrii pe calculator, Halvor? Stai în fața monitorului ore în 
șir, de când vii de la serviciu și până pe la miezul nopţii, asta în 
fiecare zi. Poţi să-mi povestești de ce? 

Halvor ridică privirea. 

— Așadar mă urmăriți? 

— Cam așa ceva. Urmărim foarte mulţi oameni în perioada 
asta. Ții un jurnal? 

— Mă joc doar. Joc șah, de exemplu. 

— Singur? 

— Cu Fecioara Maria, răspunse el sec. 

Sejer clipi. 

— Te sfătuiesc să spui tot ce știi. Ascunzi ceva, Halvor, sunt 
sigur de asta. Ești complice? Acoperi pe cineva? 

— Stau doar pe un scaun și transpir la fund, răspunse el 
amărât. 

— Dacă primești un mandat de arestare, va trebui probabil 
să-ţi confiscăm calculatorul. 

— Cu plăcere, dar n-o să aveți acces. 

— N-o să avem acces? De ce? 

Halvor închise gura și începu din nou să umble la papucul din 
plastic. 

— Pentru că l-ai închis? 

Gura îi era uscată, dar nu voia să bea Cola. Acasă, în frigider, 
avea o bere nealcoolică și se gândea acum la ea. 

— Atunci cred că ai ceva important pe el, din moment ce te-ai 
asigurat că nimeni să nu-l găsească. 

— E doar de distracție. 

— Ai putea să fii mai explicit, Halvor? 

— Nu e important. Doar ceea ce scriu când sunt plictisit. 

Sejer se ridică, iar scaunul căzu, fără prea mult zgomot, pe 
podeaua cu linoleum. 

— Cred că ţi-e sete. Mă duc să aduc câte o Cola. 


157 


Sejer dispăru din birou și ușa se închise după el. 

Se făcuse o gaură destul de mare în talpa papucului și Halvor 
se uită la șoseta de tenis uzată. În depărtare auzea sirene, dar 
nu putea să-și dea seama despre ce intervenţie era vorba. De 
altfel, în întreaga clădire era un zumzăit ca la cinema înainte de 
începerea filmului. Sejer apăru cu două sticle și un desfăcător. 

— O să deschid puţin fereastra, bine? 

Halvor dădu din cap. 

— Nu eu am făcut asta. 

Sejer găsi două pahare din plastic și turnă în ele, făcând 
spumă. 

— N-aveam niciun motiv. 

— Sincer, nici eu nu văd ce motiv ai fi avut. 

Oftă și bău din Cola. 

— Dar asta nu înseamnă că nu ai avut totuși unul. Uneori 
sentimentele se schimbă ușor și de regulă găsești repede 
răspunsul. Ți s-a întâmplat vreodată? 

Halvor tăcu. 

— II cunoşti pe Raymond de pe strada Kollen? 

— Tipul mongoloid? Il văd pe stradă câteodată. 

— Ai fost vreodată la el acasă? 

— Am trecut cu mașina pe acolo. Are iepuri. 

— Și ai vorbit cu el? 

— Niciodată. 

— Ştii că Knut Jensvoll, antrenorul lui Annie, a ispășit o 
pedeapsă pentru viol? 

— Mi-a spus Annie. 

— Mai știau și alții? 

— N-am idee. 

— II știai pe copilul de care avea ea grijă? Eskil Johnas? 

Halvor ridică privirea surprins. 

— Da. E mort. 

— Povestește-mi despre el. 

— De ce? continuă el, surprins. 

— Fă doar cum îţi spun. 

— Bine, era simpatic și vesel. 

— Simpatic și vesel? 

— Plin de energie. 

— Dificil? 


— Cam obositor. Nu putea să stea locului. Primea și 
medicamente. Trebuia să fie legat tot timpul de scaun sau de 
cărucior. Am fost și eu de câteva ori și am avut grijă de el. 
Nimeni, în afară de Annie, nu mai voia să stea cu el. Dar știți, 
Annie... 

Goli paharul și se șterse în jurul gurii. 

— l-ai cunoscut părinţii? 

— Știu cine erau. 

— Și pe fiul mai mare? 

— Magne? Doar din vedere. 

— S-a arătat vreodată atras de Annie? 

— Doar în mod obișnuit. Priviri mai lungi când mergea pe 
stradă. 

— Și tu cum te simţeai, Halvor? Când alţii îi aruncau priviri 
lungi prietenei tale? 

— În primul rând eram obișnuit. În al doilea, Annie era destul 
de reticentă. 

— Dar totuși a mers cu cineva. Se pare că avem și o excepţie, 
Halvor. 

— Înţeleg. Halvor era obosit. Închise ochii. Cicatricea din colţul 
gurii luci în lumina de la veioză ca un fir de argint. Erau multe 
lucruri în privinţa lui Annie pe care nu le-am înţeles. Uneori era 
nervoasă fără motiv sau foarte iritată și, dacă întrebam de ce, 
era mai rău; se răstea la mine că nu toate pe lumea asta se pot 
explica așa de simplu. 

Își trase apoi răsuflarea. 

— Așadar aveai sentimentul că știa ceva? Ceva ce-o supăra? 

— Nu știu. Ba da. Eu i-am povestit lui Annie multe despre 
mine. Aproape totul. Asta ca să înțeleagă că nu e periculos să te 
confesezi cuiva. 

— Dar confidenţele tale nu erau, se pare, de amploarea alor 
ei, nu? Ale ei erau mai grave? 

„Nu putea fi mai grav. Pentru nimic în lume.” 

— Halvor? 

— Ceva, nu știu ce, spuse el încet, deschizând din nou ochii, 
plutea deasupra ei ca o umbră. 

e 

„Ceva, nu știu ce, plutea deasupra ei ca o umbră.” 

Propoziția fusese atât de bine formulată încât începu să 
creadă în ea. Sau poate că el chiar voia să creadă? Totuși, 


159 


rucsacul din magazie. Și, în plus, acel sentiment puternic că 
Halvor îi ascundea ceva. Sejer privea pe drumul din faţa sa și 
repeta câteva fraze în gând. „Îi plăcea să aibă grijă de copiii 
altora. Cel pe care îl îngrijea cel mai mult era un copil dificil și, 
pe deasupra, a murit. Ea nu putea să aibă copii și, în plus, nu 
mai avea mult de trăit. Nici nu mai voia să concureze cu alţii, ci 
alerga de una singură pe drumuri. Avea un iubit, la care se 
răstea uneori, pe care l-a lăsat și apoi a revenit la el. Ca și cum 
nu știa de fapt ce vrea.” Toate aceste fapte nu-și găseau niciun 
sens în mintea lui. 

Își puse mâinile în buzunar și traversă spre parcare. Găsi 
mașina și făcu o manevră ca să iasă în stradă. Apoi merse până 
în comuna vecină, unde Halvor își târâse papucii din copilărie 
sau, mai degrabă, unde se târâse fără ei. Pe vremea aceea, 
poliția comunitară avea sediul într-o vilă veche, acum sediul era 
într-un centru comercial mai nou, între magazinul Rimi și 
Administraţia Financiară. A rămas o clipă în sala de așteptare, 
cufundat în propriile gânduri, până când ofițerul comunitar intră 
în grabă. O mână albă cu pistrui i-o strânse pe a lui. Bărbatul 
avea în jur de patruzeci de ani, subţire, cu o slabă pigmentare a 
pielii și a părului, ascunzându-și cu greu curiozitatea din ochii 
verzi-albaștri. De altfel, cât se poate de amabil. Un inspector de 
poliţie din municipiu constituia un eveniment. De cele mai multe 
ori se simţea ca și cum restul lumii îl uitase. 

— Mă bucur că v-aţi făcut timp, spuse Sejer, urmându-l pe 
coridor. 

— Aţi pomenit de un omor. Annie Holland? 

Sejer îi confirmă. 

— Am citit în ziare. Și fiindcă sunteţi aici, credeţi că ar trebui 
să avem în vizor pe cineva cunoscut de prin părţile astea? 

Îi arătă un scaun liber. 

— Da, într-un fel. L-am reținut deja. E doar un tânăr, dar 
probele găsite la el acasă nu ne-au dat de ales. 

— Dar aţi fi vrut să nu fie el? 

— Nu cred că el e vinovatul. 

Zâmbi la propriile cuvinte. 

— Nu, exact. Se mai întâmplă. 

Vocea ofițerului nu trăda ironie. Își strânse mâinile rozalii și 
așteptă. 


160 


— În decembrie 1992 aţi avut un caz de sinucidere. Doi fraţi 
au fost trimiși la Casa de copii Bjerkeli, ca urmare a acestui fapt, 
iar mama a sfârșit la secția de psihiatrie a Spitalului Central. Mă 
interesează informaţii despre Halvor Muntz, născut în 1976, fiul 
lui Torkel și al lui Lilly Muntz. 

Ofițerul recunoscu numele fără întârziere. Deodată deveni 
îngrijorat. 

— V-aţi ocupat de cazul acela, nu-i așa? 

— Da, din păcate. Eu și cu un ofiţer mai tânăr. Halvor, fiul mai 
mare, m-a sunat acasă, pe numărul personal. S-a întâmplat în 
timpul nopții. Imi amintesc data, era 13 decembrie, pentru că 
fetița mea avea rolul Luciei!" la serbarea școlară. Și pentru că nu 
am vrut să ies singur, am chemat și un tânăr angajat. Când era 
vorba de familia aceea, nu se știa niciodată la ce te puteai 
aștepta. Am mers până la ei acasă și am găsit-o pe mamă pe 
canapea, ascunsă sub plapumă, și pe cei doi copii sus. Halvor n- 
a scos niciun cuvânt. II ţinea pe frăţiorul lui lângă el, în pat, și nu 
ridica privirea. Era sânge peste tot. Am verificat să vedem dacă 
sunt în viaţă. Erau. Apoi am început să căutăm. Tatăl se afla 
într-o anexă, jos, întins într-un sac de dormit putrezit. Își zburase 
jumătate din cap. 

Se opri, iar Sejer putu să vadă imaginile parcă oglindindu-i-se 
în iris pe măsură ce povestea. 

— N-a fost ușor să scoţi ceva de la ei. Stăteau lipiţi unul de 
celălalt fără să scoată un cuvânt. Dar cu multă muncă de 
convingere și vorbe frumoase, Halvor a povestit că tatăl băuse 
de dimineață și că devenise nespus de furios. Vorbea fără logică 
și distrusese multe lucruri de la parter. Băieţii fuseseră toată 
ziua pe afară, dar fiindcă se făcuse noapte, trebuiau să intre 
pentru că le era frig. S-a trezit pe când tatăl lui era aplecat 
peste pat cu un cuţit de pâine în mână. L-a înjunghiat pe Halvor 
o dată, apoi parcă și-a regăsit cumpătul. S-a năpustit afară, iar 
Halvor a auzit ușa izbindu-se. Apoi l-au auzit luptându-se cu ușa 
de la anexă. Era un fel de baracă de construcții. A trecut ceva 
vreme și a urmat o împușcătură. Halvor n-a îndrăznit să meargă 
să verifice, s-a furișat până în camera de zi și m-a sunat. Dar și- 


14 Este vorba de sărbătoarea Sfintei Lucia, un obicei scandinav originar din Suedia, 
dar preluat și de norvegieni. Ziua de 13 decembrie este festivalul luminilor, iar o fetiță 
îmbrăcată cu o rochie lungă albă și o coroniţă cu lumini aprinse pe cap o reprezintă 
pe sfântă. Serbarea are loc de obicei la grădiniță și în școala primară. (n.tr.). 


161 


a dat seama ce se întâmplase. Mi-a spus doar că îi era teamă că 
s-a întâmplat ceva cu tatăl lui. Cei de la Protecţia Copilului îi 
urmăreau de ani de zile, dar Halvor se ascundea de fiecare dată. 
În schimb, în noaptea aceea, n-a mai protestat. 

— Cum a trecut peste asta? 

Ofiţerul se ridică și se plimbă puţin prin cameră. Oftă și păru 
neliniștit. Sejer nu îndrăzni să întrerupă pauza. 

— Nu-i făcea bine să spună ce simțea. Halvor era o fire 
închisă. Dar, ca să fiu sincer, cred că ceea ce simţea era 
disperare. Sau conștientizarea faptului că abia de atunci putea 
începe o viață nouă. Moartea tatălui a reprezentat un moment 
de cotitură. Trebuie să fi fost o ușurare pentru el. Copiii aceștia 
au fost în permanenţă speriați. Niciodată nu primeau ce aveau 
nevoie. 

Tăcu din nou. Stătea tot cu spatele spre Sejer și aștepta 
comentarii. La urma urmei, inspectorul venise să primească 
ajutor. Dar nu se întâmpla nimic. Stătea în continuare, meditând 
la ceva, după care se întoarse. 

— Abia după aceea am început să analizăm. Reveni la locul 
lui. Tatăl era într-un sac de dormit. Işi dăduse jos geaca și 
cizmele. Își mototolise chiar și puloverul și și-l pusese sub cap. 
Vreau să spun că părea într-adevăr să se fi culcat. Nu se 
întinsese ca să moară. Și ne-a trecut prin cap, după aceea, că 
cineva ar fi putut să-l ajute să treacă pe lumea cealaltă. 

Sejer închise ochii. Se frecă dur la o sprânceană și simţi o 
bucăţică de piele uscată căzându-i peste ochi. 

— Vreţi să spuneţi că e vorba de Halvor? 

— Da, răspunse el cu greu. Da, vreau să spun că Halvor l-ar fi 
putut urmări, a văzut că doarme și a băgat pușca înăuntru în 
sac, în mâinile lui și a tras. 

Aceste informații îl îngroziră pe Sejer. 

— Și ce-aţi făcut? 

— Nimic. 

Ofițerul își desfăcu mâinile cu un gest necontrolat. 

— N-am făcut absolut nimic. De altfel nici n-am găsit ceva 
concret care să fi făcut direct legătura cu asta. În afară de faptul 
că tatăl era inconștient de beat și că s-ar fi făcut comod, dându- 
și jos cizmele și aranjându-și puloverul pe post de pernă. 
Vătămarea era tipică unei sinucideri. Împușcătură de contact, pe 
sub bărbie, punctul de ieșire în vârful capului. Calibrul 


162 


șaisprezece. Nu mai era nicio amprentă pe pușcă. Niciun fel de 
urme suspecte în jurul barăcii. Noi aveam, spre deosebire de 
voi, de ales. Dar poate că aţi numi-o altfel. Neglijenţă în serviciu 
sau imprudenţă gravă? 

— Eu aș fi găsit și denumiri mai dure. Sejer zâmbi. Numai 
dacă aș fi vrut. Dar aţi vorbit cu el? 

— L-am reţinut pentru interogatoriul de rutină, căci fusese 
vorba de o împușcătură. Dar n-am ajuns la nicio concluzie. 
Fratele nu avea mai mult de șase ani, nici nu știa ora. Nu putea 
să confirme sau să infirme ora evenimentului. Mama luase un 
pumn de valium și niciunul dintre vecini nu auzise focul de 
armă. Locuiau destul de izolat, într-o casă urâtă, care fusese 
iniţial un magazin alimentar. O casă cenușie din ciment, cu scări 
înalte din piatră și o singură fereastră mare, lângă ușă. 

Își șterse nasul, deși nu era cazul. 

— Dar sunt și o serie de lucruri în favoarea lui. 

— Ce anume? 

— Dacă ar fi fost într-adevăr Halvor cel care a tras, ar fi 
trebuit să stea întins pe burtă alături de tatăl lui, cu pușca la 
piept și vârful sub bărbie. Asta după analiza unghiului 
împușcăturii. Oare un copil de cincisprezece ani ar gândi atât de 
logic în momentul când are și obrazul sfâșiat în două? 

— Nu e de neconceput. Cine trăiește în casă cu un psihopat 
ani de-a rândul, învaţă cu siguranţă unele trucuri. Halvor e isteţ. 

— Erau prieteni? El și fata lui Holland? 

— Un fel de prieteni, spuse Sejer. Nu mă încântă teoria 
dumneavoastră, dar va trebui să o iau în considerare. 

— Așadar vreţi să redeschideți cazul? 

— Dacă îmi daţi o copie a cazului, e bine. Dar e, oricum, 
imposibil să dovedim ceva acum, după atâta vreme. Puteţi fi 
sigur că sunteţi acoperit. Și eu am fost în serviciul comunitar la 
sate și știu cum e. Te atașezi de oameni. 

Ofiţerul se uită trist pe fereastră. 

— Acum i-am înrăutățit cazul lui Halvor, povestindu-vă toate 
astea. Merită ceva mai bun. E cel mai grijuliu băiat pe care l-am 
întâlnit. Şi-a îngrijit mama și fratele toţi anii ăștia și am auzit că 
acum locuiește la bătrâna Muntz și are grijă de ea. 

— Da, aşa e. 

— Și apoi își găsește, în sfârșit, o iubită. Și totul sfârșește așa. 
Cum se poate, e blestemat? 


163 


— Da, cu siguranță. Poate că nici nu s-a așteptat vreodată la 
altceva de la viaţă decât la catastrofe. 

— Dacă și-a ucis tatăl, spuse ofițerul, privindu-l pe Sejer în 
ochi, atunci a fost caz de legitimă apărare. A salvat restul 
familiei. Ori tatăl, ori ei. Mi-e greu să cred că putea omori din 
alte motive decât acesta. De aceea nu cred că e drept să folosiţi 
cazul împotriva lui. Acest episod pe care nu l-am soluţionat 
practic niciodată. În timp, am rezolvat problema în sinea mea, 
achitându-l. Am lăsat îndoiala să-i fie spre binele lui. Își duse 
mâna la gură. Sărmana Lilly nu știa ce face când i-a spus dalui 
Torkel Muntz. Tatăl meu era pe atunci ofițer comunitar și 
întotdeauna erau probleme cu Torkel. Era un scandalagiu, dar 
un bărbat chipeș. Și Lilly era frumoasă. Fiecare dintre ei ar fi 
putut face ceva în viaţă. Dar sunt anumite combinaţii care nu 
funcţionează, nu-i așa? 

Sejer îl aprobă. 

— Avem întâlnire la sediu în cursul zilei de astăzi, și atunci va 
trebui să emitem un mandat. Mi-e teamă că... 

— Ca? 

— Mi-e teamă că nu voi convinge echipa să-l pună în libertate. 
Nu și după toate astea. 

e 

Holthemann răsfoi raportul și se uită sever la ei, ca și cum ar 
fi vrut să forțeze rezultatele din priviri. Șeful de departament era 
un om care nu se putea distinge prin inteligenţă sau prin vreo 
statură, dacă te-ai fi aflat la coadă în spatele lui, în magazinul 
Rimi. Era uscat precum iarba, cu o chelie lucioasă și transpirată, 
și purta ochelari bifocali. 

— Și ce-i cu ciudatul acela de pe strada din apropierea 
dealului Kollen? începu el. Cât de bine l-aţi verificat? 

— Pe Raymond Lâke? 

— Geaca de pe cadavru era a lui. lar Karlsen spune că circulă 
anumite zvonuri în legătură cu el. 

— Sunt multe, spuse Sejer scurt. La care te referi? 

— De exemplu, acela că merge cu mașina și salivează când 
vede o fată. Mai circulă zvonuri și despre tatăl lui. Că nu are 
nimic, dar că stă în pat, se uită la reviste porno și-l lasă pe 
sărmanul băiat să alerge și să facă toată treaba. Poate că 
Raymond a citit pe furiș și a căpătat inspiraţie. 


164 


— Cred că e vorba despre un om din comunitatea noastră, 
răspunse Sejer. Și cred că acesta încearcă să ne păcălească. 

— ÎI crezi pe Halvor? 

Sejer dădu din cap afirmativ. 

— In plus, a apărut un individ în curte la Raymond și, deodată, 
l-a convins că mașina era roșie. 

— Putea fi doar o poveste de-a lui. Poate că era doar un 
trecător obișnuit. Raymond e un idiot. Tu îl crezi? 

Sejer își mușcă limba. 

— Tocmai pentru faptul că e idiot, nu cred că are atâta minte 
cât să inventeze așa ceva. Cred că a fost într-adevăr cineva 
acolo și a vorbit cu el. 

— Așadar același bărbat care s-a furișat pe la fereastra lui 
Halvor? Şi care a pus rucsacul în magazie? 

— Da, de exemplu. 

— Nu-ţi stă în fire să fii atât de credul, Konrad. Te-ai lăsat 
fascinat de un idiot și de un adolescent? 

Sejer fu cuprins de un sentiment neplăcut. Nu-i plăcea 
mustrarea și poate că el se ghida într-adevăr prea mult după 
fler și asta umbrea datele exacte. Halvor era cel mai apropiat. 
Era prietenul ei. 

— Halvor mai știa și alte lucruri? continuă Holthemann 
ridicându-se de pe scaun și așezându-se pe birou, pentru a privi 
astfel în jos la Sejer. 

— A auzit o mașină pornind. Posibil să fi fost o mașină veche, 
poate cu un cilindru defect. Sunetul părea să vină din strada 
principală. 

— Este o intersecție acolo. Mulți se opresc. 

— Sunt conștient de asta. Să-i dăm drumul. Nu fuge nicăieri. 

— După câte mi-ai povestit, e un posibil criminal. Unul care 
poate că și-a ucis tatăl cu sânge rece. Cred că asta spune multe, 
Konrad. 

— Dar o iubea pe Annie cu adevărat, deși în felul lui ciudat. 
Chiar dacă Annie nu-i permitea. 

— Astfel și-a pierdut răbdarea și cumpătul. Faptul că i-a 
zburat creierii tatălui său arată că e mult material exploziv în 
tânărul ăsta. 

— Dacă și-a omorât tatăl, și asta nici nu știm cu certitudine, a 
făcut-o pentru că nu avea de ales. Toată familia avea să 
sfârșească rău, după atâția ani de maltratare și neglijență. In 


165 


plus, a primit și un cuţit în tâmplă. Sigur ar fi fost eliberat pentru 
asta. 

— Tot ce se poate. Dar cert e că tipul e în stare să ucidă. Nu 
toți sunt. Tu ce crezi, Skarre? 

Skarre rodea capătul unui pix și dădu apoi din cap. 

— Îmi imaginez un tip mai în vârstă, spuse el. 

— De ce? 

— Era într-o formă fizică excelentă. Annie cântărea șaizeci și 
cinci de kilograme și mare parte din greutate o constituiau 
mușchii. Halvor cântărește doar șaizeci și trei, deci erau 
aproximativ de greutăți egale. Dacă ar fi fost cu adevărat Halvor 
cel care a împins-o în apă, atunci ar fi întâmpinat la fel de multă 
rezistență din partea ei și ar fi avut semne corporale precum 
răni sau zgârieturi. Dar totul ne indică faptul că autorul era 
superior, probabil mult mai solid decât ea. Cred, din ceea ce-am 
văzut, că Annie era mai solidă decât Halvor. Nu insinuez că nu s- 
ar fi descurcat, dar cred că l-ar fi costat cam mult. 

Sejer dădu din cap tăcut. 

— OK. Mi se pare just. Dar suntem practic pe poziţia zero. Nu 
am găsit alte persoane în apropierea lui Annie care să fi avut un 
motiv. 

— Nici Halvor nu are un motiv plauzibil. 

— Avea rucsacul și, în plus, o investiţie sentimentală imensă. 
Eu trebuie să preiau răspunderea în acest caz, nu-mi mai place, 
Konrad. Dar Axel Bjørk? Amărât și beat, cu un temperament 
violent? N-aţi găsit nimic la el. 

— Nu avem nicio dovadă că Bjørk a fost la Lundeby în ziua 
aceea. 

— Nu. Din câte văd în raport sunteţi mai mult preocupați de 
un copil de doi ani, nu? 

Le zâmbi, dar nu tocmai binevoitor. 

— Nu de copil. Ci mai mult de reacţia lui Annie la moartea lui. 
Am încercat să aflăm de ce a avut loc acea schimbare de 
personalitate și dacă a avut vreo legătură cu acel băiețel sau 
faptul că era bolnavă, bineînţeles. Sperasem să găsesc altceva. 

— De exemplu? 

— Nu știm exact. Tocmai asta e greu, nu știm ce fel de individ 
căutăm. 


— Un călău, poate. l-a ţinut capul sub apă până când a murit, 
spuse Holthemann cu brutalitate. Dar fără să-i lase vreo urmă 
pe corp. 

— De aceea cred că au stat la marginea apei, unul lângă altul, 
și au vorbit. Și asta în cel mai intim mod posibil. Poate că aveao 
anumită influenţă asupra ei. Apoi a luat-o brusc de gât și a 
împins-o pe burtă, în apă. Într-un interval de câteva secunde. 
Dar primul impuls trebuie să-l fi avut în mașină sau pe 
motocicletă. 

— Și trebuie să fi fost ud și murdar, mormăi Skarre. 

— Dar n-a fost observată nicio motocicletă pe Kolleveien? 

