William Diehl — Chipul raului

WILLIAM DIEHL 


Chipul răului 
Show of Evil, 1995 


Căci vorbele, oricât de mincinoase, 
Dar spuse cu un glas meşteşugit, 
Ascund şi-un chip al răului. 
NEGUŢATORUL DIN VENEŢIA, 

Act III, Scena 2 


PROLOG 


Orăşelul Gideon din statul Illinois, cu rezonanţă biblică prin 
nume şi temperament, se află cuibărit în apropiere de graniţa 
dintre Kentucky şi Indiana, la poalele munţilor Blue Ridge. Un 
pârâiaş firav, pe nume Wahoo, mărgineşte orăşelul la apus, în 
timp ce la miazăzi şi la răsărit încep să se arcuiască 
povârnişurile munţilor Appalachi. Gideon a fost întemeiat pe la 
mijlocul primului deceniu al secolului al XVIII-lea de către un 
grup de agricultori alungaţi spre sud de oraşele Vestului Mijlociu 
în plină dezvoltare, de construirea căii ferate şi de iernile 
necruțătoare. Curând li s-a alăturat un predicator cu privirea 
înflăcărată, aparţinând Bisericii Mormonilor, pe nume Abraham 
Gideon, care se despărţise de Brigham Young, şi condusese o 
mână de prozeliţi spre munţii de la miazăzi. Aici au descoperit 
din întâmplare sătucul abia înfiripat şi, plăcându-le ceea ce au 
văzut, s-au stabilit acolo. Gideon a fost cel care a dat aşezării 
numele său, împreună cu un cod de comportare foarte strict, 
care s-a menţinut timp de aproape o sută cincizeci de ani. 

Numărând vreo două mii şi ceva de locuitori, în cea mai 
mare parte conservatori harnici, mulţi trăgându-se din vechile 
familii de mormoni, Gideon este un orăşel care-şi poartă singur 
de grijă şi-şi vede de treburile sale. Arhitectura este simplă şi 
austeră; străzile pavate numai arunci când o cer împrejurările; 


în inima aşezării se găsesc doar prăvălii cu cele strict necesare, 
fără podoabe inutile şi alte mărunţişuri; întrunirile localnicilor se 
ţin la biserica baptistă, cea mai încăpătoare clădire din oraş. 

Singurul magazin auto vinde automobile Ford şi utilaje agri- 
cole. O maşină de fabricaţie străină ar fi la fel de puţin probabilă 
la Gideon ca şi bunica Moses înviată din morţi şi alergând în 
pielea goală pe străzile oraşului într-o dimineaţă de duminică. 

Consiliul municipal, alcătuit din oameni neciopliţi şi 
încruntaţi, administrează orăşelul cu un soi de fervoare evan- 
ghelică, tolerându-i cele câteva baruri şi taverne, dar rămânând 
neînduplecat în problema sexului; după ce au desfiinţat unicul 
bar cu chelneriţe cu sânii goi, la sfârşitul anilor '80, vociferează 
atât de vehement la adresa filmelor de mâna a zecea, încât cei 
mai mulţi locuitori preferă să le vizioneze la televizor decât să 
meargă la unul din cele două cinematografe ale oraşului, 
expunându-se astfel oprobriului celor cinci bătrâni care stabilesc 
atât atitudinea cât şi principiile morale ale aşezării. Tinerii, în 
revolta lor tacită faţă de aceste anacronisme, se duc de regulă 
cu maşina în oraşele învecinate, în care sunt artere comerciale 
şi teatre de tot felul şi unde pot cumpăra şase sticle de bere 
fără teama de-a fi recunoscuţi de cineva. 

Cei mai mulţi locuitori din Gideon sunt oameni prietenoşi, 
atenţi, dornici să se arate utili şi care îşi ajută concetăţenii aflaţi 
la ananghie, practicând o combinaţie arhaică de „poartă-te cu 
ceilalţi aşa cum vrei să se poarte ei cu tine" şi „iubeşte-ţi 
aproapele". Şi atâta vreme cât locuitorii îşi ascund viciile mai 
şocante în spatele uşilor închise şi al ferestrelor oblonite, nimeni 
nu se sinchiseşte prea mult. Pe scurt, este un loc pe care timpul, 
spaţiul şi poftele lumeşti le-au izolat de restul lumii. 

Localnicilor le place aşa. Nu privesc cu ochi prea buni pe cei 
care se amestecă în treburile lor şi-şi rezolvă problemele fără 
intervenţia unor persoane străine de partea locului, cum ar fi 
politicienii, federalii sau jurnaliştii curioşi, în căutare de senzaţii. 

Intr-o dimineaţă de marţi din luna octombrie a anului 1993, 
cu câteva zile înainte de Halloween, totul avea să se schimbe, în 
urma unui act de o violenţă cutremurătoare. 

Brusc, încrederea deveni suspiciune; teama luă locul plic- 
tiselii, iar indiferența se preschimbă în dispreţ. Oamenii începură 
să-şi ferece uşile şi ferestrele în timpul zilei; luminile de pe 
verandă rămâneau aprinse toată noaptea. Vecinii aflaţi în 


trecere şi care până nu de mult se salutau, făcându-şi semne 
prieteneşti cu mâna, deveniră dintr-o dată precauţi, ca nişte 
străini. 

Cu toate acestea, cei din Gideon îşi ascundeau scandalul în 
spatele uşilor închise, ca o familie ocrotitoare, discutând despre 
el numai pe baza celor auzite. Cumplita faptă era tăinuită faţă 
de restul lumii - cel puţin, pentru moment. 

În acea dimineaţă de toamnă, Linda Balfour pregăti soţului 
ei gustarea obişnuită: sandvişuri de ton cu pâine albă şi 
maioneză, o felie subţire din plăcinta cu mere pregătită cu o 
seară în urmă, cartofi prăjiţi şi crocanţi, suc de portocale în ter- 
mos. Îi periase şi pălăria tare, de un portocaliu strălucitor, după 
care îi preparase micul dejun constând din ochiuri fierte, costiţă 
rumenită, pâine prăjită exact atât cât trebuie şi cafea neagră, 
tare. Când el cobori, pălăria şi cutia cu gustarea aşteptau lângă 
farfurie, împreună cu ediţia de dimineaţă a ziarului St. Louis Post 
Dispatch. 

George Balfour era un bărbat corpolent, abia trecut de 
patruzeci de ani, cu un surâs angelic, semn al unei firi blânde şi 
înţelegătoare. Născut şi crescut în Gideon, se însurase cu Linda 
la vârsta de aproape pa-truzeci de ani, după o idilă relativ 
scurtă, şi-şi socotea nevasta de douăzeci de ani şi fiul de un an 
adevărate daruri de la Dumnezeu, fiindcă dusese o viaţă 
singuratică şi destul de izolată până în urmă cu trei ani, când o 
întâlnise în Decatur, la un seminar al companiei. 

Casa lor cu două caturi era veche de şaptezeci de ani, o 
construcţie sobră şi albă, aproape de centrul oraşului, cu terasă 
de jur-împrejur, dotată atât cu plită cât şi cu aragaz. Era singura 
moştenire de care avusese parte George Balfour. Locuise în ea 
de când se născuse, amândoi părinţii lui muriseră în acelaşi dor- 
mitor pe care-l împărțea acum cu soţia. 

Îi plăcea grozav să coboare dimineaţa, ademenit de 
aromele pe care şi le amintea din copilărie: cafea, lemne de 
stejar arzând în sobă, costiţă, iar vara mireasma pepenelui 
galben proaspăt tăiat. Televizorul era de obicei potrivit pe 
emisiunea Stirile zilei. Ziarul îl aştepta. 

Se îmbrăcase la fel ca în fiecare zi: pantaloni kaki, apretaţi 
şi călcaţi, cu dunga ca o lamă de cuţit, un tricou mirosind a 
Downy, bocanci lustruiţi şi bluzonul portocaliu la care ţinea 
foarte mult, cu inscripţia COMPANIA DE ELECTRICITATE ŞI 


LUMINĂ DIN SUDUL STATULUI ILLINOIS pe spate şi cuvântul ŞEF 
imprimat în locul buzunarului stâng de la piept. Totul în ţinuta, 
locuinţa şi familia sa vorbea despre un om obişnuit cu ordinea şi 
cu rutina. Balfour nu agrea surprizele şi schimbarea. 

Îşi sărută fiul în chip de bună dimineaţa, şterse o dâră de 
salivă de pe bărbia copilaşului, apoi o ciupi drăgăstos pe Linda 
de ceafă. Ea îi zâmbi, era o femeie plinuţă, cu cearcăne şi riduri 
timpurii în jurul gurii, cu părul castaniu-roşcat pieptănat pe 
spate şi strâns într-un coc. George spunea adeseori că ridurile 
se datorau faptului că soţiei sale îi plăcea să râdă. 

Nu exista nimic în viaţa lui George Balfour care să nu fie 
cunoscut deja. 

— În sfârşit, Saints au luat ieri bătaie, zise femeia în clipa în 
care soţul ei luă loc la masă. 

— Era şi timpul, răspunse el, spicuind pagina întâi a 
ziarului. Fiindcă veni vorba, după prânz trebuie să mă reped 
până la Carbondale. Li s-a defectat unul din transformatoarele 
principale. S-ar putea să întârzii puţin la cină. 

— Bine. Şase jumătate? Şapte? 

— Oh, pe la şase jumătate ar trebui să fiu acasă. 

La şapte şi un sfert, când Lewis Holliwell trase camioneta în 
dreptul casei, George se afla pe terasă. O sărută pe Linda şi-şi 
luă rămas- bun de la Adam, făcându-le semn cu mâna în timp ce 
camioneta condusă de Lewis se îndepărta de căsuţa cea albă. 
Dădură colţul şi deodată strada rămase pustie, cu excepţia 
bătrânei doamne Aiken, care îi salută fluturându-şi mâna, în 
timp ce cobora grăbită de pe verandă, în halat şi papuci, ca să-şi 
ia ziarul, şi de un lucrător singuratic, cărând o cutie de scule şi 
păşind greoi pe aleea din spatele casei. Soarele strălucitor toc- 
mai se ivise de după culmi, vestind o zi frumoasă şi fără nori. 

Jumătate de oră mai târziu, Miriam Perrone, femeia care 
locuia alături de familia Balfour, observă că uşa vecinilor ei era 
larg deschisă. Ciudat, îşi spuse ea. E destul de răcoare în 
dimineața asta. După un timp, privind de la fereastra 
sufrageriei, văzu că uşa era tot deschisă. leşi prin spate şi 
traversă curtea, îndreptindu-se spre locuinţa familiei Balfour. 

— Linda? strigă ea. Nici un răspuns. Se apropie de uşă. 
Linda? Aceeaşi tăcere. Bătu în pervazul ferestrei. Linda? Sunt 
eu, Miriam. Ştiai că ai lăsat deschisă uşa din spate? Nici un 
răspuns. Păşi cu băgare de seamă în bucătărie, puţin stânjenită 


şi nevrând să deranjeze. Linda? 

Brusc, o cuprinse o spaimă inexplicabilă. Avu senzaţia că se 
sufocă şi-şi simţi gura uscată. Auzea televizorul, dar nimic 
altceva care să vestească prezenţa Lindei sau a copilului. Porni 
către uşa sufrageriei. Apropiindu-se, văzu ţarcul gol şi, în 
secunda următoare, îl văzu pe Adam căzut pe o parte pe covor, 
cu spatele la ea. 

Ajunsă în prag, se opri. Buzele îi tremurară o clipă lungă cât 
o eternitate, înainte ca geamătul ei adânc să se preschimbe 
într-un urlet de groază. 

La câţiva paşi de pătuţul copilului se afla trupul măcelărit al 
Lindei Balfour, prăbuşit lângă perete, cu ochi sticloşi în care se 
citea teroarea, cu gura căscată, zăcând într-o baltă de sânge 
care continua să se lăţească, în timp ce Katie Couric şi Willard 
Scott făceau glume despre vreme pe ecranul împroşcat cu 
sânge al televizorului de alături. 

Acesta fusese începutul. 


ORAŞUL i 
PATRU LUNI MAI TÂRZIU 


1 


Ceaţa se învălătucea în jurul reflectoarelor puternice, la 
ceasul cel mai întunecat dinaintea zorilor. Cocoţate în vârful 
unor tije lungi de metal, reflectoarele proiectau fascicule 
orbitoare asupra unui ţinut sterp, respingător, învăluit în abur, 
din care se iveau, într-un joc de umbre şi lumini, moviliţe, 
ridicături şi mormane de gunoi, deşeuri şi sticle de plastic 
aruncate. Farfurii de plastic, ambalaje de carton pentru hrană la 
pachet, ziare şi haine vechi, precum şi maldăre de resturi de 
alimente năpădite de viermi. Asemenea unor culmi muntoase 
urât mirositoare luându-se la întrecere cu strălucitorii zgârie-nori 
aflaţi la kilometri depărtare, gunoiul oraşului se înălța ca un lanţ 
de munţi bonţi, alcătuiți din deşeuri. Din căldura generată de 
bacterii pe vasta întindere a gropii de gunoi emanau miasme, în 
timp ce insecte mici şi cenuşii săgetau înnebunite prin faţa unui 


buldozer cu motorul duduind, care împingea şi aduna la un loc 
mormanele de mizerie, nivelându-le cât de cât. 

Mecanicul de pe buldozer, înfofolit cu mai multe rânduri de 
haine, semăna cu o făptură de pe altă planetă: pantaloni lungi şi 
groşi, o cămaşă de flanelă, un pulover gros de lână, o scurtă 
voluminoasă care ar fi făcut faţă şi ținuturilor arctice, o căciulă 
de blană trasă bine pe urechi, mănuşi de piele şi pânză 
căptuşite cu blană, o mască chirurgicală care-l apăra de 
duhoarea sufocantă, iar pe nas ochelari de schi. Din căştile 
walkman-ului vârât în buzunar răsuna glasul Gloriei Estefan, ca- 
re cânta Mi Tierra, acoperind huruitul uriaşului buldozer. 

Încă un ceas, se gândea Jesus Suarino, cunoscut prin vecini 
şi sub numele de Gaucho. /ncă un ceas şi mă car de aici. 

Acţionă manetele. Învârtind buldozerul în loc, cobori cupa, 
atacând un alt morman de gunoi. Şenilele buldozerului rulau sub 
el, împroşcând resturi în spatele utilajului, pe măsură ce se 
adânceau în terenul umed, pe care înaintau nesigur. Prin 
ochelarii aburiţi de ceaţă, Suarino privi cupa care se înfigea în 
vârful maldărului, împrăştiindu-l într-o mică adâncitură aflată 
imediat dedesubt. Suarino ridică iarăşi braţul utilajului, lăsă 
cupa ceva mai jos şi scoase un alt strat de gunoi. In timp ce 
cupa se înfigea în morman, Suarino zări ceva prin ochelarii 
aburiţi. 

Încetini viteza, auzind cum motorul uriaşului utilaj horcăie 
şi-şi reduce turaţia, în timp ce ţeava de eşapament icnea în 
bătaia vântului rece care sufla peste munţii de mizerie. Miji 
ochii, apoi îşi şterse o lentilă cu palma înmănuşată. 

Ceea ce văzu îl făcu să tresară violent. Muşcând din 
grămada de gunoi, cupa ridicase o siluetă. Suarino se holbă la 
capul scheletic, la orbitele goale şi la şuviţele de păr blond, 
mânjite de grăsime şi murdărie, care atârnau de pe un craniu 
aproape fără piele. Capul cadavrului se bălăbăni înainte şi 
înapoi, după care căzu în faţă, cu maxilarul proptit de coastele 
dezgolite. 

— Aoleuuu! răcni omul, dar urletul lui îngrozit rămase pri- 
zonier sub mască. 

Îşi smulse ochelarii şi se aplecă în faţă, privind pe deasupra 
maşinii. Cadavrul se prăbuşi într-o parte şi unul din braţe zvâcni 
în sus, apoi căzu pe piept, arătând în direcţia lui cu degetele 
descărnate. 


Suarino opri motorul şi sări jos de pe locul lui, 
cufundându-se în mocirlă aproape până la genunchi. 
Smulgându-şi masca şi continuând să urle, o luă la fugă spre 
biroul aflat la marginea gropii de gunoi. 


Martin Vail detesta telefoanele. Acestea reprezentau intru- 
ziuni. Încălcări ale intimităţii sale. Întreruperi. Însă obligaţiile de 
serviciu cereau ca în biroul primului procuror al oraşului şi toto- 
dată procuror districtual adjunct să existe neapărat un telefon. 

Acestea erau pretutindeni: trei linii diferite în apartamentul 
său — un fir direct, al cărui număr era cunoscut numai de princi- 
palul său ajutor, Abel Stenner, şi de secretara cu probleme exe- 
cutive, Naomi Chance — toate prevăzute cu receptoare 
portabile şi robot; un telefon celular în servieta-diplomat; alte 
două în maşină. Singurul loc unde putea să scape de temutele 
aparate era duşul. Ura, mai ales, telefoanele primite în toiul 
nopţii şi, deşi fixase volumul astfel încât să sune foarte încet şi 
melodios, totuşi ţărâitul lor era insistent şi, până la urmă, îl 
smulgea chiar şi din somnul cel mai adânc. 

Când apelul venea pe firul direct, nu aducea niciodată o 
veste bună. De data aceasta, telefonul direct sunase un minut 
întreg până când, în sfârşit, Vail se rostogoli pe spate, bâjbâind 
pe întuneric în căutarea aparatului. 

— Cât e ceasul? mormăi el în receptor. 

— Aproape cinci, răspunse glasul calm al lui Stenner. 

— Mai precis? 

— Patru şi douăzeci. 

— Eşti un sadic, maior Stenner. Pun prinsoare că vâri sco- 
bitori sub unghiile copiilor şi le dai foc. Mă prind că şi râzi atunci 
când ţipă. 

— Mai bine ţi-ai pune nişte haine vechi. 

— Unde mergem? 

— Douăzeci de minute îţi ajung? 

— Ce se întâmplă, Abel? 

— Te sun din maşină. 

Şi închise telefonul. 

Vail îşi vărsă năduful asupra telefonului preţ de vreo 
jumătate de minut, după care aprinse veioza, ca să nu adoarmă 
din nou. Se întinse, zvârli cu piciorul cuvertura la o parte şi 


rămase culcat pe spate în camera rece, cu braţele întinse în 
lături, până când se dezmetici complet. 

La dracu', patru douăzeci dimineaţa! Se sculă, trase pe el 
un halat şi se duse la bucătărie, apoi macină nişte cafea, turnă 
apă rece în cafetieră şi se îndreptă spre duş. Cincisprezece 
minute mai târziu era îmbrăcat în pantaloni de catifea reiată, un 
pulover de lână şi bocanci de munte. Işi prepară două căni mari 
de cafea, înghesui în servietă mai multe dosare luate de pe 
birou, iar când se pregătea să iasă, sună telefonul. 

Inşfăcă receptorul şi spuse: 

— Sper că merită osteneala! 

După care închise. Îmbrăcă din mers o scurtă din piele pen- 
tru automobilişti şi cobori în holul aflat cu zece etaje mai jos. 

Maiorul Abel Stenner stătea la volan, cu spatele ţeapăn ca o 
scândură. Era îmbrăcat fără cusur într-un costum gri cu dun- 
guliţe. Când Stenner acceptase slujba de detectiv principal al lui 
Vail, acesta din urmă îl avansase la gradul de maior, rareori 
întâlnit în afara poliţiei statale. Vail avusese o idee diabolică - 
acum Stenner era cel mai mare în grad după şeful poliţiei 
oraşului. Vail îi întinse o cană de cafea. 

— Mulţumesc, zise Stenner. 

— Parcă spuneai să ne luăm haine vechi. Arăţi de parcă 
te-ai duce să ţii un discurs. 

— Eram deja îmbrăcat, răspunse el, demarând de lângă 
bordură. 

Stenner, un bărbat meticulos şi precaut, a cărui expresie de 
nepătruns şi ai cărui ochi căprui şi severi nu trădau nici cea mai 
mică umbră de emoție, nu era numai cel mai bun poliţist născut 
vreodată în oraş, dar şi cel mai zgârcit la vorbă; zâmbea arareori 
şi vorbea în propoziţii scurte, directe şi fără înflorituri. 

— Unde naiba mergem? 

— Ai să vezi. 

Vail se aşeză pe locul său şi sorbi din cafea. 

— Abel, tu nu dormi niciodată? 

— Asta mă întrebi în fiecare săptămână. 

— Niciodată nu-mi răspunzi. 

— Atunci de ce mai întrebi? 

Urmă o tăcere şi mai lungă. Era un mister cum de 
deveniseră prieteni apropiaţi. Cu zece ani în urmă, când Vail era 
cel mai bun avocat al apărării din întreg statul, acţionând 


împotriva statului, în loc să-i apere interesele, cei doi fuseseră 
duşmani de moarte. Stenner era singurul poliţist care 
întotdeauna aprecia corect situaţia, care ştia de ce este nevoie 
la întocmirea unui dosar şi care nu se lăsa păcălit de întrebări 
capcană, ghicind cursa ce i se întindea. O singură dată îşi 
pierduse stăpânirea de sine, la bara martorilor, atunci când 
fusese interogat de Martin Vail, cu ocazia procesului Aaron 
Stampler. O dată numit prim- procuror, una dintre primele 
măsuri oficiale luate de Vail fusese aceea de a-l fura pe Stenner 
din subordinea şefului de poliţie Eric Eckling. Fusese aproape 
convins că Stenner îl va refuza, atât de profundă era ani- 
mozitatea dintre ei, şi avusese aproape un şoc când acesta 
acceptase. 

— Acum eşti de partea mea, îi explicase Stenner ridicând 
din umeri. În plus, Eckling este un incompetent. 

Trecuseră zece ani. Între timp, Stenner începuse să se mai 
îmblânzească. Ajunsese să zâmbească din când în când, iar prin 
biroul procurorului districtual circula un mit - neconfirmat - că o 
dată chiar făcuse o glumă, deşi fusese imposibil de găsit un 
martor care s-o fi auzit direct din gura lui. 

Vail era pe jumătate adormit şi-şi ţinea cana de cafea cu 
amândouă mâinile, ca să nu-i verse conţinutul. La un moment 
dat, Stenner părăsi şoseaua principală, pornind pe drumul 
lăturalnic care ducea spre marea groapă de gunoi a regiunii. 
Capul i se bălăbănea înainte şi înapoi. În momentul următor, 
deveni conştient de caleidoscopul de lumini care-i dansa pe 
pleoape. 

Deschise ochii, îşi îndreptă spatele în scaunul maşinii şi, pe 
fundalul unui morman de deşeuri, văzu fulgere galbene, roşii şi 
albastre sfâşiind întunericul ceţos al nopţii. O clipă mai târziu, 
Stenner ocoli mormanul şi avură în faţa ochilor întreaga scenă. 
Erau acolo vreo douăsprezece maşini de diverse tipuri - ambu- 
lanţe, maşini de poliţie, furgoneta medicului legist - toate par- 
cate la marginea gropii. Dincolo de ele, ca nişte cosmonauţi pe 
Lună, poliţişti şi pompieri îmbrăcaţi în galben munceau din greu 
în peisajul învăluit în abur, sondând cu prăjini lungi maldărele de 
gunoi cu contur nedesluşit. In aer plutea o duhoare acră de 
gunoi ars, de mâncare putrezită şi de hârtie udă. O fracțiune de 
secundă Vail îşi aminti ultima ocazie când se dusese acasă, 
într-un loc numit parcă în batjocură Cartierul Curcubeului, în 


realitate devastat de poluare, şi unde cei răspunzători 
răsplăteau îngăduinţa comunităţii otrăvind pământul, apa şi 
aerul. Mai întâi, apăruse unul, apoi altul, atraşi de acel loc la fel 
ca hienele care simt miros de mortăciune, până când totul 
devenise o imensă insulă a morţii, împrejmuită de păduri care-şi 
aşteptau rândul la distrugere. Vail se dusese acasă ca să asiste 
la înmormântarea bunicii lui. Acest lucru se întâmplase cu 
treisprezece ani în urmă şi de atunci nu mai repetase niciodată 
călătoria. O amintire fugară din Cartierul Curcubeului înlocui 
tabloul din faţa lui. Îi fulgeră prin minte, apoi pieri fără urmă. 
Întotdeauna îl înfuriase faptul că avuseseră neobrăzarea să 
numească un asemenea loc parc. 

Trei prăjini înalte, cu steguleţe fluturând în vântul aspru, 
delimitau perimetrul căutărilor. Erau legate între ele, marcând 
un cerc cu circumferința de vreo cincizeci de metri. Mirosul 
greţos, dulce-acrişor, al morţii plutea adus de vânt, acoperind 
din când în când duhoarea de putreziciune. Patru bărbaţi 
apărură în vârful mormanului, cărând un sac de morgă, de 
culoare verde. 

— Cu ăsta sunt trei, zise Stenner. 

— Cadavre? 

— Acolo unde sunt steguleţele, încuviinţă el din cap. 

— lisuse! 

— Primul era acolo, în cerc. O femeie. Când ţi-am telefonat, 
tocmai descoperiseră un altul. 

Când Stenner cobori din maşină, înăuntru năvăli un val de 
aer îngheţat. Vail îşi ridică gulerul şi ieşi afară, în întunericul 
dinaintea zorilor. Îşi îndesă mâinile adânc în buzunarele 
bluzonului şi-şi încovoie umerii ca să se apere de frig. Simţea 
cum îi crapă buzele de fiecare dată când răsuflarea caldă i se 
preschimba în abur, izbindu-l din nou în obraz. 

Doi poliţişti, unul mai vârstnic şi altul novice, stăteau de 
pază lângă panglicile care marcau scena crimei. Vail şi Stenner 
se apropiară de ei. Vântul smulse cravata lui Stenner, 
plesnindu-l cu ea peste obraz câteva secunde, până când şi-o 
vâri din nou sub haină şi porni împreună cu Vail spre groapa de 
gunoi. 

— lisuse, da' asta nu poartă palton? Tre' să fie zece grade 
sub zero! exclamă polițistul cel tânăr. E 

— Nu-i trebuie palton, răspunse cel mai vârstnic. Asta n-are 


sânge în vine. E Stenner. Ştii cum i se zicea pe vremea când 
lucra încă la poliţie? Ţurţurele. 

Douăzeci de paşi mai încolo Stenner se opri, se întoarse 
încet pe loc şi, în timp ce polițistul încă mai vorbea, îl săgetă cu 
privirea preţ de zece secunde încheiate, după care îşi concentră 
din nou atenţia asupra scenei crimei. 

— Înţelegi ce-am vrut să spun, şopti bătrânul poliţist. 
Nimeni nu-i spunea aşa în faţă. 

— Probabil că are urechi la ceafă. 

— Ochi. 

— Cum? 

— Ochi. Are ochi la ceafă. 

— Dar nu te-a văzut, te-a auzit! insistă tânărul. 

— Hâm? 

— Ziceai... 

— lisuse, Sanders, las-o baltă! Las-o baltă, bine? E cea mai 
rece noapte a anului, sunt la groapa de gunoi a oraşului şi mai 
am coadă după mine un dobitoc de partener. 

— Uite-l pe Shock, i se adresă Stenner lui Vail. 

Făcu semn din cap către un poliţist în uniformă, un bărbat 
înalt şi voinic ca un taur, care stătea la marginea gropii de 
gunoi. Căpitanul Shock Johnson era negru ca abanosul şi chel, 
cu mâini enorme şi brăzdate de cicatrice, pe care le ţinea în 
dreptul gurii, şi cu umeri ca ai unui cantonier din Green Bay. 
Dând cu ochii de Vail şi Stenner, clătină din cap şi chicoti. 

— Nu pot să cred, zise el. Păi, voi nici măcar nu trebuia să 
fiţi aici. 

— Ce dracu' se întâmplă? întrebă Vail. 

— Mecanicul de pe buldozer a scos la iveală primul 
cadavru, aşa că am decis că ar fi cazul să mai scormonim niţel 
Şi, bingo! Uite că am dat de trei. 

— Care-i cauza morţii? 

— Mai bine întreabă-l pe Okimoto, el e specialistul. Sunt 
făcute praf. Probabil că au stat aici destul de multişor. Viermii 
au prăznuit din fiecare. 

Vail gemu, imaginându-şi scena. 

— Cu alte cuvinte, deocamdată nu ştim nimic? întrebă el. 

— Ştim că avem trei... care s-au fezandat în porcăria asta 
Dumnezeu ştie de când. 

— Am putea întâmpina dificultăţi la determinarea datei 


decesului, interveni Stenner. Locul este întotdeauna de mare 
importanţă. 

Johnson încuviinţă din cap. 

— Facem diapozitive şi casete video, precum şi măsurători. 
Dacă mai târziu vremea se va îndrepta, am cerut un elicopter 
care să survoleze locul. Vom lua câteva fotografii de sus. 

— Bine. 

Johnson, cândva sergent în subordinea lui Stenner, fusese 
avansat locotenent când acesta plecase din poliţie. Acum era 
căpitan al pazei de noapte, dar îi rămăsese îndatorat lui Stenner 
pentru anii întregi în care acesta îl învățase meserie, 
cultivându-i un puternic simţ intuitiv. Shock era sursa de 
informaţii a lui Stenner într-o secţie de poliţie care se arăta 
extrem de ostilă. 

— Eckling a sosit? întrebă Vail. 

— Oh, da. E acolo jos, în miezul problemei, încercând să 
pară plin de importanţă pentru canalul 7. Ei au fost primii care 
au „mirosit" povestea. 

— Că bine zici, comentă Vail. 

— Ai vreo idee? întrebă Stenner. 

— Nu chiar. După părerea mea, cele trei cadavre au fost 
aruncate aici cam o dată, dar nu putem fi absolut siguri. Ar fi 
greu de găsit acelaşi loc de două ori, cu buldozerele care 
răscolesc şi mută mereu gunoiul de colo-colo. Işi mută privirea 
asupra peisajului plin de denivelări. lertaţi-mă, trebuie să verific 
sacul care tocmai a fost scos. În plus, v-a văzut Eckling. Chicoti 
din nou. Mie mi-ajunge distracţia pe seara asta. 

Şi se îndepărtă. 

— Am să aştept în maşină, zise Stenner. 

Nu schimbase o vorbă cu şeful său de când îşi dăduse 
demisia. 

Şeful poliţiei urcă gâfâind maldărul de gunoi, urmat de o 
echipă de filmare şi un reporter. Vorbea gesticulând larg cu 
braţele, iar cuvintele îi ieşeau din gură o dată cu mici rotocoale 
de abur. 

— Văd că-i aici şi procurorul districtual, zâmbi el 
dispreţuitor. Tuturor le place circul. 

Eckling se referea întotdeauna la Vail numindu-l „procurorul 
districtual" şi rostind cuvintele pe un asemenea ton, încât sunau 
ca o insultă. Acum, că scosese tot ce era de scos de la Eckling, 


cei trei îşi îndreptară aparatul de filmat spre Vail. 

— Aveţi de făcut vreo declaraţie, domnule Vail? întrebă 
reporterul, un tânăr de vreo douăzeci de ani, scund şi slăbuţ, pe 
nume Billy Pearce, care-l privea din străfundurile glugii unei 
haine îmblănite. 

— Sunt doar un spectator curios, răspunse Vail. 

— Puteţi face unele supoziţii asupra celor petrecute aici? 

— Nu pot face nici un fel de supoziţie, Billy. Mulţumesc. 

Vail se desprinse de ei şi se îndreptă spre Eckling, în timp 
ce membrii echipei de filmare se grăbeau spre microbuzul lor, 
recunoscători pentru laconismul procurorului. Eckling era un 
bărbat înalt, cu un început de burtă care trăda un băutor de 
bere şi cu ochi care sticleau din spatele ochelarilor de soare. 

— Ce s-a întâmplat, Martin, chiar n-ai mai avut răbdare? se 
răsti el. 

— Ştii de ce sunt aici, Eric. Am avut discuţia asta de prea 
multe ori. 

— Nu puteai să aştepţi nici măcar să se răcească trupurile? 
mârâi el. 

— Asta n-ar trebui să dureze prea mult pe o astfel de 
vreme. 

— N-ai vrut decât să-ţi vezi mutra la televizor, la ştirile de la 
ora şase, îl luă peste picior Eckling. 

— Nu de asta ai bătut şi tu drumul până aici? replică vesel 
Vail. 

— Uite ce e, nu ai voie să-ţi vâri nasul vreme de şapte zile. 
Ce-ai zice să-mi dai pace şi să ne laşi să ne facem meseria? 

— Măcar să fii în stare, şefule, răspunse cu amabilitate Vail. 

— Du-te naibii! înjură Eckling, îndepărtându-se cu paşi 
greoi. 

Vail se înapoie la maşină şi, dând de căldura dinăuntru, se 
scutură de frigul adunat în el. 

— Drace, că frig mai e! 

— Tu şi Eckling aţi avut obişnuitul schimb de amabilităţi? 

— Mda, lucrurile merg din ce în ce mai bine. Nici măcar nu 
ne-am înfipt colții unul în celălalt. 


Stenner întoarse aproape în loc şi pomi înapoi spre oraş. 

— Condu la „Butterfly", zise Vail. Mor de foame. 

— Incă nu s-a deschis. 

— Du-te la uşa din spate. 

Vail îşi lăsă capul pe tetieră şi închise ochii, gândindu-se la 
Stenner, care era atât de zgârcit la vorbă. Curând după ce 
Stenner se alăturase grupului său de colaboratori, el şi Vail se 
duseseră cu maşina într-un orăşel, ca să ia o declaraţie. O oră şi 
jumătate dus, o oră şi jumătate întors. După ce coborâse din 
maşină, Vail se aplecase pe geamul portierei şi spusese: 

— Abel, venim de la un drum de trei ore şi tu ai spus exact 
douăsprezece cuvinte, dintre care trei au fost „Noroc" şi „La 
revedere", la care Stenner replicase: 

— Îmi pare rău. Data viitoare voi fi mai succint. 

Rostise fraza fără urmă de zâmbet şi fără vreun semn că ar 
fi făcut o glumă. Ulterior, Vail îşi dăduse seama că Stenner 
vorbise serios. 

Merseră în tăcere vreo cincisprezece minute şi în apropiere 
de oraş Stenner spuse: 

— O să avem de furcă la cazul ăsta. 

— Aşa se întâmplă de fiecare dată, răspunse Vail cu ochii 
închişi. 

— Mare porcărie. 

— La fel ca majoritatea omuciderilor. 

Nu mai schimbară nici un cuvânt până când Stenner coti pe 
aleea din spatele restaurantului „Butterfly", unde opri. In timp 
ce el punea pe parbriz tăbliţa cu inscripţia MAŞINA OFICIALA, 
PROCURATURA DISTRICTUALA, Vail bătu la uşă. 

Aceasta se întredeschise şi de după ea apăru un 
necunoscut cu înfăţişare neglijentă, înalt de peste un metru 
optzeci şi cu musculatură de culturist. 

— Incă n-am deschis. 

— Sunt Martin Vail. Aşteptăm înăuntru. 

— Vail? 

— Eşti nou venit în oraş? îl întrebă Stenner din spatele lui 
Vail. 

— Îhî. 

— Domnul acesta este procurorul districtual. Aşteptăm 
înăuntru. 


— Oh. Sigur că da. 

— Adjunct de procuror districtual, rectifică Vail, în timp ce 
intrau în bucătăria învăluită în aburi. 

— Eu sunt noul barman, zise necunoscutul. 

— Cum te cheamă? 

— Louis. Dar puteţi să-mi spuneţi Lou. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, Lou, zise Vail, strângându-i 
mâna. 

Vail şi Stenner traversară bucătăria. Aceasta era o încăpere 
destul de mare, cu plite şi cuptoare de inox şi cu un frigider 
mare şi zidit în perete, care se închidea cu o uşă de sticlă termo- 
izolantă. Bobby Wo, bucătarul chinez, toca o ceapă cu aseme- 
nea viteză, că mâna i se vedea doar ca prin ceaţă. 7oc, toc, toc, 
toc, toc. Vail se opri să vadă care era „Specialitatea zilei". 

— Rahat la tavă, zise Wo, fără să-şi încetinească ritmul. 

— E a treia oară în săptămâna asta, se plânse Vail. 

— Spune-i cucoanei. 

Toc, toc, toc, toc, toc. 

— la mai lasă văicăreala, se auzi un glas ca un mârâit, 
venind din cealaltă parte a încăperii. În bucătărie intră Butterfly, 
înaltă de abia un metru şi jumătate şi cântărind o sută douăzeci 
şi cinci de kilograme. Specialitatea de azi e ceva cu carne de 
vită tocată, bine? 

— Ştii la ce m-am gândit, Butterfly? La clătite. 

— Clătite? 

— Ştii tu, foile acelea de aluat, subţiri, cu... 

— O porţie mică! îi strigă ea lui Bobby. Şi dumneata, gene- 
rale? 

— Maior, o corectă Stenner. Ca de obicei. 

— Două ouă moi, fierte trei minute şi jumătate, pâine 
prăjită uscată şi costiţă arsă, tună ea. 

— E gata cafeaua? întrebă Vail. 

— Altminteri, cum aş fi atât de agreabilă? mârâi ea şi plecă 
târşâindu-şi picioarele plate şi încălţate cu nişte vechi papuci 
bărbăteşti din piele. 

Vail şi Stenner îşi turnară singuri cafea şi se aşezară la 
măsuţa lor rotundă din colţul cel mai îndepărtat al restaurantu- 
lui. Ziarele de dimineaţă erau deja stivuite pe masă. 

— Mă tot gândesc la un lucru, zise Stenner. 

Vail zâmbi. Bineînţeles că se gândea. Stenner se gândea 


întotdeauna. 

— Vrei să spui, de ce groapa de gunoi? întrebă Vail, fără 
să-şi ridice ochii din ziar. 

— Nu, mă gândeam cine sunt cei găsiţi? De cât timp se află 
acolo? N-a anunţat nimeni dispariția lor? 

— Să-i arunci la groapa de gunoi a oraşului e un gest cinic. 

— Asta doar dacă-ţi pui problema. 

— Cel puţin, sunt biodegradabili, zise Vail, continuând să-şi 
soarbă cafeaua şi să citească ziarul. 

Stenner privi fix conţinutul ceştii de cafea timp de câteva 
secunde, apoi spuse: 

— Nu cred că este vorba de un anume mod de operare. Nu 
mi se pare în regulă. 

— Ştim ceva despre victime? 

— Avem doi bărbaţi şi o femeie. De statură, vârstă şi 
înfăţişare diferită. Tipul roşcat, tipul blond şi un bărbat chel cu 
un ochi de sticlă. 

— Poate fi vorba de un ucigaş în serie. Poate... provin cu 
toţii din acelaşi cartier, lucrează în aceeaşi clădire, mănâncă la 
acelaşi restaurant... 

Vail ridică din umeri şi se întoarse la paginile editoriale. 

— Intuiţia mea îmi spune că nu sunt crime identice. 

— Ai vreo presimţire, eh? 

— O presimţire nu înseamnă decât ghicit. Intuiţia vine din 
experienţă. 

— Oh! 

Stenner îl privi o clipă fix pe Vail, sorbi o înghiţitură de 
cafea şi continuă: 

— De regulă, un cadavru nu este ascuns. Este lăsat acolo 
unde poate fi descoperit. Face parte din schema clasică. Vail 
nu-i dădu nici o atenţie. Aşadar, ce posibilităţi avem? reluă 
Stenner. Trei victime în groapa de gunoi. Putem presupune că 
nu se află acolo din pură coincidenţă? 

Vail nu ridică privirea de pe ziar. 

— Las la aprecierea ta. 

— Un fel de cimitir? 

— Pentru cine? 

— Persoane care au fost lichidate. 

— Crime plătite? 

— În anii '30, sindicatul crimei îşi îngropa victimele într-o 


mlaştină din New Jersey. Zeci de persoane. 

Li se servi micul dejun şi conversaţia încetă brusc pentru un 
sfert de oră. Stenner tăie meticulos costiţa, o puse în ouă, 
amestecă bine şi întinse pasta peste pâinea prăjită, pe care 
începu s-o mănânce cu furculiţa şi cuțitul. Când termină, îşi 
şterse buzele cu un şerveţel de hârtie şi-şi termină cafeaua. 

— Eckling o să dea totul peste cap, ca de obicei. Vrea să 
rupă inima târgului. 

Vail pufni în râs. 

— Bineînţeles. E în colimator. Descoperirea va face senzaţie 
în întreaga ţară. E prea bizară ca să nu se întâmple aşa. Termină 
şi se lăsă pe spătarul scaunului. Poate că-i o firmă de 
debarasare, îşi dădu el cu părerea. Înţelegi? Îţi omori soacra, 
formezi un număr, iar ei vin, ridică bagajul şi-l aruncă, în locul 
tău. 

— Se pare că iei lucrurile în glumă, zise Stenner. Poate că 
indivizii ăştia sunt angrenaţi în vreun război între bande - posibil 
chiar bande din pătura de vârf a societăţii - dintre cei care merg 
la biserică şi poartă cravată. Tăcu o clipă, apoi adăugă: Ba 
finanţează chiar şi politicieni. 

— Ei, ăsta-i un gând supărător, declară Vail. 

— E o situaţie supărătoare. 

— Abel, avem de lucru până peste cap. Eckling dispune de 
o săptămână înainte de a interveni noi. Hai să-i acordăm acest 
răgaz. 

— Eu nu vreau decât să fiu pregătit. 

— Sunt convins că vei fi, îl asigură Vail. 

Stenner chibzui o clipă, apoi spuse: 

— Mă întreb ce-ar fi zis Judecătorul? 

Câteva momente, Vail se lăsă pradă amintirilor, parcă 
aşteptând ca Judecătorul să intre dezinvolt pe uşă, ţinând sub 
braţ ziarul New York Times, îmbrăcat în costum de tweed, cu o 
garoafă la butonieră, salutând ironic pe toată lumea şi 
aşezându-se să ia micul dejun, să citească şi să poarte discuţii 
pe teme de drept. 

Judecătorul avusese patru iubiri: soţia lui, Jenny, apoi Martin 
Vail, legea şi cursele de cai. Se găsise însă la un pas de 
distrugere din pricina a două tragedii. Scumpa lui Jenny, o 
femeie modestă din Sud, cu care fusese căsătorit timp de 
treizeci şi şapte de ani, suferise un grav accident de circulaţie, 


în urma căruia stătuse în comă o lună de zile, apoi murise. Cea 
de-a doua tragedie şi-o făcuse cu mâna sa. Ca să-şi mai aline 
durerea, revenise la dragostea de o viaţă pentru ponei şi 
pierduse la pariuri treizeci de mii de dolari într-o singură lună. 
Reputația lui în barou ajunsese literalmente la mâna agenţilor 
de pariuri. Fusese salvat prin devotamentul şi respectul 
avocaţilor apărării şi ai acuzării, al poliţiştilor, jurnaliştilor, 
funcţionarilor din magistratură, bibliotecarilor şi politicienilor, 
toţi apreciindu-i corectitudinea şi înţelepciunea la tribunal. 
Aceştia contribuiseră cu bani, de la un dolar până la sume de 
patru cifre, achitându-i datoriile. Judecătorul luase decizia de a 
ieşi din magistratură. 

După ce se pensionase, îşi petrecea timpul fie făcând pe 
avocatul diavolului în cazurile lui Vail, fie în fumoarul salonului 
de pariuri Wall Eye McGinty, ce avea aspectul unui birou de 
misitie din centrul urbei şi era dotat cu un panou mobil, cu neon, 
pe care se afişau cotele pariurilor, starturile şi alte informaţii 
care pentru cei mai mulţi muritori păreau o limbă străină. Stătea 
întotdeauna în fundul încăperii, instalat picior peste picior 
într-un balansoar adus chiar de el, cu legendarul său carnet 
negru în poală, răsucind între degete stiloul Mont Blanc, studiind 
tabela electronică de la McGinty şi calculând următoarea miză. 

Carnetul acela! judecătorul făcea zilnic pariuri imaginare, 
ţinând o evidenţă amănunţită a tuturor curselor, pistelor, 
jocheilor şi cailor de pe hipodrom. Işi punea la bătaie isteţimea, 
intuiţia şi impresionantele cunoştinţe de statistică, pentru a 
elabora o strategie câştigătoare pe o perioadă de zece ani, 
consemnată în carnetul gros legat în piele, atât de temut de 
agenţii de pariuri, încât o dată puseseră mână de la mână, ofe- 
rindu-i o sumă de şase cifre numai ca să-l ardă. El refuzase, dar 
nu sufla ponturi şi nici nu împărtăşea altora vastele sale 
cunoştinţe în domeniu. Judecătorul agonisise o avere imaginară 
de peste două milioane de dolari, toată numai pe hârtie. 

Astfel, îşi petrecea dimineţile la restaurantul lui Butterfly, 
discutând cu tinerii avocaţi, iar după-amiezele în elegantul salon 
Wall Eye McGinty pentru amatorii de pariuri. 

Cea de-a treia mare bucurie a sa era duelul de inteligenţă 
cu Marty Vail. El constituia mai mult decât o provocare, 
reprezenta testul celor patruzeci şi cinci de ani de avocatură şi 
magistratură. Disputele şi colaborările sale cu Vail îi ofereau o 


satisfacţie pe care pariurile n-o puteau egala. Puneau prinsoare 
pe dolari de argint, dezbătând probleme de drept, şi-şi mutau 
monedele dintr-o parte în alta a mesei, pe măsură ce fiecare 
înregistra o victorie. După aproape cincisprezece ani, jJudecăto- 
rul se afla cu exact douăzeci şi două de monede înaintea lui Vail. 

Un gangster, client al lui Vail, pe nume HeyHey Pinero, îl 
etichetase cândva pe Judecător drept un tip grozav. „Un tip 
grozav", se exprimase el, făcând o descriere perfecta a 
Judecătorului. 

Un tip grozav. 

Apoi vârsta şi trecutul agitat îl ajunseseră din urmă pe 
bătrânul jurist. La optzeci şi unu de ani suferise o serie de crize 
care-l doborâseră. Supravieţuise celei de-a treia, rămânând însă 
debil şi artritic, incapabil să-şi mai gătească singur sau măcar 
să-şi încropească o gustare. Distrus de insomnii şi amintiri 
fugare, prizonier al casei bântuite de imagini ale trecutului, 
stătea zi de zi privind ţintă pe fereastră la circulaţia de afară sau 
moţăia în faţa televizorului, până când unul dintre obişnuiţii 
casei trecea pe acolo, îl ajuta să se îmbrace şi-i ducea trupul 
firav până la maşina cu care îl transporta la salonul Wall Eye 
McGinty. Aici, amatorii de pariuri îl întâmpinau aproape cu 
venerație. McGinty, care era un agent cu suflet caritabil, îl 
conducea întotdeauna acasă cu maşina, după ora de închidere. 

Zilnic venea cineva la el. Vail, secretara executivă a 
acestuia, incomparabila Naomi, Stenner sau unul dintre avocaţii 
mai tineri care lucrau pentru Vail. În zilele în care toţi aceştia 
nu-şi vedeau capul de treburi, Vail trimitea un poliţist să-i facă 
vizita de rigoare. În astfel de ocazii, McGinty îl întâmpina pe 
poliţist în prag, ca să nu-l pună într-o situaţie delicată. Nu se 
rosteau nici un fel de întrebări. În definitiv, salonul de pariuri al 
lui McGinty exista de peste douăzeci de ani. Dacă poliţiştii ar fi 
aruncat o privire din prag, n-ar fi fost surprinşi. Şase zile din 
săptămână Judecătorul evalua caii şi-i nota pe cei mai buni în 
noul carnet negru, de dimensiunile unei enciclopedii. 

In cea de-a şaptea zi, Judecătorul se odihnea. Prăbuşit în 
scaunul său cu rotile, cu picioarele atrofiate învelite cu o pătură, 
îmbrăcat pe cât de elegant îi îngăduiau mâinile paralitice şi 
vederea slăbită, cu jachetă de tweed şi pulovere gri, stătea în 
grădină cu faţa la soare, ferindu-şi ochii în spatele ochelarilor de 
soare întunecaţi şi încercând să-şi bronzeze pielea subţiată ca 


hârtia, atinsă de nuanţa cenuşie a bătrâneţii. 

Vârsta îi luase totul, cu excepţia mândriei. 

Aşadar, într-o dimineaţă caldă de duminică a lunii iunie, cu 
doi ani în urmă, îmbrăcat în hainele sale cele mai elegante, 
Judecătorul se aşezase în grădină, îi vorbise lui Jenny despre 
existenţa lor împreună şi despre viaţa lui fără ea, spunându-i că 
n-o mai putea duce aşa. După aceea îşi vârâse în gură ţeava 
pistolului de calibru 38 şi apăsase pe trăgaci. 

Lăsase un scurt bilet lui Vail, care asistase tot timpul cât 
poliţia îşi făcuse datoria, apoi însoţise la morgă ambulanta în 
care se afla cel care-i fusese aproape ca un tată. După ce făcuse 
acest drum de tristă amintire, se dusese în spatele spitalului, se 
aşezase pe o bancă şi plânsese în hohote mai mult de o oră. 
Stenner rămăsese la vreo sută de metri mai încolo, veghindu-şi 
şeful, fără însă să-l tulbure. În cele din urmă, Vail despăturise 
biletul. 


Dragă Martin, 

Mi-ai plăcut mai mult ca apărător, dar eşti şi un mare 
procuror. 

Te iubesc ca pe fiul meu. Întotdeauna mi-ai dat motive sâ 
mă simt mândru că te-am cunoscut. 

Mintea mea o cam ia razna. Asta ştim toţi, nu? De 
săptămâni întregi n-am mai mizat pe un cal câştigător. Nu mai 
sunt în stare nici să mestec o gogoaşă. 

E nevoie să-ţi spun mai mult de atât, îndrăzneţul şi isteţul 
meu prieten? 

Nu-ţi cer să mă ierţi — nu-i nimic de iertat 

Mizează pe Disaway în cea de-a treia cursă de mâine, la Del 
Mar. Din câştig, fă cinste băieţilor din partea mea. 

Adio, iubite prietene. 

Judecătorul 


Biletul cântarea mai mult din pricina celor douăzeci şi doi 
de dolari de argint puşi înăuntru. Pontul preschimbase cele 
douăzeci şi cinci de monede în nouă sute şaptezeci şi patru de 
dolari. 

Fusese o petrecere de pomină. 

— Nu vine, Martin, spuse Stenner, întrerupându-i reveria. 

Vail se răsuci brusc spre el, conştient că privise ţintă uşa, 


călătorind în trecut. 

— Mi-ai citit gândurile, zise el. 

— Câteodată mi se întâmplă şi mie..., începu Stenner, fără 
să-şi ducă fraza la bun sfârşit. 

— Sunt convins că tuturor ni se întâmplă din când în când, 
spuse Vail, întorcându-se la ziarul său. 

Pentru Vail, în acea dimineaţă îngheţată, groapa de gunoi 
fusese o ciudăţenie, un motiv de iritare, ceva ce trebuia adăugat 
pe agenda şi aşa arhiplină a procuraturii districtuale. De fapt, 
misterul gropii de gunoi urma să conducă la ceva mult mai 
serios. Ceva mult mai înspăimântător decât cadavrele descom- 
puse, descoperite la groapa de gunoi a oraşului. Ceva care avea 
să-l oblige pe Martin Vail la o reconciliere cu trecutul. 

Un nume care-l obsedase pe Martin vreme de zece ani avea 
curând să i se furişeze în minte. 

Numele lui Aaron Stampler. 


3 


Shana Parver se grăbi prin aerul îngheţat al dimineţii şi urcă 
treptele tribunalului districtual. Excesiv de sentimentală şi ide- 
alistă din fire - deşi se ascundea sub aparenţa unei femei aspre 
şi agresive - Shana simţea nevoia să iuţească pasul de fiecare 
dată când vedea faţada clădirii masive a tribunalului. „Legea e 
singurul lucru care ne deosebeşte de animale", spusese cândva 
Vail. Bineînţeles, adăugase propriul său comentariu cinic: „Deşi 
în zilele noastre nu se ştie niciodată." Dar simpla vedere a 
coloanelor dorice ce se înălţau deasupra intrării, fiecare termi- 
nată cu o figură alegorică reprezentând Legea, Dreptatea, 
Înţelepciunea, Adevărul, Puterea, lubirea, Libertatea şi Pacea, îi 
întărea încrederea în caracterul sacru al legii, reafirmându-i 
credinţa în profesia pe care şi-o alesese încă din şcoala 
generală. 

În această dimineaţă sosise devreme. Peste patruzeci şi 
cinci de minute avea să se găsească faţă în faţă cu James 
Wayne Darby şi, deşi nu era vorba de sala unui tribunal, urma 
totuşi să desfăşoare un fel de interogatoriu, prilej de a-şi măsura 
inteligenţa cu şovinul cel molâu şi impertinent. Intenţiona să 


folosească ultimele minute ramase ca să se pregătească mental 
pentru întrevedere. 

Naomi Chance i-o luase înainte, ca de obicei. Cafeaua era 
deja făcută în cafetiera gigantică a lui Vail, iar la ora opt şi un 
sfert, când Shana dădu buzna înăuntru, Naomi se găsea la masa 
ei de lucru, pregătită să se confrunte cu problemele zilei. Naomi 
era întotdeauna prima şi umbla de colo-colo prin spaţiosul birou 
al lui Vail, aprinzând lumina şi apoi preparând cafeaua şefului. 
Avea o alură maiestuoasă şi intimidantă. Era o femeie uluitoare, 
cu trupul perfect drept, de culoarea ciocolatei cu lapte, aproape 
egipteană ca fizionomie, cu pomeţi înalţi şi ochi mari, căprui, cu 
păr negru, tuns scurt după moda zilei, în care abia mijeau 
primele fire argintii. Rămasa văduvă la cincizeci de ani, avea 
înţelepciunea unei femei de optzeci şi trupul uneia de treizeci. 
Învăţa rapid şi se documenta cu pasiune. Îi dădeai un nume, 
imediat îţi venea cu biografia respectivă. Voiai să afli o dată, îţi 
prezenta un calendar. Cereai un raport, îţi alcătuia un dosar. 
Putea dactilografia optzeci de cuvinte pe minut, ştia să 
stenografieze şi-şi luase diploma în drept la vârsta de patruzeci 
şi şase de ani. Devotamentul ei faţă de Vail depăşea toate noţiu- 
nile de practică a dreptului. Avusese grijă de el încă de la 
început, îi cunoştea toate capriciile, gustul în materie de vesti- 
mentaţie, filme, mâncare, femei şi vin. Neoficial, îi era mai 
curând parteneră decât asociată, titlu pe care Vail îl inventase 
anume pentru ea, fiindcă era destul de confuz pentru a putea 
însemna orice şi suna mult mai pompos decât cel de secretară 
executivă. 

Naomi îşi croia drum prin hăţişul birocraţiei cu aceeaşi 
voracitate cu care roade castorul un trunchi de copac; nu se 
împiedica de tergiversările birocratice, ştia unde să găsească 
orice document public din oraş, iar pentru tinerii colaboratori 
aleşi de Vail era o a doua mamă şi, totodată, o prietenă de 
nădejde. Dacă Vail era şeful colectivului, Naomi Chance era 
comandantul-şef al acestei mici armate. 

Shana era cea mai tânără şi mai nouă membră a ceea ce 
Vail numea Echipa pentru Cazuri Speciale (ECS) - cunoscută în 
oraş mai mult sub numele de Gaşca de Nebuni — majoritatea 
mergând pe treizeci de ani sau depăşind cu puţin această 
vârstă, toţi „descoperiţi" de Naomi, ale cărei vaste atribuţii o 
includeau şi pe aceea de căutător al talentelor în materie de 


drept, în beneficiul celui pe care toţi îl numeau şef. 

Shana Parver era complementul perfect al lui Naomi 
Chance. Nu măsura nici un metru cincizeci şi cinci, dar avea o 
siluetă admirabilă, un păr negru ca smoala revărsat pe umeri şi 
pielea de culoarea nisipului. Ochii ei căprui păreau învăluiţi în 
ceaţă sub pleoapele grele care-i dădeau un aer aproape 
oriental. Se machia foarte puţin - nici nu avea nevoie - şi avea 
picioare fără cusur, fiindcă crescuse în apropiere de plajele din 
Rhode Island şi Connecticut, fiind campioană la înot şi jucătoare 
de baschet în liceu. Purta un taior negru, cu fusta până 
deasupra genunchiului, bluză albă şi un şirag asortat de perle 
trandafirii. Părul îi era pieptănat pe spate şi legat cu o panglică 
neagră. Imbrăcată cât mai clasic cu putinţă, rămînea totuşi o 
prezenţă magnetică în orice adunare, o femeie care ar fi oprit 
traficul în loc, fapt pentru care Vail fusese cât pe cesănuo 
accepte, dar Naomi îl avertizase că practica un fel de discri- 
minare inversă. Shana absolvise cu brio Institutul de Drept din 
Columbia şi îşi crease un renume ca procuror adjunct al unei 
mici regiuni din Rhode Island, după care solicitase o slujbă la 
ECS. Naomi luase toate referinţele necesare. 

Copil teribil, care lua note maxime fără să deschidă o carte, 
Shana făcuse un scandal monstru şi plecase de la şcoala de elită 
din New England, unde o trimiseseră părinţii ei. Primită într-o 
instituţie severă şi cu reguli stricte, destinată copiilor problemă, 
luase numai note mari, devenind din acel moment o elevă şi o 
studentă eminentă, atât la liceu cât şi la Institutul de Drept. 

— Ce s-a întâmplat? întrebase Naomi la prima lor 
întrevedere. 

— Am hotărât că vreau să devin avocat, în loc să rămân o 
pacoste, răspunsese Shana. 

— De ce-ai solicitat acest post? 

— Pentru că am scris o lucrare de absolvire despre Martin 
Vail. Cunosc toate cazurile la care a lucrat încă de când era avo- 
cat al apărării. E cel mai bun procuror al zilelor noastre. Cum să 
nu vreau să lucrez cu el? 

Găsise toate răspunsurile potrivite. Naomi reacţionase ime- 
diat. 

— Dinamită. 

Vail se aşteptase la orice, dar nu la un copil minune al drep- 
tului: miniatural, isteţ, rafinat şi agresiv. 


— Vreau un avocat, n-am chef ca vreun moşneag din juriu 
să-mi trântească un infarct, spusese el văzând-o în fotografie. 

— Vrei să-şi facă operaţie estetică şi să-şi buhăiască 
obrazul? îl şfichiuise Naomi. 

Când Shana coborâse din lift, pornind cu pas hotărât către 
biroul lui pentru primul interviu, Vail scosese un geamăt. 

— Speram că arată mai bine în fotografie. 

— Nu-i poţi găsi cusur, îl liniştise Naomi. Tot mai ai de gând 
să faci din frumuseţea ei o vină? 

— Nu-i vorba numai de frumuseţe. Fata asta are... are... 

— Magnetism? sugerase Naomi. 

— Magnetism animalic. E categoric o ameninţare pentru 
inima oricărui bărbat peste patruzeci de ani. O spun din proprie 
experienţă. 

— Intenţionezi să-i faci o vină din faptul că arată bine? 
repetase Naomi. E o discriminare, Marty, fata asta e cea mai 
bună dintre toţi avocaţii tineri pe care i-am intervievat vreodată. 
E puţin cam agresivă, probabil ca mijloc de autoapărare, dar 
peste şase luni va fi pregătită să înfrunte orice avocat din oraş. 
Are un instinct fără greş de-a sări direct la jugulară. În plus, vrea 
să devină procuror. Banii n-o interesează nici cât negru sub 
unghie. 

— E bogată. 

— E înstărită. 

— Taică-său are vreo câteva milioane de dolari — bani 
gheață. Eu numesc asta bogăţie. 

— Marty, fata asta îmi aminteşte atât de mult de tine atunci 
când te-am cunoscut, că mă trec fiorii. 

— E femeie, e bogată şi e frumoasă. Singurul lucru pe care 
îl avem în comun e că locuim pe aceeaşi planetă. 

— Ar fi bine să te porţi frumos cu ea, îl avertizase Naomi, 
ieşind din birou ca s-o întâmpine pe Shana. 

Şase luni mai târziu, Shana avusese două cazuri şi pierduse 
unul. Vail îi spusese ulterior că era prea dură şi prea 
necruțătoare. 

— Juriului îi place să fii dur, dar nu să ucizi, îi explicase el. 
Trebuie să mai îmblânzeşti tonul, să te mai înfrânezi. Studiază 
juriile, juriile sunt totul. Am avut un prieten pe care-l numeam 
Judecătorul şi care spunea că o crimă cu premeditare este 
bătălia supremă. Doi avocaţi se angajează într-o luptă pe viaţă 


şi pe moarte, iar cel sortit să moară este acuzatul. O analogie 
excelentă. Două tabere diametral opuse. Una din ele are 
dreptate, cealaltă, nu. Una din ele trebuie să sâvârşească mira- 
cole, să facă din negru alb în ochii juraţilor. In cele din urmă, 
viaţa acuzatului depinde de acel avocat care poate convinge 
juriul că felul în care percepe el faptele corespunde realităţii. 
Aici e nodul problemei, Shana: juriul. 

Nu fusese simplu s-o domolească. 

— Eşti pregătită, domnişoară Parver? întrebă Naomi, 
trezind-o brusc la realitate. 

Shana se încruntă la ea. 

— Nu-i prima oară când interoghez un suspect de crimă, 
Naom. 

Shana era principalul avocat al acuzării în procesul Darby, 
dar fusese la tribunal şi ratase primul interogatoriu al lui Darby. 
Acum era rândul ei să-l încolţească. 

— Darby ăsta e un mare ticălos. Nu-l lăsa să te ia de sus. 
Parver zâmbi. Fii dulce dacă jigodia cea scârboasă se dă la tine, 
zise ea cu candoare. Incă nu l-ai cunoscut pe Rainey. Fii cu 
băgare de seamă, e o fiară. Avocat bun şi onest, dar o fiară. Nu 
te lăsa înşelată de surâsul lui. 

Parver îşi turnă o ceaşcă de cafea, adăugă o jumătate de 
linguriţă de zahăr, amestecă cu degetul, apoi sorbi cafeaua din 
ea. 

— Cineva spunea că-i la fel de bun cum era odinioară 
Martin, declară ea cu dezinvoltură, după care aşteptă explozia. 

— Ha! pufni Naomi. Cine dracu' ţi-a spus asta? 

— Nu ştiu. Cineva. 

— Nu te lăsa păcălită de acel cineva, nu există nimeni la fel 
de bun ca Martin - nici nu cred că va exista vreodată. 

— Nu vorbeşti niciodată despre perioada aceea, Naomi. De 
câtă vreme eşti cu Marty? 

— De optsprezece ani, răspunse Naomi, plimbându-şi dege- 
tul lung şi negru în josul calendarului lui Vail, ca să găsească 
data. Când am început să lucrez cu Martin, plătea cincizeci de 
dolari pe oră şi eram fericită să-i câştig. Tot ce ştiam pe atunci 
despre lege era că-i un cuvânt din patru litere. Tăcu o clipă apoi 
adăugă: Doamne, să vezi când am să-i dau vestea! Un dejun şi 
un cocteil în aceeaşi zi. Asociaţia Statală a Juriştilor. Nu-i spun 
încă, altfel risc să-l apuce năbădăile şi să-l strângă de gât pe 


Darby, dacă îl anunţ înainte de interogatoriu. 

O clipă mai târziu, Martin cobori din ascensor şi, croindu-şi 
drum prin păienjenişul de paravane din sticlă, mese şi table de 
scris, fişete, computere, telefoane şi televizoare, se îndreptă 
către biroul său. Acesta se afla într-un colţ mai ferit, atât de 
departe de biroul procurorului districtual Jack Yancey pe cât era 
posibil, dat fiind că amândouă se aflau la acelaşi etaj. 

Doamne, îşi zise Naomi, probabil că s-a îmbrăcat pe 
întuneric. 

Vail purta un costum vechi de flanel cenuşiu, pantofi de 
stradă nelustruiţi şi o cravată antică, împletită, de culoare 
albastră, care arăta de parcă ar fi fost întrebuințată de sugru- 
mătorii din Bombay. 

— lisuse, Martin! exclamă Naomi. Arăâţi ca un pat nefăcut. 

— Asta şi sunt, mârâi el, intrând cu paşi greoi în birou. Când 
ai făcut cafeaua asta? 

— Acum un sfert de oră. 

— Bine. 

Se duse la vasul vechi de alamă şi crom, primit cu ani în 
urmă drept parte din onorariu pentru un caz de faliment al unui 
restaurant, şi-şi turnă o cană de cafea. Parver şi Naomi 
rămaseră în picioare în prag. 

Biroul lui îngrămădit şi dezordonat era o reîntoarcere la 
ceea ce Naomi denumea „anii de odinioară". In încăpere trona o 
enormă şi masivă masă de stejar, pe care Vail o folosea drept 
masă de lucru. Pe ea se vedeau vrafuri împrăştiate de scrisori, 
dosare şi cărţi, lăsându-i lui Martin numai un mic spaţiu în mijloc 
unde să lucreze. De jur-împrejurul mesei se aflau opt scaune cu 
spătar de lemn. Martin se trânti în fotoliul său de piele cu spătar 
înalt, prevăzut cu rotile, astfel încât să se poată deplasa de 
jur-împrejurul încăperii - spre rafturile supraîncărcate sau spre 
fişetele pline ochi - fără să se ridice de la locul său. Un 
ventilator uriaş umplea jumătatea inferioară a uneia dintre 
ferestre. Vail rămăsese unicul fumător din echipă şi nimeni nu 
voia să intre în biroul lui decât dacă se aşeza în dreptul 
ventilatorului atunci când fuma. 

— Stenner m-a trezit înainte de ora cinci să mă invite la o 
plimbare în mijlocul naturii, la groapa de gunoi a oraşului, mur- 
mură Vail, după care sorbi din cafea. Bună dimineaţa, Shana. 

— Chiar ai fost acolo? întrebă Parver cu o expresie admira- 


tivă. E adevărat că în gunoi au descoperit trei cadavre? 

— Ce? exclamă Naomi. 

— Trei corpuri delicte, răspunse Vail. Şi erau acolo de 
muuuultă vreme. Un mod minunat de a-ţi începe ziua. Bănuiesc 
că nu vreţi să auziţi alte detalii. 

— Crezi că-i vorba de crime? întrebă Naomi. 

— Okie o să ne anunţe. Eşti gata să-i înfrunţi pe James 
Wayne Darby şi pe Paul Rainey? zise Vail în chip de răspuns. 

— Da. 

Răspunsul fuse categoric. 

— Vrei să discutăm puţin pe tema asta? Avem încă un sfert 
de oră până când trebuie să coborâm. 

— Dacă vrei şi tu, răspunse încrezătoare Shana. 

— Ah, îndrăzneala tinereţii! exclamă Naomi, ridicând 
privirea spre tavan. Oh, de ce n-am iarăşi treizeci de ani? 

— Eu nu am decât douăzeci şi opt, îi şopti Parver. 

— Douăzeci şi opt, repetă Naomi, clătinând din cap. Nici nu 
vreau să mă gândesc la vremea când aveam douăzeci de ani. 
Nu-mi amintesc precis, dar mi se pare că vârsta de douăzeci şi 
opt de ani a fost una dintre perioadele cele mai proaste ale vieţii 
mele. 

Vail o studie pe furiş pe tânăra juristă. Avea sânge rece, era 
stăpânită şi foarte sigură pe ea pentru douăzeci şi opt de ani. In 
ultimii ani, Martin selectase şi adunase la un loc un grup de 
tineri irlandezi, însărcinându-i pe asistenții din vechea echipă a 
lui Yancey - majoritatea epave ale birocraţiei şi jurişti lipsiţi de 
imaginaţie, care preferau înțelegerile între avocaţi în locul pro- 
ceselor - cu cazurile de rutină: răfuieli între bande motorizate, 
trafic local de droguri, atacuri, jafuri, spargeri, dispute familiale, 
multe dintre ele terminate cu omucidere. Treptat se debarasase 
de câţiva dintre ei, înlocuindu-i cu jurişti mai tineri şi mai com- 
bativi, deşi nu spectaculoşi, care preferau avantajele unei sigu- 
ranţe de durată în loc să-şi facă un nume şi apoi să intre în 
sectorul privat. Sub oblăduirea atentă a lui Vail, echipa se ocupa 
de două mii şase sute de crime, jafuri, violuri, atacuri violente, 
spargeri, furturi de maşini, molestări de copii şi delicte la nivel 
înalt, care treceau în fiecare an pe la procuratura districtuală. 

Gaşca de Nebuni era cu totul altceva. Tineri, curajoşi, com- 
bativi şi sclipitori, oamenii lui Vail preluau cazuri diverse şi com- 
plexe, muncind în echipă. Deşi extrem de ambiţioşi, erau legaţi 


prin respect reciproc, ore de muncă grea, leafă insuficientă şi 
şansa de a învăţa de la şef. Unii, cum era Parver, solicitaseră _ 
slujba. Alţii fuseseră descoperiţi de neobo-sita Naomi Chance. In 
cei patru sau cinci ani de când erau împreună, fiecare se specia- 
lizase într-un anumit domeniu şi învățase să se bazeze pe 
ceilalţi. Erau sprijiniți de Stenner şi de poliţiştii lui, oameni 
experimentați, pricepuţi să facă echilibristică între respectarea 
regulamentului şi procedurile interzise. Toţi erau şireţi, 
îndemânatici şi inventivi. Nu luau de-a gata litera legii şi nu se 
sfiau să-şi asume riscuri rezonabile dacă erau suficient de bine 
plătiţi, iar în acele rare ocazii când făceau o boacănă, o făceau 
atât de spectaculos, încât Vail - el însuşi un împătimit al riscului 
- se arăta de regulă înţelegător. 

Tinerii jurişti aveau o trăsătură comună: toţi iubeau sala de 
tribunal. Acesta era motivul - condiţia necesară - alegerii lor de 
către Naomi şi Vail. Ca şi pentru Vail, pentru ei legea era atât o 
religie cât şi o luptă; sala de judecată era biserica lor, Coliseul 
lor roman, arena în care îşi mobilizau toate forţele de luptă, 
toate cunoştinţele de specialitate, toate resursele şi toată 
inteligenţa. Vail insuflase fiecăruia şi o dorinţă interioară de a 
pune legea sub lupă, criticându-i canoanele, tradiţiile, statutele, 
însăşi structura, în timp ce convingeau, manevrau, seduceau ju- 
raţii să accepte modul lor de a percepe realitatea. Convingerea 
lui nestrămutată era că acest domeniu juridic trebuia analizat şi 
criticat în permanenţă, dacă se dorea ca el să dureze. Martin 
insista ca tinerii să-şi petreacă două-trei zile din lună în tribunal, 
studiind juriile şi avocaţii, felul în care aceştia aşteptau 
momentul oportun, trucurile lor, pledoariile de început şi 
încheiere. Urmărea cu satisfacţie cum fiecare îşi dezvolta 
propriul său stil, modul său personal de a aborda cel mai 
complex dintre toate sporturile cu tribut de sânge. 

Întreaga echipă îl antipatiza profund pe James Wayne 
Darby. Acesta era obraznic, arogant, plin de sine, pornit pe 
flirturi cu femeile din echipă şi acru cu bărbaţii. Avocatul, Paul 
Rainey, era exact contrariul clientului său: un gentleman, şi încă 
unul înveterat, dotat cu un acut simţ moral. Credea cu pasiune 
în clienţii săi. Până în prezent, lui Darby nu-i fusese adusă nici o 
acuzaţie. 

Parver ardea de nerăbdare să încerce un alt caz, ca să se 
consoleze după recenta ei înfrângere. Acesta ar fi putut fi Darby 


- dacă reuşeau să găsească o fisură în depoziţia lui. Dar Vail era 
conştient că tocmai nerăbdarea fetei risca să-i fie fatală. 

— E ultima noastră încercare cu Darby, îi spuse el. Ţine 
minte că Paul Rainey te poate nimici dintr-o singură privire. 
Dacă devine insistent, nu-i da nici o atenţie. Cunoşti terenul: 
dacă intră în ofsaid, îl atac eu. Tu stai cu ochii pe Darby. Fă doar 
lucrul la care te pricepi cel mai bine. 

— Ştiu, răspunse ea. 

— Ceva noutăţi? 

— Nu chiar. Ar fi ceva. Poate numărul de telefon? 

— Numărul de telefon? 

— Bucăţica de hârtie cu numărul lui Poppy Palmer. Parver 
căută într-un dosar gros, în care erau date de la poliţie, raportul 
medicului legist, fişele cu probe şi interogatoriile. Scoţând din el 
copia unei bucăţi de hârtie, o puse în faţa lui Vail. Asta-i notiţa 
pe care Darby pretinde că a găsit-o lângă telefon, zise ea. Era o 
hârtie cu margini neregulate pe care scria: Pammer, 555-3667. 
Tipul zice că probabil Ramona Darby a fost cea care a scris 
numărul, pentru că el n-a făcut-o... şi-apoi, numele lui Palmer e 
ortografiat greşit. Cei doi grafologi n-au reuşit să dea un verdict 
categoric. 

— Prin urmare...? 

— Prin urmare, eu cred că el a scris-o şi a lăsat-o acolo ca 
s-o găsească Ramona. Sau... a lăsat-o acolo după comiterea 
faptei. Dar dacă Ramona nu i-a telefonat lui Poppy Palmer şi n-a 
existat nici o ameninţare? Dacă putem dovedi că Ramona Darby 
n-a sunat-o pe Palmer şi n-a ameninţat că-l va ucide pe Darby, 
atunci se nasc suficiente semne de întrebare în privinţa 
întregului caz. 

— Numai dacă ajungem la proces. În momentul de faţă nu 
avem un caz. Nu avem nimic care să poată fi prezentat în faţa 
unui juriu. 

— Aici avem de-a face cu o dovadă clară, se încăpăţână 
fata. 

— Numai circumstanţială, o contrazise Vail. Poţi s-o numeşti 
cum vrei: dovadă, presupunere, ghicit, insinuare, circumstanţă, 
minciună. Oricum îi spui, scopul rămâne acelaşi: defineşte delic- 
tul şi determină juriul să deosebească faptele prezentate de tine 
de ficţiunea prezentată de partea adversă - or pentru moment 
noi nu avem nici măcar un singur fapt cert cu care să-l încolţim 


pe individul ăsta. 

— Adevărat. Dar să presupunem că am putea s-o speriem 
pe Palmer? A confirmat povestea lui Darby. Dacă ia în 
considerare acuzaţia de sperjur şi complicitate înainte de 
faptă... 

— Va să zică, intenţionezi s-o sperii pe ea, nu pe el. 

— În cele din urmă. Încep cu el, după care lovesc în ea. 

— E o ţintă cam îndepărtată, zise Vail. 

— Şi-aşa suntem în pom. Ce-avem de pierdut? 

— Bine. Hai să vedem de ce eşti în stare. 


4 


Biroul în care procurorii conduceau interogatoriile şi audie- 
rile se afla la etajul al treilea al tribunalului, cu un nivel mai jos 
decât sediul procurorului districtual. Mobilierul era auster; o 
masă, şase scaune de lemn, o canapea veche de piele, iar 
într-un colţ un scaun, despărţit de celelalte piese printr-o 
măsuţă de cafea. Lângă fereastră se găsea un mic frigider. 
Deasupra acestuia erau aranjate cu grijă o cafetieră, plicuri cu 
zahăr sau cu praf de frişcă şi şase ceşti mari. Încăperea nu avea 
nimic deosebit. Era lipsită de telefon. O cameră agreabilă, fără a 
fi prea confortabilă. Biroul era prevăzut cu dispozitive de 
ascultare, iar într-un colţ fusese montată o videocameră 
orientată către masă. 

Când Paul Rainey şi James Wayne Darby îşi făcură apariţia, 
Vail şi Parver deja îi aşteptau. Rainey era un bărbat amabil în 
aparenţă. Înalt, zvelt, cu părul negru înspicat, purta ochelari cu 
rame de aur şi un costum scump, albastru-închis şi putea fi luat 
drept un afacerist bogat din Texas. Darby era exact opusul lui: 
tipul fostului jucător de base-ball din liceu, de care se alesese 
praful. Înalt de un metru optzeci, cântărind cu cincisprezece 
kilograme peste greutatea normală, era îmbrăcat neglijent în 
blugi, bocanci grei de excursie şi un veston de vânătoare în 
culori de camuflaj. Ochii lui căprui şi inexpresivi se ascundeau în 
spatele unor ochelari de soare ieftini, ca cei de aviator. Cu părul 
de un blond spălăcit şi tăiat prea scurt, Darby avea obraz, 
stomac şi maniere de beţiv. Avea treizeci şi opt de ani, dar cu 


uşurinţă putea fi luat drept mai în vârstă cu zece ani. Agricultor 
din Sandytown, o mică aşezare de fermieri numărând patru mii 
de persoane şi situată departe în nordul comitatului, îşi 
împuşcase mortal soţia cu o puşcă, pretinzând că ea fusese 
prima care încercase să-l ucidă. 

Toţi colaboratorii lui Vail erau de părere că Darby îşi asasi- 
nase soţia, însă nu puteau dovedi că versiunea lui era o simplă 
ficţiune. Existau unele circumstanţe agravante, dar 
circumstanţe şi nimic mai mult. Avusese o aventură cu o 
dansatoare de striptease pe nume Poppy Palmer. Cu şase luni 
înainte de omor, se asigurase atât pe el însuşi cât şi pe soţie 
pentru suma de două sute cincizeci de mii de dolari. Ultimii doi 
ani fuseseră un dezastru. Ameninţat de faliment, Darby 
ajunsese pe punctul de a pierde ferma. 

Numai că nu erau martori, aşa că nu exista nici o cale de a-l 
încolţi. Versiunea lui, confirmată de nu prea deşteapta domni- 
şoară Palmer, era aceea că Ramona Darby o sunase pe Palmer 
cu vreo oră înainte de omor, amenințând că-i va ucide atât pe 
ea cât şi pe Darby. Lângă telefonul lui Darby fusese găsită o 
bucată de hârtie cu numărul lui Palmer. 

Vail făcu prezentările, altfel destul de cordiale. Vail şi 
Parver se aşezară cu spatele spre camera video, iar Darby cu 
faţa către ei, tolănindu-se pe scaunul său, cu braţele încrucişate 
pe piept. Nu-şi scosese vestonul de vânătoare. Rainey aşeză pe 
masă o mică servietă-diplomat şi ramase în picioare în spatele 
clientului său, sprijinindu-se de spătarul scaunului. 

— Okay, zise el. Hai să isprăvim o dată. 

Vail zâmbi. 

— Ce atâta grabă, Paul? Avem cafea berechet. Poţi să 
fumezi. Priveliştea e frumoasă. 

— Martin, mi-am sfătuit clientul ca la această ultimă 
întrevedere să colaboreze cu voi. A fost audiat de două ori la 
poliţie - o dată timp de şase ore - şi mai înainte la departamen- 
tul vostru, trei ore. Nu-i acuzat de nimic. Toată chestia începe să 
miroasă a hărţuire. Vreau să cădem de acord că aceasta este o 
audiere voluntară şi, în astfel de cazuri, orice uzanţe oficiale se 
suspendă. De asemenea, reţine că declaraţia sau seria de 
declaraţii făcute de clientul meu nu constituie o depoziţie ofi- 
cială sau o declaraţie sub prestare de jurământ. 

— Vrei cumva să spui că ne poate minţi beneficiind de per- 


fectă imunitate? întrebă Parver. 

— Vreau să spun că domnul Darby a fost de acord să 
coopereze cu voi la soluţionarea cazului. Puteţi lua declaraţiile 
sale ca atare. 

— Ai ceva împotrivă să facem o înregistrare video a 
audierii? 

Rainey chibzui o clipă. 

— Numai dacă ni se dă o copie completă a casetei şi dacă 
sunteţi de acord să nu fie folosită drept probă la un eventual 
proces şi nici dată publicităţii. 

Parver încuviinţă din cap. 

— Condiţiile sunt acceptabile. 

— Atunci sunt acceptabile şi pentru clientul meu. Nu avem 
nimic de ascuns. 

Vail apăsă un buton aflat sub masă şi porni înregistrarea 
video. 

John Wayne Darby nu spunea nimic. Privea ţintă pe dea- 
supra mesei la Vail şi Parver, cu buzele răsfrânte într-un rânjet 
dispreţuitor. 

Parver deschise o mapă şi luă un creion. 

— Suntem gata? întrebă ea, încercând să surâdă. 

— Începe când doreşti, domniţă. 

Ea îl săgetă cu privirea, abţinându-se de la replică. 

— Vă rog să vă spuneţi numele şi adresa completă. 

— La dra... Doar îmi cunoşti numele şi adresa. 

— Te rog să faci ce-ţi spune, Jim, îl îndemnă Rainey. 

— James Wayne Darby, RFD Trei, Sandytown. 

— De cât timp locuiţi la această adresă? 

— Păi, de opt ani. Casa mi-a fost lăsată de tata. 

— Vârsta? 

— Douăzeci şi nouă. Rise şi adăugă: Am glumit. Am treizeci 
şi opt şi mă ţin bine. 

— Sunteţi căsătorit? 

— Am fost. Soţia mea a murit. 

— Soţia dumneavoastră se numea Ramona Smith Darby? 

— Exact. 

— Cât timp aţi fost căsătoriţi? 

— Zece ani. 

— Aţi absolvit liceul, domnule Darby? 

— Da. 


— Aţi urmat colegiul? 

— Da, am primit o bursă pentru base-ball. 

— Dar aţi absolvit colegiul? 

— Nu. Mi-am rupt piciorul într-un accident de maşină, chiar 
la începutul anului trei. N-am mai putut juca base-ball şi mi-am 
pierdut bursa, aşa că a trebuit să renunţ la colegiu. 

— Şi ce aţi făcut? 

— M-am întors să lucrez la ferma tatălui meu. 

— Eraţi căsătorit la vremea aceea? 

— Da. Ramona şi cu mine ne-am căsătorit imediat după ce 
am renunţat la colegiu. 

— Acela a fost momentul când aţi mers să locuiţi la RFD 
Trei, Sandytown? 

— Da. La ferma tatei. Ne-a construit un apartament cu 
garaj. 

— Aveţi copii? 

— Nu. 

— Tatăl dumneavoastră mai trăieşte? 

— A suferit un atac de cord acum patru ani. 

— Şi a murit? 

— Da, a murit. 

— Dar mama? 

— Ea a murit când eram la colegiu. De cancer. 

— Acum vreau să vă întreb dacă sunteţi de acord să fiţi 
supus la un test cu detectorul de minciuni. 

— Mă opun, protestă Rainey. A mai făcut unul. Mi-am 
sfătuit clientul să nu accepte detectorul de minciuni. Nu este 
admis ca probă în tribunal şi nu văd de ce domnul Darby ar 
trebui supus unui astfel de test, din moment ce nu-i aduce nici 
un avantaj. Să nu dăm apă la moară presei, de acord, Martin? 

— Să înţeleg că răspunsul este „nu"? întrebă Parver. 

— Întocmai, domniţă, răspunsul este „nu", întări Darby. 

Vail se aplecă peste masă, dar Parver îşi puse piciorul peste 
al lui şi-l opri. Apoi se uită fix în ochii lui Darby şi spuse: 

— Domnule Darby, eu nu sunt „domniţă" pentru nimeni, cu 
atât mai puţin pentru dumneavoastră. Aţi fost de acord cu 
această audiere. O putem încheia rapid sau ne putem petrece 
toată ziua aici. Dumneavoastră decideţi. 

Obrazul lui Darby deveni stacojiu. Vru să se ridice în 
picioare, dar Rainey îşi puse palma pe braţul lui, făcându-i semn 


din cap spre scaun. Darby rânji, apoi ridică din umeri, se aşeză 
din nou şi se închise în muţenie. Parver scoase din mapă o dia- 
gramă şi i-o puse în faţă. Era schiţa primului etaj al fermei 
Darby. Uşa din faţă dădea de pe o verandă largă într-un mic hol 
de intrare. La stânga era sufrageria, în care se pătrundea 
printr-o arcadă. Chiar în dreptul arcadei erau desenate un scaun 
şi o linie marcând distanţa dintre arcadă şi scaun, care măsura 
trei metri şi şaptezeci de centimetri. Pe scaun se vedeau două 
semne în formă de X, alte două fuseseră făcute pe peretele 
opus al holului, unul pe zidul de lângă arcadă, în timp ce un altul 
măsura înălţimea de doi metri şi şaizeci de la podea până la 
tavan. 

— Priviţi această schiţă, domnule Darby, zise Parver. Repre- 
zintă corect scena crimei? 

— Şterge cuvântul crimă, interveni fără chef Rainey. Nu 
există nici o crimă. Nimeni n-a fost acuzat de omor. 

— Omucidere vă sună mai bine? întrebă Parver. 

— Incident. Cred că „scena incidentului" ar fi o formulă mai 
adecvată. 

— Domnule Darby, este aceasta o reprezentare corectă a 
scenei incidentului? 

Darby studie un minut hârtia, apoi încuviinţă din cap. 

— Da. Dar mai sunt şi alte piese de mobilier în cameră. 

— Acelea sunt neconcludente, nu? 

— Vrei să ştii dacă se aflau în bătaia armelor? Nu. 

— Şi-acum, domnule Darby, v-am ruga să ne povestiţi ce 
s-a petrecut pe 7 ianuarie 1993. 

— Adică, să spun cum m-am sculat din pat, cum am făcut 
duş... 
— Aţi mers la vânătoare... 

— Charlie Waters, Barney Thompson şi cu mine ne-am dus 
la vânătoare de rațe. Când e sezon, mergem o dată sau de două 
ori pe săptămână. 

— Unde anume aţi mers să vânaţi? 

— La Big Marsh. 

— La ce oră aţi ajuns acolo? 

— Am ajuns în hăţiş pe la patru şi jumătate-cinci, nu ştiu 
precis. 

— Aţi vorbit cu soţia dumneavoastră înainte de-a pleca? 

— Dormea. Niciodată n-o trezesc. Îmi pregătise sandvişurile 


şi cele de trebuinţă cu o seară înainte. 

— V-aţi certat sau aţi avut vreo discuţie în seara 
precedentă? 

— Nu chiar. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „nu chiar"? 

— Nu ne împăcam prea grozav. Ţi-am mai spus asta. N-o 
duceam chiar ca pe roze, dar nu ţipam unul la celălalt, nimic de 
soiul ăsta. Relaţiile noastre se cam răciseră. Ce dracu', doar 
mi-a făcut de mâncare! 

— Cât timp aţi rămas la vânătoare? 

— Am plecat din Big Marsh pe la trei după-amiază. În drum 
spre casă ne oprim întotdeauna şi bem câteva beri, ne grozăvim 
care dintre noi a doborât mai multe rațe, şi aşa mai departe. 

— Într-una din aceste ocazii, în drum spre casă, aţi 
cunoscut-o pe Poppy Palmer, e adevărat? 

— Sigur, şi asta ţi-am mai spus. 

Se uită la Rainey, apoi ridică palmele şi înălţă din umeri. 

— Ai de pus şi întrebări noi? interveni agasat Rainey. 

— Există mai multe lucruri pe care am dori să le clarificăm, 
răspunse calmă Parver. Vail era impresionat de autocontrolul 
fetei. La cât timp după ce aţi cunoscut-o pe Poppy Palmer aţi 
întreţinut primele relaţii sexuale cu ea? 

— În minute sau ore? rânji batjocoritor Darby. 

— În ore ar fi foarte bine, replică imperturbabilă Parver. 

— Aşa cum ţi-am spus, am mers la Skin Game. Ea lucra în 
ziua aia şi am băut câteva beri, pe urmă Charlie a invitat-o să 
bea o bere cu noi, dar ea a vrut cocteil cu şampanie. Aşa e 
regula, îţi toarnă Coca- Cola sau ceva de soiul ăsta, tu plăteşti 
cinci dolari şi cică e şampanie. Aşadar, am pierdut vremea 
sporovăind până pe la şapte, şi cum ea termina programul, i-am 
zis: „Ce zici, nu vrei să ne oprim undeva, să bem ceva ca 
lumea?" Una se leagă de cealaltă, aşa că până la urmă am mers 
la Hanul Bavarez şi am luat o cameră. Se aplecă peste masă 
către Parver şi întrebă: Vrei să afli toate detaliile? 

— Nu-i neapărat necesar. Îşi privi însemnările. În orice caz, 
nu acum. Bine ochit, se gândi Vail. Fă-/ să creadă că încă nu s-a 
sfârşit. Bagă-i un fitil. Cu acea ocazie aţi întreţinut relaţii sexuale 
cu domnişoara Palmer? 

Darby se uită la Rainey, care-i făcu semn să nu fie 
îngrijorat. 


— Bineînţeles. 

— De câte ori v-aţi întâlnit cu domnişoara Palmer după 
această dată? 

— Habar n-am, de vreo patru sau cinci ori. Nu-mi amintesc 
precis. 

Ea îşi verifică însemnările. 

— Domnişoara Palmer spune că v-aţi întâlnit la Hanul 
Bavarez de şase ori. Dumneavoastră aţi spus cinci. Pe urmă 
şase. lar acum, patru sau cinci. Care-i numărul exact? 

— la ascultă, ce contează? Am avut o aventură cu ea. 
Niciodată n-am susţinut contrariul. Asta le-am spus şi poliţiştilor 
încă din prima seară când au discutat cu mine. 

— Prin urmare, patru, cinci sau şase? întrebă calm fata. 

— Adineauri ţi-am spus, nu mai ţin minte. Foarte bine, şase. 
La dracu', or fi fost şase, dacă aşa zice Poppy. Eu nu-mi fac 
semne în calendar, dar poate că ea îşi face. 

— V-aţi culcat cu ea de fiecare dată? 

— Da. Da ce, te excită să mă tot auzi vorbind despre asta? 

— Destul, Darby! se răsti Vail. 

— Să ne înţelegem bine, ceea ce-am făcut eu a fost auto- 
apărare. Ce dracu', de câte ori trebuie să vă mai repet, oameni 
buni? De ce nu vă duceţi să prindeţi nişte traficanţi de droguri, 
pentru binele comunităţii? 

Vail se întoarse către Rainey. 

— Poate dura la nesfârşit, dacă aşa vrea clientul tău, zise 
el. 

— Răspunde la întrebări prin da sau nu, spuse Rainey, fără 
să-şi ia ochii de la Vail. 

— Să revenim la ziua în care v-aţi împuşcat soţia, urmă 
Parver. În ziua aceea v-aţi dus la clubul Skin Game? 

— Nu. Ne-am oprit la o berărie de pe Strada 78. Nici nu ştiu 
dacă are vreun nume. Pe firma de la intrare scrie „Cocteiluri”. 

— În ziua aceea aţi văzut-o cumva pe Poppy Palmer? 

— Nu. 

— Aţi vorbit cu ea? 

— Nu înainte de chestia cu împuşcăturile. 

— Dar după aceea? 

— Am sunat-o după ce a venit poliţia şi după ce-am găsit 
hârtia cu numele ei lângă telefonul meu. 

— De ce aţi sunat-o? 


— Voiam să-i spun ce s-a întâmplat şi să aflu ce-i cu 
numărul de telefon: de unde-l avea Ramona, pentru că numărul 
lui Poppy nu figurează în cartea de telefon. Ea mi-a spus că 
Ramona o sunase pe la patru şi jumătate-cinci şi că era furioasă 
la culme. Ameninţa că o să-mi arate ea mie. Asta ştiţi şi voi, 
doar aţi vorbit cu Poppy. 

— Care au fost exact vorbele ei? 

— Chiar astea. Că Ramona îi telefonase şi că era ca ieşită 
din minţi. De asemenea, o acuza pe Poppy pentru cele 
întâmplate. Poppy n-a putut scoate un cuvânt, fiindcă Ramona 
când plângea, când urla. Zicea că o să-mi arate ea mie. 

— La ce oră aţi plecat de la barul de pe Strada 78? 

— Nu ştiu, pe la cinci şi jumătate. N-am stat cu ochii pe 
ceas. Chicoti. De regulă, nevastă-mea nu trăgea cu puşca în 
mine când veneam târziu acasă. 

— Aproximativ ce oră era? 

— Cu maşina fac până acasă cam o jumătate de oră, iar 
când am ajuns tocmai începea buletinul de ştiri. În timp ce 
intram, l-am auzit pe Dan Rather la televizor. Abia începuse. 

— Arătaţi-ne pe diagramă exact ce s-a petrecut când aţi 
intrat în casă. 

— La naiba! Înşfăcă un creion şi indică pe diagramă traseul 
pe care venise. Pe măsură ce relata faptele, începu să 
vorbească tot mai repede. Intru în casă pe aici şi mă duc la uşa 
sufrageriei, adică vreun metru şi jumătate, nu ştiu exact, iar 
când privesc înăuntru, o văd pe ea... pe Ramona... aşezată în 
fotoliu, cu pistolul meu calibrul 38 îndreptat spre mine... şi 
deodată, se dezlănţuie! Incepe să tragă! Mă arunc de cealaltă 
parte a arcadei şi mă lipesc de perete, iar ea trage un glonte 
aici, unde e X-ul ăsta, şi altul aici. Eu intru în panică şi văr două 
cartuşe în puşca mea de vânătoare. In clipa următoare ea 
începe din nou să tragă, iar glonţul pătrunde în zid aici, la câţiva 
milimetri de ţeasta mea. Atunci mi-am zis: „Doamne, o să mă 
omoare!" Aşa că ies brusc de după arcadă şi trag un singur 
glonţ, care parcă o azvârle din nou în fotoliu. Numai că ea ridică 
brusc braţul şi trimite un alt glonţ spre tavan, după care am 
ţintit din nou spre ea şi am tras încă o dată. Totul s-a petrecut, 
cred, în mai puţin de un minut. 

— Ce-aţi gândit după ce s-au sfârşit împuşcăturile? 

— Ce m-am gândit? Abia îmi mai trăgeam sufletul. Eram 


înspăimântat. Fusese cât pe ce să mă omoare. 

— Dar la ce v-aţi gândit în timpul evenimentelor? Aţi strigat 
la ea, aţi încercat s-o calmati? 

— La naiba, nu! Totul s-a întâmplat precum v-am spus. 
Bang, bang, bang, bang. Gloanţe zburând prin pereţi. Nu m-am 
gândit la nimic. Am încercat să-mi salvez pielea. 

— Aţi prevenit-o? 

— Unul dintre gloanţe a trecut aproape razant pe lângă 
capul meu. Cum s-o previn? „Hei, Ramona, fii atentă că vin, eşti 
gata sau nu?" Am intrat în panică, mi-am zis că ori ea, ori eu, şi 
am dat buzna în cameră, trăgând cu arma. 

— Dar când s-a terminat totul? Soţia dumneavoastră zăcea 
moartă cu două răni, dintre care una în cap. Ce v-a trecut prin 
minte? 

— In prima clipă mi s-a făcut greață. Cât pe ce să vomit. 
Era pentru prima oară când împuşcasem un om. lar ea era plină 
de sânge. Am aruncat arma, am încercat să controlez dacă are 
puls, însă, vedeţi, eram ametit şi năucit, aşa că am format 911. 
Atunci am descoperit că forţase dulapul meu cu arme şi am 
găsit lângă telefon hârtia cu numărul. 

— Numărul era scris de mâna soţiei dumneavoastră? 

— La dracu', nu ştiu, crezi că am mai stat să studiez al cui e 
scrisul? În noaptea aia poliţia m-a reţinut trei-patru ore. Hârtia 
au luat-o ei şi de atunci n-am mai văzut-o. 

— Dar nu dumneavoastră aţi scris-o. 

Vail se rezemă de spătarul scaunului, foarte atent la Parver. 
Făcea o treabă minunată. Problema scrisului de pe bilet nu-i tre- 
cuse prin minte lui Vail - şi, din câte ştia el, nici altcuiva. Shana 
era stăpânită, calmă, dar tranşantă, foarte directă şi începea să 
cam zdruncine siguranţa de sine a lui Darby. Îşi urmărea scopul 
cu precizie, o clipă îi aminti lui Vail de Jane Venable, avocata 
acuzării, predecesoarea lui în funcţia de procuror-şef. 

— Ce dracu', nu! se răsti Darby. Doar ţi-am spus că nu 
figura în cartea de telefon. Ce, crezi că voiam ca nevastă-mea 
s-o sune? 

— Aveţi idee de unde ar fi putut afla numărul? 

— Nu. 

— Cine-l mai cunoştea? 

— De unde naiba să ştiu? 

— E posibil să-l fi scris dumneavoastră şi să fi uitat de el, iar 


soţia dumneavoastră să-l descopere? În vreun sertar sau ceva 
de genul acesta? 

— Eu... n-am... scris... blestematul ăla de număr. E clar? Se 
întoarse către Rainey şi zise pe un ton plângăreţ: Aceleaşi 
întrebări ca data trecută. Doar se cunosc răspunsurile, ce dracu' 
înseamnă asta? Se răsuci din nou spre Parver. Mi-am omorât 
nevasta, bine? Ea a tras în mine şi eu am tras în ea. Asta-i tot. 
Nu mai am nimic de adăugat. 

— Are dreptate, întări Rainey. Au fost aceleaşi chestiuni ca 
şi data trecută. 

— Vreau doar să vă atrag atenţia, domnule Darby, că avem 
două motive puternice ca să vă suspectăm de crimă, declară 
Shana Parver. Le numără pe degete. Banii - o poliţă de asigu- 
rare în valoare de două sute cincizeci de mii de dolari, dum- 
neavoastră fiind la un pas de faliment — şi infidelitatea 
conjugală. Sunt motive întemeiate, domnule Darby. lar scenariul 
acesta cu împuşcăturile are şi el destule puncte neclare. Din 
câte am aflat, soţia dumneavoastră nu era o femeie violentă. În 
plus, detesta armele de foc. Nu-i aşa că aţi vrut ca ea să înveţe 
să tragă, dar a refuzat să pună mâna pe o armă? 

— Da. Poate că de asta nici nu m-a nimerit, zâmbi el batjo- 
coritor. 

— Ideea este că, dacă va fi nevoie să discutăm din nou cu 
dumneavoastră, domnule Darby, o vom face. Vom discuta cu 
dumneavoastră iar şi iar, până când vom decide fără nici un 
dubiu dacă acest omor a fost sau nu justificat. 

Darby se ridică furios şi se aplecă spre ea, proptindu-se de 
masă cu amândouă mâinile. 

— Lucrurile s-au petrecut exact aşa cum ţi-am spus eu. 
N-am fost acolo decât Ramona şi cu mine, iar ea e moartă. 
Incearcă să dovedeşti că lucrurile stau altfel sau lasă-mă în 
pace, domniţă. 

Se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere, trântind uşa după 
el. Rămas în picioare, Rainey îşi puse hârtiile în servietă. Se uită 
la Vail şi clătină din cap. 

— Imi exprim dezacordul faţă de toată această întrevedere, 
domnişoară Parver. Chestiunea cu biletul este discutabilă. Hârtia 
era acolo şi confirmă declaraţia domnişoarei Palmer, pe care ai 
audiat-o atât dumneata cât şi poliţia. Nu mai încerca să faci din 
coadă de câine sită de mătase. Ştii bine că lucrurile ar fi putut la 


fel de bine să ia cu totul altă întorsătură. Jimmy ar putea zăcea 
sub pământ, iar dumneata ai fi pe urmele Ramonei, pentru 
asasinat. Clătină din cap. De data asta, luaţi-vă gândul amândoi. 

Părăsi şi el încăperea, pe urmele lui Darby. 

— Fir-ar să fie! pufni Parver, trântind creionul pe masă. 

— Darby se ţine tare, spuse Vail. Nu are de ales. 

— Eşti sigur că Rainey chiar îl crede? 

— N-am nici un dubiu că-l crede pe Darby nevinovat. Nu 
i-am oferit nici un motiv să-şi schimbe opinia. Ştie că nu avem 
suficiente probe. 

— Darby a ucis-o cu sânge rece, declară Shana Parver. Ştiu, 
aşa cum o ştim toți. 

— Să-ţi spun o istorioară, începu Vail, în timp ce se înapoiau 
la etajul al patrulea. Cu câţiva ani în urmă, un om în vârstă, pe 
nume Shuman, a fost găsit mort într-un apartament, cu un glonţ 
în cap. Toate uşile şi ferestrele erau încuiate, totuşi în locuinţă 
nu exista nici o armă. Ultima persoană care-l văzuse în viaţă era 
un prieten de-al lui, Turk Loudon, un consumator de droguri care 
făcuse puşcărie pentru jaf şi atac armat. In posesia acestuia 
s-au găsit inelul victimei, cincizeci şi cinci de dolari şi o cheie de 
la apartament. Tipul nu avea nici un alibi. A pretins că bătrânul 
i-ar fi spus că se săturase să trăiască, apoi îi dăduse banii şi 
inelul ceva mai devreme în cursul aceleiaşi zile. Cheia se găsea 
la el pentru că nu avea unde să locuiască, iar Shuman îl lăsa să 
doarmă noaptea pe podea. Individul a fost arestat şi acuzat de 
crimă cu premeditare. Avocatul lui din oficiu era dispus să nego- 
cieze. Problema care se punea era că glonţul din cap fusese tras 
cu ţeava lipită de piele, ceea ce sugera un extraordinar sadism. 
O problemă şi mai mare s-a dovedit a fi Loudon. Refuza cu 
încăpăţinare să se apere. Susţinea că era nevinovat şi gata. 
Nimeni nu-l credea, mai ales propriul său avocat. După aceea, 
cam la două săptămâni după arestarea lui Loudon, nişte lu- 
crători s-au dus să zugrăvească apartamentul. Au găsit un pistol 
calibrul 45, din cele aflate în dotarea armatei, înţepenit după 
calorifer. Pe toată suprafaţa armei şi pe gloanţe erau 
amprentele lui Shuman. Experții în balistică au apreciat că 
glonţul din capul victimei fusese tras cu acea armă. Shuman se 
împuşcase şi, în momentul sinuciderii, braţul îi zvâcnise şi arma 
îi zburase din mână, căzând în spatele caloriferului. Poliţiştii n-o 
descoperiseră atunci când percheziţionaseră întreg aparta- 


mentul, fiindcă nici nu se gândiseră s-o caute acolo şi pentru că 
ţevile erau fierbinţi. Aşadar, s-au uitat numai sub calorifer, nu şi 
în spatele lui. 

— Tu ai fost acuzatorul? 

— Nu, eu eram apărătorul. Nu l-am crezut pe clientul meu - 
şi m-am înşelat. Aproape reuşisem să negociez detenţia pe viaţă 
la Joliet. 

— Cu alte cuvinte, să-i acordam lui Darby prezumția de 
nevinovăție? 

— Vreau să spun că, dacă trebuie să aperi pe cineva, mai 
ales în cazul unei crime cu premeditare, nu-ţi poţi permite să te 
îndoieşti de nevinovăția lui. Paul Rainey crede că Darby este 
nevinovat pentru că nu are de ales. Dar dacă găsim o fisură în 
povestea lui Darby? Dacă Paul începe să aibă îndoieli în privința 
lui? Asta o să-l râcâie până când va afla care este adevărul. 
Necazul e că nu putem ştirbi cu nimic versiunea lui Darby 
asupra celor întâmplate. 

— Aşa că Darby o ţine pe-a lui... 

— lar nouă ni s-a cam dus norocul, răspunse Vail. El are 
baftă. De regulă, pe amatori ca el îi dau de gol mărunţişurile. 
Ceva ce le-a scăpat din vedere, un martor neaşteptat, o 
amprentă apărută tocmai acolo unde se aşteaptă mai puţin. Ne 
chinuim cu tipul ăsta de o lună şi încă nu avem un caz. 

— Dă-mi voie să mă înapoiez la Sandytown, zise ea. Să mai 
încerc o dată, ca să mă asigur că nu ne-a scăpat nimic. 

Vail oftă. Ştia ce înciudată era Shana Parver - şi toţi ceilalţi 
- dar văzuse destui ticăloşi achitaţi din lipsă de dovezi şi trebuia 
să pună în cumpănă timpul anchetatorilor şi al procurorilor săi 
cu şansa de a-l da de gol pe Darby. Şansa era de partea 
acestuia. 

— Ştii, poate că s-a întâmplat aşa cum pretinde el, Shana. 
Poate că tuturor ne e atât de nesuferit tipul, încât vrem să fie 
vinovat. 

— Nu! se răsti ea. Ela pus la cale asasinatul şi tot el l-a 
săvârşit. 

— Eşti pregătită să-l înfrunţi pe Rainey în tribunal? o întrebă 
Vail. 

— De-abia aştept, răspunse încrezătoare Shana. 

— Cu probele pe care le ai? 

Ea chibzui câteva clipe la întrebare. Apoi umerii îi căzură. 


— Nu, răspunse în cele din urmă. Dar în secunda următoare 
îi trecu deprimarea. De asta vreau să mă mai duc o dată la faţa 
locului, ca să stau de vorbă iar cu Poppy Palmer înainte de-a 
clasa dosarul, argumentă ea. 

— Bine, oftă Vail. Încă o zi. la-l cu tine pe Abel. Dar, dacă 
până poimâine seară nu vii cu ceva semnificativ, am pierdut 
partida. 


5 


Harvey St. Claire era pe cale să descopere ceva. 

Vail ghici chiar în secunda în care ieşi din ascensor 
împreună cu Parver. Bărbatul cel solid şedea pe marginea unui 
scaun lângă computerul principal, aplecat în faţă, cu mâinile pe 
coapse. Îşi legăna piciorul stâng. Acesta era indiciul, agitația 
piciorului. 

Aşezat lângă St. Claire se afla Ben Meyer, înalt şi slab pe 
cât de scund şi corpolent era St. Claire. Meyer avea un chip 
prelung şi puternic, încadrat de o coamă de păr negru, şi se 
îmbrăcase - ca de obicei — într-un costum cu dunguliţe, cămaşă 
albă şi cravată de culoare închisă. St. Claire, după obiceiul său, 
purta o cămaşă de flanelă albastru cu galben, bretele roşii, blugi 
soioşi, bocanci grei şi o geacă White Sox. 

Meyer, la cei treizeci şi doi de ani ai săi, era expertul în 
computere al echipei şi proiectase un sistem complex care lega 
biroul procurorului districtual cu HITS (Homicide Investigation 
and Tracking System), care făcea legătura între secţiile de 
poliţie din întreaga ţară. La cincizeci şi doi de ani, dintre care 
douăzeci şi opt în slujba legii, St. Claire urmărise contrabandişti 
din Georgia şi Tennessee, imigranţi ilegali la graniţa mexicană, 
traficanţi de arme din Canada, străini stabiliţi ilegal în barrios 
din Los Angeles şi San Diego, precum şi pe unii dintre cei mai 
periculoşi escroci căutaţi de poliţie în toată ţara, în perioada în 
care lucrase la secţia judiciară. 

Meyer era specializat în fraude. El fusese primul care depis- 
tase neregulile ce duseseră la căderea a doi consilieri 
municipali, în urma unor deturnări de fonduri şi luare de 
comision. Mai târziu, în spectaculoasa sa pledoarie finală, Meyer 


câştigase procesul, apărând pătimaş drepturile contribuabililor. 
St. Claire se ghida după fler, fiind un om cu un simţ înnăscut al 
judecății analogice - asocierea unor fapte aparent disparate şi 
coroborarea lor într-o singură concluzie. Cei mai mulţi anche- 
tatori penali stabileau conexiuni pe hârtie sau în computere, 
legând între ele informaţii fragmentare până când începeau să 
realizeze scheme şi relaţii. St. Claire efectua operaţia în minte, 
ca şi cum ar fi închis ochii şi ar fi văzut întreaga schemă 
desenată în spatele pleoapelor. De asemenea, avea o memorie 
fenomenală pentru delictele penale. O dată ce auzea, citea sau 
vedea ceva legat de un delict, i se întipărea în minte. 

Când Meyer şi St. Claire se găseau împreună, era vorba de 
ceva grav. Vail nu-i acordă nici o atenţie lui Naomi, care-i făcea 
semn să vină în biroul lui, ci se postă în spatele lui Meyer şi St. 
Claire. 

— Uite ce zic eu, tocmai spunea St. Claire. Vreau să con- 
fruntăm persoanele date dispărute şi cazurile de crimă nerezol- 
vate, ca să vedem dacă se suprapun unele date. Putem face 
asta? 

— La nivel statal? 

— Da, pentru început. Deocamdată, lasă deoparte 
comitatul nostru. 

— N-am nimic împotrivă, răspunse Meyer, mişcându-şi 
rapid degetele pe tastatura computerului. 

— Ce naiba faceţi voi acolo? îi întrebă Vail. 

— Am o presimţire, îl lămuri St. Claire, cu privirea tot la 
monitor. 

Ochii lui albaştri scânteiară în spatele ochelarilor cu ramă 
de metal, care-i alunecau mereu spre vârful nasului. 

— Toată lumea are presimţiri. Tot drumul până la micul 
dejun am fost nevoit să ascult presimţirile lui Abel. O presimţire 
în legătură cu ce? 

— Cu chestia asta nouă. 

— Care chestie? 

St. Claire îşi umflă buza de sus cu un cocoloş de tutun de 
mestecat. Fără să-şi ia ochii de la monitorul mare al computeru- 
lui, scuipă delicat într-o ceşcuţă de argint, pe care o purta la el 
în permanenţă tocmai în acest scop. 

— Crimele de la groapa de gunoi, răspunse el. Încercăm să 
găsim un fir. 


— Păi, Eckling are la dispoziţie şapte zile, abia pe urmă ne 
vom implica noi în rezolvarea cazului. 

— Până atunci se răcesc urmele. 

— Să aşteptăm până aflăm ceva de la Okimoto, propuse 
Vail. 

— Asta ar putea însemna câteva zile, replică St. Claire. 
Vreau doar să rulez câteva idei prin reţeaua de calculatoare. 
Nu-i mare scofală. 

— Oricum, cine spune că au fost asasinați? interveni Meyer. 

— La naiba! exclamă St. Claire, zâmbind şi scuipând în 
ceşcuţă alt cocoloş de tutun. E o chestie prea bună ca să nu fie 
crimă. 

— De câte cazuri te ocupi tu, Ben? întrebă Vail. 

— Patru. 

— Şi ţi-ai găsit să te joci cu calculatorul? 

— Eu nu ştiu cum să umblu cu drăcia asta, se plânse St. 
Claire. 

Vail decise să-i facă pe plac. 

— Poţi să-l ţii aici pe copilul-minune până la prânz, spuse el. 
După aceea Meyer trebuie să se întoarcă la cazurile lui. 

— Nu pot face mare lucru în trei ore, gemu St. Claire. 

— Atunci ar fi bine să-i dai zor. 

În cele din urmă, Naomi străbătu biroul şi-l apucă de braţ 
pe Vail. Apoi arătă spre celălalt capăt al încăperii, în direcţia 
biroului lui Yancey. 

— A sunat acum zece minute. l-am spus... 

— Nu. Nuu, zise Vail, intrând în biroul său. Se opri imediat 
după ce ajunse înăuntru. Chiar după uşă, în cuier, se găseau 
costumul său bleumarin şi smochingul. Ce-i cu astea? 

— Am trimis să-ţi aducă lucrurile. Mi-am zis că nu vei avea 
timp să te duci acasă şi să te îmbraci. 

— Pentru ce să mă îmbrac? mârâi el. 

— Trebuie să-l însoţeşti pe Yancey la dejunul de deschidere 
a Convenţiei Statale a Avocaţilor. El va rosti discursul despre 
principalele probleme care urmează să fie discutate. Chiar la 
amiază... 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! 

— lar cocteilul de deschidere va avea loc la Marina 
Convention Center la ora şase. 

— Asta-i bună! De ce nu mi-ai spus mai devreme? 


— Mai bine să-ţi dau veştile proaste toate o dată. Yancey 
vrea să te vadă în biroul lui. Voia să cobor şi să te aduc la el. 

— Să mă iei de la o audiere? 

— l-am explicat - încă o dată. 

— Spune-i că sunt prins până la ora prânzului. 

— Mă îndoiesc că va crede. Raymond Firestone e cu el în 
birou. A venit neanunţat. 

Vail se uită la ea cu o expresie de om bolnav. 

— Ai păstrat la urmă ce-i mai rău, nu? Pur şi simplu, ai stat 
acolo şi m-ai pocnit în moalele capului. 

— Nu, nu, pentru asta nu-i cazul să-mi faci tărăboi. Vara 
trecută ai acceptat şi dejunul, şi cocteilul. 

— Şi abia acum îmi aduci aminte? 

— Ce-ai fi vrut să fac, Marty, să fac eu zilnic pe ceasornicul? 
Mai sunt trei zile până la Convenţia avocaţilor, două zile, opt- 
sprezece ore. Să te sun acasă şi să te trezesc din somn? Au mai 
rămas nouă ore! 

— Să mă trezeşti? Dar nici n-am fost în pat! 

— Nu eu te-am luat pe sus la groapa de gunoi. Audierea lui 
Darby a fost programată de Parver, nu de mine. Şi n-am nimic 
de-a face cu venirea consilierului Firestone. 

Vail privi fioros în celălalt capăt al spaţiosului său birou, 
spre uşa lui Jack Yancey. Încă înainte de a intra în biroul 
acestuia, ştia la ce să se aştepte. Raymond Firestone sosise în 
oraş în urmă cu douăzeci de ani, cu o valiză ponosită, optzeci de 
dolari în buzunar şi o limbă numai miere. Mergând din casă în 
casă şi vânzând săracilor asigurări de înmormântare, făcuse 
această politică de doi bani, punând bazele unui imperiu de 
asigurări care avea în prezent filiale în tot statul. Mârlan ne- 
cioplit şi pus pe harţă, în cei şapte ani de când era consilier, 
reuşise să perfecţioneze dubioasa artă a perfidiei şi a 
patronajului. Aşa cum remarcase cândva Abel Stenner: 
„Firestone e suficient de lipsit de scrupule cât pentru încă un 
frate geamăn." 

Firestone, sprijinit făţiş de Eckling şi de sindicatul poliţiei, 
anunţase curând după prima sa alegere că intenţiona „să-l pună 
la punct pe Vail". Nu era o ameninţare propriu-zisă, dar rămânea 
un motiv constant de iritare. 

Firestone şedea faţă în faţă cu Yancey, cu spatele spre uşa 
biroului. Când Vail păşi înăuntru, îl privi peste umăr, printre 


pleoapele întredeschise, sfredelindu-l cu ochii care păreau a se 
uita cruciş tot timpul. Firestone era un bărbat de statură 
mijlocie, cu păr şaten şi lipsit de strălucire, pe care şi-l pieptăna 
pe frunte, ca să ascundă un început de chelie. Avea o gură 
mică, buze subţiri, care surâdeau arareori, şi un obraz stacojiu şi 
pătat, de băutor înveterat. 

— Noroc, Raymond! salută Vail şi, fără să dea atenţie 
fotoliului de lângă Firestone, se aşeză pe un scaun de lângă 
perete, la câţiva metri de masa de lucru. 

Firestone se mărgini să dea din cap. 

Yancey şedea la masa sa de lucru. Era un dobitoc rotofei şi 
onctuos, cu părul alb, ondulat, cu un zâmbet permanent pe 
buze, care debita cu glas mieros fraze şablon. Candidat obscur 
la funcţia de procuror districtual cu ani în urmă, Yancey se 
dovedise un birocrat desăvârşit, mizând pe farmecul său 
unsuros şi pe un talent înnăscut pentru mediere şi compromis; 
se înconjurase de avocaţi tineri şi străluciți care făceau munca 
de jos, fiindcă el nu avea curajul necesar înfruntărilor din tribu- 
nal. 

— Se pare că avem o mică problemă, începu Yancey. Dar 
nu văd de ce n-am rezolva-o pe cale amiabilă. Vail nu rosti nici 
un cuvânt. Ca şi predecesoarea sa, Jane Venable, Vail nu-l 
respecta pe Yancey ca om al legii, dar îl simpatiza ca persoană. 
Abandonat de Venable cu zece ani în urmă, Yancey îl acceptase 
imediat pe Vail - cel mai înverşunat adversar al său în instanţă - 
pentru funcţia de procuror-şef. Înțelegerea lor era simplă. 
Yancey se ocupa de politică, iar Vail făcea meserie. E vorba de 
relaţiile dintre tine şi Eckling, continuă Yancey. 

Vail îl privi bine dispus. „Relaţiile“ dintre Vail şi Eckling 
datau dinainte de numirea lui Vail în funcţia de procuror. 

— E timpul să îngropaţi dracului securea aia de război, 
interveni tăios Firestone. 

— Zău? În a cui spinare? întrebă calm Vail, ieşind din 
muţenie. 

Firestone îl săgetă cu privirea pe Yancey, care oftă şi 
zâmbi, apoi se lăsă pe spate în fotoliu, unindu-şi palmele cu 
degetele întinse şi ridicând ochii în tavan. 

— Tocmai asta vrem şi noi să evităm, Martin, zise el. 

— In. 

— Ceea ce vrem să-ţi sugerăm e să-l mai laşi în pace, zise 


Firestone. 

— Adică un compromis? 

— Credeam că s-a convenit ca procuratura districtuală să 
lase cale liberă şefului poliţiei vreme de şapte zile după 
comiterea unui delict. Aşa-i înţelegerea, Eckling are la dispoziţie 
o săptămână. Am dreptate? Nu aşa ne-am înţeles? 

Cât timp vorbise, Firestone nu-l slăbise din ochi pe Yancey. 

— Îhî, răspunse Vail. 

Firestone se răsuci spre el şi spuse răstit: 

— Atunci de ce nu vă conformaţi? 

— Ne conformăm, răspunse sec Vail. 

— Rahat! Tu şi oamenii tăi vă faceţi apariţia de fiecare dată 
când un escroc din oraşul ăsta trage un pârţ, mârâi Firestone. 

— Ei, haide, Raymond, interveni Yancey. Nu-i ceva neobiş- 
nuit ca procurorul districtual să meargă acolo unde s-a comis un 
delict. De regulă, poliţia apreciază acest ajutor. 

— La dracu', el nu-i procuror districtual. 

— Nu, dar e procurorul meu şef. Astfel de treburi ţin de 
jurisdicţia lui. 

— Aici discutăm despre cooperare, se răsti Firestone, roşu 
la faţă de mânie. 

— Nu-i mai bine să mă întorc în biroul meu? sugeră, 
zâmbind, Vail. Amândoi vorbiţi ca şi cum nici n-aş fi de faţă. Mă 
simt de parcă aş trage cu urechea. 

Firestone îl atacă direct. 

— Tu să încetezi să-l mai pui pe Eckling în situaţii penibile, 
zise el, începând să ridice tonul. 

— Nici nu-i nevoie, replică Vail. Reuşeşte şi singur. 

— Înţelegi ce vreau să spun! i se adresă Firestone lui 
Yancey. Cum să-şi facă Eric meseria cu cretinul ăsta care-l 
înţeapă tot timpul? 

— Pe mine vă rog să mă scuzaţi, spuse calm Vail, 
ridicându-se. 

— Stai aşa, Marty, ia-o şi tu mai uşor, îl rugă Yancey, 
făcându-i semn să se aşeze din nou. 

— Dacă ai ceva cu mine, spune-mi mie, nu lui, se întoarse 
Vail spre Firestone, cu glasul la fel de calm şi măsurat. 

— E şeful tău, de asta-i spun. 

— Nu şi în problema asta, replică Vail. Ştia că cea mai bună 
cale de a-l învinge pe Firestone era să rămână calm. Pe buze îi 


flutură o umbră de surâs. Să-ţi spun drept, Raymond, puţin îmi 
pasă dacă ţie îţi convine sau nu. Tu eşti băiat de la oraş. 
Serviciul meu depinde administrativ de comitat. Tu n-ai aici mai 
multă autoritate decât portarul, prin urmare de ce nu-ţi vezi de 
treburile tale, fără să-ţi mai vâri nasul într-ale noastre? 

— lisuse, Marty... se bâlbâi Yancey. 

— Uite ce e, Jack, n-am de gând să ascult insultele acestui 
gură- spartă. 

— La dracu', Jack, ţi-am spus că-i pierdere de vreme, zise 
furios Firestone. Vail nu-i capabil să coopereze cu nimeni. 

— Ai spus tu asta, Jack? Ai spus că aş coopera cu ei? 

— Ceea ce-am spus eu e că fiecare ar putea să stea la locul 
lui şi să-şi păstreze calmul. Cu alte cuvinte, să încercăm cumva 
o colaborare între cele două departamente ale voastre. 

— Eu sunt calm, replică Vail. Cât despre colaborare, nu i-aş 
împrumuta nici ciorapii mei murdari lui Eckling. E incompetent, 
corupt şi nu şi-ar da seama nici dacă aş încăleca pe propriul lui 
nas. 

— Ascultă... 

— Nu, ascultă dumneata, domnule consilier! Sunt un repre- 
zentant al justiţiei. Port răspunderea aducerii în tribunal a 
cazurilor care ajung în faţa mea, făcând uz de întreaga mea 
competenţă. Nu-mi pot desfăşura munca dacă mă bizui pe Eric 
Eckling. Acum doi ani a fost cât pe ce să renunţe să aducă în 
faţa legii pe cei doi colegi ai dumitale din consiliu. Noi i-am luat 
cazul şi în prezent amândoi îşi ispăşesc pedeapsa la Rock Island, 
pentru încălcarea legii. Vail tăcu o clipă, apoi adăugă: Poate că 
tocmai asta-i problema. Poate că începe să-ţi cam fie frică. Ray- 
mond Firestone începu să tremure de furie. Obrazul îi devenise 
roşu ca focul. Vru să vorbească, dar cuvintele îi înţepeniră în 
gâtlej. Să-ţi dau un sfat, continuă Vail. Arde-i un şut un fund lui 
Eckling şi trimite-l de unde a venit, apoi pune în locul lui un 
adevărat şef de poliţie, nu un peşte, şi n-o să mai ai probleme. 

— Lua-te-ar dracu'! urlă Firestone şi ieşi clătinându-se din 
birou. 

Yancey îl urmări cu privirea. Scoase un oftat de uşurare. Pe 
frunte îi apărură broboane de sudoare. 

— lisuse, Marty, chiar trebuie să fii aşa de capsoman? zise 
el. 

— Noi doi avem o înţelegere, Jack. Eu fac munca de 


procuror, iar tu te ocupi de politică. Nu-ţi cer ajutorul, nu mi-l 
cere nici tu pe al meu, e clar? 

— Are o mare influenţă în partid. 

Yancey fusese la un pas de lucrul la care jinduise toată 
viaţa: o funcţie în magistratură. Avea însă nevoie de sprijinul 
fiecărui democrat din comitat, astfel încât pentru moment 
principala lui grijă era să trăiască în armonie cu familia. Vail 
cunoştea scenariul. 

— N-ai decât să faci la fel de multe valuri ca şi Firestone. 
Nu te mai purta ca un nătăfleaţă, arde-i şi tu un şut în fund. 

— N-am vrut ca tu... 

— Ba bineînţeles că ai vrut. Doar nu-i pentru prima oară 
când se întâmplă. Oricum, n-ai nevoie de Firestone, tot districtul 
lui e format numai din sindicate şi personal necalificat. Ţie îţi 
trebuie democrați puri. Aştia nu vor trece la republicani nici 
dacă Jimmy Hoffa s-ar scula din morţi şi ar trece la republicani. 

— Pur şi simplu, nu-mi place să am belele. 

— Ştii ceva, Jack, necazul e că tu vrei ca toţi să te iubească. 
Viaţa nu-i chiar aşa, cum ar zice Huckleberry Finn. Ce dracui, 
când eşti judecător, poţi să-i sictireşti pe toţi, iar ei or să-ţi 
zâmbească şi or să-ţi mulţumească. 

Vail porni către uşă. 

— Marty? 

— Da? . 

— Aă... In ţinuta asta ai de gând să mergi la dejun? 

— lisuse Hristoase! exclamă Vail şi ieşi din birou. 


St. Claire şi Meyer urmăreau diverse piste, introducând 
date în computer, căutând conexiuni şi fragmente de informaţii 
pe care St. Claire avea sale aşeze într-o anumită ordine. Meyer 
era absorbit de joc. Ca în jocul Donjoane şi Dragoni, unde 
jucătorii sunt ademeniţi printr-un labirint de enigme care 
conduce la soluţia finală. 

Unele dintre omuciderile nerezolvate scoase la iveală de 
HITS erau interesante, însă nimic nu părea să se lege de crimele 
de la groapa de gunoi, iar Meyer începea să obosească. El şi St. 
Claire coroborau informaţii de trei ceasuri, şi stomacul îi spunea 
că se făcuse ora mesei. In birou rămăseseră numai ei doi. 
Obţinuseră o listă cu şaptezeci şi şase de dispăruţi şi nouă- 


sprezece crime nerezolvate pe teritoriul întregului stat, dar nici 
una dintre cifre nu permitea corelaţii. 

— Ce cauţi, Harvey? întrebă Meyer. Nici unul dintre aceste 
cazuri nu poate fi legat de groapa de gunoi. 

— Trebuie să existe o legătură între cele trei cadavre. Erau 
aproape unul lângă altul, aşa încât trebuie să fi fost aruncate o 
dată, nu eşti de acord? 

— Pare logic. 

— Păi, ia gândeşte-te puţin. Trei persoane sunt descoperite 
în zona gropii de gunoi a oraşului. Dacă au fost aruncate o dată, 
înseamnă că se cunoşteau între ele. Aveau ceva în comun. 

— Păi da, toate trei sunt moarte, glumi Meyer. 

— In plus, se află acolo de ceva timp. Ceea ce vreau eu să 
spun, fiule, e că, dacă cei trei se cunoşteau, între ei existând 
anumite legături, şi toţi au dispărut în aceeaşi perioadă, nu crezi 
că cineva ar fi semnalat dispariţia? Primul lucru pe care l-am 
făcut azi-dimineaţă a fost să sun la evidenţa persoanelor 
dispărute şi să le pun o întrebare: „Căutaţi cumva trei persoane 
care se cunoşteau între ele şi a căror dispariţie a fost semnalată 
cam în acelaşi timp?" Răspunsul a fost „nu". 

— Poate că... 

— Prietenii şi rudele dispăruţilor vin să vadă dacă pot 
identifica trupurile acestora. Ce dracu', dacă ţi-ar dispărea 
copilul şi ai citi în ziar că trei cadavre neidentificate au fost 
găsite în groapa de gunoi a oraşului, n-ai fi curios să afli dacă nu 
cumva unul dintre ele e al lui? Aici avem o mulţime de dispăruţi, 
deşteptule. Şi cel puţin o persoană se interesează de fiecare. 

— Ce dracu' tot încerci să-mi spui, Harve? 

— Să zicem că nu-i identificăm pe cei trei - cel puţin, o 
vreme. Atunci nu se naşte ipoteza că poate sunt din altă zonă? 

Meyer îşi luă o clipă ochii de la monitor. 

— Crezi că nu sunt din oraş? 

— Poate turişti. Participanți la convenţie. Sau presupune o 
clipă că au fost ucişi în afara oraşului şi aduşi aici. 

— Asta-i cam trasă de păr, Harve. 

— Fă-mi şi mie un hatâr, fiule. Ştiu că-i o presupunere 
hazardată. Dar dacă nu sunt localnici? la gândeşte-te puţin! 
Dacă au fost implicaţi în ceva din afara oraşului? O spargere de 
bancă, o afacere cu droguri, vreo sectă. Şi presupune că treaba 
s-a încurcat, iar aceşti necunoscuţi au fost lichidaţi din pricina 


acelei afaceri şi aruncaţi la groapa de gunoi. Ce dracu', i-a 
aruncat cineva, doar n-au picat din cer. 

— Umblăm după cai verzi pe pereţi. 

— Poate, zise bărbatul mai vârstnic, aruncându-şi ceaşca 
golită de cafea într-un coş de hârtii. Se lăsă pe spătarul 
scaunului, vâri în gură o nouă priză de tutun şi-şi înlănţui 
degetele durdulii peste pântece. Imi amintesc de o întâmplare 
petrecută acum cinci sau şase ani. Poliţia din Seattle a 
descoperit doi bărbaţi albi într-o groapă comună, chiar la mar- 
ginea oraşului. N-au reuşit să identifice victimele. Au trecut şase 
luni, aproape că clasaseră dosarul, când într-o zi au primit un 
telefon de la un şef de poliţie din Arizona. La o mie şase sute de 
kilometri depărtare! A reieşit că poliţiştii din Arizona arestaseră 
un tip care folosise o bancnotă de cincizeci de dolari, furată cu 
şase luni în urmă într-o spargere de bancă. Tipul a cedat şi a 
mărturisit nu numai isprava cu banca, dar şi faptul că fuseseră 
implicate trei persoane. Acestea fugiseră cu maşina la Seattle 
ca să-şi piardă urma, dar începuseră să se certe între ele, aşa că 
omul nostru îi lichidase, îi îngropase pe amândoi în pădure şi se 
întorsese la Phoenix. Povestea s-a confirmat. Poliţia din Seattle a 
rezolvat cazul. Poliţia din Arizona a soluţionat şi ea cazul cu 
spargerea băncii. 

— Şi toată lumea a fost veselă şi fericită, cu excepţia 
făptaşului, comentă Meyer. 

— Întocmai. Ultimul loc în care s-ar fi aşteptat poliţia din 
Seattle să afle ceva legat de cadavrele necunoscute era Arizona. 
Aşa că nu se ştie niciodată. Ne uităm ca să vedem dacă ne vine 
vreo idee, bine? 

Meyer era din nou cu ochii la monitorul mare al com- 
puterului, privindu-l cum rulează descrieri de cazuri. Deodată îl 
opri. 

— Ce părere ai de satanism, Harve? Îţi spune ceva? 

— Satanism? 

— lată un orăşel numit Gideon, undeva în colţul sudic al 
statului, unde în ultimii douăzeci de ani probabil că n-a avut loc 
nici o infracţiune mai serioasă. Poliţia locală crede că un satanist 
a ucis o localnică. 

— Gideon? Un frumos nume biblic, zise St. Claire. Pare 
puţin probabil ca sataniştii să-şi arate mutrele hâde tocmai 
într-un asemenea loc. 


— Şeful poliţei a refuzat să dea orice fel de informaţii 
despre crimă. N-a chemat nici măcar medicul legist - lucru cerut 
de lege în astfel de situaţii. Din prezentare, ar fi o comunitate 
restrânsă şi cu frica lui Dumnezeu. Oamenii cred că a fost vorba 
de satanişti şi nu vor nici un fel de publicitate pe tema asta. 

Scoase de pe imprimantă foaia cu raportul poliţiei şi citi cu 
voce tare: 


„OMUCIDERE NERAPORTATĂ, 12/07/93: Crima din Gideon, 
Illinois. Femeie casnică. Gideon este o comunitate religioasă de 
mormoni. Populaţia numără aproximativ două mii de locuitori. Al 
Braselton, un agent FBI, a aflat despre crimă în timp ce se afla 
într-o anchetă, pe cu totul altă temă, la Shelby, o aşezare la 
douăzeci de kilometri nord de Gideon. Şeful poliţiei din Gideon, 
Hiram Young, a fost silit să-i înmâneze agentului Braselton 
câteva fotografii şi un raport sumar asupra asasinatului. Acestea 
sunt toate informaţiile deţinute deocamdată de FBI relativ la 
această crimă. Din spusele lui Young, locuitorii n-au vrut ca 
oraşul să fie luat cu asalt de străini..." 


— Şi e scris între ghilimele, Harve: „Datorită implicaţiilor 
sataniste." Cazul este încă nerezolvat. 

— E un punct de vedere care nu mi-a trecut prin minte, zise 
St. Claire. Satanism. 

Ideea îl făcu să râdă. 

— Dumnezeule, priveşte fotografiile! exclamă Meyer. 

Pe monitorul computerului apăruseră şase fotografii. Ca 
toate studiile grafice ale violenţei realizate de poliţie, şi ele 
descriau atmosfera crudă a crimei, fără artă şi fără retuşuri. 
Pornografice ca detaliu, apăreau pe monitorul cu diagonala de 
un metru douăzeci şi cinci pe două rânduri a câte trei. Cele din 
rândul de sus erau imagini întregi, bust şi prim-plan ale unei 
femei cândva frumoase, puţin cam plinuţă, între douăzeci şi 
cinci şi treizeci de ani. Imaginea de ansamblu imortaliza centrul 
oribil al scenei crimei. Victima zăcea într-un colţ al camerei, cu 
capul sprijinit de perete, într-un unghi imposibil. Gura rămăsese 
larg deschisă. Ochii înţepeniseră într-o expresie de teroare. 
Sângele împroşcase pereţii, televizorul, podeaua, tot. 

Fotografia luată ceva mai de aproape era şi mai explicită. 
Sfârcurile sânilor fuseseră tăiate, iar gâtul retezat până la os. 


Totuşi, fotografia în prim-plan a capului era cea mai înspăi- 
mântătoare. 

Sfârcurile sânilor fuseseră îndesate în gura femeii. 

— Doamne sfinte! se cutremură scârbit St. Claire. 

— Mă bucur că încă n-am fost la masă, zise şi Meyer, cu un 
nod în gât. 

Fotografiile din rândul al doilea erau luate din acelaşi unghi, 
dar arătau spatele femeii, măcelărit la fel de crunt. 

— Acum înţeleg de ce crede şeful poliţiei că a fost mâna 
sataniştilor, zise Meyer. Imaginile sunt, pur şi simplu, obscene. 

St. Claire se aplecă peste umărul lui Meyer şi amândoi citiră 
raportul asupra omuciderii, redactat de şeful poliţiei Hiram 
Young. 


La 27 octombrie, cam pe la ora 8 dimineaţa, am fost 
chemat telefonic acasă la George Balfour, rezident în oraş, care 
fusese sunat la rândul său de o vecină, doamna Miriam Peronne, 
ce locuieşte în casa de alături. Pe podeaua sufrageriei am 
descoperit o femeie, pe care am identificat-o personal ca fiind 
Linda Balfour, în vârstă de 26 de ani, soţia lui George. La sosirea 
noastră, doamna Balfour era moartă. Medicul legist Bert Fields 
atribuie decesul multiplelor răni cauzate prin înjunghiere. Fiul ei, 
în vârstă de un an, se găsea la cinci metri de cadavru, teafăr şi 
nevătămat. La ora producerii crimei, soţul victimei se afla la mai 
mulţi kilometri depărtare de oraş. Nu există suspecți. 


Meyer se întoarse către St. Claire. 

— Aici nu e mare lucru, spuse el. 

Dar St. Claire nu-i răspunse. Se ridică şi se apropie de moni- 
tor. Se uita la prim-planul ce reprezenta ceafa femeii. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

— Care asta? 

— Aici, la ceafă. 

St. Claire arătă spre ceea ce păreau a fi nişte semne, chiar 
la rădăcina parului femeii. 

— O măresc, zise Meyer. Izolă fotografia, apoi o mări de 
patra ori, până când începură să se vadă detaliile. Sub părul 
năclăit de sânge de la ceafa ei se vedea ceva ca un şir de 
semne, dar fotografia mărită era prea neclară pentru a fi 
distinse. Poate că sunt nişte simple zgârieturi, îşi dădu cu 


părerea Meyer. 

— Poţi detalia una dintre ele? întrebă St. Claire. 

Meyer introduse comanda şi mări fotografia de câteva ori. 
Imaginea clipea şi devenea mai clară de fiecare dată când era 
apăsată o combinaţie de taste. 

