Samuel Bjork — Baiatul din lumina farurilor

BĂIATUL 
DIN LUMINA FARURILOR 


SAMUEL BJORK 


BĂIATUL 


DIN LUMINA FARURILOR 


Original: De jongen in de sneeuw 
[The Boy in the Headlights] (2018) 


Traducere din limba engleză: 
LILIANA PELICI 
prin LINGUA CONNEXION 


e 
© 
o... x 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 


VP - 


În 1996, în ziua de Crăciun, un bărbat conducea prin munţi, în 
drum spre casă, din Oslo. Avea șaptezeci și unu de ani, era 
văduv și își petrecuse Crăciunul cu fiica lui. De obicei, îi plăcea 
acest drum, din două motive. În primul rând, nu prea îi plăcea 
orașul, deși intotdeauna îi făcea bine să fie în preajma oamenilor 
mai tineri și a activităţii lor neîntrerupte. Al doilea motiv era 
peisajul magnific care îl înconjura. Păduri, întinderi largi, vârfuri 
de munte, lacuri; fiecare anotimp era la fel de uimitor. Cea mai 
bună parte a Norvegiei. Frumuseţe adevărată cât vedea cu 
ochii. larna venise devreme în acel an și, când se așezase 
Zăpada magică, era ca și cum ar fi condus printr-o carte poștală 
liniștită şi feerică. De obicei. Bătrânul avea vederea slabă și 
încercase cu disperare să plece mai devreme ca să se bucure de 
drumul până acasă. La lumina zilei. Doar că, de data asta, nu 
plecase destul de devreme. Nu-i plăcea întunericul. Când stătea 
acasă, în fața șemineului, era bine - atunci nu îl deranja deloc că 
lumea se învârtea pe axa ei și că era rândul lui să fie înconjurat 
de noapte, nu îl deranja deloc; din când în când, putea fi chiar 
confortabil, îşi turna un păhărel de tărie. Se ghemuia pe 
canapea, sub o pătură, în timp ce animalele sălbatice nocturne 
se trezeau afară și se făcea atât de frig, că pereții groși de 
cherestea scârțâiau. Dar să fie afară, pe drumuri? Atât de 
departe de casă? Nu, nu-i plăcea asta. Bătrânul încetini și își 
apropie mai mult fata de parbriz. Își cumpărase faruri de mașină 
foarte luminoase pentru urgente ca aceasta și le aprinse când 
norii de pe cer blocară ultima rază slabă de lună. O întunecime 
înghețată și mută se întindea pretutindeni. Bătrânul inspiră 
adânc și se gândi, pentru scurt timp, să oprească mașina și să 
rămână acolo peste noapte. Era o nebunie, bineinţeles. Erau 
aproape - 20°C afară și era la kilometri distantă față de oricare 
dintre zonele populate. Putea face doar un lucru, și acela era să 
continue să meargă mai departe, cât de bine putea. Bătrânul 
era gata să pornească radioul ca să găsească un post care să-l 
țină treaz, când farurile lui surprinseră ceva ce îl făcu să își 
trântească ambele picioare pe podeaua mașinii. 

Doamne ferește! 

Era o creatură pe drum, în fața lui. 

Ce...? 

Cincizeci de metri. 

Douăzeci de metri. 


VP-3 


Zece metri. 

Apăsă pedala de frână cu frenezie, simțindu-și inima sărinau-i 
în gât, cu degetele albindu-i-se pe volan și cu lumea aproape 
făcând implozie în fața lui înainte ca mașina să se oprească, în 
cele din urmă. 

Bărbatul gâfâi. 

Ce naiba? 

Un băiețel stătea pe drum, în fața lui. 

Nu se mișca. 

Buzele îi erau învineţite. 

Si avea coarne de cerb pe cap. 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 


APRILIE 2013 
Capitolul 1 


Băiatul cu părul creț stătea pe scaunul din spate al bărcuţei, 
încercând să fie foarte cuminte. Îl privea pe furiș pe tatăl lui, 
care avea vâslele, și simţea că se îmbujora de fericire. și vedea 
tatăl din nou. În sfârșit. Trecuse ceva vreme de la ultima lor 
întâlnire, de când mama lui aflase ce se întâmplase în acea 
călătorie. În casa tatălui lui, în adâncul pădurii - în munţi, practic 
-, casa pe care mama lui o numea colibă. Băiatul încercase să-i 
explice că era în ordine că tatăl lui nu încălzea cinele pe care ea 
le gătea pentru el, că fuma înăuntru și păstra o armă în camera 
de zi, pe care o folosea ca să împuște potârnichi, nu oameni, dar 
mama lui refuzase să-l asculte. Gata cu vizitele; chemase chiar 
și poliţia, sau poate nu chiar poliţia, dar pe cineva care venise 
acasă la ei, vorbise cu el la masa din bucătărie, scrisese 
anumite lucruri într-un caiet și, după aceea, nu i se mai 
permisese să-și vadă tatăl. Până atunci. 

Băiatul voia să-i spună tatălui lui că citise cărți de la ultima lui 
vizită. Despre pescuit. La bibliotecă. Să-i spună că învățase 
numele multor pești - coregon, fântânei, păstrăv, somon - și că 
știa că nu aveau să găsească știucă într-un lac ca acesta pentru 
că știucii îi plăcea să se ascundă în stuf. Nu era stuf aici, doar 
mlaștină până la marginea apei, dar nu spuse nimic pentru că 
învățase să nu spună. Când mergea la pescuit, nu trebuia să 
vorbească; doar foarte încet și doar dacă tatăl lui vorbea primul. 

— Prima călătorie până la Svarttjann din anul ăsta, îi șopti 
tatăl lui și îi zâmbi. 

— Și e specială de fiecare dată, îi răspunse băiatul în șoaptă și 
simţi încă o dată minunata senzaţie de iubire care îl cuprindea 
oricând tatăl lui se uita la el. 

Băiatul încercase să îi explice asta mamei lui de nenumărate 
ori. Despre tatăl lui. Cât de mult îi plăcea să fie acolo. Să vadă 

VP -5 


păsările de la fereastră. Să simtă mirosul copacilor. Că banii nu 
erau singurul lucru care conta, că nu era vina tatălui lui că 
nimeni nu voia să-i cumpere desenele, că era în ordine să 
mănânce cina fără să se spele întâi pe mâini și fără o faţă de 
masă, dar ea refuza să-l asculte și, uneori, își găsea cuvintele 
atât de greu, că, în cele din urmă, renunţțase să mai încerce. 

Să fie cu tatăl lui. 

Işi ridică ochii spre nori și speră că aveau să dispară în scurt 
timp și să facă loc stelelor. Atunci aveau să vină peștii. Işi 
îndreptă privirea încă o dată spre tatăl lui, spre braţele lui 
puternice, care trăgeau în liniște vâslele prin apa aproape la fel 
de neagră ca smoala, și fu tentat să-i spună că și el făcuse 
exerciţii fizice și, în curând, ar fi putut să vâslească, dar nu 
spuse nimic. Nu mergea la sala de sport la care mergea mama 
lui - copiii nu aveau voie, și el avea doar zece ani -, dar se 
antrenase acasă, în camera lui - făcea flotări și abdomene, 
practic, în fiecare după-amiază, de aproape șase luni. Se 
studiase în oglindă de câteva ori, dar mușchii lui nu crescuseră 
foarte mult. Nu conta, măcar încerca. Poate vara viitoare. Până 
atunci, poate că antrenamentul avea să dea rezultate. Băiatul 
cu părul creț încercase să își imagineze cum ar fi fost. Ar fi intrat 
pe poartă cu rucsacul lui, poate purtând unul dintre tricourile pe 
care le purtau bărbaţii de la sala de sport a mamei lui, bărbați 
cu brațe mari, mușchi mari, care puteau să vâslească ușor, apoi 
tatăl lui ar fi putut să stea pe scaunul din spate, în timp ce fiul 
lui ar fi tras vâslele prin apă. 

— Nu există călătorie de pescuit adevărată fără bere. Tatăl lui 
îi făcu cu ochiul în timp ce își întinse mâna printre picioare și 
deschise încă una dintre dozele verzi de pe fundul bărcii. 

Băiatul îi răspunse dând din cap, deși știa că acesta era unul 
dintre lucrurile despre care mama lui discutase cu vizitatorii, 
despre cum tatăl lui bea prea mult și era iresponsabil. Lacul 
Svarttjann. Minunatul și izolatul lac de munte despre care știau 
puţini oameni, iar acum ei doi erau, în sfârșit, pe lac împreună, 
așa că încercă din răsputeri să nu se mai gândească la asta. La 
faptul că mama lui spusese că nu avea să mai fie o dată 
viitoare. Gata cu vizitele la tatăl lui. Asta putea fi ultima. 

— Prima aruncare? șopti tatăl lui, punând vâslele în barcă. 

— Muscă sau linguriţă rotativă? întrebă băiatul în șoaptă, 
știind că asta era important, deși încă nu înţelegea de ce. 


VP-6 


Tatăl lui luă încă o înghiţitură din bere și se uită la nori, apoi 
peste apa întunecată. 

— Tu ce crezi? 

— Linguriță rotativă? încercă băiatul, oarecum șovăitor la 
început, dar simţi furnicături de fericire în obraji când tatăl lui 
dădu din cap, îi zâmbi și deschise cutia cu momeli de lângă el, 
de pe scaun. 

— E prea întuneric pentru muscă, nu crezi? 

— Da, dădu băiatul din cap; se uită la nori și se prefăcu, 
pentru un moment, că nu observase că cerul nu era la fel de 
înstelat precum trebuia să fie. 

— Poftim, spuse tatăl lui, când atașă cârligul colorat de 
capătul firului undiţei. 

Fu un moment solemn când băiatul luă undiţa pe care tatăl i-o 
înmână și, chiar dacă știa ce avea să spună tatăl lui după aceea, 
se prefăcu că învaţă ceva nou când tatăl lui îi zise încet: 

— Ține-o scurtă, ca să nu dăm de fund, bine? 

— Bine, spuse băiatul și aruncă undiţa peste bord. 

Ținu strâns. Ridică undița. Trase înapoi. Dădu drumul la 
momentul potrivit. Băiatul cu părul creţ se îmbujoră de emoție 
din nou când văzu ochii tatălui lui, care îi transmiteau că făcuse 
totul corect în timp ce cârligul colorat zbură prin aer și lovi apa 
neagră cu un pleoscăit aproape inaudibil. 

— Nu prea mult, murmură tatăl lui, deschizând o altă bere. Se 
face ușor. 

Băiatul făcu așa cum îi spuse tatăl lui și, brusc, simţi o dorință 
puternică de a-i spune mamei lui că se înșela. În legătură cu 
barca. Și lacul. Voia să fie cu tatăl lui. Indiferent ce ziceau 
oamenii cu caiete. Poate chiar să se mute acolo? Să hrănească 
păsările? Să-l ajute pe tatăl lui să repare acoperișul? Să repare 
dalele de piatră de pe trepte, cele desprinse? Era atât de 
adâncit în gândurile lui despre cât de minunat ar fi fost, că era 
să uite că ţinea undiţa. 

— A mușcat! 

— Ce? 

— A mușcat ceva! 

Băiatul se trezi din reverie când își dădu seama că undiţa 
începuse să se îndoaie. Incercă să rotească firul, dar de-abia 
putea mișca manivela. 


VP -7 


— E unul mare! strigă băiatul, uitând că trebuia să vorbească 
încet. 

— La naiba, spuse tatăl lui, mișcându-se pe scaunul din spate. 
Prima ta aruncare - ești sigur că n-ai prins ceva de pe mal? 

— Nu... cred... spuse băiatul, trăgând de captura lui cât de 
tare putea. Era atât de grea, că trăgea barca mai aproape de 
mal. 

— la uite că vine, spuse tatăl lui, apoi zâmbi și își întinse 
mâinile peste marginea bordului. O, lisuse! exclamă el. 

— Ce e? 

— Nu te uita, Thomas, strigă tatăl lui în timp ce captura lor se 
apropie de barcă. 

— Tată? 

— Întinde-te pe fundul bărcii. Nu te uita! 

Voia să asculte cu disperare, dar nu-i mai funcționau urechile. 

— Tată? 

— Jos, Thomas, nu te uita! 

Dar el se uită oricum. 

La fata care zăcea în apă, sub ei. 

La fața ei albă și vânătă. 

La ochii ei deschiși. 

La hainele ei plutitoare și umede; haine complet nepotrivite 
pentru pădure. 

— Tată? 

— Întinde-te jos, Thomas! La naiba. 

Băiețelul nu mai reuși să vadă nimic înainte ca tatăl lui să 
sară de pe scaun. 

Și să-l împingă pe fundul bărcii. 


Capitolul 2 


Karoline Berg nu se temea să zboare. Era doar o scuză. 
Adevărul era că se temea să meargă oriunde. Prefera să stea 
acasă. Îi plăceau obiceiurile ei - nu, avea nevoie de obiceiurile 
ei. 

— Mamă, te rog, vino și viziteaza-mă. 

— Mi-ar plăcea, Vivian, dar știi că mi-e frică de zbor... 

— Atunci ia trenul. 


VP-8 


— Și să stai blocată într-un compartiment închis ermetic, timp 
de șaisprezece ore, cu niște necunoscuţi? 

— Nu, înțeleg, doar că mi-ar plăcea foarte mult să mă vezi 
când dansez. 

— Dar te-am văzut când dansai, Vivian. De multe ori. 

— Știu, dar nu vorbim despre Centrul de Arte Boda. Asta e 
Opera din Oslo, mamă. Opera! Ti-am spus că am fost acceptată 
în ansamblul lui Alexander Ekman? Voi dansa în Lacul lebedelor. 
Lacul lebedelor! Nu-i așa că e minunat? 

— E minunat, Vivian. Felicitări, draga mea. 

— Mamă, îmbătrânești înainte de vreme, acolo, de una 
singură. Te rog, vino în Oslo. Putem ieși la cină. Ai auzit de 
Maaemo? E în Ghidul Michelin și în toate. Am putea... 

Bineînțeles că voia să își vadă fiica dansând. 

Doamne, nu iși dorea nimic mai mult. 

— Ne vedem data viitoare când vii acasă. Nu putem să o 
lăsam așa? 

— Bineînţeles, mamă. Ascultă, trebuie să plec, avem o 
repetiţie. Ești bine? 

— Sunt bine, Vivian. Nu-ţi face griji pentru mine. 

— Bine, mamă, vorbim în curând. 

— Ar fi bine. 

Doamne, când devenise totul așa? 

Zilele doar veneau și treceau. 

Ce se-ntâmplase cu viața ei? 

Viaţa la care visase? 

Avea patruzeci și doi de ani, dar se simţea ca de o sută, își 
mânca sandviciul cu creveţi la prânz, la Sydvest, în fiecare 
sâmbătă; nimeni nu o spunea cu voce tare, dar știa că prietenii 
ei râdeau de ea. Aceiași vechi prieteni pe care îi avusese 
dintotdeauna. Făcuseră școala împreună și avusese foarte multe 
planuri. Să călătorească în India. In Africa. Să culeagă mere în 
Guatemala. Să cânte la chitară pe o stradă din Amsterdam. 
Ceilalţi, nu, ei nu aveau planuri dincolo de căsătorie, copii, o 
slujbă la consiliu sau la supermarketul local - sigur, nu plecau 
niciodată din Bodø -, dar acum i se părea că toţi fuseseră prin 
lume: toți, cu excepţia ei. 

Vivian mersese în Oslo, pentru o audiție, în primăvară, în 
urmă cu doi ani. Puternica și minunata Vivian, care sosise pe 
neașteptate, practic, de nicăieri. Din aeroportul Bodø, de unde 


VP-9 


avioanele zburau din toată lumea; soldaţii NATO veneau aici 
pentru exerciţii. Karoline Berg avea pe atunci douăzeci de ani și 
nicio grijă pe lume. El era un englez care o lăsă cu burta la gură 
și fără nicio adresă. 

Era vina lui? 

Luke Moore din Leeds, pilotul chipeș cu bucle brunete. 

„N-ai mers niciunde, Karoline? 

E doar vina ta.” 

Locuia într-un apartament mic, la o aruncătură de băț de 
aeroport, dar niciodată nu intrase în el. 

Nu mersese niciunde. 

— Trebuie să mergi în Alicante. E minunat, chiar e. 

Spuse Mette. 

Aceasta fusese una dintre cele mai bune prietene cândva, dar 
nu mai era. Acum avea un soț, copii, o casă mare în Hundstad și 
mergea în concediu, în fiecare vară, în locuri foarte îndepărtate 
de Bodø. 

— Mă refer la Key West. Am auzit că a fost grozav, dar, pe 
bune? 

Spuse Synnøve. 

Care se chinuise în școală, dar apoi reușise să pună mâna pe 
un om de afaceri din Harstad, căruia îi plăcea să călătorească cu 
iahtul și să investească în proprietăţi străine. 

Râdeau de ea, da, exact asta făceau. 

De câte ori intrau pe ușile supermarketului. 

Nu cu voce tare, dar își dădea seama de pe feţele lor. 

— Doriţi bon? Aveţi nevoie de o pungă? 

Doamne, cât ura zgomotul acela. 

Franzelă integrală. 

Bip. 

Lapte. 

Bip. 

Patru doze de Coke, ofertă specială. 

Bip. 

Ești urâtă. 

Bip. 

Nu vei reuși nimic în viaţă. 

Bip. 

Dar, în secret - o, dacă ar fi știut! -, sunase la un număr pe 
care îl găsise pe internet. Băuse câteva pahare de vin roșu ca să 


VP - 10 


aibă curaj. Și, da, sunase de câteva ori fără să spună nimic, cu 
palmele transpirate, dar, în cele din urmă, la a treia încercare, 
îndrăznise să deschidă gura. 

Un psiholog. 

lisuse Hristoase, mai mult măciniș pentru moara de bârfe, 
încă o persoană care să râdă de ea, dar sunase oricum. 

Slavă Domnului. 

Aeroportul Bodø. 

Locuise lângă el aproape treizeci și cinci de ani, dar niciodată 
nu pusese piciorul dincolo de ușile lui. 

Karoline Berg trase geamantanul mare, nou și roșu, pe ultima 
porţiune până la intrare, apoi se opri ca să-și recapete 
răsuflarea. 

Ce spusese psihologul? 

„Pași mici. 

Bine, poţi să faci asta, Karoline.” 

Își vedea reflexia în ușile glisante lucioase. Aproape că putea 
să le atingă, dar i se părea că erau pe altă planetă. Işi 
cumpărase haine noi. Fusese la coafor. După ce reușise, în 
sfârșit, să facă acel apel telefonic, făcuse tot ce îi spusese el. Nu 
imediat; nu, iniţial, se consumase din cauza disprețului de sine. 
De parcă ar fi curs murdărie din gura ei oricând o deschidea. li 
pusese foarte multe întrebări personale. Lucruri la care nici 
măcar nu se gândise. Care a fost relaţia cu tatăl tău? Cum te-ai 
înţeles cu mama ta? Fusese ameţită, îi fusese greață; gânduri și 
sentimente tulburătoare pe care nu știa că le avea o ţinuseră 
trează noaptea. Dar, după câteva săptămâni, ceva păru să se 
relaxeze. Era ca o avalanșă. Când începu să se deschidă, nu se 
mai putu opri. 

Zâmbi reflexiei ei. 

„Cât de bine arăţi, Karoline. 

Te descurci foarte bine, Karoline. 

Ai o haină nouă, Karoline. Íti stă bine cu ea.” 

Îi dăduse teme pentru acasă. 

„Trebuie să înveţi să te iubesti pe tine însăti.” 

Oslo? 

Capitala. 

Voia să meargă acolo de foarte mult timp. 


VP -11 


Să vadă palatul regal. Parlamentul. Poarta Karl Johans. Teatrul 
Naţional. Statuile din Parcul Frogner. Și, ultima, dar nu cea din 
urmă, Opera. _ 

Inspiră adânc și se forță să facă ultimii pași. Işi mișcă un 
picior. Apoi celălalt. Era înăuntru. Era în sala de plecări. Se simţi 
puţin ameţită, dar nu se opri. „Vei fi bine, Karoline. Aproape ai 
ajuns. Ghișeul de check-in e acolo.” Un ecran albastru. SK4111. 
SAS. Destinaţie Oslo. Plecare 12.35. 

„Vin, Vivian. 

Mămica vine să te vadă cum dansezi!” 


Capitolul 3 


Holger Munch se simţea ca un idiot în timp ce stătea la 
fereastra micului lui apartament, aprinzându-și a patra ţigară 
din acea zi. Primăvara venea în Oslo și copacii din jurul 
Stadionului începuseră să se înverzească, dar acela era singurul 
lucru care îl făcea să se simtă puţin mai bine. Fusese o iarnă 
grea. Nu, fusese o iarnă grozavă și acela era motivul pentru care 
acum se simţea ca un prost. Fusese în concediu pentru motive 
personale. Miriam, fiica lui, fusese rănită grav. Își luase liber de 
la serviciu ca să o ajute să își revină. Tragedia îi apropiase 
familia din nou. Trecuseră mai bine de zece ani de când plecase 
din casa familială din Røa, dar, în timpul iernii, fu ca și cum 
nefericirea lor din trecut fusese uitată, aproape ca și cum 
divorțul lui de Marianne nu se întâmplase. La început, Miriam 
fusese în spital, dar, când începuse să își revină, o mutaseră 
acasă, în Røa. lar el o urmase. Rolf, noul soț al fostei lui soţii, se 
mutase altundeva ca să îi facă loc lui Miriam, iar Munch 
profitase de ocazie ca să îi ia locul. În scurt timp, fu aproape la 
fel ca în vremurile de demult. Dar ar fi trebuit să știe că asta nu 
putea dura mult timp. Ce idiot fusese. Cinele în jurul mesei 
scumpe din sufragerie. Cea pe care el și Marianne o 
cumpăraseră cu multă vreme în urmă, când el fusese făcut 
detectiv criminalist și, în sfârșit, aveau niște bani în plus de 
cheltuit. Serile de vineri în faţa televizorului, ca o familie 
normală. El și Marianne, împreună, pe canapea, cu nepoata lor, 
Marion, între ei. Erau să o piardă pe Miriam și ar fi trebuit să știe 


VP - 12 


că de aceea se comportase Marianne așa. De parcă ar fi fost 
vremurile de demult. De parcă erau din nou împreună. 

Nici nu îl învinuise vreodată, deși el era motivul pentru care 
fiica lor era să își piardă viaţa. Sau poate că nu el era motivul. 
Unitatea specială vânase un criminal sucit și Miriam fusese 
ultima lui victimă. Sau, mai degrabă, ar fi putut fi ultima lui 
victimă. Munch trase încă o dată din ţigară și dădu din cap. 
Simţea că încă nu își depășise teama de a-și pierde fiica. 
Dacă...? Dacă...? Dar ea își revenea. Din fericire. Așa că se 
alinase cu această fantezie. El și Marianne. Miriam. Și micuța 
Marion. Ba chiar începuse să poarte din nou verigheta, ca un 
idiot ce era, și credea că ea o văzuse. După câteva zile, venise 
afară, unde el fuma. 

— Ascultă, Holger, trebuie să vorbim... 

O văzuse în ochii ei. 

— Rolf se întoarce mâine... 

El doar dăduse din cap. Își împachetase puţinele bunuri și 
plecase din casă cu coada între picioare - din nou. 

Era un prost. 

Se comporta ca un adolescent îndrăgostit. 

La ce se gândise? 

Holger Munch stinse ţigara fumată pe jumătate în scrumiera 
de la fereastră și era pe punctul de a-și aprinde alta, când îi 
sună telefonul mobil. 

Numele de pe ecran. 

Nu îl mai văzuse de multă vreme. 

Anette Goli. 

Geniala avocată de drept penal care menținuse unitatea 
specială în absenţa lui. 

— Da. Munch la telefon. 

— Bună, Holger, spuse ea cu o voce prietenoasă. 

Holger Munch condusese unitatea specială cu baza în 
Mariboesgate mai bine de zece ani și, în acest timp, alcătuise o 
echipă cu cei mai talentați detectivi ai Norvegiei. Anette Goli era 
categoric una dintre ei. Desigur, erau vremuri în care unitatea 
lui și sediul poliției din Oslo de la Gronland se băteau cap în cap. 
Lui Munch îi plăcea să facă lucrurile în felul lui și nu toţi apreciau 
asta. Mikkelson, șeful lui, era unul dintre acei oameni. Munch 
era convins că, dacă echipa lui nu ar fi avut o rată impecabilă de 
rezolvare a cazurilor, Mikkelson i-ar fi mutat pe toţi înapoi la 


VP - 13 


sediul poliţiei ca să poată sta cu ochii pe ce făceau. Totul era 
despre politică și control, iar Anette Goli juca adesea rolul 
diplomatului. Era  lipiciul care ţinea cele două organizaţii 
împreună. 

— Ce mai faci? spuse Goli. Și cum se mai simte Miriam? 

— E bine, îi răspunse Munch, întinzându-și mâna după altă 
țigară. Tot mai bine în fiecare zi - ba chiar a început să 
vorbească din nou. Se bâlbâie, dar asta se va ameliora cu 
timpul. A 

— Mă bucur să aud asta. Vocea lui Goli deveni mai tristă. Imi 
pare rău că te întrerup, dar trebuia să știu. Te-am sunat și ca să 
te anunţ că Mikkelson vrea să pornească unitatea specială și să 
lucrezi din nou. Fără presiuni, bineînţeles, și doar dacă ești 
pregătit să te întorci. 

— E vorba despre fata din lac? 

— Da. Ai auzit despre ea? 

Munch trăise într-o bulă imaginară creată de el, în Røa, și 
încercase să ţină realitatea departe, dar această crimă fusese 
imposibil de evitat. Mass-media vorbise aproape doar despre ea. 
O tânără care purta un costum de balet fusese găsită moartă la 
marginea unui lac de munte izolat. 

— Am auzit, spuse Munch. Știm cine e? 

— Vivian Berg, în vârstă de douăzeci și doi de ani, o 
dansatoare la Baletul Naţional Norvegian. 

— Bine. Era din zonă? 

— Era originară din Bodø, dar locuia în Oslo, așa că Mikkelson 
vrea să ne ocupăm de investigație. 

— A fost raportată ca persoană dispărută? întrebă Munch, 
simțind că instinctele lui începeau să se aprindă din nou. 

O tânără într-un costum de balet? 

Într-un lac de munte izolat? 

Ştia că își ţinuse capul în nisip multă vreme și că nu avea 
niciun sens să continue să facă asta. Era din nou în 
apartamentul lui mic, singur, cu verigheta din nou, în siguranţă, 
în dulapul din baie. 

— Nu, din nu se știe ce motiv, nu a fost raportată. 

— Atunci de unde știm cine e? 

— Mama ei a venit cu avionul din Boda ca să-i facă o vizită 
surpriză și i-a găsit apartamentul gol. 

— Îngrozitor. 


VP - 14 


— Exact. Ce crezi? Ești pregătit? Să pornim motorul? Să 
punem unitatea specială din nou pe picioare? 

— Cine se ocupă de investigaţie acum? 

— Kripos, Agenţia Naţională de Combatere a Criminalităţii, dar 
doar deocamdată. E a ta când ești pregătit. 

— Ești în birou acum? 

— Da. 

— Ajung acolo în douăzeci de minute, spuse Munch și închise 
telefonul. 


Capitolul 4 


Mia Kruger era să lipească cu bandă adezivă ultima cutie de 
carton când Skype-ul bipui pe laptopul ei, care era deschis pe 
măsuța de cafea pe care o avea în față. Femeia de treizeci și 
trei de ani zâmbi când văzu cine o suna. 

Vara nesfârșită. 

Sase luni pe o barcă cu pânze în Caraibe. 

Işi ridică ceașca de cafea de pe podea și se așeză confortabil 
pe canapea, băgându-și picioarele sub ea. 

— Bună, Mia, ce mai faci? Ţi-ai rezervat biletul de avion? 

Viktor Vik. Un vechi coleg care părăsise Norvegia îngheţată și 
poliția cu mulţi ani în urmă ca să își urmeze visurile. 

— L-am rezervat ieri, spuse Mia. Voi zbura via New York, apoi 
spre sud, până la tine. 

— Grozav. Faţa bronzată de pe ecran îi zâmbi. Când trebuie 
să sosească avionul tău? 

— Vinerea viitoare. Vei fi ajuns în St. Thomas până atunci? 

Un ospătar cu pielea închisă la culoare apăru în spatele lui 
Viktor și puse pe masă o băutură cu o umbreluţă în ea. 

— Nu, suntem andocaţi în Road Town, pe Tortola. E prea 
aglomerat aici. 

— În St. Thomas? 

— Da, e un port de croazieră. Și aici coboară toți turiștii 
americani. 

— Vrei să vin la tine, pe Tortola? 

— Nu, nu, spuse Viktor Vik, scoțând câteva bancnote din 
buzunarul cămășii lui hawaiiene. 


VP -15 


Ospătarul dădu din cap și dispăru de la masă. Mia văzu un 
palmier în fundal. Un ventilator. Un cuplu care se îmbrățișa în 
apropiere, râzând în timp ce treceau; fiecare căra o băutură, ea 
purta bikini alb, iar el era la bustul gol. 

Caraibe. 

Nu-i venea să creadă că era adevărat. 

— Te vom lua noi. Nu e niciun deranj. Pfu, e cald azi, cum e 
acolo? Încă e iarnă în Norvegia? 

Îi făcu cu ochiul și își șterse fruntea cu dosul mâinii. 

— Nu, începe să arate a primăvară aici, spuse Mia, aruncând o 
privire pe fereastră. 

Un soare cu dinţi arunca raze slabe în camera de zi aproape 
goală. Aprilie. Primăvară în Oslo. 13*C. întunericul dens care se 
întinsese peste capitală toată iarna dispăruse, în sfârșit, dar 
lumina slabă a soarelui era nimic în comparaţie cu ce o aștepta. 

Insulele Virgine. 

— Aici e vară tot anul. Viktor Vik zâmbi și sorbi din băutura lui. 
Chiar sunt bucuros că am reușit să organizăm asta, Mia. Va fi 
grozav să te văd din nou. O să mă suni când urci în avion, ca să 
știu că ești pe drum? 

— Bineînţeles. Cred că trebuie să aterizez în St. Thomas 
vineri, pe la unu după-amiaza. 

— Da, mi se pare că e avionul de dimineaţă din New York, 
spuse Viktor. Te anunţ dacă trebuie să acostăm altundeva, 
bine? 

— Sună grozav. 

— Vara nesfârșită te așteaptă. Viktor Vik zâmbi din nou și își 
ridică băutura pentru ultima dată înainte de a apăsa o tastă de 
pe tastatură și a dispărea. 

Mia Kruger închise ecranul și se simţi zăpăcită de bucurie. 

Șase luni pe o barcă. 

De ce nu se gândise la asta mai devreme? 

Tatăl ei, acasă, în bucătăria din Åsgårdstrand, aplecat 
deasupra revistelor cu bărci, la care era un abonat fidel. 

— Uită-te la asta, Mia, o J-Class Endeavour. Ai văzut vreodată 
ceva atât de frumos? 

Avea opt ani pe atunci. Una dintre puţinele dăți când îl 
avusese doar pentru ea. Sigrid, sora ei geamănă, fusese plecată 
la o activitate sau alta. Balet. Cor. Călărie. Fuseseră foarte 
diferite: Sigrid întotdeauna activă, Mia mai reticentă, nu se 


VP - 16 


simţea atât de confortabil când trebuia să facă ceva. Două fete 
născute în același timp, o legătură pe viaţă, și totuși foarte 
diferite. 

— Eu voi fi Frumoasa Adormită, iar tu vei fi Albă ca Zăpada. 

— Sigrid, de ce trebuie să fiu întotdeauna Albă ca Zăpada? 

— Pentru că tu ești brunetă, iar eu sunt blondă, nu întelegi? 

— Nu. Sunt o idioată. 

— O idioată? Să nu mai spui niciodată asta. Mia, tu ești cea 
mai deșteaptă persoană pe care o cunosc. 

Mia Kruger își închise laptopul și își puse cafeaua din nou pe 
podea. 

„Nu te mai gândi la asta. 

S-a întâmplat în trecut.” 

Lipi cu bandă adezivă clapele cutiei de carton și își găsi 
markerul. Petrecu o vreme încercând să hotărască ce să scrie, 
dar, în cele din urmă, rămase la o etichetă simplă. 

Mia cără cutia în dormitorul mic, unde se alătură celorlalte. 
Amintiri. În sfârșit, avusese puterea de a înfrunta un trecut 
dureros. La ultima cutie fusese cel mai greu. li fusese greu să se 
uite mai ales la un album foto. Albumul Miei. Mama ei îl făcuse 
doar pentru ea. Era o fotografie cu Mia ca bebeluș într-un 
cărucior pe copertă, singură într-o fotografie măcar o dată, apoi 
urmau câteva pagini: Mia și Sigrid la a doua aniversare. Sigrid și 
Mia dansând. Tati a cumpărat o nouă mașină! Copilăria ei în 
Asgârdstrand documentată așa cum numai un album din anii 
'80 putea să o facă. Amintiri colorate, dar estompate, care îi 
provocară imediat o dorinţă de a fugi în baie și a răsuci capacul 
uneia dintre sticluțele cu pastile, pentru a-și ușura durerea. Dar 
nu făcuse asta, bineînțeles că nu o făcuse. 

Pentru că și acela era gol. 

Gata cu pastilele. 

Fiecare dulap era gol. 

Gata cu sticlele. 

În urmă cu patru luni, fusese mai frig în interiorul ei decât 
dincolo de ferestre. Alcool și pastile. Se amorţea tot timpul 
împotriva unei lumi căreia nu putea să-i facă faţă. 

Sora ei geamănă, Sigrid, murise din cauza unei supradoze de 
heroină în urmă cu mai bine de zece ani. Părinţii îndoliaţi 
muriseră la scurt timp după aceea. 


VP - 17 


Anul trecut, Mia se mutase într-o casă de pe coasta Trondelag 
și hotărâse să li se alăture. 

Să își ia viața. 

„Vino, Mia, vino." 

Sigrid, într-o rochie albă, alergând printr-un lan de grâu 
galben, făcându-i semn să o urmeze. 

Ce idioată fusese. 

Încă îi era rușine când se gândea la asta. 

Mia se uită pentru ultima dată la cutiile de carton, închise ușa 
în urma ei și se întoarse în camera de zi. 

O nouă viaţă. 

Șase luni pe o barcă. 

Zâmbi din nou, puse ceașca de cafea goală pe tejgheaua din 
bucătărie și se pregăti să facă un duș când cineva sună la 
sonerie. Merse în hol și văzu o față cunoscută prin vizor. Vecinul 
ei, Alexander, un tânăr de aproape treizeci de ani, în compania 
unei blonde despre care ea credea că trebuia să fie sora lui. 

— Te-ai gândit să-ți închiriezi apartamentul? 

Cât timp ești plecată? 

Ea trece printr-o perioadă grea... 

Mia Krüger se gândise să își vândă apartamentul și să 
întoarcă spatele orașului Oslo, dar întotdeauna avusese o 
slăbiciune pentru oamenii care aveau nevoie de ajutor. Și în 
privinţa asta, ea și Sigrid fuseseră foarte diferite. Sigrid fusese 
întotdeauna mult mai dură; Mia întotdeauna sensibilă la mediul 
din jurul ei. Uneori, se simţea aproape transparentă. O polițistă. 
Evident, nu era o alegere strălucită de profesie pentru cineva ca 
ea. Erau vremuri în care răul de peste tot din jurul ei aproape că 
o distrugea. La început, plănuise să studieze literatura. De când 
era mică, evadase în lumea ficţiunii, un refugiu faţă de toate 
impresiile puternice din jurul ei. Şi încercase - se înscrisese la 
Universitatea Blindern, frecventase câteva cursuri, dar nu 
dăduse niciun examen. Cititul cărţilor i se păruse lipsit de sens 
în timp ce Sigrid era fără adăpost, pe străzi, injectându-se pe 
pragurile ușilor - nu, trebuia să facă ceva practic. Așa că 
depusese o cerere la Academia de Poliţie aproape din 
întâmplare și, dintr-un motiv ciudat, se descurcase foarte bine 
acolo. De parcă era născută pentru asta. Munch o alesese 
pentru unitatea specială înainte să termine cursul. Îi plăcuse de 
la început. Sprijinul echipei. Oamenii foarte inteligenți și 


VP-18 


calificaţi. Senzaţia de a contribui la ceva. De a deveni un scut 
împotriva acestei suferinţe. Dar se dovedise a fi o sabie cu două 
tăișuri. Ea era extrem de puternică și totuși foarte fragila. 

— Asta te face atât de specială, Mia. 

— De-asta ești cea mai bună pe care o am. 

Holger Munch fusese aproape ca un tată pentru ea în ultimii 
zece ani și îi era etern recunoscătoare, dar venise vremea. 

Pentru un nou început. 

Un concediu de șase luni. 

Simţi bucuria clocotind în ea din nou în timp ce deschise ușa 
și își lăsă oaspeţii să intre. 


Capitolul 5 


Mia comandă cafea și o apă minerală Farris, și găsi o masă 
într-un colț liniștit din Justisen. Cu câteva luni în urmă, și-ar fi 
început vizita la pub cu o bere și un Jägermeister. | se părea că 
trecuse o viaţă de atunci. Acum, până și gândul la alcool îi făcea 
greață. Munch întârzia, și Mia stătea, jucându-se cu brăţara de 
pe încheietura mâinii ei în timp ce îl aștepta. Li se dăduse câte 
una când fuseseră confirmate. O brățară talisman cu o inimă, o 
ancoră și o iniţială: M pe a ei, S pe a lui Sigrid. Le admiraseră la 
lumina din fereastră, în dormitorul lor comun, după ce se 
terminaseră sărbătorile, și fusese sugestia lui Sigrid. 

— Ce-ar fi să o porți tu pe a mea și eu pe a ta? 

De atunci, Mia nu mai putuse să își dea jos brățara. Data de 
pe telefonul ei mobil arăta 10 aprilie. Peste opt zile s-ar fi 
împlinit unsprezece ani de la supradoza lui Sigrid. Era un motiv 
pentru care Mia alesese exact acea dată ca să plece peste 
hotare. Nu avea energia să viziteze mormântul surorii ei. Se 
temea de efectul pe care ar fi putut să-l aibă asta asupra 
sănătăţii ei mintale. Era abstinentă de patru luni. Făcea exerciţii 
fizice aproape în fiecare zi. Niciodată nu se simţise mai bine. 
Vederea pietrei de mormânt ar fi putut să o tragă înapoi în 
întuneric; pur și simplu, nu îndrăznea să riște asta. 

Sigrid Kruger 

Soră, prietenă și fiică 

Născută pe 11 noiembrie 1979. Decedată la 18 aprilie 2002. 


VP -19 


Foarte iubită. Profund regretată. 

Nu putuse să pună brățara deoparte. Reușise să facă asta 
doar cu fotografiile și cu celelalte lucruri. 

Sorbi încă o dată din apa ei minerală și aruncă o privire spre 
bar, unde un bătrân tocmai își cumpărase o bere bună și rece. 
Nu. Nu era nici măcar tentată. Pur și simplu, nu avea chef de 
una acum. 

Munch întârzie o jumătate de oră. Se dezbrăcă de paltonul de 
lână și o îmbrăţișă înainte să se așeze și să pună un dosar pe 
masă, între ei. 

— Ţi-ai comandat ceva de mâncare? întrebă el, uitându-se 
spre bar. 

— Nu, nu mi-e foame. 

Munch chemă un ospătar și comandă un sanavici cu creveţi și 
un suc de mere. 

— Ascultă, Mia, spuse el, aplecându-se spre ea. Am vorbit cu 
șeful. Mikkelson e total de acord cu mine. E un idiot. 
Suspendarea ta e ridicată. A făcut o greșeală. Avem nevoie de 
tine înapoi la muncă. Bine? 

Mia zâmbi puţin. 

— Holger, plec săptămâna viitoare. 

— Te-ai hotărât? 

— Da. 

— Eşti sigură? 

Mia dădu din cap. 

Munch oftă și se scărpină în barbă. 

— Înţeleg. Bine, se înţelege fără s-o spun că mi-ar fi plăcut să 
fii la bord pentru asta, dar meriţi o pauză. Nu te voi presa. Doar 
a trebuit să te întreb. 

— Unitatea specială a pornit și funcţionează din nou? 

— Da. 

— E vorba despre fata pe care au găsit-o în lac? 

Munch dădu din cap în timp ce ospătarul îi aduse comanda. 

— Vivian Berg. O balerină. Au gasit-o costumată. Un băieţel și 
tatăl lui la pescuit. 

— Unde era? 

— În lacul Svarttjann. E lângă Vassfaret. Lacul e sus, în munţi 
- un scenariu ciudat. 

— La ce te referi? 


VP - 20 


Munch își înfulecă sandviciul cu creveţi și vorbi cu mâncarea 
în gură. 

— A dispărut din apartamentul ei marți și a fost găsită într-un 
lac, la jumătatea muntelui, sâmbătă, acum patru zile, purtând 
un costum de balet. Ce nu e ciudat la asta? 

Işi puse degetul pe dosarul dintre ei. 

— Totul e aici. 

— Holger, știu ce faci, dar m-am hotărât. 

— Înţeleg. 

— La ce te referi când spui „costumată”? 

— Părul i-a fost prins sus. Purta un costum de dans cu una 
dintre acele fuste - un tutu. Colanţi albi. Și poante. 

— Poante? Le purta? 

Munch dădu din cap. 

— Asta e ciudat. 

— Da, nu-i așa? 

— Cât de departe e drumul faţă de lac? 

— Cam patruzeci și cinci de minute de mers pe un teren 
destul de abrupt. 

— A fost cărată până acolo? 

— Cine știe? spuse Munch, ridicând din umeri. 

Se uită la ea, peste sandviciul lui, iar ea putu să o vadă în 
ochii lui. 

— Ce? spuse ea și își înclină capul. 

— La ce te referi? 

— Ce nu-mi spui? 

Munch se uită la ea cu seriozitate, apoi își șterse gura cu un 
șervețel. 

— Cred că a mers, spuse el, lungind vorba. 

— Ce vrei să spui? 

— Tălpile poantelor ei erau rupte și zdrențuite. Cred că 
trebuie să fi mers până acolo. 

— Vrei să spui că și-a luat viaţa? 

— Nu, cu siguranţă, nu. A fost ucisă cu un ac direct în inimă. 

— O seringă? 

— Da. 

— Ce era în ea? 

— Etilenglicol. 

— Ce-i aia? 

— Antigel. 


VP -21 


— O, Doamne... 

— Exact. E letal și îl poţi cumpăra la orice benzinărie. 

— Atunci ce te face să crezi că nu a mers până la lac și nu s-a 
injectat singură? 

— Din cauza durerii, spuse Munch, lăsându-se pe spate în 
scaunul lui. Așa ai fi făcut-o tu? 

O nechibzuință de moment și își dădu seama de ea imediat. 

Trecuse exact un an de la acea zi. 

O masă acoperită de pastile colorate. 

Mia, singură, pe o insulă de lângă coasta Trondelag-ului. 

„— Haide, Mia, haide.” 

— Îmi pare rău. Munch se înclină din nou spre ea. Evident că 
nu am vrut să... 

— E în ordine, Holger, spuse Mia, ridicându-și mâna. 

— Apropo, ce mai faci? continuă Munch, încă părând rușinat. 
Am uitat să te întreb. Scuze. Știi cum e. 

— Bineînţeles, Holger. Înţeleg. Și sunt bine. De fapt, foarte 
bine. 

Ridică sticla de apă minerală, o scutură și luă o înghiţitură 
simbolică din ea. 

— Bine. Munch dădu din cap. Apropo, arăţi grozav - într- 
adevăr grozav, dacă pot să spun așa. A trecut multă vreme de 
când te-am văzut ultima dată atât de cum să zic...? 

— Trează? Mia zâmbi. 

Munch chicoti. 

— Nu căutam cuvântul acesta, dar da, de ce nu? Cât timp a 
trecut? 

— Patru luni. 

— Uau, felicitări! 

— Nu ar trebui să spui asta. Mia oftă. Am fost o polițistă 
groaznică, îmi pare foarte rău. 

— Nu pomeni despre asta. Munch pufni și dădu din cap. Fără 
tine, cine știe ce s-ar fi întâmplat? Mi-e groază și să mă gândesc 
la asta. Tu rezolvi cazuri. Și nu-mi pasă ce trebuie să consumi ca 
să o faci. Cu toate astea, e bine să te văd acum, așa... trează. 

Mia zâmbi. Simţi că el vorbea serios. 

— Ce mai face? 

— Miriam? Tot mai bine în fiecare zi. E puternică. O să 
reușească. Apropo, îţi transmite salutări. Ar trebui să o vizitezi în 
curând. 


VP - 22 


— Voi încerca înainte să plec. 

Munch zâmbi cu căldură și își băgă mâna în buzunarul hainei. 

— Îmi ţii companie în timp ce fumez o ţigară? 

Mia zâmbi și îl urmă afară, sub lămpile de încălzire din 
grădina din spate. Putea fi primăvară în Oslo, dar încă nu era 
foarte cald. Se strânse în braţe în timp ce Munch își aprinse 
ţigara și expresia feței lui se întunecă din nou. 

Mia își strânse buzele și se gândi la toate din nou. 

„O tânără într-un costum de balet. 

Lăsată pe malul unui lac de munte. 

O seringă umplută cu antigel." 

— Am găsit câteva obiecte bizare la locul crimei. Munch tuși și 
o privi în felul acela pe care îl mai văzuse de multe ori până 
atunci. 

„E ceva ciudat aici, Mia.” 

— Ce-ai găsit? 

— Nu știu de unde să încep. Munch tăcu o vreme. A montat 
un aparat de fotografiat pe un trepied. 

— indreptat spre cadavru? 

Munch dădu din cap cu seriozitate și trase adânc din ţigară. 

— Conţine imagini? 

— Nu, era gol. Avea o deschizătură pentru un card de 
memorie, dar, dacă a existat unul în el, l-a luat cu el. 

— De ce „el”? Știi că ucigașul e bărbat? 

— Urmele pașilor de pe pământ. Mărimea 43. 

— A fost lăsată la marginea apei? 

— Da. 

— Și aparatul de fotografiat era îndreptat direct spre ea? 

— Da. 

— Ce ciudat, bombăni Mia ca și cum vorbea singură. 

— Știu. 

— Altceva? 

— Nu știu dacă e important, dar am găsit o pagină dintr-o 
carte pentru copii prin apropiere. 

— Ce carte? 

— Fraţii Inimă-de-Leu, de Astrid Lindgren. Îmi faci o favoare și 
arunci o privire pe dosar? Ar însemna mult pentru mine. 

Munch își stinse ţigara. 

— Poţi să-mi acorzi șapte zile? îndrăzni el. 

— Nu știu, Holger. 


VP - 23 


— O săptămână? Doar atât. 
Capitolul 6 


Munch simţi un junghi de vinovăţie în timp ce își băgă o ţigară 
în gură și aruncă o privire pe fereastră. O vacanţă. Să scape de 
toate, de trecut și de trecutul recent. Dumnezeu știa că erau 
puțini oameni care meritau o vacanță mai mult decât Mia, dar, 
păcat: avea nevoie de ea atunci. Un caz pentru Mia, Se gândise 
la asta în momentul în care văzuse fotografiile de la locul crimei. 
Holger Munch lucrase ca detectiv criminalist timp de aproape 
treizeci de ani și cazuri ca acesta erau rare. Crud. Calculat. 
Premeditat. De parcă cineva se bucurase de fiecare secundă. 
Crimă. Ucidere. Pentru oamenii normali părea îngrozitor, 
bineînţeles, și așa era pentru toți cei implicaţi, dar, de obicei, 
motivele erau simple. Clare. Gelozie. Ură. Răzbunare. Adesea în 
combinaţie cu prea mult alcool sau prea multe droguri. Natura 
umană. Nu era greu de explicat. Munch putea număra pe o 
mână numărul de cazuri la care nu putuse vedea imediat ce se 
întâmplase și unde nu identificase criminalul dintr-o listă de 
suspecți evidenţi. Putea dura ceva timp, dar, de obicei, prima lui 
bănuială era corectă. Dar asta? Dădu puţin din cap și trase din 
nou din ţigară în timp ce îi vibră telefonul mobil în buzunarul de 
la haină. 

— Sunt Anette. E un moment potrivit? 

— Da, sigur, continuă. 

— În cele din urmă, am reușit să iau legătura cu cineva de la 
Spitalul Ullevål și Karoline Berg pare să fie pregătită să fie 
interogată acum. 

— Bine. Ne-au dat o oră? 

— Doar anunţă-mă când poţi să ajungi la spital și voi vorbi cu 
asistenta de gardă. 

— Și șefa lui Vivian Berg de la balet? 

— Numele ei e Christiane Spidsøe, spuse Goli. Lucrează la 
Operă azi. Pare copleșită, dar te va vedea când dorești. 

— Ce știm despre mașină? 

Kripos găsise un Mercedes gri abandonat la marginea 
drumului, lângă ceea ce arăta ca începutul unei poteci. 


VP - 24 


Tehnicienii criminaliști găsiseră un colier pe podea, sub 
bancheta pasagerului. Mama lui Vivian Berg confirmase că 
aparținea fiicei ei. Totul era foarte ciudat. Așadar, criminalul o 
condusese până acolo? lar ea merse pe jos restul drumului? De 
ce lăsase cineva portierele mașinii deschise? Și de ce lăsase 
mașina în urmă într-un loc atât de izolat? 

— Mercedesul a fost raportat ca furat miercuri, de un avocat 
pe nume Thomas Lorentzen. 

— Are cazier? 

— Nu, din câte văd, dar i-am cerut lui Grønlie să dea câteva 
telefoane. Nu am încredere în aceste baze de date noi. 

— Bine, bine. Munch vedea cum Mia își schimba poziţia la 
masa dinăuntru. 

— Cum vă înţelegeţi? voi Goli să știe. 

— Se uită la fotografii în timp ce vorbim. 

— Bine. l-am spus medicului legist că o să treci pe acolo. Vrei 
să mergi acolo întâi? 

— Am s-o fac azi, dar mai târziu. Ai vorbit cu Ernst Hugo Vik 
direct? 

— Nu, cred că s-a pensionat. E o femeie acum. Lillian Lund. 

— Bine. Cred că mergem să o vedem pe Karoline Berg prima 
dată, dacă e pregătită să stea de vorbă cu noi acum. 

— Ai s-o iei pe Mia? 

— Sper că da. 

— Noroc. Am să te sun dacă apare altceva, spuse Goli și 
închise. 

Munch aruncă mucul de ţigară pe asfalt și se întoarse în pub. 
Își drese glasul și se așeză în liniște pe scaunul de vizavi de Mia. 

— Ce crezi? 

Văzuse privirea asta des. Ochii ei albaștri și luminoși puteau fi 
îndreptaţi spre el, dar erau la kilometri depărtare. 

— Cred că vacanţa mea tocmai a fost anulată, spuse Mia, 
trecându-și o mână prin părul negru ca pana corbului. 

— Eşti sigură? 

— Așa se pare. 

— La ce te gândești? Munch își puse mâna șovăitor pe dosarul 
dintre ei. 

— Ceva lipsește. 

— Ce? 


VP -25 


— Nu putem vedea ce a văzut aparatul de fotografiat. Nu a 
făcut nimeni o fotografie din unghiul acela? 

Răsfoi fotografiile de la locul crimei și își ridică privirea spre 
el, mai puţin îndepărtată. 

— Nu, dacă nu e inclusă în acel dosar. 

— Eu... Mia deveni distantă din nou. 

Munch nu îi spuse nimic. Doar o lăsă să dispară. Unitatea 
specială cu sau fără Mia Kruger? Era ca diferenţa dintre noapte 
și zi. Putea să-și ia atât timp cât avea nevoie. 

— Nu știu de ce a ales el locul acesta, spuse ea, lungind vorba 
și ridicându-și din nou privirea spre el. 

— Continuă. 

— Voia să fie singur cu ea la început - crezi că asta a fost? 

— La ce te referi prin „la început”? 

Ea își înclină puţin capul și se uită la el. 

Munch mai văzuse asta, de multe ori, privirea asta care 
spunea: „nu vezi ce văd eu?” 

— A montat aparatul de fotografiat. A lăsat-o zăcând în apă 
fără să o acopere. 

— Da...? 

— A vrut să o găsim, spuse Mia, întinzându-și mâna după 
ceva de pe masă și părând aproape surprinsă să descopere că 
nu era acolo. 

O băutură. 

Oricând o văzuse Munch pe Mia studiind fotografiile până 
atunci, întotdeauna avusese o sticlă în apropiere și, pentru un 
moment, păru că trupul ei nu înţelegea că nu mai era cazul. 

— Crezi asta? 

— Tu nu crezi? 

Mia luă o înghiţitură din apa ei minerală. 

— Nu știu. Explică-mi. 

— Întotdeauna arată semne de regret, nu-i așa? Acoperă 
cadavrul ca să ascundă de ei înșiși ce au făcut - asta m-ai 
învăţat, nu-i așa? Of, la naiba... 

Mia se închise în sine din nou. 

— Avrut să petreacă un timp singur cu ea. 

Munch nu spuse nimic. 

— Asta voiai, nu-i așa? continuă Mia cu privirea din nou 
îndepărtată și cuvintele moi între buze. Tu și ea. Singuri, acolo 


VP - 26 


sus, în pădure. O duci acolo. Cum ai dus-o acolo? O cunoșteai? 
Aţi urcat până acolo împreună? A avut încredere în tine? 

— Ce crezi despre carte? întrebă Munch. 

— La ce te referi? Mia păru confuză. 

— Pagina din cartea pentru copii? E relevantă? 

— Categoric. 

Mia deschise dosarul și întoarse o fotografie spre el. 

— Vezi? 

— La ce să mă uit? 

— A dispărut joi? 

— Da? 

— A plouat săptămâna trecută; săptămâna asta nu. Pagina nu 
a stat acolo mult timp. Umiditatea pe care o vedem aici trebuie 
să fi venit din pământ. A lăsat-o ca noi să o găsim. 

Mia se lăsă pe spate în scaun și își trecu din nou mâna prin 
păr. 

— Frații Inimă-de-Leu. Ce crezi că înseamnă asta? 

— E prea devreme să spun, zise Mia. 

— Atunci te bagi? 

— Cea mai scurtă vacanţă care a existat vreodată, bombăni 
Mia, zâmbindu-i vag resemnată. Ai spus ceva despre mama ei? 

— A venit cu avionul din Bodø ca să o vadă cum dansează. Nu 
a putut să o găsească și a contactat poliţia. 

— Unde e acum? 

— E în șoc. Internată la Spitalul Ullevăl. 

— Dar putem să vorbim cu ea? 

— Tocmai am primit permisiunea. 

— Dă-mi două minute, spuse Mia și plecă spre toaleta 
femeilor. 


Capitolul 7 


Polițistul Jon Larsen, cunoscut drept Curry, avea o 
mahmureală atât de gravă, că de-abia vedea prin parbriz. Luă o 
înghiţitură din sticla de apă pe care o ţinea între picioare, își miji 
ochii și nu se putu hotărî dacă trebuia să fie mulţumit de 
misiunea din acea zi. Supraveghere. Fără multe șanse de 
acţiune. Își ridică privirea spre apartamentul din Kyrre 


VP - 27 


Greppsgate. O urmăreau pe Lotte, o drogată de șaptesprezece 
ani. Altă nenorocită de la capătul lanțului trofic al drogurilor, 
dar, din nu se știe ce motiv, stăteau cu ochii pe ea. Li se 
spusese că ea putea să-i conducă la cineva mai sus pus. Nu 
fusese prea atent la ședința de informare. Fusese ocupat să-și 
țină ochii deschiși și micul dejun în stomac. Poate ar fi trebuit să 
aleagă alt pub, dar rezultatul ar fi fost același. Bere și whisky. 
Câteva runde de biliard. Mai multă bere. Mai mult whisky. Și se 
trezise din nou în același pat cu o faţă tânără pe cealaltă pernă 
și cu o mahmureală infernală. 

Luna. Ce fel de nume era ăsta? Avea douazeci și unu de ani, 
dreaduri și piercing în nas. Un tatuaj pe braț înfățișând o 
personalitate de care Curry nu auzise niciodată. Pentru numele 
lui Dumnezeu, cine își boteza copilul așa? Nu ignoră această 
observaţie; asta credea despre ea. Că era o puștoaică. Un copil. 
Bine, nu era un copil, dar, să fim serioși, era cu paisprezece ani 
mai tânără decât el și barmaniţă. Wu, nu putea continua. 
Trebuia să facă ceva. 

încercă să se gândească la muncă, să conceapă un fel de 
plan, dar nu ajunsese foarte departe când portiera mașinii fu 
deschisă și partenerul lui se așeză pe bancheta de lângă el. 
Allan Dahl, opusul lui în foarte multe privinţe. Inalt și slab, cu o 
mustață pe care și-o lăsase să crească de când fusese repartizat 
Curry ultima dată la Brigada Antidrog și care revenise la modă 
fără ca partenerului lui să-i pese prea mult de asta. 

— Se-ntâmplă ceva? 

— Nimic, bombăni Curry. 

— Nu sunt alte ieșiri din bloc, nu-i așa? 

— Nu, dacă nu cumva au construit una de când am verificat 
ultima dată. 

Dahl luă cafeaua de pe tava la pachet fără să reacționeze la 
sarcasmul evident al lui Curry. 

— Cafea Mocca Latte pentru mine, neagră pentru tine, ca de 
obicei. Scuze că a durat atât de mult timp. A trebuit să merg 
până la Kaffegutta, în Vogtsgate ca să iau ceva decent. 

Curry sorbi din cafea, dar, ca să fie sincer, nu avea un gust 
diferit faţă de ce serveau în celelalte locuri. 

— Așadar, spuse Dahl, întorcându-se spre el cu urechile 
nerăbdătoare. M-am întâlnit cu partenera ta seara trecută. Am 
auzit că pleacă într-o călătorie. 


VP - 28 


— Cine? 

— Superdetectivul. A venit la birou să își ia un pașaport nou 
nu demult. Are o slujbă în străinătate? 

Curry sorbi din nou din cafea și, încet, începu să-și dea seama 
despre cine vorbea partenerul lui. 

Mia Kruger. 

Dădu din cap foarte atent. Superdetectivul? Pe bune? Auzise 
lumea referindu-se la ea cu multe nume ciudate, dar era prima 
dată când cineva îi spunea „superdetectiv”; nu mai auzise asta 
până atunci. Intotdeauna existase o animozitate între colegii lui 
din poliție. Calitatea de membru în echipa lui Munch era foarte 
prestigioasă și cei care nu erau aleși aveau tendința să se 
supere. Curry plecase de la Brigada Antidrog simțindu-se foarte 
mândru că fusese ales și văzuse zâmbetele îngâmfate când 
fusese repartizat temporar din nou acolo. 

„— Ce s-a-ntâmplat? 

— Unitatea specială a fost închisă - din nou? 

— Nu a functionat?” 

Curry nu se considera cea mai inteligentă sau educată 
persoană din lume, dar, uneori, simţea că oamenii din jurul lui 
se purtau aproape ca niște copii. Era invidie pe coridoare, critică 
din toate direcţiile, lupte continue pentru cel mai înalt rang în 
ierarhie, de parcă erau la școală sau într-un coteţ de găini. 

În fine, orice-ar fi fost. 

„Nu te îmbăta diseară.” 

Işi făcuse un jurământ. In fiecare noapte, în săptămâna aceea, 
mersese la același bar și ajunsese în pat cu aceeași tânără. Ce 
naiba vedea la el? 

— Sau poate că nu ai păstrat legătura cu ea? 

Dahl nu renunţa. 

— O, ba da, vorbim la telefon din când în când. 

— Chiar a fost autoapărare sau l-a executat pe tip? 

Curry se prefăcu că era interesat brusc de ce se întâmpla în 
apartamentul de deasupra lor, dar nu funcţionă. 

— Se spune că a clacat. Că nu e întreagă la minte. Ea l-a 
omorât, nu-i așa? Nu a fost Munch? 

Curry oftă. 

Fusese o investigaţie internă majoră în urmă cu câţiva ani. O 
altă ocazie când Curry fusese trimis înapoi la sediul poliţiei. 
Munch și Mia urmaseră o pistă în căutarea unei fete pierdute 


VP - 29 


care îi dusese la o rulotă de pe lângă lacul Tryvann. Când 
ajunseseră acolo, găsiseră pe cineva de care nu se așteptaseră 
să dea. Un binecunoscut dealer de droguri și drogat, Markus 
Skog. Fostul prieten al lui Sigrid, sora geamănă a Miei. Mia îl 
împușcase de două ori în piept. Fusese suspendată imediat și, 
când Munch vorbise în apărarea ei, îl disciplinaseră și pe el. Il 
repartizaseră undeva în afara orașului, închiseseră unitatea 
specială. 

— A fost autoapărare, spuse Curry, sperând că puteau 
schimba subiectul. 

— Dar ea a tras cu arma? 

— Da, a făcut-o. Cred că Munch n-a intrat în rulotă decât după 
aceea. 

— Atunci cum putea să o apere? 

Dahl sorbi din cafea și îi făcu cu ochiul. 

— Presa i-a dat acel nume? 

Curry oftă din nou. Așadar, acesta avea să fie subiectul 
conversaţiei de azi. Cazul Tryvann fusese discutat de mass- 
media și, peste noapte, Mia Krüger devenise celebritatea 
numărul unu a Norvegiei. O ţintă. Noua preferată a paparazzilor. 
Din fericire, asta nu durase mult timp - vulturii zburaseră la 
următoarea victimă -, dar, în cadrul poliţiei, era clar că existau 
unii a căror curiozitate rămânea nediminuată. 

— Ce nume? 

— Mia Rază de lună. 

— Nu, numele acela a venit de la bunica ei. 

Curry își puse jos paharul de cafea și se întoarse iritat spre 
partenerul lui. 

— Din cauza părului ei negru ca pana corbului și a ochilor 
albaștri strălucitori. Apropo, e adoptată. Știai asta? 

— Pe bune? Nu... 

— Da, erau gemene, continuă Curry. Adoptate la naștere. Mia 
și Sigrid. De un cuplu din Åsgårdstrand. Sunt morţi acum, toti, 
îngropaţi în același cimitir. Ea e singura care a mai rămas. Și are 
o cicatrice deasupra unui ochi. Un tip pe care îl interoga a 
atacat-o - un nebun -, a avut noroc că nu și-a pierdut vederea. 
Și îi lipsește o articulaţie dintr-un deget. Cred că din cauza unui 
Rottweiler. Și-a băgat dinţii în mâna ei. Cred că a trebuit să-l 
împuște. 


VP - 30 


Dahl își trecu o mână prin părul lui rar, îi zâmbi puţin și dădu 
din cap. 

— Da, și are un tatuaj, cred că un fluture, undeva pe șold. 

Curry își ridică puloverul. 

— Cred că aici. 

— Bine, bine, bombăni Dahl. Doar întrebam. Doamne, trebuie 
să stăm aici toată ziua fără să facem nimic. 

— Da, de ce? voi să știe Curry. E clar că fata nu pleacă 
nicăieri. Probabil plutește pe un norișor roz în timp ce noi irosim 
resurse care ar putea fi folosite mai bine în altă parte. 

— Ordine, spuse Dahl, cu o voce morocăânoasă și ridică din 
umeri. Ce-i cu tine azi? Te-ai trezit cu faţa la cearșaf? 

Curry dădu din cap și luă încă o înghiţitură de apă. Munca la 
Brigada Antidrog era la fel de frustrantă ca întotdeauna. Oslo 
fusese inundat cu heroină în ultimele săptămâni și se zvonea că 
produsul era foarte puternic. Echipa de la supradoze făcuse ore 
suplimentare și nu încăpea nicio îndoială în mintea lui Curry că 
era o mare problemă în Norvegia, așa-zisa cea mai bună țară 
din lume. Poate că, până la urmă, era corect să legalizeze 
prostiile alea? Să pună un fel de control de calitate în loc. 
Oamenii aveau nevoie să se drogheze, nu încăpea îndoială, așa 
că de ce să nu lase statul să conducă toată treaba? Poate că nu 
heroina, dar drogurile mai puţin periculoase - canabisul, 
marijuana; să fie mai înţelegători cu oamenii, să ia profiturile, să 
dezincrimineze totul? Ar fi făcut totul mult mai simplu. De ce să 
pună o drogată de șaptesprezece ani sub supraveghere? Cu 
siguranţă, viaţa ei era destul de grea. Ce rost avea? 

Dahl stătea tăcut pe bancheta de lângă el; era evident că 
înțelesese mesajul. 

Să o vorbească de rău pe Mia Krüger? 

În niciun caz. 

Nu cât era el de gardă. 

Ticăloși invidioși. 

— Așadar, interveni Dahl după o vreme, într-un efort evident 
de a face pace cu el. Femeia pe care au găsit-o în lac? Ciudat 
caz, nu crezi? Într-un costum de balet? Ai auzit ceva despre 
asta? 

— Nu. 

— E ciudat că nu ni s-a spus nimic, nu crezi? Ar trebui să fie 
informaţie postată la nivel intern până acum, nu-i așa? 


VP - 31 


— Ăștia sunt cei de la Kripos. Întotdeauna își ţin cărțile 
aproape de piept. 

— Ei bine, eu cred că e vorba despre mai mult decât asta. 

— Chiar crezi? 

— N-ai auzit asta de la mine, dar am o prietenă la 
Criminalistică și mi-a spus că au descoperit ceva ciudat. 

— Ce? 

— Nu mi-a spus ce era - li s-a pus botniţă la toți. 

— Serios? 

— Da, sigur e ceva ce nu ne spun. Dahl căscă. Mor de foame. 
Ai nevoie de o pauză? Nu mă deranjează să stau aici singur. 
Poate mergi și ne aduci ceva de mâncare? 

— Dar tocmai ai mers să ne aduci cafea acum cinci minute. 
De ce nu ai luat și ceva de mâncare în același timp? 

Dahl ridică din umeri și dădu din cap spre apartament de 
parcă ar fi vrut să indice că voia să rateze cât mai puţin. 

Curry oftă. 

Fu gata să iasă din mașină când primi un mesaj pe telefonul 
mobil. Curry nu își putu controla zâmbetul când îl citi. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Va trebui să-ţi iei singur mâncarea. 

— Ce vrei să spui? 

— Am primit un mesaj de la Anette Goli. Unitatea specială a 
fost redeschisă. Mult noroc cu drogata. 

Curry zâmbi și îl lovi ușor, prietenește, pe umăr pe partenerul 
lui, înainte de a ieși din mașină și a chema un taxi care să îl 
ducă înapoi în oraș. 


Capitolul 8 


judecând după ochii ei, Karoline Berg arăta ca și cum fusese 
sedată, dar nu existau pastile în toată lumea care să poată 
ascunde faptul că murise ceva din ea și nu avea să mai învie 
niciodată. Avea puţin peste patruzeci de ani, părul blond până la 
umeri, și insistase să se ridice când îi întâlni, deși era clar că de- 
abia se mai ţinea pe picioare. 

— Cum am spus, suntem foarte recunoscători că ţi-ai făcut 
timp să vorbești cu noi, spuse Munch, după ce se ocupară de 


VP - 32 


prezentări și formalități, iar Karoline Berg se întoarse pe patul ei 
de spital. 

Mia avu o presimţire rea despre asta. Blonda din nordul 
Norvegiei părea departe, de parcă nu era prezentă în cameră și, 
cu siguranţă, nu era pregătită pentru un interviu detaliat. Fu 
tentată să plece imediat. 

— Nu-mi vine să cred că nu mai e. 

O voce slabă, ascuţită, sub o privire rătăcită. 

— Înţeleg, spuse Munch, care se așezase pe un scaun de 
lângă patul ei. Şi, din nou, ne pare rău că trebuie să te deranjăm 
în acest fel, dar ne dorim foarte mult să aflăm ce s-a întâmplat. 

Întâlnirea cu rudele victimelor întotdeauna o afecta prea 
profund. Din fericire, Munch era opusul ei. Văzuse de câteva ori 
cum marele ursule din el ieșea la iveală și făcea asta posibil. 
Avea ceva calm și patern care le făcea pe rudele îndoliate să 
simtă că erau pe mâini bune. Adesea se gândise că, dacă Munch 
ar fi fost un om religios, ar fi fost un preot excelent. 

— La început, n-am crezut că era ea, murmură Karoline Berg 
și se holbă pe fereastră. Nu arăta ca ea. Intotdeauna a fost plină 
de viaţă. Esența lui Vivian nu mai era acolo, așa că nu putea fi 
ea. 

— Înţeleg, dădu din cap Munch, compătimitor. Și, din nou, 
Karoline, dacă e prea mult pentru tine, spune-mi. Vom face asta 
în ritmul tău. 

— Cerceii cu perle, continuă Karoline Berg, de parcă Munch 
nu ar fi spus nimic. Nu i-ar fi purtat niciodată. Nu suporta 
urechile găurite. M-am oferit să plătesc dacă voia să le 
găurească - toate celelalte fete le au așa -, dar nu, ea a refuzat. 

Munch îi aruncă o privire Miei și își ridică sprâncenele discret. 

— Așadar, cerceii erau ceva nou pentru tine? 

Karoline Berg dădu din cap ca pentru sine, fără să-și ia ochii 
de la fereastră. 

— Chiar îmi pare rău, dar trebuie să întrebăm, spuse Munch. 
Poţi să te gândești la cineva care i-ar fi putut face asta lui 
Vivian? Ţi-a menţionat vreodată că s-a întâmplat ceva? Avea 
dușmani? 

Karoline Berg se întoarse spre Munch. Părea că ochii ei șterși 
încă nu puteau vedea că el era acolo. 


VP - 33 


— Nu cred că ea și Sebastian formau un cuplu. Din câte mi- 
am dat seama, erau doar prieteni. Tot ce voia Vivian era să 
danseze; niciodată nu a fost foarte interesată de băieți. 

Mia își drese glasul și încercă să stabilească un contact vizual 
cu Munch. Era evident, Karoline Berg nu era pregătită pentru 
asta. Nici măcar nu le răspundea la întrebări. A 

— Sebastian? încercă Munch cu precauţie. ți amintești 
numele lui de familie? 

— Cercei cu perle? Nu, tu nu ai fost așa, Vivian. Voiai să arăţi 
ca bunica? Intotdeauna ai spus că nu îţi plăceau, că erau 
prostești. 

Karoline chicoti încet în timp ce ochii i se închiseră din nou pe 
jumătate. Mia îi văzu doar albul ochilor. Biata femeie zăcu așa 
un moment, până când păru să se trezească la realitate și să îi 
observe din nou. 

— O, îmi pare rău, murmură ea și se ridică în pat. 

Munch o atinse cu grijă pe ea. 

— E în ordine, Karoline. Ascultă, poate ar trebui să ne- 
ntoarcem un pic mai târziu ca să te odihnești puțin. 

li aruncă o privire rapidă Miei, care dădu din cap și se ridică. 

— Plecaţi atât de repede? Nu, nu. Vreau să ajut, vă rog, lăsați- 
mă să ajut. Nu poate să zacă acolo singură, cineva trebuie s-o 
ajute. Vivian, mămica vine acum. 

Karoline Berg încercă să se ridice, dar mâinile ei nu putură 
găsi marginea plăpumii. 

— E în ordine, o linişti Munch și apăsă butonul roșu de lângă 
patul ei. 

— Nu mai avem nimic de-a face cu el! exclamă brusc Karoline 
Berg. 

— Cu cine? întrebă Munch. 

— Promite-mi, Vivian. El nu mai face parte din familia noastră! 

Trupul ei fragil tremura. 

Ușa se deschise și două asistente intrară în salon. Prima își 
puse mâna pe fruntea lui Karoline Berg și dădu din cap spre 
Munch. 

— Cred că ar fi mai bine să plecaţi. 

— Bineînţeles, spuse Munch, ridicându-se. 

— Karoline, mă auzi? 

Ușa se deschise din nou și, de data asta, intră un medic. 


VP - 34 


La scurt timp după aceea, se întoarseră în parcare. Mia nu-l 
mai văzuse de mult pe Munch atât de furios. 

— Cine naiba a dat undă verde pentru asta? Nu ar fi trebuit să 
venim niciodată aici. 

— Nu mă-ntreba pe mine, spuse Mia, intrând în Audi. La ce ne 
gândim? 

— La acest Sebastian? 

— Eu mă gândeam mai mult la ultimul lucru pe care l-a zis. 

— Sună la birou. Munch porni mașina. Vorbește cu Gabriel. A 
fost repartizat la Brigada Antifraudă, dar cred că s-a întors la noi 
acum. 

Mia dădu din cap și își scoase telefonul mobil din geaca de 
piele. 

— Unde mergem? 

— Să o vedem pe șefa lui Vivian Berg, spuse Munch, ieșind pe 
Ullevålsveien. 

— Bine, spuse Mia și apelă numărul lui Gabriel Mørk. 


Capitolul 9 


În timp ce Gabriel Mark apăsă butonul liftului, își dădu seama 
că nu mai simţise acele furnicături de multă vreme. Fusese 
transferat la Brigada Antifraudă. Nu era o slujbă rea, dar nu era 
deloc ca asta; bineînţeles că nu era. 

Mariboesgate numărul 13. 

Unitatea specială se întorsese. 

Zâmbi la reflexia lui din ușa liftului și se gândi la cât de multi 
se schimbase viaţa într-o perioadă atât de scurtă. Se răsturnase 
complet. Era o persoană diferită acum. Trecuse mai puţin de un 
an de când Holger Munch îl adusese de la o viață de hacking, 
singur, în faţa ecranelor, într-un subsol, și îl făcuse polițist. Acum 
trăia într-un apartament nou, în Torshov, se trezea dimineața și 
mergea la serviciu. Și, nu în ultimul rând, avea o fetiță. 

Emilie. 

Probabil încă mai era în stare de șoc. El, tată? Gabriel Mark nu 
știa exact ce sperase să obţină de la viața lui, dar, cu siguranţă, 
nu asta. Acum își găsise liniștea. Sentimentul unui scop. Ceva 


1 Atac informatic, piraterie în mediul Online (în Ib. engl. în orig.) (n.red.). 
VP - 35 


care era mai important decât el. În unele nopţi, se trezea doar 
ca să o privească. Degețele moi îndoite în pălmuţțe moi. Işi 
punea mâna pe burtica ei doar ca să simtă că respira. 

„— Ce faci? 

— Doar a trebuit să verific că e bine. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Gabriel, doarme, e bine. 

— Știu, dar..." 

Zâmbi singur în timp ce ușile liftului se deschiseră. 

Toamna trecută lucrase la un caz în care era implicată Miriam, 
fiica lui Munch. De-abia scăpase cu viaţă. Căzuse orbește într-un 
defileu, rănile ei fuseseră grave, dar, din fericire, supravieţuise. 
Munch își luase concediu ca să o îngrijească și unitatea specială 
fusese împrăștiată. Curry fusese repartizat la Brigada Antidrog, 
Ylva, la Infracţiuni Sexuale, iar el, la Brigada Antifraudă. Anette 
Goli și Ludvig Granlie asiguraseră funcţionarea unităţii speciale, 
dar Mia - nu, nu știa unde fusese Mia, dar își dădu seama că de- 
abia aștepta să o revadă. 

„Înapoi. 

În sfârsit.” 

leşi din lift și întâlni o față cunoscută. 

— O, ia uite-l și pe noul tătic! 

Curry, vesel ca întotdeauna, ieșise din sala de mese și îi dădu 
o palmă peste umăr. 

— E Mia? 

— Ce? spuse Gabriel. 

— Curry, lasă băiatul în pace, îi spuse Ludvig Granlie. Bună, 
Gabriel, mă bucur să te văd. 

— Doar întrebam, chicoti Curry. Până la urmă, avem un pariu, 
nu-i așa? 

— Despre ce vorbești? 

— Doar face mişto de tine, spuse Grønlie și dispăru pe 
coridor. 

— 0? 

— Doar ne întrebam dacă ai numit-o Mia, zâmbi buldogul. 

— Nu, spuse Gabriel când înţelese, în sfârșit, despre ce era 
vorba. Am numit-o Emilie. 

— La naiba, se duc banii mei. Curry îi făcu cu ochiul și lovi cu 
palma încă o dată umărul lui Gabriel. 

— Ha, ha, spuse Gabriel și merse în biroul lui. 


VP - 36 


Nu era un secret că lui Gabriel Mark îi era foarte dragă Mia 
Krüger. Și da, se gândise să își numească fetița Mia, dar 
prietena lui, Tove, pusese piciorul în prag. Sugerase, în câteva 
ocazii, că era foarte bine că lucra cu oameni incredibil de 
inteligenţi, dar chiar trebuia să vorbească așa de mult despre o 
anumită colegă? Așa că nu, nu fusese numită Mia. 

Emilie. 

Zâmbi când se gândi la fetița lui. Tocmai se așezase la biroul 
lui și își conectase laptopul la reţea, când îi sună telefonul mobil. 

— Da? 

— Bună, sunt Mia. Am nevoie să verifici ceva pentru noi. 

— Bineînţeles, ce e? 

— S-au întors mobilul și laptopul lui Vivian Berg de la Biroul 
Criminalistic? 

— Nu știu, dar pot verifica. De ce? 

— Se pare că ar fi avut un prieten, dar avem doar prenumele 
lui. 

— Care e? 

— Sebastian. Te rog, poţi să verifici? 

— Bineînţeles. 

Gabriel își prinse mobilul între ureche și umăr, și scrise la 
tastatură. Găsi pagina de Facebook a lui Vivian Berg. 

— Am găsit un Sebastian Falk. Sunt prieteni pe Facebook. Să 
vedem... 

— Ce ai găsit despre el? Și el e dansator? 

ÎI auzi pe Munch mormăind în fundal. 

— Nu, se pare că nu, spuse Gabriel, cercetând rapid pagina 
pe care era. Pare mai mult unul dintre tipii aceia care face 
sporturi extreme. Scrie aici că e instructor în aer liber, ce-o mai 
însemna și asta. 

Un tânăr pe vârful unui munte. Pe un zid de căţărare dintr-o 
sală. Trei bărbaţi într-un pub, fiecare cu o bere. Un elicopter cu 
ceva legănându-se sub el. Un caiac pe un râu agitat. Gabriel 
Mark fusese întotdeauna uimit de cât de mult din vieților lor 
private erau oamenii dispuși să posteze pe acest site. 

— Poze cu - ei bine, cum le pot descrie? - activităţi în aer 
liber, un link către Extreme Sports Week? în Voss, poze cu 


2 Săptămâna sporturilor extreme, festival anual, care are loc în Voss, Norvegia (în 
lb. engl. în orig.) (n.red.). 


VP - 37 


sărituri cu parașuta, alpinism și așa mai departe, nicio menţiune 
că ei ar fi într-o relaţie, dar asta nu înseamnă neapărat ceva. 

— Ai o adresă? 

Gabriel deschise altă pagină și tastă 1881. 

— Există doar un Sebastian Falk listat aici; dacă e același tip, 
atunci locuiește în Toyen. Pot să-ți dau numărul lui. 

