David Hewson — Casa papusilor

DAVID 
HEWSON 


„CASA pi 
pAPUSILOR 


Unde secrete întunecate 
pândesc după fiecare usa... 


Taak, 


“i | | y Lp E 
pi. TETES 


Ta 


m iii 
Pi RA 


editura rao 


Pentru Eddie 


PARTEA ÎNTÂI 
LUNI, 17 APRILIE 


1 

— Vos? 

Laura Bakker străbătuse fiecare încăpere a Rijksmuseum 
căutându-l. 

— Pieter Vos? 

Era un bărbat fragil, de înălțime medie, gârbovit în haina lui 
de iarnă verde-pal ce avusese parte de zile mai bune. Așezat pe 
o băncuţă în faţa celei mai mari case de păpuși pe care ea o 
văzuse vreodată, Vos părea în același timp și tânăr, și bătrân. 
Postura, părul lung, castaniu, hainele șifonate și uzate îi trădau 
vârsta mijlocie. Faţa însă îi rămânea lipsită de riduri, 
preocupată, în stare de alertă. Ca a unui profesor preferat de 
elevi sau a unui preot răbdător, atent. lar ochii albaștri, fixaţi în 
întregime pe casa de păpuși din faţa lui, aveau acea strălucire 
puternică, dură a vazei de pe șemineul ei de acasă, din Dokkum. 
De neclintit. Inteligenți. 

li citise dosarul înainte ca de Groot să o trimită de la secţia de 
poliţie aflată la o distanţă scurtă de străbătut pe bicicletă, în 
Marnixstraat. Pieter Vos, treizeci și nouă de ani. Demisionase din 
postul lui de brigadier la aceeași secţie de poliție cu doi ani mai 
devreme, după eșecul investigaţiei dispariţiei propriei lui fiice, 
Anneliese. Trăia o existență boemă, deprimantă, pe o barcă 
transformată în locuință, în Jordaan, zbătându-se să 
supravieţuiască din rămășițele neînsemnate ale pensiei lui 
obținute prematur. 

Bakker scăpă dosarul pe care îl adusese cu ea. Hârtiile, 
fotografiile se împrăștiară peste tot. Înjură. Câteva capete se 
întoarseră spre ea. Ridică repede documentele și fotografiile de 
pe podea și le îndesă la loc în mapă. 

El o scruta deja stăruitor. O privire pe care ea o cunoștea. 
Care părea să spună... ai fost neindemânatică. 

— Vos? întrebă ea, privind o poză de legitimaţie pentru a se 
asigura că avea în faţă omul pe care-l căuta. 

Pe când lucrase în poliție, Vos arătase și mai tânăr ca bărbatul 
din faţa ei. Evenimentele din ultima perioadă îl îmbătrâniseră. 

De Groot îi fusese șef. Un prieten apropiat, din câte își putea 
da ea seama. Dezamăgit de demisia lui Vos și de pierderea 
unuia dintre polițiștii faimoși ai Amsterdamului, și asta... din 
cauza cărui fapt? 


Din cauza încercării de a repara o casă-barcă dărăpănată pe 
Prinsengracht, aflată la doar cinci minute de mers de biroul pe 
care îl ocupase el odinioară. Primele articole decupate din ziare 
îl lăudau pe Vos ca fiind principalul inamic al lumii interlope a 
orașului, un detectiv modest, lipsit de energie, dar care sfâșiase 
bandele orașului afișând o simplă ridicătură din umeri și un 
zâmbet. Nu că ar fi fost prea mult de citit. Se ferise mereu de 
lumina reflectoarelor cât fusese în post. Fugise de ea chiar 
atunci când propria fiică dispăruse, distrus, sau cel puţin așa 
susțineau ziarele, de conştientizarea faptului că propria 
tenacitate de ofiţer de poliţie dusese la răpirea ei. Urmase o 
căutare lipsită de roade și apoi Vos ieșise din poliție. Anneliese 
devenise doar un alt nume pe o listă de persoane dispărute. Un 
dosar la arhive, adunând praf digital. 

În urechi avea căști, al căror fir îi ieșea din buzunar. Se aplecă 
ușor, i le scoase din urechi, surprinsă să audă muzică jazz, 
melodia Willie the Pimp, ţâşnind din ele. 

— Pieter Vos? întrebă ea din nou, uimită că întinsese mâna în 
jurul lui, pentru a-l apuca de braţ, fără să știe exact de ce 
procedase așa. 

Părul lung, nepieptănat și hainele ponosite... se distingea 
ceva fragil la acel om. Era greu să faci legătura între omul tăcut, 
adâncit în propriile gânduri din faţa ei și brigadierul care băgase 
atâția răufăcători la închisoare. 

— Nu mai ai timp să îl asculți pe Zappa. Comisarul de Groot 
vrea să te vadă la el în birou. la-ţi lucrurile. Mergem chiar acum. 

— Şi ce știi tu despre Zappa? o iscodi el pe un ton blând, 
amuzat. 

— Tatălui meu îi plăcea. Îl asculta toată noaptea, dacă îi 
permitea timpul. Dă-i drumul. Trebuie să mergem. 

— De ce trimite Frank copii după mine? întrebă el și apoi își 
puse din nou câștile. 

Se așeză lângă el pe bancă, își încrucișă braţele, se gândi un 
moment, apoi își băgă mâna în buzunarul lui și scoase firul de la 
căști. 

El o privi cu un amestec de surpriză și de indignare. 

— E un lucru deosebit, spuse Bakker, arătând spre exponatul 
din faţa lor. 

Casa de păpuși a Petronellei Oortman era complexă și cu un 


cap mai înaltă ca Pieter Vos. O replică în miniatură a unei case 
tipice de lângă canalul din Amsterdam. Trei etaje, fiecare cu 
câte trei camere și un coridor alăturat cu scări. O bucătărie, un 
salon, o cameră pentru copii, mobilă și tablouri, tacâmuri și 
draperii delicate în miniatură. El nu își putea lua ochii de la casă 
și ea știa motivul. 

— Mă numesc Laura Bakker. Am douăzeci și patru de ani și 
nu am copii, mulţumesc. 

Când ochii lui albaștri luminoși se întoarseră spre ea, nu mai 
avu nimic de spus. 

— Îţi este dor de câmpurile verzi din Friesland, Laura? 

Accentul era de vină. Cei din Amsterdam îi priveau de sus pe 
toţi cei ce nu erau din capitală. Ea venea din provincie. Oamenii 
de acolo erau simpli, chiar prostovani. 

— În Friesland nu sunt doar câmpuri verzi, zise ea. 

— Ce face tatăl tău când nu ascultă Zappa? 


— Este fermier. 

Era înaltă. Deșirată chiar. Părul ei roșu frumos era strâns într- 
o coadă, o decizie practică pentru lucru. Laura Bakker nu se 
gândea prea mult la felul în care arăta. Faţa lungă îi era palidă 
și, credea ea, deloc remarcabilă. Nu arăta foarte diferit 
comparativ cu aspectul pe care-l avea la șaptesprezece ani. 

— 'Ţi-e dor de el? o întrebă Vos. 


— Da, dar a murit, îi răspunse ea. Și mama. Nu că ar conta 
asta. Strânge-ţi doar lucrurile, bine? 

Bărbatul nu se mișcă. 

Ea mai scoase un dosar din geantă, aproape vărsându-i 
conţinutul pe podea. El o privi, cu o sprânceană întunecată 
ridicată, pe urmă își întoarse din nou privirea spre casa de 
păpuși. 

— A costat-o pe Petronella douăzeci, treizeci de mii de 
guldeni. Cât casa de pe Warmoesstraat, presupun. Care probabil 
că a fost transformată în cafenea, vânzând marijuana proastă 
britanicilor beţi. 

— Arăţi de parcă ai fi așteptat să vin, Vos. Cum se face asta? 

— Magie. Nu ai citit acele dosare? 


— Nu scrie nimic despre magie în ele. Multe alte lucruri în 
schimb... 


— Oortman a fost o văduvă bogată. Averea ei provenea din 
comerţ. Care, pe atunci, mergea mână în mână cu sclavagismul 
și mirodeniile. Așa că, poate... 

Își mângâie bărbia, încercând să găsească cuvântul potrivit. 

— Poate că lucrurile nu sunt într-atât de diferite. 

— Warmoesstraat? De acolo îţi cumperi drogurile? 

— Am spus că marijuana este proastă acolo. 

— Peste tot e proastă, Vos. 

— Eşti tânără, Laura. Ce știi tu? 

— Știu că fiica viceprimarului a dispărut. Katja Prins. Nu este 
prima oară, se pare. Dar... 

— M-a sunat Frank. Mi-a spus că îmi trimite noua lor 
speranţă. O fată simplă de la ţară care s-a gândit să prindă 
șoferi beţi în Dokkum. Şi când nu s-a întâmplat asta, a simţit că 
poate să facă diferenţa la Amsterdam. Mi-a pomenit numele tău. 

Sângele îi năvăli fetei în obraji. Degetele i se strânseră în mod 
automat în jurul crucifixului simplu, din argint, de la gât, lăsat 
peste puloverul negru, la fel de simplu. 

— Prin simplă sunt sigur că a vrut să spună... inocentă, 
adăugă Vos cu vocea lui șoptită, sfioasă. Nimic dramatic. A 
menționat că ai ciocnit o mașină de poliţie... 

Nu avea de gând să discute asta cu el. 

— Fiica ta a fost răpită de un bărbat obsedat de păpuși. 
Există un element similar și la fata lui Prins... 

Îi puse o fotografie în poală. O păpușă antică pentru copii, din 
porțelan, îmbrăcată într-un șorţuleţ alb și lângă ea o etichetă 
pentru dovezi a poliţiei. În mâna dreaptă ţinea un smoc de păr 
blond. Cea mai mare parte a șorţului alb era acoperită cu sânge. 

Degetul ei lung arătă spre macheta gigantică din faţa lor. 

— Arată exact ca păpuşa de acolo, din casa Oortman, nu-i 
așa? Exact ca aia pe care ţi-a trimis-o ţie? Cu excepţia sângelui 
și a părului. 

Vos oftă. 

— La mine, părul era în mâna stângă. Pata de sânge era de 
dimensiuni mai mici. 

— Katja locuia într-un apartament închiriat în De Wallen... 

— Fiica bărbatului care conduce orașul locuia în Cartierul 
Roșu? Asta nu îţi spune nimic? 


— Nu a mai fost văzută de o săptămână. Facem teste ca să 
aflăm dacă sângele și părul sunt ale ei. Păpușa a fost lăsată în 
faţa casei tatălui ei noaptea trecută. Într-un coșciug din carton 
în miniatură. La fel cum ţi-a lăsat ţie în Marnixstraat... 

Nicio urmă de surpriză. Doar un zâmbet trist, resemnat. Părea 
să fie expresia lui permanentă. 

— Ţi-a spus Frank că soția lui Wim Prins a fost partenera mea 
vreme de șaptesprezece ani? Că este mama lui Anneliese? 

Obrajii i se aprinseră. 

— Nu. 

— Amsterdam este un oraș mic. Nu la fel de mic ca 
Dokkum... 

Vos își întoarse din nou privirea spre camerele mici, spre 
mobilă, spre păpuşa izolată într-o minusculă cameră de copii cu 
patru secole înainte. 

— Katja este o nebună drogată, spuse el, aproape în sinea lui. 
Și mama ei a fost la fel. S-a sinucis. Fata își urăște mama 
vitregă. Nimic nou în asta. 

— Vos... 


— A încercat de mai multe ori să îl șantajeze pe tatăl ei să Îi 
dea bani. lar el a refuzat mereu să depună plângeri la poliție. Se 
pare că fata are o imaginație plină de cruzime... 

— Şi dacă te înșeli? Dacă este același bărbat care a răpit-o pe 
fiica ta? 

Vos ridică din umeri. 

— Atunci, mă aștept să te descurci mai bine decât am făcut-o 
eu. Acum te rog să mă scuzi. 

Se ridică de pe băncuţă, își întinse braţele, scoase un set de 
chei din buzunar. 

— Trebuie să plec... 

— Crezi că o să îl întâlnești aici? Crezi că este atât de ușor? 
Că va intra în încăperea asta și că îl vei recunoaște? 

Păru dezamăgit de cuvintele ei. 

— Nu, îi răspunse el. Dar vreau ca el să mă vadă. O zi bună, 
aspirant Bakker. Îţi urez succes în carieră. 

Apoi își băgă din nou firul de la căști în telefon, le puse în 
ureche și plecă. 


2 

Jimmy Menzo stătea așezat într-un subsol rece aflat lângă 
masiva clădire gri-maronie a parohiei Oude Kerk. Sunetul slab al 
unei orgi intra printr-o fereastră înaltă. Afară, la umbra bisericii 
pătrăţoase, târfele matinale se strecurau în spatele geamului 
cabinelor lor, făcând din mână gesturi ispititoare turiștilor ce se 
perindau cu ochii larg deschiși de-a lungul străzii. 

Unii se opreau. Alţii intrau în cafenele. Fie că se drogau, fie că 
făceau sex, el le intra oricum în portofele. Orașul era o mașină 
de făcut bani. Mașina lui de făcut bani. Și asta nu avea să se 
schimbe. 

Menzo fugise din mahalalele din Surinam la nouăsprezece ani, 
abandonând mizeria Americii de Sud pentru Olanda, o lume 
nouă, aspră, în care intrase doar cu o mână de guldeni în 
buzunar, cu doi pumni puternici, plini de cicatrice și un cap plin 
de invidie și ambiţie. 

Două decenii mai târziu, locuia într-o vilă pe malul apei, nu 
departe de Cartierul Roșu, deţinea cafenelele și bordelurile lui, 
cabine de închiriat pentru prostituatele care lucrau pe cont 
propriu și, cel mai profitabil, pusese mâna pe reţelele de 
furnizare de droguri operând în zona numită de localnici Wallen. 

De la gara Centraal, în nord, până la Spui, de la Nieuwmarkt 
la Damrak, inima Amsterdamului aparţinea bărbatului care 
părăsise cocioabele din Paramaribo îmbrăcat doar cu niște 
zdrenţe și cu câteva sute de dolari americani furate de pe urma 
unui transport eșuat de cocaină. 

Işi câștigase averea. Se luptase pentru ea. Și norocul făcuse 
ca ultimul lui rival, Theo Jansen, să ajungă la închisoare. 

Asta se întâmplase cu doi ani în urmă. Trecuseră de atunci 
douăzeci și patru de luni în care Menzo se luptase zi și noapte să 
acapareze până și ultima rămășiță din imperiul lui Jansen, 
făcând  loialitățile să se schimbe cu ajutorul banilor, al 
persuasiunii, al pumnilor puternici și, la nevoie, al unei ţevi de 
pistol. 

Era un fel de război și, asemenea majorităţii conflictelor 
moderne, era un război fără sfârșit. 

In acea dimineaţă, de cealaltă parte a mesei se agitau doi 
puști. Cam de vârsta lui Menzo când el apăruse în Olanda cu un 
pașaport și cu un permis de muncă false. Urâţi la fel ca el, 
brutali, căutând oportunităţi. Din Surinam, o dată o părticică a 


Olandei la marginea Americii de Sud. Gangsteri aspiranţi, 
scunzi, spătoși, sosiți de curând în oraș, unul îmbrăcat într-un 
trening lucios, albastru, celălalt în unul roșu. 

Pe masa din lemn care văzuse multe se aflau patru arme. 
Două pistoale-automate și două Walther P5 semiautomate, 
același model de armă folosit de poliţie. Ceea ce nu era o 
coincidenţă, nu că le-ar fi spus lor asta. 

Cei doi stăteau aplecaţi, incapabili să își desprindă ochii de la 
el. 

— Plănuiserăm să rămânem mai mult, spuse cel în albastru, 
cel mai curajos. 

Menzo aruncă o servietă pe masă, o deschise. Tăcură, 
holbându-se la teancurile verzi de bancnote. 

— Cincizeci de mii de dolari SUA. Două pașapoarte de Antile. 
Două bilete spre Cape Town. Clasa business. 

— Clasa business, repetă puștiul în roșu, întinzând mâinile 
spre servietă. 

Un râs aspru, de fumător. Menzo era cam de aceeași mărime 
cu ei, ca un mops, bătăuș, puternic, nu era genul care să fugă 
de o bătaie. Avea o față sumbră, ciupită de vărsat. Ochi înguști. 
Piele întunecată. 

Le dădu o hârtie cu scrisul îngrijit, feminin al lui Miriam pe ea. 
O adresă din Prinsengracht. 

— Detaliile vi le dă Miriam. După aceea mergeţi aici. Este un 
magazin. De acolo luaţi banii. Şi biletele. 

Priviră hârtia așa cum ar fi examinat doi elevi prostănaci o 
temă de nerezolvat. 

— Când ne putem întoarce? întrebă cel în albastru. 

— Nu vă întoarceţi. Luaţi banii și faceţi ce am făcut eu. Vă 
descurcaţi singuri. Am prieteni acolo. Vă pot ajuta să vă puneţi 
pe picioare. 

Cei doi puști se priviră. 

— Ce fel de magazin? întrebă cel în roșu. 

Lui Menzo îi plăceau întrebările lor idioate. Căută în 
buzunarele jachetei. Purta un costum din mătase albastră, 
elegant, strâns pe corp. Făcut special pentru el de un croitor din 
Bangkok, orașul thailandez unde mergea pentru afaceri și 
puţină plăcere. 

Două cărţi de vizită, cu aceeași poză drăguță pe partea din 


faţă. O casă din Amsterdam la canal, în miniatură, din lemn. 
Scaune minuscule roz cu figurine și mai mici pe ele. 

Poppenhuis aan de Prinsengracht. 

Casa Păpușii de pe Prinsengracht. Dădu fiecăruia câte o carte 
de vizită. 

— Păpuși? întrebă cel în roșu. 

— Nu vă faceţi griji, îi linişti Menzo. Nu mai sunt acolo. Cineva 
a scăpat de toate lucrurile drăguţe cu ceva timp în urmă. 

— Am o soră aici, adăugă cel în albastru. Abia a venit. 
Lucrează în unul dintre restaurantele dumneavoastră. Are 
nevoie de mine. Dacă plec... 

— Am eu grijă de sora ta. O avansez manager. Îi dau barul. 
Sau ceva. 

Un zâmbet larg, prietenos. 

— Întreabă pe oricine. Faci ce îţi cere Jimmy Menzo și nimeni 
nu se atinge de tine. Am grijă de ai mei. Chiar și când sunt în 
altă parte. 

— Avem de ales? întrebă rapid cel în albastru și Menzo 
chibzui dacă nu cumva subestimase pușlamaua surinameză, 
abia coborâtă din avion, deja cu două victime la activ, cu poliţia 
pe urmele ei și pe continent, și în Caraibe. 

— Sigur că aveţi de ales. 

Își aprinse o ţigară, ascultând tonurile astmatice ale orgii de 
biserică din depărtare. Afară era primăvară. În continuare frig, 
cu rafale de ploaie între rarele momente însorite. 

Luă servieta, o puse pe podea. Ochii lor erau în acea clipă pe 
arme. 

Menzo se ridică de pe scaun, le zâmbi. Se aruncă spre masă 
apucând cel mai apropiat pistol-automat în mâna dreaptă. 
Îndreptă ţeava spre faţa puștiului în roşu, apoi spre cel în 
albastru. Răzând tot timpul. 

— Miriam? strigă el. 

Ușa se deschise. Era mai înaltă ca Menzo, cu un fizic de 
jucătoare de baschet. Se apropia de treizeci de ani. O faţă 
lungă, pe un sfert chinezoaică, susţinea ea, iar el o credea. Erao 
fată din Trinidad care abia vorbea olandeza. Doar engleza. 

— Ce este? întrebă ea. 

Haină de blană maronie. Din ce anume, el nu știa, și nici nu îi 
păsa. Primea câţi bani voia ea. Îi oferea destule în schimb. 


— Băieţii ăștia nu se simt în stare, răspunse Menzo. Condu-i 
la gară. Pune-i pe tren în orice direcţie. Mă enervează. 

Pușlamalele surinameze se agitară pe locurile lor, cercetându- 
se reciproc cu ochii lor tineri și tâmpi. 

Femeia înaintă, le adresă câteva insulte scârboase în engleză, 
privindu-i urât cu ochii ei mari. 

— Cincizeci de mii de dolari? Cât câștigați în Paramaribo, 
amărâţilor? 

Tăcere. 

Se aplecă spre ei. Avea o anumită prezenţă, provocatoare și 
amenințătoare. Menzo iubea modul în care ea reușea să sperie 
un bărbat și să îl facă să o dorească în același timp. 

Puștii tremurau. Mai mult decât o făceau în faţa lui. 

— Cât... câștigaţi...? insistă Miriam. 

— Nu contează banii dacă nu rămâi în viaţă, bolborosi puștiul 
în albastru. 

Degetele ei lungi se înfipseră în părul lui unsuros, lins, 
scuturându-i capul. Cu forţă. Menzo privi, chicotind. 

— Rămâi în viaţă, băiete! ţipă ea la el. Mai în viață decât am 
fost noi când am ajuns aici. Ai să locuiești într-un loc călduros, 
ieftin și însorit. Unde nu știe nimeni cine ești. Cât de greu poate 
să fie? 

Ochii lor erau îndreptaţi spre podea. Menzo își puse arma 
lungă și neagră înapoi pe masă, lângă ale lor. 

— Nu e greu deloc, concluziona el și deschise din nou 
servieta, scoase câteva teancuri de dolari și le flutură în faţa lor. 

— Ce anume trebuie să facem? întrebă puștiul în roșu. 

Bătălia era câștigată. 

— Orice vă spune Miriam să faceţi. Avionul zboară spre 
Londra la ora șase. Ajungeţi la Cape Town la micul dejun. Şi 
începeţi o viaţă nouă. 

Bătu cu degetul în pistolul negru. 

— Auziţi asta? O viaţă nouă. Nu ar strica puţină recunoștință. 

Menzo așteptă. La fel și Miriam Smith, lăsându-se pe spate pe 
călcâie, încrucișându-și braţele în haina de blană maronie. 

— Mersi, zise puştiul în roșu, obedient. 

— Mda, conchise și cel în albastru holbându-se la podeaua 
rece din piatră. 


3 

Ca de obicei, Sam rămăsese cu femeia de la biroul de 
recepție al secţiei, cu care Vos se împrietenise. Işi recuperă 
micul câine, mulţumi, apoi îl conduse afară. Ploaia se oprea. 
Puse foxterierul alb și negru în coșul din față al bicicletei 
ruginite, aranjă parbrizul din plastic din faţă, scoase două 
elastice din buzunarul jachetei și le strânse în jurul părţii de jos 
a pantalonilor lui demodaţi, largi și șifonaţi, pentru a-i ţine 
departe de lanţ. 

Zappa îi lăsase locul lui Van Halen. Scoase căștile și le înfundă 
în buzunare. Își privi o dată blugii, bicicleta neagră dărăpănată, 
câinele din faţă. Apoi porni prin traficul matinal în plimbarea lui 
de zece minute până la casa-barcă, sau mai exact casa 
plutitoare, din Prinsengracht. 

Cicliști și tramvaie. Mașini și motociclete. Turiști uimiţi 
plimbându-se printre toate, neștiind în ce parte să privească. 

ÎI întrebase pe Frank de Groot direct: avea ceva vești despre 
Anneliese? Cea mai mică dovadă care să o lege de fata lui Prins, 
în afară de păpușă? Liniştea care urmase spusese totul. 

În vârstă de doar optsprezece luni, câinele înconjură coșul de 
trei ori și apoi se așeză, plictisit și, când bicicleta prinse viteză 
spre Leidseplein, se ridică în fund, își scoase nasul lung și bărbia 
în vânt, întorcându-se dintr-o parte în cealaltă încântat, cu gura 
deschisă, cu dinţii întrezărindu-se într-un rânjet evident. 

La prima picătură de ploaie avea să se ascundă în spatele 
parbrizului. Dar primăvara începea să se întrezărească îndărătul 
vălului întunecat al iernii. Teii acopereau străzile cu seminţele 
lor asemănătoare unor pene, ca niște statui înalte împrăștiind 
confetti verde-pal în așteptarea unei procesiuni de nuntă. 
Câinele avea să se bucure de o a doua vară leneșă pe apă, 
lăfăindu-se între ghivecele neîngrijite de legume și flori de pe 
punte, bucurându-se de atenţia turiștilor mereu dornici să facă 
poze. Mai anonim, Vos urma să facă și el același lucru. Şi, 
înainte de finalul anului, barca avea să fie, în sfârșit, gata. Putea 
să se gândească la ce va urma după aceea. 

Un claxon furios în spatele lui, un schimb de înjurături în 
engleză. Apoi, când era pe punctul să intre pe lunga cărare 
circulară șerpuind de-a lungul canalului, Laura Bakker începu să 
pedaleze rapid lângă el mormăind înjurături la adresa turiștilor. 

Avea o bicicletă verde-oliv ca de bunicuţă, cu ghidon înalt, 


stătea ţeapănă în șa, cu un smoc de păr roșu fluturându-i în 
spate în briza de primăvară. Costumul cu pantaloni cenușii arăta 
de parcă ar fi aparţinut anilor 70. Ani de care părea să aparţină, 
într-un fel, și Laura Bakker. 

Cu o mână, văzu el, butona pe telefon. Vorbind în timp ce 
pedala, fără să privească unde mergea. Sau, mai rău, scriind un 
mesaj. O privi și observă că aproape scăpă aparatul din mână. 
Se opri dintr-odată, cu reacţia informată a unei persoane care își 
dă seama cât de neîndemânatică este cu adevărat. 

— Vos! Vos! strigă Bakker când reuși din nou să pună 
stăpânire pe telefon. Ascultă-mă! Oprește-te puţin, te rog! 
Comisarul de Groot vrea să te vadă ca să discutațţi în persoană. 

Pe canal apăru o barcă de agrement. Câţiva oameni din față 
începură să o fotografieze. Sam, cu labele pe coș, cu micul lui 
cap în briză, își scutură blana ca un model pozând pentru 
reviste. 

— De ce Dumnezeu te-a trimis de Groot pe tine? Dintre toţi 
cei de acolo? întrebă Vos, păstrându-și privirea în faţă. 

— Dar ce-i cu mine? 

Părea jignită. 

— Doar pentru că sunt din Dokkum... nu înseamnă că sunt o 
imbecilă. 

Privi spre Marnixstraat. 

— Orice ar crede unii. 


— Nu am spus asta, mormăi Vos, strecurându-se printr-un 
grup de vizitatori ce se plimba de-a lungul pistei de bicicletă și 
apoi îndepărtându-se în tăcere. 

— Câinele tău este foarte drăguţ, observă Bakker, prinzându-l 
din nou din urmă. 

Pe urmă zâmbi. Preţ de un moment arătă ca o studentă naivă, 
proaspăt ieșită din universitate, încercând să convingă lumea 
din jurul ei să o remarce și să o ia în serios. 

— Nu îl cunoști, zise Vos. 

— Tot timpul mi-am dorit un animal de companie. 

El înţepeni de indignare. 

— Un animal de companie? Sam nu este un animal de 
companie. 

Laura Bakker păru îngrijorată că ar fi putut să îl jignească. 


— Dar ce este atunci? 

Se apropiau de panta ușoară a unui pod. Vos pedală mai 
puternic, o lăsă în urmă, își luă mâinile de pe mânere, ridicându- 
le în aer disperat. 

Turiștii care îi urmăreau pe canal fură încântați de asta. O 
ceartă între localnici. Între doi iubiţi chiar. 

ÎI prinse rapid din urmă. O parte mai mare din părul ei roșu, 
liber îi flutura dincolo de umeri. 

— Este copilăresc ce facem, opină Laura Bakker. 


— Faptul că sunt urmărit de-a lungul canalului de o novice, 
asta este copilăresc, se plânse el, dându-și seama cât de 
irascibil sunase. Arestează-mă și haide să terminăm o dată. 

— Nu pot aresta oameni. Nu am voie. Comisarul de Groot nu 
crede, că, de fapt, Katja încearcă să șantajeze pe cineva pentru 
bani. Crede că totul are legătură cu cazul fiicei tale... 

Îi era destul. Întinse o mână pentru a linişti câinele și apoi opri 
brusc bicicleta. Micul animal lătră scurt, fericit, de parcă totul ar 
fi fost un joc. 

— Ti-am spus deja. Frank m-a sunat de dimineaţă, repetă el 
când Laura Bakker se opri lângă el. Nimeni nu a cerut o 
răscumpărare pentru fiica mea. Nimeni nu mi-a dat șansa să o 
salvez. Dacă... 

— Aveai mulţi bani? 

— Aș fi făcut rost. Dacă ar fi cerut. Dar nu a făcut-o. Sau dacă 
ar fi cerut altceva. Anneliese era lângă mine într-o zi. Şi apoi... 

Se împlineau trei ani în iulie. De parcă ar fi fost ieri. Sau într-o 
altă viață. Tragediile au loc în afara timpului normal, a regulilor 
ce normează viaţa de zi cu zi. Posedă o capacitate uluitoare de 
a dispărea și de a exploda simultan. Nu exista niciodată o 
împăcare cu situaţia. Era doar un termen amăgitor folosit de 
psihologi. Durerea era atât de insistentă, că devenea familiară, 
ca o durere de dinţi sau durerea-fantomă a unui membru lipsă. 

— M-am săturat să mă cert cu tine, spuse ea ferm. Comisarul 
de Groot zice că are nevoie de ajutorul tău. Se presupune că 
sunteţi prieteni. Nu este de parcă nu ar avea și alte lucruri pe 
cap. 

Vos mârâi, un obicei pe care îl preluase de la câine, pe urmă 
începu din nou să pedaleze. Ea ţinu pasul, picioarele apăsând 
pedalele într-un ritm constant, relaxat, cizmele mari lovind 


ocazional cadrul. O femeie greoaie, stângace. Genul de ingenuă 
tropăitoare, bombănitoare, din provincie pe care ofiţerii înrăiţi 
din Marnixstraat aveau să o mănânce cu fulgi cu tot. 

— Desigur că nu, adăugă el, făcând un efort să sune 
rezonabil. Suntem în Amsterdam. Cum ar putea să aibă doar 
asta pe cap? 

Casa plutitoare nu era vizibilă de la drum, o namilă neagră, 
urâtă, naufragiată în Prinsengracht sub linia trotuarului. Cea mai 
ieftină de pe piaţă atunci când el și Liesbeth vânduseră 
apartamentul, împărţiseră banii și o luaseră în direcţii separate. 
Avea nevoie de atât de multe reparaţii, iar el nu își putea 
permite nici măcar jumătate din neglijabila pensie a unui poliţist 
ieșit prematur din post. 

— La Curtea de apel se judecă azi cazul unui criminal numit 
Theo Jansen, continuă ea. Din ce am auzit eu, se pare că-l vor 
elibera. 

Se opri din nou brusc. De data aceasta uită să mai apuce 
câinele. Sam lătră iritat când fu azvârlit în partea din față a 
coșului. 

— Îmi pare rău, băiete, murmură Vos, întinzând mâna să îi 
mângâie blana sârmoasă. Ce? 

— Acest Jansen se va afla în faţa judecătorului după-amiază. 
Sunt șanse mari să fie eliberat imediat după audiere. 

Aproape că trecuseră de locuinţa lui. Şi tribunalul se afla în 
Prinsengracht, aproape de Leidseplein. Cea mai mare parte a 
vieţii de poliţist a lui Pieter Vos, secţia, tribunalul, cafenelele și 
barurile din Jordaan unde se retrăgea să vorbească și să 
gândească se aflau la o distanţă scurtă de mers de dărăpănata 
lui casă plutitoare. 

— Dacă idioţii îl eliberează pe Theo, primul lucru pe care o să 
îl facă va fi să înceapă un război, spuse el. Frank știe asta mai 
bine ca oricine. Sper că este pregătit. Ce Dumnezeu e în capul 
lor? 

— Nu prea au de ales. Nu ai rămas să duci treaba la bun 
sfârșit, nu-i așa? 

Când și-o dorea, vocea ei plată, tipic scandinavă, căpăta 
accente dure, critice. Asta o făcea să pară mai în vârstă. 

— Asta gândesc oamenii despre tine în Marnixstraat. Te-ai 
dat bătut și altcineva a dat-o în bară în locul tău. 


Fata unui șef al consiliului, fie răpită, fie cerând o 
răscumpărare. Un fost gangster pe punctul să fie eliberat, 
căutând să se răzbune pe tâlharul surinamez care îi acaparase 
teritoriul, cafenelele, bordelurile, rutele de droguri, cât Jansen se 
aflase în închisoare. 

Pieter Vos putea să înţeleagă de ce bătrânul lui prieten era 
îngrijorat. 

— Ai multe de spus despre tine însăţi, aspirant Bakker. Nu cu 
foarte mult tact, ce-i drept. 

Ea se apropie mai mult de el. Îi întinse un deget în faţă. Unghii 
roase, observă Vos. Fără ojă. Nici faţa nu îi era machiată. 

— Nu m-am alăturat poliţiei ca să învăţ să am tact. De Groot 
mi-a spus să te aduc. 

Avea ochi verzi, foarte rotunzi, puțin cam mari, în acel 
moment strălucind cu un amestec de hotărâre și de indignare. 

— Şi asta am de gând să fac. Chiar dacă va trebui să mă ţin 
toată ziua după tine. 

El își suprimă un zâmbet și împinse ușor bicicleta din nou în 
faţă. 

— Cu riscul de a mă repeta, nu mai sunt ofițer de poliţie. 

Barca arăta îngrozitor în soarele puternic de primăvară. 
Vopsea neagră care se desprindea. O grădină ofilită și lăsată în 
paragină de-a lungul punţii. Balustrade ruginite. Lemn putrezit 
pe alocuri. La prora, lângă următoarea ambarcaţiune, o bărcuţă 
era pe jumătate scufundată în apa întunecată a canalului, așa 
cum fusese și în urmă cu doi ani, în ziua în care Vos se mutase 
acolo. 

Această neglijenţă relaxată, lipsa grijii și a problemelor îl 
ajutau să se simtă bine în acea parte liniștită, retrasă a orașului. 
Barul Drie Vaten de lângă podul spre Elandsgracht. Micile 
magazine și restaurante. Oamenii, în primul rând. Cartierul 
Jordaan era acasă. Nu își putea imagina viaţa în altă parte. 

O persoană solidă porni spre ei din capătul străzii, de lângă 
statuile lui Johnny Jordaan! și ale trupei sale. În pantalonii lui 
ponosiţi, Vos nu se considerase niciodată bătrân. Și nici cei pe 


1 Johnny Jordaan (pseudonim pentru Johannes Hendricus van 
Musscher (7.02.1924-8.01.1989), cântăreț olandez adept mai 
ales al stilului levenslied, variantă olandeză a șansonetei 
franţuzești (n.red.) 


care îi întâlnea nu o făceau, din câte își putea da seama el. 
Păreau să îl trateze ca pe un adolescent ciudat, captiv ca în 
chihlimbar pe casa lui barcă, ascultând melodii rock vechi, 
vizitând din când în când cafeneaua alăturată pentru un fum, 
pierzând vremea sorbind bere în Drie Vaten. 

Când îl văzu pe Frank de Groot, căzu pe gânduri. La patruzeci 
și nouă de ani, șeful din Marnixstraat era cu doar zece ani mai în 
vârstă ca el. Dar arăta ca un bărbat de vârstă mijlocie acum, cu 
o față plină de riduri, păr negru tuns scurt și mustață îngrijită, 
ambele prea negre ca să fie autentice. Ochii lui palizi, sticloși 
păreau obosiţi și îngrijoraţi. Între ei se căscase o prăpastie. Vos 
nu înaintase deloc, o luase chiar înapoi, de când se închisese pe 
casa-barcă din Prinsengracht. De Groot rămăsese în funcţie și 
asta îl marcase. 

— Pieter! Pieter! 

De Groot se năpusti spre el, strecurându-i aproape forţat în 
mână un mic pachet. 

— Mă gândeam că te găsesc aici. 

— Aici locuiesc, Frank. Unde altundeva să fiu? 


— Pierzând vremea la Rijksmuseum, răspunse de Groot, cu o 
strălucire în ochi. În Drie Vaten, holbându-te la barmaniţa aceea 
drăguță. În orice caz, făcând orice altceva în afară să îţi repari 
afurisita asta de barcă. Bărcuţa asta... 

De Groot oftă privind spre barca pe jumătate scufundată de 
fiecare dată când se întâlneau. 

Cu un zdrăngănit brusc își anunţă prezenţa și Laura Bakker, 
frânând cu picioarele ei lungi, izbindu-și cizmele grele de asfalt. 

— Chiar acum mă îndreptam spre Marnixstraat, zise Vos. 
Aspirant Bakker m-a informat. 

Ochii ei verzi erau pe el, surprinși. 

— A făcut o treabă bună. Cu toate acestea, nu te pot ajuta. 

— Brânză! anunţă de Groot, bătând cu palma micul pachet. 
Am luat-o de la magazinul acela care îți place. Kaashuis. Mi-au 
spus că vine direct de la fermă. Este Limburger... 

Câinele strâmbă din nas spre pachet. 

— Încerci să mă mituiești cu brânză? Jalnic. 

De Groot dădu din cap. 

— Adevărat. Te rog. Putem vorbi? Am lucrat împreună 
cincisprezece ani. Nu îţi cer prea multe. 


Comisarul avea un zâmbet fix. 

— Arăţi... boem, Pieter. Mai mult ca niciodată, aș spune. 

Vos cobori de pe bicicletă, îl ridică pe Sam din coș, găsi în 
buzunar lesa și o plasă goală de la supermarket. 

Întinse bucla lesei și plasa spre Bakker. 

— Tu îţi doreai un animal de companie. E momentul să 
descoperi cum este de fapt. Curăţă după el. Nu poate curăța 
singur și primești amendă dacă nu o faci. 

— Nu m-am alăturat poliției ca să plimb câini, obiectă ea. 

— Fă-ne pe plac, mormăi de Groot. 

Vocea lui putea să treacă de la amicală la amenințătoare într- 
o secundă. Ea apucă plasa și lesa și se aplecă să îl farmece pe 
Sam. 

— Nu îl lăsa să cerșească mâncare, ordonă Vos. Și ţine-l 
departe de alţi câini. Nu își dă seama că este mic. 

Cei doi bărbaţi o priviră pe Bakker legându-și bicicleta de 
balustrada canalului și apoi îndepărtându-se de-a lungul 
acestuia, în spatele cozii fericite, agitate a terierului cu pas 
mândru. 

— Te-ai folosit de un truc murdar, comentă Vos. 

— Anume? întrebă de Groot, o întruchipare a inocenţei. 

— Să o trimiţi pe toanta secţiei după mine, sperând să mi se 
facă milă de ea. 

Vos se holbă la pachetul ambalat în hârtie cerată din mână. 

— Urăsc brânza Limburger. 

— Nici eu nu prea mă pricep la brânză. Nu este o toantă, 
Pieter. Nu a ales ea să se nască în Dokkum. Pur și simplu, nu se 
integrează. 

Se gândi un moment, apoi adăugă: 

— De asemenea, este posibil să creadă în Dumnezeu. 

De Groot scutură din cap. 

— Ce naiba face ea aici... Îmi pare rău. Am crezut că nu o să 
se descurce. De ce crezi că am apărut chiar eu? 

Vos își ridică bicicleta pe punte. 

— Chiar trebuie să te implor? întrebă de Groot. 

Arătă apoi spre bărcuţa pe jumătate scufundată de lângă casa 
lui Vos, cu carena goală acoperită de o prelată mânjită. 

— Ti-am spus de un milion de ori. Ar trebui să faci ceva în 


privinţa asta. Este împotriva legii. 

Vos își duse mâinile la cap și oftă... 

— Nu... este... barca... mea. Îţi amintești? 

De Groot ţopăi de pe un picior pe celălalt, puţin ca și cum ar fi 
vrut să arate un elogiu excesiv, însă doar puţin. 

— Este lipită de barca ta. Pare să îţi aparţină. 

— Intră, îl îndemnă Vos, traversând apoi scândura de acces 
pe barcă și deschizând micuța ușă din lemn a casei lui. 


4 

— De Groot vrea să mergem în Marnixstraat, zise Liesbeth 
Prins. Wim? Mă asculți măcar? 

Biroul lui era unul dintre cele mai impunătoare din clădirea 
primăriei din Waterlooplein. Ferestre înalte, priveliște frumoasă. 
Nestatornicul soare de primăvară atârna deasupra orașului 
dincolo de geamurile ferestrei: canalul, vilele și sediile 
corporațiilor, apoi comunitatea întinsă, haotică numită De 
Wallen. Mai mult de opt mii de oameni trăiau în fieful strâns 
încercuit al centrului Amsterdamului. Cu șase luni înainte, grupul 
lui progresiv pusese mâna pe un număr surprinzător de locuri la 
alegeri, formând apoi o alianţă fragilă cu micuțul Partid anti-EU 
al Independenţei. Și, în negocierea strânsă pentru locuri ce 
urmase, Prins câștigase exact ceea ce își dorise: rolul de 
viceprimar, cu o misiune asumată extrem de clară. 

Avea patruzeci și opt de ani, era un bărbat înalt, impozant, 
care râdea rar. Liesbeth îl cunoștea de când era adolescentă, 
deși își petrecuse cea mai mare parte a vieții alături de Pieter 
Vos. Între timp Wim avansase de la rangul de avocat bogat în 
oraș la cel de politician în toată regula în consiliul municipal și o 
parte din Liesbeth începuse să se întrebe: de aceea avusese 
nevoie de ea? Ca să bifeze toate punctele de pe listă? 

— Nu mai îmi pot pierde vremea cu jocurile ei, spuse Prins, 
răsfoind unul dintre numeroasele rapoarte de pe birou. De Groot 
ar trebui să aibă lucruri mai bune de făcut. Dumnezeu știe... 

— Crezi că ar putea să fie atât de plină de cruzime? 

El îi apucă mâinile, făcând-o să se așeze. O privi în ochi. Un 
bărbat mare. Trist, din anumite puncte de vedere. Niciodată nu 
avusese parte cu el de familiaritatea, de umorul, de apropierea 
jucăușă pe care o împărtășise cu Vos. 

— O cunosc mai bine ca tine. Așa este de la moartea lui Bea. 


— Katja este bolnavă, spuse ea, cu vocea spartă. 

Îi era frig. Se simţea bolnavă. Rochia neagră pe care o alesese 
în acea dimineaţă atârna larg pe corpul ei slab. 

— Dumnezeule, Wim. Știu că niciodată nu ţi-a plăcut că nu 
este prea deșteaptă. Că nu este un elev model. Un geniu care să 
îţi preia firma într-o zi. Dar este totuși fiica ta... 

Prins puse raportul înapoi pe birou. Ea văzu numele scris cu 
litere negre de tipar pe copertă: De Nachtwacht. 


Rondul de noapte. Titlul luat de la cel mai faimos tablou al 
orașului, opera celebră a lui Rembrandt, aflată la Rijksmuseum. 
Câţiva bărbaţi înarmaţi pregătiţi să patruleze prin Amsterdam, 
pentru a asigura liniștea orașului. Prins dăduse același nume 
elementului-cheie al campaniei lui electorale din toamna 
precedentă. Promisiunea de a curăța De Wallen o dată pentru 
totdeauna. Gata cu jumătăţile de măsură. Fără compromisuri. 
De la început își dăduse cuvântul să le facă viaţa insuportabilă 
traficanţilor, cafenelelor, bordelurilor, proxeneţilor și 
prostituatelor care se aflau acolo de decenii. 

Nimeni nu se așteptase ca el să câștige. Dar, o dată cu 
nesfârșitul ciclu al recesiunii și austerităţii, dispoziţia populară 
devenise  febrilă și  imprevizibilă. Oamenii își doreau o 
schimbare, orice schimbare. Apoi Partidul Independenţei 
începuse să strângă voturi și din cauza suspiciunilor legate de 
Bruxelles și de UE. Simţiseră o oportunitate și se alăturaseră și 
ei vociferărilor. De WNachtwacht se transformase din visul 
narcotic al unui politician într-o promisiune neclară care Îl 
adusese la conducerea consiliului, cu un singur bărbat mai sus 
ca el, primarul laburist, fericit să stea la distanță de De 
Nachtwacht şi să privească din depărtare nemulţumirea 
crescândă în legătură cu implementarea sa. 

— Asta, zise Prins, bătând raportul cu degetul, este mai 
important acum decât Katja. Nu o mai pot ajuta. Am încercat. 
Poate pe copilul altcuiva... 

— Poliţia vrea să discute cu noi. 


— Ar fi trebui să vorbeşti cu mine înainte să suni în 
Marnixstraat. 

Ea scutură din cap. Își trecu trei degete osoase prin părul 
blond, scurt și rar. 

— Cineva lasă un coșciug din lemn în faţa ușii. Cu o păpușă în 
el. Și păr. O pată de sânge... 

— Alt joc de-al ei... 

— O păpușă! O șuviţă. Sânge. 

Prins își închise ochii o secundă. 

— Este în stare de orice, dacă are nevoie de bani pentru 
droguri. 

Privi din nou spre birou și la rapoartele de pe el. 

— Așa fac cei ca ea. 


— Katja nu este lipsită de suflet. Nu m-ar... tachina cu așa 
ceva. 

— Vezi mereu ce e mai bun în oameni. 

El își deschise braţele. 

— Mai ales când nu este cazul. Nu te mai implica. 

— Și cum să fac asta? 

Nu mai era atent la ea. Wim Prins zâmbea, așa cum o făcea în 
acele zile în public. 

Margriet Willemsen, tânăra agresivă care conducea Partidul 
Independenţei, tocmai deschisese ușa. În spatele ei se afla Alex 
Hendriks, șeful secretariatului general al consiliului. Un bărbat 
mărunt, tăcut care părea să trăiască în birourile generoase ale 
consiliului de lângă clădirea Operei, în acea piaţă întinsă din 
inima Amsterdamului. 

— Avem o întâlnire despre De Nachtwacht, zise Prins, pentru 
ea și pentru ei. Sună-mă mai târziu... 

— Poţi să îţi faci timp dacă vrei, insistă ea. Pentru Katja... 

În continuare zâmbind, o îmbrăţișă și îi șopti: 

— Spune-i lui de Groot că nu vreau ca povestea să ajungă în 
ziare. Şi nici să o văd la tribunal când o vor găsi într-un șanț pe 
undeva. Nu avem nevoie de asta și nici el nu are. 

Apoi, surâzător: 

— Margriet. Alex. 

— Este totul OK? întrebă femeia. Nu am vrut să vă 
iutrerupem... 

— Nu aţi făcut-o. Luaţi loc, vă rog. 

Același zâmbet. 

— Liesbeth tocmai pleca. 


5 

Celulele de detenţie ale tribunalului din Prinsengracht. Cele 
de la subsol. Lipsite de ferestre. De lumină. Aer rece, stătut. 

Theo Jansen stătea așezat în faţa unei mese simple, cenușii, 
așteptând-o pe fiica lui, Rosie, și în același timp să fie eliberat. 
Avea cincizeci și nouă de ani, era un bărbat uriaș cu barba albă, 
deasă, asemenea unui Moș Crăciun decăzut. La nouăsprezece 
ani începuse să lucreze ca om de pază la unul dintre bordelurile 
din Spui frecventate de clienţi străini, de localnici corupți și de 
mici vedete de la Hollywood aflate în trecere. Anii '70 fuseseră o 
vreme a schimbării. Liberalizarea drogurilor, turismul 
narcoticelor ce urmase și răspândirea meseriei practicate în 
Cartierul Roșu făcuseră ca profiturile modeste ale unui bordel să 
pară o nimica toată. 

Jansen fusese un învățăcel sârguincios, puternic, pregătit, 
aflat la locul potrivit. Urcase rapid rangurile lumii interlope 
folosindu-se de pumnii lui rapizi, temperamentul echilibrat, 
inteligența ascuțită și de statornicia loialității lui. Pe urmă șeful 
lui fusese înjunghiat în stradă în timpul uneia dintre vendetele 
periodice ce cuprindeau lumea interlopă a Amsterdamului. Nu 
exista un succesor evident, aşa că Theo Jansen, fiu al unui 
simplu muncitor pe linia de producție a berăriei Heineken, 
acceptase provocarea de a prelua acest titlu. 

Trei execuții mai târziu, o serie de mite generoase către 
politicieni locali și naționali și muncă de convingere dusă cu 
mână forte pe stradă, și vechea rețea era la picioarele lui. Asta 
înainte să apară Pieter Vos. 

Jansen nu îi ura pe polițiști. Işi făceau doar slujba. Unii puteau 
fi mituiți. Alți puteau fi speriați. Alții te lăsau în pace dacă aplicai 
o presiune subtilă în altă parte. Vos, un bărbat care părea la fel 
de hotărât pe cât de invizibil era cu alte ocazii, nu înțelegea o 
astfel de presiune. Lucra în tăcere, cu sârguință, săpând la baza 
imperiilor crimei din oraș fără frică, prinzând plevușcă, oferindu- 
le apoi o alternativă: să meargă la pușcărie sau să devină 
informatori. 

Mai toţi alegeau pușcăria, ceea ce era o decizie înțeleaptă. 
Dar nu toți. 

Cei doi bărbaţi se întâlniseră ocazional. Jansen îl plăcea pe 
Vos. Era un om modest, neconvențional, cu o onestitate 
familiară și o tenacitate neînfricată, prostească pe alocuri. 


Orașul avea să aibă întotdeauna ofiţeri de poliție. Așa cum avea 
să fie mereu, într-o anumită măsură, controlat de criminali. 
Prefera deci un polițist de a cărui onestitate să nu se poată 
îndoi. 

Apoi lumea detectivului fusese răvășită și, împreună cu ea, 
într-un mod pe care Jansen nu îl înţelegea încă în totalitate, și a 
lui fusese dată peste cap. Cu trei ani înainte, polițistul căzuse 
pradă unei tragedii personale în urma căreia părăsise poliţia 
distrus, un om sfârșit. Nu la mult timp după aceea, tentat de 
Klaas Mulder, succesorul lui Vos, un tâlhar mărunt numit Jaap 
Xeeger, un trepăduș de care Jansen abia auzise, se ridicase în 
faţa Curţii și ciripise tot ceea ce știa. 

— Mincinosule, strigase cu voce tare Theo Jansen, gândindu- 
se la acele săptămâni pe care le petrecuse în boxa acuzaților, 
ascultând minciună după minciună. 

Zeeger, dirijat de Klaas Mulder, îl adusese în acea situaţie și 
Jansen tot nu înţelegea de ce. 

— Mincinosule, spuse din nou, mai încet, și apoi ușa se 
deschise. 

Intră Rosie, cu Michiel Lindeman lângă ea, avocatul de ale 
cărui servicii Jansen se folosea de mai bine de un deceniu. 

Îi zâmbi fiicei lui. Aceasta avea treizeci și doi de ani, mama ei 
dispăruse demult din viaţa lui, se evaporase din Olanda cât de 
departe o ţinuseră picioarele. Rosie nu avea însă să îl 
abandoneze vreodată. Îl susţinuse mereu pe babacul ei, încă de 
când fusese doar o adolescentă. Făcuse tot ce putuse să ţină în 
picioare rămășițele imperiului lui, folosindu-se de o combinaţie 
de forță și persuasiune pe care o învățase de la el de-a lungul 
anilor. Îi moștenise fizicul masiv și perspectiva asupra vieţii. O 
femeie greoaie, zâmbitoare, zgomotoasă, care nu se bâlbâia 
niciodată. Spre deosebire de Michiel Lindeman, un avocat 
subțţirel, lipsit de umor, de vârstă mijlocie, din Amsterdam, care 
își construise numele și averea reprezentându-i pe acei tâlhari 
pe care nimeni altcineva nu îndrăznea să o facă. 

— Scap azi, Michiel? întrebă Jansen, privindu-i cum se așază. 

— Am cheltuit atât de mulţi bani, spuse Rosie, uitându-se la 
avocat. Dacă tata nu este acasă până la cină, o să te întreb 
pentru ce anume. 

Lindeman apucase scaunul tare cu atâta delicateţe, de parcă 


s-ar fi temut că el i-ar fi putut dăuna constituţiei fragile. Era doar 
un joc. Acest bărbat dur, neiertător era de nedistrus. Mulţi 
încercaseră să o facă. 

— Ei bine? insistă Jansen, neprimind răspunsul așteptat. 

— Depinde de tribunal. Nu de mine. 

Lindeman părea mereu plictisit. Ciudat, dacă te gândeai câţi 
bani primea pentru fiecare minut din timpul lui. 

— Avem declaraţia lui Jaap Zeeger, zise Rosie. Declaraţie 
semnată. Klaas Mulder l-a forțat să mărturisească toate prostiile 
acelea. Prin ameninţări. Bătăi. 

— Dacă Vos ar mai fi fost în poliţie, nu s-ar fi întâmplat toate 
astea, mormăi Jansen. 

Lindeman râse. 

— Vos te-ar fi înfundat pe bune. Zi mersi că a luat-o razna 
înainte să apuce. 

Theo Jansen dădu din cap. Înainte să înceapă să lucreze pe 
cont propriu, Michiel Lindeman fusese partener la una dintre 
cele mai mari firme de avocatură din oraș. Alături de nimeni 
altul decât Wim Prins, noul viceprimar al consiliului orașului. 
Bărbatul care își obținuse funcţia promițând să curețe 
Amsterdamul. Asta îl lăcea pe Lindeman mai valoros ca 
niciodată. 

— Scoate-mă de aici, îi ceru Jansen. Și aranjează-mi o 
întâlnire cu vechiul tău amic, Prins. Cădem noi la o înţelegere. 
Ne întâlnim la mijloc. Ştie că nu o să dispărem. Spune-i că poate 
să aibă încredere într-un olandez. Împreună, îl gonim pe 
ticălosul acela surinamez din oraș. Apoi lucrurile pot redeveni 
pașnice. 

Lindeman scutură din cap și oftă. 

— Eşti un criminal, Theo. Wim Prins nu poate să pocnească 
din degete și să te scoată din închisoare. Şi chiar dacă ar putea 
să o facă... 

Tăcu. 

— Ce s-ar întâmpla atunci? 

Lindeman se uită lung la Rosie Jansen și răspunse: 

— Spune-i. 

Aceasta păru stingherită de invitaţie. 

— Lucrurile s-au schimbat, tată. Ce ne-a aparţinut... poate că 


nu mai este al nostru. Am făcut tot ce am putut. Dar nu sunt ca 
tine. Jumătate din oamenii noștri lucrează acum pentru Menzo. 
Cei care nu o fac sunt morţi sau au fugit din oraș. 

— Nu toţi. Am mai vorbit și eu cu cei care sunt închiși. Nu 
sunt singur aici. 

— Cei închiși sunt niște ticăloși mincinoși, șuieră ea. Menzo le 
suflă ce să îți spună cu gurile lor strâmbe. 

Jansen simţi că începe să se înfurie. 

— Voi recupera ce am pierdut. Am mai făcut-o o dată. 

Avocatul privi în jurul încăperii, arătând spre colţurile ascunse 
în umbră. 

— Vezi, Theo. Aici este problema. Întâi vorbești și gândești 
abia după aceea. Dacă sunt microfoane în cameră? 

Jansen se mișcă pe scaun, își simţi umerii ridicându-se așa 
cum o făceau în apropierea unei lupte. 

— Dacă ar înregistra o conversaţie privată între un om și 
avocatul lui, nu ar putea niciodată să o folosească. Nu te plătesc 
să îmi insulţi inteligenţa. 

Oricum, nu exista niciun microfon în cameră. Erau în 
Amsterdam, până la urmă. La tribunal. Un loc în care lucrurile se 
făceau corect. Cu atenţie. Legal. În mod olandez. 

— Mă plătești ca să te scot de aici, îi răspunse avocatul. Ca să 
te ţin în afara închisorii. Dacă au vreo bănuială că o să începi un 
război, nu o să îţi dea drumul. 

— Nu sunt vinovat! tună Jansen, izbind cu pumnul în masă. 

Adăugă apoi mai încet: 

— Nu pentru porcăriile pe care mi le-a pus Mulder în cârcă. 

Rosie Jansen își întinse mâna și îi apucă blând degetele 
strânse. 

— Știm asta. Şi ei o știu. Te vreau acasă. Vreau să rămâi 
acolo. Vremea ta a trecut... 

— Vremea mea? 

Discutaseră situaţia fără el. Ajunseseră la o înţelegere. Își 
dădea seama în acea clipă. 

— Ai suficiente afaceri legale ca să trăiești confortabil tot 
restul vieţii, preciză Lindeman pe un ton sec, obosit. Bogat și în 
siguranţă. Declaraţia lui Zeeger nu te face nevinovat. Putem 
spera cel mult la o eliberare pe cauţiune în baza unei 


condamnări ilegale. Trebuie să le dai ceva, să îi convingi să îţi 
acorde un apel. Vreau să le spui în privat că nu te mai întorci în 
De Wallen. Menzo a preluat oricum deja majoritatea afacerilor 
tale de acolo... 

— Le-a furat! tună Jansen. Mi le-a furat pe la spate cât eu 
putrezeam în pârnaie din cauza unor minciuni... 

— Nu contează, interveni fiica lui. S-a întâmplat. Nu poţi 
întoarce timpul înapoi. Nimeni nu poate. 

— Sunt tatăl tău, Rosie. Chiar nu mă cunoști? 

Mâna ei caldă o strânse pe a lui. Ochii ei întunecațţi licăriră 
spre el, implorând. 

— Nu poţi. Dacă încerci, o să te bage la loc în închisoare. 
Poate și pe mine. Nu doar Wim Prins este pe urmele noastre 
acum. Și guvernul ne atacă. Timpurile se schimbă. Nu mai trec 
lucruri cu vederea așa cum o făceau pe vremuri. 

— Aruncă-le niște bani. Asta funcţionează de obicei. 

Lindeman scutură din nou din cap. 

— S-au întâmplat multe în ultimii doi ani. S-a schimbat 
partidul de guvernare de când ai intrat la închisoare. Atmosfera. 
Nu doar în consiliu. Toate lucrurile cu care eram obișnuiți se fac 
țăndări. Eşti un dinozaur, Theo. Este timpul să te dai la o parte, 
înainte să fii lovit de meteorit. 

Jansen clipi. 

— Crezi că o să mă întind, pur și simplu, la pământ și o să ÎI 
las pe Jimmy Menzo să rămână stăpân peste toate? 

Lindeman ridică din umeri. 

— Dacă vrei să mergi acasă și să trăieşti liniștit alături de 
fiica ta. Să te bucuri de banii tăi. Uită trecutul. Nu se mai 
întoarce. 

Rosie îi zâmbi, privindu-l așa cum o făcuse când avea cinci, 
zece ani. Fiica lui reușise mereu să îl învârtă pe degetul mic și o 
știa foarte bine. 

— Asta aţi venit să îmi spuneţi? Că sunt un moș expirat? 

— Cam da, consimţi Lindeman. Sunt avocat. Nu făcător de 
miracole. 

Așteptară ca el să spună ceva. 

— O să mă gândesc la asta. 

Rosie nu mai zâmbea. 


— Am spus că o să mă gândesc, repetă Jansen. 

— Avem o audiere fixată mâine-dimineaţă, tată. Vor un 
răspuns înainte să ajungem în faţa unui judecător. 

— Tribunalul vrea să știe acum, adăugă Lindeman. Un 
angajament. O... 

— O hârtie? răbufni Jensen. Vrei să semnez? Eu, Theo Jansen, 
renunţ la toate drepturile mele... 

— Noi nu avem drepturi. 

Vocea ei era fermă și în urcare. 

— Nu avem nimic. Suntem înfundaţi. Să încercăm măcar să 
ieşim din situaţie cu puţină demnitate. 

Lacrimi îi apăruseră în ochii negri, solemni și el ura asta. 

— Te vreau acasă, rosti ea din nou cu o voce catifelată și 
blândă, în contradicţie cu privirea hotărâtă. Vreau să ne 
bucurăm din nou împreună de lucruri. De casa pe care ai 
cumpărat-o în Spania. Nu am fost acolo niciodată. Nici măcar o 
singură dată. Toate lucrurile pentru care nu am avut niciodată 
timp... 

Jansen se lăsă pe spate în scaun, privi tavanul și pereţii 
mohorâţi, fără ferestre. În mintea lui, putea să vadă orașul din 
afara lor. Aprilie. În curând aveau să apară noii heringi. Putea să 
bea o bere într-un bar, să se plimbe de-a lungul canalelor până 
la un loc de pescuit, să își fluture un mic peștișor deasupra gurii, 
să îl înghită ca un pelican așa cum o făcea când Rosie era mică 
și voia să o facă să râdă. Nu era genul de lucru pe care ar fi 
trebuit să îl faci în Amsterdam. Era ceva prea comun. Dar și el 
era comun. Și ea chicotea mereu când o făcea. Și asta era 
suficient. 

Libertatea nu era ceva intangibil. Avea un gust. Puteai să o 
atingi, să o miroși. O sentinţă de cincisprezece ani, zece cu 
executare dacă avea noroc, nu era o pedeapsă. Era o execuţie, 
crudă și intenţionată. 

— Trebuie să ne spui acum, insistă Rosie. Michiel trebuie să 
transmită mai departe. Dacă nu o face, nu o să mai fie nicio 
audiere. Te întorci la închisoare. Și eu revin singură acasă. Tată, 
dacă nu o faci pentru tine, fă-o, te rog, pentru mine. 


6 

Casa plutitoare avea treizeci de ani vechime, era acostată 
permanent, avea electricitate, telefon, apă și canalizare. O 
carcasă staţionară, putredă, din lemn pe canalul pe care 
localnicii îl prescurtaseră de la Prinsengracht la Prinsen, aproape 
de podul Berenstraat. 

— N-aș suporta să trăiesc într-o grotă ca asta, comentă de 
Groot, aplecându-și capul și intrând în cabină. 

Trandafiri, crizanteme, câteva legume erau vizibile dincolo de 
sticlă în ghivecele și straturile lor ridicate. Niciuna dintre ele nu 
părea să o ducă prea bine. 

— Ce mai face Maria? întrebă Vos, amintindu-și de soția 
tăcută, timidă a fostului său coleg. 

— Este bine. Se întreabă de ce nu mai treci pe la noi. 

Spuse ceva despre cât de ocupat era. De Groot privi interiorul 
haotic al bărcii, cutiile cu unelte de pe podea, posterele cu 
vedete rock ce acopereau vopseaua scorojită de pe pereţii din 
lemn și ridică o singură sprânceană. Îl urmă apoi pe Vos până la 
vechea masă din pin și se așeză alături de el. 

— Cu ce ești ocupat? Nu contează. Vreau să te întorci. Poţi să 
fii din nou brigadier. Salariul este și mai mare acum. Nu cu 
mult... 

— Ce s-a întâmplat? 

Detalii puţine. În noaptea precedentă, un sicriu din carton în 
miniatură fusese lăsat în faţa curţii casei lui Wim Prins, aflată în 
unul dintre cele mai elegante cartiere din oraș, la doar un 
kilometru nord de Willemstraat. O păpușă antică din porțelan. O 
șuviță de păr. O pată de sânge. 

— Cum au cerut banii? întrebă Vos, nereușind să-și ascundă 
interesul. 

De Groot scoase o fotografie din buzunarul hainei. 

— Nu au făcut-o. Nu chiar. Păpușa avea un bileţel în mână. 
Scris la calculator. Nu există amprente. 

Un singur rând, litere de tipar: 

DRAGOSTEA ESTE SCUMPĂ, WIM. PREGĂTEȘTE-TE PENTRU 
NOTA DE PLATĂ. 

— Şi altceva? Au telefonat? 

De Groot scutură din cap. 

— Doar asta avem. 


— Wim Prins nu își iubește fiica. Este o consumatoare de 
droguri. Îi este rușine cu ea. Dacă doreau bani, ar fi răpit copilul 
unei persoane căreia chiar îi pasă. 

— Ştiu că îl urăști. Ce a făcut cu Liesbeth... 

— Nu despre asta este vorba. Katja este doar o versiune mai 
tânără a mamei ei și doar Dumnezeu știe câte probleme i-a 
făcut acea femeie. 

Era un lucru groaznic de spus. Chiar de gândit. 

— Bea Prins s-a sinucis, nu-i așa? Şi ea era un motiv de 
rușine, și fiica ei este la fel. Prins este un bărbat al ideilor, cu o 
misiune. Să curețe Amsterdamul azi. Tara mâine. O soţie 
moartă și un copil răpit i-ar da o mare credibilitate. 

De Groot băgă fotografia la loc. 

— Nu ești corect. Și nici foarte exact. Din câte am auzit eu, 
De Nachtwacht nu o duce prea bine. Este ușor să faci pe 
moralistul când nu ai putere. Mai greu este să pui în aplicare ce 
spui. Coaliția lui se clatină. Propriul partid are îndoieli. Pariez că 
întreaga afacere va fi încheiată până la vară. 

— Nu dau doi bani pe politică. De ce nu este acum la staţia 
de poliție? Bătând cu pumnul în masă să se facă ceva? 

— De unde știi că nu este? 

Vos râse. 

— Wim Prins nu m-ar vrea înapoi. Nu ai venit aici din partea 
lui. 

Niciun răspuns, și asta sugera ceva. 

— Nu poţi ignora asemănările. 

Vos scutură din cap. 

— Care asemănări? 

— Păpușa! Prins a primit o păpușă! 

— A primit și o schiţă cu casa Oortman? 

De Groot își ridică mâinile a disperare. 

— Ce Dumnezeu, iar începem cu asta? Acela a fost doar un 
desen pe care ticălosul ţi l-a trimis în glumă. De ce pierzi atâta 
vreme holbându-te la o piesă de muzeu? Ce avem aici este real. 
Fata lui Prins lipsește. Nu este un exponat. Este o ființă din 
carne și oase. 

Vos începuse să își petreacă timpul la Rijksmuseum după ce 
renunţase la slujbă. Devenise o rutină pentru el. Ceva care să îi 


umple ziua. De Groot avea dreptate. Era doar un desen care 
însoţise păpuşa, sângele lui Anneliese și o șuviţă din părul ei. 
Doar un alt detaliu ciudat printre atâtea altele. Din vreun motiv 
- cel mai probabil depresia de care suferise - nu reușise să își 
scoată acea imagine din minte, micile ei camere, acele creaturi 
fragile prinse înăuntru. I 

Analizase cazul fiicei lui de milioane de ori. In scurta perioadă 
în care lucrase la el ca ofiţer de poliţie. Apoi în tăcerea bărcii lui 
din Jordaan, până când ceva - somnul, băutura sau o ţigară cu 
marijuana - ucidea acel ciclu nesfârșit al posibilităţilor și 
ghicitorilor. Avea o fotografie cu ea lângă geamul lung dinspre 
stradă, alături de un poster cu câteva concerte la care fusese la 
Melkweg. 

Se îndreptă spre ea și o luă în mână. 

Anneliese de una singură, mâncând îngheţată în parc. Puţină 
îngheţată căzuse pe rochia ei albastru-deschis. Era drăguță, 
copilăroasă. Ea însăși ca o păpușă. Dar ochii îi păreau lipsiți de 
expresie în acea clipă. Zâmbetul ușor forțat. Asta făcea timpul. 
Nu îi trecuseră astfel de gânduri prin cap atunci când poza 
fusese făcută într-o călduroasă zi de iunie, nu cu mult timp 
înainte ca ea să dispară. 

Vos puse fotografia înapoi pe raft. De Groot arăta stingherit. 

— Nu știm ce s-a întâmplat. Niciodată nu am... 

— Ti-a trimis aceeași păpușă! 

O amintire: se afla la biroul lui din Marnixstraat după o 
săptămână nesfârșită, cu zile de lucru de șaisprezece ore. 
Primind apeluri disperate de la Liesbeth care întreba unde era 
Anneliese. Abia împlinise șaisprezece ani. Nu întârziase 
niciodată de la școală, niciodată fără să îi anunţe. 

Unul dintre aspiranţii de atunci, un tânăr timid numit Oscar, 
venise cu o cutie din carton, cu schiţa unui sicriu desenată pe 
partea de sus cu un marker negru. Pe capac se afla un desen 
din linii a ceea ce părea să fie casa Oortman, nimic mai mult. 
Vos își putea aminti cum o deschisese. Înăuntru era o păpușă. O 
șuviță de păr. O pată de sânge. In șorțuleţ fusese băgată o poză 
a fiicei lui, îngrozită, pe un fundal simplu, legată la gură cu 
bandă adezivă. 

— Atunci habar nu aveam ce se întâmpla, își aminti Vos. Nu 
știam dacă era vorba despre un nebun. Sau un criminal ca Theo 
Jansen trimiţându-mi un avertisment... 


— Jansen nu ucidea copii, observă de Groot, scuturând din 
cap. 

— Nu am găsit niciodată un cadavru, Frank. Nu am găsit 
nimic. 

De Groot își închise ochii și murmură: 

— Adevărat. Îmi cer scuze. 

Era o speranţă slabă, un vis gol. Timp de trei luni răscoliseră 
orașul pe toate părțile, făcuseră razii în stabilimentele lui Menzo, 
în cele ale lui Jansen, hărţuiseră proxeneţi, exploraseră toate 
posibilităţile la care se putuse gândi Vos. Anneliese dispăruse 
fără urmă. Vos simţise că intuiţia ar fi trebuit să îi spună dacă 
era moartă sau nu. Dar nici de aceasta nu avusese parte. Era, 
pur și simplu... dispărută. 

— Menzo ar fi făcut asta, sugeră Vos, nu foarte convins. 

— Jimmy Menzo nu era suficient de important încât să fie în 
vizorul nostru pe atunci, replică de Groot. Trebuie să fi fost 
vreun... nebun. Nu este vina ta că nu l-am putut prinde. Nimeni 
nu a putut. 

Vos își încrucișă mâinile și rămase tăcut. 

— OK, recunoscu de Groot. Nici asta nu știu. Pur și simplu, am 
fost depășiți de situaţie. Cu toţii. 

Acele zile deprimante nu aveau să îl părăsească niciodată. 
Liesbeth devenind din ce în ce mai nebună cu fiecare zi. 
Acuzându-l pentru că urmărise bandele orașului. Scoţând la 
suprafaţă secrete pe care el nu ar fi vrut să le audă. 

Vos o ceruse în căsătorie de atâtea ori. Ea îi spusese mereu: 
„De ce? Nu suntem deja fericiţi împreună?” 

La dispariţia lui Anneliese, își primi și răspunsul. Liesbeth nu 
fusese niciodată a lui, nu cu adevărat. Mai rău, nici el nu fusese 
cu adevărat al ei și asta durea în continuare. 

Nimeni nu reușise să deslușească ce se întâmplase cu 
Anneliese. Drumurile li s-au despărțit, fiecare urmându-și 
propriul tip de nebunie. Ea se grăbise să se mărite cu Wim Prins. 
Vos se scufundă într-o singurătate ascetică, monotonă, pe o 
barcă  dărăpănată din Jordaan, punctată de vizite la 
Rijksmuseum pentru a se holba la casa de păpuși a Petronellei 
Oortam, oră după oră inutilă, de câte un concert asurzitor la 
Melkweg, de seri petrecute în cea mai mare parte singur în Drie 
Vaten. 


Şi de nopţi deprimante, drogat dincolo de limita raţiunii pe 
barcă, inhalând fumul dens, întunecat al celei mai puternice 
marijuane pe care o putea găsi. Încercând să șteargă din minte 
ceva ce nu putea numi cu exactitate. 

— Katja o urăște pe Liesbeth pentru că s-a măritat cu tatăl ei, 
spuse el, încercând să se convingă și pe sine. Fiindcă îi ia locul 
mamei ei moarte. Din câte ţin eu minte, se injectează cu 
heroină. Cred că este încă un truc ca să mai stoarcă bani de la 
tatăl ei. 

— Drogurile, zise de Groot sec, privind în jurul lui. Lucruri 
oribile. Și dacă nu este cum zici? 

Vos se încruntă. 

— Atunci, nici nu contează, nu? Nu mai sunt pe statul de 
plată, ţii minte? Nu mai este treaba mea. 

— Fă-o să fie treaba ta. Vino la secţie și discutăm. Sunt doar 
câteva aspecte birocratice. Poţi să fii înapoi la serviciu mâine. Să 
fim cinstiţi. 

Ochii îi cercetară din nou barca dărăpănată. 

— Nu i-ar strica banii. Îţi baţi joc de viaţa ta aici. 

Vos atinse pachetul de brânză Limburger. Mirosea oribil. 

— Mă gândeam să deschid un magazin de brânză. 

Frank de Groot hohoti. 

— Tu? Un magazin de brânză? De parcă ar mai fi nevoie de 
încă unul în Jordaan. Te rog... 

— Frank. 

Mâna lui Vos se întinse spre braţul lui de Groot. 

— Cele întâmplate atunci aproape m-au distrus. Nu am știut 
cine eram o bună perioadă. Dacă nu aș fi găsit o modalitate de 
evadare. Locul acesta... 

Faţa lui de Groot fu cuprinsă dintr-odată de furie. 

— Crezi că nu am observat? Că mi-a fost ușor să îţi cer asta? 
Nu am fost doar colegi. Am fost... 

— Dacă Liesbeth te-a sunat din biroul viceprimarului 
consiliului orașului, ai făcut orice ţi-a cerut. Nu ai avut de ales. 

Frank de Groot înjură. Apoi rânji. 

— Eşti brici, ca întotdeauna. Și eu care credeam că ai fumat 
până te-ai tâmpit. 

Nimic. 


— Nu este un secret, Pieter. Te-a văzut lumea în cafeneaua 
din josul străzii. 

— Sunt locuitor al Amsterdamului. Am buletin. Nu fac nimic 
ilegal. Dar, dacă vrei adevărul... 

Vos ura moleșeala, sentimentul de indolenţă indus de droguri. 

— Nu m-a ajutat cu nimic. 

— Nu vreau să te mai droghezi dacă te întorci la noi. Vreau... 

Se aplecă și îl bătu pe Vos pe cap, pe părul castaniu lung. 

— Vreau tot ce ai aici. 

— Nu. 

— Te implor. 

— O oră în Marnixstraat, cedă Vos. Fata aceea a ta, Bakker... 

— Ce-i cu ea? întrebă de Groot. 

— Pare încordată. De ce? 

— Tu nu ai fost așa la prima ta misiune? 

Vos își scutură capul. 

— Nu. De ce aș fi fost? 

— Şi-a petrecut jumătate din noapte la secţie, citind despre 
cazul lui Anneliese. Citind despre tine. Cred că este cuprinsă de 
admiraţie, mormăi de Groot. Și îngrijorată. | se termină perioada 
de probă. Urmează evaluarea, mai zise el și ridică din umerii 
grei. Nu o să fie acceptată. 

Vos așteptă. 

— Amsterdamul nu i se potrivește, adăugă de Groot. O fată 
de fermier din Friesland care a apărut cu o valiză plină de haine 
și mult tupeu. 

Ceva nu se potrivea. 

— De ce a venit, atunci? 

De Groot mormăi, un sunet jos, obosit. 

— O poveste oribilă. Crăciunul trecut. Se întorcea de la 
biserică. Mama și tatăl ei au murit într-un accident de mașină. Ar 
fi putut fi cu ei, numai că făcea muncă voluntară la secţia de 
poliţie din Dokkum. 

De Groot ridică din umeri. 

— Un șofer beat. Ea era în mașina care a răspuns la apel. L-a 
văzut. 

— lisuse... șopti Vos. 


— După aceea, le-a spus celor de la Dokkum că vrea să se 
alăture poliţiei. Aici, nu acolo. Cred că puștoaica vrea să aibă 
grijă de turmă. Asta nu e niciodată o idee bună. 

Vos mormăi și își duse mâna la frunte. 

Se auziră cizme grele pe scările ce coborau de la punte. Ştia 
ce avea să vadă. Pe Laura Bakker, cu Sam gâfâind la capătul 
lesei. Ea tropăise intenţionat pe scânduri. Era sigur de asta. 
Reușise să se strecoare neobservată pe barcă. Vos habar nu 
avea cât timp stătuse ea acolo, cât de multe auzise. 

— Nu sunt o puștoaică, se anunţă ea cu acea voce nordică, 
mohorâtă. 

— Adevărat, zise Vos. O să îl ducem pe Sam la Drie Vaten. 
Barul din colț. Femeia de acolo poate să aibă grijă de el. Şi... 

Se ridică, găsi un sac de rufe. 

— ...pot să îi las ei asta. 

— Cei de la bar îţi spală rufele? întrebă Bakker. 

— Doar un aranjament temporar, explică Vos. 

Se ridică, zâmbi, văzând că reușise să spargă puţin gheaţa, îi 
făcu lui de Groot semn să iasă, apoi ei. 

— Nu-ţi fă griji. Vin. Să arunc o privire păpușii. 


7 

Miriam Smith îi scoase pe cei doi puști din De Wallen pe 
străzile mai liniștite, mai bogate din centrul vechi al orașului, pe 
lângă vile impunătoare, devenite între timp apartamente sau 
hoteluri destinate vizitatorilor înstăriți. Era o dimineaţă tipică 
pentru orașul Amsterdam. Rece, cerul schimbându-se ușor de la 
soare slab la ploaie difuză. Localnici pe biciclete, cu capetele 
plecate,  pedalând puternic spre destinațiile lor. Turiști 
plimbându-se pe jos sau pe biciclete închiriate, încurcându-i pe 
toți. 

Miros de pâine și de patiserie de la brutării. Bere de la barurile 
ce deschideau mai devreme, clienţi însetaţi. Din când în când 
mirosul înţepător al marijuanei în aer. 

Îi făcuse să ţină armele într-o geantă neagră, mergând 
întruna, trecând de Herengracht, de Keizersgracht și de 
Prinsengracht, intrând apoi în aglomerata piaţă Leidseplein, 
unde vizitatorii matinali se întreţineau deja la un pahar de 
Heineken sau la un fum. 

— Am fi putut lua tramvaiul, se plânse cel în roșu. 

Ea dădu un picior genţii mari pe care o ducea tânărul. 

— Bună idee, piciule. Poliţaii le verifică din când în când. 
Aveţi cumva nume? 

Nu răspunseră și, privindu-i, știu de ce. Fuseseră străini 
înainte să se întâlnească la Menzo în acea dimineaţă. Un imbold 
masculin straniu îi făcuse să nu dorească să fie primii care să 
întrebe. 

Pe o stradă îngustă erau restaurante indoneziene și baruri ce 
serveau sushi, localuri cu cocteiluri și mici cafenele deasupra 
cărora flutura steagul mișcării Rastafari și pe care erau lipite 
poze cu frunze de marijuana. 

Intrară în cea de-a treia. În spatele tejghelei era un bărbat 
înalt, din Indiile de Vest, cu o tunsoare afro și o căciulă din lână. 
Nu le spuse nimic. Dădu doar muzica reggae mai încet. li 
conduse spre Prinsengracht, unul dintre cele trei mari canale ale 
orașului care  încercuiau De Wallen, ultimul, o centură 
împrejmuind Amsterdamul și străbătând toate lucrurile pe care 
orașul avea să le ofere, sărac și bogat, sordid și magnific. 

În partea opusă se aflau casele cu perete comun, cu cârlig pe 
acoperișurile triunghiulare pentru ridicarea mobilei. Porumbeii 
fâlfâiau stupid din aripi de-a lungul ţiglelor. Se puteau vedea 


case plutitoare și nave de turism. Şi câteva ambarcaţiuni mici. 

Bărbatul îi conduse în josul unor scări spre o bărcuţă 
deteriorată, ridică prelata albastră, dând la iveală două scaune 
din lemn, și le făcu semn să urce. Verifică motorul extern, le 
arată cum să îl pornească. Trase de sfoară, ascultă duduitul 
constant al micului motor și apoi îl opri. 

Scoase un vechi telefon mobil Nokia și o hartă turistică având 
puncte marcate de-a lungul canalului. 

— Când sun prima oară, mergeţi aici și așteptați. Barca este 
mică, apa este joasă. Nimeni nu o să vă vadă. Când sun a doua 
oară, vă mișcaţi. 

Le dădu telefonul și harta. 

— Poftim. 

Două perechi de mănuși din piele artificială. 

— Purtaţi astea. Aruncaţi armele în canal. Îndreptaţi-vă spre 
locul pe care vi l-a indicat Jimmy. Miriam o să vă aștepte acolo. 

Băiatul îmbrăcat în albastru scoase poza cu casa de păpuși. 

— Da, acolo, isteţule, zise Miriam Smith. 

Rânji. 

— O să-ţi placă în Africa. De acolo ne tragem. 

Băiatul în roșu bâigui ceva. 

— Şiel. 

ÎI bătu pe bărbatul din Indiile de Vest pe piept. 

— Şi eu. Şi voi. 

Nu le plăcu asta. Erau niște duri din Surinam. Din America de 
Sud, nu din Caraibe. 

— Nu știi nimic despre istorie, mormăi bărbatul. Nu-i așa? 

— Știu că mi-e foame, răspunse băiatul în roșu. 

— Așteaptă aici, îi spuse Miriam Smith. 

Câteva minute mai târziu, era înapoi cu două cupe cu cartofi 
prăjiţi de pe care curgea maioneză, două doze de Cola și o 
pereche de umbrele ieftine. 

— Poftim, zise ea înmânându-le obiectele. Nu aș vrea să vă 
udaţi. Uitaţi-vă și la asta. 

Le dădu o fotografie a unui bărbat de vârstă mijlocie, vânjos, 
cu o barbă albă. 

— Cine este? Moș Crăciun? întrebă cel în roșu. 

Miriam Smith râse la gluma adolescentului. 


— Da. Însă voi aveţi un cadou pentru el. 


8 

Lui Wim Prins îi venise ideea pentru De Nachtwacht cu un an 
înainte, când se gândea să candideze pentru consiliu și avea 
nevoie de un plan care să acapareze prima pagină a ziarelor. Nu 
se așteptase vreodată să câștige majoritatea, cu atât mai puţin 
președinția. Dar atmosfera se schimbase. Austeritatea și un 
resentiment popular îndreptat împotriva vechilor partide 
stârniseră un neașteptat vânt în pânze grupurilor minoritare 
care înainte se rezumaseră la o agitaţie lipsită de efect. 

El era Domnul Curat. Noua mătură ce avea să curețe orașul. 
Cu propriul trecut - o nevastă pierdută consumului de droguri, o 
fiică ce sfârșise în același fel care îl ajutase mai mult decât îi 
făcuse rău. 

Era o persoană care cunoștea de aproape costul moștenirii 
liberale a  Amsterdamului. Cu ideile lui anticriminalitate, 
antidroguri, se trezise rapid în toate știrile. Era un amestec care 
atingea întotdeauna un punct sensibil. Și între timp era la 
putere, ţinut acolo de o înţelegere făcută cu Partidul 
Independenţei al lui Margriet Willemsen. 

Nu, făcută direct cu ea. Treizeci și doi de ani, zâmbet afabil, 
scundă, păr negru tuns bob, business, ochi albaștri ca de cobalt, 
vii, cu o faţă inteligentă, atentă, nu frumoasă, însă greu de 
evitat din priviri. Era făcută să ocupe o funcţie publică. De la 
început, Prins nu reușise să înţeleagă cum de ea nu se alăturase 
unuia dintre partidele mari. Ar fi fost deja în parlament. Când 
lucraseră împreună la coaliţie, începuse să înţeleagă. În spatele 
exteriorului molcom, șters, de politician, se afla o ambiţie 
oţelită. 

Nu că De Nachtwacht ar fi fost un plan lipsit de obstacole. 
Alex Hendriks, șeful secretariatului general al consiliului, era 
unul dintre aceste obstacole. 

El și Margriet Willemsen își petrecuseră o oră la masa de 
conferinţe din biroul lui Prins discutând faza inițială a planului. 

— Avem obiecţii din partea comercianților, a asociaţiei 
restaurantelor, a unora dintre grupurile comunităţii locale. Până 
și câţiva dintre consilierii tăi au început să se răzgândească, zise 
Hendriks. 

Era un bărbat scund, șiret, agitat, jucându-se întotdeauna cu 
laptopul sau cu iPadul lui sau cu unul dintre cele trei telefoane 
pe care le avea mereu la el. 


— Cu cât oamenii cheltuiesc mai puţin pe droguri și 
prostituate, cu atât mai mult le rămâne să cheltuiască în altă 
parte, interveni Margriet Willemsen, zâmbind. 

Hendriks scutură din cap. 

— Nu toată lumea vine aici pentru cultură. Vin să... 

— Aceia sunt oamenii de care ne putem lipsi, întrerupse 
Prins. 

— Nu sunt sigur de asta, continuă Hendriks. Asociaţia de 
comerţ este îngrijorată că vor avea pierderi de douăzeci până la 
treizeci la sută. Bani mulţi. Oameni care nu mai cumpără 
mâncare, băutură. Haine. Suvenire. Își bat la cap consilierii. 
Consilierii tă. 

— Gândește-te la câţi oameni au să vină în locul lor, spuse 
Prins. Oameni mai buni. Mai bogaţi. 

Hendriks rămase ferm pe poziţii. 

— Nu vor merge în De Wallen. De ce să o facă? Să vadă 
cafenele închise? Cabine cu geamuri fără nimic în ele? Vorbim 
despre centrul orașului aici. L-ai ucide efectiv... 

— Dacă tu nu vrei să o faci, o să găsim pe cineva dispus, 
interveni Margriet Willemsen. Am câștigat alegerile... 

— Nu aveţi mandat să îi enervaţi pe toţi, răbufni Hendriks. 
Faceţi asta și o să vă spânzure. Dacă nu apucă să o facă întâi 
Theo Jansen sau ticălosul acela de Menzo. 

Spuse asta fără ca zâmbetul să îi părăsească faţa. 

— Ce vrei să insinuezi? Că trebuie să ne fie frică de criminali 
acum? 

Hendriks nu își luă ochii de la Wim Prins. 

— Le ameninţi imperiile. Cam ce crezi? Că o să stea cu 
braţele încrucișate? 

— Nu vor avea de ales, spuse Prins. Am vorbit în Marnixstraat 
azi-dimineaţă. Jansen urmează să fie eliberat după-amiază. El și 
Menzo se vor repezi unul la celălalt. Noi suntem ultima lor grijă. 
Se pot lupta unul cu celălalt și noi vom curăța cadavrele la final. 
Nu a existat niciodată un timp mai bun de dus gunoiul ca în 
momentul ăsta... 

— Şi fiica ta? întrebă Hendriks. 

Fața palidă a politicianului se coloră pentru întâia oară. 

— Nu ești singurul care discută cu polițiștii din Marnixstraat, 


adăugă Hendriks. Sunt îngrijoraţi în legătură cu lucrurile pe care 
le ceri. Au spus... 

— Fiica mea este treaba mea. Nu a ta. Margriet avea 
dreptate. Dacă simţi că nu poţi urma politica stabilită a 
consiliului, ar trebui să îţi dai demisia. Putem discuta chiar 
despre compensaţii, dacă vrei. 

„Este un laș în esenţă, se gândi Prins. Acum e momentul să-l 
testez.” 

— Sunt plătit să te sfătuiesc, fie că vrei să auzi ce am de spus 
sau nu. 

— Îţi mulţumesc, răspunse Prins. Te-am ascultat. Acum, vrei 
să faci ceea ce ţi-am cerut? 

Prima fază era aproape gata. Într-o lună, orașul urma să 
apeleze la gardienii publici care se ocupau, de obicei, de trafic și 
de infracţiuni minore. Aveau să le dea puterea să intre în 
cafenele și să-i aresteze pe cei prinși. Să îi ia pe sus pe 
proxeneţi, pe târfe și pe traficanţi, să sune poliţia și să îi predea 
pe mâna lor. 

Hendriks continuă să bată în masă cu stiloul. Dar încă nu 
începuse să ia notițe și asta însemna ceva. 

— Vorbim despre bărbaţi și femei neînarmaţi pe care îi plătim 
să dea amenzi de parcare. Tu le ceri să hărţuiască, pur și 
simplu, criminali pe stradă. 

— Asta va fi slujba lor de acum încolo, insistă Prins. 

— Şi când unul dintre ei va fi bătut? Sau ucis? 

— Atunci, intervenim și mai în forţă, răspunse Willemsen. 


— Mai avem ceva de discutat? întrebă Prins, privindu-și 
ceasul. 

Margriet Willemsen scutură din cap. 

Alex Hendriks își luă cele trei telefoane mobile, își strecură 
iPadul la subrațţ și plecă. 


9 

Marnixstraat nu se schimbase deloc. Un șir lung de birouri cu 
ușile deschise. Apoi, într-un final, divizia Crime cu linia ei de 
birouri, rapoarte și fotografii lipite pe pereţi, detectivi, 
majoritatea bărbaţi, lucrând la calculatoare și vorbind la telefon. 

Fețe cunoscute. Koeman cu mustaţa lui maronie lăsată, 
urmărind-o din priviri pe Laura Bakker, așa cum făcea cu toți 
ofițerii de sex feminin, fie că arătau bine sau nu. Rijnder, înalt și 
nefericit, încercând să încropească un zâmbet. Van der Berg, 
beţivul simpatic al biroului, ridicând un pahar imaginar când îl 
văzu pe Vos apropiindu-se. 

Un bărbat energic, curajos, puţin apreciat. 

— Bine ai revenit, șefu', strigă el când Vos se apropie. Tu faci 
cinste. 

Vos zâmbi, ridică o bere imaginară, însă nu spuse nimic. 

Pe urmă Klaas Mulder, cu mâinile în șold, sprijinindu-se de ușa 
sălii de ședințe. 

Părul blond fin, aranjat cu atenţie, începea să se rărească. 
Fața dură îi era plină de cute, pomeţii mai proeminenţi, ochii 
cenușii mai obosiţi. Când Vos fusese brigadier, Mulder avusese 
același rang. Se văzuse mereu ca un competitor. Nu genul de 
bărbat care să împărtășească resursele sau informaţiile. Apoi, 
după plecarea lui Vos, fusese promovat la rangul de locotenent, 
adjunctul lui de Groot, preluase cazul subţire împotriva lui Theo 
Jansen și îl clădise în ceva ce reușise să îl bage în închisoare pe 
baronul crimei din Amsterdam cu niște acuzaţii obscure și 
posibil dubioase de spălare de bani. 

Vos era în continuare pe jumătate nebun în acel moment. 
Dar, într-o zi, când se simţise mai serios, sărise peste vizita lui 
obișnuită la cafenea și la bar și se dusese la bibliotecă să 
citească toate relatările din ziare. Orice proces care ducea la 
arestarea lui Jansen era, probabil, văzut cu ochi buni de mai- 
marii orașului, totuși, ceva nu îi păruse în regulă. Și dovezile 
cădeau una după cealaltă. Nu era de mirare că zâmbetul 
bărbatului din faţa lui părea fals. 

— Pieter. Mă bucur să văd că te-ai întors la locul tău. 

Mulder întinse mâna și pipăi jacheta neagră, murdară a lui 
Vos. 

— Văd că îţi porţi vechile haine de serviciu. 

Înainte să se alăture poliţiei, Mulder aproape devenise un 


fotbalist profesionist. Dăduse probe la Ajax. Doar un genunchi 
fragil îl oprise, sau cel puţin asta zicea tuturor. Beteșugul nu îl 
oprea să își petreacă majoritatea zilelor la o sală de forță din 
apropiere. Un bărbat dur, solitar, care nu făcea compromisuri. 
Fusese norocos să nu fie dus niciodată în fața unei comisii 
disciplinare pentru neregulile în discuţiile cu suspecţii. 

— Sunt doar în trecere, spuse Vos și trecu pe lângă el, 
îndreptându-se spre cealaltă cameră. 

Două lucruri aflate acolo îl lăsară fără suflu. Păpușa mare din 
porțelan de pe masă, dublă ca mărime faţă de cea pe care o 
primise cu aproape trei ani în urmă. Și Liesbeth Prins, palidă, 
mai slabă ca niciodată, stând într-un colț, cu mâna la gură, 
holbându-se la el. 

— Bună, zise el. Ce mai face Wim? 

— E ocupat, răspunse ea și vocea îi suna fragilă. O să vină și 
el dacă este nevoie. 

— Este vorba despre fiica lui, interveni Laura Bakker. Ar 
trebui să fie aici, acum. Ce...? 

Vos îi zâmbi, își duse un deget la buze, aşteptă ca ea să tacă. 

Se îndreptă spre birou, luă o pereche de mănuși de unică 
folosinţă din sertar și le puse pe mâini. 

Păpușa se afla în continuare într-o cutie din carton de forma 
unui coșciug. Lăsată în faţa casei lui Prins, una dintre cele mai 
frumoase hofjes? din Jordaan, un sanctuar liniștit dispus în jurul 
unei grădini private de lângă Noordermarkt. Camerele de 
supraveghere surprinseseră o persoană cu faţa acoperită de 
glugă în preajma intrării la ora șapte seara. Nimic util la cutie. 
Nimic pe păpușă cu excepţia șuviţei de păr, a șorţului pătat de 
sânge și a biletului ciudat: „Dragostea este scumpă, Wim. 
Pregătește-te pentru nota de plată”. 

Cutia era una simplă. Nicio schiţă a casei Oortman. 

— Unde este părul? întrebă Vos. 

— La analize, răspunse Mulder. Ne-au confirmat în urmă cu 
treizeci de minute că îi aparține fetei lui Prins. Sângele la fel. 

Detectivul înalt se holbă la de Groot. 


2 Complex rezidenţial, compus dintr-o curte înconjurată de 
case, adesea sediul unui spital sau al unui azil de binefacere 
(n.tr.) 


— Este cazul meu sau nu? 

— Nici nu știm dacă este un caz încă, răspunse comisarul. Ai 
răbdare. 

Biletul se afla într-un plic din plastic pentru dovezi. Vos îl privi 
și se încruntă. 

— Ce este? întrebă Mulder. 

— Am mai zis asta. 

O privi pe Liesbeth. 

— Prins nu își iubește fiica. N-am dreptate? 

Ea se apropie. Îi putea mirosi parfumul. Acelaşi dintotdeauna. 

— Nu este adevărat, îl contrazise ea. Katja a fost un coșmar 
în ultimii ani. Wim a făcut tot ce a putut. A plătit ajutor medical. 
A plătit să o ferească de probleme. Darnu a... 

— O iubește? repetă el. 

— În felul lui, răspunse ea, holbându-se la el cu aceiași ochi 
căprui trişti. Nu ai înţelege. Dacă este nevoie de ceva aici... 

Nimic mai mult. 

— Astfel de păpuși se vând în magazinele pentru turiști din 
De Wallen, explică Mulder. Ar fi putut veni de oriunde. Probabil 
că fata își bate joc de el. 

Vos încuviinţă, privind jucăria din cutie. Nu semăna prea mult 
cu cea pe care o primise. Își puse ambele mâini acoperite cu 
mănuși sub ea și o ridică. Mai grea decât se așteptase. 

— Lanternă, ceru Vos și întinse o mână. 

Bakker se apropie de îndată, scoase o lanternă Maglite lungă, 
de poliţie, dintr-unul din buzunarele pantalonilor cenușii și i-o 
puse în mână. 

Vos ridică rochia și fixă lumina pe plasticul translucid al 
păpușii. O formă neagră estompată era abia vizibilă. 

De Groot înjură și îl privi urât pe Mulder. 

— Cei de la analize nu au verificat deja păpușa? întrebă el. 

— Eu m-am ocupat de ADN. Mi-ai spus că îi aduci pe Vos și 
Prins! Am așteptat... 

— O idee bună, observă Vos îndepărtând lanterna. 

Cu atenţie, bucată cu bucată, scoase toate hainele de pe 
păpușă. Pe gât, lângă un semn pe care scria „Made în China”, se 
afla ceea ce părea să fie o mică boxă și o gaură lângă ea, 
probabil făcută pentru un microfon. Păpușa putea vorbi. Şi reda 


un mesaj preînregistrat. 

Vos apăsă ușor stomacul păpușii. 

Ceva cârâi. Urmă un zgomot electronic, nesigur. Apoi ţipătul. 

Păpușa. 

Liesbeth Prins. 

Amândoi. 

Vos își apropie urechea de capul din plastic și încercă să 
asculte. 

— Tati! Tati! lisuse... 

Vocea cuprinsă de agonie și durere a unei tinere fete. Un 
țipăt. Un urlet chinuit. 

Un refren repetat. 

— Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! Ajutor... 

Liesbeth sărise pe el, lovindu-l cu mâna, ţipând. 

— Oprește-l, Dumnezeule. 

Mesajul era pus să se repete. Reveni la început de îndată. 

Laura Bakker își ţinea mâinile la gură, cu faţa mai palidă ca 
niciodată. De Groot arăta pierdut și neajutorat. Nici măcar Klaas 
Mulder nu părea să aibă replică. 

— Este Katja? întrebă Vos. 

— Da, Katja, răspunse ea. Dumnezeule, Pieter. Oprește.-l... 

— Nu știu cum. 

Privi în jurul încăperii cu braţele deschise. 

— Cineva? 

Păpușa cârâia în continuare. 

Mulder se apropie, atinse ceva în preajma urechii. Ţipetele 
încetară. 

Vos îl privi. 

— Are un întrerupător, spuse Mulder sec. L-ai văzut și tu. Nu 
te preface... 

— Nu, zise Vos dând încet din cap. Nu l-am văzut. Nu mai am 
îndemânare. Sunt încet. Stupid. Nu știu de ce sunt aici. 

O privi pe Liesbeth Prins. 

