Thomas Harris — [Hannibal Lecter] 02 Tacerea mieilor

p” TS m | | m | 
| ] | | F 
| ai | ai | 


f 


virtual. -j2 zoject, eu 


ES i i . 


THOMAS HARRIS 


Seria Hannibal Lecter 


TĂCEREA MIEILOR 


Original: The Silence of the Lambs (1988) 


Traducere din limba engleză 
ALFRED NEAGU 
CONSTANTIN DUMITRU-PALCUS 


/ 
virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2008 


Thomas Harris (n. 11 aprilie 1940, Jackson, Mississippi) este 
un scriitor american. El devine renumit prin tetralogia Hannibal 
Lecter, serie de romane care au fost ecranizate. Filmul Tăcerea 
mieilor a fost de cinci ori distins cu premiul Oscar. Scriitorul 
apare pe lista autorilor celor mai bune romane din SUA din anii 
1990 și 2000. 

Thomas Harris a copilărit în orașul Rich, unde tatăl său lucra 
ca fermier. A studiat la Universitatea Baylor din Waco, Texas. 
Deja în timpul școlii el a început să lucreze ca reporter la revista 
„Associated Press” din New York. In 1975 publică primul său 
roman Black Sunday (Duminica neagră), unde este descrisă un 
atac terorist arab asupra unui stadion în care se desfășura un 
meci din campionatul american Super Bowl, atac care a fost 
împiedicat în ultimul moment. El devine renumit prin tetralogia 
Hannibal Lecter publică între anii 1981-2006. 


e Anthony Awards Best Novel winner (1989): The Silence of 
the Lambs 

e Bram Stoker Best Novel winner (1989): The Silence of the 
Lambs 

e World Fantasy Best Novel nominee (1989): The Silence of 
the Lambs 

e Bram Stoker Best Novel nominee (2000): Hannibal 


Dacă m-am luptat, ca om, cu fiarele 
din Efes, care îmi este folosul, dacă 
morții nu înviază? 


EPISTOLA ÎNTÂI CĂTRE CORINTENI 


Oare să mă uit mereu la chipul morții 
să-l văd înviind pe a mea faţă? 


John Donne, Devoţțiune 


e CAPITOLUL 1 


Departamentul de Științe Comportamentale din FBI se ocupă 
cu crimele în serie, și se află la demisolul Academiei de la 
Quantico, pe jumătate îngropat în pământ. Când a ajuns, Clarice 
Starling era cu obrajii în flăcări pentru că de la poligonul de 
trageri până aici o ţinuse mai mult o fugă pe Hogan's Alley. 
Avea fire de iarbă în păr și pete verzi pe bluzonul cu însemnele 
Academiei FBI din pricină că se cam târâse pe burtă prin 
poligon, pe sub gloanțe adevărate, ca să investigheze un 
incident legat de o arestare. 

În primul birou nu era nimeni așa că se aranjă în grabă, 
uitându-se la propria imagine reflectată în geamul ușii. Ştia că 
arăta bine și fără să se gătească prea mult. Palmele îi miroseau 
a praf de pușcă, dar nu mai avea timp să se spele; ordinul de a 
se prezenta al șefului secţiei, Crawford, suna: Acum! 

Jack Crawford era singur în îngrămădirea de compartimente 
de lucru și vorbea la telefon de la biroul altcuiva. Era prima oară 
după vreun an de zile când Clarice avea ocazia să-l cerceteze 
mai îndeaproape. Și ceea ce văzu o neliniști. 

În mod obișnuit Crawford arăta ca un inginer de vârstă 
mijlocie, foarte în formă, care părea să-și fi plătit taxele de studii 
în colegiu jucând baseball, iscusit prinzător de mingi, cam dur 
când se afla pe poziţie și trebuia să blocheze adversarul. Acum 
arăta cam jigărit, gulerul părea prea larg pentru gâtul sfrijit, sub 
ochii înroșiți avea cearcăne. Cine își mai arunca privirea pe vreo 
gazetă știa bine că oamenii de la Departamentul de Științe 
Comportamentale erau frecaţi de le mergeau fulgii. Starling 
spera ca Jack Crawford să nu fie mahmur. Ceea ce nu se prea 
obișnuia aici. Acesta își încheie convorbirea telefonică cu un 
scurt: Nu! 

El îi luă dosarul de sub braţ și-l deschise. 

— Starling M. Clarice, bună dimineaţa. 

— Bună. 

Zâmbetul ei era doar un semn de politețe. 

— Nu s-a întâmplat nicio nenorocire. Sper că nu te-ai speriat 
când ai aflat că te chem. 


— Nu. 

„Dar nu întru totul adevărat”, completă ea în gând. 

— Cei care te pregătesc mi-au spus că te descurci bine, între 
cei 25 la sută din fruntea clasei. 

— Sper să fie așa, deocamdată nu s-a afișat nimic oficial. 

— Îi mai întreb și eu din când în când cum merg lucrurile. 

Starling rămase oarecum surprinsă pentru că în mintea ei îl 
asemuia pe Crawford cu un sergent de recrutări afurisit și cam 
cu două fețe. Il întâlnise pentru prima dată pe agentul special 
Crawford pe când fusese invitat să ţină niște prelegeri la 
Universitatea Virginia. Și tocmai miezul seminariilor lui pe teme 
de criminalistică o făcuse să ajungă la FBI. Îi trimisese o 
scrisoare atunci când reușise la Academie, dar el nu-i 
răspunsese niciun rând; de trei luni fata urma un curs de 
antrenamente la Quantico, iar omul cu pricina o ignorase cu 
totul. Starling era din neamul acela de oameni care nu cer să li 
se facă vreo favoare sau insistă să lege o prietenie; cu toate 
astea era nedumerită și iritată de felul de a se purta al lui 
Crawford. Acum că îl vedea din nou, simţea că-i place iar de el, 
ceea ce o făcu să încerce o undă de regret. Era limpede că omul 
nu era în apele lui. Crawford era un om inteligent, dar pe lângă 
asta avea și un anumit rafinament de care Starling își dăduse 
seama după calitatea și nuanțele hainelor pe care le purta, mai 
ales ţinând cont de standardele de la FBI care-i făceau pe 
agenţii săi să se îmbrace în așa fel încât să semene ca două 
picături de apă. Acum era îmbrăcat decent, dar cu totul șters, de 
parcă începuse să năpârlească. 

— S-a ivit un caz și m-am gândit la tine, rupse el tăcerea. Nu 
e doar un caz, ci chiar o misiune interesantă. Dă la o parte 
catrafusele lui Berry de pe scaunul ăla și stai jos. Ai menţionat 
aici că vrei să intri direct în Departamentul de Științe 
Comportamentale după ce termini Academia. 

— E adevărat. 

— Da, ai experienţă în domeniul medicinei legale, dar deloc 
ca poliţist. La noi e nevoie de o experienţă de cel puţin șase ani 
în domeniul ăsta. 

— Tatăl meu a fost șef de poliţie, știu cum e. 

Crawford zâmbi subţire: 

— Deocamdată ţi-ai luat două diplome, una în psihologie, alta 
în criminalistică, și... câte veri de practică în ospicii? Două? 


— Două! 

— Și diploma de consilier psihologic mai e valabilă? 

— Da, încă doi ani. Am luat-o înainte de a ţine dumneavoastră 
seminariile acelea la Universitatea Virginia, înainte de a mă 
hotărî să vin aici. 

— Dar de angajat nu prea ai avut norocul să te angajezi 
undeva. 

— Da, recunoscu Starling încuviințând și cu un semn din cap, 
dar a fost norocul meu pentru că am avut timp să mă calific în 
domeniul medicinei legale. lar apoi am lucrat în laborator până 
când Academia a avut locuri disponibile. 

— Mi-ai scris mărturisindu-mi dorinţa de a veni aici, nu-i așa? 
Și nu cred că ţi-am răspuns, da, sigur nu ţi-am răspuns. Ar fi 
trebuit totuși. 

— Aţi avut alte lucruri mai bune de făcut. 

— Ai auzit ceva de PEIV? 

— Da, e vorba de Programul de Evaluare a Infractorilor 
Violenţi. Buletinul Juridic al Poliţiei spune că acum se lucrează la 
baza de date; dar programul nu e deocamdată operaţional. 

Crawford încuviinţă dând din cap. 

— Au pus la punct un chestionar. Se aplică tuturor criminalilor 
în serie cunoscuţi din epoca modernă, spuse el și-i întinse un top 
gros de hârtii prinse cam precar între ele. Are un capitol pentru 
cei care investighează crima și unul pentru victimele care 
supraviețuiesc, dacă izbutește vreuna să supravieţuiască. 
Paginile albastre conţin întrebări la care trebuie să răspundă 
criminalul, dacă vrea, paginile roz conţin o serie de întrebări pe 
care anchetatorul urmează să le pună criminalului pentru a-i 
urmări reacțiile și răspunsurile. Multă hârțogărie. 

Hârţogărie. Starling începu să adulmece ca un copoi stârnit. 
Mireasma unei misiuni îi gădila nările, poate era vorba doar de 
sarcina de a introduce date primare într-un nou program de 
calculator. Era ispititor să ajungă la Departamentul de Științe 
Comportamentale în orice calitate, dar mai știa ce soartă o 
așteaptă pe o femeie care ajunge să fie etichetată drept 
secretară: eticheta aceea se lipește de ea pe vecie. Venise 
momentul să aleagă și voia să aleagă bine. 

Crawford părea să aștepte, probabil o întrebase ceva. Starling 
trebui să facă un efort să-și amintească ce o întrebase. 


— Ce teste ai dat până acum? Testul Multifazic Minnesota? 
Rorschach? 

— Minnesota da, Rorschach nu. Am dat Apercepţii Tematice 
și, cu copiii, testul Bender-Gestalt. 

— Starling, te sperii ușor? 

— Nu prea, deocamdată. 

— Vezi tu, am încercat să-i interoghez și să-i cercetez pe toți 
cei treizeci și doi de criminali în serie pe care i-am reţinut până 
acum, pentru a crea o bază de date cu ajutorul căreia să 
stabilim profilul psihologic pentru cazurile nerezolvate. Mulți 
dintre ei au acceptat să coopereze, cred că voiau într-un fel să 
se facă remarcați, cei mai mulţi. Douăzeci și șapte au fost 
dornici să colaboreze. Patru dintre ei, aflați în celulele 
condamnaților la moarte, care așteptau rezultatul unor cereri de 
grațiere, au tăcut mâlc, și e de înţeles. Dar pe cel de la care 
așteptăm cel mai mult n-am reușit să-l facem să deschidă gura. 
Vreau ca mâine să te duci să-l cauţi la sanatoriul unde e închis. 

Clarice Starling simţi un val de bucurie, dar și de teamă în 
același timp. 

— Cine e subiectul investigaţiei? 

— Un psihiatru... doctorul Hannibal Lecter. 

După rostirea acelui nume, în orice cerc de oameni civilizaţi 
se lasă tăcere. Starling se uită ţintă la Crawford, încremenită. 

— Hannibal Canibalul? 

— Mda. 

— Da, bine... sigur... în regulă. Sunt bucuroasă că am șansa 
asta, dar știți, trebuie să vă spun... mă mir. De ce tocmai eu? 

— Mai întâi și mai întâi pentru că nu ai altceva mai bun de 
făcut. Și nu mă aștept să fie prea cooperant. Deja a refuzat orice 
discuţie, e drept că propunerea i s-a făcut printr-un intermediar, 
directorul spitalului unde-i deţinut. Dar trebuie să pot spune, 
dacă e cazul, că am trimis la el un cercetător calificat în 
domeniu, care l-a întrebat direct. Motivele nu te interesează. Și 
în departamentul ăsta n-a mai rămas nimeni care să poată face 
o treabă ca asta. 

— Sunteţi la ananghie, Buffalo Bill, și chestiile din Nevada, 
zise Starling. 

— Te-ai prins. Vechea poveste: n-am oameni. 

— Aţi spus „mâine”. Inseamnă că sunteţi presaţi rău de tot. 
Îmi puteţi da vreun indiciu în cazul ăsta? 


— Nu, aș fi vrut eu să am vreun indiciu. 

— Dacă refuză să coopereze, mai doriţi totuși un profil 
psihologic? 

— Nu. M-am îngropat în evaluări care spun că pacientul Lecter 
este inaccesibil, iar fiecare evaluare arată altfel. 

Crawford lăsă să-i cadă din cutie în palmă două tablete de 
vitamina C, le amestecă cu un pliculeţ de Alka-Seltzer într-un 
pahar cu apă de la frigider și dădu amestecul pe gât. 

— E caraghios. Lecter e psihiatru, scrie articole pentru reviste 
de psihiatrie, și abordează subiecte extraordinare, dar nu scoate 
o vorbă despre anomaliile proprii. S-a prefăcut la un moment 
dat că se lasă în voia directorului spitalului, doctorul Chilton, cu 
prilejul unor teste - stând cu o manșetă de luat tensiunea 
arterială în jurul penisului, în timp ce se uita la pozele unui 
accident dezastruos - după care Lecter a publicat primul ce-a 
aflat despre Chilton și l-a făcut de râs peste tot. Răspunde la 
scrisorile cu întrebări serioase ale unor studenţi de la psihiatrie 
pe orice teme care nu se referă la cazul său, și cam atât. Dacă 
n-o să vrea să vorbească cu tine, vreau un raport exact: cum 
arată individul, cum arată celula în care e închis, ce face el 
acolo. Culoarea locală, ca să spun așa. Ai grijă cum te descurci 
cu presa când intri și când ieși de acolo. Nu presa aia de marcă, 
ci aia de duzină. Le e tare drag Lecter, mai drag decât prinţul 
Andrew. 

— Nu i-a oferit o revistă de scandal cincizeci de mii de dolari 
doar pentru niște rețete? Parcă îmi aduc aminte, replică 
Starling. 

Crawford o aprobă dând din cap. 

— Sunt destul de convins că cei de la National Tattler au 
cumpărat pe cineva din spital și s-ar putea să afle că te duci din 
secunda în care stabilesc întâlnirea la telefon. 

Crawford se aplecă spre ea la un pas doar. Ea observă că 
ochelarii de citit îi mascau oarecum pungile de sub ochi. După 
izul pe care-l emana se simţea că se clătise nu cu mult înainte 
cu apă de gură Listerine. 

— Starling, vreau să mă asculţi ce-ţi spun. Mă asculți? 

— Da, domnule. 

— Fii foarte atentă cu Hannibal Lecter. Doctorul Chilton, șeful 
Spitalului de Stat Baltimore pentru Infractorii Bolnavi Mintal, o 
să-ți spună care sunt regulile pe care trebuie să le urmezi în 


9 


cazul lui. Nu te abate de la indicaţiile lui. Cu niciun chip nu te 
abate de la ce-ti spune. Şi dacă Lecter o să catadicsească să 
vorbească cu tine, o va face doar ca să te tragă pe tine de 
limbă. Ştii, curiozitatea aia a șarpelui care-l îmboldește să se 
uite în cuibul păsăruicii. Știm amândoi că în cursul unui astfel de 
interviu mai trebuie să provoci și apoi să te retragi, dar să nu-i 
dai niciun fel de relaţii în ceea ce te privește. Nu e bine să-i intre 
în cap nimic care se referă la tine. Știi doar ce-a păţit Will 
Graham. 

— Am citit ceva atunci când s-a întâmplat tărășenia. 

— Când Will s-a apropiat de el, Lecter l-a ciopârțit cu un cuțit 
de tăiat linoleum. E o minune că n-a murit. Îţi mai aduci aminte 
de cazul Dragonului Roșu? Tot Lecter l-a asmuţit pe Dolarhyde 
contra lui Will și a familiei sale. Din cauza lui Lecter, faţa lui Will 
arată de parcă ar fi desenat-o Picasso. În spital, Lecter a sfâșiat 
o soră în bucăţi. Fă-ţi meseria, dar nu uita nicio secundă cu cine 
ai de-a face. 

— Cu cine? Dumneavoastră știți? 

— Știu că e vorba de un monstru. Dar dincolo de asta, nimeni 
nu poate spune cine-i Lecter. Poate că tu o să afli. Starling, nu 
te-am ales chiar la întâmplare. Pe când ţineam seminarii la 
Universitatea Virginia, mi-ai pus o serie de întrebări interesante. 
Directorul va citi raportul semnat de tine, doar dacă va fi 
limpede, la obiect, bine organizat. Eu hotărăsc. Va fi pe biroul 
meu duminică la ora 9 fix. Starling, îndeplinește-ţi misiunea așa 
cum ne-am înţeles. 

Crawford îi zâmbi, dar în ochii lui nu se putea citi nimic. 


e CAPITOLUL 2 


Doctorul Frederick Chilton, cincizeci și opt de ani, director al 
Spitalului de Stat Baltimore pentru Infractorii Bolnavi Mintal, are 
un birou lung și lat, pe care nu găsești niciun obiect tăios sau 
contondent. Unii dintre subalternii lui îi spuneau biroului „șanțul 
cu apă”. Ceilalţi subalterni nu aveau habar ce însemna „șanțul 
cu apă”, adică șanțul care înconjoară de fapt cetatea. Când 
Clarice Starling își făcu apariţia înăuntru, doctorul Chilton nu 
catadicsi să se ridice de la biroul cu pricina. 


10 


— Pe la noi au trecut destui oameni de la poliţie, dar nu-mi 
amintesc niciunul atât de atrăgător, aruncă Chilton remarca fără 
să se ridice. 

Fără să-și bată capul prea mult, Starling ghici că mâna aceea 
întinsă spre ea lucea din pricina lanolinei din părul pe care 
obișnuia să și-l mângâie. Ea își retrase prima mâna. 

— Domnișoara Sterling, dacă nu mă înșel, nu-i așa? 

— Starling, domnule doctor, cu a. Mulţumesc că m-aţi primit. 

— Deci, FBl-ul se lasă cucerit de fete, ca toate celelalte 
instituţii, ha-ha-ha. 

Și zâmbi arătându-și dinţii de fumător, zâmbet cu care își 
marca fiecare frază. 

— Și FBl-ul evoluează, domnule doctor Chilton. 

— Rămâi în Baltimore mai multe zile? Știi, aici te poţi distra la 
fel de bine ca și în Washington sau New York, dacă ești 
familiarizat cu orașul. 

Starling evită să se uite la el ca să nu-i mai vadă zâmbetul și 
își dădu imediat seama că omul îi simţise antipatia. 

— Sunt sigură că e un oraș magnific, dar am primit ordinul să- 
| văd pe doctorul Lecter și să mă întorc să raportez încă azi 
după-amiază. 

— Dar pot să te sun undeva la Washington ca să mai stăm de 
vorbă, mai târziu? 

— Bineînţeles. Chiar foarte amabil din partea dumneavoastră 
că v-aţi gândit la asta. De acest proiect se ocupă agentul special 
Jack Crawford, și mă puteţi oricând găsi prin intermediul 
dumnealui. 

— Mda, am înțeles, făcu Chilton, și petele purpurii din obraz 
contrastau foarte mult cu părul de o culoare șaten-roșcat cam 
artificială. Vă rog, legitimaţia! 

O lăsă în continuare să stea în picioare în vreme ce studia pe 
îndelete legitimaţia. Apoi i-o restitui și se ridică în fine în 
picioare. 

— N-o să ne ia prea mult timp. Să mergem. 

— Domnule doctor Chilton, am înţeles că urma să-mi dați 
niște indicații? 

— În vreme ce mergem. leși de după birou și se uită la ceas. 
În jumătate de oră am o întâlnire și iau masa cu cineva. 

Fir-ar să fie! Ar fi trebuit să-și dea seama mai repede cu cine 
avea de-a face. S-ar putea să nu fie ticălos chiar până în 


11 


măduva oaselor. S-ar fi putut să știe unele amănunte care i-ar fi 
putut folosi. Măcar o dată trebuia și ea să arboreze un zâmbet 
idiot de complezenţă, chiar dacă nu prea se pricepea la asta, că 
doar nu murea. 

— Domnule doctor Chilton, eu am stabilită o întâlnire cu 
dumneavoastră exact pentru această oră! S-a convenit asta, cu 
acordul dumneavoastră, tocmai pentru că acum aveaţi ceva 
timp disponibil. In cursul acestui interviu s-ar putea să se 
ivească unele lucruri și s-ar putea să am nevoie de 
dumneavoastră pentru a interpreta unele dintre răspunsurile 
subiectului. 

— Tare, tare mă îndoiesc. Trebuie să dau un telefon înainte de 
a ne duce acolo. Te ajung din urmă în anticameră. 

— Aș vrea să-mi las haina și umbrela aici, dacă se poate. 

— Dincolo, dă-i-le lui Alan în hol. Are el grijă să le pună 
undeva. 

Alan purta o uniformă ca o pijama, cum purtau toți deținuții 
de-acolo. Cu poalele cămâășii tocmai ștergea niște scrumiere. In 
vreme ce-i lua haina, își tot plimba limba umflându-și obrajii. 

— Mulţumesc, îi spuse ea. 

— Cu foarte multă plăcere. De câte ori pe zi te caci? întrebă 
Alan. 

— Ce-ai spus? 

— Și iese așa un cârnat luuuung? 

— Dă-le încoace, găsesc eu unde să le pun și singură. 

— Și cum nu te împiedică nimic să te uiţi, te apleci frumos și 
te uiţi cum iese și își schimbă culoarea când dă de aer. Nu-i așa? 
Parcă îţi crește așa deodată o coadă mare, maronie. 

Individul nu voia să dea drumul la haină. 

— Doctorul Chilton dorește să te duci în biroul lui imediat, 
ripostă Starling. 

— Nu, nu doresc deloc, interveni chiar doctorul Chilton. Pune 
haina în dulap, și cât timp suntem plecaţi să nu îndrăznești s-o 
scoţi de acolo. Acum! Am avut și eu o secretară permanentă, 
dar cu reducerile astea de fonduri am rămas fără ea. Fata care 
ţi-a dat drumul bate la mașină trei ore pe zi, după care trebuie 
să mă mulţumesc cu Alan. Domnișoară Starling, unde sunt toate 
fetele acelea care înviorau birourile? 

li aruncă o căutătură prin ochelarii lucioși. 

— Ai armă? 


12 


— Nu. 

— Pot să mă uit în poșetă și în geantă? 

— Doar mi-aţi văzut legitimaţia. 

— Acolo scrie că ești studentă. la să vedem noi ce avem în 
poșetă și în geantă. 

e 

Clarice Starling tresări când prima ușă grea de oţel se închise 
cu un zgomot de fiare în spatele ei și se auzi zăngănitul 
zăvorului care se închidea. Chilton mergea puţin înaintea ei, pe 
coridorul vopsit în vernilul specific unei astfel de instituţii, unde 
mirosea a dezinfectant și se auzea ecoul altor uși trântite. 
Starling era furioasă că-i îngăduise doctorului Chilton să-i 
cotrobăiască prin poșetă și geantă, dar își înfrână cu tărie 
enervarea ca să se concentreze la ce avea de făcut. Nu era nicio 
nenorocire. Simţi că era din nou stăpână pe sine, că era din nou 
cu picioarele pe pământ tare, ca atunci când simţi fundul pietros 
al unui torent iute. 