— Dă-i-l lui Ludvig și spune-i să-l sune imediat. 

— Bineînţeles. 

Fu liniște la telefon pentru un moment. Gabriel îl auzi pe 
Munch lătrând ceva în fundal, dar nu înțelese ce. 

— Și mai am nevoie de altceva de la tine. E ceva un pic mai 
vag, dar avem un motiv să credem că un membru al familiei ar 
fi putut fi implicat în ceva. 

— Cum ar fi? 

— Asta nu știm. Te rog, poţi să verifici dacă cineva din familia 
lui Vivian Berg are cazier? 

— Voi face asta, spuse Gabriel. 

— Grozav, spuse Mia. Și poţi să-mi trimiţi un mesaj dacă afli 
ceva. 

— Desigur. Nu veniți aici? 

— Nu, suntem în drum spre operă, spuse ea. 

— Bine, te sun dacă... începu Gabriel, dar Mia deja închisese. 

Gabriel își dădu jos paltonul, găsi o doză de Cola în geanta lui 
și se logă în sistem. 

In timpul admiterii lui, Gabriel fusese șocat să afle cât de 
multe informaţii stoca guvernul chiar și despre cetăţenii 
obișnuiți. Cu un an în urmă, folosise internetul ca să găsească 
portiţe în locuri ca acesta, iar acum accesul liber era la doar o 
tastatură distanţă. La început, aproape că i se păruse prea ușor. 

Erau zece baze de date, inclusiv Registrul ADN, Registrul 
Fotografii și Amprente, Registrul Identitatea Persoanei și ultimul, 
dar nu cel din urmă, Indicia, Registrul de Informații Infracționale, 
unde poliţia putea stoca informaţii nu doar despre oamenii cu 
condamnări infracţionale, dar și despre oamenii care erau doar 
suspectaţi de vreo infracţiune, inclusiv toţi membrii familiei lor, 
cercul lor de prieteni și colegii lor. 

Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine. 

Foștii lui prieteni, hackeri anarhiști, probabil s-ar fi înecat cu 
microcipurile lor dacă ar fi știut ce făcea în prezent, dar, ca să 
fie sincer, părerea lor nu mai conta pentru el. La început, 


VP - 38 


contase, când primise mesaje sarcastice în unele chat-uri IRC pe 
care le vizita. 

„Am schimbat taberele, nu-i așa?" 

Îl mai răneau. 

La naiba, nu. 

Fete de șase ani care atârnau în copaci cu un indicator la gât. 
O adolescentă găsită goală pe un pat de pene, într-un cerc de 
lumânări. Vivian Berg, de douăzeci și doi de ani, găsită într-un 
lac de munte, ucisă cu o injecție de antigel direct în inimă. 

Puteau crede orice voiau. 

Acum era poliţist. 

În timp ce luă o înghiţitură de Cola și se logă la prima bază de 
date, Gabriel își dădu seama că se simțea foarte mândru de 
slujba lui. 


Capitolul 10 


Christiane Spidsøe era o brunetă amabilă, de vreo treizeci și 
cinci de ani, și nu încăpea nicio îndoială că era o fostă 
dansatoare. Se mișca precum o balerină în birou, turnând 
cafeaua în cești de parcă era o parte dintr-un spectacol, cu 
zâmbetul pe buze și capul sus, dar, oricât încerca frumoasa 
femeie să se comporte ca și cum era doar o altă întâlnire, Mia 
vedea clar cât de profund o afectase crima. 

— Lapte și zahar? 

Femeia elegantă își întinse mâna peste masă spre un castron 
și un ulcior de pe o tavă de argint. 

— Nimic pentru mine, mulțumesc, spuse Munch. 

— Ce tragedie, spuse Spidsøe, uitându-se pentru scurt timp la 
Mia. 

— Ne pare rău pentru pierderea dumneavoastră. Trebuie să fi 
fost un șoc. Munch își descheie nasturii paltonului de lână. 

— Un șoc îngrozitor. Spidsøe dădu din cap. Nu ne vine să 
credem. Incă nu am înţeles. Vivian era... mica noastră rază de 
soare. 

Zâmbi pentru scurt timp și își ridică ceașca de cafea la buze. 


VP - 39 


— Știu că sună prostesc, dar chiar era. Vivian nu era 
asemenea celorlalte - nu era atât de egocentrică, dacă 
înțelegeţi la ce mă refer. 

— Nu chiar. Munch tuși și zâmbi. 

— Păi, știți, continuă Spidsøe. Dansatoarele? 

— Tot nu înţeleg, spuse Munch cu amabilitate. 

— Sora mea dansa, spuse Mia. 

— 0? Profesional? 

— Nu, doar când eram mici. Spectacole școlare, din astea. 

— Ce drăguţ. Spidsøe dădu din cap. Dansul e o formă de artă 
care e, din păcate, subevaluată în canonul cultural, dar ne 
străduim să îl facem accesibil pentru omul de pe stradă. 

— O cunoșteați bine? spuse Munch și își drese glasul. 

— Pe Vivian? Da și nu. Spidsøe își puse jos ceașca de cafea. 
Ca directoare artistică de balet, sunt responsabilă pentru 
aproape șaizeci de dansatori, plus maeștri de balet, profesori, 
administratori artistici, dar încerc să-i cunosc pe toţi personal, 
pe cât posibil. 

— Când aţi văzut-o ultima dată? întrebă Mia. 

— Miercuri după-amiază. Suntem între spectacole, așa că toți 
și-au luat liber joi și vineri. Întâmplător, Vivian a trecut pe la 
biroul meu să mă întrebe dacă putea să-și ia liber și luni. 

— A făcut asta? 

— Cred că pleca undeva. 

— V-a spus unde? întrebă Munch cu interes. 

Spidsøe își întinse mâna spre tava de argint și își puse un cub 
de zahăr în ceașca de cafea. 

— Cred că era o chestiune de familie. Îmi pare rău, îmi stătea 
mintea la alte lucruri. Și am avut o reducere de buget, așa că 
am fost cam ocupați în ultimul timp. 

— Și aţi acceptat? 

Spidsøe dădu din cap. 

— Toţi lucrează non-stop în perioadele cu spectacole aici, așa 
că nu mă deranjează dacă dansatorii mei își iau liber când pot. 

— Dar nu știți unde mergea? 

— Mă tem că nu. 

Mia își îndreptă privirea spre fereastră. Vedea o barcă cu 
pânze departe, în fiord. 

— Ce tragedie. Aveţi vreo idee...? 

— Mă tem că încă nu, spuse Munch. 


VP - 40 


— Vivian avea urechile găurite? spuse Mia. 

— La ce vă referiţi? 

Spidsøe se uită ciudat la ea. 

— Ştiţi... Mia își atinse lobul urechii. 

— Hm, chiar nu știu. De ce? 

Mia vedea mai clar acum. Totul era doar o fațadă. Christiane 
Spidsøe se prefăcea curajoasă ca să reziste toată ziua, dar era 
în pragul unei căderi nervoase. Tava de argint de sub ceașca de 
cafea zăngăni când o puse din nou pe masă cu mâinile 
tremurânde. 

— Îmi pare rău, eu... Spidsøe zâmbi puţin în timp ce o lacrimă 
îi curse pe obraz. O șterse hotărâtă și își îndreptă spatele din 
nou. 

— Noi ar trebui să ne cerem scuze, spuse Munch. Știm cât de 
greu trebuie să fie pentru dumneavoastră. Apreciem că v-aţi 
făcut timp să ne ajutați. 

— Nu e nevoie, spuse Spidsøe în timp ce îi apăru încă o 
lacrimă. 

Mia începu să se simtă rău. 

Toată jalea asta. 

Fu salvată de vibrația telefonului mobil din buzunarul jachetei 
ei de piele. 

Pe ecran scria Ludvig Grønlie. 

— Trebuie să răspund, spuse ea cerându-și scuze și merse pe 
coridor. 

— Da? 

— Am reușit să dau de el, spuse Grønlie. Sebastian Falk. E în 
Elveţia, într-o vacanţă pentru alpinism. Bietul tip, nici nu știa că 
ea era moartă. 

— Cum a reacționat? 

— Șoc total, spuse Ludvig. A rămas fără cuvinte. A trebuit să 
închidă, apoi m-a sunat din nou. 

— L-ai întrebat dacă avea o relaţie cu ea? 

— Am avut impresia că au fost prieteni buni, dar doar atât. A 
spus că va veni cu următorul avion. 

— l-ai cerut să ne contacteze când se-ntoarce? 

— l-am cerut să mă sune. A fost foarte dispus să ajute. 

— Grozav, mulțumesc, Ludvig, spuse Mia și închise. 

Era să se întoarcă în biroul lui Christiane Spidsae când îi sună 
mobilul din nou. 


VP - 41 


— Bună, spuse Gabriel Mark. Ai o problemă cu mobilul? 

— Da, se poartă ciudat. Am să-mi cumpăr unul nou când o să 
am un moment liber. Ai găsit ceva? 

— Sigur că da, spuse tânărul, iar ea îi simţi entuziasmul. A 
durat o vreme, dar, în cele din urmă, am descoperit ceva. 

— Ce-ai găsit? 

— Am găsit o înregistrare în Indicia despre Karoline Berg în 
legătură cu un bărbat numit Raymond Greger. 

— Karoline Berg a fost o persoană de interes pentru noi? Mia 
fu surprinsă. 

— Nu, nu ea, el. Oricum, dintr-un motiv ciudat, nu era nimic la 
dosar, doar numele avocatului poliţiei din Bodø. 

— Înregistrarea nu oferea niciun detaliu? 

— Niciunul, doar numele acelea, așa că l-am sunat pe 
avocatul poliţiei. Foarte interesant, dacă pot spune asta. E 
momentul potrivit? 

— Da, spune. 

— Se pare, continuă Gabriel, că Raymond Greger a fost 
suspect într-un caz bizar în urmă cu niște ani. 

— Și care e legătura lui cu Vivian? 

— E unchiul ei. 

— E fratele lui Karoline Berg? 

— Frate vitreg. 

— Și de ce a fost suspectat? 

— Aici începe să devină interesant, spuse Gabriel. Acum șase 
ani au fost două cazuri de fetițe dispărute, fără legătură între 
ele, în Bodø. Fetele au apărut din nou și ambele au spus aceeași 
poveste ciudată. 

— Care era? 

— Au fost luate de un bărbat care le-a dus la o casă din afara 
Boda. 

— Și le-a abuzat? 

— Hm, nu chiar. S-a jucat cu ele. 

— Definește „jucat”. 

— Adică s-a jucat cu ele. S-au jucat cu păpuși, au dat o 
petrecere cu ceai, s-au costumat... 

— Ce...? 

— Știu, e cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit de lao 
vreme. 


VP - 42 


— Atunci de ce nu era nicio menţiune despre asta în baza de 
date? 

— Exact, ascultă asta, spuse Gabriel cu nerăbdare. Ambele 
fete l-au identificat pe Raymond Greger, dar el nu a fost 
niciodată urmărit penal. 

— De ce nu? 

— Nu știu sigur, un fel de amănunt tehnic. Poate îţi explică 
Anette mai bine, dar, orice-ar fi fost, el a fost eliberat fără nicio 
acuzare și a făcut rost de un avocat ca să se asigure că nu mai 
avem nimic despre el în registru. 

— Ce ciudat. Avocatul poliţiei a zis ceva despre motiv? 

— Ca să continue, asta cred eu. 

— Ce să continue? 

— Slujba lui. E profesor. 

— Glumești? 

— Nu. 

— În Boda? 

— Nu, nu. A părăsit orașul. 

— Știm unde e acum? A 

— O, da, spuse Gabriel triumfător. l-am dat de urmă. In 
prezent, lucrează la Școala Hedrum. E chiar la ieșirea din Larvik. 

— La naiba. 

— Știu. Crezi că poate fi ceva? 

— Bineînţeles, spuse Mia. Ai făcut o treabă grozavă, Gabriel. 

— Avocatul poliţiei din Bodø ar dori să fie informat. 

— Bine. Cere-i lui Anette să se ocupe de asta. 

— Așa am să fac. 

Mia își puse mobilul din nou în buzunar și se întoarse în biroul 
directoarei artistice. 


Capitolul 11 


Thomas Lorentzen stătea în biroul lui din Gabrielsgate, privind 
nervos telefonul din faţa lui. Aștepta apelul inevitabil. Nu-i venea 
să creadă că ei nu aveau să sune. Aveau s-o facă; era sigur de 
asta. La naiba, cum se-ntâmplase asta? Mașina lui - Mercedesul 
furată chiar din faţa biroului lui cu mai puţin de o săptămână în 
urmă. Și apăruse în investigația unei crime. 


VP - 43 


Nu avea niciun sens. 

Mobilul continua să zacă liniștit pe biroul din fața lui, obiectul 
mort, negru și lucios bătându-și joc de el, sau așa i se părea. Il 
chinuia cu absența zgomotului. Era foarte tentat să-l azvârle pe 
perete. „Sună, lua-te-ar naiba. Știi că o s-o faci în curând, așa că 
de ce mă lași să aştept?” Lorentzen se uită urât la telefonul 
mobil, își lărgi nodul cravatei și se ridică de pe scaun. Işi zări 
fața în geam în timp ce se îndreptă spre dulapul cu băuturi. 
Arăta extenuat? Nu se simțea extenuat. Da, bineînţeles, 
dispariţia mașinii lui fusese stresantă, dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu avea nicio legătură cu crima. 

Sau avea? 

Era legată de celălalt lucru? 

Lorentzen deschise dulapul cu băuturi și își turnă mult whisky 
într-unul dintre paharele de cristal fără picior de pe raftul de pe 
perete. Nu își dădu seama că se întorsese alergând la el până 
când nu ajunse din nou în spatele biroului de mahon. Mobil 
blestemat. Nici măcar nu era unul inteligent. Nu ca mobilul lui 
personal, un iPhone placat cu aur pe care îl comandase special 
din Marea Britanie. Știa că nu trebuia să-l arate, să nu afle 
nimeni cât de mulți bani avea, dar nu se putuse abține. Cu 
siguranţă, își permitea să se răsfeţe puţin, după tot ce făcuse? 
lisuse Hristoase, nu știau la ce riscuri se expunea? Simţi că 
începea să devină iritabil. 

La naiba, un cadavru? Și nu era doar încă un drogat mort de 
care nimănui nu îi păsa. Ajunsese pe toate canalele de știri. O 
tânără. O balerină. Într-un lac. Căutase frenetic prin amintirile lui 
ca să vadă dacă putea găsi o legătură, dar nu era nimic. Trebuia 
să fie o coincidenţă; nu putea fi altceva. Poliţia îl sunase mai 
devreme în acea zi. Un ofițer numit Grønlie. 

— Vorbesc cu Thomas Lorentzen? 

— Da. 

— Dumneavoastră sunteţi proprietarul unui Mercedes Benz 
E220 gri cu numărul de înmatriculare DN 87178? 

— Da? 

— Spuneţi că mașina a fost furată? 

— Da, miercurea trecută. 

— Și sunteţi sigur de asta? 

Sigur? 

Bineînţeles că era sigur. 


VP - 44 


Mașina fusese parcată chiar afară. În spaţiul lui privat de 
parcare. Trebuia să fie protejat împotriva unor asemenea furturi 
în curtea din spate, dincolo de poartă, dar dispăruse. 

— Ne veți suna dacă observați sau vă amintiţi ceva neobișnuit 
despre furt, nu-i așa? 

Lorentzen își dădu jos cravata și observă că transpira la 
subsuori. 

Să-și amintească ceva? 

Cum ar fi? 

Oare aflaseră? 

Oare totul fusese o înscenare ca să-l prindă? 

Oare totul... ? 

Se opri, se lăsă pe spate pe scaun și era cât pe ce să 
izbucnească în râs. 

Era important, da, era. Dar să-și imagineze că o balerină 
găsită moartă într-un lac fusese folosită intenționat pentru a 
începe acest circ mediatic frenetic doar ca să-l distrugă pe el - 
nu, ha, ha, bineînțeles că nu. 

„Calmează-te, Thomas. 

Relaxează-te. 

Amintește-ţi ce a spus doctorul.” 

Lorentzen găsi o cutiuță într-un sertar și înghiţi două pastile 
albe și rotunde cu încă o gură de whisky. 

Poliţia? 

De ce îl suna poliția? 

Până la urmă, aveau un om în interior. 

Trebuia să-i apere de asemenea lucruri, nu-i așa? 

Lorentzen se ridică din nou, privind fix mobilul de pe birou. 

„Sună, fir-ai al naibii.” 

Dădu pe gât whisky-ul și își umplu din nou paharul, încercând 
să își evite reflexia din oglindă de data asta, în timp ce gândurile 
lui se întoarseră din nou la un subiect care îl atrăgea tot mai 
mult odată cu trecerea orelor. Nu doar pentru că îi fusese furată 
mașina, nu, ci pentru că poate venise momentul. 

Să ia banii ṣi să fugă. 

Să dispară. 

Işi șterse sudoarea de pe frunte. 

De ce nu? 

Avea mulţi bani. 

Avusese mulţi de multă vreme. 


VP - 45 


Doar că... 

Se trânti din nou pe scaun și își dădu seama cât de extenuat 
era. 
Ei l-ar fi găsit. 

Oriunde mergea, ei l-ar fi găsit, nu-i așa? 

Ei erau peste tot. 

Își vânduse sufletul diavolului. 

De bunăvoie. 

Nu exista nicio cale de scăpare. Nu asta îi spuseseră? 

Lorentzen dădu din cap și își descheie încă un nasture de la 
cămașă. 

lisuse Hristoase, era cald. 

„Calmează-te, idiotule!” 

Bine, trebuia să facă un plan. 

Puse paharul pe birou și își deschise laptopul. Introduse codul 
și i se permise accesul. Suma de pe ecran era uluitoare. Un 
cetățean obișnuit ar fi avut nevoie de o sută de ani ca să câștige 
măcar o fracțiune din ea. 

Geneva. 

Un plan începu să se formeze în mintea lui; simţi că începea 
să-i mijească un zâmbet la colţurile gurii. 

Următoarea livrare. 

Degetele îi zburară pe tastatură; verifică orarul și harta care îi 
apărură în faţă. 

Avea contacte, bineînţeles că avea. Contacte despre care ei 
nu știau nimic. 

„Doar mergi până la capăt cu ultima, și apoi...” 

Lorentzen zâmbi larg, goli paharul de whisky și merse 
clătinându-se pe podea ca să și-l umple încă o dată. 

Se opri, cu paharul încă în mână. 

„Voi pleca. 

Voi dispărea.” 

Dădu din cap, tăcut, spre fereastră. 

„S-a terminat acum.” 

Zâmbi și își ridică paharul într-un toast pentru el însuși în timp 
ce obiectul de pe masă începu brusc să se agite. 

Îi suna mobilul. 

Paharul fără picior îi alunecă din mână. Nici măcar nu îl auzi 
când lovi podeaua. 

La naiba. 


VP - 46 


Thomas Lorentzen stătu rigid câteva secunde înainte să 
ridice, în cele din urmă, mobilul de pe birou. 
— Alo? 


Capitolul 12 


Ploaia cădea pe capota Audiului negru. Munch, ud leoarcă, 
alergă prin piaţă și se urcă în spatele volanului. 

— M-am răzgândit. Nu mai mergem cu mașina până acolo. 

— De ce nu? voi să știe Mia. 

— Raymond Greger e în concediu medical. Și nu răspunde la 
telefonul mobil. Ar putea fi oriunde. 

Mia scoase o bomboană de tuse din buzunarul gecii ei de 
piele. Intensitatea ploii crescuse; suna ca partea de percuție a 
unei orchestre și oamenii alergau ca niște pisici speriate, 
căutând un adăpost. 

— Am trimis o mașină de patrulare. Dacă îl găsește, putem 
reevalua, dar eu nu conduc trei ore pentru nimic acum. 

— Poliţia din Larvik? 

Munch dădu din cap și își găsi pachetul în buzunarul hainei 
ude. 

— Cum ţi s-a părut Spidsøe? 

— Părea destul de sinceră, nu crezi? 

Munch ridică din umeri. 

— Am avut senzaţia că nu ne spunea totul, dar nu pot fi sigur. 

Işi aprinse ţigara și deschise puţin geamul. Picăturile de ploaie 
fură împinse de vânt în mașină și amestecate cu fumul cenușiu, 
dar Mia nu comentă despre asta. 

— Cum de lucrează ca profesor un tip care răpește fetițe? 
spuse Munch enervat, holbându-se prin parbriz. 

— Dacă nu avem nimic despre el în registru, atunci nu avem 
cum să-l oprim, spuse Mia. 

Munch dădu din cap. 

— Atunci e ceva foarte greșit în sistem, bombăni Munch și 
trase din nou din ţigara lui chiar când mobilul Miei sună. 

— Vorbesc cu Mia Krüger? spuse o voce masculină. 

— Da. 


VP - 47 


— Bună, numele meu e Torfinn Nakken. Vă sun de la 
Administraţia și întreținerea Clădirii Bislett. Locuiţi pe Sofies 
Plass numărul 3? 

— Da. Despre ce e vorba? 

— La etajul doi? continuă vocea profundă. 

— Spuneţi-mi din nou, de unde sunați? 

— Administraţia și  Întreţinerea Clădirii Bislett. Suntem 
responsabili pentru blocul dumneavoastră. Imi pare rău că vă 
deranjez, dar a fost o spargere în biroul nostru și ne lipsesc 
câteva chei de securitate. Ați observat ceva neobișnuit în 
apartamentul dumneavoastră? 

Mia își flutură mâna ca să îndepărteze fumul de ţigară și 
deschise geamul de pe partea ei. 

— Cum ar fi? întrebă ea. 

— Cum ar fi vizitatori nepoftiţi, lucruri care au dispărut - ceva 
de genul acesta? 

— Nu, din câte știu, nu. 

— Bine, grozav, spuse Nakken, părând ușurat. Aceste chei de 
securitate costă o avere; va trebui să schimbăm încuietorile în 
toată clădirea. Vorbim de sute de mii de coroane - chiar dacă 
asigurarea va plăti majoritatea. 

— Ascultați, sunt cam ocupată acum, spuse Mia, aruncându-i 
o privire lui Munch, care tocmai primise un mesaj. 

— Da, bineînțeles. Îmi cer scuze, trebuia să verific. Atunci îmi 
voi nota aici: „TOTUL OK la Kruger, Mia.” 

— Așa să faceţi. Mia încheie apelul. 

— A fost Anette, spuse Munch. 

— Da? 

— Avem numele psihiatrului victimei. 

— Ce psihiatru? 

— Nu ţi-am spus? Scuze. S-au găsit medicamente în 
apartamentul lui Vivian Berg. Cred că antidepresive prescrise de 
medicul ei de familie la recomandarea acestui bărbat. 

Munch își ridică mobilul ca ea să poată citi de pe ecran. 

— Wolfgang Ritter? 

— i se pare cunoscut? Era clar că Munch era mulțumit de el 
însuși. 

— Nu. 

— Serios? Wolfgang Ritter? Nu te uiţi la știri? 


VP - 48 


Mia dădu din cap și găsi altă bomboană de tuse în buzunarul 
gecii ei de piele. Işi aruncase la gunoi televizorul cu mult timp în 
urmă și evita ziarele oricând putea. În copilărie, urmărirea 
ştirilor fusese obligatorie, familia se aduna în faţa televizorului 
din camera de zi, în Asgârdstrand, dar nu avea energie pentru 
așa ceva în prezent. În trecut, mass-media își asumase un fel de 
responsabilitate colectivă de a informa populaţia. Acum, contau 
doar ratingurile. Teama și celebrităţile într-o cursă cu sufletul la 
gură pentru ora de vârf și click-urile de pe internet. Nici nu se 
deranja să arunce o privire pe paginile ziarelor din magazine. 

Care e motivul din spatele conflictului dintre Israel și 
Palestina? 

Care e numele autorului împotriva căruia a fost declarată o 
fatwa* de către Ayatollahul Khomeini? 

De ce au demonstrat studenții chinezi în Piaţa Tiananmen? 

Mama ei, Eva Kruger, fusese profesoară la școala din 
Åsgårdstrand și fusese foarte important pentru ea ca fiicele ei să 
înveţe bine la școală și să ţină pasul cu actualităţile. Sigrid se 
descurcase mai bine decât ea, bineînțeles. Nota 10 la toate 
materiile. Mia se întrebase adesea dacă asta era o parte din 
explicaţie, dacă perfecțiunea devenise, în cele din urmă, prea 
mult, dacă drogurile deveniseră un fel de revoltă, dar nu i se 
părea adevărat. Tatăl ei, Kyree, vânduse vopsea. Adoptarea 
gemenelor fusese un dar din rai pentru cuplul fără copii. Mama 
lor putea fi puțin dură câteodată, dar niciodată nu fusese 
excesiv de severă. Poate, un pic cam prea profesoară acasă, dar 
nu mai mult decât atât. 

Markus Skog. 

Era vina lui. 

— Dr. LSD? încercă Munch din nou. 

— Cine? 

— Wolfgang Ritter? Directorul Spitalului de psihiatrie 
Blakstad? Psihiatrul care a susținut oferirea de droguri 
psihedelice pacienților cu probleme mintale grave? 

— N-am auzit niciodată de el. 

— A fost un documentar acum aproape o săptămână? La 
televizor. 


3 În religia musulmană, o fatwā este o opinie pe teme religioase privind legea islamică 
emisă de ulama (învățat musulman) și are scopul de a clarifica diferite probleme 
(n.red.). 


VP - 49 


— Nu l-am văzut. Am crezut că oamenii au încercat asta din 
anii '70. 

— Da, da, dar nu în prezent. Pe ce planetă trăiești? 

Munch se întoarse pe bancheta lui și se uită la ea. 

— Scuze, spuse Mia, alungându-și gândurile. M-am întors. 
Deci, o tânără aparent sănătoasă? Mica noastră rază de soare? 
Lua antidepresive puternice? Nu crezi că e un pic ciudat? 

Munch se scărpină în barbă și își întinse mâna după altă 
ţigară, dar se răzgândi. 

— Absolut. Întâi vom avea nevoie de un mandat de la 
judecător. 

— Confidenţialitatea pacient-doctor? 

— Anette se ocupă de asta. E o formalitate, nu va dura mult, 
spuse Munch în timp ce îi sună telefonul mobil din nou. 

— Da? 

II împușcase. 

In piept. De două ori. 

Markus Skog. 

— Și ai fost în casa lui? 

„Nu, nu te mai gândi la asta.” 

— Raymond Greger are și alte rude - în afară de Karoline 
Berg? Contactează școala și află dacă vreunul dintre colegii lui 
știe ceva. 

Amintiri împachetate în cutii în apartamentul ei. 

— Pune o mașină în faţa casei lui. Și emite un anunţ despre 
persoană de interes. Da. E foarte important pentru noi. Toate 
resursele pe care le ai, dacă e posibil. Te rog să mă ții la curent. 
Bine, mulțumesc. 

Munch încheie apelul și se încruntă. 

— A fost poliţia din Larvik? 

— Da. Nu l-au găsit pe Raymond Greger. Nu e acasă. Vecinii 
lui nu l-au văzut de o săptămână. 

— Serios? 

— Prea mare coincidenţța, nu ai zice? 

— Absolut. Va trebui s-o vizităm din nou, nu-i așa? 

— Pe Karoline Berg? 

— Da. 

— Urăsc ideea asta, dar cred că va trebui să o facem. 

Munch oftă și bătu darabana cu degetele pe volan. 

— Vii cu mine să vezi legistul? 


VP - 50 


— Nu, trebuie să vorbesc cu Halvorsen de la Criminalistică. M- 
aș fi așteptat să aud ceva de la ei până acum, e ciudat că nu au 
ținut legătura - precis încă nu au găsit nimic. 

— Bine, te las pe drum, spuse Munch, ieșind din parcare. 

— Intreabă legistul despre rănile de la gura victimei, spuse 
Mia când ajunseră la clădirea Kripos din Brynsalleen. 

— Ce răni? 

— Vivian Berg avea răni în jurul gurii. Nu-mi amintesc să mai 
fi văzut așa ceva. 

— Bine. 

— Şedinţa de informare a echipei e mai târziu azi? 

— Între șapte și opt. 

— Ne vedem atunci, spuse Mia și ieși din mașină. 


Capitolul 13 


Munch apăsă pe sonerie și așteptă puţin înainte să îi răspundă 
o voce. Noul medic legist. Lillian Lund. Își dădu seama că de- 
abia aștepta să o întâlnească. 

— Da? 

— Sunt Holger Munch. 

— O, da, bună, grozav. Intră. Sunt în camera numărul unu. La 
capătul coridorului. Doar urmărește muzica. 

Muzica? 

Munch nu înţelese la ce se referea până când nu fu înăuntru. 
Muzica venea spre el dintr-o cameră mai îndepărtată de pe 
coridor, o trăsătură foarte încurajatoare în departamentul altfel 
sumbru. Zâmbi fără să vrea când recunoscu ce era. Bach. Unul 
dintre  preferaţii lui. Și nu orice înregistrare. Variaţiunile 
Goldberg. Avea CD-ul acasă. Îl ascultase de atât de multe ori, că 
aproape îl știa pe de rost. In interpretarea lui Glenn Gould. Un 
geniu, fără îndoială, dar și un artist în pragul nebuniei. Munch nu 
se putu abţine să nu se gândească la Mia. Dar părea să se simtă 
mult mai bine. 

— Alo? 

Munch bătu la ușa camerei din care venea muzica și era să 
intre când fu oprit de un tânăr care purta un șorţ alb de plastic, 
o mască și mănuși din latex. 


VP -51 


— Cine sunteți? 

— Munch, spuse el, ridicându-și legitimaţia. Unitatea specială. 
Mariboesgate. O caut pe Lillian Lund. 

Muzica se auzea tare înăuntru. Notele blânde și frumoase 
contrastau cu camera rece și cenușie și, mai ales, cu cadavrul 
care zăcea pe masa dinăuntrul ei. 

— Bună, Munch, spuse femeia care ieși din camera din spate 
și își scoase o mănușă ca să îi strângă mâna. 

Purta o mască, dar și-o dădu jos. 

— Lillian Lund. Zâmbi când se prezentă. 

Brunetă. Ochi albaștri, limpezi. Cam de vârsta lui, dacă i s-ar fi 
cerut să ghicească. 

— Nu e al tău, spuse ea dând din cap spre cadavrul de pe 
masă. E în salonul patru, termin aici, apoi merg și eu cu tine. 

— Am să aștept pe coridor. 

— Grozav. Lillian Lund zâmbi din nou și se întoarse spre 
tânărul care îl oprise pe Munch. Te rog să refaci probele despre 
care te-am întrebat. 

— Din nou? 

— Cred că trebuie să fi fost contaminate. Valorile sunt mult 
prea mari. 

— Da, da, bineînțeles, spuse tânărul blond, aruncându-i o 
privire pe furiș lui Munch înainte să dispară pe unde venise. 

Munch se întoarse pe coridor, găsi un scaun și se gândi să își 
aprindă o ţigară. Pe vremuri, nu ar fi fost o problemă. Ernst 
Hugo Vik, fostul medic legist care fusese responsabil pentru 
majoritatea cazurilor pe care le investigase, fusese excentric, 
dar, mai important, un fumător înrăit, căruia nu-i prea păsase 
niciodată de reguli. Ceva îi spuse lui Munch că se petrecuse o 
schimbare de regim după sosirea lui Lillian Lund, așa că hotărî 
să nu și-o aprindă. 

Reveni la el după câteva minute. 

— Pfu, scuze. Lund se trânti pe scaunul din fața lui Munch. 
Patru cadavre în tot atâtea zile. Fata ta și trei supradoze. Se 
pare că Oslo e plin de ele acum. 

— Supradozele ajung aici? Munch fu surprins. 

— Bineînţeles. De ce nu? 

— Nimic. E doar o veste nouă pentru mine. 

— Șef nou. Reguli noi, spuse Lillian cu amabilitate. Vreau să-i 
văd pe toţi. Așa ar trebui să fie, nu crezi? 


VP - 52 


— Da, da, categoric. Munch dădu din cap, simțind simpatie 
pentru noul medic legist. 

Competentă și dedicată. lar Glenn Gould în difuzoare era un 
punct în plus. 

— Ai vrea s-o vezi? Sau e adevărat ce mi s-a spus, că vrei să 
vezi doar fotografiile? 

— La ce te referi? 

— Am înțeles greșit? Nu ești detectivul care nu are nevoie să 
vadă cadavrele? 

— Cred că vorbești despre Mia Kruger, spuse Munch zâmbind. 

— A, bine, scuze. 

— Nu-ţi cere scuze. Ce-ai aflat până acum? 

E| se ridică de pe scaun. 

— Cum adică „până acum”? spuse Lund. Apropo, vei găsi 
haine de protecţie în dulapul de acolo. 

Să-și pună un halat alb de plastic ca să vadă cadavrul? Asta 
nu s-ar fi întâmplat niciodată pe vremea lui Vik. Fără îndoială, 
Institutul de Medicină Legală era sub o conducere nouă. 

— Adică n-ai avut prea mult timp. 

— O, e un mit că totul durează foarte mult timp. Uneori, da, 
dar în cazul acesta cauza morții e simplă. 

Lund își puse din nou masca și îi făcu semn să o urmeze în 
cealaltă cameră. Dădu la o parte cearșaful alb de pe cadavrul 
care zăcea acolo și arătă cu degetul spre pieptul femeii. Inciziile 
făcute în timpul autopsiei fuseseră cusute atât de rudimentar, 
că Munch se gândi, pentru un scurt moment, că în faţa lui nu 
era un cadavru real. Nu îi plăcuse niciodată acest aspect al 
muncii lui. În rarele ocazii în care se uita la serialele de la 
televizor în care detectivi duri se aplecau peste cadavre fără să 
își schimbe expresia, era foarte tentat să telefoneze și să se 
plângă. Tratau cu superficialitate o situaţie dificilă. Și, categoric, 
nu în mod realist. 

— Uite urma acului. Ai văzut raportul pe care l-am trimis la 
Kripos? Etilenglicol? 

Munch dădu din cap. 

— Nu-mi amintesc să fi văzut ceva asemănător înainte. Tu? 

Munch nu răspunse. Simţi că datora respect corpului alb și 
tăiat, care zăcea fără viaţă în faţa lui. Treizeci de ani ca detectiv, 
dar nu avea să se obișnuiască niciodată cu asta. Moartea. O 


VP-53 


viaţă se curmase. Fusese redusă la un obiect de interes științific 
pe o masă, în subsolul cenușiu al Spitalului Ullevăl. 

— Ai vrea să o acopăr? spuse Lund, privindu-l cu amabilitate. 

— E în ordine. 

— Înţeleg. Fac asta tot timpul, dar e greu chiar și pentru mine. 

— Ce-ai spus mai devreme? spuse Munch, adoptând din nou o 
mină profesională. 

— Ai mai văzut asta înainte? Antigel? 

— Nu așa, nu, niciodată. Știm de câteva cazuri în care 
oamenii au fost otrăviţi cu el, dar întotdeauna oral și administrat 
progresiv. De obicei, se fac bine în cele din urmă. Rămân cu 
sechele pe termen lung, dar supraviețuiesc. E nevoie de o doză 
mare pentru a ucide pe cineva. 

— Știu. Lund dădu din cap, mușcându-și buza. Destul de crud, 
nu crezi? 

— La ce te referi? 

— Nu sunt detectiv, dar nu oricine se poate apropia de altă 
ființă umană și înfige un ac în inima ei... 

— Suntem încă la început. 

— Înţeleg, spuse Lund, mergând spre partea de jos a corpului. 
Vagin. Nu sunt semne de penetrare violentă. Nu sunt urme de 
spermă. Motivul nu pare sexual, cel puţin nu din câte pot vedea. 

Munch dădu din cap. 

— Unghii, mâini. Lund arătă cu degetul. Ciudat de curate. 
Nicio urmă de nimic. Aproape ca și cum ar fi spălat-o cineva. 

— Serios? 

— Da. Lund se încruntă. Şi același lucru e valabil și pentru 
restul corpului ei. Aproape că nu e nimic aici. 

— Dar era în apă când a fost găsită. 

— Da, știu, dar chiar și așa ar trebui să fie ceva. Nicio 
vânătaie? Nicio rană niciunde? Cu siguranță, trebuie să fi... 
ripostat un pic. Vreau să spun, o fată puternică, așa ca ea. 

— Lucrăm la o teorie conform căreia ar fi mers chiar ea până 
la locul crimei, spuse Munch încet. 

— Serios? 

Lund păru surprinsă. 

— Știu. Până aici am ajuns. 

— Vă gândiţi la cineva? 

— Cercetăm câţiva oameni, dar, deocamdată, nu avem 
suspecți, din păcate. 


VP - 54 


— Există un singur lucru pe care nu-l pot explica, spuse Lund, 
mergând spre capul mesei. 

— Care e? 

— Îi vezi gura? 

— Da? 

— A fost acoperită cu bandă adezivă la un moment dat, n-ai 
zice asta? Nu m-am uitat bine la început, dar e ceva care... vezi 
astea? 

Arătă spre pielea din jurul colţurilor gurii victimei. 

— Astea nu sunt normale. 

— Ce? 

— Bășicile astea. Arată aproape ca niște arsuri - le vezi? 

— Da. Mia mi-a cerut să te întreb despre ele. 

— A văzut bine, spuse Lund. Nu sunt de la o bandă adezivă. 
De fapt, nu știu ce sunt, dar voi trimite niște mostre proaspete 
pentru testare. 

— Când crezi că vom afla ce sunt? 

— Nu ar trebui să dureze prea mult, așa că aș zice cândva pe 
mâine-dimineaţă. 

Fură întrerupţi de asistentul tânăr și blond, care intră în 
cameră făra să bată la ușă. Din nu se știe ce motiv, evită 
privirea lui Munch de data asta. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, dar ne vine încă un cadavru. 

— O supradoză? voi Lund să știe. 

— Da. 

— La naiba. Scuză-mi limbajul, dar ce se-ntâmplă în orașul 
acesta? 

Dădu din cap nervoasă și se îndreptă spre ușă. Munch o urmă 
pe coridor. 

— Îmi cer scuze, dar trebuie să plec acum. 

Lillian Lund își dădu jos mănușa și masca, și îi strânse mâna. 

— Mulţumesc pentru ajutorul acordat până acum. 

— Cu plăcere. Te sun când aflu ceva, îi spuse medicul legist și 
porni cu pași mari pe coridor, spre muzică. 


VP-55 


Capitolul 14 


Theo Halvorsen stătea cocoșat deasupra unui microscop în 
laborator, dar se ridică repede când o văzu intrând. 

— Rază de lună! strigă el, zâmbindu-i. A trecut prea mult 
timp. Unde-ai fost? 

Mia îi zâmbi la rândul ei. 

— Niciunde, din păcate. 

— O, ai fost suspendată din nou, nu-i așa? Asta a fost? spuse 
Halvorsen, dându-și jos ochelarii. 

— Asta spune lumea? 

— Depinde pe cine întrebi. Tehnicianul amabil ridică din 
umeri. Unii au spus că ai fost concediată, alţii că ai plecat cu 
barca. 

— Ultima parte e adevărată, doar că n-am ajuns prea departe. 
Te ocupi de balerină, nu-i așa? 

— Da, mă tem că da. Halvorsen oftă. Plus o grămadă de alte 
treburi. Se pare că nu am niciodată destul timp. Crezi că voi 
recupera vreodată? 

Tehnicianul își ridică mâinile și se uită în jur. Laboratorul lung 
era plin de hărtii și cutii stivuite de la podea până în tavan. 
Camera nu avea ferestre și o făcea pe Mia să se simtă ca și cum 
ar fi fost la subsol, deși erau la etajul trei. Știa că Halvorsen 
ceruse ca ferestrele să fie înnegrite ca să evite distragerea 
atenției. 

Theo Halvorsen. Mia îl cunoștea pe tehnicianul de cincizeci și 
ceva de ani de vreo zece ani și știa că, deși era cunoscut pentru 
că se plângea de volumul lui de muncă, nu exista altcineva la 
care ar fi mers mai degrabă dacă avea nevoie de un răspuns. 
Halvorsen era un mic Einstein. Nu îi plăcea să lucreze cu alți 
oameni, preferând să facă totul de unul singur, dar rezultatele 
lui erau întotdeauna mai bune și mai precise decât cele care 
veneau de la etajul doi. 

— Așadar, nu ai mai fost pe la căsuţa ta? întrebă Mia, 
urmărindu-l prin cameră. 

— Când să-mi fac timp și pentru asta? spuse Halvorsen, 
punându-și ochelarii din nou. 

Găsi un scăunel și ridică o cutiuță de carton de pe un raft. 

— Ce mai face Britt? 


VP - 56 


— Încă nu m-a părăsit, prostuţa. Halvorsen îi făcu cu ochiul și 
cără cutia de carton până la microscop. 

— E a mea? spuse Mia dând din cap spre cutie. 

— La ce te referi? 

— Aia? De ce e un caz din prezent depozitat atât de departe? 

— Rază de lună. Halvorsen oftă și dădu răbdător din cap. Știu 
că învârți pe toată lumea pe degetul tău mic și că oamenii își 
permit să fie orbiţi de farmecul tău gotic, dar nu și eu, eu fac 
lucrurile ca la carte. 

— Și ce-i asta? 

— Dinţi, spuse el, punându-și o pereche de mănuși albastre 
din latex. Nu toate omorurile sunt plăcute din punct de vedere 
estetic, draga mea, sau făcute cu inteligență și joie de vivre, ca 
să fie rezolvate de Hercule Poirot sau de tânăra Krüger, 
folosindu-și micile celule cenușii ca să ajungă în cărțile de 
istorie. 

Halvorsen oftă din nou și deschise cutia. 

— Un tânăr dealer de droguri omorât în bătaie cu o rangă, în 
spatele centrului comercial Manglerud, și acum vor să știe dacă 
are vreo legătură cu un gangster pe care l-au găsit cu gura 
sângerândă în Parcul Sofienberg. Delicios, nu ţi se pare? 

Halvorsen era cunoscut pentru că se plângea pentru orice, 
dar Mia îl plăcea la fel de mult. Lucraseră la câteva cazuri în 
care ochii lui de vultur găsiseră exact proba de care aveau 
nevoie și știa că adopta o înfățișare morocănoasă doar când 
lucrurile nu mergeau cum voia el. 

Așteptă răbdătoare până când dinţii maro pe care îi studiase 
fură puși din nou în cutie, iar el își scrisese notițele pe laptopul 
de pe staţia de lucru din spatele lui. 

— Bine, e rândul tău acum. 

— Vivian Berg? 

Halvorsen își împinse scaunul cu roți pe podea și se întoarse 
cu un dosar, pe care îl puse în fata ei. 

— Dar deja am văzut asta, spuse Mia după ce răsfoi câteva 
pagini. 

— Da, spuse tehnicianul. Dar asta e tot ce am. 

— Acesta e raportul pe care l-ai trimis la Kripos, nu-i așa? 

Halvorsen dădu din cap. 

— Da. Și le-am spus același lucru și lor. 

— Ce anume? 


VP - 57 


— Că trebuie să fie o glumă. Cum aș putea să extrag orice 
probă din asta? 

— La ce te referi? 

— Nu l-ai citit? 

— Ba da sau, de fapt... nu. Ce scrie? 

Halvorsen oftă. 

— E un circ, asta scrie. 

— Un circ? 

— Chiar nu l-ai citit? Uneori mă întreb de ce mă mai deranjez 
să-mi fac treaba. 

Halvorsen își împinse scaunul cu roți pe podea și se întoarse 
cu o foaie de hârtie pe care i-o întinse. 

— Explică-mi, îi spuse Mia, aruncând o privire spre ea. 

— Abundenţă, spuse Halvorsen. 

— La ce te referi? 

— Cineva își bate joc de tine. 

— Cum...? 

Halvorsen arătă cu degetul spre lista pe care i-o dăduse. 

— ADN. 

— Da? 

— Din toată Norvegia, într-un singur loc? Cum ar trebui să-mi 
fac treaba când mașina și locul crimei conţin mai multe probe 
de păr și piele decât scurgerea unei piscine publice? 

— Asta e din Mercedes? 

— Și din lacul Svarttjann. Tehnicianul dădu din cap și își trase 
scaunul din nou spre laptopul lui. Dar, având în vedere că e 
vorba despre tine, Rază de lună... 

Întoarse laptopul spre ea și deschise un document. 

— Uită-te la asta. 

Mia se uită la ecran, dar tot nu înţelese. 

— La ce mă uit? 

— O harababură. Șaizeci și unu de probe de păr. Patruzeci și 
nouă de probe de piele. Opt probe de excrement. Nicio potrivire 
de ADN pe vreuna dintre ele. Conform lor, peste o sută de 
oameni au fost prezenți la locul crimei și în mașină. Cum îţi 
imaginezi că pot lucra cu așa ceva? 

— Așadar, criminalul a contaminat locurile crimei? 

— Sherlock, cred că putem spune asta cu o precizie totală, 
declară Halvorsen, lăsându-și ochelarii legaţi cu șnur să-i cadă 
pe piept. Adevărata întrebare e cum naiba a făcut criminalul 


VP - 58 


rost de toate astea? Probe de păr și piele? Excrement? Mia, cine 
face așa ceva? O, și apropo, adăugă Halvorsen și se ridică brusc. 

Dispăru în spatele laboratorului și se întoarse cu un aparat 
foto. 

— Asta se întâmplă când ai prea multe de făcut. 

— Ăsta e aparatul foto pe care l-ai găsit la locul crimei? 

— Da. Un Nikon E300. Fără amprente, bineînţeles, pe aparat 
sau pe trepied, dar... 

Halvorsen zâmbi conspirativ când îi înmână aparatul foto. 

— Uită-te prin lentilă. 

Mia îl ţinu spre lumină și se uită prin el. 

— ÎI vezi? 

Îi luă o vreme, dar apoi îl zări brusc. 

Zgâriat pe lentilă. 

— O, nu, bombăni ea. Te rog, spune-mi că nu-i adevărat. 

Acum îl putea vedea clar. 

Un număr. 

— La naiba, spuse ea, și se uită a doua oară ca să verifice. 

— Cred că arată ca numărul patru, dar tu ești detectivul, 
spuse Halvorsen ridicând din umeri. 

Mia își simţi inima bătând un pic mai rapid pe sub geaca ei de 
piele. 

Un număr? 

Ridică aparatul foto din nou la ochi. 

Da, era acolo. 

— Am făcut o poză, spuse el, ridicându-se din nou. 

— Folosind aparatul ăsta? 

— Da, uită-te. 

Mia studie rapid fotografia. Nu încăpea nicio îndoială. 

Patru. 

Zgâriat grosolan pe lentilă. 

— Pot s-o păstrez? 

— Bineînţeles. 

— Mersi pentru asta, Theo, spuse Mia, băgându-și fotografia 
în buzunar. Vorbesc serios. 

— Pentru asta sunt aici, Rază de lună. 

— Transmite-i salutări lui Britt. Mă ţii la curent dacă găsești 
altceva, nu-i așa? 

— Bineînţeles. Halvorsen dădu din cap. Doar sună-mă dacă ai 
nevoie de ceva. 


VP -59 


— Așa voi face, Theo. Ne vedem în curând. 
— Intotdeauna e o plăcere. Tehnicianul criminalist prietenos 
zâmbi și își ridică un deget la frunte. 


Capitolul 15 


— Avem multe de făcut și nu avem mult timp, așa că puteţi 
spune tot ce aveţi de spus pe scurt? spuse Munch, stând lângă 
ecran. 

Gabriel Mark își puse jos doza de Cola și tocmai își ocupase 
locul când lumina fu stinsă. 

— Te-ai referit la mine? interveni Curry. 

— Da, dacă ai putea lăsa întrebările la sfârșit, ar fi grozav, 
bombăni Munch, răsfoind repede documentele de pe masa de 
lângă el. 

Se auzi un râs înăbușit în cameră, dar încetă rapid când apăru 
prima fotografie pe ecran. 

— Vivian Berg, douăzeci și doi de ani, spuse Munch, făcând 
click-uri prin prima serie de fotografii. A dispărut din 
apartamentul ei din St. Hanshaugen joi dimineaţa și a fost găsită 
plutind în lacul Svarttjann sâmbătă, dimineaţa devreme. 

— Suntem siguri de asta? întrebă Curry. 

— Siguri de ce, Jon? spuse Munch, oftând. 

— Că a dispărut din apartamentul ei joia trecută? 

— Anette? Munch dădu din cap spre Goli, care se ridică în 
picioare. 

— Avem doi martori din blocul ei care au văzut-o pe Vivian 
Berg plecând din apartamentul ei joia trecută, după-amiaza, 
cândva între cinci și cinci și un sfert. Videoclipul pe care tocmai 
l-am primit arată că asta ar putea fi adevărat, dar... 

— Videoclip? spuse Curry, care evident nu ţinea pasul cu ei. 

Tocmai primiseră înregistrarea camerei de supraveghere a 
unui magazin de la colț, care, aparent, o arăta pe Vivian Berg 
plecând din apartamentul ei. 

— Ce-am zis despre lăsarea întrebărilor la sfârșit? spuse 
Munch. 

— Știu, dar haide... 


VP - 60 


— Pentru oricine nu a auzit asta, spuse Anette pe un ton 
oarecum obosit, acum am primit trei înregistrări video. Cu 
Mercedesul care se îndrepta spre E18, Mercedesul care trecea 
pe lângă centrul comercial Sandvika și acum ultima, care o 
arată pe Vivian în timp ce pleacă din apartamentul ei, probabil 
îndreptându-se spre Mercedes. 

— Conform medicului legist, Vivian era în apă de mai puţin de 
douăzeci și patru de ore când a fost găsită, continuă Anette. 
Ultima filmare de la Sandvika ne arată mașina trecând pe lângă 
centrul comercial în seara de joi, chiar înainte de ora șapte, așa 
că ne oferă un interval de timp între douăzeci și patru și treizeci 
și șase de ore. 

Se uită spre Munch, care dădu din cap în semn de aprobare. 

— Și cât durează drumul din Sandvika până la lacul 
Svarttjann? întrebă Ylva. 

Tânăra islandeză se alăturase echipei toamna trecută și, ca 
de obicei, nimeni nu știa unde o găsise Munch, dar se integrase 
imediat. Gabriel era încântat că nu mai era cel mai tânăr 
membru. Detectivii mai experimentați considerau foarte multe 
lucruri de la sine înțelese, dar acum o avea pe Ylva ca să pună 
întrebări fără ca el să se simtă ca un amator. 

— Maximum două ore, spuse Goli. 

— Așadar, a fost ţinută în mașină? spuse Ylva. Mai mult de 
douăzeci și patru de ore? 

— Ne vom întoarce la asta mai târziu, spuse Munch, dând din 
cap spre Anette Goli. 

— Așadar, continuă Goli, Vivian dispare joi după-amiază. 
Conform Kripos, se pare că a plecat grăbită de acasă. Nu și-a 
luat telefonul mobil. Laptopul a fost lăsat deschis pe măsuţa de 
cafea. Era mâncare în cuptor. Se pare că își pregătea cina, dar, 
brusc, își pune haina, iese pe casa scării, încuie ușa și iese 
calmă din bloc. 

— Ce? spuse Curry, incapabil să se stăpânească. Pleacă 
grăbită din apartament, fără să ia nimic, dar iese calmă din 
bloc? 

— Alt amănunt care merită notat e că am găsit medicamente 
pe reţetă în apartamentul ei, continuă Goli. După cum știți cu 
toții până acum, am găsit antidepresive și sedative. Acestea 
sugerează că Vivian era nefericită. Am luat legătura cu medicul 


VP - 61 


ei de familie și cu psihiatrul, și lucrăm în prezent la accesarea 
fișelor ei medicale. 

— Mulţumesc, Anette, spuse Munch în timp ce Goli se așeză. 

— Raymond Greger, spuse Ludvig Grønlie, ridicându-se în 
picioare. Un ciudat. Am găsit foarte puţine despre el. Nici poliţia 
din Boda nu spune prea multe și e clar că avocaţii au fost 
implicaţi și se pare că au fost ameninţaţi cu ceva. Chiar și așa, 
cazul împotriva lui de acum câţiva ani, în care două fetițe au 
dispărut, nu arată a ceva pentru care îl putem aduce aici sau 
ceva care ne-ar ajuta în vreun fel. Cu toate astea, asta e tot ce 
avem. Are patruzeci și opt de ani. E singur. Fără copii. Lucrează 
ca profesor la Școala Hedrum, lângă Larvik și, în prezent, e în 
concediu medical pentru... 

Grønlie își puse ochelarii și răsfoi documentele. 

— Ei bine, nu cred că am aflat de ce, dar, în orice caz, vrem 
să vorbim cu el. Poliţia din Larvik îl caută și le-am transmis clar 
că el e prioritatea numărul unu acum. 

— Telefonul lui mobil? spuse Gabriel, deschizându-și gura 
pentru prima dată. 

— Conform Telenor, e închis de joi, spuse Grønlie, așezându- 
se din nou. 

— Era ceva pe telefonul ei mobil? voi Ylva să știe. 

— Nu conform documentelor care mi s-au dat, spuse Gabriel. 
Nu a ţinut legătura cu unchiul ei. Cât despre Facebook, nu, nu 
erau prieteni nici acolo. Nimic nu indică vreo legătură între ei. 

— Așa cum tocmai a spus Grønlie, Raymond Greger, confirmă 
Munch, e prioritatea noastră absolută acum. Poliţia din Larvik îl 
caută și vom spori căutarea lui peste noapte dacă nu va fi găsit. 
Mia? 

— Câteva lucruri. Mia merse până la ecran. 

Dădu din cap spre Munch. Apăru o nouă fotografie pe ecran, 
una pe care Gabriel nu o mai văzuse până atunci. 

— Acesta a fost zgâriat pe lentila aparatului foto. 

— Ce e? întrebă Ylva, împingându-și ochelarii mai sus pe nas. 

— Un număr. Numărul patru. Mia dădu din cap din nou spre 
Munch, care făcu click pe altă imagine. De data asta, putură să 
îl vadă mai clar. 

— La început, am crezut că treaba asta cu aparatul foto 
însemna că, ei bine, că ucigașul a fotografiat crima. Că acesta 


VP - 62 


era stilul lui. Că voia o înregistrare vizuală. Dar acum nu mai 
sunt atât de sigură. 

— Știm că e un bărbat? o întrerupse Curry. 

— Urmele din jurul trepiedului au mărimea 43, spuse Mia cu 
calm. 

— Dacă era o femeie care purta pantofi bărbătești? 

— Atunci urmele ar fi fost mai adânci în mijloc și mai puţin 
adânci la margini. 

Altă fotografie. 

De data asta, era pagina din carte. 

— Observaţi că numărul paginii de aici a fost răzuit, continuă 
Mia. Ne spune că acest număr nu e important. 

— Ce...? începu Ylva, dar Mia o ignoră și îi făcu semn lui 
Munch să dea click din nou. 

— „Acum ajung la ce e rău” spuse Mia, citând din carte și 
indicând pagina de pe ecran. „Nu suport să mă gândesc la asta. 
Și totuși, nu pot să nu mă gândesc la asta.” E din Fratii Inimă- 
de-Leu. E fratele mai tânăr, Karl Lion, vorbind despre incendiu. 
Karl e bolnav și are nevoie de ajutor, iar eroul, fratele lui mai 
mare, Jonathan, își sacrifică viața ca fratele mai mic să poată 
trăi. După aceea, toată lumea își dorește ca el să fi murit în locul 
lui. 

Se făcu liniște în cameră. 

— Așa că avem numărul patru, continuă Mia. Acesta e primul 
indiciu. Apoi avem această pagină din carte, care e al doilea. De 
aici trebuie să începem. 

— Dar... interveni Ylva din nou și fu întreruptă a doua oară. 

— Apoi trebuie să ne uităm la asta, spuse Mia. Cred că e 
foarte importantă. Inregistrarea video de la camera de 
supraveghere pe care urmează să o vedem ne-o arată pe Vivian 
plecând din apartamentul ei joia trecută. Acum fiți atenți la 
mersul ei. Am cunoscut multe dansatoare. Sunt flexibile, se 
mișcă precum pisicile, își controlează fiecare mușchi din corp. 

— Care e ideea ta? spuse Curry. 

— Femeia asta nu e o dansatoare, spuse Mia încet, dând din 
cap spre Munch, care apăsă pe telecomandă. 

— Femeia asta nu e adevărata Vivian Berg. 


VP - 63 


Capitolul 16 


Kurt Wang nu mai auzise niciodată o voce ca a ei. 
Înregistrată, da, dar niciodată în viaţa reală. Billie Holiday. 
Radka Toneff. Amy Winehouse, poate. Când fata mignonă și 
zâmbitoare, cu părul lung și roșcat, merse până la microfon și 
vocea ei blândă umplu spaţiul larg, care era folosit și pe post de 
sală de repetiţii, fu ca și cum timpul ar fi stat în loc. Ca și cum 
norii ar fi dispărut. Ca și cum iarna rece s-ar fi transformat în 
vară. Ca și cum lumea de afară nu ar fi existat. Kurt nu știa dacă 
era îndrăgostit de vocea ei sau de ea. 

Ea. Ea. Ea. Bineînțeles că era ea. Nu putea dormi. Nu putea 
respira. De-abia își putea ridica saxofonul la gură. 

Cvartetul Nina Wilkins. 

Se întâlniseră la cursul de jazz din Trondheim, cel mai bun 
conservator din Norvegia pentru pregătirea muzicienilor de 
acest calibru. El fusese admis la prima încercare. Câţi 
saxofoniști încercaseră să fie admiși? Mulţi. Într-adevăr, foarte 
mulţi. Și cine fusese admis imediat? Cine fusese cel mai bun la 
toate cele trei audiții, aproape ovaţionat în picioare? El. Kurt 
Wang. Băiatul înalt, slab și timid din Manglerud, Oslo, unde 
băieţii sunt băieți doar dacă joacă hochei. La naiba, ar fi trebuit 
să meargă ţanţoș ca un păun! Nu ar fi trebuit să-i pese deo 
cântăreaţă de jazz pe jumătate suedeză - erau foarte multe în 
Trondheim; fete fermecătoare și incredibil de talentate care 
cântau dar nu, ea era diferită. Prima dată când Nina Wilkins își 
deschisese gura, i se înmuiaseră genunchii și se simţise ca un 
căţeluș de atunci. Nu, nu un câine, la naiba, nu - încă era un 
bărbat independent -, dar fermecat. Incapabil să gândească 
limpede. 

Ea sugerase ca toată trupa să se mute în Oslo, iar el dăduse 
din cap și îi răspunse: 

— Da, cum spui tu, Nina. 

Chiar dacă îi plăcuse să trăiască în Trondheim. Apartamentul 
lui din Mollenberg. Barurile: Cele Nouă Muze. Antikvariatul. 
Rampa. Trondheim era un oraș minunat cu o scenă de jazz 
nebunească și plină de inspirație. 

Ea îi sugerase să îl înlocuiască pe Mulle cu alt toboșar, un 
portughez de care nici nu auzise. 


VP - 64 


— Da, da, bineînțeles, Nina, cum spui tu. 

Deși el și Mulle cântaseră întotdeauna impreună. Erau ca 
niște gemeni; improvizau ca și cum ar fi fost două capete pe 
același corp. 

Apoi îi sugerase să înceapă să cânte la saxofon mai mult în 
stil sopran, să lase deoparte tenorul deocamdată, să urce cu o 
octavă sau două; mai ușor, mai fragil, mai frenetic, cum făcuse 
John Coltrane la sfârșitul perioadei Miles Davies. 

— Absolut. Cum zici tu, Nina. Bineînţeles că putea să cânte în 
stil sopran; de fapt, întotdeauna își dorise să facă asta, nu-i așa? 

Nu, mama lui dorise asta. Jan Garbarek pe vinil, în camera de 
Zi din Manglerud, chiar dacă el intotdeauna preferase plinătatea 
tenorului. 

Nu, era destul, trebuia să pună piciorul în prag. Trebuia să 
înceteze. Cvartetul Nina Wilkins. Nina. Nina. Nina. Vocea ei îi 
suna în cap. Oriunde era. 

Cu siguranță, apoi portughezul venise în Oslo. Noul lor 
toboșar. Bun, absolut, nu asta era problema. Teoretic. Moale. 
Avea muzica în fiecare parte a corpului, dar era mai bun decât 
Mulle? Nu, nu credea asta. O, ce prost fusese. Ar fi trebuit să 
vadă asta de la kilometri depărtare. Nina și toboșarul portughez. 
Se îmbrăţișau pe canapea. Se sărutau pasional în timpul 
repetiţiilor. Mergeau ţinându-se de mână pe stradă în drum spre 
Blă. 

Ar fi trebuit să plece atunci. Să spună că era destul. 
Bineînţeles că ar fi trebuit să o facă. Dacă ar fi fost destul de 
bărbat. Dar cum putea fi? 

Vocea aceea. 

Uau, ce voce. 

Ca mierea și șmirghelul. 

Ca răspunsul la un secret. 

De fiecare dată când își deschidea gura. 

Așa că el rămăsese. 

Idiotul. 

Cvartetul Nina Wilkins. 

Din fericire, avusese succes. Festivalul de Jazz Vossa de anul 
trecut. Cântaseră pe una dintre scenele mai mici, dar primiseră 
cele mai bune recenzii dintre toți. Localnicii înnebuniseră. Apoi 
Festivalul de Jazz Kongsberg. La fel. Toate biletele fură vândute. 
Oamenii se bătură pentru bilete. Plănuiseră să cânte doar două 


VP - 65 


seturi, dar publicul nu îi lăsase să plece de pe scenă. Extaz total. 
Scuipase sânge, nu mai putuse să-și simtă buzele câteva zile, 
dar meritase. Bineînțeles că da. lar acum aveau să cânte în 
Molde. Cel mai prestigios festival din Norvegia. Și nu pe una 
dintre scenele mici, o, nu, ci chiar în Catedrala din Molde. Dacă 
mama lui ar mai fi fost în viaţă, ar fi fost foarte mândră de el. 

— Nu mă simt bine azi, se bâlbâi Nina și plecă de lângă 
microfon. 

Își strânse gâtul, aruncă o privire pe furiș, spre tobe, și primi 
un răspuns sub forma unui dat din cap complice. 

Din nou. 

Se întâmpla tot mai mult, iar lui nu-i plăcea asta. 

Billie Holiday o făcuse. 

La fel și Charlie Parker. 

Coltrane. 

Miles. 

Ce fel de argument era ăsta? 

— Nu e ca și cum ne injectăm, Kurt. Care naiba e problema 
ta? 

Nu era cantitatea sau frecvenţa. 

Sau dacă era injectată sau fumată. 

Da, era îndrăgostit. 

Da, ea avea vocea unui înger. 

Dar heroină? 

La naiba, nu. 

Nici măcar nu suporta să fie în aceeași cameră cu ei. 
Întotdeauna pleca atunci când ei se drogau. Și se întorcea la 
privirile lor rătăcite, la zâmbetele lor stupefiate. Și nu cântau 
mai bine, deși credeau că o faceau. Doar se simțeau mai bine. 
Asta era singura schimbare: heroina nu avea nicio legătură cu 
muzica pe care o scoteau. Îi prefera vocea când era trează. lar 
toboșarul portughez? O, mai bine nu îl provoca. Intotdeauna era 
cu jumătate de măsură în urmă. Sau cu un sfert de măsură 
înainte. 

Nu, nu mai suporta. 

După Molde. 

Atât, dar nu mai mult. 

Avea alte proiecte. 

Multe, de fapt. 

Până la urmă, el era Kurt Wang. 


VP - 66 


Stătea pe hol, în fața oglinzii, după ce Nina și toboșarul 
portughez intrară pe furiș în bucătărie, ţinându-se de mână, cu 
gura ei chicotind lângă obrazul lui. Se cercetă, dădu din cap și își 
legă fularul în jurul gâtului. Ce mizerie. Afară era o seară rece, 
dar nu suporta mirosul. Heroină arsă și staniol. Era să vomite 
prima dată când toboșarul aprinsese bricheta sub grămăjoara 
maro din staniol. 

Destul. 

Își aprinse o ţigară și simţi că, de data asta, chiar se hotărâse. 
Suportase destul. Gata. Păcat de voce. Și de dragostea lui. Avea 
să treacă, nu-i așa? Peste cinci ani? Cu siguranță, avea să 
treacă, în cele din urmă! Avea să termine repetiţia asta, apoi să- 
| sune pe Mulle. Să înceapă trioul din nou. Asta dacă Mulle i-ar fi 
răspuns la telefon. Patru luni fără niciun cuvânt. Nu îl învinuia. 
Bineînţeles că nu. 

Nina. Nina. Nina. 

Prietenul lui ieșise repede din sala de repetiţii, practic, cu 
spume la gură. 

Doamne, era frig. Și întuneric. Nu trebuia să fie primăvară 
acum? Kurt Wang își trase puloverul mai mult peste degete și își 
aruncă ţigara pe asfalt în timp ce o siluetă apăru brusc în faţa 
lui. 

— Pardon? Nu cumva ești... Kurt Wang? 

Un tânăr cam de aceeași vârstă stătea înaintea lui, cu faţa 
ascunsă sub gluga mare a gecii. 

— Da? spuse Kurt, scoțându-și pachetul de ţigări din 
buzunarul gecii ca să își mai aprindă o ţigară. 

De unde-i știa tipul ăsta numele? 

Era un fan? 

Zâmbi și se simţi flatat, deși hotărâse cu mult timp în urmă să 
nu îi pese de asemenea lucruri. 

Muzica era pe primul loc. 

— Unde e saxofonul tău? întrebă bărbatul de sub glugă, 
uitându-se curios la el. 

— Ce vorbești? Kurt zâmbi. 

Clar, era un fan. Nu ar fi trebuit să fie încântat, bineînţeles, 
dar îi făcea bine să fie recunoscut. Pe stradă. Măcar făcuse ceva 
bun. Nu, nu exista cale de întoarcere; se hotărâse. O simţea 
acum. 

Gata. 


VP - 67 


— E la etaj, în sala de repetiţii, spuse Kurt, încă zâmbind. Vrei 
un autograf? Scuze, sunt cam ocupat, așa că dacă... 

— E în ordine. Am unul pe care îl putem folosi, spuse vocea de 
sub glugă. 

— Despre ce vorbești? 

Nu ajunse mai departe. 

Kurt simţi ceva umed pe faţă. 

— Nu e nimic personal, spuse vocea care, după câteva 
secunde, păru să se audă de departe. 

„Ce naiba...?" 

Kurt își văzu ţigara clar, dar nu mai era în mâna lui. 

Îi crescuseră aripi și zbura până la etajul trei. Încă ardea. Bătu 
la fereastră și fu lăsată în bucătărie, unde se amestecă cu 
staniolul și deveni o pipă origami care arăta ca o pasăre colibri 
într-un copac plin de miere și șmirghel înainte să înceapă să 
cânte cât putea de tare. 

Cu niște buze care vorbeau portugheza. 


VP - 68 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 17 


Munch fu trezit de telefonul lui mobil și se întrebă unde era. 
Pentru scurt timp, își imagină că era din nou în vechea lui casă 
din Røa, dar își dădu seama, în scurt timp, că fusese doar un vis. 
Adormise pe canapeaua din apartamentul lui, complet îmbrăcat. 
Plecase târziu de la birou; nici măcar nu avusese energie să 
meargă până în pat. Ceasul de pe perete, de deasupra tejghelei 
din bucătărie, arăta șapte și un sfert. Câte ore reușise să 
doarmă? Trei? Telefonul lui mobil încetase să sune, doar ca să 
înceapă din nou. Pe ecran scria Anette Goli. Munch se ridică, 
încă pe jumătate adormit, și apăsă pe butonul verde ca să 
răspundă la apel. 

— Ești treaz? 

— Nu prea. Munch tuși. 

Își întinse mâna după ţigările de pe masă, dar apoi îşi aminti 
promisiunea pe care și-o făcuse. 

Fără fumat înainte de micul dejun. 

Renunţase la ideea de a se lăsa de ele, dar măcar putea 
încerca să le reducă. 

— Am vorbit cu Wolfgang Ritter. Poate să te vadă azi, 
preferabil devreme. 

Anette Goli vorbea ca și cum ar fi fost trează de multă vreme. 

— Bine. Munch dădu din cap, frecându-și ochii de somn. 

— Am Sunat-o pe Mia. E pregătită. Apropo, am primit vești de 
la Mikkelson. 

— Continuă. 

— Putem aduce cât de mulţi oameni vrem. Pare ciudat de 
dornic să ne dea orice vrem. 

— Super, spuse Munch, începând să se trezească. Dă-i lui 
Curry oamenii de care are nevoie ca să cerceteze clădirea în 
care a locuit Vivian Berg. Să bată la fiecare ușă. Știu că cei de la 
Kripos și-au făcut turele, dar vreau să vorbim din nou cu toti, 
bine? 


VP - 69 


— Așa o să facem. ȘI Lillian Lund vrea să vorbească cu tine. 
Poţi s-o suni, te rog? 

— Am s-o fac. Ești la birou? 

— Da. N-am ajuns acasă azi-noapte. 

— Ajung acolo imediat. 

Detectivul gras își întinse braţele spre tavan. Canapeaua era 
prea tare. Îl durea tot corpul. Trebuia să încerce să ajungă în 
pat. Asta a fost o greșeală de începător. Un caz nou, lucra 24/7, 
uita să doarmă, uita să mănânce - ar fi trebuit să știe mai bine. 
Aceste cazuri erau rareori un sprint; aproape întotdeauna erau 
un maraton. 

Avu timp să facă un duș și tocmai se îmbrăcase cu haine 
curate, când îi sună mobilul din nou. Munch fu surprins când 
văzu cine era. 

Miriam? 

Se simţi cuprins din nou de îngrijorarea paternă instinctivă. 
Acea mică senzație întunecată de groază dinăuntrul lui care 
refuza să dispară complet. 

Așa devreme? 

Se întâmplase ceva? 

— Bună, Miriam. Deja te-ai trezit? Ce mai faci? 

Așteptă rabdător ca ea să-i răspundă. Ştia că avea nevoie de 
timp ca să pronunţe cuvintele, să le scoată corect din gură. 

— S-sunt... bine, tati. Ș-și tu? 

— Grozav, spuse Munch, întinzându-și mâna după o ţigară. 
Avea nevoie să ţină ceva. 

Era foarte mândru de ea și îl durea să o audă cum se bâlbâia. 
Luptase cu mult curaj împotriva rănilor ei - tipic pentru ea, fata 
încăpăţânată care nu ar fi recunoscut niciodată cât de greu era 
ceva. Și era o mare ușurare să o audă spunând „tati” din nou. 
Trecuseră prea mulţi ani cu ură între ei, ani în care ea de-abia 
vorbise cu el. Ura îi mocnise în priviri în rarele ocazii în care se 
întâlniseră. Fusese atât de rău, că aproape hotărâse că el nu 
mai avea să o vadă niciodată pe nepoata lui. Acea perioadă 
trecuse. Slavă Domnului. Și nu putea fi mai fericit pentru asta. 
Dar să o asculte bâlbâindu-se așa? Trebuise să se pregătească. 

— Ai reușit să faci exerciţiile fizice de ieri? 

— Ki-kinoterapeuta... a venit aici. U-unele bune, cred. B- 
brațele un pic grele, dar p-picioarele sunt mult mai p... 
puternice. 


VP - 70 


— E minunat, spuse Munch. Foarte bine, Miriam. Astea sunt 
vești grozave. Micuța Marion e acolo? 

— D... doarme, se bâlbâi fiica lui. 

Munch era conștient de efortul pe care îl făcea ca să 
vorbească. Cel mai mult își dorea ca ea să închidă ca să se 
odihnească, dar era clar că avea să-i spună ceva, așa că o lăsă 
să continue. 

— A... a spus că îi cumperi un... c-cal. 

— Da, am promis, dar e un cal pentru păpușa ei, spuse Munch 
repede. _ 

— N... Nu... nu trebuie s-o răsfeți așa, bine? In-încerc să o 
cresc să nu fie atât de... atât de... 

— Îmi pare rău. Munch o întrerupse ca ea să nu-și risipească 
inutil energia. 

— D... da, e destul de important... 

— Bineînţeles, Miriam. Am să mă abţin, promit. Doar că știi că 
nu pot să spun nu. 

Miriam chicoti încet. Asta îi bucură inima. Munch zâmbi și își 
aprinse ţigara. 

— B... bine, continuă fiica lui. D-dar nu de-asta te-am sunat. 

— Nu? 

Munch primi alt apel. Ludvig Grønlie. Din fericire, învățase 
cum să le respingă fără să întrerupă convorbirea la care deja 
participa. Holger Munch era de modă veche și nu își luase un 
smartphone până când nu fusese nevoit să o facă. 

— Am... am hotărât să mă mărit, spuse Miriam cu calm. 

— Ce-ai spus? Ș 

— Mă mărit, spuse Miriam, mai clar de data asta. In vara asta. 

Miriam fusese logodită cândva cu un doctor din Sandefjord, 
care era tatăl nepoatei lui, Marion. Văzută din afară, relaţia 
păruse bună, deși Munch nu ar fi putut spune mai mult despre 
ea; nu îl cunoscuse prea bine pe tipul acela. Se despărțiseră și 
Marion locuia alternativ cu fiecare din părinţii ei. Munch fusese 
împotriva acestui aranjament, nu voise ca fetița să aibă două 
case, dar pe nepoata lui nu păruse să o deranjeze asta. 

— O, bunicule, toată lumea are două case acum, nu stiai? 

Un copil precoce de șase ani, evident, la fel cum fusese și 
mama ei. 

— Nu, nu știam asta, Marion. 


VP -71 


— E normal acum, bunicule, pentru că așa ai două zile de 
naștere și primești de două ori mai multe cadouri de Crăciun, și 
e ceva hotărât de rege. 

— Chiar așa? Ce rege bun. 

— Da, e bun, nu-i așa? Și, când e în palatul lui, se ridică 
steagul ca toată lumea să vadă că e acasă și nu în cabana lui. 

— Ce să vezi? Ce deștept. 

— Da, regele e deștept. Nu are o slujbă, doar face semn cu 
mâna de la balcon și salută oamenii. Te rog, bunicule, pot să am 
un cal? 

— Un cal? De ce ai vrea un cal? 

— Nu pentru mine, bunicule! Pentru Barbie, pentru că nu 
poate purta haine de călărie și să nu aibă un cal, nu-i așa? 

— Nu, bineînţeles că nu. Înţeleg. 

— N... nu-ţi cer permisiunea, tati. Doar te anunț, bine? 

In ciuda leziunilor ei aproape fatale, personalitatea fiicei lui nu 
se schimbase. Nimeni nu putea să-i spună ce să facă. 

— Bineînţeles. Munch tuși. Și cine €...? _ 

— D... de-asta am sunat. V... vreau să-l întâlneşti. II cheamă 
Ziggy și mă face foarte fericită. 

Munch putea auzi că fiica lui aproape că rămase fără 
răsuflare. 

— Felicitări, Miriam. Deja de-abia aștept. 

— Da? 

— Bineînţeles. Vei purta o rochie albă? Am să te conduc până 
la altar? 

Fiica lui chicoti. 

— V-va trebui să vedem. N... ne-am gândit că am putea să o 
facem acasă, în grădină. 

— Am să te conduc până la altar oriunde ar fi, Miriam. 

Urmă o tăcere la telefon. 

— Multumesc, tati. A... apreciez asta, spuse fiica lui încet, în 
cele din urmă. 

— Acum odihnește-te, bine? 

— Bine. 

— De-abia aștept să-l întâlnesc pe Ziggy al tău. Voi veni să te 
vizitez cât de repede pot. Sunt cam ocupat acum, dar peste 
câteva zile, bine? 

— Bine, tati. A... ai grijă. 

— Și tu, Miriam. 


VP- 72 


Munch tocmai terminase convorbirea când telefonul lui mobil 
sună din nou. 

— Eşti acasă? 

— Da? 

— Ce-ar fi să mergem cu maşina până acolo Împreună? 

— Bine, spuse Munch. Vii până la mine? 

— Ajung în zece minute, spuse Mia și închise. 


Capitolul 18 


Samantha Berg, în vârstă de treizeci și șase de ani, visase că 
se măritase. Visul fusese atât de minunat că, atunci când se 
trezi și își dădu seama că încă era în patul ei și era tot singură, 
fu tentată să mai ia un somnifer. Își închise ochii. Se târî din nou 
pe sub plapuma ei caldă. „Întoarce-te acolo. Pe plaja albă.” 

O, cât de perfect fusese totul. Așa cum și-o imaginase 
întotdeauna. Desculţă pe nisip. Cu rochie albă. Voalul îi flutura în 
vânt. Muzică de fundal. O arcadă de flori așa cum văzuse în 
filmele americane. lar el stătuse sub ea. Prinţul ei. Samantha nu 
știa cine fusese de data asta, dar semănase un pic cu Brad Pitt. 
Evident, era mult mai tânăr și îmbrăcat elegant, cu ochi albaștri 
care sclipeau în timp ce o aștepta. Cu inelele în mână. O, cum 
se uitaseră la ea toţi oaspeţii - cu priviri admirative și invidioase. 
Familia și prietenii lui, pe o parte; familia și prietenii ei, pe 
cealaltă. Și Laila Bekkevâg fusese acolo, femeia aceea 
îngrozitoare, vechea ei prietenă din școală, care întotdeauna 
posta poze cu viaţa ei de familie perfectă pe Facebook și îi 
punea sare pe rană când se întâlneau. 

— Samantha, încă ești singură? O, biata de tine, trebuie să fie 
îngrozitor, întotdeauna ţi-ai dorit un soț și o familie. Ei bine, 
măcar ai o pisică. 

Ceilalţi din cercul ei de prieteni nu erau atât de lipsiţi de tact, 
dar putea să o vadă și în ochii lor. 

Mila. Le părea rău pentru ea. 

O, cu siguranță avea să vină şi rândul ei în curând. Până la 
urmă, nu cerea mult de la viață. 


VP-73 


Preotul fusese un bătrân care îi amintise puţin de bunicul ei, 
cu o voce gravă, o barbă mare, albă, și un zâmbet care se 
întindea la infinit. 

„— Samantha, îl iei pe acest bărbat ca sot legitim, să îl ai și 
să-l păstrezi începând de azi pe viitor, la bine și la greu, la boală 
și la sănătate, să îl iubeşti și prețuiești, până ce moartea vă va 
despărți?" 

Își dorise să strige tare. „Da, da, da!” Dar se controlase, 
bineînţeles, doar roșise puţin și șoptise „da”, așa cum trebuia să 
facă o tânără. Îi făcu cu ochiul, discret și seducător, în timp ce el 
îi puse un inel cu diamant pe degetul ei subţire. Işi închise ochii 
în timp ce el se aplecă înainte, prin aerul răcoros de vară, să o 
sărute. O, ce minunat fusese. Cât de cald își simţise corpul când 
el o îmbrăţișă cu braţele lui puternice și își lipi buzele de ale ei. 

Plăcile de pe podeaua din baie, reci ca gheaţa, o treziseră 
când deschisese dulapul ca să ia cutia albă cu somnifere. Visul 
se evaporă. Nu ar mai fi putut să se întoarcă la el, oricât de mult 
ar fi încercat, așa că puse pastilele înapoi și merse încet în 
bucătărie, să își pregătească micul dejun, ca de obicei. 