— Mai mult de atât nu pot, declară Meyer. 

— Para fi numere, zise St. Claire, potrivindu-şi ochelarii şi 
cercetând atent imaginea. Numere şi o literă... 

— Arată de parcă ar fi fost scrise cu sângele ei, spuse 
scârbit Meyer. 

O senzaţie familiară începu să roadă măruntaiele lui St. 
Claire. N-o putea defini cu precizie, dar nu-i dădea pace. 

— Ben, hai să-i telefonam acestui Young. Cu siguranţă că 
ştie mai multe despre caz decât ceea ce se află pe computer. 

— Harvey, pe birou mă aşteaptă patru cazuri... 

— Mă înghionteşte o presimţire, Ben. Nu sta la discuţii cu 
mine. 

— O presimţire? Cum adică te înghionteşte o presimţire? 

— Adică, burta îmi îmboldeşte creierul, răspunse bărbatul 
mai vârstnic. 


6 


În holul hotelului Ritz, cei mai influenţi trei sute de oameni 
ai oraşului îşi aranjară ţinuta, ca nişte cocoşi de luptă, în drum 
spre sala de mese. Intrară ţanţoşi înăuntru, plini de importanţă, 
cu figuri săpate în piatră, studiindu-şi circumspect colegii şi con- 
solidându-şi poziţia în structurile puterii prin afişarea unei atitu- 
dini condescendente. Dineul corpului de conducere al Asociaţiei 
Statale a Avocaţilor era cea mai prestigioasă întrunire anuală 
din oraş şi - pentru cei mai mulţi - o confruntare de atitudini. 
Fuseseră trimise trei sute de invitaţii, mai greu de obţinut decât 
biletele la o finală a Cupei Campionilor, fiindcă nu puteau fi 
cumpărate, vândute sau folosite de altă persoană. Cel mai 
restrictiv - şi mai snob - „club" al oficialităților din Chicago 
stabilea cine erau cei mai influenţi oameni din oraş. Să figurezi 
pe lista de invitaţi însemna să fii acceptat de liderii 
autoproclamaţi ai oraşului. Excluderea de pe listă echivala cu 


cea mai gravă insultă. 

Invitaţia adresată lui Yancey de a rosti discursul de deschi- 
dere semnifica recunoaşterea lui drept unul dintre cei mai 
preţuiţi ştabi ai oraşului. Ani întregi râvnise în taină să fie 
acceptat în acest club simandicos şi era peste măsură de 
încântat de atenţia ce i se acorda. Vail îl urmă în sala de mese, 
surâzând neconvins în urma onctuosului procuror districtual, 
care saluta cu efuziune în dreapta şi în stânga, îndreptându-se 
către masa de onoare. Pentru Yancey venise ziua cea mare, şi 
lui Vail îi părea bine pentru el, deşi dispreţuia tot acel protocol. 

Locul său se afla chiar în faţa tribunei vorbitorilor, la o masă 
unde stăteau alte trei persoane de la tribunalul suprem de stat 
şi patru dintre cei mai influenţi membri ai legislaturii - un grup 
de vârstnici, austeri şi plicticoşi, plini de propria lor importanţă şi 
interesaţi mai curând de mâncare şi de băutură decât de o con- 
versaţie inteligentă. Pentru Vail, tot dineul avea să fie o tortură. 

Apariţia lui Yancey fu întâmpinată cu aplauze furtunoase. Și 
de ce nu? Discursurile erau punctul său forte: îşi crease un 
renume pentru felul în care îşi presăra alocuţiunile cu glume 
răsuflate, cerşind aplauze de la grangurii cei mari. Chiar când se 
făceau prezentările, Yancey simţi o durere sâcâitoare în ceafă. 
Se masă uşor, ca s-o alunge. Dar, când se ridică în picioare să ia 
cuvântul, durerea se preschimbă într-un junghi ascuţit la baza 
craniului. Scutură violent din cap, dar junghiul îl săgetă încă o 
dată, ca şi cum cineva i-ar fi înfipt un ac în cap. Incăperea înce- 
pu să se vadă ca prin ceaţă, aplauzele se estompară. Intinse 
mâna să se sprijine de tribună. 

Vail îl văzu pe Yancey clătinându-se pe picioare şi încercând 
cumva să-şi recapete echilibrul, cu o mână prinsă de tribună. Cu 
cealaltă mână, procurorul îşi masa baza gâtului, mişcând capul, 
ca şi cum i-ar fi dat târcoale o albină invizibilă. In clipa urmă- 
toare Yancey zâmbi, prinzându-se de marginile tribunei cu 
amândouă mâinile. Din locul unde se afla, Vail vedea cum îi 
tremură degetele. 

Yancey lăsă aplauzele să se stingă de la sine, în timp ce 
trăgea adânc aer în piept, ca să-şi revină. 

— Înainte de a începe, aş dori să profit de acest prilej spre a 
vă prezenta... ăă... pe cei din dreapta şi... ăă... din stânga... 
m-m-mea.... 

Vorbele i se transformară într-o bolboroseală şi începu să se 


bâlbâie. 

Vail se aplecă în faţă pe scaunul său. Ce dracu' se întâmplă 
cu Yancey? se întrebă el. 

— „unul dintre... marii p-p-procurori... ăă... ai a-a-acestei 
ţări şi o-o-omul care... ăă... 

Yancey se opri, privind disperat prin sală şi clipind din ochi. 
Vail se ridică şi se repezi spre capătul mesei de onoare, dar nu 
apucă să ajungă acolo, că Yancey strigă:„Ah"! şi căzu peste tri- 
bună, fluturându-şi amândouă braţele, apoi se prăbuşi la podea. 


Vail urcă în ambulanta care-l transporta pe procurorul 
districtual, victimă a unui atac cerebral, după ce mai întâi îl 
sunase pe St. Claire, cu rugămintea de a o aduce pe soţia lui 
Yancey, Beryl. Yancey era cenușiu la obraz şi abia vorbea. 
Medicii de pe ambulanţă se agitau în jurul lui, dându-şi ordine 
repezite unul altuia, în timp ce şoferul telefona la spital, ca să 
anunţe secţia de traumatologie şi ca să-l roage pe medicul 
personal al lui Yancey să vină la secţia de urgenţe. O dată 
ajunşi, împinseră în mare grabă targa lui Yancey către sala de 
operaţii, iar Vail rămase singur în sala preoperatorie. 

După aproape o oră, medicul lui Yancey ieşi din sala de 
operaţii. Doctorul Gary Ziegler era un bărbat înalt şi slab, cu o 
figură colţuroasă şi sumbră, cu ochi încărcaţi de tristeţe. Arăta 
veşnic neliniştit şi nu era genul care să insufle speranţă celor ce 
aşteptau veşti despre cineva drag, aflat în stare gravă. Medicul 
îşi scoase alene mănuşile chirurgicale, calota şi masca, apoi îşi 
ciupi, oftând, muchia nasului cu degetul mare şi cel arătător. 

— E chiar atât de grav, Gary? întrebă Vail. 

Ziegler se uită la el şi clătină din cap. 

— Sper că ai în tine destulă energie, Martin. 

— Ce dracu' vrea să însemne asta? 

— Inseamnă că vei fi un om extrem de ocupat. Va trece 
mult până când Jack se va putea înapoia la munca sa — dacă 
asta se va mai întâmpla vreodată. 

— Infarct? 

— O masivă tromboză cerebrală. 

— Mai precis? 

— Blocarea unei artere principale a creierului cu un cheag 
de sânge. Mai concret, creierul mic nu mai primeşte sânge şi 


oxigen. 

— Cu alte cuvinte, un atac cerebral. 

— Cu alte cuvinte, un atac puternic. A suferit o hemiplegie 
gravă - diagnosticul e cert, pentru că reflexele lui sunt nule. lar 
eu bănuiesc că are şi o afazie, deşi încă nu mă pot pronunţa cât 
e de gravă. 

— Vrei să vorbeşti mai pe înţeles? îi ceru Vail. 

Ziegler se duse la chiuvetă şi începu să se spele pe mâini. 

— Paralizia jumătăţii stângi a corpului, datorată unor leziuni 
ale emisferei cerebrale drepte. Deficienţă de vorbire cauzată de 
leziuni pe emisfera stângă. Cauza ar putea fi o tumoare 
cerebrală, o ateroscleroză, o hipertensiune, nu pot fi sigur. 
Deocamdată, l-am adus la linia de plutire, însă starea lui e gravă 
şi nu şi-a recăpătat cunoştinţa. 

— Dumnezeule! 

— Faptul că a supravieţuit primele două ore este 
încurajator, spuse Ziegler. Dacă mai rezistă o săptămână sau 
zece zile, perspectiva e mult mai optimistă. Pentru moment 
însă, nu se pot face pronosticuri de durată. 

— Ceea ce vrei, de fapt, să-mi spui e că Jack ar putea 
rămâne handicapat? 

— Eşti prea dur, zise Ziegler, iritat de cuvântul folosit de 
Vail. 

— Asta e realitatea! 

— Păi, nu se poate spune nimic încurajator despre un atac 
atât de grav, dar până nu-i facem electrocardiograma, analiza 
sângelui, tomografia computerizată, angiografia, nu pot nici 
măcar să-mi dau cu presupusul, ce naiba! 

— Pot să-l văd? 

Ziegler arătă spre uşa secţiei de reanimare. 

— Mă duc să mă spăl. Dacă vine Beryl înainte să termin, te 
rog vorbeşte tu cu ea. Nu întârzii mult. 

Vail privi pe geamul sălii de reanimare. Yancey zăcea com- 
plet nemişcat, cu tuburi şi flacoane de perfuzie ataşate de mâini 
şi de picioare, cu faţa acoperită de o mască de oxigen, cu 
diverse aparate emițând semnale sonore lângă patul său. Era 
neclintit ca o stâncă şi avea pielea de culoarea păsatului. 

Ce ironie, gândi Vail. Una dintre cele mai importante zile 
din viaţa lui şi creierul îi face figura. 

Câteva minute mai târziu se deschise uşa ascensorului şi-şi 


făcu apariţia Beryl Yancey, împreună cu fiica ei în vârstă de 
treizeci de ani, Joanna, amândouă însoţite de un poliţist. 
Amândouă păreau ameţite şi năucite. Rămaseră în prag, 
ţinându-se de mână şi privind în sus şi în jos pe coridor. Dând cu 
ochii de Vail, Beryl se repezi la el, agăţându-se cu disperare şi 
scoțând vorbe fără şir. El le strânse la piept, pe ea şi pe Joanna. 
Beryl Yancey ştia că între Vail şi soţul ei existaseră frecvente 
neînţelegeri, dar atât ea cât şi Jack îl simpatizau pe necruţătorul 
procuror, conştienţi că performanţele lui contribuiseră la 
menţinerea lui Yancey în funcţia de procuror districtual în ultimii 
zece ani. 

— Eram la salonul de cosmetică, bâigui Beryl. Poţi să-ţi 
închipui? Salonul de cosmetică. Trăieşte, Martin? Oh, Doamne, 
să nu-mi spui că a murit! Nu pot să cred. N-am să... 

— Se luptă, Beryl. _ 

— Oh, mulţumesc lui Dumnezeu. lţi mulţumesc şi ţie, 
Marty... 

— Eu n-am... 

— E conştient? Îl putem vedea? Of, Doamne, cred că părul 
meu e într-un hal fără hal. Eram în plin... 

Glasul i se stinse şi începu să-şi aranjeze coafura netermi- 
nată. 

— Gary Ziegler e la secţia de urgenţe. Vine imediat. El îţi 
poate da toate detaliile. 

— Au venit şi m-au luat cu o maşină a poliţiei. Tot salonul a 
înnebunit când tipul acela drăguţ... Cine era bărbatul acela, 
Martin? 

— Îl cheamă Harvey. Harvey St. Claire. 

— A spus că te aşteaptă în maşină. 

— Bine. 

— Nu pleci, nu-i aşa? Nimeni n-a vrut să ne spună nimic, 
înţelegi? Nici domnul St. Claire n-a vrut să-mi spună nimic! Am 
crezut... Oh, Doamne, puteam să-mi închipui orice. 

— El nu ştie nimic, Beryl. Harvey nu cunoaşte nici el mai 
multe decât tine. 

— Cât de rău îmi stă părul? 

— Părul îţi stă bine, mamă, o asigură fiica ei, bătând-o 
uşurel pe braţ. 

— Nu uita, dacă ai nevoie de ceva, de orice, caută-mă. La 
birou, acasă... 


— Ştiu, Martin. Dar Jack se va face bine. Ştiu că se va face 
bine. El nu se îmbolnăveşte niciodată. Ştii că nu face nici măcar 
gripă? 

Un minut sau două mai târziu, apăru Ziegler, îmbrăcat cu 
un halat curat, şi cele două femei din familia Yancey alergară 
imediat la el. Vail luă ascensorul până la primul etaj dar când 
cobori, văzu la intrarea principală vreo şase reporteri şi o echipă 
de televiziune. Se repezi înapoi în lift şi coborî la subsol. Îşi 
scoase telefonul portabil şi formă numărul din maşină. După 
primul apel, îi răspunse St. Claire. 

— Unde eşti? întrebă acesta. 

— La subsol. Intrarea e asediată de reporteri. 

— Ştiu. Acum când vorbesc, sunt cu ochii la ei. 

— Încă nu sunt pregătit să mă adresez presei. 

— Urmăreşte săgețile până la rampa de încărcare din 
spatele spi-talului. Vin să te iau de acolo. 

— S-a făcut, răspunse Vail, urmând săgeata de-a lungul 
unui tunel lung şi sinistru. 

Pe pereţi se înşirau poliţe goale, aşternute cu cearşafuri 
însângerate. Mai multe becuri din tavan erau arse. Tunelul cel 
strâmt şi apăsător mirosea a alcool şi a sânge închegat. Ajunse 
la intrarea de serviciu şi ţâşni afară. Alergă până la platforma de 
încărcare şi sări jos de pe ea chiar în momentul în care St. Claire 
trăgea maşina lângă el. Urcă în maşină şi St. Claire ieşi pe aleea 
spitalului, apoi porni în viteză către tribunal. 

— Ce a fost, atac de cord? întrebă St. Claire. 

— Cerebral. Nu poate merge, nu poate vorbi, trăieşte cu 
respiraţie artificială, creierul nu mai primeşte oxigen şi sânge şi 
e inconştient. Când mi-am exprimat părerea că-şi va duce viaţa 
ca un cartof făcut piure, Ziegler şi-a ieşit din fire. 

— Nu era un diagnostic prea profesionist, comentă St. 
Claire, apoi scuipă afară pe geam. 

— Nu sunt doctor. 

— Nu, chicoti St. Claire. Eşti noul procuror districtual. 

— N-am timp să fiu procuror districtual, răspunse cu 
asprime Vail. O să ţi se pară bizar, dar de când s-a întâmplat 
asta, mă tot gândesc la ziua în care a fost asasinat Kennedy, la 
imaginea cu Johnson în avion, depunând jurământul pentru 
funcţia de preşedinte. 

— Trecerea sceptrului de la unul la altul, Marty. 


— Eu nu sunt genul care să strângă mâini în dreapta şi în 
stânga, iar la întruniri de societate mă port ca un urs. Nu-mi tre- 
buie sceptrul. 

— Nu, viteazule, dar fii sigur că-ţi aparţine. 


Şeful de poliţie Hiram Young şedea în spatele mesei sale de 
lucru metalice, de culoare cenuşie, bătând darabana cu 
degetele şi privind ţintă mesajul telefonic pe care îl avea în faţă. 
Rose, secretara lui cu fire impresionabilă, răspundea 
întotdeauna la apelurile interurbane, îndeosebi la cele din 
partea secţiilor importante de poliţie, ca şi cum fiecare ar fi fost 
semnalul unui iminent dezastru naţional. Young o considera 
meticuloasă şi fără cusur. Sâcâitoare cu scrisul ei după metoda 
Palmer, dar era sora primarului, aşa încât nu se putea plânge. 
Colac peste pupăză, obişnuia să sublinieze cuvintele care 
socotea ea că artrebui accentuate. 


Aţi primit un telefon urgent de la procurorul districtual din 
Chicago(!!) la ora 1.30 p.m. Am încercat să dau de 
dumneavoastră în mai multe locuri. Trebuie să-l sunaţi pe 
domnul Ben Meyer de îndată ce vă înapoiaţi. Am dus-o pe 
Charlotte la dentist. Mă întorc la 3. Sunaţi fără întârziere. l-am 
promis!!! 


Numărul de telefon era scris cu cifre uriaşe în josul paginii 
de agendă. 

Fără chef, formă numărul şi ceru cu domnul Meyer. 

— La telefon Ben Meyer, răspunse o voce gravă. 

— Aici Hiram Young, aţi lăsat vorbă să vă sun, domnule, 
începu Young. 

— Da, domnule! răspunse entuziasmat Meyer. Vă 
mulţumesc că aţi răspuns atât de prompt apelului meu. 

— Cu plăcere, zise Young. 

Înţepeni receptorul între maxilar şi umăr, răsfoindu-şi 
corespondenţa. 

— Îmi pare râu că vă deranjez, zise Meyer, dar aici lucrăm 
la un caz în care ne-aţi putea ajuta. 

— Sunt bucuros să vă fiu de folos. 

— E ceva în legătură cu asasinarea Lindei Balfour. 


Se aşternu o tăcere lungă. O tăcere pre/ungită. 

Într-un târziu: 

— Da... 

— Credem că ar putea avea legătură cu un caz de aici. 

— Aha. 

— Ăă... am putea obţine şi alte informaţii de la secţia dum- 
neavoastră, domnule? Avem raportul FBI, dar e cam sumar. 

— Şi informaţiile noastre sunt cam sumare. 

— Aţi mai descoperit ceva? Ceva suspecți, date noi... 

— Nimic. 

— Din câte înţeleg, bănuiţi că e posibil ca sataniştii... 

— Era o ipoteză, interveni cu asprime Young. 

— Am priceput. Dar a existat ceva neobişnuit... 

— Aţi văzut fotografiile pe care le-am trimis la FBI? 

— Da. 

— Vorbesc de la sine, nu? 

— Vasăzică, specificul crimei a fost cel care v-a condus la o 
asemenea concluzie? 

— V-am spus că a fost o pură speculație. O parte din con- 
ducătorii oraşului şi câţiva preoţi de pe aici au lansat ideea. 

— Şi nu sunteţi de acord cu ei? 

— N-am spus asta. În ce constă cazul dumneavoastră? 

— Câteva cadavre neidentificate. Există unele similitudini. 
Doamna Balfour avea duşmani? Vreun...? 

— Nici pomeneală. O cunoşteam pe Linda încă de când s-a 
căsătorit cu George la Carbondale, după care s-a stabilit aici. 
Acum trei-patru ani. O femeie de treabă. Fără probleme. George 
e un om bun ca pâinea caldă. Acum îşi creşte copilul singur. A 
avut destule necazuri. 

— Cunoaşteţi ceva despre biografia Lindei Balfour... adică... 
Înainte de-a se muta la... 

— N-am socotit necesar să-mi vâr nasul în treburile ei. Aşa 
cum v-am spus, era o femeie de treabă. Fără probleme. 

Meyer tatona terenul, încercând să atingă o coardă 
sensibilă, ceva care să-l facă pe şeful poliţiei să-i povestească 
tot. 

— N-au existat suspecți demni de luat în seamă? întrebă el. 

— Un instalator a fost văzut în preajma casei în dimineaţa 
aceea, dar n-am reuşit să-l identificăm. 

— Un instalator? De la ce companie...? 


— Vecina de peste drum l-a văzut mergând pe stradă. Ade- 
vărul e că n-am stabilit nici până azi pentru cine lucra. 

— Acesta a fost unicul suspect? 

— V-am mai spus, domnule Meyer, Linda nu avea duşmani. 
Nu s-a furat nimic. După toate probabilitățile, vreun ţicnit aflat 
în trecere prin oraş. Am lucrat la acest caz aproape o lună. 

— Ceva amprente? 

— Nimic în afară de cele ale familiei şi ale prietenilor. 

— Ne interesează starea cadavrului, domnule. Aţi putea...? 

— Nu e de competenţa mea să vă vorbesc despre asta, 
domnule. Puteţi discuta cu doctorul Fields de la clinică... dacă 
acceptă să stea de vorbă cu dumneavoastră. El e şi medic 
legist. 

— Mulţumesc, domnule. Aveţi cumva numărul lui de tele- 
fon? 

Young îi dădu numărul de telefon şi puse receptorul în 
furcă. Se aşeză şi fixă telefonul cu privirea timp de câteva 
momente, apoi dădu să-l sune pe Fields, dar se răzgândi. 
Doctorul Fields era un om în toată firea. Îi putea spune acestui 
Meyer orice poftea. Young îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
corespondenţei. 


Doctorul Fields se uita de-a lungul apăsătorului de limbă la 
gâtul cel mai umflat şi mai inflamat pe care-l văzuse în ultimii 
ani. Aruncă beţigaşul de lemn şi-l privi cu asprime pe băieţaşul 
în vârstă de şase ani. 

— Ai fumat cumva, Moses? întrebă el. Copilul făcu ochii 
mari, iar maică-sa icni de surpriză. Fields izbucni în râs. 
Glumeam, puştiule. Avem aici nişte amigdale taaare bolnave. la 
să vedem, eşti baptistă, nu-i aşa, Beth? 

Mama băiatului încuviinţă din cap. 

— Amigdalele astea trebuie scoase. Cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. 

Copilul ridică brusc ochii şi buzele începură să-i tremure. 

— Oh, e o nimica toată, fiule. În plus, câteva zile poţi mânca 
oricâtă îngheţată pofteşti. Ce zici de asta? 

Perspectiva unor munţi de îngheţată păru să mai aline 
temerile micului Moses. 

— Vorbeşte cu Sally şi găseşte o zi care să ne convină 


amândurora, o îndemnă Fields. 

Inainte ca femeia şi fiul ei să se ridice şi să plece, secretara 
lui Fields vâri capul pe uşă. 

— O convorbire interurbană, domnule doctor, anunţă ea. De 
la Chicago. 

— Ce vorbeşti? se miră Fields. Te pomeneşti că facultatea 
de medicină are nevoie de sfatul meu. Ridică receptorul. Aici 
doctorul Bert Fields. Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el posac. 

— Domnule doctor, mă numesc Ben Meyer. Sunt avocat al 
acuzării la procuratura districtuală. Poate mă ajutaţi într-o pro- 
blemă. 

— Vă doare ceva? întrebă sarcastic Fields. 

Meyer pufni în râs. 

— Nu, domnule doctor. Cercetăm un caz care ar putea avea 
o legătură cu crima comisă în oraşul dumneavoastră. 

— Asasinarea Lindei Balfour? 

— Cum aţi ghicit? 

— E singurul caz de omucidere de care am auzit în ultimii 
doisprezece ani. De fapt, cel mai urât din câte am întâlnit în 
viaţa mea, şi sunt medic din '61. 

— Inţeleg că sunteţi şi legist. 

— Legist, doctor de familie, chirurg şi tot ce vreţi. 

— Aţi efectuat o autopsie? 

— Bineînţeles. 

— Vă amintiţi unele detalii? 

— Domnule, îmi amintesc fiecare centimetru pătrat din 
cadavrul acelei tinere. Aşa ceva nu se uită. 

— Ar fi posibil să ne trimiteţi o copie a raportului dumnea- 
voastră? Fields şovăi. Cu titlu confidenţial, vă asigur, se grăbi să 
adauge Meyer. S-ar putea să avem de-a face cu un caz asemă- 
nător. Dacă e vorba de un criminal în serie, ne va fi de mare aju- 
tor să prindem făcătorul înainte de a comite un nou asasinat. 

— Făcătorul? 

— Adică, făptaşul. 

— Ah, făcătorul. Râse. Va trebui să-mi însuşesc termenul. O 
să-l bage în boală pe Hiram. 

— Da, domnule doctor. Voiam să vă întreb, aveţi cumva un 
fax? 

Fields râse din nou cu poftă. 

— Abia mi-am cumpărat un robot telefonic anul trecut, 


răspunse el. Nu văd nici un motiv pentru care să achiziţionez un 
fax. 

Pe Meyer păru să-l întristeze vestea. 

— Mie mi-ar fi de mare ajutor acum, zise el. 

— Ce-ar fi să caut raportul şi să vi-l citesc la telefon? Nu-i 
foarte lung. _ 

— Grozav! se bucură Meyer. Intinse mâna spre casetofonul 
conectat la telefon şi apăsă butonul de înregistrare. Aveţi ceva 
împotrivă să-l înregistrez? 

— Acum, pe loc? 

— Da, domnule, acum, pe loc. Aici trăim pe picior mare. 

Râseră amândoi. 

Fields plecă un minut de la telefon, iar Meyer auzi zgomotul 
unui sertar metalic care fuse deschis şi închis la loc. 

— lată conţinutul exact al raportului meu, domnule Meyer. 
Sunteţi gata? 

— Da. 


„Victima, Linda Balfour, sex feminin, rasă albă, vârsta 26 
ani. Trupul măsoară un metru cincizeci şi cântăreşte şaizeci şi 
şapte de kilograme. Ochi albaştri, pâr castaniu-deschis. Găsită 
moartă la locuinţa ei din Strada Plopilor, în oraşul nostru. 
Victima a fost înjunghiată, tăiată şi incizată de cincizeci şi şase 
de ori. Există indicii de spasm cadaveric, traume şi aeroembolie. 
A avut loc o sângerare masivă, datorată rănilor prin înjunghiere. 
Rana de la gât, care aproape a decapitat victima, a cauzat 
aeroembolia, aceasta ducând de regulă la moarte instantanee. 
Rănile de la mâini şi de pe braţe demonstrează că victima s-a 
luptat înainte de a fi ucisă. De asemenea, am constatat urme de 
mutilare. Ambele mameloane ale victimei, cât şi clitorisul, au 
fost retezate şi plasate în gura acesteia. Se pare că rănile au 
fost provocate de una sau mai multe persoane având anumite 
cunoştinţe de chirurgie. De asemenea, pe craniul victimei a fost 
scris cu sânge C13.489, la 4,6 centimetri mai sus de baza cra- 
niului, la rădăcina părului. S-a stabilit că arma crimei a fost un 
cuţit obişnuit de bucătărie, cu lama de douăzeci de centimetri, 
descoperit în locuinţă şi aparţinând victimei. La autopsia de 
rutină nu s-au pus în evidenţă urme de alcool, droguri sau 
otrăvuri în sânge. Victima era însărcinată în nouă săptămâni. 
Semnat: Edward Fields, doctor în medicină. Data: 10.06.93." 


— Ei, vă ajută la ceva? întrebă Fields. 

— Da, domnule doctor, răspunse Meyer, simțind cum îi 
zvâcnesc tâmplele. Puteţi repeta inscripţia de pe ceafa victimei, 
ca să verific daca am reţinut-o corect? 

— C13.489. Ştiţi cumva ce reprezintă? 

— N-am nici cea mai mică idee, răspunse Meyer. Dar, dacă 
aflăm, vă vom da de ştire. 

— Sper că v-am fost cât de cât util, domnule Meyer. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. Vă mulţumesc din suflet. 
Dacă veniţi vreodată la Chicago, sunaţi-mă. Vă invit la dejun. 

— lată genul de om care-mi place. 

Meyer puse receptorul in furcă şi rămase multă vreme cu 
ochii ţintă la bucata de hârtie din faţa lui. 

C1 3.489. Ce naiba putea să însemne? 

Poate va şti „ăl bătrân". 


7 


Vail îşi luă inima în dinţi şi deschise uşa salonului principal, 
ştiind exact la ce trebuia să se aştepte. Îl izbi un val de gălăgie 
şi căldură. Se găsea în faţa a o mie de avocaţi cu soțiile lor, 
vorbind toţi deodată, în timp ce undeva în celălalt capăt al 
încăperii o orchestră se lupta să se facă auzită. În decorul 
enormei săli de bal, în care existau opt mese încărcate cu 
mâncare, fiecare cu uriaşul ei morman de gheaţă, şi mai mult de 
douăsprezece baruri, aveai drept parteneri de discuţie numai 
jurişti, oameni influenţi, politicieni - dar nici un loc unde să te 
poţi aşeza. Cel mai mare cocteil din lume. Vail, care dispreţuia 
astfel de petreceri, se simţea ca în pragul infernului. 

Vail era cel mai temut om din sala de bal, întrucât 
reprezenta un pericol potenţial pentru fiecare avocat prezent la 
petrecere: un acuzator bun de gură, imprevizibil, imposibil de 
mituit, invincibil, care petrecuse nouă ani de aceeaşi parte a 
barei, după care trecuse de partea cealaltă, devenind cel mai 
cumplit coşmar al lor — un procuror care cunoştea toate 
tertipurile, fiind un jucător mai priceput decât ei. În zece ani reu- 
şise să aducă în faţa instanţei doi consilieri municipali, un 


viceprimar şi un senator, sub diverse acuzaţii, de la luare de 
mită, la infracţiune în timpul serviciului, şi desfiinţase o bancă 
pentru spălare de bani murdari. În timp ce Vail trecea prin sală, 
manifestau faţă de el o atitudine cordială, dar de la distanţă, 
dându-i subtil a înţelege că nu făcea parte dintre ei. Era singura 
parte a supliciului care-i făcea plăcere, fiindcă îl încânta rolul de 
om neimplicat şi intangibil. 

Altfel, dispreţuia dansul ritual de fiecare an al jucătorilor 
puterii legislative din stat şi al asociaţilor acestora, puşi pe 
linguşeli. Partenerii din cadrul corporațiilor se foloseau de aceste 
ocazii pentru a-i studia pe tinerii sicofanţi şi pe soțiile lor şi pen- 
tru a-şi confirma opţiunile. Cum se comportau ei în această 
arenă socială? Deţineau manierele sociale adecvate? Soţiile lor 
se îmbrăcau cum trebuie? Avocaţii tineri beau prea mult? 
Exprimau vederi politice inacceptabile? Susţineau opinii 
personale când discutau cu colegii lor într-o societate? Şi poate 
cel mai important lucru dintre toate, discutau deseori despre 
afacerile companiei? Ca persoane promițătoare dintr-o 
confrerie, tinerii lingăi îşi făceau numărul în faţa şefilor, perfect 
conştienţi că reprezentațiile lor vor fi discutate mai târziu în 
sălile regilor şi disecate până în cele mai mici detalii. După 
asemenea ieşiri în lume se ajunsese şi la divorţ. _ 

Beau prea mult şi se lăudau prea mult, dar era o afacere. In 
stil mare. Discutau despre susţinerea unei reforme sau a alteia; 
la ce sistem de comunicaţii din Pacific contribuiseră fiindcă îşi 
„făcuseră treaba"; care congresmeni şi legiuitori erau „escroci, 
ale cui opinii puteau fi influențate cu o masă gratis la un restau- 
rant de patru stele sau cu o expediţie de vânătoare pe vreun 
domeniu privat din Wisconsin ori Minnesota; care erau „slugar- 
nici", conştiinţe ce puteau fi cumpărate cu o sticlă de scotch bun 
şi tare şi o cutie de trabucuri; care erau „puii de găină sortiţi uli- 
ilor", neofiţi ce puteau fi ademeniţi în ţarc prin linguşeli şi 
atenţii. Îi dispreţuiau pe aşa-zişii NC (necooperanţi), ale căror 
voturi nu puteau fi cumpărate cu nici un preţ, şi-i ocoleau în 
mod subtil până când „se rodau" şi învățau prima regulă a 
jocului: compromisul. Aceste conversații nu aveau drept temă 
dreptul, ci afacerile şi politica, antreprize care se dispensau uşor 
de lege, etică sau integritate. 

Când intră în sală, Vail trecu pe lângă un grup de cinci 
jurişti, care se agitau în jurul unui potentat înalt, cu părul alb şi 


pielea trandafirie, vizibil încântat de reprezentaţie. 

— Va fi anexat la proiectul de lege numărul 2641 al 
Camerei Reprezentanţilor, zise unul dintre ei. De asta se va 
ocupa Furley: deja a început demersurile. Proiectul va fi adoptat 
fără dificultate. 

— Cum rămâne cu Perdue şi şmecherul ăla nou, cum îl 
cheamă? Eagle? întrebă un altul. 

— Harold Eagle, răspunse un al treilea. Un „pui de găină", 
nimeni nu-i acordă nici o atenţie. 

— lar Perdue e un slugarnic, vorbi un al patrulea. Trimite-i o 
sticlă de Chivas şi ai rezolvat cu el. 

— Chestia e ca şi făcută. Nimeni nu-l va înfrunta pe Tom 
Furley, afară de necooperanţii obişnuiţi, iar aceştia vor fi luaţi 
peste picior până când vor fi siliţi să abandoneze Camera, 
decretă bărbatul cel impunător, punând capăt discuţiei. 

Vail oftă şi trecu mai departe, ştiind că va rătăci fără un 
scop anume de la un grup la altul, salutând din cap, zâmbind şi 
umblând de colo-colo prin încăpere, până când avea să ajungă 
suficient de aproape de o ieşire laterală, ca să se strecoare 
afară şi să scape de întrunire. 

Dar în această seară situaţia se dovedi cu totul alta. De 
cum intră în sală, toţi îl asaltară cu strângeri de mână, zâmbete, 
bătăi prieteneşti pe spate. Copleşit de atâta bunăvoință, avu 
nevoie de vreo câteva minute ca să se acomodeze şi să 
înţeleagă ce se întâmplă. 

Din celălalt capăt al încăperii, cineva îl urmărea cum îşi 
croieşte drum prin furnicarul de invitaţi. Jane Venable îl observa, 
zâmbind. Înaltă, intangibilă, rafinată, arogantă, sigură pe ea - 
aceasta era Jane Venable. Din vârful nasului lung şi drept până 
la gâtul înalt şi delicat, răspândea un mister care făcea parte din 
alura ei mândră. Avea aproape un metru optzeci înălţime şi în 
zilele obişnuite de lucru îşi ascundea silueta desăvârşită sub 
pulovere groase şi jachete largi. Dar în sala de tribunal, 
ambianța perfectă pentru inteligenţa, frumuseţea şi elanul ei, se 
simţea ca peştele în apă. Acolo îşi punea la bătaie toate aceste 
însuşiri, îmbrăcată în taioare sfidător de scumpe, croite astfel 
încât să-i pună în valoare perfecțiunea trupului. De la umerii 
largi la fesele tari, cu părul strâns la spate într-un coc sever, cu 
lentilele de contact colorate care îi accentuau verdele strălucitor 
al ochilor, era un rechin necruţător. Cu înfăţişarea ei imaculată, 


era un animal de pradă ce aştepta clipa atacului ucigaş: o 
perfectă maestră a saltului la jugulară. Cine se lupta cu ea nu 
avea voie să greşească. 

La fel ca Vail, şi ea avea un singur principiu: să nu ia pri- 
zonieri. 

In această seară, Venable renunţase la principii. Sfida tot ce 
se afla în jurul ei. Arăta uluitor, îmbrăcată într-o rochie verde, 
strâmtă şi fără bretele, cu paiete care-i puneau în evidenţă atât 
silueta perfectă cât şi părul de culoarea flăcării, revărsat pe 
umeri. Purta pantofi verzi cu tocuri înalte, depăşind astfel un 
metru optzeci. În atmosfera altfel sufocantă a salonului, ea 
exercita o senzualitate magnetică, fiind cu un cap mai înaltă 
decât majoritatea bărbaţilor de acolo. Nu aveai cum s-o treci cu 
vederea, nu puteai să nu observi această strălucitoare 
amazoană. Jane Venable ştia exact ce butoane să apese ca să 
fie atracţia serii şi le acţiona pe toate. 

Cu o zi în urmă, Venable finalizase cu succes una dintre 
cele mai spectaculoase cumpărări de acţiuni realizate de o 
corporație în ultimii ani. Nu mai era pentru nimeni un secret că 
vreme de şase luni Venable studiase cultura japoneză, învățând 
şi limba, după care plecase la Tokio, unde dirijase din umbră 
cumpărarea companiei Midland Dynamics de către Mitsushi. 
Strategia ei lăsase cu buzele umflate alte patru firme juridice, 
una dintre ele fiind un grup din Washington, despre care toţi 
presupuneau că avea cele mai mari şanse. Afacerea îi adusese 
un câştig de două sute cincizeci de mii de dolari, plasându-i 
numele pe poziţia a treia în antetul corporației. 

Il observa pe Vail încă din clipa în care acesta intrase în 
uriaşa sală, văzuse cum invitaţii se dădeau deoparte din faţa lui, 
ca apa, felicitându-l, bătându-l pe spate, apoi întorcându-se să-şi 
continue discuţia de îndată ce el trecea mai departe. În clipa 
aceea, Jane se gândea, nu la ultima ei ispravă juridică, ci la o 
anume zi, în urmă cu zece ani, când suferise una dintre cele mai 
cumplite înfrângeri din viaţa ei. 

Deşi ocazional schimbau câte o privire în foaierul unui 
teatru sau într-un restaurant, trecuseră zece ani de când Vail şi 
Venable nici măcar nu se mai salutaseră. Fusese ultimul ei caz 
ca procuror, înainte de a deveni asociată cu drepturi depline în 
cadrul uneia dintre firmele juridice de mâna întâi - şi totodată 
unul dintre cele mai senzaţionale cazuri din istoria oraşului. Un 


băieţandru din Appalachi, pe nume Aaron Stampler, fusese 
acuzat că ar fi înjunghiat cu sălbăticie pe unul dintre cei mai 
respectaţi cetăţeni ai oraşului Chicago, arhiepiscopul Richard 
Rushman. Cazul fusese clar din capul locului - numai că avocat 
al apărării fusese numit Vail. 

Intr-un proces ca o luptă pe viaţă şi pe moarte, prezidat de 
cel mai conservator şi mai plin de prejudecăţi dintre judecători, 
Harry Shoat - Harry-Călăul, cum i se mai spunea - duelul dintre 
Vail şi Venable fusese o mină de aur pentru presă. Atunci, Vail îi 
întinsese o capcană. Stampler suferea de dedublarea perso- 
nalităţii, amănunt pe care Vail nu-l menţionase printre probe şi 
nici nu-l dăduse publicităţii. O atrăsese în cursă pe Venable, 
făcând-o să scoată la iveala alter-ego-ul lui Stampler chiar în 
timpul audierii, aşa că, în loc de scaunul electric, se văzuse 
nevoită să se mulţumească cu mult mai puţin. Stampler fusese 
trimis la un sanatoriu psihiatric până „la vindecare", iar ea 
părăsise postul în calitate de învinsă, cel puţin în propriii săi 
ochi. 

Cazul îl obsedase mult pe Vail. După victoria înregistrată în 
tribunal, Vail analizase la rece situaţia. Rezultatul procesului îl 
tulburase. Printr-o stranie întorsătură a soiţii, Vail - cel mai 
periculos avocat al apărării — luase locul lui Venable ca 
prim-procuror. Dar nici aşa nu se împăca mai bine cu 
judecătorul Shoat. Continuaseră să se înfrunte în sala de 
judecată, până când Harry-Călăul fusese mutat la tribunalul 
suprem al starului. Lui Venable îi venea greu să ierte, dar 
ranchiuna durase suficient de mult. Vail o atrăsese întotdeauna, 
deşi abia după mulţi ani recunoscuse în sinea ei acest fapt. La 
fel ca Jane, Vail era şi el un animal de pradă care ataca instinctiv 
jugulara. La tribunal se arăta ingenios, schimbând tonul şi 
tactica după inspiraţia momentului, uluind juriul şi derutându-şi 
adversarul. De asemenea, o atrăgea şi frumuseţea lui 
întunecată, tipic irlandeză, precum şi ochii cenușii, care păreau 
să-i citească până în suflet. Acum ajunsese nu numai cel mai 
periculos procuror al statului, dar şi procuror districtual, 
bucurându-se de respectul cuvenit. Decise pe loc să pună capăt 
vrajbei. 

Îşi făcu loc hotărâtă prin mulţime, plănuind să-i taie calea 
şi, totodată, să rămână la mică distanţă în urma lui, astfel încât 
el să n-o ob-serve. Chiar atunci un braţ se întinse prin mulţime. 


Nişte degete puternice se strânseră pe cotul lui Vail, trăgându-l 
la marginea sălii de bal, unde se găsea o mică anticameră. 

Cel care-l revendica acum pe Vail era Shaughnessey, 
bătrânul avocat care făcuse carieră avansând de la consilier 
municipal la procuror districtual, apoi la senator, şi care în 
treizeci de ani pierduse o singură cursă politică. Cu doi ani în 
urmă, candidase la funcţia de guvernator, fiind însă respins în 
primul tur de scrutin. Incidentul nu-i ştirbise cu nimic autori- 
tatea. Shaughnessey era cel mai înalt prelat din stat, care cu o 
simplă înclinare a capului putea abate dezastrul asupra oricui ar 
fi periclitat puterea politică a conducerii statului. În comparaţie 
cu el, aproape toţi ceilalţi politicieni păreau nişte circari. Era 
limpede că bărbatul cel posac şi mătăhălos, îmbrăcat într-un 
smoching de mătase de o mie cinci sute de dolari, având în 
buzunarul de la piept o batistă de mătase colorată cu emblema 
casei de modă, cu obrazul cărnos şi foarte bronzat, sub o coamă 
de păr alb şi des, cu buzele pline răsfrânte într-un rictus 
dispreţuitor pe care un neavizat l-ar fi putut lua drept zâmbet, îl 
curta pe noul procuror districtual. 

Devenind curioasă, decise să aştepte. 

Ajunşi în mica anticameră lipsită de mobilier, Shaughnessey 
îşi aţinti asupra lui Vail ochii sfredelitori, umbriţi de pleoape 
grele şi-l bătu zdravăn pe braţ. 

— Cum e ca procuror districtual? întrebă el. 

— Ţi-am mai spus cu ani în urmă, Roy, nu vreau să fiu 
procuror districtual. Atunci voiam să fiu prim-procuror, adică 
exact ce sunt acum. 

— Nu mai eşti, amice. Eşti procuror districtual în exerciţiu şi 
e nevoie să te comporţi ca atare. 

Vail avu brusc senzaţia că mai trăise această scenă. Cu 
zece ani în urmă. O după-amiază cu ninsoare, pe bancheta din 
spate a limuzinei lui Shaughnessey, sorbind coniac vechi de 
treizeci de ani. Momentul când începuse totul. 


— Eşti cel mai bun avocat din statul ăsta. Nimeni n-ar dori 
să-ți pună bete in roate. 

— Asta e un fel de ofertă? 

— Să zicem că face parte din educarea ta. Trebuie să te 
mai cizelezi puțin. 


Vail râse. 

— Adică, să mă iau după cei din breasla mea? 

— Exact. Tunde-te, calcă-ți pantalonii şi nu-i mai muşca pe 
toți de fund. 

— De ce atâta osteneală? Pe mine mă amuză. 

— Pentru că vrei să te muti în cealaltă parte a oraşului. Vrei 
ceea ce vor toți, adică să ţi se facă temenele, să-şi scoată lumea 
pălăria în fața ta, să ţi se spună „domnule" şi să meriti acest 
apelativ. Doar nu vrei să pledezi pentru bortaşi tot restul vieții. 
Yancey are nevoie de tine, fiule. Venable l-a părăsit. Și-a pierdut 
toți trăgătorii. E prins cu uşa. Ce dracu”, niciodată n-a avut stofă 
pentru slujba asta. E un politician pus într-o funcție în care e 
necesar un om cu sânge rece. Ceea ce doreşte el e să 
pregătească un judecător - opt-nouă ani de acum încolo - şi să 
trăiască fără grijă până la sfârşitul zilelor. Pentru aceasta trebuie 
să-şi refacă reputația, pentru că tu l-ai făcut să apară în ochii 
lumii ca micuța Annie cea orfană. De două ori în acelaşi an, în 
procese care ocupau pagina întâi a ziarelor, plus că i-ai 
desființat pe doi dintre cei mai buni acuzatori. Silverman încă nu 
şi-a revenit după cazul Pinero, iar Venable e pe cale să se mute 
în Cetatea ei de Platină. Are nevoie de tine, fiule. 

— De asta mi-ati pus în cârcă cazul Rushman? 

— Ah, îți trebuie puţină modestie, Martin. În plus, cei de sus 
vor ca procesul să facă senzație, iar tu le vei oferi exact ce-şi 
doresc. 

— Deci la asta se rezumă totul, un proces-spectacol şi lectia 
modestiei pentru mine? 

Shaughnessey se mulțumi să zâmbească. 


Acum, după zece ani, nimic nu părea să se fi schimbat. 

— Ce dracu' vrei să spui, cum adică să mă comport ca 
atare? ri-postă Vail. 

— Chestia asta dintre tine şi Eric... 

— E un incompetent şi un linge-blide. 

— E şeful poliţiei. Tu şi cu el trebuie să lucraţi împreună. 

— Ascultă, Roy, în primele mele nouă luni de slujbă am 
pierdut mai multe procese decât în nouă ani de când profesez 
dreptul. Şi ştii de ce? Din pricina lui Eric Eckling. 

— Tu conlucrează cu el, în loc să-ţi dai silinţa să-l faci să 


apară ca un dobitoc. 

— Poliţiştii lui Eckling sunt oglinda incompetenţei şefului 
lor. Rătăcesc probele, mint, se pierd cu firea la bara martorilor, 
fabrică dosare fictive, încalcă drepturile civile... 

— Poate pentru că i l-ai luat pe cel mai bun. 

— L-am prins în drum spre uşă. Nici el nu-l mai putea 
suporta pe Eckling. Singurul lucru la care se pricep tipii ăştia e 
s-o facă de oaie. În prezent, desfăşurăm propriile noastre 
anchete. Şi nu mai pierdem procese. 

— De ce nu adopţi o oarecare discreţie? Te-ar deranja 
cumva? 

— Dar tu cine eşti, domnul Drege-Tot, simpaticul negocia- 
tor? 

— Fricţiunile astea nu servesc nimănui. 

— Hei, vârsta te-a făcut mai tolerant. Cândva, dădeai 
dispoziţii, nu rugai. 

— Tuturor celorlalţi le dau dispoziţii. Pe tine te rog. Ce 
dracu', nu fac decât să încerc să păstrez puţină pace în familie, 
ai ceva împotrivă? 

— În familie! Eu nu fac parte din nici o afurisită de familie. 
Ce s-a întâmplat? Ai stat de vorbă cu Firestone? 

— S-a plâns unui prieten comun, chestiunea a ajuns şi la 
urechile mele, am primit vreo două telefoane. Zău că l-ai scos 
din ţâţâni, să ştii. Ce i-ai făcut, i-ai spus să te pupe în fund? 

— Nu, i-am spus că nu mă găseam acolo ca să-l pup eu pe 
el. 

— E vicepreşedinte al consiliului municipal, pentru numele 
lui Dumnezeu. Chiar trebuie să nu vă înţelegeţi? Aşa cum s-a 
întâmplat între tine şi Yancey. 

— Yancey şi cu mine ne înţelegem foarte bine. Am făcut un 
târg. Singurele ocazii când avem probleme sunt atunci când el 
uită acest fapt. 

— Firestone e în relaţii foarte bune cu poliţia şi pompierii. Şi 
nu-i un mare şmecher din grădiniţa aia a ta. 

— E în grupa mare. 

— Bine, bine... da, voiam doar sa spun că... 

— Îmi repeţi mereu acelaşi lucru, Roy. Fă-l pe Firestone să 
creadă că-l simpatizez. Fii în relaţii bune cu Eckling. Chestia cu 
Eckling e o rană deschisă. Nu se va vindeca niciodată. Spune-i 
lui Firestone să nu-şi mai vâre nasul. Nu-i treaba lui. Eu nu 


lucrez pentru oraş, reprezint întreg comitatul. 

— lisuse! exclamă Shaughnessey, clătinând din cap. Tot 
mai dai din coate ca să-i vâri în puşcărie pe toţi mahării 
oraşului? 

— Unde ai auzit asta? 

— Ei, haide, răspunse Shaughnessey, dezlipind foiţa unui 
trabuc de mărimea unui dirijabil. 

— Poate că mâine-poimâine vei fi şi tu printre ei. Te-am 
prevenit acum zece ani, când m-ai convins să accept acest post. 

— Nici o şansă, râse Shaughnessey. Nu mai fac parte dintre 
voi. Numai procurorul general ar avea autoritate... Se aplecă în 
faţă şi adăugă încetişor: Dar eu l-am pus acolo unde este. Şi ele 
de o mie de ori mai recunoscător decât tine. 

Când Vail şi Shaughnessey reveniră în salon, Venable 
stătea cu spatele spre uşa anticamerei. li urmări cum îşi strâng 
mâna, apoi Vail porni din nou prin mulţime, îndreptându-se 
către ieşirea laterală. Se duse pe urmele lui. Vail se opri brusc 
să dea mâna cu cineva şi atunci o văzu. Se priviră o clipă în 
ochi, verdele îngemănat cu cenuşiul, dar, de astă-dată, nici unul 
din ei nu-şi mai cobori privirea. Ce mama aracului! gândi Jane în 
cele din urmă şi ridică paharul de şampanie, închinându-l în 
cinstea lui. Vail zâmbi şi-şi croi drum prin mulţime către ea. 

— Cum o mai duci, Janie? o întrebă. 

— Cred că amândoi o ducem foarte bine, răspunse Venable, 
oferindu-i să guste din şampania ei. 

Vail îşi muie buzele, apoi făcu semn unuia dintre chelnerii 
care circulau prin salon şi luă două pahare pline. Se duseră 
într-un colţ mai ferit al încăperii, departe de ceilalţi invitaţi şi de 
orchestră. 

— Tocmai am citit despre lovitura ta internaţională, zise 
Vail. Felicitări. 

— Mulţumesc, domnule procuror districtual. 

— Să nu anticipăm, replică Vail. 

— Oh, Martin, deja deţii puterea. Nu-ţi dai seama? arătă ea 
cu braţul spre mulţimea invitaţilor. 

— Mâine va fi o zi ca toate celelalte. 

— Nu, nu va mai fi niciodată la fel. De acum tu eşti omul cu 
care vor avea de-a face. Şi toată lumea ştie că puţin îţi pasă de 
politică. 

— Eşti o femeie foarte isteaţă, Janie. Făcu un pas înapoi, 


contemplând-o pentru câteva secunde. Şi mai frumoasă decât 
acum zece ani, dacă aşa ceva e cu putinţă. 

Ea îşi ţinu respiraţia o secundă, dar reuşi să nu se trădeze. 

— Cum aşa, Martin? se miră ea. Nu credeam că ai observat. 

— Doar nu-s mort. În tribunal, pur si simplu, n-am acordat 
atenţie faptului. 

— Asta cu siguranţă. 

— Să înţeleg că încheiem un armistițiu? Lăsăm totul în 
urma noastră? Redevenim amabili unul cu celălalt? 

— Noi n-am fost niciodată amabili unul cu celălalt, râse ea. 

— Păi... ridică el din umeri, am putea încerca. 

Ochii ei verzi se îngustară puţin. Oare coace ceva? se 
întrebă, încă nevenindu-i să creadă în armistițiu. 

Se întreabă ce urmăresc, se gândi Vail. Se grăbi s-o liniş- 
tească. 

— Probabil că nu ne vom mai înfrunta niciodată într-o sală 
de tribunal, zise el. 

— Păcat. 

Vail ştia precis ce voise ea să spună. Ar fi fost captivant 
să-şi măsoare iarăşi puterile în faţa unui juriu. Jucară din nou 
jocul privirilor timp de câteva momente, apoi ea schimbă brusc 
subiectul. 

— Care-i pronosticul real? 

Vail ridică din umeri. 

— Ştii cum sunt doctorii. Are şase specialişti care roiesc în 
jurul lui, dar nici unul nu ne dă un răspuns direct. Un lucru e 
sigur, îl aşteaptă vremuri grele. 

— Intotdeauna mi-a plăcut Jack, spuse ea, întorcându-se în 
timp cu un deceniu şi gândindu-se la escrocul cel îndatoritor şi 
dulce la vorbă, cu părul lui alb şi veşnicu-i surâs pe buze. 

Cum să nu-i fi plăcut? Yancey nu era şi nu fusese niciodată 
un om al confruntărilor. Era adeptul vorbelor, nu un luptător, ci 
un birocrat desăvârşit, care se înconjurase de jurişti tineri şi 
isteţi, dispuşi să facă munca de jos în locul lui. 

— Yancey e cel mai mare pupincurist, dar nu s-a sfiit nicio- 
dată s-o recunoască, zise Vail. 

— Da, încuviinţă Venable. Ar pupa orice, numai să se 
bucure de simpatie. Sorbi o înghiţitură bună de şampanie. Nu 
l-am dezamăgit decât de două ori, ştii bine. Şi, de fiecare dată, 
cauza ai fost tu. 


— Ce dracu', asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. A 
curs multă apă pe gârlă, cum spunea un prieten al meu. 

— Rahat, erai un monstru, Martin. La naiba, cred că mai 
eşti şi acum. Cât timp ai fost procuror, zece ani? 

El încuviinţă din cap. 

— Luna viitoare se împlinesc zece ani. 

— Lungă aşteptare. Aşa a fost promisiunea, nu? Jack urma 
să ajungă judecător, iar tu trebuia să-i iei locul. 

— Nu mi s-a promis altceva decât mână liberă ca să pot 
conduce secţia de procuratură după cum cred de cuviinţă. Pe 
lângă toate astea, în politică promisiunile nu valorează doi bani. 
Ştii cum recunoşti un politician care minte? După faptul că-şi 
mişcă buzele. 

Venable râse răguşit. 

— Okay, zise ea. Ştii cum s-ar numi dacă toţi juriştii din 
această încăpere s-ar găsi pe fundul unui lac? 

— Nu, spune-mi tu. 

— Un început bun, zise Venable şi râse din nou. Oricum, 
dacă s-a întâmplat chiar aşa, atunci a fost o idee strălucită. 
Te-au scos din joc şi te-au plasat de partea lor. Pun prinsoare că 
însuşi Jack a pus totul la cale. 

— Nu. Şi el aştepta să prindă trenul. 

— Atunci cine? Doar nu Shaughnessey! 

— Shaughnessey a servit mingea. 

— Glumeşti! Asta zic şi eu secret de stat. 

— N-a fost nici un secret. Shaughnessey a servit mingea, 
iar lui Jack i-au curs balele aprobând. Ce dracu', tu urma să pleci 
şi el nu mai avea nici un procuror bun. 

— Dar de ce ai acceptat? Cât câştigai? Un milion pe an, mai 
mult? Ai renunţat la toate astea pentru o sută cincizeci de mii? 

Remarca ei îi aminti din nou de cazul Stampler şi de altele 
avute de-a lungul anilor - traficanţi de droguri şi gangsteri, hoţi 
şi borfaşi pe care-i scăpase de proverbiala spânzurătoare. 

— Banii n-au fost niciodată un argument, zise el simplu. 

— Atunci de ce? Doar pentru că ai obosit să tot aperi 
drojdia societăţii? La vremea ta ai redat străzii o mulţime de 
ticăloşi, domnule Vail. Justiţia compromisurilor ferite de ochii 
lumii. 

— Justiţie? Un lucru am învăţat şi eu după douăzeci de ani 
în meseria asta: dacă vrei să te ia dracu', du-te la tribunal. L-am 


parafrazat pe Thomas Jefferson. 

— O atitudine foarte cinică pentru un slujbaş al legii. 

— Toţi suntem cinici. E singura cale de supravieţuire. 

— Deci, ce mai urmează? Termini mandatul de procuror 
districtual al lui Jack şi apoi candidezi la altul, ca să vezi cam ce 
electorat ai? Pe urmă guvernator? 

— Vorbeşti ca un director de campanie electorală. 

Ea îl privi şi ochii verzi i se umplură de căldură. 

— La asta merită să mă gândesc, spuse încet. 

El decise să-şi încerce norocul. 

— Ce-ar fi să cinăm împreună diseară? Să facem schimb de 
secrete. 

— Deja îmi cunoşti toate secretele, Marty, spuse aproape 
îndurerată, dar în clipa următoare îşi reveni. Insă nu diseară. 
Sună-mă. E o propunere interesantă. 

— Dacă te răzgândeşti, mă găseşti în capul străzii, cinez la 
„Avanti!". Vru să plece, dar se întoarse şi, venind foarte aproape 
de ea, îi spuse la ureche: De unul singur. 

O sărută pe obraz şi plecă. 

Ea se întoarse în sala aglomerată, la căldura, gălăgia, 
juriştii şi ritmul de calypso de acolo şi umerii îi căzură. 

Ah, ce mama dracului, îşi zise. la mai dă-o încolo de 
mândrie. 


8 


Frumos, vesel, gazdă perfectă şi stăpân la „Avanti!" - cel 
mai bun restaurant italienesc din întreg statul - Guido Signatelli 
nu avea decât un singur defect: un gust artistic de o bizarerie 
şocantă. Struguri de plastic şi sticle prăfuite de Chianti atârnau 
din bolta de viţă falsă înlănţuită pe tot tavanul, iar separeurile 
existente de jur-împrejurul restaurantului aveau forma unor 
gigantice poloboace de vin. Dar Guido şi "Avanti!" 
supravieţuiseră datorită unei puternice personalităţi, discreţiei şi 
bucătăriei excelente. Aflat la trei cvartale de primăria oraşului, 
Guido -obişnuiţii casei nu se refereau niciodată la local 
folosindu-i numele — devenise la ora prânzului reşedinţă 
districtuală, imitaţia de peisaj fiind dominată de breasla juridică. 


În viziunea lui Guido, ordinea plasării clienţilor era la fel de 
strictă ca un arbore genealogic. La baza piramidei se aflau 
traficanţii de influenţă, cu gurile uscate şi cu palmele umede de 
efortul de a se da bine pe lângă toată lumea. După ei urmau 
juriştii tineri, dornici să se facă remarcaţi la trecerea lor prin 
local şi sperând la o strângere de mână; veneau la rând 
procurorii adjuncţi, înghesuiți pe la mese mai ferite şi discutând 
în şoaptă fel şi fel de strategii; în sfârşit, făuritorii de regi, 
politicienii care ungeau rotiţele oraşului în spatele uşilor închise, 
în cadrul a ceea ce era numit în glumă „sesiune executivă" - 
pentru a evita legile bine ştiute ale statului. Multe decizii 
executive tenebroase fuseseră luate în liniştea separeurilor de 
la Guido. În vârful ierarhiei se găseau judecătorii, monarhii 
justiţiei, fiecare avându-şi propria masă rezervată şi propriii 
sicofanţi cu glas mieros, fiecare ridicat în slăvi de tot localul. 

Guido, un omuleţ îndesat, cu o coamă de păr argintiu şi 
veşnic cu zâmbetul pe buze, îl conduse pe Vail la masa din colţ. 
Cât timp fusese cel mai temut avocat al apărării din întreg 
statul, Vail obținuse ca separeul să-i fie rezervat. Acolo putea 
mânca, citi, discuta despre afaceri într-o relativă izolare. Câţiva 
clienţi statornici ai barului sprijineau tejgheaua lungă din stejar 
şi marmură, iar vreo şase mese erau deja ocupate. Conversaţia 
se auzea abia ca un murmur. 

Vail ceru un pahar de vin roşu şi se aşeză să citească ce 
scria Tribune despre Yancey şi cadavrele din groapa de gunoi, 
ambele ştiri fiind prezente pe prima pagină. N-o observă pe Jane 
Venable decât în clipa în care aceasta apăru lângă el, la masă. 
Rămase sincer surprins când înălţă privirea, dând cu ochii de ea, 
şi nu reacţionă decât după câteva secunde. Se ridică, aruncând 
deoparte ziarul. 

— Nu ştiu ce caut aici. Cred că mi-am pierdut minţile! 
Probabil că m-am plictisit de adunătura aceea de escroci la fel 
de mult ca tine şi... 

Bâigui ceva, ca să-şi ascundă stânjeneala, regretând vizibil 
că venise după bărbatul pe care îl ignorase - şi care la rândul 
său o ignorase - timp de un deceniu. Vail îi ţinu scaunul ca să ia 
loc. 

— Nu trebuie să te scuzi faţă de mine pentru nimic, zise el 
liniştit. Niciodată. 

— Nu mă scuz. Eu doar... 


— Te bucuri că eşti aici? sugeră el. 

Ea îl fulgeră o clipă cu privirea, apoi consternarea i se 
transformă într-un surâs sfios. Se aşeză în faţa lui. 

— Au trecut zece ani, spuse ea prosteşte. 

— Ei, am fost ocupați, replică el dezinvolt. Ce bei? 

— Un pahar de şampanie. Dacă schimb băutura, mă 
ameţesc. 

— Eddie, îl chemă Vail pe chelnerul cel mai apropiat. 
Şampanie pentru doamna. La fel şi pentru mine. Ce-ar fi să ne 
aduci o sticlă? Taittinger '73 ar fi grozavă. 

Rămaseră tăcuţi vreo jumătate de minut, după aceea 
începură să vorbească amândoi deodată şi apoi se opriră, 
izbucnind în râs. 

— Ce dracu', Janie, e vremea să începem să ne comportăm 
ca nişte oameni în toată firea. De ce nu? Tu eşti divorțată de 
când, de doi ani? Eu sunt liber ca pasărea cerului. 

Venable păru surprinsă că el cunoştea câte ceva despre 
viaţa ei particulară. 

— M-ai urmărit tot timpul, nu-i aşa, domnule avocat Vail? 
întrebă ea. 

El nu răspunse. O ţintuia cu privirea peste masă. Se uitară 
fix unul în ochii celuilalt câteva secunde şi, în cele din urmă, ea 
îşi plecă privirea. 

— Cea care a fugit, aşa-i, zise ea, luându-şi o ţigară. 

— Dacă m-aş gândi la toate cele care au fugit, n-aş mai 
avea timp de altceva. 

Ea râse. 

— Bănuiesc că ne-am purtat ca doi liceeni, nu-i aşa? 

— Poate că e tocmai momentul potrivit şi locul potrivit, 
Janie. 

— Ti-am mai spus, Martin, nimeni nu-mi spune Janie. 

— În afară de mine, o provocă el. Şi ce-ai să-mi faci? Ai să 
pui să mă aresteze? Eu sunt temutul procuror districtual. 

— Cumva împotriva voinţei tale, din câte cred eu, adăugă 
ea. 

— Vrei o slujbă? 

— De ce, îţi dai demisia? 

El fluieră uşor printre dinţi. 

— Înţeleg că nu ţi-ai pierdut prezenţa de spirit. Atunci de ce 
crezi că stăm aici, Janie? 


Ea ridică din umeri. 

— Amândoi avem patruzeci de ani...? sugeră ea. 

— Peste, adăugă el întristat. 

— Amândoi detestăm cocteilurile? 

— Amândoi detestăm juriştii? 

— Corect, aprecie ea. Sau poate că amândoi suntem singuri 
Cuc. 

— Eu nu pot vorbi decât în numele meu, spuse el. Mi-a fost 
dor de tine. Mie şi tuturor bărbaţilor care te-au văzut vreodată 
într-o sală de tribunal. Zău că aprindeai pe toată lumea. Erai 
absolut spectaculoasă - diamantul Speranţa din tribunalul dis- 
trictului Cook. Ţie nu-ţi lipsesc toate astea? Larma tribunalului, 
mirosul mulţimii? 

— Şi acum am zile când merg la tribunal. 

— Nu ca altădată. Să aperi în procese civile persoane 
acuzate de poluare nu-i deloc acelaşi lucru. 

— Ei haide, Vail, m-am descurcat foarte bine. 

— Şi ai câştigat, din păcate. 

— Hei... Începu ea, cu un început de mânie în glas. 

— lartă-mă, se grăbi el să spună. Am terminat cu 
discursurile. 

Ea ridică din umeri. 
` — Poate că sunt puțin prea susceptibilă la acest subiect. 
Intotdeauna am fost curioasă în legătură cu un lucru pe care 
l-am auzit. Chiar ţi s-a retras tot sprijinul în momentul în care ai 
demarat acţiunea? 

— Oh, da, răspunse el. M-au bătut la fund bine de tot. 
Camera de Comerţ a înşelat pe toată lumea din oraş, presa a 
minţit, grangurii au mituit judecătorii. Au adus cei mai grei şi 
mai agresivi avocaţi pe care i-au găsit în capitală şi au transfor- 
mat un paradis într-un teren de exterminare. Singurul lucru cu 
care m-am ales a fost o lecţie utilă. 

— Şi anume? 

— E riscant să te laşi orbit de idealism. Când hienele 
descoperă că eşti un om integru, îşi trimit asasinii în costume de 
mătase. 

— Nu te-ai descurcat rău. Ai desfiinţat una dintre cele mai 
respectate bănci din oraş pentru că spăla bani murdari, ai închis 
două companii chimice, ai suspendat jumătate din consiliul 
municipal fiindcă luau mită. Eu aş zice că eşti chit. 


— E un început, zise el şi schimbă subiectul, aducând 
discuţia înapoi la ei doi. Ceea ce-mi lipseşte sunt ciorovăielile 
noastre de altădată, chiar şi după zece ani. 

— Ar fi câte ceva de spus despre competiţia de modă 
veche, pe viaţă şi pe moarte. 

— Tu ar trebui să ştii. 

— Uite cine vorbeşte. 

Ea îşi ridică paharul şi închină în cinstea competiţiei pe 
viaţă şi pe moarte. Din nou se uitară unul în ochii celuilalt, dar, 
de data asta, ea nu-şi mai plecă privirea. 

— Janie, întrebă el, de fapt cât îţi e de foame? 

Venable se lăsă comod pe spate în separeu, se uită în 
tavan, închise ochii şi clătină din cap foarte încet, apoi oftă şi 
privi în jos, spre el, de-a lungul nasului. 

— Cocteilurile îmi strică întotdeauna pofta de mâncare, zise 
ea. 


Remarca o faţetă a lui Vail pe care acesta nu şi-o 
dezvăluise niciodată: vulnerabilitate, simţ romantic. Adusese 
acasă sticla de Taittinger la gheaţă, după ce-l anunţase pe 
Guido că se răzgândiseră în privinţă cinei. Jane fusese 
întotdeauna atrasă de Vail, chiar şi cu ani în urmă, însă 
niciodată nu voise s-o admită, defulându-şi sentimentele sub 
forma unui amestec de admiraţie şi teamă faţă de talentul lui. 
Acum, stând în sufrageria lui Vail şi urmărindu-l cum aprinde 
focul, îşi dădu seama cât de mult îl dorea şi începu să se întrebe 
dacă nu făcuse o greşeală. Nu cumva se pripise să intre într-o 
combinaţie? O aventură de o noapte? Avea să fie una dintre 
acele greşeli penibile, când te trezeşti a doua zi de dimineaţă cu 
o mahmureală sexuală? Dar când el se ridică şi se întoarse către 
ea, temerile i se topiră într-un nou val de dorinţă. El îi scoase 
haina, o aruncă pe canapea şi se duse în bucătărie să aducă 
pahare de vin. 

Jane îşi roti privirea prin apartament. Avea două camere, 
destul de sus ca să-i ofere o panoramă a oraşului, frumoasă, dar 
nu ostentativă. Unul din dormitoare fusese transformat în birou, 
o încăpere plină de cartonaşe care marcau locul hârtiilor, dosare 
clădite teancuri prin colţuri, vrafuri de reviste, cele mai multe cu 
ambalajul de plastic încă nedesfăcut, însemnări făcute în grabă 


şi decupaje din ziare. Din baie răzbătea o rază de lumină 
albăstruie, şi Jane aruncă o privire înăuntru. 

Fusese transformată într-o mică seră. Un jgheab căptușit cu 
zinc şi lung de aproape doi metri se întindea de-a lungul 
peretelui, cu robinete şi tuburi legate la cadă. În cadă se vedeau 
ghivece de flori. Un şir de lumini de creştere cu dozaj automat 
creau iluzia luminii de zi timp de douăsprezece ore zilnic. Sub 
aceste lumini se găseau mănunchiuri de flori mici, delicate şi 
albastre, înconjurate de frunze ca de ferigă. In cealaltă parte a 
aglomeratei încăperi se vedea un mic paravan cu acoperiş de 
plastic, cu pereţii broboniţi de rouă artificială. Prin pereţii opaci 
văzu petele de culoare ale altor flori. 

Privi de jur-împrejur prin mica încăpere. 

— Ca să vezi, un horticultor de apartament, zise ea aproape 
cu voce tare. 

— Se numesc campanule, auzi glasul lui Vail în spatele ei. 

Ea se întoarse, surprinsă, şi-şi ţinu răsuflarea 

— lartă-mă. Trăgeam cu ochiul. 

El îi întinse o cupă cu şampanie înspumată. 

— Frumoase ca nişte femei tinere şi atrăgătoare. Sunt flori 
de iarnă. Cresc sălbatice de-a lungul malurilor râului unde am 
copilărit. Odinioară le culegeam şi le duceam acasă mamei, care 
le punea pe pian, şi uneori o auzeam vorbindu-le. „Acesta e 
Chopin", spunea ea, apoi cânta pentru ele. 

— Pare să fi fost o femeie extraordinară. 

— Chiar a fost. A murit când eram în clasa a opta. 

— Îmi pare rău. 

— A trecut mult de atunci. 

Treptat, crisparea ei se schimba din nou în dorinţă. Buzele i 
se uscară, aşa că mai luă o înghiţitură de şampanie. In mod ciu- 
dat, în cameră exista doar o singură fotografie: imaginea 
întunecată, sumbră şi prevestitoare de rău a unui grup murdar 
de uzine, ascunse în parte după o perdea de aburi şi fum 
murdar creată de mâna omului. Păreau o masă compactă, lungă 
şi cenuşie, cu coşuri care scuipau un fum negru, înălţat ca o 
tumoare amenințătoare de nori joşi şi poluaţi plutind deasupra 
întregii scene. În fundal, un râu înspumat, cu malurile învăluite 
în aburi şi care reflecta cumva deprimantul tablou. 

— Bun venit în Cartierul Curcubeului. Mă crezi sau nu, dar 
când eram copil înotam în râul acela. 


— Deci acolo au pus mâna pe tine, spuse ea. 

— Da. Ce ironie, nu-i aşa? Camera de Comerţ numeşte aşa 
ceva un parc industrial. Cândva, credeam că un parc e un loc 
vesel, unde se joacă cei mici. Oportuniştii mi-au distrus această 
iluzie. 

— Dar de ce păstrezi fotografia? 

— Ca să nu devin niciodată îngăduitor. 

— Nu mi te pot imagina îngăduitor cu nimeni şi nimic. Îşi 
scoase pantofii şi se întoarseră împreună în sufragerie. Sper că 
nu te superi, mă dor cumplit picioarele. 

— la loc. Mă pricep foarte bine şi la picioare. 

— La picioare? 

— Fac cel mai bun masaj de dincoace de Sweden. Ea se 
aşeză pe canapea şi se lăsă pe spate, sprijinindu-se de pernele 
joase şi moi. El îi luă un picior în amândouă mâinile, masându-l 
la început încet, apoi mai tare, cu degetele în podul tălpii. 
Masajul era ca un curent electric care urca între picioarele ei, 
de-a lungul firelor de mătase ale ciorapilor. Închise ochii. Răsufla 
din ce în ce mai iute şi pulsul devenea tot mai grăbit. De rest se 
ocupa şampania. 

— Foarte bun masaj, murmură ea. 

El îşi strecură încet o mână de-a lungul piciorului învelit în 
mătase, urcând pe gambă, apoi mai sus de genunchi. Brusc, 
Jane se ridică în picioare, dându-şi seama că abia mai respira. 

— Am nevoie să mă ridic un minut, zise ea. Se sculă şi se 
duse la şemineu. El o urmă. Marty... vru ea să spună, dar Vail o 
răsuci cu faţa către el. 

li prinse obrazul cu amândouă mâine şi o sărută. Ea îi cedă, 
răspunzându-i lacomă, cu gura lipită de a lui, buzele şi limbile 
lor căutându-se cu disperare, iar trupurile strângându-se unul în 
celălalt. Seducţia pe care o exercitau unul asupra celuilalt era 
hipnotică. Mâinile lui alunecau pe şoldurile şi pe spatele ei, 
mângâindu-i fesele tari, coborând şovăielnic pe picioare, strivin- 
d-o de Crupul lui. O mână se strecură în interiorul coapsei, apoi 
antebraţul lui îşi făcu loc între picioarele ei, urcând mai mult, 
până la marginea mătăsoasă a ciorapului, abia atingând-o cu 
degetele. Ea gemu încetişor, venind în întâmpinarea degetelor 
bărbatului, se lipi de mâna lui, iar el începu s-o mângâie. O 
sărută pe urechi, pe adâncitura de la baza gâtului, iar ea îi 
răspunse punându-şi uşor palma pe ceafa lui şi aplecându-i 


capul către sânii ei. Dorinţa ţinută în frâu se dezlănţui. Începură 
să se dezbrace febril unul pe celălalt, fără a pierde ritmul 
seducţiei reciproce, mâna lui mişcându-se în cercuri încete şi 
umede, explorând fiecare por al femeii. Simţi cum i se taie 
respiraţia în clipa în care ea îşi puse mâna pe degetele lui, 
călăuzindu-le. Intinse cealaltă mână şi-i trase fermoarul rochiei. 
Jane se lipi de el, provocându-l, nelăsând rochia să cadă, apoi îşi 
puse palma pe pântecele lui, plimbând-o pe muşchii tari şi 
desenând cercuri cu degetul mare în jurul ombilicului. Îşi 
strecură mâna sub cureaua lui, apoi mai jos, până când îl simţi 
înălțându-se ca s-o întâmpine. 

Ea se lăsă pe spate. Rochia lunecă încet în jos, rămânând o 
clipă agăţată pe sfârcuri, apoi se prelinse pe sâni şi pe şolduri. 
Continuară să se sărute cu ochii închişi, în timp ce mâinile îşi 
urmau căutarea. Cu buzele lipite de ale lui, Jane îi apăsă mâna 
cu a ei, plimbând-o uşor pe pântece şi îndemnând-o să coboare 
până când îi ajunse între picioare, apoi, silind-o să rămână 
acolo, începu s-o plimbe în sus şi în jos. După aceea întoarse 
palma şi, atingându-i mâna cu a ei, începură să se mângâie unul 
pe altul într-un ritm perfect. Îl simţi crescând şi-şi trecu palma 
liberă pe spatele lui, mângâindu-i fesele. Sfârcurile li se atinseră 
şi ea se lipi şi mai mult de el, simţindu-l cum se întăreşte în 
atingere cu trupul ei, mişcându-şi trupul sub degetele lui şi 
mângâindu-i abia simţit sexul în erecţie. 

Işi lăsă capul pe umărul lui, tremurând din toţi muşchii, în 
timp ce el continua s-o mângâie din ce în ce mai repede, apoi îşi 
arcui uşor spatele şi câteva clipe rămaseră înlănţuiţi, 
mişcându-se uşor în ritmul gemetelor ei. 

— Dumnezeule, şopti Vail cu buzele lipite de ale ei. Mai 
încet. 

— Nu pot, răspunse ea tot în şoaptă. Nu pot! 

Incepu să se frece de mâna lui, să-l mângâie mai repede, 
iar el începu să se mişte o dată cu mâna ei. Ea tremura. Îşi ţinu 
respiraţia şi se ridică pe vârfuri, iar el o simţi întărindu-se şi 
umezindu-se înăuntru la atingerea degetelor lui. Deodată ea 
ţipă, venind în întâmpinarea degetelor lui, cu picioarele 
tremurând de spasme. 

Vail o lungi pe podea şi se întinse alături. Ea îşi lăsă braţele 
în lături. Bărbatul se culcă peste ea, aplecându-se deasupra ei 
cu ochii închişi, cu muşchii braţelor zvâcnind, iar ea îl călăuzi 


înăuntrul ei. El trase aer în piept, îşi tinu respiraţia, apoi începu 
să se mişte în ea. Ea ridică amândouă braţele, îi înlânţui gâtul 
şi-l rostogoli în aşa fel, încât să vină deasupra lui. Işi frecă 
sfârcurile tari de pieptul lui, se aşeză călare peste el, apoi, 
ridicându-se puţin, îl conduse din nou în trupul ei şi, 
aplecându-se, îi înăbuşi gemetele cu buzele ei. Ca vrăjiţi, făcură 
dragoste, se opriră, se abţinură, tremurând, până când nu mai 
putură să reziste, până când tensiunea ajunse de nesuportat. El 
îi simţi muşchii umezi strângându-se în jurul lui. Işi cobori mâna 
între trupurile lor, simțind cum pântecele ei se întărea sub 
mângâierile lui. Ea se crispă, îşi ţinu respiraţia câteva secunde, 
apoi se lăsă în jos peste el, ţipă şi începu să tremure. Răspunsul 
ei fu atât de puternic, încât toate simţurile lui scăpară de sub 
control. Simţi şi el un spasm, apoi un altul şi un altul, după care 
urmă explozia. 

Ea se simţi electrizată, pierdută în timp şi spaţiu, apoi valu- 
rile începură din nou să crească. 

— Oh, Doamne! exclamă Jane şi se prăbuşi peste el, 
întinzându-şi picioarele lungi şi strângându-le astfel, încât să-l 
ţină prizonier în trupul ei. Continuară să se sărute până când, în 
cele din urmă, Jane se eliberă din nou. Ooh, murmură ea încet 
de câteva ori. 

El rămase sub trupul ei, înlănţuind-o cu braţele, 
mângâindu-i uşor spatele, în timp ce respiraţia le revenea la 
normal. Deodată, cuprins brusc de nebunie, bărbatul lunecă din 
nou adânc înăuntrul ei, apoi se retrase şi se împinse în ea. 
Muşchii femeii începură din nou să se întărească. Părul i se 
revărsă peste obrazul lui, în timp ce-şi legăna capul dintr-o parte 
în alta. Amândoi gemeau la unison, dorinţa lor crescând tot mai 
mult şi mai mult, până când ea ţipă, îndreptându-şi spatele şi 
mişcându-se în sus şi în jos, după care se prăbuşi pe pieptul lui. 

Rămaseră tăcuţi un timp, în timp ce muşchii ei se dilatau şi 
se strângeau sub contracţiile lui. Ea îşi lipise buzele de urechea 
lui, iar el o asculta cum îşi recapătă treptat suflul. In final, îşi 
întinse un picior, apoi pe celălalt, până când ajunse să-şi culce 
trupul peste al lui. 

Îşi înălţă capul până când vârfurile nasurilor aproape li se 
atinseră şi îşi trecu vârful limbii peste buza lui de sus. 

— Doamne, murmură ea încă răsuflând greu. De cea 
trebuit să aşteptăm atâta timp? 


Se lăsă să alunece deoparte, continuând să-şi ţină un picior 
peste al lui. El îi înconjură umerii cu braţul şi rămaseră aşa 
câteva minute, uitându-se la foc. 

— Ce s-a întâmplat cu femeia aceea superbă care lucra 
pentru tine? întrebă ea, rupând tăcerea. 

— Naomi Chance? 

— Aşa o chema? Ce nume superb! 

— Tot pentru mine lucrează. Văd că te-ai rupt de toţi şi de 
toate. 

— Lumea vorbea despre voi doi. Se rostogoli pe spate, 
ridică un picior şi se mişcă încet, oferindu-i o privelişte tentantă 
a trupului ei gol. Aţi avut o aventură? întrebă ea. El ridică un 
deget. O dată? Numai o singură dată? 

El încuviinţă din cap. 

— Într-o noapte, cu multă vreme în urmă. Ea a spus că nu 
voia să continuăm, pentru că asta ar fi deteriorat relaţia noastră 
profesională. 

Jane se aplecă şi-l muşcă uşor de degetul mare de la picior. 

— Nu era în toate minţile, zise ea. 

— Ţi s-a făcut foame? întrebă el. 

Ea îi şterse saliva de pe degetul mare cu palma şi cu 
degetele. 

— Aş mânca ceva. 

— Ce zici de şampanie şi brânză? 

— Ca aperitiv. Ai lumânări? 

— Dacă nu s-a ales praful de ele până acum. 

— Lumânări, vin şi brânză. Câtă eleganţă! 

— Ţi-a revenit pofta de mâncare, nu? 

— Oh, da, răspunse ea încetişor. 

Îl urmări cu privirea cum se duce la bucătărie. Avea un trup 
musculos, tare şi mai curând slab. Ei îi plăcea. Nici un gram de 
grăsime, şi era un amant atent, care ştia ce butoane să apese şi 
ce porţi să deschidă. Nici nu se aşteptase la altceva. Vail făcea 
totul cu pasiune. 

El se întoarse după un minut sau două, ţinând între degete 
pahare curate, o cutie de biscuiţi uscați şi o felie de brânză de 
Brie într-o mână, iar în cealaltă două lumânări. Luă mucurile de 
ţigări din scrumiera mare, aprinse o lumânare şi turnă puţină 
ceară fierbinte în scrumieră. Ea îl privi cu atenţie cum pune 
lumânarea în soclul de ceară, ţinând-o până când acesta se 


întăreşte la bază. Deschise pachetul de Brie şi cu degetul mic 
desprinse o bucăţică de sub crusta tare şi i-o întinse ei. Ea 
prinse tot degetul în gură şi supse brânza. 

Atunci sună telefonul. 

— Oh, lisuse! gemu el. Încercă să nu-i dea nici o atenţie, 
dar după cinci apeluri înţelese că Stenner nu se va da bătut. 
Omul ştia că Vail era acasă şi cunoştea şi motivul. Rahat, rahat, 
rahat, mârâi el, înşfăcând, în cele din urmă, receptorul. Domnule 
maior, la ora asta nu sunt acasă. Dacă laşi un... 

— John Farrell Delaney. 

Tăcere. 

— Ce-i cu el? 

— Zace în mijlocul unui apartament de pe aleea Lake View, 
găurit de două gloanţe calibrul 38. Atât şi nimic mai mult. 
Fiecare din cele două împuşcături îi putea fi fatală. 

— Ah, afurisitule! 

— Zece minute? Sau ai nevoie şi de un duş? 

Lui Vail i se păru că detectase o urmă de ironie în vocea lui 
Stenner. Nu luă în seamă remarca. 

— Ai fost deja acolo? 

— Mi-a telefonat Shock. Nu ştiu mai mult decât ţi-am spus 
adineauri. 

— Zece minute, capitulă Vail. 

— Sunt în faţa uşii de la intrare. 

— Ar fi trebuit să-mi închipui. 

Închise telefonul. Ea îl privi fix, continuând să-i admire 
trupul gol, în timp ce el începea să se îmbrace. 

— Nu trebuie să te duci acasă, toarse ea. De ce nu petreci 
noaptea aici? 

— Foarte nostim, mormăi el. E vorba de o crimă. 

— Nu-i prea măgulitor. 

— Ce? 

— Să faci amor cu mine până îmi pierd minţile şi pe urmă 
să mă părăseşti pentru un cadavru. 

El îşi puse pantalonii, trăgând nervos de fermoar. 

— Incursiuni nocturne în jungla omenească. 

— Din câte îmi amintesc, anul trecut au fost cam două mii 
de omucideri. Te-ai sculat din pat pentru toate? 

— N-au fost toate noaptea, răspunse el, căutându-şi un 
pantof. 


Ea se ridică în capul oaselor şi bâjbâi după o ţigară. 

— Să te aştept? îl întrebă, clipind des spre el, ca o vampă 
din vremea filmului mut. 

— Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată aşa ceva cât timp ai fost 
procuror? se interesă el. 

Ea clătină din cap foarte încet. 

— Nu aveam decât un singur telefon şi îl scoteam din priză. 

— Dacă ar fi fost vorba de ceva important? insistă el, 
punându-şi ciorapii şi pantofii. 

Ea scoase alene un rotocol de fum. În glas i se ghicea o 
undă de interes. 

— Cât de important? 

— Foaaarte, foaaarte important. 

— Unde te duci? întrebă ea bănuitoare. 

El făcu un semn de lehamite. 

— A fost o întrebare retorică, Janie. 

— Nu, nu, n-ai să scapi numai cu atât, Vail. Ce s-a 
întâmplat? Unde te duci la ora... - se uită la ceas — unsprezece 
şi jumătate noaptea? 

— Te interesează John Farrell Delaney? 

Auzind numele, ea îşi îndreptă spatele, făcând ochii mari de 
surpriză. 

— Ce-i cu el? El o privi, zâmbi şi-şi duse un deget la buze. A 
făcut ceva! A făcut... Nu! Cineva i-a făcut lui ceva. 

O imagine fugară din trecut fulgeră prin mintea lui Vail. E/ şi 
Judecătorul, fată în fată la masa de lucru masivă, cu degetele pe 
dolarii de argint, în timp ce jucau jocuri ale minţii. 

— Deocamdată e secret, Jane. Ştii că nu pot... 

— Mai slăbeşte-mă cu tâmpeniile, Martin Vail. Ai auzit vre- 
odată de întâlnire soldată cu viol? Vorbeşte sau încep să tip. 

— N-ai să îndrăzneşti. 

— E mort, nu-i aşa? Se aplecă până când ajunse la câţiva 
centimetri depărtare de obrazul lui. E mort, Marty? 

Vail încuviinţă din cap. 

— Cineva i-a vârât două gloanţe în inima aia bătrână şi 
urâtă. 

— Auuuu! zise ea încet. Cineva l-a ucis pe Delaney? Atunci 
chiar că ai dat de necaz, domnule procuror districtual. S-ar 
putea ca noi doi să fim singurii din oraş care nu au avut un 
motiv întemeiat ca să-l lichideze pe nemernic. Tu n-ai nici un 


motiv, aşa-i? 

— Nu, întotdeauna mă împiedic de codoşul ăla al lui, 
Firestone, răspunse Vail. Se ridică, îşi puse smochingul şi pal- 
tonul, renunțând la cravată. Niciodată n-am avut de-a face cu 
domnul Delaney. 

— Ai avut noroc. Ei bine, te iert că mă părăseşti, dar numai 
dacă îmi promiţi că la înapoiere îmi dai toate detaliile grozăviei. 
Mâine vestea va fi pe buzele tuturor. 

El se aplecă şi o sărută pe buze. 

— Dacă nu mă întorc până pleci tu, încuie uşa. 

— Nu face din seara asta una de duzină, şopti ea, zâmbind, 
şi-i răspunse la sărut. 


9 


— Delaney era singur când l-au găsit? întrebă Vail în timp 
ce urcă în maşină. Vreau să spun, există vreun suspect? 

— Ţi-am spus tot ce ştiu, răspunse Stenner. 

Trecu cu maşina de cele câteva cvartale care despărţeau 
reşedinţa lui Vail din Dearborn Park de Loft Apartments şi opri în 
dreptul unui uriaş bloc turn cu pereţi de sticlă. În spatele lui, la o 
sută de metri distanţă, dincolo de Hilton, lacul scânteia în 
lumina clarului de lună. În dreptul intrării, toată strada era ocu- 
pată de maşini parcate: patru de poliţie, o ambulanţă şi omni- 
prezentul microbuz al lui Okimoto. Un grup de oameni sfidau 
frigul, adunaţi în jurul panglicilor care delimitau locul crimei şi 
aşteptând să se întâmple ceva important. Vail şi Stenner luară 
ascensorul până la etajul al treizecilea. 

Uşa liftului se deschise pe un coridor îngust cu numai două 
uşi. Una era dată de perete şi proptită cu un scaun, iar lângă ea 
stătea de pază un poliţist în uniformă, care privea peste umăr la 
activităţile desfăşurate înăuntru. 

Când intrară în apartament, îl văzură pe Shock Johnson în 
capătul unui coridor lung, aşternut cu un covor alb şi luminat 
discret cu o lumină indirectă. Polițistul cel solid zâmbi, apoi veni 
la ei cu paşi mari şi le întinse o mână de dimensiunile unei 
mănuşi de base-ball. 

— Noroc, băieţi, îi salută el, conducându-i pe coridor spre 


sufragerie. Ne-am văzut destul de des zilele astea. 

— Da, o să creadă lumea că suntem logodiţi, comentă Vail. 

— Nu eşti genul meu, zise Shock. Mie îmi plac blondele. 

— Imi pun perucă. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

Ajunseră la capătul coridorului şi priviră în interiorul unei 
sufragerii spaţioase, cu ferestre pictate, care dădeau spre lac. 
Când intrară, un laborant care stătea în patru labe, curăţând 
covorul cu un mic aspirator de mână, se ridică şi ieşi. Un altul 
ştergea de praf lămpi, mese, scaune şi toate obiectele din 
cameră pe care ar fi putut rămâne amprente. Un pahar 
granulat, de modă veche, stătea pe masă, încă păstrând urmele 
pudrei folosite la amprentare. 

Cu excepţia vederii panoramice asupra lacului, încăperea 
era rece şi neprimitoare. Mobilierul ultramodern, de culoare 
neagră, contrasta puternic cu pereţii şi covoarele albe. Cele trei 
tablouri mari agăţate pe unul dintre pereţi erau picturi 
abstracte, în diverse configurații de negru şi alb. Locul părea de 
o curăţenie impecabilă. Cu excepţia preşedintelui consiliului 
municipal, Delaney, care zăcea pe spate, gol puşcă, cu ochii larg 
deschişi aţintiţi în tavan. Avea o rană în piept şi o alta deasupra 
ochiului drept. Sub cadavru se adunase o baltă de sânge, care 
se închegase într-o pată mare şi maronie pe covor. 

— Unde-i Okie? întrebă Vail. 

— In camera de alături. El presupune că crima a fost 
comisă între şapte şi opt şi jumătate. 

— Cine l-a descoperit? întrebă Stenner. 

— Delaney era principalul vorbitor la banchetul de 
astă-seară. Văzând că nu apare şi nici nu dă telefon până la 
sfârşitul dineului, cineva a sunat la birou. A răspuns paznicul, 
care le-a spus că nu-l văzuse pe Delaney plecând. A verificat în 
parcare, să vadă dacă maşina lui Delaney mai era acolo - poţi 
ieşi în parcare fără să mai treci prin hol. Ei bine, era. S-au 
îndrugat verzi şi uscate până s-a terminat întâlnirea. Câţiva 
demnitari au venit aici, directorul din tura de noapte le-a dat o 
cheie şi au intrat. Delaney plecase pe lumea cealaltă. 

— La ce oră se întâmpla asta? întrebă Stenner. 

— Unsprezece şi cinci. 

Stenner veni ceva mai aproape, se aplecă şi privi la 
cadavru. Partea dreaptă a feţei lui Delaney era arsă, iar 


sprânceana dreaptă era pârlită. Rămânând aplecat, privi peste 
umăr la Vail şi la Shock. 

— Aş zice că s-a tras cu ţeava aproape lipită de piele, 
remarcă el. 

Shock încuviinţă din cap. 

— l-a ars sprinceana şi i-a prăjit aproape jumătate din faţă. 
Cel mult câţiva centimetri. Probabil că nici n-ar fi fost necesar. 
Oricare din gloanţe i-ar fi fost fatal. 

— Se întâmpla ceva în dormitor? întrebă Stenner. 

Shock ridică din umeri. 

— Du-te şi aruncă o privire. 

— Delaney nu pare foarte surprins, spuse Vail în timp ce 
Stenner se duse în cealaltă cameră. 

— Poate clipea atunci când s-a tras, zise Shock. 

— Probabil îl cunoştea pe cel care l-a lichidat, nu crezi? 

— Aş zice că nu-i o presupunere prea hazardată. Adică, ce 
dracu' făcea în sufragerie cu socoteala la vedere? 

— Poate că a fost nevastă-sa. 

— Sau amanta? 

— Sau amantul. 

— Şi asta. 

— Am o prietenă şi ea zice că e singura persoană din oraş 
care nu avea motive să-l ucidă. 

— Tu ai avut vreo neînțelegere cu el, Marty? 

— Nu. Întotdeauna îl trimitea pe Firestone să-i rezolve 
treburile murdare. 

— Alt nemernic. 

— Poate reuşim să-i punem în cârcă crima. 

Shock râse. 

— Imi place ideea asta. 

— Eckling are mulţi băieţi care lucrează la acest caz? 

— Jumătate din efectiv. 

— Nu mă îndoiesc, zise Vail. Deja simte cum îi arde 
pământul sub tălpi. Chestia asta o să dea crampe fiecărui 
politician din oraş. 

— La gândul că unul dintre ei ar putea fi următorul? întrebă 
Shock, pufnind ironic. 

— Conştiinţa vinovăţiei, răspunse Vail şi amândoi începură 
să râdă. 

— Voi doi nu prea aveţi respect pentru cei morţi. La urma 


urmei, Delaney a fost preşedinte al consiliului municipal, şef al 
comitetului de finanţe, lider al filialei orăşeneşti a Partidului 
Democratic... 

Dinspre dormitor îşi făcu apariţia un japonez scund şi dis- 
tins, cu părul negru tuns scurt şi ochelari cu ramă de baga. Oichi 
Okimoto, echipat cu un halat chirurgical din hârtie, cizme de 
plastic şi mănuşi, intră cu paşi mari în sufragerie. 

— Ce mai faci, Martin? întrebă legistul, trecând pe lângă ei. 

— În ultima vreme nu prea am parte de somn, răspunse 
Vail. 

— Măcar aici e mai plăcut decât la groapa de gunoi. 

Okimoto, care la vârsta de treizeci şi şase de ani era unul 
dintre cei mai bum medici legişti, străbătu încăperea, duse cu 
grijă un scaun cu spătar drept până în colţul camerei şi se aşeză 
călare pe el, cu braţele încrucişate pe spătar şi bărbia sprijinită 
pe ele. Studie încăperea fără să scoată un cuvânt. Vail îşi scoase 
pachetul de ţigări, dar Okimoto spuse, fără a întoarce capul: 

— Te rog n-o aprinde. 

— lei mostre de aer, Okie? întrebă Vail. 

— Mă enervează. Vail puse deoparte ţigările şi toată lumea 
rămase pe loc, aşteptând ca Okimoto să termine cu gânditul. 
Trecură trei minute. Într-un târziu, Okie se ridică şi duse scaunul 
la locul de unde îl luase. Am isprăvit, aşa că ai putea să pleci 
acasă, i se adresă el lui Vail. Cu excepţia mizeriei de colo, 
apartamentul e imaculat. Asta-i tot ce pot să-ţi spun. Nici un 
semn că uşa ar fi fost forţată. Prosoape umede pe pardoseala 
băii. Smochingul întins pe pat. Purta un Rolex de aur, antiacvatic 
-nu imitație, ci valorând vreo zece mii - apoi portofelul, cărţi de 
credit şi altele, plus trei sute optsprezece dolari bani gheaţă pe 
comodă. Se uită din nou la cadavru. Cred... - doar cred, aţi 
reţinut? - că cineva cunoscut, cineva care avea o cheie, a 
pătruns în apartament, în timp ce el se afla sub duş. Delaney 
termină baia, lasă prosoapele, vine aici să-şi ia ceva de băut din 
barul din colţ. Crezându-se singur, nu se oboseşte să-şi mai 
pună ceva pe el - dacă ar fi deschis el însuşi uşa sau ar fi auzit 
pe cineva intrând, ar fi îmbrăcat un halat sau altceva. Işi ia 
băutura, se răsuceşte în loc şi dă cu ochii de oaspetele misterios 
stând în pragul sufrageriei. Începe o conversaţie cu această 
persoană -sau poate îşi dă seama că se află în primejdie şi 
imploră să i se cruţe viaţa - oricum, pune băutura pe masă şi 


când se întoarce din nou, musafirul necunoscut îl găureşte de 
două ori. Sunt aproape convins că primul glonţ a fost cel din 
piept. Am găsit un cartuş folosit, uite, chiar aici. După aceea, 
necunoscutul s-a apropiat, probabil a păşit peste el, s-a aplecat 
şi l-a împuşcat în frunte. Am mai găsit un cartuş lângă capul 
victimei. E limpede că mobilul n-a fost jaful. Eu cred că 
criminalul a fost o femeie. 

— De ce? întrebă Vail. 

— Amprentele de pe covor. Tocuri înalte, nu cuie de pantof. 
Avem o mulţime de fotografii şi un mulaj în ceară al urmelor 
lăsate de tocurile cui. Nu cred că autopsia va aduce alte 
surprize. Poate nişte urme de droguri în sânge, dar mă îndoiesc: 
nicăieri în apartament nu s-a găsit vreun indiciu că ar exista 
substanţe interzise de lege. Stomacul e probabil şi el gol: 
Delaney se pregătea să ia cina. 

— Oricine ar fi cel care l-a împuşcat, a venit aici exact în 
acest scop, zise Stenner. 

— Ce te face să crezi? întrebă Okimoto. 

— Pentru că Delaney era în pielea goală, aşa-i? sugeră 
Shock. Dacă ar fi avut loc vreo conversaţie, Delaney s-ar fi dus 
în dormitor şi ar fi pus ceva pe el. 

— Bine gândit, zise Okimoto. 

— Dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa cum presupui tu, Okie, 
interveni Vail, înseamnă că femeia trebuie să-l fi urât cumplit. 
Abel are dreptate, a venit aici anume ca să-l omoare. 

— Autopsia ne va spune totul, vorbi Okimoto. Apropo, nu 
voi avea nici un fel de date asupra cazului de la groapa de gunoi 
până mâine sau chiar poimâine. Cadavrele sunt într-un hal fără 
hal. 

Porni pe coridor în direcţia bucătăriei. 

— La dracu', Shock, spuse Vail. Tot ce ai de făcute să 
găseşti pe cineva care-l detesta. În opinia prietenei mele, ar 
putea fi oricine din district. 

— Am o idee, interveni Shock, uitându-se din nou la 
cadavru. Delaney candida la alegerile din toamnă. Poate are 
nişte fotografii luate în timpul campaniei. 

— Ai dreptate, aşa e, îl aprobă Vail. Ce naiba, era cunoscut 
drept taur comunal. Probabil, voia să obţină voturile femeilor. 

Amândoi începură să râdă. 

— Dar cei care împăiază animale? Probabil că ar fi obţinut 


şi voturile lor. 

— Da, abia izbuti să încuviinţeze Vail, printre hohote de râs. 
Ar putea să şi-o împăieze şi să-i dea numele lui. 

— Aşa e. Marea Sculă. 

În timp ce râdeau cu lacrimi, în apartament îşi făcu apariţia 
Eckling. Parcurse coridorul cu paşi mari şi intră în camera unde 
fusese comis asasinatul. 

— Ce dracu' o fi atât de caraghios? se răsti el. Unul dintre 
mai marii oraşului zace mort pe podea şi voi doi găsiţi că e de 
râs? Nu mă aşteptam din partea dumitale, domnule căpitan. 

— Oh, haide, Eric, lasă-l în pace. Ştii cum e când te afli la 
locul crimei. Te apucă un râs nervos. 

— Cunosc deja părerea ta despre consilierii noştri, declară 
cu emfază Eckling. Trebuie să-ţi reamintesc că ei reprezintă 
poporul. Merită să fie respectaţi. 

— De ce nu lăsăm deoparte prostiile, Eric? rosti dezgustat 
Vail. E vorba de anchetarea unei crime. Anchetează. 

— Te dai mare cu noua ta funcţie, Vail? mârâi Eckling. 

— Când am s-o fac, vei afla şi tu. Nici măcar nu vei avea 
nevoie să întrebi. 

Atenţia lui Eckling se îndreptă spre Stenner, care ieşise din 
dormitor. Văzându-l pe Eckling, Stenner se opri şi rămase în 
prag, cu braţele încrucişate. Nu-şi adresară nici un cuvânt. 

— Sunteţi pe terminate aici, căpitane? întrebă Eckling. 

— Mai trebuie să-şi strângă lucrurile băieţii de la laborator, 
răspunse Shock. 

— Am oameni la treabă în tot cartierul, îi spuse Eckling. 
Mâine la prima oră ne ocupăm de cei de la primărie şi de la 
firma lui. Voi conduce eu însumi ancheta, căpitane Johnson. 
Dumneata vei fi mâna mea dreaptă. 

— Bine, domnule. 

— Soţia lui trebuie să sosească, urmă Eckling. N-o să vă 
vină să credeţi, dar nu ştia că el avea acest apartament. Un 
apartament pentru întâlniri amoroase, iar nevastă-sa habar 
n-are de existenţa lui. Când i-am spus unde se afla soţul ei, şi-a 
închipuit că venise în vizită la cineva. 

— Ştie că e mort, nu? întrebă Shock. 

— Da, i-am spus că a avut loc un accident. Cred că cel care 
s-a dus să-i dea de ştire a fost consilierul Firestone. Erau prieteni 
foarte apropiaţi. 


În spatele lor, uşile ascensorului se deschiseră cu un 
hârşâit. Shock întoarse capul şi-l văzu pe Raymond Firestone, 
care păşi pe hol, apoi se dădu un pas înapoi, lăsând-o pe Ada 
Delaney să intre în apartament. Era o femeie înaltă, trecută de 
cincizeci de ani, cu o figură severă, sprâncene arcuite şi ochi 
nedumeriţi. Obrazul fără riduri, graţie chirurgiei estetice, încă 
păstra urmele tristeţii de femeie rămasă prizoniera unei vieţi 
lipsite de satisfacţii. Purta o rochie neagră, lungă până la 
genunchi, şi era nefardată. Se opri în uşă, privind de 
jur-împrejur, apoi porni pe coridor către sufragerie. 

— lisuse! exclamă Shock. Să aducă cineva un cearşaf. 
Acoperiţi mortul. 

— Nu! se împotrivi Ada Delaney, rămânând în uşa 
sufrageriei şi privind în celălalt capăt al încăperii, la cel care 
fusese John Farrell Delaney. Lăsaţi-l aşa cum e. 

Shock se uită la Eckling, iar acesta încuviinţă din cap. 
Femeia intră încet în cameră şi se opri la vreo doi metri de 
cadavru. 

— Aşa l-aţi găsit? întrebă Ada Delaney. 

— Da, doamnă, răspunse Shock. 

Ea zâmbi către cadavru, cu un aer aproape dispreţuitor. 

— Tipic, spuse ea. Cei de faţă schimbară câteva priviri. 
Nimeni nu rosti un cuvânt. Nici măcar nu ştiam de acest aparta- 
ment, zise ea, privind ţintă afară pe fereastră. Părea hipnotizată 
de scena morţii. Glasul îi deveni ascuţit - nu mai puternic, ci mai 
subţire - şi începu să vorbească grăbit, de parcă ar fi memorat 
un monolog şi s-ar fi temut să nu uite vreun cuvânt. Vail se 
gândi că poate femeia se afla încă în stare de şoc, după trauma 
cauzată de vederea cadavrului soţului ei. E încântător. Puțin 
cam sobru, dar încântător. Destul de bun pentru un om care a 
făcut avere ocupându-se de abatoare. Se uită atent la unul 
dintre tablouri. Niciodată nu mi-a plăcut gustul lui artistic. Arta 
abstractă mă lasă rece. Se răsuci cu faţa către Firestone. Nu mi 
se pare prea cinstit, aşa-i, Raymond? Să ai un loc frumos ca 
acesta şi să nu-l împărţi cu femeia pe care se presupune că o 
iubeşti, care ţi-a născut copii şi cu care ai împărţit patul? Tăcu o 
clipă, apoi adăugă cu nonşalanţă: Care ţi-a tolerat toate 
minciunile! Veni mai aproape de cadavru, până când ajunse să-l 
privească aproape de sus în jos. M-am căsătorit cu el de îndată 
ce am terminat colegiul. Acum treizeci şi unu de ani. N-am cu- 


noscut un alt bărbat - vreau să spun, din punct de vedere intim. 
Întotdeauna a fost Farrell. Farrell, Farrell, Farrell. Era un 
curtezan atât de atent... şi îl iubeam atât de mult... acum 
treizeci şi unu de ani. Mi-a cumpărat o orhidee cu ocazia primei 
noastre seri dansante la colegiu. Nu ştiu de unde făcuse rost de 
bani. La fiecare aniversare îmi oferea cinci orhidee. Până în 
urmă cu câţiva ani. Işi acoperi gura cu palma. Oh, Doamne, cât 
aş vrea să plâng. Dar nu pot face nici măcar asta, pur şi simplu 
nu am lacrimi. Ştii cum mă simt, Raymond? Uşurată. Uşurată că 
s-a terminat. Se uită din nou la soţul ei mort. Începusem să te 
urăsc cu adevărat, Farrell. Şi când te gândeşti că n-a trebuit să 
fac nimic. Nici să divorţez de tine, nici să mă las în continuare 
umilită. Cineva m-a eliberat. Ce... surpriză frumoasă... şi 
neaşteptată! Întorcându-se cu spatele către soţul ei mort, ieşi cu 
paşi rari din încăpere. Acum mă poţi conduce acasă, Raymond, 
zise ea. 

Urmărind-o cu privirea în timp ce se se îndepărta, Vail se 
gândi la Beryl Yancey şi la panica ce o cuprinsese creându-şi 
soţul mort sau pe moarte, în contrast cu Ada Delaney, care nu 
putea să verse nici măcar o lacrimă pentru bărbatul ei. 

— Phii! exclamă el când uşa ascensorului se închise în urma 
ei. 

— Categoric, un suspect, răspunse Stenner. 

— Da, da, întări şi Shock Johnson. S-ar putea să fie un caz 
simplu, Marty. 

— Nu există cazuri simple. 


Când Vail ajunse acasă, găsi un şerveţel de hârtie pe 
podea, în spatele uşii. Pe el era o urmă de ruj, iar dedesubt 
numărul secret de telefon al lui Jane Venable. 

Nici un alt mesaj. 


10 


Reşedinţa familiei Delaney se găsea în Rogers Park, pe 
Greenleaf, chiar lângă Ridge Avenue - o casă veche, în stil ita- 
lian, cu coloane, ferestre înalte şi streşini proeminente, care în 


exterior aducea cu o construcţie din secolul al XIX-lea. Eckling îşi 
lăsă subalternul în maşină. Menajera îl conduse printr-o locuinţă 
cu tavanul refăcut, restructu-rată în camere mari şi înalte, 
decorate în frumoase culori pastel, către o verandă luminoasă, 
situată în spatele casei, cu ferestre cât peretele, care dădeau 
într-o grădină mare, împrejmuită cu gard viu. Afară, o gaiţă 
flutură din aripi şi se repezi într-un bazin cu apă special pentru 
păsări. 

Ada Delaney, îmbrăcată în negru, după cum cerea împreju- 
rarea, şedea pe o sofa înflorată, pe un fond verde strălucitor, 
alături de un bărbat înalt şi zvelt, cu păr uşor încărunţit şi lucios, 
cu pielea smeadă şi cu trăsături aspre, acviline. Bărbatul era 
îmbrăcat în bleumarin. Tulburarea din noaptea precedentă 
făcuse loc unei expresii calme, reci şi stăpânite. Cu o expresie 
adecvată îl salută şi pe Eckling. Atmosfera era uşor încărcată. 

— Eric, salută ea cu o scurtă înclinare a capului. Îl cunoşti 
pe Gary Angelo? 

— Ne-am întâlnit, răspunse Eckling, strângându-i mâna. 

— Domnul Angelo este avocatul familiei, zise ea. El se va 
ocupa de caz în locul meu. Sunt convinsă că nu te deranjează 
dacă rămâne cu noi. 

— Câtuşi de puţin, răspunse şeful poliţiei, ca şi cum ar fi 
avut de ales. 

— Vrei nişte cafea? întrebă ea, arătând în direcţia unui 
serviciu din argint cu ornamente. Sau poate ceva de băut? 

— Nimic, mulţumesc. Sper că n-am venit într-un moment 
nepotrivit. 

— Câtuşi de puţin, răspunse ea cu un surâs sumbru. Tocmai 
vorbeam despre situaţia excelentă în care ne-a lăsat Farrell pe 
mine şi pe copii. A făcut şi el ceva cu cap. 

— Imi pare rău, Ada... 

— Lasă compătimirile de circumstanţă, îl întrerupse ea cu 
bruscheţe. Adevărul este că te numărai printre prietenii lui, Eric. 
Ştiai ce se întâmplă. 

— Păi, nu era treaba mea să... 

— Să ce? Raymond Firestone mi-a povestit tot. Petreceri, 
partide de pocher, evadări de week-end - cum le numea Farrell 
între amici. Tu ai făcut parte dintre ei. lar acum vii aici, vrând 
să-mi dai a înţelege... 

— Nu vreau să-ţi dau nimic a înţelege, spuse cu tristeţe 


Eckling. Nu-mi fac decât datoria. Sunt lucruri care se cer spuse. 

— Ei, măcar ai venit tu însuţi, în loc să trimiţi pe unul dintre 
idioţii tăi. 

— Te rog, zise Eckling, vizibil stânjenit. Vreau ca această 
întrevedere să fie cât mai agreabilă cu putinţă. 

— Nu mă îndoiesc. Ce doreşti să ştii? 

— Cunoşti pe cineva care ar fi avut motiv să-l lichideze pe 
John? 

Auzind întrebarea, ea surâse dispreţuitor. 

— Nu pune întrebări stupide, Eric. Era foarte uşor să-l urăşti 
pe Farrell Delaney. 

— Totuşi... ăă... Începu EckKling, dar îşi lăsă fraza 
neterminată. 

— Femeile? Întotdeauna eşti atât de diplomat când 
interoghezi suspecți? 

— Te rog, Ada. 

— Nu mă lua pe mine cu te rog. De asta ai venit, o ştim 
amândoi. Sunt convinsă că remarcile mele de azi-noapte m-au 
plasat în fruntea listei de suspecți. 

— Deocamdată nu există nici o listă. 

— Atunci de ce nu iei cartea de telefon, ca s-o deschizi la 
litera A? zise ea, zâmbind sarcastic. 

Eckling se uită neajutorat la Angelo, care nu-i acordă nici o 
atenţie. Avocatul se aşeză picior peste picior, cercetându-şi 
unghiile proaspăt manichiurate. 

— Deci nu-mi poţi oferi nici un indiciu? 

— Ai putea începe cu partenerii lui de afaceri. Era faimos 
pentru felul în care-şi escroca prietenii. Poate că infam ar fi 
cuvântul potrivit. Sincer vorbind, nici nu-mi pasă cine l-a 
împuşcat. Sper că cel care a făcut omenirii un astfel de serviciu 
nu va avea prea mult de suferit pentru fapta sa. 

— lisuse, Ada! 

— Oh, termină. Nu fi atât de ipocrit, întreabă-mă ceea ce ai 
vrut să afli venind aici. 

— Da, interveni Angelo, studiindu-l pe Eckling cu o privire 
rece. De ce nu lăsăm deoparte vorbele frumoase, ca să 
discutăm ce avem de discutat. Sunt sigur că fiecare dintre noi 
are şi altceva mai bun de făcut. 

— Foarte bine. Unde erai aseară între şapte şi jumătate şi 
opt? întrebă direct Eckling. 


— Luam cina la Les Chambres, împreună cu fiica şi ginerele 
meu, răspunse ea cu un zâmbet satisfăcut. Au venit să mă ia de 
acasă pe la şapte şi jumătate. Mă întorsesem de vreo treizeci de 
minute, când m-a sunat Raymond Firestone. 

Eckling calculă în gând cât i-ar fi luat ca să ajungă de la 
locuinţa familiei Delaney din Rogers Park la restaurantul din 
Gold Coast. Cel puţin jumătate de oră. Les Chambres se afla la 
zece-cincisprezece minute de apartamentul privat al lui 
Delaney. Cinci sau zece minute ar fi fost de ajuns... 

— Am sosit la restaurant la ora opt, spuse ea. Am rămas 
acolo până aproape de zece şi jumătate. Am întâlnit mai multe 
persoane cunoscute. 

— Poţi fi liniştit, şefule, zise Angelo. Are un alibi beton. 

— Văd. 

— Mai e şi altceva? întrebă cu răceală Ada Delaney. 

— Cred... Nu, dacă ţie nu-ţi vine în minte... 

— Nu pot, Eric. Şi nici nu cred că vreau. Te rog să nu mai vii 
aici. 

Se ridică şi părăsi încăperea. 

— Doamne! se întoarse Eckling către avocat. Trebuie s-o 
întrebăm. Ar fi cazul să-şi dea seama că suntem nevoiţi să-i 
punem întrebări, înţelegi? Ca să eliminăm cât mai curând orice 
suspiciuni. 

— Are un alibi, replică scurt avocatul. Verifică-l. Eu o voi 
sfătui să coopereze cât vrei dumneata - după ce te convingi că 
nu-i implicată. 

— Mulţumesc, răspunse Eckling. 


În cealaltă parte a oraşului, Gaşca de Nebuni se adunase la 
o şedinţă convocată de Shana Parver. Parver şi Stenner se aflau 
în biroul cu glasvand al celei dintâi şi vorbeau la telefon, în timp 
ce restul se adunaseră în biroul lui Vail, unde îi aşteptau gogoşi 
şi cafea: Meyer, Stenner, Naomi, Hazel Fleishman, fiica unui 
sergent beţiv şi violent, care la treizeci şi patru de ani ajunsese 
specialistă în cazuri de viol şi de abuzuri sexuale şi fizice, fiind o 
combatantă feroce; Dermott Flaherty, un negru de origine 
irlandeză, cunoscător al străzii, fost găinar, dotat cu un umor 
macabru. Flaherty scăpase de un început sumbru în est, 
absolvind apoi cum laude Universitatea din Chicago, unde 


câştigase o bursă pe patru ani la un institut de drept. 

Lipseau Bobby Hartford, fiul unui avocat negru de la ACLU, 
care petrecuse primii zece ani ca jurist apărător al drepturilor 
civile în statul Mississippi, fiind la treizeci şi şapte de ani cel mai 
vârstnic din Gaşca de Nebuni; apoi Bucky Winslow, strălucit 
negociator, al cărui tată îşi pierduse ambele picioare în Vietnam, 
murind într-un spital de veterani. Şi St. Claire. 

— Unde sunt Hartford şi Winslow? o întrebă Vail pe Naomi. 

— În dimineaţa asta amândoi sunt la tribunal. 

— St. Claire? se interesă Vail, uitându-se la Ben Meyer. 

— Verifică ceva la arhive, răspunse Meyer. 

— In legătură cu presimţirea lui? insistă Vail. A descoperit 
ceva? 

— Păi, deocamdată nimic, răspunse Meyer, nevrând să 
comenteze în absenţa lui St. Claire. 

Conversaţia lunecă imediat către atacul cerebral suferit de 
Yancey şi asasinarea lui Delaney, crima de la groapa de gunoi 
trecând pe planul al doilea, în urma celor două evenimente de 
ultimă oră. Vail îi puse la curent cu cazul Delaney, asigurându-i 
că nu avea de gând să piardă prea mult timp făcând pe 
procurorul districtual. 

— Aici e miezul acţiunii, iar eu aici am intenţia să rămân, 
repetă el când Stenner şi Parver, care terminaseră convorbirea 
telefonică, intrară în birou. 

Fata zâmbea cu gura până la urechi. 

— Okay, Shana, o întâmpină Vail. De ce eşti aşa încântată? 

— Cred că am pus mâna pe Darby, răspunse Parver plină 
de mândrie. li putem face ţăndări depoziţia. 

— Zău? exclamă Vail. Ocoli masa de scris şi se aşeză. 
Lăsându-se pe spate în fotoliu, rulă o ţigară între două degete. 
Hai să ascultăm de la început, i se adresă el. 

Cunoşteau cu toţii detaliile crimei, dar aceasta era regula: 
fiecare caz să fie relatat de la început, astfel încât restul echipei 
să poată avea o privire de ansamblu asupra evoluţiei lui. 

Parver făcu un scurt rezumat al faptelor: Darby avea neîn- 
ţelegeri acasă cu soţia sa, Ramona, ultimii trei ani fuseseră 
nefavorabili pentru fermă, pierduse un contract de 
subvenţionare de către guvern, cheltuise toţi banii familiei, 
precum şi moştenirea de cincizeci de mii de dolari primită de 
Ramona cu un an în urmă; la toate acestea se adăuga şi faptul 


că întreținea o legătură cu o dansatoare de striptease pe nume 
Poppy Palmer, care lucra la un club denumit Skin Game. Mai 
exista şi o poliţă de asigurare. 

— Darby a declarat că vara trecută a avut un accident cu o 
secerătoare, povesti ea. Maşina a alunecat înapoi şi a fost cât pe 
ce să-l omoare, aşa că a încheiat o poliţă de asigurare în valoare 
de două sute cincizeci de mii de dolari pentru el - şi alta pentru 
Ramona. Acum suntem în 3 ianuarie, ora şase după-amiaza. 
Darby vânează din zorii zilei împreună cu trei amici. În drum 
spre casă, se opresc la o bere. Parver se ridică în picioare, 
mimând incidentul pe care-l relata şi folosindu-se de o riglă de 
metal pe post de puşcă. Era o actriţă. li plăcea impactul vizual. 
Se sprijini cu spatele de un perete imaginar, cu rigla de oţel 
lipită de piept. Ajunge la fermă şi intră în casă, continuă ea. 
Tocmai începuse buletinul de ştiri la CBS. Soţia lui, Ramona, stă 
în sufragerie. Înainte ca Darby s-o salute, ea îndreaptă spre el 
pistolul lui calibrul 38 şi începe să tragă. El sare din pragul uşii 
după un perete al holului care duce la bucă-tărie. Ea trage un alt 
glonţ, care se izbeşte de zid, trecând la câţiva centimetri de el. 
Darby se pierde cu firea. Vâră două gloanţe pe ţeavă şi ţâşneşte 
de după colţ. Se răsuci pe călcâie şi ţinti în direcţia lui Hazel 
Fleishman. Şi o împuşcă, continuă Parver. Glonţul o nimereşte în 
coastă. Mâna în care ea ţine arma zvâcneşte în sus şi un alt 
glonţ loveşte tavanul, în timp ce el se năpusteşte asupra ei. 
Parver se repezi la Hazel Fleishman şi apropie rigla de oţel la doi 
centimetri de fruntea ei. Buum! O împuşcă exact aici, deasupra 
ochiului drept. Aruncă arma, străbate încăperea până la telefon 
şi telefonează la 911. Lângă telefon vede o bucată de hârtie cu 
numărul lui Poppy Palmer, neînscris în cartea de telefon. Mai 
târziu susţine că nu l-a scris el şi că nu ştie de unde a apărut 
acolo. După aceea iese din casă şi rămâne pe treptele verandei 
până la sosirea poliţiei. Asta-i versiunea lui. Nici un martor, 
nimeni care să-i infirme spusele. 

Fleishman: O luptă la O.K. Corral, da? 

Parver: Aşa e. Mai târziu Darby pretinde că a sunat-o pe 
Poppy Palmer, ca să-i spună ce se întâmplase şi să afle de unde 
avea Ramona numărul trecut la secret. Palmer îi răspunde că 
Ramona o sunase pe la cinci şi era furioasă, şi îi ameninţase pe 
amândoi. 

Vail: Amândoi însemnând...? 


Parver: Palmer şi Darby. 

Vail: Continuă. 

Parver: Date fiind motivele şi caracterul individului, îmi 
închipui că nici unul dintre noi nu crede că lucrurile s-au 
întâmplat astfel, însă nu avem nimic cu care să-l aducem în faţa 
juriului. Compania de asigurări e pe punctul de a plăti poliţa. 
Martin şi cu mine l-am interogat ieri pe Darby, care ne-a făcut 
marţ. Aşa că Abel şi cu mine ne-am întors la Sandytown. Am 
hotărât să mai vorbim o dată cu localnicii care ar putea şti ceva, 
orice. Există o bătrână în vârstă de şaptezeci şi şase de ani care 
locuieşte vizavi de Darby, la vreo optzeci de metri — mai precis 
optzeci şi trei - de ferma lui. Între casele lor se află un câmp 
unde vara creşte grâu, precum şi câţiva copaci care mărginesc 
drumul de ţară până la locuinţa lui Darby, dar, de fapt, între cele 
două case e loc deschis. Bătrâna se numeşte Shunderson, Mabel 
Shunderson, şi e văduvă. Locu-ieşte acolo de peste treizeci de 
ani, cunoaşte familia Darby de când s-a mutat peste drum de 
ea, adică... - îşi consultă însemnările — de doisprezece ani. 
Doamna Shunderson l-a văzut pe Darby venind acasă în 
camioneta lui. Era în bucătărie şi privea pe fereastra care dă 
spre ferma Darby. Ţinea fereastra deschisă, fiindcă arsese ceva 
pe aragaz şi lăsase să iasă fumul. L-a văzut pe Darby venind 
acasă şi coborând din camionetă cu puşca în mână, apoi intrând 
în casă. Un minut mai târziu a auzit împuşcăturile. Asta ne-a mai 
spus şi înainte, că auzise împuşcăturile, însă n-am discutat 
niciodată despre ordinea lor. 

Vail: Zici că-i trecută de şaptezeci de ani? 

Parver: Da, şefule. Oricum, spune că a auzit împuşcăturile 
foarte clar. Era o noapte senină şi foarte rece. 

Fleishman: E sigură că era el? 

Parver: Absolut. 

Meyer: E sigură de oră? 

Parver: Zice că de-abia începuseră ştirile la televizor, ceea 
ce confirmă versiunea lui Darby şi telefonul la 911, care a fost 
dat la şase şi şase minute. 

Vail: Okay, continuă. 

Parver: Ei bine, noi am făcut doar ceea ce se cheamă o 
vizită de curtoazie, ca să ne asigurăm că nu ne-a scăpat nici un 
amănunt, aşa că am întrebat-o dacă auzise toate cele şase 
focuri? Ea ne-a răspuns că da. Se pricepe la arme, fiindcă Gus, 


soţul ei, care a murit acum şase ani, vâna mult. Aşadar, bătrâna 
şi-a dat seama că era vorba de două arme. După aceea a spus... 
Se opri o clipă şi citi cu mare atenţie din însemnări ...a spus aşa: 
„Ştiu să deosebesc o puşcă de un pistol, Gus al meu şi-a 
petrecut jumătate din viaţă vânând sau făcând exerciţii de tir, 
aşa că atunci când am auzit puşca, apoi toate focurile alea de 
pistol, am înţeles că acolo se întâmpla ceva şi m-am gândit că 
poate intrase un hoţ în casă." Parver se uită la Vail, apoi rând pe 
rând la ceilalţi. Pe urmă repetă fraza. „Am auzit puşca, apoi 
toate focurile alea de pistol." Sunt exact cuvintele ei. Vail o fixă 
cu privirea, iar ea continuă: Atunci eu am întrebat-o: „Cu alte 
cuvinte, aţi auzit pistolul şi pe urmă puşca?", iar ea mi-a 
răspuns: „Domnişoară, ştiu să deosebesc o puşcă de un pistol. 
Am auzit puşca, pe urmă patru focuri de pistol, după care din 
nou puşca." 

Vail: Vrea să spună că Darby a tras primul foc? 

Parver: Întocmai. 

Flaherty: Are şaptezeci şi cinci de ani? 

Parver: Şi şase. Şaptezeci şi şase. 

Flaherty: lar casa se află la optzeci de metri de ferma 
Darby? 

Parver: Optzeci şi trei, însă bătrâna ştie ce a auzit. Nu cred 
că există dubiu în privinţa asta. Totuşi, ca să fim siguri, Abel şi 
cu mine am făcut un test. 

Vail: Un test? 

Se uită la Stenner. 

Stenner: Am instalat un magnetofon în bucătăria ei, lângă 
fereastra deschisă. Eu m-am dus la ferma Darby, am intrat în 
hambar şi am tras două rânduri de împuşcături în nişte saci cu 
cereale. 

Vail: Unde era Darby? 

Stenner: Era plecat de acasă. 

Vail: Aha. Încălcarea proprietăţii. 

Măzgăli câteva însemnări pe un blocnotes. 

Stenner: Ne putem întoarce să repetăm testul în deplină 
legalitate. Eu am vrut doar să mă asigur că nu se înşală. 

Vail: Ştiu. 

Stenner: Mai întâi, am procedat aşa cum declară Darby că 
s-au petrecut lucrurile. Am tras trei focuri de pistol, unul de 
puşcă, încă unul de pistol şi ultimul de puşcă. După aceea am 


făcut aşa cum spune doamna Shunderson că le-a auzit: întâi, 
focul de puşcă, apoi cele patru de pistol şi iarăşi unul de puşcă. 
Shana stătea lângă doamna Shunderson, exact acolo unde 
stătuse bătrâna când avusese loc omorul, şi a înregistrat 
ambele succesiuni de Împuşcături. 

Parver: A fost categorică. Zice că a auzit BUM, bang, bang, 
bang, bang... BUM. Nu Bang, bang, bang, BUM, bang, BUM. lată 
banda. 

Puse pe birou un mic magnetofon şi apăsă pe butonul de 
pornire. Câteva clipe nu se auzi nimic altceva decât zgomotul de 
fond al camerei. Apoi răsunară împuşcăturile, care se auzeau 
foarte clar în aerul nopţii. 

Bang, bang, bang...BUM...bang...BUM. 

— Nu, nu. N-a fost deloc aşa, se auzi un glas de femeie în 
vârstă, foarte ferm şi categoric. După cum v-am spus... 

Vocea Shanei o întrerupse. 

— Un moment, spuse ea. Ascultati. 

BUM... bang, bang, bang, bang...BUM. 

— Da! Aşa a fost. Numai că a fost un timp ceva mai lung 
între ultimul foc de pistol şi cel de puşcă. 

— Sunteţi absolut sigură? o întrebă Parver. 

— Ţi-am mai spus, fetiţo, că pot deosebi o puşcă de un 
pistol. 

— Şi sunteţi sigură de succesiunea împuşcăturilor? 

— Puşca a fost prima. lar după ultimul foc de pistol a urmat 
o scurtă pauză, apoi iarăşi puşca. 

Parver opri magnetofonul. 

— Phii! exclamă Hazel Fleishman. 

Ceilalţi membri ai echipei începură să vorbească toţi deo- 
dată. Vail ciocăni în tăblia mesei cu încheieturile degetelor, ca 
să-i domolească. 

— E o martoră de bază, Abel? întrebă Vail. 

— O bătrână care ştie ce vrea, încuviinţă, zâmbind, 
Stenner. Cred că va face faţă. _ 

— O femeie de vârsta ei... Incepu Meyer. 

— E categorică în privinţa celor auzite. Şi n-are nici un fel 
de probleme cu auzul, îl asigură Stenner. 

— Credeţi că-l puteţi acuza pe Darby pe baza acestei 
mărturii cu „bum" şi „bang"? întrebă Flaherty. 

— Femeia ştie ce-a auzit, insistă Stenner. 


— Asta cred eu că s-a întâmplat, spuse Parver. Îşi interpretă 
din nou teoria, păşind în mijlocul biroului, cu braţul în care avea 
rigla ţinut pe lângă corp. Darby vine acasă, având puşca 
încărcată, şi intră. Nevastă-sa se află în sufragerie... Parver se 
apropie de Flaherty. Ajunsă la jumătate de metru de el, înălţă 
brusc braţul, aţintindu-şi puşca imaginară înspre fruntea lui. 
BUM! Se duce direct la ea şi o împuşcă în cap, uite aşa. Pe urmă 
ia pistolul calibrul 38 - încă are mănuşile pe mâini - îl pune în 
mâna ei şi bang, bang, bang, bang— trage două focuri în hol, 
unul în perete şi unul în tavan. După aceea face câţiva paşi 
înapoi şi descarcă pușca în ea a doua oară. Vreau să spun că s-a 
gândit la toate. Urme de arsură pe mâna ei, focul pe care 
pretinde că l-a tras după ce ea a tras în el. A avut în vedere 
totul, cu excepția sunetului. 

— Nu-i vorba doar de ordinea împuşcăturilor, zise Stenner 
în felul lui rezervat şi liniştit. Ci şi de intervalul dintre ele. Sau 
lipsa acestui interval. Doamna Shunderson spune că n-a fost nici 
un fel de pauză între cele patru focuri de pistol. Zice că a auzit 
BUM... bang, bang, bang, bang... BUM. Ramona Darby era 
moartă atunci când el i-a pus arma în mână şi a tras cu pistolul. 

Vail se lăsă pe spătarul scaunului, privind fix în tavan o 
clipă, după care chicoti. 

— Bună treabă aţi făcut voi doi, zise el. 

— Problema e să dovedim premeditarea, vorbi Flaherty. Va 
trebui să pomenim de Shunderson în prezentarea faptelor, aşa 
că ei vor afla probele de care dispunem. Darby îşi va schimba 
depoziţia. 

— N-o să ţină, spuse Stenner. Nici un juriu nu va crede că 
s-a năpustit asupra soţiei în timp ce ea trăgea în direcţia lui şi că 
a ajuns destul de aproape, încât s-o împuşte chiar în cap, fără să 
se aleagă nici măcar cu un singur glonţ. Tocmai glonţul acela 
tras drept în frunte va fi cel care-i va da de furcă. 

— Ar putea pretinde că a acţionat sub impulsul 
momentului, sugeră Dermott Flaherty. A intrat. Ea avea arma în 
mână. L-a ameninţat, iar el a împuşcat-o. După aceea a intrat în 
panică şi a inventat restul poveştii, temându-se că nu putea 
dovedi legitima apărare. 

— Prin urmare, cum îl încolţim? întrebă Vail. În birou se 
aşternu tăcerea. Dacă nu avem probe doveditoare, Darby ne va 
râde în nas. lar Paul Rainey va veni cu cel mai tare scenariu pe 


care-l vor concepe împreună şi-l va susţine până în pânzele 
albe. 

— Fapt care probabil va confirma presupunerea lui 
Dermott, spuse Hazel Fleishman. 

Vail încuviinţă din cap. 

— Anume, că Darby a intrat, că nevastă-sa avea arma, iar 
el s-a speriat şi a împuşcat-o, dar n-a omorât-o... şi aşa mai 
departe. 

— Nu ţine, zise Parver. Nu poate ocoli un lucru: ca 
versiunea lui să fie credibilă, primul glonţ tras de el trebuia s-o 
lovească în coastă. Acel glonţ în frunte a fost tras de la treizeci 
de centimetri, poate mai puţin. A fost un foc tras cu sânge rece. 
Glonţul acela a ucis-o pe loc. 

— Impulsul momentului? îşi dădu cu părerea Fleishman. 
Femeia îl atacă, iar el, cuprins de panică, trage... 

— Şi aleargă cinci metri, traversează încăperea şi abia apoi 
trage iarăşi? întrebă Stenner. Nici un juriu n-o să înghită asta. 
Dacă mărturia bătrânei de la fermă rămâne valabilă — dacă 
Rainey n-o face arşice la proces - Darby intră la apă din pricina 
ordinii împuşcăturilor, aşa că va fi nevoit să-şi schimbe 
depoziţia. 

— E speriat. E istovit. A fost la vânătoare timp de cinci ore. 
Flaherty înclină capul, imitându-l pe Darby: „Eram înfrigurat şi 
obosit. Am intrat şi, deodată, nebuna aia a început să tragă în 
mine. M-am adăpostit după peretele holului. Ea continua să 
tragă. În cele din urmă, m-am năpustit în cameră şi am tras. 
Totul s-a întâmplat extrem de repede. Nu-mi amintesc când am 
tras ultimul foc. Tot ce ţin minte e zgomotul şi fumul, unul din 
gloanţe a trecut atât de aproape de obrazul meu, încât i-am 
simţit căldura. S-a terminat în câteva secunde. 

Flaherty pocni din degete. 

— Foarte bine, Dermott, spuse Vail. Ar trebui să-i fii 
apărător. 

Toţi izbucniră în râs, afară de Shana Parver, care îl fulgeră 
cu pri-virea pe Flaherty. El îi zâmbi şi ridică din umeri. 

— Mi-am făcut doar datoria, şefule, se scuză el. Cred că 
găsirea acestui martor a fost o lovitură de maestru. 

— Fără îndoială, întări Vail. Problemele asupra cărora 
trebuie să decidem sunt următoarele: unu, îl arestăm? Şi doi, îl 
acuzăm sau nu de crimă cu premeditare? 


— E un omor cu sânge rece, spuse Parver. Putem dovedi 
premeditarea. A comis crima chiar în momentul în care a intrat 
pe uşă. 

— Prin urmare, îl arestăm? întrebă Stenner. 

Umbra unui surâs îi arcui colţurile buzelor. Îl urmări pe Vail 
cum se duce la cafetieră şi-şi toarnă altă ceaşcă de cafea. 
Bătrânul maestru cântărea în minte toate variantele. 

Vail se apropie de Shana şi, jucându-se cu rigla, întrebă: 

— Cum rămâne cu Betty Boop? Ai discutat cu ea despre 
convorbirea telefonică? 

Parver zâmbi. 

— Pasărea a fugit din cuib. 

— Ce-a făcut? 

— Ne-am dus la club, la şeful ei, care ne-a spus că a plecat 
din oraş ieri după-amiază, răspunse Stenner. Lui i-a povestit că 
sora ei din Texarkana trage să moară, fiind bolnavă de cancer. 
Am verificat azi-dimineaţă, asta făceam la telefon. Sora ei 
locuieşte la San Diego. Şi e bine mersi. Ultima oară când a 
primit veşti de la Poppy Palmer a fost acum cinci ani. 

— Ca să vezi, i se adresă Vail lui Parver. Se prea poate ca 
expediţia voastră să fi dat rezultate. E posibil s-o fi speriat 
întrebările pe care i le-aţi pus lui Darby cu privire la numărul ei 
de telefon. 

— Ceva a speriat-o, comentă Stenner. 

— Vrei să-l pui sub acuzare? o întrebă Vail pe Parver. 

Ea dădu din cap în semn de confirmare. 

— Fleishman? întrebă Vail. 

— Da, îl băgăm la zdup. Asta va suspenda plata poliţei de 
asigurare, ceea ce-l va scutura niţel. Poate şi pe Rainey. 

— Bine gândit. Meyer? Îl punem sub acuzare? 

— Cam riscant. Tot cazul nostru se bazează pe mărturia 
doamnei Shunderson. Poate că e nevoie de mai mult. 

— Există o mulţime de probe circumstanţiale solide, legate 
de această mărturie, contracară Parver. 

— Abel? 

— Dacă se ajunge până acolo. 

Vail zâmbi. Tinerii avocaţi se priviră unul pe altul. 

— Ce vrea să însemne asta? întrebă Parver. _ 

Vail se ridică şi ocoli masa de lucru cu paşi rari. In cele în 
urmă, îşi aprinse o ţigară, apoi se întoarse în holul unde se afla 


ventilatorul şi suflă fumul înspre el. 

— Ceea ce dorim noi e să facem dreptate, nu? lată un om 
care şi-a ucis cu sânge rece soţia, din lăcomie şi din pricina altei 
femei. A plănuit tot, s-a gândit chiar şi să pună arma în mâna 
moartei, folosind mânuşi ca să tragă, astfel încât ea să aibă 
urmă de praf de puşcă pe degete. Asta se cheamă premeditare. 
N-ai ce-i face. Dacă dăm crezare mărturiei doamnei Shunderson, 
nici măcar n-ar fi avut vreme să se gândească la aşa ceva. În 
clipa în care a intrat în casă ştia exact ce avea de gând să facă. 
lată de ce trebuie să aducem dovezi în sprijinul acuzaţiei de 
crimă cu premeditare. Flaherty are dreptate, tot cazul depinde 
de juriu, dacă o va crede sau nu pe doamna Shunderson ṣi, 
implicit, elementul timp. Dacă nu, atunci până la apusul soarelui 
individul va putea pleca nestingherit, împreună cu prietena lui 
cea rea de muscă, başca două sute cincizeci de mii de dolari. 
Prin urmare, îl strângem cu uşa pe tip? Sau încercăm o driblare? 

— Vrei să spui un târg? întrebă neîncrezătoare Parver. 