— Trebuie să îi spui soțului tău să vină la secție. Nu contează 
dacă este mâna lui Katja sau a altcuiva. Ar trebui să fie aici. 

Își scoase mănușile de unică folosinţă. 

— Ce urmează? întrebă Bakker. 


— Trebuie să îmi iau câinele de la Drie Vaten. Am o barcă de 


reparat. La Melkweg cântă o formaţie diseară și mă gândeam să 
merg și eu și... 

O mână i se așeză încet pe braț. Ochii trişti ai lui Liesbeth se 
fixară pe el. 

— Păpușa este mai mare decât cea pe care am primit-o, zise 
Vos, exasperat. Asta are un mesaj. A mea nu a avut unul. 
Oricine a citit despre caz în ziare ar fi putut face asta. 

Faţa ei fu dintr-odată cuprinsă de mânie. 

— Şi să o lase pe pragul meu? Este același autor... 

— Nu știi asta. Nu poţi sări la... 

— O fată lipsește. Sfinte! Nu o auzi? Nu o poţi vedea? 
Anneliese... 

— Anneliese nu mai este. Am încercat. Cum au încercat toți 
ofițerii de poliție din Amsterdam. Nu am putut să o aducem 
înapoi. Îmi cer iertare. Am făcut tot ce am putut. Am eșuat. 

Vocea lui avusese un ton aspru pe care îl regretă de îndată. 

Femeia cu care trăise cea mai mare parte a vieţii lui de adult, 
pe care o iubise, de la care nu se așteptase niciodată să îl 
părăsească, își vâri degetele osoase în geantă și scoase o 
fotografie. Apoi încă una. Vos le privi. Fiica lor la ultima ei 
petrecere de aniversare. Ochi luminoși, păr blond lung, un 
zâmbet pe faţă. Tot viitorul înainte. 

A doua, o știa, era Katja Prins, nu că ar fi întâlnit-o vreodată 
pe fată, o știa dintr-o poză dintr-un vechi articol monden dintr- 
unul din ziarele orașului. 

Ochi morţi, o faţă lipsită de expresie. Dar părul era la fel și 
acel zâmbet... era poate același pe care l-ar fi afișat și Anneliese 
dacă ar fi știut. Marcat, resemnat, pe jumătate amuzat că viaţa 
avea să însemne doar atât și nimic mai mult. 

— Dacă fugi de Katja, fugi și de fiica ta. 

Toţi îl priveau. 

— Dacă nu am putut să o salvez pe Anneliese, începu Vos și 
își auzi propria voce crescând înfuriată, ce te face să crezi că aș 
putea să salvez pe altcineva? 

Frank de Groot interveni, punând aproape forţat o veche 
legitimaţie în mâna lui Vos. O veche poză. Același grad. Şi o 
bucată de hârtie. 

— Lasă-mă pe mine să judec asta, spuse el. Îl aduc pe Prins 
aici chiar dacă trebuie să îl târăsc. Asta este ultima adresă 


cunoscută a lui Katja. O magherniţă lângă Warmoesstraat. 
Spune-mi cine vrei să lucreze cu tine. Suntem ocupați, dar alegi 
pe cine vrei. 

Laura Bakker stătea ţeapănă și emoţionată, cu costumul ei 
cenușiu, care nu îi era pe măsură, cu ochii verzi trişti fixaţi pe 
podea. 

— O vreau pe aspirant Bakker, anunţă Vos. 

De Groot clipi. Mulder râdea. 

— Este o treabă serioasă, Pieter, mârâi comisarul pe un ton 
arțăgos, iritat. 

— Da, zise Vos. Așa este. 

Își puse mâna pe braţul lui Bakker și o conduse în afara 
camerei. 


10 

După ce Hendriks plecase, luându-și hârtiile și gadgeturile cu 
el, Margriet Willemsen se ridică și păși spre geam. 

— Ce s-a întâmplat cu fiica ta? întrebă ea, când Prins i se 
alătură. 

— Nimic. 

— Nu-mi spune asta, Wim. 

Așa că îi explică. Păru îngrijorată. 

— Dacă Hendriks are dreptate? Dacă Menzo sau Jansen sau 
unul dintre ceilalți gangsteri încearcă să ne atace? 

— Jansen va fi eliberat în după-amiaza asta. Se vor arunca 
unul la gâtul celuilalt de îndată. Asta ne va oferi mai multă 
muniţie contra lor decât avem nevoie... 

— Cum este ea? Katja? 

— Era bine până în urmă cu doi, trei ani. Doar o altă 
adolescentă, răspunse el ridicând din umeri. Dificilă. Nu foarte 
deșteaptă. Nu îmi spunea niciodată unde se ducea. Ce făcea. 
Apoi... S-a întâmplat ce se întâmplase și cu mama ei. Numai 
Dumnezeu știe cât am încercat. Cu puţin timp în urmă era un 
loc... 

Casa Galbenă. Plătise enorm pentru asta, crezuse o vreme că 
funcţionează. Pe urmă fiica lui fugise din nou în apartamentul 
sordid din Warmoesstraat, exact ca un om al străzii... 

Willemsen luă câteva dintre ziarele lăsate de Hendriks. 

— Nu vreau ca asta să devină o piedică pentru noi. Și așa ne 
mișcăm pe un teren nesigur. 

— Poftim? 

— Hendriks are dreptate. Oamenilor începe să li se facă frică. 
S-ar putea să fim nevoiţi să o lăsăm mai ușor... 

— Nu, insistă Prins. Nu voi permite asta. 

Ea zâmbi. 

— Sfâșiem secolul XX. Punem ceva nou în locul lui. Nu te poţi 
aștepta ca toată lumea să fie de acord de la început. De ce ar 
trebui să o facă? 

— Fiindcă avem dreptate. 

— Doar pentru că ai dreptate nu înseamnă că o să și câștigi... 

Prins își închise ochii. Simţea că îl apucă o durere de cap. 

— Vreau să te gândești la fiica ta, continuă ea. Povestea o să 


iasă în presă într-un fel sau altul. Și, când o va face, nu vreau să 
te văd așa. Trebuie să arăţi rănit. Îngrijorat. 

— Sunt rănit. Sunt îngrijorat. 

— Arată asta, atunci. Katja luând-o razna este încă o dovadă 
a faptului că avem dreptate. Când va apărea, într-un final, ne 
putem folosi de asta. 

Margriet Willemsen se apropie și îi atinse pieptul ușor preţ de 
câteva secunde. 

— O vor găsi. Când o găsesc, scoate-o din Amsterdam. Du-o 
la o clinică de reabilitare din America sau de altundeva. Fără 
distrageri. Pentru ea. Pentru noi. 

El nu răspunse. 

— M-ai înţeles? 

Telefonul lui sună. Privi numărul: Liesbeth. 

— Nu îmi mai pasă demult, mormăi el preluând apelul. 


11 

Vos insistase să meargă în Warmoesstraat cu bicicleta. Nu era 
poliţist încă, orice ar fi spus Frank de Groot. Legitimaţia îi era în 
haină doar de formă, nimic mai mult. Și Bakker părea dornică să 
evite mașinile. Săptămâna trecută conducea o mașină a poliţiei 
când intrase într-o coliziune cu un tramvai. 

— Tramvaiul a câștigat, zise Bakker cu ochii mari, de parcă ar 
fi fost vreo surpriză. Comisarul de Groot nu a fost fericit. 

— Nu aveţi tramvaie în Dokkum? întrebă Vos. 

— Dokkum este cel mai nordic oraș din Olanda. Ştiai asta? 

Găsiră fundătura ce dădea spre canal. 

— Tramvaie, Laura. Te întrebam de tramvaie. 

— Nu avem tramvaie. 

Ridică din umeri, chicoti rapid de parcă și-ar fi pus degetele la 
buze. 

— Altfel nu l-aș fi lovit pe cel de aici. A venit, pur și simplu, 
spre mine! l-am spus lui de Groot. Nu a fost vina mea. 

Vos se dădu jos de pe vechea bicicletă. Coșuleţul din față 
părea gol fără căţel. Se întrebă cât de mult putea să profite de 
Sofia Albers, femeia care conducea Drie Vaten. O bere și o cafea 
consumate din când în când nu păreau suficiente pentru 
îngrijirea unui câine și spălarea hainelor. 

— De ce m-ai ales pe mine? întrebă ea. Nu ai fi putut să îl 
alegi pe unul dintre detectivii adevăraţi? 

— Păreai interesată, zise Vos, zâmbind. 

— Şi nici eu nu sunt un detectiv adevărat. 

Gluma nu păru să o amuze. 

— Sunt un aspirant, Vos. Au să mă concedieze săptămâna 
viitoare. 

— Atunci, să profităm de timpul rămas. 

Păru să îi placă răspunsul direct. Bakker privi semnul stradal 
și zise: 

— De aici a venit, nu-i așa? 

— Ce? 

— Casa ta de păpuși. Petronella Oortman a locuit pe 
Warmoesstraat. 

Așa era, se gândi Vos. Nu că ar fi știut cineva unde anume. 
Încercase să afle. 


— Este important? întrebă Bakker. 

Un desen al unei vechi case de păpuși. O casă faimoasă de 
păpuși. Desenat pe un coșciug în miniatură. Și după aceea, 
nimic. Doar un puț negru și nesfârșit de îndoială și suferinţă. 
Odată, în timpul uneia dintre certurile lor nocturne, Liesbeth îi 
strigase: 

— Vrei să fie moartă, nu-i așa? Vrei să îi vezi cadavrul? 

Deloc. Voia să o vadă umblând pe stradă în Jordaan așa cum 
obișnuia să o facă, veselă, liberă, zâmbind, ocazional 
răutăcioasă. Să dispară așa cum o făcuse, după asemenea 
mesaje îngrozitoare, teribile, era cumva mai rău decât să fi 
murit. Îi lăsase pe amândoi cu o rană care refuza să se 
cicatrizeze. O întrebare fără vreun răspuns posibil. 

— Cred că da, răspunse Vos, revenind în prezent. Dar nu... 

Înţeleg. Părea cuvântul greșit. Unele lucruri nu puteau fi 
înţelese și poate că dispariţia lui Anneliese era unul dintre acele 
lucruri. 

Bakker își trecu bicicleta pe după colţ pe aleea îngustă ce 
cobora până la apă, verificând numerele teraselor. Casele 
deveneau din ce în ce mai dărăpănate. Găsiră o ușă roșie, 
deteriorată. Afișe acopereau geamurile ciobite și murdare. 
Trupe, filme și droguri. Dinăuntru se auzea muzică. 

Rock modern. O copie palidă a originalelor preferate de el. 

— Păpușa pe care ţi-a trimis-o, spuse ea, legându-și bicicleta 
de un grilaj. De unde era? 

— Vrei să sugerezi că nu ai citit dosarul? 

Ea își încrucișă braţele. 

— Nu am citit totul. 

Întrebarea nu avea să dispară. Nu cu Laura Bakker lângă el. 

— Nu am aflat niciodată, răspunse el. Era scumpă. Părea 
antică, însă nu era. Sunt fabricate în Germania. Nimeni nu le 
vinde în Amsterdam. Nu era ca varianta ieftină aflată acum în 
Marnixstraat. Cineva a cheltuit bani grei pe ea. Poate... 

Ea așteptă și, când el nu spuse nimic, întrebă: 

— Poate? 


— Poate că o avusese înainte. Poate că era un colecționar. 
Rochia de crinolină. Nu era diferită de genul de păpușă pe care 
Petronella ar fi pus-o într-una dintre casele ei de păpuși. 


— Avea părul ei? 

— Da. 

— Şi sângele ei? 

— Da, răspunse el, simțindu-se rece și nenorocit, dorindu-și 
să fie din nou pe casa plutitoare, cu câinele lui și o sticlă de 
bere. 

N-ar fi stricat niciun fum. 

— Deci crezi că era moartă deja? întrebă Bakker. Că te 
tortura pe tine? Nu pe fiica ta? 

Când cazul era încă investigat avusese rareori astfel de 
conversații, nici măcar cu Frank de Groot. Erau prea intime și 
personale. 

— Nu știu, recunoscu el. Nu era un nebun, așa cum susţine 
de Groot. Este prea... 

Cuvinte. Uneori, pur și simplu, nu îţi vin. 

— Simplu? întrebă Bakker. 

— Cam. 

— Îmi pare rău, mărturisi ea stând acolo, cu o faţă tristă, dar 
drăguță, într-un mod inocent, adolescentin. 

Oamenii se alăturau poliției din motive diferite. El își dorise să 
facă parte din ceva care să ajute oamenii. Ceva care făcea 
lumea mai bună. Laura Bakker... nu era sigur. Frank de Groot 
era un om isteţ, incisiv, unul dintre cei mai buni cunoscători ai 
caracterului pe care îi cunoscuse Vos vreodată. Remarca lui 
despre cum ea încerca să protejeze turma... 

Poliţia nu schimba lucrurile. Învăţase asta destul de devreme. 
În cel mai bun caz, oferea o consolare. Înfrâna cele mai rele 
elemente ale unei societăţi atât de fragmentate, încât devenise 
incapabilă să se vindece singură. Era înţelept să nu speri la prea 
multe, să nu îţi fixezi ţinte prea înalte. Costul eșecului putea să 
fie unul zdrobitor. 

— Îmi pare rău că am spus acele lucruri stupide, îi zise Vos. 
Despre șoferii beţi. Nu vorbesc prea mult cu lumea în ultima 
vreme. Este greu pentru mine. 

Pentru prima oară, ea păru în mod vizibil supărată pe ceva 
spus de el. 

— Nu aveai de unde să știi, replică ea și, trecând pe lângă el, 
încercă soneria. 


Neauzind nimic, începu să bată cu pumnul în ușă. 


12 

Fata care răspunse la ușă avea păr blond scurt și unsuros, o 
faţă atât de palidă, că părea de pergament, și o constituţie 
slabă, hămesită. Purta o rochie indiană lungă, din bumbac și un 
pulover lățos de care trăgea constant, prinzându-se de coate, 
acolo unde era vizibilă o pată murdară. 

Întreaga casă de patru etaje mirosea a droguri, transpiraţie şi 
a canalizare. O bucătărie comună, fără vreo urmă de mâncare în 
ea. În camera din faţă, doi bărbaţi ameţiţi își pasau o pipă cu 
apă. 

O chema Til și venea din Limburg, din sud. Sursa brânzei lui 
de Groot. Bakker îi ceru cartea de identitate. Mathilde Stamm. 
Nouăsprezece ani. Vârsta pe care ar fi avut-o Anneliese. Și fata 
lui Prins. 

Încercară să discute cu ea despre Katja. Renunţară și se 
duseră la bărbaţii care fumau în prima încăpere. Nu ajunseră la 
niciun rezultat. Reveniră la fată, o înghesuiră într-un colţ și 
așteptară să cedeze. 

Laura nu avu nevoie de mult timp să își dea seama că Vos nu 
intenţiona să plece fără să primească vreun răspuns. Katja 
locuise acolo aproape un an. Til nu știa unde pleca atunci când 
lipsea. Nu avea prieten. Sau prietene. 

— Nu avea deloc amici, atunci? întrebă Bakker, înainte ca Vos 
să poată spune ceva. 

Fata se strânse mai puternic în braţe. 

— Ce se întâmplă? 

— A dispărut. Credem că ar putea să aibă probleme. 

Til Stamm râse. 

— Doar pentru că nu o puteți găsi voi, nu înseamnă că a 
dispărut. Katja face multe lucruri. Şi scapă nepedepsită. Babacul 
ei e doldora. Doar el conduce Amsterdamul, nu-i așa? 

— Așa crede, cel puţin, spuse Vos, privind în jurul lui. 

Apartamentul părea la fel de tranzitoriu ca gara centrală. 

Un loc în care oamenii veneau și plecau. Nimic mai mult. 

— Tatăl ei poate îndrepta lucruri, adăugă fata. A trimis-o la 
dezintoxicare. 

Își băgă mâna în puloverul soios, scoase un pachet cu ţigări şi 
își aprinse una cu degetele tremurând. 

— De parcă ei i-ar fi păsat. 


— Unde? întrebă Vos. 

— La Casa Galbenă. În spatele Pieței de Flori. Eu nu am atâţia 
bani. 

Râse din nou și asta o făcu să tușească. 

— Sau asemenea nevoi. 

Laura Bakker o privi de sus în jos și întrebă: 

— În opinia ta, Katja era într-o situaţie și mai rea ca tine? 

Vos oftă. Fata o luă razna și începu să îi înjure, pe el, pe 
Bakker. 

Țigara îi căzu dintre degetele tremurânde. 

Surprinsă de violenţa reacției, Bakker se retrase. Bărbaţii cu 
pipa nu se mișcară. Nimeni nu o făcu, cu excepţia lui Pieter Vos, 
care ridică ţigara de pe podea, o ţinu în faţa lui Til Stamm, 
așteptă să se calmeze, apoi i-o puse la loc între degete. 

— O placi? o întrebă el, când se liniștise. 

— Katja e OK. Nu are fiţe. Cred că, poate... 

Își învârti un deget în dreptul urechii. 

— Nu este chiar normală la cap. Dar nu se lăuda niciodată cu 
babacul ei. Îl vedeam doar când avea nevoie de ceva. 

— Precum? întrebă Vos. 

— Bani. Sau un bilet de ieșire din închisoare. 

— De ce ar fi avut nevoie de așa ceva, Til? 

Vocea îi era calmă, maniera prietenoasă. 

Ochii ei erau fixaţi pe Laura Bakker. Doar câţiva ani le 
despărţeau pe cele două, însă era de parcă ar fi venit din două 
lumi diferite. 

— Lucrurile obișnuite, răspunse fata. Nu am mai văzut-o de o 
săptămână. V-am mai spus. Uneori pleacă de una singură 
undeva. 

Se îndreptă spre ușa de la intrare și aruncă ţigara în frigul de 
afară. Scoase din buzunar o altă ţigară rulată de mână, subţire 
și fumată pe jumătate. Degetele îi tremurau atât de rău, că nu 
reuși nici măcar să o aprindă. Vos luă chibriturile și o ajută. 

— Este important, insistă el. Trebuie să aibă pe cineva. Un 
prieten la care să ţină mai mult ca la alţii. Tu erai acela? 

Tânăra ridică din umeri. 

— Sau un bărbat? 

— Eu nu pârăsc. 


Laura Bakker începu să pufnească. Tăcu apoi, când Vos se 
uită la ea. 

— Nu vrem decât să o găsim, promise el. Să ne asigurăm că 
este teafără. Şi apoi dispărem. Pe urmă... 

Arătă spre joint. 

— Poţi continua să faci ceea ce îți dorești. 

— Ce fel de probleme are? întrebă ea. 

— Se pare că a fost răpită, răspunse Laura Bakker. 

Til Stamm îi privi pe amândoi, se încruntă, apoi se îndreptă 
agale spre treptele tocite de pe hol. O urmară, urcând etaj după 
etaj. Fata umbla cu viteza unei bătrâne. Mirosul acru, transpirat 
al camerelor neaerisite devenea din ce în ce mai insuportabil. 

Urcară patru etaje. La ultimul Til Stamm se opri, rămasă fără 
respiraţie. Gâfâi, trase din joint. 

— Am venit pentru priveliște? întrebă Bakker, privind pe 
geam. 

Se vedeau doar alte case cu perete comun, monotone, de 
cealaltă parte a râului. 

— Nu este deloc bună în slujba asta, spuse fata, holbându-se 
la el. Mă mir că o suporţi. 

Vos zâmbi. 

— Învață. Este de la ţară, din Friesland. Eu sunt din 
Amsterdam. Indulgent din fire. 

Ușa era deja deschisă. O cameră cu un singur pat. 
Cearșafurile jumătate pe saltea, jumătate pe podeaua din 
scânduri. Miros de haine murdare și de rășină. 

— Mai demult a adus un tip aici. Era bătrân. Ciudat. 

Vos intră, privi în jurul camerei. 

— Cum îl chema? 

— Jaap. Nu am auzit să îi spună altfel. 

Til se apropie de un dulap, care avea un picior rupt, înlocuit 
de o scândură. 

— Nu își plătea niciodată chiria. Nu plătea nimic. Mâncare. 
Ţigări. Orice vrei. 

Se apucă din nou de talie. 

— Cine ar răpi-o pe Katja? 

— Nu știm, răspunse Vos. De asta o căutăm. Acest Jaap... 

— Nu zicea niciodată prea multe. 


— Era cu el? întrebă Bakker. 


— Nici povești de budoar nu spun. 

Vos ridică o sprânceană. 

Til Stamm își încrucișă braţele. 

— Eu... nu... știu. Cred că erau doar prieteni. Katja aducea 
uneori oameni aici. Numai dacă era convinsă că aveau nevoie 
de un loc unde să stea. Este de treabă. Cam simplă. 

Vos se îndreptă spre dulap, răsfoi hârtiile de acolo. Unele erau 
documente oficiale. Rapoarte din partea unui ofițer de 
probaţiune. Hârtii judecătorești. O scrisoare de la un avocat. O 
ridică pe ultima și o citi. 

— Katja mi-a spus că ar trebui să îl suportăm, adăugă fata. 
Jaap avusese ceva probleme. Dar lucrurile aveau să se 
sfârșească bine. Că într-o zi urma să fim plătiţi... 

Braţul ei descrise un cerc în jurul dormitorului sordid. 

— Să primim banii datoraţi pentru cameră. 

— Când a plecat? 

— Cam în urmă cu o săptămână. 

— Tot atunci ai văzut-o ultima oară pe Katja? 

Til se încruntă. 

— Cred că da. Nu eram tocmai atentă. De ce să fiu? 

— Cu ce se ocupă Jaap? întrebă Vos. 

— Cu ce se ocupă? leșea dimineaţa și venea înapoi noaptea. 
Nu l-am întrebat. 

Asta era tot. Vos flutură hârtia pe care o ridicase, îi spuse că o 
ia cu el, apoi toţi trei coborâră. 

Aerul de afară era puţin mai proaspăt. Laura Bakker părea 
tulburată. Vos nu vorbi. 

— Deci, începu ea. Fata a vorbit cu tine, însă nu cu mine. Cu 
ce am greșit? 

— Nimic din ce nu aș fi făcut și eu la vârsta ta. 

— Trebuie să știu. 

Vos privi din nou ziarul, gândindu-se. 

— Are nouăsprezece ani. S-a lăsat de școală. A fugit de 
acasă, de ceea ce ea crede că reprezintă o viaţă. Câte interviuri 
pentru slujbe crezi că a avut? 

Bakker își puse mâinile în șold. O expresie de exasperare pe 
care el începea să o recunoască. 


— Eu câte crezi că am avut? 

— Destule. Eşti inteligentă. Educată. i-ai dorit să devii ofițer 
de poliţie. Într-un orășel liniștit de la ţară numit Dokkum. 

— Nu mă cunoști! 

El încuviinţă. 

— Este adevărat. Dar pe Til Stamm o cunosc. Te-ai purtat așa 
cum se aștepta ea să o faci. Viaţa este uneori mai ușoară dacă 
faci opusul. Când ei cred că vei fi dură, fii fermecătoare. Dacă 
sunt convinși că ești tipul de treabă... 

— Mereu tipul de treabă. Acela ești tu. Cum era iarba pe care 
o fumau? Bună? 

— L-a scăpat gura pe Frank? 

— Scrie la dosar, Vos, recunoscu ea, ușor ruşinată. În dosarul 
pentru pensia pe caz de boală. M-am gândit... 

Nu își termină propoziţia. 

— Ce ai gândit? 

— M-am gândit că vei arăta mai bătrân. Şi mai terminat. 

El râse la această remarcă și spuse: 

— Nu ar trebui să crezi tot ce scrie la dosar. 

— Ce am zis acum va fi trecut în al meu? 

Înainte să îi poată răspunde, telefonul ei sună. Răspunse, își 
schimbă vocea. Din defensivă în politicoasă. 

— Vreo știre de la Frank? întrebă el, când ea terminase de 
vorbit. 

— Trebuie să încetezi să mai îmi faci asta, răspunse Bakker. 

— Este felul în care vorbești, zise Vos dezlegându-și bicicleta. 
De la agresiv la... 

Era pe punctul să spună defensiv, dar n-ar fi fost corect. 

— Trebuie să înveţi să asculți oamenii, Laura. Mai ales când 
ceea ce spun nu pare să conteze. 

— Fata minţea. 

— Așa este, consimţi el. Şi, ce-i cu asta? 

Ochii ei verzi se lărgiră. 

— Şi ce? Minţea. 

— Til Stamm făcea ceea ce face de obicei în preajma 
oamenilor ca noi. Contează? 

Ea înjură în barbă. 


— Wim Prins s-a dus, în sfârșit, în Marnixstraat, îl anunţă ea. 
De Groot vrea să ne întoarcem să vorbim cu el. Se pare că Prins 
este ocupat. O întâlnire pe fugă. Nu poate rămâne mult. 

Vos își întinse mâna spre telefon. Ea i-l pasă. Începu să 
vorbească. Îi puse câteva întrebări lui de Groot. Nu dădu vreo 
justificare pentru întrebări. Îi înapoie apoi telefonul și îi făcu 
semn spre bicicletă. 

— Este timpul să plecăm, aspirant Bakker. 

— În Marnixstraat? 

— La tribunal. Din ce spune Frank, o să-i dea drumul lui Theo 
Jansen cândva în următoarea oră. A promis să fie băiat bun. Să 
sperăm că ajungem la timp. 

Ea nu se clinti. 

— Commissaris de Groot mi-a cerut în mod specific să te duc 
înapoi în Marnixstraat. Dacă nu o fac... 

— Frank poate vorbi singur cu Wim Prins. Nu vreau să îl ratez 
pe Theo. A trecut ceva vreme. 

— Vrei să îmi spui, te rog, ce se întâmplă? 

Îi arătă hârtia pe care o luase din dormitor. 

— Prietenul lui Katja este Jaap Zeeger. Un drogat neimportant 
și un tâlhar mărunt care a fost, o vreme, principalul suspect în 
cazul dispariţiei fiicei mele. S-a dovedit o pistă falsă. Sau, cel 
puţin, așa credeam. 

Ea citi documentul. O citaţie la tribunal pentru acea după- 
amiază. 

— Zeeger era plătit de Theo Jansen, explică Vos. Poate și de 
alţii. Klaas Mulder l-a convins să devină informator și să își bage 
șeful la închisoare. 

Vos se urcă pe bicicletă. 

— Acum și-a retras mărturiile. O să îl ajute pe Jansen să iasă 
din închisoare. 

În scrisoare scria că Zeeger avea să fie la tribunal pentru 
audiere. 

— De ce s-a răzgândit? 

— Să îl întrebăm pe el. După ce aflăm ce știe despre Katja 
Prins. Întrucât te pricepi să faci mai multe lucruri în același timp, 
sună-l tu pe Frank și spune-i unde mergem. 

Vos porni pe aleea îngustă înapoi spre Warmoesstraat. 


Ea îl urmă, devenind din ce în ce mai iritată. 

— Vos! Vos! De ce nu îl suni tu...? 

Vocea ei răsună pe culoarul strâmt. Începu să picure. Auzea 
strigătele ei din spate. Ceva despre cât de enervant putea el să 
fie. 

Ceea ce era nedrept, se gândi Vos. Mai... preocupat. 

Se întoarse, zâmbi, făcu cu mâna, apoi reveni pe strada 
aglomerată pe care, cu trei secole și jumătate înainte, locuise 
Petronella Oortman cu căsuţa ei din lemn și cu familia sa de 
păpuși. 

Vos scoase două benzi de elastic din buzunar, se aplecă să și 
le pună în jurul blugilor. 

Ea era deja acolo, cu o mână pe umărul lui. 

— Nu, Vos. Am văzut asta o dată și nu vreau să o mai văd. 
Poftim. Ti-am luat un cadou. Sunt de rezervă. 

O pereche de clipsuri negre, strălucitoare, pentru bicicletă. 
Noi-nouţe. Privi pantalonii ei cenușii, largi. Avea și ea la fel. 

— Mersi, îi spuse el. 


13 

Ora două în Marnixstraat. Koeman stătea tăcut pe scaun, 
frecându-și mustața maronie lăsată, citind paginile de sport din 
Telegraaf. 

Liesbeth Prins se îmbrăţișa cu soţul ei, privind femeia 
elegantă care vorbea cu Klaas Mulder în fața camerei de 
interogatoriu. 

— Este vocea lui Katja. În păpușă, spuse ea. Sângele ei. Părul 
ei. 

De Groot le pusese caseta, atunci când Prins sosise, într-un 
sfârșit. Cincisprezece secunde de ţipete agonizante. Un singur 
cuvânt la final, din nou și din nou. 

Vader. Vader. 

— Nu mi-a spus niciodată tată, observă Prins. 

— Ea este... 

— Ştiu că este ea. Însă nu mi-a spus niciodată așa. Gândește- 
te la asta. Te rog... 

O apucă de mâini. Încercă să o privească în ochi. 

— Știu că este vina mea. Nu am putut să opresc ce i s-a 
întâmplat mamei ei. Ar fi trebuit să fac ceva... 

Liesbeth începu să se enerveze. 

— Katja nu avea cum să își facă asta singură. Nu ar fi făcut 
una ca asta. 

— Unul dintre prietenii ei drogați atunci. 

— Cineva a răpit-o, Wim! Același bărbat care a luat-o pe 
Anneliese! Știu cum stă treaba. Nu vreau să trec din nou prin 
asta. Nu îţi doresc asta. Trebuie să facem ceva... 

— Cum ar fi? întrebă el și asta o lăsă fără replică. 

Wim privea spre coridor. Acolo unde Margriet Willemsen 
vorbea pe un ton serios cu Mulder. 

— Nu-mi place femeia aceea, șopti ea. 

— Mulder este omul nostru de legătură pentru raportul De 
Nachtwacht. Avem o întâlnire. 

— Răpirea lui Katja îţi afectează cumva programul? 

— În numele lui Dumnezeu! 

Nu își ridica aproape niciodată vocea. 

— O să fac tot ce mi se cere. Dar să nu te aștepți să... 

— Să ce? 


— Să cred. Toate porcăriile pe care le-am suportat de la fata 
asta. Habar nu ai. 

Își dădu seama cât de mult îl rănise furia ei. Încercă să 
găsească ceva de spus. 

— Am privit-o pe mama ei luând-o razna, adăugă el pe o voce 
joasă, îndurerată. Zi după zi. Apoi Katja i-a luat-o pe urme și nu 
a fost un afurisit de lucru pe care să pot să îl fac. Nu-mi ţine 
prelegeri, Liesbeth. Nu merit asta. Cum crezi că mi-a venit prima 
oară ideea pentru De Nachtwacht? Vreau ca ticăloșii ăștia și 
otrava lor să dispară de pe străzi pentru totdeauna. 

— Aici nu este vorba de politică. 

— Nu mi-am dat seama că erai atât de apropiată de Katja, 
observă el, cu o privire amară. 

— Ce vom face? 

— Poţi să rămâi aici dacă vrei. Dacă încearcă cineva să ne 
contacteze... 

— L-am cerut pe Pieter. Este mai bun ca oricare dintre... 

O privi, cu gura deschisă, uimit. 

— Crezi că nebunul tău fost prieten poate rezolva asta? Așa 
cum a făcut-o și înainte, nu-i așa? 

Reacţia fu atât de rapidă, că o surprinsese și pe ea. Liesbeth 
Prins își plesni soţul puternic peste față. O singură lovitură 
rapidă, cu palma deschisă. 

Nu îl mai lovise înainte. Deși se mai gândise la asta. 

El își duse mâna la obraz. Faţa i se înroșise, din cauza furiei, a 
loviturii, nu putea fi sigură. 

Ușa se deschise. Klaas Mulder intră. Willemsen rămase afară, 
holbându-se la pereţii goi. 

— Mai doreaţi să mă întrebaţi ceva? întrebă Mulder, privindu-i 
pe amândoi. 

Prins își strânse cravata. 

— S-a întors Pieter Vos în poliţie? 

Pe faţa împietrită a lui Mulder nu era nicio urmă de expresie. 

— Ne ajută astăzi. Commissaris s-a gândit că ar fi o idee 
bună. Dacă există vreo legătură... 

— Devin vicleni când au nevoie de ceva, interveni Prins. 
Drogaţii nu au simţ moral. Sau sentimente. Ar face orice. Nu 
contează cât de mult îi rănesc pe cei din jur. Pe prietenii lor. 


Familia. Pe ei înșiși... 

— Luăm toate posibilităţile în calcul, confirmă Mulder, în timp 
ce Koeman răsfoia zgomotos paginile de sport, împăturind apoi 
ziarul și punându-l în poală. De îndată ce aflăm ceva, vă 
anunţăm. 

— Pe mine sau pe Vos? întrebă Prins. 

— Doar ne ajută, repetă Koeman din scaun. Sau nu auzi prea 
bine? 

Prins, în costumul lui elegant de politician, se burzului. 

— Nu vreau mizerii din partea voastră în legătură cu ce 
facem. Am câștigat alegerile. Avem tot dreptul... 

— Așa cum a zis și soţia ta. Aici este vorba de fiica ta 
dispărută, îl întrerupse Koeman. Nu de micul tău joc de-a șeriful 
în Vestul Sălbatic. 

Se ridică. Se întinse. Se uită lung la Prins. 

— Katja. 

— Te țin eu minte, zise Prins și ieși. 

Mulder se holba la Liesbeth Prins. Amuzat. 

— Şi eu ce ar trebui să fac? întrebă ea. 

— Du-te acasă. Aşteaptă. Tine-ți ochii deschişi, răspunse 
Mulder. Dacă vezi ceva ciudat, anunţă-ne. 

Nu păru mulţumită de asta. 

— Cazul fiicei tale a apărut în toate ziarele, adăugă Mulder. 
Oricine ar fi putut să îl copieze. Nu am văzut nimic original. Ar 
putea fi doar o glumă proastă. 

— Mă bucur să văd că încercaţi, declară ea. 

Cei doi polițiști o priviră plecând. 

— Nu mi-a plăcut niciodată de ea cât a fost cu Pieter, opină 
Koeman. Javra l-a jucat pe degete de la început. Nu pot să cred 
că l-a târât înapoi aici. 

— Ti-am zis. Vos doar ne ajută, insistă Mulder. Pentru o 
singură zi. 

— Mda, consimţi Koeman zâmbind. Sunt sigur că ai dreptate. 


14 

Băiatul în roșu. Băiatul în albastru. Plictisiţi în barcă, lovind cu 
picioarele geanta cu armele. 

La pupa cartoane goale mânjite de maioneză și grăsime de la 
cartofi. 

Telefonul era în mâna băiatului în albastru. Sună. Ascultă, 
verifică din nou harta. 

O voce de negru. Accent jamaican. Bărbatul masiv de la 
cafenea făcând exact ceea ce promisese. Le preciza unde să 
meargă. 

— Mda, spuse băiatul în albastru și băgă vechiul Nokia înapoi 
în buzunarul treningului lucios. 

Canalul îi amintea de râul larg, leneș care trecea prin 
Paramaribo. Surinamul. Dădea numele ţării. La fel de încet și de 
cenușiu. Opac. Un loc în care să ascunzi lucruri. Făcuse asta. Se 
întreba dacă și cel în roșu o făcuse și dacă ar trebui să îl întrebe 
cum îl cheamă. Nu că ar fi vorbit prea mult. Și nici nu părea să 
vrea să o facă. 

Peste câteva ore urmau să fie amândoi într-un avion 
îndreptându-se în altă direcţie. Nu avusese timp să facă prea 
multe în Amsterdam. O prostituată, fumase de câteva ori. Apoi 
sunase Jimmy Menzo. 

Unchiul lui avea o barcă pe râul Surinam. Când era tânăr și 
familia lui era încă împreună, obișnuiau să iasă din oraș și să 
facă picnicuri la ţară. Vremuri frumoase. Trecute. Pentru cei ca 
el nu mai exista un viitor acasă. Trebuiau să plece din ţară, în 
Venezuela, în Caraibe, să traverseze continente. 

O barcă de turiști trecu pe lângă ei. Oamenii se ridicau să facă 
poze. Mai ales japonezi, cu aparatele atârnate la gât. Acești 
oameni nu erau ca el. Aveau bani și slujbe adevărate. Suficient 
cât să îi aducă la Amsterdam și apoi înapoi acasă. Nu le reproșa 
asta. Așa stăteau lucrurile. Nu era vina lor că se născuseră la 
Tokyo sau Los Angeles, sau în Londra. Așa cum nici el nu 
avusese de ales să crească împreună cu trei fraţi într-o mahala 
din Paramaribo. 

— Plecăm? întrebă băiatul în roșu, căscând apoi de parcă ar fi 
fost doar o altă zi plictisitoare. 

Părea să se fi făcut mai rece. Vântul se înteţise. Ploaia cădea 
din cerul monoton, greu. Copacii care străjuiau canalul 
continuau să își lepede seminţele verde-deschis. Când briza se 


pornea, acestea se învârteau în bărcuţa lor într-o furtună subită. 

Unchiul lui îl lăsase să cârmească bărcuţa când se făcuse mai 
mare. Acelea fuseseră vremuri frumoase. 

Băiatul în albastru se îndreptă spre spatele bărcii, trase de 
sfoară, porni motorul, manevră micuța ambarcaţiune prin 
traficul lent de pe Prinsengracht. Cu o altă aruncare a zarului 
poate că ar fi fost unul dintre furnizorii ce străbăteau acele ape 
în sus și în jos, livrând lucruri, transportându-le. Nu ar fi trebuit 
să se gândească la oameni ca Jimmy Menzo. Nu ar fi fost nevoit 
să atingă o armă. 

Dar asta nu avea să se întâmple. Peste o zi urma să fie la 
Cape Town, în sudul Africii, cu băiatul în roșu lângă el. Chiar 
trebuia să îl întrebe cum îl cheamă. Nu în momentul acela însă. 

Patru, cinci bărci mai rapide cu turiști trecură pe lângă ei, toţi 
făcând fotografii, ceea ce îl deranja, nu că ar fi putut face mai 
mult în afară să își tragă mai bine gluga pe cap. Verifică apoi 
harta și își dădu seama că aproape trecuseră de locul marcat de 
bărbatul din Indiile de Vest. Se îndreptă spre motor, îl opri și 
cârmi spre o scară metalică ruginită care ducea spre trotuarul 
de deasupra. 

Negrul avusese dreptate. Nimeni nu va vedea barca. Vor 
aștepta acolo ca să fie sunaţi. De cineva din interior, le spusese 
Miriam înainte să le aducă porţiile cu cartofi unsuroși. 

Nu îi plăcuse prea mult asta. Era important să vezi personal 
lucrurile. 

Menzo, probabil, mai avea oameni în zonă. Care priveau și ei. 
Care urmau să îi vadă urcând treptele șubrede și privind drumul 
larg, pietruit, din faţa tribunalului. 

Și ce? Dacă făceau ceea ce le ceruse Menzo, totul avea să fie 
bine. În caz contrar... 

Nu voia să se gândească la asta. Își iubea sora. Își dorea ca ea 
să nu fi venit la Amsterdam cu doar o fărâmă de speranţă și o 
rugăciune. 

— Rămâi aici, spuse el. Mă întorc imediat. 

Sări din barcă pe platforma de la baza scărilor, legă mica 
ambarcaţiune așa cum îi arătase unchiul lui. Urcă scara. 

Alţi copaci care își lepădau frunzele verzi pe trotuar, în ziua 
umedă, ce părea să se scurgă prea încet. Mașini de poliţie. 
Oameni, avocaţi și clienţi, bănuia el, fumând în faţa unei clădiri 
din piatră cu aspect sever. 


În timp ce privea, un bărbat cu aspect neobișnuit, cu păr lung 
și o faţă tânără, remarcabilă, pedală până la ușile principale și 
începu să-i vorbească paznicului de acolo. Purta haine ciudate, 
aproape zdrenţuite. În spatele lui, pedalând din greu pentru a 
ține pasul, era o femeie cu părul roșu, drăguță, dar agitată, 
îmbrăcată la fel de bizar. 

Verifică din nou ceasul digital ieftin de la încheietură, unul 
dintre puţinele lucruri pe care le adusese cu el din Paramaribo. 
Era aproape ora trei. 

Păși de-a lungul apei, găsi din nou scara, cobori înapoi la 
barcă. 

— Mi-e foame, se plânse băiatul în roșu. 


— Va trebui să aștepți, îi zise băiatul în albastru. Avem treabă 
de făcut. 


15 

Ultima oară când Vos se întâlnise cu Theo Jansen fusese cu 
două săptămâni înainte de dispariția lui Anneliese. Fusese o 
întâlnire destul de amicală. O oră petrecută în casa compactă, 
lipsită de ostentaţie a șefului mafiot din Waterlooplein, cu fiica 
lui prezentă. Fără avocat. Jansen credea că nu îi trebuia unul și 
avea dreptate. Vos mersese la pescuit. Jansen nu mușcase 
momeala. Michiel Lindeman avea să aibă de lucru doar după 
preluarea brigăzii Anticrimă organizată din Marnixstraat de către 
Klaas Mulder. 

In acea zi, ca și atunci, Jansen era așezat lângă fiica lui 
corpolentă și ursuză, Rosie. Când era încă în poliţie Vos 
încercase să înțeleagă tot ce era de înţeles despre bărbatul 
care, o vreme, fusese cel mai periculos criminal autohton al 
Amsterdamului. Aflase despre copilăria modestă a lui Jansen și 
despre dragostea sinceră pe care i-o purta unicei lui fiice. 
Despre tratamentul nemilos aplicat celor care îl trădau și despre 
cum acesta era dublat de o loialitate totală față de toţi cei care 
îi rămâneau alături. 

Ceea ce aflase Vos completa tabloul unui locuitor obișnuit al 
Amsterdamului care devenise criminal din întâmplare, profitând 
de o oportunitate, nu din propria voinţă. Theo Jansen se vedea 
pe sine ca pe un rău necesar. Cineva trebuia să se ocupe și de 
afacerile cu droguri, să controleze cabinele din Cartierul Roșu și 
bordelurile, să ţină partea întunecată sub control, să menţină un 
stătu quo confortabil, în care activitatea criminală să fie 
separată pe cât posibil de viaţa obișnuită. În ochii lui Jansen, era 
mai logic ca un olandez să îndeplinească rolul ăsta. Mai bine 
decât unul dintre numeroșii străini care se luptaseră să preia 
puterea în lumea crimei organizate în ultimele trei decenii. 

Mai devreme în acea zi, judecătorul îl ascultase pe Lindeman 
și hotărâse că Jansen putea fi eliberat pe cauţiune ca urmare a 
unei reconsiderări a cazului său. Trebuia doar să dea o 
declaraţie din care să rezulte că avea să stea departe de foștii 
lui asociaţi și să raporteze regulat poliţiei, două condiţii cu care 
fusese deja de acord. Cazul urma să fie reanalizat în vară. Până 
atunci - și după aceea, probabil - avea să fie un om liber. 

Audierea părea atât de clară, că Jaap Zeeger, bărbatul ale 
cărui mărturii îl băgaseră iniţial pe Jansen la închisoare, nici nu 
mai fusese nevoit să vină la tribunal. 


— Nu am făcut nimic din acele lucruri, începu Jansen, după ce 
se așezară într-o cameră de interogatoriu de la subsolul 
tribunalului. 

În ochii lui Vos, Jansen semăna mai mult ca niciodată cu un 
Moș Crăciun agreabil. 

— Ştii asta. 

O privi pe femeia de lângă Vos. 

— Cine este prietena ta? 


— Un ofiţer de poliţie, îi răspunse Vos, înainte ca Bakker să 
apuce să vorbească. 

Jansen râse. Un sunet gutural, prietenos. Își trecu apoi două 
degete prin barba albă, lungă. 

— Sunt din ce în ce mai tineri, nu-i așa? Îmi pare rău pentru 
fata ta. Dacă aș fi știut ceva, aș fi transmis informaţia mai 
departe. Un astfel de lucru este de neiertat. 

Vos se gândi un moment, apoi vorbi: 

— Tot nu înţeleg cum de nu ai auzit nimic. Cu urechi așa 
mari... 

Jansen le ciupi pe sub barba albă, cu un zâmbet trist pe faţa 
largă. 

— Nu a fost cineva din părţile noastre. Nu era olandez. Nici 
măcar dintre străini. 

— Jaap Zeeger. 

— Nici el. Jaap este un prostănac. Cineva i-a înscenat treaba, 
Vos. Ştii asta la fel de bine ca mine. Noi ne ocupăm de afaceri. 
Nu de genul acela de lucruri. Îmi pare rău. 

La două zile după ce Anneliese dispăruse, percheziționaseră 
apartamentul lui Zeeger în urma unui telefon anonim. Găsiseră 
o fustă, o bluză. Aceleaşi haine pe care le purtase ea atunci 
când dispăruse. Și o păpușă asemănătoare cu cea trimisă în 
Marnixstraat împreună cu părul și sângele ei. Vos îl târâse pe 
micul escroc tremurând la secţie, ţipase la el, ceea ce nu îi era 
specific. Un Zeeger îngrozit îi răspunsese tot prin ţipete. 

Ceva nu se potrivise de la bun început. Jaap Zeeger era un 
criminal de stradă de duzină, un pion în afacerile cu droguri și 
prostituție ale lui Jansen. Nu poseda intelectul sau organizarea 
necesară pentru a juca astfel de jocuri. 

Apoi criminaliștii se întorseseră cu veștile că hainele erau noi- 
nouţe, nepurtate. Pe păpușă nu exista nimic care să o lege de 


Anneliese. Cineva îi trimisese lucrurile lui Zeeger cu câteva ore 
înaintea telefonului anonim. Încă o mutare în acel joc plin de 
cruzime ce părea menit să tachineze și să tortureze. 

— Unde se află acum? întrebă Vos. 

Jansen păru încurcat. 

— Nu știu. Lindeman mi-a spus că s-ar putea să apară la 
tribunal. Judecătorul a hotărât că nu mai au nevoie de el. 
Vorbește cu Michiel. Poate te va ajuta. Nu ai o adresă? 

— Dacă am avea, nu te-am întreba, nu? interveni Laura 
Bakker. 

— Sfinte, râse Jansen. Are o gură de ţărăncuţă, nu-i așa? 
Pentru ce îl vrei pe Jaap? Este doar un drogat trist. Clovnul de 
Mulder l-a luat tare de tot. Nu îi port ranchiună. Sper că poliţia îi 
este recunoscătoare. 

— Plecăm acasă, anunţă Rosie Jansen. Tata a suportat 
destule de la voi. Nu voi accepta... 

Bărbatul masiv îi făcu semn să tacă. 

— Nu vorbi așa cu Vos. Nu o merită. Un oraș are nevoie de 
polițiști buni. Nu o să mai avem de-a face cu el. 

Se aplecă și îi privi pe amândoi. 

— Nu îţi voi da motive. Ai cuvântul meu de onoare... 

Bakker își aruncă notesul pe masă, bătu pagina cu stiloul. 

Lansen ridică o sprânceană, tăcu. O privi. Pe urmă îl privi pe 
Vos. 

— Zeeger a locuit într-o casă de drogaţi pe Warmoesstraat, 
spuse Bakker. Cu Katja Prins. Cunoști ceva despre asta? 

— Mi-am petrecut ultimii doi ani în închisoare. Ce aș putea 
ști? 

Rosie Jansen se ridică în picioare, luă stiloul lui Bakker și 
scrise ceva pe carneţel. 

— Vorbește cu Lindeman. Numărul lui este acolo. El s-a 
ocupat de declaraţie. El s-a ocupat de Jaap. Nu noi. Noi plecăm 
acum. Tată? 

Jansen se ridică de pe scaun, o îmbrăţișă, zâmbi, o bătu pe 
spate. 

Ordinul de eliberare presupunea ca el să meargă direct acasă, 
să rămână acolo și să dea raportul în Marnixstraat în fiecare 
seară. Jansen părea suficient de fericit cu această idee. 


— Ti-am aranjat o mașină, Theo? întrebă Vos. 

— Îţi poţi ţine mașina, răspunse Rosie Jansen. Vrea să 
meargă pe jos. 

— Poate să beau și o bere pe drum, adaugă Theo Jansen 
visător. 

Vos se încruntă. 

— Eşti în continuare sub un ordin judecătoresc. Ar trebui să te 
ducem noi. Laura? 

Bakker închise ochii și își dădu capul pe spate. 

— Acum sunt și serviciu de taxi pentru criminali? 

Jansen râse. 

— Îmi place tipa, Vos! 

Zâmbi radios spre Bakker. 

— Nu am nevoie de un taxi, puștoaico. Dar șeful tău ni se 
poate alătura la o bere dacă vrea. Poţi veni și tu, dacă ești de 
acord să cari berile... 

Nu așteptă un răspuns înainte să înceapă să urce scările, 
trecând pe lângă paznici și avocaţi, pe lângă feţe tensionate și 
câteva ușurate. 

Lui Vos îi plăcea acea clădire cel mai mult. Câștigase mai mult 
acolo decât pierduse. Şi asta nu era din noroc. Era pregătire, 
muncă și bună judecată. Dacă și Klaas Mulder s-ar fi folosit de 
aceleași lucruri atunci când îl adusese în faţa judecătorilor pe 
Theo Jansen, agreabilul șef mafiot nu ar mai fi ieșit niciodată din 
închisoare. 

Două uși masive din lemn, lângă care stăteau doi paznici, 
blocau intrarea. Deasupra lor se aflau geamuri din sticlă. 
Soarele firav de primăvară urca pe un cer monoton, ploios. 
Jansen radie văzând lumina și spuse: 

— Vedeţi? Așa arată libertatea. 

„Moș Crăciun”, se gândi din nou Vos. Barba îi devenise în 
închisoare mai albă, mai mare. 

Nu putea să înțeleagă de ce nu se afla acolo și o echipă 
specială de poliție. Dacă el ar fi fost cel care îi dădea drumul lui 
Jansen, bătrânul gangster s-ar fi dus acasă într-o mașină de 
poliţie însoţit de doi oameni în uniformă. 

Bakker îl sună pe avocat în timp ce urcau scările. Se strâmbă 
și anunţă că prinsese mesageria vocală. Lăsase un mesaj. 

— Noi nu lăsăm mesaje, îi spuse Vos. 


— De ce nu? 


— Deoarece lui Pieter Vos îi place să îţi vadă fața când 
vorbește cu tine, explică Jansen. Ascultă-l pe acest om, tânără 
domnișoară. Ai putea să înveţi câte ceva. 

Vos nu băgă în seama comentariul. Tribunalul era diferit. ÎI 
renovaseră. Locul își pierduse vechea patină a vârstei și a 
prafului. Era funcţional, modern, la fel de plictisitor ca orice altă 
instituţie din oraș. 

În colţ, unul dintre funcţionarii în uniformă se căznea să se 
ascundă într-un cotlon pentru a vorbi la telefon. 

Vos observă omul discret, i se păru interesant. Așa că îl privi. 
Felul în care acoperea telefonul cu mâna. Privirea alunecoasă, 
agitată. De parcă și-ar fi dorit să fie invizibil. 

Astfel de conversații aveau mereu loc la tribunale între 
avocaţi și clienţii lor. Dar erau rareori purtate de bărbaţi în 
uniformă. 

— Pa, strigă Theo Jansen și Vos auzi scârţâitul familiar al 
vechilor uși din lemn. 

Nu mai fuseseră unse de ceva vreme. 

Laura Bakker tocmai avusese o scurtă convorbire la secție și 
era lividă. 

— A fost o pierdere completă de timp. Prins tocmai a plecat 
din Marnixstraat. De Groot este furios pe noi. Ce facem acum...? 

— Taci, zise Vos și îi puse un deget aproape de gură. 

Ea îl privi, rămasă fără cuvinte. 

Vos se întoarse spre uși. Theo Jansen stătea în prag, inspirând 
aerul proaspăt, radiind spre cerul palid și lipsit de viaţă, cu fiica 
lui lângă el încercând să îl convingă să coboare treptele. 

— Ceva nu este în regulă, spuse Pieter Vos pentru sine. 

— Ce anume? întrebă Bakker. 

— Totul. 

Un zăngănit metalic se auzi de lângă canal, ca huruitul unei 
bestii metalice. Capul lui Jansen se întoarse spre sursă. Însă deja 
Pieter Vos fugea, cu braţele în aer, strigând către bărbatul masiv 
aflat în cadrul ușii, către paznici, către toată lumea. 


16 

Când urcară scara ruginită din fier și începură să se apropie, 
cu o armă semiautomată într-o mână și un pistol în cealaltă, 
băiatul în roșu tremura, agitat, speriat. Câţiva pași mai încolo, 
un porumbel zbură direct spre el, agitându-și aripile în faţa lui. 

Băiatul își lansă mâna în aer și apăsă pe trăgaci. 

O rafală ţâșni spre cerul mohorât, însoţită de o explozie de 
pene și sânge în jurul lor. 

— O pasăre, exclamă băiatul în albastru. Rahat. 

Erau suficient de aproape ca să îl recunoască pe bărbatul din 
poză, stând în vârful scărilor, zâmbind stupid la ziua ștearsă. 

Solid. Barbă albă, Moș Crăciun, dar nu genul cu care ai vrea 
să te baţi. Lângă el era o femeie masivă, care ţipa, zbătându-se 
să se pună în faţa lui, ca un scut. 

Băieţii se aflau prea departe. Erau niște idioţi în haine 
ţipătoare, înaintând de-a lungul canalului, ducând armele grele 
ale lui Jimmy Menzo ca niște figuranţi într-un film de acţiune 
prost. 

— Rahat, repetă băiatul în albastru, apoi se opri și gândi. 
Totul din cauza unei păsări. 

Erau lucruri pe care le puteai plănui. Și altele care, pur și 
simplu, se întâmplau. 

Se apropie de marginea canalului, aruncă armele în apa 
cenușie, monotonă, se întoarse și fugi. 


17 

Vos ieși din clădire, strigă la Jansen. Acesta stătea și privea 
transfigurat primele instantanee ale lumii pe care le vedea după 
doi ani de zile, aproape impasibil la silueta în trening roșu lucios 
ce fugea, cu arme în ambele mâini, spre el. 

O a doua rafală. Bucăţi din sticlă zburară de la geamurile 
câtorva mașini parcate lângă treptele din piatră ale tribunalului, 
din ziduri se ridică praf. 

Apoi Theo Jansen se mișcă. Se întoarse încet, dădu la o parte 
mâinile lui Vos, pe cele ale fiicei lui, o împinse înapoi în tribunal, 
îl împinse și pe Vos și îi urmă înăuntru. 

— Ușile! strigă Vos o dată ce pășiră înăuntru. 

Patru bărbaţi în uniforme ale tribunalului fugiră să le închidă. 

Un drug masiv din fier căzu de-a lungul celor doi monoliţi din 
lemn, fixându-i pe loc. Vos le făcu semn să se îndepărteze, să se 
retragă în întunericul holului. 

Ferestrele erau prea înalte ca să reprezinte vreun pericol. 
Numai că afară se trăgea. Cu două arme. Una semiautomată. Un 
pistol-mitralieră. Vos privi sticla sfărâmându-se. Cioburile 
zburară prin aer și căzură pe podeaua cu mozaic. 

O voce înaltă, străină strigă ceva. 

Doi polițiști în uniformă apăruseră de nicăieri. Cu pistoalele 
scoase, pregătiţi. Prinși în capcană ca și ei. 

O altă rafală de cartușe prin geamurile sparte, sticlă zburând 
peste tot. Oamenii dinăuntru rămaseră tăcuţi, uitându-se unii la 
ceilalţi. O a doua rafală. Mai multă sticlă. Nimeni nu vorbi. 

După puţină vreme, lumea de dincolo de uși deveni tăcută. Pe 
urmă se auziră sirene în depărtare și sunetul altor voci. 
Atacatorul în roșu dispăruse, cu siguranţă. 

Theo Jansen stătea pe o băncuţă, cu fata lui lângă el, furios. 

Vos se apropie de el, luă loc, ridică din umeri. 

— Nu te poţi duce acasă, Theo. Nu așa. Mi-e teamă pentru 
siguranţa ta. 

Făcu o pauză și apoi adăugă: 

— Mi-e teamă de ce ai putea face. 

— Sunt un om liber... începu Jansen. 

— Mâine, poate. Nu acum. Laura? 

Arăta mai palidă ca niciodată. Nu prea auzeai împușcături în 
Amsterdam. Probabil că fusese prima oară pentru ea. 


— Eşti teafără? întrebă Vos. 

Ea dădu din cap. 

Vos îl sună pe de Groot, îi spuse că trebuiau să se întoarcă în 
celulele tribunalului. 

— Nu mai ești polițist, Vos, mârâi Jansen când acesta încheie 
convorbirea. Ești un drogat terminat ce trăiește ca un boschetar 
hippie pe o dărăpănătură de barcă. Am mai auzit și eu lucruri. 
Nu îmi spui tu mie ce să fac. 

— Adevărat, consimţi Pieter Vos. Dar Frank de Groot este în 
continuare commissaris și el este de acord cu mine. Vei rămâne 
în custodie încă o noapte până aflăm... 

O explozie de înjurături. Jansen era în picioare deasupra lui. 
Cei doi bărbaţi în uniformă se apropiară. 

Apoi veni și fiica lui și îi puse bărbatului o mână pe braţul 
vânjos. 

Vos nu se înţelesese niciodată cu ea. Îi fusese mult mai ușor 
să discute cu tatăl ei. 

Dar ea îi sărută acestuia obrazul bărbos și spuse: 

— Tată. Putem să mai așteptăm o zi. 

Vos îi mulţumi pentru asta și se duse să îl caute pe 
funcţionarul pe care îl văzuse vorbind la telefon. 

Bărbatul fugise din clădire pe ușa din spate. O puse pe Bakker 
să verifice registrele cu angajaţi. Un angajat temporar, adus de 
o agenţie chiar în ziua aceea. 

— Numele lui... începu ea. 

— Nu contează, zise Vos. 

— l-am găsit numele! 

„Mă îndoiesc”, chibzui el. Asta îi lipsise în ultima vreme. 
Abilitatea de a se uita la ceva și de a contesta din nou și din nou 
același lucru până la apariţia unui răspuns. 

— Nu, spuse Vos. Nu l-ai găsit. 


18 

Margriet Willemsen locuia într-un apartament mic și curat într- 
un bloc discret nu departe de râu, lângă Muzeul Maritim. Prins o 
vizitase prima oară cu Alex Hendriks cu două luni înainte pentru 
a discuta afaceri. Ei îi plăcea să ţină întâlniri private acasă, 
departe de ochii indiscreţi din birourile consiliului. Prins se 
întreba câţi bărbaţi mai fuseseră pe listă. 

În acel moment erau încătușaţi împreună, goi, transpiraţi, în 
patul ei dublu jos, siluete șerpuitoare descrise de lumina palidă 
ce pătrundea slab prin perdelele trase. Ea îl călărea, părul ei 
negru mișcându-se ușor, la unison cu ritmul constant, neabătut 
al coapselor ei. Îi spunea ce să facă și când să se miște. Așa, 
încătușațţi, un singur geamăt, o singură creatură gâfâitoare, nu 
mai conta nimic. Ar fi putut să deschidă geamurile larg și să lase 
lumea să vadă. Îşi dorea să o facă. Riscul era parte a 
entuziasmului. Dar ea era cea mai importantă parte. 

Bea, prima lui soţie, o luase razna așa cum nimeni nu și-ar fi 
putut închipui. Liesbeth se dovedea aproape la fel de dificilă. li 
plăcea faptul că erau defecte, că se putea folosi de asta, că le 
putea controla. Puterea pe care o avea asupra lor i se părea 
excitantă. Dar Margriet era diferită. Deosebită de orice altă 
femeie cu care fusese. Feroce, dominantă, hotărâtă. Și atât de 
sălbatică, încât atunci când îl târâse în pat se întrebase dacă 
Liesbeth avea să îi observe urmele de dinţi pe piele. Nu că s-ar 
mai fi uitat la el. Sau că ar mai fi făcut dragoste și, chiar atunci 
când o făceau, era pe întuneric, un exerciţiu scurt, practic, o 
datorie, nu această demonstraţie sălbatică, nestăpânită de 
forţă. 

Prins încercă să îi pună blând o mână pe faţă în timp ce îl 
călărea. Ea o dădu la o parte, îi prinse degetele, îl împinse 
puternic în cearșafurile ude, îi smulse părul. Capul ei veni spre 
el, respiraţia ei fierbinte îl arse pe obraz. Un șuvoi de cuvinte 
murdare îi ajunseră în urechi. Urmate de limba ei, umedă și 
caldă. lar el gâfâia, pierdut în zgomot. 

O pauză apoi. Ea râse, îi linse obrazul. Se retrase, cu mâna pe 
el, ţinând prezervativul pe loc. Fără un cuvânt, desprinse bucata 
subţire de plastic, cobori din pat, se îndreptă spre baie. El auzi 
zgomotul apei trase. Pe urmă radioul. Știrile. Dușul. 

Prins rămase întins în pat, ascultându-și respiraţia revenind la 
un ritm încet, natural. 


Când ea se întoarse, purta un halat alb și pe cap avea 
înfășurat un prosop. În mână ţinea o carte. Nu o văzuse luând-o. 
Avea atât de multe acolo. Trei pereţi ai dormitorului erau 
acoperiţi cu cărţi. Ficțiune și biografii. Politică și poezie. Se 
pricepea la cuvinte. 

Şi era pricepută cu el. 

— Trebuie să citești asta, îi ordonă ea. 

Privi cartea. Un roman de duzină. Un autor de care nu mai 
auzise. 

— De ce? întrebă Prins și cobori din pat. 

Veni lângă el, îl atinse, zâmbi. 

— Fiindcă ţi-am spus eu să o faci. 

— Nu te întinde. 

Degetele ei îl prinseră, traseră de el. 

— Au! 

— Puţină durere ajută uneori. 

El îi îndepărtă mâna. 

— Nu te oprești niciodată, este? întrebă bărbatul. 

Ea se aplecă, îi mirosi mâna, îi luă degetul arătător în gură, 
începu să îl sugă, izbucni în râs și își dădu capul pe spate. 

— Avem o singură viaţă, Wim. Doar atât. 

ÎI privea. 

— Ti-o tragi și acum cu ea, nu-i așa? 

Prins începu să își caute hainele din priviri. Avea nevoie de un 
duș. Mai urma o întâlnire, un grup de legătură, înainte să poată 
merge acasă. 

— Nu mi-ai răspuns... 

— Liesbeth era rănită. M-am gândit că, poate, aș putea să o 
salvez. Nu am putut face asta pentru Bea. Sau pentru Katja. 

Nu îi sunase nimeni din Marnixstraat. Acasă. 

— Dacă încă o iubești, de ce te tot milogești să vii pe aici? 

Nu îi plăcea să fie interogat. Să fie pus la colţ. 

Îşi duse mâna spre gâtul ei, o sărută rapid pe buze. 

— Şase luni. Până punem De Nachtwacht pe picioare. Dacă 
facem acum relaţia publică, o să ne numească ipocriţi. 

Ea privi spre pat. 

— Stai... 

Cu degetul la buze, gândind. 


— Înţeleg. Bea și fata te-au dezamăgit. Așa că le abandonezi 
și îţi găsești o nouă soţie. Un nou proiect. Și când dispare și ea? 

— Şase luni, repetă el. Trebuie să fim atenţi. Va trebui să mă 
ocup și de problema asta cu Katja. 

— Uneori nu te înţeleg. Vreau să spun... știu că pot fi o javră. 
Dar... Chiar nu îţi pasă câtuși de puţin de fată, așa e? 

El scutură din cap. 

— Dacă ai fi trecut prin ce am trecut eu... Las-o baltă. Mă duc 
la duș. 

Încercă să închidă ușă de la baie. Ea forţă intrarea și se așeză 
pe toaletă privindu-l. Prins se uită urât, dădu drumul la apă și 
arătă spre ușă. 

— Pot avea puţină intimitate acum? întrebă el. 

— Sfinte, dar mironosiţă mai ești. De cel mai rău fel. Felul 
pervers. 

Margriet Willemsen se întoarse în dormitor și ascultă dușul 
pornind. 

Privi în jurul ei. Raft după raft cu cărţi. Unele de pe vremea 
universităţii, în Olanda, altele de la Harvard, unde își făcuse 
masteratul în afaceri. 

O femeie organizată. Ușor obsesivă. Totul trebuia să fie la 
locul lui. Cărţile de istorie pe un raft. De economie pe altul. Apoi 
politica. Pe urmă arta. 

O colecţie de fotografii ale lui Man Ray? se strecurase în 
secţiunea de călătorii. Era o greșeală. Apoi privi din nou. Cineva 
umblase la cărţile din cameră. Şi nu fusese Wim Prins, un bărbat 
pe care nu îl văzuse niciodată citind altceva în afară de hârtii ale 
consiliului. 

Încet, metodic, parcurse fiecare rând, făcând ordine, 
întrebându-se ce se întâmplase. 

Două rafturi în jos pe perete, la baza patului găsi ceva ce nu 
își avea deloc locul acolo. Un roman gros. Numele de pe cotor 
era al unui scriitor pe care nu îl cunoștea. Titlul îi era la fel de 
străin. 

Scoase cartea dintre titlurile de afaceri din jurul ei, o cântări 
în palmă. Privi micul cerc din vârful cotorului. Deschise paginile 


3 Man Ray, numele la naștere Emmanuel Radnitzky (27.08.1890- 
18.11.1976), fotograf, regizor și artist plastic american, de origine 
evreu, apropiat de curentele dadaismului și suprarealismului (n.red.) 


și văzu camera video miniaturală dinăuntru, conectată la un 
telefon mobil alimentat de ceea ce părea să fie un set de baterii 
ce umpleau restul spaţiului. 

Suficient de mari să fi funcţionat de mai bine de o săptămână. 
Poate chiar mai mult. 

Se gândi la bărbaţii care o vizitaseră recent. 

Prins ieși din baie, un prosop în jurul taliei, apă curgând de pe 
el pe covor și o privi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunse Margriet Willemsen, împingând cartea 
falsă înapoi pe raft, cu cotorul la perete. Poţi pleca. Ne vedem 
dimineaţă. 


19 

O carte de vizită. Un desen al unei case în miniatură. 

Poppenhuis aan de Prinsengracht. 

Casa Păpușii de pe Prinsengracht. Doar că nu era deloc așa 
cum se așteptase. 

Altă minciună a lui Jimmy Menzo. Băiatul în albastru era 
ascuns în spatele câtorva mașini, privind ușa. Casa părea 
părăsită, abandonată, o magherniţă. În geamuri nu se vedea 
nimic, cu excepţia benzii ce ţinea la un loc sticla spartă. 

Nu știa de ce mai încercase. Doar că... ce altceva ar mai fi 
putut face? 

Avea 35 de euro în buzunar. Un card de identitate fals. Atât. 
Banii din servietă nu aveau să îi mai aparţină. Probabil 
niciodată. 

Acasă în Surinam existau ascunzători pentru astfel de 
momente. Familie și cunoștințe. Membrii bandei dispuși să te 
ajute pentru un anume preţ. Dar Amsterdamul era pe o altă 
planetă și plin de străini. 

Cu excepţia unei singure persoane. 

Privind de-a lungul străzii înguste, îl văzu pe celălalt puști 
apropiindu-se. În treningul lui lucios, cu faţa subțire oscilând 
între frică și agresivitate. Transpirat. Înfricoșat. 

Ar fi trebuit să îl întrebe cum îl cheamă. 

Puștiul în roşu era rapid. Înainte ca el să se poată mișca, 
idiotul ajunsese deja la casa părăsită și încerca ușa. 

„Nu! Nu deschide...”, reflectă puștiul în albastru. 

Însă deja îl privea intrând. 

Nu știa de ce îl urmase, fugind, strigând. 

L-ar fi ajutat să-i știe numele. 

Ușa se deschidea într-o primă cameră plină cu mobilă 
demodată acoperită cu praf și pânze de păianjen. O canapea 
mare, curbată. Pe pereţi erau tablouri. 

Cupluri în haine de modă veche, bărbaţi și femei ieșiţi la 
plimbare. Și culoarea locului. Roz ca într-o cameră de copii. 
Tapet roz, covor roz, mobilă roz. 

Băiatul în roșu se îndreptă spre spatele casei, strigând-o pe 
Miriam Smith. 

Cel în albastru îl urmă, parţial fascinat. Privea rămășițele 
prăfuite ale unei lumi despre care înainte doar auzise. Lumea 
bogaţilor. Caldă și senzuală. Genul deloc în care avea și el să 


ajungă într-o bună zi. 

Existau camere mici de ambele părţi ale holului, fiecare cu 
câte un pat dublu și totul era roz, până la lampadarele ridicole. 

Tablouri pe pereţi. Tinere femei costumate. Ca niște păpuși. 
Deci poate că numele nu fusese o minciună, până la urmă. 

În faţa lui, băiatul în roșu aprindea luminile și striga: 

— Hei! E cineva acasă? 

Băiatul în albastru înaintă prin întuneric, îl prinse pe cel în 
roșu de haină, primind, în schimb, o privire feroce. 

— Nu sunt aici, îi spuse. Am dat-o în bară. Nu suntem în 
siguranţă. Şi... 

„Nu aveau să vină”, gândi el. Orice s-ar fi întâmplat în faţa 
tribunalului. 

Un miros puternic de gaz. ÎI putea auzi șuierând de undeva 
din apropiere. 

— Trebuie să ieșim de aici, omule, șopti el. 

— Îmi vreau banii! Îmi vreau afurisiţii de bani! 

— Nu l-am omorât. Nu am făcut ce ne-au cerut. 

Gazul era atât de puternic, că îl îneca. Din ce motive ar fi fost 
pornit gazul? 

Se putea gândi la unul singur și asta îi făcu sângele să 
îngheţe. 

— Afară, zise el, trăgându-l pe băiatul în roșu de gulerul 
jachetei ieftine spre ușa deschisă. 

— Unde mergem? 

„Direct în iad”, chibzui cel în albastru. Într-un fel sau altul. Și 
fără nume. 

Suflul exploziei îi lovi chiar când se apropiase suficient de ușă 
cât să simtă rafalele de ploaie din Amsterdam căzându-i pe faţa 
de adolescent. Deja băiatul în roșu se desprinsese din 
strânsoarea lui și încerca să intre din nou în locul care o dată se 
numise Poppenhuis aan de Prinsengracht. 

Idiotul o striga pe Miriam Smith, ameninţând-o și înjurând cu 
cuvinte din îndepărtatul Paramaribo pe care ea nu le-ar fi înţeles 
niciodată. 

Focul și dărâmăturile îi izbiră pe amândoi. Când își reveni, 
erau amândoi întinși pe gazonul din faţă, împreună cu 
rămășițele străvechii canapele și diverse grămezi de gunoi și 
sticlă zdrobită. Celălalt avea sânge pe jacheta roșie, braţul drept 


îi atârna smuls din încheietură, zdrobit la nivelul cotului. 

Fumul de cenușă care-l învăluia îl înecă pe puștiul în albastru. 
Se pipăi peste tot: nimic nu era rupt. 

La picioarele celuilalt era un pistol. Waltherul pe care Menzo 
li-l dăduse în acea dimineaţă. Probabil că și-l băgase în jachetă 
după ce aruncase arma semiautomată. 

— Plecăm, anunţă cel în albastru, trăgându-l pe celălalt de 
brațul sănătos în stradă. 

Sirenele se auzeau din ce în ce mai aproape. Oamenii se 
holbau la ei, mai degrabă amuzaţi decât speriaţi. Astfel de 
lucruri nu ar fi trebuit să se întâmple în partea frumoasă și 
civilizată a orașului. Cei doi băieți din Surinam făcuseră asta. 
Ajutaţi de cineva. 

— Plecăm în Africa? întrebă cel în roșu, sprijinindu-și braţul 
însângerat. 

ÎI trase până pe strada următoare. Opri primul taxi, un 
Mercedes argintiu. Îndreptă arma spre faţa șoferului așa cum ar 
fi făcut și acasă. Îl obligă pe bătrânul gras să coboare și îl puse 
pe băiatul în roșu pe scaunul din dreapta înainte să se urce la 
volan. 

— Da, răspunse el în timp ce întorcea mașina, încercând să 
schițeze în minte cea mai scurtă direcție care avea să îi scoată 
mai rapid din oraș. Africa. Unde altundeva? 


20 

ÎI duseră pe Theo Jansen înapoi în celulă. La douăzeci de 
minute după aceea, apăru și de Groot cu veștile unei explozii 
survenite la un kilometru distanţă, într-o casă abandonată. 
Dispoziţia i se înrăutăţea cu fiecare secundă care trecea. 

— Jimmy Menzo a zburat cu avionul personal la Oostende la 
ora zece în această dimineaţă, anunţă comisarul. Împreună cu 
prietena lui. 

— Îl pot aresta belgienii pentru noi, sugeră Bakker. 

Vos scutură din cap. 

— Pentru ce? Nu avem niciun motiv să îi reținem. Jimmy se 
va întoarce. Ca să se dea mare. Nu vor exista legături evidente. 
Niciodată nu există. Băiatul pe care l-am văzut afară... 

— Erau doi, interveni de Groot. Au venit într-o barcă. Unul 
dintre ei s-a răzgândit când a văzut că lucrurile nu mergeau 
bine. 

— Trebuie să punem mâna pe ei, Frank. Jimmy va avea 
planuri... 

— Da! Știu! 

Nu îi era specific lui de Groot să se lase copleșit de lucruri. 

— Explozia are vreo legătură cu cele întâmplate? întrebă Vos. 

De Groot nu credea că avea. Pompierii îi spuseseră că locul 
era abandonat. Credeau că fusese vorba de o scurgere de gaze. 

Părea un miracol că puștiul acela care o luase razna cu o 
armă semiautomată în fața tribunalului din Prinsengracht nu 
rănise pe nimeni. Câteva geamuri sparte și câteva găuri în 
zidurile clădirii erau singurele daune. 

— Ai mai auzit ceva despre Katja Prins? întrebă Vos. 


— Nimic, răspunse de Groot. Tatăl ei crede în continuare că 
totul este doar un joc. Poate că are dreptate. O știe mai bine 
decât o știm noi. Eu trebuie să mă întorc în Marnixstraat. Ocupă- 
te tu de lucruri aici. 

Coborâră, îndreptându-se spre celulă. Bakker îi urmă. Theo 
Jansen era așezat pe băncuţă. Vos îl întrebă din nou despre 
Zeeger. 

Gangsterul masiv își ridică mâinile în aer și strigă disperat: 

— Ţi-am spus! Nu știu. Întreabă-l pe Lindeman... 

— Am făcut-o, interveni Bakker. Ne-a spus că habar nu are. 


Ultima adresă pe care a avut-o... Zeeger a dispărut. 

— Jaap nu îmi aparţine, replică Jansen. Punct. Vreau să merg 
acasă. 

— Katja Prins locuia la aceeași adresă, Theo, spuse Vos. Ea l- 
a dus pe Zeeger acolo. Acum lipsește. Seamănă mult cu cazul 
fiicei mele. Același mod de operare. 

Jansen se mișcă pe scaun, apoi își întoarse ochii și întrebă: 

— Poftim? 

— Mi s-a trimis o păpușă cu sângele, cu părul ei. Așa cum am 
primit și eu atunci. 

— Nu are nimic de-a face cu mine, insistă Jansen. Cum ar 
putea să aibă? Eu sunt în închisoare de doi ani de zile. Vreau să 
mă duc o dată acasă. Judecătorul a zis că pot să o fac. 

— Este o eliberare condiţionată, îi explică din nou Vos. O 
putem revoca oricând dorim fără vreun motiv. Am vorbit cu 
judecătorul. Treaba este rezolvată. 

— La naiba cu rahatul... 

— Nu, insistă Vos, ridicându-se în picioare. Nu pleci nicăieri. O 
să te aștepte o dubă care te va duce înapoi la pușcărie peste o 
oră. Și mă tem că vei fi pus în izolare. Securitate maximă. 
Pentru siguranţa ta... 

Jansen se ridică tunând în picioare, dând din braţe. Bakker se 
retrase. Pieter Vos rămase pe loc, holbându-se la faţa furioasă a 
lui Jansen. Așteptând trecerea furtunii. 

— Mâine poţi discuta cu Michiel Lindeman despre opţiunile 
tale legale, adăugă el. Nu astăzi. Cel care te-a vrut mort a 
infiltrat pe cineva în tribunal. Nu știm pe cine. Avea o legitimaţie 
falsă. Dacă pot face asta, pot ajunge la tine și în închisoare. Aș 
prefera să te feresc. 

Cu asta, se întoarse și urcă din nou la etaj. Bakker îl urmă, 
protestând. O așteptă în capul scărilor. 

— Vos! Nu ai discutat cu niciun judecător. Nu ai pregătit o 
dubă care să îl ducă la închisoare. Nu ai... 

— Discută cu Frank. Poate rezolva el asta. 

Își privi ceasul. 

— Am nevoie de o bere. Și să mă asigur că Sam se hrănește 
corespunzător. Face nazuri în privința mâncării. 

— Avem de lucru... 


Zâmbi și asta o făcu să tacă. 

— Eu nu am. Am spus că o să mă uit peste câteva hârtii. 
Atâta tot. Nu mai lucrez în Marnixstraat. Tu ești responsabilă. 

leși apoi din tribunalul de pe Prinsengracht, privi bine 
geamurile sparte și urmele de glonţ din faţadă, își luă vechea 
bicicletă și porni spre casă. 


21 

Băiatul în roșu urla, ţinându-și braţul zdrobit. Cel în albastru 
strângea tare de volan, în timp ce orașul se învârtea ameţitor în 
jurul lor. 

Sirene. Străzi înfundate. Pietoni sărind din calea lor. Oameni 
pe biciclete agitându-și pumnul în direcţia lor. 

Se aflau într-un loc străin, rău și nu avea nicio idee cum ar fi 
putut să scape, unde ar fi putut să meargă. 

Întoarse Mercedesul pe o alee îngustă, rugându-se pentru 
puţin timp în care să poată gândi. 

Puteau merge și la poliție. Dar știa cu ce preţ. Cineva avea să 
plătească totuși, chiar dacă nu era el. 

— Rahat, înjură el, izbindu-și mâna de volan și oprind mașina 
cu un scrâșnet. 

Altă fundătură. Doar pavaj, inevitabila pistă pentru cicliști și, 
dincolo de ea, mereu, apa domoală. 

— Nu am omorat pe nimeni, spuse cel în roșu, strângându-și 
braţul însângerat, zdrobit. 

— Am observat. Și Menzo o să constate asta. 

Clădirea din dreapta lor semăna cu un depozit. În stânga era 
un bloc de apartamente abandonat. Nu avea nicio idee în ce 
parte a orașului ajunseseră. 

— Nu am ucis pe nimeni, se plânse din nou băiatul în roșu și 
apoi auziră vechiul Nokia sunând. 

Ştia cine era. 

— Tu ești cel cu sora? întrebă Jimmy Menzo. 

— Mda, răspunse el, fără să gândească. 

— Vrea să-ţi vorbească. 

Clinchete de cealaltă parte de parcă i-ar fi făcut legătura spre 
alt loc. Tinu receptorul departe de ureche, știind ce avea să 
urmeze. 

Cu un an mai tânără. Frumoasă ca păcatul. Probabil ar fi ajuns 
oricum să se prostitueze, nu să conducă o cafenea sau un bar. 
Înţelegea asta. Își cunoștea locul în lume. 

— Opriţi-vă, imploră el, când nu îi mai putu suporta ţipetele 
partenerului său. 

Mai continuară un minut sau mai mult. Băiatul în roșu tăcea. 
Nici măcar nu mai gemea pentru braţul lui. 

— Am zis să terminațţi! 


Menzo reveni pe fir și spuse: 

— Depinde de tine, puștiule. Ştii ce ai de făcut. 

Părea atât de calm, de parcă ar fi comandat pizza. 

— Promite-mi că nu o s-o rănești. 

Cuvinte stupide. Inutile. 

— Nu o s-o rănesc. Poftim. 

Băiatul în albastru deschise geamul și aruncă telefonul pe 
pavajul murdar. 

Cel în roșu îl privi și apoi întrebă: 

— Unde mergem, dacă nu în Africa? 

— Vreau să știu cum te cheamă? 

O pauză de un moment, pe urmă: 

— Etienne. 

Cel în albastru își șterse nasul cu mâneca și zise: 

— lartă-mă, Etienne. 

Ridică pistolul aflat între ei, îl împușcă o dată în cap, așa cum 
învățase să o facă pe străzile dure de acasă. 

Canalul îl privea. Asculta. Aștepta. 

Mercedesul nu avea cum să fie mai vechi de șase luni. Curat 
și strălucitor. Piele neagră, frumoasă. Păstra în continuare acel 
miros de nou. Acasă, ar fi furat o asemenea mașină. De îndată. 
Poate că în Cape Town ar fi putut avea chiar el una. 

Una cu schimbător manual însă. Ceea ce un gangster 
american ar fi numit cu băț. Nu una automată ca asta. 

Băiatul în albastru își petrecu mâna în jurul volanului de parcă 
l-ar fi îmbrățișat. Apoi apăsă cu piciorul drept pe acceleraţie și 
se ţinu bine cât Mercedesul argintiu ţâșni peste capătul blocat al 
drumului, peste pista pentru biciclişti, prin peretele jos din 
cărămidă de la capăt, plonjând în apa întunecată, ca de plumb 
ce se întindea sub ei. 


22 

Wim Prins ajunse acasă abia după ora opt. Liesbeth era în 
sufragerie, ţinând în mână un pahar cu whisky. Televizorul era 
pornit. Sonorul era dat prea tare. 

Se așeză și privi știrile de seară. O ediţie extinsă. Discuţii 
despre războaie între bande criminale, violență pe străzile din 
Amsterdam. 

— A sunat Mulder din Marnixstraat, începu ea, fără să îl 
privească. Dorea să știe dacă a încercat cineva să ne contacteze 
în legătură cu Katja. 

— Normal că nu au făcut-o. l-aș fi zis. Probabil că va suna ea 
mâine să ne spună că a fost o glumă proastă. Şi apoi să ceară 
ceva. 

Ea se ridică și își mai turnă un pahar. 

— la-o mai ușor, o sfătui el. 

— De ce? 

— Chiar trebuie să îţi spun? 

O privi umplând paharul, uitându-se urât la el. 

— Foarte inteligent. 

— Mai inteligent decât cocaina și heroina, nu? Și pe Beao 
certai? 

— Da. Şi pe Katja. Nici cu ele nu a funcţionat. Însă... 

Se ridică și își umplu un pahar pe jumătate. 

— ...am încercat. 

Ridică paharul. 

— Îmi cer scuze. 

— Ce o să ne facem? 

— Ti-am spus. Aşteptăm. Mereu revine. 

Sunetul televizorului era prea puternic. Jurnalistul spunea că 
războiul între bandele orașului ar putea fi un răspuns la măsurile 
plănuite de consiliu. Că De Nachtwacht pornise acest război 
între mafii. Îi numea chiar pe Jansen și pe Menzo ca fiind 
principalii actori. 

Prins se apropie de soţia lui, îi luă băutura, îi apucă mâinile, 
încercă să o privească în ochii umezi și tulburaţi. Ar fi putut la fel 
de bine să fie Bea în acel moment și acest gând îl îngrozea. 

— Când voi avea totul aranjat la consiliu o să luăm o pauză. 
Mergem în Araba. Rămânem acolo puţin, dacă vrei. O să lucrez 


de acolo. Îmi pare rău. Sunt cam... distras în împrejurările astea. 

Ea se întinse spre el, îl sărută rapid pe obraz și îi spuse: 

— Ai nevoie de un duș. Ai purtat toată ziua costumul și miroși 
urât. 

El își scoase jacheta, o puse pe spatele celui mai apropiat 
scaun. 

— De ce ar face Katja una ca asta? întrebă ea. Tie? Mie? Ce 
am făcut să merităm așa ceva? 

— Crezi că are nevoie de un motiv? 

În dormitor, telefonul îi piui. Un e-mail de la o adresă pe care 
nu o recunoștea. Un document masiv în attach, prea mare 
pentru o legătură de mobil. 

Prins oftă, se duse în biroul de alături, deschise e-mailul, îl 
lăsă să se încarce. 

Pe urmă intră sub duș. Al doilea în trei ore. Multă apă. Se 
întrebă dacă era suficientă. 


23 

Minţise în privința câinelui. Sam nu făcea deloc nazuri cu 
mâncarea. Și Sofia Albers îl hrănise adesea la Drie Vaten. 
Uneori, când Vos o lua razna și nu putea funcţiona 
corespunzător zile la rând, ea îl ţinea pe Sam la bar. Și lui părea 
să îi placă asta. 

Se opri de trei ori pe drum. Trei baruri cunoscute din Jordaan. 
Locuri în care se putea așeza la o masă și să reflecteze. Sau 
unde putea să nu gândească. Să soarbă doar o bere, să 
privească feţele oamenilor, să asculte muzică. Apoi, uneori, să 
cânte. Cântece vechi. Stupide. Refrene despre oraș și despre 
cartier. Comunitate și familie. Figuri din trecut. 

Oameni morţi. 

Vos văzuse prea mulţi deja. Ca poliţist, menirea lui fusese să 
prevină astfel de tragedii. Prea des fusese doar un voyeur 
libidinos. Chiar atunci când descoperea adevărul, durerea nu 
dispărea. Vos nu avea nimic să le ofere acelor oameni. Nu 
avusese nimic să îi ofere lui Liesbeth, așa că ea o luase razna, 
căzuse în braţele deschise ale lui Wim Prins. Il lăsase să sufere, 
să ţipe și să agonizeze în dărăpănata bărcuţă de sub tei, acolo 
unde nu îl putea auzi nimeni, petrecându-și fiecare seară în 
ceața băuturii sau a drogurilor. 

Dar în ceața aceea nu existau răspunsuri. Adevărat, nici 
întrebări. 

Până când ajunse în Drie Vaten, trecuse deja de ora opt. 
Laura Bakker era așezată la bar de una singură, cu un pahar pe 
jumătate gol de Cola în faţă, uitându-se urât la el apropiindu-se 
de bar și comandând o bere. Unsoarea de la lanţul de la 
bicicletă i se întinsese pe pantaloni. Costumul cenușiu părea să 
atârne pe ea și mai anapoda. 

— De unde naiba ai hainele astea? întrebă el. 


— Mi le face mătușa Maartje, răspunse ea, pe urmă îl privi de 
jos în sus. Dar tu de unde ţi le iei? De la o asociaţie de caritate 
pentru adolescenţi bătrâni? 

— Mătușa Maartje este la Dokkum? 

— Are o mașină de cusut. Cumpără modele. Sunt ieftine. 

Ridică un șerveţel, șterse unsoarea de la bicicletă, înrăutăţind 
lucrurile. 

— Practice. 


— Ca pantofii, zise el, holbându-se la cizmele ei negre, grele. 
Te pot auzi de la două străzi distanţă. 

— Nu m-ai auzit când am venit pe barcă. Atunci când vorbeai 
cu de Groot. 

Vos se simţea ușor ameţit. Purta ce purta de obicei. Un 
pulover albastru dungat din lână. O jachetă albastru-marin. 
Blugi. Toate vechi. Poate ușor uzate. Dar curate. Sofia Albers, 
care tocmai îi privea în clipa aia, se ocupa de asta. 

— Tu vorbeşti, Vos. Ai ciorapi desperecheaţi. Unul este de 
culoare gri. Celălalt verde. Nu ai observat? 

— Sunt doar șosete, ce Dumnezeu, obiectă el, întinzându-se 
după bere. 

— Sam a mâncat. Am întrebat. 

În spatele tejghelei, Sofia salută tovărășește remarca. 

Vos i se alătură, ridică paharul, tăcu. Micul terier ţâșni de 
după tejghea și i se cuibări la picioare. Bakker arătă spre un afiș 
de pe perete: Casablanca. Bogart și o frumoasă, tristă Ingrid 
Bergman, un pianist zâmbind în fundal. 

— l-ai dat numele după un afiș dintr-un bar? întrebă Bakker, 
încrucișându-și braţele lungi. 

— Şi dacă am făcut-o? Nu îl deranjează. 

— De Groot este furios. Nu poţi pleca așa, pur și simplu. 

— De ce nu? 

— Menzo este în continuare la Oostende. l-au găsit pe băieţi. 
Pe unul dintre ei, cel puţin. Au furat o mașină. 

Erau vești noi. Capul i se limpezi puţin, în totalitate din propria 
voinţă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Se pare că unul dintre ei l-a împușcat pe celălalt. Apoi a 
scufundat mașina în canal. 

Scutură din cap. Părul ei roșu, lung îi ajungea până la umeri. 

— Au găsit un cadavru. Îl caută în continuare pe al doilea. 

Vos scutură și el din cap. 

— Este îngrozitor, continuă ea. Erau doar niște copii. 

— De ce nu spui o rugăciune pentru ei înainte să te întorci în 
Dokkum? întrebă el. 

Fu cuprinsă dintr-odată de furie. 


— Doar de atât ești în stare? 

El își sorbi berea, dorind să își fi ţinut gura. 

— Să spun o rugăciune? repetă Laura Bakker. De ce? Pentru 
că sunt proasta satului? De asta? 

— Nu am spus asta. 

Îndepărtă paharul de la gură. Nu îl dorise, încă de la început. 

— Aici ești la oraș, Laura. Când lucrurile devin rele, devin... 
neiertătoare. Nu discriminează. Între copii și adulţi. Între bine și 
rău. Între vinovaţi și inocenți... 

— Sunt aici pentru că asta mi-am dorit. De Groot mă poate 
concedia. Tu nu poţi. De ce a fost nevoie ca băieţii ăia să moară 
așa? 

— Cultura, răspunse el. Jimmy Menzo. Cea asumată de 
gangsterii din Surinam. Este o problemă de mândrie. Probabil și 
de familie. Și mă îndoiesc că au avut de ales. Dacă nu și-ar fi 
luat viaţa, ar fi existat repercusiuni. 

Răspunsul lui păru să o înfurie și mai tare. 

— Vezi. De asta are de Groot nevoie de tine. 

— Şi Katja Prins? întrebă el, încercând să schimbe subiectul 
conversaţiei. L-au găsit pe Jaap Zeeger? Acel loc de 
dezintoxicare unde a trimis-o tatăl ei. Trebuie verificat... 

— De ce întrebi? Nu mai ești ofițer de poliție. Nu te 
interesează asemenea lucruri. Eu sunt doar un aspirant pe 
punctul de a fi dat afară. De ce îmi spui mie lucrurile astea? 

Vocea ei era plată și furioasă. Sub masă, câinele se agita. 

— Nu este vina mea, replică Vos. Sau responsabilitatea. 

— Aşa este. Îmi dau seama de asta acum. 

Își luă geanta. Cheile de la lacătul de la bicicletă. Privi afară, 
în întuneric, spre silueta bărcii lui Vos, dincolo de pavaj. 

— Te simţi în siguranţă aici? îl întrebă Bakker, adunându-și 
lucrurile. Te simţi imun? 

— Nu sunt bun de nimic! tună Pieter Vos, pe jumătate ridicat 
în picioare. Nu înţelegi? Nu am fost în stare să îmi salvez nici 
măcar propria fiică. De ce naiba crede Frank că sunt în stare să 
ajut pe altcineva? 

Câinele era o grămăjoară strânsă de blană albă sub masă. 
Asta îl făcu pe Vos să îi pară rău. Și pe Laura Bakker la fel, din 
felul în care se aplecă, mângâind spatele lui Sam, tremurând. 


— Văd de ce, spuse ea. Păcat că tu nu vezi. Poftim... Dacă ai 
nevoie. 

Scrise un număr de telefon pe un șerveţel de la bar, i-l 
aruncă, ieși, se urcă pe bicicletă și se îndepărtă pedalând în 
întuneric și ploaie. 

Vos termină berea, se duse la tejghea și ceru un gin. 

— Nu fi prost, îi spuse Sofia Albers, cu braţele încrucișate, 
arătând supărată. Strigi la mine în bar? Îţi sperii câinele? Du-te 
acasă, Pieter Vos. Ar trebui să îţi fie rușine. 

— Nu a fost o zi bună. Mai dă-mi o bere, atunci. 

Rămase acolo până când ea se potoli. Petrecu pe urmă 
aproape o oră sorbind berea, cu înghiţituri mici. 

Ce îi spusese Sofiei fusese adevărul. Nu avusese o zi bună. 
Lumea exterioară se strecurase din nou în viaţa lui, împinsă 
acolo de coatele ascuţite, insistente ale Laurei Bakker. 

O văzuse pe Liesbeth. Işi dăduse seama cât de nefericită era, 
la fel de deprimată și de interiorizată ca atunci când îl părăsise. 
Se ocupase de caz, chiar o scurtă vreme. Asta îi adusese 
amintiri ale fostei slujbe. Și conștientizarea faptului că într-un fel 
îi plăcuse meseria și că îi lipsea. 

Vos ridică șerveţelul cu numărul de telefon al Laurei Bakker, îl 
puse în buzunar, apucă mica lesă din piele a câinelui și ieși pe 
ușă. 

Ceva ce nu observase înainte. Pe barcă era aprinsă o lumină. 
Una difuză, lângă masa de bucătărie. 

„Bakker”, se gândi el. Probabil intrase acolo înainte să vină la 
bar. Era suficient de simplu de intrat. 

Ploaia era blândă și rece. 

Mai aproape auzi muzică. Melodia My Funny Valentine răsuna 
cu vocea tristă, spartă a lui Chet Baker”. 

Alte cadavre. 

Fragilul jazman american murise în Cartierul Roșu Zeedijk în 
1988, căzând de la fereastra hotelului Prins Hendrik. Vos avea 
gusturi muzicale catolice. Rock greu, venerabil, jazz modern, 
obscur. Chiar câţiva artiști mai recenți. Dar adora melancolia 
resemnată, studiată, a lui Chet Baker. Vocea și trompeta. Avea 
acel CD. Îl pusese recent. În vârful listei. 


4 Chesney Henry „Chet" Baker Jr. (23.12.1929-13.05.1988), 
trompetist american de jazz, fligornist și vocalist (n.red.) 


În faţa bărcii micul câine începu să latre. Înăuntru Vos nu putu 
să distingă vreo mișcare. Nu că ar fi putut vedea ceva prin 
geamuri. 

Traversă scândura, trase de ușă. Lacătul se afla pe ea, cu 
cârligul rupt lângă el. 

Vos își scoase telefonul și bucăţica de hârtie pe care i-o 
dăduse Laura Bakker și apoi o sună. 

Înjură când îi răspunse mesageria vocală. 

— O să plătești dacă ai stricat ceva, spuse el după semnalul 
sonor. Să nu mai intri în barca mea fără să mă întrebi. Pur și 
simplu, nu... 

Deschise ușa, băgă telefonul în buzunar și cobori treptele spre 
cabină. Sam schelălăia sălbatic. Un lătrat strident. Genul de 
sunet pe care îl scotea la veterinar la vederea unui ac. 

Genul de sunet pe care îl făcea atunci când îi era frică. 


24 

Liesbeth se cuibări lângă Prins în pat, își băgă mâna pe sub 
bluza lui de pijama, îi mângâie pieptul. 

— A fost o zi grea, zise el. Sunt obosit. 

Degetele ei nu îl ascultau. Apoi renunţară. 

— Eu sunt de vină? întrebă ea. 

El închise ochii, își lăsă capul pe pernă. 

— Nu. Este doar munca. Și toate aceste... griji pentru Katja. 

— Nu păreai chiar atât de îngrijorat. 

— Vrei să strig și să urlu? Crezi că aș face asta? Am locuit cu 
Katja și cu demonii ei de când a murit Bea. Te obosesc, într-un 
final. 

Ea se retrase sub cearșafuri. 

— Mulder trece pe aici dimineaţă, anunţă Prins. Oricum 
trebuia să ne întâlnim. În legătură cu De Nachtwacht... 

— M-am săturat să tot aud despre porcăriile astea, zise ea, 
pe urmă se propti într-o mână și îl privi. Nu va funcţiona, să știi. 
Oamenii nu sunt așa. Nu poţi să apeși, pur și simplu, pe un 
buton și să schimbi lucrurile. 

El se întinse, simțindu-se prost. 

— Trebuie să facem ceva. Dacă am fi apăsat pe buton puţin 
mai devreme, poate am fi putut să o salvăm pe fiica ta. 

— Nu asta a spus Pieter. Sau de Groot. Au zis că a fost... 

Ea clipi și luă acea mască de tragedie pe care o purtase tot 
timpul cât se despărţise de Vos. 

— Au spus că a fost vorba de un nebun. 

— N-au nicio idee cine a fost. 

— Tu ai? Nici măcar șeful Amsterdamului nu știe chiar totul, 
nu-i așa? 

— Nu, răspunse el cu un râs sumbru. Stiu mult mai puţine ca 
majoritatea oamenilor. Și cu fiecare zi, știu din ce în ce mai 
puţin. 

— Nu mă părăsi, șopti ea, din nou aproape de el, cu mâinile 
în părul lui albit. Nu îmi da drumul. 

— Ce? 

— Uneori mă gândesc... 

Durerea funcţiona mereu asupra lui. Prins o sărută. Apoi, 


înainte ca el să se gândească prea mult, ea îi scotea pijamalele, 
era peste el, disperată. 

Urmă ceva scurt. Trist. Ciudat. Nu își spuseră niciun cuvânt 
după aceea. Putea să îi simtă faţa pe pieptul lui, lacrimile 
curgându-i pe piele. 