Era plictisitoare? 

De-asta nu o voia nimeni? 

Făcea aceleași lucruri în fiecare zi, asta era adevărat, dar ce 
era greșit în asta? Îi plăcea rutina ei. Îi făcea viața mai simplă. 
Zilele treceau mai ușor când avea un plan. Se trezea la șapte și 
jumătate, când se declanșa alarma. Mergea în bucătărie și 
pornea radioul. Făcea micul dejun, de obicei, pâine crocantă 
pentru ea și ton pentru Rebekka, pisica ei. Apoi făcea duș și, 
după aceea, când se usca bine, mergea în dormitor ca să se 
îmbrace. Nimic extravagant, totuși, ceva prezentabil. Ea vindea 
rochiile, nu se mărita, așa că trebuia să se integreze în peisaj. 
Nu trebuia să iasă în evidenţă ca cineva care încerca să 
concureze cu clientele, cu toate acestea, trebuia să emane bun 
gust și eleganţă. Nu era ușor, bineînţeles, cu bugetul ei redus, 
dar reușea cumva. Nu fuseseră plângeri la analizele 
performanţei ei din ultima vreme, iar ea vedea asta ca pe un 
semn bun. 

Wedding Dresses Limited, în Prinsensgate. 

Acolo lucra. 

Își auzise prietenele șoptind despre asta ultima dată când 
ieșiseră împreună, Laila Bekkevâg aplecându-se ușor înainte cu 


VP - 74 


zâmbetul ei dezgustător în timp ce Samantha se întorcea cu 
băuturile lor de la bar. 

— Vinde rochii de mireasă, dar întotdeauna e domnișoară de 
onoare, niciodată mireasă. Nu e asta o ironie a sorții? 

— E adevărat că el e la închisoare? 

— Cine? 

— Tipul cu care a fost logodită, într-un fel. 

— Doamne, cât ghinion are. 

Samantha Berg cobori din metrou la Jernbanetorget, 
întrebându-se dacă ar fi trebuit să-și reactiveze profilul de 
întâlniri de pe Mateplassen. Încercase Tinder, dar sigur nu era 
pentru ea. Nu avusese multe potriviri și puţinele pe care le 
avusese erau - ei bine, ca să fie sinceră, acei bărbaţi voiau un 
singur lucru. 

Ghinion. 

Poate că fusese doar ghinionistă până atunci? 

Samantha băgă cheia în broască și opri alarma. O lume de 
rochii de mireasă. O simţea acum: își iubea slujba; chiar o iubea. 
Prietenele ei puteau spune ce voiau. li plăcea să se plimbe prin 
acele camere frumoase toată ziua, înconjurată de acele rochii 
minunate. Da, păcat că încă nu îi venise și ei rândul. Dar avea 
să vină și vremea ei; avea să vină. Era doar o chestiune de 
răbdare. 

Poate ar fi trebuit să posteze niște poze noi cu ea data 
viitoare? Își făcuse câteva în Parcul Frogner într-o zi, când o 
plimbase pe Rebekka. Nu îi arătau tot corpul și erau destul de 
drăguţe. Nu trebuia să renunţe. Cine îndrăznește câștigă. 
Norocul e de partea celor curajoși. Nu așa erau zicalele? 

Zâmbi pentru sine, își agăţă haina în cuierul din spate și intră 
în magazin în timp ce sună clopoțelul de deasupra ușii. Prima 
clientă din acea zi. Intră o tânără, cu părul blond sub o șapcă 
verde. Altă viitoare mireasă. Samantha se simţi fericită doar 
gândindu-se la asta. 

— Bună ziua, cum pot să v-ajut? 

Tânăra o privi speriată de sub borul șepcii. 

— Păi, chestia e că am nevoie de o rochie de mireasă. 

— Atunci aţi venit la locul potrivit. Aveţi ceva anume în minte? 
Fata continuă să stea acolo, părând mai degrabă rătăcită. 

Întotdeauna erau așa. 


VP -75 


O grămadă de alegeri. Bineînţeles că era greu. Avea să se 
chinuie. 

— Una care să coste cam zece mii? spuse fata. 

Samantha zâmbi din nou. Nu era ceva neobișnuit să înceapă 
cu acel preț și ea înţelegea. Văzuse destule capete aplecate și 
fețe dezamăgite când o femeie se întorcea în cabina de probă 
după ce aflase cât costa rochia visurilor ei. 

— Asta ar trebui să vă ofere destul de multe opţiuni. Aveţi un 
anumit model în minte? Clasic? Mai modern? Tocmai am primit 
unele nou-nouțe de la Rosa Clara, care, personal, mi se par 
fantastice. Tradiţionale, dar senzaţionale. Linii foarte curate. 
Întotdeauna am spus-o și întotdeauna am s-o spun: cele mai 
frumoase rochii de mireasă vin din Spania. V-ar plăcea ceva de 
genul acesta? 

Samantha o ghidă pe tânără prin raionul Rosa Clara și alese o 
rochie de pe suport. 

— Chiar îmi place asta. E... 

— Da, e grozavă. O iau. 

Fata cu șapca verde de baseball dădu repede din cap și 
continuă să se uite pe fereastră. 

Ce era cu părul ei? 

Arăta foarte ciudat. 

— Nu vreţi s-o probaţi mai întâi? 

— Nu, asta nu va fi necesar. 

Era o perucă? 

— Sunteţi sigură? Vreau să spun, nu e important să... 

— O iau, spuse fata din nou. Cât costă? 

— Asta costă opt mii patru sute de coroane și croitorul vă va 
cere o mie șase sute. Poate părea mult, dar e important să vi se 
potrivească perfect în ziua cea mare. Nu credeţi? 

— O iau. 

— Foarte bine, spuse Samantha, tușind încet. Cu siguranţă, 
arată ca și cum vi s-ar potrivi. Evident, ar fi mai bine să o 
încercați. Cabinele de probă sunt acolo și m-aș bucura să vă 
ajut. 

— Cât aţi spus? 

Fata cu perucă deja mersese la casa de marcat. 

— Opt mii patru sute. Dar, cum am spus... 

— Banii gheaţă sunt buni? 

— Ce-aţi spus? 


VP - 76 


— Bani gheaţa? 

Fata se uită direct la ea. Samantha văzuse foarte mulți ochi 
acolo, ochi sclipind de bucurie și nerăbdare, dar niciodată nu 
văzuse o privire ca aceasta. 

Tânăra părea aproape speriată. 

— Așadar, vreţi doar să v-o pun într-o pungă așa cum e? 

— Da, ar fi grozav, spuse fata și își băgă mâna în poșetă. 

Scoase un plic plin de bancnote. Le numără cu mâini 
tremurânde și le puse pe tejghea. 

— Pot să vă notez numele? 

— Nu, spuse fata. 

— În caz că... 

— E în ordine, spuse fata în timp ce luă punga mare și albă de 
la Samantha. 

— Sunteţi binevenită să vă întoarceţi dacă aveţi nevoie de 
ceva, bine? Cum am spus, ne bucurăm să ajutăm cu ajustarea, 
dacă trebuie modificată. 

Se opri pentru că vorbea singură. Fata cu șapcă verde de 
baseball deja ieșise din magazin. 

Samantha dădu din cap. Cumpărarea unei rochii de mireasă 
era un eveniment important și femeia nici măcar nu clipise la 
auzul prețului. Unii oameni. Oftă, merse în camera din spate și 
își turnă o cafea. 

Ar fi trebuit să o facă? Acum? 

Să îşi creeze un nou profil? 

Nu trebuia să fie pe mobil sau pe laptop în timpul orelor de 
lucru - erau destul de stricţi în legătură cu asta -, dar haide, 
tocmai vânduse o rochie. 

Și era doar zece și un sfert. 

Și o Rosa Clara. În prima oră. 

La naiba, ce era rău în asta? 

Samantha își scoate telefonul mobil din geantă, se întoarse la 
tejghea, zâmbi și începu să se gândească la cum să se prezinte 
de data asta. 


VP - 77 


Capitolul 19 


Spitalul de psihiatrie Blakstad. Un monument galben, aflat la 
o jumătate de oră de mers cu mașina de Oslo, înconjurat de 
copaci și un parc, și la malul unui mare lac. Demult, în altă viaţă, 
Mia fusese într-un pub și auzise o conversaţie de la o masă 
învecinată. 

— De ce nebunii primesc întotdeauna cele mai bune priveliști? 
Vreau să spun, nu contează unde mergi, e la fel în toată 
Norvegia. Bergen. Trondheim. Aici în Oslo. Locaţii excelente. Nu 
că ei ar da doi bani pe ele - de ce ar face-o? Ei au luat-o razna. A 
trebuit să fie închiși. Sigur nu contează unde sunt. Imaginează-ți 
ce-am putea face noi cu acele terenuri. 

In timp ce Mia cobori din mașină și îl urmă pe Munch spre 
clădirea impozantă, nu se putu abţine să nu se gândească la 
faptul că poate aveau dreptate. Spitalul de psihiatrie Blakstad 
era o locaţie demnă de membrii familiei regale. 

— Așadar, e consultant aici, dar are și un cabinet privat în 
centrul Osloului? spuse Munch, aruncându-și ţigara. 

— Nu e nimic neobișnuit în asta, nu-i așa? 

— Poate că nu. 

— Vivian Berg a fost pacientă aici? spuse Mia, în timp ce se 
apropiară de clădirea magnifică. 

— Din câte am înțeles, nu. A fost una dintre pacientele lui la 
privat. Câţi bani crezi că fac oamenii ăștia? 

— La ce te referi? 

— Deja sunt plătiţi de stat. Directorul unui asemenea loc, și cu 
un cabinet privat pe deasupra? E legal? Adică, evident că e, dar 
chiar și-așa. 

Dădu din cap și își băgă mâna în paltonul lui de lână ca să își 
mai scoată o ţigară. Se răzgândi la jumătatea drumului și își 
puse ţigările înapoi în buzunar. Un îngrijitor cu o coadă de cal 
subţire și un card de personal la gât îi lăsă să intre în clădirea 
mare. 

Mia își imaginase un stereotip de psihiatru german, înalt, 
bărbos, cu ochelari, sacou de tweed și fumând din pipă, dar 
Wolfgang Ritter nu arăta deloc așa cum sugera numele lui. 
Bărbatul de dincolo de birou era slab ca un băț, cu maniere 
feminine și vorbea atât de încet, că Mia trebuise să se aplece 


VP - 78 


înainte ca să-l audă. Psihiatrul purta o maletă maro care ar fi 
putut fi veche de treizeci de ani, iar restul hainelor lui și camera, 
în general, îi transmiteau că acesta era un bărbat mai preocupat 
de chestiunile spirituale decât de bunurile materiale. O lampă cu 
lavă și bule roz de pe un pervaz și un ceas de pe perete sugerau 
puternic anii '70, dar erau singurele elemente care puteau fi 
asociate cu Doctorul LSD, dacă într-adevăr așa era cunoscut. 

— O tragedie, o adevărată tragedie, spuse doctorul Ritter cu 
vocea lui suavă. Vivian a fost o prințesă. Unică. 

— Îmi pare rău că trec direct la subiect, dar avem foarte 
multe de făcut, spuse Mia. Care era diagnosticul lui Vivian? 

— Diagnostic, boală, normalitate - cine poate spune care e 
una și care e cealaltă? gândi Ritter cu voce tare, lăsându-se pe 
spate. În primul rând, suntem cu toţii ființe umane, nu-i așa? 
Unii cu mai multe bagaje emoţionale decât alţii, bineînţeles, dar 
asta înseamnă că unii oameni au nevoie de o etichetă? 

Munch îi aruncă Miei o privire scurtă, iar ea știu exact ce voia 
el să spună. Ritter nu părea să fie pe aceeași planetă ca restul 
omenirii. 

— Ziprasidonă și sertralină, spuse Munch, scoțând un bilețel 
din buzunarul lui. Trebuie să le fi luat pentru un motiv. 
Dumneavoastră i le-aţi sugerat? 

Munch împinse bilețelul pe biroul dezordonat. Ritter își atinse 
ochelarii și se uită rapid la bileţel înainte să ridice puţin din 
umeri și să se lase din nou pe scaunul lui. 

— Cu toţii avem nevoie de un mic ajutor, nu-i așa? Un diabetic 
are nevoie de insulină. Un copil ia o pastilă cu fluor. Natura nu 
ne-a dat asta, nu-i așa? 

— Cred că mă înţelegeți greșit, îl asigură Mia. Nu încercăm să 
stigmatizăm pe nimeni aici. Doar încercăm să ne facem o idee 
despre cine era Vivian. O fată de douăzeci și doi de ani nu ia 
medicamente puternice doar ca să se distreze, nu-i așa? 

Wolfgang Ritter tăcu un moment, în timp ce îi studie pe 
amândoi din spatele ochelarilor lui. 

— Vivian Berg avea ceea ce numim tulburare de identitate 
disociativă, spuse el lungind cuvintele. A fost provocată de o 
mamă care nu a fost capabilă să aibă grijă de ea. A început când 
era mică, dorința sufletului de a dispărea în altă conștiință 
pentru că realitatea ei era prea greu de suportat. La asta vă 
refereaţi? Asta ați vrut să auziţi? 


VP - 79 


Dădu din cap aproape imperceptibil și o privi pe Mia cu 
dispreţ. 

„Îmi cunosc meseria, dacă asta vă întrebaţi.” 

— Disociativă...? spuse Munch. 

— Tulburare de identitate, spuse Ritter. E adesea confundată 
cu schizofrenia, ceea ce înseamnă că mulţi pacienţi nu primesc 
tratamentul corect, ceea ce, evident, nu a fost cazul aici. Imi 
place să cred că știu ce fac. Starea ei a continuat să se 
îmbunătăţească după fiecare programare. Bineînţeles, e o 
tragedie că nu a trăit destul de mult ca să se vindece complet. 

— Personalităţi multiple? întrebă Mia cu interes. 

— Da, de aceea cele două diagnostice sunt confundate atât 
de des. Sunt foarte asemănătoare, adesea prezentându-se cu 
aceleași simptome. Control redus al impulsurilor, instabilitate 
emoţională, autovătămare, derealizare. 

— Derea...? 

— Incapacitatea de a percepe sau experimenta lumea ca 
reală. Ritter zâmbi. 

Munch îi aruncă o privire rapidă Miei. 

— Avea probleme cu recunoașterea realităţii? 

— Exact. Ceva ce, deloc surprinzător, conduce la probleme în 
relaţionarea cu lumea reală. Slujbă, prieteni, familie. 

— Credea că era altcineva? întrebă Mia. 

Ritter dădu din cap. 

— Cine? 

Ritter ezită un moment. 

— Ascultaţi, știu că vi s-a acordat accesul la fișierele ei, dar 
tot mi se pare... 

Işi dădu jos ochelarii. 

— ...puţin greșit. Ce fac, înțelegeți? 

— Atunci aţi prefera să aducem pe cineva aici și să copieze 
informaţia din computerul dumneavoastră? 

Mia regretă repede tonul ei dur, dar era obosită și nu avea 
răbdare pentru asta. 

— Bineînţeles că nu. Dar chiar și așa...? 

— Înţelegem, spuse Munch. Dar ne-ar fi de mare ajutor, așa 
că dacă aţi putea... 

— Un bărbat mai în vârstă, spuse Ritter încet. 

— Un ce? 


VP - 80 


— Erau momente în care Vivian credea că era un bărbat mai 
în vârstă. 

— De ce un bărbat? întrebă Munch. 

— Bună întrebare, spuse Ritter, ridicând din umeri. 

Se făcu liniște în cameră. 

— Avea nevoie de cineva pe care îl considera mai puternic 
decât ea, explică detaliat Mia. 

Fu conștientă de reacţia lui Ritter, care nu se așteptase ca ea 
să spună asta. 

— E o teorie, spuse psihiatrul, sugând unul din braţele 
ochelarilor. Fenomenele disociative sunt considerate un răspuns 
defensiv în timpul său, mai frecvent, după o experienţă 
traumatică. Se consideră că cei mai importanţi factori etiologici 
sunt abuzurile grave și repetate, sexuale sau fizice. Cu cât 
abuzul se petrece mai devreme în viaţă, cu atât mai grave sunt 
simptomele. 

— Vivian a fost abuzată? întrebă Munch. 

— Nu, nu am spus asta. 

— Atunci de ce a avut această...? 

Munch se întoarse spre Mia. 

— Tulburare disociativă de personalitate, spuse Mia și ezită. 

Ritter o provocase la o întrecere fără sens și își dori să nu fi 
fost atât de copilăroasă, încât să o accepte, dar era ceva în felul 
lui pudic de a fi care o făcea să nu se poată abţine. 

— Nu a fost abuzată. A dezvoltat-o prin asociere, spuse ea. 

— La ce te referi? spuse Munch. 

— Raymond Greger, începu Mia. 

— Da? Munch era confuz. 

— Cred că Karoline Berg a fost abuzată într-un fel de fratele ei 
vitreg și că a implicat-o pe fiică în suferinţa ei. Se întâmplă des, 
nu-i așa, domnule doctor? O mamă singură și fiica ei. Rolurile se 
inversează. Persoana care trebuia să fie adultă nu-și poate face 
treaba. 

Dacă Ritter era impresionat, nu o arătă, dar ea simţi că starea 
lui de spirit se schimbase. 

— Vivian Berg nu a fost abuzată, spuse el tușind. Dar a 
crescut într-un mediu nesigur, în care s-a simţit ca și cum ar fi 
fost. Asta se întâmplă mai des decât credem. Un copil mic își 
admiră părinţii într-un fel pe care ei nu îl merită de fapt. O minte 
tânără și fragilă, dacă nu avem grijă de ea, poate găsi repede un 


VP - 81 


loc în care să se ascundă ca să se simtă în siguranță. De-asta 
spun întotdeauna că nu cred într-un Dumnezeu. Dacă ar fi 
existat unul, atunci nu ar fi creat o rasă care trebuie îngrijită 
douăzeci de ani înainte să se poată descurca pe cont propriu și 
e atât de ușor de rănit. Umanitatea? Suntem creaturi delicate, 
nu credeţi? 

— Așadar, oamenii se retrag în minţile lor? spuse Munch. 

— Se retrag. Dispar. Caută ajutor. 

— Dar, continuă Munch, dacă era grav bolnavă, de cenua 
fost internată aici pentru a fi tratată? 

— Am discutat despre asta, bineînţeles, dar dansul era 
important pentru ea. Atât timp cât mă vedea destul de des, 
puteam să ținem boala la distanță. 

— Spuneaţi că se ameliora? 

— Categoric. Medicația ajuta oarecum, dar cel mai important 
lucru era, evident, distanţa. 

— Distanţa? spuse Munch, dar înţelese la jumătatea întrebării. 
Față de mama ei? 

— Da. Distanţa faţă de problemă nu e totul, bineînţeles, dar e 
mai importantă decât aţi crede. 

— Ea știa asta? întrebă Mia. 

— La ce vă referiţi? 

— Vivian? Când a venit. Și-a înţeles boala? 

— Parţial, răspunse Ritter. La început, a venit la mine ca să 
primească ajutor pentru simptome, de obicei, așa începe. 

— Care erau acestea? 

— Tulburări de alimentaţie, în primul rând, dar asta e ceva 
foarte comun în profesia ei, așa că mi-a luat ceva timp înainte 
să îmi dau seama ce se-ntâmpla cu adevărat. 

Mia detectă o aluzie de mândrie în vocea lui. 

— Aţi tratat mulţi oameni cu această problemă? 

— Mă tem că nu pot discuta despre alţi pacienţi, spuse Ritter 
și zâmbi din nou cu o expresie mai degrabă încrezută. 

— Nu mă refeream la anumiţi indivizi, dar... 

— Cum am spus. Foaia de hârtie cu care aţi venit vă permite 
accesul doar la fișele medicale ale lui Vivian. 

— A vorbit mult despre mama ei? continuă Munch. 

— Nu de la început. Dar cu timpul, bineînţeles. Pentru că a 
trebuit să o facem. A fost greu pentru ea. Își iubea mama mai 
mult decât pe oricine în lumea asta. Asta face ca totul să fie atât 


VP - 82 


de greu, nu-i așa? Să recunoști că ea e persoana care te-a rănit 
cel mai mult. 

— L-a menţionat vreodată pe Raymond Greger? 

— O, da, de câteva ori. 

— Cum? 

— Păi, cu furie, cu disperare. Ştia totul. Mama ei i-a spus. S-a 
vorbit de ucidere. 

— Ucidere? 

— O, da, bineînţeles, o recomand tuturor pacienţilor mei. 

— La ce vă referiți? spuse Munch, aruncându-i o privire rapidă 
Miei. 

— Nu literalmente, bineînţeles. Dar e o parte importantă a 
terapiei mele. 

— Uciderea? 

Ritter râse pentru scurt timp. 

— Un mod grozav de a măcelări animalul pe care nu îl putem 
cuceri din interiorul nostru, nu credeți? Pot să spun că am avut 
un mare succes cu metoda asta. 

— Pot să vă-ntreb cum se face asta? spuse Munch cu interes. 
Uciderea? 

— Da. 

Ritter zâmbi puţin încă o dată. 

— În diferite moduri. Facem un joc de roluri. Uneori, pacienţii 
mei scriu despre asta. Alţii desenează. Depinde total de individ. 

— Și ce a făcut Vivian? spuse Mia. 

Ritter tăcu un moment. 

— Ascultaţi, nu am ajuns atât de departe, dar urma să se 
întâmple. Ea a plănuit un dans. 

— Un dans... al morţii? spuse Munch, strâmbând din nas. 

— N-aţi văzut-o niciodată dansând, nu-i așa? spuse Ritter. 

— Nu, spuse Munch. 

— Dumneavoastră ați văzut-o? întrebă Mia. 

— O, da, de câteva ori. Era, ei bine, ce pot să spun? Unică. 
Sublimă. Moartea ei e o adevărată pierdere pentru lume. Ar fi 
putut ajunge cât de departe își dorea. Când am privit-o pe scenă 
era - ei bine, nu, aproape că e imposibil de descris. 

Munch îi aruncă din nou o privire Miei, iar ea își dădu seama, 
din nou, ce insinua el. 

Telefonul mobil de pe masă vibră intermitent. În cele din 
urmă, Ritter se uită pe ecran. 


VP - 83 


— Îmi cer scuze, dar mă tem că trebuie să încheiem aici. Unii 
dintre pacienţii mei - ei bine, nu pot aștepta, sunt sigur că 
înțelegeți. 

— Vă mulțumim pentru timpul acordat, spuse Munch, 
ridicându-se în picioare. Ne veți trimite copii după toate fişele 
ei? 

— Secretara mea se va ocupa de asta, conchise Ritter și dădu 
mâna cu amândoi. Vă rog să o sunaţi dacă mai aveţi nevoie de 
altceva. 

e 

— La ce te gândești? întrebă Munch când se întoarseră în 
parcare. 

— Că s-au mai așezat câteva piese la locul lor, nu crezi? Mia 
își băgă mâna în geacă după o bomboană pentru tuse. 

Munch își aprinse o ţigară în timp ce începură să cadă picături 
de ploaie. Primăvara ezita să vină în Oslo. 

— Raymond Greger? 

— Chiar trebuie să-l găsim. 

— Sunt de acord. Am să-i sun pe cei de la poliția din Larvik și 
am să le spun să trimită mai mulţi oameni în misiunea asta. Ți-e 
foame? 

— Nu m-ar deranja ceva de mâncare. 

— Grozav. Nu pot gândi pe stomacul gol. Un burger? 

— Poate ceva un pic mai sănătos? 

— A văzut-o dansând? 

— Știu, spuse Mia. Vrei să fie pus sub supraveghere? 

— Hai să ne gândim la asta, spuse Munch, conducând-o spre 
mașină. Îi sună telefonul mobil. 

li căzu faţa când ascultă vocea de la celălalt capăt al firului. 

Ea știu ce urma cu mult timp înainte ca el să încheie 
convorbirea. 

— Unde? 

— Într-un hotel din Gamlebyen. 

— Același criminal? întrebă Mia, deschizând repede portiera 
mașinii. 

Munch nu îi răspunse. Doar dădu din cap, cu ochii întunecați, 
și se urcă la volan. 


VP - 84 


Capitolul 20 


Hotelul Lundberg era la capătul unei străzi lăturalnice din 
Gamlebyen, în vecinătatea căii ferate. De-abia merita numele 
de hotel. Doar „O”-ul mai era luminat din vechiul indicator de 
neon, iar biletul scris de mână de pe ușă - „Doar bani gheaţă” - 
spunea multe despre genul de clienţi care frecventau în mod 
normal acest așezământ dărăpănat. Mașinile de patrulare de la 
fața locului blocaseră strada îngustă și Mia văzu că mass-media 
deja coborâse. O mulţime de reporteri nerăbdători se adunaseră 
în spatele cordoanelor în timp ce ea și Munch intrară pe ușa 
ruginită și fură întâmpinați în recepţia murdară de Anette Goli 
care era ușor speriată. 

— Știm cine e? spuse Munch, descheindu-și nasturii 
paltonului. 

— Pe cartea de identitate a victimei scrie Kurt Wang. Câţiva 
oameni au spus că era cântăreţ de jazz, dar verificăm asta 
acum. 

— Cine l-a găsit? voi Mia să știe. 

— Recepţionerul, spuse Goli, dând din cap spre camera din 
spate, unde putură vedea conturul unui bătrân care ţinea o cană 
de cafea cu mâinile tremurânde. 

— Mulţi oaspeţi? 

— Nu. Un drogat în camera trei și o bosniacă ce neagă că ar fi 
prostituată în camera cinci. 

— Încă sunt aici? întrebă Munch. 

— Deocamdată, îi ţinem pe amândoi în camerele lor. 

— Câte camere sunt acolo? întrebă Mia. 

— Zece. Victima noastră e la numărul nouă, spuse Goli, 
conducându-i pe coridor. 

Fură întâmpinați de un tehnician criminalist, care dădu din 
cap și oferi fiecăruia o pereche de mănuși albastre din latex. 

— Pantofi? spuse Munch, arătând spre picioarele lui. 

— Nu contează, bombăni tehnicianul și ieși din cameră. 

Ințeleseră la ce se referise imediat ce ajunseră în pragul ușii. 
Podeaua avusese parte de zile mai bune și câteva urme de pași 
în plus pe covorul învechit nu ar fi făcut o mare diferenţă. 

— Vă rugăm, putem să rămânem singuri în cameră pentru un 
moment? întrebă Goli. 


VP - 85 


Ceilalţi trei tehnicieni de la locul crimei plecară. 

— O, nu, spuse Munch când pășiră înăuntru și văzură cadavrul 
care zăcea pe pat. 

— Aceeași rană de străpungere în piept. Și aceeași cameră 
foto. Goli făcu un semn spre aparatul de fotografiat de pe 
trepied. Un Nikon E300. Crezi că e semnificativ? 

Întrebarea aceasta era adresată Miei, dar ea nu asculta. 
Trecuse multă vreme de când fusese prezentă la locul unei 
crime. Aproape că uitase cum era. În ultimii ani, se ascunsese 
de ele, uitându-se la locurile crimelor doar în fotografii. Le 
folosise ca pe un scut, dar nu și de data asta. Simţea cum se 
infiltra prin ea atunci. 

Întunericul. 

— Telefonul mobil era pe masă, acolo, spuse Anette, arătând 
spre el. E al lui, programat prin Spotify să cânte același cântec 
încontinuu; asta a atras atenţia recepţionerului. E clar că sunt 
pereţi subţiri aici. 

— Ce cântec? 

Și Munch era departe atunci, undeva, într-o ceaţă. 

— John Coltrane. „My Favorite Things.” 

Mia se pregăti. Găsi o bomboană pentru tuse în buzunarul 
gecii ei și și-o puse în gură. Intotdeauna fusese o tactică de 
diversiune. Un truc pe care îl învățase de la un psiholog. „Gustul 
sării pe limbă te protejează. Reprezintă ceva bun. Ceva frumos. 
Îl simţi, Mia? Îl simţi?” 

— „My Favorite Things”? repetă Munch. 

— Da, spuse Goli. Înseamnă ceva? 

— Bineînţeles că da. Mia tuși. Tot ce face criminalul înseamnă 
ceva. Nimic nu e întâmplător aici. 

— Atunci scrisul de pe peretele de acolo e nou? 

Goli gesticulă spre o frază scrisă cu o cariocă neagră pe 
tapetul floral de deasupra patului. 

PRIVEȘTE CE POT SA FAC. 

— Fără îndoială, spuse Mia, calmându-se. 

De-abia aruncase o privire spre pat până atunci, o îngrozea 
efectul pe care vederea corpului fără viaţă l-ar fi avut asupra ei, 
dar acum își permise să privească îndelung victima. 

Un tânăr. 

Douăzeci și patru spre douăzeci și cinci de ani ar fi fost 
estimarea ei. 


VP - 86 


Un saxofon lângă el. 

Încă era încălţat. 

Și îmbrăcat cu haina. 

Ochii deschiși. 

O expresie de groază. 

Degetele încleștate în pumni. 

De parcă ar fi vrut să se apere, dar nu putuse. 

— Ce crezi că poate însemna? spuse Goli. Scrisul? 

— E din Bambi. Mia merse spre aparatul de fotografiat de pe 
trepied, care era îndreptat cu faţa spre victima albă și vânătă de 
pe pat. lepurașul Thumper spune asta când el și Bambi merg să 
patineze pe gheaţă. 

— Dar ar putea fi... 

Din nou, faţa lui Munch se estompă în depărtare. 

Simţise asta când mersese la Biroul de Criminalistică, dar 
reușise să își alunge senzaţia. Un număr zgăriat pe lentilă. Putea 
fi o coincidenţă, nu-i așa? Ceva ce deja fusese acolo? O lentilă 
veche și foarte uzată? Nu trebuia să însemne nimic, nu-i așa? 

Mia scotoci prin buzunar după altă bomboană pentru tuse în 
timp ce ochii ei găsiră ce căuta, dar ar fi preferat să nu vadă. 

Alt număr. 

Șapte. 

— Aceleași bășici pe gură, spuse Munch undeva, arătând cu 
un deget învelit în latex albastru. l-am verificat pieptul? Are o 
urmă de ac? 

— Credeam că trebuia să așteptăm medicul legist, spuse Goli, 
încă nedumerită. E pe drum. Tocmai am vorbit cu Lund. 

— Încă un număr, bombăni Mia, apoi se liniști. 

Ceilalţi doi detectivi se uitară la ea. 

— Pe lentilă? întrebă Munch, traversând podeaua. 

Mia dădu din cap. 

— La naiba, spuse Munch din spatele aparatului de 
fotografiat. Șapte? Patru? Șapte? Ce naiba ar trebui să însemne 
astea? Ce crezi, Mia? 

Podeaua murdară începuse să se miște; se amestecă cu florile 
decolorate de pe tapet și o ameţi. 

— Nu sunt sigură, ezită ea, mușcându-și buza. 

— Ești bine? 

— Ce? 

Amândoi se uitau la ea cu niște ochi ciudaţi, undeva în ceaţă. 


VP - 87 


— Am nevoie de un moment de gândire, adăugă Mia, 
îndreptându-se spre ușă. Vorbești tu cu recepţionerul? 

— Ce? Da, da, bineînţeles. Pleci acum? 

— Trebuie să rezolv ceva, bombăni Mia și își dădu jos 
mănușile. 

— Fă orice trebuie să faci. 

Munch se încruntă și se apropie de tânărul de pe pat. 

— Așadar, mobilul repeta cântecul? 

— Da. Goli dădu din cap. 

— Te sun eu, murmură Mia și își găsi calea spre aerul 
proaspăt de afară, de pe stradă. 


Capitolul 21 


— Cum facem asta? întrebă Anette Goli când Mia plecă din 
cameră. 

— La ce te referi? La mass-media? 

Unul dintre tehnicienii de la locul crimei își băgă capul 
înăuntru, dar Munch îi ceru să aștepte. 

— Da. Un cadavru e un lucru. Două, acum e cu totul altă 
chestiune. Cred că trebuie să spunem ceva. 

— Organizează o conferinţă de presă. Munch oftă. Dar nu vom 
spune nimic despre o posibilă legătură între cele două morţi. 
Încă nu. E o investigaţie în curs de desfășurare și așa mai 
departe - știi procedura. 

— Și Mikkelson? 

— Te-a bătut la cap? 

— Tu ce crezi? Mobilul din buzunarul lui Goli vibră din nou. Ca 
de obicei. Credem că avem de-a face cu un criminal în serie? E 
Munch pregătit pentru asta atât de devreme? Mia e întreagă la 
minte? 

— lar? Când se va opri? 

— Ştii că s-a internat singură? spuse Goli încet. La 
dezalcoolizare? 

— Știu că se simte mai bine și arată minunat. Cum adică, la 
dezalcoolizare? 

— La Clinica Vitkoff, din Jæren, continuă Goli. S-a internat 
singură după Anul Nou și a stat acolo o lună. 


VP - 88 


— Înţeleg. Bravo ei. Și ce-i cu asta? 

Munch era conștient că Goli devenea nervoasă. Mikkelson era 
întotdeauna așa. Când Mia rezolva cazuri pentru el și îl făcea să 
arate ca un erou în mass-media - ei bine, atunci nu punea 
niciodată întrebări despre sănătatea ei mentală. 

— O, nu știu. Tocmai ai văzut-o acum, nu-i așa? Poate că nu 
și-a revenit complet. 

— Mia va fi bine, mormăi Munch și fu copleșit de o dorinţă 
puternică de a-și aprinde o ţigară. 

— Și tu? îl întrebă Goli, cu o voce prietenoasă. 

— Eu? Ce-i cu mine? 

— Holger, toată lumea ar înţelege dacă asta ar fi prea mult 
pentru tine. Două crime într-o perioadă atât de scurtă. Nu a 
trecut mult timp de la accidentul lui Miriam. 

— De partea cui ești tu? 

— A ta, evident, Holger, voiam doar să... 

— Sunt bine. Mia e grozavă. Poţi să-i spui lui Mikkelson să 
tacă din gură dacă nu are ceva constructiv de oferit. Avem o 
treabă de făcut aici. Așadar, vei organiza conferinţa aia de 
presă? 

— Bineînţeles, Holger. 

Tehnicianul criminalist nerăbdător își arătă capul din nou de 
după ușă și, de data asta, Munch îi făcu semn cu mâna să intre. 
Scăpă de nervi cu o ţigară sub „O”-ul de neon care pâlpâia în 
stradă și se întoarse în camera din spatele recepțţiei. 

— Cât timp va trebui să stau aici? întrebă bătrânul. 

Era clar că descoperirea tânărului mort din camera numărul 
nouă îl șocase profund. 

— Holger Munch, unitatea specială, spuse Munch, strângându- 
i mana. _ 

— Jim, murmură bătrânul. Myhre. Jim Myhre. Imi pare rău. 

O coadă de cal căruntă și subțire, și ochelari rotunzi. Munch 
văzuse acea privire de nenumărate ori până atunci. O urmă de 
anxietate în prezența autorităţilor. Nu era de mirare. Dacă acest 
bărbat deţinea și se ocupa de Hotelul Lundgren, atunci probabil 
avusese o mulţime de întâlniri cu poliţia de-a lungul anilor. 

— E în ordine, Jim, îi spuse Munch. Văd că ești obosit. Ai fost 
de serviciu toată noaptea? 

— Bineînţeles că am fost, altfel nu fac niciun ban. Nu-mi 
permit să angajez pe nimeni. De-abia o scot la capăt așa cum e. 


VP - 89 


— Înţeleg. Așadar, tu l-ai înregistrat pe Kurt Wang? 

— Pe cine? 

— Pe bărbatul din camera cu numărul nouă? Nu înregistrezi 
numele oaspeţilor tăi? 

— Doar bani gheaţă, murmură Myhre, frecându-se la ochi. Nu- 
mi pasă cum îi cheamă atât timp cât plătesc. 

— Când a venit? 

Myhre ezită. 

— Târziu. Ar fi putut fi în jur de unsprezece. 

— Și a venit singur? 

— Da. 

— Nu a fost nimeni, să zicem, în faţa lui sau în urma lui? 
Adică, nu l-a urmărit cineva? 

— Nu, spuse Myhre, punându-și cana de cafea pe masă cu 
mâinile încă tremurânde. 

— Și cum părea? Cum a fost conversaţia voastră? 

— Conversaţie? 

— Da. Cum a decurs? „Bună, am nevoie de o cameră”? 

— Ceva de genul ăsta? spuse Myhre și tuși. Nu știu. A intrat. 
Cu banii în mână. Nu-mi amintesc exact ce a zis. 

— Încearcă. 

— „Am nevoie de o camera4 - ceva de genul acesta. Nimic 
neobișnuit. In afară de faptul că părea drogat, dar suntem 
obișnuiți cu asta aici. Nu e chiar Grandul, știu că nu e, dar calul 
de dar nu se caută la dinţi. 

— Drogat? 

— Se holba, spuse Myhre, încercând să își ridice cana de 
cafea încă o dată. Nu reuși. Foarte drogat, dacă mă întrebaţi, 
dar da, cum am spus, nu ne permitem să fim pretenţioși aici. 

— Și saxofonul? 

— La ce „saxofon” vă referiţi? Nu avea nimic la el. 

— Nicio cutie de transport? Nicio geantă, geamantan, ceva de 
genul acesta? 

Myhre dădu din cap. 

— Nu. Doar banii din mână. 

— Și ce s-a-ntâmplat? De ce-ai mers în camera lui? 

— De obicei, nu fac asta niciodată, dar la naiba, același 
cântec? Toată noaptea? Poţi să auzi totul aici. Urletul ăla 
continuu mă înnebunea. 

— Și ai intrat direct? 


VP - 90 


— Nu, am bătut la ușă, evident, de câteva ori. Și, în cele din 
urmă, ei bine, ușa a alunecat cumva și s-a deschis. N-am vrut să 
intru. 

Myhre căzu pe gânduri un moment și de-abia reuși să își 
ridice cana din nou la buze. Era clar că încă era într-un șoc 
profund. 

— Și n-a vorbit cu niciunul dintre ceilalţi oaspeţi? Cu nimeni, 
înăuntru sau afară? 

— Nu, spuse Myhre. Păi, ca să zic... 

Se scărpină pe cap de câteva ori. 

— Cu cine? 

— Nu a reacţionat la început, dar acum, când mă gândesc la 
asta... 

— La ce? întrebă Munch nerăbdător. 

— La tipul de la firma de curățenie. 

— Da? 

— Avem o înțelegere cu o firmă vietnameză. Și, de obicei, ne 
trimit - cum să o spun? -, ei bine, nu tineri albi, dacă știți la ce 
mă refer. 

— Nu, nu știu. 

— Practic, ne plătesc ca să lucreze aici, compania angajează 
forță de muncă ieftină - înțelegeţi ce vreau să zic? spuse Myhre 
și strâmbă din nas. 

— Dar de data asta au trimis un tânăr? Un tânăr de etnie 
norvegiană? 

— Da, un bărbat alb. Myhre dădu din cap. Nu m-am gândit la 
asta atunci. Oamenii au nevoie de un loc de muncă, indiferent 
de cum arată; nu am o problemă cu asta. 

— Și acest bărbat a vorbit cu Kurt Wang? 

— Da, i-am văzut pe coridor. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu știu, n-am fost acolo mult timp, doar am văzut că au 
vorbit, atât. 

— Era de la firma care face curăţenie de obicei pe-aici? 

— Da, da. Sunt foarte mulțumit de ei, sunt ieftini și de 
încredere. Lăsăm o parte din personalul lor să locuiască aici din 
când în când, e o parte din înțelegerea pe care o avem. Nu 
sunteţi de la biroul de taxe, nu-i așa? 

— Nu. Aveţi numele lor? O adresă? 

— Bineînţeles. Myhre își puse din nou cana jos. 


VP - 91 


Se ridică în picioare, merse până la un avizier de plută plin și 
se întoarse cu o carte de vizită. 

— Servicii de Spălătorie și Curăţenie Sagene? 

— O familie vietnameză. Oameni foarte drăguți. Cum am zis, 
ajutăm personalul lor să aibă un acoperiș deasupra capului din 
când în când. 

Se opri și se uită în altă parte. 

— Nu e treaba mea dacă găzduiești imigranţi ilegali, spuse 
Munch. 

— Nu, nu, noi... 

— Cum am spus, nu e treaba mea. Dar pe tânărul ăsta - l-ai 
mai văzut până acum? 

— Nu. 

— Dar era de la firma de curăţenie? 

— O, da. A venit cu tot echipamentul. Dar a făcut o treabă 
mizerabilă. N-a făcut nicio curățenie. A inventat o scuză că 
trebuia să meargă să ia ceva, dar nu l-am mai văzut după 
aceea. 

— Dar a vorbit cu Wang? Bărbatul din camera cu numărul 
nouă? 

— Sigur că da. Myhre dădu din cap și clipi. Pot să plec acum? 
Sunt treaz de noaptea trecută. 

— Mă tem că va trebui să vii la secţie. Munch se ridică în 
picioare. 

— Acum? 

— Da, spuse Munch și se întoarse la recepţie. 

Anette Goli tocmai terminase o convorbire telefonică și veni 
spre el. 

— Pune pe cineva să-l ducă pe omul acesta la secţie. l-ai o 
declaraţie completă și obține o semnătură, bine? 

— Bine. Goli dădu din cap și chemă unul dintre polițiștii de 
lângă ușă. Încotro? 

— Sagene, spuse Munch, băgându-și cartea de vizită a firmei 
în buzunarul paltonului lui de lână. 

— Vei fi la birou mai târziu? 

— Da. 

— Bine, spuse Goli în timp ce îi sună din nou telefonul mobil. 


VP - 92 


Capitolul 22 


Firma Servicii de Spălătorie și Curăţenie Sagene era situată, 
deloc surprinzător, în districtul Sagene din Oslo, lângă Biserica 
Sagene, o zonă pe care Munch o cunoștea bine. El și Marianne 
locuiseră acolo cu mult timp în urmă, într-un apartament cu o 
cameră, cu un dormitor mic și o baie minusculă. Tocmai 
începuse să lucreze ca detectiv. Ea încă era la colegiul 
pedagogic. Nu avuseseră mulţi bani, dar fuseseră fericiţi. Munch 
se simţi învăluit de nostalgie și își permise să zâmbească puțin 
în timp ce azvârli un muc de ţigară și intră prin ușa de sticlă în 
mica zonă de recepţie. 

Firma oferea servicii de curățare chimică, spălătorie și 
curăţenie. În spatele tejghelei de la recepţie erau suporturi de 
îmbrăcăminte. Fu întâmpinat de o vietnameză zâmbitoare, de 
vârstă mijlocie, care se ridică în picioare când el intră. 

— Bine-aţi venit. Curăţare chimică? spuse ea, scoțându-și un 
pix de după ureche. Azi avem ofertă specială la cămăși: trei la 
preţul de una și o cămașă gratis la fiecare costum, și încă una la 
două costume. 

— Poliţia din Oslo, spuse Munch, arătându-i legitimaţia. 
Dumneavoastră sunteţi patroana? 

Femeia își puse o pereche de ochelari care atârnau de un șnur 
în jurul gâtului și se uită la el cu precauţie. 

— Probleme? 

— Nu, nu, spuse Munch, zâmbind rapid. Totul e în ordine. Am 
doar câteva întrebări despre un membru al personalului. 
Dumneavoastră sunteţi responsabilă de personal? 

— Un moment, spuse femeia și dispăru în spatele suporturilor 
de haine. 

Se întoarse la scurt timp după aceea, urmată îndeaproape de 
un tânăr bine îmbrăcat, de vreo douăzeci și cinci de ani. 

— Dinh Nguyen, spuse el politicos și își întinse mâna. Cum pot 
să v-ajut? 

— Dumneavoastră sunteţi proprietarul? 

— Administratorul de fiecare zi. 

Pantaloni kaki căleați. Cămașă albă sub un pulover negru. 
Mâini cu manichiură impecabilă și un ceas de aur pe o 
încheietură. Munch avu senzaţia că locul lui era mai degrabă 


VP - 93 


într-o revistă de modă decât în spatele tejghelei unei firme de 
curățenie. Părea că Servicii de Spălătorie și Curăţenie Sagene 
era o afacere profitabilă. 

— Caut informaţii despre unul dintre angajaţii 
dumneavoastră. 

— 0? spuse Nguyen cu interes. Despre cine? 

— A lucrat la Hotelul Lundgren noaptea trecută? Unul de etnie 
norvegiană? 

— Lundgren? Din câte știu, nu am trimis pe nimeni acolo ieri. 
De etnie norvegiană? Adică alb? 

— Da, se zice că e alb. Știţi dacă vreunul dintre membrii 
personalului dumneavoastră se încadrează în această descriere? 

— Nu. Suntem o afacere de familie - angajaţii noștri sunt 
aproape toţi mătuși, unchi și veri, spuse Nguyen, cu un zâmbet 
discret. 

— Fără străini? 

— Nu, noi... 

Tânărul fu întrerupt de femeie. Urmă un scurt schimb de 
replici între ei, într-o limbă despre care Munch presupuse că era 
vietnameză. 

— O, bineînţeles, spuse Nguyen, întorcându-se din nou spre 
Munch. Îmi cer scuze, ar fi putut fi unul dintre zilierii noștri. 

— Zilieri? 

— Încercăm să ajutăm oamenii dacă putem. Nguyen dădu din 
cap spre un rând de scaune de lângă fereastră. Nu putem 
angaja mult personal cu normă întreagă, dar, uneori, oamenii 
vin doar ca să vadă dacă e ceva de lucru. 

— Și e? 

— Uneori, da. 

— Sunteţi curățătorie chimică și firmă de curăţenie? 

Nguyen dădu din cap afirmativ. 

— Și cum sunt organizaţi acești zilieri? 

— Vin, se așază acolo, așteaptă și, dacă avem o treabă care 
trebuie făcută, o primesc. 

— Vă referiţi la curățenie? 

— Da, avem personal suficient pentru curăţarea chimică. 

Femeia spuse altceva, dar, de data asta, Nguyen o ignoră. 

— Și cine sunt ei? 

— Zilierii? 

— Da. 


VP - 94 


Nguyen ezită un moment. Munch știa de ce. Exact ca Myhre 
de la hotel, acest tânăr se temea că Munch putea fi de la 
Imigraţie sau de la biroul de taxe. 

— Cum am spus... 

— Ascultaţi-mă, spuse Munch, scărpinându-se în barbă. Nu-mi 
pasă cine sunt, bine? Dacă sunt aici ilegal sau dacă nu-și plătesc 
taxele. Dacă se întâmplă așa ceva, atunci e treaba altcuiva să 
se ocupe de asta. 

Nguyen îl mai studie puţin de sub bretonul tuns drept, apoi 
cedă. 

— Majoritatea sunt imigranţi. E greu pentru ei să își găsească 
un loc de muncă în Norvegia. Vreau să spun, e destul de greu și 
pentru oamenii născuţi aici. Cum am zis, doar încercăm să 
ajutăm. 

Munch își ridică o mână ca să-l oprească. 

— Din nou, înțeleg perfect. Nu e departamentul meu. Vreau 
doar să știu dacă unul dintre zilierii dumneavoastră se 
încadrează în descrierea pe care v-am oferit-o. 

— Cred că îl cunosc pe bărbatul pe care îl căutați, spuse el în 
cele din urmă. 

— Da? 

Nguyen dădu din cap. 

— De obicei, nu angajăm - ei bine, cum le-aţi zis? Etnici 
norvegieni? Sunt puţini și rari aici. Primim mai mult afgani, 
somalezi, polonezi. Dar da, am avut unul. 

Femeia protestă din nou, dar Nguyen o întrerupse iritat. 

— Ce spune? 

— Spune că știe cine e și nu mai e binevenit aici. 

— Probleme, nu, nu, spuse femeia cu degetul arătător îndoit. 

— Mamă, mă ocup de asta. Aţi spus vreo douăzeci și cinci de 
ani? Alb? 

— Da? 

— Avem unul care se potrivește acestei descrieri, dar a trecut 
o vreme de când l-am văzut ultima dată. 

— De ce? 

— Am avut o mică neînțelegere. 

— În legătură cu ce? 

— În primul rând, zilierii nu au ce căuta în biroul meu. 

— Și după aceea? 


VP - 95 


— Și, de fapt, le cerem să se înregistreze la noi, când se 
întâmplă. Nu am nicio intenţie să fiu ţapul ispăşitor dacă ei nu-și 
declară salariile. În cazul în care câștigă peste limita taxabilă, 
trebuie să îmi dea codul lor fiscal. 

— Și bărbatul acesta n-a făcut asta? 

— Karl, spuse femeia și dădu din cap. 

— Ai informaţii despre el? 

— Nu multe, spuse Dinh Nguyen. Am numele lui, adresa și 
numărul de telefon, dar nu mi-a spus niciodată care e codul lui 
fiscal. 

— Datorează bani, spuse femeia. 

— Mamă, mă ocup de asta. 

— Ne-a escrocat, de mii. 

— Vă datorează bani? 

Nguyen oftă puţin. 

— Cum am spus, nu voi fi țap ispăşitor pentru cineva care 
lucrează cu bani gheaţă în mână. E rău pentru afacere. Așa că, 
de obicei, nu îi plătim dacă nu ne pot dovedi că sunt liberi să 
lucreze fără să plătească taxe. 

— Prea moale. Idiot, spuse femeia, dându-și jos ochelarii. 

— Dar l-aţi plătit oricum? 

Nguyen dădu din cap afirmativ. 

— Mi-a promis că-mi aduce toate actele, dar n-a mai făcu-o. 

— Și acum cât timp s-a întâmplat asta? 

— Cât timp să fi trecut? Trei săptămâni? 

— Și nu l-aţi mai văzut de-atunci? 

— Nu. 

— Și n-aţi trimis pe nimeni la Hotelul Lundgren ieri? 

Nguyen dădu din cap. 

— Nu, n-am trimis. 

— Spuneaţi că aveaţi niște informaţii despre el? 

— Aşteptaţi un moment. Nguyen dispăru în camera din spate. 

— Idiotul, bombăni mama lui. Se așeză pe scaunul din spatele 
tejghelei de la recepție și își scoase lucrul de mână. 

— Poftim, spuse Nguyen, punând o foaie de hârtie pe tejghea. 

— Karl Overlind? 

Nguyen dădu din cap. 

— Și asta e adresa lui? 

— Da, dar numărul de telefon nu funcţionează, am încercat. 


VP - 96 


Femeia dădu din cap și spuse ceva în vietnameză, care, 
judecând după expresia feţei lui Nguyen, nu-i pică bine fiului ei 
dichisit. 

— Dacă trimit un portretist, ni-l puteţi descrie? 

— Absolut. L-aș putea recunoaște oriunde. Mă bucur să fiu de 
ajutor. Pot să vă întreb de ce-l căutaţi? 

— Mă tem că nu. Mulţumesc foarte mult pentru asta. 

Munch ridică bileţelul înainte de a-l băga în buzunarul hainei 
lui. 

— Ținem legătura. Mersi. Dădu din cap în semn de rămas bun 
spre femeia care tricota înainte să iasă, în soarele începutului de 
primăvară. 


Capitolul 23 


Mia stătea în fața blocului ei. Simţea că aerul proaspăt își 
făcuse efectul. intunericul trecuse peste ea un moment, dar nu 
prinsese rădăcini. Din fericire. Era doar un mic indiciu de la 
sufletul ei despre ce se putea întâmpla dacă nu avea grijă de ea. 
La naiba. De-asta își rezervase o vacanţă. Ca să se odihnească. 
„Nu te expune la un stres inutil în viitorul apropiat. „Nu asta îi 
spusese terapeutul din Jæren? Treizeci de zile la dezintoxicare; 
se simţise ca o nouă femeie după aceea. Era prea târziu ca să 
se gândească la asta acum. Această investigație deja îi intrase 
sub piele. Doar să fie un pic mai atentă. Își aminti să trimită un 
e-mail în Insulele Virgine, să-i spună lui Viktor că nu avea să 
ajungă la barcă de data asta. Își băgă cheia în ușă și de-abia o 
deschise când văzu o față bătrână, o vecină. 

Cum o chema? Doamna Fredriksen? 

Bătrâna stătea la parter, lângă cutiile poștale, cu pumnul 
tremurând. Avea un baston într-o mână și peruca îi era puţin 
strâmbă. Mirosea puternic a parfum greţos. Ochii îi erau 
machiaţi strident. Buzele îi erau rujate cu un roșu aprins și 
vocea îi era atât de ascuțită, că Mia își dori imediat să fi fost din 
nou înapoi în stradă. 

— Trebuie să-i dăm afară de-aici! Avem nevoie de o petiție! 
Nu ești poliţista de la etajul doi? Nu se mai poate! Ai văzut 


VP - 97 


coșurile de gunoi din curtea din spate? Știi cât de tare pute casa 
scării? 

Mia dădu ușor din cap și urcă pe scări spre etajul doi, doar ca 
să fie întâmpinată de altă faţă care o aștepta în fața ușii 
apartamentului ei. 

— Bună, Mia, ce mai faci? Ești gata pentru marea călătorie? 
Sora mea e încântată de apartament. Crede că e fantastic. 

Vecinul îi arătă semnul cu degetul mare în sus și îi zâmbi larg. 

La naiba. Uitase complet de asta. 

— Îmi pare rău. A trebuit să-mi schimb planurile; până la 
urmă, nu voi merge în străinătate. 

— O, spuse tânărul blond. Părea dezamăgit. 

— Îmi pare rău, spuse Mia din nou și își descuie ușa. 

Vecinul ei era pregătit să adauge ceva când observă, brusc, 
ce se întâmpla în josul scării. 

— O, nu. lar trăncănește doamna Vigen? 

Oftă și dădu din cap iritat. 

— l-a intrat în cap că iranienii de la etajul trei trebuie să plece. 
Tipic, nu-i așa? Starea acestei ţări. Rasiști afurisiţi peste tot. 
Asta chiar trebuie să înceteze. 

Tânărul dispăru coborând scările. Mia spuse o rugăciune de 
mulțumire în gând pentru că mai erau oameni cumsecade în 
lume și intră în apartamentul ei. 

Dar se opri chiar când trecu de ușă. Nu, nu era bine. Nu putea 
gândi aici. Așteptă pe palier, până când fu liniște din nou pe 
scară, înainte să coboare tiptil și să se îndrepte spre unul dintre 
puburile ei preferate, Lorry. 

e 

— Bună. Un chip cunoscut îi zâmbi, evident surprins să o vadă 
din nou. Ca de obicei? 

Pubul colorat de la capătul Hedgehaugsveien fusese aproape 
ca a doua casă pentru ea, dar acele vremuri erau demult apuse. 

Era trează de patru luni. 

— Nu, vreau doar o cană de ceai și o apă minerală Farris, 
spuse Mia, scoțându-și carnețelul din geantă. 

— Imediat. Chelnerul prietenos îi făcu cu ochiul și dispăru în 
liniște, la fel cum venise. 

Mia de-abia își aminti când făcuse asta ultima dată, când se 
pierduse printre probe fără ajutorul substanțelor, dar, din 
păcate, trebuia să încerce. Stătu holbându-se la paginile goale 


VP - 98 


din fața ei până când murmurul îndepărtat din pubul confortabil 
îi oferi, în cele din urmă, calmul de care avea nevoie. Puse pixul 
pe hârtie și alunecă în propria minte în timp ce lumea din jurul 
ei dispăru încet. 

Vivian Berg. Douăzeci și doi de ani. Balerină. Un lac de munte, 
departe de oraș. Poante rupte. A mers pe jos până acolo? Da? 
De bunăvoie? Probabil că nu. Videoclipul. Drogată? Hipnotizată? 
„Îmi scapă ceva?” 

Kurt Wang. Cântăreț de jazz. Douăzeci și ceva de ani. Oare 
vârsta lui contează? „Privește ce pot să fac.” Bambi? Bambi pe 
gheaţă? 

Lac de munte? Gheaţă? 

Apă? Purificare? 

Numărul patru. 

Numărul șapte. 

Mia își întinse mâna după ceașca de ceai fără să o observe. 

Patru... șapte? 

Șapte... patru? 

Patruzeci și șapte? Șaptezeci și patru? 

Frații Inimă-de-Leu. 

Ceva arde. 

E focul... 

„„„de acasă? 

Numărul patruzeci și șapte? Numărul șaptezeci și patru? 

Își întinse mâna după telefonul mobil aproape într-o transă. 

— Grønlie la telefon. 

— Bună, sunt Mia. Doar ceva rapid. Te rog, poţi să verifici 
dacă avem ceva despre un incendiu? 

— La ce te referi? 

— Scuze. O familie care a murit într-un incendiu - avem ceva 
de genul acesta? 

— E un pic vag, spuse Grønlie. 

— Da, scuze. Numărul casei poate fi ori patruzeci și șapte, ori 
șaptezeci și patru. Poţi să verifici, te rog, dacă avem ceva de 
genul acesta? 

— Bineînţeles. 

— Multumesc. Mia închise cât putu de repede ca să nu piardă 
șirul gândurilor. 

Femeie, douăzeci și doi de ani. 

Bărbat, poate douăzeci și cinci. 


VP - 99 


Soră mai mare? 

Frate mai mic? 

Tragedie de familie. 

Casa arsă. 

Cine supravieţuise? 

Vinovăţie? 

„A fost vina ta?” 

Antigel în inimă. O seringă. 

Frig. 

Gheaţa. 

Foc? 

Căldură? 

Gheaţă și foc? 

Pixul ei zbura peste foi. Nici măcar nu era conștientă că 
zâmbea. 

„Gheaţă și foc? Despre asta e vorba, nu-i așa? Au murit arși? 
A fost vina ta? Antigel? Îţi pare rău? Vrei să-i ajuţi? Să faci ca 
totul să fie mai rece? Să fie bine din nou? 

Asta vrei să vedem? 

Asta e, nu-i așa? 

Că-ți pare rău? 

Îţi pare rău? 

Te căiești? 

N-ai vrut s-o faci? 

Vrei să te-ajutăm? 

Să te găsim?” 

— Scuză-mă, ești Mia Kruger? 

Mia tresări atât de tare, că era să-și scape pixul. Fusese atât 
de departe, că mintea ei se chinui să se întoarcă la realitate. 

— A, da... 

— Îmi cer scuze că te deranjez, dar ai două minute? 

Palton negru, cămașă albă, mănuși, părul pieptănat pe o 
parte. Ochii care o priveau păreau cunoscuti, și totuși nu putea 
să-l recunoască. 

— Și tu ești...? începu Mia. 

— Nu durează mult. Dar am ajuns în stadiul în care trebuie să 
vorbesc cu tine. 

Înfăţișarea lui. 

Expresia lui. 


VP - 100 


Mia putea să identifice un poliţist de la o distanţă de o sută de 
metri, dar nu îl mai văzuse pe bărbatul acesta până atunci. 

— Wold, spuse bărbatul bine îmbrăcat, întinzându-și mâna 
deasupra mesei. Investigații Interne. 

lritarea ei inițială se transformă în curiozitate în timp ce Wold 
îi făcu semn cu mâna să plece chelnerului prietenos și își 
concentră din nou atenţia asupra ei. 

— Văd că ești ocupată și știu de ce, bineînţeles. Două cadavre 
în doar câteva zile. Nu-ţi răpesc mult timp, dar a trebuit să 
vorbesc cu tine. Sper că nu te deranjează. 

— Am senzaţia că nu am de ales, spuse Mia, întinzându-și 
mâna după ceașca de ceai. 

— Îmi cer scuze dacă așa pare, spuse Wold și aruncă o privire 
prin cameră. Dar, da, cum am spus, trebuie să vorbim despre 
ceva cu tine. 

Mia privi și ea prin barul care era destul de aglomerat atunci, 
dar nu văzu nimic care să-i atragă atenţia în mod special. 

— Cine sunteţi voi? Investigaţiile Interne? Am greșit cu ceva? 
Din nou? 

Wold zâmbi ironic. 

— Nu, nu, cu siguranţă nu, Mia. Nu e vorba despre tine, nu de 
data asta. 

Se aplecă peste masă, spre ea. 

— Pot să-ţi pun o întrebare despre investigația în care ești 
implicată? 

— Răspunsul e nu, evident, spuse Mia sec. Nu pot discuta 
despre o investigaţie în curs de desfășurare cu tine. 

Wold zâmbi din nou și își ridică mâna precaut. 

— Pentru chestiunea aceea, aș fi putut să merg direct la 
Munch sau la Mikkelson. 

— Și atunci de ce n-ai făcut-o? 

Wold ezită. 

— Știi ce facem, nu-i așa? 

— Investigaţi problemele interne ale poliţiei. Mia oftă. E un 
chestionar? După cum vezi, sunt destul de ocupată aici. 

Mobilul lui vibră în buzunar, dar îl ignoră. 

— Bine, Mia, lasă-mă să trec direct la subiect. Thomas 
Lorentzen? 

— Cine? 

Thomas Lorentzen? 


VP - 101 


Trecură câteva secunde până când îi pică fisa. Avocatul. 
Proprietarul Mercedesului în care fusese transportată Vivian 
Berg. 

— Ce-i cu el? Mia era intrigată. 

— Vrem doar să știm dacă e important pentru investigația ta. 
E important? E un suspect principal? 

— De ce? 

— Lorentzen e implicat? Atât vrem să știm. E o întrebare 
directă. Am nevoie doar de un răspuns direct și te voi lăsa în 
pace. 

Wold zâmbi, ca un sfinx, și se lăsă pe spătarul scaunului lui. 
Mia se gândi la asta un moment, apoi cedă. Investigaţii Interne. 
Dacă Wold chiar ar fi vrut să știe ceva despre caz, ar fi putut să 
sune la sediul poliţiei din Gronland. Nu era nevoie să își piardă 
timpul acolo. Era nerăbdătoare să se întoarcă la munca ei. Era 
ceva acolo. Era pe pista corectă. Simţea asta. 

— Nu, nu ne interesează Lorentzen, spuse ea repede și își 
ridică pixul. 

— Nu ești curioasă? spuse Wold, fără să arate vreun semn că 
ar pleca. 

— În legătură cu ce? 

— Ca să știi de ce ne interesează el? 

— Bineînţeles că da. Dar sunt cam ocupată acum. Așa că am 
terminat? 

Wold păru puţin supărat. 

— Îmi pare rău, Mia, ar fi trebuit să abordez problema asta 
într-un mod diferit. E în ordine dacă... 

Începu să își dea jos paltonul. 

— Ascultă, începu Mia, dar el o opri. 

— Adevărul e că am nevoie de ajutorul tău. Am ajuns la o 
fundătură. Am discutat detaliat despre persoana cu care ar 
trebui să vorbim și am hotărât că ești tu. E atât de simplu. 

— Și cine sunteţi voi? spuse Mia din nou, punându-și pixul jos 
fără tragere de inimă. 

Wold se gândi la asta. 

— Rămâne între noi? 

— Tu ai venit la mine. Mia oftă din nou. Eu nu am cerut asta. 

— Nu, spuse Wold, apoi se uită în jur după un chelner. Cred că 
am nevoie de niște cafea. Tu ai vrea ceva? 

— Nu, mersi. 


VP - 102 


— Cum am zis, continuă Wold, după ce chelnerul îi preluă 
comanda, am discutat despre asta mult timp - e un subiect 
delicat, dacă știi la ce mă refer -, dar, în cele din urmă, te-am 
ales pe tine. 

— Sunt onorată, spuse Mia, sorbind din apa ei minerală. Din 
nou, cine sunteți voi? 

— Ei bine, lasă-mă să-ncep spunându-ţi cine e Thomas 
Lorentzen. Ti-ar conveni așa? 

— Da. 

— Heroină, spuse Wold, ridicându-și ceașca la buze. 

— Mai exact? 

— Import. Distribuţie. Și spălare de bani. 

— Continuă. Mia era conștientă că începea să lase garda jos. 

— Încă nu avem imaginea completă, dar e foarte important 
pentru noi să nu vă atingeţi de el acum. Ar distruge o operaţiune 
pe care am pregătit-o mult timp. A 

— Nu suntem interesați de el, repetă Mia. In ceea ce ne 
privește pe noi, faptul că i s-a furat mașina a fost o pură 
coincidenţă. S-ar fi putut întâmpla oricui. 

— Bine. Grozav. Dar nu e așa de simplu. 

— Nu, după cum mi-ai zis. De ce eu? Cum pot să te-ajut? Wold 
își cântări cuvintele cu grijă înainte să răspundă, în cele din 
urmă. 

— Avem motive să credem că e implicat cineva din echipa ta. 

— Unul dintre ai noștri? 

— Da. 

Wold se uită din nou prin cameră și se apropie. 

— Credem că e un poliţist cu o poziţie înaltă în reţeaua de 
droguri din care face parte Lorentzen. 

— Și crezi că acel poliţist sunt eu? 

Wold râse pentru scurt timp. 

— Nu, cu siguranţă, nu. Dar credem că tu ai putea să ne-ajuți. 

— Pentru că? 

— Pentru că îl cunoști. 

— Ce? Știi cine e? 

— Credem că da. Dar avem nevoie de dovezi. 

— Și vreţi să le obţin eu pentru voi? 

— Da, asta e ideea. Ti-ar conveni asta? 

Wold se lăsă din nou pe spătarul scaunului și își ridică iar 
ceașca de cafea la buze. 


VP - 103 


— Vrei să spui că vrei să-mi torn un coleg? 

— „Turnător” e un cuvânt dur; eu nu i-aș spune așa. Dar da, 
la asta se reduce totul. Cum am zis, ne-am lovit de un zid. Avem 
nevoie de ajutor. 

— Așadar, acest Lorentzen e implicat în importarea de 
heroină și crezi că are pe cineva în interior? 


— Da. 

— Și e un anume poliţist pe care-l cunosc? 

— Da. 

— Te referi la cineva din echipa noastră? Din Mariboesgate? 
— Da. 


— Nu se poate, spuse Mia și dădu din cap. Refuz să cred asta. 

— Cum am făcut și eu la început. Wold ridică din umeri. 

Mia simţi cum i se trezea curiozitatea din nou. 

— Cum să mă exprim? continuă Wold. Munch e cunoscut 
pentru că îi alege pe cei mai buni, dar oricine poate greși, nu-i 
așa? 

— Încă mi se pare foarte greu de crezut, spuse Mia încet. 

— Ce să crezi? 

— Că unul de-ai noștri ar putea fi implicat în așa ceva. Unul 
din echipa noastră. Suntem foarte apropiaţi în unitatea noastră. 
Practic, suntem o familie. Ai îmbrățișat vreodată un tată căruia 
tocmai i s-a spus că fiica lui de șase ani a murit? 

— Nu, n-am făcut asta, spuse el. 

— Asta face ceva unei echipe, înţelegi? spuse Mia, iritată. 

— Înţeleg perfect. Total. Știu ce face unitatea specială și 
avem cel mai mare respect pentru voi, dar chiar și-așa. 

— Nu e unul dintr-ai noștri, spuse Mia cu fermitate și își 
întinse din nou mâna după ceașca ei de ceai. Era goală. 

Se uită în jur, după chelner, dar nu îl găsi. 

Nu, era o tâmpenie. 

Heroină. 

Cineva din echipa lor? 

În niciun caz. 

— Curry, spuse Wold brusc, de parcă cineva ar fi tras acul de 
pe un disc. 

— Ce? 

— Credem că e Jon Larsen, spuse Wold cu seriozitate. 


VP - 104 


— Asta e ceva ridicol. Mia nu se putu abţine să nu chicotească 
puţin de ușurare. Curry? Nu, te înșeli în legătură cu asta. Jon e 
un aiurit, dar în niciun caz nu ar... 

— Suntem convinși că e cineva de la Brigada Antidrog. 

— Curry nu e de la Brigada Antidrog. 

— A fost repartizat la Brigada Antidrog în câteva ocazii. Pe 
lângă asta, câteva aspecte din viaţa lui personală indică faptul 
că ar avea probleme. 

— Stai puţin acum... 

— Permite-mi să continui, te rog. Acum ceva timp, l-a părăsit 
logodnica, nu-i așa? Și ea deținea totul. Apartamentul în care 
locuiau? Era al ei. El n-are nimic. 

— Nu, dar asta... 

— Stă în chirie acum, n-are bani, e îngropat în datorii. Bea 
mult și are o aventură cu o femeie de douăzeci și unu de ani, 
Luna Nyvik, o barmaniţă care a mai fost în atenţia poliţiei din 
cauza importului de droguri. Așa o fac. Cu tineri care nu știu mai 
bine. Sunt folosiţi pe post de cărăuși. Așa introduc drogurile în 
Norvegia. 

— Nu e Curry, insistă Mia din nou. Dacă l-ai cunoaște, ai 
înțelege. 

Wold își ridică mâna ca să o oprească. 

— Ne vei ajuta? Dacă nu din alt motiv, atunci doar ca să ne 
dovedești că greșim? 

Îi vibră telefonul în buzunar. Se uită la el de data asta și se 
ridică de la masă. 

— Îmi pare rău, dar a intervenit ceva. Te rog, măcar 
gândește-te la asta. 

— Greșești. 

— Poftim numărul meu. Wold îi înmână o carte de vizită. Te 
voi suna mâine. E bine? 

Wold îi zâmbi rapid, apoi îi strânse mâna cu fermitate, înainte 
să se piardă prin mulţime. Mia luă pixul de pe masă și încercă să 
se întoarcă la cazul ei, dar momentul trecuse. 

Un poliţist corupt. 

Curry? 

Nu. 

Nu era posibil. 

Era să comande altă ceașcă de ceai când îi sună telefonul 
mobil. 


VP - 105 


— Bună, Holger, ce s-a-ntâmplat? 

Munch vorbea foarte ciudat. 

— Am ceva ce trebuie să vezi, spuse el încet. 

— Ce e? 

Râse cineva din bar, iar Mia de-abia auzi ce spunea Munch. 

— E mai bine să te uiţi chiar tu. Îţi trimit adresa într-un mesaj. 

— Bine. Mia își băgă notițele în geantă și fugi în stradă ca să 
cheme un taxi. 


Capitolul 24 


Mia plăti și îl găsi pe Munch lângă un solariu, cu o ţigară în 
gură și o privire sumbră. 

— Ce se-ntâmplă? 

Munch doar dădu din cap. 

— Ştii cum au fost contaminate locurile crimelor? 

— Continuă. 

— Recepţionerul de la Hotelul Lundgren mi-a zis că Kurt Wang 
vorbea cu un tânăr înainte să dispară în camera lui. Unul de la o 
firmă de curățenie. 

— Noaptea trecută? 

— Da. 

— O firmă de curăţenie, spuse Mia, căutându-și o bomboană 
pentru tuse în buzunar. De ce nu ne-am gândit la asta înainte? 
Fire de păr? Unghii? Excremente? Așadar, așa a făcut rost de 
toate acele mostre diferite. Dar e genial, Holger. 

Simţi niște furnicături de entuziasm pe sub geacă și îi zâmbi 
lui Munch care, din nu se știe ce motiv, nu părea prea încântat. 

— Și? spuse Mia, dorind să știe mai mult. 

— Am vizitat firma. 

— Da? 

— N-au trimis pe nimeni acolo noaptea trecută. 

— Dar...? 

Mia dădu din cap, încă incapabilă să-și dea seama ce îl 
tulbura. 

— Dar știau cine era? 

Munch trase din ţigara lui și dădu din cap. 


VP - 106 


— Karl Overlind. Am o adresă; numărul de mobil pe care îl 
aveau de la el a fost anulat. 

— Dar asta e grozav, Holger. Și ce mai așteptăm? Ce e? Ce-ai 
vrut să-mi arăţi? 

— Bergensgata numărul 41. 

— Ce? 

— Asta e adresa pe care le-a dat-o. 

Mia era atât de entuziasmată, că de-abia putea sta 
nemișcată, dar Munch încă arăta necăjit. 

— Atunci care-i problema? Avem un nume, avem o adresă. Ce 
mai așteptăm? Ce-ai vrut să-mi arăţi? 

— Asta, spuse Munch încet. 

Își aruncă mucul de ţigară pe trotuar, își băgă mâinile în 
paltonul lui de lână și o conduse după colțul unei clădiri înalte. 

Bergensgata. 

Ceva în adâncul mintii ei. 

Ce era...? 

Munch se opri la capătul trotuarului și dădu din cap spre 
stradă. 

Atunci o văzu și ea. 

Clădirea industrială mică, roșie-ruginie. 

Dar pentru... 

— O, nu, Holger! 

Munch se întoarse spre ea și dădu din cap. 

— O vezi acum? 

— Le-a dat... adresa asta? 

Simţi greața ridicându-i-se în gât. 

— O, la naiba, Holger. Eşti sigur? 

Munch dădu din cap, cu gura închisă. 

— Dar... nu poate fi adevărat? 

— Ar fi trebuit să facem legătura asta mai devreme? 
Fotografiile? Aparatul de fotografiat din faţa cadavrului? 

— O, Doamne. Mia se forță să se uite din nou la clădire, deși 
toată fiinţa ei îi spunea să nu o facă. 

Clădirea industrială din Bjølsen. 

Bergensgata 41. 

Acolo le păstrase. 

Acolo fusese atelierul lui. 

Toate acele unelte. 

— Klaus Heming, bombăni Munch și își găsi altă ţigară. 


VP - 107 


Atârna de buzele lui fără să o aprindă. 

— Aceeași adresă? Asta nu e posibil... 

Mia se calmă. 

În urmă cu opt ani. 

Ea fusese chiar acolo. 

Klaus Heming. 

Poștașul. 

Fotografii ale victimelor lui. 

Trimise familiilor. 

De parcă pierderea lor nu era suficientă. 

Poștașul. 

Fusese unul dintre cele mai grele cazuri la care lucrase 
vreodată. 

Trecuseră opt ani, dar încă nu-și putea deschide propria cutie 
poștală fără să simtă puţină greață. 

La naiba. 

— Bergensgata, Bjølsen, spuse Munch, aprinzându-și ţigara 
de-abia atunci. Nu înțeleg de ce n-am văzut-o imediat. 

— Dar el e mort, nu-i așa? 

— Era ultima dată când am verificat. 

— Atunci ce...? Mia aruncă o privire peste drum, fără tragere 
de inimă. 

— Un imitator? 

— Chiar crezi asta? Heming nu ne-a dat niciodată nimic, nu-i 
așa? Numere? Mesaje. Ticălosul doar... 

— Doar o idee, o întrerupse Munch. Trebuie să însemne ceva, 
nu crezi? 

— Cum se numea tipul tău? întrebă Mia. De la firma de 
curăţenie? 

— Karl Overlind. 

— Și? 

— Și ce? 

Munch se uită iritat la ea. 

Cazul acela era să-i distrugă. 

Holger fusese la jumătatea unei runde de terapie familială. 
Trecuseră doi ani de la despărțire și o rugase pe Marianne să îi 
dea a doua șansă. In cele din urmă, ea cedase. „Bine, vom 
încerca din nou. De dragul lui Miriam.” Doar ca să afle că Munch 
nu venise la programări. 

Klaus Heming. 


VP - 108 


Poștașul. 

Cu propriul lui atelier. 

Și propriile lui ustensile. 

La naiba. 

— Ce facem? spuse Mia. 

— l-am cerut lui Ludvig să îi verifice pe toţi Karl Overlind-ii pe 
care îi putem găsi. Munch își încruntă fruntea. li vom aduna pe 
toţi în birou, apoi doar va trebui să... 

Stătu acolo, arătând posomorât. 

— Organizăm o ședință de informare a echipei? 

— De ce nu? 

— Ai o maşină? 

— Am parcat-o mai încolo, pe stradă. Munch dădu din cap din 
nou, apoi își strânse paltonul bej de lână pe corpul lui masiv și 
azvârli ţigara pe jumătate fumată prin aer, spre clădirea roşie- 
ruginie. 


Capitolul 25 


Curry tocmai își ridicase paharul de whisky la buze când 
începu să îi vibreze telefonul mobil. Nu îl auzi - era pe silențios 
doar vibră pe masă în faţa lui, ca o viespe furioasă. Işi privi 
mâna mișcându-se prin aer ca să apese pe butonul verde, dar, 
din fericire, își dădu seama la timp că nu trebuia să răspundă la 
telefon. Era doar cinci după-amiaza și deja era beat. La naiba. 
Trebuise să fie o vizită rapidă. Să o salute pe Luna. Să își 
limpezească mintea. Să vadă dacă putea găsi ceva în notițele 
lui, pe care le adusese cu el. Să încerce să lucreze așa cum lucra 
Mia întotdeauna. Era doar o scuză, bineînţeles. Avusese poftă de 
o băutură. Și una se transformase în mai multe. 

În cele din urmă, telefonul lui încetă să vibreze. Apoi veniră 
mesajele. Primul. Apoi încă două. Ridică mobilul în lumina slabă 
și începu să le citească. Anette Goli. Munch. Ceva trebuia să se 
fi întâmplat. Tuturor li se spunea să fie prezenți la o ședință, la 
birou. La naiba. Nu, în niciun caz. Nu acum. Nu putea să apară 
acolo în starea asta. Își goli paharul de whisky și îi făcu semn cu 
mâna Lunei peste masă. 

— Încă unul, bombăni el și lovi ușor marginea paharului lui. 


VP - 109 


Tânăra își ridică sprâncenele. 

— Eşti sigur, Jon? 

— Ce vrei să spui? bombăni el din nou și deveni conștient că 
se bâlbâia. 

— Ești sigur că ești bine? 

Ea își trecu repede mâna prin părul lui. 

— Da, da. Doar adu-mi încă unul. 

Cineva introduse o monedă în tonomatul de la capătul 
camerei și un vechi cântec country începu să umple încăperea. 
Se auzi sunetul bilelor de biliard lovindu-se una de alta. Era într- 
unul dintre cele mai murdare puburi din Oslo, atât de dărăpănat, 
că nici măcar hipsterii nu îl frecventau. Tatuajele marinei 
comerciale. Geci de motociclişti. Suflete singuratice în fiecare 
colț, buze care bombăneau aplecate peste pahare murdare de 
bere. Cei doi bărbaţi în geci sport care stăteau la bar păreau să 
fie în locul greșit. Îi aruncaseră priviri pe furiș și, la început, nu 
înțelesese de ce. Un moment de paranoia: /a naiba, erau 
polițiști? Îl urmăreau pe el? Dar, pe la jumătatea celui de-al 
treilea pahar de whisky, îi veni răspunsul. Era o priveliște jalnică 
în timp ce stătea acolo. Se uitau la el de milă, încă un beţiv cu 
mâinile tremurânde. 

La naiba. 

Când se întâmplase asta? Întotdeauna putuse să o controleze, 
nu-i așa? Bea din când în când, bineînţeles, dar nu așa. Era ca 
un burete uscat sau un copac care avea nevoie de apă. Văzuse 
o reclamă într-un ziar cu câteva zile în urmă și o citise cu 
interes. Centrul de Tratament Sollia. „Cunoști pe cineva care are 
nevoie de ajutor?” îşi alungă acest gând când Luna îi aduse altă 
bere și un pahar de whisky. 

— Vrei să o sun pe Katrine? Să îi cer să-mi ţină locul în tura 
asta? 