— Lecter e o mare pacoste, îi aruncă Chilton peste umăr. 
Omului de serviciu îi trebuie cel puţin zece minute în fiecare zi 
ca să scoată capsele metalice din revistele pe care le primește 
zilnic. Am încercat să reducem numărul revistelor pe care le 
primește sau chiar să-l împiedicăm să le mai primească, dar a 
scris o reclamaţie și tribunalul ne-a anulat decizia. lar numărul 
de scrisori pe care le primea era enorm. Slavă Domnului, s-a 
mai redus de când faima lui a mai apus, umbrită de a altor 
creaturi care ţin prima pagină a presei. O vreme se părea că 
orice studențaș care-și pregătea lucrarea de diplomă în 
psihologie avea neapărată nevoie și de câteva rânduri de la 
doctorul Lecter. Revistele medicale încă îi mai publică lucrările, 
mai ales din cauza aberaţiilor pe care le vehiculează. 

— După părerea mea, a publicat o lucrare destul de bună 
despre mania intervențiilor chirurgicale în Revista de Psihiatrie 
Clinică, spuse Starling. 

— După părerea ta, ai? Noi, aici, am încercat să-l studiem pe 
Lecter. Ne gândeam: Uite, avem ocazia să facem un studiu de 
căpătâi... fiindcă e atât de greu să pui mâna pe unul viu... 

— Unul viu? 

— Un sociopat adevărat, și e evident că Lecter asta e. Dar 
omul e de nepătruns, mult prea rafinat pentru testele obișnuite. 
Și, Doamne, ce ne mai urăște. Crede că sunt blestemul vieţii lui. 


13 


Crawford e isteţ foarte, nu-i așa? Că i-a venit ideea de se folosi 
de tine în cazul lui Lecter. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule doctor Chilton? 

— O femeie tânără care să-l atâte. Aşa cred că se spune la 
voi. Nu cred să mai fi văzut Lecter femeie de ani de zile. Poate 
vreuna din femeile de serviciu care face curat. De obicei, avem 
grijă să nu prea calce femei pe acolo. In pușcării asta aduce 
necazuri. 

„Chilton, mai du-te dracului!” 

— Am absolvit Universitatea Virginia cu magna cum laudae, 
domnule doctor. Şi aceea nu e o școală unde se învaţă arta 
seducţiei. 

— Atunci poate ar fi bine să ţii minte care sunt regulile casei: 
nu întinzi mâna printre gratii, nici nu te apropia de ele măcar. 
Nu-i dai nimic decât hârtie la nevoie. Nici creioane, nici stilouri. 
Are niște creioane cu fibră. Orice hârtie îi dai nu trebuie să aibă 
capse, clame, bolduri. Totul i se dă prin tava prin care i se 
servește și mâncarea. lar el restituie ce are de restituit prin 
aceeași tavă pentru hrană. Nicio excepţie. Nu primi nimic de la 
el dacă încearcă să-ţi dea printre barele carcerei. Mă înţelegi 
bine? 

— Înţeleg. 

Trecură de alte două porți și lumina zilei a rămas în urmă. 
Trecură și de secţiile unde deţinuţii puteau sta împreună și 
ajunseră în zona unde nu existau ferestre, unde cei încarcerați 
stăteau izolaţi. Becurile de iluminat de pe coridoare erau 
protejate de armături groase, precum cele din sala mașinilor de 
pe nave. Doctorul Chilton se opri în dreptul uneia dintre lămpi. 
Când zgomotul pașilor încetă, Starling auzi dincolo de ziduri cum 
se tânguia abia auzit o voce chinuită, răgușită de atâta urlat. 

— Lecter nu iese niciodată din celula lui fără cămașă de forță 
și cu mască pe gură. Și am să-ți arăt și de ce. După ce a fost 
condamnat, vreme de un an a fost un deţinut model. Sistemul 
de pază din preajma lui a mai pierdut din vigilență... asta s-a 
întâmplat înainte de a fi eu numit director. În după-amiaza zilei 
de 8 iulie 1976, s-a plâns că are dureri în piept și a fost dus la 
dispensar. | s-a scos cămașa de forță ca să i se facă o 
electrocardiogramă. Când sora s-a aplecat spre el, să vezi ce i-a 
făcut. 

Chilton îi întinse o fotografie cam îndoită pe la colţuri. 


14 


— Doctorii au reușit să-i salveze doar un ochi. Lecter era 
cuplat la aparat în timpul ăsta. l-a rupt femeii maxilarul ca să 
ajungă să-i prindă limba. Și totuși pulsul nu i-a crescut prea 
mult, doar optzeci și cinci pe minut, chiar și în momentul în care 
i-a înghiţit femeii limba. 

Starling nu era în stare să-și spună ce-i provoca mai multă 
silă: fotografia aceea, sau privirea obraznică și lacomă cu care 
Chilton îi scruta faţa. Prin minte îi trecu imaginea unei găini 
însetate care-i ciugulea lacrimile de pe obraji. 

— Aici îl ţinem noi pe Lecter, spuse Chilton în vreme ce apăsa 
un buton de lângă o ușă dublă cu geam securizat. 

Un om de serviciu voinic le dădu drumul înăuntru. Starling 
trebuia să ia repede o hotărâre decisivă, și se opri chiar în ușă. 

— Domnule doctor Chilton, avem mare nevoie să obținem 
niște informații din acest interviu. Dacă doctorul Lecter 
consideră că sunteţi dușmanul lui, dacă în mintea lui i s-a format 
acest reflex, așa cum aţi spus mai înainte, poate o să am mai 
mult noroc dacă mă duc doar eu la el. Ce ziceţi? 

Obrazul lui Chilton se crispă prins de un tic nervos. 

— Mi-e indiferent. Dar ai fi putut să-mi faci oferta asta pe 
când eram în birou. Puteam să trimit un om de serviciu să te 
însoţească și nu mai pierdeam eu timpul. 

— V-aș fi făcut propunerea asta în birou dacă aţi fi acceptat 
să-mi dați informaţiile necesare pe când eram acolo. 

— Domnișoara Starling, nu cred că o să ne mai vedem. 
Barney, după ce dumneaei termină cu Lecter, sună să vină 
cineva s-o scoată de aici. 

Chilton plecă fără să-i arunce măcar o privire. Se trezi singură 
cu voinicul om de serviciu, o figură indiferentă, în spatele căruia 
văzu doar un ceas de perete ce nici măcar nu ticăia, rezerva lui 
protejată de grilaj de sârmă împletită unde erau înșirate spray- 
uri lacrimogene, cămăși de forţă, măști de față, un pistol cu 
tranchilizante. De un perete era rezemată un fel de furcă din 
țeavă, cu un capăt în formă de U pentru imobilizarea la perete a 
celor violenţi. Însoţitorul ei o privi și-i spuse: 

— V-a spus doctorul Chilton să nu v-apropiaţi de gratii? 

Avea o voce în același timp piţigăiată și gâjâită. 

— Da, mi-a spus. 

— Atunci e-n regulă. E mai încolo, ultima celulă la dreapta. Să 
mergeţi numai prin mijlocul coridorului și nu-i luaţi în seamă pe 


15 


ceilalţi. Îi puteţi duce și corespondenţa, încercaţi să vă puneţi 
bine cu el. 

Omul de serviciu păru înveselit de ceva, numai el știa de ce. 

— Puneţi-i scrisorile în tăviţă și lăsaţi tăvița să lunece 
înăuntru. Dacă tăviţa e înăuntru, puteţi s-o trageţi afară cu 
sfoara, sau poate o împinge el. Nu poate ajunge la 
dumneavoastră acolo unde se oprește tăvița. 

Îi dădu două reviste, cu paginile desfăcute, gata să se 
împrăștie, trei ziare și mai multe scrisori deschise. Coridorul 
avea vreo treizeci de metri, cu celule de ambele părți. Unele 
celule aveau pereţi capitonaţi, cu ferestre de supraveghere ce 
semănau cu niște creneluri pentru arcași, în mijlocul ușii. Altele 
erau celule obișnuite, cu bare spre partea coridorului. Clarice 
Starling era conștientă de prezenţa locatarilor celulelor, dar se 
strădui să nu se uite la ei. Parcursese mai bine de jumătate de 
coridor când auzi o voce șuierătoare: 

— Pot să-ţi adulmec pișătoarea! 

Nu dădu niciun semn că ar fi auzit vorbele acelea și continuă 
să meargă mai departe. În ultima celulă lumina era aprinsă. Se 
deplasă spre partea stângă a coridorului ca să vadă mai bine în 
interiorul celulei, știind că venirea ei nu mai era un secret, fiind 
anunţată de sunetul tocurilor pe ciment. 


e CAPITOLUL 3 


Celula doctorului Lecter e la capătul coridorului, departe de 
celelalte, în faţa ei fiind doar o debara. Arăta cu totul altfel decât 
celelalte. În faţă, un șir de bare metalice, iar dincolo de ele, la o 
distanță mai mare decât poate un om întinde mâna, e o a doua 
barieră formată dintr-o rețea solidă de nailon care mergea de la 
podea la tavan și de la un perete la altul. Dincolo de rețea, 
Starling văzu o masă prinsă cu șuruburi în podea, pe care se 
înșirau teancuri de cărţi cu coperţi necartonate și hârtii, lângă 
masă un scaun, de asemenea prins în podea. 

Doctorul Lecter stătea pe patul de pușcărie, rezemat de pernă 
și frunzărea revista Vogue, ediţia în limba italiană. Cu dreapta 
ținea foile detașate ale revistei cu capsele scoase, și cu stânga 
le punea lângă el pe măsură ce le parcurgea. La mâna stângă 


16 


avea șase degete. Clarice Starling se opri la mică distanţă de 
barele metalice. 

— Domnule doctor Lecter. 

Se păru că vocea îi suna normal. El își ridică privirea de pe 
revistă. O fracțiune de secundă i se păru că ochii lui scoteau un 
fel de ţiuit, dar senzaţia era provocată doar de pulsul propriului 
sânge. 

— Mă numesc Clarice Starling. Pot vorbi cu dumneavoastră? 

Politeţea era evidentă atât prin distanţa pe care o păstra, cât 
și prin tonul vocii sale. 

Doctorul Lecter rămase pe gânduri, cu un deget la buze. Apoi 
se ridică alene, păși cu un mers sigur prin cușca lui și se apropie 
de rețeaua de nailon, fără a o lua în seamă, de parcă el ar fi pus- 
o acolo. Starling remarcă statura măruntă, aerul îngrijit. Mâinile 
și brațele lui degajau un fel de forță. 

— Bună dimineaţa, o salută el de parcă ar fi întâmpinat-o 
firesc la ușă. 

Avea o voce de om cu educație, dar cu o nuanţă metalică și 
aspră, poate din pricină că nu prea avea cu cine vorbi. Avea 
niște ochi căprui, în care lumina se reflecta cu punctișoare 
roșietice. Uneori punctișoarele păreau să scapere și să se adune 
în mijlocul pupilelor. O cuprinse cu privirea din cap până-n 
picioare. Ea se mai apropie puţin de gratii. Simţi cum i se 
zburlește părul pe mâini. 

— Domnule doctor, avem o problemă foarte dificilă cu 
stabilirea profilului psihologic al cuiva și am venit să vă cer 
ajutorul. 

— Noi însemnând Departamentul de Științe Comportamentale 
de la Quantico. Și bănuiesc că ești una dintre colaboratoarele lui 
Jack Crawford. 

— Da. 

— Pot să-ţi văd și eu legitimaţia? 

Nu se așteptase la asta. 

— Am arătat-o la venire. 

— Vrei să spui că i-ai arătat-o lui Frederick Chilton, doctor în 
medicină? 

— Da. 

— Ţi-a arătat și el legitimaţia..., lucrările lui? 

— Nu. 


17 


— În hârtiile alea academice ale lui nu scrie mare lucru, 
ascultă la mine. L-ai cunoscut și pe Alan? Nu-i așa că-i 
fermecător? Cu care dintre ei ai prefera să stai de vorbă? 

— Cu Alan, dacă stau să mă gândesc bine. 

— S-ar fi putut să fii vreo ziaristă care l-a mituit pe Chilton s-o 
lase să intre la mine. De aia cred că am dreptul să-ţi văd 
legitimaţia. 

— În regulă. 

Îi arătă legitimaţia laminată în plastic. 

— De la distanţa asta nu pot să citesc, te rog expediază-mi-o. 

— Nu pot. 

— Pentru că e dintr-un material mai tare? 

— Da. 

— Întreabă-l pe Barney. 

Acesta din urmă se prezentă la apel și rămase puţin pe 
gânduri. 

— Doctore Lecter, o să ai legitimaţia. Dar dacă n-o restitui 
când îţi spun și dacă ne dai de furcă la toți și o să trebuiască să 
te imobilizez ca s-o iau, atunci să știi că mă supăr tare de tot. 
Dacă mă superi, o să trebuiască să stai legat fedeleș până când 
îmi mai trece. Și atunci mâncare prin tubaj, izmenele de pișăcios 
o să ţi le schimbăm doar de două ori pe zi - o să avem de furcă 
cu toţii. Și o săptămână nu mai primești niciun fel de 
corespondenţă. Ai băgat la cap? 

— Da, Barney, de acord. 

Legitimaţia ajunse la el prin intermediul tăvii și doctorul 
Lecter o ridică în dreptul luminii. 

— În perioada de stagiu? Aici scrie „în perioada de stagiu”. 
Jack Crawford mi-a trimis o stagiară ca să-mi ia mie un interviu? 

Se lovi gânditor cu legitimaţia peste dinţii din faţă și trase în 
piept parfumul acesteia. 

— Hei, doctore Lecter, îl readuse la realitate Barney. 

— Da, imediat. 

Puse legitimaţia pe tavă și Barney o trase afară. 

— Da, sunt în perioada de stagiu la Academie, dar nu vorbim 
aici de FBI, ci de psihologie. Sunteţi în stare să apreciaţi singur 
dacă sunt calificată pentru treaba de care discutăm? 

— Hmmm, mormăi doctorul Lecter. Ca să zic așa, ești cam 
lunecoasă. Barney, ce zici, poţi să-i aduci agentei Starling un 
scaun? 


18 


— Doctorul Chilton nu mi-a spus nimic de scaun. 

— Dar bunele tale maniere ce-ţi spun, Barney? 

— Vreţi un scaun? o întrebă Barney. Am putea face rost de un 
scaun, dar până acum doctorul Lecter niciodată... ei bine, până 
acum nimeni n-a stat prea mult ca să aibă nevoie de scaun. 

— Ințeleg, da, adu-mi-l. 

Barney aduse un scaun pliant din debaraua încuiată din 
cealaltă parte a coridorului, îl desfăcu și se duse la locul lui. 

— Ei, și acum, începu doctorul Lecter așezându-se într-o parte 
a mesei lui de lucru ca s-o poată vedea mai bine, ce ţi-a spus 
Miggs? 

— Cine? 

— Miggs, cel cu mai multe crime la activ, din celula de 
dincolo? A șuierat el ceva când ai trecut. Ce spunea? 

— Mi-a spus: „Pot să-ţi adulmec pișătoarea”. 

— Aha. Ei bine, eu nu pot. Folosești cremă de față Evyan și, 
uneori, parfum L'Air Du Temp, dar azi nu te-ai dat cu el. Azi te-ai 
hotărât să nu foloseşti niciun fel de parfum. Cum ţi-au căzut 
vorbele lui Miggs? 

— Se arată ostil din motive pe care n-am cum să le cunosc. 
Păcat. El se arată dușmănos cu ceilalţi, ceilalți se arată 
dușmănoși cu el. E un cerc vicios. 

— Tu simţi ostilitate faţă de el? 

— Îmi pare rău că e bolnav mintal. Altfel, e doar gura de el. 
De unde aţi știut de parfum? 

— Când ţi-ai scos legitimaţia am simţit o undă venind dinspre 
poșetă. Ai o poșetă frumoasă. 

— Mulţumesc. 

— Ai venit cu cea mai elegantă poșetă pe care o ai, nu-i așa? 

— Da. 

Era adevărat. Făcuse economii ca să-și cumpere poșeta care 
era cea mai scumpă podoabă a ei. 

— Arată mult mai bine decât pantofii. 

— Poate o să am și niște pantofi pe măsura poșetei. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Domnule doctor, dumneavoastră aţi făcut desenele acelea 
de pe perete? 

— Crezi cumva că am angajat vreun profesionist? 

— In cel din dreptul chiuvetei e un oraș din Europa? 


19 


— Florenţa. Palazzo Vecchio și Duomo, vazute dinspre 
Belvedere. 

— Și aţi desenat totul din memorie, toate detaliile acelea? 

— Agent Starling, nu mi-a mai rămas decât memoria, altfel n- 
am cum să mai văd locurile acelea. 

— In celălalt e un crucifix? Crucea din mijloc e goală. 

— E Golgota după coborârea de pe cruce. In creion și marker 
pe o hârtie de ambalaj de la măcelărie. Exact cu asta s-a ales 
tâlharul căruia i s-a promis paradisul după ce i s-a luat și mielul 
de Paști. 

— Și dincolo ce-i? 

— Picioarele lui zdrobite, păţind exact ce-a păţit și celălalt 
tâlhar care l-a batjocorit pe Cristos. Chiar nu ai habar de 
Evanghelia Sfântului loan? Atunci uită-te la lucrările lui Duccio, 
el pictează crucificările cu mare exactitate. Ce mai face Will 
Graham? Cum mai arată? 

— Nu-l cunosc pe Will Graham. 

— Ştii bine cine-i. Protejatul lui Jack Crawford. Cel care a fost 
aici înaintea ta. Mutra lui cum mai arată acum? 

— Nu l-am văzut niciodată. 

— Asta e ca și cum am răscoli răni vechi, agent Starling, nu te 
superi, nu? 

Câteva momente de tăcere, apoi ea își luă avânt. 

— Poate ar fi mai bine dacă am răscoli niște răni de aici. Am 
adus... 

— Nu. E o prostie! Nu încerca să fii isteaţă și să folosește o 
poantă când vrei să treci ușor de la un subiect la altul. Ascultă, 
când înţelegi o vorbă de duh și marșezi la ea îl faci pe subiectul 
tău să facă rapid și detașat o evaluare a situaţiei care poate 
dăuna stării de spirit. lar noi, psihologii, acţionăm pe eșafodajul 
stării de spirit. Te descurcai foarte bine mai înainte, ai fost plină 
de politeţe și receptivă la politeţe, ai reușit să-mi câștigi 
încrederea spunându-mi adevărul, deși era stânjenitor, despre 
ce mârâise Miggs, și apoi îmi vii cu o șmecherie ieftină ca să 
treci repede la subiectul care te interesează. Nu obţii nimic așa. 

— Domnule doctor Lecter, sunteţi un psihiatru cu experienţă 
clinică. Credeţi că sunt atât de proastă încât să încerc o 
șmecherie ca să profit de starea dumneavoastră de spirit? Aveţi 
mai multă încredere în mine. Vă voi pune niște întrebări, iar 


20 


dumneavoastră veţi răspunde sau nu. Vă deranjează atât de 
mult să vă uitaţi peste chestionar? 

— Agent Starling, ai citit cumva vreuna dintre lucrările 
redactate de Științele Comportamentale? 

— Da. 

— Și eu. FBl-ul a refuzat prostește să-mi trimită Buletinul 
Juridic al Poliției, dar am făcut eu rost de el de la anticariat, am 
procurat revista /nformatii juridice a Universității John Jay, și mai 
am și revistele de psihiatrie. În ele criminalii în serie sunt 
împărţiţi în două categorii: cei organizaţi și cei dezorganizaţi. Ce 
zici de asta? 

— Fundamental..., evident că ei... 

— Simplist e cuvântul de care aveai nevoie. De fapt cea mai 
mare parte a psihologiei e puerilă, agent Starling, iar partea 
care se aplică în Științele Comportamentale e la același nivel cu 
frenologia. Psihologia nu are prea multă materie din start. Du-te 
la orice catedră de psihologie și uită-te bine la studenţi și la 
facultate: o să vezi niște bieţi radioamatori entuziaști, sau niște 
tocilari cu deficienţe de personalitate. Nici pe departe cele mai 
strălucite minţi din campus. Organizati și dezorganizați, idee de 
doi bani. 

— Cum aţi schimba dumneavoastră clasificarea asta? 

— N-aș schimba-o deloc. 

— Dacă tot vorbim de lucrări publicate, am citit articolul 
dumneavoastră despre mania operaţiilor chirurgicale și despre 
diferenţele dintre obrazul stâng și cel drept. 

— Da, lucrări strălucite. 

— Și eu cred la fel, de aceeași părere e și Jack Crawford. El 
mi-a atras atenţia asupra lor. De aceea e preocupat de 
dumneavoastră... 

— Stoicul Crawford preocupat de cineva? Probabil că are 
foarte multe pe cap dacă a ajuns să recruteze pe cineva dintre 
stagiarii în curs de pregătire ca să-i dea o mână de ajutor. 

— Da, are multe probleme și vrea... 

— l-a dat de furcă problema cu Buffalo Bill? 

— Așa cred. 

— Nu. Așa cred nu e replica potrivită. Agent Starling, știi 
foarte bine că e vorba de Buffalo Bill. Credeam că Jack Crawford 
te-a trimis la mine să mă iscodești în privinţa asta. 

— Nu. 


21 


— Deci nu faci parte din echipa care lucrează la asta. 

— Nu, am venit pentru că avem nevoie de părerea 
dumneavoastră... 

— Ce știi de Buffalo Bill? 

— Nimeni nu știe mare lucru. 

— Tot ce se știe e ce s-a publicat în presă? 

— Așa cred. Domnule doctor Lecter, eu personal n-am văzut 
niciun fel de documente referitoare la cazul în speţă, sarcina 
mea e să... 

— Câte femei a ucis până acum Buffalo Bill? 

— Poliţia a găsit cinci. 

— Toate jupuite? 

— Da, parţial. 

— Presa nu a explicat niciodată de unde-i vine porecla 
făptașului. Știi cumva de ce i se spune Buffalo Bill? 

— Da. 

— Spune-mi și mie. 

— Vă spun dacă vă aruncaţi ochii peste chestionar. 

— Am să mă uit și atât. Acum spune-mi. 

— La început a fost doar o glumă proastă făcută de 
Departamentul de Omucideri din Kansas City. 

— Da?... 

— l-au spus Buffalo Bill pentru că-și jupoaie victimele. 

Starling își dădu seama că se zbătea între spaimă și 
stânjeneala de a nu fi socotită de doi bani. Prefera spaima. 

— Trimite-mi chestionarul. 

Starling îi trimise paginile albastre din chestionar prin 
intermediul tăvii. Rămase nemișcată în vreme ce Lecter îl 
frunzări. Îl aruncă apoi în tavă. 

— Ah, agent Starling, crezi că mă poţi diseca pe mine cu un 
instrument atât de bont? 

— Nu. Dar cred că-mi puteţi face unele sugestii pentru a 
avansa cu acest studiu. 

— Și mă rog, cam care ar putea fi posibilul motiv pentru care 
aș face una ca asta? 

— Curiozitatea. 

— În ce privinţă? 

— În privinţa motivului pentru care sunteţi aici, pentru ce vi s- 
a întâmplat. 


22 


— Nu mi s-a întâmplat nimic, agent Starling. Eu sunt ceea ce 
s-a întâmplat. Nu mă puteţi reduce la un șir de influenţe. Aţi 
renunţat la ideea de bine și de rău de dragul behaviorismului, 
agent Starling. Le puneţi la toţi pampers ca la bolnavii de 
incontinenţă urinară... și nimeni nu e niciodată vinovat. Uită-te 
la mine, agent Starling. Ai tăria să spui că sunt rău? Sunt eu rău, 
agent Starling? 