— Doar o mașină care a trecut în mare viteză. Proprietarul de 
la magazinul Horgen își amintește sa fi văzut motocicleta. Dar 
nu-și amintește de Annie. Johnas nici n-a văzut-o când s-a 
așezat pe motocicletă. A lăsat-o să coboare din mașină, a zarit 
motocicleta și a văzut-o mergând într-acolo. 

— Ceva nou? 

— Magne Johnas. 

— Ce-i cu el? 

— Nimic deosebit, de fapt. Arată de parcă s-ar îndopa cu 
anabolizante și îi mai arunca, din când în când, câte o privire lui 
Annie. Ea îl respingea tot timpul. Poate că e genul de tânăr care 
nu suportă să fie tratat așa. De altfel, apărea câteodată prin 
Lundeby ca să-și viziteze prieteni mai vechi și atunci venea pe 
motocicletă. În schimb, acum umblă cu Sølvi. Totuși, nu putem 
să-l neglijăm complet. 

Holthemann era de acord. 

— Dar Raymond și tatăl lui? Nu există dovezi că Raymond a 
lipsit de acasă o perioadă mai lungă? 

— A fost la magazin, iar când s-a întors, a stat și a privit-o pe 
Ragnhild în timp ce dormea. 

— Solid alibi, Konrad, zâmbi Holthemann. Am înţeles că e un 
snop de mușchi imatur și impulsiv, cu o capacitate mintală 
corespunzătoare unui copil de cinci ani, nu? 

— Exact. Și nu prea există ucigași de cinci ani. 

Holthemann dădu din cap. 

— Dar îi plac fetele? 

— Da. Însă nu cred că știe ce să facă cu ele. 

— Nu te dai bătut. Pe de altă parte știu că ai fler. Totuși să nu 
uiţi un lucru. Ridică un deget în semn de tachinare și îl îndreptă 


167 


spre el. Nu ești personajul principal din vreun roman poliţist. 
Incearcă sa tratezi lucrurile la rece. 

Sejer lăsă capul pe spate și râse cu atâta poftă că 
Holthemann tresări. 

— Mi-a scăpat ceva? 

Işi duse un deget sub ochelari și începu să-și frece ochiul, apoi 
clipi de mai multe ori și continuă. 

— Bine. Dacă nu se întâmplă nimic în cel mai scurt timp 
posibil, vreau să-i facem mandat de arestare lui Halvor. De ce ar 
fi luat, de exemplu, criminalul rucsacul cu el acasă? 

— Dacă au mers acolo cu mașina, s-au oprit și l-au lăsat în 
mașină, explică Sejer. După aceea ar fi fost prea periculos să se 
întoarcă și să-l arunce în apă. 

— Just. 

— Am și eu o întrebare, continuă Sejer, privindu-l fix. Dacă 
amprenta de pe catarama curelei lui Annie nu este a lui Halvor, 
atunci îl vei elibera? 

— O să mă mai gândesc. 

Sejer se ridică și merse până la harta de pe perete, unde 
drumul dinspre Krystallen, pe la sensul giratoriu, în jos spre 
magazinul Horgen și în sus pe Kolleveien, până la iaz, era 
marcat cu roșu. Locurile prin care fusese observată Annie erau 
marcate cu mai multe figurine magnetice verzi. Figurinele 
semănau cu omul verde de la trecerea de pietoni. Una era 
plasată în fața casei din Krystallen, una la intersecţia cu 
Gneisveien, acolo unde a luat-o pe scurtătură, una la sensul 
giratoriu, unde fusese văzută de o femeie în momentul în care 
urca în mașina lui Johnas. Alta, în fața magazinului Horgen. 
Mașina lui Johnas și o motocicletă erau, de asemenea, plasate 
pe hartă. Luă cu două degete figurina lui Annie din fața 
magazinului și o puse în buzunar. 

— Cine e, de fapt, mai aproape, mormăi el. Halvor? Cât de 
mari sunt șansele să o fi luat cineva cu mașina într-un timp atât 
de scurt, de când a mers spre magazin și până a fost găsită? 
Motociclistul nu s-a declarat la poliţie. Nimeni n-a văzut-o 
așezându-se pe motocicletă. 

— Dar trebuia să se întâlnească cu cineva, nu? 

— Mergea la Anette. 

— Asta i-a spus ea Adei Holland. Dar poate că avea o 
întâlnire, spuse Holthemann. 


168 


— În cazul ăsta a riscat ca Anette să sune și să întrebe de ea. 

— Se cunoșteau. N-a sunat. 

— Așa e, nu știu ce să zic. Dar să spunem că n-a coborât din 
mașina lui Johnas. Să vedem lucrurile mai simplu. 

Se ridică și făcu câţiva pași în timp ce gândurile îi umblau prin 
minte. „De fiecare dată ajungem la declaraţiile lui Johnas.” 

— Tot ce știu e că este un om de afaceri respectabil, cu 
galerie proprie și cu un cazier impecabil. În plus, îi era 
recunoscător lui Annie, pentru că, la intervale regulate de timp, 
îl scăpa de un copil dificil. 

— Tocmai. Îl cunoștea. Și el avea sentimente deosebite față 
de ea. 

Bărbatul închise ochii. 

— Poate că a făcut o greșeală. 

— Ce-ai spus? 

Holthemann ciuli urechile. 

— Mă întreb dacă o fi făcut vreo greșeală, repetă el. 

— Bineînţeles, a mers cu un criminal într-un loc pustiu, 
singură. 

— Da, și asta. Dar, în plus, l-a subestimat. A crezut că era în 
siguranţă. 

— Mă îndoiesc să fi avut un cartonaș la gât prin care să o 
avertizeze, spuse Holthemann sec. 

— Și dacă în plus îl și cunoștea? Și era așa de grijulie precum 
spui, atunci trebuie să fi fost destul de intimi. 

— Poate că împărțeau un secret. 

— Un pat, de exemplu? zâmbi Holthemann. 

Sejer puse din nou figurina lui Annie lângă magazin și se 
întoarse, cuprins de îndoială. 

— N-ar fi prima oară, spuse șeful de departament. Unele 
tinere arată un oarecare interes pentru bărbaţi mai în vârstă. Ce 
spui, Konrad, ai remarcat ceva de genul ăsta? Zâmbi voios. 

— Halvor spune că nu, îi răspunse Sejer calculat. 

— Bineînţeles. N-ar fi putut accepta ideea. 

— O relaţie pe care ea ar fi vrut să o dezvăluie? Asta vrei să 
spui? Cineva cu soţie, copil și salariu mare? 

— Scuze, gândesc cu voce tare. Snorrason spune că nu era 
virgină. 

Sejer îl aprobă. 


— Halvor a încercat totuși, din câte spune. După părerea mea, 
toţi bărbații din Krystallen sunt posibili candidați. O vedeau 
trecând pe stradă în fiecare zi, fie vară sau iarnă. O vedeau 
crescând și devenind atât de frumoasă. O luau cu mașina de 
fiecare dată când avea nevoie, le îngrijea copiii, intra și ieșea 
din casele lor. Avea încredere în ei. Erau adulţi pe care îi 
cunoștea bine și pe care sigur nu i-ar fi respins dacă i-ar fi 
apărut în cale. Douăzeci și unu de case, minus a ei, asta 
înseamnă douăzeci de oameni. Fritzner, Irmark, Solberg, Johnas, 
e o gașcă întreagă. Poate unul dintre ei saliva după ea în secret. 

— Saliva după ea? Pai, nu sunt semne de vreun abuz sexual, 
nu? 

— Poate că fusese deranjat de ceva. 

Sejer se uită din nou la harta de pe perete. Posibilităţile erau 
multiple. Nu înţelegea cum cineva putea ucide un om fără să-l 
atingă măcar. Fără să facă ceva cu cadavrul, fără să caute după 
bani sau bijuterii, sau să lase semne de disperare, furie sau vreo 
altă predispoziţie perversă. Doar o întinsese frumos, plin de 
grijă, de consideraţie, cu hainele alături. Sejer luă ultima figurină 
magnetică cu Annie, o strânse apoi cu putere între degete 
pentru o clipă și o puse înapoi pe hartă, ezitând. 

e 

Mai târziu, Sejer o porni uşor către iaz. 

Asculta și încerca să și-i imagineze deplasându-se pe alee. 
Annie în jeanși și cu un pulover albastru însoțită de un bărbat. In 
gândul lui, figura era neclară, părea o umbră neagră, dar 
aproape sigur mai în vârstă și mai mare decât ea. Poate că 
discutau încet în timp ce mergeau prin pădure, poate era ceva 
important. Avea imaginea celor întâmplate. Bărbatul gesticula în 
timp ce explica, Annie îl dezaproba, el continua convingător. 
Tensiunea creștea. S-au apropiat de apa care licărea printre 
copaci. El s-a așezat întâi pe o piatră - n-o atinsese încă -, iar ea 
s-a așezat, ezitând, alături de el. Bărbatul putea să i se adreseze 
galant, prietenește sau rugător, nu-și dădea seama exact. Apoi 
s-a ridicat brusc, s-a aruncat asupra ei și un plescăit puternic s-a 
auzit la impactul cu apa și sub presiunea bărbatului. Acum se 
folosea de ambele mâini și de toată greutatea corpului. Pe 
deasupra zburau câteva păsări care ţipau, speriate. Annie își 
ținea strâns gura, astfel încât apa să nu-i intre în plămâni. 
Opunea rezistenţă, își înfigea cu putere mâinile în nămol, în timp 


170 


ce secunde roșii ameţitoare treceau, și viața ei se stingea încet 
în apa licărind. 

Sejer privi în jos către fâșia de mal. 

A trecut o veșnicie. Annie a încetat să se mai zbată și să dea 
din picioare. Bărbatul s-a ridicat, s-a întors și a privit în sus pe 
alee. Nimeni nu-i văzuse. Annie era întinsă pe burtă, în apa 
murdară. Poate că i s-a făcut milă, văzând-o așa, și a scos-o 
afară din apă. Gândurile se limpezeau încet în mintea lui. Poliţia 
avea să o găsească, să analizeze scena și să ia o serie de 
decizii. O tânără moartă în pădure. Un violator, desigur, care a 
mers prea departe. Deci a dezbrăcat-o, dar cu grijă, luptându-se 
cu nasturi, fermoare și curea, apoi a pus hainele frumos alături. 
Nu i-a plăcut poziţia indecentă în care se afla, pe spate și cu 
picioarele desfăcute, dar altfel nu i-ar fi putut scoate pantalonii. 
Așa că a întors-o pe o parte, i-a împins genunchii înspre ea și i-a 
aranjat braţele, căci această imagine, ultima, avea să-l urmeze 
pentru tot restul vieţii și, ca să ţină, trebuia să arate cât mai 
pașnic posibil. 

„Cum de a îndrăznit să mai zăbovească?” 

Sejer merse până jos la iaz și rămase cu pantofii la câţiva 
centimetri aproape de apă. Stătu așa multă vreme. Gândul la 
cum au găsit-o moartă îi apăru în minte și nu avea, în primul 
rând, nimic de-a face cu răutatea, ci era mai degrabă o acţiune 
disperată, care îţi sfâșia inima. Fusese izbit de imaginea unui om 
disperat, care se zbătea în întuneric. lnăuntru era frig și 
neaerisit, iar bărbatul se lovea cu capul de pereţi, fără să poată 
respira și fără să poată ieși afară. În sfârșit, găsi un perete prin 
care să iasă. Peretele era Annie. 

Sejer se întoarse și o luă încet înapoi. Mașina ucigașului sau 
motocicleta acestuia a fost probabil parcată cam pe acolo unde 
era acum Peugeot-ul lui. După aceea ucigașul a deschis ușa șia 
zărit rucsacul. A ezitat o clipă, dar l-a lăsat acolo, a pornit 
mașina, purtând în suflet teama că ar putea fi descoperit. A 
trecut repede pe lângă casa lui Raymond, i-a văzut mergând, pe 
idiot și pe fetița cu cărucior de păpuși. Aceștia i-au observat 
mașina. Unii copii rețin detaliile. A simţit cum frica îi înjunghie 
pieptul. A continuat să meargă, a trecut pe lângă trei ferme și a 
ajuns, în sfârșit, pe autostradă. Sejer nu mai putea să-și 
imagineze restul. 


171 


Se urcă în mașină și porni în jos. În oglindă, văzu norul de praf 
ridicat de mașină. Casa lui Raymond era liniștită, părea aproape 
părăsită. lepuri albi și bruni săreau în cuștile lor pe când trecea 
cu mașina. Camioneta cu bateria consumată era parcată în 
curte. Era o mașină veche, poate cu un cilindru stricat? Coteţul 
găinilor și mișcările ce se auzeau acolo îi aminteau de propria 
copilărie, de anii dinainte de a se muta din Danemarca. Aveau 
găini pitice brune în niște coteţe așezate în grădina cu legume. 
Strângea ouăle în fiecare dimineaţă, niște ouă mici, 
nemaipomenit de rotunde, nu mai mari decât cea mai mare 
mărgea pe care o numeau „de doisprezece”. In oglindă i se păru 
că zărește perdeaua mișcându-se. La fereastra dormitorului se 
afla tatăl lui Raymond. Dar nu era sigur. Viră la dreapta și trecu 
de magazinul Horgen, unde fusese oprită motocicleta. In faţa 
magazinului era un Blazer albastru și Eschimosul galben”, semn 
clar al primăverii. Dădu geamul în jos și simţi briza caldă pe 
faţă. 

Motivul putea fi unul sexual, deși părea nemișcată. Poate că i- 
a fost de ajuns să o dezbrace și să o vadă așa, goală, lipsită de 
apărare, și simţi o mulţumire de mult căutată, gândindu-se ce ar 
fi putut face cu ea dacă ar fi vrut cu adevărat. În imaginaţia 
autorului, fata ar fi putut trece prin toate câte puţin. Bineînţeles 
că putea să fie așa. Încă o dată, Sejer se gândi cu neplăcere la 
toate posibilităţile. Își continuă ușor drumul spre autostradă și 
opri la intrarea în curtea bisericii. Dădu prioritate unui tractor 
încărcat cu varză și viră. Florile de pe mormântul lui Annie 
dispăruseră, iar crucea de lemn fusese îndepărtată. Se plasase o 
piatră, una obișnuită, cenușie, rotundă și netedă, ca și cum ar fi 
fost udată și șlefuită de mare. Poate că era chiar de pe plajele 
unde obișnuia să facă surfing, vara. Citi epitaful. 


Annie Sofie Holland. Dumnezeu să se îndure de tine. 


Se încruntă puţin, încercă să-și dea seama dacă îi plăcea sau 
nu textul. De fapt, nu-i plăcea. Suna de parcă ar fi făcut ceva 
rău, ceva pentru care avea nevoie de iertare. La ieșire se uită și 
la mormântul lui Eskil Johnas. Cineva, poate niște copii, lăsaseră 
acolo un buchet de păpădii. 


15 Eschimosul galben este mascota unui tip de îngheţată. (n.tr.). 
172 


Kollberg trebuia să facă pipi. Sejer trase câinele după el, în 
spatele blocului, îl lăsă să alerge printre tufișuri și apoi urcară cu 
liftul înapoi în apartament. După aceea, trecu prin bucătărie să 
vadă ce mai era în congelator. Un pachet de crenvurști, tari ca 
piatra, o pizza congelată și un pachet mic pe care scria „bacon”. 
Îl apucă pe acela și zâmbi, căci îi aducea aminte de ceva. În 
schimb, își făcu ouă, patru ochiuri, prăjite și pe o parte și pe 
alta, cu sare și piper, și tăie un crenvurst bucăţi și pentru câine. 
Kollberg înfulecă mâncarea și se băgă sub masă. Mâncă ouăle și 
bău laptele cu picioarele sub pieptul câinelui. Nu îi luă mai mult 
de zece minute. Ziarul era deschis, alături de el. „Iubitul, închis 
pentru cercetări.” Oftă puţin și păru enervat. Nu prea mai găsea 
înţelegere pentru modul în care presa expunea aspecte din 
viaţa deplorabilă de zi cu zi. In final, curăță masa și puse filtrul 
de cafea în priză. Poate că Halvor își împușcase într-adevăr 
tatăl. Și-a tras mânuși pe mâini, a pus arma în sacul de dormit, 
în mâinile tatălui, a tras, a îndreptat pământul călcat de el în 
magazie și a alergat din nou în cameră la fratele lui. Acesta 
trebuie să-i fi fost cât se poate de loial și n-ar mărturisi niciodată 
dacă Halvor nu era în pat atunci când s-a auzit focul de armă. 

Işi bău cafeaua în camera de zi, după care urma să facă un 
duș, să răsfoiască prin catalogul cu obiecte sanitare și de baie, 
pe care îl găsise în cutia poștală. Era ofertă la gresie de baie. 
Printre altele, aveau și modele simple, albe cu delfini albaștri. 
După duș se întinse pe canapea. Era prea mică și trebuia să-și 
atârne picioarele peste braț, ceea ce era cam neplăcut, dar îl 
împiedica să adoarmă. Nu voia să-și strice somnul de seară, îi 
era oricum destul de greu din cauza eczemei. Se uită pe 
fereastră și văzu că trebuie spălată. Fiind la etajul treisprezece, 
nu vedea nimic afară decât cerul albastru, care începu să 
capete profunzimea nopții. Brusc, văzu o muscă izbindu-se de 
fereastră. O muscă de cadavre, mare și neagră. „Tot un semn 
de primăvară și acesta”, se gândi el, când încă una apăru și 
zbură în apropierea primeia. Nu avea nimic împotriva muștelor, 
dar era ceva în modul în care își mișcau picioarele. Pentru el, 
acesta era un lucru privat, ceva asemănător scărpinării în zonele 
intime de faţă cu altcineva. Păreau să caute ceva. Mai veni una. 
Acum se uita la ele fix și fu cuprins de un sentiment neplăcut. 
Trei muște pe geam în același timp. Ciudat că nu zburaseră de 
acolo. Mai veni una, și apoi alta, iar, la scurt timp, era plin de 


173 


muşte mari, negre pe fereastră. În final, se ridicară și zburară în 
spatele scaunului de lângă fereastră. Acum erau atât de multe 
că le putea auzi băzâitul. Se ridică puţin de pe canapea ezitând, 
cu un sentiment de groază. Trebuia să fie ceva în spatele 
scaunului, ceva ce le mirosea lor. In final se ridică, merse 
normal pe podea și se apropie cu grijă și cu inima în dinţi, apucă 
de scaun și îl aruncă deoparte. Muștele o luară în toate părțile, 
un întreg roi. Altele se fixaseră de podea și mâncau din ceva. Le 
îndepărtă cu vârful degetelor de la picioare și, în final, dispărură. 
Era un cotor de măr. Putred și moale. 

Se așeză pe canapea, simțindu-se ameţit. Cămașa îi era udă 
de transpiraţie. Confuz, se frecă la ochi și se uită pe fereastră. 
Nimic. Visase. Capul îi era greu și îl dureau spatele și picioarele 
de la felul cum dormise pe canapeaua prea mică. Se ridică, dar 
nu reuși să reziste necesităţii de a trage scaunul să vadă ce e în 
spatele lui. Nimic. Merse în bucătărie, unde avea o sticlă de 
whisky și un pachet de tutun de rulat. Oftă puţin, nu prea 
multumit de sine însuși, și le luă cu el în cameră. Kollberg se 
uita la el, așteptând ceva. Se uită la câine și se răzgândi. 

— La plimbare, spuse el încet. 

Le luă cu exactitate o oră de la bloc până la biserica din 
centru și înapoi. Se gândea la mama pe care ar fi trebuit să o 
viziteze. Trecuse cam multă vreme de la ultima vizită. Intr-o zi, 
se gândi el abătut, fiica lui, Ingrid, avea să se uite pe calendar și 
să gândească la fel. Ar trebui să fac o vizită. N-am mai fost de 
mult. Fără tragere de inimă, doar dintr-un fel de obligaţie. Poate 
că Skarre avea dreptate totuși, poate că nu era deloc rezonabil 
să fii bătrân, să zaci și să încurci lumea. Devenea el însuși 
surprins de propriile gânduri și mări pasul. Kollberg sărea și se 
gudura pe lângă el. Dar nici nu trebuie să te lași bătut. Avea de 
gând să renoveze baia. Elisei i-ar fi plăcut faianţa aceea, era 
sigur de asta. Și dacă ar fi știut că încă nu s-a apucat... nici nu 
îndrăznea să se gândească la așa ceva. Opt ani cu imitație de 
marmură e rușinos. 

În sfârșit, putea să bea un whisky binemeritat și se făcuse așa 
de târziu că poate ar reuși să adoarmă totuși. Soneria de la ușă 
se auzi în clipa când punea capacul la loc pe sticlă. Skarre 
salută, fără să mai fie atât de timid ca data trecută. Venise pe 
jos, dar strâmbă din nas când Sejer îi oferi un whisky. 

— N-ai bere? 


174 


— Nu, n-am. Dar pot să-l întreb pe Kollberg. El obișnuiește să- 
și adune așa ceva în frigider, spuse el pe un ton cât se poate de 
serios. Dispăru și reveni cu o bere. Te pricepi să pui gresie? 

— Absolut. Am făcut un curs odată. Important e să nu faci 
lucru de mântuială când pui baza. Ai nevoie de ajutor? 

Sejer dădu din cap. 

— Ce crezi despre astea? 

li arăta broșura cu delfinii albaștri. 

— Foarte frumoase. Acum ce ai? 

— Imitaţie de marmură. 

Skarre dădu din cap în semn de înțelegere și bău din bere. 

— Amprenta lui Halvor nu coincide cu cea de pe catarama 
curelei lui Annie, spuse el repede. Holthemann îl va elibera până 
mai apare ceva. 

Sejer nu răspunse. Simţea un fel de ușurare amestecată cu 
iritare. Era bucuros că nu fusese Halvor, dar și frustrat că nu 
avea un alt suspect. 

— Am avut un vis înspăimântător, spuse el, puţin surprins de 
propria sinceritate. Am visat că era un măr putred în spatele 
scaunului de acolo. Și era invadat de muște mari, negre. 

— Ai verificat? mârâi Skarre. 

Îi confirmă în timp ce bea whisky. 

— Doar câteva scame. Crezi că înseamnă ceva? 

— Trebuie să fie vreun articol de mobilă pe care am uitat să-l 
scoatem în evidenţă. Ceva ce a fost întotdeauna acolo și la care 
noi nu ne-am gândit. Acest vis e cu siguranţă un avertisment. 
Acum trebuie doar să găsim scaunul acela. 

— Așadar va trebui să căutăm în afacerile cu mobilă? 

Se înecă singur la propria glumă, era un fenomen rar. 

— Credeam că ai un as în mânecă, spuse Skarre. Nu pot să 
mă consolez cu gândul că nu ajungem la niciun rezultat. 
Săptămânile trec. Cazul Annie se complică. lar tu ești cel care 
vine cu sfaturile. 

— Ce vrei să spui acum? 

— Numele tău, zâmbi Skarre. Konrad înseamnă sfătuitor. 

Sejer ridică una din sprâncene impunător de sus față de 
cealaltă. 

— De unde știi? 

— Am acasă o carte. Obișnuiesc să verific de fiecare dată 
când îmi ies în cale oameni. E un mod plăcut de divertisment. 


175 


— Ce înseamnă Annie? întrebă el repede. 

— Frumoasa. 

— O, Doamne! Acum nu-mi merit numele. Dar să nu pierzi 
interesul pentru asta, Jacob. Și Halvor ce înseamnă? întrebă el 
curios. 

— Halvor înseamnă „ocrotitorul”. 

„A spus Jacob, se gândi el mirat. Pentru prima oară, a spus 
Jacob.” 

e 

Soarele era jos, aruncând razele pe terasa plăcută, creându-le 
un loc călduros în care puteau să-și arunce gecile. Așteptară 
până când se încinse grătarul. Mirosea a cărbune și a petrol, și a 
lămâiţă din cutia de plante de pe terasa lui Ingrid, pentru că 
tocmai o udase. Sejer își ţinea nepoţelul în braţe, ridicându-l și 
coborându-l, până când îl dureau mușchii coapselor. Pe măsură 
ce acest copil va crește, ceva din el se va pierde. În câţiva ani o 
să crească mai înalt ca el și o să i se îngroașe vocea. De aceea, 
se simţea nostalgic stând așa, cu Matteus în brațe, dar era un 
confort fizic pe care îl simțea până pe șira spinării. 

Ingrid se ridică, luă papucii de lemn de pe terasă, îi bătu de 
podea de trei ori, apoi și-i puse în picioare. 

— De ce faci asta? dori el să știe. 

— E doar un obicei vechi, îi zâmbi ea. Din Somalia. 

— Dar nu avem șerpi sau scorpioni pe aici. 

— Devine un fel de obsesie, spuse ea râzând, nu reușesc să 
scap de ea. De altfel, pe aici sunt viespi și șerpi veninoși. 

— Crezi că un șarpe veninos ar fi putut intra în papucul tău? 

— N-am idee. 

Il strânse mai tare în braţe pe nepoțel și-l sărută în gropiţa de 
la ceafă. 