— Trebuie să îmi verific e-mailul, zise Prins și cobori din pat, 
îndreptându-se spre birou. 

Era o scuză. Una slabă. Cert e că primise un mesaj ciudat mai 
devreme, un attach care nu se descărca. 

În faţa calculatorului îl privi. Mesajul venea de la cineva care 
își spunea Pop Meester. O poreclă poate. Maestrul Păpușar. La 
fel la subiect. Niciun text, doar un attach, un fișier video de opt 
mega. 

Prins se duse la ușă, o închise și pe urmă reveni la calculator. 

Cumva știuse ce avea să vadă. Era chiar o oră și o dată care 
să îl ajute. Ceva ce avusese loc cu trei ore mai devreme. Imagini 
granulate, fără sunet. Corpuri goale în semiîntuneric. Margriet 
Willemsen arcuindu-se deasupra lui în dormitorul micului ei 
apartament. Prins dându-și capul pe spate. Un strigăt înfundat. 

Închise fișierul și îl șterse. De parcă asta l-ar fi făcut să 
dispară pentru totdeauna. 

Se întoarse în pat și încercă să adoarmă. 


25 

Barca era părăsită. Vos se îndreptă spre CD-player și opri 
muzica. 

Totuși câinele continua să latre, adulmecând, schelălăind. 

Privi în jurul lui o dată. Apoi din nou. Privi peste tot. 

Nu era beat. Nu chiar. Într-un fel, capul îi era mai limpede 
decât îi fusese de luni de zile. Işi putea da seama că nimic nu 
funcţiona. Barca nu avea să fie reparată vreodată. Asemenea 
vieţii lui. Nu în acest fel. 

lar Frank de Groot îi flutura în fața ochilor un mod de a se 
întoarce la vechiul coșmar. La iadul cunoscut. 

Se duse la geamul de la pupa, îl deschise. Scoase legitimaţia 
pe care i-o dăduse de Groot. Era pregătit să o arunce în apă. 

— Sam... imploră el. Ce Dumnezeu! 

Volumul  schelălăielilor micului căţel crescuse cu câţiva 
decibeli de îndată ce aerul rece al nopţii intrase în cabină. Și în 
momentul acela devenise un urlet. 

Animalele vedeau lucrurile înaintea oamenilor. Le puteau și 
mirosi. 

Prelata era dată la o parte pe jumătate de pe bărcuţa în 
scufundare. 

Vos simţi respirația oprindu-i-se în piept, mâncarea urcându-i 
în gât. Toate sentimentele cunoscute. Nu avea cum să le evite. 

Îi puse din nou lesa lui Sam, îl duse la Drie Vaten, îi zise Sofiei 
Albers că avea să fie nevoită să aibă grijă de el în acea noapte. 
Ceva de pe faţa lui o făcu să nu îl contrazică. 

O femeie bună. Una care, poate, era prea blândă cu el. 

— Ai auzit ceva? întrebă el. Ai văzut pe cineva lângă barca 
mea? 

Ea privi în noaptea întunecată. 

— Absolut nimic, Pieter. Ce naiba...? 

Luă câteva șerveţele de hârtie de pe tejghea, ieși afară, se 
îndreptă spre treptele ce duceau spre bărcuţă, privi. Ţinând câte 
un șerveţel în fiecare mână, dădu prelata ușor la o parte. 

Apoi îl sună pe Frank de Groot. Își dădu seama că era în stare 
să vorbească la fel cum o făcea atunci când era încă în poliţie. 
Logic, calm, clar, chiar dacă i se învârtea capul. 

De Groot ascultă și, într-un final, spuse: 

— lisuse, Pieter. Nu este fata lui Prins, nu? 


Vos se oţeli să mai privească încă o dată. 

Corpul unei femei era sprijinit de peretele bărcuţei. Fusese 
împușcată în cap. O pată întunecată i se întindea până la unul 
dintre sâni. Strâns în mâna dreaptă ţinea o păpușă din porțelan 
îmbrăcată într-o rochie de modă veche, îmbibată în sânge. 
Genul de păpușă pe care l-ar fi avut Petronella Oortman. 

— Vino doar, bine? zise Vos și apoi se așeză pe malul rece din 


piatră și așteptă. 


PARTEA A DOUA 
MARȚI, 18 APRILIE 


1 

Dimineaţă. Drumul de-a lungul canalului Prinsengracht era în 
continuare închis. Podul, intersecţia de lângă statuile trupei lui 
Johnny Jordaan. Vos privise cum, sub ochii lui, se închegase o 
anchetă criminalistică, trecutul revenind rapid din apele reci ale 
canalului. 

Ofiţeri în costume albe de criminaliști. Aparate de fotografiat 
și beţișoare pentru mostre în mâini. Voci joase murmurând în 
telefoane, dialoguri purtate în fracturi digitale. Vehicule peste 
tot. Fața lungă, întunecată, ca de salon din Vestul Sălbatic, a 
comisarului. Mașinile de poliție de marcă mai ieftină, folosite de 
ofițerii în uniformă, aduși acolo să ţină la distanţă turiștii și 
presa. O pădure de biciclete. Era totuși Amsterdam. 

Şi o targă. Purtată pe sub reflectoarele arzătoare, ridicată din 
bărcuța pe jumătate scufundată la șase ore după ce o găsise 
acolo pe femeia moartă. Un giulgiu de morgă întins în acele 
momente peste cadavru. Plastic negru acoperindu-i ochii morți 
și pielea însângerată. 

Vos retrăia un ritual exact, dureros și nu se putea abţine să ia 
parte la el. Pe la cinci, când abia putea să își mai ţină ochii 
deschiși, își petrecuse o oră întreagă într-o cameră goală de 
deasupra barului. Când se trezise pe la șase și jumătate băuse o 
cafea, mâncase o brioșă. Plimbase un Sam abătut, nedumerit, 
rapid de-a lungul canalului, înainte să îl lase la Sofia Albers fără 
să mai adauge vreun cuvânt. 

Se făcuse ora șapte. De Groot era acolo cu o echipă de ofiţeri 
criminaliști și de detectivi. Laura Bakker gravita și ea la 
marginea mulţimii, nu chiar o parte a lor, tremurând lângă 
canal. Cu părul roșu strâns la spate, ochii vii și alerţi. Un costum 
nou. Albastru marin de data aceasta, aproape aceeași culoare 
cu cea a jachetei, pantalonilor și puloverului lui ponosit. Arăta ca 
o școlăriţă lungană rămasă trează toată noaptea. 

De Groot surprinse privirea lui Vos, pocni din degete și arătă 
spre o dubă de poliție. Vos zâmbi spre tânăra polițistă, pierdută 
și ignorată. O chemă și pe ea, deși asta îi provocase un oftat 
prelung lui de Groot. Intrară toţi trei și se așezară pe scaunele 
reci. De Groot o puse pe Bakker să citească rapoarte pe laptop, 
să dea telefoane, să răspundă la întrebări. 

Vos își simţea capul limpede. Aproape brici. Trecuseră doi ani 
de când nu mai fusese implicat într-o investigaţie, încercând să 


găsească lumină în întuneric. Ceva din el se bucura de noua 
provocare. O voce interioară pe care nu putea să o amuţească. 

— Nu i-ai spus încă lui Theo Jansen? întrebă el, după ce 
făcuseră un rezumat al informaţiilor obţinute peste noapte. 

Frank de Groot se holbă la laptop și răspunse încet: 

— Nu. Trebuie să ne gândim până la capăt. Ar trebui să fie 
eliberat astăzi. Ce să îi spun? Că fiica lui este moartă și că nu 
avem nicio idee cum a murit? Jimmy Menzo a rămas tot timpul 
la Oostende. Nu putem da de persoana pe care a avut-o la 
tribunal. Theo o să o ia razna. 

— De ce trebuie să fie neapărat Menzo? întrebă Bakker, 
ridicând privirea din calculator. 

Comisarul se uită la ea. 

— Dar cine să fie? 

Vos nu era nici el prea sigur. 

— Chiar crezi că s-ar fi repezit spre fiică, doar fiindcă lovitura 
asupra bătrânului a eșuat? Băieţii de la tribunal erau organizați. 
Nu a fost o chestie de moment. Li s-a spus ce să facă. A fosto 
chestie brutală, violentă și publică. Încercau să transmită un 
mesaj. Însă uciderea lui Rosie Jansen... 

O privi pe Bakker și o întrebă: 

— Ce ar sugera asta? 

— Nimic, răspunse ea. Uciderea ei doar înrăutățește lucrurile, 
nu-i așa? 

Vos zâmbi, îl privi pe de Groot și încuviinţă. 

— Așa este, confirmă Pieter. Alt război. Un război mai rău. Nu 
doar vărsare de sânge. O vendetă. Poate că Menzo este autorul. 
Dar îl crezusem mai deștept de atât. 

— Începi să arăţi din nou ca unul dintre noi, observă de Groot 
zâmbind. 

Vos ridică foile printate de pe calculator, o puse pe Bakker să 
verifice din nou datele pe laptop. 

Revăzu ceea ce aveau. 

Doi gangsteri surinamezi adolescenţi încercaseră să îl ucidă 
pe Theo Jansen. Eșuaseră și muriseră, unul împușcat, altul 
aparent se sinucisese, deși echipa de scafandri nu recuperase 
încă un al doilea corp. Ambii sosiseră legal prin aeroportul 
Schiphol săptămâna precedentă și stătuseră la un hostel ieftin 
din centrul orașului. Nimic nu îi lega de Menzo sau de vreun alt 


gangster cunoscut din Amsterdam. 

Jaap Zeeger era în continuare dispărut. Nu aveau nicio veste 
despre Katja Prins. Ziarele și televiziunea erau pline de povești 
despre războiul dintre bandele orașului și despre atacul 
împotriva lui Jansen. Nu aflaseră însă identitatea victimei din 
Prinsengracht sau faptul că fata lui Prins dispăruse. 

Telefonul lui Bakker sună. Pronunţă cuvântul „criminalist” și 
ascultă, cu faţa ei palidă cuprinsă de interes. 

— De ce te sună pe tine? întrebă de Groot când ea terminase 
de vorbit. 

— Fiindcă le-am cerut eu să o facă, explică ea, de parcă 
răspunsul ar fi fost ceva evident. Au găsit ceva pe păpușă. Cea 
lăsată la Rosie Jansen. Era o... 

Se duse la laptop, parcurse rapid mesajele primite. 

— O cameră video minusculă. Lipită de spate într-o mică 
pungă, ca să nu se ude. 

Din nou cu degetele pe laptop. Își duse mâna la faţă și dădu la 
o parte o șuviţă. 

— Are poze. Și un fișier video. Ni le trimit acum. 

Cei trei așteptară. Apărură o serie de imagini. Vos le privi cu 
atenţie. 

— Ce este asta? întrebă el. 

— Apartamentul lui Rosie Jansen, răspunse de Groot. Ştiam 
că a fost ucisă acolo. 

Opt instantanee în total. Fiica lui Theo Jansen moartă pe 
podea, în ceea ce părea să fie o cameră elegantă. Un covor 
șters la culoare. Tablouri moderne pe pereţi. Sânge întins pe 
perete. O împroșcătură. De la o singură împușcătură. 

Mobilă răsturnată. Vase sparte. Fragmente de sticlă pe covor. 

— S-a luptat, spuse Bakker. 

— Ca un tigru, consimţi Vos. Tipic lui Rosie. 

— Ceva nou? întrebă de Groot vizibil nerăbdător. Cum a intrat 
ucigașul în apartament? Ce au găsit criminaliștii? 

— Nu există vreun semn de intrare forțată, răspunse ea, 
apăsând apoi din nou pe taste. Atât. Încă investighează. 
Presupun că au nevoie de timp. 

Vos se holba la propriile picioare. Pantofi maronii de velur. 
Cam purtaţi. leșind pe ușă, scosese câteva haine curate din 


sacul cu rufe pe care i-l pregătise Sofia. Alţi ciorapi. Tot 
desperecheaţi, unul de culoare gri-deschis și altul închis. Nu 
observase. Același pulover din lână albastru marin. Sub el, un 
tricou ieftin de la C&A. Era îmbrăcat mai degrabă pentru o ieșire 
la un concert în Melkweg. Nu pentru investigația unei crime. 

— Nu avem timp, zise el. Cineva ne forțează mâna aici. ÎI 
forţează pe Theo Jansen. 

Se uită stăruitor la de Groot. 

— Te forţează pe tine. Poate chiar și pe Jimmy Menzo. 

Comisarul spuse ceva despre întoarcerea în Marnixstraat și 
despre discutarea cazului acolo. 

Vos scutură din cap. 

— leri ţi-am făcut o favoare. Ti-am plătit deja pentru brânza 
puturoasă. 

— lisuse, Pieter! strigă de Groot. Ticălosul ţi-a lăsat-o pe 
Rosie Jansen în prag. Ţi-a intrat în casă. Eşti implicat, fie că îți 
place sau nu. 

— Cu atât mai multe motive să nu o fac, răspunse Vos și se 
ridică, privind ziua palidă de afară. 

Se putea întoarce la Drie Vaten. Să doarmă o vreme. Urmau 
să îi elibereze barca după plecarea criminaliștilor. Apoi avea să 
se ocupe de curăţenie. Să se schimbe în alte haine, mai vechi, 
mai jerpelite. Să se întoarcă la munca lui, cea lipsită de efort. La 
viaţa care nu însemna nimic. 

Poate să stea din nou la Rijksmuseum, ore întregi, holbându- 
se la casa de păpuși a Petronellei Oortman, încercând să 
deslușească lucrurile. 

Pe urmă să bea câteva beri. Şi să fumeze ceva, prima oară 
după mai multe săptămâni. 

Să piardă timpul. În definitiv, ce altceva mai bun avea de 
făcut? 

— Criminaliștii ne-au trimis și o filmare, adăugă Bakker. Era și 
ea pe aparat. Nu a fost făcută în același timp cu pozele. Cineva 
a pus-o acolo intenţionat. 

— De câte poze ai nevoie? întrebă Vos, exasperat. Rosie 
Jansen este moartă. Începeţi să căutaţi criminalul. 

— Nu este vorba de ea, continuă Bakker precaut. 

Apoi puse ceva nou pe ecran. 


2 

Wim Prins era așezat în bucătăria casei lui liniștite cu grădină. 
Era trecut de ora opt. Pe masă avea cafea și pâine prăjită. Klaas 
Mulder, inspectorul adjunct din Marnixstraat, sosise cu zece 
minute mai devreme. 

Spre enervarea lui Prins, nu dorea să vorbească despre De 
Nachtwacht. Doar despre Katja. 

— Dacă ăsta nu este un joc - începuse bărbatul. 

— Nu este un joc, șuieră Liesbeth. Orice ar fi, nu este un joc. 

Mulder se uită urât la ea. Ștergea masa de bucătărie cu o 
cârpă, nu că ar fi fost nevoie. 

— Dacă a fost răpită Katja, trebuie să vă așteptați să fiți 
contactaţi. Probabil că astăzi, spuse Mulder. Este posibil să 
existe o legătură cu atacul asupra lui Jansen. 

— Cum anume? întrebă Prins. 

Mulder ridică din umeri. Își luă cafeaua, începu să se joace cu 
o gogoaşă pe masă și răspunse: 

— Le-ai promis că o să îi desfiinţezi. Poate că Menzo s-a 
gândit că ăsta este un moment ideal să scape o dată pentru 
totdeauna de Jansen și de oamenii lui. Oricum nu vei putea 
scăpa de toți. Și ce rămâne... îi rămâne lui. 

— Aici vorbim despre Katja, șopti Liesbeth. Nu de politică. 
Sau de vreo lege stupidă... 

Tăcere. Mulder își umplu din nou cana de cafea. Așteptă. 

— Este vorba despre fiica mea, consimţi Prins. Își bate din 
nou joc de mine. Nu am nicio îndoială. Nu este prima oară. Și nu 
va fi nici ultima. Însă trebuie să rezolvăm asta. 

Polițistul dădu din umeri. 

— Oricum, este o treabă serioasă. De Groot mi-a spus că nu 
va mai întoarce capul. Dacă este doar un joc, o să ajungă la 
tribunal pentru că ne-a pierdut timpul. Dacă a răpit-o cineva. Să 
zicem că Menzo... 

Liesbeth Prins își duse mâna tremurândă la frunte. 

— Dumnezeule, Wim. De ce ne-ai băgat pe toţi în rahatul 
acesta? Ce scop ai putea să...? 

— Termină, tună Prins. Ştii bine de ce. 

Dădu din cap spre Mulder. 

— Şi el știe. Tot afurisitul de oraș știe. Și doar Dumnezeu știe 


cât de des a apărut în ziare. Am avut o soţie care s-a destrămat 
în faţa ochilor mei. O fată care a luat-o pe același drum. Este, 
pur și simplu... 

— Deci este vorba despre tine, nu? întrebă ea, pe un ton jos, 
înverșunat. 

— Dacă vrei tu, rosti el mai încet, apoi i se adresă lui Mulder: 
Spune-mi ce vrei să facem. 

— Avem nevoie de o listă cu prietenii ei. Contactele ei... 

— Katja a plecat de acasă în urmă cu doi ani, îl întrerupse 
Prins. Îi știi mai bine ca noi. 

Mulder își băgă caietul la loc în jachetă, mai mușcă o dată din 
gogoașă, își privi ceasul și adăugă: 

— Dacă sunteţi prea ocupați... 

— Are în continuare o cameră aici, preciză Liesbeth. Are 
lucruri în ea. Unele sunt de când era mică, zise ea făcând o 
pauză. De când era fericită. 

— V-aţi uitat în ea? întrebă polițistul. 

— Nu mult. Am întrebat-o dacă n-am putea să aruncăm din 
lucruri. Dar de fiecare dată când o făceam, o lua razna. 

Liesbeth Prins se strânse în braţe prin halatul subțire. 

— Chiar după ce a plecat. Nu este ușor. 

— Ce anume? 

— Să fii mamă vitregă. Sau fiică vitregă, presupun. Vrei să 
vezi? 

Polițistul termină de mâncat, scutură din cap. 

— Nu chiar, răspunse el, pe urmă se ridică, își șterse 
firimiturile de pe jachetă și adăugă: Dacă sună cineva, să mă 
anunțați. 

— Nu am discutat despre De Nachtwacht, obiectă Prins. 

— Aşa este. Sunt cam ocupat acum, ca să fiu cinstit. Cu 
lucruri importante, rânji el. Oameni dispăruți. Oameni morţi. 

— O să facem asta, Mulder. Cei de la Marnixstraat nu or să 
mă împiedice. 

— Nu, consimţi el. Nu o să o facem. Dar din ce aud eu, nici nu 
o să fim nevoiţi. 

— Poftim? 

Mulder își azvărli cartea de vizită spre Liesbeth Prins. 


— Dacă auziţi ceva, veniţi direct la mine. Doar la mine. 


3 

Laura Bakker porni filmarea trimisă de criminaliștii din 
Marnixstraat. O filmare tremurată. O zi însorită de vară, din alte 
vremuri. 

Era pe cardul de memorie, însă provenea de pe o altă cameră 
video. Data era cu puţin peste trei ani în urmă. Cu doar câteva 
zile înainte de dispariţia lui Anneliese. 

— Este fiica ta, nu? întrebă ea. 

Frank de Groot își acoperise fața cu mâinile, înjurând. 

Vos avu nevoie de ceva timp ca să răspundă afirmativ. 

Încercă să identifice locaţia. larbă. Familii cu copii. O clădire 
ștearsă care semăna cu o farfurie zburătoare în fundal. 

Vondelpark. Sau Ceainăria Albastră. Un loc liniștit unde să 
mănânci sau să bei ceva. Acolo obișnuiau să o plimbe pe 
Anneliese în cărucior când era mică și lumea părea în continuare 
întreagă. 

În filmare arăta la fel ca înainte să dispară. Tânără, frumoasă 
și fericită. La limita maturității, a unei vieţi ce urma să fie trăită 
departe de casă. Fugea desculță pe iarbă, râzând și zâmbind 
celui care ţinea camera. Vos își putea aminti că o privise făcând 
asta. De parcă ar fi fost ieri. Își aminti cât de îngrijorat devenea. 
Dacă ceva - o viespe, o sticlă spartă - era ascuns în iarba verde 
de lângă Vondelpark și el nu reușea să vadă din timp? 

— Aceea este Anneliese? întrebă Bakker din nou. 

Dansând pe iarba verde, de parcă avea să trăiască o veșnicie. 

Pe Laura Bakker nu păru să o deranjeze că nu primise un 
răspuns. Continuă oricum. 

— Cineva din echipa de noapte a văzut filmarea, Vos. Au 
recunoscut-o. Îmi pare rău. Mi-au spus că este important. 

— Normal că este important, zise Vos, cu ochii încleștaţi pe 
micul ecran. Cineva mă vrea implicat în cazul acesta. Ce altceva 
ti-au mai spus? 

— Nimic. 

El se aplecă și opri filmarea. 

Dispăruse în a treia săptămână din iulie. Fusese o vară 
călduroasă. Fără ploaie. Orașul părea letargic. Vos muncise zi și 
noapte încercând să convingă câţiva gangsteri lipsiţi de 
importanţă să devină informatori. Nimic nu prevestise furtuna 
ce avea să vină. 


Se aplecă și privi cu mare atenţie iarba, oamenii din jurul ei. 
Fiica lui purta o bluză albastru pastel și blugi tăiaţi sub 
genunchi. Își putea aminti că fusese cu ea când și-i cumpărase. 
Un cadou pentru ziua de naștere. Se plictisea când ea avea 
nevoie de mult timp să se hotărască. 

Liesbeth nu putuse să vină cu ei, dintr-un motiv pe care el nu 
și-l mai amintea. 

Scutură din cap, încercând să își limpezească gândurile. 
Apăsă din nou pe tasta p/ay. 

— Vos... începu Bakker. 

Anneliese se îndrepta spre Ceainăria Albastră. Topăind ca un 
copil ce era. Apoi se așezase pe iarbă, cu mâinile în jurul 
genunchilor, cu fața cuprinsă de încântare. De... 

Fericire. Şi nu fusese aşa întotdeauna. Îşi dădea seama de 
asta în clipa aceea. 

Filmarea tremura. Persoana care ținea camera încerca să se 
așeze la rândul ei, ţinând în continuare aparatul. 

Vos se apropie atât de mult, că nasul aproape atinse ecranul. 
Privi fata care intră în cadru. Haine similare. Un tricou șters, roz 
de data aceasta. Blugi lungi, albaștri. 

Apoi faţa. 

Păr blond. Ochi albaștri-deschiși. Puteau să fie surori. 

— lisuse Hristoase, murmură de Groot. Ce mama...? 

Bakker se aplecă, opri filmarea și căută câteva fotografii vechi 
în arhivă. 

— Este fiica lui Prins, nu-i așa? 

Vos continua să se holbeze la ecran: două adolescente 
blonde. Ar fi putut să fie verișoare. Surori. Nu își petrecuse prea 
mult timp acasă, dar le cunoștea pe câteva dintre prietenele lui 
Anneliese. Katja Prins nu se numărase niciodată printre ele. 

— Katja nu mai arată așa acum, zise ea. 

Trei fotografii. Cel mai probabil făcute la secţia de poliţie. O 
faţă trasă, mohorâtă, cea a unei adolescente îmbătrânite înainte 
de vreme. Vos le răsfoi, privi datele. Erau vechi de doi ani. 

— Deci fetele se cunoșteau? întrebă de Groot. 

— Nu eram conștient de asta, recunoscu Vos. Lucram, ţii 
minte? Numai Dumnezeu știe câte ore pe zi... 

Marnixstraat îl înghiţise de îndată ce intrase pe acele uși. 
Liesbeth păruse mulţumită. Anneliese creștea, era ocupată în 


vacanţele de vară. Un tată nu ar fi avut niciun motiv de 
îngrijorare. 

De Groot își trecu degetele peste alte documente. 

— Katja Prins a luat-o razna după dispariţia lui Anneliese. A 
fost arestată de poliție prima oară la trei luni după aceea. Băută. 
Drogată. Prins a tras niște sfori și a fost eliberată pe cauţiune. 

Vos se aplecă din nou și apăsă play. Patruzeci și cinci de 
secunde cu Anneliese și Katja Prins radiind spre camera video ca 
niște prietene din copilărie, surprinse într-o vară caldă și însorită 
ce nu avea să se termine niciodată. 

Apoi ecranul se înnegri. Era pe punctul să oprească filmul, 
când Bakker îi spuse că nu se terminase. Mai erau douăzeci de 
secunde. Așteptară. 

După o scurtă pauză, se aprinse o lumină. O cameră 
întunecată, mizeră. O faţă îngrozită, lipsită de sânge. 

Din nou Katja Prins. Trăsăturile trase. Mai subţire. Nefericită 
dintr-un motiv pe care Pieter Vos nici nu și-l putea imagina. 

Tipa, cu gura larg deschisă, din ea îi zburau mici fragmente 
de scuipat. 

Vader, Vader, Vader. Ajută-mă... 

Nu mai era nimeni în imagine. Doar întuneric și pereţi albi, 
simpli. 

— Cineva ţine camera, zise de Groot. Cineva a răpit-o. 

Cei trei rămaseră împietriţi un minut, fără să spună nimic. 

Pieter Vos își închise ochii și încercă să gândească. „Uneori 
luai tu deciziile. Alteori, le lua viaţa pentru tine.” 

Se întoarse și o privi pe Laura Bakker. 

— Unde ai fost noaptea trecută? 

— Poftim? 

— Când m-am întors, am văzut că cineva îmi umblase pe 
barcă. Am crezut că ai fost tu. Am încercat să te sun. Mi-a 
răspuns mesageria vocală. 

Ea nu clipi. 

— Eram atât de furioasă, că nu ţi-am răspuns. M-am gândit 
că erai beat. 

— Dacă vrei să lucrezi cu mine, trebuie să răspunzi la telefon. 

Ea acceptă. 

— Voi lucra cu tine. 

Apoi Vos se adresă lui de Groot: 


— Îi vreau pe Koeman, Rijnder și pe Van der Berg. Pot să 
înceapă prin a strânge tot ce avem despre Katja Prins. Despre 
Menzo și Jansen, zise el, se gândi un moment, apoi continuă: 
După care sunt ai mei, împreună cu Bakker. 

— Suntem cam întinși, Pieter... replică de Groot. 

— Nu-mi pasă. Se poate ocupa Mulder de Rosie Jansen. Nu 
vreau să își bage nasul în asta. 

Un semn din cap, un mormăit ușor. 

Vos se ridică. 

— Unde te duci? întrebă de Groot. 

— Am de dat un telefon, răspunse Pieter, pe urmă se uită la 
Bakker: Du-te în Marnixstraat. Aranjează ca Jansen să fie 
transferat acolo. 

Îl priviră. 

— Ai nevoie ca fata să fie identificată, nu? întrebă Vos. 

— Desigur, consimţi de Groot. 

Vos întinse un deget spre amândoi: 

— Nimeni nu îi spune un singur cuvânt lui Theo Jansen. 
Lăsaţi-o în seama mea. 

— Şi apoi? întrebă de Groot. 

— Pe urmă îl băgăm înapoi la închisoare. Nu îl vrei pe stradă, 
Frank. Nu după ce o să afle. 


4 

Aproape de finalul încă unei întâlniri despre De Nachtwacht. 
Hendriks și Margriet Willemsen în jurul mesei. 

— Ne-a sunat reporterul de la unul dintre ziare, începu 
Hendriks, nu a vrut să ne spună de ce. A zis că trebuie să-ți 
vorbească. O problemă personală. 

Prins trânti stiloul pe masă și înjură. 

— l-am spus că nu este o explicaţie suficientă, adăugă 
Hendriks. 

Ochii lui Margriet Willemsen abia se ridicaseră de pe 
documente din momentul în care începuseră ședința. 

— Este vorba despre fiica mea, zise politicianul. Au auzit că 
lipsește din nou. 

Margriet își ridică privirea. 

— Ce s-a întâmplat, Wim? întrebă ea. Ai aflat ceva? 

El se obișnuise cu ideea că totul se schimba atunci când intra 
în birourile consiliului. Că lăsa în urmă lumea de afară, că 
devenea altcineva. Însă nu era adevărat. Toate porcăriile îl 
urmăreau, în sus pe scări, intrau după el în birourile ce dădeau 
spre canal și spre De Wallen. 

— Am crezut că, de fapt, Katja își bate din nou joc de mine, 
recunoscu Prins. Poate că m-am înșelat. Este posibil să existe o 
legătură cu ceea ce s-a întâmplat ieri. Cu atacul asupra lui Theo 
Jansen. 

— Cum? întrebă ea. 

— Nu știu! Şi dacă poliţia știe, mie nu mi-au spus. 

Ea nu mai zise nimic. 

— Nu mă voi lăsa șantajat, continuă Prins. Nu o să îi las pe 
ticăloșii aceștia să câștige. 

— Cel mai bine ar fi să nu complicăm lucrurile, fu de părere 
ea. 

— Ce înseamnă asta? 

— Putem amâna De Nachtwacht, sugeră Hendriks. Ar trebui 
să te concentrezi asupra fiicei tale. Nu dă bine dacă vei continua 
să te porţi normal. De parcă nu ar conta ce se întâmplă. 

Prins dădu cu pumnul în masă. 

— Nu voi da înapoi. Nu voi... 

— Ascultă-mă... 


Ea se întinse și își puse o mână pe a lui. 

— Ești supărat. Este de înţeles. Alex are dreptate. Să dăm o 
declaraţie. Să spunem că vrem să fim siguri că toată lumea 
vede la fel ca noi... 

— La naiba! tună Prins. Eu conduc aici. Eu spun ce se 
întâmplă. Avem un program de respectat. 

Ridică planul proiectului și îl aruncă de-a lungul mesei spre 
Hendriks. 

— Ne ţinem de el. 

Ceilalți doi rămaseră tăcuţi. 

— Aveţi întrebări? 

— Dacă asta vrei, rosti ea încet. Ar trebui să cerem conducerii 
secţiei de poliție din Marnixstraat să nu dea publicităţii toate 
poveștile despre Katja. Crezi că vor face asta pentru noi, Alex? 

Hendriks se încruntase. Nu îi plăcuseră niciodată vocile 
ridicate. 

— Dacă este vorba despre o răpire, bănuiesc că da, răspunse 
el. 

Apoi își luă telefoanele și iPadul și plecă. 

— Nu ar trebui să îţi pierzi cumpătul cu colaboratorii tăi, îl 
sfătui Willemsen după ieșirea bărbatului. S-ar putea să ajungi să 
regreţi asta. 

— Să o regret? întrebă Prins. 

Îi povesti apoi despre e-mail şi despre filmare. 

Ea nu clipi, ascultă doar și întrebă: 

— O mai ai? 

— Par un imbecil? Dacă Liesbeth ar fi văzut... 

— Ce a spus? Ce a cerut? 

Prins încercă să își amintească. 

— Nu a cerut nimic. Era un nume. Pop Meester. Acel fișier. 
Atât. Mama naibii. Cum au făcut rost de așa ceva? 

Ea se ridică, se îndreptă spre geam. Costum business, în 
dungi. Niciun fir de păr nelalocul lui. 

— Cum? întrebă Prins din nou. 

Nu o putea privi în ochi. 

— Adică... fără să știi tu despre asta? 

— Poftim? 

Se îndreptă spre el, își puse palmele pe masă, îl privi în faţă. 


Margriet Willemsen nu se înfuria niciodată. Devenea doar rece și 
în acel moment părea mai glacială ca niciodată. 

— Mă întrebi dacă am filmat în timp ce ne-o trăgeam? Și dacă 
am dat apoi filmarea unui... șantajist? 

— Nu am... 

— De ce aș face una ca asta? Ce motiv aș putea să am...? 

— Dacă presa pune mâna pe filmare. Dacă Liesbeth... 

— Nu fi atât de slab. 

— Cum s-a întâmplat asta? întrebă el din nou. Aveau ceva la 
tine în cameră. 

Mâna ei se îndreptă spre părul lui grizonant. Afecţiune. Sau 
control. El nu era sigur. 

— Mă ocup eu de asta. Mă ocup și de raportul De 
Nachtwacht. Poate aștepta pe moment. 

— Nu. Asta își doresc ticăloșii, nu-i așa? 

Telefonul de pe birou sună. El ezită să ridice receptorul. Așa 
că făcu ea asta pentru el. 

Alex Hendriks. Cei de la Marnixstraat urmau să se ocupe de 
presă. Nu avea să fie făcută publică nicio informaţie despre 
Katja. Numele ei nu va fi menţionat în ziare sau în media. 
Nimeni nu-i va aborda familia. 

— Cineva chiar a răpit-o, nu-i așa? șopti Prins. 

Willemsen se așeză pe marginea biroului. 

— Ar putea fi mai bine dacă te-ai duce acasă. 

— Să fac ce anume? 

— Să fii cu soţia ta? sugeră ea. Ar da bine. 


5 

Vos era acasă la Liesbeth Prins, o întâlnire stânjenitoare, 
punctată de tăceri dificile. 

— Ar trebui să știu ceva? întrebă el. 

— Anume? 

Liesbeth arăta teribil. De parcă nu ar fi dormit de zile întregi. 
Aproape la fel de rău cum arătase când dispăruse și fiica lor. 

— Anneliese și Katja Prins erau prietene, zise el. Habar nu 
aveam. Tu știai? 

Stăteau la masa din bucătărie, în casa confortabilă, elegantă, 
ascunsă într-o curte selectă de lângă Willemstraat. Nu semăna 
deloc cu viaţa pe care o trăiseră împreună. El lucra atunci ore 
lungi pentru a urca în rang în Marnixstraat în timp ce ea o 
creștea pe Anneliese, având slujbe temporare. Nu duseseră 
niciodată lipsă de ceva. Nu se agitaseră niciodată prea mult în 
privinţa mobilei sau a decoraţiunilor. Toate acele lucruri 
păruseră irelevante. Erau o familie și, chiar dacă Vos își dorise 
ca ea să accepte să se mărite cu el, înţelesese și acceptase 
motivele pentru care ea îl refuzase. Ce rost ar fi avut? O aveau 
pe Anneliese, un copil frumos, mai preţios, mai important decât 
ar fi putut să fie vreodată o verighetă. 

— Nu poate fi adevărat, spuse ea prea rapid. Aș fi știut. 

O vreme lucrase pentru o organizaţie care oferea asistenţă 
legală. Avocaţii veneau și plecau. 

— Obișnuia Wim să treacă pe la voi cât lucrai în Damrak? 
Poate că o aducea pe Katja cu el? 

Ea se duse la chiuvetă, luă un pachet cu ţigări, se întoarse și 
își aprinse una. Îşi ţinea mâna așa cum o făcea și pe vremuri. 

— Unde vrei să ajungi, Pieter? 

Îi relată despre uciderea lui Rosie Jansen, despre cum fusese 
găsită lângă barca lui. 

— Se pare că nu ești singura care vrea ca eu să mă implic în 
acest caz. 

Îi arătă legitimaţia de poliţie. 

— M-am întors, deși nu mi-am dorit-o niciodată. Am găsit o 
filmare. Anneliese și Katja în Voldenpark. Erau prietene. Nu cu 
mult timp înainte să dispară. Fără discuţie. 

Ea se gândi la asta. 

— Poate că Wim a adus-o cu el. Nu ţin minte. Nu am 


cunoscut-o cu adevărat pe Katja până nu am început să ies cu 
el. Liese murise deja. Noi ne despărțiserăm demult. 

„Nu era moartă, chibzui el. Doar dispărută.” 

— Adolescentelor le plac secretele, sugeră Vos. Le cultivă. 

— Tu erai plecat zi și noapte atunci când a dispărut. Eu deja 
părăsisem organizaţia. În vara aceea aveam o slujbă cu 
jumătate de normă. O duceam în continuare la școală. O 
aduceam acasă. Din câte știu eu, nu s-a întâlnit niciodată cu 
Katja. Ești chiar sigur? 

— Am văzut imaginile. 

— Ei bine... zise ea ridicând din umeri. Nu-mi pot explica 
asta. 

El aşteptă. 

— De ce ai venit, de fapt? Mulder a trecut pe aici mai 
devreme. l-am spus tot ce ştiam. Când ne sună cineva, vă 
anunțăm. 

— Dacă, zise el. Dacă vă sună. 

— Deci crezi că este doar un alt joc al lui Katja? În timp ce se 
întâmplă toate porcăriile astea cu bandele? Mulder ne-a zis că 
poate ei au răpit-o. 

— Poate că au făcut-o. 

— Ei bine? 

— Nu știu. Eu pun doar întrebări. Aştept răspunsuri. Asta este 
tot ce fac. 

O privi tușind spre ţigară, i-o luă dintre degete, o stinse în 
scrumieră. 

— Nu mai ești responsabil pentru mine, acum, spuse ea. 

— Nu am fost niciodată, nu? Cum să fi fost? Nu am fost lângă 
tine. Slujba... 

Era adevărat și regreta asta. 

— Îmi pare rău. 

Lui Liesbeth îi plăcuseră întotdeauna scuzele. Erau un semn 
că ea câștigase. 

— Mai are lucruri aici. Vechiul ei dormitor. l-am spus lui 
Mulder. Am crezut că poate l-ar interesa. 

— Nu l-a interesat? 

— El și Wim s-au certat în legătură cu prostia asta cu De 


Nachtwacht. Niciunul dintre voi nu vreţi să aibă loc, nu-i așa? 

— Sunt ofiţer de poliţie de doar șaizeci de minute, răspunse 
Vos oftând. Nu îmi cere să vorbesc în numele Marnixstraat. Aș 
vrea să îi văd camera, dacă este în regulă. 

Era în partea din faţă, cu vedere spre parcul privat din centrul 
curţii. Odaie micuță, cu un singur pat și o curăţenie studiată 
care venea, cu siguranţă, din mâinile agitate ale lui Liesbeth, nu 
din cele ale unei adolescente. 

Postere lugubre cu staruri pop pe pereţi. O garderobă plină cu 
haine. Un dulap la fel. Un birou cu urmele fantomatice ale unui 
laptop pe suprafaţă. 

— Calculatorul... 

— Wim mi-a zis că l-a vândut pentru heroină. 

Se uită printre hainele din garderobă. Saci cu pantofi în spate. 
Mulţi. 

— A lăsat destule în urma ei. 

— Moda, Pieter. Toate lucrurile de ieri sunt lipsite de valoare. 

ÎI privi de sus în jos, își puse o scurtă vreme mâna pe 
puloverul lui jerpelit. 

— Nu ai înţeles niciodată asta. Nu arăţi nici măcar cu o zi mai 
bătrân. Cum reușești asta? 

— Poate pentru că nu am făcut mai nimic în ultima vreme, 
răspunse el, ridicând din umeri. 

Liesbeth se așeză pe pat și păru gata să izbucnească în plâns. 

El se apropie de dulap. Doar lenjerie intimă, șosete, bluze, 
câteva cărți: vampiri și steampunk”. 

— Mă urăști? întrebă ea. 

Biroul avea un singur sertar. Era plin cu stilouri, bilete folosite 
de la concerte, agrafe și creioane colorate. În spate era o 
agendă cu desene. O luă și o răsfoi. 

— De ce te-aș uri? 

— Fiindcă am fugit atunci când aveai nevoie de mine. 

Vos veni și se așeză pe pat. 

— Eram amândoi prea distruși de cele întâmplate. Nu puteam 
vorbi. Nu mai rămăsese nimic. 


5 (din engleză: steam - abur și punk - conflict) Subgen al 
știinţifico-fantasticului şi ficţiunii speculative, devenit 
proeminent în anii '80-'90 ai secolului trecut (n.red.) 


Nu avuseseră niciodată această conversaţie și asta fusese o 
omisiune crudă și tristă. 

— Nu aveai nevoie de mine, adăugă el. Nu din câte îmi dau 
seama. 

= Ella 

Ea își închise ochii, nu mai spuse nimic. 

— Când a apărut Wim, părea să fie în stare să te scoată din 
hăul în care te adânceai. Din nefericirea ta. 

Făcu un gest spre cameră. 

— Te-a dus într-un loc ca ăsta. 

Vos râse, fără să simtă gelozie, invidie. Până și regretul părea 
să fi dispărut. 

— Nicio competiţie, de fapt. Nu-i așa? 

Ea întinse mâna și o strânse pe a lui. Nu îi dădu drumul. Arăta 
de parcă ar fi vrut să spună ceva, însă nu îndrăznea. 

Vos continua să se uite la birou. 

— Katja și Anneliese se cunoșteau, repetă el. Erau apropiate. 
Nu cu mult timp înainte ca ea să dispară. Pe atunci... 

Nu își putea scoate acele imagini din cap. Cele două fete, 
frumoase și lipsite de griji, în parc. Era posibil ca o prietenie care 
părea atât de apropiată să fie ţinută secretă? 

— Pe atunci și Katja era bine. 

Își scoase mâna dintr-a ei. 

— Când a început să o ia razna? 

— Nu știu. Întreabă-l pe Wim. El este tatăl ei. 

— O să o fac. 


— Nu l-a ajutat că s-a însurat cu mine. Nu am fost niciodată 
suficient de bună. Bea era o figură grandioasă. Cunoștea pe 
toată lumea. Făcea ce naiba își dorea. Și apoi drogurile au pus 
stăpânire pe ea. Și s-a sinucis. Katja este în continuare doar un 
copil simplu. Îi place să se dea puţin în spectacol. Cum naiba aș 
putea să concurez cu asta? 

Când era ofițer în Marnixstraat, capul îi funcţiona bine. Avea o 
memorie deosebită pentru date și secvenţe lineare. Între timp 
însă... 

— Când a murit Bea? întrebă el. Nu îmi amintesc. 


— Asta pentru că erai beat mort și drogat, îi reproșă ea, dintr- 
odată furioasă. Cam pe când ne-am despărţit noi. 


— Cum a murit mai exact? continuă el. 

Ea se uită urât. 

— S-a împușcat. Erai chiar atât de dus, că nu a ajuns vestea 
la tine? 

El se duse și privi din nou biroul. Ceva era lipit sub unul dintre 
colţurile de la perete. Vos se târî pe covor și găsi obiectul: un 
stick de memorie USB. 

Zâmbind, îl ridică. 

— Mulder este un cretin, spuse ea. 

— Ai un calculator? Aș vrea să arunc o privire. 

Liesbeth îi arătă drumul spre birou. Calculatorul lui Prins era 
în stana-by. 

Îl reporni, băgă stickul în aparat. 

— Ai putea să îi verifici din nou dormitorul? întrebă el. Să vezi 
dacă nu mi-a scăpat ceva? 

O privire neagră, dar ea plecă oricum. 

Exista un singur mesaj în e-mailul lui Wim Prins, trimis cu doar 
câteva minute mai devreme. De la cineva care își spunea Pop 
Meester. 

Un nume interesant în circumstanţele date. Vos se gândi un 
moment, deschise mesajul. Pe el era un fișier arhivat. Spaţiu pe 
stick-ul USB, suficient cât să rezolve problema înainte ca 
Liesbeth să se întoarcă. Apoi se gândi o secundă și marcă 
mesajul ca necitit. 

— Ei bine? întrebă ea. 

Deschise primul dintre fișierele lui Katja. Muzica pop ţâșni din 
difuzoarele boxelor atașate la calculator. Pe stick erau doar 
MP3-uri. 

— Pirateria este un lucru rău, spuse el și scoase stickul. Aș 
vrea să-l mai ţin, oricum. 

— Pot să îţi mai fac cafea, se oferi ea, dintr-odată plină de 
speranţă. 

— Am o întâlnire. 

— Mereu ai una. Cu altă ocazie. 

Pieter băgă stickul de memorie în buzunar și își luă la 
revedere. 


6 

Morga se afla la parter, în partea din spate a secţiei de poliţie 
din Marnixstraat și dădea spre parcare și magaziile pentru 
biciclete. Şiruri întregi de mașini de poliţie marcate se aflau în 
fața geamului. Fumul de motorină se combina cu mirosul 
pestilenţial al autopsiei, al chimicalelor și al sângelui. 

Una dintre asistente era sprijinită de perete în curte, fumând. 
Fumul cenușiu de ţigară intra prin geamul deschis. 

Theo Jansen stătea lângă ieșire uitându-se în gol prin sticlă. 
Cu lacrimi în ochi. 

— Îmi pare rău, zise Vos. Am vrut să îţi spun eu însumi. 

— De ce? îl întrebă Jansen. Crezi că asta ne face egali? 

Corpul lui Rosie Jansen era întins pe o masă de autopsie din 
metal în mijlocul micii încăperi. Faţa îi era vizibilă deasupra 
cearșafului. Rana de glonţ fusese curățată și acoperită cu un 
bandaj. 

De Groot pusese o echipă să lucreze la crimă peste noapte. O 
echipă mai mare decât cea alocată celor doi băieți surinamezi 
care încercaseră să îl ucidă pe Jansen în faţa tribunalului. Era 
devreme. Dar deja ar fi trebuit să știe mai multe. 

— Nu egali, nu, recunoscu Vos. 

Barba albă îi era ciufulită, nepieptănată. Jansen părea mult 
mai bătrân decât arătase cu o zi înainte. 

— Totuși suntem legaţi. A fost lăsată lângă casa mea. Păpușa 
pe care o ţinea în braţe. Este la fel cu aceea care mi-a fost 
trimisă atunci când a dispărut Anneliese... 

— Nu am avut nimic de-a face cu asta! 


— Știu. Mi-ai spus și te cred. Dar oricine ar fi acest bărbat... 
acești oameni... Mă vor implicat în acest caz, Theo. Au lăsat 
câteva fotografii ale fiicei mele la Rosie. 

— Vrei să îmi spui că există o legătură cu uciderea fetei tale? 
întrebă Jansen supărat și nedumerit. 

— Nu am afirmat asta. Cineva vrea să mă implic. Nu știu de 
ce. Îmi doresc ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. 
Cert e că s-au întâmplat, zise Vos ridicând din umeri. Și iată-ne 
aici. 

Jansen se îndreptă spre scaunul de lângă ușa dinspre curte, 
se lăsă greu pe el. Laura Bakker îl întrebă dacă vrea ceva. Un 
pahar cu apă. Cafea. Scutură din cap. Vos aranjase un transport 


sigur care să îl ducă înapoi la închisoare. 

— Cum au ucis-o? întrebă Jansen. 

Vos îi spuse ceea ce știau. 

— A deschis singură ușa. Înseamnă că era cineva cunoscut, 
nu-i așa? Sau că a fost invitat să intre. 

— Rosie nu trăia în frică, spuse Jansen. Nu îi era teamă de 
nimeni. De ce să îi fie? Nimeni nu ar trebui să îţi omoare copiii, 
ce Dumnezeul! 

Își dădu seama ce spusese. Ridică din umeri. Ochii îi fugiră 
spre masa argintie. Bakker îl chemă pe unul dintre asistenții de 
la morgă. Bărbatul se apropie și acoperi fața umflată a lui Rosie 
Jansen. 

— Ce fel de lume este asta? întrebă Jansen către nimeni 
anume. 

— Primise ameninţări? întrebă Vos. 

— Nu, răspunse Theo, apoi se sprijini în braţe, holbându-se în 
podea. Am primit eu câteva în închisoare. Era de așteptat. Rosie 
avea doar grijă de lucruri până la ieșirea mea. 

— Nu avem prea multe de la care să pornim, recunoscu Vos 
încet. 

— Unde este el? întrebă Jansen. Ticălosul acela surinamez. 
lisuse... Pot înţelege să mă atace pe mine. Mă așteptam chiar. 
Dar nu pe Rosie. Niciodată... 

— Este în continuare în Oostende. S-a dus acolo ieri- 
dimineaţă. Avion privat la aeroport. 

Jansen se îndreptă, se sprijini de perete, îl privi. 

— Se va întoarce, zise Vos. Când o face, o să îi punem 
întrebări. 

Tăcere. 

— Amândoi știm că va avea un alibi pe care nu o să îl putem 
contesta, continuă Vos. Știm că unul dintre băieţi este mort. 
Putem presupune că și celălalt s-a aruncat în propria sabie. Așa 
că vom avea nevoie să vorbim cu cineva. Ai vreo idee? 

— Mi-am petrecut ultimii doi ani într-o celulă datorită 
ticălosului aceluia de Mulder. De ce continuaţi să îmi puneţi 
întrebări stupide? 

Vos dădu din cap și zise: 

— Fiindcă suntem nevoiţi. 


— Îmi daţi drumul acum? 

— Ce crezi? 

— La naiba! Judecătorul a spus... 

— Este condiţionat, îl întrerupse Laura Bakker. Citește 
decizia. Eliberat pe cauţiune până la apel. În orice 
circumstanţe... 

Jansen se uită urât la ea, apoi la Vos. 

— Tu te ocupi de caz acum? Asta este tot? Toată echipa? 

— O căutăm pe fata lui Prins, preciză Vos. Am vrut să îţi spun 
chiar eu. Simţeam că îţi datorez asta. De Groot adună o echipă. 
Mulder se va ocupa de... 

Gangsterul masiv îndreptă un deget în direcţia lui. 

— Pe tine te vreau. Nu pe clovnul acela. Dacă nu m-ar fi 
băgat la răcoare, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. 

Vos se încruntă. 

— Nu poţi gândi așa, Theo. Să te tot întrebi... ce-ar fi fost 
dacă? Vei înnebuni. Vorbesc din experienţă. Ti-am găsit o celulă 
de o singură persoană la Het Schouw. Pe cât de luxoasă posibil. 

Existau șase blocuri de celule în complexul penitenciar 
Bijimerbajes de lângă râul Amstel. Jansen își petrecuse doi ani în 
Demersluis, unitatea rezervată prizonierilor periculoși. 

— Het Schouw este un sat de vacanţă pe lângă fosta ta 
unitate. Trebuie totuși să fii izolat, adăugă Vos. 

Jansen se holba din nou la podea. 

— Şi Rosie? Când am să pot să o îngrop? 

— Te anunţăm noi. Ai vreo rudă pe care să o contactăm? Pe 
mama ei... 

— M-a părăsit cu ani în urmă. Nici măcar nu știu unde s-a 
dus. 

Ochii îi erau din nou înlăcrimaţi. 

— De ce mă întrebaţi asta? Aveţi dosarele voastre. Știţi și ce 
mănânc la micul dejun. Când mă duc la baie. Doar pe Rosie o 
mai aveam. 

— Te mai putem ajuta cumva? întrebă Vos după ce își verifică 
ceasul. 

— Pot să dau câteva telefoane? Private? Prieteni. Trebuie să 
vorbesc și cu Michiel Lindeman. 


— Avocatul nu o să te scoată de aici, interveni Bakker. 

— Desigur, răspunse Vos. Este un telefon cu plată pe coridor. 

— Şi o baie, adăugă Jansen. 

Telefonul și baia erau la o distanță considerabilă. Vos îi făcu 
un semn din cap unui tânăr ofiţer să se ocupe de asta. După ce 
Jansen plecă, vorbi rapid cu un laborant al morgii și îl rugă să 
verifice câteva date de la dosar. 

Bakker continua să citească fișele. 

— Ce facem acum? întrebă ea. 

Pieter îi întinse o carte de vizită într-o pungă din plastic pentru 
dovezi. 

— Cei doi băieţi ai lui Menzo aveau asta. Poppenhuis aan de 
Prinsengracht. O clădire abandonată. Orice ar fi fost, nu era o 
casă de păpuși. 

— Acolo a avut loc explozia? întrebă ea, uitându-se la cartea 
de vizită. 

— Koeman este acum acolo, aruncă o privire. Vreau să mă 
conving singur. 

Ea nu se mișcă. 

— Este o poză a casei Oortman, nu-i așa? Precum aceea pe 
care ai primit-o cu prima cutie, cea cu păpușa în ea? 

— Așa pare să fie, consimţi el. 

— Poţi lua poza asta de oriunde, Vos, zise ea și îi dădu cartea 
de vizită înapoi. Este o poză cunoscută. Se poate lua de pe net. 

— Poate că da. 

— Urmărim o fată dispărută? Pornind de la o carte de vizită? 
Aici... întrebă mirată Bakker, dând din cap spre ușile argintii ale 
morgii. Asta... este o crimă. Jansen vrea ca tu să te ocupi de ea. 
De Groot va fi de acord, dacă i-o ceri. 

— Sunt conștient de asta. 

Ea își încrucișă braţele. Costumul croit manual părea să 
atârne mai prost pe ea decât o făcuse predecesorul său. 

— Laura, niciunul dintre noi nu mai are ce să facă pentru fiica 
lui Theo Jansen. Katja Prins ar putea să mai fie în viaţă. Cu puţin 
noroc poate o putem găsi. Dacă ai prefera să rămâi aici și să te 
joci la calculator... 

— Fac rost de transport atunci. 

Vos privi pe geam. 


— Nu plouă, nu-i așa? 


7 

La zece minute după ce Vos și Bakker ieșiseră din secţia de 
poliţie, Frank de Groot cobori din întâmplare la subsol. Morga 
era aproape părăsită. Corpul lui Rosie Jansen se afla în unul 
dintre sertarele frigorifice. Asistenta criminalistă era adâncită cu 
privirea într-un calculator. 

Niciun patolog nu era prezent. 

Sau vreun ofițer. 

Sau Theo Jansen. 

Se îndreptă spre asistentă, o tânără femeie deșteaptă. O 
olandeză musulmană, cu o eșarfa roz în jurul capului. Din micile 
căști din urechile femeii se auzea muzică. 

— Unde este toată lumea? 

Ea își scoase căștile și ridică privirea din ecran. Frank fu 
nevoit să repete întrebarea. 

— Au plecat, răspunse asistenta. 

— Pot să văd asta. 

Fata privi spre etaj. 

— Întâlnire administrativă în legătură cu cei doi puști 
surinamezi care l-au atacat pe Theo Jansen. Se pare că există o 
legătură cu acel loc de pe Prinsengracht unde a explodat 
bomba. Au fost acolo mai întâi. 

— Ce legătură? 

— Cred, spuse ea încet, că asta încearcă să deslușească. 
Bărbatul acela nou, de treabă, a plecat undeva. 

Comisarul înjură în barbă. Ea păru șocată. Frank își ceru 
scuze. 

— Pieter Vos nu este nou. 

— Pentru mine este. 

— Şi criminalul pe care îl avea în custodie? 

Fata se lumină. 

— Tipul cel mare? Au venit câţiva ofițeri de la închisoare să îl 
ia, răspunse ea, pe urmă scutură din cap. Doamne, cât urăsc 
partea asta. Când vin și văd cadavrele. Trebuie să privești și te 
urăști pentru asta, adăugă asistenta, apoi se uită spre 
ansamblul de unităţi frigorifice. Tot nu îmi pot imagina cum se 
poate simţi cineva. Când un membru al propriei familii... 

— Theo Jansen ne-a trimis destule cadavre, mormăi de Groot. 


— Asta nu înseamnă că nu are și el sentimente, nu-i așa? 

Toţi aveau ceva de spus, mai nou. 

Frank încercă să îl sune pe Vos și dădu de mesagerie. Apoi pe 
Laura Bakker. Era undeva pe stradă. Pe bicicletă, bănui el. Ea 
reuși doar să îi spună că se îndreptau spre casa care explodase 
pe Prinsengracht, când pierdu semnalul. 

— lisuse, bombăni de Groot, primind o altă privire întunecată 
de la tânăra femeie cu eșarfa roz. 

Baia era o încăpere izolată la capătul unui coridor lung, 
aproape de parcare. Se îndreptă în acea direcţie, se duse la zid, 
auzi autobuzele din stația de afară și începu să urineze. Se rugă 
în tăcere, multumind pentru întoarcerea lui Vos și începu să se 
simtă puţin mai bine. 

Un război între bande. Katja Prins dispărută. De Groot se 
confrunta cu destule probleme doar gândindu-se la modul în 
care avea să se descurce cu urmările planului nebunesc al lui 
Prins de a curăța orașul. Lăsase asta în cea mai mare parte în 
mâinile lui Klaas Mulder și nu era sigur că fusese o decizie foarte 
înţeleaptă. 

Se încheie la șliț, când auzi un sunet înăbușit. Un bărbat, în 
agonie. 

Privi de-a lungul cabinelor. Ultima ușă era pe jumătate 
deschisă. Un picior, un singur pantof negru ieșea dintr-o parte. 

— lisuse, exclamă el din nou, îndreptându-se spre cabină. 

Unul dintre tinerii ofiţeri în uniformă, nu cu mult mai în vârstă 
ca Laura Bakker, cu fața însângerată, ochii învineţiţi. Ghemuit 
într-un colț lângă toaletă, cu mâinile legate la spate, gura plină 
cu șerveţele de hârtie ţinute la un loc de o cârpă ruptă. 

De Groot se aplecă, îi scoase cârpă din gură, așteptă ca 
bărbatul să scuipe șerveţelele, tușind violent. 

Avu nevoie de ceva timp. Apoi își întoarse capul spre vasul de 
toaletă și vomită, plângând, înecându-se. 

Nu avea armă în toc. 

Dispeceratul răspunsese deja. Când de Groot începu să 
vorbească, tânărul ofiţer din faţa lui își pierdu din nou echilibrul, 
căzând la podea. Comisarul renunţă la apel, îl ridică în picioare, 
cobori capacul la toaletă, îl tinu de braţ, îl obligă să se așeze. 

— Theo Jansen este într-o dubă de poliţie în drum spre 
Bijimerbajes, o anunţă el pe femeia dispecer. 


— Îl avem pe listă, răspunse ea. L-au ridicat deja. Îl duc în 
blocul Het Schouw. 

— Fă-mi legătura cu șoferul. 

Își privi ceasul. Treizeci de secunde. Atât avea de gând să 
aștepte. 

Dar nu mai fu nevoie. Femeia reveni și spuse: 

— S-a întâmplat ceva. Dau un apel. 


8 

Așezat în duba care îl ducea spre complexul penitenciar de la 
Bijimerbajes, Theo Jansen își putea imagina fiecare stradă pe 
care treceau. Întorci pe Marnixstraat, o ţii drept până la piaţa 
aglomerată, Leidseplein. După aceea era al lor. Aveau să fie pe 
drumurile publice, aglomerate. Şanse mici de evadare. Trebuia 
să fie la fel de rapid precum fusese ca tânăr gangster în 
Amsterdam, încercând să supravieţuiască și să prospere în 
acele timpuri periculoase. _ 

Până în acel moment fusese ușor. Il bătuse pe polițistul 
costeliv din Marnixstraat, îi luase pistolul. leșise și găsise duba 
închisorii așteptând în curte. Cei doi paznici păruseră ușor 
surprinși când îl văzură singur, tușind și gâfâind. Le spusese că 
nu se simţea prea bine și că voia să plece. 

Verificară registrul. Theo Jansen era, teoretic, un om liber. Nu 
părea atât de ciudat că ajunsese neînsoţit în curte. Așa că îl 
priviră așezându-se pe o bancă, cerându-le un minut să își 
recapete respiraţia, tușind mult și solicitând în van o ţigară. 

Apoi, într-un final, cu o mână de ajutor din partea 
amândurora, se urcă în dubă. 

La câteva secunde după ce părăsiseră staţia își ţinu respiraţia 
până începu să transpire. Un minut mai târziu, se apucă să bată 
cu putere în plasa din metal care îi separa compartimentul de 
șofer și de gardian. 

Trei bătăi. Pe urmă încă trei. Într-un final, micul geam se 
deschise. 

Jansen își băgă faţa roșie în deschizătură și zise: 

— Mi-e rău. 

— Te vede doctorul când ajungem acolo. 

Theo Jansen mai tuși de câteva ori, apoi se lăsă pe o parte. 

Duba începu să urce. Bănui că erau pe podul de peste 
Leidsegracht. Continuară să ruleze pe cea mai îngustă stradă de 
pe întregul parcurs. Linii de tramvai, piste pentru cicliști, 
magazine din cărămidă roșie și apartamente de fiecare parte. 
Cafenele cu însemnele Heineken. Clădirea întunecată a hotelului 
American apărând din dreapta. 

Cu treizeci de ani înainte, când își rezolva singur treburile 
murdare, Jansen ucisese un gangster englez în holul acelui 
hotel, îl împușcase de trei ori, tipul nu murise ușor. 

Își aminti asta cât stătea întins pe podea gemând, simțind 


duba cum se oprește. 

Nu aveau să îl lase acolo. Nu fără să arunce o privire. Poliţia 
avea reguli. Proceduri de urmat. 

Când ușile se deschiseră, îi studie. Unul mare, altul mic. Cu 
bastoane și staţii de emisie-recepţie la brâu. Fără arme. Erau 
doar șoferi de fapt, plictisiţi și nefericiţi. 

Urcară în spate. Cel mic se aplecă deasupra lui și întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Jansen îi dădu celui mare un șut în boașe, scoase pistolul și îl 
îndreptă spre faţa celuilalt. 

Bărbatul masiv căzu la pământ urlând. Celălalt îngheţă, 
înspăimântat. 

— Cheile, șuieră Jansen, ridicându-se rapid, mișcând arma 
dintr-o parte în alta. 

Nimic. 

Se îndreptă spre ușă, o închise. Mai era doar lumina joasă din 
interior. Nimeni nu putea să îi vadă. 

— Cheile sau vă împușc, repetă el pe un ton jos, plin de 
încredere. Nu mă puneţi să o fac. Este mereu păcat când cineva 
trebuie să moară. 

Jansen își cobori privirea spre ei. Pantaloni de bumbac cafenii. 
Bluze albe. Jachete cafenii. 

— Şi urăsc să îmi murdăresc hainele de sânge. 

Cel mare își scoase primul cheile. 

— Şi alea, adăugă Jansen, arătând spre staţiile de la centuri. 
Şi portofelele voastre. 

Când terminară, aruncă staţiile, portofelele și cheile la ușă. ÎI 
întrebă pe cel mic cum se închide duba. Deschise ușa, le 
mulțumi, scoase lucrurile afară. 

Își băgă pistolul la brâu, ieși și încuie ușa în spatele lui. 

Incepură să bată în ea de îndată, dar asta nu îl deranjă. 

Strada era aproape goală. Ridică portofelele, scoase banii, 
apoi le aruncă sub dubă împreună cu staţiile și cheile. 

O zi cenușie, frumoasă. Prea răcoroasă pentru hainele de pe 
el. Theo Jansen se îndreptă spre aleile negre ale pieţei 
Leidseplein. 

Frizeria era mică, o singură ușă, un geam minuscul, un semn: 
Maartens. Intră, dădu din cap în oglindă spre bărbatul care 
tundea un singur client, se îndreptă spre camera din spate, 


așteptă. 

Câteva minute mai târziu, frizerul intră. 

— Nu arăţi cu nicio zi mai bătrân, spuse Jansen. Ai o bere? 

Bărbatul se îndreptă spre frigider, scoase două sticle. 

— lisuse, Theo. Tocmai am auzit veștile. Despre Rosie. Ce 
naiba se întâmplă? 

— Nu știu, recunoscu Jansen. 

Frizerul dădu din cap spre exterior. 

— Ar trebui să fii liber? La radio au spus... 

— Este orașul meu. Unde altundeva să fiu? 

Jansen își atinse barba groasă albă, apoi părul lung alb. 
Schimbarea de culoare se petrecuse la treizeci de ani. Simţea că 
arăta așa de o veșnicie. Numai că vremurile se schimbaseră. 

— Poţi să îmi dai astea jos? întrebă el. Cu totul. Tunde-mă 
scurt, ca pe puști. N-am mai făcut asta până acum. 

Maarten ieși în camera din faţă, întoarse cartonul pe care 
scria „Deschis” și trase jaluzelele. Când reveni, Theo Jansen își 
terminase berea, așa că frizerul mai scoase una din frigider și i-o 
dădu. 

— Poţi să iei loc pe scaun acum, îi spuse bărbatul lui Theo. 


9 

Poppenhuis era la o distanţă mare de Marnixstraat, pe o 
întindere liniștită a canalului Prinsengracht, în partea opusă 
scuarului Amstelveld. De-a lungul clădirii era întinsă banda 
galbenă a poliţiei. O echipă de constructori acoperea cu folie din 
plastic eșafodajele din faţă. Aproape de ușa de la intrare, un 
muncitor mătura sticla spartă. 

Koeman, un bărbat suplu, de înălțime medie, cu o faţă 
îngustă, dominată de o mustață maronie, lăsată, stătea sprijinit 
de portbagajul mașinii de poliţie, lângă râu, fumând o ţigară. 
Scrumul îi cădea pe haina scurtă de iarnă cenușiu-închis, dar el 
nu observa. Făcu din mână un semn de bun venit, privi felul în 
care umbla Bakker, nu spuse nimic. 

Vos și Bakker îl urmară pe ușă. Luară trei căști de protecţie și 
trecură de muncitori. 

— Bordel, preciză Koeman când începură să străbată 
camerele distruse de la parter. Vreţi să faceţi cunoștință cu 
matroana? 

Vos se oprise în ceea ce trebuia să fi fost zona de recepţie. 
Fumul și furtunurile pompierilor schimbaseră culoarea tuturor 
lucrurilor, însă bănui că la un moment dat fuseseră roz. Koeman 
se apropie și deschise un fel de dulap mare în spatele unui 
birou. Îndărătul ușilor dulapului se afla un tablou lung: Casa 
Oortman, o copie aproape perfectă. Dar, în fiecare cameră 
deschisă, ceva diferit. O înșiruire de acte sexuale, de toate 
felurile. Bărbaţi, mereu întorși cu faţa dinspre pictor. Femei, 
niciuna dezbrăcată, însă îmbrăcate ca nişte păpuşi. Întinse pe 
spate. În genunchi. Într-o cameră, femeia era întinsă pe un 
aparat din lemn, cu picioarele desfăcute. 

— Cred că ăsta ar putea fi denumit meniul. Cel puţin, trebuia 
să ceri ca să îl vezi. 

Koeman păru că ezită să spună ceva, totuși o făcu, într-un 
final: 

— Asta te-a înnebunit pe tine atunci când a dispărut fiica ta, 
nu-i așa? Copia de la muzeu? 

Vos dădu din cap. 

Koeman se încruntă. 

— Dacă aveau de gând să îi spună unui bordel „Casa 
păpușii”, era destul de evident că urmau să întrebuinţeze acea 


poză, Pieter. Este faimoasă. Nu înseamnă că există o legătură. 

— Ştiu asta, spuse Vos. Era în dosarele noastre? 

— Am verificat adresa la moravuri. Este înregistrată ca o 
reședință privată. Nu avem la dosar nicio plângere. Sau vreo 
vizită făcută aici, zise Koeman ridicând din umeri. Nu avem 
nimic. 

— Trebuie să existe ceva documente, insistă Bakker. 

— Nu ai mai fost într-un astfel de loc, este? întrebă Koeman. 
Se numește privehuis. 

Bakker îl privi, amuzată. 

— O casă privată. Ca o mică petrecere, o lămuri Koeman, pe 
urmă făcu un semn în jurul camerei: Stai cu fetele. Discuţi o 
vreme. Beţi ceva. Îi zâmbești uneia. Apoi... 

— Pari să cunoști subiectul, zise ea. 

Koeman zâmbi, nu într-un mod plăcut. 

— Lucrez în orașul ăsta de când erai doar un cadet de 
optsprezece ani. Ai fi uimită să afli câte lucruri am văzut. Dar 
locul acesta... 

Își scutură capul. Îl privi pe Vos. 

— Ceva nu se leagă. Ar fi trebuit să știm de el. Din ce am 
văzut la etaj, era o mică afacere înfloritoare. Apoi, în urmă cu 
aproape trei ani... 

Pocni din degete. 

— S-a terminat. S-a închis de tot. 

leșiră în spate într-o curte mică, murdară. O femeie asiatică în 
haine ţipătoare stătea pe un scaun de grădină ruginit, fumând o 
ţigară. Nu îi privi pe niciunul dintre ei când sosiră. 

Numele ei era Amm. Vos găsi un alt scaun ruginit, îl trase și 
se așeză în faţa ei. 

— Ai probleme mari, Amm, începu el. 

Ea îl privi încruntată. 

— Nu este adevărat. 

— De ce ai închis prăvălia? o întrebă Pieter. 

— Am plecat o vreme în vacanţă. Când m-am întors, toată 
fetele dispăruseră. 

— Toate? întrebă Koeman. 

— l-am spus și lui, zise ea, îndreptând un deget spre poliţist. 
Toate. Târfele. Pe unele dintre ele le-am adus chiar eu aici. Le- 


am făcut rost de acte. Și așa m-au răsplătit. 

Bakker privi înapoi spre casă. 

— Ce vârstă aveau? întrebă ea. 

— Erau majore, veni răspunsul direct. 

— Ce vârstă? întrebă Bakker din nou, aplecându-se spre faţa 
femeii. 

— Toate aveau nouăsprezece ani. 

Koeman își dădu capul pe spate și râse. 

— Oh, ce grozav. De ce nu optsprezece? Și optsprezece este 
legal. Pe moment, spuse Koeman și îi făcu cu ochiul. Dar dacă 
noul tip din consiliu o să își facă mendrele, o să fie douăzeci și 
unu. Și matroanele ca tine au dat de dracu', nu-i așa? 

— Era un privehuis, insistă ea. Aveam fete frumoase și clienţi 
de treabă, răspunse Amm, pe urmă se strâmbă spre el. Poate că 
le și cunoști pe unele dintre ele. 

— Adică? întrebă Bakker. 

Koeman o privi și făcu cu ochiul. 

— O gazdă bună nu discută niciodată despre afaceri, spuse 
femeia thailandeză aproape cu afectare. Altfel, unde am ajunge? 

Vos se ridică. 

— De ce nu ai deschis din nou, Amm? Ai fi putut face rost de 
fete noi. Acest loc... zise Pieter uitându-se din nou spre coridorul 
înnegrit de fum și tablourile de pe pereţi. Trebuie să fi costat o 
groază de bani. 

Ea strâmbă din nas la asta. 

— Nu am vrut. Nu am avut nevoie. Am destui bani... 

— Văgăuna aia din De Wallen unde te-am găsit nu arată așa 
grozav, interveni Koeman. Lucrezi ca ospătăriţă într-un 
restaurant de trei parale. Și locul acesta valorează... cât? Trei 
sau patru milioane. Poate și mai mult. 

Nu veni niciun răspuns. 

— Unde s-a dus asigurarea? întrebă el. La Jimmy Menzo? 

Ea nu răspunse. 

Vos scoase o fotografie din buzunar. Katja Prins. l-o arătă. 
Nimic. Apoi ezită o vreme, scoase o altă fotografie. Anneliese. l- 
o arătă și pe aceea. 

Thailandeza îl privi uimită. 

— Nu mă ocup de fete albe. De ce aș face-o? Târfele acelea 


din Rusia și din alte locuri... ţi-ar tăia beregata pentru cinci euro, 
spuse ea dând cu mâna prin aer, a lehamite. Nu le-am văzut 
niciodată pe fete. 

Privi din nou fotografiile. 

— Sunt prea tinere pentru mine. 

— Sunt olandeze, adăugă Koeman. 

Râse de el atunci. În gura femeii deveni vizibil un canin de 
aur. 

— Eşti nebun. Ce ar căuta niște olandeze aici? Noi vă vrem 
doar bărbații. 

Vos dădu din cap spre Koeman. 

— Trebuie să mergi la secţie împreună cu colegul meu. Va 
trebui să îţi verificăm documentele. Cele legale care au de-a 
face cu această clădire. 

Ea înjură în barbă. 

— Va dura ceva timp. 


10 

Vos porni spre etaj și începu să îl cerceteze, cameră după 
cameră. 

Bakker îl urmă și îl privi. 

— Ce vrei să fac eu? întrebă ea. 

— Ce crezi că ar trebui să faci? 

— Să mă întorc în Warmoesstraat și să văd dacă putem să îl 
găsim pe Jaap Zeeger. Fata aceea... cum o chema... 

— Til Stamm. 

— Avea mai multe să ne spună. 

Vos se încruntă. 

— Să aruncăm o privire pe aici mai întâi. 

— Este o casă goală. Nu ar trebui să discutăm cu oamenii? 

Nu rămăsese foarte mult la etajele de sus. Doar camere 
goale, cu mobilier roz lugubru, o chiuvetă și un duș în colț. Un 
pat. Câteva scaune. 

Într-un final, ajunseră la primul etaj. O cameră goală ce părea 
diferită. Doar un geam mic, undeva sus. Un covor gros, un tapet 
roz șters, un pat mare dublu cu o pătură de catifea plină de praf, 
pătată de fum. Două scaune. Obișnuitul duș în colț. Un 
candelabru prăfuit, de parcă odaia ar fi fost cumva mai specială. 

Vos încercă să vadă afară pe geam. Era prea sus să se poată 
uita cineva pe el, chiar de dincolo de canal. 

Începu să cerceteze cel mai apropiat dulap. Plin mai ales cu 
prosoape. Fiecare dintre ele avea imaginea casei de păpuși 
Oortman brodată într-un colţ. Scoase câteva cearșafuri, și ele 
brodate la fel. 

— Acesta este un bordel? întrebă Bakker. Cu așa lenjerie 
fină? 

— Se fac bani buni aici. Ce altceva mai știm? 

Ea își încrucișă braţele. 

— De ce i-ai arătat thailandezei acele poze? 

— De ce nu? replică Vos ridicând din umeri. Se numește Casa 
Păpușii. Asta sugerează că fetele de aici erau tinere. Nu de 
nouăsprezece ani. Poate nici măcar de optsprezece. Dacă localul 
ăsta era doar un alt privehuis, am fi aflat despre el, așa cum a 
zis și Koeman. Poate abuzau sexual copii. Poate... Nu știu. 

Ea înțelese sugestia și deschise un alt sertar, sub geam. 


Bakker era suficient de înaltă încât, atunci când stătea pe 
vârfuri și se urca pe scaun, putea vedea prin geamul spart, 
pătat de fum. Canalul, piaţa din partea opusă cu o biserică 
transformată în restaurant și bar. Două bărci, una comercială, 
cealaltă plină cu turiști, înaintau de-a lungul canalului. 

— Ce căutăm de fapt? întrebă ea, examinând alte prosoape și 
cearșafuri, toate cu logo-ul Casei Păpușii pe ele. Și de ce nu au 
luat de aici lucrurile acestea? 

— Era speriată, nu-i așa? întrebă el. Thailandeza. Nici măcar 
nu a vrut să intre aici, zise Vos scărpinându-se în cap. 

Bakker continua să caute prin sertare. 

— Habar n-am ce căutăm, spuse Vos, părând descurajat. Nici 
în urmă cu trei ani nu am știut. Nu am idee. Frank va trebui să 
preia controlul aici. Eu nu pot... 

Se opri. Ea deschisese ultimul sertar, cel de jos, și după faţa 
ei își putea da seama că găsise ceva. 

Vos se îndreptă spre sertar, aproape o dădu la o parte. Își 
băgă mâinile înmănușate înăuntru. Patru păpuși din porțelan. Cu 
păr blond. Feţe moarte, guri îngheţate într-o expresie 
îmbufnată. Păreau scumpe. 

Sertarul de sub ele era plin cu cutii de cadou din carton făcute 
pentru păpuși. Pe capacul fiecăreia se afla un desen din linii al 
casei Oortman. Dacă Vos ar fi avut la el un marker, ar fi putut 
desena colţurile unui sicriu pe una dintre ele. Nu că ar fi fost 
necesar. 

— Asta ţi-a trimis ţie? întrebă Bakker. 

El se îndepărtă, se așeză pe pat, nu spuse nimic. 

— Un sertar plin cu ele, Vos. Este de parcă... le vindeau ca 
suvenire sau ce? 

Sună la secţie, îl prinse pe de Groot. 

— Am nevoie de o echipă întreagă, anunţă el, înainte să 
poată vorbi comisarul. Am găsit ceva. 

— Ce? întrebă de Groot și ascultă. 

Când Vos termină, Frank întrebă: 

— Asta este tot? 

— Asta e tot, confirmă Vos. 

— Îți pot da câţiva criminaliști. Nu am oameni liberi. Cei pe 
care ţi i-am dat deja primesc alte însărcinări. 


— Nu, nu. Ascultă-mă, Frank. Este important... 

— Theo Jansen tocmai a evadat, îi explică de Groot. Nu am 
timp pentru cazurile cu morţi. Sunt responsabil pentru prea 
multe vieţi. 

— Dă-mi doar o șansă... 

— Există acolo vreo legătură cu cazul fetei lui Prins? 

— Asta încerc să aflu. 

— Înţeleg că nu, continuă de Groot. Îți pot trimite câţiva 
criminaliști. Oricum doreau să te vadă. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu ce le-ai cerut. 

— Am nevoie de ofițeri, insistă Vos. 

— Ti-l pot da pe Van der Berg. Ţine-l treaz, dacă poţi, zise de 
Groot înainte să închidă. 


11 

Wim Prins era la biroul lui, răsfoind câteva documente 
referitoare la De Nachtwacht când asistenta lui sună și îi spuse 
că un reporter de la secția Crime a unuia dintre cotidianele 
orașului se afla afară și cerea să-i vorbească. 

— Spune-i că sunt ocupat. Poate face o programare data 
viitoare. 

— Este o femeie și nu cred că va pleca. 

Asistenta era dragonul de vârstă mijlocie pe care îl moștenise 
o dată cu postul. Nu îl plăcea prea mult. 

— Zice că este vorba de fiica ta. 

Prins își închise ochii. 

— Ce este cu ea? 

— Nu vrea să spună. Zice doar că are ceva ce tu trebuie să 
vezi. 

— Precum? 

Asistenta oftă. 

— Nu ar fi mai simplu să o întrebi chiar tu? 

Pe jurnalistă o chema Anna de Vries. Avea aproape treizeci de 
ani, era deșteaptă, cu o faţă incisivă, un zâmbet ironic. Câtuși 
de puţin intimidată de prezenţa lui. 

— Suntem foarte ocupați aici, zise Prins. Fii rapidă. 

Ea își scoase reportofonul. 

— Și bagă aparatul acela la loc. 

Femeia ridică din umeri, zâmbi, făcu ceea ce i se ceruse. 
Asistenta se întoarse cu cafea și apoi închise ușa în spatele ei. 
Anna de Vries se bâțâi pe scaunul din faţa lui. O fustă scurtă. O 
femeie drăguță. Ştia cum să se folosească de asta. 

— M-am hotărât să vin întâi la tine, începu ea. Înaintea 
poliției. Vreau ca asta să fie decizia ta. Nu a mea. 

Se holba la el cu onestitate. 

— Nu i-am spus nici măcar editorului meu despre asta. Așa 
că... 

Își puse mâinile pe birou. 

— Orice ai vrea să faci, este în regulă din punctul meu de 
vedere. 

Își luă pe urmă servieta și scoase din ea un plic simplu 
maroniu și un iPad. 


— Este amuzant, de fapt. Săptămâni la rândul nu îţi pică 
nimic. Şi apoi primeşti două subiecte în aceeași zi. 

Puse plicul în faţa lui. 

— Ar trebui să te uiţi întâi la acesta. Eu așa am făcut. Le-am 
printat pentru tine. Au venit într-un attach la un e mail în 
dimineața aceasta. Numele tău era deasupra. 

Şapte foi. Printate la imprimantă cu laser. Un mesaj: „Fă rost 
de o mie de bancnote de 500 de euro. Pune-le într-o servietă 
mică. O Tumi din piele neagră. Ai o zi la dispoziţie. Apoi te 
contactăm noi”. 

Și câteva fotografii. Katja, fără îndoială. În prima, speriată, 
într-un tricou simplu, murdar, ochii drogaţi privind spre aparat. 
Rimelul scurgându-i-se pe obraz sau, poate, o vânătaie. În a 
doua, epuizată, cu ochii morţi, părul unsuros. În a treia... 

Prins își frecă tâmplele. Îi venea să urle. 

Katja în lenjerie intimă, legată de un scaun, ţipând în timp ce 
ceva - un bici poate, sau o bară din fier - se apropia de ea atât 
de rapid, că mișcarea devenise neclară. 

— O jumătate de milion de euro, spuse reporterița încet. Uau! 

— Asta trebuie să ajungă la poliţie. 

Prins se întinse spre telefon. Mâna ei zvâcni și îl opri. 

— Nu am terminat. 

Scoase și iPadul. 

— Ştii, adăugă Anna de Vries, sunt rareori rușinată în această 
meserie. Te obișnuiești cu ceea ce faci. Dar în momentul 
acesta... 

Își acoperi ochii teatral și apoi apăsă play. Oftă și dădu 
volumul mai încet atunci când gâfâielile deveniră prea 
zgomotoase. 

Wim Prins se întinse și opri aparatul. 

— Politici de coaliție. 

Femeia rânjea neobrăzat. 

— Chiar apropie oamenii, nu-i așa? E înduioșător, într-un fel. 
Deși, ce ar spune soția ta... 

— Ce vrei? 

Ea clipi. 

— Este o întrebare serioasă? Sunt reporteriță. Vreau o 
poveste. Povestea mea. Doar a mea. 


Își bătu jacheta. 

— A mea. 

El aşteptă. 

— Dacă aș putea scrie asta chiar acum, aș face-o, adăugă ea. 
Fiica ta. Faptul că îți regulezi adjuncta. Crăciunul ar veni mai 
devreme. 

Rânjetul dispăru. 

— Ai obținut tăcere în privința răpirii de la Marnixstraat, nu-i 
aşa? Aş putea umple primele şase pagini. Doar că nu pot scrie 
un afurisit de cuvânt. Multumesc. 

— Ce... anume... vrei? întrebă el din nou. 

Ea bătu darabana pe plicul maroniu. 

— Vreau să îţi recuperezi fiica. În siguranță. Serios. Ce faci în 
legătură cu asta... 

Dădu din cap spre iPad. 

— Depinde de tine. Eu nu i-am arătat-o nimănui. Aşa cum am 
mai spus, nici măcar şefului meu. Este vorba doar despre noi 
doi, Wim. la pozele și biletul și predă-le poliției, desigur. Asta... 

Degetul îi trecu de-a lungul micului ecran. 

— Cred că poate rămâne doar între noi, pe moment. 

O pauză, apoi din nou rânjetul. 

— Dacă ești și tu de acord. 

— Continuă. 

Ochii ei se îngustară. 

— Faci pe prostul intenţionat? Fă ce ai de făcut pentru Katja. 
Rezolvă situația. Apoi, când totul este gata... când se ridică 
interdicţia de publicare... vorbești cu mine. Doar cu mine. Marea 
poveste. 

Mâna ei cuprinse întreaga cameră. 

— Cum ţi-ai recăpătat fata drogată. Cum familia ta va 
supravieţui. Cum veţi deveni mai puternici. 

Prins așteptă. 

— Cum te-ai abătut de la calea cea dreaptă o vreme. Cum te- 
ai pierdut. Margriet Willemsen este o devoratoare de bărbați. 
Ești singurul prost din oraș care nu știe asta? Cariera ei este 
periclitată. Nu a ta. Nu dacă ești sincer. Nu dacă ne ocupăm 
corespunzător de situaţie. 

Își luă iPadul, îl puse la loc în geantă. 


— Ştiu că toţi ar trebui să fim buni protestanți. Dar toţi avem 
și ceva catolic în noi. Putem ierta aproape orice. Atât timp cât 
cineva își mărturisește păcatele. Face bine sufletului. Nu crezi? 

Lui Wim Prins i se făcu rău. 

Ea se ridică în picioare, scoase o carte de vizită, scrise ceva 
pe spate, i-o azvârli pe masă. 

— Este numărul meu privat. Și adresa mea. Nu stau departe. 
Dacă ai prefera să discutăm acolo... 

El privi cartea de vizită. Un bloc lângă Spui. 

— Este decizia ta. Sună... 

— Nu a mai văzut nimeni asta? Cât de puţin? 

— Nu ţi-am spus asta deja? Vreau reportajul. Nu arăt asta la 
birou. Nu înainte de momentul potrivit. 

După ce plecă, Wim sună în Marnixstraat. De Groot părea 
agitat. 

— Cum au să te contacteze? întrebă comisarul. 

— Habar nu am. 

De Groot nu vorbi un moment. Apoi continuă: 

— Am să trimit pe cineva să ia cele primite. O să le ducem la 
analize să vedem dacă este ceva autentic sau nu. 

— Sunt poze. Îmi recunosc fiica. 

— Dacă este o răpire autentică, vreau să spun. Nu o 
escrocare. Oricum vei fi contactat din nou. Ca să aranjeze o 
întâlnire. Trebuie să știu... 

— Asta este tot? 

Urmă o pauză. 

— Nu, nu este tot. Avem și alte lucruri pe cap chiar acum. 
Sau nu ai auzit? 

Prins ascultă știrile despre evadarea lui Jansen și se simți 
vinovat pentru sentimentul de ușurare care îl cuprinsese. Măcar 
poliția nu avea să îi pună întrebări dificile pe moment. 

O sună pe urmă pe Margriet Willemsen și îi spuse: 

— Trebuie să vorbim. 


12 

Begijnhof este o curte înconjurată de case înalte în spatele 
aglomeratei pieţe Spui. Un straniu anacronism într-un oraș 
modern, agitat: o comunitate catolică, pentru femei, ce datează 
de secole. Tăcută, pașnică, izolată, cu excepţia fluxului de turiști 
ce intra prin micile uși boltite din stradă. Nu era chiar o 
mănăstire, dar nici departe nu era. 

larbă tăiată îngrijit, copaci, porumbei ciugulind firimituri în 
centru. Câţiva turiști treceau pe lângă gazonul îngrijit. Theo 
Jansen stătea așezat într-unul dintre apartamentele de la ultimul 
etaj, aproape de geam, mângâindu-și barba și obrajii. 
făcuse și cu părul alb. Pielea îi era roșie și iritată. Mintea 
hotărâtă. 

Femeia din cameră era cu doi ani mai tânără ca el. Păr vopsit, 
un pic prea lung pentru ea și o faţă plăcută, deși plină de riduri. 
Purta o rochie cafenie, de modă veche și un pulover simplu tras 
peste ea. Doar tatuajul șters de pe încheietura dreaptă vorbea 
despre o altă viaţă. 

— Te vizitase des în ultima vreme? întrebă Jansen. 

— Eu eram dușmanul, nu? Femeia ce trebuia uitată. Cea care 
v-a abandonat. 

— Ai avut motivele tale. Nu era o viaţă pentru oricine. Eu 
niciodată... 

Jansen încercă din greu să-și aducă aminte cum se 
despărţiseră. Lumea era atât de haotică, de agitată pe atunci. 
Stăpânirea lui asupra lumii drogurilor și a cluburilor de noapte 
era departe de a fi sigură. Ar fi putut la fel de bine să fie el cel 
mort într-un șanț, în locul celor pe care îi lăsase acolo. 

— Nu am crezut niciodată că vei pleca. Şi apoi ai făcut-o... 

Ce urma era adevărat. Trebuia să creadă asta. 

— Nu am vrut niciodată ca Rosie să fie separată de tine. Am 
sperat... 

— Ce, Theo? Că vom putea rămâne prieteni? 

Se întâlniseră pe când era studentă, lucrând la unul dintre 
barurile lui, disperată după bani. O fată isteaţă. Mereu gata să îi 
dea replica. Niciodată speriată de el, spre deosebire de toţi 
ceilalţi pe atunci. 

— Suzi. Cu asta mă ocupam eu. Cu asta mă ocup. Altceva nu 


știu să fac. 

O privi, o văzu din nou pe femeia tânără, frumoasă, de care 
se îndrăgostise. 

— Nu am putut fugi. Să mă reinventez. Sau... 

Făcu un semn din mână spre lumea de afară. 

— Să devin religios sau ceva. 

Își scărpină capul dezgolit și își dădu seama că îl durea. 

— Şi nu am știut niciodată că ești catolică. 

O ameninţă cu degetul. 

— Dacă mi-ai fi spus, poate că nimic din toate astea nu s-ar 
fi... 

Ea plângea. Se ridică, o îmbrăţișă. Îi sărută părul vopsit şi 
conștientiză că nu mai mirosea ca pe vremuri, a flori și a fum de 
marijuana. 

— Îmi pare rău, șopti Suzi. Tot cred că este doar un vis urât. 
Tot sper... 

Braţele ei îl apucară de mijloc, dar nu se mai întâlniră în spate 
așa cum o făceau pe vremuri. Era gras și bătrân. Oricum, 
rămaseră așa o vreme. Apoi ea își șterse ochii cu mâneca și el 
reveni la locul lui, sorbind din cafeaua călduţă. Ea auzise despre 
uciderea lui Rosie la radio. El nu avea ce să îi spună de vreme ce 
deja informaţiile deveniseră publice. Fiica lor era un titlu de ziar. 
Treizeci de secunde de știri împreună cu atacul de la tribunalul 
de pe Prinsengracht. Apropiatul război dintre bande era 
adevărata poveste. Oamenilor le era frică pentru ei înșiși, nu 
pentru niște criminali. 

— Mulţumesc că m-ai primit, zise el. Nu știam unde să mă 
duc. 

— Dacă știu despre mine? Suntem în Begijnhof. Este un loc 
pentru femei. Te pot ţine aici o perioadă ca oaspete. O să le 
spun că ești... vărul meu. Atâta tot. 

Își șterse din nou faţa cu mâneca. Locul era un fel de 
sanctuar. O închisoare chiar, însă una blândă. Suzi locuia în 
Houten Huys, clădirea din lemn, împărţită în apartamente 
similare cu celelalte. Un semn pe ușă anunţa că data de la 
începutul secolului al XVI-lea. Jansen îl văzuse la intrare și se 
întrebase cum arăta Amsterdamul în acele zile. Cât de diferit. 

— Când o vei îngropa? întrebă ea. Pot veni și eu? 


— Nu știu. Depinde de caz. Dacă Pieter Vos s-ar fi ocupat de 


el așa cum i-am cerut-o, atunci poate... nu peste mult timp. Este 
un om decent. 

Jansen își aminti expresia de pe faţa lui Vos atunci când se 
certaseră. 

— El cunoaște acest fel de durere. Dar ticălosul acela de 
Mulder... 

— De ce? De ce Rosie? întrebă ea și asta i se păru lui cea mai 
grea întrebare dintre toate. 

După o vreme, Jansen își cobori capul, își frecă ochii și 
răspunse: 

— Nu îmi pot imagina. Să fi murit eu? Ar fi fost ceva normal. 
De ce nu? 

Împinse cafeaua la o parte și își dori ca ea să fi avut o sticlă 
cu gin. 

— Rosie nu a fost niciodată parte a afacerilor mele. 

Ea se holbă la el. 

— Nu mult, oricum, adăugă el. 

Era imposibil să explice. Să își ceară scuze. Să facă orice 
altceva în afară să plănuiască în tăcere o faptă care ar fi 
îngrozit-o pe această femeie, pe această persoană pe care o 
dată o iubise. Ideea de răzbunare i-ar fi fost străină chiar atunci 
când erau împreună. În prezent, în sfinţenia liniştită a Begijnhof 
unde ea se ruga de două ori pe zi... 

— Nu rămân multă vreme, promise el. 

— Unde te vei duce? 

— La Maarten. Îl ţii minte? 

Jansen își frecă absent capul tuns scurt. 

— Acum este frizer. l-am făcut rost de o frizerie atunci când a 
vrut să iasă din afaceri. Un loc destul de bun. Poate vorbi cu unii 
oameni. Ei mă vor scoate pe ascuns din oraș. Dacă fac rost de 
un pașaport de undeva, ne putem îndrepta spre Spania. Am o 
vilă acolo. 

Încercă să zâmbească spre ea. 

— Ai putea să vii să mă vizitezi dacă vrei. Este lângă Malaga. 

Faţa ei era împietrită și cuprinsă de îndoială. 

— Aveam de gând să fac asta cu Rosie, după eliberarea mea, 
preciză Jansen. Căzuserăm de acord. Asta i-am spus și 
judecătorului. Am renunţat la tot. Am devenit băiat bun, în 


sfârșit, adăugă el, salutând ca un cercetaș. 

— Atunci, de ce ai evadat, Theo? 

Mereu fusese la fel de ageră, în timp ce viclenia lui înnăscută 
se tocise în timpul petrecut la închisoare. 

— Deoarece, dacă mă bagă la loc în Bijimerbajes, Jimmy 
Menzo o să mă ucidă acolo. 

Acea privire rece, critică, părând să spună: mincinosule. În 
acel moment își amintea de ce se despărțiseră, fără zgomot, 
fără resentimente. Pur și simplu, din cauza unei lipse reciproce 
de încredere. 

— Ce vrei de la mine? întrebă ea. 

— Un pat pentru câteva nopţi. O bere sau trei... 

Ea râse la această remarcă și asta îl înveseli și pe el. 

— Hering proaspăt și cârnaţi. Și brânză. Şi... 

Ea se ridică și îi sărută părul din nou. 

— „„„compania ta. 

Lacrimile apărură dintr-odată ca două râuleţe strălucitoare pe 
obrajii ei palizi. El își dori ca ele să nu se afle acolo, să poată 
face ceva. 

— Dumnezeu știe doar cât îmi lipsise asta și că îmi doresc ca 
și Rosie să fi fost aici să se bucure și ea. 

— Bere și hering, repetă ea ridicându-se. Brânză am. 

Părea rigidă. Bătrână. Nu bătrână și urâtă ca el. Îmbătrânise 
frumos. O frumuseţe diferită, mult mai impresionantă decât cea 
strălucitoare, frivolă care îl fermecase prima oară. 

— Voi face ce voi putea, îl asigură ea, întinzând mâna și 
atingându-i barba ţepoasă. Arăţi bine fără barba aia stupidă și 
părul de hippie. Ca un bărbat nou. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Dar nu ești, nu-i așa, Theo? Nu? 

El se uită pe geam, încercând să îi evite privirea. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Maarten mai târziu. Să vorbim 
despre bani și pașaport. 

Ea încuviinţă, așteptându-se la asta. 

— Nu am să te implic, promise el. Nu am să fac nimic care să 
îți aducă necazuri la ușă. 

Ea se gândi la asta și știu că el vorbea serios. 

— Dumnezeu mi-e martor că am făcut asta destul de des și 


că nu îţi merit iertarea. Sau? 

— Nu, consimţi ea și se întinse după haina ei, își ridică 
poșeta, se uită la banii din ea. 

— Dar apoi, dacă i-am ierta doar pe cei care merită... care ar 
mai fi rostul? 


13 

Van der Berg apăru împreună cu echipa de criminaliști. Era un 
bărbat greoi de patruzeci și cinci de ani, cu o faţă ciupită de 
vărsat și un păr grizonant. Mirosea a after shave suficient de 
puternic cât să acopere izul de bere. Un truc vechi, dar 
ineficient. 

— E o nebunie afară, anunţă detectivul după ce își pusese 
costumul de iepuraș alb. Cu Theo Jansen din nou liber. 

Se aflau în camera de la primul etaj, cea cu pat dublu, 
candelabru, cu cearșafuri și prosoape. Totul era roz și pătat de 
fum. 

— Toate acestea... Ce naiba se întâmplă? 

Vos întrebă cum evadase Jansen. 

— Theo a rămas singur, explică detectivul. A bătut un puști în 
uniformă la baie. l-a luat pistolul. 

Criminaliștii făceau poze. Vos se întoarse spre șeful lor, arătă 
spre podelele goale și spuse: 

— Nu mai faceţi poze acum. Vreau luminol. 

Se duse apoi spre geamul înalt cu intenţia de a trage 
perdeaua grea. 

— Este cam devreme pentru asta, răspunse criminalistul. 

— Katja Prins ar putea fi încă în viaţă. Nu am timp. 

Ofițerul în costumul alb părea gata să îl contrazică, apoi se 
gândi mai bine. 

— Să o facem așa cum trebuie atunci, zise el. 

Trase perdeaua. Vorbi cu echipa lui. Le ceru celor trei polițiști 
să aștepte afară în timp ce ei își vedeau de treabă. 

Pe palier, Van der Berg îi dădu lui Vos raportul pe care acesta 
îl ceruse mai devreme. 

— Te-ai uitat peste el? întrebă Vos. 

— De ce aș fi făcut una ca asta? 

Vos ridică din umeri, se duse într-un colţ, începu să citească. 

ÎI priviră. Coborând și ieșind afară în ziua monotonă, rece. 
Pierdut în ceva ce ei nici nu puteau încerca să ghicească. 

— Ce a fost asta? întrebă Bakker. 

— A cerut ceva în cazul fetei dispărute. Un raport tehnic. Nu 
știu. 

Van der Berg se uită urât. 


— Nu îmi pasă ce spune Frank de Groot. Pieter nu ar trebui să 
facă asta. Aproape l-a ucis data trecută. 

— Și ai vrea să stea acasă, pe barca aia stupidă, să taie 
frunze la câini? Sau la Rijksmuseum holbându-se la casa de 
păpuși? 

Bakker îi aruncă o privire ucigătoare. 

— Am fost și eu pe casa plutitoare de câteva ori. Am încercat 
să îl scot de acolo. La o bere sau ceva. Asta crezi că făcea? Că 
se holba la o bucată din lemn? 

— Ce altceva? 

Ciudatul detectiv o privi blând, ușor condescendent. 

— Nu la casă se holba. Ci la păpuși. Nu știu dacă avea 
convingerea că putea găsi un răspuns acolo. Sau dacă fata lui 
era așa sau ceva... 

Se sprijini de zidul pătat de fum. 

— Cu mine nu a vrut să vorbească despre asta. Uite... este în 
regulă dacă totul se termină cu bine. Dar dacă nu se termină? 
Dacă o pierdem și pe fata lui Prins? Și tot nu aflăm ce naiba s-a 
întâmplat? 