— Cred că sunteţi distructiv. Pentru mine e același lucru. 

— Răul e doar distructiv? Atunci furtunile sunt rele, dacă 
judecăm atât de simplu. Și mai avem și focul, apoi grindina. 
Companiile de asigurări categorisesc toate aceste catastrofe sub 
numele de „forţă majoră”. 

— În mod deliberat... 

— Ca să mă mai destind, culeg și eu articole despre 
prăbușirea bisericilor. Ai auzit despre ultima catastrofă din 
Sicilia? Minunată. În timpul unei liturghii deosebite, faţada 
bisericii s-a prăbușit peste șaizeci și cinci de bunicute. E o 
manifestare a răului? Dacă e așa, atunci cine e de vină? Dacă El 
se află acolo sus, atunci cu siguranță că s-a bucurat, agent 
Starling. Și febra tifoidă și lebedele vin tot de acolo! 

— Domnule doctor, eu nu vă pot explica, dar știu cine ar 
putea s-o facă. 

O opri ridicând o mână. Observă că avea o mână frumoasă, și 
cele două degete din mijloc perfect gemene. O formă rară de 
polidactilism. Când începu să vorbească din nou, avea o voce 
plăcută, amabilă. 

— Agent Starling, știu că vrei să mă evaluezi. Ești foarte 
ambițioasă, nu-i așa? Ştii ce ești tu pentru mine, cu poșetuța aia 
frumoasă și pantofii ieftini pe care-i porţi? O biată țărăncuță. O 
fată de la ţară mai spălată, foarte băgăreaţă, cam lipsită de 
gust. Ai niște ochi ca două pietricele ieftine de zodie: când stai 
la pândă să afli un răspuns, strălucesc. Și dincolo de ochii aceia 
e o minte isteaţă, nu-i așa? Eşti disperată să nu semeni cu 
mama ta. Hrana bună a făcut să ai oasele ceva mai lungi, dar nu 
faci parte decât din prima generaţie care a ieșit din mină, agent 
Starling. E vorba de familia Starling din Virginia de Vest sau de 
cea amărâtă din Oklahoma? Și te-ai tot frământat dacă să alegi 
calea colegiului sau Corpul Feminin de Armată. Acum dă-mi voie 
să-ţi spun un lucru foarte personal care te privește, stagiar 
Starling. Acasă ai un șirag de mărgele din acelea la care mai 


23 


adaugi o mărgică la fiecare întâlnire cu iubitul tău și simţi o 
neplăcută strângere de inimă când vezi cât de cleioase au 
devenit, nu-i așa? Și îţi amintești cum ai mulțumit de fiecare 
dată, fără tragere de inimă, îngăduindu-i acele sincere bâjbâieli, 
simţindu-te lipicioasă din cap până-n picioare de fiecare dată 
pentru fiecare mărgică. Anost. Plicticos, taaaare plicticos! Faptul 
că ești inteligentă cam dăunează, nu-i așa? Și gustul pe care ţi-l 
lasă nu e plăcut deloc. Când o să te mai gândești la discuția 
asta, să-ți amintești expresia aceea de animal rănit când o să-i 
dai papucii individului. Și dacă șiragul de mărgele ajunge să fie 
cleios, ce altceva va ajunge la fel cu vremea? Și noaptea te 
gândești și la lucrul ăsta, nu-i așa? o întrebă doctorul Lecter pe 
cel mai blajin ton. 

Starling își ridică brusc capul și-l înfruntă: 

— Domnule doctor Lecter, înțelegeți o mulţime de lucruri. N- 
am să neg nimic din ce aţi zis. Dar acum vreau și eu un răspuns 
pe loc, fie că vreţi fie că nu: Sunteţi destul de puternic ca să vă 
folosiți de puterea aia extraordinară pe care o aveţi ca să vă 
cântăriți și pe dumneavoastră? E greu să vă priviţi în față. Am 
descoperit asta în ultimele câteva minute. Ei, ce ziceți? Priviţi-vă 
și puneţi adevărul pe hârtie. Ce alt subiect mai potrivit și pe 
măsură puteţi găsi? Sau poate vă e teamă de dumneavoastră. 

— Agent Starling, ești dură, nu-i așa? 

— În limite rezonabile. 

— Și tare nu-ţi place să te socotești o ființă comună. Așa-i că 
ustură? Ah! Agent Starling, ești departe de a fi comună. Dar te 
roade teama din pricina asta. Și mărgelele acelea ce fel sunt? 
De șapte milimetri? 

— Da, de șapte. 

— Dă-mi voie să-ţi fac o sugestie. Caută niște pietre 
semiprețioase din acelea ochi-de-tigru, găurite la mijloc și înșiră- 
le alternativ cu mărgelele aurii. Poţi să le pui doi ochi-de-tigru la 
trei mărgele, unul la două, cum ţi se pare că arată mai bine. 
Ochiul-de-tigru va prinde nuanţa ochilor tăi și reflexele părului. 
Ţi-a trimis cineva vreo felicitare de Sfântul Valentin? 

— Da. 

— Suntem deja în postul Paștelui. Și Sfântul Valentin e într-o 
săptămână. Hmmm. Aștepţi felicitări? 

— Nu se știe niciodată. 


24 


— Nu, nu se știe... Mă gândesc acum la Sfântul Valentin, îmi 
amintește de ceva năstrușnic. Cu cât mă gândesc mai mult la 
asta, cred că aș putea să te fac foarte fericită în ziua Sfântului 
Valentin, C/arice Starling. 

— În ce fel, domnule doctor Lecter? 

— Trimițându-ţi o minunată felicitare. Mai trebuie să mă 
gândesc. Și acum te rog să mă ierți. La revedere, agent Starling. 

— Și studiul? 

— Odată, unul care făcea recensământul a încercat să mă 
evalueze. l-am mâncat ficatul cu fasole și o sticlă mare de vin de 
Amarone. Micuţă Starling, du-te înapoi la școală. 

Politicos până la capăt, Hannibal Lecter nu-i întoarse spatele 
deodată, ci se retrase de lângă reţea mergând de-a-ndăratelea 
până la cușeta lui, se întinse pe ea și deveni la fel de distant ca 
statuia unui cruciat întinsă pe un cavou. 

Starling se simţi deodată sleită cu totul, de parcă i s-ar fi luat 
sânge. Îi trebui mai mult timp decât de obicei ca să-și pună 
hârtiile în geantă pentru că se simţea nesigură pe picioare. 
Resimţea eșecul pe care-l detesta atât de mult în toate 
mădularele. Strânse scaunul pliant și-l rezemă de ușa debaralei. 
Trebuia să treacă din nou pe lângă Miggs. La celălalt capăt al 
culoarului Barney părea să citească. Il putea chema să vină s-o 
ia. La naiba și cu Miggs. Nu era mai dificil decât atunci când 
trecea pe lângă un grup de muncitori din construcţii sau pe 
lângă curierii bădărani de care se izbea în fiecare zi prin oraș. O 
porni pe coridor. 

Aproape de ea auzi vocea șuierată a lui Miggs: 

— Mi-am mușcat degetul ca să moooor. Uite cum sângerează! 

Ar fi fost mai bine dacă l-ar fi chemat pe Barney, dar 
surprinsă, se uită spre celulă și-l văzu pe Miggs mișcând iute din 
degete și simţi brusc șuvoiul acela cald pe obraz și pe umăr 
înainte de a apuca să se ferească. Se îndepărtă de el, își dădu 
seama că e spermă, nu sânge. Auzi vocea lui Lecter care o 
striga, tonul acela răgușit mai pronunţat decât înainte. 

— Agent Starling. 

Se ridicase din pat și o striga în vreme ce ea continua să se 
depărteze. Bâjbâi prin poșetă după o batistă de hârtie. Din spate 
auzi iar: 

— Agent Starling. 


25 


Simţi în ea fiorul rece al stăpânirii de sine, și se îndreptă 
hotărâtă spre ieșire. 

— Agent Starling. 

În vocea lui Lecter se simţea o altă tonalitate. Se opri. „De ce 
naiba vreau atât de mult să reușesc?” Miggs șuieră ceva, dar 
nu-l ascultă. 

Se trezi din nou în faţa celulei lui Lecter și pentru prima oară 
fu martora unuia din rarele spectacole când doctorul era agitat. 
Știa că era în stare să miroasă mizeria de pe ea. Putea să 
adulmece orice. 

— N-aș fi vrut să ţi se întâmple una ca asta. Lipsa de maniere 
mi se pare o atitudine foarte urâtă. 

Era ca și cum crimele comise l-ar fi purificat de brutalităţile 
mai mărunte. Sau poate, se gândi ea, îl excita s-o vadă mânjită 
în felul acesta. N-ar fi putut spune. Prin ochi îi treceau scăpărări 
înghiţite de abisul întunecat din el, precum licuricii ce zboară 
prin gura peșterii. „Fie ce-o fi, dar folosește-te de momentul 
ăsta.” Își ridică servieta: 

— Vă rog, faceţi asta pentru mine. 

Poate că apelul ei venise prea târziu: doctorul își recâștigase 
calmul. 

— Nu. Dar o să fii fericită că ai venit. O să-ţi ofer altceva. Ceva 
ce-ţi dorești tu cel mai mult. 

— Ce anume, domnule doctor? 

— Avansarea, bineînțeles. Se potrivește de minune, îmi pare 
atât de bine. Ziua Sfântului Valentin m-a făcut să mă gândesc la 
asta. 

Putea fi orice motiv în spatele zâmbetului acela care-l făcea 
să-și arate dinţii mărunți și albi. Apoi vorbi, dar atât de încet 
încât abia îl auzi: 

— Dacă vrei felicitarea de Sfântul Valentin, caută în mașina lui 
Raspail. M-ai auzit? Caută în mașina lui Raspail dacă vrei să 
găsești felicitarea. Și acum, poţi să pleci. Nu cred că Miggs va 
reuși aceeași performanţă atât de curând, chiar dacă e nebun. 
Ce zici? 


26 


e CAPITOLUL 4 


Clarice Starling se simţea tulburată, sleită, și numai voinţa o 
mai ţinea în picioare. Multe dintre cele spuse de Lecter despre 
ea erau adevărate, altele se apropiau mult de adevăr. Preţ de 
câteva minute i se păru că în mintea ei se dezlănţuie o 
conștiință străină, măturând totul de pe rafturi ca un urs furios 
ajuns într-o tabără de excursioniști. Încă o înfuriau vorbele lui 
despre maică-sa, și trebuia într-un fel să scape de furia asta. 
Asta îi era meseria. 

Stătea în mașina ei, un Ford Pinto, parcată vizavi de spital, 
respirând adânc. Când parbrizul mașinii se aburi, se simţi 
oarecum mai izolată de restul lumii. 

„Raspail!” Își aminti numele ăsta. Unul dintre pacienţii lui 
Lecter, apoi victima lui. Nu avusese la dispoziţie decât o singură 
seară să parcurgă materialele referitoare la Lecter. Dosarul era 
imens, iar Raspail fusese doar una dintre multele lui victime. 
Trebuia să citească toate amănuntele. Îi veni s-o pornească în 
goană, dar își dădu seama că, de fapt, nu era nicio grabă, cazul 
Raspail fusese închis cu ani de zile în urmă, și numai starea ei 
psihică o îmboldea să fie repezită. Nu murea deocamdată 
nimeni. Avea timp berechet la dispoziţie. Înainte de a porni mai 
departe, trebuia să se informeze mai bine, să fie mai stăpână pe 
caz. Altfel Crawford ar fi putut să i-l ia și să-l dea altcuiva. 
Trebuia să înfrunte și eventualitatea asta. 

încercă să-l sune de la un telefon public, dar află că era 
ocupat până peste cap cu formalităţile de obţinere a fondurilor 
pentru Departamentul de Justiţie și tocmai se milogea pentru ele 
în faţa Subcomitetului pentru Finanţare al Camerei. 

Putea obţine detalii legate de cazul de la Divizia de Omucideri 
a Departamentului Poliţiei din Baltimore, dar crima nu constituie 
o infracţiune federală, și știa foarte bine că indivizii de acolo i-ar 
fi luat cazul cât ai zice pește. 

Se întoarse la Quantico, la Departamentul de Științe 
Comportamentale, în birourile familiare, cu perdelele cafenii 
regulamentare și cu dosarele cenușii cu toate păcatele iadului. 
O prinse acolo seara, după ce toate secretarele plecaseră, 
cercetând microfilmele referitoare la cazul lui Lecter. In biroul 
întunecat, becul  retroproiectorului arunca o lumină 


27 


asemănătoare cu a tigvelor din dovleac de Halloween, și 
negativele imaginilor se reflectau pe faţa ei plină de 
concentrare. 

Raspail, Benjamin René, bărbat, alb, 46 de ani, fusese prim- 
flautist la Filarmonica din Baltimore. Fusese pacient al doctorului 
Lecter. 

Pe data de 22 martie 1975 lipsise la un concert al Filarmonicii 
în Baltimore. Pe data de 25 martie, cadavrul lui fusese găsit 
așezat în strana unei mici biserici de ţară lângă Falls Church, 
Virginia, având pe el doar un smoching și cravată la gât. La 
autopsie s-a descoperit că inima îi fusese străpunsă și-i lipseau 
pancreasul și timusul. 

Clarice Starling, care știa din copilărie mai multe decât ar fi 
vrut ea să știe despre felul în care se prepară carnea, știa că 
organele lipsă constituiau așa-numitele momiţe. 

Departamentul de Omucideri din Baltimore socotea că aceste 
specialități apăruseră în meniul dineului pe care doctorul Lecter 
îl oferise în cinstea președintelui și dirijorului Filarmonicii din 
Baltimore chiar în seara imediat următoare dispariţiei lui 
Raspail. Doctorul Lecter declarase că nu știa nimic despre 
problema asta. Și președintele, și dirijorul declaraseră că nu-și 
mai aminteau meniul de la dineul doctorului Lecter, acesta fiind 
recunoscut pentru talentul lui gastronomic, calitate în care și 
publicase mai multe articole în revistele gurmanzilor. Ca urmare 
a incidentului, președintele filarmonicii a fost tratat într-un 
sanatoriu holistic din Basel pentru anorexie și afecțiuni legate de 
alcoolism. 

Raspail era cea de-a noua victimă cunoscută a lui Lecter, 
după informațiile poliţiei din Baltimore. 

Raspail murise fără să lase niciun fel de testament, și presa 
urmărise vreme de mai multe luni procesele dintre rudele 
acestuia pentru averea imobiliară a defunctului, până când 
interesul cititorilor se stinse cu totul. 

Rudele lui Raspail se uniseră cu rudele altor victime ale lui 
Lecter și-l dăduseră în judecată pe psihiatru pentru a obţine o 
sentință care să hotărască distrugerea dosarelor și a 
înregistrărilor făcute de el în cursul consultaţiilor, și reușiseră. 
Probabil că se gândiseră că acesta putea divulga cine știe ce 
secrete stânjenitoare, folosindu-se chiar de acele dosare. 


28 


Tribunalul îl numise pe avocatul lui Raspail, Everett Yow, 
drept executor pentru lichidarea proprietăţilor. 

Deci Starling trebuia să se adreseze avocatului pentru a 
ajunge la mașina cu pricina. S-ar fi putut ca avocatul să 
dorească să protejeze memoria lui Raspail, și, dacă era înștiințat 
din vreme, putea distruge dovezile pentru a-și apăra fostul 
client. 

Starling voia să joace cu mână forte, dar pentru asta avea 
nevoie de sfaturi și de aprobări. Rămăsese singură în tot 
departamentul. Găsi numărul de acasă al lui Crawford în 
agendă. Nu auzi telefonul sunând, ci brusc vocea calmă a lui 
Crawford. 

— Jack Crawford la telefon. 

— Aici Clarice Starling. Sper că nu v-am deranjat de la cină... 
Urmă o tăcere lungă drept răspuns, și fu nevoită să continue: 
Lecter mi-a spus ceva despre cazul Raspail, sunt la birou și 
cercetez pista asta. Mi-a spus că în mașina lui Raspail se află 
ceva interesant. Pot ajunge la mașină prin intermediul 
avocatului lui Raspail, dar, cum mâine e sâmbătă, și n-am 
cursuri, voiam să vă rog să... 

— Starling, îţi aduci cumva aminte ce ţi-am spus eu să faci cu 
toate informațiile obținute de la Lecter? spuse Crawford cu o 
voce groaznic de calmă. 

— Să vă prezint un raport duminică la ora nouă fix. 

— Starling, asta trebuie să faci, exact asta. 

— Da, domnule. 

Și în urechi îi ţiui tonul telefonului închis. Pe fața ei se așternu 
o expresie de suferinţă, și își simţi ochii arzând. 

— Mama mă-sii de rahat! exclamă ea. Bătrân înfumurat și 
nenorocit! Râmă afurisită! S-ajungi și tu să ejaculeze Miggs pe 
tine, și o să vezi atunci cum e. 

e 

Starling, proaspăt îmbăiată, în pijamaua de la Academia FBI- 
ului, lucra la a doua ciornă a raportului, când în încăpere se ivi 
colega ei de cameră, Ardelia Mapp, care se întorcea de la 
bibliotecă. Apariţia acesteia, un zdrahon de fată tuciurie, cu o 
faţă ce radia sănătate, era cea mai bine-venită întâlnire din ziua 
aceea. Ardelia se uită la Clarice și văzu imediat că era sleită. 

— Ei, fetițo, cu ce te-ai îndeletnicit pe ziua de azi? 


29 


Ardelia întotdeauna punea întrebări de parcă răspunsul n-ar fi 
contat. 

— M-am ocupat de un nebun care a ejaculat pe mine. 

— Aș vrea să am și eu timp pentru viaţa în societate. Nu știu 
cum de tu reușești să te ocupi și de școală, și de viaţa ta. 

Starling izbucni pe neașteptate în râs. Ardelia se porni și ea, 
socotind că poanta fusese reușită. Starling nu izbutea să se mai 
oprească, își auzea ecoul hohotelor parcă de departe, ceea ce o 
stârni și mai tare. Printre lacrimi, Starling văzu că Mapp arăta 
ciudat de bătrână, și în zâmbetul ei dăinuia tristeţea. 


e CAPITOLUL 5 


Jack Crawford, cincizeci și trei de ani, citește trântit într-un 
fotoliu, în dormitor, la lumina unei veioze. În fața lui sunt două 
paturi duble, amândouă ridicate pe niște blocuri de lemn ca să 
fie la înălţimea paturilor de spital. Unul e al lui, în celălalt stă 
Bella, soţia lui. Crawford aude cum respiră pe gură. De două 
zile, bolnava nu mai fusese în stare să se miște sau să-i 
vorbească. 

O clipă, respiraţia i se opri. Crawford își ridică ochii de pe 
carte, privind-o peste ochelarii de citit. Pune cartea jos. Bella 
respiră din nou, mai întâi abia auzit, apoi normal. El se ridică și 
pune mâna pe ea, îi ia tensiunea și pulsul. După atâtea luni 
manevrează ca un expert tensiometrul. 

Ca să n-o lase noaptea singură, își pusese și el un pat alături. 
Ca să-i vină ușor s-o atingă pe întuneric, patul lui se află la 
aceeași înălţime cu al ei. 

În afară de faptul că paturile sunt mai înalte decât cele 
obișnuite și de instalaţiile montate pentru ca Bella să stea mai 
comod, Crawford reușise să facă încăperea aceea să nu arate ca 
a unui bolnav. Sunt și flori, dar nu prea multe. Nu se văd niciun 
fel de cutii cu pastile - Crawford golise o debara în hol și pusese 
acolo toate medicamentele și instrumentele necesare înainte de 
a o aduce de la spital. (Fusese a doua oară când o trecuse 
pragul acelei case în braţe, iar gândul acesta aproape că-l 
dobori.) 


30 


Dinspre sud veni un front de aer cald. Ferestrele sunt 
deschise și se simte aerul Virginiei, proaspăt, blând. În întuneric, 
se aude orăcăitul unor broaște. 

Incăperea e impecabilă, dar covoarele începuseră să se 
scămoșeze - Crawford nu își permitea să bâzâie cu aspiratorul 
acolo, și curăța doar cu o perie de covoare, dar rezultatul nu era 
prea strălucit. 

Se îndreaptă spre debara și aprinde lumina. Pe partea de 
dinăuntru a ușii sunt prinse două fișe: pe una e trecut pulsul și 
tensiunea Bellei. Cifrele scrise de el și cele trecute de sora care 
o supraveghează în timpul zilei alternează pe mai multe pagini 
galbene, consemnări din timpul mai multor zile și nopți. Pe 
cealaltă fişă sora din tura următoare trecuse medicația 
administrată. 

Crawford a învăţat să administreze orice fel de medicament 
sau tratament e nevoie în cursul nopţii. Sub îndrumarea sorei, 
exersase să facă injecții folosindu-se la început de o lămâie, 
apoi pe propriile coapse, înainte de a-și aduce soţia acasă. 

Crawford stă și se uită la ea preţ de vreo trei minute, 
cercetându-i atent chipul frumos. Poartă pe cap o eșarfa din 
mătase moarată, înfășurată ca un turban. Atâta timp cât mai 
putuse vorbi, insistase să o poarte. Acum el vrea să o vadă 
legată la cap în felul acesta. li umezește buzele cu glicerină și-i 
șterge colţul unui ochi cu degetul lui mare. Ea nu mișcă. Nu e 
încă vremea s-o întoarcă pe cealaltă parte. 

Se uită în oglindă, ca să se convingă că el nu e bolnav, că nu 
avea să o urmeze și el în mormânt. Se surprinde gândindu-se la 
asta și i se face rușine. Se întoarce și se așază în fotoliu, și nu 
reușește să-și amintească ce citea. Pipăie pe lângă el să-și dea 
seama care dintre cărți mai păstrează căldura mâinii. 


e CAPITOLUL 6 


Luni dimineaţă, Clarice Starling găsește în mapa ei de 
corespondenţă următorul mesaj de la Crawford: 


CS: 


31 


Cercetează mașina lui Raspail. În timpul liber. De la 
biroul meu vei primi un număr de carte de credit 
pentru convorbiri interurbane. la legătura cu mine 
înainte de a pleca pe teren sau a cerceta moștenirea. 
Raportezi miercuri, ora 16:00. 

Directorul a primit raportul semnat de tine. Te-ai 
descurcat bine. 


JC 
SAIC!/secția 8 


Starling avu un sentiment de satisfacţie. Își dădu seama că 
Crawford îi dădea voie să se joace cu un șoricel cam obosit, doar 
așa, ca să se mai antreneze. Voia să-i dea prilejul să mai înveţe. 
Și îi dorea să reușească. Pentru Starling șansa era mai 
importantă decât politeţea. 

Raspail era mort de opt ani. Ce dovezi puteau să fi rămas 
nedescoperite în mașina aceea atâta vreme? 

Știa din experiența propriei familii că, deoarece automobilele 
se depreciază atât de ușor, orice curte de apel aprobă vânzarea 
mașinii de către moștenitori înainte de terminarea împărțirii 
bunurilor, cu condiția ca banii să fie vărsaţi pe masa 
succesorală. Era puţin probabil ca în cazul unei averi atât de 
disputate precum cea a lui Raspail mașina cu pricina să nu fi 
fost vândută. 