— Mai ridică-mă, îl rugă acesta. 

— Mă dor picioarele. Nu poți să-mi aduci o carte și să-ţi citesc 
din ea, în schimb? 

Copilul sări din braţe și fugi înăuntru. 

— Cum îţi mai merge, de altfel, tată? îl întrebă fata repede, cu 
o voce ca de copil. 

„De altfel, se gândi el. Asta voia să însemne de fapt, cum îi 
mai mergea de fapt, cum se simţea în adâncul sufletului. Sau 
putea să fie o întrebare camuflată, dacă se întâmplase ceva. 
Dacă, de exemplu, își găsise o prietenă sau dacă era îndrăgostit 


176 


de cineva, la distanță, ceea ce nu se întâmplase. S-ar fi 
remarcat.” 

— Bine, mulțumesc, răspunse el întrebător și nevinovat. 

— Nu ţi se mai pare că zilele trec greu? 

Era foarte atentă cu întrebările. li crea impresia că voia să afle 
ceva anume. 

— Am mult de lucru la serviciu, spuse el. Și apoi, vă am pe 
voi. 

Ultimele lui cuvinte o făcură să apuce tacâmurile pentru 
salată. Se întoarse și începu să întoarcă roșiile și castraveții cu 
multă energie. 

— Da, dar vezi tu, ne-am gândit să plecăm din nou. Pentru un 
timp. Pentru ultima oară, continuă ea rapid, uitându-se la el cu o 
privire din ce în ce mai vinovată. 

— Să plecaţi? Cântări bine cuvântul. În Somalia? 

— Erik a primit o ofertă. Nu le-a răspuns încă, spuse ea, dar 
ne gândim să luăm în serios problema. Ne gândim și la Matteus, 
desigur. Vrem să vadă puţin din ţară și să înveţe limba. Dacă 
mergem în august, ne întoarcem până la începutul școlii. 

„Trei ani, se gândi el. Trei ani fără Ingrid și Matteus, cu vizite 
doar de Crăciun. În rest doar scrisori și vederi, iar nepoţelul va 
crește tot mai mare, cu pași repezi.” 

— Nu pun la îndoială faptul ca aveţi nevoie să mergeţi acolo, 
spuse el, făcând un efort să-și menţină vocea sigură. Sper că nu 
te gândești că eu aș putea fi o piedică pentru voi. Nu am 
nouăzeci de ani, Ingrid. 

Ea roși. 

— Mă gândesc puţin și la bunica. 

— O să am eu grijă de ea. Mai ai un pic și zdrobești de tot 
salata, îi atrase el atenţia. 

— Nu-mi place să te văd singur, spuse ea pe un ton jos. 

— Îl am pe Kollberg. 

— Dar, sincer vorbind, nu e decât un câine! 

— Bucură-te că nu înţelege ce spui. 

Sejer aruncă o privire la câinele care dormea nestânjenit sub 
masă. 

— Ne descurcăm bine. Vreau să mergeţi dacă vă doriţi asta. 
S-a săturat Erik de apendice și amigdale umflate? 

— Acolo e altfel, explică ea. E mult mai util. 

— Și Matteus? Ce veţi face cu el? 


177 


— O să meargă la grădinița americană împreună cu un grup 
de alţi copii. Și, în plus, spuse ea gânditoare, are acolo rude pe 
care nu le-a văzut niciodată. Nu-mi place asta și vreau să știe 
tot. 

— Americană? spuse el sceptic. Cum adică să știe tot? 

Se gândi la părinţii lui naturali și la soarta pe care o 
avuseseră. 

— O să așteptam ca până când va fi mai mare să-i povestim 
despre mama lui. 

— Mergeţi! spuse el hotărât. 

Ea îl privi și îi zâmbi. 

— Ce crezi că ar fi spus mama? 

— Același lucru ca și mine. Și apoi ar fi plâns puţin pe pat. 

— Dar tu nu vei face așa? 

Matteus veni cu o carte pentru copii într-o mână și cu un măr 
în cealaltă. 

— „Era o noapte întunecată și furtunoasă.” Nu e înfiorător? 

— Brr! mârâi nepoțelul și urcă în brațele lui. 

— Cărbunii sunt aprinși, spuse Ingrid, aruncându-și papucii. 

— O să pun grătarul. 

— Pune carnea la făcut, reluă el. 

Ingrid puse carnea pe grătar, patru bucăţi în total, și intră ca 
să aducă de băut. 

— Am un piton verde din cauciuc în cameră, șopti Matteus. Să 
i-l punem în pantof? 

Sejer șovăi. 

— Nu știu ce să zic. Crezi că e înțelept? 

— Da, tu nu crezi? 

— De fapt, nu. 

— Oamenii mari sunt atât de fricoși, spuse el preocupat. 
Atunci vor da vina pe mine. 

— OK, spuse el încet. Mă uit în altă parte. 

Matteus sări din brațele lui, merse după șarpele de cauciuc și 
îl băgă cu grijă în papucul ei de lemn. 

— Acum poţi să citeşti. 

Se gândea cu groază la acel șarpe din cauciuc dezgustător și 
senzaţia la atingerea lui cu piciorul gol. Apoi continuă să 
citească cu o voce profundă, dramatică: _ 

— „Era o noapte întunecată și furtunoasă. In munţi erau 
tâlhari și lupi.” Eşti sigur că nu e prea înspăimântător? 


178 


— Mama mi-a citit povestea de multe ori. Își înfipse dinţii în 
măr și mesteca mulţumit. 

— Nu lua bucăţi așa de mari, îl avertiză el. Pot să-ți rămână în 
gât. 
— Hai, citește, bunicule! 

„Cred că încep să îmbătrânesc, se gândi el trist. Bătrân și 
fricos.” 

— „Era o noapte întunecată și furtunoasă”, începu el, și 
tocmai atunci intră Ingrid, cu trei sticle de bere și una de Cola. 
Se opri și se uită prelung la ea. La fel și Matteus. 

— De ce vă uitaţi așa? Ce-i cu voi? 

— Nimic, răspunseră ei în cor, aplecându-se din nou asupra 
cărții. 

Ingrid puse sticlele pe masă, le desfăcu și se uită după 
papuci. li ridică, îi întoarse invers și bocăni de trei ori cu ei. Nu 
se întâmplă nimic. „S-a fixat în vârf”, se gândiră ei extaziați. Se 
petreceau mai multe lucruri în același timp. Ginerele Erik apăru 
și el în ușă. Matteus sări din braţele bunicului și alergă spre el. 
Kollberg sări de sub masă și se gudură, sticlele se rostogoliră, 
iar Ingrid băgă picioarele în papuci. 

(J 

Sølvi era în camera ei și scotea niște lucruri dintr-o cutie. 
Pentru o clipă își îndreptă spatele și ridică privirea. Fritzner, care 
locuia vizavi, stătea la fereastră și o fixa lung. Avea un pahar în 
mână. Il ridică și se aplecă, ca și cum ar fi vrut să toasteze. 

Sølvi îi întoarse spatele instantaneu. E drept că nu o deranja 
să fie admirată de un bărbat. Dar Fritzner era chel. Să-ţi închipui 
viața alături de un chel e la fel cu a ţi-o închipui alături de un 
gras. Asta nu făcea parte din visele ei. Dar faptul că Eddie era și 
chel, și gras nu intra în discuţie. Alţi bărbaţi puteau fi chei, dar 
nu acela cu care va fi ea. Pufni disprețuitor, iar apoi se uită din 
nou. Dispăruse. 

„S-a urcat din nou în barcă, dementul.” 

Auzi soneria de la intrare și alergă să deschidă, îmbrăcată în 
costum albastru, cu pantaloni, curea argintie în talie și espadrile 
în picioare. 

— O! spuse ea blând. Dumneavoastră sunteţi! Fac ordine la 
Annie în cameră. Poftiţi, mama și tata vin imediat. 


179 


Sejer o urmă prin camera de zi până în camera de lângă cea a 
lui Annie. Era mult mai mare și foarte colorată. Pe noptieră era o 
poză a surorii moarte. 

— Am moștenit și eu niște lucruri, zâmbi ea în semn de scuze. 
Mărunţișuri și câteva haine. lar dacă reușesc să-l conving pe 
tăticu, atunci voi putea să sparg peretele spre camera ei și să 
am o cameră mare. 

El o aprobă. 

— Va fi chiar frumos, mormăi el. Și în același moment i se 
făcu rușine, încercând o serie de sentimente contradictorii. N- 
avea niciun drept să judece pe cineva. Incercau cu toţii să-și 
ducă viaţa mai departe și o făceau în modul lor. „Nimeni nu 
poate să spună celorlalți cum ar trebui să jelească.” Se mustră 
singur cu aceste gânduri și privi în jur. Nu mai văzuse niciodată 
o cameră cu atâtea bibelouri, figurine și alte lucruri mărunte. 

— Și voi avea televizorul meu, zâmbi ea. lar dacă mai pun o 
antenă, pot să prind și TV-Norge!$. 

Se împiedică de o cutie de carton de pe podea și începu să 
mai culeagă lucruri din ea. 

— Sunt aproape numai cărţi, spuse ea apoi. Annie nu avea 
farduri sau bijuterii. Plus o sumedenie de CD-uri și de casete 
audio. 

— Ție îţi place să citeşti? 

— Nu tocmai. Dar e frumos să ai rafturile bibliotecii pline. 

Sejer dădu înțelegător din cap. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea discret. 

— Da, într-o oarecare măsură. Dar deocamdată nu înţelegem 
ce înseamnă toate astea. 

Fata dădu din cap și mai ridică un lucru din cutie. Era 
împachetat în ziar. 

— Așadar îl cunoști pe Magne Johnas, Salvi? 

— Da, răspunse ea prompt. | se păru că roșise, dar avea 
oricum obrajii fardaţi cu roșu. Locuiește la Oslo acum. Lucrează 
la Gym & Greier. 

— Ştii dacă el și Annie au avut vreodată ceva în comun? 

— Dacă au avut ceva în comun? îl privi nedumerită. 

— Dacă au avut vreo fantezie sau dacă Magne a fost vreodată 
îndrăgostit, sau poate că a încercat să o cucerească în vreun 
fel? Înaintea ta. 


16 Canal de televiziune norvegian, în traducere TV-Norvegia. (n.tr.). 


— Annie râdea de el doar, spuse ea pe un ton de regret. Ca și 
cum Halvor ar fi arătat grozav. Magne mai arată a bărbat. Vreau 
să spun că are mușchi. 

Rupea și trăgea de ziar, evitând privirea lui. 

— Credeţi că l-ar fi putut jigni cu ceva? întrebă Sejer prudent, 
în momentul în care ceva de culoare albă se ivi de sub ambalaj. 

— Da, tot ce se poate. Pentru Annie nu era de ajuns să spună 
nu. Uneori putea fi chiar sarcastică și nu prea se uita ea după 
mușchi. Toată lumea vorbește de cât de drăguță și de splendidă 
era, și nu vreau să vorbesc urât de sora mea vitregă. Dar uneori 
era caustică și nimeni nu îndrăznește să o spună. Pentru că e 
moartă. Nu înțeleg cum de a rezistat Halvor. De fiecare dată, 
Annie decidea. 

— Da? 

— Însă era tot timpul drăguță cu mine. Foarte drăguță. 

Pentru o clipă părea înspăimântată la amintirea surorii ei și la 
tot ceea ce se întâmplase. 

— De cât timp ești cu Magne? întrebă el politicos. 

— Doar de câteva săptămâni. Mergem la cinema împreună. 

Răspunsul veni foarte repede. 

— E mai mic decât tine? 

— Cu patru ani, îi răspunse ea ezitând. Dar e foarte matur 
pentru vârsta lui. 

— Înţeleg. 

Ținea ceva sus spre lumină și se uita atentă. Era o pasăre din 
bronz pe o baghetă. O creatură durdulie, cu pene și cu capul 
înclinat. 

— Se pare că e distrusă, spuse ea nesigură. 

Sejer se uită mirat. Imaginea îl izbi precum o săgeată în 
tâmplă. Putea să semene cu o figurină care se pune în vârf, pe 
piatra de mormânt, la copiii mici. 

— Pot să frământ un bot de aluat și să-i fac picioare în felul 
ăsta, spuse ea contemplativ. Sau poate mă ajuta tăticu. E destul 
de frumoasă. 

Nu reuși să-i răspundă. O imagine a unei alte Annie, una mai 
nuanțată decât cea prezentată de Halvor și de părinţii ei, 
prindea încet contur. 

— Ce crezi că e asta? mormăi el. 

Fata dădu din umeri. 

— N-am idee. Doar o figură de decor care s-a stricat, nu? 


181 


— N-ai mai văzut-o până acum? 

— Nu. N-aveam voie să intru în camera lui Annie dacă ea nu 
era acasă. 

Puse pasărea pe birou. O lăsă acolo balansându-se, apoi mai 
scotoci prin cutie. 

— E mult de când nu l-ai mai văzut pe tatăl tău? întrebă el 
ușor, privind pasarea care se balansa din ce în ce mai încet. 
Creierul lui funcționa sub o presiune mare. 

— Tatăl meu? Se îndreptă și se uită la el, surprinsă. Vă referiți 
la tatăl meu de pe strada Adamstuen? 

Sejer dădu din cap. 

— A fost la înmormântarea lui Annie. 

— Trebuie să-ți fie dor de el. 

Nu îi răspunse. Era ca și cum i-ar fi atins un lucru rar, la care 
se uita cu deosebită atenţie. Ceva neplăcut, ce încerca să uite, o 
urmă de conștiință încărcată, ceva ce alţii au stabilit, reguli 
nescrise pe care le urmase întotdeauna fără să opună 
rezistenţă, pentru că nu înţelesese niciodată ce se ascundea în 
spatele lor. In clipa aceea, Sejer se simţi puţin indiscret. Nu 
trebuia să uite sa-și arate îngrijorarea, să se apropie de oameni 
pe baza propriilor premise, și nu să distrugă totul. 

— Cum îl strigi pe Eddie? întrebă el precaut. 

— II strig tăticule, spuse ea încet. 

— Și pe tatăl adevărat? 

— Pe el îl strig tată, răspunse ea simplu. Așa i-am spus 
dintotdeauna. El voia să-i spun așa, era atât de demodat. 

„Era. Ca și cum nu mai exista.” 

— Aud mașina! spuse ea ușurată. 

Toyota verde a familiei Holland opri în faţa casei. O văzu pe 
Ada Holland calcând cu un picior pe gazon și aruncând o privire 
spre fereastră. 

— Pasărea aceea, Sølvi, poţi să mi-o dai mie? întrebă el 
deodată. 

Salvi îl privi cu gura căscată. 

— Pasărea stricată? Sigur. 

l-o întinse întrebător. 

— Mulţumesc. Atunci n-o să te mai deranjez, zâmbi el 
retrăgându-se. Puse pasarea în buzunarul interior și intră în 
camera de zi. Acolo rămase în picioare, lângă perete, așteptând. 


182 


„Pasărea. Smulsă de pe mormântul lui Eskil. În camera lui 
Annie. De ce?” 

Domnul Holland intră primul. Făcu un gest din cap și îi întinse 
mâna, privind într-o parte. Pentru cineva venit pentru prima 
oara acolo, ar fi fost considerat un gest respingător. Doamna 
Holland merse să facă niște cafea. 

— Sølvi va primi camera lui Annie, spuse Holland. În felul ăsta 
n-o lăsăm goală. Și vom avea și cu ce să ne umplem timpul. 
Vom sparge peretele și vom pune din nou tapet. Va fi mult de 
lucru. 

Sejer aprobă. 

— Trebuie să îţi spun un lucru, continuă el. Am citit în ziar că 
un tânăr de 18 ani este reţinut de poliție. Nu poate fi Halvor cel 
care a comis crima. Îl cunoaștem de doi ani. Într-adevăr, nu e 
ușor să te apropii de el, dar ajungi la un moment dat să ai 
anumite sentimente faţă de cineva. Prin asta nu vreau să 
insinuez că nu știți ce faceţi, dar nu ni-l putem imagina pe 
Halvor ucigaș. Unii dintre noi pur și simplu nu pot. 

In schimb, Sejer putea. Ucigașii sunt ca și ceilalţi oameni. 
Poate că-i zburase creierii tatălui cu premeditare, pe când 
acesta dormea. 

— Halvor e reținut de poliţie? continuă Holland. 

— L-am eliberat, răspunse Sejer răspicat. 

— Dar de ce a fost reținut? 

— Am fost pur și simplu nevoiţi. Mai multe nu pot spune. 

— „Cu privire la anchetă?” 

— Exact. 

Doamna Holland intră cu patru căni și un bol cu prăjituri. 

— S-a mai întâmplat ceva? 

— Da, sigur. Se uită pe fereastră căutând parcă ceva care i-ar 
fi putut capta atenţia. Deocamdată nu pot să spun prea multe. 

Holland îi întoarse un zâmbet amar. 

— Bineînţeles că nu. Oricum vom fi ultimii care află, mă 
gândesc eu. Ziarele vor ști cu mult înaintea noastră când îl veți 
prinde. 

— În niciun caz. Sejer se uită fix în ochii lui mari și azurii ca ai 
lui Annie. In acel moment exprimau durere. Dar presa e peste 
tot și au multe contacte. Faptul că citești unele lucruri în ziare 
nu înseamnă ca noi le-am furnizat toate acele informaţii. Când 
vom aresta pe cineva, vă dăm de veste. Vă promit. 


183 


— Nimeni nu ne-a spus despre Halvor, spuse el pe un ton jos. 

— Asta se datorează faptului că nu-l credeam pe el autorul. 

— Dacă mă gândesc mai bine, mormăi Holland, nu știu dacă 
vreau să aflu cine e. Cine a putut face asta. 

— Ce tot spui acolo? 

Ada Holland intră cu cafeaua și-l privi consternată. 

— Nu mai are nicio importanţă. Totul pare un accident. Unul 
care nu putea fi evitat. 

— De ce spui asta? întrebă ea disperată. 

— Ar fi murit oricum. Așadar nu mai are nicio importanţă. 

Privi în interiorul ceștii goale, o ridică și o puse în mișcare, ca 
și cum ar fi vrut să răcească cafeaua care nici nu era înăuntru. 

— Ba are importanţă, spuse Sejer îndurerat. Aveţi dreptul să 
știți de ce. S-ar putea să dureze, dar voi afla, deși va fi probabil 
un proces foarte îndelungat. 

— „Un proces foarte îndelungat?” Holland zâmbi brusc, dar cu 
un zâmbet amar. Corpul lui Annie intră în putrefacție, șopti el. 

— Dar, Eddie! spuse doamna Holland. O avem pe Sølvi! 

— Tu o ai pe Sølvi. 

Se ridică și plecă, dispăru undeva în casă. Nu merse nimeni 
după el. Doamna Holland ridică disperată din umeri. 

— Annie era fata tatei, spuse ea pe un ton jos. 

— Da, știu asta. 

— Mă tem că n-o să-și revină niciodată. 

— Nu, n-o să-și revină. În acest moment încearcă să fie un alt 
Eddie. Are nevoie de timp. Poate îi va fi mai ușor în ziua când 
vom afla ce s-a întâmplat cu adevărat. 

— Nu știu dacă am curajul să aflu asta. 

— Vă temeţi de ceva anume? 

— Mă tem de orice. Îmi imaginez tot felul de lucruri acolo 
lângă iaz. 

— Aţi putea să-mi povestiți câteva dintre ele? 

Femeia dădu din cap și luă ceașca. 

— Nu, n-aș putea. E doar imaginaţia mea. Dacă le rostesc, s- 
ar putea să se adeverească. 

— Se pare că Sølvi se descurcă bine, nu? schimbă el 
subiectul. 

— Sølvi e puternică, răspunse ea hotărât. 

„Puternică”, se gândi Sejer. Da, poate că era descrierea 
potrivită. Poate Annie era cea slabă. 


184 


Lucrurile luau o altă dimensiune în mintea lui acum, într-un fel 
neliniștitor. Femeia plecă după zahăr și frișcă. Salvi intră. 

— Unde e tăticu? 

— Vine imediat! strigă doamna Holland din bucătărie, pe un 
ton autoritar, poate în speranţa că Eddie o va auzi și va intra din 
nou în cameră. 

„Nu numai că e moartă, se gândi Sejer, dar familia se 
prăbușește, se destramă, s-au produs fisuri în structura ei de 
rezistenţă, iar acum apa năvălește înăuntru. Prin fraze vechi și 
ordine, ea încearcă să menţină totul pe linia de plutire.” 

Îi turnă cafea. Degetele lui Sejer nu intrau în mâner și trebui 
să ridice cana cu ambele mâini. 

— Întotdeauna te gândești de ce, spuse ea obosită. Ca și cum 
ar fi avut un motiv bun. 

— Nu bun. Dar un motiv a avut, cu certitudine. Ca și cum doar 
acolo și atunci s-ar fi putut întâmpla. 

— Așadar îi înțelegeţi în profunzime? Mă refer la acești 
oameni pe care îi închideți pentru omor și alte astfel de mizerii. 

— Altfel n-aș fi putut să lucrez în acest domeniu. 

Mai bău puţină cafea, gândindu-se la Halvor. 

— Dar trebuie să fie și excepţii, nu? 

— Acelea sunt rare. 

Femeia oftă, privindu-și fiica. 

— Tu ce crezi, Sølvi? întrebă ea cu gravitate. Tonul era mai 
calm, altul decât cel folosit de ea înainte. Era ca și cum, în 
sfârșit, voia să pătrundă dincolo de părul acela blond și să 
găsească un răspuns, poate unul neașteptat, dar edificator. 
Poate că singura fiică pe care o mai avea era altfel de cum 
crezuse iniţial și poate semăna cu Annie. 

— Eu? 

Fata își privi surprinsă mama. 

— Mie, de exemplu, nu mi-a plăcut niciodată de Fritzner, tipul 
de vizavi. Am auzit că stă într-o barcă cu pânze în mijlocul casei 
și citește toată noaptea cu o navetă de bere lângă el. 

e 

Skarre stinsese mai toate luminile din birou. Doar lampa de 
birou mai era aprinsă, șaizeci de waţi într-un cerc alb deasupra 
hârtiilor. Imprimanta duduia ușor, dar constant, în timp ce 
scotea foaie după foaie, cu un scris perfect, din cele care lui îi 
plăceau cel mai mult, Palatino. In spate, destul de departe, se 


185 


deschise o ușă și intră cineva. Voia să ridice privirea și să se 
uite, dar exact în acel moment căzu hârtia din imprimantă. Se 
aplecă să o apuce, se ridică și descoperi o umbră alunecând 
deasupra hârtiei albe. O pasăre din bronz pe o baghetă. 

— Unde? spuse el rapid. 

Sejer se așeză. 

— Acasă la Annie. Sølvi moștenește lucrurile surorii ei, iar asta 
era printre lucrurile ei, împachetată în hârtie de ziar. Am trecut 
pe la mormânt. S-a potrivit ca o mănușă. 

Se uită la Skarre. 

— Dar putea să o fi primit de la cineva. 

— De exemplu, de la cine? 

— Nu știu. Dar dacă a fost acolo și a luat-o singură, trebuie să 
fi fost cândva pe întuneric și trebuie să o fi dat jos cu un fel de 
unealtă, caz în care a putut să facă acest lucru fără scrupule. Nu 
crezi? 

— Annie nu era lipsită de considerație? 

— Nu știu exact. Nu mai sunt sigur de nimic. 

Skarre întoarse lampa de pe masă, creând o lună plină 
perfectă pe perete. Rămaseră acolo, uitându-se la ea. Deodată, 
Skarre ridică pasărea, ţinând-o de baghetă și ducând-o în faţa 
veiozei printr-o mișcare balansată. Umbra creată pe luna albă 
semăna cu o rață imensă și amețită, în drum spre casă de lao 
petrecere. 

— Jensvoll și-a dat demisia din funcţia de antrenor al echipei 
de fete, spuse Skarre. 

— De ce? 

— Zvonurile au început să se răspândească. Cazul cu privire 
la viol a ieșit la iveală. Fetele s-au retras. 

— Mi-am închipuit. Un lucru atrage după sine un altul. 

— lar Fritzner avea dreptate. Urmează o perioadă dificilă 
pentru foarte mulţi, de acum înainte. Asta până când vinovatul 
va ieși la iveală. Și nu va mai fi mult până atunci, căci acum 
înţelegi legăturile, nu-i așa? 

Sejer dădu din cap în semn că nu. 

— E vorba de ceva între Annie și Johnas. Ceva s-a întâmplat 
între ei. 

— Poate că voia să păstreze doar o amintire cu Eskil. 

— Atunci ar fi putut să meargă la ușa lor și să ceară un ursuleţ 
sau ceva asemănător. 


186 


— Crezi că a comis ceva ilegal faţă de ea? 

— Faţă de ea sau de vreo altă persoană apropiată ei. Faţă de 
cineva drag. 

— Acum nu mai înțeleg. Te referi la Halvor? 

— Mă refer la fiul lui, Eskil. Cel care a murit în timp ce Johnas 
era la baie și se bărbierea. 