Faţa ei era lugubră, una pe care zâmbetul apărea cu ușurință, 
însă nu pentru multă vreme. Van der Berg se uită la perete, 
trase o linie lungă pe zidul înnegrit de fum. Pe tapetul roz de 
dedesubt. 

— Ceva nu îmi pare în regulă aici. 

— Ai lucrat la cazul lui Anneliese? 

— Fii sigură că am făcut-o. Absolut toţi am încercat să ajutăm 
atunci. Dar asta... 

Se dădu din calea câtorva criminaliști care intrau în cameră 
ducând cu ei tuburi cu aerosoli și substanţă fluorescentă. 

— Tipul dinainte și-a bătut doar joc de Pieter. Nu a cerut 
niciodată nimic. Dorea doar să îi facă viaţa un iad. Probabil că 
fata a fost moartă de la început. Noi știam asta. Și el o știa. 

— Crede că, de fapt, Katja Prins este în viaţă, observă Bakker. 

— Mda. Și, de obicei, Pieter Vos are dreptate. Într-un final. 

Dădu din cap spre scări. 

— Dacă un tembel ca mine are un presentiment, nu este 
același lucru ca în cazul lui. Ştie mai multe decât ne spune. 
Obișnuia să ne înnebunească mereu cu asta. 


Bakker cobori și îl găsi afară, sprijinit de perete, cu o ţigară în 
mână. 

— Nu știam că fumezi, spuse ea. Ţigări obișnuite, cel puţin. 

Ochii lui erau sticloși. Se întreba în privinţa lui. 

— Nu fumez, răspunse Vos și aruncă ţigara într-un șanț. 

— Eşti în regulă? 

El se holba la raport, cu o singură foaie în poală. O puse la loc 
în dosar când ea încercă să se uite. 

— Ar trebui să știu ceva? întrebă ea. 

— Katja a mers la dezintoxicare, ne-a spus Til Stamm. Tatăl ei 
a plătit pentru asta. Locul se numește Casa Galbenă. Este o 
asociaţie caritabilă. Terapie regresivă. Înfrunţi problemele din 
trecut. 

Bakker se sprijini de plasticul ce acoperea eșafodajul pus pe 
fațada arsă. 

— De ce ţi-ar trimite criminaliștii un raport despre o asociaţie 
caritabilă? 

— Nu au făcut-o. 

Scoase o bancnotă de 20 de euro. 

— După colţ este o friteshuis excelentă. Du-te să ne cumperi 
niște cartofi prăjiţi, bine? 

Faţa lui deveni nedumerită. 

— Ce fel de sos? Ce fel de sos...? 

Ea își încrucișă braţele. 

— Curry dacă au. la și pentru Van der Berg, dar el o să vrea 
cu maioneză. Ceva pentru tine. Băuturi. Eu vreau apă. Plată. Nu 
minerală. Urăsc... 

— Urăști apa minerală. 

— De unde știi? 

Laura Bakker privi banii. 

— Ghiceam doar. Nu înţeleg. În urmă cu un minut mă tratai 
aproape ca pe un egal. Acum sunt servitoarea ta. Ce înseamnă 
asta? 

— Sates, răspunse el, fluturând bancnota. M-am răzgândit. 
Dacă au sate, asta vreau. 


6 Specialitate indoneziană, similară cu frigăruile (n.tr.) 


14 

În birou, ambii așezați la masă, Prins îi povesti lui Margriet 
Willemsen despre jurnalistă. Ea păru calmă, stăpână pe sine. De 
parcă nimic din ce îi spunea el nu ar fi fost o surpriză. Apoi luă 
cartea de vizită a Annei de Vries, o privi. 

El se lăsă pe spate pe scaunul din piele de lângă geam, 
încercând să pară calm. 

— O cunoști? întrebă ea. 

— Este reporteriţă la secţia Crime. De ce să o cunosc? Ce 
altceva ai mai făcut? 

O tânără polițistă luase pozele și biletul de răscumpărare. 
Prins îşi făcuse copii. Îi spusese că documentele veniseră în 
cutia poștală a consiliului în acea dimineaţă. 

— O mutare deșteaptă, Wim. Poliţia o să vrea filmările cu 
circuitul intern ale clădirii. Când o să își dea seama că nu a venit 
nimeni... ce o să le spui? 

— Jansen a evadat în dimineaţa aceasta. De Groot are 
probleme mai mari de rezolvat. 

Ea luă copiile, răsfoi fotografiile, se opri la una în care Katja 
era în lenjerie, uitându-se înfricoșată la o persoană care nu intra 
în cadru. 

— Ar putea fi totuși un joc organizat de ea. Ce ai de gând să 
faci? 

— Aproape că pot face rost de bani. Dacă este nevoie. 
Vreau... 

Îşi duse o mână la tâmplă, simţi presiunea de acolo. 

— O vreau pe Katja înapoi. Poate de data aceasta putem face 
ca lucrurile să funcţioneze. 

— De câte ori ai mai afirmat asta? Această de Vries... a mai 
arătat cuiva filmarea? 

— Ea zice că nu, răspunse el și se întrebă cum reușise 
Margriet Willemsen să îl facă deja să devină defensiv. 

— Şi tu o crezi? 

Își pusese deja această întrebare. 

— Este ambițioasă. Vrea să ajungă la o înţelegere. Oricum nu 
poate scrie reportajul, nu cu interdicția dată de Frank. Dacă îi 
fac jocul și ea se alege cu o exclusivitate la final, atunci va fi... 
înţelegătoare. 


Willemsen dădu din cap, gândindu-se la asta. 

— Ceea ce înseamnă că vei recunoaște că ai avut o aventură 
cu mine, te vei întoarce la Liesbeth, mână în mână cu fiica ta și 
vei cere iertarea orașului? 

— Pe moment... 

— În timp ce eu voi fi etichetată ca o femeie în roșu. O 
spărgătoare de căsnicii. O târfă. Crezi că voi supravieţui acestui 
lucru? 

El scutură din cap. 

— Cred că putem negocia ceva. 


— Are o filmare cu noi în pat, Wim. Chiar crezi, la modul 
serios, că nu o va folosi? 

Nu avea un răspuns pentru asta. 

Margriet Willemsen își scoase telefonul, îl sună pe Alex 
Hendriks. Când termină, îl privi pe Prins și spuse: 

— Ascultă-mă. Putem supravieţui amândoi situaţiei. Chiar să 
ieșim mai puternici din ea. Însă trebuie să ai încredere în mine, 
să faci ceea ce îţi spun. Să fii de acord cu tot ce se întâmplă, pe 
moment. Nu aveam de gând să abordez problema azi. Dar 
presupun că târfa de la ziar mi-a forțat mâna. 

El își dorea să râdă. Însă nu putea să o facă. Situaţia îi scăpa 
de sub control în faţa ochilor. 

Ea își privi ceasul. Nu vorbi înainte să apară Hendriks. Cu el 
era și Danny Smit, adjunctul grupului progresiv al lui Prins, un 
tânăr contabil subţire, agitat, din suburbii. Prea timid și prea 
prost pentru a face ceva dacă nu i se spunea direct. 

— Danny, salută Prins în timp ce se așezau. Alex. Despre ce 
este vorba? 

Willemsen se holbă la el. 

— l-am relatat lui Danny ce se întâmplă. Despre Katja și 
despre ancheta poliţiei. 

— Mulţumesc, zise el. 


— Ai avut multă presiune de suportat cu raportul De 
Nachtwacht. Asta a fost evident pentru noi toţi, continuă ea. Nu- 
i așa? 

Smit încuviinţă din cap obedient. 

— Acum... cu această anchetă de poliţie... 

Prins pricepea mesajul. 


— Așteptaţi o secundă. Nu puteţi avea aceste discuţii fără 
mine... 

— Ba putem, interveni Hendriks. Şi trebuie să le avem. Ai 
responsabilităţi față de familia ta. Înţelegem cu toţii asta. Dar 
avem datorii și faţă de consiliu. Este important să rezolvi 
problema înainte să se ajungă prea departe, Wim. Ne-am dat cu 
toții seama de asta în ultimele douăzeci și patru de ore. 

Un bec roșu se aprinse în capul lui Prins, care rosti spre 
Willemsen: 

— leri încerca să mă convingă să te dau afară. Ce naiba...? 

— Nu ţin minte o asemenea conversaţie, îl întrerupse 
Willemsen. Unde a avut loc? Când? 

Prins își închise ochii și râse. 

— Oh, ce Dumnezeu. Este o lovitură de palat sau ce? 

Hendriks avea un dosar pregătit pentru el. Scoase o hârtie, o 
puse pe masă. 

— Așa este cel mai bine, insistă Willemsen. Te retragi din 
funcţia de viceprimar din motive personale. Îţi poţi păstra locul 
în consiliu. Te poţi concentra pe familie. Când lucrurile se 
liniștesc, te întorci. Îţi vom găsi un loc bun... 

— Şi De Nachtwacht? 

Danny Smit își regăsi, în sfârșit, glasul. 

— Consensul în grup a fost că poate am mers prea departe. 
Ideile pe care le urmăreai au fost un pic mai ambiţioase decât 
am stabilit iniţial. 

— Cine a ajuns la tine, Danny? răbufni Prins. Menzo? Jansen? 
Alt tâlhar ticălos care inundă De Wallen cu târfe și traficanţi? 

Smit se burzului la această remarcă. 

— Este și pentru binele tău. Toţi credem că este mai bine să 
te retragi o vreme. Margriet va prelua conducerea consiliului. 

Prins râse tare. 

— Eu voi fi noul adjunct, adăugă Smit. Apoi, după șase luni, 
când voi avea experienţă, voi prelua conducerea. Asta dacă nu 
te vei simţi pregătit să te întorci. 

— Crezi? întrebă Prins. 

Smit păru jignit. 

— Ar trebuit să te gândești la familia ta. Noi asta facem. 

Hendriks îi împinse hârtia mai aproape. 


— Este o formalitate, zise el. Decizia a fost luată deja. Nu 
avem nevoie de semnătura ta. Este în interesul tuturor să nu 
aibă loc un scandal prea mare. De Groot te așteaptă în 
Marnixstraat. Acolo ar trebui să fii. Cu toţii ne-am gândit la tine. 
Ne-am rugat... 

— Du-te dracului, înjură Prins. Duceţi-vă toți dracului. 

— Îţi putem da puţin timp să îţi aduni lucrurile, adăugă 
Hendriks. 

— Nu, nu putem, spuse Margriet Willemsen dintr-odată. 
Trebuie să pleci, Wim. Fără scandal, te rog. Ne vom ocupa noi 
de presă de acum înainte. 

Rămaseră acolo, holbându-se la el. 

— Aș prefera să nu chem paza, zise ea după o vreme. Nu 
îngreuna o situaţie și așa dificilă. 

El râse. Se ridică. Îi privi pe toţi trei. Dădu cu pumnul în scaun. 

— Îl vreau înapoi. 

— Avem destul timp să discutăm despre asta mai târziu, 
replică ea dând din cap. După ce se calmează lucrurile. 

Danny Smit arăta de parcă s-ar fi abținut să nu râdă. Prins nu 
mai spuse nimic, ieși doar rapid din cameră. 

O tăcere lungă. 

— Primesc biroul acum? întrebă Smit. Astăzi? 

Ea se apropie și ocupă scaunul mare din piele de la geam. Se 
răsuci o dată în el. 

— Nu. Mâine. Poţi pleca și tu. 

Smit se gândi să obiecteze, pe urmă se ridică. Așa făcu și 
Hendriks. 

— Nu tu, Alex. 

Margriet Willemsen aşteptă ca tânărul politician să 
părăsească încăperea. 

— Nu mi-am dat seama că o să îl anunțăm atât de repede, 
zise Hendriks. Mă gândeam că o să se lupte mai înverșunat. 

— Serios? întrebă ea căutând ceva în servietă. 

— Ce vrei să faci cu programul lui? întrebă el. Întâlnirile 
pentru De Nachtwacht. Cu comercianții. Cu sindicatele. Vrei să 
le anulez? 

— Am să mă ocup de ele. Lucrurile continuă în ritm normal. 
Asigură-te că toată lumea o să afle. Wim și-a luat concediu 


temporar din motive familiale. Asta este povestea. 

El își scosese iPadul, verificându-și mesajele în timp ce ea 
vorbea. 

— Chiar îţi iubeşti jucăriile, nu-i așa? întrebă Margriet 
zâmbind. 

— Da. Cred că da, răspunse Hendriks râzând. 

Ea scoase micuța cameră video pe care o găsise în dormitor. 

— Dar asta? Cât de bună crezi că este? 

Alex Hendriks ridică micul aparat, îl întoarse în mâini. Ezită un 
moment. O privi. Rânji. 

— Destul de bună, de fapt, răspunse el. Tu ce crezi? 


15 

În faţa Poppenhuis, în costume albe de criminaliști. Mâncând 
cartofi prăjiți și sos, puse în conuri de hârtie. 

Van der Berg tot arunca priviri spre barul de dincolo de canal. 
Se întoarse spre Vos, care îi spuse: 

— Nici să nu te gândești. 

Așa că, atunci când terminară, detectivul le luă conurile și 
șerveţelele, le aruncă la coș, își aprinse o ţigară. Nu o băgă în 
seamă pe Bakker care încerca să alunge fumul cu mâna. 

— Buni cartofi, Vos, zise ea. 

— Există și mai buni, replică el ridicând din umeri. Vleminckx 
Sausmeesters, dacă ai răbdare să stai la coadă... 

— Nu voiam, de fapt, să vorbim despre cartofi. Ce așteptăm? 

— Aşteptăm, spuse Van der Berg. Cum ar fi viaţa fără 
așteptare? 

— Mai interesantă? întrebă ea. 

— Anticipația, puștoaico. Învață să o apreciezi, spuse el 
râzând. 

— Abia aştept gluma despre vaci, adăugă ea. 

— Vaci? întrebă Van der Berg, nelămurit. 

— Las-o baltă... 

Un criminalist ieși și le spuse că erau gata. 

— Rămâi în spate, îi ordonă Vos. Observă. Fă ce ţi se spune. 

Reveniră în camera de la primul etaj. Câţiva ofiţeri ţineau folii 
groase din plastic aproape de draperii pentru a nu pătrunde 
lumina de afară. Alți trei ţineau tuburi fluorescente, stinse. Șeful 
ţinea câte o cameră în fiecare mâini, una fotografică, alta video. 
Le făcu un semn. Ofițerii ridicară foliile mai sus. Ceilalţi 
aprinseră tuburile. 

— Treizeci de secunde, spuse Van der Berg. Un minut. De 
atât este nevoie dacă e ceva de văzut. 

Tuburile se întoarseră spre podelele din spate. Nimic. 

Apoi spre centru. Nimic. 

În faţă, sub micul geam, o mică urmă albastră deveni vizibilă. 
Camerele se fixară pe ea. 

— Șefule, spuse cineva. 

— Lucrez, răspunse cel care ţinea camera. 

— Trebuie să vezi asta. 


Vos păși spre ei. Pe perete apăruse o pată albastră și mai 
mare. 

— Bun, exclamă cel cu camerele când ajunse acolo, potrivind 
ambele lentile. 

Albastru-deschis. Albastru livid. Aproape viu sub tuburile 
fluorescente. 

Vos rămase lângă ei cât lucrau. 

— Nu este mult, declară ofițerul-criminalist șef. Este posibil să 
fi fost doar o luptă scurtă. Cineva a luat bătaie. Un accident 
chiar. 

Continuă să filmeze, să facă poze. Bărbaţii cu tuburi în mână 
se învârteau în jurul petei, ţinându-le ca pe niște arme. 

Nu mai erau alte pete și cele pe care le aveau dispăreau. 

Șeful criminaliștilor se întoarse spre Vos și zise: 

— Ti-am spus că ar fi trebuit să facem cum zic eu. Nu este 
ordinea corectă. 

Dădu camerele unuia dintre ajutoarele lui, apoi ceru ca foliile 
din plastic să fie date jos de la geamuri. 

— Sunt urme vechi, adăugă el după o tăcere lungă. Nu pot fi 
de la fiica lui Prins. Sau de la cineva recent. În opinia mea, 
camera nu a fost folosită de câţiva ani. 

— Sunt aproape trei de când nu a fost întrebuințată, confirmă 
Vos. Thailandeza ne-a spus asta. A fost în vacanţă. Când s-a 
întors, locul era închis și nu s-a gândit să îl redeschidă. 

Urmă o pauză. 

— În august. Atunci când... 

Nu era nevoie să o spună. 

— Putem obţine ADN, insistă bărbatul. Voi face o prioritate 
din asta. De îndată ce îl pot verifica la laborator, vei ști. 

— ADN, murmură Vos. În regulă. 

Cobori, ieși afară, își privi telefonul, se uită dacă primise 
mesaje. Nu găsi niciunul. 

Van der Berg îl urmă. Câţiva porumbei îi priviră de pe trotuar 
când Bakker apăru, scriind în carneţel. 

— Ar trebui să te retragi din cazul acesta, Pieter, începu Van 
der Berg. Devine prea personal pentru tine. Asta este. Am spus- 
O. 

— Katja Prins a dispărut. 


— Acesta este singurul lucru pe care îl cauţi? 

Bakker îl privi, așteptând un răspuns. 

— Este acolo, pe undeva, răspunse Vos. 

— Nu pot vedea nimic care să o lege de acest loc, observă 
Van der Berg. Tu poţi? 

— Nu, consimţi Vos. 

O privi pe Bakker. 

— Ce facem, atunci? 

— Ne întoarcem în Warmoesstraat, sugeră ea. Ultimul loc în 
care a fost văzută. La puștoaica aia. Til Stamm. 

— De ce? întrebă Vos. 

— Ceva nu se potrivea acolo, răspunse ea. Ti-am spus. Ne 
minţea. 

Telefonul lui Vos sună. Toţi tăcură, ascultând vocea puternică 
a lui de Groot crescând în receptor. 

— Warmoesstraat poate să mai aștepte, spuse el, terminând 
conversaţia. 


16 

Margriet Willemsen râse și își dădu seama că lui Hendriks îi 
făceau plăcere cele întâmplate. Așa că poate ar fi trebuit să îi 
placă și ei. 

— Cred că ar trebui acum să îţi bagi jucăriile la loc, Alex. 
Avem lucruri mai bune de făcut. 

Hendriks ridică din umeri, își adună telefoanele și tableta, le 
puse în servietă. 

— Cât timp a fost acolo? 

— Contează? întrebă el. 

— Da. 

— Suficient de multă vreme. Uite... 

Se ridică, se duse la geam. Ea veni lângă el. 

— Ceea ce dorea Prins era o nebunie, spuse el. Ar fi fost răniţi 
oameni. Din niciun motiv. Nu poţi da timpul înapoi. Îmi doream 
doar puţină muniţie. Nu intenţionam să o folosesc. 

— Despre ce naiba vorbești? 

— Ceea ce contează cu adevărat... 

Dădu din cap spre orașul cenușiu de dincolo de sticlă. 

— Ce se află acolo. Oamenii. Oamenii noștri. Să curățăm 
lucrurile puţin. Te voi ajuta eu. Dar nu suntem talibani. Să nu 
devenim prea critici. 

Un zâmbet slab îi apăru pe faţă. 

— Asta nu s-ar potrivi niciunuia dintre noi. 

Ea ridică un deget spre faţa lui calmă, lipsită de culoare. 

— Există deja o filmare acolo, îl anunţă ea. Jurnalista are o 
copie cu noi doi. 

— Nu este posibil, replică Hendriks încruntându-se. 

— O are. Wim a văzut-o. 

Deveni palid. 

— Nu am trimis nimic nimănui. Dacă Wim intenţiona să 
continue cu nebunia asta... dacă încerca să mă concedieze, 
atunci aveam de gând să i-o arăt. Dar nu am făcut-o... 

— Nu, nu, interveni ea. Nu te prosti. Vreau adevărul. 
Jurnalista... 

— Ce jurnalistă? întrebă el. 

Devenea furioasă. 


— Anna de Vries. Femeia care a fost aici mai devreme. Avea 
filmarea. Wim a văzut-o pe iPadul ei. 

Hendriks părea uimit. 

— Nu a venit de la mine. Nu vreau ca așa ceva să devină 
public. 

Willemsen se întoarse la scaunul negru din piele, se așeză, îi 
spuse să se așeze în dreptul ei. Ridică micuța cameră de 
spionaj, i-o aruncă în poală. 

— Vreau să ștergi tot ce ai. 

— Sigur, sigur. Dar... 

Hendriks părea speriat. 

— Adevărul este, Margriet, că nu înţeleg. Cum au pus mâna 
pe filmare? Au de gând să o facă publică? 

— Există o interdicţie, nu-i așa? Din cauza fiicei. O dată ce se 
termină situaţia... 

Scrise ceva pe un carneţel în faţa ei. 

— Mă ocup eu. Tu fă doar ce ţi-am cerut. 

Hendriks devenea agitat. 

— Pot depune mărturie că el s-a dat la tine. Să te facem să 
pari o victimă. 

Ochii lui Willemsen se îngustară. 

— Merită o victimă să conducă orașul? 

Niciun răspuns. 

— Ti-am spus, continuă ea. Mă ocup eu. Doar... 

Mâna ei tăie aerul. 

— Scapă doar de ceea ce ai. 


17 

Hendriks străbătu holul spre biroul lui, îi puse o întrebare 
secretarei, află numele jurnalistei, se întoarse la masa lui, o 
căută pe internet. 

Anna de Vries. Douăzeci și opt de ani. Jurnalistă responsabilă 
de secția Crime la unul dintre cotidianele din Amsterdam. Nu 
avea nicio legătură cu primăria, din câte își putea da el seama. 
Niciun interes în politică. 

Își ţinea toate materialele private într-un cont cloud, accesibil 
de oriunde. Muzică, documente, fotografii. Din dormitorul lui 
Margriet Willemsen obținuse doar două fișiere video relevante. 
Unul era, în mod clar, cel cu Prins din ziua anterioară. Celălalt, 
din săptămâna precedentă... nu era sigur. Avusese loc la o oră 
mai târzie și lumina fusese stinsă. Nu era ușor de distins pe 
întuneric. Nu arăta ca Prins, dar nu era sigur. 

Hendriks se pricepea la calculatoare. Contul de cloud avea un 
registru de accesări. Un fișier text în dosarul-sursă. Privi în jurul 
lui în birou. În el era doar secretara. Mai fusese o angajată 
temporară, o tânără cu aspect neîngrijit trimisă de agenţia de 
plasament. Însă nu era acolo. 

Găsi jurnalul, îl deschise. 

Ar fi trebuit să fie doar trei adrese IP acolo, cea de pe 
calculatorul de lucru, cea de pe iMac-ul de acasă și cea a 
contului său mobil folosit de pe iPod și telefon. Dar Hendriks 
vedea și un al patrulea. Copie numărul, îl deschise în pagina de 
căutare a IP-urilor. Unul dintre furnizorii importanţi. O companie 
folosită de milioane de case pentru telefonie și acces la internet. 

Dar nu și de el. 

Îi fusese spart contul. 

Cu degete tremurânde, Hendriks șterse totul din cont, apoi 
apăsă pe Recycle Bin și îl goli. 

Încercă să îşi limpezească gândurile. 

Nimeni nu intrase recent în apartamentul lui. Nu își pierduse 
niciun telefon de ani de zile. Logica îi spunea că singurul loc 
nesigur de unde i s-ar fi putut fura parola era chiar acolo, în 
biroul secretariatului general al consiliului, un loc pe care îl 
considera - poate în mod stupid - ca fiind sigur, privat. 

Uneori nici măcar nu ieșea din contul de pe calculatorul de la 
primărie. Chiar dacă el oferea, pentru cei care cunoșteau asta, o 
cale de acces spre informaţiile lui private. 


Secretara lucra acolo de ani de zile. O servitoare a consiliului, 
plictisitoare, loială, obedientă. 

Însă mai era și asistenta neîngrijită. Venise în birou cu două 
săptămâni înainte, trimisă de o organizaţie de caritate ce 
încerca să îi ofere experienţă de muncă. Apăruse sporadic la 
serviciu. Ar fi concediat-o, dacă asta nu ar fi dat prost. 

Se ridică și se duse spre secretară. 

— Ce s-a întâmplat cu fata aceea pe care am angajat-o ca o 
favoare? 

Ea râse. 

— Oh, te referi la Til? 

— Așa o chema? 

— Til Stamm. Venea din Limburg. Nu ţi-ai dat seama? 

Hendriks își scutură capul. 

— Nu am vorbit prea mult cu ea. Unde este? 

Femeia zâmbi, ridică din umeri. 

— Cine știe? Nu s-a întors de la prânz. 

— Avem o adresă a ei? 

Ea tastă ceva la calculator, găsi informaţia, o scoase la 
imprimantă. 

— les o vreme, o anunţă Hendriks. Probabil pentru tot restul 
zilei. 

— Cei de la biroul de presă zic că vor da publicităţii declarația 
în privinţa lui Prins, îl anunţă ea. 

El își luă haina și geanta. 

— Doar de declaraţia aceea o să aibă parte, spuse el. Fără 
interviuri. Niciun cuvânt în plus. 


18 

Frizerul locuia într-un mic apartament la parter, în spatele 
frizeriei. O ușă dădea într-o alee din spate. Jansen reușise să 
părăsească reședința din lemn a lui Suzi din Begijnhof, ieșise pe 
una dintre porțile laterale și ajunse la Maarten umblând mai ales 
prin zone ferite ochiului. 

Nu că ar fi fost prea îngrijorat în privinţa înfățișării lui. Fără 
barba albă și părul lung, nimeni nu avea să îl recunoască. Luase 
în greutate la închisoare. Avea o burtă mai mare, mușchii i se 
înmuiaseră, fiindcă nu se arătase suficient de încrezător să 
folosească sala de forță a închisorii. Fusese o experiență 
solitară, sufocantă. Nu își dorea să mai revină acolo. 

Și, oricum, avea lucruri de rezolvat. „Nu ești un om nou”, îi 
spusese Suzi și, ca de obicei, avea dreptate. 

Era aproape ora șase când bătu la ușa din spate a blocului lui 
Maarten. Frizerul apăru fumând o ţigară. Pusese un bilet pe ușa 
din faţă: închis pe motiv de boală. Își petrecuse restul după- 
amiezii dând telefoane cu voce joasă, făcând rost de lucrurile pe 
care i le ceruse Jansen: telefoane, bani, o armă. Și un pașaport. 
Belgian, cu un loc gol pentru fotografie. 

Primul lucru pe care îl făcu când apăru Jansen fu să îi ofere o 
bere. Apoi îi făcu poza cu o cameră digitală mică. 

— O să o primesc înapoi diseară, zise el, scoțând cardul de 
memorie și punându-l într-un plic, împreună cu pașaportul. 
Trebuie doar să îmi spui când vrei să pleci. 

Jansen îl bătu pe braț. 

— O să mă revanșez pentru asta. 

Frizerul scutură din cap. 

— Nu trebuie să faci nimic. Ce s-a întâmplat cu Rosie... lisuse. 
Încă nu îmi vine să cred. Eşti sigur că a fost Menzo? 

— Cine altcineva? Cine ar îndrăzni? 

Privi arma butucănoasă de pe masă, cele două cutii cu 
cartușe de lângă ea. 

— Ce este asta? O jucărie? 

— Mda, chicoti Maarten. M-am gândit și eu la asta. Este 
primul lucru pe care l-am găsit. O Beretta nouă mii. 

Detașă magazia, introduse în ea gloanţe. 

— Douăsprezece runde. 

Scoase două magazii de rezervă din buzunar. 


— Tipul a zis să fii atent să nu ţi se prindă cătarea de buzunar 
când o scoţi. În afară de asta, este o armă bună. 

Jansen o ridică, îi simţi greutatea. 

— A trecut multă vreme de când ai făcut muncă de stradă, 
Theo. De ce nu lași asta în seama altcuiva? 

— Nu în cazul acesta, răspunse Jansen. Ce știm? 

Maarten primise instrucţiuni stricte. Să vorbească doar cu 
oameni de încredere. Asta se aplica tuturor. Mai ales celor din 
cadrul poliției pe care îi plăteau. 

— Menzo a zburat la Oostende ieri. Şi-a pregătit un alibi. 

— Cu cine a plecat? 

— Cu femeia aia a lui. Prietena. Miriam Smith. Una dintre 
multele. Dar pare să ţină mai mult la ea. Tipa se ocupă de 
lucruri când el este plecat. 

— Şi? 

— Poliţia o caută pe fata lui Wim Prins. Nu sunt siguri dacă își 
bate joc de Prins sau nu. Se zvonește că ar fi primit un bilet de 
răscumpărare. Jumătate de milion de euro. Vos se ocupă de 
asta. Mulder se ocupă în continuare de cazul lui Rosie. 

O pauză. 

— Și acum de al tău. 

— Mulder, mormăi Jansen. 

Și-l putea închipui pe polițistul înalt, rânjind viclean la tribunal 
în timp ce minciunile cu care îi umpluse capul lui Jaap Zeeger 
erau prezentate ca adevăruri. 

— ÎI așteaptă pe Menzo să se întoarcă. Nu au destule dovezi 
să îl aresteze în Oostende. 

— Lindeman... 

— Spune că... 

Frizerul își linse buzele. Agitat. 

— Ce spune? întrebă Jansen. 

— Spune că ai dat-o în bară. Aveau oricum de gând să îți dea 
drumul peste o zi sau două. Porcăria asta cu De Nachtwacht pe 
care voia să o aplice Prins nu se va mai întâmpla totuși. Este și 
la știri. Prins s-a retras din consiliu. Din motive personale. Crede 
că se întoarce. Se înșală. Lindeman pare să știe multe despre 
asta. Nu că mi-ar fi spus mie. 

Frizerul se duse la frigider să mai ia bere. Jansen scutură din 


cap și se ridică să își facă o cafea. 

— Vezi dacă poţi să afli numărul lui Vos, zise Jansen. S-ar 
putea să am nevoie să vorbesc cu el. 

Frizerul își notă asta. 

— A fost la acel loc de pe Prinsen. Cel pe care îl foloseam ca 
privehuis. 

— Fir-ar să fie, Maarten. Ar trebui să îmi amintesc fiecare 
centimetru de proprietate pe care l-am deţinut în orașul acesta? 

Frizerul ridică din umeri. 

— Presupun că nu. Pe acela l-am ţinut secret. Îi dădeam banii 
unei prostituate thailandeze, treceau prin ea. 

— Nici măcar nu am știut că aveam un privehuis acolo. Ce 
are asta a face? întrebă Jansen. 

— Presupun că nimic. Nu mai este al nostru. Se pare că 
Menzo a intrat cu forţa acolo. A convins-o să treacă de partea 
lui. A fost închis o vreme. După ce ai fost arestat, nu cred că a 
mai fost cineva atent. Dacă vrei, aș putea... 

Jansen îi făcu un semn cu mâna să stea jos. 

— Ce contează pentru mine? Un împuţit de privehuis. Am 
suficienţi bani să cumpăr un milion de locuri ca ăla. 

— Ei bine. Vos este interesat de el, din vreun motiv. Casa 
Păpușii. Așa i se spunea. Îți sună cunoscut? 

Bărbatul masiv se așeză, privi frizerul aflat de cealaltă parte a 
mesei. 

— Păpuși? 

— Nu ai fost niciodată acolo? 

— Ti-am spus. Nici nu știam că era al meu. 

Frizerul Maarten se bâţâi pe scaun. 

— Tu? întrebă Jansen. 

— Doar o dată. 

Se strâmbă. 

— Erau copii. Nu era genul nostru de lucru. 

— Cine o controla pe thailandeză? 

— Nu eu, răspunse Maarten rapid. Și nu îmi plăcea să pun 
astfel de întrebări. 

Ezită. 

— Lucrurile au devenit foarte grele când ai fost arestat, Theo. 


A fost un război și noi îl pierdeam. 

Înainte ca Jansen să poată spune ceva, telefonul mobil al 
frizerului sună. Privi numărul, dădu din cap spre Jansen, zise: 

— Da? 

O conversaţie scurtă. 

— Avionul lui Menzo va ateriza la Lelystad la șapte, îl anunţă 
Maarten la final. Probabil va fi înapoi în oraș o oră mai târziu. Cel 
mai adesea folosește un loc al lui de lângă gară. 

Jansen apucă din nou arma, o întoarse în mână. 

— Câţi oameni știu că sunt aici? întrebă el. 

— Nimeni. Le-am spus tuturor că te ascunzi în altă parte. Că 
nu știu unde. Că mă suni doar când ai nevoie de ceva. 

Râse. 

— Este adevărat, nu-i așa? 

Magazia intra ușor în pistol, ieșea la fel. Putea vedea cât de 
proeminentă era cătarea. Jansen băgă Beretta în buzunarul de 
la pantaloni, o scoase, exersă eliberarea armei masive dintr-o 
singură mișcare. 

— Ai nevoie de ajutor? întrebă frizerul, fără prea mult 
entuziasm. 

— Am nevoie de transport, răspunse Theo Jansen. 


19 

Vos îl trimise pe Van der Berg să îi pună întrebări femeii 
thailandeze. Apoi el și cu Bakker intrară în biroul lui de Groot. 
Prins era deja acolo cu Liesbeth. 

Primirea de politician, cafea și biscuiţi pe masă. Nimeni nu le 
atinse. 

Frank de Groot stătea aplecat deasupra unui plic transparent 
din plastic aflat în preajma ceștilor de cafea. 

Vos se apropie și citi biletul, cu Bakker lângă el. Examină apoi 
și fotografiile aflate în folii transparente. 

— Sunt reale? întrebă de Groot. 

— Este Katja, confirmă Prins. Ce facem? 

— Faci rost de bani! lătră Liesbeth la el. 

Așteptară cu toţii. 

— Fac rost de bani, consimţi Prins. M-am retras din consiliu... 

Își duse mâna agitată la cap. 

— Doar până se termină situaţia asta. 

Nedumerit, Vos îl întrebă: 

— De ce ai făcut asta? 

— Părea cea mai bună idee, mormăi Prins. 

Arătă spre bilet și spre poze: 

— Ea inventează lucrurile astea sau nu? 

— Tu ce crezi? îl întrebă Vos. 

Toţi ochii se îndreptară spre Prins în acel moment. 

— Cred că mă urăște. Nu știu de ce. 

Nimic mai mult. 

— Au cerut bani, zise Vos. Te vor suna să îţi indice un loc și 
un timp de predare. Trebuie să ne anunțţi. 

— Desigur, consimţi Prins. 

— Şi ce altceva mai faceţi? întrebă Liesbeth. În afară să dați 
drumul criminalilor. 

— Theo Jansen avea să fie eliberat oricum, răspunse Vos. 
Măcar, de data asta, când punem mâna pe el, o să rămână în 
închisoare. Pentru fapte pe care chiar le-a comis. 

Înapoi la Prins. 

— Te poţi gândi la altceva care ne-ar putea ajuta? întrebă el. 
Ai observat ceva? 


— Precum? 

— Nu știu. Vreo persoană purtându-se ciudat. Cineva la birou. 

Privi biletul de pe birou, mișcă plasticul transparent pe 
suprafaţa din lemn. 

— Un e-mail ciudat poate. 

Politicianul înţepeni. 

— Nu. Asta este tot? Acum putem pleca? 

— Dacă vreţi, răspunse Vos. 

— Ce faceţi, Pieter? îl întrebă din nou Liesbeth. 

— Ti-am spus. Lucrăm la asta. 

ÎI privi din nou pe Prins și zise: 

— Astăzi ai primit vreun e-mail personal? 

— Am fost la birou. Prea ocupat. De ce? 

Vos se duse la birou, se așeză pe scaunul lui de Groot, porni 
calculatorul. Scoase stick-ul USB din buzunar. 

— Chestia este că... Am o confesiune de făcut. Am vizitat-o 
pe Liesbeth de dimineaţă. Când ea a ieșit din cameră, am 
aruncat o privire pe calculatorul tău. Era un mesaj pe el. 

Se încruntă, amuzat. 

— În mod normal, nu m-aș fi uitat. Dar venea de la cineva 
numit Pop Meester. Ceea ce m-a făcut curios. Cunoști acest 
nume? 

Prins clipi. 

— Mi-ai citit e-mailul? Este ilegal. 

Vos dădu din mână și spuse: 

— Multe lucruri sunt. Fiica ta este dispărută. Cazul pare să 
aibă legături cu păpușile. Cineva care își spune Pop Meester îţi 
trimite un mesaj. 

Îi zâmbi lui Liesbeth. 

— Vrei ca eu să fac ceva. Contează? 

— Ce scrie în mesaj? întrebă de Groot. 

— Nimic, răspunse Vos. Absolut nimic. Era doar asta. 

Băgă stickul în calculator, găsi fișierul. Apăsă pe o tastă. 

Apăru o filmare. Se adunară toţi să vadă. 

O cameră întunecată, două siluete mișcându-se, una 
deasupra celeilalte. Sunete. Arcuri de pat, lemn scârţâind, 
gemete. 


— Nu sunt eu, strigă Prins. Nu sunt eu! 

Margriet Willemsen goală deasupra unei persoane abia 
vizibilă sub ea. Sânii legănându-se într-un ritm lent. Gemete 
ușoare, aproape de neauzit. Apoi un ultim mormăit jos și femeia 
căzu deasupra bărbatului, râzând. Filmarea se opri. Stop cadru. 

— Pop Meester, repetă Vos. Maestrul Păpușar. Te-am întrebat 
dacă știi acest nume. Nu mi-ai răspuns. 

— Nu știu afurisitul de nume! ţipă Prins. Nu sunt eu în filmare. 

— Am spus eu vreodată că ești tu? întrebă Vos, arătând spre 
ecran. Data fișierului, în urmă cu cinci zile. La ora opt seara. Tu 
erai la o convenţie în Rotterdam atunci. Am verificat. Deși 
aceste date pot fi falsificate. 

Scoase stickul din computer, i-l dădu lui Bakker, îi spuse să îl 
predea criminaliștilor pentru a vedea dacă ei pot obţine mai 
multe detalii. 

— Este, evident, Margriet Willemsen. Cine este bărbatul... nu 
mi-am putut da seama. Poate pot lucra la asta. De ce ţi-ar 
trimite ţie filmarea... 

Prins transpira. Privea în jurul camerei. 

— Are de-a face cu De Nachtwacht, nu-i așa? întrebă el. De 
când am anunţat că mă iau de ticăloșii aceia, aţi fost cu ochii pe 
mine. Tu! 

Îndreptă un deget spre de Groot. 

— Tu artrebui să ne protejezi de asta. 

Bakker luă biletul și stickul USB și ieși pe ușă. 

— Ai să faci rost de bani? întrebă Vos. 

— Așa am spus. 

— Tine-i în bancă până îţi spun eu. Mai sunt întrebări? 

Nici măcar Liesbeth nu mai avea întrebări. Cei doi plecară. 
Frank de Groot ţinu un mic discurs despre ce era și ce nu era 
permis. 

— La naiba, Pieter. Aș putea să te dau afară pentru asta. Ai 
putea ajunge la tribunal. 

Vos scoase legitimaţia, o puse pe birou. 

— Când vrei tu, este a ta, anunţă el. 

De Groot o împinse înapoi. 

— Nu mai fi atât de prost data viitoare. 

— De ce fac asta? întrebă Vos. Care este rostul? 


— Am nevoie de tine, spuse comisarul. Nu este suficient? 

— Nu tocmai. Îl ai pe Mulder. 

— Mulder este ocupat căutându-l pe Jansen și pe cel care i-a 
ucis fiica! Nu am destui oameni... 

Era ceva ce de Groot nu voia să spună. 

— Haide, îl imploră Vos. Spune-o o dată, Frank. Nu te pricepi 
să fii viclean. 

— Am fost sunat de la privehuis chiar înainte să ajungi aici. 
Criminaliștii au considerat că este bine să aud eu primul. 

Vos așteptă. Când de Groot nu continuă, zise: 

— Nu era acolo nimic care să o lege pe Katja Prins de loc. 
Theo Jansen a oferit banii pentru pornirea afacerii în acel 
stabiliment. Bănuiesc că Menzo a pus mâna pe el după ce 
Jansen a ajuns la închisoare. Era sângele cuiva acolo. Nu știu, 
dar cred că era al lui Anneliese. ADN-ul... 

— l-au găsit abonamentul de autobuz sub una dintre podele. 
Poza ei. Semnătura. 

Vos se așeză, își închise ochii. 

— Este, cu siguranţă, ea, adăugă de Groot. Au trimis o mostră 
la laborator și au verificat-o de îndată. Se pare că aveau deja 
ADN-ul lui Anneliese din vreun motiv. 

De Groot întinse mâna și o puse pe umărul lui Vos. 

— Îmi pare rău, Pieter. 

Vos dădu din cap. 

— Nu era mult sânge, spuse el. Asta nu înseamnă... 

Suna stupid, dar și real. 

— Nu înseamnă că este moartă. 

De Groot oftă. 

— Când vrei să îi spunem lui Liesbeth? 

— Nu acum. Ce naiba căuta într-un loc ca ăla? 

— Şaisprezece ani, spuse de Groot. Nu ești stăpânul lor. Nu le 
urmărești în fiecare minut al fiecărei zile, nu-i așa? 

— Presupun că nu, consimţi Vos. 

Bakker îl aștepta pe coridor. 

— Trebuie să îţi spun ceva... 

— Dacă este vorba despre abonamentul de autobuz... 

— Ce abonament? Jimmy Menzo. Avionul lui tocmai a aterizat 


la Lelystad. 

Patruzeci și cinci de minute, o oră până în oraș. Menzo locuia 
într-un bloc vizavi de gara Centraal. Un tâlhar care, în acele zile, 
nu se mai ascundea. 

— Van der Berg poate verifica privehuis-ul, spuse el. Să 
aruncăm o privire în Warmoesstraat pe drum. 


20 

Jimmy Menzo gară Beecheraftul în hangarul rezervat aviaţiei 
civile de la Lelystad. Trecu de securitatea minimă împreună cu 
Miriam Smith, cărând geamantanul cu lucruri pentru o noapte. 

Nu era nimeni acolo. Nici măcar un singur poliţist. Nu se 
așteptase la asta. Probabil că îl așteptau în oraș. 

O ploaie ușoară cădea din cerul plat. Se îndreptară spre 
Mercedesul argintiu, nu își vorbiră. Exista o regulă, una pe care 
o respectau mereu în astfel de ieșiri. Afacerile și plăcerea nu se 
amestecau. Fără telefoane inutile. Doar mâncare bună, vin bun. 
Și orice altceva mai avea el chef. Nu discutau despre 
Amsterdam sau Theo Jansen, nu se uitau la tv. Nu făcuseră 
altceva în afară să bea, să fumeze și să și-o tragă, după ce el 
rezolvase problema puștilor surinamezi, vorbind la telefon cu 
sora din De Wallen. g 

Apoi se ocupase și de ea cineva. li plăcea să se considere un 
om răbdător, care nu se grăbea niciodată. Care avea nevoie de 
timp să gândească. 

Mercedesul intră în traficul greu de seară, cincisprezece 
minute până acasă, când Miriam Smith ascultă, într-un final, 
titlurile serii. 

— Ce este? întrebă Menzo, când ea înjură în barbă. 


— A scăpat Jansen, anunţă ea. Nu au vrut să îi dea drumul, 
așa că a evadat. Nu ar fi trebuit să le spui tuturor să ne lase 
singuri. 

— Am și eu nevoie să trăiesc uneori, răbufni el. 

Comută repede butonul radioului de la postul cu muzică rock. 
Prinse știrile la mijloc. Theo Jansen, șeful mafiot al 
Amsterdamului la un moment dat, era dat dispărut după ce 
evadase dintr-o dubă ce îl transporta la închisoare. Urma apoi 
descrierea rapidă a uciderii fiicei lui, cum corpul ei fusese găsit 
pe o bărcuţă pe Prinsengracht, lângă casa plutitoare a unui fost 
ofițer de poliție, nu la multă vreme după atacul împotriva lui 
Jansen. 

Menzo ascultă, închise radioul când știrea se termină. Scutură 
din cap, râzând pentru sine. 

— Mă ajută să știu și eu anumite lucruri, Jimmy, spuse ea, cu 
accentul ei vest-indian tensionat. Mă enervează când mă ţii în 
întuneric. Mai ales dacă urmează un război. 


Șirul de mașini înainta lent. Aerul condiţionat făcuse interiorul 
Mercedesului atât de rece, că își putea simţi cămașa lipindu-i-se 
de piele. Lui Menzo îi plăcea asta. Copil în Paramaribo, își 
petrecuse prea multe nopţi lungi fără de somn transpirând în 
căldura tropicală. 

— O să fie furios, continuă ea. 

— Nu, o contrazise Menzo. O să fugă. Theo nu este prost. 
Înţelege că a pierdut. Au niște proprietăţi în Spania. Şi în Florida. 
Va merge acolo. Şi știi ce? 

Își duse un deget la gură. Ea cunoștea gestul, îi aprinse o 
ţigară, i-o dădu. Menzo trase lung fumul în piept, apoi mută 
ţigara în mâna dreaptă. 

— Nu îl voi urmări, hotărî el. Să fii retras e ca și cum ai fi 
mort. 

Ea își încrucișă braţele puternice, se lăsă pe spate pe scaun, 
inspiră îndelung. Era extrem de furioasă. 

— Ce mai este acum? întrebă el. 

— Ţi-ai petrecut atâta vreme luptându-te cu acel ticălos 
bătrân. Şi tot nu îl înţelegi. 

În faţa lor se băgă un Beetle albastru metalizat. Menzo 
claxonă, își agită pumnul în aer. Primi o privire și o fluturare 
ironică din mână. 

— Spune-mi, zise el. 

— l-ai omorât fiica, strigă ea. 

Se apropiau de marginea orașului. Dacă traficul se menținea 
la fel, aveau să fie în curând în faţa blocului lor. Ar fi putut să 
comande ceva de mâncare. Să deschidă o sticlă cu vin. Să 
rămână ascuns, în apropiere, câteva zile. 

Oamenii legii aveau să îi aștepte. Știau, cu siguranţă, că s-a 
întors. Dar nu puteau face mai mult în afară să îi pună întrebări 
și să asculte liniștea ce avea să urmeze. 

— l-ai ucis fiica, repetă ea, bătând cu pantofii ei stilaţi și 
lucioși în podeaua mașinii. Asta nu se face. Prostia asta cu acel 
Vos. Să o lași lângă casa lui... 

— În numele lui Dumnezeu, taci din gură. Încerc să gândesc. 

Se holbă la el. 

— Ar trebui să știu și eu lucruri, Jimmy. Dacă nu știu, cum 
naiba ar trebui să reacţionez la astfel de porcării când lucrurile o 


iau razna? 

Nimic mai mult. 

— Ei bine? întrebă ea. 

— Aveam de gând să te întreb despre Rosie. 

Luă drumul spre malul apei. Mai aveau treizeci de minute. 
Maximum. 

— Credeam că... 

— Ce anume? 

— Aveam o înţelegere, explică Menzo. Eu și cu Rosie. Ne 
înţelegeam bine. Mai făcusem afaceri cu ea. Ne-am întâlnit 
săptămâna trecută. Totul era stabilit. Dacă putea, avea de gând 
să îl scoată pe Jansen din închisoare, să îl convingă să plece, la 
acel loc din Spania. Acela avea să fie finalul. 

Ea dădu cu palmele în bord. 

— Nu mi-ai spus niciodată. 

— Ce rost ar fi avut? întrebă Menzo, devenind mai gălăgios, 
înfuriindu-se. Era de acord. Dar apoi... 

Se gândise cu atenţie de această dată. Își dorise ca planul să 
funcţioneze. Dar Jansen nu era genul care să renunţe. 

— Theo nu avea să marșeze niciodată. Nu puteam risca. 

— Nu mi-ai spus niciodată. 

În spatele lor apăruse o dubă Ford, care se apropiase atât de 
mult de bara lui din spate, că nici măcar nu putea să vadă cine 
era la volan. 

— Şi tu cine dracului ești, Miriam? O târfă promovată care 
face ceea ce i se spune. Taci din gură sau te pun din nou să 
conduci un privehuis în Utrecht. Dacă ai noroc. 

Ea se întinse pe scaun, scutură din cap. 

Lui nu îi era ușor să conducă și să gândească în același timp. 

— Vrei să spui că nu tu ai aranjat-o pe Rosie? întrebă Menzo. 
Ca un cadou suplimentar? 

— Eu nu ucid femei. Nu fără motiv. 

Menzo lăsă în jos geamul, aruncă ţigara pe strada 
aglomerată. Deschise torpedoul din partea lui. Avea acolo un 
Walther PPS, nou-nouţ, cartușe destule. 

— Atunci, cine naiba a făcut-o? se întrebă el. 

Și un alt gând. 

— Şi de ce încearcă să îl aducă înapoi pe Vos în tot rahatul 


ăsta? Eu nu îl vreau înapoi. Nu din nou. 

Miriam Smith nu răspunse. Arăta speriată și trecuse multă 
vreme de când el nu o mai văzuse așa. 

Menzo se gândi un moment. Apăsă semnalizatorul pentru 
direcţia în care voia să întoarcă mașina. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

— Înapoi la Lelystad, răspunse el. Este timpul pentru o 
vacanţă. Croaţia poate. Cipru. 

Drumul se eliberase. Patru benzi, două în fiecare direcţie. Nu 
aveau voie să întoarcă. Însă nu existau polițiști rutieri prin 
apropiere. 

Menzo pregăti ușor Mercedesul pentru manevra respectivă. 

Atunci îi lovi duba albă, tare și zgomotos, făcându-i să sară în 
sus de pe scaunele lor, centurile de siguranţă întinzându-se din 
cauza impactului. 

Un alt sunet. Unul pe care îl cunoștea prea bine. Geamuri se 
zdrobiră în jurul lor. Ceva îi zbură pe la ureche. 

Jimmy Menzo sparse restul parbrizului cu pumnul ca să poată 
vedea clar, apăsă pedala de acceleraţie până jos, făcu 
Mercedesul să se întoarcă la o sută optzeci de grade, încercând 
din răsputeri să scape de duba din spatele lor. 

La o distanţă suficient de mare putu să vadă faţa dubei. Erau 
doi bărbaţi acolo, unul la volan, altul chel, cu o faţă roșcovană, 
furios și hotărât, ieșit pe geam, cu un pistol în mână. 

Mercedesul viră pe drumul alunecos, cu spatele rotindu-se, 
izbind apoi o motocicletă ce venea pe contrasens. Menzo 
controlă balansul lateral, recăpătă puţin controlul. Văzu drumul 
înapoi spre Lelystad, traficul nocturn mediu, câteva spaţii goale. 

Și duba albă întorcea, încercând să îi urmeze. 

Theo Jansen se afla pe locul pasagerului. Arăta altfel. Mai 
furios decât arătase vreodată. 

Menzo ieși pe banda externă și apăsă din nou pe acceleraţie. 


21 

Șase străzi de la birou până la micul ei apartament de lângă 
piața Spui. Anna de Vries se plimba prin orașul aglomerat, 
distrată. Intâlnirea cu Prins nu decursese bine. El se retrăgea din 
consiliu. Aici era o poveste politică. Nu avea nicio șansă să pună 
mâna pe ea. 

Așteptarea nu ar fi trebuit să fie o parte a slujbei ei. O poveste 
apărea dintr-odată. Era scrisă. Apoi treceai la următoarea. Dar 
ceea ce îi spusese lui Prins în acea după-amiază era adevărat: 
opţiunile ei erau limitate. Fiecare ziar, radio sau post tv, fiecare 
website de știri din Olanda fusese contactat de Marnixstraat și li 
se oferise o alegere simplă: fie erau de acord cu blocarea știrii 
despre răpirea fetei lui Prins, fie suportau consecinţele. Cu 
războiul bandelor care începea în oraș, nimeni nu își dorea să fie 
responsabil pentru o moarte nevinovată. Nu că lui Katja Prins i- 
ar fi putut fi cu ușurință aplicată eticheta „nevinovată”. De Vries 
trecuse prin suficiente articole decupate în biblioteca digitală 
pentru a înţelege că fata avusese destule întâlniri cu poliţia în 
ultimii doi ani și că, în ciuda acestui fapt, nu ajunsese niciodată 
la tribunal. 

Influența. Wim Prins avusese influenţă și atunci când fusese 
doar un avocat de seamă specializat în Dreptul penal. Ca 
viceprimar al consiliului... 

Avea să vină și momentul potrivit. Era doar o problemă de 
răbdare. Oricum ar fi tratat povestea lui Prins atunci când 
lucrurile se lămureau - fie că era găsită în viaţă sau nu Katja, 
Wim Prins avea să fie distrus. Putea să joace rolul tatălui și 
soțului plin de remușcări oricât și-ar fi dorit. Filmarea cu el și 
Margriet Willemsen în pat spunea propria ei poveste, una care 
nu avea nevoie de un scenariu. 

De Vries se opri într-un bar liniștit, comandă un sandvici. Trăia 
singură. Acasă nu gătea. Nu avea timp să meargă la 
cumpărături. Nu conta, nu cu povestea pe care o avea în mâini, 
cea mai mare de ani de zile. 

În ceea ce o privea pe Margriet Willemsen... 

Regina gheții euro-scepticilor de dreapta. Arogantă, sobră, 
critică. Să o doboare avea să fie o plăcere. De Vries putea deja 
să audă în urechi aplauzele. Poate că avea să primească și un 
premiu. Chiar fără premiu... 

Comandă o bere mică și râse în sinea ei. Bărbatul de lângă 


ea, înalt, de vârstă mijlocie, cu aspect serios, zâmbi și se oferi să 
îi facă cinste. 

— Îmi pot plăti singură băutura, spuse ea și îl privi atât de 
aspru, că omul dădu din umeri și se îndepărtă. 

Nu avea timp de distrageri. Se luptase din greu să obţină 
slujba la ziar. Se luptase și mai din greu să ajungă la secția 
Crime. Și luptele adevărate abia începeau. 

Băuse berea aproape pe jumătate, când telefonul din geantă 
începu să îi sune. 

De Vries îl scoase și privi ecranul. Un mesaj. Numele: Wim 
Prins. Spunea: „Trebuie să ne întâlnim. Cafeneaua Singel, 30 de 
minute”. 

O cafenea mică doar la câteva minute distanţă, nu departe de 
apartamentul ei. 

Părea ciudat că Prins voia să o întâlnească în acel local, într- 
un loc atât de public. 

„Ar fi bine să nu îmi pierzi timpul”, îi răspunse ea. 

Nu primi alt mesaj. Anna de Vries își verifică geanta. iPad-ul 
era acolo. Îl bătu cu degetele, zâmbi și apoi porni în noapte. 


22 

Mercedesul zbura pe drumul principal spre Lelystad, evitând 
traficul. Jimmy Menzo continua să privească în oglinda 
retrovizoare. Zdrobise cu pumnul cea mai mare parte a 
parbrizului din fața lui. Aerul rece de aprilie străbătea vehiculul, 
ploaia rece îl înțepa în ochi. 

Miriam Smith privi în spate. Duba albă se ţinea după ei, 
evitând mașini, imitându-le mișcările două, trei, patru secunde 
mai târziu. 

Nu părea să aibă de gând să renunţe. 

— Dă-mi pistolul, spuse ea. 

Menzo trase de volan, zbură pe lângă un autobuz cu un singur 
nivel. 

În stânga lor apăru un câmp punctat cu multe culori ce arăta 
de parcă un pictor gigant l-ar fi schiţat din cer. 

Lalele. Roșii, galbene și mov, crescând în straturi lungi de 
kilometri. Erau în afara orașului, pe drumul spre aeroport. Ea 
încercă să își imagineze ce avea să se întâmple la Lelystad. 
Urmau să apară din nou cei de la securitate. Aveau să facă un 
plan rapid de zbor pentru orice călătorie internaţională. 

Nu puteau continua așa. 

— Dă-mi afurisitul de pistol, Jimmy! ţipă ea din nou. 

Menzo se aplecă, băgă mâna în torpedo, găsi arma, i-o 
aruncă, apoi făcu la fel cu magazia de cartușe. 

Verifică încărcătorul: era plin. Își desfăcu centura. Se auzi 
semnalul de avertizare. Înjură, apăsă butonul scaunului, îl cobori 
la orizontală cât de mult putu, se luptă să ajungă în spate, cu 
tocurile agățându-i-se în pielea scaunului și în centură, cu 
picioarele zburându-i în toate direcţiile. După câteva secunde, 
își regăsi echilibrul, se piti sub geamul din spate, ridică privirea. 

Trebui să se prindă de mânerele de la portieră pentru a nu se 
dezechilibra. 

Pistolul căzu. Cartușele se împrăștiară peste tot, de-a lungul 
scaunelor, pe podea. Mercedesul se răsucea iar spre lateral. 
Roţile scrâșneau. Jimmy Menzo înjura și striga la volan. 

Capul i se izbi de ușa din stângă. Apoi Menzo făcu iar mașina 
să zboare dintr-o parte în cealaltă și capul i se izbi și de cea din 
dreapta. 

Un moment scurt de ameţeală. Sentimentul că nimic din ceea 
ce se întâmpla nu putea fi real. Fusta i se ridicase în jurul 


coapselor. Gura o durea, simţea gustul sărat al sângelui în 
spatele buzelor. 

Ajunse cu capul în jos, cu mâinile căutând frenetic pe podea. 
Într-un final, reuși să strângă arma între degete. 

Reveni pe bancheta din spate, privi pe geam. 

Duba albă părea înţepenită în spatele lor, la o lungime de 
două mașini. În spatele parbrizului se vedeau doi bărbaţi. Cel cu 
pistol era un Theo Jansen transformat, fără barbă și fără părul 
lung. Moș Crăciun dispăruse pentru totdeauna. Și nu își lua ochii 
de la ea. 

— La dracu’, înjură Miriam Smith trăgând direct prin geamul 
din spate. 

Își scoase jacheta, își înfășură mâna în material, încercă să 
facă o gaură cu pumnul în sticlă. 

După câteva secunde de lovituri dure, însoţite de urlete, 
reuși, într-un final, să vadă prin geam. 

Duba albă era în continuare acolo. Fără numere de 
înmatriculare. Neobosită. Îndreptându-se spre ei, zburând pe 
lângă câmpurile roșii, galbene și mov. 

— Nu am făcut-o noi! ţipă ea și știu că nu o puteau auzi. 

Altă împușcătură sălbatică prin geamul zdrobit. Şi tot se 
apropiau. 

— Nu am făcut-o noi, șopti ea, încercând să se calmeze. 

Se sprijini cu mare atenţie de scaunul din piele. Tinti. Nu pe 
Jansen. Nu era suficient. 

Şoferul, gândi ea, și începu să apese încet pe trăgaci, 
conștientă din mișcarea de sub picioarele ei că ceva începea să 
se schimbe. 


23 

Nu era nimeni în casa de pe Warmoesstraat cu excepţia celor 
doi drogaţi plictisitori și ameţiţi, strânși în jurul pipei cu aburi în 
camera din față. 

Laura Bakker se uită urât la ei și exclamă: 

— Asta numesc ei droguri? 

Til Stamm era ieșită în oraș, Jaap Zeeger lipsea în continuare. 

Căutară oricum prin casă, urcară la etaj, se uitară mai cu 
atenţie în camere. De Groot îi sună din Marnixstraat. Toate 
pistele pe care le încercaseră cu Theo Jansen eșuaseră. Niciunul 
dintre informatorii lor actuali nu avea nicio idee unde se afla 
acesta. 

— Poate că a părăsit orașul, sugeră comisarul. 

— Crezi? întrebă Vos, privind baia murdară, verificând 
produsele de pe etajere. 

Care păreau suficiente pentru o singură femeie. Era un loc 
controlat și ocupat de bărbaţi. 

— Putem spera, răspunse de Groot. Te vei duce să te 
întâlnești cu amicul nostru surinamez? 

Merita încercat, gândi Vos. Nu aveau nimic concret care să îl 
lege pe Menzo de moartea lui Rosie Jansen. Nimic care să îl lege 
de atacul asupra tatălui ei. Sau de Katja Prins. 

— Deci, de ce vrei să vorbești cu el? întrebă de Groot. 

— Vreau să îi văd faţa, răspunse Vos și conversaţia se încheie 
în acest fel. 

Se aflau la primul etaj, când auziră o voce la ușă. Un bărbat, 
întrebând de Til Stamm. 

Bakker ajunse prima, îl înșfacă pe bărbat chiar în clipa în care 
acesta se întorcea să plece. Se puse în faţa lui pentru a-i bloca 
orice speranţă de scăpare. 

Vos ieși în lumina difuză. Serile de aprilie păreau să se stingă 
încet, de parcă orașul nu ar fi vrut să renunţe la zilele sale. 

— Te știu, zise Pieter. 

De vârstă mijlocie, mărunt, elegant, aspect de intelectual. 
Ultima persoană pe care te-ai fi așteptat să o întâlnești într-o 
casă ocupată de drogaţi în De Wallen. 

— Da? întrebă bărbatul. 

Bakker îi arătă legitimaţia, apoi o ceru pe a lui. O scoase 
încet. 


Alex Hendriks. 

— Lucrezi pentru Wim Prins, spuse Vos. Tu conduci consiliul. 

— Sunt un angajat. Atâta tot. Prins îl conduce. Sau Îl 
conducea. Şi îl va conduce din nou, când se va întoarce. 

Hendriks nu părea câtuși de puţin îngrijorat de prezenţa lor. 

— Despre ce este vorba? 

— Căutăm niște oameni. Pe Til Stamm. Așa ca tine, zise 
Bakker. 

Hendriks își spuse povestea. Til Stamm lucrase ca angajată 
temporară la primărie, în birou, ca parte a unui plan de 
reabilitare. Nu se întorsese de la prânz în acea zi. 

Așteptară. Asta era tot. 

— Şi un angajat important al consiliului pornește în căutarea 
oamenilor care își iau o zi liberă? întrebă Bakker. 

El scutură din cap la această întrebare. 

— Face parte dintr-un program social. Nouă ne pasă de acești 
copii. Vrem să îi vedem la lucru și să ne convingem că renunţă 


la droguri. 
O privi, apoi pe Vos. 
— Voi nu? 


Alex Hendriks așteptă un răspuns. Telefonul lui Vos sună. 

Era de Groot, din nou. Ceva se întâmpla în estul orașului. 
Cineva raportase că Mercedesul lui Jimmy Menzo era condus cu 
viteză mare, urmărit de o dubă albă furată. Cele două vehicule 
se îndreptau înapoi spre Lelystad. 

— Trimite-mi o mașină, spuse Vos. 

Angajatul primăriei îl privea în continuare când lăsă telefonul. 

— Dacă auzi ceva despre Til Stamm, i se adresă Vos, ai să ne 
anunţi, nu-i așa? 

— De ce vreţi să vorbiţi cu ea? întrebă el. 

Vos se gândi un moment, pe urmă dădu din cap spre locuinţa 
mizeră. 

— Acesta este ultimul loc în care a fost văzută Katja Prins. Til 
Stamm o cunoștea. 

Nu era ușor să citești expresia de pe faţa lui Alex Hendriks. 

— Dar știai asta deja, nu-i așa? întrebă Vos. 

— Normal că nu știam, zise Hendriks. Asta este tot? 

Două minute mai târziu, un BMW alb, cu dungi portocalii și 


albastre, cu Politie scris pe o parte, apărea de după colţ cu 
girofarul pornit. Vos și Bakker se urcară în spate. 


24 

Jimmy Menzo nu știa de ce alesese ieșirea îngustă de pe 
autostradă. Nu avea nicio idee unde mergea. După un 
kilometru, își dădu seama că era un drum pentru fermieri, din 
felul în care asfaltul lăsase locul pietrișului și apoi al noroiului 
alunecos. Era doar un mod de a intra pe câmpurile nesfârșite de 
lalele din jurul lor, flori pentru pieţe și pentru export, în culori 
care, de aproape, erau la fel de vizibile în lumina serii ce se 
stingea încet. 

Fusese o idee idioată. Precum cea de a merge la Oostende 
când ar fi trebuit să fie acasă ocupându-se de urmările a ceea 
ce ar fi trebuit să fie o lovitură fatală, ultima lovitură, cea care 
să îi asigure o stăpânire de fier asupra lumii criminale a 
Amsterdamului. 

Toate lucrurile aveau un sfârșit. Carierele și regatele. Vieţile și 
micile drumuri de ţară. _ 

Se apropiau de poarta care semnaliza sfârșitul drumului. În 
faţa porţii se afla un tractor. Locul era prea îngust pentru a 
întoarce cu ușurință, chiar dacă ar fi avut timp. Înaintau într-o 
fundătură îngustă fără posibilitate de întoarcere. 

— Împușcă-l, ordonă el, fără să-și întoarcă privirea. Împușcă- 
|! ţipă Menzo din nou. 

— Încerc... 

Miriam Smith mai trase o dată prin geamul spart din spate și 
glontul se înfipse în masca din fier a dubei. De undeva începu să 
iasă abur. Și totuși continuau să vină după ei. 

— Doar... 

Menzo vorbise către rămășițele parbrizului. 

Doar ce? 

„Scoate-mă de aici”, se gândi el. 

O altă împușcătură din spate. O altă înjurătură. Nu și-o 
amintea folosind prea des pistolul. Să tragi printr-un geam, în 
mișcare, să încerci să nimerești cabina unei dube sărind dintr-o 
parte în alta, oricât de aproape ar fi fost... 

„Nu o să se întâmple”, chibzui Menzo. Învârti violent de volan, 
apăsă piciorul pe frână, simţi ABS-ul împotrivindu-se. 

Exista o cărare alunecoasă care ducea spre cel mai apropiat 
câmp de lalele. Porni în acea direcţie, dar Mercedesul mergea 
atât de rapid, că nu reuși să oprească înaintea porţii din metal. 
Mașina avariată reuși să treacă peste aceasta, se înălță în aer, 


căzu în mijlocul mării de boboci și apoi ricoșă în malul unui canal 
de irigaţii. 

Un țipăt ascuţit și o siluetă neagră zbură pe lângă el, trecând 
prin locul unde fusese parbrizul. O explozie. Se declanșară 
airbagurile, în faţa și în dreapta lui, cel de la volan apăsându-i 
pieptul cu o lovitură asemenea pumnului unui gigant blând. 

Reuși doar să vadă corpul sfărâmat al lui Miriam Smith 
lovindu-se de capota argintie, zburând apoi prin marea de flori, 
doborând tulpini, retezându-le capetele drăguţe, rostogolindu-se 
dincolo de câmpul lui vizual. 

Mirosuri puternice. 

Transpiraţie, sânge și motorină. Dulcea și ameţitoarea 
mireasmă a florilor. 

Sunete. Șuieratul airbagului. Scârţâitul roţilor mașinii. 

Menzo privi pe geam, abia capabil să se miște. Ea avea 
singura armă a lui. Era captiv, fără apărare. 

Și duba albă era deja acolo, o coloană mică de fum ridicându- 
se din masca din faţă. Două persoane coborâră din cabină. 

Se luptă împotriva airbagului și a centurii. Renunţă. 

O faţă la geam, un pistol în mână. 

— Theo? întrebă Menzo, făcând ochii mici. 

Bărbatul arăta diferit. Tot ce păruse să îl definească înainte, 
barba prietenoasă, părul curgător, zâmbetul dispăruseră. 

Niciun răspuns. 

— Nu am atins-o, imploră Menzo. Rosie. Nu aș face una ca 
asta. 

Celălalt înaintase pe câmpul de lalele doborâte. Se întoarse 
târând un corp însângerat, mutilat. Deschise ușa din spate, 
aruncă trupul zdrobit al lui Miriam Smith pe bancheta din spate. 
Menzo privi. Gura îi era deschisă. Şi ochii îi erau deschişi, dar 
morți și goi. 

— Rahat, murmură el, luptându-se în continuare cu centura 
de siguranţă. 

Theo Jansen trase un glonţ în airbag. Acesta explodă. Cartușul 
dispăru undeva lângă pedale. Menzo inspiră adânc, speriat. 

Al doilea tip se dusese la dubă și pe urmă reveni cu ceva. O 
sticlă din plastic. Ajuns lângă ei, îi scoase capacul. 

Un miros cunoscut. Benzină care acoperea mirosul câmpului. 

— Nu am atins-o pe Rosie. Jur... 


Jansen se aplecă și ţinti un cartuș spre genunchiul drept al lui 
Menzo. Gangsterul surinamez ţipă de durere. Apoi bărbatul din 
afara geamului zdrobit trase și el în genunchiul stâng. 

Sânge și ţipete. O durere atât de puternică, încât reuși să îi 
amorţească mintea înfricoșată. 

Mirosul de benzină devenea mai pregnant. Menzo reuși să își 
întoarcă anevoie capul, îl văzu pe al doilea tip vărsând 
conţinutul sticlei pe capota Mercedesului, pe corpul lui Miriam. 
Pe scaune. Pe covorașe. 

Într-un final, pe el. 

— Nu am... mormăi Menzo. 

Lumea se închidea în jurul lui. Totul duhnea a combustibil și 
lalele, avea culoarea sângelui și a florilor. 

Theo Jansen se îndepărtă de ușă. Stătea printre florile înalte, 
aprinzându-și o ţigară. Celălalt aruncă sticla pe scaunul din 
dreapta și se îndepărtă. 

Jimmy Menzo privi bricheta urcând spre gura lui Theo Jansen, 
o mică flacără roșie se aprinse. 

Il zări apoi aruncând ţigara aprinsă prin aer, rotindu-se, 
rotindu-se... 


25 

Anna de Vries așteptă în bar treizeci de minute. Wim Prins nu 
apăru. Îi trimise un mesaj ca răspuns la ale lui. 

Două cuvinte: „Unde EȘTI?” 

Privi ecranul. Nimic. Era penibil. De parcă ar fi așteptat un 
iubit infidel. Cunoștea bine acea senzaţie. 

Lui de Vries îi plăcea să fie reporteriţă. Era o slujbă care o 
făcea să fie mereu alertă. Ceva nou în fiecare zi, mai ales de 
când trecuse la secţia Crime. O făcuse să își petreacă mult timp 
cu oameni interesanţi. Avocaţi. Detectivi. Criminali uneori. 

Cel mai interesant lucru: în ciuda profesiilor lor diferite, 
aproape toți arătau la fel. Bărbaţi în căutarea a ceva care să Îi 
întregească. Să dea puţin înţeles vieților lor neînsemnate. 

„Și da, reflectă ea. Aproape întotdeauna bărbaţi.” Până și în 
poliţie, femeile se fereau, de obicei, de partea mai dură, mai 
întunecată a orașului. Locul în care se aflau și aveau să se afle 
mereu reportajele. 

Încă cincisprezece minute. Nimic pe telefon. Anna de Vries se 
plictisi, găsi un loc întunecat tăcut, își scoase iPadul. Privi pe 
furiș videoul care apăruse neanunţat în căsuţa ei de e-mail în 
acea dimineaţă. g 

Prins și Willemsen în pat. Oricum ea părea să aibă inițiativa. In 
sfârşit, o femeie care era la conducere, chiar dacă era vorba de 
a-i oferi un pic de plăcere şefului ei. 

ÎI opri. De Vries copiase cu atenție fișierele care îi fuseseră 
trimise în contul ei privat și pe urmă le ștersese de pe adresa de 
la serviciu. Toate copiile locale dispăruseră. Filmarea era doar a 
ei, trimisă de pe un cont fals spre adresa de e-mail a ziarului, ce 
apărea în partea de jos a tuturor reportajelor ei. 

Și când fata urma să fie găsită, într-un fel sau altul, avea să îi 
lase lui Wim Prins câteva momente de liniște înainte să îi dea un 
ultimatum: o mărturisire exclusivă integrală, aventura, viitorul, 
starea căsătoriei lui. Asta, sau Anna de Vries va aborda varianta 
mai plină de cruzime și va pune totul, filmarea și celelalte, on- 
line. 

Un moment de amuzament. 

Asta avea să se întâmple oricum. Numai că nu din partea ei. 
Nu direct. 

Într-un final, fiecare primea ce merita. 

Își privi ceasul. Încă cinci minute trecute. Ticălosul nu avea de 


gând să apară. 

Apoi telefonul începu să sune și să vibreze. 

— Era și timpul, zise Anna de Vries și privi MMS-ul de pe 
ecran. 

Clipi, încercând să înţeleagă ce vedea în faţa ochilor. 

O cunoștea pe tânăra femeie care se holba la ea direct din 
micul ecran, palidă, trasă la faţă, speriată. Îi privise pozele de la 
dosar. Era Katja Prins. 

Sub poză, un scurt mesaj. 

„Nu mă poţi auzi ţipând, Pieter? Nu îţi pasă?” 

Bâjbâi cu degete incerte. Băutura îi punea piedici. Anna de 
Vries tastă un răspuns rapid: 

„Katja. Sunt prietena lui Pieter. Te pot ajuta. Unde ești?” 

Şi așteptă. 


26 

Întors în apartamentul din casa înaltă din lemn din Begijnhof, 
Theo Jansen se îndreptă direct spre duș. Duhnea a transpiraţie și 
sânge, a fum și a flori. Duba albă era în acel moment doar o 
carcasă fumegândă la câţiva kilometri de câmpul unde îl 
lăsaseră pe Menzo. Maarten le făcuse rost de un mijloc nou de 
transport. Mașina se afla în acel moment într-o parcare 
subterană în oraș, așteptând să fie găsită. 

Ea îl privise când deschisese ușa, nu îi vorbise. 

li aduse niște prosoape la cererea lui. Și haine, proaspăt 
cumpărate în acea după-amiază. 

După aceea, Jansen își îmbrăcă pantalonii albaștri ieftini, luă 
cămașa și puloverul pe el, băgă hainele vechi într-o pungă, se 
furișă în noapte, ieși din curtea liniștită, se strecură prin umbrele 
de pe stradă. Găsi tomberonul unui restaurant, le lăsă acolo. 

Când se întoarse, ea îl întrebă: 

— Vrei ceva de mâncare? 

Scutură din cap, nu o privi, se așeză, aprinse televizorul. 

Nimic la știri. Se menţiona un accident la marginea orașului. 
Un accident de mașină pe un câmp izolat. Victime. 

Jansen închise televizorul. Avea să dureze ceva vreme. Poliţia, 
probabil, ajunsese deja acolo. Intrebându-se cum să îi desprindă 
pe Jimmy Menzo și pe prietena lui dintre rămășițele mașinii. 
Peste o oră, avea să se afle știrea. 

Ea îi aduse o bere oricum, o așeză pe scaunul de lângă el. 

După o vreme, îl întrebă: 

— Te simţi mai bine acum? 

Niciun răspuns. 

— Ai rezolvat ceva cu asta, Theo? 

— Nu știi unde am fost. Ce am făcut, spuse el, amintindu-și 
de felul în care îl ataca ea cu astfel de lucruri atunci când erau 
încă împreună. Nu ai știut niciodată și nici nu ai vrut să știi. 

Se uită lung la ea și înţelese că nu exista pic de afecţiune la 
niciunul dintre ei în acel moment. 

— Dar ţi-ai dorit mereu o parte din câștigurile mele, nu-i așa? 

Ea nu clipi. Nu zâmbi și nu se încruntă. Își scărpină doar 
vechiul tatuaj de pe încheietură. „Poate rugăciunile ţi-au făcut 
asta”, medită el. Îi luaseră furia, pasiunea, dorinţa. Le 
înlocuiseră cu un fel de moarte vie. O formă de acceptare. O 


recunoaștere tăcută și pioasă a înfrângerii. 

— Pe atunci da, răspunse ea, într-un final. Acum nu. Nu îmi 
mai doresc nimic. Cu excepţia... 

Îi răsfiră în joacă părul ei castaniu lung. Vopseaua era bună. 
Arăta aproape natural, aceeași culoare pe care el o iubise atunci 
când aveau amândoi douăzeci de ani. 

— Vreau să te poţi ierta. Chiar dacă nu mă poţi ierta pe mine. 
Așa cum nu poţi ierta pe nimeni, de altfel. 

El își spuse că nu înţelegea nimic din ce zicea ea. Că erau 
aiurelile unei catolice revenite în turmă, înghițită de false 
promisiuni liniștitoare și de iluzii desprinse din basme. 

Că, încuiată în spatele ușilor micului ei apartament dintr-un 
vechi și înalt sanctuar din lemn numit Houten Huys, era ușor să 
trăiești într-o lume a viselor. 

— Ai Skype? întrebă el. 

Maarten frizerul îi găsise numărul pe care îl ceruse. 

— Îmi sun prietenii din Italia uneori, zise ea și se duse la un 
dulap, din care scoase un telefon ieftin cu USB. 

Jansen se ridică, zâmbi, îi puse o mână mare pe braţul slab. 

— Nu voi rămâne mult aici. Nu mai mult decât am nevoie. 

— Asta mă îngrijorează, zise ea. 

Luă telefonul și îl conectă la calculator. Câteva trucuri pe care 
le învățase în ultima vreme. Avea de gând să vorbească 
personal doar cu Maarten și să îl lase pe frizer să discute cu alţii. 
Și, chiar dacă Maarten habar nu avea unde se afla, urmau să 
comunice doar printr-un singur telefon mobil cu o cartelă SIM 
furată în el. 

Numai că telefoanele te dădeau de gol. Primul lucru pe care 
poliţia îl făcea în acele zile, înainte să iasă temătoare în ploaia 
din afara secţiei, era să verifice originea apelurilor suspicioase. 
Nu și Pieter Vos. Acel bărbat era diferit. Însă ceilalţi... 

Jansen se întreba dacă ceilalți polițiști din Marnixstraat aveau 
vreo idee ce se întâmplase în ziua precedentă. Cât de greu 
încercaseră să afle. Rosie era moartă. El era în viaţă și pe fugă. 
Într-un fel, era o ţintă mai bună, mai uşoară. 

Skype nu era un telefon real. Puteau să identifice ce furnizor 
de internet fusese folosit pentru a da apelul. Poate chiar orașul 
din care fusese dat. Dar nimic mai mult. Exceptând cazul în care 
reușeau să pună mâna, efectiv, pe calculator și existau moduri 


de a evita până și asta. 

Învăţase aceste lucruri la închisoare, de la unul dintre 
adjuncţii lui închis pentru o înșelăciune cu carduri de credit. 

Era un laptop ieftin, recent. Jansen deschise calculatorul, 
porni Skype, introduse detaliile contului fals pe care îl folosise 
uneori și când fusese liber. Avea în continuare nouă euro credit. 
Suficient. 

Verifică lista cu numere pe care i-o dăduse Maarten. 

Cel pe care îl dorea era în vârful listei. Jansen formă, ascultă. 

O voce joasă, gânditoare, aproape tânără, răspunse, vorbind 
cu cineva înainte să răspundă la telefon, zicând apoi: 

— Da? 

— Theo Jansen la telefon, Vos. Trebuie să vorbim. 


27 

Primi apelul stând în picioare lângă Laura Bakker pe câmpul 
luminat de reflectoare. Duhoarea de fum, carne prăjită și un iz 
slab de flori. Vos pocni din degete spre ea când auzi vocea lui 
Jansen, arătă spre telefon, mimă din buze cuvintele: „Urmărește 
apelul”. 

Așteptă un moment, pe urmă întrebă: 

— Ai băut berea aceea? Prea devreme pentru heringi noi, 
Theo. Îmi pare rău. 

O echipă de criminaliști lucra la carcasa contorsionată a 
Mercedesului lui Menzo. În costumele lor albe din plastic, arătau 
ca niște fantome ocupate care zburau printr-un coșmar ce 
devenise realitate. 

— Nu îţi mai pierde timpul, spuse Jansen. Nu vei putea urmări 
apelul. Nu sunt atât de prost. 

— Ai evadat ieri. Erau șanse mari să fii eliberat înainte de 
finalul săptămânii. Spune-mi tu mie. 

Un tunet la celălalt capăt. Putea să o vadă pe Bakker vorbind 
rapid la telefon cu cei de la secţie. 

— Dacă ai de gând să strigi, zise Vos când volumul cobori, 
putem încheia convorbirea chiar acum. Sunt ocupat. Bănuiesc 
că știi cu ce anume. 

— Ocupat găsindu-l pe ucigașul lui Rosie? întrebă Jansen. 

Vos se îndepărtă de mașină. Începeau să mute cadavrele. 

Era o scenă urâtă. Existau lucruri de care nu avea nevoie și pe 
care nu voia să le vadă. 

— Nu, răspunse el. Aceea este treaba lui Mulder. Am crezut 
că am fost clar în privinţa asta. Sunt vremuri agitate. Par să 
devină din ce în ce mai... 

— Clovnul acela m-a băgat în închisoare! Chiar crezi că o să îl 
găsească pe ticălosul care a ucis-o pe fiica mea? 

— Mulder nu este singurul care... 


— În această dimineaţă. Voiai să vorbeşti doar despre fiica ta. 
Şi despre fata lui Prins. Nu despre mine. Nu despre fiica mea. 

Vos încercă să își amintească, își dădu seama că era 
adevărat. 

— Îmi pare rău. Eram preocupat. Nu mă mai ocup de ceva 
vreme de asta. Nu este atât de ușor. 


Vos își trecu mâna prin păr. Părea să fi trecut atât de mult 
timp. Detaliile slujbei îi reveneau cu fiecare minut ce trecea. Nu 
mai putea repeta acel truc cu aruncarea legitimaţiei spre de 
Groot. Nimeni nu avea să îl creadă. Nici măcar el nu ar fi crezut. 

— Mă descurc greu, continuă el, făcând un pas în spate 
pentru a lăsa să treacă o echipă de criminaliști cu două tărgi. 

Bakker nu mai vorbea la telefon, scutura din cap. Nu era de 
mirare că Jansen se bucura să-i vorbească lui Vos. Nu avea să 
fie găsit urmărind un simplu apel. 

— Tu nu? 

Tăcere. Poate că Jansen închisese. Bakker se apropie și îi șopti 
ceva la ureche. 

— Theo? întrebă Vos. Se pare că am găsit o dubă albă arsă la 
câţiva kilometri distanţă. Avem o echipă acolo acum. Am dat 
alarma la aeroporturi. La cei de la graniţă. Peste tot. Nu scapi 
din oraș... 

— Cine spune că vreau să plec? 

— Ar trebui să ne întâlnim, propuse Vos. Doar noi doi. Îţi fac 
cinste cu o bere. Sau câte beri vrei tu. Apoi chemăm o mașină. 
Poţi să îl aduci și pe Michiel Lindeman, dacă vrei. Mă asigur că 
primești o cameră decentă la Bijimerbajes. 

Nimic. 

— Nimeni nu o să plângă după Jimmy Menzo, adăugă Vos. 
Destui oameni vor spune că ai făcut o favoare orașului. Poate 
chiar Wim Prins. 

— Jimmy a răpit-o și pe fata lui Prins? 

Vos încercă să găsească un răspuns. 

— Nu cred. Sper că nu. Dacă a făcut-o, am dat amândoi de 
dracu', nu-i așa? 

Jansen mormăi ceva, apoi răspunse: 

— Mi-a spus că nu a atins-o niciodată pe Rosie. Că nu a avut 
de-a face cu asta. 

— Ţi-a mai zis ceva? 

— Nu a avut timp. 

— Păcat. Nu-i așa? 

O pauză lungă, după care Theo Jansen adăugă: 

— Nu crezi că a ucis-o, nu-i așa? 

Vos reveni pe cărarea îngustă. Erau aduse corpurile. Pe lângă 


linia de mașini și dube de poliţie, lalelele își plecau capetele 
încet în lumina reflectoarelor și în briza nopţii ca niște martori 
uimiţi, treziţi dintr-odată în mijlocul unei tragedii inexplicabile. 

— Predă-te, Theo. Lasă-mă să îţi fac cinste cu acea bere. 

— De ce? răbufni Jansen și Vos știu că îl pierdea. Pentru că 
avem multe de discutat? Suntem la fel acum. Așa ai spus. Așa 
că, poate, am să te sun din nou. Sau probabil că nu. 

Închise. 


28 

Anna de Vries așteptă în apropierea barului din Singel. Pusese 
filmarea și pe Wim Prins într-un plan secundar. Mirosea un 
reportaj mai bun. Fiica fugară a politicianului căzut în dizgrație 
implorând ajutor. 

De ce? 

Cunoștea poveștile. Katja era o elevă modestă care o luase 
razna după ce mama ei se sinucisese. 

Existau destule locuri în oraș unde te puteai pierde, dacă îţi 
doreai asta. Anna de Vries putea vedea deja reportajul. Pagină 
după pagină. Trebuia doar să o găsească pe Katja, să discute cu 
ea, să o ducă într-un loc sigur, să îi aducă pe avocaţii ziarului, să 
îi lase să negocieze ceva cu poliţia. 

După ce articolul era scris. După ce exclusivitatea era 
garantată. 

Stătea pe strada rece de lângă canal, agitându-se în 
așteptarea unui răspuns. 

Avea să aibă nevoie de poze. Un fotograf serios, pe care să te 
poţi baza. Ziarul colabora și cu un fotograf independent. Un 
bărbat discret, tăcut, care făcea și poze de paparazzi. Il sună 
repede, află că nu era ocupat, îl puse în gardă. 

— Unde? întrebă fotograful. Când? 


— Te anunţ eu peste câteva minute, promise de Vries. 
Trebuie să discut întâi cu cineva. Când este ea de acord. Atunci 
te sun. 

Lui nu îi plăcu asta. Dar își dorea slujba, așa că ei nu îi păru 
rău. 

La douăzeci de minute după primul mesaj, începu următorul 
schimb scurt: 

Katja: Cine ești? 

Anna: Prietena lui Pieter. Este îngrijorat în privința ta. Vrea să 
te ajute. Ne putem întâlni? 

Katja: Mi-e prea frică. 

Anna: Te putem duce într-un loc sigur. 

Katja: Mă vor ucide. 

Femeia în haina subţire de ploaie tremură, întrebându-se în ce 
se băga. 

Anna: Nimeni nu o să-ţi facă rău, Katja. iti promit. 

Se sprijini de peretele umed și murdar. Se simţea 
entuziasmată. Și puţin speriată. Secţia Crime era una destul de 


bună. Producea destul de multe reportaje de primă pagină. O 
adusese în contact cu oameni de ambele părţi ale legii. Dar, mai 
ales, era o meserie care se făcea în lumina strălucitoare a zilei. 
Nu în umbrele nocturne ale orașului ploios. 

Katja: S/aperssteeg. În spatele parohiei Oude Kerk. Mergi 
până la capăt. 

Anna: Cum te găsesc? 

Katja: Te găsesc eu. 

Lăsă telefonul, porni. Se gândi să mai scrie un mesaj și să 
pună întrebarea evidentă... Cum? 

Dar mintea îi era deja hotărâtă. Acea parte decăzută a De 
Wallen era la doar zece minute distanţă. Nu era genul de loc 
unde s-ar fi dus la o asemenea oră. Insă era reportajul ei și 
trebuia să pună mâna pe el. Și pe Katja Prins. 


29 

Se întoarseră în Marnixstraat la 9.30. Vos insistase ca ea să 
meargă acasă, să se odihnească. Dar Bakker nu avea chef de 
asta. 

În faţa biroului de recepţie, el o întrebă: 

— Ţi-e foame? 

— După lucrurile pe care tocmai le-am văzut... 

— Unde locuiești, de fapt? 

— Ai întrebat! În sfârșit, ai întrebat! 

El dădu din cap, aşteptă. 

— Lângă Westermarkt. 

— Sună pretenţios. 

— Nu ai văzut locul... 

— Am un câine care trebuie plimbat... 

Se trase de păr. 

— Sofia va trebui să îl ţină la ea o vreme. 

Echipa lui Mulder nu aflase nimic despre Theo Ansen. Nu 
apăruse nimic nou în cazul uciderii lui Rosie și nimic nou despre 
Katja Prins de la aparentul bilet de răscumpărare. 

— Dacă îmi faci cinste cu o bere și un sandvici, spuse ea, îl 
plimb pe Sam cu tine. 

— Îmi place ideea, consimţi Pieter. 

Pedalară în josul Elandsgracht unul lângă celălalt pe o burniţă 
puternică. El vorbi destul de vesel la început, despre Jordaan, 
despre anii pe care și-i petrecuse în cartier. Dar, pe măsură ce 
se apropiau de casa lui plutitoare, la doar zece minute de 
reședința ei, răspunsurile lui Pieter Vos deveniră mai scurte, 
până când abia îi mai răspundea la întrebări. 

În loc să intre în bar, se îndreptă spre canal și își legă 
bicicleta.  Bărcuța  dărăpănată dispăruse pe mâinile 
criminaliștilor care o desfăceau încet, bucată cu bucată, fără 
prea mult succes. Echipa terminase cu barca lui, căutare care se 
dovedise la fel de inutilă. Doi bărbaţi în uniformă stăteau în 
capul scărilor. Vos vorbi cu ei, le spuse să se întoarcă în 
Marnixstraat. 

Zece minute îl plimbară în tăcere pe Sam de-a lungul 
canalului Prinsengracht. Apoi se întoarseră și se așezară 
împreună sub un afiș cu Casablanca: două beri, două ouă fierte, 


reci, cu sare, două sandviciuri calde cu brânză, niște șuncă și 
chipsuri. Ea privi mâncarea ieftină, simplă și scutură din cap. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Vos. 

— Tu mănânci vreodată la restaurant? 

— De ce aș face asta? 

— Pentru ceva... de calitate? 

El ridică un ou, îl sără, luă o mușcătură mare și spuse: 

— Presupun că ai fost răsfăţată în Dokkum. 

— Nu... în cea mai mare parte doar vânăm și mâncăm 
animalele moarte de la marginea drumului. 

Sam era la picioarele lor, holbându-se la acest dialog, părând 
ușor nedumerit. Vos o certă pentru că îi dădea chipsuri. 

— Nu sunt bune pentru câini. 

Dar șunca era, așa că îi dădu șuncă. Apoi îl întrebă: 

— Ce știm? Cu adevărat? 

Barul era gol, dar el privi oricum în jur, pentru a se asigura că 
discuţia lor era una privată. 

— Știm că Theo Jansen i-a ucis pe Menzo și pe prietena lui. A 
crezut că erau responsabili de moartea lui Rosie. La început, cel 
puţin. 

— Mai crede asta? 

— Nu, din discuţia avută cu el. 

— Asta este tot? Un cuvânt de la Pieter Vos. Doar de atât 
este nevoie? 

In ochii lui apăru o strălucire scurtă. 

— Nu tocmai. Bănuiesc că Theo știa deja. Este genul 
impetuos. Furios. Violent. Totuși un om admirabil, din anumite 
puncte de vedere... 

— Admirabil? Este un ucigaș și un tâlhar. 

Vos dădu din cap. 

— Şi multe altele pe lângă. Însă are un fel de cod moral. Este 
născut în Amsterdam. Un om practic. Ştie că vor exista mereu 
criminali. Crede că este mai bine să fie localnici. 

Rulă o bucată de carne și i-o dădu câinelui. 

— Menzo oricum n-ar fi ucis-o pe Rosie. 

— De ce nu? întrebă ea. 

— Ai spus-o chiar tu de dimineaţă. Nimic de câștigat și multe 


de pierdut. Transformă ecuaţia într-o problemă de sânge. Una 
care se revarsă asupra tuturor la final. Menzo nu era un prost. 

— Faci totul să sune atât de logic. 

Comentariul îl surprinse. 

— Este logic. Avem de-a face cu bărbați inteligenţi. Oameni 
de afaceri. Atâta doar că afacerile lor... 

Scutură din cap. 

— Sunt imaginea noastră în oglindă. Eliberează oamenii, dar 
în felul lor. În timp ce noi încercăm să le spunem ce să nu facă. 

— Nu noi greșim, Vos. 

Își scutură din nou capul. 

— Uneori o facem. Uneori ne depășim atribuţiile, ca Wim 
Prins și planul lui stupid. Care, apropo, are de-a face doar cu 
puterea... 

— Fiica lui lipsește, strigă ea, un pic prea tare. 

Sofia Albers îi privi aspru de la bar. 

— Fiica lui lipsește, repetă ea încet, aproape în șoaptă. 

— Sunt conștient de asta, replică Vos, ridicând din umeri 
întristat. Crezi că Menzo este responsabil? Așa cum a ucis-o și 
pe Rosie Jansen? Sau, poate, cineva angajat de Theo, un bărbat 
pe punctul să fie eliberat de o sentinţă pe care nu o merita? 

Ea își termină berea. 

— Habar n-am. Tu ai vreo idee? 

— Niciuna, răspunse el imediat. Dar știm ceea ce nu știm. 
Ceea ce este un început. 

Dorea să adauge ceva, însă nu o făcea. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Trebuie să privim dincolo de aparenţe, răspunse Vos și își 
goli conţinutul paharului. În cazul în care această aparentă 
vendetă... este doar fabricată? 

Ochii lui își pierduseră concentrarea, erau obosiţi. 

— Sincer, nu știu. Orice reputaţie aș avea, este exagerată și 
în cea mai mare parte nemeritată. 

— Nu îi spune asta lui Frank de Groot. Se bazează pe tine. 

Ea ezită. 

— Și eu mă bazez. 

— Pentru ce anume? 


— Pentru o educaţie, răspunse ea direct. 

Ceva în asta îl puse pe gânduri. Se ridică și făcu un semn din 
cap spre bar, îi ceru Sofiei Albers să îl mai ţină pe Sam o noapte 
și apoi plăti. 

O privi în ochi, din nou alert. 

— Dacă te-aș scoate de la acest caz și te-aș trimite înapoi 
mâine să dai amenzi de parcare în Marnixstraat... 

Ea ţipă. Câinele se holbă la amândoi. Așa făcu și femeia din 
spatele barului. 

— Dacă aș face asta, repetă Vos. 

— Nu poţi! Mai bine m-ar da afară direct. 

— Te-ai putea întoarce acasă în Dokkum. 

— Nu vreau! Vreau să fiu aici. 

Bătu din cizme pe podeaua din lemn, una după cealaltă. 

— Aici. 

— În regulă. Atunci, trebuie să vezi ceva. Pe barca mea, 
spuse el, și fără un cuvânt ea îl urmă afară, în noapte. 


30 

O fundătură îngustă. Tepi la geamuri. Un semn în engleză 
deasupra intrării: NO SEX. 

La capătul dinspre canal, un singur felinar stradal clipea în 
mod neregulat. Câţiva beţivi străini pândeau în faţa unui bar pe 
strada principală. Un cuplu fuma marijuana, braţ la braţ, de 
parcă s-ar fi aflat în luna de miere. Clădirea masivă a vechii 
biserici apărea de după colţ. Dar acea parte a De Wallen era 
acaparată, în principal, de industria Cartierului Roșu. Cabine 
aprinse de tuburile fluorescente, corpuri unduindu-se în dreptul 
geamurilor. Cafenele. Baruri și restaurante ieftine. 

Și în Slaperssteeg... nimic. 

Anna de Vries străbătu întreaga lungime a pasajului murdar, 
de la canal până la fundătura din spatele Warmoesstraat. Capul 
i se învârtea de la bere. Tânjea după mâncare adevărată. Şi era 
obosită. Era greu să gândești corespunzător după o zi atât de 
lungă și de plină de evenimente. 

Își strânse geanta mai puternic la umăr, se gândi la preţiosul 
iPad din ea. Tâlhăriile nu erau ceva comun în acea parte a De 
Wallen. Dar nici chiar neobișnuite. 

Scoase telefonul, mai scrise un mesaj: „Katja? Unde ești? Sunt 
aici. Unde ai spus tu”. 

Privi ecranul. Așteptă. Nimic. Apoi literele dispărură încet, 
parcă din plictiseală. 

— La naiba, mormăi de Vries. Cred că e mai bine să merg 
acasă. 

Cineva își bătuse joc de ea. Asta era sigur. 

Pe urmă telefonul începu să sune și o făcu să tresară atât de 
tare, că aproape scăpă aparatul pe pietrele murdare. 

Înjură scurt. Privi numele de acolo și răspunse. 

— Nu s-a confirmat, îi spuse ea fotografului. Îmi pare rău. 

Inevitabila întrebare. 

— Nu. Nu vei fi plătit. Bună încercare. 

Când termină apelul, auzi pași. Felinarul licări. Făcu un pas în 
spate. Un bărbat era acolo, speriind-o de moarte un moment. 

Apoi de Vries îi văzu faţa, râse de ușurare și spuse: 

— lisuse Hristoase. Ce cauţi aici? Era să fac pe mine... 

Se gândi la asta. 

— Ah. 


Ridică degetul în aer. 

— Deci Katja te-a sunat și pe tine. Normal că a făcut-o. Îmi 
cer scuze. Este logic... 

ÎI privi din nou. Pe mâini avea pungi din plastic. La fel și pe 
picioare. 

În pasajul întunecat și îngust al Slaperssteeg, Anna de Vries 
scutură din cap. Bărbatul ţinea ceva în faţa lui, ceva ce 
strălucea în lumina galbenă ca de ceară a felinarului. 


31 

Casa plutitoare era mai curată decât și-o amintea ea. Şi 
înduioșătoare de asemenea, ca încăperea unui adolescent, plină 
cu afișe, o pereche de blugi și șosete atent împăturite în 
mănunchiuri întâmplătoare. Criminaliștii, probabil, făcuseră 
curat după ce trecuseră prin lucrurile lui, negăsind nimic care să 
sugereze că cineva intrase cu forța și pusese un vechi CD cu 
jazz la aparat. După ce lăsase un cadavru alături, într-un fel ce 
păruse menit să îl ademenească înapoi în Marnixstraat și în 
ancheta unei crime. 