Și mai era problema timpului. Dacă punea la socoteală pauza 
de masă, Starling avea la dispoziţie o oră și un sfert pe zi ca să 
folosească telefonul în timpul programului. Trebuia să-i 
raporteze lui Crawford miercuri după-amiază. Deci avea la 
dispoziţie trei ore și patruzeci și cinci de minute în cele trei zile 
ca să dea de urma mașinii dacă transforma perioada de studiu 
individual în pauză de masă pentru a telefona în timpul 
programului celorlalți. Noaptea avea să recupereze și să învețe. 

Obţinuse note bune la Procedee de investigaţie, și avea 
prilejul să le adreseze instructorilor câteva întrebări generale 
care s-o ajute. În timpul pauzei de masă de luni, cei de la 
tribunalul regional din Baltimore îi spuseseră să aștepte puţin și 
o făcuseră să stea degeaba cu receptorul în mână mai bine de 
trei minute. Reuși totuși să dea de un funcţionar mai amabil la 


1 Acronim de la Special Agent in Charge (agent special-șef), folosit în cadrul FBI-ului. 
32 


tribunal, care dezgropă dosarul cu moștenirea lui Raspail. Îi 
comunică apoi că se dăduse aprobarea pentru vânzarea unui 
automobil, îi spuse marca și seria mașinii, precum și numele 
cumpărătorului. Marţi, își irosi jumătate din pauza de masă 
pentru a da de urma acestuia și pierdu restul timpului ca să afle 
de la Departamentul Auto din Maryland că o mașină nu putea fi 
găsită după seria ei, ci numai după numărul de înregistrare sau 
după cel de înmatriculare. Miercuri o ploaie torențială îi obligă 
pe cursanţi să renunțe la antrenamentele de tragere din 
poligon. Într-o sală de curs, cu iz de haine ude și sudoare, lui 
John Brigham, fost membru în infanteria marină, instructor de 
arme și muniții, îi veni ideea să verifice în faţa întregii clase cât 
de rezistentă era Clarice Starling și o puse să arate de câte ori 
putea apăsa într-un minut pe trăgaciul unui pistol Smith & 
Wesson model 19. Cu mâna stângă reuși de șaptezeci și patru 
de ori; își dădu o șuviţă de păr din ochi și începu cu dreapta, în 
vreme ce un coleg număra. Luă poziţia caracteristică unui 
trăgător, cu ambele mâini pe mânerul pistolului, bine proptită pe 
picioarele desfăcute, concentrându-se asupra primei cătări a 
armei, încât cea de-a doua cătare și ţinta se zăreau cam neclar. 
După aproape treizeci de secunde, își lăsă mintea liberă, ca să 
nu mai simtă durerea. Își concentră privirea asupra țintei de pe 
perete: o diplomă emisă de Divizia de Cercetare a Tranzacţiilor 
Comerciale pe numele lui John Brigham, instructor al acestei 
divizii. Din colţul gurii îl întrebă pe instructor: 

— Cum depistezi înregistrarea? 

— ... Șaizecișicincișaizecișișaseșaizecișișapteșaizeci... 

— ... unei mașini când nu ai decât seria ei de fabricaţie... 

— ... șaptezecișioptșaptezecișinouăoptzeciopizecișiunu... 

— ... și marca? Nu ai numărul de înmatriculare... 

— ... optZecișinouănouăzeci. Gata! 

— În regulă, copii, spuse instructorul. Vreau să fiți atenţi. 
Puterea mâinii e un factor important în orice confruntare cu 
arma în mână. Poate că unii domni sunt îngrijoraţi că am să-i 
chem pentru următorul test. Și îngrijorarea voastră e 
îndreptăţită: Starling a dovedit că e deasupra mediei ţinând 
arma cu ambele mâini. lar asta pentru că lucrează. Se 
antrenează cu obiecte din acelea mici care pot fi strânse în 
pumn, și vă puteţi procura și voi. Cei mai mulți dintre voi nu 
sunt în stare să strângă ca lumea altceva decât... hm - și 


33 


Brigham se strădui să găsească un termen cât mai departe de 
jargonul obișnuit din infanteria marină -, decât vreun coș pe 
față, se opinti el în cele din urmă. Starling, să fim serioşi, nici tu 
nu ești destul de bună. Înainte de terminarea cursurilor, vreau 
să văd că și cu stânga treci de nouăzeci. Acum formaţi perechi, 
unul trage, celălalt numără, viteză, viteză! Starling, tu rămâi. Ce 
altceva mai știi despre mașina aia? 

— Numai seria de fabricaţie și marca, atât. Și un proprietar 
mai vechi, de-acum cinci ani. 

— Bine, fii atentă! Cei mai mulţi o zbăr... se încurcă atunci 
când trebuie să treacă de la un proprietar la altul, pe baza 
documentelor de înregistrare. Te împotmolești între un stat și 
altul. Vreau să spun că și polițiștilor li se întâmplă. lar pe 
computere nu apar decât numărul de înregistrare și cel de 
înmatriculare. Ne-am obișnuit cu toţii să folosim doar cele două 
numere, nu seria de fabricaţie. 

Zgomotul trăgacelor manipulate de zor răsuna în toată 
încăperea, așa că trebuia să-i strige la ureche ca să-l audă. 

— Da’ există o cale mai lesne. R.L. Polk & Company, care 
publică cărţile de telefon din fiecare oraș, scot și o listă cu 
numerele curente de înregistrare ale mașinilor după mărci și 
seria de fabricaţie. Numai acolo găsești. Comercianţii de mașini 
își publică anunţurile prin compania asta. De unde ai știut că pot 
să te ajut în chestia asta? 

— Aţi lucrat la Divizia Operativă a ICC?. Așa că mi-am închipuit 
că a trebuit deseori să luaţi urma unor mașini. Mulţumesc. 

— Atunci vreau o compensație: antrenează-te și cu stânga, să 
ajungem acolo unde am zis și să le facem de râs pe 
domnișoarele astea cu degețele îngrijite. 

e 

În timpul perioadei de studiu individul, se retrase în cabina 
telefonică; mâinile îi tremurau atât de tare, că abia putea citi ce 
scria. Raspail avusese un Ford. Lângă sediul Universităţii 
Virginia era un patron de service care se ocupase ani de zile cât 
putuse de mașina ei, hârbuitul Pinto. lar acum, cu aceeași 
răbdare, consulta listele companiei Polk ca să-i poată da un 
răspuns. Şi se întoarse la telefon furnizându-i numele și adresa 
celui care înregistrase mașina lui Raspail. 


2 Acronim de la Interstate Commerce Commission, o agenţie ce avea drept scop 
controlul transportului de suprafaţă în Statele Unite; a fost desființată în 1995. (n.tr.). 


34 


„Clarice e tare! Clarice e mare. Lasă prostiile și sună-l pe om 
acasă, și să vedem, deci Number Nine Ditch, Arkansas. Jack 
Crawford n-o să mă lase în veci să mă duc tocmai până acolo, 
dar cel puţin pot afla cine a luat mașina.” 

Niciun răspuns, nu răspundea nimeni în continuare. Sunetul 
apelului se auzea ciudat, foarte, foarte departe, două note, ca la 
party-line. Încercă şi în cursul nopţii, tot fără niciun rezultat. În 
timpul pauzei de masă de miercuri, în fine, îi răspunse un 
bărbat. 

— Aici postul de radio WPOQ, cu muzică veche și bună. 

— Alo, sun ca să... 

— N-am nevoie de niciun fel de tăblăraie de aluminiu și ni’ n- 
am poftă să stau în vreo rulotă-n Florida. Mai ai ș-al' marfă? 

Accentul de Arkansas se simțea puternic vocea individului. 
Dacă voia, putea să vorbească și ea la fel, cu oricine, dar acum 
nu avea vreme. 

— In regulă, domnule. O să vă rămân recunoscătoare dacă îmi 
puteţi da o mână de ajutor. Încerc să dau de domnul Lomax 
Bardwell. Mă numesc Clarice Starling. 

— E Starling și mai nu știu cum, strigă individul ca să-l audă și 
ceilalți din casă. Ce treabă ai cu Bardwell? 

— Sun de la Biroul din Mid-South al firmei Ford. Fordul pe care 
l-aţi cumpărat are nevoie de unele modificări, pe care firma le 
face gratuit. 

— Eu mi-s Bardwell. Credeam că ești vreuna dân alea care vor 
zor nevoie mare să-mi mai vândă ceva pân telefon. Da' acu' e 
cam târzior pen' vreo modificare, că-i rablă dă tot. lo și nevastă- 
mea taman eram la Little Rock, ieșind dăn South Mall cu Fordu’. 

— Ascult, domnule. 

— Cân’ afurisita dă ţavă a spart baia dă ulei. Și să te ţii: ulei 
peste tot. Și ginești camionu' ăla mare Orkin, cu o gânganie 
mare deasupra? Ei bine, unu' d'ăla a nimerit chiar pân balta dă 
ulei ș-a derapat. 

— Dumnezeule! 

— A luat-o frumușel ș'a dat taman pân cabina la automatu’ dă 
fotografiat, a scos aparatu’ din țâțâni și geamurile s-au dus și 
ele. Ála dă la aparat a ieșit împleticindu- se năuc afară. A trebuit 
să-l ţin să n-o ia razna pă drum. 

— Măi să fie! Și ce s-a întâmplat cu mașina? 

— Cu ce? 


35 


— Cu Fordul? 

— l-am zis lu' Buddy Sipper de la cimitiru' de mașini să vină 
să-l ia că i-l dau numa’ pă cinjde dolari. Chibzuiesc că l-o fi făcut 
bucăţi de-acum. 

— Domnule Bardwell, îmi puteţi spune numărul lui de telefon? 

— Ce treabă ai tu cu Sipper? Dacă-i cineva îndreptăţit să mai 
ciupească ceva biștari din rabla aia, atunci io mi-s ăla. 

— Da, domnule, vă înţeleg. Nu fac decât ce mi s-a spus, adică 
să găsesc mașina aia. Vă rog, aveţi cumva numărul de telefon? 

— Habar n-am unde-o fi cartea aia dă telefon. Dă multă 
vreme n-am mai văzut-o. Ştii cum e cân’ ai nepoți. Da-l găsești 
de la poștă. Cimitiru' de mașini Sipper. 

De la atelierul de dezmembrări Sipper află că mașina fusese 
desfăcută, și ce rămăsese din ea fusese făcut calup la presă și 
trimis la fier vechi. Din registru, supraveghetorul îi citi seria de 
fabricaţie. 

Un rahat împrăștiat! exclamă Starling cu accent pe măsură. 
Fundătură. Asta zic și eu felicitare de Sfântul Valentin. 

Starling își rezemă fruntea de cutia metalică rece a telefonului 
din cabină. Ardelia Mapp, cu niște cărţi subsuoară, bătu în ușa 
cabinei și-i întinse o oranjadă. 

— Mulţumesc, Ardelia. Mai am de dat un singur telefon. Dacă 
reușesc să vorbesc, te ajung din urmă la cantină. 

— Și speram atât de mult să te aud că nu mai vorbești în 
jargonul ăla atât de nenorocit, oftă Mapp. Există și cărți care te 
pot ajuta. Nici eu nu mai vorbesc în dialectul de acasă. Mai 
vorbește tu mult așa, și o să-ţi iasă vorbe că te ţii numai cu 
indivizi dubioși, fato. 

După care Mapp închise ușa cabinei telefonice. Starling se 
gândi că acum trebuia să-l convingă pe Lecter să-i furnizeze alte 
informaţii. Dacă obținea interviul ăsta, Crawford s-ar fi putut s-o 
lase să se ducă din nou la sanatoriu. Formă numărul doctorului 
Chilton, dar nu reuși să treacă de secretară. 

— Doctorul Chilton e cu adjunctul procurorului și cu medicul 
legist, îi comunică secretara. A vorbit deja cu șeful 
dumneavoastră, și nu mai are nimic să vă comunice. La 
revedere! 


36 


e CAPITOLUL 7 


— Prietenul tău Miggs e mort, o anunţă Crawford. Starling, mi- 
ai spus tot ce aveai de spus? 

Chipul obosit al lui Crawford era la fel de sensibil la cel mai 
mic semnal precum penele de pe capul unei bufnițe și la fel de 
neîndurător. 

— Cum? 

Starling simţi că o apucă un fel de amorțeală gândindu-se că 
acum trebuia să mai facă faţă și acestei situații. 

— Și-a înghiţit limba spre dimineaţă. Lecter i-a dat ideea, 
după părerea lui Chilton. Supraveghetorul de noapte l-a auzit pe 
Lecter cum îi șoptea lui Miggs ceva. Lecter știa o mulțime de 
lucruri despre Miggs. l-a vorbit destul de multă vreme, dar 
supraveghetorul n-a reușit să audă ce-i spunea. Miggs a început 
să plângă, și după aceea s-a potolit. Starling, mi-ai raportat 
chiar totul? 

— Da, domnule. În raport și în memoriu am pus totul, aproape 
cuvânt cu cuvânt. 

— Chilton m-a sunat ca să mi se plângă de tine... Crawford se 
opri, fiind plăcut surprins că ea nu-l întreabă nimic. l-am 
comunicat că, după părerea mea, nu am ce-ţi reproşa. Chilton 
încearcă să preîntâmpine o anchetă a celor de la Drepturile 
Civile. 

— Și se va face o anchetă? 

— Bineînţeles, dacă familia lui Miggs va insista. 
Departamentul pentru Drepturi Civile va face vreo opt mii de 
anchete anul ăsta. Vor fi încântați să-l adauge și pe Miggs pe 
lista lor. 

Crawford o privi mai îndeaproape. 

— Te simţi bine? 

— Nu știu ce să zic de povestea asta. 

— Nu trebuie să zici nimic. Lecter a făcut-o ca să se distreze. 
Știa bine că n-au ce-i face în cazul ăsta, așa că de ce să nu se 
distreze?! Chilton o să-i ia cărțile și scaunul de la closet o vreme 
și n-o să-i mai dea nici desertul, și cu asta, basta. 

Crawford își împreună degetele pe burtă și și le privi. 

— Lecter te-a întrebat de mine, nu-i așa? 

— M-a întrebat dacă sunteți foarte ocupat. Și i-am spus că da. 


37 


— Numai atât? Nu cumva ai omis ceva personal pentru că nu 
voiai să aflu și eu? 

— Nu. Spunea că sunteţi un stoic, dar am amintit și asta. 

— Da. Altceva, nimic? 

— Nu. N-am omis nimic. Doar nu credeți că ne-am întins la 
bârfe și că de asta a catadicsit să stea de vorbă cu mine! 

— Nu. 

— Eu nu cunosc nimic personal despre dumneavoastră, și, 
chiar dacă aș fi știut, nu aș fi discutat. Dacă e vreo problemă, 
haideţi s-o discutăm pe faţă! 

— Bun, sunt mulţumit. Să trecem la problema următoare! 

— Aţi crezut cumva că... 

— Gata. Treci la subiectul următor, Starling! 

— Informaţiile lui Lecter despre mașina lui Raspail nu duc 
nicăieri. A fost strivită și vândută la fier vechi cu multe luni în 
urmă, la un cimitir de mașini din Number Nine Ditch, Arkansas. 
Poate, dacă mă duc din nou la sanatoriu și stau de vorbă cu el, o 
să-mi spună mai multe. 

— Ai epuizat toate variantele în cazul ăsta? 

— Da. 

— De ce consideri că Raspail avea numai o mașină? 

— Era singura înregistrată pe numele lui, era necăsătorit, așa 
că am presupus... 

— Aha, te-am prins. 

Crawford împunse aerul cu arătătorul la ceva invizibil care s- 
ar fi aflat între ei. 

— Deci ai presupus! Starling, a; presupus. 

Crawford scrise cuvântul presupus pe un top de hârtie din 
faţa lui. Mai mulţi instructori de-ai lui Starling împrumutaseră de 
la Crawford același obicei, dar Starling nu lăsă să se vadă că 
observase stilul ăsta. Crawford vorbi subliniind cuvântul-cheie: 

— Dacă, atunci când eu te trimit într-o misiune, tu începi să-ți 
dai cu presupusul, atunci poţi să presupui că ne-ai făcut de râs 
pe amândoi. Se lăsă pe spătarul fotoliului satisfăcut. Știai că 
Raspail avea mania de a colecţiona mașini? 

— Nu. Au rămas ca moștenire? 

— Nu știu. Crezi că ești în stare să afli? 

— Da. Cred că da. 

— De unde o să pornești? 

— De la executorul său testamentar. 


38 


— Avocat din Baltimore, chinez, parcă îmi amintesc ceva. 

— Everett Yow, preciză Starling. E în cartea de telefon. 

— Te-ai gândit vreo clipă la mandatul de percheziţie necesar 
pentru cercetarea mașinii lui Raspail? 

Uneori tonul pe care vorbea Crawford îi amintea de 
miriapodul atoateștiutor din A/ice în Țara Minunilor. Starling nu 
îndrăzni să-i vorbească pe același ton. 

— Întrucât Raspail e mort și nu e suspect de nimic, dacă avem 
aprobarea executorului său testamentar de a cerceta mașina, 
atunci percheziţia este legală, iar rezultatele ei pot fi admise ca 
dovezi în instanţă, recită ea ca la carte. 

— Exact. Ştii ce? Am să-l anunț pe ofițerul local din Baltimore 
că vei sosi. Sâmbătă, Starling, în timpul tău liber. Du-te, găsește 
dovada, dacă există vreuna. 

Crawford reuși, cu succes, să-și impună să nu se uite după ea 
când ieși din birou. Din coșul de gunoi, ridică cu două degete o 
hârtie mov, mototolită. O puse pe birou și o netezi. Era despre 
soția lui. Era un scris elegant: 


Iscoditoare școli ce scormoniţi știința 
gheenei care mistuie o lume, 

cu niciun gând, vreun învățat anume 
nu bănuie c-o arde nefiinta? 


Îmi pare nespus de rău de Bella, Jack. 


Hannibal Lecter 
e CAPITOLUL 8 


Everett Yow era la volanul unui Buick negru, cu însemnele 
Universității De Paul lipite pe lunetă. Maşina mergea uşor lăsată 
pe stânga din cauza greutății lui considerabile. Clarice Starling îl 
urma îndeaproape pe când ieșeau din Baltimore, sub rafalele 
ploii. Era aproape întuneric. Ziua ei liberă pe care o obținuse ca 
investigator în afacerea asta era pe sfârșite și nu mai avea la 
dispoziţie alta. Încerca să-și stăpânească nerăbdarea, bătea în 


39 


volan în ritmul ștergătoarelor de parbriz, în vreme ce mașinile 
abia se târau în traficul de pe Route 301. 

Yow era un om inteligent, rotofei, care abia respira. Starling 
bănuia să fi avut vreo șaizeci de ani. Deocamdată se dovedise 
amabil. Nu din cauza lui pierduse ziua aceea: avocatul din 
Baltimore tocmai se întorsese în după-amiaza aceea dintr-o 
lungă călătorie de afaceri de o săptămână la Chicago, și de la 
aeroport venise direct la birou să o întâlnească pe ea. 

Cu mult înainte de moartea lui, Raspail își pusese la 
conservare Packard-ul clasic pe care-l deţinea, îi explicase Yow. 
Nu fusese înmatriculat niciodată și nici nu părăsise garajul. Yow 
îl văzuse doar o dată, acoperit cu husă, pus la păstrare, și asta 
atunci când mersese să se convingă de existența lui pentru 
masa succesorală, imediat după decesul clientului său. El îi 
spusese direct că, dacă anchetatorul Starling e de acord să-i 
dezvăluie pe loc orice element nou care s-ar dovedi dăunător 
pentru interesele fostului său client îndată ce-l va descoperi, el 
va fi de acord să-i arate automobilul. Și pentru asta nu era 
nevoie de niciun mandat de percheziţie. 

Starling fusese încântată ca vreme de o zi să aibă la dispoziţie 
luxosul Plymouth, cu telefon la bord. Primise de la Crawford o 
nouă legitimaţie, pe care scria „Anchetator Federal” și care 
expira peste o săptămână. 

Destinația lor era depozitul Split City Mini-Storage, la vreo 
șase kilometri în afara orașului. În vreme ce abia se târau pe 
autostradă, Starling se folosi de telefon pentru a afla tot ce se 
putea despre acel depozit, așa că, în momentul în care văzu 
firma „SPLIT CITY MINI-STORAGE - CHEIA SE PASTREAZA LA 
CLIENT”, era deja în temă. 

Depozitul avea o autorizaţie de funcţionare de la Camera de 
Comerţ Interstatală pe numele lui Bernard Gary. Acesta abia 
scăpase de condamnare pentru trafic cu obiecte furate, cu trei 
ani în urmă, și autorizaţia îi fusese ridicată pentru evaluarea 
situaţiei. 

Yow coti spre intrare pe sub firmă și arătă cheile unui tinerel 
în uniformă, cu faţa plină de coșuri, care era la poartă. Portarul 
se uită la plăcile de înmatriculare ale mașinilor și le trecu în 
registru, deschise poarta și le făcu nerăbdător semn să intre, ca 
și cum ar fi avut și alte treburi mult mai importante. 


40 


Split City e un loc dezolant, peste care vântul șuiera în voie. 
Asemenea curselor speciale de avion de sâmbăta de la La 
Guardia la Juarez, pentru cei care vor să divorțeze repede, 
depozitul făcea parte din serviciile necesare pentru populaţia 
modernă antrenată într-o aiurită mișcare browniană, iar menirea 
sa era să păstreze calabalâcurile părților divorțate. Magaziile 
erau ticsite de mobile de sufragerie, măsuțe pentru micul dejun, 
saltele pătate, jucării și fotografii ale unor relaţii eșuate. Ofițerii 
Poliţiei din Baltimore County socoteau că la Split City s-ar găsi și 
bunuri de mare valoare ascunse de ochii tribunalelor ce judecau 
cazurile de faliment. 

Semăna cu o bază militară: cam douăsprezece hectare de 
depozite și hale lungi, despărțite de pereţi de protecţie 
împotriva incendiilor, care la rândul lor erau împărţite în magazii 
nu mai mari decât un garaj mai acătării, fiecare având rulouri 
metalice care se ridică în loc de uși. Chiriile sunt destul de 
rezonabile, și unele lucruri zăceau acolo de ani și ani de zile. 
Paza era destul de bună. Terenul era înconjurat de două rânduri 
de garduri solide, iar între ele patrulau paznici cu câini. 

Lângă peretele Magaziei 31 a lui Raspail, se adunaseră vreo 
douăzeci de centimetri de frunze uscate, pahare de plastic și 
gunoaie. Câte un lacăt zdravăn trona de-o parte și de alta a ușii 
magaziei. Canatul din stânga avea și un sigiliu vizibil. Everett 
Yow se aplecă cu greutate să cerceteze sigiliul. Starling ţinea 
umbrela într-o mână, iar în cealaltă avea lanterna, căci începuse 
să se-ntunece. 

— Nu pare să fi umblat cineva la el de când am fost aici 
ultima dată, acum cinci ani, spuse avocatul. Uite aici pe plastic 
sigiliul meu. Pe vremea aia nu aveam habar că rudele lui se vor 
lupta atâta prin tribunale și că împărţirea moștenirii se va 
prelungi atâţia ani. 

Yow ţinu lanterna și umbrela, în vreme ce Starling fotografie 
sigiliul și lacătul. 