— Doar nu putea să-l acuze pe el de asta? 

— Ba cu atât mai mult cu cât modul în care a murit e foarte 
neclar. 

Skarre fluieră. 

— Nu mai era nimeni acolo ca să vadă. Nu avem decât 
declaraţiile lui Johnas. Sejer ridică din nou pasărea, ciupind-o cu 
grijă de cioc. 

— Tu ce crezi, Jacob? Ce s-a întâmplat, de fapt, în dimineaţa 
zilei de 7 noiembrie? 

e 

Amintirile îi inundau memoria în momentul în care deschise 
ușa dublă de sticlă și făcu câţiva pași. Mirosul de spital, 
amestecul de formol și de detergenti, mirosul dulce de ciocolată 
din chioșc și mirosul de garoafe din florărie. 

În loc să reflecteze la moartea soţiei lui, încercă să se 
gândească la fiica lui, Ingrid, și la ziua în care se născuse. 
Această clădire imensă găzduia atât cea mai profundă tristețe 
cât și cea mai mare bucurie a vieţii lui. Atunci, demult, intrase 
pe aceeași ușă și simţise aceleași mirosuri. Involuntar, își 
comparase fetiţa cu ceilalți nou-născuți. Ceilalţi erau mai roșii și 
mai durdulii, aveau mai multe riduri și, în plus, aveau un păr 
stufos. Unii erau născuţi prematur și aveau pielea galbenă 
precum ceara. Alţii stătuseră prea mult întinși și semănau cu 
niște bătrânei subnutriţi în miniatură. Doar Ingrid era perfectă. 
Amintirile îl făceau, în sfârșit, să se relaxeze. 

Nu venise neanunţat. Îi luaseră exact opt minute ca să 
găsească prin telefon patologul care se ocupase de autopsia lui 
Eskil Johnas. Îi prezentase în prealabil cazul, ca să poată găsi 
dosarele și jurnalele, și să le aibă pe masă când va sosi. Unul 
dintre lucrurile care-i plăceau cu privire la birocraţie, acel sistem 
greoi, rigid și elaborat care guverna toate departamentele, era 
regula prin care totul se notează și se arhivează. Date, ore, 
nume, diagnosticări, rutine, neregularități, totul trebuie să fie 


187 


inclus. Toate aceste informaţii pot fi preluate și investigate 
mereu de alţi oameni, din alte motive și mereu cu ochi atenți. 

Se gândea la toate acestea ieșind din lift. Simţi mirosul de 
spital în timp ce mergea pe coridor la etajul opt. Patologul, care, 
la telefon, păruse așezat și de vârstă medie, era de fapt tânăr. 
Un tip șters, cu ochelari groși și mâini moi, și grase. Pe birou 
avea agende, telefon, un teanc de hârtii și o carte mare roșie cu 
semne chinezești. 

— Trebuie să recunosc faptul că am răsfoit jurnalul în cea mai 
mare grabă, spuse doctorul, cu ochelarii care îi dădeau o 
expresie constantă de frică. Am devenit curios. Sunteţi 
inspector, specialist în criminalistică, nu-i așa? 

Sejer confirmă. 

— Atunci mă gândesc că e ceva deosebit la acest deces, nu? 

— Nu am nici cea mai vagă bănuială. 

— Dar de aceea sunteţi aici, nu-i așa? 

Sejer îl privi și clipi de două ori, acesta fiind singurul răspuns 
pe care i-l dădu. Când nu mai scoase nicio vorbă, doctorul 
continuă să vorbească, un fenomen care nu încetase niciodată 
să-l uimească și care an de an îi dezvăluise secrete. 

— O poveste tragică, mormăi patologul, răsfoind hârtiile. Un 
copil de doi ani. Accident în casă. Lăsat nesupravegheat doar 
câteva minute. Găsit mort. L-am deschis și am descoperit 
obstrucţionarea totală a cailor respiratorii cu mâncare. 

— Ce fel de mâncare? 

— Vafe. Am putut practic să le dezlipim una de alta. Erau 
aproape întregi. Două vafe în formă de inimă, făcute bol. Era 
cam multă mâncare într-o gură atât de mică, deși era un copil 
puternic. Am aflat după aceea că fusese un copil lacom și, în 
plus, hiperactiv. 

Sejer încercă să-și imagineze o vafă din acelea pe care Elise 
obișnuia să le facă. Una cu cinci inimioare. Mașina lui Ingrid era 
dintre cele mai moderne. Forma era din patru inimioare și nu 
erau perfect rotunde. 

— Îmi amintesc destul de bine secţionarea aceasta. În 
general, ţii minte cazurile tragice, ţi se întipăresc în minte. 
Majoritatea celor pe care îi autopsiem sunt între optzeci și 
nouăzeci de ani. Ţin minte acele inimioare de vafă, rămase în 
gât. Copiii și vafele merg mâna în mână. Tragic e faptul că 
aceste vafe i-au luat viaţa. Copilul se așezase ca să se alinte. 


188 


— Aţi spus: îi autopsiem. Eraţi mai mulţi? 

— Lucram împreună cu patologul-șef, Arnesen. Abia fusesem 
angajat și îi plăcea să ne urmărească pe noi, cei nou-veniți. A 
ieșit la pensie. Acum avem o șefă. 

La acest gând începu să clipească des și-și cobori privirea pe 
mâinile sale. 

— Două bucăţi de vafă întregi? Erau mestecate? 

— Nu, nu era vizibil. Păreau întregi. 

— Aveţi copii? întrebă Sejer curios. 

— Am patru copii, răspunse el încântat. 

— V-aţi gândit la ei în clipa când făceaţi autopsia? 

Patologul se uită prelung la Sejer, nesigur de faptul că 
înțelesese întrebarea. 

— Da, sigur. Sau, mai degrabă, m-am gândit la copii în 
general și la felul în care se poartă. 

— Așa? 

— Aveam și eu un fiu care tocmai împlinise trei ani, continuă 
el. Și lui îi plăceau vafele. Și întotdeauna ţipam la el, așa cum 
fac părinţii, să nu bage prea multă mâncare în gură. 

— Da, dar în cazul acesta nu era nimeni lângă el, spuse Sejer, 
care să-i poată da asemenea indicaţii. 

— Nu. Altfel nici nu s-ar fi întâmplat, desigur. 

Sejer nu îi răspunse. 

— Puteţi să vi-l imaginaţi pe fiul dumneavoastră cam la 
aceeași vârstă, cu o farfurie de vafe în față? Ar fi putut sa-i 
treacă prin cap să ia două bucăţi, să le împăturească și să le 
bage în gură deodată? 

Urmă o pauză lungă. 

— Ei, acesta era un copil special. 

— Mai exact, de unde aţi primit aceste informații? Mă refer la 
faptul că era atât de deosebit? 

— De la tatăl lui. A fost aici, la spital, toată ziua. Mama a sosit 
mai târziu, împreună cu un adolescent. Totul este, de altfel, 
specificat în raport. Am făcut câpii xerox pentru dumneavoastră, 
așa cum aţi cerut. 

Puse mâna pe teancul din fața sa, și apoi dădu la o parte 
cartea chinezească. Sejer recunoscu primul semn de pe ea: era 
semnul pentru „bărbat”. 

— Din câte am auzit, tatăl se afla la baie în timp ce a avut loc 
accidentul, nu? 


189 


— Da, așa e. Se bărbierea. Băiețelul era fixat de scaun, de 
aceea nici nu putea să scape și să se târască după ajutor. Când 
tatăl s-a întors în bucătărie, copilul era aplecat peste masă. A 
dat peste farfurie, iar aceasta a căzut și s-a spart. Mai rău e 
faptul ca tatăl lui a auzit acest zgomot. 

— Și nu a coborât? 

— Copilul spărgea de fiecare dată câte ceva. 

— Cine mai era în casă când s-a întâmplat? 

— Doar mama, din câte am înțeles. Fiul cel mare mersese 
spre autobuzul școlii, iar mama dormea sus. 

— Și n-a auzit nimic? 

— Nu s-a auzit nimic, se pare. N-a reușit să ţipe. 

— Nu, cu două vafe în gât. Dar a fost trezită de soț, după 
aceea, bineînțeles, nu? 

— Se prea poate să fi strigat după ea. Oamenii reacţionează 
diferit în asemenea situaţii. Unii ţipă, iar alții rămân muţi. 

— Dar n-a venit cu ambulanţa? 

— A venit mai târziu. L-a luat întâi pe fiul mai mare de la 
școală. 

— Cât de târziu au venit? 

— Cam peste o oră și jumătate. Asta apare scris aici. 

— Puteţi să-mi povestiţi cum s-a comportat tatăl? 

Medicul tăcu, închise ochii, ca și cum ar fi vrut să-și 
amintească cu exactitate acea dimineaţa. 

— Era sub stare de șoc. Nu spunea prea multe. 

— Se înțelege. Dar ceva tot a spus. Vă amintiţi ce anume? Va 
amintiţi câteva cuvinte? 

Medicul se uită la el întrebător și dădu din cap. 

— E destul de mult de atunci. În curând se împlinesc opt luni. 

— Încercaţi totuși. 

— Cred că era ceva de genul: „O, Doamne, nu! O, Doamne, 
nu!” 

— Tatăl fusese cel care a sunat după ambulanţă? 

— Da, asta mi-am notat aici. 

— Durează într-adevăr douăzeci de minute sa ajungi de aici la 
Lyndeby? 

— Da, din păcate. Și încă douăzeci de minute înapoi. Nu 
aveau cu ei personalul care ar fi putut să-i facă o traheotomie. 
Dacă i-ar fi făcut-o, ar fi putut fi salvat. 

— Ce spuneţi? 


— Se poate face o secțiune între două vertebre, eliberând 
apoi traheea. 

— Practic se taie gâtul? 

— Da. E chiar foarte simplu. Și poate asta l-ar fi salvat. Dar 
nici nu știm exact cât de mult a stat în scaun înainte ca tatăl să-l 
găsească. 

— Cam atâta timp cât i-ar fi luat să se bărbierească, probabil. 

— Da, probabil. 

Medicul căută prin hârtii și își dădu la o parte ochelarii. 

— Aveţi vreo bănuială, să fie vorba de o crimă? 

De mult aștepta să pună această întrebare. Simţea că avea 
dreptul să întrebe asta. 

— Nu-mi dau seama. La ce anume vă referiţi? 

— Nu m-am gândit la ceva anume. 

— Dar aţi deschis copilul și l-aţi analizat. Aţi gasit ceva 
nefiresc la acest deces? 

— Nefiresc? Așa sunt copiii. Bagă orice în gură. 

— Dar dacă avea în fața lui o farfurie cu vafe și stătea singur 
fără să-i fie teamă că ar putea veni cineva să-i ia mâncarea, de 
ce-ar băga în gură două bucăţi deodată? 

— Spuneţi-mi un lucru. Unde vreţi să ajungeţi? 

— N-am idee. 

Medicul rămase îngândurat. Își amintea acea dimineaţă în 
care micuțul Eskil zăcea gol pe patul de la morgă, deschis de la 
gât în jos, și momentul în care zărise boţul oprit pe trahee, până 
când descoperise că fuseseră vafe. Două bucăţi în formă de 
inimă. Un bot mare format din ouă, făină, unt și lapte. 

— Îmi amintesc autopsia, spuse el pe un ton jos. Mi-o 
amintesc perfect. Poate e expresia faptului că m-a uimit 
accidentul. Nu știu, nu pot spune nimic. Nu m-am gândit la 
asemenea lucruri. Dar, reluă acesta, cum v-a venit ideea? De 
unde gândul că ar putea fi vreo neregularitate în această 
situație? 

Neregularitate. Acest cuvânt care ascundea atât de multe 
posibilităţi. 

— Ei bine, spuse Sejer, privindu-l. Avea o dădacă. Ca să fiu 
mai exact, unele semnale ale ei după moartea băiatului mi-au 
dat de gândit. 

— Semnale? Atunci puteţi să o întrebaţi pe ea. 

— Nu mai pot. Dădu din cap. E prea târziu. 


191 


„Vafe la micul dejun”, se gândea el. Trebuie să fi fost din ziua 
precedentă. Sunt sigur că Johnas nu s-a trezit dis-de-dimineaţă 
pentru a face compoziţia. Vafe din ziua precedentă, tari și reci. 
Își încheie geaca și se urcă în mașină. Nimeni nu ar fi reacţionat. 
Copiii bagă mereu lucruri în gură, după cum spunea și patologul. 
Porni mașina, traversă strada Rosenkrantzgate și merse spre 
râu, unde viră la stânga. Nu îi era foame, dar se duse totuși 
până la Judecătorie, parcă și luă liftul până la cantină, acolo 
unde vindeau vafe. Cumpără o porție, niște dulceaţă și cafea și 
se așeză la fereastră. Rupse cu grijă două bucăţi în formă de 
inimioare. Erau pufoase și proaspăt coapte. Le împături o dată și 
încă o dată și rămase uitându-se la ele. Cu puţin efort, reuși să 
le pună în gură, rămânându-i loc să mai și mestece. Mestecă și 
simţi boţul alunecându-i prin esofag, fără nici cea mai mică 
dificultate. Vafele proaspete erau alunecoase și grase. Bău din 
cafea, dând din cap. Cu gura plină, studia involuntar toate 
pozele copilului care-i treceau prin minte. Modul în care 
împăturise vafele cu mânuţele, farfuria spartă și felul cum lupta 
să se salveze fără ca nimeni sa-l audă. Doar tatăl auzise farfuria 
spartă. De ce nu fugise în bucătărie? „Pentru că spărgea mereu 
câte ceva”, după cum spunea doctorul. „Dar totuși, un copil mic 
și o farfurie spartă. Eu m-aș fi dus instantaneu, se gândi el. M-aș 
fi gândit că s-a răsturnat scaunul și că s-a rănit. Insă tatăl nu s-a 
grăbit până nu a fost gata. Dar dacă mama era totuși trează? 
Poate că a auzit farfuria spartă?” Bău mai departe din cafea și 
întinse dulceaţă pe restul vafelor. După aceea, începu să 
citească cu grijă raportul. In final, se ridică și merse la mașină. 
Se gândi la Astrid Johnas. Era singură la etaj și nu înțelegea ce 
se întâmplase. 

e 
_ Halvor luă o felie de pe fundul de lemn și începu să mănânce. 
li plăcea sunetul acela de fanfară mică și valul de lumină 
albastră ce inunda camera când calculatorul era pornit. Orice 
fanfară marchează un moment de sărbătoare. Credea că i se 
urează lui bun venit, ca și cum ar fi fost așteptat ca o vedetă. In 
acea zi avea o stare de nepăsare cumplită, așa cum avea Annie. 
De aceea, încerca numai expresii precum: „Stai deoparte”, 
„Accesul interzis” și „Cară-te”. Asta auzea când își punea braţul 
peste umărul ei, deși cu mare grijă și prietenește. Dar spunea 


192 


totul pe un ton foarte drăgăstos. lar când îndrăznea să-i ceară 
un sărut, îl ameninţa că o să-l muște de gura îmbufnată. Vocea 
spunea altceva decât cuvintele. Într-adevăr, nu putea să le 
ignore, dar ce spunea vocea părea mai ușor de suportat. De 
fapt, nu prea îi permitea să o atingă. Dar, cu toate acestea, ea 
dorea să-l aibă alături. Obișnuiau să doarmă strâns unul lângă 
celălalt. Nu era rău nici asta, să doarmă, pe întuneric, sub 
plapumă, lipit de Annie, ascultând liniștea de afară, eliberat de 
frică și de coșmarurile cu tatăl lui. Acum nu mai putea intra 
nervos în cameră să tragă plapuma de pe el, nu mai putea să-l 
atingă. Siguranţă. Obiceiul de a dormi întotdeauna lângă cineva, 
cum dormise cu fratele lui ani la rândul. Să audă respiraţia 
celuilalt și să-i simtă căldura pe obraz. 

De ce scrisese aceste expresii? Ce era cu ele? Trebuia să le 
înţeleagă dacă le găsea? Mesteca pâine cu pateu și auzea 
televizorul urlând în camera de zi. Se simțea puţin vinovat, căci 
bunica era mereu singură seara și va sta singură până când el 
va reuși să spargă codul și să afle secretul ei. Trebuie să fie 
ceva dur, dacă nu e accesibil. Ceva întunecat și periculos, care 
nu putea fi rostit cu voce tare, ci doar scris și ascuns. Parcă ar fi 
fost vorba de viaţă și de moarte. A scris chiar asta: „Viaţă și 
moarte”. Nu s-a întâmplat nimic. 

e 

Doamna Johnas avea pauză de prânz. ÎI zări din camera din 
spate, unde stătea cu un biscuite în mână, îmbrăcată în același 
costum roșu ca data trecută. Părea foarte gânditoare. Pusese 
mâncarea pe hârtie, ca și cum ar fi fost nepotrivit să mestece, 
când ar fi trebuit să vorbească despre Annie. In schimb, se 
concentra asupra cafelei. 

— S-a întâmplat ceva? spuse ea bând din ceașca de la 
termos. 

— Astăzi nu vreau să vorbim despre Annie. 

Femeia ridică ceașca și îl privi cu ochii mari. 

— Azi vreau sa vorbim de Eskil. 

— Poftim? 

Buzele cărnoase deveniseră tot mai subţiri și mai mici. 

— Nu mai vreau să-mi amintesc. Am lăsat trecutul în urmă. 
Dacă îmi permiteţi să spun asta, m-a costat mult. 

— Îmi cer scuze că nu sunt mai plin de consideraţie. Sunt 
unele detalii cu privire la moartea copilului care mă interesează. 


193 


— De ce? 

— Nu trebuie să vă răspund la așa ceva, doamnă Johnas, 
spuse el blând. Răspundeţi doar la întrebările mele. 

— Și dacă nu vreau? Dacă nu reușesc să trec prin asta încă o 
dată? 

— Atunci mă duc pe drumul meu, spuse el tăcut. Vă las să vă 
gândiţi puţin. Apoi revin într-o altă zi cu aceleași întrebări. 

Ea împinse ceașca deoparte, își lasă mâinile în poale și își 
îndreptă spatele. Ca și cum ar fi așteptat asta și ar fi vrut să 
rămână de oțel. 

— Asta nu-mi place, spuse ea încordată. Aţi mai fost aici și aţi 
vrut să vorbiţi de Annie, iar atunci nu puteam să nu cooperez. 
Dar acum e vorba despre Eskil. Ar trebui să vă pregătiţi să 
plecaţi imediat. 

Își împreună mâinile. Părea să fie speriată de ceva. 

— Exact înainte să moară, spuse Sejer, uitându-se la ea, a dat 
peste farfurie, iar aceasta a căzut și s-a spart. Aţi auzit 
zgomotul? 

Întrebarea o surprinse. Se uită uimită la el, ca și cum s-ar fi 
așteptat la altceva, la ceva mai rău. 

— Da, răspunse ea scurt. 

— Așadar l-aţi auzit? Eraţi trează? 

Îi studie chipul, urmări umbra care plutea pe lângă ei și apoi 
continuă. 

— Așadar nu dormeaţi? Aţi auzit mașina de bărbierit? 

Femeia își plecă capul. 

— L-am auzit mergând la baie și apoi am auzit ușa 
închizându-se. 

— De unde știți că a mers la baie? 

— Ştiam. Locuiam de multă vreme împreună, ușile aveau 
zgomotul lor propriu. 

— Și înainte de asta? Înainte să se întâmple? 

Femeia ezită din nou și făcu un efort de memorie. 

— Vocile lor, în bucătărie. Luau micul dejun. 

— Eskil mânca vafe, spuse el precaut. Așa se obișnuia în 
familia dumneavoastră? Vafe la micul dejun? Afișă un zâmbet 
cald odată cu întrebarea. 

— EI și le dorea foarte mult, spuse ea obosită. Și întotdeauna i 
se făcea pe plac. Nu era ușor să-i spui nu lui Eskil, ar fi declanșat 
o avalanșă. Nu suporta să i se opună cineva. Era ca și cum ai fi 


194 


suflat în jar. Nici Henning nu era foarte răbdător. Nu suporta să-i 
audă țipetele. 

— Așadar aţi auzit când a ţipat? 

Işi desfăcu braţele și apucă din nou ceașca. 

— Scotea întotdeauna multe sunete, spuse ea uitându-se la 
aburii ce ieșeau din cafea. 

— Au avut vreun conflict, doamnă Johnas? 

Femeia zâmbi ușor. 

— Intotdeauna au avut. Făcea gălăgie pentru vafele acelea. 
Henning îi unsese o felie pe care nu voia să o mănânce. Și știți 
cum este, facem tot ce putem ca să ne hrănim copiii, așa ca i-a 
scos vafele, sau poate Eskil le zărise. Erau pe masă, învelite în 
plastic, din seara precedentă. 

— Aţi auzit vreun cuvânt? Vreo discuţie între ei? 

— Ce căutaţi, de fapt? întrebă ea brusc. 

Ochii își schimbaseră culoarea. 

— Vorbiţi cu Henning despre asta, eu nu eram de faţă. Eram 
la etaj. 

— Credeţi că are ceva să-mi povestească? 

Liniște. Femeia își încrucișă brațele, închizându-se în sine. 
Teama creștea. 

— Nu vreau să vorbesc în numele lui Henning. Nu mai este 
soțul meu. 

— Pierderea copilului v-a pus în dificultate căsătoria? 

— Nu tocmai. S-ar fi destrămat oricum. Mai mult ne chinuiam. 

— Dumneavoastră ați vrut să divorţaţi? 

— Ce legătură are asta cu cazul? spuse ea aspru. 

— Niciuna, firește. Întreb doar. 

Işi puse amândouă mâinile pe masă cu palmele în sus. 

— Când Henning l-a găsit pe Eskil la masă, ce-a făcut? A 
strigat la dumneavoastră? 

— A deschis doar ușa dormitorului și m-a privit lung. Deodată 
m-a izbit faptul că era atât de liniște, nu se auzea niciun sunet 
din bucătărie. M-am ridicat în capul oaselor și am ţipat. 

— Vă este ceva neclar în legătură cu accidentul fiului 
dumneavoastră? 

— Poftim? 

— Aţi revizuit împreună cu soțul dumneavoastră cele 
întâmplate? L-aţi întrebat? 

Sejer remarcă din nou frica în ochii ei. 


— Mi-a povestit totul, spuse ea cu un ton calculat. Era extrem 
de disperat. Se simţea disperat de cele întâmplate, de faptul că 
nu îl supraveghease îndeajuns. Nu e ușor să trăiești cu acest 
gând. Nu reușea, nici eu nu am reușit. Am fost nevoiţi să 
mergem fiecare pe drumul lui. 

— Dar nu e nimic de neînțeles cu privire la deces, nimic 
neclar? 

Sejer avea ochii mari, cenușii, iar tocmai în acea clipă erau 
blânzi, ea fiind la limită, și poate, dacă avea noroc, putea să 
scoată ceva de la ea. 

Umerii îi tremurau. Sejer așteptă un moment, răbdător, 
gândindu-se că nu trebuie să se lase impresionat, că nu trebuie 
să-i întrerupă liniștea. Femeia ajunsese la momentul 
confidențelor. Sejer își dădea seama de asta din alte conversații, 
plutea ceva în aer. Ceva o supărase, un lucru la care nu 
îndrăznise să se gândească. 

— l-am auzit ţipând, șopti ea. Henning era isteric, avea un 
temperament violent. Dormeam cu perna pe cap, nu puteam să- 
i ascult. 

— Continuati. 

— L-am auzit pe Eskil făcând gălăgie, probabil cu cana cu 
care lovea în masă, și pe Henning care înjura și izbea sertarele 
și dulapul. 

— N-aţi putut auzi niciun cuvânt? 

Buza de jos începu din nou să-i tremure. 

— Doar o propoziţie. Ultima înainte să intre în baie. Tipa atât 
de tare încât mi-era teamă ca o să-l audă vecinii. Mi-era frică de 
ce aveau să creadă despre noi. Dar nu ne era ușor. Aveam un 
copil care nu se purta așa cum ne așteptam. Îl mai aveam și pe 
Magne. El era întotdeauna liniștit, așa e și acum. Niciodată nu 
făcea gălăgie, făcea ce-i spuneam, era... 

— Ce-aţi auzit? Ce a spus? 

Se auzi clopoțelul de la intrare, iar ușa se deschise. Două 
femei intrară în magazin și se uitau interesate la lână. Doamna 
Johnas tresări, voind să meargă în magazin. El o opri, prinzând-o 
cu mâna de umăr. 

— Povestiţi-mi! 

Femeia își plecă capul de rușine. 

— Henning a fost distrus după aceea. Nu și-o va putea ierta 
niciodată. lar eu n-am mai putut trăi alături de el. 


196 


— Povestiţi-mi ce v-a spus! 

— Nu vreau să afle cineva. Nu mai are niciun rost. Eskil e 
mort. 

— Dar nu mai este soțul dumneavoastră. 