Se apropie și îi mângâie obrazul cu degetele ei calde. 

— De ce? 

încercă să se concentreze, dar nu putu să stabilească un 
contact vizual adecvat. 

— Ca să ne întoarcem acasă la tine? Asta vrei? 

Curry se îndreptă și îi făcu semn cu mâna să plece. 

— Nu, nu, sunt bine, doar... 

Primul tip cu geacă sport de la bar se uită din nou spre ei. 

— Ești sigur? 


VP - 110 


— Ai clienţi, se bâlbâi el și încercă să zâmbească. 

— E în ordine dacă plec. Tu trebuie doar să-mi spui, bine? 

— Sunt bine, spuse el din nou, dar ea deja se întorsese la bar. 

El își ridică paharul la gură și tremuratul începu să se 
amelioreze, slavă Domnului. Se simţi mai cald acum, în timp ce 
băutura întăritoare îi dispăru pe gât și i se așeză în stomac. 

Nu mâncase nimic. 

Asta era. 

Acesta era motivul. 

Putea suporta alcoolul - nu asta era problema -, problema era 
doar că nu mâncase nimic. 

„Dezalcoolizare? Tu, serios?" 

Chicoti singur și dădu pe gât jumătate din bere în timp ce un 
cântec country se termină și fu urmat de altul. 

Doar începuse să bea un pic cam devreme. 

Și uitase să mănânce. 

Primul tip cu geacă sport aruncă o privire în direcţia lui și 
Curry fu tentat să îl provoace, să-i spună tipului să se ducă 
naibii, dar nu o făcu. În schimb, se uită pe fereastră și zări o faţă 
cunoscută care îl făcu să se pitească. 

Allan Dahl. 

La naiba. 

Bârfitorul acela afurisit de la Brigada Antidrog. Era o ședință 
de informare la birou și el era aici, mort de beat. Nu ar fi trecut 
multă vreme până când vestea stării lui jalnice ar fi ajuns la 
Munch. Se ghemui în separeu în timp ce Dahl traversă strada, 
dar, din fericire, nu intră în pub. O mașină aștepta lângă 
bordură. Allan Dahl urcă în ea și aceasta porni. 

Şoferul? 

Nu Îi recunoscu fața de undeva? 

Căută printre amintiri, dar nu-i mai funcționa creierul. 

Nu mai conta. 

Televizorul din spatele barului. Știri 24/7. Balerina din lacul de 
munte. Tânărul de la hotel. Mass-media nu mai vorbea despre 
altceva. Două fețe serioase în studio, apoi trecură la filmările cu 
Anette Goli. Nu o recunoscu imediat pentru că era în uniformă. 
Era o reluare a conferinței de presă care fusese transmisă mai 
devreme în acea zi. Bliţurile aparatelor de fotografiat, 
microfoanele nerăbdătoare prin aer. Mai multe filmări. Capetele 


VP - 111 


vorbitoare din nou, apoi trecu la ceva care părea a fi o 
transmisiune în direct. Tresări când văzu de unde era. 

La naiba. 

Merse clătinându-se până la bar. 

— Dă volumul mai tare. 

— Ce? 

Tipii în geci sport îi aruncară o privire, dar el îi ignoră. 

— Volumul, mormăi el din nou, arătând spre telecomandă. 

În cele din urmă, Luna înţelese despre ce vorbea. 

— Suntem în faţa Școlii Hedrum din Larvik, spuse o femeie 
care purta o geacă cu logoul TV2, unde lucrează bărbatul despre 
care se crede că ar fi suspectul principal. 

Apăru pe ecran, cu litere albe pe un fundal roșu. 

Raymond Greger. 

La naiba. 

Poliţiști locali afurisiţi. 

Cineva vorbise. 

Munch ar fi explodat de furie. 

— Ce e? spuse Luna speriată în timp ce telefonul mobil al lui 
Curry începu să vibreze din nou undeva departe. 

— Trebuie să merg la serviciu. Încercă să se așeze pe unul 
dintre scaunele de bar, doar că nu era acolo. 

Văzu podeaua apropiindu-se de el și încercă să se 
pregătească de cădere, dar brațele refuzară să-l ajute. 

— Ești bine? 

Faţa ei drăguță era deasupra lui, iar tipii în geci sport se 
ridicaseră și ei. 

— Trebuie să merg la serviciu, se bâlbâi el și încercă să se 
ridice în picioare, dar nici picioarele lui nu cooperau. 

— Am s-o sun pe Katrine. 

O umbră cenușie. 

O voce șoptită. 

Din fundul mării. 

Înainte ca muzica country să dispară brusc și să îl lase singur 
pe podeaua rece. 


VP - 112 


Capitolul 26 


Părintele Paul Malley stătea în confesionalul din Catedrala Sf. 
Olav, întrebându-se dacă, până la urmă, fusese o idee atât de 
bună. Slujba de dimineaţă se terminase și i se păruse că 
congregația lui fusese mai preocupată să ajungă la locul de 
muncă. În marea catedrală se lăsase liniștea. Liniștea cuprinse 
acest spaţiu frumos, spiritual, care însemna atât de mult pentru 
el. Catedrala Sf. Olav. Nu se îndoia că era cea mai frumoasă 
biserică catolică din Norvegia. Acolo fusese hirotonit ca diacon 
în urmă cu cinci ani și servise ca preot după doar șase luni. 
După o perioadă scurtă ca administrator de parohie în 
Lillehammer, fusese chemat înapoi în Oslo, unde era preot și 
paroh al catedralei. Părintele Malley nu putea fi mai mulţumit de 
calea pe care Dumnezeu o alesese pentru el. 

În mod tradiţional, Biserica Catolică din Norvegia nu putea 
concura cu protestanții, dar asta se schimbase în ultimul 
deceniu. Mai ales datorită imigrației, slujbele săptămânale se 
țineau în poloneză și vietnameză, dar crescuse și numărul 
enoriașilor norvegieni. Acum ţinea - ajutat competent de diaconi 
și capelani, bineînţeles - trei slujbe în fiecare zi a săptămânii, la 
orele opt, unsprezece și patru. Și hotărâse să schimbe acest 
orar săptămâna trecută. Nu slujbele în sine - nu, era mulţumit 
de programarea lor: slujba de dimineaţă, slujba de prânz și 
slujba de după serviciu, ca discipolii lui să poată decide când le 
convenea, în zilele lor ocupate de lucru, să comunice cu 
Domnul. 

Discipoli - nu, asta era clar greșit. Părintele Malley zâmbi 
singur. Doar lisus avusese discipoli; chiar și așa, uneori i se 
părea că turma era a lui. Rar i se întâmpla să nu recunoască o 
faţă și, dacă vedea un străin, avea grijă să se prezinte 
întotdeauna nou-venitului. Până la urmă, era unul dintre aleșii 
lui Dumnezeu, poarta către Domnul, și era important să își 
îndeplinească misiunea cu apropiere, nu distanţă. Și acesta era 
motivul pentru care hotărâse să schimbe programul zilnic. 

În vechiul sistem, confesionalul fusese deschis doar treizeci 
de minute în fiecare zi, între cinci și un sfert și șase fără un 
sfert. Nu fusese o cerere mare și rămăsese cu senzaţia că era 
așa pentru că sincronizarea era greşită. Să-ţi mărturisești 


VP-113 


păcatele dimineața? Asta nu i se părea corect. Să mărturisești 
după o zi grea de lucru? Nu, își înţelegea enoriașii, chiar îi 
înțelegea. În acel moment, tot ce voiau să facă era să-și vadă 
familiile, să pună cina pe masă și poate să se roage Domnului în 
confortul casei lor. Apoi îi venise ideea: ce-ar fi fost să le asigure 
spovedania după slujba de dimineață? Până la urmă, sufletul era 
cel mai singur în întunericul nopţii. Cu siguranţă, dorința de a 
mărturisi păcatele era cea mai puternică dimineața. 

Părintele Malley încă nu voia să renunţe, deși era foarte tentat 
în timp ce stătea singur în liniște. Îi era foame. Își ridică sutana 
și își legă șireturile de la pantofi. Simţi mirosul podelei proaspăt 
spălate și aroma de pin din micul confesional. Sau simţea un pic 
de lămâie azi? Aroma încântătoare îl făcu să zâmbească, dar 
era, evident, un pic dezamăgit de cât de mult se înșelase. 
Spovedanie dimineaţa? Era clar, nimeni nu avea timp și nu 
simţea nevoia. Se hotărî să mai aștepte câteva minute. Până la 
urmă, avea lucruri mai bune de făcut decât să stea acolo singur, 
într-un spațiu închis, mirosind podeaua. Se înșelase și era timpul 
să o recunoască. Părintele Malley oftă și își sumesese sutana ca 
să se ridice când auzi pași afară, în spaţiul sonor al catedralei. 

Era cineva care...? 

Fecioara hotărâse să îi arate puţină milă? 

Se așeză repede și făcu semnul crucii. 

Erau pași ușori și precauţi pe podeaua tare și veneau direct 
spre confesional. Părintele Malley zâmbi larg când cineva 
deschise ușa și intră în micuța cabină, lângă el. 

Așteptă câteva secunde până când nou-venitul se așeză 
înainte să deschidă ușiţa. 

— Slavă Mariei, cea plină de har. Domnul este cu tine. 
Binecuvântată ești printre femei. Binecuvântat este rodul 
pântecului tău, lisus. Sfântă Marie, Maica Domnului, roagă-te 
pentru noi păcătoșii, acum și în ceasul morţii noastre. Amin. 

Făcu semnul crucii din nou în timp ce auzi cealaltă persoană 
alăturându-se. 

— Amin. 

Venise șovăitor. Un tânăr. Îl putea zări în spatele zăbrelelor, 
dar nu îl putea vedea clar, bineînţeles; acesta era scopul 
cabinei. Apropiere, dar suficientă distanţă ca să se simtă în 
siguranţă pentru a se spovedi. 


VP - 114 


— lartă-mă, părinte, pentru că am păcătuit. E... E prima mea 
spovedanie. 

Prima lui spovedanie? 

Părintele Malley își simţi inima începând să bată mai tare pe 
sub sutană; nimic nu se compara cu un membru nou în turmă. 

— Am... ei bine, nu prea știu, spuse tânărul, evident 
chinuindu-se să găsească o ușă către sufletul lui. 

— Nu trebuie să te grăbești, fiule, spuse părintele Malley cu 
calm. Aici ești doar tu cu Domnul. El nu judecă pe nimeni și te 
va asculta indiferent de ce vrei să-l spui. 

— Mulţumesc, murmură pocăitul și tăcu din nou pentru un 
moment. Apoi păru să se pregătească. Nu știu dacă e un păcat 
pentru că nu sunt aici pentru mine, ci pentru ceva la care aș fi 
fost martor. 

— Continuă, spuse părintele Malley monoton. Pot să întreb 
despre cine e vorba? 

— Despre fratele meu, spuse vocea prelung. 

Tânărul vorbea atât de încet, că părintele Malley trebui să se 
aplece aproape de micile zăbrele. 

— Fratele tău? Te referi la fratele tău adevărat sau e un 
tovarăș enoriaș? 

Tânărul păru surprins de întrebare, dar, în cele din urmă, 
răspunse direct. 

— Nu, nu, e fratele meu adevărat. Fratele meu cel mare. 
Locuim împreună. Acum suntem doar noi doi. Părinţii noștri au 
murit. 

— Îmi pare rău să aud asta, spuse părintele Malley, cu 
amabilitate. Și la ce ai fost martor? E ceva ce vrei să 
împărtășești cu Dumnezeu? 

Din nou, se făcu liniște în spatele zăbrelelor. 

— Pot să vă pun o întrebare? 

— Bineînţeles, fiul meu. 

— Nici măcar nu știu de ce sunt aici. Doar aveam nevoie să 
vorbesc cu cineva. Poate ar trebui să o fac cu un fel de terapeut. 
Nu știu dacă se cuvine să vin aici. Nu vreau să iau locul altcuiva 
sau orice... 

Părintele Malley nu întrerupsese pe nimeni în timpul 
spovedaniei, dar atunci simţi că era corect să o facă. 


VP - 115 


— Fiul meu. Lucruri mari sau mici - nu contează. Dacă ai venit 
aici să vorbești, atunci ești binevenit. Nu trebuie să-ţi fie rușine 
sau să te simţi vinovat aici. Ești pur și mă bucur să te-ascult. 

— Mulţumesc. Tânărul păru ușurat. 

— Așadar, fratele tău? La ce ai fost martor? 

— Mă tem de el. 

— Te temi, cum? 

— S-a schimbat. Mă tem că... face anumite lucruri. 

— Despre ce fel de lucruri vorbești? 

Părintele Malley devenea intrigat. ` 

— Nu prea mai vorbește cu mine. Pleacă noaptea. Işi încuie 
ușa când vine acasă. Nu mă lasă în camera lui. Cred că ascunde 
ceva acolo. 

— Înţeleg. Pot să-ntreb câţi ani are? 

— Douăzeci și opt. 

— Și cum își câștigă existența? 

— O, nu, nu muncește. Vedeţi, a fost bolnav. 

Străinul tăcu din nou. Părintele Malley îl auzi agitându-se pe 
scaunul de lemn. Era clar că tânărul se simţea incomod. 

— Bolnav? În ce fel? 

— Nu știu dacă ar trebui să spun asta, părinte. Simt că îl 
dezamăgesc. Că... 

— Asta e între tine și Dumnezeu, îl întrerupse părintele Malley 
cu calm. Nu dezamăgești pe nimeni. Dumnezeu e Tatăl nostru, 
al tuturor. 

— Nu, nu e bine. A fost o greșeală. Sunt prea speriat. 

Părintele Malley se chinuia să stea nemișcat. 

— De ce te temi, fiule? 

— E periculos. 

— La ce te referi? 

— Fratele meu. E periculos. 

— Te temi că ar putea... să-ţi facă rău? 

Se făcu o liniște totală în cealaltă cabină. Apoi părintelui 
Malley i se păru că auzi un plâns încet. 

— Fiul meu, ascultă-mă. 

__— Nu, spuse tânărul, ridicându-se. Nu îndrăznesc. E prea rău. 
Imi pare rău că v-am deranjat, părinte. 

Părintele Malley auzi cum era întoarsă mica clanţă și se hotărî 

repede. 


VP - 116 


— Fiule, spuse el, cu o oarecare seriozitate în vocea lui de 
data asta. Am o sugestie. Te rog, ai vrea să o asculţi? 

Asta funcționă. 

Străinul se așeză ezitant. 

— Cred că ar trebui să mergi acasă, chiar cred asta, dar nu 
înainte ca tu, eu și Dumnezeu să facem o înţelegere. E clar că 
porți o povară și văd că e greu pentru tine. Dar ai venit aici azi și 
știi cine sunt. Acum du-te acasă și gândește-te la asta, apoi 
întoarce-te când simţi că e momentul potrivit. Mâine, peste 
câteva zile, nu contează, dar vreau să ne promitem unul altuia 
că ne vom întâlni din nou. Putem să facem asta? 

Urmă o tăcere lungă. Părintele Malley aproape că auzea cum 
suferea tânărul acolo, cum era tras în direcții diferite, dar, în 
cele din urmă, își deschise gura. 

— Bine, părinte. Mă voi întoarce. Veţi fi aici? 

— Bineînţeles, spuse părintele Malley cu căldură. Voi fi aici 
pentru tine. În fiecare dimineaţă. Vreau să știi asta. Întoarce-te 
la mine când ești pregătit. 

— Mulţumesc. Tânărul păru ușurat. Chiar apreciez asta. 
Mulţumesc foarte mult. 

— Până când ne întâlnim din nou, spuse părintele Malley. 

— Până când ne întâlnim din nou, părinte. Mulţumesc foarte 
mult. 

Părintele Malley zâmbi pentru sine în timp ce pașii dispărură 
pe podeaua catedralei și nu se mai auziră. 

Așadar, în cele din urmă, fusese o idee bună să facă 
spovedanie dimineaţa. 

Se gândi la Fecioară cu recunoștință înainte să plece din 
confesional, își îndoi mâinile pe piept și merse calm spre 
sacristie. 


Capitolul 27 


Gabriel Mark dormise pe canapeaua din camera de odihnă și 
fu trezit de Ludvig Grønlie, care venise să își ia o cană de cafea. 
— Ce se-ntâmplă? 


VP - 117 


— Cei de la Kripos sunt aici. Munch ţine o ședință acum. Nu 
cred că trebuie să fii acolo. Sunt cam aceleași lucruri despre 
care am discutat acum câteva ore. 

— Sunt pe drum, spuse Gabriel, înăbușindu-și un căscat. 

Avusese un vis foarte ciudat. Fusese un poștaș. Pe o barcă cu 
pânze. Era pe cale să livreze o scrisoare mare și importantă. Pe 
plic scria Tove și Emilie. Zărise o insulă în depărtare, dar, oricât 
de tare încerca, nu putea să facă barca să navigheze spre ea, nu 
se putea apropia, doar plutea mai departe. Zări niște feţe triste. 
Scrisoarea crescu tot mai mare până când, în cele din urmă, îl 
scufundă în valuri. 

Poate era o aluzie subtilă? 

Mama lui fusese întotdeauna obsedată de vise și de 
semnificaţia lor. De cum însemnau mult mai mult decât credem: 
de ce simbolizau imaginile în viața reală și așa mai departe. 
Devenise foarte influențată de New Age în ultimii ani. Pe Gabriel 
nu îl interesaseră niciodată lucrurile astea - doar dădea din cap 
și spunea „chiar așa e?” oricând mama lui trăncănea despre ce 
experienţe avusese în timpul nopţii, dar acum avu senzaţia că 
poate subconștientul lui încerca să îi spună ceva important. 

Lucrase atât de mult în ultimele zile, că de-abia avusese timp 
să răspundă la mesajele prietenei lui. „Nu te transforma în 
Munch”, se gândise el când fusese sunat de Goli. 

Brigada Antifraudă fusese un loc de muncă liniștit. Ore 
regulate. O slujbă la birou. El și Tove mâncaseră micul dejun și 
cina împreună, și se ghemuiseră unul lângă celălalt în fiecare 
noapte. 

Și acum? 

Ei bine, asta nu se mai întâmpla. 

Gabriel se frecă la ochi de somn și își dădu seama că era 
transpirat sub guler. 

Poștașul. 

Fusese adolescent pe vremea aceea, dar încă și-l amintea, 
bineînţeles că și-l amintea. 

Klaus Heming. 

Un bărbat care își întemniţase victimele, se jucase cu ele ca și 
cum ar fi fost păpuși, apoi trimisese fotografii familiilor lor. 

Fusese o traumă naţională. Oamenii refuzaseră să creadă că 
era adevărat; fuseseră într-o stare de negare colectivă în fața 


VP - 118 


ecranelor televizoarelor lor când detaliile cazului macabru le 
fuseseră prezentate. 

Norvegia naivă. 

Se întâmplase chiar în centrul Osloului. 

Nu, nu putea fi adevărat. 

Nimeni nu putea fi atât de crud. 

Trebuia să fie undeva în S.U.A. 

În lumea largă. 

Nu unul de-ai noștri. 

Nu aici, acasă. 

Mama lui se retrăsese în ceea ce, mai târziu, ajunsese la 
concluzia că fusese un fel de depresie. La fel și vecinii. Feţe 
triste pe scări, capete aplecate, oameni aproape prea speriaţi 
să-și deschidă cutiile poștale în caz că primiseră unul dintre 
pachetele lui, în caz că urmau să afle că următorul lui prizonier 
era o persoană dragă lor. 

Timpul slăbește memoria. 

Trecuse. 

Normalitatea se întorsese încet. 

E ceva tipic norvegian. 

Noi iertăm. 

Alegem să credem în bunătate. 

Dar întunericul se întorsese. Îl văzuse în fiecare membru al 
echipei de-a lungul nopții; chiar și Munch care, în general, era 
un mare ursuleț de pluș, umblase pe coridoare cu o privire 
profundă și întunecată, și cu fruntea încruntată. 

„Sună acasă." 

Gabriel își înăbuși încă un căscat, luă o doză de Cola din micul 
frigider și își întinse corpul înţepenit în timp ce se îndreptă spre 
coridor. 

Munch era deja lângă ecran când intră în sala operativă. 

— Gabriel Mark, spuse Munch repede. Tehnologie, baze de 
date, reţele sociale. 

Gabriel dădu din cap spre cei trei oameni pe care nu-i mai 
întâlnise până atunci și care dădură din cap spre el, și își găsi un 
loc în spate, lângă Mia. 

Ofiţeri Kripos. Detectivi tactici. Doi bărbaţi și o femeie. 
Bombăniseră pe coridoare de-a lungul nopţii, un schimb de 
replici scurt, dar zgomotos între Anette și Munch, dar acum 
Munch se comporta ca și cum ar fi crezut că era o idee grozavă 


VP - 119 


că li se alăturaseră cei de la Kripos, chiar dacă Mikkelson 
organizase asta. 

Mai mulţi oameni? 

De ce nu? 

Gabriel nu vedea care era problema. 

Se certau pentru că toți voiau să fie șeful? 

Acum? 

Voi să spună ceva, dar hotărî să nu o facă. 

— Ai să spui ceva despre nume, Mia? întrebă Munch. 

— Karl Overlind. Mia Kruger rămase așezată. Am fost un pic 
înceată, îmi pare rău, dar scoate v, e, r și d. 

Cei trei ofițeri de la Kripos se întoarseră spre ea cu 
sprâncenele ridicate. 

— Karl Olin... Femeia părea confuză. 

— Karl Lion, spuse Mia, părând ciudat de vioaie, în ciuda 
oboselii de pe chip. Greșeala mea. Ar fi trebuit să văd asta 
imediat. 

— Bine, spuse unul dintre detectivii de la Kripos. 

Blond. Cu mustață. 

Un bărbat cu o înfățișare banală, așa cum erau întotdeauna 
acești oameni. 

— Așadar, încă o legătură cu Frații Inimă-de-Leu? spuse al 
doilea ofițer Kripos. 

Brunet. Cu barbă. 

Din nou, putea fi oricine. 

Poate de-aceea primiseră slujba. Pentru abilitatea de a se 
amesteca în mulţime fără să fie observați. 

— Da. Mia dădu din cap. Jonathan și Karl Lion. Nu am fost 
siguri de la început, dar acum nu prea mai avem îndoieli că 
acest criminal face asta intenţionat, ca să se joace cu noi. 

— Amintește-mi din nou cine era Karl, spuse femeia. 

— Fratele mai tânăr, cel care supraviețuiește, spuse Munch. 
Jonathan îl salvează, dar moare în timp ce face asta. Tânărul 
Karl continuă să trăiască, având senzaţia că lumea din jurul lui 
ar fi preferat ca el să fi murit în locul fratelui lui. 

— Așadar, nu există niciun Karl Overlind în viaţa reală? 
întrebă ofiţerul blond de la Kripos, adresându-se lui Munch de 
data asta. 


VP - 120 


— Nu în Oslo, interveni Ludvig Grønlie, verificându-și notițele. 
Am avut unul în Stavanger, dar, cum am zis, nimeni aici, în Oslo, 
din câte văd. 

— Dar Raymond Greger? Femeia de la Kripos se adresă lui 
Munch. 

— Încă îl căutăm, oftă Munch. Evident, din păcate, un idiot de 
la poliţia din Larvik a scurs numele presei, dar nu contează. 
Poate că se va dovedi că tot răul e spre bine. Cu cât vor fi mai 
mulți oameni care îi cunosc numele, cu atât mai mulţi ochi îl vor 
căuta. Va trebui să vedem situaţia așa. 

— Dar lucrezi la o teorie conform căreia crimele au legătură 
cu Klaus Heming? 

De data asta, fu ofițerul brunet de la Kripos. 

— Nu suntem siguri, spuse Munch, trecându-și o mână prin 
barbă. 

Fu din nou cu ochii pe Mia. 

— Aparatele de fotografiat erau îndreptate spre cadavre, 
spuse Mia. Apoi avem adresa din Bergensgata, pe care a dat-o 
firmei de curăţenie. M-am gândit la asta și cred că există două 
moduri de a o privi. 

Se făcu liniște în cameră în timp ce toţi așteptau ca ea să 
continue. 

— Ori Klaus Heming încă e în viaţă... 

— Imposibil, spuse Munch. Am văzut chiar eu raportul post- 
mortem. 

— Sau criminalul vrea ca noi să știm că el e ca Heming. 

— Cum e ca el? voi să știe bărbatul cu mustață blondă. 

— Se compară cu Heming. 

Liniștea se lăsă din nou în cameră în timp ce cuvintele Miei 
fură înţelese. 

— Heming nu avea nicio rudă apropiată, nu-i așa? 

De data asta, fu femeia de la Kripos. 

— Nu, spuse Munch. Nu avea soţie, prietenă, copii, nici măcar 
fraţi sau surori. 

— Și suntem siguri că e mort? 

Din nou, bărbatul cu mustaţa blondă. Întrebarea lui zăbovi în 
cameră ca o rafală de ceva de care nimeni nu voia cu adevărat 
să se ocupe. 

Klaus Heming. 

Viu? 


VP - 121 


Nu... 

Nu era în favoarea pedepsei cu moartea, cu siguranţă nu, dar 
chiar și așa, toată Norvegia răsuflase ușurată când află vestea 
că Klaus Heming își luase viața. Se spânzurase cu propriile 
șireturi de la pantofi în salonul de psihiatrie. 

Dreptate. 

Părea că se făcuse dreptate. 

— Conform guvernului norvegian și a tuturor oamenilor cu 
care am vorbit, Klaus Heming e mort și îngropat în Cimitirul 
Mântuitorului Nostru, spuse Munch. 

— Dar... începu ofiţerul brunet de la Kripos. 

— Rămânem la teoria numărul doi, îl întrerupse Munch cu 
severitate. Criminalul se folosește de ideea lui Heming ca să ne 
spună ceva. Ca să ne fie clar cât de serios e. 

— Da, dar... continuă ofiţerul blond. 

Munch îl ignoră și răsfoi notițele din faţa lui. Își trecu mâna pe 
frunte, arătând, brusc, un pic confuz. 

— Firma de curăţenie, îl îndemnă Mia. 

— Da, asta e, exact, spuse Munch. Misteriosul Karl Overlind a 
lucrat ca zilier pentru ei. Dacă va continua și vor fi mai multe 
victime, atunci ar putea fi alese din locurile în care a lucrat. Într- 
un fel, așa pare, dar nu, nu mi se pare corect. 

Se gândi la asta. 

— Poate că victimele nu sunt alese așa, dar, cumva, locurile 
sunt relevante. 

— Un lac de munte și o firmă de curățenie? spuse ofiţerul 
brunet de la Kripos, părând sceptic. 

— Ne gândeam mai mult la Operă, spuse Munch. 

— Au făcut vreodată curăţenie la Operă? N-am verificat asta, 
nu-i așa, Holger? 

— Cu siguranţă, o vom face acum, bombăni Holger, frecându- 
și ochii. 

— Știm că Hotelul Lundgren a fost unul dintre clienţii lor. 
Poate a fost și Opera? Alte săli? Putem preveni existenţa unor 
potenţiale victime? 

Mia îi aruncă o privire ofițerului brunet, care dădu din cap. 

— Mă ocup de asta, desigur. 

— Grozav, spuse Munch, uitându-se prin cameră. Ludvig? 

— Lucrez ca să obțin portretul robot al lui Karl Overlind de la 
Hotelul Lundgren și de la firma de curăţenie. 


VP - 122 


— Grozav. Ylva? 

Munch se uită în jur, dar ea nu era acolo. 

— Doarme, spuse Anette Goli. Dar i-am spus să verifice toate 
filmările făcute de camerele de supraveghere. Trebuie să putem 
găsi ceva. Adică, nu poate fi o fantomă. 

— Bine, spuse Munch. Gabriel? 

— Am verificat telefonul mobil și computerul lui Kurt Wang, și 
activitatea de pe reţelele sociale ale lui Vivian Berg. 

Munch părea foarte obosit; de-abia înțelese ce spunea 
Gabriel. 

— OK, bine. Jon? 

Altă tăcere. 

— N-am mai auzit de Curry de o vreme, spuse Anette. Nu știu 
unde e. O să-ncerc să-l sun din nou. 

— OK. Am nevoie de o ţigară. Anette va fi coordonatoarea. Tot 
ce descoperim trebuie să treacă prin ea până la mine, aţi 
înțeles? 

Membrii grupului dădură din cap în timp ce se ridicară cu toții. 

Gabriel se întoarse în biroul lui și vruse să închidă ușa când 
Mia se furișă rapid în spatele lui. 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

— Sigur. Ce e? 

— Psihiatrul. Ritter. Am nevoie de acces la computerul lui. 

— Poţi să fii mai exactă? 

Mia își cobori vocea și se uită repede peste umăr. 

— La tot ce are. La toţi. La toţi ceilalţi pacienţi ai lui. Poţi s-o 
faci? 

— Vrei să spui, dacă pot să-i intru în computer? 

— Da. 

— Nu știu, spuse Gabriel, în timp ce Munch, vizibil extenuat, 
trecu pe lângă ei, cu o ţigară atârnându-i de colţul gurii. Să intru 
în datele Spitalului de psihiatrie Blakstad? Alo? Cred că asta 
încalcă fiecare regulă din Actul de Protecţie a Datelor, pe lângă 
asta, probabil îmi voi pierde slujba și voi face zece ani de 
pușcărie, ca să nu mai spun că Munch mă va omorî. Nu putem 
să cerem un mandat? 

— Chiar crezi că l-am obţine? 

— Nu. 

— Și nu e vorba despre spital. Nu ţi-aș cere să faci asta. 

— Nu e? Atunci ce e? 


VP - 123 


— Are un cabinet privat la Stadionul Ullevaal. Doar acei 
pacienţi. 

Mia zâmbi și își înclină capul. 

— Sigur, dar pe bune, Mia... 

— Multumesc. Mia îi făcu cu ochiul și îi mângâie brațul. 

— Mă suni când o să le ai? 

— Sigur că da, dar chiar nu pot... începu Gabriel, dar Mia deja 
își scosese telefonul mobil din geaca de piele și ieșea din birou. 


Capitolul 28 


Ellen Iversen stătea în mașina ei din faţa Școlii Morellbakken, 
regretând faptul că invitase atât de mulţi oaspeţi. Pentru că 
împlinea patruzeci de ani? Chiar era ceva ce merita sărbătorit? 
Se privi rapid în oglinda retrovizoare și se simţi epuizată. Chiar 
arăta epuizată: avea cearcăne, pielea pământie, ochii cam roșii 
la colţuri. Arăta ca și cum nu ar fi dormit de o săptămână. La 
naiba, de ce se încurcase cu asta? Până la urmă, era fericită, nu- 
i așa? 

Îl întâlnise în magazin. Unul dintre profesorii de la școală. Nu 
se gândise la asta: încă o zi, încă un client. 

— Cum pot să v-ajut? 

— Caut niște scaune de sufragerie. 

— Vă gândiţi la un anumit model? 

— Poate Arne Jacobsen. Țineţi din acelea? 

— Da. 

— Apropo, cine a făcut scaunul pe care l-am văzut în vitrină? 

— Întâmplător, l-am schiţat chiar eu. 

— Chiar așa? 

Lingușire. Era atât de simplu? Îi plăcuseră scaunele ei. Și 
masa de sufragerie pe care o făcuse. Și lămpile. Practic, îi 
cumpărase toată colecţia. Din salariul unui profesor. Acesta 
fusese primul ei gând, trebuia să recunoască: Lucrurile pe care 
le făcea nu erau ieftine. Dar apoi îi spusese că moștenise niște 
bani de la mama lui și se simţise prost pentru că îl judecase. 

„Termină cu asta acum. 

Destul. 

Asta nu se va termina bine pentru nimeni." 


VP - 124 


Ellen Iversen se uită la cât era ceasul pe telefonul ei mobil și 
își dădu seama că începea să se enerveze. Era două fără 
douăzeci de minute. Programarea la dentist era peste douăzeci 
de minute și drumul cu mașina până acolo dura cel puţin 
cincisprezece minute. Nu hotărâseră să se întâlnească la unu și 
jumătate? Incercă să îl sune. Din nou. Tot nu îi răspunse. Câte 
mesaje îi trimisese? Cincizeci? Îi răspunsese la vreunul? Nu. 

Adolescenţii. 

Ruben, fiul ei, tocmai împlinise paisprezece ani. O bătuse la 
cap să îi ia ultimul model de telefon mobil, unul foarte scump, 
dar se deranja să răspundă când îl suna? Nu. |și amintea să îl 
încarce ca ea să-l poată contacta? Nu. Putea plăti el factura, așa 
cum fuseseră de acord? Nu. Putea măcar să-și facă ordine în 
cameră, să o ajute acasă, să ducă afară coșul de gunoi, să facă 
ceva ca ea să nu se simtă ca o idioată când îi dădea bani? Nu. 

Dădu din cap și încercă să-l sune din nou, dar tot nu primi 
niciun răspuns. 

Adolescenţii. 

Dentistul. De ce nu se putea duce singur la dentist? 

— Ruben, cum a fost la programarea de azi la dentist? 

— Ce programare? 

Aceeași conversaţie după două săptămâni. 

— Ruben, cum a fost la programarea de azi la dentist? 

— Hm, despre ce vorbești? 

— Îmi iau liber de la serviciu. 

Te iau de la școală. 

Ne întâlnim la unu și jumătate. 

E clar? 

Vrei să-ți scriu asta pe mână? 

Ellen Iversen oftă și își scoase rujul din geantă. Zări un fir 
cărunt în oglindă? Incă unul? Trebuia să meargă din nou la 
coafor? Tocmai fusese acolo. Despre ce era vorba? Doar nu-i 
păsa de câteva fire cărunte. Era OK. Complet natural. La fel și 
rujul. Avea tendinţa de a nu se da cu ruj. Buzele ei erau perfecte 
așa cum erau. Văzu ironia situaţiei. „Stau în fața școlii fiului 
meu, așteptând să îl iau, dar mă aranjez pentru că e/ lucrează 
aici? Asta nu-ţi stă în fire, Ellen. Ești măritată. Eşti o femeie cu o 
căsnicie fericită.” 


VP-125 


Ei bine, există mai multe feluri de fericire. Ellen Iversen ieși 
din mașină și începu să meargă spre intrarea școlii. Nu era 
nefericită, nu, dar ceva o supăra. Plictiseala? Era atât de simplu? 

Toată viața ei devenise atât de... practică. 

Îi lipsea scânteia, tensiunea. 

Începu să plouă în timp ce ea merse pe terenul de joacă și 
bătu la ușa secretarei școlii. 

— Bună, vă pot ajuta? 

— Îmi caut fiul, pe Ruben Iversen. 

— În ce clasă e? 

— A nouă. 

— Staţi puţin să văd. Engleză cu Heidi Laukvang în sala 104. 

Ellen Iversen îi mulțumi și merse pe coridor, până la sala de 
clasă. Bătu în panoul de sticlă din ușă și făcu repede semn cu 
mâna. Profesoara veni și deschise puţin ușa. 

— Bună, cum vă pot ajuta? 

— Ruben e aici? Are o programare la dentist, dar cred că a 
uitat. 

Heidi Laukvang se încruntă. 

— Nu, Ruben n-a venit la școală azi. 

— N-a venit? 

Ellen Iversen se simţi cuprinsă de furie cu așa o forță, că 
trebui să își încleșteze dinții. 

Puștiulică arogant. 

Chiulea? 

Avea bănuielile ei, dar chiar și-așa... 

Azi? 

Când trebuiau să meargă la dentist și ea își luase liber de la 
serviciu? 

Cine se credea? 

Nu, până aici... 

ÎI zări pe Martin în spatele geamului. 

— Vă rog, pot vorbi puţin cu Martin? 

Laukvang îl chemă și adolescentul cocoșat merse târșâit pe 
coridor. De-abia putea să stea drept. 

— Credeam că Ruben trebuia să doarmă acasă la tine 
noaptea trecută, spuse Ellen Iversen printre dinţii încleștați. 

— Da, doar că n-a mai venit... 

— Spui adevărul, Martin? spuse Ellen, punându-și mâna cu 
blândeţe pe umărul lui. 


VP - 126 


Heidi Laukvang se întoarse în sala de clasă, închizând ușa în 
spatele ei. 

— Da... bineînțeles că da. De ce-aș minţi în legătură cu asta? 

— Dar tu și Ruben v-aţi înţeles ca el să stea acasă la tine 
peste noapte, nu-i așa? 

Băiatul dădu din cap. 

— Atunci partea asta a fost adevărată? 

— Totul e adevărat, spuse Martin, ridicându-și mâinile. Habar 
n-am unde e. 

— Nu te-a sunat? 

— Nu, jur. Trebuie să mă credeţi. 

— Și nu l-ai contactat? 

— Am încercat pe Facebook și prin mesaj pe telefon, dar nu 
mi-a răspuns, așa că m-am gândit că poate... 

— La ce te-ai gândit? 

— Că poate v-aţi răzgândit și i-aţi spus că, până la urmă, nu 
poate să plece. Știţi. 

— Ce să știu? 

— Dumneavoastră sunteţi bună, dar tatăl lui poate fi... 

— Mulţumesc, Martin. Îmi pare rău. E clar că nu e vina ta. 

Ellen Iversen reuși să se calmeze și zâmbi sincer de data asta. 

— Așadar, nu știi unde e? 

— Habar n-am, spuse adolescentul ridicând din umeri. 

— Bine, dar unde crezi că s-ar fi dus dacă voi doi - cum să mă 
exprim? - aţi fi hotărât să vă luaţi puţin timp liber de la școală 
într-o zi? 

Băiatul se uită precaut la ea. 

— Poate la Storo? murmură el în cele din urmă. 

— La centrul comercial? 

— Da, dar nu știu sigur. 

— Mulţumesc, Martin. Dacă vorbești cu el, te rog să-i spui că îl 
caut. 

— Bine, doamnă |. Adolescentul înalt și slab dădu din cap și 
dispăru din nou în clasă. 

„Centrul comercial Storo. Doamne ajută-ne pe toti.” 

Într-o zi de școală. 

Avea mari probleme. 

Ellen Iversen simţi cum creștea din nou furia în ea în timp ce 
păși apăsat pe coridor și aproape alergă prin ploaie până la 
mașina ei. 


VP - 127 


Capitolul 29 


Când ajunse la clădirea de birouri de lângă Stadionul Ullevaal, 
Gabriel Mark începu să-și dorească să se fi deghizat într-un fel. 
De asemenea, se întreba dacă, în cele din urmă, n-ar fi trebuit 
să-i fi spus lui Munch despre această călătorie. Asta era ceva 
tipic Miei. Regulile și regulamentele erau pentru alţi oameni. 
Bineînțeles că trebuia să fi refuzat și să fi vorbit cu șefii lui. 
Prima dată, cu Anette, avocata poliţiei. Ea ar fi depus o cerere 
pentru un mandat. Accesul la fișierele psihiatrului Wolfgang 
Ritter. Și răspunsul? În niciun caz. Nicio șansă. Bineînţeles că nu. 
Și era destul de corect. Despre câţi pacienţi vorbeau? Douăzeci 
de ani în care oamenii își descărcau sufletele. O mie? Două mii? 
Ei bine, acesta era răspunsul. Nu conta cât de important era. Din 
câte știa, judecătorul putea fi unul dintre pacienţii lui Ritter. 

Simţi niște furnicături pe sub guler când intră în clădire și luă 
liftul până la etajul trei. Cabinete de consultaţii împărțite. 
Dentist. Ginecolog. Și Ritter. O recepţioneră în spatele ușii de 
sticlă. Gabriel scrută repede împrejurimile. Părea să fie o zonă 
de așteptare comună un pic mai departe, pe coridor. Nişte 
scaune. O canapea mică. Respiră adânc, deschise ușa de sticlă 
și îi zâmbi recepţionerei, o bătrână cu bucle albe și ochelari 
foarte căzuţi pe nas. „Doar comportă-te normal.” Încă o dată, își 
dori să aibă ceva după care să se ascundă în timp ce tuși puţin 
și se îndreptă spre zona de așteptare. Un bărbat cu o pălărie în 
poală. Un teanc de reviste pe masă. Postere pe pereți. Un stand 
cu pliante lângă un perete. Dădu din cap spre bărbat, care îi 
ignoră, și își scoase MacBook-ul din geantă. Se așeză cu el în 
poală și încercă să se integreze în peisaj. Orice însemna asta. 

Se gândise la diferite moduri de a o face, dar ajunsese la 
concluzia că asta era singura lui opţiune. Ca să poată intra în 
computerul lui Ritter, avea nevoie de acces la o reţea. Totul se 
reducea la trei opţiuni: casa lui Ritter? O, nu. Să-l urmărească pe 
Ritter și să spere că se va conecta la o reţea deschisă? Nu avea 
timp de asta. Cabinetul privat al lui Ritter era singura opţiune. 
Porni Mac-ul și se uită repede în jur. Bărbatul cu pălărie continuă 
să-l ignore. Recepţionera aruncă o privire rapidă în direcţia lui, 
dar apoi se uită din nou la biroul ei fără să pară să creadă că 


VP - 128 


ceva era nelalocul lui. Și de ce ar fi crezut asta? Ginecolog. 
Dentist. Psihiatru. Oamenii veneau și plecau tot timpul. 

Așteptă câteva secunde. 

Wi-Fi. Căutare rețea... 

Apăru o listă lungă. Evident, asta era problema într-o clădire 
de birouri. Laptopul lui recepționa fiecare rețea de pe etajele de 
deasupra și de sub el. Scană lista și îl descoperi pe cel despre 
care credea că trebuia să fie. Comuna3. O reţea comună pentru 
toate birourile de la etajul 3? Excelent. Nu putea fi mai bine. 
Mult trafic. Un risc mai mic de a descoperi cineva că el fusese 
acolo. Deschise programul pe care îl descărcase când plecase 
de la birou. 

John Spintecătorul. 

Se întrebă dacă oamenii știau de existenţa acestor programe. 
Acces online deschis pentru oricine putea fi interesat. Abilitatea 
de a fi hacker fără niciun talent; trebuia doar pornit. Te conectai 
la o reţea, apăsai pe un buton și făcea toată treaba pentru tine. 
Ar fi durat ceva timp, bineînţeles, și începu să devină neliniștit în 
timp ce recepţionera îi aruncă din nou o privire peste marginea 
ochelarilor ei. 

Apăru logoul în galben pe roșu, cu un desen al lui Jack 
Spintecătorul în fundal. Poate era macabru, dar își făcea treaba. 
Era să dea dublu click pe pictogramă când îi trecu prin minte că 
putea fi un mod mai simplu de a o face. Spintecătorul era 
grozav, dar niciun program nu putea face asta în câteva 
secunde; ar fi durat cel puţin zece minute. 

Se hotărî repede, puse Mac-ul pe masă și merse până la 
recepționeră. . 

— Pardon. Işi drese glasul și își afișă cea mai inocentă 
expresie. O aștept pe prietena mea. Pot să mă loghez la reţeaua 
voastră? 

— Sigur că da. Recepţionera zâmbi și mâzgăli ceva pe o 
bucată de hârtie. 

Amabilitatea întruchipată. 

— E Comuna3. 

li întinse un bilețel adeziv galben peste tejghea. 

— Am avut câteva probleme cu ea, dar cred că e OK acum. 

— Mulţumesc foarte mult, spuse Gabriel și aproape că se 
simți puţin vinovat. 

Ce femeie amabilă și el o minţea în față. 


VP - 129 


Dar n-avea de ales. 

Scopul scuză mijloacele, nu așa se zicea? 

Se întoarse pe canapea cât de calm putu și introduse codul. 

Comuna3. 

J9FrPh45. 

Măcar fuseseră destul de inteligenţi să aleagă o parolă greu 
de descifrat. Doar dacă nu ar fi oferit-o oricui. 

Işi alungă acel gând și nu se putu abţine să nu zâmbească 
atunci când pictograma Wi-Fi-ului de pe ecran îi arătă că era 
logat. Entuziasmul din vremurile de demult se întoarse. Nu știa 
exact ce era, dar întotdeauna îl fascinase. Nu voia să distrugă 
nimic, asta nu fusese niciodată pasiunea lui; era doar cunoștința 
că putea să o facă. Că putea să ajungă în locuri în care nu 
trebuia să fie. Că putea să își folosească mintea pentru a-i 
păcăli. Emoţia. Tresări când intră cineva pe ușă. O mamă cu 
copilul ei. Era obișnuit cu siguranţa subsolului lui; asta era ceva 
cu totul nou. Brusc, se simţi ciudat de vulnerabil în timp ce 
descărca protocolul de conexiune. Cinci aparate erau logate la 
reţea, inclusiv al lui. Se întrebă dacă ar fi trebuit să facă mai 
multe eforturi să se ascundă, să se facă total invizibil, dar era 
prea târziu. Ar fi fost nevoie de un profesionist ca să vadă că el 
fusese acolo și chiar și atunci ar fi fost foarte greu să îl mai 
găsească. 

Indicatoarele de pe uși. 

Marit Eng, ginecolog. 

Mrit_Eng. 

Gert Oversja Vik, dentist. 

Gover V. 

Wolfgang Ritter, psihiatru. 

Wolf Ritt. 

Făcu dublu click pe John Spintecătorul și introduse informația 
de care avea nevoie programul. 

După treizeci de minute, era din nou în stradă, cu MacBook-ul 
în geantă și cu inima bătându-i tare pe sub pulover. 

Aruncă o ultimă privire la ferestrele de la etajul trei înainte de 
a-și trage gluga pe cap. Găsi numărul Miei pe telefonul lui mobil 
și merse repede spre rândul de taxiuri. 


VP - 130 


PARTEA A TREIA 


Capitolul 30 


Dimineaţa devreme. Nici măcar ora șase. Putea fi cel mai 
plictisitor traseu din lume, dar Jonas Olsen, în vârstă de treizeci 
și doi de ani, era în spatele volanului și zâmbea cu gura până la 
urechi. Gândul la noaptea trecută încă îl încălzea peste tot. Nu-i 
venea să creadă că era adevărat. Că totul mersese atât de bine. 

Părea aproape ireal. 

Aprilie. Chiar venea primăvara; încă era întuneric afară, dar, 
chiar și așa, putea zări frunzele verzi din copaci. În mod normal, 
asta îl întrista, provocându-i un sentiment de singurătate. 
Întotdeauna părea să se înrăutățească în perioada asta a anului. 
Era ciudat dacă se gândea la asta. Cu siguranţă, ar trebui să fie 
invers și iarna întunecată ar trebui să fie cea mai grea perioadă 
a anului. Dar nu, nu credea că era așa. Citise despre asta într-un 
articol online. Erau peste șase sute de sinucideri în Norvegia în 
fiecare an și majoritatea se petreceau primăvara. Nu înţelesese 
complet articolul, dar era despre cum, în timpul iernii, toată 
lumea era deprimată și îţi dădeai seama că erai diferit doar 
când ieșea soarele. Când se lumina afară, descopereai că 
întunericul era în tine, sau cam așa ceva. 

Jonas Olsen se aplecă înainte și porni radioul în timp ce se 
crăpa de ziuă. Traseul care includea Kjelsås, Grefsen și 
Maridalen era privit ca o slujbă pentru paznicii bătrâni. Era 
grozav dacă erai leneș; era o slujbă ușoară, cu doar câteva 
locuri de verificat și o distanţă destul de mare între ele, cel puţin 
unde mergea el. Tabăra Skar. O fostă tabără militară, acum un 
loc pentru cursuri postliceale. Întotdeauna i se păruse un drum 
inutil. Era departe de oraș. Departe de drumul pe care se 
circula. Nu-și putea imagina că cineva s-ar fi deranjat să meargă 
până acolo să fure pixuri și câteva computere vechi. Dar pentru 
asta era plătit și oricum nu conta în acea zi. Găsi un post de 
radio la care era un cântec care îi plăcea și fredonă în timp ce 
bătea fericit darabana cu degetele pe volan. 


VP - 131 


Își pierduse speranţa de a avea o prietenă. Era prea ciudat. 
Prea timid. Prea stângaci. Îi era rușine când își amintea de zilele 
de școală. Primele lui încercări de a atrage sexul opus fuseseră 
dezastruoase. Işi petrecuse majoritatea timpului acasă, cu nasul 
în cărți. Dar apoi? Nu, nu-i venea să creadă. Linda. O angajată 
temporară la recepţie. Cea obișnuită fusese în concediu de 
maternitate. Avea ceva, nu știa ce. Și știuse că perioada ei de 
lucru la firmă avea să se termine, că recepţionera obișnuită 
avea să se întoarcă în curând. Voise să oprească pe loc 
calendarul din camera de odihnă. Să oprească trecerea zilelor. 
Cât timpul stătea pe loc, ea nu ar fi plecat niciunde. 

Dar apoi, din senin, ea spusese: 

— Ai vrea să mergem la o cafea cândva? 

Fusese atât de confuz, că de-abia putuse să deschidă gura. 

— Da... de ce nu? 

— Sau la cină, dacă vrei? Sâmbătă? E convenabil? Sau poate 
ești ocupat? 

— Ocupat? Nu, categoric nu. Sâmbătă ar fi grozav. 

Apoi, ea îl privi cu ochi zâmbitori în timp ce împinse un bilețel 
pe tejghea. Numărul ei de telefon. 

După aceea, în mașină, de-abia băgă cheia în contact. Dar 
bucuria lui iniţială fu repede înlocuită de obișnuita lui teamă. Pur 
și simplu, îl cuprinse: era ca și cum se îneca încet în apă rece ca 
gheața. Nu, nu, nu. In ce se băgase? Ar fi fost un dezastru. 
Trebuia să anuleze. Ce-ar spune? Ar începe să-l urască atunci 
când și-ar da seama cât de prost era. Neliniștit. Speriat. 
Incapabil să lege o propoziţie. Doar prostii îi ieșeau pe gură. Le 
auzise de multe ori până atunci: râsul, șoptitul pe la spatele lui 
când trecea pe lângă cineva pe coridorul școlii sau la muncă. 

Dar ea îl plăcuse. 

— Chiar te plac, Jonas. 

Linda. 

— Vrei să facem ceva și mâine? 

Nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste el. 

Și, de parcă lumea hotărâse să-i trimită încă un mic semn de 
bucurie, soarele răsări brusc și șterse întunericul din pădurile din 
jurul lacului Maridalen. Altă dimineaţă în regatul primăverii. Erau 
culori intense și splendide peste tot în jurul lui. „Ce diferenţă 
face asta, se gândi în timp ce conducea spre parcarea Taberei 
Skar. Natura în întuneric. Natura în lumină. Viaţa de unul singur. 


VP - 132 


Viaţa cu...” Nu îndrăzni să completeze ultimul gând. Petrecuseră 
doar o seară împreună. Pericolul de a se face de râs încă era 
mare. Nu trebuia să aibă așteptări. Trebuia să se bucure de 
moment, de acest sentiment minunat prezent în corpul lui. 

Din parcarea Taberei Skar, se putea merge, prin pădure, până 
la Øyungen. Să hrănească rațele. Poate să ridice un cort pentru 
noapte și să vadă peștii când se trezesc. O mașină era parcată, 
cu motorul pornit, și simţi cum se enervează. Chiar era nevoie 
de asta? De ce nu puteau fi oamenii atenţi? Jonas Olsen ieși din 
mașină și merse să verifice poarta de intrare în tabără. Lanţul 
încă era la locul lui. Lacătul era neatins. Scrută zona taberei. 
Niciun semn că ceva era nelalocul lui. Totul era așa cum trebuia 
să fie. Era gata să se întoarcă la mașina lui și să plece când zări 
ceva care îl făcu să se oprească. Mașina parcată cu motorul 
pornit. Era... ciudată, nu-i așa? Făcu câţiva pași șovăitori prin 
parcare. Până la urmă, el era paznicul, era responsabilitatea lui 
să se asigure că totul era așa cum trebuia să fie. Acum, ce 
era...? 

Nu văzu foarte bine fumul care ieșea pe geamul deschis de pe 
partea pasagerului până când nu fu foarte aproape. Nu era mult, 
doar o coloană cenușie și subţire, dar era acolo. 

— Alo? 

Jonas Olsen bătu în parbriz, dar nu era nimeni în mașină. 

— N-ar trebui să lași motorul pornit. Te rog, poţi să...? 

Nu văzu pe nimeni înăuntru care i-ar fi putut răspunde. Ce 
ciudat. Bătu din nou în parbriz. 

— Alo? 

Niciun răspuns. El era un paznic. Era responsabilitatea lui? Da, 
era. Olsen bătu în parbriz a treia oară înainte să deschidă ușa și 
să vadă două scaune goale acoperite doar de un fum cenușiu. 

— Alo? 

Atunci văzu. 

Ceva ardea. 

Pe bancheta din spate. 

O căsuță de păpuși? 

— E cineva aici? 

Jonas Olsen o simţi venind atunci. Teama. Apa întunecată. Își 
scoase repede capul din mașină, se retrase un pic, cu degetele 
pe butoanele radioului atașat de buzunarul lui de la piept. 

— Centrala, sunt JO, ruta KGM. Sunt la Skar. Recepţionat? 


VP - 133 


Se retrase mai departe de mașină; își simţi inima bătându-i 
tare pe sub cămașă. 

— Centrala? Sunt JO. Mă auzi? Recepţionat? 

Nu o văzuse înainte, dar o vedea acum. Mica deschizătură. 
Portbagajul. Nu era închis bine. 

Nu voia să o facă, dar nu se putu abţine. 

Nu. 

Jonas Olsen își privea, practic, mâinile din afară. Fu ca și cum 
nu el deschise portbagajul. 

— Centrala? Mă...? 

Era un băiat în portbagaj. 

— Centrala? 

Ochii lui erau căscați. 

— Alo? 

Apoi fu prea mult pentru el. 

Până când îi răspunse vocea de la radio, Jonas Olsen leșinase. 


Capitolul 31 


Mia Kruger fu trezită de telefonul ei mobil. Nici măcar nu își 
dăduse seama că dormise. Se zvârcolise și se întorsese pe 
salteaua ei toată noaptea, trezindu-se de câteva ori. Avea 
imagini cu Vivian Berg întipărite pe retină. Corpul ei alb și 
delicat, pe jumătate acoperit de apa întunecată. Ochii disperaţi 
ai lui Karoline Berg, un ocean de jale care încă nu ieșise la 
suprafaţă. Scrisul de pe perete. Groaza din ochii lui Kurt Wang. 

Haide, Mia, haide. 

Imagini cu sora ei, alergând printr-un lan de grâu galben. 

Din nou. 

O lăsaseră în pace multă vreme, dar acum se întorseseră. 

Se dusese în camera în care erau cutiile de carton. Se gândi 
să deschidă una dintre ele. 

Albumul Miei. 

Să se uite la bunica ei. 

De obicei, asta o făcea să se simtă mai bine. 

Bunicutța, care urlase la lună noaptea, pe care vecinii o 
numiseră vrăjitoare, dar, pentru Mia, era singura persoană care 
păruse normală în această lume nebună. 


VP - 134 


„Nu te asculti, nu-i așa? 

Pe tine însăți? 

Credeam că mergi în vacanță. 

Stii că nu te simti bine, nu-i așa, Mia?” 

Gânduri negre noaptea și un corp care nu se mai oprea din 
tremurat. 

În cele din urmă, fusese tentată să meargă la Lorry; era 
deschis până la trei dimineața. 

Două beri și un Jägermeister ar fi ajutat-o să adoarmă. 

Sau la clubul de travestiţi al lui Charlie Brun din Tøyen, care 
era întotdeauna deschis. 

Niște pastile doar ca să se poată odihni. 

Reușise să reziste, evident, fără să știe cum. Mobilul ei de pe 
noptieră arăta că era trecut de șapte și jumătate. 

— Da? 

— Ești trează? 

Era Anette Goli. 

Geniala avocată a poliţiei era mai ambițioasă decât orice 
persoană pe care Mia o întâlnise vreodată; și părea să nu aibă 
nevoie nici de mâncare, nici de somn ca să existe. 

— Acum sunt. Mia căscă. Ce se-ntâmplă? 

— Avem încă unul. 

— Unde? Mia se ridică din pat și își dădu seama că deja era 
îmbrăcată. 

Se îmbrăcase, nu-i așa? 

Ca să treacă pe la clubul lui Charlie din Tøyen? 

La naiba. 

— Maridalen, spuse Anette. Într-un portbagaj. Pare altă 
mașină furată. 

— O fată? întrebă Mia în timp ce se îndreptă spre baie. 

— Nu. Un adolescent. 

Mersese acolo? 

Nu, se dusese la culcare trează. 

Era cât pe ce, dar rezistase. 

— O urmă de ac pe piept. 

Mia se stropi repede cu apă rece pe faţă și simţi cum se 
înviora încet. 

— Paisprezece ani. Ruben Iversen. 

— Deja îi știm identitatea? 


VP-135 


— Da. Hainele lui au fost găsite într-o pungă în partea din faţă 
a mașinii. Mobilul și cardul bancar. Zăcea dezbrăcat în 
portbagaj, purtând doar un slip de baie. 

— Ce-ai zis? 

Mia își luă geaca din cuier. 

— Zăcea aproape dezbrăcat în portbagaj, purtând doar un slip 
de baie, și ceva ardea în mașină. 

— Ce ardea? întrebă Mia, încălțându-se. 

— O casă de păpuși. Ești pe drum? 

— Unde ești? 

— În Maridalen. Mașina e parcată în faţa Taberei Skar. 

— Familia lui a fost anunţată? 

— Mama lui l-a dat dispărut azi-noapte, târziu. Încercăm să o 
contactăm acum. 

— Sunt pe drum, spuse Mia și închise telefonul. 


Capitolul 32 


Jurnalistul Erik Rønning stătea la distanță, în spatele 
cordoanelor ridicate la Tabăra Skar, regretând că nu se 
îmbrăcase cu un pulover gros pe sub paltonul bej. Primăvară? 
Trebuia să fie primăvară, nu-i așa? Ei bine, era clar că nu. În 
mod normal, nu lucra la articole ca acesta. Era un jurnalist 
creativ și se simțea mai confortabil înăuntru, preferabil în faţa 
șemineului, în apartamentul lui din Frogner, în mod ideal, cu un 
pahar de coniac și un trabuc lângă tastatură. Ranning câștigase 
un premiu SKUP în urmă cu câţiva ani pentru o serie de articole 
despre oamenii fără adăpost din Oslo, deși rareori ieșise ca să-l 
scrie. Acesta era motivul pentru care era acum aici. Șeful lui, 
editorul Aftenposten, îl chemase în biroul lui cu câteva luni în 
urmă, ca să afle dacă zvonurile care circulau pe la birou erau 
adevărate, dacă doar trimisese un fotograf să facă poze ale 
oamenilor nevoiași, apoi inventase poveștile. Interviurile erau 
false? Articolele acelea lacrimogene pe care ziarul le prezentase 
ca pe o serie în ediția de weekend erau pură ficțiune? 

Erik Ranning nici nu recunoscuse, nici nu negase nimic - asta 
era specialitatea lui. Ar fi putut fi un politician dacă ar fi fost 
interesat de alți oameni, dar nu era. Reporterul de douăzeci și 


VP - 136 


șapte de ani știa sigur că, dacă s-ar fi aflat că inventase acele 
povești, ar fi prejudiciat grav credibilitatea ziarului, așa că nu își 
făcuse prea multe griji. Se bazase pe faptul că ei voiau să-și 
salveze pielea și avusese dreptate. Cu toate astea, ca un fel de 
pedeapsă, fusese trimis să se ocupe de asemenea articole. 
Cadavre care apăreau în lacuri de munte, îmbrăcate în costume 
de balet. In camere murdare de hotel. Era vreo legătură? Poliţia 
negase, dar nu putea avea încredere în ei. Acum apăruse al 
treilea cadavru într-o parcare a unuia dintre cele mai populare și 
frumoase locuri din Oslo. Incă nu li se spusese cine era. Probabil 
un drogat. Cineva omorât de un iubit gelos. Lui Erik Rønning nu-i 
păsa. 

Dacă nu cumva... 

Işi strânse paltonul în jurul lui. Ar fi trebuit să poarte și o 
căciulă de lână. Se gândise la asta acasă, în fața oglinzii, dar 
hotărâse să nu o ia. Căciulile îi stricau părul tot timpul. Optase 
pentru un pulover subţire, gri, din cașmir, cu guler rulat, care se 
asorta cu paltonul bej și o pereche de mănuși din piele de oaie 
care erau destul de scurte pentru a se vedea ceasul Breitling pe 
care și-l cumpărase recent. Era cel la care îi făcea reclamă 
Leonardo DiCaprio. Era destul de mândru de el. Din fericire, 
fusese destul de deștept ca să poarte o pereche de izmene de 
lână, lungi și subţiri, pe sub pantalonii lui de costum. Până la 
urmă, locuia în Norvegia. Deocamdată. Poate Monaco, cândva? 
li trecuse prin minte când își cumpărase niște acţiuni cu câteva 
luni în urmă. Peste drum, văzu o femeie mignonă coborând 
dintr-o mașină. 

Mia Kruger? 

Asta însemna că și Munch era acolo. Artileria grea? Poate 
cadavrul din parcare nu era al unui bețiv care îngheţase sau al 
unui student care își luase viaţa. Mia și Munch? Întâi balerina, 
apoi cântărețul de jazz, acum acesta? Până la urmă, cele trei 
morți erau legate? Rønning zâmbi și se simţi puţin intrigat. Chiar 
era un... criminal în serie în libertate? Despre asta ar fi meritat 
să scrie. Un articol potrivit pentru un jurnalist de calibrul lui. 
Poate că, până la urmă, nu îl părăsise norocul. Ranning își croi 
drum prin mulţime și îl găsi pe Ole Lund, un reporter de la VG. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Ranning. 

— Încă nu știm prea multe, spuse Lund, dar se zvonește că e 
un adolescent. 


VP - 137 


Ranning își scoase un pachet de ţigări din buzunar. 

— Un elev? 

— Nu știu, spuse Lund. S-ar putea. 

— Ce se-ntâmplă? Voi să știe o nou-venită. 

Era de la Dagbladet. Vibeke nu mai știa cum. Rønning nu-și 
putu aminti, dar era o puicuţă. Încercase să se dea o dată la ea, 
la barul hotelului Grand. Îi plăcuse cum îi stătea rochia din 
spate. 

— Un elev, minţi Rønning. Cel mai probabil, sinucidere. 

— Chiar așa? spuse puicuţa Vibeke. N-au spus nimic despre 
asta la radioul poliţiei. 

— Atunci ce-au spus? întrebă Lund nerăbdător. 

— Că avea paisprezece ani. Vibeke se uită la Ranning. Nu asta 
știți și voi? 

— Habar n-am. Tocmai am venit. Rønning zâmbi și își aprinse 
ţigara. 

— ldiotule. 

Vibeke dădu din cap și merse spre cordoane. 

— Avem un nume? 

— Ruben Iversen, spun ei, dar încă nu s-a confirmat. 
Paisprezece ani. 

Alt nou-venit, un tânăr cu ochelari. 

Era de la Dagsavisen. 

— Cine ţi-a spus asta? întrebă Lund. 

— Am sursele mele. Tânărul zâmbi. 

Ranning își scoase telefonul mobil și trimise un mesaj rapid. 

„Victima, probabil Ruben Iversen, paisprezece ani. Să-i găsesc 
școala? Să trimit pe cineva acolo? Familie, colegi, profesori 
etc. ?" 

Brusc, mulţimea de reporteri se agită. 

— Goli! 

— Anette! 

O mașină neagră trecea printre cordoane. Bliţuri, mâini 
nerăbdătoare, limbi gâfâite, umeri care cărau camere de filmat. 

— Goli! 

— Anette! 

— E vreo legătură cu celelalte victime? 

Bingo. 

Așadar, nu era singurul care se gândea la o posibilă legătură. 


VP - 138 


Grozav. O provocare. Era timpul să le arate de ce era în stare. 
Nu era pregătit să stea acolo, prostituându-se ca un jurnalist 
prost. 

Erik Ranning se retrase într-un loc de unde vedea mai bine. 
Putea fi leneș, dar nu era prost. Exista un motiv pentru care 
fusese persoana cea mai apropiată de editor. Preferatul lui 
Grung. Se bucurase de asta, chiar se bucurase, și îl rănise puțin 
privirea lui Grung atunci când bătrânul ziarist își dădu seama că 
discipolul lui câștigător de premii îi păcălise pe toți. 

Trecuse peste asta. Nu era momentul potrivit pentru a se 
supăra. Era momentul potrivit pentru a gândi neconvențional. 
Merse un pic mai departe ca să vadă dacă era alt drum până la 
parcare. O, da, Munch și Mia erau profesioniști, dar restul? 
Poliţiștii care erau prezenţi la locul crimei? Toţi erau doar niște 
paznici de centre comerciale parveniţi. Rønning nu crezu că 
reușiseră să securizeze deja locul crimei. Oile încă erau adunate 
în faţa benzilor și se uitau la drum. 

Amatori. 

N-aveau să ajungă niciunde. 

Erik Ranning zâmbi, își aruncă ţigara și începu să umble. 


Capitolul 33 


Mia sosi la parcarea din faţa Taberei Skar și fu întâmpinată de 
Munch, care arăta îngrijorat. 

— N-ai dormit? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Arăţi ca naiba. 

— Vai, mersi, spuse Mia. 

— Scuze, n-am vrut s-o spun așa. Totul e în ordine? 

— Sunt bine. Ce-avem? 

— Altă mașină. Munch dădu din cap spre capătul îndepărtat al 
parcării. Furată. Aparține unei familii din Økern. S-au întors din 
vacanţă și mașina lor a dispărut. 

— Și de ce stăm aici? 

— Medicul legist a vrut să termine primul. 

— Aia e tipa cea nouă? 


VP - 139 


Mia arătă spre o femeie brunetă, care stătea lângă 
portbagajul deschis, gesticula nerăbdătoare și dădea ordine 
echipei ei. 

— Lillian Lund, spuse Munch. 

— E o șefa dură? 

— Pare OK. 

— Anette a spus că era o urmă de ac. 

— Da. 

Mia văzu alt aparat de fotografiat pe un trepied, îndreptat 
spre partea din spate a mașinii. 

— Ai verificat aparatul de fotografiat? 

— Treisprezece, spuse Munch încet. 

Mia înjură. 

— Asta înseamnă ceva pentru tine? 

Se întoarse spre ea și își aprinse ţigara. 

— Patru, șapte, treisprezece? 

— Tu ești matematicianul, spuse Mia, frecându-și ochii de 
somn. 

— Numere de loterie? spuse Munch. 

— Ce vrei să spui? 

— O, nimic. Doar mă enervează. 

— Ce te enervează? 

— Păi, totul, ca să fiu sincer, totul. Numerele astea. Urăsc 
faptul că se joacă cu noi. 

— Cine l-a găsit? întrebă Mia. 

— Un paznic. Olsen. E în stare de șoc. L-am trimis la sediul 
poliţiei. Anette îl va interoga. 

— Acum mult timp? 

— Acum câteva ore. De ce? 

Mia dădu din cap în direcţia drumului. 

— Presa a ajuns aici foarte repede. 

Munch ridică din umeri. 

— Rechinii simt mirosul sângelui, remarcă Mia. 3 

O tehniciană de la locul crimei traversă parcarea. Iși dădu jos 
masca facială și oftă privind spre Munch. 

— Tu ai aprobat asta? 

— La ce te referi? 

— Să nu avem acces până când nu termină medicul legist? 

— Probabil nu o să stea mult. 

— Da, dar... 


VP - 140 


— Aţi cercetat pădurea? întrebă Mia. 

— O, da, facem asta chiar acum. Și eram gata să începem să 
ne ocupăm de mașină. 

— Continuă să lucrezi în zona dimprejur, spuse Munch. Vom 
avea acces când termină. 

Tehniciană de la locul crimei dădu din cap și bombăni ceva ce 
ei nu auziră în timp ce își puse din nou masca facială și merse să 
se alăture celorlalți tehnicieni. 

— Așadar, o căsuță pentru păpuși? spuse Mia nerăbdătoare. 

— Conform paznicului. Ardea pe bancheta din spate când a 
venit el. 

— Te-ai uitat la ea? 

— Da, cred că ar putea fi foarte ușor să-i dau de urmă. 

— De ce? 

— Pare lucrată manual. Nu ceva produs în masă de Toys „R” 
Us. Am văzut câteva din astea. 

Zâmbi. 

Bineînțeles că văzuse. Marion, nepoata lui, îl învârtea pe 
degetul mic. 

— Ne uităm în ea? 

— Grønlie se ocupă de ea. 

Munch trase din ţigara lui în timp ce alt tehnician veni spre ei. 
Vruse să-și deschidă gura, dar Munch i-o lua înainte. 

— Vom aștepta, spuse el brusc. Nu vor sta mult timp. 

— Am închis toată zona cu bandă? întrebă Mia. 

— Sper că da. Și, apropo, Ludvig n-a găsit nimic. Mi-a cerut 
să-ţi zic. 

— Despre ce? 

— l-ai cerut să caute cazuri care implicau o casă incendiată? 
Numărul patruzeci și șapte? Șaptezeci și patru? 

— Da? 

— Nimic, din câte a putut vedea. 

— Merita o încercare. 

— A fost o idee bună, spuse Munch. 

— A fost o pistă evidentă de urmat. Fratii Inimă-de-Leu? Le-a 
ars casa. 

— Se pare că ai descoperit ceva. Munch dădu din cap spre 
mașină. 

— Încă ardea când a venit paznicul? 

— Cred că da. Cum am spus mai înainte, e foarte șocat. 


VP - 141 


— Atunci despre ce vorbim în termeni de timp? 

— Crede că a ajuns aici pe la șase și un sfert. 

— Și cât timp ar arde ceva de genul acela? 

— E imposibil de spus. Dacă criminalul a folosit un 
accelerator, poate câteva ore? 

— Atunci între trei și patru dimineaţa? 

— Putea să fi fost chiar și mai târziu. 

— Chiar sub nasurile noastre. 

— Știu, spuse Munch, stingându-și ţigara. 

— Cum a ajuns aici? 

— Habar n-am. 

— Circulă autobuze așa devreme? 

— Nu, primul tocmai a trecut. 

— Atunci are propria mașină? 

— E posibil. Munch păru să se gândească să-și aprindă 
imediat altă ţigară, dar hotărî să nu o facă. Dar atunci cine a 
condus-o pe asta? 

— A adus o bicicletă? 

Munch ridică din umeri. 

— Ar putea fi niște camere de supraveghere mai încolo, pe 
drum. E o cooperativă nu departe. Ne ocupăm de asta. 

— Dezbrăcat? 

— Îmbrăcat doar cu un slip de baie. Hainele lui erau într-o 
pungă în partea din față a mașinii. 

— L-a dezbrăcat aici? Dar, Holger, e... 

— Știu. În cele din urmă, Munch hotărî să își aprindă încă o 
țigară. Încep să cred că poate te înșeli. 

— In legătură cu ce? 

— În legătură cu faptul că victimele sunt alese la întâmplare. 
Cred că știe exact pe cine vrea. Și ce vrea să le facă. 

Munch se încruntă și expresia lui deveni mai tristă în timp ce 
îi sună telefonul mobil. Dădu din cap și merse mai departe ca să 
răspundă. 

— Mia Kruger? 

— Da? 

O femeie brunetă, de vârsta lui Munch, veni spre ea, își dădu 
jos masca facială și strânse mâna Miei. 

— Lillian Lund. Medic legist. Suntem pregătiţi să-l luăm acum. 

— Tu ai examinat-o pe Vivian Berg? 

— Da. Lund dădu din cap. 


VP - 142 


— Și pe Kurt Wang? 

— Da. 

— Eşti sigură că vorbim despre același bărbat? 

— Da, metoda e aceeași. Nu știu dacă e un bărbat. Urma unui 
ac în inimă. Fără răni evidente nicăieri, ceea ce mi se pare 
ciudat. 

— De ce? 

Lund o privi derutată. 

— Niciun semn de luptă? Nicio împotrivire? De ce nu? Nue 
ciudat? Pe niciunul dintre ele? 

— Nicio zgârietură de unghii? 

Medicul legist ridică din umeri. 

— Trebuie să verificăm în laborator ca să fim 100% siguri, dar 
din câte văd nu. E asemenea celorlalte. 

— Are răni în jurul gurii? 

— Tu le-ai observat prima dată? 

— Da. 

— Bună observaţie. Avem același lucru aici. Sub banda 
adezivă de data asta. 

— Bandă adezivă? 

— Da. Pe gura lui. Vrei să te uiţi la el înainte să luăm 
cadavrul? 

— Da, te rog, spuse Mia fără tragere de inimă în timp ce 
Munch se întoarse grăbit. 

— Holger. Lillian Lund zâmbi. 

— Bună, Lillian. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Mia. 

— L-au găsit, șopti Munch nerăbdător. 

— Pe cine? 

— Pe Raymond Greger. Vine din Larvik. 

— Vrei să-l interoghez eu? 

— O s-o facem împreună. Și nu e nicio grabă. A cerut un 
avocat. 

— Mergem? o întrebă Lillian Lund din nou, punându-și iar 
masca facială. 

— Bineînţeles. Mia urmă noul medic legist până la portbagajul 
deschis. 


VP - 143 


Capitolul 34 


Munch stătea în spatele oglinzii cu Anette Goli; în cele din 
urmă, hotărâse să o lase pe Mia să înceapă interogatoriul 
singură. Uneori, așa era mai eficient. Mai puţin intimidant. Le 
lipseau probele împotriva lui Raymond Greger. Aveau doar 
zvonuri cu care să lucreze, o poveste veche din Bodø. Nicio 
probă criminalistică. Niciun martor care îl putea plasa lângă 
oricare dintre locurile crimelor. Niciun trafic pe telefonul mobil, 
niciun semnal de la vreo antenă. Era o legătură de familie, dar 
asta nu i-ar fi ajutat prea mult dacă nu l-ar fi putut face să 
vorbească. 

Se întoarse spre Anette în timp ce Mia începu interogatoriul. 

— Te rog, poţi să dai volumul mai tare? 

Anette dădu din cap și reglă butonul de pe panoul de lângă 
ușă. 

— E doisprezece și paisprezece minute, spuse Mia, aplecându- 
se mai aproape de microfon. Primul interogatoriu al lui Raymond 
Greger. Prezenţi în cameră sunt Raymond Greger, avocatul lui, 
Albert H. Wiik, și detectivul criminalist Mia Kruger. 

Vocea ei era înceată și blândă. Le zâmbise frumos ambilor 
bărbaţi când intrară. Bine jucat. O văzuse pierzându-și controlul 
de câteva ori acolo, lăsându-se pradă emoţiilor, dar nu în acea 
zi. 

— Permiteţi-mi să încep prin a cere să se consemneze uimirea 
clientul meu pentru motivul pentru care îl reţineţi, spuse 
avocatul, aranjându-și nodul cravatei. Dacă nu-l veţi acuza, 
cerem să fie eliberat imediat și pot să vă sfătuiesc și că luăm în 
considerare să dăm în judecată poliţia pentru că a divulgat 
numele clientului meu presei. 

Avocaţii. 

Munch dădu din cap și își desfăcu un nasture de la palton. 

— Nu îl acuzăm pe clientul dumneavoastră de nimic, spuse 
Mia, încă având o urmă de zâmbet pe buze. Și îmi pare rău 
pentru ce s-a-ntâmplat. După cum sunt sigură că știți, avem 
patruzeci și opt de ore ca să-l interogăm pe clientul 
dumneavoastră, dar, evident, sperăm să rezolvăm asta cât mai 
rapid. Dacă veţi colabora cu noi, ne spuneți ce trebuie să știm, 
atunci veți putea pleca în scurt timp. Așa privim noi situaţia 


VP - 144 


asta. Aţi fost la baraca dumneavoastră, nu-i așa? În concediu 
medical? 

Greger îi aruncă o privire rapidă avocatului lui, care dădu din 
cap. 

— În ultimul timp, a început să mă afecteze. La volumul de 
muncă mă refer. Voiam să continui să predau, chiar voiam, dar 
doctorul meu a crezut că aveam nevoie de câteva săptămâni de 
„liniște și pace”. 

— Înţeleg, spuse Mia. Și de-asta n-aţi știut ce s-a-ntâmplat, că 
nepoata dumneavoastră a fost găsită moartă? 

— Nu, din păcate nu, spuse Greger, părând într-adevăr 
supărat. Nu e baraca mea. Aparține unui prieten care mă lasă să 
o folosesc. Lui îi place să trăiască simplu, cum se zice, fără 
internet sau televizor, doar curent de la un mic panou solar. 

— Așadar, atunci când a apărut poliția, aţi fost complet 
surprins? 

Un vecin din arhipelag îi sunase după ce numele lui Greger 
fusese difuzat la TV2. 

— Exact, nu știam nimic. Biata fată. Ce tragedie. 

— Sunteţi fratele lui Karoline Berg, nu-i așa? spuse Mia, 
rasfoind notițele din faţa ei. 

Din nou, doar se prefăcea. Știa exact ce conţineau acestea. 

— Fratele vitreg. Mama s-a recăsătorit. Cu tatăl ei. lar eu am 
făcut parte din înţelegere, ca să zic așa. 

— Ce s-a-ntâmplat cu cele două fete în 2007? spuse Mia din 
senin. 

Greger tresări pe scaunul lui. Și avocatul lui păru luat prin 
surprindere. Munch se bucură de priveliște și își dădu jos 
paltonul. 

— La ce vă referiți? întrebă Greger. 

Idiotul. 

Munch dădu din cap. 

Greger trebuia să fi știut că aveau să afle despre asta, chiar 
dacă nu era în dosarul oficial. 

— Îmi sfătuiesc clientul să nu... începu avocatul, dar 
profesorul de vârstă mijlocie îl opri. 

Își dădu jos ochelarii și îşi frecă fața. 

— Nu am fost eu, spuse Greger prelung, dând ușor din cap. 

— Nu aţi fost dumneavoastră? Mia își răsfoi din nou notițele. 
Camilla avea șapte ani. Hege avea nouă. Le-aţi luat pe 


VP - 145 


amândouă când se întorceau de la școală, în drum spre casă, în 
ocazii separate.  Le-aţi convins să intre în mașina 
dumneavoastră. Le-aţi ţinut captive câteva ore. Vă plac fetiţele, 
nu-i așa? Vă place să vă jucaţi? 

— Chiar cred... bombăni avocatul, ușor îmbujorat, dar Greger 
îl întrerupse din nou. 

— Nu am fost eu, spuse el, cu o voce aspră. 

— Nu aţi făcut-o dumneavoastră? 

— Ba da, dar nu am fost eu. 

— Cred că va trebui să explicaţi asta. Mia își arătă din nou 
zâmbetul prietenos. Două fetițe? Luate în timpul zilei, împotriva 
voinţei lor? 

— Ascultaţi, spuse Greger. Am fost... am avut... A fost o 
perioadă grea pentru mine. M-a părăsit soţia. A minţit despre 
tot, înţelegeți? Judecătoarea a fost de partea ei. A primit 
custodia deplină a fiicei mele și nu mi-am mai văzut fiica de 
atunci. 

Mia aruncă o privire aproape imperceptibilă peste umăr, spre 
oglindă. 