— Raspail avea un birou în oraș pe care l-am închis, ca să nu 
se mai plătească chirie. Am adus apoi aici toată mobila și am 
pus-o la conservat împreună cu mașina și cu alte calabalăcuri. E 
aici și un pian, cărți, casete cu muzică, și chiar și un pat, dacă 
nu mă înșel. Yow încercă să deschidă. Cred că lacătul s-a blocat. 
Asta, cel puţin, nu se lasă deloc. 


41 


Îi venea greu să stea aplecat de mijloc și să și respire în 
același timp. Încercă să se așeze pe vine, și îi trosniră genunchii. 

Starling fu încântată să vadă lacătele acelea imense, cromate. 
Arătau formidabil, imposibil de forțat, dar ea știa că, dacă avea 
la îndemână o șurubelniţă subţire și un ciocan, putea face să le 
sară butucii: pe când era copilă, tatăl ei îi arătase cum 
procedează spărgătorii. Problema era să găsească un ciocan și o 
șurubelniţă, și aici nu avea trusa de scule pe care o târa cu ea în 
rabla de Pinto. 

Cotrobăi prin geantă și găsi spray-ul pe care-l folosea uneori 
ca să deblocheze broasca înţepenită de la propria mașină. 

— Domnule Yow, nu vreţi să vă mai trageţi puţin sufletul în 
mașina dumneavoastră? Mai bine vă mai dezmorţiţi puţin, și mă 
ocup eu de lacătele astea. Luaţi și umbrelele, că acum abia mai 
picură. 

Starling mută Plymouth-ul FBl-ului în dreptul ușii, pentru a 
folosi lumina farurilor. Scoase joja de la mașină și puse câteva 
picături de ulei în gaura cheii lacătelor, apoi mai folosi și spray- 
ul ca să subţieze uleiul. Din mașină, domnul Yow zâmbi dând 
aprobator din cap. Starling se bucura că avea de-a face cu un 
om inteligent. Însemna că putea să-și vadă de treabă fără ca 
acesta să se supere. A 

Se făcuse întuneric de-a binelea. In lumina aceea puternică a 
farurilor se simțea foarte expusă, iar cureaua ventilatorului 
scârțâi când motorul trecu la relanti. Încuiase portiera mașinii cu 
motorul pornit. Domnul Yow părea foarte pașnic, dar ea nu voia 
să riște să fie strivită de ușă ca din greșeală. 

În mâna ei lacătul săltă ca o broască atunci când se deschise, 
și rămase cu el în mână, simţindu-l unsuros și greu. Celălalt, 
fiindcă avusese timp să se îmbibe de ulei, se deschise și mai 
uşor. 

Dar uşa nu se lăsa clintită cu niciun chip. Starling trase de 
mâner până când văzu stele verzi dansând în fața ochilor. Yow 
veni și el să dea o mână de ajutor, dar, cum mai avea și hernie, 
puterile lui erau egale cu zero. 

— Ne întoarcem săptămâna viitoare cu băiatul meu sau cu 
vreun meșter, sugeră domnul Yow. Acum tare aș vrea să mă duc 
acasă. 

Starling nu era sigură că va mai ajunge vreodată la depozitul 
ăsta. Crawford probabil abia aștepta să pună mâna pe telefon și 


42 


să le spună celor de la biroul local din Baltimore să se ocupe de 
problemă. 

— Domnule Yow, o să mă grăbesc cât pot. Aveţi cumva un 
cric în mașină? 

Puse cricul la mijloc sub mânerul ușii, iar Starling se lăsă cu 
toată greutatea pe levierul cricului. Ușa trosni înfiorător și se 
săltă cu un centimetru, îndoindu-se de la mijloc. Reuși apoi să 
salte ușa cu încă doi centimetri, apoi cu încă doi, suficient să 
vâre sub ea roata de rezervă a mașinii. După aceea mută cricul 
ei și cel al domnului Yow spre marginile ușii, lângă șina pe care 
culisa ușa. 

Opintindu-se când într-un cric, când în celălalt, reuși să salte 
marginea ușii cu vreo cincizeci de centimetri, după care aceasta 
se înțepeni definitiv, și niciun efort nu o mai convinse să cedeze 
un milimetru. 

Domnul Yow veni lângă ea să se zgâiască și el pe sub ușă. Nu 
putea sta aplecat decât câteva secunde. 

— Tare mai miroase a șoareci înăuntru, spuse el. Și doar mi s- 
au dat asigurări că pun otravă. Cred că e trecut și în contract. 
Mi-au zis că aici nu se știe cum arată șoarecii. Dar îi auzi, nu-i 
așa? 

— Da, îi aud și eu, confirmă Starling. 

La lumina lanternei văzu pe sub marginea husei niște lăzi de 
carton și un cauciuc mare de automobil cu o dungă albă pe 
mijloc. Cauciucul era dezumflat. Trase Plymouth-ul înapoi până 
când o parte din lumina farurilor ajunse să bată pe sub ușă, apoi 
luă din mașină un covoraș de cauciuc. 

— Agent Starling, ai de gând să te bagi pe dedesubt? 

— Domnule Yow, vreau doar să arunc o privire. 

E| scoase din buzunar o batistă. 

— Îţi sugerez să-ţi legi bine manșetele pantalonilor ca să nu te 
trezești că-ţi intră vreun șoarece pe acolo. 

— Mulţumesc, domnule, o idee excelentă. Domnule Yow, dacă 
se lasă cumva ușa sau se întâmplă orice altceva neprevăzut, 
vreți să fiți atât de amabil să sunaţi la numărul ăsta? E biroul 
nostru din Baltimore. Acolo se știe că sunt aici cu 
dumneavoastră și să nu se îngrijoreze dacă nu primesc niciun 
semn de la mine prea mult timp. Mă înţelegeți? 

— Sigur că da. 


43 


Îi dădu cheile de la automobilul Packard. Starling puse 
covorașul de cauciuc pe pământul umed în faţa ușii și se întinse 
pe el. În mână avea un pachet de saci de plastic pentru 
culegerea probelor, cu care acoperise lentila aparatului foto, și- 
și legase bine manșetele cu câte o batistă: a ei și a lui Yow. Pe 
față îi căzu o rafală de ploaie, iar pe sub ușă veni un iz de 
șoareci și mucegai. Lui Starling îi veni în minte, în mod absurd, o 
expresie în latină. 

În prima ei zi de medicină legală, instructorul scrisese pe 
tablă cuvintele unui mare medic: Primum non nocere. |n primul 
rând, să nu dăunezi. 

„E drept că n-a spus asta într-un garaj plin de șoareci 
nenorociţi.” 

Și deodată îl văzu pe tatăl ei, cu o mână pe umărul fratelui ei, 
și-l auzi că-i spune: „Dacă nu poţi să joci fără să te miorlăi, mai 
bine du-te în casă”. 

Starling își încheie bluza până la gât, se ghemui și se strecură 
pe sub ușă. 

Se trezi în spatele automobilului. Era parcat în partea stângă 
a garajului, aproape lipit de perete. Maldăre de cutii de carton 
înconjurau mașina până lângă celălalt perete din dreapta. 
Starling, culcată pe spate, se strecură ca un șarpe până ajunse 
la spaţiul îngust dintre mașină și cutii. Lumină cu lanterna 
muntele de cutii. Spaţiul liber era plin de pânze de păianjen, 
rotunde, încărcate cu cadavrele gângăniilor uscate, înfășurate 
strâns în ele. „Numai păianjenul eremit e otrăvitor, dar acela nu- 
și face niciodată pânza în locuri deschise, își spuse Starling. 
Ceilalţi nu prezintă pericol.” 

Ar fi fost puţin loc în spatele barei din spate unde putea să se 
ridice în picioare. Se târî prin spaţiul îngust până reuși să iasă de 
sub mașină și dădu cu nasul de cauciucul cu bandă albă. Era 
plin de mucegai. Citi: „Goodyear Double Eagle”. 

Având grijă să nu se lovească la cap, reuși să se ridice în 
picioare și, cu mâinile în faţă, începu să rupă pânzele de 
păianjen. Așa era când se purta văl? De afară răzbătu vocea lui 
Yow: 

— Eşti teafără, domnişoară Starling? 

— E-n regulă. 


44 


Auzi cum fugeau șoarecii speriaţi de vocea ei, și o jivină 
băgată în pian făcu să vibreze una dintre coardele notelor înalte. 
Farurile îi luminau doar călcâiele. 

— Agent Starling, deci ai găsit pianul, strigă domnul Yow. 

— Eu n-am apăsat nicio clapă. 

— Ah! 

Automobilul era imens, înalt și lung. Limuzină Packard din 
1938, după cum spunea inventarul lui Yow. Era acoperit cu un 
covor cu partea plușată dedesubt. Trecu lumina lanternei peste 
el. 

— Domnule Yow, aţi acoperit mașina cu un covor? 

— Așa am găsit-o, și nici n-am umblat la ea, îi comunică Yow 
pe sub ușă. Nu suport covoarele astea pline de praf. Raspail l-a 
pus. Treaba mea era să mă asigur că automobilul rămăsese 
acolo. Hamalii angajaţi de mine au pus pianul la perete, l-au 
acoperit și au clădit cutiile una peste alta lângă mașină, și apoi i- 
am expediat. Doar îi plăteam cu ora. În cutiile alea sunt doar 
partituri și niște cărți. 

Covorul era gros și greu, și, când trase de el, se ridică un nor 
dens de praf în lumina lanternei. Strănută de mai multe ori. 
Ridicându-se în vârful picioarelor, reuși să ruleze covorul până la 
mijlocul bătrânei mașini înalte. Geamurile ușii din spate erau 
acoperite cu perdeluțe. Mânerul ușii avea un strat gros de praf 
pe el. Trebui să se aplece peste niște cutii ca să ajungă la el. 
Apucând doar capătul mânerului, încercă să-l răsucească. Ușa 
era încuiată. Ușa din spate nu avea cheie. Acum trebuia să mute 
o mulțime de cutii ca să ajungă la ușa din faţă, iar locul era al 
naibii de strâmt și nu avea unde le pune. Văzu un mic interval 
între perdeluță și stâlpul din spate al mașinii. 

Se aplecă lipindu-și faţa de geam și îndreptă lumina lanternei, 
să vadă înăuntru. Nu reuși să distingă decât imaginea propriului 
chip în geam. Acoperi cu palmele lanterna și plimbă un fascicul 
de lumină, filtrat de geamul prăfuit, pe banchetă. Văzu un 
album cu fotografii. Lumina era cam chioară, dar izbuti să 
deslușească felicitări de Sfântul Valentin lipite pe pagini. 
Felicitări vechi, dantelate, pe care timpul le scămoșase. 

— Domnule doctor Lecter, multumesc mult. 

Când vorbi, suflarea ei stârni un norișor de praf de pe rama 
geamului și nu mai văzu nimic. Nu voia să șteargă praful, așa că 
așteptă până se așeză de la sine. Fasciculul lanternei porni mai 


45 


departe, dezvăluind o pătură mototolită pe podea, și în lumina 
aceea slabă apăru o pereche de pantofi de lac. In pantofi, o 
pereche de șosete negre și, mai sus, niște pantaloni tot negri, 
de gală, și, în pantaloni, o pereche de picioare. 

„Nimeni-n-a-intrat-pe-ușa-asta-de-cinci-ani!  Ușurel,  ușurel, 
fetițo!” 

— Domnule Yow! Auziţi, domnule Yow! 

— Da, agent Starling! 

— Domnule Yow, în mașina asta e cineva. 

— Of, fir-ar să fie, domnișoară Starling, ieși afară de acolo! 

— Încă nu, domnule Yow. Mai așteptați puţin, vă rog! 

„Uite acum e foarte important să gândești cu mintea limpede. 
Ce se întâmplă aici e mai important decât rahaturile 
sentimentale pe care o să le smiorcăi tu cu nasul în pernă tot 
restul vieţii. Strânge din dinţi și fă ce trebuie să faci. Să nu 
distrug nicio urmă, dovadă. Am nevoie de ajutor. Dar tare nu 
vreau să strig că vine lupul, și lupul să nu vină. Dacă-i fac pe cei 
de la biroul din Baltimore și poliția să vină valvârtej aici 
degeaba, nu mă văd bine. Domnul Yow nu m-ar fi adus aici dacă 
ar fi bănuit că în mașină zace de mult un înţepenit.” 

Zâmbi în sinea ei, dându-și seama că un înțepenit era un fel 
de a brava. 

„De la ultima vizită a lui Yow, n-a mai călcat nimeni pe aici. 
Bun. Asta înseamnă că aceste cutii de carton au fost stivuite 
după ce înțepenitul a ajuns în mașină. Asta mai înseamnă că pot 
muta cutiile fără să șterg nicio urmă.” 

— În regulă, domnule Yow. 

— Trebuie să chemăm acum poliţia sau te descurci și singură? 

— Păi asta vreau să aflu și eu. Staţi acolo, vă rog, și așteptați 
puţin. 

Să tot mute cutiile acelea ca să-și facă loc era ca și cum s-ar fi 
chinuit cu un cub Rubik. Încercă să le salte ţinând lanterna sub 
braţ, dar o scăpă de două ori pe jos, și până la urmă o puse sus 
pe capota mașinii. Înainta punând cutiile din faţă în spate, unele 
mai mici ce conţineau probabil cărți lunecară sub mașină; îi intră 
de undeva o ţeapă într-un deget și simţi cum o trece un junghi. 

Reuși să privească prin fereastra prăfuită a ușii din față 
dreapta: un păianjen își ţesuse pânza între volan și schimbătorul 
de viteze. Între compartimentul din faţă și cel din spate era un 
geam culisant închis. 


46 


Abia acum își dădu seama că ar fi trebuit să pună puţin ulei și 
pe cheia mașinii înainte de a ajunge la broască, dar avu surpriza 
plăcută să se descuie ușor. 

Ușa abia se deschidea, cam o treime, din cauza locului 
strâmt, se lovi de cutiile de carton cu o bufnitură care-i făcu pe 
șoareci să chiţăie și din pian răsunară alte sunete de coarde. 
Dinspre mașină veni un damf de putrezit și substanţe chimice. 
Mirosul ăsta îi spunea ceva, dar nu era în stare să-și aducă 
aminte ce. 

Se aplecă înăuntru, ridică geamul dintre șofer și bancheta din 
spate și îndreptă lanterna spre compartimentul acela. Mai întâi 
în fasciculul de lumină apăru o cămașă de ocazie, cu butoni la 
guler, ridică lanterna iute spre fața individului - nu avea față, 
cobori lanterna, văzu din nou butonii, pieptul impecabil al 
cămășii cu guler de mătase, spre poale, fermoarul deschis, din 
nou spre guler, papionul elegant, ciotul alb al gâtului unui 
manechin. Deasupra ciotului mai era ceva. O învelitoare de 
cârpă, acolo unde ar fi trebuit să fie capul, dar dedesubt era 
ceva atât de mare, că semăna cu o colivie de papagal. 
„Catifea”, se gândi Starling. Obiectul era pus pe o bucată de 
placaj, așezată pe compartimentul pentru bagaje, și ieșea în 
afară exact deasupra gâtului manechinului. 

Luă mai multe cadre cu aparatul foto, corectând distanţa la 
lumina lanternei și închizând ochii când se declanșa bliţul. Apoi 
ieși din mașină și rămase în picioare gândindu-se ce să facă mai 
departe. 

In niciun caz n-avea de gând să-l sune pe ofiţerul care 
conducea biroul din Baltimore să vadă un manechin cu 
fermoarul de la pantaloni desfăcut și un album cu felicitări. 

Se hotărî să ajungă la compartimentul din spate, să ridice 
acoperitoarea aceea și să vadă ce-o fi acolo. Nu stătu mult pe 
gânduri. Intinse mâna pe la șofer, deschise ușa din spate, dădu 
deoparte niște cutii. Păru să treacă mult timp. Când deschise 
ușa, mirosul acela ciudat părea mult mai puternic. Apucă cu 
grijă albumul de margini și îl puse în sacul pentru colectat probe 
aflat pe capotă. Pe bancheta din spate întinse alt sac de probe. 

Arcurile mașinii scârţâiră când intră înăuntru, iar manechinul 
se clătină când se așeză alături; mâna dreaptă, cu mănușă albă 
de gală, se depărtă de șold și se sprijini de canapea. Atinse 
mâna aceea înmănușată: era dintr-un material tare. Rulă cu 


47 


grijă marginea mănușii în dreptul încheieturii. Încheietura era 
dintr-un material sintetic. Pantalonii stăteau puţin umflați în 
față, ceea ce-i trezi niște amintiri stranii din vremea când fusese 
elevă la liceu. 

De sub banchetă se auzi zgomotul unor animale mici ce o 
luau la fugă. 

Ușor, ca o mângâiere, atinse cu mâna acoperitoarea. 
Materialul lunecă ușor pe ceva tare și lucios. Când simţi sub 
mână butonul unui capac, își dădu seama ce era: un borcan 
mare de laborator în care se ţin diverse organe. Și-și dădu 
seama imediat ce era înăuntru. Cu groază, dar sigură că avea 
dreptate, ridică învelitoarea. 

Capul dinăuntru fusese tăiat exact sub maxilar. Era cu fața 
spre ea, arătându-și ochii albicioși din cauza alcoolului în care 
fusese păstrat. Avea gura deschisă, iar limba îi ieșea puţin în 
afară. De-a lungul anilor, mare parte din alcool se evaporase, 
încât acum capul odihnea pe fundul borcanului; deasupra 
fluidului îi ieșea ţeasta care începuse să putrezească. Tigva, 
răsucită în mod nefiresc, ca un cap de bufniţă, faţă de trupul de 
dedesubt, se uita prostește la Starling. Chiar și în lumina care-i 
evidenția trăsăturile, rămânea stupid și mort. 

Starling încercă să-și dea seama ce simte: era mulţumită, era 
chiar încântată. Se întrebă dacă sentimentele ei din momentul 
acela nu erau cam nepotrivite. Cum stătea pe bancheta 
bătrânului automobil, cu un cap retezat alături și o mulțime de 
șoareci ce fojgăiau prin preajmă, putea gândi limpede și era 
mândră de descoperirea ei. 

— Ei, Toto, acum nu mai suntem în Kansas’. 

Când era stresată, totdeauna îi venea să spună asta, dar, 
după ce-și auzi vorbele, se simţi caraghios, și era bucuroasă că 
n-o auzise nimeni. Acum la treabă. Se lăsă ușor pe spate și se 
uită în jur. Era locul de vânătoare al altcuiva, ales pe îndelete și 
aranjat anume, un tărâm aflat la mii de ani-lumină de 
autostrada pe care se târa traficul acum. 

Din vazele mici de cristal prinse de pilonii capotei, căzură 
petalele uscate ale unor flori. Masa limuzinei era lăsată în jos și 
acoperită cu o pânză de in. Un păianjen își ţesuse capcana între 
carafă și lumânarea aflată în apropiere. 


3 Replică din Vrăjitorul din Oz, cu sensul: acum nu mai suntem acasă la noi. (n.tr.). 
48 


Se strădui să și-l închipuie pe Lecter, sau pe oricare altul, 
încercând să-i arate partenerului aflat acum în mașină albumul 
cu felicitări. Și mai ce? Lucrând cu băgare de seamă, ca să 
deranjeze cât mai puţin manechinul, îl cercetă încercând să-l 
identifice. Nu găsi niciun document. Într-unul dintre buzunarele 
sacoului găsi fâșiile de material rămase după ce fusese ajustată 
lungimea pantalonilor: hainele de gală erau probabil noi atunci 
când fuseseră puse pe manechin. 

Starling pipăi umflătura din pantaloni. „Prea tare, chiar și 
pentru un licean”, se gândi ea. Desfăcu mai mult prohabul cu 
mâna și îndreptă lanterna într-acolo: un penis de lemn, sculptat 
și lustruit. Falnică sculă. Se întrebă dacă nu era puţin cam 
depravată. 

Cu grijă, răsuci borcanul și cercetă capul acela, să vadă dacă 
sunt urme de răni. Nu se vedea niciuna. Numele laboratorului 
era incrustat în sticlă. Mai privi chipul acela până socoti că 
priveliștea avea să-i ajungă multă vreme. Și cu limba aceea care 
începea să-și schimbe culoarea acolo unde atingea sticla, nu 
arăta mai rău decât Miggs, cel din coșmarurile ei, în vreme ce și- 
o înghiţea pe a lui. De acum încolo putea privi orice, dacă era 
vorba despre meseria ei, și avea ceva util de făcut în privinţa 
asta. Starling era foarte tânără. 

e 

La zece secunde după ce carul de reportaj al canalului WPIK 
se opri, Jonetta Johnson își puse cerceii, își pudră fața cam 
tuciurie, dar frumoasă și evaluă situația. Monitorizând canalul 
radio al poliţiei din Baltimore, ea și echipa ei ajunseseră la Split 
City înaintea mașinilor de patrulare. 

Cei de la televiziune o văzură pe Clarice Starling, cu părul lipit 
de ţeastă în ploaia măruntă, stând în faţa ușii garajului, în mână 
cu lanterna și cu legitimația. 

Jonetta Johnson era în stare să adulmece un novice din prima 
secundă. Cobori din carul de reportaj urmată de echipa ei și se 
apropie de Starling. Reflectoarele puternice se aprinseră. 
Domnul Yow se lăsă atât de mult în spatele volanului, că nu i se 
vedea decât pălăria. 

— Jonetta Johnson, de la WPIK, se recomandă ea. Aţi raportat 
cumva o crimă? 

Starling nu arăta a fi un fioros om de ordine și știa asta. 


49 


— Sunt ofiţer al FBI, aici e locul unei crime. Trebuie să-l 
păzesc până ce autorităţile din Baltimore... 

Asistentul cameramanului apucă de marginea de jos a ușii, 
încercând s-o ridice mai sus. 

— Stai! strigă Starling. Domnule, cu dumneata vorbesc, 
înapoi! Și nu glumesc. 

Tare ar fi vrut să aibă o insignă, o uniformă, orice. 

— În regulă, Harry, spuse reportera. Vrem doar să dăm o 
mână de ajutor, o asigură pe Starling. Echipa asta costă bani nu 
glumă și vreau să știu dacă e cazul s-o ţin aici până sosesc 
autoritățile de care spui. Nu vrei nici măcar să-mi spui dacă e 
cumva un cadavru înăuntru? Camera e închisă, totul rămâne 
doar între noi. Spune-mi, și atunci așteptăm. O să fim cuminţi, îţi 
promit. Ce zici? 

— În locul tău aș aștepta, îi replică Starling. 

— Mulţumesc, n-o să-ţi pară rău. Ştii, am și eu niște informaţii 
cu privire la depozitul Split City Mini-Storage, care s-ar putea să- 
ți fie de folos. Vrei să-ți îndrepţi puţin lanterna spre dosarul 
meu? 

— Carul de reportaj de la WEYE tocmai a cotit-o încoace la 
poartă, Joney, o informă Harry. 

— Să vedem dacă găsim ceva aici, îi spuse reportera lui 
Starling. Acum vreo doi ani a fost un scandal când unii au 
încercat să dovedească fără tăgadă că aici vin tirurile și 
depozitează... Hm, parcă artificii? 

Jonetta Johnson se uita parcă prea des peste umărul lui 
Starling. Aceasta se întoarse la timp ca să-l vadă pe cameraman 
băgat pe sub ușa garajului cu umerii și asistentul ciucit lângă el, 
gata să-i dea o cameră miniaturală. 

— Hei! strigă Starling. 