— Nu un târg, răspunse Vail, ci târgul. 

— Asta ce mai e? întrebă ea, începând să se înfurie. 

— Douăzeci de ani, fără eliberare condiţionată. 

— O parte a argumentaţiei noastre susţine ideea că Darby 
şi-a premeditat fapta, spuse Parver, pledând pentru crimă de 
gradul întâi. Douăzeci de ani este sentinţa pentru crimă de 
gradul doi. 

— Nu, este o sentinţă clementă pentru gradul întâi. 
Gândeşte-te, Shana. Dacă ajungem în faţa instanţei şi obţinem 
condamnarea, dar juriul declară crimă de gradul doi, nu unu, ar 
primi douăzeci de ani şi ar putea fi pus în libertate după numai 
opt. 

— Crezi că-l poţi convinge pe Rainey să accepte douăzeci 
de ani, fără eliberare condiţionată? întrebă Flaherty. 

— Dacă reuşim să-i zdruncinăm încrederea în Darby. 
Deocamdată, crede orbeşte în clientul său. Vezi, pe cei mai 
mulţi avocaţi ai apărării nu-i interesează nici cât negru sub 
unghie dacă clientul lor e vinovat sau nu. Problema este să 
poată aduce argumente, iar juriul să se lase convins de ele. 
Rainey e puţin mai altfel. Dacă îşi dă seama că a fost minţit, 
atunci totul depinde dacă el crede că noi putem aduce probe. 
Nu-i vorba de vinovăţie sau nevinovăție, ci de cine câştigă 
procesul. Dacă ajunge la concluzia că-l avem în buzunar, atunci 


va încheia târgul cel mai avantajos pentru clientul său. 

— Crezi că banda va reuşi să-l convingă? 

— Nu ştiu, răspunse Vail. Dar nu ştiu nici dacă putem 
câştiga un proces cu probele pe care le avem. Dacă nemernicul 
primeşte o sentinţă de douăzeci de ani, până va ajunge să iasă 
pe poarta închisorii va avea cincizeci şi şase de ani şi va fi falit. 

Timp de câteva momente în încăpere se aşternu tăcerea. 
Vail îşi puse picioarele pe marginea biroului şi se lăsă pe spate 
în fotoliu. Stenner parcă auzea cum îi lucrează creierul. 

— Shana, zise Vail în cele din urmă, obţine un mandat de 
arestare pe numele lui james Wayne Darby. Crimă cu preme- 
ditare. Anunţă-i pe cei de la secţia juridică de faptul că vom tri- 
mite noi citaţia. Naomi, aranjează-mi un dejun cu Rainey cât de 
curând posibil. Flaherty, vorbeşte cu amicii tăi de la secţia audio 
şi vezi dacă se poate mări puţin volumul de la înregistrare. 

— Ah, arta de-a negocia... murmură Stenner, zâmbind. 


11 


Zona cunoscută sub numele de Back of the Yards se întin- 
dea cale de douăsprezece blocuri pătrate, situate chiar lângă 
depozite, din economie de spaţiu. Clădirile, majoritatea vechi de 
un secol, erau structuri pătrate şi solide din beton, cărămidă şi 
cherestea, cu faţade din cărămidă aparentă. Magaziile şi vechile 
uzine fuseseră cândva sediul unora dintre cele mai mari puteri 
industriale: Goodyear şi Montgomery Ward, Swift şi Libby. 
Constructorii moderni le făcuseră din nou funcţionale, 
renovându-le şi transformând zona odinioară împânzită de 
canale, linii ferate şi ocoluri de vite într-una de birouri cu valoare 
istorică şi afectivă. 

Firma Delaney avea şase etaje şi ocupa un sfert dintr-un 
bloc de lângă Ashland. Plăcuța de alamă de la marginea aleii de 
acces purta inscripţia simplă: ÎNTREPRINDERILE DELANEY, INC., 
FONDATE ÎN 1961. 

Birourile conducerii se aflau la ultimul etaj şi aminteau de 
cele existente acolo cu o sută de ani în urmă. Când ieşi din 
ascensor, Shock Johnson se găsi în faţa unui vast spaţiu deschis, 
împărţit în cuburi din sticlă şi mahon. În afară de biroul lui 


Delaney şi cele trei alăturate, aparţinând vicepreşedinţilor şi 
ocupând o întreagă latură a uriaşului dreptunghi, toate celelalte 
birouri erau lipsite atât de intimitate cât şi de personalitate. 
Johnson se gândi o clipă la Dickens: aproape că vedea umbra lui 
Uriah Heep stând, pe un scaun înalt, într-un colţ şi supraveghind 
încăperea, ca să se asigure că toată lumea muncea. Secretara 
executivă, Edith Stoddard, era îmbrăcată în doliu, cu o rochie 
neagră şi austeră, lungă până la jumătatea gambei. Se 
machiase foarte discret şi purta părul tuns scurt, după moda 
anilor treizeci, şi înspicat. Avea o înfăţişare agreabilă, deşi 
severă. Era trasă la faţă şi părea istovită. 

— Am aranjat să folosiţi trei birouri pentru VIP, spuse ea, 
făcându-le semn cu mâna. Aveţi lista salariaţilor? 

— Da, doamnă, mulţumesc, răspunse Johnson. 

— Am convocat în grabă o şedinţă a comitetului de condu- 
cere, continuă ea. Voi fi ocupată timp de o oră-două. 

— Faceţi parte din comitet? întrebă Johnson. 

— Sunt secretară, explică ea. 

Trei echipe de poliţişti fuseseră repartizate în birourile VIP. 
Cele patruzeci şi două de secretare, directori de vânzări şi alţi 
şefi figurau pe trei liste. Fiecare dintre echipele care desfăşurau 
interogatoriul avea propria ei listă de paisprezece persoane. 
Johnson şi partenerul lui pe ziua aceea, un detectiv de la omu- 
cideri, acru şi mizantrop, pe nume Si Irving, se instalară în biroul 
din mijloc. Irving era un bărbat îndesat, cu cincisprezece cen- 
timetri mai scund decât şeful său, cu şuviţe de păr negru petre- 
cute peste creştetul pleşuv. Era un detectiv excelent, dar făcea 
parte din vechea şcoală. Aşa cum îi spusese cândva lui Johnson, 
„Deviza mea e: prinde-i, scoate-le maţele şi frige-i." 

Suportară prezenţa a şase persoane plicticoase, bărbaţi şi 
femei, dintre care nici unul nu găsise o vorbă bună pentru „dom- 
nul D" şi nici unul nu ştia nimic. Shock Johnson şedea rezemat 
de spătarul unui scaun rotativ, cu picioarele proptite pe un 
sertar deschis al mesei de lucru, când în încăpere intră Miranda 
Stewart. Era o femeie uimitoare, blondă şi atrăgătoare, 
îmbrăcată într-un taior de serviciu, de culoare roşie şi cu croială 
elegantă, la care asortase o bluză neagră de mătase. Purta 
părul legat la ceafă cu o panglică albă. Johnson se trezi din som- 
nolenţă. Irving o studie cu o privire nostalgică. 

— Domnişoara Miranda Stewart? întrebă Johnson, 


coborându-şi picioarele pe podea şi stând drept în spatele mesei 
de lucru. 

— Da, răspunse ea. 

— Vă rog să luaţi loc. Sunt căpitanul Johnson de la poliţia 
din Chicago, iar dumnealui este Simon Irving, de la secţia de 
omucideri. 

Ea zâmbi şi se aşeză. Era o femeie calmă, de vreo treizeci şi 
cinci de ani, părând sigură pe ea şi foarte dezinvoltă. Fără să 
ezite, îşi puse picior peste picior, trăgându-şi fusta în jos. 
Aproape că-i acoperea genunchii. 

— Doresc să vă atrag atenţia că este vorba de o discuţie 
neoficială, spuse Johnson. Asta înseamnă că nu veţi depune 
mărturie sub prestare de jurământ şi că întrevederea nu va fi 
stenografiată, deşi noi ne vom face unele însemnări. Totuşi, 
dacă la un moment dat în cursul conversaţiei, vom considera de 
cuviinţă să vă citim drepturile, vă vom oferi şi posibilitatea de a 
lua legătura cu un avocat. Aceasta este procedura obişnuită 
într-o astfel de situaţie şi, înainte de a începe, spunem tuturor 
acelaşi lucru, prin urmare nu vrem să aveţi impresia că, dacă 
am pomenit de drepturi, trebuie să vă simţiţi suspectată. Okay? 

— Okay, răspunse ea cu un aer senzual. 

Părea dornică să încerce această nouă experienţă sau 
poate să i se acorde atenţie. 

— Care este numele dumneavoastră întreg? 

— Miranda Duff Stewart. 

— Unde locuiţi? 

— Wabash 3212, apartament 3A. 

— Sunteţi căsătorită? 

— Nu. Divorţată, din 1990. 

— De cât timp locuiţi la această adresă? 

— Din 1990. De trei ani. 

— Şi de cât timp lucraţi la firma Delaney? 

— De un an şi jumătate. 

— Cu ce v-aţi ocupat înainte de a veni aici? 

— Am fost secretara lui Don Weber, vicepreşedintele de la 
Trumbell & Sloan. 

— Agenţia de publicitate? 

— Da, cu sediul în Riverfront. 

— Care este postul dumneavoastră aici, la firma Delaney? 

— De curând am fost numită noua secretară executivă a 


domnului Delaney. Edith Stoddard - care ocupă în prezent acest 
post - se pregăteşte să iasă la pensie. 

— Deci încă nu aţi început lucrul? 

— Am avut câteva întrevederi cu domnul Delaney. Adică 
mi-a spus ce aşteaptă de la mine, care îmi sunt îndatoririle şi 
altele asemenea. Ştiu ce voi avea de făcut. 

— Aţi lucrat cu doamna... parcă doamna Stoddard? 

— Da, e căsătorită şi are o fată la Universitatea din 
Chicago. 

— Cu ce se ocupă soţul ei? 

— Din câte ştiu eu, e infirm. 

— Dar dumneavoastră aţi lucrat cu doamna Stoddard în 
această perioadă? 

— Nu. Domnul Delaney mi-a zis că dorea să încep cu forţe 
proprii. Surâse. Spunea că nu voia să iau nici unul din obiceiurile 
ei proaste, dar eu cred că glumea pe seama lui Edith. Toată 
lumea ştie cât e de eficientă. Socotesc că domnul Delaney a 
avut dreptate. Inţelegeţi, dorea o schimbare. 

— Ştiţi de cât timp ocupa doamna Stoddard acest post? 

— Nu prea. E aici dintotdeauna. Poate cincisprezece ani? 

— Ceea ce căutăm noi, doamnă Stewart, e să aflăm dacă 
au existat neînţelegeri între Delaney şi oamenii aflaţi în slujba 
sa sau poate partenerii săi de afaceri. Inţelegeţi ce vreau să 
spun? Vocea lui Irving ajunsese un mârâit răguşit. Certuri, 
neînţelegeri, ameninţări... porniri de ură. 

— Păi, eu nu cunosc nimic despre partenerii lui de afaceri, 
despre asta va trebui s-o întrebaţi pe Edith. Delaney părea să se 
înţeleagă bine cu cei de la birou... desigur... 

Se opri şi-şi lăsă fraza să plutească în aer. 

— Desigur ce? întrebă Irving. 

— Păi, nu cred că Edith a fost chiar încântată de schimbare. 

— Adică de faptul că a fost pusă pe liber, asta vreţi să 
spuneţi? in-sistă Irving. 

— Urma... ăă... urma să plece de la companie. 

— Şi-a dat demisia? 

— El spunea..., adică domnul Delaney spunea că urma să 
iasă la pensie mai devreme, dar mie mi-a făcut impresia că era 
mai curând ori-ori... 

— Ori-ori? întrebă Johnson. 

— Ori ieşea la pensie, ori ...înţelegeţi... primea un şut în... 


Făcu un semn cu degetul mare peste umăr. 

— Prin urmare, doamna Stoddard n-a fost încântată de 
schimbare? 

— Mie aşa mi-a făcut impresia. 

— Delaney a discutat cu dumneavoastră acest aspect? 
interveni Johnson. 

— Nu, erau doar bârfe de birou, ştiţi şi dumneavoastră cum 
vorbeşte lumea. Vedeţi, încă nu se anunţase oficial că urma să 
primesc postul. 

— Cu alte cuvinte, dumneavoastră eraţi singura care ştia 
oficial? 

— Din câte ştiu eu, da. 

— Soţia lui era la curent? 

— N-am cunoscut-o pe soţia lui. Nu venea niciodată aici. 
l-am văzut fotografia în paginile mondene, la întruniri de 
caritate şi altele asemenea, dar nu ne-am întâlnit niciodată faţă 
în faţă. 

— Nu asta v-am întrebat, zise tăios Irving. Glasul lui era dur 
şi oficial în comparaţie cu al lui Johnson, care se arăta mai 
apropiat, în-cercând să-i facă pe oameni să se simtă în largul lor. 

— Oh, iertaţi-mă. Vreţi să-mi repetaţi întrebarea? 

— Soţia lui ştia că-i luaţi locul doamnei Stoddard? Asta 
v-am întrebat, spuse Johnson. 

— Oh, nu am idee, ridică ea din umeri. 

— Când v-a abordat prima oară în legătură cu preluarea 
postului lui Edith Stoddard? întrebă Irving. 

— Cu vreo două luni în urmă. 

— S-a vorbit despre aşa ceva atunci când aţi venit pentru 
prima oară să lucraţi aici? Adică, era ceva de perspectivă? 
întrebă Irving. 

— Mi s-a spus că, dacă mă comportam după cum arătau 
referinţele mele, puteam avansa rapid. 

— Mai precis, să deveniți secretara executivă a lui Delaney? 

— Mi-a spus şi asta. Totuşi, n-a insistat prea mult asupra 
acestui fapt. 

— Vasăzică, asta era un fel de morcov pe aţă pentru dum- 
neavoastră, adevărat? Vă purtaţi bine, obţineţi postul cel mai 
înalt? Asta este poziţia cea mai avansată pentru o femeie aici la 
firmă, nu? 

— Mai sunt câteva femei la vânzări, dar ştiţi cum se 


întâmplă, să lucrezi atât de aproape de şef e ceva foarte 
personal. Un post foarte bun. Pentru cineva cu pregătirea mea 
era una dintre cele mai bune slujbe din oraş. 

— Aşadar, acum două luni Delaney v-a oferit postul, corect? 
întrebă Irving. 

— Da. 

— Daţi-mi voie să vă întreb ceva, doamnă Stewart, zise 
Johnson. Aveţi impresia că doamna Stoddard a fost tulburată de 
veste? 

— N-am discutat niciodată cu ea despre acest subiect. Eu 
lucram la etajul întâi, iar ea aici la al şaselea. 

— Dar mai devreme, când vorbeaţi despre plecarea 
doamnei Stoddard, aţi spus... aţi dat a înţelege că era ori-ori, 
zise Johnson, consultându-şi însemnările. 

— Aşa s-a exprimat domnul Delaney. 

— Am să pun altfel problema, interveni Irving. Aţi constatat 
ceva în atitudinea doamnei Stoddard, din care să deduceţi că 
era supărată pe dumneavoastră din pricina acestei schimbări? 

— V-am mai spus, mă străduiam din răsputeri să nu dau 
ochii cu ea, răspunse femeia. 

În glasul ei începea să se ghicească iritarea. 

— A cui a fost ideea? 

— Poftim? 

— A cui a fost ideea să nu daţi ochii cu ea, a 
dumneavoastră sau a lui Delaney? 

— A lui. A lui Joh... adică a domnului Delaney. 

— ÎI tutuiaţi, aşa-i? întrebă Irving. 

— Aşa face... făcea... şi Edith. El mi-a cerut să-i spun pe 
nume. Oftă. Aş putea fuma? Mulţumesc. Când am discutat prima 
oară despre pensionarea lui Edith? El m-a invitat la dejun, 
fiindcă nu voia ca cei de la birou să ştie ce avea de gând. Nu-l 
vedeam prea des la birou. Uneori trecea pe la etajul întâi, atâta 
tot. 

— Şi v-a ales pe dumneavoastră. Vreau să spun, sunt o 
mulţime de femei care lucrează aici de mai multă vreme... 

Irving lăsă fraza în suspensie înainte ca ea să devină o 
întrebare. 

— Sunt cumva suspectată sau ceva de genul ăsta? întrebă 
ea, încreţindu-şi fruntea, neliniştită. 

— Câtuşi de puţin, doamnă Stewart, răspunse prompt 


Johnson. A avut loc o crimă şi încercăm doar să ne facem o idee 
despre victimă, apelând la oamenii care lucrau alături de el. 

— Printre altele, sunt specialistă în computere, domnule 
căpitan, spuse ea. Am urmat nişte cursuri cu doi ani în urmă. 
Ştiam că mai curând sau mai târziu va trebui să devin expertă în 
electronică, pentru a-mi făuri o carieră. Acesta este unul dintre 
lucrurile care l-a atras la mine. Vorbesc despre referinţele pe 
care i le-am prezentat. Mă pricep la publicitate. Şi asta i-a 
plăcut. 

— Okay, să recapitulăm, interveni Irving. Aţi lucrat ca 
secretară la Trumbell şi Sloan şi aţi urmat cursuri de 
computere... de computerizare... 

— De specializare pe computer, sugeră Johnson. 

— De specializare pe computer, da. Delaney a remarcat 
acest lucru şi v-a oferit o slujbă, precizând că s-ar putea elibera 
postul cel mai înalt. Apoi, dumneavoastră şi Delaney aţi plecat 
în taină să luaţi dejunul împreună, iar el v-a oferit slujba, 
dându-vă a înţelege că pentru Edith Stoddard era ori-ori, ceea 
ce presupun că înseamnă ori ieşea la pensie, ori o dădea afară. 
În linii mari, aşa a fost? 

— Da. 

— De unde a avut referinţe despre dumneavoastră? întrebă 
Johnson. 

— Ce-i asta? se răsti ea dintr-o dată. Sângele îi năvăli în 
obraji, care se făcură roşii ca focul. De ce-mi puneţi toate aceste 
întrebări personale? Nu am nici un amestec în ce s-a întâmplat. 
Am pierdut un post al dracului de bun atunci când... când dom- 
nul Delaney a fost... a fost... 

— Nimeni nu vă acuză de nimic, o linişti Johnson. Nu 
încercăm decât să ne familiarizăm cu politica de birou şi cu 
modul în care acţiona Delaney. De pildă, aţi fost vreodată în 
apartamentul privat al lui Delaney de pe Gold Coast? 

— Nu chiar... 

— Nu chiar? repetă Irving. Cum aşa? Ori aţi fost, ori n-aţi 
fost. Asta nu-i o întrebare la care să răspundeţi cu „nu chiar". 

— Nu vreau ca cineva să-şi facă o impresie greşită. 

— Azi nu ne facem impresii, doar ascultăm, replică Irving. 

— Lămuriţi-ne şi pe noi, spuse cu blândeţe Johnson, 
arborând un zâmbet larg şi prietenos, menit să inspire 
încredere. 


— Nu! răspunse ea, de parcă ar fi fost insultată. Edith e sin- 
gura despre care ştiu că avea o cheie. 

— Edith Stoddard avea o cheie? De unde ştiţi? 

— La ora prânzului, am luat un taxi până acolo. El avea în 
dormitor o masă de scris acoperită cu husă. A spus că lucra mult 
acolo, pentru că niciodată nu reuşea să-şi termine treburile la 
birou. A comandat câteva sandvişuri şi am discutat despre 
slujba respectivă. Tot arunci mi-a spus că Edith avea o cheie, 
adăugând că intenţiona să schimbe broasca după plecarea ei. 
Oricum, nu-i ceva neobişnuit, nu? Să schimbi broasca atunci 
când pleacă cineva. 

— V-a spus de ce avea Edith cheie? întrebă Johnson. 

— Mi-a spus că uneori ar putea fi nevoie să vin acolo ca să 
iau ceva sau să asist la întruniri din afara firmei. De asemenea, 
mi-a pus în vedere să nu pomenesc nimănui despre acel aparta- 
ment. Era pentru el un refugiu şi aşa trebuia să rămână. 

— Aveţi o armă, doamnă Stewart? întrebă brusc Irving. 

— Nu! răspunse ea surprinsă. Detest astfel de obiecte. 

— Ştiţi cumva dacă doamna Stoddard posedă o armă? 

— N-am idee. 

— A avut Delaney probleme cu Edith Soddard de curând? 
Mă refer la situaţia despre care am vorbit, zise Johnson. 

— Nu ştiu. 

— Când l-aţi văzut ultima dată? întrebă Johnson. 

— Păi, azi e joi? Luni. Luni sau marţi. Mă întorceam de la 
masa de prânz, iar el tocmai pleca de la birou. Ne-am salutat în 
treacăt. V-am mai spus, nu-l întâlneam prea des. 

— Şi când urma să plece Edith Stoddard? 

— Azi era ultima ei zi de lucru. 


Când terminară cu Miranda Stewart, Irving înşfăcă recep- 
torul, apăsă vreo douăsprezece butoane şi formă un număr. 
Johnson îşi revedea însemnările. 

— Cine-i la aparat? întrebă Irving. Hei, Cabrilla, aici Irving. 
Nu, Si Irving, nu Irving şi mai cum. Da, de la omucideri. Am 
nevoie să verific vânzarea unei arme. Cât de frecvent vi se 
raportează? Okay, dacă-i vorba de săptămâna trecută, atunci 
m-am dus dracului. Numele persoanei este Edith Stoddard. 
S-t-o-d-d-a-r-d. Nu-i cunosc adresa, da' câte Edith Stoddard ar 


putea fi? Da. Acoperi receptorul cu palma. Vânzările de arme li 
se raportează săptămânal. Zice că, de când cu noua lege, nu 
mai prididesc cu înregistratul pe computer... Da? Oh, aşteaptă o 
clipă. Îşi deschise pixul, notă în grabă alt număr şi începu să 
noteze câteva cuvinte. Atât? Mulţumesc, Cabrilla, îţi rămân 
dator. Închise telefonul, apoi formă un alt număr, vorbi două-trei 
minute şi puse receptorul în furcă. Doamna Stoddard a 
cumpărat un Smith & Wesson special de poliţie, cu ţeavă de 
zece centimetri, la data de 22 ianuarie, din magazinul Sergeant 
York, pe Wabash. Am sunat la magazin şi am vorbit cu 
directorul. Şi-o aminteşte, zice că ea l-a întrebat cine ar putea-o 
învăţa să tragă, iar el i-a recomandat clubul de tir. Poligonul 
acoperit din Canarwville, la vreun kilometru şi jumătate pe 
drumul spre Pershing. Vrei să faci o pauză de lucru? Pornim 
într-acolo? 


Clubul de tir ocupa clădirea din colţ a unei zone comerciale 
situate la vreun kilometru şi jumătate de biroul lui Delaney. In 
interior se găseau vitrine cu cele mai recente realizări în materie 
de arme de foc: pistoale, arme automate, puşti, arme de asalt, 
ochelari ruseşti pentru vedere pe timp de noapte, vizoare cu 
laser, lentile adaptabile. Însemne militare americane şi străine 
decorau partea de sus a peretelui. In spate, o uşă de oţel dădea 
spre poligon. Prin sticla colorată se vedeau trei-zeci de despăr- 
ţituri, unde tot atâţia trăgători aveau posibilitatea să facă praf şi 
pulbere ţinte în formă de siluetă omenească. Poligonul era izolat 
fonic. În sala de expoziţie erau trei-patru clienţi, iar dincolo de 
peretele de sticlă trăgeau la ţintă şase persoane. 

Proprietarul poligonului era un bărbat cu ţinută impecabilă, 
trecut de patruzeci de ani, cu pielea pigmentată, îmbrăcat în 
tunică şi pantaloni negri de camuflaj şi încălţat cu bocanci grei, 
de la Forţele Speciale, cu tălpi groase şi zimţate. Purta bereta 
neagră trasă pe ochi. Johnson îşi scoase insigna. Omul în negru 
se prezentă, spunând că se numea Roy Bennett. 

— Sper că n-am nici o problemă, zise el cu o voce aspră pe 
care se străduia s-o facă prietenoasă. 

— Ne interesează să stăm de vorbă cu instructorul poligo- 
nului. 

— Aici lucrăm cu rândul, răspunse Bennett. Toţi oamenii 


noştri sunt foşti militari şi experţi bine pregătiţi. 

— Verificăm o femeie, care probabil a venit aici fie în pauza 
de prânz, fie după orele de program, spuse Irving. Numele de 
Edith Stoddard vă spune ceva? 

— O doamnă mai în vârstă? La vreo cincizeci, cincizeci şi 
cinci de ani, cam atât de înaltă? întrebă el, ducându-şi mâna la 
umăr. 

— Da, răspunse Irving. A cumpărat de la magazinul 
Sergeant York un Smith & Wesson calibrul 38. Cei de acolo au 
trimis-o la dumnea-voastră ca să înveţe cum să-l folosească. 

— Ea e, zise Bennett şi vâri mâna sub birou, de unde 
scoase un registru de programări, dând înapoi câteva pagini. 
Da, poftiţi. A început să vină din ziua de 22 a lunii trecute... 
Frunzări paginile, urmărind cu degetul lista de nume din fiecare 
zi. N-a mai trecut pe aici de lunea trecută. Cincisprezece zile la 
rând. Acum mi-o amintesc foarte bine. Nu era prea vorbăreaţă. 
Se vedea că nu se simte în largul ei cu arma. Eu i-aş fi vîndut 
una calibrul 25 sau nimic mai greu decât un 32. Pistolul 38 era 
prea mare pentru ea. 

— Cum s-a descurcat? întrebă Johnson. 

— În două săptămâni pot învăţa şi o camionetă Dodge să 
tragă drept la ţintă, zise Bennett zâmbind. 

— Adică, a făcut treabă bună, asta vreţi să spuneţi? întrebă 
Irving. 

— O interesa în mod deosebit să poată trage bine în ţinte 
apropiate. Douăzeci şi cinci de metri. Da, de la douăzeci şi cinci 
de metri nimerea drept în inima țintei. | s-a întâmplat ceva? 

— Nu ei, răspunse Irving. Dar vreau să vă spun un singur 
lucru: să ştiţi că aţi învăţat-o bine. 


Johnson şi Irving urcară în maşina de poliţie şi porniră 
înapoi spre Back of the Yards. 

— Vrei s-o luăm când dur, când cu binişorul, Shock? 

— lisuse, aici nu-i vorba despre Roger Touhy, Irving, ci de o 
femeie de cincizeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu. 

Irving ridică din umeri. 

— Ce mi-e una, ce mi-e alta, zise el. 

— Deci deţine un pistol calibrul 38 şi a luat lecţii de tragere. 
Ai idee câte femei din oraşul nostru se încadrează în acest tipar? 


O mulţime de femei cărora le este frică. 

— În oraşul ăsta tuturor le este frică. Dar nu toţi au cheia 
de la apartamentul lui Delaney şi nu toţi au primit un şut în fund 
ca să-i facă loc micuţei Annie Fannie. Mie mi se pare că se leagă 
perfect, căpitane. 

— Vom sta de vorbă cu ea, Si. 

— Ce mi-e una, ce... 

— Da, da, da. 

— Îi citim drepturile? 

— Fii serios, Si, deocamdată nu facem decât să discutăm. 

— Okay, okay. Numai că n-am chef să mă trezesc pe cap cu 
pisălogul ăla de Vail. Dacă tot ne băgăm în bătaia puştii, eu zic 
să-i citim şi drepturile. 

— Lasă-mă pe mine, să-mi fac griji cu Vail. 


Ceea ce Johnson luase în prima clipă drept oboseală 
întipărită pe chipul lui Edith Stoddard căpătă alte semnificaţii în 
momentul în care femeia se aşeză la masa de lucru, faţă în faţă 
cu cei doi poliţişti. Ochii îi erau trişti şi inexpresivi. Trăsăturile 
feţei purtau amprenta înfrângerii. Era chipul unei femei pe care 
viaţa nu o menajase; o femeie legată de un soţ infirm, dar 
luptând să-şi ţină fiica la colegiu, şi care dintr-o dată se trezise 
fără o slujbă de excepţie, absolut necesară întreţinerii familiei. 
Ceea ce Shock Johnson citea pe chipul lui Edith Stoddard era un 
amestec de umilinţă, trădare, nelinişte, frustrare - orice în afară 
de mânie. Furia ei - dacă existase cumva — fusese calmată, 
dacă nu de ea însăşi, atunci de altcineva. 

Irving îi ghici vinovăția. 

Bătea nervos cu stiloul în masă, aşteptând să treacă de for- 
malităţi şi să pornească la atac. Fără să-l privească, Johnson se 
aplecă şi-şi puse încet mâna pe stilou. Doamna Stoddard şedea 
ţeapănă la masa de lucru, cu mâinile încrucişate în poală. 
Johnson îi repetă aceleaşi preci-zări pe care le făcuse şi 
celorlalte persoane audiate până atunci. 

— Inţelegeţi, spuse el, dacă într-un anume punct al acestui 
interviu... ştiţi... s-ar putea să ne oprim şi să vă citim drepturile, 
doamnă, nu trebuie să vi se pară o ameninţare. Vreau să spun 
că, în momentul de faţă, nu avem această intenţie, însă tuturor 
le spunem acelaşi lucru la începutul audierii. Prin urmare, nu 


vreau să credeţi că, dacă am menţionat această posibilitate, 
vom ajunge şi să o punem în aplicare. Bine? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Vă rog să vă spuneţi numele. 

— Edith Stoddard. 

— Vârsta? 

— Cincizeci şi trei în mai. 

— Sunteţi căsătorită? 

— Da. 

— Unde lucrează soţul dumneavoastră? 

— E infirm. Are o mică pensie. 

— Ce fel de infirmitate? întrebă Johnson. 

— E cvadriplegic. Paralizat de la gât în jos. 

— Îmi pare rău, spuse Johnson. 

— Lui Charley îi plăcea să trebăluiască pe lângă casă. In 
timp ce punea câteva ţigle pe acoperiş, a alunecat şi a căzut cu 
spatele pe podeaua de beton. Şi-a rupt coloana în două locuri. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În 1982. 

— Şi de atunci e imobilizat la pat? 

Ea dădu din cap în semn de confirmare. 

— Aveţi o fiică? 

— Angelica. În vârstă de douăzeci şi unu de ani, studentă în 
anul trei la Universitatea din Chicago. Studiază fizica. 

— Doamnă Stoddard, de cât timp lucraţi pentru Delaney? 
La firma Delaney? 

— De şaptesprezece ani. 

— Cât timp aţi fost secretara executivă a lui Delaney? 

— Nouă ani. 

— Aţi fost mulţumită de această slujbă? 

La început, ea păru puţin încurcată de întrebare. Apoi, 
într-un târziu, răspunse: 

— Da. A fost un post excelent. Domnul Delaney a fost 
foarte înţelegător şi s-a dovedit de mare ajutor când s-a 
întâmplat accidentul. 

— Aţi spus „a fost", doamnă Stoddard, interveni Irving. 
Pentru că Delaney e... mort? 

— Am fost... Da. 

— Voiaţi să spuneţi...? 

— Nimic. 


— E adevărat că vă pregăteaţi să ieşiţi la pensie, doamnă 
Stoddard? Că astăzi urma să fie ultima dumneavoastră zi de 
serviciu? 

Ea şovăi o clipă. 

— Da. 

— Vasăzică, atunci când spuneţi „a fost", de fapt înseamnă 
că nu mai lucraţi aici, corect? 

— Nu văd de ce... Adică... 

— Cred că ceea ce vrea să spună domnul Irving este că 
urma să plecaţi de la firmă, zise cu blândeţe Johnson. 

— Da, e adevărat. 

— Şi eraţi mulţumită? Mă refer la pensionare. 

Ea nu răspunse. Se juca cu degetele, iar buzele îi tremurau. 
Irving o văzu că era pe cale să cedeze şi atacă direct. 

— Doamnă Stoddard, aveaţi cheia de la apartamentul lui 
Delaney de pe Astor, adevărat? 

— Da. 

— Vă duceaţi des acolo, da? 

— Făcea parte din atribuţiile mele. Domnului Delaney nu-i 
plăcea să lucreze aici, la birou. Era întrerupt de prea multe ori. 
— Prin urmare, cunoşteaţi locul, adică apartamentul? 

— Da, desigur. 

— Şi, în general, puteaţi veni şi pleca ori de câte ori doreaţi, 
corect? 

— Mă duceam numai când mi se spunea. 

— Aha. Ideea, doamnă, este că aveaţi acces liber, aşa-i? 

— Păi, cred că aţi putea spune şi aşa. 

— Câte alte persoane cunoaşteţi care aveau cheia şi acces 
liber în apartament? 

— Nu cunosc, n-am de unde să ştiu. 

— Deci, ceea ce vreţi dumneavoastră să ne spuneţi e că 
nimeni altcineva nu avea acces în apartament? Din câte ştiţi? 
insistă Irving. 

— Din câte ştiu. 

— Doamna Delaney avea o cheie, din câte ştiţi? 

— N-am de unde să ştiu... adică... presupun... dăă... 

— Doamnă Stoddard, nu-i aşa că ştiaţi că soţia lui nu avea 
cheia şi nu era la curent cu existenţa acestui apartament? 
Adevărat? 

— Nu era treaba mea. 


— Aha. Atunci, e adevărat că vi s-a cerat să nu vorbiţi 
despre acest apartament? Care era un fel de refugiu pentru el? 

— Domnule, eu am avut acces la multe informaţii cu titlu 
confidenţial. Domnul Delaney nu s-a referit niciodată la doamna 
Delaney în mod special. 

— Dar era un loc oarecum confidenţial, nu? 

— Da. 

— Bun, v-aţi dus vreodată în apartamentul domnului 
Delaney fără a fi chemată în mod expres? 

— Bineînţeles că nu! 

— N-aţi intrat niciodată să umblaţi prin fişe, prin dosare şi 
aşa mai departe, când domnul Delaney nu vă aştepta? 

— Nu. Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, zise ea, adoptând o 
atitudine vag defensivă. 

— Ne scuzaţi pentru o clipă, vă rog? zise Irving, făcându-i 
semn lui Johnson să iasă afară din birou. Se aplecă spre căpitan 
şi-i şopti: Ne apropiem de punctul nevralgic, căpitane. Cred că-i 
timpul să-i citim drepturile. E 

— Încă nu, îi şopti la rândul său Johnson. Îşi va lua avocat şi 
o să avem de pătimit. Trebuie să aflăm cât mai multe înainte de 
a declanşa procedurile. 

— Da, dacă începe să nu răspundă la întrebările incomode, 
vom avea probleme. Mă nelinişteşte numai că avansăm prea 
mult cu interogatoriul fără să-i citim drepturile. Pândesc 
momentul potrivit şi o întreb de armă. Atunci vom şti precis. 

— Te anunț eu când cred de cuviință că a sosit momentul 
să-l citim drepturile, declară Johnson cu glas iritat şi aspru. 

— Nu vreau să dăm totul peste cap tocmai acum. 

— Îţi spun eu când, Si. 

— Bine, şefule. 

Se înapoiară în birou. 

Edith Stoddard stătea prăbuşită în fotoliu, cu mâinile în 
poală şi privirea aţintită în perete. Femeia asta e la un pas de a 
face un şoc, se gândi Johnson. Luă loc împreună cu Irving. 

— Ei bine, doamnă Stoddard, începu Johnson, adineauri 
discutam despre accesul dumneavoastră în apartament. V-aţi 
dus vreodată acolo noaptea? 

— Uneori, răspunse ea fără vlagă. Când îmi cerea el. 

— Prin urmare, pentru dumneavoastră era un fel de loc de 
muncă, aşa-i? 


Ea încuviinţă din cap. Continua să privească fix peste capul 
lor, la perete. 

— Şi era normal pentru dumneavoastră să petreceţi mult 
timp acolo? 

— Cred că se poate spune aşa. 

— Să mergem mai departe, interveni Irving. Doamnă 
Stoddard, aveţi o armă? 

Ea îl privi intens, ca şi cum întrebarea ar fi trezit-o brusc din 
apatie. 

— O armă? 

— Da, o armă. Îşi dădu la o parte haina, arătându-i-o pe a 
lui. O armă. 

— Eu... 

Johnson preluă întrebările. 

— Doamnă Stoddard, ştim că aţi cumpărat un pistol calibrul 
38 de la magazinul Sergeant York la 22 ianuarie anul curent. 
Unde este arma acum? 

— Oh, da, arma. 

— Ce-i cu ea? reveni Irving. 

— Mi-a fost furată. 

— Furată? repetă Irving, întorcându-se spre Johnson şi 
ridicând din sprâncene. 

— Din poşetă. 

— O purtaţi în poşetă? întrebă Irving. 

— Au avut loc tot felul de crime, ştiţi, jafuri şi altele aseme- 
nea, aşa că eu... 

— Ştiţi cum să folosiţi un pistol, doamnă Stoddard? întrebă 
Johnson. 

— Credeam... credeam că asta îi va speria. 

— Pe cine? 

— Pe cei care fură de la alţii. 

— Vasăzică, nu ştiaţi nimic despre această armă, ci doar o 
purtaţi ca să inspirați frică? Asta vreţi să spuneţi? 

— Da. Sau nu. Vreau să spun că nu mă pricep la arme, asta 
vreau să spun. 

Johnson îşi privi o clipă degetele, apoi se uită drept în ochii 
ei şi spuse: 

— Doamnă Stoddard, în acest moment sunt nevoit să 
întrerup audierea şi să vă atrag atenţia că aveţi dreptul să nu 
mai declaraţi nimic. Orice veţi mai spune poate fi, şi chiar va fi, 


folosit împotriva dumneavoastră în instanţă. Aveţi dreptul la un 
avocat. Dacă nu aveţi unul sau... 

— Eu l-am ucis, îl întrerupse ea fără emoție şi fără să-şi 
modifice expresia. 

Johnson şi Irving amuţiră auzind mărturisirea. 

— Poftim? întrebă Johnson după câteva secunde. 

— Eu l-am ucis, repetă ea la fel de indiferentă. 

— lisuse! murmură Irving. 
__- — Doamnă Stoddard, spuse blând, dar ferm Shock Johnson. 
Inţelegeţi, desigur, că acum aveţi dreptul să nu mai vorbiţi decât 
în prezenţa unui avocat? 

Femeia se uită la ei o clipă, apoi îşi feri privirea. 

— Nu mai înţeleg nimic, spuse ea pe un ton jalnic. 


12 


Istoria crimelor şi delictelor din district era stocată în rafturi 
întregi de documente păstrate într-un enorm depozit care ocupa 
una dintre clădirile din apropierea tribunalului. Şir cu şir şi raft 
cu raft, transcrierile dactilografiate ale proceselor, legate în 
coperţi identice, de culoare cafenie, umpleau uriaşul depozit cu 
dosare uitate sau pe cale de a fi date uitării. Un număr şi mai 
mare de dosare fuseseră pierdute, rătăcite, distruse sau greşit 
înregistrate; prin simpla plasare a unui număr eronat la index, 
un dosar putea fi condamnat la uitare. Probele din instanţă erau 
şi mai greu de obţinut. Restituite posesorilor, pierdute sau 
distruse, aproape că nu merita efortul de a le depista. 

St. Claire se semnă şi găsi rapid numărul de înregistrare al 
transcrierii procesului: „Cazul numărul 83-45976432, Statul 
contra Aaron Stampler. Crimă cu premeditare. Martin Vail - 
apărare, Jane Venable - acuzare." Fu îndrumat prin spaţiile 
înguste dintre rafturi. Praful părea să plutească în săgețile de 
lumină care pătrundeau prin oberlihturi. Îi trebui cincisprezece 
minute până când găsi o cutie de carton cu inscripţia STAMPLER, 
A. 83- 45976432 notată pe una din laturi, cu cariocă fos- 
forescentă. Cără cutia cu cele trei volume ale transcrierii 
procesului până la o masă de oţel din centrul depozitului, apoi 
se aşeză să studieze cel mai renumit dintre toate cazurile lui 


Vail. 

Ceva declanşase fenomenala memorie a lui St. Claire, dar 
el încă nu reuşea să precizeze ce anume îl frământa: era o 
amintire abstractă, pe care nu izbutea s-o identifice. Pe de altă 
parte, St. Claire era convins că în această cutie va găsi ceea ce 
căuta, tot aşa cum ştia că acest ceva nu avea nimic de-a face cu 
cadavrele de la groapa de gunoi. 

Începu să spicuiască din volumul întâi, dar curând îşi dădu 
seama că trebuia să clasifice materialul într-un fel. Frunzări 
capitolul referitor la selecţia juraţilor şi la chestiunea prozaică a 
pregătirii curţii în vederea procesului; citi cu mare atenţie, 
căutând cuvinte-cheie, asociind diverse fragmente din 
depoziţiile martorilor; se duse în repetate rânduri la aparatul 
Xerox. Apoi demară propria sa versiune de analiză asociativă, 
clasificând informaţiile şi parcurgând desfăşurarea procesului 
mai curând în ordine logică decât cronologică. 

Dar pe St. Claire îl interesa şi modul în care Vail condusese 
o apărare considerată aproape în unanimitate fără şanse de 
izbândă. De asemenea, interogatoriul încrucişat al lui Stenner, 
detectiv la secţia de omucideri şi însărcinat cu anchetarea cazu- 
lui. Focurile de artificii izbucniseră încă din primele minute ale 
procesului. 


JUDECĂTORUL SHOAT: Domnule Vail, la acuzaţia de crimă 
cu premeditare aţi răspuns pledând nevinovăția. Doriţi cumva 
să vă schimbaţi pledoaria? 

VAIL: Da, domnule judecător. 

JUDECATORUL SHOAT: Şi ce propuneti în apărarea 
acuzatului? 

VAIL: Vinovat, dar iresponsabil. 

JUDECATORUL SHOAT: Domnule Vail, fără îndoială, sunteți 
la curent cu faptul că trei experți psihiatri l-au declarat pe 
clientul dumneavoastră în depline facultăți mintale. 

VAIL: S-au înşelat. 


Replica declanşase ceea ce St. Claire înţelegea că fusese în 
ultimă instanţă o bătălie între titani - Venable contra Vail - doi 
jurişti de elită, fini strategi şi artişti convinşi ai saltului la bere- 
gată. Prima pledoarie a lui Vail în faţa juraţilor era scurtă, la 
obiect şi sigură de sine până la aroganță. Evident, considera 


cazul ca şi câştigat. 


VENABLE: Doamnelor şi domnilor jurati, voi fi foarte con- 
cis. Pe parcursul acestui proces, veți vedea nişte fotografii care 
vă vor şoca. Veţi avea sub ochi probe vizuale copleşitoare. Veţi 
auzi mărturiile unor experți care vor declara că Aaron Stampler 
— şi numai Aaron Stampler - putea comite această crimă oribilă 
şi de o brutalitate inumană, căreia i-a căzut victimă unul dintre 
conducătorii respectați ai comunității. Aaron Stampler este 
acuzat de a fi ucis premeditat, cu sânge rece, pe arhiepiscopul 
Richard Rushman. In cele din urmă, nu mă îndoiesc că veți 
cădea de acord că orice pedeapsă mai blândă decât cea 
capitală ar fi o încălcare a ideii de justiţie, la fel de gravă ca şi 
crima în sine. 


În contrast absolut, Vail îşi bazase apărarea pe o pledoarie 
complexă şi vizibil menită să impresioneze juraţii. 


VAIL: Doamnelor şi domnilor jurati, numele meu este Martin 
Vail. Am fost desemnat de curte să-l reprezint pe acuzatul Aaron 
Stampler. Ne găsim aici pentru a stabili dacă acuzatul din fața 
dumneavoastră este vinovat de uciderea violentă şi premedlitată 
a unuia dintre cei mai respectați şi admiraţi cetățeni ai oraşului, 
arhiepiscopul Richard Rushman. In dreptul penal există două 
tipuri de infracțiuni. Cea mai gravă este cunoscută sub 
denumirea de malum in se, însemnând însăşi natura răului, a in- 
fracțiunii. Crimă, viol, lezare corporală gravă, leziuni cauzatoare 
de infir-mitate — dacă vreți, infracțiuni puse la cale, 
intenționate, premeditate la adresa unei persoane fizice. Aici 
avem de a face tocmai cu un astfel de delict. Asasinarea epis- 
copului Rushman este, fără îndoială, un caz de malum in se. 
Acuzatul nu neagă acest lucru. Veţi vedea fotografii ale acestei 
crime care vă vor cutremura. Şi vi se va cere să credeți că un 
om cu mintea întreagă a comis această faptă. Va trebui să vă 
dați verdictul asupra a ceea ce se numeşte mens rea, cu alte 
cuvinte, dacă acuzatul a intenționat să provoace leziuni 
corporale — mai precis dacă Aaron Stampler l-a asasinat 
premeditat pe arhiepiscopul Rushman. Ceea ce neagă Aaron 
Stampler este tocmai acuzaţia de mens rea în acest caz de 
omucidere... Circumstanţele atenuante în procesul intentat de 


stat lui Aaron Stampler sunt de o factură neobişnuită, întrucât 
implică tulburări menta-le. Prin urmare, pe parcursul acestui 
proces vi se vor aduce la cunoştinţă un mare număr de 
informații de ordin psihologic. Sunteţi rugați doar să le acordati 
atenția cuvenită, astfel încât să puteti da un verdict corect asu- 
pra implicaţiei mens rea, deoarece pentru a da un verdict corect 
va trebui să judecați comportamentul acestui om. A suferit 
Aaron Stampler o tulburare mentală? A acționat dintr-un impuls 
irezistibi/?... Aceste întrebări şi multe altele se vor axa pe starea 
de sănătate mentală a lui Aaron Stampler în momentul în care a 
comis asasinatul. În timp ce veti face toate aceste aprecieri, vă 
voi ruga să aveți în permanenţă în minte încă un lucru: dacă 
Aaron Stampler era în deplinătatea facultăților sale mentale în 
momentul crimei, atunci de ce a comis-o? Care a fost motivația 
sa pentru o faptă atât de cumplită şi de disperată? lar dacă a 
comis-o, atunci era în acea clipă responsabil? În analiza finală, 
s-ar putea ca aceasta să fie cea mai importantă întrebare dintre 
toate. Astfel, domnilor şi doamnelor, sarcina dumneavoastră va 
fi să decideti asupra credibilității probelor pe care vi le vom 
prezenta acuzarea şi cu mine. Pe cine veti crede? Ce anume veți 
crede? Şi, în primul rând, veti accepta probele ca fiind „un 
adevăr mai presus de orice dubiu"?... În final, după ce veti 
cunoaşte toate probele, sunt convins că decizia dumneavoastră 
va fi în favoarea clientului meu, Aaron Stampler. 


St. Claire petrecuse ceasuri întregi copiind fragmente din 
depoziţiile martorilor şi stabilindu-şi propria cronologie a pro- 
cesului. Metoda avea să-l conducă în cele din urmă la indiciile 
confuze care-l obsedau. Primele scântei ţâşniră curând, încă de 
la primul interogatoriu încrucişat condus de Vail. Martorul era 
unul dintre experţii în psihiatrie ai statului, doctorul Harcourt D. 
Bascott. 


VAIL: Cunoaşteţi oraşul de baştină al lui Aaron Stampler: 
Crikside, Kentucky? 

BASCOTT: Mi-a fost descris, domnule. 

VAIL: N-aţi fost acolo? 

BASCOTT: Nu, n-am fost. 

VAIL: Din câte înţeleg, domnule doctor, este posibil ca fac- 
torii de mediu din Crikside să fi contribuit la schizofrenie? 


VENABLE: Obiectez, domnule judecător. Care este rele- 
vanta acestui fapt? 

VAIL: Domnule judecător, aici analizăm o crimă care ar 
putea fi rezultatul unei tulburări mentale specifice. Pur şi simplu 
încerc să stabilesc bazele pe care se va purta discuţia. 

VENABLE: vom audia oare şi un curs de psihiatrie? 

VAIL: Obiectaţi, cumva? 

VENABLE: Dacă doriți. 

JUDECĂTORUL SHOAT: lertaţi-mi. Vreti să luăm o pauză, ca 
să vă puteți continua discuția particulară sau acceptați totuşi să 
vă adresati Curtii? 


Deci, tonul şi ritmul confruntării fuseseră stabilite încă de la 
prima audiere. St. Claire află de la mai mulţi martori că Stampler 
era un băieţandru de douăzeci de ani, din Appalachi, victimă a 
unor abuzuri fizice, lipsit de orientare religioasă, dar cu un coe- 
ficient de inteligenţă genial, deşi provenea din părinţi analfabeți. 
Se sufocase într-un sătuc de munte din Kentucky, fiind silit să 
coboare în mina de cărbuni, unde viitorul se prezenta sub forma 
unei morţi lente, datorată înnegririi plămânilor, sau instantanee, 
cauzată de explozii şi gaze toxice. Lucrul de care se temea cel 
mai mult era o gaură neagră, un puț adânc de mină care, din 
spusele lui, era „mai cumplit decât orice coşmar. N-am crezut că 
o gaură putea fi atât de adâncă. In subteran, galeria avea numai 
un metru douăzeci înălţime. Trebuia să lucrăm stând în 
genunchi. Bezna ne în-ghiţea luminile." 

Forţat încă de când împlinise nouă ani să înceapă lucrul în 
mină, în cele din urmă, la optsprezece ani, evadase din Crikside, 
Kentucky, la îndemnul domnişoarei Rebecca, învăţătoarea şcolii 
locale cu o singură sală de curs. Ea fusese cea care-i alimentase 
setea de cunoaştere încă din prima zi de şcoală. La Chicago, 
Aaron fusese ajutat de arhiepiscopul Rushman, fondatorul unui 
azil pentru copiii fugiţi de acasă, denumit „Casa Mântuitorului". 
Acesta fusese căminul lui Stampler până când el şi prietena lui 
hotărâseră să locuiască împreună. Ideea se dovedise a fi dezas- 
truoasă. Ea îl părăsise şi se înapoiase la locuinţa din Ohio. 
Stampler ajunsese într-un azil sordid şi întunecos pentru cei 
lipsiţi de adăpost, numit Caverna. 


VAIL: Aaron, l-ai socotit vinovat pe episcopul Rushman 


pentru că trebuia să trăieşti în locul acela îngrozitor? 

STAMPLER: El n-a comentat niciodată faptul, nici în bine, 
nici în rău. 

VAIL: Aaron, ai avut vreo neînțelegere serioasă, cu arhiepis- 
copul Rushman? 

STAMPLER: Nu, domnule, n-am avut nici un fel de 
neînțelegeri cu arhiepiscopul. Stăteam mult de vorbă, îndeosebi 
despre lucruri pe care eu le citeam în cărți, tot felul de idei şi 
aşa mai departe. Dar întotdeauna am fost prieteni. 

VAIL: Aşadar, episcopul nu te-a dat afară din „Casa 
Mântuitorului" şi aţi rămas prieteni chiar şi după plecarea ta? 

STAMPLER: Da, domnule. 


St. Claire studie apoi mărturia referitoare la crima în sine. 
Existau două versiuni asupra celor întâmplate: cea a lui Aaron, 
care nu oferea nici un fel de amănunte, şi cea a medicului legist, 
William Danielson, aproape pornografică prin abundenta detali- 
ilor. 


VAIL: Acum aş dori să discutăm despre noaptea în care a 
fost asasinat episcopul Rushman. Avea programată o întâlnire 
cu ministranții, aşa este? 

STAMPLER: Da, aşa e. 

VAIL: Şi-a făcut apariția vreunul dintre ei? 

STAMPLER: Nu. 

VAIL: Nimeni altcineva? 

STAMPLER: Nu, domnule. 

VAIL: Episcopul s-a supărat? 

STAMPLER: Nu. A spus că, oricum, era obosit şi că se 
puteau întâlni cu altă ocazie. 

VAIL: Ce-ai făcut după ce ai plecat? 

STAMPLER: Am hotărât să mă duc în biroul episcopului şi să 
împrumut o carte de citit. Când am ajuns acolo, am auzit zgo- 
mot - un fel de strigăte, venind din dormitorul episcopului, aşa 
că m-am dus să văd dacă totul era în regulă. În capătul de sus al 
scărilor, mi-am scos pantofii şi i-am vârât în buzunarele hainei. 
Episcopul se afla în dormitor şi abia atunci mi-am dat seama că, 
de fapt, îl auzisem pe el cântând. După aceea, am avut senzația 
că acolo mai era încă cineva, chiar lângă episcop, şi în clipa 
următoare mi-a scăpat timpul. 


VAIL: Ai avut o stare de amnezie? 

STAMPLER: Da, domnule. 

VAIL: Chiar n-ai văzut pe nimeni altcineva? 

STAMPLER: Nu, domnule. 

VAIL: Pe arhiepiscop l-ai văzut? 

STAMPLER: Nu, domnule. Dar l-am auzit. Cânta în baie. 

VAIL: Ai simţit numai că mai era şi altcineva în cameră? 

STAMPLER: Da, domnule. 

VAIL: Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

STAMPLER: Tot ce-mi amintesc e că mă găseam afară, la 
picioarele scării care ducea la bucătărie, şi că am văzut o 
maşină de poliție... şi... lumini clipind de jur-îimprejur... pe urmă 
am privit în jos şi... oh, era sânge peste tot... pe mâinile mele... 
şi pe cuțit... Şi... şi atunci am luat-o la fugă... nici eu nu ştiu de 
ce, pur şi simplu am fugit până la biserică şi cum o altă maşină 
de poliție tocmai trăgea la intrare, m-am ascuns în confesional. 

VAIL: Aaron, aveai vreun motiv să-l ucizi pe episcopul 
Rushman? 

STAMPLER: Nu, domnule. 

VAIL: Ai pus la cale asasinarea lui? 

STAMPLER: Nu, domnule. 

VAIL: După ştiinţa ta, l-ai ucis pe episcopul Rushman? 

STAMPLER: Nu, domnule. 


Încă de la începutul procesului, Vail adusese probe şi 
mărturii care să susţină ideea că Stampler nu era singur în 
cameră în momentul crimei. Avocatul apărării susţinea că clien- 
tul său suferise o amnezie şi nu ştia cine fusese oaspetele 
misterios, fapt dificil de probat, dar şi mai dificil de neacceptat. 
Sub îndrumarea lui Jane Venable, William Daniel-son - medicul 
legist - completase spaţiile goale din propria-i versiune asupra 
asasinatului. 


VENABLE: Domnule doctor Danielson, bazându-vă pe pro- 
bele materiale găsite la locul crimei, care este părerea dumnea- 
voastră despre acest asasinat? 

DANIELSON: În opinia mea, Stampler a intrat prin bucătărie, 
şi-a scos pantofii, a luat de pe tavă cuțitul de bucătărie cu lama 
de douăzeci de centimetri, lăsând acolo fibre de pe mănuși, apoi 
a mers pe coridor până în dormitor şi l-a atacat pe episcop. 


Rushman s-a luptat să-şi salveze viața, după cum atestă rănile 
de pe mâinile lui. A fost înjunghiat, tăiat, înțepat şi crestat de 
şaptezeci şi şapte de ori. In urma atacului, avea în corp mai 
puțin de jumătate de litru de sânge, adică a douăsprezecea 
parte din cantitatea normală prezentă în organism. 


Prima mare confruntare avusese loc atunci când Vail încer- 
case să elimine din rândul probelor fotografiile luate la locul 
crimei, sub motiv că aduceau prejudicii clientului său. Obiecţia îi 
fusese respinsă. Din păcate, fotografiile originale făceau parte 
din probele materiale rătăcite sau pierdute cu ani în urmă, iar 
copiile lor, anexate împreună cu alte documente la sfârşitul 
transcrierii, erau de proastă calitate şi nu-i spuneau lui St. Claire 
mai nimic. În boxa martorilor, Danielson intrase în toate detaliile 
oribile ale crimei, bazându-se pe o combinaţie de fotografii, 
probe materiale, mostre de ţesături, amprente de degete pătate 
de sânge, numărul şi poziţia rănilor cauzate prin înjunghiere, 
consecinţa anumitor răni, diferenţa între înjunghiere, înţepare şi 
incizie, şi aşa mai departe. Venable picta o frescă a ororii. 


VENABLE: Aşadar, domnule doctor Danielson, ați tras 
concluzia că moartea poate fi atribuită mai multor cauze 
diferite? 

DANIELSON: Da. Traumatism corporal, aeroembolie, spasm 
cadaveric, câteva dintre rănile provocate prin înjunghiere, 
hemoragie - adică pierdere de sânge. Fiecare dintre acestea ar 
fi putut cauza moartea. 

VENABLE: Puteţi specifica, în opinia dumneavoastră, care a 
fost cauza primară? 

DANIELSON: Cred că rana de la gât 

VENABLE: De ce? 

DANIELSON: Fiindcă a determinat aeroembolia, adică 
ieşirea bruscă a aerului din plămâni. Acest tip de rană este întot- 
deauna fatală. De fapt, de regulă decesul survine instantaneu. 
Or această rană era profundă. Un alt factor a fost hemoragia. 

VENABLE: Pierderea de sânge? 

DANIELSON: Da. 


Citind descrierea, St. Claire se duse cu gândul la descrierea 
făcută de medicul legist care examinase cadavrul Lindei Balfour. 


„...Victima era înjunghiată, tăiată şi incizată de cincizeci şi 
şase de ori... indicii de spasm cadaveric, traumă şi 
aeroembolie... hemoragie semnificativă, cauzată de rănile 
produse prin înjunghiere... rana de la gât a provocat 
aeroembolia... prezenţa mutilării... comisă de una sau mai multe 
persoane având cunoştinţe de chirurgie..." 

St. Claire avu sentimentul că se apropia de ceea ce căuta, 
mai ales după precizarea lui Vail. 


VAIL: Cuţitul a pătruns pe aici, chiar sub urechea dreaptă, a 
crestat până sub urechea stângă, apoi până la coloana 
vertebrală, secționând jugulara, toate arterele şi venele gâtului, 
traheea, toți muşchii şi toate țesuturile. 


În continuare, Vail ataca afirmaţia lui Danielson că rana de 
la gât fusese cea care cauzase moartea lui Rushman. Apărarea 
menţiona din nou posibilitatea ca pe lângă Stampler în cameră 
să se fi aflat o a doua persoană în momentul asasinării 
episcopului. 


VAIL: Deci... dacă două dintre rănile fatale din piept puteau 
fi provocate de o persoană şi restul de o alta, este la fel de posi- 
bil ca unul din făptaşi să fi cauzat rana fatală, iar celălalt să-l fi 
înjunghiat şi tăiat pe episcop abia după ce acesta murise, 
adevărat? 

DANIELSON: Presupun... da, e adevărat... dar puțin pro- 
babil. 


St. Claire se întrerupea adesea din lectură, ca să-şi ia 
notițe. De pildă, scrise: „Exista încă o persoană în cameră? Să-l 
întreb pe Vail? Pe Stenner?" Şi de ce aborda Vail acest aspect, 
dacă Stampler se recunoştea vinovat? Să fi fost cumva 
argumentul alienării mintale un truc? St. Claire continuă să 
parcurgă documentele de dimensiuni enciclopedice ale 
procesului, sărind peste unele schimburi de replici ocazionale. 


VAIL: Aaron, cunoşti termenul „refugiu“ sau „stare de 
refugiu"? 

STAMPLER: Da, domnule. 

VAIL: La ce se referă el? 


STAMPLER: Înseamnă să uiţi lucruri o vreme. 

VAIL: Ai un cuvânt cu care să-l denumeşti? 

STAMPLER: Da, domnule. Eu spun că mi-a scăpat timpul. 

VAIL: Şi ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi scape timpul? 

STAMPLER: Da, domnule. 

VAIL: De multe ori? 

STAMPLER: Da, domnule. 

VAIL: Când anume? 

STAMPLER: Păi, nu sunt prea sigur. La început, nu-ţi dai 
seama ce se întâmplă. După o anumită perioadă, ştii când îti 
scapă timpul. 

VAIL: Cum ştii? 

STAMPLER: Păi, acum stau aici cu dumneavoastră, pe urmă 
- cât ai clipi din ochi - mă trezesc că sunt în altă parte sau că 
mă plimb pe afară. Odată eram la cinema cu o fată şi în clipa 
următoare ne plimbam pe stradă. Nu ştiu când s-a terminat fil- 
mul. Îmi amintesc doar că eram pe stradă. 

VAIL: Ai vorbit vreodată cu cineva despre asta? 

STAMPLER: Nu, domnule. 

VAIL: De ce? 

STAMPLER: Sunt sigur că nu m-ar fi crezut. Ar fi zis că-mi 
bat joc de el sau, poate, m-ar fi dus la balamuc. 


Tocmai problema amneziei lui Stampler şi a evadării din 
timp declanşase cel mai interesant interogatoriu încrucişat din 
cadrul procesului, avându-i ca protagonişti - culmea ironiei! - 
tocmai pe Vail şi Stenner, pe atunci poliţist în brigada munici- 
pală, însărcinat cu investigarea cazului. 


VAIL: Cunoaşteţi termenul de „stare de refugiu" sau 
amnezie isterică? 

STENNER: Da, l-am discutat cu doctorul Bascott. 

VAIL: De fapt, nu credeți în teoria evadării din timp, nu-i 
aşa, domnule locotenent? 

STENNER: Nu mi-am format o opinie. 

VAIL: Este un fapt ştiinţific, domnule locotenent. 

STENNER: După cum v-am spus, încă nu mi-am format O 
părere. 

VAILL: Credeţi că doi şi cu doi fac patru? 

STENNER: Bineînţeles. 


VAIL: Credeţi că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui? 
STENNER: Da. 

VAIL: Sunteţi credincios, domnule locotenent? 

STENNER: Da. 

VAIL: Credeţi în Învierea Domnului? 


lar mai târziu... 


STENNER: Da. 

VAIL: Este Învierea un fapt sau o teorie? 

VENABLE: Obiectez, domnule judecător. Părerile religioase 
ale locotenentului Stenner nu au nimic de-a face cu cazul. 

VAIL: Dimpotrivă, domnule judecător. Dacă îmi ingăduiți să 
continuu, cred că vă pot demonstra legătura. 

JUDECĂTORUL SHOAT: Se respinge. Citiţi, vă rog, ultima 
întrebare, domnule Blanchard. 

BLANCHARD: „Este Învierea un fapt sau o teorie?" 

VAIL: Domnule locotenent? 

STENNER: E o chestiune care ţine de credință, domnule. 
VAR.: Vasăzică, credeti într-un fapt ştiinţific şi credeţi 
într-un fapt religios, dar puneti la îndoială realitatea ştiinţifică a 

unei boli psihice recunoscute de orice psiholog şi inclusă în 
DSM3, manualul standard de identificare a tuturor tulburărilor 
psihice. Adevărat, domnule? 

STENNER: Tulburarea poate fi simulată. Nu poți simula 
faptul că doi şi cu doi fac patru, dar, cu siguranță, poți simula o 
stare de refugiu. 

VAIL: Înţeleg. Şi despre câte persoane puteţi afirma cu cer- 
titudine că au simulat o stare de refugiu? 

STENNER: Despre nici una. 

VAIL: Aţi citit despre multe cazuri de simulare a acestei 
stări? 

STENNER: Nu. 

VAIL: Prin urmare, e doar o presupunere, adevărat? 

STENNER: E logic. Dacă există o asemenea stare, cu sigu- 
ranță că poate fi simulată. 

VAIL: Aţi întrebat vreun psihiatru dacă aşa ceva e cu 
putință? 

STENNER: Nu. 

VAIL: Deci, pur şi simplu, presupuneți, da sau nu, domnule 


locotenent? 

STENNER: Da. 

VAIL: Aha, deci dacă vă îndoiți de afirmaţia lui Aaron 
Stampler, e fiindcă presupuneți că se preface — sau că minte, 
aşa-i? 

STENNER: Corect. 

VAIL: Aşadar, ați presupus că Aaron a mințit şi că l-a ucis pe 
episcopul Rushman, nu? 

STENNER: Era o presupunere foarte logică. 

VAIL: Aici nu discutăm despre logica presupunerilor dum- 
neavoastră, ci despre existenţa ei. Ați presupus că Stampler 
este vinovat, aşa e? 

STENNER: Da. 

VAIL: Domnule locotenent, în care moment, pe baza pro- 
belor, aţi fost convins că Aaron Stampler a acționat singur? 


larăşi, îşi spuse St. Claire. lisuse, oare mai fusese cineva în 
cameră? 


STENNER: În primul moment. 

VAIL: ...Aaron Stampler declară că în clipa în care a păşit în 
camera episcopului n-a mai ştiut de el, corect? 

STENNER: Da. 

VAIL: Cum ați procedat pentru a-i infirma declarația? Cu 
alte cuvinte, domnule, ce probe sau ce martori puteţi aduce, 
care să confirme bănuiala dumneavoastră că Aaron se afla 
singur în cameră şi că a acționat singur? 

STENNER: Probele rezultate din autopsie, probe concrete, 
simpla logică... 

VAIL: Am mari probleme cu o parte din presupunerile logice 
făcute pe parcursul acestui proces. Ințelegeți de ce? 

STENNER!: În linii mari, da... 

VAIL: Domnule locotenent, aici e în joc viaţa clientului meu. 
„În linii mari" nu-mi spune nimic. În ce priveşte logica şi numărul 
mare de probe, doctorul Danielson declară că nu poate afirma 
cu certitudine că Aaron ar fi fost singur în cameră sau că 
episcopul ar fi fost înjunghiat de o singură persoană, şi nici nu 
poate dovedi cu probe că Aaron a pătruns pe uşa din spate sau 
că a adus cuțitul la locul crimei. Cu toate acestea, dumneavoas- 
tră presupuneți că Aaron v-a minţit, numai pentru că aşa era 


logic, nu? 

STENNER: (Nici un răspuns). 

VAIL: Realitatea este, domnule locotenent, că dumnea- 
voastră sunteți gata să acceptați, în baza credinței, că Hristos a 
murit crucificat, că a înviat din morți şi s-a suit la ceruri. Dar nu 
puteţi crede că o persoană aflată sub stare de şoc sau stres 
foarte puternic poate deveni amnezică sau poate intra într-un 
fel de limbo, descris ştiinţific şi denumit „stare de refugiu“. Prin 
urmare, de fapt nu ati încercat niciodată să dovediţi că Aaron a 
mințit, adevărat? 

STENNER: Nu eu trebuie să dovedesc că acuzatul e nevi- 
novat, ci dumneavoastră. 

VAIL: Dimpotrivă, domnule locotenent, dumneavoastră 
trebuie să dovediți că este vinovat 


În continuare, St. Claire citi depoziţia referitoare la sim- 
boluri. Aici gândul care-l frământa deveni realitate. 


VAIL: Domnule doctor, aş vrea să ne întoarcem puțin la 
simboluri. Vreti să explicati juriului, într-un limbaj simplu, sem- 
nificația lor? De pildă, ce reprezintă ele? 

BASCOTT: Limbajul simbolic înseamnă folosirea desenelor, 
a simbolurilor, ăă, adică semne recognoscibile, în vederea 
timp ce numărul 666 este simbolul universal al diavolului. Ca să 
dau un exemplu şi mai concret, simbolul interdicției este cercul 
roşu tăiat de o linie. El este utilizat atât la noi cât şi în Europa. 
De pildă, ca indicator de circulație. 

VAIL: Un simbol ar putea fi exprimat şi prin cuvinte? Să 
zicem, un mesaj? 

BASCOTT: E posibil. Da. 

VAIL: Prin urmare, simbolurile pot avea mai multe forme, nu 
numai desene sau imagini? 

BASCOTT: Este adevărat. 

VAIL: Ei bine, domnule doctor, ați declarat că ați văzut 
fotografiile victimei, în cazul de faţă episcopul Rushman. 

BASCOTT: Da, le-am văzut. 

VAIL: Le-aţi studiat cu atenție? 

BASCOTT: Da. 

VAIL: Existau simboluri pe cadavru? 


BASCOTT: Păi... 

VAIL: Să fiu mai precis. Credeţi că ucigaşul a lăsat un mesaj 
sub formă de simbol pe cadavrul victimei? 

BASCOTT: Nu pot fi sigur. Se pare că ucigaşul a vrut să 
indice ceva, dar nu am reuşit să aflăm ce anume, iar Stampler 
nu ne-a dat nici un fel de indicii. 

VAIL: Domnule doctor, discutăm despre litera şi cifrele de 
pe ceafa victimei, nu? 

BASCOTT: Mi-am închipuit că la asta vă referiti. Da. 

VAIL: Vă amintiţi ordinea lor? 

BASCOTT: Parcă „B32.146". 

VAIL: De fapt, „B32.156". 

BASCOTT: lertaţi-mă. Rectific, 156. 

VAIL: Credeţi că acesta a fost un simbol lăsat de ucigaş? 

BASCOTT: Păi... Ei bine, da. Cred că aşa am presupus cu 
toții. 


„Da!" zise cu voce tare St. Claire. Asta era. Poate că cei din 
Gideon nu se aflau prea departe de adevăr. Aceeaşi combinaţie 
formată dintr-o literă şi câteva numere ca şi cea lăsată de 
asasin pe ceafa Lindei Balfour. St. Claire continuă captivat 
lectura. Dar ce înseamnă? se întrebă el. Oare au descoperit? 


VAIL: Dar nu aţi mers mai departe de atât, adevărat? 

BASCOTT: Uneori poate dura şi ani întregi până pătrunzi, 
până descifrezi asemenea enigme. 

VAIL: Cu alte cuvinte, nu ați avut răgazul să cercetati, sub 
toate aspectele, problemele domnului Stampler, nu-i aşa? 

VENABLE: Mă opun, domnule judecător. Apărarea încearcă 
să denatureze realitatea. Doctorul a declarat că ar putea dura şi 
ani întregi până să descifreze acest simbol, cum îl numeşte 
apărarea. Asemenea întrebări sunt total irelevante. Numerele ar 
putea însemna orice — chiar şi un banal număr de telefon. 

VAIL: Atunci să-l lăsăm pe doctor să facă această afirmaţie. 

JUDECĂTORUL SHOAT.: Reformulaţi întrebarea, domnule 
avocat. 

VAIL: Domnule doctor, credeți că acest simbol este rele- 
vant? 

BASCOTT: Totul e posibil. 


Dar St. Claire găsi răspunsul la întrebarea sa într-o altă con- 
fruntare dintre Stenner şi Vail. 


VAIL: ...Mai am o singură întrebare, domnule locotenent 
Stenner. Acum câteva minute ati declarat că această crimă a 
fost premedlitată. Aţi spus-o fără echivoc, ca şi cum ar fi fost un 
fapt demonstrat. Nu cumva e tot una dintre presupunerile 
dumneavoastră nefondate? 

STENNER: Nu, domnule, nu este. 

VAIL: Atunci, vreți să fiti amabil şi să spuneți curții pe ce 
probe vă întemeiaţi această presupunere? 

STENNER: Pe mai mulţi factori. 

VAIL: De pildă? 

STENNER: Simbolurile de pe ceafa episcopului. 

VAIL: Ce-i cu ele, domnule locotenent? 

STENNER: Se referă la un citat dintr-o carte aflată în biblio- 
teca episcopului. Pasajul era marcat în carte. Găsim însemnări 
similare într-o altă carte, recuperată de la Cavernă, unde locuia 
Stampler. S-a folosit aceeaşi cariocă fosforescentă, iar scrisul 
din ambele cărți a fost identificat ca fiind al lui Stampler. 

VAIL: Domnule locotenent, de ce credeți că aceste semne 
de pe ceafa episcopului dovedesc premeditarea? 

STENNER: Pentru că ucigaşul a pus la cale fapta. A scris cu 
sânge pe ceafa victimei simbolul B32.156. B32.156 este cota 
cărții, aşa sunt catalogate cărțile din biblioteca episcopului. 

VAIL: Şi ce reprezintă? 

STENNER: E un citat din romanul Litera stacojie de 
Nathaniel Hawthome. „Nici un om nu poate purta prea multă 
vreme două fețe, una pentru el, alta pentru ceilalţi, fără a-şi 
pierde până la urmă identitatea." 

VAIL: Care este semnificația citatului? 

STENNER: Convingerea mea e că Stampler s-a simţit trădat 
de episcopul Rushman, care l-a dat afară din Casa Mântuitorului. 
Prietena îl părăsise, el locuia într-o hrubă. Aaron a simţit că 
episcopul era un om cu două feţe. Prin urmare, a scris cu sânge 
simbolul pe ceafa victimei, adăugând insulta la crimă. 

VAIL: Cred că exagerați, domnule locotenent.. 

STENNER: Am dovedlit-o cu prisosință. Pe mine explicația 
această mă satisface. 

VAIL: Ei bine, cred că ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu 


că nu faceți parte dintre jurati, domnule... 


St. Claire făcu o scurtă pauză. Îşi notă pe blocnotes: „Ce s-a 
întâmplat cu cărţile episcopului?" Continuă să citească până 
când ajunse la surprinzătoarea concluzie a procesului. 


VENABLE: Aveţi o memorie remarcabilă pentru citate şi 
fraze care vă atrag atenţia, nu-i aşa, domnule Stampler? 

STAMPLER: Adevărat, am memorie bună, doamnă. 

VENABLE: Cunoaşteți cartea lui Nathaniel Hawthorne Litera 
stacojie? 

STAMPLER: Da, doamnă, cunosc cartea. 

VENABLE: Vă spune ceva secvența "B32.156"? 

STAMPLER: (Nici un răspuns). 

JUDECĂTORUL SHOAT: Domnule Stampler, întelegeti 
întrebarea? 

STAMPLER: Cred că acelea sunt numerele de pe ceafa epis- 
copului, aşa cum se văd în fotografii. 

VENABLE: Atunci le-aţi văzut pentru prima oară? 

STAMPLER: Cred că da. 

VENABLE: Şi nu ştiţi ce reprezintă numerele? 

STAMPLER: Nu sunt sigur. 

VENABLE: Obişnuiţi să însemnați pasajele care vă plac, 
adevărat? 

STAMPLER: Uneori. 

VENABLE: Aţi însemnat pasaje în cărțile din biblioteca 
episcopului, nu-i aşa? 

STAMPLER: Câteodată. 

VENABLE: Domnule judecător, aş dori ca această carte cu 
pasaje însemnate să fie consemnată drept proba numărul 
treizeci şi doi. 

Proba treizeci şi doi era un exemplar din Litera stacojie de 
Nathaniel Hawthome, aparținând bibliotecii episcopului 
Rushman şi cuprinzând astfel de însemnări. 

VAIL: Nici o obiecție. 

VENABLE: Recunoaşteți cartea, domnule Stampler? 

STAMPLER: Cred că face parte din biblioteca episcopului. 

VENABLE: Domnule Stampler, răspundeți, aţi însemnat sau 
nu un pasaj la pagina 156 a acestui exemplar din Litera stacojie, 
având cota B32? 


STAMPLER: Aă... 

VENABLE: Voi fi ceva mai precisă, domnule Stampler. 
Cunoaşteţi următorul citat din Litera stacojie de Nathaniel 
Hawthome: „Nici un om nu poate purta prea multă vreme două 
fețe, una pentru el, alta pentru ceilalţi, fără a-şi pierde până la 
urmă identitatea"? Recunoasteti citatul, domnule Stampler? 

STAMPLER: Aă... 

VENABLE: ÎI recunoaşteţi? B32.156. Nu vă spune nimic, 
domnule Stampler? 

STAMPLER: Nu-l recunosc. 

VENABLE: Domnule Stampler, ați memorat pasajul şi ați 
scris aceste numere pe ceafa episcopului atunci când l-ati ucis? 

VAIL: Mă opun. 

Pe neaşteptate, acuzatul Stampler a scos un urlet şi a sărit 
peste bara care-l despărțea de avocata care-i punea întrebările, 
năpustindu-se asupra ei. 

STAMPLER: Ah, cățea mincinoasă! Vrei să mă omori. 

In acest moment acuzatul a trebuit să fie imobilizat de 
către paznici şi aprod. In sala tribunalului s-a creat o mare 
învălmăşeală. 

JUDECATORUL SHOAT: Ordine! Ordine în sală! 


Aşadar, simbolul de pe ceafa episcopului fusese elementul 
care declanşase reacţia lui Stampler, făcându-l să sară peste 
bara martorilor. Era limpede că procesul fusese tranşat în biroul 
judecătorului. La reluarea procedurilor, Shoat anunţase că statul 
căzuse la înţelegere cu Vail. Aaron Stampler urma să fie trimis la 
sanatoriul psihiatric de la Daisyland „până când statul va decide 
că bolnavul a devenit capabil să se reintegreze în societate". 

Ce anume se stabilise în biroul judecătorului şi din ce 
motiv? se întrebă St, Claire, începând să-şi adune însemnările. 
Fire meticuloasă, le aşeză în ordine, aruncându-şi privirea peste 
fiecare pagină înainte de-a o pune într-un dosar. În clipa 
următoare încremeni, privind ţintă un fragment de la începutul 
audierilor. Brusc, simţi cum i se usucă gura. 

Dumnezeule, gândi el, cum am putut să scap asta? 

Și unde dracu' se află Aaron Stampler în prezent? 


13 


De la fereastra biroului ei, situat la etajul al treizecilea al 
unui zgârie-nori din sticlă şi oţel, Jane Venable privea fix către 
miazăzi, în direcţia tribunalului, şi se gândea la Martin Vail. De 
multă vreme nu trăise o astfel de pasiune şi nu se simţise atât 
de bine în compania unui bărbat. Pe tot parcursul zilei îi 
veniseră în minte frânturi de imagini din seara precedentă, 
scene fugare care îi îndepărtau orice alt gând timp de câteva 
secunde. Acum, privind spre tribunal prin ceața înserării, se 
întreba dacă şi Vail îşi petrecuse ziua în acelaşi fel. 

Doamne, mă port ca o şcolăriță, îşi spuse ea, luptându-se 
să-şi a-lunge gândul. 

Avea de pus la dosar o dare de seamă şi decise să rezolve 
ea însăşi problema, în loc să-şi cheme secretara. După aceea va 
trece pe la Vail. De ce nu? Îi veni brusc în minte după-amiaza 
din urmă cu zece ani, când Vail îşi făcuse apariţia pe 
neaşteptate în acelaşi birou, care pe atunci era al ei; îşi aminti 
cum, în timp ce stăteau de vorbă, ea îşi dăduse seama că 
respira ceva mai iute şi că era mai atentă la persoana lui decât 
la ceea ce-i spunea. Zece ani şi încă îşi amintea acea scurtă 
întrevedere, în cursul căreia descoperise că se simţea atrasă de 
acel asasin al curţii, neglijent, neconformist, cu părul în 
dezordine. 

Între timp Martin se mai cizelase puţin: purta părul ceva 
mai scurt, iar costumele nu mai cădeau lălâi pe el, însă firea-i 
năbădăioasă rămăsese aceeaşi, abia ascunsă sub aparente. 
Chiar ca procuror, miza totul pe o carte, spre deosebire de 
majoritatea avocaţilor cunoscuţi de ea, preocupaţi în primul 
rând de apropierea biroului lor de clădirea tribunalului şi de tipul 
de maşină pe care urma să şi-l cumpere. 

Ce dracu', amândoi am început ceva, afurisită să fiu dacă o 
să las să se ducă de râpă. 

Apoi râse în sinea ei. 

Să se ducă de râpă! Nici măcar nu a început Ce s-a 
întâmplat cu tine? 

Ah, lua-te-ar naiba! se înjură ea în gând. 

Vâri darea de seamă în servieta-diplomat şi porni spre uşă. 


La etajul al patrulea al secţiei penale, Abel Stenner ieşi în 
grabă din biroul său şi se duse în fugă la masa de lucru a lui 
Naomi. 

— Doamne, Abel, ce te-a apucat? întrebă ea. 

— E ocupat? se interesă Stenner, fără să ia în seamă între- 
barea. 

— Vorbeşte la telefon cu... 

— N-am timp să aştept, o întrerupse Stenner şi intră în 
birou, cu Naomi pe urmele lui. 

Vail şedea în fotoliul său, cu spatele la uşă, suflând fumul în 
ven-tilatorul din fereastră. La intrarea lui Stenner, îşi învârti 
fotoliul şi, dintr-o privire aruncată principalului său anchetator, 
înţelese că se întâmplase ceva. 

— Te sun eu, vorbi el în receptor şi închise telefonul. 

— Au descoperit făptaşul în cazul Delaney, anunţă Stenner. 

— Deja? Cine? întrebă surprinsă Naomi. 

— Secretara lui executivă. Cincizeci şi trei de ani, un soţ 
infirm şi o fiică la colegiu. 

— lisuse! Cum de-au prins-o atât de repede? se miră 
Naomi. 

— Probabil că Shock a făcut ancheta, răspunse Vail. 

— Ai dreptate. M-a sunat din maşină. l-au citit drepturile, iar 
ea a mărturisit tot. A repetat de două ori: „Eu l-am ucis." Ovor 
pune sub acuzaţie. Crimă cu premeditare. 

Vail fluieră încet printre dinţi. 

— De ce a făcut-o? întrebă Naomi. 

— Nici eu nu ştiu mai mult. Poate ar trebui să pornim spre 
biroul de evidenţă. 

leşiră val-vârtej din biroul lui Vail. Trecură pe lângă peretele 
de sticlă unde Shana Parver era cufundată în lectura unui tratat 
de drept. Fata tresari când Vail ciocăni în peretele de sticlă. 

— Hai, o chemă Martin. 

— Unde? 

— La parter. 


Edith Stoddard îşi gârbovi umerii, lăsându-se condusă de 
Shock Johnson şi Si Irving prin mulţimea ziariştilor care se 
năpustiseră spre ea încă de când coborâse din maşină. O duseră 
în biroul de evidenţă chiar în clipa în care Stenner, Vail şi Parver 


coborau din liftul aflat exact la celălalt capăt al coridorului. Trei 
echipe de televiziune, mai mulţi fotografi, reporteri de la radio şi 
ziarişti se înghesuiră în prag de îndată ce fuse adusă Edith 
Stoddard. Femeia avea mâinile legate la spate şi părea 
terorizată de presă, de poliţie şi de locul sumbru unde se afla. 
Privirea îi fugea de la unul la altul. Poliţiştii se înghesuiră în spa- 
tele barei care despărţea biroul de coridor, să vadă cine era 
faimoasa ucigaşă. Reporterii îi vârau microfoanele sub nas, 
strigându-i întrebări şi luptându-se unii cu alţii, iar camerele de 
televiziune scăldau întreaga scenă în lumini orbitoare. 

Shock Johnson o însoţi pe femeia năucită şi înspăimântată 
la masa unde se făceau înscrierile în registru. Ea privea în jur 
derutată, chircindu-se de fiecare dată când fulgera un blitz şi 
ferindu-se de luminile ucigătoare ale reflectoarelor de televi- 
ziune, în timp ce toţi reporterii ţipau spre ea. În acel moment, 
dintr-o încăpere laterală îşi făcu apariţia Eckling. Şeful poliţiei 
luă loc lângă femeia firavă care tremura din toate încheieturile, 
expunând-o ca pe trofeul unei palpitante partide de vânătoare. 
Vail privi dezgustat scena. 

— Ce se întâmplă cu prezumția de nevinovăție? întrebă 
Shana Parver. 

— Nemernicul ăsta transformă toată treaba într-un circ, 
zise Vail, intrând în încăpere ca o vijelie, cu Stenner şi Parver în 
urma lui. 

In colţul cel mai îndepărtat al încăperii ticsite de lume, Jane 
Venable îşi croi drum prin mulţimea vânătorilor de ştiri. Privi 
scârbită scena, apoi îl văzu pe Vail făcându-şi loc printre cei 
prezenţi şi apucându-l de braţ pe Shock Johnson. 

— Ce mama dracului face tipul? întrebă cu asprime Vail. 

— Eu n-am nimic de-a face cu panarama asta, răspunse 
Johnson. Se vedea limpede că şi el era scârbit. E o femeie tare 
cumsecade, Marty. Noi i-am citit drepturile. Ea ne-a întrerupt şi 
a spus: „Eu l-am ucis. Eu l-am ucis." 

— Eşti convins că declaraţia reprezintă adevărul, Shock? 

— A declarat că a intrat şi că el era sub duş. Ea a rămas în 
holul de la intrare, iar el a venit în pielea goală şi şi-a turnat 
ceva de băut. Atunci a văzut-o. Când a dat cu ochii de pistol, a 
pus paharul jos, iar ea a tras primul glonţ. După aceea s-a 
apropiat şi i-a dat lovitura de graţie. 

— Ce altceva v-a mai spus? 


— Asta-i tot. Adică, ceea ce ţi-am povestit şi ţie. Are 
cincizeci şi trei de ani, Marty. S-a pensionat devreme. Astăzi era 
ultima ei zi de lucru. Are un soţ infirm, o fiică la colegiu, iar 
Delaney i-a dat papucii pentru o blondină trăsnet de treizeci de 
ani. Aşa că acum trei săptămâni şi-a cumpărat un pistol calibrul 
38 şi s-a dus două săptămâni la poligon ca să înveţe cum să-l 
folosească. Când a tras, a stat exact acolo unde a spus Okie. Şi 
a mărturisit totul de îndată i-am citit drepturile. Ce dracu' mai 
vrei? 

— Ştii ce-ar face un procuror bun cu tot ce se întâmplă 
acum? Mă refer la faptul că este expusă astfel, că a fost 
interogată în absenţa unui avocat? Nici vorbă de proces! Vail îşi 
croi drum până la Eckling. Încetează chiar în clipa asta, mârâi el 
în urechea lui Eckling. Periclitezi procesul cu toată comedia asta 
idioată. 

— Ce dracu', îi şopti Eckling, dar nu apucă să-şi ducă fraza 
la bun sfârşit, deoarece Vail o prinse cu blândeţe de braţ pe 
Edith Stoddard, şi o conduse înapoi în zona neautorizată, în timp 
ce presa continua să-i strige întrebări. 

Uşa se închise, amuţind hărmălaia. 

— Oh, suspină ea şi-şi închise ochii. 

De cealaltă parte a uşii, în timp ce reporterii începeau să se 
risipească, Venable porni spre birourile de înregistrare şi de 
luare a amprentelor. O cunosc pe femeia asta, gândi ea. 

Cu patru ani în urmă, Venable rezolvase un caz de prejudi- 
ciu pentru firma Delaney. Edith Stoddard era secretara particu- 
lară a lui Dela-ney. Venable îşi amintea că o compătimise mult 
pe această femeie. Avea un soţ paralizat de la gât în jos şi o 
fiică extrem de isteaţă, care pe atunci se pregătea pentru 
colegiu. Edith părea depăşită de propriul ei univers, parcă 
încercând să nu iasă în evidenţă. Pe vremea aceea, i se citea pe 
chip suferinţa. Acum era şi mai rău. 

Venable aproape că simţea spaima şi umilinţa lui Edith 
Stoddard. 

O mulțime de persoane din acest oraş vor considera că a 
făcut un serviciu întregii omeniri, îşi spuse ea, mergând spre 
camera de pază. 

Ajuns în această zonă de calm, Vail spuse: 

— Îmi pare rău, doamnă Stoddard, n-am prevăzut 
incidentul. 


Femeia ridică spre el o privire fixă şi frica din ochi i se 
transformă treptat în stoicism. 

— Sunteţi noul procuror districtual, zise ea. 

— Da. lar dumneaei este domnişoara Shana Parver, una 
dintre asociatele mele. Aş dori ca Shana să vă explice ce 
drepturi aveţi. 

— Mi-au citit drepturile. 

— Da, dar cred că ar trebui să înţelegeţi ce înseamnă toate 
acestea. 

În acel moment, EcKling dădu buzna în cameră. 

— Ce mama dracului îţi închipui că... 

Vail îl înşfăcă de braţ şi-l împinse în biroul de interogatorii, 
unde nu era nimeni, trântind uşa după ei. 

— Ascultă, Eckling, aici nu-i vorba de o nenorocită de cap- 
tură de droguri. Femeia asta va avea parte de cel mai bun avo- 
cat din oficiu pe care-l va găsi judecătorul şi orice avocat al 
apărării, fie el şi de doi bani, nu va scăpa prilejul să facă tapaj 
pe seama circului pe care tu l-ai organizat adineauri. 

— Dar a mărturisit, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Şi ce-i cu asta? Îţi spune ceva numele de Menendez? 
Dacă fraţii aceia pot să meargă, atunci şi femeia asta poate 
pleca de aici într-o caleaşcă de aur - pe care ai s-o tragi chiar tu. 
Vail împunse aerul cu degetul. Femeia asta rămâne nevinovată 
până când un juriu o va declara vinovată sau până când un 
judecător îi va accepta pledoaria. Asta dacă nu se răzgândeşte, 
ceea ce probabil se va şi întâmpla când un avocat bun o va 
sfătui ce trebuie să facă. Vru să plece, dar se întoarse brusc 
spre şeful poliţiei. Fiindcă veni vorba, Eckling, acum nu ţi se mai 
adresează primul procuror, ci procurorul districtual. Aşa că 
bagă-ţi minţile în cap. 

Vail părăsi încăperea. Shana Parver se apropie de el, în 
timp ce doi paznici o duceau pe doamna Stoddard să i se ia 
amprentele şi să fie înregistrată. 

— N-a vrut să mă asculte. Insistă că ea a comis crima şi că 
nu vrea proces. 

— Ştie că va lua puşcărie pe viaţă, fără eliberare 
condiţionată? 

— Nu cred că-i pasă, Martin. 

În spatele lor se deschise uşa şi în camera de pază intră 
Jane Venable. Ochii îi străluceau. Era Jane Venable de altădată, 


arzând de nerăbdare să intre în luptă. 

— Ce dracu' a fost toată tărăşenia asta? întrebă ea. Eckling, 
pur şi simplu, a ţintuit-o pe femeia asta la stâlpul infamiei! 

— Ştiu, ştiu, se apără Vail. Numai ce i-am frecat ridichea pe 
chestia asta. O cunoşti pe Shana Parver? Shana, ţi-o prezint pe 
Jane Venable. 

— Bună, spuse Parver. Am senzaţia că te cunosc deja. Am 
citit de mai multe ori transcrierea procesului Stampler. 

— Am avut parte şi de zile mai bune! replică Venable, ful- 
gerându-l cu privirea pe Vail. 

— Ce-i cu tine aici? întrebă Vail, apoi se grăbi să adauge: 
Adică, îmi pare bine că ai venit, dar recunosc că sunt surprins. 

— Am venit să înregistrez o dare de seamă şi am fost 
martora scenei cu mulţimea. Mi-am închipuit că l-au arestat pe 
primar sau ceva asemănător. 

— Ascultă, Janie, trebuie să faci ceva pentru femeia asta, 
zise Vail. 

— Cum adică? 

— E decisă să declare că ea l-a ucis pe Delaney. Nu are 
avocat. Probabil că judecătorul Pryor îi va desemna unul mâine 
dimineaţă. Între timp, Eckling o s-o pună pe jăratic de îndată ce 
se încheie formalităţile. Dacă face vreo mărturisire cât timp e 
înăuntru, nu voi mai avea cum s-o ajut. Voi fi silit s-o desfiinţez. 

— Marty, dar nu pot... 

— Poţi să te duci înăuntru şi să stai de vorbă cu ea. 
Explică-i ce opţiuni are. 

Venable se încruntă la Vail. 

— S-a întâmplat să trec şi eu pe aici, iar tu ai şi pus mâna 
pe mine... 

— Eşti cea mai bună şi eşti femeie. Poate că faţă de tine îşi 
va deschide sufletul. 

— Pe dracu'! Răsuflă adânc, măsurând încăperea în lung şi 
în lat. Cunoşti ceva amănunte? 

— Faptul e discutabil. Îi trebuie cineva care s-o ţină de 
mână până când va avea un avocat al ei. Ajut-o măcar cu atât. 

— lisuse, Marty, vorbeşti ca un avocat al apărării. 

— Janie, tocmai şi-a pierdut slujba. Soţul ei zace în pat, 
inert de la gât în jos. Fiică-sa e la colegiu şi probabil că femeia 
nu-şi permite s-o ţi-nă acolo. Toată lumea se prăbuşeşte în jurul 
ei. 


Dacă o dă în bară, va lua detenţie pe viaţă, fără eliberare 
condiţionată. Asta vom cere şi asta vom obţine. 

— Ciudat procuror mai eşti tu, Marty, remarcă Venable. 

— Vreau să obţin toate detaliile înainte de a hotărî ce 
facem cu ea. Dacă îl lăsăm pe Eckling să se apropie de ea, în 
vecii vecilor nu mi se mai oferă acest prilej. Stai de vorbă cu 
Stoddard, Janie. Îi zâmbi. Apoi, te invit la cină. 

— La dracu'! replică Venable şi porni pe coridor spre biroul 
în care se luau amprentele. 

Parver se uită la Vail cu un surâs viclean pe buze. 

— Credeam că voi doi nu vă puteţi suferi. 

— Ne străduim să trecem peste asta, răspunse Vail. 


Harvey St. Claire dăduse nenumărate telefoane: la 
catedrala catolică, la custode, la doi preoţi şi, în cele din urmă, 
unei maici pe nume sora Mary Alice, care îi oferi, în sfârşit, 
răspunsul la întrebare. 

— Soră, zise St. Claire, pe un ton în care se ghicea 
dezamăgirea. Încerc să aflu ce s-a întâmplat cu toate cărţile din 
biblioteca episcopului Rushman. Se pare că nimeni nu ştie. 

— Cine aţi spus că sunteţi? întrebă ea. 

— Numele meu este Harvey St. Claire. Lucrez la 
procuratura districtuală. 

— Lucraţi pentru domnul Vail? 

— Exact, e şeful meu. Îl cunoaşteţi? 

— L-am cunoscut acum doi ani, răspunse ea. Ştiucă nu e 
treaba mea, dar întrebarea dumneavoastră are cumva vreo 
legătură cu Aaron Stampler? 

— Sunteţi foarte perspicace, soră. Cum de-aţi ghicit? 

— Păi, lucraţi pentru domnul Vail, iar dânsul l-a apărat pe 
Aaron. O carte din biblioteca episcopului a fost o probă impor- 
tantă la proces. 

— Vă amintiţi şi asta? 

— Îmi amintesc numai că a avut legătură cu crima. S-a 
întâmplat cu multă vreme în urmă. 

— Deci, ştiţi unde se află acum cărţile? 

— Cunoaşteţi biblioteca Newberry, pe strada Walton? 


Biblioteca Newberry era o clădire impozantă şi solidă, cu 
cinci niveluri şi o intrare cu arcadă triplă, ocupând un întreg 
cvartal pe West Walton. Tocmai sărbătorise cea de-a suta 
aniversare de existenţă, iar impresionanta sa structură păstra 
un aer de vechime şi conservatorism. Fusese înzestrată de omul 
de afaceri William Loomis Newberry, în ideea de a reprezenta „o 
colecţie neobişnuită de colecţii neobişnuite", ceea ce şi era. 

O femeie amabilă, care se prezentă cu numele de domni- 
şoara Pritchard - bibliotecara adjunctă - îl conduse pe St. Claire, 
conversând volubilă, pe coridoare, printre şiruri de rafturi cu 
cărţi, hărţi şi documente. 

— Ştiaţi că aceasta a fost prima clădire electrificată din 
oraş? întrebă ea, arătând spre tavanul din hol. Din acest motiv, 
becurile candelabrului sunt îndreptate în jos, astfel încât 
oamenii să ştie. Bineînţeles că lămpile cu gaz nu funcţionează 
cu susul în jos. 

— Întotdeauna e aşa de frig aici? 

— Avem climatizor pentru treizeci de kilometri de cărţi şi 
manuscrise, domnule St. Claire, îl informă ea cu mândrie. În o 
sută de ani n-am pierdut nici măcar o singură carte. 

— O mare performanţă în zilele noastre. Unii ar fura orice. 

— Sper că cei ce vin la noi sunt deasupra unor astfel de 
lucruri, răspunse ea pe un ton neutru. 

Colecţia Rushman se găsea într-una dintre încăperile din 
fund. Era o cămăruţă fără ferestre şi, cu excepţia uşii, toţi patru 
pereţii erau îmbrăcaţi cu cărţile episcopului Rushman. Pe o 
masă de stejar erau trei veioze din alamă, aşezate la distanţe 
egale şi prevăzute cu abajururi verzi. Masa se afla în centrul 
încăperii, înconjurată de scaune greoaie şi netapiţate. Locul era 
tăcut, ca un mausoleu. 

Colecţia se dovedi surprinzător de diversă. Romane de 
Dostoievski şi Dante stăteau alături de operele lui Rousseau, 
Hobbes şi Darwin. Coduri de legi legate în piele convieţuiau cu 
Faulkner, Hammett şi Chandler. 

St. Claire trase grăbit o carte din raft şi-i controlă cotorul. Îşi 
plecă umerii, dezamăgit. Metoda personală a lui Rushman de 
catalogare a cărţilor fusese înlocuită cu sistemul zecimal al lui 
Dewey. Privi de jur-împrejurul încăperii, la sutele de cărţi exis- 
tente acolo, şi înţelese că nu avea nici o posibilitate de a identi- 
fica volumul cu cota C13 printre toate celelalte. Privi biblioteca 


timp de câteva minute, încercând să-şi dea seama dacă exista 
vreo corelaţie între cotele Dewey şi vechile cote ale lui 
Rushman. Brusc se răsuci pe călcâie şi se înapoie ta biroul 
bibliotecarei. 

— Domnişoară Pritchard, văd că au fost schimbate cotele 
cărţilor din colecţia Rushman. 

— Oh, da, am fost nevoiţi să recurgem la sistemul zecimal 
Dewey. Vedeţi, toate cărţile trebuie să se conformeze aceluiaşi 
sistem. Ce haos ar fi dacă am face vreo excepţie! Dar schim- 
barea s-a făcut fără a deteriora cărţilor. La noi nu s-a deteriorat 
niciodată vreo carte. 

— Nu, nu m-ati înţeles. Se întâmplă cumva ca biblioteca 
Newberry să păstreze şi o evidenţă a vechiului sistem de cote al 
episcopului? 

— Vai-vai, sunteţi un tipicar, nu-i aşa, domnule St. Claire? 
Păi, haideţi să mergem la fişiere. 

Deschise un sertar îngust de stejar şi degetele ei agile 
începură să danseze pe deasupra fişelor de indexare. Trase 
afară una, o privi câteva momente, apoi i-o întinse zâmbind. 
Titlul cărţii era „Huckleberry Finn". În colţul fişei scria: cotă 
Rushman: J03. 

— Dumnezeu să vă dea sănătate, îi mulţumi St. Claire cu un 
zâmbet fericit. Acum nu-mi mai rămâne decât să parcurg toate 
aceste fişe, s-o găsesc pe cea cu cota C13, să dau la pagina 489 
Şi... sper din tot sufletul să ştiu şi ce caut. 


— Îmi aduc aminte de dumneavoastră, i se adresă Edith 
Stoddard lui Jane Venable. V-aţi ocupat de cazul Robertson, cel 
cu prejudiciile. Asta se întâmpla în 1990, dacă ţin bine minte. 

Îşi revenise după calvarul din biroul de evidențe şi părea 
aproape relaxată. Şedea la o masă de bridge cu postavul 
zdrenţuit, într-o mică celulă de lângă biroul în care se luau 
amprentele şi se făceau şi înregistrările. | se luaseră amprentele 
şi i se dăduse uniforma portocalie a penitenciarelor de stat, 
având pe spate inscripţia DEŢINUTA. Fusese nevoită să-şi 
suflece mânecile de mai multe ori. Stoddard urma să fie reţinută 
aici până la întrunirea de dimineaţă a tribunalului. Pe Venable o 
fulgeră o amintire de o clipă: acelaşi loc văzut cu zece ani în 
urmă. Nimic nu părea să se fi schimbat. Aceeaşi zugrăveală 


albastră-cenuşie pe pereţi, aceeaşi fereastră cu zăbrele într-un 
colţ. 

— Aşa e, răspunse Jane Venable. 

— Eraţi o persoană tare cumsecade, dar un avocat feroce, 
zise simplu şi direct Stoddard. 

— Pentru asta sunt plătită: să fiu un avocat feroce, nu o 
persoană tare cumsecade. Mulţumesc pentru compliment. 

— Nu am nevoie de avocat, domnişoară Venable, spuse cu 
fermitate arestata. 

— Ba da, ai. Niciodată n-ai avut mai multă nevoie decât în 
clipa asta, replică Venable. 

— Sunt vinovată, domnişoară Venable. 

— Te rog să-mi spui Jane. 

— Jane. Vreau să mă declar vinovată şi să termin odată. 

— Lucrurile sunt ceva mai complicate, spuse Venable. 

— Nu chiar. 

— Ascultă-mă cu atenţie, te rog. Trebuie... pot să-ţi spun 
Edith? Bine. Trebuie să înţelegi că şi în cazul în care l-ai ucis 
dumneata... 

— Eu l-am ucis! 

— Okay. Cu toate acestea, trebuie să-i acorzi avocatului 
dumitale tot sprijinul, ca să-ţi poată obţine o sentinţă corectă. 
Chiar dacă nu mergi la proces, trebuie să laşi pe cel numit de 
judecător să-ţi câştige cât mai mult timp cu putinţă. 

— Nu vreau proces, ţi-am mai spus o dată, declară 
Stoddard cu toată fermitatea. _ 

— Nu va fi proces, va fi o negociere. Intre avocatul dumitale 
şi cel al acuzării. 

— Domnul Vail? 

— El sau unul dintre procurorii săi. 

— Negocierea va fi făcută publică? 

— Nu. 

— Nu ştiu. Eu doar... Vreau să se termine odată. Şi aşa 
viaţa mea e distrusă. 

— Edith, cine se va îngriji de soţul dumitale? Ce se va 
întâmpla cu fata? 

— Oricum, voi lipsi ani întregi. Ce mai contează? 

— Dacă reuşim să reducem acuzaţia, mai întâi să zicem la 
crimă de gradul doi, sentinţa ar putea fi de... âă... zece ani. Ai 
putea fi pusă în libertate după numai patru sau cinci. Asta le-ar 


da speranţe soţului şi fiicei dumitale. Nu-i acelaşi lucra ca atunci 
când ai pleca de lângă ei pentru totdeauna. 

Stoddard se ridică în picioare şi se duse la fereastră. 
Rămase cu privirea aţintită asupra autostrăzii cu lumini 
strălucitoare din faţa tribunalului, urmări o remorcă huruind pe 
asfalt, apoi ascultă lătratul unui câine undeva departe în noapte. 
Oftă din adâncul sufletului, părând să se prăbuşească în sine 
însăşi. 

— Vrei să faci asta pentru mine? întrebă ea, întorcându-se 
spre Venable. 

— Ce anume? 

— Să te ocupi de cazul meu? 

— Mâine am să te conduc în sala de tribunal. Pe urmă... 

— Nu. Să te ocupi până la capăt. 

— Eu am... 

— Nu trebuie decât să discuţi cu domnul Vail şi să ajungeţi 
la o înţelegere, aşa-i? Asta durează chiar atât de mult? 

— Nu-i vorba de timp, ci de... N-am mai făcut aşa ceva de 
ani de zile. Mă tem că mi-am cam pierdut obişnuinţa. La tribunal 
există avocaţi mai competenţi decât mine. 

— Atunci lasă-mă să-mi văd de drumul meu şi să spun 
poliţiei tot ce vrea să ştie. 

Venable oftă. O privi o clipă pe femeia cea mărunţică. 

— Vrei să vorbim deschis? întrebă ea. Spune-mi tot ce am 
nevoie să ştiu ca să închei înţelegerea cea mai favorabilă pentru 
dumneata. 

— Depinde. 

— De ce? 

— De ceea ce vrei să ştii. 


„Corchran" era o cârciumioară dărăpănată din alamă şi 
lemn de mahon, unde duhnea a bere şi fum de ţigară. Se găsea 
la un cvartal distanţă de râu, lângă redacţia ziarului Sun-Times 
şi fusese ani la rând refugiul favorit al lui Vail. Doi dansatori 
plinuţi şi obosiţi valsau unul în braţele celuilalt pe ecranul mare 
al televizorului din colţ, iar lângă in-trarea în local se desfăşura o 
partidă furtunoasă de ţintar. Când Vail şi Venable îşi făcură 
apariţia în tavernă, vreo doisprezece obişnuiţi ai localului 
şedeau la bar, urmărind ultima rundă a jocului sau ţipând în di- 


recţia ecranului. 

— Dar ştiu că-ţi alegi bine locurile, Vail, zise ea, rotindu-şi 
privirea prin localul afumat şi gălăgios. 

— Are cea mai bună friptură din oraş, răspunse Vail. Vino 
încoace, e linişte acolo, în spate. 

Găsiră un separeu în cămăruţa din spate, unde nu răzbătea 
hăr-mălaia. Deasupra arcadei de la intrare se vedea o tăbliță cu 
inscripţia TOALETĂ FEMEI. Încăperea era decorată cu copii ale 
unor vechi reclame de bere şi ţigări. 

— Acum înţeleg de ce nu-i nimeni aici, pufni Venable. O 
femeie care se respectă nu s-ar lăsa târâtă aici nici moartă. Ar 
trebui să fie cinstiţi şi să boteze locul Hruba Şovinilor. 

Mătură cu palma firimiturile de pâine de pe scaun, apoi se 
aşeză. 

— Nu mi-ai spus că ai devenit o snoabă, glumi Vail. 

— Imi place un bar irlandez de bună calitate la fel de mult 
ca oricui, răspunse ea. Dar locul acesta n-a mai văzut o mătură 
de săptămâni întregi. Inspectorul sanitar o fi auzit de el? 

— Nici n-ar îndrăzni să intre aici, răspunse Vail. L-ar arunca 
în râu. Ce vrei să bei? 

— Ce mâncăm? 

— Friptură. Cartofi franţuzeşti, salată, cornuri tari. 

— Alka-Seltzer. 

Vail izbucni în râs. 

— Cu ce ai s-o dai pe gât? 

— Un Black-Jack ca pe vremuri. 

Chelnerul avea o ureche clăpăugă, încheieturi cât nişte bile 
de popice şi un ochi de sticlă. Zâmbetul îi dezvelea trei dinţi 
lipsă. 

— Hei, Mart, ce mai faci, flăcăule? Ce mai faci, flăcăule? 
sâsâi el, plantând pe masă o sticlă de coniac cu o lumânare 
înfiptă în ea, pe care o aprinse cu un chibrit de bucătărie. Pentru 
atmozferă, adăugă el. 

— Tăvalugule, ţi-o prezint pe domnişoara Venable. Dacă te 
porţi cu dânsa aşa cum se cuvine, s-ar putea să-ţi devină clientă 
permanentă. 

— Zău? zâmbi cu gura la urechi Tăvălugul. Azta o ză aducă 
niscaiva luztru şi la zpelunca mea. 

— Oh, mulţumesc, spuse Venable, adresându-i un surâs 
aproape sincer. Asta nu înseamnă că ar avea neapărată nevoie. 


— Tăvălugul a fost cândva campion al Canadei la categoria 
grea, îi explică Vail. 

— Ce frumos! răspunse ea. 

— Da, eram în plină azcenziune când un dobitoc m-a lovit şi 
mi-a zcos ochiul. Pe urmă ticălozul l-a călcat în picioare, adică 
l-a ztrivit zub călcâi, poţi ză crezi una ca azta? 

— Ce poveste captivantă! exclamă Venable. Te-ai gândit 
vreodată să-ţi scrii memoriile? 

Tăvălugul rămase o clipă cu privirea pironită într-un colţ, 
căzut pe gânduri, apoi zise: 

— Aă... nu mi le mai amintesc. Apoi ridică din umeri. Ei, 
asta e! Bushmill rămâne în picioare, ura pentru campion! Dar 
dumneavoaztră, domnişoară... cum zpuneaţi că vă numiţi... 
Vennie... Vinnie... 

— Venable, răspunse ea îndatoritoare. Dar de ce nu-mi spui 
Jane? Aş dori un Black-Jack de modă veche. 

i — Z-a făcut, răspunse el, trimițându-i zâmbetul său ruinat. 
Imi plac femeile care ştie ce ză bea. 

Se îndepărtă, ştergându-şi mâinile de un prosop vârât la 
centură. 

— Data viitoare te duc la ceainăria „Tanti Clara", zise 
Venable. Toate chelneriţele au nouăzeci de ani şi vorbesc 
engleza veche. 

— Sandvişuri cu castraveți şi limonadă? 

— Întocmai. 

— Perfect, povesteşte-mi despre Edith Stoddard. 

— Nu pot face aşa ceva. Imi eşti adversar. 

— Oh, Doamne! lar o luăm de la capăt? exclamă el. 

— O voi reprezenta, Marty. 

— Cum! Eu n-am vrut decât să-i dai unele sfaturi până când 
judecătorul avea să-i repartizeze un... 

Se opri, şovăind. 

— Un avocat adevărat, asta voiai să spui? 

— Nu, nu. Ştii tu, unul dintre tipii influenţi din tribunal. 
Acum nu mai e jocul tău. 

— Ba este, iar vina este doar a ta. Tu m-ai trimis la ea. 

— Numai ca s-o ajuţi să depăşească nişte momente grele. 

— Aha. Ei bine, află că n-a mers. 

— Ce dracu' s-a întâmplat? 

— Ori o apăram eu, ori avea de gând să-i pună în braţe lui 


Eckling toată povestea, răspunse Venable. 

Tăvălugul aduse băuturile şi le trânti pe masă. Câţiva stropi 
de coniac se revărsară peste marginea paharului şi el plecă, 
lingându-şi degetele. 

Venable se aplecă peste masă şi zise cu glas coborât: 

— Ceva nu-i în regulă în chestia asta. 

— Cum aşa? _ 

— E ferm decisă să nu ajungă la proces. Inainte de a fi 
adusă în instanţă, are de gând să spună tot. 

— De ce? 

— Lămureşte-mă tu. 

— Eu nu ştiu decât ce mi-a spus Shock Johnson. Ţie nu ţi-a 
spus nimic? 

— Dacă mi-ar fi spus, nu ţi-aş fi destăinuit ţie. Numai că 
astă-seară nu a vrut să vorbească. l-am cerut lui Eckling să o 
lase în pace până mâine dimineaţă. Am intenţia să fac ceva 
valuri în legătură cu circul pus la cale de el, de asta poţi fi sigur, 
domnule procuror districtual. 

— Ahh, n-ai lipsit decât o oră din Cetatea ta de Platină şi 
iată că vorbeşti la fel ca Jane de odinioară. 

— Am de gând să-ţi fac cât mai multe zile fripte, declară ea. 

— Vorbeşte cu Shana Parver. E cazul ei. 

— Ce s-a întâmplat, ţi-e frică de mine? 

— Experienţa vă va prinde bine amândurora. 

— Cât e de bună? 

— Un avocat strălucit. Puțin cam bătăioasă. Voi două ar tre- 
bui să vă înţelegeţi de minune. 

— Ei bine, mulţumesc. 

Tăvălugul se apropie din nou de masa lor. 

— Comandaţi ceva sau în zeara azta vreţi numai ză beţi? 

— Cum îţi place friptura? o întrebă Vail. 

— Potrivită. 

— Fă-i-o în sânge, i se adresă Vail Tăvălugului. N-o să-i con- 
vină s-o omoare, ca s-o poată mânca. 

— Ai cartofi la cuptor? întrebă ea. 

— Dezigur! Dumneavoaztră ce credeaţi? 

— Şi salată cu sosul casei. 

Tăvălugul se uită la Vail şi pe frunte îi apărură nişte cute. 

— Zozul cazei? repetă el. 

— Adică italian. La fel şi pentru mine. 


— Am priceput. 

Şi dispăru din nou. 

— Uite ce e, spuse Venable. Nu am apucat să văd nici 
raportul asupra crimei. Tot ce ştiu e de prin ziare. lar tu nu mi-ai 
prea dat amănunte, aşa cum mi-ai promis. 

— Ai plecat devreme. 

— Mi-am închipuit că ai să fii obosit când ajungi acasă. 

— Eram obosit când am plecat, răspunse el, zâmbind, apoi, 
la fel de brusc, redeveni serios. Uite, din câte zice Shock, femeia 
asta merge direct pe scaunul electric. In ianuarie a cumpărat un 
pistol calibrul 38 şi timp de două săptămâni s-a dus la un 
poligon din Canarwville seară de seară, ca să înveţe să-l 
folosească. E limpede că nu poate pretinde că se afla în legitimă 
apărare: Delaney era în costumul lui Adam când a păţit-o. In 
plus, l-a găurit de două ori: o dată aici (arătă către inimă) şi o 
dată aici (îşi duse degetul deasupra ochiului drept). Cea de a 
doua împuşcătură a fost ca un gând întârziat. Delaney era deja 
pe lumea cealaltă când l-a împuşcat în cap. Işi desfăcu braţele 
în lături. Acum ştii şi tu la fel de mult ca mine. 

— De ce să rişte închisoare pe viaţă fără eliberare condi- 
ţionată, în loc să accepte un proces? gândi cu voce tare 
Venable. 

— Poate nu are încredere în avocata ei. 

— Drăguţ. 

— Nu ştiu, răspunse Vail. Spune-mi tu. 

Venable ridică din umeri. 

— Moartea în locul dezonoarei? 

— Nu-l poate dezonora pe Delaney, de asta s-a îngrijit el 
singur cu multă vreme în urmă. 

— Nu mă refeream la el. 

Vail chibzui o clipă, apoi spuse: 

— Soţul ei? Crezi că a avut vreo legătură cu Delaney? Nu, 
nu se poate. El umbla după trupuri, nu după inteligenţă. Edith e 
o femeie cumsecade, dar cu greu ar putea fi socotită o 
frumuseţe răpitoare. 

— Poate că el se ţinea după oricine. Am mai cunoscut 
bărbaţi de soiul ăsta. 

El se gândi ceva mai mult, apoi clătină din cap. 

— Nu cred. În fond, ce-i cu asta? Eu nu voi înghiţi argumen- 
tul femeii părăsite. 


— A ţinut şi altă dată. 

— Nu la mine. 

— Dar la Parver? 

— E prea nesăţioasă ca să-l accepte. Şi prea isteaţă. Va 
trebui să încerci mai mult de atât în cazul Stoddard, ca s-o scoţi 
de sub acuzaţia de crimă cu premeditare. 

— Vorbeşti altfel decât acum două ceasuri. 

— Am spus că voi fi corect, nu că o las în pace. 

— Mărturisirea nu va rămâne în picioare. Era stresată, se 
afla sub constrângere... 

— Hei, Janie, chiar ai de gând s-o iei în serios? 

— Am preluat cazul, nu? 


14 


Bărbatul se aplecă peste masa de lucru, concentrându-se 
asupra îndeletnicirii sale: suda o sârmă subţire ca un fir de 
păianjen la un cip mai mic decât o unghie. Era un tip voinic. 
Mânecile cămăşii erau suflecate, dezvelindu-i bicepşii de 
culturist. Pe nas avea o pereche de ochelari cu lupă. 

— Hei, Raymond, vii la masă? îl strigă Terry. 

— Nu pot să mă întrerup, răspunse el, fără să-şi ia ochii de 
la lucru. 

— Vrei să-ţi aduc eu ceva? 

— Da. Biscuiţi cu brânză şi o Coca. 

— S-a făcut. 

Raymond auzi uşa închizându-se cu zgomot. Termină 
operaţiunea de sudură şi puse letconul pe o tavă mică din mate- 
rial ignifug, apoi îşi scoase ochelarii şi se lăsă pe spătarul 
scaunului. Îşi aţinti privirea pe fereastră la biroul de peste drum, 
urmărind secretarele care umblau de colo-colo, pregătindu-se să 
plece la masă. Creaturi ale obişnuinței, gândi el. Işi putea potrivi 
ceasul după programul lor. Cinci zile pe săptămână, la ora 
prânzului, plecau de la birou. Continuă să le urmărească cu pri- 
virea până ieşiră din birou, apoi traversă micul atelier de 
reparaţii, ticsit de aparate video, televizoare şi computere. Luă 
un video şi se înapoie cu el la masa de lucru. Desfăcu partea de 
deasupra a carcasei şi scoase dinăuntru un minicomputer şi o 


cutie neagră şi pătrată, cu latura de vreo cinci centimetri. 
Conectă cutia la minicomputer cu o bucată scurtă de fir de tele- 
fon, apoi deschise computerul. Tastă cuvântul MODEM şi în clipa 
următoare pe monitor apăru un meniu. Mută cursorul pe RE- 
CEIVE şi tastă ENTER. O secundă mai târziu, în colţul ecranului 
clipiră cuvintele ON LINE. Aşteptă, cu ochii la biroul pustiu de 
peste drum. După cinci minute pe ecran fulgerară cuvintele 
INCOMING CALL şi imediat după aceea mesajul: 


EŞTI ACOLO, VULPE? 

AICI HIDRA. EŞTI GATA? 

ÎNTOTDEAUNA, VULPE. 

Al VĂZUT SUBIECTUL? 

DA, VULPE, ACUM TREI ZILE. 

ŞI INDICAŢIILE? 

LE AM ÎN CAP. 

EXCELENT. PLECI LA NOAPTE. 

OH, MULŢUMESC, VULPE. AŞTEPT DE ATÂTA TIMP. 
MOMENTUL E PERFECT ALES. 

MULŢUMESC, MULŢUMESC. E UN PLAN EXCELENT. 
FII CU BĂGARE DE SEAMĂ. 

ÎNTOTDEAUNA. 

PESTE DOUĂ ZILE, LA ACEEAŞI ORĂ. 

DOUĂ ZILE. 


15 


Lex era cătrănit la culme. Ultimul drum din ziua aceea şi 
trebuia să meargă cu maşina mai bine de cincizeci de kilometri 
până la Hilltown, ca să livreze un nenorocit de pachet. Cincizeci 
de kilometri blestemaţi, iar în noaptea aceea îl aşteptau două 
femei. Nu-i rămânea decât să aleagă. Râse şi plesni cu palma în 
volanul microbuzului. Poate reu-şea să le convingă pe 
amândouă. Drace, ce noapte ar mai fi! 

Dar, mai întâi, trebuia să-şi rezolve comisionul. Cincizeci de 
kilo-metri până la Hilltown. Şi nu se putea grăbi. 

Am pierdut două taloane, încă unul şi am încurcat-o! Nu-şi 
permitea să-şi piardă permisul, avea o slujbă mult prea bună, cu 


excepţia situaţiilor când îi puneau în cârcă un comision întârziat 
şi era nevoit să conducă maşina cincizeci de kilometri dus şi 
cincizeci întors. Ca să livreze un colet nenorocit. O sută de kilo- 
metri. Zece minute predarea. Două ore, nu mai mult. Va fi 
înapoi în oraş înainte de ora opt. După aceea va lua o decizie. 

Toni? Sau Jessie? Ce dilemă! Bruneta sau roşcata? 

Era atât de absorbit de propriile-i gânduri, încât puţin lipsi 
să nu treacă de intersecţie. leşi cu microbuzul de pe autostradă, 
pornind să parcurgă ultimii trei kilometri de şosea asfaltată, cu 
două benzi de circulaţie. 

lisuse, cine dracu' ar vrea să locuiască în pustietatea asta 
uitată de Dumnezeu? În lumina farurilor îi apăru periferia 
oraşului. 

Ce glumă! Periferia oraşului? Care oraş? O mie două sute 
de locuitori? Tot oraşul ăsta amărât abia dacă ar umple Teatrul 
Paramount din St. Louis. Aprinse girofarul şi scoase foaia de 
livrare. 

Calvin Spiers. Zona poştală 2. 

Rahat! Tot locul ăsta era o singură zonă poştală. 


Întoarse foaia pe partea cealaltă. Cineva mâzgălise pe 
verso câteva instrucţiuni. Încetini şi îşi încordă privirea la lumina 
palidă a girofarului. 

"Prima la stânga, după biblioteca publică. Doi kilometri 
până la o cutie poştală roşu-aprins, imediat după supermarketul 
Elmo." 

Păi, ar trebuie să-mi fie destul de uşor. 

Zece minute mai târziu se găsea pe un drum de ţară, în 
celălalt capăt al oraşului Hilltown. Magazinul general Elmo se 
vedea în dreapta, o clădire joasă şi stridentă din beton, cu o 
firmă sclipitoare pe acoperiş. Trecu pe lângă ea şi, în lumina 
farurilor, îi apăru cutia poştală de culoare roşie. 

— O nimica toată, zise el cu voce tare. 

Înaintă pe drumul nepietruit, scrutând întunericul în 
căutarea unui semn de viaţă. In cele din urmă, văzu casa, 
departe în stânga, printre copaci. Era o vilişoară ascunsă în 
pădure şi împrejmuită cu o grădină bine întreţinută. 

Pe verandă ardea o lumină, dar Lex desluşi o alta şi în 
spatele perdelelor, unde presupunea că ar fi sufrageria. Coti pe 


drumeagul plin de hârtoape şi claxonă de două ori, apoi cobori, 
ocoli microbuzul şi trase deoparte uşa glisantă. Coletul era un 
cub cu latura de vreo treizeci de centimetri şi cântărea foarte 
puţin, jumătate sau cel mult un kilogram. Verifică numele, îşi luă 
carnetul de livrări şi se duse la uşa din faţă. 

Probabil că nu m-a auzit, îşi zise el, urcând treptele 
verandei. In clipa aceea văzu biletul. Era vârât în uşa cu jaluzele. 
Puse jos coletul şi trase afară biletul. 


"Pentru băiatul de la mesagerie. A trebuit să dau o fugă 
până la magazin. Uşa e deschisă. Te rog pune pachetul pe masa 
din salonaş, a doua uşă pe stânga. Mulţumesc." 


încercă clanţa şi uşa se dădu în lături, lăsând să se vadă un 
hol întunecat, care ducea către o uşă deschisă. Lumina din 
sufragerie se revărsa pe coridor, unde o înghiţea întunericul. 

La naiba, ar trebui să-l las aici. Drept cine mă-sa mă ia? 

— E cineva acasă? Nici un răspuns. Domnule Spier? Totuşi, 
luă coletul şi porni pe coridor. Văzu un comutator şi-l răsuci, dar 
lampa de deasupra capului nu avea bec. Grozav. Putea măcar 
să-mi fi lăsat o lanternă. E cineva acasă? Mesageria! anunţă el, 
apropiindu-se de uşa salonaşului. 

Aruncă o privire în încăperea cufundată în întuneric, mijind 
ochii în căutarea unei lumini sau a unei lămpi. Puse cutia jos şi, 
cu faţa la perete, îşi plimbă palma pe zidul neted, bâjbâind după 
comutator. Nu auzi silueta ivită în spatele lui din beznă, care se 
apropie pe nesimţite, cu braţul ridicat. Lumina din sufragerie 
luci ca un fulger. Lex vru să se întoarcă, dar simţi o durere 
sfâşietoare străpungându-i adânc spinarea şi pieptul. 

Urlă şi făcu câţiva paşi împleticiţi înainte, simțind cum lama 
îi iese din spate în clipa în care se prinse de cadrul uşii. Apoi o 
simţi din nou, de astă-dată înfigându-i-se în umăr. Se prăbuşi în 
genunchi, întinzând mâna pe întuneric. Dând de spătarul unui 
scaun, se agăţă de el. 

— Oh, Doamne! ţipă el. Eu nu-s decât omul cu coletul. 
Mesageria... Te rog! 

Cuţitul îl lovi din nou. Apoi iar. Şi iar. Îi străpunse spatele, 
coasta, braţul care opunea o rezistenţă şovăielnică, încercând 
să se apere de lama ucigaşă. Simţi cum viaţa i se scurge din 
trup. Începu să tremure violent. Încăperea deveni o cameră de 


rezonanţă în care el părea să trezească ecouri. Îi veni pe limbă 
un gust sărat. Sudoarea îi şiroia pe faţă. 

Atunci simţi la ureche o răsuflare fierbinte şi un glas îi 
şuieră: 

— Billy... Peter... 

— lisuse... Hristoase... murmură fără vlagă Lex. 

Ultimul lucru pe care-l mai simţi fu lama aducătoare de 
moarte care-i tăie beregata, sfâşiind muşchii şi țesuturile. Aerul 
ţâşni afară prin rana căscată şi ieşi şuierând din plămâni, 
împroşcând sânge de jur-împrejur. Cu o bucurie demonică, asa- 
sinul continuă să lovească iar şi iar în întunericul încăperii. 

Când îşi isprăvi lucrarea criminală, călăul muie un deget în 
băltoaca de sânge care se lăţea văzând cu ochii şi, ridicând 
părul de la ceafa victimei, scrise: „R41.102." 


16 


Razele roşietice ale zorilor se strecurară printre jaluzelele 
de lemn, aruncând umbre lungi şi nemiloase pe podeaua de 
lemn. Vail rămase culcat pe spate, cu ochii pironiţi la tavanul 
auriu, ca de catedrală, pe care, în lumina dimineţii, pardoseala 
reflecta nuanţe sângerii. Martin întoarse capul. Jane dormea pe 
o parte, cu fruntea rezemată de braţul lui. Trase plapuma de puf 
peste umerii ei goi şi se dădu jos încet din pat, adunându-şi 
pantofii şi hainele împrăştiate pe podea. 

„Phii!" îşi zise el, amintindu-şi cum ajunseseră acolo. 

Conacul Tudor era unul dintre cele câteva construite pe la 
mijlocul anilor '20, în stilul caselor Tudor din Anglia. In exterior 
păreau să contrasteze bizar cu arhitectura mai apropiată de 
Vestul Mijlociu din Rogers Park. Fiecare clădire (erau patru la 
număr, cunoscute sub numele de Domeniile Tudor) avea fron- 
toane mari şi proeminente, împodobite cu gargui şi creneluri, 
precum şi acoperiş de ardezie, hornuri ornamentale şi uriaşe 
ferestre batante. 

Venable îşi transformase apartamentul din interiorul acestui 
conac într-un cămin frumos şi vesel. Pereţii erau zugrăviți în 
culori blânde, lemnăria şi dulapurile erau din stejar alb. Avea o 
sufragerie spațioasă, cu ferestre batante, care dădeau spre 


parcul Indian Bounty, la cincizeci de metri mai departe. Peretele 
din spate dădea către o curte împrejmuită cu gard viu şi, în 
mijlocul lui, era tăiat un atrium oval din cupru şi sticlă givrată, 
care domina dormitorul de la etaj. Doi ficuşi înalţi ocupau 
centrul încăperii, iar panourile de sticlă erau împodobite cu 
plante agăţătoare. Begonii, narcise şi altele formau o armonie 
de culori între cei doi arbuşti şi de jur-împrejurul lor. 
Apartamentul mai avea un dormitor pentru oaspeţi, o sufragerie 
de ocazie şi o bucătărie care arăta ca în visele unui maestru 
bucătar. 

Vail găsi filtrele şi o jumătate de kilogram de cafea în 
frigider. Puse de cafea, după care se duse în baia pentru 
oaspeţi. După o jumătate de ora, îmbrăcat cu costumul şi 
cămaşa şifonată din noaptea trecută, turnă două ceşti de cafea 
şi duse una sus, în dormitor. 

Puse ceaşca ei pe noptieră, se aplecă deasupra patului şi o 
sărută pe obraz. Ea se mişcă câteva clipe, întinzând mâna pe 
locul de alături. Braţul nu descoperi decât aşternutul gol. Jane 
deschise un ochi şi-l privi printre pleoapele grele de somn. 

— Peste trei ore trebuie să fii la tribunal, îi spuse Vail. Pryor 
nu va fi prea încântat dacă ai să întârzii. Dacă te grăbeşti, 
putem lua masa împreună la „Butterfly". 

Ea se rostogoli pe spate. 

— În următoarele trei ore voi fi ocupată, zise cu glas som- 
noros. 

— Ai cumva vreun gând ascuns, doamnă avocat Venable? 

Ea trase încet plapuma în jos, până când ajunse la cinci 
centimetri sub buric, apoi ridică braţele către tavan şi le agită 
Uşor. 

— Nu am mâneci, zise ea. 

— Ai să răceşti. 

— Întotdeauna mă trezesc aşa, explică ea. E prea frig ca să 
mai adorm. Şi n-aş îndrăzni să pun piciorul la „Butterfly" atât de 
devreme. E fieful tău. Probabil că m-ar linşa. 

— Credeam că nu mai discutăm despre toate astea. 

— După cazul Stoddard. 

— De el răspunde Shana. 

— Vom vedea cum stăm, după discutarea cauţiunii. 

Vail se aplecă deasupra ei, sprijinindu-se în amândouă 
mâinile, şi o sărută pe gură. 


— Grozav, zise el. 

— Ne vedem la tribunal. 

În drum spre uşă, ridică receptorul telefonului de la parter 
şi formă numărul de la maşina lui Stenner. 

Acesta răspunse de la primul apel. 

— Unde eşti? Am parcat maşina la intrare. Te sun de un 
sfert de oră. 

— Vino să mă iei de la Estes-Rockwell, colţ cu parcul Indian 
Bounty, spuse Vail. 

— Ce cauţi acolo? 

— Fac jogging. Abia îmi mai trag sufletul. 

— La dracu', cum adică, stai la un colţ de stradă ziua în... 

Vail închise telefonul. Cunoştea lecţia. Porni spre capătul 
opus al parcului, se opri o singură dată şi privi în urmă. La una 
din ferestrele dormitorului jaluzelele erau ridicate şi Jane îl 
urmărea cu privirea, înfăşurată numai în plapumă. Nu-i făcu 
semn cu mâna. Se mărgini să se uite. Vail îi zâmbi şi pomi prin 
parc. 

Grija lui Stenner pentru Vail data de patru ani, imediat după 
ce Flaherty se alăturase Găştii de Nebuni. Vail îşi dădea toată 
silinţa să fie imparţial, dar, în adâncul sufletului, cei doi favoriţi 
ai săi erau Shana Parver şi Dermott Flaherty, probabil pentru că 
descoperea la ei acelaşi spirit rebel ca al său. Parver se 
răzvrătise împotriva unor părinţi bogaţi, Flaherty, împotriva 
străzii unde crescuse. 

Flaherty fusese un copil pus pe rele: mereu la ananghie, 
trăise pe străzi, intrase în încăierări, şterpelise din magazine, 
fusese hoţ de bu-zunare şi căutase necazul cu lumânarea. 
Avusese o singură calitate compensatoare: iubise şcoala, 
singurul loc unde se putuse ridica deasupra vieţii lui sordide. 
Când fusese arestat, fiindcă vârâse mâna în buzunarul unui fan 
al Red Sox, căruia îi şterpelise din portofel două bilete, un 
judecător mai cumsecade - care-l ştia şi era impresionat de 
cunoştinţele lui -îl trimisese pe orfan la o casă de delincvenţi 
minori, unde îl ţinuseră numai în şuturi şi bătăi cu cureaua, 
chipurile ca să scoată răul din el. Puştiul nu vărsase nici măcar o 
lacrimă. 

Într-o noapte rece, stând în celula goală şi neîncălzită de la 
izolare, avusese o revelaţie: unica lui avere era creierul. 
Inteligența era singura cale de-a scăpa de strada sumbră, care 


nu-l ducea la nimic bun. Repus în libertate, se căznise să se 
întreţină singur, câştigase bani de buzunar făcând strigări în 
speluncile unde se organizau lupte cu pumnii şi-şi canalizase 
energia în direcţia cărţilor. Devenise un elev sârguincios, cu o 
motivaţie bine determinata şi cu nota zece pe linie. Primul din 
clasă. 

O dată pe lună călătorea patru sute cincizeci de kilometri 
până la Ossining, să petreacă jumătate de oră cu omul care era 
răspunzător de existenţa lui mizeră. 

— Am să devin avocat, îi spunea tânărul. Am să te scot de 
aici. 

— Dă-i în mă-sa de avocaţi, răspundea bătrânul. Din cauza 
lor sunt unde sunt. 

Îşi schimbase numele din Flavin în Flaherty, trăise din ham- 
burgeri şi batoane de ciocolată, ca să-şi menţină forţele, şi evi- 
tase să-şi facă prieteni, de teamă că aceştia vor descoperi cine 
era. Când absolvise colegiul, hotărâse să plece cât mai departe 
de Rochester şi pornise spre vest, până când, rămas fără bani, 
se oprise la Chicago. Solicitase o bursă, petrecuse ceasuri 
întregi la biblioteca publică, studiind pentru examenele de 
atestare. Rezultatele obţinute fuseseră extraordinare. Pentru un 
tânăr de douăzeci şi trei de ani, părea să aibă mai mult decât 
noţiuni curente de ştiinţa dreptului. Nimeni nu ştia cum, nimeni 
nu-l întrebase, dar impresionase comisia îndeajuns cât să 
câştige o bursă integrală de un an, viitorul lui urmând să 
depindă de ceea ce dovedea în primele patru trimestre. Îşi luase 
o slujbă ca portar la unul dintre zgâ-rie-norii din oraş şi dormea 
pe o saltea de paie în camera de serviciu. Când nu învăţa, era în 
sala de tribunal, luând notițe, urmărindu-i pe marii avocaţi în 
exerciţiul funcţiunii, ţinând întotdeauna partea acuzatului şi 
nutrind o ură adâncă împotriva procurorilor, până când îl văzuse 
în acţiune pe Vail şi citise despre tinerii care formau Gaşca lui de 
Nebuni. După un an, descoperise - fără prea mare încântare — 
că procurorul adjunct devenise idolul său. La sfârşitul primului 
an, obținuse calificative foarte bune. După alţi doi ani de bursă, 
îşi luase diploma în drept, pe a cărei copertă legată în piele 
figura menţiunea summa cum laude. 

Intre timp împlinise douăzeci şi şapte de ani. Cunoştea 
strada. Era trecut prin ciur şi prin dârmon. Era antisocial. Era 
sclipitor. Primise oferte, dar alesese să lucreze pentru un 


veteran scăpătat al tribunalelor, Sid Bernstein, cândva o stea de 
primă mărime în lumea magistraturii, care se apucase să-şi 
caute uitarea în băutură şi în droguri. Timp de un an, Flaherty îşi 
perfecţionase cunoştinţele, studiind cazurile lui Bernstein şi 
citind tratate de drept. Îl căra pe bătrânul beţiv jos din pat, îl 
aşeza sub duşul rece, îi turna pe gât cafea din cea mai tare, îl 
îmbrăca şi-l ducea la tribunal, ajutându-l la fiecare caz cu notițe 
mâzgălite pe blocnotesuri şi cu cărţi de drept în care punea tot 
felul de semne. Într-o dimineaţă, când Bernstein nu apărase la 
birou, se dusese în apartamentul bătrânului, unde aflase că 
şeful lui era la spital. Făcuse pneumonie. Nu mai trăise decât 
cinci zile. După înmormântare, se aşezase în biroul sărăcăcios al 
lui Bernstein, privind la cărţile de drept ferfeniţite şi la dosarele 
cu coperţi uzate de carton. La un moment dat, ridicase ochii şi 
văzuse în prag o negresă frumoasă. 

— Dermott Flaherty? 

— Da. 

— Îmi pare rău pentru Bernstein. 

Băiatul nu prea ştiuse ce să-i răspundă. Bernstein fusese o 
cruce pe care el o purtase timp de un an şi jumătate. Compă- 
timirea lui faţă de acest om era mai mult de suprafaţă. 

— Mulţumesc, răspunse tânărul. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Intenţionezi să-i preiei munca? 

— N-am ce să preiau. Pur şi simplu, mă gândesc ce să fac 
cu toate lucrurile lui. Oh, e cumva ceva...? 

— Ce-ai zice de o slujbă? 

— Ca să fac ce? 