— Dar este tatăl lui Magne. Mi-a povestit cum stătea în baie 
tremurând de disperare, căci nu reușea să se poarte cum 
trebuie. A stat acolo până s-a liniștit, apoi a venit să-și ceară 
iertare pentru ca era supărat. N-a reușit să meargă la serviciu 
până nu a făcut acest lucru. Restul îl știți. 

— Povestiţi-mi ce v-a spus! 

— Niciodată. Nimănui. 

a 

Gândul urât care prinsese rădăcini în mintea sa lua amploare. 
Văzuse atât de multe, dar fusese uimit doar o dată. Poate Eskil 
Johnas era un copil de care voiau să scape? 

ÎI luă pe Skarre de la Secția de Criminalistică și îl trase după el 
pe coridor. 

— Hai să mergem să ne uitam la covoare orientale, spuse el. 

— De ce? 

— Vin de la Astrid Johnas. Cred că o chinuie o bănuială 
îngrozitoare. Aceeași la care mă gândesc și eu. Johnas ar avea o 
parte de vină în moartea copilului. Cred că de aceea s-a 
despărțit de el. 

— Da, dar cum se poate? 

— Nu știu. E îngrozită de acest gând. Mi-a mai trecut ceva 
prin minte. Johnas nu mi-a menţionat deloc decesul când am 
vorbit cu el. 

— Poate că nici nu e așa de ciudat. Am mers la el să vorbim 
despre Annie. 

— Mi se pare ciudat că nici măcar n-a pomenit despre asta. 
Mi-a spus că nu mai avea copii de îngrijit, căci soţia îl părăsise. 
Nu a menţionat faptul că acel copil îngrijit de Annie era de fapt 
mort. Nici măcar atunci când ai comentat poza lui de pe perete. 

— Cu siguranță nu suporta să vorbească despre asta. Mă 
scuzi că spun asta, continuă Skarre, coborând vocea. Și tu ai 
pierdut pe cineva apropiat. Cât de ușor îţi este să vorbeşti 
despre asta? ` 

Sejer rămase surprins și se opri brusc. Iși simți pielea albindu- 
se, ca și cum cineva i-ar fi trecut un fir subţire peste faţa. 


197 


— Firește că pot vorbi despre asta. În situaţii în care am simţit 
că se impune sau că era absolut necesar. Aceasta în cazul în 
care alte considerente erau mai importante decât propriile 
sentimente. 

„Mirosul ei, mirosul părului și al pielii, un amestec de 
chimicale și de transpiraţie, fruntea cu un luciu aproape metalic. 
Smalțul dinţilor era distrus de toate medicamentele, albăstrui, 
ca spuma laptelui. Albul ochiului devenise, treptat, galben.” 

Skarre stătea în faţa lui, cu capul sus, fără să se simtă deloc 
stânjenit. Sejer se așteptase la asta după ce își deschisese 
sufletul și depășise limita. Ar fi trebuit să-și ceară scuze? 

— Dar n-ai simţit niciodată că era necesar? 

Se uita mirat la tânărul din faţa sa. Ținea pumnul strâns. 
Părea un om mic. 

— Nu, spuse el hotărât, dând din cap. Deocamdată nu. 

Începu să meargă. 

— Ei bine, continuă Skarre netulburat. Ce a spus doamna 
Johnas? 

— Au avut un conflict. l-a auzit ţipând. A auzit ușa de la baie 
trântindu-se și farfuria care fusese spartă. Johnas avea un 
temperament agresiv. Declară că el se simte vinovat. 

— Și eu m-aș fi simţit, spuse Skarre. 

— Nu ai nimic încurajator de spus? 

— Ba da. Rucsacul lui Annie. 

— Ce-i cu el? 

— Îți amintești că era uns cu ceva? Probabil pentru a acoperi 
amprentele? 

— Da? 

— În sfârșit, a fost identificată. Un fel de alifie care conţinea, 
printre altele, și gudron. 

— Am una de genul ăsta, spuse Sejer surprins. O folosesc 
pentru eczema mea. 

— Nu. E grăsime pentru picioare. Din aceea folosită pentru 
labele rănite ale câinilor. 

Sejer dădu din cap afirmativ. 

— Johnas are câine. 

— Și Axel Bjørk are un câine-lup. lar tu ai un „leu”. Mă 
gândesc doar, spuse el în grabă, ţinând ușa deschisă. 
Inspectorul-șef ieși primul. Era puţin confuz. 


Axel Bjark puse câinele în lesă și îi dădu drumul afară din 
mașină. 

Se uită repede în ambele părţi, nu văzu pe nimeni și traversă 
piaţa, scoțând o cheie universală din uniformă. Se mai întoarse 
o dată să se uite după mașina, ușor vizibilă în fața intrării 
principale, un Peugeot gri-albastru cu o cutie de schi pe capota 
și logoul companiei de pază și protecţie pe ușă și pe blindaj. 
Câinele așteptă în timp ce stăpânul încerca să deschidă ușa. 
Deocamdată, acest gest nu-i trezea niciun reflex, mai făcuseră 
asta de multe ori, la intrare și la ieșire din case sau din lifturi, 
mii de mirosuri diferite. Își urmă stăpânul docil. Ducea o viața 
bună, cu multă mișcare, cu multă atenție și cu hrana bună. 

Clădirea fabricii era liniștită și părăsită. Nu mai avea secţie de 
producţie, ci era folosită doar ca depozit. Cutii de lemn și de 
carton, saci, toate erau stivuite din podea până-n tavan; 
mirosea a carton, a praf și a lemn mucegăit. Bjark nu aprinse 
lumina. Avea o lanterna agățată de curea, pe care o aprinse pe 
când intra în hala mare. Cizmele scoteau un sunet gol la 
atingerea podelei. Fiecare pas crea un sunet cu totul deosebit în 
mintea sa. Pașii lui, unul după altul, singuri în liniștea aceea 
profundă. Nu credea în Dumnezeu, deci câinele era singurul 
care îi auzea. Akilles îl urma în lesă, cu pași calculaţi, ca după 
dresajul corespunzător care i se făcuse. Simţea că e în afara 
pericolului. În plus, își iubea stăpânul. 

Se apropiară de mașină, un laminor imens. Bjark se trase mult 
în spatele fierăriei, trăgând câinele după el și legând lanţul de 
un pilon de oţel. Îi dădu comanda. Câinele se așeză, dar era în 
gardă. Un miros se făcea simţit prin cameră. Un miros care nu le 
mai era necunoscut, ci devenea din ce în ce mai mult parte din 
viața de zi cu zi. Dar mai era ceva. Mirosul încordat al fricii. 
Bjørk se lasă să alunece pe podea. Nu se auzea decât sunetul lin 
al salopetei de nailon și gâfâitul câinelui. In buzunarul lateral al 
pantalonului găsi o sticlă. Desfăcu capacul și începu să bea. 

Câinele aștepta cu ochii mari și urechile ascuţite. Nu voia să 
primească biscuiţi chiar în acel moment, dar aștepta și asculta. 
Bjørk se uită în ochii câinelui, fără să scoată niciun cuvânt. 
Tensiunea creștea în hală. Simţea câinele protejându-l. In 
același timp, îl proteja și el pe câine. Revolverul era în buzunar. 


Halvor mârâi nemulțumit. „Niciun suflet nu va reuși să 
deschidă fișierul ăsta”, se gândi el abătut. Vuietul monitorului 
începuse să-l irite. Nu mai era un sunet familiar, ci mai degrabă 
un vâjâit nesfârșit, ca venind de la un aparat imens, aflat la 
distanţă. Acest vuiet îl urmărise toată ziua și se simțea aproape 
gol de fiecare dată când stingea calculatorul, iar liniștea se lăsa 
în numai câteva secunde, înainte ca sunetul să-i revină în minte. 

„Spune-mi, Annie, se gândi el. Vorbește cu mine!” 

e 

La cinematograf era mare cavalcadă. Annie îşi cumpărase 
Smarties și caramele Fox cu lămâie, în timp ce el aștepta la 
intrare cu biletele în mână. 

— Vrei ceva de băut? l-a întrebat ea. A dat din cap în semn că 
nu, preocupat să o vadă, să o compare cu toate celelalte care 
intrau în sala de cinematograf. Portarul apăruse în ușă, în 
uniformă neagră și cu perforatorul în mână, studiind, în timp ce 
rupea biletele, toate chipurile care-i treceau prin față, iar 
majoritatea își plecau privirea, fiind sub limita de vârstă pentru 
vizionarea filmului. Era un film cu James Bond. Era primul film pe 
care îl vedeau împreună, prima oară când ieșeau împreună, un 
cuplu veritabil. Îi creștea inima de mândrie. Filmul a fost bun. 
Cel puțin așa spunea Annie. El nu prea a înțeles mult din film, 
fiind preocupat să o privească cu coada ochiului și să asculte 
sunetele scoase de ea în întuneric. Dar ţinea minte titlul: For 
your eyes only. 

e 

Scrise acest titlu în spaţiul negru și așteptă. Nu se întâmplă 
nimic. Se ridică încăpățânat, făcu câţiva pași, scoase capacul 
unui borcan aflat pe pervazul ferestrei, unde avea și o pungă cu 
tutun Regele Danemarcei. Era inutil. Brusc, încercă să scape de 
conștiința încărcată și o împinse într-o cameră secretă a minții 
sale, acolo unde mai depozitase ceva cu mult timp în urmă. 
Halvor nu mai putea fi oprit. Merse prin bucătărie, în camera de 
zi și până la bibliotecă, unde era telefonul. Incepu să răsfoiască 
prin catalog la rubrica Echipament pentru calculatoare, găsi 
numărul și formă. 

— Ra Data. Sunt Solveig. 

— Sun în legătură cu un fișier blocat, se bâlbâi el. Curajul îi 
scădea, se simțea mic precum un hoţ sau un obsedat. Acum 
însă era prea târziu să se oprească. 


200 


— Nu reușești să intri? 

— Nu. Am rătăcit parola. 

— Mă tem că nu mai avem niciun consultant astăzi. Așteaptă 
puţin să întreb. 

Lipi receptorul de obraz, până când simţi lobul urechii amortit. 
Pe fundal auzea voci și telefoane. Se uită spre bunica lui care 
citea ziarul cu o lupă și se gândi că Annie ar fi trebuit să știe că 
se poate face asta. 

— Mai ești la telefon? 

— Da. 

— Locuiești departe? 

— La intrarea în Lundeby. 

— Atunci ai noroc. Poate trece pe la tine în drum spre casă. 
Poţi să-mi dai adresa exactă? 

După aceasta aşteptă în camera, simţindu-și inima bătând, 
aproape să-i sară din piept, cu perdelele trase deoparte ca să 
poată zări mașina care urma să vireze în curte. Dură exact 
treizeci de minute până când apăru un Kadett Combi alb cu 
logoul „Ra Data” pe ușă. Un tip neașteptat de tânăr ieși din 
mașină, uitându-se nedumerit spre casă. 

Halvor alergă să-i deschidă. Tânărul specialist de sistem 
părea a fi un tip foarte cumsecade, mai durduliu și cu gropițe 
adânci în obraz. Halvor îi mulţumi pentru deranj. Merseră 
împreună în cameră. Tânărul își deschise servieta și scoase un 
teanc de tabele. 

— Parolă din cifre sau din litere? întrebă acesta. 

Halvor roși instantaneu. 

— Nici asta nu-ți amintești? întrebă el surprins. 

— Am avut așa de multe, mormăi el. Le-am schimbat pe 
parcurs. 

— Care e fișierul? 

— Acela. 

— „Annie”? 

N-a mai pus nicio întrebare. Meseria lui cerea și puţină 
etichetă, iar el părea să aibă ambiţii mari. Halvor merse la 
fereastră și rămase acolo. Obrajii îi ardeau de rușine și emoție, 
iar inima îi bătea atât de tare, că putea fi o tobă. Auzea 
tastatura în spatele lui. Mergea atât de repede, ca niște 
castaniete. Nu se mai auzeau alte sunete, doar toba și 


201 


castanietele. După un timp care păru o eternitate, specialistul se 
ridică în sfârșit de pe scaun. 

— Asta a fost, prietene! 

Se întoarse încet lipindu-și privirea de monitor. Luă carneţelul 
cu facturi ca să o semneze pe alui. 

— Șapte sute cincizeci de coroane? întrebă el în șoaptă. 

— Preţ pe oră și cât trece peste ea, îi zâmbi tânărul. 

Cu mâinile tremurând, semnă pe linia punctată din josul 
hârtiei și ceru să primească factura prin poștă. 

— A fost un cod din cifre, zâmbi expertul. Zero, șapte, unu, 
unu, nouă, patru. Data și anul, nu-i așa? Gropiţele din obraji i se 
adânceau tot mai mult. Dar se pare că nu e data ta de naștere. 
In cazul ăsta nu ai fi avut mai mult de opt luni! 

Halvor îl conduse afară și îi mulțumi, după care alergă 
înăuntru și se așeză în fața monitorului. Pe ecran apăru un text 
nou: Please proceed. 

Aproape că saliva deasupra tastaturii și trebuia să se ţină de 
inimă, atât de tare îi bătea. Textul îi apăru în faţă și începu să-l 
citească. Trebuia să se sprijine de birou și clipea neîncetat pe 
măsură ce citea documentul. Ceva se întâmplase, Annie scrisese 
asta, iar el aflase în sfârșit. Pe măsură ce citea cu ochii larg 
deschiși, îl cuprindea o bănuială înfricoșătoare. 

e 

Bjark atinsese o limită mare de alcoolemie. 

Câinele stătea încă cu limba scoasă, gâfâind nerăbdător. 
Rătăcea cu privirea. Bjark se ridică anevoios, puse sticla pe 
podeaua rece, sughiţă de două ori și reveni în picioare. În 
aceeași clipă, căzu cu spatele de perete, cu picioarele 
desfăcute. Și câinele se ridică și îl privi cu ochii galbeni. Dădu de 
două-trei ori din coadă. Bjørk întinse mâna după revolverul din 
buzunarul strâmt, îl scoase și îl încarcă. În tot acest timp își 
privea lung câinele, ascultând clănțănitul propriilor dinţi. 
Deodată se clătină, mâna începu să-i tremure, dar reuși să se 
controleze, ridică brațul și trase. Explozia violentă răsună printre 
pereţi. Teasta explodă, conţinutul se răspândi pe pereţi și ceva 
atinse botul câinelui. Împușcătura continuă să răsune. Treptat 
se stingea într-un sunet asemănător tunetului. Câinele se 
aruncă înainte ca să se elibereze, dar îl ţinea lanţul. După 
încercări repetate, obosi. Ceda și rămase, în schimb, în picioare, 
gâfâind. 


202 


Galeria se afla pe o stradă liniștită, nu departe de biserica 
catolică. În față era un Citroën, un model mai vechi, de tipul 
celor cu farurile în diagonală. „Aproximativ ca ochii de chinez”, 
se gândi Sejer. Mașina era plină de praf. Skarre merse spre 
mașină și se uită la ea. Capota era mai curată decât restul, ca și 
cum ceva ar fi stat vreme îndelungată deasupra mașinii, 
protejându-i vopseaua gri-verzuie. 

— Nicio cutie de schi, comentă Sejer. 

— Nu, a fost îndepărtată. 

Mirosea ca în magazinul de lână al doamnei Johnas, a lână și a 
apret, și a gudron de la suporții de pe capotă. O cameră de luat 
vederi, așezată într-un colţ, era îndreptată către ei. Sejer se opri 
și privi în obiectiv. Peste tot erau covoare stivuite unul peste 
celalalt și trepte largi din piatră duceau spre etajele superioare. 
Câteva covoare erau răspândite pe podea sau erau agăţate de 
niște piloni, pe pereţi. Johnas cobori treptele îmbrăcat în flanelă 
de catifea roșie, verde, roz și neagră care, alături de cârlionţii 
negri, se potrivea cu patima lui pentru covoare. Avea ceva blând 
în înfățișare. Temperamentul agresiv, dacă într-adevăr îl avea, 
era acum bine ascuns. Însă ochii erau întunecaţi, aproape negri, 
și expresia sa era una inconfundabilă, de comerciant. Prietenos, 
amabil și primitor. 

— Acum! spuse el blând. Intraţi vă rog. Vreţi să cumpăraţi un 
covor, nu-i așa? 

Le întinse un braț, ca și cum ar fi fost prieteni apropiaţi pe 
care nu-i văzuse demult, sau potenţiali clienţi bogaţi, cu o 
slăbiciune pentru exact tipul acesta de meșteșug. Nodurile. 
Culorile. Modelele cu motive religioase. Naștere, viaţă și moarte, 
durere, victorie și mândrie, pentru a fi puse sub masa din 
bucătărie sau în fața televizorului. Rezistent, unic. 

— Aveţi mult spaţiu, comentă Sejer privind în jur. 

— Două etaje pline plus podul. Credeţi-mă, a fost o investiţie 
amplă. Locul acesta mi-a stors aproape toţi banii, și nu arăta așa 
când am preluat afacerea. Era mucegăit și cenușiu, dar am făcut 
curățenie și am văruit pereţii, încât mai mult nici nu trebuie 
renovat. Iniţial, era o vilă veche. Vă rog, urmaţi-mă. Arătă spre 
etaj și îi invită în așa-zisul birou, care, de fapt, era o bucătărie 
spațioasă cu o masă de lucru din oțel și aragaz, filtru de cafea și 
un frigider mic. Faianţa de pe masă avea motive cu olandeze în 


203 


costume tradiționale, mori de vânt și gâște grase legănându-se. 
Ibrice vechi din cupru atârnau dintr-o grindă a tavanului. Masa 
din bucătărie avea marginea îndoită și ornamente din alamă la 
colțuri, precum la vechile vapoare. 

Se așezară cu toţii în jurul mesei, iar Johnas se duse la frigider 
fără să-i întrebe, servindu-i cu suc de struguri negri în pahare de 
sticlă. 

— Cum a mers cu căţeii? vru să știe Skarre. 

— Hera va păstra unul, iar doi dintre ei sunt deja promiși. 
Acum poate vă pare rău. Cu ce pot să vă ajut? zâmbi el, luând o 
gură de suc. 

Sejer știa că amabilitatea lui avea să se diminueze și să 
dispară. 

— Doar câteva întrebări despre Annie. Mi-e teamă că o să 
revenim mereu la asta. 

Se șterse discret în jurul gurii. 

— Aţi luat-o de la intersecţie, nu-i așa? 

Rostirea cuvântului, intonaţia și aluzia că-i puneau la îndoială 
afirmaţiile anterioare îi sporiră atenţia. 

— Este așa cum v-am explicat și îmi menţin poziția. 

— Dar, de fapt, ea voia să meargă pe jos, nu-i așa? 

— Poftim? 

— V-a fost greu să o luaţi în mașină, din câte am înțeles, nu-i 
așa? 

Ochii lui deveneau tot mai mici, dar își menținea calmul. 

— De fapt, ea voia să meargă pe jos, continuă Sejer. V-a 
refuzat oferta de a o lua cu mașina. Am dreptate? 

Johnas îl aprobă și îi zâmbi. 

— Asta făcea întotdeauna, era foarte timidă. Dar am crezut că 
nu era bine să meargă pe jos până la Horgen. Era cam departe. 

— Așadar, aţi convins-o? 

— Nu, nu. 

Dădu din cap nervos, schimbându-și poziția pe scaun. 

— Am insistat puţin. Cu unii oameni mai trebuie să insistăm 
uneori. 

— Așadar nu era vorba de faptul că ea nu avea chef să vină 
cu mașina dumneavoastră? 

Johnas auzi foarte clar accentul pus pe „mașina 
dumneavoastră”. 


204 


— Așa era Annie. Prețioasă poate. Cu cine aţi vorbit? întrebă 
el brusc. 

— Cu mai multe sute de persoane, răspunse Sejer. Una dintre 
ele a văzut-o urcând în mașina ta, după o lungă discuţie. De 
fapt, ești ultimul care a văzut-o în viață. Deci va trebui să ne 
legăm de dumneavoastră, nu-i așa? 

Johnas le zâmbi conspirativ ca și cum era un joc la care 
participa cu mare plăcere. 

— N-am fost ultimul, răspunse el prompt. Criminalul a fost 
ultimul. 

— Ne-a fost destul de greu să-l găsim, spuse Sejer cu o ironie 
artificială. Nici nu avem certitudinea că bărbatul de pe 
motocicletă o aștepta chiar pe ea. Așadar ești singurul. 

— Scuzaţi-mă. Unde vreţi să ajungeţi? 

— Ei bine, răspunse Sejer, desfăcându-și braţele, până în 
profunzimea cazului. Poziţia pe care o am îmi impune să pun 
oamenii la îndoială. 

— Mă acuzaţi că am minţit? 

— Sunt nevoit să mă gândesc la asta, răspunse el, întorcându- 
se brusc. Sper să mă iertaţi. De ce nu voia să vină cu mașina? 

Johnas deveni nesigur. 

— Bineînţeles că voia! Arătă primul semn de înviorare, după 
care se încordă. A urcat în mașină și am dus-o până la Horgen. 

— Nu și mai departe? 

— Nu, după cum am spus, a coborât la magazin. M-am gândit 
că voia poate să-și cumpere ceva. Nu am dus mașina până în 
faţa ușii, ci m-am oprit pe stradă și am lăsat-o să coboare. Și 
după aceea - se ridică să-și aducă un pachet de ţigări de pe 
masa de lucru din bucătărie - n-am mai văzut-o. 

Sejer schimbă subiectul. 

— Ai pierdut un copil, Johnas. Știu ce simți în astfel de situații. 
Ai vorbit cu Eddie Holland despre asta? 

Pentru o clipă păru surprins. 

— Nu, nu. E atât de închis în sine, nu reușesc să mă apropii de 
el. De altfel, nici despre mine nu pot să vă povestesc. 

— Cât timp a trecut de atunci? 

— Aţi vorbit cu Astrid, nu-i așa? În curând sunt opt luni. Dar 
nu e ceva ce se poate uita sau peste care se poate trece. 

Își scoase o ţigară din pachet, o aprinse și fuma cu gesturi 
aproape feminine un Merit cu filtru. 


205 


— Oamenii încearcă adesea să-și imagineze cum e. Se uită 
lung și cu o privire obosită la Sejer. Fac asta cu cele mai bune 
intenţii, își imaginează pătuțul gol și cred că se stă acolo și se 
plânge. Am făcut asta de multe ori. Dar patul gol e doar o parte 
din asta. Eu mă trezeam dimineaţa și mergeam la baie, iar sub 
oglindă era periuţa lui de dinţi. Era una dintre acelea care își 
schimbă culoarea când se încălzește. Răţușca de baie pe 
marginea căzii. Papucii lui de casă sub pat. Mă abţineam să nu 
pun masa pentru încă o persoană când trebuia să mâncăm, și 
am făcut asta zile în șir. În mașină erau jucării lăsate de el. 
Câteva luni după aceea am găsit o suzetă sub canapea. 

Johnas vorbea cu dinţii strânși ca și cum, fără voie, le 
mărturisea ceea ce ei nu aveau dreptul să știe. 

— Am curățat totul, rând pe rând, și simt că am făcut ceva 
rău. Dar era dureros să-i văd lucrurile în jurul meu în fiecare zi, a 
fost îngrozitor să le pun deoparte. Gândul acesta mă urmărea în 
fiecare secundă a zilei și mă mai urmărește încă. Știţi cât se 
menţine mirosul unui om într-o pijama de bumbac? 

Tăcu, iar chipul îi deveni din brun cenușiu. Sejer nu spunea 
nimic. Se gândi deodată la pantofii din lemn ai Elizei, care 
stăteau întotdeauna în faţa ușii, ca să și-i poată pune repede în 
picioare dacă trebuia să ducă gunoiul sau să coboare după 
corespondenţă, își amintea cu intensă durere cum deschidea 
ușa, lua pantofii albi și îi aducea înăuntru. 

— Nu cu mult timp în urmă am trecut pe la cimitir, spuse el pe 
un ton jos. E ceva timp de când n-ai mai fost acolo, nu? 

— Ce fel de întrebare este asta? spuse el răgușit. 

— Vreau doar să știu dacă ai văzut că a fost îndepărtat ceva 
de la mormânt. 

— Vă referiţi la pasarea aceea mică, știu. Da, a dispărut chiar 
după înmormântare. 

— Te-ai gândit să faci rost de una nouă? 

— Vă manifestaţi deschis curiozitatea. Da, bineînţeles că m- 
am gândit la asta. Dar n-am vrut să retrăiesc același sentiment, 
de aceea am lasat lucrurile așa cum sunt. 

— Dar știi cine a luat-o? 

— Bineînţeles că nu! răspunse el aspru. Aș fi anunţat imediat 
și, dacă aș fi avut posibilitatea, l-aș fi tratat pe vinovat așa cum 
merita. 

— Vrei să spui că l-ai fi mustrat? 


206 


Zâmbi amar. 

— Nu, nu l-aș fi mustrat. 

— Annie a luat-o, spuse Sejer ușurat. 

Johnas făcu ochii mari. 

— Am găsit-o printre lucrurile ei. Asta e? 