Se trânti în genunchi, pe pământul ud, și începu să-l tragă de 
cămașă. 

— Nu ai voie să intri acolo. Hei! Doar ţi-am spus! 

Și, în tot acest timp, cei doi bărbaţi o ţineau de vorbă, 
adresându-i-se pe un ton blajin: 

— N-o să ne atingem de nimic. Suntem profesioniști, nu-ţi 
face griji. Când o să vină polițiștii, tot o să ne lase, iubito! 

Tonul acela amabil, plin de dulcegării, o făcu să-și piardă 
firea. Se repezi la cricul ce sprijinea marginea ușii și-l slăbi 
mișcând levierul: ruloul ușii cobori vreo cinci centimetri. Mișcă 


50 


brațul metalic din nou: marginea atingea pieptul 
cameramanului. Când văzu că acesta nu catadicsește să iasă, 
smulse levierul și se duse la el. Acum se aprinseră și 
reflectoarele carului de emisie al unui alt post de televiziune, și 
la lumina aceea orbitoare izbi cu sete cu levierul în ruloul 
metalic, făcând să cadă o ploaie de praf și rugină peste intrus. 

— Fii atent la mine, strigă ea. Nu vrei să mă asculți, nu? i se 
adresă ea celui ce stătea pe jos. leși de acolo! Ei bine, să știi că 
ești în pragul arestării pentru obstrucționarea anchetei. 

— Ei, nu te ambala, îi spuse asistentul. 

Puse mâna pe ea. Starling se întoarse la el. De dincolo de 
perdeaua orbitoare de lumină răsunau tot felul de întrebări în 
vreme ce se auzeau sirenele poliţiei apropiindu-se. 

— la mâinile de pe mine și depărtează-te, nemernicule! 

Își ținea piciorul pe glezna cameramanului și se răsuci cu 
levierul în mână spre asistentul lui. Nu ridică levierul. Mai bine, 
fiindcă pe ecranele monitoarelor apărea și așa într-o postură 
destul de neplăcută. 


e CAPITOLUL 9 


Mirosul greu al coridorului cu celule părea și mai intens în 
semiîntunericul acela. Un televizor care mergea fără sunet 
proiecta umbra lui Starling pe barele celulei doctorului Lecter. 

Nu vedea nimic în întunericul de dincolo de bare, dar nu-i ceru 
paznicului să aprindă luminile. Tot coridorul acela avea să se 
lumineze brusc, dar știa că polițiștii districtului Baltimore 
ținuseră toate luminile acelea aprinse ore în șir în vreme ce 
strigau la Lecter punându-i tot felul de întrebări. Refuzase să 
discute cu ei, dar se amuzase închipuind un origami în formă de 
găină care se făcea că ciugulește atunci când el îi mișca în sus 
și-n jos coada. Înfuriat, ofiţerul superior strivise jucăria de hârtie 
în scrumiera din hol în vreme ce-i făcea semn lui Starling să 
intre. 

— Domnule doctor Lecter? șopti Starling. 

Își auzi doar propria respiraţie, respiraţia celorlalţi de pe holul 
lung; numai din celula lui Miggs nu se auzea nimic. O absenţă 


51 


imensă în cămăruţa acestuia. Îi simţea tăcerea ca pe un curent 
de aer rece. 

Starling știa că doctorul Lecter o urmărește din întuneric. 
Trecură două minute. O dureau brațele și picioarele după lupta 
aceea din fața ușii garajului; își simţea hainele de pe ea jilave. 
Stătea pe jos, pe jachetă, cu picioarele strânse sub ea, departe 
de bare, și își ridică părul ud, și-l săltă peste guler, să nu-i mai 
simtă răceala pe gât. In spatele ei, pe ecranul televizorului, un 
evanghelist dădea din mâini. 

— Domnule doctor Lecter, știm amândoi despre ce e vorba. 
Ceilalţi cred că o să vorbiţi cu mine. 

Tăcere. Careva dintr-o celulă de pe coridor îngâna vechiul 
cântec scoțian Peste mări, spre Insula Skye. După vreo cinci 
minute, ea reluă: 

— M-am simţit tare ciudat acolo. Aș vrea să vorbim despre 
asta. 

Sări în picioare speriată când tava ieși din celula lui Lecter; 
nu-l auzise mișcându-se. În tavă era un prosop curat, împăturit 
cu grijă. Se uită la el, o încercă un fel de ameţeală, apoi îl luă și 
își șterse părul. 

— Mulţumesc. 

— De ce nu mă întrebi nimic de Buffalo Bill? 

li auzi vocea aproape, venind de la aceeași înălțime - probabil 
că și el stătea tot pe podea. 

— Știţi ceva de cazul ăsta? 

— S-ar putea, dacă văd dosarul anchetei. 

— Dar cazul nu este al meu, îi răspunse Starling. 

— N-o să-l mai ai nici pe-ăsta când vor socoti că nu le mai ești 
de folos. 

— Știu. 

— Dar ai putea face rost de dosarul lui Buffalo Bill. Rapoartele 
și fotografiile. Vreau să le văd. 

„Cred și eu că vrei.” 

— Domnule doctor Lecter, dumneavoastră ați stârnit toată 
nebunia asta. Acum spuneţi-mi și mie ceva despre persoana pe 
care am găsit-o în limuzină. 

— Ai găsit o persoană întreagă? Ciudat. Eu n-am văzut decât 
un cap. De unde crezi că a apărut și restul? 

— Bine, bine. Al cui era capul acela? 

— Tu ce-mi poţi spune? 


52 


— Nu s-a făcut decât o anchetă preliminară. Bărbat, alb, cam 
de douăzeci și șapte de ani, lucrări dentare cum se fac în 
America, dar posibil și în Europa. Cine era? 

— Iubitul lui Raspail. Raspail, flaut lipicios! 

— Care au fost circumstanţele... Cum a murit? 

— Faci o circumlocuţie, agent Starling? 

— Nu, o să pun întrebarea asta ceva mai târziu. 

— Dă-mi voie să te ajut, ca să nu mai pierzi atâta timp: nu eu 
l-am omorât. Raspail. Lui Raspail îi plăceau marinarii. E vorba 
despre un scandinav, pe nume Klaus și mai nu știu cum. Raspail 
nu mi-a destăinuit niciodată celălalt nume. 

Vocea lui Lecter se auzea venind de undeva de jos. „Probabil 
s-a întins pe podea”, se gândi Starling. 

— Klaus a coborât de pe o navă suedeză la San Diego. Raspail 
ținea acolo niște cursuri de vară. Când l-a văzut pe tinerelul 
acela, a luat-o razna cu totul. Suedezului i s-a părut că i-a pus 
Dumnezeu mâna în cap, și a sărit în barca lui Raspail. Și-au 
cumpărat un fel de rulotă groaznică, și au început să se joace 
de-a faunii prin păduri, alergând despuiaţi. Raspail susținea că 
tânărul s-a dovedit necredincios, l-a înșelat, și atunci el l-a 
strangulat. 

— Raspail v-a spus toate astea? 

— Bineînţeles, mărturie confidențială, în timpul terapiei, și 
apărată de deontologia medicală. Dar cred că au fost minciuni. 
Lui Raspail i-a plăcut mereu să înfrumuseţeze lucrurile. Să apară 
ca un personaj periculos și romantic. S-ar putea ca suedezul să 
fi murit sufocat în cursul vreunei fantezii erotice. Raspail era 
prea neajutorat și nevolnic pentru a fi în stare să-l sugrume. Ai 
observat cât de aproape de falca de jos a fost tranșat capul 
suedezului? Probabil a vrut să îndepărteze urmele frânghiei cu 
care a fost gâtuit. 

— Înţeleg. 

— Visurile de fericire ale lui Raspail s-au dus pe apa sâmbetei. 
A pus capul lui Klaus într-un sac de bowling și s-a întors pe 
coasta de est. 

— Cu restul cadavrului ce a făcut? 

— L-a înmormântat pe coclaurii ăia. 

— El v-a arătat capul? 


53 


— Bineînţeles. Pe parcursul ședinţelor de terapie a ajuns să 
creadă că îmi poate destăinui orice. Se ducea adesea și se 
așeza lângă Klaus și-i arăta felicitările. 

— Și după aceea... a murit și Raspail. De ce? 

— Ca să spun adevărul, mă cam săturasem de miorlăielile lui. 
Și pentru el a fost cel mai bun lucru. Terapia nu mai dădea 
niciun fel de rezultate. Sunt sigur că orice psihiatru are cel puţin 
unu sau doi pacienţi pe care ar fi bucuros să-i dea pe mâna 
mea. Problema asta n-am mai discutat-o până acum, și, drept 
să-ţi spun, mă cam plictisește. 

— Și cina aceea în cinstea mai-marilor filarmonicii? 

— Nu ţi s-a întâmplat niciodată să-ţi vină musafiri la cină și să 
nu ai timp să te duci să faci cumpărături? Trebuie să te descurci 
cu ce ai în frigider, Clarice. Pot să-ţi spun Clarice? 

— Da. lar eu o să vă spun... 

— Doctor Lecter. Așa e mai bine și se potrivește cu vârsta ta 
și cu poziţia pe care o ai în cazul ăsta. 

— Așa e. 

— Ce-ai simţit când ai intrat în garajul acela? 

— Spaimă. 

— De ce? 

— Din cauza șoarecilor și a insectelor care mișunau acolo. 

— Obișnuiești să faci ceva când vrei să-ţi stăpânești nervii? o 
întrebă doctorul Lecter. 

— Nu mă ajută nimic, doar dorinţa de a reuși să rezolv cazul. 

— În momentele acelea îţi revin amintiri, imagini din trecut? 
Fie că le evoci tu dinadins sau nu? 

— Poate, nu m-am gândit la asta. 

— Scene din copilărie. 

— Am să urmăresc ideea asta și voi vedea. 

— Ce-ai simţit când ai auzit ce-a păţit vecinul meu Miggs? Nu 
m-ai întrebat nimic. 

— Ajungeam și la el. 

— Nu te-a bucurat vestea? 

— Nu. 

— Dar te-a întristat? 

— Nu. Dumneavoastră l-aţi îndemnat s-o facă? 

Doctorul Lecter râse abia auzit. 

— Agent Starling, mă întrebi dacă nu cumva eu l-am convins 
să se sinucidă în chipul acela nelegiuit? Nu fi prostuță! E o 


54 


plăcută coincidenţă că și-a înghiţit limba aceea scârboasă, nu 
ești de acord cu mine? 

— Nu. 

— Agent Starling, minţi. Prima minciună pe care mi-o spui. 
Păcat, mare păcat, cum spunea Truman. 

— Președintele Truman? 

— Nu contează. De ce crezi că te-am ajutat până acum? 

— Nu știu. 

— Jack Crawford ţine la tine, nu-i așa? 

— Nu știu. 

— S-ar putea ca nici asta să nu fie adevărat. Ai vrea să ţină la 
tine? Spune-mi, simţi un imbold să faci în așa fel încât să-i placă 
de tine, și ideea asta te cam îngrijorează? Te îngrijorează gândul 
că simţi nevoia de a te face plăcută în ochii lui? 

— Domnule doctor Lecter, toţi simţim nevoia să ne facem 
plăcuți. 

— Nu toată lumea. Crezi că Jack Crawford te dorește ca 
femeie, vrea să aveţi relaţii sexuale? Sunt sigur că în perioada 
asta suferă de multe frustrări. Crezi că își imaginează... scene, 
momente de sex cu tine? 

— Domnule doctor Lecter, nu sunt curioasă în privința asta. 
Mai degrabă Miggs ar fi pus întrebarea asta. 

— El nu mai poate. 

— L-aţi îndemnat să-și înghită limba? 

— Fraza ta interogativă implică adesea și o acuzaţie. Accentul 
pe care-l ai dovedește că te-ai străduit mult să scapi de 
sorgintea provincială. Fără îndoială că Jack Crawford ţine la tine 
și crede că ești un om competent. Clarice, probabil că nu ţi-a 
scăpat ciudățenia coincidenţelor: și Crawford, și eu vrem să te 
ajutăm. Spuneai că nu știi de ce te ajută Crawford. Dar de ce te 
ajut eu știi? 

— Nu. Spuneţi-mi dumneavoastră! 

— Crezi oare că din pricină că îmi place să te privesc și să-mi 
închipui cam cum ar fi să te mănânc... să aflu cam ce gust ai? 

— De asta? 

— Nu. Altul e motivul. Vreau ceva ce numai Crawford mi-ar 
putea oferi și aș vrea să închei un târg cu el. Dar n-o să 
catadicsească să vină să mă vadă. N-o să-mi ceară nici sprijinul 
în cazul Buffalo Bill, deși știe bine că din pricina asta vor muri 
alte și alte fete. 


55 


— Nu cred una ca asta, domnule doctor Lecter. 

— Doresc ceva foarte simplu, și numai el îmi poate oferi. 

Lecter mări treptat lumina în celula lui. Nu se mai vedeau nici 
cărți, nici desene. Nu mai avea nici scaun la WC. Chilton golise 
celula ca să-l pedepsească pentru ce-i făcuse lui Miggs. 

— Clarice, de opt ani zac în celula asta. Știu foarte bine că nu 
mă vor lăsa să ies viu de aici. Știi ce vreau? Puţină priveliște. O 
fereastră de unde să văd un copac, o apă. 

— Dar avocatul dumneavoastră n-a... 

— Chilton a adus televizorul acela pe hol și l-a pus pe un canal 
unde se transmit numai discursuri religioase. Cum ai să ieși de 
aici, paznicul o dă dea drumul și la sonor, iar avocatul meu e 
neputincios chiar și în cazul ăsta, mai ales dacă ţinem seama de 
sentimentele oricărui tribunal faţă de mine. Aș vrea să fiu 
internat într-o închisoare federală, să mi se restituie cărțile și să 
am priveliștea de care spuneam. Și pentru asta sunt dispus să 
plătesc un preţ mare. Crawford poate obţine înlesnirile astea. 
Întreabă-l! 

— Îi pot transmite tot ce mi-aţi spus. 

— Nici n-o să ia în seamă. Și Buffalo Bill o să ucidă mai 
departe. Așteaptă până când o să ia și scalpul uneia, și să vezi 
atunci cum o să-ţi placă situaţia. Hmm... Pot să-ţi spun doar un 
lucru despre Buffalo Bill, chiar fără să văd dosarul anchetei. Şi, 
peste ani de zile, când îl vor prinde, dacă îl vor prinde vreodată, 
ai să vezi că am avut dreptate și aș fi putut ajuta ancheta. Aș fi 
putut salva multe vieţi. Clarice? 

— Da. 

— Buffalo Bill stă într-o casă cu etaj, îi spuse doctorul Lecter. 

Stinse lumina și nu mai scoase o vorbă. 


e CAPITOLUL 10 


Clarice Starling stătea sprijinită de o masă unde se juca de 
obicei zaruri, în cazinoul FBl-ului, și se chinuia să fie atentă la o 
lecție despre sistemele de spălare a banilor în industria jocurilor 
de noroc. Trecuseră treizeci și șase de ceasuri de când dăduse 
declaraţiile acelea în faţa polițiștilor din Baltimore, 
dactilografiate de un individ ce bătea la mașina de scris numai 


56 


cu două degete și fuma ţigară după ţigară („Dacă te deranjează 
fumul, încearcă să deschizi și tu geamul”) și care, după aceea, o 
expediase de pe teritoriul lui amintindu-i că omuciderea nu eo 
infracţiune federală. Sâmbătă, la știri, apăruse scena conflictului 
ei cu cei de la televiziune, și-și dădu seama că e în belele rău de 
tot. Și nicio veste de la Crawford sau de la biroul FBI din 
Baltimore. Ca și cum și-ar fi expediat raportul la lada de gunoi. 

Incăperea cazinoului unde se afla acum era destul de mică: 
înainte de a fi confiscate de FBI, mesele de joc funcţionaseră 
într-o rulotă tractată de un camion. FBl-ul le adusese apoi la 
academie ca material didactic. Sala era ticsită de polițiști din 
numeroase zone. Starling îi refuzase pe doi polițiști din Texas și 
pe un detectiv de la Scotland Yard care-i oferiseră un scaun, 
mulțumindu-le politicos. 

Ceilalţi colegi ai ei erau în holul academiei, chinuindu-se să 
găsească firișoare de păr pe covorul de motel cu eticheta 
didactică „Dormitorul crimei sexuale”, și căutând amprente într- 
o „bancă” imaginară. Cum Starling avea la activ foarte multe 
ore de practică în domeniul amprentelor și cercetarea locului 
crimei, de când urmase cursurile de medicină legală, fusese 
trimisă să urmărească acest curs de infracţiuni economice, 
parte a unor prelegeri ţinute de specialiști de la diverse 
universități. 

Prin minte îi trecu întrebarea dacă nu cumva exista și alt 
motiv pentru care fusese separată de colegii ei de clasă: poate 
că așa se proceda de obicei, întâi te izolau, și abia apoi îţi 
dădeau un șut în fund. 

Starling se sprijini cu coatele de masa de zaruri și încercă să 
fie atentă la cursul acela despre spălarea banilor. Prin minte îi 
trecu ideea că FBl-ului nu-i place deloc să-și vadă oamenii la 
televizor, în afara conferințelor de presă special organizate. 

Numele doctorului Lecter exercita o adevărată fascinaţie 
asupra oamenilor din presă. lar Poliţia din Baltimore le furnizase 
cu mare bucurie reporterilor numele ei. Se văzu de nenumărate 
ori la televizor, în cadrul buletinelor de știri TV de sâmbătă 
noaptea: Starling de la FBI, surprinsă pe când lovea cu levierul 
în ruloul garajului să-l scoată de acolo pe cameramanul care 
încerca să se furișeze pe dedesubt, sau Agentul federal Starling, 
întorcându-se spre asistentul cameramanului cu același levier în 
mână. 


57 


Cei de la canalul WPIK nu aveau material filmat din 
momentele acelea, așa că au anunţat că au pornit acţiune în 
justiție pentru daune împotriva lui Starling de la FBI şi a Biroului 
însuși, deoarece cameramanului îi intrase în ochi rugină și 
mizerii atunci când ea lovise cu levierul în ruloul cu pricina. 

Jonetta Johnson de la același canal devenise peste noapte 
faimoasă în toată America deoarece dezvăluise faptul că 
Starling descoperise acele rămășițe din borcan în urma 
„Ciudatelor sale relaţii cu un om pe care autorităţile l-au 
stigmatizat drept monstru!” Evident că indivizii de la WPIK 
aveau un informator la sanatoriul unde era internat doctorul 
Lecter. 

„Logodnica lui Frankenstein!” urla National Tattler de pe 
standurile din supermarketuri. 

FBl-ul nu făcuse public niciun fel de comentariu, dar în 
interiorul instituţiei discuţiile nu mai conteneau, după cum era 
pe deplin convinsă Starling. 

La micul dejun, unul dintre colegii de clasă, care avea obiceiul 
să toarne cu generozitate pe el after shave, o poreclise Melvin 
Pelvis, glumă stupidă pe seama numelui celebrului agent FBI din 
anii '30, Melvin Purvis, care l-a prins pe Dillinger. Dar, când a 
auzit-o pe Ardelia Mapp spunându-i ce crede ea despre el, tipul 
s-a albit la față, s-a ridicat de la masă și a șters-o. 

Acum Starling trăia starea aceea ciudată când nimic n-o mai 
putea surprinde. Preţ de o zi și o noapte, nu auzise nimic, doar 
liniștea aceea pe care o încearcă un scufundător, o liniște care 
face să-ţi ţiuie urechile. Își promisese să se apere din răsputeri, 
dacă avea ocazia. 

In vreme ce vorbea, lectorul învârti roata ruletei, dar nu dădu 
drumul și bilei. Uitându-se la el, Starling se gândi că individul nu 
dăduse de fapt în viaţa lui drumul la vreo bilă. Acum tocmai 
spunea ceva. 

— Clarice Starling! 

„Ce naiba spune? Clarice Starling sunt eu.” 

— Prezent. 

Lectorul făcu un semn cu bărbia spre ușa din spatele ei. A 
venit sorocul! Soarta îi era pecetluită, simţi ea în vreme ce se 
întorcea încet spre ușă. Il văzu pe Brigham, instructorul de arme 
și muniții, care arăta cu mâna spre ea. Îi făcea semn să se 
apropie. Prin minte îi trecu fulgerător gândul că intenționau s-o 


58 


mătrășească din școală, dar în cazul acesta nu l-ar fi trimis pe 
Brigham. 

— Pe cai, Starling! Unde ţi-s catrafusele? îi spuse el când 
ajunseseră în hol. 

— In camera mea, corpul C. 

Trebui să iuțească pasul ca să se poată ţine după el. 
Instructorul ducea trusa de prelevare a amprentelor, cea 
profesională, nu cea didactică, și un săculeț de pânză. 

— Pleci cu Crawford, chiar acum. la-ţi cele necesare pentru 
noapte. S-ar putea ca până diseară să fii înapoi, dar, oricum, ia- 
ţi-le! 

— Încotro? 

— Nişte vânători de rațe de prin Virginia de Vest au găsit un 
cadavru azi-dimineaţă în râul Elk. Arăta a fi victima lui Buffalo 
Bill. Poliţiștii de-acolo se chinuie să-l scoată. E undeva, la dracu- 
n praznic, iar Jack Crawford nu mai vrea să aștepte până când o 
să-și trimită ăia rapoartele. Se opri la ușa care dădea spre corpul 
C. Are nevoie de cineva care se pricepe să amprenteze un 
cadavru care a stat în apă, printre altele. Ai făcut practică la 
laborator, deci poţi să faci așa ceva, nu? 

— Da, lăsaţi-mă să verific trusa. 

Brigham deschise trusa de laborator în vreme ce Starling 
cerceta compartimentele pe rând. Seringa cu ace fine era acolo, 
sticluţele, toate, în afară de aparatul foto. 

— Am nevoie de aparatul Polaroid, domnule Brigham, acela 
CU 5, de rolfilme și de baterii pentru el. 

— Din dotarea FBl-ului? Ți le aduc și pe astea. 

Îi întinse săculețul de pânză, și, când simţi cât de greu era, 
Starling își dădu seama de ce-l trimiseseră fix pe Brigham s-o 
caute. 

— Nu ai pistol de serviciu, nu-i așa? 

— Nu. 

— Aici ai tot ce-ţi trebuie. Chiar modelul cu care te-ai antrenat 
în poligon. E al meu personal. L-am curăţat. Antrenează-te în gol 
în camera ta diseară, fără gloanţe, bineînţeles, când ai un răgaz. 
Sunt cu mașina lângă corpul C în fix zece minute și-ți aduc 
Polaroidul. Ascultă, în Blue Canoe nu găsești closet. Așa că treci 
pe la toaletă acum, ăsta-i sfatul meu, Starling. Pas alergător! 

Starling vru să-l întrebe ceva, dar instructorul o luase din loc. 
Precis era vorba despre Buffalo Bill, altfel nu s-ar deplasa el 


59 


Crawford în persoană acolo. Ce naiba o fi Blue Canoe? Dar, când 
îți faci bagajul, trebuie să fii cu mintea la împachetat. Iși făcu 
iute și cu îndemânare tot bagajul. 

— E... 

— E-n regulă, i-o tăie Brigham, când Starling se urcă în 
mașină. Mânerul pistolului îţi umflă puţin haina, și cine se uită 
atent știe despre ce e vorba, dar deocamdată e bine. 