— Drept, ce altceva? 

— Pentru cine? 

— Ai auzit vreodată de Martin Vail? 


Se prezentase la interviul cu Vail îmbrăcat într-un pulover 
negru cu guler rulat, o jachetă de tweed cumpărată de la 
prăvălia de amanet de pe strada Division, pe şase dolari, şi 
pantofi de tenis. Nu-şi făcuse nici o iluzie. 

— Te-am urmărit la tribunal, îi spusese Vail. L-ai tras după 
tine pe bătrânul Sid Bernstein vreme de un an şi jumătate. 

— Era slujba mea. 

— Ai referinţe remarcabile, domnule Flaherty. Ai fi putut să 


capeţi un post bun la una dintre cele mai renumite firme de avo- 
catură din oraş. De ce l-ai ales pe Sid? 

— Mi-am închipuit că de la el puteam să învăţ mai mult. 

— De fapt, dumneata i-ai susţinut în tribunal cele mai multe 
cazuri, continuă Vail, răsfoind foile unui dosar. 

— M-aţi verificat? întrebase tânărul pe un ton bătăios. 

— Nu-ţi prea convine, aşa-i? Flaherty ridicase din umeri. 
Eşti originar din Rochester, New York? 

Flaherty şovăise, cu ochii ţintă la dosar. Apoi într-un târziu: 

— Cam aşa ceva. 

— Cam aşa ceva? Adică, nu ştii de unde eşti? întrebase Vail, 
râzând. 

— M-am despărţit de trecut. 

— De ce? Te-ai descurcat destul de bine pentru un copil 
lipsit de părinţi şi adăpost. De când eşti orfan? Când ţi-ai pierdut 
părinţii? 

Flaherty se ridicase brusc, cu pumnii strânşi, roşu la faţă de 
furie. Reacţia lui îl surprinsese pe Vail. 

— Lăsaţi-o baltă, spusese Flaherty, pornind către uşă. 

— Ce te supără, fiule? Ai stofă de mare avocat, în schimb 
porţi pe umeri o povară cât muntele Rushmore. 

— N-o să ţină, spusese Flaherty. 

— Ce anume n-o să ţină? Stai jos şi hai să discutăm. Nu vrei 
să vorbeşti despre Rochester, foarte bine, n-o să vorbim despre 
Rochester. 

Flaherty se aşezase. 

— Îmi daţi voie să fumez? întrebase el. 

Vail îşi răsucise scaunul rotativ către ventilator şi-l pusese 
în func-ţiune, apoi îşi aprinsese şi el o ţigară. 

— Mai curând sau mai târziu tot veţi afla. 

— Ce să aflu, fiule? Ce fel de povară porţi în suflet? 

— Mama a murit când aveam nouă ani. 

— Okay. 

Flaherty se uitase la Vail şi tristeţea îşi pusese amprenta pe 
trăsăturile lui tinere şi asprite. 

— De fapt... de fapt, domnule, n-a murit. Ceea ce s-a 
întâmplat în realitate... Vedeţi... ceea ce s-a întâmplat... Apoi îşi 
descărcase sufletul de tot ce ţinea ferecat în el de atâţia ani. De 
fapt, tata a omorât-o. A bătut-o cu pumnii până a omorât-o. 
Acum îşi aşteaptă execuţia la Sing Sing. E acolo de... douăzeci 


de ani. Cândva mă gândeam... mă gândeam că am să mă fac 
avocat şi... am să-l eliberez... am să-l scot de acolo şi pe urmă... 

— Şi pe urmă ce? întrebase cu blândeţe Vail. 

— Şi pe urmă am să-l bat, aşa cum a bătut-o el pe mama. 
Să-l lovesc iar şi iar până când... 

Tânărul tăcuse şi rămăsese pe locul lui, trăgând din ţigară. 

— Când l-ai văzut ultima oară? întrebase Vail. 

— Acum patru ani, înainte de a veni aici. Obişnuiam să mă 
duc la el o dată pe lună. După ce am plecat, nici măcar nu i-am 
mai scris. 

— Dermott? 

— Da. 

— Tatăl dumitale a murit acum doi ani. A făcut infarct. 

— Ştiaţi despre toate astea? 

— Naomi... Naomi Chance, doamna care a venit să te vadă 
la moartea lui Sid. Naomi ştie tot, Dermott. Eşti un avocat tânăr 
şi dat dracului. Chestia cu tatăl dumitale? Ai dat uitării trecutul. 
Oricum, n-a fost vina dumitale. Problema e că echipa noastră 
are de lucru până peste cap. E vorba de cei pe care presa îi 
numeşte Gaşca de Nebuni. Se ajută mult unul pe altul. Vor 
aştepta acelaşi lucru şi de la tine. Ceea ce vreau să spun e că 
porţi o povară foarte grea. Poate, dacă o împărţi cu alţii, dacă 
laşi totul în urmă pentru totdeauna, vei reuşi să uiţi. Vrei o 
slujbă? 

Stenner fusese sceptic în privinţa tânărului recrut 
posomorât şi interiorizat, care se îmbrăca în negru ca un 
antreprenor de pompe funebre, deşi în esenţă - după cum se 
exprima Stenner - „era un punkist de stradă". Cazul Shoulders 
adusese însă o schimbare radicală, punându-l pe Vail pentru 
prima oară în viaţa lui într-o situaţie riscantă. 

Jake Shoulders, căruia din pricina cazierului i se interzisese 
să aibă în proprietate magazine de băuturi, arme, restaurante şi 
baruri, ducea o viaţă destul de cuminte, rămânând totuşi un 
nume cunoscut în biroul procurorului districtual. Ocupațiile lui 
erau şantajul şi extorcarea de bani, iar obiectivul - primăria. 
Personalul, şefii de secţii, consilierii, oricine avea ceva de ascuns 
apărea până la urmă pe lista lui Shoulders. Ulterior se lansase în 
afaceri cu restaurante, obţinând autorizaţii de comercializare a 
băuturilor la adăpostul unor nume false, ba chiar şi o parte din 
activitatea aeroportului. Era limpede că mituia pe cineva din 


oraş, cineva sus-pus, cineva care lua şpagă, lăsând poliţia şi 
inspecția sanitară să-şi primească partea, prin emiterea unor 
autorizaţii cu acoperire, aprobate fără probleme. 

Vail şi echipa lui ştiau cu ce se îndeletniceşte Shoulders, 
dar nu reuşeau să-i descopere legătura de la primărie. In lipsa 
ei, nu ar fi fost vorba decât de o razie banală. Insă o dată 
stabilită relaţia cu mafia de la primărie, ar fi fost o cruntă 
lovitură pentru persoanele corupte care conduceau oraşul de 
mult prea multă vreme. Vail avea nevoie de ceva de care să se 
agaţe, o dovadă sau un martor care să pună în evidenţă 
legătura dintre Shoulders şi primărie. Breşa se produsese atunci 
când un anume Bobby Bollinger, de trei ori recidivist, fusese 
arestat pentru atac cu armă mortală. Riscând detenţia pe viaţă, 
fără eliberare condiţionată, Bollinger - care avea numai treizeci 
şi trei de ani - hotărâse să-şi dezlege limba, cu condiţia să i se 
asigure protecţia şi să fie lăsat să plece din oraş. Il sunase pe 
Stenner, care-l arestase pentru a treia oară. Stenner îl luase de 
pe stradă şi îl priponise într-un hotel dărăpănat de pe Erie 
Street. Din acel moment, Bollinger începuse să le facă necazuri. 

— Bollinger se tot codeşte, îi spusese Stenner lui Vail într-o 
dimineaţă. 

— Ce tot vrea? 

— Bani. 

— l-am dat bani. 

— Suferă de sindromul „insuficient". 

— Ce altceva? 

— Să i se asigure protecţia în calitate de martor până când 
se va afla în afara graniţelor statului. O slujbă plătită cu o sută 
de mii pe an. Schimbarea numelui şi lichidarea cazierului. O 
maşină nouă. Zice că celorlalţi nu le va fi greu să dea de urma 
automobilului său Corvette. 

Vail chicotise. 

— Cum, nu vrea şi un iaht? 

— Spune că asta înseamnă mai puţin decât câştigă acum în 
port. 

— Nu spune şi că s-a făcut vinovat de încălcarea legii? Sau 
că este de trei ori recidivist? De data asta, îi putrezesc oasele în 
puşcărie. 

— Cred că a uitat amănuntul. 

— Adu-i aminte. 


— Până unde eşti dispus să mergi? 

— Sunt de acord cu protecţia martorului, care implică şi 
schimbarea de nume. Probabil, vom reuşi să-i aranjăm ceva în 
afara statului. Cazierul e pe numele vechi, aşa că s-a rezolvat şi 
asta. Dar să-şi ia gândul de la suta de mii. Îl vom ajuta financiar 
trei luni, cât timp se va recalifica. Pe urmă va trebui să se des- 
curce singur. Şi poate să meargă cu bicicleta. 

— Dar dacă refuză? 

— Eu şi judecătorul îl mâncăm cu fulgi cu tot. E la a treia 
recidivă. 

— Ela venit la noi, Marty. 

— A venit pentru că, dacă se mai învârte mult pe aici, e un 
om mort. Caută o cale de a părăsi oraşul, şi încă una gratuită. 

— Cică ne poate furniza legătura pe care o căutam. 

— Asta zice el. Uite ce e, n-am de gând să cumpăr o 
mărturie la preţul de o sută de mii pe an. Demonstrează-mi că 
nu am dreptate, Abel. 

— Nu ştiu. Dacă ne luăm după el, îi înhăţăm pe derbedeii 
de la primărie şi, totodată, ne descotorosim de Bollinger. Să mai 
dea de furcă şi altui stat. Vail se oprise şi-şi aprinsese o ţigară. 
Începuse să se plimbe în cerc timp de câteva minute. Va depune 
şi mărturie, adăugase Stenner. Face parte din înţelegere. 

— lisuse, niciodată nu mi-am închipuit că eşti dispus la 
astfel de lucruri, Abel. Vail se sprijinise de perete şi suflase 
fumul în podea. Nu-mi place Bollinger. Nu-mi surâde ideea de a 
face afaceri cu el. Indiferent unde ajunge, întotdeauna va fi pus 
pe rele. Nu ştie cum să mai revină la calea cea dreaptă. Şi încă 
am îndoieli că ne-ar putea oferi legătura pentru cazul nostru. 
Dar... okay, comunică-i, mai întâi, propunerea mea. Sperie-l cu 
alternativa. Dacă nu ai încotro, dă-i douăzeci şi cinci de mii pe 
şase luni. Însă fără maşină, asta nici nu intră în discuţie. Zi-i 
să-şi vîndâ maşina Corvette şi să folosească suma drept acont. 

— Poate reuşesc să-l conving cu atât. 

— Atunci, dă-i bătaie. Ca să nu scăpăm frâiele din mână, 
vom trimite un tip cumsecade şi unul rău. Pe tine te ştie deja ca 
negociator, aşa că vei face în continuare pe eroul. la-l pe 
Flaherty pe post de dur. 

— Flaherty? 

— Cred că te va surprinde, Abel. Dă-i voie să procedeze aşa 
cum ştie el. Când va prelua discuţia, stai deoparte, lasă-l pe el 


să continue. 

Flaherty avea o figură suficient de dură pentru a juca rolul 
poliţaiului rău. Era aproape frumos, cu păr negru ca pana cor- 
bului şi ochi de un castaniu-închis, dar trăsăturile sale irlandeze, 
aspre şi posomorâte, erau oarecum deformate de nasul uşor 
lăţit şi de cicatricea de sub ochi. 

În hotelul cel ieftin, Stenner începuse să trateze cu 
Bollinger, un roşcovan nespălat, cu dinţi cariaţi şi apucături din 
cele mai proaste. Flaherty se aşezase într-un colţ al camerei, 
urmărind discuţia, cu un pistol calibrul 38 la subsuoară. 

— Rahat! se răstise Bollinger. Eu renunţ la tot, omule. 
Prieteni, casă, maşină, absolut tot, iar el face nazuri la o sută de 
mii pe an şi la o maşină în locul vechii mele Corvette! 

— Să-ţi spun eu la ce nu renunti, spusese Stenner. 

— Zău, şi cam ce-ar fi asta? 

— La tot restul vieţii tale, Bobby. Fără eliberare 
condiţionată. Când vom aduce cazul în instanţă, vei fi acuzat şi 
de complicitate. Ai să vezi lumina soarelui abia când fiu-meu va 
candida la funcţia de preşedinte, şi el încă nu s-a născut. 

— Asta-i bună, omule, zău că-i tare. Eu vin la voi cu o pro- 
punere rezonabilă... 

— O sută de mii pe an şi o nouă maşină de agrement nu-s 
deloc o propunere cumsecade. Vinde-ţi maşina. Cu banii gheaţă 
ia-ţi ceva pe placul tău. 

— Da' cine eşti tu, consilierul meu de afaceri? 

— Ai putea spune şi aşa, replicase Stenner. 

— Dacă accept, toată viaţa va trebui să trăiesc doar din 
furtişaguri. 

— Atunci, la Joliet cu tine. O să te lichideze acolo, dacă nu 
cumva mai înainte. În momentul de faţă te ascunzi. Dacă te 
învoieşti, îţi facem rezervările şi-ţi achităm nota de plată. 

— Păi, înţeleg că totul depinde de cât de mult aveţi nevoie 
de informaţia mea, nu? 

— Nu, totul depinde de cât de mult vrei tu să rămâi în viaţă. 
Vrei să te vâri în rahat pentru o nenorocită de maşină? 

Bollinger îşi simţise buzele uscate. Şi le linsese neliniştit. 
Javra aia de procuror districtual îmi forțează mâna. 

— Cât timp va dura? întrebase el. 

— Atâta cât durează. Poate chiar şi un an, până când 
ajungem să strângem piese la dosar şi să deschidem proces. 


— Un an! Un an în nenorocitul ăsta de cavou! 

— Doamne, de ce nu-i găsim un locşor călduţ undeva la 
țară? mârâi Flaherty. 

Bollinger se uitase la Dermott, care-şi tăia unghiile. Cine 
dracu' mai e şi ăsta? se întrebase el. Apoi se întorsese din nou 
spre Stenner. 

— Nici o puicuţă timp de un an? scâncise el. 

— Puicuţă? 

— Ei, ştii... hâţ-hâţ... explicase Bollinger cu un zâmbet libidi- 
nos. Merit şi eu atâta lucru. 

Brusc, Flaherty explodase. Aruncându-şi forfecuţa tocmai în 
celălalt capăt al camerei, se repezise la Bollinger cu atâta furie, 
încât îl luase prin surprindere până şi pe Stenner. Dându-şi deo- 
parte colegul, irlandezul se aplecase deasupra lui Bollinger. 

— Nu meriţi un rahat! mârâise el. Işi trăsese cu piciorul un 
scaun, se aşezase în faţa lui Bollinger, apropiindu-şi obrazul la 
numai câţiva centimetri de cel al derbedeului, şi începuse să-i 
vorbească pe un ton egal şi coborât, care nu prevestea nimic 
bun. Cunosc toate şmecheriile, Bobby. Ştii de ce? Pentru că şi eu 
am fost ca tine. Ştiu la ce te gândeşti în clipa asta. Ştiu ce ai de 
gând să spui înainte să deschizi gura. Pe mine nu mă duci, 
Bobby. Inţelegi? Bollinger holbase ochii, nevenindu-i să creadă. 
Domnul maior se străduieşte să te trateze ca pe o fiinţă cum- 
secade, şi ce obţine? O escrocherie de duzină. Ne tot învârţi pe 
degete de două zile. Află că până aici ţi-a fost. la-ţi gândul de la 
blestemata aia de Corvette şi de la slujba de o sută de mii. la-ţi 
adio de la şpagă. Pricepi? |ţi intră chestia asta în căpăţâna ta 
cea seacă? 

— M-am dus... 

— Te-ai dus la pierzanie, acolo te-ai dus. Acum, fii atent ce 
facem. Dai din tine tot. Nume, date, locuri, activităţi, tot. 
Încearcă numai să ne tragi pe sfoară şi te-ai ars. Bollinger se 
întorsese către Stenner, cerându-i parcă ajutorul. Bărbatul cel 
tăcut nu-i acorda nici o atenţie. lar după ce facem arestatele, 
vei veni la tribunal şi-i vei cânta pe tipii ăia ca un canar ce eşti... 

— Dracu' să te ia, am făcut un târg... voise să-l întrerupă 
Bollinger. 

— Ai făcut pe dracu'. Dacă nu cooperezi, ştii ce-o să facem? 
Re-nunţăm la acuzaţii şi-ţi dăm drumul înapoi pe stradă, dar 
înainte de asta - chiar înainte de a ţi se deschide porţile 


libertăţii - vom împânzi oraşul că ai ciripit. Ai să fii un om mort. 
Or să te înhaţe înainte să dai colţul. 

Stenner stătea deoparte şi urmărea admirativ spectacolul 
lui Flaherty. Ştia că irlandezul fusese un copil al străzii, dar nicio- 
dată nu-l văzuse în plină acţiune, cel puţin nu în acest fel. 

Flaherty trase concluziile, punctându-şi ideile cu degetul 
arătător. 

— Prin urmare, o luăm de la început: în momentul de faţă, 
consi-derăm că n-ai obţinut nimic. Ai spus câte ceva, noi, la 
rândul nostru, am spus câte ceva, dar nimeni n-a zis „da" şi 
nimeni n-a zis „nu". Nimeni n-a zis tâmpenii. Şi-acum ce facem, 
Bobby? Dau drumul la magnetofon sau te duci la morgă? 

Bollinger se uitase rugător la Stenner. 

— Are dreptate, spusese cu indiferenţă Stenner. 

— Să auzim ce ai de zis, continuase Flaherty. Acum. 

Bollinger îşi privise pe rând temnicerii, apoi spusese: 

— Eu am fost curierul. 

— În slujba cui? 

— A lui Shoulders. 

— Şi a mai cui? 

Bollinger ezitase o clipă, apoi răspunsese: 

— Roznick. 

— Vic Roznick? De la administraţie? întrebase uimit 
Stenner. 

— Câţi de Roznick cunoaşteţi? 

— Cum făceai livrarea? 

— Primeam un telefon. Mă duceam la Shamrock Club pe 
West Erie. Biroul lui Shoulders era la etajul al doilea. El îmi 
dădea o servietă plină cu bancnote de douăzeci şi de cincizeci. 
Eu o duceam într-o parcare pe Illinois, lângă redacţia ziarului 
Tribune. Camionul nu era încuiat. Puneam servieta înăuntru şi 
asta era tot. 

— De unde ştiai ce era în servietă? întrebase Stenner. 

— lisuse, Jake îi număra în faţa mea. Imi spunea că, dacă 
lipseşte un dolar, s-a zis cu mine. 

— Maşina era a lui Roznick? 

— Uneori. De vreo douăsprezece ori am stat în maşina mea 
şi l-am văzut ieşind, deschizând portiera camionului şi cărăbă- 
nindu-se cu servieta. Alteori, venea Glen Scott sau Eddie 
Malone, sau Pete Yancovitch. 


— Toţi de la primărie? 

— Da. Ei veneau în alte locuri. Shoulders îi ţinea pe toţi în 
şah. Pe diverse chestii, comise cu ani în urmă. Videocasete, 
casete audio, fotografii. li strângea cu uşa, după care ajungeau 
la o înţelegere. Ei cooperau, el îi plătea şi-i lăsa în pace. 

— O dată intraţi în joc, nu mai ieşeau, comentase Stenner. 

— Eu însumi am făcut câteva fotografii. 

— De ce? întrebase Stenner. 

— Ca să-mi apăr pielea, ştiţi, pentru orice eventualitate. 

— Adică să-i şantajezi niţel pe cont propriu, nu? sugerase 
Flaherty. Bollinger ridicase din umeri, fără să răspundă. Ai făcut 
fotografii cu camioanele acelea? întrebase Flaherty. 

— Da. Ar valora şi ele ceva. 

— Fac parte din înţelegere, se răstise Flaherty. 

— Păi... âă... mai am ceva, care poate valora cât o Corvette 
nouă. 

— Sper să fie aşa, îl ameninţase Flaherty. 

— Cineva a plătit ca şefu' vostru să fie lichidat. 

Stenner se ridicase, măsurându-l printre pleoapele 
îngustate. 

— Despre cine vorbeşti, despre Yancey? 

— Nu, omule. Despre piranha. 

— Piranha? repetase Flaherty. 

— Vail. Le e frică de el ca de dracu'. Nu poate fi cumpărat. 
Niciodată nu ştii unde urmează să dea lovitura. 

— Vrei să spui că există un contract pentru moartea lui 
Martin Vail? întrebase fioros Flaherty. Cine? 

— Batem palma cu maşina? întrebase, zâmbind, Bollinger. 

Mârâind, Flaherty scosese pistolul din teaca de la umăr şi-l 
vârâse sub nasul lui Bollinger. 

— Nu face pe nebunul cu noi. Cine a făcut contractul şi cine 
urmează să facă treaba? Ori ne spui acum, pe loc, ori jur pe 
Dumnezeul meu că te arunc dracului pe fereastră. 

— Hei, hei... protestase Bollinger, albindu-se la faţă. 

Stenner întinsese braţul şi pusese palma pe pistol. 

— Răspunde imediat la cele două întrebări, Bobby, rostise 
el cu asprime. 

— Shoulders. Două sute de mii. 

— Shoulders a ordonat asasinatul? 

— Da, dar cred că sunt amestecați toţi. Ştiţi, toată gaşca a 


contribuit cu bani. 

— Cine-i asasinul? întrebase Flaherty. 

Vocea i se stinsese. 

— Asta n-ar mai trebui să mă întrebaţi. 

— Cine dracu' e asasinul? 

Bollinger oftase. Incepeau să-l treacă năduşelile. 

— Un poliţist, care ascultă de ordinele lui Shoulders. 

— Un poliţist? întrebase Stenner. Care poliţist? 

— Uitaţi.... eu... eu... se bâlbâise Bollinger. 

— Care poliţist? întrebase Flaherty. 

— Îl cheamă Heintz, bâiguise Bollinger. 

— Lou Heintz? Sergentul? insistă Stenner. 

— El. 

— Îl cunoaşteţi, domnule maior? întrebase Flaherty. 

— Sigur că da, Lou Heintz. Nu mă miră câtuşi de puţin. 
Când ar trebui să aibă loc atentatul? 

Bollinger ridicase din umeri. 

— In orice clipă. Banii au fost deja daţi. 

— Dumnezeule! exclamase Stenner şi se repezise la 
telefon. 

— Ar fi mai bine să fie McCoy, spusese Flaherty. 

— Tu cine naiba eşti, de fapt? scâncise Bollinger. 

Flaherty zâmbise pentru prima oară. 

— Cel care va face din tine cel mai mare cântăreţ şi 
dansator de la Fred Astaire încoace, răspunsese el. 

Aşa se şi întâmplase. Durase optsprezece luni, dar Flaherty 
reuşise să-l dea în judecată pe Shoulders, împreună cu încă doi 
oameni din solda sa, trei şefi de direcţii, şeful secţiei adminis- 
trative şi un consilier juridic adjunct de la primărie, favorizând 
aducerea în instanţă a două cazuri instrumentate de Meyer 
împotriva celor doi consilieri municipali. Toţi aceştia se aflau şi 
acum în închisoare. 

Bollinger plecase în Oregon, cu interdicţia fermă de a mai 
pune piciorul la est de fluviul Mississippi. 

Lou Heintz, polițistul pe motocicletă, angajat ca asasin 
plătit dispăruse. lar Stenner devenise imediat garda de corp a 
lui Vail. Venea să-l ia cu maşina în fiecare dimineaţă, îl ducea la 
şedinţe, veghea în permanenţă asupra lui şi, de regulă, îl 
conducea noaptea acasă. 

După vreun an, Heintz fusese găsit mort la Pittsburgh, 


într-o maşină părăsită, cu patru gloanţe calibrul 22 în ceafă. Se 
vedea limpede că era mâna unei bande. Nimeni nu avea să ştie 
vreodată dacă motivul crimei era sau nu legat de atentatul 
asupra lui Martin Vail. 

Totuşi, Stenner nu renunţase la supraveghere. De atunci fu- 
sese însoţitorul fidel al lui Vail, cu excepţia ocaziilor când acesta 
reuşea să mai scape de vigilenţa lui. Ca în noaptea precedentă. 


Gândul lui Vail încă hoinărea printre amintiri când Stenner 
trase maşina lângă el. Se uită supărat la şeful său şi clătină din 
cap. 

— În câmp deschis, zise el, în timp ce Vail urca în maşină. 
Singur. Ţintă perfectă. 

— Te rog, Abel. S-a terminat. Heintz e mort. Shoulders are 
de ispăşit zece ani de puşcărie. 

— Cine s-a fript cu ciorbă... 

— Okay. Ştii bine că apreciez grija pe care mi-o porţi. 
Numai că, din când în când, am şi eu nevoie de puţină 
intimitate. Aşa cum te ascundeai şi tu când erai copil. 

— Eu nu m-am ascuns când am fost copil. 

— Eram convins, Abel. 

Stenner se uită la costumul şifonat şi la cravata strâmbă a 
lui Vail. 

— Vrei să mergi acasă şi să te schimbi? întrebă el. 

— Pe dracu', răspunse Vail. 

— În dimineaţa asta trebuie să fii la tribunal, iar Naomi 
spune că iei dejunul cu Paul Rainey. 

— Du-mă la „Butterfly“, domnule maior. Vreau un mic 
dejun. Oricum, nu-i cazul meu, ci al lui Parver. Eu n-am să fac 
altceva decât să stau în ultimul rând şi să asist. 

— Dar prânzul cu Rainey? 

— Fac eu cinste. In acest fel, n-o să-i mai pese cum sunt 
îmbrăcat. 


17 


Când Vail şi Stenner ajunseră la "Butterfly", Naomi Chance 


şi Dermott Flaherty erau deja acolo, cufundaţi în lectura ziarelor 
de dimineaţă. Naomi îl privi dezaprobator pe Vail, care luă loc. 

— Nu te-ai prea apropiat de aparatul de ras azi-dimineaţă, 
comentă ea. 

Lui nu-i veni în minte nici un răspuns potrivit, aşa că nu 
spuse nimic. In schimb se răsuci spre Butterfly, care se aplecase 
deasupra mesei, privind în jos spre el. 

— Două ochiuri, cârnaţi şi pâine albă prăjită, ceru Vail. 

— Ochiuri, mărâi Butterfly şi se îndepărtă cu paşi greoi. 

— Cât despre costumul tău... Incepu Naomi. 

— Nu vreau să aud un singur cuvânt despre costumul meu, 
nici despre bărbierit, nici despre nimic altceva, replică Vail. 

— Te poţi bărbieri repede în sala ta de baie, propuse 
Naomi. 

— Dă-o în mă-sa de sală de baie. Aia nu-i sală de baie, ci 
doar un simulacru. Au instalat o chiuvetă şi un duş într-o debara 
şi i-au zis sală de baie. 

— E foarte convenabilă. 

— E cât un rezervor de avion. 

— Într-unul dintre fişete ai o cămaşă şi o cravată, iar costu- 
mul cu dungi te aşteaptă în dulap. Nu-ţi ia mai mult de un sfert 
de oră să te îmbraci înainte de a pleca la tribunal, zise Naomi, 
urmărind cu atenţie prima pagină a ziarului USA Today. 

— Ce aveţi cu toţii astăzi? mormăi Vail. Doar nu pozez pen- 
tru Cartierul General. De ce nu te legi de Flaherty? El poartă 
acelaşi costum negru în fiecare zi. 

— Am patru costume negre, protestă Flaherty, fără să-şi 
ridice ochii din ziar. Nu port zilnic unul şi acelaşi. 

— Nu ţi se pare niţel bizar că se îmbracă zi de zi la fel ca 
Johnny Cash? întrebă Vail. De ce nu te legi de el? 

— Cred că n-ar strica puţină variaţie, zise Stenner. 

— Eu mă simt bine în negru, declară Flaherty, punând 
punct conversaţiei. 

Orice alte discuţii fură curmate de apariţia lui Okie 
Okimoto, care se apropie de masa lor, elegant şi cu un aer plin 
de importanţă. In mână îşi ducea servieta-diplomat. 

Butterfly se încruntă la el. 

— Aici nu servim sushi, mârâi ea. 

— Nici nu doresc să mănânc aici, doamnă Butterfly. Din 
fericire, pot supravieţui unei cafele. 


— Deşteptule! mormăi ea, târşâindu-şi picioarele către 
bucătărie. 

Okimoto se aşeză la masa rotundă, îşi deschise servieta şi 
scoase un dosar. 

— Am aici raportul asupra faimoasei gropi de gunoi, începu 
el cu un zâmbet aproape batjocoritor. Sau, mai bine-zis, deloc 
faimoasa groapă de gunoi. 

— Ce-i aşa de nostim? întrebă Stenner. 

— Toată tevatura care s-a făcut, răspunse japonezul. Unde-i 
Harvey? Vreau să audă chiar din gura mea. 

— Probabil că l-a furat somnul, răspunse Naomi. 

— Hm. Poate că ar trebui să aştept. 

— Nu cred, interveni Vail. Dacă tot ai ajuns aici, atunci ter- 
mină ce ai de zis. 

— Bine. Am să trec peste detaliile anatomice şi nesfârşiţii 
termeni medicali şi am să vă redau numai esenţa, spuse 
Okimoto, deschizând dosarul. Apropo, Eckling încă n-a primit 
raportul. Presupun că veţi fi discreţi în privinţa informaţiilor cel 
puţin o oră de acum încolo. 

— Bineînţeles. Numai dă-i drumul odată, răspunse Vail. 

— Decesul a survenit prin îngheţ, declară, zâmbind, 
Okimoto. 

— Cum! exclamă Flaherty, ridicând, în sfârşit, ochii din ziar. 

În jurul mesei se aşternu o tăcere mormântală. Stenner, 
Vail, Flaherty şi Naomi îl priveau ţintă pe Okimoto, aşteptând 
detalii despre uluitoarea veste pe care le-o dăduse. 

— Ei bine, cei doi bărbaţi au murit îngheţaţi, iar femeia 
sufocată, se adresă Okimoto grupului amuţit de uimire. 

— Îngheţaţi? repetă Stenner. 

— Vrei părerea mea ca specialist? îl întrebă Okimoto. Cred 
că s-a întâmplat în felul următor: s-au ascuns în vreo maşină de 
gunoi, probabil s-au vârât sub toate resturile, ca să se 
încălzească - asta s-a petrecut în urmă cu vreo câteva 
săptămâni, în prima jumătate a lui ianuarie, când au fost două 
săptămâni de ger cumplit, imediat după Anul Nou, dacă ţineţi 
minte - şi până dimineaţa doi dintre ei au murit, iar femeia s-a 
simţit prea slăbită ca să se mai mişte. Autogunoiera a fost dusă 
la groapa de gunoi şi descărcată. Femeia s-a sufocat în gunoi, 
probabil după ce a fost lăsată acolo. 

— Dumnezeule! murmură Flaherty. 


— Aşadar, nu avem de a face cu un asasinat, ci cu drama 
unor vagabonzi? întrebă Vail. 

— Da, răspunse Okimoto, chicotind ironic. S-a zis cu teoria 
lui Harvey despre crimă. Se sprijini cu coatele pe masă. Ştiţi ce 
cred eu? Cred că astfel de incidente se întâmplă foarte frecvent. 
Probabil că acolo se află şi alte cadavre, dar nu am de gând să 
împărtăşesc şi altora părerea mea. S-ar apuca să scurme toată 
groapa aia blestemată. 

— Au murit îngheţaţi, zise aproape cu glas tare Stenner, 
clătinând din cap. Harvey va fi cumplit de dezamăgit. 

— Am auzit că a intrat în reţeaua de computere, încercând 
să dea de urma persoanelor dispărute de pe întreg teritoriul 
statului, spuse Okimoto, începând să râdă. Îşi termină cafeaua şi 
adăugă: Auziţi, spuneţi-i lui Harvey că arma crimei a fost un 
frigider. 

Plecă, continuând să chicotească încetişor. 

— În sfârşit, a dat-o în bară şi Harvey, zise Flaherty, 
aplecându-se din nou peste ziar. El şi presimţirile lui. 

— De regulă, are dreptate, spuse Naomi. Să-i dăm cezarului 
ce-i al cezarului. 

— Da, dar e cam insistent, nu credeţi? urmă Flaherty. Aţi 
remarcat cu toţii că ne face capul calendar fiindcă nu ne 
amintim cine ştie ce amănunt, de pildă ziua când a fost ucis 
John Dillinger şi altele asemenea. Ce dracu', John Dillinger a fost 
asasinat cu treizeci de ani înainte de a mă naşte eu. 

— Douăzeci şi doi iulie, 1934, spuse Naomi. În faţa vechiului 
teatru Biograph. De fapt, nu prea departe de aici. Zâmbi, 
văzând privirea surprinsă a lui Flaherty, apoi adăugă, făcându-i 
cu ochiul: E un episod de istorie locală, dragul meu, nu ai de ce 
să te simţi complexat. 

Când ajunseră la birou, Parver era deja acolo şi se plimba 
de colo-colo în capătul cel mai îndepărtat al uriaşei încăperi, 
bându-şi cafeaua şi făcându-şi curaj pentru ce avea să urmeze. 

— Gata de bătălie? i se adresă Vail, intrând în birou şi 
scoţându-şi haina şi cravata. 

Ea încuviinţă din cap, continuând să se plimbe. 

— Ce intenţionezi? 

— Fără cauţiune. Să ajungă în faţa juraţilor cât mai curând 
posibil. 

— Te va combate, spuse Vail. 


— Ei bine, atunci va trebui să recurgem la mijloace tari, 
răspunse Parver, fără să se oprească din mers. 

Vail zâmbi. 

— Aşa te vreau, zise el. 

Naomi scoase dintr-un sertar o cămaşă curată şi i-o întinse 
lui Vail, împreună cu costumul. 

— înăuntru nu-i loc şi pentru mine, şi pentru haine, se 
plânse Vail, închizând uşa după el. 

— Douăzeci de minute, îi strigă Naomi, după care se duse 
la biroul ei. 

Un sfert de oră mai târziu, Parver şi Vail dădură nas în nas 
cu St. Claire, care tocmai cobora din lift. Părea fie obosit, fie 
cufundat în gânduri. 

— Ne-ai lipsit la micul dejun, Harve, îi spuse Vail. 

— Pot să-ţi vorbesc câteva minute? întrebă St. Claire, pe un 
ton mai grav decât de obicei. 

— Trebuie să merg cu Shana la audierea pentru fixarea 
cauţiunii în cazul Stoddard. Pe urmă iau masa cu Rainey. Nu poţi 
aştepta până după-amiază? 

— Ba da, sigur. 

— Apropo, azi-dimineaţă Okie a venit la "Butterfly" şi s-a 
dat mare. Cadavrele din groapa de gunoi? Trei vagabonzi s-au 
ascuns într-o autogunoieră şi au murit îngheţaţi. De fapt, una 
dintre victime s-a sufocat. Oricum, poţi să laşi deoparte calcula- 
torul şi să te întorci la treaba ta. 

Porni împreună cu Parver către ascensoare. 

— Ooohh, nu prea cred, răspunse tărăgănat St. Claire, 
urmărindu-i cum se îndepărtau. 


Doi paznici o conduseră pe Edith Stoddard pe un coridor 
lung şi sumbru, către scara de serviciu care ducea la etajul al 
doilea, unde se găsea sala de judecată numărul trei. Arestata 
avea mâinile prinse la spate cu cătuşe, dar Venable îi 
convinsese pe paznici să nu-i pună lanţuri şi la picioare, ca să nu 
se facă ei înşişi de râs. 

— E o femeie de cincizeci şi trei de ani, le spusese ea. 
Credeţi că o s-o ia la picior şi o să treacă graniţa? 

În apropiere de uşa dinspre scară, o echipă de televiziune 
de la Canalul 7 dădu buzna pe intrarea de serviciu, cu 


reflectoarele aprinse şi microfoanele pregătite. Edith Stoddard 
scoase un țipăt şi-şi lăsă capul în jos, speriată. 

— Dracu' să-i ia! răbufni Venable, fulgerându-i cu privirea 
pe cei doi paznici. 

Era un vechi truc al ziariştilor să strecoare paznicilor câte 
zece dolari, aflând, în schimb, când şi unde puteau lua un 
instantaneu cu acuzatul. Venable o împinse pe Stoddard pe 
coridor, dar echipa de televiziune le ajunse din urmă chiar la 
uşă. Venable o deschise şi o îndemnă pe Stoddard să intre, 
urmată de paznici, apoi se propti în cadrul uşii. Imediat, cei de la 
televiziune o asaltară cu un potop de întrebări. 

— Când aţi preluat cazul? 

— Edith Stoddard v-a chemat? 

— Veţi cere o cauţiune mică? 

— E adevărat că a făcut deja mărturisiri? 

Şi aşa mai departe. In cele din urmă, Venable ridică o mină 
şi, cum ei tot nu se potoleau, ridică şi glasul. 

— Ascultaţi! le strigă ea. Aşteptă până când se făcu linişte. 
Nu voi răspunde la nici o întrebare. E vorba de o audiere pentru 
fixarea cauţiunii. Dacă vreţi să ştiţi ce se întâmplă, mergeţi în 
sala de judecată, la fel ca toată lumea. In afară de ce se va 
discuta acolo, nu fac nici un comentariu. Nici acum, nici după 
audiere. E limpede? 

leşi pe scară şi le trânti uşa în nas. Scara mirosea a Lysol, 
un miros care-i făcea greață. Cum se face că cele mai antipatice 
instituții publice miros toate a Lysol? Sau poate am eu o reacție 
psihosomatică. i 

— Te rog... Te rog... Ingăimă Edith Stoddard. 

Avea ochii plini de lacrimi. 

— Nu va dura decât cinci minute, o linişti Venable. Aşteaptă 
aici şi ai încredere în mine. 

Îşi păstră suflul până când ajunseră în camera de pază, 
situată în capul scărilor. A 

Parver se afla deja la masa acuzării. In faţa ei se găseau un 
dosar subţire, un caiet de drept mare şi galben şi o mână de 
creioane proaspăt ascuţite. Urmări cu privirea cum paznicii le 
conduceau pe Edith Stoddard şi Jane Venable la masa apărării. 
Amândouă se aşezară şi Venable se aplecă spre clienta ei, 
începând să-i vorbească în şoaptă. Nu o salută pe Shana. 

In fundul sălii, Vail se sprijini de spătarul scaunului, gata să 


asiste la prima confruntare între cele două avocate. Obiectivul 
lui Venable era să obţină o cauţiune cât mai mică - poate chiar 
eliberarea clientei sale pe cuvânt de onoare - fără a dezvălui 
nimic din piesele la dosar. Obiectivul lui Parver: nici o cauţiune, 
punct. 

Vail se uită la Edith Stoddard. O singură zi reuşise s-o înge- 
nuncheze. Îşi ţinea umerii gârboviţi şi capul plecat. Se gândi o 
clipă la ironia celor două cazuri: Darby şi Delaney. In ambele 
crime, rana de la cap fusese fatală. In cazul lui Darby, aceasta 
fusese prima, ceea ce dovedea premeditare. In cazul Delaney, 
glonţul din cap fusese cel de al doilea, dovedind intenţie crimi- 
nală. 

Judecătoarea lone Pryor - o femeie la vreo patruzeci de ani, 
înaltă, cu chip vulturesc, cu aerul unei persoane care nu înghite 
vorbe goale şi cu o privire de gheaţă în spatele ochelarilor cu 
rame de aur - intră în sala de judecată şi se instala în jilţul ei din 
spatele barei. 

— Dosarul numărul unu, i se adresă ea aprodului. 

— Statul contra Edith Stoddard. Audiere pentru fixarea 
cauţiunii. Acuzata a fost arestată ieri, sub acuzaţia de crimă cu 
premeditare. 

— Cine reprezintă statul? întrebă judecătoarea Pryor. 

Parver se ridică în picioare. 

— Eu, doamnă judecător. Sunt Shana Parver, procuror 
adjunct la procuratura districtuală. 

Judecătoarea Pryor se uită pe deasupra ochelarilor spre 
masa acuzatei şi-şi aţinti privirea asupra lui Venable. 

— Dumneavoastră reprezentaţi acuzata? întrebă ea, 
surprinsă. 

— Da, doamnă judecător. Apărarea este susţinută de Jane 
Venable. 

— Nu v-am văzut de mult într-o sală de tribunal, spuse 
judecătoarea. 

— Aşa e, doamnă judecător. 

— Domnişoară Parver? 

— Doamnă judecător, începu tânăra, ridicându-se de la 
masa ei. Statul deţine suficiente probe pentru ca juraţii să 
pronunţe verdictul de crimă cu premeditare în cazul doamnei 
Stoddard, acuzată de uciderea lui John Farrell Delaney. Cerem 
ca doamna Stoddard să rămână în stare de arest, fără cauţiune, 


până la proces. Este vorba de un omor premeditat, doamnă 
judecător. 

Venable se ridică. 

— Mă opun, doamnă judecător, zise ea. Probele la care se 
referă acuzarea constau într-o declaraţie făcută de clienta mea 
în faţa a doi poliţişti care o anchetau în legătură cu moartea 
şefului ei, John Delaney. Doamna Stoddard nu s-a referit 
niciodată în mod expres la Delaney. A spus doar: „Eu l-am ucis." 
Atât şi nimic mai mult. 

— Dacă îmi permiteţi, nu se lăsă Parver, toată ancheta se 
referea la relaţia doamnei Stoddard cu victima John Delaney. 
Este limpede că acel „l-am' din declaraţia acuzatei se referea la 
John Delaney. Mă îndoiesc că vorbea despre John Kennedy sau 
Abe Lincoln. 

Pryor se încruntă la Parver pe deasupra ochelarilor, 
chibzuind o clipă dacă era cazul să o dojenească, dar se 
răzgândi. Tânăra procuror avea un argument puternic. 
Judecătoarea îşi întoarse privirea către Venable. 

— Sunt nevoită să mă declar de acord, doamnă Venable. 

— Oricum, faptul rămâne discutabil, doamnă judecător. 
Declaraţia făcută de clienta mea nu este valabilă. In acele 
momente, doamna Stoddard se afla în stare de stres. Era 
cumplit de speriată. Nu beneficia de prezenţa nici unui avocat... 

— Când i s-au citit drepturile, i s-a oferit posibilitatea de a 
apela la un avocat, interveni judecătoarea. 

— Nu cred că, în acele momente, putea judeca lucid. Există 
un mare număr de circumstanţe atenuante în această privinţă, 
doamnă judecător. In ce priveşte cauţiunea, doamna Stoddard 
are un soţ cvadriplegic. Clienta mea, în vârstă de cincizeci şi trei 
de ani, se ocupă de îngrijirea lui. Nu cred că prezintă un pericol 
sau o ameninţare pentru societate şi vă pot garanta că nu va 
pleca nicăieri. 

— lertaţi-mă, doamnă judecător, contraatacă Parver. Dacă 
apărarea sugerează ca doamna Stoddard să fie eliberată pe 
cuvânt de onoare, statul se opune. Repet, vorbim de o crimă cu 
premeditare. In ce-l priveşte pe soţul doamnei Stoddard, 
acuzata are şi o fiică de douăzeci şi unu de ani, care va trebui să 
preia această responsabilitate. Cât despre vârsta doamnei 
Stoddard, argumentul nu este relevant. 

Judecătoarea se uită câteva momente la Stoddard, apoi îşi 


scoase ochelarii şi se bătu uşor cu ei peste bărbie. 

— Unde se află fiica acuzatei? întrebă judecătoarea. Este 
prezentă aici, în sală? 

— Nu, răspunse Venable. 

Parver se grăbi să curme alte comentarii asupra 
elementelor specifice cazului. 

— Doamnă judecător, acuzarea supune curţii o moţiune. 
Propun ca apărarea să aştepte procesul pentru a-şi susţine ple- 
doaria. 

Paf, drept peste bot, gândi Venable. Vail i-a învățat bine pe 
tinerii lui jurişti. 

Judecătoarea îşi ascunse un zâmbet. 

— Vă rog să citiţi moţiunea, i se adresă ea grefierei, care 
căută printre stenograme pe cea semnată de Parver şi începu: 

— „Cerem ca doamna Stoddard să fie reţinută în stare de 
arest, fără cauţiune, până la proces." 

Judecătoarea se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Când intenţionaţi să aduceţi cazul în faţa marelui juriu, 
domnişoară Parver? 

— Cât de curând posibil. Sper ca în cursul acestei 
săptămâni. 

— Bine. De data asta, resping cauţiunea. Sunt de acord cu 
domnişoara Parver, doamnă Venable. Este un omor premeditat. 
Cât despre mărturisire, de asta se va ocupa judecătorul de la 
proces, dacă şi când se va ajunge acolo. 

— Incă ceva, dacă îmi permiteţi, insistă Venable. Apărarea 
cere ca, până la verdictul juraţilor, doamna Stoddard să fie 
reţinută în celula de aici, de la secţia doi, în loc să fie mutată la 
penitenciar în acest stadiu al cercetărilor. 

Pryor se uită la Parver. Shana se gândi o clipă şi spuse: 

— Statul nu se opune. 

— Bun, deci ne-am înţeles. 

Pryor bătu cu ciocănelul în masă şi chemă cazul următor. 

Venable se duse la masa acuzării. 

— Bine lucrat, i se adresă ea lui Parver. Se pare că ai 
câştigat runda întâi. 

— Mulţumesc, răspunse Parver. 

— Ne vedem la următoarea înfăţişare. 

Venable se întoarse lângă Edith Stoddard. Paznicii tocmai 
se pregăteau să-i pună cătuşele şi s-o scoată din sală. 


— Vreţi să-i legaţi mâinile în faţă? întrebă Venable. N-o să 
vă facă să alergaţi după ea. 

Cei doi paznici schimbară o privire şi unul din ei ridică din 
umeri. 

— Sigur, doamnă Venable, zise el. 

— De ce-ai făcut asta? o întrebă Stoddard, în timp ce era 
scoasă din sala de judecată. Pentru prima oară glasul îi tremura 
de emoție, un amestec de mânie şi sentiment al trădării. Ţi-am 
spus că vreau să mă declar vinovată. Nu suport să ţipe la mine 
fotografii şi reporterii. Fotografiile... 

— Edith, te rog să ai încredere în mine. Lasă-mă să fac aşa 
cum ştiu eu, răspunse Jane Venable. Aproape cu siguranţă te 
vor condamna pentru crimă cu premeditare. Atunci voi încerca 
să anulez mărturisirea. Acuzarea nu deţine arma crimei, aşa 
încât nu poate dovedi că e vorba de pistolul tău. Asta îmi va 
conferi un mare avantaj când voi merge la Vail în vederea unei 
înţelegeri. 

— Nu vreau decât să se termine odată, zise jalnic Stoddard. 

— Se va termina curând, îi răspunse compătimitoare 
Venable, în timp ce Edith Stoddard era scoasă din sală. 

Parver îşi croi drum printre reporteri, care, de data aceasta, 
se năpustiseră asupra ei. Vail se strecură afară din sală şi se 
duse în celălalt al holului, ca s-o aştepte. 

Parver se opri chiar în dreptul intrării în sala de judecată. 

— Vom încerca să obţinem ca doamna Stoddard să fie pusă 
cât mai curând posibil sub acuzaţia de crimă cu premeditare, 
poate chiar înainte de sfârşitul săptămânii. Deocamdată e tot ce 
vă pot spune. 

— Veţi cere pedeapsa cu moartea? întrebă o reporteră de la 
televiziune. 

Parver o privi fix câteva secunde. Impactul întrebării o des- 
cumpănise. 

— Nu voi judeca acest caz în mass-media, răspunse ea. 
Pentru moment, v-am spus tot ce era de spus. Mulţumesc. 

Se îndepărtă. Mulțimea de reporteri porni pe coridor, în 
căutarea lui Jane Venable. Vail veni lângă Parver şi amândoi îşi 
croiră drum pe coridorul înţesat. 

— Nu înţeleg de ce e Edith Stoddard atât de hotărâtă să-şi 
recunoască vina, zise Parver. 

— Dintr-o mie de motive, răspunse Vail. E speriată, depri- 


mată, se ştie vinovată. Nu vrea să-şi chinuie familia mai mult 
decât e cazul. După părerea mea, încearcă să-şi apere soţul şi 
fiica. E o experienţă umilitoare şi foarte traumatizantă. 

— Cred că încă nu-şi dă seama că l-a lichidat pe individ cu 
sânge rece şi că va primi o pedeapsă grea, spuse Parver. O 
aşteaptă detenţia pe viaţă. 

— Sunt convins că Jane îşi dă silinţa s-o facă să înţeleagă, 
dar mă îndoiesc că în acest moment îşi percepe fapta în 
întreaga ei semnificaţie. 

— Imi pare oarecum rău pentru ea, recunoscu Parver, cu 
jumătate de gură. 

— Nu-ţi poţi permite acest lux, replică Vail, apoi adăugă: 
Mai e ceva... 

— Trebuie găsită arma, zise Parver. 

— Mi-ai luat vorba din gură. 

— De asta se ocupă Abel, îl informă fata. Când o pot 
interoga pe doamna Stoddard? 

— Să aşteptăm verdictul juriului mai întâi, răspunse Vail. O 
dată pusă sub acuzaţie, poate că va începe să se trezească la 
realitate şi să cedeze câte puţin. 

— Nu prea cred, replică Parver. Cred că e decisă să-şi 
recunoască vinovăția. 

— lar Venable e decisă să n-o lase. Să aşteptăm şi să 
vedem cum acţionează ea. Eşti pregătită să-l iei în primire pe 
Paul Rainey? 

— Da, şefule. 

— Ai hârtia? 

— Uite-o aici. 

Scoase mandatul de arestare şi i-l dădu lui Vail, care-l puse 
în buzunarul interior al costumului. 

— Hai să-l zgâlţâim puţin, zise Vail. 


18 


Se găseau la „Sundance", o construcţie cu două etaje şi 
acoperiş de sticlă, care-ţi dădea iluzia că te aflai sub cerul liber 
chiar şi atunci când vremea nu era prea favorabilă sau al naibii 
de friguroasă, ca în această zi de februarie cu viscol. Plăcile de 


sticlă ale acoperişului puteau fi trase la o parte prin simpla 
apăsare a unui buton din biroul directorului, dacă vremea o per- 
mitea. La ora prânzului, localul era extrem de căutat de cei care 
lucrau în centrul oaşului, pentru că aici se serveau cei mai buni 
hot dogs la est de Mississippi şi porţii uriaşe de salată pentru ve- 
getarieni. Restaurantul era amplasat în spatele uneia dintre 
marile librării, aşa că la amiază mesele sale demodate din fier 
forjat erau de regulă ocupate de cititori avizi, care cumpărau 
cărţi sau ziare şi veneau să le citească în timpul mesei, în localul 
scăldat de razele soarelui. 

— Zău că ştii să-ţi onorezi invitaţii, Marty, zise Paul Rainey, 
dregându-şi cei doi hot dogs cu varză murată, mirodenii, 
muştar, ketchup şi ceapă. Se uită la Parver. Intotdeauna e aşa 
de generos, Shana? 

— E tot ce-mi pot permite din leafa mea de procuror distric- 
tual, răspunse Vail. . 

— Pe cine vrei să duci de nas? replică Rainey. Inainte să-ți 
iei în primire noua slujbă, ai câştigat destul cât să trăieşti 
regeşte până la sfârşitul zilelor. Pun prinsoare că ai pus 
deoparte tot, de la primii zece cenți pe care i-ai câştigat. Ce 
dracu', n-ai maşină şi te îmbraci ca un cerşetor. Ştiai că Clubul 
Juriştilor se gândea să facă o chetă, ca să-ţi cumpere un costum 
nou? 

— Acesta este un costum nou, răspunse Vail pe un ton 
destul de categoric. 

— Lână şi bumbac. Haine la kilogram. Două sute de parai. 
Ştii cât a costat al meu? Două mii. De la „Barneyi's". 

Vail muşcă din crenvurşt şi mestecă în tăcere câteva 
minute, apoi zise cu indiferenţă: 

— E mai mult decât vei putea scoate de la James Darby. 

Rainey ridică fruntea şi privi la tavan. 

— Oh, ce dracu', nu poţi să aştepţi măcar până întind garni- 
tura asta complicată? Oftă. Okay, domnule avocat şi domnişoară 
avocată, ce căutăm aici, de fapt? 

— Tu şi cu mine ne cunoaştem de aproape douăzeci de ani, 
nu-i aşa, Paul? 

— N-am ţinut niciodată socoteala. 

— Am studiat problema sub amândouă aspectele. 

— Lasă gargara şi zi ce ai de zis, îl întrerupse Rainey. 

— Flăcăul tău, Darby, e vinovat ca păcatul. 


— Aha! Aşa ai să declari şi în faţa juraţilor? Că Darby e vino- 
vat ca păcatul? Nu prea îmi vine a crede. Ori asta este tot ce ai. 
Uite ce e, nici eu nu-l simpatizez mai mult decât tine, dar asta 
nu înseamnă că şi-a ucis nevasta. Prin urmare, e doar o jigodie. 
La fel ca jumătate din omenire. 

— Paul, îţi spun că individul a pus totul la cale cu meticulo- 
zitate şi şi-a omorât soţia cu sânge rece. Asta din două motive: 
banii şi o dansatoare de striptease, cu funduleţ drăguţ şi sutien 
numărul doi. 

— Ei, haide, Marty, dacă i-ai aresta pe toţi care-şi înşală 
nevestele, ar mai rămâne vreo zece bărbaţi pe planeta asta. 

— În cazul nostru, juriul va da verdictul într-o oră. 

— Ce-ai păţit, nu poţi aştepta procesul? întrebă, râzând, 
Rainey. Vrei să-l judeci aici, la masa de prânz? Poate ar trebui să 
chemăm un chelner pe post de judecător. 

— Mă aflu aici în interesul justiţiei şi ca să economisesc 
banii contribuabililor, răspunse calm Vail. 

— Bineînţeles. 

— Ascultă o clipă. Până în acest punct al anchetei, Darby a 
declarat că, atunci când a intrat în casă, nevastă-sa a tras 
asupra lui trei focuri de pistol, apoi el a împuşcat-o cu arma de 
vânătoare, ultimul ei glonţ ricoşând în tavan, după care el i-a 
mai tras un glonţ în cap. Nu aşa sună versiunea lui Darby? 

— Chiar aşa s-a întâmplat. 

— Păi, ia gândeşte-te puţin. Trei focuri dintr-un pistol 
calibrul 38, unul de puşcă, alt foc de pistol şi încă unul de puşcă. 
Vail deschise servieta-diplomat şi scoase un minicasetofon. 
Banda conţinea înregistrarea îmbunătăţită tehnic a succesiunii 
focurilor de armă trase de Stenner, aşa cum spunea doamna 
Shunderson că le auzise, primul fiind cel de puşcă. Conectă 
casca la aparat şi i-o întinse lui Rainey. Ascultă asta, îl îndemnă 
Vail. 

Aşteptă până când Rainey îşi potrivi casca, apoi apăsă pe 
butonul de pornire. Împreună cu Shana, îl urmări pe Rainey cum 
ascultă. Acesta îşi scoase casca şi i-o înapoie lui Vail. 

— Şi ce-i cu asta? Cineva trage cu puşca. 

— E limpede că prima împuşcătură a provenit din arma de 
vânătoare, zise Vail. 

— Despre asta era vorba? E o bandă trucată. Ce şmecherii 
încerci cu mine, Martin? 


— Îţi spun imediat, Paul. Am un martor infailibil, care va 
declara că banda e autentică, răspunse Vail. 

— Da, şi? replică Rainey, vizibil iritat. 

— Aşadar, clientul tău te-a minţit, lucru lesne de înţeles, din 
moment ce şi-a ucis nevasta cu sânge rece. Problema e că n-a 
fost cinstit cu tine. In clipa de faţă, zbori prin ceaţă şi tipul te va 
pilota direct în coasta unui munte. 

— Unde vrei să ajungi, Martin? 

— iți propun un târg, Paul. Să-l încadrăm la crimă de gradul 
doi. Va lua douăzeci de ani fără eliberare condiţionată. |ţi ofer 
douăzeci de ani, după care va ieşi din puşcărie. Va avea vreo 
cincizeci de ani şi va fi falit, dar va fi liber. Cred că societatea se 
va arăta încântată de o astfel de rezolvare. 

— Dar ştii că eşti nebun de legat? 

— Te cunosc, Paul. Ştiu că îl crezi pe Darby nevinovat şi că 
lucruri-le s-au petrecut aşa cum ţi-a relatat el. Dar nu-mi place 
să te văd tras pe sfoară de propriul tău client. Ascultă încă o 
dată banda. 

— Nu-i nevoie s-o mai ascult. Am auzit-o. Nu dovedeşte 
absolut nimic. 

— Dovedeşte că Darby a intrat în casă, s-a dus lângă 
nevastă-sa, care se uita la televizor, şi a împuşcat-o în cap. 
După aceea i-a pus în mână pistolul calibrul 38 şi a tras patru 
focuri — unul în tavan - după care s-a dat câţiva paşi mai încolo 
şi a împuşcat-o în coastă cu arma de vânătoare. De asemenea, 
dovedeşte premeditarea. Crimă cu premeditare. Tot tacâmul. 

— Dacă ai fi atât de sigur că l-ai dibuit, nu mi-ai propune un 
târg. Te cunosc. M-ai strânge cu uşa. 

— Uite ce e, nu am nici oamenii, nici timpul necesar pentru 
audieri, găsirea unor martori, preliminarii, proces, recurs şi aşa 
mai departe. Pe masa mea de lucru aşteaptă zeci de cazuri, iar 
acum mi-a venit pe cap şi chestia cu Jack. Dacă noi doi ajungem 
la o înţelegere, eu economisesc câteva sute de mii de dolari din 
banii contribuabililor, îmi scutesc mie o groază de bătaie de cap, 
tu îţi salvezi obrazul, iar clientul tău scapă cu viaţă. Vail se 
întoarse către Parver şi întinse mâna. Ea luă mandatul şi i-l 
dădu. Vail îl puse pe masă, împingându-l către Paul Rainey. Ti-l 
fac cadou, dacă-l accepţi. Poţi să-l aduci, să zicem, diseară pe la 
opt? 

Rainey despături mandatul completat pe numele lui Darby, 


cu acuzaţia de crimă cu premeditare. Ridică surprins privirea 
către Vail, apoi se uită din nou la mandat. Începu să-şi joace 
muşchii maxilarelor, semn al mâniei crescânde care-l cuprindea. 

— Nu-mi vine să cred că-mi faci o astfel de figură, zise el în 
cele din urmă. 

— Incă ceva, adăugă Vail. Darby e falit. Aseară am discutat 
cu Tom Smoot de la New York Life. Au sistat asigurarea până la 
soluţionarea cazului. 

— Nimic nu-ţi scapă, adevărat? întrebă Rainey, cu glasul 
marcat de supărare. Ştii ce cred eu? Cred că mi-ai dezvăluit o 
mulţime de informaţii, asta cred. 

— Există mult mai multe, replică încet Parver. 

— Zău? 

— De pildă, hârtia cu numărul de telefon. Noi suntem de 
părere că numărul găsit lângă telefon a fost scris de Darby, ca 
să se creadă că nevastă-sa a sunat-o pe Palmer. Mă îndoiesc că 
Poppy Palmer a stat vreodată de vorbă cu Ramona Darby. 

— Ai discutat de mai multe ori cu Palmer, spuse Rainey. Nu 
poţi dovedi nimic din toate aceste afirmaţii. Sunt simple 
supoziţii. Vrei să discuţi din nou cu ea? Dă-i drumul, nu am nimic 
împotrivă. 

— Am vrea, Paul, dacă am reuşi să dăm de ea, zise sec 
Shana Parver. 

— Ce dracu' tot spuneţi acolo? 

— Poppy Palmer şi-a luat zborul, răspunse Vail. 

Rainey se uita când la Vail, când la Parver. 

— leri şi-a sunat şeful, la vreo două ore după ce Shana l-a 
audiat pe Darby în legătură cu hârtia cu numărul de telefon. 
Tipa a anunţat că sora ei din Texarkana e pe moarte şi că 
trebuie să plece imediat. Soră-sa trăieşte în California şi e bine 
mersi. De cinci ani, n-a mai primit nici o veste de la Poppy 
Palmer. Rainey, un avocat foarte iute la minte, se sprijini pe 
spătarul scaunului şi-l studie atent pe Vail, după care se uită la 
Parver. Îşi îngustă pleoapele, dar rămase tăcut. În acest punct al 
discuţiei, ştia că va afla mai multe dacă îşi ţinea gura. Vom 
emite o citaţie pe numele lui Palmer, iar eu mă gândesc foarte 
serios şi la un mandat de arestare pentru sperjur, zise Vail. A 
declarat sub jurământ că a fost sunată de Ramona Darby. Noi 
susţinem că minte... nu a existat nici o convorbire telefonică. 
După aceea intenţionez să merg la FBI şi să obţin un mandat 


sub acuzaţia de fugă de justiţie. Rainey părea cufundat în 
gânduri. Bătea darabana cu degetele pe masă, dar continua să 
tacă. Eşti deja amestecat, Paul. Vrei să mergi mai departe, din 
oficiu, apărând un criminal într-un proces pe care nu-l poţi 
câştiga? Îţi eşti dator ţie însuţi şi liniştii tale sufleteşti să scoţi de 
la el adevărul. Explică-i ce opţiuni are. Ori ia douăzeci de ani 
fără eliberare condiţionată, ori merge în celula morţii şi se 
prăjeşte pe scaunul electric - dacă nu cumva îşi va petrece 
restul vieţii uitându-se pe coridor la scaun şi aşteptându-şi 
rândul. 

— Vrei să-mi vând clientul pentru că nu poate să-mi 
plătească? întrebă nervos Rainey. 

— Câtuşi de puţin. Ceea ce vreau eu să spun, Paul, e că tre- 
buie să ai cugetul împăcat. Studiază toate posibilităţile şi fă ce e 
mai bine pentru tine şi pentru clientul tău. Ori se recunoaşte 
vinovat de crimă de gradul doi, ori îl acuzăm de crimă cu pre- 
meditare. De tine depinde. Totul e în mâinile tale. Un singur 
lucru: dacă vrea s-o şteargă, nici nu va apuca să ajungă la 
graniţa statului. 

Rainey se lăsă greoi pe spătarul scaunului. Se uită ţintă la 
Vail, apoi la mandat şi iar la Vail. 

— Va declara că şi-a pierdut controlul, zise Rainey. Că a 
intrat, că ea ţinea arma îndreptată asupra lui şi că în acel 
moment a tras el primul... 

— E vorba de împuşcătura în cap, îl întrerupse Parver. Asta 
îi va veni de hac în cele din urmă. Chiar îţi închipui că juriul va 
crede că Ramona a continuat să tragă în Darby deşi avea în 
coastă o gaură cât Insula Rhode? Glonţul din cap trebuie să fi 
fost primul. Ascultă banda. 

— Dă-o dracului de bandă. Banda nu dovedeşte nimic şi voi 
ştiţi asta foarte bine! 

— Ai o mare experienţă în aflarea adevărului, Paul, spuse 
Vail. Dacă o ţine morţiş pe a lui, continuă el, bătând uşor cu 
degetele în casetofon, atunci înseamnă că te minte. 

Rainey sorbi o înghiţitură de apă, îşi şterse buzele cu 
şerveţelul şi-l aruncă pe masă. Se juca cu mandatul, mutându-l 
încoace şi încolo pe masă cu vârfurile degetelor. 

— Suntem cinstiţi cu tine, Paul, spuse Vail. Aş fi putut 
ordona şerifului să-l aresteze încă de azi-noapte şi la ora asta ar 
fi fost la răcoare. 


Rainey vâri mandatul în buzunar şi se ridică. 

— Ţinem legătura, zise el. Apoi se aplecă peste masă şi 
şopti, zâmbind, la urechea lui Vail: Am cu zece ani mai mult în 
meseria asta decât tine şi totuşi e pentru prima oară când un 
procuror districtual îmi propune o înţelegere înainte de a-mi 
aresta clientul. 

— Astea-s vremurile, răspunse Vail. În zilele noastre toată 
lumea e grăbită. 

— Ceva totuşi e în neregulă, adăugă Rainey, 
încruntându-se. 

— Da, clientul tău, replică Parver. 

— Până în acest moment, avusesem o zi destul de bună. 
Voi doi sunteţi chiar grozavi: mai întâi, invitaţi omul la masă şi 
pe urmă faceţi tot posibilul să-i stricaţi pofta de mâncare. 

Rainey plecă de la masă. Parver nu scotea un cuvânt. 
Privea faţa de masă, plimbându-şi paharul de apă de colo-colo. 

— Okay, ce te frământă? întrebă Vail. 

— Nimic. 

— Ehe! Hai, dă-i drumul! 

— De ce să-l lăsăm pe Darby să ne scape? Adică, de ce să-i 
propunem o înţelegere? Îl putem umfla pe tipul ăsta, Martin. 
Putem merge până la capăt, ştiu bine că putem. 

— Singurul tău martor e o bătrână care a auzit nişte focuri 
de armă. Paul Rainey o s-o înghită cu fulgi cu tot. Nu ne putem 
baza pe doamna Shunderson, iar Poppy Palmer ne-a tras clapa 
şi habar nu avem unde se află. Presupune că ai un juriu mai 
clement. Darby ar putea scăpa. Sau ar putea primi verdictul de 
omucidere voluntară, situaţie în care ar fi eliberat după 
trei-patru ani. În varianta cealaltă, dacă Rainey muşcă din 
momeală, îl scoatem pe Darby cu douăzeci de ani. 

— Eu tot cred că putem câştiga acest proces. 

— Tu ai câştigat, Shana. O sentinţă de douăzeci de ani, fără 
eliberare condiţionată, e cel mai bun rezultat pe care îl putem 
pretinde. Uite, abia ai terminat un caz şi acum ai de lucru la 
dosarul Stoddard. Până mâine, probabil vor mai apărea vreo 
două la tine pe birou. Lasă-l pe Darby, pe el l-am rezolvat. Să 
sperăm că Rainey reuşeşte să-şi dea seama ce fel de ome 
clientul lui. 

— N-am făcut decât să-i punem în braţe lui Rainey întregul 
caz! spuse ea. De ce nu l-am lăsat pe şerif să-l aresteze pe 


nemernic? 

— Nu i-am destăinuit nimic ce n-ar putea afla din prima 
clipă. lar faptul că i-am oferit posibilitatea de a-şi aduce el însuşi 
clientul arată că suntem de bună-credinţă. 

— Crezi că banii vor avea vreun efect asupra lui? 

— E o nadă aruncată la întâmplare. Rainey l-a crezut pe 
Darby pe cuvânt, lucru cât se poate de firesc, oricare avocat 
acordă clientului său prezumția de nevinovăție. Acum iată că se 
confruntă cu eventualitatea ca Darby să-l fi înşelat încă de la 
bun început. Lui Paul Rainey nu-i place să se ştie tras pe sfoară 
de un client pe care nici măcar nu-l simpatizează. Dacă se 
convinge că Darby l-a minţit, atunci are de ales între a apăra 
gratis un om pe care îl ştie vinovat şi a încheia târgul cel mai 
avantajos. 

— Nu cred că va marşa, spuse ea. 

— Poate. Ceea ce l-a sensibilizat şi i-a reţinut atenţia a fost 
faptul că Poppy Palmer a fugit. Asta, şi mandatul. După părerea 
mea, va veni cu o contrapropunere. 

— ŞI...? 

— Noi i-am făcut cea mai bună ofertă. Dacă Rainey nu 
acceptă, atunci Darby e al tău. 

— Bun! zise neînduplecată Parver. Sper ca Rainey să ne 
dea cu tifla. Merită o lecţie. 

— În acest caz, ar fi bine s-o găsim pe Poppy Palmer, spuse 
Vail. Ea îi va da lovitura de graţie. 


19 


Transcrieri de procese, rapoarte de autopsie, fotografii, 
vechi rapoarte ale poliţiei şi copii ale unor pagini de carte, toate 
zăceau împrăştiate pe masa cea mare a lui Martin Vail. Naomi, 
Flaherty şi Harvey St. Claire stăteau în faţa mesei de lucru 
masive, studiind ceea ce St. Claire denumea „probele sale". 
Naomi şi Flaherty le priveau fără un cuvânt, ridicând câte un 
raport sau câte o fotografie, pe care le cercetau şi le puneau la 
loc, vizibil impresionați de ceea ce le prezenta St. Claire. 

— Ai întocmit un dosar bun, Harve. Ar trebui să te faci avo- 
cat, zise Flaherty. 


— Nu fac impresie prea bună în sala de tribunal. Numai la 
bara martorilor. Îmi susţin foarte bine punctul de vedere sub 
jurământ. 

— Ce părere are Abel? întrebă Naomi. 

— Îl interesează, răspunse St. Claire. 

— Pentru cineva ca Abel, e ca şi cum ar intra în panică, 
chicoti Flaherty. 

— Mă înşel cumva? întrebă St. Claire. Sunt oare paranoic? 

— Paranoic! Mă îndoiesc, răspunse Naomi. De ce dracu' 
n-am aflat despre toate astea mai demult? 

— Pentru că cei din Gideon n-au vrut să se afle, răspunse 
St. Cla-ire. Din câte îmi dau seama, orăşelul e condus de nişte 
habotnici. Îmi imaginez că toţi arată ca Avraam sau Moise sau 
John Brown. Nu vor ca lumea să-şi închipuie că în târguşorul lor 
cel sfânt îşi fac de cap sata-niştii. 

— Nu le pasă cine e făptaşul? 

— Se pare că nu. Au trecut şase luni şi nu s-a mai întâmplat 
nimic asemănător. Mă gândesc că poate au hotărât să dea 
uitării incidentul. Să alunge răul prin rugăciunile de la slujba de 
duminică. 

— Pur şi simplu, au şters-o pe Linda Balfour de pe listă? 

— E un fel de a spune, răspunse St. Claire. 

— Prima întrebare care îmi vine în minte este „cine e 
făptaşul?" lar a doua: „de ce a făcut-o?" spuse Flaherty. 

— Păi, să-ţi spun eu cine n-a făcut-o. Aaron Stampler. St. 
Claire scuipă un ghemotoc de tutun în ceşcuţa lui de argint. E 
încă închis la Daisyville, sub maximă securitate. 

— Daisyland, îl corectă Naomi. 

— Sună la fel de stupid, replică St. Claire. 

Naomi ridică privirea. Vail, Parver şi Stenner tocmai ieşeau 
din lift. 

— Dacă cineva poate da răspuns la toate aceste întrebări, 
atunci el e acela, spuse Naomi, arătând din cap în direcţia lui 
Vail. 

— Dar ce-i aici? întrebă Martin, intrând în birou. 

Toţi se uitară unii la alţii, apoi îşi îndreptară privirile către 
St. Cla-ire. Acesta îşi netezi mustaţa şi scuipă ghemotocul de 
tutun pe care-l mestecase în gură. 

— Să vă spun cum a început, vorbi el. Lucram cu reţeaua 
HITS, gândindu-mă că, poate, în afara oraşului am să descopăr 


ceva legat de cadavrele de la groapa de gunoi. Persoane 
dispărute, poate o spargere de bancă, o bandă de traficanţi. 
Adică, un fel de dat cu ghicitul. La un moment dat, Ben Meyer a 
dat de oribilul asasinat de lângă graniţa statului Kentucky. Un 
orăşel cu numele de Gideon. Aţi auzit vreodată de el? 

— Din câte îmi amintesc eu, nu, răspunse Vail. 

— Oricum, orăşelul e condus de nişte bătrâni fanatici 
religioşi, care au muşamalizat totul. Au tras concluzia că e mâna 
sataniştilor. Nouă ne-a trezit interesul mai mult ca o curiozitate. 
Victima era casnică. Un mariaj fericit, un soţ atent şi fidel. Un 
copilaş de un an. M-am gândit la pasul următor pe care trebuia 
să-l fac. Să citesc raportul de la autopsie. Şeful poliţiei a încercat 
să scape de mine, în schimb, doctorul oraşului, care e şi legist, a 
fost extrem de amabil şi cât se poate de îndatoritor. 

St. Claire căută pe masă raportul de autopsie întocmit de 
doctorul Fields, apoi tastat pe computer şi tras la imprimantă de 
Ben, şi începu să-l citească cu voce tare. 


„Victima, Linda Balfour, sex feminin, rasă albă, vârsta 26 de 
ani. Trupul măsoară un metru cincizeci şi cântăreşte 67 de 
kilograme. Ochi albaştri, păr castaniu-deschis. Găsită moartă în 
locuinţa ei din Strada Plopilor, în oraşul nostru. Victima fusese 
înjunghiată, tăiată şi incizată de 56 de ori. Există indicii de 
spasm cadaveric, traume şi aeroembolie. A avut loc o sângerare 
masivă, datorată rănilor prin înjunghiere. Rana de la gât, care 
aproape a decapitat victima, a cauzat aeroembolia, a-ceasta 
ducând de regulă la moarte instantanee. Rănile de la mâini şi de 
pe braţe demonstrează că victima s-a luptat înainte de a fi fost 
ucisă." 


St. Claire ridică o clipă ochii. 

— Începe să-ţi sune cunoscut, Marty? 

— Unde vrei să ajungi, Harve? 

— Okay, acum ascultă asta. E depoziţia medicului legist de 
la pro-cesul lui Stampler. 

Citi fragmente din descrierea rănilor care cauzaseră 
moartea arhie-piscopului Rushman, aşa cum o făcuse William 
Danielson cu zece ani în urmă. 


DANIELSON: Traumatism fizic, aeroembolie, spasm cada- 


veric, hemoragie, adică pierdere de sânge. Fiecare dintre 
acestea ar fi putut cauza moartea. Aceasta a provocat 
aeroembolia, adică evacuarea bruscă a aerului din plămâni. 
Acest tip de răni sunt întotdeauna fatale, de fapt, moartea e de 
regulă instantanee... lar rănile indică anumite cunoştinţe de 
ordin chirurgical. 


Vail începea să reacționeze. Se aplecă în faţă pe fotoliul 
său, cu ţigara aprinsă uitata între degete. 

— Acum, ascultați şi restul raportului redactat de doctorul 
Fields, spuse St. Claire, citind finalul raportului de autopsie: 


„De asemenea, am constatat urme de mutilare. Ambele 
mameloane ale victimei, cât şi clitorisul, au fost retezate şi 
plasate în gura acesteia. Se pare că rănile au fost produse de 
una sau mai multe persoane având anumite cunoştinţe de 
chirurgie. De asemenea, pe craniul victimei a fost scris cu sânge 
C13.489, la 4,6 centimetri mai sus de baza craniului, la rădăcina 
părului. S-a stabilit că arma crimei a fost un cuţit obişnuit de 
bucătărie cu lama de douăzeci de centimetri, descoperit în locu- 
inţă şi aparţinând victimei." 


— Mai era şi gravidă în nouă săptămâni, adăugă St. Claire, 
aproape ca un gând întârziat. 

Vail privea în gol. Timp de aproape un minut rămase tăcut. 

— Unde-i Stampler? întrebă el în cele din urmă. 

— Tot la Daisyland, sub pază strictă, răspunse Stenner. N-a 
primit nici un vizitator, nici o scrisoare şi n-a dat nici un telefon. 

— În zece ani? 

— În zece ani, confirmă Stenner. Am stat de vorbă cu şeful 
pazei. Bascott şi alţi medici ai spitalului erau într-o şedinţă. 
Omul n-a vrut să-mi spună mai mult, dar mi-a dat aceste 
amănunte. 

— Mai e ceva, interveni St. Claire. Pe la sfârşitul lecturii 
dosarului, mi-a reţinut atenţia un lucru care prima oară îmi 
scăpase. Aproape că am sărit de pe scaun când l-am descoperit. 
E vorba de perioada în care îl interogai pe Stampler, aflat în 
boxa martorilor. Stampler a spus: "Prietena mea, Linda, şi cu 
mine am hotărât să locuim împreună..." M-am gândit că, poate, 
era o coincidenţă — două femei cu acelaşi nume — aşa că... 


Alese una dintre fotografiile înfăţişând-o pe Linda Balfour în 
prim- plan şi i-o întinse lui Vail. Ţi se pare o figură cunoscută? 
Vail studie fotografia câteva secunde. 
— E o fotografie groaznică. Zău că nu pot... 
— Am verificat registrele din Carbondale, unde a încheiat 
căsătoria Numele de fată era Linda Gellerman, din Akron, Ohio. 
Vail ridică privirea spre St. Claire şi, brusc, gândul îi zbură 
în urmă cu zece ani. 


O făptură micuță, cu aerul unui copil părăsit, înfăşurată 
într-un impermeabil de culoare galbenă, cercetându-l cu ochi 
temători în timp ce stătea în fata lui, în ploaie. 

— Domnul Vail? întrebă o voce subțirică. 

El o invită înăuntru, îi oferi o Coca-Cola şi o întrebă despre 
prietenul ei, Aaron Stampler. 

— Crezi că Aaron l-a ucis pe episcop? 

— Nu aşa crede toată lumea? 

— Ai fost de față, Linda? 

— Unde? 

— În casa episcopului, în noaptea în care a fost asasinat 

— Bineînțeles că nu! 

— Atunci de unde ştii că Aaron a comis crima? 

— Pentru că se ascundea în biserică, cu cuțitul în mână, şi 
toate... 

— De unde ştii că nu a fost Peter sau Billy Jordan? 

— AȚI aflat şi despre asta? 

— Despre ce anume? 

— Nimic. 

— Linda, de ce ai venit aici? 

— Fiindcă nu-l pot ajuta pe Aaron şi fiindcă vreau să nu mă 
mai căutați. 

— Poate stă în puterea ta să-l ajuti. 

— Cum? 

— Am nevoie să depui mărturie. 

— Despre ce? 

— Despre ministranti. 

Ea intră în panică şi se feri de Vail, ca o sălbăticiune încol- 
țită, apoi alergă la uşă. Vail o prinse de braţ chiar când punea 
mâna pe clanță. 


— N-am s-o fac! N-am să recunosc niciodată aşa ceva! Voi 
minţi. Le voi spune că nu-i adevărat 

— Linda, ar putea fi de folos juriului să ştie exact ce s-a 
întâmplat Ceea ce vă obliga episcopul să faceți. 

— Nu înțelegeţi? Nu ne-a obligat să facem nimic! După un 
timp chiar ne amuza! Ne plăcea! 


Se răsucise şi ieşise pe uşă alergând, apoi dispăruse în 
noaptea întunecoasă şi spălată de ploaie. De atunci n-o mai 
văzuse până înainte cu o clipă, când privise fotografia unei 
gospodine neglijente care zăcea pe podeaua sufrageriei într-o 
baltă de sânge. 

— Linda Gellerman, spuse Vail. Prietena lui Aaron Stampler. 

— Mă gândesc că, poate, avem de-a face cu un imitator, 
zise St. Claire. 

— Cu excepţia unui singur amănunt, adăugă Stenner. 

Vail îi duse gândul până la capăt. 

— Ministranţii. 

Stenner încuviinţă din cap. 

— Cine dracu' sunt ministranţii? întrebă St. Claire. La 
proces nu s-a pomenit niciodată despre ei. 

— Aşa e, nu s-a pomenit, întări Vail. 

— Dar oricine ar fi acela care a ucis-o pe Linda Gellerman, 
ştia despre existenţa lor. Altfel nu se poate, spuse Stenner. 

— Dar cine erau? Ce legătură au cu crima asta? întrebă St. 
Claire. 

Vail suflă afară fumul ţigării şi se duse să-şi toarne o ceaşcă 
de cafea. 

— Trebuie să înţelegi că, acum zece ani, arhiepiscopul 
Richard Rushman era cunscut sub numele de Sfântul din Aleea 
Lakeview, începu el. Nu era simpatizat, ci venerat. De aseme- 
nea, era unul dintre cei mai influenţi oameni ai statului. Avea 
ceva din Richelieu şi totodată din loan Botezătorul. O combinaţie 
de Macchiavelli şi Billy Budd. Cât despre omul de rând, 
cetăţeanul de pe banca juraţilor? Pentru ei episcopul era o per- 
soană demnă de tot respectul. Aaron Stampler a venit aici din- 
tr-un orăşel sordid din Kentucky. Era o adevărată anomalie: un 
copil cu coeficientul de inteligenţă al unui geniu, dar provenit 
din părinţi analfabeți şi trăind într-o sărăcie lucie în dealurile 


miniere din vestul statului Kentucky. Fusese nevoit să se ducă 
pe furiş în casa învăţătoarei sale, ca să citească — taică-său nu 
îngăduia în casă nici o altă carte în afară de Biblie. Tot el insista 
ca băiatul să lucreze tocmai în locul care-l înspăimânta mai mult 
decât orice pe lume. Gaura. Puţul de mină numărul cinci - îmi 
amintesc şi acum cum vorbea despre el: galeriile cele mai a- 
dânci. Când, în sfârşit, a scăpat din acea închisoare, a venit aici. 
Rushman l-a întâlnit, l-a luat în Casa Mântuitorului, un azil pen- 
tru copiii fugiţi de acasă sau lipsiţi de adăpost. Stampler şi epis- 
copul ajunseseră foarte apropiaţi. Pe urmă, Aaron şi-a făcut o 
prietenă. Au hotărât de comun acord să locuiască împreună. De 
aici povestea începe să devină neclară. Jane Venable susţinea 
că episcopul se supărase pe cei doi tineri care trăiau în păcat şi, 
ca urmare, îi dăduse afară. Cei doi locuiau pe chei, într-un 
depozit oribil numit Caverna, demolat cu ani în urmă. Fata l-a 
părăsit, iar Stampler, cuprins de furie şi disperare, s-a dus la 
biserică şi l-a ciopârţit pe episcop ca pe un curcan de Crăciun. 
Care a fost versiunea apărării? Stampler a plecat de bunăvoie. 
N-a existat nici un fel de dispută între el şi episcop. În timp ce se 
găsea în bibliotecă, i s-a părut că aude discuţii în apartamentul 
episcopului, aşa că s-a dus să vadă despre ce e vorba. Aruncând 
o privire în dormitor, a avut senzaţia că mai era cineva înăuntru. 
In clipa următoare, „i-a scăpat timpul" şi a căzut în ceea ce se 
numeşte stare de refugiu, lucru care i se întâmpla destul de 
frecvent, îndeosebi când era supus unui stres. Când şi-a revenit, 
era ascuns în confesional, cu arma crimei în mână şi mânjit de 
sângele episcopului. Prietena se numea Linda Gellerman. 

— Dar nu acesta a fost adevăratul motiv, interveni Stenner. 

— Nu, a existat un alt motiv, mult mai urât - cunoscut atât 
de mine cât şi de Venable - dar pe care nici unul din noi nu l-a 
adus în discuţie la proces. 

— Anume? întrebă Flaherty. 

— Episcopul era pedofil. Victimele lui alcătuiau grupul 
denumit ministranţii. Episcopul obişnuia să regizeze filme cu 
ministranţii, seducând o fată. După aceea îi oprea, punea deo- 
parte camera video şi poseda fata, băieţii, pe cine avea chef. 
Aaron făcea parte dintre ministranţi. Fata era Linda. 

— Cum de n-a ieşit la iveală la proces? întrebă Parver. 

— Era prea riscant. Venable şi cu mine am căzut de acord 
să distrugem benzile după terminarea procesului, răspunse Vail. 


— De ce? 

— Ca să protejăm bunul nume al episcopului, spuse 
Stenner. 

— lisuse, pe un pedofil? exclamă St. Claire. De ce să-l pro- 
tejaţi? 

— Tu nu ai fost de faţă, explică Stenner. Episcopul era iubit 
de toată lumea. Colecta anual milioane pentru opere de 
caritate. Un tip incredibil de influent. 

— Şi care murise, adăugă Vail. Banda deţinută de noi era 
foarte riscantă. Episcopul nu apărea pe ea, i se auzea doar 
vocea. Prea riscantă ca eu ori Venable s-o aducem ca probă în 
instanţă. Juriul ar fi putut s-o considere o iniţiativă disperată, şi o 
asemenea greşeală m-ar fi făcut să pierd procesul. In plus, nici 
nu aveam nevoie de ea. Argumentul meu era că Stampler 
suferea de ceea ce se numeşte personalitate multiplă... 

— Dedublarea personalităţii? întrebă Flaherty. 

— O denumire inadecvată, dar răspunsul este afirmativ. Ca 
la oracol. Alterego-ul său era un nebun care-şi spunea Roy. 
Stampler era copilul blând, aproape naiv, venit de la ţară. Roy 
era un ucigaş psihopat. Când Stampler devenea agitat sau era 
ţinta vreunui atac, se trezea la viaţă Roy. Acesta ieşea la supra- 
faţă şi făcea treburile murdare. Stampler se afla în stare de 
refugiu şi nu ştia ce se întâmplă. 

— Vasăzică, Roy a fost cealaltă persoană prezentă în 
încăpere atunci când a fost ucis episcopul, spuse St. Claire. 

Vail încuviinţă din cap. 

— Venable tocmai îl interoga pe Aaron şi l-a stârnit pe Roy. 
Acesta s-a năpustit din boxa martorilor cu iuţeala fulgerului şi a 
încercat s-o strângă de gât chiar acolo, în sala de judecată. 

— Tu ai pus la cale asta, Martin, spuse Stenner. 

— Aşa a spus ea? 

— Aşa spun eu. 

— Ce te face să crezi? 

— Ştiai din înregistrările făcute cu Aaron în decursul 
săptămânilor. 

— Ce anume ştiai? întrebă Parver. 

— Că insistând asupra citatelor din cărţi, se va declanşa 
criza. Tu ai abordat problema citatelor, după care te-ai dat la o 
parte. Venable a muşcat din momeală, şi-a închipuit că tu te 
temeai să aprofundezi chestiunea, aşa că a făcut-o ea. 


— Dar la tine n-a ţinut figura? 

Stenner clătină din cap. 

— l-ai făcut lui Abel zile fripte în boxa martorilor pe această 
temă. Cu starea de refugiu şi toate celelalte, zise zâmbind St 
Claire. 

— Eu nu-mi amintesc prea bine, spuse brusc Stenner. După 
zece ani, memoria îţi mai joacă renghiuri. 

— Dar cum e cu ministranţii? întrebă St. Claire. 

— Erau cinci la număr. Linda a fugit împreună cu unul din- 
tre ei. Alţi doi au fost ucişi. Nu au existat martori care să con- 
firme că pe bandă era vocea lui Rushman, motiv pentru care 
nici unul din noi nu a făcut referiri la înregistrare. 

— Ucişi? întrebă Flaherty. 

— De către Stampler-Roy, răspunse Stenner. Şi asta ştiam 
cu toţii. Venable îşi închipuia că-l are, oricum, la mână pe 
Stampler, aşa că de ce să-l fi judecat pentru trei crime, când 
ajungea şi una singură? 

— După ce a fost închis, chestiunea a devenit discutabilă, 
adăugă Vail. O parte a înţelegerii se referea la faptul că eu îi 
dezvăluisem toate trei crimele. Sentința a fost comună. 

— Mai e încă un amănunt, spuse St. Claire, întrerupând şirul 
amintirilor lui Vail. L-am descoperit în biblioteca episcopului. 
Cărţile lui alcătuiesc o colecţie aparte în cadrul bibliotecii 
Newberry. Deschizând la pagina 489, totul a fost simplu ca bună 
ziua. Pasajul era deja însemnat. 

— De dată recentă? întrebă Stenner. Adică, părea însemnat 
de curând? 

— Imi imaginez că asta ar putea să ne explice Okimoto. Mie 
mi-a făcut impresia că exista acolo de câtva timp. 

— In ce consta mesajul? întrebă Vail. 

— E un fragment din Neguțătorul din Venetia, răspunse St. 
Claire. 


Căci vorbele, oricât de mincinoase, 
Dar spuse cu un glas meşteşugit, 
Ascund şi-un chip al răului. 


Urmară câteva momente de tăcere mormântală, timp în 
care Vail cugetă asupra mesajului. Căci; vorbele, oricât de minci- 
noase, Dar spuse cu un glas meşteşugit, Ascund şi-un chip al 


răului. 

Lui Vail i se părea limpede ca lumina zilei că mesajul i se 
adresa lui. Fusese mincinoasă apărarea acordată de el lui 
Stampler? Meşteşugită? Ascunsese aceasta oare chipul râului? 
Nu cumva reacţiona ca un paranoic? După procesul Stampler, 
însuşi Vail se gândise la posibilitatea că prin tactica sa 
inteligentă ar fi putut ascunde adevărul - ceea ce Poetul numea 
„chipul răului". Întrebarea îl obsedase luni în şir, silindu-l să-şi 
reconsidere cariera de apărător, să se gândească la răufăcătorii, 
traficanţii, spărgătorii şi la nelegiuiţii care-i fuseseră clienţi. În 
trecut cântărise uneori în minte binele şi răul, adevărul şi 
înşelătoria, de fiecare dată cu o doză rezonabilă de îndoială. 
Până în prezent însă, Vail nu se gândise niciodată la întrebarea 
pe care Shakespeare i-o punea într-un mod atât de sugestiv: 
oare glasul său fusese mincinos, deşi meşteşugit? 

Mergând cu gândul în trecut, Vail îşi dădu seama că însuşi 
Stampler iscase întrebarea în mintea lui, cu zece ani în urmă, în 
timp ce era dus la Daisyland: era vorba de un comentariu subtil, 
făcut poate în glumă, dar care pe Vail îl obsedase luni întregi. 
Într-un târziu, Vail ajunsese la o concluzie inevitabilă: în calitate 
de slujitor al baroului, avea datoria de a oferi clientului cea mai 
bună apărare cu putinţă, ceea ce fă-cuse întotdeauna cu brio. 
Aşadar, până la urmă, Vail lăsase deoparte orice fel de gânduri, 
considerându-le simple abstracții. Însă - aşa cum recunoştea 
acum în sinea lui — numai după ce gândurile cu pricina îi 
influenţaseră decizia de a accepta funcţia de prim-procuror. 

In acest moment, într-un cutremurător déjà vu, Vail putea 
înţelege ce se întâmplă, fiindcă nu cunoştea decât un detaliu al 
enigmei, un moment din timp despre care nu vorbise nimănui şi 
pe care nu-l putea destăinui nimănui. 

Soneria telefonului îi întrerupse şirul gândurilor. Naomi ieşi 
din biroul lui şi se duse să răspundă la masa ei de lucru. O clipă 
mai târziu se înapoie. 

— E pentru tine, Harve. Buddy Harris de la IBI. 

— Ce dracu' mai vrea şi Buddy? exclamă St. Claire aproape 
cu glas tare, ieşind din birou ca să răspundă la telefon. 

— E cam obscur mesajul citatului din Shakespeare, spuse 
Stenner în lipsa lui St. Claire. 

— Mda, răspunse Vail. În cazul Rushman, mesajele se refe- 
reau de fiecare dată la arhiepiscop. Acum despre cine naiba 


vorbeşte? 

St. Claire se întoarse în biroul lui Vail, încruntat la faţă. 

— Încă una. 

— Ce! exclamă Vail. 

— Unde? întrebă Stenner. 

— În Hilltown, Missouri. La vreo cincizeci de kilometri de St. 
Louis. Un bărbat de rasă albă, în vârstă de douăzeci şi şase de 
ani, lucrător la mesagerii, care ducea un colet la o locuinţă 
particulară, a fost ciopârţit în fel şi chip. Harris zice că poliţia din 
St. Louis se ocupă de caz şi că păstrează secretul. Deocamdată, 
nu vor să dea prea multe amănunte presei. Buddy spune că 
azi-dimineaţă tocmai discuta cu un poliţist din estul oraşului St. 
Louis despre un caz de trafic de droguri, când omul l-a informat 
că pe malul celălalt al fluviului aveau o crimă cu mutilare. Buddy 
a sunat la poliţia din St. Louis, dar cei de acolo n-au vrut să sufle 
o vorbă. Până la urmă, i-au spus că tipul acela de la mesagerii 
fusese hăcuit şi ciopârţit. Buddy e de părere că seamănă cu 
crima de la Gideon. 

— Le-a pomenit de cazul Balfour? 

— Nu. Nu le-a povestit nimic. Doar a ascultat. 

— Se cunoaşte numele victimei? 

— Încă nu a fost dat publicităţii. Nu i s-a descoperit nici o 
rudă. Buddy zice că poliţiştii sunt cătrăniţi până peste cap. 

— Ei bine, surpriză, surpriză! exclamă Naomi. 

Vail rămăsese nemişcat, sprijinit de spătarul fotoliului. Se 
uita fix la Stenner, fără să clipească, adâncit în gânduri. În cele 
din urmă, spuse: 

— Dacă în spatele acestor asasinate e Stampler, cum îşi 
găseşte victimele? Gideon, Illinois? Hilltown, Missouri? Sunt 
locuri pe care abia le poţi descoperi pe hartă. 

— Şi dacă e implicat, cum dracu' face, când e sub pază 
strictă la sanatoriu? întrebă St. Claire. 

— Poate că nu Stampler e autorul, sugeră Stenner. Poate 
există un imitator care a aflat despre ministranţi. 

— Şi a aşteptat zece ani ca să treacă la treabă? replică Vail. 

— O fi leneş, zâmbi Flaherty. 

Vail se aplecă în faţă, cu coatele pe birou, şi, încleştând 
pumnii, îşi sprijini bărbia în ei. Îl privi ţintă pe St. Claire câteva 
secunde. 

— Harvey, vreau să prinzi avionul de St. Louis mâine 


dimineaţă la prima oră. Află tot ce poţi de la secţia de crimina- 
listică a poliţiei de acolo. 

— Nu pot, şefule, dimineaţă sunt la tribunal, cu cazul 
Quarrles. 

— Abel? 

— Mâine am două audieri. 

— Eu sunt disponibil, se oferi Flaherty. 

— Okay, te duci tu. Naomi, rezervă-i un loc lui Dermott la 
primul avion şi aranjează să-l aştepte o maşină la aeroport. 
Dermott, sună-l pe Buddy şi obţine numele câtorva persoane cu 
care să poţi sta de vorbă. 

— E în regulă. 

— Naomi, fă-mi legătura cu Bascott, la Daisyland. Trebuie 
să discut cu el personal. Poate fi la şedinţă şi cu Dumnezeu, 
vreau să vină la telefon chiar acum. 

Trecură zece minute până când Naomi reuşi să-l aducă la 
telefon pe directorul sanatoriului psihiatric de stat Vail uitase cât 
de dezarmantă era vocea subţirică a acestuia. 

— Domnule Vail, zise doctorul după saluturile de rigoare, în 
ultimii... parcă opt ani, de cazul Stampler s-a ocupat doctorul 
Samuel Woodward. Aă... Stampler... e pacientul lui şi aş prefera 
să discutaţi cu el personal, dacă aveţi unele întrebări privitoare 
la... 

— Care este starea lui Stampler în momentul de faţă? 
întrebă Vail, tăindu-i vorba. 

— Repet, aş prefera să... 

— Doctore Bascott, s-a ivit o problemă şi am nevoie de 
răspunsuri la câteva întrebări. Dacă cel cu care trebuie să discut 
e doctorul Woodward, atunci daţi-mi-l la telefon. 

— E în concediu, la pescuit în Wisconsin. Se întoarce mâine 
seară. Am să-i spun să vă sune... 

— Poimâine dimineaţă sunt la dumneavoastră, anunţă Vail 
cu o urmă de iritare în glas. Vă rog să-mi aranjaţi o întrevedere 
atât cu doctorul Woodward cât şi cu Stampler. 

— Domnule Vail... aţi fost... ăă... avocatul lui Aaron. În zece 
ani nu aţi venit să-l vizitaţi. Nu cred că... 

— Poimâine dimineaţă, repetă Vail. Am să-l văd atunci. ŞI 
trânti receptorul. La dracu'! exclamă el. Bascott mă duce cu 
vorba. Naomi, aranjează să pot zbura la Daisyland cu elicopterul 
special poimâine dimineaţă la ora opt. 


— S-a făcut. 


În aceeaşi seară, la ora şase, Stenner îşi făcu apariţia, ca de 
obicei, în uşa biroului lui Vail. 

— Eşti gata de plecare? 

— Da, răspunse fără chef Vail. 

Dar nu apucă să se ridice de pe scaun că sună telefonul. 
Era Paul Rainey. 

— Nu reuşesc să-l prind pe Jim Darby, spuse el. 

— Cum adică, nu reuşeşti să-l prinzi? 

— Toată după-amiaza am fost ocupat la tribunal cu o dare 
de sentinţă. Nu am avut timp să telefonez până acum o oră sau 
două. Probabil că e plecat cu amicii. Lasă-mi răgaz până mâine 
dimineaţă. Ţi-l aduc acolo. Vail şovăi câteva secunde. Sunt 
convins că pot da de el, Marty. Pur şi simplu, am fost copleşit de 
treburi. 

— Bine, Paul. Ora nouă dimineaţă. Dacă nu vine, cer şerifu- 
lui să emită mandat pentru fugă de justiţie. 

— Nu va fi nevoie. 

— Paul, eu încerc să fiu corect. După mine, Darby ar putea 
fi şi în drum spre Rio. 

— Ce dracu', doar nu ştie că există un mandat pe numele 
lui. Probabil că face scandal pe undeva. Ţi-l aduc mâine 
dimineaţă. 

— Ai acceptat să-ţi fie client, răspunzi pentru el. Te-ai mai 
gândit la discuţia noastră de la prânz? 

— Incă nu am vorbit cu el, răspunse Rainey, în glasul căruia 
se ghicea o undă de nerăbdare. 

— Ne vedem mâine dimineaţă, încheie Vail şi puse 
receptorul în furcă. Ridică privirea către Stenner. Am emis un 
mandat pe numele lui James Darby, sub acuzaţia de crimă cu 
premeditare, iar Rainey pare niţel cam speriat. Dacă nu mi-l 
aduce pe Darby până mâine dimineaţă la nouă, vreau să iei doi 
dintre cei mai buni oameni ai tăi, precum şi pe cineva din biroul 
şerifului. Să mi-l găseşti pe Darby şi să mi-l aduci aici. 

Stenner încuviinţă, dar rămase pe gânduri. 

— Ce te frămiîntă? întrebă Vail. 

— Poppy Palmer, răspunse Stenner. 

— Ce-i cu ea? 


— Mă gândeam că poate a intrat în panică. Poate... 

Lăsă fraza în suspensie, ca un semn de rău augur. 

— Ai o imaginaţie morbidă, Abel. 

— Sunt poliţist de aproape douăzeci şi cinci de ani, 
răspunse Stenner. Experienţa m-a învăţat să fiu aşa. 

— Ce vrei să faci? 

— Să mă duc la ea şi s-o sperii puţin, să văd dacă reuşesc 
să-i găsesc un punct nevralgic. Darby e acuzat de crimă cu 
premeditare, iar ea e un martor cheie. 

— Cum rămâne cu audierile de mâine? 

— Mă descurc între ele. 

Vail chibzui puţin şi încuviinţă. 

— Bine, spuse el. E a ta. Du-te şi găseşte-i pe amândoi. 


20 


La secţia de criminalistică a politiei din St. Louis nu era 
aproape nimeni în momentul în care Flaherty ajunse la biroul 
central - o încăpere înăbuşitoare, ticsită cu mese de lucru, tele- 
foane, fişete şi computere. lnăuntru se găseau doar doi poliţişti: 
căpitanul Oscar Gilanti, şeful secţiei, care conducea cercetările, 
şi sergentul Ed Nicholson, un veteran al meseriei care avea ati- 
tudinea plină de demnitate şi înfăţişarea clasică a unui agent 
FBI. Cei doi poliţişti se dovediră mai amabili decât se aşteptase 
Flaherty. Căpitanul era un bărbat scund şi pleşuv, cu excepţia 
unor cârlionţi de par negru în jurul urechilor. Avea cearcăne 
adânci sub ochi şi obrajii umbriţi de barba nerasă de două zile, 
iar costumul arăta de parcă ar fi dormit îmbrăcat cu el, ceea ce 
probabil se şi întâmplase. Vorbea răguşit, din pricina lipsei de 
somn. 

— Trebuie să mă întorc la locul faptei, mârâi el către 
Flaherty. Ţi-l dau pe sergentul Nicholson, să te însoţească toată 
ziua. Cunoaşte la fel de multe ca oricare altul despre porcăria 
asta. Cum ziceai că te cheamă? 

— Dermott Flaherty. 

— Okay, Dermott, dacă vrei să mergi pe undeva sau să vezi 
ceva, Nick te va duce cu maşina. Am pregătit un pachet pentru 
dumneata: fotografii, rapoarte preliminare şi alte tâmpenii. 


Probabil că raportul de autopsie nu ne va parveni până mâine. 
Dacă aveţi nevoie de el, vi-l putem trimite prin fax. 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, domnule căpitan. 

— Ce dracu', dacă voi ştiţi câte ceva, v-am fi recunoscători 
să ne ţineţi la curent. Avem nevoie de tot sprijinul în problema 
asta. O porcărie fără seamăn. 

— Îmi imaginez. 

— Sunt la locul crimei, Nick. Dacă Dermott vrea să vină şi 
el, adu-l acolo. 

— Bine. 

Sergentul, în mod vădit un adept al regulamentului, îl 
întrebă binevoitor pe Flaherty dacă avea armă. 

Flaherty zâmbi. 

— Sunt asistentul procurorului districtual, domnule sergent, 
zise el. Lucrurile n-au ajuns încă să stea chiar atât de prost. 

Polițistul chicoti. Era vechi în meserie, înalt, cu spatele 
foarte drept, cu un obraz bronzat şi aspru, ochi ageri şi blânzi şi 
un păr cânepiu, înspicat. Nicholson descuie sertarul de la masa 
de lucru şi-şi scoase pistolul H&G de nouă milimetri, pe care îl 
vări în tocul de la centiron. Îşi purta şi insigna tot la centură, ca 
un vechi şerif texan. Impinse către Flaherty un dosar voluminos 
aflat pe birou. 

— Mai întâi, ai putea să arunci o privire la fotografia asta, 
ca punct de referinţă. Hilltown se găseşte la vreo cincizeci de 
kilometri după barieră, la nord-est de drumul naţional 44. 
Locuinţa lui Spier e la câţiva kilometri în afara oraşului, o căsuţă 
din prefabricate, cu etaj, două dormitoare, bucătărie, salonaş, o 
baie mare şi cam atât. E ascunsă între copaci. Fotografia luată 
de sus arăta casa la capătul unui drum nepietruit de o jumătate 
de kilometru, care şerpuia printre pini pitici şi ceapraz. Dincolo 
de ea, drumeagul dădea într-un alt drum de ţară, care ducea 
până la un lac. Calvin Spier şi soţia lui - proprietarii casei - sunt 
plecaţi la Las Vegas. Ar fi trebuit să se întoarcă de-abia la 
mijlocul săptămânii viitoare, dar se înapoiază acum. 

— Soții Spier îl cunosc? întrebă Flaherty. 

— Spier zice că nu. Vrei să mergi până acolo? Cu maşina, în 
jumătate de oră am ajuns - îi făcu cu ochiul - dacă aprind giro- 
farul. 

Flaherty încuviinţă din cap şi răspunse: 

— Dumneata eşti şeful. 


Drumul era plăcut, în ciuda unei ploi care bloca vizibilitatea. 
Nicholson, căruia îi plăcea să aibă companie, vorbea cu glas 
liniştit şi autoritar, punându-l la curent pe Flaherty cu prologul 
crimei, în timp ce tânărul avocat al acuzării cerceta sumar 
conţinutul pachetului. Fotografiile îi confirmară bănuiala că era 
vorba de o repetare a asasinatului Balfour/Gellerman. 

— Cel care a găsit cadavrul are un magazin universal la 
marginea şoselei din care porneşte drumul către casa Spier, 
povesti Nicholson. leri dimineaţă, când s-a trezit, a observat 
printre copaci microbuzul de la mesagerii. Cum maşina nu s-a 
mişcat de acolo până la ora prânzului, omul s-a dus să arunce o 
privire în casa vecinului. Uşa de la intrare era larg deschisă. 
Atunci a auzit băzâit de muşte. Cât pe ce să facă infarct când a 
dat cu ochii de tânăr, căsăpit într-un hal fără hal. Unde mai pui 
că era mort de vreo şaisprezece ore. 

— Cum se numeşte victima? întrebă Flaherty. 

— Alexander Lincoln, răspunse Nicholson. | se spunea Lex. 

Alex Lincoln, se gândi Flaherty. Ultimul dintre ministranți. 

Afară de unul singur. Aaron Stampler. 

Când ajunseră la locul crimei, stropii de ploaie picurau de 
pe pan-glicile galbene care delimitau un perimetru larg în jurul 
casei. La marginea drumului era parcată maşina şerifului. Un 
poliţist le făcu semn că puteau să treacă. Apropiindu-se de casă, 
văzură mai multe maşini de poliţie parcate una în spatele alteia. 

— Va trebui s-o luăm la picior, zise Nicholson, ridicându-şi 
gulerul hainei. 

Cei doi bărbaţi coborâră din maşină şi începură să alerge 
prin ploaie până la mica verandă din faţa casei. Mai mulţi 
poliţişti în impermeabile galbene stăteau sub acoperiş. Oamenii 
îi salutară din cap pe Nicholson şi Flaherty, care se adăpostiră 
sub streaşină. 

— Nenorocită ploaie, Nick, zise unul dintre poliţişti. A spălat 
urmele de paşi, de cauciucuri, tot. Şeful e negru de supărare. 

Nicholson şi Flaherty rămaseră câteva clipe în pragul uşii de 
la intrare. Un poliţist în civil stătea în picioare lângă uşă, 
însemnându-şi ceva într-un carneţel. 

— Noroc, Nick, salută el. Mare porcărie, nu? 

— Aşa e. Ray Jensen, ţi-l prezint pe Dermott Flaherty. E 
avocat al acuzării la procuratura districtuală din Chicago. 

Jensen îi întinse mâna. 


— Ce te aduce aici? întrebă el. 

— Avem un caz la Chicago. Cale lungă, dar s-ar putea să 
existe o legătură. 

— Ne-ar fi de mare folos dacă am avea vreun fir, zise 
Jensen. În clipa de faţă suntem în aer. 

Un coridor conducea spre partea din spate a casei. Flaherty 
văzu liniile desenate cu cretă albă care marcau conturul 
picioarelor victimei acolo unde ieşeau pe coridor. Ţinea o 
fotografie a interiorului casei, lu-ată din cadrul uşii de la intrare, 
din faţa lui. Picioarele lui Lincoln ieşind pe uşă puteau fi văzute 
încă de la jumătatea coridorului. 

— Soții Spier au lăsat o lumină aprinsă în sufragerie, spuse 
Jensen. În rest, casa era cufundată în întuneric. După părerea 
mea, ucigaşul l-a chemat pe Lincoln aici special ca să-şi facă 
treaba lui murdară. 

Trecură pe lângă sufrageria plină cu păpuşi drăgălaşe, 
perne brodate şi zeci de fotografii. Mobila era acoperită cu folii 
de plastic. Flaherty simţi în nări mirosul dulce-acrişor de sânge 
şi de moarte. Camera în care fusese comisă crima era o 
încăpere micuță, cu şemineu. Uşi glisante cu glasvand dădeau 
către o verandă închisă, aflată pe o latură a casei. O altă uşă 
ducea în bucătărie, care ocupa toată partea din spate a locu- 
inţei. Se vedea sânge peste tot: pe pereţi, pe tavan, pe covor. 
Flaherty găsi o fotografie reprezentând întreg cadavrul. Lincoln 
zăcea pe o coastă, cu capul sucit într-o parte. O tăietură 
îngrozitoare aproape că-i retezase capul. Gura era căscată, ca 
cea a unui peşte mort. Rănile erau numeroase şi 
înspăimântătoare. Lincoln avea pantalonii traşi în jos până la 
genunchi şi organele genitale retezate. Rezultatele acestei 
brutale amputări îi fuseseră îndesate în gură. 

Flaherty frunzări printre fotografii până dădu de un 
prim-plan reprezentând ceafa victimei. 

Era acolo: „R41.102". Flaherty nu se pierdu cu firea. 
Continuă să se uite la fotografii. 

— Cum a intrat? Mă refer la asasin, întrebă el. 

— A spart o fereastră din spatele casei, răspunse Jensen. 
Din câte ne putem da seama, a studiat locul cu multă atenţie. 
Ştia că drumul din spate, cel care duce la lac, va fi pustiu în 
această perioadă a anului, îndeosebi după lăsarea întunericului. 
A venit pe acolo, a oprit lângă casă şi a urcat pe verandă, 


pătrunzând în casă prin uşa glisantă cu glasvand. Aici vine 
partea cea mai interesantă. Noaptea trecută a plouat, dar în 
casă nu există urme de paşi, iar veranda a fost spălată cu furtu- 
nul, aşa că nici acolo nu am găsit nimic. Eu cred că nemernicul 
şi-a scos pantofii înainte de a intra în casă. Pe urmă, la plecare, 
a spălat veranda cu furtunul, aşa că nici acolo nu există urme. 
Probabil a folosit furtunul ca să se spele şi de sângele victimei. 
Vreau să spun că, judecând după fotografiile cu Lincoln, ticălosul 
ar fi trebuit să fie mânjit din cap până în picioare. 

— Mda, cineva şi-a învăţat lecţia bine de acasă, întări 
Flaherty, continuând să caute printre fotografii. Indiferent cine 
l-a atras în cursă pe Lincoln, ştia că Spier şi soţia lui erau plecaţi. 
Intr-un orăşel ca acesta... 

— S-a anunţat în Post-Dispatch, spuse Nicholson. 

— Ce anume? 

— Că Spier şi nevastă-sa plecau la Vegas. A fost publicată o 
relatare în pagina mondenă. Tipul conduce o camionetă şi a 
câştigat o excursie, drept premiu pentru zece ani de serviciu 
fără nici un accident sau menţiune negativă. 

— Dar coletul? 

— A fost expediat din estul oraşului St. Louis, de la una din- 
tre secţiile de mesagerii care ambalează şi trimit obiecte, îl 
informă Jensen. La ora pauzei de prânz. Locul era ticsit, nimeni 
nu-şi aminteşte nimic în legătură cu cel care a expediat 
pachetul. Numele şi adresa expeditorului sunt fictive. 

Flaherty se uită la chitanţă. La rubrica „Expeditor" figura un 
anume domn Lafferty. 

— Cunoşti vreun Lafferty? întrebă polițistul. 

— Nu, răspunse Flaherty. Victima a luat ea singură coletul, 
nu? 

— Da. Se văicărea că trebuia să vină aici după program şi 
să facă un drum dus-întors cu maşina pe întuneric. 

— Ce-i cu acest... Lex Lincoln? Se cunoaşte ceva despre el? 

— Era un băiat tânăr, avea douăzeci şi şase de ani şi lucra 
la mesagerii de doi ani, de când a venit din Minneapolis. 

— Minneapolis? Acolo aţi aflat ceva? 

— Nimic despre el. Nici o înregistrare. Şeful lui - un tip pe 
nume Josh Pringle - zice că era un bun muncitor, întotdeauna 
punctual, glumeţ din fire. Până acum nu i-am descoperit nici un 
duşman. Mare crai - în noaptea când a fost ucis avea aranjate 


două întâlniri. 

— Poate că l-au violat în grup, zâmbi Flaherty. 

Polițistul cel vârstnic începu să râdă. 

— Din câte am auzit noi, amândouă fetele au fost distruse 
când au aflat vestea. 

— S-a furat ceva? întrebă Flaherty. 

— După cercetările întreprinse de noi, nimic, răspunse 
Jensen. Soții Spier ne vor putea spune cu certitudine, însă eu 
socotesc că putem înlătura mobilul tâlhăriei. Victimei i s-a întins 
o cursă. Singurul obiect despre care ştim sigur că a fost luat 
este catarama de la cureaua lui Lincoln. 

— Catarama? 

— Da. Un unicat - steagul american imprimat pe alamă, 
zise Nicholson. Catarama a fost detaşată de curea. Şi încă ceva. 
Priviţi această fotografie: pe ceafa lui Lincoln e scris cu sânge 
R41.102. Vă spune ceva? 

Înainte să poată răspunde, în casă se înapoie Gilanti, 
scuturându-şi haina de ploaie. Veni pe coridor, păşind greoi, cu 
figura încruntată, vorbind de unul singur, în timp ce se apropia 
de Flaherty, Jensen şi Nicholson. 

— Nu avem o descriere a asasinului, nu avem o descriere a 
vehiculului, nu avem absolut nimic. lar cel care a făcut treaba 
asta e cale de optsprezece-douăzeci de ore depărtare de noi. Se 
opri lângă cei trei bărbaţi, privind scârbit în podea. La dracu', în 
momentul de faţă javra ar putea fi la jumătatea distanţei până 
la New York. 

— Discutăm cu toată lumea din orăşel şi din împrejurimi, 
zise Jensen. Verificăm toate vehiculele care au trecut pe aici 
între şapte şi zece seara. Controlăm staţiile de benzină în 
ambele sensuri ale drumului naţional 44. Reţinem tot ce e 
suspect. lisuse, asta înseamnă jumătate din mapamond. Cu o 
asemenea descriere, o să ne urnim de-abia la anul. 

— Poate mai aflăm unele noutăţi de la medicul legist, zise 
Nicholson. Sânge, fibre, mostre de ADN, ceva. 

— Da, sigur. Poate, dacă suntem copii cuminţi, primim şi 
acadele. Nu avem nimic! Nu ştim ce sau pe cine dracu' căutăm, 
dacă e bărbat sau femeie, nici încotro a apucat-o. Doamne, 
criminalul ar putea fi aici, privind de dincolo de panglici, şi noi 
tot n-am avea habar. Apoi se uită la Flaherty şi ridică din umeri. 
Ai vreo idee, Dermott? 


Flaherty îi adresă un zâmbet leneş. 

— Eu îi condamn, căpitane. Nu mă prea pricep să-i prind. 

— Ei, băieţi, îmi pare rău că v-am pus pe foc. Duceţi-vă 
înapoi la treburile voastre. Gilanti făcu câţiva paşi, apoi se 
întoarse şi-l privi pe Flaherty. Dermott, dacă afli ceva, orice 
ne-ar putea fi dracului de ajutor, să ştii că-mi botez primul copil 
cu numele dumitale, chiar dacă-i fetiţă. 

— Mulţumesc pentru sprijinul acordat, căpitane. 

— E în regulă, răspunse Gilanti şi porni prin ploaie. 

— Ce era în coletul pe care l-a livrat Lincoln? îl întrebă 
Flaherty pe Jensen. 

— Asta e chestia cea mai scârboasă dintre toate, răspunse 
Jensen. Nimic altceva decât asta, înfăşurată într-o grămadă de 
şerveţele. 

Flaherty privi obiectul şi, brusc, un fior de gheaţă îi străbătu 
şiră spinării. 


Şeful poliţiei, Hiram Young, tocmai se aşezase să mănânce 
de cină când sună telefonul. 

— La dracu', mormăi el printre dinţi, apucând receptorul. 
Probabil că potaia lui Abe Green face iar prăpăd în ograda cuiva. 
Alo! 

— Domnul Hiram Young? 

— Da, răspunse cu asprime şeful poliţiei. 

— Domnule, numele meu este Dermott Flaherty. Lucrez la 
procuratura districtuală Chicago. 

— Am discutat deja cu oamenii dumitale. De câte ori 
trebuie să vă spun... 

— lertaţi-mă domnule. Nu am decât o singură întrebare. 

— Tocmai mă aşezasem la masă. 

— Nu vă rețin decât un minut. A dispărut ceva din casa 
familiei Balfour când a fost asasinată Linda Balfour? 

— Oameni buni, v-am spus deja că mobilul nu a fost jaful. 

— Nu mă refer la jaf, domnule. Mă refer la vreun obiect 
nesemnificativ. Ceva ce nu ar prezenta importanţă pentru 
cineva din afară. 

Urmă o lungă pauză. Young propti receptorul între umăr şi 
obraz, începând să-şi ungă cu gem un biscuit fierbinte. 

— Nu era mare lucru, răspunse el. 


— Ce anume? 

— Un peşte împăiat. 

— Un peşte stând pe un soclu? 

— Nu, un mic delfin împăiat. Avea pe o parte inscripţia ST. 
SIMONS ISLAND, GA. George îl cumpărase pentru Linda în luna 
de miere. 

— Unde era obiectul? Vreau să spun, în încăperea unde a 
avut loc asasinatul? 

— Da. Pe consola şemineului. 

— În aceeaşi încăpere unde a fost comisă crima? 

— Asta v-am şi spus. 

— Mulţumesc, domnule. Mi-aţi fost de mare ajutor. La 
revedere. 

Young trânti receptorul în furcă. 

— S-a întâmplat ceva, iubitule? întrebă soţia lui. 

— Un grangure de procuror districtual de la Chicago 
încearcă să-şi vâre nasul în treburile noastre, răspunse el şi se 
apucă să mănânce. 


— Abel? Sunt la aeroportul din St. Louis, îl anunţă Flaherty 
pe Stenner. Trebuie să mă grăbesc, pasagerii au început deja să 
se îmbarce. Ajung la şapte şi cinci. 

— Vin să te iau. Ai aflat ceva? 

— Multe. Cred că diseară trebuie să stăm de vorbă cu 
Martin şi Jane Venable. Nu există nici un dubiu că avem dea 
face cu acelaşi asasin. Victima are chiar şi simbolul scris pe 
ceafă. Hai să ţi-l spun, poate se repede Harve până la bibliotecă, 
să vadă despre ce e vorba. Ai un creion? 

— Da. 

— R41.102. 

— R41.102, repetă Stenner. Ne ocupăm de el chiar acum. 

— Bine. Ne vedem la şapte. 


21 


Jane Venable se aplecă deaupra cratiţei cu spaghete şi, 
ţtuguindu-şi buzele, gustă puţin sos din lingura de lemn. Destul 


de bun, îşi spuse ea, mai presărând puţină sare. Aruncă o privire 
spre masă. Ceva mai devreme, băiatul de la florărie adusese un 
uriaş aranjament floral, însoţit de câteva cuvinte: „Nu se pot 
compara cu frumuseţea ta. Marty." 

Pentru prima oară după ani de zile, Jane simţea că începe 
să trăiască o viaţă nouă, dincolo de pereţii biroului. Făcuse 
avere, în schimb nu avusese parte nici măcar de simulacrul unei 
vieţi intime. lar acum, în numai câteva zile, totul se schimbase. 
Cu ochii ţintă la flori, se întrebă în sinea ei: Dumnezeule, nu 
cumva mă îndrăgostesc de bărbatul acesta? Dar respinse ideea 
tot atât de repede. Nu-i decât un flirt, nu-i acorda mai multă 
importanță decât merită. 

— Nu mi-am închipuit că găteşti ca un adevărat maestru 
bucătar, zise Vail. Unde ai învăţat să pregăteşti spaghete ita- 
lieneşti? Doar nu eşti italiancă. 

— Mama era. S-a născut la Florenţa. La vârsta de 
optsprezece ani a fost translatoare la procesul de la Nurnberg. 

— Aha, va să zică de la ea ai moştenit înclinația spre 
duritate. 

— Nici tata nu era un om prea blând. La proces a fost 
avocatul guvernului — acolo s-au cunoscut. După aceea, a fost 
procuror federal timp de cincisprezece ani. 

— Ce a zis când ai terminat cu magistratura şi te-ai 
privatizat? 

— S-a declarat întru totul de acord. Spunea că zece ani 
erau de ajuns, afară de cazul în care doream să ajung procuror 
general sau guvernator. Mie nu-mi trebuia o asemenea bătaie 
de cap. 

— Cui îi trebuie? În politică există prea puţin adevăr. 

— Nu ştiu, zise ea. Când eram procuror, credeam sincer că 
totul se învârteşte în jurul adevărului, al dreptăţii şi alte aseme- 
nea tâmpenii. 

— Îţi repet, e al dracului de puţin adevăr în politică, Janie. 

— Ştii ce se spune: adevărul înseamnă percepţie. 

— Nu, adevărul este percepţia juriului, rectifică Vail. 

— Te frământă vreodată problema? întrebă ea. Te preocupă 
să câştigi? 

— Ce vrei să spui? 

— Unii zic că pe amândoi ne obsedează ideea de a câştiga. 

— E un punct de vedere. Uite, în primii ani de avocatură am 


apărat un puşti care şterpelise dintr-o băcănie. Principala probă 
a acuzării era o pălărie de fetru. Acuzarea susţinea că băiatul o 
pierduse când fugise din magazin. Eu i-am demontat pledoaria, 
am demonstrat că nu putea fi pălăria copilului, am făcut praf 
martorii şi am transformat un caz deja clasat într-o debandadă. 
După ce a fost achitat, puştiul a venit la mine şi m-a întrebat: 
"Acum Îmi puteţi da înapoi pălăria?" Chestia m-a preocupat atât 
de mult, încât într-o seară, când cinam împreună cu un ju-de- 
cător — care mai târziu avea să-mi devină unul dintre cei mai 
buni prieteni - i-am povestit cele întâmplate. Ştii ce mi-a spus?, 
Asta nu era problema ta, ci a acuzării. Şi acum, dă-mi, te rog, 
untul." 

Ea râse încetişor. 

— Şi care-i morala, Vail? 

Vail sorbi o înghiţitură de vin şi chicoti. 

— Nimeni nu a afirmat niciodată că viaţa e cinstită - cred 
că, dacă există vreo morală, atunci asta este. 

— Un răspuns cinic, domnule procuror. 

— Nu există garanţii. Noi ne dăm toată silinţa, indiferent cât 
de bun sau de rău e adversarul. Aici nu se pune problema să 
câştigi, ci să faci tot ce-ţi stă în putere. 

— Presupun că am putea practica eutanasia asupra tuturor 
avo-caţilor incompetenţi din lume, ca să curăţăm terenul. E sin- 
gura cale de a ne apropia de adevărata justiţie într-o sală de tri- 
bunal. Ţi-ai pus vreodată întrebarea, Martin? Când şti; că 
adversarul e incompetent? 

— Nu, asta îmi face sarcina mult mai uşoară. Doar nu suferi 
de sentimentul vinovăţiei numai pentru că ai succes? 

— Nu, răspunse ea, dar în glas îi stăruia o umbră de 
îndoială. 

— Janie, în anii cât ai fost procuror, ai adus vreodată în 
instanţă un om pe care-l socoteai nevinovat? 

Ea rămase şocată de întrebare. 

— Bineînţeles că nu! veni răspunsul. 

— Ai apărat vreodată o persoană pe care o considerai vino- 
vată? 

Ea ezită mai mult timp. 

— Niciodată nu-mi pun întrebarea, răspunse în cele din 
urmă. 

El întinse braţele în lături. 


— Vezi, e un punct de vedere. Am încheiat cu prezentarea 
probelor. Aprinse o ţigară şi se lăsă pe spate în fotoliu, 
urmărind-o un timp cu privirea în tăcere. Cred că de vină e cazul 
Stoddard, zise el. 

— Ce vrei să spui? 

— De aici a pornit toată flecăreala asta, de la cazul 
Stoddard. Te frământă un gând. 

— Ceva nu-i în regulă în povestea asta. Ceva nu are sens. 
Femeia asta îmi interzice s-o apăr şi eu nu ştiu de ce. 

. — Probabil că nici măcar nu ar trebui să discutăm subiectul. 
Imi pare rău că am adus vorba. 

— Amândoi vrem să aflam ce s-a petrecut în realitate în 
seara aceea în apartamentul lui Delaney, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Ştim ce s-a petrecut. 

La masă se aşternu tăcerea, întreruptă într-un târziu de un 
oftat al lui Jane. 

— Ai dreptate, nu ar trebui să discutăm. 

— Hai să facem o înţelegere. Când suntem împreună, lăsăm 
în raft cărţile de drept. 

Venable zâmbi şi ridică paharul. 

— Mie îmi convine, răspunse ea. Întinse cealaltă mână şi-l 
mângâie pe obraz. El se ridică, ocoli masa până în dreptul ei, îi 
prinse obrazul în mâini şi o sărută cu tandreţe pe buze. Cum 
rămâne cu desertul? şopti ea printre sărutări. 

— Mai târziu. 

În clipa aceea sună telefonul. 

— Lasă-l să sune, zise Jane cu ochii închişi, căutîndu-i limba 
cu a ei. 

Robotul intră în funcțiune. Vail recunoscu un glas familiar. 

— Doamnă Venable, aici Abel Stenner. Vă rog să mă iertaţi 
că vă deranjez acasă, dar e absolut necesar să dăm de Martin 
Vail... 

— Oh, lisuse, gemu el. 

— Dacă la primirea acestui mesaj ştiţi cumva unde se află... 

— Şi mai ziceai să lăsăm treburile la serviciu când venim 
acasă, spuse ea. 

Vail se duse până în colţul tejghelei din bucătărie şi 
răspunse la telefonul portabil. 

— Da, Abel. 

Nu încercă să-şi ascundă exasperarea. 


— Regret din suflet că te deranjez, Martin, dar s-a întors 
Flaherty. Trebuie să stăm de vorbă. 

— Ce? Chiar acum? 

— Da. Şi cred că e timpul s-o punem în temă şi pe Jane 
Venable. 

— De ce? 

— Ai să înţelegi când vom ajunge acolo. Aş vrea să-i iau cu 
mine pe Harve şi pe Dermott. Ştiu că venim pe nepusă masă, 
dar e foarte important. g 

— O clipă. Acoperi receptorul cu palma. Imi pare rău că-mi 
aduc problemele la tine acasă, Janie, dar Abel spune că trebuie 
să stea de vorbă imediat cu noi. 

— Cu amândoi? Ce s-a întâmplat? 

El şovăi o clipă, apoi spuse: 

— E în legătură cu Aaron Stampler. 

— Oh, Doamne! exclamă ea şi pe chip i se întipări o expre- 
sie de curiozitate şi de teamă. Da, desigur, răspunse imediat. 

— Veniţi, spuse Vail şi închise telefonul. 

— Ce înseamnă toate astea, Martin? 

Vail îi povesti despre cazul Balfour şi cel din Missouri, pre- 
cum şi despre semnificaţia lor. Ea ascultă fără un cuvânt, făcând 
ochii din ce în ce mai mari, pe măsură ce el îi descria în detaliu 
cazul Balfour. 

— Este exact acelaşi mod de operare, până la inscripţiile 
scrise cu sânge pe ceafa victimelor. Harvey a obţinut citatele 
din cărţile lui Rushman, care se află acum la Newberry. 

— Cum rămâne cu Stampler? fu prima ei întrebare. 

— Încă se află la Daisyland, sub pază strictă. Din câte ştim, 
vreme de zece ani nu a avut nici un contact cu lumea 
exterioară. 

— Ucigaşul e un imitator? 

Vail ridică din umeri. 

— Posibil. Un imitator ar fi putut descoperi câteva dintre 
citatele însemnate în cărţi. Dar nu şi rolul jucat de Linda 
Gellerman în aceste crime, fapt care nu a fost adus în discuţie la 
tribunal. Ai arătat vreodată cuiva banda? 

— Bineînţeles că nu. Am şters-o chiar a doua zi după ter- 
minarea procesului. Dar tu? 

— Nu. Însă amănuntele existau pe benzile înregistrate de 
Molly Arrington în timpul întrevederilor cu Stampler. 


— Şi unde sunt aceste benzi? 

— Probabil în evidenţa arhivei. 

— După toţi aceşti ani... Incepu Jane. 

— Da, încuviinţă Vail. După toţi aceşti ani. Chipul lui căpătă 
un aer foarte serios. Ascultă, aş vrea să-ţi mărturisesc ceva. 
Ceva ce nu am spus nimănui până acum. Ţine de 
confidenţialitatea relaţiei avocat client. 

— Ce anume? întrebă ea, vădit interesată. 

— Uite, am petrecut câteva luni ca să pun la punct 
apărarea per-fectă pentru Stampler. Boala psihică numită 
personalitate multiplă. Aaron era băiatul genial şi inocent, în 
timp ce Roy era geamănul cel rău, care făcea toate 
blestemăţiile. Strategia a avut succes. Dar în ziua aceea, pe 
când era scos din sala de judecată, Aaron - Aaron, nu Roy, îi 
deosebeam foarte bine - s-a întors către mine cu un zâmbet 
şiret, aproape poznaş, şi mi-a spus: „Şi dacă, de fapt, Aaron n-a 
existat niciodată?" Apoi a început să râdă, în timp ce se 
pregăteau să-l ducă la Daisyland. 

— Oh, lasă-mă, probabil că era doar umorul lui morbid, zise 
ea, ridicând din umeri. 

— Poate. Dar dacă nu glumea? Dacă totuşi m-a tras pe 
sfoară? 

— Ei, haide, Martin, adineauri îmi ţineai lecţii despre crizele 
de conştiinţă. Crezi că se prefăcea? 

— Nu. Nici medicul psihiatru n-a crezut. Mă refer la Molly 
Arrington. N 

— Atunci de ce îţi faci atâtea probleme? In plus, nu poţi 
vorbi ni-mănui despre asta. Chiar este o remarcă absolut 
confidențială, făcută de clientul tău. Ai putea fi exclus din barou 
dacă ai da-o publicităţii. 

— Dar dacă el dirijează cumva aceste omoruri? 

— E pură speculație, domnule procuror. Bazată pe dovezi 
circumstanţiale greu de crezut. Ai nevoie de mult mai mult 
decât o remarcă întâmplătoare, nişte circumstanţe şi o criză de 
conştiinţă. In plus, tocmai mi-ai spus că Stampler se află sub 
pază strictă la Daisyland şi că în toţi aceşti ani n-a avut nici un 
contact cu lumea exterioară. Cum ar putea s-o facă? 

Vail clătină din cap. 

— Nu am idee, răspunse el. 

— Tocmai mi-am amintit ceva drăguţ, pe care mi l-a 


povestit cândva bătrânul Jack Yancey. Spunea că pe vremea 
când era tânăr avocat, a descoperit în cursul unui proces de 
crimă că clientul lui era vinovat. S-a dus la judecător şi i-a spus 
că renunţă, dar judecătorul i-a răspuns că era imposibil, că 
verdictul ar fi fost neconcludent, ceea ce ar fi făcut imposibilă 
rejudecarea. Şi apoi, era o chestiune confidențială între Jack şi 
clientul său. | s-a spus să facă tot ce-i stătea în putinţă, iar el s-a 
conformat. De fapt, a câştigat cazul, iar clientul lui a fost 
achitat. 

— Ce părerea avea Yancey despre povestea asta? 

— Tot ce mi-a spus a fost: „Dreptatea nu poate triumfa 
întotdeauna." Aşa că las-o baltă, domnule procuror. 

Zâmbi şi-l mângâie pe obraz. 

Flaherty, St. Claire şi Stenner sosiră câteva minute mai 
târziu, punând capăt conversaţiei. Nu ştiau cum să-şi mai ceară 
scuze. 

— Mă bucur că te revăd, Abel, zâmbi Jane, întinzându-i 
mâna. A trecut mult timp. 

— Am citit multe despre dumneata, zise el. 

— Aceştia sunt Harve St. Claire şi Dermott Flaherty, spuse 
Vail, încheind prezentările. 

Luară farfuriile de pe masa pregătită pentru cină şi dădură 
deoparte florile, făcând loc pachetului adus de Flaherty. 

— Frumoase flori, spuse Flaherty, scoțând fotografiile şi 
rapoartele din geanta de voiaj. E ziua dumitale de naştere? 

Jane zâmbi. 

— Nu, se mulţumi ea să răspundă. 

— Ai pus-o în temă pe doamna Venable, Marty? întrebă 
Stenner. 

— Până la momentul plecării lui Dermott la St. Louis. Ce ai 
aflat? 

— Okay, începu Flaherty. În primul rând, nu am nici o 
îndoială că e vorba de unul şi acelaşi ucigaş. Acelaşi mod de 
operare ca în cazul Balfour. Intinse pe masă o parte din 
fotografiile cazului Lincoln. Aceeaşi diversitate de răni prin 
înjunghiere, acelaşi tip de mutilare ca şi la victimele de sex 
masculin de acum zece ani. Mesajele scrise pe ceafa lor... 

Şovăi o clipă, dar Vail se uită la el şi-l îndemnă: 

— Da? Continuă. 

— Victima era Alexander Lincoln. 


Pe chipul lui Vail se aşternu surpriza, deşi în clipa 
următoare se simţi ridicol pentru că nu ghicise mai devreme. 

— Ultimul dintre ministranţi, zise el. 

— Cu excepţia lui Aaron Stampler, adăugă St. Claire. 

— Ar putea fi implicate şi alte persoane? întrebă Jane. 

— Cred că răspunsul la întrebare se află aici, spuse 
Flaherty. Acest obiect se afla în cutia pe care Alex Lincoln 
tocmai o livrase când a fost ucis. 

Îi întinse lui Vail o fotografie făcută cu un aparat Polaroid. 
Acesta o privi şi şopti "lisuse!" Jane i-o luă din mână şi rămase 
cu ochii la ea, pradă unui sentiment de oroare. Fotografia 
înfăţişa cadavrul însîngerat al Lindei Balfour, cu ochii 
înspăimântați aţintiţi în tavan. 

— Dumnezeule, cine este femeia asta? întrebă ea. 

— Linda Gellerman Balfour, răspunse Flaherty. E limpede că 
poza a fost luată imediat după ce asasinul şi-a terminat treaba. 
Se vede sângele ţâşnind din rana de la gât. 

— Prin urmare, cel sau cea care a ucis vrea ca noi să ştim. 

— Intocmai, doamnă. Aici avem de-a face cu un ucigaş în 
serie după toate regulile artei. 

— Din acest moment vreau ca Jane să aibă lângă ea un 
paznic douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, ordonă 
Vail. 

— Crezi că va porni pe urmele ei? întrebă St. Claire. 

— Cine dracu' poate şti? l-a curăţat pe ministranţi, mi se 
pare logic ca în continuare să-şi îndrepte atenţia către principalii 
protagonişti ai procesului. Deocamdată, eu rămân peste noapte 
aici. Pot dormi în camera de oaspeţi. E bine aşa, Jane? 

Vail pusese întrebarea destul de dezinvolt. Stenner nu 
scoase o vorbă. Se aplecă şi mirosi florile, gest care nu scăpă 
neobservat de ceilalţi. 

— Orice crezi tu că e necesar, răspunse cu nevinovăție 
Jane. 

— Cu siguranţă că astfel rezolvăm problema logistică, 
spuse Stenner. Dimineaţa vă pot lua pe amândoi cu maşina, ca 
să vă duc la birou. Vom avea nevoie de doi oameni care să 
asigure paza afară de la căderea nopţii până dimineaţa, când 
vin eu: unul în faţa casei, celălalt în spate. 

— Propun şi un om de pază în interiorul casei pe timpul 
zilei, în caz că ucigaşul pătrunde înăuntru, sugeră Flaherty. 


— Bună idee, aprobă Vail. 

— Poate nu strică să punem pe cineva şi la tine acasă, 
Marty, adăugă St. Claire. In caz că ucigaşul decide să-ţi dea 
târcoale. Problema e că ar fi bine să prindem jigodia - scuzaţi-mi 
franceza, doamnă - înainte de a mai încerca ceva. Să-i întindem 
o cursă, ca să zic aşa. 

— Altă persoană? întrebă Vail. 

— Shoat? propuse Stenner. 