— Are o fiică? spuse Munch, adresându-i-se lui Anette. 

— Scuze, nu știam. A fost greșeala mea, bombăni colega lui. 
Mă ocup de asta. 

Işi scoase repede telefonul mobil din buzunar și ieși din 
cameră. 

— Pe fiica dumneavoastră? întrebă Mia. Câţi ani aveţi? 

— Cincizeci și șapte. 

— Și câţi ani are ea? 

— O cheamă Nina, spuse Greger. O să împlinească 
treisprezece ani în vara asta. 

— Atunci, în 2007, avea șapte ani? 

Munch auzi iritarea din vocea Miei și o înţelegea foarte bine. 
Mersese la interogatoriu fără să fie complet informată. Era vina 
lui. Era o greșeală de amator. 

— Și ce...? începu Mia, dar Greger o întrerupse. 

— Nu caut scuze pentru ce am făcut. Am greșit. Știu. 
Bineînțeles că știu, doar că, ei bine, cum am zis, a fost o 
perioadă grea. Tot ce am construit mi-a fost smuls brusc de sub 
picioare. Nina era, e, da... 

Greger își dădu jos ochelarii din nou și își șterse ceva ce părea 
a fi o lacrimă. 


VP - 146 


Juca teatru? 

Munch nu-și putea da seama de unde stătea. 

— Așadar, v-a fost dor de fiica dumneavoastră și aţi hotărât 
să găsiţi pe altcineva cu care să vă jucaţi? spuse Mia cu o voce 
lipsită de căldură. 

— Da. Greger se holbă în jos, la masă. 

Avocatul stătea cu gura căscată și nu scotea un cuvânt. Arăta 
ca și cum se simțea la fel de prins pe picior greșit ca Mia. 

— Știţi cum sună asta, nu-i așa? Două fetițe? Răpite? 

— Știu. Știu. Nu am fost eu însumi. Nu le-am făcut rău. Doar 
ne-am... Greger își acoperi capul cu mâinile. 

— Jucat? spuse Mia cu asprime. 

— De fapt, am cerut să fiu pedepsit, spuse Greger repede. Nu 
am vrut să le fac rău. Inchideţi-mă, asta le-am spus. 

Ușa se deschise din nou și Anette apăru lângă Holger. 

— O fiică. De treisprezece ani. Soţia lui a divorţat de el în 
2007, a primit custodie deplină, fără drepturi de vizitare. 
Acuzaţii de abuz fizic și mental de ambele părţi. Am încercat să 
găsesc judecătoarea care s-a ocupat de caz, dar n-am putut da 
de ea, doar am vorbit cu cineva de la arhive. 

Mia aruncă o privire din nou spre oglindă. 

„Ajutați-mă aici." 

— Și de ce nu aţi mai văzut-o pe Nina de atunci? 

— Soția mea a minţit, fu tot ce spuse Greger. 

— In legătură cu ce? 

Avocatul renunţase; doar se rezema pe spătarul scaunului și 
se uita la cum se desfășura totul. 

— A spus că le-am tratat rău pe amândouă. 

— Și aţi făcut asta? 

— Ascultaţi-mă, nu sunt perfect, nu sunt, dar din nou... 

Sună telefonul lui Munch. Îl scoase repede din palton. Era un 
mesaj de la Ludvig Grønlie. 

„Am aflat de unde e căsuța pentru păpuși! Îl trimit pe Curry?" 

— Ce facem? spuse Anette. El e tipul nostru? 

Munch dădu din cap. 

— Nu avem nimic împotriva lui, nu-i așa? 

— Nu e nimic care să sugereze asta acum. 

— Nicio legătură cu Vivian? 

— Nu, nu conform lui Gabriel. 

— Scoate-o de-acolo, spuse Munch și dădu din cap. 


VP - 147 


Mia își ridică brusc mâinile când intră în camera din spatele 
oglinzii. 

— Ce naiba, Holger? 

— Știu, spuse Munch. Dă vina pe mine. 

— Vrei să explorez relaţia lui cu Karoline Berg? 

— Crezi că e el? 

— Nu avem nimic împotriva lui, nu-i așa? spuse Mia, uitându- 
se la Anette, care dădu din cap. 

— Dar chiar și așa, se juca cu fetițe? continuă Mia, uitându-se 
la Greger prin oglindă. 

— O să-l reținem, spuse Munch. Vezi dacă-l putem face să 
spună și altceva, dar cred că-l putem tăia de pe listă 
deocamdată. 

— Vrei s-o fac eu? se oferi Anette. 

— Nu vrei să continui eu? întrebă Mia. 

— Am găsit magazinul de unde a fost cumpărată căsuţa 
păpușilor, spuse Munch. 

— Așa de repede? 

— Da. Ludvig l-a găsit. Curry e pe drum. Mergi tu cu el, bine? 

— Curry e la birou? 

— Cred că da. 

— Ce tip ciudat, spuse Mia, încă stând cu faţa spre camera de 
interogatoriu. 

— Anette se va ocupa de asta, spuse Munch, gesticulând spre 
Goli, care dădu din cap. Mă suni după aceea? 

— Bine, bombăni Mia și aruncă o privire prin oglindă pentru 
ultima dată, înainte să-și încheie fermoarul gecii de piele și să 
iasă din cameră. 


Capitolul 35 


Erik Rønning comandase raci prăjiţi în aluat cu varză murată 
kimehi și tarhon, și un pahar de Petit Chablis, dar ceea ce își 
dorea cu adevărat era o Cola. Era puţin mahmur după ce se 
răsfăţase noaptea trecută, dar, evident, nu putea comanda o 
Cola, nu la legendara Grand Cafe. Ospătarul dispăru cu 
meniurile și Ranning simţi că avea fluturi în stomac. Era din nou 
în grațiile șefului lui. Nu-i trebuise multă vreme pentru asta. 


VP - 148 


De partea cealaltă a mesei, Grung de-abia își stăpânea 
entuziasmul. 

— Unde e? șopti bătrânul editor de ziar, uitându-se prin sală. 

Erik Ranning zâmbi și își lovi ușor telefonul mobil. 

— Și arată toată crima? spuse Grung, cu ochii căscați. 

Ranning dădu din cap. 

O, norocul fusese de partea lui. 

Avusese o inspirație de moment la locul crimei, nu-i așa? 

— Pot s-o văd? întrebă Grung speriat, întinzându-și mâna 
după telefonul mobil. _ 

— Nu aici, spuse Rønning. li făcu cu ochiul și își băgă repede 
mobilul din nou în buzunarul sacoului. 

Din fericire, trecuse întâi pe acasă să se schimbe. Drumul 
până la Maridalen se dovedise lucrativ, dar îmbrăcămintea lui 
plătise preţul. Avea să fie văzut la Grand cu pete de noroi pe 
pantaloni și murdărie pe pantofi? În niciun caz. Alesese un 
costum Ermenegildo Zegna albastru-închis, cu o cravată Armani, 
simplă, neagră, și pantofi Mantellassi maro. 

— Povestește-mi din nou, spuse Grung în timp ce ospătarul le 
aduse mâncarea. 

Grung dorise să vadă filmarea imediat; bineînțeles că dorise 
asta. 

„— Ce zici? 

Vino la birou, acum!” 

Dar Ranning avusese alte planuri. La birou? Exclus, înainte să- 
și dea seama, ceilalţi ar fi vrut să ia parte la acţiune. Silje Olsen. 
Sau idiotul acela, Ellingsrud. Nu, îl voia pe Grung doar pentru el. 
Și de ce să nu facă o ocazie specială din asta? Să 
sărbătorească? În cele din urmă, trebuise să-și petreacă toată 
dimineaţa, în mijlocul pustietăţii, cu o grămadă de idioţi. 
Ranning își ridică paharul de vin la buze și deja se simţi aproape 
beat. Grung nu îl mai privise așa de multă vreme. Șeful lui 
aproape că îl venera. 

— OK, deci stau pe lângă benzi, începu Ranning. 

Grung auzise aproape toată povestea la telefon, și totuși 
ascultă răbdător. Telefonul lui continua să vibreze în buzunar, 
dar editorul nu dădu niciun semn că ar fi dorit să răspundă. 

— Toţi erau acolo, îi știi - Lund, Vikhammer, suspecţii 
obișnuiți. 

— Bineînţeles. Grung dădu din cap. 


VP - 149 


— Dar apoi mi-a venit o idee, continuă Rønning, încântat de el 
însuși. De ce să stau acolo? Nu puteam vedea nimic acolo. Și nu 
ar fi putut să închidă deja toată zona cu benzi, nu-i așa? 

— Bună gândire, zâmbi Grung. 

— Așa-i c-a fost bună? Mesajul a fost transmis cu vreo oră 
înainte. Trebuie s-o spun, a venit un număr surprinzător de 
oameni. NRK și TV2 deja aveau furgonete care transmiteau 
afară. 

— Din cauza balerinei. Grung își împunse biftecul tartar. Toţi 
sunt în alertă maximă. 

— S-a dovedit că au înconjurat toată zona cu benzi, spuse 
Rønning, ridicând din umeri. Totuși, până la urmă, drumul până 
acolo s-a dovedit să nu fie degeaba. A fost aproape ca și cum... 

Sorbi din nou din vinul lui și își lovi ușor nasul. 

— „Ştii când simţi, pur și simplu, că ceva e sortit? 

Grung își întinse mâna după pahar. 

— Nu prea înţeleg, spuse editorul, incapabil să își mai 
stăpânească nerăbdarea. Ce legătură au chestiile astea cu 
prostituatele? 

— Cred că trebuie să încep cu începutul, spuse Ranning, 
făcând semn pentru încă un pahar de vin. Am recunoscut o faţă 
acolo, în mulțime. 

— Printre privitori? 

— Mi-am dat seama imediat după faţa lui, spuse Ranning 
triumfător. Nu era acolo să privească. Era acolo să dea jos 
camerele de supraveghere. 

Grung dădu din cap. 

— Poţi s-o iei mai încet? Cum ziceai că îl cheamă? 

— Pål Amundsen. 

— Şi cine e el? 

— Mai ţii minte unul dintre vechile noastre articole? spuse 
Rønning încet, aplecându-se peste masă. Pontul pe care l-am 
primit acum câteva luni despre bărbați care căutau prostituate, 
agățau fete în centrul orașului și conduceau până acolo ca să ei 
bine, să termine treaba? 

— Ai pus camere de supraveghere? spuse Grung, cu 
severitate și strâmbă din nas. 

— Nu, nu, nu oficial, dar da, am primit un pont despre un tip 
care putea să mă ajute cu asemenea lucruri. Ai auzit de 


VP - 150 


camerele alea cu senzori de mișcare pe care oamenii le folosesc 
pentru a face filme despre animalele sălbatice? 

— Erik, știi că nu putem face asta. La ce naiba te gândeai? 
Grung dădu nervos din cap. 

— Și nu am făcut-o. Nu există nimic care mă poate lega de 
tipul ăsta, Amundsen. Relaxează-te. 

Șeful lui păru gata să zică ceva, dar se răzgândi. 

— Am renunţat la reportaj, continuă Ranning. După cum îţi 
amintești, nu am ajuns la niciun rezultat, dar eu am văzut pe 
faţa lui... 

— N-a dat jos camerele? 

— Bătrân pervers. Rønning râse sec. Probabil spera să obţină 
ceva de care să se bucure în privat. Mi-am dat seama imediat. 
Omul duhnea a conștiință vinovată. Am avut nevoie de doar 
zece secunde ca să îl fac să recunoască. 

Ospătarul se întoarse cu mai mult vin. Ranning îl lăsă să 
termine de turnat înainte să își continue povestea. 

— După, ajungem acasă la tipul ăsta, la computerul lui, și 
acolo era. 

Zâmbi și își puse telefonul mobil din nou pe masă. 

— Incredibil, spuse Grung, dând din cap. Și ai văzut-o? 

— Bineînţeles. 

— ȘI... ei bine? 

— Tot spectacolul. 

— Chiar de la? Ai văzut...? 

— Totul. 

— Pot? 

Ranning zâmbi, împingându-și telefonul mobil pe faţa de 
masă albă. 

— Ești invitatul meu. 

— Mulţumesc. Grung băgă mobilul în buzunarul sacoului lui. 

— Plăcerea e de partea mea. 

Grung se uită speriat prin sală, de parcă se cam aștepta să-i fi 
urmărit serviciul de securitate sau să năvălească o unitate de 
intervenţie armată în cafenea, înainte să se ridice atent și să se 
îndrepte calm spre toaleta bărbaţilor. 


VP - 151 


Capitolul 36 


Curry deja aștepta lângă lift când sosi Mia. Buldogul îndesat 
apăsă pe buton și se luă cu mâinile de cap. 

— Ce zi blestemată și groaznică, bombăni el. 

— Da, pentru noi toţi, spuse Mia, uitându-se la el. Unde-ai 
fost? Ai băut? 

— Doar un păhărel, atât. Nimic pentru care să-ţi faci griji. 

Curry îi aruncă o privire, pe care ea o interpretă ca un semn 
că el voia ca ea să nu continue. 

Umerii lui erau lăsați. Avea cearcăne înnegrite în jurul ochilor. 

Avea ceva în privire, ceva ce ea nu putea înţelege. 

Mia își aminti fără să vrea de ceea ce îi spusese Wold în Lorry, 
dar nu avea energia de a se ocupa de asta atunci. Trei crime. Ar 
fi trebuit să aștepte. 

— Unde mergem? întrebă ea când ajunseră în parcarea 
subterană. 

— La Kalle's Toys, în Torshov, spuse Curry și apăsă ca să 
deschidă mașina. 

— Conduc eu, spuse Mia, luând cheile de la el. 

— Eşti sigură? lătră buldogul. 

— Da, spuse Mia, urcându-se în spatele volanului. 

Curry oftă și își puse centura de siguranţă. Părea că era o 
provocare să își ţină capul pe umeri. 

— Cum de am găsit locul așa de repede? întrebă Mia în timp 
ce ieși cu mașina din parcare. 

— Granlie a trimis e-mailuri tuturor celor pe care i-a putut 
găsi. Magazinelor de jucării, importatorilor, angrosiștilor - 
tuturor - și a primit un răspuns aproape imediat conform căruia 
Kalle ar putea fi omul nostru. 

— Deja ai vorbit cu el? 

— Într-un fel. Era somnoros. A spus că o să vină cât de repede 
poate. 

— Magazinul nu era deschis? 

Curry oftă din nou și se luă cu mâinile de cap. 

— Hm, nu, pare să fie un loc alternativ. Jucării adevărate. 
Lucrate manual. Folosind materiale care nu rănesc copii săraci 
din ţările în curs de dezvoltare, genul acela de lucruri. Program 
neconvențional. Dar e pe drum acum. 


VP - 152 


Curry scoase o cutie de tutun de mestecat din buzunarul lui 
interior și, după câteva încercări, reuși să își bage un pliculeţ 
sub buză. 

— N-ai cumva niște apă? 

Mia trebui să râdă. 

— Ce vrei să spui? Arăt ca și cum aș avea un robinet în 
buzunar? 

— De unde naiba să știu eu? Curry iar se luă cu mâinile de 
cap. Toată lumea umblă cu o sticlă de apă acum. Of, Doamne, 
mă simt groaznic. 

— Îmi pare rău, spuse Mia, luând-o pe drumul spre Torshov. 

— Atunci un paracetamol? 

— Nu. Zâmbi plină de compasiune. Ai vrea să opresc undeva? 

— Ai putea? 

Mia opri la bordură și așteptă în timp ce Curry intră grăbit într- 
un 7-Eleven. 

— Mersi, mormăi buldogul când se întoarse în mașină și 
înghiţi patru pastile, practic, cu o sticlă întreagă de apă. 

Mia se gândi că era mai înţelept să tacă pentru tot restul 
drumului. 

Parcară și tocmai observaseră un indicator de magazin lucrat 
manual când un bărbat de vârstă mijlocie, cu păr lung și barbă 
mare, se apropie încet de ei, pe trotuar. 

— Tu ești tipul care m-a sunat? spuse bărbatul, scoțând o 
grămadă de chei zornăitoare dintr-o geacă mare. 

— Jon Larsen, spuse Curry, strângându-i mâna. 

— Thomas Lange, spuse bărbosul. Dar toţi îmi spun Big Tom. 

— Atunci nu te cheamă Kalle? întrebă Mia, dând din cap spre 
indicatorul de deasupra ușii. 

Bărbatul zâmbi. 

— Copacul de cățărat al lui Kalle? Aţi auzit vreodată de ea? 
Emisiunea de televiziune pentru copii? 

— El e cel care stă în copac toată ziua, uitându-se la nori? 
spuse Curry. 

— Asta-s eu. Lange zâmbi și descuie ușa. 

Curry cântă melodia tematică, greșind, practic, fiecare notă. 

— Nu ţi-o amintești? Kalle stă în copac, meditând la viaţă, în 
timp ce bunicul lui stă pe iarbă, citind ziarul. 

— Ba da, bineînțeles. Mia dădu din cap. 


VP - 153 


— Un program minunat. De ce toate lucrurile bune vin din 
Suedia? Emil. Tjorven, Bill Bergson, Detectivul expert, Piatra 
albă. Ştii niște chestii bune norvegiene pentru copii? Nu, totul e 
din Suedia. 

— Putem să intrăm? spuse Mia, arătând spre ușa închisă. 

— Apoi mai sunt Ronia, fiica tâlharului și Alfie Atkins... 

— După tine, spuse Mia, urmându-l pe Curry dincolo de prag. 

— Te cunosc de undeva? spuse Lange când intrară în 
magazin. 

— Mia Kruger, spuse Mia, întinzându-și mâna. 

— Aha. Lange își dădu jos fularul lung și colorat, și îl puse pe 
tejghea. Mi-ai părut cunoscută. Pot să vă ofer ceva? 

— Nu, mulțumim. 

— Vrem doar să știm dacă ai vândut asta, spuse Curry, 
scoțând o fotografie din buzunarul lui interior. 

Lange o luă și strâmbă din nas. 

— Da, asta e lucrarea mea, dar cine mi-a ars casa? 

— Asta încercăm să aflăm, spuse Mia. Ai vândut multe din 
astea? 

— Am vândut doar una și asta a fost. Nu prea există cerere 
pentru bunuri de calitate în vremurile noastre. Păcat. Am mai 
făcut câteva. Mi s-au părut drăgutțe. 

Lange returnă fotografia lui Curry și dispăru în camera din 
spate. Apăru din nou cu o căsuță albă pentru păpuși, o copie 
exactă a celei pe care o găsiseră la Tabăra Skar. 

— Bambus, spuse Lange, punând căsuţa pe tejghea. Cel mai 
prietenos cu mediul material din lume. Crește repede. Folosește 
puţine resurse. Ar trebui să facem totul din bambus. Cred că 
undeva... 

— Aţi vândut-o recent? întrebă Mia. 

— Întâmplător, da. Unei fete foarte drăguţe. Semăna puţin cu 
tine, dacă mă gândesc bine, doar că era blondă. 

— O fată? spuse Mia. 

— Fată, femeie, doamnă, nu știu cum preferi, dar era o femeie 
tânără. Cred că avea vreo douăzeci și ceva de ani. Foarte 
drăguță. Am stat mult timp de vorbă. Voia să meargă în Goa. Aţi 
fost vreodată acolo? 

— Angola? spuse Curry. 

— Nu, Goa, India. Sau paradisul, cum îi zic eu. De obicei, îmi 
petrec iarna acolo, dar nu și anul ăsta, din păcate. Afacerea n-a 


VP - 154 


mai mers așa de bine ca de obicei. Toţi vor plastic lucios acum, 
nu-i așa? Nu ne mai pasă că planeta se duce dracului și copiii 
noștri vor moșteni doar gunoiul? Și acum avioanele astea de 
luptă? Vă întreb. Sute de milioane de coroane. Oamenii mor de 
foame, copiii nu au manuale școlare, bătrânii stau în scutece și 
nu are cine să-i îngrijească în aziluri, iar noi ne permitem să 
cumpărăm avioane de luptă americane. Țara asta va fi mâncată 
de câini dacă nu vine repede cineva cu capul pe umeri la cârma 
ei. 

— O femeie tânără? repetă Mia, părând surprinsă și 
aruncându-i o privire lui Curry, care ridică din umeri. 

— Da, a fost o zi bună. Lange zâmbi. E frumos când oamenii 
îți apreciază măiestria, nu-i așa? Lucrată manual, până la cel 
mai mic detaliu. 

— Nu cumva ai o cameră de supraveghere pe-aici? întrebă 
Mia. 

— Fratele cel Mare? Nu, mersi. 

— Sau o listă de adrese sau ceva de genul acesta? Nu i-ai 
aflat numele? spuse Curry. 

— O listă de adrese? Lange pufni cu dispreț. Să mă bag în 
intimitatea oamenilor? Știţi cât de multe știe capitalul global 
despre voi acum? Marile companii? Credeţi că vor numărul 
vostru de telefon și e-mailul ca să vă fie de ajutor? Zile de lucru 
mai scurte? Plată mai bună? O, nu, cumpără mai mult, cumpără 
mai mult. Bineînţeles că nu am o listă de adrese. Daram un 
borcănel în care oamenii care vor pot face o donaţie unei școli 
din Rwanda. Eu și prietena mea o sponsorizăm. Puteţi dona un 
mărunţiș pentru oamenii care au nevoie de el cel mai mult? 

Curry se uită la borcanul aproape gol pe care Lange îl ţinea 
întins spre el și scoase, fără tragere de inimă, o bancnotă de 
cincizeci de coroane din buzunarul lui de la pantaloni. 

— Ne mai poţi spune altceva despre fata asta? spuse Mia. 

— Ei bine, cum am zis, era foarte drăguță. Probabil douăzeci 
și ceva de ani, subțirică. Păr lung, șapcă verde de baseball, 
arăta ca o necioplită, cum ai spune dacă ai locui în vest. 

Lange zâmbi ironic și gesticulă spre vest. 

— Dar n-ai un nume sau o adresă? 

— Fratele cel Mare, spuse Lange din nou și dădu din cap. Nici 
n-aș visa la asta. 


VP - 155 


— Te rog, poţi să ne suni dacă mai vine? Mia scoase o carte 
de vizită din buzunarul ei interior. 

— Bineînţeles. Sunteţi siguri că nu vreţi nimic? Am un ceai 
Darjeeling foarte bun și miere direct din Svartlamon în 
Trondheim. Chestia reală. Vă va încălzi, având în vedere că 
primăvara se lasă așteptată. Bărbosul dădu din cap spre orașul 
încețoșat de afară. Natura ripostează. In curând, vom îngheţa cu 
toţii și cred că asta merităm. 

— Te deranjează dacă trimitem un portretist aici? 

— Un artist? Să-mi facă un tablou? Lange le făcu cu ochiul. 

— Să facă o schiță a femeii care a cumpărat căsuța de 
păpuși? 

— Ştiam asta, spuse el. Din nou, douăzeci și ceva de ani, păr 
lung și blond, șapcă verde de baseball, dar puteți să trimiteţi 
unul. Sunt aici tot timpul. Sau, oricum, prin apropiere. 

— Grozav. Mulţumim pentru ajutorul de până acum. Te rog să 
mă suni dacă-ţi amintești altceva, spuse Mia și îl urmă pe Curry 
în afara magazinului. 

Se opri pentru un moment pe trotuarul umed. 

— Acolo, acolo și acolo, spuse ea, și arătă cu degetul. 

— Ce? 

— Camere de supraveghere. Te rog, poţi să obţii filmările? 

— Eu? 

— Da. 

— Unde mergi? 

— Trebuie să verific ceva. Eşti bine? 

— De ce? 

— Ești? 

— Da, da, nu-ţi face griji. Buldogul îndesat tuși și își înlocui 
tutunul de mestecat cu o bucată proaspătă. O să iau un taxi la 
întoarcere. Ne vedem la birou. 

— Bine, spuse Mia și se urcă la volan. 


Capitolul 37 


Gabriel Mark stătea în biroul lui, întrebându-se ce să facă cu 
cantitatea enormă de informaţii care erau atunci în MacBook-ul 
lui, când Ylva își băgă capul pe după ușă. 


VP - 156 


— E o urgenţă. 

— Ce? 

— Toţi sunt pe drum. 

— De ce? 

— Un reporter de la Aftenposten crede că are filmarea crimei. 

— Ce? Care? 

— A lui Ruben Iversen. 

— Glumești? Cum e posibil așa ceva? 

— Nu mă-ntreba, spuse Ylva și dispăru pe coridor. 

— Bine, înainte să începem, spuse Munch când se adunară cu 
toţii în sala operativă, tocmai am primit portretele robot ale 
tânărului care a lucrat la firma de curăţenie și a fost văzut la 
Hotelul Lundgren. 

— Karl Overlind? spuse Curry. 

Munch dădu din cap. 

— Inainte să vedem filmarea, spuse el, când reuși, în cele din 
urmă, să pornească ecranul din spatele lui, cred că e important 
să aruncăm o privire peste ele. 

Portretele robot. Se auzi un murmur în cameră când cei 
adunaţi le văzură. 

— Nu e același bărbat, izbucni Ylva. Gabriel se gândise la 
exact același lucru. Cele două portrete erau complet diferite. 
Bărbatul din stânga avea părul scurt. Bărbatul din dreapta avea 
o tunsoare în stilul Beatles, cu breton, și purta ochelari. 

— Căutăm doi bărbați diferiţi? se întrebă Curry, cu voce tare. 
Sunt complici? 

— Am o bănuială că se joacă cu noi, spuse Mia, care stătea 
rezemată de peretele din spate. 

— De ce? întrebă Ylva. 

— Doar uită-te la astea. Mia arătă cu degetul spre ecran. 
Ochii. Aceeași dimensiune. Nasurile, destul de asemănătoare. 
Bărbiile, practic identice. Astea sunt trăsături greu de camuflat, 
nu crezi? 

Se întoarse spre ceilalţi. 

— Așadar, se deghizează? spuse Goli. 

— Cred că da, spuse Mia. 

— Vorbești serios? exclamă Curry. 

— Sunt de acord cu Mia, spuse Munch. Și de-asta ne-a fost 
greu să-l găsim pe filmările camerelor de supraveghere. 

— Își schimbă înfățișarea? 


VP - 157 


— Dacă e același bărbat, spuse Munch, dând din cap spre 
ecran, atunci da, avem motive să credem asta. Și, dacă-și 
schimbă fața așa, atunci cine știe ce altceva își mai schimbă. 
Până acum... 

— Totul a fost o tactică de diversiune, îl întrerupse Mia. 
Contaminarea locurilor crimelor. Adresa greșită. E ca și cum ar 
vrea să ne trimită după potcoave de cai morţi, să ne irosească 
resursele. 

— In timp ce el trece la următoarea fază a planului lui? se 
întrebă Goli, cu voce tare. 

— Sigur așa pare, spuse Mia. 

Se auzi din nou un murmur prin cameră. 

— Atunci vor fi mai multe? spuse Ylva speriată. 

— Ascultaţi, spuse Munch. Nu putem fi siguri de nimic din 
toate astea, e o teorie, dar merită să o luăm în considerare. 

— Dacă sunt fraţi? îndrăzni Gabriel cu precauţie. 

Rareori își deschidea gura în timpul acestor ședințe, dar, de 
data asta, nu se putu abţine. 

Munch se uită la Mia. 

— Vreau să zic, continuă Gabriel, ambele portrete ar putea fi 
corecte, dar sunt doi? Cum ai spus, astea sunt trăsături care nu 
sunt ușor de deghizat - ochii, nasul -, poate că sunt doi și chiar 
seamănă foarte mult? 

Simţi că i se îmbujoră puţin faţa când Munch se întoarse din 
nou spre Mia. 

— E posibil, spuse Mia lungind cuvintele. De fapt, nu e o idee 
rea. Bine gândit, Gabriel. 

— Fraţi? spuse Munch. 

Era clar că șefii lor de-abia vazuseră portretele și nu 
avuseseră timp să discute despre ele. 

— Dar să ne-ntoarcem la filmare, spuse Curry din nou. E 
adevărat? 

— Ce să fie adevărat? spuse Munch. 

— Că arată crima? Cea de la Tabăra Skar? Cum au obținut-o? 
Pare puţin probabil. Adică, de unde au știut că o crimă avea să 
se petreacă chiar acolo? Au primit un pont sau ceva? 

Munch se uită la Anette. 

— Ziarul insistă să-și protejeze sursele, spuse Goli nervoasă, 
dar am pus câţiva dintre avocaţii noștri să se ocupe de asta. Nu 


VP - 158 


cred că refuzul lor de a coopera îl va impresiona pe judecător, 
dar va dura ceva timp până se va rezolva. 

— Vom acuza pe cineva de la ziar? întrebă Grønlie. 

— Întotdeauna am putea încerca asta. Anette îi aruncă o 
privire lui Munch. Dar tot sunt proceduri pe care va trebui să le 
respectăm. _ 

— Nimic nu arată că știau dinainte de crimă, spuse Munch. Il 
cunosc pe Grung. Am încredere în el. E un om bun. Nu pot să 
cred că ar permite așa ceva. Bineînțeles că n-ar face asta. Dacă 
ar fi știut că urma să se comită o crimă, ne-ar fi informat. 

— Dar jurnalistul? spuse Curry. Erik Ranning? E un idiot, nu-i 
așa? Un fanfaron? El a descoperit-o. Sau e victima unei farse? 

— Cum am spus, va fi greu să aflăm de unde e acea filmare, 
continuă Munch. Între timp, ar trebui doar să fim recunoscători 
că o avem - oricât de insensibil ar suna asta. Nu primim în 
fiecare zi o probă atât de detaliată a unei crime, una la care să 
fim martori. 

— Și ce mai așteptăm? spuse Curry, ridicându-și brusc 
mâinile. Părea sub influenţa a ceva și se bâlbâia puţin. 

— Din nou, o înfățișare complet diferită. Munch dădu din cap 
spre ecran încă o dată. Și motivul pentru care vreau să ţineţi 
minte asta e că, de data asta, îl vedem pe criminal. 

— E în filmare? spuse Ylva. 

— Da. Munch încuviinţă. Dar, de data asta... 

— Nu-mi spune că și-a schimbat iar înfățișarea. Curry oftă 
nerăbdător, fără să știe că tocmai o nimerise. 

Munch se uită la Mia, apoi la Anette. 

— A făcut-o? spuse Curry, surprins. Avem al treilea bărbat? 

— Filmarea nu e de calitate, așa că am să v-o explic înainte să 
v-o arăt, spuse Munch. Camera e montată destul de departe, e 
un pic granulată, dar tot putem vedea lucruri pe care le consider 
utile. Vine mașina. Ruben Iversen stă în spate. Nu putem vedea 
fața șoferului. Iversen iese din mașină și începe să se dezbrace 
imediat. Își pune hainele într-o pungă și stă pentru un moment, 
dezbrăcat, în parcare, înainte să își ia slipul de baie și să meargă 
în spatele mașinii. Și, în acel moment... 

— Criminalul iese, ia punga, o pune pe pământ, în fata 
mașinii, și atunci îl vedem, spuse Goli. 

— Și? spuse Curry. 


VP - 159 


— A treia deghizare, spuse Munch cu seriozitate. O mustață, 
de data asta. 

— Eşti sigur că nu avem de-a face cu trei fraţi? Curry se bâlbăi 
din nou. E evident că e un fel de - ei bine, cum i se zice =, 
imitator? Nu poţi să ne arăţi, pur și simplu, filmarea? 

— La naiba, spuse Mia, care încă nu era prezentă în totalitate 
în cameră. 

— Ce e? întrebă Munch. 

— Poţi să-mi faci o captură de ecran? spuse Mia 
nerăbdătoare, adresându-i-se lui Ludvig Grønlie. 

— Cu ce? 

— Cu fața? De pe filmare? 

— Da, bineînţeles. Vrei să zici chiar acum? 

— Da, spuse Mia, îmbrăcându-se cu geaca. 

— Sigur că da. Grønlie dădu din cap. 

— Trebuie să verific ceva, bombăni Mia și îl urmă pe 
detectivul cărunt afară din sală. 


Capitolul 38 


Susanne Hval aștepta la baza treptelor Teatrului Naţional, 
între statuile lui Bj&rnstjerne Björnsson și Henrik Ibsen, când Mia 
veni grăbită prin piaţă. Avea sentimente amestecate despre 
această întâlnire. Era bine că o revedea; bineînţeles că era. 
Vechea ei prietenă din Åsgårdstrand. Dar Susanne întotdeauna 
simţise că prietenia lor depindea mai mult de condiţiile Miei. 
Încercase să o contacteze câteva luni fără niciun succes. Mia 
Krüger. Detectiv criminalist. Simţea că prietena ei avea 
întotdeauna alte priorităţi decât ea. 

Apoi Mia o sunase din senin. 

„— Am nevoie de o favoare." 

Poate era o prostie, dar așa era ea. Spunea „da” la orice, 
tuturor, tot timpul, chiar dacă nu era întotdeauna reciproc. Ei 
bine, era prea târziu acum. Sunase ca și cum era ceva 
important. 

— Bună, Susanne, spuse Mia și o îmbrăţișă lung. Îmi pare rău 
că nu ţi-am răspuns, dar știi cum e. 

— Uită de asta. Susanne zâmbi. Eşti bine? 


VP - 160 


Mia arăta foarte bine. Ultima dată când se văzuseră, Mia arăta 
ca o fantomă. Slabă. Extenuată. Ca un schelet gata să se 
prăbușească. Era o femeie schimbată acum. Era din nou ea 
însăși. Aproape ca pe vremuri. 

— Sunt bine, spuse Mia. Ai reușit? Ai luat legătura cu el? 

— Avem câţiva, zâmbi Susanne. Dar da, am luat legătura cu 
unul dintre ei. Chiar e atât de urgent? 

— E o investigaţie în curs de desfășurare, spuse Mia, uitându- 
se în sus, la trepte. Trebuie să confirm ceva. Sau să infirm. E 
acolo, înăuntru? 

— Ce-ar fi să mergem întâi la o cafea? spuse Susanne. Sau la 
prânz. E între ședințele de producție azi. Facem Metamorfoza de 
Franz Kafka. Gísli Ørn Garðarsson? Regizorul islandez? S-au 
vândut toate biletele anul trecut și e refăcut pe scena principală 
în toamna asta. 

— Nu mi-e foame, spuse Mia. Părea căzută pe gânduri. Și ei 
știu despre asta? Mia arătă spre propria ei faţă. Despre măşti. 
Cum îţi schimbi înfățișarea și așa mai departe? 

— Sigur că da. Susanne zâmbi și înghiţi în sec din cauza 
dezamăgirii. Aici, oamenii pot face majoritatea lucrurilor. 

Își conduse prietena când urcară scările. 

— Înţelege că asta e munca poliţiei? întrebă Mia în timp ce se 
îndreptară spre departamentul garderobei. 

— Ei bine, am avut doar o scurtă discuţie cu el, spuse 
Susanne, apucând clanţa. Dacă m-ai fi avertizat puţin... 

— Nu poate spune nimănui despre ce îi voi arăta, o întrerupse 
Mia. Bine? Și nici tu. 

— Am înţeles. Susanne dădu din cap și deschise ușa. 

Ishmael stătea la masa lui de lucru și se ridică atunci când ele 
intrară. 

— Mia Krüger, spuse Susanne. El e... 

— Ishmael Malik, spuse tânărul cosmetician, incapabil să 
ascundă faptul că știa cine era ea. 

Se întâmpla tot timpul. Mia Kruger. Detectiv criminalist. 
Celebritate. Susanne fusese întotdeauna un pic invidioasă - nu, 
nu asta, nu invidioasă, mai mult mândră, dar da, un pic 
invidioasă, trebuia să recunoască. 

— Bună, Ishmael. Mia dădu din cap și scoase ceva din geanta 
ei. Îmi cer scuze că îţi aduc asta pe nepusă masă, dar am nevoie 
ca tu să te uiţi la ceva pentru mine. Te deranjează? 


VP - 161 


— Bineînţeles că nu. Tânărul afgan zâmbi și își făcu loc pe 
masă. Mă bucur să ajut. Ce e? 

— Acestea trei, spuse Mia, punând trei foi de hârtie pe masă. 

Două desene și o fotografie. 

Susanne nu era proastă. Își dădu seama imediat că imaginile 
aveau legătură cu crimele despre care vorbea toată ţara. Erau 
peste tot acum, indiferent ce canal de televiziune urmărea. 
Văzuse conferințele de presă. Avocata blondă a poliţiei, care 
evita toate întrebările, păruse calmă. „Nu aveți de ce să vă 
faceti griji.” În ciuda acesteia, toţi cei de la teatru și toţi cei pe 
care îi întâlnise începuseră să se uite cercetător în jur. Un 
criminal în serie liber în Oslo? Chiar și mama ei o sunase mai 
devreme, în acea zi. 

„— Susanne, ești sigură că nu vrei să te întorci acasă, în 
Åsgårdstrand?” 

— La ce mă uit? 

— Asta trebuie să rămână între noi, înţelegi? Mia își puse 
mâna pe umărul lui pentru un moment. 

Ishmael dădu din cap, încă uitându-se la ea de parcă nu-i 
venea să creadă că ea era, într-adevăr, acolo. 

— E același bărbat? voi Mia să știe. 

— E greu de spus. Ishmael studie cele trei imagini de pe masa 
din faţa lui. Două dintre ele sunt schiţe, așa că da, dar... 

Ridică fotografia la lumină. 

— Bretonul, preciză Mia. Și, după cum vezi, avem o mustață 
aici și o pereche de ochelari acolo. E atât de simplu? Să-ţi 
schimbi înfățișarea, la asta mă refer. 

— Cum am spus, adăugă Ishmael, punând jos fotografia, 
acestea două sunt doar schiţe, dar nu, nu cred că ar fi atât de 
greu. 

— Nu? 

— Categoric nu. Ar putea fi același bărbat, dacă asta mă 
întrebi. 

— Ne întrebam dacă avem de-a face cu câţiva oameni aici. 

— Înţeleg, spuse Ishmael, cu obrajii îmbujoraţi. Bineînţeles, și 
asta e posibil. Dar aș zice că nu. 

— Ești sigur? 

— Cum am zis, e posibil. Și, din nou, astea două sunt doar 
schiţe, dar există asemănări structurale aici. 

— Da? Te referi la nas? 


VP - 162 


— Nu, nu, spuse tânărul, devenind mai interesat de subiect. 
Unele lucruri sunt ușor de schimbat. Nasul, fruntea, urechile, 
bărbia - mă pot transforma într-un bătrân gras în câteva ore, să 
zicem. Trebuie să te uiţi la ochi. 

— Continuă. 

— Uită-te la ei. Nu poți schimba ochii. 

— Așadar, spui că e același bărbat? 

— Din nou... 

— Doar că două dintre imagini sunt doar schiţe. Da, știu. 

Susanne simţi cum se întoarse durerea ascuţită a dezamăgirii, 
încercase să o contacteze pe Mia de foarte mult timp. Nu pentru 
vreun motiv special, doar ca să petreacă timpul împreună. 

Ignoră sentimentul și afișă un zâmbet. Dar nu era nevoie; nici 
Mia și nici Ishmael nu erau conștienți că ea încă era în cameră. 

— Așadar, din punctul tău de vedere, spuse Mia, acesta e 
același bărbat? 

Ishmael studie imaginile din nou. 

— Da, aș spune asta. Uite. Ridurile astea. Aici. Dacă 
portretistul sau oamenii care i-au spus să le deseneze au 
nimerit-o, atunci asta e o trăsătură greu de deghizat. 

Susanne scotoci prin buzunarul ei după telefonul mobil, doar 
ca să aibă ceva de făcut. 

— Mulţumesc, foarte mult. Ishmael, nu-i așa? 

— Da, cu plăcere. Tânărul dădu din cap, cu un zâmbet 
aproape frumos la colţurile gurii. 

— Știam că mă pot baza pe tine, Susanne. 

Și plecă. Mia o îmbrăţișă repede și își încheie fermoarul gecii 
de piele. 

— Întotdeauna. Ce zici de un prânz sau poate bem ceva într-o 
seară? 

— Sigur că da. Te sun eu, spuse Mia și o pupă ușor pe obraz 
înainte să coboare scările în fugă și să dispară în mulţimea din 
faţa patinoarului Spikersuppa. 


Capitolul 39 


Erik Ranning tocmai fusese machiat și i se părea că arăta cam 
portocaliu, dar mai fusese la televiziune și știa că era necesar. Il 


VP - 163 


făceau să arate mai bine în luminile din studio. Sosise la 
studiourile TV2 în urmă cu mai bine de jumătate de oră și fusese 
primit ca - ei bine, ca un erou, putea spune. De când se aflaseră 
veștile despre filmarea din Tabăra Skar, telefonul lui nu încetase 
să sune. Discutase pe scurt cu Grung dacă ar fi trebuit să 
vorbească exclusiv cu Aftenposten, dar fuseseră de acord că 
ziarul ar fi avut o expunere mai largă dacă ar fi fost de acord să 
fie intervievat de alte instituţii mass-media, iar asta nu-l deranjă 
deloc pe Erik Ranning. Pe lângă toate ziarele, făcuse turul 
posturilor de televiziune, NRK TV și NRK Dagsnytti8, iar acum 
fusese invitat să fie comentatorul expert la canalul de știri TV2. 
Uși deschise. Zâmbete pe coridoare. Mâini dornice care o 
strângeau pe a lui. 

„— Bine-ai venit, Erik. 

— Genial, ce știre senzațională. 

— Cum ai făcut-o? 

— Sunt încântat că ai putut veni! 

— Ce-ai zice să bem ceva mai târziu, diseară?” 

— Suntem gata aici? 

O tânără îmbrăcată elegant, cu un set de căști în jurul gâtului, 
își băgă capul înăuntru și se uită la el cu o privire caldă și 
curioasă. 

— Sunt pregătit, spuse Erik, dând din cap. 

— Grozav, spuse producătoarea. Vom avea o pauză de 
publicitate în curând, apoi intri în direct după aceea. 

— Voi fi acolo. Trebuie doar să merg la toaletă băieților. 
Ranning îi făcu cu ochiul și se ridică de pe scaunul de machiaj. 

Femeia cu căști chicoti. 

— Să nu te rătăcești. 

— Voi încerca să n-o fac. Ranning zâmbi și merse la toaletă 
bărbaților. 

Mi-mi-mi-mi. 

Mo-mo-mo-mo. 

Ki-ka-ko-ka-ki-ko. 

Vrr-brr-vrr-brr-vrr. 

Făcu încălzirile vocale pe care le învățase în timpul anului 
petrecut la Colegiul Educativ pentru Adulţi Romerike, când 
credea că voia să devină actor, și se uită din nou în oglindă. 
Adusese artileria grea. Purta costumul albastru-închis pe care îl 
comandase special la Brooks Brothers în Manhattan. Era un pic 


VP - 164 


cam strâmt acum - nu mai făcea exerciţii fizice atât de des pe 
cât ar fi trebuit -, dar încă arăta foarte bine în el. Avea o cravată 
Armani, simplă, roșie, și pantofi Salvatore Ferragamo. Verifică să 
nu aibă nimic între dinţi, se spălă pe mâini și se întoarse la 
machiaj. Întors la oglinda mare, arăta ca un politician important. 
Poate asta i s-ar potrivi, Erik Rønning, membru al Parlamentului? 
Erik Rønning, ministru de externe? Râse singur și își trecu mâna 
prin păr, netezindu-și bretonul spre stânga. li plăcea așa, tare și 
neted. Se gândi la colegii lui deznădăjduiţi, care se credeau 
artiști, purtau părul lung și veneau la muncă în saboțţi de plastic, 
dacă vă vine să credeţi. Erik Rønning, prim-ministru? Își trecu 
mâna peste cravata roșie și strânse puţin nodul. Cravate roșii. 
Culoarea purtată întotdeauna de politicienii conservatori când 
voiau să fie văzuţi ca oameni calzi și de încredere, care aveau o 
inimă. Ranning se întâlnise pentru scurt timp cu o stilistă care 
lucra pentru o companie de relaţii publice și aceasta fusese 
slujba ei. Să îi facă pe idioţii aceia să arate ca niște oameni 
simpatici la televizor. 

— Intri în direct după pauza de publicitate. Eşti pregătit? 

— M-am născut pregătit. Ranning îi făcu din nou cu ochiul și o 
urmă pe producătoare în studio. 

Dădu din cap spre prezentatorii de știri și se așeză pe scaunul 
indicat. Studioul era mic. Aproape că putea fi camera lui de zi. 
Niciodată nu înceta să-l surprindă realitatea televiziunii în 
comparaţie cu așteptările lui. 

— Probă de microfon, spuse un tânăr. Și el purta căști. 

Erik Ranning spuse „unu-doi” și i se făcu semn cu degetul 
mare ridicat. 

— Douăzeci de secunde, spuse producătoarea în timp ce 
Rønning se întoarse spre prezentatoare, care îi zâmbi. 

Cum o chema? 

Mossfjord? 

Mossberg? 

Veronica Mossberg, asta era. 

O văzuse la diferite evenimente, iar ea nu catadicsise 
niciodată să se uite la el, dar, în ziua aceea, era altfel. 

— Zece secunde. Producătoarea ridică o mână în aer. Cinci. 

Degete întinse. Ea le îndoi unul după altul în liniște în timp ce 
se termina pauza de publicitate. 


VP - 165 


Introducerea. Impozantă și plină de acțiune. Producătoarea își 
strânse mâna și își îndreptă repede brațul, prin aer, spre 
Mossberg. : 

— Bine-ați revenit, spuse prezentatoarea drăguță. In seara 
aceasta, avem un oaspete în studio, Erik Rønning de la 
Aftenposten. 

El este jurnalistul care a reuşit să surprindă incidentul teribil 
de azi-dimineață pe o filmare, dar, întâi, să vedem un rezumat 
pentru aceia dintre voi care tocmai ni s-au alăturat. Roger? 

Roger își drese glasul și luă o gură de apă. Roger. Un tip 
scund, cu o față roșiatică, pătată. Rønning jucase poker cu el în 
urmă cu câteva luni și nu prea îl plăcuse. 

— Este oare un criminal în serie liber în Oslo? întrebă Roger, 
cu o voce serioasă, ușor afectată. Asta e întrebarea pe care și-o 
pune toată lumea în Norvegia după ce a fost găsită a treia 
victimă, în doar câteva zile, în portbagajul unei mașini din 
Maridalen. Lars Ellingsen vă prezintă știrea. 

Producătoarea apăru și arătă că nu mai erau în direct. Un 
reportaj preînregistrat fu arătat pe un mic ecran în spatele lor, 
cu volumul dat pe mut. Ranning îl văzuse mai devreme, în acea 
zi. Vivian Berg, balerina. Bla-bla. Kurt Wang, cântăreţul de jazz. 
Găsit într-un hotel. Ruben Iversen, adolescentul. Același 
criminal? Bla-bla. Chiar era necesar? Când îl aveau pe el acolo? 
Dădu din cap și speră că ei aveau să observe. Luă încă o 
înghiţitură de apă din paharul din faţa lui și își curăţă dinţii cu 
limba. 

Producătoarea merse lângă camera de filmat și își repetă 
numărătoarea în timp ce reportajul se apropia de sfârșit. 

Trei-doi... 

— Cum spuneam, îl avem pe Erik Ranning de la Aftenposten 
cu noi. Bine-ai venit, spuse Roger, dând din cap spre el când 
fură din nou în direct. 

— Mulţumesc, spuse Ranning solemn. 

— Ai reușit să faci rost de filmarea care arată uciderea lui 
Ruben Iversen, nu-i așa? 

— Exact. Rønning dădu din cap și își încrucișă braţele în fața 
lui. 

— Spune-ne cum s-a-ntâmplat. A fost o coincidenţă? Sau, 
conform unor zvonuri neplăcute, criminalul te-a avertizat? 


VP - 166 


— Aș vrea să neg asta imediat, Roger. Rønning își drese 
glasul. Filmarea e rezultatul altui articol la care lucram și da, las 
pe alţii să decidă dacă am fost extrem de pricepuţi sau doar 
norocoși, dar, din fericire, din fericire... 

În acest moment, se uită direct la camera de filmat ca să 
stabilească un contact cu telespectatorii. 

— „am putut face rost de probe care au fost absolut 
esenţiale pentru poliţie în acest caz. Sunt foarte recunoscători. 

— E cazul...? 

Era Veronica Mossberg, pe un ton complet diferit. Părea 
impresionată, în timp ce Roger era doar invidios. Nu era 
întotdeauna așa în profesia asta? Rønning nu se putu abţine să 
nu chicotească atunci când prezentatoarea practic îl mânca din 
ochi. 

— ...Ca filmarea să nu fie arătată niciodată publicului? Nu 
crezi că avem cu toţii dreptul să știm? 

— Ei bine, Veronica, spuse Erik Ranning și își drese glasul din 
nou, după cum știi, în cazuri ca acesta, e important să protejăm 
nu doar victimele și familiile lor, dar și - ei bine - toată națiunea, 
aș spune. 

— Dar... începu Roger. 

— Asta e... Rønning zâmbi și făcu un gest împăciuitor... 
evident, nu ceva decis de mine, singur, sau de noi, cei din 
echipa editorială de la Aftenposten. Lucrăm foarte îndeaproape 
cu poliţia și cu autorităţile, așa cum te-ai aștepta și, când te 
gândești la asta, Roger, răspunsul e clar, nu-i așa? Ai vrea ca 
uciderea fiului tău să fie transmisă în direct la televiziunea 
naţională? Nu prea cred. 

Rønning îi făcu cu ochiul lui Mossberg și luă încă o înghiţitură 
de apă. 

— Dar ce crezi, continuă Mossberg, despre posibilitatea ca 
noi, cei care trăim într-o ţară mică, precum Norvegia, să avem 
de-a face cu al doilea criminal în serie în mai puţin de un an? Ce 
se-ntâmplă în ţara noastră? 

— Ei bine, Veronica, începu Ranning, dar fu întrerupt de 
Roger, care își apăsă casca din ureche cu un deget. 

— Trebuie să te întrerupem aici. Intrăm în direct cu 
Stockholmul, cu cel mai stimat expert al Suediei în acest 
domeniu, autorul de romane polițiste și profesorul de 


VP - 167 


criminologie, Joakim Persson. Profesore Persson, bine aţi venit și 
vă mulţumesc că sunteți alături de noi. 

Suedezul bărbos, de vârstă mijlocie, apăru pe ecran, în fața 
lor. 

— Plăcerea e de partea mea. 

Ranning dădu din cap și bău mai multă apă. 

Ce era asta? 

Chiar era necesar? 

Avea lucruri mai bune de făcut decât să piardă vremea la 
TV2. 

De fapt, avea multe alte lucruri de făcut; ar fi trebuit să se 
considere norocoși că binevoise să vină. Și apoi îl întrerupseră 
pentru un afurisit de suedez? 

— Aici, în Norvegia, continuă Roger, nu suntem obișnuiți cu 
acest fenomen, un ucigaș de plăcere care pare să-și aleagă 
victimele la întâmplare. Dumneavoastră, ca expert, puteţi să ne 
spuneţi ce înseamnă asta? 

Un ucigaș de plăcere? Cineva care omoară de plăcere? 

De unde naiba găsise expresia aceea? 

La naiba, suna foarte profesionistă. 

— Ei bine, încă suntem în primele zile, spuse Persson. Și nu 
știu ce știe poliţia, așa că pot să mă bazez doar pe informaţia 
din mass-media, dar, spunând asta, nu am nicio îndoială că ne 
confruntăm acum cu un criminal care ar putea ucide din nou 
oricând. 

— Și pe ce vă bazaţi când spuneți asta? întrebă Roger. 

— Totul pare plănuit, continuă Persson. Metoda e aceeași și 
locurile crimelor par puse în scenă. E tipic în asemenea cazuri 
ca... 
Lui Rønning îi fugi mintea și se întrebă dacă ar fi trebuit să 
înceapă să folosească și el termenul. 

Ucigaș de plăcere? 

Avea să posteze un articol nou online peste câteva ore. 
Actualizau articolul constant acum; ziarul nu prea mai scria 
despre altceva. Aveau oameni pe teren care vorbeau cu cei de 
la școala băiatului, cu vecinii și prietenii lui. Se zicea că Ruben 
Iversen mersese să doarmă la un prieten peste noapte, dar 
dispăruse după ce își făcuse plinul mopedului la o benzinărie. 

Care era legătura dintre primele două victime și un 
adolescent? Nimeni nu găsise una până atunci și totuși toate 


VP - 168 


crimele păreau plănuite, chiar dacă poliţia continua să nege 
asta. 

Suedezul continuă să trăncănească despre criminali în serie și 
de ce făceau lucrurile pe care le făceau. 

Ted Bundy. 

David Berkowitz. 

Jeffrey Dahmer. 

Edmund Kemper. 

Bla-bla. 

Ranning mai auzise toate astea. 

Era posibil ca Roger să fi descoperit ceva? Criminalul chiar își 
alegea victimele la întâmplare? Omora oameni doar pentru că... 
avea chef să o facă? 

Asta era ceva. 

Putea să folosească asta. 

Pentru că nu era nicio legătură, nu-i așa? Era doar o 
întâmplare brutală. 

Era un motiv sexual? 

Crime la întâmplare? 

Un ucigaș de plăcere? 

Trebuia să-l sune pe Grung. Ranning simţi o mâncărime sub 
guler când suedezul se deconectă și producătoarea cu căști își 
ridică mâna pentru a face numărătoarea inversă până la altă 
pauză publicitară. 


Capitolul 40 


Munch tocmai ieșise din balconul de fumat când îi sună 
telefonul mobil. Se uită pe ecran și hotărî să răspundă la apel. 

— Bună, Marianne, ce mai faci? 

— Și eu te-aș putea întreba același lucru. 

Auzise acea voce de multe ori până atunci. Fosta lui soţie 
încerca să nu pară îngrijorată și nu reușea. 

— Sunt ocupat, spuse Munch. Și Miriam? 

— Tot mai bine. Fizioterapeuta mi-a spus ieri cât de bine se 
descurcă. 

— Grozav. Munch își aprinse o ţigară în timp ce aşteptă ceea 
ce presupunea că avea să urmeze. 


VP - 169 


— Așadar, ai auzit? spuse fosta lui soție. 

— Ce să aud? 

— Despre nuntă? 

— M-a sunat. Munch regretă puţin faptul că răspunse la 
telefon. Chiar atunci, norii care stătuseră peste oraș toată ziua 
lăsară soarele să se arate pentru un moment. 

Chiar nu avea timp de asta. 

— Ce crezi? îl întrebă Marianne, cu glasul încă plin de 
îngrijorare. 

— Nu mi se pare nimic greșit în asta. 

— L-ai întâlnit? 

— Nu, tu? 

— Pentru scurt timp. 

— Și? 

Îl văzu pe Grønlie făcându-i semn cu mâna prin geam. Munch 
dădu din cap și arătă cu degetul spre telefonul lui mobil. 

— Păi, pare un tip destul de drăguţ. Cred că îi zice Ziggy. N-au 
intrat, au stat în faţa ușii de la intrare. Nu cred că vrea să-l 
prezinte lui Marion, deocamdată. Și îi înțeleg ideea, dar chiar și- 
așa? Să se căsătorească? Atât de repede? Nu crezi că e cam 
devreme? 

— Da, spuse Munch. Nu asculta cu adevărat. 

Trebuia să-și redirecţioneze trupele, să-și restructureze 
investigația. Trebuiau să acorde prioritate familiei Iversen. Și să 
urmărească interogatoriile cu oamenii care îl cunoscuseră pe 
Kurt Wang. Formaţia de jazz. Ceva despre portughezul care 
avea cazier. 

— „„.„ce facem? 

— Pardon? 

— Credem că e OK? 

— Păi, e adultă. Grønlie apăru din nou la fereastra lui Munch. 
Nu cred că e treaba noastră. 

— Dar cum rămâne cu nepoata noastră? Vocea fostei lui soții 
căpătă un ton ușor diferit. Ar trebui să putem să-i dăm un sfat, 
nu crezi? 

— Marion e puternică. Cu siguranță, cel mai important lucru e 
că Miriam e fericită, nu ești de acord? După toate prin câte a 
trecut? 


VP - 170 


Grønlie dispăru din nou, la fel ca soarele. Primăvara care 
refuza să vină. Munch își strânse paltonul de lână în jurul lui în 
timp ce un bip îl anunţă că avea un apel în așteptare. 

— Dar asta e ideea mea. Cât timp a trecut? Mai puţin de șase 
luni? Încă nu poate vorbi cum trebuie. Și e o decizie importantă. 
Nu crezi că ar trebui să aștepte până când e bine? Până când e 
din nou ea însăși? 

— Trebuie să plec, spuse Munch când se opri bipul. Sunt în 
mijlocul unor treburi. l-am promis că am s-o conduc la altar. 
Cred că merită asta. 

Fu liniște pentru un moment, în timp ce fosta lui soție păru să 
se pregătească pentru a spune mai multe. 

— Atunci trebuie să ne facem griji? 

— Cum am zis, dacă asta e alegerea ei, atunci am s-o susţin. 

— Nu, nu la asta mă refeream. Ceea ce vedem la televizor - 
bănuiesc că asta te ţine ocupat acum. Toate crimele astea 
îngrozitoare? 

— Marianne, știi că nu pot vorbi despre munca mea. 

— Știu, Holger, dar chiar și-așa? 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, spuse Munch, sperând că reușise 
să sune convingător când bipul reîncepu. 

— Mi-ai da un indiciu, nu-i așa? Trebuie să fim atenţi? Ar 
trebui s-o retrag pe Marion de la școală? 

— Nu, nu, spuse Munch în timp ce Grønlie își băgă capul pe 
balcon. 

— Poţi să răspunzi, te rog, la apelul Miei? Am încercat să-i 
spun că ai o altă convorbire. 

— Două secunde, șopti Munch. 

— Holger, ești acolo? 

— Ascultă, Marianne. Munch trase încă o dată din ţigară. Ce- 
ar fi s-o lăsăm pe Miriam să decidă singură, hm? Și, în privinţa 
celeilalte chestiuni, continuă-ţi viaţa ca de obicei. Nu e nevoie 
să-ți faci griji. OK? Trebuie să plec acum. Te sun mai târziu. 
Transmite-le amândurora dragostea mea. 

Încheie apelul înainte ca ea să aibă o șansă să spună altceva 
și apăsă ca să vorbească cu Mia. 

— Nu-mi mai răspunzi la apeluri? se răsti Mia la el. 

— Sunt aici acum. 

— Cred că e același bărbat. 

— Pe ce te bazezi? 


VP - 171 


— Am vorbit cu un cosmetician de la teatru. Spune că ochii 
sunt la fel. 

— Se bazează pe desenele portretistului? 

— Și pe fotografia din filmare. Ar putea fi fraţi, spuse Mia fără 
să-l asculte. Frații Inimă-de-Leu și toate alea, dar da, cred că ar 
trebui să continuăm să lucrăm la teoria conform căreia e același 
bărbat. 

— OK. Vii la birou? 

— Nu, am nevoie de timp de gândire. S-ar putea să-mi închid 
telefonul. Mă enervează. S-ar putea să-mi iau unul nou. 

— Ține-l deschis, bine? spuse Munch, dar Mia deja închisese. 

Munch își stingea ţigara în scrumiera prea plină când îi sună 
mobilul din nou. De data asta, era un număr necunoscut. 

— Munch la telefon. 

— Bună, Holger, îi spuse o voce prietenoasă. Sunt Lillian Lund. 
Medicul legist. Sper că e în ordine dacă te sun direct. 

— Da, bineînţeles. Ce pot face pentru tine? 

— Două lucruri. Numărul unu, vreau să-ţi spun că am 
descoperit aceeași cauză a morții pentru toate cele trei victime. 
Etilenglicolul. O doză puţin mai mare de data asta, dar nu 
încape nicio îndoială. Nu am găsit nimic pe cadavru. Niciun 
semn de luptă, nimic sub unghii - ei bine, cunoști povestea. La 
Ruben Iversen a fost la fel ca la Vivian Berg și la tânărul de la 
hotel. 

— Bine. Munch își aprinse altă ţigară. Ai descoperit ceva 
despre rănile din jurul buzelor lor? 

— Da. Lund ezită. Tocmai am primit rezultatele analizelor. 

— Și? 

— Acesta e al doilea lucru. Cred că știu, spuse Lund încet. 

— Ce știi? 

— De ce nu s-au împotrivit. 

— Chiar așa? 

— Ascultă. Lund își drese glasul. Știu că asta nu e strict ca la 
carte, dar crezi că ne putem întâlni? Aș prefera să nu fac asta la 
telefon. 

— Sigur că da. 

— Ce-ar fi să mâncăm ceva? Trebuia să mă-ntâlnesc cu o 
prietenă, dar a anulat în ultima clipă. Am rezervat o masă, dar 
nu-mi place să mănânc singură. Ai vrea să mi te-alături? 

— Bineînţeles. Când și unde? 


VP - 172 


— Mănânci sushi? 

— Nu, dar pot să fac o excepţie. 

— Grozav, spuse Lund, cu căldură. Alex Sushi? În Tjuvholmen? 
În mai puţin de o oră? 

— Ne vedem acolo, spuse Munch și închise. 


Capitolul 41 


Lillian Lund era deja așezată la o masă de la fereastră, dar se 
ridică atunci când veni el. De-abia o recunoscu în haine civile. 
Fără boneta chirurgicală și mască. Părul ei brunet era despletit 
pe umeri, iar uniforma ei medicală albă fusese înlocuită cu o 
rochie galbenă și o jachetă scurtă, din lână gri, deasupra. 

— Bună, Holger. Îi zâmbi. Îmi cer scuze pentru asta. 

— O, nu trebuie, spuse Munch, descheindu-și nasturii 
paltonului de lână. 

— Păi, e doar asta, mâncatul de una singură. Nu pot s-o fac. 
Mi se pare greșit. Tu simţi la fel? 

— Nu pot spune că da. Munch zâmbi și se așeză. Când vine 
vorba de mâncare, unii oameni ar spune că am prea puţine 
probleme. 

Râse în timp ce o ospătăriţă japoneză se apropie discret de 
masa lor și le puse două meniuri în față. 

— Îţi recomand maki. Lund zâmbi din nou. N-ai mâncat maki 
dacă nu l-ai încercat pe cel pe care-l fac aici. Toată lumea spune 
asta, dar n-am știut de ce până când nu l-am încercat prima 
dată. Ești alergic la ceva? 

— Ce? Nu. Munch tuși și avu senzaţia că poate ar fi fost mai 
înţelept să fi trecut întâi pe acasă. Purta hainele de ieri sau cele 
de acum două zile? Se temea să-și ridice brațele în caz că 
mirosul i-ar fi deranjat pe ceilalţi clienţi ai restaurantului. Ei bine, 
n-avea ce face. Era nerăbdător să afle ce era atât de sensibil, că 
nu-i putea spune la telefon. 

— Te deranjează dacă am să comand pentru amândoi? spuse 
Lund, chemând-o pe ospătăriță. 

— Categoric nu. 

— Grozav. Lund îi spuse ceva tinerei fără să se uite la meniu. 


VP - 173 


— Așadar? spuse Munch când rămaseră din nou singuri la 
masă. 

Lund își puse șervețelul în poală. 

— Din nou, îmi pare rău, dar m-am gândit că era mai bine să 
facem asta față-n faţă. 

— Și, cum am spus, e în ordine, spuse Munch, încercând să nu 
pară prea nerăbdător. 

— Testele, spuse Lund, luând o înghiţitură din apa din faţa ei. 
Ca să fiu sinceră, a fost exact așa cum mă temeam. 

— Continuă. 

— Sau nu, e greșit, poate că „teamă” nu e cuvântul potrivit, 
dar da, ei... Aruncă o privire pe fereastră. Scopolamină, 
hiosciamină și atropină, spuse medicul legist și îi atrase din nou 
atenția. 

— Și ce înseamnă asta? 

— Ai mai auzit de scopolamină până acum? 

— Nu mi se pare cunoscută. 

— Limba diavolului. 

— Limba...? 

— Diavolului. Lund dădu din cap. Așa i se zice. Scopolamină. 
Nu se știu prea multe despre această substanţă. Mulţi oameni o 
privesc ca pe un mit. 

Își drese glasul înainte să continue. 

— Au existat rapoarte, mai ales din America de Sud și cea 
Latină, despre infractori care o folosesc pentru a-și controla 
complet victimele. Nu e pe lista substanţelor interzise în 
Norvegia, dar se zice că e atât de puternică încât, își face 
efectul imediat. O mică înțepătură e suficientă - un contact prin 
piele, de exemplu, printr-o strângere rapidă de mână. 

— Și cu asta avem de-a face aici? 

— Da. Din păcate, nu există nicio îndoială. 

— Scolo...? 

— Scopolamină. În Norvegia, substanţa se găsește într-o 
plantă numită ciumăfaie. O poţi găsi în grădinile botanice, dacă 
știi ce cauţi, bineînţeles. Provoacă o intoxicație hipnotică 
extremă. Chiar e ciudat că nu e mai cunoscută. Sau cred că ai 
putea spune că e mai bine așa. 

Îi oferi din nou o privire rapidă și un zâmbet. 

— Și o poţi găsi aici, în Norvegia? 

— Da, ușor. Cred că unii oameni o cultivă. 


VP - 174 


— Și crezi...? 

— Bășicile de la gurile lor, spuse Lund, aplecându-se spre el. 
Din cauza lor am verificat probele de două ori. Cred că e posibil 
să fi avut o reacție. 

— Chiar așa? 

— Da, nu uita că e o toxină. Poate fi mortală, dacă iei o 
supradoză. Cred că avem de-a face cu o expunere directă aici și 
că cineva trebuie să ei bine, să le fi stropit gurile cu ea sau ceva 
de genul acesta. Nu știu. 

— De ce n-am auzit de ea până acum? 

— Cum am zis, nu prea e cunoscută. Lund își dădu părul după 
ureche. Se spune că efectul e o formă de paralizie cerebrală. 
Sunt foarte puţine studii științifice, dar sunt exemple de oameni 
care au întâlnit străini pe stradă, iar în următorul moment s-au 
comportat de parcă erau într-o transă. Atacatorul - sau cum ai 
vrea să-i spui - urmează după aceea victima până acasă. li 
golește casa. Conduce victima până la un bancomat și îi golește 
contul bancar. Oamenii s-au trezit după câteva zile, fără 
bunurile lor și fără să-și amintească ce li s-a-ntâmplat. Inţelegi? 
E ca și cum ar fi treji, dar nu sunt prezenţi. Chiar e 
înspăimântător. 

— Și ești sigură că asta li s-a dat? 

— Da. 

— De ce? 

— Amestecul. Scopolamină, hiosciamină și atropină. E datura. 
Sau ciumăfaia în Norvegia. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, mormăi Munch, de ce ar 
vrea cineva să cultive așa ceva? 

— Ca să se drogheze, spuse Lund și își ridică sprâncenele. Are 
aproape aceleași proprietăţi halucinogene ca LSD-ul, doar că e 
mult mai puternică. 

— Dar de ce...? 

— De ce n-am vrut să-ţi spun asta la telefon? 

— Nu asta voiam să zic, dar continuă. 

Lund își drese glasul din nou și se uită pe fereastră înainte să 
ia altă înghiţitură din apa din faţa ei. 

— Ai copii? 

— O fiică, de ce întrebi? 


VP - 175 


— Eu am un fiu, spuse Lund. Benjamin. Are douăzeci și șase 
de ani. E, ei bine, cum s-o spun? Diferit. Se chinuie să-și 
găsească locul în lume, dacă înţelegi la ce mă refer. 

— Sigur că știu. 

— Benjamin. Lund tuși înainte să continue. Ei bine, cum am 
spus, a avut niște probleme cu adaptarea la viaţa reală, dacă 
pot să mă exprim așa. Vezi tu, întotdeauna a fost creativ din 
fire. Imi cer scuze dacă discuţia devine un pic cam prea 
personală. 

— O, nu, deloc. 

— Mulţumesc. Lund zâmbi și continuă. A mers la Trondheim. 
să studieze antropologia la NTNU. Cred că a fost o alegere 
întâmplătoare, dar cine știe? Acolo, a fost coleg de apartament 
cu niște oameni „diferiţi”, cred că așa le-ai putea spune. Oameni 
care cântau într-o formaţie și așa mai departe. Ei au auzit niște 
zvonuri, au mers într-o grădină botanică de-acolo și au găsit 
planta. O prostie, bineînţeles, dar asta au făcut. Băieţii nu și-au 
mai revenit decât după câteva zile, și în altă parte a orașului, 
fără să aibă habar ce au făcut între timp. Mi-a spus că elnua 
încercat-o, dar știi cum e. Imi imaginez că a vrut să-și scutească 
mama de griji. 

Munch nu-și putu ascunde zâmbetul. 

— Ce e? întrebă Lund încruntată. 

— Îmi pare rău. N-am știut la ce să mă aștept când mi-ai spus 
că nu voiai să discuţi despre asta la telefon. 

— A fost ceva prostesc? spuse Lund cu un zâmbet discret. 
Doar că, în profesia mea... înţelegi. 

— Informaţie sensibilă. Propriul tău copil. Înţeleg. Munch dădu 
din cap când ospătărița apăru cu comanda lor. 

— Așadar, cu asta avem de-a face, spuse Lund, desfăcându-și 
beţișoarele. Limba diavolului. 

— Dacă ai dreptate, asta ar răspunde multor întrebări ale 
noastre. Doar că nu-mi vine să cred că nu am auzit de ea până 
acum. 

— America Latină și America de Sud. Cum am zis, sunt puţine 
studii sau deloc, dar folosirea ei se răspândește, dacă e să dăm 
crezare rapoartelor de pe internet. 

— Și nu e ilegală? 

— Nu în prezent, dar poate fi doar o chestiune de timp. 
Apropo, nu trebuie să mănânci cu beţișoarele. 


VP - 176 


— Eşti sigură? 

Lund chicoti. 

— Nu, dacă nu vrei. În Japonia, mulți oameni mănâncă cu 
degetele. E ceva tipic norvegian - ne e groază să nu facem vreo 
greşeală. Chestia verde e wasabi. Poți s-o amesteci cu sosul de 
soia. 

— OK. 

— O, scuze. Am uitat să te întreb dacă voiai o bere sau ceva. 

— Nu beau alcool. 

— Nu bei? 

— Nu. 

— Niciodată? 

— Nu. Am încercat o dată. Nu e pentru mine. 

— O, Doamne. Un bărbat pe placul inimii mele. Doamna 
doctor legist brunetă îi făcu cu ochiul și își ridică paharul cu apă 
într-un toast. 


Capitolul 42 


Mia aruncă o privire pe ferestrele de la Lorry și se răzgândi. 
Separeul ei obișnuit era ocupat și erau prea mulţi oameni la bar. 
intunericul se lăsase pe străzile din Oslo, dar ea tot nu reușise 
să adoarmă. Mersese acasă să încerce din nou, dar circul de pe 
scara ei nu se mai oprea. Bătrâna trăncănea. De data asta, era 
ceva despre un animal de companie care dispăruse. „Mi-ai văzut 
pisica?” Vecinul ei tocmai ieșea din apartamentul lui, privirea lui 
indicându-i că încă nu renunţase la speranţă. „Cum rămâne cu 
vacanța ta?” Văzuse întrebarea formându-se pe buzele lui și 
reușise să intre în apartamentul ei înainte să îi iasă de pe ele. 
Capul îi căzu pe pernă în următoarea secundă, încă îmbrăcată. 
Auzi zgomote de deasupra. Vocea unui bărbat care se plângea 
și a unei femei care îi răspundea pe același ton. Banalitatea 
vieţii de zi cu zi. Își închisese ochii strâns, dar mintea refuza să o 
lase să se odihnească. Nu putea să ignore lumea. Toţi acei 
oameni. Intotdeauna fusese responsabilitatea ei să îi apere. Ca 
să își poată căuta pisica. Să își ajute sora. Să se certe cu soţul 
ei. Asta depindea de ea. Să se asigure că nu ajungeau într-un 
lac de munte, îmbrăcaţi într-un costum de balerină. În paturi din 


VP - 177 


hoteluri dubioase. Singuri și dezbrăcaţi într-o parcare, la miezul 
nopţii, incapabili să se apere. 

„— Munca ta te îmbolnăvește. 

Stii asta, nu-i așa? 

Că ar trebui să faci ceva complet diferit?" 

Încă un psiholog cu intenţii bune, iar ea îi ignorase sfatul, dar 
acum îi revenea în minte în timp ce traversă strada și găsi alt 
loc în care să se ascundă. Pubul Kunstnernes. O coborâre. Un 
bărbos de la bar îi oferi o băutură și un carnețel. Trei feţe tăcute 
la o tablă de șah, mâini aspre în jurul halbelor călduţe de bere. 
Găsise o masă în colţ când îi sună telefonul. Era Gabriel. Işi puse 
geanta pe scaun și se întoarse pe stradă ca să răspundă la 
telefon. 

— Ai două minute? 

— Bineînţeles, Gabriel. Cum a mers? 

— Am totul, îi spuse tânărul coleg. Ce vrei să fac cu el? 

— Cât de multă informaţie e acolo? 

— Multă. Aproape că mi-e frică să mă uit. E un pic intim, dacă 
înţelegi ce vreau să zic. 

— Ai cum să cauţi prin ele? 

— La ce te referi? 

— La fișiere - poţi să tastezi un cuvânt sau ceva? 

Gabriel râse. 

— Nu. Nu e nicio bază de date. Doar mii de documente. PDF 
uri scanate ale notiţelor lui. Nu poţi să cauţi prin astea. 

— Dar Ritter trebuie să aibă un fel de sistem. 

— Păi, deja știe numele tuturor și atunci nu e greu. Dacă-mi 
dai un nume, voi avea nevoie de zece secunde; sau o dată de 
naștere, o adresă - ceva de genul ăsta. 

— Nu-ţi face griji, spuse Mia. Cum am zis, a fost doar o idee 
pe care am avut-o acolo. 

— N-ai un nume sau ceva? 

— Nu, dacă nu scrie „Karl Overlind” undeva. 

— Am încercat asta, dar nu. A fost doar un alias, nu-i așa? 

— Las-o baltă deocamdată. Vom găsi ceva de care să o legăm 
în cele din urmă. 

— OK. Ai vorbit cu Munch? Drogul ăsta pe care l-au găsit? 
Scopolamină? Explică de ce Vivian Berg a mers până la lac și de 
ce niciuna dintre victime nu a ripostat? 

— Așa se pare, bombăni Mia nerăbdătoare. 


VP - 178 


Voia să se întoarcă la analizarea indiciilor în mintea ei. 

— Ce chestie înspăimântătoare, spuse Gabriel, să știi că ne 
poate lua pe oricare dintre noi, oricând, fără să putem să ne 
apărăm, nu crezi? 

— Ascultă, Gabriel, sunt un pic cam ocupată acum. Te sun eu 
dacă mă gândesc la ceva, OK? 

— OK, spuse Gabriel și închise. 

Mia ar fi dat orice ca să poată dormi, dar își alungă iritarea 
legată de asta. Comandă o ceașcă de cafea, o apă minerală 
Farris și își scoase hârtiile din geantă. Evită ispita robinetelor din 
spatele barului. Ar fi fost mult mai simplu, nu-i așa? Să ignore 
lumea cu o bere și un Jäger. Era o lașitate, bineînțeles, dar ar fi 
fost binevenită atunci, trebuia să recunoască asta. 

Cafeaua avea gust de apă în care fuseseră spălate vasele, dar 
o bău oricum. Puse pixul pe hârtia din faţa ei. 

O casă de păpuși care ardea? 

Un fel de indiciu, nu-i așa? 

Frații Inimă-de-Leu? 

O casă în flăcări? 

Bambus? 

Lucrată manual? 

lrelevant. 

Numerele? 

Patru? Șapte? Treisprezece? 

O dată de naștere? 

Nu. 

Patru a șaptea, treisprezece. 

Nu avea niciun sens. 

Sau avea? 

Le mută pe hârtie, dar nu se transformară în nimic. 7 aprilie, 4 
iulie, 13 ceva? 74? 

Descoperea ceva? 

Treisprezece, noua victimă, 1974? 

Luă încă o înghiţitură din cafeaua scârboasă. 

La naiba. 

Sigur o bere nu i-ar face rău? 

Doar ca să-i dezlege gândurile? 

Işi depăși impulsul din nou și optă pentru mai multă apă 
minerală. 

Slip de baie. 


VP - 179 


Aceeași temă din nou, nu-i așa? 

Apa. 

Gheaţa. 

Priveste ce pot să fac. 

Dacă greșea? Dacă nu avea nicio legătură cu Bambi pentru că 
de ce ar fi avut? Ar fi putut fi un milion de alte motive. 

Mă vezi? 

Îţi râd în fată. 

Vezi ce fac? 

Si nu poți face nimic ca să mă opresti. 

Priveste ce pot să fac. 

Pixul ei se mișca mai rapid pe hârtie. 

Victima 1. 

Vivian Berg. 

Costum de balerină. 

Costum? 

De ce? 

Asta e important, nu-i așa? 

Victima 2. 

Kurt Wang. 

Muzica de pe telefonul lui mobil. 

„My Favorite Things.” 

Care era... costumul lui? 

Saxofonul? Toată scena? 

Asta e important. 

Simţea că venea atunci. 

Descoperea ceva. 

Victima 3. 

Ruben Iversen. 

Vârsta? Vârsta lui conta? 

Slip de baie. 

Nu era simbolic? 

Nu? 

Fără apă? 

Mai mult beton? 

Priveşte... ce purta? 

Un costum nou? 

Un joc al mintii? 

Degetele ei zburau mai nerăbdătoare pe hârtie. 

Wolfgang Ritter? 


VP - 180 


Psihiatrul. 

Un dans al mortii... 

La naiba, era să uite asta. 

Wolfgang Ritter. 

Trebuiau să vorbească din nou cu el. 

Trebuia să fie mai mult despre asta. 

Îi sublinie numele și își mușcă pixul. 

Klaus Heming? 

Încă e în viată? 

Nu, imposibil. 

Mia nu observase că ușa se deschisese, nu îl observă până 
când nu stătu lângă masa ei. O faţă îndepărtată în ceaţă. 

— Nu-ţi funcţionează telefonul? spuse vocea adâncă și 
bărbatul se așeză pe scaunul din faţa ei. 


Capitolul 43 


Erik Ranning nu își cumpărase nicio băutură toată noaptea și 
încă una îi fu pusă pe masă, urmată de o faţă nouă, cu aceeași 
expresie pe care o aveau toate. 50% invidie, 50% curiozitate. 
Încă un coleg jegos se împingea înainte și se trântea lângă el, 
sperând că avea să afle ultimele noutăți. Cineva de la 
Nettavisen. Cum îl chema? Ranning nu-și putea aminti. Nu că ar 
fi contat. Ridică ginul cu tonic, cu un zâmbet discret, și își 
îndreptă atenţia din nou spre Veronica Mossberg, care arăta și 
mai atrăgătoare după - cele șapte pahare pe care le băuse? 
Pierduse șirul. 

Erau la Stopp Pressen. Nu era un bar la care mergea prea des; 
era cam proletar pentru gustul lui. Pentru popor. Editorii îl 
frecventau rar, așa că nu vedea niciun motiv pentru care și-ar fi 
pierdut timpul acolo, dar Mossberg i-l sugerase. 