Purta arma pe sub blazer, într-un toc lipit de coaste, și 
încărcătoarele la brâu, în cealaltă parte. Brigham conducea 
exact la limita de viteză permisă spre aeroportul din Quantico. 
Își drese vocea. 

— Starling, e bine că la poligonul de tragere n-are ce să caute 
politica! 

— Da? 

— Ai făcut bine că ai păzit garajul acela din Baltimore. Îți faci 
griji pentru emisiunile de la TV? 

— Ar trebui să-mi fac? 

— Ce-ţi spun acum rămâne între noi, da? 

— Bineînţeles. 

Brigham răspunse la salutul unui marinar militar care dirija 
circulaţia. 

— Prin faptul că te ia cu el, Jack arată că are încredere în tine, 
ceea ce nu va scăpa neobservat. Taman pentru cazul în care 
cineva de la Biroul pentru Responsabilitate Profesională vrea să- 
ţi salte uniforma, dă peste el. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Înm... 

— Crawford e om de bază. Când a fost la o adică, a arătat 
limpede că menirea ta acolo era să nu lași pe nimeni să intre. 
Te-a lăsat să te duci cu mâinile goale... adică fără însemnele 
vizibile ale autorităţii pe care o reprezentai, și a spus-o tare și 
răspicat. lar Poliţia din Baltimore a reacţionat tare încet. Acum 
Crawford are nevoie de un ajutor și dacă ar fi fost să stea să 
aștepte până când îi trimitea Jimmy Price pe cineva de la 
laborator, ar mai fi trecut o oră. Și aici e șansa ta, Starling. Dar 
nu-i de joacă! Nu e un fel de-a te pedepsi, dar dacă oamenii din 
afară vor să vadă lucrurile în felul ăsta, n-au decât. Vezi tu, 
Crawford e tare subtil, dar nu prea-i place să dea multe 
explicaţii, așa că de aia îţi spun ce-ţi spun... Și, dacă tot lucrezi 
acum cu Crawford, n-ar fi rău să-ţi spun ce-l frământă. Sau 
poate știi? 


60 


— Nu știu nimic. 

— In afară de Buffalo Bill mai are și alte necazuri pe cap. 
Bella, soţia lui, e tare bolnavă... e pe ducă. A adus-o acasă. Dacă 
nu era acum vorba de Buffalo Bill, și-ar fi luat concediu ca s-o 
îngrijească. 

— Nu, n-am știut. 

— Nu se discută chestia asta. Și să nu cumva să scapi vreo 
vorbă și să-i spui ce rău îţi pare sau alte chestii de astea, pentru 
că n-o să-l consoleze. S-au înţeles foarte bine întotdeauna. 

— Mulţumesc că mi-aţi spus, vă sunt recunoscătoare. 

Când ajunseră pe pistă, chipul lui Brigham se lumină. 

— Starling, de obicei la terminarea cursurilor de tragere, mai 
țin și eu niște discursuri acolo. Incearcă să fii și tu de față! 

O luă printre niște hangare. 

— Voi fi acolo. 

— Ascultă, s-ar putea ca tot ce te-am învățat eu să nu-ți 
folosească vreodată. Dar să știi că ai talent la chestiile astea. Și, 
dacă va trebui să tragi, atunci să tragi. Fă exerciţii, cum ţi-am 
spus. 

— Înțeles. 

— Şi să nu-l pui niciodată în poșetă. 

— Înțeles. 

— Noaptea nu uita să mai apeşi din când în când pe trăgaci. 
Pune-l la îndemână! 

— Așa o să fac. 

Un bimotor, marca Beechcraft, de o vârstă venerabilă, stătea 
pe pista de decolare a aeroportului de la Quantico. Luminile de 
semnalizare funcționau deja, ușile erau deschise. Una dintre 
elice începuse să se învârtă, culcând iarba la pământ. 

— Doar nu e ăsta Blue Canoe de care-mi spuneatți! 

— Ba da. 

— E așa de bătrân și de micuţ! 

— Și ce bătrân! spuse încântat Brigham. Cei de la Droguri l-au 
confiscat în Florida, tare demult, când a ajuns în mlaștină, 
dragul de el. Acum motoarele-i merg bine. Sper să nu afle cei de 
la Buget că noi ne folosim de avion. Ştii, noi ar trebui să ne 
deplasăm cu autobuzul. 

Trase lângă aparat; luă bagajele lui Starling de pe scaunul din 
spate. li dădu bagajele și-i strânse mâna. Și, fără să vrea, îi 
scăpă: 


61 


— Starling, Domnul să te aibă în pază! 

În gura lui de marinar hârșit, binecuvântarea asta suna cam 
ciudat. Nici el nu știa ce-l apucase și simţi cum îi ard obrajii. 

— Mulţumesc, mulțumesc tare mult, domnule Brigham. 

Crawford stătea pe scaunul copilotului, în cămașă, cu ochelari 
de soare. Când auzi că pilotul închide ușa, se întoarse spre 
Starling. Ea nu reuși să-i vadă privirea ascunsă de ochelari, și-i 
păru cu totul străin. Arăta palid și dur, ca o cioată smulsă din 
pământ. 

— Stai jos și citește, îi spuse el în loc de bun venit. 

Pe scaunul din spatele lui se vedea un dosar de cercetare 
foarte gros. Pe copertă scria „Buffalo Bill”. Starling îl luă în brațe 
în vreme ce avionul începu să vibreze, să trosnească din toate 
încheieturile și porni pe pistă. 


e CAPITOLUL 11 


Marginile pistei se înceţoșară, apoi dispărură de sub ei. Când 
avionul de câteva locuri făcu un viraj, în faţă, spre răsărit, se ivi 
soarele deasupra Golfului Chesapeake. 

Clarice Starling privi clădirile academiei și baza infanteriei 
marine de la Quantico. Pe terenul de antrenament, niște 
mogâldeţe mișunau încoace și-ncolo. 

Așa se vedea de sus. Odată, după niște trageri de noapte în 
poligon, mergea de una singură, cufundată în gânduri, pe Hogan 
Alley, când, brusc, deasupra capului răsună vuietul avioanelor, 
iar când zgomotul motoarelor amuţi, auzi voci venind din bezna 
cerului: trupe aeropurtate care făceau salturi cu parașuta, iar 
militarii se strigau unii pe alţii în vreme ce se apropiau de 
pământ. Se întrebase atunci cum o fi oare să stai lângă ușa 
avionului și să aștepți să se aprindă lumina de avertizare, cum e 
să te arunci în hăul de dedesubt care abia așteaptă ca să te 
înghită. 

Poate că ar fi exact ca acum. 

Deschise dosarul. 

Din câte se știa, Bill avea la activ cinci crime. În ultimele zece 
luni, de cel puţin cinci ori răpise femei, le ucisese și le jupuise. 
(Starling aruncă în fugă o privire peste raportul autopsiei, la 


62 


rubrica testelor pentru histamină, să vadă dacă le ucisese 
înainte să le jupoaie sau invers.) 

După ce termina, întotdeauna le arunca în vreo apă 
curgătoare. Fiecare în altă apă, în apropierea vreunei intersecţii 
de autostrăzi interstatale, și de fiecare dată în alt stat. Se 
cunoștea acum bine că Buffalo Bill e un om care călătoreşte 
mult. Doar atât știau oamenii legii despre el. Și că avea cel puţin 
o armă de foc, cu șase ghinturi și șase canale, că bătea puţin în 
stânga, probabil un Colt sau o imitație. Urmele de pe gloanțele 
recuperate arătau că prefera să folosească niște cartușe 
speciale mai scurte decât cele obișnuite. 

Apele curgătoare spală bine, și nu mai rămâne nici amprentă, 
vreo urmă de fir de păr sau țesătură. 

Aproape sigur că era vorba despre un bărbat alb: alb întrucât 
criminalii în serie de obicei ucid în colectivitatea etnică din care 
fac parte, bărbat deoarece în vremurile noastre nu s-a auzit de 
vreo femeie criminal în serie. 

Doi mari gazetari au găsit un titlu potrivit în poemul lui E.E. 
Cummings Buffalo Bill: „... Moarte, cum îţi place băiatul cu ochi 
albaștri...” 

Cineva, probabil Crawford, trecuse citatul pe partea de 
dinăuntru a copertei dosarului. 

Nu exista vreo legătură anume între locul unde își răpea 
victimele și cel unde le arunca. 

În cazurile în care cadavrele fuseseră recuperate destul de 
repede după moarte și se putuse face o apreciere exactă a 
momentului morții, anchetatorii mai aflaseră ceva: Bill nu-și 
omora victimele imediat, ci le ţinea o vreme în viaţă. Victimele 
nu muriseră decât după cam o săptămână, zece zile de la 
răpire. Asta însemna că avea un loc anume unde le ţinea, unde 
își putea face mendrele în liniște. Deci nu era un vagabond. Mai 
degrabă un păianjen de capcane care-și sapă singur 
ascunzătoarea. Undeva ferit. 

Și asta înspăimânta și mai mult pe toată lumea: își ţinea 
victimele circa o săptămână, și acestea știau că vor fi ucise la 
urmă. 

Două fuseseră spânzurate, trei, împușcate. Nu se vedeau 
niciun fel de urme că ar fi fost violate sau brutalizate înainte de 
moarte, iar în rapoartele autopsiilor se menţiona că nu se 
vedeau nici urme de mutilare a organelor genitale, însă în cazul 


63 


cadavrelor recuperate târziu, intrate în putrefacție, cei de la 
Medicină legală au amintit că aceste urme erau imposibil de 
depistat. 

Toate victimele erau abandonate fără niciun fel de veșminte 
pe ele. În două rânduri în apropierea casei victimelor s-au 
descoperit haine, în ambele cazuri spintecate la spate, precum 
veșmintele rudelor la ceremonia funebră, la anumite populaţii. 

Starling privi fotografiile fără a părea uimit. Cadavrele purtate 
de ape sunt, fizic, în situația cea mai proastă. Și trezesc o milă 
imensă, cum se întâmplă cu toţi cei care mor afară, nu în 
încăperi. Încercările prin care trec victimele, plus acţiunea 
elementelor naturii, le aduc într-o stare care-ţi trezește mânia, 
dacă meseria pe care o ai îţi îngăduie să te enervezi. 

În cazul unor crime comise în locuinţe, se adună o mulţime de 
dovezi despre obiceiurile neplăcute ale victimelor, ca și despre 
abuzurile comise de acestea asupra celor din jur - soţii bătute, 
copii maltrataţi -, care parcă spun limpede că mortul și-a 
meritat soarta, și de multe ori chiar așa și era. 

Dar în cazul acesta victimele n-au meritat să li se întâmple 
una ca asta. Bietele victime mai erau și jupuite, și erau găsite 
azvârlite de ape pe vreun mal, printre gunoaie, bidoane de ulei, 
resturi, ambalaje, mizeriile noastre de toate zilele. Cadavrele 
aruncate în anotimpul rece își mai păstrau unele trăsături ale 
feței. Starling trebui să-și amintească și faptul că acestea își 
arătau dinţii nu pentru că ar fi fost expresia chinurilor îndurate, 
ci din cauză că peștii și ţestoasele se hrăniseră și ele. Bill jupuia 
mai ales părți de trunchi ale victimelor sale, lăsând braţele și 
picioarele intacte. 

Și nu i-ar fi fost chiar așa de greu să privească acele fotografii 
dacă în cabină n-ar fi fost atât de cald și dacă afurisitul de avion 
n-ar fi avut mereu tendinţa de a o lua într-o parte din pricină că 
una dintre elice trăgea mai tare decât cealaltă și dacă 
blestematul de soare nu ar fi lucit în geamurile pline de 
crăpături și de zgârieturi care-ţi dădeau dureri de cap. 

S-ar putea să-l prindem. Starling se agăţă de ideea asta ca să 
suporte cabina acelui avion care parcă se făcea tot mai strâmtă, 
în vreme ce în poală ţinea dosarul cu informaţiile acelea 
groaznice. Ar putea să ajute la încolțirea lui. Și după aceea 
dosarul acela cam lipicios putea fi pus în raftul lui și încuiat 
acolo. 


64 


Privi ceafa lui Crawford. Dacă voia să-l oprească pe Buffalo 
Bill, atunci era unde trebuia. Crawford organizase cu succes 
prinderea a trei criminali în serie, dar nu fără a avea și victime în 
tabăra lui. Will Graham, cel mai bun copoi care vânase în haita 
lui Crawford, ajunsese legendă în academie; acum era în Florida, 
beat mangă, ca să nu-și mai vadă faţa a cărei expresie era greu 
de suportat, după cum se spunea. 

Crawford simţise probabil că era privit. Se ridică de pe 
scaunul copilotului; pilotul mișcă manșa să echilibreze aparatul 
atunci când Crawford veni spre ea și se așeză pe scaunul de 
alături, punându-și centura. Când își scoase ochelarii de soare și 
și-i luă pe cei de vedere, ei i se păru că-l recunoaște. Se uita 
când la ea, când la dosarul pe care-l ţinea în poală, și parcă o 
umbră trecu rapid peste faţa lui, o expresie mult mai puternică 
decât cea trezită de regret. 

— Mie mi-e tare cald. Ție? o întrebă el. Bobby, e înfiorător de 
cald aici, îi strigă el pilotului. 

Acesta din urmă umblă la niște butoane, și simţiră o undă de 
aer rece învăluindu-i. În cabina plină de aburi, se formară câţiva 
fulgi de zăpadă care plutiră ușor și se opriră în părul lui Starling. 

Crawford deschise o hartă a zonei centrale și de est a Statelor 
Unite. Pornise la vânătoare, și ochii îi luceau ca o zi de iarnă cu 
soare orbitor. Pe hartă erau însemnate locurile unde fuseseră 
găsite cadavrele - puncte împrăștiate alcătuind o siluetă la fel 
de tăcută și de strâmbă precum constelația Orion. 

Crawford scoase un creion din buzunar și marcă noua locaţie, 
spre care se îndreptau acum. 

— Râul Elk, la vreo zece kilometri de Route 79. De data asta 
avem și ceva noroc: cadavrul s-a prins într-un pripon, o sculă de 
pescuit folosită pe râu. Mi-au comunicat că nu cred să fi fost 
aruncat în apă de multă vreme. Vin cu cadavrul la Potter, 
centrul districtului. Vreau să aflu foarte repede despre cine-i 
vorba, ca să trecem rapid la localizarea unor martori la răpire. 
Îndată ce avem amprentele, le și trimitem la analiză pe o linie 
normală, spuse Crawford ridicând capul și privind-o pe sub 
ochelari. Jimmy Price spune că ești în stare să iei amprentele 
unui cadavru luat de ape. 

— Ca să spun drept, niciodată n-am avut un cadavru de ăsta 
întreg, ci am luat amprentele de la mâinile pe care le primea 


65 


prin poștă domnul Price în fiecare zi. Multe proveneau de la 
morți aduși de ape. 

Cei care nu avuseseră neșansa de a fi subalterni ai domnului 
Price îl considerau un cusurgiu simpatic. Ca orice cusurgiu, era 
un bătrân destul de meschin și de rău. Jimmy Price era șeful 
Laboratorului de Amprente Latente din Washington. Pe când își 
pregătea lucrarea de medicină legală, Starling fusese 
condamnată să lucreze cu el. 

— Ce om și Jimmy ăsta! remarcă Crawford cu simpatie. Cum li 
se spune celor care lucrează acolo? 

— Cârpa Laboratorului, alţii îți spun Igor, cel puţin așa scrie pe 
șorțul de cauciuc care ţi se dă de la început. 

— Da, asta-i. 

— i se spune să-ţi închipui că diseci o broască. 

— Mda, înțeleg... 

— Și apoi îţi pun în brațe un colet poștal. Și toți sunt cu ochii 
pe tine, unii chiar își lasă cafeaua deoparte numai ca să te vadă 
cum reacționezi, dacă nu borăști. Acum pot să iau amprentele 
unui cadavru care a stat în apă. De fapt... 

— Acum, fii atentă la ce-ţi spun! Prima victimă de care știm a 
fost găsită în râul Blackwater din Missouri, lângă Lone Jack, în 
iunie anul trecut. Bimmel, fata cu pricina, a fost declarată 
dispărută din Belvedere, Ohio, pe 15 aprilie, deci cu două luni 
înainte. Nu ne-am descurcat prea ușor, și ne-au trebuit trei luni 
numai pentru a o identifica. Pe a doua victimă, Buffalo Bill a 
răpit-o în Chicago, în cea de-a treia săptămână din aprilie, și a 
fost găsită în râul Wabash, aproape de Lafayette, Indiana, la 
doar zece zile după răpire, astfel că ne-a fost mai ușor să aflăm 
ce a păţit. Apoi am descoperit o femeie, tot albă, puţin peste 
douăzeci de ani, aruncată în Rolling Fork, lângă Route 65, la 
vreo șaizeci de kilometri de Louisville, Kentucky. N-a putut fi 
identificată până acum. Și mai e și o femeie, Vamer, răpită în 
Evansville, Indiana, și aruncată în Embarras, foarte aproape de 
Route 70, în estul statului Illinois. Apoi s-a mutat mai spre sud, și 
a aruncat unul din cadavre în râul Conasauga, mai jos de 
Damascus, Georgia, lângă Route 75: Kittridge, o fată din 
Pittsburgh, uite fotografia ei de la absolvire. Are un noroc 
blestemat, ticălosul: nimeni nu l-a surprins în momentele în 
care-și răpea victimele. Știm doar că le aruncă în apropierea 
unor autostrăzi ce leagă statele între ele. 


66 


— Dacă urmărim cel mai aglomerat trafic de la punctele 
astea, drumurile converg cumva? 

— Nu. 

— Dar dacă am... postula că... la un drum din ăsta, criminalul 
se debarasează de o victimă și răpește o alta? îl întrebă Starling 
având grijă să nu folosească verbul tabu a presupune. Mai întâi 
se descotorosește de cadavru, nu-i așa, în eventualitatea că ar 
avea probleme în timpul răpirii celeilalte victime. Dacă e prins 
pe când încearcă să răpească pe cineva, poate fi condamnat 
pentru violență, el recunoaște totul și nu păţește mare lucru 
dacă nu se descoperă și un cadavru în mașină. Ce-ar fi să 
tragem o linie de la locul răpirilor la cel al cadavrelor găsite. Aţi 
încercat? 

— Bună idee, dar și el s-a gândit la asta. Dacă așa 
procedează, atunci face foarte multe ocoluri. Am făcut simulări 
pe calculator, mai întâi cu el luând-o spre vest, pe autostrăzile 
ce duc într-acolo, apoi spre est, apoi diferite alte combinaţii cu 
ultimele date pe care le aveam cu privire la locul răpirilor și cel 
al cadavrelor. Bagi toate astea în computer și iese fum din el. 
Locuiește pe coasta de est, ne spune calculatorul. Criminalul nu 
e influenţat de fazele lunii. Nicio legătură cu vreo reuniune în 
orașele acelea. Nimic, firimituri. Starling, tipul ne-a ghicit. 

— Credeţi că e prea grijuliu ca să fie vorba despre un 
sinucigaș? 

— Mult prea grijuliu, spuse Crawford întărind printr-o mișcare 
din cap. Și-a descoperit un scop în viaţă și are de gând să 
continue. Nu-mi leg speranţele de faptul că l-ar bântui morbul 
sinuciderii. 

Crawford îi întinse pilotului un pahar cu apă din termos. Îi 
dădu un pahar și lui Starling, iar în al lui amestecă și o pastilă de 
Alka-Seltzer. Când avionul dădu de un gol de aer, simţiră cu toții 
cum stomacul le ajunge în gât. 

— Starling, trebuie să-ţi mai spun ceva. Vreau să arăţi că ești 
un medic legist de prima mână. Ba și mai și. Nu vorbești prea 
mult, nici eu, e bine așa. Dar să nu vii niciodată să-mi spui că ai 
descoperit nu știu ce minune înainte să fii sigură că ai 
descoperit cu adevărat ceva. Și nu suport întrebările prostești. 
S-ar putea ca tu să vezi lucruri care mie îmi scapă, și atunci 
vreau să-mi spui. Poate că ești făcută pentru meseria asta. Uite, 


67 


acum avem șansa de a vedea dacă e așa sau nu în ceea cete 
privește! 

Acum, când stomacul îi dansa, iar pe faţă îi apăruse o 
expresie fascinată, Starling se întrebă de câtă vreme premedita 
Crawford s-o folosească în acest caz, cât de dornică de a pune 
mâna pe șansa asta și-ar fi dorit el să fie? Bine, în regulă, el era 
șeful, și, ca orice șef, putea să se folosească de toate trucurile, 
inclusiv de modul acela de a vorbi deschis, direct. 

— Te gândești destul de mult la el, vezi coclaurii pe unde 
umblă, îl simţi! continuă Crawford. Nici măcar nu-l detești tot 
timpul, deși e greu de crezut. Și, dacă ai noroc, din amănuntele 
pe care le aduni, o să apară ceva care o să te tragă de mânecă, 
o să-ți atragă atenţia. Starling, să-mi spui și mie când ceva îţi va 
părea interesant. Ascultă-mă, locul unei crime e și așa destul de 
năucitor, ca să nu mai vorbim despre faptul că harababura 
investigaţiei s-ar putea să te încurce și mai mult. Nu-i lăsa pe 
polițiștii ăia care vor mișuna acolo să te abată de la ale tale. Te 
uiţi numai înainte, la ce faci tu atunci. Nu te interesează decât 
crima, nu și spectacolul din jur. Și nu încerca să-l judeci pe 
individul ăsta după vreun model anume, să cauţi analogii. Rămâi 
receptivă și lasă-l pe el să-ţi spună ce și cum. Și mai e ceva: 
teatrul unei crime de genul ăsta e un adevărat balamuc. 
Elementele crimei sunt împrăștiate în mai multe state și deci 
intră în jurisdicţia mai multor instituţii, unele sunt conduse de 
oameni care au gustul eșecului în ei. Trebuie să ne descurcăm 
cu ei în așa fel încât să nu ne pună piedici și să ascundă dovezi. 
Acum mergem la Potter, Virginia de Vest. Nu știu nimic despre 
oamenii de acolo. S-ar putea să se dovedească niște oameni de 
ispravă, cum la fel de bine s-ar putea să se poarte cu noi de 
parcă am fi venit să le luăm caimacul. 

Pilotul își scoase căștile de la urechi și vorbi peste umăr: 

— Jack, ne apropiem. Rămâi acolo? 

— Da. Lecţia s-a terminat, Starling. 


e CAPITOLUL 12 


Și au ajuns la Pompe Funebre, cea mai mare și mai albă 
clădire construită din lemn, de pe strada Potter, din Potter, 


68 


Virginia de Vest, slujind și drept morgă pentru districtul Rankin. 
Medicul legist e de fapt medic de familie, doctorul Akin. Dacă el 
spune că o moarte e suspectă, atunci cadavrul este trimis la 
Centrul Medical Regional Claxton, în districtul vecin, unde au și 
un medic legist specialist. Înghesuită în cabina din spate, cea 
pentru deţinuţi, a mașinii de poliţie care îi aducea de la 
aeroport, Starling trebui să-și lipească faţa de gratii ca să audă 
explicaţiile pe care i le turuia, în vreme ce conducea, ajutorul de 
șerif lui Jack Crawford. La Pompe Funebre urma să aibă loc 
curând o ceremonie. Participanţii la slujbă, în haine de 
sărbătoare cum se purtau în zona aceea, se înșirau pe aleea 
mărginită de tufe înalte de cimișir, alţii înghesuindu-se pe 
trepte, așteptând să intre și ei. Clădirea și scările, toate 
proaspăt vopsite, începuseră să se hâiască ușor, fiecare în altă 
direcție. 