Bakker se simţea sfârșită, dar nu avea de gând să meargă 
acasă. Micul apartament cu o singură cameră de lângă 
Westermarkt era o magherniţă, atât își permitea. Unii dintre 
vecini stăteau până târziu, ascultând muzică. O dispreţuiau din 
cauza meseriei ei, a accentului din Friesland. Fiindcă nu era una 
dintre ei și nu avea să fie niciodată. 

Însă ea își dorea să știe cum funcţiona orașul. Își dorea să 
înveţe. Pieter Vos părea un loc bun de unde să înceapă. 

El căuta ceva la prora, acolo unde două uși mari blocau ceea 
ce părea să fie o zonă de depozitare. Bakker se duse și i se 
alătură, ajutându-l să dea la o parte mobile vechi, pentru a 
căuta ceva în partea din spate. 

— Nu ţineam minte să fie așa, spuse Vos. 

— Cum anume? Așa dezordine? 

Se întoarse și o privi. 

— Nu îmi aminteam să fie atât de curat. 

Apoi dădu un vechi picup la o parte și spuse: 

— Ah... 

Bakker își dădu seama că trebuia să facă un pas sau doi în 
spate, să găsească un scaun, să se așeze viguros pe acesta. 

Pieter Vos o adusese acolo să îi arate o casă de păpuși. Un 
metru în înălțime, poate mai mult. O copie exactă a casei 
Petronellei Oortman, până la camerele deschise cu mobila lor 
mică și figurinele în miniatură. 

— Ce este asta? șopti ea, simțind dintr-odată cum este 
cuprinsă de un fior în cabina caldă, înăbușitoare. 

— Mă poţi ajuta? Este destul de grea. 

Se ghemui lângă el la prora, încercând amândoi să apuce 
pereţii din lemn prăfuit ai casei de păpuși în miniatură. Într-un 


final, Vos reuși pe jumătate să o întoarcă, pe jumătate să o 
ridice în afara zonei de depozitare. Ea își băgă degetele sub 
acoperiș şi împreună O ridicară peste marginea 
compartimentului aducând-o în partea deschisă a cabinei. 

— Ce este asta? întrebă ea din nou. 


— A fost a lui Anneliese, răspunse el, de parcă ea ar fi trebuit 
să ghicească asta. Am comandat-o pentru ea cu ocazia 
aniversării ei de zece ani. 

Rânji. 

— A adorat-o trei săptămâni încheiate. Apoi a devenit o 
jucărie pentru copii și nu s-a mai uitat la ea niciodată. 

Vos șterse praful de pe acoperiș cu cotul, se uită înăuntru. 

— Am păstrat-o atunci când ne-am despărțit. Nu știu de ce. 

Ridică din umeri. 

— Așa se face cu păpușile, nu-i așa? 

Laura Bakker întinse mâna și îi atinse mâneca un moment. 

— Pieter. Ar trebui să scapi de ea. 

— De ce? întrebă el, nedumerit. 

Bakker nu avea un răspuns. 

— Vezi tu, continuă el, așa este viaţa. O serie de camere. 
Deschizi una. Treci prin ea. 

Se plimbă cu degetele la primul etaj. Ridică mica păpușă de 
pe podea, o puse în minusculul scaun de nuiele. 

— Crezi mereu că știi la ce să te aștepți. Dar uneori treci prin 
ușa următoare și... 

Își dădu capul pe spate și oftă. 

— Îmi pare rău. 

Vos se ridică și se duse spre servieta lui. 

— Trebuie să vezi asta. 

Scoase un plic din servietă. 

Acesta avea pe el ștampila criminaliștilor. 

— Rămâne între noi. Vreau să încerc să înţeleg... 

Erau două rapoarte, fiecare despre mostre ADN. Unul pentru 
Katja Prins. Celălalt pentru Anneliese. 

Bakker le citi. Apoi din nou. Le lăsă jos. ÎI privi și spuse: 

— Deci, de aceea a venit rezultatul atât de repede în după- 
amiaza asta? De la criminaliști, în Casa Păpușii? Îl ceruseși deja. 

El se întorsese să se joace cu lucrurile din casa de păpuși, 


aranjând masa, punând micuţele figurine înapoi la locul lor. 
— Inseamnă ce cred eu? întrebă ea. 


— Anneliese și Katja aveau același tată, răspunse Vos. Wim 
Prins. Liesbeth lucra pentru el când ne-am întâlnit prima oară. 
Ea a avut o mulţime de slujbe temporare de-a lungul anilor. O 
vreme a fost voluntară la un centru de consiliere juridică pe care 
îl vizita și el. Eu niciodată... 

Se opri un moment, arătând de parcă nu ar fi vrut să 
continue. 

— Am fost atât de... fericiți. De normali. Atât de... monotoni, 
plictisitori și previzibili, presupun. Sau, cel puţin, eu am fost. 

— Ai cerut aceste rapoarte în după-amiaza asta. Trebuie să te 
fi gândit... 

— Nu am crezut niciodată că eram în vreun fel neobișnuiţi. 
Doar o altă familie încercând să facă ceea ce era corect. Pierzi 
totul într-un final, nu-i așa? Totul... tot ce iubești. Ţi se ia tot, 
într-un fel sau altul. 

Era ceva important. Ea înţelegea asta. Înţelegea și că 
problema îl nedumerea pe Vos într-un fel pe care ea și-l putea 
doar imagina. 

— Trebuie să te fi întrebat, Pieter, repetă ea. Altfel, de ce ai fi 
verificat? 

Vos termină de aranjat micile camere de la primul etaj. 

— Ti-am spus. Într-o zi deschizi o ușă, știind ce se află în 
spatele ei. Șt/ind. Dar, de fapt, este doar o iluzie. O adunătură 
de minciuni. Totul. Până la ultimul lucru. 

Mai așeză o figurină miniaturală pe un scaun. 

— Şi cel mai rău este... atunci când te minţi singur. 

Ea așteptă, nu spuse nimic. 

— Am muncit zi și noapte în Marnixstraat întrucât mi-am spus 
că pentru asta eram plătit. 

Ridică din umeri, zâmbi. 

— Nu era adevărat. Nu tocmai. Stăteam departe de ea. 
Bănuiesc că trebuia să fi știut că ceva nu era în regulă, însă nu 
am vrut să văd asta. Să înfrunt realitatea. Nu am observat că 
stăteam la distanţă și de Anneliese. 

Dădu din cap, încercă să se asigure că erau cuvintele 
potrivite. 


— M-am minţit singur pentru că era mai simplu așa. Poate că 
atunci când Anneliese creștea, am fi rezolvat situaţia. Poate că 
nu. 

Un râs înăbușit. 

— Nu sunt foarte matur, nu-i așa? Nu jucaţi astfel de jocuri în 
Dokkum. 

— Oamenii joacă astfel de jocuri peste tot. Nu te amăgi. Ce ai 
să faci? 

— O să vorbesc cu Liesbeth mâine. Despre sânge. Despre... 
Anneliese. 

O privi în ochi. 

— Rămâne între noi doi de acum încolo. 

— Nu poţi să ţii asta pentru tine. 

— Știu. De asta ţi-am spus ţie. 

Ea se ridică, își strânse haina în jurul ei. Avea nevoie de aer 
proaspăt. 

— Van der Berg crede că ar trebui să stai departe de caz, 
spuse ea. Poate că are dreptate. 

— Mi-ar mulţumi Liesbeth pentru asta? Vreau să o găsesc pe 
Katja Prins. Vreau asta mai mult ca orice. 

— Ca să o poţi întreba despre fiica ta... să o întrebi de cea 
murit Anneliese într-un bordel din Amsterdam? 

— A fost fiica mea, insistă Vos. ADN-ul nu are nimic de-a face 
cu asta. Eu am crescut-o. Eu sunt tatăl ei. Și nu știu că a murit. 
Nu încă. 

— Nu, dacă... Nu, dacă spui tu. 

Laura Bakker se opri. Era de parcă nici nu ar fi fost acolo. 
Adâncit în gânduri, obsedat, Vos își întoarse atenţia spre etajul 
al doilea, dormitorul principal. Îi ceru să bage mâna în servieta 
lui și să scoată o pereche de mănuși pentru criminaliști. Apoi, cu 
dibăcia și atenţia unui chirurg, băgă mâna în casă, ridică 
cearșafurile micuţe, scoase ceva de sub lenjerie. 

O altă fotografie. Două fete tinere, fericite, sănătoase, 
zâmbind către aparat. Nu în Vondelpark de această dată. Erau în 
faţa unei case înalte cu draperii de tul la geamuri. 

Anneliese și Katja Prins pozând în faţa privehuis-ului numit 
Casa Păpușii. Înainte ca ea să explodeze. 

— Criminaliștii au făcut o treabă grozavă, nu-i așa? 


— Așa se pare, consimţi Vos. 

— Cineva încearcă să îţi spună ceva, Pieter. 
Încuviinţă, o privi, poate surprins. 

— Adevărat, zise Vos. Dar ce anume? 


32 

Anna de Vries privea. Nu se putea mișca. 

Bărbatul avea un cuţit. Simţi lama rece și crudă atunci când 
vârful ascuţit o lăsă fără respiraţie. 

Telefonul îi alunecă dintre degete și el nu păru să observe. 
Era prea ocupat să ţină lama în ea, să o forţeze atât de tare și 
de insistent, că ea nu putu nici măcar să mai ţipe. 

De Wallen. Cartierul Roșu. Nu era un loc în care să te plimbi 
noaptea. Știuse asta de la început. 

lar ce i se întâmpla era într-un fel o tâlhărie. Doar că autorul 
era ultimul bărbat din Amsterdam de la care s-ar fi așteptat la 
una ca asta. 


PARTEA A TREIA 
MIERCURI, 19 APRILIE 


1 

Jaap Zeeger intră în Marnixstraat puțin după ora opt 
dimineața, ceru să discute cu „domnul Vos”, aşteptă răbdător la 
biroul de recepție, cu mâinile pe genunchi. 

Coborâră și îl duseră într-o cameră de interogatoriu, unde 
Bakker porni reportofonul. 

— Este prima oară când ne întâlnim și nu mă ameninţi, 
domnule Vos, zise Zeeger rânjind. 

Bakker adusese dosarul cu ea. Zeeger avea treizeci și patru 
de ani. O serie de condamnări mărunte la activ, cele mai multe 
legate de droguri. Fusese la închisoare. Şi la dezintoxicare. 

Lui Vos nu îi venea să creadă că avea în faţă același om. Slab, 
cu păr negru curat, o faţă ciupită de vărsat, dar mai sănătoasă 
ca înainte. Părea comun. Nu aghiotantul bolnav, trist care 
lucrase pentru Jansen. Zeeger purta o jachetă neagră din piele, 
blugi negri, pantofi de aceeași culoare, curaţi. Le povesti că 
lucra cu jumătate de normă pentru un serviciu de curierat și că 
spera să obţină în curând o slujbă cu normă întreagă acolo. 
Fusese plecat în vacanţă la un camping pentru rulote din Texel. 
Se întorsese în noaptea precedentă. Auzise de la Til Stamm că 
poliţia îl căuta. 

Intre timp plecase ea la Texel, la aceeași rulotă pe care o 
folosise și el. Una deţinută de Casa Galbenă, organizaţia de 
caritate pentru dezintoxicare pe care ea o amintise și în privinţa 
căreia spusese că nu avea nicio legătură. 

Bakker întrebă în legătură cu asta. Zeeger se burzului. 

— Til este o fată de treabă. Nu minţea. Rulota se elibera, așa 
că am întrebat. Mi-au zis că poate să o ocupe ea. 

Scoase niște gumă dintr-un buzunar al jachetei, o băgă în 
gură. 

— Nu mai fumezi? întrebă Vos. 

— Am renunţat. Am renunţat la toate porcăriile care mi s-au 
băgat pe gât. Și știi unde am învăţat să folosesc rahaturile alea? 
Acolo unde m-ați băgat voi. 

— Suntem oameni îngrozitori uneori, recunoscu Vos. Unde 
este Katja? 

— Nu știu. Am plecat la Texel în urmă cu o săptămână. Era în 
continuare acolo. Părea destul de fericită. 

— Ce știi despre privehuis-ul de pe Prinsen? întrebă Bakker. 


Casa Păpușii? Un loc frumos pentru tinere fete. 

Își flutură mâna slabă spre ea. 

— Nu am fost niciodată acolo. Pentru domnul Jansen 
transportam doar iarbă și pastile și ridicam bani din când în 
când. V-ar fi spus și el asta, dacă nu i-ați fi dat drumul. Nu mă 
interesa partea de bordeluri. Pe lângă asta... 

Era prima oară când părea șmecher. 

— Pe lângă asta, ce? întrebă Vos. 


— Am auzit zvonurile. Lucruri rele. Fete tinere. Nu cred însă 
că domnul Jansen știa. Era foarte strict în legătură cu ceea ce se 
întâmpla. Apoi locul s-a închis și femeia thailandeză care îl 
conducea a fost cumpărată de Jimmy Menzo. Nu aveam de gând 
să mă apropii de el. Nici atunci când am fost foarte bolnav. 

Strânse pumnul și lovi masa. Atât de tare, că reportofonul sări 
în aer. 

— Şi am fost bolnav. Nu eram un om rău. Nu malefic, așa 
cum aţi spus voi. Am fost bolnav și m-am vindecat. Ce vă spun 
este adevărul. Nu mai îmi pasă ce spune domnul Mulder. Oricât 
m-ar lovi în cap și m-ar ameninţa cu lucruri pe care nu le-am 
făcut. Nu... 

— Unde este Katja? întrebă Vos din nou. 

Bărbatul slab în negru își împinse scaunul de la masă. Spuse 
că ar dori o cafea. Bakker plecă și reveni cu trei cești din plastic. 
Vos așteptă, se gândi. Tăcere. 

li făcu lui Laura Bakker semn să tacă atunci când ea începu să 
îi pună din nou întrebări lui Zeeger. 

Dorea să fie auzit. Asta era clar. Dorea să spună ceva în 
propriul ritm, în propriul fel. 

— Nu am avut nimic de-a face cu fiica dumneavoastră, 
domnul Vos, spuse Zeeger, luând o gură de cafea. Credeţi asta, 
nu-i așa? 

Vos dădu din cap. 

— Nu știu cine a trimis lucrurile acelea la mine. Am ajuns 
acasă și am descoperit că cineva îmi lăsase un pachet. O 
păpușă. Hainele acelea. Eram prea în lumea mea atunci pentru 
a observa anumite lucruri. Poate că a fost altcineva dintre cei 
care lucrau pentru Jansen. Sau dintre oamenii lui Menzo. Poate... 

Ochii îi fugiră spre ușă. 

— Poate cineva de aici. V-aţi gândit la asta? 


— Nu ne interesează ce a fost atunci. Trebuie să o găsim pe 
Katja, spuse Bakker. 

— Nu vă pot ajuta, răspunse el, scuturând din cap, începând 
să arate agitat. Sincer. Era acolo când am plecat. Și îi era bine. 
Am fost la Casa Galbenă în acea după-amiază. Eu și Kat ne 
îndreptaserăm. Nu ne mai drogam. Nu mai beam. 

Ridică un deget, de parcă ar fi încercat să își amintească ce 
fusese învăţat. 

— Suntem clari și curaţi. Clari și curaţi. Așa era. 

Bakker înjură ușor. În acea dimineaţă purta un model diferit 
de costum. Pantaloni verzi, o jachetă de tartan prea deschisă, 
un pulover verde și un crucifix la gât. Culorile nu erau în 
contradicţie, se certau de-a dreptul vehement. Nimic nu se 
potrivea prea bine. Din nou mătușa Maartje, ghici Vos. Nu că 
hainele lui - o pereche nouă de blugi, un alt pulover închis, un 
tricou cu guler sub el - ar fi fost ceva deosebit. 

— Unde...? întrebă ea. 

— Eu... nu... știu. 

Își scoase guma din gură, o înfășură într-un șerveţel, îl băgă în 
buzunar. Luă o altă bucată. 

— Vă spun atâta însă. Dacă mă gândesc mai bine acum, cred 
că era speriată. 

Vos ridică privirea. 

— De ce anume? întrebă el. 

— De cine, vrei să spui. 

Nimic mai mult. 

— Rămânem aici până ne spui ceva, îi promise Vos. Chiar 
dacă stăm toată ziua. 

— Poftim! Ești exact ca Mulder, este? 

Vocea îi era ridicată și plină de o durere neașteptată. 

— Nu contează că m-am îndreptat, nu-i așa? În ceea ce vă 
privește, sunt doar un ticălos de care vă puteţi lua oricând. Să 
daţi vina pe mine... 

Laura Bakker își puse capul în mâini și oftă. 

Zeeger tăcu. 

Apoi ea reveni cu coatele pe masă și îl privi în ochi. 

— Este foarte simplu, Jaap. Katja a dispărut. Se pare că a fost 
răpită. Așa cum a fost răpită fata lui Vos în urmă cu trei ani. Se 


cunoșteau... 

Faţa lui palidă, de vulpe, căzu. 

— Se cunoșteau? 

— Se cunoșteau, continuă ea. Şi nu vrem ca, Doamne 
fereşte, Katja să dispară de pe fața pământului, așa cum s-a 
întâmplat cu Anneliese. Tu vrei? 

Nimic o vreme. Apoi vorbi: 

— De ce mă întrebaţi pe mine? Eu nu contez. Nu pentru voi. 
Nu pentru oamenii importanți... 

Dădu din cap spre geamul opac, spre soarele strălucitor de 
dincolo de el. 

— ...de afară. 

Vos își încrucișă braţele. Își verifică ceasul. 

— Nu vorbea prea mult despre asta, continuă Zeeger, 
arătând pregătit să dezvăluie un secret. Doar o dată și nu avem 
voie să vorbim despre asta. Ce se întâmplă la sesiuni rămâne la 
sesiuni. 

— Cine zice asta? 

— Doamna Jewell. De la Casa Galbenă. Nu poţi deveni clar și 
curat dacă nu spui adevărul, nu-i așa? Şi nu poţi spune adevărul 
dacă știi că cineva o să ciripească mai departe de îndată ce ieși 
din cameră. 

Bakker oftă, lung și încet. 

— Pentru voi este simplu! ţipă Zeeger și, în acel moment, 
semăna cu cel ce fusese cândva. Nu o să bată la ușa voastră, 
este? 

— Menzo este mort, zise ea încet. Jansen e pe fugă. Dacă îl 
găsim, îl băgăm la închisoare ani de zile. Dacă nu ÎI... 

— Nu de e; mi-e frică! La naiba! Kat nu avea de-a face cu 
domnul Jansen sau cu ticălosul acela surinamez. Voi... 

Își scutură capul. Îşi trecu degetele prin părul negru, 
pieptănat. 

— Nu înţelegeţi prea multe, este? Credeţi că singurul lucru 
rău pe lume suntem noi. Nu vedeţi dincolo de vârful nasurilor 
voastre arogante. 

Vos părea interesat, Bakker foarte. 

— Continuă, Jaap, zise ea. 

— Şi să sfârșesc și eu mort? 


— Credeam că, de fapt, Kat îţi era prietenă, îi spuse Bakker. 
Nu te-a ajutat ea să devii... clar și curat? Nu îi datorezi...? 

— Taci din gură, lătră el. Tăceţi amândoi din gură. 

Luă o nouă gură de cafea. Rece. Se strâmbă la gustul ei. 

— Era înspăimântată. V-am spus. l-a scăpat asta o singură 
dată când eram la sesiune. 

— Cu doamna Jewell? întrebă Bakker. 

Nimic. 

— Jaap, zise ea, încercând să pară răbdătoare. Tot îţi repet 
asta și tu tot mă ignori. Nimeni nu a mai văzut-o pe Katja deo 
săptămână. Am primit un bilet de răscumpărare. Fotografii cu 
ea. O filmare... 

Nu reacţionă. 

— Vrei să le vezi? întrebă Vos. 

Niciun răspuns. 

— În regulă, spuse Bakker, apoi își scoase smartphone-ul, îl 
puse pe masă, porni filmarea care însoţise păpuşa de pe corpul 
lui Rosie Jansen. 

Camera întunecată. Katja pe un scaun. Tipând. Arătând de 
parcă ar fi fost lovită. 

Zeeger nu își putu desprinde ochii de la micul ecran. 

— Oprește-l, strigă el după câteva secunde. În numele lui 
Dumnezeu, oprește.-l. 

Bakker apăsă pe butonul de pauză. Faţa lui Katja rămase pe 
ecran, cu gura schimonosită, îngheţată într-un țipăt lung, 
agonizant. 

— Nu știți nimic, se văicări Jaap Zeeger. 

— Este adevărat, recunoscu Vos. Lămurește-ne tu. 

Capul lui Zeeger zvâcnea dintr-o parte în alta. 

— O să avem grijă de tine, Jaap, promise Bakker. Nu o să ţi se 
întâmple nimic. 

El râse la asta. Dar, după o vreme, începu să vorbească. 
Bakker clipi, verifică reportofonul, se asigură că aparatul 
înregistra fiecare cuvânt. 

Douăzeci de minute mai târziu terminase și Vos se ridică și îi 
strânse mâna. 

— Am nevoie să dai o declaraţie acum, Jaap. Repetă doar 
ceea ce ai spus, în mod oficial. Pe urmă semnează. 


— Tocmai v-am spus... 

Vos zâmbi. 

— Așa merge treaba. Ştii asta. Pentru întâia oară ești de 
partea dreaptă. 

Îl lăsară în camera de interogatoriu, chemară doi ofiţeri să îi ia 
declarația. Rămaseră tăcuţi un moment. 

— Ce urmează? întrebă Bakker. 

Așteptă. 

— ÎI chemăm pe Wim Prins? sugeră ea. 

— Nu. În primul rând verificăm dosarele despre soţia lui. Eu 
am fost... 

Toate se întâmplaseră cât era în concediu medical, pe punctul 
să își dea demisia. Nu avea nicio idee cine se ocupase de 
moartea lui Bea Prins. O presupusă sinucidere. 

— Nu eram aici atunci. 

Se dădu la o parte și lăsă doi ofiţeri în uniformă să intre, cu 
carnete în mână și formulare de declaraţie pentru martori. 

— Trebuie să îi spun lui Frank. Până ieri, Wim Prins conducea 
orașul. Dacă îl vom acuza de crimă... 

Vos arătă spre lift. Biroul lui de Groot era la al patrulea etaj, 
lângă birourile celor din conducere, cele ale tehnicienilor care se 
ocupau de spionajul pe calculator și de cele ale criminaliștilor. 

— Ai dreptate, consimţi Bakker. 

Și totuși, Vos nu se mișcă. 

— Ce facem acum? întrebă ea. 

— Ai fost bună acolo, Laura, zise el. Foarte. 

Bakker se înroși, mormăi ceva. Urcară în lift. 


2 

Un mic dejun scufundat în tăcere. Liesbeth Prins își termină 
cafeaua și croasantul, își aprinse o ţigară știind că asta îl enerva. 
Neras, nepieptănat, purtând o cămașă albastră și o pereche de 
pantaloni pe care nu îi mai îmbrăcase de ani de zile, Prins stătea 
aplecat deasupra unui bol de cereale, abia atingându-le. Fumul 
de la ţigara ei se rostogolea spre el. Nu o privi. 

— La ce oră te-ai întors? îl întrebă ea. 

— Nu te-ai uitat? 

— La 23.30. 

Dădu bolul la o parte, inspiră adânc, îndurerat. 

— De ce îmi pui o întrebare la care știi deja răspunsul? 

— Ziariștii au sunat toată noaptea. Nu am știut ce să le spun. 

— Asta e ceva nou, răspunse Prins cu un zâmbet ascuțit, 
sarcastic. 

Ea stinse ţigara pe jumătate fumată în ceea ce rămăsese din 
brioșe. 

— Îţi pasă, Wim? Te afectează în vreun fel? Încă mai crezi că 
își bate joc de tine? 

— Poate, răspunse el ridicând din umeri. Nu mai știu nimic. 

— Unde ai fost noaptea trecută? 

— Am mers la o plimbare. Am băut câteva pahare... 

— Câteva? 

— Nu suficient de multe. 

Citise deja titlurile ziarelor. Două povești. Uciderea unui 
gangster și a prietenei lui. Și demisia șocantă a liderului 
consiliului. Toate raportau linia oficială: era doar ceva temporar. 
Continuau apoi prin a face bucăţi această ipoteză. 

Cineva îi informase. Avea o idee bună cine. 

— l-o tragi? Lui Willemsen? 

El râse. 

— Ce te face să spui asta? 

— Tu. Felul în care te furișezi. Modul în care te porți în 
preajma ei. Ești un mincinos prost. 

Era amuzant. 

— Am reușit să îi păcălim pe Bea și pe Vos destulă vreme. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 


Ridică din umeri. 

— O vreme. A fost stupid. S-a terminat acum. 

Partea aceasta îl nedumerea în continuare. 

— Problema este că... atunci când te afli acolo ești politician 
și eu nu am fost niciodată cu adevărat politician. Trebuie să îţi 
amintești că nu este ceva real. Eu nu am... 

Resturile de cafea îi zburară în faţă. Apoi ea sări asupra lui, 
zgâriind cu unghiile, înjurând, ţipând. 

O durere ascuţită în obraz, cioburi pe podea. Firimituri și 
cereale vărsate pe gresia albă și neagră a bucătăriei. 

Scăpă din calea degetelor ei ascuţite, o prinse de încheieturi, 
aşteptă până când furia energică se domoli puţin. 

— Aţi fost doar tu și Bea înainte de asta, spuse Prins. Nu sunt 
făcut pentru așa ceva. Cred că de asta am și făcut-o. Am crezut 
mereu... 

Presiunea braţelor ei se diminuă, așa cum scăzură și 
înjurăturile. 

— Cred că mi-au lipsit secretele. Nu ai obiectat când a fost 
vorba de noi doi. 

— Ticălosule... 

Era ridicol și îi spuse asta. Pactul lor era unul al cearșafurilor 
ilicite, al momentelor furate. De două ori plecaseră în vacanţă în 
Aruba, Prins spunându-i lui Bea că era pentru a lucra la vilă, 
Liesbeth minţind că mergea cu o prietenă. 

Se desprinse de el. El ridică un șervet de pe masă, își șterse 
cafeaua de pe faţă. Își atinse obrazul. Durere și piele sfâșiată. 
Prins își trecu un deget de-a lungul rănii, o atinse ca să îl vadă și 
ea. 

Avea sânge pe el. Își privi reflexia în geam, încadrat de teii 
verzi din curte. O dâră pe partea dreaptă a feţei. Una care avea 
să aibă nevoie de timp ca să se vindece. 

— Să nu mai faci asta niciodată, spuse el pe o voce joasă, 
rece. Nu suntem îngeri. Niciunul dintre noi. 

— Nu am pretins vreodată că aș fi unul. 

Se auzi soneria. Ea cobori. Prins o privi plecând. Părul îi era 
răvășit, își strângea halatul în jurul ei. Nu fusese așa când se 
furișau împreună în primele zile ale relaţiei lor, plini de dogoarea 
tinereţii. 

— Poșta, anunţă ea, întorcându-se la etaj, desfăcând un plic 


maroniu mare, o livrare specială. 

— Îmi citești scrisorile acum? întrebă el, privind numele scris 
pe partea din faţă cu un marker. 

Scutură din cap, se îndreptă spre cafetieră, mai făcu o porţie 
de cafea. Rutina de dimineaţă. Asta devenise viaţa. O serie de 
acţiuni și gesturi mecanice, ce nu conduceau nicăieri, din care 
nu obţineai nimic. 

Liesbeth se liniștise. Era o liniște pe care el o cunoștea. O 
liniște care îi cerea lui ceva. 

Aparatul de cafea se opri din măcinat, începu să huruie. 

— Ce este? întrebă el, îndreptându-se spre masă. 

O singură coală albă. Cerneală groasă, neagră. Scrisul părea 
juvenil. Asemenea scrisului unui școlar stângaci. 

Scria: „Zeedijk și Stormsteeg. 11.30 dimineaţa. Valiză Tumi. 
Banii. Aşteptaţi acolo”. 

Ea nu spuse nimic. 

Wim Prins se întoarse la aparatul de cafea, își turnă o porţie în 
cană, o sorbi. Citi din nou biletul. 

Privi ceasul. Aproape nouă. 

— Banca nu va reuși să proceseze tranzacţia până la zece. Nu 
îmi dau prea mult timp, nu-i așa? 

— Vrei să spui că nu poţi face rost de ei? 

Se gândi. 

— Va trebui să îmi iau pașaportul sau ceva asemănător. Nu 
poţi scoate o asemenea sumă de la bancomat. 

— Faci rost de ei? 


— Da, răspunse el. Dar am nevoie de timp. Și de spaţiu. 

Se holbă la ea. 

— Nu vreau să îl anunţi pe Vos încă o oră. În regulă? 

Ea își scutură capul, agitată. 

— Nu face prostii acum, Wim. Este vorba despre Katja aici. 
Nu despre tine... 

Își pierdu cumpătul. Sări pe ea. Îi scutură umerii slabi, osoși. 
Era cu faţa lipită de a ei, furios. Pierdut în furie. 

Aproape o lovi. Ceea ce l-ar fi șocat pe el la fel de mult ca pe 
ea. 

Îi dădu drumul. În continuare furios. Se lupta să se controleze. 

— Trebuie să îmi spăl cafeaua de pe faţă. Să încerc să arăt 


cât de cât decent. Să încerc să mă gândesc cum să fac rost de 
mai mulţi bani decât am văzut în toată viaţa mea, să îi bag pe 
toți într-o servietă stupidă și să stau în Chinatown ca un turist 
excitat la vânătoare de curve. Nu îmi îngreuna și tu situația. Să 
nu îndrăznești. 

Plecă. Intră în baie. Apoi în dormitor. leși cu un bandaj pe 
obraz, cu un pulover deschis la culoare, pantaloni de zi cu zi, 
pantofi maronii. Ca un bărbat în vacanţă sau în drum spre una. 

Intră pe urmă în birou să își ia din lucruri. 

Ea rămase în bucătărie, nefericită, la masă, fumând. Privind 
biletul. 

La nouă și zece el își luă jacheta și haina, o făcu să jure că își 
ţine gura până la ora zece, apoi plecă. 

Liesbeth Prins se întrebă de ce îl asculta. Ce motiv bun ar fi 
avut să nu îl sune pe Pieter Vos chiar în acel moment? Işi dorea 
oricum să îl vadă. Îi era dor de compania lui agreabilă, plăcută. 
Ceea ce o dată păruse ceva de rutină și plictisitor părea în acele 
clipe o dovadă de afecţiune și de grijă. 

Nimic din asta nu contase atunci când se furișase spre patul 
lui Wim Prins. 

Mai privi o dată biletul. Nu avea să sune. Nu până la ora 
convenită. 

El avusese dreptate într-o singură privinţă. Nu erau îngeri. Nu 
avea rost să se prefacă. 


3 

Frank de Groot arăta de parcă nu ar fi dormit. Stătea lângă 
geamul biroului lui de la etajul cel mai de sus al Marnixstraat, 
privind afară. Se lucra la podul de peste Lijnbaansgracht. 
Bărbaţi cu ciocane pneumatice duduiau în asfalt, trecători se 
chinuiau să străbată haosul. Zgomotul se strecura în biroul lui 
de Groot. Nu îi ameliora cu nimic dispoziţia. 

Il ascultă pe Vos făcând un rezumat al spuselor lui Jaap 
Zeeger și zise direct: 

— Las-o baltă. 

— Să o lăsăm baltă, strigă Bakker. Zeeger ne-a spus... 


— Zeeger este un criminal cu condamnări la activ. Un hoţ. Un 
traficant. O să pui cuvântul lui în balanţă cu cel al unui 
politician? Cu cel al unui avocat, în numele lui Dumnezeu? 

Vos tuși în pumn și se așeză în faţa biroului comisarului. De 
Groot primi mesajul, se așeză de cealaltă parte. Bakker își 
încrucișă braţele, se sprijini de peretele despărțitor, fumegând 
ca o adolescentă într-o dispoziție proastă. 

— Trebuie să investigăm asta, Frank, zise Vos. Omul a dat o 
declarație. 

— Bea Prins s-a împușcat în parcarea de la Beursplein. Era 
dependentă de droguri. Sunt destui martori în privinţa asta. Nu 
redeschid cazul în baza unor zvonuri auzite de la un criminal. 

Un moment de tăcere, după care Vos întrebă: 

— Tu te-ai ocupat de caz? 

— Da! tună de Groot. Eu. Și nu. Nu eram ofiţerul cel mai 
potrivit pentru asta. Dacă ai fi fost pe jumătate normal la cap, 
te-aș fi lăsat pe tine să te ocupi. Dar nu erai. 

Apoi mai încet: 

— Şi înţeleg de ce. Niciunul dintre noi nu era normal atunci. O 
căutasem pe Anneliese de trei luni de zile și nu ajunsesem 
nicăieri. 

O privire dură de-a lungul biroului. 

— Știu că ai suferit. Nu ai fost singurul. 

— Trebuie să văd acele dosare. 

— Bine, bine. Și dacă găsești ceva, spune-mi. Însă nu-l aduce 
pe Prins la secţie doar pentru că Jaap Zeeger a intrat pe ușă 
arătând ferchezuit și s-a hotărât să îţi spună o poveste de 


adormit copiii. L-am băgat pe Theo Jansen la închisoare în urma 
mărturiei ticălosului aceluia și uite unde am ajuns din cauza 
asta. De ce naiba ar trebui să îl credem... 

— Prins a încercat să fugă de situaţie încă de la început, îl 
întrerupse Bakker. Nu a arătat niciodată ca un bărbat care 
tocmai și-a pierdut fiica. Din ce spunea Zeeger, Katja a luat-o 
razna tocmai pentru că bănuia că Prins a ucis-o pe Bea - și el 
știa asta. Nu se potrivește cu ceea ce am văzut? 

— Aveţi nevoie de mai mult decât cuvântul unui trepăduș. Un 
mincinos recunoscut, repetă comisarul. Până nu văd ceva... 

— Dă-mi niște oameni atunci, ceru Vos. O am doar pe Bakker. 
Acces la criminaliști. Pe Van der Berg. Nu pot... 

O altă tiradă agitată, după care de Groot îi aruncă o foaie 
printată de cealaltă parte a mesei. 

— Ai văzut asta? Ai auzit cele mai noi știri? 

Vos ridică foaia. Raportul unei crime. În acea dimineaţă la ora 
6.34. Cadavrul fusese găsit în canalul Oudezijds Voorburgwal în 
De Wallen, lângă Oude Kerk. O localnică de douăzeci și opt de 
ani. Înjunghiată o singură dată în abdomen. Scoasă din apă 
după ce o echipă de curăţători stradali a văzut-o la răsărit. 
Echipa trimisă la faţa locului credea că era vorba despre o 
tâlhărie care a decurs prost. O reporteriţă de la unul dintre 
ziarele importante ale orașului. O identificaseră cu ajutorul 
telefonului, găsit pe aleea unde fusese atacată. 

— Am întâlnit-o pe fată de câteva ori, adăugă de Groot. A 
venit la secţia Crime după ce te-ai pensionat tu. Așa că Jansen 
este în continuare liber și toată lumea ţipă la mine pentru asta. 
Menzo și prietena lui au fost uciși noaptea trecută. Și acum 
asta... 

— Katja Prins este dispărută, interveni Bakker. Credea că 
tatăl ei a ucis-o pe mamă. Cumva și asta se leagă de cazul fiicei 
lui Vos. Poate... 

— Poate ce? întrebă de Groot. Spune-mi. 

Îndreptă un deget gros spre ea. 

— Dă-mi ceva concret. Ceva pe care să îl pot arăta oamenilor 
care conduc acest loc și să le spun: „Poftim. Pentru asta i-am 
reținut pe ofiţerii care urmăreau gangsterul ucigaș liber prin 
Amsterdam”. Nu știi dacă răpirea asta este reală sau nu. Sau 
dacă Prins are dreptate și fata își bate doar joc de toţi. 


— Este adevărat, recunoscu Vos. 

— Cereţi-mi resurse suplimentare când aveţi ce să faceţi cu 
ele. Nu acum, Pieter. Ştii că nu pot să fac asta. 

Vos ridică din umeri. Bakker rămase tăcută. 

— Deci, ce mai așteptați? întrebă de Groot. 

Vos se opri pe coridor, admirând priveliștea spre staţia de 
autobuz dinspre Westerkerk. 

— Omul este un idiot, mormăi Bakker. De ce...? 

Se opri când văzu privirea din ochii lui. 

— Nu este un idiot. Are dreptate. Sunt doar zvonuri. Atât. 

Își privi ceasul. 

— Frank nu a lucrat niciodată la crime. Nu dacă putea să 
evite asta. 

Auziră pași pe coridor. Van der Berg se apropia ţinând un 
dosar albastru cu numele Beatrix Prins pe copertă. Deschise 
geamul, lăsă aerul de primăvară să intre. Zâmbi, cu ochii 
încețoșaţi, emanând un miros de băutură chiar și la acea oră. 

— Te-ai ocupat de caz atunci când s-a întâmplat, Dirk? îl 
întrebă Vos. 

— Din păcate nu, șefu'. Eram în vacanţă cu soţia. 

Își dădu ochii peste cap. 

— Un tur european al berii. A plouat mult. 

Se strâmbă. 

— Simţeam nevoia unei pauze după toate rahaturile de aici. 

Vos bătu cu degetele pe dosar. 

— Vreau să te așezi. Să citești fiecare rând. Să uiţi concluziile 
la care au ajuns alţii. Să vezi totul dintr-o perspectivă nouă. 

— Ce anume caut? 

— Vreau să îmi spui dacă ţi se pare ceva ciudat. 

Van der Berg dădu din cap și se îndreptă spre lift. 

— ÎI va ţine asta departe de bar? întrebă Bakker, după ce 
bărbatul plecă. 

— Este cel mai bun anchetator pe care l-am avut, zise Vos. 
Nu judeca oamenii după aparente. 

Ea mimă un salut ironic. 

Vos scutură din cap. 

— Și noi unde mergem... șefu'? 


El aşteptă. 
— La Casa Galbenă, zise ea și Vos rămase tăcut. Oh, și lasă- 
mă să ghicesc. Mergem cu bicicletele. 


4 

— Există o capelă jos, Theo. Ai vrea să o vizitezi? 

O dimineaţă luminoasă. Câţiva turiști în acea parte a curții 
Begijnhofului, care era deschisă pentru turiști. 

Avea o durere de cap. Rămăsese treaz până târziu, dând 
peste cap toate cele patru beri cumpărate de ea, până când, în 
jurul orei două, se târâse până la canapea și adormise. Chiar și 
după ce făcuse încă un duș și se îmbrăcase cu un set proaspăt 
de haine se simţea murdar și stupid. 

Nu era nimic la știri care să îl îngrijoreze. Niciun mesaj de la 
Maarten. Îi spusese frizerului să stea ascuns, să nu spună nimic. 
Să nu îl deranjeze, dacă nu era necesar. Totuși, se simţea singur 
și cumva rușinat. Îl crezuse pe Menzo când îi spusese că nu el 
era ucigașul lui Rosie. Nu avea nevoie să audă asta de la Pieter 
Vos. Și totuși, îl arsese de viu pe bărbat, cu amanta lui moartă 
pe scaunul din spate. 

O dată asta nu l-ar fi preocupat prea tare. În acel moment 
ceva ÎI irita. 

— Vrei să mă rog? întrebă el, glumind doar pe jumătate. 

Ea purta o fustă cenușie, largă, care îi cădea aproape până la 
glezne. O bluză albă cu volane rotunde. Faţa îi părea insuficient 
de acoperită de ridurile specifice vârstei. Suzi era împăcată într- 
un mod cum nu fusese niciodată cât erau împreună. 

— Nu, răspunse ea. M-am gândit doar... 

Acea linie severă a zâmbetului. Îl judeca și lui niciodată nu îi 
plăcuse asta. 

— M-am gândit doar că ai vrea să ieși puţin de aici. Nimeni nu 
are să te vadă. 

Ochii ei erau atât de ficși. ÎI ţintui cu ei. 

— Nu te-ar recunoaște nimeni. Nu așa cum arăţi acum. 

Se apropie de el și îi atinse obrazul ţepos. 

— Îmi place. Ti-am cumpărat o lamă şi spumă de ras. Sunt în 
baie. Ar trebui să le folosești de două ori pe zi. De asemenea... 

Se duse la plasa de cumpărături de lângă geam și scoase din 
ea o cutie cu două aparate de tuns părul. 

— Am luat asta. 

Îi flutură un deget în faţă. 

— Ca persoana care ai fost o dată să nu revină. 

Jansen bău o ceașcă de cafea. Mâncă un croasant și două 


bitterballen’ cu muștar din frigider. Apoi se duse în baie și făcu 
ce îi ceruse ea. 

Când ieși, ea își luase deja haina și ţinea o jachetă nouă, cu 
mânecile pregătite pentru el. 

— Dacă vrei bani pentru ea... începu el. 

— Nu îţi vreau banii. Putem pleca? 

Afară erau alţi turiști, un grup mare condus de o femeie 
japoneză cu un steag în mână. Fotografiau locul, deși un semn 
le interzicea asta. Făceau un zgomot ușor, ce părea nelalocul lui 
în acel sanctuar pașnic aflat chiar lângă aglomerata piaţă Spui. 

Se așeză lângă Suzi pe o bancă din zona privată, acoperită cu 
iarbă. Îl privi urât când o întrebă dacă își poate aprinde o ţigară. 
Așa că își vâri mâinile în buzunare ca un copil neastâmpărat. Era 
și fericit, și iritat că ea nu încerca să discute cu el. 

Când grupul părăsi curtea, ea se ridică și îl conduse spre 
capelă. Îi relată o poveste despre o călugăriţă din secolul al XVII- 
lea îngropată în șanțul de afară, deoarece afirmase că biserica 
fusese murdărită de prezenţa prezbiterienilor. 

— Deci aveţi bande și în religie, nu-i așa? mormăi Jansen în 
timp ce intrau pe ușa joasă. 

Un magazin modest de suvenire în partea dreaptă. O micuță 
capelă în stânga. Nu prea multe lucruri care să îl intereseze. 

— Există mereu conflicte, Theo, zise ea, zâmbindu-i. Aici nu 
te contrazic. 

Își bătu pieptul. 

— În interior sau în afară. Niciodată nu scăpăm de ele. 

— Nu încerca să mă schimbi, o sfătui el. Sunt un caz fără 
speranţă. 

Rămase tăcută. 

— Şi pe mine au să mă îngroape în șanț, adăugă Jansen. De 
acolo mă trag. Am să mă întorc doar unde îmi este locul. 

— Tatăl tău a fost un bărbat onorabil. A muncit toată viaţa 
lui... 

— Şi a fost plătit mizerabil. Nu a avut nici măcar un loc al lui 
în care să locuiască. Nu a... 

Tatăl lui fusese un modest reprezentant al clasei muncitoare, 
taciturn, mândru, lucrând din greu pe linia de producţie a fabricii 


7 Chiftele specifice olandeze (n.tr.) 


Heineken. Mama lui Jansen murise când el avea doar șapte ani. 
Tatăl lui fusese apoi răpus de cancer la gât în ziua în care Jansen 
împlinea treizeci de ani. Nu spusese niciodată un cuvânt despre 
munca pe care o făcea fiul lui. Era de parcă totul ar fi avut loc în 
altă lume. 

— Sssst... 

Degetul ei moale se duse spre buzele lui aspre. Vocea lui 
Jansen se ridicase prea tare pentru interiorul întunecat și liniștit 
al capelei Begijnhof. 

— Bănuiesc că te rogi pentru mine acum, șopti el, disperat să 
iasă de acolo. 

— Nu, spuse ea ușor. Mă rog pentru toată lumea. Nu aș 
îndrăzni... 

Se puse în faţa lui, îşi încrucișă braţele. În acel moment el își 
putu aminti cum erau amândoi, tineri și puternici, cu corpurile 
încleștate pe patul micului lui apartament, înainte ca banii să 
înceapă să îi inunde viaţa. 

Nimic nu fusese complicat atunci. Fiecare zi fusese o bătălie, 
de câștigat sau de pierdut. Își dorise victoria deoarece știa că 
alternativa era înfrângerea, rușinea, moartea. Nu își imaginase 
niciun moment că preţul triumfului avea să fie pierderea ei. 

— Nu pot să mă gândesc la nimic ce aș putea să îţi dau, zise 
ea. Dar ia ce vrei. Rămâi cât ai nevoie. Cere-mi ce vrei. Le poți 
avea. 

Ea își închise ochii. El putu să vadă lacrimi la colţuri, ca niște 
mici perle transparente. 

— Există suficientă durere între noi. Să nu mai creăm alta. 

Telefonul lui ieftin sună. În întunericul micii, înăbușitoarei 
capele de la Begijnhof toţi ochii se întoarseră spre el. Nu 
aparţinea acelui loc. 

leși pe terasă, răspunse. 

Maarten. Dorea să i se spună ce să facă. 

— În legătură cu ce? întrebă Jansen, conștient că ea trecuse 
pe lângă el, ieșise în aerul dimineţii, hotărâtă să nu audă. 

— Toată lumea vrea să știe, Theo. Am revenit în afaceri? M- 
au sunat până și câţiva dintre băieţii surinamezi. Nu își doresc 
un război acum. Nu după moartea lui Jimmy. 

Jansen se simţi stupid. Nu se gândise deloc la urmarea 
uciderii lui Menzo. Nu exista un lider evident care să preia 


conducerea. Bărbatul condusese afacerile ca un despot de modă 
veche. Miriam Smith fusese adjuncta lui și în prezent era și ea 
moartă. Avea să urmeze un război. Ceea ce era necesar la un 
moment dat. Dar nu chiar atunci. Liniile de aprovizionare 
trebuiau menținute. Datoriile trebuiau colectate. Facturile 
plătite. Vieţile trăite. 

— Ce spun oameni? întrebă el. 

— Te vor înapoi... 

— Marnixstraat o să continue să mă caute până mă va găsi, 
Maarten. Știi că nu se poate întâmpla asta. 

— Nu și dacă te scoatem din oraș. Poţi fugi în străinătate. 
Poţi... 

Jansen nu îl asculta. Suzi se holba la el cu acei ochi triști, 
cunoscători. Înţelesese întotdeauna meandrele politice ale 
crimei. Mai bine ca el uneori. Probabil ghicise că asta urma. 

— Trebuie să ne întâlnim, zise frizerul. Tu și oamenii lui 
Jimmy. Michiel Lindeman a spus că va fi și el acolo. El poate... 
media. 

Un avocat dispus să discute cu un evadat. O idee interesantă. 

— Aranjează ceva, zise Jansen. Anunţă-mă după aceea. 

Se întoarse cu ea, din zona publică a Begijnhof în curtea 
privată, apoi la casa înaltă din lemn și modestul ei apartament. 

— Mă duc la cumpărături mai târziu. Ce ai vrea la prânz? 
întrebă ea, închizând ușa. 

— Hering, răspunse el. Pâine bună. O bere. Una singură. 

Cincisprezece minute mai târziu, Maarten sună. Fusese 
aranjată o întâlnire. În curând. 

— Lasă mâncarea, îi spuse Jansen când termină de vorbit. 
Trebuie să plec. Găsesc eu ceva de mâncat pe drum. 


5 

Era galbenă, dar nu era o casă. Doar o clădire joasă, 
postbelică, la o stradă în spatele gheretelor cu flori și al 
magazinelor ce vindeau bulbi din Bloemenmarkt. Înghesuită 
între un restaurant și un bar, zugrăvită în ocru, cu uriașe plante 
de floarea-soarelui întinzându-se spre ferestrele curate, 
strălucitoare, părea ciudat de curată și nelalocul ei în mijlocul 
clădirilor cenușii care se întindeau în jurul pieţei de flori. 

Pe semnul de pe ușă scria: „Casa Galbenă, Directoare Barbara 
Jewell”. 

Vos şi Bakker îşi legară bicicletele de grilajele din față, 
negociară cu o recepționeră insipidă în zona anostă de recepție 
și se treziră în biroul lui Jewell fără să întâmpine cea mai mică 
obiecție sau piedică. 

Tablouri de van Gogh peste tot. Citate din o varietate de 
erudiţi, de la mistici sufiști la Steve Jobs. Jewell stătea așezată în 
faţa un iMac mare, tastând frenetic în timp ce îi asculta. Era o 
americancă solidă de vreo patruzeci de ani, cu păr scurt, vopsit 
portocaliu, ochi albaștri pătrunzători. Purta un costum albastru 
asortat, business, ce părea scump. De la început vorbi în 
engleză pe un ton ferm, hotărât. 

Bakker o întrebă cu ce se ocupa organizaţia. 

— Vindecăm oameni, răspunse Jewell cu un zâmbet onest, 
interesat. Dacă putem. 

— Aţi vindecat-o pe Katja Prins? întrebă Vos. 

Jewell ridică din umerii voinici. 

— Cred că da. Aveţi vreun motiv să credeţi altceva? 

— Nu v-a spus Til Stamm? întrebă Bakker. Când a venit după 
cheile de la rulotă? 

Americanca zâmbi, nedumerită. 

— Ce să îmi spună? 

Vos o informă. Păru șocată, îngrijorată. Apoi începu din nou să 
tasteze. 

Bakker se înfurie. 

— Poţi termina un moment cu tastatura? 

— Caut ultima dată când Katja a fost aici, răspunse Jewell. Mă 
gândeam că vreţi să știți. 

Găsi ceva, apăsă o tastă. O imprimantă din capătul biroului 
începu să huruie. Barbara Jewell le dădu singura pagină printată. 


O programare la unsprezece dimineaţa. O perioadă de trei ore 
denumită „sesiune de antrenament”. 

Bakker întrebă ce însemna asta. 

— Înseamnă că ne gândeam să îi oferim lui Katja o slujbă la 
un moment dat. Un profesor trebuie să își înțeleagă materia. 
Katja o înţelegea mai bine ca oricine. Droguri. Băutură. 

Ezită. 

— Relaţii abuzive. 

— Te referi la tatăl ei? întrebă Bakker. 

Americanca oftă, păru să regrete că vorbise. 

— Este ciudat, continuă ea. Vreau să vă ajut cât de mult pot. 
Dar este vorba de lucruri spuse într-un cadru confidenţial. 

— Nu ești preot, observă Bakker. 

— Nu. Totuși sunt o persoană care aude secrete pe care 
oamenii nu vor să le dezvăluie. Dacă mi-ai spune ceva în privat, 
te-ai bucura dacă aș povesti apoi altcuiva? 

— Dacă ar salva o viaţă, da, răspunse Bakker. Ai o datorie... 

— Cât v-a plătit Wim Prins? interveni Vos. 

Femeia luă o broșură de pe birou, i-o dădu. 

— Lucrăm pe bază de donaţii. Dacă oamenii își permit să 
contribuie, foarte bine. Dacă nu o pot face... sau nu vor să o 
facă... și asta este bine. 

Zâmbi scurt, ironic. 

— Nu se îmbogățește nimeni aici, dacă asta insinuaţi. 

Așteptă. Cei doi nu își găseau cuvintele. 

— Cine a văzut-o aici ultima oară? întrebă după câteva clipe 
Vos. 

— A fost la sesiunea mea. Katja era un pacient grozav. Atentă 
și motivată. Își rezolvase multe probleme la noi. Aveam 
speranţe mari. 

— Cine erau prietenii ei? 

Barbara Jewell se încruntă. 

— Pe noi ne interesează bunăstarea și vindecarea. Să fim... 

— Clari și curaţi, completă Bakker. Da. Ştim. Cine îi erau 
prieteni? 

Femeia ridică din umeri. 

— Se înţelegea bine cu Jaap Zeeger. Făceau parte din același 


grup. În afară de asta... 

Bakker își notă ceva pe carneţel, apoi întrebă: 

— V-a spus unde se ducea? 

— Acasă, am presupus. Avea un loc închiriat undeva lângă 
Warmoesstraat. Cred că i-a făcut rost și lui Jaap de o cameră 
acolo, o vreme. Avea nevoie de un loc ieftin. 

— Nu pari câtuși de puţin îngrijorată de dispariţia lui Katja 
Prins, observă Bakker. 

Pentru un scurt moment, calmul dispăru de pe faţa Barbarei 
Jewell. Părea iritată. 

— Oamenii vin aici și pe urmă pleacă. Nu aș citi prea multe 
în... 

Vos îi dădu câteva dintre detaliile dispariţiei lui Katja. 

— Fie a fost răpită. Fie se preface, adăugă el. 

— Ce anume vreţi? 

— Dosarele tale despre Katja și Zeeger. 

Femeia ezită, apoi scutură din cap. 

— Îmi pare rău. Nu este posibil. 

— Undeva, o tânără femeie are probleme, îi spuse Vos. Nu 
cunosc circumstanţele. Dar știu că este într-un fel de pericol. 
Fiica mea a dispărut... 

— Ah! 

Femeia își ridică degetul zdravăn. 

— Tu ești acela. Katja a amintit de tine. 

Cobori din nou degetele pe tastatură. 

— Şi de fiica ta. Erau prietene. Ştiai asta, nu-i așa? 

Vos își închise ochii un moment. Lângă el, Bakker devenea 
furioasă. 

— Aș putea să te îngrop în procese, adăugă el. Să dărâm 
acest loc. 

Lui Barbara Jewell nu îi plăcu asta. 

— Suntem o asociaţie caritabilă. Lucrăm mână în mână cu 
guvernul, cu consiliul orașului. Cu agenţiile de voluntariat. Nu 
cred că sunt obligată să ascult asta... 

— Jaap Zeeger ne-a spus oricum ce a zis Katja, interveni 
Bakker. Vrem doar să o auzim de la tine. Altfel va trebui să... 

Se gândi. 


— Va trebui să îl arestăm pentru că a pierdut timpul poliţiei. 


— A dat o declaraţie oficială în Marnixstraat, adăugă Vos. 
Dacă sunt doar invenţii răutăcioase, îl putem duce în faţa unui 
judecător chiar în după-amiaza aceasta. Wim Prins este un 
bărbat acuzat de o răpire. Nu i-aș da prea multe șanse lui 
Zeeger în aceste circumstanţe. 

Jewell se holbă la ei și spuse: 

— Dumnezeule. Este, oare, de mirare de ce acestor oameni le 
este atât de greu să își pună viaţa la loc pe șine? 

Bătu din nou în tastatura wireless. 

— Nu aţi primit asta de la mine, OK? 

Imprimanta începu din nou să huruie. O transcriere a ceea ce 
la Casa Galbenă se numea „grup mărturisire”. Totul dat pe faţă, 
oricât de rușinos, oricât de adânci ar fi fost cicatricele. 

— Katja este un copil cu adevărat tulburat, preciză Jewell. 
Aproape autistă și nu cred că a primit vreodată tratament. Mi- 
am dat seama că este ceva acolo, însă a trebuit să o forţez să 
îmi spună. Era de parcă aș fi scos veninul dintr-o rană. Avea 
nevoie de asta. 

Doar trei persoane se aflaseră în încăpere: Jewell, Katja și Jaap 
Zeeger. Fiecare cuvânt rostit de el se confirma. Katja era 
convinsă că Prins o ucisese pe mama ei. Că el era de vină 
pentru colapsul ei de după moartea lui Bea. 

— Și nu te-ai gândit niciodată să suni în Marnixstraat? întrebă 
Bakker, uimită. 

— M-aţi fi crezut? se întrebă Jewell. Cuvântul unui drogat? Nu 
prea deștept. Cunoscut de poliție. Aţi fi pus cuvântul ei în 
balanţă cu cel al unui bărbat precum Wim Prins? 

Era rândul lor să rămână tăcuți. 

Afară, în zgomotul făcut de turiști pe debarcaderul de lângă 
piaţa de flori, Vos era pe punctul să își scoată telefonul pentru a 
ordona arestarea lui Prins, când aparatul începu să sune. 

De Groot. Liesbeth încerca să dea de el. Apăruse un bilet de 
răscumpărare. Prins plecase să facă rost de bani. 

— Unde este? întrebă Vos. 

— Nu știe. Nu îi răspunde la telefon, răspunse de Groot. L-am 
pus pe Mulder la treabă, cum tu erai plecat. Zeedijk și 
Stormsteeg. Unsprezece treizeci. Vei fi acolo, Pieter? 

Vos se gândea. 


— Te anunţ eu, răspunse el. 

Bakker stătea în stradă, sprijinindu-se de uriașele plante de 
floarea-soarelui pictate pe zid. Nedumerită, nu iritabilă cum 
fusese cu o zi înainte. 

— A fost ușor până la urmă, nu-i așa? întrebă ea. 

— Ceva ar trebui să fie. Mulţumesc pentru acea idee cu 
Zeeger. Mă blocasem. 

Asta o înveseli. 

— Presupun că există un motiv pentru care nu i-ai spus lui de 
Groot că femeia de la nebuni tocmai ţi-a confirmat tot ce a zis 
Zeeger despre minunatul Wim. 

— Minunatul Wim tocmai a primit un bilet de răscumpărare. 
Avem mai puţin de o oră să organizăm supravegherea și o 
echipă de intervenție în Chinatown, o anunţă Vos. Cealaltă 
informaţie poate aștepta. 


6 

Zece minute mai târziu, după un drum rapid pe bicicletă, Vos 
și Bakker intrau în Marnixstraat. De Groot convocase o ședință 
la etajul al patrulea. Koeman reuși să îi intercepteze în timp ce 
străbăteau coridorul lung. 

— Nu am timp, spuse Vos, încercând să îl dea la o parte. 

— Fă-ţi timp, insistă Koeman. 

Se propti în faţa lor blocându-le calea, până când reuși să 
spună ceea ce dorea. Anna de Vries, reporterița ucisă, îl vizitase 
pe Wim Prins în biroul lui în după-amiaza precedentă. 

— De ce? întrebă Bakker. 


— Nu știu, recunoscu Koeman. Mai este ceva. Noaptea 
trecută, nimeni nu știe unde a fost Wim Prins. Nici oamenii de la 
consiliu. Nici nevasta lui. l-a spus că s-a dus la băut de unul 
singur. Nu s-a întors până la 23.30. Credem că femeia a fost 
ucisă cu o oră mai devreme. 

Koeman se strâmbă. 

— Una dintre prostituatele din zonă ne-a declarat că a auzit 
un țipăt pe la acea oră. Nu că ar fi făcut ceva în privinţa asta, 
desigur. 

— Mai târziu, repetă Vos, încercând să treacă de el. 

— Asta nu este tot, continuă Koeman, scoțând câteva poze 
dintr-o folie din plastic. Telefonul lui de Vries a căzut în șanț pe 
aleea unde a fost înjunghiată. L-am recuperat. Există un mesaj, 
în aparenţă de la Prins, în care îi cere să se întâlnească în 
cafeneaua Singel. El nu a apărut. Am verificat. Apoi un alt 
mesaj, aparent de la Katja Prins. Numele tău este menţionat... 

Koeman îi împinse o foaie în faţă, îi arătă cele câteva rânduri. 

„Nu mă poţi auzi ţipând, Pieter? Nu îţi pasă?” 

Vos se chinui să vorbească. 

— Și tu ai primit un astfel de mesaj. În aparenţă de la 
Anneliese, spuse Koeman. Este la dosar, aici. Doar că în acela ţi 
se spunea tată. Nu Pieter. Câţi oameni știu asta? În afara 
ticălosului care ţi l-a trimis? 

Prea multe posibilități. Prea multe amintiri. 

— Toate sunt false, continuă Koeman. SIM-uri furate. 
Mesajele au fost trimise prin același releu, deci este vorba de 
aceeași persoană folosind două telefoane. Cineva a atras-o 
acolo pe femeie ca un pește într-un cârlig. Trebuie să îl aducem 


pe Wim Prins la secţie. Să aflăm unde a fost noaptea trecută. 
lisuse... 

Își scărpină mustaţa maronie, ca de morsă. 

— Am întâlnit-o și eu de câteva ori. Era de treabă, pentru o 
știristă. 

Vos bătu cu degetele în pagina cu mesajele. 

— Dacă ar fi fost Prins... și-ar fi folosit propriul nume? 

— Nu știu, spuse Koeman direct. S-ar fi dus ea la întâlnire 
dacă el și-ar fi zis Donald Duck? Haide să îl întrebăm chiar pe el. 

— Tu ai ceva împotriva politicienilor, observă Vos și, de data 
aceasta, reuși să treacă de bărbat. 

O voce ridicată, înfuriată răsună pe coridorul din spatele lui. 

— Nu cu toţii avem? strigă Koeman. 


7 

Wim Prins folosise aceeași bancă de aproape un sfert de 
secol. O mică instituţie privată, cu sediul într-o clădire-turn din 
Districtul Muzeelor. Responsabil de administrarea contului său în 
cea mai mare parte a acestei perioade fusese Kees Alberts, un 
funcţionar cu vechime, morocănos, bun cunoscător al legislaţiei 
internaţionale ce reglementa impozitarea și oportunităţile de 
investiţii. Prin intermediul acestui bărbat, Prins cumpărase vila 
din Aruba, redirecționându-și cu atenţie o parte din venitul de la 
firma de avocatură, printre ai cărei parteneri se număra la acea 
vreme și Michiel Lindeman. Mai avea investiţii și în alte părţi ale 
lumii. O altă vilă în Grecia. Proprietăţi în Florida. Acţiuni în 
portofolii într-o varietate de paradisuri fiscale din Caraibe. 

Banii nu fuseseră niciodată o problemă prea mare pentru 
Prins. Valoarea lui netă, luând în considerare fiecare bun, trecea 
undeva de zece milioane de euro. Dar cea mai mare parte a 
acestei sume era blocată în fonduri și proprietăţi. Nu avusese 
nevoi reale de bani lichizi de-a lungul anilor și, într-adevăr, nu 
avea nicio idee dacă putea strânge cu ușurință o jumătate de 
milion de euro. 

Alberts îl lămuri de îndată. După ce Prins îl sunase în ziua 
precedentă, făcuse câteva calcule rapide. Prins avea acces 
imediat la două sute patruzeci de mii de euro. Banii se aflau pe 
biroul bancherului, într-o geantă Tumi neagră din piele, așa cum 
o ceruse chiar el. Aceasta costase patru sute de euro, deja 
reţinuţi din grămadă. 

— Ar trebui să fie mai mulţi, insistă Prins. 

— Mult mai mulţi, consimţi Alberts. Dar nu pot, pur și simplu, 
să îi transform în lichidităţi de îndată ce pocnești tu din degete. 
Lasă-mă până mâine și, probabil, aș mai putea adăuga o sută de 
mii. O săptămână și e posibil să putem lichida un milion. 
Majoritatea banilor tăi se află în proprietăţi, Wim. Pot să îţi fac 
rost de împrumuturi, dacă garantezi cu ele. Imprumuturi 
scumpe. Dar nu peste noapte. Şi... 

Bancherul îl privi. 

— Trebuie să te întreb pentru ce. Există reguli în ziua de azi. 
Pentru spălarea de bani... 


— Arăt eu a persoană care spală bani? 
— Regulile nu ne întreabă cum arăţi. Doar ce faci. Și de ce. 


Tăcere. 

— Şi de ce? repetă Alberts. 

— Deoarece se pare că cineva mi-a răpit fiica. Și dacă nu le 
dau o jumătate de milion de euro... 

Își privi ceasul. 

— Peste o oră ar putea fi moartă. Verifică în Marnixstraat 
dacă vrei. Ei știu despre ce este vorba. 

Bancherul se albi la faţă. 

— Tu ai întrebat, zise Prins. 

— Este un moment dificil, nu-i așa? Cu poveștile din ziare... 

— Lasă baltă ziarele. Cum pot lua banii? 

Alberts ridică din umeri. 

— Nu poţi. Nu de aici. Poate va găsi poliţia o soluţie. 
Bancnote marcate. O geantă cu vopsea în ea sau altceva. De 
asta sunt acolo. 

— Nu am timp. Şi nu îmi vor face mie favoruri. 

— Suntem în secolul al XXI-lea, Wim. Nu ţinem sume mari de 
bani la îndemână. Cine și i-ar dori? Cine ar avea nevoie de așa 
ceva? 

Bătu servieta. 

— Cea mai mare parte din suma de aici a trebuit să o iau de 
la altcineva. 

Prins așteptă. Nimic mai mult. 

— Dacă nu îi vrei... începu Alberts, întinzându-se spre 
servietă. 

— Doar sunt ai mei, nu? răbufni Prins, înșfăcând servieta și 
ieșind în ziua rece, luminoasă. 

De Nachtwacht era un plan atât de simplu, unul la care se 
gândise în timp ce se holba la colosalul tablou al lui Rembrandt 
din Rijksmuseumul aflat la doar câteva minute depărtare. Un 
grup de oameni de vază ai Amsterdamului, pregătit să iasă în 
oraș. Tobe bătând, arme la îndemână. Era printre ei și o tânără, 
cu ochii deschiși la culoare, cu părul blond, cu o găină moartă în 
mod misterios lipită de talie. Un fel de simbol, bănuia el. Nu 
aflase niciodată. Nu îl interesaseră niciodată micile detalii. Era 
un tablou despre bărbaţi dispuși să lupte pentru un lucru la care 
ţineau. Orașul. Să îl facă sigur pentru familiile lor. Să aducă 
lumină în întuneric. 


Vanitatea făcea ca respectivul tablou să fie atât de atrăgător 
pentru el? În cea mai mare parte a căsătoriei lui fusese infidel. 
Culcându-se pe furiș și cu Liesbeth. Câţi dintre bărbaţii lui 
Rembrandt, în costumele lor de calitate, oameni înstăriți, 
obișnuiți ai bisericii, făcuseră același lucru? Își dorea, oare, să 
purifice orașul? Sau pe sine? 

Prins privi traficul înaintând leneș pe lungul și dreptul drum al 
Weteringschans. Un taxi se îndrepta agale spre el. În acea 
dimineaţă își cumpărase o pereche ieftină de ochelari de soare, 
cu rame groase, de la un magazin pentru turiști de lângă 
Leidseplein. Când Mercedesul se opri și-i puse pe ochi și apoi se 
urcă în spate, se așeză ţinând o mână pe servieta Tumi. 

Nu spuse nimic. 

— Suntem la întâlnire sau vrei să mergi undeva? întrebă 
șoferul. 

— Vreau să merg undeva, răspunse Prins. Nu asta vor toţi? 

Bărbatul ridică din umeri, așteptă. 

Wim Prins se privi în oglindă. Doar un alt bărbat de vârstă 
mijlocie, cu păr grizonant, ochelari grei de soare, mari și ieftini, 
ascunzându-i cea mai mare parte a feţei. 

— Schiphol, spuse el, punându-și apoi geanta neagră în 
poală. 

Bagaj de mână. Suficient cât să ajungă în cealaltă parte a 
lumii. 


8 

Margriet Willemsen stătea la geam când Hendriks intră. 
Tocmai vorbise la telefon cu un detectiv, Koeman. Îi spusese cât 
de puţin posibil. Îi confirmase doar ceea ce el părea deja să știe. 

Asta nu îl mulţumi pe Alex Hendriks. 

— Reporteriţa care a murit a fost ieri aici. Avea filmarea, fir-ar 
să fie. Ce ne facem? 

— Ne distanţăm, răspunse ea, revenind la birou. Rămânem 
calmi. Le spunem adevărul, atât cât putem. Așteptăm și vedem 
ce se întâmplă. Nu ne afectează asta, Alex. Păstrează-ţi 
cumpătul. 

— Cumpătul? 

El își închise ochii, întrebându-se ce avea să urmeze. 

— Trebuie să vorbim cu Prins. Să lucrăm la varianta noastră. 

— Wim nu este aici pe moment, insistă ea. Lasă-l în seama 
mea. Tu știi ce s-a întâmplat? 

Trebui să recunoască adevărul. 

— Mi-a fost spart calculatorul. Era o fată în birou. O angajată 
temporară de la una dintre asociaţiile caritabile pentru drogaţi. 
Acum a dispărut pe undeva. Sunt destul de sigur că ea mi-a 
spart contul. Trebuie să fi văzut ce era acolo. 

— Ştii, Alex, dacă nu aș crede că vei fugi direct în 
Marnixstraat, te-aș da afară pe stradă gol-goluţ chiar în 
momentul acesta. 

Hendriks se uită urât. 

— Dar asta crezi, zise el. Şi ai nevoie de mine. Am vrut doar 
să îl pot controla puţin. Atâta tot. Unde naiba este? Am încercat 
să îl sun acasă. Soţia lui suna... 

Hendriks o plăcea pe Liesbeth Prins. Era ceva înflăcărat și 
independent la ea. Nu putea înţelege ce vedea ea la soţul ei 
sec, introvertit. 

— Suna îngrozitor. 


— Nu știu unde a dispărut, spuse Willemsen. Cui îi pasă? 
Marnixstraat are destule pe cap. Dacă încep să pună întrebări, 
trimite-i la mine. 

— Nu așa funcţionează treaba! Sunt poliția. Pot să facă ce 
vor. 

Ea încuviinţă. 


— Şi eu sunt viceprimarul consiliului orașului. Mulder este 
omul nostru de legătură pentru De Nachtwacht. Dacă apare 
cineva din Marnixstraat, spune-le să discute cu el. 

Hendriks aprobă din cap. Mai era o întrebare. Care nu voia să 
dispară. 

— Acea reporteriţă... 

— Poliţia crede că a fost vorba despre un jaf care nu a mers 
bine, zise ea. 

— Doar nu crezi că... Wim... lisuse, era extrem de furios când 
l-am dat afară de aici. Liesbeth mi-a zis că a fost în oraș noaptea 
trecută. Nu știe unde. Dacă încep... 

— În numele lui Dumnezeu, Alex, nu vrei să taci? ţipă ea. 
Doar tu ai dat naștere coșmarului ăstuia, nu-i așa? 

— Nu chiar, răspunse Hendriks. Am aruncat doar puţin 
combustibil pe un foc deja aprins. 

Ei nu îi plăcea când lumea îi răspundea. Și nu avea o replică 
bună de această dată. 

— A naibii coincidenţă, să fie jefuită la doar câteva ore după 
ce a fost aici, speriindu-l de moarte, adăugă el. 

De data aceasta, Margriet Willemsen zâmbi. Acel zâmbet de 
pe afișele pentru alegeri. Larg și fals. 

— O coincidenţă, zise ea. Atâta tot. Suntem împreună în 
afacerea asta, Alex. O să trecem prin ea tot împreună. 

Făcu din mână spre ușă. 

— Acum poţi pleca. Fă doar ce îţi spun. Totul va fi în regulă. 

Afară, pe coridor, telefonul îi sună. Hendriks privi ecranul. 

Un mesaj text. 

Til Stamm scrisese: „Mă cauţi?” 

„Oh da”, se gândi Hendriks. Avea atâtea întrebări pentru ea. 

Îi răspunse: „Trebuie să ne întâlnim. Unde? Când?” 

O pauză lungă. Crezu că o pierduse. Se întrebă ce avea să 
facă în acel caz. Apoi... 

Til Stamm îi scrise: „Zeedijk Stormsteeg 11.30” 

Hendriks se sprijini de geamurile ce dădeau spre De Wallen. 
Cunoștea orașul atât de bine, că își putea imagina acea 
intersecție. Două străzi înguste, pietruite, întâlnindu-se într-o 
intersecţie care nu era făcută pentru traficul modern. 
Restaurante chinezești și câteva magazine. Un bar pe care îl 
vizitase de câteva ori, Cafe Oost-West. 


De ce naiba și-ar dori angajata temporară drogată care îi 
intrase în contul privat să-l întâlnească în Chinatown, în mijlocul 
dimineţii? 

Alex Hendriks îi răspunse: „Haide la birou. Totul este în 
regulă”. 

O altă pauză și de data asta crezu, într-adevăr, că o pierduse. 
Apoi... 

„Nimic nu este în regulă, Alex. Nu ai observat? Să fii acolo.” 


9 

Nouăsprezece bărbaţi și o femeie în sala operativă din 
Marnixstraat. Mulder în față dând ordine, Vos și Laura Bakker în 
primele rânduri de scaune. 

De Groot le trasase sarcinile mai devreme. Mulder era 
responsabil de operaţiunile pe teren. Vos se va ocupa de 
interogatoriile care aveau să urmeze. Logica părea de fier. Vos 
tocmai se întorsese la serviciu, avea de-a face cu oameni cu 
care nu mai lucrase recent. Mulder fusese ofițer superior în tot 
acest timp, cunoștea cele mai noi coduri și argoul recent. 

Discuţia se terminase înainte chiar să înceapă. 

Vos și Bakker ascultară planul de supraveghere. Bărbaţi în 
haine civile pe stradă. În birourile cu vedere spre intersecţie. Doi 
în Cafe Oost-West. Mașini gata să blocheze toate rutele de 
ieșire. Un elicopter de supraveghere la înălțime mare deasupra 
orașului, nu fix, întrucât asta ar fi atras doar suspiciune. Legături 
rapide cu toate releele apropiate de telefonie mobilă, pregătite 
să dea de urma apelurilor efectuate. 

Toţi la locurile lor cu cincisprezece minute înainte de 
momentul în care ar fi trebuit să apară Prins. Însă despre bărbat 
nu auziseră încă nimic. La parter se afla doar soţia lui, așteptând 
vești la recepţie. 

Vos auzi asta, își închise ochii, își propuse să iasă cu Bakker 
prin spate. Apoi, când discursul lui Mulder era gata, întrebă: 

— Şi noi? Noi unde mergem? 

Ofițerul înalt îl privi și scutură din cap. 

— Voi așteptați aici, răspunse Mulder. Am trimis o echipă la 
faţa locului. Nu am loc pentru novici. 

Bakker începu imediat să obiecteze, amuţită însă de îndată de 
intervenția energică a lui Frank de Groot. 

— Este o echipă, Vos, repetă Mulder. Tu nu știi cum lucrăm 
noi și nu am timp să încep să îţi dau lecţii acum. 

Arătă spre unul dintre calculatoarele aflate pe un birou dintr-o 
parte a încăperii. 

— Am montat câteva camere cu circuit închis. Dacă poţi găsi 
un birou liber, poţi privi ce se întâmplă de acolo. Noi îl arestăm 
pe cel care ia banii. Dacă putem afla și locaţia lui Katja Prins, ne 
ocupăm și de asta. 

Își privi ceasul. 


— Treizeci de minute să fim pe poziţie. Dacă mai aveţi 
întrebări... 

Laura Bakker își ridică mâna, ca o elevă dornică să pună o 
întrebare. 

— Ce este? întrebă Mulder. 

— ÎI veţi aresta pe Wim Prins deci? Ca să putem aranja noi 
câteva lucruri. 

Mulder îl privi pe Vos. 

— Da, confirmă Vos. Și eu mi-aș dori asta. 


10 

Schiphol. Prins se îndreptă direct spre ghișeul KLM, plăti 
aproape cinci mii de euro pentru un bilet dus la clasa business 
până în Oranjestad, în Aruba. Avionul avea să decoleze la 11.45. 
Nouă ore și cincizeci de minute de zburat dintr-un Amsterdam 
friguros până în căldurosul Caraibe. După aceea un taxi până în 
San Nicolas, o barcă închiriată cu care să străbată cei douăzeci 
și șapte de kilometri până în Venezuela, un sanctuar aflat 
dincolo de jurisdicția olandeză. 

De acolo își putea depune banii în cel mai sigur paradis 
financiar pe care îl putea găsi. Pe urmă să gândească. Să 
aștepte. Să bea. 

Poate chiar să fumeze și să-și găsească o prostituată. Așa 
făceau toţi. De ce nu? Era un nou început, o nouă lume. 

Avea doar bagajul de mână. La ghișeu primi permisul de 
îmbarcare. În trei minute trecu de biroul de lImigrări cu 
pașaportul lui electronic. Nu trebui nici măcar să privească 
vreun vameș în ochi. 

Aeroportul era întotdeauna ocupat, un complex întins de porţi 
boltite și magazine de cumpărături ce păreau să se întindă la 
nesfârșit. Exista și un salon business. Îl evită. Acolo ar fi putut 
întâlni o persoană cunoscută. În schimb, Prins pierdu timpul într- 
o expoziție gratuită a tablourilor din Rijksmuseum, apoi stătu de 
unul singur într-un bar retras, sorbind dintr-o bere, ronţăind un 
hot dog, ţinând strâns servieta, cu ochelarii de soare grei 
nedesprinși de pe faţă. ` 

Trecuse de unsprezece. Poliția avea să inunde Chinatown. Işi 
privi telefonul. Mesaje de la Liesbeth. Se dusese în Marnixstraat, 
dar nu spusese un cuvânt în plus. 

„Unde ești? De ce nu mă suni?” 

Se gândi, tastă un răspuns. 

„Totul este în regulă. Ai răbdare. O să trecem de asta.” 

Ea răspunse de îndată. 

„Trebuie să vorbim, Wim.” 

„Dar nu trebuie, chibzui el. Nu ai făcut-o până acum.” De 
multă vreme. De la căsătorie. Asta schimbase totul. Inainte, 
când fusese o aventură, ceva secret, pe furiș, fuseseră uniţi de o 
pasiune nerostită, interioară. O căldură frenetică pe care inelul 
căsniciei o răcise aproape peste noapte, transformând magia în 
ceva banal. 


„Te sun când pot.” 

Din Venezuela. De pe Isla Margarita, poate. Fusese acolo o 
dată cu Bea. Ea își petrecuse cea mai mare parte a timpului 
drogată cu cocaină. 

Liesbeth nu era așa. Nu încă. Și avea să o sune. La un 
moment dat. Însă nu prea repede. 

Își privi telefonul. Îl puteau găsi cu ajutorul lui dacă își doreau 
asta. Așa că îl opri. Îi scoase bateria. Se așeză de unul singur, 
simțindu-se ca un criminal, rugându-se să vină mai repede 
momentul îmbarcării. 


11 

Vos şi Bakker găsiră un birou cu un computer conectat la 
camerele cu circuit închis ale lui Mulder. Era trecut puțin de ora 
unsprezece. Nu se întâmplau prea multe pe cele șase camere de 
supraveghere de pe stradă. Asta nu părea în neregulă. Apoi îi 
ceru lui Bakker să o aducă pe Liesbeth, două cafele și pe urmă 
să îi lase singuri. 

Două minute mai târziu, Bakker se întorsese cu o Liesbeth 
Prins cu aspect nefericit și două cești de cafea de la cel mai bun 
aparat, unul deţinut de criminaliști, care îi lăsau arareori pe alţii 
să îl folosească. Laura Bakker putea fi convingătoare, atunci 
când și-o dorea. 

Lăsă ceștile și plecă să găsească un alt calculator. Vos închise 
ecranul computerului. Liesbeth se așeză lângă geam, nu îl privi 
în ochi. Nu îi răspunse când el o întrebă dacă știa unde fusese 
soțul ei în noaptea precedentă. Unde se afla în momentele 
acelea. 

După o serie de întrebări pe care abia le băgă în seamă, ea Îi 
răspunse: 

— A făcut rost de bani. Sau așa zicea. Ce altceva mai vrei? 

Cu blândeţe, o întrebă din nou despre Anneliese și Katja. 

Cum s-ar fi putut cunoaște. Dacă existase vreun indiciu că s- 
ar fi dus la o casă de pe Prinsen în timpul lor liber. Era obișnuit 
să pună întrebări stânjenitoare. Dar niciuna atât de apropiată și 
de dureroasă precum cele pe care tocmai le aborda. 

— Avea șaisprezece ani, rosti Liesbeth obosită. Tu nu erai 
niciodată acolo. Eu aveam viaţa mea. Tu chiar crezi că eu știam 
ce făcea ea în fiecare minut? 

— Locul de pe Prinsen unde mergea era un bordel, preciză 
Vos, neluându-și ochii de la ea. 

— Ce? 

— Un privehuis. Un fel de club. Probabil unul unde fetele 
erau... destul de tinere. Erau abuzate. 

Nimic. 

— l-am găsit sângele acolo. Abonamentul de autobuz. A fost 
în acel loc. Poate împreună cu Katja. Dumnezeu știe cu mai 
cine... 

Ea își închise ochii strâns un moment, gura i se fixă într-o 
grimasă de furie și durere. 


— Liesbeth, repetă el. Am găsit sângele lui Anneliese... 

— Eşti fericit? strigă ea. Poţi semna certificatul de deces 
acum? Să închizi cazul? 

— Nu, nu pot. Nu știu ce s-a întâmplat. Asta încerc să aflu. 

— De ce îmi spui rahatul ăsta acum? Am făcut tot ce am 
putut. Am fost acolo când tu nu ai fost. Nu în fiecare minut. În 
fiecare afurisită de secundă. Însă am fost... 

— Nu este vorba despre vină aici, adăugă el. Nu simt asta. 
Cred că nici tu nu o simţi. 

Ea nu voia să îl privească. Sorbea cafeaua. 

— Despre ce este vorba, atunci? 

— Despre adevăr. Onestitate, continuă Vos ridicând din 
umeri. Ce altceva ne-a mai rămas? 

— Vorbești ca Wim. Implorând voturi. Folosind cuvinte mari 
care nu înseamnă nimic... 

— Există o procedură, o întrerupse el. 

— Ce procedură? șuieră ea. 

Își încrucișă braţele, își tinu ochii pe ea. 

— Lucruri pe care le verificăm în fiecare caz. ADN-ul. Îl aveam 
pe al lui Anneliese, desigur. Acum îl avem și pe cel al lui Katja. 

Pe lângă lacrimile care îi umpleau ochii, apărură și furia, și 
teama. 

— Nu contează ce indică o picătură de sânge, adăugă Vos. 
Este fiica mea. Fiica noastră. Presupun că... Munceam foarte 
mult. Noaptea. Eram destul de plictisitor și când eram acolo. Și 
Wim... cu toţi banii lui... o soţie care nu îl iubea... 

Pe jumătate aplecată, strângând ceașca de cafea în mână, se 
uita urât la el. 

— Am rămas cu tine pentru că nu mă puteam mărita cu el, 
mărturisi ea. Asta ai vrut să auzi? 

— Nu chiar. 

— Și nu ai bănuit niciodată, Pieter? Nici măcar o dată. Dacă 
m-ai fi întrebat... dacă ai fi observat că nu eram acolo atunci 
când ar fi trebuit să fiu... 

— Atunci, m-ai fi părăsit, completă Vos. 

Și trebui să se întrebe: își dăduse seama de la început? O 
parte din el ţinuse în tăcere acea voce tulburată, suspicioasă, 


din cauza fricii de consecinţele care ar fi urmat dacă ar fi 
ascultat-o? 

— Bănuiesc că da, replică ea. 

— Ştiai că erau surori vitrege? întrebă el. Avea Anneliese vreo 
idee că Wim era tatăl ei real? Ar putea fi important. Încerc să 
înţeleg... 

— Nu. 

Așteptă și, când ea nu spuse nimic, întrebă iar: 

— Eşti sigură de asta? 

— Da. 

O pauză. 

— Adică... Eu nu i-am spus. Tu nu aveai acum. Wim... 

— Ştia? 

Cafeaua îi zbură din mână. Nu spre el. Spre perete, spre lume. 

— În numele lui Dumnezeu! Crezi că îmi este ușor? Nu am 
știut niciodată. Nu am vrut să știu. Ar fi putut fi a ta. Mi-am dorit 
din toată inima să fie. Poate că lucrurile s-ar fi întâmplat altfel. 
Poate... 

— Este posibil ca Bea să fi știut? întrebă el. Ar fi putut 
Anneliese să afle de la ea? 

Ea ridică din umeri, îl privi. 

— Nici acum nu vrei să înfrunţi situaţia, nu-i așa? Nu știu ce 
gândea Bea. M-am întrebat uneori dacă bănuia. Mă privea la 
firma de avocatură și... 

— Este important. Dacă Anneliese știa... 

— Liese, zise ea tăios. Așa o chema. Nu mai era copil. Liese. 
Era adolescentă. Devenise curioasă. Devenise... și parșivă. 

— Liese. 

Nu avea nicio idee de ce nu îi prescurtase niciodată numele. 
Cumva, nu i se păruse necesar. Şi în acele clipe acea omisiune 
simplă, facilă, părea să îl condamne. Nu fusese un părinte rău. 
Doar unul neglijent, distrat. 

— Nu cred... 

— Nu, zise ea. Erai prea ocupat salvând alți oameni. Eşti atât 
de bun în a desluși viețile străinilor, nu-i așa? Dar nu ai fost în 
stare să vezi ce se întâmpla în faţa nasului tău. În propria ta 
casă. 

El nu răspunse. 


— Sau dacă ai fi fost, adăugă ea, nu ai fi avut curajul să o 
afirmi. 

Mâinile ei fragile îi atinseră pieptul. 

— Dacă ai fi spus ceva. Dacă aș fi văzut că te răneam... 

Tăcere între ei un lung moment. Apoi ea continuă: 

— Am urât felul în care lucrai zi și noapte. Mă făcea să mă 
simt mică și neînsemnată. Când te întorceai acasă, îi acordai 
atenţie doar ei. Nu mie. 

— Îmi pare rău, șopti el. Cred că nu arăt ceea ce... 

— Nu mă vedeai, Pieter. Nu căuta scuze. 

— Poate că nu. Dacă o pot găsi pe Katja... Dacă așa aflăm ce 
s-a întâmplat cu Anne... cu Liese... 

— A murit, spuse Liesbeth Prins cu o voce plată, înfrântă. Nu 
știi asta? Nu o poţi simţi? 

— Nu. Nu pot. 

— Nu până nu îi vezi cadavrul? Nu ai părăsit niciodată locul 
acesta, nu-i așa? Nu în capul tău. De multă vreme nu îmi mai 
doresc asta. Nu am vrut să înnebunesc. Nu așa ca tine. Ar fi fost 
prea ușor. 

El dădu din cap. 

— Dacă mai este ceva ce artrebui să știu... zise Pieter. 

— Nu am putut-o controla în acea vară. Tu nu erai aproape 
deloc acasă. Nu era la școală. Eu lucram cu jumătate de normă 
la criminaliști, aici. Tu mi-ai făcut rost de slujbă, ţii minte? Voiam 
să fac ceva. Ti-am spus că aveam nevoie de bani. 

Râse. 

— Era o minciună. Eram, pur și simplu, plictisită. Mă 
săturasem să fac pe dădaca unei adolescente nerecunoscătoare 
și să te privesc cum te întorceai acasă epuizat în fiecare noapte, 
prea obosit ca să vorbești cu mine. 

Vos își aminti în momentul ăla. Ea fusese în solda 
Marnixstraat câteva luni în acea vară, îndosariind documente, 
făcând muncă de birou la etajul de sus o vreme. 

— Nu ţi-ai dat seama niciodată, spuse ea. Dar devenise 
rebelă. Se întorcea târziu. Nu îmi spunea unde mergea. Cu cine. 

— Ai fi putut să îmi zici. 

Liesbeth Prins râse și o făcu atât de neașteptat, de subit, că 
sunetul îi îngheţă lui Vos sângele în vene. 


— De ce? l-ai fi dat niște bani și i-ai fi spus să se ducă să își 
cumpere ţoale. Te rog... 

Își întinse mâna spre degetele lui. 

— Ai fost un om îngăduitor. Întotdeauna. Cu ea. Cu mine, 
când mă sinchiseam să îţi cer asta. 

Trebuie să fi văzut ceva pe faţa lui. 

— Măiculiță, continuă ea. Uită-te la mine cum îţi zdruncin iar 
toate iluziile. De câte ori trebuie să-ţi repet înainte să pricepi? 
Nu am fost o familie perfectă, Pieter. Nu am fi fost nici dacă eu 
nu mi-aș fi făcut de cap cu Wim. Viaţa nu este așa. Ordonată și 
curată... 

— Nu, recunoscu el, îndepărtându-și mâinile. 

Ea își mușcă buza, se gândi la ce dorea să spună. 

— Într-o zi am văzut-o cu o fată. Semănau foarte mult. Într-un 
fel am recunoscut-o. Nu știam de unde. Wim și cu mine... eram 
întotdeauna discreţi. Nu am fost niciodată în casa aceea alui. 
Casa noastră acum. 

Ridică din umeri. 

— Așa că le-am urmărit. Până în Vondelpark. Le-am privit 
cumpărând îngheţată. Așezându-se. Arătând... frumoase și 
fericite. 

O privire amară, acră. 

— Apoi a apărut Bea. S-a așezat și ea. Nu ca mine. O intrusă. 
Dușmanul. Arăta de parcă era una de-a lor. O altă puștoaică, 
înţeleasă cu ele. Orice ar fi fost. N-am aflat niciodată... 

Degetul ei trasă un cerc în cafeaua vărsată pe masă. 

— Nu am îndrăznit niciodată să întreb. Și, câteva zile mai 
târziu, Liese dispăruse. 

— Ai fi putut să îmi spui... repetă el. 

— Nu fi stupid. Nu am vrut să deschid cutia Pandorei. Pe 
lângă asta... Toţi ați spus că era vorba despre acei gangsteri 
care se răzbunau. Sau de vreun nebun. Nu aveam nimic de 
spus. Nici acum nu am. 

— Bea te-a văzut? 

Râse scurt, sumbru. 

— Oh, da. M-am dus acolo și m-am prezentat. Liese nu a vrut 
să mă privească în ochi. Bea a făcut-o însă. Javră nebună. 

— Ai fi putut să îmi spui. 


Ea se holbă la el, nedumerită. 

— Cum? De ce? 

Aproape două decenii împreună. Și în continuare o prăpastie 
între ei. Ziduri invizibile, secrete întunecate sub ele. 

— Locul în care i-am găsit sângele... acel privehuis... era pe 
Prinsen. Vizavi de Amstelveld. Îl cunoști? 

Ea își scutură capul. 

— Sângele ei? 

— Nu era mult, zise el. Nu cred că a fost ucisă acolo. Dar acel 
loc... 

— Nu am urmărit-o. Nu o spionam. Era adolescentă. La ce 
bun să o fi făcut? Nu sunt ca tine. Căutând mereu ceva de 
îndreptat. Lumea este stricată. Nu o poţi repara. Nimeni nu 
poate. 

Vos nu știa ce să spună. Laura Bakker îl salvă. 

Intră, fără să bată la ușă, se îndreptă direct spre computer, 
aprinse monitorul, începu să bată la tastatură. 

— Trebuie să vezi asta, spuse ea. Se întâmplă ceva. Eu nu... 

— Nu ce? întrebă el, când ea nu continuă. 

— Nu înţeleg. 

O privi pe Liesbeth Prins. 

— Cred că ar trebui să pleci, îi sugeră Bakker. 

Însă deja începură să apară imaginile de la camerele cu 
circuit închis. Siluete traversând intersecția dintre Zeedijk și 
Stormsteeg. Ocazionalul cârâit al unei transmisiuni de poliţie pe 
canalul radio. 

— Unde este Wim? întrebă Liesbeth Prins. Nu îl pot vedea. 

Vos își privi ceasul. Unsprezece și douăzeci. 

— Mai sunt zece minute, constată el. 

— Ajunge mereu mai devreme, niciodată nu întârzie, șopti 
Liesbeth. 

Îl privi și adăugă: 

— Îmi pare rău. Toate lucrurile pe care le-am făcut... s-au 
întâmplat, pur și simplu. Nu le-am cerut niciodată. Nu le-am vrut 
niciodată cu adevărat. 

— Ar trebui să pleci! rosti Laura Bakker mai tare. 

Dar ochii lui Liesbeth Prins erau fixaţi pe ecran. 

— Uite-l pe omuleţul acela din consiliu, zise ea, punând un 


deget pe o siluetă înaintând încet pe pietrele cubice. Cel care 
lucrează pentru Wim. 

Vos nu privea. Scrise un bileţel, i-l dădu lui Bakker, îi ceru să 
verifice informația. 


12 

— Ce naiba caută el aici? mormăi Theo Jansen, așezându-se 
în camera din spate a prăvăliei lui Maarten. 

Locul era în continuare închis. Frizerul arăta tulburat și obosit. 
Îngrijorat în privinţa celor doi bărbaţi care li se alăturaseră în 
apartament, sorbind cafeaua instant, privindu-se unul pe celălalt 
circumspect. 

Michiel Lindeman venise de bunăvoie când Maarten revenise 
la el. Ezitarea din ziua precedentă dispăruse. Existau motive. 
Jimmy Menzo era mort. Controlul întregului oraş atârna în 
balanță. 

— Este aici pentru că l-am invitat eu, răspunse Lindeman fără 
să clipească. Fiindcă este nevoie de el. 

Scund, musculos, de aproximativ treizeci şi cinci de ani, cu 
pielea închisă la culoare, ochi alunecoși, Max Robles zâmbea 
prea mult, râdea prea mult. Fusese intermediar și în negocierile 
anterioare dintre Jansen și Menzo. Demn de încredere, atât cât 
puteai să ai încredere într-un gangster surinamez. 

— Nu sunt sigur că am nevoie de tine, îi spuse Jansen lui 
Lindeman. În privinţa celor ca el... 

— La naiba, Theo. Nu ar strica să ai un strop de gratitudine, 
comentă avocatul. Ești un criminal evadat. Un ucigaș. Oricare 
dintre noi ar putea fi arestat doar pentru că ne aflăm în aceeași 
cameră cu tine. 

Jansen pufni, nu avu nimic de spus. 

— Crezi că poţi deveni mofturos acum? 

— Domnilor, interveni Maarten. Să abordăm problema cu 
calm. Avem afaceri de discutat. Câteva probleme practice de 
rezolvat. Trebuie să gândim cu capul limpede. 

Îl privi pe Jansen într-un fel în care nu ar fi făcut-o mai demult. 

— Cu toţii. În regulă? 

— Theo. 

Robles radia ca de obicei. Dinţi mari, albi. O mână masivă, 
întinsă peste masă. 

— Noaptea trecută l-ai împușcat pe șeful meu. Am venit așa 
cum mi-a cerut-o domnul Lindeman. Nu este asta o dovadă de 
bunăvoință? 

— Asta să îmi spui tu, răspunse Jansen. 


Dădu din cap spre Maarten. 

— L-ai căutat de pistoale atunci când a intrat? 

Robles râse. Așa făcu și Maarten. Apoi frizerul scoase un mic 
pistol din pantaloni, îl arătă celor de la masă. 

— De ce mă aflu aici? dori Jansen să afle. 

Apoi ascultă. 

Cel mai mult vorbi Lindeman. Despre nevoia de pace. Despre 
deciziile urgente de afaceri în legătură cu bani și linii de 
aprovizionare. Despre cum Theo Jansen putea să rămână regele 
Amsterdamului de la distanţă. Peste o zi sau două, atunci când 
lucrurile se mai linișteau, îl puteau pune într-o mașină cu 
direcția sud, până în Belgia. Să îi aranjeze apoi un avion privat 
de la Oostende. Același loc în care Jimmy Menzo zburase 
săptămâna anterioară. 

După aceea... 

— Orice vrei tu, declară Maarten rapid. Oriunde. 

Opt la sută din profituri pentru nimic. Munca de zi cu zi avea 
să cadă în sarcina acelora rămași dintre oamenii lui Menzo, 
lucrând sub Max Robles, împreună cu orice doritori dintre cei 
care lucraseră pentru Jansen. 

— Sunt foarte mulţi bani ca să stau întins la soare, observă 
Jansen. 

— Este adevărat, consimţi Robles. Dar care este alternativa? 

Nimeni nu vorbi. 

— Vă spun eu, continuă el. Să luptăm în continuare. Unul 
contra celuilalt. Și apoi apar și turcii. Şi sârbii. Dumnezeu mai 
știe cine. Deja adulmecă pe aici. Devin tupeiști. 

Bătu de trei ori cu degetul în masă. 

— S-a creat o gaură neagră în oraș și cineva trebuie să o 
umple. Sau le arătăm unde le este locul, sau s-a zis cu noi. 

— În urmă cu două zile ai încercat să mă ucizi, zise Jansen. 

Bărbatul solid din faţa lui dădu din cap, recunoscu: 

— Da. A fost cam nepoliticos, nu-i așa? Dar gândește așa. 
Jimmy și Miriam sunt morţi. La fel cei doi băieţi care te-au 
atacat. Dacă suntem dispuși să iertăm și să uităm... 

— Cineva mi-a ucis fiica, interveni Jansen. Nu pot ierta asta. 
Şi nici nu o să uit. 

— Nu, spuse Robles. Şi eu aș simţi la fel. Sincer. 


Își întinse din nou mâna. 

— Nu noi suntem responsabili. Nu am avut nimic de-a face cu 
asta. Jimmy nu vorbea cu noi când mergea la Oostende cu 
Miriam. Era timpul lui privat. Cred că nu a aflat până nu s-a 
întors. 

Mâna rămase întinsă, fermă ca o stâncă. 

— Strânge-mi mâna dacă mă crezi, spuse Robles. Dacă nu, 
ne pierdem cu toţii timpul. 

Jansen nu se mișcă, spuse doar: 

— Cineva a ucis-o. 

— Nu noi, repetă Robles, iar buna dispoziţie îi dispăruse din 
voce. De ce am fi făcut-o? Jimmy te voia pe tine mort. 

Privi în jurul mesei, pentru întâia oară neliniștit. 

— Să îţi spun adevărul. El și Rosie aveau o înțelegere. Au 
discutat, cu două săptămâni înainte să apari tu la tribunal. 
Trebuia să ieși, să pleci din oraș, să nu încerci să reintri în joc... 
asta era tot. Fără alte prostii. 

— Atunci, de ce a încercat să mă omoare? pufni Jansen. 