— Cum ai obţinut, de fapt, filmarea aceea? îl întrebă 
Mossberg, cu ochii alunecoși din cauza alcoolului. 

Încă un nasture era desfăcut la bluza ei? Era, nu-i așa? Se 
întorsese doar pentru un moment pentru a saluta ca răspuns la 
încă o mână întinsă în aer. Clipi și zâmbi, ca un sfinx, deasupra 
băuturii lui, apropiindu-se un pic mai mult de ea. 


VP - 181 


— A, știi tu, spuse el, punându-și braţul pe spătarul canapelei. 
Miros așa ceva. E o muncă grea. 

Mossberg chicoti și dădu din cap. 

— Nu. Vorbesc serios, Erik, sunt curioasă. Haide, spune-mi. 

— Buzele mele sunt pecetluite. Zâmbi și își plimbă un deget 
pe gură. 

— O, te rog, suntem doar noi doi aici. Mossberg îi făcu cu 
ochiul. 

— Așa e, spuse Erik, arătându-i dinţii. 

Îi albise cu doar câteva zile în urmă. La dentistul din 
Rådhusplassen. Era tentat să își pună coroane dentare. Era o 
adevărată corvoadă să îi păstreze albi strălucitori, așa că de ce 
să nu opteze pentru o soluție mai permanentă? Dacă avea să 
apară mai des la televizor - așa cum părea să fie sigur cazul 
acum -, atunci era important să aibă un zâmbet strălucitor. Dar 
amânase asta, deocamdată. Fusese la un dineu, în urmă cu o 
săptămână, cu niște investitori, ceva despre un hotel în Dubai, 
iar soţia unuia dintre ei - sau era amanta lui? Era greu de spus, 
în fine -, arătase ca un cal cu noii ei dinţi, așa că poate ar fi 
trebuit să rămână cu ce avea. 

Se apropie mai mult de Mossberg, buzele lui atingând ușor 
obrazul ei moale. Îi simțea mirosul parfumului. 

— Știu un locșor liniștit, îi șopti el. 

— Chiar așa? Mossberg chicoti din nou și mai sorbi din 
băutura ei. 

Altcineva apăru în fundal, probabil gata să îi ofere altă 
băutură. Mai mulţi binevoitori curioși. Așa fusese toată ziua. 
Tâmpiţii. Chiar credeau că avea să le dezvăluie cum 
surprinseseră crima în filmare? În niciun caz. 

— O, bună, spuse Mossberg și se ridică în picioare. 

Îl sărută pe nou-venit. 

— Erik, el e soțul meu, Konrad. Nu v-aţi întâlnit, nu-i așa? 

Sot? 

Rønning înghiți în sec și își înăbuși un râgâit. Se ridică, fără 
tragere de inimă, să-i strângă mâna tipului. 

— Konrad Larsen, se prezentă bărbatul. 

Sacou, cămașă descheiată. O mustață deasă și ochelari. 

— Încântat, murmură Rønning în timp ce bărbatul se așeză. 

La naiba. 

Le simţea acum. 


VP - 182 


Fuseseră șase sau șapte? 

Se chinui să se întoarcă la locul lui. 

— Asta numesc eu o știre senzaţională, spuse Larsen, 
mângâind umărul lui Mossberg. Ai avut noroc sau ce? 

De unde apăruse tipul acesta și de ce atunci? 

Ce deranj. 

Afișă un zâmbet, murmură un răspuns și își ceru scuze. Găsi 
drumul până la toaletă bărbaţilor și petrecu mult timp privindu- 
se în oglindă. Ce pierdere de timp. Stătuse acolo să flirteze. 
Renunţase și la câteva dintre băuturile lui. Totul pentru o vacă 
proastă. Porni robinetele și se stropi cu apă pe faţă. Barul de la 
Grand, poate? Un pahar cu șampanie? 

Se întoarse clătinându-se și tocmai se gândea să plece când 
observă doi ochi holbându-se la el de la bar. Buze roșii deasupra 
unui cocktail. Păr blond. O rochie strâmtă care nu ascundea 
multe. De vârsta lui, poate un pic mai tânără. Nu înţelese ce rost 
avea șapca verde de baseball, dar la naiba, de ce nu? Poate 
încerca un look sportiv? 

Își aranjă cravata și merse drept spre bar. 

— Care-i otrava ta? Zâmbi, dând din cap spre paharul ei. 

— Am rămas fără, flirtă și tânăra. 

— Oh. Ranning îi făcu cu ochiul. Nu putem să permitem asta. 

Încercă și nu reuși să atragă atenţia barmanului. 

Nu știa cine era el? 

— E un pic aglomerat aici, nu-i așa? 

— Pardon? spuse Ranning, întorcându-se spre ea. 

— Prea mulţi oameni. 

— Categoric. Rønning zâmbi și se apropie de ea. Și ce ai 
sugera tu? 

— Păcat că locuiesc foarte departe. Tu? 

Dăduse lovitura. 

— Locuiesc chiar după colț. Zâmbi și își plimbă degetele 
șovăitor pe brațul ei gol. 

— Și ce oferi? Tânăra chicoti. 

— O, știi tu. Orice-ţi place, spuse Rønning, privind-o lasciv. 

— Așteaptă două minute. 

Fata cu șapca verde de baseball îi atinse ușor mâna înainte să 
îi facă cu ochiul din nou și să meargă grațios spre toaleta 
femeilor. 


VP - 183 


Capitolul 44 


— Îmi cer scuze, îi spuse John Wold. Văd că lucrezi, dar am 
încercat să te sun. Te-ai mai gândit la conversaţia noastră? 

Își descheie nasturii de la haină, îşi dădu jos mănușile de piele 
și le puse pe masă. 

— Ascultă... Mia era frustrată. 

Fusese pe o pistă bună. Descoperea ceva. Aproape că 
înțelese. 

— Înţeleg, spuse Wold, ţinându-și mâinile ridicate într-un gest 
împăciuitor. Ești ocupată. Dar e important. 

— Nu citeşti ziarele? izbucni Mia și se holbă la el. 

— Bineînţeles că da. Și nu aș fi aici dacă nu aș crede că e 
necesar. Pot să-ţi ofer ceva? Încă o ceașcă de cafea? O bere? 

— Nimic, spuse Mia, dând din cap. Și ascultă... 

— Știu, știu. Încă cinci minute și scapi de mine. Trebuie doar 
să știu dacă te bagi în asta sau nu. Mia, știu că asta ar putea fi 
împotriva principiilor tale. Propria ta echipă. Și un prieten, din 
câte știu - înțeleg -, dar vorbim despre un importator principal 
aici. De heroină care ajunge pe străzi. Și eu, ei bine, și eu îmi 
risc reputaţia aici, înţelegi? Mia Krüger? Putem să avem 
încredere în ea? Nu e ca...? 

El zâmbi puţin. 

— Continuă, spuse Mia. Nu e ea ce? 

— Ştii, spuse Wold. Dosarul tău? Nu ești chiar un cetăţean 
model, nu-i așa? 

— La ce te referi? întrebă Mia, cu răceală. 

— Doar repet ce-am citit, spuse Wold, cu o voce 
împăciuitoare. Ceea ce alţii gândesc. Adică, ai împușcat un 
suspect? Ai fost suspendată de la muncă în mod repetat? Ce-a 
scris el despre tine...? 

— Cine? 

— Mikkelson? Nu e cel mai mare fan al tău, nu-i așa? 

— Ascultă-mă acum... 

— Mia, spuse Wold, cu o voce pregătită să o calmeze. Nu sunt 
vorbele mele, bine? Nu uita că eu am fost cel care te-a sugerat. 
Nu-ţi vărsa nervii pe mine. E un mare secret, chiar și pe plan 
intern. Să-i spunem Miei Kruger ce facem? Să riscăm? Să-i 


VP - 184 


spunem că unul dintre cei mai apropiaţi colegi ai ei poate fi 
corupt? Îmi asum un mare risc aici, sper că-ţi dai seama de asta. 

Brusc, Mia își dori acea bere, până la urmă. 

— OK. Oftă și luă o înghiţitură din apa ei minerală. Și ce vrei 
de la mine? 

— Curry. 

Făcu semn ospătăriţei și comandă o ceașcă de cafea. 

— Cred că greșești. Asta ai vrut să știi? 

— Nu. Am vrut să știu dacă ai fi dispusă să lucrezi cu noi. Să 
ne dovedești că greșim, dacă nu pentru altceva. 

— Nu m-ai auzit ultima dată? Mia oftă. Nu e Curry. El e poliţist 
get-beget. Nu și-ar vinde niciodată sufletul pentru nimic. 

— Poate vechiul Curry, spuse Wold. Dar cel nou? Cum a fost în 
ultimul timp? A venit la timp? A fost treaz? 

Wold își ridică ceașca la buze și făcu o față când gustă 
cafeaua. 

— Ai întâlnit-o pe noua lui prietenă? 

Mia dădu din cap. 

— Luna Nyvik? Douăzeci și unu de ani? Dreaduri? Barmaniţă? 

— Ți-am zis că nu. 

Wold își băgă o mână în haină și împinse o fotografie pe 
masă, spre ea. 

— Aeroportul din Oslo, vara trecută. Proaspăt sosită din 
Bangkok. Am lăsat-o să treacă în speranţa că avea să ne ducă la 
cineva de mai sus din lanţul trofic, dar am pierdut-o, din păcate. 

— Așadar, Curry are o prietenă, și ce dacă? spuse Mia 
împingând poza înapoi. Coincidenţă. Nu mi se pare că ai un caz 
solid. 

— Nu am fi venit la tine dacă nu am fi fost siguri, nu-i așa? 
Suntem foarte aproape, chiar suntem. Lorentzen, avocatul. E 
implicat, nu încape nicio îndoială. Spală bani. Are o companie în 
Insulele Cayman. L-am fi putut aresta acum multă vreme, dar 
șefii îl vor pe om în interior. Un poliţist responsabil pentru 
inundarea străzilor cu heroină? Nu dă bine pentru niciunul dintre 
noi, nu-i așa? 

— Sunt destul de ocupată. Și nu cred că e Curry, bine? 
Trebuie să găsești pe altcineva. Așa că nu. Nu putem s-o lăsăm 
așa? 


VP-185 


Agentul chipeș rămase tăcut pentru un moment. Părea să-și 
cântărească vorbele foarte atent înainte să se hotărască, în cele 
din urmă, și să-și deschidă gura din nou. 

— Da, bineînţeles, am putea alege pe altcineva. Dar există alt 
motiv pentru care te-am ales pe tine, Mia. Știi la ce mă refer? 

— Nu. 

— Heroina? spuse Wold, aplecându-se aproape de ea. 

Aproape că-i simțea mirosul. Îi amintea de ceva. De vară. O 
piatră. Un fost iubit. 

— Despre ce vorbești? 

— Serios? 

— Serios, habar n-am despre ce vorbești. 

Wold își mângâie bărbia. Se uită la ea din lateral. Și ochii erau 
asemănători. Un fel de curiozitate caldă. Purtase un costum de 
baie. 

Chicotise sub un prosop în soarele arzător din arhipelag. Cum 
îl chema? 

— Ascultă. Ceilalţi au fost împotrivă; au spus că ar fi trebuit 
să-l alegem pe unul dintre ceilalţi. Grønlie. Goli. Tu ai fost 
alegerea mea. Mă refer la faptul că te-am întrebat. 

— Uau. Sunt impresionată. Mulţumesc foarte mult, spuse Mia 
sarcastic. 

— Nu am vrut s-o spun așa. Doar că, ei bine, am crezut că tu 
ai fi cea potrivită. Pentru că ești deja implicată. 

— Cum? 

— Nu ţi s-a spus? Despre sora ta, spuse Wold, părând sincer 
surprins. 

Avu senzația că un animal se ridica târându-se din stomacul 
ei. 

— Nu? spuse ea cu gura uscată în timp ce camera din jurul lor 
se contractă brusc. 

Jucătorii de șah se ridicară și plecară. 

Artistul de la bar se întoarse spre ea. 

„Haide, Mia, haide”. 

— Mia? Ești bine? 

— Da, murmură Mia și goli sticla de apă Farris. 

— Pot să-ţi iau ceva? Eşti bine? 

— Sunt bine. 

— Nu știai? 

— Ce să știu? 


VP - 186 


— Avem motive să credem că ea a fost una dintre primii, 
spuse Wold, îndoindu-și mâinile pe masă, înaintea lui. 

— Primii ce? 

— Cărăuși, spuse Wold. De-asta. Acum înţelegi? 

— De-asta m-ai ales? 

— Da. 

— Nu te cred. 

— Cum vrei, bineînţeles. Wold zâmbi. Dar gândește-te la asta. 
De ce a murit Sigrid? Chiar și-a injectat o supradoză? 

Mia aruncă o privire spre robinete. 

— Markus Skog. Ea importa droguri pentru el. Credem că 
toate sunt legate. Credeam că știai. De-asta am venit la tine. 

O bere. 

— Nu, spuse Mia. Nu știam. 

El se uită la brăţara ei. 

— Nimic? Mă refer la...? 

Un Jäger. 

Avea nevoie de ceva atunci. 

— Ce e? întrebă Mia. 

— Braţara ta? 

— Da? spuse Mia încet, ridicându-și mâna de pe masă. 

Simţi cum brăţara îi gâdila pielea. 

O inimă, o ancoră și o iniţială. 

„O iei tu pe-a mea și eu pe-a ta?” 

— Asta? 

— Da. 

— Ce-i cu ea? 

— E un zvon, spuse Wold cu seriozitate. Una dintre cărăușe, o 
femeie de vârstă mijlocie. Numele ei e Cecilie. Ei spun că ea a 
fost acolo. 

— Unde? 

— Când a murit sora ta. Spun că a umblat prin oraș cu o 
brățară ca a ta. 

Wold dădu din cap spre încheietura mâinii ei. 

— Căuta ceva. Voia bani pentru ea - nu știu sigur. 

— Cum ai zis că o chema? spuse Mia și simţi cum dispărea 
camera din jurul ei. 

— Cecilie. | se spune Cisse. Nu-i știm numele de familie. O 
drogată. Aproape patruzeci de ani. Blondă. Cu o geacă groasă și 


VP - 187 


roșie. Mă tem că doar atât știm. Încă nu-mi vine să cred că n- 
au... 
Pastile. 

Anestezic. 

Orice. 

Nu conta atunci. 

Simtea nevoia să nu simtă nimic, doar pentru scurt timp. 

Mia își ridică o mână și îi zâmbi într-un fel dezarmant. 

— E OK. Mulţumesc. Și, dacă ai putea pleca acum, ar fi 
grozav. 

— Bineînţeles. Wold dădu din cap și se ridică. Dar te bagi? 

— Bineînţeles. 

Orice ca să-l facă să plece. 

— Ai numărul meu? 

— Da. 

— Și mă vei suna? 

— Imediat ce descopăr ceva. 

— Mulţumesc. Chiar apreciez asta. Mă bucur că te-ai băgat. 
Chiar mă bucur. 

— Super, spuse Mia, strângând mâna care se îndreptă prin 
aerul din fața ei. 

Wold își luă haina, își ridică două degete la frunte și se 
îndreptă spre ușă. 

Mia așteptă până când nu-l mai văzu deloc. 

Apoi, cu degete tremurânde, își scoase telefonul mobil din 
geaca de piele. 

Și găsi numărul de la barul lui Charlie Brun. 


VP - 188 


PARTEA A PATRA 


Capitolul 45 


Părintele Paul Malley terminase slujba de dimineaţă și de-abia 
aștepta să meargă la confesional. Se grăbise să ajungă acolo și 
ieri, dar ajunsese să stea singur două ore. Tânărul nu se 
întorsese, dar părintele Malley nu avea să renunţe atât de ușor. 
Desigur, fusese puţin dezamăgit. Alaltăieri fusese o zi foarte 
bună. Avusese această idee despre orele de spovedanie 
prelungite și nu doar că profitase cineva de ocazie ca să vină, ci 
apăruse și cineva care chiar avea nevoie de el. Un nou membru 
al turmei. Cineva care nu mai fusese la spovedanie până atunci. 

„— E vorba despre fratele meu." 

Părintele Malley era bine pregătit. Stătuse până noaptea 
târziu, recitind Scripturile, găsind citate despre frați. Despre 
iubirea vecinului. Despre sacrificiul pentru alți oameni. Tânăra 
voce disperată îl urmărise în vise. Se trezise cu lumina soarelui 
pe faţă și o senzaţie ciudată că cineva îi vorbea. Era Dumnezeu? 
Nu era clar, dar putea să fi fost. Domnul îl lăudase pentru ce 
făcuse, încurajarea acelui biet miel care avea nevoie de 
îndrumare divină, iar Fecioara stătuse pe un nor, cu o harpă și 
un zâmbet larg pe chip, așa că nu putuse fi treaz de-a binelea 
pentru că, la scurt timp după aceea, i se declanșase alarma, 
dar, în timp ce stătea cu capul pe perna albă, se simţise născut 
din nou. De-abia putuse să își mănânce micul dejun, atât fusese 
de emoționat. 

Dar nu venise nimeni. 

„— Sunt aici, pentru tine. În fiecare dimineaţă. Vreau să știi 
asta. 

Întoarce-te la mine când ești pregătit.” 

Dar în următoarea zi? 

De ce nu venise? 

Da, fusese dezamăgit, trebuise să recunoască asta. 

Reușise să oficieze bine slujba de dimineaţă, deși fusese cu 
gândul în altă parte. 


VP - 189 


Avea să apară tânărul azi? 

Apoi îi trecu prin minte un gând mai puţin creștin: 

„Dacă nu vine azi, cât mai aştept?” 

Işi ridică mâneca sutanei și se uită la ceas. 

Poate era o idee prostească să facă o promisiune atât de 
grandioasă. 

Părintele Malley oftă și bătu darabana ușor cu degetele pe 
coapsă. Scaunul de lemn era tare și incomod, și îi era și foame; 
până la urmă, stătea acolo de aproape o oră. Preotul de 
patruzeci și trei de ani hotărâse că așteptase destul când auzi 
brusc niște pași pe podeaua bisericii și o siluetă se furișă de 
partea cealaltă a zăbrelelor. 

— Părinte, murmură tânărul și închise ușa atent în urma lui. 

Trompete și fagoturi de sărbătoare. 

EI se întorsese. 

— Fiule, spuse părintele Malley cu cea mai adâncă și 
preoțească voce pe care o avea. Ai găsit drumul de întoarcere? 

Se făcu liniște pentru un moment în spatele zăbrelelor. 

— Chiar nu eram sigur. Dar cred că fac ce e corect, părinte. 
Vreau să vă mulțumesc pentru că m-aţi convins să vin aici. 

Îi mulțumea? 

Părintele Malley zâmbi și simţi o căldură în piept. 

— Mulţumește-le Domnului și Fecioarei, spuse el cu blândețe. 
Cu toţii suntem doar servitori ai divinului. Eu sunt un nimeni. 
Sunt aici pentru tine doar. 

— Vă mulțumesc oricum, spuse tânărul. M-am gândit mult. Și 
m-am hotărât. 

— Da? spuse părintele Malley cu prudenţă. 

— Vă voi spune totul. 

— Poţi să ai încredere în mine, îi spuse părintele Malley cu 
calm, în camera asta, doar ochii Domnului vor judeca. 

— judeca? 

Părintele Malley își drese glasul. 

— N-am vrut să spun „judeca”, ci „vedea.” Asta am vrut să 
spun: aici, ne vede doar Domnul. 

— Dacă Domnului nu-i place ce vede? 

— Ascultă, spuse părintele Malley, apropiindu-se puţin mai 
mult de zăbrele. Nu te judecă nimeni. M-am exprimat greșit. 
Doar eu și cu tine suntem aici. Nimeni altcineva. 

Se lăsă puţin pe spate și așteptă încordat. 


VP - 190 


— Da, asta e bine, părinte, spuse vocea necunoscută lungind 
cuvintele. Cred că am nevoie să spun cuiva. Sper că nu eo 
greșeală. Și că nimeni nu va avea de suferit. 

— Domnul e încântat să te audă, spuse părintele Malley, 
sperând că nu părea prea nerăbdător. Și vrea să știi că, 
indiferent ce te tulbură, El le va primi pe toate cu compasiune și 
înţelegere. 

lar se făcu liniște pe partea cealaltă, dar, în cele din urmă, 
veni răspunsul. 

— lartă-mă, părinte, pentru că am păcătuit. Știu lucruri despre 
care nu am spus nimănui și nu mai suport asta. Inima mea e 
atât de îngreunată că trebuie să spun cuiva. 

Părintele Malley nu putea fi sigur, dar i se păru că auzea un 
plânset încet în spatele zăbrelelor. 

— Mă bucur că ai venit, spuse el cu calm. Domnul e dispus să 
asculte ce ai de spus. O povară întunecată e grea pentru o inimă 
luminoasă. 

Nu-și putu aminti dacă ultima replică era un citat din Scripturi, 
dar i se părură cuvintele potrivite de spus atunci. 

— Da, părinte, totul e întunecat în casa noastră, șopti străinul. 
Dar asta nu e vina mea, nu-i așa? 

Categoric erau lacrimi acum. Hohote de plâns în spatele 
buzelor tremurânde. 

— Categporic nu, fiul meu. Părintele Malley se apropie mai mult 
de zăbrele. 

Era foarte tentat să deschidă portița și să-l îmbrăţișeze pe 
tânăr, să-l facă să-și dea seama că nu era singur, dar speră că 
vocea lui caldă și apropiată avea să aibă același efect. 

Bietul băiat. 

— Cât timp mai am? se bâlbâi vocea sub lacrimi. 

— Cât timp ai nevoie. Am tot timpul din lume. 

— Multumesc. Tânărul se smiorcăi, apoi tăcu din nou. 

— Nu prea știu de unde să încep, spuse el în cele din urmă. E 
destul de oribil. 

— Ce e oribil? 

— Să vorbesc despre asta. Despre fratele meu. Simt că-l 
dezamăgesc după toţi acești ani, dar nu pot continua. Înţelegeţi, 
părinte? 

— Bineînţeles. 

— De unde-ar trebui să-ncep? 


VP-191 


— De unde crezi că ar trebui să-ncepi? 

Alte minute de tăcere în spatele zăbrelelor de lemn în timp ce 
străinul se pregătea. 

— Poate cu incendiul, spuse vocea. 

— Continuă, spuse părintele Malley și își simţi inima bătându-i 
un pic mai repede pe sub sutană. 

— Sau poate cu căprioara, spuse tânărul șovăitor. Nu știu... 

— la-ţi cât timp ai nevoie, fiule. Despre ce incendiu vorbim? 

— Au murit multe persoane în acea zi, dar unii dintre noi încă 
suntem în viaţă. Pot să am încredere în dumneavoastră, 
părinte? Pot să vă spun totul? 

— Bineînţeles, fiule. 

Și se apropie mai mult de zăbrele. 


Capitolul 46 


Întâi era acasă. Apoi, până la urmă, nu mai era acasă. Întâi, 
fata cu șapca verde de baseball era acolo. Apoi se transformă 
într-o... maimuţă? Erik Ranning închise televizorul, doar că nu 
ținea telecomanda, ci o... banană? Fata cu șapca verde de 
baseball se transformase într-o maimuţă și îi dădea o banană. 
Pereții din jurul lui își schimbară brusc culoarea. Apartamentul 
lui deveni un glob de discotecă. Nu, ceva era greșit. Nu era 
acasă. Era altundeva. Ba da, era acasă, dar nu mai era casa lui. 
Fusese casa lui cu mult timp în urmă. Era 1999. Avea doar 
paisprezece ani. Era un poster cu Backstreet Boys pe perete. 
Nick, Kevin, AJ, Howie și Brian. Îl dureau plămânii. Trebuia să fie 
bolnav. Fata cu șapca verde de baseball nu mai era. Plecase din 
apartamentul lui, fluturându-și bagheta magică, Hermione 
Granger din Harry Potter. Abracadabra. Mama lui era înăuntru? 
Mama lui făcea acel zgomot în bucătărie? Mama lui stătea cu o 
cagulă pe cap la capătul patului lui? Cu un cuţit de cercetaș? Cel 
pe care i-l dăduse unchiul Tore? Wu te mai juca cu inima mea. 
Era seara de club la centrul de tineret din Asker vinerea asta. 
Dansa. De ce era atât de speriat? De ce era totul atât de 
încețoșat în jurul lui, ca un film care se derula la o viteză 
nebunească și întorcea totul cu susul în jos? De-asta îl legase 
mama lui? Ca să nu cadă? Pentru că patul lui era pe tavan? 


VP - 192 


încercă să vorbească, dar marea barcă cu pânze de pe cheiul de 
sub casa în care se scufunda adesea sub apă era lipită cu bandă 
adezivă de gura lui. 

Erik Ranning își deschise ochii. 

Un bărbat care purta o cagulă stătea la picioarele patului lui. 

— Ești treaz? 

— Ce? spuse Rønning, dar nu-i ieși niciun sunet pe gură. 

Banda adezivă îi acoperea gura. 

Nu își dădu seama de asta la început. 

Ce se-ntâmpla? 

Asta explică de ce nu era speriat. 

Dar apoi... simţi. 

— Ești treaz? spuse din nou bărbatul cu cagulă și îl împunse 
cu ceva în talpă. 

O, Doamne... 

De-abia putu suporta durerea. 

Își folosea toată energia ca să nu intre în panică. 

La naiba... 

„O, te rog, Doamne, nu...” 

Cineva îl legase de patul lui. ÎI legase de mâini și de picioare. 
Era gol, cu excepţia boxerilor. Banda adezivă îi acoperea gura. 
Tălpile lui erau îndreptate spre un bărbat cu cagulă care ţinea 
un cuţit mare într-o mână. 

— Mă auzi? doriră să știe ochii negri, înţepându-l din nou în 
picior. 

Agonia... 

Urlă atât de tare, că era să-i explodeze capul, dar tot nu ieși 
niciun sunet din gura lui. 

— Ești treaz acum? A treia oară. 

Ranning dădu din cap. 

— Bine, spuseră ochii, cu o voce calmă. Așadar, îţi place să 
vorbeşti, nu-i așa? Îţi place atenţia? 

Bărbatul făcu o mică marionetă cu mâna și stătu de vorbă cu 
ea. 

— Uită-te la mine. Sunt la televizor. Știu secrete. Cred că sunt 
special. 

Era în rahat până-n gât. 

— Ştii ce făceam în Afganistan? Oamenilor cărora le plăcea să 
trăncănească? 


VP - 193 


Rønning simţi vârful cuţitului din nou pe talpă. Corpul lui 
tresări în timp ce camera începu să se învârtă. 

Auuuuuu. 

Trebuie să fi leșinat pentru un moment pentru că, atunci când 
își deschise ochii, bărbatul cu cagulă era aplecat deasupra lui. 

Recunoscu mirosul. 

Mănușii care îl pălmuise atât de tare că se trezi. 

Si ceva acid. 

— Să nu dispari, OK? 

Cagula se întoarse la picioarele patului. 

Ochii negri prin găuri. 

— Dă din cap dacă mă-ntelegi. 

Rønning dădu din cap din nou. 

De parcă viaţa lui depindea de asta. 

— Bine. Nu vei leșina din nou, nu-i așa? 

Ranning dădu frenetic din cap. 

— Bine. Eşti o curviștină, nu-i așa? Te fâţăi în haine elegante 
pe la televiziuni și atragi toată atenţia? 

Rønning dădu nerăbdător din cap. 

Își simţi propria duhoare. 

Teama lui se transformase în mirosul de la subsuorile lui. 

„O, te rog, Doamne. 

La naiba, la naiba, la naiba.” 

— Bine. Bărbatul cu cagulă dădu din cap. Dar ești curva mea 
acum. Să știi că pot să improvizez. Îmi place să plănuiesc, ăsta e 
punctul meu forte, dar pot să improvizez când vreau, înţelegi? 

Ranning nu știu dacă trebuia să răspundă la ultima parte a 
întrebării, dar dădu din cap oricum. Lumina lămpii de pe tavan îi 
înţepa ochii. Experimenta un nivel de sensibilitate fizică pe care 
nu-l mai avusese niciodată până atunci. | se părea că încă 
simțea lama rece pe piciorul lui, chiar dacă vedea clar că 
bărbatul ţinea cuțitul ridicat în aer. 

— Eşti curva mea? 

Ranning dădu din cap disperat în timp ce propriul lui miros 
deveni mai puternic, făcându-i greață. 

— Bine, spuseră ochii. În mod normal, te-aș fi omorât, pur și 
simplu, dar apoi m-am gândit că poate folosesc curva asta la 
ceva. Pot improviza. Sunt deștept, nu-i așa? 

Ceva care semăna cu un zâmbet se formă în gaura din partea 
de jos a cagulei. 


VP - 194 


Ranning dădu din cap de dragul vieții lui. 

— Știu, spuse bărbatul. Sunt deștept. Au crezut că vor scăpa 
cu asta, nu-i așa? Ei bine, nu mai pare așa acum, nu-i așa? 

Ranning își chinuia creierul, dar era ca și cum ar fi mers cu 
greu prin melasă. 

Afganistan? 

Să scape? 

Cu ce? 

Dădu din cap, doar ca să fie în siguranţă. 

— Lashkar Gah, spuse vocea încet. Știi unde e? 

Ranning dădu din cap febril. 

— Nu, nu știi, nu-i așa? spuse bărbatul cu cagulă, ridicând 
puţin din umeri. Îţi sacrifici viaţa pentru ţara ta, și ce mulţumiri 
primești? Sunt eu la știri, cu medalii pe piept? Ai văzut parade? 
Copii care flutură steaguri și fanfare? Nu. Cred că sperau ca 
toată lumea să uite. Adică, m-au ascuns într-un subsol. S-au 
prefăcut că nu s-a-ntâmplat nimic. 

Bărbatul își miji ochii din nou și scuipă demonstrativ pe 
podea. 

— Nu. E vremea mea acum. 

Își băgă mâna cu mănușă în buzunarul unei geci militărești și 
ridică o foaie de hârtie. 

— Vezi asta? 

Rønning nu putu să vadă ce scria, dar dădu din cap oricum. 

— Le-o vei da din partea mea, OK? Și nu mă refer la oamenii 
pentru care lucrezi. Ci la șefii cei mari. Mergi chiar la cei din 
vârf, înţelegi? 

Ranning dădu din nou din cap și simţi cum îi urcă spre stomac 
cantitatea de alcool consumată ieri. 

— Bine. Gura rânji în gaură și bărbatul se ridică. 

Se întoarse repede spre perete și își înfipse cuțitul în foaia de 
hârtie. 

Erik Ranning văzu mânerul tremurând pe tapet. Bărbatul cu 
cagulă veni spre el și îi dezlegă o mână de pe pat. Urechile lui 
Ranning de-abia auziră că ușa lui fu trântită și închisă undeva 
departe, înainte să-și smulgă banda adezivă de pe gură cu 
degetele tremurânde, să se aplece peste marginea patului. 

Și să vomite pe podea. 


VP-195 


Capitolul 47 


Gabriel stătea în sala operativă cu Ylva și Ludvig, impresionat 
de cât de multă informaţie reușise să pună bătrânul detectiv pe 
pereţi într-un timp atât de scurt. O mulțime de fotografii, fiecare 
cu un nume dedesubt, și aranjate ca să scoată în evidență 
legătura lor cu celelalte. Și acolo era problema, problema la care 
lucraseră ca să o rezolve de ieri după-amiază tară să ajungă 
prea departe. 

Legăturile. 

Nu părea să fie vreuna. 

— Trebuie să fie la-ntâmplare. Ylva oftă și își dădu jos 
ochelarii, își frecă ochii și își înăbuși un căscat. 

— Sunt tentat să fiu de acord cu tine, spuse Grønlie și se uită 
încă o dată la peretele colorat. Și asta e singura legătură pe 
care am putut să o găsim, nu-i așa? 

Arătă spre linia roșie care o lega pe Vivian Berg de Raymond 
Greger. 

— Reamintește-mi cine sunt oamenii din jurul lui Kurt Wang, 
spuse Ylva. 

— Formaţia lui, spuse Grønlie. Cântăreaţa, Nina Wilkins. Și 
toboșarul, un portughez pe nume Danilo Costa. 

— Scuze. Ylva se frecă din nou la ochi. M-am holbat atât de 
mult la asta, că mi se pare că mi-e creierul praf. 

Niciunul dintre ei nu fusese acasă. Ylva aţipise pe scaun, în 
faţa computerului ei. Gabriel moţăise puţin pe canapeaua din 
camera de odihnă. Nu l-ar fi numit somn. Doar gânduri, 
fotografii și incidente agitate într-un fel de vis care nu aveau 
niciun sens. 

Munch intră cu o ceașcă de cafea; părul lui era ciufulit și nici 
el nu părea să fi dormit prea mult. 

— Ce mai faceți? spuse el și se trânti pe unul dintre scaunele 
din birou. Vreo legătură? Oriunde? Orice? 

— Mai căutăm, spuse Grønlie, mușcându-și buza, dar n-a 
apărut nimic. 

— Bine, spuse Munch, scărpinându-se în barbă. Povestiţi-mi 
ce-aţi găsit până acum. 

— Victime, locuri ale crimelor, oricine a avut vreo relație cu 
victimele, arătă Grønlie. Apoi avem o cronologie aici. Aici, pe 


VP - 196 


peretele acesta, avem amprentele electronice ale tuturor. 
Telefoane mobile, computere, locuri în care putem dovedi că au 
fost. 

— Apropo, a văzut-o cineva pe Mia? Munch căscă. Sau pe 
Curry? 

— Nu de ieri, spuse Grønlie. 

— Scuze pentru întrerupere. Te rog, continuă, spuse Munch, 
sorbind din cafeaua lui. 

— Nimic pe telefoanele lor mobile sau pe site-urile de 
socializare, preciză Ylva. Am găsit toate dispozitivele lui Vivian 
Berg în casa ei, așa că nu avem semnale de la ele din după- 
amiaza în care a plecat din apartamentul ei. Telefonul mobil al 
lui Kurt Wang transmitea semnale din Grunerlakka și până în 
Gamlebyen. Perioadele corespund de când a dispărut și până a 
fost găsit. 

— A dispărut de la o repetiţie, nu-i așa? spuse Munch, 
înăbușindu-și încă un căscat. 

Ylva dădu din cap. 

— Dar asta nu ne folosește la nimic? 

— Nu, nimic de când a fost văzut ultima dată. 

— Dar Iversen? 

— Camerele de supraveghere din centrul comercial Storo ne 
arată că n-a fost acolo sau cel puţin nu e pe filmările pe care le- 
am văzut până acum. Mesajele lui confirmă că plănuia să 
rămână peste noapte la prietenul lui. A dispărut în drum spre 
casa lui. 

— Și știm unde? întrebă Munch. 

Granlie merse până la harta mare de lângă ușă. 

— Ultima dată când a răspuns la telefon era aici. Grefsen. 

— Așadar, nu foarte departe de casă? 

— Casa lui e aici. Prietenul lui locuiește acolo. Nu-mi amintesc 
numele lui. 

— Martin, spuse Gabriel. 

— Bine, atunci teoria noastră e bună? 

— Da, din câte vedem. Ludvig dădu din cap. Se pare că se 
îndrepta, într-adevăr, spre alt loc de dormit - îl avem pe moped, 
la benzinăria Statoil de aici -, dar, da, după aceea se pare că 
cineva l-a prins pe drum. 

— Nu avem camere de supraveghere? 


VP - 197 


— E o zonă rezidenţială, spuse Grønlie, dând din cap. Nu cred 
că vom găsi ceva. 

— Așadar, Berg a fost luată de-acasă. Wang a fost luat în 
timpul unei pauze de la o repetiţie. Iversen a fost oprit și luat de 
pe stradă. Fără asemănări. Fără legături. 

— Fără. Ludvig oftă. 

Asta era concluzia la care ajunseseră în urmă cu ceva vreme, 
dar Munch încă nu părea dispus să o accepte. Gabriel nu era de 
mult timp la unitatea specială, dar până și el putea înțelege de 
ce. Victime la întâmplare? Era cel mai rău coșmar al fiecărui 
detectiv. 

— Site-urile de socializare? Tot nimic? Munch sorbi încă o dată 
din cafeaua lui. 

— Vivian Berg, un profil destul de discret, spuse Gabriel. 
Puţini prieteni. Posta foarte puţin. Kurt Wang era puţin mai activ. 
Administra o pagină a formaţiei, care avea destui urmăritori. 

— Și băiatul? 

— Ca majoritatea adolescenților, era foarte activ, mai ales pe 
Snapchat. Nu la fel de mult pe Facebook și pe Instagram - 
acelea sunt mai mult pentru utilizatori mai în vârstă, spuse el. 

— Snap...? spuse Munch. 

— Faci o poză și o trimiţi cuiva, ei se pot uita la ea câteva 
secunde, apoi dispare, îi explică Ylva. 

— Dispare? repetă Munch. 

— Da. 

— Atunci care e rostul ei? Rostul pozei? 

Gabriel își ascunse zâmbetul în timp ce Ylva începu să-i 
explice, dar Munch doar îi făcu semn cu mâna că nu-l interesa. 

— OK, bine, atunci Snap...? 

— A fost foarte activ, multe linii cu mulţi oameni. 

Munch arăta de parcă era să pună altă întrebare, dar se 
răzgândi. 

— Dar tot nu există nimic care să sugereze că acești oameni 
se cunoșteau? Nu s-au întâlnit undeva? Online sau în viața 
reală? 

— Mă tem că nu, până acum, spuse Grønlie. 

— Sporturi? Hobby-uri? Implicare politică? Fac cumpărături de 
pe același site? Le-ai verificat istoricele de căutare? 

— Am căutat prin istoricele browserelor celor trei destul de 
atent, spuse Gabriel, cât și prin toate căutările lor pe Google din 


VP - 198 


ultimele câteva săptămâni, dar singurul numitor comun e NRK 
TV. 

— Și? spuse Munch, părând optimist. 

— Berg și Wang se uitau la știri. Iversen se uita la un program 
pentru tineret. Mă tem că asta e tot. 

— Apropo, spuse Ludvig. Unchiul lui Ruben Iversen m-a sunat 
azi-dimineață. 

— Da? Și? 

— Se întreba dacă putem să-i ajutăm. Casa lor e asediată de 
jurnaliști. Sună familia non-stop. La fel e și la școala băiatului; 
nu lasă elevii în pace. 

Munch oftă. 

— Din păcate, nu putem face nimic în legătură cu asta. 

— Știu. Grønlie dădu din cap. l-am spus asta. 

— Bieţii oameni, spuse Munch și dădu din cap în timp ce ușa 
se deschise brusc și Anette Goli năvăli în cameră fără răsuflare. 

— De ce nu răspunzi la telefon? 

Avocata poliției, calmă în mod normal, avea ochii căscațţi și 
faţa palidă. 

— E în geaca mea, spuse Munch. Ce s-a-ntâmplat? 

Goli se uită la ceilalţi trei. 

— În biroul tău. Acum. 

— Suntem în mijlocul... 

— Nu. Acum. Chiar acum, îi ordonă Goli și aproape fugi 
înaintea lui pe coridor. 


Capitolul 48 


— Ce s-a-ntâmplat? voi Munch să știe când Anette închise ușa 
în spatele lor. 

— Tocmai am primit un telefon de la vârf, spuse Goli când își 
recăpătă răsuflarea. 

— Mikkelson? 

Avocata poliției dădu din cap. 

— Vârful vârfului. Biroul Ministerului Justiţiei. Cred că a fost, 
de fapt, FST, dar a fost prezentat așa. 

— FST? 


VP - 199 


— Serviciul Secret al Armatei. ÎI știi pe jurnalistul acela? spuse 
Goli. Ranning? 

— Da? 

— A avut un vizitator noaptea trecută. Ei cred că e omul 
nostru. 

— Ce? spuse Munch, uitându-se la ceasul de pe perete care 
arăta deja doisprezece și jumătate. Noaptea trecută? Și noi 
aflăm despre asta de-abia acum? 

— Holger, acesta e ultimul lucru pentru care trebuie să ne 
facem griji, spuse Goli. 

— Omul nostru? De unde naiba pot să știe ei asta? 

— Holger, spuse Goli. 

— ldioți afurisiți. 

— Holger, spuse Goli din nou, ridicându-și o mână spre el. 
Există o listă. 

— Ce spui? 

Anette tăcu pentru un moment. Era ca și cum s-ar fi pregătit 
pentru ce avea să zică. 

— O listă cu nume. 

— Ce nume? 

— O listă a morții. 

— Ce...? 

— Cincizeci de nume, șopti Goli. Vivian Berg. Kurt Wang. 
Ruben Iversen. După cum știi, nu am publicat numerele 
victimelor, dar toate sunt pe listă. Tocmai am fost sunată de la 
Minister. 

— Dar trebuie să fie o farsă. E... începu Munch, dar Anette îl 
întrerupse din nou, cu o privire disperată, așa cum nu o mai 
văzuse până atunci. 

— Prim-ministrul a ridicat nivelul de ameninţare la cinci. Se 
vorbește despre evacuarea familiei regale. 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, șopti Munch. 

— Cincizeci de oameni la întâmplare, spuse Goli și dădu din 
cap. 

— Avem lista? 

— Nu, e secretă. 

— Ce? Atunci cum ar trebui să...? 

Munch se uită la ea și văzu atunci. Era ceva ce nu-i spunea. 

— Ce? spuse el din nou în timp ce ea se uită în altă parte. 
Suntem pe dinafară, nu-i așa? Preiau ei investigația? 


VP - 200 


— Nu, nu, spuse Goli și începu să-și muște buza. Suntem 
implicaţi sau... 

— Sau...? 

— Doar noi doi, spuse Anette fără tragere de inimă. Oamenii 
cu cele mai înalte niveluri de autorizaţii de securitate. 
Organizează un grup de management în timp ce vorbim. Mă vor 
suna din nou într-o oră. 

— Dar, asta e scandalos, Anette. Fără... Mia? 

— Ce-ai fi făcut tu? În locul lor? spuse Anette, ridicând din 
umeri. li cunoști povestea? Numeroasele ei probleme? Ei nu au 
încredere în ea. Nu are autorizaţie. Adică cincizeci de oameni? 
Victime la întâmplare? Ilmaginează-ţi ce-ar fi dacă informaţia 
asta ar fi făcută publică. 

— Și cine participă? 

— Noi doi. Ceilalţi vor continua să învârtă rotițele, dar doar noi 
doi vom fi la masa celor mari. 

— Da, dar cine sunt ceilalți membri ai acestui grup de 
management? 

— Cum am spus, FST, și cred că și PST, serviciul de securitate, 
precum și funcţionarii publici de la Ministerul Justiţiei. 

— Mikkelson? 

— Habar n-am, spuse Goli. Nu din câte știu. 

— Și sigur nu... Mia? 

— Categoric nu. Sună telefonul lui Anette. Vrei să-i spui tu? 
Sau ar trebui s-o fac eu? 

— Nu, nu, am să-i spun eu. Munch oftă în timp ce mobilul ei 
sună din nou. 

— Goli la telefon, spuse avocata blondă a poliţiei și ieși din 
biroul lui. 


Capitolul 49 


Jon Ivar Salem, în vârstă de patruzeci și doi de ani, era de 
meserie instalator, dar era evident că nu pentru asta era faimos 
în închisoarea Ullersmo. Ispășea o sentință maximă de douăzeci 
și unu de ani și era unul dintre cei mai vechi deţinuţi din aripa 
clădirii. Doar de-asta era destul de respectat ca să fie lăsat în 
pace de ceilalți deţinuţi. Până când venise un grup de albanezi 


VP - 201 


din Kosovo. ldioţii aceia afurisiţi nu citiseră ziarele și nu se 
uitaseră la televizor și crezuseră că puteau să se pună cu 
sistemul. Să se joace de-a regii. Să preia bucătăria și telefonul, 
să hotărască cine ce să facă. Jon Ivar Salem hotărâse că era 
vremea să le dea o lecţie. 

În mod normal, nu-i păsa. Nu obișnuia să se implice în 
disciplina internă a închisorii din simplul motiv că ceilalți deținuți 
rareori ridicau vreun deget contra lui sau îi refuzau ceva. Putea 
fi greu pentru cei din afară să înţeleagă că bărbaţi în toată firea, 
acoperiţi de tatuaje, se puteau bate pentru ceva atât de mărunt 
ca un pachet cu cârnaţi sau accesul la duș, dar așa era viaţa 
înăuntru. Ispășise șapte ani și mai avea paisprezece. Putea face 
cerere să fie eliberat condiţionat după ce servea două treimi din 
sentință, așa că nu avea niciun motiv să fie băiat bun. 

Încă nu. 

Ar fi ars în curând, iar el de-abia aștepta. 

Era mai în vârstă decât majoritatea bărbaţilor de acolo și se 
considera un fel de figură paternă pentru toţi. Mâncarea din 
închisoare era la fel de rea precum te-ai aștepta; aveau noroc 
dacă primeau tocăniţă sau ceva vag asemănător cu peștele. De 
obicei, primeau o mâncare ce avea un gust de parcă ar fi ieșit 
din fundul unei cămile. Din fericire, aveau și ocazia de a-și 
comanda mâncare, plătită din banii lor, evident, iar el luase 
inițiativa și se pusese la conducere. Strânsese un grup dintre cei 
mai apropiaţi prieteni ai lui, preluase bucătăria și acum se 
simţea aproape ca un bucătar-șef cu propriul lui restaurant. 
Chiar dacă nu l-ar fi numit restaurant de lux, măcar oferea mese 
comestibile în fiecare zi, iar colegii lui deținuți îi înmânau banii 
lor aproape de bunăvoie. 

O, flăcările. 

Ca un om în deșert. 

Multi ani fără apă. 

Dar, în curând, avea să-și potolească setea din nou. 

Albanezii din Kosovo. Erau doar trei, condamnaţi pentru că 
importaseră cocaină și heroină, iar idioţii care conduceau cocina 
asta îi puseseră în aceeași aripă a clădirii. Erau doar niște copii 
mari. Douăzeci și ceva de ani, tipul de gangsteri duri cu 
tatuajele obligatorii. Nu mai ajungea acum să ai doar numele 
prietenei tatuat pe antebraţ - nu, trebuiau să fie cranii și lacrimi, 
preferabil pe mijlocul feţei sau pe gât, și ceva pe degete, 


VP - 202 


IUBIRE-URĂ, UCIDE-FUTE. La început, Salem îi ignorase, așa cum 
făcea cu toți începătorii, cei care făceau mai puţin de zece ani 
lungi, dar apoi ei atacaseră doi deţinuţi tineri la subsol. li 
bătuseră până își pierduseră cunoștința cu pumnii și cu 
conserve de ton în șosete, ocupaseră dușurile, bucătăria, și 
venise vremea să fie puși la locul lor. 

Flăcările. 

Îl mânca peste tot. 

Simţțea furnicături în degetele de la picioare. 

Până în vintre. 

Nu mai dormise de câteva zile. 

Albanezii din Kosovo ar fi scăpat de multe necazuri dacă s-ar 
fi uitat la televizor. Atunci ar fi știut cine era el. Ar fi putut trăi 
până la treizeci de ani. Dar nu făcuseră asta. Probabil pentru că 
nu vorbeau limba norvegiană, dar, mai important, pentru că, în 
2006, când fusese cel mai rău, băieţii aceștia aveau doar 
treisprezece sau paisprezece ani. Simţi cum i se întindea un 
zâmbet pe faţă și trebui să se controleze ca să rămână calm. 

O, putea fi minunat. 

Flăcările. 

În sfârșit. 

De-abia respira. 

Fu trezit de scârțăitul căruciorului poștal în timp ce zâmbitorul 
Muffins, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui din interior, 
venea pe coridor. Era un tip tatuat din Trøndelag, care își 
ispășea pedeapsa din același motiv pentru care majoritatea 
tinerilor erau aici: droguri, violență; de obicei, amândouă. 

— Pentru mine? spuse Salem, surprins, și se uită la coletul pe 
care Muffins tocmai i-l înmânase. 

— Da. Muffins zâmbi și se scobi între dinţi cu un deget 
murdar. Ţi-ai făcut o prietenă? 

— Nu, din câte știu. Salem îi zâmbi și el și simţi că îi era 
stârnită curiozitatea. 

Nu i se trimisese nimic de afară de când se știa. 

Coletul fusese deschis, evident, dar nu putea vedea ce 
conţinea. Paznicii îl resigilaseră și scriseseră cuvântul obișnuit - 
VERIFICAT - cu litere albastre lucioase pe hârtia maro. 

— Îţi spun, își scărpinau capetele în biroul poștei. Muffins se 
uită încoace și încolo pe coridor. 

— Chiar așa? 


VP - 203 


— Ha, ha, da. Cred că discutau dacă să te lase să-l păstrezi. 

— Pe bune? Ce e? 

— De unde să știu eu? Crezi că m-ar lăsa să văd? Eu sunt doar 
tipul care livrează. Apropo, ne-am înţeles? 

Ultima întrebare fu șoptită printre buzele strânse, în timp ce 
se uita peste umăr. Nu că ar fi fost nevoie; nu erau gardieni prin 
apropiere. Rareori erau la acest capăt al aripii, dacă nu era 
timpul să le dea drumul prizonierilor din celule sau să-i aducă 
înapoi în ele, sau dacă cineva avea nevoie la toaletă după 
stingere. 

Resursele Norvegiei erau folosite altundeva. 

Era deschis sezonul de vânătoare aici. 

Nu putea fi mai convenabil pentru el. 

Trebuiau să-i prindă acum. 

Venise vremea. 

Flăcări pe piele. 

— Da, categoric, spuse Salem și dădu din cap, fără să-și ia 
ochii de pe colet. 

— După prânz? La subsol? g 

— Da. Albanezii din Kosovo joacă baschet până la unu. li vom 
prinde chiar după aceea. 

— Bum, bum! Va fi distractiv. Cât de departe mergem? Vom fi 
trimişi la izolare? 

Salem îl privi cu severitate pe tânăr. 

— Până la capăt, bineînțeles. 

— Haide, Jon. Mai am doar şaisprezece luni. Nu pot să omor 
pe nimeni. Înțelegi asta, nu-i așa? 

— Cine-a zis că trebuie s-o faci tu? 

Tânărul dealer de droguri căscă ochii. 

— Atunci o s-o faci tu? 

— Tu stai de șase, mă ocup eu. 

— Minunat. Muffins zâmbi și își ridică mâna într-un gest care 
probabil voia să fie bătutul palmei sau alt salut la fel de idiot pe 
care îl foloseau puștii în zilele astea, dar Salem îl lăsă cu mâna 
în aer. 

— Vei primi maximum câteva zile la izolare. 

— Mă descurc cu asta, nu-ţi face griji. 

— Hei, Muffins, voi doi vă însuraţi sau ce? Mișcă-te! 


VP - 204 


Se auziră strigăte de nerăbdare de pe coridor. Pentru 
majoritatea celor din aripă, căruciorul zăngănitor era la fel de 
entuziasmant precum Crăciunul. 

— Ușurel, că vin. Nu-ţi smulge părul din cap. 

Muffins oftă, îi făcu cu ochiul pentru ultima dată și împinse 
căruciorul spre deţinuţii care așteptau. 

Un colet? 

Salem închise ușa celulei lui și se așeză nerăbdător pe 
scaunul de lângă micul birou. Deschise coletul cu grijă, dar nu 
înţelese mai mult când îi văzu conţinutul. Un inel de aur și un 
bilețel. 

„Dragă Jon Ivar Salem. Tu nu mă cunoști, dar îti cer să-mi faci 
o favoare. Ai grijă de acest inel; cineva va veni în curând după 
el. Vei fi răsplătit. Multumesc pentru ajutor.” 

Fără semnătură. 

Ce naiba era asta? Ce ciudat. Dacă biletul n-ar fi avut numele 
lui pe el, ar fi fost convins că expeditorul făcuse o greşeală. 
Salem ridică inelul din cutiuță; acesta luci slab în lumina lămpii 
de pe birou. Cercetă hârtia în care fusese învelit, dar nu mai era 
altceva. Bizar, dar fie ce-o fi. Putea avea grijă de un inel. Și să 
fie și răsplătit pentru asta? Nicio problemă. 

Va arde în curând. 

Mâine-dimineață. 

Jon Ivar Salem zâmbi, băgă inelul de aur sub pernă și se 
întinse pe patul lui supraetajat pentru a se odihni. 


Capitolul 50 


Mia fu trezită de o voce cunoscută care cânta și merse 
clătinându-se din patul ciudat până în bucătărie în timp ce 
căscă. 

— Rază de lună. Charlie Brun îi zâmbi și o îmbrăţișă. Cineva a 
dormit mult. Vrei micul dejun? 

— Ce naiba mi-ai dat? Mia căscă din nou și se așeză, ametțită, 
pe un scaun. 

Charlie era ca peștele în apă. Purta o rochie verde evazată în 
acea zi, sub un șorț pe care scria „Pupă-l pe bucătar”. 


VP - 205 


— Ouă? Șuncă? Bărbatul fermecător zâmbi și mișcă o tigaie 
încoace și-ncolo. 

— Nu, mersi, bombăni Mia. Cât e ceasul? 

— Nu vrei nimic de mâncare? Dar trebuie să mănânci. Ești 
doar piele și os. 

Charlie tropăi pe podea și îi umplu farfuria. 

— Am și cârnaţi. Vrei câţiva? 

— La micul dejun? Mia căscă. 

— De ce nu? Britanicii îi adoră. Ți-am spus că am fost în 
Londra acum două săptămâni? Am văzut un musical. Regele 
Leu. S-a ridicat complet la înălțimea așteptărilor. Absolut 
minunat. Am plâns până n-am mai putut. Nu e ciudat cum ne 
pot impresiona lucrurile astea? 

— Ce lucruri? spuse Mia, băgând o felie de șuncă în gură. 

— Bărbaţi în toată firea plâng în hohote la ceva scris, la 
început, pentru copii. 

— Nimic nu mă surprinde la tine, Charlie. Mia zâmbi și simţi 
cum se întorcea încet la realitate. 

Ceva ca să adoarmă. 

Intrase poticnindu-se pe ușa clubului lui, disperată pentru 
uitare, o băutură, orice, dar el o convinsese cu calm. 

Slavă Domnului. 

Nicio picătură de alcool. 

Doar un somnifer. 

Își ridică braţele spre tavan și se uită prin apartamentul mic și 
confortabil. 

— Ai redecorat? 

— Da, spuse Charlie, cu un zâmbet larg. Totul e nou. Covorul, 
mobila, o culoare nouă pe pereţi. feng Shui. Trebuie să-ţi 
schimbi împrejurimile din când în când; altfel mori, știai asta? 

Charlie își lovi ușor tâmpla cu degetele în timp ce deschise 
ușa frigiderului. 

— Ce ţi-ar plăcea să bei? Stai să văd. Am suc, un smoothie? 

— Doar niște apă, mulțumesc. Dacă nu ai cafea? 

— Cafea? Dacă am cafea? Am un aparat nou-nouţ. De ultimă 
generaţie. Eu și George Clooney, știai? Un bărbat pe gustul meu. 
Știai că și lui îi place să se travestească? Nu, pe bune, chiar face 
asta. 

Charlie îi făcu cu ochiul și îi prezentă o tavă de capsule. 

— Arabica? Linizio? Kazaar? 


VP - 206 


— Una tare. 

— Ristretto. Cu o combinaţie din cele mai bune boabe de 
Arabica din America de Sud și un pic de Robusta pentru mai 
multă intensitate. 

li prezentă capsula cu un gest extravagant și își ţuguie 
buzele. 

— Le vinzi? Mia îi zâmbi și împinse o felie de pâine pe sub 
omleta ei. 

— Sunt noua față a Nespresso. Charlie își înclină capul. Ce 
crezi? 

— Cred că ești perfect, chicoti Mia. 

— Eu și George, spuse Charlie, ridicându-și sprâncenele 
seducător. 

— Ai inventat asta, nu-i așa? 

— Ce-am inventat? 

— Că și lui îi place să se-mbrace în haine de damă? 

— In visele mele, Mia. Charlie îi făcu cu ochiul și apăsă un 
buton de pe cafetieră. Deși nu mă deranjează - îl iubesc așa 
cum e. Ai zis că voiai și un pahar cu apă? 

— Da, te rog. 

Gura ei era uscată. Avea și un văl în spatele ochilor, dar 
începea să se ridice. 

O convinsese să nu o facă. 

Ai nevoie doar de ceva care să te adoarmă.” 

Slavă Domnului pentru Charlie Brun. 

Era, nici mai mult, nici mai puţin, decât un sfânt în viaţă. 

— Văd că ţi-ai pus familia pe perete, spuse Mia în timp ce el îi 
aduse cafeaua. 

— Da, spuse Charlie oarecum melancolic și se uită la peretele 
din spatele ei. N-a fost ușor pentru ei, chestia asta. Micuţul lor 
Charlie, care era un băiat atât de promiţător. Știi că am jucat 
hochei pe gheaţă? 

— Chiar așa? 

— Chiar am făcut-o, pentru Strohamar. Înaintaș. Și am fost și 
bun. 

Patru fotografii, frumos înrămate. Fețe zâmbitoare de adulţi și 
un băiat scund și rotunjor între ele dintr-o vreme care nu mai 
exista. 

— Amintiri frumoase, spuse Charlie, părând puţin trist. 

— Tot nu l-ai contactat pe tatăl tău? 


VP - 207 


— l-am scris o scrisoare acum ceva vreme. Ştii, e bătrân 
acum. Așa că îi place să primească lucruri prin poștă. Sau, cel 
puţin, așa cred - ghicesc aici. Nu că aș ști, bineînţeles. Au trecut 
câţiva ani. 

— Și? 

— Niciun răspuns, din păcate. Charlie oftă. O, bine, a meritat 
să încerc. Cum e cafeaua ta? 

— Perfectă, spuse Mia, apoi zări ceasul de deasupra 
aragazului. O, nu. 

— Ce e? 

— E aproape unu și jumătate după-amiaza. 

— Și? 

— Am întârziat foarte mult. Mia sări și își pipăi buzunarul 
pantalonilor, dar nu era acolo. 

— Telefonul meu mobil? 

— L-am luat eu, spuse Charlie și dispăru. 

Vai. 

Chiar dormise atât de mult? 

Mia își goli ceașca de cafea stând în picioare în timp ce 
Charlie se întoarse. 

— Ești ocupată zilele astea? 

— Mă tem că da. 

O duzină de apeluri pierdute. 

Majoritatea de la Munch. 

Îl sună înapoi. 

— Mia? îl auzi mormăind prin barbă la celălalt capăt al firului. 
Unde ești? 

— Scuze, spuse Mia. Am dormit prea mult. Sunt în drum spre 
birou acum. 

— Nu, nu, spuse Munch. Ne-ntâlnim. 

— De ce? 

— Vin și ne-ntâlnim, spuse Munch din nou pe un ton ciudat. 
Unde ești? 

— Care-i adresa ta? îi spuse Mia lui Charlie, punându-și mâna 
pe telefon. 

— Tayenbekken 9. 

— Tayenbekken 9, spuse Mia. 

— E aproape de Grønlandsleiret? 

— Da. Ne vedem acolo. S-a-ntâmplat ceva? 

Munch nu-i răspunse. 


VP - 208 


— Holger? 

— Sunt pe drum. OK? 

— OK. 

— Plec acum, spuse Munch și închise. 

— Pleci atât de repede? Dar de-abia te-ai atins de mâncare. 

— Trebuie să plec, spuse Mia și își băgă mobilul în buzunar. 

— Promite-mi că nu mai amâni atât de mult data viitoare. 
Charlie o luă ușor de umeri și o sărută pe ambii obraji. Ești bine, 
Rază de lună? Știi că sunt întotdeauna aici pentru tine dacă ai 
nevoie de orice? Se uită cam îngrijorat la ea, nu i-ar fi dat 
drumul. 

— Sunt bine. Mulţumesc foarte mult pentru toate astea, 
Charlie. Valorezi cât greutatea ta în aur, știai asta? 

— O, încercăm. 

— Unde-i geaca mea? 

— E pe hol. Ai să mă suni, nu-i așa? Și ai grijă afară. 

— Da, mamă, și mulţumesc foarte mult. Mia zâmbi și îl 
îmbrăţișă strâns din nou înainte să se învârtă și să coboare 
scările în fugă. 


Capitolul 51 


Munch se simțea ca un idiot. Dădu din cap și trase Audiul 
lângă bordură. Mia, veselă și vioaie, intră și își puse centura de 
siguranţă. 

— Unde mergem? 

Munch oftă și hotărî că era mai bine să treacă direct la 
subiect. 

— Ce? spuse Mia, strâmbând din nas. 

Își dădea seama doar aruncându-i o privire. Lucraseră 
împreună foarte mult timp. 

— Mai ai chef de o vacanţă? 

— Pardon? 

— Îmi pare rău, bombăni Munch și îşi trecu o mână peste faţă. 
Ordine de sus. 

— În legătură cu ce? 

— FST e implicat acum în investigaţie. Au preluat ei. 

— Au preluat? Ce vrei să spui? 


VP - 209 


— Nu mai e cazul nostru, începu el, dar ea îl întrerupse. 

— Ce? Dar ce naiba, Holger? 

— Știu. Eu... 

— Nu cred! urlă Mia. Pe bune acum, faci mişto de mine? 
Serviciul Secret al Armatei? Cum naiba s-au implicat ei? 

— E o poveste lungă. Munch oftă și se scărpină în barbă. S-a- 
ntâmplat ceva azi-noapte. Ascultă, am făcut tot ce-am putut, 
dar, cum am zis... 

Văzu că ea înțelesese ce încerca să-i spună. Expresia ochilor 
ei se schimbă dintr-o curiozitate veselă într-o agresivitate 
întunecată în mai puţin de o secundă. 

— Sunt... eliminată? 

— Doar momentan, spuse Munch, încercând să o calmeze. 
Doar până ne punem din nou pe picioare. 

— Dar ce naiba? bombăni Mia. Și cine naiba sunteţi „voi”? 

— Chiar acum organizează un grup de management cu FST și 
PST. 

— Aşadar, nimeni de la unitatea noastră? Holger, ce se- 
ntâmplă? 

— Eu și cu Anette facem parte din el, spuse Munch repede. 
Cum am zis, doar deocamdată, până când ne... 

— Dar la naiba, Holger. Mia dădu din cap, disperată. Câte zile 
au trecut de când m-ai târât până la Justisen? De când mi-ai 
cerut să mă uit la caz? Am rezervat bilete de avion, pentru 
numele lui Dumnezeu. Mă aştepta un iaht. 

— Le mai poţi folosi? întrebă Munch, dar regretă imediat. 

Se întoarse cu spatele la el; practic făcea spume la gură. 

— lmi pare rău, spuse Munch. Eu doar... 

— Și de ce fără mine? 

Ochii ei pătrunzători îl străpunseră ca niște sulițe. Era o 
întrebare la care ea deja știa răspunsul, dar avea să-l facă să îl 
spună cu voce tare. 

— Autorizaţia de securitate, cârâi Munch. 

— Pentru că sunt o nebună instabilă? 

— Mia... 

— Sunt doar o persoană pe care o poţi folosi când îţi convine, 
dar nu atunci când contează cu adevărat - asta vrei să spui? 

— Ascultă, Mia... Dacă ar fi depins de mine, ei bine, știi... 

— Birocraţi afurisiţi, șuieră Mia, desfăcându-și centura de 
siguranţă și întinzându-se spre mânerul portierei. 


VP - 210 


— Au găsit o listă, interveni Munch înainte ca ea să aibă timp 
să deschidă portiera. 

— Ce fel de listă? 

Munch hotărî că nu dădea doi bani pe ordinele de la vârf. 
Principala lui responsabilitate era faţă de personalul lui. 
Ministerul putea să se ducă dracului; era sătul de el. Sincer, se 
săturase de el de multă vreme. Se săturase de felul în care Mia 
fusese tratată în ultimii ani. Avertismente, suspendări - doar ca 
să o primească înapoi atunci când le convenea. La naiba, era 
destul. 

— Rønning a avut un vizitator azi-dimineață, devreme, spuse 
el repede. 

— Jurnalistul? 

— Da. Un fost soldat. Ei cred că e un veteran din Afganistan. 

— Unde? 

— A venit acasă la el. Nu am toate detaliile, dar cred că 
Rønning a fost atacat. | s-a dat o listă. Cu victimele. Lucrează la 
o teorie conform căreia totul e un fel de acțiune de răzbunare. 

— Răzbunare pentru ce? 

— Încă nu știm asta. Cred că trebuie să se fi întâmplat ceva în 
Afganistan, poate e furios pe guvern, nu știu, dar ascultă... 

— O listă? 

— O listă a morții. Cu victime alese la întâmplare. 

— Ce? Câte? întrebă Mia, șocată. 

— Cincizeci. 

— O, lisuse Hristoase. 

— Aşa că ţin totul secret. Înțelegi? 

— Corespunde profilului? 

Se întoarse spre el și măcar părea mai puţin furioasă. Avea un 
chip mai blând, cu privirea care redevenea gânditoare. 

— Are vârsta potrivită. 

— Numerele? 

— Vivian Berg a fost numărul patru de pe listă, spuse Munch. 
Atât știu deocamdată. Işi păstrează secretele. 

— Așadar, victime alese la întâmplare? Mia se holbă la ce era 
dincolo de parbriz. 

— Se pare că alese la întâmplare dintr-o listă de cincizeci. 

— La naiba, bombăni Mia, în timp ce își făcu calculele în gând. 

El făcuse la fel. 

Profilul. Numerele. Victimele alese la întâmplare. 


VP - 211 


— Ai văzut-o? Lista? 

Munch dădu din cap. 

— Aşteptăm lângă telefoane acum. Anette ţine legătura cu ei. 
Nivelul de ameninţare a crescut. Vorbesc despre transportarea 
guvernului, și chiar a familiei regale, într-un loc sigur. 

— Serios? 

— Cum am zis, sunt zgârciţi cu detaliile, dar Anette s-a gândit 
la asta. 

— Dar nu pot face asta! Cum pot justifica asta faţă de publicul 
larg? Regele s-a ascuns la subsol, dar voi nu trebuie să vă- 
ngrijoraţi, doar continuaţi-vă vieţile ca și până acum. Idioţii. 

— Nu cred că se va ajunge atât de departe, dar, chiar și așa, 
armata, jandarmeria, armata teritorială - cred că îi alertează pe 
toţi acum, cât de discret se poate. De aceea ei... 

— Vor să ţină toţi nebunii departe? izbucni Mia. Părea foarte 
tentată să scuipe pe podea. 

— Mia, ascultă, începu Munch, dar ea îl opri cu o mână 
ridicată. 

— Pot să te duc undeva? 

Mia dădu din cap și apucă mânerul portierei cu fermitate. 

— Te ţin la curent, OK? strigă el după ea când aceasta fu 
afară. 

Mia îl privi resemnată pentru ultima dată înainte să 
trântească portiera și să dispară pe trotuar fără să se uite 
înapoi. 

Aiurea. 

Chiar voia să meargă după ea, dar apoi îi sună telefonul mobil 
în buzunar. 

— Da? 

— Suntem pregătiţi să începem, spuse Anette. 

— Unde? 

— Bankplassen, în douăzeci de minute. 

— Sunt pe drum, spuse Munch și întoarse cheia în contact. 


Capitolul 52 


Mia cutreieră străzile iritată, furioasă, șocată; nu știa cum să 
facă faţă emoţiilor ei conflictuale. Era tulburată. Işi începuse 


VP - 212 


ziua gândindu-se la Jon Wold în pub noaptea trecută și 
spunându-și: „dacă îmi întinde o capcană? Dacă îmi spune 
numai prostii?” Văzuse neîncrederea din ochii ei, nu-i așa? La 
naiba, i-o spusese direct. „Nu e Curry. Nu intentionez să te ajut 
cu nimic.” Era deștept, nu-i așa? Să inventeze o poveste tâmpită 
despre care știa că o s-o atragă. Să o facă să se îndoiască. Săo 
facă să schimbe taberele. „E un drogat acolo. Sora ta e 
amestecată în asta.” Sigrid. Nemernicul. Pentru că funcţionase. 
Bineînţeles că funcţionase. Jalea ei din cauza pierderii. Dorul ei. 
Se jucase cu cele mai intime sentimente ale ei, doar ca să o facă 
să spună da. 

Mia bombăni niște înjurături și traversă strada din nou. Nu-i 
păsa unde mergea atât timp cât picioarele ei se mișcau. Asta se 
întâmplase? O păcălise? Cisse? O geacă groasă și roșie? 
Descrierea se putea potrivi multor oameni. Ar fi trebuit să vadă 
dincolo de cuvintele lui imediat, dar o prinsese cu garda jos. Işi 
mângâie brăţara de pe încheietura mâinii, apoi se opri brusc 
când un taxi o claxonă și îi atinse ușor coapsa. 

Sări de pe drum. 

La naiba. 

Și ziua începuse atât de bine. Se trezise în frumoasa cameră 
de oaspeţi a lui Charlie Brun, simțindu-se cu mintea complet 
limpede. Și Curry? Bineînţeles că nu era corupt. Mia îl cunoștea 
de zece ani. Poate arăta ca un bătăuș, dar dincolo de înfățișarea 
dură era un suflet care nu putea răni nicio muscă. 

Nu, nu, trebuia să fie altcineva. 

Un poliţist. 

Putea fi oricine. 

Și acum asta? 

Începu să traverseze pe la o intersecţie, când o mână o apucă 
de geaca de piele și o trase înapoi. li arătă lumina roșie în timp 
ce altă mașină care claxona trecu în grabă. Dădu repede din cap 
în semn de mulțumire față de chipul prietenos și își băgă mâna 
în buzunar, căutând o bomboană de tuse. 

Cincizeci de oameni? 

Unul dintre aceia? 

Femeia cu haină galbenă care își plimba câinele? 

Băiatul de pe skateboard? 

La naiba. 


VP - 213 


Începu să se calmeze când se făcu verde la semafor și 
mulțimea traversă strada cu calm. Erau în drum spre casă. Sau 
în drum spre locul de muncă. Se întorceau de la școală. 
Zâmbitori, fericiţi, obosiţi. Pungile cu alimente se loveau de 
cărucioare, era o zi complet normală în micul și liniștitul Oslo, cu 
primăvara chiar după colț. 

La naiba. 

Nu se putea abţine. Știa că era doar o poveste, dar trebuia să 
verifice. 

Bineînţeles că trebuia. 

Mia se opri la colţul unei străzi și își scoase telefonul mobil din 
buzunar. 

OK. 

„Fă-ţi ordine în idei.” 

Cisse? 

Cecilie? 

O drogată care purta o geacă roșie și groasă? 

Ar trebui să fie o chestiune simplă. 

să o verifice. 

Să confirme că totul era un șiretlic. 

Oslo era un oraș mic, nu mai mare decât un sat, iar Mia știa 
exact pe cine să sune. 

— Centrul Prindsen. 

— Da, bună, mă numesc Mia Kruger. Pot vorbi cu Mildrid Lind, 
vă rog? 

— Un moment. 

Fu lăsată în așteptare. 

Un tânăr cu tatuaje ieși dintr-o clădire de lângă ea, își scoase 
o grămadă mare de chei zăngănitoare din buzunarul de la 
pantaloni și băgă o cheie în ușă pentru a o încuia. Mergea să ia 
prânzul. Doar o altă zi. 

— Vorbește la telefon, dar nu cred că o să stea foarte mult. 
Să-i cer să vă sune? 

— Da, vă rog. Mulţumesc. 

Mia își băgă mobilul din nou în geaca de piele și fu gata să 
înceapă să se miște din nou când observă ceva chiar în vitrina 
din faţa ei. 

Dar ce...? 

Un salon de tatuaje. 

Rânduri de imagini dincolo de vitrina murdară. 


VP - 214 


Ce...? 

Imagini de laudă. Logoul Motorhead pe un biceps. Un vultur 
mare pe un piept. Flăcări roșii și galbene pe fluierul subţire al 
piciorului. 

Și acolo. 

În mijlocul rândului. 

Cu siguranţă, nu...? 

Mia stătu cu gura căscată, apoi se apropie de vitrină. 

Ce? 

Ea? 

Un spate gol și palid. Părul lung și negru între omoplaţi. Ochi 
albaștri. 

Nu, nu putea fi... 

O, la naiba, era. 

Acolo, înăuntru. Printre inimioare, porumbei ai păcii și cranii 
înflăcărate. 

Un tatuaj cu fața ei. 

Ce...? 

Un sunet de departe, o vibraţie în buzunarul ei. 

— Mildrid Lind la telefon. M-ai sunat? 


Capitolul 53 


Circulau de mult zvonuri despre această cameră operativă 
nouă și secretă. Lumea se schimba. Nu mai era Estul contra 
Vestului, generali cu degetele pe butoane roșii scumpe; 
dușmanul erau acum atacurile teroriste cu bombe artizanale cu 
cuie, avioane deturnate, camioane furate. Ținte civile, de 
necrezut cu doar câţiva ani în urmă și faţă de care e aproape 
imposibil să te aperi. Chiar dacă, până acum, Norvegia fusese 
scutită de aceste acţiuni motivate de religie, atacul asupra zonei 
guvernului îi făcuse chiar și pe naivii politicieni norvegieni să 
realizeze gravitatea acestor amenințări. Munch nu crezuse 
niciodată că făcuseră ceva în legătură cu ele. Presupuse că avea 
să fie obișnuita dezbatere, cu planuri de acţiune făcute de 
comitetele partidelor în parlament, dar, când el și Anette ieșiră 
din lift și intrară în sala operativă hipermodernă, trebui să 
recunoască: se înșelase. 


VP - 215 


Era adânc în subsolul de sub birourile Ministerului Apărării de 
pe Myntgata numărul 1. Avea măsuri de securitate cum nu mai 
văzuse până atunci. Dacă nu ar fi fost atât de inerent sceptic 
față de șefii cei mari, ar fi fost dispus sa spună că era 
impresionat. Lifturi cu coduri lungi. Puncte de control cu 
percheziţii corporale. Uşi cu mai multe coduri, detectoare de 
metal mânuite de soldaţi tineri în uniforme. În cele din urmă, 
ajunseră la o ușă mare de metal, unde li se spuse să își predea 
telefoanele mobile, ceva ce lui Munch i se păru enervant, dar n- 
avea ce face decât să se supună ordinelor. Tânărul îmbrăcat 
elegant introduse un nou cod pe un panou care se lumină în 
verde, apoi, în sfârșit, ajunseră la destinaţia lor. 

O mare masă ovală. Bărbaţi cu feţe serioase, unii în uniforme, 
majoritatea purtând costume și cravate de culori neutre peste 
cămăși albe sau albastru-deschise. Munch scrută camera ca să 
vadă dacă recunoștea pe cineva, dar nu recunoscu pe nimeni. 

— Sunt generalul Edvardsen, li se prezentă un bărbat cu 
aspect distins și păr cărunt în timp ce veni spre ei. 

O mână mare se întinse prin aer și urmă o strângere fermă. 

— Așadar, dumneavoastră sunteți Munch? Și dumneavoastră 
trebuie să fiți Goli? 

Munch dădu din cap. La fel făcu și Anette Goli. Nu arătă dacă 
faptul că era singura femeie din sală o făcea să se simtă 
incomod. Femeile tindeau să fie bine reprezentate în poziţiile de 
conducere din Norvegia, dar era clar că egalitatea nu ajunsese 
în acest subsol. Generalul dădu din cap repede în jurul mesei și 
îi prezentă pe ceilalți înainte să își îndrepte din nou atenţia spre 
ecranul uriaș care acoperea tot peretele din spatele lui. Agenți 
FST și PST. Un reprezentant de la biroul prim-ministrului. Câţiva 
ofițeri de rang înalt din diferite sectoare ale armatei. Munch se 
simţi brusc puţin ponosit în timp ce stătea acolo. Pantalonii lui 
de catifea erau pătaţi și paltonul lui de lână era destul de 
învechit. 

— Domnilor, spuse Edvardsen în timp ce lumina fu estompată 
în sala mare. Știţi cu toţii de ce sunteți aici. Unii dintre voi știu 
mai multe decât alţii și - în cea mai mare parte - așa va 
rămâne; toate informaţiile din această investigaţie sunt strict 
NTK. Dacă aveţi întrebări, ne vom ocupa de ele la sfârșit; pentru 
început, vreau să analizăm incidentul așa cum s-a petrecut azi, 
apoi să trecem la diferitele iniţiative pe care le-am propus. 


VP - 216 


Se dădu din capete în jurul mesei. 

O imagine apăru pe ecran. 

— Astăzi, chiar după ora unsprezece, am primit un telefon de 
la acest bărbat, Erik Ranning, un jurnalist de la Aftenposten. Din 
fericire pentru noi, Rønning și-a pastrat calmul și a contactat 
Ministerul direct și, în interviurile ulterioare, ne-a spus că nu a 
împărtășit informaţia cu superiorii lui de la ziar. Prin urmare, 
credem că, până acum, deţinem controlul. Nu trebuie să 
subliniez că acest fapt este de importanţă maximă. Cum am 
spus, e NTK, și vom face tot ce stă în puterea noastră ca să 
ținem publicul departe de asta. Ceea ce nu cunosc nu îi va răni. 
Ultimul lucru de care avem nevoie acum e panică pe străzi. 

— NTK? șopti Munch, aplecându-se spre Goli. 

— Strict secret, murmură Goli, fără să se uite la el. 

— Rønning a fost vizitat de cineva despre care avem motive 
să credem că a fost unul dintre oamenii noștri - un soldat - și i 
s-a dat o listă de cincizeci de nume. 

Altă imagine apăru pe ecran și fu agitație în jurul mesei când 
circulară documentele. Munch se uită la ecran și, în jos, la lista 
care era întinsă în fața lui. Verifică repede dacă erau nume pe 
care le putea recunoaşte, dar nu găsi niciunul, slavă Domnului. 
Miriam Munch. Marion Munch. Poate era egoist și neprofesionist, 
dar reacția lui fusese instinctivă. 

— După cum sunteți cu toții conștienți, evenimentele din 
ultima săptămână susțin autenticitatea acestei liste. Prietenii 
noştri de la unitatea specială din Mariboesgate ştiu asta mai 
bine ca oricine și, evident, de aceea sunt aici, în caz că oricine 
din încăperea asta se întreba de ce e reprezentată poliţia din 
Oslo. 

Priviri rapide spre ei. Munch le răspunse, din politeţe, cu o 
înclinare a capului. 

— Aţi putea să ne faceţi o scurtă prezentare generală în 
beneficiul tuturor celor care sunt aici și nu cunosc detaliile 
acestor crime? 

Edvardsen se uită, pentru scurt timp, spre ei. 

— Da, spuse Munch și tuși. 

Se gândi să se ridice în picioare pentru un moment, dar 
rămase așezat; generalul de lângă ecran părea destul de 
nerăbdător. 


VP - 217 


— Avem trei victime. Vivian Berg. Douăzeci și doi de ani, 
balerină. Găsită într-un lac de munte la distanță de câteva ore 
de Oslo. 

— Împreună cu un număr, corect? 

— Corect, spuse Munch. Numărul patru, zgâriat pe o... 