— Acum e la tribunalul suprem. Mi se pare greu de ajuns 
acolo, zise Vail. Avertizează-l şi lasă-l pe el să ia măsurile de 
rigoare, dacă aşa crede de cuviinţă. 

— Ar fi cazul să ne pregătim şi noi, spuse Stenner. Lumea o 
să creadă că ne-am ţicnit. 

— N-are decât, zise Vail. 

— Dar presa? întrebă Flaherty. 

Vail îşi scărpină o clipă maxilarul. 

— Nu va dura mult până va pune datele cap la cap. Totuşi, 
să nu le dăm o mână de ajutor. 

— Haideţi să vedem ce ştim până în momentul de faţă, îi 
îndemnă Stenner. 

St. Claire se uită la Jane şi zise: 

— Primul mesaj a fost citatul din Neguțătorul din Veneția. 
lată acum ultimul mesaj lăsat de ucigaş. Işi scoase agenda şi-i 
răsfoi paginile. E din Hamlet, actul întâi, scena cinci: 


Știu o poveste unde fiece cuvânt 

Ți-ar arde inima, ti-ar pune gheață-n sânge, 
Chiar ochii ți i-ar scoate din orbite. 
Rupându-ţi ale inimii lăcate, 

Ea ti-ar zbârli tot părul, fir cu fir, 

Ca țepii ascuțiți de pe arici. 


Câteva momente nimeni nu reacţionă, fiecare lăsa versurile 
să i se întipărească în memorie. 

— Ei bine, se poate spune că are gusturi clasice, vorbi Jane. 
Din câte îmi amintesc, acum zece ani a citat din Hawthorne şi 
Jefferson, acum citează din Shakespeare. 

— Deja a relatat câteva întâmplări care-ţi fac părul 
măciucă, spuse Vail. 

Brusc, îşi aminti de înregistrările interviurilor luate de Molly 


Arrington lui Aaron/Roy. Era limpede că în ambele posturi era un 
bun povestitor. Şi-l aminti pe angelicul Aaron descriind o 
experienţă mai veche, cu accentul său caracteristic de 
Kentucky. 


Când aveam — şapte sau opt ani? — era un predicator, 
reverendul Josiah Shackles. Un bărbat înalt şi solid, slăbănog ca 
o prăjină, cu barbă neagră, lungă până la piept, şi privire 
mânioasă... ca pozele din cărțile de istorie înfățişându-l pe John 
Brown când a fost prins la Harper's Ferry. Aţi văzut poza asta, 
ochii care parcă văd prin tine? O privire de foc. Nu credea în 
mântuire. Dacă făceai o singură greşeală, una singură! Dacă 
spuneai o mică minciună, erai sortit să ajungi în iad. Mă țintuia 
cu privirea, aşa înalt cum era: „Uită-te la mine, băiatule", 
spunea cu glas de tunet, şi eu ridicam ochii spre el, ca şi cum 
m-aş fi uitat la un munte, iar el işi îndrepta degetul către 
pământ şi zicea: "Ai să mergi în iad, băiete!" Pe vremea aceea îl 
credeam, cum să nu-l cred? Reverendul Shackles a sădit în mine 
spaima asta. In Biblia lui nu exista pocăință şi iertare. 


După aceea Vail îşi mai aminti ceva. Imaginile fixate în 
memoria lui se trezeau încet la viaţă. Pentru prima oară ieşise la 
iveală Roy, în cursul unui interviu înregistrat de Molly Arrington. 
Aaron nu se vedea în cadru, iar Molly îşi verifica însemnările din 
carnet. Deodată, ridicase ochii. Vail îşi aminti că ea îi povestea 
ulterior cum avusese senzaţia că încăperea se golise de aer. 
Deschisese gura să respire. Atunci, pe peretele din spate 
apăruse o umbră, o mână se întinsese, prizând-o pe a ei, şiun 
glas necunoscut, o şoaptă şuierătoare, încărcată de furie, îi 
spusese la numai câţiva centimetri de ureche: „O să te mintă." 
El stătea aplecat în faţă, la numai câţiva centimetri de obrazul 
ei. Dar nu era Aaron. Se schimbase. Părea cu cinci ani mai în 
vârstă. Trăsăturile i se înăspriseră, devenind arogante şi 
împietrite. Ochii străpungători, aproape animalici, erau mai 
deschişi la culoare şi sclipeau de dorinţă. Buzele păreau mai 
groase şi răsfrânte într-un zâmbet lubric. „Surpriză", şoptise el 
şi, brusc, întinsese mâna şi o apucase de gât, strângând-o până 
când degetele i se înfipseseră în carne. „Nu poţi să ţipi, aşa că 
nici măcar nu încerca." Zâmbise. „Vezi mâna asta? Aş putea s-o 
răsucesc şi să-ţi frîng gâtul. Pac! Uite aşa!" 


Lui Vail îi veniră brusc în minte şi alte momente terifiante: 
Roy terminând de istorisit povestea cu reverendul Shackles şi 
schimbând dialectul ciudat de Kentucky al lui Aaron cu accentul 
tărăgănat al străzilor din Chicago, caracteristic lui Roy, alter 
ego-ul psihopat al lui Aaron. Amândoi aveau un captivant dar al 
povestirii. 


Ne aflam sus, într-un loc numit East Gorge See. Cel mai 
înalt loc de prin părțile acelea. E vorba de stânca aceea ieşită în 
afară şi care se prăvale drept în East Gorge, într-o prăpastie de 
vreo trei-patru sute de metri. De acolo de sus vezi cât cuprinzi 
cu ochii. Shackles obişnuia să urce până aici şi să stea pe 
marginea prăpastiei, rostind predici. Răcnea cât îl ținea gura 
despre focul iadului şi despre osândă veşnică, şi vorbele lui erau 
purtate de ecou în toate direcţiile. lar şi iar. Îl lua mereu cu el pe 
Aaron. Atunci a fost prima oară când mi-am făcut apariția. Acolo 
sus. Mă săturasem. L-a târât după el pe Aaron, i-a arătat muchia 
prăpastiei, i-a spus că atunci când va cădea în iad va fi la fel ca 
prăbuşirea de pe stânca aceea. Aaron înlemnise, dar preotul l-a 
înştăcat şi l-a silit să îngenuncheze, apoi a început să-l certe, ca 
şi cum şi-ar fi făcut încălzirea pentru predică. Când a început, 
totul era numai ură, focul iadului şi blestem, toate îndreptate 
împotriva lui Aaron. Atunci am luat-o amândoi la fugă şi ne-am 
ascuns în pădure, privindu-l cum umbla cu paşi mari şi cum vor- 
bea de unul singur. Pe urmă s-a întors din drum şi s-a înapoiat la 
stânca, unde a luat-o de la capăt, urlând că Aaron era sortit 
iadului şi că era un păcătos. M-am furişat în spatele lui. La 
dracu', a fost uşor. Zbiera atât de tare că nici nu m-a auzit. Am 
cules o creangă frântă de pe jos, am venit până în spatele lui, 
am potrivit-o în mijlocul spatelui şi i-am făcut vânt. S-a prăvălit 
drept în prăpastie. Buuf! Nici nu ştiu când a încetat să mai 
predice şi a început să tipe, dar l-am văzut izbindu-se de 
stâncile de dedesubt N-am vrut să-mi scape priveliştea. S-a dus 
de-a berbeleacul până jos, cu toate pietrele căzând peste el... 
peste ce mai rămăsese din el. Era spectaculos. Pietrele l-au 
îngropat chiar acolo unde căzuse. 


Ascultând povestea, Vail ar fi trebuit să-şi dea seama încă 


de atunci. Ar fi trebuit să-şi dea seama... 
Şi, bineînţeles, mai târziu, Roy descrisese noaptea când 
fusese ucis arhiepiscopul Richard Rushman. 


Aaron era în uşa dormitorului şi, deodată, hâşş, ca şi cum 
mâna Domnului ar fi pătruns în el şi l-ar fi zgâltâit puternic, ființa 
dinlăuntrul lui a ieşit la lumină şi am apărut eu. În acel moment, 
am fost nevoit să preiau iniţiativa, el ar fi dat totul peste cap. În 
sinea mea îmi spuneam că, poate, de data asta va duce lucrurile 
până la capăt, darnici vorbă. Nici pomeneală. Am pornit grăbit 
pe coridor, către bucătărie, şi am încercat uşa de serviciu. Era 
descuiată. M-am întors în casă, mi-am scos pantofii, după care 
am luat un Yoo-Hoo din frigider şi l-am băut. Inima îmi bătea 
să-mi spargă pieptul, dar băutura m-a calmat. Am deschis ser- 
tarul cu cuțite şi le-am cercetat pe rând. Cel lat, de tranşat 
came, era perfect. Va fi ca la tăierea curcanului de Ziua 
Recunoştinţei. Am încercat lama, tăia ca briciul. Mi-am crestat 
degetul şi l-am supt până când s-a oprit sângerarea. Apoi, am 
mers pe coridor, până în dormitor. Muzica era dată la maximum. 
Oda bucuriei. Mi l-am închipuit stând în dormitor şi dirijând o 
orchestră imaginară. De-ar fi fost un afurisit de dirijor de 
orchestră, poate că nu ne-am fi cunoscut niciodată. Exact asta 
făcea. Aprinsese lumânări - ca să purifice aerul, după cum 
spunea el - un fel de tămâie. Inelul era pe noptieră, lângă pat. 
Intotdeauna îşi scotea inelul înainte de a face duş. Ceasul îl 
păstra, probabil că era antiacvatic, însă inelul şi-l scotea. Mai 
pricepe ceva, dacă poţi. Deci, acolo era, blestematul de sfânt al 
oraşului. Sfintia sa, în pielea goală, dirijând o orchestră invizibilă 
de îngeri. Muzica creştea în amploare. Mi-am zis: „Acum e 
rândul tău." Aşa că m-am dus, am luat inelul şi mi l-am pus pe 
deget. Excelenţa sa habar nu avea. Işi mişca brațele, cu ochii 
închişi, fără să ştie de nimic. Am venit tiptil până în spatele lui şi 
I-am atins pe umăr cu cuțitul. El s-a răsucit spre mine şi, când a 
văzut cuțitul, am crezut că-i vor ieşi ochii din cap. A priceput 
imediat semnificaţia. Am întins mâna cu inelul şi i I-am arătat cu 
cuțitul, iar el a început să zâmbească. Atunci am repezit cuțitul 
spre podea şi asta l-a făcut să-i piară zâmbetul. A îngenuncheat, 
iar eu i-am fluturat pe sub nas degetul cu inelul. Episcopul s-a 
aplecat încet în fată ca să sărute inelul, eu mi-am retras 
degetele şi am ridicat cuțitul cu amândouă mâinile. Când a 


înălțat capul, hârşt! l-am tăiat gâtul. Am urlat: „lartă-mă, 
Doamne!", dar, în acelaşi timp, îi râdeam în nas. El s-a mişcat şi 
nu l-am nimerit în gât, în schimb cuțitul s-a înfipt în umăr, cât pe 
ce să i-l reteze. El a tipat şi a întins braţele. Nu ştiu cum de l-a 
ridicat şi pe acela, dar a făcut-o. Am început să-l ciopârțesc, 
nimerind în braţe şi în mâini. După aceea i-am luat gâtul, după 
care i-am înfipt cuțitul în piept de sus în jos. A fost o lovitură 
perfectă. N-a atins nici o coastă, a pătruns direct, până în 
plăsele, iar el a icnit „Oh!“ şi s-a prăvălit pe spate, 
smulgându-mi cuțitul din mână. Am fost nevoit să-i proptesc 
piciorul în piept ca să i-l pot scoate. Pe urmă am făcut tăietura 
aceea mare de la gât. Nu m-am putut stăpâni. Era ca un joc gra- 
tuit la automatul de popice. Sângele improşca peste tot. Ştiu 
fiecare tăietură pe care am făcut-o, toate erau perfecte. Treizeci 
şi şase de răni prin înjunghiere, douăsprezece incizii, 
şaptesprezece tăieturi şi o minunată amputare. Le-am numărat 
pe fiecare în parte. 


— Oh, da! oftă Vail aproape cu glas tare. Cu siguranţă că 
Stampler poate relata câteva întâmplări care - cum zicea 
Shakespeare? - „i-ar zbârli tot părul, fir cu fir, ca ţepii ascuţiţi 
de pe arici"? 

— Destul de adevărat, spuse St. Claire. Întrebarea e cui i se 
adresează? Lui Martin? Lui Jane? Vreau să spun, cui îi lasă 
mesaje ucigaşul în serie, de fapt? 

— Stampler nu a fost niciodată un ucigaş în serie, interveni 
Stenner. Incepu să-şi enumere pe degete argumentele. Nu şi-a 
ales la întâmplare victimele, a ascuns crimele, nu a colecţionat 
aşa-zise totemuri - trofee de la locul crimei. 

Vail încuviinţă din cap. 

— Făcând o retrospectivă a carnagiului comis de Stampler - 
de-a lungul a aproape zece ani — toate victimele au fost 
persoane despre care socotea că i-au făcut rău... şi până la un 
punct, aşa a fost. Shackles, nebunul obsedat de judecata de 
apoi, aruncat de pe stâncă, trupul său nefiind descoperit nici 
până azi; fosta prietenă a lui Aaron şi propriul lui frate, crimă 
făcută să pară un accident; lucrătorul de la spitalul din 
Louisville, ars şi cenuşa împrăştiată. 

— Pe urmă Rushman, Peter Holloway şi Billy Jordan, adăugă 


Stenner. De atunci a început să lase simboluri. Şi să repete un 
anumit mod de operare. 

— Dar n-a ascuns cadavrele şi n-a luat fetişuri, zise 
Flaherty. Acest al doilea ucigaş urmează cu stricteţe acelaşi 
mod de operare, în schimb ia obiecte de la victimă. Linda 
Balfour avea un delfin împăiat. Acum lipseşte. La fel s-a 
întâmplat cu catarama de la cureaua lui Alex Lincoln. În plus, 
asasinul a vrut ca victimele să fie descoperite. Prin urmare, exis- 
tă unele deosebiri. 

— Cu alte cuvinte, vrei să spui că cel de al doilea este cu 
adevărat un ucigaş în serie, vorbi St. Claire. 

— Ba îi şi place, adăugă Stenner. Omorul îl stimulează. 
Aaron, Roy, oricare din ei, ucidea din motive personale. Furie, 
răzbunare, plata unor răni mai vechi. Celălalt omoară motivat, 
dar şi din plăcere. 

— lar motivul i-l oferă Stampler, spuse Flaherty. 

— Nu credeţi că şi lui Roy îi făcea plăcere? În orice caz, îi 
făcea plăcere să descrie omorurile, spuse Vail. 

— Totuşi, avea un mobil anume pentru fiecare dintre 
crimele comise, preciza St. Claire. 

— Ultimele două victime au fost ucise după tipic, spuse 
Flaherty. 

— Nu victimele /u;, ci ale lui Stampler, interveni Jane. 

— Dacă Stampler a găsit o cale de a-l pune la treabă pe 
acest nou asasin, atunci avem de-a face cu un ucigaş căruia îi 
place să omoare şi ale cărui victime sunt oferite de Stampler, 
zise St Claire. 

— Poate că nu-i aşa. Poate e un simplu imitator. A existat o 
casetă cu toate interviurile luate de Molly. Cea vizionată numai 
în biroul lui Shoat - în prezenţa lui Jane şi a judecătorului. 

— Un moment pe care nu-l voi uita prea uşor, sublinie ea. 

— Caseta se află înregistrată la arhivă. Eu n-am 
împrumutat-o niciodată. Poate că cineva a dat de ea, poate că 
tocmai de la casetă a pornit totul. Pe acea singură casetă se află 
întreaga poveste. 

St. Claire oftă. 

— Păi, trebuie să mă întorc iarăşi la arhive. Asta înseamnă 
să cauţi acul în carul cu fân. 

— Bănuiesc că, mai curând sau mai târziu, domnul X va 
începe să-şi aleagă singur prada, spuse Vail. 


— Nu ştiu, zise Jane. Stampler ar mai putea avea câteva 
victime pe listă... tu, eu, Shoat... Poate că în asta constă 
avantajul nostru. 

— Ce vrei să spui? întrebă Flaherty. 

— Vrea să spună că Stampler va porni pe urmele celorlalţi 
protagonişti ai procesului, răspunse cu glas coborât Stenner. 
Jane, Martin, Shoat... 

— Include-te şi pe tine, i se adresă Vail lui Stenner. Ai fost 
unul dintre martorii cheie. 

— Oricum, nu e cazul nostru, spuse Stenner. Poliţia din 
Gideon nu-i acordă nici o atenţie. Asasinarea lui Lincoln intră 
sub jurisdicţia oraşului St. Louis. 

—Atunci întrebarea e pe cine va ataca mai întâi? vorbi St 
Claire. 

— Şi unde? adăugă Flaherty. 

— Şi cum Dumnezeu a găsit aceste persoane? întrebă Jane. 
Gideon, Illinois? Şi cum Missouri? Cum a dat de urma lor? 

— Dacă Stampler e implicat, cum dracu' procedează? 
întrebă Flaherty. 

— La naiba, poate vom avea noroc, zise plin de speranţă St. 
Claire. Poate că cei din St. Louis îl vor găsi pe psihopat înainte 
să ajungă aici. Doar la asta ne gândim cu toţii, nu? Că va veni 
încoace. 

— Nu fi prea sigur, îl linişti Vail. Suntem nevoiţi să pre- 
supunem că ucigaşul se îndreaptă încoace. Poate e deja aici. 

Simţi mâna lui Jane atingând-o în treacăt pe a lui. Degetele 
îi tremurau, iar el i le prinse în palmă, strângându-le în semn de 
încurajare. 

— Îmi amintesc şi acum ziua în care eram la tribunal şi el a 
sărit peste bara martorilor şi s-a repezit la mine, zise ea. Ochii 
aceia... Cu o clipă înainte să pună mâna pe mine, am privit în 
ochii lui şi... 

— Şi ce? întrebă Vail. Ce ai văzut? 

— O fracțiune de secundă au devenit roşii. Ca şi cum... ca şi 
cum s-ar fi umplut de sânge. În viaţa mea n-am văzut atâta ură, 
atâta răutate. Chiar şi acum se întâmplă să mai visez ochii 
aceia. 

Brusc, pe Vail nu-l mai interesă conversaţia. Rămase cu 
privirea pironită asupra ceştii de cafea, gândindu-se la Linda şi 
la Alex, la ministranţi şi la episcopul Rushman. Toţi fuseseră 


prietenii lui Stampler, care se întorsese împotriva lor. Vail îi 
fusese prieten pe parcursul procesului, totuşi era convins că 
Aaron, în nebunia lui, îl alesese şi pe el drept ţintă. Işi aminti din 
nou vorbele lui Stampler. 

„Şi dacă, de fapt, Aaron nu a existat niciodată?" 

Stampler nu glumise în ziua aceea, Vail era mai sigur decât 
oricând. lar dacă Stampler avusese suficient sânge rece şi 
şiretenie ca să-i tragă pe toţi pe sfoară, atunci putea avea 
inteligenţa necesară ca să găsească o cale de a dirija aceste 
omoruri chiar de la Daisyland. Pe Vail nu-l mai preocupa motivul 
lui Stampler şi nici dacă el, Vail, era cumva răspunzător de 
nebunia acestuia. Stampler trebuia oprit. Atâta vreme cât el era 
ţinut în siguranţă la sanatoriul psihiatric, ei trebuia să-şi în- 
drepte atenţia spre complicele său. Să-l prindă pe complice, să-l 
întoarcă împotriva lui Stampler şi să pună capăt afacerii o dată 
pentru totdeauna. lar complicele era undeva pe aproape, Vail 
era convins de asta. 

Îşi epuizase toate celelalte victime. 


22 


Vail apucă receptorul telefonului din maşină şi făcu un 
număr. La celălalt capăt al firului răspunse glasul melodios al lui 
Paul Rainey. 

— La telefon Paul Rainey. 

— Aici, Vail. Unde-i tipul, Paul? întrebă Vail. 

— Eu... ăă... nu pot... dă... se bâlbâi Rainey. 

— Nu reuşeşti să pui mâna pe el, aşa-i? La fel cum n-ai 
putut să pui mâna pe el aseară. 

— Nu-i mare lucru, Marty, nu ştie că s-a emis un mandat pe 
numele lui. Probabil că-i la vânătoare sau la pescuit. A trecut 
prin multe. 

— La fel şi nevastă-sa, îl repezi Vail. Eşti al dracului de 
cavaler pentru cineva cu un mandat de crimă cu premeditare în 
buzunar şi un client care a şters-o. 

— N-a şters-o, ce dracu'! 

— Ai acceptat târgul, Paul. L-am dat în urmărire. 

— Mai dă-mi patru ore, Marty. Ţi-l aduc până la amiază. 


— Patru ore pentru ce? Ca să-i ţii prelegeri? Şi cum va 
decurge? Maică-sa l-a supus unor abuzuri sexuale, iar el s-a 
răzbunat pe nevastă-sa ori poate se temea să nu-i taie cocoşelul 
pentru că-şi făcea de cap cu Poppy Palmer? Apărarea Menendez 
sau Bobbitt? 

— Du-te dracului! 

— Mai slăbeşte-mă, Paul, nu face pe ofuscatul cu mine, te 
cunosc de prea multă vreme. Îl vom găsi. Şi, totodată, pe Poppy 
Palmer. Înțelegerea noastră e anulată. O să-l tragem în ţeapă. 
Salut. Vail închise telefonul. Se uită la St. Claire şi la Stenner. 
Din câte îmi dau seama, Darby a spălat putina. Rainey nu ştie 
pe unde să mai scoată cămaşa. 

St. Claire îşi frecă foarte încet mâinile, privind ţintă pe 
fereastră câteva secunde. 

— Vreau un mandat de percheziţie pentru toată ferma, zise 
Stenner, fără să-şi ia ochii de la şosea. Am controlat avioane, 
autobuze, maşini de închiriat, trenuri. Până în prezent, nici o 
veste despre dansatoare. 

— Crezi că i-a făcut de petrecanie, nu-i aşa? întrebă St 
Claire. Când Stenner dădu din cap cu un aer posomorât, acesta 
adăugă: Nu s-ar zice că nu se pricepe. 

— Şi îşi închipuie că se află în siguranţă, spuse Stenner. 

— Afară de cazul în care Rainey l-a pus în temă şi urzesc 
împreună o nouă versiune, care să se potrivească cu 
succesiunea împuşcăturilor. 

Vail clătină din cap. 

— Nu, nu cred ca Rainey să facă aşa ceva. A acceptat să ia 
mandatul. Dacă îl ascunde pe Darby, riscă să fie dat afară din 
magistratură. Cazul nu merită un asemenea risc. Probabil, îşi 
imaginează că dispunem şi de altceva în afară de casetă. In 
plus, ştie că Darby nu are un ban. Ar fi bine ca voi doi să porniţi 
la treabă de îndată ce mă lăsaţi pe mine la aeroport. 

— Da, chicoti St. Claire. E aproape opt şi treizeci de minute. 
Ziua de lucru e abia la jumătate. 


Era chel complet şi avea pe creştetul capului un tatuaj 
reprezentând o şopârlă cu limba arcuită înspre frunte. Mânecile 
cămăşii havaiene erau suflecate strâns peste bicepşii modelaţi 
în sala de gimnastică, de la care porneau alte tatuaje, alcătuind 


o tapiserie de pumnale, nume şi inimi străpunse, care ajungea 
până la încheieturile mâinilor. Purta pantalonii prinşi cu un brâu 
de piele împletit, legat cu nod marinăresc chiar sub buric. 
Intr-un colţ al gurii ţinea un cui de zece penny pe post de 
scobitoare, iar în celălalt îi sclipea un dinte de aur. Omul tocmai 
controla sticlele din spatele tejghelei. 

La ora zece dimineaţa barul duhnea a fum stătut de ţigară, 
sudoare îmbâcsită şi bere vărsată pe jos. O rază de soare 
pătrundea prin uşa de la intrare, luminând o podea nemăturată, 
presărată cu mucuri de ţigară, şerveţele mototolite şi plină de 
praf. Stenner îşi prezentă legitimatia. 

— Sunt maiorul Stenner, de la procuratura districtuală 
Chicago. Dumnealui este locotenentul St. Claire. 

— Un maior. Un locotenent. Mare greutate pentru umerii a 
numai două persoane, răspunse barmanul cu un rânjet strâmb. 

— Patronul e aici? 

— E-n faţa dumneavoastră. Mike Targis. 

Intinse o palmă de dimensiunile unui pepene galben şi le 
strânse mâna de parcă ar fi vrut să le smulgă celor doi poliţişti 
un urlet de du-rere. 

— O căutaţi pe Poppy, v-am spus deja tot ce ştiu. A plecat 
alaltăieri, nici măcar n-a trecut pe aici, mi-a dat doar telefon. 

— Pe la ce oră? 

— Nu ştiu... staţi aşa... Unu, poate unu şi un sfert. 

— Avea de încasat ceva bani? 

— Da. Trei zile, trei diurne. 

— Era chiar aşa grăbită, de-a renunţat la plata pe trei zile? 

Targis ridică din umeri. 

— De haram au venit... 

— Are maşină? întrebă Stenner. 

— Da' ce credeţi? Primeşte bacşiş trei-patru mii pe lună, 
plus leafa de o sută pe zi. E marea mea atracţie, oameni buni. 
Are un Mustang decapotabil, model din anul trecut. 

— Ştii numărul de înmatriculare? 

Targis îi aruncă lui St. Claire o privire tâmpă. 

— Nu, şi nu ştiu nici seria motorului. 

— Ai idee unde locuieşte? 

— Sigur. Fairway Apartments, lângă terenul de golf. La vreo 
trei kilometri depărtare, pe autostrada 84. Nu se poate să nu 
găsiţi adresa. E în legătură cu Darby, nu? 


— Cunoşti ceva despre asta? întrebă Stenner. 

— Numai ce am citit în ziare, dacă poţi s-o iei de bună. 

— Dumneata nu le dai crezare? 

— Ce, schimbul de focuri Calamity Jane-Wild Bill Hickok? Pe 
dracu'! 

— E doar o presupunere, aşa-i? 

— Aşa e, domnu'. 

— Poppy a pomenit vreodată despre asta? 

— Glumiţi? Se aplecă peste tejghea şi-şi cobori glasul, deşi 
nu se mai găsea nimeni prin preajmă. Era speriată de moarte. 

— De cine? 

— De toţi. De poliţie. De voi. De Big Jim. 

— Aşa-i spuneaţi lui Darby, Big Jim? 

— Aşa-i spunea Poppy. Toţi au preluat porecla. Unu' care 
lasă bacşiş un dolar după ce stă şi bea patru ore? Big Jim, pe 
dracu'! Da' cin' se poate pune cu femeile? Lui Poppy îi merge 
mintea, are un trup de scoate din ţâţâni şi o stană de piatră, 
seamănă cu Michelle... Cum o cheamă? 

— Pfeiffer? sugeră Stenner. 

— Nu, cealaltă. Cândva era blondă. 

— Phillips, spuse St. Claire. 

Targis întinse un deget către el. 

— Aia e. 

— A pomenit vreodată despre sora ei? întrebă Stenner. 

— Păi, poate o dată sau de două ori. 

— Deci nu ţi-a făcut impresia că erau foarte apropiate. 

— Nu mi-a făcut nici o impresie. Puțin îmi pasă de soră-sa. 
Am destule belele cu propria mea familie. 

— Mulţumim, domnule Targis, îi spuse Stenner, oferindu-i o 
carte de vizită. În caz că-ţi mai aminteşti ceva, sună-ne. 

— E cumva căutată de poliţie sau ceva de soiul ăsta? 

— Pur şi simplu, vrem să stăm de vorbă cu ea. 

— Parcă aţi mai stat. 

— Atunci am scăpat din vedere câteva lucruri. Dacă se 
întâmplă să treacă pe aici, dă-i numele acela şi numărul de tele- 
fon, bine? 

— N-o să treacă. Sunt în meseria asta de aproape douăzeci 
de ani, aşa că ştiu să recunosc un telefon de rămas-bun, or cel 
primit de la ea asta voia să însemne. 

— Poate o să te sune pentru cei trei sute de dolari pe care 


i-i datorezi. 

El clătină din cap şi, scoțând un prosop, îl ţinu sub robinet, 
apoi îl stoarse şi începu să şteargă tejgheaua. 

— Dacă ar fi fost importanţi, ar fi venit să-i ia N-avea decât 
să treacă prin faţa uşii în drum spre autostradă. 

— Aşa ţi-a spus, că pleacă cu maşina la Texarkana? 

— Nu mi-a spus. Mi-am închipuit că merge la O'Hare. 

— Mulţumesc. 

— Pentru puţin. Mai treceţi pe aici să beţi ceva. Fac cinste. 

— Mulţumesc, Mike, eşti un adevărat gentleman. 

În drum spre uşă, St. Claire zise: 

— Targis e un fost ocnaş. 

— De unde ştii? 

— Argoul lui e în urmă cu vreo zece ani. Şi-apoi, eu ştiu tot, 
ştiu şi cine e Michelle Phillips. 

— Curve şi peşti, spuse Stenner, deschizând portiera 
maşinii. St. Claire se uită la el, nevenindu-i să creadă. Află că 
n-am avut întotdeauna cincizeci de ani, Harve. 

Urcară în maşină şi porniră spre ferma lui Darby, să vadă 
cum progresau cercetările. 


Elicopterul se roti, abătându-se de la autostradă, şi se 
îndreptă spre oraşul Daisyland. Văzut de sus, părea un sat 
modest, împrejmuit de vechi clădiri în stil victorian, ascunse 
printre stejari şi ulmi. Pe măsură ce elicopterul înainta spre nor- 
dul oraşului, casele se răreau, apoi deodată se făcu un luminiş şi 
sub ei apăru sanatoriul psihiatric Stevenson, un grup de clădiri 
eterogene, dar cu aspect agreabil, despărțite de oraş prin 
garduri vii înalte şi dese, precum şi de un zid de cărămidă ridicat 
de jur-împrejur. Două aripi noi fuseseră adăugate vechii şi 
sofisticatei clădiri principale a sanatoriului. Împreună formau un 
dreptunghi. Vail vedea oameni umblând de colo-colo, ca nişte 
insecte pe o uriaşă frunză verde. Îşi amintea una dintre clădiri 
din vizitele făcute cu un deceniu în urmă — o construcţie cu trei 
niveluri şi o verandă ţuguiată, ale cărei laturi înclinate erau con- 
fecţionate din panouri mari de sticlă. Zonă de maximă 
securitate — domiciliul lui Stampler în ultimii zece ani. 

Jos, într-una din clădirile din faţa dreptunghiului, un bărbat 
urmărea elicopterul care duduia deasupra capului. Era un bărbat 


plăcut la înfăţişare, aproape frumos, voinic, cu trupul călit şi 
dăltuit în sala de gimnastică. Purta pantaloni kaki şi o bluză 
bleumarin de paznic. Avea ochi de un albastru intens, părul 
cânepiu tuns scurt până deasupra urechilor şi era proaspăt 
bărbierit, mirosind a aftershave. Pe buzele sale pline flutura 
adierea unui surâs. Stătea sprijinit în coate, cu bărbia în pumni, 
cu degetele înlănţuite, afară de cele două arătătoare, care-i apă- 
sau buzele ca un triunghi. Toată atenţia lui se îndrepta către 
elicopter. Îl urmări întorcându-se din drum şi dispărând dincolo 
de copaci. În cele din urmă, zise abia şoptit: 

— Bun venit, domnule Vail. 

Zâmbi cu toată gura. 

— Ai spus ceva, Ray? întrebă un glas din hol. 

— Nu, Ralph. Vorbeam de unul singur, răspunse el. 

Avea o voce caldă şi catifelată. Se aşeză la masa de lucru 
şi-şi văzu de munca lui. 

În timp ce elicopterul cobora pe un teren întins de fotbal din 
apropierea sanatoriului, un Cadillac negru cu patru portiere îşi 
făcu apariţia pe alee şi opri. Elicopterul se lăsă încet la sol, în 
timp ce elicea ridica în aer nori de praf ca nişte duhuri. 

— Ai putea ateriza chiar şi pe ouă, Sidney, zise Vail, 
desprinzându-şi centura de siguranţă şi deschizând uşa. 

— Aşa zici de fiecare dată, replică pilotul. 

Şoferul limuzinei era un bărbat elegant, spre patruzeci de 
ani, cu un zâmbet amabil. Purta pantaloni kaki şi cămaşă bleu- 
marin, dar nu arăta a paznic, deşi chiar asta era. 

— Numele meu e Tony, se prezentă el, deschizând portiera 
din spate. Sunt aici ca să vă conduc la Daisy. 

— La Daisy? | se spune Daisy? 

— Da, răspunse Tony, ţinându-i portiera deschisă. 
Daisyland nu suna suficient de ridicol. 

Vail se strecură înăuntru şi Tony trânti portiera. Drumul 
dură cinci minute. În timp ce se apropiau de clădirile 
voluminoase, uriaşele porţi de oţel se dădură la o parte şi Tony 
intră cu maşina, apucând pe o alee cu prundiş, mărginită de o 
parte şi de alta de tufişuri înalte până la genunchi. Vail avea un 
vag sentiment de stânjeneală. Poate că în subconştient se 
temea să nu fie reţinut aici. Sau, şi mai probabil, nu era prea 
nerăbdător să dea ochii cu nefericiţii pacienţi izolaţi de restul 
lumii într-un loc numit cu cinism Daisy. 


Pentru Shana Parver, scopul audierii era să obţină cât mai 
multe informaţii cu putinţă, care să-i îngăduie să rămână fermă 
pe poziţie şi să solicite negocieri. Era convinsă că Stoddard nu 
va accepta niciodată să ajungă la proces, iar Venable va încerca 
să se situeze pe cea mai favorabilă poziţie, cu scopul de a 
încheia un târg. Parţial, avea dreptate. 

Jane Venable trebuia să apere o clientă care nu dorea să fie 
apărată şi să acţioneze în vederea celei mai favorabile înţelegeri 
pe care o putea obţine. Venable trebuia s-o convingă pe Edith 
Stoddard măcar să-i îngăduie să slăbească şi să desființeze 
argumentele acuzării. Să o convingă pe Stoddard să-şi 
retracteze mărturisirea era un pas important. Acum, cu puţin 
noroc, o putea împiedica să se compromită pe timpul interviului 
cu Parver. 

Mai aveau câteva minute împreună până la sosirea lui 
Parver. Edith Stoddard fusese adusă în camera de interogatoriu 
de către o gardiană care se postase în faţa uşii. Stoddard arăta 
palidă, cu obrazul aproape cenuşiu, cu colţurile gurii lăsate, cu 
cearcăne mari la ochi. Purta o rochie albastră şi dreaptă, fără 
cordon, şi tenişi. Părul şi-l pieptănase la repezeală. Şuviţe negre 
şi cărunte îi atârnau pe obraz şi pe ceafă. 

— Cum te simţi în dimineaţa asta? întrebă Venable. 

— Nu-mi prea dau seama, răspunse pierit şi enigmatic 
Stoddard. 

— Nu va dura mult, zise Venable. E o simplă formalitate. 

— Când se va sfârşi totul? Când ai să închei înţelegerea 
aceea, oricare ar fi ea? 

— Intâlnirea de azi face parte din înţelegere, Edith. Aş vrea 
ca azi să am o intervenţie bună şi convingătoare. Ne va fi de 
folos când vom discuta punerea dumitale sub acuzare. Stoddard 
clătină din cap deznădăjduită. Va face mare tapaj pe tema 
armei, Edith. N-am să te întreb unde ai pierdut-o şi nici măcar 
dacă ai pierdut-o. Când va aduce vorba despre asta - adică 
despre pierderea armei - încearcă să nu dai un răspuns precis. 
De asemenea, o să insiste să-i spui unde erai în noaptea în care 
a fost ucis Delaney. Ţine minte un singur lucru: cu cât Shana 
Parver ştie mai puţine lucruri, cu atât mai bine. 

— De ce nu poţi să-i spui... de ce nu poţi să faci ceea ce 


vrei să faci? Cum ziceai că se numeşte? 

— Să închei o înţelegere. 

— Fă-o azi. Termină odată, te rog. 

— Te rog să ai încredere în mine. Lasă-mă să aranjez 
lucrurile aşa cum e bine. 

— Nu vreau decât să se termine odată. 

— Înţeleg, Edith, dar lasă-mă să-mi fac şi eu meseria. Bine? 
Umerii lui Edith Stoddard se gârboviră. Trase de mai multe ori 
aer în piept. Bine, zise Venable. Ai să te descurci de minune. 

Câteva clipe mai târziu sosi Shana Parver, îmbrăcată într-un 
costum cu pantalon din mătase albastră-verzuie, cu părul negru 
revărsat pe umeri. O însoțea o stenografă - o femeie care lucra 
la tribunal, înaltă, subţire şi plăcută la înfăţişare, pe nume 
Chorine Hempstead. Aceasta salută cu amabilitate şi le oferi 
cafea, pe care toată lumea o acceptă bucuros, cu excepţia lui 
Edith Stoddard. Acuzata se aşeză la masă, lângă Jane Venable, 
faţă în faţă cu Parver, cu mâinile împreunate. Lui Parver îi 
amintea de o pasăre speriată. 

Parver trânti pe podea o voluminoasă geantă de umăr, 
deschise servieta-diplomat şi scoase un blocnotes, un teanc de 
însemnări, mai multe creioane şi un mic casetofon Sony, pe care 
le puse pe masă. Hempstead aduse ceştile de cafea şi, 
aşezându-se în capul mesei, cu foile pregătite pentru 
stenogramă, rămase în aşteptare. 

— Suntem gata? întrebă volubilă Shana, aranjând în dreptul 
ei propriile însemnări, precum şi pe cele luate de Shock Johnson 
când Stoddard declarase pe neaşteptate că ea îl ucisese pe John 
Delaney. 

— Hai să începem, zise scurt Venable. 

— Înregistrare oficială. Vreau să precizez că acesta este un 
interviu oficial luat doamnei Edith Stoddard, acuzată de a fi ucis 
cu premeditare pe domnul John Farrell Delaney, la data de 10 
februarie 1994, în oraşul Chicago. Numele meu este Shana 
Parver şi reprezint procuratura dis-trictului Cook. De faţă mai 
sunt doamna Jane Venable, care o reprezintă pe doamna 
Stoddard, şi Chorine Hempstead, funcţionară la tribunalul dis- 
trictului Cook, care va stenografia conţinutul întrevederii. Intero- 
gatoriul are loc într-o anexă a tribunalului la data de 16 februarie 
1994, ora 9 dimineaţa. Doamnă Stoddard, aveţi vreo obiecţie ca 
această întâlnire să fie înregistrată pe o bandă audio? 


Stoddard se uită la Jane Venable. 

— Nici o obiecţie, răspunse Venable. 

— Bine. Vă rog să vă spuneţi numele întreg, pentru înregis- 
trare. 

— Edith Hobbs Stoddard. 

— Sunteţi căsătorită? 

— Da. 

— Cum se numeşte soţul dumneavoastră? 

— Charles. Charles Stoddard. 

— De cât timp sunteţi căsătoriţi? 

— De douăzeci şi şase de ani. 

— Unde locuiţi? 

— Magnolia, 1856. 

— Aveţi copii? 

— Am o fiică, Angelica. 

— Câţi ani are? 

— Douăzeci şi unu. 

— Locuieşte acasă? 

— Merge la universitate. Locuieşte într-un cămin 
studenţesc, dar are o cameră a ei şi acasă. 

— La Universitatea din Chicago sau la cea din Illinois? 

— La Chicago. E studentă în penultimul an. 

— Dumneavoastră o sprijiniți financiar? 

— Are o mică bursă. Banii acoperă o parte din taxele de 
studii, de laborator şi costul cărţilor, dar eu... noi ...îi plătim 
cazarea, masa şi alte necesităţi. 

— La cât se ridică suma lunară? 

— Cinci sute de dolari. Îi dăm cinci sute de dolari pe lună. 

— Aveţi o infirmieră care îl îngrijeşte în permanenţă pe 
soţul dumneavoastră? 

— Nu o infirmieră. Am o menajeră care se ocupă de 
Charley, găteşte, face curăţenie. 

— Aveţi dormitoare separate, doamnă Stoddard? 

— Ce legătură are asta cu cazul nostru? întrebă Venable. 

— E o formalitate, răspunse cu indiferenţă Parver. 

— Avem dormitoare alăturate, răspunse cu glas obosit 
Stoddard. Eu ţin uşa întredeschisă, în caz că el are nevoie de 
ceva. 

— Lucraţi la firma Delaney din Ashland, adevărat? 

— Am lucrat, preciză Stoddard, pe un ton uşor iritat. 


— Şi cât faceţi... făceaţi... zilnic până la serviciu? 

— Cam jumătate de oră. Depinde de trafic. 

— Prin urmare, aveţi maşină? 

— Da. 

— Cât timp aţi lucrat pentru domnul Delaney? 

— Şaptesprezece ani. 

— Eraţi secretara lui particulară? 

— Denumirea exactă a postului meu era de secretară 
executivă, răspunse ea cu mândrie. 

— Câţi ani aţi ocupat acest post? 

— Nouă ani. 

— În această calitate, aţi avut ocazia — sau ocazii - să 
mergeţi la apartamentul domnului Delaney din Lofts 
Apartments, pe strada Astor? 

— Da. 

— Deseori? 

— Da. Lui îi plăcea să lucreze acolo, departe de agitația de 
la birou. De multe ori îi duceam dosare, scrisori la semnat sau 
îmi dicta câte ceva. 

— Aveaţi o cheie a apartamentului? 

Venable vru să obiecteze la această întrebare, dar se 
răzgândi şi tăcu. 

— Da. 

— Unde este acum cheia? 

— Eu... ăă... pe inelul cu chei, împreună cu celelalte chei 
ale mele. 

— Şi acestea unde sunt? 

— Le-a luat poliţia când m-a arestat. 

— Deci, cheia e în prezent la poliţie? 

— Da. 

— Acum, doamnă Stoddard, vreau să vă întreb despre 
armă. Aveţi o armă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce calibru? 

— 38. 

— Marca? 

— Smith & Weston. 

— Vreţi să spuneţi Smith & Wesson? 

— Probabil. Da. 

— Unde aţi achiziţionat această armă? 


— La magazinul „Sergeant'" de pe Wabash. 

— Vă amintiţi când aţi cumpărat-o? 

— Cam în urmă cu o lună, nu-mi amintesc exact ziua. 

— Cât a costat arma respectivă? 

— O sută treizeci şi cinci de dolari. 

— De ce aţi cumpărat arma? 

— Pentru protecţie. 

— Purtaţi arma la dumneavoastră în permanenţă? 

Pauză. 

— Da. 

— Parcă ezitaţi, doamnă Stoddard. 

— Aşa e. Încercam să-mi amintesc dacă am lăsat-o 
vreodată acasă. Nu cred. 

— Unde o duceaţi cu dumneavoastră? 

— V-am mai spus, oriunde mergeam. 

— Voiam să întreb unde o ţineaţi atunci când o luaţi cu 
dumneavoastră? 

— In poşetă. 

— Dar când eraţi la birou? 

— O ţineam în sertarul din mijloc, în partea stângă a mesei 
de lucru, pe care-l încuiam. 

— Dar noaptea? 

— Sub saltea. 

— În dormitor? 

— Da. 

— Unde este arma acum? 

— Eu... păi... am pierdut-o. 

— Cum? Adică, dacă o ţineaţi în poşetă, dacă o încuiaţi în 
sertarul de la masa de lucru şi dacă o puneaţi sub salteaua de 
acasă, cum aţi reuşit s-o pierdeţi? Există vreo posibilitate ca 
cineva să fi furat arma din sertarul mesei de lucru? 

— Nu cred... Poate. 

— Atunci ce s-a întâmplat cu arma? 

— Cred că poate... probabil că mi-a căzut din poşetă. 

— Asta s-a întâmplat după ce l-aţi împuşcat pe Delaney? 

— Mă opun. Ce-i asta, domnişoară avocat, nu există nici o 
declaraţie... 

— Avem mărturisirea doamnei Stoddard... 

— Pe care a retractat-o, după cum ştiţi. Declaraţia aceea i-a 
fost luată sub constrângere, când clienta mea se afla într-o stare 


de dezechilibru psihic... 

— Aţi pierdut arma după uciderea lui Delaney, doamnă 
Stoddard? întrebă Parver, întrerupând obiecțiile lui Venable. 

— Tot nu sunt de acord cu întrebarea. Aş prefera s-o 
întrebaţi când a pierdut-o. 

— Bine, doamnă Stoddard, când aţi pierdut arma despre 
care vorbim? 

— Nu ştiu precis. Prima oară când mi-am dat seama că n-o 
mai am a fost joi seara, la întoarcerea de la serviciu. 

— Adică, în seara în care a fost ucis Delaney, nu? întrebă 
Parver, uitându-se la Venable şi ridicând o sprânceană. 

— Da, răspunse doamna Stoddard. 

— Şi acum, doamnă Stoddard, ştiaţi ceva despre arme când 
aţi cumpărat acest Smith & Wesson calibrul 38? 

— Nu. 

— Aţi luat lecţii? 

— Întocmai, am luat lecţii. 

— Ca să căpătaţi dexteritate la folosirea ei, adevărat? 

— Da. 

— Unde aţi luat aceste lecţii? 

— Pe strada Pershing, la clubul de tir. 

— Cât de pricepută aţi devenit, doamnă Stoddard? 

— E o întrebare vagă, domnişoară avocat. Vă rog s-o refor- 
mulati. 

— Vagă în raport cu ce? întrebă Parver. 

— Doamna Stoddard a declarat deja că nu se pricepea la 
arme. Nu are nici un punct de referință, ca să poată face o com- 
paraţie. 

— Doamnă Stoddard, aţi încetat să mai luaţi lecţii? 

— Da. 

— De ce? 

— instructorul mi-a spus că mă descurcam suficient de 
bine. 

— În toate privinţele, aşa-i? Încărcat, curăţit, ochirea țintei? 

— Da. 

— Aţi ajuns să vă descurcaţi suficient de bine ca să 
întrerupeţi lecţiile, asta vreţi, de fapt, să spuneţi? 

— Cred că da. 

— instructorul a fost de acord că nu mai aveaţi nevoie de 
lecţii? 


— Da. 

— Aţi cumpărat gloanţe pentru această armă? 

— Da. 

— Ştiţi câte gloanţe aţi cumpărat? 

— Două cutii. 

— Câte gloanţe sunt într-o cutie? 

— Cincizeci. 

— Ţineaţi arma încărcată? 

— Da. 

— Câte cartuşe intră în ea? 

— Şase. 

— Pe celelalte unde le ţineţi? 

— Pe un raft, în dulapul din dormitorul meu. 

— Dulapul e încuiat? 

— Nu. De ce să... 

Venable îşi puse, cu blândeţe, mâna peste mâna acuzatei şi 
clătină din cap, dar Parver nu luă în seamă comentariul. 
Deschise servieta-diplomat, scoase o coală de hârtie cenușie, 
împăturită de două ori. O despături şi o puse pe masă, în faţa lui 
Edith Stoddard. 

— Doamnă Stoddard, aceasta este o ţintă pe care am 
obținut-o de la clubul de tir. Aţi uitat-o în ultima zi, când v-aţi 
dus acolo, şi ei au pus-o deoparte. Presupuneau că veţi mai 
trece din când în când să exersaţi şi s-au gândit că poate doriţi 
s-o păstraţi. 

Venable privi ţinta, care reprezenta clasica siluetă 
omenească de culoare neagră pe fond alb, utilizată de regulă pe 
poligoanele de tir. Aceasta avea şase găuri de glonţ, toate 
foarte aproape unele de altele, în zona inimii. 

— Recunoaşteţi ţinta, doamnă Stoddard? 

— Ar putea aparţine oricui, domnişoară avocat, interveni cu 
asprime Venable. Toate ţintele arată exact la fel. 

— Dar nu toate au înscrise data şi numele clientei dumnea- 
voastră, replică Parver. Arătă două rânduri mâzgălite într-un 
colţ. Cei de acolo au notat, ca să ştie cui aparţinea. 

— Atunci probabil că e a mea, spuse Stoddard. 

— Tragerea s-a făcut de la douăzeci şi şase de metri, 
doamnă Stoddard. Sunteţi destul de pricepută. 

Edith Stoddard nu răspunse imediat. În cele din urmă, ridică 
din umeri. 


— Aproape toţi cei care vin la poligon sunt la fel de buni. 

— Ce fel de poşetă aveţi, doamnă Stoddard? 

— Marca Louis Vuitton. O poşetă ca toate celelalte. 

— Adică lungă de vreo douăzeci şi unu de centimetri şi lată 
de vreo zece-doisprezece, nu? întrebă Parver, arătând dimensiu- 
nile cu degetele în aer. 

— Cred că da. 

— Ce ţineţi de regulă în ea? 

— Ce importanţă are? interveni Venable. 

— Vă rog să aveţi răbdare, răspunse Parver, fără să-şi 
schimbe tonul. Se aplecă spre podea şi-şi puse pe masă geanta 
cea mare din piele. Era plină cu tot felul de lucruri. Aceasta e 
geanta mea, doamnă Stoddard, declară Parver şi râse. După 
cum vedeţi, am aici cam de toate, cu excepţia colecţiei 
Encyclopaedia Britannica. Chipul lui Edith Stoddard se lumină 
uşor şi un zâmbet palid îi flutură pe buze. Poşeta 
dumneavoastră era la fel de plină ca a mea? 

Stoddard râse. 

— Nu-mi închipui că într-o poşetă pot fi duse atâtea lucruri. 

— Deci, poşeta dumneavoastră era destul de goală şi de 
ordonată, corect? 

— Da Portofelul, carnetul de cecuri, cheile, şerveţelele 
Kleenex. Uneori câte o cărticică, dacă se întâmpla să citesc ceva 
Câteodată, citesc în timp ce iau masa de prânz. 

— Doamnă Stoddard, aveţi idee cam cât cântărea arma 
dumneavoastră? întrebă Parver, cercetându-şi însemnările. 

— Nu. 

Parver zăbovi o clipă, apoi întoarse o pagină. 

— Şapte sute de grame încărcată, spuse ea. Suficient de 
grea ca să vă daţi seama atunci când o transportaţi într-o 
poşetă mică, fără prea multe mărunţişuri, nu sunteţi de aceeaşi 
părere? 

— Eu... presupun că da, răspunse circumspectă Stoddard. 

— Vreau să spun că arma era destinată protecţiei dumnea- 
voastră, nu aşa aţi declarat? 

— Ba da. 

— Atunci, nu era normal să vă fi dat seama de greutatea ei, 
ca să fiţi sigură că era acolo, în caz că aţi fi avut nevoie de ea? 

— Mă opun. Clienta mea a purtat arma trei săptămâni. Mai 
mult decât necesar ca să se obişnuiască cu greutatea ei. 


— Aha. Şi acum, doamnă Stoddard, spuneţi că aţi pus arma 
în sertarul mesei de lucru, pe care l-aţi încuiat. Îmi puteţi spune 
când vă amintiţi precis că aţi pus-o în acel sertar ultima oară? 

— Domnişoară avocat, clienta mea era tulburată, afectată 
de... 

— Doamnă Stoddard, când aţi fost informată că urma să vă 
pensionaţi? întrebă Parver, întrerupând-o pe Venable. 

— Joi. 

— Înainte de asta nu aţi ştiut nimic? 

— Nu a existat nici o înştiinţare oficială. 

— Nu asta v-am întrebat înainte de joi dimineaţa, când 
Delaney v-a adus un înlocuitor, aţi avut vreun indiciu că urma să 
plecaţi? Ă 

— Circulau unele zvonuri. Intotdeauna se aud vorbe. 

— Când aţi auzit pentru prima oară aceste zvonuri? 

— Ştiţi cum e cu zvonurile, nu-ţi aminteşti când auzi un 
lucru. Nu-mi amintesc nici măcar cine l-a spus. 

— Au circulat câtva timp? Mă refer la zvonuri. 

— Domnişoară avocat, adineauri v-a spus că nu ştie când 
au început să circule zvonurile, sări Venable. Aici trebuie să 
intervin. Vă bazaţi pe ce vorbeşte lumea. De asemenea, este 
irelevant... 

— Dimpotrivă, doamnă Venable, este foarte relevant. 
Câţiva dintre salariaţi au declarat că aproape toată lumea ştia 
că Delaney intenţiona să aducă pe altcineva în locul lui Edith. Şi 
asta încă imediat după Crăciun. Deci de două luni. 

— Cer clientei mele să nu mai răspundă la nici o întrebare 
referitoare la ceea ce a auzit sau nu a auzit, sau când a auzit, 
sau de la cine. V-a spus deja că a aflat de la Delaney joia 
trecută, în cursul dimineţii. Atunci i s-a pus în vedere în mod 
oficial. 

— Doamnă Stoddard, joi dimineaţă, când Delaney v-a 
anunţat că v-a găsit o înlocuitoare, cum aţi reacţionat? 

— Am fost... ăă.. şocată... şi... cred că supărată... tulburată, 
derutată... 

— Derutată? 

— Voiam să ştiu de ce. Dar tot ce mi-a spus, singurele 
vorbe pe care le-a rostit au fost: „Edith, e timpul să fac o 
schimbare." Toată viaţa mea a fost... Totul s-a întors cu susul în 
jos în numai câteva minute, pentru că... pentru că venise timpul 


să facă unele schimbări. Da, am fost tulburată, derutată şi 
supărată. Toate la un loc! 

— Când l-aţi văzut ultima oară pe Delaney? 

— El mi-a spus că mi se vor plăti două săptămâni şi că 
aveam răgaz până vineri să-mi strâng lucrurile. Cred că ultima 
oară când l-am văzut a fost joi la prânz, când a plecat la masă. 

— Ziua în care a fost ucis? 

— Da. 

— Vineri urma să fie ultima dumneavoastră zi de slujbă? 

— Da. Probabil şi-a închipuit că cea care venea în locul meu 
putea învăţa meserie în week-end, ca să fie gata luni de dimi- 
neaţă. Tăcu o clipă şi-şi privi mâinile încleştate una în alta pe 
tăblia mesei. lertaţi-mă, am fost sarcastică. Sunt convinsă că 
lucra cu domnul Delaney de săptămâni întregi, poate chiar de 
luni de zile. 

— Acum, spuneţi-mi, când vă amintiţi precis că aţi încuiat 
pentru ultima oară arma în sertarul de la masa de lucru? 

— Cred că miercuri. 

— Aşadar, joi aveaţi arma în poşetă, adevărat? 

— Mă opun. Clienta mea a declarat deja că nu îşi aminteşte. 
Doar presupune că a fost miercuri. 

— Vasazică, nu vă amintiţi dacă joi aveaţi arma sau nu? 

— Exact asta a spus, domnişoară. 

— Nu vreau decât să clarific pe cât posibil când anume a 
pierdut arma. 7 

— Joi, spuse deodată Stoddard. Imi amintesc că am pus-o în 
poşetă joi, când am plecat de acasă. Nu-mi amintesc precis ce 
am mai făcut după aceea. A fost o zi foarte tulburătoare. 
Oamenii veneau la mine, că să-mi spună că le părea rău. Şi 
altele asemenea. 

— Daţi-mi voie să fac o scurtă recapitulare. Aţi cumpărat 
arma, aţi luat lecţii, aţi căpătat îndemânare în utilizarea ei - 
Parver bătu uşor cu degetul în ţinta de pe masă - şi o ţineaţi în 
poşeta ca să vă apăraţi. La birou o încuiaţi în sertarul de la masa 
de lucru, iar noaptea o puneaţi sub saltea. Ultima oară când vă 
amintiţi că aţi văzut arma a fost atunci când aţi pus-o în poşetă: 
adică joi, când aţi plecat la serviciu. Apoi aţi ajuns la birou, unde 
Delaney v-a chemat şi v-a demis. Şi nu vă mai amintiţi nimic 
despre armă sau ce s-a întâmplat cu ea. Corect? 

— Da. 


— Bun. Acum să revenim la ziua de joi. Spuneţi-mi cu gura 
dumneavoastră ce aţi făcut în ziua şi în seara aceea — până 
când v-aţi dus la culcare. 

— După ce domnul Delaney mi-a spus... mi-a dat vestea, 
am ieşit din birou. În spatele clădirii e un mic parc pentru picnic. 
Acolo lumea ia masa, fumează, înţelegeţi, un locşor numai bun 
să iei o mică pauză. Am stat afară câtva timp. Nu ştiu exact cât. 
Cred... poate... cred că am plâns. A fost un asemenea şoc, când, 
în cele din urmă, mi-am dat seama că era adevărat... Incercam 
să-mi adun gândurile... 

— lertaţi-mă, doamnă Stoddard, îmi pare rău că vă 
întrerup, dar tocmai mi-aţi spus: „A fost un asemenea şoc, când, 
în cele din urmă, mi-am dat seama că era adevărat." Prin 
urmare, eraţi la curent cu zvonurile, nu-i aşa? 

— Mă opun, interveni Venable pe un ton categoric. 
Dumneavoastră trageţi deja o concluzie. 

Vocea lui Shana Parver rămase calmă. 

— Nu este concluzia mea, doamnă avocat. Clienta dum- 
neavoastră a recunoscut că auzise zvonul... 

— Nu a recunoscut absolut nimic! 

Parver se întoarse către Edith Stoddard. 

— Aceste zvonuri ajunseseră şi la urechea dumneavoastră, 
nu-i aşa? 

— Nu răspunde la întrebare, se repezi Venable. 

— Eu... eu... se bâlbâi Stoddard. 

— Bine, zise cu îngăduinţă Parver. Mergem mai departe. Aţi 
spus că încercaţi să vă adunaţi gândurile? _ 

Tulburată, Stoddard începu să-şi frământe mâinile. Işi linse 
buzele şi spuse fără vlagă: 

— Da, ăă... vedeţi, încercam să ţin o menajeră pentru 
Charley pe timpul zilei, iar fiica mea, care merge la universitate, 
locuieşte la cămin şi ăă... eram... nu ştiu cât timp am rămas 
acolo. Câteva persoane au venit şi au stat de vorbă cu mine, 
mi-au spus că le părea rău. In cele din urmă, n-am mai putut 
suporta, aşa că am urcat în birou, am luat o cutie şi am început 
să-mi adun lucrurile. Una dintre femei, domnul Delaney rugase 
pe una dintre salariate să stea acolo cât timp mi-am strâns 
lucrurile... presupun ca nu cumva... să furceva. Oricum, nu 
tineam prea multe obiecte personale la birou. 

— Mai ţineaţi ceva în sertarul din mijloc, pe stânga? Cel pe 


care-l ţineaţi încuiat? 

— Nu, nu erau decât dischete de computer şi câteva dosare 
confidenţiale ale domnului Delaney. 

— Dar aţi verificat? 


— Da. 
— Când aţi controlat, arma era în sertar? 
— Eu... âă... 


— Am mai discutat despre asta, interveni Venable. A spus 
că nu-şi aminteşte unde era arma. 

— Am înţeles. Dar îşi strângea lucrurile personale şi a 
controlat acel sertar, prin urmare, dacă arma ar fi fost acolo, ar 
fi luat-o, întrucât îi aparţinea. Adevărat, doamnă Stoddard? 

— Spune că nu-şi aminteşte! 

— Poate să răspundă la întrebare, vă rog? Doamnă 
Stoddard, aţi luat din sertar ceva care vă aparţinea? 

— Clienta mea... nu-şi... aminteşte, se răsti Venable. 

— Atunci, ce anume aţi /uat din sertar? 

— O trusă de machiaj. Un stilou Montblanc pe care-l primi- 
sem de Crăciun. Aă... nişte fotografii de familie. Un dicţionar. Nu 
pot... 

Stoddard se uită neajutorată la Venable şi începu să clatine 
din cap. Mâinile îi tremurau. Venable îşi dădu seama că femeia 
începea să cedeze nervos şi să-şi piardă controlul. 

— Putem trece mai departe, Shana? întrebă Venable. Ceea 
ce a luat din sertar este total irelevant. E limpede că era 
tulburată... 

Parver se lăsă pe spate şi opri casetofonul. 

— Vreţi să luăm o pauză? întrebă ea. 

— Vreau să se termine odată, răspunse Edith Stoddard 
aproape în şoaptă. 

Parver apăsă din nou butonul casetofonului. 

— Am plecat devreme de la birou. La ora prânzului. Am 
hoinărit un timp cu maşina. Am mers în centru, la parcul Grant, 
şi am stat multă vreme lângă fântână. 

— La Great Lakes Fountain? 

— Buckingham. 

— Deci aţi stat lângă fântâna Buckingham şi v-aţi limpezit 
gândurile? 

— Am încercat. Pur şi simplu, am privit lacul. 

— Unde aţi parcat maşina? 


— La parcarea acoperită de lângă Institutul de Artă. 

— E posibil ca cineva să vă fi spart maşina cât timp eraţi 
lângă fântână? 

— Nu mi-a spart nimeni maşina. Era încuiată şi n-a umblat 
nimeni la ea. 

— Cât timp aţi lăsat-o în parcare? 

— Nu ştiu. După un timp mi s-a făcut frig şi am plecat. Cam 
o oră. 

— Şi pe urmă? 

— M-am dus la magazinul de suveniruri al Institutului de 
Artă şi i-am cumpărat lui Angel o poşetă de umăr. 

— Aşa-i spuneţi fiicei dumneavoastră, Angel? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Un sac de pânză în care să-şi ducă cărţile. Mi-am amintit 
că al ei era... destul de uzat şi îmi spusese că avea nevoie de 
unul nou, aşa că m-am dus la Institut ca să mă încălzesc şi 
mi-am amintit de sac. Atunci am intrat în magazinul de 
suveniruri şi i-am cumpărat unul. Doisprezece dolari. 

— A costat doisprezece dolari? 

— Mda. La ora patru m-am dus la laboratorul din strada Ellis 
- joia Angel are laborator - am aşteptat-o şi am mers peste 
drum, la librărie, am băut cafea şi i-am dat sacul de pânză... 
iar... pe urmă... i-am spus ce se întâmplase, şi ea... a fost... 
foarte... supărată. 

Glasul i se frânse şi rămase cu ochii ţintă în poală. 

Parver opri din nou casetofonul şi, vârând mâna în geanta-i 
plină cu de toate, scoase de acolo o cutie de Kleenex, pe care 
i-o întinse peste masă lui Edith Stoddard. 

— Mulţumesc. Femeia îşi şterse ochii, îşi suflă nasul, apoi îşi 
îndreptă spatele şi făcu un semn afirmativ din cap. Parver porni 
din nou casetofonul. Vedeţi, ea primeşte bursă, totuşi nu-i 
ajunge ca să... Munceşte foarte mult. Are numai calificative 
maxime. Acum poate va trebui să-şi ia o slujbă, lucru care a 
înfuriat-o foarte tare, aşa că am plecat şi am condus-o acasă. Pe 
drum, a plâns tot timpul. A fost o mare lovitură. Foarte dureros. 
Nu voia să se vadă cu nici unul dintre prieteni. l-am propus să 
rămână acasă peste noapte. 

— Are camera ei? 

— Da. În seara aceea nu i-am spus soţului meu. Avusese o 
zi destul de proastă şi... Oh, la ce bun? De ce să-i stric ziua şi 


mai rău? Menajera îi dăduse deja să mănânce. Nouă nu ne era 
foame. El aţipise. Eu am condus-o pe Alice la autobuz pe la cinci 
şi jumătate... 

— Alice e menajera? 

— Da. Alice Hightower. Lucrează la noi încă de la accident. 
Pe urmă m-am dus acasă. Angel plânsese până adormise, aşa 
că n-am vrut s-o trezesc şi m-am dus în sufragerie, mi-am 
pregătit ceva de băut şi am deschis televizorul, însă fără sonor. 
Şi eu eram istovită. Presupun că m-a furat somnul. 

— Cam cât să fi fost ceasul? 

Ea ridică din umeri. 

— În jur de şase. Se întunecase. 

— Şi la ce oră v-aţi trezit? 

— Cred că era... nu ştiu exact... nu mi-am dat seama... 
poate zece-zece şi jumătate. Când am închis televizorul, pe 
ecran era Diane Sawyer. Am urcat în dormitor, am trezit-o pe 
Angelica, i-am spus să se dezbrace şi apoi m-am dus la culcare. 

— Prin urmare, între — să zicem - şase şi zece sau zece şi 
jumătate Charley dormea în camera lui, Angelica dormea în 
camera ei şi dumneavoastră în sufragerie. Corect? 

Edith Stoddard încuviinţă din cap. 

— Nu v-a văzut nimeni? 

— Nu. 

— Nu v-a telefonat nimeni? Adică, să-şi exprime regretul că 
urma să plecaţi. 

— Nu. 

— Nici un telefon pentru Angelica? 

— Nu. 

Parver se uită la Jane Venable, dar aceasta era ocupată să 
facă nişte însemnări în blocnotes şi nu ridică privirea. 

— Aşadar, soţul şi fiica dumneavoastră nu pot spune unde 
v-aţi aflat în acest interval - între şase şi zece şi jumătate? 

Stoddard se uită la ea şi chipul i se întunecă. 

— Pe ei nu-i amestecați, zise ea, şi glasul îi deveni dintr-o 
dată strident şi categoric. Ei nu ştiu nimic, nu-i târâţi şi pe ei în 
noroi! Privi furioasă la Venable, cu ochii înlăcrimaţi, cu buzele 
tremurând. Ti-am spus..., începu ea, dar Venable se grăbi să-i 
taie vorba. 

— Bine, spuse Jane. Ajunge pentru azi. O sfătuiesc pe 
clienta mea să pună punct chiar în clipa asta. 


— Mai am câteva... 

Venable bătu cu palma în masă şi zgomotul sec le făcu să 
tresară atât pe Parver cât şi pe Stoddard. 

— Am spus: destul! se răsti Venable. Ţi-a povestit despre 
armă şi ţi-a relatat unde a fost în seara aceea. Deocamdată, nu 
mai avem nimic de spus. 

— Numai o singură întrebare, insistă Parver, aruncând o 
privire asupra însemnărilor. 

— Să fie scurtă şi la obiect, rosti agasată Venable. 

— Când aţi auzit pentru prima oară că Delaney murise? 
întrebă cu glas blând Parver. 

Stoddard o privi câteva secunde, apoi răspunse: 

— La radio, în drum spre birou. 

Bang! Strategia lui Parver avusese succes. Tânăra luă 
însemnările lui Shock Johnson. 

— Doamnă Stoddard, aş dori să vă citesc ceva din raportul 
locotenentului Johnson asupra primei întrevederi cu dumnea- 
voastră la firma Delaney, vinerea trecută. Citez: „Doamna 
Stoddard, secretara executivă a lui Delaney, era vizibil afectată 
de moartea lui Delaney. Era îmbrăcată în negru şi purta pe braţ 
o banderolă de doliu." Închei citatul. Dacă aţi auzit despre 
moartea lui Delaney numai în drum spre birou, cum de eraţi 
deja îmbrăcată în doliu, doamnă Stoddard? 


23 


În timp ce Tony conducea limuzina Cadillac către clădirea 
principală a spitalului Daisy, Vail văzu un bărbat înalt, aşezat pe 
o bancă de lemn, lângă scările care duceau la biroul admi- 
nistraţiei. Omul îşi umplea pipa, îndesind tutunul cu un beţişor 
de argint terminat printr-un disc plat. Părea complet absorbit de 
îndeletnicirea sa: îşi răsucea pipa între degete, se oprea să 
studieze tutunul, apoi îl îndesa şi mai tare. 

— Acesta e şeful personalului, doctorul Samuel Woodward, 
zise Tony. El e marele grangure aici. Aşteaptă să vă facă primi- 
rea oficială. 

— Fără fanfară? întrebă Vail. 

Tony râse. 


— Fanfara nu cântă decât vinerea, răspunse el. 

Când Vail cobori din maşină, Woodward se ridică în 
picioare. Era mai înalt decât crezuse Vail, un metru optzeci sau 
chiar mai mult, şi era îmbrăcat fără pretenţii în pantaloni 
maro-închis de catifea reiată, o cămaşă albastru-pal cu nasturi 
până jos, descheiată la gât, şi un pulover negru de lână, având 
unul din buzunarele laterale burduşit cu tutun. Era slab şi avea 
chipul supt, parcă obsedat al unui alergător de cursă lungă. 
Părul roşu-închis era tuns scurt şi pierdut spre tâmple, lăsând în 
creştet o creastă ascuţită. Figura doctorului era întregită de o 
barbă nu prea lungă. Lăsă să-i cadă beţigaşul de argint în 
celălalt buzunar al puloverului şi întinse procurorului o mână cu 
degete lungi şi îngrijite, ca de artist. 

— Domnule Vail, spuse el. Sunt doctorul Samuel Woodward. 
E o plăcere să vă cunosc. Îmi pare rău că nu am fost aici seara 
trecută, când aţi telefonat. 

— Plăcerea e de partea mea, răspunse Vail. 

— E o zi atât de frumoasă, încât m-am gândit că ne-am 
putea plimba prin împrejurimi în timp ce stăm de vorbă, 
continuă doctorul, cu un glas moale şi îndepărtat, care lăsa 
impresia că nu el era cel care vorbea. lnăuntru fumatul e 
interzis. M-am lăsat de ţigări acum o lună, crezând că, dacă mă 
apuc de pipă, treptat voi fuma mai puţin. Numai că în loc să fac 
cancer la plămâni, probabil că o să-mi putrezească limba. Fu- 
maţi? 

— Mă bate gândul să mă las. 

— Mmmm... Păi, succes. E un obicei cumplit. Scoase o mică 
brichetă de aur şi îşi aprinse tacticos pipa. Din căuşul ei se înălţă 
o mireasmă de tutun aromat. Vail aprinse o ţigară şi porni după 
Woodward, care o luase pe aleea paralelă cu laturile drep- 
tunghiului larg şi bine îngrijit, alcătuit din mai multe clădiri. 
Trebuie să mărturisesc că sunt curios cum de aţi revenit dintr-o 
dată în viaţa lui Aaron Stampler, după zece ani, începu 
Woodward. Nu l-aţi vizitat niciodată. 

— Nu am obiceiul să-mi vizitez foştii clienţi, după încheierea 
unui caz. Relaţia este una de afaceri şi se încheie o dată cu pro- 
nunţarea verdictului. 

— O atitudine destul de detaşată. 

— Cât de apropiat sunteţi de pacienţii dumneavoastră, 
domnule doctor? Mergeţi deseori să-i vizitaţi după ce pleacă din 


spital? 

— Hmm, zise el, râzând cu blândeţe. Puneţi degetul pe 
rană, domnule, şi mie îmi place un om care pune degetul pe 
rană şi spune ce gândeşte, ca să zic aşa. In meseria mea, asta 
se întâmplă rar. De regulă, durează ani întregi să învingi starea 
de teamă şi nelinişte, ajungând până la esenţa psihicului. 

— Îmi închipui. 

— Aşadar, de ce aţi venit? 

— Din curiozitate. 

— Zău? V-aţi schimbat cumva părerea după toţi aceşti ani? 

— Părerea în legătură cu ce? 

— Ei, haideţi, domnule. Acum, că sunteţi procuror, aveţi 
pantoful în piciorul celălalt, ca să mă exprim aşa. Am constatat 
că toţi procurorii cred că psihopaţii se prefac. 

— Ce dracu', doctore, pe mine m-a convins. l-am salvat 
viaţa. 

— Şi acum vă pare rău? 

Întrebarea îl luă prin surprindere pe Vail, care chibzui 
câteva momente înainte de a răspunde: 

— Mie nu... Nu. 

— E greu, nu-i aşa? Să accepţi toate aberaţiile minţii 
omeneşti. 

— Aşa le numiţi dumneavoastră? Aberaţii? 

— Păi... pentru omul de rând, da. E aberant. Ridicol. 
Grotesc. Lipsit de noimă. Smintit. E foarte uşor să etichetăm 
drept prefăcătorie sau ţicneală ceva ce nu înţelegem, nu ne 
place sau nu acceptăm. Eu consider demenţa un termen 
teoretic, o simplă descriere de ordin medical. Tulburările de 
personalitate multiplă, pe de altă parte, ah! Aceasta este o 
boală mintală recunoscută, definită în DSM3, acceptată de 
specialişti, unul dintre adevăratele mistere ale condiţiei umane. 

— Din câte îmi amintesc, DSM3 e un fel de Biblie pentru 
dumneavoastră. 

— Adevărat, domnule, cât se poate de adevărat. 
Cataloghează şi defineşte peste trei sute de boli mintale. 
Anatomia lui Gray referitoare la mintea omenească. 

— Acum, că aţi deschis discuţia, ce spune DSM despre 
posibilitatea de a simula o boală? 

Woodward se opri. Nu se uită la Vail, ci privi drept înainte şi 
pufăi de câteva ori din pipă. 


— Domnule, presupun că întrebarea dumneavoastră este 
de domeniul academic. Adică nespecifică. 

— Bineînţeles. Generică. 

Işi continuară plimbarea pe alee şi Woodward îl conduse pe 
Vail pe o peluză întinsă, împrejmuită de clădiri. Lui Vail îi ajunse 
la urechi un țipăt înăbuşit, venind dinspre unul dintre corpurile 
spitalului, un urlet care se transformă curând în râset, apoi pieri. 
Woodward nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit. În interiorul 
dreptunghiului erau câţiva pacienţi. Unul se plimba frenetic în 
sus şi în jos, fluturându-şi braţele şi ţipând mut ceva numai de el 
ştiut; altul stătea în picioare rezemat de un copac, cu obrazul la 
câţiva centimetri de trunchi, îndrugând cu aprindere verzi şi 
uscate; un altul, legat de un scaun cu rotile, cu gura strâmbată 
într-o parte, cu ochii pe jumătate închişi şi lipsiţi de expresie, 
privea în gol spre eternitate. Lui Vail îi venea greu să nu ia în 
seamă toate aceste aberaţii ale minţii omeneşti. Woodward 
avea dreptate. Oricât de milă i-ar fi fost lui Vail de aceste suflete 
nefericite, totuşi rămâneau nişte apariţii bizare, absurde, 
groteşti, iar el se simţea stânjenit de propriile-i gânduri. 

— Vă puteţi uita la ei, domnule Vail. E chiar un lucru firesc. 
Nu vor face decât să vă întoarcă privirea. Probabil că şi ei vă 
găsesc pe dumneavoastră la fel de bizar. Salută din cap o 
pacientă care culegea flori imaginare, iar ea îi zâmbi şi-i 
răspunse cu acelaşi gest. Cât despre întrebarea dumneavoastră 
— privind simularea personalităţii multiple - presupun că e 
posibil pentru o scurtă perioadă de timp. Am însă mari îndoieli 
că simularea ar putea fi de durată. Inţelegeţi, e vorba de prea 
multe lucruri. Doamne, să-ţi schimbi întreaga ţinută, limbajul 
trapului, vocea, înfăţişarea, personalitatea, atitudinea, eul. 
Teoretic, e imposibil să realizezi o asemenea performanţă 
pentru un timp mai îndelungat. 

— Aţi spus teoretic imposibil. 

Woodward zâmbi condescendent. 

— Ha! Am uitat că stau de vorbă cu un avocat. Teoretic 
imposibil, da, aşa am spus, adevărat? Ei bine, domnule, pre- 
supun că nimic nu mai e cu desăvârşire imposibil, acum când 
tehnologia a făcut asemenea progrese. Dar aş spune că şansele 
de a câştiga la loterie sunt mult, mult, mu/t mai reale decât 
posibilitatea de a simula personalitatea multiplă. 

— Aaron Stampler e capabil să o facă? 


Woodward se opri din nou şi, de astădată, îl privi fix pe Vail 
înainte de a răspunde. 

— Dacă este capabil, nu am de unde să ştiu. Dumnezeule, 
dar diagnosticul de personalitate multiplă i-a fost pus chiar de 
psihiatrul dumneavoastră. Dumneavoastră aţi fost cel care a 
dezvăluit acest aspect, domnule Vail. lar acum, după zece ani, 
apăreţi din senin şi începeţi să puneţi întrebări. Intrebări care, 
de fapt, ar putea distruge opt ani de muncă susţinută şi de 
cercetări incredibile. Nu, omul acesta nu joacă teatru. Nu 
simulează. 

— Eu doar v-am întrebat, domnule doctor. E o simplă 
discuţie. 

Îşi continuară plimbarea. Woodward pufăia din pipă, vădit 
adâncit în gânduri. 

— Aveţi vise, domnule Vail? întrebă el într-un târziu. 

— Rareori. 

— Dar visati? 

— Din când în când, da. 

— Vă aflaţi într-un alt loc, într-o altă dimensiune, apoi vă 
treziţi şi dintr-o dată vă găsiţi în cu totul alt loc... Plesni din 
degete. Într-o fracțiune de secundă. Adevărat? 

— Păi, uneori... 

— Deplasare instantanee. 

— Vreţi să spuneţi că visele sunt situaţii în care-ţi scapă 
timpul, domnule doctor? Cum îşi denumea Aaron starea de 
refugiu, când i-a scăpat timpul şi a devenit Roy? 

— E o exprimare uzuală la toţi care au trecut prin starea de 
refugiu. Vă dau un exemplu: să zicem că aţi aţipit în plin concert 
şi, când vă treziţi, concertul s-a terminat şi toată lumea 
părăseşte sala. Aţi numi asta stare de refugiu? 

— AŞ numi-o plictiseală. 

Doctorul Samuel Woodward râse. 

— Asta pentru că sunteţi un om normal, spuse el. 
Bineînţeles, „normal" e o noţiune relativă. Ideea e că starea de 
refugiu reprezintă un interval în care îţi scapă timpul. De regulă, 
nu multă vreme, ci numai câteva minute. Aş zice că în medie 
cinci. Poate surveni pe o perioadă de ani - fireşte, cei care au 
trăit o asemenea experienţă de regulă se tem să vorbească 
despre ea. Desigur, nu toţi cei care trec printr-o stare de refugiu 
au şi personalitate multiplă. 


— Cum aţi rezolvat cu Aaron? întrebă Vail. 

— Ca să vă răspund, e nevoie de câteva date biografice, şi 
asta nu că ţin neapărat să vă plictisesc. Am absolvit 
Universitatea Harvard, am fost intern la Bellevue, mi-am făcut 
rezidența la Boston General, după care cinci ani am lucrat la 
urgente psihiatrice la Philadelphia Memorial. Mi-a plăcut mult. 
Acolo vedeai tot felul de cazuri, în fiecare zi apărea ceva nou. 
Atunci m-au fascinat pentru prima oară personalităţile multiple. 
De la Philadelphia am plecat la Menanger. La Menanger am 
început să mă specializez în personalităţi multiple. De fapt, am 
şi scris câteva comunicări pe această temă. Când mi-a fost oferit 
postul de aici, n-am mai pregetat, iar unul dintre motive era 
Aaron Stampler. 

— Ce-l făcea să fie atât de diferit? 

— Totul, domnule, totul. Biografia, inteligenţa, natura 
crimelor sale, relaţia cauză-efect. Un caz absolut fascinant. 
Citisem rapoartele întocmite de Bascott, Ciaffo şi Solomon, 
precum şi rezumatul doctoriţei Arrington. Erau implicate numai 
două personalităţi. Nu se scindase în cinci, şase sau o duzină, 
prin urmare exista şansa de a trata boala la un nivel relativ 
elementar. M-am ambiţionat. În plus, fapt mai important decât 
toate, Aaron fusese supus unui tratament. Nenumărate între- 
bări, şedinţe de psihanaliză şi altele asemenea, dar nici o 
încercare de a vindeca boala într-un cuvânt? O tentaţie 
irezistibilă! Făcu o pauză, cât să-şi reaprindă pipa, apoi reluă: 
Am citit şi transcrierea procesului. O mare reuşită în materie de 
drept, domnule. Mă refer la proces. 

— Nu sunt sigur dacă aţi avut intenţia să-mi faceţi un 
compliment sau nu. 

— Bineînţeles că a fost un compliment. La vremea aceea 
era o mare îndrăzneală să bazezi apărarea pe ideea de boală 
psihică. 

— A fost o chestiune foarte delicată: juriul putea accepta 
sau nu ideea. In tribunal, adevărul poate fi uneori dăunător 
sănătăţii clientului. 

— De asta aţi încheiat o înţelegere în biroul judecătorului? 

Brusc, Vail deveni circumspect. Timp de câteva secunde, 
întrebarea îi trezi din nou vechea obsesie. Oare Woodward știa 
că Stampler simulase tot timpul? se întrebă Vail. Intrase şi el în 
joc sau Stampler reuşise să-l îmbrobodească? Vail decise 


imediat că Woodward căzuse în plasa înşelătoriei practicate cu 
bunăştiinţă de Stampler. 

— Nu, răspunse Vail. Acuzarea a declanşat criza. De aceea 
a ajuns cazul în biroul judecătorului Shoat. 

Merseră un timp în tăcere, apoi Woodward spuse: 

— De multe ori, prima reacţie la boala mintală a 
personalităţii multiple este o atitudine de neîncredere şi de 
respingere. Tăcu o clipa, apoi adăugă: Şi aveţi dreptate, cu cât 
opinia publică cunoaşte mai puţin, cu atât mai bine. 

— Deseori m-am întrebat cine l-a ucis, de fapt, pe episcop, 
Aaron sau Roy, zise Vail. Vreau să spun că Aaron avea moti- 
vaţia, dar Roy a comis crima. Din punct de vedere legal, Aaron 
ar putea fi acuzat de conspirație cu scop criminal, eventual de 
complicitate. 

— Domnule, nu sunt deloc de acord cu dumneavoastră. 
Aaron şi Roy erau două personalităţi complet distincte. Aaron nu 
a pus la cale în mod conştient uciderea victimelor. De fapt, şi el 
a fost o victimă ca toate celelalte. 

Vail rumegă ideea câteva momente, apoi dădu din cap. 

— Un argument excelent, declară el. 

— De la începutul tratamentului, am fost nevoit să mă ocup 
de Aaron şi de Roy ca de două persoane diferite, zise 
Woodward. Aceeaşi inimă, două suflete diferite, dacă 
dumneavoastră credeţi în existenţa sufletului. 

— Cred în conştiinţă. Presupun că amândoi aveau una 
comună. 

Woodward nu răspunse la comentariul lui Vail. Continuă să 
vorbească, parcă temându-se să nu-şi piardă şirul gândurilor. 

— Ce vă amintiţi în legătură cu mintea omenească, 
domnule Vail? Despre superego şi subconştient? 

— Nu mare lucra. Superego-ul este un fel de cenzor al com- 
portamentului nostru. Subconştientul este locul unde merg toate 
dorinţele refulate. 

— Foarte succint şi destul de corect, domnule. Când zidul 
despărțitor dintre subconştient şi superego se năruie, dorinţele 
reprimate devin normale. Brusc, ideea de crimă devine firească. 
Mintea este tulburată - adică bolnavă - crima fiind doar un 
simptom. Roy a fost, ca să zic aşa, subconştientul lui Aaron. 
Aaron reprezenta tot, Roy nu însemna nimic. Dacă Aaron ura pe 
cineva, atunci Roy îl ucidea. 


— Un aranjament foarte convenabil, dacă stai să te 
gândeşti, comentă Vail. 

— Aşa şi trebuia să fie. E unul dintre motivele pentru care 
fiinţele umane îşi creează alte personalităţi. Suferinţa devine 
insuportabilă, aşa că omul inventează ceva ca s-o uşureze. 
Uitaţi, domnule Vail... 

— Vă rog, spuneţi-mi Martin. 

— Martin, în ultimii opt ani eu am fost confesorul, prietenul, 
medicul lui Aaron, singura persoană cu care a venit în contact. 
Când am venit aici, în mintea lui era un haos. Fobie, tendinţă de 
izolare, alienare, derută religioasă şi sexuală... Dumnezeule, 
Aaron suferea de toate! Se temea de întuneric, detesta autori- 
tatea, nu avea încredere în oameni mai vârstnici, refuza compa- 
nia celor de seama lui şi suferea de tulburări sexuale. Woodward 
se opri şi clătină din cap. L-ai auzit vreodată vorbind despre 
ceea ce el numea „Gaura", mina de cărbuni în care l-a silit tatăl 
său să intre? 

Vail încuviinţă din cap. 

— Cu ocazia primei noastre discuţii. Puţul numărul cinci, 
n-am să uit niciodată. „Tot soiul de creaturi şi demoni care se 
târăsc spre mine." 

— Ce anume? 

— „Creaturi şi demoni care se târăsc spre mine." Mi-a spus 
că astea îl aşteptau în subteran. Imi amintesc foarte precis. 

— Gaura ar putea fi un simbol pentru toate lucrurile de care 
s-a temut în viaţă. Sălaşul viselor sale răzvrătite. Vezi, când 
dumneata te uiţi la Aaron, vezi un nebun. Eu, când mă uit, văd 
un om bolnav. Şi din prima zi în care am pus piciorul aici, l-am 
considerat vindecabil. Vail îl privi neîncrezător. De ce ţi se pare 
greu de crezut? Dumneata i-ai salvat viaţa. 

— Nu-i puteam lăsa să-l omoare pe cel bun numai ca să-l 
lichideze şi pe cel rău, doctore. _ 

— Touché, zise, râzând, Woodward. În clipa următoare, îşi 
recapătă aerul grav. De fapt, tot comportamentul meu profe- 
sional s-a schimbat datorită lui Aaron Stampler. Când am 
început să lucrez cu el, credinţa că boala mintală e o suferinţă 
pasibilă de tratament prin conversații a început să-şi piardă 
credibilitatea. Noua descoperire, marea noutate, era 
biopsihiatria. 

— Sună pretenţios, zise Vail, ca să spună şi el ceva. 


— Păi, ştii ce se zice, că noi doctorii nu putem da nici bună 
ziua în mai puţin de cinci silabe. 

— lar avocaţii nu pot pronunţa nimic în mai mult de una. 

— Ha! Excelent, zău aşa. 

— Vorbeai despre biopsihiatrie. 

— Da. Această disciplină se bazează pe ideea că boala 
mintală este provocată de un dezechilibru chimic al creierului, 
care poate fi tratat. Prin urmare, existau - şi încă există - puncte 
de vedere opuse. Vindecarea prin discuţii sau prin pilule. Eu 
făceam parte din vechea şcoală, eram adeptul conversaţiei - e 
greu să te laşi de vechile obiceiuri, cum se spune - totuşi, m-am 
gândit să abordez cazul Stampler fără prejudecăţi, să încerc 
absolut tot ce-mi stătea în putinţă. Woodward continuă să pe- 
roreze, gesticulând, numărând pe degete, închizând ochii şi 
ridicând din sprâncene. Uneori, lista părea să nu se mai 
sfârşească. Thorazină, Prozac, Xanax, Valium, Zoloft, Halcion. 
Pentru tratarea halucinaţiilor şi a stărilor depresive avem 
bezodiazepine, care dau dependenţă, şi Haldol. Există 
medicamente antipsihotice şi antidepresive, precum şi medica- 
mente contra stărilor anxioase. Le-am încercat pe toate, orice 
socoteam util în acest caz. Am încercat terapie behavioristă, 
recreaţională, ocupaţională. Am încercat terapie de şoc... Se 
opri şi-şi aprinse din nou pipa, trăgând de fiecare dată din ea cu 
zgomot şi suflând fumul în albastrul cerului. Am petrecut cu 
Aaron două ore zilnic, cinci zile pe săptămână, vreme de opt ani. 
Nimeni, dar nimeni nu-l cunoaşte aşa ca mine. 

Woodward începu să aducă în discuţie amănunte despre 
Aaron Stampler, într-un monolog dezlânat, care-i redeştepta 
brusc lui Vail lucruri de mult uitate. Woodward îl descria pe 
Stampler ca pe un copil dezorientat, care devenise un tânăr 
intelectual înzestrat, dar frustrat, batjocorit pentru realizările 
sale de către un tată aspru şi neînduplecat, hotărât să-şi ducă 
fiul în infernul minei de cărbuni. Maică-sa socotea educaţia o 
unealtă a diavolului; un băiat pe care cureaua şi ocările pă- 
rinţilor nu reuşiseră să-l descurajeze în setea lui nemăsurată şi 
încăpăţânată de cunoaştere. Dorinţa de a învăţa i-a fost 
încurajată de Rebecca, o învăţătoare care l-a înţeles şi care a 
văzut în el şansa de a scăpa de infernul unei existente în 
cătunul din Kentucky, lipsit de căldură sufletească şi de simţ 
estetic, aceeaşi femeie care, în cele din urmă, l-a şi sedus. 


Aaron era un singuratic, atras în egală măsură de profesii şi de 
arte; la fel ca majoritatea tinerilor într-un anumit moment al 
vieţii, a dorit să se facă avocat, doctor, actor, poet, dar visele 
i-au fost sistematic zădărnicite de toţi, în afară de Rebecca. 

După aceea Woodward vorbi despre învăţătoarea care 
părea să fi fost singura lumină a lui Aaron la Crikside, un liman 
de ştiinţă şi înţelepciune într-un loc chinuit şi întunecat; o 
femeie pe care o parte din locuitorii satului o priveau ca pe un 
rău necesar, ea reprezenta o ameninţare la adresa tradiţiilor lor 
înguste şi împietrite, noţiuni asupra cărora probabil că Rebecca 
îşi luase revanşa „educându-l" pe Aaron Stampler. În cele din 
urmă, medicul vorbi despre eliberarea sexuală a lui Aaron 
Stampler, mai întâi prin Rebecca, apoi într-un mod pervers şi 
chinuitor prin episcopul pedofil Rushman. 

— E lesne de înţeles cum de s-au întâmplat toate acestea, 
date fiind lucrurile pe care le cunoaştem despre copilăria şi ado- 
lescenţa lui Aaron. O supoziţie simplificată ar fi aceea că Aaron 
l-a creat pe Roy ca să-i transfere răspunderea pentru acte pe 
care el însuşi nu le-ar fi putut comite. Şi-a transferat vinovăția 
asupra lui Roy. După cum am spus, aceasta este 
hipersimplificarea unei probleme extrem de complexe. Nu uita 
că discutăm despre mintea omenească. Această ştiinţă nu este 
atât de evidenţă ca ADN-ul sau ca amprentele digitale, care nu 
lasă loc de echivoc. 

— Ascultă, doctore Woodward, nu ţi-am subestimat nici o 
clipă... 

— Înţeleg. Vreau doar să-ţi dai seama că munca la un 
pacient ca Aaron nu este doar sporovăială de două ori pe 
săptămână. Tânărul acesta mi-a dominat viaţa profesională. Nu 
mă plâng, cazul mi-a adus multe satisfacţii. Dar numai 
realizarea transferului mi-a luat trei ani. 

— Transfer? repetă Vail. 

— O formă de încredere. Atunci când funcţionează, 
pacientul ajunge să-şi considere psihiatrul ca pe o figură din 
trecut - un părinte sau un mentor - cineva de care se simte 
legat. Încrederea se transferă de la mentor la terapeut. 

— Tocmai ai spus că Aaron şi-a transferat vinovăția asupra 
lui Roy. Este unul şi acelaşi lucru? 

— Da. Pur şi simplu, şi-a creat un răzbunător personal. 
Întotdeauna există şi reversul problemei. Transferul creează şi o 


teamă subconştientă că s-ar putea repeta vechile răni şi insulte, 
ceea ce noi numim retrăire. Teama de a îndura suferinţe din 
partea copiilor, părinţilor, prietenilor, soţilor, soțiilor, practic din 
partea oricui. 

— Deci toată durerea e transferată din trecut în prezent? 

— Tot. Durerea, furia, frustrarea, speranţele nebuneşti. Dar 
faptul e foarte important, fiindcă ne permite să stabilim conexi- 
uni între trecut şi prezent. Medicamentele pot atenua teama. Şi, 
desigur, uneori chiar durerea. 

— Care e în esenţă scopul, doctore? Sau, cum i-ai spus 
dumneata, esenţa? 

— Asocierea liberă. Să încurajezi subiectul să se 
concentreze asupra experienţelor sufleteşti... gânduri, fantezii, 
sentimente, dureri. În cazuri fericite, se crează o atmosferă în 
care subiectul va spune absolut tot ce-i trece prin minte, fără 
teamă că i se va interzice acest lucru sau că va fi judecat pentru 
el. 

— Pe dumneata cum te ajută? întrebă Vail. 

— Păi, rezultatul e topografia mentală a pacienţilor, un fel 
de hartă rutieră, cu toate secretele lor. Îşi amintesc foarte clar 
lucruri din trecutul îndepărtat - evenimente traumatice, întâlniri 
dureroase — retrăind temerile şi sentimentele de arunci. Şi, 
sperăm noi, învaţă să le accepte. Fireşte, nu întotdeauna se 
întâmplă aşa. Ştiinţa noastră nu e una exactă, ca matematica, 
unde doi şi cu doi fac întotdeauna patra. Nu, nu, când ai dea 
face cu mintea omenească, uneori doi şi cu doi fac opt sau 
doisprezece... 

— Sau unu? 

— Sau unu... sau jumătate. În cazul lui Aaron, faptul că şi-a 
amintit câteva dintre actele oribile comise de Roy şi a învăţat să 
suporte această realitate reprezintă rezultatul retrăirii şi al 
asocierii libere. 

— Aşadar, aţi făcut progrese? 

Woodward se opri, scutură scrumul din pipă într-un coş de 
gunoi şi-şi vâri pipa în buzunarul jachetei. 

— Eu aşa zic, răspunse el. Vreau să faci cunoştinţă cu 
cineva. Numele lui e Raymond Vulpes. 

— Cine e Raymond Vulpes? 

— Singurul om de pe pământ care cunoaşte - ca şi mine - 
până în cele mai mici detalii viaţa lui Aaron şi a lui Roy. 


Traversară curtea în direcţia corpului de clădire cunoscut 
sub numele de „Secţia de maximă securitate". Primul lucru 
remarcat de Vail fură ferestrele fără zăbrele şi confecţionate din 
sticlă groasă, de blindaj. Era o clădire frumoasă, evident 
construită cu scopul de a oferi cea mai plăcută ambianţă cu 
putinţă. Secţia de maximă securitate se găsea la capătul unui 
coridor lung şi lat, care făcea legătura cu una dintre camerele 
de pază din aripa nouă. Ceva mai departe pe coridor se vedea 
un birou cu uşă dublată cu împletitură de sârmă. Woodward îl 
conduse pe Vail într-acolo, scoase o legătură de chei, descuie 
uşa şi intră. Când puse piciorul în prag, Vail avu instantaneu 
senzaţia unei copleşitoare prezenţe a răului. Brusc, încăperea 
păru să se golească de aer. 

In cameră năvăli un suflu îngheţat şi umed. 

Vail simţi cum i se zbârleşte părul pe ceafă. 

Pielea i se făcu ca de găină. 

Pe frunte îi răsăriră broboane de sudoare — o sudoare rece, 
la fel ca picăturile de apă prelinse de pe un om de zăpadă care 
se topeşte. 

II străbătu un tremur spasmodic. 

Deschise gura, simțind că se sufocă. 

Apoi totul reveni la normal. 

Vail rămase pironit locului o clipă, ca şi cum dintr-o dată nu 
l-ar mai fi ţinut picioarele. 

Ce însemna asta? O himeră furioasă, zămislită de propria-i 
imaginaţie? 

O spaimă subconştientă de minţile necunoscute şi impre- 
vizibile ale acestui loc populat de demenţi? 

Un semn prevestitor de rău? 

Işi adună repede gândurile, întrebându-se dacă Woodward 
avusese aceeaşi reacţie. Dar era limpede că Vail fusese singurul 
care trăise... acel ceva. Se aflau într-un loc închis, un atelier de 
reparat aparatură electronică, ticsit cu televizoare, aparate 
video, osciloscoape şi calculatoare, aşezate pe mese de lucru şi 
ocupând spaţiul oricum destul de limitat. 

Un bărbat de douăzeci şi cinci-treizeci de ani stătea aplecat 
deasupra unei mese de lucru amplasate într-un colţ, lângă 
singura fereastră a încăperii. Chiar lângă obrazul lui, o lampă cu 
picior mobil lumina interiorul unui computer. Bărbatul avea un 
trup armonios şi musculos ca de înotător, păr blond-închis, ochi 


deschişi la culoare. Purta pantaloni kaki şi o bluză de gardian, 
din bumbac bleumarin, cu mânecile ridicate aproape până la 
cot. La intrarea lui Woodward însoţit de Vail, tânărul ridică 
privirea şi schiţă un zâmbet larg şi copilăresc, care-i dezveli 
dinţii albi şi regulaţi. 

— Domnule Vail, numele meu e Raymond Vulpes, se 
prezentă el, întinzând mâna. Nici nu pot să vă spun câtă plăcere 
îmi face să vă cunosc. 

Vail strânse mâna ce i se întinsese şi privi atent chipul lui 
Vulpes. În aceeaşi clipă, îşi dădu seama că dădea mâna cu 
Aaron Stampler. 


24 


Luat prin surprindere şi şocat, Vail se dădu înapoi din fata 
lui Vulpes şi se întoarse către Woodward, care stătea rezemat 
de o masă de lucru şi zâmbea. O fracțiune de secundă îşi 
închipui că era o glumă perversă: că toţi erau nebuni, iar 
Woodward mai mult decât oricare; că atunci când Vail va 
încerca să plece, îi vor trânti uşa în nas, zăvorându-l înăuntru 
alături de ceilalţi nebuni. 

— Am ţinut ca voi doi să vă cunoaşteţi, zise cu indiferenţă 
Woodward. Acum mergem în camera de oaspeţi, Raymond. In 
câteva minute îl trimit pe Terry după tine. 

— Bine, trebuie să termin de schimbat câteva cipuri în 
aparatul lui Landberg. 

— Perfect. 

— Atunci pe curând, domnule Vail, zise Vulpes, trimiţându-i 
alt zâmbet de un milion de dolari, în timp ce oaspeţii ieşeau din 
atelier. 

— Ce mama dracului se întâmplă aici? îl întrebă Vail pe 
Woodward, care încuia uşa. 

— L-ai recunoscut, nu? 

— Zece ani nu l-au schimbat prea mult. E mult mai solid şi 
pare să fie într-o formă de zile mari. 

— Munceşte o oră pe zi. Face parte din regimul lui de viaţă. 

— Ce regim? Cumva vreo glumă absurdă? 

— Glumă? Nici vorbă. Linişteşte-te, Martin, fiecare lucru la 


timpul său. 

Secţia de maximă securitate era despărțită de coridor şi de 
restul clădirii printr-o singură uşă glisantă şi solidă, din oţel. 
Paznicul secţiei, un tânăr osos pe nume Harley, zâmbi văzând că 
se apropiau Woodward şi Vail, apoi apăsă un buton de sub 
masă. Uşa masivă se trase la o parte. Harley le făcu semn să 
intre, fără să le mai ceară să semneze în registru. 

Coridorul cel larg se continua şi dincolo de uşa de oţel. 
Lumina răzbătea prin plafonul de sticlă. De o parte şi de alta a 
coridorului se vedeau celule încuiate. Din spatele unei uşi 
răzbăteau gemete, dar holul era pustiu. Woodward îl conduse în 
prima celulă de pe dreapta. Incăperea conţinea un mic birou cu 
două scaune, un jilţ din lemn tapiţat, o masă, un televizor şi un 
pat de campanie. Fereastra se găsea la aproape doi metri de la 
nivelul podelei. Toată încăperea şi tot ce cuprindea — pereţi, 
mobilier, podea - totul era vopsit în alb strălucitor. 

Vail îşi amintea celula. Poate mobilierul să fi fost dispus 
puţin altfel, în rest nu se schimbase în ultimii zece ani. 

— E camera lui... cum ai zis că-l cheamă? 

— Raymond Vulpes. 

— E camera lui? 

— Nu, nu. Aici e camera de oaspeţi, cum o numim noi în 
glumă. 

— Prin urmare, aici se primesc şi vizite. 

— Da. Pacienţii secţiei de maximă securitate nu au voie să 
primească vizite în camera lor, aşa că am amenajat acest 
salonaş confortabil. De asemenea, pacienţii nu au voie să se 
întâlnească unii cu alţii. 

— Nu pot vorbi între ei? 

— Nu. Ştiu că sună puţin cam a evul mediu. Bineînţeles, 
motivul e că fiecare se află într-un anumit stadiu de vindecare. 
Relaţiile sociale ar fi dezastruoase. 

— AŞ fi zis că izolarea totală poate fi la fel de dezastruoasă. 

— Există oameni peste tot în jurul lor, replică Woodward, 
ridicând din umeri. Psihanalişti, gardieni, personalul spitalului. 
Nu este vorba de izolare în singurătate. Şi-apoi, pacienţii pot 
petrece zilnic o oră-două în aer liber. 

— Atâta doar că nu au voie să comunice între ei. 

— Întocmai. 

— Cu alte cuvinte, Aaron nu a avut nici un contact cu lumea 


exterioară vreme de zece ani? 

— Vrei să spui Raymond. 

— Raymond, Aaron, răspunse Vail agasat. 

— E o distincţie impotentă, ba chiar crucială. Stai jos, 
Martin. Sper că ceea ce-ţi voi povesti acum te va face să te simţi 
mândru. 

— Mândru? 

— Ai avut şi dumneata o contribuţie. Dacă nu ai fi fost dum- 
neata, Raymond nu ar fi existat niciodată. Cu siguranţă că 
„gazda" ar fi fost de mult plecată dintre cei vii, fie prin electro- 
cutare, fie prin injecție letală. 

— Cine este Vulpes? 

— Raymond reprezintă ceea ce se numeşte personalitate 
rezultantă. 

— Cum? 

— Personalitate rezultantă. Roy a fost şi el o personalitate 
rezultantă. Acelaşi lucru se întâmplă acum cu Raymond. 

— Adică, Aaron a dat naştere unei a treia personalităţi? 

— Da şi nu. Cu siguranţă că e vorba de o a treia persoană. 
Cu toate acestea, celelalte nu mai există. Nu e un caz unic, deşi 
s-ar putea să devină. 

— Cum? 

— Dacă reuşim să-l stabilizăm pe Raymond. Prin asta 
înţeleg ca el să nu se scindeze la rândul său. De regulă, aşa se 
întâmplă. 

— De unde a apărut Raymond şi când? 

— A fost creat ca să medieze neînțelegerile dintre Roy şi 
Aaron. Prima oară a apărut acum trei ani. 

— Cine l-a creat? 

— Gazda a fost tot Aaron. 

— Un alt mecanism de refugiu? 

— Nu refugiu, ci alternativă. O altă formă de transfer. După 
cum ţi-am explicat, transferul reprezintă reflectarea conştientă 
sau subconştientă a tipurilor de comportament de la un individ 
la altul. Fenomenul se aplică şi în cazul unei dedublări de per- 
sonalitate. Este o formă de negare. Schizofrenicul transferă 
vinovăția asupra unui alt individ, în cazul de faţă, o nouă per- 
soană - voilà, Raymond. 

— Voilà, repetă Vail cu vădit dezgust. Dar dacă asupra lui 
Raymond s-a transferat Roy, nu Aaron? 


— Asta nu se putea întâmpla. Raymond nu dorea aşa ceva. 
Tiparele comportamentale violente nu pot fi reflectate decât de 
indivizi care, în mod normal, ar accepta transferul. 

— Cu alte cuvinte, receptorul trebuie să fie în esenţă 
capabil de un asemenea comportament? 

— Exact. Raymond nu are nevoie de Roy şi nici nu a avut 
vreodată. 

— lar Aaron s-a transferat asupra dumitale? 

— Da. Aş putea adăuga că faptul reprezintă o descoperire 
majoră. Tranziţia nu a fost uşoară. Strategia mea consta în a 
face apel la dorinţa lui de a se şti apreciat de cei care vegheau 
asupra sa. Asta l-a atras la Rushman. Aaron îşi transferase 
asupra episcopului dorinţa din copilărie de a căpăta aprobarea 
părinţilor. Fireşte, problema mea era Rushman, care-i înşelase 
încrederea. Aaron nu a avut încredere în mine ani la rând. 
Bineînţeles, avantajul era că Roy ieşea din când în când la su- 
prafaţă, aşa că trebuia să mă ocup de amândoi. La apariţia lui 
Raymond, transferul a fost complet. În cele din urmă, Aaron şi 
Roy au dispărut. 

— lar acum îl ai pe Raymond, specimenul perfect. 

Woodward rămase surprins de remarcă. Işi mângâie nervos 
barba cu amândouă mâinile, apoi zise: 

— Nu-i nevoie să fii sarcastic, Martin. Raymond va cobori în 
câteva minute. Stai de vorbă cu el înainte să-l judeci. 

— N-am vrut să spun decât că Raymond reuneşte tot ce-i 
mai bun în Aaron: inteligenţa, visele, dorinţele lui... 

— Întocmai. Aaron s-a considerat întotdeauna o victimă 
nevinovată. Nu avea nici un control asupra lui Roy. Nu putea nici 
măcar să comunice cu el. Eu eram cel care realiza legătura între 
ei. 

— Au existat două casete. Ştii ceva de existenţa lor? 

— Te referi la înregistrările cu ministranţii? 

— Deci ştii şi asta. 

— Bineînţeles. 

— Atât originalul cât şi copia au fost şterse, de comun 
acord cu acuzarea. 

— De ce? 

— Pentru a proteja biserica catolică. Rushman era mort, 
cazul fusese rezolvat. Nu era nevoie să răscolim toată povestea 
asta. 


— Foarte frumos din partea voastră. Dar nu sunt sigur că a 
fost în interesul pacientului meu. 

— De ce nu? Puteai oricând să afli informaţii chiar de la 
sursă. Presupun că Roy ţi-a povestit întâmplarea în detaliu. 

— Adevărat, încuviinţă Woodward. 

— Să revenim la Raymond. De unde a apărut numele? 

— Aşa şi-a spus singur de prima oară când a apărut. Eu 
l-am întrebat: „Cine eşti?", iar el mi-a răspuns: „Sunt Raymond 
Vulpes." 

— Vasăzică Roy l-a dominat pe Aaron, iar Raymond l-a 
dominat pe Roy. 

Woodward încuviinţă din cap. 

— Aaron nu s-a confruntat niciodată direct cu Roy sau cu 
Raymond. După cum ţi-am spus, eu eram firul prin care comu- 
nicau. Dar când s-a născut Raymond, am reuşit să-i scot la 
iveală atât pe Raymond cât şi pe Roy. Era absolut fascinant să-i 
priveşti apărând când unul, când altul. Se întrerupeau unul pe 
celălalt, se contraziceau într-o teribilă încleştare a două 
personalităţi. Raymond era la fel de normal ca mine sau ca 
dumneata. Ego-ul şi subconştientul erau exact acolo unde 
trebuie - se controla perfect. L-a desfiinţat pe Roy. L-a pus cu 
botul pe labe. În prezenţa lui Raymond, Roy era neputincios. 

— Dar Aaron? 

— Aaron s-a dat la o parte şi l-a lăsat pe Raymond să se 
ocupe de Roy. 

— Ce convenabil! 

— Lucru lesne de înţeles. Raymond nu a suferit. Raymond 
nu a trecut prin agonia retrăirii. Spre deosebire de Aaron. lar 
realităţile pe care Aaron a ajuns până la urmă să le accepte - 
după toată acea suferinţă - au fost preluate de Raymond. 
Raymond se putea retrage, ca să studieze confruntarea dintre 
Aaron şi Roy în mod obiectiv, raţional. El îi accepta pe Aaron şi 
pe Roy ca pe un tot unitar, nu ca pe o personalitate dedublată. 
Ororile pe care a trebuit să le îndure Aaron nu l-au afectat pe 
Raymond. Raymond era capabil de fericire. Raymond era — şi 
este — totul. Aaron doar voia să fie. Aşadar, Raymond a devenit 
dominant şi, până la urmă, l-a distrus pe Roy... de fapt, a fost 
foarte încântat să scape de amândoi. 

— Nu mă îndoiesc, replică Vail. Deci nu mai poţi trezi la 
viaţă pe nici unul din ei? 


— Întocmai. În ultimele optsprezece luni, Raymond a avut o 
stare psihică stabilă. Fără amnezii, fără să mai fie vizitat de 
Aaron sau de Roy. De fapt, în ultimele câteva luni Raymond abia 
dacă a mai pomenit de ei. A ajuns să-l intereseze mai mult 
prezentul şi viitorul decât trecutul. 

— Cu alte cuvinte, vrei să spui că Raymond Vulpes e 
perfect normal? 

— La fel de normal ca noi doi. În cazul de faţă, în locul unui 
adolescent extrem de frământat a apărut un bărbat inteligent, 
fermecător şi cultivat. Un tânăr încântător cu un coeficient de 
inteligenţă genial şi o memorie remarcabilă. E un om raţional, 
adaptat la societate şi are o uluitoare gamă de preocupări. 
Raymond şi cu mine suntem buni prieteni. Jucăm şah împreună, 
discutăm despre filme şi cărţi — citeşte tot timpul, orice, manu- 
ale, reviste, literatură, cărţi-document, cărţi de ştiinţă. Are o 
sete de cunoaştere nepotolită. 

Văzând zâmbetul de mândrie şi satisfacţie de pe chipul lui 
Woodward, stânjeneala lui Vail se transformă în dispreţ. Când 
vorbea despre Raymond, doctorul părea un Frankenstein 
modern care, luând oasele şi pielea lui Aaron, modelase din ele 
o fiinţă umană concepută de el în-suşi. 

— Intrebarea mea e dacă a primit vizite sau a comunicat 
prin scrisori, telefoane sau în orice alt fel cu lumea din afară, 
spuse Vail. p 

— İn esență, nu. In ultimele luni au venit la noi alți medici 
ca să constate ce am realizat în privința lui. Desigur, de fiecare 
dată cu aprobarea personalului. Vizite pur ştiinţifice. Întrebări şi 
răspunsuri, fără nici o implicaţie socială. 

— Nici un telefon? 

— Cine să-l sune? De zece ani nu a primit nici o scrisoare, 
nici măcar o ilustrată. 

— Şi nu corespondează cu nimeni? 

— Drept să-ţi spun, Martin, nu cred să existe cineva cu care 
Raymond să vrea să corespondeze. Incearcă să priveşti situaţia 
din următoarea perspectivă: Raymond cunoaşte o mulţime de 
lucruri despre trecutul său, dar nu absolut tot. Ştie îndeajuns cât 
să înţeleagă ce s-a întâmplat cu Aaron şi de ce a apărut Roy. 
Anumite chestiuni nu-l interesează. Presupun că, într-un fel, l-ai 
putea compara cu un amnezic. A aflat destul despre trecutul său 
ca să-şi capete tihna sufletească. Nu are nevoie şi nu vrea să 


cunoască mai mult. Woodward se ridică în picioare şi se duse la 
uşă. Il trimit pe Max să-l aducă, zise el. Scuză-mă o clipă. 

Vail scoase o ţigară şi începu s-o răsucească între degete. 
Tot ce spusese Woodward părea perfect logic. Plauzibil din 
punct de vedere medical şi nici măcar ieşit din comun. Totul 
avea sens. 

Cum să nu! se gândi Vail. Un dement care trăia liniştit 
într-un sanatoriu psihiatric, unde îi convinsese pe toţi doctorii că 
devenise printr-un miracol un înger pe nume Raymond Vulpes, 
care era perfect normal. 

Nu lipsea mult şi pacienţii ar fi ajuns să conducă sanatoriul. 

Vail nu credea o iotă. Dar nu putea discuta despre remarca 
făcută de Aaron la sfârşitul procesului, fiindcă nu îi îngăduia 
principiul confidenţialităţii. 

Câteva minute mai târziu, Max intră însoţit de Vulpes. 
Acesta încă surâdea, dar sub jovialitatea sa se ghicea un vag 
aer circumspect. 

— Doreşte cineva ceva de băut? întrebă amabil Max. 

— Eu aş vrea o Coca-Cola, răspunse Vulpes. 

Stătea de cealaltă parte a mesei, faţă în faţă cu Vail. 

— Eu beau Evian, ceru Woodward. 

— Ar merge o Coca-Cola, zise şi Vail. 

Se aşezară, Vail şi Vulpes faţă în faţă, iar Woodward la un 
capăt al mesei, ca şi cum ar fi fost moderatorul unui talk show. 

Vail nu ştia ce să spună. Felicitări pentru noua ta identitate? 
Bun venit pe lume, Raymond? Orice ar fi spus, ar fi fost cel puţin 
o ipocrizie. 

— Ei bine, ai vrut să-l cunoşti pe Raymond. lată-l, începu cu 
mândrie Woodward. 

— Va trebui să mă ierţi, Raymond, zise Vail. Sunt uşor 
năucit de miracolele ştiinţei. 

Zâmbetul de pe chipul lui Woodward se topi. Vulpes nu avu 
nici o reacţie. Pe buzele lui stăruia o umbră de surâs. |! fixa pe 
Vail cu o privire sfredelitoare. 

— Aşa se întâmplă cu majoritatea oamenilor, răspunse 
Vulpes. Doctorul scrie o carte despre mine. Ar putea câştiga 
Premiul Pulitzer cu ea, nu-i aşa, Sam? 

— Ei, vom vedea, răspunse Woodward, cu prefăcută 
modestie. 

— Mie mi se pare ciudat, zise Vail. Vezi, ai apărut din senin. 


Nu te întrebi niciodată cine a fost mama ta? 

Vulpes răspunse fără ezitare: 

— Mama mea a fost Mnemosina, zeiţa memoriei şi mama 
celor nouă muze. 

Incepu să chicotească. 

Woodward râse. 

— Raymond are un nemaipomenit simţ al umorului, spuse 
el, ca şi cum Vulpes nici nu ar fi fost de faţă. 

— Pur şi simplu, te-ai descotorosit de Roy? întrebă Vail. 

— Să zicem că el se săturase, răspunse Vulpes. A ieşit la 
pensie. 

— Deci ce anume ai aflat de la Roy şi Aaron? 

— Păi, Roy nu era la fel de inteligent ca Aaron, în schimb 
era al dracului de şmecher. 

— Adică, un fel de şmecherie a străzii? 

— Adică, nu era un naiv. 

— Dar Aaron era? 

— Ştiţi asta foarte bine. 

— Ştiu? 

— Din felul în care aţi atras-o în cursă pe avocata acuzării, 
cum se numea? 

— Asta ţi-a spus Roy? Că am atras-o în cursă? se interesă 
Vail, fără să răspundă la întrebare. 

Vulpes ştia al dracului de bine cum se numea avocata. 

— Asta spun eu. 

— Într-adevăr. 

— Am citit transcrierea procesului. Roy mi-a povestit că aţi 
procedat ca la carte. Aţi început să vorbiţi despre simboluri, pe 
urmă v-aţi dat la o parte. Nu-i de mirare că aţi fost numit un 
strălucit strateg al ştiinţei dreptului. 

— Aaron şi Roy au discutat cumva despre uciderea 
bătrânului predicator... ăă... nu-mi mai aduc aminte cum îl 
chema, au trecut zece ani de atunci. 

— Shackles. 

— Exact, Shackles. _ 

— Roy s-a lăudat cu isprava asta. Il urau cumplit pe bătrân. 

— E o afirmaţie subinţeleasă, spuse Vail. 

Vulpes aproape că zâmbi şi zise: 

— Presupun ca aveţi dreptate. El a fost prima lor victimă, 
ştiţi doar. 


— Aşa am auzit şi eu. 

— La naiba, domnule Vail, probabil că ştiţi despre cei doi 
mai mult decât mine. 

— Oh, nu cred. 

Privirile li se întâlniră pentru o secundă. Nimic. Nici o 
tresărire a pleoapelor sau a mușchilor feţei. Ochii, gândi Vail. 
Ochii lui nu râd o dată cu restul feţei. Nu se schimbă niciodată. 
Un albastru de gheață. 

— Dar ceilalţi? Despre ei a vorbit? 

— Vă referiţi la fosta prietenă a lui Aaron, Mary Lafferty, şi 
la fratele lui? 

— Şi numele ei îl uitasem, spuse Vail. 

Vulpes îl privi drept în ochi. 

— Lafferty, repetă el. Mary Lafferty. 

— Ah, da! exclamă Vail. 

— De fapt, Roy a vorbit şi despre Peter Holloway şi Billy 
Jordan, continuă Vulpes. Ministranţii. 

Vail privi ţintă în ochii goi ai lui Vulpes, unde nu descoperea 
nimic altceva decât ură. Simţi gust amar în gură şi gândul îi 
zbură brusc cu zece ani în urmă, la noaptea în care găsise 
cadavrele descompuse ale celor doi băieţi. Amintirea era o suită 
de orori: cabana cu două etaje, întunecată şi rău prevestitoare, 
profilată pe undele tremurătoare ale lacului în care se oglindea 
luna; fascicule de lumină scormonind un enorm salon de la 
subsol; un şemineu care împărțea salonul în două încăperi; un 
raton uriaş ţâşnind pe lângă el, urmat de şobolani speriaţi de 
lumină şi care chiţăiau ascunşi după canapea; o mână ridicată în 
spatele canapelei, cu degetele încovoiate în aer ca nişte gheare; 
carnea de un albastru închis, aproape neagră; restul braţului, un 
membru înţepenit, ridicat drept în sus, apoi toracele gol şi pătat; 
faţa sau ce mai rămăsese din ea, umflată şi de nerecunoscut, 
găvanele goale ale ochilor, obrajii, buzele şi falca sfâşiate şi 
ronţăite de prădătorii îmblăniţi ai nop-ţii, gura căscată - un tunel 
întunecat, simulacru obscen al unei trăsături cândva umane - 
gâtul tăiat dintr-o parte în alta şi mutilat în continuare de 
creaturile care se hrăniseră din el, rănile prin înjunghiere, tă- 
ieturile, inciziile şi enorma băltoacă de sânge închegat, negru ca 
smoala, apoi sexul măcelărit. lar alături, resturile celui de al 
doilea cadavru - versiune de dimensiuni mai mici a celui dintâi. 

Eu sunt răspunzător pentru acest măcel, gândi Vail. Îi trebui 


câteva momente ca să-şi revină şi să poată continua 
confruntarea. 

— Aşadar, aţi discutat despre ministranţi? întrebă el în cele 
din urmă. 

— Sigur că da, doar despre ei e vorba, nu? 

— Era vorba despre o mulţime de lucruri. Dar Alex, au dis- 
cutat cu tine despre Alex? 

— Alex? 

— Lincoln. Alex Lincoln. 

— Lincoln. Nici o sclipire în ochii lui Raymond când rosti 
numele lui Lincoln. Vă referiţi la celălalt ministrant? Nu-mi 
amintesc ca Roy să fi vorbit prea mult despre Lincoln. 

Dacă ochii sunt o fereastră a sufletului, gândi Vail, atunci 
Raymond nu are suflet. Poate că Aaron îşi transferase asupra lui 
Raymond coeficientul de inteligenţă şi memoria sa fantastică, 
precum şi blândeţea şi seninătatea lui, însă nu şi sufletul, pentru 
că Aaron nu avea suflet pe care să-l treacă asupra altcuiva 

— Dar Linda? A pomenit vreunul despre ea? 

Vulpes rămase o clipă cu ochii aţintiţi afară pe fereastră, 
apoi zise: 

— Gellerman. Numele ei era Linda Gellerman. Aaron avea o 
slăbiciune pentru fată, deşi ea l-a părăsit. 

— El ţi-a spus că l-a părăsit? întrebă Vail. 

— Poate că-i parafrazez eu vorbele, răspunse Vulpes. 

— Ţi-a relatat vreodată Roy ultimele cuvinte pe care mi le-a 
adresat mie? 

Vulpes îl fixă cu o privire lipsită de expresie, apoi clătină 
încet din cap. 

— Nu cred să-mi fi pomenit vreodată. Ce fel de cuvinte? 

— Nimic deosebit. O remarcă făcută în treacăt. Un fel de 
glumă. 

— Întotdeauna sunt gata să râd de o glumă bună. 

— Poate altă dată. 

Vulpes strânse din fălci şi-şi îndreptă puţin spatele. 

— Trebuie să fi fost destul de bună, dacă vi-o amintiţi şi 
după zece ani. 

— Ştii cum se întâmplă, anumite lucruri ţi se fixează în me- 
morie. 

Woodward sesiză animozitatea crescândă dintre cei doi. 

— Raymond, povesteşte-i lui Martin despre primul tău drum 


în oraş, îl îndemnă el. 

De astă-dată, Vail îşi încordă maxilarul. Se uită atent la 
Vulpes, de cealaltă parte a mesei, şi rămaseră câteva clipe 
privindu-se ochi în ochi. 

— Ai fost în oraş? întrebă Vail, încercând să pară indiferent. 

— Numai de trei ori, interveni Woodward. Sub 
supraveghere strictă. 

— Când anume? 

— În ultimele două săptămâni, răspunse Vulpes. Ochii lui 
erau la fel de lipsiţi de expresie ca cei ai unui şarpe. Nici nu vă 
închipuiţi ce înseamnă să intri într-un magazin cu îngheţată şi 
să-ţi alegi din douăzeci şi opt de sortimente diferite, cu sos cald 
de ciocolată şi presărată cu... chestiile alea mici din ciocolată. 

Ce nu era în regulă cu relatarea lui? se întrebă Vail. În clipa 
următoare îşi dădu seama că în vocea lui Raymond nu răzbătea 
nici un strop de bucurie. Nici o emoție, nici un sentiment. Vulpes 
era lipsit de sentimente, înşiruia doar cuvinte, străduindu-se să 
creeze enigma perfectă - un om atât de calm, încât 
impasibilitatea sa amintea de gândurile somnambulului din 
Cabinetul doctorului Caligari. Sânge rece. Raymond Vulpes era 
de un perfect sânge rece. 

— Paiete, zise Vail. 

— Paiete, repetă Vulpes. 

— Asta ţi-a făcut plăcere în prima ta zi de libertate după 
zece ani, o îngheţată cu paiete de ciocolată? întrebă Vail. 

— E o metaforă. Mă refeream la posibilitatea de a alege, 
răspunse Vulpes. În cazul meu, ciocolată sau vanilie. 

— O altă metaforă, zise Vail. Alb şi negru, la fel ca cele mai 
multe opţiuni din viaţa noastră, o dată ce îndepărtezi toate 
rahaturile. 

Continuau să se privească în ochi. La un metru depărtare 
unul de altul, se sfredeleau cu privirea, doar-doar unul din ei 
avea să cedeze. Opţiuni în alb şi negru, îşi spuse Vail şi gândul îi 
zbură la ultima zi a procesului. Acolo existase o alegere clară 
între alb şi negru. Vail şi echipa lui petrecuseră săptămâni 
întregi adunând dovezi că Aaron reprezenta, de fapt, două 
persoane în acelaşi trup: Aaron, băiatul cel blând din Crikside, 
Kentucky, supus tuturor abuzurilor cu putinţă, şi Roy, 
alter-ego-ul său purtător al râului, cu setea sa nepotolită de 
sânge şi de răzbunare. Vail câştigase procesul pentru Stampler, 


salvându-l de la moartea aproape sigură pe scaunul electric sau 
de la injecţia letală. Dându-şi seama că va pierde, Venable se 
declarase de acord să cadă la înţelegere; Aaron Stampler urma 
să fie trimis la Daisyland până când avea să fie declarat 
vindecat şi până la eliminarea geamănului său psihic, Roy, 
mesagerul răului. 

Vail fusese încântat de victorie. Apoi, la ieşirea din sala de 
judecată, Stampler se întorsese către el rânjind şi-i şoptise: „Şi 
dacă, de fapt, Aaron nu a existat niciodată?" Continuase să 
râdă, lăsându-se scos din sală. 

Vrea ca eu să ştiu. Vrea să ştiu, dar să nu pot mişca un 
deget. Exact ca în ziua de după proces. Nu a fost de ajuns că a 
zămislit coşmarul, a vrut să rămân cu obsesia lui, ştiind că nu 
puteam face nimic şi că nu puteam vorbi cu nimeni. 

Fusese secretul lor întunecat vreme de zece ani, un dureros 
cordon ombilical, care continua să-i lege chiar şi în acest 
moment. 

Stampler avea un ego nepotolit. Acum Vail îl înţelegea. În 
asta consta jocul. In provocare. 

Opreşte-mă dacă poți. Prinde-mă dacă poți. 

Vail nu cobori privirea. 

— Şi ce altceva ai mai făcut în afară de faptul că ai mâncat 
o îngheţată cu sos de ciocolată? întrebă el. 

— M-am dus într-un magazin de discuri şi am cumpărat 
câteva CD-uri. Pe urmă ne-am dus la „Data City", să vedem care 
erau ultimele CD-ROM-uri. Am mers la „Belk's" şi mi-am 
cumpărat o pereche de blugi. Aleşi de mine, de culoarea şi 
croiala pe care le doream. Trei ore de libertate în acea primă zi 
— bineînţeles, făcând abstracţie de faptul că Max mă urma tot 
timpul ca o umbră. Aşa a fost şi a doua oară, şi a treia. Alaltăieri, 
am mers la film. A fost uimitor. Ecranul acela uriaş. Sunet digi- 
tal. În locul imaginii cât un timbru poştal de pe ecranul meu de 
treizeci de centimetri. O experienţă extraordinară. 

— Nu mă îndoiesc, spuse Vail. 

Nu-l întrebă ce film văzuse, deşi îşi dădea seama că Vulpes 
ardea de nerăbdare să-i spună. Făcea conversaţie. Aflase lucrul 
pe care venise să-l descopere. Cu cât pleca mai curând, cu atât 
mai bine. 

— De unde ai avut bani? întrebă Vail, sperând să rănească 
orgoliul lui Vulpes şi să-l umilească cât de cât. 


— l-am câştigat, răspunse calm Vulpes. 

— l-ai câştigat? 

— Raymond a devenit un foarte bun depanator de aparate 
electronice. Video, televizoare, computere... 

— Telefoane? sugeră Vail, ridicând din sprâncene. 

Pe buzele lui Vulpes flutură ceva ce putea fi luat drept un 
surâs. 

— Compania de telefoane se îngrijeşte singură de liniile 
sale, răspunse el. 

— Raymond câştigă şaptezeci şi cinci de cenți pe oră, 
reparând toată aparatura noastră electronică. Aşa că îi dăm voie 
să se extindă şi să repare chiar aparatele unor persoane din 
afară. Aceştia aduc aparatele la biroul de la intrare... 

— Am în bancă nouă mii şi ceva mărunţiş, îl întrerupse 
Vulpes cu glasul lui catifelat. Doctorul îi depune în numele meu. 
Aici mi se dă de lucru tot timpul. 

— E cel mai bun în domeniu. Aproape ca un serviciu cu 
normă întreagă, zise cu mândrie Woodward. 

Atunci Vulpes făcu o precizare. 

— În curând, aşa va fi. 

Comentariul îl îngheţă pe Vail. Pe chipul lui Vulpes nu se 
schimbase nimic, numai ochii îi licăriseră preţ de o clipă. 

— Nu înţeleg, zise Vail. 

— Ei bine, de fapt, asta-i vestea cea mare, explică 
Woodward. Peste trei zile, Raymond capătă o învoire. 

— Învoire? întrebă Vail. 

— Pentru şase săptămâni. A primit o slujbă într-un atelier 
de reparaţii electronice de pe Coasta de Vest... 

— Vine la Chicago? îl întrerupse Vail. 

— Acolo avem o pensiune, continuă Woodward. Supra- 
veghere douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, 
stingerea la ora zece seara, terapie de grup... Considerăm că 
Raymond e pregătit acum pentru aşa ceva, nu? 

— Sunt convins că am să mă descurc. _ 

Vail avu senzaţia că o mână uriaşă îi apasă pieptul. Işi con- 
trolă respiraţia, ca să nu vadă ceilalţi că se sufocă. Mâinile i se 
făcură ca de gheaţă. Era convins că obrazul i se golise de sânge. 
Luă o înghiţitură de Coca-Cola. 

— Nu mă îndoiesc de asta, reuşi el să articuleze. 

— Dacă reuşeşte, adică dacă trece de aceste prime 


săptămâni fără nici un incident, conducerea spitalului a decis 
să-l pună definitiv în libertate. 

— Ei bine, presupun că trebuie să te felicit, spuse Vail. 

— Poate că într-o zi luăm prânzul împreună, zise Vulpes. La 
urma urmei, sunteți răspunzător de... să zicem, însăşi existenţa 
mea, nu-i aşa? 

— Mi se pare o idee minunată, îi ţinu isonul Woodward. 

— Aşa o fi. 

— Ei bine, ce părere ai, domnule... Martin? întrebă Wood- 
ward. Am dreptate că vestea asta îţi reînnoieşte încrederea în 
mântuire şi înviere? 

— Înviere? 

— Raymond, aici de faţă, a renăscut, ca să zic aşa, din 
cenuşă. 

Woodward rostise fraza cu o mândrie atât de aberantă, 
încât pe Vail îl trecură din nou fiorii, de astă-dată nu din pricina 
lui Vulpes, ci a acestui doctor egoist, atât de orbit de propriul 
său geniu, încât nu percepea adevărata fire a lui Vulpes. În 
definitiv, cu zece ani în urmă, Vail trăise aceeaşi satisfacţie, 
salvându-l pe Aaron Stampler de la moarte sigură. 

Vail aproape că nu mai auzi restul conversaţiei. Nu mai 
prezenta importanţă. Pur şi simplu, trăgea de timp în aşteptarea 
momentului oportun pentru a pleca de acolo. 

— Ei bine, socotesc că pentru astăzi ajunge, îl auzi el pe 
Woodward. Sunt convins că trebuie să ne întoarcem fiecare la 
treburile noastre. 

— Aşa e, aprobă Vail, reuşind să schiţeze un surâs bicisnic. 

Woodward se duse la uşă şi-l strigă pe Max. Vail se ridică şi 
ocoli masa până ajunse în spatele lui Vulpes. Se aplecă şi rosti 
cu glas abia şoptit: 

— Raymond? 

Vulpes nu întoarse capul. Continuă să privească drept 
înainte. 

— Da? 

— Dar dacă n-a existat un Aaron? 

Raymond continuă să privească peretele din faţa lui. 
Zâmbi, dar Vail nu avea cum să-l vadă. 

Știe. Ştie, şi nu poate mişca un deget. Sunt un om liber şi 
nu mă poate împiedica să fiu, pentru că nu l-ar crede nimeni. 

Abia după vreo jumătate de minut Vulpes întoarse capul. Se 


ridică în picioare, cu obrazul la câţiva centimetri de faţa lui Vail. 
Surâdea, dar, brusc, pentru o fracțiune de secundă, ochii îi 
deveniră ca de piatră. În ei sclipi ura şi irisurile se făcură roşii ca 
sângele. 

La fel ca fiorul pe care îl simţise când intrase în atelierul de 
reparaţii, şi această schimbare dură numai o fracțiune de 
secundă, de ajuns ca să strecoare spaima în sufletul lui Vail. 

Venable avea dreptate. Acum văzuse şi el. Era ca şi cum ar 
fi privit gândurile - ale cui? Ale lui Aaron, Roy, Raymond - 
înțelegând că acesta din urmă nu se deosebea cu nimic, nu era 
cu nimic mai puţin rău şi mai puţin invidios, mai puţin capabil de 
orice decât tânărul pe care Vail îl salvase de la moarte cu zece 
ani în urmă. Singura deosebire era că acum crescuse, devenise 
mai periculos şi era pe punctul de a fi pus în libertate. 

— Întotdeauna va exista un Aaron în străfundul sufletului 
meu, zise încetişor Vulpes, bătându-se cu palma peste piept. 
Aşa cum va exista şi un Martin. Vouă vă datorez tot ce am. Apoi 
adăugă cu glasul său catifelat, însoţit de surâsul cel mai sincer 
cu putinţă: Vă mulţumesc. 


Vulpes rămase la fereastră, urmărindu-i cu privirea cum se 
înapoiau prin curtea cea mare. Vail mergea către ieşire cu paşi 
mari şi hotărâți. Vulpes bănuia ce spunea Vail. Aproape că-i 
auzea protestele. 

Dar se înşela. Vail ştia că nu exista nici o cale de a-l 
convinge pe Woodward. Era - cum se spune - un târg deja 
încheiat şi nu avea nici o putere să-l împiedice. 

— Pentru presă vestea va fi un adevărat festin, i se adresă 
el psihiatrului. 

— Presa nu va afla nimic. Ordinul de punere în libertate a 
fost semnat de un magistrat local, care ne-a înţeles strădaniile. 
Raymond Vulpes va fi eliberat. Presa ştie de Aaron Stampler. 
Habar nu are de existenţa lui Raymond Vulpes. 

O fracțiune de secundă, Vail chibzui dacă să-i povestească 
despre uciderea Lindei Balfour şi a lui Alex Lincoln, dar se hotărî 
să tacă. Nu va trece mult şi vestea se va răspândi. Dar Raymond 
avea un alibi perfect. Crimele urma să fie atribuite unui imitator. 

Perfect. Vulpes se gândise la toate. Nu omisese nimic. 

— Presupun că vei păstra secretul asupra acestei 


întrevederi, îi spuse Woodward. 

— Secretul? 

— Păi, din punct de vedere legal, eşti încă avocatul lui. 

Vail clătină din cap. 

— Conflict de interese, răspunse el sarcastic. În calitate de 
procuror, voi fi nevoit să-mi dau demisia. 

— Dă-i băiatului o şansă, îl rugă Woodward. 

— Nu mai e un băiat, Woodward, preciză Vail. 

Işi strânseră mâinile, apoi Vail se duse la limuzină, unde 
Tony îl aştepta lângă portiera deschisă. 

Tony îl conduse înapoi pe terenul de fotbal. Pilotul puse 
elicea în funcţiune chiar când Vail cobori din maşină, începând 
să alerge către aparat. Vail se aplecă pe sub elice, se strecură 
pe locul de lângă pilot şi-şi prinse centura de siguranţă. 

— lisuse! exclamă pilotul. Arăţi de parcă ai fi văzut o 
nălucă. 

— Asta s-a şi întâmplat, răspunse Vail. Hai s-o întindem 
naibii de aici. 


25 


EŞTI ACOLO, HIDRĂ? 

DA, VULPE. 

TE-AI DESCURCAT EXCEPŢIONAL. DINCOLO DE ORICE 
AŞTEPTĂRI. 

MULŢUMESC, VULPE. 

Al STUDIAT PLANUL? 

DA, VULPE, MINUNATUL PLAN. 

ŞI EŞTI GATA? 

DA, DA. 

Al ŞI MESAJUL? 

DA, VULPE. 

EXCELENT. ABIA AŞTEPŢI? 

CA ÎNTOTDEAUNA. 

A SOSIT DIN NOU MOMENTUL. 

MULŢUMESC. NU-MI PLACE SĂ AŞTEPT. 

CUM TE SIMŢI ASTĂZI? , 

SIMT O CUMPLITĂ NERĂBDARE. 


BINE. TREBUIE SĂ DAI DOVADĂ DE MAI MULTĂ PRUDENȚĂ 
DECÂT ORICÂND. 

EL ŞTIE? 

DA. DAR NU-ŢI FACE GRIJI. TOTUL E AŞA CUM AM 
PREVĂZUT. i i 

VOI FI CU BĂGARE DE SEAMĂ. 

BINE. PE CURÂND, HIDRĂ. 

DA, DA, DA! 

PÂNĂ ATUNCI... 