Mâna mare, întunecată rămânea întinsă peste masă. 

— Deoarece nu credea că o să fii de acord, răspunse Robles. 
Jimmy putea fi stupid uneori. Dar în acea privinţă... cred că avea 
dreptate. 

Își flutură mâna. 

— Dacă o retrag, nu se mai întoarce. Avem amândoi de 
suferit. Gândește-te la asta. 

Theo Jansen se ridică de la masă, veni în faţa lui, furios, 
înroșindu-se. 

— Cine mi-a ucis fiica? tună el. 

Lindeman vorbi primul. 

— Cel care a răpit-o și pe fata lui Prins, declară el. Nu este 
evident? 

— Pentru mine nu, spuse Jansen. Cine...? 

— Nu știu cine! strigă Lindeman. 

Atât de tare, că îl surprinse pe Jansen. Avocatul era unul 
dintre oamenii cei mai stăpâniţi, mai calmi pe care îi cunoștea. 
Nu îl mai auzise să își ridice vocea. 

— Cineva își bate joc de toată lumea, adăugă Lindeman. De 
tine. De Prins. Nu știu... și de Pieter Vos. De ce altfel ar fi lăsat-o 


în barca de lângă a lui? Cineva încearcă să îl facă să se întoarcă 
și... 

— Rosie nu a avut nimic de-a face cu fata lui Vos, interveni 
Jansen. Niciunul dintre noi nu a avut. 

ÎI privi pe Robles. 

— Sau? 

— Nu cred, consimţi bărbatul din Paramaribo. 

Lindeman oftă, își încrucișă braţele, așteptă ca Jansen să 
devină atent. 

— Jimmy i-a trimis pe acei băieţi la privehu/s, sugeră 
avocatul. Trebuie să fi știut ceva... 

— Era vorba de asigurare, îl lămuri Robles. Pe ei îi voia morți, 
însă a vrut să încaseze și asigurarea pentru clădire. Stătuse 
degeaba de când a pus mâna pe ea. Un privehuis nu îl interesa 
prea mult pe Jimmy. Nu iese un profit prea mare dintr-o 
asemenea afacere. 

Jansen nu părea convins. 

— Este adevărat, insistă Robles. Mă crezi sau nu. Tu alegi. 

— Adevărul? 

Jansen îi privi pe toţi trei. 

— Ce știm de la Marnixstraat? Am avut oameni acolo. Și 
Menzo trebuie să fi avut. Poate chiar aceiași, din câte știu eu... 

— Și ei bâjbâie în întuneric ca și noi, rosti Lindeman cu 
atenţie. Se pare că Prins ar putea fi acuzat de ceva. Nu știu ce. 

— Wim Prins? întrebă Jansen. Domnul Curat? Fostul tău 
partener? 

— Uneori crezi că cunoști oamenii, spuse Lindeman ridicând 
din umeri. Uneori te înșeli. 

Jansen mormăi ceva, apucă mâna din faţa lui. O strânse. 

— Găsiţi-l pe cel care a ucis-o pe Rosie, promise el, și puteţi 
avea orice doriţi. Luaţi acei opt la sută. Din partea mea, 
împărțiţi-i între voi. 

Cei trei părură interesaţi. 

— O să dau câteva telefoane, spuse Robles. O să vorbesc cu 
niște oameni. 

— Fă asta, încuviinţă Jansen. 

Dădu din cap spre frizer. 

— Maarten poate da de mine, dacă afli ceva. 


leși din nou afară, era disperat după o bere. Își privi ceasul. 
Mai era un minut până la unsprezece treizeci. După colţ era un 
bar, tăcut și discret. 

Se îndreptă spre intrare. Pe stradă se aflau câţiva polițiști în 
uniformă. Unul dintre ei privea spre el. 

Theo Jansen traversă drumul, intră pe aleea ce ducea spre 
Begijnhof. Se simţea ca un străin în propriul oraș și asta era 
ceva nou. 


13 

Klaas Mulder stătea așezat în cafeneaua Oost-West, aproape 
goală, amestecând zahărul într-un dublu espresso mocirlos. Era 
mulțumit de dispoziția oamenilor lui. Nu atât de mulţumit de 
faptul că ofiţerul care stătea așezat lângă el era Koeman, o 
persoană care nu arătase niciodată suficient respect pentru 
superiorii săi. 

— Deci, ce se întâmplă? întrebă Koeman. Dacă îl înhățăm pe 
cel venit după bani? Cum ne ajută asta să o eliberăm pe biata 
fată? 

— Biata fată ar fi trebuit demult să fie acasă, răspunse 
Mulder. Nu avem de-a face cu o școlăriţă aici. 

Koeman se trase de mustață. 

— Îmi pare rău. Încerc să înțeleg relevanţa remarcii tale. 

Mulder se duse la geam, cercetând intersecţia pietruită dintre 
străzi. 

— Şi unde naiba este Prins? întrebă Koeman. Îşi privi ceasul. 

— Mai are cinci minute să apară. Dacă era fata mea, aș fi... 

— Nu este, replică scurt Mulder. 

Se uită atent la un bărbat de vârstă mijlocie, micuţ, într-o 
haină maronie elegantă, care stătea în faţa restaurantului 
chinezesc de vizavi. 

— Cine naiba este ăsta? Fă-i o poză. Verific-o în baza de date. 
Koeman veni la geam. 

— Alex Hendriks. Cineva important din consiliul orașului. 
Conduce secretariatul general al consiliului sau ceva de genul 
ăsta. L-am căutat în ziare, de dimineaţă. Înainte să sun acolo. 
Lucrează direct pentru Prins. Scuze - /ucra. 

— De unde ai știut? 

Koeman îi spuse direct. Aflase de la ziarul Annei de Vries că 
reporterița vizitase biroul consiliului și vorbise cu Prins în după- 
amiaza dinainte să fie ucisă. 

— Este politician, spuse Mulder. Presa vorbește cu el tot 
timpul. A fost un jaf. O să ne ocupăm de cei morţi când 
rezolvăm tot ce este de rezolvat cu cei vii. 

Detectivul se burzului. Își scoase carnetul și citi mesajele de 
pe telefonul Annei de Vries. 

— De ce nu am știut despre asta? întrebă Mulder. 


Koeman flutură un deget în aer și răspunse: 

— Fiindcă erai prea ocupat fugind dintr-o parte în alta, 
organizând o echipă de intervenţie? 

— O să mă provoci prea mult într-o zi... 

— Abia aștept. 

Koeman își verifică ceasul, privi în stradă. 

— Unsprezece treizeci fix. Nu văd nicio urmă de Domnul 
Curat. Doar pe Hendriks. Poate ar trebui să îl arestăm. Poate... 

Se opri. 

— Ce naiba este asta? întrebă Mulder, privind în josul străzii 
Zeedijk. 


14 

Punctul de control de securitate la Schiphol era aproape de 
poarta de îmbarcare. Prins se apropie, își puse telefonul pe tavă 
alături de curea, apoi, ca să fie sigur, pantofii negri de afaceri. 
Femeia de la scaner bătu în geanta Tumi. 

— Aveţi laptop? 

— Nu. 

— Fără lichide. Nimic ascuţit. Fără... 

Își tinu ochelarii pe ochi și îi zâmbi femeii. 

— Sunt destul de plictisitor, de fapt, zise el, privind geanta 
trecând pe sub scaner. 

Traversă pe urmă bolta, nu se auzi niciun bip, ridică geanta, 
se îndepărtă. 

Poarta KLM era chiar în faţă. Nu era coadă la clasa business. 

Privi avionul albastru-deschis și alb de dincolo de ea. Unul 
dintre cele mai vechi modele MDII. Dădu permisul de 
îmbarcare, urcă la bord. 

Trei rânduri cu câte două scaune în faţă. Al lui era lângă 
geamul din stânga. Cea mai mare parte a cabinei de la clasa 
business era goală, din câte își putea da seama. 

Apăru un pahar de șampanie, primi o jumătate de zâmbet de 
la însoţitoarea de bord. 

Totul părea să fie colorat într-o tentă lugubră de albastru. 
Asta și băutura matinală îi provocară o durere de cap. 

Prins o sorbi oricum. Așteptă, sperând. Auzi, în sfârșit, ușile 
închizându-se, simţi că este împins în spate. 

Privi apoi pe geam și văzu avionul rulând încet pe pistă. 


15 

Cinci diavoli pe stradă, unul negru, ceilalți îmbrăcaţi în roșu, 
portocaliu, albastru și verde vineţiu, învârtindu-și cozile, 
împungându-i jucăuș cu furcile lor pe oamenii în trecere. 

Cel mai înalt era negru din cap până în picioare, cu coarne 
lungi de capră și părea aproape gol. Avea cu el un casetofon 
mare pe care îl purta pe umăr, ţopăind ca toţi ceilalți pe ritmuri 
pop asurzitoare. 

Dinţii îi erau vopsiți cu roșu și rânjea mult. Cu toţii o făceau. 

Dinţi roșii. Costume macabre. Atitudini arogante. 

Koeman încerca să își amintească. Îi mai văzuse undeva. 

— Asta ne mai lipsea, mormăi Mulder. 

Cel mai scund, strălucitor în costumul lui stacojiu, însângerat, 
fugărea un om îmbrăcat în haine normale, clănțănind sălbatic 
din dinţi, împungându-l cu furca, scoțând sunete de monede 
zdrăngănind atât de zgomotos, că îl puteau auzi chiar și în 
cafenea. 

Cântecul deveni clar. 

Stevie Wonder. Un cântec vesel, în contradicţie cu spectacolul 
straniu, pe jumătate sinistru care se desfășura pe stradă. 

Cântecul se auzea tare, inconfundabil și cei cinci demoni 
dansau pe refren. 

— La mulţi ani... răsuna refrenul în intersecţia pietruită dintre 
Zeedijk și Stormsteeg. 

— La mulţi ani? șopti Koeman. Ce mama drac...? 

Mulder vorbea pe linia sigură. Koeman își privi ceasul. 

Douăsprezece fără douăzeci și cinci. Era greu să își imagineze 
că un avocat devenit politician ar rata momentul răscumpărării 
propriei fiice. 

Și mai greu să își imagineze un răpitor finalizând afacerea cu 
acei clovni de afară. 

Prea multe coincidente. 

— Nu mai vine, murmură Koeman pentru sine. Nu avusese 
niciodată de gând să o facă. 

Nu că Mulder l-ar fi ascultat. Hoofdinspecteuruf lătra la 
telefon, încercând să dea de cineva. De Vos, din ce putea auzi. 
Şi nu ajungea la niciun rezultat. 

Koeman se apropie, așteptă o pauză în monologul aprins și 


8 Locotenent (în olandeză, în orig.) (n.red.) 


spuse: 

— Nu mai vine, Mulder. 

Trupa de diavoli se apropia, cercetând strada. Cel înalt, negru 
scoase o foaie de hârtie de undeva. Koeman recunoscu, în 
sfârșit, feţele. Erau câţiva artiști ai străzii din una dintre 
comunele anarhiste. Le plăcea să străbată orașul dând 
spectacole rapide de stradă, întinzând apoi pălăria în faţa 
turiștilor suficient de proști încât să se oprească. 

— Nu este... 

— Ştiu... începu Mulder. 

Se auzi apoi o voce, cu un accent forţat, străin. 

— Prins! Oh, Wim! La mulţi ani, Wim! 

Muzica deveni mai intensă. Începură din nou să se învârtă, 
fluturându-și braţele, dând din palme în ritmul cântecului. 

— La mulţi ani. 

Koeman nu înţelegea. Nu îi venea să creadă ce vedea. 

Wim Prins nu era acolo. Doar bărbatul din consiliu, Alex 
Hendriks, plimbându-se dintr-o parte în alta ca un idiot rătăcit. 

— La naiba cu asta, zise Koeman. Este al meu. 

Nu așteptă să audă ce gândea Mulder. leși direct pe strada 
aglomerată. 

Oamenii se holbau la fa/seto-u! strident al demonilor. 

— Wim! Wim! Unde ești? Oh, Wim... 

Mulder era în spatele lui. Le spusese ofițerilor din magazinele 
și birourile înconjurătoare să se retragă. Totul era anapoda, 
fusese de la început. Nu avea să aibă loc o răscumpărare acolo. 
Cu sau fără Prins. Fuseseră păcăliţi. 

Echipa se adună în jurul artiștilor. Unul dintre ei luă 
casetofonul și opri muzica. Diavolii începeau să își dea seama ce 
se întâmpla. Amsterdamul era un oraș relaxat, tolerant. În mod 
normal, ar fi scăpat nepedepsiţi pentru ceea ce făcuseră sau, în 
cel mai rău caz, ar fi primit un avertisment tacit. 

Dar nu în momentele alea. 

Koeman rezolvase deja totul în minte. Cineva îi plătise să vină 
acolo. Le spusese că era ziua unui bărbat pe nume Wim Prins. 
Că avea să fie după colţ și că urma să fie surprins. 

Nu aveau să fie găsite urmele celui care dăduse comanda. 
Probabil îi plătise cu bani lichizi. Și chiar dacă diavolii dansatori 
știau cine era, nu le-ar fi spus niciodată. Erau ca un trib, trăiau 


despărțiți de restul orașului, de poliție. Creaturi diferite, de pe o 
altă planetă. 

Deci îl aveau doar pe Alex Hendriks, un funcţionar cumpătat, 
membru al consiliului orașului, stând la colțul dintre Zeedijk și 
Stormsteeg, arătând confuz și pierdut. Şi mai mult decât 
înfricoșat. 

Deveni și mai înfricoșat atunci când Koeman se îndreptă spre 
el, îi flutură în faţă legitimaţia, se prezentă. 

Apoi zâmbi, arătă spre trupa de diavoli. 

— Ce zici de spectacol, Alex? 

— Eram doar în trecere... 

— Ei, haide, nu îmi spune asta! 

Koeman își duse mâna aproape de faţa bărbatului. 

— Orice ai face, nu spune asta. Eram doar în trecere. Nu, este 
de-a dreptul nepoliticos. 

Detectivul privi înapoi spre cafenea și făcu din ochi. 

— Suntem înăuntru de cincisprezece minute. Zece dintre ele 
ni le-am petrecut privindu-te cum stai aici, pe punctul să faci pe 
tine. 

Apăru și o dubă de poliţie cu luminile aprinse, cu sirena 
urlând. Diavolii intrară în ea, cu toate protestele lor. 

— Trebuie să mă întorc la birou, spuse Hendriks, încercând să 
se îmbărbăteze singur. 

— Fostul tău șef ar fi trebuit să fie aici, îi răspunse Koeman. 
La unsprezece jumătate fix. Ar fi trebuit să aibă o jumătate de 
milion de euro, răscumpărare pentru fiica lui. 

Zâmbi. 

— Nu a apărut. În schimb, tu ai făcut-o. Împreună cu câțiva 
diavoli care îi strigau numele. 

Koeman își băgă la loc legitimaţia, cercetă strada de-a lungul 
și de-a latul ei. 

— Arăt eu a bărbat care crede în coincidenţe? Sau, pur și 
simplu, ca un imbecil? 

Hendriks tremura deja. 

— Mergem în Marnixstraat, anunţă Koeman. Pentru o discuţie 
lungă și interesantă. Singura întrebare este... 

Se încruntă, scoase o pereche de cătușe, le învârti pe degetul 
arătător. 


— Vii de bunăvoie? Sau trebuie să te târăsc până acolo? 


16 

Urma să fie cald şi însorit în Aruba. Își putea imagina drumul 
de treizeci de minute de-a lungul coastei. Negocierea cu unul 
dintre pescari pentru o barcă ce avea să îl ducă în Venezuela. Îl 
va costa minimum o mie de euro. Și dacă va alege omul greșit... 

Prins își dădu seama că își plimba degetul de-a lungul genţii 
ascunse în compartimentul de depozitare de la geam. Atât îi mai 
rămăsese. Singurul lucru aflat între el și prăpastie. 

— Domnule...? 

Însoţitoarea de la clasa business era o tânără femeie drăguță, 
cu păr creţ, ascuns sub boneta albastră, ce tocmai se aplecase 
deasupra lui cu atenţie, dorind să îi ia paharul. Prins privi în jurul 
lui. Mai era un singur pasager în cabină, în partea opusă a 
acesteia. Următoarele nouă ore și jumătate se anunțau liniștite. 
Poate că avea să doarmă. Dacă făcea asta, urma să își bage 
geanta sub scaun. 

— Trebuie să vă iau paharul înainte să decolăm. 

Prins bău șampania dintr-o înghiţitură și îi dădu paharul. Privi 
din nou în jurul cabinei. Îi venea să râdă. Așa fusese viaţa și în 
birourile consiliului de lângă Operă. Ca într-un cocon. Protejat de 
lumea de afară. La fel fusese și ca avocat, chiar atunci când 
Michiel Lindeman începuse să umble pe sârmă, prins între 
poliție și lumea interlopă. Nimic din afară nu îl atinsese 
vreodată, la vremea aceea. Și nimeni. 

Se uită pe geam la câmpurile plate care se întindeau în 
orizontul cenușiu. Acest pământ bidimensional îl ţinuse 
întotdeauna captiv, îl ţinuse aproape. Era ciudat să se 
gândească la faptul că evada? Că simplul act de a zbura avea să 
îl detașeze de trecutul nemărginit ca trucul unui magician? 

Băutura nu se număra printre viciile lui. Dar în următoarele 
câteva ore... 

Avionul continua să înainteze. Mai erau câteva în faţa lui. 
Decola ultimul. Prins își strânse centura mai puternic în jurul 
taliei. Întinse din nou mâna spre servietă. 

Însoţitoarea de zbor era așezată în faţa lui. O privi. Ea îi 
zâmbi. Apoi telefonul sună lângă ea. Răspunse, îl privi scurt, își 
desfăcu centura, se ridică și se îndreptă spre cabina piloților. 

Prins privi pe geam. Un alt avion apăruse în faţă. Se îndreptă 
spre capătul pistei. Se alinie. Porni zgomotos pe asfalt. 

Însoţitoarea de bord nu se întoarse. Avionul nu se mai mișca, 


își privi ceasul. Aproape ora douăsprezece. Se întrebă ce se 
întâmplase în intersecţia pietruită dintre Zeedijk și Stormsteeg. 
Știu că nu avea să mai vadă niciodată acea stradă murdară din 
Chinatown. Sau vreo altă stradă din Amsterdam. 

Apoi sunetul se schimbă. Motoarele se opreau. Privi pe geam. 
O mașină Volvo, albă, cu marcajele albastre-roșii ale poliţiei, se 
oprise pe pistă în dreptul lor. Era urmată de câteva vehicule ale 
aeroportului. 

Tânăra femeie în uniformă albastră ieși din carlingă. Îl privi. 
Jenată. 

— Domnule Prins. Este o problemă... 

— Nu îţi face griji, spuse el, desfăcându-și centura, luând 
geanta. 

Zâmbindu-i. Era extraordinar de drăguță și lui nu îi plăcea 
ideea că îi încurcase ziua în vreun fel. 

Ușile din spate ale mașinii Volvo de poliţie se deschideau. Ştia 
ce avea să vadă acolo. Pe Pieter Vos. Un bărbat care nu înceta 
niciodată să caute. Într-adevăr, Vos ieşi îmbrăcat în haina lui 
albastră șifonată, își dădu pe spate părul castaniu prea lung, 
privi avionul, agil, entuziast, alert. Cumva și tânăr, de parcă 
trecutul l-ar fi îngheţat în acel moment când fiica lui dispăruse. 
Un bărbat care știa de îndată ce își dorea, se gândi Prins. După 
el ieși o tânără femeie subţire, înaltă, cu părul roșu zburându-i 
liber, învăluind-o în vântul puternic care venea de la un alt avion 
ce tocmai pornise pe pistă, pregătit să se înalțe și să se 
desprindă din strânsoarea neiertătoare a gravitaţiei. Să 
evadeze. 

Să evadeze. 

Atât își dorise. Un moment de liniște. Puţină distanţă de 
lumea lacomă, abjectă din jurul lui. 

Se ridică. Își netezi hainele. Îşi vâri geanta sub braţ. O urmă 
pe însoţitoare până la ușă. Așteptă și o privi manipulând 
mânerul lung de sub geamul lateral. 

Într-un final, deschise ușa, o împinse cu umărul, aducând 
lumina ascuţită a zilei în cabină, împreună cu briza îngheţată de 
afară. 

Dincolo de braţul ei întins, putea să vadă totul. Câmpurile și 
asfaltul. Avioanele și micii oameni strânși sub ele. Care aveau să 
îl ducă înapoi în oraș. În Marnixstraat la atâtea întrebări fără 
sfârșit. 


Femeia avea braţul întins, ţinându-l pe Wim în spate. Dar el 
nu se uita. Nu era nevoie. 

O împinse, pur și simplu, la o parte, făcu un pas, rămase la 
marginea ușii avionului, privi în jos, își ţinu respiraţia. 

Pista cenușie, cu iarba crescând printre  spărturi. 
Cincisprezece metri sau mai mult până la pământ. Suficient, 
bănui el și se lăsă în față, deschizând servieta în cădere, 
răsucindu-se să cadă cu capul în jos, tăcut, cu ochii închiși, 
învăluit într-un nor de bancnote zburătoare. 

O evadare. Una rapidă și ușoară, fără întoarcere. 


17 

Jaap Zeeger își termină de scris declaraţia puţin după ora 
11.30. Așteptă o vreme. Işi dădu seama că nimeni nu era foarte 
interesat de el. Marnixstraat părea să aibă lucruri mai bune de 
făcut. 

Afară, își strânse hanoracul ieftin mai bine în jurul umerilor, 
traversă strada, se îndreptă spre Prinsengracht. Era rece și 
părea că o să plouă. O cafea undeva. Ceva de mâncat. Poate o 
vizită scurtă la Casa Galbenă, să văruiască pereţii și să ajute la 
decorat așa cum promisese. Apoi, la patru, să se ducă la 
serviciul de curierat ca să lucreze în ultima tură. 

Avea destule lucruri de făcut. Nu simţea nevoie de droguri, 
băutură sau de ţigări ca să reușească să le ducă la bun sfârșit. 

Clar și curat. 

Asta le promisese Barbara Jewell. Asta obţinuseră. 

Acea parte a orașului era atât de banală. De liniștită. De... 
Normală. Pe Elandsgracht oamenii își plimbau micii căţei, 
curățând după ei când plecau. Cumpărători și turiști ocazionali. 
Oameni care cumpărau pâine și carne de la măcelăria bio. De 
Wallen nu era deloc așa. Într-o zi, se gândi Zeeger, avea să se 
mute în Jordaan. Să facă rost de o slujbă cu normă întreagă. Să 
se așeze la casa lui. Poate să își găsească o prietenă. Să se 
însoare chiar. Să înceapă genul de viaţă de care, la un moment 
dat, își bătuse joc. Să scape de nesiguranța și de ameninţarea 
constantă a violenţei. 

Trecu de o cafenea, strâmbă din nas la duhoarea ţigărilor cu 
marijuana fumate de câţiva pierde-vară așezați pe o bancă 
afară. Statuile lui Johnny Jordaan și ale membrilor trupei sale 
erau în faţa lui. Podul. Drumul înapoi spre centru. Timp de 
pierdut. Timp de reflectat. 

O voce îl strigă. 

— Hei, Jaap! 

Continuă să umble. 

Unul dintre rataţii care fumau în afara cafenelei părea 
cunoscut. Niciun nume. Doar o reputaţie. 

Se grăbi. Canalul. Bărci. Polițistul Vos trăia pe undeva prin 
apropiere. Ştia și asta. 

— Hei... 

O mână pe braţul lui. Fermă și puternică. O față nefericită, 
bărboasă, înnegrită de murdărie și fum. Ochi pierduţi. Întunecațţi 


și răuvoitori. 

Așa arătase și el la un moment dat. Înainte să îl salveze Casa 
Galbenă. 

— Mă ţii minte? îl întrebă vagabonaul. 

Prietenul lui venise lângă el. Un tip corpolent. Nu erau polițiști 
prin preajmă. Doar oameni obișnuiți care știau să nu se 
oprească din mers. 

— Cred că m-aţi confundat, răspunse Zeeger. Îmi pare rău... 

Celălalt vorbea la telefon. 

— Ești căutat, spuse primul, apropiindu-se, punându-și braţul 
în jurul umerilor subţiri ai lui Zeeger. Anumiți oameni vor să 
discute cu tine. 

Încercă să se elibereze. Mormăi, se sperie, era confuz. 

Situaţia îi amintea de trecut. Nu se mai simţea atât de clar și 
de curat. 

Așa că făcu un lucru stupid, genul de lucru pe care l-ar fi făcut 
înainte. Dădu din picioare, îl lovi pe tip în tibie, începu să fugă 
spre pod și micul bar de pe colţ. 

Nu reuși să facă mai mult de patru pași înainte ca ei să îl 
înhaţe. Drogurile nu îi făceau pe toți mai înceţi. Așa cum nu îi 
făceau nici mai pașnici. Primi câteva lovituri în picioare care îl 
doborâră și alte câteva în burtă, care îl făcură să tacă. 

Cineva de vizavi striga. Ameninţa să cheme poliția. Dar, din 
ceea ce auzise Zeeger în Marnixstraat, ultimul lucru la care s-ar 
fi gândit poliţia ar fi fost bătaia încasată de un consumator de 
droguri de la câţiva golani în umbra statuii lui Johnny Jordaan din 
Elandsgracht. 

Se ghemui la pământ, încercă să se facă minge, mormăi ceva 
patetic. 

— Vor să discute cu el, cretinule, spuse celălalt tip. Lasă-i 
ticălosului câţiva dinţi. 

— Da... 

Cizmele se opriră din lovit. Nu avea rost să fugă sau să facă 
altceva în afară să aștepte. 

Jaap Zeeger își petrecuse cea mai mare parte a vieţii primind 
ordine de la alții, spunându-i-se ce să facă, ce să gândească și 
cum să simtă. Dacă nu de la trepădușii lui Jansen vârându-i 
droguri pe gât, atunci de la Barbara Jewell vorbindu-i răbdător, 
la nesfârșit, încercând să descâlcească dezastrul care era viața 


lui. 

Așa stăteau lucrurile. Nu aveau să se schimbe niciodată. 

Câteva minute mai târziu, un Mercedes se opri lângă ei. Doi 
bărbaţi, înalţi, în costume, cu ochelari de soare, ieșiră din el. 
Vorbiră cu drogaţii. Le dădură niște bani și le spuseră să 
dispară. 

Unul dintre ei se aplecă și îl ridică pe Zeeger de guler. 

O altă față cunoscută. Lucrase pentru Jansen, sau pentru 
Menzo, nu era sigur. 

— Oamenii vor să te reîntâlnească, Jaap, îi spuse bărbatul în 
mod plăcut. Intră în mașină, bine? Așa ar fi politicos. 

Zeeger se ridică anevoie, își șterse sângele de la gură. Se 
pipăi. Nu avea coaste rupte. Nu încasase lovituri prea puternice. 
Primise bătăi și mai rele. 

Se îndreptă apoi spre Mercedes, urcă în el. 


18 

Sânge pe asfalt. Bancnote de culoarea lavandei zburând în 
jurul avionului izolat, ca niște frunze prinse într-o vijelie exotică. 
Poliție și ambulanţe. Prins zăcând pe o targă, cu medici în jurul 
lui lucrând frenetic. 

Vos îi urmă în cea mai apropiată ambulanţă. Bakker era în 
spatele lui. 

Patru medici lucrând. Linii. Monitoare. Seringi. 

Nu respira. Capul îi era un dezastru. Umărul îi era lăsat într-o 
parte, sângele îi curgea prin cămașă. 

Vos găsi o breșă între cei doi bărbaţi care lucrau în dreapta, 
se aplecă, încercă să îi ajungă la ureche: 

— Vorbește cu mine, Wim. În numele lui Dumnezeu... 

Ochii bărbatului erau deschiși, pupilele dilatate, clipeau de 
teamă și uimire. 

— Vorbește cu mine, repetă Vos, ridicându-și vocea. Fiica ta a 
dispărut. A mea nu mai este. 

Îl apucă de mânecă. 

— Vorbește... 

Ambulanţa porni. leșeau de pe pistă. Laura Bakker cobori un 
mic scaun montat pe ușa din spate, se așeză pe el cu braţele 
încrucișate, cu faţa împietrită. 

— Vos... zise ea. 

Nu o asculta. ÎI ţinea de braț pe bărbatul lovit și medicii 
deveneau nervoși. 

— Trebuie să te dai la o parte, îi spuse cel mai apropiat. 

Vos își scoase legitimaţia. 

— Sunt ofițer de poliţie. Acest bărbat este implicat într-o 
răpire. O crimă. Nu știu... 

— Nu știi? spuse medicul, împingându-l într-o parte. Cât de 
interesant. Acum... 

— Pieter! strigă Bakker. 

Linia de pe monitor deveni plată. Ochii lui Prins se albiră. Un 
bip lung, continuu. Unul dintre medici înjură, ceru un 
defibrilator. Bakker își întinse mâinile, îl prinse pe Vos de braț, îl 
trase în spatele ambulanţei. Îl ţinu cât timp se agită și, într-un 
final, îi spuse: 

— A murit. Nu poţi vedea...? 


— Nu. 
Vos încercă să se elibereze, dar nu foarte tare. 
— Nu poate fi... 


— S-a aruncat dintr-un afurisit de avion, ce Dumnezeu! strigă 
ea. Ai văzut și tu. Ce naiba credeai că avea să se...? 

Medicul veni spre ei, se aplecă, spuse: 

— Dacă nu încetaţi chiar acum, opresc mașina și vă arunc pe 
amândoi în stradă. 

Unul dintre ceilalți doctori îi sfătui să rămână în spate. O 
zdruncinătură subită, un duduit. Corpul lui Prins săltă din cauza 
șocului. 

În continuare sunetul monoton. Linia orizontală. 

— A murit, zise Bakker. Ştiu cum arată asta. Și tu o știi. 

Medicul certăreţ era înapoi la targă, muncind, fără să îi mai 
vadă. 

— A murit, repetă ea. Nu este vina ta. Nu mai avem ce face. 

— Ar fi trebuit să îi anunţ numele la Imigrări de îndată ce a 
intrat Zeeger la noi în birou. 

— Dacă de Groot nu a vrut să te lase să îl aduci la secţie, cum 
ai fi putut? 

— Să nu fi așteptat să vorbesc cu Liesbeth. Să nu... 

Ceva de pe faţa ei îi domoli furia fără scop. 

— Nu privești înapoi, spuse Laura Bakker cu vocea ei nordică, 
simplă, seacă. Nu privești niciodată înapoi. A murit și asta este. 
Începe să gândești, bine? Ce naiba facem acum? 

Nu o întrebase niciodată despre cele întâmplate cu părinţii ei 
în Dokkum. De Groot spusese că ea îi văzuse după accidentul de 
mașină. Să îi pună întrebări părea o impostură jenantă. Și totuși 
el îi relatase ei toată istoria lui semănând cu o tortură. 

— Asta să fie tot? întrebă Vos. 

Ea își strâmbă nasul. 

— Ce altceva să mai fie? 

Ajunseră la spital în douăzeci de minute. Medicii nu se opriră 
din încercări. Din a pompa medicamente în bărbatul de pe 
masă. Din a încerca periodic cu defibrilatorul. 

Şi apoi erau acolo. Ușile se deschiseră. Soarele puternic de la 
amiază se revărsă în ambulanţă, peste sângele și fiolele 
aruncate, peste medicii epuizați strânși în jurul corpului 


bărbatului. 

Unul dintre ei trăgea un cearșaf peste cadavrul lui Prins. 

— Îmi pare rău, spuse cel mai apropiat și începu să strângă 
firele și seringile. 

Dădu din cap spre Bakker. 

— Are dreptate. Nu avea prea multe șanse după așa o 
cădere. 

O privire spre uniforma lui pătată, însângerată. Ridică din 
umeri. 

— Totuși. Trebuie să încerci. 


19 

Nu îl ţinură pe Hendriks multă vreme în Marnixstraat. Aveau 
lucruri mai bune de făcut după vestea primită de la Schiphol. 
Când se întoarse în clădirea consiliului, intră direct în biroul lui 
Margriet Willemsen. Așteptă ca ea să își ridice încet capul din 
ziarele din faţa ei. 

— Prins este mort, anunţă el. 

Nimic. 

— M-ai auzit? 

Vocea îi era înaltă, spartă. 

— M-au sunat, spuse ea. Ştii ce s-a întâmplat? 

Cele mai lapidare detalii. Prins nu ajunsese la întâlnirea de 
răscumpărare, încercase, în schimb, să fugă din ţară. Se 
aruncase din avion atunci când aparatul de zbor fusese oprit pe 
pistă chiar înainte de decolare. 

— Ce naiba făceai acolo? întrebă ea. 

— Am primit un mesaj. De la Til Stamm. Cred că ea este cea 
care mi-a spart contul. Cea care a furat filmarea. Mi-a scris să ne 
întâlnim acolo... 

Willemsen se gândi la asta. 

— Ai declarat asta poliţiei? 

Bărbatul scutură din cap. 

— Desigur că nu. Or să revină însă. 

Ea lăsă jos stiloul, dădu la o parte hârtiile din faţa ei. Se ridică 
și se duse la geam. Așa cum o făcuse și Prins în ziua anterioară, 
când toţi complotau pe la spatele lui, plănuind să îl doboare. 

— Lasă-mă să văd dacă am înţeles bine, adăugă ea. O 
angajată temporară de aici ţi-a intrat în cont și a luat acele 
filmări? 

— Așa se pare, confirmă Hendriks. 

— Și unde a vrut să vă întâlniți? 

— În Chinatown, răspunse el. La aceeași oră când Prins 
fusese chemat să dea banii pentru răscumpărarea fiicei sale. 

Willemsen părea rareori pierdută. Însă în acel moment... 

— Trebuie să mă așez și să lămuresc problema asta cu cei de 
la Marnixstraat, continuă Hendriks. A scăpat din mână. Poţi avea 
demisia mea. Ştiu că nu ar fi trebuit niciodată să vă spionez. Am 
vrut doar să opresc idioţenia asta cu De Nachtwacht... 


— Nu fi atât de prost! strigă ea. 

Hendriks se burzului. 

— Wim este mort, spuse el. Fiica lui a fost răpită. Til Stamm 
trebuie să știe ceva... 

— Habar nu ai cine ţi-a trimis mesajul, i-o tăie Willemsen. 
lisuse, Alex. Chiar nu gândești lucrurile până la capăt, este? 

— Suntem depășiți de situaţie aici. Mor oameni. Wim. 
Reporterița aceea. Marnixstraat începe să creadă că el a ucis-o. 
Că a avut ceva de-a face cu dispariţia fetei lui. Nu vreau să fiu 
părtaș la asta. Să mi se ia capul... 

Ea se așeză din nou, se holbă la el atât de intens, că Hendriks 
fu nevoit să tacă. 

— Nu este doar capul tău, nu-i așa? 

— Nu putem să îngropăm asta, Margriet... 

— Normal că putem. Wim este mort. O să rămână în coșciug 
cu el. 

El râse, dorindu-și să nu o fi făcut. 

— Este ridicol. Trebuie să le spunem... 

— Fă asta și te retez de la genunchi, răbufni ea. Ai putea fi 
condamnat la închisoare pentru că mi-ai pus camera aceea 
video în dormitor. Nu îţi vei pierde, pur și simplu, slujba. Ai 
ajunge la închisoare. Ruinat. 

Privi în jurul biroului, apoi pe geam, spre acoperișurile din De 
Wallen. 

— Dacă eu pierd toate astea, tu ai mult mai multe de 
pierdut... 

— Katja Prins este în continuare dispărută, în numele lui 
Dumnezeu! Dacă știm ceva ce ar putea ajuta? 

— Precum? întrebă ea. Serios. Ce anume? 

El ezită. Til Stamm o cunoștea pe Katja. Poliţia îi spusese asta. 
Til Stamm, sau cineva folosind acel nume, îl condusese până la 
intersecţia din Chinatown, unde Prins ar fi trebuit să dea cuiva 
banii de răscumpărare. Doar că Wim stătuse în tot acel timp 
într-un avion la Schiphol, sperând să poată fugi din ţară. 

— Ştii ce cred eu? întrebă ea, cu un zâmbet fugar. Cred că cei 
din Marnixstraat au dreptate. Wim este vinovat. Ne-a păcălit pe 
toţi. Nu și-a făcut niciodată prea multe griji în privinţa fetei lui, 
nu-i așa? Ai văzut asta. Cred... 


Își notă ceva. 

— Asta este poziţia noastră. Nu judecăm pe nimeni. Suntem, 
pur și simplu... nedumeriţi. 

— Nedumeriţi? repetă el. 

— Corect. Tragem acum o linie. Să... 

— Dacă spui „trecem peste asta”, cred că o să ţip. 

Ea râse. 

— Să trecem peste asta, îl tachină Margriet Willemsen. 


20 

Biroul de la ultimul etaj al lui Frank de Groot. De cealaltă 
parte a geamului se însera. Începuse o ploaie de primăvară. 
Vos, Mulder, Bakker și Koeman revizuiau cele mai noi informații 
ale cazului. 

Vânătoarea lui Theo Jansen nu adusese niciun rezultat. Mulder 
nu făcuse niciun progres în găsirea ucigașului lui Rosie Jansen. O 
femeie ofițer îi luase o declaraţie lui Liesbeth Prins. Aceasta nu 
avea nicio idee unde fusese soțul ei în noaptea anterioară. Nu 
văzuse nicio dovadă potrivit căreia complotul răpirii era unul 
real. Prins fusese reticent și rece pe parcursul întregii dispariţii a 
lui Katja, lucru observat și de colegii lui din consiliu. 

Artiștii străzii care apăruseră în Chinatown îmbrăcaţi în diavoli 
fuseseră eliberați. Cineva le băgase un plic pe ușa din faţă în 
ziua anterioară, cu cinci sute de euro în el. Promitea încă cinci 
sute dacă apăreau la intersecţia dintre Zeedijk și Stormsteeg la 
11.30 în ziua următoare. O surpriză pentru o zi de naștere. Îi 
scoaseră greu din Marnixstraat; doreau să știe când aveau să își 
primească restul banilor. 

— Dacă Prins s-ar fi aflat în spatele răpirii lui Katja, începu 
Bakker, cu siguranţă, ar fi jucat rolul tatălui afectat de dispariţie. 
Nu? 

— Tipul era de gheaţă, spuse de Groot. Nu ar fi putut da o 
asemenea reprezentaţie nici dacă ar fi vrut să o facă. Trebuie să 
privim asta ca prima noastră opţiune. 

Se uită lung la Vos. 

— Înţelegi asta, nu-i așa? 

— Așa se pare, confirmă Vos. 

De Groot prezentă o posibilă versiune a evenimentelor. Katja 
Prins ajunsese să creadă că Wim Prins o ucisese pe mama ei. 
Bea le dusese pe Katja și pe fiica lui Vos la Casa Păpușii dintr-un 
motiv rămas necunoscut. Anneliese fusese răpită acolo. 

— Ne gândim că Prins a fost unul dintre clienţi? întrebă 
Koeman. Dacă da, apar mai multe probleme... 

— Nu știu, îl întrerupse de Groot. Află tu. 


— Deci crezi că mama și tatăl foloseau același bordel cu fete 
adolescente? întrebă Koeman. 

— Spune-mi tu! lătră comisarul. Adu-l pe Jaap Zeeger înapoi 
aici. Vorbește din nou cu femeia thailandeză. 


— Tipul acela din consiliu, Hendriks, mormăi Koeman. Nu ar fi 
trebuit să îi dăm drumul, pur și simplu. Ştia ceva. Ce naiba făcea 
în Chinatown chiar atunci când Prins ar fi trebuit să livreze 
banii? 

De Groot mormăi o înjurătură. Dădu din cap spre Mulder: 

— Zi-le și lor, spuse Frank. 


— Am fost sunat de la consiliu înainte să vin aici. Eu eram 
omul lor de legătură pentru porcăria aia cu De Nachtwacht. 
Bănuiesc că Willemsen nu mai avea la cine să apeleze. 

Koeman îi aruncă lui Mulder o privire ucigătoare, oftă prelung 
și se întinse pe scaun. 

— Til Stamm frecventa acea cafenea de pe colţ, continuă 
Mulder. Consiliul o căuta. Erau îngrijoraţi în privinţa dispariţiei ei. 
Hendriks se întreba dacă... 

— El conduce secretariatul general al consiliului, interveni 
Bakker. De ce bate străzile în căutarea unei angajate 
temporare? 

— Priorităţi, răspunse Mulder. Hendriks nu este printre ele 
acum. Willemsen mi-a mai spus ceva. Anna de Vries venise să-i 
vorbească lui Prins despre răpire. Deţinea ceva informaţii. El a 
fost agitat după aceea. Au verificat filmările cu camera cu circuit 
închis, curierul intern. Nimeni nu i-a adus nimic lui Prins în acea 
dimineaţă. Biletul venise de la ea. 

— Asta a fost ieri! strigă Koeman. De ce aflăm abia acum? 

— Abia acum au verificat, răspunse Mulder ridicând din 
umeri. Gândește-te și tu. Fiica lui Prins credea că el era un 
ucigaș. Apoi dispare. Ceva din cele spuse de reporteriţă l-a 
tulburat. A inventat acele fotografii. Biletul de răscumpărare. Era 
în oraș noaptea trecută când ea a fost ucisă. Pe urmă, în 
această dimineaţă, scoate cât de mulţi bani poate de la bancă și 
încearcă să fugă în Aruba. Pentru mine este logic. 

Îi privi pe rând pe fiecare. 

— Şi pentru mine, consimţi de Groot. 

— În acest caz... spuse Vos, ridicându-se de pe scaun. 

— Unde naiba te duci? întrebă Mulder. 


— Van der Berg a găsit mașina lui Bea Prins, spuse Vos. Este 
în garajul criminaliștilor. A fost vândută după moartea ei. 
Ridică un dosar. 


— Aș vrea doar să arunc o privire. Să citesc notele originale 
ale cazului. Asta dacă nu are altcineva...? 

— Deci, o să mă faci să arăt ca un prost? întrebă de Groot. 

— Ai spus că pot să mă uit peste doare. 

— Tu... 

De Groot împunse un deget spre Mulder. 

— Continuă să îl cauţi pe Jansen. Să aflăm mai multe și 
despre fiica lui. Lucrează pe presupunerea că cele două lucruri 
sunt de acum separate. Partea cu Jansen are de-a face cu 
bandele. Katja Prins... 

Oftă. 

— O să vedem. 

Bakker își scutură capul. 

— Ce mai este acum? întrebă de Groot. 

— Cineva a lăsat-o pe Rosie Jansen lângă barca lui Vos, plus o 
poză pentru el. Cum să nu existe o legătură? 

Cu faţa roșie, comisarul le ordonă tuturor să părăsească 
încăperea, cu excepţia lui Vos și a lui Bakker. Ea se ridică și 
rămase, cu braţele încrucișate, sprijinită de perete. 

— Ascultă-mă, fată, lătră de Groot. Nu te mai afli în 
Dokkum... 

— Nu sunt o fată și sunt perfect conștientă unde mă aflu, 
mulțumesc. 

— Aș putea să te scot chiar acum de la acest caz. Să te trimit 
acasă. Nu este nevoie să așteptăm evaluările... 

— Nu, Frank, interveni Vos. Nu poţi. Nu dacă mă mai vrei aici. 

Comisarul se uită urât la amândoi. 

— Asta este noua echipă deci? Un aspirant și un detectiv care 
și-a petrecut ultimii doi ani pe o casă plutitoare, fumând până la 
tâmpire? 

— Tu m-ai chemat înapoi, îi aminti Vos. Dacă te-ai 
răzgândit... 

— Uite ce îmi doresc! strigă de Groot. Vreau să se lege ceva 
pe aici. Primarul, ministrul Justiţiei și presa îmi suflă în ceafa. 
Patru crime nerezolvate... 

— Două, îl corectă Bakker. Știm că Theo Jansen i-a ucis pe 
Menzo și pe prietena lui. 


Ridică două degete subțiri. 

— Două. Rosie Jansen. Anna de Vries. Wim Prins nu a ucis-o 
pe Rosie. A fost acasă în acea noapte, dacă este să o credem pe 
soţia lui. Și ce motiv ar fi avut? Reporteriţa... 

Îl privi pe Vos. Își verifica mesajele de pe telefon. 

— Alo? zise Bakker. Este cineva acasă? 

Vos lăsă telefonul. 

— Uciderea lui Rosie Jansen este treaba lui Mulder, Laura. 
Comisarul ne-a spus asta foarte clar. Să facem ce ne cere, te 
rog. 

De Groot se lumină puţin la asta. 

— Dacă s-ar dovedi că toate astea au fost cauzate de un 
politician mort, vorbi el cu înflăcărare, toată lumea s-ar bucura. 
Doar un gând. 

— Doar un gând, consimţi Vos. 

De Groot părea în continuare stânjenit. 

— Cineva trebuie să discute cu Liesbeth, spuse el. Ştie că a 
murit. Dar... 

Umerii lui mari păreau să se lase sub o greutate invizibilă. 

— Este ceva ce trebuie făcut, Pieter. Dacă ai prefera să nu... 

— Nicio problemă, zise Vos. 


21 

Jaap Zeeger nu era sigur unde îl duseseră. Într-o zonă 
industrială. Lângă apă. Putea auzi sunetul traficului maritim. 
Nave îndepărtate. Erau trei bărbaţi cu el în ceea ce părea să fie 
un depozit gol și rece, cu o podea prăfuită, o singură masă în 
mijloc. Scaune. Un geam pătrat, cu bare, pe un perete. Soarele 
luminos al primăverii intra prin el. 

Era emoţionat. Îl priviră urinând într-o găleată, îl trimiseră pe 
cel de-al treilea bărbat, un bătăuș oacheș, cu un accent străin, 
să o golească. 

Rămase astfel cu Theo Jansen și cu bărbatul pe care îl 
cunoștea doar sub numele Maarten. 

Zeeger stătea pe scaunul fragil pe care i-l dăduseră, 
încercând să nu tremure. 

— Îmi pare rău pentru Rosie, domnule Jansen, începu el. A 
fost întotdeauna bună cu mine. 

Jansen stătea în picioare, mângâindu-și barba, fumând o 
ţigară, fără să îl privească. 

— Şi toate prostiile alea, atunci când ticălosul de Mulder a 
pus mâna pe mine... adăugă Zeeger. Nu am vrut să spun acele 
lucruri. M-a bătut. M-a ameninţat. 

Scutură din cap. Amintirile îi reveneau. 

— Un om oribil. Mi-a fost frică de moarte de el. 

— Ti-e frică de moarte și de mine, nu-i așa? îl întrebă Jansen, 
întorcându-și ochii reci, duri spre el. 

— Îmi este, recunoscu Jaap. Mai mult ca de el. Aveţi motive 
să fiți supărat pe mine. V-am trimis la închisoare, nu-i așa? 

Maarten înjură. Jansen încuviinţă din cap, nu spuse nimic. 

— Ei bine, îmi pare rău, adăugă Zeeger. Chiar îmi este. Nu ar 
fi trebuit să o fac. Dacă aș fi fost ca în prezent... nu aș fi făcut-o. 

Jansen ridică privirea și îl întrebă: 

— Ce s-a schimbat? 

— Eu. Sunt diferit. Clar și curat. Nu mai beau. Nu mă mai 
droghez. Am o slujbă. Doar o jumătate de normă. Dar o să fie cu 
normă întreagă până la Crăciun, așa mi s-a promis. Atâta vreme 
cât rămân curat. Și o voi face. 

— Eşti un erou, Jaap, declară Maarten, pe un ton morocănos, 
neîncrezător. 


— Nu, nu sunt, răspunse Zeeger. Știu exact ce sunt. Știu și ce 
am fost. Un fraier pentru voi. Făcând slujbele de nimic care nu 
contau prea mult și din care se câștiga puţin. Și ce am primit în 
schimb? 

Se întrebă dacă să o spună. Dacă să îndrăznească. 

— Cineva mi-a înscenat crima fetei lui Vos, nu-i așa? Mi-a pus 
în apartament haine asemănătoare cu ale ei. Și o păpușă. 
Aproape că mi-au pus în cârcă... 

— Așteaptă, îl opri Jansen. Despre ce vorbești? 

Zeeger se înfuriase. 

— Presupun că eraţi prea ocupat să observați. Vorbesc 
despre faptul că cineva a încercat să dea vina pe mine pentru 
uciderea acelui copil. Au trimis acele lucruri... 

— Nu am fost noi, îi spuse Maarten. De ce am face noi una ca 
asta? Serios, Jaap... 

— Ei bine, cineva a făcut-o, nu? Știu cine sunt. Doar o insectă 
pe stradă pentru cei ca voi. Cine altcineva mai știa de mine? 

Tăcere. 

— Deci, atunci când a apărut Mulder... erai deja supărat pe 
noi? întrebă Jansen după câteva clipe. 

— S-ar putea spune așa, consimţi Zeeger. Nu îmi amintesc 
exact. Eram un dezastru pe atunci. Am spus că îmi pare rău, 
domnule Jansen. Chiar îmi este. Nu mai pot schimba... 

— Povestește-ne despre Katja Prins, îl întrerupse Maarten. 

Așa că o făcu. Tot ceea ce spusese în Marnixstraat în acea 
dimineaţă. 

Theo Jansen ascultă cu atenţie, apoi, când Zeeger termină, 
râse. Semăna puţin cu vechiul el, agreabil și ameninţător în 
același timp, când făcea asta. 

— Vrei să sugerezi că ticălosul acela arogant care credea că o 
să curețe Amsterdamul și-a ucis propria soţie? 

— Nu afirm eu asta. Katja o spunea, răspunse Zeeger. Părea 
destul de sigură. 

— Acum oricum este mort, zise Jansen. Presupun că și ea. 

Zeeger clipi. Îi spuseră și lui cele auzite la știri. 

— Este logic atunci, nu? întrebă el, când Jansen terminase. 
Dacă fugea cu toţi acei bani. 

ÎI întrebară apoi despre acel privehuis de pe Prinsengracht şi 


Jaap Zeeger începu să se agite pe scaunul ce se zguduia sub el. 

— Ar trebui să vorbiţi cu acea femeie thailandeză. Nu cu 
mine. Ea conducea locul. Eu nu făceam decât să transport bani 
și alte lucruri din când în când. Nu am trecut niciodată de ușa 
din faţă. 

— A fugit, îi explică Maarten. Cei din Marnixstraat au dus-o 
ieri la secţie. Cum a ieșit de acolo, a luat un avion spre Bangkok. 
Așa că te întrebăm pe tine. Ce se petrecea acolo? 

Se agită pe scaun. 

— Era locul dumneavoastră, domnul Jansen. De ce mă 
întrebaţi pe mine? 

— Fiindcă nu știu! tună Jansen. Conduceam un imperiu, ce 
Dumnezeu! Nu mă ocupam în detaliu de fiecare locșor. 

Bătăușul întunecat reintră. Mirosea a fum de ţigară. Fusese 
calm până atunci. În mână avea un ciocan și câteva cuie. 

Zeeger tremura din nou. 

— Așa a reușit târfa aia thailandeză să îi vândă tot locul lui 
Jimmy Menzo chiar sub nasul meu, tună Jansen. Şi apoi, 
Dumnezeu mai știe ce se petrecea acolo... Doar Dumnezeu... 

— Nu am avut de-a face cu acel om, spuse Zeeger. Nu mă 
întrebaţi de el... 

— Ceva s-a întâmplat în acel loc! strigă Jansen. 

Degetul arătător îi era întins peste masă. 

— Cred că tu știi ce anume. Cred că de aceea nu mai am eu 
fiică. 

Zeeger clipi. 

— Nu știu nimic. Era al dumneavoastră când eram și eu prin 
zonă. Nu al lui Menzo. El l-a luat doar mai târziu. După... 

Un cuvânt - doar de atât era nevoie. De un singur cuvânt. 

Jansen îl privi ameninţător de-a lungul mesei. Ca în vremurile 
vechi. Cele despre care Zeeger crezuse că nu aveau să se mai 
întoarcă după tot timpul și durerea și toată munca pe care o 
depusese cu Barbara Jewell la Casa Galbenă. 

— După ce? 

— Ştiaţi, nu-i așa? zise Zeeger strident. Trebuie să fi știut. 
Maarten... 

Acolitul lui Jansen rămase nemișcat. Părea și el nedumerit. 

— Spune-i tu. Credeam că știți cu toţii. 


Bătăușul cu ciocanul și cuiele se așeză, puse uneltele pe 
masă. 

— Nu am auzit niciodată detaliile, continuă Zeeger. Nu am 
vrut să le aud. Nu trebuia să ne apropiem sau să trimitem clienţi 
acolo. Erau copii înăuntru. Și apoi... 

Acele vremuri erau învăluite în ceaţă chiar când se întâmplau. 
Cu atât mai mult în prezent. 

Bărbatul pe care nu îl cunoștea ridică ciocanul, îl cântări în 
mână, începu să se joace cu cuiele. 

— Rosie era cea care conducea Casa Păpușii. Rosie era cea 
care mă punea să fac comisioane pentru acel loc. 

Faţa lui Jansen era o mască, împietrită de furie și neîncredere. 

— Rosie i-a vândut-o lui Jimmy Menzo. Credeam... 

Jaap Zeeger se trase de părul lung, simţi cum transpiraţia 
începea să îi cadă pe faţă. 

— Credeam că aţi știut. Era fiica dumneavoastră, domnule 
Jansen. Trebuie să fi știut, nu-i așa? 


22 

Camera de interogatoriu de la subsol. Liesbeth Prins gârbovită 
într-un colţ, fumând ţigară de la ţigară, o cană goală de cafea în 
faţa ei. Nu ridică privirea atunci când Vos și Bakker intrară. Nu 
păru nici măcar să observe când el se așeză lângă ea, cu Bakker 
de cealaltă parte, cu reportofonul scos împreună cu un caiet și 
un stilou. 

Vos cunoștea toate frazele pentru acel gen de ocazii. 
Întrebările simple, lipsite de sens, gen cum te simţi? Expresiile 
inutile de simpatie și regret. 

Trecu prin ele într-o manieră distantă, ireală, încercând să dea 
fiecărui cuvânt câtă însemnătate putea. Ura să o vadă așa. Era 
la fel de rău ca atunci când Anneliese dispăruse. Părea stoarsă 
de viaţă. La despărțirea lor ea încetase să mănânce, trăise din 
alcool și ţigări, își petrecuse ore întregi holbându-se în afara 
geamului micului lor apartament din Jordaan, privind în josul 
străzii în căutarea unei siluete tinere, luminoase, care nu avea 
să mai apară niciodată. 

În prezent nici asta nu se mai sinchisea să facă. 

La jumătatea discursului lui, ridică privirea și îl întrebă: 

— Ai fost acolo? La aeroport? 

El dădu din cap. 

— Ai văzut? 

— Amândoi am văzut. 

Se uită urât la Bakker și întrebă: 

— De ce este ea aici? 

— Fiindcă este un interviu. Şi acestea sunt regulile, explică 
Laura Bakker încet, cu o simpatie pe care Vos nu o mai 
observase la ea înainte. 

Liesbeth Prins o privi cu ură. 

— La ce sunt bune? Regulile. Wim credea că trăia după ele. 
Credea că trebuia doar să ne înveţe pe toţi să facem la fel și că 
totul urma să fie bine. 

Vos o privi pe Bakker. Dorea ca ea să se implice cât mai puțin 
în discuţie. 

Îi povesti apoi lui Liesbeth cele afirmate de Jaap Zeeger în 
acea dimineaţă. Îi privi faţa transformată de neîncredere. 

— Vorbești serios? Wim nu ar fi făcut rău nici unei muște. Nu 
a ridicat niciodată mâna la mine. Și numai Dumnezeu știe câte 


motive i-am dat. 

— La clinica de reabilitare unde se ducea Katja ne-au 
confirmat că ea a spus asta, îi zise Vos. Trebuie să investigăm 
asta. 

— De ce? Amândoi sunt morţi acum. 

— Poate și Katja... reuși Bakker să rostească, înainte ca o 
privire din partea lui Vos să o facă să tacă. 

— Katja ne urăște pe amândoi. Nu știu cum a pornit asta. Am 
încercat cu ea. Zău că am făcut-o. Şi Wim a încercat. 

— Ea crede că el a ucis-o pe Bea, repetă Vos. 

— Nu a făcut-o. Este imposibil. Katja nu este întreagă la cap. 
Este o drogată care trăiește în lumea ei imaginară. În vreo 
hrubă, pe undeva... 

Vos își scutură capul. 

— Nu prea cred. Avem trei martori care susţin că nu se mai 
droga. Katja se îndreptase. Nimeni nu a văzut-o de mai bine de 
o săptămână. Este, oare, posibil ca răpirea să fi fost ceva...? 

Ezită să o spună. Cuvintele nu sunau cum trebuia. 

— Este posibil ca Wim să fi regizat asta? Păpușile? 
Telefoanele? Fotografiile? 

— Cum? întrebă ea. Voi sunteţi poliţia. Spuneţi-mi voi mie. 

— Dacă ar fi încercat, ar fi putut, zise Bakker. Mai există o 
proprietate în oraș de care se folosea? Un apartament? Un 
birou? 

— Nu. 

— A menţionat vreodată numele unei reporterițe, Anna de 
Vries? 

Din nou râse cu ochii străpungători, furioși. 

— Cea care a fost ucisă? Este ridicol. A fost în oraș, 
îmbătându-se. Tocmai îl dăduseră afară din consiliu. Nu se mai 
întorcea acolo, orice i-ar fi spus ei. 

— Nu știi ce a făcut, observă Bakker. 

— Oricum, nu a ucis pe cineva în De Wallen. Îmi cunosc soţul. 
Asta era ideea, Pieter? Să dai toată vina pe Wim, o dată ce nu 
mai este? 

— Trebuie să o găsesc pe Katja, spuse el. 

Liesbeth o privi furioasă pe Bakker. 


— Vreau să vorbesc cu tine. Nu cu ea. 

— Este un interviu, îi reaminti Bakker. Este nevoie de doi 
ofițeri, altfel... 

— Interviul s-a terminat, spuse el, dând din cap ușor spre ușă. 

O înjurătură înăbușită și ea plecă, luând reportofonul și caietul 
cu ea. Fără să mai protesteze de data aceasta. 

— Este o vacă proastă din nord, se plânse Liesbeth, după 
ieșirea lui Bakker. Mai bună ca ea n-aţi găsit? 

— Îmi place de ea, spuse Vos. Este diferită. O tânără 
hotărâtă. Vrea să lase o amprentă. Ușor distrată. Cam depășită 
de situație. 

Se încruntă. 

— Dar nu este singura. Vei fi în regulă? Pot face ceva? 

— Cum ar fi? 

— Nu știu. De aceea am întrebat. 

— Wim nu a ucis pe nimeni, repetă ea. Nu l-am văzut 
niciodată violent. Ura confruntările. Îl înnebuneau. 

Un scurt moment de amuzament. 

— Era ca tine. Puteam să strig și să ţip și să arunc lucruri spre 
el. Și el stătea doar acolo și nu spunea nimic. 

— Dar fugea, nu-i așa? 

— Și tu o făceai, îi aminti ea, dintr-odată vehementă. Nu îţi 
amintești? Fugeai afară și te ascundeai acolo, înfricoșat să intri. 

— Katja... 

— Nu te pot ajuta cu Katja. Ti-am spus tot ce știu. 

Ochii reci, trişti îi fixau pe ai lui. 

— Mai mult decât aș fi vrut să îţi spun. 

Degetele ei se întinseră spre mâna lui. 

Vos se ridică. Văzu părul roșu al Laurei Bakker prin geamul cu 
sticlă mată al ușii. Sprijinit de el ca o adolescentă, scriind ceva 
pe un caiet. 

— Ce face ea aici? întrebă Liesbeth. Este doar un copil. 

— Ştiu. Asta mă îngrijorează. 

— Când îmi pot îngropa soţul? 

— În curând, îi răspunse Vos. Sper. 


23 

Theo Jansen îl privi pe Maarten frizerul. Apoi pe Max Robles. 

— Nu am avut de-a face cu asta, protestă Robles. Nu am știut 
niciodată că Jimmy încheiase acea înțelegere pentru privehuis, 
înainte să fie gata. Tinea toate acele informaţii doar pentru el. 

— Nu a făcut absolut nimic cu el după ce l-a cumpărat, îi 
aminti Jansen. De ce? 

Robles ridică din umeri. 

— Nu cred că își dorea cu adevărat locul. Un bordel sinistru 
cu fetițe sau ceva asemănător. Thailandeza voia să scape de 
loc. Nu știam pe nimeni căruia să îi placă așa ceva. Jimmy nu 
era prost. L-a luat pentru valoarea imobiliară. Mi-a spus că l-a 
cumpărat atât de ieftin, încât ar fi fost o prostie să îl refuze. 

Maarten se agită pe scaun, stânjenit, tăcut. Robles puse o 
scândură lângă ciocanul și cuiele de pe masă. 

— Să vedem ce mai știe? Daţi-mi puţin timp... 

— Nu știe nimic! tună Jansen. 

Jaap Zeeger stătea pe scaun, rigid, ca un școlar certat. 

— Dar știe despre Rosie. 

Jansen privi bărbatul subţire, înfricoșat, din faţa lui. 

— Eşti sigur în privinţa asta, Jaap? 

— Sunt sigur că ea m-a pus să duc lucruri acolo, domnule 
Jansen. lată adevărul! Am crezut că era pentru dumneavoastră. 
Am crezut că știaţi... 

— Ei bine. Nu știam. 

Jansen se aplecă, îl privi pe Maarten în ochi. 

— Sau? 

— Am fost o dată acolo, recunoscu frizerul. O dată. Rosie m-a 
rugat să o verific pe thailandeză. Să văd dacă nu lua mai mult 
decât ar fi trebuit din registre. 

— Şi o făcea? întrebă Jansen. 

— Sigur. 

Ridică din umeri. 

— l-am dat niște sfaturi. Am ieșit de acolo cât de rapid am 
putut. Era un loc sinistru, Theo. Așa cum zicea Jaap. Bărbaţi în 
costume și fetițe. Am crezut că era al tău. Că tu îl conduceai. Că 
era afacerea ta. Nu a noastră. Așa că ne-am ţinut deoparte... 

— Și ai lăsat un bordel cu adolescente să fie asociat cu 


numele meu? 

— Tu erai șeful, nu? se plânse Maarten. Singura persoană 
suficient de curajoasă să te înfrunte era Rosie. Ea conducea 
afurisitul de loc. Și apoi... 

ÎI privi pe Robles. 

— ...l-a vândut lui Jimmy Menzo când erai la închisoare. Ne- 
am bucurat cu toţii pentru asta. 

Jaap Zeeger dădu din cap. 

— Ne-am bucurat, confirmă el. 

— Cine era omul lui Rosie în Marnixstraat? întrebă Jansen. 

— Nu știu, răspunse Maarten. Nu a vorbit niciodată despre 
asta. Nu cu noi. Era un lucru privat. Nu am vrut să fim băgăcioși. 

Ezită, apoi o spuse oricum: 

— Ca să fiu sincer, nu cred că cineva ar fi îndrăznit. 

Jansen întinse mâna cu palma deschisă. Maarten scutură din 
cap și întrebă: 

— Ce? 

— Bani, spuse Jansen. Cât de mulţi aveţi la voi. 

ÎI privi pe Robles. 

— Și tu. Îi luaţi din procentul vostru când ne întoarcem. Cu 
dobândă. 

Bărbatul din Paramaribo își băgă mâna în jachetă. Se părea că 
adunase datorii. Cu banii lui Maarten, se strânseră aproape cinci 
mii de euro. Jansen îi verifică, îi dădu peste masă lui Zeeger. 

Bărbatul slab privi banii, mai speriat ca niciodată. 

— Nu vreau asta, domnule Jansen. Am o slujbă... 

— Lasă slujba. Te vreau plecat din ţară înainte ca lucrurile să 
devină publice. Vreau... 

Jansen încercă să își clarifice gândurile. Era mai mult o scuză 
decât altceva. 

— Distrugem vieţile oamenilor, nu? 

Îi privi pe Maarten, pe Robles. 

— Dar nu pe ai noștri. Nu familiile noastre. Am avut mereu 
grijă de oamenii care lucrează pentru mine. Am să o fac mereu, 
dacă o merită. Ceva ce nu înţeleg a mers greșit aici. Până nu îmi 
dau seama ce anume, nu te vreau pe aici, Jaap. 

Îi întinse o mână mare lui Zeeger. 

— Nu a fost vina ta. Haide să dăm mâna. Poţi ajunge în gara 


Centraal de aici. Să iei un bilet pentru noul tren spre Bruxelles 
despre care am auzit atâtea. Să te duci în vacanţă într-un loc 
cald. Să îl suni pe Maarten peste o lună. Te informează el atunci. 

Delicat, Zeeger îi strânse mâna. Apoi, la fel de precaut, luă 
banii de pe masă și îi îndesă în buzunarele jachetei din piele. 

Se ridică, privindu-i de parcă nu i-ar fi venit să creadă. Se 
îndreptă spre ușă, ieși afară, liber. 

Maarten și bărbatul din Surinam nu știau în ce direcţie să 
privească. 

Jansen nu își putea scoate imaginea lui Jimmy Menzo din cap. 
Prins în partea din față a Mercedesului distrus. Un glonţ în 
fiecare genunchi. Maarten turnând benzină pe mașină. Miriam 
Smith moartă pe bancheta din spate. 

„Nu m-am atins de Rosie. O jur.” 

— Propria mea fiică își făcea de cap pe la spatele meu în tot 
acest timp. Chiar înainte să intru la închisoare. După... 

Încerca din răsputeri să înţeleagă. 

— Ce nu i-am dat? Trebuia doar să îmi ceară. 

Maarten îl atinse pe braţ. 

— Ai făcut tot ce ai putut, Theo. Ai fost un tată grozav. Cel 
mai bun... 

— Prostii! urlă Theo Jansen. 

Mâinile lui mari coborâră sub masă, o ridică, o întoarse. Cești 
de cafea pe podea împreună cu ciocanul și cuiele. 

Un act spontan de violenţă. Vechiul Theo. Cel care nu murise 
niciodată. 

„Arăţi bine fără barba aia stupidă și părul de hippie. Ca un 
bărbat nou... Dar nu ești, nu-i așa, Theo? Nu?” 

— Du-mă de aici, ordonă Jansen. Vreau să merg acasă. 

Un lucru stupid de spus. 

— Oriunde naibii ar fi asta. 


24 

Aproape de ora șase, își terminaseră tura și erau în continuare 
în garajul criminaliștilor privind BMW-ul alb, seria 3, cu acoperiș 
moale al lui Bea Prins. Van der Berg fusese exclus de la 
operațiunile din Chinatown. Așa că își petrecuse cea mai mare 
parte a zilei adâncit în rapoartele despre moartea lui Bea și 
încercând să găsească mașina. 

Noul proprietar era o doctoriţă. Care nu fusese mulţumită 
când i se luase noua jucărie. Fusese și mai puţin mulţumită când 
Van der Berg îi explicase istoria mașinii și motivul pentru care 
avea nevoie de ea. 

Vos și Bakker stăteau așezați în faţa unui birou în garaj, 
ascultându-l în timp ce răsfoia prin dosare. 

Bea Prins avea patruzeci și unu de ani atunci când murise. 
Dosarele ei medicale menţionau tratamente sporadice pentru 
abuzul de droguri și alcool. Efectele amândurora erau evidente 
în raportul de autopsie. Exista și o declaraţie din partea lui Wim 
Prins în care acesta amintea despre o căsătorie dificilă, dar plină 
de iubire. Ambii hotărâseră să rămână împreună, de dragul fiicei 
lor. Bea lucrase o scurtă vreme ca asistentă când avea douăzeci 
de ani, acesta era felul în care se cunoscuseră. O dădacă 
avusese grijă de Katja în cea mai mare parte a timpului. Nu mai 
lucrase în altă parte. 

Examinară lucrurile aflate în mașină atunci când fusese găsită 
cu trupul lui Bea Prins în ea. O geantă de mână, cu nimic în ea în 
afară de bani și de câteva obiecte personale. Trei sute de grame 
de cocaină într-o pungă din plastic în torpedo. Niciun bilet. 
Fusese la cumpărături, zicea soţul ei, de aceea luase mașina și 
nu bicicleta. 

— Nicio femeie nu se duce la cumpărături și după aceea se 
sinucide, zise Bakker. 

— Poate că nu a găsit ceea ce căuta? sugeră Van der Berg. 

Bakker îi aruncă o privire ucigătoare. 

— O glumă proastă, adăugă detectivul. Îmi cer scuze. Nu am 
găsit cumpărături în mașină. Nu apare pe niciuna dintre 
camerele cu circuit închis de la magazinele din apropiere. 
Minţise. 

Dădaca fusese plecată în acea săptămână. Prins declarase că 
el rămăsese acasă citind și uitându-se la televizor. Katja era într- 
o excursie. Când Bea nu se întorsese acasă, a presupus că era 


ieșită cu o „prietena' și s-a dus la culcare. Nu era acolo când s-a 
trezit, așa că a sunat poliţia. 

Corpul ei fusese găsit deja, la prima oră, o dată cu 
deschiderea parcării. Ora morţii se credea a fi undeva între opt 
și zece în noaptea precedentă. O singură împușcătură în tâmpla 
stânga cu un pistol Ruger LEP calibrul .38 neînregistrat. Urme de 
praf de pușcă pe mâna stângă. Arma aruncată în spaţiul pentru 
picioare din stânga. Glonţul înfipt în scaunul din spate. 

Vos răsfoi ultimele pagini. 

— S-a sinucis? întrebă Bakker. 


— Frank este priceput. A făcut o treabă temeinică. De 
profesionist. 

O pauză. 

— De rutină. 

— Toţi erau epuizați deja în acel moment, explică și Van der 
Berg. Ne petrecuserăm luni de zile căutând-o pe fata lui Pieter. 
Nu ajunseserăm nicăieri. Nu este vina lui Frank că nu a avut 
destui oameni la îndemână. 

— Nu, confirmă Vos. Nu este. 

Van der Berg nu îl sâcâia în legătură cu o bere. Era ceva 
neobișnuit. 

— Deci, ce te deranjează? 

Detectivul ridică una dintre foile raportului criminaliștilor și îi 
conduse spre mașina albă de pe rampă. Cei doi mecanici care 
se ocupau de ea lucrau la garaj de ani de zile. Însă nu lucraseră 
la mașină atunci când fusese adusă prima oară. Ambii erau în 
vacanţă la acea dată. Angajaţi temporari de la o agenţie se 
ocupaseră de investigaţie. Nimeni nu știa cine erau, cât de 
temeinic lucraseră. 

Un rând din raportul tehnic îl deranja pe Van der Berg. 
Fuseseră găsite urme mici de alcool izopropilic pe tapiţerie și pe 
bord. Nu era dată nicio explicaţie. 

Primul mecanic se holbă la el când citi asta cu voce tare și 
spuse: 

— Valeţii de la restaurante. Folosesc substanţa când îţi curăță 
mașina. Nu este cine știe ce. 

Van der Berg nu era convins. 

— Dar ai putea să o întrebuinţezi și ca să ștergi dovezi, nu-i 
așa? Să scapi de amprente? 


Al doilea bărbat căută în torpedo, găsi fișa de service. Mașina 
fusese dusă la verificarea anuală cu o săptămână înainte. 

— BMW, comentă el. Se întorc mereu fără nicio problemă de 
la verificări. Nicio surpriză în asta. 

Van der Berg le ceru să coboare rampa. Ambele uși erau 
deschise. O puse pe Laura Bakker să stea pe scaunul șoferului, 
înconjură mașina până la ușa pasagerului din dreapta. 

— Imaginaţi-vă asta, le spuse Van der Berg. Bea Prins este la 
volan. Să zicem că începe să se joace cu geanta. Întrebându-se 
dacă nu artrebui să tragă ceva pe nas înainte să meargă acasă. 

Bătu în geam cu degetele. 

— Apare cineva cunoscut. Poate este o întâlnire aranjată. 
Dealerul ei. Cine știe? El deschide ușa din dreapta. Se întinde. 

Mâna i se îndreptă spre faţa lui Bakker. 

— Bang. Direct în tâmplă. Moartă. 

Priviră în direcţia braţului său. Glonţul ar fi intrat exact unde l- 
au găsit. 

— Erau reziduuri pe mâna ei stângă, observă primul mecanic. 

Van der Berg dădu din cap, se întoarse pe cealaltă parte. 

Luă mâna Laurei Bakker, apăsă un pistol imaginar în mâinile 
ei, se prefăcu că trage cu el pe geam. 

— Reziduuri, zise el. Și da, era stângace. Așa că era vorba de 
cineva cunoscut. 

— Dovezi? întrebă Vos. 


— Dă-mi ceva timp, spuse el. Parcarea era în cea mai mare 
parte goală noaptea. Trebuie să mă duc să văd dacă există 
urme ale celei de-a doua Împuşcături. Totul este posibil. 

Criminaliștii nu spuseră nimic. 

— Spuneţi-mi că este posibil. 

Unul dintre ei se întorsese la banca lungă de lucru pentru a 
sorta uneltele și instrumentele de acolo. 

— Două împușcături? întrebă cel rămas lângă ei. Din urmă cu 
doi sau trei ani? 

Van der Berg dădu din cap. Al doilea inginer se întoarse cu un 
spray. 

— Din ce pot vedea eu, zise el, au găsit reziduuri ale 
împușcăturii pe partea șoferului. Acolo unde ai căuta. În mod 
logic. 


Nu doar pe mâna ei. Erau și pe plastic, și pe materialul 
scaunelor și al ușii. 

Inginerul cu sprayul spuse: 

— Daţi-vă cu toţii la o parte, vă rog. 

Vorbi despre cât de mult puteau rezista reziduurile de praf de 
pușcă. Și cum un ucigaș atent, unul cu timp la îndemână, ar 
putea încerca să scape de toate urmele folosind șerveţele cu 
alcool izopropilic. Dar era imposibil. Împușcătura unei arme forța 
particulele mărunte în fibrele scaunului, în materialul poros din 
lateral, în elementele din plastic. Rămânea acolo ani de zile. 
Dacă Van der Berg avea dreptate... 

Unul dintre bărbaţi filmă, în timp ce celălalt se urcă în mașină 
și începu să pulverizeze în interior cu o sticlă albă de spray. 

Apoi ieșiră, continuară să filmeze, așteptară. 

Un nor roz apăru aproape de vârful stâlpului de lângă ușa 
pasagerului. Urme mărunte, slabe, de neconfundat. 

— Daţi-i omului acestuia o acadea, zise primul mecanic. Au 
fost două împușcături. A doua este cea care a pus reziduuri pe 
mâna femeii. O poziţie mai înaltă. În afara mașinii. Aș paria pe 
asta. 

Dădu din deget spre ei. 

— De aceea nu trebuie niciodată să angajezi idioţi printr-o 
agenţie. 

— Lasă acadeaua. Aș prefera o bere, răspunse Van der Berg, 
dintr-odată fericit. Una singură. 

Vos își privi ceasul. Tura lor se terminase demult. 

— O bere, consimţi el. Una singură. 


— Ce? strigă Bakker. Tocmai ai aflat că Bea Prins a fost ucisă 
și vrei să mergi la un bar? 

— A așteptat de ceva vreme să afle asta cineva, puștoaico, 
replică Van der Berg. Încă puţin nu o să o afecteze. Mai mult... 

Oftă. 

— Dacă soțul a ucis-o, discuţia este inutilă. Nu ne ajută să îi 
găsim fata. 

Se scarpină în cap. 

— Înseamnă doar că ea avea dreptate. Știa, și el știa că ea 
știa. Hristoase! Este moartă, nu-i așa? 

Niciun răspuns. În costumul lui șifonat și uzat, arăta profund 
nefericit în acel moment. 


— Propria ta fiică. Mi-ar plăcea să cred că este de neimaginat. 
Dar, dacă îţi petreci suficient timp aici, începi să îţi dai seama 
cât de imaginabil este. 

— De asemenea, adăugă Vos, trebuie să văd și ce face Sam. 

— Chiar te duci? întrebă ea. Acum? 

— Nu locuiesc aici, Laura. O dată poate era așa. Acum nu. Vii 
cu noi sau nu? 

Ea nu se mișcă. 

— Alegerea ta, zise el. Noi am plecat. 


25 

Înapoi în micul apartament al casei din lemn din Begijnhof. 
Suzi se întorsese de la cumpărături. Se agita cu un aspirator în 
mână, fără să îl privească pe Jansen în ochi. El făcuse un duș. 
Asta îl calma de obicei. Apoi se așeză să privească știrile. 

O singură poveste. Wim Prins. Bărbatul care cu o zi înainte 
conducea Amsterdamul. Mort după ce se aruncase dintr-un 
avion la Schiphol. Scandalurile începeau să apară în jurul lui. 
Zvonuri că poate s-ar fi aflat chiar el în spatele răpirii fiicei lui. 
Că era suspectat de uciderea unei reporteriţe specializate în 
crime care se părea că îl șantaja. Și Marnixstraat redeschidea 
dosarul primei lui soţii, Bea, găsită moartă în urma unei 
împușcături într-o parcare din centrul orașului cu doi ani înainte. 

Jansen ascultă, devenind din ce în ce mai morocănos. Nimic 
despre Rosie. Menzo și amanta lui veneau târziu în programul 
de știri. Împreună cu ei era pentru prima oară menţionat și 
numele lui. Ca suspect principal. Şef mafiot proaspăt evadat 
dintr-o dubă a închisorii. Un localnic get-beget. Subiectul unei 
căutări intense a poliţiei care părea să nu ducă nicăieri. 

— Te ascunzi bine, Theo, spuse ea, venind să se așeze lângă 
el. 

Purta din nou o rochie cenușie simplă. Aproape ca a unei 
călugăriţe. Tinea o cană în mână. El simţi mirosul de ceai de 
plante și se întrebă cum de se înţeleseseră vreodată. Cum de 
rămăseseră împreună suficient cât să facă un copil. 

— Nu este adevărat. Sunt, pur și simplu, prea ocupați cu alte 
porcării. Poliţiștii sunt și ei oameni. Au un număr limitat de 
agenţi. 

Nicio remarcă la tv care să lege cele întâmplate lui Prins de el, 
de Rosie, de Menzo. Cei de la Marnixstraat chiar credeau asta? 
Putea fi adevărat. 

— Mă caută, continuă el. Mai devreme sau mai târziu cineva 
va vorbi. Mă vor găsi. 

Se întoarse spre ea. 

— Dacă stau destulă vreme aici. Încă o zi. Două. Apoi plec. 

O pauză. 

— Este în regulă cu tine? 

— Contează ce zic eu? 

Nu îi plăcu asta. 


— Da. Contează. Spune-mi să plec chiar, dacă asta vrei. Pot 
să o fac. 

— Atunci, te vor găsi. Și mă vei uri din nou. 

— Voi fi la închisoare. Şi ce dacă? 

Ea nu mai spuse nimic. Se uită doar la el cu acea privire 
critică pe care el o detesta. 

— Oh, adăugă Jansen. Înţeleg. Ceea ce contează este... 

Făcu un gest spre tavan. 

— Ce crede El. A făcut ea ce trebuie faţă de un păcătos? A 
făcut el ce trebuie faţă de ea? 

— Nu îţi bate joc de mine. Este sub demnitatea ta. 

Se gândise tot drumul de întoarcere la cele discutate cu Jaap 
Zeeger. O conversaţie care se așteptase să se termine cu Max 
Robles folosind ciocanul și cuiele pe care le adusese special 
pentru acea ocazie. Însă nu se terminase așa. Zeeger spunea 
adevărul. Nu în întregime. Asta nu era de așteptat. Dar suficient. 
Era onest. Într-un mod pe care ipocriți ca Wim Prins și această 
femeie nu îl vor înţelege niciodată. 

Theo Jansen nu avea nimic împotrivă să îi înșele pe alţii. Era 
parte a meseriei lui. Totuși, nu se minţise niciodată pe sine. Nu 
ar fi permis asta. 

— Este scump să trăiești aici? întrebă el. 

— Nu. Desigurcă nu. 

— Costă totuși ceva, nu? 

Ea nu răspunse. 

— Și nu ai venit niciodată să îmi ceri ajutorul. Nici măcar o 
dată. 

— Nu ţi-am vrut banii. Nici măcar când eram împreună. 

El râse. Ei nu îi plăcu asta. 

— Ce este atât de amuzant? 

— Tu. 

Dădu din cap spre geam. 

— Asta. 

Un deget întins spre rochia ei cenușie. 

— Asta. Prefăcătoria. $andramaua. Minciuna. 

— Cred că ar trebui să pleci. 

— Nu. 


— Ai spus că o vei face. 

El se duse spre bucătărie, își luă o bere, ridică sticla. 

— M-am răzgândit. 

Jansen așteptă. Ea nu vorbi. 

Ridică telefonul, i-l dădu. 

— Sună în Marnixstraat dacă vrei. Spune-le că sunt aici. Pot 
aștepta. 

Ridică din nou sticla. 

— Mai am bere. Pot aștepta toată noaptea dacă vrei. 

Suzi nu se mișcă și el știu că are dreptate. 

— Toţi acești ani. În care m-am simţit vinovat că o lipsisem 
pe Rosie de mamă. Dar nu era adevărat, nu? Am fost doar un 
prost. 

Chiar își putea imagina momentul. Probabil cu zece ani 
înainte, când Rosie începuse să își petreacă mai puţin timp cu 
el. Se gândise că, poate, era vorba de un iubit, însă acesta nu 
apăruse niciodată. Era mulţumit că ea devenise mai interesată 
de afacerea lui. Nu se sinchisea să o verifice prea mult. Era 
familia lui. Același sânge. Cei din familie nu te furau și nu te 
înșelau. Nu în lumea lui. 

— Nu ţi-am dat niciun șfanţ. Și totuși nu lucrezi. Nu cred să fi 
avut vreodată o slujbă. Și cu toate acestea... 

Zâmbi. 

— Ai un loc frumos aici. M-am uitat prin camera ta cât ai fost 
plecată. 

— Nu aveai dreptul! ţipă ea, cu mâinile zburând spre el. 

O singură privire o opri. 

— Aveam tot dreptul. 

Scoase poza din buzunar, i-o aruncă pe masă. Rosie și Suzi în 
faţa unui templu undeva. Orientul îndepărtat, bănuia el. Statui 
cu monștri colorați și dragoni în spatele lor. Arătau frumoase. 
Fericite. Mama și fiica. Sau cuplul perfect, cuplul secret. 

— Întrebarea este... zise Jansen. Casa Păpușii. Locul de pe 
Prinsen. Tu o conduceai pe Rosie? Sau ea te conducea pe tine? 

Nu părea înspăimântată. Era printre puţinii care niciodată nu 
fuseseră. 

— Era a noastră, mărturisi Suzi pe o voce joasă, dură. Aceea 
și alte câteva lucruri despre care nu ai știut niciodată. Îmi pare 


rău, Theo. Știu că tu credeai că erai stăpânul nostru. Așa cum 
stăpâneai toate celelalte lucruri. Însă nu erai. 

— Și acum ea este moartă. 

— Şi... acum este moartă. 

El își apropie scaunul mai mult, puse berea pe masă, uită totul 
în afară de această femeie și de fata pe care o aduseseră pe 
lume. 

— De ce? 

Ea scutură din cap. Lacrimi din nou, de data aceasta izvorâte 
din furie. Asta era clar. 

— Mi-aș dori să știu. 

Vorbiră. Îndelung și pe un ton jos, în timp ce seara din 
Amsterdam se lăsa ușor peste curtea tăcută și goală a capelei 
Begijnhof, dincolo de geamuri. 

Se făcuse aproape ora opt înainte să termine. Jansen îi spuse 
să iasă de acolo o vreme. Nu voia să o vadă. Și avea nevoie să 
gândească. 

Apoi, la opt și zece minute, se întinse spre calculator și căștile 
ieftine pentru Skype, începu să se gândească la ce avea să 
spună, ce urma să facă. Pe cine va suna. 


26 

Vos îl luase pe Sam de la Sofia Albers din Drie Vaten 
împreună cu rufele lui curate, duse hainele pe casa plutitoare, 
iar Van der Berg îl privea precaut cum le despacheta și pe urmă 
cum le împăturea în dulapul de la prora. 

— Fără supărare, începu Van der Berg, în timp ce câinele 
începuse să ţopăie rapid în jurul bărcii, recuperând jucării de sub 
masă și scaune. Dar... 

— Nu o spune. 

— Ce să spun? 

— Haine noi. 

Van der Berg luă un pulover albastru. Ridică încet cotul. Băgă 
un deget printr-o gaură. 

— Va trebui să îl cârpesc acum! protestă Vos. 

O cămașă albastră de blugi, de cowboy, apăru din coș. Gulerul 
era lipit de haina de dedesubt. 

— Eşti singurul detectiv pe care l-am întâlnit până acum care 
arată de parcă ar fi pe punctul să dea o audiție pentru postul de 
basist într-o trupă înfiinţată ca un omagiu adus formaţiei Iron 
Maiden, declară Van der Berg. 

— Urăsc Iron Maiden. 

— Ei, asta e. Ţi-ai cumpărat vreo haină nouă de când ai 
plecat de la noi? 

Se gândi la asta. Își scutură capul. 

— Şi, adăugă Van der Berg, nu mă luă cu tâmpenii de genul 
„va trebui să o cârpesc”. 

Vos luă cămașa și puloverul, le îndesă în dulap, îl închise. Sam 
se apropie de Van der Berg, cu un os din cauciuc în gură, își 
puse labele pe genunchii bărbatului, implorându-l să se joace. 
Polițistul apucă partea din spate a jucăriei, ţinu de ea cât micul 
câine trase și mârâi vesel. 

— Lasă-mă să înţeleg, continuă el. Sofia are grijă de Sam. Îți 
spală și calcă hainele. Te servește cu bere și sandviciuri. Şi, 
probabil, te cicălește din când în când. 

Radie. 

— Ce lipsește din relaţie? Oh, știu! Sex și însurătoare. 

— Ha, ha. 

— Păcat că nu îţi oferă și tunsori. 


Un potop de înjurături. Când Vos terminase, simțindu-se deja 
vinovat pentru izbucnirea necaracteristică, Van der Berg își 
ţinea mâinile la urechile cățelului. Sam se holbă la Vos cu ochii 
mari și rotunzi. Nu era speriat. Doar nedumerit de ceva nou. 

— Mititelul acesta este prea mic să audă așa un limbaj, zise 
Van der Berg cu șiretenie. leșim la o plimbare și o băutură 
undeva. La Pieper cred, întrucât nu mai pot suporta să o văd pe 
femeia aia drăguță de la Drie Vaten privindu-te cu ochii aceia 
tânguitori. Dacă îți regăsești autocontrolul, ni te poţi alătura. 

Vos strânse pumnul, râse, chiui spre acoperișul casei 
plutitoare. Se apropie, ridică micul terier, îl ţinu în braţe, îl pupă 
pe cap. Dirk Van der Berg îi privi, zâmbi și spuse: 

— Oh, în numele lui Dumnezeu, să mergem o dată. Mi-e sete. 

Pedalară unul lângă celălalt, cu Sam în coșul bicicletei lui Vos, 
înaintând pe marginea canalului liniștit, a cărui suprafață 
oglindea luminile de la terasele înalte din partea opusă și rarele 
ambarcaţiuni turistice ce treceau, pline de vizitatori cu gura 
căscată. Din arborii de tei cădea deasupra lor un potop constant 
de frunze ofilite. Apoi barul, în fapt o casă cu o încăpere din faţă 
amenajată pentru băutori, îi întâmpină când ajunseră la podul 
Leidsegracht. 

Van der Berg îi spuse că îi plăcea acel loc pentru bere. Vos nu 
avea nimic împotrivă. Sofia făcea atât de multe pentru el și 
primea, în schimb, doar mulţumirile lui și ceva bani. Probabil 
prea puţin din amândouă. 

Pieper era unul dintre cele mai populare baruri tradiționale de 
la marginea Jordaanului, dar în acea noapte din mijlocul 
săptămânii era abia pe jumătate plin. Câţiva bărbaţi bine 
afumati începuseră să cânte la bar. Van der Berg își duse din 
nou mâinile la urechile lui Sam și începură să discute despre 
bere. 

Englezească în acea noapte, hotărâră. Tocmai sosiseră câteva 
sortimente noi. 

Vos găsi o masă izolată în spate, lângă un rând de postere 
vechi cu spectacole. Sam stătea așa cum o făcea de obicei în 
locuri necunoscute: jumătate pe piciorul drept al lui Vos, 
sprijinindu-se de cracul pantalonului. 

— Proost’, zise detectivul și își ciocni paharul de cel al lui Vos, 


9 Noroc (n.tr.) 


oprindu-se apoi și ridicând sticla. Uită-te ce tâmpenii. 

Arătă spre eticheta de pe spate. 

— „Vă rugăm să beţi responsabil.” Ce mama naibii mai 
înseamnă și asta? Să nu vărsăm berea sau ce? 

— Probabil, gândi cu voce tare Vos. 

Van der Berg își sorbi berea, se strâmbă, se întoarse la bar și 
reveni cu un sortiment belgian. 

— Despre ce naiba este vorba, Pieter? Ai vreo idee? Și dacă 
ai, nu vrei să îl luminezi și pe bufonul secţiei? 

— Dacă te-aș fi crezut bufon, te-aș fi pus să cercetezi 
dosarele lui Bea Prins? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Dacă onestitate vrei, lasă-mă să-ţi spun adevărul. Nu ar 
trebui să te apropii de acest caz și o știi și tu. Ești prea implicat. 

— Spune-i asta lui de Groot. 

— El este doar disperat. Mulder nu s-a ridicat la așteptările 
lui. Încurcătura aia cu Jansen o să se sfârșească prost fie că îl 
prindem pe bătrânul ticălos, fie că nu. Lui Frank îi lipsesc 
jucătorii de calitate. Are nevoie de tine. Te place. 

Ciocniră din nou paharele. 

— Toată lumea are. Dar o să scoată castanele din foc cu 
mâinile tale, Pieter. Dacă de asta este nevoie. Șefii. Cu asta se 
ocupă. 

Vos încuviinţă, nu spuse nimic. 

— Şi fata ta de la fermă... 

— Nu este a mea, îi aminti Vos. Și nu cred că se pricepe prea 
mult la ferme sau că le iubește prea tare. 

— Tot o să o facă pachet. lese în evidenţă de la un kilometru 
în secție. Și totuși, atârnă pe acolo. O să fie la fel de greu să 
scapi de ea ca de prietena ta din Drie Vaten. Fata arată ca un 
pește pe uscat. Adică... Sunteţi o pereche stranie. 

Câinele se relaxase. Se plimba pe sub masă. Van der Berg îi 
mângâie capul moale. 

— Ce mai priveliște. Tu arăţi de parcă tocmai te-ai fi îmbrăcat 
de la Armata Salvării. Ea de parcă ar fi moștenit garderoba 
mamei. 

— Mătușa ei, Maartje, îi face hainele, explică Vos, pe 
jumătate serios. După modele. În Dokkum. 


— Mătușa Maartje are nevoie de un nou hobby. Nu este bine 
când lucrurile devin personale. Spre asta se îndreaptă coșmarul 
acesta. Este timpul să îl oprim. 

Vos râse, scutură din cap. 

— Nu face pe deșteptul cu mine, continuă Van der Berg. Nu 
suntem de serviciu acum. Pot să spun ce vreau. 

— Nu mi-am dat niciodată seama că ai nevoie de un moment 
privat pentru asta. 

Un moment de tensiune, aproape de ostilitate între ei. Câinele 
păru să observe asta și se așeză echidistant între picioarele lor. 
Primi câte o bătaie ușoară pe spate de la fiecare. 

— Eşti un bărbat deștept, adăugă Van der Berg. Cu excepţia 
momentelor în care nu știi să te oprești. Și nu mai vezi nimic în 
faţa ta în afara lucrului pe care îl urmărești. Așa este și fata 
asta, Bakker. Este suficient de rău să avem un singur obsedat la 
secţie. Doi este de-a dreptul nesănătos. 

— De asta am ieșit noi la bere? 

— Parţial. Am vrut să aflu și dacă ai de gând să îi dai lui Frank 
ceea ce dorește. Capul mort al lui Wim Prins pe un platou. 
Pentru soţie și fiică. Și pentru acea reporteriţă găsită în canal de 
dimineaţă. 

— Este prea devreme ca să știu, zise Vos. 

— Ei, haide. Ești Pieter Vos. Toată lumea așteaptă să audă... 

— Tu ce crezi? 

Van der Berg își ridică paharul, îl bău până la fund. 

— Cred că este o problemă de două beri. Și nu englezești. 

Se duse la bar, se întoarse cu încă două beri locale. Două 
Brouwerij't |] cu struț pe etichetă. 

— Bea Prins a fost ucisă, spuse el cu o voce monotonă, 
plictisită. Sunt de acord cu asta. Fiica... 

Un bărbat candid, direct. Nu îl privea pe Vos în acel moment. 

— Înseamnă asta că a răpit-o și pe Anneliese? se întrebă Van 
der Berg. Ca apoi să facă să pară că exact același lucru i s-a 
întâmplat și fiicei lui. Nu știu. Dacă nu... 

Se agită, nu dorea să o spună. 

— Dacă nu? îl încuraja Vos. 

— Dacă nu era cumva client la acel privehuis. Și a întâlnit-o 
pe Anneliese acolo. 


Vos rămase tăcut. 

— Dacă el a fost, nu o să afli niciodată, nu? Despre 
Anneliese? Despre fiica lui? 

— Așa s-ar părea, răspunse Vos precaut. Nu că am avea vreo 
dovadă că vreuna dintre ele ar fi moartă. 

— Speranţa este un lucru minunat, comentă Van der Berg. 
Atât timp cât nu o lași să te orbească. Mi-e greu totuși să cred 
că ar fi trecut de la conducerea Amsterdamului într-o clipă la 
înjunghierea unei reporteriţe în următoarea. Împreună cu toate 
celelalte. 

Cu braţele pe masă, arăta în acel moment de parcă ar fi locuit 
în Pieper. Cert e că Dirk Van der Berg avea acest obicei fericit în 
fiecare bar pe care îl vizita. 

— Şi ţi-e greu, adăugă el. Ceea ce înseamnă că Frank de 
Groot are să fie dezamăgit... 

Telefonul lui Vos sună. Îl scoase, privi ecranul, așteptându-se 
să vadă numele lui Bakker acolo, să o audă chemându-l înapoi 
în Marnixstraat din vreun motiv. 

În schimb pe ecran era scris: „Număr necunoscut”. Răspunse 
în zgomotul din Pieper. 

— Eşti într-un bar, observă vocea cunoscută, joasă, nefericită. 
Pot mirosi berea de aici. 

Vos îi spuse exact unde. 

— Ticălosule, replică Theo Jansen. Ești norocos că mai 
vorbesc cu tine. 


27 

După scurta ceartă cu Vos, Laura Bakker intră în cantina de la 
subsol, cumpără o sticlă cu apă și o salată cu brânză. Se așeză 
de una singură la o masă de lângă geam. 

Alţi ofiţeri veniră și plecară. Nimeni nu vorbi cu ea. Nimeni nu 
o prea observă. 

Apoi, când aproape terminase, Koeman, detectivul cu ochii ca 
de mărgele, care revenise să lucreze cu Mulder la cazul Jansen, 
veni lângă ea și își trase un scaun. 

Nu îi ceru voie. Nu părea genul de bărbat care să fi făcut asta 
vreodată. 

Avea cam patruzeci de ani, purta haine de zi cu zi, frumoase. 
Și era chipeș, gândi ea, deși mustaţa maronie mult prea lungă 
era stupidă. Genul de mustață pe care l-ar fi purtat un ofiţer de 
la narcotice în anii '70. Koeman avea și ochi lacomi, scrutători. 
Privea toate femeile care treceau prin Marnixstraat în același 
mod. Nu însemna nimic, bănui ea. Ceilalţi spuneau că avea o 
căsnicie fericită. Doar un obicei, unul la care, probabil, nici 
măcar nu se gândea. 

— Spune-mi despre vaci, zise el, repezindu-se apoi asupra 
unui hamburger plat. 

— Nu este prea mult de zis despre ele. 

— Fac mu în Friesland? Sau vorbesc ciudat? Așa ca tine. 

Ea zâmbi sarcastic. Își ridică tava. Braţul lui se întinse, o opri. 

— Să vorbim, insistă el. Avem timp. 

— De ce? 

El îşi coborî mâna şi oftă. 

— Fiindcă încercam să fiu prietenos. Atâta tot. 

Îşi puse jos hamburgerul. Luă o înghițitură din sucul de 
portocale. 

— Serios. Ştiu că oamenii au fost cam... răi cu tine. 

— Nu am observat asta, minți ea. 

Koeman râse. 

— leşi în evidență, puștoaico. Arăţi diferit. Vorbești diferit. 

Făcu un gest spre etajul de deasupra lor. 

— Este un loc mare. Dar noi, ceilalţi, nu arătăm diferit unul de 
celălalt, zise el, pe urmă rosti mai încet: Ne faci să ne simțim 
stânjeniţi. Îmi pare rău. 


Ea încercă să își amintească ultima oară când cineva din 
Marnixstraat își ceruse scuze în legătură cu ceva. 

— Dar ce contează? întrebă ea. Urmează evaluarea 
săptămâna viitoare. Mă vor da afară. Toată lumea știe asta. 