Băgă mâna în buzunarul interior și scoase pasărea. Degetele 
lui Johnas tremurau când o luă în mână. 

— Așa se pare. Seamănă cu cea cumpărată de mine. Dar de 
ce... 

— Nu știm. Ne-am gândit că poate ne ajuţi tu. 

— Eu? Dumnezeule, n-am nici cea mai vagă bănuială. Asta nu 
pot să înțeleg. De ce să fure chiar pasărea? Nu era tocmai o 
hoață. Cel puţin nu Annie pe care o știam. 

— De aceea trebuie să fi avut un motiv și acela nu avea dea 
face cu hoţia. Era nervoasă pe dumneata pentru ceva anume? 

Johnas rămase uitându-se la pasăre, mut de uimire. „Asta n-o 
știa”, se gândi Sejer uitându-se spre Skarre, care urmărea cu 
ochii albaștri sclipitori chiar și cea mai mică mișcare a 
bărbatului. 

— Părinţii ei știu că o avea? întrebă el în final. 

— Nu credem. 

— Nu putea fi Sølvi? Sølvi e un pic aparte. E ca o coţofană, se 
aruncă la tot ce strălucește. 

— N-a fost Sølvi. 

Sejer ridică paharul și bău sucul de struguri. Avea gust de vin 
slab. 

— Bine, avea unele secrete, știm cu toţii, spuse Johnas 
zâmbind. Era plină de secrete. În special când a mai crescut. 

— A trecut greu peste moartea lui Eskil? 

— Nu a mai putut să treacă pe la noi. Înţeleg asta, nici eu nu 
am reușit să mă mai întâlnesc cu oameni vreme îndelungată. 
Apoi Astrid și Magne au plecat, s-au întâmplat atât de multe 
odată. Un capitol de nedescris, mormăi el, pălind la gândul 
acesta. 

— Dar aţi mai vorbit, nu? 

— Ne-am salutat doar prin gesturi când ne-am întâlnit pe 
stradă. Eram aproape vecini. 

— Era distantă și atunci? 

— Era preocupată, într-un fel. Tuturor ne-a fost greu. 


— Și, în plus, spuse Sejer, ca și cum îi veni absolut 
întâmplător ideea, ai avut și un conflict cu Eskil chiar înainte să 
moară. Trebuie să-ţi fi fost cu atât mai greu. 

— Nu vă legaţi de Eskil! spuse el amar. 

— ÎI cunoşti pe Raymond Lâke? 

— Va referiţi la idiotul de pe dealul Kollen? 

— Te-am întrebat, îl cunoști? 

— Toată lumea știe cine e Raymond. 

— Era o întrebare cu da sau nu. 

— Nu-l cunosc. 

— Dar știi unde locuiește? 

— Da, asta știu. Într-o cabană veche. Se pare că e destul de 
bună, căci pare idiot de fericit. 

— Idiot de fericit? 

Sejer se ridică și împinse paharul. 

— Cred că idioţii sunt la fel de dependenţi de bunăvoința 
oamenilor ca noi toţi, pentru a se simți fericiţi. In plus, să nu uiţi 
niciodată următorul lucru: deși nu percepe lumea în același mod 
ca tine, nu are nicio problemă cu vederea. 

Chipul lui Johnas înţepeni. Nu îi mai conduse până afară. Când 
coborâră scările până la parter, Sejer simţi obiectivul camerei ca 
o rază străpungându-i ceafa. După aceea, îl luară pe Kollberg 
din apartament și îl lăsară să stea pe scaunul din spate. 
„Câinele stătea prea mult singur și, bineînţeles, de aceea părea 
imposibil”, se gândi Sejer, întinzându-i o bucată de pește uscat. 

— Crezi ca miroase rău? 

Skarre dădu din cap că da. 

— Dă-i un Fisherman's Friend după aceea. 

Porniră spre Lundeby, virară la intersecţie și parcară lângă 
cutia poștală. Sejer porni pe jos pe stradă, conștient de faptul că 
toţi puteau să-l vadă, din toate cele douăzeci și una de case. 
Toţi ar fi crezut că merge la Holland. Dar se opri și se uită în 
urmă spre casa lui Johnas. Părea aproape goală, iar perdelele 
erau trase la mai multe ferestre. Se întoarse încet înapoi. 

— Autobuzul școlii pleacă din intersecţie la șapte și zece, 
spuse el în final. În fiecare dimineaţă. Toţi copiii din zona 
Krystallen care merg la școală sau la liceu îl iau. Așadar, pleacă 
de acasă aproximativ la ora șapte, ca să-l prindă. 

Bătea puţin vântul, fără să-i atingă niciun fir de păr. 


208 


— Magne Johnas tocmai plecase când Eskil și-a băgat 
mâncarea pe gât. 

Skarre aștepta. Un cuvânt biblic despre răbdare îi trecu atunci 
prin minte. 

— lar Annie a plecat puţin mai târziu decât ceilalți. Holland își 
amintea că dormiseră mai mult. Ea trecuse pe lângă casa lor, 
poate în timp ce Eskil lua micul dejun. 

— Da. Și atunci? 

Skarre se uită spre casa lui Johnas. 

— Doar ferestrele camerei de zi și ale dormitoarelor au vedere 
la stradă, iar ei erau în bucătărie în acel moment. 

— Știu, știu, răspunse el iritat. Continuă să meargă, se 
apropie de casă, încercând să-și imagineze ziua aceea de șapte 
noiembrie, ora șapte dimineaţa. 

„E întuneric în noiembrie”, se gândi Sejer. 

— Putea să fi trecut pe aici? 

— Nu știu. 

Se opri, se uită un moment la casă, mai de aproape. Fereastra 
bucătăriei era pe peretele lateral, îndreptată spre casa vecinilor. 

— Cine locuiește în casa roșie? întrebă Skarre. 

— Irmak. Cu soția și copiii. Dar nu este o alee între case? 

Skarre privi într-acolo. 

— Ba da. Vine cineva. 

Dintre cele două case apăru un băiat. Mergea cu capul plecat 
și nu-i văzuse încă pe cei doi bărbaţi de pe drum. 

— Thorbjørn Haugen. Cel care fusese să o caute pe Ragnhild. 

Sejer îl așteptă până când ajunse pe drumul principal. Pe 
umăr avea o geantă neagră, iar pe frunte același batic cu 
modele de data trecută. Se uită atent la el în timp ce trecea pe 
lângă casa lui Johnas. Thorbjarn era înalt și ajungea până la 
jumătatea ferestrei de la bucătărie. 

— Mergi pe scurtătură? întrebă Sejer. 

— Da, răspunse Thorbjørn. Scurtătura duce direct pe 
Gneisveien. 

— Majoritatea merg pe acest drum? 

— Da, se câștigă cinci minute. 

Sejer făcu câţiva pași pe alee și se opri în fața ferestrei. Era 
mai înalt decât Thorbjarn și putea să privească în bucătărie fără 
dificultate. Nu mai era niciun scaun pentru copii acolo, ci două 
scaune obișnuite, iar pe masă era o scrumieră și o cană de 


209 


cafea. De altfel, casa părea aproape nelocuită. „Șapte 
noiembrie”, se gândi el. Întuneric afară și lumina aprinsă 
înăuntru. Cei de afară puteau privi înăuntru, dar cei dinăuntru 
nu puteau privi afară. 

— Johnas face grimase de câte ori trecem pe aici, spuse 
Thorbjarn. S-a săturat de tot fluxul de pe lângă casă, cum spune 
el. Dar acum caută să se mute. 

— Deci toţi tinerii merg pe această scurtătură ca să ia 
autobuzul școlii? 

— Toţi cei care merg la școală și la liceu. 

Făcu un semn din cap către Thorbjarn și se întoarse către 
Skarre. 

— Îmi aduc aminte ce mi-a spus Holland când am vorbit în 
birou. În ziua când a murit Eskil, Annie venise mai devreme de la 
școală decât de obicei, pentru că era bolnavă. A mers direct să 
se culce. A trebuit să intre la ea în cameră și să-i povestească 
despre accident. 

— Cât de bolnavă? voia să știe Skarre. Ea nu era niciodată 
bolnavă. 

— „Indispusă”. 

— Crezi că a văzut ceva pe fereastră? 

— Nu știu. Poate. 

— Dar de ce n-a spus nimic? 

— Poate că n-a îndrăznit. Sau poate că n-a înţeles exact ceea 
ce a văzut. Poate că i s-a confesat lui Halvor. Intotdeauna am 
avut sentimentul că el știe mai multe decât vrea să ne spună. 

— Konrad, spuse Skarre. Nu ne-ar fi spus asta? 

— Nu sunt așa de sigur. E un tip ciudat. Hai să mergem să 
vorbim cu el. 

În același moment sună pagerul și merse la mașina, să 
formeze numărul. Holthemann îi răspunse. 

— Axel Bjørk s-a împușcat în cap cu un revolver vechi cu o 
țeavă. 

Sejer trebui să se sprijine de mașină. Vestea era precum 
gustul unui medicament amar. Acesta îi lăsa o senzaţie 
neplăcută de uscăciune în gură. 

— Aţi găsit vreo scrisoare? 

— Nu asupra lui. Se caută și la el acasă. Dar tipul avea cu 
siguranţă conștiința încărcată cu ceva, sau tu ce crezi? 

— Nu știu. Puteau fi atât de multe. Avea dificultăți. 


— Era iresponsabil și alcoolic. O ura pe Ada Holland, spuse 
Holthemann. 

— A fost în primul rând nenorocit. 

— Ura și disperarea pot semăna. Oamenii arată ceea ce li se 
potrivește mai bine. 

— Cred că te înșeli. Renunţase demult. Și probabil de aceea a 
și pus capăt. 

— Poate că voia să o ia pe Ada cu el? 

Sejer dădu din cap, privind departe pe drum, spre casa lui 
Holland. 

— Nu ar fi vrut să facă asta împotriva lui Sølvi și a lui Eddie. 

— Vrei să găsești ucigașul sau nu? 

— Da, vreau să-l găsesc pe adevăratul ucigaș. 

Se opri din conversaţie și se uită la Skarre. 

— Axel Bjark e mort. Mă gândesc ce o să creadă Ada Holland 
acum. Poate ca și Halvor, când a murit tatăl lui: că e o ușurare. 

e 

Halvor se ridică brusc. Scaunul i se răsturnă și se întoarse 
repede spre fereastră. Se uită lung în curtea goală. Stătu multă 
vreme așa. Cu coada ochiului văzu scaunul răsturnat și poza lui 
Annie de pe noptieră. Deci așa se întâmplase. Annie văzuse 
totul. Se așeză din nou în faţa monitorului, citi textul de la 
început până la sfârșit. În textul lui Annie era inclusă și povestea 
lui, cea încredințată de el în cel mai mare secret. Tatăl turbat, 
împușcătura din anexă pe 13 decembrie. N-avea nicio legătură 
cu cazul, așa că inspiră adânc, marcă paragraful și îl șterse din 
document pentru totdeauna. După aceea scoase o dischetă și 
copie documentul. leși apoi liniștit din cameră, prin bucătărie. 

— Ce e, Halvor? strigă bunica, pe când trecea prin camera de 
zi, cu geaca de blugi pe jumătate trasă. leşi? 

Nu îi răspunse. Îi auzi vocea, dar nu percepu sensul cuvintelor 
ei. 

— Unde mergi? La cinema? 

Începu să-și încheie geaca, gândindu-se dacă o să-i pornească 
motocicleta. Dacă nu pornea, trebuia să ia autobuzul, și i-ar fi 
luat o oră să ajungă acolo unde trebuia. Nu avea o oră la 
dispoziţie, trebuia să meargă repede. 

— Când te întorci acasă? Ajungi până la cină? 

Se opri și se uită la ea, ca și cum abia atunci remarcase că era 
chiar în fața lui și vorbea. 


211 


— Cinăâ? 

— Unde mergi, Halvor, e deja seară! 

— Mă întâlnesc cu un tip. 

— Cu cine? Ești foarte palid, mă întreb dacă nu ești anemic. 
Cred că nici nu-ţi aduci aminte când ai fost ultima oară la 
doctor. Cum ai spus că-l cheamă? 

— N-am spus. Il cheamă Johnas. 

Vocea îi era neobișnuit de hotărâtă. Ușa se izbi, iar când 
femeia se uită pe fereastră, îl văzu aplecat peste motocicletă, 
pornind motorul cu mișcări violente. 

e 

Camera de luat vederi de la primul nivel nu era plasată 
favorabil. Ideea aceasta îi veni chiar atunci, când se uită la 
ecranul din stânga. Intra prea multă lumină în obiectiv, ceea ce 
îi făcea pe clienți să arate aproape ca niște fantome. Îi plăcea să 
vadă cine erau clienții, înainte să meargă să-i întâmpine. La al 
doilea nivel, unde lumina era mai bună, putea să distingă fețele 
și hainele, iar dacă erau clienți fideli, avea timp să se 
pregătească înainte de a ieși din birou. Să ia atitudinea cerută 
de fiecare. Se uită din nou la monitorul care urmărea primul 
etaj. Văzu o singură siluetă în magazin. Din câte se putea vedea 
era un bărbat sau poate un tânăr în geacă scurtă. N-avea 
importanţă, dar trebuia să se ocupe de el, corect și serviabil ca 
întotdeauna, pentru a menţine renumele galeriei, care era 
aproape de necontestat. In plus, nu se mai putea citi pe oameni 
dacă aveau sau nu bani. Deși nu se vedea, tipul putea fi putred 
de bogat. Cobori ușor scările. Pașii aproape ca nu i se auzeau, 
mergea ușor și nu obișnuia să sară, ca și cum ar fi lucrat într-un 
magazin de jucării. Aceasta era o galerie, iar înăuntru oamenii 
vorbeau încet. Nu existau cartonașe cu preţuri și nici case de 
marcat. De regulă, emitea facturi, rareori i se plătea cu Visa sau 
alte carduri. Aproape ajunsese jos, mai avea de făcut doi pași, 
când se opri brusc. 

— Bună ziua, mormăi el. 

Tânărul stătea cu spatele la el, dar se întoarse, privindu-l 
curios. În privire i se citea bănuiala amestecată cu uimire. Nu 
spuse nimic, se uita doar, ca și cum ar fi vrut să-i interpreteze 
trăsăturile. Poate un secret sau poate dezlegarea unei enigme. 
Johnas îl recunoscu. O secundă sau două se gândi dacă să 
admită acest lucru. 


212 


— Pot să te ajut? F 

Halvor nu îi răspunse. Il privea încă lung, cu o expresie 
cercetătoare. Ştia că fusese recunoscut. 

Johnas îl văzuse de multe ori, fusese la ușa lui împreună cu 
Annie și se întâlniseră și pe stradă. Acum părea mai dur. Tot ce 
era mai fin la el, flanela din catifea și cârlionţii bruni, se 
transformaseră acum într-o carapace dură. 

— Fără îndoială, răspunse Halvor, făcând câţiva pași în 
încăpere, mai aproape de Johnas, care era încă pe treapta de jos 
și cu mâna pe balustradă. Vindeţi covoare. 

Privi în jur. 

— Da, aşa e. 

— Vreau să cumpăr un covor. 

— Păi, spuse el zâmbind, așa m-am gândit și eu. Ce cauţi? 
Ceva special? 

„Nu caută covoare, se gândi Johnas. De altfel nici nu are bani 
pentru asta, caută altceva. Poate că a venit din teribilismul 
caracteristic unui adolescent. Sigur n-are nici cea mai vagă idee 
cât costă covoarele. Dar voi afla sigur imediat.” 

— Mare sau mic? întrebă el, coborând ultima treaptă. Băiatul 
era mai scund cu mai mult de un cap și firav ca un vlăstar. 

— Vreau un covor care să acopere cât să nu rămână 
picioarele scaunelor pe dinafară. E așa de greu când trebuie să 
spăl. 

Johnas dădu din cap. 

— Vino cu mine sus. Covoarele cele mai mari sunt acolo. 

Johnas începu să urce scările. Halvor îl urmă. Nu se potrivea 
să întrebe ceva despre incident, dar se simțea purtat înainte de 
forțe nebănuite, ca și cum ar fi alunecat pe o șină, într-un munte 
întunecat. 

Johnas aprinse cele șase candelabre trimise de la sticlărie din 
Veneţia. Acestea atârnau de grinzile din tavan și aruncau în 
camera spațioasă o lumină caldă, dar puternică. 

— La ce fel de culoare te-ai gândit? 

Halvor se opri pe treapta de sus și privi înainte. 

— Toate sunt roșii, spuse el încet. 

Johnas zâmbi larg. 

— Nu vreau sa fiu arogant, spuse el prietenos, dar îţi dai 
seama cât costă? 


Halvor îl privi cu ochii îngustați. Ceva vechi îi apăru în minte, 
ceva ce nu mai simţise de multă vreme. 

— Poate că nu arăt înfricoșător de bogat, spuse el, lipsit de 
intonaţie. Poate vreţi să vedeţi un extras de cont? 

Johnas ezită. 

— Îmi cer iertare. Dar destul de mulţi intră și se simt 
stânjeniți. Am vrut să-ţi fac un serviciu, ca să evităm asta. 

— E frumos din partea dumneavoastră, spuse Halvor liniștit. 
Merse mai departe, pe lângă vânzătorul de covoare, 
îndreptându-se spre un covor care era agăţat pe perete. Intinse 
mâna și se jucă cu franjurii. Figurile reprezentau bărbaţi, cai și 
arme. 

— Doi și jumătate pe trei metri, spuse Johnas încet. O alegere 
bună, deocamdată. Motivul descrie un război între două popoare 
nomade. E foarte greu. 

— Oferiti și transportul? întrebă Halvor. 

— Bineînţeles. Am o mașină de transport. Mă gândesc și la 
întreținere. E nevoie de mai mulți bărbaţi numai ca să îl scuture. 

— Îl iau pe acesta. 

— Poftim? 

Johnas mai făcu câţiva pași, uitându-se nesigur la el. Băiatul 
era ciudat. 

— E aproape cel mai scump pe care îl am, spuse el. Șaptezeci 
de mii de coroane. 

Privirea lui o încrucișă pe a lui Halvor. Acesta nici măcar nu 
clipi. 

— Merită cu siguranță. 

Johnas nu se simţea confortabil. Avea o bănuială care-i dădea 
fiori reci pe șira spinării. Nu înţelegea ce voia tânărul și de ce se 
purta așa. Nu avusese niciodată atâţia bani, iar dacă i-ar fi avut, 
nu i-ar fi dat pe un covor. 

— Fiţi drăguţ și împachetați-mi-l, spuse Halvor, stând cu 
braţele încrucișate. Se rezemă de o masă din mahon, care 
scârțâi de greutatea lui. 

— Să-l împachetez? 

Johnas afișă un zâmbet. 

— Eu obișnuiesc să le rulez și să le învelesc în folie. Apoi pun 
bandă adezivă. 

— Da, e minunat. 

Halvor așteptă. 


214 


— E mai mult de lucru să-l rulezi. Sugerez să ţi-l aduc diseară. 
Atunci te pot ajuta să-l și întinzi pe jos. 

— Nu, nu, insistă Halvor. Vreau să-l iau acum. 

Johnas șovăi. 

— Vrei să-l iei acum. Dar, scuză-mi impoliteţea, cum vrei să 
plătești? 

— Cu bani gheaţă, dacă e în regulă. 

Se bătu cu mâna peste buzunarul din spate al blugilor 
decolorați. Johnas îl privea sceptic. 

— E vreo problemă? întrebă Halvor. 

— Nu știu. Poate. 

— Și care ar fi asta? 

— Știu cine ești, răspunse Johnas, făcând un pas înainte. Fu o 
ușurare să spargă gheaţa. 

— Ne cunoaștem? 

Johnas îi confirmă, punându-și mâinile în șolduri. 

— Sigur, Halvor, ne cunoaștem. Mă gândesc că ar trebui să 
pleci. 

— De ce? S-a întâmplat ceva? 

— Hai să încetăm cu prostiile! spuse Johnas scurt. 

— Sunt de acord! spuse Halvor. Să aveți grijă să îmi aduceți 
covorul, și aceasta cât mai repede! 

— Dacă stau și mă gândesc mai bine, n-aş mai vrea să-l vând. 
Mă mut și eu acum, vreau să îl ţin pentru mine. În plus, e prea 
scump pentru tine. Să fim sinceri, știm amândoi că nu ai bani. 

— Așadar vreţi să-l ţineţi pentru dumneavoastră? 

Halvor se întoarse brusc. 

— Atunci înţeleg. Va trebui să iau altul. 

Se uită din nou pe perete indicând un alt covor, roz cu verde. 

— ÎI iau pe acesta în schimb, spuse el simplu. Fiţi drăguţ și 
daţi-l jos pentru mine. Și scrieţi-mi chitanta. 

— Costă patruzeci și patru de mii. 

— E în regulă. 

— Da, este? 

Așteptă cu braţele încrucișate și cu ochii mari. 

— Oare întrec măsura dacă îţi cer să-mi araţi că ai într-adevăr 
bani? 

Halvor dădu din cap. 

— Bineînţeles că nu. Știi, nu poți citi pe oameni dacă au sau 
nu bani, cel puţin nu în zilele noastre. 


215 


Își băgă mâna în buzunarul din spate, scoțând un portofel 
vechi. Era din imitație de piele, rupt, cu scai, și plat. Băgă 
degetele în portofel și se jucă cu monedele. Scoase câteva și le 
puse pe masă. Johnas se uita neîncrezător la el, pe măsură ce 
stivuia o grămadă de monede de cinci și de zece. 

— Ajunge, spuse el furios. M-ai reținut destul. Dispari imediat! 

Halvor se opri și îl privi lung, aproape rănit. 

— N-am terminat. Mai am. 

Continuă să scormonească în portofel. 

— Nu, nu ai! Locuiești într-o cocioabă veche cu bunica ta și 
livrezi îngheţată! Patruzeci și patru de mii, spuse el aspru. Ai 
grijă să îi găsești cât poţi de repede. 

— Așadar știți unde locuiesc? 

Halvor îl privea. Situaţia devenea tensionată, dar, dintr-un 
motiv sau altul, nu-i era frică. 

— Mai am și asta, spuse el repede, scoțând ceva din 
compartimentul pentru bancnote. Johnas se uita îndoielnic la el 
și la ceea ce ţinea între degete. 

— E o dischetă, explică Halvor. 

— Nu-mi trebuie nicio dischetă, vreau patruzeci și patru de 
mii, ţipă Johnas, simțind cum frica îi străpungea pieptul. 

— E jurnalul lui Annie, spuse Halvor liniștit, fluturând discheta. 
Începuse să ţină un jurnal cu ceva timp în urmă. De fapt, în 
noiembrie. L-am căutat mai mulţi dintre noi. Știţi cum sunt 
fetele. Trebuie să se confeseze întotdeauna. 

Johnas oftă, privirea lui întâlnind-o pe a lui Halvor. 

— L-am citit, continuă Halvor. E vorba de dumneata. 

— Dă-mi-o! 

— Nici în ruptul capului! 

Johnas tresări. Vocea lui Halvor deveni mai profundă. Era ca și 
cum auzeai un spirit rău în gura unui copil. 

— Mai am alte câpii, continuă el. Așadar, pot să cumpăr câte 
covoare vreau. De fiecare dată când îmi doresc un covor nou, 
mai fac o copie. Ințelegeți? 

— Eşti un puști isteric! Din ce azil oi fi scăpat? 

Johnas făcu un efort, iar Halvor remarcă cum, într-o secundă, 
trupul i se încordă, ca și cum ar fi vrut să sară la el. Cântărea cu 
douăzeci de kilograme mai mult și era turbat. Se dădu brusc la o 
parte, văzându-l pe bărbat cum aterizează pe podea, lovindu-se 
la cap de masă. Monedele se răspândiră în toate părţile, 


216 


zăngănind pe podea. Căderea lui îl făcu pe Halvor să audă cele 
mai urâte cuvinte, raportat chiar și la vocabularul infinit al 
tatălui său. Era mult mai puternic. Se năpusti spre trepte, în 
timp ce Johnas se ridică, făcu trei-patru pași și se aruncă înainte. 
ÎI lovi pe Halvor la umăr. Instinctiv, își ținu capul sus, dar trupul 
se izbi violent de ciment. 

— Nu mă atinge nici naiba! 

Johnas îl împinse. Halvor îi simţi respiraţia în față și pumnii 
care-i strângeau gâtul. 

— Nu ești în formă! spuse el răgușit. Eşti gata! La naiba, nu- 
mi pasă ce faci cu mine, dar tu ești terminat! 