26 


Când Parver intră în birou, era spre asfinţit. Ultimele raze 
subţiri de lumină pătrundeau prin ferestre, lăsând dâre stacojii 
în penumbra biroului. Înăuntru nu era nimeni, cu excepţia lui 
Vail, care şedea singur în birou. Prăbuşit în fotoliul său, cu 
picioarele întinse drept în faţă, îşi sprijinea coatele pe braţele 
fotoliului, ţinându-şi pe piept mâinile cu degetele înlănţuite. 
Lampa de pe masa de lucru era singura lumină în toată 
încăperea, iar Vail coborâse arcul lămpii negre şi scumpe astfel, 
încât lumina să fie absorbită de lemnul întunecat al mesei de 
lucru. Privirea lui era aţintită în gol. 

Shana se apropie circumspectă de uşa biroului şi bătu uşor 
cu degetul în geam. Martin ridică privirea, cu ochii sticlind prin 
întuneric. 

— Domnişoară Parver, salută el, înclinând din cap. 

— Eşti ocupat? întrebă ea. 

El chibzui câteva clipe şi răspunse: 

— Da. Mă străduiesc din răsputeri să mă relaxez. Lucrez ore 
suplimentare şi mă spetesc stând absolut degeaba. 

— Nu-i ceva urgent, zise ea, vrând să plece. 

— Prea târziu, o opri Vail. Intră şi ia loc Ce te frământă? 

— E vorba de cazul Stoddard, începu ea, privindu-l pe dea- 
supra haosului de pe masa de lucru. 

Remarcă pe masă, în faţa lui, un mic casetofon de mărimea 
unei cărţi de credit şi lat de nici doi centimetri, legat cu sârmă 
de un stilou. 

— Ce-i cu Stoddard? întrebă Vail. 


— Nu sunt sigură, dar am impresia că există multe lacune. 
Unele dintre ele... nu... nu se prea... 

Se opri, căutând cuvintele potrivite. 

— Nu se leagă? sugeră el. 

— Da. Ştiu că vrei un dosar beton. 

— Nu pretind perfecţiune din partea muritorilor, zise Vail cu 
un zâmbet crispat. Perfecţiune e răsăritul soarelui într-o zi 
senină. Sau un copil născut întreg şi sănătos. Muritorii n-au 
nimic de-a face cu perfecțiunea. 

— Unii oameni... Începu ea, dar renunţă să-şi mai ducă 
fraza la bun sfârşit. 

— Unii oameni ce? 

— Era un gând urât. Nu trebuia să deschid discuţia... 

— Unii oameni ce, Parver? 

Ea trase aer în piept, apoi îl dădu afară, umplându-şi obrajii. 

— Unii zic că tu nu mergi în tribunal decât atunci când ai un 
dosar beton. 

Vail cugetă câteva momente. 

— Cred că s-ar putea spune şi aşa, încuviinţă el. 

— Tu cum vezi lucrurile? 

El scoase o ţigară şi o răsuci între degete câtva timp. 
Într-un târziu răspunse: 

— Ceea ce vreau eu e un caz fără puncte vulnerabile. Nu 
am chef să ajung în mijlocul unui proces şi să descopăr că 
acuzam un nevinovat. Vreau să fiu sigur de vinovăția lui... altfel, 
mai bine o las baltă. Dacă asta înseamnă să am un caz beton, 
atunci lumea are dreptate. Pe de altă parte, dacă ştim, dacă 
suntem absolut siguri, fără urmă de dubiu, că acuzatul este 
vinovat, aşa ca Darby, arunci îl trimit la dracu' sau mă fac luntre 
şi punte să-l trimit. 

— Dar putem vreodată fi siguri, Marty? întrebă ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, dacă nu este absolut clar, putem fi siguri? 

— Suntem siguri în privinţa lui Darby. 

— Intenţionezi să ajungi la o înţelegere. 

— Pentru că dosarul încă nu-i complet. Nici măcar datorită 
uluitoarelor calităţi auditive ale doamnei 
Nu-Ştiu-Cum-O-Cheamă. Rainey o să-l scoată din puşcărie pe 
nemernic cât ai zice peşte. Ţi-am spus încă de data trecută, e 
preferabil să-l ţinem la răcoare douăzeci de ani decât să-l 


vedem înapoi în barul lui Poppy Palmer, cu două sute cincizeci 
de mii în bancă. 

— Poate că despre asta şi vorbeşte lumea. 

— Care „lume"? Cu cine ai discutat? 

Ea ridică din umeri. 

— Jur că nici măcar nu mai ţin minte. Un deştept de june 
avocat în barul lui Guido. 

— Asta te-a necăjit? 

— M-a scos din sărite, zise ea, încruntată. 

— Ceea ce înseamnă că te-ai necăjit. Râse şi după câteva 
clipe se molipsi şi ea. Cui îi pasă ce trăncănesc aceşti 
gură-spartă puşi la patru ace? 

Când se saturară de râs, el se cufundă din nou în tăcere. Ea 
îl privi pe deasupra mesei de lucru, gândindu-se că, de când 
începuse să lucreze pentru el, nu-l văzuse niciodată ieşindu-şi 
din fire. Când era supărat cu adevărat, lua aerul jucătorului de 
pocher care mizează pe ultima carte. Chipul îi devenea o mască. 
Se închidea în muţenie. Numai ochii vorbeau. Ochii erau cei care 
gândeau. Deveneau ageri, ca de sălbăticiune. In rest, atitudinea 
lui rămăsese întotdeauna tipic irlandeză: "Nu te frământa pentru 
nimicuri" sau „Nu-ţi face sânge rău, ia-ţi revanşa." 

In clipa aceea ochii lui erau ageri, ca de sălbăticiune. 

— Ce te roade? întrebă ea, surprinsă că îndrăznise să-i 
pună întrebarea şi neliniştită ca nu cumva să fi depăşit limita 
dintre problemele profesionale şi cele personale. 

El privi fix peste masa de lucru, nu la ea, ci la un obiect 
oarecare din celălalt capăt al camerei. Işi puse ţigara între buze, 
fără s-o aprindă. 

— Stampler, răspunse într-un târziu. 

— Stampler? 

— Azi l-am văzut. 

— Şi de ce te îngrijorează? 

— Pentru că minte. Pentru că nu are nici un Dumnezeu, 
pentru că-i conştient de asta şi nici măcar nu-i pasă. Pentru că-i 
un psihopat şi un asasin, pentru că va fi pus în libertate în oraşul 
nostru şi pentru că ştie deja când, cum şi pe cine va ucide. Şi 
mai ştie şi că eu ştiu ce are de gând să facă, dar nu pot mişca 
un deget să-l opresc. 

In timp ce Vail vorbea, sprâncenele ei se arcuiau din ce în 
ce mai mult. 


— Biiine, zise Shana când el sfârşi ce avea de spus. 

— Deocamdată nu ştie nimeni, urmă Vail. Nu mai spune 
nimănui până când nu voi face publică noutatea. 

— La asta ţi-a trebuit casetofonul? Adică, e legal? 

Vail privi fix aparatul, apoi se uită din nou la ea. 

— E material de studiu, răspunse el, încheind această parte 
a conversaţiei. 

— Ce ai de gând să faci cu el? întrebă Shana. 

— Dacă aş cunoaşte răspunsul, n-aş mai sta aici, pe 
întuneric. Aş fi acasă la Janie, înfulecând spaghete şi 
gândindu-mă ce seară plăcută voi petrece în continuare. 

— Te pot ajuta? 

— Shana, oi fi tu iute la mânie şi dracu' gol la tribunal, dar 
în treaba asta nu încerca să te amesteci. Aici nu mai e vorba de 
fotografii cu victime ale unor omoruri, nici de focuri trase din 
goana maşinii. Aici e lucrarea diavolului şi dacă te apropii prea 
mult, îţi vei pierde şi bruma de inocenţă pe care o mai ai. 

Ea nu-i răspunse şi în birou se aşternu tăcerea. După un 
timp, Shana se foi pe scaun, îşi drese glasul şi vru să se ridice, 
dar el îşi îndreptă brusc spatele şi plesni din degete atât de tare, 
încât ea tresări speriată. 

— E în ordine, zise Vail. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat. 
Acum mă duc acasă la Jane Venable, unde voi încerca să uit de 
toate pentru câteva ore. În ce o priveşte pe Edith Stoddard, ai 
dreptate. Aşa cum spune Jane, ceva nu-i în regulă cu cazul ei. 
Află ce anume. Şi eu aş vrea la fel de mult să ştiu. 

— Mulţumesc, răspunse sec fata. 

— E cazul tău, Parver. Voiai să discutam ceva important? 

— Nu, pur şi simplu, simţeam nevoia să stau de vorbă cu 
cineva şi s-a întâmplat să fii aici. 

— Vrei sa mai discutăm? 

Ea zâmbi şi clătină din cap. 

— Nu, şi sunt convinsă că nici tu. 

Vail se ridică şi-şi întinse braţele. 

— Ai perfectă dreptate, zise el. Hai să mergem, luăm 
amândoi un taxi. Fac eu cinste. 

— Îmi plătesc partea mea, ripostă ea cu aer defensiv. 

— Hei, dacă aşa vezi tu lucrurile, spuse Vail, atunci poţi 
plăti chiar toată cursa. 


Prin fereastra fermei, Harvey St. Claire urmărea ultimele 
sclipiri ale zilei. Cam la jumătate de kilometru depărtare, la mar- 
ginea unui desiş de pini, văzu razele unor lanterne care 
începeau să danseze în penumbra înserării. De şase ore o 
căutau pe Poppy Palmer. 

— N-o s-o găsească, Abel. 

— Ştiu. 

— Atunci de ce ne pierdem vremea pe coclaurile astea? 

— S-ar putea să nu am dreptate. 

Stenner şedea de două ore la masa de lucru a lui Darby, 
cercetând cu minuţiozitate note de plată, scrisori, carnete cu 
însemnări, tot ce găsise prin preajmă. 

St Claire răsuci un scaun de lemn şi se aşeză călare pe el, 
cu faţa spre spătar. 

— Nici o rezervare la avion. Nici o cursă cu taxiul. Maşina ei 
e parcată în faţa casei... 

— Poate că a dus-o el cu maşina până la O'Hare, îşi dădu cu 
părerea Stenner. 

— Nici o rezervare la avion, repetă St. Claire. Şi nici o soră 
la Texarkana. 

— Sau unde s-o fi dus. 

— Nu există rezervare la avion... 

— O fi plătit cu bani gheaţă, poate sub alt nume. 

— Fotografia ei a fost dată la fiecare ghişeu de bilete de la 
aeroport. Nimeni n-a recunoscut-o. 

— Poate că purta perucă. 

— Ciudat mai eşti, Abel. 

— Lucrez cu Martin Vail de zece ani. După un timp ajungi să 
gândeşti la fel. El aşa gândeşte. Detestă surprizele. 

— Prin urmare, dacă nu-i aici şi nici n-a plecat, arunci unde 
dracu' e? 

Stenner nu răspunse. Continuă să-şi vadă în tăcere de cor- 
voada lui. 

— Uneori aş vrea să nu fi auzit niciodată de drepturi, zise 
St. Cla-ire. Uneori, mi-e dor de un strop de dreptate ca în Texas. 

— Ce înseamnă dreptate ca în Texas? întrebă Stenner şi în 
clipa următoare regretă că deschisese gura. 

Punea ordine în teancurile de scrisori deschise de pe masa 
de lu-cru. În celălalt colţ al biroului stivuise corespondenţa zilei, 


nedesfăcută. 

— Pe vremea când lucram la secţia judiciară, adică acum 
vreo optsprezece-douăzeci de ani, începu St. Claire, am fost 
trimis la graniţa cu Mexicul, pe urmele unui fugar pe nume 
Chulo Garciez, despre care se aflase că ajuta persoane să treacă 
frontiera ilegal, ca apoi să le vândă unor fermieri care lucrau cu 
emigranţi. Doi dintre cei mai buni prieteni ai mei îl duceau pe 
Chulo la San Antonio, fără să ştie că prietena lui îi strecurase un 
arc de ceas într-un baton de ciocolată. Parcă un Mars sau poate 
un Baby Ruth. Stenner îi aruncă o privire exasperată, apoi se 
concentra din nou asupra scrisorilor. St. Claire îşi continuă istori- 
sirea: Chulo şi-a ascuns arcul la spate, sub centură, ştiind că 
mâinile îi vor fi prinse în cătuşe tot la spate, pe bancheta 
maşinii. Şi-a descuiat cătuşele cu arcul, s-a întins spre bancheta 
din faţă, a smuls pistolul calibrul 45 al lui Freddy Corello, i-a tras 
două gloanţe în cap şi alte patru în Charley Hinkle, care era la 
volan. Pe urmă a sărit peste scaun, l-a împins pe Charley afară 
cu piciorul, a tras la marginea carosabilului, l-a zvârlit jos şi pe 
Freddy şi s-a înapoiat la graniţă cu maşina statului. Maşina a 
fost găsită la vreo şaisprezece kilometri de Eagle Pass, chiar 
lîngă frontieră. Aşa că eu m-am dus la postul de grăniceri de la 
Eagle Pass, unde l-am întâlnit pe Harley Bohanan, un tip 
măsurând cam un metru nouăzeci şi cântărind vreo sută de 
kilograme... John Wayne ar fi părut pitic pe lângă el. Tipul purta 
un pistol vechi, calibrul 44, prins jos, pe coapsă, la fel ca Wayne. 

— Aha. 

— l-am povestit totul lui Harley şi el mi-a replicat că-l 
cunoştea pe Garciez, care era un mexican dat dracului. A zis că 
m-ar putea ajuta şi m-a dus la un motel nenorocit din afara 
oraşului, cu pereţi din rogojină, gândaci cât şobolanii de apă şi 
fără aer condiţionat. În tavan era un ventilator aşa de mare, 
că-ţi smulgea şi ochii din cap. Când stăteai sub el, trebuia să-ţi 
ţii ochii închişi. 

— Aha. 

— După două nopţi, Harley a venit să-mi bată în uşă la 
patru dimineaţa şi am plecat amândoi cu maşina spre Quemado. 
Acolo, pe râu, într-o scobitură în stâncă, erau vreo doiş'pe 
aşa-zişi emigranţi ilegali, toţi împuşcaţi în ceafă şi goi puşcă, ba 
le smulseseră chiar şi dinţii de aur. Harley a adulmecat în jur şi 
deodată mi-a zis: „Unul din ei a scăpat." Bineînţeles că ne-am 


luat după urmele lăsate de tălpile goale. Am mers vreo câteva 
ceasuri, până am dat de emigrant, care se ascunsese într-o 
mică peşteră din deşert. Nenorocitul era mort de sete. 

— Aha. 

— Omul ne-a spus că fuseseră atraşi în cursă de un căpitan 
federal pe nume... cum dracu' îl chema? ...ăă... - Martino, 
Martinez, cam aşa ceva, şi de un anume Chulo, care trebuia să-i 
preia la graniţă şi să-i ajute să găsească de lucru în America. 
Numai că în loc de asta, Chulo şi căpitanul şi-au descărcat 
armele în ei. Omul nostru a avut norocul să scape. Harley ştia 
cine-i căpitanul. În noaptea aceea, am trecut Rio Grande în 
jeep-ul lui - acolo apa are vreo trei centimetri — şi l-am găsit pe 
căpitanul nostru bând într-o tavernă. Am aşteptat până a ieşit 
de acolo şi Harley l-a înşfăcat de ceafă, ca pe un căţeluş, şi l-a 
zvârlit în spatele jeep-ului, după care ne-am întors la râu. Acolo, 
Harley l-a aruncat în apă pe mexican şi i-a tras jos pantalonii. 
Şi-a scos pistolul 44, care nu avea cătare. S-a dus la spatele 
jeep-ului, a scos o canistră de benzină veche şi murdară, a vârât 
ţeava pistolului în canistră, l-a silit pe căpitan să îngenuncheze 
şi să stea în patru labe, după care, îţi jur pe Dumnezeul meu, i-a 
vârât în fund ţeava pistolului cam vreo trei centimetri şi l-a 
întrebat: „Unde-i Chulo? Număr pân' la trei şi pe urmă îţi zbor 
creierii prin fund." 

— Aha, aprobă Stenner, fără să-şi ridice ochii de pe scrisori. 

— Un ceas mai târziu ne găseam la intrarea unei crâşme de 
pe teritoriul american. Acolo era camionul lui Chulo. El era 
înăuntru, bând bere şi jucându-se cu o señorita cu sânge 
fierbinte. Harvey a scos un cuţit cât Everestul şi a făcut o gaură 
în cauciucul din spate al camionului. Eu am intrat în bar, am 
comandat o Corona şi am spus în mexicană: „Camionul de afară 
are o pană de cauciuc." Chulo s-a ridicat şi a ieşit cu paşi greoi. 
S-a aplecat să vadă despre ce era vorba, dar Harley a venit în 
spatele lui cu pistolul în mână şi i-a zis: „Garciez, eşti arestat 
pentru încălcarea legii." Chulo a sărit în picioare, dar a comis 
greşeala să vâre mâna sub braţ şi atunci BUUM! Harley i-a făcut 
ticălosului o gaură de treceai prin ea cu camionul. Şi ştii ce a zis 
bătrînul Harley? „Intreţinerea unui puşcăriaş costă douăzeci de 
dolari pe zi, iar Chulo ar fi trebuit să stea la pârnaie vreo 
douăzeci de ani. La naiba, Harve, tocmai i-am scutit pe 
contribuabili de plata a o sută de mii de dolari." Asta înţeleg eu 


prin justiţie ca în Texas. 

Stenner tot nu-şi ridica ochii de la scrisori şi facturi. 

— Cam lungă povestea ca să explici doar două cuvinte, zise 
el când St. Claire termină de istorisit. 

— Credeam că te vor interesa amănuntele, spuse St. Claire. 
Nu ne grăbeşte nimeni la un joc cu mingea sau la altceva de 
soiul ăsta. 

Se duse la fereastră, o deschise şi scuipă în iarbă un jet 
lung de zeamă de tutun. 

— Dacă ai fi în locul lui Darby, începu Stenner, şi ai vrea să 
ţi se piardă urma timp de o săptămână sau două, unde te-ai 
duce, Harvey? 

— Nu ştiu. În Hawaii. Pe o insulă din Caraibe? 

— Nu-şi permite luxul. Compania de asigurări îl ţine în şah, 
contul din bancă e aproape zero. Mai mult ca sigur, şi-a lichidat 
şi cărţile de credit. In plus, ieri era încă aici, corespondenţa e 
deschisă. Stenner îi întinse lui St. Claire două facturi de telefon. 
Ce-ai zice de o mică partidă de vânătoare? întrebă el. Cabana 
Red Marsh, pe râul Pecatonica, la vreo doisprezece kilometri de 
aici. Luna trecută le-a telefonat de două ori. Cea mai recentă 
convorbire a fost exact în urmă cu câteva zile, ultima convorbire 
menţionată pe factura sosită astăzi. 

Formă numărul. 

— Red Marsh, răspunse cu amabilitate o voce bărbătească, 
cu un uşor accent suedez. 

— Da, zise Stenner. Suntem nişte prieteni ai lui Jim Darby, 
domnul James Darby. Trebuia să-l însoţim în această excursie, 
dar am crezut că avem de lucru. Am scăpat mai devreme de la 
serviciu. El mai e acolo? 

— E afară, tocmai îşi pregăteşte barca. Va trebui să 
aşteptaţi puţin până îl chem la telefon. 

— Nu, nu vrem să vorbim cu el. Ne-am gândit să venim 
acolo şi să-i facem o surpriză mâine dimineaţă. Aveţi liberă vreo 
căsuţă cu două paturi? 

— Sigur. Căsuţa numărul opt, chiar lângă cea unde stă el. 

— El e la şapte? 

— La nouă. 

— Bine. Nu-i spuneţi că am telefonat, vrem să-i facem o 
surpriză mâine, la micul dejun. 

— Atunci va trebui să fiţi aici foarte devreme. Pleacă cu 


barca pe baltă la patru şi jumătate. Vrea să fie pe lac înainte de 
răsăritul soarelui. Aşa fac cam toţi vânătorii. 

— Aveţi deschis la închirieri de bărci? 

— Cum să nu! 

— Reţineţi şi o barcă. Numele meu e Stenner. A. Stenner. 

— Abe Stenner. Am înţeles. 

— Exact, Abe Stenner. Puse receptorul în furcă, apoi se uită 
la St. Claire şi aproape că zâmbi. L-am prins, spuse el. 


Noaptea târziu, în pat, cu Jane Venable cuibărită sub braţul 
său, cu unul din picioarele ei lungi încolăcit peste al lui, cu 
răsuflarea ei uşoară şi egală în ureche, Vail se gândea cât de 
rapid şi de firesc se transformase prima lor noapte de dragoste 
frenetică într-o camaraderie simplă şi liniştită. Pasiunea 
rămânea de fiecare dată bruscă, dezlănţuită şi copleşitoare, dar 
când erau împreună trăiau şi un sentiment de tihnă. Poate 
pentru că amândoi erau trecuţi de patruzeci de ani şi dragostea 
- dacă despre aşa ceva era vorba, nici unul din ei nu rostise încă 
acest cuvânt - semăna cu descoperirea unei mici comori pe care 
amândoi o crezuseră pierdută, fără speranţa de a o regăsi vreo- 
dată. Pentru prima oară după ani de zile, Vail era fericit când se 
sfârşea ziua de lucru şi putea pleca grăbit de la birou, ca să se 
bucure de prezenţa ei. Stătea culcat pe spate, cu un vag surâs 
pe buze, privind fix prin întuneric la tavanul boltit. Curând însă 
gândurile lui începură să se concentreze asupra propriei per- 
soane, lăsând-o deoparte pe Jane Venable şi revenind la Aaron 
Stampler - sau Raymond Vulpes - sau cine dracu' mai era. Nu şi 
de data asta, nemernicule, gândi el. Mi-ai făcut-o o dată. Atunci 
cel tras pe sfoară am fost eu. De data asta, păcălitul vei fi tu. 


27 


Pe măsură ce se apropiau de mlaştinile de lângă râu, ceața 
devenea atât de densă, încât Stenner se văzu silit să reducă 
viteza la patruzeci de kilometri pe oră. Stătea aplecat înainte, 
privind printre pleoapele îngustate şi încercând să distingă linia 
albă din mijlocul şoselei de provincie. In aburul care-i înconjura, 


ratase virajul către camping şi trebuise să se întoarcă, rulând 
încet pe şoseaua gudronată şi alternând faza mare cu cea mică, 
astfel încât să vadă prin ceața de la sol. În cele din urmă, 
descoperiră indicatorul, o bucată pătrată de lemn la intersecţia 
dintre şoseaua principală şi un drumeag neasfaltat care se 
pierdea printre copaci. Se făcuse târziu, era deja trecut de patru 
şi jumătate. 

Pe un indicator alb, mânjit de noroi, se vedea scris cu litere 
negre: CABANA RED MARSH. O săgeată groasă şi roşie arăta în 
direcţia drumului neasfaltat. Chiar şi cu faza mică, farurile 
transformau ceața într-o oglindă orbitoare. Înaintară încet prin 
pădure, pe dramul sinuos şi plin de şleauri. După aproape trei 
kilometri, din ceaţă se ivi brusc conturul clădirii principale a 
cabanei. 

Cinci fără un sfert. 

Walt Sunderson, un suedez voinic, rumen în obraz, cu o 
mustață roşcovană şi zbârlită care-i cobora aproape până la 
bărbie, ieşi pe ve-randa cabanei de bârne. Pe sub scurta 
îmblănită purta salopetă şi o cămaşa groasă de flanel. 

— Abe Stenner? strigă el, cuvintele sunând estompat şi 
înăbuşit în ceața groasă şi cenușie. 

— Da, domnule, răspunse polițistul, coborând din maşină. 

— Adineauri a plecat, zise Sunderson cu cadenţa 
melodioasă caracteristică suedezilor. Darby a pornit acum 
zece-cincisprezece minute. V-am pregătit barca, precum şi o 
hartă a mlaştinii şi a hăţişurilor. Puteţi lansa barca la apă în 
câteva secunde. Bagajele le desfaceţi la înapoiere. Nu-i cazul 
nici să Încuiați maşina. 

— Cât se poate de civilizat, spuse St. Claire, vârându-şi cu 
degetul mare un ghemotoc de tutun sub buză. 

— Aveţi şi cafea din belşug, v-am pregătit-o în termos. Sper 
că vă place amară. 

Nou-veniţii încuviinţară din cap. Deşi Stenner prefera să 
adauge un vârf de linguriţă de zahăr, amândoi erau nerăbdători 
să pornească la drum. Stenner şi St. Claire scoaseră din portba- 
gaj două puşti de vână-toare învelite în huse negre de piele. St. 
Claire purta o vestă îmblănită, specială pentru muniţie, cu 
ochiurile pline de cartuşe de vânătoare calibrul 12. Stenner 
îndesă încă o cutie cu muniţie într-unul din buzunarele vestonu- 
lui militar, în timp ce Sunderson le aducea termosul de cinci litri. 


Apoi suedezul îi conduse până la pontonul lung şi îngust. 

— Fiţi cu băgare de seamă, oameni buni, pe ceața asta nu 
se vede nici la doi metri. 

— Intotdeauna e aşa de groasă? întrebă St. Claire. 

— Pe timpul zilei, nu. 

Barca, o ambarcaţiune lungă de trei metri, cu fundul plat, 
echipată cu un motor de treizeci de cai putere şi amarată la 
pupa, se legăna pe apa liniştită, abia vizibilă în întuneric şi în 
ceaţă, în ciuda luminii puter-nice a becului de o sută de wati din 
apropiere. Sunderson verifică fundul bărcii, apoi, încruntându-se 
şi mormăind de unul singur, se duse într-un mic şopron de la 
capătul debarcaderului, de unde se înapoie purtând pe umăr un 
colac de frânghie groasă. 

— Puteam să jur că aseară am pus ancoră şi lanţ la barca 
dumneavoastră, zise el. Vă dau şi funia asta. Pe lac sunt 
puzderie de copaci şi cioturi, aşa că nu va fi greu să găsiţi ceva 
de care să vă legaţi. 

— Excelent, zise Stenner, sărind în barcă în urma lui St. 
Claire, care deja pusese mâna pe cârmă. 

Porniră prin întunericul încremenit şi apăsător. La mai puţin 
de cincizeci de metri de mal, feţele şi hainele li se acoperiseră 
de picături de apă. 

— Tare straniu, spuse St. Claire, urmărind lumina micului 
far montat la prova. 

— Ah, blestemată ceaţă, o simt în gât şi pe obraz, murmură 
Stenner. 

— Nu ştiam că eşti poet, Abel, chicoti St. Claire. 

— Eu nu. Dar Robert Browning a fost. 

Tăcură, în timp ce barca înainta încet pe râul îngust, cu 
motorul torcând încetişor. Stenner avea o mică hartă, pe care 
încerca să determine unde se aflau. Douăzeci de minute mai 
târziu, Stenner desluşi o altă barcă, abia vizibilă prin fuioarele 
umede şi mişcătoare de ceaţă. Ambarcaţiunea era legată de un 
trunchi prăbuşit. 

— Sunt doi, şopti Stenner, în timp ce se apropiau de hăţiş. 

Cei doi vânători purtau haine în culori de camuflaj. Vestele 
lor de salvare zăceau aruncate la pupa. Nici unul din ei nu era 
Darby. St. Claire îndreptă barcă spre hăţiş, prin papura care 
foşnea, frecându-se de marginile ambarcaţiunii. Unul din 
bărbaţi, înalt şi cu o figură rătăcită, tocmai trăgea un gât 


zdravăn dintr-un ulcior de cinci litri, ţinându-l în îndoitura cotului 
şi lăsând capul pe spate, astfel încât lichidul de culoarea ambrei 
să-i curgă direct în gură. Un labrador mare şi negru, cu ochi 
prietenoşi, stătea pe banchetă lângă celălalt bărbat. Când cei 
doi se iviră din ceaţă, câinele se zbârli uşor. 

— 'Mneaţa, salută vesel omul cu câinele. 

Era un bărbat scund, destul de gras, cu o figură jovială, pe 
care zâmbetul o făcea să pară aproape angelică. 

— 'Mneaţa, răspunse Stenner, în timp ce St. Claire opri 
motorul, lipind barca lor de cealaltă. 

Cel care băuse lăsă jos bidonul şi-şi şterse buzele cu dosul 
palmei. 

— Vreţi o duşcă? întrebă el, oferindu-le ulciorul. Cidru de 
casă. Asta chiar că alungă frigul din oase. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Stenner. 

St. Claire întinse mâna, luă ulciorul şi, ridicând cotul, îl lăsă 
cu dibăcie să alunece în îndoitura braţului, după care trase o 
înghiţitură zdravănă. Se scutură, apoi îl lăsă jos şi i-l înapoie 
celuilalt 

— Zău că ai dreptate, întări el. Îţi toarnă foc în vine. 
Mulţumesc. 

— Aţi mai văzut alt vânător în dimineaţa asta? întrebă 
Stenner. 

— Vă referiţi la Jim Darby? S-a dus la şase. Cam acum o 
jumătate de oră. 

— Ce înseamnă şase? întrebă Stenner. 

— Sectoarele de vânătoare sunt numerotate. Chiar pe harta 
pe care o aveţi şi dumneavoastră. Bătrânul Walt a desenat de 
mână păcătoşenia asta. Şase e la vreun kilometru şi jumătate în 
aval, chiar înainte de vărsarea în râu. Aici e patru, iar în celălalt 
capăt al cursului apei e cinci. 

— Cât de departe e şase? întrebă Stenner. 

— La vreo opt sute de metri de aici. 

— Nu ne ia mai mult de zece minute până acolo, nu-i aşa? 

— Poate cinci, chiar şi pe ceaţă. 

— Mulţumim. 

— Sunteţi prieteni cu el? întrebă unul din vânători. 

— Da, răspunse St. Claire. Ne-am gândit să-i facem o sur- 
priză. Mulţumim de ajutor. 

— N-aveţi de ce. Succes la vânătoare. 


— La fel şi dumneavoastră. 

St. Claire ambală motorul şi scoase bărcuţa din nou pe firul 
apei, pornind către sectorul şase. După cinci minute zăriră pe un 
stâlp noduros un mic indicator cu un 6 singuratic, scris de mână. 
St. Claire duse barca în ierburile înalte de apă şi opri motorul. 
Locul era pustiu. 

— Ai auzit? întrebă St. Claire. 

Stenner ascultă cu atenţie şi prin ceaţă desluşi murmurul 
înăbuşit al unui motor. Apoi răsună un lătrat de câine, urmat de 
o plescăitură înfundată. Motorul îşi mări puţin turaţia şi duduitul 
său se auzi ceva mai tare. 

— Vine, şopti Stenner. 

Duduitul de motor se apropia încet de ei. O barcă se ivi din 
ceaţă, chiar în faţa lor. La pupa stătea Darby, cu umerii căzuţi. 
Părea preocupat de ceva şi nu-i văzu decât în clipa în care 
câinele începu să latre. 

— lisuse! exclamă el surprins şi opri motorul. 

Avea în poală o puşcă de calibrai 12, întoarsă cu ţeava în 
jos. Tocmai vâra cartuşe în încărcător. St. Claire îşi scoase 
pistolul Glock de 9 milimetri din tocul de la umăr şi-şi sprijini pe 
coapsă mâna în care ţinea arma. Când cealaltă barcă se apropie 
de a lui, Darby îşi încordă privirea prin şuviţele subţiri de ceaţă 
şi, dintr-o dată, îl recunoscu pe Stenner. Sări în picioare 
încruntat, venind drept spre ei. Stenner întinse mâna şi, 
apucând copastia bărcii lui Darby, trase ambarcaţiunile una 
lângă cealaltă. 

— Bună dimineaţa, domnule Darby, salută el. 

Vâri mâna în buzunarul hainei şi scoase mandatul de 
arestare. In acelaşi timp, St. Claire se ridică într-un genunchi, 
ţinând pistolul în mâna întinsă, îndreptat exact spre obrazul lui 
Darby. 

— Fii amabil şi pune puşca pe fundul bărcii, rosti el cu voce 
aspră şi autoritară. 

— Avem un mandat de arestare pe numele dumitale, 
domnule Darby, spuse Stenner, punându-i sub ochi hârtia 
oficială. 

Darby era vizibil surprins. Cu toată ceața şi lumina tulbure 
dinaintea zorilor, se putea vedea că obrazul său roşcovan îşi 
pierduse culoarea, devenind alb ca varul. 

— Aici nu foloseşte la nimic, mârâi el. Câinele mârâi 


ameninţător la prova bărcii. Gura, Rags. 

Câinele scheună şi tăcu. 

— Şeriful te aşteaptă la camping, zise St. Claire. Doar nu 
vrei să adaugi şi fuga de rigorile legii la toate delictele comise 
până acum? 

— N-am fugit. Arăt eu a om care încearcă să fugă? Nu am 
de ce să fug. 

— Mandatul de faţă te acuză de uciderea cu premeditare a 
soţiei dumitale. Ai dreptul să nu spui nimic... 

— Cunosc lecţia, şuieră el, punând puşca deoparte. Am mai 
auzit-o o dată. 

— Te rog să te întorci şi să-ţi duci mâinile la spate, zise 
Stenner pe un ton oficial. Trebuie să-ţi pun cătuşele. 

— Dar nu plec nicăieri, protestă Darby. 

— Aşa se obişnuieşte. 

— Te rog să nu faci asta, insistă el. 

Tonul îi devenise din arogant aproape rugător. 

— Ţi-am mai spus că astea sunt uzanţele. 

— Dar nu la spate, bine? Unde să fug? 

— Lasă gargara, fiule, interveni St. Claire. 

— Vă rog să nu-mi legaţi mâinile la spate, îi imploră Darby. 
Nici... nici măcar nu ştiu să înot. 

St. Claire se uită la Stenner, care la rândul său se uită la 
Darby. Acesta era înspăimântat de-a binelea. Câinele se trase 
înapoi, şovăind, apoi începu din nou să mâărâie. 

— Am zis „Gura!", răcni Darby, lovind câinele peste bot. 
Animalul scheună şi se ghemui pe fundul bărcii. Vă rog, insistă 
din nou arestatul. 

— Prinde-i cătuşele în faţă, Harve, zise Stenner cu voce 
calmă şi egală, care nu admitea nici un fel de subterfugii. 

St. Claire îşi puse pistolul în teacă şi se duse lângă Darby. 

— Mulţumesc, zise acesta, întinzând mâinile către St. 
Claire, ca să-i fie puse cătuşele. 

O dată legat, rămase culcat pe fundul bărcii, cu creştetul 
abia vizibil pe deasupra copastiei. Câinele lovit se târî lângă el 
şi-l linse pe obraz. 

— Câinii iartă orice, spuse St. Claire, clătinând din cap. Privi 
în jos spre Darby. Ce făceai aici, pe mlaştină? întrebă el. 

— M-am scăldat, răspunse posomorât Darby. 

— Al dracului scăldat. A făcut un zgomot ca la scufundarea 


Titanicului. Roti farul de la prova, astfel încât fasciculul de 
lumină să străbată prin ceața care începea să se ridice. Barca lui 
Darby culcase la pământ ierburile de baltă. la te uită! exclamă, 
rânjind, St. Claire. Ne-a lăsat şi o urmă pe care să mergem. 

Legă barca lui Darby la spatele ambarcaţiunii lor şi o luă 
înapoi printre ierburile din mlaştină. La răsărit, soarele 
însângera ceţurile, aruncând umbre lungi şi confuze peste ape. 
Un şarpe lunecă pe lângă ei fără grijă, căutându-şi micul dejun şi 
cercetând terenul cu capul ridicat. Undeva la distanţă, în ceața 
încă densă, o pasare ţipă, şi în lumina cenuşie a zorilor o auziră 
bătând din aripile ei mari. Urma bărcii nu ducea prea departe. 
larba era culcată pe o suprafaţă mare. Intr-o parte, se înălţau 
din apă degetele scheletice ale unei crengi de copac. 

— Cred că ăsta-i locul, îl anunţă el pe Stenner. Ce-ar fi să 
amarez aici şi să te aştept până îl duci înapoi la cabană, ca să te 
întorci cu şeriful şi cu câteva parâme de remorcare? 

— Ai dreptate, răspunse Stenner, alipind cele două bărci. 
Vin în barca dumitale, îi spuse el lui Darby. Potoleşte-ţi câinele. 

— Numai gura e de el, răspunse Darby. La urma urmei, 
pentru ce atâta tevatură? 

— Poppy Palmer, îl lămuri Stenner, păşind în barca lui 
Darby, al cărui chip deveni pământiu. 

— Ce tot spui acolo? scânci el. S-a dus la Texarkana, s-o 
vadă pe soră-sa. 

— Nu are nici o soră în Texarkana. 

— Nu-i vina mea! 

— Uite că mai există şi o chestie pentru care nu eşti acuzat, 
râse St. Claire. 

— Mă întorc cât pot de repede, Harve, îl asigură Stenner. Te 
descurci? 

St. Claire îi aruncă o privire posomorită şi luă o sorbitură de 
cafea. Cealaltă barcă se îndepărtă duduind printre ierburi şi se 
pierdu în lumina sângerie a zorilor. 


Soarele şi vântul alungaseră fuioarele de ceaţă şi dimineaţa 
se ivise strălucitoare şi rece, când St. Claire văzu şalupa lungă 
de zece metri înaintând pe firul apei. Puse două degete în gură 
şi fluieră ascuţit, apoi începu să facă semne cu mâna. Şalupa 
coti spre mlaştină şi se apropie încet de barca lui. Stenner 


stătea lângă şerif, un bărbat înalt şi voinic, îmbrăcat într-o 
scurtă bleumarin şi purtând pe cap o pălărie cafenie de 
cercetaş, de care era prinsă insigna. 

— 'Mneaţa, domnilor, îi salută St Claire. Mulţumesc că aţi 
venit. 

Şalupa şerifului învolbură apa în jur, apoi se opri. Repre- 
zentantul legii se duse la prova şi, aplecându-se, strânse mâna 
lui St. Claire. 

— Jake Broadstroke, se prezentă el cu o voce care părea că 
urcă din degetele picioarelor. Imi pare rău că a durat atât, dara 
trebuit să chem doi scufundători. Sper că voi doi ştiţi ce vorbiţi. 

— Păi, e o simplă presimţire, răspunse St. Claire. Numai că 
am la activ treizeci de ani de presimţiri şi nu prea s-a întâmplat 
să mă înşel. 

Unul din scufundători, îmbrăcat în costum negru şi mască, 
îşi dădu drumul în apă peste bordul şalupei. Apa era adâncă 
până la talie. 

— La dracu', şerifule, nu cred să avem nevoie de cabluri. 
Fundul e cam mâlos, dar bănuiesc că-l vom putea cerceta. Să-mi 
dea cineva o lanternă. 

Luă o lanternă subacvatică, îşi potrivi masca de oxigen şi se 
scu-fundă, urmat două minute mai târziu de colegul său. Toţi se 
dădură la o parte, rămânând în aşteptare. Nimeni nu vorbea. 
Singurul sunet era foşnetul vântului printre trestii. 

Trecu o jumătate de oră. Şeriful mesteca nervos capătul 
unui trabuc. St. Claire scuipa alene în apa încreţită de vânt. 
Stenner nu spunea nimic. Toate privirile erau aţintite undeva 
deasupra trestiilor. Deodată, mlaştina cea noroioasă se tulbură 
puţin şi un cap de femeie ieşi brusc la suprafaţă, ridicându-se 
din ape. Părul închis la culoare din pricina umezelii cădea în 
şuviţe pe obrazul pătat, cenuşiu-albăstrui, acoperind în parte 
gura căscată şi plină de noroi. În jurul gâtului avea încolăcit un 
lanţ negru. Apa picura din ochii sticloşi şi câteva clipe femeia 
păru că plânge. Poppy Palmer îşi dansase ultimul striptease. 

— Oh, Doamne! exclamă St. Claire. 

— Da, murmură abia auzit Stenner. Şi eu speram să ne 
înşelăm. 


28 


Vail stătea închis în biroul său, semn pentru restul echipei 
că voia să fie lăsat singur. Naomi numea aceste stări ale lui 
„scufundări“. Ca şi cum Vail ar fi stat sub apă, într-o altă lume, 
fără nici un zgomot care să-i distragă atenţia, o lume în care 
toate datele şi faptele unui caz erau asamblate într-o viziune 
generală. Vail încerca să le clasifice, să le rearanjeze într-o 
cronologie logică, până când ajungeau să aibă sens. Ca un basm 
din bucățele cu subiect luat din domeniul juridic, tabloul 
devenea până la urmă clar, chiar dacă mai lipseau unele piese. 
Pe Vail îl preocupa acum un singur lucru: Aaron Stampler - sau 
Raymond Vulpes - unul şi acelaşi, neschimbat, de asta era sigur. 

Vail nu abordase încă problema lui Stampler/Vulpes în 
prezenţa echipei sale de lucru şi nici nu intenţiona s-o discute 
înainte de a analiza întrevederea cu Vulpes şi cu Woodward, 
schiţând o strategie preliminară prin care să facă faţă situaţiei. 
Cu căştile la urechi, asculta înregistrarea interviului cu psihiatrul 
şi „creaţia" acestuia. Ştia că undeva în cursul înregistrării Vulpes 
îşi dezvăluise — cu bună ştiinţă — adevărata identitate, numai 
ca să-l provoace pe Vail. Undeva în acea înregistrare exista un 
indiciu pe care Vail nu putea să nu-l recunoască. Nimic acuzator, 
pur şi simplu, Vulpes îi dădea a înţelege lui Vail că el era tot 
Aaron Stampler şi că reuşise să-i îmbrobodească pe toţi. Pentru 
Vail un lucru era cert: că lui Stampler avea să i se tragă 
pierzania de la orgoliu. 

Stătea de ore întregi în spatele uşii închise, când primi un 
telefon de la Stenner. El şi St. Claire urma să sosească imediat 
la birou cu amănunte, însă ţinuseră să-l anunţe pe Vail că Darby 
se afla în stare de arest şi că descoperiseră cadavrul lui Poppy 
Palmer. Deocamdată, Vail trebuia să-l lase deoparte pe 
Stampler/Vulpes şi să se ocupe de cazul Darby. Douăzeci de 
minute mai târziu, Stenner şi St. Claire dădură buzna în birou. 

Dumnezeule, îşi zise Vail. Nu cumva l-am văzut zâmbind pe 
Stenner? 

Vail îi făcu semn lui Parver să vină în biroul lui şi se lăsă pe 
spate în fotoliu. 

— Okay, se adresă el celor doi principali anchetatori ai 
echipei sale. Să auzim. 

— A mărturisit totul, începu St. Claire. L-am agăţat pentru 


uciderea soţiei. Shana, băbuţa noastră are un auz perfect. 
Adevărul e că Rainey n-a reuşit să dea de Darby, deci habar 
n-avea că noi eram pe urmele lui. Il credea liber ca pasărea 
cerului, dacă n-ar fi fost chestia cu Poppy Palmer. 

Stenner preluă povestirea: 

— Şi-a cam forţat norocul. A luat-o cu maşina, i-a spus că o 
duce la aeroport, însă a dus-o în hambarul lui, unde a strâns-o 
de gât. 

— După aceea, ticălosul a suit-o în camionul lui şi a umblat 
toată ziua de colo-colo cu cadavrul în maşină, continuă St. 
Claire. A petrecut noaptea într-un motel de lângă Rockford şi 
azi-dimineaţă a legat-o cu un lanţ de ancoră şi a aruncat-o în 
mlaştina râului Pecatonica. 

— Felicitări, le spuse Vail. Amândoi aţi făcut o treabă 
nemaipomenită. 

— Am avut puţin noroc, răspunse Stenner. Eram atât de 
aproape de el, încât l-am auzit aruncând cadavrul în apă. Se 
întoarse către Shana Parver. Acum l-ai înhăţat. Ridică două 
degete. Cu două capete de acuzare. 

— Când l-am adus, Rainey aştepta la închisoarea 
districtuală, povesti St. Claire. Zicea că vrea să staţi de vorbă. 

Vail începu să râdă. 

— Cum să nu vrea. Ei bine, daţi-l dracului pe Rainey, acum 
e prea târziu. Se răsuci spre Shana Parver. Okay, Shana, a ieşit 
cum ai vrut tu. Darby e al tău. Presupun că vrei să-l faci una cu 
pământul. 

Ea ridică privirea şi zâmbi, dar zâmbetul îi era aproape lipsit 
de veselie. 

— Bineînţeles... răspunse ea. 

— Aveai altă idee? 

— Nu, şefule! 

— Totul e în ordine? îl întrebă Vail pe Stenner. Mă refer la 
arestare. 

— l-am prezentat mandatul. l-am citit drepturile, după care 
l-am chemat pe şeriful districtului Stephenson să localizeze 
cadavrul. 

Parver şedea tăcută în colţ, muşcându-şi buza. 

— Ce e, Shana? o întrebă Vail. 

— Nu pot să nu mă gândesc că, dacă l-am fi arestat imediat 
după audiere, Poppy Palmer ar mai fi trăit şi acum. 


— Nu aveam nici un motiv pentru care să-l arestăm imediat 
după audiere, răspunse Vail uşor agasat. Ce dracu', la ora la 
care am obţinut mandatul ea era deja moartă. 

Parver nu răspunse la comentariul lui Vail. 

— Shana? 

— Da, şefule. 

— Dacă Poppy nu ne-ar fi minţit, ar fi fost şi acum în viaţă. 

— Ştiu. 

— Nu are rost să mai privim în urmă. Spune-i lui Rainey că 
răspunderea pentru moartea fetei îi revine lui, nu nouă. Dacă 
ne-ar fi adus omul atunci când a promis, azi Poppy Palmer ar fi 
printre noi. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Am să-i spun. 

— Bine. Gata cu negocierile. Voiai să ceri pedeapsa 
maximă? Cere-o. Trimite-l pe scaunul electric. 

— Bine, şefule. 


În amurgul îngheţat, St Claire îşi târa picioarele spre 
clădirea arhivelor, aflată la două cvartale depărtare. Văzuse 
răsăritul soarelui, iar acum privea şi asfinţitul. Cu toate acestea, 
era prea agitat ca să lase munca la o parte pe timpul nopţii. 
Hotărâse să încerce să dea de urma casetelor cu interviurile lui 
Stampler, rătăcite printre munţii de documente, dosare şi cutii 
din haosul arhivei cu documente juridice. Ştia că era aproape 
imposibil, dar poate că-i era sortit să aibă noroc de două ori în 
ziua aceea. 

Porni fără chef prin labirintul de spaţii dintre rafturile înalte 
cât două etaje, ticsite cu dosare şi cutii şi luminate doar de 
becuri cu abajur verde, agăţate în tavan. De pe unul dintre 
pasaje răzbătu glasul înăbuşit al lui Sinatra cântând „Come Fly 
With Me", precum şi raza palidă a unei lămpi care arunca umbre 
lungi pe coridorul principal. Când ajunse la colţ şi privi de-a 
lungul pasajului, St. Claire văzu un sergent de poliţie stând 
într-un fotoliu, lângă un lampadar demodat, cu abajur cu 
franjuri. Cu picioarele sprijinite de masa de lucru cenușie, de 
metal, sergentul asculta un mic radio cu tranzistori, 
legănându-se uşor în ritmul muzicii. 

— Bună seara, salută St. Claire, stârnind ecouri pe coridor. 


Polițistul cel vârstnic sări ca ars. 

— La naiba, exclamă el. M-ai speriat de moarte. 

— Îmi pare rău, se scuză St. Claire, apropiindu-se printre 
rafturile pline de cutii. Numele meu e Harve St. Claire, de la 
procuratura districtuală. 

Polițistul îşi cobori picioarele de pe birou şi lăsă volumul 
mai încet. Pe un carton alb de pe cămaşă, pliat în două, se 
vedea scris de mână: C. FELSCHER, PAZNIC. 

— Sergent Claude Felscher, la ordinele dumitale, se 
prezentă el, întinzând mâna. 

Era un bărbat zdravăn şi lat în umeri, supraponderal şi 
neglijent, cu uniforma necălcată, cu pantalonii căzuţi sub 
pântecul de băutor, cu cravata strâmbă şi nu îndeajuns de 
strânsă ca să-i ascundă nasturele lipsă de la bluza albastră de 
uniformă. Şuviţe încâlcite de păr cărunt îi acopereau urechile. 
Părea prăfuit şi uitat de lume, ca o fosilă rătăcită în colţurile 
întunecoase ale unui muzeu. Doar insigna făcea notă discordan- 
tă în această scenă mohorâtă. Era lustruită şi sclipea sub lumina 
palidă a vechiului lampadar. 

St. Claire îşi îndesă în gură un cocoloş zdravăn de tutun, 
oferindu-i şi bătrânului poliţist, care însă clătină din cap în semn 
de refuz. 

— De cât timp eşti paznic aici, Claude? 

— La dracu', de când Cain l-a lichidat pe Abel. 

— Trebuie să fie cea mai singuratică slujbă din oraş. 

— Oh, nu ştiu, răspunse bătrânul. Priveşte în jurul dumitale. 
Îmi ţin companie toate cazurile celebre. Îl ţii minte pe Speck? 
Richard Speck? 

— Sigur că da. 

— E acolo, în rândul 19. Gacy e pe rândul 6. George Farley, 
care a omorât douăsprezece femei, mai ştii? Le băga în 
saramură şi le ţinea în borcane la subsol. Rândul 5. Am chiar şi 
un dosar cu Dillinger, de când a fost băgat la zdup, după jaful 
unei bănci de lângă Gary. Aia aveau clasă, nu ca dobitocii din 
zilele noastre. Răfuieli armate din goana maşinii, furturi de prin 
prăvălii, ce Dumnezeu! S-a întors lumea pe dos, Harve. 

— Sunt întru totul de acord cu dumneata. |ţi aminteşti de 
cazul Rushman? 

— Arhiepiscopul? La naiba, de parcă ar fi fost ieri. Asta 
cauţi? 


St. Claire încuviinţă din cap. 

— Procesul intentat de stat lui Aaron Stampler. Încheiat la 
sfârşitul lui martie. 

— Îţi trebuie ceva anume? 

— Probe concrete. 

— Oh, la dracu'. Să-ţi spun eu cum e cu probele concrete. 
Până când ajung aici, sunt triate şi răstriate. Singurele care 
ajung la mine sunt cele care n-au fost revendicate. Şi nici măcar 
nu-s puse într-o anumită ordine. Uită-te în jurul dumitale. Nu aş 
putea să-ţi spun câte cazuri sunt aici - mii, pe dracu', sute de 
mii - din care mare parte puse pe unde se nimereşte sau 
rătăcite prin alte dosare. 

— De asta mă temeam şi eu. Mă gândeam că poate totuşi 
am noroc. 

— Ei, nu-ţi pierde nădejdea aşa de repede, ce dracu'! 

Sergentul scoase din sertar o lanternă şi-l călăuzi pe St. 
Claire pe sub bolțile arhivei. St. Claire simţea în nas mirosul 
înţepător de hârtie umedă şi mucegai. Felscher găsi cutiile de 
carton unde se aflau documentele cazului Stampler. 

— Am mai trecut o dată pe la arhivă, zise St. Claire. Cred că 
aveai zi liberă. Aici nu există nici o probă, numai hârţoage. 

— Aşa e, încuviinţă Felscher, trăgând afară mai multe cutii, 
verificându-le conţinutul şi apoi împingându-le la loc. De fapt, ce 
anume cauţi? 

— Nişte casete video. 

— Îmi pare rău. Dar, dacă vrei, eşti liber să te uiţi peste tot. 

Îşi roti braţul de jur-împrejur şi râse. 

— Las-o baltă. Mulţumesc de ajutor, Claude. 

Dădură mâna şi St. Claire porni înapoi pe coridorul 
întunecos, printre rafturi cu dosare. 

— Nu-ţi face sânge rău, Harve. Probabil că, între timp, s-au 
şi deteriorat. Aici nu există instalaţie de climatizare. 

— Nu voiam să mă uit la ele. Speram să aflu doar dacă au 
fost date. Şi cui anume. 

— Oh, atunci aşteaptă puţin. De ce n-ai spus aşa? Asta-i cu 
totul altceva. S-ar putea să ai într-adevăr noroc. 

Felscher porni pe coridor, oprindu-se în dreptul unor rafturi 
cu şiruri lungi de dosare datate. Îşi trecu degetul peste cotoare. 

— la să vedem, 1-10 septembrie '82... decembrie... februa- 
rie... Uite, 20-30 martie 1983. Scoase din raft un dosar mucegăit 


şi ros de carii. Astea sunt dosarele de evidenţă. Nu-s de prea 
mare folos atunci când cauţi ceva anume, dar... Deschise 
dosarul şi întoarse cu grijă paginile şterse şi îngălbenite de timp, 
cu inventarul scris de mână de către grefierul tribunalului. 
Trebuie să fii cu băgare de seamă. Vechiturile astea ţi se fărâmă 
între degete. Stampler, Stampler... da, ăla a fost un caz de 
răsunet, nu-i aşa? M-am tot întrebat ce s-a întâmplat cu el? 

— E tot la Daisyland. 

— Bun. După cum l-a ciopârţit pe episcop, ar trebui să-l ţină 
acolo pentru totdeauna. 

— Mda, aprobă St. Claire. 

— Okay, l-am găsit, 23 martie... Procesul intentat de stat 
împotriva lui Aaron Stampler, crimă cu premeditare. Uite inven- 
tarul. la să vedem, câteva haine pline de sânge, pantofi, un cuţit 
de bucătărie, câteva cărţi şi un inel, toate acestea au fost 
înapoiate catedralei Lakeview la 2 aprilie 1983. Ca să vezi, 
Harve, uite că ai avut noroc. Poftim, douăzeci şi trei de casete 
video. Au fost înapoiate unei doctoriţe Molly Arrington, 
Winthrop, Indiana, la 26 aprilie 1983. 

— Ei, să fie al dracului! exclamă St. Claire, simțind cum îi 
sare inima din piept. La ea e toată videoteca aia blestemată. 


Sediul lui Vail era pustiu, cu excepţia lui Parver, care stătea 
singură în micul ei birou. Avea pe masă voluminosul dosar 
Darby, dar obosise tot răsfoindu-l, aşa că scosese dosarul 
Stoddard. În realitate, nu avea chef să se ocupe nici de unul, nici 
de altul. Se simţea obosită şi nu avea unde să se ducă decât 
acasă, aşa că stătea singură în birou, luptând să-şi alunge 
indispoziţia crescândă. În spatele ei, uşa liftului se deschise, 
făcând loc lui Flaherty, care ţinea în mână o veche 
servietă-diplomat. Dermott se duse în biroul lui şi-şi aruncă 
servieta pe masă. Abia atunci o remarcă pe Parver. Făcu cale 
întoarsă spre biroul ei şi se opri în uşă cu mâinile în buzunare. 

— Veşti bune despre Darby, anunţă el. Abia aştept să-ţi aud 
pledoaria finală către juriu. 

Ea ridică privirea, cu figura crispată a unui suferind. 

— Ai aflat de Poppy Palmer? 

— Ştirea e în toate ziarele de după-amiază, răspunse el. Am 
auzit că Eckling e opărit. Zice că, dacă s-ar fi ocupat oamenii lui 


de caz, fata nu ar fi fost omorâtă. 

— La ce te aşteptai? Dacă s-ar fi ocupat el de caz, probabil 
că Darby ar fi lichidat jumătate din district până să-şi pună 
Eckling tărtăcuţa la contribuţie şi să-şi dea seama ce se 
întâmplă. 

Flaherty şuieră încet printre dinţi. 

— Ţi-e bine? întrebă el. 

— De ce? se răsti ea. 

— Hei, iartă-mă, ar fi trebuit să bat la uşă, spuse el, vrând 
să plece. 

— Unde te duci? întrebă ea. 

— Nu ştiu, pari niţel cam... Tăcu, căutând cuvântul potrivit. 
Gân-ditoare? 

— Gânditoare? Chibzui o clipă, apoi zise, aproape zâmbind: 
Probabil că în clipa asta sunt puţin cam gânditoare. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

Din locul unde se afla, ea îl privi fix o clipă, apoi îşi depărtă 
scaunul de masă şi se ridică în picioare. 

— Ce-ai zice să mergem la „Cochran's"? Dau de băut. 

— Nu, eu plătesc. 

— Ah, iar începi? Uite cum facem, Flaherty, dăm cu banul. 

— Adică să aruncăm cu banul în perete? 

— Înî. Vârî mâna în poşetă şi, scoțând două monede, îi 
întinse lui una. În biroul cu computere nu-i covor pe jos. 

— Vorbeşti ca o profesionistă. 

— Am şi zile din astea. 

Se întoarseră în biroul cu calculatoare şi se postară la trei 
metri de peretele din fund. 

— Cum se procedează? întrebă el neştiutor. 

— Voi la Boston nu dădeaţi cu banul? 

— Pe vremea când eram la Boston, rareori mi se întâmpla 
să am bani. 

— Pur şi simplu, arunci moneda. Câştigă cel care nimereşte 
mai aproape de perete. Vrei să exersăm puţin? 

— Nu, hai să începem. Câştigătorul dă de băut? 

— Câştigătorul dă de băut. 

— Aruncă tu întâi, să văd cum faci. 

Ea se aplecă şi-şi puse o mână pe genunchi, ţinând moneda 
între degetul mare şi cel arătător, apoi o azvârli cu o mişcare 
laterală. Banul atinse peretele, ricoşă aproape zece centimetri, 


se roti de câteva ori şi căzu pe o parte. 

— Destul de bine, zise el. 

— N-a fost rău. 

— Priveşte aici, spuse Flaherty, luând aceeaşi poziţie, dar 
folosindu-se de mâna stângă. 

— Eşti stângaci, zise ea. N-am observat niciodată. 

— Multe nu observi tu la mine, Shana, răspunse el. 

Remarca o surprinse. 

— O arunci doar din încheietură, da? 

— Înî. Flaherty se aplecă, ţinând braţul complet întins în 
faţă, ochi de-a lungul braţului, apoi aruncă moneda. Banul zbură 
prin aer, zăngăni la muchia dintre perete şi podea şi rămase 
acolo. Între perete şi monedă nu era nici jumătate de 
centimetru. Ca să vezi! comentă el. Bafta începătorului. 

Shana îl privi bănuitoare printre pleoapele îngustate. 

— M-ai tras pe sfoară, Flaherty, zise ea printre dinţii 
încleştaţi. 

— Nici pomeneală! 

— Am văzut cum ai aruncat. Ştiu că m-ai tras pe sfoară! 

El râse larg, luă de jos monedele şi i le întinse fetei. 

— Mergem? 

Luară un taxi până la „Cochran's" şi merseră în sala de 
lângă toaleta femeilor. Tăvălugul le oferi un zâmbet ştirb, 
conducându-i la un separeu din colţ. Şterse masa cu o cârpă 
umedă pe care o ţinea la brâu şi-i privi cu ochiul sănătos. 

— Vreţi ză beţi? Ză mâncaţi? întrebă el. 

— Începem cu băutura şi pe urmă vedem noi ce se mai 
întâmplă. 

— Grozav, ce ză vă aduc? 

— Martini, foarte sec, fără gheaţă şi fără condimente, 
comandă Parver. 

— Condi-ce? 

— Fără fructe sau legume, îi traduse Flaherty. 

— Am priceput. Domnu' Flaherty, ca de obicei? 

— Da. 

— La treabă, trântore, zise Tăvălugul şi porni ţanţoş către 
bar. 

— Okay, Parver, ce te roade? Ce dracu', totul a ieşit aşa 
cum ai vrut tu. L-ai înhăţat pe Darby, ai pus mâna pe Stoddard. 
Două cazuri importante. Vrei să-mi dai mie unul din ele? 


— Nu, mulţumesc, răspunse ea, privindu-l de sus. 

— Atunci care-i buba? 

— Azi m-a fulgerat pentru prima oară un gând, în clipa în 
care Marty m-a întrebat dacă eram pregătită să-l fac pe Darby 
una cu pământul. 

— Acum ce mai vrei, să apeşi şi pe buton? 

Tăvălugul aduse băuturile şi le puse pe masă. Shana goli 
paharul dintr-o înghiţitură şi ceru încă un rând. 

— Nu asta am vrut să spun, vorbi ea, făcând o strâmbătură. 
La dracu', martini ăsta are gust de eter. 

— N-ai mai băut niciodată martini? 

— Nu. De regulă, beau Cuba Libre. 

— lisuse, dar l-ai dat pe gât ca pe un paharcu lapte.E o 
băutură ucigătoare. 

— Se servesc în pahare aşa de mici. Numai o picătură. 
Despre ce vorbeam? 

— Tocmai ziceai... ăă... „Nu asta am vrut să spun", după ce 
eu te-am întrebat dacă vrei să apeşi şi pe buton. 

— Oh, da, mi-am amintit. Adevărul e că niciodată nu m-am 
ocupat de un caz pasibil de pedeapsă capitală, Flaherty. 

— Şi ai trac? râse Flaherty. Parver cea bătăioasă bâţâie de 
frică? Ei haide, nu-i decât un caz ca toate celelalte - consideră-l 
un delict şi gata. 

— Nu asta am vrut să spun. Nu mă preocupă ideea de a 
câştiga, nu despre asta e vorba. Pur şi simplu... niciodată până 
acum n-am stat să cuget cu adevărat asupra acestui lucru. 

— Care anume? Despre ce naiba tot vorbeşti? 

— Despre solicitarea pedepsei cu moartea 

— Ah, deci asta e. Se pregăteşte o criză de conştiinţă, 
aşa-i? Ce naiba, individul s-a dus drept la nevastă-sa şi a 
împuşcat-o în cap cu arma de vânătoare. Pe urmă a sugrumat-o 
pe micuța dansatoare. Tu gândeşte-te că, în timp ce o strângea 
de gât, se uita în ochii ei. 

— Încetează, Dermott. 

— Nu. Suntem procurori, Shana. Ultimele redute între civi- 
lizaţie şi junglă. Nu noi facem legile, noi doar le aplicam, iar 
legea spune că, dacă Darby e găsit vinovat de crimă cu preme- 
ditare, atunci trebuie pedepsit. 

— Ştiu bine toate astea, pentru numele lui Dumnezeu, zise 
ea furioasă. N-am venit aici ca să ascult o nouă versiune a 


preceptului filozofic 101. 

Brusc se ridică, vrând să plece. 

Flaherty întinse mâna, prizând-o cu blândeţe de braţ. 

— Hei, îmi pare rău, se scuză el pe un ton plin de regret. 
Uneori, devin prea cinic şi asta e în defavoarea mea. E greu să 
te dezbari de vechile năravuri. lţi făgăduiesc să nu-ţi mai 
servesc platitudini. Te rog... nu pleca. 

Shana privi în jos spre el şi zâmbi. 

— Încetezi cu tâmpeniile? 

— Încetez. 

— Bine. 

Se aşeză din nou şi-şi goli al doilea pahar de martini. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, zise el. Dacă ai face parte 
dintr-un juriu şi ai fi întrebată dacă eşti de acord cu pedeapsa cu 
moartea, tu ce-ai răspunde? 

— Greu de spus. 

— Greu pe dracu'. Gândeşte-te o clipă. 

Îşi concentră atenţia asupra paharului de Coca-Cola. 
Amândoi tăcură câteva minute, după care ea îi dădu răspunsul. 

— AŞ spune că nu ştiu sigur dacă sunt sau nu de acord, dar 
n-aş lăsa ca acest lucru să-mi influenţeze obiectivitatea. Tot ce 
contează sunt probele. 

— Bine. Dar ai merge la tribunal dacă ai avea dubii asupra 
vinovăţiei acuzatului? 

— Doamne, parcă ai fi Martin. leri seară m-a întrebat exact 
acelaşi lucru. 

— Pentru că asta-i cea mai mare teamă a procurorilor: să 
nu condamne un om nevinovat. 

— Sau o femeie. 

Ridică un deget înspre chelner şi-i făcu semn spre pahar. 

— Sau o femeie. Ideea e următoarea: dacă-i prinzi — cum 
l-ai prins tu pe Darby - atunci care-i deosebirea? Tu îţi faci 
meseria. Cum te-ai simţi, cunoscând atâtea despre Darby, dacă 
ar fi achitat? Presupune că ar fi pus în libertate. 

— Asta nu se va întâmpla, declară ea sfidătoare. 

— Dar presupunând că l-ar judeca altcineva şi ar pierde 
procesul? 

Ea chibzui o clipă, apoi decise să nu ia în seamă întrebarea. 
Brusc schimbă subiectul. 

— Mai e şi Edith Stoddard, zise Shana. 


— Ce-i cu ea? 

— Ceva nu-i în ordine, Flaherty. Femeia asta nu vrea nici 
măcar să lupte. 

— E dreptul ei. Nici nu prea are pentru ce lupta. După cum 
reiese din raportul tău preliminar, a cumpărat arma, a învăţat 
timp de două săptămâni s-o mânuiască şi pe urmă l-a găurit pe 
Delaney. De două ori. Un singur foc ar fi fost de ajuns. Al doilea 
dovedeşte o pornire criminală. E un omor premeditat, isteaţo. 
Stoddard a încurcat-o. 

— Tu ai trimite-o la scaunul electric? 

— Fără ezitare. E limpede că a plănuit crima cu cel puţin 
două săptămâni înainte. N-a fost o pornire impulsivă, nici o 
ţicneală de moment şi nici legitimă apărare. A aflat că urma să 
fie concediată, a pus la cale crima şi l-a lichidat. 

— Femeia asta îţi inspiră atâta milă. Are ceva... cu 
adevărat... trist. 

— Trist e că o aşteaptă douăzeci de mii de volţi. Astfel de 
lucruri nu trebuie să te afecteze, Shana. 

— Află că mă afectează. Mă afectează foarte tare. 

— Poate ar trebui să laşi pe altcineva să se ocupe de acest 
caz. 

— Cu nici un preţ, irlandezule. Am să mă ocup eu şi încă 
foarte bine. 

— La dracu', eu unul nu mi-aş face atâtea griji. Venable 
asigură apărarea. De zece ani n-a mai avut un caz de 
omucidere. 

Parver îşi termină cel de al treilea martini şi împinse 
paharul la marginea mesei. 

— Crezi c-o să fie o joacă de copil, aşa-i? Află de la mine că 
e foarte bună. Zece ani sau nu, dar e bună. Se opri şi, 
aplecându-se peste masă, zise cu prudenţă: Cred că Marty e 
combinat cu ea. 

— Fugi de-aici! exclamă el cu prefăcută surpriză, 
amintindu-şi florile de pe masa lui Jane Venable. Parver dădu 
viguros din cap şi-i făcu cu ochiul. Oricând se pot întâmpla 
minuni, comentă el râzând. Chelnerul aduse încă un pahar 
pentru Shana, şi-l luă pe cel gol. E al patrulea martini, zise 
Flaherty. Şi, din întâmplare, ştiu că barmanul umple bine 
paharele. Nu-i treaba mea, dar am impresia că nu prea ştii cum 
e cu băutura asta. 


— Ei, Flaherty, în seara asta am să mă îmbăt şi eu niţel. 
Tăcu, bău o înghiţitură, apoi spuse: Ştii, e un nume îngrozitor de 
lung. Fla-har-ty. Aproape trei silabe. Am să-ţi spun Flay. Și zi 
aşa, Flay, crezi că te des-curci dacă mă cherchelesc un pic? 

El îi zâmbi. 

— Eu nu m-am îmbătat niciodată, îi spuse oarecum timid. 

— Glumeşti? 

— Nu. Drogul meu preferat a fost marijuana. 

— Dar e interzisă prin lege. 

— Motiv pentru care m-am şi lăsat. 

Ea ridică paharul. 

— Ăsta nu-i interzis prin lege. 

— Dar e la fel de lipsit de sens. 

— Prima oară când am încercat droguri, stăteam în faţa 
cuptorului din bucătăria prietenului meu, aşteptând să vină 
Johnny Carson. 

Flaherty râse din toată inima şi încuviinţă din cap. 

— Trebuie să fi fost ceva de calitate. 

— Nu ştiu, de atunci n-am mai încercat, spuse ea, desco- 
perind că începea să i se împleticească limba şi că Flaherty 
căpătase brusc un geamăn. Inchise un ochi şi-şi concentră 
privirea peste masă la chipul lui frumos şi aspru. Cum se face că 
nu m-ai invitat niciodată în oraş? 

— Asta a fost o invitaţie. 

— Înî, abia după şase luni. Ştiu că nu eşti homosexual. 

— Nu sunt. 

— Şi... ăă... ştiu că nici eu nu-s chia' aşa de 'epădat. Se opri 
şi chicoti. De le-pă-dat. 

— Sigur că nu, murmură el, zâmbind. 

— Atunci? 

— Pe străzile din Boston nu se ţin cursuri de maniere ele- 
gante... nici la penitenciarul statului. 

— Chiar atât de rău ai fost? 

— Am fost destul de rău. 

— Care-i cel mai rău lucru pe care l-ai făcut vreodată? 
Poate că nici nu se cuvine să te întreb. 

— Am şparlit maşini. 

— Ai furat maşini? 

El încuviinţă din cap. 

— Împreună cu amicii mei. 


— Poţi să faci chestia aia din fi'me, cu sâ'mele scoase din 
bo'd şi folosite ca să po'neşti maşina? Poţi? 

Închise din nou un ochi, privindu-l cu atenţie. 

— Adică fără cheie de contact? întrebă el, apoi dădu din 
cap. În şaizeci de secunde, ştiu să pornesc tot ce e pe patru roţi. 

— Glumetti! 

— Nu. 

— Mamă! Da' de ce te-ai lăsat? 

— Am avut o revelaţie. Într-o noapte, Dumnezeu mi-a 
apărut la piciorul patului şi mi-a spus că, dacă o ţineam tot aşa, 
aveam să mor de tânăr. 

— ŞI... 

— L-am luat în serios. 

— Da', de fapt, n-ai văzut-o, zise Parver sceptică. 

— N-am văzut-o? Pe cine? 

— Pe Dumnezeu. 

— Oh! Flaherty zâmbi şi începu să facă cercuri pe masă cu 
fundul umed al paharului. Într-un fel am văzut-o. Unul dintre cei 
mai buni prieteni ai mei a ajuns pe scaunul electric. Jefuise o 
băcănie şi omorâse un poliţist. Vreau să spun că eram foarte 
apropiaţi, Ernie şi cu mine. Dădusem multe lovituri împreună. 

— Aşa-l chema, Ernie? 

— Ernie Holleran. Eram cinci cu toţii, băteam străzile 
împreună, ne drogam împreună. Ernie făcea şi el parte din grup. 
Dar a păţit necazul şi l-au condamnat, iar în noaptea în care a 
fost executat, noi ceilalţi am luat autobuzul până la 
penitenciarul de stat şi ne-am urcat pe un deal de unde se 
vedea închisoarea. Ne-am adus cu noi douăsprezece beri şi am 
rămas acolo, bând şi aşteptând până când s-a executat sentinţa. 
Poţi să-ţi dai seama de moment, pentru că atunci când e pus în 
funcţiune scaunul electric, restul luminilor scad în intensitate, 
apoi revin la normal. Butonul se apasă de două ori, pentru mai 
multă siguranţă. Am rămas acolo până când a fost dus cu 
maşina pompelor funebre. Am aruncat cu cutii goale de bere 
după dric, apoi am luat autobuzul înapoi spre casă. In noaptea 
aceea, Dumnezeu mi-a vorbit. Am hotărât să nu sfârşesc în felul 
acela. 

Ea continua să-l privească fix cu un singur ochi. Rămăsese 
cu gura întredeschisă, fascinată de poveste. 

— Ştii ceva? îi zise după un timp. Pe mine nu mă 


intersează... in-te-re-sea-ză manierele elegante, Flay. Goli 
paharul până la jumătate, apoi îl trânti pe masă. Pe mine mă 
in-te-re-sea-ză conversaţia schil... sclic... 

— Sclipitoare? 

— Mulţumesc. Şi... ăă... un bă'bat f'umos, cu ochi blânzi şi 
pă'ul neg'u-neg'u... şi... alte luc'uri sufer... sulper... 

— Superficiale? 

— Mulţumesc, lucruri superficiale de acest fel. De ce te 
îmbraci numai în negru, Flay? De ce acest simrom... sidro... sin- 
drom Johnny Cash? 

El oftă, sorbi din Coca-Cola şi se uită drept în ochii ei 
lăptoşi. 

— Vrei să-ţi spun adevărul? 

— Mai e şi altceva? 

— Nu am nici cel mai mic simţ al culorilor. Nu ştiu cum să le 
asortez. Cât timp port negru, sunt în siguranţă. 

— Chiar te doare chestia asta, aşa-i? 

El tăcu preţ de un minut. 

— Cred că da, răspunse, îmbujorându-se la faţă. 

— Vai, domnu' avocat, da' am imp'esia că roşeşti, zise ea, 
surâzând ironic. Eşti nemaipomenit, Flay. 

El râse, ca să-şi alunge stânjeneala. 

— lar tu eşti pilită. 

— Te intimidez? 

— Niciodată. 

Se priviră pe deasupra mesei câteva secunde, apoi ea 
cobori ochii. 

— C'ezi că putem... pot... ieşi de aici fără să pic în nas? 

— Nu te-aş lăsa niciodată să pici în nas, Isteaţo. 

— l'teaţo, e haios, îmi place. 

— Facem o încercare? 

— Marea încercare, râse ea. Stai o c'ipă. 

— Nu vrei o cafea? 

— Pfui! 

— Bine, atunci rămânem aici până când te simți în stare să 
te ridici. 

— Poate ne cheamă Tăvă'ugu' un taxi? Ce c'ezi? 

— Aşteaptă aici. 

— Nuuu, aştept acooolo, protestă ea, arătând în celălalt 
capăt al sălii, şi brusc se porni să chicotească. 


Chelnerul chemă taxiul şi Flaherty o ajută să se ridice în 
picioare, apoi îşi petrecu braţul pe sub al ei şi o lipi de trupul 
său. 

— Toţi o să creadă că ne giugiulim, nimeni n-o să ne dea 
atenţie, o asigură el, culcându-i capul pe umărul lui şi 
conducând-o către uşă. 

— Ne giugiu'im? Aşa se zice la Boston? 

— Da, răspunse el. 

Ajunseră la ieşire fără incidente, dar când ieşiră afară, 
dinspre fluviu îi întâmpină o rafală de vânt îngheţat. 

— Uh! icni Shana. Ce-a fo't a'ta? 

— Aer curat. 

— Cred că nu mă ţin picioa'ele, spuse ea, lăsându-se dusă 
la taxi, unde el o aşeză uşor pe bancheta din spate. 

— Flay? 

— Da? 

— Mu'ţumesc. 

— Pentru ce? 

— Că mai ascu'tat. 

— Sunt gata să te ascult oricând doreşti, zise el, 
strecurându-se alături de ea. 

— Zău? 

— Bineînţeles. 

— Atunci ascu'tă cu atenţie, fin'că... am să înce'c să-mi 
amintesc care mi-e ad'esa. 

La cea de a treia încercare reuşi să-i dea adresa exactă, 
după care se lăsă moale pe banchetă, cu capul pe umărul lui şi 
privindu-l cu un ochi, spuse: 

— Să-ţi zic un sec'et, domnu' Flar'ty. Te-am dorit încă din 
p'ima clipă când te-am întâ'nit. Ai ceva împoti'ivă? 

El o prinse de mijloc, trăgând-o mai aproape. 

— Cred că-i grozav, îi şopti, fără însă să adauge că şi elo 
dorea tot de atunci. 

— Bine, murmură ea şi în clipa următoare adormi tun. 

Apartamentul în care locuia Shana era la ultimul etaj al unei 
clădiri din cărămidă cu două niveluri, al cărei exterior amintea în 
mod plăcut de casele secolului trecut, situată la intersecţia din- 
tre West Eugenie şi North Park. Flaherty plăti taxiul, căută cheia 
în poşeta ei, apoi cobori din maşină şi se aplecă spre bancheta 
din spate, luând-o în braţe. 


— Aveţi nevoie de ajutor? întrebă taximetristul. 

— Nu, e uşoară ca un fulg, răspunse Flaherty, pornind către 
intrarea blocului. 

Găsi uşor apartamentul ei şi, proptindu-şi un genunchi în 
perete, o sprijini pe coapsă cât timp descuie uşa, apoi o duse 
înăuntru, închizând uşa cu piciorul. 

Era un apartament luminos şi vesel, cu un singur dormitor, 
mobilat scump şi cu un bun-gust desăvârşit, în culori străluci- 
toare. Abundau sticla Waterford şi ceramica Wedgwood, iar 
mobilierul era plăcut şi primitor. Bucătăria, mică, dar 
funcţională, era despărțită de sufragerie printr-o tejghea îngustă 
pentru micul dejun. Pereţii erau acoperiţi cu reproduceri 
numerotate, după Miró, Matisse şi Degas. Incăperea era lumi- 
nată de o singură lampă, aflată lângă fereastră. Flaherty o duse 
pe Shana în dormitor, unde apăsă întrerupătorul cu cotul. 
Înăuntru era o dezordine cumplită, patul nefăcut, pe noptieră o 
farfurie murdară, cu resturi de pizza, într-un colţ cărţi 
îngrămădite la întâmplare. O culcă pe pat, ea se foi uşor şi între- 
deschise ochii, somnoroasă. 

— Sunt acasă? întrebă. 

— Da. 

— Ai urcat cu mine în b'aţe atâtea t'epte? 

— Aha. 

— Cavalerul Gagalad... sau cum îl cheamă... Mu'ţumesc, 
viteazule cavaler. Încercă să se ridice în capul oaselor, dar se 
prăbuşi la loc pe salteaua de puf, cu braţele întinse în lături, şi 
oftă. Am gura plină de pene, spuse ea şi chicoti încetişor. 

— Să-ţi aduc nişte apă. 

— Până atunci înce'c să mă dezb'ac. 

El se duse în bucătărie, găsi în dulăpior un pahar şi scoase 
cuburi de gheaţă din frigider. Turnă peste ele apă rece şi agită 
paharul de câteva ori. 

— Cum te descurci? o întrebă pe Shana. 

— Mai b-bine decât m'aştep'am. 

— Anunţă-mă când te-ai băgat în pat. 

— Po' să vii. 

Când Flaherty se înapoie în dormitor, Shana era pe 
jumătate învelită cu pătura, iar hainele ei zăceau azvârlite pe 
podea. Un picior îi atârna într-o parte a patului. De picior atârna 
un ciorap cu chilot. 


— Ap'oape că am 'euşit, zise ea. Da' picio'ul stâng m-a chi- 
nuit cumpi'it. Işi mişcă piciorul şi râse fără vlagă. Aoleu! 
exclamă. Ai avut dreptate cu martuunii. 

El puse paharul cu apă pe noptiera de la căpătâiul patului şi 
se duse la fereastră să coboare storurile. Brusc simţi în ceafă un 
fior de gheaţă. Depărtă storurile cu mâna şi scruta cu atenţie 
strada de dedesubt. Era pustie, cu excepţia unei maşini parcate 
vizavi. La volan nu era nimeni. 

Sunt paranoic, gândi Flaherty. Dacă imitatorul lui Stampler 
umbla liber prin Chicago, Shana Parver cu siguranţă nu se afla 
pe lista lui de priorităţi. Apropie la loc storurile. 

— Flay? 

— Da. 

Se uită la Shana, iar ea întoarse capul, privindu-l cu un sin- 
gur ochi întredeschis. 

— Te rog să nu pleci. Nu vreau să mă trezesc singură mâine 
dimineaţă. Bine? 

— Bine. 

— Eşti un tip g'ozav. 

El se apropie de pat şi o ajută să se ridice în capul oaselor 
şi să ia o înghiţitură de apă. 

— Mmm... gemu Shana şi se prăbuşi înapoi pe pernă. Aşa-i 
că nu mă laşi singură? 

— N-am să te las singură. 

Ea zâmbi şi imediat adormi din nou. Flaherty se aşeză pe 
pat şi, cu mare grijă, îi trase ciorapul agăţat de gleznă, 
scoţându-i-l uşor din picior. li prinse degetele picioarelor în 
palmă şi începu să le mângâie cu blândeţe. 

Doamne, se gândi, până şi degetele ei de la picioare sunt 
superbe. 


Stând pe bancheta din spate a limuzinei de la firmă, lui Jane 
Venable deja i se făcuse dor de Martin. Avusese o întâlnire de 
afaceri cu clienţii ei japonezi, iar Vail hotărâse să petreacă 
măcar o noapte în propria lui casă. 

Deja se învățase să fie răsfăţată. Răsfăţată de atenţiile lui, 
de pasiunea şi inventivitatea lor atunci când făceau dragoste, de 
simplul fapt că îl avea alături. Privi pe geam afară, urmărind 
cum lunecau pe lângă ea luminile nopţii. Când opriră la un 


semafor, îşi îndreptă brusc spatele. 

— Larry, zise ea, te rog trage pe dreapta, în faţa 
blocurilor-turn. 

Şoferul trase pe dreapta şi parcă în faţa blocului strălucitor 
din sticlă şi crom. Apoi sări din maşină şi se duse să-i deschidă 
portiera. 

— Mă întorc în câteva minute, spuse ea şi se grăbi spre 
intrarea blocului. 

Portarul de noapte şedea în spatele unui pupitru care 
semăna cu carlinga unui supersonic. Un sistem de camere video 
cu circuit închis îi îngăduia să supravegheze coridoarele 
fiecăruia dintre cele treizeci de etaje. Era un bărbat zvelt, cu 
obrazul ridat de vârstă, cu parul şaten înspicat şi pieptănat pe 
spate. Purta o haină albastră, cu garoafă roşie la rever, părând 
să fie mai curând recepţionerul unui mare hotel decât portarul 
unui bloc de locuinţe. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el cu accent britanic, 
făcând pe omul de lume, dar cântărind din ochi limuzina neagră. 

Venable îi adresă surâsul ei cel mai cuceritor. 

— Bună seara, salută ea. Cum te numeşti? 

— Victor, răspunse portarul cu un zâmbet circumspect. 

— Victor, eu sunt Jane Venable, se prezentă ea, scoțând din 
poşetă o foaie de hârtie şi împingând-o pe birou sub ochii lui. 
Sunt avocat. Clienta mea a fost acuzată de uciderea lui John 
Delaney. Am aici un ordin al tribunalului prin care mi se permite 
accesul la locul crimei. Ştiu că e o mare îndrăzneală din partea 
mea, totuşi fii bun şi lasă-mă să intru. 

— Ce? Acum? Vreţi să cercetaţi apartamentul acum? 

Ea puse o bancnotă de cincizeci de dolari peste hârtia ofi- 
cială. 

— Întâmplarea a făcut să mă aflu prin apropiere. Cred că nu 
durează nici un sfert de oră. 

Portarul se uită la ordinul tribunalului, mai aruncă o privire 
la limuzină, apoi zâmbi şi luă bancnota. 

— Cum să pot rezista unui surâs atât de seducător, doamnă 
Venable? zise el. Deschise un sertar al pupitrului şi scoase un 
inel cu chei, apoi o conduse până la lift. Teribilă chestie! 
exclamă portarul în timp ce ascensorul suia la etajul al 
treisprezecelea. 

— Cumplită, încuviinţă Venable, gândindu-se că moartea lui 


Delaney fusese probabil prilej de sărbătoare pentru tot oraşul. Îl 
cunoşteai bine? 

Victor ridică o sprinceană şi zâmbi. 

— Imi spunea „Bună ziua" la venire şi „Bună seara la ple- 
care". Pe lângă asta, de Crăciun mi-a oferit o sticlă de scotch. 
Cam astea au fost relaţiile mele cu domnul Delaney. 

— Scotch-ul era de calitate? 

— Chivas. 

— Bravo. 

Ajunseră la etajul al treisprezecelea şi Victor descuie uşa. 
Panglicile galbene fuseseră luate de acolo. 

— Nu vă grăbiţi, sunt de serviciu până la ora două, o 
informă Victor. La plecare uşa se va închide singură. 

— Eşti un scump, Victor. 

— Mulţumesc, doamnă Venable, zise el şi plecă, închizând 
uşa după el. 

Ce nebunie, să vin aici în toiul nopții! se gândi Jane. Dar 
când privise afară pe geamul limuzinei şi-şi dăduse seama că se 
găsea chiar în dreptul blocului... ei, ce dracu', doar nu era nici o 
grabă să se întoarcă în apartamentul ei pustiu. 

Trecuseră ani întregi de când nu mai vizitase scena unei 
crime şi sângele începu să-i pulseze în vine încă din clipa în care 
porni pe coridor către sufragerie. Rămase la câţiva metri 
depărtare de conturul negru de pe covor, având în centru o pată 
mare, maronie. 

De fapt, nu căuta ceva anume; se simţea datoare faţă de 
Edith Stoddard să se familiarizeze cu locul crimei. Se duse în 
dormitor, unde remarcă nişte zgârieturi pe barele de la 
căpătâiul patului. Aruncă o privire şi în baie. Periuţa de dinţi a lui 
Delaney, aparatul de ras, un lighenaş şi un pămătuf 
Abercrombie & Fitch într-o parte a chiuvetei din marmură, şi un 
flacon de aftershave în cealaltă parte. Un prosop neîn-trebuinţat 
atârna pe suportul aurit de lângă duş. 

Intră în bucătărie şi se uită în frigider. Cineva îl golise şi-l 
spălase. În cămara micuță existau câteva conserve. Se pare că 
Delaney prefera în mod deosebit sparanghelul LeSueur şi 
cârnăciorii vienezi. Se întoarse în dormitor, răscoli prin birou şi 
prin sertare, dar nu descoperi nimic demn de luat în seamă. 
Găsi o scrumieră şi o aduse în dormitor, apoi se aşeză la 
picioarele patului, chiar în faţa debaralei. Se hotări să fumeze o 


ţigară înainte de plecare. În maşinile firmei fumatul era interzis. 

Ce tâmpenie! se gândi ea. Dar, cel putin, am scăpat de o 
grijă. 

Oare frustrarea resimţită de Edith Stoddard când îşi 
pierduse slujba chiar grăbise moartea lui Delaney? se întrebă 
din nou. Era o chestiune care nu încetase s-o frământe. Toate 
faptele ţinând de acest caz erau limpezi ca lumina zilei, în 
schimb mobilul părea extrem de neconvingător. După aceea îşi 
aminti că citise despre alte cazuri oarecum asemănătoare, de 
pildă poştaşul care-şi pierduse slujba şi se întorsese la oficiul 
poştal, având o armă asupra sa, şi omorâse nouă persoane, îna- 
inte de a se sinucide. Poate că mobilul nu era chiar atât de 
neconvingător cum îşi închipuia. 

Cu gândul la Edith Stoddard, se uită în debara. Din locul 
unde stătea, îi vedea tot interiorul, situat chiar lângă baie, cu 
care comunica printr-un mic hol. Debaraua era încăpătoare şi 
goală, afară de un costum, câteva cămăşi puse pe umeraşe, un 
halat, o pereche de papuci din piele şi o alta de pantofi negri. 

Dar altceva îi reţinu atenţia. Tot uitându-se, îşi dădu seama 
că dulapul era asimetric. Una din laturi era mai lungă, mergând 
până în perete, în schimb cealaltă abia dacă avea lăţimea unui 
costum, mai îngustă cu cel puţin şaizeci de centimetri. 

Jane fixă peretele două minute încheiate, timp în care 
vechile-i instincte începură să lucreze, acea combinaţie de para- 
noia şi tupeu care cândva făcuse din ea cel mai bun procuror. 

— De ce nu-i simetric dulapul ăsta? se întrebă Venable cu 
voce ta-re. 

Se duse în baie, să vadă dacă nu existau rafturi de cealaltă 
parte a peretelui, dar acolo se afla scaunul de toaletă, iar zidul 
era acoperit cu plăci de faianţă. Se înapoie în dormitor, intră în 
debara şi aprinse lumina. Numai o femeie poate fi atât de 
curioasă în legătură cu o arhitectură interioară atât de bizară, îşi 
spuse ea. Numai pe o femeie ar putea-o inte-resa de ce atâta 
risipă de spațiu într-o debara. Bătu uşor în perete cu în- 
cheieturile degetelor, închipuindu-şi că, probabil, acolo se 
găseau cabluri electrice, dar peretele suna a gol. 

Un spaţiu adânc de şaizeci de centimetri şi lat de un metru 
jumătate? Poate un seif? Dosare secrete, ceva acuzator? Ceva 
ce ar putea folosi la proces, ca să distrugă reputaţia victimei? Îşi 
trecu degetele pe muchia dintre cei doi pereţi, dar nu găsi 


nimic. Se propti în colţ şi împinse unul din pereţi. 

Acesta cedă puţin. Împinse cu şi mai multă putere. Peretele 
se desprinse puţin în partea de sus. 

Panoul nu era bătut în cuie, ci înţepenit la mijloc. Făcu un 
pas înapoi şi cercetă din nou cu atenţie muchiile, partea de sus, 
de jos şi laturile. Era o uşă. Acum trebuia să găsească şi un 
mijloc de a o deschide. 

Pipăi cu degetele pragul şi covorul. Nimic. 

Oftă şi se aşeză din nou pe capătul patului, continuând să 
privească ţintă uşa. Se uită la bara de susţinere pentru haine. In 
partea mai îngustă a debaralei nu existau haine. Intră din nou, 
ridică mâna şi zgâlţâi bara, apoi o răsuci. Bara era înşurubată în 
perete. Se văzu nevoită s-o răsucească de patru ori ca s-o poată 
scoate din lăcaşul ei. O puse pe podea şi studie locul unde ` 
fusese prinsă. În scobitura din perete se afla ascuns un buton. ÎI 
apăsă şi, cu un clinchet înăbuşit, panoul se întredeschise câţiva 
centimetri. În interiorul despărţiturii din perete clipea o lumină. 
Jane trase uşa de perete. 

Simţi că i se taie răsuflarea. Rămase cu gura căscată, 
privind la conţinutul firidei, fără să-i vină a crede ce avea în faţa 
ochilor. 

— Dumnezeule, murmură ea. 

Apoi privirea îi căzu pe pardoseala firidei secrete. 

Acolo era arma. 


29 


Exact la ora zece, Jane Venable sosi la biroul lui Vail. Uşa 
ascensorului se trase la o parte şi ea cobori, îmbrăcată într-un 
taior de mătase de culoarea smaraldului, care-i făcea părul roşu 
să pară o vâlvătaie. Purta o poşetă de umăr marca Coach, din 
piele argăsită. Se îndreptă cu paşi mari către biroul lui, cu 
autoritatea şi siguranţa unui cal de paradă mergând la trap prin 
faţa tribunei juriului. Brusc, toţi cei din birou îşi găsiră câte ceva 
de lucru, astfel încât s-o poată vedea mai bine. Fiecare o urmări 
cu privirea până ajunse la masa de scris a lui Naomi. 

— Bună dimineaţă, salută ea cu un surâs strălucitor. Dum- 
neata trebuie să fii Naomi. Eu sunt Jane Venable, se prezentă, 


întinzându-i mâna. 

Vail ieşi din birou ca s-o întâmpine, fără a lua în seamă 
zâmbetul ironic care fluturase o clipă pe buzele lui Jane şi care 
nu-i scăpase lui Naomi. Marty, gândi aceasta, a; băgat-o pe 
mânecă. Vail o invitase şi pe Venable la şedinţa extraordinară, 
întrucât era parte integrantă din recent creata problemă 
Stampler. Amândoi merseră în biroul lui. 

— Noaptea trecută a fost un calvar, spuse ea, 
prefăcându-se că zâmbeşte larg. 

EI îi răspunse la zâmbet. 

— Eu am fumat un pachet de ţigări, încercând să adorm. 

— Asta o să te înveţe minte să-ţi mai iei liber noaptea. 

— Toţi sunt cu ochii pe noi, o informă el, aruncând o privire 
fugară către restul echipei. 

— Ştiu. Aşa-i că-i nostim? 

— Cafea? 

— Sigur. 

— Am verificat aseară locuinţa ta... să mă sigur că îngerii 
păzitori erau acolo, îi spuse Vail. 

— Nu ştiu ce cred vecinii mei, răspunse ea. Unul din băieţi 
parchează toată noaptea în faţa casei, iar celălalt parchează pe 
terasă şi cutreieră împrejurimile din oră în oră, cu lanterna în 
mână. 

— Asta te face şi mai misterioasă decât eşti. 

— Nici nu ştiu de ce am deschis discuţia. Nu cunosc pe nici 
unul dintre vecini. 

Când el se întoarse cu spatele, ca să toarne cafeaua, 
expresia ei se schimbă brusc. Vail îi vedea imaginea reflectată 
în fereastră. Devenise mai puţin volubilă, mai rezervată, de 
parcă dintr-o dată ar fi căzut pe gânduri. 

Cazul Stoddard o preocupa profund pe Venable. Desco- 
perirea unei despărţituri secrete în apartamentul lui Delaney o 
punea în faţa unei mari dileme. În calitate de apărătoare a lui 
Stoddard, nu era obligată să spună acuzării ce anume găsise. Pe 
de altă parte, arma era esenţială în dezbaterea cazului, aşa 
încât risca să fie acuzată că ascunsese probe. Hotărâse să nu 
atingă nimic. Închisese la loc firida şi plecase; intenţiona să 
susţină că nu ştia cui îi aparţine arma găsită acolo. Îi mai rămâ- 
nea de discutat cu Stoddard despre descoperire. Decise să lase 
deoparte deocamdată această problemă; era limpede că 


programul întregii dimi-neţi avea să fie ocupat de şedinţa lui 
Vail. Re/axează-te, îşi spuse ea. 

Vail îi puse o linguriţa de zahăr în ceaşcă. Când se răsuci 
spre ea, ţinând în mână ceaşca de cafea, Jane îşi reluă brusc 
expresia de veselie. Când ea puse ceaşca pe masă, Vail o 
întrebă: 

— Te frământă ceva? 

— Nu mă cunoşti de atâta timp. 

— Adică? 

— Adică, suficient cât să-ţi dai seama dacă am ceva pe 
inimă. 

— Ah! Deci a; ceva pe inimă, zise el. Ocoli masa şi se aşeză, 
înclinându-şi scaunul şi proptind un picior în colţul mesei de 
lucru. 

Ea se aplecă peste birou, privindu-l printre pleoapele îngus- 
tate, şi zise cu prefăcut sarcasm: 

— Eu nu am inimă, domnule procuror districtual. 

El râse, iar ea îl întrebă cu tonul cu care s-ar fi interesat de 
starea vremii: 

— Ţi-a fost dor de mine? 

— Nu, deşi mi-a trecut prin minte că vreun samurai de la 
firmă putea să-ţi fure inima aseară la dineu. 

Ea pufni în râs. 

— Nu scapi tu de mine aşa uşor, Vail. 

— Nu vreau să scap de tine în nici un fel. 

Amândoi păstrau aparențele unei conversații nonşalante, o 
pantomimă destinată colaboratorilor lui Vail, care, la rândul lor, 
se străduiau din răsputeri să pară că nu-i interesează scena din 
spatele peretelui de sticlă. 

— Bine, sublinie ea, scuturând din cap, astfel încât părul să 
i se reverse pe umeri. 

El fluieră încet în semn de admiraţie pentru şiretlicurile ei 
savante. 

— Ai o adevărată ştiinţă, zise Vail. 

— Presupun că un sărut de bună dimineaţa ar opri traficul 
prin partea locului. 

— Ar opri traficul în Trafalgar Square. 

— Păcat. 

— Hai să chemăm Gagşca şi să începem. Sunt convins că toţi 
stau cu ochii pe acvariul ăsta, încercând să ne descifreze 


mişcările buzelor. În plus, fiecare arde de nerăbdare s-o 
cunoască pe legendara Jane Venable. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Fii sigură. Aici se ştie totul despre tine. Toţi au citit tran- 
scrierea procesului Stampler. 

— Oh, nemaipomenit! se răsti ea. Singurul proces în care 
domnul Minune a dat cu mine de pământ şi asta-i tot ce ştiu ei 
despre mine? 

— De fapt, s-a întâmplat de două ori. Am dat cu tine de 
pământ în două rânduri. Ai uitat...? 

— Mai bine cheamă-i înăuntru, îi reteză vorba Venable. 

— Mi-a fost dor de tine azi-noapte, şopti Vail, trecând pe 
lângă ea. 

— Tu ai vrut aşa. 

— Bine, bine, nu-i nevoie să-mi mai spui. 

Vail deschise uşa biroului şi făcu semn cu mâna acelor 
membri ai echipei care erau prezenţi la lucru. Aceştia îşi 
încheiară convorbirile telefonice, puseră dosarele deoparte şi în 
următoarele cinci minute îşi făcură intrarea în birou, salutând-o 
cu amabilitate pe Venable, deşi continuau s-o privească cu 
suspiciune şi respect, considerând-o o potenţială ameninţare în 
sala de judecată. Işi luară cafea din uriaşul recipient, şi-o 
îndulciră după gust, se serviră cu câte o gogoaşă din cutia 
adusă de Naomi şi se aşezară, unii pe scaune, alţii pe jos, 
rămânând în aşteptare. Rareori se întâmpla ca Vail să convoace 
o şedinţă extraordinară ca cea de acum. Lipseau numai Hazel 
Fleishman şi Bucky Winslow, amândoi fiind la tribunal. 

Ultimul care intră în birou fu Bobby Hartford - un negru 
înalt şi impozant din Mississippi, al cărui tată, Nate Hartford, 
reporter de teren la NAACP, fusese împuşcat mortal sub ochii 
fiului său. La vremea aceea băiatul avea nouă ani. Acum, la 
treizeci şi opt, Hartford era cel mai vârstnic membru în Gaşca de 
Nebuni şi singurul bărbat căsătorit (Fleishman era şi ea 
măritată). Avea o figură aproape senină, în ciuda traumei din 
copilărie - Vail nu-l auzise niciodată ridicând vocea. Hartford se 
aşeză şi el pe jos, lângă Flaherty. 

— Am invitat-o azi la noi pe Jane Venable, întrucât e 
profund implicată în obiectul discuţiei noastre, începu Vail. Se 
întoarse către Venable. Acum vom vedea ce gândeşte fiecare. 
Regulile sunt aceleaşi pentru toţi. Dacă ai ceva întrebări sau 


nelămuriri, poţi interveni oricând. Probabil că vei auzi unele 
afirmaţii sfidătoare, gen avocatul diavolului, dar aşa procedăm 
noi aici, okay? Făcu o pauză, ca să ia o înghiţitură de cafea şi 
să-şi aprindă o ţigară, suflând fumul spre ventilator. Bun, iată 
care e situaţia. Presupun că aţi citit cu toţii raportul lui Dermott 
referitor la cazurile Balfour şi Lincoln. De asemenea, aţi citit 
transcrierea procesului Stampler, aşa că în prezent înţelegeţi că 
legătura dintre aceste crime e mai mult decât o simplă coinci- 
denţă. Deşi ultimele două omoruri nu intră sub jurisdicţia 
noastră, suntem implicaţi în această situaţie fie că ne place sau 
nu. Sunt convins că Stampler a vrut ca eu să ştiu că ne-a tras pe 
toţi pe sfoară - şi că o face în continuare. Prin urmare, când 
m-am dus să-l vizitez pe el şi pe confesorul lui, doctorul Wood- 
ward, mi-am luat măsuri de precauţie. Am înregistrat con- 
versaţiile pe care le-am avut cu ei. 

— E legal? întrebă Hartford. 

— Nu am intenţia să folosesc înregistrările la tribunal. 

— Nu asta am întrebat, domnule procuror, insistă Hartford. 

Vail îl privi posomorât câteva momente, apoi clătină din 
cap. 

— Nu, nu era legal. Apoi râse ironic. Vrei să pleci din birou 
cât timp pun banda? 

— Nu, ce dracu'! râse Hartford. Voiam, pur şi simplu, să ştiu 
pe ce lume trăieşti. 

În birou răsunară râsete înfundate. 

— În lumea fricii, răspunse Vail cu gravitate. Mă tem de 
acest om. E foarte periculos, sper ca până la sfârşitul 
întrevederii să vă pot convinge şi pe voi. Inainte de a vă pune 
banda, iată datele pe care le cunoaştem până acum. Ştim că 
Stampler nu a avut nici un contact cu lumea exterioară timp de 
zece ani, n-a primit nici un telefon, nici o scrisoare, nici o vizită. 
Ştim că ucigaşul scrie cu sânge pe ceafa victimelor mesaje 
codificate, exact ca Stampler. lar citatele se referă tot la vechile 
cărţi din biblioteca lui Rushman, aflate acum la Newberry, la 
care se raportau şi mesajele lui Stampler. Toate aceste 
coincidenţe pot avea o explicaţie logică. Relatări din presă, 
documente ale procesului şi altele asemenea — nici una din 
informaţii nu e secretă. Mai ştim însă că cel care i-a ucis pe 
Balfour şi pe Lincoln deţinea şi unele informaţii pe care nu le 
putea şti decât de la Stampler. Ceea ce publicul nu a aflat 


niciodată e faptul că Rushman era pederast. Avea un grup 
denumit ministranţii - patru băieţi şi o fată - cu care filma 
casete video pornografice. Le indica tinerilor ce să facă, apoi 
intra şi el în cadru, posedând fata sau pe unul dintre băieţi, sau 
pe toţi, cum avea chef. Stampler era unul dintre ministranţi. El 
i-a omorât pe doi dintre ceilalţi. Dar Alex Lincoln a scăpat. La fel 
şi prietena lui Stampler, Linda, singura fată din grup. Mai târziu, 
ea a devenit doamna Linda Balfour. Acum amândoi sunt mori, 
iar modul de a acţiona este acelaşi ca în crimele comise de 
Stampler. 

— Există o deosebire, interveni Stenner. Acest al doilea 
ucigaş ia fetişuri — mici amintiri ale faptelor sale. A luat o 
jucărie împăiată care aparţinea doamnei Balfour şi catarama de 
la cureaua lui Lincoln. Impresia mea e că imitatorul lui Stampler 
e un autentic ucigaş în serie. 

— De asemenea, când l-a ucis pe Lincoln, a lăsat la locul 
crimei o fotografie Polaroid cu cadavrul Lindei Balfour, adăugă 
Flaherty. Aşadar, a vrut să se ştie cu certitudine că el este 
autorul ambelor omoruri. 

— Nici una din informaţiile privitoare la Rushman nu a fost 
dezvăluită la proces, continuă Vail. Au existat două casete cu o 
întâlnire a ministranţilor. Jane şi cu mine am avut una şi, de 
comun acord, am şters-o după proces. Teoria mea e că 
Stampler îl îndrumă pe asasin, însă nu ştim cum anume 
reuşeşte sau cum a intrat în legătură cu acest surogat al său. 
Cred că undeva în conversaţia avută cu mine a lăsat un indiciu, 
unul foarte subtil, prin care mi-a dat a înţelege că el e ucigaşul. 

— De ce? întrebă Meyer. 

— Pentru că se joacă cu mine. E psihopat. Cred că ar fi mai 
bine să ascultați întâi banda şi abia pe urmă să puneţi întrebări. 
Poate că eu sunt prea implicat, poate că vreunul dintre voi va 
sesiza ceva ce mie îmi scapă. 

— Sau poate că te înşeli, adăugă Flaherty aproape 
zâmbind. Poate că n-a lăsat nici un indiciu. 

— Vrei să zici că sunt paranoic, Dermott? 

— Cam aşa ceva. 

Vail ridică din umeri şi zâmbi. 

— Foarte posibil. Problema este însă dacă paranoia mea are 
o justificare. Voi decideţi. 

Apăsă pe butonul de pornire şi conversaţia cu Woodward 


începu să se desfăşoare. Cei de faţă, inclusiv Venable, stăteau 
aplecaţi în faţă, ascultând cu mare atenţie, înregistrând fiecare 
cuvânt prin care Woodward descria experienţa sa de aproape un 
deceniu cu Aaron Stampler. Revelația că Aaron Stampler 
devenise Raymond Vulpes stârni un murmur de interes. Apoi, în 
plină discuţie între Vail şi Stampler/Vulpes, Dermott Flaherty îşi 
îndreptă brusc spatele şi zise: 

— Stai! Opreşte aici. Vail apăsă pe butonul de oprire. 
Derulează puţin şi mai pune o dată banda, ceru Flaherty. 

Vail apăsă pe butonul de derulare şi după câteva secunde 
apăsă din nou pe cel de pornire. 


VAIL: Aaron şi Roy au discutat vreodată despre uciderea 
bătrânului predicator... nu mai tin minte cum îl chema, au trecut 
zece ani de atunci. 

VULPES: Shackles. 

VAIL: Exact, Shackles. _ 

VULPES: Roy s-a lăudat cu isprava asta. II urau cumplit pe 
bătrân. 

VAIL: E o afirmaţie subințeleasă. 

VULPES: Presupun că aveți dreptate. El a fost prima lor 
victimă, ştiţi doar. 

VAIL: Aşa am auzit şi eu. 

VULPES: Ce naiba, domnule Vail, probabil că ştiţi despre cei 
doi mai multe decât mine. 

VAIL: Oh, nu cred. Dar ceilalți? Despre ei a vorbit? 

VULPES: Vă referiți la fosta prietenă a lui Aaron, Mary 
Lafferty, şi la fratele lui? 

VAIL: Şi numele ei îl uitasem. 

VULPES: Lafferty. Mary Lafferty. 


— lată indiciul pe care-l căutai, zise Flaherty. A repetat de 
trei ori numele de Mary Lafferty. Eu nu ştiam despre Mary 
Lafferty, de asta nu mi-a reţinut atenţia la vremea respectivă. 
Ca atare, n-am inclus-o în raportul meu, iar tu nu ai aflat nimic 
despre asta, Marty. 

— Ce nu ti-a reţinut atenţia? Despre ce vorbeşti? întrebă 
Venable. 

— Numele de pe coletul livrat de Lincoln în noaptea când a 
fost ucis... expeditorul era M. Lafferty. Stampler nu avea de 


unde să ştie, nici unul dintre aceste amănunte nu au fost date 
publicităţii. 

Descoperirea stârni discuţii animate. Cel mai agitat era St. 
Claire. 

— Asta nu-i de ajuns ca să-l oprească pe Woodward? 
întrebă el. Adică, asta nu-i o dovadă că Vulpes sau cine dracu' o 
fi, ştia de aceste omoruri? 

— Nu-i nici o deosebire. Eu am fost apărătorul oficial al lui 
Stampler, răspunse Vail. Nu pot lua nici o măsură legală 
împotriva lui, nu pot nici măcar depune mărturie împotriva lui, la 
tribunal. În orice caz, tot ce avem până acum sunt probe cir- 
cumstanţiale şi supoziţii, iar eu vă garantez că ne trebuie mult 
mai mult ca să-l oprim pe Woodward. IlI consideră pe Vulpes un 
triumf personal în domeniul medical, iar Vulpes ştie asta. Totuşi, 
ai dreptate în legătură cu pachetul, Dermott. Vulpes credea că 
eu cunosc numele expeditorului. A fost modul lui de a-mi da de 
ştire că e cel puţin complice la asasinarea Lindei Balfour şi a lui 
Alex Lincoln. 

— Încă ceva, zise Jane Venable. Numele de Vulpes nu vă 
spune nimic? 

Toţi se uitară unii la alţii şi clătinară din cap. 

— Vulpes e un cuvânt latin — înseamnă vulpe. 

— Cea mai vicleană dintre toate vietăţile pământului, 
preciză Stenner. 

— Alt blestemat de mesaj, mârâi St. Claire. 

— Janie, zise Vail, am văzut şi eu ochii aceia roşii despre 
care povesteai... pentru o fracțiune de secundă am văzut numai 
ură, am văzut crimă. l-am văzut pe cei patru călăreți ai 
Apocalipsului. 

— Aflaţi că deţin o informaţie care ar trebui să ne facă să 
râdem puţin pe socoteala domnului Vulpes, se auzi glasul lui 
Naomi. Provine din raportul înaintat judecătorului care a semnat 
ordinul de punere temporară în libertate pentru Stampler. 

— Cum ai reuşit să pui mâna pe el? întrebă Vail. 

— Cândva, am participat la un seminar împreună cu o 
salariata de la tribunal. Ea mi-a trimis datele prin fax, explică 
Naomi, făcând cu ochiul. Frunzări paginile raportului. Aici, sub 
titlul „Diverse". Ridică ochii. Se pare că domnul Stampler suferă 
de o fobie. 

— O fobie? Ce fel de fobie? întrebă Vail. 


— Se teme de întuneric, răspunse ea, chicotind. 

— Se teme de întuneric? întrebă neîncrezătoare Parver. 

Flaherty izbucni într-un râs sănătos, închipuindu-şi-l pe psi- 
hopat cum se ascunde pe întuneric. g 

— Se teme de întuneric, repetă Naomi. Incă de când a fost 
adus la Daisyland, i s-a dat aprobare specială să doarmă cu 
luminile aprinse. 

— Doarme şi acum cu lumina aprinsă? întrebă Vail. 

Naomi încuviinţă din cap. 

— Doctorii Woodward, Ciaffo şi Bascott, care au cerut elibe- 
rarea lui pe termen scurt, numesc această ciudăţenie „reacţie 
de fobie neagresivă". Ei o atribuie traumelor suferite în copilărie. 

— Din spusele lui Woodward, Raymond nu a experimentat 
niciodată retrăirea. Aaron da, zise Parver. Pe bandă, doctorul 
precizează că Raymond nu suferă nici de problemele psihologice 
ale lui Aaron, nici de cele ale lui Roy. 

— Atunci, cum de a preluat fobia lui Aaron? întrebă St. 
Claire. 

— Fiindcă acesta e singurul lucru pe care Stampler nu-l 
poate ascunde, răspunse Vail. 

— Cum de i-a scăpat lui Woodward? întrebă Naomi. 

— Pentru că e/a vrut să-i scape, explică Vail. Woodward 
deja şi-a pus în gând să obţină premiul Nobel pentru realizări în 
medicină. 

— Sau poate nici măcar nu-l căuta, sugeră Venable, 
abordând problema dintr-un unghi mai practic. Stampler 
dormea de ani întregi cu lumina aprinsă, iar Raymond a 
continuat în acelaşi fel. Insemnarea din raport făcea, probabil, 
parte din observaţii mai vechi. 

— Se teme de întuneric, spuse Stenner. E perfect explicabil: 
lucrul care-l înfricoşa cel mai tare pe Stampler a fost 
întotdeauna mina de cărbuni. 

— Or nimic nu putea fi mai negru decât Gaura, adăugă St. 
Claire. 

— Afară poate de sufletul lui Aaron Stampler, rectifică Jane 
Venable. 

— Cred că pot răspunde la o întrebare importantă: ştiu cum 
i-a găsit pe Lincoln şi pe Balfour, zise încet Bobby Hartford. Mă 
duc în biroul meu, să dau un telefon. Voi ascultați pe derivaţia 
lui Marty. 


— Pe cine suni? întrebă Flaherty. 

— Departamentul de vehicule motorizate din Minnesota. 

Hartford se duse în biroul lui şi formă numărul. li răspunse 
un glas piţigăiat, aproape comic. 

— Departamentul de vehicule motorizate. La telefon 
sergentul Colter. 

— Bună ziua, domnule sergent, aici detectiv John Standish 
din Chicago. Cum merge treaba? 

— Bine, vecine. Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Căutăm un martor într-un caz mai vechi de omor, aban- 
donat în urmă cu câţiva ani. Tocmai am primit informaţia că a 
fost văzut prin părţile voastre. Vrei să fii bun şi să-l verifici pe 
computer? 

— Îmi dai numele? 

— Alexander Sanders Lincoln. Sex masculin, rasă albă, 
vârsta douăzeci şi şase de ani. 

— Aşteaptă o clipă. 

Toţi auziră tastele computerului păcănind la celălalt capăt 
al firului. 

— N-ai noroc, amice. L-am avut în evidenţă până în 1991, 
după care i-a expirat permisul de conducere. Stai puţin, uite că 
există o precizare: departamentul auto al statului Missouri a 
solicitat un raport asupra lui în noiembrie '91. Probabil că tipul a 
făcut cerere de permis comercial. Aici nu are nimic la activ. 

— Bine, am să încerc la Missouri. Mulţumesc, domnule ser- 
gent. Mi-ai fost de mare ajutor. 

— N-ai pentru ce. 

Hartford închise telefonul, apoi formă un alt număr. 

— Departamentul auto al statului Illinois. Ofiţer de serviciu 
Anderson. Ce doriţi? 

— Noroc, Anderson. Sunt detectiv John Standish, de la 
poliţia din Chicago. 

— 'Mneaţa, Standish, care-i problema? 

— Avem aici un mandat mai vechi, aproape expirat. O 
femeie cu numele de Linda Gellerman, sex feminin, rasă albă, în 
vârstă de douăzeci şi şase de ani. Am fost informaţi că s-a întors 
în Illinois. Fii bun şi verifică pe computer, să vezi dacă figurează 
în evidențe. 

— Gellerman? Cu doi de /? 

— Exact. 


O mică pauză, apoi: 

— Da. Linda Gellerman... căsătorită în urmă cu doi ani, şi-a 
luat permis pe numele de căsătorie. Adică Linda Balfour, Strada 
Plopilor 102, Gideon, Illinois. 

— Hei, ce uşor ai dat de ea! Acum pot să-mi iau liber restul 
zilei. 

Anderson râse. 

— Mi-aş dori şi eu aşa noroc. 

— Mulţumesc, prietene. Te aşteptăm pe la noi. 

— Bine, pe curând. 

Hartford puse receptorul în furcă şi se înapoie în biroul lui 
Vail. Când intră pe uşă, plesni din degete, apoi se aşeză din nou 
pe podea. 

— E o veche şmecherie. Cândva, obişnuiam să facem rost 
de numerele de înmatriculare ale membrilor Ku Klux Klan. Aflam 
unde locuiau, îi sunam la telefon şi le spuneam că suntem de la 
FBI şi că ar face bine să-şi vadă de treburile lor, explică Hartford. 
Un timp i-am ţinut la respect. 

— Aşa putea proceda şi Stampler de la Daisyland, dacă 
avea acces la un telefon, spuse Flaherty. 

— Nu are acces la telefon, preciză Vail. 

— Dar în atelierul de reparaţii? 

— Nu există telefon. 

— De asta se putea ocupa ucigaşul, îşi dădu cu părerea St. 
Claire. 

— M-au trecut răcorile când l-am auzit vorbind despre Linda 
Gellerman, mărturisi Parver. Cu numai doi ani în urmă, femeia 
asta credea că are toată viaţa înaintea ei. 

— Chiar a avut-o, spuse Naomi. Numai că nu ştia cât de 
scurtă urma să fie. 

— Crezi că s-a prefăcut tot timpul, Marty? întrebă Flaherty. 

— Tu ce părere ai, Abel? îl întrebă Vail pe detectivul cel 
taciturn. 

— Eu nu cred şi nici n-am crezut vreodată că a existat un 
Roy. Cred că Raymond Vulpes e o legendă. Stampler a fost şi 
rămâne un ucigaş psihopat, inteligent şi cu sânge rece. 

— Ai putea fi ceva mai explicit? îl întrebă, zâmbind, 
Venable. 

Grupul izbucni într-un râs nervos, atenuând tensiunea acu- 
mulată treptat în încăpere. 


— E o şmecherie infernală, pe care n-aş vrea cu nici un preţ 
s-o dovedesc la tribunal, totuşi sunt de acord cu Abel, spuse 
Vail. Cred că de zece ani încoace ne-a dus pe toţi de nas. 

— Tot ce întreprinde nemernicul ăsta e un mesaj adresat 
nouă, zise St. Claire. 

— Până şi numele — Vulpea, adăugă dispreţuitor Hartford. 

— Ei bine, noul lui mesaj e „Prindeţi-mă, dacă puteţi", 
declară solemn Vail. Aflaţi că mâine dimineaţă Raymond Vulpes 
pleacă de la Daisyland pentru şase săptămâni. Şi vine aici. Abel, 
vreau doi oameni care să urmărească Vulpea - douăzeci şi patru 
de ore din douăzeci şi patru - nu chiar să se ţină scai de el, dar 
să fie îndeajuns de aproape, încât să-l poată filma pe o casetă 
video. Să vedem cu cine stă de vorbă, pe cine contactează, 
unde se duce. 

— Adică, ceva similar cu hărţuirea, nu-i aşa? întrebă dezin- 
volt St. Claire, scuipând tutunul în ceşcuţa lui. 

— Nu, răspunse Vail cu aceeaşi nonşalanţă. Hărţuire ar fi 
dacă l-am târî pe o alee şi l-am cotonogi în bătaie. 

Răspunsul lui Vail îi luă pe toţi prin surprindere. Niciodată 
nu-şi văzuseră şeful atât de pornit, cuprins de o furie atât de 
nestăpânită. 

— Rămâne întrebarea cea mare, spuse Flaherty. Cum l-a 
depistat pe ucigaşul în serie şi cum îl dirijează? 

— Uităm cu toţii un lucru, vorbi St. Claire. Au mai existat 
încă douăzeci şi trei de casete admise ca probe la procesul 
Stampler. 

— Alte douăzeci şi trei de casete? repetă Vail. 

— Mi-aduc aminte, spuse Venable. Nu mai ştii, Marty? 
Judecătorul Shoat a cerut să revadă toate înregistrările făcute 
de doctoriţa Arrington la interviurile cu Stampler, ca să-şi 
justifice decizia de a-l trimite pe acesta la Daisyland. 

— La dracu', uitasem cu desăvârşire! exclamă Vail. Nu 
le-am recu-perat niciodată. 

— Le-a recuperat Molly Arrington, îl informă St. Claire. Cam 
la o săptămână după terminarea procesului. La ea au fost în toţi 
aceşti zece ani, dacă le-o fi păstrat. 

— De ce să nu le păstreze? întrebă Parver. Mie mi se pare 
că reprezintă un excelent material de studiu. 

— Asta mă duce cu gândul la un lucru, îşi dădu cu părerea 
Venable. Poate că aţi mers pe firul problemei exact în sens 


invers. 

— Ce vrei să spui? o întrebă Stenner. 

— Poate că nu Stampler l-a descoperit pe ucigaşul în serie, 
răspunse Venable. Poate că ucigaşul a venit la el. 


30 


— Ce zici, Raymond? întrebă Terry. Vrei să mergi la cantină, 
să mai mănânci o dată cu colegii înainte de a pleca? 

— Am rezistat zece ani fără să mănânc împreună cu ei, 
răspunse Vulpes. De ce să-mi stric obiceiurile? Aştept până 
ajungem în centru, unde am să-mi iau o îngheţată cu sos de cio- 
colată şi un hot dog. 

Terry începu să râdă. 

— Tu cu îngheţatele tale. Trebuie să închid uşa după mine. 
Ştii, regulamentul. 

— Sigur. Ce mai contează o oră în plus sau în minus? 
Şi-apoi, trebuie să-mi împachetez uneltele. 

— Aşa e. Sunt mândru de tine, Raymond. 

— Mulţumesc, Terry. O să-mi lipseşti. 

— Şi tu mie. Râse. Ce dracu, eşti singurul de aici cu care 
pot să schimb o vorbă şi să primesc un răspuns cu cap. lţi aduc 
o Coca-Cola. 

— Mulţumesc. 

Terry închise uşa şi o încuie cu cheia. Vulpes ascultă paşii 
care se îndepărtau pe coridor. Deschise unul dintre dulapurile 
aflate în atelierul de reparaţii şi scoase un aparat video, pe 
care-l puse pe masa de lucru. Apoi luă o mică şurubelniţă şi 
desfăcu cele patru şuruburi ale carcasei, dând-o deoparte. 
Sprijini capacul într-o parte a aparatului, astfel încât acesta să 
nu poată fi văzut dinspre uşă. 

Se uită în partea cealaltă a dreptunghiului, la ghişeul 
comercial aflat faţă în faţă cu fereastra lui. Era un mic birou 
unde lucrau trei femei. Două dintre ele stăteau în prag. Cea dea 
treia, Verna Mableton, se plimba încoace şi încolo prin dreptul 
ferestrei, vorbind la telefonul portabil. Verna le făcu semn cu 
mâna celorlalte două femei, care plecară. Ea se aşeză pe colţul 
mesei de lucru, continuând să vorbească. 


Vulpes o urmărea cu figura lipsită de orice expresie. Din 
când în când, arunca o privire spre uşa atelierului de reparaţii. 

În interiorul aparatului video se găsea un mic computer 
artizanal. Măsurând cincisprezece centimetri lungime, zece 
lăţime şi cinci înălţime, era alcătuit dintr-o mică tastatură având 
deasupra un ecran senzitiv miniatural, de formă 
dreptunghiulară. Alături se vedea o cutie neagră şi pătrată, cu 
latura de şapte centimetri şi jumătate şi înaltă de cinci. Vulpes 
scoase cele două piese, le puse pe masa de lucru şi, cu ochii la 
uşă, conecta cutia neagră la minicomputer cu ajutorul unei 
bucăţi de cablu telefonic lungă de cinci centimetri. 

Vulpes era mândru de minicomputer. Acesta era, de fapt, 
un modem cu tastatură, pe care-l confecţionase el însuşi până la 
ultima piesă. De cutia transmiţătorului era şi mai mândru. 
Aşteptase răbdător mai mult de un an până când se defectase 
unul dintre computerele secţiei de achiziţii. Amânase reparația 
până sâmbătă, când nu era nimeni în birou. Paznicul aşteptase 
afară, la soare. Vulpes demontase telefonul portabil şi făcuse 
schiţa circuitului. Construcţia durase cinci luni, timp în care îşi 
procurase materialul necesar piesă cu piesă, câte una la fiecare 
comandă primită, astfel încât să nu trezească suspiciuni. li luase 
alte patru luni până realizase copia radiotelefonului din biroul de 
achiziţii. În realitate, acesta era un simplu dispozitiv de formare 
a numărului, ataşat la modem. 

Privi din nou la biroul din cealaltă parte a curţii. Verna se 
ridică în picioare, încuviinţă din cap şi puse telefonul portabil pe 
suportul lui. A-poi îşi luă poşeta şi ieşi. Vulpes deschise mini- 
computerul şi tastă MODEM. Aparatul bâzâi o clipă, apoi pe 
micul ecran apăru comanda ENTER. Tastă numărul de telefon şi 
aşteptă. Cifrele clipiră şi după câteva secunde clipi de trei ori 
cuvântul CONTACT. Atunci începu să scrie. 


EŞTI ACOLO, HIDRA? 

DA, VULPE, CA ÎNTOTDEAUNA. 
A SOSIT MOMENTUL. 

OH, MULŢUMESC, VULPE. 
WILLIAM DIEHL 

EŞTI GATA? 

DA, VULPE, DINTOTDEAUNA. 
Al STUDIAT LISTA? 


PE TOŢI PATRU. 

ŞI? 

ALEGE. 

EXCELENT, CA ÎNTOTDEAUNA, HIDRA. 

MULŢUMESC, VULPE. CINE VA FI? 

TU Al VREO PREFERINȚĂ? 

ORICE TE FACE FERICIT, VULPE. 

CRED... 

DA? 

CRED CĂ VA FI ÎN NOAPTEA ASTA. 

OH, VULPE, ÎN NOAPTEA ASTA! MULŢUMESC, MULŢUMESC, 
VULPE. 

HIDRA? 

DA, VULPE. . 

ŞTII CE SĂ FACI PE URMĂ?, 

OH, DA, VULPE, ȘTIU CE SĂ... VINE CINEVA. 

FĂ NUMĂRUL TREI. 

NUMĂRUL TREI! DA, DA, VULPE, DA! PE CURÂND... 


Vulpes tastă cuvântul END şi ecranul se stinse. Inima îi 
bătea să-i spargă pieptul. Penisul îi intrase în erecţie. Se aşeză, 
aplecându-se astfel, încât obrazul să rămână ascuns după 
capacul aparatului video. Gâfâia. Brusc, se eliberă. Icni, răsuflă 
lung şi, în cele din urmă, îşi îndreptă spatele. Trase de mai 
multe ori aer în piept şi începu să fredoneze ceva ca pentru el, 
încetinind treptat ritmul până când din gât îi ieşi doar un fel de 
horcăit. Bătăile inimii reveniră încet la normal. Oftă adânc. 

Deconectă cutioara şi trase capacul glisant al lădiţei cu 
unelte. Împachetă minicomputerul şi cutia transmiţătorului în 
foiţă de aluminiu, apoi le puse pe fundul lăzii, acoperindu-le cu 
celelalte unelte. 

Gata, pentru moment am terminat. 


31 


Pilotul bimotorului ateriză pe o fâşie de iarbă dintr-un orăşel 
pe nume Milford, aflat în sudul statului Indiana. Cum nu-i 
aştepta nici un Tony la volanul vreunui Cadillac, Vail şi St. Claire 


închinară o maşină la micul aeroport şi parcurseră cei nouă kilo- 
metri spre sud, traversând râul Flatrock şi îndreptându-se spre 
clinica Justine. Spitalul contrasta plăcut cu Daisyland. Era 
despărţit de autostradă printr-o fâşie de pădure lată de aproape 
un kilometru, aflată la capătul unei alei prunduite. La ieşirea din 
pădurice, în faţa lui Vail şi St. Claire se vedea clinica Justine, 
care aducea mai curând a fermă colectivă decât a spital de 
psihiatrie. Un grup de vechi clădiri din cărămidă se ridicau în 
jurul unui mic lac. Un siloz înalt şi singuratic străjuia ca o 
sentinelă în mijlocul câmpului întins dintre clinică şi pădure. În 
spatele clădirilor, pe unul din malurile lacului, se vedea un gard 
înalt, din sârmă împletită, care îm-prejmuia ceea ce părea a fi 
un enorm teren de joacă. Mai mulţi copii se învârteau agăţaţi de 
o roată, supravegheați de o femeie îmbrăcată într-o jachetă 
groasă roşie, care stătea în apropiere, citind o carte. Un ponton, 
având în capăt un debarcader cu acoperiş de tinichea, înainta 
spre mijlocul lacului, iar la vreo douăzeci de metri de mal se 
legăna uitată o plută. Locul părea primitor, spre deosebire de 
atmosfera rece şi rău prevestitoare de la Daisy, care amintea de 
o colonie de muncă silnică. 

— Seamănă cu o tabără de vară, unde am mers o dată în 
copilărie, spuse St. Claire. 

— Nu ştiu cum se face, dar niciodată nu mi te-am putut 
închipui copil, replică Vail. 

— Aveam vreo nouă ani. Mamă, cât o detestam! Trebuia să 
înotăm în lac, cred că erau câteva grade sub zero. În cele două 
săptămâni cât am stat acolo tot timpul am avut buzele vinete. 
Tăcu şi scuipă afară pe geamul portierei. Cum spuneai că-l 
cheamă pe tipul ăsta? 

— Lowenstein. Doctorul Fred Lowenstein. El e directorul. 

— E un tip de treabă? 

— La telefon a fost foarte amabil. 

— Zici că ea n-a vrut să stea de vorbă cu tine? 

— Secretara mi-a spus că era într-o şedinţă, aşa că am 
cerut cu directorul. 

— El ştie despre ce e vorba? 

— În linii mari. 

Opriră în faţa a ceea ce părea a fi corpul principal - o 
clădire masivă din cărămidă, cu acoperiş de ardezie — şi 
parcară în faţa intrării, alături de alte maşini, într-un un spaţiu 


oval, presărat cu prundiş. La coborârea din maşină, dinspre lac 
şuierau rafale de vânt, ridicând vârtejuri de praf. Nu departe de 
ei, un băieţandru spăla cu furtunul o ca-mionetă veche. 

— İl căutăm pe doctorul Lowenstein, i se adresă Vail. Biroul 
lui e în acest corp? 

Băiatul dădu din cap şi-i urmări cu privirea în timp ce 
intrau. 

Holul clădirii era un spaţiu enorm, cu tavan înalt şi un uriaş 
şemineu înconjurat de canapele şi scaune vechi, scămoşate şi 
decolorate. Recepţionera, o femeie îndesată, de vreo cincizeci 
de ani, cu părul cenuşiu-albăstrui şi unsuros, ridicat cu agrafe în 
creştetul capului, şedea în spatele unei mese de lucru zgâriate 
din lemn de artar, aşezate oblic faţă de intrare. Pe perete, în 
spatele ei, se vedea un tablou de mari dimensiuni, o 
reproducere Audubon a unui botgros, aplecat puţin într-o parte. 
Singurul obiect modern din întreaga încăpere era centrala 
telefonică. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea îndatoritoare. 

— Sunt Martin Vail şi am venit să-l văd pe doctoral 
Lowenstein. Am întâlnire cu dumnealui. 

— De la Chicago? 

— Întocmai. 

— Păi, nu v-a trebuit prea mult ca să ajungeţi, zise ea, 
ridicând receptorul telefonului. 

— Miracolele aviaţiei, explică St. Claire, cu o sclipire în ochi. 

Ea îl privi o clipă peste ochelarii fără rame, apoi vorbi la 
telefon: 

— Domnule doctor, au sosit musafirii dumneavoastră din 
Oraşul Vuiturilor. Aha, aşa le-am spus şi eu. Miracolele aviaţiei. 
Bine. Acoperi receptorul cu palma. Prima uşă la dreapta, zise ea, 
făcând semn către unul din coridoare, unde se vedea o uşă 
deschisă, şi zâmbindu-i maliţios lui St. Claire. 

Lowenstein era un bărbat solid ca un taur, lat în umeri, cu 
un păr castaniu şi zbârlit care-i cădea peste urechi, făcând 
cârlionţi în jurul gulerului cămăşii ecosez. Purta mânecile 
suflecate aproape până la cot şi pantaloni uzaţi, de catifea 
reiată, lucioşi la genunchi. Avea un chip plăcut şi roşcovan, ochi 
căprui şi calzi, şi un fel de a fi agreabil şi neconformist, opus 
atitudinii rezervate a lui Woodward, fumătorul de pipă. Şedea la 
masa de lucru cu capac, aplecat deasupra unui fluture mare şi 


galben fixat pe un pătrat de carton alb, pe care-l studia cu lupa. 
O ceaşcă de ceai rămăsese uitată printre teancurile de hârtii şi 
fascicule îngrămădite pe birou. Când Vail bătu în tocul uşii, 
doctoral ridică privirea. 

— Doctor Lowenstein? Numele meu e Martin Vail. Dum- 
nealui este Harve St. Claire. 

— Ei, dar zău că n-aţi zăbovit pe drum, zise el cu glas gros 
şi mărâit. 

— Avem la dispoziţie un bimotor Cessna, pentru cazuri de 
necesitate, răspunse Vail. Într-o oră parcurgi cât în trei la 
volanul maşinii. 

— Chiar aşa. 

Puse deoparte lupa şi întinse o mână bătătorită, în care 
mâna lui Vail dispăru cu totul. 

— Frumos exemplar, comentă St. Claire, făcând semn din 
cap spre fluturele prins de carton. 

— Nu-i decât un fluture obişnuit, răspunse Lowenstein. 
L-am găsit azi-dimineaţă pe pervaz. M-am gândit că poate le va 
face plăcere copiilor să-l studieze. Vă pot oferi ceva? Ceai, 
cafea? 

— Nu, mulţumim, răspunse Vail. Lowenstein se rezemă de 
spătarul scaunului şi arătă cu mâna lui uriaşă către două scaune 
de lemn. Vă sunt recunoscător pentru ajutorul acordat, domnule 
doctor, începu Vail. Nu v-aş fi deranjat, dacă Molly ar fi acceptat 
să vorbească la telefon cu mine. 

— Inţeleg problema dumneavoastră, domnule Vail, dar nu 
cunosc mare lucru despre cazul Stampler. Impresia mea e că 
dumneavoastră trebuie să discutaţi direct cu Molly. Pe de altă 
parte, sunt convins că şi dacă aţi fi vorbit cu ea la telefon, tot ar 
fi refuzat să vă întâlnească. 

— De ce? 

— In urmă cu patru ani, Molly a suferit o cădere nervoasă. 
O combinaţie de oboseală, deprimare şi alcool. A fost pacienta 
noastră timp de un an şi jumătate. 

— Îmi pare rău. N-am ştiut... 

— A depăşit principalele momente critice. Au existat şi 
unele efecte secundare. Vreme de vreun an a manifestat 
agorafobie. A locuit aici. Nu voia să plece. Spre meritul ei, a 
reuşit să treacă şi de asta. Acum are o căsuţă nu departe pe 
şosea. Şi-a cumpărat maşină. In prezent, lucrează îndeosebi cu 


copiii, şi cu mult succes. Evită să se facă remarcată. După cum 
ştiţi, e o capacitate. A absolvit universitatea din Indiana cu 
magna cum laudae. Are un suflet minunat. 

— Ştiu toate acestea, domnule doctor, răspunse Vail. Cazul 
Stampler a reprezentat pentru ea o realizare remarcabilă. 

— Chiar la asta am făcut aluzie. Cred că a rămas marcată. 

— În ce fel? 

— N-am putut preciza niciodată. La înapoiere era... ăă... 
foarte re-zervată. Mult timp a refuzat să vorbească despre acea 
experienţă. De fapt, nici n-a făcut vreodată referiri decât în ter- 
meni de strictă specialitate. Cu siguranţă că nu-i o experienţă pe 
care şi-ar dori s-o retrăiască. 

— De ce ne-aţi chemat aici, dacă ea refuză să discute cu 
noi? 

— Pentru că problema dumneavoastră e foarte gravă. Molly 
e acum suficient de întremată ca s-o înfrunte şi s-o lase în urmă, 
ca fiind de domeniul trecutului. 

— Sunteţi psihologul ei? 

— Am fost. Dar e şi o prietenă la care ţin mult, aşa cum a 
fost vreme de cincisprezece ani. La căderea nervoasă au 
contribuit şi necazurile fratelui ei. Cunoaşteţi situaţia? 

Vail încuviinţă din cap. 

— Sindrom post-Vietnam? 

— Da. E catatonic. Nu şi-a mai revenit. O situaţie destul de 
greu de suportat. 

— La dumneavoastră e o atmosferă extrem de plăcută, 
spuse Vail. Dacă Molly a avut de suferit din pricina acelei 
experienţe, nu-mi pot imagina un loc mai bun unde să se refacă. 
Categoric, între Daisyland şi clinica Justine e o deosebire ca de 
la cer la pământ. 

— Mulţumesc. Aici nu ne prea preocupă aparențele, zise el. 

— Aşadar, Molly a fost de acord să ne întâlnească? 

— l-am spus că este o situaţie gravă. Nu i-am dat 
amănunte. Are încredere în aprecierile mele. 

— Mulţumim. Vail şi St. Claire se ridicară să plece. Din prag 
Vail întoarse capul. Apropo, domnule doctor, mi-aţi putea face 
descrierea unui psihopat? Nu în termeni psihiatrici, doar în linii 
generale. 

Lowenstein îl privi o clipă, apoi încuviinţă din cap. 

— Complet amoral, de regulă paranoic, adună în el multă 


ură, pe care reuşeşte s-o ascundă. Ţineţi minte băiatul din turn, 
în statul Texas? Nimeni nu şi-a închipuit câtă ură exista în el 
până când n-a transformat oraşul în poligon de tir. Totodată, 
psihopaţii tind să-şi considere semenii inferiori lor, îi 
dispreţuiesc, sunt antisociali şi mincinoşi patologici. Pentru ei 
legea nu există. 

— Pot fi şi asasini? 

— Posibil. Depinde de cantitatea de ură adunată în ei. Dar, 
în egală măsură, pot fi fermecători, inteligenţi, spirituali, adesea 
agreaţi în societate. De ce? 

— Cred că Aaron Stampler se potriveşte la perfecţie cu 
această des-criere. 

— Un tip cuceritor, da? 

Vail confirmă din cap. 