— După cum vedem, îl întrerupse Edvardsen, Vivian Berg e 
numărul patru de pe listă. 

— Hm, da, spuse Munch. A doua victimă a fost Kurt Wang. 

— Numărul șapte de pe listă. Edvardsen dădu din cap. ȘI 
ultima? 

— Ruben Iversen, paisprezece ani. Găsit în portbagajul unei 
mașini, lângă Tabăra Skar. 

— Cu un număr? 

— Treisprezece. Munch dădu din cap. 

— Care se potrivește și el cu lista care i-a fost dată lui 
Ranning. Edvardsen indică pe ecran. Aţi găsit ceva care le leagă 
pe victime? 

— Nu, spuse Anette Goli. Și asta a fost cea mai mare bătaie 
de cap a noastră. Aparenta imprevizibilitate. Asta până când, ei 
bine... 

Dădu din cap spre foaia de hârtie din faţa ei. 

— Cincizeci de nume, spuse Edvardsen, cu fermitate. Civili 
norvegieni aleși la întâmplare. Trei dintre ei deja au fost uciși și 
nu avem niciun motiv să credem că această ameninţare nu e 
reală, și avem ordine de la biroul prim-ministrului să răspundem 
corespunzător. 

Generalul luă o înghiţitură de apă dintr-un pahar de pe masă 
înainte să continue. 

— Potrivit lui Ranning, criminalul a fost îmbrăcat parţial în 
haine militare, a menţionat Lashkar Gah din Afganistan și 
motivul pare clar. Cel mai probabil, e o acţiune de răzbunare. 
Mă voi întoarce la motivul acestei acțiuni în scurt timp, dar sunt 
încântat să vă pot spune că deja am identificat suspectul. 

Edvardsen se întoarse în timp ce altă imagine apăru pe ecran. 

Un suspect? 

Atât de repede? 

Munch se întoarse spre Goli, care își ridică sprâncenele. Nu 
prea îi aprecia pe ceilalţi prezenţi acolo, dar, cu această ocazie, 
trebui să-și dea jos pălăria în faţa lor. Întâlnirea lui Ranning cu 
criminalul se întâmplase cu doar câteva ore în urmă. 


VP - 218 


— Permitețţi-mi să vă amintesc din nou că avem de-a face cu 
informaţii extrem de sensibile. Nu am libertatea de a divulga 
cum l-am găsit pe omul nostru, dar vă pot spune ce știm despre 
el. Această informaţie e strict secretă la cel mai înalt nivel, nu 
trebuie  divulgată niciunui membru al publicului. In nicio 
împrejurare, repet, în nicio împrejurare, ceea ce veţi auzi nu 
trebuie să părăsească această cameră. 

Edvardsen nu îi privi direct, dar nu exista nicio îndoială legată 
de persoanele la care se gândea. 

— Avem forţe active în Afganistan? Oficial, nu. Oamenii noștri 
doar iau parte la operaţiuni umanitare sprijinite de Naţiunile 
Unite. Neoficial? Bineînţeles că da. Nu stăm pe margine când 
aliaţii noștri sunt în război. Și, din nou, ce veţi auzi nu va ieși din 
camera asta. Aţi înțeles? 

Edvardsen își ridică privirea ca să se asigure că înțelegeau că 
era ceva serios. Goli dădu din cap și, în cele din urmă, Munch 
făcu la fel, deși fără tragere de inimă. 

— Bine, bombăni generalul în timp ce altă imagine apăru pe 
ecran. 

Un tânăr în uniformă, privind fotograful cu ochii ușor mijiţi, 
înarmat până-n dinţi. Un peisaj deșertic în fundal. 

— Credem că acesta e omul nostru, spuse Edvardsen. 

Altă imagine. Același soldat, o imagine din arhivă de data 
asta. 

— Numele lui e Ivan Horowitz. Edvardsen se uită din nou la ei. 
Născut în 1988, în Gjavik. Și-a început cariera în armată cu 
Batalionul Telemark și, mai târziu, a fost recrutat de Alfa. Pentru 
aceia dintre voi care nu știu nimic despre Alfa, permiteţi-mi să 
vă explic așa: sunt cei mai buni dintre cei mai buni. Americanii 
au Beretele Verzi, rușii au Spetsnaz, iar noi avem Alfa. 

Generalul nu putu să își ascundă mândria din voce în timp ce 
făcu click și apăru altă imagine pe ecran. 

— Afganistan. Regiunea nordică. Americanii au întreprins o 
operaţiune pe scară largă numită Endurance și noi am contribuit 
cu un grup de șase soldaţi, toţi din Alfa. Unul dintre aceștia a 
fost omul nostru, Ivan Horowitz. Nu voi intra în detalii - cum am 
spus mai devreme, acestea sunt NTK -, dar avem motive să 
credem că ceea ce s-a-ntâmplat după aceea a fost declanșatorul 
situaţiei cu care ne confruntăm acum. O acţiune de răzbunare, 
un fel de ură faţă de guvernul norvegian, sau cum vreţi să-i 


VP - 219 


spuneţi; oricum, veţi vedea de ce suntem destul de siguri că l- 
am descoperit pe omul nostru. 

Edvardsen sorbi din nou din apă. 

Mai mult deșert. Munţi. Vârfuri de munte arse. 

— Primăvara, 2010. Alfa era ocupat cu ceva ce ar fi trebuit să 
fie o misiune de rutină, când au fost prinși într-o ambuscadă. Am 
pierdut cinci bărbați. Ivan Horowitz a fost singurul 
supraviețuitor. Incă nu e clar ce s-a-ntâmplat exact, dar, potrivit 
spuselor lui Horowitz, și-a recăpătat cunoștința după explozia, în 
care a fost rănit de șrapnel în piept și în abdomen, și și-a rupt 
piciorul. Horowitz și-a petrecut următoarele zece zile într-o 
peșteră de munte. Și-a băut propria urină. A mâncat - ei bine, 
nu știm ce-a mâncat. In orice caz, în cele din urmă, a reușit să 
se târască până la un drum din apropiere, de unde a fost ridicat 
de o patrulă. 

Edvardsen se uită cu seriozitate la adunare înainte să 
continue. 

— După ce a fost tratat și interogat într-un spital de 
campanie, Horowitz s-a întors în Norvegia, cariera lui în armata 
activă fiind terminată. l-am dat o medalie și am încercat să-l 
ajutăm cu tranziţia la viaţa civilă, să îi oferim o slujbă la birou, 
dar Horowitz nu mai e el însuși. Vrea să facă totul public: ce s-a- 
ntâmplat acolo n-a fost corect, și-a pierdut cei mai buni prieteni, 
oamenii trebuie să știe ce se-ntâmplă. Da, sunt sigur că- 
nţelegeţi situaţia. In cele din urmă, n-am avut de ales decât să-l 
lăsăm să plece. Il urmărim îndeaproape ca să-l putem ajuta, 
bineînţeles, dar și ca să stăm cu ochii pe el. 

Edvardsen făcu click din nou. 

— 2011. Horowitz e internat la Spitalul psihiatric Blakstad. E 
externat la începutul lui 2012. Și, de atunci, i-am pierdut urma. 
Nu și-a scos bani din contul bancar. Nu avem nicio dovadă de 
activitate electronică. E ca și cum Ivan Horowitz ar fi încetat să 
mai existe. Am presupus că s-a sinucis, dar cadavrul lui încă nu 
a fost găsit. Astfel că am închis dosarul. Dar acum se-ntâmplă 
asta. 

— O nouă identitate? 

O voce seacă de deasupra unei cravate albastre. 

— Cel mai probabil. Edvardsen dădu din cap. 

— Și ura lui e reală? 

Altă voce calmă, de data asta, cu o cravată gri. 


VP - 220 


— Mă tem că da, spuse Edvardsen. Rapoartele psihologilor 
noștri declară că, la scurt timp după întoarcerea acasă, Horowitz 
a arătat semne de ceea ce numim, ei bine, comportament 
negativ, care au provocat îngrijorare. 

— Ceasul ticăie, spuse brusc un bărbat mai bătrân de la 
capătul mesei și dădu din cap aproape imperceptibil spre Munch 
și Goli. 

— Da, confirmă Edvardsen. Munch și Goli, nu-i așa? 

Munch dădu din cap. 

— Am început o căutare majoră a lui Ivan Horowitz, evident, și 
acum vrem ca voi să faceți următoarele. 

Vocea lui se schimbă; era un ordin. Lui Munch nu îi plăcu, dar 
nu spuse nimic. 

— Vom spune mass-mediei despre Horowitz. Vă vom da poze 
și tot ce aveți nevoie. E suspectul vostru principal, dar nu veți 
menționa trecutul lui din armată. 

— Ascultaţi... începu Munch, dar fu întrerupt. 

— Bine, spuse o gură de deasupra altei cravate. Cu siguranță, 
cineva trebuie să-l fi văzut, chiar dacă se ascunde. Nimeni nu 
poate fi complet invizibil. Adică, poate are o nouă slujbă, 
prieteni, vecini. 

— Exact, spuse Edvardsen. Exact asta sperăm, că cineva îl va 
recunoaște. Dacă avem noroc, o va face în curând, înainte ca 
Horowitz să aibă timp să - ei bine, să aibă timp să aleagă alt 
nume de pe listă. 

— Le oferim protecţie acestor oameni? întrebă un bărbat cu 
ochelari, ţinând lista ridicată. 

— Am vorbit despre asta, bineînţeles, spuse Edvardsen. Dar, 
după cum vedeţi, majoritatea acestor nume sunt destul de 
comune. Nils Olsen, Janne Andersen - despre câte potenţiale 
victime vorbim? Din păcate, nu avem această capacitate. Pur și 
simplu, nu e fezabil. 

Ultima propoziţie fu spusă cu ceva ce, pentru prima dată, 
sună a omenie. 

— Așadar, continuă generalul, privind spre Munch și Goli, Ivan 
Horowitz e acum, oficial, suspectul vostru. Aceasta e cea mai 
bună pistă pe care o putem urmări acum, fără să provocăm 
îngrijorare. Un suspect de omucidere triplă. De-asta îl căutăm. 
Credem că povestea asta va rezista. Și, să sperăm, atât va fi 
suficient ca să-l găsim. De asemenea, am alocat multe dintre 


VP - 221 


resursele proprii în acest caz, dar revin la asta peste un 
moment. 

— Dar... spuse Munch, însă fu întrerupt din nou. 

— Îmi pare rău. Goli, nu-i așa? 

Anette Goli dădu din cap. 

— Vă vom trimite ce aveţi nevoie. În afară de asta, treaba 
merge ca de obicei, OK? 

— Îmi spuneţi să nu-mi informez echipa despre niciunul dintre 
detaliile acestea? spuse Munch. 

— Doar că Horowitz e suspect. 

— Dar cum o să...? 

— Veţi găsi o cale, spuse Edvardsen. Era evident nerăbdător 
să treacă la următorul punct de pe agenda lui. 

Tânărul care îi însoţise până jos se întorsese discret. 

— Vă conduc până afară. Zâmbi politicos și dădu din cap spre 
ușa mare și deschisă. 


Capitolul 54 


Mia stătea în faţa clădirii de cărămidă crem din Storgata, 
temându-se să intre. Mai fusese acolo, dar cu mult timp în urmă. 
Demuult. În altă viaţă. Vederea clădirii îi aminti de lucruri pe care 
ar fi preferat să le uite. Centrul Prindsen. Un serviciu pentru 
dependenţii de droguri condus de consiliul municipal al Osloului. 
Un pat pentru noapte. Saloane pentru administrarea drogurilor 
injectabile. Doctori care ofereau îngrijire medicală. Psihologi. 
Asistente. Dentiști. Bani și sprijin pentru întoarcerea acasă. 
Pentru acestea venise prima dată aici. Pentru a o lua pe Sigrid. 

Începea să se simtă rău. 

Sora ei fusese ghemuită într-un colţ, strângându-se în braţe, 
arătând foarte mică. 

„— Îmi pare rău, Mia. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, Sigrid. Bineînțeles că nu mă 
deranjează dacă mă suni. 

— N-am vrut să te deranjez. 

— Nu mă deranjezi, Sigrid. Bineînțeles că te voi ajuta. Ce s-a- 
ntâmplat?” 


VP - 222 


Fete prietenoase, dar prudente. Intra și ieșea dintr-o cameră 
răcoroasă după alta. Documente care trebuiau semnate. 

„— Nu mă simt prea bine, Mia. 

— Ce-ar fi să vii acasă? Ai putea locui cu mine. 

— Crezi că ar fi bine? 

— Bineînțeles că ar fi, Sigrid. 

— N-am să-ți stau în cale, promit. 

— Niciodată nu-mi stai în cale, Sigrid.” 

Oameni noi. Forme noi. Corpul practic transparent al surorii ei 
gemene pe bancheta pasagerului din mașină, învăluit într-o 
pătură. 

Mia fu smulsă din amintirile ei în timp ce un tramvai zăngăni 
aproape, prin spatele ei. Se calmă. Intră pe poarta neagră, din 
fontă, și se îndreptă spre recepție. 

— Bună ziua, cu ce vă pot ajuta? 

O față blândă, dar obosită, în spatele panoului de sticlă. 

— Mia Kruger. Mă-ntâlnesc cu Mildrid Lind. 

— Bine. Dacă luaţi loc acolo, va veni imediat la 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

Mia de-abia se așeză, când ușa se deschise și apăru o 
asistentă socială de vârstă mijlocie. 

— Bună, Mia. A trecut mult timp. Mă bucur să te văd din nou. 

— Mulţumesc. La fel. 

— Ce-ar fi să mergem în biroul meu? Cred că e mai bine să 
vorbim acolo. 

Mia o urmă pe coridor și afară, în curtea cu pietriș. Un birou 
Mic, cu o masă și afișe pe pereţi. Oferte de ajutor. 

Mildrid Lind își împinse ochelarii mai sus pe nas și se așeză. 

— Ştii, oamenii care vin aici sunt cam precauţi cu poliţia, dar 
am reușit să vorbesc cu unii dintre ei. Informaţia ta a fost un pic 
cam vagă. 

— Știu, spuse Mia, cu părere de rău, dar a fost tot ce aveam. 
Cecilie. Cisse. O geacă roșie și groasă. Vârsta în jur de patruzeci 
de ani. 

— Am întrebat prin centru și cred că am găsit pe cineva care 
poate să te-ajute. 

— Chiar așa? Mia fu surprinsă. Ea există? 

— La ce te referi? 

— O, nimic, doar... 


VP - 223 


— Cum am zis, clienţii noștri nu au încredere în poliţie. Din 
motive evidente. 

— E o chestiune privată, o întrerupse Mia repede. Nu sunt aici 
cu treburi ale poliţiei. Nu e o investigaţie. Nimeni nu e acuzat de 
nimic. Doar încerc să o găsesc. 

— Înţeleg. Lind dădu din cap. Și asta a fost impresia pe care 
am avut-o când am vorbit mai devreme. Ca să fiu sinceră, nici 
eu nu sunt o mare fană a poliţiei, dar te cunosc. 

— Mulţumesc. Apreciez că spui asta. 

Lind își ridică telefonul. 

— Bună, sunt Mildrid. Synne e prin preajmă? Grozav. Poţi să- 
ntrebi, te rog, dacă poate să vină la mine imediat? E vorba 
despre conversaţia noastră de mai devreme. Bine, mulțumesc. 

Așteptară în liniște, în micul birou până când cineva bătu la 
ușă. 

— Bună, Synne. Intră. Eşti bine? 

— Hm, da, spuse o tânără, aruncându-i o privire rapidă Miei. 

— Ea e Mia Kruger, spuse Lind. 

— O, bine, spuse femeia slabă, dar continuă să zăbovească în 
cadrul ușii, neștiind ce să facă. 

— Ce-ar fi să iei un loc aici? spuse Mildrid, ridicându-se. 
Trebuie să fac ceva. Vă deranjează? Vă descurcaţi voi două fără 
mine? 

— E în ordine. Mia zâmbi. Sau cel puţin e pentru mine. E în 
ordine și pentru tine? 

— Nu are probleme, nu-i așa? întrebă tânăra. 

— Cine? spuse Mia. 

— Cisse? 

— O, nu. Asta nu are nicio legătură cu poliția. E doar, ei bine, 
e ceva important pentru mine. Are sens chestia asta? 

Mildrid Lind zâmbi și plecă de lângă ușă. 

— Nu știu, spuse femeia slabă. De ce e importantă pentru 
tine? 

— Cred că are ceva ce îmi aparţine. 

Femeia slabă se așeză, încă întrebându-se dacă era păcălită. 

— Ce? 

— Asta, spuse Mia, întinzându-și brațul. Sau, mai degrabă, 
una foarte asemănătoare. 

Synne se uită la brățara argintie și zâmbi discret. 

— Am avut una ca asta cândva. 


VP - 224 


— Chiar așa? 

— Da, nu exact ca asta, ci cu trei bărci. Bărci cu pânze. Mi-a 
dat-o fratele meu înainte să plece la război. 

— Fratele tău e soldat? 

Fata slabă își strânse jacheta ponosită de lână mai tare în 
jurul ei și dădu din cap cu precauţie. Se învârti de pe o parte pe 
alta pe scaunul de la birou. Se uită neliniștită pe fereastră, la 
curte. 

— A fost demult. 

— In ce sector al armatei e? 

— Nu știu, s-a alăturat - cum i se zice? - legiunea străină? 

Mia dădu din cap. 

— Cred că voia să fie un tip dur, dar n-am mai auzit de el. 
Mama a încercat să caute pe cineva care să ne ajute, dar se 
pare că nu poţi face prea multe dacă cineva s-a alăturat 
voluntar, dacă știi despre ce vorbesc. Ai fost vreodată în 
Lofoten? 

— Mă tem că nu. 

— Munţii de acasă coboară direct din cer până în mare, spuse 
tânăra și îi apăru o urmă de zâmbet. 

— Sună foarte frumos. 

— E. 

— Așadar o cunoști? Pe Cisse? 

— Da, spuse ea prelung. Dar cred că nu maie. 

— Nu mai e. Cum așa? 

— E moartă. Așa se zice. Dar eu nu știu. Oamenii vorbesc 
multe, nu-i așa? Nu știi niciodată în cine poţi să ai încredere în 
orașul ăsta. 

— Așadar, nu ai mai văzut-o de ceva vreme? 

— Nu, nu de când... cred că dinainte de Crăciun. 

— O cunoșteai bine? 

— Destul de bine, adică petreceam mult timp împreună. Era 
drăguță. Întotdeauna împărțea o doză; nu era niciodată zgârcită. 
Și îți împrumuta bani dacă avea. 

— Și tu o cunoști doar ca Cisse? Nu știi mai multe? Numele ei 
de familie? Sau unde locuia? 

— Nu cred că locuia undeva, spuse Synne. Și nu-i cunosc 
numele de familie, nu. Ai vorbit cu Kevin? 

— Cu cine? 


VP - 225 


— Kevin? Întotdeauna erau împreună. Credeam că era mama 
lui, dar nu mai cred asta acum, cred că erau doar prieteni 
apropiaţi. În fine, dacă-l găsești pe Kevin, probabil el va ști mai 
multe. 

Synne tuși încet și își strânse mai tare jacheta de lână în jurul 
ei. 

— Și cum îl găsesc pe Kevin? 

— Nu știu. E peste tot și niciunde. La fel ca noi ceilalţi. 

— Nu știi unde e în majoritatea timpului? Sau dacă are un 
telefon mobil? 

— Nu, habar n-am, spuse tânăra. 

— Câţi ani are? Cum arată? 

— Nu e așa de bătrân. Poate un pic mai în vârstă decât mine. 
Ultima dată când l-am văzut, purta căciula aia galbenă, dar 
poate asta nu o să te ajute. Ar fi putut s-o piardă, de unde să 
știu. 

— Da, bineînţeles, dar chiar și-așa, am să caut o căciulă 
galbenă, spuse Mia în timp ce ușa se deschise în spatele lor și 
Mildrid Lind își băgă capul. 

— Synne, doctorul poate să te vadă acum. Ti-ar plăcea asta? 

— Da, mi-ar plăcea. Tânăra dădu din cap și se ridică. 

Lind se uită la Mia, care dădu din cap și ea. 

— O, apropo, spuse Synne din cadrul ușii, sprâncenele lui sunt 
ciudate. 

— Ale cui? Ale lui Kevin? 

— Da. Sunt un pic ca - e ca și cum nu ar fi acolo, dacă înţelegi 
ce vreau să zic. Cred că e ceva în neregulă cu ele. 

— Nu are sprâncene? 

— Are, dar e ca și cum nu ar fi acolo. 

— Cred că ar fi mai bine să plecăm acum. Multe persoane vor 
să-l vadă pe doctor azi. Mildrid Lind zâmbi amiabil. 

— Bineînţeles, spuse Mia și se ridică. 

— Sper să găsești ce cauţi. 

— Mulţumesc pentru ajutor, Synne. 

Tânăra zâmbi pentru scurt timp și își ridică mâna pentru un 
rămas bun precaut înainte să se strângă în braţe și să o urmeze 
pe Lind pe coridor. 


VP - 226 


Capitolul 55 


Kevin stătea în camera din spate a unui 7-Eleven din 
Hedgehaugsveien, mângâindu-și un cucui, nu pentru că îl lovise 
cineva, ci pentru că îi fusese foame. In mod normal, putea 
rezista câteva zile fără să mănânce. Așa era când lua heroină - 
nu mai avea nevoie de altceva; poate de puţină apă - dar nu 
mai luase o doză de câteva zile și îi venise brusc o poftă de un 
baton Snickers. 

— Drogat blestemat, e aici tot timpul, spuse o voce de femeie 
de departe. 

Kevin încercă să-și concentreze privirea spre cea care vorbea, 
dar nu reuși. 

Si nu era de mirare. 

Se gândise că asta putea să se întâmple, nu-i așa? Nu 
avusese destui bani pentru o doză potrivită și nu putuse să facă 
rost de mai mulți. Fusese prea obosit. Aproape bolnav. Nu 
avusese energie pentru nimic, așa că el și Jimmy își băgaseră 
altceva. Pastile zdrobite pe care le lichefiaseră. Ritalin și 
Rohypnol. Un stimulent și un sedativ. Jimmy auzise că sunt un 
înlocuitor bun pentru heroină, dar pe Kevin îl apucară îndoielile 
chiar când acul îi intră în piele. 

Și nu era de mirare. 

Începând din acel moment, nu-și mai putu aminti prea multe. 

— Hei, zombi? spuse altă voce, cineva care îl lua de umeri și îl 
scutura. 

— Ce? spuse Kevin și își deschise ochii, fără să știe sigur dacă 
vorbele chiar îi ieșiseră din gură. 

— Dormi? spuse bărbatul, transformându-se într-un paznic, iar 
Kevin fu treaz de-a binelea. Era să sară de pe scaun înainte să 
înceteze să-i mai funcţioneze creierul și să o ia razna din nou. 

Si nu era de mirare. 

Se zvonea că Jimmy era un fost profesor de matematică ce 
înnebunise și ajunsese în canal, că știa tot felul de lucruri despre 
cum funcționa lumea, dar asta fusese o mare greșeală. 

Acum cât timp se întâmplase asta? 

Vomitase mult pe stomacul gol, doar fiere îi venea pe gât. lar 
teoria asta că minus și cu plus era egal cu zero sau ce naiba 
sperase să realizeze Jimmy când amestecase un stimulent cu un 


VP - 227 


sedativ nu funcţionase cum trebuia. Într-un moment, Kevin era 
treaz, gândindu-se că putea alerga până la lună dacă voia, în 
următorul își pierdea complet cunoștința, era epuizat total. 

lar cădea. 

Alt sedativ, dar mai puţin îngrozitor de data asta. Era aproape 
gata. Trebuia doar să mai reziste puţin. Își aminti că îi fusese 
foame. Găsise un 7-Eleven și văzuse batonul de Snickers. Asta 
era vestea cea bună. Dar apoi se lovise de un stâlp, leșinase și 
se trezise în această cameră. Asta era vestea cea rea, dar furtul 
nu era o mare problemă. Era doar un baton de ciocolată. Cel 
mai important lucru era că avea să se termine în curând. 

Ce experiență de rahat. 

— Și uită-te aici, spuse fata, arătând spre masă. 

Kevin era treaz acum, dar tot nu înțelegea la ce se referea ea. 

— A furat banii? întrebă paznicul. 

— Din sertar. Erau cel puţin douăzeci de mii de coroane acolo 
și acum au mai rămas doar jumătate. 

— Ai banii la tine? Paznicul zgâlțâi din nou umerii lui Kevin. 

— Snickers, murmură Kevin și simţi cât de uscată îi era gura, 
dar măcar își recăpăta vocea. 

— Așadar, tot ce ai luat a fost un baton de ciocolată? 

Kevin voi să dea din cap, dar se temea că i-ar putea cădea 
capul, așa că rămase nemișcat. 

— Te minte. Fata arătă din nou spre sertar. L-am prins în 
flagrant. A mai fost aici. Uite, aproape toţi banii au dispărut. 

Kevin se simţi mai bine. Putea să vadă și să audă ce se- 
ntâmpla. Ce ușurare. Fusese foarte speriat că avea să moară 
chiar atunci - sau asta se-ntâmplase mai devreme în acea zi? 

— Unde-s banii? 

Paznicul îl apucă tare de umăr. 

— Dacă nu-i dai înapoi, va trebui să chemăm poliţia. 

— Ce bani? murmură Kevin în confuzia lui. 

— Banii din sertar, spuse fata, arătând spre acesta a treia 
oară, de parcă de primele două ori nu fusese îndeajuns. Au fost 
cel puţin douăzeci de mii de coroane acolo și acum au mai 
rămas doar jumătate. 

Se terminase. Slavă Domnului. O, nu, se întorcea. Kevin se 
agăţă de marginea scaunului, îngrozit de ce se-ntâmpla, dar era 
o alarmă falsă. El încă era acolo. Gata cu stimulentele și 
sedativele. Zâmbi, Jimmy era un idiot. Nu avea să mai facă așa 


VP - 228 


ceva. Trebuia să vorbească cu Lotte. Trebuiau să aibă o discuţie 
serioasă. Erau un cuplu. Trebuiau să facă lucruri împreună și să 
nu aibă secrete unul faţă de celălalt. 

„— Mă-ntorc peste o săptămână. 

— Unde mergi? 

— Nu pot să-ți spun. 

— De ce nu? 

— Te rog, nu întreba, Kevin. Trebuie doar să ai incredere în 
mine, bine? 

— Sigur că da, dar acum, serios, nici măcar un indiciu? 

— O să iau ceva. 

— Ce? 

— Te rog, nu mai întreba. Promit. Când mă-ntorc, vom pleca 
de-aici, doar noi doi, bine? 

— Să plecăm de-aici? Și unde vom merge? 

— Departe de locul ăsta. De cocina asta. Doar noi doi. Nu 
sună grozav?” 

Bineînțeles că suna grozav. Kevin simţi că își revenea. Era 
timpul să meargă mai departe. Își pierduse telefonul mobil. Nu 
era de mirare că nu mai auzise de Lotte. Ar fi trebuit să facă rost 
de unul nou. 

— Unde sunt? voi să știe paznicul. Părea furios. 

— Unde sunt ce? 

— Banii? Din sertar? 

— Eu am luat doar Snickers-ul, îndrăzni Kevin cu prudenţă. 

Paznicul se uită la fată, care dădu din cap. Trecură câteva 
secunde până când Kevin înțelese ce se întâmpla. Era ceva în 
ochii fetei care purta uniforma 7-Eleven. Curva aia șmecheră. 
Avusese mâna în sertar. Profitase de moment în timp ce el 
stătuse acolo. Înţelegea acum. Un drogat în stare comatoasă. 
infracțiunea perfectă. Lua banii. Dădea vina pe el. 

— Atunci va trebui să stăm aici până vine poliţia, spuse 
paznicul. 

Apărură doi polițiști. Ofiţeri de sprijin de la poliţia comunitară. 
Cei care nu fuseseră admiși la academie, dar încă simțeau 
nevoia să deţină puterea. După aproape șase ani pe străzile din 
Oslo, Kevin îi întâlnise pe majoritatea dintre ei. În centrele 
comerciale. În parcările supraetajate. Pe scări. Erau peste tot 
unde încerca să găsească puţină căldură și un acoperiș 
deasupra capului. 


VP - 229 


— E un haos total în centrul orașului. Trebuie să se fi-ntâmplat 
ceva. N-o să mai vină nimeni, îi spuse primul poliţist celui de-al 
doilea. 

— Dar trebuie să fie raportat, spuse Domnișoara Mană-în- 
sertar și își încrucișă mâinile pe tricou. 

„AScultaţi cu toţii. Alo? Nu e de mirare că n-aţi intrat la 
academia de poliție. Bani la-ndemână? Un drogat? De ce aș lăsa 
jumătate din ei în urmă dacă eu aș fi hoţul? Zece mii? De ce aș 
lăsa zece mii de coroane în urmă?” Kevin zâmbi din cauza 
propriei isteţimi și fu gata să deschidă gura când se auzi un țipăt 
de pe strada din faţa magazinului. Apoi sunetul ascuţit al unor 
roți de metal urmat de un țipăt uman care îţi spărgea urechile. 

— Ce naiba? 

Polițistul comunitar numărul doi își scoase capul pe ușă și 
căscă ochii. 

— Of, la naiba. 

— Cineva a fost călcat de tramvai. 

Urmă haosul. Kevin se trezi între cei doi polițiști comunitari, 
cu fața apăsată pe geam și uitându-se la stradă, unde un bătrân 
zăcea pe asfalt. Apoi urmă momentul în care nimeni nu mai știa 
ce să facă. Nu e în scenariu. Mergi pe stradă. Îţi vezi de treaba 
ta. Brusc, se aude o bubuitură. Un bărbat zace, murind chiar în 
faţa ta. Cineva leșină. Alţii se îmbrățișează. Se aud plânsete. 
Cineva cheamă o ambulanţă. Cineva își scoate telefonul mobil și 
filmează totul. Cineva încearcă să ajute. Își pune mâinile pe 
pieptul rănitului. Încearcă resuscitarea gură la gură. Încearcă să 
oprească sângerarea. Kevin nu făcu niciunul dintre aceste 
lucruri. El merse calm în camera din spate, își băgă în buzunar 
cele zece mii de coroane rămase. 

Și fugi spre centrul orașului. 


Capitolul 56 


Hege Anita avea doar șapte ani, dar înțelegea mult mai multe 
decât credeau adulţii. De exemplu, serviciile sociale - erau 
oameni periculoși. Furau fetițe de la mămicile lor. Oricând 
apăreau, era important să fie la fel de tăcută ca un șoarece și să 
nu deschidă ușa, indiferent de câte ori apăsau pe sonerie. Dacă 


VP - 230 


devenea prea înspăimântător, cum se întâmpla uneori, își băga 
degetele în urechi și se gândea la lucruri frumoase, ca pisica 
albă care stătea adesea la locul de joacă din faţa blocului lor, 
sau își cânta un cântec. „Strălucești, micuță stea” sau „Rudolf, 
renul cu nasul roșu”, chiar dacă mai era mult până la Crăciun și 
aveau să-l petreacă la bunica; mama ei îi promisese asta și la 
Crăciunul trecut, doar că nu se întâmplase. 

Învățătorul o ţinuse după școală în acea zi. Îi pusese întrebări, 
dar Hege Anita învățase deja ce să spună, așa că, din fericire, 
totul mersese bine și de data asta. Învățătorul ei se numea Tore 
și avea un fel de boală pentru că părul îi creștea doar deasupra 
urechilor, nu și pe creștetul capului, dar era foarte drăguţ. Hege 
Anita nu credea că era corect să mintă, dar nu putea să 
primească întotdeauna ce își dorea în lumea asta, învățase asta 
la o vârstă foarte fragedă, așa că era doar o chestiune de a 
termina mai repede cu treaba asta. 

— Te rog, poți să-i spui mamei tale că am vrea să vorbim cu 
ea? 

Dădea din cap, zâmbea frumos și spunea da. 

— Vezi tu, n-a fost la ședințele cm părinții și nu răspunde la 
telefon când o sunăm. 

Mai dădea din cap, poate se scărpina pe picior, se gândea la 
altceva, poate la copiii pe care îi vedea pe ferestrele clasei și 
care erau în drum spre casă, spre casele lor în care locuiau cu 
mămica și tăticul lor, care nu erau plecaţi tot timpul și nu 
dormeau la amiază. 

— l-ai dat scrisoarea pe care ti-am dat-o să o duci acasă? 

Se agita pe scaun, poate se prefăcea că avea nevoie să 
meargă la toaletă. De obicei, asta funcţiona. 

Hege Anita luă cheia care atârna la gâtul ei și intră în 
apartament. 

— Alo? 

Niciun sunet. 

Dar pantofii mamei erau acolo și geaca pe care o purta 
întotdeauna era pe podea, și Hege Anita fu fericită. 

Mămica ei era acasă. 

Ura! voia să strige, dar nu prea tare, evident; mamei ei nu-i 
plăcea să fie trezită dacă dormea, ceva ce făcea adesea când nu 
era plecată la muncă. Nu avea un serviciu, dar făcea lucruri și 


VP - 231 


aducea acasă bani, așa că, într-un fel, era ca și cum ar fi avut un 
serviciu. 

Fusese o zi a porţilor deschise la școala ei recent și unele 
dintre celelalte mame vorbiseră despre slujbele lor. Una era o 
doctoriță care salva copiii bolnavi. Una era o dentistă care ajuta 
copiii dacă aveau carii. Una lucra cu computerele, iar alta avea 
grijă de familia ei, și se gândise că femeia aceea era aproape ca 
mama ei. Și că mama ei ar fi putut fi acolo, chiar dacă refuzase 
și, practic, râsese de Hege Anita când îi ceruse asta. 

— Alo? șopti ea cu prudenţă și își dădu jos ghetele. Aproape 
că fugi pe coridor și în camera de zi, dar nu era nimeni acolo. 

Ușa dormitorului era închisă. 

Nu deranja. 

Știa că nu trebuia să facă asta, dar chiar și-așa, azi? Poate era 
în ordine azi, având în vedere toate lucrurile bune care se 
întâmplaseră. 

Tore o lăudase. Îi ridicase desenul în faţa întregii clase și 
spusese lucruri frumoase despre el, iar ea se îmbujorase. Își 
desenase bunicul în mașină, cu bunica lângă el. Și câinele, 
bineînţeles, iar în fundal desenase o barcă de pescuit și un 
pescăruș. Nu prea îi plăcuse până când el nu venise la banca ei. 

O stea aurie. 

Nu-i veni să creadă. 

O lăudaseră și toţi colegii de clasă. 

— Uau, chiar e fain. 

— Uau, ești bună la desen. 

— Uau, poţi să mă-nveţi și pe mine să desenez ca tine? 

După aceea, în pauză, toţi vrură să se joace cu ea, ceea ce 
era foarte diferit faţă de cum era de obicei. | se permisese să fie 
prima când jucaseră Simon Spune și fusese aleasă căpitan al 
uneia din echipe. 

Ce zi grozavă! 

Desenul era în ghiozdanul ei. 

Hege Anita îl scoase cu grijă și se poziţionă din nou în faţa ușii 
dormitorului mamei ei. 

„Asta e pentru tine, mamă. 

Dar nu o făcu. 

Probabil așa era mai bine. 

Hege Anita își puse desenul din nou în ghiozdan și merse în 
bucătărie. Se lumină la față când văzu ce era pe tejghea. 


n 


VP - 232 


Cereale Cheerios cu miere. Și lapte în frigider. Mama ei trebuia 
să fi primit bani din nou, probabil de la bărbatul cu geacă 
militară care nu intra niciodată, ci doar stătea în pragul ușii. Nu 
era de mirare că era obosită. Hege Anita cără laptele și 
cerealele în camera de zi și porni televizorul. 

NRK Super era canalul ei preferat, dar nu era pe Channel 3, ca 
de obicei. 

„Breaking News” scria în partea de sus a ecranului. 

Hege Anita își turnă lapte în castron și dădu volumul mai tare. 

— Astăzi, poliţia a făcut publice imagini cu suspectul principal 
în tripla omucidere... 

Imaginea unui bărbat apăru pe ecran. 

Echipa ciudată era emisiunea ei preferată. Și desenele 
animate despre fetele care aveau propriii lor cai. 

Nu mai erau cai acum, doar imaginea unui bărbat cu o armă 
și o cască pe cap. 

Deschise cutia cu cereale și împrăștie Cheerios în lapte. 
Prefera să-i mănânce așa, pentru că putea cufunda inelele de 
cereale și pretinde că erau bărcuţe cu oameni pe care îi putea 
salva apoi cu gura ei. 

Hege Anita își băgă lingura în castron când apăru altă imagine 
pe ecran și ea căscă ochii. 

— Poliţia o caută și pe această femeie... 

Ce? 

Televizorul arăta o imagine cu... 

Mama ei? 

Nu... 

Prima. 

Apoi încă una. 

Da, era ea... 

leșea dintr-un magazin. 

Purta șapca ei verde de baseball. 

Femeia de la televizor încă vorbea, dar Hege Anita nu mai 
asculta. 

Un desen. 

Și încă o fotografie. 

Mama? 

Dar de ce...? 

Hege Anita se ridică și fugi cât de repede o purtară picioarele 
pe podeaua alunecoasă. Așteptă un moment în fața ușii, cu 


VP - 233 


inima bătându-i tare pe sub pulover, înainte să se hotărască și 
să înceapă să bată cu pumnii în ușa închisă a dormitorului. 


VP - 234 


PARTEA A CINCEA 


Capitolul 57 


Holger Munch era în Freddy Fuego Burrito Bar din 
Hausmannsgate, mâncând un mic dejun întârziat. Dormise prost 
și era morocănos. Nu îl ajuta faptul că băncile de aici erau 
înguste și tari ca piatra, dar măcar mânca ceva. Se gândise la 
Starbucks, pentru că era mai aproape, dar nu i-ar fi putut 
suporta pe toţi acei oameni. Nu în acea zi. Plecase de la ședința 
din sala operativă cu o presimţire rea și doar se înrăutăţise de-a 
lungul serii. Atotștiutori aroganţi - cum puteau fi atât de siguri 
că găsiseră omul potrivit? Asta îl tulburase de-a lungul nopții. Se 
ridicase din pat de câteva ori, fumase la fereastră ca un turc, 
apoi se trezise simțindu-se rău și într-o stare de spirit foarte 
proastă. 

Goli restul de Cola și mototoli ambalajul în timp ce Anette Goli 
intră în cafenea. Nu mai vorbise cu ea de ieri după-amiază și 
avea nevoie de ea ca să-l ajute să-și facă ordine în idei. De 
obicei, Mia era placa lui de rezonanţă, dar nu-i răspundea la 
apeluri. Din motive evidente. 

— Bună? îi spuse Anette, uitându-se în jur, oarecum confuză. 

— Știu, spuse Munch, ștergându-și gura cu un șerveţel. A 
trebuit să ies din birou. M-am convins că ei văd și aud tot ce 
facem acolo. 

— Cine? întrebă Goli, așezându-se. 

— O, știi tu, bombăni Munch. Generalii. 

Anette zâmbi discret și își dădu părul după ureche. Ştia că 
lucrase non-stop de la ședința de ieri, dar, dacă era obosită, 
ascundea asta bine. 

— Cafea? spuse Munch. Burrito? 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să mă-ntorc cât pot de repede. 

Înfiinţaseră un call center temporar în sediul poliţiei din 
Gronland. Douăzeci de linii telefonice dotate cu personal. După 
ce făcuseră public numele suspectului, răspunsul fusese, 
previzibil, copleșitor. 


VP - 235 


— Cum mai merge acolo? 

— O, știi tu, oftă Anette. Telefoanele sună încontinuu. Nu e 
ușor să te ocupi de toate apelurile, dar le alegem cât de bine 
putem. 

— Vreo pistă potrivită deja? 

— E greu de spus. Nu avem capacitatea de a verifica nici 
măcar jumătate dintre ele. Cineva l-a văzut în casa învecinată. 
Cineva l-a văzut pe Gran Canaria. În metrou. Patinând pe role pe 
lângă lacul Sognsvann. Am avut chiar și un apelant care insista 
că trebuia să fie antrenorul de fotbal al fiicei lui și nu, nu prea 
semăna cu bărbatul din poze, dar avea un comportament 
milităros. 

— Înţeleg. 

— Despre ce-ai vrut să vorbeşti cu mine? spuse Anette, 
ignorându-și telefonul. 

— Despre asta. Munch deschise dosarul de pe masă, care se 
afla în fața lui. 

Scoase portretele robot ale lui Karl Overlind și le puse lângă 
fotografia lui Ivan Horowitz. 

— Ce vrei să spui? 

— Chiar credem că e același bărbat? 

Goli aruncă o privire la imagini. 

— Holger... 

— Doar uită-te la ele. 

— Știu că nu-ţi place. Ca ei să preia conducerea. Nici mie nu 
prea-mi place, dar ce putem să facem? 

— Nu, serios. Sunt de acord că există asemănări, dar sunt 
destule? Destule ca noi să renunţăm la tot ce avem deja? Să 
sărim când ei ne spun să o facem? 

— Asta e adevărat, dar nici cele două desene nu sunt 
identice, nu-i așa? 

Işi puse degetele pe cele două desene. 

— Dar deja am stabilit că se deghizează, se costumează sau 
ce face. 

Telefonul ei mobil sună din nou. Aruncă o privire rapidă spre 
ecran. 

— Mikkelson. Trebuie să răspund la apelul ăsta. 

— Poate să aștepte, bombăni Munch. Așadar, crezi că 
asemănarea e destul de mare ca noi să-i lăsăm să preia 
controlul? 


VP - 236 


— Astea sunt doar schiţe... 

— Știu. Munch dădu din cap. Dar l-am trimis pe Curry. 

— Unde l-ai trimis? _ 

— Să stea de vorbă cu oamenii care chiar l-au văzut. In carne 
și oase. 

— La hotelul din Gamlebyen? 

— Și la Serviciile de Curăţenie Sagene. 

— Asta a fost o idee bună, spuse Goli. Deși el mi-ar fi de folos 
la sediul poliţiei. 

— Dacă nu pentru altceva, atunci măcar să confirme. 

— Că e același tip? 

— Da. 

Anette începu să zâmbească. 

— Bineînţeles, Holger. Asta depinde de tine, deși eu... 

— Ai încredere în ei? 

— Nu văd niciun motiv ca să nu am. De ce ne-ar îndrepta în 
direcţia omului greșit? Nu ne-ar împărtăși informaţii secrete 
dacă nu ar avea un motiv. Vreau să spun, ai văzut și tu ce au. 
Noi nu avem nicio fracțiune din resursele lor. Aproape că am 
avut senzația că ne urmărea și CIA-ul când am fost acolo. Cât 
timp le-a trebuit ca să-l găsească pe Horowitz? Douăzeci de 
minute? 

— Adevărat, adevărat. 

— Holger, asta depinde, evident, de tine. Dar, dacă vrei 
părerea mea, atunci suntem pe drumul cel bun. Amintește-ţi că 
fotografiile cu Horowitz sunt vechi de trei ani. Și, din nou... 

— Sunt doar schiţe, știu, bombăni Munch. Vreau doar să fiu 
sigur. 

— Bineînţeles, spuse Anette și se ridică. 

— Încă ceva. Munch îi făcu semn să se așeze din nou. Ai 
observat că nu ne-au lăsat să păstrăm lista cu cele cincizeci de 
nume? 

— E secretă. Anette dădu din cap. NTK, nu așa i-au zis? 

— NKT pe naiba. Munch scoase încă o foaie de hârtie din 
dosar. 

— Ai luat-o? Anette fu șocată. Cum? 

Munch ridică din umeri. 

— Bineînţeles că am luat-o. Trebuie să existe limite. Și uită-te 
la astea. Arătă spre unele dintre numele de pe listă. 

— Ce vrei să spui? 


VP - 237 


— Ann-Helen Undergărd. 

— Da? 

— Tom-Erik Wangseter. 

— Nu înțeleg. 

— Au spus că numele erau prea comune, că nu avem 
capacitatea, nu-i așa? Să-i protejam pe toţi acești bieți oameni? 
Sau cel puţin să-i avertizăm, dacă nu altceva. 

— Holger, spuse Anette, dând ușor din cap. 

— Vorbesc serios. Câţi oameni se numesc așa? Anton Birger 
Lundamo. Accept că ar putea fi mulţi oameni pe lista asta care 
au același nume, dar unele dintre ele sunt rare. Câte? De ce nu 
facem ceva măcar pentru ei? 

— Holger, spuse Anette din nou. 

— Mă gândesc să repartizez unii dintre oamenii mei pentru 
asta. 

— Să-i contacteze? 

— Da. 

— Nu, nu, spuse Goli. 

— De ce nu? 

Se aplecă înainte, deasupra mesei, spre el, privind pe furiș 
peste umăr înainte să șoptească: 

— Și ce-ai să spui? E un nebun în libertate care ucide oameni 
la întâmplare și numele tău e pe lista lui? Cât timp crezi că va 
trece până când asta va ajunge la știri? Se va dezlănțui iadul. Și, 
oricum, e secret, dacă află ei că am fost noi? 

— Da, Anette, dar pentru numele lui Dumnezeu, dacă o 
persoană dragă ţie ar fi pe lista aia? 

— Atunci pe cine ai repartiza pentru misiunea asta? Pe 
Gabriel? Pe Ylva? Kripos e deja ocupat. La fel cum e toată lumea 
de la secţiile de poliţie. Aproape fiecare poliţist rutier e pe teren, 
urmărind piste. Holger, e ceva mult mai important decât noi. E 
vorba despre ce este în interesul ţării. Liniștirea publicului și 
toate alea. Ca să nu mai spun că te vor concedia pe loc. Înainte 
să-ți dai seama ce-ai făcut, vei număra urși polari în Svalbard. 

— Nu dau doi bani pe asta. 

— Nu? Dar Miriam și Marion? Sunt sigură că lor le pasă de 
asta. Oricum, trebuie să faci ce crezi că e cel mai bine, spuse 
Anette în timp ce mobilul ei incredibil de iritant vibră din nou. Eu 
am încredere că au luat deciziile corecte. Biroul prim-ministrului. 
Ministerul Justiţiei. E un motiv pentru care au slujbele astea. Cât 


VP - 238 


despre Ivan Horowitz, sunt convinsă că cineva știe ceva; e doar 
o chestiune de eliminare a trăsniţilor. Suntem aproape. Ceva 
trebuie să se-ntâmple în curând. Aproape că simt asta. Trebuie 
să mă-ntorc acum, bine? 

Anette se ridică și își luă geanta de pe masă. 

— Sper că ai dreptate. Munch puse hârtiile înapoi în dosar. Mă 
anunți imediat dacă se-ntâmplă ceva? 

— Holger, ești primul pe lista mea. Goli zâmbi și aproape 
alergă spre ieșire în timp ce îi sună mobilul din nou. 


Capitolul 58 


Curry deschise ușa Serviciilor de Curăţenie Sagene și tresări 
puţin când un clopoțel îi anunţă sosirea. Nervii lui încă nu se 
liniștiseră. Trei beri și un whisky mic noaptea trecută, atât. Se 
simţise aproape mândru de el însuși, dar corpul lui nu era de 
acord. 

— Da? spuse o vietnameză de vârstă mijlocie în timp ce își 
ridică privirea spre el de după tejghea fără să își lase jos lucrul 
de mână. 

— Poliţia, spuse Curry, scoțându-și legitimaţia. Unitatea 
specială. Pot vorbi cu directorul, vă rog? 

— Deja, spuse femeia, fără să dea vreun semn că s-ar ridica. 

— Ce? 

— Deja a fost aici, spuse femeia din nou în timp ce un tânăr 
vietnamez apăru din camera din spate. 

— Spune că poliţia deja a fost aici. Tânărul îmbrăcat elegant 
zâmbi și își puse mâinile pe tejghea. Pot să v-ajut cu ceva? 

— Jon Larsen, unitatea specială, spuse Curry, ridicându-și din 
nou legitimația. E adevărat că aţi avut un angajat pe nume Karl 
Overlind? 

Vietnameza dădu ochii peste cap și bombăni ceva. 

— Nu a fost angajat aici, spuse tânărul. A fost un zilier. Despre 
ce e vorba de data asta? 

— Despre asta, spuse Curry și își băgă mâna în geantă. 

Trei, nu mai multe. 

Sau fuseră patru? 

Nu, trei. Fusese destul de treaz, nu-i așa? 


VP - 239 


Trei beri și doar un whisky - sau fuseră două? 

Nu-și aminti când se băgase sub plapumă cu Luna, dar măcar 
îi zâmbise de pe pernă când se trezise. 

Fusese destul de treaz. 

— Acesta e desenul pe care l-aţi făcut cu portretistul, nu-i 
așa? 

Puse foaia de hârtie mototolită pe tejghea și o netezi. 

— Da, e corect. Ce-i cu el? S-a-ntâmplat altceva? 

— Dar asta? Curry trebui să scotocească prin buzunare înainte 
să găsească fotografia lui Horowitz. 

— Cine e? întrebă tânărul vietnamez în timp ce se uită atent 
la fotografie. 

— Acesta e bărbatul care a lucrat pentru dumneavoastră? 

— Hm, sunt... 

Se încruntă și cercetă fotografia mai îndeaproape. Femeia cu 
lucrul de mână dădu din cap din nou și spuse ceva ce Curry nu 
înțelese. 

— Ce-a zis? 

Tânărul zâmbi cu părere de rău. 

— A zis că s-a-ngrășat. 

— Dar e același bărbat? Cel care a fost angajat... vreau să 
Zic... care a lucrat aici? 

— Ca zilier, accentuă tânărul vietnamez și se uită încă o dată 
la fotografie. Arată mai tânăr, dar da, el e Karl Overlind. Da, aș 
zice că da. 

— Sunteţi sigur? 

Femeia cu lucrul de mână dădu din cap din nou și bombăni 
altceva. 

— Aceeași, persoană, da, din câteva văd. 

— Grozav, mulţumesc. Curry puse fotografiile din nou în 
buzunarul gecii. 

Barul Sagene. 

Nu era după colț? 

Doar o bere mică? 

Să își facă ordine în gânduri? 

— Anunţaţi-ne dacă mai putem face ceva. Ne bucurăm să fim 
de ajutor. 

— Aţi fost mai mult decât util. Vă mulțumesc din nou. Curry 
deschise ușa mai atent de data asta pentru a evita sunetul 
clopoțelului. 


VP - 240 


Ivan Horowitz. 

Karl Overlind. 

Același bărbat. 

Munch fusese într-o stare de spirit proastă chiar de dimineaţă. 
Trecuse multă vreme de când Curry îl văzuse ultima oară atât 
de supărat, dar măcar se rezolvase problema asta. 

Un soldat. 

Un veteran din Afganistan. 

Habar n-avea cum fusese identificat acest suspect, dar în fine, 
îl confirmase. Era același bărbat. În ultimul timp, se simţise dat 
la o parte și se gândi că asta sigur avea să-l ajute să intre din 
nou în grațiile lui Munch. Avea nevoie de asta. Se chinuise să 
explice tăietura de pe fruntea lui și absenţa de la muncă. 

Barul Sagene. 

Doar una mică? 

Trebuia să-l sune pe Munch întăi. 

Să-i dea vestea cea bună. 

Își scoase telefonul mobil din buzunar și fu gata să facă apelul 
când acesta începu să sune. 

Când văzu numele de pe ecran, fu atât de uimit, că aproape 
uită să răspundă la apel. 

— Bună, Mia! spuse Curry când reuși, în sfârșit, să își miște 
degetele. Ce mai faci? Te caută... 

— În dreapta ta. Cincizeci de metri. Chiar lângă biserică. Un 
Subaru gri. Îl vezi? 

— Ce? _ 

— Cel cu geaca albastră. Il vezi? 

— Păi, da. 

— Vizavi. În faţă la 7-Eleven. Femeia care vorbește la telefon. 
Cu palton gri. Cizme maro până la glezne. O vezi? 

— Despre ce vorbești? spuse Curry, întorcându-se. 

— Poartă-te normal. Incepe să mergi. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Pleacă acum. Nu-i lăsa să vadă că i-ai observat. Mergi spre 
parc. 

Îi observase? 

Curry habar n-avea ce se-ntâmpla, dar făcu ce i se spuse. 
Picioarele lui începură să se miște pe trotuar. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Vezi cele două cabine telefonice roșii? 


VP - 241 


— Hm, da? 

— Banca, o vezi? 

Curry era și mai confuz. Se uită din nou la femeia cu palton gri 
din faţa 7-Eleven și își dădu seama că ea se uita la el. Nu pentru 
mult timp. Doar pentru o secundă scurtă înainte să-și îndrepte 
din nou atenţia spre vitrină. 

— Mia, ce se-ntâmplă? 

— Doar ascultă-mă, Jon. Și fă ce-ţi spun. 

— Bine? murmură Curry și își lăsă picioarele să-l poarte mai 
departe pe drum. 

— Banca. la loc pe partea cu faţa spre biserică. 

Pentru a treia oară, Curry se uită spre femeia cu palton gri. Ea 
se întorsese spre el și îl privea. 

— Ești acolo acum. Stai jos. 

Subaru de lângă bordură. Bărbatul în geacă albastră ieșea din 
mașină. 

— Pune mâna dedesubt. 

Era pe pilot automat. Puse o mână sub scaunul unde fusese 
atașat ceva. O foaie de hărtie. 

— Într-o oră, bine? 

— Nu-nţeleg... începu Curry în timp ce femeia cu palton gri 
traversă calmă strada, doar ca să se oprească în faţa altui 
magazin foarte aproape de el. 

— Intră în 7-Eleven. Arată-le legitimaţia. Au o ușă în spate. Ai 
găsit biletul? 

Bărbatul cu geacă albastră intra în parc. 

— Da? 

— Închide-ţi mobilul. Ne vedem într-o oră. 

Apoi ea închise. 


Capitolul 59 


Dolores di Santi era convinsă că fusese posedată de diavol. 
Crescuse în Sardinia, în sătucul de coastă numit Portoscuso, 
fiind fiica măcelarului local și a unei femei cu mare frică de 
Dumnezeu. Mama ei își începuse fiecare zi, făcându-și semnul 
crucii și murmurând cuvintele „Non oggi né Dio”; „Nici azi, 
Doamne.” Când Dolores fusese mică, întotdeauna își dăduse 


VP - 242 


ochii peste cap din cauza asta, a credinţei exagerate a mamei ei 
în rai și în iad, dar acum făcea și ea același lucru, stând pe 
strana rece din Catedrala Sf. Olav. „Non oggi né Dio.” Deși era 
convinsă că deja era prea târziu. 

În tinereţe, visase să devină arhitectă, dar nu se întâmplase 
asta. Apăruse el într-o barcă cu pânze și o făcuse să-și piardă 
capul. Salvatore di Santi. Fiul unei familii bogate din Milano. 
După aceea, anii trecuseră repede; nici nu știa unde se 
duseseră, întâi o fiică, apoi un fiu. Mama ei fusese casnică, iar 
Dolores își promisese să nu îi urmeze niciodată exemplul, dar 
ajunsese să facă exact același lucru. 

Dar era o viaţă confortabilă; nu trebuia să cârtească. Fiica și 
fiul ei primiseră o educaţie bună; ea era doctoriţă, el era inginer. 
Salvatore di Santi întotdeauna avusese ambiţii politice și le 
realizase. Petrecuseră cinci ani în Africa de Sud, el ca 
ambasadorul Italiei, ea ca soţia ambasadorului, și acolo se 
întâmplase, episodul care o convinsese că diavolul preluase 
controlul vieţii ei. O aventură inocentă. El fusese tânăr. Mult mai 
tânăr decât ea. Un angajat de la ambasadă. 

L'introduzione del diavolo. 

Intră diavolul. 

Dolores își făcu cruce în timp ce congregația intră. Slujba de 
la jumătatea dimineții era terminată. Se uită în jur după 
părintele Malley, dar nu îl văzu nicăieri. Alt preot ținea slujba azi, 
ceea ce era puțin dezamăgitor; ea venise să stea de vorbă cu 
părintele Malley. Trebuia să îşi mărturisească păcatele. Era 
singura cale. Trebuia să pună capăt ticăloșiei ei. Nu putea 
continua. 

Africa de Sud fusese fierbinte. Colorată. Vibrantă. Acest 
avanpost în care fuseseră trimiși acum era exact opusul. 
Ambasadorul Italiei în Norvegia. Îi fusese aproape insuportabil 
de frig în timpul iernii. Lumina care nu mai venea. Intunericul 
etern. Calendarul spunea că era primăvară, dar primăvara 
refuza să vină, să îi dea căldura de care avea mare nevoie. // 
diavolo. Era peste tot în jurul ei și trebuia să-și mărturisească 
păcatele odată pentru totdeauna. Apoi să se întoarcă acasă, în 
Italia. Nu mai suporta țara asta îngheţată. 

Se îndreptă șovăitoare spre sacristie și îl abordă pe preot. 

— Pater Malley? 


VP - 243 


— Nu l-am mai văzut de o vreme, spuse tânărul în limba lui 
stricată pe care ea nu o înțelegea. Poate e bolnav. Mă tem că n- 
am putut să-l contactăm. 

— Pater Malley? încercă ea din nou, dar el nu păru s-o 
înțeleagă. 

— Sunt sigur că va reveni în curând. Preotul zâmbi, dar ea nu 
înțelese un cuvânt din ce îi spusese. 

De-asta trebuia să stea de vorbă cu părintele Malley. El 
vorbea puțin italiana. Studiase la Roma. Ea vorbea puțin 
engleza. Impreună, puteau comunica. Malley îi explicase că 
prelungise orele pentru spovedanie. Era binevenită dimineaţa, la 
amiază - chiar oricând; era doar o chestiune de a veni. 

Merse încet până la confesionalul de la capătul bisericii - 
poate asta voise să spună noul preot - și se așeză pe o strană ca 
să aștepte. După douăzeci de minute se săturase. El nu părea 
că avea să vină. Işi ridică poșeta de pe podeaua rece și fu gata 
să se ridice când observă că ușa de lemn era puţin 
întredeschisă. 

Până la urmă, el era acolo? 

Asta spusese preotul? 

să intre, pur și simplu? 

Dolores merse încet spre cabina ornamentată. 

— Scusa? Pater Malley? 


Capitolul 60 


Curry intră în Cafe Mistral, în Majorstua, și o găsi pe Mia stând 
la o masă din colţul cel mai îndepărtat. 

— Ce e cu chestiile astea de spionaj? izbucni buldogul și se 
trânti pe scaunul din faţa ei. 

— l-ai pierdut? voi Mia să știe. Ochii ei albaștri îl priviră într-un 
fel pe care nu-l putu înțelege. 

Mia părea nervoasă. Se chinuia să-și ţină mâinile nemișcate, 
tot bătea darabana cu unghiile în ceașca ei de cafea și scruta 
camera tot timpul. Dacă n-ar fi cunoscut-o mai bine, ar fi crezut 
că era drogată. 

— Cred că da, bombăni Curry. Ce naiba se-ntâmplă? Ai luat-o 
razna de tot? 


VP - 244 


— Ţi-ai închis telefonul? 

— Da. 

— Bine. Ne urmăresc, nu-i așa? GPS. Știu unde suntem în 
fiecare moment. Mi-a trecut prin minte că așa o fac. Te 
urmăresc. 

— Mă urmăresc? Despre ce vorbești? 

— Scuze. Mia își puse mâna pentru scurt timp pe a lui. Ar fi 
trebuit să vin la tine mai devreme. Dar sunt aici acum, bine? 

Un bătrân era servit cu o bere la bar. Curry simţi tentaţia în 
gâtul lui, dar o alungă. 

— Și cine sunt oamenii aceia afurisiţi? 

— Cei de la Investigaţii Interne. E o poveste lungă, spuse Mia, 
dându-și părul după ureche. În fine, ar fi trebuit să vorbesc cu 
tine imediat și îmi pare rău, bine? 

— Investigaţii Interne? Poliţia? De ce umblă după mine? Ce 
naiba am făcut? 

— Ascultă, îi spuse Mia, aplecându-se mai aproape. Acum 
câteva zile am fost contactată de un agent pe nume Wold. Il mai 
ţii minte pe avocat? Pe Lorentzen? 

— Nu. 

— El deţinea mașina care a fost furată. Mercedesul care a fost 
folosit să o ducă pe Vivian Berg în munţi. Dar ceea ce Wold a 
vrut să știe era dacă eram interesaţi de Lorentzen. 

— De ce? 

— Heroină. Mia sorbi din cafeaua ei. Cred că au găsit un mare 
importator și că Lorentzen e implicat. 

— Droguri? Curry dădu din cap exasperat. Dar ce-are de-a 
face asta cu mine? 

— Ei cred că traficanţii au pe cineva în interior, spuse Mia, 
încet. 

— Ce? 

— Un poliţist. Unul dintre noi. Și voiau ca eu să îi ajut să 
dovedească asta. 

Încet, el începu să înţeleagă la ce se referea ea. Și îl cuprinse 
furia. 

— Eu? șuieră el atât de tare, că bătrânul de la bar se întoarse. 

— Șșșt. 

— Eu? șuieră Curry din nou, dar mai încet de data asta. 

Mia dădu din cap. 

— Pe bune? 


VP - 245 


— Știu. 

— Ce naiba le-a dat ideea asta? 

— E o poveste lungă, spuse Mia din nou și încercă să îl 
calmeze, dar el era cuprins de indignare. 

— Ce naiba cred ei că am făcut? 

Lovi masa cu palma atât de tare, că ceașca ei zornăi. 
Barmanul tresări în spatele tejghelei și se uită speriat în direcţia 
lor. 

— Calmează-te, îi spuse Mia. Nu contează, nu-i așa? Le-am 
spus că nu ești tu. De mai multe ori. Nu ești tu, nu-i așa, Jon? 

Își înclină capul și se uită la el. Atunci văzu și el cât de obosită 
era. 

— Bineînţeles că nu, spuse el furios. De ce naiba aș face așa 
ceva? 

— Poftim, spuse Mia. Atunci n-ai de ce să-ţi faci griji. 

— Dar, la naiba, bombăni Curry, apoi se opri, incapabil să-și 
termine propoziţia. 

Heroină? 

EI? 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse Mia, aplecându-se mai 
aproape. 

— Ce naiba...? bombăni Curry în șoaptă, încă chinuindu-se să 
înțeleagă totul. 

Cineva din interior? 

Făcea trafic de droguri? 

Cum naiba s-ar fi putut gândi cineva...? 

— Pământul către Curry? spuse Mia, atrăgându-i din nou 
atenția. 

Acum el înţelegea clar. 

La naiba. 

O confundase cu vigilenţa. Nu ar fi putut greși mai mult. Era 
exact opusul. Colega lui fragilă era atât de obosită că se chinuia 
să stea dreaptă pe scaun. 

— Mia? Ești bine? 

Ea inspiră, își închise ochii și păru să se chinuie să rămână 
trează. 

— Mia? 

— Sunt bine. Doar că... 

— N-ai dormit? 

O luă de cap. 


VP - 246 


— De cât timp? 

— De aproape douăzeci și patru de ore. Nu trebuie să-ţi faci 
griji, spuse ea, și îl îndepărtă cu o fluturare a mâinii. 

— Ce naiba se-ntâmplă? Curry se aplecă peste masă. Cei de 
la Investigaţii Interne cred că sunt corupt? Tu arăţi ca și cum ai 
fi văzut o fantomă. De ce n-ai dormit? Ce-ai făcut? 

— Am umblat pe străzi, murmură Mia și își frecă ochii. Am fost 
prin tot orașul. 

— De ce? 

— Ascultă, spuse Mia, calmându-se. Am nevoie de ajutorul tău 
și nu știu pe altcineva pe care pot să-l întreb. 

— Bineînţeles, Mia. Orice. 

Văzu recunoștința din ochii ei în timp ce își dădu părul după 
ureche din nou și îi zâmbi obosită. 

Doamne, chiar nu era bine. 

— E vorba de Sigrid, spuse Mia în cele din urmă. 

— Sora ta? 

— Da. Eu... 

— Dar ea e...? 

Mia își închise ochii din nou, iar Curry începu să se teamă că 
ea avea să leșine, să cadă pe masă chiar în faţa ochilor lui. 

— Am nevoie de ajutorul tău ca să găsesc pe cineva. 

— Bineînţeles, Mia. Pe cine? 

— Ştii scena, nu-i așa? Ai fost la Brigada Antidrog mult timp? 

— Bineînţeles. Pe cine cauţi? 

— ÎI cheamă Kevin, spuse Mia încet. Am umblat prin tot orașul 
azi-noapte, dar... 

— Un drogat? 

Mia dădu din cap. 

— Aici, în Oslo? 

Capul ei se lăsă înainte din nou și, de data asta, aproape că 
nu și-l putu ridica de pe piept. 

— Bineînţeles că o să te ajut, spuse Curry repede și își puse 
mâna cu blândeţe pe a ei. Ştii și altceva despre tipul ăsta? Tot 
ce ai e numele lui? 

— Cisse, murmură Mia. 

— Cisse? 

— Kevin și Cisse. Unul său, mai bine, amândoi. Mă vei ajuta? 

— Sigur că da, spuse Curry. Pot să te-ntreb de ce sau e...? 

Mia clipi și își trecu o mână pe fața obosită. 


VP - 247 


— Are ceva ce îmi aparține. 

— Cealaltă drogată? Cisse? 

— Da. 

— Mă ocup de asta. La naiba, Mia, bineînţeles. Dacă-mi 
promiţi un lucru. 

— Ce? 

— Că mergi acasă și-nchizi ochii, bine? 

Mia îi zâmbi obosită. 

— Nu, asta... 

— Vorbesc serios, Mia. Kevin și Cisse? Lasă totul pe seama 
mea. Și nu-ţi face griji. Dar trebuie să dormi acum, bine? 

Urmă o tăcere lungă. 

— Bine, spuse Mia după o vreme. 

— Bine. Curry își scoase mobilul din buzunar. 


Capitolul 61 


Munch trecu de bariere, urcă pe treptele Catedralei Sf. Olav și 
fu întâmpinat de Torgeir Bekk, șeful unităţii de intervenţie, un 
poliţist pe care deja îl cunoștea. Jucaseră șah și, după doar 
câteva partide, Munch fusese nevoit să accepte că mai avea 
mult de învăţat. 

— Medicina legală deja e aici, spuse Bekk. 

— Și tehnicienii de la locul crimei? 

— Sunt pe drum. Ai idee ce se-ntâmplă? 

— La ce te referi? Munch își stinse ţigara. 

— E haos total peste tot, nu pot să dau de nimeni, spuse 
Bekk, scărpinându-se în cap. 

— Totul e pentru găsirea lui Ivan Horowitz. 

— Știu, dar chiar și-așa, toată poliţia? 

Munch ignoră asta și intră pe ușa mare. Catedrala era slab 
luminată. Ecoul pașilor lui se auzi în spaţiul cavernos. O văzu pe 
Lillian lucrând lângă confesional împreună cu echipa ei. 

— Cine l-a găsit? 

— O italiancă. E în biroul preotului. Șocată. Nu se poate opri 
din plâns. E un atașat de la Ambasada Italiei cu ea acum. Cred 
că e soţia ambasadorului italian. 

— Bine. 


VP - 248 


— Trebuie să o reținem? 

— Ai interogat-o? 

— Într-o anumită măsură. A venit aici pentru spovedanie. A 
crezut că preotul stătea aici înăuntru. Ceea ce, într-un fel, chiar 
făcea. Bekk își ridică sprâncenele. 

— Află-i datele de contact, apoi dă-i drumul, spuse Munch și 
merse spre Lillian Lund. 

— Bună, Holger. Lund zâmbi și își dădu jos masca facială. 

— Ce avem? 

Era o întrebare inutilă. Vedea chiar în confesional, unde 
preotul stătea lăsat pe spate, într-o cabină, cu o privire 
îngrozită. 

— E un aparat de fotografiat acolo, arătă Lund. 

— În cealaltă cabină? 

Ea dădu din cap. 

— Se pare că ucigașul și-a mărturisit păcatele. Cel mai 
probabil, i-a dat preotului doza printre zăbrele. Apoi a trecut de 
cealaltă parte și a făcut ce trebuia să facă acolo. 

— Te-ai uitat înăuntru? 

— Nu m-am putut abţine. 

— Și? 

— Douăzeci și nouă. 

— Ce naiba? 

— Sigur arată ca naiba ce e acolo, spuse Lund fără nicio urmă 
de ironie în voce. 

— Are vreo rană la gură? 

— Nu din câte văd, dar asta nu înseamnă neapărat ceva. Nu 
toată lumea reacţionează în același mod. 

— Dare o urmă de ac? 

— Da, în același loc. Lund dădu din cap și își trase masca din 
nou pe faţă în timp ce Anette Goli veni grăbită pe podeaua cu 
ecou. 

— Ce avem? spuse ea imediat ce își recăpătă răsuflarea. 

— Numărul douăzeci și nouă, spuse Munch încet. 

Scoase lista din buzunarul paltonului lui de lână. 

— Paul Malley. Preot. 

— O, nu, murmură Anette, luând foaia de hârtie. 

— Încă nu ești de acord? Munch se uită la ea. 

— Cu ce? 


VP - 249 


— Paul Malley? Poate ar trebui să începem să avertizăm 
oamenii. 

Anette Goli își mușcă buza, dar nu răspunse. Munch dădu din 
cap iritat, își băgă mâinile în buzunare și merse spre mulțimea 
care se adunase în jurul altarului. 


Capitolul 62 


Primise apelul peste câteva ore. Luna se uitase ciudat la el de 
câteva ori, dar Curry fusese hotărât. 

— Așadar, fără bere? 

— Nu, doar cafea. 

Își dădu seama după zâmbetul ei că asta nu o deranja deloc, 
în salon era liniște, doar câţiva vechi clienţi fideli care stăteau 
lângă tonomat, dar, chiar și așa, Curry se simţea ușor paranoic. 

Îl urmăreau? 

Erau sub acoperire...? 

Bineînţeles că nu erau polițiști. Îi văzuse pe bărbaţii de aici 
atât de beți, că de-abia se mai ţineau pe picioare. La naiba. Nu 
se putea abţine. Mândria lui. Îl durea puţin - nu, îl durea mult. 
Cum putea să creadă cineva că el era corupt? Ce naiba făcuse? 
Și câți oameni gândeau asta, oameni pe care îi cunoștea? Și de 
când se întâmpla asta? Acum că se calmase și se gândise la 
asta, începea să aibă sens. Tipii în geci sport de lângă bar din 
după-amiaza aceea în care avusese ghinion, băuse prea mult și 
uitase să mănânce. Păruseră nelalocul lor; se gândise la asta tot 
timpul, nu-i așa? Ce încurcătură. 

Un număr necunoscut apăru pe mobilul lui, pe care îl avea 
dinainte. 

„Nu răspunde. Așteaptă câteva minute, apoi sună înapoi de 
pe alt număr. 

Jimbo.” 

Curry nu știa de ce, dar așa voia Jimbo să fie contactat. Când 
Curry își dăduse seama ce căuta Mia, știuse exact pe cine să 
sune. 

Jimbo Monsen. 

ÎI cunoștea pe polițistul talentat de când fuseseră la 
academie. Lucraseră împreună la Brigada Antidrog, dar apoi 


VP - 250 


Jimbo mersese sub acoperire și rămase acolo. În timp ce ceilalţi 
din anul lor urcaseră în ranguri, Jimbo alesese să rămână pe 
străzi. Curry îl întrebase de ce la o bere, în urmă cu câţiva ani, 
dar nu primise un răspuns clar. 

Jimbo spusese doar „îmi place”, ridicând din umeri și nu mai 
vorbiseră despre asta. 

Jimbo Monsen. 

Alegerea evidentă. 

lar acum îl contactase. 

Așteptă până când crezu că trecuse destul timp și introduse 
numărul care i se trimisese mai devreme în acea zi. 

— Curry? spuse vocea groasă. 

— Cum a mers? Curry era încordat. 

— Bingo. Kevin, nu-i așa? Tânăr? Sprâncene ciudate? 

— Da. Și Cisse. 

— N-am putut s-o găsesc. Știu la cine te referi, dar ei zic că a 
murit. Supradoză de heroină. 

Anii sub acoperire nu îi schimbaseră doar înfățișarea, ci și 
limbajul. Ultima dată când se întâlniseră, Curry de-abia îl 
recunoscuse. Crezuse că era un vagabond și era să-i facă semn 
să plece. 

— E moartă? 

— Nu sunt sută la sută sigur, dar asta zic ei. 

— Dar acest Kevin? Știi unde e? 

— Tocmai ţi-am zis că știu, nu? Vrei să-l întâlnești pe tipul 
ăsta? 

— Da, te rog. E posibil? 

— Orice e posibil. Jimbo tuși. Ai niște bani gheață? 

— Bani gheaţa? 

— Pot să aranjez o întâlnire, dar nu cred că va veni dacă nu 
câștigă ceva din asta, dacă știi la ce mă refer. Statul de vorbă cu 
un poliţist e un mod rapid de a-ţi păta reputaţia pentru tipii ca 
el. 

— Da, da, bineînţeles. Despre câţi bani vorbim? 

— O mie ar trebui să ajungă. 

— O mie de coroane? 

— Hai să fie două - așa poate să se drogheze câteva zile. 
Trebuie să ajutăm unde putem, nu crezi? 

— Orice, spuse Curry. Și cum o facem? 

— Te sun eu, spuse Jimbo și închise. 


VP - 251 


— Mai vrei? 

Luna veni, zâmbitoare, cu ibricul de cafea în mână. Curry 
dădu din cap și se întrebă dacă ar fi trebuit să o sune pe Mia 
imediat. Nu. Era mai bine să aștepte. Să o lase să doarmă. Nu o 
mai văzuse arătând atât de obosită de multă vreme. 

Ce încurcătură blestemată. 

Și ce se-ntâmpla cu adevărat? 

De ce nu prevăzuse asta? 

Totul era din cauza băuturii. 

Dădea vina pe băutură. 

Era indignat. 

El, corupt? 

În niciun caz. 

Era un poliţist al naibii de bun, chiar era. 

Chiar și al naibii de genial. 

Un nou început. 

Și, de data asta, era serios. 

Curry înjură în șoaptă, apoi ridică ceașca de cafea la buze în 
timp ce se uită pe geamul murdar. 


Capitolul 63 


Gabriel Mørk stătea în sala operativă cu laptopul lui, incapabil 
să gândească limpede. Peretele din faţa lui era aproape complet 
acoperit. Colajul lui Ludvig Grønlie. Fotografii, foi de hârtie și 
bilețele în diferite culori. Și, pe peretele de lângă ușă, doar el: 

Ivan Horowitz. 

Munch fusese neclar, Goli mai degrabă evazivă. Ședinţa de 
dimineaţă fusese o experienţă ciudată, dar își petrecuse ziua 
făcând ce i se spusese să facă. Noul suspect. Ivan Horowitz. 
Dispărut fără urmă în 2012, dar ar fi putut lăsa o urmă pe 
internet? 

Nu găsise mult. Chiar nimic, nimic recent. Doar o pagină 
veche de Facebook. Câteva fotografii cu Horowitz în uniformă, 
mijindu-și ochii la lumina soarelui și ținând o armă automată. 
Ultima postare în primăvara lui 2011. „În curând, acasă, în 
permisie, faţă zâmbitoare. We vedem, Ivan!” Doar un 
comentariu, cineva pe nume Caroline, pe care o suna din când 


VP - 252 


în când, dar părea să fie la fel de neștiutoare ca restul lumii. Nu 
îl văzuse. Scuze. Nicio idee. Nu părea să-i pese prea mult, decât 
că avea dreptul să se laude, entuziasmul, ceva să povestească 
prietenelor ei. „ÎI știu pe Ivan, am fost prieteni. Ştiţi criminalul în 
serie pe care-l caută? M-a sunat poliția. Sunt importantă." 

Gabriel simţi un gust neplăcut în mijlocul conversaţiei și 
închise, pur și simplu... 

Ivan Horowitz. 

Născut în Gjavik, pe 21 noiembrie 1988. 

Un bărbat cam de vârsta lui. Gabriel dădu din cap și continuă 
să citească notițele. 

Mama: Eva Horowitz, decedată în 2007 (accident de mașină) 

Tatăl: Anatol Horowitz, decedat în 2007 (la fel) 

Fraţi: niciunul 

Educaţie: Colegiul Gjavik, 2006-2008 

Armata, Batalionul Telemark, 2008-2010 

Eliberat din armată pe motive medicale în 2010. 

Internat în Spitalul psihiatric Blakstad, 2011-? 

Asta îi atrase atenţia. Spitalul psihiatric Blakstad. Horowitz 
fusese pacient acolo? Gabriel încă își amintea cât de nervos și 
speriat fusese când vizitase clădirea de birouri de lângă 
Stadionul Ullevaal, doar ca să i se spună acum să ignore 
informaţiile pe care le adunase. 

Fusese puţin dezamăgit, trebuia să recunoască asta. Toată 
munca aceea pentru nimic. Intr-adevăr, nu putuse găsi un mod 
de a căuta prin fișiere, dar, chiar și-așa, să i se spună să 
renunţe, pur și simplu? Fusese tentat să o întrebe pe Mia dacă 
nu ar fi trebuit să facă puţine săpături oricum. Poate să stea 
împreună, să vadă dacă era ceva acolo până la urmă, dar nu se 
întâmplase asta. Nu o mai văzuse de o vreme. Nu apăruse la 
ședințe. Nu era de găsit. Mia dispăruse brusc și nici lui Munch, 
nici celorlalţi nu părea să le pese. Era ciudat, dar totul era ciudat 
la birou de când apăruse noul suspect principal, din senin, de 
nicăieri. Nici Munch și nici Anette nu le oferiseră vreo explicație; 
tot ce știau era că acesta era bărbatul pe care îl căutau. 
Trebuiau să se concentreze sută la sută pe el. Surse din 
Serviciul Secret al Armatei, li se spusese. Să nu pună întrebări. 

Mass-media vorbea doar despre căutarea lui Horowitz. 

Soldatul. 

Criminalul în serie. 


VP - 253 


Care încă era liber pe străzile din Oslo. 

Gabriel fusese acasă pentru o scurtă vizită mai devreme în 
acea zi și aproape putea vedea asta pe chipurile oamenilor. Se 
grăbeau, strângându-și protector copiii în braţe. Vecinii pentru 
care s-ar fi oprit în mod normal, ca să aibă o discuţie cu ei, îl 
evitaseră, practic fugiseră la locurile sigure din spatele ușilor lor 
de la intrare. 

Nu-i putea învinui. 

O trimisese pe Tove să stea cu Emilie la mama ei, în 
Hadeland. 

— Gabriel, vorbești serios? 

— Sunt sigur că veţi fi bine, dar te rog, de dragul meu? 

— Da, bineînţeles, și știu că se va bucura să ne vadă. 

Le sărutase repede la plecare și avu un sentiment de ușurare 
în timp ce văzu farurile roșii din spate ale Volvoului dispărând. 

— Ei bine, asta e captivant. 

lronică, Ylva intră în cameră cu laptopul ei și se trânti pe un 
scaun de lângă el. 

— Ai auzit vreo noutate? 

— Nu de data trecută. 