Johnas nu vedea și nici nu auzea. Ridică pumnul și lovi faţa 
îngustă. Halvor mai fusese bătut până atunci și știa la ce să se 
aștepte. Loviturile îl atinseră sub bărbie, iar mandibula fragilă 
crăpă precum un vreasc uscat. Dinţii de jos se loviră violent de 
cei de sus, și bucățele mici de smalt zdrobit se amestecau cu 
sângele care îi curgea din gură. Johnas încetă să mai ţintească 
ceva anume, dar lovea urmărind fiecare mișcare a lui Halvor. In 
final, izbi cu pumnii de ciment și strigă. Se ridică cu greu în 
picioare, uitându-se la mâna sa. Apoi oftă extenuat. Era plin de 
sânge. Privi la cel de pe podea, trăgându-și adânc răsuflarea. 
După câteva minute, inima îi bătea normal și gândurile i se 
limpezeau. 

e 

— Nu-i aici, spuse bunica încurcată, când Sejer și Skarre 
ajunseră în pragul ușii și întrebară de Halvor. Trebuia să viziteze 
pe cineva. Cred că se numește Johnas. Era slăbit și nici nu 
mâncase. Nu știu ce sfaturi să-i mai dau, și oricum sunt prea 
bătrână să am grijă de toate. 

Informaţia îl făcu pe Sejer să lovească de două ori cu pumnul 
în tocul ușii. 

— A fost cumva sunat? 

— Nimeni nu sună aici. Doar Annie mai suna din când în când. 
A stat toată după-amiaza în camera lui și s-a jucat pe calculator. 
Apoi a ieșit ca o furtună și a dispărut. 

— ÎI găsim noi. Acum ne scuzaţi, dar, de fapt, suntem foarte 
ocupați. 

— Dintre toate lucrurile, îi spuse el lui Skarre, împingând ușa, 
acesta e cel mai rău la care se putea gândi. 


217 


— Rămâne de văzut, răspunse acesta înfuriat, scoțând mașina 
din curte. 

e 

— Nu-i văd motocicleta lui Halvor. 

Skarre sari din maşină. Sejer se întoarse către Kollberg, care 
era încă pe scaunul din spate și scoase un biscuite din buzunar. 

Mergeau către ușa care se deschise încet, în timp ce se uitau 
lung și provocator în obiectivul camerei de luat vederi din tavan. 
Johnas îi văzu din bucătărie. O clipă rămase locului, lângă masă, 
respirând liniștit, suflându-și peste răni. Nu se grăbea. Totul la 
timpul lui. Se întâmplaseră destule în viaţa lui, toate odată, dar 
reușea să pună totuși lucrurile în ordine. Era un om priceput. 
Lua fiecare problemă pe rând, pe măsură ce apărea. Avea o 
capacitate aparte. Destul de liniștit, se ridică și cobori treptele. 

— Sunteţi chiar insistenti, nu credeţi? spuse el ironic. 

— Nu. De ce spui asta? 

Sejer se postă în fața lui ca un stâlp. Totul părea discret, nu 
mai erau și alţi clienţi care să îi vadă. 

— Căutăm pe cineva. Ne-am gândit că poate îl găsim aici. 

Johnas se uită la ei întrebător și arătă cu mâna în încăpere. 

— Sunt numai eu aici. Chiar acum mă gândeam sa închid. E 
târziu. 

— Am vrea să ne uităm puţin. Cât de repede, bineînțeles. 

— Sincer să fiu... 

— Poate că a intrat neobservat și se ascunde undeva. Nu știi 
niciodată. 

Sejer tremura, iar lui Skarre i se părea că o furtună e gata să 
se dezlănţuie de sub cămașa lui. 

— Am să închid acum! spuse Johnas hotărât. 

Trecură pe lângă el și urcară treptele. Se uitară în jur, peste 
tot. Intrară și în birou, deschiseră ușa toaletei, urcară până și în 
pod. Nu văzură nimic. 

— Pe cine credeaţi că veți găsi aici? 

Johnas se aplecă peste balustradă să se uite la ei, ridicând din 
sprâncene. | se simţea răsuflarea pe sub cămașă. 

— Halvor Muntz. 

— Și cine să fie acesta? 

— Prietenul lui Annie. 

— N-are ce căuta aici. 

— Nu știu ce să spun. 


Sejer se plimba nestingherit pe lângă pereţi. 

— Dar a lăsat vorba că va veni aici. Face pe detectivul de unul 
singur și cred că trebuie să punem capăt acestui joc. 

— Eu îi pun capăt cu plăcere, spuse Johnas, zâmbind larg. Dar 
n-a fost niciun dur pe aici. 

Sejer lovi cu vârful piciorului covoarele rulate. 

— Casa are și beci? 

— Nu. 

— Unde ţii covoarele noaptea? Rămân așa expuse? 

— Da, majoritatea. Dar pe cele mai scumpe le pun sub cheie. 

— Așa. 

Privirea îi căzu deodată pe măsuţa de mahon. Pe jos erau 
împrăștiate o mulţime de monede. 

— Eşti atât de nepăsător cu mărunțișul? întrebă el curios. 

Johnas dădu din umeri. Lui Sejer nu-i plăcea ca era atâta 
liniște înăuntru. Nu-i plăcea expresia de pe faţa vânzătorului de 
covoare. Într-un colț al camerei zări o găleată roz și un mop. 
Podeaua era umedă. 

— Spălai? întrebă el. 

— Asta fac înainte să închid. Economisesc bani, spălând 
singur. După cum vedeți, spuse el în continuare, nu mai e 
nimeni aici. 

Sejer îl privi. 

— Arată-ne seiful. 

Pentru o clipă, Johnas păru că vrea să-i refuze, apoi se 
răzgândi și cobori treptele. 

— E la primul nivel. Bineînţeles că puteţi să-l vedeţi. E încuiat, 
firește, și e imposibil să se fi ascuns acolo. 

Merseră după el până la parter, iar într-un colţ, sub scară, 
zăriră o ușă din oţel, destul de joasă, dar mai largă decât una 
obișnuită. Johnas merse într-acolo, formă codul și învârti roata 
de câteva ori. La fiecare rotaţie se auzea o pocnitură. Lucra doar 
cu mâna stângă, fără îndemânare, pentru că era dreptaci. 

— Trebuie să fie foarte preţios tânărul acesta dacă vă gândiţi 
că l-am ascuns aici. 

— Posibil, comentă Sejer scurt, uitându-se la mâna stângă, 
neîndemânatică. Johnas prinse ușa grea și trase din toate 
puterile. 

— E sigur mai ușor dacă te folosești de ambele mâini, spuse 
el sec. 


219 


Johnas ridică o sprânceană, ca și cum n-ar fi înţeles. Sejer 
privi în încăperea mică: aceasta conţinea un seif și mai mic, 
două picturi pe lemn, rezemate de perete, și câteva covoare 
rulate și stivuite pe podea ca butucii de lemn. 

— Asta e tot. 

Se uită la ei provocator. Nu era nimic de văzut acolo înăuntru, 
iar lumina era puternică, de la doua neoane lungi din tavan. 
Pereţii erau goi. 

Sejer zâmbi. 

— Dar a fost aici, nu-i așa? Ce voia? 

— Nimeni n-a fost aici în afară de voi. 

Sejer dădu din cap și ieși. Skarre se uită la el puţin nesigur, 
dar îl urmă. 

_ — Dacă apare, promiţi să iei legătura cu noi? îl rugă el în final. 
li este destul de greu după tot ce s-a întâmplat. Are nevoie de 
ajutor. 

— Bineînţeles. 

Ușa seifului se închise din nou. 

e 

În parcare, Sejer îi făcu semn lui Skarre să pornească mașina. 

— Mergi sus pe dealul acela și intră pe străduţa aceea. O 
vezi? 

Skarre dădu din cap. 

— Oprește-te acolo. Aşteptăm până pleacă, apoi îl urmărim. 
Vreau să văd unde merge. 

N-au avut mult de așteptat. Nu trecură mai mult de cinci 
minute până când Johnas apăru la ușă. Încuie, activă alarma, 
trecu pe lângă Citroen-ul gri și dispăru pe străduţă, într-o curte. 
Se făcu nevăzut pentru câteva minute, apoi apăru din nou într- 
un Transit vechi. Opri la stradă și semnaliză la stânga. Sejer auzi 
motorul turând. 

— Bineînţeles că are și o mașină de transport, spuse Skarre. 

— Cu un cilindru defect. Duduie precum o vechitură. Pornește, 
dar cu grijă. Se îndreaptă spre intersecţia aceea. Nu te apropia 
prea mult! 

— Poţi să vezi dacă se uită în oglindă? 

— Nu se uită. Lasă Volvo-ul să treacă înainte, Skarre, acela 
verde! 


220 


Volvo-ul frână, deoarece avea obligaţia să cedeze trecerea, 
dar Skarre îi făcu semn să treacă înainte. Şoferul îi mulțumi, 
făcând un semn cu mâna. 

— Semnalizează la dreapta. Mergi pe banda din dreapta! La 
naiba, e prea puţin trafic, o să ne vadă. 

— Nu ne vede. Conduce ca pe șine. Unde crezi că merge? 

— Posibil pe strada Oscar. Doar se mută, nu-i așa? Atenţie, că 
frânează! Ai grijă la mașina de bere, dacă trece înaintea ta, 
putem să-l pierdem! 

— Ușor de zis. Când ai să-ţi iei și tu o mașină mai ageră? 

— lar frânează. Bănuiesc că merge în jos pe strada Barresen. 
Să sperăm că și Volvo-ul merge pe același drum. 

Johnas conducea mașina aceea mare cu multă grijă prin oraș, 
ca și cum n-ar fi vrut să atragă atenţia. Semnaliză și schimbă 
banda, se apropie de strada Oscar, iar acum se putea remarca 
faptul că se uita insistent în oglindă. 

— Se oprește la casa aceea galbenă. E numărul cincisprezece. 
Oprește, Skarre! 

— Chiar aici? 

— Oprește motorul. Uite-l că iese. 

Johnas sări din mașină, se uită în jur și traversă strada cu pași 
mari. Sejer și Skarre se uitau la ușă. Johnas se chinuia să o 
deschidă cu cheia. În mână avea o cutie cu unelte. 


— Urcă în apartament. Îl așteptăm deocamdată. Când e 
înăuntru, alergi până la mașina lui. Vreau să te uiţi pe fereastra 
din spate. 


— Ce crezi că are acolo? 

— Nu îndrăznesc să mă gândesc. Poţi să fugi acum. Hai, 
Skarre, du-te! 

Skarre ieși din mașină și alergă, împiedicat ca un bătrânel, pe 
jumătate ascuns în spatele șirului de mașini parcate, înspre 
trotuar. Se duse în spatele mașinii, se uită în jur, protejându-și 
ochii cu mâinile ca să vadă mai bine. După trei secunde, se 
întoarse brusc și veni înapoi în patru labe. Se aruncă pe scaun și 
trânti ușa. 

— Un teanc de covoare și Suzuki-ul lui Halvor. E chiar în 
spate, cu tot cu cască. Sa mergem după el sus? 

— Nicidecum. Stai liniștit. Dacă intuiesc bine, nu mai stă 
multă vreme acolo. 

— Și apoi îl urmărim din nou? 


— Vom vedea. 

— A aprins luminile pe undeva? 

— Nu văd. Uite-l că iese. 

Se pitiră în mașină fiind cu ochii pe Johnas, care se oprise pe 
trotuar și se uita în susul și în josul străzii, văzând șirul lung de 
mașini parcate pe partea stângă. Nu văzu pe nimeni în niciuna 
dintre ele. Merse spre Transit, urcă și dădu înapoi. Skarre ridică 
puţin capul deasupra bordului. 

— Ce face? întrebă Sejer. 

— Dă înapoi. Acum merge înainte. Face din nou manevra 
înapoi și parchează în faţa intrării. Acum coboară din mașină. 
Merge la ușa din spate. O deschide. Scoate un covor. Se 
apleacă. Îl ia peste umăr. Se leagănă puţin. Pare sa fie foarte 
greu! 

— Dumnezeule, pare că se răstoarnă! 

Johnas se legăna sub greutatea covorului. Genunchii păreau 
să-i cedeze. Sejer prinse cu mâna portiera mașinii. 

— Intră din nou. Acum încearcă cu siguranţă să pună covorul 
în lift. N-o să reușească să urce treptele cu el! Urmărește 
geamurile, Skarre, vezi dacă aprinde vreo lumină! 

Kollberg începu să schelălăie. 

— Taci, băiete! Sejer se întoarse și îl mângâie. 

Așteptară, uitându-se în sus la ferestrele întunecate. 

— S-a aprins lumina la etajul patru. El are apartamentul la 
etajul patru, chiar deasupra balconului acela, vezi? 

Sejer se uită în sus. Era o fereastră fără perdele. 

— Nu urcăm? 

— Nu te entuziasma acum. Johnas e șmecher. Trebuie să 
așteptăm puţin. 

— Dar ce să aşteptăm? 

— Acum stinge iar lumina. Poate iese. Ascunde-te, Skarre! 

Se ascunseră. Kollberg continuă să scheaune. 

— Dacă începi să mârâi, nu primeşti de mâncare o 
săptămână, îi șopti Sejer iritat. 

Johnas ieși. Părea epuizat. De data aceasta nu se uită nici în 
dreapta, nici în stânga, urcă în mașină, trânti portiera și porni. 

Sejer deschise portiera cu grijă. 

— Urmărește-l! Păstrează distanţa. Eu urc în apartament să 
verific. 

— Cum ai să intri? 


— Am fost la curs de intrare prin efracţie. Tu n-ai fost? 

— Ba da, firește. 

— Nu-l pierde din vedere! Așteaptă până când virează, apoi 
începi urmărirea. Probabil așteaptă să se întunece. Când vezi că 
se îndreaptă spre casă, mergi până la secţie și ia oameni cu 
tine. Prinde-l când e acasă. Nu-i da timp să-și schimbe hainele 
sau să se debaraseze de ceva și nu spune niciun cuvânt despre 
apartamentul acesta! Dacă se oprește pe drum ca să scape de 
motocicletă, nu trebuie să-l prinzi. Auzi? 

— Dar de ce? întrebă Skarre, nedumerit. 

— Pentru că e de două ori cât tine! 

Sejer ieși din mașină, îl prinse pe Kollberg în lesă și îl trase 
după el. Se ascunse după mașină, exact în momentul în care 
Johnas porni Transit-ul și o luă în josul străzii. Skarre așteptă 
câteva secunde, apoi porni după el. 

Imediat după aceea, Sejer văzu mașinile virând dreapta. 
Traversă strada, formă un număr oarecare și murmură în 
interfon „poliţia”. Ușa se deschise, intră, nu luă liftul și urcă 
scările cu pași mărunți până la etajul patru. Erau două uși, dar, 
calculând după lumina care fusese aprinsă și stinsă, se întoarse 
automat la ușa dinspre stradă. Pe ușă nu era pusă plăcuţă cu 
numele. Se uită la yală, era una ușor de deschis. Işi scoase 
portofelul și căută o cartelă din plastic. Ezită să folosească 
cardul bancar, dar mai avea o cartelă de la bibliotecă cu nume 
și număr, și care, pe dos, avea textul: „Cartea deschide toate 
porţile”. Introduse cardul în crăpătură, și ușa se deschise. Yala 
nu se mai putea folosi, dar putea fi schimbată. Apartamentul era 
aproape gol, fără să conţină nicio valoare. Aprinse lumina. Puse 
ochii pe cutia de unelte din mijlocul casei și pe două taburete de 
lângă fereastră. În bucătărie era un teanc de cutii de vopsea și o 
sticlă de cinci litri de diluant. Johnas își renova apartamentul. 
Intră și ascultă cu atenţie. Era un apartament spaţios și luminos, 
cu ferestre mari, arcuite, și vedere la stradă, dar departe de 
traficul intens. Curtea era de la sfârșitul secolului, cu o faţadă 
frumoasă și rozete din gips pe tavan. Putea să vadă fabrica de 
bere, oglindindu-se în râu puţin mai în jos. Se furișă cu grijă 
dintr-o cameră în alta, privind în jurul său. Incă nu-și instalase 
telefon și nu avea mobilă, dar pe lângă pereți erau plasate cutii 
din carton, marcate cu tuș. Dormitor. Bucătărie. Living. Antreu. 
Două tablouri. O sticlă Cardinal, pe jumătate plină, pe masa din 


223 


bucătărie. Mai multe covoare rulate erau stivuite sub fereastra 
din living. Kollberg adulmecă prin aer. Simţi mirosul de vopsea, 
de aracet și de diluant. Sejer mai făcu o rundă. Se opri la 
fereastră și privi afară. Kollberg era neliniștit. Se furișă fără nicio 
comandă, Sejer îl urmă și deschise două dulapuri. Covorul greu 
nu era de găsit. Câinele începu să adulmece și se făcu nevăzut 
în apartament. Sejer alergă după el. În sfârșit se opri în faţa unei 
uși. | se ridica părul. 

— Ce e? 

Kollberg adulmecă în crăpătura ușii și zgârie ușa cu ghearele. 
Sejer se uită peste umăr, neînțelegând de ce, dar deodată fu 
cuprins de un sentiment straniu. Cineva era în apropiere. Puse 
mâna pe mâner, apasă și deschise. Ceva negru îi sări pe piept 
cu putere. In următoarea clipa era în stare de șoc, auzind sunete 
de durere, zgârieturi, mărâit și lătrat isteric, în momentul în care 
animalul uriaș își înfipse ghearele în pieptul lui. Kollberg sări să 
înhaţe animalul, pe care Sejer îl recunoscu ca fiind dobermanul 
lui Johnas. Apoi căzu la podea cu ambele mâini ridicate. 
Instinctiv, se culcă pe burtă cu mâinile deasupra capului. 
Animalele se luptau pe podea, iar el căuta ceva cu care să 
lovească, dar nu găsi nimic. Intră în baie, găsi o matură cu 
coada lungă, o trase după el, ieși în grabă și începu să dea în 
câini. Aceștia se depărtară la un metru unul de celălalt, mârâind 
ușor și arătându-și colții. 

— Kollberg! ţipă el. E o cățea! 

Ochii Herei străluceau ca două beculețe în capul întunecat. 
Kollberg își lăsă urechile în jos, iar cealaltă stătea precum o 
panteră, gata de atac. Ridică mătura și făcu câţiva pași, simțind 
șiroaie de transpiraţie și sânge pe sub cămașă. Kollberg văzu, se 
opri și uită pentru o secundă să nu scape din ochi dușmanul, 
care se aruncă înainte ca un proiectil zgomotos. Sejer închise 
ochii și trase. O lovise după ceafă și închise ochii de disperare în 
momentul în care câinele căzu. Rămase întins, schelălăind. În 
următoarea clipă se aruncă peste el și îl prinse de zgardă, îl târî 
până în dormitor, îl împinse violent și închise ușa. Apoi căzu 
rezemat de perete, pe podea. Se uită la Kollberg, care era încă 
în poziţie de apărare, pe podea. 

— La naiba, Kollberg. E doar o căţea! Se șterse pe frunte. 
Kollberg veni spre el și îl linse pe faţă. O auziră pe Hera care 
scheuna după ușă. O clipă stătu cu fața sprijinită în palme, 


224 


încercând să-și revină după șoc. Se uită apoi la hainele lui pline 
de sânge și păr de câine și la Kollberg, căruia îi sângera o 
ureche. 

Apoi își reveni. Se târî până la baie. Zări, pe un pled de la duș, 
ceva negru și moale precum mătasea, care scheuna de durere. 

— Nu e de mirare că ne-a atacat, șopti el. Voia să-și apere 
puii. 

Covorul rulat era plasat lângă un perete. Se așeză în genunchi 
și se uită lung la el. Era rulat strâns, înfășurat în folie de plastic 
și lipit cu bandă adezivă, din aceea care se scoate foarte greu. 
Se apucă să rupă și să taie, simțind șiroaiele de transpiraţie pe 
sub cămașă. Kollberg apucă cu gura și cu ghearele, vrând să-l 
ajute, dar Sejer îl dădu la o parte. In final, sfâșie toată banda și 
începu să înlăture plasticul. Se ridică și desfăcu covorul pe 
podeaua din dormitor. O auzi pe Hera care schelălăia în 
dormitor. Se aplecă din nou, împingând cu putere covorul. 
Acesta se întinse, încet și cu greu. Înăuntru era un trup presat. 
Faţa era distrusă. Buzele erau sparte și, în parte, și nasul, sau 
ceea ce mai rămăsese din el. Se clătină puţin și înțepeni, 
văzându-l pe Halvor. Trebui să se întoarcă și să se sprijine o 
clipă de perete. Își scoase apoi telefonul de la curea. Se uită pe 
fereastră și formă numărul. Cu privirea urmărea o navă de 
marfă care traversa râul. Hexagon. Vine din Bremen. Auzi apoi 
un sunet prelung, ca o melodie tristă. „Vin imediat. Vin imediat, 
dar nu e urgent.” 

— Konrad Sejer, strada Oscar, numărul cincisprezece, spuse 
el în receptor. Am nevoie de oameni. 

e 

— Henning Johnas? Sejer se juca cu un pix, privindu-l fix. Știi 
de ce ești aici? 

— Ce fel de întrebare este asta? spuse el răgușit. Să vă spun 
un lucru, am și eu o limită a toleranţței. Dacă e vorba de Annie, 
nu mai am nimic de spus. 

— N-o să vorbim despre Annie, spuse Sejer. 

— Bine. 

N-avea stare pe scaun, iar Sejer remarcă o umbră de ușurare 
trecând peste chipul său. 

— Halvor Muntz a dispărut fără urmă. Eşti sigur că nu l-ai 
văzut? 

Johnas își strânse buzele. 


— Absolut sigur. Nu-l cunosc. 

— Eşti sigur de asta? 

— Poate că nu vă vine să credeți, dar sunt încă lucid, în ciuda 
tracasărilor repetate ale poliţiei. _ 

— Ne întrebam doar ce-o fi cu motocicleta lui în garajul tău. În 
spatele Transit-ului tău. 

Johnas scoase un sunet de spaimă. 

— Scuzaţi-mă, ce-aţi spus? 

— Motocicleta lui Halvor. 

— E motocicleta lui Magne, mormăi el. Repar ceva la ea. 

Vorbi repede, fără să se uite la el. 

— Magne are un Kawasaki. În plus, nu te pricepi la 
motociclete, ești specialist într-un alt domeniu, ca să zic așa. 
Mai încearcă, Johnas. 

— Bine! 

Izbucni, pierzându-și controlul și ţinându-se de masă cu 
ambele mâini. 

— A pătruns în galerie și a început să mă chinuie. 
Dumnezeule, ce m-a chinuit! Se purta de parcă ar fi consumat 
droguri, pretinzând că vrea să cumpere un covor. Bineînțeles că 
nu avea bani. Intră atâţia oameni ciudaţi în magazin, încât mi- 
am pierdut simțul raţiunii. L-am lovit o dată. Apoi a fugit, copil 
neastâmpărat ce e. l-am băgat motocicleta în mașină și am dus- 
o acasă. Drept pedeapsă, va trebui să mă roage să își primească 
motocicleta înapoi. 

— Numai după o lovitură aș putea spune că mâna ta arată 
destul de rău! 

Sejer se uită la rănile lui. 

— Problema e că nu îl găsim nicăieri. 

— Așadar, a plecat cu coada între picioare. Trebuie să aibă 
conștiința încărcată. 

— Ai vreo propunere? 

— Dumneavoastră investigaţi crima prietenei lui. Poate că ar 
trebui să începeţi de aici. 

— Nu trebuie să uiţi, Johnas, că locuiești într-un sat mic. 
Zvonurile se răspândesc repede. 

Johnas transpiră atât de puternic, încât cămașa i se lipi de 
piept. 

— O să mă mut oricum. 


226 


— Mi-ai mai spus asta. În centru, nu-i așa? Așadar i-ai dat lui 
Halvor o lecţie. Poate că ar trebui să-l lăsăm deocamdată. 

Sejer nu se simţea în largul lui. 

— Dar poate că îţi pierzi ușor simţul raţiunii, Johnas? O să 
discutăm puţin despre asta. Se uită din nou la pix. O să începem 
cu Eskil. 

Johnas avea noroc. Tocmai se întinsese să-și ia ţigaretele din 
buzunarul de la geacă. Drumul înapoi îi luă ceva timp. 

— Nu, oftă el. Nu am puterea să vorbesc despre Eskil. 

— Avem tot timpul la dispoziţie, spuse Sejer. Incepe cu ziua 
aceea de șapte noiembrie, când v-aţi trezit. 

Johnas dădu încet din cap, ștergându-se ușor în jurul gurii. 
Singurul lucru la care reuși să se gândească era discheta, pe 
care nu a reușit să o citească. Sejer o luase și citise tot ce 
scrisese Annie. Gândurile păreau să-l răscolească. 

— E greu să vorbești despre asta. Am încercat să las totul în 
urmă. Ce vreţi, de fapt, cu această tragedie a trecutului? Nu vă 
preocupă alte chestiuni de actualitate? 

— Ințeleg că e dificil. Dar încearcă totuși. Știu că v-aţi chinuit 
și că aveaţi nevoie de cineva. Povestește-mi despre el. 

— Dar de ce vreţi să vorbim despre Eskil? 

— Băiatul a fost o parte importantă din viaţa lui Annie. Și totul 
despre Annie trebuie să iasă la iveală. 