— Păi, asta ne mai ţine şi pe noi în pâine, domnule Vail, 
comentă Lowenstein, aplecându-se din nou asupra fluturelui. A 
doua uşă la stânga. Molly vă aşteaptă. 


Salonaşul doctoriţei Molly Arrington se găsea chiar lângă 
biroul în care lucra ea, fiind o mostră de eleganţă şi simplitate. 
Era o încăpere mică, primitoare şi confortabilă, dominată de 
canapeaua de un verde vegetal, cu perne bine umflate. Două 
fotolii-leagăn din stejar de culoare închisă completau locurile de 
stat jos, aflate toate în jurul unei vechi măsuţe de cafea. Pereţii 
erau tapetaţi în dungi cenușiu cu alb. O pătură miţoasă, având 
brodată în mijloc o vacă caraghioasă, alb cu negru şi cu ochi 
lipsiţi de irişi, acoperea un braţ al canapelei, iar în colţul mesei 
se vedea o vază înaltă şi subţire, cu un singur fir imens de mar- 
garetă galbenă. Pe unica fereastră a încăperii pătrundea o 
lumină blândă, aruncând umbre lungi prin unghere. 

— Bună, Martin, salută Molly cu glas abia şoptit, ivindu-se 
din umbre. 

Vail rămase şocat de înfăţişarea ei. Era mai scundă decât 
şi-o amintea, cu pielea, cândva fără cusur, ridată de cearcănele 
vârstei şi ale dramei, cu părul castaniu-deschis brăzdat de 
şuviţe cărunte şi tuns scurt până la urechi. Ochii de un 
albastru-deschis aveau o privire aproape rătăcită. Se vedea 
limpede că cele optsprezece luni petrecute în spital lăsaseră 
urme - şi totuşi, umerii drepţi şi bărbia ridicată îi dădeau o 


aureolă de perseverenţă şi sinceritate. 

— Bună, Molly. Mă bucur să te revăd. 

— Zece ani, spuse ea. A trecut atâta timp. Nu te-ai 
schimbat deloc. Intră şi ia loc. Zâmbi către St. Claire. Eu sunt 
Molly. 

— Harve St. Claire, doamnă doctor. Încântat de cunoştinţă. 

Vail se aşeză pe canapea, iar St. Claire se instală într-unul 
din fotolii şi se lăsă, oftând, pe spate. 

— Locul acesta e minunat, zise Vail. Îmi aminteşte în mod 
bizar de o şcoală pregătitoare din Noua Anglie. Acum înţeleg de 
ce îţi place aici. 

— Fred o numeşte „tabără", spuse ea. Am locuit aici un 
timp. 

— Ne-a povestit. 

— Acum stau în oraş. Merg la cumpărături, la cinema, con- 
tinuă ea, cu un surâs îndurerat. M-am vindecat de agorafobie. 

— Imi pare rău că ai fost bolnavă. N-am ştiut. 

— Mulţumesc. A fost o experienţă stranie să fac parte 
dintre pacienţi, nu dintre medici. Să schimb locul medicului cu 
cel al pacientului. Asta mi-a dat o nouă viziune asupra vieţii, 
adăugă ea, punând capăt oricărei discuţii pe tema anilor de 
suferinţă. Scoase din sertar o scrumieră şi o aşeză pe măsuţa de 
cafea. Puteţi fuma aici, le spuse. Părea atât de calmă, încât Vail 
se întrebă dacă nu cumva era sub efectul vreunui tranchilizant. 
Ce s-a mai întâmplat cu Tommy Goodman? întrebă. E tot cu voi? 

— Tommy a cunoscut o prinţesă a vinului din Napa Valley şi 
s-a însurat cu ea, iar acum e vicepreşedinte al companiei tatălui 
ei. Are un Rolls şi un băieţel de trei ani, care seamănă cu o 
nevăstuică. 

Ea râse - un râs plăcut şi destins - cu capul lăsat pe spate 
şi cu ochii închişi. 

— Tommy magnat, nu-mi vine să cred. Dar tu? 

— Eu sunt procuror districtual. 

— Glumeşti. 

— Din păcate, nu. Harve, care mă însoţeşte, e unul dintre 
principalii mei anchetatori. El a ajutat la găsirea lui Pancho Villa. 
— Nu sunt chiar aşa bătrân, doamnă, chicoti St. Claire. 

— Naomi? 

— Tot la cârma corabiei. 

— Am aflat de Judecător, era prieten cu mătuşa mea. Ce 


trist! A fost un gentleman. Mereu cu o garoafă proaspătă la 
butonieră. 

— Îmi lipseşte tare mult, mărturisi Vail. Fără el, lucrurile nu 
mai au hazul de odinioară. 

— Care lucruri? 

O clipă Vail păru derutat de întrebare, apoi răspunse: 

— Cred că toate. 

Ea se ridică şi se duse în celălalt capăt al camerei, la micul 
frigider din colţ. 

— Ce ziceţi de nişte Coca sau suc de fructe? 

— Cu plăcere, eu aş vrea o Coca. 

— La fel, doamnă, zise şi St. Claire. 

— Aveţi ceva împotrivă să beţi din sticlă? 

— Nici nu pot fi băute altfel, zâmbi St. Claire. 

Ea deschise trei sticle, şterse cu grijă gura fiecăreia cu un 
şerveţel de hârtie, le înfăşură în trei şervete de pânză şi le 
aduse la masă. Se aşeză şi-şi aprinse o ţigară. 

— E în legătură cu Aaron Stampler, nu-i aşa? Mă refer la 
venirea ta aici. 

— Da. 

— Urmează să i se dea drumul? 

— Cum de-ai ghicit? 

— Păi, au trecut zece ani... 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Între timp se putea vindeca. 

— Pentru Stampler nu există vindecare. 

— Aşa ziceai şi acum zece ani. 

— Voiam să fiu sigur că, dacă se va vindeca, va fi eliberat, 
nu trimis la Rock Island să-şi ispăşească sentinţa. Dar nu mi-am 
închipuit niciodată că aşa ceva se va întâmpla. 

— Care-i diagnosticul? 

— Ai auzit vreodată de personalitate rezultantă? 

— Bineînţeles. 

— Psihiatrul lui susţine că Aaron a dezvoltat o nouă 
personalitate, pe nume Raymond Vulpes. Se pare că Aaron şi 
Roy s-au dus în acel loc rezervat personalităţilor scindate, adică 
în iad. 

— Eşti puţin cam cinic, Martin. Nu ai un oarecare sentiment 
de satisfacţie ştiind că l-ai salvat? 

— Nu. 


— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Pentru că nu-l cred. Nu cred că a existat vreun Roy şi 
sunt convins că Raymond e o ficţiune zămislită de imaginaţia lui 
Aaron — nu adevăratul lui eu - la care a contribuit şi orgoliul lui 
Woodward. 

— Sam Woodward? El e medicul lui Aaron? 

— El i-a fost medic timp de aproape zece ani. II cunoşti pe 
Woodward? 

— Numai ca reputaţie. 

— Care este...? 

— Excelentă. E foarte respectat în breasla noastră. Tu crezi 
că Aaron Stampler ne-a tras pe sfoară pe Sam Woodward, pe 
tine, pe mine, pe psihiatrul statului, pe avocata acuzării, pe 
judecător... 

— Pe toţi. Da, aşa cred. Cred că-i nebun de legat şi, 
totodată, un actor de mâna întâi. 

— Imposibil, Martin. 

— Îţi aminteşti cum mi-ai povestit că o clipă înainte de 
prima apariţie a lui Roy camera s-a răcit dintr-o dată şi n-ai mai 
avut aer? Tii minte? 

— Da, îmi amintesc foarte bine. Niciodată n-am trăit o astfel 
de senzaţie. 

— La fel mi s-a întâmplat şi mie când am intrat şi l-am 
întâlnit pe Stampler - sau Vulpes - prima oară după zece ani. A 
fost ca un semn rău. Ca şi cum m-aş fi aflat în prezenţa unui rău 
îngrozitor. Nici mie nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. 

— Anticiparea. E clar că ai păstrat o amintire vie a descrierii 
mele. Tu te-ai aşteptat la asta şi... 

— Mi s-a întâmplat înainte de a da ochii cu el. Nici măcar nu 
ştiam că era acolo. 

Urmă o pauză, apoi ea întrebă: 

— Ai avut un sentiment de nelinişte când te-ai dus acolo? 

— Nu mă simţeam în largul meu. 

— Fiindcă urma să-l vezi pe Aaron? 

— Poate şi din cauza asta. Dar, mai ales, pentru că nu-mi 
place Daisyland. 

— Nici nu se pune problema să-ţi placă, Martin. Doar nu te 
duci la teatru. 

— Nu asta am vrut să spun. Locul acela are... nu ştiu... 
ceva... un fel de disperare. O călăuzea treptat către motivul 


venirii lor la sanatoriu. Încerca să imprime dialogului o fluentă 
firească, determinând-o să se încreadă în el ca altădată, fără să 
reuşească pe deplin. Se întoarse către St. Claire: Harve, vrei să 
ne laşi singuri câteva minute? St. Claire se scuză şi ieşi din 
cameră. Ceea ce am să-ţi spun acum încalcă în mod normal 
principiul confidenţialităţii dintre avocat şi client, începu Vail. 
Dar cum tu ai fost psihiatrul lui, îţi pot vorbi deschis. Şi tu eşti 
legată de acest principiu. Îi relată ultimele cuvinte pe care i le 
adresase Aaron la terminarea procesului. Nu glumea, preciză 
Vail în încheiere. Cred că, în orgoliul lui, trebuia să-mi aducă la 
cunoştinţă acest lucru. 

— De ce nu mi-ai spus atunci? 

— De ce? Ce dracu', n-ar fi dus la nimic bun. La numai cinci 
minute după proces, Stampler se putea opri pe treptele 
tribunalului, declarând tuturor că era perfect sănătos şi că le 
ucisese cu sânge rece pe cele trei persoane. Nimeni n-ar mai fi 
putut face nimic. Se recunoscuse vinovat de trei crime, sentinţa 
fusese pronunţată şi declarată definitivă. Nimic nu mai putea 
schimba situaţia, Molly. Altfel, ar fi însemnat să fie judecat de 
două ori pentru aceleaşi acuzaţii. 

— Tot tu mi-ai spus că sarcina ta era să descoperi punctele 
vulnerabile şi să te foloseşti de ele împotriva legii, determinând 
schimbarea ei. 

— Intr-o sală de judecată. Nu înţelegi că nu-l putem aduce 
pe Raymond Vulpes la tribunal? Şi tu, şi eu suntem legaţi de 
principiul confidenţialităţii. Dacă m-aş fi dus la judecătorul Shoat 
şi i-aş fi spus că am făcut o greşeală, bazându-mă pe declaraţia 
lui Stampler, riscam să fiu dat afară din magistratură. 
Cunoscând sentimentele lui Shoat faţă de mine, probabil că aşa 
s-ar fi şi întâmplat. Prin urmare, la ce bun să-ţi fi destăinuit ţie 
ce-mi spusese Stampler? Nici tu nu puteai face absolut nimic. 

— Aşadar, a sosit vremea să fie pus în libertate, iar tu vrei 
să-l ţii în continuare închis din pricina unor vorbe pe care le-a 
rostit acum zece ani? 

— Problema e mult mai complicată. 

— Nu-i problema mea, Martin. 

— Adevărat, dar am nevoie de tot ajutorul pe care mi-l poţi 
oferi. Vulpes va umbla în libertate. Nu pot face nimic să împiedic 
asta şi el o ştie foarte bine. Woodward e convins că Stampler şi 
Roy nu mai există. El crede în Raymond Vulpes. A reuşit să-i 


convingă şi pe cei din consiliul medical al statului. 

— Nu-i un gând prea plăcut. Şi eu iubesc medicina la fel de 
mult pe cât iubeşti tu dreptul. Dacă e adevărat, nu ştiu... e ca şi 
cum amândoi ne-am fi pervertit meseriile. 

— Tu nu. Tu ţi-ai făcut meseria. 

— Mă tem că nu prea bine. 

— Ne-a înşelat pe amândoi, Molly. Dar mie mi-a convenit să 
fiu înşelat, eu am vrut să-l cred, pentru că era singurul mod de a 
câştiga procesul. Ce ironie, nu-i aşa? Cea mai mare teamă a 
mea e să nu acuz un nevinovat, însă acum trebuie să trăiesc cu 
sentimentul că am salvat un vinovat. 

— Atunci, fii un om practic. Dacă nu se poate face nimic, nu 
te mai gândi. Nu mai este treaba ta. 

— Ba este, pentru că aşa vrea el. 

— Cum adică aşa vrea eP. 

Vail îl chemă înăuntru pe St. Claire. 

— Ce-ţi aminteşti cel mai bine în legătură cu asasinarea 
episcopului? o întrebă Vail. 

— Cel mai bine? Fotografiile, răspunse Molly. Erau cutremu- 
rătoare. 

— Ce altceva? Dar ministranţii? Mai ţii minte numele lor? 

— Mă tem că nu. Îmi amintesc că Aaron i-a omorât. 

— Nu pe toţi. Unul a scăpat. Numele lui era Alex Lincoln. 
Ţi-o aminteşti pe prietena lui Stampler? 

— Da. Am întâlnit-o o dată. În căminul acela... 

— Casa Mântuitorului. Se numea Linda Gellerman. 

— Era foarte speriată. Şi era însărcinată. Din câte îmi 
amintesc, voia să facă un avort. 

— Aşa e. Şi-a refăcut viaţa, s-a căsătorit acum doi ani cu un 
om de treabă şi a născut un băieţel. 

Ea zâmbi. 

— E plăcut să auzi o poveste cu sfârşit fericit. 

— Din păcate, nu acesta e sfârşitul. Acum câteva luni, 
cineva a pătruns în locuinţa ei într-o dimineaţă şi a făcut-o 
bucățele, sub ochii copilului. 

— Oh... 

— Apoi cineva a făcut acelaşi lucru şi cu Alex Lincoln. Exact 
aceeaşi metodă ca şi la crimele lui Stampler, inclusiv mutilarea 
genitală şi simbolurile scrise pe ceafă. Ştim că ambele omoruri 
au fost comise de aceeaşi persoană — unul, în sudul statului 


Illinois, celălalt, lângă St. Louis. Dar Stampler se află încă în 
secţia de maximă securitate şi nu a primit scrisori sau vizite de 
aproape zece ani. 

— Şi tu crezi că are vreun amestec? 

— Cam aşa ceva. 

— Cum? 

— Nu ştim cum şi nu ştim de ce. Dar sunt convins că el îl 
dirijează pe imitatorul său. Noi - Harve şi cu mine - credem că 
faptul ar putea avea o legătură cu transferul afectiv. 

— Cu transferul afectiv? Nu înţeleg. 

— Nu-i aşa că transferul face uneori ca pacientul să se 
aştepte la lucruri absurde din partea celor în mijlocul cărora 
trăieşte şi lucrează? Nu-i aşa că retrăirea poate crea unele 
probleme? 

— Da. Există şi alte motive. De regulă, oamenii caută să 
obţină încuviințarea părinţilor sau a supraveghetorilor. Neîm- 
plinirea acestor aşteptări poate duce la ură ori la alte tipuri de 
comportament lipsit de maturitate. 

— Sau chiar mai rău? 

— Da. 

— lar aceste tendinţe ar fi imediat remarcate de un 
psihiatru, nu-i aşa? 

— De regulă, simptomele de comportament anormal sunt 
cauza primordială a punerii pacientului sub tratament. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Ce vrei să spui? 

— Că poate o persoană pe care o tratai e posibil să fi avut 
probleme mentale mult mai serioase decât... 

Obrajii ei începură să se îmbujoreze şi în glas i se strecură o 
undă de iritare. 

— Nu ai o părere prea bună despre priceperea mea profe- 
sională, adevărat, Martin? 

— Bineînţeles că am! 

— Nici măcar nu m-ai chemat la proces ca martor. 

— Treaba ta fusese făcută, Molly. Ce naiba, dacă nu erai 
tu... 

Se opri, dându-şi seama ce era pe cale să spună. 

— Dacă nu eram eu, nu te-ai găsi acum la strâmtoare, asta 
voiai să zici? 

— Nu, nu, nu. Clătină din cap. Eu sunt răspunzător pentru 


situaţia în care mă aflu, nimeni altcineva. 

— Atunci nu mai insinua... 

— Nu insinuez nimic! 

— Insinuezi că unul dintre pacienţii me; e ucigaşul pe care-l 
cauţi. 

— Nu, credem că acest lucru e posibi/, atât şi nimic mai 
mult. Mai ai casetele înregistrate cu Stampler? 

— Da, le am. 

— Unde sunt? 

— Incuiate la loc sigur. 

— Unde anume? 

— În biroul meu. 

— Le putem vedea? 

— Ce încerci să dovedeşti? 

— Le putem vedea, te rog? 

Ea se ridică şi deschise uşa care dădea în biroul personal. 
Pereţii erau acoperiţi cu dulapuri de cărţi din lemn de stejar, cu 
uşi de sticlă. Toate erau pline de rapoarte şi dosare. Aproape în 
capătul unui raft se vedeau casetele Stampler, douăzeci şi trei 
la număr, fiecare în cutia ei neagră, având marcată data pe 
cotor. Mai existau alte câteva dulapuri cu dosare, toate încuiate. 

— Păstrez casete audio cu majoritatea interviurilor, preciză 
Molly, cu o undă de sarcasm. Le ţin în dulapurile încuiate. 

— Le laşi vreodată descuiate? Vreau să spun, pe timpul 
zilei, atunci când te mai foloseşti de ele? 

— Casetele nu au părăsit niciodată acest birou. 

— Ai discutat cu cineva despre ele? 

— Am discutat cazul, în termeni strict medicali. 

— Fără detalii, de pildă despre ministranţi? 

— Categporic, nu. Niciodată. Informaţiile sunt confidenţiale. 
Şi, totodată, un material de studiu nepreţuit. Se opri şi pe frunte 
îi apărură cute. Mă iei la întrebări de parcă aş sta în boxa marto- 
rilor şi asta nu-mi place deloc! 

— Incerc să-mi dau seama cum a aflat imitatorul lui 
Stampler des-pre Linda şi despre Alex. Casetele sunt o 
posibilitate foarte logică. Ai menţionat vreodată ceva în legătură 
cu mobilul asasinării lui Rushman faţă de... 

— Ştii bine că nu puteam s-o fac, chiar dacă aş fi vrut. Port 
o răspundere faţă de pacientul meu. Tu îmi ceri să încalc princi- 
piul confidenţialităţii. 


— Nu te juca cu mine, Molly, zise Vail, începând să se înfu- 
rie. Aici nu vorbim despre relaţia psihiatru-pacient, ci despre un 
măcel. Nu crimă - măcel! Stampler e un ucigaş în masă. Vrei o 
listă? Shackles. Propriul lui frate. Mary Lafferty, fosta sa pri- 
etenă. Un tip din Richmond, nici măcar nu ştim cum îl cheamă, 
pentru numele lui Dumnezeu! Rushman, Peter Holloway, Billy 
Jordan, Alex Lincoln şi biata Linda Gellerman, care încerca să-şi 
refacă viaţa distrusă, undeva într-un orăşel pierdut pe hartă. 
Numără-i, stimată doamnă, sunt nouă - iată ceva ce știm! Nu-mi 
vorbi mie despre confidenţialitate când se plimbă liberi doi 
măcelari. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel? Cum îndrăzneşti... 

— Molly, cineva pe care l-ai tratat sau cu care ai lucrat ar 
putea fi ucigaşul în serie dirijat de Stampler. Gândeşte-te la asta 
— amândoi ar putea fi pacienţii tăi. Vrei să-i protejezi, invocând 
principiul confidenţialităţii între medic şi pacient? 

— La fel ai proceda şi tu, dacă ţi-ar fi clienţi, ripostă ea. 

Vail şovăi o clipă. Dintr-o dată, îşi recăpătă calmul şi începu 
să vorbească aproape în şoaptă. 

— Stampler a fost clientul meu, zise el. Atunci am comis o 
greşeală. Acum încerc s-o îndrept. Nu avem nevoie de detalii. 
Nouă ne trebuie nume. Le putem verifica în mod discret. Nu 
vom leza şi nu vom pune pe nimeni în situaţii delicate, însă tre- 
buie să oprim omorurile. 

Ea nu răspunse. Se ridică şi se pierdu printre umbrele 
încăperii, devenind numai o siluetă fragilă într-un ungher. St. 
Claire se foi stânjenit pe scaun, şocat de atacul lui Vail asupra 
doctoriţei Arrington. Simţea nevoia să mestece tutun. Liniştea 
din cameră era tulburătoare. Apoi, la fel de brusc pe cât izbuc- 
nise, Vail se cufundă în tăcere. Işi plecă umerii şi clătină din cap. 
Impasul marcat prin tăcere se prelungi cinci minute încheiate. 
Până la urmă, Molly sparse gheaţa. 

— Oricum, totul e o simplă supoziţie, spuse ea într-o doară. 

— Sunt nevoit să vă contrazic, doamnă, interveni cu 
blândeţe St. Claire, rupând, în sfârşit, tăcerea. În adâncul 
sufletului sunt convins că imitatorul lui Stampler provine de aici, 
tot aşa cum sunt convins că Stampler îşi bate joc de 
dumneavoastră şi de noi. Nu pretind să înţeleg motivul, dar 
presupun că sunteţi singura dintre noi trei care ar putea măcar 
spera să înţeleagă. In mintea mea nu există nici un dubiu că 


omul acesta e un monstru absolut şi de cea mai rea speţă. Nu 
merită nici un dram de milă, de compătimire sau de îngăduinţă. 
Şi oricine ar fi acela care îi urmează îndemnurile, e la fel de rău 
ca el. 

— De unde ştiţi? întrebă ea de la adăpostul umbrelor din 
cameră. Vreau să spun, chiar şi în cazul în care v-aş da nume, 
de unde aţi şti că unul dintre ei... 

Renunţă să-şi ducă fraza până la capăt. 

— Pentru asta va trebui să vă bizuiţi pe noi. Cu siguranţă că 
cineva a avut acces la casetele dumneavoastră. Cineva care 
poate a venit aici anume pentru ele şi care-l consideră pe 
Stampler un erou. 

— Cineva care a avut posibilitatea să-i ucidă pe Linda 
Balfour şi Alex Lincoln în zilele respective, adăugă Vail. 

— Credeţi că Aaron Stampler a transformat-o pe această 
persoană într-un ucigaş în serie? 

— Câtuşi de puţin. Cred că exista o disponibilitate, iar 
Stampler nu a făcut decât s-o actualizeze. Cred că, poate, 
într-un fel, transferul afectiv a avut un rol esenţial. 

Molly ieşi din umbre şi se aşeză în fotoliul-leagăn, cu faţa la 
St. Claire şi la Vail. 

— Mereu vorbiti despre transfer afectiv, spuse ea. 

— Din pricina unei afirmaţii a lui Woodward. Vail, care-şi 
făcuse însemnări după caseta audio, îşi scoase agenda şi începu 
să-i frunzărească paginile. Am găsit. Vorbea despre efectul 
negativ al transferului afectiv şi despre felul în care acesta 
creează o teamă subconştientă că vechile răni şi insulte s-ar 
putea repeta. Spunea că e o sabie cu două tăişuri, că teama de 
a retrăi toate suferinţele trecutului îl poate întoarce pe pacient 
împotriva psihiatrului. Pe urmă a afirmat, citez: „Tiparele de 
comportament anormal pot fi preluate numai de indivizi care în 
mod normal acceptă transferul afectiv." 

— E adevărat, întări ea. Nimeni nu poate transmite altcuiva 
norme morale aberante decât dacă receptorul este iniţial 
capabil de un asemenea comportament. 

— Vedeţi, doamnă, ceea ce credem noi că s-a întâmplat - 
reţineţi că vă vorbeşte un simplu profan — presupunerea 
noastră e că cel de al doilea asasin se afla sub tratament şi că a 
reacţionat negativ la retrăire. Aşadar, acea persoană a căutat 
să-şi afle consolare în Stampler, iar Stampler a fost îndeajuns de 


inteligent ca să devină mentorul ucigaşului. 

— Ucigaşul s-a transferat la Stampler? 

— Da. lar Stampler a profitat de instabilitatea ucigaşului, 
răspunse Vail. 

— Nu suntem siguri cum l-a contactat ucigaşul pe Stampler, 
doamnă doctor, deocamdată nu ştim cum s-a realizat legătura, 
dar acesta pare a fi scenariul, din moment ce Stampler nu putea 
comunica cu nimeni din afară. Vreau să spun că acel cineva a 
venit la Aaron, nu invers. 

— De ce credeţi că acea persoană a fost aici? 

— Din cauza casetelor. Casetele sunt singurele de unde imi- 
tatorul putea afla despre Rushman şi despre ministranţi. Și 
despre Linda. St. Claire tăcu o clipă, apoi adăugă: Tocmai mi-a 
trecut ceva prin minte. Să presupunem că persoana cu pricina 
nu era un pacient internat... 

— Un pacient din afară? îl întrerupse Molly. 

— Sau, poate, un angajat. Cineva care lucra aici, fiind toto- 
dată şi tratat pentru vreo tulburare mentală. A avut acces la 
dosare, l-a studiat pe Stampler... după care, poate, a plecat — 
poate că şi-a luat o slujbă temporară la Daisyland... 

— ...Unde Stampler şi-a făcut din el un prozelit, îi termină 
Vail ideea. 

— E foarte posibil. Nu există prea multe variante care să 
aibă sens. 

— E cu putinţă, Molly? întrebă Vail. 

— Păi, cu siguranţă că nu-i o regulă ca pacientul să se 
transfere întotdeauna numai medicului. 

— Deci, ceea ce căutăm noi e un psihopat care a părăsit 
acest loc... 

— Sau care a avut concediu, sau permisie în zilele în care 
au fost ucişi Balfour şi Lincoln, adăugă Vail. 

— Vreţi să spuneţi că persoana ar putea fi încă aici? 

— Nu, doamnă. Credem - de fapt, e tot o presupunere — că 
ucigaşul e la Chicago, aşteptând ca Stampler - Vulpes - să fie 
pus în libertate. 

— Ceea ce se va întâmpla astăzi, Molly. 

— De asemenea, presupunem că are o listă de viitoare vic- 
time. 

— O listă alcătuită de Vulpes. 

Vail îşi puse servieta-diplomat lângă el, pe canapea, o 


deschise şi scoase un plic mare din hârtie groasă. Luă dinăuntru 
trei fotografii. Îi întinse lui Molly fotografia cu cadavrul Lindei 
Balfour, făcută de poliţie. Ea o privi îngrozită, apoi întoarse capul 
şi i-o înapoie. 

— Alex Lincoln lucra la mesagerii. A fost ademenit într-o 
casă de lângă St. Louis şi asasinat. Această fotografie se găsea 
în coletul pe care-l aducea Alex Lincoln. La vremea respectivă, 
adevărații locatari lipseau din oraş. 

Îi înmână fotografia Polaroid a Lindei Balfour. Molly făcu 
ochii mari, dându-şi seama că fusese făcută chiar de ucigaş. 

— Dumnezeule! 

— Eşti psihiatru, Molly, spuse Vail. Ce părere ai? Aceeaşi 
metodă ca şi în crimele lui Stampler. Mesaje scrise cu sânge pe 
ceafa victimelor. Referiri la cărţile lui Rushman, aflate acum 
într-o bibliotecă particulară. Şi ultimii supraviețuitori din grupul 
ministranţilor. Această informaţie nu a fost niciodată adusă în 
discuţie la proces. Cum a ştiut de ei ucigaşul? 

— Doamnă doctor Arrington, noi nu vă cerem să umblăm 
prin fişe şi nici nu vrem detalii. Dar trebuie să aflăm dacă există 
posibilitatea ca vreun pacient sau vreun angajat să fi luat 
cunoştinţă de aceste casete şi în caz că da, atunci unde se află 
el acum. Ce dracu', nu pot fi mai mult de şase sau cel mult 
doisprezece. Treaba noastră ar fi să restrângem lista şi să aflăm 
dacă vreunul dintre ei s-ar fi putut găsi la Gideon, Illinois şi St. 
Louis, Missouri la datele când au fost ucişi aceşti doi oameni. Vă 
asigurăm că nu avem de gând să cuprindem un mare număr de 
persoane, nici să le facem teste psihologice, dacă de asta vă 
temeţi. 

— Credeţi că ucigaşul a plecat de aici la Daisyland? 

— Posibil, răspunse Vail. Poate nu direct de aici, dar, în cele 
din urmă, a reuşit să ia legătura cu Stampler acolo. 

— Şi când să fi fost aici ucigaşul? 

— Nu sunt sigur, doamnă. Poate cu mult timp în urmă, dar 
cum prima crimă a fost comisă în octombrie anul trecut, eu aş 
zice că acum doi-trei ani. 

— Câte persoane exista în sanatoriu, atât bolnavi cât şi 
membri ai personalului? întrebă Vail. 

— Pacienţi, nu bolnavi, te rog. 

— lartă-mă. 

— Lista noastră de pacienţi cuprinde trei sute cincizeci de 


nume. Personalul medical numără douăzeci şi două de 
persoane, plus alte douăzeci la bucătărie, serviciul de pază şi 
administraţie. În total vreo patru sute. 

— Se petrec frecvent schimbări? 

— De personal? Nu prea. E un loc de muncă agreabil, iar 
salariul e excelent. 

— Dar în cazul pacienţilor? 

— Presupun... aş zice că durata medie de şedere este între 
doi şi trei ani. Avem pacienţi pe termen lung şi alţii care ies 
după şase luni. Cam o treime sunt copii, între trei şi douăzeci şi 
unu de ani. 

— Ştiţi ce ne-ar fi de folos, doamnă? O listă cu personalul şi 
cu pacienţii din ultimii trei ani. 

— Nu putem dezvălui numele pacienţilor noştri. E un sana- 
toriu particular, pacienţilor li se garantează anonimatul. 

— Dar o listă cu personalul şi cu angajaţii care au urmat un 
tratament pe timpul cât au lucrat aici? sugeră Vail. 

i Ea chibzui câteva clipe, apoi se scuză şi se duse spre birou. 
In prag se opri şi zise: 

— Nu vreau să par prea insistentă, dar psihicul acestor 
oameni este foarte vulnerabil. Trebuie menajaţi pe cât posibil. 
Sfârşitul nu e întotdeauna fericit. Uneori revin aici - sau într-un 
loc şi mai vrednic de milă. Înţelegeţi, nici noi nu suntem infaili- 
bili, nu-i ca şi cum ai trata pe cineva de oreion. 

Intră în birou şi închise uşa. 

St. Claire se aplecă spre Vail şi şopti: 

— lţi dai seama că, poate, alergăm după cei mai mari cai 
verzi pe pereţi din istoria omenirii? 

— Ai o idee mai bună? îi răspunse tot în şoaptă Vail. 

— La dracu', nu! De fapt, a fost ideea mea. 

Auzeau vocea înăbuşită a lui Molly, care vorbea la telefon. 
Vail îşi aprinse o ţigară. Trecură zece minute înainte ca ea să-şi 
facă din nou apariţia. Doctoriţa se aşeză în fotoliu. 

— Nu prea îmi place povestea asta, spuse ea. Am discutat 
cu Lowie - Fred - şi cu şeful personalului, Jean Frampton, care 
au fost de acord să vă arate listele cu angajaţii. Au lăsat la lati- 
tudinea mea discuţia despre salariaţii care ne-au fost şi pacienţi. 
De asta spuneam că nu-mi prea place. Atunci când ni se confe- 
sează, aceşti oameni au o încredere nemărginită. Să înşeli aşa... 

— Inţelegem acest lucru, doamnă, şi să ştiţi că ne impre- 


sionează felul cum gândiţi. Îmi permiteţi să fac o sugestie? Dacă 
există angajaţi care au fost şi pacienţi, am putea discuta despre 
ei în termeni generali, fără a-i pomeni pe nume, afară de cazul 
în care se dovedesc candidaţi la lista noastră. 

— Vom vedea. 

— Mie mi se pare cinstit. 

Treizeci de minute mai târziu, deţineau o copie la impri- 
mantă a personalului din ultimii cinci ani. Întinseră foaia pe 
măsuţa de cafea, iar Molly începu să parcurgă lista. Era 
împărţită pe rubrici: nume, adresă, vârstă, sex, pregătire, studii, 
slujbe anterioare. Mai existau o rubrică de referinţe şi o alta 
pentru fotografii. Lista cuprindea cincizeci şi cinci de nume. 
Treizeci şi opt fuseseră angajaţi trei ani la rând. Alţi şase 
lucraseră aici cel puţin doi ani, patru erau relativ noi, iar şapte 
fuseseră concediaţi sau îşi dăduseră demisia. 

— Să începem cu aceştia, propuse St. Claire. 

Molly avea o memorie remarcabilă pentru toţi angajaţii: le 
cunoştea biografia şi temperamentul, ştia cât erau de capabili. 

— Când vezi zilnic aceiaşi patruzeci de oameni ani la rând, 
ajungi să-i cunoşti foarte bine, explică ea. 

Continuară să parcurgă lista, verificând biografii, discutând 
despre fiecare dintre ei, ca şi cum ar fi candidat la un post. Pe 
măsură ce treceau orele după-amiezii, Molly devenea tot mai 
interesată de proiect, restrângând treptat lista, dând din când în 
când un telefon discret spre a lămuri unele probleme ivite pe 
parcurs. St. Claire începea să se îndoiască de propriile-i 
presimţiri, deşi nu cu voce tare. În cele din urmă, pe listă mai 
rămaseră doar trei suspecți, două femei şi un bărbat. 

— Jan Rider, zise Molly. A fost pacienta noastră timp de mai 
mulţi ani, apoi s-a mutat într-o casă, rămânând sub 
supraveghere medicală circa şase luni. Era menajeră. La limita 
psihopatiei. Tendinţe schizoide şi disociative. Vecinii o 
internaseră când ieşise în curte goală puşcă şi începuse să se 
roage la un copac. Se credea Sfânta Fecioară Maria. 

— Ştii unde se află acum? 

— La spitalul de stat din Ohio. Rămâne unul dintre eşecurile 
noastre. 

— Eşti convinsă că e tot acolo? 

— Da. 

— Următorul. 


— Sidney Tribble. Vă spun din capul locului că e originar din 
St. Louis şi că, după ieşire, s-a înapoiat acolo. Tribble are o soră 
în oraş, sunt foarte apropiaţi. Are o slujbă bună şi câştigă accep- 
tabil. Până în prezent nu a recidivat. 

— De ce a stat aici? 

— Tendinţe schizoide, paranoide, disociative. 

— De ce a fost adus? 

— Ordinul tribunalului. L-a părăsit nevasta, iar el a luat-o 
razna. Îşi închipuia că ea şi cu prietenul ei îl sfidau. A înjunghiat 
un bărbat într-un centru comercial, o persoană pe care nici 
măcar nu o cunoştea, pur şi simplu, a înşfăcat o foarfecă 
dintr-un raion de mărunţişuri şi l-a atacat. 

— L-a omorât? 

Ea clătină din cap. 

— Rănile au fost relativ superficiale. Judecătorul l-a con- 
damnat la izolare şi tratament, iar sora lui i-a plătit internarea 
aici, în loc de spitalul statului. 

— Cât timp a rămas la clinică? 

— Un an sub tratament, ceva mai mult de doi ca angajat şi 
pacient ambulatoriu. A lucrat ca electrician. S-a înapoiat la St. 
Louis în urmă cu vreun an. 

St. Claire aruncă o privire înspre Vail, apoi făcu o menţiune 
în dreptul numelui lui Tribble: „Posibil". 

— Bine, cine urmează? întrebă Vail. 

— Rene Hutchinson. A lucrat şi ca femeie de serviciu. 
Foarte inteligentă. De fapt, a predat la o clasă de elevi de zece 
ani şi a făcut chiar treabă bună, dar nu voia responsabilitatea. A 
lucrat ca femeie de serviciu, apoi ca ajutor la infirmerie. O 
femeie frumuşică, oarecum cam o-soasă. Pregătită să înfrunte 
orice fel de dificultăţi. 

— Câţi ani are? 

— Spre patruzeci. 

— De ce anume suferea? 

— Nu a fost pacienta mea, răspunse Molly. Aş prefera să-l 
întrebaţi pe doctorul Salzman. El a tratat-o. 

— Crezi că va sta de vorbă cu noi? 

— Vom afla, răspunse ea şi se duse la telefon. 


Orin Salzman era un bărbat scund, cu o barbă căruntă a la 


Van Dyck şi un păr negru tuns cu îngrijire. Îşi ţinea umerii 
aplecaţi şi încovoiaţi, copleşit parcă de grijă pentru pacienţii săi. 
Purta un pulover negru pe gât, pantaloni kaki şi o jachetă de 
tweed cu bazoane de piele la coate. Părea puţin cam iritat de 
întrerupere. Îşi făcu apariţia în pragul biroului lui Molly, cu 
mâinile vârâte în buzunare, cercetându-i prin lentilele ochelarilor 
cu rame de baga. Molly îi oferi ceva de băut, dar el o refuză. 

— Despre ce e vorba? întrebă pe un ton sever, 
sprijinindu-se de cadrul uşii. 

Molly îi prezentă pe Vail şi pe St. Claire, apoi îi explică pe 
scurt situaţia, fără să-i dea prea multe amănunte. Salzman 
auzise câte ceva despre cazul Stampler, lucru care se dovedi 
util. 

— Îi interesează cazul Rene Hutchinson, îi spuse Molly. 

— Ştiţi că nu pot divulga ce am lucrat cu Rene, îi preveni 
doctorul. 

— Domnule doctor, i se adresă St. Claire, nu intenţionăm 
să-i cauzăm nici un fel de neajunsuri. Însă trebuie să verificăm 
toate persoanele de pe listă. Dacă întrebările noastre vizează 
cumva ceva ce trebuie să rămână confidenţial, spuneţi-ne şi 
renunţăm. 

— Hmm, zise el. Intră în birou cu paşi rari şi se aşeză în 
celălalt capăt al canapelei pe care şedea Vail. Presupun că dum- 
neavoastră căutaţi persoane cu tendinţe psihopate, adevărat? 

— Cam aşa ceva. 

El bătu darabana cu degetele în tăblia mesei câteva 
secunde, apoi spuse: 

— Bine, dacă Molly e de acord, atunci vă ascult. 

— Ce ne puteţi spune despre ea, fără a intra în amănunte? 

— Tatăl ei a fost militar, sergent, dacă ţin eu bine minte. Ea 
s-a născut undeva în vest şi a umblat prin toată lumea. A plecat 
din casa părintească încă de la o vârstă fragedă. A mers doi ani 
la colegiu, la Universitatea din Colorado. O femeie foarte 
deşteaptă, dar cu un psihic foarte labil. 

— Aţi descoperit vreodată de ce? 

— Nu chiar. Inainte de a veni aici, a suferit o cădere 
nervoasă, fapt pe care l-a trecut sub tăcere când a solicitat o 
slujbă. Am aflat la vreo doi ani după ce s-a angajat aici. Noaptea 
lucra ca femeie de serviciu, iar ziua mergea la cursuri. Din 
pricina oboselii a fost la un pas de recidivă. Pe urmă a fost 


arestată pentru că furase dintr-un magazin. 

— Ce furase? 

— Un fleac, din câte îmi amintesc o poşetă ieftină. Clepto- 
mania reprezintă de multe ori o încercare de a atrage atenţia. 

— Cât timp a rămas aici? 

— A lucrat la noi vreo trei ani. În ultimele şase luni de slujbă 
a urmat un tratament, în special pentru redresarea orgoliului 
rănit şi a unei imagini de sine instabile, precum şi pentru 
regenerarea forţelor. 

— Ce ştiţi despre trecutul ei? 

— Păi, nu era prea dispusă să discute pe această temă. 

— Nu de asta a venit la dumneavoastră? 

— A venit la mine pentru că nu avea încotro. Judecătorul a 
ordonat să fie pusă sub îngrijirea unui psihiatru. 

— Pe ce perioadă? 

— Timp de şase luni. 

— O deranjau aceste şedinţe cu dumneavoastră? 

— Nu. Suferea şi, credeţi-mă, tulburările mentale sunt la fel 
de dureroase cum ar fi pentru dumneavoastră o fractură la 
picior. Nu-i genul de durere pe care s-o alungi cu o aspirină sau 
s-o poţi vindeca prin antibiotice, e foarte reală pentru cei aflaţi 
în suferinţă. 

— Ce reacţie avea faţă de propriul trecut? 

— Nici o reacţie. Niciodată nu am reuşit să stabilesc cu ea 
un contact adevărat. Procesul de retrăire este cel mai dureros 
dintre toate. Individul este nevoit să ia cunoştinţă de partea lui 
cea mai întunecată, să cerceteze motive şi acţiuni pe care ar 
prefera să le dea uitării. 

— Rene a refuzat? 

— Nu o interesa în mod deosebit. Am o mare bănuială că a 
fost victima unor abuzuri sexuale din partea tatălui, deşi ea nu a 
recunoscut-o niciodată. Cândva, mi-a spus că tatăl ei o supunea 
unui stres fizic şi mental, dar nu a intrat în amănunte. 

— Cu alte cuvinte, nu a cooperat? 

— Nu, era prietenoasă şi vorbăreaţă, însă nu voia să 
privească în trecut, iar şase luni au însemnat prea puţin timp ca 
să-i câştig încrederea. 

— Aţi simpatizat-o? 

— Nu-mi displăcea. Era o pacientă pe care o vedeam trei 
ore pe săptămână. Niciodată nu am reuşit să pătrund dincolo de 


carapacea ei, lucru deloc neobişnuit. 

— Aţi considerat-o vreo clipă periculoasă? 

— Nu... adică, poate faţă de ea însăşi, când a venit la mine 
pentru prima oară. Era la un pas de manie depresivă, iar în 
cazurile de depre-sie există întotdeauna riscul sinuciderii. Totuşi, 
nu am socotit-o nicio-dată capabilă să facă rău cu bună ştiinţă 
unei alte persoane. 

— Aşadar, sentimentul dumneavoastră e că s-a vindecat? 

— Să zicem că am stopat răul înainte de a se agrava. Ea nu 
a fost niciodată o pacientă internă, pur şi simplu, ne întâlneam 
trei ore pe săptămână şi o menţineam sub tratament 
antidepresiv. 

— Spuneţi că lucra noaptea? întrebă Vail. 

Doctorul încuviinţă din cap. 

— Cinci nopţi pe săptămână câte patru ore, plus opt ore în 
week- end. Era femeie de serviciu în tura de noapte, făcea 
curăţenie în birouri şi în sălile de tratament. 

— Deci, se presupune că avea acces la cheile de la birouri, 
în ideea că face curăţenie? insistă Vail. 

— Aha... 

— Aţi menţionat că urma nişte cursuri. Vă amintiţi ce 
anume studia? 

— Procesare de date. Şocul viitorului, cum spunea ea. 

— Unde anume, aici, în Winthrop? întrebă Vail. 

Salzman chicoti. 

— Se vede treaba că nu aţi vizitat niciodată localitatea. E 
numai cât o palmă. Făcea naveta la Shelbyville, la vreo douăzeci 
şi cinci de kilometri pe autostrada Indy. Conducea un vechi 
Pontiac Firebird. 

— Aveţi idee unde s-a dus când a plecat de aici? 

— Regret, dar nu ştiu. După ce a plecat, n-am mai auzit 
nimic de ea. Aţi putea să o întrebaţi pe Jean de la serviciul 
personal, poate că cineva a cerut referinţe. 

Molly se scuză şi se duse în biroul ei. O auziră vorbind la 
telefon. 

— Incă ceva, i se adresă St. Claire lui Salzman. A existat 
vreun indiciu că Rene Hutchinson ar fi psihopată sau ar avea 
tendinţe psihopate? 

— Nu, dar asta nu înseamnă că nu era. Printre altele, psi- 
hopaţii sunt mincinoşi desăvârşiţi. Era o fire mândră şi, uneori, 


se arăta foarte circumspectă. În plus, avea o dispoziţie schim- 
bătoare, dar, la urma urmei, cine nu are? 

— Vă mai amintiţi şi altceva? 

— Nu prea, adică nu mare lucru. Se pricepea extraordinar 
la copii, îndeosebi la cei între opt şi cincisprezece ani. Copiii se 
ataşau de ea, dacă asta are vreo semnificaţie. 

— A menţionat vreodată numele de Aaron Stampler sau pe 
un anume Vulpes? 

— Din câte îmi amintesc eu, nu. 

Vail îi întinse lui Salzman cartea lui de vizită. 

— Dacă vă mai amintiţi şi altceva, fiţi amabil şi daţi-mi un 
telefon, îl rugă el. 

Salzman îşi ridică ochelarii şi şi-i propti pe frunte, studiind 
cartea de vizită. 

— Procuror districtual, da? Ce anume vă interesează în 
legătură cu Stampler? 

— l-am fost apărător, explică Vail. Înainte de a fi numit 
procuror. 

— Hm, zise psihiatrul, coborându-şi ochelarii. O poziţie 
destul de incomodă, adevărat? 

— Cred că se poate spune şi aşa, zâmbi Vail. 

— Atunci, transmiteţi-i lui Molly că ne vedem mai târziu. 
Mai ră-mâneţi aici? 

— Nu, plecăm în curând. Vă mulţumim pentru ajutor. 

— Mă tem că nu v-am fost de prea mare folos, totuşi mi-a 
făcut plăcere să vă cunosc, răspunse Salzman şi ieşi din cameră. 

Molly se întoarse şi spuse: 

— Am o mică informaţie pentru voi. Jean zice că i-au fost 
solicitate referinţe despre Rene Hutchinson la vreo două luni 
după plecarea ei. E vorba de spitalul municipal general din Terre 
Haute. Tocmai am discutat cu şeful de personal de acolo. Mi-a 
comunicat că Rene a lucrat acolo patru luni, apoi a plecat în jur 
de Anul Nou. De atunci nu au mai aflat nimic de soarta ei. 

— Deci, se găsea acolo când a fost asasinată Balfour, 
preciză St. Claire. 

— Aşadar, nu a suferit decât o cădere nervoasă, nu s-au 
manifestat şi alte tulburări mentale? întrebă Vail. 

— Poate că minţea cu mare artă, cum s-ar exprima doctorul 
Lowenstein, răspunse St. Claire. 

— Chiar crezi că era psihopată? întrebă Molly. 


— Asta vă întreb eu pe dumneavoastră, doamnă, replică St. 
Claire şi zâmbi. 

Molly îşi aprinse altă ţigară şi chibzui îndelung asupra 
întrebării, apoi răspunse: 

— Dacă era, Orin nu a descoperit nimic, răspunse ea într-un 
târziu. 

— Unde a fost înainte de a veni aici? întrebă Vail. 

— Din câte scrie pe fişa ei, venea de la spitalul regional 
general din Dayton, Ohio, unde lucrase tot ca femeie de 
serviciu, răspunse St. Claire, studiind foaia trasă la imprimantă. 
Aveţi şi o fotografie, dacă asta reprezintă semnul de aici. 

— O să o rog pe Jean s-o scoată la imprimantă, se oferi 
Molly. 

— Pot să vă arăt ceva? zise St. Claire. Îi conduse în biroul lui 
Molly. Aveţi câteva ace de siguranţă? 

Ea rase. 

— Imi pare rău, dar nu folosesc aşa ceva. 

— Atunci, agrafe de birou. Imi trebuie două. 

Luă cele două agrafe de birou, pe care i le întinsese Molly, 
le îndreptă, apoi le introduse în încuietoarea 
dulapului-bibliotecă. Manevrând cu amândouă mâinile, răsuci 
cele două ace până când simţi resortul încuietorii. Invârti 
agrafele şi uşa se deschise. Totul durase treizeci de secunde. 
Intinse mâna către raft, luă una dintre cutiile cu casete, scoase 
caseta, apoi puse cutia goală la loc. Se întoarse către Molly şi-i 
întinse caseta. 

— Când aţi încuiat dulapul ultima oară, doamnă doctor? 

— N-am idee, răspunse Molly. Nu m-am uitat la ele de când 
am fost externată. Patru ani, poate mai mult. 

— Femeia lucra noaptea. Având cheia biroului, intra, 
descuia dulapul, lua o casetă, poate două sau trei, şi le aducea 
înapoi în noaptea următoare. Nimic mai simplu. Nu v-aţi fi dat 
niciodată seama, afară de cazul în care s-ar fi întâmplat să 
umblaţi tocmai la cutia din care scosese caseta. Bineînţeles, 
dacă e vorba de Hutchinson. 

— Crezi că ştia cum să forţeze o încuietoare? 

— Nu-i mare lucru, doamnă. Vreau să spun, nu trebuie să fii 
poliţist ca să te pricepi la aşa ceva. Eu am citit într-o carte. Ştiţi 
cărţile acelea? 101 lucruri pe care întotdeauna ati dorit să le 
faceți, dar nimeni nu v-a spus cum? Ideea este că a avut acces 


la casete, că a lipsit două luni înainte de a solicita o slujbă la 
Terre Haute şi că suferea de tulburări psihice. Dintre toţi cei de 
pe listă, numai ea şi Tribble întrunesc condiţiile necesare. 

Se înapoiară în salonaş. Directorul personalului le trimisese 
reproduceri 3 x 5 cu Rene Hutchinson şi Tribble. Molly i le întinse 
lui Vail, apoi întoarse fotografia cu cadavrul Lindei Balfour, care 
stătea cu faţa în jos pe masă, rămânând cu privirea aţintită 
asupra ei. 

— Crezi că o femeie e în stare de aşa ceva? întrebă ea. 

— Doamnă, vorbi St. Claire, eu cred că o femeie e capabilă 
să facă absolut tot ce face un bărbat, în afară de conceperea 
unui copil... deşi nici de asta nu mai sunt atât de sigur. 


32 


Angelica Stoddard era micuță de statură şi semăna cu 
mama ei. Avea un corp zvelt şi elegant, o ţinută frumoasă şi 
ochi de un albastru atât de deschis, încât aproape că părea 
oarbă. Uimitor de frumoasă, era îmbrăcată într-un pulover foarte 
larg, care-i atârna până la jumătatea coapsei, peste blugii 
decoloraţi. Purta pantofi de sport, şosete albe lăsate pe glezne 
şi o pălărie neagră de fetru peste părul blond-cenuşiu. Pălăria 
era trasă mult pe urechi. Părea posomorâtă şi păşea grăbită, cu 
bărbia în piept. Venable veni lângă ea. La început, Angelica nu-i 
acordă nici o atenţie, dar, într-un târziu, se întoarse şi ridică 
privirea spre Jane. 

— Bună, o salută Venable. Sunt Jane Venable. O reprezint 
pe mama ta. Putem merge undeva să stăm de vorbă câteva 
minute? 

— Nu aici, răspunse în şoaptă tânăra, aruncând în jur priviri 
furişe. 

— Unde vrei tu. 

— Oriunde, numai nu aici, răspunse Angelica. 

Venable o duse cu maşina la o cafenea din afara 
campusului universitar. Găsiră o masă mai ferită. Angelica ceru 
un cappuccino, iar Venable, cafea fără zahăr. 

— De ce aţi venit la facultate? întrebă Angelica Stoddard. 
De ce nu aţi dat mai întâi un telefon? 


— Am încercat, dar nu am reuşit să prind legătura. 

Fata îşi plecă umerii. 

— Adevărat, există un telefon public, zise ea, încuviinţând 
din cap. Numai că-i mereu ocupat. lertaţi-mă pentru ieşirea de 
adineauri, dar sunt... sunt atât de afectată de cele întâmplate. 
Ştiu că nu fac bine, însă nu pot altfel. 

— Nu-i nimic, Angelica. E cât se poate de firesc, nu-i cazul 
să-mi ceri scuze. 

— Ce doriţi de la mine? 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

— În ce fel? 

— Vreau să vii cu mine să-ţi vezi mama. 

Tânăra părea şocată. 

— Nu pot face aşa ceva, se grăbi ea să răspundă, 
continuând să vorbească aproape în şoaptă. Mi-a interzis 
categoric să... 

— Angelica, mama ta trebuie să lupte. 

— N-o cunoaşteţi pe mama. Dacă i-a intrat ceva în cap... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, aici nu-i vorba să-şi aleagă 
o maşină, e în joc viaţa ei. 

— Ce pot face eu? 

— Indeamn-o să se apere. 

— Nu mă va asculta şi nici nu se va răzgândi. O cunosc, 
doamnă Venable. Am discutat cu ea. l-au dat voie să-mi tele- 
foneze. Repeta tot timpul: „E singura cale." 

— Trebuie să vii cu mine ca s-o vezi şi ca să mă susţii. 

— M-ar omori! exclamă Angelica, apoi se grăbi să adauge: 
Sigur, e un fel de a spune. 

— Angelica... ţi se mai spune Angel? Tânăra studentă con- 
firmă din cap. Angel, spune-i că tu şi tatăl tău aveţi nevoie de 
ea. Nu poate sta cu braţele încrucişate, lăsând acuzarea s-o 
distrugă. Dacă acceptă să lupte, putem câştiga. Vrei să-şi 
petreacă următorii douăzeci de ani după gratii? 

— Nu! Oh, nu. Ah, Doamne, ce se întâmplă cu noi? 

Angelica clătină din cap şi începu să plângă. 

— Ai încredere în mine, îi spuse Jane Venable. Fă exact cum 
îţi spun şi ai încredere în mine. 


Vail obținuse aprobarea de a pune microfoane în telefonul 


public de pe coridor, aflat chiar lângă uşa lui Vulpes, precum şi 
în camera acestuia. Cei doi experţi electronişti de la secţia de 
investigaţii instalaseră un post de ascultare şi urmărire într-o 
mansardă goală, vizavi de pensiune. Unul din ei, Bob Morris, 
absolvise facultatea de electronică şi urmase cursurile 
Academiei FBI, iar colegul lui, Reggie Solomon, era tipul clasic al 
tocilarului, preocupat numai de misterele supravegherii 
electronice. A doua echipă, alcătuită din Randy Dobson, un 
poliţist tânăr şi slăbănog, îmbrăcat cu pantaloni kaki lăbărţaţi la 
genunchi, un tricou Atlanta Braves şi o scurtă de piele, şi Kirby 
Grosso, o femeie înăl-tuţă şi uscăţivă, în costum de jogging - cei 
mai buni agenţi secreţi ai procuraturii districtuale - aştepta 
într-o maşină, la depărtare de un cvartal. Grosso îşi ţinea 
camera video ascunsă în sacul de sport, astfel încât să-l poată 
filma pe Vulpes fără a se face remarcată. 

Îl văzură pe Terry conducându-l pe Vulpes la pensiune şi 
ajutându-l să-şi ducă bagajele în camera de la etajul al doilea. 
Vulpes venise cu o valiză veche de piele, o combină stereo, un 
televizor, un video, lada de scule şi două cutii mari de carton cu 
cărţi şi casete. Ascultară prin microfon cum Vulpes intră în 
cameră, iar Morris, înzestrat cu un teleobiectiv de 500 mm, îl 
filmă prin fereastra deschisă. Auziră cum gardianul îi repeta 
regulile şi restricţiile, dintre care cea mai importantă era stin- 
gerea la ora 10 seara, absolut obligatorie. Gardianul, pe nume 
David Smith, avea o voce plăcută şi liniştitoare. 

— Ai să te descurci de minune, Raymond, zise el şi ieşi din 
cameră. 

— Mulţumesc, răspunse Vulpes. 

Câteva minute mai târziu îşi făcu apariţia la fereastră. Se 
sprijini de pervaz şi privi în susul şi în josul străzii. Inchise ochii 
şi trase o gură de aer proaspăt. 

În realitate, Vulpes studia terenul. Era convins că telefonul 
şi întreaga cameră fuseseră prevăzute cu microfoane; de 
asemenea, nu se îndoia că era supravegheat de undeva din 
vechea clădire de peste drum. Excelent, Vail muşcase din 
momeală. 

Închise fereastra, trase storurile şi deschise combina muzi- 
cală. În mansarda de vizavi, acordurile albumului Judas Priest 
răsunară puternic în urechile lui Solomon, care-şi smulse căştile. 

— La dracu'! exclamă Morris. S-a zis cu sunetul şi cu imagi- 


nea noastră. 

Înşfăcă telefonul portabil şi tastă numărul maşinii de filaj. 

— Daaaa? răspunse cu glas muzical Grosso. 

— Aici Bird Watch. Vulpea e în vizuina ei, cu storurile trase, 
şi ascultă muzică, de nu se mai aude nici un alt sunet. Vă suge- 
rez să supravegheați uşa din spate. 

— Ţi-am luat-o înainte, Bird Watch. Suntem cu ochii pe ea. 

— Pe curând. 

— Terminat 

Morris şi Solomon se rezemară de scaune, continuându-şi 
pânda şi aşteptarea. 

— Eşti sigur că nu ne poate vedea aici înăuntru? întrebă 
Solomon. 

— Nu, cu storurile trase. 

— Dar cu ele ridicate? 

— Numai dacă e Superman. 

— De fapt, de ce-l urmărim pe tipul asta? 

— Habar n-am, răspunse Morris. Tot ce ştiu e că Stenner a 
afirmat că e periculos, indiferent ce dracu' înseamnă asta. 


Vulpes rămase în mijlocul camerei, cercetând locul unde se 
afla. Era o încăpere suficient de spațioasă ca să încapă în ea un 
pat, o măsuţă de toaletă, o noptieră şi o veioză. In celălalt capăt 
al camerei exista o sofa micuță, acoperită cu o pătură, şi un 
şezlong, iar între ele o măsuţă de cafea. Lângă perete se vedea 
o masă destul de mare pentru a pune pe ea televizorul. Ridică 
pătura de pe sofa. Stofa sfâşiată era prinsă cu bandă adezivă 
cenuşie. 

Ce dracu'! gândi el, e vorba numai despre noaptea asta. 

Lăsă volumul CD-ului atât de tare cât să se ştie în 
siguranţă. Mută noptiera la peretele de lângă uşă. Despachetă 
minicomputerul, îl aşeză pe masă şi îl puse în priză. leşi pe 
coridor cu un mic casetofon, ridică receptorul telefonului şi 
înregistră sunetul monedei după ce o introduse în aparat. Când 
veni tonul, formă numărul robotului telefonic de la ora exactă, 
apoi închise. Se înapoie în cameră. Casa era aproape pustie, la 
ora aceea toţi erau la lucru. Se uită la ceas. 

Zece minute. Mai avea zece minute. Trebuia să încerce. 

leşi din nou pe coridor, deşurubă carcasa telefonului, găsi 


firul exterior şi îl deconectă. Dacă telefonul era ascultat, nimeni 
nu avea să ştie că era scos temporar din funcţiune. Acţionă 
rapid. Detaşă cele patru sârme colorate care făceau contactul 
cu micul magnet din telefon, şi conectă una dintre ele la borna 
IN a componentei radio construite de el la Daisyland, iar pe 
celelalte la borna OUT. Componenta funcţiona perfect ca un 
conductor între firul exterior şi linia telefonică. Conectă din nou 
firul exterior, puse repede la loc carcasa şi o prinse în şuruburi. 
Se întoarse în camera lui şi închise uşa. 

Totul durase şapte minute. 

Deschise valiza şi scoase dintr-un buzunar al ei harta 
oraşului, pe care o întinse pe pat. Pe ea erau însemnate patru 
cruci roşii. Zâmbi şi împături harta la loc, apoi o puse în buzu- 
nar. 

Era pregătit. 


Stoddard avea obrazul cenuşiu, gura căzută şi ochii umflaţi 
de nesomn. Părul încărunţit îi atârna în şuviţe neîngrijite, 
nepieptănat de mai multe zile. Gardiana, o negresă zveltă, cu 
părul dat peste cap şi prins cu o bentiţă, o scoase din celulă şi o 
conduse la vorbitor. 

— Ştii, te-am auzit discutând la telefon cu fiica dumitale, îi 
spuse gardiana. Îmi pare râu, dar eram acolo şi te-am auzit fără 
să vreau. Am auzit când i-ai cerut să nu vină, dar să ştii că e 
aici. 

— Cum! 

— Doamnă, am un băiat şi o fată şi dacă aş fi în locul dumi- 
tale, ar veni să mă vadă fie că mi-ar plăcea, fie că nu. Aşteaptă 
aici puţin. 

Se opriră la biroul de control, unde gardiana descuie un ser- 
tar şi-şi scoase dinăuntru poşeta. 

— Am aici nişte pudră, un ruj şi un pieptene, zise ea. De ce 
nu te aranjezi puţin? Va fi mai bine pentru amândouă. 

— Nu are ce căuta aici. 

— Dar uite că a venit, doamnă dragă, aşa că las-o în pace. 

Îi întinse o pudrieră mică, o oglinjoară şi un pieptene. Edith 
le luă cu gesturi şovăielnice, se uită în oglinjoară şi se 
cutremură. Incepu să-şi pudreze faţa. 

— Stai, o opri gardiana. Lasă-mă pe mine. 


Începu să pudreze obrazul deţinutei. 

— Cum te cheamă? o întrebă Stoddard. 

— Cheryl Williams, răspunse gardiană. Inainte să mă fac 
polițistă, lucram într-un salon de cosmetică. 

Îi mască paloarea, îi aplică puţin ruj pe buze şi-i pieptănă pe 
spate părul încâlcit. Îşi scoase bentiţa şi prinse strâns cu ea 
părul deţinutei. Apoi făcu un pas înapoi, ca să-şi admire opera. 

— Aşa, zise ea Acum zâmbeşte şi vei vedea că pleacă de 
aici mult mai bine dispusă decât a venit. 

Ţinu oglinjoara în aşa fel, încât Stoddard să vadă cum 
arăta. Femeia zâmbi pentru prima oară după zile întregi. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

— Pentru puţin. Spune-i că mâncarea e bună. Cei de afară 
îşi fac întotdeauna griji în privinţa asta. 

Când intră în micul vorbitor şi dădu cu ochii de Venable şi 
de Angelica, Edith Stoddard încremeni, cu braţele încătuşate 
atârnând în faţă, cu ochii fulgerând de mânie. 

— Ţi-am spus că nu voiam ca ea... Incepu Edith, dar nu 
apucă să-şi ducă fraza până la capăt. 

Copleşită la vederea mamei ei în haine mohorâte de 
închisoare şi cu cătuşe la mâini, Angelica se repezi la ea şi o 
strânse în braţe. 

— Oh, mamă! suspină fata. Te iubesc. Te rog ascult-o pe 
doamna Venable. Avem nevoie de tine, mamă, avem nevoie de 
tine. 

Se agăţă de Edith Stoddard, cu umerii zgâlţâindu-se de 
plâns. 

Stoddard se uită la Jane Venable cu chipul înnegurat de 
mânie. În cele din urmă, închise ochii, buzele începură să-i 
tremure şi lacrimile porniră să i se prelingă de sub pleoapele 
lăsate. 

— Oh, Angel, articulă ea cu glas tremurător. Te iubesc atât 
de mult. 

— Atunci, te rog ascult-o pe doamna Venable. Te rog fă 
ce-ţi spune. Te rog ai încredere în ea. 

Stoddard îşi împinse deoparte fiica, ţintuind-o cu o privire 
aspră. 

— Acum, Angie, ascultă-mă tu pe mine. Știu bine ce fac. Tu 
să ai încredere în mine. 

— Vreau să te întorci acasă, suspină fata. 


— Ei bine, asta nu se va întâmpla, draga mea. Trebuie să te 
obişnuieşti cu gândul. Va trebuie să petreci ceva mai mult timp 
cu tata şi să-i ridici moralul. 

Brusc, Angelica se smulse de lângă ea. 

— Şi mie cine să-mi ridice moralul, mamă? Tu stai aici şi nu 
faci nimic. Îi laşi să scrie despre tine în ziare şi toţi la şcoală 
spun că nu se poate să nu fii vinovată, pentru că... 

— Chiar sunt vinovată, Angje. Vâră-ţi asta bine în cap. 
Lasă-mă să procedez cum cred eu de cuviinţă. 

— Bine, răspunse sfidător fata. Atunci, fă cum crezi. Şi să 
ne ia dracu' pe toţi. 

Se răsuci pe călcâie şi bătu puternic cu pumnul în uşă. 
Gardiana descuie şi fata ieşi din cameră. 

Edith Stoddard se prăbuşi pe un scaun. 

— De ce ai făcut asta? Ce motiv puteai avea ca să ne faci 
aşa ceva amândurora? o întrebă ea pe Venable. 

— Edith, uită-te în ochii mei. 

Femeia mai vârstnică îşi ridică încet privirea plină de furie. 

— Am descoperit firida, Edith. Stoddard nu zise nimic. 
Expresia de mânie din ochii ei se transformă în spaimă. Am 
descoperit firida din debara, ştii bine la ce mă refer. Stoddard 
continua să tacă. Cât timp te-a ţinut Delaney în această sclavie? 

— Nu a fost chiar aşa. 

— Oh, lasă-mă! Am văzut cătuşele, curelele de piele, bicele, 
corse-tele, jartierele. Cât timp ai fost ţinută în sclavie sexuală de 
Delaney? 

Stoddard îşi feri privirea. 

— Ceilalţi trebuie să afle? 

— Cine? Vail? Parver? Poliţia? Sunt probe importante în 
anchetarea unui caz de crimă. Dacă nu le raportez, risc să fiu 
dată afară din magistratură. Şi chiar dacă nu le-aş spune, cineva 
tot va da de firida aceea, exact cum am găsit-o eu, eventual 
tâmplarii şi zugravii care vor reface încăperea. Cum a început, 
Edith? Ţi-a cerut să faci toate acestea ca să-ţi păstrezi slujba? 

— Ceilalţi nu trebuie să afle, declară ea, întorcându-se din 
nou spre Venable cu un aer rugător. Nu trebuie să afle ce ai 
descoperit. 

— Cum rămâne cu arma? 

— Arma? Oh, da, arma... 

— Ai vrea s-o arunc în lac? La naiba, Edith, îţi sunt apărător, 


nu complice. 

Stoddard se prăbuşi în scaun. 

— De ce nu ţi-ai văzut de treburile dumitale? 

— Asta este treaba mea. De ce te temi, Edith? Te temi de 
ce vor crede soţul şi fiica dumitale? Ai fost o sclavă, pentru 
numele lui Dumnezeu! Crezi că nu pot profita de această 
informaţie? Putem câştiga, Edith. 

— Niciodată! 

Edith Stoddard o ţintui cu o privire mânioasă. Venable îi 
răspunse cu o privire la fel de aspră. 

— Dacă îţi închipui că voi accepta să fii condamnată la 
douăzeci de ani de închisoare, nu eşti în toate minţile. Am o 
răspundere faţă de dumneata şi de tribunal. Se aşeză în faţa lui 
Edith şi vru să-i atingă mâinile încătuşate, dar Stoddard se feri. 
Edith, ascultă-mă. Chiar dacă nu vom ajunge la proces, cu aju- 
torul acestei informaţii voi putea negocia în favoarea dumitale. 
Martin Vail e un jurist foarte inteligent. El va şti să aprecieze 
situaţia. Dar trebuie să le spun, înţelegi? 

— Nu dacă renunţ la serviciile dumitale. 

— Chiar dacă renunţi la serviciile mele, tot va trebui să le 
comunic ce ştiu. 

— Prin urmare, toată lumea va afla... 

— Vor afla numai politia şi procurorul districtual. Şi, desigur, 
presa... va exista un raport al poliţiei. Deci, ce ai de pierdut? 
Lasă-mă să lupt aşa cum trebuie, Edith. Nu vreau să ajungi la 
închisoare. 

Stoddard o privi ţintă câteva momente, apoi spuse: 

— Nu înţelegi. La început a fost umilitor, însă pe urmă... 

— Da? 

— Pe urmă a început să-mi placă. Nu eram o sclavă. Aştep- 
tam cu nerăbdare să merg acolo şi să scoată din debara 
corsetul, să-mi dea cătuşele... Îl prindeam cu ele de căpătâiul 
patului şi-i făceam ce voiam. 

— Nu-i nevoie să-mi povesteşti toate astea, Edith... 

— Dar vreau să-ţi povestesc, replică Stoddard, tăindu-i 
vorba. Nu înţelegi că n-am mai făcut sex cu soţul meu de peste 
zece ani? Zece ani! N-au existat alţi bărbaţi în viaţa mea, nu 
l-am înşelat. Pur şi simplu... pur şi simplu, consideram asta ca 
făcând parte din atribuţiile mele. Una dintre îndatoririle care-mi 
reveneau. Când se termina, îl biciuiam. // biciuiam. „Băiat rău ce 


eşti", îi spuneam, apoi luam biciul, el se apleca şi eu îl plesneam 
tare pe spate de câteva ori. Era ca şi cum m-aş fi achitat de . 
toate umilinţele. Înţelegi ce-ţi spun acum, doamnă Venable? Îmi 
plăcea. Ce părere crezi că va avea acuzarea despre asta? 

— Acuzarea nu va afla nimic, spuse cu convingere Venable. 
Nu trebuie să le declari nimic. Vom ajunge la o înţelegere. Nu 
vei apărea niciodată în boxă. 

Edith Stoddard se ridică încet, se duse la uşă şi ciocani uşor 
cu degetul. Gardiana Williams îi deschise. În prag, Stoddard 
întoarse capul către Jane şi zise: 

— M-ai trădat, doamnă Venable. 


Rudi Hines îşi planificase programul de curăţenie în aşa fel, 
încât să ajungă la biroul de registratură al spitalului municipal la 
ora trei fără cinci. În week-end registratura lucra de la şase şi 
jumătate până la două şi jumătate şi, de regulă, plecau toţi 
înainte de ora trei. Nimeni nu rămânea peste program. Dar în 
această zi şeful secţiei, Herman Laverne, se găsea încă în birou, 
vorbind la telefon. Hines intră imediat în panică, dar hotări să 
procedeze ca de fiecare dată. 

Dumnezeule, pleacă de aici înainte de trei. 

Când Hines intră, târşâindu-şi picioarele, Laverne ridică 
privirea. Hines, de talie mijlocie, cu păr roşcat tuns scurt, ascuns 
sub o caschetă Red Sox şi purtând halat, se întoarse cu spatele. 
Găleata era pe rotile, şi Hines o împinse în birou cu teul. Găleata 
trecu, zăngănind, pe lângă Laverne, care acoperi receptorul cu 
palma. 

— Plec într-o clipă, zise el. 

Hines dădu din cap şi se duse în celălalt capăt al încăperii şi 
începu să şteargă duşumeaua cu teul, aruncând câte o privire la 
monitorul unuia dintre cele trei computere aflate în spate. 
Prevăzut cu modem, acesta era lăsat deschis toată noaptea, 
pentru a recepționa facturi, con-firmări de plăţi sau mesaje. 
Limbile ceasului din perete se apropiau încet de ora trei şi 
Laverne continua să trăncănească la telefon. 


Fix la ora trei, Vulpes tastă pe minicomputer FONCOM şi 
imediat obţinu tonul telefonului de pe coridor. Apropie caseto- 


fonul de micul microfon incorporat în aparat şi apăsă pe pornire. 
Sunetul monedei introduse în lăcaşul ei ajunse în microfon şi de 
acolo la telefon. Într-o clipă obţinu tonul. Formă numărul 
555-7478. Se auzi un singur apel, după care pe monitor clipi 
cuvântul CONNECT. Tastă DIRCOM şi ecranul se stinse. 


În clădirea de vizavi, Morris auzi cum era pus în funcţiune 
telefonul, apoi zornăitul monedei şi tonul. 

— lare la aparat, anunţă el. 

Deschise monitorul. Solomon lăsă deoparte romanul ieftin 
pe care-l citea. Amândoi îl ascultară pe Vulpes formând 
numărul. Telefonul sună o singură dată şi, de îndată ce i se 
răspunse la celălalt capăt al firului, începură să se audă paraziti. 

— Ce naiba mai e şi asta? întrebă Solomon. 

— Se pare că legătura nu e bună. 

— Nu poţi face ceva cu toate aparatele astea ale tale? Să 
intri pe altă frecvenţă sau ceva de soiul ăsta? 

— Cum adică pe altă frecvenţă? Doar am pus un microfon 
în telefonul ăla afurisit. Ori a greşit numărul, ori e proastă 
legătura. 

In camera lui, imediat după stingerea monitorului, Vulpes 
începu să converseze cu computerul de la celălalt capăt al firu- 
lui. 


La spitalul municipal, Laverne tocmai voia să iasă din biroul 
de registratură, când auzi semnalul sonor al computerului. 

— Ce-i asta? se întrebă el aproape cu voce tare, 
apropiindu-se de computer. 

Rudi Hines stătea cu spatele lipit de perete, fixând 
monitorul cu o privire îngrozită şi încleştându-şi amândouă 
mâinile pe capătul teului. 

Pe ecran apăru mesajul. 

HIDRA. VULPEA ESTE LIBERĂ. 

— Ce mama dracului e asta? exclamă Laverne. Hidra? 
Vulpea? Se vede treaba că niscaiva spărgători de programe 
şi-au vârât nasul pe aici. 

HIDRA? 

— Dar e ridicol! exclamă din nou Laverne. 


HIDRA? 

Laverne se aplecă deasupra tastaturii şi scrise: 

CINE DRACU' E HIDRA? ŞI CINE EŞTI TU? 

În camera lui, Vulpes tastă imediat DISCON şi programul 
reveni la READY. Se aşeză şi rămase câteva secunde cu ochii 
aţintiţi la computer. Probabil că intrase cineva şi văzuse mesajul 
de pe monitor. Vulpes nu avea de gând să mai încerce o dată. 
Totul era pregătit. Daca Hidra se găsea acolo, atunci mesajul 
era clar. Vulpes se afla în libertate. Era singurul motiv al comu- 
nicării. 

În mansarda de peste drum, Solomon începea să-şi piardă 
răbdarea. 

— De ce nu închide telefonul? 

— Poate că-i tâmpit, răspunse Morris. 

— Ce tot face acolo, stă şi ascultă paraziţii de pe fir? 

— Nu ştiu ce dracu' fa... 

Brusc, telefonul se închise. 

— Gata. Până la urmă, dobitocul şi-a dat seama, comentă 
Solomon. 

Îşi luă romanul de doi bani şi începu din nou să citească. 

În camera lui, Vulpes scoase minicomputerul din priză, îl 
puse înapoi în lada cu scule şi duse noptiera la locul ei. Apoi se 
uită la ceas. 

Trei şi zece. Era timpul să plece. 

La spital, Laverne ieşi pe uşă, murmurând: 

— Niscaiva puştani spărgători de programe. Apoi, 
adresându-se lui Hines: Vezi să încui uşa în urma dumitale după 
ce termini. 

Hines încuviinţă din cap, urmărindu-l din ochi pe Laverne 
până când acesta ieşi din birou. Scoase un suspin de uşurare. 
Totul era în regulă, Laverne se enervase, dar nu-l îngrijorase 
mesajul trimis de Vulpe. Vulpea era liberă, era singurul lucru 
care conta. Ceasul din perete arăta trei şi douăzeci de minute. 

Mai rămâneau numai şase ore. 


După zece minute, Vulpes părăsi pensiunea. Morris o sună 
pe Grosso. 

— Prezent, răspunse ea. 

— Vulpea a ieşit din vizuină. Se îndreaptă către intersecţie. 


— Ţinem legătura, zise ea. 

Morris pândi colţul străzii. Mustangul cenuşiu se ivi de după 
colţ, întoarse şi trecu pe lângă postul de ascultare. Un cvartal 
mai încolo, Vulpes urcă treptele spre staţia metroului aerian. 

— la metroul, se auzi în telefon vocea lui Grosso o clipă mai 
târziu. Noi pornim pe jos. Sună-i pe cei de la circulaţie şi 
anunţă-i să nu ne ridice maşina. De îndată ce coboară undeva, 
luăm legătura cu Ghețarul. 

— Înţeles. Terminat, răspunse Morris. 


Grosso şi Dobson îl urmăriră pe Vulpes până la un centru 
comercial cu trei etaje şi acoperiş de sticlă din centrul oraşului. 
Vulpes nu părea deloc grăbit. Grosso se ţinea în urma lui cam la 
o jumătate de cvartal, în timp ce Dobson îl urmărea din celălalt 
capăt al centrului comercial. Din când în când, Grosso intra în 
câte un magazin, uitându-se în dreapta şi în stânga, iar Dobson 
nu-l scăpa din ochi pe Vulpes. Dobson se mai oprea şi el, 
admirând vitrinele, de fapt supraveghindu-l pe Vulpes, reflectat 
în geam. Când Grosso îşi relua filajul, Dobson intra în câte un 
magazin. Amândoi aveau pagere şi se chemau unul pe altul. 
Dacă vreunul din ei l-ar fi pierdut pe Vulpes sau ar fi avut 
necazuri, nu trebuia decât să apese pe buton, chemându-l 
imediat pe celălalt. Formau o echipă bună: erau prudenti, 
inteligenţi şi ageri. 

Vulpes colindă etajul întâi al centrului comercial, interesat 
de vitrine sau oprindu-se din când în când şi privind la 
cumpărători. Locul era aglomerat. Vânzările de iarnă. Vulpes 
urcă la etajul al doilea al centrului şi intră într-o cofetărie, de 
unde ieşi ţinând în mână un cornet de îngheţată cu sos de cioco- 
lată, multă frişcă şi paiete de ciocolată. Se aşeză pe o bancă şi o 
mâncă foarte încet, savurând fiecare înghiţitură. Merse apoi la 
un magazin de discuri şi-şi cumpără două CD-uri. Intră într-un 
magazin de confecţii bărbăteşti şi-şi luă un pulover negru, pe 
gât. Închirie o casetă cu filmul S/eep/ess în Seattle de la centrul 
de închirieri video. Pe urmă se duse la un cinematograf din 
incinta centrului comercial, unde intrarea costa un dolar, şi-şi 
cumpără bilet la Lista lui Schindler. Íi luă un hot dog şi o 
Coca-Cola la unul din bufetele de lângă intrarea în cinematograf 
şi se aşeză la o măsuţă să mănânce. Dobson şi Grosso se 


întâlniră în afara razei lui vizuale. 

— La naiba, am văzut deja filmul, se văită Dobson. Durează 
trei ore! 

— Ei bine, eşti pe punctul de a-l viziona încă o dată, replică 
Grosso. Şi să nu-mi spui ce se întâmplă în timp ce rulează filmul. 
Detest persoanele care povestesc un film. 

Când Vulpes termină de mâncat, se uită la ceas şi intră în 
cinematograf. 

— Eu iau biletele, tu cumpără floricele, propuse Grosso. 

— Mie îmi pică întotdeauna ce-i mai greu, se plânse 
Dobson. 

— Numai de data asta, replică Grosso, pornind spre casa de 
bilete. 


Stenner îi aştepta la aeroportul districtului pe Vail şi pe St. 
Claire, reîntorşi din călătoria la clinica Justine. 

— Am luat-o cu mine şi pe Jane, zise Stenner, adăugând 
aproape ca o scuză: Nu voiam s-o las singură. 

— Cum e cu paza de acasă? întrebă Vail. 

Stenner se uită la ceas. 

— Chiar în momentul acesta intră în tură. 

Deschise portiera din spate a maşinii şi Jane scoase capul 
afară. Dând cu ochii de ea, Vail zâmbi. Încordarea care-i săpase 
cute pe obraz păru să se mai risipească puţin. 

— Eşti bine? întrebă el, urcând în maşină lângă Jane. 

— Sigur. Ei, domnule procuror districtual, eu am vrut să vin, 
ai înţeles? 

— Sunt cam istovit. lartă-mă, se scuză el. Abel, în drum 
spre casă, opreşte puţin la birou. 

Ea îi înlănţui braţul cu ale ei. 

— Acum te poţi destinde. În clipa de faţă, băiatul tău cel rău 
se află la cinematograf. 

— La cinema? 

— Cei doi agenţi urmăritori ai noştri îl ţin sub ochi cât timp 
vizionează Lista /ui Schinaler, explică Stenner, lăsând în urmă 
aeroportul. Dacă a stat până la sfârşit, la ora asta probabil iese 
din sală. 

— Şi trebuie să fie acasă înainte de zece, zise Venable. 
Adică mai are doar o oră şi ceva. 


— Ce a făcut până la film? 

— A mers la cumpărături, a închiriat o casetă, a mâncat 
îngheţată. 

— El şi îngheţata lui blestemată, bombăni Vail. Ceva tele- 
foane? 

— Morris spune că nimic semnificativ. 

— Fă-mi legătura cu el, ceru Vail. 

— Ştii, dacă s-a înţeles cu celălalt ucigaş, Vulpea cea 
bătrână nu se mai grăbeşte, spuse St. Claire, formând numărul 
pe telefonul maşinii. Ne face să aşteptăm până când slăbim 
vigilenţa şi atunci loveşte. 

— Tocmai de asta nu vom slăbi vigilenţa, Harve, zise Vail. 

— Vorbeşte cu Morris, i se adresă St. Claire, trăgând de fir 
şi întinzându-i telefonul lui Vail, pe bancheta din spate. 

— Aici Martin Vail, Bobby. Pe cine a sunat Vulpes? 

— N-a dat decât două telefoane, domnule Vail. A sunat la 
robot pentru ora exactă, apoi a mai format un număr, dar nu s-a 
făcut legătura. Atâta tot. Pe urmă a plecat. 

— Mulţumesc, zise nemulţumit Vail, acoperind receptorul 
cu palma. N-a dat decât două telefoane, dintre care la unul n-a 
prins legătura. 

— Şi la Daisyland se prindea foarte greu legătura, spuse 
Stenner. Au un personal de serviciu foarte numeros, iar pacienţii 
se perindă cu regularitate. In total, peste opt sute. Oameni de la 
aprovizionare, pompieri, un permanent du-te vino. Situaţia din 
ultimii doi ani? Clătină din cap. Cu neputinţă. 

— Deci singurele fire care ne-au rămas sunt Hutchinson şi 
Tribble. Amândoi la o zvârlitură de băț, mormăi St. Claire. 

— După ce ai sunat tu, Flaherty i-a verificat pe amândoi pe 
computerul cu statele de plată, spuse Stenner. Nicăieri nu se 
menţionează că vreunul din ei ar fi lucrat vreodată la Daisyland. 
Nici la St. Louis lucrurile nu stau mai strălucit în după-amiaza 
asta, Flaherty a stat de vorbă cu amicul lui, sergentul Nicholson. 
N-au nici un indiciu de la care să pornească cercetările. Nici o 
amprentă, nici o mostră de sânge, nimeni n-a văzut şi n-a auzit 
nimic. 

— Avem de-a face cu un adevărat profesionist, Marty, zise 
St. Claire. 

— Nu, avem de-a face cu Stampler. Se foloseşte de toate 
tertipurile. 


— Poate că pui prea mult accent pe Stampler, interveni St. 
Claire. Poate că-i vorba doar de un simplu imitator, care a 
vizionat casetele din biroul doctoriţei Arrington, a văzut cum s-a 
procedat, a aflat de biblioteca episcopului... 

— E mâna lui Stampler, replică scurt Vail. L-am văzut, am 
discutat cu el. El dirijează operaţiunea şi va continua s-o facă. 

— Cu alte cuvinte, nu ne rămâne decât să aşteptăm, aşa-i? 
întrebă Stenner. 

— Întocmai. Toţi membrii echipei sunt sub pază? 

— Da, şefule, răspunse Stenner. Sunt fie sub supraveghere, 
fie împreună cu familia. Flaherty e cu ochii pe Shana - misiune 
care pare să le convină amândurora, dacă mi-e permis s-o spun. 

— Ştii, nu-mi face plăcere să deschid subiectul, dar va costa 
destul de mult... mă refer la asigurarea pazei, în caz că vom fi 
siliţi s-o menţinem pe o perioadă mai îndelungată. 

Vail îl săgetă cu privirea în ceafă. 

— Ai cumva o idee mai bună, Harve? 

— Nici măcar pe jumătate. 


Grosso şi Dobson şedeau în fundul sălii de cinema, la 
depărtare de două rânduri, astfel încât să-l poată avea sub ochi 
pe Vulpes şi, totodată, să poată ieşi repede când el urma să se 
ridice şi să plece. Vulpes rămase până la sfârşitul filmului. Se 
ridică abia la generic, iar Grosso şi Dobson se strecurară afară. 

Aici, Grosso se grăbi să-şi scoată ţigările. 

— Trei ore fără să trag un fum, exclamă ea. Simt că 
plesnesc. Tu ai face bine să dispari. 

— Prea târziu, răspunse Dobson. 

Grosso se răsuci, dând nas în nas cu Vulpes. Ochii acestuia 
aveau o privire de nepătruns. 

— lertaţi-mă, zise el. Îmi puteţi da un foc? 

Îşi puse o ţigară în gură. 

— Sigur. 

— V-a plăcut filmul? 

— E o mare realizare, răspunse ea calmă. 

El zâmbi. 

— Mulţumesc pentru foc, spuse şi porni spre ieşirea centru- 
lui co-mercial. 

— S-a prins, mârâi Grosso către Dobson. 


— Cum? Am fost practic invizibili. 

— Nu ştiu cum, dar s-a prins. Nu numai atât, dara şi vrut să 
ne dea a înţelege acest lucru. La dracu', s-a dus de râpă 
misiunea. 

— Ei bine, probabil că acum e în drum spre casă. Hai să 
renunţăm şi să lăsăm treaba pe seama magicienilor electronişti. 
Stenner va hotări ce să facă în privinţă noastră. 

— O să ne retragă din misiune, Randy. 

— Care misiune? Asta-i misiune? Ce dracu', nimeni nu are 
habar de ce îl urmărim pe tipul ăsta. 

— Stenner zice că e periculos. 

— Zău? îl urmărim fiindcă e periculos? Jumătate din 
locuitorii oraşului sunt periculoşi, pentru numele lui Dumnezeu! 
— Are o figură de te trec fiorii, spuse Grosso. l-ai văzut 

ochii? 

— Oh, îl urmărim pentru că e periculos şi are o figură de te 
trec fiorii. Acum mi-am luat o piatră de pe inimă. 

În metroul care-l ducea înapoi spre casă, Vulpes se uită la 
ceas. Opt şi jumătate. Zâmbi. Peste o jumătate de oră Hidra 
urma să intre în acţiune. 

Jocul pe care-l aştepta de zece ani era pe cale să înceapă. 


33 


În lumina lăptoasă a lunii aproape pline, gargui, harpii şi 
alte stranii creaturi mitice pândeau de pe turlele construcţiilor 
gotice ce alcătuiau unul dintre numeroasele corpuri ale 
Universităţii din Chicago. Privindu-le cu atenţie, Naomi Chance 
simţi dintr-o dată un fior de spaimă, ca în prezenţa unor 
mesageri ai răului. Bestiile medievale păreau s-o sfideze. Se 
grăbi să-şi alunge gândul şi-şi ridică gulerul paltonului, să se 
ferească de vântul tăios care şuiera printre clădiri, şfichiuind-o 
încă de când părăsise biblioteca şi traversase curtea în direcţia 
parcării, la distanţă de un cvartal. Întrunirea lunară a Asociaţiei 
Secretarelor din Magistratură fusese deosebit de plicticoasă, dar 
ea prezidase cu elanul dintotdeauna, urgentând procedurile cât 
mai mult cu putinţă. 

Apropiindu-se de Strada 57, văzu sclipirea unei ţigări 


printre copa-cii şi tufele din apropierea străzii. În clipa 
următoare, chiştocul descrise un arc în aer şi căzu la pământ. În 
umbră era ascuns un bărbat, cu mâinile vârâte adânc în 
buzunare. La vreo doi metri mai încolo, chiar lângă bordură se 
vedea parcată o maşină. 

Işi încleştă degetele pe micul spray paralizant pe care-l 
ţinea întotdeauna la îndemână, în buzunar, şi instinctiv iuți 
pasul. În mod normal, nu l-ar fi remarcat pe bărbatul acela, dar 
astă-seară era altceva. Astă-seară vedea pretutindeni semne 
râu prevestitoare. La naiba, îşi zise ea. Toţi sunt cu nervii la 
pământ din pricina eliberării lui Stampler. În timp ce se apropia, 
silueta se ghemui între tufe. Naomi apucă şi mai strâns spray-ul, 
evitând să treacă pe lângă pâlcul de copaci. Dar înainte să 
ajungă la stradă, un glas o chemă pe nume: 

— Naomi Chance. 

— Cine e? întreba ea, iuţind pasul. 

— Aşteaptă o clipă, te rog. 

Ea îşi încordă privirea prin întuneric, desluşind silueta unui 
bărbat zdravăn şi lat în umeri, care venea dinspre tufişuri. Era 
un negru voinic, înalt şi musculos, cu trăsăturile ascunse de 
întuneric. 

— Ce dracu' vrei? întrebă Naomi, scoțând mâna din 
buzunar. Nu te apropia, am spray paralizant. 

— Nu zău! exclamă uriaşul, oprindu-se pe loc şi căutând în 
buzunarul paltonului. Mi s-a zis că eşti dură şi că nu poţi fi luată 
prin sur-prindere, spuse el cu glas grav, apoi râse. Întinse o 
mână, deschizându-şi portvizitul. În lumina străzii sclipi o insignă 
de aur. Detectiv Zack Lyde, poliţia din Chicago, se prezentă 
bărbatul. Şeful meu, Shock Johnson, ne-a „împrumutat" 
procurorului districtual, care a ordonat să fim cu ochii pe dum- 
neata. Aşa că eu şi cu colegul meu asta şi facem: stăm cu ochii 
pe dumneata, doamnă Chance. 

Naomi îşi goli plămânii de aer. 

— M-ai speriat de moarte, tinere, mărturisi ea. 

— Drept să spun, şi mie mi-a cam sărit inima când am 
văzut spray-ul paralizant. Ce-ar fi să te ducem noi acasă cu 
maşina? Trebuie să-ţi verificăm apartamentul şi pe urmă, ştii... 

— Să staţi cu ochii pe mine? întrebă Naomi, luându-i vorba 
din gură. 

— Da. Apoi adăugă, chicotind, cu glasul lui baritonal şi 


răguşit: Colegul meu şi cu mine putem veni în urma maşinii 
dumitale. Aşa m-aş simţi mult mai bine. 

— De ce nu vii dumneata în maşina mea, iar colegul poate 
să vină după noi, propuse ea. 

— E bine şi aşa, se învoi Lyde. 

În timp ce se îndreptau spre maşina de poliţie fără însemne 
oficiale, Naomi îl văzu pe judecătorul Harry Shoat ieşind de la 
bibliotecă, după terminarea seminarului său săptămânal 
postuniversitar. Porni pe alee, unde şoferul său îi ieşi în 
întâmpinare. 

— Cum e cu judecătorul Shoat? îl supravegheați şi pe el? 
întrebă Naomi. 

— Pe dracu'! Ne-a râs în nas, răspunse Lyde. Zicea că dom- 
nul Vail se uită şi sub pat după stafii înainte de culcare. 

— Cu alte cuvinte, nu staţi cu ochii pe el? râse ea, 
urmându-şi protectorul, care se dusese la maşină, ca să-şi 
anunţe colegul ce aveau de făcut. 


Un cvartal mai încolo, Jefferson Hicks - polițistul care 
îndeplinea funcţia de şofer şi gardă de corp a lui Shoat - se 
grăbi să-i iasă înainte şi să-i ia din mână servieta-diplomat. 

— Cum a mers, domnule judecător? întrebă el. 

— Excelent, ca de obicei, răspunse Shoat, sigur pe el. Deşi 
zău dacă pricep cum vor reuşi unii dintre prostănacii ăia să 
ajungă vreodată magistrați. 

— Aşa e, domnule, încuviinţă şoferul. 

Hicks deţinea centura neagră la karate şi urmase o 
pregătire specială antitero. Primise misiunea de a-l însoţi pe 
Shoat timp de patru luni, după ce un contribuabil furios, care 
considerase că nu i se făcuse dreptate în instanţă, rănise 
aproape mortal pe unul dintre confrații judecătorului. Hicks 
făcea parte din poliţia oraşului; limuzina îi aparţinea lui Shoat. 

O dată instalaţi în Mercedesul cu patru portiere, Shoat 
întinse mâna spre buzunăraşul din spatele scaunului din 
dreapta, scoase dinăuntru o sticlă de coniac Napoleon şi un 
pahar pântecos şi îşi turnă de băut. Savură coniacul, agitând 
paharul, adulmecând aroma şi drămuindu-şi înghiţiturile, astfel 
încât băutura să-i ajungă timp de treizeci de minute, cât dura 
drumul până la vila sa din cartierul Edgewater. 


— În vreme ce eraţi la curs, am mai primit un telefon de la 
procuratura districtuală, îl informă Hicks. Tot în legătură cu 
Stampler. 

— Vail! pufni dispreţuitor Shoat. 

Înainte de a deveni judecător la Curtea Supremă de Justiție 
a statului, pe vremea când era cunoscut sub porecla de 
Harry-Călăul, acest jurist ultraconservator avea faima unui 
judecător neînduplecat, înclinat spre sentințe aspre, deseori cu 
o tentă rasistă. Perfecţionist lipsit de răbdare şi de simţul 
umorului, împărțea dreptatea cu o indiferență crasă față de 
situațiile sau circumstanţele în care se găsea acuzatul. 
Candidatura lui la Curtea Supremă de Justiție fusese respinsă de 
trei ori, până când impresionantele sale cunoştinţe de drept şi 
experiența profesională făcuseră imposibilă o nouă respingere. 

Judecătorul se ghemui pe bancheta din spate. Era un 
bărbat sever, cu mustață subțire cât lama de brici, cu părul 
negru şi cănit ca să-i ascundă şuvițele cărunte. El şi Vail se 
ciondăniseră de multe ori la tribunal. Shoat încă îi purta pică 
avocatului care sfida convenţionalul, punând aprig şi insistent 
legea sub semnul întrebării. Chiar ca procuror, Vail avea o 
atitudine arogantă faţă de autorităţi, fapt care-l scotea din sărite 
pe judecător. Acum, că trecuse de cealaltă parte a baricadei, 
Vail îşi vorbea de rău fostul client, dând a înţelege că acesta nu 
trebuia pus în libertate, cu toate că cei mai renumiţi psihiatri ai 
statului îşi dăduseră acordul. 

— Vrea să împace şi capra, şi varza, mormăi Shoat, sorbind 
o înghiţitură de coniac şi amintindu-şi cu dezgust felul în care 
Vail o atrăsese în cursă pe Venable la procesul Stampler. Dracu' 
să-l ia pe Vail, zise el cu voce tare. 

— Da, domnule, încuviinţă Hicks. 


— S-a întooors, comentă Morris când Vulpes intră în casă. 

Îndreptă camera video spre fereastra deschisă. Aşteptă ca 
Vulpes să pătrundă în încăpere, apoi începu să filmeze. 

— A fost la cumpărături, spuse Solomon, urmărindu-l prin 
bino-clu. Văzu cum Vulpes deşartă pe pat conţinutul a două 
pungi de hârtie. Şi-a luat două CD-uri, parcă şi un pulover. 

— Are şi o casetă video, adăugă Morris, fără să-şi 
dezlipească ochiul de vizor. Mi se pare... Sleeping... 


— Sleepless în Seattle, zise Solomon. O comedie. 

— Sper să se şi audă partea comică, pentru că, probabil, 
vom fi nevoiţi să-l ascultăm. 

— Are o muzică destul de bună. Jimmy Durante cântă o 
melodie care se cheamă „As Time Goes By". 

— Cine-i Jimmy Durante? 

— Un vechi actor de cinema. Cu nasul mare. O voce caun 
scrâşnet de pietre fărâmate. Ai să-l auzi. 

— Pune caseta în video, anunţă Solomon. 

— Văd şi eu, Solomon, n-am nevoie de comentarii. 

Vulpes începu să se dezbrace, apoi, ca şi cum i-ar fi venit 
un gând, se duse la fereastră şi trase storurile. 

— Rahat, bombăni Morris. lar trebuie să ne mulţumim cu 
ascultarea. 

Il auziră pe Vulpes fluierând încetişor şi umblând de 
colo-colo prin cameră, apoi patul scârţâind în momentul în care 
Vulpes se lungi pe el. Auziră bâzâitul televizorului şi forşpanul de 
la începutul videocasetei. 

Morris opri aparatul de filmat şi se lăsă pe spătarul 
scaunului. 

— Ce mod de a câştiga o pâine! zise Solomon. Să asculţi 
filme pe care nu le poţi vedea. 


În camera lui, de îndată ce trăsese storurile, Vulpes se 
schimbă în puloverul negru pe gât. Luă un mic casetofon din 
lada cu scule şi-l puse pe noptieră. Înregistrase banda audio 
când se afla la Daisyland: derulase filmul de mai multe ori, 
oprindu-l la secvențele comice şi suprapunând propriul râs, 
perfect cronometrat. Ba chiar cânta împreună cu Durante. 

Vulpes aşteptă să înceapă filmul şi la momentul precis 
apăsă butonul de pornire al casetofonului. Filmul şi banda audio, 
sincronizate perfect, aveau să dureze vreo două ore. Programă 
televizorul să se închidă la ora unsprezece. Casetofonul urma să 
se oprească automat. Cu puţin noroc, nimeni nu avea să ştie că 
el va lipsi până dimineaţă. 

Deschise uşa camerei şi privi în josul scărilor. Îl auzea pe 
Schmidt umblând prin bucătărie. Cobori treptele. 

— Bună, Raymond, îl salută Schmidt. 

— Bună. Mă gândeam să-mi iau o Coca. 


— Te rog. Păi, eu am plecat, îl anunţă Schmidt. Fii bun şi 
închide uşa după mine. 

— Sigur. Noapte bună. 

— Sunt convins că o să-ţi placă aici, Raymond, spuse 
Schmidt. 

Vulpes zâmbi şi încuviinţă din cap. 

— Deja îmi place, răspunse el. 

La ora nouă şi un sfert, Morris îl văzu pe Schmidt părăsind 
pensiunea, înfofolit în scurta lui de vânt, ecosez. Cinci minute 
mai târziu, luminile de la etajul întâi se stinseră. După alte cinci 
minute, Vulpes deschise încet fereastra laterală a bucătăriei, 
încălecă pervazul şi sări, fără zgomot, între tufele de lângă 
peretele casei. 


Stenner nu-l văzuse niciodată pe Vail atât de nervos. 
Verificase pe fiecare în parte din membrii echipei, ca să se asi- 
gure că se aflau sub pază. Fusese neliniştit de faptul că Naomi 
se dusese la întrunirea din cadrul Universităţii din Chicago până 
când o ştiuse în mâini sigure. În plus, ţinea morţiş ca Parver, 
Flaherty şi Meyer, care locuiau singuri, să rămână împreună 
peste noapte. 

— Ce-ar fi să te conduc acasă? propuse Stenner. Vulpes e în 
pat şi urmăreşte un film la televizor. 

— Am o presimţire, zise Vail. Aşa cum i se întâmplă lui 
Harvey. Şi tu la fel, numai că tu o numeşti instinct. 

— Şi eu am o presimţire, spuse St. Claire. Încă de când am 
venit la birou. 

— Ce fel de presimţire, Harve? întrebă Flaherty. 

St. Claire îi răspunse cu o undă de iritare în glas. 

— De câte ori să-ţi mai spun, Dermott, că, dacă aş şti, n-ar 
mai fi o presimţire? Ar fi realitate. 

— Ultima oară când ai avut una dintre presimţirile tale, ai 
descoperit cazul Linda Balfour, zise Stenner. 

— Ultima oară când ai avut tu presimţiri, am găsit-o pe 
Poppy Palmer, replică St. Claire. 

— Sunt de acord cu Abel, haideţi acasă, propuse Venable, 
adresându-se lui Vail. Dar înainte de a pleca, vreau să discut cu 
tine câteva minute. 

Surprins de aerul ei grav, Vail o conduse în biroul lui şi 


închise uşa. 

— Te frământă ceva? glumi el. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, începu ea. Şi nu despre Aaron 
Stampler. 

— Păi... spune. 

— M-am dus în apartamentul lui Delaney. Presupun că 
dintr-un simţ al datoriei. Voiam să văd cum arată locul crimei. 
Dar am descoperit ceva. În debaraua din dormitor există o firidă 
ascunsă. 

— Ce fel de firidă? 

— Adâncă de vreo şaizeci de centimetri şi lungă de un 
metru jumătate. A fost o ascunzătoare pentru jucăriile lui 
Delaney. 

— Ce fel de jucării? 

— Bice, cătuşe, centuri... 

— Ce? 

— Şi un Smith & Wesson calibrul 38. Jos pe podea. Pare să 
fi fost pur şi simplu aruncat acolo. Nu am atins nimic. 

— Arma e în cameră? 

Venable încuviinţă din cap. 

— Presupun că este arma crimei. 

— Cum ai găsit-o? 

— Probabil că numai o femeie ar fi observat... femeile sunt 
foarte atente la spaţiul dintr-o debara. Stăteam pe pat, privind 
ţintă debaraua, când deodată mi-am dat seama că era 
asimetrică. Adică, într-un capăt al ei e mai mult loc decât în 
celălalt. l-am dat târcoale iar şi iar, dar tot nu înţelegeam de ce. 
Apoi am pipăit-o şi am simţit că uşa cedează. Am continuat să-i 
dau târcoale. Ca s-o deschizi, trebuie să deşurubezi bara pentru 
umeraşe şi s-o scoţi afară. In lăcaşul unde se prinde bara există 
un buton. 

— Foarte isteţ din partea dumitale, doamnă Venable. N-ai 
nevoie de o slujbă? 

— Am o slujbă. O apăr pe Edith Stoddard. 

— Dacă vrei să negociem, atunci stai s-o chem pe Shana. E 
cazul ei. 

— Nu mai negociez, Marty. Merg la tribunal. 

— Janie, probabil că ce ai descoperit tu e chiar arma crimei. 
Nici nu ne trebuie mai mult ca s-o condamnăm pe această 
doamnă. 


— A fost o victimă vreme de aproape zece ani, Martin. 
Delaney a umilit-o, iar ea a acceptat, ca să-şi poată păstra 
postul. După aceea Delaney s-a descotorosit de ea pentru un 
top model şi i-a distrus viaţa. Cu toate aceste argumente, am 
şanse să obţin achitarea. 

— Pe ce bază? 

— Spune tu. Ce părere ai de amendamentul McNaghten? ŞI 
anume că, datorită circumstanțelor, Stoddard n-a mai judecat 
raţional, ca atare nu şi-a dat seama de natura şi gravitatea actu- 
lui pe care l-a comis. Şi-apoi, mai avem conceptul impulsului 
irezistibil: era atât de supărată, încât nu s-a mai putut controla. 
Sau poate pierderea temporară a raţiunii? A fost înjosită, umilită 
şi apoi aruncată, ca un gunoi. 

— Păstrează-ţi pledoaria finală pentru juriu, o opri el. 
Aprinse două ţigări şi-i întinse una lui Jane. Uiţi însă că e vorba 
de premeditare. lar Stoddard parcă era decisă să se recunoască 
vinovată. 

— Eu nu am fost niciodată de acord. 

— Ea e clienta. 

— lar eu sunt un slujitor al justiţiei obligat să ofere clientului 
său cel mai bun sfat şi cea mai bună apărare cu putinţă. Asta 
am să şi fac. Vrei să negociem acuzaţia de omor involuntar? 

Vail râse. 

— Nu pot să fac aşa ceva, aş fi dat afară din magistratură 
pentru incompetenţă. Ori nu e vinovată, ori e vinovată de ceva. 
— Atunci se pare că rămâne între mine şi Parver, spuse 

Venable. Afară de cazul în care ai de gând să intervii. 

— Eu nu intervin în cazurile procurorilor mei, replică Vail. 
Am să-i trimit pe St. Claire şi pe Parver să cerceteze ascun- 
zătoarea. După aceea, tu şi Parver puteţi sta de vorbă. 

— Ce crezi că va face? 

— Va sări la jugulară. 

— Ai antrenat-o bine, nu? 

— Nu a fost nevoie, pentru ea e ceva firesc. Îţi mulţumesc 
că mi-ai spus. 

— Tu nu mi-ai fi spus? . 

— Cum să nu! Dar, date fiind opţiunile pe care le aveai, pro- 
babil că tot ţi-ai făcut sânge rău. 

— Nu existau nici un fel de opţiuni, ştii foarte bine. 

— O adevărată pacoste etica asta, nu? râse el. 


— Da, nu-i aşa? răspunse ea şi după o clipă adăugă: Mereu 
mă uluieşti, domnule Vail. 

Părea vizibil uşurată. 

— De ce? Te aşteptai să fac o criză de nervi? 

— Cunosc câţiva bărbaţi care ar fi făcut. 

— Uite, Janie, amândoi ne vom face datoria. Ce naiba, 
într-un fel, eu te-am vârât în asta. 

— Într-un fel? repetă ea, ridicând din sprâncene. 

Amândoi începură să râdă. 

St. Claire bătu discret în uşă şi Vail îi făcu semn să intre. 

— Tocmai m-am lămurit în ce consta presimţirea de 
adineauri, zise el. Mi s-a părut ciudată o afirmaţie a ta în 
legătură cu telefonul lui Vulpes. 

— Ce afirmaţie? 

— Ziceai că a dat un telefon, dar legătura a fost proastă? 

— Aşa mi-a raportat Morris. 

— Păi, dacă nu a reuşit să prindă legătura, cum se face că 
nu a repetat apelul? 

Vail îl privi fix din celălalt capăt al camerei, apoi se uită la 
Venable. 

— Are dreptate, întări ea. Nu se poate spune că n-a avut 
timp să formeze numărul din nou. Dacă eu aş suna undeva şi 
n-aş obţine legătura... 

— Ori ai suna centrala, ori ai încerca încă o dată, adevărat? 
îi duse St. Claire fraza până la capăt. 


Hicks intră primul în elegantul apartament cu două camere 
al lui Shoat. Aprinse luminile şi străbătu micul hol de la intrare, 
până în sufragerie. Puse servieta-diplomat pe birou. Shoat 
cumpărase apartamentul după moartea soţiei sale, preferând să 
plece din vechea casă de lângă Universitatea Loyola, bântuită 
de amintiri dureroase. Acest apartament cu două camere, situat 
în apropierea lacului, era convenabil: se găsea într-un cartier 
civilizat şi era la parter. Exact ce îi trebuia. În spate avea o mică 
verandă, împrejmuită cu un gard înalt de sequoia. li plăcea să 
stea pe această terasă rustică, citind dosarele unor cazuri şi no- 
tându-şi opiniile cu scris de mână. Hicks trase draperiile subţiri 
de bumbac alb, aprinse lumina şi, deschizând uşa, controlă 
veranda. Închise uşa la loc şi trase draperiile. Verifică sufrageria, 


dormitorul judecătorului şi camera de oaspeţi, băile, toate 
dulapurile şi cămăruţa pe care judecătorul o folosea drept birou. 

— Totul e în regulă, se adresă el şefului său. 

— Bravo, Hicks! îl lăudă judecătorul. Nu ştiu ce m-aş face 
fără tine. 

— Păi, dacă vreţi, aş putea rămâne peste noapte în camera 
de oaspeţi. Cu toată tevatura asta... 

— Nu vorbi prostii, îi tăie vorba judecătorul, făcând un semn 
de lehamite cu mâna. Am să mă bag în pat şi am să urmăresc 
„Tribunal TV" timp de un ceas şi ceva. La ora zece am să dorm 
buştean. 

— Bine, domnule. Atunci, mâine dimineaţă, la şapte? 

— Ca de obicei. 

Îl conduse pe Hicks până la uşă şi, după plecarea acestuia, 
puse lanţul de siguranţă şi trase piedica încuietorii. Işi pregăti un 
scotch cu apă, stinse lumina şi se duse în dormitor. 

Shoat era foarte meticulos cu ritualul dinainte de culcare. 
Îşi pregăti hainele pentru a doua zi, îşi puse paharul cu scotch 
pe noptieră, se spălă pe dinţi şi pe faţă, apoi îşi îmbrăcă 
pijamaua de mătase stacojie. Îşi împături cu grijă halatul de baie 
din mătase şi-l aşeză pe un scaun, în imediata apropiere a 
patului, îşi potrivi papucii unul lângă altul exact acolo unde 
presupunea că îşi va cobori picioarele din pat la sculare, apoi 
puse una peste alta trei perne din puf de gâscă şi le bătu, ca să-i 
fie cât mai confortabile. În sfârşit, dădu la o parte cuvertura şi se 
vâri în pat pe o parte, ca să nu şifoneze cearşafurile de finet. Se 
sprijini în perne, îşi trase plapuma de puf până sub bărbie şi 
deschise televizorul, schimbând canalul cu telecomanda la 
emisiunea juridică. Lăsat pe spate, îşi sorbi băutura, urmărind 
emisiunea cu sonorul dat încet. După câteva minute, abia îşi 
mai ţinea ochii deschişi. Îşi termină băutura şi stinse televizorul. 

Tocmai aţipise când în încăpere năvăli brusc un val de aer 
rece. Rămase în pat, scrutând buimac întunericul. Se făcuse şi 
mai frig. 

Pe urmă avu impresia că aude ceva. Zgomotul părea să 
vină din sufragerie, deşi Shoat era cu mintea înceţoşată de 
somn şi pierdut în întuneric. 

— Tu eşti, Hicks? strigă el, crezând că, poate garda de corp, 
se întorsese după ceva şi acum stătea la uşa din faţă. 

Aşteptă, încordându-şi auzul. 


Din nou zgomotul. Oare cineva vorbea afară, în apropierea 
casei? 

Bâjbâind prin întuneric, căută veioza, nimerind în schimb 
halatul. Se dădu jos din pat pe întuneric, pipăind pardoseala cu 
tălpile goale, în căutarea papucilor. Camera era rece, aşa că 
renunţă la papuci şi porni pe bâjbâite spre sufragerie. 

Când ajunse în uşă, îl învălui un curent de gheaţă. Privi în 
celălalt capăt al încăperii. Uşa de la terasă se deschisese de 
perete. Draperiile albe de bumbac fâlfâiau răsucite de vânt, ca 
nişte arătări în lumina spectrală a lunii. 

La dracu"! îşi zise el. Hicks a uitat să încuie uşa de la terasă. 

Porni într-acolo. În clipa aceea răsună un glas. 

— Linişte! Linişte în sală! 

Apoi se auzi un ciocănel lovind în masă. 

Glasul părea să vină dinspre draperiile fantomatice ce flutu- 
rau în bătaia vântului. Mai făcu câţiva paşi, mijind ochii printre 
pleoapele întredeschise, ca să vadă mai bine. Atunci desluşi 
ceva, o siluetă neclară ascunsă între faldurile subţiri. Spaima îl 
ţintui locului. Silueta se materializă încet într-o formă 
întunecată, părând să se ivească dintre faldurile agitate de vânt. 
Arătarea se apropie de el. Shoat nu reuşi să articuleze nici un 
sunet. Picioarele refuzau să-l asculte. 

— Ci-ci-cine-i acolo? bâigui el. 

Silueta, profilată în lumina lunii pe draperiile tremurătoare, 
ridică braţul. Urmă un declic, apoi acelaşi glas, aceeaşi şoaptă 
răguşită pe care o auzise o clipă mai devreme, începu să recite: 


Prințul ce are o lume la picioare; 
Judecătorul care imparte legi; 
Bogati, săraci sau regi, sau hoţi — 
Moartea e una pentru toți. 


Urmă o mică pauză, apoi: 

— Salutări de la Daisyland, domnule judecător. 

— Oh, Doamne! urlă judecătorul. 

Se întoarse şi se repezi la masa de lângă uşă, trase sertarul 
şi vâri mâna înăuntru, simțind oţelul rece al pistolului său 
calibrul 32. Dar nu apucă să-l scoată din ascunzătoare, deoarece 
o mână îl înşfăcă de păr, smucindu-i capul pe spate. 

Shoat nu simţi decât o uşoară arsură în clipa în care cuțitul 


îi tăie beregata. Când deschise gura ca să ţipe, nu auzi decât un 
şuvoi de aer ţâşnind de undeva de sub bărbia lui. După aceea, 
în gură îi năvăli un gust sărat. 

Când îl fulgeră durerea, Shoat deja n-o mai simţi. 


34 


Numărul de telefon era uşor de identificat. Morris cuplase la 
monitor un dispozitiv de citire a numărului, care înregistrase 
cifrele în memorie. Stenner nu trebui să dea decât un singur 
telefon pentru a obţine restul informaţiei. 

— Spitalul municipal, anunţă el. Ultimele trei cifre, 4-7-8, 
reprezintă interiorul unui birou. Vulpes a chemat registratura. 

— De ce dracu' să sune la registratura spitalului municipal? 
se miră cu voce tare Vail. 

— Şi de ce nu i s-a făcut legătura? adăugă St. Claire. 
Meyer, specialistul în computere, rămăsese într-un colţ, 
ascultând discuţia. La un moment dat, se întoarse la computerul 

său şi rulă programul de modem, afişând meniul. Formă 
numărul de telefon 555-7478 şi ascultă apelul telefonic, cu ochii 
la monitor. O clipă ecranul se stinse, apoi începu să clipească 
cuvântul CONNECT şi în partea de sus a ecranului apăru un alt 
meniu. 

— lată răspunsul, anunţă el. Suna pe o linie modem. Vulpes 
vorbea cu un computer. 

— Cu ce? întrebă Parver. 

— Mda. Dar de unde să aibă computer? întrebă St. Claire. 

— Nu ştiu, dar asta a fost, ceea ce explică şi băzâitul de pe 
linie, răspunse Meyer. Dacă a rămas conectat nouăzeci de 
secunde şi este specialist în computere, atunci ştia exact ce 
face. 

— Poate ar trebui să intrăm peste el şi să-l întrebăm, 
sugeră Flaherty. 

— Sub ce pretext? interveni Vail. E un om liber. Nimic mai 
firesc decât să aibă un computer. E treaba lui. Dar dacă îl 
foloseşte ca să transmită indicaţii celuilalt asasin, atunci am pus 
mâna pe el. 

Formă numărul lui Morris. 


— Da, domnule? 

— Aici Martin, Bobby. Ce face Vulpes chiar în clipa asta? 

— Se uită la o casetă video. Sleepless în Seattle. 

— Eşti sigur că-i în cameră? 

— Îl auzim râzând. Acum câteva minute cânta „As Time 
Goes By" împreună cu Jimmy Durante. 

— Uşa din spate e supravegheată? 

— Bineînţeles. 

— Nu-l slăbi din ochi nici o secundă, Bobby. Dacă dă vreun 
telefon sau face ceva ieşit din comun, sună imediat la birou. 

— Absolut. 

Vail puse receptorul în furcă. 

— E în camera lui, se uită la o casetă video. Ai noştri îl aud 
prin microfoane. Măsură biroul în lung şi în lat câteva momente. 
Bun, iată ce vom face, zise el. Harve şi Ben, voi veniţi cu mine. 
Vom verifica biroul de registratură al spitalului. Shana şi 
Dermott, rămâneţi aici, în birou, să păziţi telefoanele. Sunaţi-o 
pe Naomi chiar în clipa asta, să vă asiguraţi că se află sub pază. 
Dacă se întâmplă ceva? Dacă sună Morris sau oricine altcineva, 
chemaţi-mă pe telefonul portabil. Abel, vreau s-o conduci pe 
Jane acasă şi să stai cu ea, adică să rămâi cu ea în casă până 
mă întorc eu. Numai în tine am încredere că poţi s-o aperi. Şi 
mai vreau ca cel care păzeşte casa să patruleze prin toată zona. 
Alte întrebări? Bine. La treabă. 


Secţia de urgenţe a spitalului municipal arăta ca o zonă de 
luptă. La intrare erau parcate trei ambulante, una cu girofarul 
roşu încă clipind. De cum intrară înăuntru, Vail, Meyer şi St. 
Claire se treziră în plină forfotă şi hărmălaie. Un infirmier trecu 
grăbit pe lângă ei, împingând o targă pe care se afla o femeie 
tânără. Aceasta avea mască de oxigen şi perfuzii în ambele 
braţe. Ţinea ochii întredeschişi şi capul i se legăna dintr-o parte 
în alta o dată cu mişcările tărgii. O însoțea un doctor tânăr, care 
tocmai striga ceva unei asistente aflată în pragul salonului 
preoperator. 

— Am aici o dublă fractura a gambei, probabil şi leziuni la 
cap. Înainte de operaţie am nevoie de o tomografie computeri- 
zată. 

— Suntem pregătiţi, îi strigă la rândul ei asistenta. 


Un alt medic, cu halatul mânjit de sânge, ieşi alergând din 
sala de triere şi pomi pe coridor. 

— lertaţi-mă, începu Vail, dar medicul îi făcu semn să-l lase 
în pace. 

— Nu acum, zise el şi se îndreptă grăbit spre sala de 
operaţii. 

Vail se uită prin uşa de la Triere şi văzu o asistentă care 
acoperea un trup cu un cearşaf. La nici un metru de ea, o echipă 
de doctori şi asistente lucrau cu febrilitate, pregătind o altă 
victimă pentru operaţie. O asistentă ieşi în fugă din sală, ţinând 
în mână o planşetă cu clamă. 

— lertaţi-mă, i se adresă Vail, vrem să vorbim cu garda de 
noapte. 

— Înainte pe coridor, luaţi liftul până la primul etaj, apoi a 
treia uşă pe stânga. Doamna Wilonski, răspunse ea, fără să-i 
privească sau să încetinească pasul. 

— Mulţumesc, spuse Vail. 

Găsiră cabinetul gărzii de noapte, unde o asistentă o chemă 
prin pager pe Eve Wilonski, care era de serviciu, apoi plecă, 
sfătuindu-i să rămână pe loc. 

— Altfel, nu are cum să dea de dumneavoastră, le explică 
ea. 

— Oare aici nimeni nu merge omeneşte? se miră Meyer. 

Uşa liftului se trase deoparte. O femeie scundă şi îndesată, 
îmbrăcată în uniformă ţeapănă şi apretată, veni întins spre ei. 
Figura ei severă avea expresia feroce a unui buldog. 

— Domnilor, numele meu este Eve Wilonski şi fac de gardă 
în noaptea asta. Regret că nu am mult timp la dispoziţie, dar la 
Urgenţă sunt multe probleme. 

— Pe acolo am şi intrat. Eu sunt Martin Vail, procurorul dis- 
trictual în exerciţiu. 

— Ştiu, domnule, v-am recunoscut după fotografiile din ziar. 

— Aceştia sunt doi dintre asociaţii mei, Ben Meyer şi Harve 
St. Claire. 

— Domnilor, îi salută ea, înclinînd din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O coliziune de trei automobile pe LaSalle răspunse ea 
Trei morţi şi şase răniţi la limita supravieţuirii. Alt accident în 
partea de sud a oraşului, o fetită de trei ani a decedat, iar viaţa 
mamei atârnă de un fir de păr. Mai avem două infarcturi şi, 


colac peste pupăză, tocmai ne-au adus la psihiatrie pe unul care 
stătea pe cornişa Teatrului Chicago, urinând peste pietonii de pe 
trotuar. Asta doar în ultimele patruzeci de minute, şi nu-i nici ora 
unsprezece. E numai începutul. 

— Regret că vă deranjăm tocmai când e atâta agitaţie, 
spuse Vail. 

— Aici e întotdeauna agitaţie, răspunse ea nepăsătoare. 
Avem ceva probleme şi cu procuratura? 

— Nu, noi avem o problemă cu dumneavoastră. Trebuie să 
cercetez biroul de registratură şi să aflu dacă azi după-amiază la 
ora trei era cineva acolo. 

— În week-end, biroul se închide la două şi jumătate, 
preciză ea. 

— Ştiu. Dar avem motive să credem că cineva se afla acolo 
la ora trei. E absolut necesar să cunoaştem cine a fost această 
persoană. 

— Poate cineva din personalul de serviciu sau ceva 
asemănător? sugeră St. Claire. 

— Foarte posibil, încuviinţă ea. Dacă e o urgenţă, pot să-l 
sun acasă pe domnul Laverne. El este şeful biroului registratură. 
Poate că cineva a rămas peste program. 

— Ne-ar fi de mare folos, spuse Vail. 

— Pot să vă întreb despre ce e vorba? 

— Un spărgător de programe, răspunse dezinvolt Meyer. 
Avem motive să credem că cineva a pătruns în programele 
biroului dumneavoastră de registratură. Urmările ar putea fi 
destul de serioase. 

— Oh, Doamne! exclamă ea. 

Frunzări registrul cu numerele de telefon ale angajaţilor spi- 
talului şi urmări cu degetul lista de nume, oprindu-se în dreptul 
lui Laverne. Formă numărul şi aşteptă un timp care le păru o 
eternitate. 

— Nu e acasă, gemu St. Claire. 

— Domnul Laverne? întrebă ea deodată. lertaţi-mă că vă 
deranjez acasă. Eve Wilonski la telefon. Aici, lângă mine, e 
procurorul districtual. Ar dori să vă vorbească. 

Îi întinse receptorul lui Vail. 

— Domnul Laverne? Numele meu e Martin Vail. 

— Vă ascult, domnule Vail. 

— Domnule Laverne, verificăm o problemă legată de com- 


putere şi am dori să ştim dacă cineva din subordinea dumnea- 
voastră a rămas azi după program. 

— Eu am rămas. 

— Dumneavoastră? Eraţi în birou la ora trei? 

— Da, domnule, vorbeam la telefon cu Compania Farma- 
ceutică de pe Coasta de Vest. 

— Mai era şi altcineva în birou? 

— Păi, da. Hines, cred că aşa se numeşte. Face curăţenie. 
În legătură cu spărgătorul de programe? 

Întrebarea îl surprinse pe Vail. 

— Cunoaşteţi problema? 

— Eram acolo când a sosit mesajul pe modem. 

— Ce mesaj? 

— Păi, ceva trăsnit. Ceva despre o vulpe şi o altă persoană 
numită Hidra. 

— Hidra? Vă amintiţi exact cum suna mesajul? 

— Staţi puţin. Întâi, a spus: „Hidra, Vulpea este liberă." Pe 
urmă a repetat numele Hidra de mai multe ori. Apoi am inter- 
venit eu şi am întrebat cine e Hidra şi cine trimitea mesajul. 
Atunci legătura s-a întrerupt. 

— Şi spuneţi că Hines era de faţă în acel moment? 

— Da. A intrat în timp ce eu vorbeam la telefon. 

— Vă mulţumesc, domnule Laverne. Ne-aţi fost de mare 
ajutor. 

— Era un spărgător de programe, nu-i aşa? 

— Da. Tocmai cercetăm cazul. 

— Bănuiam eu. Prea trăsnit ca să fi fost altceva. 
Întotdeauna lucraţi până noaptea târziu? 

— Când avem probleme importante ca aceasta. Mulţumesc, 
domnule Laverne. La revedere. Acoperi receptorul cu palma. 
Cunoaşteţi pe cineva cu numele de Hines din cadrul personalului 
de serviciu? 

— Da, Rudi Hines. 

— Arată-i doamnei Wilonski fotografia lui Tribble, i se 
adresă Vail lui St. Claire. 

Harvey scoase din buzunar un portvizit şi luă dinăuntru 
fotografia lui Tribble, pusă la dispoziţie de clinica Justine. 

— Acesta este Rudi Hines? întrebă Vail. 

Ea se uită la fotografie şi clătină din cap. 

— Nu, aici văd un bărbat. Rudi Hines e femeie. 


Răspunsul ei îi lăsă o clipă fără replică. Vail se uită la St. 
Claire. 

— Arată-i cealaltă fotografie, zise el. 

St. Claire îi arătă fotografia lui Rene Hutchinson. Ea o studie 
câteva clipe, apoi încuviinţă încet din cap. 

— Da, are părul mai închis la culoare şi mult mai scurt, dar 
e Rudi. 

— Putem arunca o privire în biroul de registratură? 

— Sigur că da. 

Luă dintr-un sertar un mănunchi de chei şi-i conduse pe un 
labirint de coridoare până într-o încăpere destul de spațioasă, cu 
mai multe mese de scris şi o serie de computere în capătul cel 
mai îndepărtat. Monitoarele erau aşezate cu spatele spre uşă. 
Meyer se duse direct la apărate şi ramase încremenit. 

— lisuse, ia uitaţi-vă la asta! exclamă el. 

Toţi se adunară în jurul monitorului şi citiră mesajul: 


Foarte Isteț... 

Prințul ce are o lume la picioare, 
Judecătorul care-mparte legi, 
Bogati, săraci sau regi, sau hoți, 
Moartea e una pentru toți. Hidra. 


— Nu ştiu ce naiba înseamnă asta, dar sigur se află într-una 
din cărţile lui Rushman, spuse St. Claire. 

— Ce semnificaţie are? întrebă Eve Wilonski. Şi cine e 
Hidra? 

— Mitologie greacă, doamnă, răspunse St. Claire. Hidra era 
un demon cu două capete. De fiecare dată când Ulise îi tăia unul 
din ele, îi creşteau alte două în loc. 

— Sau poate îşi lua un alt nume de fiecare dată când 
ajungea într-o situaţie limită? sugeră Vail. 

— Poate, îl aprobă St. Claire. 

— Ne spune ceva, Harve. Tot ce face reprezintă un mesaj: 
numele, citatele, tot Vail citi încă o dată şi un fior îi străbătu şira 
spinării. Repetă cu voce tare al doilea vers: Judecătorul 
care-mparte legi. 

— Shoat? _ 

— Despre care alt judecător ar putea fi vorba? Il sun 
imediat pe Shock Johnson pe telefonul portabil. 


St. Claire se întoarse spre Eve Wilonski. 

— Să vă spun ce semnificaţie are în realitate mesajul, 
doamnă. Inseamnă că avem nevoie de o adresă a acestei Rudi 
Hines. În cel mai scurt timp posibil, zise el. 


Stenner parcă maşina în faţa casei lui Venable şi-i deschise 
portiera. În timp ce se îndreptau spre uşa de la intrare, îşi 
scoase arma din toc. Venable rămase surprinsă. Stenner părea 
întotdeauna atât de stăpânit, că nu şi-l putuse închipui înarmat. 
El o prinse cu blândeţe de braţ, i-o luă înainte la uşă şi întinse 
mâna după cheie. Ea i-o dădu şi el descuie uşa, apoi o împinse 
de perete cu piciorul. Păşi circumspect în holul de la intrare, 
după care parcurse rapid şi profesionist etajul întâi, verificând 
sufrageria, bucătăria, camera de oaspeţi şi toate debaralele. 

— Aici nu e nimeni, anunţă el. 

Paznicul de afară şedea pe terasă cu spatele la uşă. Avea 
căşti la urechi şi asculta la un Walkman. 

— Puteam să mă duc şi să-i trag scaunul de sub el, că tot 
nu şi-ar fi dat seama, bombăni Stenner, îndreptându-se spre uşa 
terasei. Vreau să rămână aici, cu dumneata, în timp ce eu verific 
etajul al doilea. 

Deschise uşa şi-l bătu pe paznic încet pe umăr. Acesta îşi 
smulse căştile. 

Se ridică în picioare şi se răsuci spre el. 

Pe chip i se întipărise un rânjet hidos. 

Şocat, lui Stenner îi trebui câteva secunde până să-şi dea 
seama că omul care rânjea era Aaron Stampler. 

Prea târziu. 

— Bun venit acasă, şuieră Stampler. 

Cuţitul mânuit de jos în sus şfichiui aerul, străpungându-l pe 
Stenner imediat sub curea, cu vârful ucigaş îndreptat spre 
inimă. Amândoi se rostogoliră înapoi în sufragerie, izbindu-se de 
perete. 

Gâăfâind, Stenner îşi încleştă degetele pe încheietura lui, ca 
să-l împiedice să-şi recupereze cuțitul. Cu obrazul la câţiva cen- 
timetri de cel al lui Stenner, Stampler îşi arcui buzele într-un 
rânjet răutăcios. Vâri cealaltă mână în buzunarul hainei lui 
Stenner, căută cheile maşinii şi le strânse în pumn. 

Când cei doi bărbaţi se prăbuşiră în cameră, Venable se 


rezemă de perete. Cu gura căscată de oroare, văzu cuțitul înfipt 
în coasta lui Stenner. Nu-şi mai putu stăpâni furia. Apucă lampa 
grea de alamă de pe masa de la perete şi-l atacă pe Stampler, 
folosindu-se de ea ca de o bâtă. Lampa îl lovi exact pe creasta 
maxilarului, sfărâmându-i-l. Stenner se eliberă din strânsoare şi 
se prăvăli la picioarele celor doi, cu cuțitul încă înfipt în coastă. 

Stampler începu să urle de durere. Inşfăcă lampa şi cu 
cealaltă mână o izbi pe Venable peste obraz. Lovitura o proiectă 
cu spatele în peretele opus. Stampler apucă lampa cu 
amândouă mâinile şi o repezi de sus în jos. 

Ea simţi metalul tare izbind-o în obraz, apoi oasele 
zdrobindu-se şi o durere ascuţită în ochi. Gura i se umplu de 
sânge. Picioarele n-o mai ţinură şi căzu la podea, privind în sus 
cu un singur ochi spre ucigaşul turbat de furie. 

Stampler se întoarse să-şi ia cuțitul, dar Stenner se 
rostogoli într-o parte. Cuţitul era acum sub el. Psihopatul dădu în 
fugă colţul spre bucătărie şi înşfăcă un prosop, pe care şi-l 
apăsă pe rana de la maxilar. Trase un sertar şi-i goli conţinutul 
pe podea. Deschise un altul, apoi altul, până când, în sfârşit, îl 
găsi pe cel de cuțite. Apucă un cuţit înfricoşător, de tăiat oase, 
şi se repezi înapoi în sufragerie. Între timp, Stenner se rostogoli 
din nou pe o parte şi, cu mare greutate, împinse pistolul său 
calibrul 9 pe podea, către Venable. Ea îl prinse tocmai când 
Stampler năvăli în încăpere, din bucătărie. Gata să-şi piardă 
cunoştinţa şi, răvăşită de durere, ridică arma şi trase. Glonţul 
smulse un colţ al dulapului de bucătărie. Stampler se repezi în 
sufragerie, căutând să se adăpostească. Ea trase încă o dată şi 
încă o dată. Stampler se târî în spatele unei canapele. Un glonţ 
trecu prin sofa, ieşind prin partea cea-laltă, într-un nor de 
bumbac şi buret. Stampler apucă un scaun. Cu capul aplecat, 
alergă la una din ferestre, sparse geamul cu scaunul, se aruncă 
afară prin ploaia de cioburi şi alergă spre maşina lui Stenner. 

Înăuntru, Venable se rostogoli pe burtă. Se uită cu ochiul 
teafăr la Stenner, care ţinea cuțitul în mână. In clipa următoare 
el leşină şi scăpă cuțitul, căzând cu faţa în jos. 

Afară, Venable auzi maşina lui Stenner demarând în 
trombă. 

— Abel... gemu Venable şi-şi pierdu şi ea cunoştinţa. 


35 


Când Shock Johnson ajunse la locuinţa judecătorului Shoat, 
acolo se găseau deja trei maşini de poliţie. Cei şase poliţişti cer- 
cetaseră îm-prejurimile casei cu două etaje, dar, la indicaţiile lui 
Johnson, nu încercaseră să pătrundă înăuntru. 

— Am bătut la uşă şi am sunat la telefon, zise sergentul 
care preluase comanda micului grup. Nimeni nu a răspuns la 
uşă şi nici la apelul telefonic. 

— La naiba, bombăni Johnson. 

Îşi vârî palmele în buzunarele din spate ale pantalonilor, cu 
privirea pironită asupra casei. 

— Care-i apartamentul cu pricina, domnule sergent? întrebă 
el, fără să-şi ia ochii de la casă. 

— Cel de la parter. Locatarii de sus îşi petrec iarna în 
Georgia, aşa că în momentul de faţă judecătorul se află singur în 
toată casa. Lateral, există o terasă împrejmuită cu grilaj de un 
metru optzeci, iar ferestrele sunt în spate şi pe partea terasei. 
Casa e cufundată în întuneric şi maşina se găseşte în garaj. 

— Unde dracu' e afurisita de gardă de corp? Cum îl 
cheamă? 

— Hicks, domnule. L-am sunat la telefon. Judecătorul i-a dat 
liber şi i-a spus să se ducă acasă. Hicks vine cu maşina lui până 
aici în fiecare dimineaţă, apoi merg amândoi în Mercedesul 
judecătorului. De asta e în garaj. 

— Shoat nu a fost avertizat? 

— Hicks zice că judecătorul râdea de Vail. 

— lisuse! Eckling o să mă mănânce cu fulgi cu tot când se 
va întoarce de la Atlanta. 

— Şeful e la Atlanta? 

— Da, la o convenţie a juriştilor. Băutură şi mâncare gratis, 
atât şi nimic mai mult. Se uită în jur şi făcu semn unui poliţist 
tânăr şi vânjos. Cum te cheamă, băiete? întrebă el. 

— Jackowitz, domnule. 

— Sari gardul de colo şi vezi dacă vezi ceva prin uşa de la 
terasă. Nu vreau s-o sparg decât dacă sunt sigur că judecătorul 
e înăuntru. 

— Am înţeles, domnule. 

— la-ţi un emiţător şi fii prudent. 


Jackowitz sări gardul ca un profesionist, făcând un salt şi 
prinzându-se de muchia de sus a gardului, pe urmă se ridică în 
mâini şi-şi trecu pe deasupra un picior, apoi pe celălalt. O clipă 
mai târziu, ateriză pe terasă. 

Johnson aşteptă. 

Emiţătorul începu să băzâie. 

— Uşa de la terasă e descuiată, domnule, raportă Jackowitz. 

— Oh, la naiba, gemu Johnson. Ai o lanternă? 

— Da, domnule. 

— Aruncă o privire înăuntru, dar fii cu băgare de seamă. 

— Am intrat. Urmară câteva minute de tăcere, apoi: Oh, 
Dumnezeule mare! Domnule locotenent, nu pot să-mi cred 
ochilor. Vin să deschid uşa din faţă. Johnson se duse la intrare şi, 
în clipa următoare, luminile de la intrare se aprinseră, uşa se 
deschise şi Jackowitz îi întîmpină cu o privire rătăcită. Deşi 
lumina era slabă, se vedea bine că era alb la faţă şi înghiţea cu 
noduri. Sunt în poliţie de doisprezece ani, domnule, dar 
niciodată n-am văzut aşa ceva. 

Johnson intră în hol şi se duse în sufragerie. Shoat zăcea în 
mijlocul încăperii, gol, cu braţele încrucişate pe piept, parcă 
aşezat de un antreprenor de pompe funebre. Corpul era 
groaznic mutilat: avea răni pe piept, braţe şi picioare, iar 
organele genitale îi fuseseră retezate. Peste tot era numai 
sânge. Johnson se holbă la scenă timp de două minute bune, 
strângând din maxilare. 

— Unde naiba îi este capul? întrebă el într-un târziu, fără a 
se adresa cuiva anume. 

— Bună întrebare, răspunse Jackowitz într-o şoaptă 
răguşită. 


Vulpes îşi apăsă cu putere prosopul pe rană, ca să oprească 
sângerarea. Falca începuse deja să se umfle şi tot obrazul îi era 
schimonosit de durere. Ţinea în poală harta oraşului, pe care era 
marcat tra-seul de la pensiune la casa lui Venable şi apoi la 
apartamentul Hidrei. Se uită la vitezometru. Trebuia să scape 
repede de maşina lui Stenner, fiindcă presupunea că Venable 
anunţase poliţia şi dintr-o dată situaţia lui devenise disperată. 