Koeman scutură din cap. 

— Săptămâna viitoare e săptămâna viitoare. Se pot întâmpla 
multe până atunci. 

— Nu mă potrivesc aici. Ai spus-o chiar tu. Vos a spus-o. De 
Groot... 

— Nimeni nu se potriveste aici, o întrerupse el cu o 
vehemenţă subită. Nici eu nu m-am potrivit când am venit. Nici 
Pieter Vos. Este o secţie de poliție. Nu un spital sau o mănăstire 
sau altceva. Nu suntem aici să îndreptăm lucruri. Doar să le 
găsim, dacă putem. Apoi să pasăm problema mai departe, 
conchise el, după care adăugă ridicând din umeri: Legea. 

Râse crispat și pe urmă dădu din cap spre geam. 

— Oamenii de afară. Publicul general. Care ne disprețuiește 
cel mai mult dacă ne facem treaba. Și care abia așteaptă să ne 
atace dacă nu o facem. 

Încerca să îi spună ceva și ea nu era sigură ce anume. 

— Nu îmi pasă câtuși de puţin dacă mă dau afară, insistă 
Bakker. Pot să fac altceva. Ceva normal. Ceva... 

— O să te bosumfli, o să strigi și o să plângi. 

— Nu mă cunoşti, Koeman! 

Oamenii de la mesele din jur începeau să se holbeze la ei. 

— Știu mai multe despre tine acum decât știam luni. Atunci 
credeam că erai doar o puștoaică proastă, înspăimântată, lipsită 
de talent, care se urcase cumva în trenul greșit. Și se trezise 
într-un oraș mare și rău. Prea speriată să revină acasă. Prea 
speriată să rămână. 

Bakker își încrucișă braţele. ÎI privi mușcând din nou din 
burger. 

— Şi? întrebă ea. 

— Și am greșit. E ceva de capul tău. Vos poate vedea asta. 
Semeni cu el, măcar puţin. Şi el este speriat. Este speriat de noi. 
Speriat că se va întoarce acolo unde a fost înainte, pentru că 
totul a fost prea mohorât și gri pentru el atunci. 

Dădu la o parte burgerul pe jumătate terminat cu o 


strâmbătură. 

— Nu doar pentru el a fost așa. 

— Va pleca de îndată ce se termină cazul, zise ea. Dacă se 
dovedește că Prins a fost în spatele dispariţiei lui Katja. Că nu 
este nicio legătură între fată și fiica lui. Sau că el nu poate găsi 
nimic... 

— În regulă, spuse Koeman. Dacă asta funcționează pentru 
el. 

— Dar nu va funcționa, nu-i așa? întrebă ea încet. Vrea să 
afle. 

— Nu asta vrem cu toții? 

— Încerci să îmi sugerezi ceva anume? 

El mormăi. 

— Fir-ar să fie, greu mai este cu tine. 

— Koeman... 

— Nu. Ascultă. Este important. Poate că suntem înceţi și 
proști. Poate că suntem porci din când în când. Dar observăm 
anumite lucruri. Am observat ce i-ai făcut lui Pieter de când s-a 
întors. Poate că doar la asta ne pricepem. 

O privi. O expresie onestă și prietenoasă. 

— Suntem totuși experți în așa ceva. Să observăm. Să privim. 

O pauză. 

— Să vânăm. 

Ea se simţi înceată și stupidă. 

— Nu am făcut nimic pentru Vos. Sugerezi câ...? 

— Nu! Nu! 

Se ridică în picioare, își luă tava. 

— Renunţ. Este imposibil. 

Se uită urât la ea. 

— Tu ești imposibilă. Încerc să te ajut, Laura. Asta face și Vos. 

— Este trist, replică Bakker pe o voce joasă, fragilă. Nu poți 
vedea asta? 

— Pot, recunoscu el. Dar, când este în preajma ta, este viu. 
Ceva îl face să gândească. Și când Pieter Vos gândește... într-un 
final, lucrurile se mișcă. Dacă avem noroc. Și chiar am avea 
nevoie acum de un strop de noroc. 

Trebuia să se întoarcă la treabă, se scuză el. Koeman își 


întinse mâna. Ea o luă automat, ridicându-se în picioare cu tava 
în mână. Tava se înclină, se înclină într-o parte, era pe punctul 
să pice pe podea, împrăștiind farfurii și sticlă peste tot. 

Un alt moment de stângăcie. Însă, de data aceasta, Koeman 
se afla acolo și prinse tava înainte ca dezastrul să se întâmple. 

— Nu ai fost dată încă afară, puștoaico, zise el. Du-te acasă. 
Odihnește-te bine la noapte. Gândește-te la ce ţi-am spus. 
Probabil că mâine va fi o zi importantă aici. Remarcă-te. Sau 
încearcă să o faci. Fă-te observată o dată și din motive 
corespunzătoare. Asta este tot. 


28 

Câţiva stropi de ploaie de-a lungul canalului. Un vânt aspru. 
Vos stătea lângă linia de mașini parcate în faţa trotuarului. 

— Să terminăm asta acum, spuse el. Nu poţi continua să fugi, 
Theo. Ești prea bătrân pentru asta. Și eu sunt. 

— Despre ce vorbești? Nu arăţi nici măcar cu o zi mai bătrân 
ca atunci când ne înfruntam pe stradă. 

— Eu așa simt. Ce a mai rămas de demonstrat? 

— În primul rând, cine a ucis-o pe Rosie. 

— Nu mă ocup de acel caz. 

— Mă întreb de ce. Ştii cine a răpit-o pe fiica ta? 

Vos ezită, apoi răspunse: 

— Nu. Nu știu. Dar cred că începem să ne facem o idee 
despre ce i s-a întâmplat lui Katja Prins. Și, poate, asta ne va 
duce undeva. 

Un ciclist trecu pe lângă ei. O tânără pe o bicicletă de 
bunicuţă. Ţeapănă și stând dreaptă, cu faţa în vânt. Așa cum 
făcea și Laura Bakker. 

— Chiar crezi că Prins și-a ucis propria fiică? 

— Nu știu, răspunse Vos. Cred doar că... ne apropiem. Este 
treaba mea. Nu ata. 

Jansen mormăi, întrebă despre Casa Păpușii. Vos răspunse 
precaut. Vorbi despre Menzo și despre cum aflase că banda 
surinameză preluase în secret controlul locului de la el. 

— Asta este tot? întrebă vocea de pe fir. Atâta aveţi? 

— Ţi-aș dezvălui eu totul? 

— Ar trebui. Ne aflăm în aceeași barcă. Noi suntem cei 
nevinovaţi aici. Nu înţelegi asta? 

Vos se gândi la scena din câmpul de lalele. Două cadavre arse 
într-un Mercedes distrus. 

— Nu în întregime. 

— Am fost minţiţi. Duși de nas ca niște proști. Acei puști pe 
care Menzo i-a trimis după mine. l-a trimis apoi în acel loc din 
comoditate. L-a luat de la mine dintr-un capriciu. Voia să scape 
de el. Voia asigurarea. 

Van der Berg venise să stea în faţa barului. Fuma o ţigară, se 
sprijinea de geamuri, privea de dincolo de strada îngustă, ţinând 
lesa lui Sam în timp ce câinele adulmeca asfaltul. 


— Ştii asta? 

— Știu, răspunse Jansen cu un oftat îndurerat. Orice s-ar fi 
întâmplat în acel loc - nu mă întreba, pentru că, așa cum ţi-am 
spus, sunt nevinovat. Era în continuare în responsabilitatea 
mea. Nu a lui Jimmy. Nu am știut de el. Nu știam nici măcar că 
deţineam magherniţa aia împuţită. Copii? Fetite? Nu era genul 
meu de afacere. 

Van der Berg încerca să ia urma apelului. Avea propriul 
telefon la ureche. Scutură din cap când Vos îl privi. 

— Ești un bun om de afaceri, Theo. Mi-e greu să cred că nu 
știai nimic despre asta. 

Nu urmă explozia obișnuită. Doar un alt oftat. 

— Ştii ce? spuse Jansen. Şi mie. 

— Stau afară într-o ploaie îngheţată, continuă Vos. Haide să 
discutăm faţă în faţă. La o bere. 

Se gândi la asta. 

— Poate putem pleca pe drumurile noastre separate după 
aceea. 

Se auzi un râset, un sunet gutural, exploziv. 

— Ce este asta? Pieter Vos? Cel mai cinstit polițist din 
Amsterdam? Va discuta cu un criminal sub urmărire? Un ucigaș? 
Şi apoi îl va lăsa să plece? 

— Nu pentru totdeauna. Doar până suntem amândoi... 

Nu putea găsi cuvântul potrivit cu care să continue. 

— Satisfăcuți. 

— Ne-am pierdut fiicele. Nimic nu va compensa asta. 

O pauză. Era ceva nou, afectat în vocea lui Jansen. 

— Nu-i așa? 

Vos rămase tăcut. 

— Îmi pare rău, adăugă Jansen. Te plictisesc? 

— Sincer, da. 

Tăcere. Poate că închisese. 

Apoi vocea aspră din ureche continuă: 

— Lasă-mă să îţi dau ceva la care să te gândești, atunci. 
Rosie conducea acel loc pe la spatele meu. Împreună cu 
altcineva. 

— Cine? 


— Răbdare, Vos. Fă-mi pe plac și, poate, o să afli. Rosie a fost 
de la început. Ştia că ceva rău se întâmplase acolo. S-a speriat 
și i-a pasat locul lui Menzo pe la spatele meu. A încercat să mă 
vândă și pe mine. Familiile, nu? Crezi că știi cum stai... 

Van der Berg începu să traverseze strada. Vos ridică o mână. 
Nu voia ca el să audă. 

— Ce îmi sugerezi cu asta? întrebă el. 

— Chiar ţi-a fost afectat capul după ce ai plecat, nu? Eşti mai 
încet acum. Ştii asta? Încet și stupid. 

— Fac ce pot. Puțin ajutor ar fi de apreciat. 

Din nou acel râs. Scurt și lipsit de sentiment. 

— Așa am ajuns, nu? Noi doi. 

— Theo... 

— Două posibilităţi. Poate că cineva din tabăra mea a ucis-o 
pe Rosie fiindcă nu eram singurul pe care îl înșelase. A doua... 

Se opri. Vos trebui să îl încurajeze. 

— A doua... continuă Jansen. Așa cum am mai spus, știa ceva. 
Poate ceea ce se întâmplase în acea Casă a Păpușii, motivul 
pentru care a fost închisă. Nu mă întreba pe mine. Niciuna 
dintre persoanele cu care am vorbit nu părea să aibă habar. Dar 
încă nu am vorbit cu toţi. O voi face. Şi de aceea nu o să ne 
întâlnim la bere. Nu acum. 

Rosie Jansen. O singură împușcătură în cap. Pistolul era 
neînregistrat, amprentele șterse. Găsiseră o cutie cu cartușe în 
sertarul apartamentului. Raportul criminaliștilor sugera că 
avusese loc o luptă. Era posibil că persoana care mersese la ea 
acasă își dorise doar să discute. Că pistolul era al lui Rosie. Că îl 
scosese, începuse o luptă, o pierduse. 

— Nu sunt sigur că cel care a ucis-o s-a dus la ea cu intenția 
asta, spuse Vos. Dacă asta te ajută. 

— Dar a făcut-o. Şi apoi a lăsat corpul la tine în prag. De ce ar 
fi făcut asta? 

Vos se întrebase același lucru încă de la început. 

— Ti-am spus deja. Trebuia ca eu să fac parte din asta, din 
vreun motiv. Și pentru mine este un mister. Mai ai altceva 
pentru mine? 

— Doar o promisiune, rosti Jansen calm la celălalt capăt. Nu 
îmi place să fiu înșelat, chiar dacă este vorba despre propria 


mea fiică mincinoasă. Am să smulg inima celui care a făcut asta. 
Dacă îmi stai în cale, te voi nimici. Am să distrug întreg orașul 
acesta blestemat, dacă asta trebuie să fac. 

— Asta te-ar face să te simţi mai bine? întrebă Vos. 

Tăcere. Vorbea singur. 

Van der Berg se apropie și îl întrebă: 

— Ceva? 

— Nu sunt sigur. 

Vos se simţea obosit. Confuz. Flămând. Intrară înapoi în 
Pieper și comandară sandviciuri. Le mâncară și pe urmă își 
terminară berile, cea mai mare parte a timpului în tăcere. 

— Nevinovaţi, șopti Vos în timp ce câinele îi devenea agitat la 
picioare. 

Voia să doarmă. 

— Ce? întrebă Van der Berg. 

— Spune că suntem nevinovați. Eu. Theo Jansen. 

Vos îl simţi pe Sam trăgând de lesă. Voia afară. 

— Poate că are dreptate. 

— Jansen este un criminal. Voi doi nu aveţi nimic în comun. 

Van der Berg îi puse o mână pe braţ. 

— Nimic. 

— Ai crede. Însă nu l-am auzit niciodată vorbind așa. Este în 
culmea furiei. Trebuie să îl găsim. Theo este pus pe rele. 

Van der Berg râse. 

— De parcă ne-ar păsa. 

— Ar trebui, spuse Vos. Ar trebui să ne pese mult. 


29 

Koeman o lăsase cu o invitaţie. O provocare. Nu se ferea de 
asta. Laura Bakker urcă la birourile criminaliștilor, râse când 
unul dintre ofițerii rămași acolo glumi despre contrastul dintre 
pantalonii ei verzi și jacheta tartan. ÎI vrăji apoi, făcându-l să 
vorbească despre munca pe care o făcuseră în ultima vreme, 
mărind colecţia de poze și filmări din arhivă. Se luptaseră să 
extragă fiecare bucată de informaţie din pozele cu Katja și 
Anneliese. Fusese un efort lipsit de roade. Ce știau în acel 
moment era exact ceea ce știuseră atunci când pozele 
apăruseră întâia oară. Fetele în Vondelpark. Katja, aparent în 
pericol, într-un loc necunoscut, pe un fundal alb. 

Cele mai noi poze fuseseră făcute cu un smartphone comun. 
Datele erau recente, deși acest detaliu putea fi falsificat. Nu 
exista niciun secret în ele. Niciun indiciu subtil. Niciun detaliu 
relevant. Era de parcă fata ar fi fost pusă în faţa unui ecran 
albastru de cinema, fotografiată, înregistrată și fiecare amănunt 
de informaţie din fundal îndepărtat. 

— Inteligent, exclamă Bakker, trecând succesiv prin fiecare 
imagine. 

— Nu, zise ofițerul criminalist. Competent. 

Își privi ceasul. Aproape ora nouă. 

— Eu trebuie să plec. Ne mai uităm mâine. Poţi să rămâi dacă 
vrei. Dar nu schimba nimic sau... 

Era agitat. Ştia. 

— Sau o să se consemneze și asta la dosarul meu? întrebă 
ea. Împreună cu mașina ciocnită și toate glumele despre cum 
sunt de la țară. 

— Va fi, confirmă el. 

Îl privi plecând. Rămase să se joace pe calculator. Trecu prin 
toate dosarele de acolo. Găsi, în sfârșit, unul dintr-o altă sursă. 
E-mailul trimis lui Wim Prins în dimineaţa anterioară, înșfăcat de 
Vos fără permisiunea lui. Un bărbat necunoscut, în pat cu 
Margriet Willemsen. Femeia care conducea Amsterdamul era 
arcuită deasupra bărbatului, zvârcolindu-se violent, pierdută în 
sine. 

Niciun indiciu. Niciun mod de a vedea faţa bărbatului. ȘI-I 
aminti pe Prins ţipând că nu era el. Părură atunci dispuși să 
accepte asta, dar nu știa de ce. Era imposibil de văzut. Camera 


era întunecată. Corpul ei palid îi ascundea faţa. ȘI... 

Laura Bakker își împinse scaunul mai aproape de laptop. Se 
simţea stânjenită privind acea filmare. Voyeuristă. Era greșit. 

Un sunet îndărătul ei o făcu să tresară în scaun. 

În spatele ei se afla silueta înaltă a unui bărbat. Ridică 
privirea. Klaas Mulder. Cu faţa de piatră, ca de obicei. Nu un 
bărbat cu care ai vrea să ai de-a face. Dorea să știe ce căuta ea 
la criminalistică la acea oră a nopţii. Așa că îi spuse: era la 
vânătoare. 

Mulder se apropie de ecran, se holbă la imaginea îngheţată 
acolo, zâmbi. 

— La vânătoare? întrebă el cu un rânjet fals. Ar trebui, la 
vârsta ta, să ai parte de senzaţii reale, nu doar de filme. 

— Mulţumesc pentru consiliere. 


— Am avut profesioniști care s-au uitat pe materialul acesta 
toată ziua, spuse Mulder. Oameni care știu ce fac. Nu au găsit 
nimic. 

— Poate le-a scăpat ceva. 

— Du-te acasă, ordonă el. 

Ea se întoarse la ecran. 

— Ti-am spus să te duci acasă. 

— Lucrez pentru Vos. Nu pentru tine. 

Două corpuri goale mișcându-se. Mai toţi tehnicienii erau 
bărbaţi. Priviseră rapid imaginile și știa la ce se holbaseră mai 
întâi. Era pe undeva logic. Corpuri. Feţe. Identităţi. Dar acești 
oameni făceau dragoste într-un dormitor dezordonat. Rafturi 
pline cu cărţi pe pereţi. O pătură aruncată pe podea. Haine. 
Erau și alte posibilităţi. 

Bakker luă mouse-ul, desenă un dreptunghi deasupra a ceea 
ce părea să fie un costum și o pereche de pantofi. Mări 
imaginea. 

Mulder se așeză pe birou lângă calculator, suficient de 
aproape încât să o facă să se simtă stingherită. 

— Dacă îţi spun să pleci, vei pleca. 

— Când sunt gata, zise Bakker. 

— Aspirant... 

— Dacă au de gând să mă dea afară săptămâna viitoare, ce 
naiba contează, Mulder? întrebă ea. Oricum ai să scapi de mine. 


Trebuie doar să aștepți. 

— Nu ești făcută pentru meseria asta, rosti el pe un ton 
blând, enervant. Ești stângace. Nu înţelegi disciplina. Munca în 
echipă. Pregătirea. Planificarea. Locul tău nu este aici. În acest 
oraș. Întoarce-te în... 

— Nu, nu. Nu îmi spune, îl întrerupse ea. Întoarce-te la coada 
vacii. Găseşte ceva mai original, te rog. Repeţi aceleași chestii, 
împreună cu toată lumea de aici. 

Cămașă. Lenjerie. Ciorapi. Pantofi lucioși. Negri, bănui ea. 
Pantofi bărbătești de birou. Zdraveni. Nu la fel de butucănoși ca 
propriile ei cizme. Dar încălţăminte serioasă, și ea aprecia asta 
întotdeauna. 

Îi puse mâna pe umăr. Bakker se întoarse și se uită urât la 
degetele lui. 

— la-le de pe mine acum sau jur că depun plângere mâine- 
dimineață, spuse ea foarte calm. Poate o să inventez ceva și 
despre hărţuire sexuală. 

ÎI privi. Koeman se holba la femei, abia conștient de ceea ce 
făcea. Mulder le privea râvnind. Recunoștea acea privire. 

— De ce, oare, presimt că s-ar putea să mă creadă pe 
cuvânt? 

Mulder își retrase mâna, zâmbi palid, scutură din cap. 

Ea se întoarse la ecran. Văzu ceva în colţ, lângă pantalonii 
aruncaţi. Un portofel. Câteva dintre lucrurile din el se 
împrăștiaseră când fusese aruncat pe covor. Carduri de credit. 
Bani. 

— Nu îţi spun din nou, mormăi Mulder. 


— Nu o face atunci. 

Mări din nou imaginea. La rezoluţie maximă. Era o icoană pe 
bara de unelte special pentru asta. O apăsă. Un card de credit 
întors. Doar că nu era. Clipi. O zi lungă. Încercă să înţeleagă. 
Mulder se apropie. 

Ceea ce era pe ecran părea cunoscut și ea se străduia să își 
amintească unde mai văzuse obiectul respectiv. 

Apoi o ultimă privire, după care Laura Bakker apăsă anulează, 
micşoră imaginea de îndată. Se ridică. Își îndreptă liniile şifonate 
ale jachetei largi de tartan. Încercă să îi zâmbească. 

— Ai avut dreptate, zise ea. Îmi pare rău. Am exagerat. 

Nu îl privi în ochi. Nu își dori să vadă ce se afla acolo. 


Se îndreptă spre lift. Birourile criminaliștilor se aflau la al 
patrulea etaj. Bicicleta ei era în magazia din spate, la capătul 
unei alei înguste din cărămidă care dădea spre stradă. 

Mulder intră în lift cu ea, se sprijini de pereţii lambrisaţi. Nu 
apăsă niciun buton. O fixă doar cu privirea. 

— La parter, zise Bakker, arătând cu degetul. Te rog. 

El apăsă butonul. Continuă să se uite la ea. Rămase în zona 
de recepţie în timp ce mâinile ei tremurătoare se luptau să 
scoată cheile de la bicicletă din geanta ieftină, imitație de piele. 

In spatele biroului de recepţie se afla un ofițer de poliţie în 
uniformă. Bakker semnă de plecare în registru. Îl lăsă pe Mulder 
la secţie, ieși prin lateral, încercă să nu o ia la fugă. Işi găsi 
bicicleta în magazia umedă, întunecată. Își scutură părul pentru 
că asta o făcea să se simtă cumva mai bine. Se urcă pe șa 
străduindu-se să nu se răstoarne. 

Ploaia cădea din cer. Se auzi sunetul puternic al unui autobuz 
plecând din staţia de dincolo de zid. 

Scoase telefonul, apăsă neîndemânatic pe butoane. 

Ar fi trebuit să îl pună pe Vos la apelare rapidă. Fusese o 
prostie. Jongla cu handsfree-ul într-o mână, ţinea ghidonul în 
cealaltă, picioarele mari lovindu-se de pedale, încercând din 
greu să își păstreze echilibrul în timp ce se îndrepta spre poartă. 

Aleea spre stradă era străjuită de pereţi înalţi din cărămidă. 
Afară, un alt autobuz trecu duduind pe lângă ea și apa fetidă din 
urma lui zbură peste zid, făcându-i părul desprins să i se 
lipească de faţă. 

Bakker încercă să îl dea la o parte în timp ce își ţinea telefonul 
în mâna dreaptă, înaintând de-a lungul aleii care ducea spre 
drum. Incepu să tasteze înainte să ajungă la capătul aleii. 

La ultima cifră, auzi pași în spatele ei. Nu se uită. 

Un singur pumn violent o dărâmă de pe bicicletă, la pământ, îi 
făcu telefonul să-i zboare din mână, capul i se lovi puternic de 
asfalt. 

O persoană se aplecă deasupra ei. Laura Bakker scutură din 
cap sperând să i se limpezească vederea. 

Era mai clară în clipa aia. 

O linie lungă argintie strălucea dinspre îndepărtatele lumini 
stradale. 


30 

Telefonul din buzunarul lui Vos sună. Privi ecranul. 

— Laura? 

Nu se auzea nimic la celălalt capăt. Doar sunete înăbușite. 
Nedeslușite. 

Așteptă, ascultă. Nimic mai mult. 

Ridică din umeri și își puse mobilul la loc în buzunar. 
Continuară să pedaleze de-a lungul canalului, cu câinele 
moţăind în coș, Van der Berg sporovăind vesel în dreapta lui. 
Discuţia de la bar fusese utilă. Unele lucruri trebuiau spuse. 

Pe măsură ce se apropiau de Drie Vaten, Vos îi spuse mai 
multe despre apelul primit de la Jansen. Van der Berg, un bărbat 
deștept și atent, ascultă, își scărpină bărbia un moment, ochi 
barul de care se apropiau. 

— Nu mai vreau bere, anunţă Vos rapid. Mă culc devreme. 
Van der Berg locuia de cealaltă parte a canalului. La zece 
minute distanţă. 

— O idee bună. Chestia asta cu Jansen... 

Îl interogaseră pe bărbat de multe ori împreună. Credeau că îi 
descifraseră gândurile. 

— A iubit-o pe fata lui, Pieter. Și ea l-a iubit. Sau cel puţin așa 
credeam. 

— L-a iubit, confirmă Vos. Dar tot l-a trădat. 

— Theo nu ar glumi cu asta. Este un amsterdamez de modă 
veche. Ţine la familie. La încredere. 

Se opriră la intersecţia cu statui. 

— Dacă ar fi știut că ea îl înșela, ar fi fost furios foc. Oare ar fi 
trimis pe cineva să discute cu ea? 

— De ce să îmi spună mie atunci? întrebă Vos. Suntem 
amândoi nevinovați. Tii minte? 

Van der Berg ridică din umeri, zâmbi cu zâmbetul lui trist și 
șters. 

— Atunci, nu știu. Întreaga chestie este... greșită cumva. 
Dacă... 

Era un bărbat inteligent. Uneori vedea lucrurile chiar înaintea 
lui Vos. În acel moment ochii lui erau îndreptaţi spre apa din 
faţa lor. Vos se uită în acea direcţie, își aminti cele întâmplate 
cu două nopţi înainte și se cutremură. O siluetă palidă în 
bărcuța scufundată de lângă casa lui. 


Van der Berg coborâse de pe bicicletă, o sprijini de un copac, 
fără să se mai sinchisească să o lege și asta era ceva ciudat. 

— Nu ai lăsat luminile aprinse, spuse el, înaintând spre forma 
întunecată din apă. 

Dar în clipa aia erau aprinse. Luminând lunga carenă a bărcii. 

Van der Berg își bătu buzunarul. Îşi deschise haina. Pistolul se 
afla în tocul de la umăr. Vos nu avea unul. Trebuia să treacă din 
nou prin instruire. lar Laura Bakker nu ajunsese încă la acel 
nivel. 

— Pune prostia aia la loc, ordonă Vos, coborând de pe 
bicicletă. 

Cu blândeţe îl ridică pe Sam din coș, îi trecu lui Van der Berg 
lesa, îi ceru să îl ducă la bar. 


31 

Un gând îi veni în minte când atinse pământul. Nu existau 
camere de supraveghere acolo. Era doar o poartă pentru 
biciclete, care dădea în drum. Nu era nevoie de camere. Așa că 
nu se opri din mișcare. Primi o lovitură de picior în spate care nu 
duru prea tare. 

Ridică privirea, văzu o formă lungă, înaltă. Dori să strige: „Dar 
nu te-am văzut în filmare, idiotule”. 

Doar legitimaţia albă-albastră cu Politie scris pe ea alături de 
sigla cu flacăra galbenă. 

Dacă n-ar fi fost modul în care el se fâțâise și oftase în spatele 
ei, nu ar fi ghicit niciodată. 

Ceea ce părea... ciudat. Sau ar fi trebuit să pară. Doar că, în 
momentul ăla, Klaas Mulder ţinea un cuţit deasupra ei pe micuța 
alee pavată cu cărămizi ce lega magazia de biciclete a 
Marnixstraat de strada principală și canal. 

Amândoi aveau picioare lungi. Însă ea deţinea un avantaj, 
fiind mai tânără cu aproape douăzeci de ani, și reuși să se 
lipească de peretele din cărămidă umed. Mulder ţâșni spre ea cu 
lama strălucindu-i în mână. Ea lovi cu cizmele, izbindu-l din plin 
în tibie. Auzi un mormăit înăbușit și o înjurătură. Se rostogoli din 
nou în lateral. Se ridică în picioare. Lovi din nou cu piciorul, cât 
de tare putu, îl văzu căzând la pământ, mai dădu încă o lovitură, 
cizmele grele izbind carnea moale. Îl lăsă acolo, gâfâind. 

Trei pași rapizi până la poartă și apoi la stradă. Laura Bakker 
se lansă spre grilajul din metal, auzindu-l pe bărbatul din spatele 
ei cum se căznește să revină în picioare. Ajunse la grilajul din 
fier. Îl scutură. 

Își aminti. 

Securitatea. Poarta era mereu încuiată. Exista un singur mod 
de a ieși, folosind interfonul din lateral și cerând ofițerului de 
serviciu de la ghișeu să apese butonul de deschidere. 

Dădu cu pumnul în buton, lansă o serie de implorări și 
imprecații în carcasa din plastic. 

Uneori poarta se deschidea repede. Alteori bărbatul nu era la 
biroul lui. Sau vorbea la telefon. 

Bakker se întoarse. Mulder era din nou în picioare. Și avea din 
nou cuțitul în mână. 

— Deschide acum! strigă ea, trăgând puternic de grilajul 
metalic. 


Ridică privirea. Vârful gardului era mult mai înalt ca ea. Putea 
ajunge la el. Dar nu avea să fie simplu să sară peste. Și urma să 
fie expusă, cu spatele la el. O ţintă ușoară. Ca și moartă. 

Ceea ce îi lăsa o singură alternativă. 

Să se întoarcă și să lupte. 

In momentul în care se răsuci, cu picioarele lungi așteptând 
primul moment în care să lovească, Mulder era deja deasupra 
ei, cu cotul în gâtul ei, cu faţa aproape dea ei. 

Rânjind. li plăcea asta. 

Cu spatele la grilajul tare din fier, înfruntând un bărbat mai 
puternic, cu ochii fugindu-i de la agresor la cuțitul din mâna lui, 
încercă să gândească, își analiză opţiunile. 

Ceva ce nu încercase niciodată în Dokkum. Nu dacă ar fi 
putut-o vedea cineva. 

II scuipă direct în faţă, apoi își ridică genunchiul drept, încercă 
să îl lovească în testicule. Dar el era pregătit. Braţele lui 
puternice o împinseră în lateral. Laura Bakker se răsturnă, se 
lovi cu putere de zidul din cărămidă. 

Pumnul lui stâng mare cobori lovind-o în lateral. 

Obosită, încercând să respire, cuprinsă de o durere ascuţită, 
se împiedică și ajunse cu spatele spre poartă. Era din nou la 
pământ, păstrându-și echilibrul cu o singură mână. 

Klaas Mulder își șterse scuipatul de pe față. Cu o mișcare 
lungă, înceată a braţului. 

Pe urmă flutură lama o dată în faţa ei. 

— O să te doară, spuse el. Asta... 

Un alt sunet. Un ordin lătrat. Unul pe care el nu îl ascultă. 

Apoi o izbucnire strălucitoare de lumină și un bubuit atât de 
puternic, de luminos, că ea nu putu decât să își închidă ochii și 
să aștepte. 


32 

Vos intră direct pe barcă, privi de-a lungul ei. Văzu o siluetă 
fragilă ghemuită, cu capul lăsat pe masă. 

O fată. O tânără. Greu de zis. Murdară, păr soios, blond, cu 
șuvițe. Stătea ghemuită, îmbrăcată doar într-o cămașă de 
noapte crem, jegoasă, lucioasă și pătată, care i se sfârșea la 
glezne. Picioarele goale îi erau acoperite cu noroi. 

Plângea. Vos îi putea auzi bocetele. Încercă să și le 
amintească. Să gândească. Să spere. 

Se îndreptă spre masă. Ea tot nu îl privea. 

Trei ani. Se schimbau. Îmbătrâneau. Creșteau. 

— Anneliese, șopti el. 

Își aminti ce spusese Liesbeth, ce îi reproșase. 

— Liese. 

Părul soios nu se clinti. Capul fetei zăcea pe masa lui goală și 
deteriorată, din lemn de pin. Mâinile îi erau acoperite cu 
murdărie. Sub unghiile scurte avea jeg negru. 

Se așeză în faţa ei, nu își întinse braţele spre ea. Ştia că dorea 
să o atingă. Ştia că era ultimul lucru pe care trebuia să îl facă. 

— Ești în siguranţă acum, spuse Vos pe o voce joasă, 
tremurătoare. Mama ta. Trebuie să știe... 

Fata își ridică încet capul. Părul neted îi căzu în jurul feţei. 
Privi și își dădu seama că Theo Jansen avusese dreptate. Era un 
inocent. Căutând în mod naiv ceva ce nu se afla acolo. 

Ochi morţi, goi, roz din cauza lacrimilor, largi de frică, o faţă 
tânără ridată și plină de durere. Katja Prins se holba la el din 
cealaltă parte a mesei. Își deschise gura. Nu spuse nimic, 
încercă. Niciun cuvânt. 

— Eşti în siguranţă, șopti Vos și totuși trebui să se oprească 
să nu întindă mână și să îi atingă degetele pricăjite, murdare, 
îmi pare rău că nu am putut... 

Pași pe scândurile vechi ale bărcii. Ridică privirea, îl văzu pe 
Dick Van der Berg înaintând spre ei. Cu telefonul scos. ÎI privi 
așezându-se, uitându-se la fată. 

— lisuse... 

Van der Berg se holba la Vos. 

— Pieter... 


— Avem nevoie de o ambulanţă pentru Katja, strigă Vos. 
Vreau să o vadă un doctor înaintea oricărei alte persoane. 


Vreau... 

— Pieter! 

Vos se simţea furios și asta era ceva rar. 

Luptându-se să își controleze furia, se întoarse spre bărbat și 
îl întrebă: 

— Mă asculţi măcar? 

Van der Berg dădu din cap. 

— Te ascult. Rezolv. Dar s-a întâmplat ceva. În Marnixstraat... 
Capul lui Katja Prins cobori la loc pe masă, se rezemă pe braţele 
ei goale, subțiri. 

— Îi sun atunci, spuse Vos și își scoase propriul telefon. 


33 

Fusese ideea lui Suzi să se culce împreună. Jansen se 
întrebase cât de înţeleaptă era mișcarea. Sexul nu îl mai 
interesa foarte mult, de ani de zile. Nu asta îl atrăsese la ea în 
primul rând. Şi nici nu fusese motivul care îi despărţise într-un 
final. Adevărul era că ritualul dezgolit era mai degrabă un mod 
de a spune ceva ce niciunul dintre ei nu putea formula în 
cuvinte. O expresie a afecțiunii sau a regretului. Un mod de a 
încheia o ceartă care altfel ar fi devenit purulentă. 

Se luptară în tăcere pe patul ei dublu, încleștaţi ca pe 
vremuri, gâfâind, gemând, capete peste umeri, ochi care nu se 
întâlnesc. Fără săruturi afectuoase. Fără cuvinte. Doar o 
încercare slabă de afecțiune, căutarea unei eliberări. 

Și apoi se sfârși. O ţinu în braţe, întrucât asta își dorea ea. 
Simţi urmele umede ale lacrimilor ei pe umăr. Ea îl sărută pe 
obraz foarte rapid, șopti o singură propoziţie. /mi pare rău. Se 
întoarse pe jumătate, privind tavanul. Închise ochii. 

Din curtea Begijnhofului se auzea gânguritul ușor al unui 
porumbel. Câteva voci în trecere, pași urcând ușor pe trepte. 
Lumina nu părăsea niciodată acea încăpere. Intra pe geamuri 
galbenă ca un soare muribund de la vechile felinare din afara 
casei înalte din lemn, aproape de șanțul învecinat unde o 
bătrână ceruse să fie îngropată pentru ca generaţiile viitoare să 
poată călca pe oasele ei. 

În curând, adormise. Recunoscu ritmul și sunetul respirației 
ei. Era la fel ca întotdeauna. Pe gât îi apăruseră falduri și riduri, 
iar pe piele, pori și pete care nu fuseseră acolo înainte. Era 
totuși în continuare frumoasă și avea să fie întotdeauna. Spre 
deosebire de el, care fusese urât de la început. lremediabil. 
Negru în interior. 

Theo Jansen știa ce era. Ştia și de ce ura acel loc. O ura și pe 
Suzi de la o vreme. O ura, dacă încerca, până și pe fiica lor. Un 
bărbat ca el avea modalităţi de a pedepsi trădarea. Modalităţi 
brutale, cu finaluri brutale. Cu asta se ocupa. Asta era viaţa lui. 

Și în acel moment o femeie care complotase împreună cu 
Rosie stătea întinsă lângă el, moţăind. Într-un fel de pace. Un 
pact fragil, ipocrit cu un Dumnezeu nepăsător. Unul care îi 
permitea ei să înșele, să fure și să mintă, justificând mereu 
aceste acţiuni prin ceea ce era el. Un criminal. Un păcătos. Un 
idiot naiv și orb când venea vorba despre cea mai intimă 


conspirație dintre toate, cea numită „familie”. 

Încet, se rostogoli, o privi în lumina galbenă care cădea pe 
pătura moale. 

Mâna i se ridică domol spre gâtul ei, se opri la mică distanţă. 
Era fascinat, vrăjit de înfățișarea ei. O faţă ce părea atât de 
puţin schimbată, în continuare fermecătoare și în clipele acelea, 
în somn, lipsită de durerea, îndoiala și vina care îi marcaseră 
orele de veghe. 

Degetele uriașe ale lui Jansen întârziară deasupra pielii 
catifelate și palide de sub bărbia ei. Era mai întunecată decât își 
amintea el, plină de riduri. 

„Am îmbătrânit, chibzui el. Linia care ne-a unit din tinereţea 
noastră plină de viaţă și de iubire până acum s-a frânt. Și, în 
locul ei...” 

Până în ziua precedentă nu făcuse niciodată rău unei femei. 
Dar asta fusese mai ales din motive practice, nu din principiu. 
Nu avusese nevoie să o facă. Și nu ar fi avut niciun câștig. 

Dar în momentul ăla... 

Douăzeci de minute mai târziu, îmbrăcat, cu portofelul plin cu 
banii pe care el îi ceruse să-i facă rost în acea după-amiază - 
cinci mii de euro, toţi în bancnote mici, Theo Jansen ieși din 
casă. Traversă străzile întunecate, umede din De Wallen. 

Cumpără un aparat și spumă de ras, săpun și un rând de 
haine ieftine de la un magazin non-stop din drum. 

Intră apoi pe ușa unui hotel ieftin din Zeedijk și închirie o 
cameră pentru noaptea aceea. 

Era genul de loc în care nu se puneau întrebări. Exact ceea ce 
avea nevoie. 


PARTEA A PATRA 
JOI, 20 APRILIE 


1 

O față culcată pe pernă. Ochi închişi. Respirație uşoară, 
ritmică. Părul blond mai curat în clipele alea. Somnul făcuse să 
dispară multe linii de pe o față care ar fi putut să fie a unei fete 
de şaisprezece ani. Nu aproape douăzeci. 

Vos stătea la uşa camerei private a spitalului din Oosterpark, 
privind-o. Privind-o și pe Liesbeth la căpătâiul ei. Era ora șapte, 
într-o dimineaţă luminoasă de primăvară, cu soarele strălucind 
puternic chiar și în spatele jaluzelelor groase ale spitalului. 
Noaptea fusese lungă și plină de evenimente. Doar două ore de 
somn, furate în Marnixstraat. Pentru a da apoi de... tăcere. 

O polițistă în uniformă rămăsese cu ele. Katja nu spusese 
nimic, îi confirmă poliţista. Stresul posttraumatic. Liesbeth 
stătuse tot timpul lângă ea, o ţinuse de mână, încercase să îi 
vorbească. Dar era inutil. Dormea deja, sub tratament 
medicamentos, de mai bine de cinci ore. Nu era niciun semn că 
avea să se trezească în următoarele ore. 

Cazul se îndrepta cumva spre o rezolvare. Katja Prins era în 
viață. Ultimele necunoscute erau aflate. Toată lumea părea, 
dacă nu fericită, măcar aproape mulţumită. 

Toată lumea, cu excepţia lui. 

— Ar trebui să faci o pauză, spuse Vos pe o voce joasă, 
preocupată și primi o privire aspră din partea ei. 

Liesbeth făcu un semn spre coridor. leșiră afară. El vorbise din 
nou cu doctorii. Katja nu era rănită fizic, din ce puteau ei să 
observe. Dar oricare ar fi fost experienţa prin care trecuse ea, o 
marcase. Îi făcuseră o baie, o hrăniseră. Îi creaseră confortul 
necesar. Blocajul rămânea în continuare și putea să mai dureze 
zile întregi. Chiar săptămâni. 

Liesbeth îl trase afară într-o curte interioară și își aprinse o 
ţigară. 

— De ce nu ai încredere în mine? îl întrebă ea. 

— Acum, vrei să spui? Sau în general? 

— De ce este nevoie să stea o polițistă acolo cu noi? 


— Deoarece Katja a fost răpită. Nu știm ce s-a întâmplat. 
Unde a fost. Cum s-a eliberat. Este posibil să se trezească și să 
încerce să plece. Sau... 

Nu continuă. Ea știa oricum ce gândea el. Locuiseră împreună 
suficientă vreme. 


— Sau să o opresc eu să îţi spună ceva? 

— Este o anchetă criminală, Liesbeth. Nu te aștepta la 
favoruri. 

Nimic. 

— Crezi în continuare că Wim nu s-a aflat în spatele răpirii? 
întrebă Vos. 

Ochii ei erau strâns închiși. Avea acea privire îndurerată pe 
care el o văzuse atât de des. 

— Am trăit împreună atâţia ani și tot nu mă cunoști. Am fost 
măritată cu Wim mai puţin de doi ani. De ce...? 

— Îl cunoșteai de mai multă vreme. 

Un zâmbet rapid, lipsit de amărăciune. 

— Adevărat. 

Aruncă ţigara pe jumătate fumată într-un coș apropiat. 

— Părea întotdeauna atât de blând cu mine. Nefericit, 
dezamăgit într-un fel. Am crezut că îl puteam ajuta. El a crezut 
că mă putea ajuta pe mine. 

Ridică din umeri. 

— Cred că amândoi ne-am înșelat. 

Ochii i se întoarseră spre el și erau triști și serioși. 

— Așadar, poate că a făcut-o. A fost la capătul puterilor cu 
Bea. Știu asta. În cazul în care Katja afla că el îi făcuse rău... 

Se gândea la această posibilitate, în aparenţă pentru întâia 
oară. 

— Nu știu ce ar fi făcut ea. Ceva. Dar de ce acum? 

Asta îl deranjase și pe el. Îl rugase pe Koeman să se 
intereseze de metodele de la Casa Galbenă. Terapia regresivă îi 
obliga pe „pacienţi” să își înfrunte secretele ascunse ale 
trecutului. 

— Fiindcă a trimis-o la consiliere, sugeră Vos. Şi-a recăpătat 
memoria, probabil. Sau, poate, Katja a găsit, într-un final, pe 
cineva care să o creadă. 

— Ce se întâmplă mai departe? 

— Aşteptăm. Rămâne un ofiţer cu ea. Cu tine. 

— În caz că... 

— Pur și simplu, nu putem presa fata. Doctorii nu ne-ar 
permite asta, chiar dacă ne-am dori-o. Trebuie să explorăm alte 
posibilităţi. 


— Precum? 

— Nu îţi pot spune. 

— Ceva s-a întâmplat, nu-i așa? Noaptea trecută? Am auzit-o 
pe polițistă discutând cu una dintre asistente. A spus că a fost 
groaznic. 

Vos își privi ceasul. Era timpul să plece. 

— Este și la știri, adăugă el. Probabil oricum mai mult decât 
ţi-aș putea spune eu. Când se trezește Katja... Mă întorc. 

Așteptă ca ea să îl privească din nou în ochi. 

— Va trebui să ai grijă de ea. Va avea nevoie de cineva. Doar 
tu ai mai... 

— Mă urăște, zise Liesbeth Prins. Chiar niciodată nu mă 
asculți? 

— Atunci, de ce ești aici? 

— Unde altundeva să fiu? Ce s-a întâmplat, Pieter? 

— Trebuie să fie vreun televizor pe undeva, repetă el. 

Cobori la secţia de urgenţe. Acolo o aduseseră în noaptea 
precedentă pe Laura Bakker, când el și Van der Berg așteptau o 
echipă care să se ocupe de Katja Prins. Acolo se afla. 

Vos așteptă până la șapte și jumătate. Timpul indicat. 

Pe urmă se duse la ghișeu. Fu îndreptat spre un salon public 
la câteva minute depărtare. Doar pentru femei și în afara orelor 
de vizitare. Așa că o asistentă cu o înfățișare aspră privi cu 
suspiciune legitimaţia lui de poliţie și îi spuse să rămână în 
camera de așteptare. 

După zece minute intră și ea. Un mic bandaj roz pe obraz. 
Vânătăi la ochi. Jacheta de tartan. Pantaloni verzi. Cizme negre 
lucioase. 

— Cum îndrăznesc să mă ţină aici? întrebă Laura Bakker cu 
vocea ei puternică, nordică, monotonă. Ce drept au...? 

— Au fost îngrijoraţi în privinţa contuziei. În privinţa ta. Cu 
toţii am fost. 

Ea se încruntă. Nedumerită. 

— Nu pe mine m-a împușcat Koeman. 

— Nu. Dar... 

Arătă spre jacheta ţipătoare de tartan. 

— Să ne oprim la tine pe drum? Ca să îţi schimbi hainele? 

Ea își puse mâinile în brâu. Faţa îi era lividă. 


— M-am săturat de glumele astea despre hainele mele. 

— Nu era tocmai o glumă. 

Arătă cu degetul. Laura Bakker își privi mâneca dreaptă. O 
ridică. O lungă tăietură de cuţit sfâșiase materialul în două. 

Își trecu degetele de-a lungul ei și spuse: 

— Mătușa Maartje va fi furioasă în legătură cu asta. 

Își scutură părul lung, roșu, scoase apoi o bandă elastică și 
încercă să și-l prindă la spate. 

— Mulder este mort, nu-i așa? 

— Să vorbim pe drum, răspunse Vos. 


2 

Begijnhoful era liniștit în acea dimineaţă. Nu lăsau turiștii să 
intre devreme. Totuși, rar dormise atât de bine în ultimii ani. 

Și îi mărturisise ce făcuse, într-un final. O povară ridicată de 
pe umeri. 

Suzi Mertens tot nu înţelegea de ce se culcase cu el. De ce el 
acceptase cu atâta ușurință invitaţia. Nu simţea nevoia să își 
ceară scuze. Rosie fusese categorică: li se datora ceva. Nu mai 
trăiau în lumea bărbaţilor. Meritau și ele o parte. Propria lor 
parte dintr-o afacere atât de mare, că toţi ceilalţi își luaseră 
porții. 

— Am meritat ce am luat, Theo, spusese ea cu voce tare, 
goală, înfrigurată, singură. 

Dimineaţa el plecase. Ca în zilele de demult. Dispăruse fără 
să îi spună vreun cuvânt. 

Se ridică. Făcu duș. Se îmbrăcă. Uită de mic dejun o vreme, se 
duse la micuța capelă, trecu peste șanțul cu străvechile oase, 
intră, se rugă. 

Mai mult pentru înţelegere decât pentru iertare. Ce se 
întâmplase era un păcat. Rosie plătise pentru el în cel mai brutal 
mod. Apăsarea acestui fapt nu avea să o părăsească niciodată. 
Indiferent de câte ori s-ar fi coborât pe picioarele ei înțepenite, 
îngenunchind pe podeaua capelei, împreunându-și mâinile, 
încercând să-i vorbească lui Dumnezeu. 

Dar Theo Jansen era doar un bărbat. Și banal, și deosebit. 
Decent, dar și imperfect. Un bărbat pe care îl iubise. Poate pe 
care încă îl iubea, deși nu apreciase ura amorţită, trecătoare din 
ochii lui în noaptea precedentă, când o obligase să îi dezvăluie 
adevărul. Un adevăr pe care el îl știa deja. 

Își deschise ochii. Privi în jurul ei. Era singură în capela mică la 
acea oră a dimineţii. Mirosul de flori proaspete amestecat cu 
lustrul de lemn și cu un iz de umezeală. Rosie nu venise 
niciodată acolo. Nu râdea când Suzi o chema. Era o fată bună. O 
fiică iubitoare. Avea puterea și temperamentul tatălui ei din 
când în când. Însă ele două nu se certaseră prea des. Nici măcar 
atunci când ceva întunecat și rău se petrecuse în acel loc de pe 
Prinsen. 

Se ridică în picioare, își trase haina pe ea în capela plină de 
amărăciune. 

Theo avea să se întoarcă la închisoare. Era inevitabil. O 


dovadă de umilinţă și regret i-ar fi putut aduce chiar puţină 
clemenţă. Avea să îl încurajeze în asta. Să îl susţină public. 
Acela urma să fie finalul timpului petrecut de ea la Begijnhof. 
Dacă era sinceră cu sine, nu avea cum să mai rămână acolo. 

Și apoi... când el urma să fie eliberat. 

El se considera deja bătrân, deși nu împlinise încă șaizeci de 
ani. Până în momentul eliberării avea să fie doar un alt nume în 
arhivele ziarelor. În cea mai mare parte uitat. Probabil cu cea 
mai mare parte a averii sechestrată de un stat rapace. 

Ea și Rosie deţineau mai mulţi bani ascunși în conturi secrete. 
Acele fonduri aveau să fie în siguranţă. După atâţia ani în care 
furase de la Theo poate că putea să îi întoarcă favorul și să-i 
asigure pensia. Nu era un bărbat arogant. Ideea poate chiar l-ar 
fi amuzat. _ 

Suzi Mertens scutură din cap. Işi dori să poată gândi limpede. 
Noaptea precedentă fusese un mod de a-și lua la revedere și 
amândoi știau asta. Nu mai exista iubire care să fie reaprinsă. 
Doar respect dublat, în cazul ei, de un foarte firav sentiment de 
frică. 

Theo era cine era. O parte din el putea să moară. Dar 
celelalte momente petrecute împreună nu aveau să se schimbe 
niciodată, oricât de tare ar fi încercat ea. 

Acela era încă un motiv pentru care nu putea exista niciodată 
o reconciliere de durată între ei doi. O distanţă prea mare, o 
istorie prea râncedă. Era un vis stupid, unul care dispăruse de 
îndată ce privise în ochii lui reci și dezamăgiţi. 

leși afară. Turiștii nu sosiseră încă. Porumbeii băteau din aripi, 
gângureau. Un bărbat solitar, într-o haină neagră de iarnă, prea 
groasă pentru acea dimineaţă, stătea ghemuit pe o bancă din 
zona publică și cu spatele la casa înaltă din lemn unde locuia ea. 

Întrezări faţa. Bătrână, palidă, cu mustăţi. Păr grizonant, 
îngrijit. Vag cunoscută. 

Suzi Mertens se așeză lângă el și întrebă: 

— Se va face vreodată vară? 

ÎI privi de aproape. Îl știa. Chiar și numele. Maarten. Un 
trepăduș din trecut. 

Fusese întotdeauna vesel înainte. Un tip de treabă, pe cât era 
posibil să fii de treabă în tagma lor. Unul dintre băieţi. Plin de 
glume obscene și voie bună. În acel moment era la fel de 
nefericit și de posomorât ca ea, în acea dimineaţă friguroasă de 


aprilie. 

— Nu pentru toată lumea, răspunse Maarten. 

Își deschise haina. Era ceva acolo, strălucea. Un pistol. 

— Nu am vrut niciodată să îi fac rău, zise ea ușor. 

Cuvintele sunaseră patetic chiar în momentul în care le 
spunea. 

— Dar ai făcut-o. 


— Da. Amândouă. Rosie și cu mine. Însă nu l-am trădat. Nu 
cu adevărat. Am vrut doar ceva care să fie al nostru. Ceva făcut 
de noi. Care să nu ne fi fost dat de el. 

Nu avea de gând să fugă. Nu de un tâlhar de vârstă mijlocie 
care pângărise deja acel loc pașnic. 

O privire lungă și fixă pe faţa lui bătrână și nefericită. Nu își 
dorea asta. Theo îl trimisese acolo. 

— Și acum mă vrea moartă, zise ea. 

Nu trebuia să pui întrebări, ci doar să te ghemuiești, să 
tremuri, să implori. 

Maarten se ridică, se aplecă deasupra ei. Haina ușor deschisă. 
Mâna pe armă. 


3 

Casa lui Klaas Mulder se afla la primul etaj al unui bloc în De 
Pijp. Pe parcursul nopţii, echipa de serviciu începuse să 
penetreze masca hoofdinspecteurului, dând la iveală o altă 
parte a omului ţeapăn, de neînduplecat, cu care Vos lucrase de 
mai bine de un deceniu. 

Apartamentul, un loc pe care, aparent, niciun alt coleg din 
poliţie nu îl vizitase vreodată, spunea propria poveste. Locuinţă 
de lux la ultimul etaj, trei dormitoare, într-o clădire modernă, 
exclusivistă. Tablouri originale pe pereţi. Mobilă modernă, 
pretențioasă. Un televizor gigantic în sufragerie. Totul purta 
amprenta banilor. Făcuseră rost de câteva dintre extrasele 
bancare ale bărbatului și începuseră să le verifice. Mulder avea 
câteva sute de mii de euro depuse în conturi offshore în 
Caraibe. 

Cuţitul pe care îl folosise să o atace pe Bakker fusese 
identificat ca fiind aceeași armă cu care o ucisese pe Anna de 
Vries. iPadul reporteriței fusese găsit într-un sertar din 
apartament. Nu avusese timp, se pare, să îl șteargă. Doi membri 
ai echipei se uitau la filmarea cu Prins și Margriet Willemsen 
când Vos și Bakker ajunseră acolo. 

— Femeie ocupată, conduce Amsterdamul și totuși are timp 
de atâtea alte activităţi, observă Bakker, privind cele două 
siluete din filmare. 

Revenise la un costum cenușiu, curat, cu o pereche nouă și 
lucioasă de cizme negre. Încerca să nu pară afectată de cele 
petrecute noaptea precedentă. 

Mulder avea în jachetă trei cartele SIM neînregistrate atunci 
când murise. Una fusese folosită pentru a-i trimite lui de Vries 
mesajele text, în aparenţă de la Wim Prins și Katja, în scopul de 
a o ademeni pe acea alee întunecată din De Wallen. Acel caz, 
cel puţin, părea închis. 

Chiar înainte de ora nouă, de Groot apăru împreună cu un 
Koeman obosit. 

Bakker făcu toate eforturile să îi mulțumească. Bărbatul părea 
jenat. În continuare șocat. În afara camerei în care se aflau, 
criminaliștii în costumele lor albe continuau să demoleze locul. 
Nu era un exerciţiu fără roade. 

— Deci acum avem de-a face cu un caz de corupţie? întrebă 
de Groot, când se așezară cu toţii la somptuoasa masă din 


bucătărie. 

— Se pare că banii veneau de la surinamezi, răspunse ofițerul 
responsabil de echipa de noapte. 

— Lucra pentru Jimmy Menzo? întrebă comisarul. 

— Se pare că da, confirmă bărbatul, cu mâna pe niște 
cearșafuri. Mai sunt și astea... 

Înregistrări telefonice continuau să vină de pe SIM-urile din 
posesia lui Mulder. Niciunul nu avea mai mult de o lună 
vechime. Se părea că le schimba în mod regulat. 

Vos privi numele de pe foile printate. 

— A sunat-o pe Rosie Jansen, observă de Groot, aruncând și 
el o privire. La ora șase. În ziua în care a murit. 

— Nu era de serviciu, zise Vos. Theo fusese în custodie. Poate 
era doar prietenos. 

Lui de Groot nu îi plăcu asta. 

— Trebuie să lămurim asta, Pieter. Chiar astăzi, dacă se 
poate. 

Vos își dori să râdă, dar nu o făcu. 

— Adică? 

— Adică vreau să se încheie, explică de Groot. Dumnezeu știe 
că și așa aveam destule pe cap. Şi acum să aflăm că Menzo 
avea propriul om în poliţie. Și un ofiţer superior, pe deasupra. 
Ştim că Prins a aranjat prostia asta cu fiica lui... 

— Ba nu știm, interveni Bakker. Nu am auzit încă versiunea 
ei. 

De Groot dădu din mână spre ea. 

— Ce altă explicaţie ar mai putea exista? Cum altfel...? 

— O să cercetăm, zise Vos. Când poate vorbi. 

Comisarului nu îi plăcu tonul răspunsului. 

— Vreau cazul închis, repetă el. Prins este vinovat de răpirea 
fiicei lui. Şi-a ucis prima soţie și fata a aflat. Mulder era omul lui 
Menzo în Marnixstraat. A ucis-o pe acea reporteriță. Ştim că a 
contactat-o pe Rosie Jansen chiar înainte să moară. 

— Şi că a fost în zonă, adăugă ofiţerul din echipa de noapte. 
Avem o filmare cu circuit închis cu el în piaţa Dam în acea seară. 
Ea locuia chiar pe colţ. Nimeni nu știe unde s-a dus el după 
serviciu. 

Vos se putea gândi la destule. Dar niciuna care să fie spusă 


chiar atunci. 

— Îmi pare rău că nu s-a dovedit a fi legat de Anneliese, 
adăugă comisarul. Se pare că Wim Prins v-a jucat o farsă crudă 
ţie și lui Liesbeth. Mulder a adăugat doar elemente. Poate, când 
toate astea se termină, ne putem uita din nou peste... 

— Dar este legat de ea, interveni din nou Bakker. Trebuie să 
existe o legătură... 

— Legătura este Wim Prins, zise de Groot. Ştia exact ce s-a 
întâmplat atunci când Anneliese a dispărut. Poate... 

Nu îl putea privi pe Vos în ochi. 

— Poate că știa chiar mai multe. Vorbește cu fata când se 
trezește. Ai să vezi. 

Un ofiţer în uniformă, o femeie din echipa de noapte din 
Marnixstraat, veni din cealaltă cameră. Avea un telefon în mână, 
îl privi pe de Groot. 

— Şi după aceea o lasă la tine în prag ca să ne păcălească pe 
toţi, continuă de Groot. Jimmy Menzo și-l dorea pe Theo Jansen 
mort. Când planul a eșuat, l-a trimis pe Mulder să o ucidă pe 
fiică. Vreau să preiei tu controlul întregii afaceri. Prins. Mulder. 
Jansen. Treaba devine politică. Fii discret. Prompt. Întrebări? 

— Tocmai ni s-au trimis câteva foi cu înregistrări telefonice de 
la consiliul orașului, anunţă ea. Au fost băgate pe sub ușă la 
prima oră. Nu știm cine le-a trimis. 

— Şi? 

— Se pare că Margriet Willemsen l-a sunat pe Mulder înainte 
de uciderea Annei de Vries. Nu la multă vreme după ce 
reporteriţa fusese la consiliu și vorbise cu Prins. 

Ridică iPadul cu mâinile înmănușate. 

— Despre filmele ei intime. 


— Nu vreau mai multă politică în acest caz decât avem deja, 
zise de Groot. 

— Dar deja este o treabă politică, ce Dumnezeu, strigă 
Koeman. Și-o trăgea cu Prins și Mulder. Prins știa de filmare. Cât 
pariem că ea l-a sunat pe Mulder și i-a cerut să îi facă o favoare? 

De Groot mormăi ceva de neînțeles. 

— De asemenea, adăugă Koeman, trebuie să îl aducem la 
secţie pe micuțul acela din consiliu, Hendriks. Este suspect felul 
în care tot apare acolo unde nu trebuie. 


— Vrei să îi arestezi pe viceprimar și pe unul dintre membrii 
cei mai importanţi ai consiliului? întrebă de Groot. 

— Nu, răspunse Vos pe o voce calmă, încercând să păstreze 
un ton moderat al discuţiei. Trebuie să vorbim cu «i. 
Deocamdată la ei, nu la noi. Și apoi... 

— Apoi? întrebă de Groot. 

Vos ridică din umeri și răspunse: 

— Lăsând-o la o parte pe Katja Prins - care oricum nu 
vorbește, ce altceva mai bun avem de făcut? 


4 

Theo Jansen găsi vopseaua de păr pe care o cumpărase în 
noaptea precedentă. O întinse pe părul și pe barba lui ţepoasă. 
Se privi în oglinda hotelului ieftin din Zeedijk. Văzu un prost 
holbându-se înapoi la el din sticla pătată, crăpată. 

Avea bani. Un pistol cu destulă muniţie. Un telefon care nu 
putea fi urmărit. O zi lungă, goală în faţa lui. În orice alt 
moment, liber ca în clipa aia, ar fi mers la o plimbare, și-ar fi 
cumpărat câteva beri. S-ar fi oprit la o gheretă la canal și ar fi 
mâncat o porţie de heringi. Așa cum o făcea când Rosie era încă 
mică, prefacându-se că era pelican, atârnând peștele crud și 
rece și ceapa deasupra gurii deschise. 

În orice alt moment... 

Nu aveau să mai fie zile precum acelea. Ore plăcute petrecute 
în compania fiicei lui. O împăcare cu Suzi. Viaţa lui ajunsese să 
se concentreze pe un singur act de răzbunare. Moartea 
persoanei care luase viaţa fiicei lui trădătoare. Făcea asta 
pentru el? Sau pentru Rosie? Nu era sigur. Nu îi păsa. Un singur 
lucru conta și acela era fapta însăși. 

Jansen își aranjă faţa și se studie din nou în oglindă. Nu își 
dorea să se întoarcă la închisoare arătând așa. Măcar acolo avea 
un fel de demnitate. 

Apoi telefonul sună. Avea douăzeci de minute să ajungă la o 
cafenea de lângă Rokin. Una deţinută de el. Sau pe care o 
deținuse. Nu mai era sigur. 

Jansen își luă lucrurile, toate, nu plănuia să rămână mai mult 
de o noapte în vreun loc până la finalul afacerii. Plăti 40 de euro 
sri-lankezului morocănos de la ghișeu. leși în ziua luminoasă. 

Nu se gândise niciodată prea mult la Amsterdam cât 
crescuse. Era singura casă pe care o cunoștea. Singurul loc 
disponibil, nu că i-ar fi displăcut ideea. Un oraș civilizat, gentil 
pe alocuri, dur și periculos în câteva cartiere bine definite din De 
Wallen. Era un bărbat care cunoștea acele străzi, știa unde să 
meargă și de ce. Acele alei întunecate îi aduseseră succesul o 
dată ce începuse să își folosească puterea și viclenia pentru a 
scăpa de sau a-i supune pe toți cei care îi stătuseră în cale. 

Inainta alene pe îngusta stradă Zeedijk, cu ochii pe pietre, 
aruncând câte o privire prin geamurile caselor. Își dădu seama 
că nu se mai plimbase vreodată în oraș în acea manieră timidă, 
anonimă. Era un bărbat mândru. li plăcea să privească oamenii 


drept în ochi. Să îi judece. Să îi lase să îl judece. Ca și Pieter Vos, 
acel ofițer trist, deștept din Marnixstraat. Un bărbat cu care 
Jansen putea trata. Pe care nu ar fi putut niciodată să îl 
controleze. Ştia asta deoarece încercase. 

Alte magazine mici. Câţiva turiști, beţi sau drogaţi. Era greu 
să îţi dai seama. De-a lungul unei alei cu cabine, lumini roșii, 
femei masive în lenjerie. Jansen se opri în fața celei mai 
apropiate. Avea pielea lucioasă, de abanos, sâni uriași, roz satin, 
un sutien de aceeași culoare. Îngâna ceva murdar, făcând un 
gest cu degetul între buze. Chemându-l cu degetul mic, rânjind, 
arătând spre interfon. 

O singură apăsare a butonului. Cât de mult? 50 de euro? O 
sută? El habar nu avea. Acele locuri, probabil, îi aparţineau. 
Dacă nu lui, atunci lui Menzo sau urmașilor lui. Ce se întâmpla în 
ele era treaba altcuiva. Theo Jansen nu plătise o femeie în viaţa 
lui. Nu își dorise și nu avusese nevoie. Ar fi rămas cu Suzi de la 
început până la sfârșit dacă ea i-ar fi permis. Dar acea iubire se 
stinsese pe măsură ce imperiul lui crescuse. Mai multe cabine. 
Mai multe cafenele. Restaurante și linii de aprovizionare care se 
întindeau până în inima ţării. 

Pentru el era muncă. Doar o slujbă. Precum cea a tatălui lui. 
Însă mai bine plătită și, pentru cei care prosperau, cu 
recompense mai mari. 

Și cineva trebuia să o facă, întotdeauna. Fiindcă așa era 
natura vieţii, a Amsterdamului. A oricărui oraș pe care îl vizitase. 
Oricât și-ar fi dorit Biserica sau mironosițele să fie altfel. Theo 
Jansen dădea publicului ce își dorea acesta. li trata bine pe cei 
care îi erau loiali. Îi pedepsea pe cei care nu erau. Așa cum o 
făcea și guvernul. O altă instituţie permanentă. 

Cafeneaua era în faţa lui. Maarten stătea în dreptul ușii. Haină 
masivă. O privire chinuită. Intrară în micuța încăpere pentru 
fumători din spate. Dădură afară câţiva drogaţi care se uitară o 
singură dată la ei și nu protestară. 

— Ei bine? întrebă Jansen, după ce negrul de la tejghea le 
aduse două cafele tari și îi lăsă singuri. 

— Ei bine, am făcut-o. 

Maarten arăta diferit. Nu la fel de speriat și de docil pe cum 
fusese pe vremuri. 

— Şi? 

Frizerul inspiră adânc, luă apoi o gură de cafea și povesti cele 


întâmplate cu Mulder. 

— lisuse, mormăi Jansen. 

Nu se putea gândi la altceva de spus. 

— Am crezut că era în continuare al nostru. Dar se pare că 
era al lui Menzo, adăugă Maarten. Am vorbit cu cineva în 
Marnixstraat. Ultima oară când voi beneficia de acest privilegiu. 
Va avea loc o anchetă internă. Oamenilor le este frică de 
moarte. Mulder a ucis-o pe acea reporteriță. Ei merg pe ideea că 
tot el a ucis-o și pe Rosie. Că Jimmy ar fi gândit... dacă nu l-am 
putut ucide pe bătrân, măcar să o ucid pe ea. 

— Crezi asta? 

— Nu știu ce să mai cred, recunoscu Maarten încet. 

— Jimmy mă voia pe mine mort. Nu pe Rosie. Mi-a spus-o 
chiar el. 

— Jimmy era un ticălos mincinos. 

— Însă nu era un prost! tună Jansen. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât ipoteza părea mai 
stupidă. 

— De ce ar fi făcut Mulder chiar el una ca asta? De ce să își 
asume riscul? 

— Doar el a ucis-o și pe reporteriţă, nu? 

— Poate că a avut un motiv. Dar nu cu Rosie. Oricum, ea era 
în tratative cu Jimmy Menzo. Făcuse afaceri cu el cu acel 
privehuis, ce Dumnezeu. De ce ar fi dorit Menzo să o omoare? 

— Atunci... mă dau bătut. 

O tăcere stânjenită, încărcată între ei. Într-un final, Jansen 
spuse: 

— Suzi. Ai făcut-o? 

— Am spus că am făcut-o, nu? răbufni frizerul. 

Alt oraș. Alte vremuri. Maarten nu îi mai vorbise niciodată așa. 

— Am stat de vorbă cu ea. l-am arătat pistolul. l-am spus că 
fie se duce în Marnixstraat și îi spune lui Pieter Vos tot ce știe. 
Fie cineva va avea grijă de ea, pentru că asta este dorinţa ta. 
Cred... 

Își dădu ochii peste cap, de parcă amintirea l-ar fi făcut să se 
rușineze. 

— Cred că a crezut că am să o ucid chiar eu. Cu siguranţă, 
așa am avut impresia. 


— Bine... 

— Nu, Theo! Nu este bine. 

Vocea prea ridicată în acea cameră mică, încărcată de mirosul 
siropos, înţepător al drogurilor. Frizerul se uită urât la el peste 
masa maronie, șubredă, din lemn. 

— Dumnezeu știe că am făcut atâtea lucruri de care nu vreau 
să îmi amintesc, rosti el pe o voce joasă, plină de mânie. Dar 
niciodată nu am ucis femei. Noi nu făceam astfel de lucruri, ţii 
minte? 

„Nu adesea, reflectă Jansen. Doar în rarele ocazii când era 
nevoie. Ca asta.” 

— Se duce, atunci? 

— Am lăsat-o pe ea să decidă. 

Jansen își dădu scaunul în spate. Se întrebă unde să se ducă 
mai departe. Nu la prăvălia lui Maarten. Nu îi surâdea deloc 
ideea. 

Își întinse mâna. Frizerul se holbă doar la ea. 

— Tot m-am gândit, zise Maarten. Îţi sunt dator. Dacă vine 
vorba să te scot din oraș. Să fac rost de bani. Paşapoarte. Să te 
duc într-un loc sigur ca să putem face să funcţioneze 
înțelegerea cu Robles... Sunt de acord cu asta. 

— Foarte generos, observă Jansen. 

— Asta îţi datorez. Dar toate celelalte porcării... 

Își deschise haina, scoase arma pe care i-o arătase lui Suzi 
Mertens, o împinse în cealaltă parte a mesei. 

— Uită de ele. 

ÎI privi pe Jansen drept în faţă. 

— Vorbesc serios. Sunt bătrân. Amândoi suntem. Sunt bătrân, 
obosit și vreau o viaţă ușoară, nu să îmi petrec restul vieții în 
pușcărie fără vreun motiv bun. 

— Rosie este un motiv destul de bun pentru mine. 

— Şi crezi că asta este doar pentru ea? Nu pentru că tu simţi 
că ai pierdut? Noi am pierdut. Sau că ea și Suzi te-au înșelat pe 
la spate? 

— Nu am pierdut, repetă Jansen. Nu încă. 

— Totul se năruie, într-un final, Theo. Nu poţi face nimic să 
oprești asta. Eu, Robles și acel ticălos Lindeman am încercat să 
punem la cale o înţelegere ca să te scoatem din asta. Dar nu 


vrei să o accepti, nu-i așa? 

— Când voi fi pregătit. Când voi ști... despre Rosie. 

Frizerul mormăi, se ridică, îl privi și întrebă: 

— Unde te vei duce acum? 

Jansen râse. 

— Deţin jumătate din De Wallen. Chiar trebuie să mă întrebi? 

— Nu mai deţii chiar atât cât crezi. Dacă intri în locul greșit, 
te vor da pe mâna poliţiei. S-a aflat. Ești o rușine. Periculos. 
Nebun. 

— Oamenii nu îmi vorbesc așa, remarcă Jansen. Nu este 
înţelept. 

— Odată poate. 

Frizerul îi întinse un nou telefon. 

— Îţi sugerez să îl folosești pe acesta de acum înainte. Nu știu 
dacă cel pe care ţi l-am dat mai este sigur. 

— Suzi... 

— Suzi are acel număr. Și eu îl am. Nimeni altcineva. Jansen 
luă pistolul de pe masă, îl băgă în buzunarul liber al hainei. Avea 
două arme între timp. Se simţea ca un aghiotant mărunt în 
așteptarea unei oportunităţi. 

— Dacă te răzgândești și vrei să pleci din oraș, putem să o 
facem chiar astăzi, adăugă Maarten. Cu bucurie. Chiar acum. Te 
duc până în Spania chiar eu... 

— Nu mă lăsa să te rețin, răspunse Jansen. 

O privire acră, critică. Nu mai fusese privit așa înainte. Apoi 
frizerul plecă. 


5 

Vos și Bakker începură să pedaleze spre Waterlooplein. La 
jumătatea Elandsgracht el se opri brusc, încântat de ceva ce 
văzuse. 

— Croasanţi! exclamă el și dădu buzna în magazinul de 
brânzeturi, apoi ieși cu două bucăţi, împingându-și pe urmă 
bicicleta spre băncile de lângă statuile lui Johnny Jordaan și ale 
muzicienilor lui. 

Ea oftă, i se alătură. 

— Nu ar trebui să fim la muncă? întrebă Bakker. 

El scoase jurnalul de convorbiri telefonice pe care cineva îl 
băgase în cutia poștală a secţiei Marnixstraat în acea dimineaţă. 
Îl citiră împreună. 

— Cei mai buni croasanţi cu brânză îi poţi lua de aici, explică 
Vos. Îmi place să mănânc unul în fiecare dimineaţă la ora 
unsprezece. 

— Este bine să ai un program, comentă ea. 

Bakker privi croasantul pe care el i-l dăduse. Era în continuare 
cald. Brânză crocantă la bază. Un produs de patiserie perfect. 
Mușcă din el, apoi îl termină din câteva îmbucături. Aproape 
începu să toarcă asemeni unei pisici sătule. 

Câţiva porumbei începură să le dea târcoale, urmărind 
firimituri. Apoi o femeie bătrână cu un câine trecu pe lângă ei, 
spuse că spera că Sam era bine și că învățase să nu mai fie atât 
de agitat. Primi, în schimb, un zâmbet și un salut din partea lui 
Vos. 

Mașini și biciclete. Un panou pe mica insulă dintre pistele 
înguste de trafic proclama „Perla Jordaanului!” Pe banca 
următoare, doi bărbaţi cu aspect dubios fumau marijuana. O 
mamă trecu pe lângă ei împingând un cărucior și certând un 
copil care încerca să mângâie corzile contrabasului uneia dintre 
statui. 

— Cine are nevoie de restaurante? întrebă el. Când ai... 

— Da, da! Cei mai buni croasanţi din lume. În regulă? 

Bătu jurnalul de apeluri. 

— Cu astea ce facem? 

Era linia oficială din biroul lui Willemsen. Un apel către Mulder. 
Nouăzeci de secunde. Nimic mai mult. 

— Nu foarte multe, de fapt. Va trebui să îi speriem cu ceva 


mai consistent. 

— Eşti pregătită? întrebă el rânjind. 

Ea își strânse șervetul, îl luă și pe al lui împreună cu plasa de 
la magazinul de brânzeturi, le aruncă la coș cu atenţie. 

— Cred că da, răspunse ea și porniră spre Waterlooplein. 

O lăsă pe Bakker în faţă, să intre cu cizmele ei mari duduind 
în birourile consiliului. Înainte ca Vos să apuce să spună ceva, ea 
întrebase de Margriet Willemsen. Ziua se însenina. Vara aproape 
că se vedea în depărtare. Talciocul de afară era plin de turiști și 
de localnici. Totul părea să fie normal. Orice ar mai fi fost 
normalitatea. 

Secretara se întoarse și îi anunţă că Willemsen era într-o 
ședință. Îi putea primi la unu în acea după-amiază. 

Vos dădu din cap și sări peste portita de siguranţă, 
fluturându-și legitimaţia de poliţie în faţa paznicului îngrijorat. 
Verifică lista departamentului de lângă uşile liftului. Mai fusese 
acolo. Oamenii importanţi lucrau la etajul de sus. Unde 
altundeva? 

Bakker era chiar în spatele lui. Nimeni nu le stătu în cale. 

Willemsen ocupase vechiul birou al lui Prins. Stătea pe 
scaunul de lângă geam, cu vedere spre De Wallen, spre 
acoperișuri și turle de biserică, roșii și maronii, cărămizi negre și 
aurii în lumina soarelui. Alex Hendriks era așezat în dreptul ei 
când intrară, ignorând protestele secretarei care îi urmase de la 
recepție. 

— Aveţi o întâlnire? întrebă Laura Bakker, trăgând două 
scaune lângă Hendriks. 

— Acum aveţi, spuse Vos zâmbind. 

Bakker își scoase reportofonul și caietul. Hendriks se ridică să 
fugă spre ușă. 

— Poţi rămâne, ordonă Vos. 

Consilierul mormăi, se reașeză. 

Willemsen părea furioasă. 

— Este scandalos. 

Ridică telefonul. 

— ÎI sun pe de Groot. Nu puteţi intra, pur şi simplu, aici... 

— Dacă dorești, interveni Bakker, putem discuta cu de Groot 
de faţă. În Marnixstraat. El ne-a trimis. 

Vos o privi. Dădu din cap ca să confirme spusele Laurei. 


— Ne-a trimis direct aici, adăugă el. Fără să ne oprim. Sau 
puteţi veni voi la secţie. 

Ridică apoi jurnalul de apeluri. Cu ştampila oficială a 
consiliului în partea de sus. Niciun protest. 

— De unde aţi luat asta? întrebă ea. 

— O zână bună ni le-a împins pe sub ușă în dimineaţa 
aceasta, răspunse Bakker. 

Willemsen își pierdu cumpătul. Tună ceva despre documente 
confidenţiale. Despre înșelarea încrederii. 

Când se calmă puţin, Vos o întrebă despre telefonul către 
Mulder. 

Un oftat îndurerat, apoi Willemsen răspunse: 

— El era omul nostru de legătură în Marnixstraat pentru De 
Nachtwacht. Nu știai asta? 

— De asta l-ai sunat? întrebă Vos. 

— Da. Urma să avem o întâlnire. Din ce alt motiv? 

El ezită un moment, apoi spuse: 

— Este o situaţie cam delicată. 

ÎI privi pe Hendriks. 

— Dar oricum... Te culcai cu Klaas Mulder. Și cu Wim Prins. 

O tăcere furioasă. 

— Probabil cam în aceeași perioadă, dacă este să credem 
datele de pe filmări, adăugă Bakker. Nu vreau să spun simultan. 
Din câte știm noi. Doar într-un fel... la mică distanţă. 

Margriet Willemsen clipi și întrebă: 

— Ce filmări? 

Vos zâmbi, așteptă un moment, apoi zise: 

— Nu știi? Una de pe iPadul pe care Mulder l-a luat de la 
reporterița pe care a ucis-o în urmă cu două nopţi. Cu tine și 
Prins. Încă una trimisă acasă lui Prins. Cu tine și Mulder. 

Își scărpină obrazul. 

— Poate că au fost încurcațţi destinatarii... 

Nu păru deranjată. Doar nedumerită. 

— Nu am nicio idee despre ce vorbiţi. 

Bakker făcu o grimasă. 

— Anna de Vries a fost aici marţi. Avea acea filmare pe iPad. 
l-a spus lui Prins. Şi el niciodată...? 

— Wim nu mi-a spus nimic, insistă Willemsen. Nu am vorbit 


niciodată cu acea femeie. Nici Mulder nu a făcut-o, din câte știu 
eu. 

— Te-ai culcat cu amândoi! strigă Bakker. 

O scuturare din cap. Fără să i se clintească vreun fir de păr. 
Willemsen părea încrezătoare. 

— Ce contează viața mea privată pentru voi? Sau pentru 
oricine altcineva? 

— Eu nu ar trebui să fiu aici, anunţă Alex Hendriks ridicându- 
se în picioare. 

Vos îl lăsă să plece. Willemsen îl privi ieșind. Cu ochii 
sfredelindu-l în ceafă. 

— Doi bărbaţi cu care ai avut relaţii intime sunt morţi, zise 
Vos, după ce Hendriks ieșise. Trebuie să înţelegem de ce. 

— Sunt o femeie singură. Ce fac în afara acestui birou este 
treaba mea. Nu a voastră. 

— Acea reporteriță te-ar fi putut distruge, zise Bakker. Un 
reportaj al ei... 

Margriet Willemsen râse. 

— Suntem în Amsterdam. Nu ferma plină de balegă unde ai 
crescut tu. Oamenii nu dau doi bani dacă m-am culcat eu cu 
cineva. 

— Ştii ceva despre asta, replică Bakker, puţina încredere 
începând să îi dispară din voce. 

Willemsen se gândi un moment, apoi îl privi pe Vos. 

— Poate că știu. Se spune că Wim și-a ucis soţia. Că și-a răpit 
fiica. Eu am avut o aventură cu Mulder. Atâta tot. Dar pot să vă 
mărturisesc ceva. Cei doi erau apropiaţi. leșeau împreună. 
Băutură. Petreceri. 

— Exista un privehuis pe Prinsen, sugeră Vos. În urmă cu trei 
ani... 

Ea dădu din cap. 

— Nu îmi petrec timpul prin bordeluri. Mulder și Wim erau 
apropiaţi din cauza raportului De Nachtwacht. Mult mai implicaţi 
decât am fost eu vreodată. Ca să fiu cinstită, Wim era obsedat 
cu acel plan din vreun motiv. Nu am înţeles niciodată de ce. 

Un gând, în aparenţă întâmplător, apoi adăugă: 

— Wim ar fi fost furios dacă ar fi aflat că cineva are o filmare 
cu noi. Avea un temperament teribil. Asta vă pot spune. 


Zâmbetul acela ferm, încrezător. 
— Eu nu am. Intrebaţi pe oricine. 
Privi ceasul de pe perete. 


— Chiar am întâlniri. Dacă v-aș putea ajuta, aș face asta. 
Dar... 


6 

Avu nevoie de zece minute pentru a se calma suficient. Apoi îl 
chemă pe Hendriks înapoi în birou. Îl privi așezându-se. Un 
bărbat mărunt. Pierdut și speriat. Și totuși era ceva ce ea nu 
înţelegea. 

— Ce să fac cu tine, Alex? întrebă ea. 

El clipi spre soarele puternic de dincolo de geam, rămase 
tăcut. 

— Serios. Faci atâtea probleme. Ai provocat atâta durere 
inutilă. 

Hendriks își plecă stânjenit capul, păru pe punctul să 
obiecteze. 

— Mi-am cerut scuze pentru filmări. Nu m-am așteptat să 
devină o problemă. Cineva le-a furat. Erau doar de... asigurare. 

— Vrei să spui șantaj? 

— Spune-i cum vrei. Nu le-aș fi folosit... 

— Tu ai trimis acel jurnal în Marnixstraat, nu-i așa? 

Hendriks se lăsă pe spate în scaun, rămase tăcut. 

— Le-ai trimis jurnalul deoarece crezi că sunt vinovată. 

— Nu am spus... 

— Crezi că l-am sunat pe Mulder și i-am zis să aibă grijă de 
femeia aceea. 

— Să aibă grijă de ea? A fost ucisă. 

Ea râse. 

— Dacă ai convingerea că sunt capabilă de așa ceva... nu ești 
puţin cam, ei bine, încet la minte? 

— Orașul acesta nu îţi aparţine, Margriet! Cum nu i-a 
aparținut nici lui Wim. Niciunuia dintre voi. 

Îndreptă un deget spre propriul piept. 

— Este al nostru. 

Arătă spre geam. 

— Al tuturor. Nu poţi să vii aici și să ne spui cum să trăim. Ce 
să gândim. Ce să simţim. 

Își dori să ţipe la el. În schimb, cu calm, îi spuse: 

— Doar nu crezi că Wim ar fi ajuns undeva cu De Nachtwacht, 
nu? Era proiectul lui de suflet. O obsesie, din cine știe ce motiv. 
Am fost de acord cu el ca să obţinem un loc în consiliu. Atâta 
tot. Ce Dumnezeu, Alex. Nu era nevoie să ne spionezi. Nu avea 


să se întâmple niciodată. Nu cu mine prin preajmă. 

— Îmi dau seama acum, răspunse Hendriks fără să 
gândească. 

Apoi își dădu seama ce spusese. Zvâcni agitat pe scaun. 

O tăcere lungă între ei. Într-un final, Margriet Willemsen vorbi 
pe un ton încordat, tensionat: 

— Ai avut parte de multă presiune. Nu cred că te descurci 
bine. Cel mai bun lucru pentru noi ar fi să îţi dai demisia. Chiar 
acum. Golește-ţi biroul și părăsește sediul. 

— Crezi? 

— Cred. Voi rezolva eu compensaţia. Nu îţi fă griji. Va fi o 
ofertă generoasă. 

O privire spre geam, pe urmă din nou spre el. 

— Du-te acasă. Așteaptă acolo. Voi trimite pe cineva de la 
resurse umane. Imediat. Putem rezolva asta discret. 

Îl privi onest. 

— Nu este nevoie să trecem ceva la dosarul tău. Primești 
compensațţia. Îţi găsești un alt loc de muncă. Fii doar cooperant. 
Fără videouri. Fără alte scurgeri de informaţii. Fără alte greșeli... 

— Nu mă voi lăsa ameninţat, se bâlbâi Hendriks. Nu de 
cineva de teapa ta. 

— Şi de ce fel de teapă sunt eu, Alex? Te rog. Spune-mi. 

Nu răspunse. Se ridică. Nesigur. leși pe unde venise. 


7 

Când Vos și Bakker se întoarseră în Marnixstraat, Suzi 
Mertens îi aștepta. O femeie serioasă, drăguță, cu o faţă trasă, 
tristă. Purta o haină și o rochie maronie, mohorâtă, 
asemănătoare cu a unei călugăriţe în timpul liber. Întrebase de 
Vos la biroul de recepţie. Nu spusese nimic altceva în afară de 
faptul că va aștepta. 

O ascultară în camera de interogatoriu. După cinci minute, 
Vos opri conversaţia, chemă un al treilea ofițer. O preveni și 
porni reportofonul pentru restul poveștii ei. 

Era logic. Privehuis-ul fusese al ei și al lui Rosie. Theo Jansen 
nu știuse nimic despre el, nici măcar atunci când îl închiseseră și 
vânduseră proprietatea femeii thailandeze, cedându-i-o astfel lui 
Jimmy Menzo. 

— De ce ai făcut asta? întrebă Laura Bakker. 

— Fiindcă asta a dorit Rosie. 

— De ce? 

Niciun răspuns. 

Vos opri reportofonul, făcu un semn din cap spre al treilea 
ofițer, îi ceru să plece. Când rămaseră doar ei trei, continuă: 

— Ce te-a determinat să te desparti de Theo? 


— Uram să îl privesc cum se schimba și cum nu mă vedea 
niciodată. 

Continua să își frământe mâinile. Privea geamul din sticlă 
mată luminat de soare. 

— Îmi doream doar o viaţă normală. O familie. Cineva... cu 
care să poţi vorbi la masă. Cu care să îţi duci copilul la plajă. Să 
îl iei de la școală. 

Degetele i se mișcau frenetic. 

— Nu era prea mult de cerut, nu? Dar Theo... Fiecare zi era o 
luptă. Un război. Ne cumpăra tot ce ne doream. Orice i-am fi 
cerut. Însă pe el nu îl primeam niciodată. Nu după nașterea lui 
Rosie. Nu eram o familie. Doar o altă proprietate de-a lui. 

— Ai fi putut să o iei cu tine, replică Bakker. 

Un râs scurt, rece. 

— Crezi? 

Își puse mâinile pe masă, conștientă că devenise agitată, își 
recăpătă stăpânirea de sine. 


— Ce s-a întâmplat la privehuis? întrebă Vos. 

— Sincer, nu știu, răspunse ea scuturând din cap. Rosie se 
ocupa de tot. Mi-a zis că era mai bine să nu fiu implicată. Într-o 
zi a închis locul. Mi-a spus că îl putea vinde altcuiva și să îi lase 
pe ei să se ocupe de el. Nu te puteai certa cu Rosie. Semăna cu 
tatăl ei din punctul acesta de vedere. Era inutil. 

— Erau fete tinere, rosti Bakker cu o vehemenţă subită. Doar 
niște copii. Abuzate sexual de bărbaţi mai în vârstă. 

— Nu am știut niciodată, răspunse Suzi Mertens netulburată. 

— Dar Rosie știa, zise Vos. 

Nu răspunse. 

— Locuiești la Begijnhof, continuă Bakker. Te rogi în biserica 
de acolo? Ceri iertare...? 

— Am făcut tot ce am putut! 

Vocea ei ascuţită răsună în cameră. Așteptară. 

— Am făcut tot ce am putut, repetă ea mai blând. Ceva nu a 
mers. Rosie era mândră de acel loc. Mi-a spus că aveau clienți 
interesanţi. Oameni de afaceri. Politicieni. Staruri de cinema 
uneori. Oameni cu bani. Stilaţi. 

— Erau pedofili, îi preciză Bakker. Abuzau tinere fete care nu 
se puteau apăra. În timp ce voi făceaţi bani din asta... 

— Nu eu am stabilit regulile, o întrerupse Suzi. Nu m-am dus 
niciodată acolo. 

— Ştiai totuși, nu-i așa? întrebă Bakker sumbru. Aveai o idee 
că ceva ciudat se întâmpla acolo. 

Suzi Mertens se uită stăruitor la Vos. 

— Rosie mi-a spus că printre clienţii obișnuiți erau și oameni 
din poliție. Așa că am presupus că nu eram singura care se 
făcea că nu vedea. 

— Vreun nume? întrebă Vos. 

— Ela ucis-o, nu-i așa? 

— Mulder... șopti Laura Bakker. 

— De aceea a făcut-o? întrebă Suzi Mertens. Ca să nu 
vorbească? Am dreptul să știu. Şi Theo are. De ce credeţi că m-a 
trimis aici? 

— Unde este Theo? întrebă Vos. 

— V-aș spune dacă aș ști. 


Așteptă. 

— De aceea mi-a ucis Mulder fetița? 

Vos se ridică. O avertiză că urma să fie acuzată că l-a ascuns 
pe fugarul Theo Jansen. Atunci când cei de la secţie aveau să 
aibă timp să o facă. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, zise Suzi. 

— Nu am răspuns, recunoscu el. 


8 

Alex Hendriks nici măcar nu își mai luă haina. După ce părăsi 
biroul lui Margriet Willemsen luă liftul până jos, ieși direct în 
dimineaţa rece a Amsterdamului, rămase o lungă vreme printre 
angajaţii birourilor din zonă și turiști, privind bărcile de pe canal, 
vânzătorii din piaţă. 

Până la apartamentul lui de burlac era doar o plimbare de 
zece minute. De-a lungul Amstelului, apoi peste Podul Subţire 
până la Kerkstraat. 

Acolo avea să îl aștepte jenată persoana de la resurse umane. 
Consiliul concedia rar funcţionari și niciodată funcţionari 
superiori cu experienţa lui. Dar trebuia urmată o procedură. Pe 
care o concepuse chiar el. 

Era o plimbare pe care o făcuse în fiecare zi în ultimii 
nouăsprezece ani, în timp ce urca treaptă după treaptă în 
ierarhia consiliului. Făcând ceea ce i se spunea. Fiind un 
funcţionar public bun. Înaintă de-a lungul canalului, apoi pe 
frumosul pod pietonal unde artiștii stăteau așezați și pictau, 
încercând să își vândă tablourile turiștilor în trecere. O plimbare 
tăcută, solitară. Dacă ar fi avut timp, s-ar fi oprit lângă pictori, 
le-ar fi admirat operele. Le-ar fi spus că și el își dorea să poată 
picta, ceea ce era adevărat, deși nu încercase niciodată. Mereu 
fusese nevoit să muncească. Tot timpul existaseră hârtii de 
rezolvat. Decizii de luat. Consilieri de ascultat. Manete și 
butoane care trebuiau trase și apăsate pentru ca orașul să 
continue să funcționeze. 

Uneori se gândea la alegerile făcute, așezat lângă râul 
Amstel, bucuros că ieșise din clădirea consiliului și că lăsase De 
Wallen în spatele lui. Turiștii îi cereau să le facă fotografii sub 
braţele albe din lemn care se ridicau deasupra pilonilor ce le 
susțineau pentru a face loc bărcilor navigând pe râul larg, 
aglomerat. Mereu accepta. Cu toate problemele lui, iubea 
Amsterdamul, era mândru de orașul lui natal. 

Apartamentul lui mic, modest mobilat se afla de cealaltă 
parte, aproape de locul unde Kerkstraat se întâlnea cu strada 
mărginită de copaci care purta același nume ca și râul. 

În acea zi ciudată trecuse direct pe lângă artiști, nu le 
aruncase nici măcar o privire. Pe urmă se opri. Braţele albe se 
ridicau. O barjă comercială mare înainta încet pe râu spre Podul 
Subţire. Turiștii își scoseseră aparatele de fotografiat. Se auzeau 


strigăte de încântare. 

Un pod. O barcă. Un hiat în ziua în care fosta lui viață lua 
sfârșit. 

Hendriks privi admirativ braţele care se ridicau. Putea să își 
zărească deja clădirea pe colţul dintre străzile Amstel și 
Kerkstraat. 

Afară era parcat un Mercedes gri-argintiu. Patru bărbaţi 
îmbrăcaţi în costume negre business tocmai ieșeau din el. 
Păreau ocupați, tensionaţi. Unul se duse la ușă, apăsă pe 
sonerie. Ceilalţi trei priveau în jurul lor. 

Transfigurat, Alex Hendriks îi privi. Intrase într-o lume cu totul 
diferită de când Wim Prins și Margriet Willemsen preluaseră 
conducerea consiliului. Poate că asta îi lămurea acţiunile. Sau 
așa îi plăcea să creadă. 

Podul mobil continua să se ridice încet. Dincolo de el, ochii i 
se întâlniră cu cei ai unuia dintre bărbaţii în costum. A 

Recunoașterea. Își dădu seama că fusese recunoscut. Își simţi 
sângele îngheţând. 

Un strigăt. Alţi doi se întoarseră spre el. Al patrulea renunţă 
să sune la ușă și privi și el. 

Cele două părţi gemene ale Podului Subţire se ridicau încet 
spre cerul luminos de primăvară. Unul dintre bărbaţi fugea spre 
trecere. Hendriks continuă să îi privească, incapabil să se miște. 

Totul părea un vis. Un coșmar lent, care se ridica din apele 
reci ale Amstelului, îngheţându-i membrele în timp ce îl învăluia. 

Luminile de pe pod începură să clipească. Un claxon jos. Cel 
mai apropiat bărbat în costum sări pe podul în ridicare, încercă 
să se agaţe de el. 

O mână întinsă. În ea ceva atât de neașteptat, încât îl făcu pe 
Hendriks să își întoarcă rapid capul în lateral, ca o pasăre 
curioasă. 

Un pistol. Asta trebuia să fie. 

Apoi mai apăru încă unul și, în acel moment, Alex Hendriks își 
redescoperi picioarele. Se întoarse și o luă la fugă, continuând 
să înainteze pe malul opus al Amstelului, fugind să își salveze 
viaţa. 

Pe drumul principal era parcat un Volvo Estate. Alb, roșu și 
albastru. Politie scris pe lateral. 

Privi în spatele lui. Braţele albe erau ridicate complet. Bărbaţii 
în costume înaintau furios de cealaltă parte. Prea departe ca să 


îl ajungă. 

Hendriks deschise ușa din spate a mașinii de poliţie și urcă. Îi 
văzu pe cei doi ofiţeri în uniformă întorcându-se și holbându-se 
la el. 

— Marnixstraat, spuse el. 

— Nu suntem un taxi... începu polițistul de la volan. 

— Vreţi să aflați ce s-a întâmplat cu Klaas Mulder, nu-i așa? 

Rămaseră tăcuți. 

— Duceţi-mă la Vos, ordonă Hendriks, lăsându-se cât mai jos 
pe scaunul din spate. 


9 

Etajul al patrulea în Marnixstraat. Un ofiţer criminalist lucra la 
un material de arhivă, provenit de la camere cu circuit închis, la 
unul dintre calculatoarele de lucru cu ecran mare. Vos, Bakker și 
Koeman priveau. O hartă a zonei din jurul apartamentului lui 
Rosie Jansen de lângă piața Dam se afla într-un colţ al 
monitorului. Van der Berg era ocupat la alt birou, aplecat 
deasupra altor jurnale cu apeluri. 

Vos verificase în mod repetat starea lui Katja Prins la spital. 
Era trează. Liesbeth se afla tot acolo. lar Katja nu spusese vreun 
cuvânt nimănui. 

— Uite. 

Laura Bakker arătă spre o siluetă înaltă într-un colț al filmării. 

— El este. 

— Mulder, confirmă Koeman. Apartamentul lui Rosie Jansen 
se află după colţ. O stradă pietonală îngustă. Acolo nu se poate 
filma. Asta îl plasează în apropierea locului crimei. Nu avem însă 
nimic care să ne spună că a fost, efectiv, în apartamentul ei. 
Nici în apartamentul lui nu am găsit nimic care să confirme asta. 

Detectivul părea obosit și fără să ofere soluţii. Avusese loc o 
anchetă internă în privinţa morţii lui Mulder, mai serioasă decât 
anchetele obișnuite. Toate incidentele cu arme de foc generau 
astfel de reacţii. 

— Este vinovat de uciderea lui de Vries, adăugă Koeman. 
Acolo nu sunt dubii. Rosie... 

Se încruntă. 

— Nu văd logica. Îi aducem la secţie pe femeia aceea din 
consiliu și pe micul ei spiriduș sau nu? 

De Groot ascultase raportul lui Vos despre întâlnirea cu 
Willemsen cu o expresie pe faţă care părea să spună: „V-am zis 


Li 


eu”. 

— Comisarul crede că nu avem destule dovezi, îi răspunse 
Bakker. 

— Trebuie ca fata lui Prins să înceapă să vorbească, mormăi 
Koeman. Ceva nu pare în regulă. 

Vos examină atent harta stradală a zonei din jurul 
apartamentului lui Rosie Jansen. Era ușor să te apropii de loc 
fără să treci prin aglomerata piaţă Dam. Mulder poate că o 
vizitase. Dar la fel de bine ar fi putut merge în orice altă parte. 


Filmarea continua. 

— Am dat de dracu’, mormăi Koeman. 

Bakker își puse un deget lung pe ecran. Unghiile îi erau tăiate 
scurt, precum cele ale unei școlăriţe. 

— Aici, zise ea. 

Vos privi. Începu să gândească. Ignoră protestele lui Koeman. 
Îi ceru cuiva să o aducă pe Suzi Mertens, în continuare aflată 
jos, așteptând să fie acuzată. 

Când femeia sosi, întinse un deget spre silueta de pe ecran și 
întrebă: 

— Ştii cine este? 

Suzi scoase o pereche de ochelari din geantă și se uită cu 
atenţie la monitor. 

— Nu cred. Ar trebui? 

Pe computerul alăturat, Bakker căută un nume în baza de 
date. 

— Această femeie a fost la Rosie? întrebă Mertens. 

— Se afla prin apropiere, răspunse Vos. Poate nu este nimic. 
Ești sigură că nu o recunoști? 

Suzi Mertens își dădu jos ochelarii, privi ecranul din nou, se 
aplecă spre el. 