— Trebuie să putem face ceva în loc să stăm aici, pur și 
simplu. 

Tânăra islandeză oftă și se frecă la ochi. Gabriel știa la ce se 
referea ea. Biroul care, în mod normal, era plin de viață, cu 
telefoanele care sunau întruna și oamenii care alergau încolo și- 
ncoace pe coridoare, fusese transformat într-un peisaj selenar, 
doar cu ei doi rămași acolo. Ludvig era la sediul poliţiei din 
Gronland. Munch și Anette erau la catedrală - altă victimă, un 
preot de data asta. Gabriel sperase că aveau să treacă pe la ei, 
să ţină altă ședință, o nouă actualizare, dar nu, părea că aveau 
lucruri mai bune de făcut. Și, bineînţeles, nu văzuse nici urmă 
de Mia de multă vreme. 

— Când aveai de gând să-mi spui? zise Ylva, dându-i un 
ghiont în umăr. 

— La ce te referi? 

— O, nu mă poţi prosti. Ea zâmbi. 

— Ce? 

— Mica ta misiune, îl tachină Ylva. Haide! Văd prin tine. Ce 
făceai pentru Mia? 


VP - 254 


— Despre ce vorbești? spuse Gabriel din nou, conștient că îi 
ardeau obrajii. 

— Bine, atunci așa ne jucăm, spuse ea, ofensată. O misiune 
secretă? Și nu o să-mi spui nimic? O, haide! Ce-ai făcut? 

Gabriel Mark oftă. Își dădu seama că nu mai conta. Lui Munch 
părea să nu-i mai pese. Și, oricum, nu aveau să folosească 
informaţia. 

— Am intrat în baza de date a lui Wolfgang Ritter. 

— Glumești? Fără un mandat. 

— Depinde cum privești situaţia, murmură Gabriel. Am făcut-o 
la cererea Miei. 

— La naiba. Ylva chicoti. Și cum ai făcut-o? Ai mers la biroul 
lui? l-ai accesat computerul? 

— Am stat în salonul de așteptare, spuse Gabriel, ghemuindu- 
se oarecum pe scaun. Crezi că nu ar fi trebuit să o fac? 

— ldiotule, bineînţeles că ar fi trebuit să o faci. Ce-ai găsit? E 
acolo? 

Își mută scaunul un pic mai aproape și dădu din cap dornică 
spre laptopul lui. 

— E inutil pentru noi, dar, ciudat, tocmai mă gândeam la asta. 
ÎI știi pe Horowitz? 

El dădu din cap spre notițele lui Ludvig. 

— A fost internat în Blakstad, ca pacient la psihiatrie. 

— Atunci de ce nu poţi să le folosești? voi Ylva să știe. Dacă 
Ivan Horowitz a fost unul dintre pacienţii lui Ritter? Poate găsim 
o legătură acolo? 

— Deja am verificat, spuse Gabriel și dădu din cap. Nu e 
acolo. 

— De unde știi asta? 

— Deja am verificat, spuse Gabriel din nou. 

— N-ai spus că era inutil? 

— Avem notițele lui Ritter scanate ca fișiere PDF, vezi? Așa că 
nu poți face o căutare. Nu a documentelor. 

— Ce vrei să spui? 

— Au fost scrise de mână, apoi scanate. Vezi problema? 

Dar Ylva arăta ca și cum încă nu-l putea înţelege. 

— Să zicem că vreau să caut cuvântul „incendiu”, bine? Sau 
Frații Inimă-de-Leu? Nu există niciun mod prin care computerul 
să le poată căuta; ai nevoie de o metodă pentru a recunoaște 
simbolurile. Dacă vreau să caut prin notițele lui, trebuie să învăţ 


VP - 255 


computerul să recunoască scrisul lui de mână - A arată așa, B 
arată așa și așa mai departe, dar tot ar fi complicat. Cum e 
scrisă o literă când scrisul de mână e legat, L de K, M lângă N. 
Înţelegi? 

— O, spuse Ylva când, în sfârșit, îi pică fisa. 

— Vreau să spun, sunt sigur că există un mod de a o face, 
continuă Gabriel. Dar ar putea dura săptămâni... 

— Dar cum? începu Ylva și își împinse ochelarii mai sus pe 
nas. 

— Cum ce? 

— Cum poţi fi sigur că Horowitz nu e acolo? 

— Titlurile, numele fişierelor. Uită-te la acesta, continuă 
Gabriel și deschise unul dintre documente. Ritter a folosit 
numele pacienților și datele lor de naștere pentru a-i identifica. 
Și asta pot căuta, bineînţeles, nu asta e problema. Cum pot 
căuta și toate celelalte fișiere pe care le am aici. 

— Dar dacă...? spuse Ylva în timp ce i se formă o idee în 
minte. 

— Dacă ce? 

— Ei bine, îi știm vârsta, nu-i așa? 

— Ce vrei să spui? 

— Putem să căutăm data lui de naștere? Nu putem? Adică, e 
aici? 

— Da, dar tocmai ţi-am zis, el nu e unul dintre pacienți. 
Numele lui nu e pe listă. 

— Dar Karl Overlind? 

— Nici el nu e aici. Am verificat. 

— Bine, dar uită-te acolo. 

— Ylva arătă spre peretele din faţa lor. 

— Portretele robot? Vezi că sunt diferite, nu-i așa? 

— Unde vrei să ajungi cu...? 

— Criminalul e clar - ei bine, nu știu ce, dar pare foarte 
calculat, nu-i așa? Nimic din toate astea nu e întâmplător. 
Poartă ochelari acolo, o freză diferită în fotografia aceea. Dacă 
Horowitz e, până la urmă, în fișiere, dar sub alt nume? 

— Dar asta nu are niciun sens, obiectă Gabriel. De ce ar 
merge la un psihiatru cu un nume fals? Și e posibil așa ceva? Nu 
verifică nimeni? Nu, mă tem că așa ceva e imposibil. 

— Nu, ai dreptate, spuse Ylva, dându-și jos ochelarii. De ce-ar 
face așa ceva? 


VP - 256 


— Exact ce-am zis eu mai înainte. 

— Nu, de ce naiba ar vrea să facă asta? 

Își frecă ochii din nou și iar își puse ochelarii. 

— A, păi. 

Stătură în liniște, holbându-se la peretele colorat. 

— Dacă nu cumva... spuse Ylva. 

— Ce? 

— Nu, tot nu are niciun sens, spuse ea, luându-se cu mâinile 
de cap. La naiba. Ar fi fost așa de fain să le arătăm bătrânilor 
ceva. Adică, ne-au aruncat aici ca pe niște piese de rezervă. 
Urăsc faptul că nu pot să contribui. 

— Știu exact la ce te referi. Gabriel dădu din cap. 

— Dar Blakstad? Un spital psihiatric? Te-ai gândit la același 
lucru, nu-i așa? Trebuie să-și fi găsit victimele undeva. Adică, să 
fim serioși, complet la-ntâmplare? Ceva trebuie să-l fi provocat. 
Și Vivian Berg? Ea a fost prima, nu-i așa? 

— Da...? 

— Vivian Berg a fost pacienta lui Ritter, nu-i așa? Și știi cum e 
Mia, îi spuse Ylva, ridicându-se entuziasmată. De ce ţi-ar cere să 
intri în fișierele lui Ritter dacă nu ar avea o bănuială? Ţi-a spus 
despre ce-au vorbit acolo? 

— Când? 

— Când l-au interogat? La Ritter mă refer. 

— Nu. 

— Haide, Gabriel. Sigur trebuie să fi fost ceva. 

— Bineînţeles, dar ce? 

— Să fiu a naibii dacă știu. Ce zici de asta, știm vârsta lui 
Horowitz, nu-i așa? 

— Douăzeci și cinci de ani. 

— Exact, hai să adăugăm câţiva ani de fiecare parte. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, uită-te la aparatele de fotografiat. La schițe. La 
descrierile oamenilor care l-au văzut. Să-l facem de... douăzeci 
și trei până la... să zicem, douăzeci și șapte? 

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi cu asta. 

— Ai spus data nașterii, nu-i așa? 

Ylva se aplecă și își puse degetul pe ecranul lui. 

— Care ar fi? 19... 86 până în 1990? incearcă asta. 

Gabriel introduse numerele. 

— Câte rezultate? 


VP - 257 


— Două sute șaptezeci și cinci. 

— Poftim. Ylva zâmbi și dădu bucuroasă cu pumnul în umărul 
lui. 

— Vrei să citim două sute șaptezeci și cinci de fișiere? Ai vreo 
idee despre cât de mult va dura asta? 

— Și ce? Ai altceva mai bun de făcut? 

O liniște bruscă umplu camera. Gabriel auzi mașinile de pe 
stradă, de departe, și bâzâitul aparatului de aer condiţionat pe 
care, până atunci, nu îl observase niciodată. 

— Sigur că da. De ce nu? 

— Bine. Ylva zâmbi și îl lovi din nou cu pumnul în umăr. Eu o 
voi lua de la A la... care e la mijlocul alfabetului? 

—N. 

— Grozav. Și tu iei restul. Îmi trimiti fișierele pe e-mail, te rog? 

Ylva părea o școlăriță în timp ce bătea nerăbdătoare din 
palme și zâmbea cu gura până la urechi. 

— Hai să ne-ntâlnim aici după ce le cercetăm, bine? Sau dacă 
găsim ceva? 

— Ar putea dura zile întregi. Gabriel oftă. 

— Păi, asta e. Atunci îmi trimiţi fișierele alea? 

— Sunt pe drum, spuse Gabriel și adaugă fișierele într-un e- 
mail adresat ei. 


Capitolul 64 


Mia era într-un spațiu gol, undeva între vis și realitate. Nu se 
putea opri. Corpul ei era spulberat, dar creierul continua să-i 
lucreze suplimentar. Deocamdată, refuzase poţiunea magică de 
dormit a lui Charlie; nu îndrăznea să riște să se prăbușească 
total. Curry putea suna oricând; trebuia să fie trează, prezentă, 
ca să poată rezolva asta. Munch o sunase de câteva ori în timp 
ce se îndrepta spre apartamentul lui Charlie, dar îi ignorase 
apelurile. Nu puteau să o trateze așa. La naiba cu ei, cu toţii. Se 
uită repede la mesajele pe care el i le trimisese. „O novă 
victimă, Paul Malley, preot. Alt aparat de fotografiat, numărul 
29” Cuvintele o urmăriseră până pe perna moale, amestecându- 
se în liniște cu nevoia corpului ei de odihnă. 


VP - 258 


Numerele. Patru, șapte, treisprezece, douăzeci și nouă. O listă 
a morţii? Era un pic cam prea simplu, nu-i așa? Atunci care era 
rostul aparatului de fotografiat? Zgăriatul numărului pe lentilă? 
Unul nou la fiecare loc al crimei? Cu siguranță, erau sute de alte 
moduri de a o face, nu-i așa? Indicarea unui număr. Putea fi 
scris pe perete. Pe cadavru. Asta nu ar fi fost, cumva, mai 
convenabil? De ce un aparat de fotografiat? Nu observa ceva 
important aici, nu-i așa? Numerele sunt... pe aparatul de 
fotografiat. Bine. Nu, nu, nu; concentrează-te acum. Numerele 
sunt în aparatul de fotografiat. E o mare diferență. Pe lentilă. Nu 
afară. Uită aparatul de fotografiat. Fotografia. Nu uita acest 
gând, Mia; să nu dispari acum. Asta e ceva important. Dacă 
apeși pe declanșator, numărul va deveni... o parte din 
fotografie? 

Trebuie să fi aţipit oricum pentru că, brusc, Sigrid era acolo, 
pe străzile din Oslo, în faţa ei. O umbră fără chip, asta era tot, 
dar era ea, brăţara ei zornăind tare pe încheietura mâinii ei 
slabe în timp ce îi făcea semn Miei de pe asfaltul întunecat și ud. 
„Haide, Mia, haide.” Apoi apăru un băiat cu o căciulă galbenă, 
aplecat deasupra unei femei cu o geacă roșie, groasă, dar 
dispărură din nou, înghiţiţi de ceaţă. O pierdu pe Sigrid pentru 
un moment. Mia își simţi inima în gât și nu putu scoate niciun 
sunet pe gură. O zări brusc pe mama ei, apoi pe tatăl ei stând în 
fața mormintelor lor din cimitir. Umbre plângătoare și îndoliate, 
nimic mai mult, în timp ce Sigrid apăru din nou în faţa ei și își 
dădu seama unde era. La subsol. Salteaua de pe podea. 
Depozitul în care o găsiseră. Sora ei zăcea atentă și strângea 
banda de cauciuc în jurul braţului ei sfrijit. Mia voia să fugă la ea 
cu disperare, să o strângă în brațe ca să o protejeze, dar corpul 
nu îi funcționa. Picioarele îi erau blocate. Nu se mișca. Sora ei 
luă seringa de pe podea și se uită la ea. Mia voi să strige, să 
urle, să ţipe, dar nu avea voce. Era o siluetă în spatele ei; erau 
mai mulţi oameni la subsol. Braţe care o apucau, o ţineau pe 
loc, mâna unui străin îi acoperea ochii. Intră în panică în timp ce 
sora ei apăsă acul pe piele și zâmbi cu părere de rău prin ceaţă. 

„— Moartea nu e periculoasă, Mia. 

Vii?” 

Mia se ridică brusc și respiră gâfâind. Sudoarea îi curgea pe 
fată. Cobori din pat și merse desculță pe podea. Intră 
poticnindu-se în bucătărie, cu visul încă îngreunându-i corpul. La 


VP - 259 


naiba. Deschise ameţită ușa dulapului, apoi își turnă un pahar 
de apă și îl goli. II umplu din nou și stătu tremurând lângă 
chiuvetă în timp ce se întoarse încet la realitate. Se lăsă încet pe 
un scaun și, în cele din urmă, deschise bine ochii. 

Era în bucătăria lui Charlie Brun. OK. Bine. Un loc sigur. 
Fusese foarte obosită. Nu ar fi trebuit să-i permită corpului ei să 
adoarmă. Numerele. Aparatul de fotografiat. îndreptat spre 
victimă. Zgăriat pe lentilă. Uită-te, Mia, la naiba, uită-te bine! 
Uită-te prin aparatul de fotografiat. Ce vezi, Mia? 

Înțelegi acum? 

Se uită la pozele de familie de pe peretele de deasupra mesei 
din bucătărie. Bietul Charlie. Amintirile unei vieţi care nu fusese 
chiar așa de simplă. 

Nu, nu se poate...? 

Era să scape paharul pe podea. 

Cu siguranţă, nu era nicio posibilitate ca...? 

Da, fir-ar al naibii... 

Patru. 

O balerină. 

Șapte. 

Un cântăreț de jazz. 

Treisprezece. 

Un băiat în slip de baie. 

Treizeci și nouă. 

Nu, te rog, nu, e... 

Mia se ridică atât de repede, că se lovi cu genunchiul de 
masă, dar nici măcar nu simţi durerea în timp ce fugi înapoi în 
dormitor și se îmbrăcă frenetic. Păcat că nu își aminti unde 
lăsase cheile lui Charlie. Işi puse geaca în timp ce cobori scările 
în fugă și lăsă ușa de la intrare descuiată în urma ei. 

Afară. 

Oameni. 

Un taxi...? 

Acolo. 

Se aruncă pe bancheta din spate în timp ce se încălța cu 
cealaltă cizmă înaltă până la gleznă. 

— Duceţi-mă la Sofies Plass numărul 3. 

— E în Bislett, nu-i așa? 

— Doar conduceţi. E... important. 

— Vă grăbiţi? 


VP - 260 


— Doar conduceţi. Conduceți... repede. 
— Bine, spuse vocea din spatele volanului. 
Și, în sfârșit, taxiul porni de lângă bordură. 


Capitolul 65 


Curry se uită în sus, la apartament, în timp ce ploaia începu 
să bată în parbriz. Vreme nenorocită. Fusese o iarnă întunecată, 
iar acum primăvara refuza să vină. Găsi o punguţă de tutun de 
mestecat în buzunar, își băgă puţin sub buza de sus și se uită 
din nou prin parbriz. Kyrre Greppsgate. Mai fusese acolo? Nu își 
dăduse seama de asta la început. Mesajul lui Jimbo. „Kevin se va 
întâlni cu tine pe Kyrre Greppsgate nr. 15. Etajul doi, 
apartamentul C, la ora 6.00. Adu bani gheață.” 

Aproape că fugise din biroul din Mariboesgate, așteptându-se 
la tot felul de întrebări de la Munch despre motivele pentru care 
avea nevoie de o mașină, dar, din fericire, locul fusese aproape 
părăsit. Doar Ylva și Gabriel fuseseră acolo, ambii cocoșați 
deasupra unui computer în sala operativă. Inșfăcase un set de 
chei de pe perete fără ca ei să-și dea seama că el fusese acolo. 
Foarte bine. Nu avea energie să dea explicaţii. Își ridică din nou 
privirea spre apartamentul de la etajul doi. El și Allan Dahl 
stătuseră într-o mașină la o misiune de supraveghere la adresa 
asta nu cu mult timp în urmă când primise vestea că unitatea 
specială se refăcuse. Lotte. Acesta era numele ei, nu-i așa? 
Drogata care locuia în apartament; nu reușise să înțeleagă de ce 
își pierdeau vremea urmărind-o. Își scoase telefonul mobil și 
încercă să o sune pe Mia din nou, dar ea tot nu-i răspunse. Ora 
de pe bord se apropia periculos de șase. Ar fi trebuit să urce 
singur până la apartament? 

Nu, trebuia să o aștepte. Nu trebuia? Până la urmă, habar n- 
avea ce întrebări trebuia să-i pună lui Kevin. Ei bine, era brăţara; 
putea începe cu asta. Apăsă din nou pe numărul Miei, dar nu 
primi niciun răspuns. Rahat. Hmm. Ce să facă? Ce să facă? 

Ploaia bătea mai tare în parbriz; ștergătoarele de-abia ţineau 
pasul în timp ce ceasul din fața lui ajunse la șase. O scurtă 
fereastră de oportunitate. Oare Kevin ar veni la timp? Sau nu s- 


VP - 261 


ar deranja, ar pluti pe alt nor? Curry încercă să o sune pe Mia 
din nou, dar tot nu îi răspunse, doar același mesaj vocal generic. 

„Ați apelat mesageria vocală a...” 

Işi băgă telefonul mobil înapoi în buzunar și luă o hotărâre. 
Deschise repede portiera mașinii, își trase geaca peste cap și 
traversă strada în fugă în timp ce apa stropea asfaltul în jurul 
lui. 

Apă blestemată. 

Se scutură de picăturile de ploaie și se uită la rândul de 
sonerii. 

Apartamentul de la etajul doi. 

Să o sune pe Mia din nou? 

Nu, putea să-i mulţumească mai târziu. 

Zâmbi discret, pentru sine, și apăsă pe soneria etichetată cu 
2C. 


Capitolul 66 


Mia îi dădu taximetristului toți banii gheață pe care îi avea și 
ignoră expresia uimită a feţei lui când ea descuie ușa blocului ei 
cu degete tremurânde și urcă scările în fugă. Nu era nimeni pe 
casa scării, slavă Domnului - nu că ar fi contat. Altă cheie se 
mișcă prin aer. Descuie ușa ei de la intrare, fugi în dormitor și 
încercă să își recapete răsuflarea în timp ce stătu în fața unei 
cutii de carton. 

Tăie banda adezivă cu cheia, scoase albumul cu fotografii din 
cutie și căzu pe podea. 

Albumul Miei. 

Incă-i tremurau mâinile, la fel și corpul, când îl deschise cu 
grijă și începu să numere. 

Pagina unu. 

Pagina doi. 

Pagina trei. 

De-abia își stăpâni emoţiile când văzu fotografia. 

Acolo. 

Pe pagina patru. 


VP - 262 


Sigrid în costum de balerină. Tânără, de-abia împlinise cinci 
ani. Lângă ea, micuța și nesigura Mia, mijindu-și ochii la aparatul 
de fotografiat. 

În mijloc. 

Profesoara lor de balet. 

O tânără de douăzeci și ceva de ani. Costumată complet, cu 
poante, cercei cu perle în urechi, strângându-le în brațe pe 
amândouă, cu un zâmbet larg pentru fotografie. 

Nu... 

Mâinile ei tremurau tare, dar reuși să întoarcă paginile. 

Pagina șapte. 

Tatăl lor. Cu ea în poală. Un concert în aer liber. Zâmbeau 
către aparatul de fotografiat, cu degetele mari ridicate. In fundal 
era cineva pe o scenă, un saxofonist de jazz. Dedesubt era 
scrisul de mână cursiv al mamei ei. 

„Cântecul preferat al lui tati. My Favorite Things.” 

Nu, nu putea i... 

Se forţă să continue. 

Pagina treisprezece. 

Nişte stânci în Åsgårdstrand. Vara. Mia într-un costum de 
baie, mijindu-și ochii la soare, de-abia împlinise paisprezece ani. 
Un băiat din cartier era cu ele. În slip de baie. Pe corpul lui slab 
erau picături de apă. Sigrid făcea cu mâna în fundal, învelită 
într-un prosop. 

„În sfârșit, a ieșit soarele. Copiii se distrează. ” 

Mia continuă să răsfoiască albumul, pe pilot automat. 

Pagina douăzeci și nouă. 

Într-o biserică. Gemenele purtau rochii albe identice, Sigrid cu 
un zâmbet larg, Mia cu buzele strânse, rușinată de aparatul 
dentar, refuzând să zâmbească fotografului. În mijloc, preotul. 

Confirmate și mândre! 

Patru. 

Șapte. 

Treisprezece. 

Douăzeci și nouă. 

Un aparat de fotografiat pe un trepied. Numărul zgâriat pe 
lentile. „Vită-te, Mia. Uită-te prin aparat.” 

Dar de ce naiba...? 

Începu să se ridice greaţa întunecată care se adunase 
înăuntrul ei. 


VP - 263 


Merse clătinându-se până la baie și îngenunche în faţa vasului 
de toaletă, dar stomacul îi era gol. Se ridică, merse la chiuvetă 
și se stropi cu apă rece pe faţă. 

Ea. 

Nu exista nicio listă a morții. 

Albumul foto al Miei. 

Totul era despre ea. 

Își șterse fața, se întoarse grăbită în camera cu cutiile și se 
ghemui pe podea în timp ce încercă să își pună mintea la 
contribuție. 

La naiba. 

OK. 

„Fotografiile. 

Din propriul meu album de familie.” 

Întoarse atentă paginile înapoi la prima fotografie. 

Și atunci observă. Cineva o mișcase. O scosese. Apoi o lipise 
la loc. Marginile erau altfel. Degetele încă nu o ascultau cum 
trebuia, dar, în cele din urmă, reuși să o scoată. O întoarse cu 
grijă. 

Cineva scrisese pe spatele ei. 

Litere rotunjite scrise cu un pix albastru. 

Felicitări. 

Își făcu curaj și răsfoi câteva pagini înainte. 

Următoarea fotografie. Pagina șapte. 

Ce deșteaptă ești. 

Înainte, din nou pe pilot automat, adolescenţii de pe stânci; 
întoarse fotografia repede de data asta. 

Ti-ar plăcea o ultimă idee? 

Mâinile îi tremurau rău de tot. De-abia putea întoarce 
paginile. Preotul zâmbea la aparatul de fotografiat, Sigrid și Mia 
erau în rochiile albe de confirmare. 

Același scris de mână. 

Pixul albastru pe versoul cu umflături. 

Salem. 

Bineînţeles. 

O, la naiba. 

Mia lăsă albumul deschis pe podea, se ridică ameţită și începu 
să alerge prin apartament, căutându-și geaca de piele, înainte 
să-și dea seama că deja o purta. 

Salem. 


VP - 264 


Jon Ivar Salem. 

Frații Inimă-de-Leu. 

Casa care ardea. 

Se chinui să-și scoată telefonul mobil din buzunarul gecii și 
găsi numărul lui Ludvig Grønlie. 

— Mia? Unde ești? Munch a... 

— Piromanul, îl întrerupse Mia, simțind cum camera din jurul 
ei se legăna dintr-o parte într-alta. 

— Cine? 

— Jon Ivar Salem? Îţi mai amintești de el? 

— Da, bineînţeles că-mi amintesc, spuse Grønlie de undeva 
de departe. 

— ÎI cauţi pentru mine, Ludvig? Te rog. Acum. Unde e? La ce 
închisoare? 

— Mia, ești OK? 

— Mă simt grozav, Ludvig. Îl cauţi? Te rog. 

— Bineînţeles, așteaptă... 

Auzea degetele lui pe tastatură, departe. 

— Închisoarea Ullersmo, spuse Grønlie, întorcându-se la ea. 

— Ești sigur? 

— Da, sunt sigur. Mia, ce se-ntâmplă? 

Nu-și făcu timp să răspundă; doar încheie apelul și fugi pe hol. 

Cheile vechiului Jaguar al tatălui ei. 

Unde le pusese? 

O, erau acolo. 

Le înșfacă de pe cuierul din hol, apoi uită să încuie ușa 
apartamentului în urma ei în timp ce cobori în fugă scările cât 
de repede putu. 


Capitolul 67 


Curry tocmai apăsase soneria din fața apartamentului de la 
etajul doi când îi trecu prin minte că ceva nu era în ordine. 
Informaţia i se ridică încet prin creier, dar, în cele din urmă, ieși 
la suprafaţă de departe. Fusese o mașină parcată pe cealaltă 
parte a străzii. O recunoscuse de undeva, nu-i așa? Și era 
același apartament. Era o coincidență prea mare, nu-i așa? El și 


VP - 265 


Allan Dahl? În misiunea lor de supraveghere complet inutilă? Și 
unde mai văzuse acea mașina? 

Ușa se deschise și apăru o faţă șovăitoare în deschizătură. 

— Da? 

— Kevin? 

— Da? 

— Jon Larsen. Ar trebui să ne-ntâlnim? Jimbo a aranjat totul? 

— Mmm, da, bine, spuse tânărul. De-abia avea douăzeci și 
ceva de ani. 

Dădu jos lanţul de siguranţă și îl lăsă pe Curry în apartament. 

Ce sprâncene ciudate. Erau aproape ca și cum nu ar fi fost 
acolo. 

Era tipul pe care îl căuta. 

Tot ce-i lipsea lui Kevin era căciula galbenă; în rest, se 
potrivea perfect descrierii Miei. 

— Ai banii gheață? murmură drogatul, strângându-și în braţe 
corpul slab. 

— Îi am. 

Curry se uită prin apartament și așteptările îi fură confirmate. 
Nu era un loc pe care vreo persoană normală l-ar fi numit acasă. 
Holul era plin de gunoaie care se întindeau spre salteaua de pe 
podea. Lângă fereastră era o lampă verde din anii '70. Un 
cearșaf murdar era prins cu niște cuie în faţa ei. 

— Două mii - atât ne-am înţeles, nu-i așa? spuse Curry, 
băgându-și o mână în buzunar. 

— Hm, da, sigur. Kevin se uită pe furiș peste umăr. 

Mașina din stradă. 

Aoleu, de ce dura atât de mult? 

Văzuse aceeași mașină în fața ferestrei pubului unde lucra 
Luna, când se ghemuise, speriat că cineva putea să-l vadă. 

Banii trecură prin aer spre niște mâini întinse, slabe și vinete. 
Corpul lui acționă înainte ca creierul să aibă timp să îi spună să 
se oprească. 

Allan Dahl. 

Era ca și cum ar fi mers cu greu prin melasă când gândul se 
formă încet. 

Un polițist? 

Corupt? 

Omul din spatele volanului. Ştia că mai văzuse faţa aceea. Era 
avocatul, Lorentzen. 


VP - 266 


La naiba. 

Bineînţeles. 

Putu să o vadă în ochii drogatului în timp ce luă încet banii și 
își îndreptă privirea speriată spre cineva care apăru brusc din 
spatele lui Curry. 

O, nu... 

Curry își ridică mâinile deasupra capului, încercând instinctiv 
să se apere împotriva loviturii despre care știa că avea să vină, 
dar fu prea târziu. 

Un bărbat ieși din întuneric. 

Metalul îi lovi tâmpla. 

Curry își pierdu cunoștința cu mult timp înainte ca trupul lui 
să cadă pe podea. 


Capitolul 68 


O ploaie îngheţată curăță parcarea, dar Mia nici nu observă că 
nu mai ploua când ieși poticnindu-se pe marea poartă a 
închisorii Ullersmo. Jon Ivar Salem. Păruse la fel de surprins ca 
ea. Îl aduseseră de la izolare - ceva despre un atac împotriva 
unor colegi deţinuţi; nu reţinuse toate detaliile. La naiba. La ce 
se gândise? Fusese așa tot timpul? Numai piste false. Raymond 
Greger. Klaus Heming. Țipase la Salem în camera mică; fusese 
emotivă, neprofesionistă, adrenalina circula prin ea. „A; plătit pe 
cineva? Să ucidă? Pentru că te-am prins? De-asta? Pozele mele? 
Albumul meu? Cine-a intrat în apartamentul meu?” El se holbase 
la ea foarte încordat. De parcă ea era pacienta și el era doctorul. 

La naiba. 

Cel mai cunoscut piroman al Norvegiei. Jon Ivar Salem. Acest 
om  revoltător  distrusese Østlandet timp de aproape 
cincisprezece ani. Casă după casă, aparent alese la întâmplare. 
Le aprinsese noaptea. Nu cu canistre de petrol și o brichetă - o, 
nu, era cinic și mult mai viclean. Era instalator de meserie, dar 
familiarizat cu instalaţiile electrice. În timpul procesului lui, se 
descoperi că lucrase în fiecare casă la un moment dat. O ţeavă 
cu scurgere. O toaletă înfundată. Un boiler nou. lar el fusese 
răbdarea întruchipată. Aștepta până când nu avea să mai fie pe 
lista suspecţilor. O intrare prin efracţie noaptea. Un circuit 


VP - 267 


electric legat incorect, adesea ajutat de niște haine vechi sau 
zdrenţe pe care le găsea în subsolurile caselor. Apoi stătea în 
mașina lui. Privea flăcările. Douăzeci și patru de case separate. 
Douăzeci și patru de familii. Treisprezece decese. Și nimeni nu 
observase legătura până când cazul nu-i fusese repartizat, într-o 
zi, tinerei și neexperimentatei Mia Kruger. 

O văzuse pe faţa lui în sala de judecată. Mai mult curiozitate, 
decât ură, în timp ce se tot întorcea spre ea. Cine era această 
persoană care, după cincisprezece ani, reușise, în sfârșit, să-l 
prindă? 

Jon Ivar Salem. 

Arde. 

Bineînţeles. 

Dar chiar și-așa... 

Tot nu avea nicio logică... 

Pentru că Jon Ivar Salem habar n-avea ce se-ntâmpla. 

— Cineva tocmai mi-a trimis un inel, bombăni el în cele din 
urmă. Mi s-a promis o răsplată. 

Zâmbi cu viclenie de dincolo de masă în timp ce gardianul 
merse în celula lui ca să-l aducă. 

— Cine ţi l-a trimis? 

— Păi, nu știu. Doar mi s-a promis ceva. O ai? Răsplata mea. 
Un inel de aur. 

ÎI băgase în buzunarul ei. El protestase cu voce tare, dar 
gardianul închisorii se ocupase de el. Il încătușase și îl escortase 
înapoi la izolare. 

Un inel de aur? 

Soarele după-amiezii ieșise de după un nor și își privea 
reflexia într-o băltoacă din parcare. Mia își băgă mâna în 
buzunar, găsi o bomboană pentru tuse și încercă să-și 
limpezească mintea. 

„OK, Mia, acum respiră adânc.” 

Pozele. Din album. Albumul Miei. Toate crimele sunt acolo. 
Toate au fost reconstituiri. 

„Felicitări. 

Ce deșteaptă ești. 

Salem.” 

Mia era atât de absorbită în propriile gânduri că nu își dădu 
seama că cineva venea din spatele ei. În cele din urmă, îl 
observă cu coada ochiului: un gardian al închisorii; nimic 


VP - 268 


neobișnuit la asta. Închisoarea Ullersmo găzduia unii dintre cei 
mai periculoși criminali ai Norvegiei și erau măsuri puternice de 
securitate, atât înăuntru, cât și afară. 

— Pot să v-ajut? spuse vocea în timp ce se apropie. 

O legătură de chei zornăi. O lanternă mare, încă neaprinsă; 
mai erau câteva ore până să se-ntunece. 

— Scuze, sunt polițistă, murmură Mia, scoțându-și legitimaţia 
din buzunarul interior și ridicând-o în aer. 

Salem? 

Jon Ivar Salem. 

Care era rolul lui în toate astea? 

Paznicul îi luă legitimaţia, o studie și i-o returnă. 

— Ce deşteaptă ești. 

— Ce...? 

Se întoarse, încă pierdută în lumea ei. 

— Ce deșteaptă ești, Mia. 

Ce naiba...? 

Se trezi holbându-se la o față tânără și zâmbitoare. O mână 
întinsă, cu mănușă, se mișcă prin aer, spre ea, din nou; nu ţinea 
o lanternă, ci un mic tub cu spray. 

Picioarele încercară să fugă, iar degetele se strânseră în 
palme în timp ce creierul ei își dădu seama ce se-ntâmpla, dar 
atunci fu deja prea târziu. 

— Vom lua mașina ta. E atât de frumoasă. 

O cheie în contact și mâinile ei undeva departe, o ultimă 
încercare de a-și controla mișcările, dar tot ce putu observa era 
că începuse să plouă din nou. 

Picături blânde cădeau ușor pe parbriz în timp ce mașina ieși 
încet din parcare. 


VP - 269 


PARTEA A ȘASEA 


Capitolul 69 


Munch tocmai  parcase în parcarea subterană din 
Mariboesgate când îi sună telefonul mobil. Spera ca pe ecran să 
scrie Mia; încercase să o sune de câteva ori, dar ea tot refuzase 
să răspundă. 

— Bună, sunt Anette, spuse Goli. L-am găsit. 

— Pe cine? 

— Pe Ivan Horowitz. 

— Așa repede? 

— Trei ponturi independente ne-au spus același lucru. Goli 
părea să gâfâie. Le-am transmis lui Edvardsen. Sunt pe drum 
acum. 

— Pe drum? Cine? Unde? 

— Are o căsuţă, continuă Goli. Nu foarte departe de locul în 
care am găsit-o pe Vivian Berg. E la vreo oră, în pădure, în 
direcția opusă. 

— Horowitz? 

— Da, cum ţi-am zis mai înainte, trei apelanţi independenți, 
toţi cu aceeași informaţie. S-a mutat în căsuţă cu mult timp în 
urmă. A spus că s-a săturat de oameni. Voia să trăiască singur 
în natură. Și nimeni nu l-a mai văzut de atunci. 

Munch înjură și începu să fugă înapoi la mașina lui. 

— Și cine e în drum spre acel loc acum? 

— Armata. Au trimis Alfa, forța de elită pe care au menționat- 
o. Edvardsen vrea să mergem acolo. 

— La sala operativă? 

— Da. 

— De ce? 

— Nu mă-ntreba pe mine. Goli oftă. Ca să se laude? Să arate 
că sunt mult mai buni decât noi? Nu știu. Nu contează, îl avem 
acum, în curând, se va termina. Slavă Domnului. 

Munch auzi ușurarea din vocea ei obosită. 

— Vii la noi? 


VP - 270 


— Sunt pe drum, spuse Munch și se întoarse repede în mașina 
lui. 


Capitolul 70 


Mia Kruger se trezi fără să știe unde era. | se păru că încă 
visa. Imagini neclare îi trecură prin minte. Nu-și putu da seama 
care erau reale. Era într-o cabană. Vedea un perete de lemn. O 
ferestruică ce fusese, cumva, acoperită. Bunica ei stătea la 
picioarele patului. Zâmbi și o acoperi pe Mia cu o pătură. Apoi 
bunica dispăru. Mâna ei era legată de un picior de pat. La fel era 
și unul din picioarele ei. Simți mirosul copacilor. Și al păsărilor. 
Işi simţi fruntea fierbinte. Mama ei stătea la capătul patului. 
Avea o tavă cu suc de fructe și o compresă. Apoi mama ei 
dispăru. Tatăl ei era afară. Tocmai se întorsese de la muncă. 
Reparase mașina, vechiul Jaguar de culoarea jadului, care 
fusese al tatălui lui, cel pe care ea avea să-l moștenească într-o 
zi. Sigrid stătea la capătul patului ei, ţinând strâns un album de 
fotografii. Mia voia să-și întindă mâinile spre ea. Să o strângă în 
braţe. Atât de tare, încât să nu mai dispară. 

Moartea nu e periculoasă. 

Bunica ei se întorsese. 

Sigrid îi zâmbi. 

— Vii, Mia? 

Mia își deschise ochii și gâfâi. 

„Ce naiba?" 

Incercă să se ridice, dar nu putu. Simţi că începea să intre în 
panică, dar se forță să nu o facă. 

„Calmează-te acum, Mia. Ai grijă." 

Se concentră. Mâna ei era legată de un picior de pat. La fel ca 
un picior de-al ei. Nimic nu-i acoperea gura. Scrută 
împrejurimile, încă dezorientată, dar acum putu să distingă ce 
era real. Pereții de lemn. O ușă care ducea la cealaltă cameră. 
Un dulap lângă perete. Model vechi. O cabană. O fereastră 
acoperită. Un bec pe tavan. Inspiră adânc și încercă să-și 
elibereze mâna. Nu avu noroc. Nici cu piciorul. OK. 

„Nu te panica, Mia. 

Te-a prins, dar nu te-a omorât. 


VP - 271 


Asta trebuie să însemne ceva.” 

Simţi fierea ridicându-i-se din stomac când își aminti încet 
evenimentele. Aparatul de fotografiat. Fotografiile. Mai degrabă 
imaginile contau, decât aparatul. Fotografiile de pe pereţii din 
casa lui Charlie Brun. Numerele paginilor din albumul Miei. 
Crimele erau despre ea. Salem. În închisoarea Ullersmo. Inelul 
de aur. 

Nu ajunse mai departe. 

Ușa se deschise și apăru o față zâmbitoare; posesorul ei ținea 
ceva. 

Ceva care ardea. 

Lumânări? 

Un tort? 

— La mulţi ani, draga mea. Știu că nu e ziua ta, bineînțeles că 
știu, dar m-am gândit că ar trebui să sărbătorim. Ai vrea să suflu 
eu în lumânări? Sau ai prefera s-o faci tu? 


Capitolul 71 


Curry nu se gândise niciodată la cum avea să moară. Nu-i 
trecuse așa ceva prin minte vreodată. Probabil de bătrâneţe. 
Undeva, în viitorul îndepărtat, pe un pridvor cu vedere la mare. 
Sigur nu într-un loc ca acesta, într-un apartament murdar, prins 
într-o ambuscadă și legat de un scaun, cu o glugă pe cap. 

Incercă să se miște din nou, dar era ca și cum ar fi fost lipit de 
scaunul tare cu spătar de șipci. Funia îi tăia încheieturile 
mâinilor, îi venea să urle de durere, dar își strânse buzele. li 
zvâcnea capul. Simţea că avea sânge uscat pe gât. Il bătuseră 
măr. Creierul nu-i mai funcţiona. 

Jimbo? 

Nu, nu Jimbo. 

Jimbo aranjase o întâlnire. Cu Kevin, drogatul. Care era iubitul 
unei fete pe nume Lotte. lar ea era cărăuşul lui Allan Dahl. Asta 
trebuia să fie legătura. Asta explica de ce îi urmăriseră 
apartamentul în dimineața aceea. Dahl fusese acolo ca s-o 
urmărească pe fată. Să își urmărească heroina. Banii lui. 

lar acum Curry era legat de un scaun. 

Cu o glugă pe cap. 


VP - 272 


Trădat de ticălosul acela de Dahl, care ar fi trebuit să fie de 
partea lui. 

La naiba. 

Nu, nu așa își imaginase sfârșitul. 

Nu mai auzea niciun zgomot venind din camera alăturată. 
Fusese o activitate frenetică pentru o vreme. Voci ridicate într-o 
engleză stricată. Câte un cuvânt în norvegiană. Il auzise. 

Ticălosul de Dahl. 

— Ce facem cu el? 

Și Dahl răspunsese. 

— Îl omorâm? 

Sau spusese: 

— Plecăm? 

Curry nu putu să-și dea seama. 

Încercă să dezlege funia din nou, dar reuși doar să o bage mai 
adânc în încheieturile mâinilor lui. Se îndreptă pe scaun și își 
simţi inima bătându-i tare pe sub cămașa udă de transpiraţie și 
pătată de sânge. 

Of, la naiba. 

Pași. 

Cineva era acolo. 

Auzi clanța mișcându-se. 

La naiba. 

O licărire puternică de lumină îl acoperi; era atât de 
strălucitoare că o simţi prin glugă. O siluetă în cadrul ușii. O 
umbră mare și neagră. Auzi sunetul făcut de o armă, cu 
siguranţa trasă. 

La naiba. 

Își aplecă instinctiv capul. 

OK. 

Așadar, așa avea să fie. 

Își închise ochii. Simti că tremura și murmură ultimele cuvinte 
între buzele uscate. 

— Îmi cer iertare, tuturor. 


VP - 273 


Capitolul 72 


Munch stătea la capătul mesei ovale. Simţea atmosfera 
încărcată din cameră. Generalul încercase să o ascundă, dar 
Munch îi văzuse faţa îngâmfată. Goli avusese dreptate. Erau 
acolo doar ca să privească. Observase asta în timpul primei lor 
vizite. Privirile arogante. Cei în uniformă. Civilii. Acum aveau să 
vadă cine conducea ţara cu adevărat. Cine prelua conducerea 
când securitatea naţională era în joc. 

— Fiecare imagine e o transmisie video în direct de pe casca 
unui soldat. 

Edvardsen era aproape ca un copilaș care mânuia 
telecomanda. 

— Putem muta imaginile pe ecranul principal cum ne convine. 

Un copilaș care juca un joc video. Unul care costa milioane de 
coroane, bănuia el. Munch se simţi vag scârbit, dar nu mai 
conta. Ivan Horowitz. Criminalul în serie. Într-o cabană în 
pădure. În curând, avea să se termine totul. 

Ar fi putut să trimită Delta, unitatea de intervenţie armată. 
Dar, evident, Edvardsen și-o favorizase pe a lui. Și trebuia să 
dovedească politicienilor din sală că banii contribuabililor erau 
bine cheltuiţi. Poate adăugau câteva milioane în plus la bugetul 
de anul viitor? „Of, maturizează-te”, își ordonă Munch sieși. 
Trebuia să se oprească atunci. Singurul lucru care conta era că 
acest individ bolnav era prins o dată pentru totdeauna. Munch 
fusese sceptic în privinţa implicării celor de ranguri superioare, 
dar moartea preotului îl convinsese că aveau nevoie de puterea 
armată suplimentară. Paul Malley. Numărul douăzeci și nouă pe 
listă. 

Se auziră niște pocnituri din ecran. 

— Unu, doi, trei, ţinta la vedere, terminat. 

— Trei, unu, așteaptă ordine, terminat. 

Camerele de filmat se mișcară prin pădure ca într-un joc 
video, ceea ce aproape și era. Soldatul numărul unu. O ceaţă 
luminoasă printre trunchiurile dese de copaci. Soldatul numărul 
doi. Se vede o cabană mai departe. Ţeava unei puști automate. 
Soldatul numărul trei. Aleargă printre buruieni, apoi se 
ghemuiește în spatele unui copac, cabana nu mai e atât de 
departe. 


VP - 274 


— Unu, patru, gata de intrare, terminat. 

— Patru, unu, gata, așteaptă plecarea, terminat. 

Război digital. În direct din pădure. Munch îşi dădu seama că 
nu putea să-și ia ochii de la ecran. Câţiva soldaţi se apropiau de 
ușa gri a cabanei. 

— Echipa, aici e unu. Radio liniște, așteaptă să pleci. 

Brusc, se făcu o liniște totală în sala operativă. Un deget mare 
ridicat în faţa camerei de filmat, foarte aproape de ușa gri. 

Noi mișcări de brațe. 

Un soldat mascat schimba locul cu altul. 

Doi bărbaţi la ușă acum, ceilalţi acoperind ferestre separate. 

O cabană. 

In adâncul pădurii. 

Ivan Horowitz. 

În curând avea să se termine. 

În sfârșit. 

— START! 

Și scena din faţa lui explodă. Grenade cu fum. Ușa se crăpă. 
Primul soldat intră alergând în cabană, camera lui, acum cu o 
lumină, căutând în jur cu disperare. Altul intră pe fereastră. 
Fum. Haos. Nu mai vedeau ce se-ntâmpla până când liniștea 
radioului fu întreruptă brusc și fumul începu să se așeze. 

— L-am găsit. 

— O, la naiba. 

O mănușă în aer arătă spre un corp lipsit de viaţă care atârna 
de tavan. 

— Unu, trei, l-am găsit. Dar e aici de multă vreme. 

— Trei, unu, identificarea? 

Aceeași mănușă se întinse spre gâtul cadavrului aflat într-o 
stare avansată de descompunere. Apăru o plăcuţă militară de 
identificare. 

— Unu, trei, acesta e omul nostru. Horowitz. Dar, după cum 
vezi, nu se poate să fi făcut toate astea. E mort de multă vreme. 

Camera se îndreptă spre podea; mirosul cadavrului care 
atârna înăuntru îl făcuse pe soldat să vomite. 

— Aici e Vulturul, spuse Edvardsen cu seriozitate. 

— Vulturul, răspunde. 

— Repet, Vulturul? 

— Ești sigur că mortul e Horowitz? spuse Edvardsen, evident 
stresat acum. 


VP - 275 


— Doi, unu, verifică identitatea a doua oară. 

Alt soldat își strânse nasul și merse la cadavru ca să verifice 
plăcuţa de la gâtul lui. 

— Horowitz, spuse soldatul. 

— Vulturule, avem omul potrivit. Dar nu e criminalul nostru. 

— La naiba, spuse Edvardsen, înroșindu-se la faţă în timp ce 
se întoarse spre ceilalți oameni din sală. 

— Crezi că ne putem primi telefoanele înapoi acum? mormăi 
Munch irascibil, apoi se ridică și plecă. 


Capitolul 73 


— N-am crezut că ai să te mai trezești vreodată, spuse faţa 
zâmbitoare. Am așteptat atât de mult și, în sfârșit, a venit acea 
zi. Nu ești fericita? 

Mia nu înţelese nimic din imaginile de pe retina ei. 

Alexander? 

Vecinul ei? 

Ce naiba...? 

Tânărul blond se ridică pentru a aduce ceva de pe o măsuţă. 

— Poftim. 

O mână la ceafa ei. Un pahar de apă ţinut la buzele ei. 
Jumătate ajunse în gâtul ei, restul pe puloverul, dar ce reuși să 
înghită avea un gust dumnezeiesc. 

— De ce...? cârâi Mia, dar îi tremură vocea. 

— Sunt sigur că te-ai întrebat asta de multe ori și aștept de 
multă vreme să-ţi zic, spuseră ochii mari și zâmbitori. Așa că hai 
să-ncepem cu începutul. Nu avem mult timp înainte să 
trebuiască să plecăm. 

Alexander îi mângâie obrazul cu blândețe. Mia tresări 
instinctiv și simţi durerea din încheietura mâinii ei în timp ce 
nodul se strânse. 

— Sau ai prefera să ghicești? Ai descoperit-o, chiar ai făcut-o, 
dar poate nu-ţi dai seama de ce? 

— l-ai ucis pe toţi acei oameni doar din cauza... mea? 

Vocea lui sună ca și cum venea de pe altă planetă. 


VP - 276 


— Pozele din albumul tău? Nu-i așa că a fost elegant? 
Alexander zâmbi și ridică din nou paharul la buzele ei. Mia 
scrută camera. 

O ușă. Deschisă. Care ducea la o cameră. 

Zgomote acolo. Pocnituri. 

Un radio. Nu, o staţie radio a poliţiei. Nu, câteva. 

Dar nicio voce pe niciunul dintre canale. 

La naiba. 

Erau departe de civilizaţie. 

Foarte departe. 

— A fost distractiv să te privesc. Tânărul zâmbi. Foarte 
captivant. Am început să-ţi pun microfoane în telefon acum mult 
timp. Ești foarte dulce când dormi, știai asta? 

Se ridică grăbit, plecă din cameră și se întoarse cu 
bomboanele ei pentru tuse. Împinse una dintre ele între buzele 
ei. 

— Poftim - nişte sare; asta te va ajuta. Biata de tine. Începi să 
te simţi un pic mai bine? 

Işi plimbă un deget în josul obrazului ei și îl lăs 
zăbovească pe buzele ei un moment. 

— E soarta. De câţi ani ne cunoaștem, Mia? Și apoi, brusc, îl 
văd. Apartamentul de lângă al tău e... de vânzare. Şansa de a fi 
vecinul tău? Ai idee cât de fericit m-a făcut asta? Dar apoi... 

Dădu trist din cap. 

— De-abia un „bună” După toţi acești ani? Dezamăgitor, Mia. 
Foarte egoist din partea ta. Dacă nu am fi fost noi doi pentru 
totdeauna, aproape aș fi zis că era... 

Tânărul zâmbi pentru sine și puse o compresă pe fruntea ei. 

— Ai intrat în apartamentul meu? se bâlbâi Mia. 

Scrută camera din nou, dar văzu doar umbre. Ochii ei 
începură să se închidă, dar el o înghionti. 

— O, nu. Trezește-te, trezește-te, dragă. Amintește-ţi, nu ne-a 
mai rămas mult timp. 

O luă cu blândeţe de falcă și o scutură. 

— Marele detectiv Mia Krüger! strigă tânărul și se ridică. Își 
observă adevărata iubire când stă chiar în faţa ei? Nu! Atunci 
cum i-ar putea câștiga vreodată favorurile acest biet iubit 
respins? De ce îi pasă cu adevărat acestui mare detectiv? Există 
un singur lucru! 


să 


Oc 


VP - 277 


Ridică un deget în aer și zâmbi cu gura până la urechi. Mia 
simţi că era martoră la un fel de act nebunesc de circ. 

Ochii lui. 

Zâmbetul lui. 

El nu era cu adevărat acolo. 

Acest tânăr era dus cu pluta. 

— Ei bine, m-ai observat acum, nu-i așa, Mia? 

Alexander zâmbi și își întinse brațele. 

— Nu mai sunt invizibil, nu-i așa? Ce? Nu? Da? Poţi să mă vezi 
acum, nu-i așa? 

Izbucni în râs. 

— Geniu, nu-i așa? Trebuie să recunoști. O, da. Am citit totul. 
Am văzut totul. Știu totul despre tine, Mia. Fotografiile. Jurnalul 
tău. Nu e ciudat cât de frumoase pot fi asemenea lucruri? 

Zâmbi din nou și se întoarse la pat. Își puse mâna pe obrazul 
ei încă o dată. 

— Și nu e uimitor cât de bine poţi ajunge să cunoști altă 
persoană, chiar dacă nu vorbești niciodată cu ea? 

— De ce...? murmură Mia în timp ce întunericul alunecă din 
nou peste ochii ei. 

— Mi-ai salvat viaţa, spuse tânărul și, brusc, deveni serios. Ei 
bine, nu în sensul acela, dar da, aș spune asta. Pentru că l-ai 
prins, nu-i așa? Pe Salem? Piromanul. 

Mia dădu din cap în semn de nu sau poate de da. Nu mai era 
sigură. Nu-și mai putea simți mâinile și picioarele. 

— Casa era plină de fum. Tânărul se ridică din nou. 

Actul de circ se reluă doar că, de data asta, starea de spirit 
era sumbră. 

— Era fum în camera mea. Acesta e ultimul lucru pe care mi-l 
amintesc. Când m-am trezit din nou, ei erau morți. Tata. Kyrre, 
fratele meu. Amândoi. Înghiţiţi de flăcări, precum casa noastră 
din Fredrikstad. Și, de parcă asta nu ar fi fost destul de rău, 
mama a crezut că eu l-am provocat. Eu, Mia? A crezut că eu 
eram de vină. 

Un incendiu. 

Frații Inimă-de-Leu. 

Un frate mai mare mort. 

Ea avusese dreptate. 

— M-am jucat cu chibriturile, Mia, nu-i așa? 


VP - 278 


Tânărul își înclină capul, cu un zâmbet pe buze, dar privirea 
lui era absentă. 

Mia voi să spună ceva, dar nu putu. 

— După asta, continuă Alexander nerăbdător, de parcă era un 
discurs repetat și așteptase mult timp să-l ţină. Nu a mai vrut să 
aibă nimic de-a face cu mine. De parcă aș fi avut semnul lui 
Cain pe frunte. De parcă aș fi fost un pui de drac. N-a mai vrut 
să mă privească. M-a închis la subsol. Mi-a dat drumul doar ca 
să merg la școală și atât. Un televizor și un vechi videorecorder. 
Cu un film. Din nou și din nou. Bambi. Doar eu. Și acest film. 
Mia, ce crezi că face asta unui copil? 

Avea o privire serioasă deasupra buzelor subţiri, dar ochii lui 
nu se mai uitau la ea; era departe. 

— Dar apoi, într-o zi, Mia, „Alexander, ţi-ar plăcea să mergi la 
cabană?”, mi-a spus ea. Ai vreo idee, Mia, cât de fericit m-a 
făcut asta? Să merg undeva cu mama? Îmi amintesc cât de 
frumos a fost când stăteam în mașină și ascultam radioul. Un 
buștean arzând. Mirosul mâncării din bucătărie. Era miezul 
iernii. Apoi mama a luat ceva de pe perete și le-a legat în jurul 
capului meu. Coarne de cerb. A arătat cu degetul spre lacul 
înghețat de afară. Gheaţa lucioasă. „Bambi e acolo.” Asta mi-a 
spus, Mia. „Alexander, Bambi e acolo și, dacă mergi pe gheată 
cu coarnele pe cap, o să-l vezi..." 

Mia își trase piciorul încet spre ea și simţi puţină libertate. 
Dacă și-ar fi putut elibera mâna... 

— Mia, mă asculţi? spuseră ochii melancolici. 

— Ascult, cârâi Mia și încercă să zâmbească. Ai mers pe 
gheață ca să-l vezi pe... 

— Bambi. Tânărul zâmbi. Aveam zece ani și urma să-l văd pe 
Bambi, înţelegi? Pentru că îl iubeam pe Bambi. Așa că am stat 
pe gheaţă. Ore întregi. Până când m-am învineţit. Dar Bambi n-a 
venit. Și, când am renunţat, în cele din urmă, și mi-am croit 
drumul înapoi spre cabană, nu mai era nimeni acolo. 

— Ce? murmură Mia. 

— Mama plecase. 

Tânărul tăcu un moment. 

— Dar apoi ai apărut tu. Mia Krüger. De nicăieri. A fost un 
piroman, mamă. N-am fost eu. A fost un piroman. O, Mia, ar fi 
trebuit să vezi expresia feţei ei pe patul de spital când i-am 


VP - 279 


arătat ziarele după toţi acei ani. Îţi mai amintești? Primele 
pagini. 

O amintire vagă. 

VG și Dagbladet. 

Chiar după ce îl prinsese. 

— A înțeles, Mia. M-a privit cu atâta iubire în ochi, Mia, 
înţelegi? Chiar înainte să moară. Ochii ei. Mi-a mângâiat mâna, 
Mia. Am văzut că îi părea rău pentru toată suferința, pentru că 
m-a neglijat, pentru că m-a lăsat să fiu crescut la orfelinat în 
timp ce ea își ispășea pedeapsa în închisoare. Pentru că m-a 
lăsat acolo, pentru că nu a fost o mamă pentru mine. În sfârșit, 
a înțeles. Acum vezi? 

Tânărul zâmbi și îi mângâie obrazul. 

— Mama... 

Mia începuse să-și retragă piciorul din nou, cu grijă, când 
mintea lui Alexander se întoarse din nou în cameră. 

— Și atunci s-a-ntâmplat, bineînţeles că da. Mia Kruger. 
Soarta. Adevărata mea iubire. Tu și cu mine pentru totdeauna. 
Nu a fost o coincidenţă, nu-i așa, Mia? Faptul că m-ai salvat? 

— Mulţumesc, spuse Mia reușind, în cele din urmă, să arate 
ceva ce semăna cu un zâmbet. 

— lar acum vom călători împreună, spuse tânărul. Părea mai 
calm. Dar întâi... 

Fugi din cameră și se întoarse cu ceva după un moment. 

O... rochie de mireasă? 

— Crezi că ţi se va potrivi? Tu și cu mine, draga mea. Înainte 
să plecăm. 

Ridică rochia de mireasă ca ea să o poată vedea și zâmbi din 
nou. 

— Unde... mergem? întrebă Mia, cu un zâmbet șovăitor. 

— Ce vrei să spui? Alexander păru cam surprins. 

— Ai spus că „vom călători.” Unde...? 

El se uită ciudat la ea. 

— Să fim alături de Kyrre, bineînţeles. Și de Sigrid. Nu asta 
vrei? Să lași toate în urma ta? Să mergem în Nangiyala? 

Nangiyala. 

Frații Inimă-de-Leu. 

In poveste, era tărâmul magic. 


VP - 280 


În sfârșit, își dădu seama despre ce vorbea el și gândurile ei 
deveniră instantaneu lucide. Jurnalele ei din cutii. Notiţele pe 
care și le făcuse după acele ședințe nesfârșite cu psihologii. 

Gândurile ei despre sinucidere. 

Sora ei geamănă mergând încet printr-un lan de grâu galben. 

„Vino, Mia, vino.” 

— O, era să uit. Tânărul îi zâmbi și bătu din palme. 

Fugi nerăbdător din nou în camera de zi și se întoarse cu 
mâinile la spate. 

— Uite. Zâmbi din nou, ţinând o bijuterie strălucitoare în fața 
ei. 

Văzu iniţială, dar creierul ei refuză să o înțeleagă. 

M 


M de la Mia. 
Era... brăţara lui Sigrid? 
Ce...? 


— Pentru tine, draga mea. Alexander, încă zâmbind, puse cu 
grijă brăţara pe pat, lângă ea. 


Capitolul 74 


— E liber. Nu e nimeni aici. 

Curry se întoarse pe tărâmul celor vii când cineva îi dădu jos 
gluga. Lumina deveni mai strălucitoare și îi înțepă ochii. 

Niște ghete se năpustiră pe podea. 

— Liber. E gol. Au plecat. 

O mână sub bărbia lui, îi înălță capul. 

— Numele meu e Jon Wold. Tu ești Larsen? Curry? 

De-abia își putu deschide gura. 

— Dahl? Avocatul? Lorentzen? Unde sunt? 

Curry dădu încet din cap. 

— Au plecat acum mult timp? 

O staţie radio a poliției pârâi undeva. 

— Eu... începu Curry, dar își pierdu vocea. 

— Au plecat, spuse vocea lui Wold în timp ce se întoarse spre 
cineva pe care Curry nu-l putea vedea. Emite un anunţ de 
căutare. Nu se poate să fi ajuns departe. 

Doamne. 


VP - 281 


Încă tremura. Nu se putea opri. 

— Dezleagă-l, spuse altă voce. 

Mâini pe picioarele lui. Braţe. Simţi sângele întorcându-i-se în 
mâini. 

— Nu e nimeni aici? 

— Nimeni cu excepţia tipului ăsta. 

Mai multe ghete pe podeaua tare. 

— La naiba. OK. 

Mai multe voci, de data asta, afară. 

— Transmite mesajul. Închide totul. 

Apoi Wold din nou, departe, în ceaţă. 

— Ești OK? Poţi să stai în picioare? 

Mâini care îl ajutau, picioarele lui refuzau să îl poarte. 

Apoi Curry leșină. 


Capitolul 75 


Mia se trezi din nou, de data asta, în faţa unei oglinzi. Trebuie 
să fi leșinat din nou. El o mutase. Încă o droga? Un scaun. În 
camera de zi. Cătușe acum. Nimic pe picioare. 

— Se potrivește grozav, nu crezi, draga mea? 

Un zâmbet în oglindă în timp ce simţi ceva în păr. 

O perie. 

Îi peria părul. 

Fața. 

O machiase. 

Ceva pe degetul ei. 

Un inel de aur. 

Și o îmbrăcăminte ciudată pe corpul ei. 

O rochie de mireasă. 

O îmbrăcase. 

O machiase. 

La naiba. 

Mia simţi un impuls instinctiv de a se ridică și a scăpa de 
toate astea, dar nu putu să se miște. Işi văzu mai clar faţa din 
oglindă în timp ce creierul ei deveni, încet, mai lucid. 

— Cum vrei să-ţi aranjez părul, draga mea? 

Simţi degetele lui scârboase în părul ei. 


VP - 282 


— Sus? 

Alexander zâmbi și își apropie fața de a ei în oglindă. 

— Sau jos? Cred că arăţi mai bine cu el despletit, dar poate ar 
trebui să ţi-l aranjez sus, având în vedere că azi e o zi specială. 
Ce crezi? 

Trebuia să tragă de timp. 

În cele din urmă, reuşi să gândească limpede. 

— Poate că sus, murmură ea, cu ceea ce părea a fi un 
zâmbet. 

— Da, sunt de acord, da. Tânărul făcu un pas în spate. 

Trebuia să-l facă să vorbească despre ceva. 

— Cum? începu gura ei uscată. 

— Ce, draga mea? 

Alt deget pe obrazul ei. 

— Brăţara? Cum ai făcut rost de ea? 

— O, întâmplător. Era menită pentru tine. O prietenă de-a 
surorii tale. Cisse. A lăsat-o la ușa clădirii noastre, dar tu n-ai 
găsit-o. Umbla mult prin cartierul nostru. Te spiona. 

El râse puţin și lăsă peria să alunece din nou pe părul ei. 

— Apropo, ai avut dreptate. 

Vocea fu brusc foarte aproape de urechea ei. 

— Markus Skog. Tipul pe care l-ai împușcat? A omorât-o pe 
Sigrid. Am invitat-o pe Cisse înăuntru. Știi cum sunt drogații. l- 
am dat niște bani ca sa-și ia o doză. Mi-a spus tot ce s-a- 
ntâmplat. 

— De ce...? 

Mia simţi că-și pierdea cunoștința din nou. 

— O, a fost aceeași veche poveste, din câte mi-am dat seama. 
Sigrid era cărăuș de droguri, aducea heroină, apoi a mers la 
dezintoxicare și a vrut să renunțe. 

Mia nu mai putea vorbi. 

— O, da, s-a lăsat. Era pregătită să înceapă o viaţă nouă. Cred 
că a și insinuat că, dacă nu o lăsau în pace, ar fi spus totul. 
Markus Skog și un avocat au hotărât că nu puteau să o lase să 
facă asta, cum să o lase? 

Întunericul se lăsa peste ea. 

— Dar drogata asta - Cisse - i-a auzit. Se injecta pe o 
canapea, dar se pare că a fost atentă cu toate astea. O 
supradoză și Sigrid s-a dus. l-au cărat cadavrul într-un beci din 


VP - 283 


apropiere. Altă drogată moartă, cine ar fi bănuit că ceva era 
nelalocul lui? 

Tânărul zâmbi și își apăsă obrazul pe cel al Miei încă o dată. 

— Eşti sigură că-ţi place cu el sus? De ce nu-l lăsăm despletit? 
E mai natural. 

Mia aproape că leșina. 

„Nu. 

Te rog, nu.” 

Se trezi din nou. 

— Cum? murmură ea. Ivan... Horowitz? 

Cu ultimele puteri, Mia își înălță capul și reuși să privească în 
ochii lui Alexander din oglindă. 

— O, da, asta, asta a fost o mișcare inteligentă, nu-i așa? 

Alexander puse peria jos. 

— Am fost la Blakstad împreună. Șase luni. Am ajuns să ne 
cunoaștem destul de bine. A fost la război. Era o epavă. lar eu 
eram... ei bine, eu sunt eu. 

Râse scurt. 

— Nu puteam să-i las pe toţi acei oameni să ne stea în cale, 
cum puteam? Aveam să fim doar noi doi, asta era ideea. A fost 
un plan genial, nu-i așa? Să-i trimit pe toţi să caute potcoave de 
cai morți. O listă a morţii? Cincizeci de oameni la întâmplare? 

Alexander râse tare, își înclină capul într-o parte și ridică peria 
din nou. 

— Nu, eu inventez, tu nu? Adică, azi e o zi mare. 

Puţina putere pe care Mia reușise să și-o adune dispăru din 
nou. De-abia își ţinea capul sus. 

Sigrid? 

Nu... 

Nu mai putea suporta. 

Să plece. 

De ce nu? 

O lume plină de rele. 

Sora ei alerga pe câmp. 

Imaginea care nu avea să o părăsească niciodată. 

„Vino, Mia, vino." 

Moartea. 

Spre Nangiyala. 

— Sau ai prefera să-l las despletit? 

La naiba cu tot. 


VP - 284 


Terminase cu toate. 
— Faci ce vrei, spuse Mia. 
Și își închise încet ochii în fața oglinzii. 


Capitolul 76 


De-abia se întorseseră din nou pe stradă înainte ca 
telefoanele lor mobile să înceapă să sune. Munch răspunse la al 
lui și o văzu pe Anette făcând la fel. 

— Holger, unde-ai fost? 

Era Gabriel Mark. 

— Ascultă, Gabriel, sunt cam ocupat acum, spuse Munch. 
Avem o situaţie aici, va trebui să te sun mai târziu. 

— N-ai auzit? Gabriel gâfâia. 

— Ce s-aud? 

— Nueel. 

— Cine? 

— Horowitz. Nu e el. L-am găsit. E vecinul ei. Numele lui e 
Alexander Sørli. 

— Cum...? 

— Am căutat prin fişiere, continuă nerăbdător tânărul hacker. 
Eu și Ylva. Am găsit ceva. A fost unul dintre pacienții lui Ritter. E 
obsedat de Mia. Şi-a pierdut fratele într-un incendiu. Cred că a 
întâlnit-o prin Ritter. Pe prima victimă. Vivian Berg. 

— Ușurel, spuse Munch, uitând să-și aprindă ţigara. Ce spui? 
Ce fişiere? 

— Vecinul Miei. Gabriel practic striga. Deja am trimis oameni 
la apartament. Unde-ai fost? 

— Ai...? 

Anette își termină convorbirea și îi făcea semne cu mâna să 
închidă. 

— Ludvig a organizat-o. Sunt oameni acolo. Vii? continuă 
Gabriel. 

— Ce a organizat? 

— O cercetare a apartamentului care aparţine tipului care 
locuiește lângă Mia. Alexander Sørli. El e criminalul. Am găsit 
fotografii pe pereţi. Poze cu diferite deghizări. Dinţi falși. Peruci. 
Ochelari. Are poze cu ea peste tot, chiar și lângă patul lui. Vii? 


VP - 285 


— Poze cu... cine? întrebă Munch în timp ce Anette îi făcu 
semn din nou, urgent. 

— Mia. Totul e despre Mia... 

Anette veni la el, dând din cap nerăbdătoare. 

— Au găsit-o pe tânără. 

— Pe cine? spuse Munch, punându-și mâna pe microfon. 

— Tânăra cu șapca verde de baseball. Fiica ei ne-a sunat. Și-a 
văzut mama la televizor. E interogată la sediul poliţiei chiar 
acum. Holger, am fost trimiși după potcoave de cai morți. 
Numele lui e Sørli. Alexander Sørli. 

La naiba. 

Munch își reluă conversaţia cu Gabriel. 

— Ai fost acolo? 

— Suntem aici acum. Trebuie să vezi apartamentul lui, e 
complet... Și ușa de la intrare a Miei e deschisă... 

— Rămâi unde ești, Gabriel, sunt pe drum, spuse Munch și își 
aruncă ţigara pe asfalt. 


Capitolul 77 


Părul prins sus. O rochie de mireasă mare și albă. Un inel de 
aur pe degetul ei. Desculţă, dar Mia nu observă asta; nu simți 
nimic în timp ce el o conduse afară din cabană și prin pădure. 
Apăsându-i spatele cu pistoale. Două. 

Glock. 

— Îți plac, Mia. 

Sunt exact precum cele pe care le ai tu, nu-i așa? 

Vântul îi șopti ușor în faţă în timp ce el ridică o creangă și o 
conduse mai departe, spre apă. 

Acum îi era indiferent. 

Fusese bună, nu-i așa? 

Fără alcool. 

Fără pastile. 

O fată bună. 

Atât de pozitivă. 

Putea să renunțe acum. 

Pastilele de pe masă. 

De pe coasta Trandelag. 


VP - 286 


In Hitra. 

Casa pe care o cumpărase doar ca să poată dispărea. 

El o deranjase. 

Munch. 

Apăruse cu un dosar. 

O fată moartă. 

De șase ani. 

Atârnând într-un copac cu un indicator la gât. 

„Călătoresc singură.” 

Un caz deschis. lar ea îl amânase. Amânase moartea, îi lăsase 
să o folosească așa cum făceau întotdeauna. Ducă-se toți 
dracului. 

Tânărul o înghionti înainte prin pădure, până la marginea 
apei. 

Acest întuneric. 

Răul peste tot. 

Nu mai suporta. 

Voia să lase această lume în urmă. 

„— Haide, Mia, haide." 

Voia să fie alături de Sigrid. 

Tânărul o conduse prin apă, încă ţinând pistoalele. 

— Mia, acesta a fost locul. 

De-abia îi auzea vocea. 

— Lacul acesta a fost. Doar că era gheaţă pe el atunci, 
bineînţeles. 

Un zâmbet se întinse pe faţa lui tânără. 

— Am stat aici. Cu coarne pe cap. Așteptându-l pe Bambi, 
doar că el n-a venit. 

Mia își deschise ochii din nou în timp ce tânărul îndreptă 
pistoalele spre ea. 

— E timpul să plecăm? 

Vântul printre copaci. 

O briză blândă. 

— impreună? Spre Nangiyala? 

Păsările. 

Atingeri de aripi pe apă. 

„— Haide, Mia, haide." 

Mia Krüger își deschise ochii și se simţi brusc trează. Faţa 
zâmbitoare de la marginea apei. Era un hărțuitor. Era doar un 
hărțuitor jalnic căruia îi intrase în cap că ea era un înger. Care 


VP - 287 


ucisese în numele ei. Văzuse mulți din aceștia înainte. Copiii 
aceia tăcuţi pe care nimeni nu-i observa niciodată. Răul ascuns 
sub măști de inocenţă. Chiar avea să moară așa? 

Nu, la naiba. 

Nu așa. 

— Nu. 

— Ce? spuse tânărul. Păru surprins și își înclină puţin capul. 
Nu vrei? 

— Nu, spuse Mia, cu seriozitate. 

— Ești sigură? Tânărul făcu un pas mai departe în apă. 

— Da. 

— Nu vrei să vii cu mine? 

— Nu. 

Vântul printre copaci. 

— Vrei să trăiești? 

Ea dădu din cap încet spre silueta din apă. 

— Bine. Tânărul zâmbi și își întinse mâna spre ea. 

Glock-ul. 

Unul din ele. 

— Mă bucur să aud asta, Mia. Gura lui scârboasă zâmbi în 
timp ce mai făcu câţiva pași în apa rece. Dar îmi vei face o 
favoare? 

— Ce? 

— Împușcă-mă. 

El zâmbi din nou. 

— Vei face asta pentru mine, nu-i așa? 

Nu fu pregătită pentru bubuitura care urmă. 

Păsările zburară din copaci. 

— Împușcă-mă. Tânărul își îndoi degetul în jurul trăgaciului a 
două oară. 

O duru de data asta. 

Glonţțul îi atinse ușor coapsa înainte să lovească pietrele din 
spatele ei. 

Și apoi. 

Altul. 

De data asta, glonţțul trecu chiar prin rochia de mireasă, lângă 
șoldul ei. Văzu sângele pe materialul alb. 

— Impușcă-mă, Mia. 

Băiatul făcu încă un pas afară din apă și apăsă trăgaciul din 
nou. 


VP - 288 


Glonţul îi juli piciorul. 

Mia îndreptă Glock-ul spre faţa lui zâmbitoare. 

— Alexander, îl avertiză ea. 

— Tu sau eu? 

O undă în apa întunecată. 

— Te iubesc, Mia. Tânărul își ridică arma din nou, de data 
asta, ţintind direct spre faţa ei, cu degetul pe trăgaci. 

Mia se hotărî repede. 


VP - 289 


PARTEA A ȘAPTEA 


IUNIE 2013 
Capitolul 78 


Soarele era sus pe cer, o căldură binevenită, pe care Munch 
nu o mai simţise de multă vreme în timp ce stătea cu o ţigară în 
gură, sub copacii înverziţi din grădina din Roa și văzu zâmbetul 
larg al lui Marianne în timp ce venea spre el. 

— Nu e vremea să te lași? 

— Despre ce vorbești? 

Fosta lui soție merse până lângă el și îl îmbrăţișă cu drag. 

— Să te lași de fumat, Holger. 

— Da, mă las azi. Munch zâmbi și aruncă mucul de ţigară în 
timp ce alt cuplu îmbrăcat elegant intră pe poartă. 

— Bună. Tânăra zâmbi și îi strânse mâna. Eu sunt Kathy. 
Suntem prietenii lui Ziggy. 

— Bine-aţi venit. Munch zâmbi. Băuturile sunt pe acolo. 
Ceremonia va începe peste câteva minute. 

Cuplul încuviință la lumina soarelui, urcă treptele și intră în 
casă. 

— E ziua nunţii fiicei noastre, spuse Marianne, luându-l de 
mână. 

— Da, într-adevăr e. 

— Ești fericit? Ești bine, Holger? 

Munch o strânse de mână și zâmbi. 

— Da, Marianne. Sunt foarte bine. 

— Bine, spuse fosta lui soție în timp ce alt cuplu veni pe 
cărarea de pietriș. 

— înăuntru. Băuturile sunt pe masă. Munch zâmbi nou- 
veniţilor în timp ce Mia intră pe poartă. 

— Felicitări. Colega lui cu ochi albaștri zâmbi și ea și o 
îmbrățișă pe Marianne. Unde pot lăsa cadoul meu? 

— Nu au vrut cadouri, spuse Munch. 

— Da, nu asta spun tot timpul? Ea e înăuntru? 

VP - 290 


— Sunt în camera de zi. 

— Bine, ar fi bine să merg și să-i salut. Ne vedem mai târziu. 

Mia o îmbrățișă repede pe Marianne încă o dată înainte să 
dispară în casă. 

— Bunicule! 

Piciorușe pe pietriș și Marion, îmbrăcată elegant, îl strânse în 
braţe. 

— Bună, dulceaţă, ce mai faci? Îţi amintești tot ce trebuie să 
faci? 

— O, bunicule, spuse fetița, făcând o faţă serioasă. Nu mai am 
cinci ani. Cât de greu crezi că e? Am un coș cu flori. Arăt drăguță 
și arunc florile pe jos în timp ce ei merg. Alo? Bunicule, mi-ai pus 
exact aceeași întrebare și ieri. 

— Bine, Marion. Voiam doar să verific. 

Marianne zâmbi și îi strânse mâna din nou. 

— Dar ascultă, bunicule, spuse Marion și se uită la el. 

— Da? 

— Barbie nu e prea fericită cu noul ei cal. 

— Nu e? 

Fetița își ridică rochia roz și se scărpină pe picior. 

— Nu, sau cum să zic, ba da, dar e foarte singur... 

— Calul e singur? 

— Da, bunicule. E de unul singur. Bietul cal. Mănâncă fân și 
sare peste obstacole, dar tot e singur. 

Marianne se uită la el și dădu din cap în semn de nu. 

— Așadar, ce-mi spui tu e că are nevoie de un prieten? 

— Da! Bunicule, are nevoie de un prieten. Putem să căutăm 
alt cal, te rog? Unul negru de data asta, putem să-l numim 
Arrow, și poate fugi atât de repede că celălalt cal va fi foarte 
fericit? 

— Mai vedem, Marion. 

— Genial, bunicule. Azi? 

— Nu, Marion, mama ta se mărită azi. 

— Mâine? 

— În curând. Munch zâmbi în timp ce poarta se deschise din 
nou. 

— Bună, murmură Curry. Părea să se simtă incomod în 
costumul pe care îl purta. Ea e Luna. 


VP - 291 


— Bine-ai venit, Luna. Munch dădu din cap și îi strânse mâna 
întinsă. Băuturile sunt înăuntru. Ceremonia va avea loc în 
grădina din spate în ei bine, foarte curând. 

— Mulţumesc că ne-ai invitat, spuse Curry politicos și o 
conduse pe prietena lui spre trepte. 

Munch scotea un pachet de ţigări din buzunar când îi sună 
telefonul. 

Un mesaj de la Lillian. 

„Felicitări pentru nunta fiicei tale, Holger! Și multumesc foarte 
mult pentru întâlnirea de sâmbăta trecută. Ce-ai zice de încă 
una? Am bilete la concertul de joi. Am putea lua cina întâi?” 

Munch îi trimise repede și el un mesaj. 

„Bineînţeles, Lillian. De-abia astept. Chiar de-abia aştept.” 

O față ușor îngrijorată apăru pe trepte, una dintre prietenele 
lui Miriam care era organizatoarea nunții. 

— Începem acum. Trupa cântă. Mireasa e pregătită să meargă 
la altar. Se-ntâmplă. Veniţi? 

— Bineînţeles că da. 

— Venim. Marianne zâmbi și îi strânse mâna din nou, înainte 
să urce scările, alergând în faţa lui, și să intre în casa albă. 


Capitolul 79 


Mia Kruger ieși din mașină și cără florile prin frumosul cimitir. 
Îngenunche și le îndepărtă pe cele ofilite din fața mormântului. 
Puse noul buchet în vază și mângâie literele de pe piatră. 

Sigrid Kruger. 

Soră, prietenă și fiică. 

Născută pe 11 noiembrie 1979. Decedată pe 18 aprilie 2002. 

Mult iubită. Profund regretată. 

Sora ei geamănă într-un lan de grâu galben. 

Făcându-i semn. 

„— Vino, Mia, vino.” 

— Nu, Sigrid. 

Mia își băgă mâna în buzunarul de la geacă. Tinu brăţara de 
argint în palmă pentru un moment, apoi și-o dădu jos pe cea pe 
care o purta în jurul încheieturii mâinii. 

M pentru Mia. 


VP - 292 


S pentru Sigrid. 

O gropiţă în pământul maro și ambele brățări dispărură. 
Vocea rugătoare a surorii ei, undeva în adâncul ei. 

— Nu, Sigrid, spuse Mia. Trebuie să încerc acum. Să fiu eu 
însămi. Să trăiesc. Pentru că vreau. Înţelegi? 

Se ridică la răspunsul nimicului din faţa pietrei albe. 

— Bine? 

Niciun sunet. 

Doar vântul. 

— Mi-am dat demisia. Plec departe. 

Mia zăbovi în fața mormântului. 

Sora ei pe un câmp de grâu galben. 

O faţă neclară, întorcându-se spre ea pentru un scurt 
moment. 

Apoi dispăru. 

Mia își strânse geaca pe ea și merse pe cărarea cu pietriș. Îşi 
ridică privirea spre piatra albă pentru ultima dată, apoi urcă în 
Jaguarul verde ca jadul. 

Și ieși pe drumul îngust. 


VP - 293 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 294