Ce noroc porcesc! îşi zise el. Mai întâi, cel care o condusese 
acasă pe Venable fusese Stenner, nu Vail. Pe urmă, căţeaua îi 


stricase toate socotelile. Era a doua oară când încerca să-l 
omoare. Întâi, la tribunal, unde luptase să-l trimită pe scaunul 
electric, apoi, în această seară. Okay, va să zică îl doborâse pe 
Stenner în locul lui Vail. lar pe căţea o pocnise zdravăn, poate 
că-i zburase creierii. Justiţie poetică. Gândurile începură s-o ia 
razna, făcându-l să-şi uite pe moment durerea din falcă. 

Când ajunse la apartamentul Hidrei, procedă cu prudenţă. 
Mai întâi, trecu cu maşina prin faţa lui. Strada părea sigură. Opri 
tocmai în celălalt capăt al străzii. Păcat că Hidra nu avea 
telefon: ar fi putut s-o sune, să-i spună să plece de acasă şi să-l 
urmeze până când găsea un loc bun unde să abandoneze 
maşina. Acum trebuia să-şi asume riscul, să meargă până la ea 
acasă şi s-o ia de acolo. 

Când cobori din maşină, văzu maşina poliţiei. La distanţă de 
un cvartal, maşina se apropie încet, apoi parcă perpendicular pe 
strada unde se afla el. Doi poliţişti coborâră, veniră până în colţ 
şi traversară în direcţia casei unde locuia Hidra. Se uitară în jur, 
apoi se duseră la uşa din faţă. 

Au depistat-o, gândi el. Cum naiba dăduseră de ea? Hotări 
că trebuia s-o abandoneze. Dar ea cunoştea planul. Nu credea 
că Hidra va vorbi, deşi în prezent mintea ei o luase razna atât de 
mult, încât nu putea şti cu certitudine. Urcă din nou în maşină, 
trânti portiera şi demară. Chiar atunci îi văzu pe cei doi poliţişti 
ivindu-se de după colţul casei şi înapoindu-se la maşina lor. 

Rămase la adăpostul întunericului din limuzina lui Stenner. 
Poate că poliţia nu făcea decât să răspundă la o sesizare. Poate 
era o simplă coincidenţă şi cei doi aveau să plece. Decise să le 
mai acorde câteva minute. 


Meyer conduse maşina la blocurile situate la sud de 
Garfield Park. Vail şedea pe bancheta din spate, răsucind o 
ţigară neaprinsă între degete. St. Claire, în dreapta lui Meyer, 
întoarse capul spre şeful lui. 

— Cum rămâne cu Vulpes? întrebă el. Avem destule motive 
să-l arestăm? 

— Pentru că a conversat pe un computer? întâi, ne trebuie 
femeia şi abia pe urmă vom lua o hotârîre. Încă nu ştim cu cer- 
titudine dacă ea e cel de al doilea ucigaş. 

— Stampler nu pleacă nicăieri, zise Meyer. E acasă, 


cântând în duet cu Jimmy Durante. 

— Okay, răspunse St. Claire. 

— Nu eşti de acord? întrebă Vail. 

— Ba da, nu făceam decât să gândesc cu voce tare. 

— lar ai o presimţire? îl întrebă Meyer. 

— Oarecum. 

— Ce înseamnă „oarecum"? insistă Meyer. 

— Înseamnă „oarecum". Adică, nu e o presimţire 
propriu-zisă. 

— Presimţirile tale mă scot din sărite, Harve, spuse Vail. 

— De ce? 

— Pentru că, de cele mai multe ori, se dovedesc a fi 
mesageri ai răului. 

— N-am ce face, pur şi simplu, aşa se întâmplă. 

— Nu ţi-am făcut reproşuri, n-am spus decât că mă scot din 
sărite. 

Maşina de poliţie era parcată la un cvartal distanţă de 
apartamentul lui Rudi Hines. La volan se afla un poliţist mai 
vârstnic, pe nume John Bohane. Colegul său, Richard Luscati, 
era un novice intrat în pâine abia de două luni. 

— Locotenentul Johnson a spus să vă aşteptăm aici, 
domnule Vail, ca să nu supăram pe nimeni. Am venit pe jos şi 
am aruncat o privire de jur-împrejur. 

— ŞI...? 

— Maşina ei e parcată pe o alee în spate. Capota e caldă 
încă. lar scaunul din faţă e plin de sânge. 

— Aha, mormăi St. Claire. 

— Deci crezi că e înăuntru? întrebă Vail. 

— Da, domnule. 

— Okay, atunci să procedăm cu mare atenţie. Nu pierdeţi 
din vedere că femeia este înarmată şi periculoasă. 

— Am înţeles. 

Meyer trase maşina în faţa celei de poliţie şi parcă acolo. 
Cei cinci bărbaţi porniră pe strada tăcută şi pustie în direcţia 
blocului. 


— Acela este apartamentul ei, spuse Bohane, arătînd către 
etajul al doilea, pe colţ. 
— Există vreo ieşire de serviciu? întrebă St. Claire. 


— A-ha. 

— Ce-ar fi să mergeţi voi prin spate, iar noi să 
supraveghem intrarea, în caz că-i vine ideea să facă o plimbare 
cu maşina. 

— E-n regulă. 

Amândoi poliţiştii dispărură în tăcere pe aleea pietruită din- 
tre cele două case. Vail, St. Claire şi Meyer se apropiară, fără 
zgomot, de uşa din faţă. 


Vulpes urmări cum a doua maşină opri lângă cea de poliţie. 
Nu avea cum să vadă ce se întâmplă. Apoi cea de a doua 
maşină parcă la bordură, în faţa maşinii de poliţie, şi din ea 
coborâră trei bărbaţi. Poliţiştii le ieşiră în întâmpinare. Cu toţii 
traversară strada în direcţia blocului. Când trecură pe sub 
stâlpul de iluminat, Vulpes îl recunoscu pe Vail. Simţi cum îi 
zvâcneşte falca, durerea îl fulgeră şi mai puternic, dar nu o luă 
în seamă. Era copleșit de ură. Vail era acolo, la numai un bloc 
distanţă, şi el nu putea face nimic. 

Blestemat să fii, blestemat să fii, Vail! Ai ghicit mai repede 
decât mi-am închipuit. 

Ei bine, poate că poliţia nu aflase încă de atacul împotriva 
lui Stenner şi a lui Venable. Fără îndoială că Stenner era mort, 
iar Venable leşinase, aşa că, probabil, maşina lui Stenner nu 
fusese încă dată în urmărire. 

Poate că am lovit-o pe cățeaua aia mai zdravăn decât am 
crezut. Râse, încântat de idee. Cu toate acestea, trebuia să se 
descotorosească grabnic de maşină. 

Era prea târziu s-o mai ajute pe Hidra. Din fericire, era atât 
de mult implicată, încât n-ar fi trădat restul planului. Păcat, 
reflectă el. Era un plan perfect şi, până în prezent, ea îl 
îndeplinise fără cusur. Dar Venable îi încurcase socotelile , iar 
acum Vail i-o luase înainte, ajungând primul la casa Hidrei. 

Trebuia să plece imediat de acolo, să fure o altă maşină şi 
s-o abandoneze pe a lui Stenner. Se uită pe hartă şi descoperi 
un grup de apartamente de lux. Perfect, îşi spuse el. Trebuia 
doar să găsească o parcare şi să fure altă maşină. 

Adio, Hidra. Îmi pare rău că am dat greş. 

Intoarse maşina şi porni către North River. 


— Daţi-mi voie să intru primul, zise St. Claire, scuipând în 
iarbă un cocoloş de tutun. 

— De ce să intri tu primul? întrebă Meyer. 

— Pentru că am armă, răspunse St. Claire. 

Scoase de sub haină un Magnum 357 şi păşi primul 
înăuntru. În afară de holul slab luminat, totul era înghiţit de o 
mare de întuneric, iar undeva, într-o parte, un rând de scări 
ducea la etajul al doilea. O clipă mai târziu, din celălalt capăt al 
holului îşi făcură apariţia cei doi poliţişti. 

— Totul e în regulă, anunţă Bohane. Maşina ei e tot în 
spate. Poli-ţiştii porniră înainte, urmaţi de St. Claire, Meyer şi 
Vail. Bohane ciocăni la uşă. Doamna Hines? strigă el. 

În interiorul apartamentului, Rudi Hines se afla în baie. 
Stătea goală în faţa chiuvetei, spălându-şi mâinile, de pe care se 
prelingea apă înroşită. Când auzi bătaia în uşă, se înfăşură în 
grabă într-un halat de bumbac şi trecu din baie în sufragerie. 

Aceasta era mobilată sumar. O canapea cu arcurile lăsate 
la podea, o masă rotundă de bucătărie cu două scaune, două 
fotolii la fel de deteriorate ca şi canapeaua. Singura lumină 
venea de la becul de şaizeci de waţi al lampadarului de lângă 
uşă. 

— Tu eşti? întrebă ea emoţionată. 

Un glas înăbuşit îi răspunse: _ 

— Poliţia, doamnă Hines. Trebuie să stăm de vorbă. In 
legătură cu maşina dumneavoastră. Hines se întoarse în baie, 
de unde reveni în cli-pa următoare, ţinând în mână un cuţit 
mare de bucătărie. Se ascunse într-un colţ întunecat al încăperii. 
Ascultaţi, doamnă, vorbi St. Claire, stând chiar lângă uşă. Nu 
vrem să spargem uşa. Deschideţi şi staţi de vorbă cu noi câteva 
minute. 

— Plecaţi de aici. 

Pe coridor, St. Claire se uită la Vail şi ridică din umeri. Apoi 
se răsuci spre Bohane. 

— Forţaţi uşa! ordonă el. 

Cei doi poliţişti îşi scoaseră pistoalele. Bohane făcu un pas 
înapoi şi izbi cu piciorul în uşă la vreo câţiva centimetri mai jos 
de clanţă. Uşa se dădu de perete. Undeva, pe coridor, o altă uşă 
se întredeschise şi un chip nedesluşit aruncă o privire afară. 

— Intraţi în casă, zise Vail. Şi rămâneţi acolo. 


Chipul dispăru şi uşa se închise la loc. 

Cei doi poliţişti năvăliră în mijlocul încăperii, mai întâi 
Bohane, acoperit de Luscati, iar în spatele lor St. Claire. St. 
Claire o văzu primul, stând ascunsă în umbră. 

— Lăsaţi-mă pe mine să-i vorbesc, spuse el, apoi i se 
adresă femeii cu blândeţe: De ce ne-aţi obligat să facem asta? 

— Ce vreţi? întrebă ea. In aceeaşi clipă, îl văzu intrând pe 
Vail şi ochii îi sclipiră în lumina difuză. Ştiu cine eşti, şuieră ea. 

— Doamnă Hines, sunt Martin Vail, procurorul districtual în 
exer... 

— Ştiu cine eşti. De ce nu eşti acolo? 

— Unde acolo? 

— Ce vreți de la mine? 

— Doamnă, e adevărat că vă folosiţi şi de numele 
Hutchinson? întrebă St. Claire. 

Ea se trase şi mai adânc în colţ, sfredelindu-i cu privirea de 
la adăpostul întunericului. Pândea din umbră, dar la lumina lam- 
padarului Vail îi vedea una din mâini. Era încă mânijită de sânge 
închegat. 

— „Răzbunarea cu lumina sfântă străluceşte peste tine", 
Sofocle, şopti ea. 

— Doamnă Hines, vă folosiţi şi de numele... 

— Eu sunt Hidra, declară ea. 

Ţinea cuțitul lipit de trup, ascuns între faldurile halatului. 

— İl cunoaşteţi pe Aaron Stampler? 

— Nu există nici o persoană cu acest nume. 

— İl cunoaşteţi pe Raymond Vulpes? 

— „Răzbunarea e mai dulce decât mierea", Homer. 

— Cunoaşteţi Vulpea? întrebă St. Claire, tăindu-i vorba. 

— „Pedeapsa e dreptate pentru cei nedrepţi." 

— Ascultaţi, doamnă... 

Din întuneric ea îl fulgeră cu privirea pe Vail. 

— Ce cauti aici? îl întrebă. 

— Şi unde ar trebui să fiu? 

— Impreună cu ea. 

— impreună cu cine? 

— „Moartea-i o datorie pe care trebuie să o plătim cu toţii." 

Cei doi poliţişti se uitară unul la celălalt nedumeriţi. Meyer 
îşi roti privirea prin încăpere. Pe masa de lângă uşă văzu un mic 
casetofon. Era năclăit de sânge. 


— Ascultaţi aici, doamnă. Ştim că sunteţi Rene Hutchinson. 
Ce-ar fi să ne spuneţi unde este Vulpea? Făcu un pas înainte, în 
direcţia ei. Trebuie să stăm de vorbă cu dumneavoastră şi cu 
Vulpea. 

— Eu l-am învăţat tot ce ştie, şopti ea deodată, plină de 
mândrie. 

— Ce aţi spus? întrebă St. Claire. 

— Eu l-am învăţat tot ce ştie. 

Meyer se mişcă lateral către masă. Scoase un creion şi 
apăsă cu el pe butonul de pornire al casetofonului. 

— Opreşte-l! ţipă ea. 

— Linişte! Linişte în sală! 

Sunetul sec al ciocănelului. Apoi: 


Prințul ce are o lume la picioare, 
Judecătorul care-mparte legi, 

Bogati, săraci sau regi, sau hoți 

Moartea e una pentru toți. 

Salutări din Daisylana, domnule judecător. 


Vail recunoscu imediat vocea de pe bandă. Era a lui Vulpes. 

— Domnişoară Hutchinson... Incepu St. Claire, dar femeia 
ţâşni brusc din întuneric, năpustindu-se asupra lui Vail. În mâna 
ei sclipea cuțitul. 

St. Claire se repezi în faţa lui Martin, cu arma îndreptată 
către Hidra, care sărise la atac. 

— Stai! ordonă el, dar ea nu se opri. 

Polițistul cel tânăr se pierdu cu firea şi o împuşcă în piept. 

Ea scoase un țipăt. Cuţitul îi scăpă din mână, iar ea fu 
proiectată pe spate, prăbuşindu-se pe podea cu faţa în sus. 
Rămase acolo, respi-rând greu, cu ochii aţintiţi în tavan. 

— Mulţumesc, şopti ea. Mulţumesc... 

Tânărul poliţist nu reuşea să-şi revină. Continua s-o fixeze 
cu o privire îngrozită. 

— Oh, Doamne! Dumnezeule, de ce nu te-ai oprit când 
ţi-am spus? îi strigă el. 

— Taci, Ritch. Cheamă ambulanţa. 

— Ea ne-a atacat cu cuțitul, bolborosi tânărul. Eu n-am... 
n-am... 

Brusc, îşi umflă obrajii. Îşi acoperi repede gura şi nasul cu 


palma şi se repezi la baie. 

— Am optsprezece ani de serviciu şi niciodată nu am tras 
cu arma decât la poligon, zise scârbit Bohane. El e pe stradă 
abia de două luni şi împuşcă o femeie. Clătină din cap. Mă duc 
să chem o ambulanţă. 

— Vorbeşte de aici, îl îndemnă Vail, întinzându-i telefonul 
portabil. 

Polițistul formă 911. 

St. Claire îngenunche lângă Hidra. 

— Rene Hutchinson? întrebă el. 

— Sunt Hidra, articula ea abia auzit. 

— Cine ţi-a dat numele acesta? 

— Vulpea. Vulpea ştie tot. Dar tot ce ştie l-am învăţat eu. 
Brusc, acea presimţire „oarecare" a lui St. Claire deveni 
realitate. Îşi amintea nişte însemnări citite în dosarele procesului 
Stampler, însemnări făcute de Tommy Goodman cu zece ani în 
urmă, la înapoierea dintr-o călătorie în Kentucky, unde încercase 

să se documenteze asupra lui Stampler. 

— Cum l-ai cunoscut? o întrebă St. Claire. 

— ÎI ştiu de o viaţă. 

— Eşti Rebecca, nu-i aşa? 

— Sunt... Hidra. 

— Dar înainte de asta ai fost Rebecca? 

Glasul ei se topi într-o şoaptă. 

— Eu l-am învăţat... tot ce ştie, rosti ea cu greu. 

— lisuse, eşti profesoara lui, adevărat? Ea nu răspunse. 
Când l-ai contactat pentru prima oară, Rebecca? 

Preţ de o fracțiune de secundă, îşi aminti de băieţanadrul cu 
urme adânci de curea pe fese, care şedea într-un colţ al sufra- 
geriei citind cu nesat cărţile şi pasajele însemnate de ea pentru 
el. Până când ajunseseră să fie doar ei doi, singuri în sanctuarul 
casei ei, feriţi de lumea brutală din jur şi făcând dragoste în faţa 
focului. Apoi, brusc, momentul se topi într-o lumină albă, pură şi 
fierbinte. 

În timp ce St. Claire o privea stăruitor, ochii ei căpătară o 
uşoară căutătură piezişă. Viaţa se scurse din ei şi rămaseră 
împietriţi. St. Claire îşi apăsă degetele pe gâtul ei, deşi ştia că 
nu va mai simţi nici o pulsaţie. _ 

— A fost profesoara lui Stampler, Marty, zise el. Imi 
amintesc că am citit însemnările lui Goodman la întoarcerea din 


Kentucky. E ultimul capitol din raport. Ea i-a spus: „Eu l-am 
învăţat pe Aaron tot ce ştie." Era la fel de ţicnită ca şi el. 

— El nu-i ţicnit, Harve. E un ucigaş cu sânge rece, asta a 
fost întotdeauna. Sună-l pe Morris. Spune-i să meargă vizavi şi 
să-l prindă pe nemernic. 

— Cu plăcere. 

Polițistul cel tânăr apăru în pragul băii, clătinându-se pe 
picioare şi ştergându-şi buzele cu un şervet. 

— Domnule Vail, aici este ceva pentru maiorul Stenner. 

Vail se duse în baie. In cadă se găsea o cutie adresată lui 
Stenner. Dedesubtul numelui eră scris la repezeală: 


Teama nu-i decât o şoaptă 
Despre un rău închipuit, 
Care-adoarme bănuiala 
Pân' ce răul a lovit. 


Vail deschise cutia şi dădu cu ochii de capul lui Harry Shoat. 


36 


Morris şi Solomon bătură tare cu pumnul în uşa pensiunii, 
până când un tânăr cu părul prins la spate în coadă de cal veni 
bâjbâind pe scări şi întredeschise uşa. 

— Da? mormăi el. 

Morris îi prezentă legitimaţia. 

— Poliţia, deschide, zise el. 

— Poliţia! exclamă speriat tânărul. 

— Nu vrem decât să-l verificăm pe noul locatar, îl linişti 
Morris, trecând pe lângă el împreună cu Solomon şi pornind în 
sus pe scări. 

Prin uşă auzeau vocea răguşită a lui Vulpes cântând 
împreună cu Durante. 

— „Să faci pe cineva fericit..." 

— Poliţia, deschide! ceru Morris. 

Incercă uşa. Era descuiată. Năvăliră în cameră chiar când 
pe ecran rula genericul. Dând cu ochii de casetofon, Morris 
îngheţă. 


— „Să faci pe cineva fericit..." 

Solomon se holbă năucit la camera goală. 

— Drace! Ne-a dus cu preşul, Bobby, gemu el. 

Vail tocmai ieşea din apartamentul în care locuise Rebecca 
Hutchinson, când sună telefonul. Ascultă la celălalt capăt glasul 
întretăiat al lui Morris. Nu aşteptă sfârşitul conversaţiei. 

— Chemaţi imediat acolo poliţia oraşului şi daţi-le toate 
amănuntele, ordonă el. Eu mă întorc la birou. 

Intrebarea care se punea acum era unde se găsea Vulpes. 

Răspunsul lui Shock Johnson aducea alte veşti proaste. 

— Unde eşti? întrebă locotenentul de poliţie. 

— In maşină, în drum spre birou, îl informă Vail. 

— Du-te imediat la spital, Marty. Stampler i-a atacat pe 
Jane Venable şi pe Abel. Amândoi sunt în viaţă, dar în stare 
foarte gravă. Cred că de abia au ajuns la Urgenţă. Stampler l-a 
omorât pe omul nostru de pază. 

— Blestematul! B/estematul!, strigă Vail. Ce s-a întâmplat? 
îl întrebă el pe Johnson. 

— L-a lichidat pe omul nostru şi i-a atacat pe Abel şi pe Jane 
când au intrat în locuinţa ei. Ea a tras câteva focuri de pistol, 
care l-au pus pe fugă, cu maşina lui Stenner. Asta e tot ce ne-a 
relatat Jane înainte să-şi piardă cunoştinţa. Câţiva vecini au 
auzit împuşcăturile şi au alertat poliţia. L-am dat în urmărire, dar 
toate fotografiile de care dispunem sunt vechi de zece ani. 

— Pune-ţi artistul să-i mai adauge vreo zece kilograme şi 
încă zece ani şi dă fotografia presei. În plus, propun să instituim 
starea de alertă în încă cinci state. Dacă reuşeşte să fugă din 
Chicago, Dumnezeu ştie cât va dura până să-i dăm de urmă. 

— S-a făcut. Am auzit ce s-a întâmplat cu femeia. Am găsit 
cadavrul decapitat al lui Shoat în apartamentul unde locuia. 
Probabil că ea s-a ocupat de judecător, în timp ce Stampler îşi 
făcea treaba murdară la locuinţa lui Jane Venable. 

— Stampler i-a tras pe sfoară pe oamenii mei, spuse Vail. A 
plecat pe furiş din pensiune. 

— lisuse, ce naiba se întâmplă, Marty? 

— Stampler, asta se întâmplă. E în libertate şi cine ştie ce e 
în mintea lui. 

— Ce să comunicăm presei? 

— Adevărul, Shock. Ce reacţie a avut Eckling la toate aces- 
tea? 


— E la o convenţie, la Atlanta. Încă n-am discutat cu el. 

— Păi, avem trei morţi, printre care un poliţist şi un 
judecător, doi răniţi la spital şi un ucigaş în serie care umblă în 
libertate. Ar fi bine să-i dai de ştire înainte să afle de la televizor. 

— Ne întâlnim la spital. 

— Bine, rosti Vail şi închise telefonul. 

Meyer, care nu era un ageamiu la volan, demară ca un ado- 
lescent ţicnit, strecurându-se printre celelalte vehicule cu mâna 
pe claxon. 

— Maşina asta nu are sirenă? întrebă Vail. 

— Nu, domnule. 

— Harvey, pune mâine o afurisită de sirenă la maşina asta! 

— Bine, şefule. Ce a spus despre Abel? 

— Amândoi sunt în stare gravă, naiba ştie ce înseamnă şi 
asta. 

Zece minute mai târziu, Meyer intră, scrâşnind din cauciu- 
curi, în parcarea de la Urgenţă şi opri lângă zidul de cărămidă de 
la intrare. Nici nu apucă să frâneze bine, că Vail şi sărise din 
maşină. Urcă câte două treptele de la intrare şi împinse uşile 
batante, speriind-o pe asistenta scundă şi durdulie, cu ochi 
rotunzi şi gură în formă de inimioară, de serviciu la Internări. 

— Sunt Martin Vail. Aveţi vreo noutate despre Jane Venable 
sau despre Abel Stenner? 

— Amândoi sunt în sala de operaţii, răspunse asistenta. 
Deocamdată nu vă pot spune mai mult. 

— Sunt procurorul districtual. Amândoi fac parte din echipa 
mea. Nu-mi puteţi da şi alte amănunte? Cât de gravă este 
starea lor? 

— Va trebui să aşteptaţi până ies doctorii, răspunse ea cu 
aerul că-şi cerea scuze. Eu chiar că nu ştiu nimic. Imi pare rău. 

În clipa următoare Meyer şi St. Claire îl ajunseră din urmă. 
Vail începu să se plimbe pe coridor, cu ochii ţintă la sala de 
operaţii. Asistenta, desigur obişnuită cu rudele şi prietenii 
pacienţilor de la Urgenţă care aşteptau pe coridoare, se aplecă 
peste pupitru şi-i spuse aproape în şoaptă lui St. Claire: 

— Mai încolo, pe coridor, e o sală de aşteptare. Automat de 
cafea, fotolii confortabile, televizor. Vă chem de îndată ce... 

— Mulţumim, doamnă. Nu cred că va pleca de aici până nu 
află ceva. 

— Ar putea dura câtva timp. 


— Îl cunosc bine pe omul acesta. Nu se va clinti de aici 
înainte de a şti verdictul. Ce se întâmplă? 

— l-au dus în blocul operator în urmă cu vreun sfert de oră. 
Presupun că, în clipa de faţă, amândoi sunt în operaţie. 

— Mulţumim. 

Vail se sprijini de zid, cu ochii ţintă la ceasul de deasupra 
sălii de operaţii. Era unsprezece şi douăzeci. Stampler se afla în 
libertate de mai puţin de douăsprezece ore. 


Aaron Stampler pândea din întuneric, cu ochii la poartă. Se 
găsea la etajul întâi al unei parcări cu şase niveluri, de care 
beneficiau exclusiv locatarii blocului alăturat. Poarta era 
acționată de o cartelă asemănătoare cu o carte de credit. 
Stampler îşi încercase norocul aici, după ce abandonase maşina 
lui Stenner. Era aproape miezul nopţii. Îşi spuse că oricine ar fi 
venit să parcheze, se ducea acasă, aşa că nu avea să descopere 
lipsa maşinii până a doua zi de dimineaţă. Tocmai bine pentru 
el. 

Trecu pe lângă o maşină în care se aflau două perechi. | se 
păru riscant. Hotări să aştepte. După zece minute, opri în faţa 
garajului un BMW cu două portiere. La volan era un bărbat sin- 
gur. Perfect. 

Când maşina trecu pe lângă el, începând să urce rampa 
către etajul al doilea, Stampler o luă la fugă în sus pe scări. 
Aruncă o privire prin uşă. BMW-ul tocmai parca într-un colţ 
întunecos. Stampler aruncă prosopul însângerat într-o cutie de 
gunoi, traversă în fugă porţiunea luminată a platformei şi se 
ascunse în spatele unui şir de maşini. Începu să se târască în 
direcţia maşinii nou-sosite. Proprietarul BMW-ului cobori din 
maşină. Inclină scaunul şoferului şi se aplecă spre bancheta din 
spate, ca să ia de acolo o geantă de piele. O puse jos şi încuie 
portiera. 

Stampler era ghemuit în spatele maşinii alăturate. Aşteptă 
până când bărbatul trecu pe lângă el, apoi cu mişcări de sălbăti- 
ciune, fără nici un zgomot, făcu două salturi şi prinse capul omu- 
lui cu amândouă mâinile, una pe sub bărbie, cealaltă la ceafă. Îi 
frânse gâtul ca pe o surcea. Bărbatul se lăsă moale şi Stampler 
îl apucă de subsuori, târându-l înapoi la maşină. 

Auzi deschizându-se poarta de la parter, ca să facă loc altei 


maşini. Se uită de jur-împrejur, cuprins de panică. Geanta vic- 
timei zăcea chiar în mijlocul rampei. Deschise repede portba- 
gajul, rostogoli cadavrul înăuntru, apoi alergă şi luă geanta de 
jos. Descuie portiera BMW-ului în timp ce cealaltă maşină se 
apropia de platforma de la etajul al doilea. Stampler sări 
înăuntru şi se lungi pe locurile din faţă chiar în momentul în care 
maşina cotea către etajul al doilea. Mătură cu farurile parbrizul 
BMW-ului, apoi îşi urmă drumul în susul rampei. 

Stampler se ridică în capul oaselor şi studie bordul maşinii. 
Trecuseră zece ani de când nu mai condusese o maşină. BMW-ul 
era prevăzut cu toate accesoriile: casetofon, CD, control 
automat, radiator, ventilator şi telefon. Deschise geanta de 
piele. Primul lucru pe care îl văzu fu un stetoscop. 

Ucisese un doctor. 

Scormoni prin geantă, găsi bandaje şi apă oxigenată. Fu 
nevoit să se aplece încă de două ori, când alte două maşini 
intrară în garaj. Termină de curăţat rana. Falca se umflase deja 
şi începea să-şi schimbe culoarea. Acoperi tăietura cu un bandaj 
subţire. In geantă existau mai multe feluri de analgezice, dar 
Stampler nu le dădu nici o atenţie. Trebuia să rămână cu nervii 
întinşi, cu toate simţurile treze. 

Cobori din maşină, deschise portbagajul, luă portofelul mor- 
tului şi urcă din nou la volan. O sută optzeci şi şapte de dolari şi 
mai multe cărţi de credit. Nu era rău. Victima se numea Steven 
Rifkin. Din actele de identitate reieşea că medicul era profesor 
la Centrul Medical Universitar. La rubrica „Persoane care pot fi 
anunţate în caz de deces" figura mama sa. 

Doamne, ce noroc! gândi Stampler. Trăieşte singur. Nimeni 
nu-l aşteaptă seara acasă. Dacă norocul continua să ţină cu el, 
dispariţia doctorului avea să fie remarcată abia târziu spre 
prânz. 

Stampler luă din torpedo două hărţi, le întinse pe scaunul 
alăturat, împreună cu harta oraşului, şi stabili punctul unde se 
afla. Urmări cu degetul traseul până la Autostrada Interstatală 
80. 

Dintr-o dată se simţi în siguranţă. O dată ajuns pe 
autostradă, se putea pierde în fluxul maşinilor. Se uită la ceasul 
de bord: unsprezece şi douăzeci şi cinci. Demară şi ieşi din 
garaj. 


În timp ce Stampler se îndrepta spre autostradă, Shock 
Johnson îşi făcu apariţia la Urgenţă, cu o expresie rătăcită şi 
îndurerată. 

— Avem afară două echipe de televiziune şi un reporter de 
la radio, anunţă el. Deja s-au dus la locuinţa lui Shoat şi la 
apartamentul lui Hutchinson. S-au năpustit asupra ştirii ca 
muştele la miere. Care-s noutăţile? 

— Deocamdată, nici una, răspunse Vail, începând din nou 
să se plimbe pe coridorul din faţa sălii de operaţii. 

— L-am sunat pe Eckling, continuă Johnson, alăturându-se 
lui Vail. A făcut ca toţi dracii. Se întoarce cu un zbor de noapte. 
Va fi aici la şase. A cerut să oprim accesul presei. 

— Cum naiba să opreşti accesul presei? Acum avem nevoie 
de mass-media. Trebuie să-l încolţim pe Stampler. 

— A fost descoperită maşina lui Stenner într-o fundătură din 
Wabash. 

— Poţi fi convins că va şterpeli alta, spuse Vail. E prea 
deştept ca să mai zăbovească pe aici. 

— Am vorbit cu poliţia statală. Au pus în stare de alertă 
statele Wisconsin, lowa, Indiana, Ohio şi Missouri. l-am cerut lui 
Cal Murphy să actualizeze fotografia. In două-trei ore ar trebui 
s-o avem pe HITS. 

Un medic tânăr, cu părul în dezordine şi halatul pătat cu 
sânge, ieşi din sala de operaţii. Se rezemă de perete, îşi scoase 
masca şi-şi frecă ochii ca să-şi alunge oboseala. Căută pe sub 
poalele halatului şi scoase o ţigară. Vail se apropie de el şi-i oferi 
bricheta. 

— Mulţumesc, spuse doctoral, trăgând un fum şi suflându-l 
în tavan, cu un oftat. Se uită atent la Vail, cu ochii încercănaţi de 
oboseală. 

— Sunteţi procurorul districtual, nu-i aşa? întrebă el. 

— Da, sunt Martin Vail. Acesta este locotenentul Johnson, 
de la poliţia din Chicago. 

— Aţi venit pentru Venable şi Stenner? 

Vail încuviinţă din cap. 

— Ce ne puteţi spune? 

— Stenner e încă pe masa de operaţie în sala trei. Va mai 
trece câtva timp până să putem fi siguri de ceva. Are o rană 
adâncă de cuţit: lama a pătruns aici — arătă un punct pe corpul 


său, chiar sub cutia toracică — şi a mers în sus, spre inimă.E o 
rană urâtă. 

— Va scăpa? 

— Cum îi va fi norocul. Şansele sunt cincizeci-cincizeci. 

— Dar Jane? 

— Ea va trăi, dar a primit o lovitură cumplită în obrazul 
drept. Oasele feţei i-au fost zdrobite, i-am extras o aşchie de os 
din ochi. Şi-ar putea pierde ochiul. A suferit şi o comoţie 
cerebrală. Mai sunt multe de făcut, chirurgie reparatorie şi 
estetică. Ce-a păţit? 

— Acelaşi dement care l-a înjunghiat pe Stenner a lovit-o cu 
ceva, îl informă Johnson. Încă nu ştim sigur cu ce anume, pro- 
babil cu o lampă de alamă. 

— lisuse, ce se întâmplă cu oamenii? exclamă medicul, 
adresându-se atât sieşi cât şi lui Vail şi Johnson. Trebuie să merg 
afară, nu avem voie să fumăm aici. 

— Pot s-o văd? 7 

— Aşteptaţi până e scoasă de la Reanimare, bine? In clipa 
asta înăuntru e nebunie curată. Cam într-o oră. 

— Mulţumesc. 

— Nu aveţi de ce. 

Eve Wilonski, garda de noapte, se apropie cu paşi mari pe 
coridor, purtând pe chip o expresie de buldog înfuriat. 

— Ei, domnule Vail, văd că aţi devenit unul dintre obişnuiţii 
casei, mârâi ea. 

— Zău că nu am încotro, răspunse Vail cu o undă de mânie 
în glas. 

— Are vreo legătură cu vizita dumneavoastră precedentă? 
întrebă ea, îmblânzindu-şi tonul. 

— Din păcate, da. Mă tem că vom rămâne aici un timp, 
spuse Vail. Îmi pare rău că vă încurcăm treburile. 

— Din pricina presei, domnule, explică ea. Nu mai scăpăm 
de ei. 

Vail se uită la Shock Johnson. 

— Cred că a sosit momentul să facem o declaraţie oficială, 
zise el. Se întoarse către doamna Wilonski. Există vreun loc 
unde am putea ţine o scurtă conferinţă de presă, fără să 
întoarcem spitalul cu susul în jos? 

— Avem o sală de conferinţe la etajul întâi, zise ea. Puteţi 
merge acolo. 


La o depărtare de zece kilometri, Stampler pătrunse cu 
BMW-ul furat pe Autostrada 80. Era destul de aglomerată cu 
oameni care se întorceau de la restaurant şi de la teatru. Se 
încadră pe banda de viteză. Era unsprezece şi treizeci şi cinci. 
Zâmbind mulţumit de sine, porni către est. 


37 


Condusul nu punea probleme, de fapt era o nimica toată. 
Stampler descoperise cum funcţiona controlul automat şi-l 
fixase la şaptezeci, o viteză sigură, din câte ştia de la Rebecca. 
"Rămâi la şaptezeci, asigură-te că foloseşti semnalizatoarele la 
depăşire, nu conduce nebunește", aşa îl sfătuise. „Condusul e la 
fel ca înotul", adăugase ea. „Niciodată nu se uită. Nu te 
îngrijora." 

Să se îngrijoreze? El nu se îngrijora niciodată. Îngrijorarea 
era destructivă. Îşi aminti un citat din Emerson. Spaima de 
nenorociri care nu s-au petrecut niciodată. Ingrijorarea îi sub- 
mina forţa, teama îl secătuia de energie. Atât îngrijorarea cât şi 
teama erau forţe destructive, rătăciri pe care nu şi le putea per- 
mite. 

Gândul îi zbură la Daisyland, la Max şi la Woodward, cum îl 
mai dădăceau, cum îi spuneau ce „bine" se descurcă. Doi 
nemernici. Îl tratau ca pe un copil. Îşi încleştă degetele pe volan 
până când încheieturile aproape îi străluciră în întuneric. 
Doamne, cât ar fi vrut să le vadă mu-trele acum. 

Era ora buletinului de ştiri, aşa că deschise radioul. 

— Bună dimineaţa, sunt Jerry Quinn şi vă prezint ediţia de 
ora două a ştirilor. Cea mai fierbinte ştire la această oră se 
leagă de un caz de crimă încă neelucidat: astă-noapte, 
judecătorul Harry Shoat de la Curtea Supremă de Justiţie a fost 
asasinat cu sălbăticie în apartamentul său din Lakeshore. 
Ucigaşa, o psihopată, a fost împuşcată mortal o oră mai târziu, 
când s-a opus arestării. Într-o conferinţă de presă convocată de 
urgenţă, locotenentul Shock Johnson de la secţia omucideri a 
poliţiei din Chicago a declarat reporterilor că judecătorul Shoat a 


fost asasinat în jurul orei nouă seara. După spusele lui Johnson, 
cadavrul judecătorului a fost mutilat şi decapitat. Capul a fost 
găsit după o oră în apartamentul unde locuia Rebecca 
Hutchinson, pe Bulevardul Grace 3215. Hutchinson a fost ucisă 
când a atacat pe unul dintre poliţiştii veniţi s-o aresteze. Ea s-a 
folosit de acelaşi cuţit cu care se presupune că a fost asasinat 
Shoat. Procurorul districtual în exerciţiu, Martin Vail, aflat alături 
de Shock Johnson la conferinţa de presă, a declarat că a emis un 
mandat de arestare pe numele lui Raymond Vulpes, alias Aaron 
Stampler, cu domiciliul în centrul oraşului. Mandatul îl acuză pe 
Vulpes/Stampler de uciderea poliţistului John Rischel şi de 
tentativă de asasinat asupra avocatei Jane Venable şi a maioru- 
lui Abel Stenner. Vail a declarat că aceste atacuri au avut loc 
aproape concomitent. Shoat a fost ucis de Hutchinson. Vail l-a 
identificat pe Vulpes ca fiind Aaron Stampler, asasinul care s-a 
recunoscut vinovat de uciderea episcopului Richard Rushman. 
Vail spune că Stampler a fost eliberat din sanatoriul psihiatric în 
cursul zilei de ieri. Stampler a fost internat la Daisyland în urmă 
cu zece ani, după asasinarea lui Rushman. In mod paradoxal, 
Vail a asigurat apărarea lui Stampler în procesul intentat aces- 
tuia pen-tru uciderea lui Rushman, fapt întâmplat înainte de 
numirea lui Vail în funcţia de prim-procuror la procuratura dis- 
trictuală. Vail a adăugat că Stampler va fi acuzat pentru crimă şi 
pentru tentative de asasinat şi mutilare asupra cunoscutei avo- 
cate Jane Venable şi a maiorului Abel Stenner, şef al diviziei de 
cercetări speciale, ambii figuri proeminente în cazul Rushman. 
lată un fragment din declaraţia procurorului districtual Martin 
Vail: „Avem motive să credem că în ultimii câţiva ani, Aaron 
Stampler a comunicat pe computer cu Rebecca Hutchinson, 
fosta sa profesoară din şcoala generală. De asemenea, bănuim 
că Stampler a instigat-o pe Hutchinson la alte două omoruri: 
Linda Balfour, ucisă în locuinţa ei din Gideon, Illinois, în 
octombrie trecut, şi Alex Lincoln, funcţionar la mesagerii, asasi- 
nat la Hilltown, Missouri, în urmă cu câteva săptămâni. In 
ambele omoruri, modul de operare a fost acelaşi ca în cazul 
Rushman. De asemenea, Stampler i-a atacat pe avocata Jane . 
Venable şi pe detectivul Abel Stenner la domiciliul celei dintâi. In 
prezent, amândoi se află în stare critică la secţia de terapie 
intensivă a spitalului municipal, însă există şanse să scape cu 
viaţă. Poliţia l-a dat în urmărire pe Stampler în cinci state. Peste 


circa o oră va fi difuzată o fotografie reactualizată. Stampler are 
treizeci de ani, înălţimea un metru şaizeci, şaptezeci şi cinci de 
kilograme, ochi albaştri şi părul blond. Din câte afirmă doamna 
Venable, Stampler a fost lovit de ea în timpul atacului şi are o 
rană adâncă pe maxilarul stâng. Poliţia avertizează că e înarmat 
şi extrem de periculos... 

Stampler închise brusc radioul. 

— Jigodia! exclamă el cu voce tare. Jigodia! Au ucis-o pe 
Rebecca! Cum o descoperise Vail? Unde se strecurase greşeala? 
Izbi cu pumnul în volan. Ochii îi sticleau de ură. Venable şi 
Stenner, care stătuseră în boxa martorilor, afirmând în faţa 
Curţii că Stampler se prefăcea, reuşiseră să scape cu viaţă. 

Ei bine, le va arăta el. Sosise ceasul răfuielii. Ceasul 
blestemat al răfuielii! 

Trecu pe lângă indicatorul de la marginea autostrăzii: 
URMATOAREA IEŞIRE - SHELBYVILLE. 

De astă-dată, nu va exista nici o greşeală. 

Opri într-o parcare mare pentru camioane şi ascunse 
maşina într-un colţ mai întunecos, pe partea laterală a 
restaurantului. Se uită încă o dată pe hartă, apoi o vâri în 
buzunar şi răscoli din nou prin geanta doctorului. Deschise o 
cutie turtită din piele şi un licăr i se aprinse în priviri. Era un set 
de bisturie. Îl luă pe cel mai mare, îşi trecu degetul pe lamă şi 
pe deget i se ivi un strop de sânge. Supse sângele şi strecură 
bisturiul tăios ca briciul în buzunarul de la piept. Mai luă din 
geantă un ac hipodermic, o fiolă de morfină şi o rolă mare de 
leucoplast. Cobori din maşină şi încuie portiera. Se uită de 
jur-împrejur. Nu era nimeni prin apropiere. Deschise repede 
portbagajul şi aruncă geanta peste cadavrul doctorului Rifkin. 
Trânti portbagajul şi se îndepărtă, dispărând în noapte. 


La secţia de terapie intensivă, Vail se aşeză lângă Jane 
Venable. Tot obrazul ei drept era înfăşurat în bandaje. In 
amândouă braţele avea înfipte ace de perfuzie, iar tuburile 
subţiri se arcuiau ca nişte şerpi până la flacoanele ataşate 
undeva la capătul patului. In spatele ei, aparatele piuiau şi 
băzâiau, măsurându-i parametrii vitali. Nasul şi gura îi erau 
acoperite cu o mască de oxigen. Mâna inertă, pe care Vail o 
strângea într-ale sale, părea rece şi lipsită de viaţă. 


Martin se uită la ceasul din perete. Era aproape ora două şi 
jumătate noaptea. Stenner se găsea în operaţie de peste patru 
ore. Cu un ceas în urmă, unul dintre medici ieşise pentru o clipă 
pe coridor. 

— Facem tot posibilul, spusese istovit chirurgul, 
adresându-se lui Vail. Are noroc. Vârful cuţitului a trecut la 
numai jumătate de centimetru pe lângă inimă. Dacă ar fi atins 
aorta, nu mai apuca să ajungă la spital, ar fi murit din pricina 
hemoragiei. 

— Dar va scăpa, nu-i aşa? întrebase Vail aproape rugător. 

— Situaţia e pe muchie de cuţit. Încă nu l-am închis, trebuie 
să efectuăm un mare număr de intervenţii microchirurgicale. 
Dar pacientul e rezistent, are o condiţie fizică excelentă, asta îl 
va ajuta. 

De atunci, secundele continuau să se târască chinuitor. 
Toată echipa se adunase la intrarea în secţia de terapie 
intensivă, dând telefoane dintr-un mic birou, pus la dispoziţie în 
grabă de doamna Wilonski. Dar dincolo de ziduri nu exista decât 

tăcere. Stampler, pur şi simplu, dispăruse în noapte. Se ascun- 
dea cumva în oraş? Furase altă maşină? Vail era copleşit de 
nelinişte, vinovăţie şi ură faţă de omul care reuşise să-i înşele pe 
toţi şi care acum pornise să-şi satisfacă nestingherit pornirile 
sângeroase. 

Simţi cum mâna lui Jane îl apasă uşor şi cobori privirea 
înspre ea. Văzu cum îşi mişca buzele sub masca de oxigen. 

— Scoate-o, articulă ea. 

— Nu pot face asta, Janie. 

— Numai o clipă, îl rugară buzele. 

— Bine, numai o clipă. 

Vail se aplecă şi-i trase masca în jos, spre bărbie. Ea îi 
strânse din nou mâna. 

— Bună, zise Vail. 

— Abel? întrebă ea, vorbind abia desluşit din pricina 
medicamentelor. 

— E rănit destul de grav, dar doctorii cred că are şanse. 

— Mi-a salvat viaţa, Marty. 

— Şi tu pe a lui. 

— L-ai prins pe Stampler? 

— Incă nu. E o chestiune de timp. Nu pot rămâne prea mult. 
Nici măcar n-ar trebui să fiu aici. 


— Fă uz de funcţie. Eşti procuror districtual... sunt total 
desfigurată, Marty? 

— Nu. Cunosc o clinică de chirurgie estetică bună, acolo o 
să-ţi înlăture cicatricele cât ai clipi. 

Ea îi zâmbi. 

— Mă tem că iar mi se face somn. 

— Somn uşor, iubito. Când te trezeşti, ai să mă găseşti aici. 

— Marty? 

— Da? 

— Mă săruţi? 

El se aplecă şi-i atinse uşor buzele cu ale lui. 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, Janie. 

In secunda următoare ea adormi din nou. 


Era cufundată într-un somn adânc, adânc, visând acelaşi vis 
ca întotdeauna: mergea printr-o ceaţă deasă şi auzea voci, fără 
să desluşească limpede cui aparţineau acele cântece magice 
care o chemau, ademenind-o tot mai departe şi mai departe în 
ceaţă. Ajută-mă, ajută-mă, ajută-mă strigau glasurile. Atunci, 
până şi în vis, o copleşea un sentiment de inutilitate şi, deodată, 
păşea în gol, căzând printre nori, prăbuşindu-se în uitare până 
când se trezea brusc. 

De astă dată, în timp ce mergea prin ceața ca de vată, 
picioarele îi înţepeniră în loc şi cu o secundă înainte de cădere, 
ceața explodă într-o lumină. Se trezi speriată. Veioza era 
aprinsă. Picioarele îi erau legate de capătul patului. Încercă să 
tipe, dar avea gura acoperită cu bandă adezivă. Spaima îi aduse 
un gust acru în gură. 

Privi în jur şi la câţiva centimetri de obrazul ei văzu un bis- 
turiu. La fiecare mişcare, tăişul lui sclipea în lumina veiozei. 
Ochii ei se concentrară treptat asupra chipului din spatele 
bisturiului. 

— Bună, domnişoară Molly, zise el, cu nevinovatul său 
accent din Appalachi, la care renunţase cu ani în urmă. Mă mai 
ţii minte? 

Îl recunoscu imediat pe Stampler. Trecerea timpului nu-l 
schimbase prea mult. Molly Arrington îşi simţea bătăile inimii în 
gât, la tâmple şi la încheieturi. Abia reuşea să respire pe nas. În 


spatele lui văzu fereastra deschisă, cu perdelele fluturând alene 
în adierea vântului. Se uită la el cuprinsă de groază, dar, la fel 
de repede cum se trezise, îşi recăpătă calmul. In minte îi 
năvăliră tot felul de întrebări. Cum ajunsese acolo? Ce făcea? 

— Ascultă-mă, vorbi el şi glasul îi suna rece, calculat, fără 
accent sau intonaţie. Am să-ţi iau banda adezivă de la gură, dar, 
dacă ţipi, dacă aud mai mult decât o şoaptă, te crestez exact 
aici - îi împunse gâtul cu vârful bisturiului - şi-ţi retez corzile 
vocale. N-ai să mori, doar dacă te îneci în propriul tău sânge, 
dar va fi cumplit de dureros. Ne-am înţeles? Ea încuviinţă încet 
din cap. El prinse cu vârful degetului mic un colţ al bandei 
adezive şi i-o smulse de pe gură. Molly simţi că i se sfâşie 
buzele. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu scoase nici un 
sunet. Foarte bine, foarte, foarte bine, spuse el. Întotdeauna 
ţi-am admirat curajul. Presupun că ai vrea să-mi pui unele 
întrebări. Ea nu răspunse, ci îl fixă cu o privire şocată. Era gol 
puşcă, cu penisul în erecţie şi stătea pe un scaun lângă pat. Ţi-a 
mâncat pisica limba? chicoti el. Plimbă bisturiul până la gulerul 
cămăşii ei de noapte, apoi apăsă lama ascuţită, încet, pe toată 
lungimea cămăşii. Veşmântul se despică până la genunchi. Cu 
vârful bisturiului îi dădu cămaşa în lături, întâi o parte, apoi 
cealaltă. Aşa, zise el, privindu-i lacom trupul gol. Acum suntem 
chit. Molly continua să nu scoată nici un sunet. Nu poţi măcar să 
mă saluţi? Ea nu-l privi. Se uită fix în tavan. Vorbeşte-mi! urlă 
Stampler. 

Molly întoarse încet capul către el. 

— Martin avea drepate, zise ea. 

— Oh, Martin avea dreptate. Martin avea dreptate, o îngână 
el. Până la urmă, Martin a avut dreptate, asta ar trebui să spui. 
Şi numai pentru că eu l-am lăsat să afle. Eu i-am dat indiciile şi, 
până la urmă, a aflat. 

— Aşa a spus şi el. 

— Deştept băiat. Ei bine, doamnă doctor, nu dispun de prea 
mult timp. Am o groază de lucruri de făcut înainte să plec pe 
drumul meu. Trebuie să-l aştept atunci când soseşte. 

— Unde să sosească? 

El se margini să zâmbească. 

Ea nu repetă întrebarea. 

Stampler ridică din nou bisturiul şi-l privi cu o plăcere sen- 
zuală. 


— Ştii ce-mi place mie la cuțite, doamnă doctor? Îmi place 
să le ating. Îmi place puterea lor. Oamenii au o spaimă viscerală 
de cuțite. Şi sunt atât de eficiente. Tot ce trebuie să faci... - tăie 
aerul cu bisturiul- ...e asta. Vââjj, şi s-a terminat. Hemoragie. 
Rigiditate cadaverică instantanee. /nstantanee!. Tot aerul iese 
ca un şuvoi din plămiîni. E un sunet atât de... pur. Vâââj;j. 
Zece-cincisprezece secunde şi totul s-a terminat. lar acesta? E o 
capodoperă. Un bisturiu. Cel mai desăvârşit tăiş. Cât e de 
frumos! 

— Mă consolează gândul că mai întâi i-ai omorât înainte 
să... 

___. — Oh, iată că poate vorbi. Înainte să ce? Înainte să-i purific? 
Inainte să-i las să sângereze? 

— Vasăzică asta ai făcut. l-ai purificat, zise ea cu sarcasm. 

— Oh, ne forţăm norocul, aşa-i? 

— Care noroc? replică ea istovită. Nu mă îndoiesc câtuşi de 
puţin că ai să mă omori. 

— Te-aş putea surprinde. 

— Pe mine nu mă mai poţi surprinde, răspunse ea. 

El se ridică şi începu să se mângâie. Buzele îi zvâcniră 
într-un rânjet scabros. 

— Intotdeauna ţi-ai dorit asta, nu? Aşa-i? Ţi-ai dorit să te 
arunc pe podeaua celulei şi să te regulez până ţi s-ar fi făcut 
rău. 

— Eşti megaloman. 

Zâmbetul i se topi. Ochii îi îngheţară. 

— Rebecca a avut dreptate. Rebecca avea întotdeauna 
dreptate. A avut dreptate şi în privinţa fratelui meu şi a lui Mary. 
Scapă de ei, mi-a spus. Scapă de ură. A fost de faţă când am 
îndesat prosoapele în geamul maşinii. Şi când cei doi erau reci şi 
tepeni, am făcut dragoste pe bancheta din faţă, chiar lângă ei. 
Acum eşti chit, mi-a spus Rebecca. Acum poți să-i dai uitării. Aşa 
cum i-am uitat pe Shackles şi pe Rushman, pe Peter şi pe Billy. 
Aşa cum am reuşit într-un târziu s-o uit pe Linda şi pe laşul acela 
scârbos, Alex Lincoln. Mi-a spus că şi tu ai fost la balamuc, că 
erai la fel de ţicnită ca şi noi. Ştii ce înseamnă asta, nu? Să fii 
mai isteţ decât toţi ceilalţi, să-i asculţi cântându-ţi în strună, 
încurajându-ţi pornirile. Câtă virtute! Mânari de ei nevoie mare 
că se joacă de-a Dumnezeu. Şi toţi s-au înşelat. Toţi v-aţi înşelat. 
Asta e cea mai bună dintre toate. Acum vor şti toţi, va şti 


întreaga lume. 

— Eu m-am înşelat, spuse Molly. Nu eşti megaloman, eşti 
demonic. 

— Demonic, rânji el, înălţând din sprâncene. Demonic, 
repetă, savurând cuvântul. Îmi place. E un termen medical? 

— Vrei să-i ucizi pe cei care te-au menţinut în viaţă. 

— În viaţă! Zece ani de balamuc se numesc viață? 

— Ai fi preferat scaunul electric? 

— AŞ fi preferat libertatea. El s-a jucat cu mine. 

— A făcut tot ce i-a stat... 

— M-a înfundat pe mine ca să-l protejeze pe mizerabilul de 
Rushman. Avea caseta. Nici o femeie din juriu nu m-ar fi găsit 
vinovat dacă ar fi văzut caseta. lisuse, ar fi avut cum să-mi 
acorde beneficiul îndoielii. Prezenţa unei alte persoane în 
cameră, demenţă temporară, impuls irezistibil. Dar nuuu, el a 
trebuit să facă pe deşteptul, să protejeze numele lui Rushman şi 
sa atragă acuzarea în jocul lui. lar tu i-ai ţinut partea. 

— Te-ai înşelat singur. Tu i-ai furnizat ideea de 
personalitate multiplă, pe care şi-a bazat apărarea. 

— N-am ştiut că voi doi vă veţi servi de ea ca să mă vindeţi. 
Zilele trecute, când a venit să mă vadă la Daisyland, am înţeles 
că avea de gând să mă distrugă. Ce dracu', s-ar fi făcut de râs 
dacă ar fi încercat să împiedice eliberarea mea. Numai că a fost 
prea inteligent ca s-o facă. Hidra şi cu mine aveam un plan per- 
fect. Hidra l-a omorât pe Shoat, iar eu ar fi trebuit s-o lichidez pe 
Venable. M-aş fi putut întoarce în cameră cu un alibi perfect. Aş 
fi putut râde de Vail. l-aş fi putut aranja pe toţi - pe Venable, 
Shoat, Stenner, pe tine - cu excepţia lui Vail. Pe el l-aş fi lăsat 
să-şi trăiască propriul coşmar. Însă cățeaua aia, Venable, mi-a 
pus bete în roate. Uită-te la obrazul meu. E opera ei! 

Molly nu zise nimic. Îl urmări cu o privire scârbită cum o 
încalecă, sprijinindu-se în genunchi. 

— Ar fi trebuit să argumenteze în favoarea nebuniei tempo- 
rare. Aşa aş fi putut scăpa liber şi curat. 

— E ridicol, n-avea cum... 

— Mie să nu-mi vorbeşti aşa! 

— Îmi pare rău. 

— Nu-ţi pare rău. Mă priveşti de sus. N-ar trebui s-o faci. Ea 
tăcu şi ridică din nou ochii în tavan. Vail a fost tare deştept, la 
proces s-a slujit de toate trucurile lui juridice, s-a luat la harţă cu 


nesuferitul de Shoat. lisuse, până şi eu m-aş fi descurcat mai 
bine. Nici un răspuns. Zece ani de tratament, şocuri electrice, 
doctori bolnavi de orgoliu, nemernici, nemernici, toţi nişte 
blestemaţi şi nişte nemernici. Se răsuci spre noptieră şi puse 
deoparte bisturiul. Apucă un ac hipodermic şi-i studie vârful. Luă 
fiola de morfină şi înfipse acul în ea, trăgând de piston până 
când seringa se umplu cu anestezicul ucigaş. Ei bine, acum 
domnul Vail înţelege cum e să urăşti atât de mult, încât să fii în 
stare să ucizi. Şi răul de abia urmează. Se aşeză peste trupul ei, 
ţinându-i acul în dreptul obrazului. O sută de centilitri, doamnă 
doctor. Somn veşnic, la fel ca injecţia care se face atunci când 
te omoară ca pe un câine. Am să-ţi administrez câte puţin, ca să 
nu te doară foarte tare. Un centilitru aici, un centilitru acolo, un 
centilitru aici, un centilitru acolo... intonă el. 

Molly îşi dădu seama că Stampler o luase razna. 
Desprinderea de realitate. Calmul înlocuit de furie. Indiferent ce 
avea de gând, nu va ezita s-o facă, acum era sigură. Închise 
ochii şi, într-o linişte stranie, aşteptă inevitabilul. Abia dacă simţi 
acul când acesta i se înfipse în braţ. 


38 


Un chirurg tânăr şi marcat de oboseală ieşi din sala de 
operaţii numărul trei. Era un bărbat surprinzător de tânăr, înalt 
şi slab, cu părul lung şi negru îndesat sub calota verde de 
chirurg. Avea halatul şi mănuşile mânjite de sânge. Ochii îi erau 
injectaţi. Îşi smulse masca şi scoase un suspin de uşurare. Vail 
se duse la el. 

— Domnule doctor, sunt Martin Vail. Aveţi vreo noutate? 

Tânărul medic zâmbi şi-i întinse o mână mare, cu degete 
lungi şi delicate. 

— Încântat, domnule Vail. Alex Rosenbloom. Omul dum- 
neavoastră, Stenner, are o constituţie de fier. 

— Asta înseamnă că va scăpa cu viaţă? 

Rosenbloom încuviinţă din cap. 

— Totuşi, cu o oră în urmă n-aş fi fost atât de sigur. De 
două ori era cât pe ce să-l pierdem. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. Vă mulţumesc din suflet. 


Tânărul medic îl bătu pe umăr. 

— Har Domnului că n-a trebuit să vă aduc o veste proastă, 
spuse el. Ştiu că aţi dat dovadă de multă răbdare. Tocmai îl 
transportă la Reanimare. Puteţi vâri capul înăuntru, dar numai 
un minut. 

— Mulţumesc. Lângă mine sunt mai mulţi care ţin să vă 
mulţumească. 

— Am auzit că toată echipa dumneavoastră se află la spital, 
spuse Rosenbloom. Stenner trebuie să fie un om deosebit. 

— Aşa şi este. 

Vail intră în micul salon de reanimare. Stenner arăta 
cumplit de delicat şi de fragil. Părea palid şi vulnerabil, cu şase 
tuburi de perfuzie înfipte în braţe şi cu diverse aparate piuind şi 
zumzăind lângă patul său. Vail îi luă mâna într-a sa. 

— Bun venit printre noi, zise el încetişor. Stenner scoase un 
geamăt. Mă auzi, Abel? Ochii lui Stenner se deschiseră abia per- 
ceptibil şi se opriră asupra prietenului, cu o privire lipsită de 
expresie. Clipi o singură dată. Ai să te faci bine, băiete. La fel şi 
Janie. iți mulţumesc. lţi mulţumesc. Stenner clipi încet încă o 
dată. Suntem pe urmele lui Stampler, minţi Vail. Prinderea lui e 
o chestiune de timp. 

Sub masca de oxigen, buzele lui Stenner articulară cuvântul 
„Bine". Apoi mâna îi lunecă dintr-a lui Vail şi adormi. 


Vail stătea lângă fereastră, cu ochii la primele sclipiri ale 
zorilor. Se făcuse aproape ora cinci şi toţi erau frânţi de 
oboseală. Dar punctul critic părea să fi fost depăşit. Atât Stenner 
cât şi Venable se găseau în afara oricărui pericol, lucru pentru 
care Vail era recunoscător. Işi adună oamenii. 

— Cred că-i mai bine să sistăm orice acţiune pentru 
noaptea... sau, mai bine zis, dimineaţa asta, le spuse el, 
silindu-se să zâmbească. Aş dori să lucrăm în schimburi, ca aici 
să fie în permanenţă cineva. Naomi, te rog să întocmeşti un 
grafic. Eu mai rămân puţin. 

— Nu plec nicăieri, declară categoric St. Claire. 

— Nici eu, îi ţinu isonul Meyer. 

— Ascultaţi, toţi avem nevoie de puţină odihnă, interveni 
Naomi, preluând comanda. Să nu uităm că mai există şi 
treburile de la birou, care trebuie să meargă înainte. 


— les să fumez o ţigară, spuse Vail. 

Porni pe coridorul cel lung şi ieşi afară, pe platforma secţiei 
Urgenţe. Acolo nu era prea mare mişcare. Agitaţia din seara 
precedentă făcuse loc unui calm straniu. Işi aprinse o ţigară şi 
se uită la cerul care începea să se lumineze. Parver şi Flaherty 
veniră după el. 

— lartă-mă că deschid acum discuţia, i se adresă Parver, 
dar mâine Stoddard urmează să fie pusă sub acuzare. Ce 
facem? 

— Amână şedinţa până când vedem cum evoluează Jane. 
Ce naiba, n-am chef să mă ocup de asta chiar acum. 

— lartă-mă, se scuză ea. Rezolv eu. 

— Tot mai ai sentimente amestecate faţă de Stoddard, nu-i 
aşa? 

Ea chibzui un minut, apoi încuviinţă din cap. 

— După ce am descoperit obiectele din firidă, am... Şovăi o 
clipă, apoi îşi duse fraza până la capăt. Nu te nelinişti, îmi voi 
face datoria aşa cum se cuvine. 

— Ştiu, răspunse Vail. Zâmbi spre Flaherty, care stătea 
liniştit alături, ţinând-o de mână pe Shana. Voi doi aveţi grijă 
unul de celălalt. Timpul are prostul obicei de a fugi pe lângă tine 
tocmai când te aştepţi mai puţin. 

— Am înţeles, şefule. 

— Mai bine mergeţi acasă şi trageţi un pui de somn. 

Uşa de la Urgenţă se dădu deoparte şi St. Claire scoase 
capul afară. 

— Cred că au dat de un fir, anunţă el. 


La telefon era Buddy Harris. Polițistul rămăsese la post 
toată noaptea, ca să trieze alarmele false şi obişnuitele 
telefoane ale unor ţicniţi, nelipsite în cazuri de urmărire. Se 
părea că fiecare locuitor al oraşului Chicago îl văzuse pe 
Stampler în cursul acelei nopţi fără sfârşit. 

— Cred însă că avem şi ceva real, îl informă el pe Vail. 
Tocmai am primit un telefon de la poliţia rutieră din Indiana. 
După cât se pare, au dat de o maşină furată, înmatriculată în 
Illinois, şi de un ecuson de medic. Probabil că ar fi remarcat-o 
mult mai târziu dacă ticălosul n-ar fi parcat-o într-un spaţiu 
minuscul, lângă un restaurant. O chelneriţă a văzut maşina 


puţin după două noaptea, ceea ce înseamnă că a fost lă-sată 
acolo cu câteva ceasuri în urmă. Au căutat la înmatriculări. 
Aparține unui anume doctor Steven Rifkin. La el acasă nu 
răspunde nimeni, aşa că am sunat la Centrul Medical 
Universitar. Mi-au spus că a plecat acasă pe la ora zece şi 
jumătate seara. Se pare că avusese o zi grea şi intenţiona să 
meargă să se culce. 

— Zici că maşina e în Indiana? 

— Da. Lângă Indianapolis, într-o localitate cu numele de 
Shelbyville. 

Vail se gândi o clipă. Numele îi spunea ceva. Apoi îşi aminti 
că doctorul de la clinica Justine îi relatase că Rene Hutchinson 
urmase cursuri de calculatoare la Shelbyville. 

— lisuse, Buddy, e la numai câţiva kilometri de clinica 
Justine. Dumnezeule! O caută pe Molly Arrington. Sună patrulele 
de poliţie din Indiana şi spune-le să caute adresa unei doctoriţe 
pe nume Arrington din Winthrop şi să meargă la domiciliul ei 
fără întârziere. Eu fug la aeroport şi zbor cu elicopterul până 
acolo. 

— Ce naiba, nu-i nevoie, Marty, au luat... 

— Te sun de la aeroport. Tu fă ce ţi-am spus, Buddy. Vail se 
întoarse spre Naomi. Sună-l pe Hawk Permar şi anunţă-l că 
avem nevoie de elicopter. Suntem trei pasageri şi mergem la 
vreo patruzeci şi cinci de kilometri sud-est de Indianapolis, 
într-un orăşel care se cheamă Winthrop. Dacă începe să facă 
nazuri, spune-i că eu, personal, îi ofer două sute de dolari. 

— Trei pasageri? întrebă St. Claire. 

— Tu, eu şi Flaherty. Mergem să-l găsim pe nemernic şi să-l 
aducem aici. 


Se găseau la altitudine, zburând spre sud faţă de aeroport, 
de-a lungul Autostrăzii 65, în direcţia Indianapolis. Pilotul, Matt 
Permar, care îşi cîştigase porecla de Hawk pilotînd elicoptere în 
Vietnam, urma autostrada în direcţia Indianapolis, bombănind 
mereu că nu-şi făcuse somnul. Solid şi înzestrat cu simţul 
umorului, era un pilot excelent, dar căruia îi plăcea să se 
lamenteze - reminiscență a anilor de armată. 

— Ce tot mormăi acolo? îl întrebă St. Claire. 

— Originalul nostru procuror districtual nu face niciodată 


ceva la ore normale. Întotdeauna în toiul nopţii sau cu noaptea 
în cap. Atunci când i se pune pata... 

— Tranca-tranca, îl zeflemisi Vail. N-ai decât să refuzi. 

— Plăteşti prea bine, replică Hawk. 

— Atunci, lasă văicăreala, i-o întoarse Vail. A 

— Văicăreala e binevenită. Văicăreala e normală. Imi place 
să mă văicăresc. Dacă nu m-aş văicări, aş fi luat drept fraier. 

— Oare nu ţi-a spus nimeni, Hawk? Chiar eşti un fraier, zise 
St. Claire, îndesându-şi un cocoloş de tutun în gură. 

Repriza de jelanii fu întreruptă de părâitul radioului. Era 
Harris, rămas în continuare la post. 

— Am veşti proaste de la Winthrop, Marty, începu el, cu 
glasul răguşit de nesomn. 

— Sunt pregătit să le ascult. Dă-i drumul. 

— Molly Arrington a fost găsită moartă, Martin. Întinsă pe 
pat, cu braţele şi picioarele în lături, cu trupul mutilat, probabil 
şi violată. Lucrul cel mai bizar e că i-a fost injectată o doză de 
morfină atât de mare, încât ar fi ucis-o chiar dacă n-ar fi fost 
ciopârţită. Pe piept i-a scris cu sânge: "Aştept." Tu înţelegi ceva? 

Vail se gândi la Molly. Blânda Molly, care în viaţa ei nu 
făcuse nimănui vreun râu. 

— Nimic din ce face nenorocitul ăla nu e de înţeles, zise el 
furios. 

— A furat maşina victimei şi probabil că a întins-o acum 
două-trei ore. Aici nu mai ai ce face, Marty. Nemernicul ar putea 
fi oriunde. 

Vail nu răspunse imediat. Se gândea la mesaj. Aştept. 
Dintr-o dată, înţelese. Exista un singur loc unde Stampler se 
putea duce. La Chicago nu se putea întoarce, la ora aceea tot 
ţinutul era în alertă. intenţiona să meargă acolo unde începuse 
totul. Vail luă harta şi cobori cu degetul la sud de Shelbyville. În 
cele din urmă, găsi ce căuta. 

— Ştiu unde îl găsim, anunţă el. Nu mai oprim la Winthrop. 
Îndreaptă-te către Crikside, Kentucky. 

— Ha? exclamă Hawk. 

— Unde? întrebă Harris. 

— Crikside, scris C-r-i-k-s-i-d-e. Cheamă poliţia din Kentucky 
şi pune.-i la curent. Aşteaptă un moment. Formă un arc cu dege- 
tul mare şi cu arătătorul, măsurând distanţa la sud de 
Indianapolis. Cam două sute cincizeci de kilometri, iar noi ne 


aflăm la o sută cincizeci de kilometri de Indianapolis. Ce zici, 
Max, cât facem până acolo? 

— Cât, patru sute de kilometri? O oră şi jumătate, poate 
două. Cum e vremea acolo? 

— Cui îi pasă? întrebă Vail. 

— Mie îmi pasă! Hawk se instală mai bine pe scaunul lui şi 
acceleră. Eu ştiu ce mizerii poate să-ţi facă vremea, adăugă el. 
— Tu continuă să zbori spre sud, în direcţia Louisville. 

— Chiar crezi că într-acolo se îndreaptă blestematul ăla? 
întrebă St. Claire. 

— Nu mai are unde să se ducă în altă parte, răspunse Vail. 
Şi-a făcut un plan fără cusur. S-a furişat afară din pensiune. 
Intenţia lui era să ne ucidă pe Jane şi pe mine, în timp ce 
Rebecca îl lichida pe Shoat. Ea trebuia să se înapoieze în 
apartamentul ei, iar el urma să se strecoare înapoi în cameră; 
alibiul i-l ofeream chiar noi. 

— Dar de ce l-a decapitat Rebecca pe judecător? 

— Aţi uitat că ea colecţiona trofee? interveni Flaherty. Aşa 
procedează ucigaşii în serie, la fel cum vânătorii colecţionează 
coarne de cerb sau capete de animale. Era trofeul ei, Harve. 
Voia să i-l trimită lui Abel, tot aşa cum a lăsat fotografia Lindei 
Balfour în locul unde l-a ucis pe Alex Lincoln. 

— Stampler a comis o singură greşeală, zise Vail. 

— Faptul ca a sunat la spital, preciză Flaherty. 

— Exact, confirmă Vail. Şi a subestimat-o pe Jane Venable. 
Când nu a reuşit s-o omoare, a fugit şi atunci planul lui s-a dus 
de râpă. La ora asta fotografia lui e difuzată pe toate canalele 
de televiziune. Presupunerea mea e că acum joacă jocuri de 
inteligenţă cu mine. 

— Deci, a ucis-o pe Molly Arrington..., începu Flaherty. 

— Ca să mă incite pe mine. E terminat şi ştie asta foarte 
bine, îi duse Vail fraza până la capăt. Are de gând să nu se lase 
prins cu una, cu două. Să zicem că a furat maşina doctorului la 
unsprezece-unsprezece şi jumătate. Inseamnă că a ajuns la 
Shelbyville pe la două noaptea, cam tot atunci când chelneriţa a 
descoperit maşina abandonată într-un loc dosnic. Plecând pe jos 
de acolo, ar fi fost la Molly între două şi trei. l-a trebuit o oră ca 
să comită crima şi să fugă cu maşina ei. De aici la Louisville sunt 
circa o sută cincizeci de kilometri, să zicem alte două ore. 

— Adică, a ajuns la Louisville probabil acum o jumătate de 


oră, calculă Hawk. 

— Până la Crikside mai sunt încă o sută optzeci de 
kilometri. Dacă vremea e prielnică, ar putea fi la Crikside în 
două ore şi jumătate, poate trei. Cu puţin noroc, îl prindem pe 
drum. 

— Trebuie să oprim şi să alimentăm, anunţă Hawk. 

— Fă plinul la Louisville, sugeră Vail. 

— Te superi dacă te întreb ceva? zise Flaherty. 

— Ce anume? răspunse Vail. 

— Nu avem nici măcar mandat pentru Stampler. E legal? 

— Îl arestez neoficial, răspunse Vail. 

— Neoficial? 

— Întocmai. Îl arestez pentru că a furat maşina doctoriţei 
Arrington. Când ne întoarcem la Chicago, îi vom pune în cârcă şi 
restul păcatelor. 

— Neoficial, râse St. Claire. Parcă ai fi Barney Fife. 

— Mie îmi sună a răpire, mormăi Hawk. 

— Atunci păstrează-ţi părerea pentru tine, i-o tăie Vail. 

Radioul se trezi din nou la viaţă. Glasul calm al lui Harris le 
raportă ultimele noutăţi. 

— Am alertat poliţia statului Kentucky şi pe şeriful comita- 
tului, dar au probleme cu traficul. S-a pornit un viscol de 
primăvară şi au mari necazuri cu circulaţia. 

— Un viscol! Ştiam eu. Stiam eu, urlă Hawk. 

— Tu vezi-ţi de zbor, îl admonesta Vail. 

— Nu sunt impresionați de ideea că cineva poate a ucis o 
femeie şi poate se îndreaptă către Crikside, continuă Harris. Au 
spus că vor trimite un om ca să verifice pe la amiază sau pe la 
ora unu. 

— La naiba, înjură Vail. 

— Mai am o veste proastă, continuă Harris. Poliţia rutieră 
din Indiana a forţat portbagajul maşinii găsite. Cadavrul 
doctorului era înăuntru. Cu gâtul rupt. 

— Până în prezent sunt trei persoane pe care le-a ucis cu 
mâna lui, rezumă cu amărăciune Vail. 

— Incă ceva Maşina doctoriţei Arrington e un Camaro negru 
model '93, cu două portiere, număr de înmatriculare: J32 576. Ai 
reţinut? 

— L-am notat. 

— Şi fii atent, acolo eşti în munţii Cumberland. Succes! 


— Mulţumesc pentru ajutor, Buddy. Terminat. 

— Munţi şi zăpadă, gemu Hawk. Două dintre plăcerile mele. 
Tot ce ne mai trebuie acum e un mic foc de tabără, ca să petre- 
cem o vacanţă de vis. 


39 


Elicopterul se roti peste dealurile joase şi cobori la mică 
altitudine deasupra şoselei. Vârtejuri de zăpadă plesneau par- 
brizul. Sub ei, şoseaua gudronată, cu două benzi de circulaţie, 
era încă vizibilă, deşi zăpada începuse s-o acopere. În ultimele 
douăzeci de minute văzuseră numai trei maşini. Hawk era cu 
ochii când la parbriz, când la fereastra laterală, continuând să 
zboare la şaizeci de metri deasupra terenului accidentat. Lângă 
el, Vail îl călăuzea, uitându-se pe hartă. Urmau şoseaua statală 
care ducea la Crikside. În spatele lor, St. Claire şi Flaherty scru- 
tau şi ei şoseaua, Flaherty ajutându-se de un binoclu. Hawk 
aruncă o privire la ceas. 

Nouă şi douăzeci şi două de minute. 

— Cum mă descurc? urlă el. 

— Suntem la vreo cincisprezece kilometri de destinaţie. 
Imediat după prima creastă. 

— Nu pot să văd nici măcar prima creastă, replică Hawk. 

— E la doisprezece-treisprezece kilometri în faţa noastră. 
Stampler nu poate fi cu mult înainte, cel puţin nu în condiţia 
actuală a şoselei. 

— Speram să-l prindem înainte să ajungem aici, răspunse 
Hawk. Probabil conduce ca un nebun - dacă se îndreaptă 
încoace. 

— Se îndreaptă încoace, declară convins Vail. S-a oprit la 
Winthrop exact atât cât să-şi satisfacă pofta de sânge, făcând o 
nouă victimă. 

— Cred că l-am scăpat, zise Hawk. 

— Nu l-am scăpat, protestă St. Claire. Marty are dreptate, a 
avut dreptate tot timpul. 

— lar îţi dă târcoale o presimţire? întrebă Flaherty, fără 
să-şi dezlipească privirea de pe şosea. 

— Nu-i presimţire, ci realitate, interveni Vail, imitând glasul 


morocănos al lui St. Claire. 

Râsul reuşi să le mai atenueze încordarea. 

Flaherty se aplecă în faţă, atingând cu binoclul geamul 
lateral. 

— Am văzut nişte urme de cauciucuri, anunţă el. 

— Unde? întrebară ceilalţi aproape toţi o dată. 

— Chiar sub noi. Vântul le spulberă spre acostament, dar 
undeva în faţa noastră e o maşină. Nu putem cobori mai mult? 

— Obiectul ăsta nu circulă pe sub pământ, bombăni Hawk, 
coborând totuşi încă vreo cincisprezece metri. 

— Vezi ceva? îl întrebă Flaherty pe Vail. 

— Nu văd atât de departe pe şosea. Nu sunt sigur ce 
distanţă e până la creasta de colo. Poate artrebui să mai urcăm 
puţin. Pe hartă nu pot localiza exact unde ne aflăm. 

— Uite-o! exclamă Flaherty. 

Toţi îşi aţintiră privirea în faţa elicopterului. Prin vârtejul 
fulgilor de zăpadă se vedea o maşină gonind prin viscol. 

— E neagră, zise Flaherty. Nu pot preciza ce marcă, în orice 
caz, are două portiere. 

— Trebuie să fie blestematul ăla, spuse St. Claire, apoi îşi 
vâri în gură un nou cocoloş de tutun. 

— Ne apropiem de creastă, zise Hawk. Ar trebui să mai 
urcăm vreo treizeci de metri. 

Trase de manetă, reducând viteza elicopterului. 

— Eşti chiar deasupra lui, zise Vail. Încetineşte încă puţin. 

Hawk micşoră din nou viteza. Zbura în direcţia muntelui, cu 
aproximativ şaptezeci şi cinci de kilometri la oră. 


Dedesubt, Stampler auzi zgomotul inconfundabil al unui eli- 
copter. Privi afară pe geamul maşinii. Aparatul zbura la numai 
treizeci de metri deasupra lui. În dreapta se înălța un alt munte, 
acoperit cu o pădure de pini. Drept înainte văzu o bifurcaţie. Pe 
un indicator abia lizibil scria: 


KC&M 
ZONA HILLSIDE 


Stampler apăsă brusc pe frână, cât pe ce să depăşească 
bifurcația. Maşina derapa şi trecu razant pe lângă un troian, 


ridicând în văzduh un nor de zăpadă, apoi reveni pe şosea. 
Reuşi să recapete controlul asupra automobilului şi coti pe 
drumul lateral. Acesta era închis cu un baraj de lemn. Stampler 
îl spulberă, împroşcând copacii cu aşchii de lemn. Drumul 
pietruit era plin de hârtoape, consecinţa lipsei de trafic şi a 
intemperiilor. Abia reuşea să menţină maşina pe carosabil. 
Totuşi, urca coasta muntelui, obligând elicopterul să câştige 
altitudine. 

Numai că acesta nu se ridica. Îi auzea bătăile elicei chiar 
deasupra capului. Maşina derapă şi roţile se învârtiră în gol pe 
drumul plin de zăpadă. Pierdu controlul, apăsă pe frână şi se 
învârti nebuneşte în loc. Maşina înţepeni chiar la marginea unui 
şanţ, apoi se roti în direcţie opusă şi ieşi de pe carosabil. 
Stampler văzu copacii năpustindu-se spre el, îşi încrucişă braţele 
pe volan şi-şi culcă fruntea pe ele. Maşina se izbi de un copac, 
apoi intră în cel din spatele acestuia. Capota se ridică brusc şi 
sparse parbrizul. Braţele lui Stampler primiră şocul principal. 
Amorţit, bâjbâi după mânerul portierei, îl trase înapoi şi se 
rostogoli afară din maşină. În jurul lui dansau mici vârtejuri de 
zăpadă. Ridică privirea. Elicopterul zbura la cincisprezece metri 
deasupra sa. Se repezi la adăpostul copacilor şi începu să 
alerge. 


Hawk îşi roti privirea peste pădurea care-l împresura din 
toate părţile. Crengile copacilor se întindeau perfide pe 
deasupra şoselei. 

— Nu ştiu dacă avem destul loc ca să aterizăm aici, strigă 
el. Dar e mult mai sigur decât dacă încercăm să-l urmărim în 
susul muntelui. Lăsă încet elicopterul la pământ. Paletele elicei 
secerară crengile copacilor, retezându-le şi împrăştiind aşchii în 
aer. Hawk îi încetini turaţia, apoi simţi tălpicile atingând solul şi 
rămânând nemişcate. Okay, suntem la sol, anunţă el, iar Vail, 
Flaherty şi St. Claire coborâră în grabă. 

Vail sări peste şanţ şi începu să alerge pe urmele lui 
Stampler, urmat îndeaproape de Flaherty. St. Claire se dovedi 
mai puţin norocos. Alunecă pe taluzul noroios şi-şi scrânti 
glezna. 

— Doaaamne! urlă el. Vail întoarse capul şi veni în fugă 
lângă el. Voi vedeţi-vă de drum, îi îndemnă St. Claire. Nu mi-am 


rupt nimic. Uite, ia ăsta. Scoase din tocul de sub braţ pistolul 
calibrul 357 şi i-l întinse lui Vail. Văzându-l că şovăie, St. Claire 
spuse: Ce naiba, s-ar putea să nu foloseşti blestemăţia asta, dar 
o să te ajute să-l ţii la respect. 

Vail luă arma şi porni în fugă spre pădure. 


Stampler se opri într-un luminiş, gâfâind şi apăsându-şi 
coastele cu mâna, ca să-şi potolească durerea. Se găsea în faţa 
unei vechi barăci de lemn cu birouri. Acum, scândurile erau 
desprinse şi pe jumătate putrezite. Se uită atent în jur, la 
peisajul alb. Privirea îi poposi pe cadrul solid de oţel al unui 
ascensor. Relicva, acum inutilă şi mâncată de rugină, îi era 
oarecum familiară. Pe o pancartă mare scria: 


ÎNCHIS 
CONTRAVENIENŢII VOR SUPORTA RIGORILE LEGII 
COMPANIA CARBONIFERĂ ŞI MINIERĂ KENTUCKY 


Chiar şi ascuns sub zăpadă, locul începea să-i devină 
cunoscut. Amintirile începură să se trezească la viaţă şi, o dată 
cu ele, o teamă persistentă. Auzi în minte scârţăitul şi clinchetul 
ascensorului care cobora oamenii în măruntaiele pământului. 
Prin minte îi fulgerară chipuri înnegrite şi priviri rătăcite, ca nişte 
demoni de coşmar. 

Îşi aminti de ziua în care împlinise nouă ani şi când, trezin- 
du-se dimineaţa, dăduse cu ochii de casca de miner, cu 
lămpaşul rău prevestitor în faţă, aşezate pe scaunul de lângă 
patul lui. Îşi aminti spaima care-l cuprinsese la vederea 
„darului". Işi aminti cum se ghemuise în pat, încercând să-şi 
stăpânească plânsul la gândul că în ziua aceea urma să coboare 
pentru prima oară în Gaură, în cumplitul puț de mină. Fusese 
atât de speriat, încât vomitase tot drumul până acolo. Şeful stă- 
tea exact unde se găsea el acum, în faţa biroului, privindu-l de 
sus, zâmbind cu gura până la urechi, şi spunându-i că în ziua 
aceea urma să devină bărbat. 

— Stampler! 

Stampler se răsuci în loc. De cealaltă parte a luminişului 
înzăpezit stătea Vail. La numai cincizeci de metri, în capătul 
opus al luminişului. Cu coada ochiului văzu ieşind din pădure un 


alt bărbat, mai tânăr, care i se alătură lui Vail. Amândoi 
rămaseră pe loc, aşteptându-l. 

Stampler porni să traverseze luminişul, trecând pe lângă 
silueta fantomatică a ascensorului şi îndreptându-se spre 
celălalt capăt al luminişului. Zăpada îi scârțâi sub picior când 
urcă pe mica moviliţă care-l despărţea de zeul răzbunării. 

— Stampler! 

Vail ridică braţul. Avea în mână un pistol îndreptat spre el. 
Celălalt bărbat, tânărul, avea şi el pistol, dar îl ţinea în jos pe 
lângă corp. 

Terenul parcă gemea sub picioarele lui. 

Vail înălţă pistolul deasupra capului lui Stampler şi trase un 
foc. Ecoul lui răsună printre copaci, scuturând crengile de 
zăpadă. Stampler se opri, privind furios la Vail, peste întinderea 
albă de zăpadă. 

— Doar n-ai să împuşti un om neînarmat, nu-i aşa, domnule 
avocat? 

— Nu-ţi face iluzii. 

Stampler rânji batjocoritor. 

— Acum ştii ce înseamnă asta, Marty, nu? Sânge pentru 
sânge. Noi doi nu ne deosebim prea mult. 

Vail nu răspunse. Chibzui la întrebare, gândindu-se la 
masacrul din ultimele douăsprezece ore; la Jane şi Abel, care se 
luptau să supravieţuiască; la Shoat şi la doctorul Rifkin, la un 
poliţist bun şi la sărmana Molly Arrington, toţi nevinovaţi şi 
sacrificați de Stampler pe altarul răzbunării. La Rebecca, cea 
care sădise în Stampler sămânţa urii şi care îşi mânjise mâinile 
cu sângele Lindei şi al lui Alex. Cinci morţi - trei în numai 
jumătate de zi - şi doi grav răniţi. Dintre toate ţintele, numai 
Vail scăpase furiei psihopatului. 

Stampler reveni o clipă la accentul său de Crikside: 

— Acu' ştii ce'nseamnă, Marty. Simţi, ai? Un junghi în inimă. 
Ţi se pare că-ţi ia stomacu' foc. Că ai capu' prins într-o 
menghină şi cineva ţi-l strânge tot mai tare şi mai tare. Arzi de 
nerăbdare să se întâmple. Simţi, aşa-i, Marty? Pofta de-a ucide. 
Degetul lui Vail se încordă şi mai mult pe trăgaci. Sau poate că 
n-ar trebui să-ţi spun pe nume? E prea intim. Ce zici de domnu' 
Vail? Sau domnu' avocat? Sau domnu' procuror? Oh, ajută-mă, 
Martin, glumi el, trecând de la un accent la altul. Sunt atât de 
speriat şi derutat. Mi-a scăpat timpu', Martin, şi știu că s-a 


întâmplat ceva cumplit. Te rog, ajută-mă, domnu'. 

Ura ardea măruntaiele lui Vail, înceţoşându-i mintea şi 
umplându-i inima. Stampler avea dreptate, îi venea să apese pe 
trăgaci, ca să vadă cum îi pătrunde glonţul în piept. Voia să-l 
vadă murind. 

— Marty? îl chemă Flaherty din spate. 

— Nu te amesteca, Dermott. 

— Lasă-mă să mă duc eu şi să-l aduc. Mă sperii. 

— Cum rămâne, Martin? Mă poţi ajuta, domnu'? începu să 
râdă Stampler. Acu' mă întorc cu spatele şi plec. Hai, dă-i 
drumu', împuşcă pe la spate un om neînarmat. Asta ai vrea să 
faci, aşa-i? 

— Te provoacă, Marty. 

Vail simţea pe deget răceala trăgaciului. Mâna i se încordă 
încă puţin. 

— Ştiu şi eu ce face, răspunse Vail. 

— Mă duc să pun mâna pe el. 

— Nu te amesteca, Dermott, nu vezi ce scrie pe pancartă? 

Pe indicatorul mâncat de vreme şi aplecat într-o rână, în 
perdeaua de ninsoare, stătea scris: 


PERICOL- TEREN NESIGUR - PERICOL 
Acest puț de mină a fost închis. 
Accesul în zonă interzis. 

PERICOL - TEREN NESIGUR - PERICOL 


În spatele pancartei, mormanul de zăpadă era, de fapt, 
capacul ce fusese aşezat pe gura puţului de mină cu ani în 
urmă. 

— Pune-ţi mâinile la ceafă şi vino spre mine! îi strigă Vail lui 
Stam-pler. 

Acesta porni în partea opusă. 

— Acum, plec, Martiri. Râse şi mai tare. Prinde-mă dacă 
poţi. 

— Stai chiar pe gura puţului cinci, Stampler! îi strigă Vail. 
Gaura. Îţi aminteşti Gaura? 

Arătă în direcţia unei vechi tăblițe, care zăcea chiar lângă 
baracă: KC&M MINA NUMĂRUL CINCI. 

Stampler şovăi. Privi înapoi spre Vail şi Flaherty, apoi la 
cadrul ruginit al ascensorului. Zornăitul şi scârţâitul îngrozitor de 


odinioară îi răsună din nou în urechi. Se uită la picioarele lui şi 
privirea străpunse zăpada şi scândurile, pierzându-se în 
întuneric. Văzu doisprezece oameni - unsprezece bărbaţi şi un 
băiat - suspendaţi sub scheletul de oţel şi părăsind lumea celor 
vii, ca să coboare în acel tărâm al întunericului. Bărbaţii erau 
îmbătrâniţi cu mult înainte de vreme, gârboviţi de atâta săpat în 
pereţii de cărbune. Văzu cum scădea lumina de la gura puţului, 
cum devenea din ce în ce mai mică, până când dispăru cu totul. 
Cobora prin aerul duhnind a ouă clocite şi-şi simţea gura atât de 
uscată, încât limba i se lipise de dinţi. Se prăbuşea în iad. Un iad 
negru ca smoala. 

— Ce-i cu el? întrebă Flaherty. A rămas cu ochii în pământ. 

Scândurile de sub picioarele lui Stampler scârţâiră şi se 
lăsară puţin. Stampler continua să privească în jos. Zăpada se 
cernea printre scânduri. Falca începu să-i zvâcnească o dată cu 
pulsul care i se accelerase. Făcu un pas înainte. Vechile 
scânduri, putrezite după ani de intemperii şi nefolosinţă, 
gemeau sub greutatea lui. Platforma se lăsă şi mai mult. Se opri, 
temându-se să mai înainteze, dar şi să stea pe loc. Făcu un pas 
uriaş, puse cu atenţie piciorul jos, se aplecă în faţă şi-şi trase 
repede celălalt picior. Sub el se auzi o trosnitură. Scîndura de 
sub picioare se frânse cu un pocnet ca de împuşcătură. 

„Oh, Doamne!", exclamă în gând Stampler. Începu să 
alerge, dar, cu fiecare pas, platforma putrezită ceda sub 
picioare, dezintegrându-se în urma lui, în timp ce alerga 
nebuneşte spre pădure. Apoi piciorul sfărâmă scândura şi 
Stampler căzu pe burtă, simțind cum în spatele lui platforma 
începe să se prăbuşească. 

Incepu să se târască, dar scândurile trosniră din nou. De 
astă dată, platforma începu să cedeze sub el. Se aplecă în faţă, 
întinzând mâna, încercând să se agaţe de ceva. Degetele i se 
afundară în zăpadă, înfigându-se în lemnul putrezit. Se opinti 
înainte, dar încă o porţiune de platformă se rupse sub el. Se uită 
peste umăr. In spatele lui, gaura se lărgea treptat, ca o gură 
enormă şi obscenă. 

— Oh, Doamne! urlă el. 

incepu să cadă şi-şi înfipse unghiile şi mai adânc în lemn. Îşi 
susţinu toată greutatea în unghii, dar ele începură să alunece şi 
aşchii de lemn ca nişte ace i se înfipseră în buricele degetelor, 
intrându-i sub unghii şi pătrunzând în carne vie. Era prea 


înspăimântat ca să ţipe de durere. Lupta să scape cu viaţă în 
timp ce platforma putrezită se dezintegra complet de 
jur-împrejurul lui. 

Ultimele scânduri cedară şi ele. 

Stampler se uită o clipă în urmă. Privirea lui întâlni ochii lui 
Vail. Degetele scormoniră scândurile pe cale să se sfărâme şi, în 
clipa următoare, dispăru în gaura neagră. 

Nu ţipă. Nu scoase un sunet. Se prăvăli fără zgomot tot mai 
jos şi mai jos, şi mai jos. 

După mult timp, cei de afară auziră o bufnitură înfundată şi 
îndepărtată, apoi zgomotul scândurilor prăbuşite peste el. Se 
lăsă o tăcere mormântală. Numai vântul lovea una de alta 
ramurile uscate ale copacilor. 

— Dumnezeule mare, şopti Flaherty. 

— Păstrează-ţi rugăciunile pentru cineva care le merită, îl 
sfătui Vail. 

Se întoarse şi plecă, lăsând în urmă gaura căscată în 
zăpadă. 


Făcură cale întoarsă până la elicopter, care îi aştepta cu 
elicea oprită. Vail şi Flaherty îl ajutară pe St. Claire să urce la 
bord, apoi urcară lângă el. 

— Unde-i Stampler? întrebă St. Claire. . 

— Acolo unde îi e locul, răspunse Vail. In iad. 

Elicopterul se desprinse de sol şi se înălţă spre creasta 
muntelui. Vail se uită în jos, la mina cinci, pe deasupra căreia 
zburau. Privi cu atenţie cercul negru înconjurat de zăpadă 
proaspătă. Semăna cu centrul unei ţinte. Rămase cu ochii la el 
până când elicopterul trecu de cealaltă parte a muntelui şi 
mormântul lui Aaron Stampler dispăru din vedere. 


EPILOG 


Mirosurile amestecate de eter, antiseptic şi dezinfectant 
umpleau coridoarele tăcute ale spitalului. Doctorii şi asistentele 
discutau cu voce joasă în cadrul uşilor. Vizitatorii intrau şi 
părăseau saloanele, unii zâmbitori şi plini de speranţă, alţii palizi 


şi cu lacrimi în ochi, luptând să se obişnuiască cu veştile 
proaste. Bucuria şi tristeţea mergeau mână în mână, iar 
atmosfera era încărcată de emoție. Nimic nu părea banal pe 
aceste coridoare, unde străinii se simțeau legaţi unii de alţii prin 
sufe-rinţă, tristeţe şi nenorocire. 

Vail evita pe toată lumea Schimba doar câteva cuvinte 
atunci când nu avea încotro, dar, de regulă, se mulțumea să-i 
salute din cap pe acei salariaţi ai spitalului cu care se întâlnea 
mereu. Se repezea până la spital la sfârşitul fiecărei zile. Trecea 
mai întâi pe la Jane şi Abel, apoi mânca la bufet un fel de 
mâncare fără nici un gust sau se oprea la uşa secţiei de 
urgenţă, ca să fumeze în grabă o ţigară. 

Martin Vail detestase întotdeauna spitalele, pentru că-i 
aminteau de cele mai întunecate şi mai chinuitoare zile din tre- 
cutul său. li evocau imagini distincte şi dureroase: mama sa 
când o urcaseră în ambulanţă, scoţând-o din viaţa lui pentru 
totdeauna; tatăl său întins pe pat în salonul de reanimare, 
suferind de tromboză coronariană; despre salonul albastru-pal în 
care îşi luase rămas-bun de la Ma Cat, bunica lui care-l crescuse 
şi care zăcea bolnavă de cancer. Paradoxal, acum aceste ima- 
gini fuseseră înlocuite de un sentiment de uşurare şi 
recunoştinţă, precum şi de reala bucurie la gândul că Jane 
Venable şi Abel Stenner fuseseră salvaţi de chirurgii, asistentele 
şi infirmierii secţiei de urgenţă a spitalului municipal Chicago. 

La câteva zile după moartea lui Stampler murise şi Jack 
Yancey, în urma complicaţiilor atacului cerebral, astfel că Vail 
devenise oficial procuror districtual. Doctorul Samuel 
Woodward, speriat de rolul jucat în eliberarea lui Stampler, 
ţinuse o conferinţă de presă şi, susţinut de şase dintre colegii 
săi, reuşise să scape cu faţa curată, prin vorbărie multă, 
împănată cu termeni de specialitate. 

In săptămânile care urmară, Vail rămase de veghe în 
fiecare noapte; stătea pe rând cu Jane Venable şi cu Abel 
Stenner, dormea pe scaun lângă Jane şi se ducea acasă numai 
ca să facă un duş şi să-şi schimbe hainele înainte de a merge la 
birou. Uneori, se aşeza pe marginea patului lui Jane, ţinând-o de 
mână câte un ceas întreg, convins că el purta răspunderea 
pentru durerea şi suferinţa ei, ca şi pentru a lui Stenner. La 
urma urmei, îşi spunea Vail, el fusese instrumentul sângeroasei 
răzbunări puse la cale de Stampler: adusese ca argument la 


proces exact metoda prin care, zece ani mai târziu, monstrul 
avea să fie pus în libertate. 

Stenner se înzdrăvenea rapid. La sfârşitul celei de a treia 
săptămâni făcea scurte plimbări pe coridor, ajutat de un 
infirmier. Jane, care trebuia să suporte vreme de câteva 
săptămâni tortura intervențiilor de reconstrucţie facială, părea 
să-şi fi păstrat moralul, în ciuda rănilor dureroase şi a pierderii 
unui ochi. Slăbită, dar entuziastă, cu obrazul înfăşurat în 
bandaje de la frunte până la maxilar, cu vânătăi pe nas şi pe 
gât, rămânea neîmblânzită. Aaron Stampler era subiectul 
numărul unu în conversațiile lor. Paradoxal, Jane era cea care îl 
consola pe Vail în lungile nopţi petrecute de acesta la spital, 
unde se confrunta cu propria-i conştiinţă. 

— Măi să fie, zise ea într-o seară, pun prinsoare că Aaron 
Stampler stă acum în iad şi râde cu lacrimi. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, încă mai are putere asupra ta, iubitule. Întinde mâna 
din mormânt şi te scutură de lanţ. Pe toţi i-a tras pe sfoară, 
Marty. Fiecare a înghiţit minciuna, tu de ce ai fi fost altfel? 

— Pentru că eu l-am ajutat să-şi conceapă minciuna. 

— Te-a înşelat, Marty. Recunoaşte şi uită. Stampler nu 
merită să-ţi faci sânge rău din pricina lui nici cinci minute. Eşti 
un avocat excelent. Ai procedat exact cum prevede legea, i-ai 
oferit lui Stampler cea mai bună apărare cu putinţă. M-ai învins 
pe căi cinstite şi crede-mă că în anii care au trecut de la proces 
m-am gândit mult la felul în care m-ai făcut mart. A fost perfect. 
Totul după litera legii. Faptul că ticălosul era vinovat nu mai 
contează. 

— Nu mai contează? 

— Marty, câţi avocaţi cunoşti care îşi întreabă clienţii dacă 
sunt vinovaţi sau nu? 

— Şi ce-i cu asta? E irelevant. 

— Ba nu, e foarte practic. Dacă clientul e vinovat, atunci te 
va minţi, aşa că la ce bun să-l mai întrebi? Presupui că e nevi- 
novat şi aduni probe ca să-ţi argumentezi ipoteza, ceea ce tu ai 
reuşit cu brio. 

— Vorbeşti ca un profesor de colegiu. 

— lar tu te comporti ca un student. Îmi amintesc un 
fragment dintr-un articol de ziar despre tine... cu ani în urmă, 
spuse Venable. Nu mai ştiu exact cuvintele, dar, în esenţă, 


afirmai că singura modalitate ca legea să rămână puternică e 
să-i atacăm în permanenţă punctele vulnerabile. 

— Ai o memorie foarte bună. 

— Acum, nu mai eşti de aceeaşi părere? 

— Asta nu are absolut nimic de-a face cu sala de judecată, 
ci cu actoria. Sala de tribunal a devenit o scenă a absurdului. 
Care avocat dă cea mai bună reprezentaţie? Cât de bun e 
judecătorul? Cât de influenţabili sunt juraţii? Adevărul se pierde 
prin amestecarea cărţilor. 

— Realitatea este ceea ce juriul percepe ca fiind adevărat. 
Şi tu ai spus la fel. 

— Păi, pe atunci eram tânăr şi bătăios... tu ţii minte tot ce 
citeşti? 

— Numai lucrurile cu care sunt de acord. Jane încercă să 
râdă, dar durerea o împiedică. Sigur că-i actorie. Sigur că cel 
mai bun - sau cea mai bună - câştigă. Şi sigur că totul constă în 
a convinge juriul. Şi ce-i cu asta? Aşa sunt regulile jocului. lar tu 
eşti al dracului de priceput când vine vorba să împingi regulile la 
limită, indiferent de care parte te afli. Tăcu o clipă, apoi făcu cu 
ochiul sănătos. E unul dintre motivele pentru care ţin la tine, 
adăugă ea. 

— Eu nici măcar nu pot să încep o listă cu motivele pentru 
care te iubesc, Janey, glumi el. Se aplecă şi o sărută cu blândeţe 
pe buze. 

— Nu pleca, şopti ea. Mai sărută-mă. Sau poate vrei să încui 
uşa şi să te furişezi lângă mine. 

— Eşti sub sedative, îi răspunse el tot în şoaptă. 

— Le-a trecut efectul. 


De fiecare dată când aducea subiectul în discuţie cu 
Stenner, răspunsul acestuia era scurt şi fără ocolişuri. 

— Acum zece ani ai comis o greşeală. Te crezi infailibil, 
Marty? 


Dar subiectul Stampler nu putea fi dat uitării. 

În prima săptămână, St. Claire şi Naomi nu se dezlipiseră 
de telefon, prelucrând rapoartele poliţiei din Colorado, San 
Francisco şi Kentucky şi reconstituind o biografie a profesoarei 


Rebecca Hutchinson, o istorie tristă şi sordidă. Treptat, povestea 
legăturii dintre Rebecca şi Aaron Stampler începea să aibă sens. 

In cursul vizitei de seară la Abel, Harvey St. Claire, cu 
ceşcuţa lui în mână şi un cocoloş de tutun în gură, se rezemă de 
spătarul scaunului şi-i dădu toate detaliile. 

— Am reuşit să mergem pe urmele ei până în anii de liceu. 
Adică, la Denver, în 1965, începu St. Claire. Mama ei a murit 
când ea avea doisprezece ani, taică-său era ofiţer activ de 
aviaţie. Iniţial subofițer, a fost avansat până la gradul de 
căpitan. A fost ucis în cursul unei spargeri a apartamentului, la 
începutul lui 1965. Imediat după aceea, fata a dispărut. Din 
spusele unui criminalist ieşit la pensie, un anume Ashcraft, 
Rebecca a fost suspectată de omor — circula zvonul că bătrânul 
o supunea unor abuzuri fizice şi sexuale - dar nu s-au găsit 
probe împotriva ei. Crima nu a fost niciodată soluţionată. 

— Cum a fost omorât? întrebă Stenner. 

— Înjunghiat mortal. 

— Nu se prea întâmplă, spărgătorii nu-şi aleg astfel de 
arme. 

St. Claire confirmă din cap. 

— A fost o chestie foarte urâtă. Discutând cu Ashcraft, am 
rămas cu impresia că au îngropat afacerea, fiindcă, deşi bănuiau 
că Rebecca îi făcuse felul, n-au putut aduna suficiente probe. 
Cum-necum, doi ani mai târziu fata apare în evidenţele unui 
computer din San Francisco — într-o razie printre traficanţii de 
droguri la Haight-Ashbury. A achitat o amendă nesemnificativă, 
şaptezeci şi cinci de dolari. După aceea i s-a pierdut urma, până 
când a acceptat postul de profesoară la Crikside, în 1970. Pe 
atunci, Stampler era în şcoala elementară - Rebecca i-a fost 
întâi profesoară, ca apoi să-i devină mentor şi, în final, amantă. 

— Când s-a născut Stampler? întrebă Stenner. 

— In '65, exact în anul în care a fost ucis tatăl ei şi când 
Rebecca a fugit de acasă. Am recitit însemnările lui Tommy 
Goodman referitoare la discuţia cu profesoara - Tommy s-a dus 
acolo şi a stat de vorbă cu ea când Vail pregătea apărarea lui 
Stampler. Rebecca i-a pomenit în treacăt că avusese unele pro- 
bleme legate de droguri şi că un timp locuise într-un orăşel din 
New Mexico, unde predase la copii. Totuşi, n-am reuşit să 
adunăm prea multe date, la sfârşitul anilor '80, majoritatea 
acestor aşezări apăreau şi dispăreau de pe hartă ca ţânţarii. Nu 


figurează nici în evidenţa arestărilor - cel puţin, atât cât am 
cercetat noi — prin urmare, e o enigmă absolută până când îşi 
face apariţia în Crikside. Ceea ce a atras-o la această slujbă era 
faptul că nu i se cereau referinţe. Presupun că Crikside era un 
cătun prea sărac, deci nu prea pretenţios. Nu există nici un fel 
de evidențe referitoare la starea ei de sănătate sau la angajări, 
iar la asigurările sociale nu figurează decât de când a început să 
lucreze la şcoală. După toate probabilitățile, aveau atâta nevoie 
de o învăţătoare, încât au trecut cu vederea unele cerinţe 
esenţiale, cum ar fi autorizaţia de a preda şi referinţele 
profesionale. Localnicii spuneau că era o învăţătoare bună. 

— Depinde ce anume le preda, zise Stenner. 

— Păi, cu siguranţă că pe Stampler l-a învăţat câteva 
şmecherii pe care, de regulă, nu le deprinzi la şcoală, de pildă, 
Crima 101. Oricum, a predat acolo până în 1991, după care a 
plecat. Intr-un week-end s-a mutat din căsuţa în care locuia şi a 
dispărut fără urmă, exact ca la Denver. Dar, lucru destul de 
interesant, îşi plătea anual impozitele prin mandat poştal, drept 
pentru care casa e şi acum pe numele ei. 

— Am ratat ultimul act, spuse Stenner. Crezi că acolo se 
ducea Stampler când l-aţi ajuns din urmă? 

— Când l-am înhăţat, ajunsese la cincisprezece kilometri de 
locuinţa ei. Zi-mi tu ce căuta acolo. 


Pe măsură ce treceau săptămânile, cazul Aaron Stampler 
ceda întâietatea cazului Edith Stoddard. Când Vail nu era de 
faţă, Venable rămânea cu privirea aţintită asupra ecranului stins 
al televizorului sau afară pe fereastră, gândindu-se la noaptea în 
care descoperise firida ascunsă din apartamentul lui Delaney şi 
obiectele dinăuntru. Işi amintea de armă. Se întreba dacă Edith 
Stoddard fusese o victimă sau un participant benevol la bizarele 
jocuri sexuale care, era limpede, îi plăcuseră lui Delaney. Dacă 
Stoddard ar fi declarat că decedatul o supusese la constrângeri, 
atunci Venable putea construi o apărare puternică. 

li trimitea bilete lui Stoddard, sfătuind-o să nu discute 
despre problema ei cu nimeni până când ea avea să fie din nou 
pe picioare şi în stare să analizeze cazul împreună. Stoddard 
nu-i răspundea niciodată şi refuza să retracteze declaraţia 
făcută faţă de Shock Johnson. 


Ajutată de Dermott Flaherty, Shana Parver continua să 
adune probe în sprijinul acuzaţiei de crimă cu premeditare în 
cazul Edith Stoddard. Trimiterea în judecată fusese amânată cu 
o lună, din pricina faptului că Jane Venable se afla în spital. 
Parver era strategul, Flaherty - spiritul practic. 

— Venable îşi va baza apărarea pe argumentul tulburării 
psihice. 

— Tot crimă cu premeditare se cheamă, replică Shana. 

— Dar cu circumstanţe atenuante. Venable va susţine că 
Stoddard a fost victima unor abuzuri sexuale din partea lui 
Delaney. Că el o supunea unor constrângeri sexuale. Că era în 
joc slujba ei. Apoi el a concediat-o, iar ea avea deja un psihic 
labil, datorită situaţiei din familie. 

— Rămâne declaraţia ei, contraatacă Parver. 

— Pe care Venable va reuşi s-o anuleze. Femeia era 
disperată, speriată, neliniştită... 

— La, la, la, zise Parver. 

Flaherty râse. 

— Ei, hai, o chemă el. Eşti invitata mea la cină. 

— Nu, tu eşti invitatul meu. Eu sunt vioara întâi în cazul de 
faţă. Şi să nu-mi dai voie să-mi comand martini. 

— Oh, nu ştiu, râse el. Eşti tare dulce când te chercheleşti. 

Shana îi aruncă o privire bănuitoare. 

— N-am nevoie să mă cherchelesc ca să fiu dulce, Flay, 
replică ea. 


Copacii tremurau în briza caldă de primăvară, în timp ce 
Vail conducea maşina pe aleea Lakeshore. Inainte de a merge la 
spital, opri şi cumpără câteva buchete de flori de primăvară de 
la un negustor de stradă. Jane se ridicase în pat în capul oaselor, 
iar Stenner, care acum se putea mişca pe ici pe colo cu ajutorul 
unui baston, stătea jos în celălalt capăt al salonului. 

— Azi mi-am luat biletul de ieşire din spital, anunţă Stenner. 
Mi se dă voie să plec cu o oră mai devreme, ca să pot veni 
dimineaţă la tribunal. 

— N-ai nimic de văzut, spuse Vail. Vom cere o nouă 
amânare a punerii sub acuzaţie, până când Jane se va restabili 


îndeajuns cât să poată merge la tribunal. 

— Frumos din partea ta, zise Venable. Mi se pare mie sau 
dai semne că-ţi crapă armura? 

— Shana a fost cu ideea, zâmbi Vail. lar armura ei nu are 
nici măcar o pată. 

— E o fată care ştie ce vrea, Marty, spuse Jane. Ai învăţat-o 
bine. 

— N-am învăţat-o nimic, râse Vail. S-a născut o dură. 
Aşteaptă să vezi când îl va aduce în tribunal pe John Wayne 
Darcy. 

— Cum rămâne cu Edith Stoddard? întrebă Jane. 

— Asta e între voi două. Eu nu sunt implicat, har Domnului. 

— Tu eşti implicat în tot ce se întâmplă la procuratură, 
Marty. Pe cine vrei să duci? ` 

— N-am venit aici ca să discutăm afaceri, protestă Vail. li 
întinse florile de primăvară. Am venit să-ți fur inima. 

— Asta poţi face oricând, spuse ea, scoțând florile veştede 
din vaza de pe noptieră şi aruncându-le la coş. 

Vail duse vaza la chiuveta din colţ şi o umplu cu apă. 

— Cred că am să mă duc să mai stau puțin în salonul meu, 
spuse Stenner. Am petrecut aici patru săptămâni. Intr-un fel, e 
ca şi cum m-aş despărţi de casă. Noapte bună. 

— Trec pe la tine să te învelesc, spuse Vail. 

— De asta se ocupă infirmiera, replică Stenner, ieşind din 
salon cât mai mândru cu putinţă. 

— ÎI invidiez pe Abel, spuse Venable. El se duce acasă, în 
timp ce eu mai am de făcut încă două operaţii. 

Vail se aşeză lângă Jane şi-şi trecu încet degetul peste ban- 
dajul de pe obrazul ei. 

— Încă vreo câteva săptămâni şi vom lăsa totul în urmă, 
spuse el cu blândeţe. 

Se ridică şi se duse la fereastră. 

— Tot la Stampler te gândeşti, nu-i aşa? murmură ea. 

— Ştii, începu Vail, a fost un moment când... când s-a petre- 
cut un catarsis. Un minut sau două am avut drept de viaţă şi de 
moarte asupra lui. Ţineam arma îndreptată către el. Dumnezeu 
mi-e martor cât doream să-l ucid. Doream să trag în el la 
nesfârşit. Câte un glonţ pentru fiecare victimă măcelărită. 
Trăgaciul are o distanţă de culisare de doar trei milimetri, dar eu 
ştiam ce voia Stampler, Janey. Ştiam că voia ca eu să-l împuşc şi 


să mă cobor la nivelul lui. Apoi am văzut pancarta, mi-am luat 
degetul de pe trăgaci şi l-am lăsat pe mâna diavolului. 

— Ei, iubitule, acum s-a sfârşit, spuse ea, bătând uşor cu 
palma pe pat, lângă ea. 

Poate, se gândi el. Dar poate că nu se va sfârşi niciodată. 


A doua zi de dimineaţă, Shana Parver şi Dermott Flaherty 
se aşezară la masa acuzării, pregătiţi să ceară amânarea punerii 
sub acuzare a lui Edith Stoddard. Vail, Naomi şi St. Claire, 
însoţiţi de Abel Stenner, şedeau lângă ei, în primul rând. Fiica lui 
Edith Stoddard, Angelica, era în celălalt capăt al sălii de jude- 
cată, aşteptând neliniştită audierea. Nu-şi lua privirea de la uşă. 

La ora nouă fix, îşi făcu apariţia judecătoarea Thelma 
McElroy, o negresă frumoasă, cu ochi inteligenţi şi strălucitori în 
spatele ochelarilor rotunzi cu rame de metal. Foarte corectă, era 
cunoscută pentru atitudinea ei severă şi intransigentă în ce 
priveşte legea. 

Edith Stoddard fu adusă în sală şi luă loc la masa apărării. 
Era slăbită şi trasă la faţă. Se vedea limpede că săptămânile 
petrecute în închisoare o măcinaseră. Îşi încrucişă mâinile pe 
masă, rămânând cu ochii la ele. 

În clipa următoare, în fundul sălii se iscă rumoare şi Vail se 
răsuci să vadă ce se întâmplase. 

Jane Venable intrase în sală într-un scaun cu rotile. Era 
strălucitoare, îmbrăcată într-un taior sobru de mătase verde ca 
smaraldul, cu părul roşu strâns la spate în coc. Unul din ochi era 
acoperit cu un petic negru, iar obrazul îi fusese proaspăt banda- 
jat. 

Işi împinse căruciorul pe culoarul dintre scaune, îi aruncă o 
privire lui Vail cu ochiul sănătos, zâmbi şi-i făcu cu ochiul, apoi 
se îndreptă spre masa apărării. Vail nu reuşea să-şi ascundă 
uimirea. Shana Parver era şi mai uluită. Tânăra se uită la Vail, 
care se mărgini să înalțe din sprâncene şi să ridice din umeri. 

— Ce naiba... murmură el abia auzit 

— Cred că avem necazuri, zise Stenner. 

— Am avut necazuri încă de când a preluat ea cazul, replică 
Vail. 

Judecătoarea McElroy înclină capul, cercetând-o cu atenţie 
pe Venable pe deasupra ochelarilor. 


— Ei, doamnă Venable, asta zic şi eu surpriză. Bine aţi venit 
printre noi. 

— Mulţumesc, doamnă judecător, răspunse Venable. 

— Sunteţi gata? Putem începe? întrebă judecătoarea. 

— Desigur, răspunse Venable. 

— Intenţionam să cerem o amânare, datorită stării de 
sănătate a doamnei Venable, doamnă judecător... 

— Nu va fi nevoie, răspunse Venable. Apărarea e pregătită 
să răspundă acuzațiilor. 

— Şi acuzarea este gata, doamnă judecător, bâigui Shana 
Parver, în timp ce Flaherty scormonea prin servieta-diplomat, 
scoțând afară dosar după dosar. 

Judecătoarea consultă ordinea de zi. 

— E vorba de o punere sub acuzare, adevărat? 

— Da, răspunse Parver. 

— Înainte de a începe, există vreo moţiune? 

— Onorată Curte, dacă tribunalul acceptă, apărarea cere să 
aducă un martor în favoarea sa. 

— Chiar înainte de a începe? întrebă judecătoarea. 

— Intenţionăm să cerem cauţiune pentru acuzată, onorată 
Curte. A stat închisă aproape două luni. Cerem îngăduinţa ca un 
martor să depună mărturie în favoarea ei. 

— Onorată Curte... Începu Parver, dar judecătoarea ridică 
mâna, tăindu-i vorba. 

— O clipă, domnişoară avocat, o opri judecătoarea, apoi se 
adresă lui Venable: Cine este acest martor, doamnă Venable? 

— Fiica acuzatei, Angelica, onorată Curte. 

— Onorată Curte, e împotriva tuturor uzanțelor, protestă 
Parver. Ne aflăm aici pentru o punere sub acuzare. Suntem 
pregătiţi să prezentăm completului de judecată probe în sprijinul 
acuzaţiei de crimă cu premeditare formulată de stat împotriva 
acuzatei Edith Stoddard. Nici nu poate fi vorba de cauţiune. 

— Onorată Curte, în acest caz există circumstanţe 
atenuante, contraatacă Venable. Clienta mea nu are cazier. Ani 
la rând a fost apreciată în funcţia de secretară executivă, 
întreţinându-şi totodată fiica la colegiu şi soţul paraplegic. Sunt 
convinsă că onorata Curte şi acuzarea nu vor refuza să asculte 
depoziţia fiicei ei. Cincisprezece minute, onorată Curte, atât vă 
cerem. 

Judecătoarea McElroy se sprijini de spătarul scaunului şi-şi 


scoase ochelarii. 

— Presupun că apărarea e pregătită să răspundă 
acuzațiilor, spuse ea, privind-o ţintă pe Venable. 

— Da, onorată Curte. 

— Vreţi să chemaţi la bară acest martor înainte ca acuzarea 
să-şi prezinte argumentele? 

— Consider că e mai bine s-o chemăm acum, răspunse 
Venable. 

— Hm, zise McElroy. Luă un creion şi, câteva secunde, bătu 
cu el în blocnotes. Ei bine, sunt de acord cu acuzarea. Fără 
îndoială că este o abatere neobişnuită de la procedura curentă. 
Pe de altă parte, nu vreau ca acest complet de judecată să pară 
lipsit de înţelegere. Domnişoară Parver, am decis să resping 
obiecţia dumneavoastră. Reţineţi că aici nu există juraţi. 
Problema cauţiunii rămâne la latitudinea mea. 

Deşi era furioasă, Parver îşi dădu seama că ar fi fost o 
prostie să se pună rău cu judecătoarea chiar de la început. 

— Bine, onorată Curte, se învoi ea. 

— Mulţumesc. Bine, atunci apărarea îşi poate chema 
martora. 

— Apărarea cheamă pe Angelica Stoddard. 


Angelica Stoddard era palidă şi neliniştită. Cu mâinile 
tremurând, depuse jurământul şi se aşeză în boxa martorilor. 
Rămase cu ochii aţintiţi asupra lui Venable, care îşi împinse 
scaunul cu rotile în faţa completului de judecată. Edith Stoddard 
se uită bănuitoare la Venable. 

— Linişteşte-te, îi şopti aceasta. Ştiu că eşti agitată, dar va 
dura numai câteva minute. Numele, vă rog. 

— Angelica Stoddard. 

— Câţi ani ai, Angelica? 

— Douăzeci şi unu. 

— Unde locuieşti? 

— În căminul studenţesc Chalmers. Urmez cursurile Uni- 
versităţii din Chicago. 

— De câţi ani mergi la colegiu? 

— De trei ani. 

— Ce calificative iei, Angelica? 

— Am obţinut 3,2 la terminarea anului trei. 


— Deci o studentă de A? 

— Da, am luat şi câţiva B, dar în cea mai mare parte A. 

— Primeşti bursă, nu-i aşa? 

— Da. Cu ea îmi plătesc taxele de studiu şi cărţile. 

— Cine îţi plăteşte cazarea şi masa? 

— Mama mea. 

— Doamna Edith Stoddard? 

— Da. 

— Cum se numeşte tatăl tău? 

— Charles. Charles Stoddard. 

— Lucrează undeva? 

— Nu. Tatăl meu este paralizat de la gât în jos. 

— Locuieşte împreună cu mama ta? 

— Da. 

— Prin urmare, mama ta este singura care vă întreţine atât 
pe tine cât şi pe tatăl tău, adevărat? 

— Da. 

— Până nu de mult lucra la firma Delaney? 

— Da. Domnul Delaney a concediat-o. 

— Cine se îngrijeşte de tatăl tău peste zi? 

— Am avut o femeie, care era şi menajera noastră. Venea 
la opt dimineaţă şi pleca la cinci după-amiază. 

— Aşadar, de la ora cinci cea care-l îngrijeşte este mama 
ta? 

— Da. În afară de cazurile când trebuie... când trebuia să 
lucreze noaptea. O dată sau de două ori am venit eu acasă, ea 
fiind nevoită să lucreze după ora cinci. 

— Deci, amândouă vă ocupați de tatăl tău. 

— Da, dar, în general, mama este cea care are... care avea 
grijă de el. 

— Situaţia s-a schimbat de la arestarea mamei tale? 

— Da. Menajera ne-a părăsit. Asigurarea nu era suficient de 
mare cât să-i acopere salariul. 

— Acum, tu îl îngrijeşti pe tatăl tău? 

— Da. Am plecat de la colegiu şi m-am mutat înapoi acasă. 

— Cu alte cuvinte, când mama ta a rămas fără serviciu, 
viaţa voastră s-a schimbat radical, adevărat? 

— Da. 

— Mai precis, din momentul arestării mamei tale? 

Angelica încuviinţă din cap, fără să-şi ridice privirea din 


poală. 

— Doctorul Saperstein... medicul tatălui meu... spune că ar 
trebui să-l internăm într-un sanatoriu de handicapaţi. 

începu să plângă şi-şi şterse ochii cu un şerveţel de hârtie. 

— Vă puteţi permite cheltuiala? Vreau să spun că, dacă 
asigurarea nu face nici cât plata menajerei, cum v-aţi putea 
permite o internare? 

— Am să... Am să-mi caut o slujbă. Vindem casa... Tăcu o 
clipă şi cobori din nou privirea, părând să-şi recapete controlul. 
Când ridică ochii, tristeţea i se preschimbase în furie. E atât de 
nedrept... zise ea, apoi şovăi o clipă şi, privind-o ţintă pe Edith 
Stoddard, glasul îi deveni mai sigur. Cu fulgere în ochi, continuă: 
E nedrept, pentru că nu mama l-a ucis pe Delaney, eu am 
făcut-o! Ea s-a recunoscut vinovată, ca să mă apere pe mine! 

Judecătoarea tresări şi se lăsă pe spate în scaunul ei. 
Venable părea şocată. Edith Stoddard sări în picioare. 

— E o minciună! ţipă ea. Ea e cea care încearcă să mă 
apere pe mine! Eu l-am omorât pe Delaney, aşa cum am 
mărturisit. Declaraţia mea a fost înregistrată de poliţie. Incetaţi 
odată! 

— Nu, mamă, tu să încetezi! îi strigă Angelica. Eu am fost 
cea pe care a supus-o la constrângeri. De când aveam 
optsprezece ani. Mă şantaja mereu că ai să-ţi pierzi slujba. M-a 
ameninţat... 

În sală era un haos. Parver sări în picioare. 

— Mă opun, onorată Curte, mă opun! 

— Onorată Curte, se bâlbâi Venable, n-am ştiut... 

Naomi se întoarse către Vail. 

— Măi să fie! şopti ea. 

Dar Vail nu-i răspunse. O privea fix pe Venable, copleşit de 
respect. _ 

— E adevărat, ţipă Angelica Stoddard. In seara aceea m-am 
dus să-l rog să-ţi dea înapoi postul, dar el m-a silit să... 

— Mă opun, onorată Curte! strigă Parver. 

McElroy bătu tare cu ciocănelul în masă de câteva ori. 

— Linişte în sală! ordonă ea, cu ochii sclipind de mânie. 
Linişte, ACUM! Doamnă şi domnişoară avocat, veniţi chiar acum 
în cabinetul meu. Curtea se retrage. 

— lertaţi-mă, onorată Curte, îmi acordaţi zece minute 
înainte de discuţia cu avocaţii? întrebă Parver. 


Judecătoarea McElroy, încă tremurând de supărare, aruncă 
o privire către Venable. 

— Bine, biiine, zise ea scurt. Un sfert de oră, doamnelor. 
După care ne vedem în cabinetul meu. 

Plecă în grabă. 

Vail privi din celălalt capăt al sălii spre Venable, care îşi 
întinse braţele în lături, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Şi eu sunt 
la fel de uluită ca şi tine." Vail îi zâmbi şi clătină din cap. 


Vail îi conduse pe Parver, Naomi, St. Claire, Stenner şi 
Flaherty într-un mic birou de lângă sala de judecată. 

— Okay, Shana, zise el după ce închise uşa. Acum ce ai de 
gând să faci? Abandonezi sau continui jocul? 

Ea îl privi drept în ochi şi răspunse: 

— Să mă ia naiba dacă ştiu. Nici măcar nu-mi dau seama ce 
variante am. 

— Crezi că Venable a pus la cale scena sau e la fel de sur- 
prinsă ca noi toţi? întrebă Naomi. 

— Nu cred că a pus-o la cale, răspunse Vail. Cred însă că e 
foarte posibil să fi ştiut că va avea loc. 

— Apărare şoc, comentă Flaherty. 

— Teatrul justiţiei, răspunse Vail. 

— Tu ar trebui să ştii mai bine, interveni Stenner. Acum 
zece ani, i-ai făcut lui Jane o figură similară. 

— Poate că da, Abel, îl aprobă Shana, dar noi de cine ne 
ocupăm? Care-i convingerea ta intimă? Care din ele e vinovată? 

Stenner luă o hotărâre practică. 

— Mama. Cealaltă variantă e prea complicată. 

— Şi eu zic că mama, i se alătură Flaherty. Cred însă că 
fiica a fost încurcată cu Delaney, exact aşa cum a declarat, iar 
mama l-a ucis pe el ca s-o elibereze. Toate acestea pot ieşi la 
iveală în cursul expunerii faptelor. Eu propun să amânăm 
punerea sub acuzare şi să reluăm discuţiile. 

— Fiica a comis crima, iar maică-sa o apără, spuse St. 
Claire. Puțin îmi pasă cât de complicată e varianta asta. 

— Şi eu cred că Angelica a făcut-o, întări Parver. 

— Eu zic că Edith, dintr-o mie de motive, îşi dădu cu 
părerea Naomi. 

— Povestea lor e identică, fiecare susţine că cealaltă n-a 


ştiut nimic. Amândouă dau acelaşi mobil, aceleaşi circumstanţe 
şi nici una nu are alibi, rezumă Stenner. 

— E ridicol, zise St. Claire. Amprentele lui Stoddard sunt pe 
toată arma. 

Vail îşi aţinti privirea în tavan. 

— De ce să nu fie, doar e arma ei? întrebă el, fără a se 
adresa cuiva anume. 

— Dar gloanţele? întrebă Flaherty. 

— Aceeaşi poveste, răspunse Vail. E arma ei. Era firesc s-o 
încarce. 

— Şi fiica? insistă Flaherty. Cum rămâne cu amprentele ei? 

— Va declara că purta mănuşi, răspunse Shana. Asta dacă 
îşi menţine declaraţia. 

— Puneţi-le pe amândouă sub acuzare, să vedem dacă 
vreuna din ele mărturiseşte înainte de proces, sugeră St. Claire. 

Vail începu să râdă. 

— Oh, desigur, înţeleg cum vine asta. Dar ce părere crezi 
că va avea completul dacă ne înapoiem în sală şi le spunem că 
vrem să punem sub acuzare două persoane, fiindcă nu ştim 
sigur care din ele a comis crima? 

— Eu cred că e o înscenare, vorbi Stenner. Ori au fost acolo 
împreună, ori acum încearcă să încurce iţele. 

— Nu putem demonta vreuna dintre declaraţii? întrebă 
Flaherty. Strecurăm un indiciu fals în depoziţia lui Edith 
Stoddard şi vedem dacă fiica îl susţine. 

Shana Parver se foi neliniştită pe scaun. Se uita fix în podea 
şi nu spunea nimic. 

— Okay, Parver, o îndemnă Vail. Ce te roade? Dă-i drumul. 

— Eu cred..., începu ea. Ezită o clipă, apoi continuă: Eu cred 
că Delaney şi-a meritat soarta, indiferent cine i-a făcut de petre- 
canie. 

La auzul acestor vorbe, în încăpere se aşternu o tăcere 
mormântală. Ceilalţi schimbară priviri între ei, apoi toţi ochii se 
întoarseră spre Shana. 

— Să vă întreb ceva pe toţi, zise Vail. Crede vreunul dintre 
voi că Edith Stoddard ar fi acceptat de bunăvoie jocurile sexuale 
propuse de Delaney? 

— De ce? vru să ştie Shana. 

— Pentru că aici ar putea fi cheia întregii afaceri, răspunse 
Vail. Pentru fată, Delaney era o personalitate, aşa că i-a luat 


minţile. Gândiţi-vă, ea este un copil şi dintr-o dată se bucură de 
atenţia şefului mamei ei, care-i mare grangure în oraş. El o 
seduce şi iată că ajung împreună la perversităţi sexuale. Ea nu 
spune nimănui, mai cu seamă mamei. Când a fost împuşcat, 
Delaney era în pielea goală. Imaginaţi-vă că era împreună cu 
fata, iar Edith Stoddard a intrat şi i-a surprins. Femeia îşi pierde 
controlul, scoate pistolul şi-l lichidează pe Delaney. După aceea 
o expediază pe Angelica de acolo, ascunde arma şi pleacă. A 
doua zi, pe parcursul interogatoriului făcut de Johnson, îşi dă 
seama că nu poate înşela nişte profesionişti, aşa că îşi 
recunoaşte fapta. Declară că era disperată fiindcă Delaney o 
concediase, sperând că lucrurile se vor opri aici. In acest fel, îşi 
protejează soţul şi fiica. 

— Frumos scenariu, zise Stenner. 

— Numai că noi cunoaştem adevărul, preciză Flaherty. 

— Oare? interveni St. Claire. Tot ce ştim e că Delaney era 
un ticălos bolnav la cap şi că persoana care l-a lichidat cunoştea 
secretul firidei. Oricum ar fi, în faţa juraţilor el apare ca o 
lepădătură, iar cele două femei vor câştiga simpatia tuturor. 

— Va fi greu ca juraţii să ajungă la o decizie unanimă, vorbi 
Naomi. Dacă jumătate din ei sunt femei, va dura o veşnicie până 
când îşi vor da verdictul. 

— Cred că Naomi are dreptate, o aprobă Vail. Problema 
care se pune e ce vrem noi. Vrem ca Edith să facă detenţie pe 
viaţă sau Angelica? 

— Asta-i cumva compasiune? întrebă Stenner, uitându-se la 
Vail. 

— Mai curând eficienţă, preciză Flaherty. Eu zic să negociaţi 
soluţia cea mai profitabilă, altfel ar putea fi achitate. 

— Shana? o întrebă Vail. E rândul tău să-ţi spui părerea. 

— Crimă de gradul întâi. Intre zece şi douăzeci de ani. 

— Venable nu va accepta, spuse Vail. Va încerca să 
convingă juriul. 

— Uitaţi cu toţii de Edith Stoddard, interveni Shana. Ea nu 
vrea să ajungă la proces. Cu siguranţă că nu vrea să repete 
experienţa de azi-dimineaţă de la tribunal. Singura ei grijă e 
să-şi protejeze fiica şi soţul. 

— Crezi că apărarea va fi de acord cu acuzaţia de crimă cu 
premeditare? întrebă Naomi. 

— Eu cred că Janey vrea ca clienta ei să părăsească sala de 


judecată în calitate de femeie liberă, răspunse Vail. 

— Atunci? întrebă Shana. 

— Atunci e timpul să negociaţi, răspunse Vail. 

— Şi socotesc că, indiferent ce se va întâmpla, justiţia o să 
mai primească un şut zdravăn în fund, comentă Stenner. 

Era pentru prima oară când cineva din încăpere îl vedea 
zâmbind. 


— Ce naiba pui la cale, doamnă Venable? întrebă 
judecătoarea McElroy, încruntându-se de la biroul ei spre 
Venable. 

— Vă jur, nici nu mi-am închipuit că va declara aşa ceva, 
răspunse Venable. M-a întrebat dacă putea veni ca martoră, ca 
să-şi ajute mama să obţină cauţiunea. 

— Sper să fie aşa. Nu-mi plac avocaţii care încearcă să 
transforme sala de judecată într-un circ. 

Judecătoarea continuă s-o privească sever câteva secunde. 

— Aveţi cuvântul meu, răspunse fermă Venable. 

— Bine, acceptă McElroy. Acum ce facem cu încurcătura 
asta? 

— Cred că soluţia depinde de doamna Venable, răspunse 
imediat Shana. 

— De mine? se miră Venable. 

— Da, întări Shana. Nu le puteţi apăra pe amândouă. Ceea 
ce în-seamnă că Angelica va trebui să-şi angajeze un avocat 
propriu. Ca apărător, sunteţi pregătită să îndreptaţi acuzaţia 
împotriva domnişoarei Angelica Stoddard? 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Venable, cu o urmă de 
asprime în glas. 

— E singurul mod de a obţine achitarea pentru Edith 
Stoddard, răspunse Parver. Fie presupunem că Edith Stoddard 
este vinovată şi încercăm să ajungem la o înţelegere, fie vă 
convingeţi clienta că trebuie să-i acuzaţi propria fiică. Numai 
una din ele este vinovată. 

— Atunci, mergem la proces, replică scurt Venable. 

— Să spălăm rufele murdare în ochii presei? ripostă Shana. 
Nu sunt de părere. Există totuşi o mărturisire, doamnă avocat. 
Până în prezent, clienta dumneavoastră nu a retractat-o. 

— Nici un juriu din lume n-o va condamna pe Edith 


Stoddard, declară Venable. 

— Dar nu despre asta este vorba, nu? replică Shana. 

— Atunci despre ce? 

— Avem un caz clar de crimă cu premeditare. Victima a fost 
una dintre marile personalităţi ale oraşului, cu mulţi prieteni 
influenţi. Singura cale de a demonta acuzaţia este s-o târâm şi 
pe Edith prin noroi. Gândiţi-vă puţin. 

McElroy se rezemă de spătarul fotoliului, împreunându-şi 
vârfurile degetelor şi sprijinindu-se cu bărbia de ele. Işi ascunse 
un zâmbet. Tânăra Parver este vicleană şi dură, îşi spuse ea. În 
sinea ei, judecătoarea le admira pe amândouă avocatele. In cele 
din urmă, se ridică. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise ea. Eu ies pentru câteva 
minute. Îmi place să cred că la înapoiere vom putea rezolva 
problema. 

Părăsi cabinetul. 

— Okay, ce-mi oferiţi? întrebă Venable. 

— Crimă de gradul unu. Între zece şi douăzeci de ani. Ar 
putea fi pusă în libertate după şase sau şapte. 

— Nici vorbă. Mi-aş trăda clienta. O încadrăm la crimă de 
gradul doi. Între cinci şi zece ani. 

— Nu pot face aşa ceva. 

— Ce vrea Martin? 

— E cazul meu, nu al lui. 

— N-a venit cu nici o recomandare? 

— Nu. 

Venable zâmbi. 

— Ce tip de treabă! exclamă ea. 

— Cu asta suntem amândouă de acord, răspunse Shana, 
zâmbind, în sfârşit, şi ea. 

— Atunci... ce răspuns îmi dai, Shana? Putem încheia 
discuţia acum şi aici. 

— Cum îţi convine ţie? 

— Hei, fetiţo, nu uita că tu m-ai vârât în asta, zise, zâmbind, 
Venable. Eram foarte fericită în cetatea mea de platină, unde 
câştigam o avere. Cred că problema este, chiar vrei să ajungi la 
proces cu acest caz? 

Shana Parver nu-i răspunse imediat. Rămase cu ochii 
aţintiţi în tavan, cufundată în gânduri, aşa cum făcea de multe 
ori Vail. Într-un târziu, spuse: 


— Ce-ai zice să ajungem la un compromis? O acuzăm de 
crimă de gradul unu, dacă judecătoarea se declară de acord cu 
închisoarea de la cinci la douăzeci de ani. Ar putea fi liberă în 
trei. 

— Detenţie cu minimum de restricţii? 

— Aici nu am nici o obiecţie. 

Venable zâmbi şi-i întinse mâna. 

— S-a făcut, spuse ea. Eşti o acuzatoare dată naibii, Shana. 

— Uite cine vorbeşte. 


La câteva zile după punerea sub acuzare a lui Stoddard, 
guvernatorul statului Kentucky ordonă poliţiei statale să recu- 
pereze cadavrul lui Stampler din puţul minei cinci. Ploile de 
primăvară topiseră zăpada, lăsând în pădure o oază de noroi şi o 
gaură ca centrul unei ţinte, căscată în mijlocul podelei de 
scânduri care acoperise vechiul puț de ascensor. Un mic grup de 
localnici din Crikside se adunaseră ceva mai deoparte, privind 
plini de curiozitate - aşa cum se întâmplă întotdeauna - deşi nu 
era mare lucru de văzut: doar o mică macara prevăzută cu lu- 
mini şi cameră video, care cobora în măruntaiele muntelui, şi 
şase poliţişti care supravegheau monitorul.