— Înţeleg, înțeleg. Dar sunt puţin confuz. Pentru o clipă am 
crezut că mă bănuiţi... știți dumneavoastră, că aș fi avut vreo 
legătură cu moartea ei. 

Sejer afișă un zâmbet larg. Apoi se uită mirat la Johnas și 
dădu din cap. 

— Ai fi avut vreun motiv să o omori pe Annie? 

— Bineînţeles că nu, spuse el repede. Dar, ca să fiu sincer, m- 
a costat ceva să vă sun și să vă povestesc că eu am luat-o cu 
mașina. Am înţeles că asta însemna să-mi întind singur capul 
călăului. 

— Am fi aflat asta oricum. Cineva v-a văzut. 

— M-am gândit la asta. Tocmai de aceea am și sunat. 

— Povestește-mi despre Eskil, repetă Sejer nestânjenit. 

Johnas se așeză mai bine în scaun, trăgând din ţigară. Părea 
confuz. Buzele i se mișcau, dar nu scotea niciun sunet. În minte, 
totul îi era clar, dar camera părea să se micșoreze, și tot ce 
auzea era respiraţia bărbatului de pe partea cealaltă a mesei. Își 


227 


aruncă privirea pe ceasul de pe perete ca să-și pună gândurile 
în ordine. Era seara devreme. Era ora șase. 
e 

Era ora șase. Eskil s-a trezit țipând de încântare. Se zbătea 
între noi în pat, aruncându-se dintr-o parte în alta. Voia să se 
ridice din pat în aceeasi clipă. Astrid mai avea nevoie de putin 
somn, dormise rău, de aceea trebuia să mă scol eu. M-a urmărit 
cu privirea. Când am ieșit din cameră și am intrat în baie, se 
tinea de pantalonii mei. Brațele și picioarele lui erau peste tot, 
iar gura scotea sunete și țipete nesfârșite. Apoi s-a răsucit 
precum un titirez, în timp ce eu încercam cu disperare să-l 
îmbrac. Nu voia să-i pun scutec. Nu voia să-i pun costumașul pe 
care il găsisem. De fiecare dată trăgea de orice avea la 
îndemână și se urca pe capacul closetului, pentru ca apoi să 
tragă toate lucrurile de pe etajeră. Cutiile și sticlutele lui Astrid 
se spărgeau de podea. L-am ridicat și l-am legat ca întotdeauna. 
L-am pus la punct, mai întâi prietenește, apoi i-am dat tableta 
de Ritalin, pe care o dădea mereu afară, prindea perdeaua 
dușului și reuși să o tragă în jos. Am reușit să mă îmbrac, am 
încercat să am grijă să nu se rănească, să nu pățească ceva. In 
final am reușit să ne îmbrăcăm. L-am ridicat și l-am dus în 
bucătărie, apoi l-am legat de scaun. In drum spre bucătărie și-a 
dat capul pe spate și m-a lovit la gură. Mi-a crăpat buza, am 
început să sângerez. L-am legat strâns, i-am uns o felie, dar nu 
voia să mănânce mâncarea pregătită de mine, a dat din cap şi a 
împins farfuria de pe masă, țipând că voia să mănânce 
crenvurști. 

(J 

— Johnas? spuse Sejer. Povestește-mi despre Eskil. 

Johnas se trezi și se uită la el. În sfârșit luă o decizie. 

— Ei bine, cum vreţi. 7 noiembrie. O zi ca oricare alta, deci o 
zi de nedescris. Era ca o torpilă. Lăsa familia distrusă în urma 
lui. Magne avea note tot mai rele la școală, nu mai reușea să 
vina acasă și dispărea la colegii lui după-amiaza și seara. Astrid 
nu mai dormea de ajuns, iar eu nu reușeam să deschid 
magazinul la ora cuvenită. Fiecare masă era o încercare. Annie, 
spuse el, zâmbind trist, Annie era singurul ajutor. Venea și îl lua 
când avea timp. Atunci, liniștea domnea peste casă ca după un 
uragan. Cădeam amândoi, epuizați. Eram istoviţi și disperaţi, și 
nimeni nu ne ajuta. Ni s-a spus că nu avea să se schimbe 


228 


niciodată. Întotdeauna va avea probleme de concentrare. Și va 
fi hiperactiv pentru tot restul vieţii, iar toată familia trebuia să i 
se adapteze ani de-a rândul de atunci încolo. Va imaginaţi? 

— Dar în ziua aceea ați avut un conflict, nu? 

Johnas râse nebunește. 

— Întotdeauna aveam conflicte. Era o nevroză în familie. 
Bănuiam că îl distrugem, dar nu știam cum să ne purtăm cu el. 
Țipam și ne răsteam la el. 

— Povestește-mi ce s-a întâmplat. 

— Magne a băgat capul în bucătărie, strigând „la revedere”. 
Apoi a plecat spre autobuz cu rucsacul în spate. Afară era 
întuneric. Am uns încă o felie și am pus crenvurști pe ea. Am 
tăiat-o în bucățele, deși putea să o mănânce și întreagă. In 
fiecare zi se juca cu cana pe faţa de masă din ceară, ţipa, fie de 
bucurie sau de ură, un flux neîncetat de sunete. Brusc, zări 
vafele care erau pe masă de cu o zi înainte. Instantaneu a 
început să plângă pentru a le primi, și, deși știam că o să 
câștige, am spus „nu”. Cuvântul acela a rămas ca un fir roșu, el 
n-a renunțat, balansându-se în faţă și în spate pe scaun, 
amenințând să se răstoarne. Stăteam cu spatele la masă și 
începusem să tremur. În final, m-am dus și am luat farfuria cu 
vafe, dând la o parte folia de plastic. Am aruncat bucăţile de 
crenvurști la gunoi și i-am pus vafele în faţă. l-am rupt câteva 
bucățele în formă de inimă. Ştiam că n-o să fie liniștit și n-o să le 
mănânce în pace, îl cunoșteam. Eskil voia dulceaţă deasupra. l- 
am uns dulceaţă de zmeură peste două bucăţi, în mare grabă și 
cu mâinile tremurând. Exact în acel moment mi-a zâmbit. Imi 
aduc foarte bine aminte acest ultim zâmbet. Era mulţumit de 
sine. Nu rezistam când el părea așa de multumit, și eram pe 
punctul de a-mi ieși din minţi. A ridicat farfuria și a vrut să o 
izbească de masă. Nu voia să le mănânce, singurul lucru pe care 
și-l dorea era să i se facă pe plac. Vafele au căzut de pe farfurie, 
deci a trebuit să caut o cârpă. M-am întors fără să găsesc 
vreuna, dar în schimb am luat vafele și le-am împăturit. Se uita 
la mine foarte interesat în timp ce făceam un boţ mare. Chipul 
acela mic părea neiînfricoșat de ceea ce avea să urmeze. 
Fierbeam în sinea mea. Trebuia să îmi eliberez o parte din 
tensiune, dar nu știam cum, însă brusc m-am aplecat peste 
masă și i-am băgat vafele în gură cât de adânc am putut. Imi 
amintesc expresia uimită și lacrimile care i se scurgeau din ochi. 


229 


„Acum! am tipat eu furios. Mănâncă-ţi nenorocitele de vafe.” 
e 

Johnas se prăbuși ca un toiag rupt la mijloc. 

— Nu am vrut să fac asta! 

Țigareta i se stingea în scrumieră. Sejer înghiţi și își îndreptă 
privirea spre fereastra, fără să găsească altceva care să îi 
înlocuiască imaginea copilului cu gura plină de vafe și ochii mari 
de spaimă. Se uită la Johnas. 

— Trebuie să ne obișnuim cu copiii pe care îi avem, nu-i așa? 

— Asta spuneau toţi. Cei care nu cunoșteau situaţia. Nimeni 
nu știa cum a fost. lar acum sunt acuzat pentru comportament 
inadecvat și omor din culpă. În orice caz, e cam târziu. M-am 
acuzat și judecat singur, cu ceva timp în urma, iar dumneata nu 
mai poți schimba nimic. 

Sejer se uită la el. 

— De ce te-ai acuzat, mai exact? 

— Moartea lui Eskil a fost în întregime din cauza mea. Eram 
răspunzător pentru ea. Nimic nu se poate ascunde sau ierta. Așa 
a fost situaţia, dar n-am intenţionat să fac asta. A fost un 
accident. 

— Trebuie să-ţi fi fost greu, spuse Sejer încet. Nu aveai cui să 
i te adresezi în starea aceea de disperare. În același timp, simţi 
cu siguranță că ai fost pedepsit pentru cele întâmplate. Nu-i 
așa? 

Johnas tăcu. Ochii i se plimbau prin cameră. 

— Ţi-ai pierdut mai întâi fiul cel mic, iar apoi soţia te-a părăsit, 
luând cu ea fiul cel mare. Ai rămas singur. 

Johnas începu să plângă. 

— Totuși ai reușit să mergi mai departe. Câinele îţi ţine 
companie. Ti-ai dezvoltat afacerea, care îţi merge din ce în ce 
mai bine. E nevoie de multă forţă să o iei de la capăt așa cum ai 
făcut tu. 

Johnas dădu din cap. Resimţise cuvintele acestea cu o 
oarecare căldură. 

Nici nu-l înduioșase bine, că Sejer îl lovi din nou. 

— Și acum, când aveai deja controlul asupra lucrurilor, iar 
viața mergea înainte, a apărut Annie. 

Johnas tresări. 

— Poate că îţi trimitea priviri acuzatoare când vă întâlneaţi pe 
stradă? Ar fi trebuit să-ți pui problema de ce era atât de 


230 


neprietenoasă. lar în momentul în care ai zărit-o, când venea cu 
rucsacul în spate, trebuia să afli despre ce era vorba, odată 
pentru totdeauna, nu-i așa? 

e 

O fată cobora dealul în grabă. M-a recunoscut imediat și s-a 
oprit. Expresia feței ei s-a schimbat brusc și mi-a aruncat o 
privire neîncrezătoare. Întreaga ei ființă mă respingea, o 
atitudine morocănoasă și aproape agresivă, neliniștitoare. 

Mergea cu pași repezi, fără să se uite în urmă. Apoi am tipat 
după ea. N-am vrut să renunţ, voiam să știu despre ce era 
vorba! In final, ea a cedat și a urcat în mașină, ținându-și strâns 
rucsacul. Conduceam încet, voiam să formulez o propoziție, dar 
nu știam exact cu ce să încep, și poate eram pe punctul de a 
comite ceva periculos pentru amândoi. In concluzie, am 
continuat să conduc, trăgând cu coada ochiului spre făptura 
încordată de lângă mine. 

— Am nevoie de cineva cu care să vorbesc, spuse el șovăind, 
tinând strâns mâinile pe volan. Nu îmi este ușor. 

— Știu, răspunse ea, uitându-se pe fereastră, dar întorcându- 
se brusc și uitându-se la mine vreme de o secundă. 

Am reușit să mă deschid pentru o clipă și am încercat să mă 
relaxez. Totuși nu era vreme să continui, căci ea era acolo și mă 
asculta. Poate că era destul de matură să înțeleagă totul, și 
poate doar asta își dorea, un fel de recunoaștere a faptei, un fel 
de rugăminte de iertare. Annie și întregul ei discurs despre 
onestitate. 

— Am putea să mergem într-un loc să povestim, Annie, îmi 
vine foarte greu aici în mașină. Dacă ai puțin timp, doar câteva 
minute, te aduc înapoi după aceea. 

Vocea mea era slabă și rugătoare, și am remarcat că a 
mișcat-o. A dat ușor din cap și s-a relaxat putin, s-a lăsat pe 
spate în scaun și s-a uitat din nou pe fereastră. După un timp, 
am trecut pe lângă magazinul Horgen, unde am văzut o 
motocicletă parcată. Motociclistul era aplecat peste ghidon și 
studia ceva, probabil o hartă. Am condus cu grijă pe drumul 
accidentat până la dealul Kollen și am parcat după viraj. Annie a 
părut deodată îngrijorată. Rucsacul a rămas în mașină, în fată, 
iar eu încerc să îmi aduc aminte la ce mă gândeam, dar nu 
reușesc. Retin doar că am pornit amândoi pe aleea umedă. 
Annie era înaltă, tânără și fermă, dar nu de neatins. A mers 


231 


după mine până la apă și s-a așezat, șovăind, pe o piatră. Îşi 
frământa mâinile. Îmi amintesc unghiile ei scurte şi inelul de pe 
mâna stângă. 

— Te-am văzut, spuse ea liniștită. Te-am văzut prin fereastră. 
Exact în momentul în care te aplecai peste masă. După aceea 
am fugit. lar apoi tata mi-a spus că Eskil e mort. 

— Am înțeles asta, i-am răspuns eu cu greutate, din felul în 
care te purtai, știam că mă acuzi. In fiecare zi când ne 
întâlneam pe stradă, lângă căsuţa poștală sau la garaj. Mă 
acuzai mereu. 

Am început să plâng. M-am aplecat înainte și plângeam în 
hohote, în timp ce Annie stătea liniștită alături. Nu spunea 
nimic, dar când am terminat în sfârșit, am ridicat privirea și am 
văzut că și ea plângea. M-am simţit mult mai bine, într-adevăr. 
Era un vânt blând care mă mângâia pe spate, mai exista 
speranță. 

— Ce să fac, am soptit. Ce să fac ca să pot să uit? 

S-a uitat la mine cu ochii cenușii, aproape uimită. 

— Să te prezinti la poliție, bineînțeles. Și să mărturisești totul. 
Altfel n-ai să-ți găsești niciodată liniștea. 

În aceeași clipă s-a uitat la mine. Îmi simțeam inima grea în 
piept. Mi-am pus mâinile în buzunar, încercând cu greu să le tin 
acolo. 

— Ai povestit cuiva? am întrebat-o apoi. 

— Nu, spuse ea liniștită. Incă nu. 

— Ai grijă, Annie! am tipat, disperat. 

Brusc, am simtit ceva urcând din străfunduri, din întuneric. M- 
a lovit un singur gând, înspăimântător, și anume că Annie era 
singura pe lumea asta care știa. Era ca și cum vântul s-ar fi 
întors și murmura în urechile mele. Totul era pierdut. Privirea ei 
avea aceeași expresie surprinsă ca a lui Eskil. După aceea am 
fugit prin pădure. Nu m-am mai întors să mă uit după ea. 

(J 

Johnas studie perdelele și lumina din tavan, încercând să dea 
glas unor cuvinte care nu voiau sa iasă. Sejer se uită la el. 

— Ți-am cercetat casa și am luat câteva probe. Vei fi acuzat 
de crimă din culpă asupra fiului tău, Eskil Johnas, și crimă cu 
premeditare asupra lui Annie Sofie Holland. Inţelegi ce-ţi spun? 

— Vă înșelaţi! Vocea îi era ca un țipăt fragil. Câteva vinișoare 
sparte dădeau ochilor lui un aspect roșu. 


232 


— Nu eu, ci alţii vor cerceta vinovăția ta. 

Johnas începu să se caute în buzunarul cămășii. Tremura atât 
de tare încât semăna cu un bătrânel. În final, scoase din 
buzunar o cutiuţă plată din metal. 

— Mi-e gura uscată, mormăi el. 

Sejer se uită la cutie. 

— Dar nu trebuia să o omori, știi! 

— Despre ce vorbiţi? spuse el pe un ton scăzut. 

Întorcea cutiuţa pe toate feţele, scoțând o pastilă de gât. 

— Nu trebuia să o omori pe Annie. Ar fi murit oricum dacă ai 
mai fi așteptat puţin. 

— Glumiţi, nu? 

— Nu, spuse Sejer cu duritate. Nu glumesc când e vorba de 
cancer la ficat. 

— Vă înșelaţi. Nu era nimeni mai sănătoasă decât Annie. A 
rămas în picioare lângă apă când m-am ridicat să plec, iar 
ultimul sunet pe care l-am auzit era o piatră aruncată de ea în 
apă. N-am îndrăznit să spun de la început că a mers cu mașina 
până la iaz. Așa a fost! Nu a mai vrut apoi să se întoarcă tot cu 
mașina, voia să meargă pe jos. Se pare că nu puteți înţelege că 
a apărut cineva pe când stătea acolo lângă iaz! O tânără, 
singură în pădure. E plin de turiști sus, pe dealul Kollen. V-aţi 
gândit vreodată că s-ar putea să vă înșelați? 

— Se mai întâmplă, deși rareori, să mă mai înșel. Dar lupta s- 
a sfârșit, înţelegi? L-am găsit pe Halvor. 

Johnas făcu o grimasă, ca și cum cineva i-ar fi împuns urechea 
cu un ac. 

— E crunt, nu-i așa? 

e 

Sejer stătea liniștit cu mâinile în poală. Își scărpină de câteva 
ori degetul deasupra verighetei. Nu mai avea multe de făcut. De 
altfel, se făcuse liniște și aproape întuneric în încăperea aceea 
mică. Din când în când, își ridica privirea și se uita la chipul 
distrus al lui Halvor, care fusese spălat și îngrijit, dar, cu toate 
acestea, era de nerecunoscut. Gura rămăsese pe jumătate 
deschisă. Mai mulţi dinţi erau sparti, iar cicatricea de la colţul 
gurii aproape că nu se mai vedea. Faţa îi crăpase ca un fruct 
copt. Fruntea era întreagă, iar cineva îi pieptănase părul, astfel 
că i se putea vedea pielea netedă, un mic indiciu al frumusetii 
lui. Sejer se aplecă, punând cu grijă mâinile peste cearșaf. Erau 


233 


ușor vizibile în cercul de lumină creat de lampa de pe masa de 
alături. Nu auzea decât propria respiraţie și un lift care mergea 
lent. O mișcare bruscă sub mâinile lui îl făcu să tresară. Halvor 
deschisese un ochi și se uita la el. Celălalt era acoperit cu un 
plasture gelatinos, asemănător unei meduze. Voia să spună 
ceva. Sejer puse un deget peste gură și dădu din cap. 

— Mă bucur că ţi-ai revenit, dar trebuie să taci. Cedează 
cusătura. 

— OK, mormăi Halvor neclar. 

Se uitară unul la celălalt vreme îndelungată. Sejer dădu de 
două ori din cap, iar Halvor clipi din ochiul său verde. 

— Discheta aceea, spuse Sejer, pe care am găsit-o la Johnas, 
e o copie veritabilă a jurnalului lui Annie? 

— Mm. 

— N-ai șters nimic? 

Halvor dădu din cap în semn că nu. 

— N-ai modificat sau corectat nimic? 

Urmară alte mișcări din cap. 

— Atunci e în regulă, spuse Sejer lent. 

— Mm... mesc. 

Ochiul lui Halvor se umplu de lacrimi. Începu să se smiorcăie. 

— Fără grimase! spuse Sejer repede. Cedează cusătura. lti 
mai curge și nasul. O să-ţi aduc niște hârtie. 

Se ridică și aduse șervetele. Încercă să-i șteargă nasul și 
sângele care-i curgea. 

— Poate crezi că Annie era dificilă din când în când. Dar acum 
înţelegi, cu siguranţă, că avea motivele ei. Cu toţii avem, de 
regulă, completă el. Săraca Annie a avut cam multe de suportat 
de una singură. Știu că e o prostie să spun asta, continuă el, în 
încercarea de a-l consola pe tânărul care suferea în pat, cu fața 
mutilată. Dar ești încă tânăr. Acum ai pierdut multe. In acest 
moment simţi că doar Annie, și nimeni altcineva, putea să-ţi fie 
aproape. Dar timpul trece, iar lucrurile se schimbă. Mai târziu ai 
să gândești altfel. 

„Doamne, ce discurs”, se gândi el brusc. 

Halvor nu-i răspunse, se uită la mâinile lui Sejer de pe cearșaf 
și la verigheta lată, din aur, de pe mâna dreaptă. Avea o privire 
acuzatoare. 

— Știu ce crezi, spuse Sejer liniștit. Că e ușor pentru mine să 
vorbesc, eu care stau aici cu o verighetă lată pe deget. Are zece 


234 


milimetri. Dar înţelegi tu, spuse el zâmbind trist, că de fapt sunt 
două verighete de cinci milimetri topite și unite? Işi frământă din 
nou inelul. A murit, spuse el încet, înţelegi? 

Halvor închise ochiul, iar pe față i se prelingeau lacrimi și 
sânge. Deschise gura, iar Sejer îi văzu dinţii zdrobiți. 

— Mm pae ău, mormăi el. 

(J 

Soarele apăru pe cer, iar Sejer și Skarre se plimbau pe străzi 
cu câinele între ei. Câinele îi ocrotea și mergea cu coada 
ridicată, triumfător. 

Sejer avea un buchet de anemone roșii și albastre, învelit cu 
hârtie de mătase și agăţat cu o sfoară de încheietura mâinii. 
Geaca îi atârna peste umeri, iar eczema era mai bine după 
multă vreme. Mergea agale, în felul lui, blând și suplu, în timp ce 
Skarre ţopăia pe lângă el. Câinele se mișca foarte elegant. Nu 
mergeau prea repede, bărbaţii aveau cămășile proaspăt călcate 
și nu voiau să transpire înainte să ajungă la destinaţie. 

Matteus le sări curios înainte cu o balenă din pluș alb cu 
negru sub braţ. O chema Free Willy și era aproape tot atât de 
mare ca și el. Primul impuls al lui Sejer fu să alerge și să-l ridice, 
încercând să-și exprime entuziasmul printr-o voce veselă. Așa ar 
trebui să fie întâmpinați toţi copii, cu o bucurie veritabilă și 
debordantă. Dar el nu era astfel constituit. Il luă cu grijă în braţe 
și se uită la Ingrid, îmbrăcată cu o rochie nouă, de vară, crem cu 
imprimeuri cu zmeură. Îi ură la mulţi ani și îi strânse mâna. În 
scurt timp aveau să călătorească într-o altă parte a lumii, unde 
era război și arșiță, și aveau să rămână acolo o eternitate. După 
aceea dădu mâna cu ginerele său, dar în același timp îi ținea 
strâns mâna lui Matteus. Apoi se așezară liniștiți, așteptând 
mâncarea. 

Matteus nu făcea niciodată gălăgie. Era un copil bine-crescut, 
care nu ţipa niciodată și care nu li se opunea și nu era 
îndărătnic. Singurul lucru pe care Sejer nu-l mai recunoștea la 
familia lui era acea ușoară tendinţă de a face nebunii. Viaţa de 
zi cu zi a lui era caracterizată exclusiv prin zâmbete și afecțiune. 
lar originea lui, de care aveau o vagă cunoștință, nu părea să-i fi 
transmis genele care puteau duce la anormal, care puteau să le 
întoarcă minţile sau să-i facă să traverseze limite catastrofale. 
Gândurile îl duceau până la vechiul Møllevej, lângă Roskilde, pe 


235 


când era el copil. Rămase multă vreme cufundat în amintiri. În 
final reveni la realitate. 

— Ce ai spus, Ingrid? 

Se uită surprins la fiica sa și văzu cum își dădea la o parte o 
șuviţă de păr blond care îi cădea pe frunte și cum îi zâmbea în 
felul acela deosebit, păstrat special pentru el. 

— Cola, tata? zâmbi ea. Vrei Cola? 

In același timp, într-un alt loc, o camionetă urâtă mergea pe 
stradă cu viteză mică, și un bărbat puternic, cu părul vâlvoi, 
stătea aplecat peste volan. La poalele dealului se opri ca să lase 
să treacă o fetiță care tocmai făcea doi pași pe stradă. Frână 
brusc. 

— Bună, Ragnhild! strigă el entuziasmat. Faţa ţinea o coardă 
într-o mână, așa că îi făcu semn cu cealaltă. 

— Ai ieșit să te plimbi? 

— Merg acasă, spuse ea hotărât. 

— Ascultă! ţipă Raymond cât putu de tare, ca să acopere 
zgomotul motorului. Cæsar a murit. Dar Påsan are pui! 

— Dar e iepuraș, răspunse ea îndoielnic. 

— Nu e așa de ușor să distingi dacă e iepure sau iepuroaică. 
Au așa de multă blană! Dar are pui, în orice caz. Cinci. Poţi să-i 
vezi dacă vrei. 

— N-am voie, spuse ea supărată, uitându-se în josul străzii, 
sperând că va apărea cineva să o scape de această mare 
tentaţie. „Pui de iepuraşi.” Au blaniță? 

— Au blăniţă și au deschis deja ochii. Te duc eu înapoi acasă 
după aceea, Ragnhild. Haide, cresc așa de repede! 

Se uită încă o dată în josul străzii, închise ochii strâns și îi 
deschise din nou. Apoi alerga spre mașină și urcă. Ragnhild 
avea bluză albă cu guler de dantelă și un șort roșu. N-o văzuse 
nimeni urcând. Oamenii erau în spatele caselor, ocupați să 
planteze, să plivească și să lege trandafiri și clematite. Raymond 
se simțea minunat în geaca de vânt a lui Sejer. Porni mașina. 
Fetița stătea nerăbdătoare pe bancheta de alături. El fluiera 
multumit, uitându-se în jur. Nimeni nu-i văzuse. 


virtual-project.eu 


236