— V-am spus deja. Cine este? 

— Te poţi întoarce jos, zise Vos. Ar fi bine să îţi găsești un 
avocat. 

— Cine...? 

Vos dădu din cap spre ușă. Telefonul de pe birou începu să 
sune în timp ce ea ieșea. Koeman răspunse. 

— Nu scoate informaţii de la arhivă când avem martori în 
preajmă, o sfătui Vos pe Bakker. 

— Era doar un buletin! Nu putea să îl vadă... 

— Dacă pot întrerupe această ceartă, interveni Koeman, cu 
mâna pe receptor. 

Zâmbea. Radia. Era din nou fericit. 

— Ştiţi că v-am spus că l-aș fi adus la secţie pe tăntălăul 
acela de la consiliu, rosti el vesel. 

Chicoti. 

— Nu mai este nevoie. Este aici. Vrea să ne vorbească. 


10 

Leidseplein nu arăta cu mult schimbată. Cu patruzeci de ani 
înainte, Theo Jansen făcuse acolo munca de jos. Se puteau 
câștiga bani din băutură, droguri și sex pe aleile întunecate care 
se întindeau în spatele pieţei aglomerate. 

Se hotărâse să asculte avertismentele frizerului. Se feri de De 
Wallen. Pierdu ceva vreme în cafenele consumând cantităţi 
nesfârșite de cafea. Așteptând să fie sunat de cineva. 

In spatele clădirii urâte a cazinoului, rătăcind fără ţintă, 
ajunse pe o alee cu un singur capăt. O fundătură pietruită care 
dădea în stradă. Își dădu seama că se holba de-a lungul 
străduţei, cu mintea rătăcind, străduindu-se să se concentreze. 

O amintire. Undeva pe această alee întunecată fusese paznic 
la unul dintre privehuis-urile timpurii. Un loc ieftin și 
dezgustător. Unul dintre primele care amestecase drogurile și 
femeile, nu cu mult înaintea începerii războiului între bande. 
Jansen fusese responsabil ca locul să rămână ascuns. Plătise 
câţiva ofiţeri de poliție și câţiva oameni din consiliu. Tinuse 
afacerea pe picioare și încercase să nu se uite cu prea mare 
atenţie la clientelă. 

Intr-o noapte, un mare star de la Hollywood, un bărbat 
recunoscut de toată lumea, apăru fluturând un pumn de 
bancnote. Nu îl deranja să fie văzut într-un bordel ilicit din 
Amsterdam. Pentru asta era orașul. Așa că Jansen luă banii, se 
asigură ca nimeni să nu facă poze și să nu ceară autografe. Îi 
lăsă apoi cu trei prostituate thailandeze adolescente și o pungă 
de marijuana. 

Idiotul părea destul de fericit. 

Jansen făcu câţiva pași pe alee, amintindu-și cum îl văzuse pe 
același actor într-un film de familie nu la multă vreme după 
aceea. Jucând rolul unui tată perfect, un rol pe care ziarele 
scriseseră că îl juca și în viaţa reală. Rosie avea cinci sau șase 
ani atunci și iubea acel film. Jansen îl văzuse împreună cu ea, 
dar s-a simţit îngreţoșat. 

Cărămizile negre nu păreau cu nimic schimbate în fundătură. 
Același miros de canalizare. 

Era al lui acel loc? Sau făcea parte din imperiul lui Menzo 
controlat între timp de Robles și de gangsterii lui? 

Nu știa, nu era interesat să afle. Era doar transfigurat de 
amintiri. Maarten avea dreptate. Oamenii  îmbătrâneau, 


deveneau slabi și proști. Și orașul continua încet să funcţioneze 
mai departe. Locul în care se afla era doar la o scurtă distanţă 
de Cartierul Muzeelor cu tablourile sale de Rembranat și van 
Gogh, cu sala de concerte Concertgebouw, acolo unde Jansen și 
Rosie adorau să meargă atunci când muzica era suficient de 
ușoară pentru gusturile unui locuitor din clasa muncitoare a 
Amsterdamului. Dar acelea erau locuri diferite. Luminoase, 
elegante și rafinate. Ei erau doar niște interlopi acolo și o știau. 
Aici era acasă, la adăpostul cărămizilor întunecate și al porției 
zilnice de afaceri dubioase. Viaţa fusese așa cu mult înainte ca 
el să se nască și avea să rămână la fel și când va deveni cenușă. 
Era un loc pe care oamenii ar fi trebuit să îl viziteze din când în 
când. Partea întunecată. Locul în care puteau să își dezbrace 
mantia schiloditoare a respectabilităţii și să lase liber animalul 
care sălășluia în ei. 

Apoi să revină acasă, la micile lor neveste și la micile lor vieţi 
și să viseze la data viitoare când aveau să fie liberi. 

Nu și el. El era servitorul lor. Sclavul lor. Unul bine plătit, însă 
doar atât. 

Singur, neștiind unde să meargă, ce să facă, Jansen se trezi 
tânjind să vadă locul de unde pornise pe această cărare. Înaintă 
pe aleea îngustă. O ușă mov. Un nume: Elefantul Leneș. Începea 
să își amintească. 

Ajunse în întunericul din capăt. Ușa căpătase o culoare 
neagră, lucioasă, proaspăt pictată. Lângă ea se afla un set de 
sonerii pentru etajele de deasupra. Citi numele de pe ele. Un 
contabil. O firmă de relaţii publice. O firmă chinezească de 
import-export. 

Greșise. Locul se schimbase. Poate în rău. 

Nu fusese niciodată un hoţ. Bărbaţii care intrau pe ușile 
Elefantului Leneș nu plecau nemulţumiţi. Se întreba dacă nu 
cumva clienţii acestor oameni puteau afirma același lucru. 

Cineva lipise un semn pe un zid din apropiere. Un avertisment 
în privinţa hotilor de buzunar și a tâlhăriilor. 

„Se întâmplă”, reflectă Jansen. 

Era o alee sumbră, izolată. lar el era singur. Un bărbat bătrân 
și anonim. Era un loc stupid în care să te plimbi. 

Erau acolo când se întoarse. Trei golani tineri, unul asiatic, de 
ceilalţi nu era sigur. Urâţi și slăbănogi, bravada fixată pe feţele 
lor rele. Cel mai mic era în faţă, ceilalți doi în spate. Felul în care 


acționau lașii. 

Puștiul scosese un cuţit. Îl ameninţă, fluturând lama: 

— Dă-ne portofelul, bunicule. 

Theo Jansen se întrebă cât timp trecuse de când nu mai 
avusese de-a face cu astfel de gunoaie. Nu se întâmplase 
departe de locul în care se aflau. 

Se aplecă, își duse mâna la ureche, vorbi cu o voce răgușită: 

— Ce zici, nepoţele? Nu aud prea bine. 

Un potop de înjurături. Cuţitul flutură din nou în faţa lui. Micul 
idiot își puse mâna pe haina lui Jansen. 

— Dă-mi dracului banii, omule. 

O altă fluturare a cuţitului. 

— Sau te tai. 

Jansen dădu din cap, zise: 

— Ah. 

Își deschise încet haina, băgă o mână în ea, o bâţâi, ascultând 
limbajul băiatului devenind mai zgomotos și mai murdar în timp 
ce ceilalți priveau în jurul lor, întrebându-se dacă îi putea vedea 
cineva. 

Avea păr negru lung, unsuros. Era atât de ușor. Jansen își 
strânse mâna în jurul pistolului, îl scoase. În timp ce băiatul se 
holba la el, cu ochii largi, gura deschisă, mâna lui Jansen se 
strânse în jurul scalpului lui, trăgându-l tare de cap, izbindu-l de 
perete. 

Cuţitul căzu zgomotos pe pietrele de pavaj. Ceilalţi doi fugiră 
de îndată. Erau doar ei doi în momentul ăla, aproape unul de 
celălalt, lângă setul de sonerii. Un bărbat de aproape șaizeci de 
ani. Un tânăr care, probabil, nici nu împlinise douăzeci. 

Theo Jansen împinse cu putere ţeava pistolului în obrazul 
palid al băiatului. Ascultă un potop de rugăminţi scâncite. 
Împinse și mai tare. Îi spuse să tacă. 

— Care este lecţia astăzi? îl întrebă Theo cu calm. 

— Nu am vrut, domnule, se văicări puştiul. Nu am... 


— Care este lecţia astăzi? tună Jansen. 

Rostise fraza cu cea mai furioasă voce de care era capabil și 
se simți bine. 

Tăcere. 

— Uneori alegi tipul greșit, explică Jansen după o vreme. 
Aceasta este lecţia. Învaţ-o. 


Ţeava pistolului nu se mișcă. Ochii băiatului rămaseră larg 
deschiși. 

— Repetă după mine... începu Jansen. 

— Uneori alegi omul greșit, îngăimă rapid băiatul. 

„Școala vieţii”, chibzui Jansen. Așa fusese și el. Numai că 
băiatul din faţa lui nu avea mușchi. Probabil nici părinţi decenţi. 
Într-un fel, acest puști avea scuza pe care el nu o avusese 
niciodată. 

— Fă-ţi rost de o slujbă, nepoţele. Nu ești făcut pentru treaba 
asta. Ascultă-mă. Știu ce vorbesc. 

Puștiul râse, în ochi îi apăru un licăr de furie. 

— O slujbă. Unde ai fost recent? întrebă băiatul. 

— La închisoare. Și nu mă întorc prea curând acolo sau în 
vreun loc asemănător. 

Luă pistolul din faţa tânărului slab. Puștiul privi spre pietre, 
spre cuțitul de jos. 

— Poţi să îl uiţi, îl sfătui Jansen. 

Ușa se deschise. O femeie de vârstă mijlocie, într-un costum 
elegant, business, se holbă la ei, apoi întrebă precaut: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Căutăm clubul Elefantul Leneș, răspunse Jansen. Dar cred 
că am ajuns prea târziu. 

După aceea pe jumătate îl împinse, pe jumătate îl lovi pe 
puști până reveniră pe stradă. Jansen îl privi luând-o la fugă. Se 
înjură pentru replica de moment cu slujba. Era o replică de om 
bătrân. Şi el s-ar fi simţit insultat. 

Înapoi în piaţă găsi o tarabă cu heringi. Studie peștii. Vechi, 
nu noi. Primi un mormăit de la bărbatul din spatele tarabei. 
Comandă un broodje, privi bărbatul punând fileul alb subţire, 
ceapa, câteva murături într-o chiflă. 

Traversă Leidseplein mâncând. Ar fi trebuit să bea o bere 
înainte. Sau un gin. Astfel poate nu ar fi observat că mâncarea 
nu avea niciun gust. Era orașul lui, dar părea să se retragă din 
calea lui. Nimeni nu îl privea. Nimeni nu făcea altceva în afară 
să se ferească de el. 

Un bătrân nebun mâncând broodje haring. Gândindu-se la un 
tâlhar mort, ars de flăcări pe un câmp de flori. Și la fiica lui, 
ucisă, lăsată lângă casa plutitoare a singurului poliţist în care un 
bărbat ca Theo Jansen putea avea încredere. 


Poate că Mulder chiar o ucisese. Ce ar mai fi fost de făcut? Era 
greu să te răzbuni pe un bărbat mort. Nu auzise nimic de la 
Maarten. Nimic de la Robles sau Suzi. Trei, patru ore, atâta îi 
mai lăsa. După aceea avea să se așeze într-un bar undeva în 
Jordaan, să se îmbete criță, să dea telefonul și să aștepte 
apariţia lui Vos. 

Câteva minute mai târziu, mobilul îi sună. Era Suzi, proaspăt 
ieșită din Marnixstraat. 

— Nu era nevoie să îl trimiţi pe acel bărbat, începu ea. Sau să 
mă ameninţi. Ai fi putut, pur și simplu, să mi-o ceri. 

— Confesiunea este ceva firesc pentru tine, presupun. 

— Eşti un tembel bătrân și nebun. Ştii asta? 

— Da. Dar toţi avem lipsurile noastre. Nu te-am minţit 
niciodată totuși. Sau? 

Tăcere. Se gândi că mersese prea departe. 

— Mi-au spus că au să mă acuze că te-am adăpostit. Când au 
timp. Aș putea ajunge la închisoare. 

— Nu este atât de rău. Au preoţi și alte chestii. 

— Theo! strigă ea. Nu da vina pe mine pentru toate! A fost 
ideea lui Rosie. Nu a mea. Era furioasă că nu voiai să știi de 
mine. Nu aveam doi gologani să pun sub pernă... 

— Ai fi putut să îmi ceri! tună Jansen. 

— Să te implor? Să vin la tine în genunchi? 

Poate că era adevărat, se gândi el. Construise ziduri în jurul 
lui de-a lungul anilor. Nimeni nu se apropiase. Nici măcar Rosie, 
se pare. 

— Dacă Mulder a ucis-o, pot să mă predau, spuse el mai 
încet. Ce rost mai are? 

Ea nu răspunse. 

— Vorbesc de unul singur aici? 

— Vos nu crede că a fost Mulder, răspunse ea. Nu mi-a zis-o, 
însă mi-am dat seama. 

Chiar după treizeci de ani, putea să simtă tensiunea din vocea 
ei. 

— Atunci, pe cine urmărește? întrebă el. 

— O femeie. Nu trebuia să văd, dar i-a apărut numele pe 
ecran. 

— Cineva cunoscut? 


— O americancă. Barbara Jewell. Conduce un loc numit Casa 
Galbenă. l-am căutat adresa. Este în spatele pieţei de flori. Au 
surprins-o pe o cameră de supraveghere în apropierea 
apartamentului lui Rosie. 

— Casa Galbenă? Ce naiba mai este și asta? 

— Nu știu! Abia am așteptat să ies de acolo. Au găsit-o pe 
fata lui Prins. Vos vrea să-i vorbească despre locul de pe 
Prinsen. Însă este bolnavă sau cam aşa ceva. Nu poate vorbi. 
Tot m-au întrebat ce s-a întâmplat acolo... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu, strigă ea. Este adevărul. Dar fata știe. Par siguri de 
asta. 

— Mersi, spuse el. 

Erau zece minute de mers pe jos până la piaţa de flori. Putea 
să întrebe acolo de locul respectiv. 

— Asta este tot? Mersi? 

— Îmi pare rău că l-am trimis pe Maarten. Nu am vrut să te 
văd. Nu am putut face asta. 

— Te înspăimânt, Theo? Despre asta este vorba? 

— Poate, confirmă el. Majoritatea lucrurilor mă înspăimântă, 
dacă mă gândesc bine. 


11 

Vos trimise doi ofițeri în uniformă să o aducă pe Margriet 
Willemsen în Marnixstraat, o întâmpină la biroul de recepție. 
Luară trei cești de cafea de la cel mai prăpădit aparat, 
străbătură coridorul. Îşi alesese rutina cu atenție. În acest timp, 
Alex Hendriks stătea într-o altă încăpere cu Koeman și un tânăr 
detectiv. Vos se opri la uşă şi privi prin sticlă. Capul micului 
funcționar se ridică de pe masă. Se îngrozi când o văzu pe 
femeie. 

— Sunt aici din cauza acelui cretin? întrebă Willemsen. Ştiți 
că tocmai l-am concediat? V-a spus asta? 

— Ne-a zis că l-ai trimis acasă și că îl așteptau acolo mai 
mulţi gangsteri, răspunse Bakker. 

Willemsen râse. Își scutură capul. 

— Ce este asta? Alex Hendriks și-a pierdut minţile. Mi-a 
ascuns o cameră video în dormitor. A încercat să îl șantajeze pe 
Prins. Apoi o angajată temporară i-a descoperit ascunzătoarea 
de pornografie și a început toată prostia asta. El este criminalul. 
Nu eu. 

Bakker era pregătită să răspundă acestei momeli. Vos îi făcu 
semn să tacă. Intrară apoi în încăperea alăturată. 

Hendriks tremura, îngrozit, atunci când ofiţerii îl aduseseră în 
Marnixstraat. Avea iPadul cu el. Jurnalul de apeluri pe care ei îl 
văzuseră deja. Cele două filmări. Niște schimburi de e-mailuri 
inofensive între Willemsen și Mulder din săptămâna anterioară. 

Şi mai era ceva concret: extrasul de cont pe patru luni pentru 
un cont bancar privat, pe numele grupului politic al lui 
Willemsen. Vos printase cifrele. Le întinse peste masă când se 
așezară. Pe urmă adăugă un alt extras, scos în noaptea 
precedentă de echipa de noapte pentru unul dintre conturile 
offshore ale lui Mulder. 

— Trebuie să te uiţi peste asta, spuse el, bătând cu degetul 
primul extras. 

Willemsen nici măcar nu clipi. 

— O dată pe lună Mulder era plătit cu opt mii de euro într-un 
cont offshore, zise Bakker. Am găsit sursa. Menzo. 

— Poliţiștii corupți sunt treaba voastră. Nu a mea. 


— Aici, zise Vos punând degetul pe al doilea extras. O dată pe 
lună el îţi transfera patru mii de euro. 


Willemsen luă calm foaia și o studie. 

— Nu mie. Este un cont al partidului. Nu îl administrez eu. 
Nici măcar nu știu ce sume sunt în el. 

Se încruntă, gândindu-se. 

— Din câte ţin minte, este un cont folosit pentru cheltuieli de 
operare. Primim numeroase donații individuale. Fiecare partid 
politic primește. Ar trebui să vorbiţi cu responsabilul nostru 
financiar. El vă poate explica... 

— La naiba! strigă Bakker. Cel mai mare gangster din 
Amsterdam îţi plătea o leafa lunară. De parcă ai fi fost... 
compania de telefoane sau ceva în genul ăsta. Ce primea în 
schimbul lor? 

— Finanţele lui Mulder nu mă privesc, răspunse Willemsen, cu 
capul într-o parte, ca și cum ar fi fost nedumerită, deloc 
intimidată. Mă culcam cu el din când în când. Era doar sex. Nuo 
prietenie. Nu vorbeam prea mult. 

— La trei zile după ce Menzo îl plătea, îţi primeai și tu partea, 
replică Vos. 

— Mulţi oameni fac donaţii lunare. Şi eu donez din salariul 
meu. 

Zâmbi și îl întrebă: 

— Asta este tot? 

— Nici măcar începutul, răspunse el. Hendriks mi-a spus că ai 
acceptat pactul cu Prins ca să poţi distruge De Nachtwacht din 
interior. Ai fost plasată acolo cu acest scop. 

— Este plin de imaginaţie. O fabulaţie completă. 

— Crede că gangsterii ăia au fost trimiși la el acasă ca să îl 
ucidă, interveni Bakker. 

— Vreţi să spuneţi că sunt și o ucigașă? întrebă Margriet 
râzând de amândoi. l-aţi găsit pe acești oameni imaginari pe 
care i-aș fi trimis acolo? Aveţi vreo dovadă care să confirme 
ceea ce spuneţi? 

Vos trimisese o echipă la Amstel, dar nu găsise nimic. 

— Ascultaţi-mă, adăugă Willemsen. Voi vorbi foarte răspicat, 
în speranţa că veţi înţelege ceva. Alex Hendriks este nebun. 
Aiurează. Este furios că l-am concediat. Sunt jignită de faptul că 
l-ați băgat măcar în seamă. Şi voi merge mai departe. Vă 
promit. 


Se lăsă pe spate pe scaun și îi înfruntă cu privirea. 

— M-aţi adus de la biroul meu din cauza bâiguielilor unui 
angajat nemulţumit? Fiindcă unul dintre propriii voștri ofiţeri 
făcea contribuţii partidului meu politic? Ceea ce, de altfel, era 
dreptul lui. 

Își luă servieta, își verifică ceasul, se ridică de la masă. 

— ÎI acuzaţi pe Hendriks pentru acele filmări pe care le-a 
făcut? Sper că da. Am să discut și cu un avocat. Despre 
calomnie. Despre arestare fără motiv... 

— Nu te-am arestat, preciză Vos, privind cele trei cești de 
cafea neatinse din faţa lor. Te-am invitat aici doar la o cafea. 

Ea zâmbi la asta. 

— Ești un om amuzant. Sper că vei râde și mâine. 

— Nu poţi scăpa de asta, Margriet, o avertiză Vos. 

— Nu am de ce să scap. Și nu suntem la per tu. 

— Banii murdari intrau în fondul tău de campanie. Chiar dacă 
nu ţi-o putem demonstra încă. O putem arăta însă partidului 
tău. Și acele filmări... 

— Lasă banii, Vos. Nu aveţi nimic, zise Margriet așezându-se 
din nou pe scaun. 

— Filmările, repetă Bakker. Problema este că... sunt atât de 
disponibile în zilele noastre. 

— Nu au devenit încă publice, adăugă Vos. Ceea ce este un 
mic miracol, având în vedere că măcar una dintre ele a fost pe 
mâinile unei reporteriţe. 

Oftă. 

— Problema este că... Nu știu dacă pot garanta că nu vor 
scăpa pe viitor. De aici. De oriunde altundeva ar mai fi. 

Laura Bakker încuviinţă. 

— Chiar dacă nu putem lega banii de tine, zise ea. Nu cred că 
Amsterdamul o să aprecieze prea mult că lidera consiliului 
apare pe YouTube călărind doi bărbaţi morți. 

— Mă ameninţaţi, spuse Willemsen către Vos, nu către ea. Vă 
credeam mai deștepţi de atât. 

— Vreau să îmi spui despre Mulder și despre acel privehuis de 
pe Prinsen. Cred că ai fost acolo. Cred... 

— O dată, răspunse ea tăios. Doar o dată, și am fost cu Wim. 
Nu cu Mulder. El era deja acolo când am ajuns. A fost în urmă cu 


câţiva ani, când abia intrasem în politică. Trebuia să fie un fel 
de... nu știu. O iniţiere. O întâlnire pentru cei cu pasiuni comune. 
În regulă? 

— Cu Prins? repetă Bakker. 

— Așa am spus. Cred că și el era nou. Mulder a aranjat 
întâlnirea. 

Ridică din umeri, păru ușor jenată. 

— Bărbaţi de vârstă mijlocie în costume. Tinere fete în rochii 
de petrecere. În cea mai mare parte stând la ei în poală. Și 
Dumnezeu știe doar ce mai făceau la etaj. Nu am rămas să aflu 
și nici Wim nu a făcut-o. Dacă voi... 

Margriet Willemsen nu își găsea cuvintele și asta era ceva 
neobișnuit. 

— Dacă voi v-aţi fi făcut treaba corespunzător... dacă nu aţi fi 
primit mite... nu s-ar fi întâmplat nimic din acele lucruri. 

— Asta nu te-a oprit să iei banii lui Jimmy Menzo, observă 
Laura Bakker zâmbind. 

— Începi din locul în care te afli! urlă Willemsen. Nu din locul 
în care ai vrea să fii. 

Apoi mai încet. 

— Wim nu a înţeles asta. Credea că putea demola totul și s-o 
ia de la început. Viaţa nu este așa. Totul este un compromis. O 
negociere. Oricine poate cădea la pace cu propriii prieteni. 
Înţelegerile cu dușmanii sunt cele importante. Acelea schimbă 
lucrurile. Cu Mulder prin preajmă, am fi putut ajunge la un 
acord. Fără bordeluri la vedere. Fără droguri în preajma școlilor. 
să stingem puţin luminile roșii. 

Se opri. Spusese prea multe și o știa. 

— Voiam să fac lucrurile mai bune într-un mod care să și 
funcţioneze. Fie că mă credeţi sau nu. Acum ne-am întors la 
zero. Menzo este mort și Jansen Dumnezeu știe unde... Nu știu 
cine o să conducă lucrurile. Am să vorbesc cu superiorii tăi 
despre asta, Vos. Nu sunt naivi. Ei trăiesc în lumea reală. Nu în 
cea de basm în care se pare că au rămas doar cei ca tine. 

El nu obiectă când ea se îndreptă spre ușă. Bakker începea să 
se agite, dorind să știe de ce. 

Vos rămase tăcut, trecându-și degetele prin părul lung, 
ciufulit. Apoi se scuză, ieși din cameră, intră în baie, se duse 
spre prima cabină goală, vorbi îndelung la telefon, primi 


răspunsurile de care avea nevoie. Dădu niște instrucţiuni. 

Bakker îl aștepta afară. 

— Alo? zise ea. E cineva acasă? 

— Am fost la baie. 

— Pui ceva la cale. Unde este amicul tău, Van der Berg? 

— Til Stamm. De ce ar încerca o colegă de apartament a lui 
Katja Prins, cineva care nici măcar nu îi era prietenă, să fure 
informaţii despre tatăl lui Katja? 

— Nu a ucis pe nimeni, zise Bakker. De ce te mai deranjezi cu 
ea când afurisita asta de femeie... 

— Nu am timp pentru asta, obiectă el, intrând în următoarea 
cameră, trăgându-l pe Koeman afară din mijlocul interviului. 

Nu obținuse nimic de la Alex Hendriks. Înregistrările aduse de 
el demonstrau doar că Willemsen comunicase cu Mulder. Că 
Mulder contribuise la fondurile partidului. Atât. 

Vos se sprijini de zidul de lângă geam, holbându-se la strada 
de afară, ascultând duduitul ciocanelor pneumatice. 

— Vrea protecţie, anunţă Koeman. O primește? 

Se încruntă nedumerit. 

— Desigur că nu. Chiar mi-ar plăcea o cafea decentă. Nu de 
la aparat. Criminaliștii au un nou... 

O privi pe Bakker. 

— Și nişte biscuiţi. Ce fel de biscuiţi se mănâncă mai nou? Îmi 
poţi aduce o listă? 

Ea inspiră lung și furios. 

— A fost bună ideea, spuse el rapid. Cea cu filmările. Îi voi 
suna pe oamenii de deasupra lui Frank chiar acum. Dar ce 
naiba...? 

Trase din nou de părul lung. 

— Chiar trebuie să aflu de ce a făcut Til Stamm ce a făcut. O 
cafea bună m-ar putea ajuta... 

— Nu sunt chelneriţa ta, Pieter Vos, declară Bakker. 

Koeman își ridică mâinile în aer. 

— Oh, la naiba, îţi aduc eu cafea. Nu primești listă de biscuiţi. 
Ceva vești de la spital? 

Vos își privi telefonul. Un mesaj de la ofiţerul de acolo: Katja 
Prins avea să fie în curând lăsată să plece. Încă nu vorbise. 
După ce îi dădeau drumul, urma să stea la Liesbeth, sub 


supraveghere medicală. 

— Doi biscuiţi, zise el. Fără ciocolată. Urăsc ciocolata pe 
biscuiţi. 

Koeman ieși tropăind. Bakker începu din nou să protesteze. 

— Taci, zise Vos. Încerc să gândesc. 

— Mi-ar plăcea să fiu și eu inclusă. 

— Depinde la ce mă gândesc. 

— Nu îmi pasă dacă mă dau afară săptămâna viitoare. Voi 
pleca bucuroasă să îmi găsesc o slujbă în care să lucrez cu 
oameni normali... 

— Oamenii normali te vor plictisi, Laura. Așa sunt ei. 

O ușă se deschise pe coridor. Frank de Groot, roșu la faţă, 
furios. 

— Înăuntru! strigă el. Amândoi. 

— Eu îmi aştept cafeaua și biscuiţii, Frank, obiectă Vos. 

— Înăuntru! tună comisarul. 


12 

Locul nu era greu de găsit. Plante de floarea-soarelui galbene 
pe perete. O stradă în spatele aglomeratei și puternic 
mirositoarei pieţe, unde turiștii plăteau preţuri piperate pentru 
bulbi pe care nu aveau să-i crească niciodată. Jansen rămase 
afară în frig, întrebându-se ce să facă. 

Un nume. Atât avea. Nimic care să o lege pe americancă de 
Rosie. Nici măcar nu înţelegea ce era Casa Galbenă. 

Apoi un Volvo alb parcă stângaci în dreptul drumului, o figură 
cunoscută ieși din el, îndreptându-se spre clădire. 

Nu se uită la bărbatul mare, cu păr vopsit, care ţâșnise spre 
adăpostul umbrelor. 

Jansen se strădui să își amintească numele. Fusese bun la 
asta, în trecut. Niciodată nu uita o față. În acele clipe însă avu 
nevoie de puţin timp. 

Van der Berg. Un detectiv masiv, prietenos, alcoolic. O 
persoană despre care Jansen crezuse la un moment dat că avea 
să devină flexibilă. Dar era doar o parte a fațadei. De fapt, era la 
fel de încăpățânat și de onest ca șeful lui, Pieter Vos. Care, cu 
siguranţă, îl trimisese acolo cu un motiv. 


13 

De Groot închise ușa și le spuse să ia loc. Citi un fel de 
acuzaţie de rebeliune. În legătură cu toate lucrurile pe care ei le 
făcuseră greșit. Cum Margriet Willemsen aducea în urma ei furia 
unor zei îndepărtați. 

Vos ascultă răbdător. Laura Bakker se agită și se bâţâi pe 
scaunul ei. 

— Aici, declară de Groot, ia totul sfârșit. Știu că există lacune 
în caz. Vreau și eu, la fel de mult ca voi, să aud ce are de spus 
fata lui Prins. Dar asta nu va schimba nimic. Avem deja două 
nume pe care să le punem pe hârtie. Mulder și Wim Prins. Ambii 
morţi. Vreau treaba făcută. În ceea ce o privește pe Willemsen... 

— Minte de îngheaţă apele, interveni Vos. Știi asta. 

— Poate că știu! Însă nu ea a răpit-o pe Katja Prins. Nu ea a 
ucis-o pe acea reporteriţță sau pe Rosie Jansen. Mai mult, nu 
putem demonstra absolut nimic împotriva ei. Nu poţi... 

Mașina lui Hendriks, cu bărbaţii în costume, lângă Podul 
Subţire, fusese surprinsă pe camere cu circuit închis. Avea 
numere false de înmatriculare, niciunul dintre bărbaţii din 
mașină nu putuse fi identificat. Părea suspect, însă nu exista 
nicio dovadă care să lege atacul de consiliu. 

— Am poze cu ei, începu Bakker. 


— Şi ce putem face? întrebă de Groot. Să ne petrecem zile 
întregi căutându-i, și apoi? Nu au făcut nimic. Nu ai nici măcar o 
dovadă ca să o bagi în aceeași oală cu Mulder. Sau să o acuzi de 
corupție. 

Se întoarse spre Vos și întrebă: 

— Sau greșesc? 

— Probabil că nu. Poate că ar trebui să pasezi dosarul celor 
de la anticorupţie. 

— Asta hotărăsc eu, răspunse comisarul. Nu tu. Vreau să vă 
văd că faceți hârțogăria pentru Prins și Mulder. Vreau să fiu 
capabil să dau o declaraţie. Caz închis. 

Cei doi rămaseră tăcuţi după asta. 

— Nu vă cer prea multe, adăugă de Groot. Nu văd ce rost ar 
avea să fugărim oameni morţi. Lăsaţi-o pe Margriet Willemsen în 
seama mea. Și găsiţi-l pe Theo Jansen. Dacă putem să îl băgăm 
la răcoare, aș dormi mai bine noaptea. 


— Norocul tău, zise Bakker. Tot nu știm ce s-a întâmplat cu 
Anneliese. De ce ar fi lăsat Mulder corpul lui Rosie în pragul lui 
Vos... 

— Își bătea joc de noi! ţipă de Groot. Ura ideea că Vos se 
întorsese. Poate... Nu știu... poate s-a gândit că ar fi amuzant să 
îi provoace mai multă durere. Crezi că vom găsi un răspuns la 
toate întrebările? Viața nu este așa aici. Aici nu este... 

— Dokkum? întrebă ea. Am înţeles asta, mulţumesc. 

De Groot își încrucișă mâinile. Rămase tăcut. 

— Pot să o văd pe Katja Prins mai întâi? întrebă Vos. Nu 
vorbește, dar mi s-a spus că poate părăsi spitalul. Liesbeth va 
avea grijă de ea. Ambele au nevoie de sprijin. 

— Nu ar fi mai bine să aitu grijă de Jansen? întrebă de Groot. 

— Nu avem nicio idee unde se află, zise Vos. Nimeni nu știe. 
Nici măcar oamenii lui nu știu, bănuiesc. Poate... 

Un gând. 

— Poate că Theo Jansen ne va găsi când va vrea el. A evadat 
din cauza lui Rosie. Dacă dăm o declaraţie că Mulder a 
împușcat-o... 

— Nu pierde timpul atunci, ordonă de Groot. Vreau ca știrea 
să iasă până diseară. 

Înapoi pe coridor, Laura Bakker zise: 

— De Groot nu mă place. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Pur și simplu, nu mă place. 

— Frank este încolţit, îi spuse Vos. Willemsen îi provoacă 
probleme. 

Trase de vechea lui jacheta albastră. 

— Ştii cu ce se ocupă Barbara Jewell la Casa Galbenă? 

— Vindecă oamenii? Așa spunea ea. 

— Terapie prin regresie, răspunse tot el. Ai auzit de asta? 

Ea dădu din cap. 

— Este ca atunci când îţi saluţi monștrii. Şi apoi ajungi... clar 
și curat. 

— Funcţionează? 

— Eu nu am monștri, zise Bakker direct. Doar voi, cei 
complicaţi, de la oraș... 


Vos râse. 

— Ce este amuzant? întrebă ea. 

— Tu. 

— Nu pot să cred că Willemsen o să scape. Ai văzut-o. 
Amândoi... 

— Politica, Laura. Oamenii sănătoși la cap se feresc de ea. Și 
Frank are dreptate. Nu avem nimic cu care să o amenințăm, cu 
excepţia câtorva filme de budoar și a câtorva extrase bancare 
suspecte. Să încercăm să salvăm lumea bucată cu bucată, bine? 
Partea cea mai ușoară prima. 

Ea încuviinţă, zâmbi scurt. 

— Deci, mergem la spital acum? Fac rost de o mașină. 

El privi pe geam. 

— Este prea frumos pentru asta. Vreau puţin aer proaspăt. 

Un oftat exasperat. 

— Nu putem merge cu bicicletele până în Oosterpark. Dacă o 
luăm și pe Katja... 

El flutură cheile de la bicicletă și zâmbi. Ea privi înapoi spre 
biroul lui de Groot. Ușa era închisă. 

— Deci, chiar mergem? 

— Turul misterului, anunţă Vos. 


14 

Chiar înainte de prânz, Van der Berg ieși din Casa Galbenă, cu 
telefonul în mână, purtând o conversaţie pe care nu părea să îi 
facă plăcere să o poarte. Soarele era aproape călduros. Pe 
stradă erau câţiva turiști ce strângeau flori și suvenire stupide în 
mână: saboţi și pălării albe ascuţite. 

Cu el mai era și o femeie. Poate patruzeci de ani, constituție 
solidă, păr vopsit. Purta o jachetă lungă, bărbătească și pe faţă 
se întrezărea o expresie de nedumerire. Nu dorea să fie cu Van 
der Berg. Nu avea de ales. Asta era evident. 

În timp ce cei doi stăteau în faţa casei cu floarea-soarelui, iar 
Van der Berg continua să se certe încet la telefon, privind spre 
Volvo, Jansen se ghemui rapid la pământ, cu ochii îndreptațţi 
spre stradă. Un taxi înainta de-a lungul acesteia, căutând clienţi. 
Pocni din degete, îl chemă. Până să ajungă șoferul lângă el, Van 
der Berg era deja la Volvo, deschizând ușa pentru femeia despre 
care Jansen bănuia că era Barbara Jewell. 

— 'Ţine-te după mașina aceea, șuieră Jansen arătând spre 
mașina albă de poliţie. 

Şoferul ezită. 


7 


— Prieteni de-ai mei, minţi Jansen când se urcă. 


— Atunci, de ce nu te duc ei? întrebă șoferul. 

Jansen aruncă pe scaunul din faţă câteva bancnote de 50 de 
euro. 

— De aceea. 

Volvoul se îndreptă spre capătul străzii, căutând o deschidere 
în traficul aglomerat. Soferul taxiului se încruntă, ridică 
bancnotele. 

La două mașini distanţă, îl urmăriră pe Van der Berg printre 
mașini și tramvaie. 

Ajunseră la Prinsengracht și mașina de poliţie o luă la stânga. 

O stradă cu sens unic pe malul stâng, departe de secţia 
Marnixstraat. Un drum lung, lejer. După o vreme, clădirea albă 
pătrăţoasă, asemenea unui hambar, a Amstelwerk apăru la 
orizont cu spaţiul verde-deschis al parcului vizibil dincolo de ea. 
Copii dându-se în leagăne. Rosie venea acolo când era mică și 
Jansen era un tată singur, încercând din răsputeri să fie un 
părinte bun. 

O altă mașină albă de poliţie se apropie și parcă în faţa clădirii 


arse din partea opusă. Jansen se holbă dincolo de canal. Știa în 
momentul acela încotro să se îndrepte. Un loc pe care ar fi 
trebuit să îl viziteze cu multă vreme în urmă. 


15 

Doi ofiţeri de poliţie în uniformă le aduseseră pe Katja și pe 
Liesbeth Prins de la spital la carcasa înnegrită a clădirii care 
fusese la un moment dat Casa Păpușii. Așteptau în stradă, cu 
cele două femei în mașină, așa cum îi instruise Vos. Îi priviră pe 
el și pe Bakker sprijinindu-și bicicletele de grilajele înnegrite de 
fum, scoțând setul de chei aduse din Marnixstraat, desfacând 
lacătul și lanţul și deschizând noua ușă din metal. 

Bakker îl urmă înăuntru, privi în jurul ei și spuse: 

— De Groot te va omori. 

— Nu fac asta pentru Frank. Nu ai observat? 

— Și eu o să fiu concediată. 

— Dacă vrei să te întorci în Marnixstraat... 

Un zâmbet crispat. Nimic mai mult. 

O altă mașină de poliţie se apropie. Van der Berg cu Jewell. 

— Trimite-i pe toţi ceilalți înapoi la secţie, spuse Vos. Le 
vreau doar pe Katja și pe cele două femei aici. Şi pe tine. 

Inăuntru era frig și mirosea înţepător a fum. Tapet ars, vag 
roz, atârnând ca scoarța de copac dezlipită. Dușumele fragile, 
scârțâind sub atingerea piciorului. Vos urcă precaut scările. Intră 
în prima cameră de la etajul întâi, fără să își poată scoate din 
cap imaginea tuburilor albastre fosforescente și a petelor care 
apăruseră ca prin magie. 

Rămase pierdut în propriile gânduri o vreme. Cineva tuși. 
Când se întoarse, erau acolo: Bakker într-o parte, sprijinindu-se 
de zid, privind totul așa cum îi plăcea ei. Liesbeth cu ochii largi, 
nedumerită. Barbara Jewell la fel de uimită, suspicioasă. Şi 
fata... 

Katja arăta subţire și încordată. Purta o haină albastră, simplă 
și blugi. Părul îi era curat și îngrijit. Arăta mai degrabă de 
șaisprezece ani decât de nouăsprezece. Avea acea privire 
tulburată de adolescentă în ochi, precum și exteriorul dur al unei 
tinere morocănoase așteptând cearta inevitabilă. 

Liesbeth nu se uită în ochii ei pătrunzători. Barbara Jewell o 
făcu și păru distrată și îngrijorată. 

Vos o prezentă pe americancă lui Liesbeth, apoi se duse la 
perete, își trecu degetele peste cercurile făcute de criminaliști în 
jurul petelor de sânge. Privi același lucru pe podea. Le arată și 
spuse: 


— Aici. 

Pe urmă: 

— Şi aici. 

— Ce este asta, Pieter? întrebă Liesbeth. Suntem toate 
epuizate. Vrem să mergem acasă. 

Se întoarse spre ele. Bakker rămase tăcută de data aceasta. 

— Anneliese a fost în această cameră, explică el. Acela este 
sângele ei. Cineva a atacat-o. Cred că s-a luptat cu persoana 
respectivă. Nu arăta de vârsta ei. Pentru mine cel puţin. Dar nu 
ar fi renunţat fără luptă. De asta sunt sigur. 

O altă privire spre perete. Petele nu semănau cu urmele 
obișnuite care se găseau în cazul unei crime. Confruntarea care 
avusese loc nu părea să fi fost prea gravă. 

— S-a întâmplat în urmă cu trei ani și nu am știut niciodată. 
Nici nu am fi aflat dacă un șef mafiot nu ar fi preluat acest loc 
deoarece fiicei lui Theo Jansen i-a fost prea rușine să îl mai ţină. 
Și-a trimis gangsterii aici pentru că voia să îi ucidă și acest 
privehuis să dispară din registre. 

Se gândise îndelung la asta. Nu putea exista un alt răspuns. 
Menzo și Jansen trăiau într-o lume mică. Nu era nicio surpriză 
felul în care anumite părţi ale ei se întrepătrundeau. 

Vos încercă să îi surprindă privirea lui Liesbeth și nu îi fu ușor 
să o facă. 

— Ai auzit ce am spus? Anneliese a fost aici. Într-un bordel. 
Nu vrei să știi...? 

— Normal că vreau! ţipă ea. Dar nu acum. Katja este bolnavă. 
Dă-i puţină pace, ce Dumnezeu! Nu te-a interesat niciodată prea 
mult propria ta fiică. Trebuie să o treci acum pe a altcuiva prin 
infern ca să compensezi pentru asta? 

Katja își acoperi urechile cu mâinile, se îndreptă spre pat, se 
așeză pe salteaua murdară, se holbă la covorul gros, soios. 

Așa arătase și în noaptea dinainte. Pierdută în sine. Mută și 
fără reacţie la tot ce se petrecea în jurul ei. O reacţie aproape 
firească, numai că el era sigur că se prefăcea. 

Se așeză lângă Katja, îi scrută fața, rămase așa până când și 
ea se uită la el. 

— De ce nu vorbești? întrebă el blând. 


— Încetează, răbufni Liesbeth. Vrei să chem doctorii aici? 
Este bolnavă. Las-o în pace. 


— A fost bolnavă înainte, replică el, privind apoi spre Barbara 
Jewell. Dar tu ai vindecat-o. Ai descătușat ceva și ai făcut-o... 

Cuvintele îi scăpau. 

— Clară și curată, completă Bakker. 

— Clară și curată, repetă Vos. Deoarece ceva ascuns, ceva 
din trecutul ei a ieșit la suprafaţă. Și apoi... 

— Nu poţi face asta, spuse americanca. Nu îţi voi permite. 

— Spune-mi tu atunci, zise el. Ce anume ai aflat? 

— Ştii deja! răspunse Jewell. Am mai trecut prin asta. Tatăl ei. 
Ce credea ea. Nu este acesta locul să mă repet... 

Vos arătă spre petele fantomatice de pe pereţi. 

— Însă este cel mai bun loc. Aici a început totul. 

O privi din nou pe Katja. 

— Nu-i așa? 

Nimic. 

Laura Bakker veni și se așeză de cealaltă parte a ei, pe pat. 

— Este foarte simplu, spuse Laura. Trebuie să știm ce s-a 
întâmplat. 

O privire lungă, hotărâtă. 

— unde... ai... fost? 

Katja Prins își strânse mâinile în jurul taliei subţiri, continuând 
să privească podeaua. 

— Îl sun pe de Groot, ameninţă Liesbeth, scoțându-și 
telefonul. Nu cred nici măcar o secundă că el știe cum o 
torturați pe această biată fată... 

Bakker se ridică de îndată, înșfăcându-i telefonul din mână. 

— Unde ai fost...? întrebă Vos cu mai multă energie. 

Fata mormăi ceva. Pieter se aplecă mai aproape de ea: 

— Nu te aud, Katja. Nu te aud. 

Cuvintele spuse de ea se pierdură. 

— Plecăm, anunţă Liesbeth. Te voi crucifica pentru asta, 
Pieter. Cum îndrăznești...? 

— Anneliese a fost aici, repetă Vos, ridicându-se în picioare. 
Ceva s-a întâmplat aici în urmă cu trei ani. De aici a început 
totul. De la moartea lui Bea Prins până la Rosie Jansen. Katja știe 
ce a declanșat întregul... 

Se întoarse spre ea și zise: 


— Nu ești prostuţă, Katja. Nu ești o idioată. Nu cred asta. 
Ştii... 

— Nu, șopti fata pe o voce joasă, dură. 

Un singur cuvânt, dar nu părea o schimbare importantă. 

— Unde ai fost, Katja? întrebă Bakker din nou. Spune-ne 
măcar asta. Oamenii au murit din cauza asta. Liese... 

Încet, cu tot resentimentul unui adolescent prins în capcană, 
Katja șuieră: 

— Nu... știu... 

Fața schimonosită de durere și furie. O voce tânără, spartă. 

Vos ridică din umeri. Scoase ceva din buzunar. O puse în faţa 
ei. 

O singură șosetă. Neagră. Mică. 

— Am găsit-o pe podeaua bărcii mele noaptea trecută. După 
ce ai apărut tu în acea cămașă de noapte murdară. 

Expresia de pe faţa ei se schimbă. Trecu de la furie la frică. 

— Nu este a mea... șopti fata. 

— Numai că nu ai apărut din senin, continuă Vos. Ai venit cu 
un taxi. Cineva de la bar te-a văzut. Haine normale, bănuiesc că 
le-ai aruncat în canal. Te-ai murdărit pe punte sau în altă parte. 

Ridică șoseta. 

— Şi ai uitat de asta. S-a terminat jocul. Unde ai fost? 

Tremura, cu ochii îndreptaţi în faţă, o expresie goală. Reveni 
la felul în care fusese în noaptea dinainte. 

— Îmi poţi spune aici, adăugă el. Sau în Marnixstraat. Tu 
alegi... 

— A fost cu mine! strigă Barbara Jewell. 

Americanca se apropie și se așeză lângă ea. Își puse braţul în 
jurul umerilor ei lăsaţi, încordați. 

— A fost cu mine, repetă ea. M-am gândit că este cel mai 
sigur loc pentru ea. 


16 

Theo Jansen îi urmări cu privirea pe Van der Berg și pe cele 
două femei în uniformă plecând în mașinile lor. Privi spre 
geamurile de la etaj. II văzu pe Vos acolo. Pe tânăra femeie din 
celula de la tribunal. Nu erau singuri. 

Se simţi ca și cum cele două pistoale îl îngreunau de ceva ce 
nu putea fi numit. Se îndreptă spre cel mai apropiat coș de 
gunoi, aruncă în el arma lui Maarten și cartușele. Un singur 
pistol. De atât avea nevoie. Beretta nouă mii. Avea în continuare 
o magazie plină, din cele două pe care i le dăduse frizerul. 

Intrarea în privehuis-ul pe care îl deținuse, dar pe care nu îl 
vizitase niciodată, era pe jumătate deschisă. Jansen își scoase 
pistolul Beretta, îl privi, îndesă arma în buzunarul drept al 
jachetei, intră, urcă încet la etaj. 

Auzi voci. Ascultă. Privi în jurul lui spre tapetul murdar, lipsit 
de gust, spre pozele lugubre de pe pereţi. Ura locul. Se ura pe 
sine. 

Scoase micul pistol, cătarea nu i se agăță de materialul 
pantalonului. 


17 

— Ceea ce ne bântuie ne distruge, declară Barbara Jewell 
folosindu-se de o frază tărăgănată, îndelung exersată. 

Lângă ea, pe pat, cu capul plecat ca într-o rugăciune, tânăra 
Katja Prins asculta, cu ochii pe jumătate închiși. Vocea joasă și 
captivantă a femeii ar fi putut fi un drog în sine. 

— Chiar nu suntem interesaţi de seminarul tău acum, o 
întrerupse Laura Bakker. Spune-ne ce s-a întâmplat. 

— Seminarul? întrebă americanca. Noi vindecăm oameni. Nu 
îi judecăm. Buni sau răi. Şi nu îi aruncăm în închisoare. Noi 
ajutăm... 

— Tu ai eliberat acest duh din lampă, spuse Vos pe cât de 
blând posibil. Cu cele mai bune intenţii, sunt convins. Însă nu 
prea a funcţionat, nu-i așa? 

Ea o privi pe Katja. Descurajată, pierdută pe pat. Începu să 
vorbească. Vos ascultă, știind cumva ce avea să audă. 

Acea sesiune, despre care ea îi spusese, la Casa Galbenă. Un 
progres esenţial, cathartic. Mărturisirea lui Katja - credea că 
tatăl ei o ucisese pe Bea. Și încă un secret, descifrat cu ajutorul 
cuvintelor hipnotice, calme ale Barbarei Jewell. 

Vorbi pe scurt. Când termină, el o întrebă: 

— Deci totul a fost un pretext? Un joc? Ai încercat să ne 
păcălești că fata a fost răpită. Ai copiat modul în care a dispărut 
Anneliese. Și credeai că asta avea să ne ajute să găsim locul în 
care a dispărut? 

— Știu unde s-a dus! El a luat-o! strigă Katja Prins, în acel 
moment cu ochii îndreptaţi spre el. Tatăl meu. Nu înţelegi? 

Lângă perete, Liesbeth Prins își închise ochii, înjură în barbă. 

— Unde a dus-o? întrebă Vos. 

— Nu știu! 

Un ton amar, autoacuzator. 

— Eu nu... 

Ochii închiși. Amintindu-și din nou ceva. 

— Mama ne-a adus aici. Nu știu de ce. Mi-a spus că și tata 
venea uneori. Cu toții o făceau. Politicienii. Era... secretul lor. 

ÎI privi, apoi pe Barbara Jewell. 

— Mama... făcea lucruri uneori. Lucruri stupide. Lucruri rele. 
Dar Liese... 


Privirea i se îndreptă spre Liesbeth. 

— Voia să se răzbune pe tine. Nu ai vrut să o lași să vină cu 
noi la plajă. Nu o lăsai să stea în oraș. Să facă ce își dorea... 

— Nu este adevărat, se apără Liesbeth. Nu... 

— Așa zicea ea, insistă fata. 

Faţa îi era imobilă, vocea tristă, monotonă. 

— Mama a întrebat-o înainte. Ştia că nu voiam să mă duc. 
Dar nu aș fi lăsat-o pe Liese să vină singură. O singură dată. 
Atâta tot. Nu s-a întâmplat nimic. Am râs după aceea de asta. 

Ridică faţa, holbându-se la Vos. 

— Nu ar fi trebuit să revină aici. Nu fără mine. Însă nu puteai 
să îi spui lui Liese nimic... 

Degetul i se îndreptă spre covorul gros. 

— Atunci când am fost și am rămas amândouă la parter. 
Ceai, prăjituri și bătrâni slinoși care voiau să le stai în poală și să 
îi lași să îți spună că erai frumoasă. Am știut că nu îmi doream 
așa ceva, iar eu eram cea proastă. De ce ea... 

Se desprinse din braţele Barbarei Jewell. 

— Când Liese a dispărut, mama nu a vrut să vorbească 
despre asta. Dar știa. Mi-am dat seama. Apoi m-am întâlnit cu 
thailandeza care conducea acest loc. Era speriată. Mi-a spus că 
cineva întrebase de ea. O persoană mare și importantă. Un 
avocat. Cineva de care nimeni nu îndrăznea să se atingă. 

— Nu a fost Wim, murmură Liesbeth. Nu putea să fie el... 

— V-o jur! 

Ochii îi erau largi, vocea ascuțită. 

— După ce mama a murit, am putut să îi văd asta pe față. Nu 
dați vina pe mine. Nu am știut niciodată. Nu mi-am dorit 
niciodată asta... 

— Nu ţi-ai dorit-o, confirmă Barbara Jewell. Nu este vina ta. 

— Ti-e ușor să spui asta... 

Pe urmă o tăcere vinovată. Lacrimi furioase. 

Jewell se ridică în picioare, veni lângă Vos. 

— A fost ideea mea de la început, mărturisi ea. Nu a lui Katja. 
Nu a vrut să o facă. Eu am forţat-o. 

— Nu îi minţi, Barbara, bâigui Katja. Nu... 

— Trebuie să o îngroape pe Bea. Şi pe fiica ta. 

Ridică neputincioasă din umeri. 


— Detaliile erau toate acolo. În ziare. Păpușile. Ce s-a 
întâmplat după aceea. Erai proprietate publică, Vos. Voiam să 
facem să pară la fel. Ca să te uiţi din nou peste caz. De data 
asta mai cu atenţie. Să îi facem pe oamenii tăi să observe și să 
pună niște întrebări pe care nu le puseseră înainte. Fără asta... 

Privi fata de pe pat. 

— Pe ea nu ai fi crezut-o. O drogată. Împotriva cuvântului 
unuia ca el. Merită mai mult. Este nevinovată. Dumnezeu știe 
doar cât a suferit. 

Își puse mâna pe capul lui Katja. Fata se holba la covorul 
soios, cu o faţă sumbră, tăcută. 

— Am obligat-o să rămână la mine. Ti-am trimis acele păpuși, 
acele mesaje. Am reușit să angajăm o prietenă la consiliu, 
pentru a face probleme pe acolo. Am vrut să îi facem viaţa un 
coșmar acelui ticălos. În orice mod posibil. Până ceda. Sau 
cineva vorbea. Până când voi aţi fi făcut ceva. Niciodată nu 
am... 

Calmul, autocontrolul păru să o părăsească pe moment. 

— Nu am vrut niciodată să facem rău cuiva. Am vrut doar 
justiţie. Pentru Bea. Pentru fata ta. Și pentru Katja. Dar cred 
că... 

Vocea îi devenise o șoaptă. 

— Am vrut să ajut. Nu am vrut nimic din asta... 

Ceva o opri. 

— Şi Rosie Jansen? întrebă Vos. 


— Am vrut doar să vorbim cu ea. Cu adevărat, nu am vrut 
niciodată să... 

Barbara Jewell privea dincolo de el. 

— Pieter... spuse Laura Bakker încet, începând să se miște. 

Prea târziu. Pistolul îl lovi pe Vos cu putere în cap. Îl trimise la 
podea, conștient doar de ţipetele înspăimântate ale lui Katja. 


18 

Secunde, minute. Nu era sigur câte. Când își reveni, Jansen 
era deasupra lui, ţintuind-o pe Barbara Jewell cu cotul la perete, 
cu pistolul îndreptat spre gâtul ei. 

— Theo... bâigui Vos, ridicându-se din nou în picioare. 

Katja ţipa ca un copil furios, certat. 

— Vrei să vorbeşti? ţipă Jansen la americancă. Vorbește 
acum. Am pierdut o fiică. Am și eu un coșciug în care aștept să 
fiu îngropat. 

Jewell, cu capul lipit de tapetul ars, se uita urât la el, 
neintimidată. 

— Locul a fost al tău, nu-i așa? Tu ai lăsat mizeria asta să 
continue. 

— Nu am știut... 

— A fost locul tău! ţipă ea. Tu inunzi orașul acesta cu droguri 
și prostituate și cu toate rahaturile în care a încercat să se înece 
copila asta. Şi apoi faci pe inocentul... 

Pistolul se ridică. O împușcătură în tavan. Plouă cu tapet roz și 
fulgi de vopsea în jurul lor. 

— Nu am știut! strigă Jansen. Rosie a fost fiica mea. 

Tăcere un moment. Pe urmă vocea calmă, înceată a Barbarei 
Jewell. 

— Ea a condus Casa Păpuşii. Ştia ce se petrecea aici. De 
aceea ne-am dus să vorbim cu ea. Să o implorăm. Să îi cerem 
ajutorul. Ea știa... 

— Sunt doar afaceri! Dăm oamenilor ceea ce își doresc. 

— Erau copii, continuă ea cu destul calm. Copii inocenți 
abuzaţi de bărbaţi de vârstă mijlocie în costume. Care făceau ce 
doreau, după care reveneau la birourile și soțiile lor... 

Jansen îi flutură arma în faţă. 

— Așa stau lucrurile aici. Așa au fost dintotdeauna. Dacă nu 
îţi place asta... 

Vos se apropie. La fel și Bakker. Aceasta avea telefonul în 
mână. Degetele i se mișcau pe taste. 

— Dar nici ţie nu îţi place, Theo, interveni Vos. Amândoi știm 
asta. 

Bătrânul gangster se uită fioros la el. 

— Fata mea este moartă și tu nu ai făcut nimic. Exact ca fiica 


ta... 

— Vin întăriri, îl întrerupse Laura Bakker, arătându-i telefonul. 
Vor fi aici în două minute. 

Americanca abia o auzi, se holba doar la faţa lui Jansen. 

— Am vrut să vorbim, repetă ea. Atâta tot. Să îi cerem 
ajutorul. Nu am știut că avusese loc acel atac în faţa 
tribunalului. Ne-am dus doar să avem o discuţie cu ea. A luat-o 
razna. A început să ţipe. A scos un pistol. Mi-a fost teamă că îl 
va folosi... 

— Şi atunci ai împușcat-o? întrebă Jansen. 

Un moment lung de tăcere. Barbara Jewell ezită, începu să 
spună ceva. Fătuca fragilă de pe pat sări spre ei, îl apucă pe 
Jansen de braţ, încercă să îi ia arma din mână. 

Își strânse degetele în jurul armei. Îl surprinse pe Jansen atât 
de tare, încât unghiile ei disperate aproape că reușiră să i-o 
smulgă din mână. 

Cu mâinile libere, dând din braţe, Barbara Jewell se eliberă. 

În mijlocul camerei rămăseseră doar gangsterul masiv și fata 
subțire, măruntă, cu mâinile în jurul pistolului lui. 

— Eu am împușcat-o, domnule... șuieră Katja. Eu. Nu Barbara. 
Eu am făcut-o... 

— Katja, șopti americanca. 

Afară se auzeau sirenele. Sunetul cauciucurilor scrâșnind. 

Lacrimi și furie pe faţa tânără, dură. 

— Eu am împușcat-o, repetă Katja. Striga la noi. Agita 
pistolul. Dacă vrei să ucizi pe cineva, ucide-mă pe mine. 

Jansen se dădu în spate, ridică arma, o îndreptă direct spre 
ea. 
Degetul pe trăgaci. Ochii îndreptaţi spre o față tânără, 
sfârșită. 

Nu trase. 

Pași pe scări. Van der Berg și Koeman erau primii, cu armele 
scoase, pregătiţi. 

— Tu ce ai fi spus, Theo? întrebă Vos, ţinându-și în continuare 
braţul întins. Dacă ai fi știut de acest loc? 

— Dacă nu aș fi fost eu, altcineva... răspunse Jansen oftând. 


— Numai că nu ai fost tu, ci Rosie. Ştia că ai fi urât ceea ce se 
petrecea aici. De aceea l-a închis. Nu de noi îi era frică. Mulder 
nu a înregistrat niciodată locul la secţie. Noi renunţaserăm la 


cazul lui Liese. Rosie era îngrozită de tine, nu de altcineva. De 
ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi aflat. 

— Pari disperat, Vos, mormăi Jansen. 

— Ai și tu limitele tale. Ca și noi. Exact la fel... 

Mâna lui Vos se întinse spre armă, nu tremură. Surprinse 
privirea lui Jansen, dădu din cap spre el. 

— Îmi pare rău că nu am mai băut berea aceea. Poate într-o 
zi. Avem multe de discutat. Multe de împărtășit. 

Jansen se holbă la el și la fata sfârșită, înspăimântată. 

— Dă-mi o dată afurisitul de pistol, Theo, spuse Vos. Am 
terminat aici. 

— Vorbești prea mult, mormăi Theo Jansen, apoi îi întinse 
pistolul Beretta. 

— Adevărat, recunoscu Vos. 

Le ordonă celorlalţi să își pună armele la loc. Le spuse să îi 
ducă pe toţi în Marnixstraat, să îl aștepte acolo. 

Rămase cu Bakker și îi privi plecând. 

— Mă pot gândi la un singur avocat, zise ea, după ce 
rămaseră singuri. 

Ridică din nou telefonul: adresa era deja acolo. Nu era 
departe. 

— Ai fi putut să îmi spui despre șosetă. 

El se încruntă. 

— Ce șosetă? 

Ea își încrucișă braţele. 

— Șoseta lui Katja? 

— Oh, aceea. Am inventat povestea. Este a mea. 

O pauză, după care ea observă: 

— Încă ai pistolul lui Jansen. 

— Știu. 

Își băgă pistolul în buzunarul interior al jachetei. 

— Luăm bicicletele. 


19 

Aproape ora două și soarele anunţa venirea verii. Localnicii 
pedalau într-o manieră hotărâtă de-a lungul pistei dintre drumul 
pietonal și cel rezervat mașinilor. Vos și Bakker se îndreptau 
spre o stradă lăturalnică liniștită din Centrul Vechi al orașului. Se 
apropiau de Leidseplein. El pedala rapid, constant. Ea ţinea 
pasul. 

Când erau pe punctul să treacă de colţul ce dădea în piaţă, ea 
zise: 

— Nu cred că ai uitat, Vos. Dar nu ar fi trebuit să cerem 
întăriri? 

— Așa ar fi normal. 

Era sigur că o auzise bombănind ceva. 

Apăsă pe manetele ambelor frâne, puse picioarele jos, 
evitând în ultima clipă doi turiști care mergeau alene în faţa lor. 
Bakker se opri lângă el, proptindu-și cizmele negre grele în 
pământ. Așteptă un răspuns. 

— Tu ai avut păpuși? Când erai mică? 

Ea se strâmbă. Aproape roși. 

— Doar una. Nu prea îmi plăceau păpușile. 

— Haide, vorbești serios? 

— Ca să fiu cinstită, le uram. Dar unchiul meu mi-a cumpărat- 
o. Ceea ce arăta cât de bine mă cunoștea. Chiar nu am vrut să 
rănesc... 

— O mai ai? o întrerupse el. 

Bakker râse cu voce tare. Atât de tare, încât câţiva turiști se 
opriră și se holbară la ei. 

— Dacă nu mi-am dorit o păpușă în Dokkum, nu aș avea 
nevoie de una aici, nu? 

Se pregăti să pedaleze din nou. Dar el nu terminase. 

— Însă ai aruncat-o? 

Ea se gândi la asta un moment. 

— Ei bine... nu. Nu cred. Este la... 

— Mătușa Maartje? 

— Deștept mai ești tu. Nu aș arunca așa ceva, nu? Nu faci 
asta cu păpușile. Le... 

Mâna i se duse la gură. Ochii i se deschiseră larg. 

— Ai mai spus asta o dată și nu te-am ascultat cu adevărat. 


Le păstrezi. 
— Le păstrezi, confirmă Vos. 
Şi continuară să pedaleze. 


20 

Casa unui avocat, pe o stradă liniștită, cu priveliște spre una 
dintre părţile pașnice ale canalului. Cărămizi șterse la culoare, 
ferestre înalte, patru etaje, un cârlig legănându-se de acoperișul 
triunghiular. Mușcate roșii lângă ușa din față, neagră și 
strălucitoare. 

Pe un pod jos din apropiere, funcţiona o tarabă cu heringi. Un 
singur client, discutând cu bărbatul îmbrăcat în alb din spatele 
tarabei. Un colţ liniștit, leneș, înstărit, din Centrul Vechi. O casă 
veche, probabil de trei sute de ani, cu pereţi groși, de netrecut. 

Lângă treptele din față câţiva saci cu ciment, o scândură 
pentru amestecat mortar cenușiu. 

Vos ajunse primul, își aruncă bicicleta pe trotuar, se îndreptă 
spre trepte, puse degetul pe sonerie. Îl ţinu acolo. 

Bakker venea în spatele lui. Privi în jurul ei. Se gândi la casă. 
Un loc mare pentru un bărbat singur. 

Un miros în aer. De vopsea și tencuială proaspătă. 

Vos își ţinea în continuare degetul pe sonerie. O voce furioasă 
se auzi din spatele lemnului vopsit în negru. Cea a unui membru 
al clasei de mijloc, între două vârste. 

Ușa se deschise încet, doar puţin. 

Michiel Lindeman nu arăta așa cum o făcea atunci când 
muncea. Nu purta costum cenușiu. Părul nu îi era dat pe spate. 
Era îmbrăcat cu o salopetă murdară, plină de pete albe și gri pe 
umeri. Mirosea la fel ca restul clădirii. 

— Ce este asta? întrebă avocatul. 

Vos stătea acolo, îl privea. Bakker se sprijini de cadrul ușii. 
Zâmbi. 

Un singur moment, de atât era nevoie. Faţa bărbatului căzu, 
trecu de la furie și resentiment la groază. Încercă să trântească 
ușa, dar cotul lui Vos era deja acolo. Lindeman începu să strige 
ceva despre mandat, însă Vos împinse ușa cu umărul, cu Bakker 
ajutându-l, și reuși să îl forțeze pe avocat să se retragă în casă. 

Un hol luminos, un candelabru, tablouri, covor gros. Saci cu 
nisip și cu ciment sprijiniți de peretele din dreapta. Lindeman se 
împiedicase sub presiunea intrării lor subite. Ghemuit la podea, 
amenințând, începu să implore și să se vaite. 

— Închide ușa, ordonă Vos și ea se conformă. 

Apoi el scoase pistolul lui Theo Jansen. 


21 

Stă în întuneric, cu mâinile în poală, jucându-se cu degetele 
cu materialul acoperit de mici pătrate roz și albe. 

Atât se mai poate mișca în clipa asta. Atât i-a mai lăsat. 

„Mica mea păpușă.” 

De câte ori îi spusese așa? De câte ori se luptase cu el? 

Șorţuleţ roz cu pătrăţele. Mâneci moi, bufante, din bumbac. 
Spatele gol. 

Pantofii negri de lac au dispărut. Rochia este zdrenţuită, prea 
mică pentru ea. 

Nu mai este fetița de școală inocentă, curioasă. Acum știe. 
Acum vede, chiar legată la ochi, chiar cu banda adezivă lipită 
peste gură. 

Camera este plină de praf și de întuneric. 

„Mica mea păpușă, la revedere.” 

Fără lumină, doar frig. Plasticul oribil îi blochează nările, îi 
acoperă gura. Materialul dur îi zgârie ochii. 

„Bunătate”, i-a spus el. 

Atât reușise să îi spună. 

Un fel de iubire. 

Şi pe urmă a rămas singură. Pentru prima oară, se părea, de 
când intrase singură în acel loc de pe Prinsengracht într-o zi 
însorită, cu o viaţă întreagă în urmă. Gândind că era doar un 
experiment stupid, născut din plictiseală și resentiment. Că în 
curând avea să o convingă pe mama ei să o lase să meargă la 
Bloemendaal aan Zee, la petrecere și la plajă. Să fie cu cei de 
vârsta ei. Nu cu bărbaţi triști și disperaţi în costume lucioase. 

„Amintiri.” 

Ceai condimentat cu altceva. Mese sărăcăcioase servite pe o 
tavă din plastic în timp ce îi asculta poveștile, implorările, 
scuzele. Incercând să-și scoată din minte impulsul subit, nevoia, 
atacul violent, disperat, mâinile lui scoțându-i hainele, dându-le 
jos pe ale lui. 

După aceea el plângea. Vorbea despre iubire. Dar nu era 
pentru ea. Pentru costum. Pentru materialul roz drăguţ. Pentru 
rochia pufoasă. Amintiri a ceva pierdut înainte să îi aparţină cu 
adevărat. Ea nu exista. Doar păpușa exista. Şi asta nu era deloc 
uman. _ 

Captivă în celula din subsol, visa cu ochii deschişi. Işi amintea 
de plictiseala lejeră, liniștitoare, de acasă. Un program tv, niște 


muzică. O jucărie pierdută. Stupida casa de păpuși pe care tatăl 
ei i-o cumpărase și pe care o depozitase apoi pe undeva când 
râsese de ea. Când râsese de el. 

Acele amintiri, și dulci, și dureroase, îi umpleau capul obosit și 
tulburat. O hrănise cu ceva de dimineaţă. Ceva diferit. Nu era 
acel ceai cu gust ciudat. Era suc de portocale, cu un gust dulce, 
metalic. Sorbise din el, îl privise. Văzuse vina și durerea pe 
singura faţă pe care o cunoscuse în ultimii ani. 

Pat roz. Cearșafuri roz. Perne roz. 

Cât timp fusese acolo? 

Nu știa. Capul o durea, vuia. 

„Vise.” 

Plutea undeva lângă tavan ca o creatură încercând să se 
ascundă într-un colț înalt, mai sigur. Sub ea, putea să vadă o 
fată tânără legată de un scaun, drogată, cu ochii acoperiţi, cu 
bandă adezivă la gură, închisă într-o cameră sigilată, lipsită de 
aer, vopsită într-o singură culoare. Care nu era speriată în timp 
ce otrava se răspândea prin venele ei fragile. Nu mai era 
îngrijorată, ci doar recunoscătoare că noaptea nesfârșită în care 
trăise se apropia de final. 

Conștientă, de asemenea, că undeva deasupra ei lua naștere 
o furtună, nu apropiată, dar nici distantă. 

Sunete pe care nu le mai auzise niciodată în viaţa ei nouă, 
neînsemnată. Alte voci, disperate, furioase. 

Strigăte. Plânsete. 

Pe urmă bubuitura scurtă, cataclismică, asemănătoare cu 
tunetul. 


22 

Michiel Lindeman era ghemuit la podea în salopeta lui 
murdară, privindu-i, speriat și furios. 

— Unde vă este mandatul? strigă el. Nu puteţi face asta... 

— Uite-ţi aici mandatul, răspunse Vos, făcând un pas în faţă, 
îndreptând ţeava pistolului negru direct spre fața avocatului, 
ridicându-l apoi spre tavan. 

Trase un glonţ în aer. 

— Unde este? 

Bakker veni lângă el, privi în jurul ei, făcu ceea ce trebuia să 
facă: gândi, raţionă, încercă să își imagineze unde ar fi putut fi 
fata. 

Lindeman, care nu era prost, se ridică în fund, își puse mâinile 
în jurul genunchilor, îi privi cu faţa lui de nevăstuică și întrebă: 

— Ce anume? 

— Fiica mea. Ai luat-o de la acel privehuis. Unde este? 

— Ţi-ai pierdut minţile din nou, Vos, mormăi avocatul și 
scutură din cap. De data asta vei plăti. 

Pistolul era din nou îndreptat spre el, mai aproape. 

— Pieter, spuse Laura Bakker încet. 

Își întinse mâna, îndreptă pistolul în altă parte. 

— Cred că poate ar fi mai bine... 

— Unde este? tună Vos. Tu ai fost la Poppenhuis. Rosie 
Jansen a confirmat... 

— Rosie Jansen a murit, strigă Lindeman. Ești suficient de 
nebun acum încât vorbești cu cadavrele? 

Vos aproape își pierdu cumpătul. Ar fi făcut-o dacă Bakker nu 
l-ar fi ridicat pe Lindeman în picioare. Îi vorbi pe un ton rece, 
hotărât: 

— O să aruncăm o privire pe aici, amice. Peste tot. 

ÎI lovi apoi și îl împinse pe hol. 

În sufragerie, bucătărie, baie. 

La etaj, deasupra biroului, se afla un mic cinema. Dormitoare, 
camere libere. Spaţii goale pline de nimicuri. 

Încă trei etaje. Douăzeci de minute. 

Nimic suspect. Nu găsiră haine de femeie. Poza vreunei 
păpuși. Nimic tineresc. Doar cameră după cameră luxoase în 
vila din Centrul Vechi a unui avocat solitar, de vârstă mijlocie. 


Lindeman devenea din ce în ce mai încrezător cu fiecare pas 
fără rezultat. 

Într-un final, ajunseră înapoi în hol. Avocatul îi ameninţa cu 
mai multă îndrăzneală, cerându-le să plece, promițând să îl sune 
pe de Groot. Pistolul atârna în mâna lui Vos. Nu mai erau 
opţiuni. Nu mai avea idei. Putea doar să își imagineze ce era mai 
rău: ea nu mai era, dispăruse, era moartă, într-un loc pe care nu 
aveau să îl afle niciodată. 

Laura Bakker mergea în spatele celor doi bărbaţi și începuse 
să cerceteze tencuiala proaspătă de acolo. Își puse degetul pe 
ea. 

— Este în continuare umed, observă ea. Treabă de amator. 
Unchiul meu lucrează în construcţii. Nu ești deloc priceput, 
Lindeman. 

— Dacă am să îţi vreau opinia... începu avocatul. 

— Oricum o primești. De ce ar face un bărbat ca tine asta? 


— Bani, răspunse el, fără prea multă convingere. 

Vos se apropie și privi. Nu știa nimic despre clădiri. Nu era în 
stare să își repare nici măcar propria barcă. 

— Restul peretelui nu are nimic, continuă Bakker, înaintând 
de-a lungul lui, bătând în tencuială. De ce ai tencuit doar aici? 

Privi uneltele și sacii goi de pe podea. 

— Şi toate materialele astea? Sunt pentru o lucrare mai 
mare. 

— Vreau să plecaţi, zise Lindeman. Când am să discut cu de 
Groot... 

— Ooo, nu marele și răul Frank. Ne-ai speriat, spuse Bakker, 
care apucase o toporișcă din spatele roabei pătate cu ciment, 
sprijinită de zid. 

— Ce naiba crezi că faci? întrebă avocatul. 

Ea zâmbi și lovi tare cu toporișca, înfigând vârful ascuțit în 
tencuiala proaspătă. O dată. De două ori. 

ÎI privi pe Vos și spuse: 

— Este o ușă în spate. Are un beci acolo, presupun, și i-a 
blocat intrarea. 

Lindeman încercă să fugă spre faţa casei. Vos îi puse piedică, 
îl prinse de guler, luă toporișca, îi dădu lui Bakker pistolul, îi 
spuse să îl supravegheze. 


Tencuiala era umedă și moale. După câteva lovituri, reuși să o 
dea jos cu mâinile, smulgând fâșii și bucăţi lungi până când 
podeaua era acoperită cu ele. 

Ușa din spate era neagră, vopsită recent. Mâner din bronz, 
încuiată. 

ÎI privi pe Lindeman, îi ceru cheile. 

— Ne vedem la închisoare, îi șuieră avocatul. Agresiune. 
Intrare ilegală. Aceasta este casa mea... 

Bakker băgă pistolul în buzunar, găsi un baros printre unelte, 
lovi puternic de trei ori, sfarmă încuietoarea, deschise ușa. 

În spate era un întrerupător. Vos îl apucă pe Lindeman. Îl luă 
cu ei, apăsă butonul. 

Un tub fluorescent începu să licărească sub ei. Scări lungi. 
Piatră goală. Laura Bakker cobori pe treptele abrupte. 

— Era o pivniţă de vin, explică Lindeman precaut. Nu am mai 
avut nevoie de ea. Umezeala... 

— Vos! strigă Bakker de dedesubt. Mai este un zid blocat aici. 
Probabil l-a făcut de dimineaţă, din ce pot vedea. 

Cercetă locul. 

— Are și vin aici. 

Bakker se întoarse la baza scărilor cu barosul atârnându-i în 
mână. 

— Probabil că te-ai grăbit. Să închizi locul așa înainte să îţi 
poţi scoate băutura. 

Vos apucă toporișca într-o mână, ţinându-l pe avocat cu 
cealaltă. Coborâră scările, cu Lindeman în fața lui. Un perete 
lung, plat. Tencuială în mijloc, un dreptunghi înalt în continuare 
suficient de proaspăt cât să se poată vedea pete umede în 
anumite locuri. Îşi lipi urechea de perete, nu auzi nimic. 

— Este o mare greșeală, vorbi din nou Lindeman. Nu știți... 

— Taci din gură, îi spuse Bakker, lovind peretele. 

Barosul ricoșă din perete. Vos îi dădu drumul bărbatului, 
izbind cu toporișca, lovitură după lovitură. Era conștient că ea 
lăsase barosul din mână și se repezise la perete, smulgând fâșii 
maronii, groase. Era conștient și că Lindeman încerca să scape 
de lângă ei. 

— Prinde.-l, îi ordonă Vos și se întoarse la lucru. 

Avea deja un ritm. Un puls stabil îi alunga gândurile. 

De deasupra auzi un zgomot. Un strigăt. Un țipăt. Privi în 


spate, îi văzu pe Bakker și pe Lindeman pe scări. O zări lovindu-l 
cu cizma ei dreaptă, mare, direct în tibie, trimițându-l în zbor în 
josul scărilor, rostogolindu-se, ţipând până se opri pe podeaua 
rece. 

— Hopa, spuse Bakker când îl văzu jos. 

În mână avea o lungime de cablu. O înfășură în jurul 
încheieturilor avocatului, legă capătul de balustrada scărilor. Se 
întoarse lângă Vos. Începu să lovească alături de el cu barosul. 

Muncă brută. Repetitivă. Singurul lucru pe care el îl dorea în 
acel moment. 

Ea reuși prima, însă aproape căzu în faţă când barosul se lovi 
de o altă ușă din lemn ascunsă în spatele noii tencuieli. Încă un 
lacăt de zdrobit. Pe urmă și ultimul obstacol fu înlăturat. 

Rămaseră apoi pe loc, fără respiraţie, ascultându-l pe 
Lindeman văitându-se pe undeva, cerându-și scuze, justificându- 
se. Prostii despre iubire și devotament și despre cum nu îl 
înțelegea nimeni. 

Laura Bakker lăsă jos barosul. 

— Problema este, amice, tocmai asta... că te înţeleg. 

Vos lovi lemnul negru, întinse mâna, găsi un întrerupător în 
stânga, îl apăsă. 

Roz peste tot. Pereţi roz. Covor roz. Un scaun roz. Un pat roz. 
Și încă ceva. 

O formă pe un scaun, legată cu frânghie. Cu capul plecat în 
față. Păr blond. O siluetă subţire. O rochie de copil cu pătrăţele 
albe și roz. 

— Anneliese, șopti el și intră. 


PARTEA A CINCEA 
NOUA ZILE MAI TARZIU 


1 

Vara sosi devreme. Cicliștii matinali de-a lungul canalului 
Prinsengracht purtau cămăși și pantaloni scurţi sau fuste, 
ochelari de soare pe cap, în timp ce își vedeau de treburile 
zilnice, pedalând pe sub teii verzi. 

Barca lui Vos era în continuare un dezastru. Avusese alte griji 
pe cap. Se ocupase de consecinţele intrării în casa lui Michiel 
Lindeman și de arestul ulterior. Îi urmărise pe Jansen și pe 
avocat până la tribunal și la închisoarea unde aveau să rămână. 
Aceeași procedură pentru Katja Prins și Barbara Jewell. Acestea 
ieșiseră din închisoare pe cauţiune pentru acuzele de omor din 
culpă și șantaj, îndreptându-se spre o sentinţă cu suspendare 
din partea unui sistem judiciar care deja le arătase semne de 
clemenţă. Probabil la fel avea să se întâmple cu Suzi Mertens, 
care era cu Jansen atunci când Vos îl vizitase la închisoare. Era, 
poate, mai aproape de Jansen decât își dorea însuși bărbatul. 
Dar Vos se bucurase să o vadă acolo. 

Deznodământul oferise un adevărat festin ziarelor. Un poliţist 
corupt. Gangsteri în război. Un politician mort și partenerul lui, 
un avocat corupt care o răpise și o ţinuse captivă pe fiica 
detectivului responsabil pentru combaterea crimei organizate. 
Şi, cel mai important, descoperirea că Anneliese nu era moartă. 
Un fel de miracol. Totul părea făcut la comandă pentru titlurile 
ziarelor. 

Margriet Willemsen rămăsese viceprimar al consiliului 
orașului, necontestată, cu reputaţia în cea mai mare parte 
nepătată. 

Alex Hendriks fugise, după ce primise o sumă importantă. 
Plecase la Londra să își caute o altă slujbă, o viaţă diferită. 

Apoi mass-media trecuse la alte povești. Amsterdamul putea 
suporta doar o anumită cantitate de scandal. Restul poveștii se 
potrivea cel mai bine criminalilor, fie ei avocaţi sau ofițeri de 
poliție morţi, nu unei politiciene trecute prin multe, care părea 
să aibă un răspuns pentru orice. 

De Groot renunţase la investigaţie în cazul plăţilor ilicite ale 
lui Mulder și Menzo. Acesta era preţul pentru faptul că privise în 
altă parte în cazul intrării ilegale în casa lui Lindeman. 

Vos nu avea de gând să obiecteze. Anneliese era liberă, 
lăsând încet în urmă încarcerarea și sedativele pe care 
Lindeman i le dăduse. Sub durere și șocul care începea să 


dispară, era în continuare fiica pe care el o știa: inteligentă, 
curioasă, hotărâtă. Însă și diferită, în moduri pe care Vos se 
străduia să le înţeleagă. Existase și înainte o distanţă între fiică 
și tată, chiar fără acest hiat extraordinar. Relaţia ei cu Liesbeth 
fusese una mai apropiată, mai intensă, mai complexă și uneori 
dificilă. 

Erau gânduri pe care ele și le împărtășeau, despre care el nu 
mai auzise. Nu se îngrijora și nu îl deranja. Fiica lui urma să își 
revină într-o zi, așa îl asigurau doctorii. Cicatricele lăsate de 
încarcerarea obsedată a lui Lindeman aveau să se vindece doar 
peste ani de zile. Chiar și cu ajutor și consiliere era posibil ca 
unele să nu se vindece niciodată, nu că și-ar fi dorit să se 
gândească la asta în acel moment. Dar ea era vie și partea 
legală a cazului putea înainta fără ea. Lindeman avea să 
pledeze vinovat pe motive de nebunie, argumentând că el însuși 
fusese victima unei forme altruiste, obsesive de iubire. Nu era 
nevoie de martori, de interogatorii la tribunal. Avea măcar să fie 
scutită de asta. 

Stătea așezat pe un scaun șubred pe puntea bărcii, între 
trandafirii care se ofileau și câteva ghivece cu ierburi aromatice, 
cu Sam la picioare. Micuţul câine era încântat de prezenţa unui 
tânăr pe barcă și asculta pașii răsunând în cabina de sub ei. 
Anneliese era cu Liesbeth, vorbeau cu vocile joase. Cotrobăind 
pe barcă, găsise vechea casă de păpuși și, spre ușurarea lui, 
fusese capabilă să râdă de asta. li aruncase vechea acuzaţie: 
„Cum ai putut să o cumperi? Chiar nu mă cunoști deloc?” 

Și cu asta, o lăsase împreună cu mama ei. Rămăsese afară, 
privind traficul de pe canal, oamenii care se îndreptau spre 
mesele șubrede de pe trotuarul din fața Drie Vaten. 

— Tată? zise ea, urcând pe punte, punându-și perechea de 
ochelari de soare pe care o purta afară. 

Ochii îi slăbiseră cât fusese captivă în pivniţa lui Lindeman. 
Făcea primii pași ezitanţi înapoi în lume. Avea să aibă nevoie de 
timp. 

Și vocea i se schimbase. Câteva tonuri mai joase decât își 
amintea el. Devenise matură, își pierduse inocenţa. 

Lângă scândura de acces se aflau două valize. Era un rămas- 
bun, unul temporar, totuși unul dureros. 

— De ce locuiești aici? îl întrebă ea, trăgând un scaun firav 
pentru a se așeza lângă el. Ce este în neregulă cu un 


apartament? 

— Îmi place barca mea. O repar. Până te întorci va fi gata. O 
vei iubi. Când te culci auzi apa. Când te trezești auzi rațele. Este 
frumos. Nu am mai dormit atât de bine în viața mea. Nu în 
ultimele nopţi, oricum, adăugă el ridicând din umeri. 

Liesbeth o urmase pe scări. Nu arăta diferit. În continuare 
rănită. Bănui că suferea încă după Prins. 

— Nu o vei repara niciodată, comentă ea, privind strada 
lungă de pe ambele maluri ale podului. Nu vei avea timp. De 
Groot se va asigura de asta. 

— S-ar putea să ai dreptate, recunoscu Vos. 

Două locuri rezervate la același zbor pe care încercase să îl ia 
Wim Prins, direct spre Aruba. Aveau să stea în vila de acolo, cea 
pe care Liesbeth o vizitase în secret în timpul aventurii cu Wim. 
Anneliese nu știa nimic despre asta, așa cum nu știa nici că Wim 
Prins fusese tatăl ei adevărat. Vos îi ceruse lui Liesbeth de la 
început să păstreze tăcerea în acele privinţe. Nu îl contrazisese. 

— Îţi vei face timp să vii să ne vizitezi? întrebă Anneliese. 
Mama zice... 

Păru nesigură. 

— O să rămânem acolo șase luni sau mai mult. Trebuie să îmi 
revin. Să fiu altundeva... 

— Dacă doctorii spun că este o idee bună... dacă așa crezi și 
tu... 

Îi atinse braţul. 

— Întoarce-te când te simţi pregătită. Nicio presiune. Eu nu 
plec niciunde. 

— Mi-ar plăcea să te văd, spuse ea în acel mod calm, hotărât, 
pe care îl avea de mică. Arăţi de parcă ai avea nevoie de puţin 
soare. 

— Nu îţi fa griji în privinţa mea. Dacă este timp... 

Era o minciună. Amândoi o știau. El își privi ceasul. Taxiul 
avea să apară în curând. Vos se ridică în picioare, zâmbi când ea 
i se alătură. 

O îmbrăţișă pe fiica lui, o sărută pe obrazul catifelat. Era 
înaltă și frumoasă, în cămașa ei de vară și blugi noi. Părul îi era 
tuns scurt, nu mai avea șuviţele copilărești pe care și le dorise 
Lindeman. 


— Mă poţi găsi întotdeauna aici, spuse Vos. Te voi iubi 
întotdeauna. Dacă ai nevoie de mine, doar spune-mi. 

Ea își scoase ochelarii de soare. Își stăpâni lacrimile. Poate 
copilul din ea credea că el și Liesbeth luau în considerare o 
împăcare. În timp ce adultul știa că nu era așa și privea 
întotdeauna mai sceptic. 

— Am nevoie de un minut cu mama ta, îi zise el. Du-te și bea 
o cafea peste drum. Este mai bună decât cea făcută de mine. 

— Nu ţi-am mulţumit niciodată, nu-i așa? 

— Nu este nevoie să o faci. Îmi pare rău că mi-a luat atâta 
vreme. Am renunţat. Credeam că te-am pierdut. Că nu aveam 
ce să fac. 

— Ce a schimbat lucrurile? 

— Nu ce, cine. Katja Prins, presupun. Și o tânără foarte 
încăpăţânată din Dokkum. 

— Ce...? 

— Altădată, zise el. Nu acum. 

Cu braţele în jurul umerilor lui, se întinse și îl pupă din nou. Pe 
ambii obraji. Era din nou dragoste între ei. Tăcutul, dar 
stăruitorul devotament al familiei. Ceva ce Pieter Vos crezuse că 
pierduse pentru totdeauna. 

Apoi ea se îndreptă spre Drie Vaten, se așeză la o masă 
printre turiști, comandă o cafea. Câţiva tineri o priveau. Nu era 
frumoasă doar în ochii lui. Avea o inocenţă fermecătoare, care 
te marca, poate iluzorie. Făcea capetele să se întoarcă. 

Asta fusese suficient cu trei ani în urmă, pentru obsesivul și 
singuraticul Michiel Lindeman, care căutase o marionetă 
personală pe care să o stăpânească, să o formeze, să o adore. 
Mai devreme sau mai târziu avea să apară un alt bărbat. De 
data aceasta spera că unul bun. Și nu prea curând. 

— Eşti bine-venit să vii să ne vizitezi, Pieter, spuse Liesbeth, 
cu braţele încrucișate, cu faţa lipsită de emoție, impenetrabilă. 
Ar fi o schimbare de la magherniţa asta. 

Câinele se ridică, se holbă la ea. Vos era sigur că auzise un 
mârâit jos. 

— Îmi place magherniţa asta. Jordaanul este casa mea. 

Ei nu îi plăcu asta. 

— Și acum Aruba o să fie a voastră, adăugă el. 


— Am vrut să mergem într-un loc cald și însorit. Un loc în care 
să putem fi fericite. Liese are nevoie de asta la fel de mult ca 
mine. 

— Este mai bine să rămâi acolo. 

— Dacă asta o să vreau. Trebuie rezolvată situaţia averii lui 
Wim... 

— Banca poate face asta. Ar trebui să o lași în seama lor. 

— Ce se întâmplă cu Bea? întrebă Liesbeth. Trece și asta la 
dosarul lui Wim? 

— Ce contează pentru tine? 

— Am fost măritată cu el. Tii minte? 

Pusese atât de puţine întrebări. O parte din el își dorise ca 
lucrurile să fi rămas la fel. 

— Am să las dosarul deschis pe moment. 

Câinele se ridică și se duse spre prora, se așeză acolo, cu 
spatele la ei, pozând pentru camerele turiștilor de pe un vas de 
croazieră care înainta pe canal. 

— De ce? 

— Fiindcă nu el a ucis-o pe Bea. Tu ai făcut-o. 

Aceeași expresie glacială. Nicio sclipire în ochi. 

— Am fost naivă, spuse ea cu veselie. Am crezut că ţi-ai 
revenit. 

— Mă simt bine mersi. Cineva a șters scaunele mașinii ei. 

Atenţia lui Vos se îndreptă spre fiica lui. Sofia luase loc lângă 
ea, probabil ca să se asigure că niciunul dintre bărbaţi nu o va 
face. Cele două își sorbeau cafea. Discutau. 

— Criminaliștii au crezut că asta s-a întâmplat atunci când 
mașina a fost trimisă în service în urmă cu câteva săptămâni. L- 
am pus pe Van der Berg să verifice. Lucrătorii garajului nu 
obișnuiesc să curețe prin frecare aceste modele. Scaunele sunt 
din piele. Au nevoie de lustruire. 

— Te aștepți să cred...? 

— Șerveţelele folosite erau foarte specifice. Mai mari decât 
cele pe care le cumperi de la magazin. Exact de aceeași mărime 
cu cele pe care le întrebuinţează criminaliștii noștri. Acolo unde 
lucrai tu în acel moment. 

— Asta este tot? întrebă ea. Cel mai bun detectiv din 


Amsterdam. Doar atât ai? 

— Este un început. Sau va fi unul, dacă te întorci din Aruba. 
Nici Anneliese nu vreau să rămână mai mult de șase luni. Nu 
dacă nu se întoarce aici și nu îmi spune în față că asta își 
dorește ea. 

— Ticălos arogant... 

— Wim a știut de la început, nu-i așa? 

Vos se gândise bine. Păstrase totul pentru el. 

— De Nachtwacht era parte a acelei vinovăţii, bănuiesc. 
Credea că putea să curețe orașul și să ispășească pentru ce 
aveai pe conștiință. Cred că nu a fost chiar atât de greu pentru 
el să sară din acel avion... 

— Era un laș. Slab. Ca orice bărbat. Târfa aceea mi-a furat 
fiica. În timp ce tu pierdeai vremea, luând-o razna, în secţia 
Marnixstraat, fără să ajungi nicăieri. Ea a dus-o pe Liese la acel 
privehuis. A fost vina ei... 

— Nu. Lindeman a răpit-o. Nimeni altcineva. 

— Bea a început totul! Asculţi măcar? Sau ești în continuare 
adormit? 

Vocea ei devenise prea puternică. Un chip tânăr, preocupat, îi 
privea de la o masă din faţa Drie Vaten. 

— Mi-am dorit doar să știu, rosti Liesbeth mai încet. Wim era 
la capătul puterilor cu acea femeie. Nu m-am dus să o ucid. Mi-a 
râs în faţă. Mi-a spus că știuse de mine și de Wim de la început. 
Că ceea ce îi făcuse lui Liese era răzbunarea ei. Nu asupra mea. 
Asupra fiicei mele. 

Asta nu îi trecuse prin minte. Ar fi trebuit să o facă, își dădu 
seama Vos. 

— Şi aveai din întâmplare un pistol la tine. Nişte șerveţele de 
la sectorul de criminalistică din Marnixstraat ca să cureţi după 
aceea. 

— Eu rezolvasem misterul, Pieter. 

Îl împunse în piept. 

— Cât timp tu nu ajungeai nicăieri. Eu am știut. 

Un taxi alb înainta de-a lungul canalului Prinsengracht, șoferul 
uitându-se după cineva. 

— Dacă te întorci, redeschid cazul, îi promise Vos. Voi folosi 
fiecare ofițer pe care îl am până te văd la tribunal. Crede asta, 


dacă nu crezi altceva. 

Ea zâmbi, îi făcu semn cu mâna lui Anneliese. Strigă cu o voce 
calmă și prietenoasă: 

— Eşti gata? 

ÎI privi, în continuare radiind, apoi întrebă: 

— Şi să îi frângi din nou inima fiicei tale? Nu prea cred. Dacă 
era să o faci, o făceai acum. Nu te pune cu mine. Nu ești în 
stare. Niciodată nu ai fost. 

Își întinse braţele. Promisiunea unei ultime îmbrăţișări. 

— Prefă-te. De dragul ei. Nu al meu. Bea este moartă și 
îngropată. La fel și Wim. Liese trăiește și nu am să las nimic pe 
lume să îi facă rău. Te poţi baza pe asta. 

Cea mai scurtă îmbrăţișare, un sărut rece pe obraz. Apoi el le 
cără bagajele până la drum. O îmbrăţișă pe fiica lui o ultimă 
dată, îi șopti cuvinte calde la ureche, o sărută și o privi plecând. 

Rămase stând în picioare, pierdut în gândurile și îndoielile lui, 
când auzi un clopoțel. 


2 

Sam veni fugind pe scândură, schelălăind zgomotos, se repezi 
spre bicicletă, își puse labele pe picioarele ei. 

— Ai uitat, Vos. Nu îmi vine să cred. 

Se simţi lent și stupid. O tânără înaltă, pe o bicicletă modernă 
cu coș în faţă. Părul ei lung și roșu, atent periat, îi ajungea la 
umeri. Purta o rochie de modă veche cu model, albă și verde, 
tăiată chiar deasupra genunchiului. Sandale maroniu-deschis, 
din piele, nu cizmele negre, grele. Și o pereche modernă de 
ochelari de soare pe care și-i dădu de pe nas, când el o privi, pe 
urmă punându-i pe cap. 

— Laura? 

— Ar fi trebuit să știu, nu? Am căzut de acord. Ţii minte? 

— Arăţi... diferit. Hainele. Mătușica Maartje? 

— Nu face toate hainele pe care le port. Nu sunt la serviciu. 

Repetă mai încet ultimele două cuvinte. 

— Ştii măcar ce înseamnă asta? 

El își aminti promisiunea: ea putea să îl scoată pe Sam lao 
plimbare undeva. În acel moment, el tocmai încerca să refuze 
oferta de ieșire la o bere a lui Van der Berg. Nu se gândise prea 
mult la asta. 

— Vondelpark, spuse ea, mângâind câinele pe cap după ce își 
sprijinise bicicleta de grilaj. Dacă este în regulă... 

Coada terierului flutura ca un metronom suprasolicitat, îl 
ridică, îl sărută pe cap, el îi linse faţa ca răspuns, îl puse în coșul 
din faţă. 

— Este nouă, zise el, arătând spre bicicletă. 

— De Groot m-a confirmat pe post. Am primit scrisoarea ieri. 
Așa că mi-am făcut un cadou. 

— Veşti bune, spuse el, dând din cap cu înţelepciune. 

— De parcă nu ai fi știut. Nu că ar fi avut prea mult de ales. 
Aș fi făcut un scandal uriaș dacă m-ar fi dat afară. După toate 
încurcăturile cu Katja și Mulder. Oh... nici nu îţi poţi imagina... 

— De fapt, pot. 

Ea mângâie din nou câinele. 

— Eşti în regulă? Pari distras. 

— Niciodată nu m-am simțit mai bine, răspunse el conştient 
că ea se holba la cămașa lui jerpelită, la blugii roși, la tenișii 


vechi. 

Un gând. Își ridică blugii și arătă cu degetul. Doi ciorapi 
asortaţi. Roșu-aprins. 

— Felicitări, zise ea. Data viitoare te găsesc în costum de 
gală. 

— Este un început. 

— Vrei să vii și tu în parc? întrebă ea, subliniind fiecare 
cuvânt, ca un adult vorbind unui copil. 

Vos arătă spre barcă. 

— Este de muncit aici. Multă muncă. 

— Vei termina vreodată? 

— Probabil că nu. 

— Tu vei termina vreodată? 

El ezită și răspunse tot cu o întrebare: 

— Dar cine termină? 

Dădu din cap spre Drie Vaten. 

— Pe lângă asta... mă așteaptă niște rufe acolo. 

— Asta este cu adevărat rușinos. 

Un rânjet sfios. 

— Știu. Nu îl lăsa să mănânce chipsuri. 

Scoase un vechi făraș din supermarket dintr-un buzunar. 

— Asigură-te să cureţi... 

Ea băgă mâna pe lângă căţel în coș și îi arătă un nou pachet 
de punguliţe pentru mizeria lăsată de câine. 

— Ultima ta șansă, Pieter Vos, spuse Laura Bakker, dându-și 
jos ochelarii. A doua oară nu te mai întreb. 

El ridică din umeri, zâmbi șters. O privi mormăind ceva în 
barbă, pornind apoi de-a lungul canalului. 

Sam făcu ceva ce nu îl mai văzuse făcând vreodată. În loc să 
se bucure de vântul răcorindu-i blana, se întoarse și privi femeia 
care îl conducea spre parc. Ea îi vorbea în timp ce pedala încet 
de-a lungul canalului Prinsengracht, cu părul roșu zburându-i 
peste umeri, părând să aibă ochi doar pentru micul animal. 

Vos își privi barca dărăpănată, deteriorată. 

Apoi se uită spre Drie Vaten, unde se serveau primele beri 
reci ale zilei. 

Se trase de părul prea lung. 

Își scărpină obrazul. Se simţi indecis. 


ÎN 77 
WWW. rao.TO 


www nabookLcom