În parcarea privată din spatele clădirii, unde așteptau de 
obicei mașinile dric, doi polițiști mai tineri și unul mai în vârstă 
stăteau sub un ulm împreună cu doi din jandarmeria statului. Nu 
se făcuse atât de frig încât să li se vadă aburii răsuflării. Când 
parcară acolo, Starling îi analiză o clipă și, în secunda 
următoare, știu cu cine avea de-a face. Acasă la ei aveau 
șifoniere din acelea vechi, unde-și ţineau hainele, nu în debarale 
anume amenajate, și flăcăii ăștia aveau rude care-și păstrau 
veșmintele în saci de plastic agăţaţi de pereţii rulotelor. Și mai 
intui că polițistul mai în vârstă copilărise într-o casă cu pompă în 
față, și primăvara, când înnoroia totul, își punea încălțările 
legate cu șireturi pe după gât și lipăia cu picioarele goale ca să 
ajungă la autobuzul ce urma să-l ducă la școală, așa cum făcuse 
și tatăl ei. Își imagină că își luau de acasă pachetul cu hrană 
învelit în hârtie de sac pătată de grăsime de prea multă folosire; 
îi vedea cum după masă împătureau frumos hârtia aia și o 
puneau în buzunarul din spate al blugilor. Se întrebă dacă și 
Crawford intuise amănuntele astea despre ei. 

La ușa din spate a mașinii în care se afla nu exista mâner pe 
dinăuntru, lucru pe care Starling îl descoperi abia atunci când 
Crawford și șoferul coborâră și porniră spre ușa clădirii. Fu 
nevoită să bată în geam până când unul dintre polițiștii de sub 
ulm o zări, și șoferul se întoarse roșu la față să-i deschidă ca să 
iasă și ea. Ceilalţi se uitară la ea pe când trecea. Unul chiar 
îngăimă: 


69 


— "Ziua, coniţă. 

Ea făcu semn din cap în chip de salut, le zâmbi exact așa cum 
se cuvenea și porni pe urmele lui Crawford. Când văzu că se 
depărtase suficient, unul dintre polițiști, proaspăt însurat, se 
scărpină în barbă și mormăi: 

— Nu-i chiar așa grozavă pe cât se crede. 

— Păi, dacă ea se crede arătoasă, arăâtoasă tare, păi eu cam 
aș fi de părerea ei, replică altul. Aș lipi-o de mine ca pe o mască 
de gaze, mă gândesc eu. 

— Eu aș pune mai degrabă mâna pe-un pepene, dacă-i destul 
de rece, interveni bătrânul, vorbind mai mult pentru sine. 

Crawford îl abordase pe primul adjunct al șerifului, tip cam 
emotiv, cu niște ochelari cu rame metalice și cu bocanci cu 
elastic în partea de sus, care sunt trecuţi în cataloage sub 
numele de Romeo. Erau pe un coridor întunecos din spatele 
clădirii, unde se auzea torcând un automat de suc, de pereţi 
erau rezemate tot felul de obiecte disparate: o mașină de cusut 
cu pedală, un triciclu, un ghemotoc de iarbă artificială, o tendă 
dungată înfășurată pe stâlpii de susţinere, pe perete un tablou 
cu Sfânta Cecilia la pian, cu cosiţele prinse frumos pe cap, în 
vreme ce pe claviatură cădeau din senin petale de trandafiri. 

— iți rămân recunoscător că ne-ai anunţat atât de repede, îi 
spuse Crawford adjunctului. 

Primul adjunct nu se lăsă momit. 

— Nu eu, ci altcineva de la procuratura districtului v-a 
anunţat. Șeriful Perkins nu putea să vă sune, e în Hawaii în 
momentul de față, cu doamna Perkins. Azi-dimineaţă la opt, 
adică ora trei dimineaţa în Hawaii, am vorbit cu el la telefon. Mi- 
a spus că mă sună el mai târziu. Dar mi-a mai zis că mai întâi și 
mai întâi să caut să aflu dacă-i vorba despre una din fetele 
noastre. S-ar putea să fi fost aruncată aici, dar o fi fost adusă 
din alte părţi. O să ne ocupăm de asta înainte de toate. La noi 
apa aduce cadavre de peste tot, chiar și din orașul Phenix, 
Alabama. 

— Domnule șerif, exact aici putem noi să vă dăm o mână de 
ajutor. Dacă... 

— Am vorbit la telefon cu comandantul jandarmeriei statului, 
din Charleston. Trimite niște ofiţeri de la Investigații Criminale. 
O să ne ajute ei în privinţa asta. 


70 


Coridorul se umpluse de polițiști și jandarmi; adjunctul 
șerifului avea acum prea mulţi spectatori. 

— O să luăm legătura cu dumneavoastră de îndată ce vom 
putea, și atunci o să fim și noi mai primitori, să colaborăm în 
orice chip, dar deocamdată... 

— Domnule șerif, genul ăsta de crime sexuale au unele 
elemente pe care aș vrea să le discutăm doar între noi, așa ca 
între bărbaţi, mă înţelegi? 

Crawford făcu ușor cu capul în direcţia lui Starling, după care 
îl înșfăcă pe mititel și intră cu el într-un birou înghesuit de pe 
coridor și trase ușa după el. Starling rămase singură, încercând 
să-și ascundă resentimentele în fața polițiștilor care se holbau la 
ea. Strânse din dinţi și se uită la Sfânta Cecilia, căreia îi întoarse 
zâmbetul eteric, în vreme ce trăgea cu urechea la ușă. Auzi un 
schimb de replici pe un ton mai ridicat, și apoi frânturi de 
conversaţie la telefon. Cei doi apărură iar în hol în mai puţin de 
cinci minute. Prim-adjunctul era cam opărit. 

— Oscar, du-te în faţă și adu-l pe doctorul Akin! E nevoit să 
asiste la ceremonie, dar cred că acolo nici nu a început. Spune-i 
că sunt la telefon cu cei din Claxton. 

Medicul legist, doctorul Akin, apăru și el în birou, puse un 
picior pe un scaun, începu să se lovească în dinţii din faţă cu un 
evantai în vreme ce vorbea cu medicul legist din Claxton. Apoi 
se arătă de acord cu tot ce discutaseră. 

Clarice Starling se trezi în camera de îmbălsămare, 
împodobită cu un tapet cu niște trandafiri uriași și un tablou în 
ramă albă de lemn, care-i era familiar. Aici se întâlni faţă în față 
pentru prima dată cu o victimă a lui Buffalo Bill. 

In încăperea aceea, singurul semn de modernitate era sacul 
de un verde strident pentru cadavre, închis ermetic cu 
fermoarul. Stătea întins pe masa de îmbălsămare, trădându-și 
vârsta, iar imaginea ei se reflecta de nenumărate ori în 
geamurile dulapurilor cu seringi mari de absorbție și puncții, 
pungi cu seruri și lichide de îmbălsămare. 

Crawford se duse la mașină să ia trusa cu aparatura pentru 
transmiterea amprentelor, în vreme ce Starling își scotea și ea 
instrumentele necesare pentru prelevarea lor și le înșira pe 
scândura de uscare de pe chiuveta aceea imensă cu două 
compartimente. În încăpere se afla mult prea multă lume. Și 
prim-adjunctul, și alți polițiști apăruseră acolo și nu dădeau 


71 


semne că ar vrea să plece. Nu era normal. „De ce n-o fi venit 
Crawford să-i expedieze de aici?” 

Când doctorul dădu drumul la un ventilator impresionant, 
tapetul de pe perete se umflă, prins de curentul de aer. Starling 
era la chiuvetă și știa că acum avea nevoie de mai mult curaj 
decât cei din infanteria marină care se pregăteau să sară cu 
parașuta în gol. În minte îi veni o amintire care o ajută, dar o și 
răni în același timp: Maică-sa, în picioare lângă chiuvetă, 
ștergând sângele de pe pălăria lui taică-său, lăsând apa să 
curgă pe pălărie și spunându-i: „Clarice, ne vom descurca noi 
cumva. Spune-le fraţilor și surorilor tale să se spele și să vină la 
masă. Trebuie să vorbim, și după aceea punem și de cină”. 

Starling își scoase eșarfa de la gât și-și acoperi cu ea părul, ca 
o moașă. Din trusă luă o pereche de mănuși chirurgicale. Când 
deschise gura pentru prima dată în Potter, vorbi pe tonul ei 
obișnuit, dar vădind totodată o forţă, lucru care-l făcu pe 
Crawford să se apropie de ușă să audă mai bine. 

— Domnilor, domnilor! Domnilor ofiţeri. Vă rog ascultați-mă 
doar un minut. Vă rog. Acum lăsaţi-mă să mă ocup eu de ea, 
mai spuse și ridică spre ei mâinile în vreme ce-și trăgea 
mănușile. Trebuie să fac niște mici intervenţii. Până aici v-aţi 
ocupat dumneavoastră, și știu că familia ei, dacă ar putea, v-ar 
multumi din toată inima. Dar acum vă rog să ieșiţi și să mă 
lăsaţi pe mine să mă ocup mai departe. 

Crawford îi văzu pe toți cum tăcură brusc și, plini de respect, 
se îndemnau acum în șoaptă: 

— Jess, haide, ieșim și noi în curte! 

El simţi apoi cum atmosfera se schimbă deodată în prezența 
victimei: indiferent cine ar fi fost, de unde o fi fost, râul îi cărase 
trupul în acest district, și acum zăcea neajutorată pe masa 
aceea, și Clarice Starling urma să se îngrijească mai departe de 
ea. Starling arăta demnă de a fi urmașa înţeleptelor bunici, a 
tămăduitoarelor cu ierburi, a acelor femei puternice de la ţară 
care au știut întotdeauna ce trebuie făcut, care priveghează, iar 
când vine ceasul, îi îmbăiază și-i îmbracă pe morţi așa cum se 
cuvine. 

În încăpere nu rămaseră alături de victimă decât Crawford, 
Starling și doctorul; aceștia doi din urmă schimbară o privire ca 
între profesioniști. Amândoi, într-un fel ciudat - și stingheriţi, și 
preocupaţi de ce trebuia să facă. Crawford scoase o sticluţă cu 


72 


esenţă Vicks VapoRub din buzunar și o întinse celorlalți. Starling 
se uită să vadă ce se întâmpla. Crawford și doctorul își dădură 
pe marginea nărilor; Starling procedă și ea la fel. 

Scoase aparatul foto din trusa cu instrumente aflată pe 
scândurile de scurgere, stând cu spatele spre încăpere. Auzi 
cum se trage fermoarul sacului cu victima, clipi uitându-se la 
trandafirii tapetului, inspiră adânc și dădu drumul încet aerului. 
Se întoarse și văzu cadavrul pe masă. 

— Ar fi trebuit să-i pună niște pungi de hârtie peste mâini, 
spuse ea. O să i le pun eu după ce terminăm. 

Cu grijă, Starling trecu aparatul foto de pe automat pe 
manual, corectă expunerea și fotografie cadavrul. Victima era o 
tânără cam lată în șolduri, de peste un metru șaptezeci înălțime, 
după măsurătorile lui Starling. Acolo unde pielea fusese jupuită, 
carnea se învineţise doar pentru că stătuse în apă rece doar 
câteva zile. De la linia de sub sâni și până la genunchi pielea 
fusese jupuită, cam zona pe care ar fi acoperit-o o pereche de 
pantaloni de toreador. Avea sânii mici, iar între ei se vedea 
cauza evidentă a morții: o rană în formă de stea, lată de vreo 
palmă. | se luase scalpul de pe ţeasta rotundă, tăietura mergând 
de deasupra sprâncenelor și a urechilor până la ceafă. 

— Doctorul Lecter mi-a spus că criminalul o să înceapă să-și 
scalpeze victimele, aminti Starling. 

Crawford stătea cu mâinile încrucișate la piept în vreme ce ea 
făcea poze. 

— Fotografiază urechile cu Polaroidul, o îndemnă el. 

Crawford începu să dea încet ocol cadavrului strângând din 
buze. 

Starling își scoase o mănușă și trecu cu degetul peste urma 
de la călcâi: o bucată din firul de pescuit și niște cârlige în care 
se încurcase victima erau încă înfășurate în jurul piciorului. 

— Starling, ce-ai constatat? 

— Nu e de prin partea locului, în fiecare ureche are trei găuri 
de cercei, unghiile date cu lac din acela cu sclipici. Pare fată de 
oraș. Pe picioare are păr cam de două săptămâni. Și vedeţi ce 
moale e părul în zona asta? Sunt sigură că se depila. Și la 
subsuoară. Și vedeţi cum și-a decolorat firișoarele de pe buza de 
sus? Se îngrijea fata, doar o dată n-a fost destul de grijulie. 

— De rană ce poţi să spui? 


73 


— Nu știu, replică Starling. Are aspectul unei găuri de ieșire a 
glonţului, numai că apar și o urmă de rosătură și una ca de 
țeavă de pistol aici sus. 

— Da, Starling, așa e. Deasupra sternului e gaura de intrare, 
dar, când gura pistolului e lipită de corp, gazele de explozie se 
dilată între oase și piele și sfâșie carnea în formă de stea, după 
cum vezi. 

Din cealaltă încăpere se auzi sunetul unei orgi, marcând 
începutul serviciului funerar. 

— Urâtă moarte, mormăi doctorul Akin, dând din cap. Ar 
trebui să mă duc și eu acolo, măcar o vreme. Rudele totdeauna 
așteaptă de la mine să însoțesc cortegiul. Lamar o să vină să te 
ajute de îndată ce termină de cântat. Am toată încrederea că 
veţi păstra orice probe pentru medicul legist din Claxton, 
domnule Crawford. 

— La mâna stângă are două unghii rupte, spuse Starling după 
plecarea doctorului. Sunt date peste cap, și sub unghii se vede 
ceva ca un fel de murdărie, particule tari. Pot să iau probe? 

— la probe de materie de sub unghii, de ojă, și le spunem și 
lor după ce avem rezultatele de laborator. 

Lamar, asistent al Pompelor Funebre, un bărbat zvelt, cu un 
zâmbet de om cu chef, apăru în încăpere pe când se 
îndeletnicea cu ce-i spusese Crawford. 

— Probabil că aţi fost manichiuristă cândva, remarcă el. 

Victima nu avea urme de unghii în palme, semn că murise 
înainte de a fi jupuită, la fel ca restul victimelor, și cei de față 
simţiră un fel de ușurare că măcar nu fusese schingiuită. 

— Vrei s-o întoarcem cu faţa în jos ca să-i iei amprentele? o 
întrebă Crawford. 

— Ar fi mai ușor. 

— Dar mai întâi să-i luăm amprentele dentare, și apoi Lamar 
ne ajută s-o întoarcem. 

— Îi facem fotografii sau o diagramă? 

Starling scoase la iveală dispozitivul pentru amprente dentare 
și îl prinse în faţa obiectivului aparatului foto, mulțumită că nu 
lipsea nimic din trusă. 

— Numai fotografii, o diagramă mai mult o să te încurce dacă 
nu avem radiografii. Cu fotografiile astea vom elimina o parte 
dintre femeile date dispărute. 


74 


Lamar, cu mâinile lui de cântăreț la orgă, se purta foarte 
delicat și, la indicaţiile lui Starling, deschise gura femeii, îi 
depărtă buzele în vreme ce ea plasa Polaroidul în așa fel încât 
să prindă imagini detaliate ale dinţilor din față. Partea asta fu 
mai ușoară, pentru că apoi urma cea scârboasă, fiindcă trebuia 
să fotografieze molarii folosindu-se de o oglindă specială pentru 
palatul gurii, și fu atentă să vadă dacă pe obrazul victimei apare 
străfulgerarea care s-o convingă că blițul funcţionase și 
iluminase cavitatea bucală. Manevra asta n-o mai făcuse, doar o 
urmărise cum se face la lecţiile de examinare a cadavrelor. 
Starling privi primele imagini ale molarilor apărute pe Polaroid, 
mai corectă luminozitatea și încercă din nou. Acum era mai 
bine. Chiar foarte bine. 

— Are ceva în gât, șopti Starling. 

Crawford se uită la fotografie. Se vedea un obiect întunecat, 
cilindric, chiar în fundul palatului moale. 

— Dă-mi lanterna! 

— Totdeauna când se scoate un corp din apă, acesta are în 
gât frunze și tot felul de chestii, replică Lamar și-l ajută pe 
Crawford să vadă mai bine despre ce era vorba. 

Din trusă Starling luă un forceps. Stând de cealaltă parte a 
cadavrului, îl privi pe Crawford; acesta confirmă dând din cap. Îi 
trebui doar o secundă să scoată obiectul. 

— Despre ce e vorba, vreo păstaie? între Crawford. 

— Nu, domnule, e un cocon de fluture, interveni Lamar. 

Avea dreptate. Starling îl puse într-un borcănel. 

— S-ar putea ca și ofițerul districtual să vrea să vadă despre 
ce e vorba, adăugă tot Lamar. 

Așezară cadavrul cu faţa în jos pentru a-i lua mai ușor 
amprentele. Starling fusese pregătită pentru ce putea fi mai rău, 
dar de data asta nu fu nevoie de metodele acelea delicate și 
plicticoase cu injecții și tot felul de pansamente pentru degete. 
Luă amprentele pe niște foițe prinse pe un fel de limbă de 
încălțat. Luă și amprente plantare, în cazul în care nu vor avea 
pentru comparaţie decât amprentele tălpilor victimei luate în 
spital la naștere. 

Mai lipseau niște bucăţi triunghiulare de piele de pe umeri, și 
Starling fotografie zona. 

— Măsoară-le, îi spuse Crawford. Pe fata din Akron a tăiat-o 
atunci când i-a spintecat hainele, nu mare lucru, o zgărietură, 


75 


dar se potrivea exact cu tăietura de la spatele bluzei care a fost 
găsită pe marginea drumului. Ce văd aici e ceva nou. 

— În spatele gambei se văd niște urme de arsură, observă 
Starling. 

— Și la bătrâni apar din astea, spuse Lamar. 

— Ce-ai zis? îl întrebă Crawford. 

— Am spus că și la bătrâni apar arsuri din astea foarte des. 

— Te-am auzit destul de bine, dar vreau să explici. Ce-i cu 
bătrânii? 

— Bătrânii mor înfofoliţi în pături călduroase, și după aceea se 
încing, și apar astfel de arsuri chiar dacă nu e foarte cald afară. 
Sub păturile acelea te coci nu glumă când ai murit. Sângele nu 
mai circulă. 

— Roagă-l pe medicul legist din Claxton să cerceteze și să 
vadă dacă semnele acelea sunt post-mortem, îi spuse Crawford 
lui Starling. 

— De la ţeava de eșapament, cel mai probabil, interveni iar 
Lamar. 

— Cum? 

— ȚEAVA DE EȘAPAMENT, spuse apăsat Lamar. Ţeava de 
eșapament. Billy Petrie a fost împușcat mortal, și ăia de i-au 
făcut felul l-au săltat în portbagajul mașinii lui. lar nevastă-sa l-a 
tot căutat vreme de două sau trei zile stând la volanul mașinii. 
Când l-au adus aici, ţeava de eșapament care trece pe sub 
portbagaj i-a făcut niște arsuri la fel cu astea, numai că pe șold. 
Eu nu pot să car târguielile în portbagaj, fiindcă îngheţata se 
topește. 

— Lamar, ai avut o idee grozavă. Aș vrea să te iau la mine în 
echipă, îi spuse Crawford. li știi pe cei care au găsit-o în apă? 

— Jabbo Franklin și fratele lui, Bubba. 

— Cu ce se ocupă? 

— Caută gâlceavă cu lumânarea la Moose, râd de oameni 
care nu-i deranjează cu nimic - uite intră unul la Moose să bea și 
el un păhărel după ce s-a săturat să stea toată ziua să vadă cum 
își plâng rudele mortul și numai ce auzi „Stai jos, Lamar, și cântă 
Filipino Baby” şi te pune să stai la pianul acela jegos și să cânțţi 
iar și iar aceeași melodie, Filipino Baby, asta-i place lui Jabbo. 
„Dar de data asta să cânţi și cu niște cuvinte de la tine, dacă tot 
nu le știi pe celelalte... și să ai grijă să rimeze, fir-ar să fie.” Și 
uite tot așa. Primește un cec de la veteranii de război cam la 


76 


vremea Crăciunului, când se duce la dezalcoolizare, la spitalul 
pentru veterani. De cincisprezece ani tot aștept să-l văd odată și 
pe el pe masa asta. 

— Pentru înţepăturile acelea de cârlig, e nevoie de teste 
pentru serotonină, spuse Crawford. Îi trimit o notă în sensul ăsta 
medicului legist. 

— Înţepăturile acelea sunt prea aproape una de alta, interveni 
Lamar. 

— Ce zici? 

— Fraţii Franklin folosesc un pripon cu cârligele prea aproape, 
e ilegal. Poate de asta n-au anunţat pe nimeni decât abia azi- 
dimineață. 

— Șeriful spunea că e vorba despre niște vânători de rațe. 

— Cred și eu, replică Lamar. Dacă e după ei, ăștia îţi spun 
câte-n lună și în soare, și n-ai decât să-i crezi dacă vrei. Dacă te 
iei după mintea lor, ăștia te fac să alergi după cai verzi pe 
pereţi. Și te fac de râsul curcilor. 

— Lamar, ce crezi că s-a întâmplat de fapt? 

— Eu cred că fraţii Franklin tocmai se îndeletniceau cu 
priponul, cu cârligele alea groaznice ale lor, și l-au încercat să 
vadă dacă au prins vreun pește. 

— De ce crezi asta? 

— Victima nu ajunsese să plutească. 

— Nu. 

— Dacă n-ar fi tras priponul acela prin apă, n-ar fi agăţat-o în 
veci. Probabil când au văzut ce-au prins, s-au speriat de moarte, 
și abia după aceea au anunţat autorităţile. O să chemati și 
paznicul de la vânătoare în cazul ăsta, nu-i așa? 

— Așa cred, răspunse Crawford. 

— În mașină fraţii au mai totdeauna un telefon cu manivelă, și 
pentru asta amenda e babană, asta dacă nu te bagă la pârnaie. 

Crawford ridică mirat din sprâncene. 

— Telefonează peștilor, interveni Starling. Adică paralizează 
peștii cu curent electric când lasă firele în apă și învârt manivela 
telefonului. les singuri cu burta-n sus și nu-ţi rămâne decât să-i 
culegi cu minciogul. 

— Taman așa, confirmă Lamar. Sunteţi de pe aici cumva? 

— Asta se face și prin alte părţi, îi răspunse ea. 

Înainte de a trage fermoarul sacului, Starling simţi nevoia să 
facă sau să spună ceva pentru a-și manifesta compasiunea. In 


77 


cele din urmă doar scutură din cap și se apucă preocupată să-și 
împacheteze lucrurile și probele. Acum, că nu mai trebuia să 
privească acel cadavru, se simţea ușurată. Înţelese ce reușise 
să facă. Cu spatele spre încăpere, își scoase mănușile, dădu 
drumul la robinet și lăsă apa să-i curgă pe încheieturi. Apa nu 
era chiar așa de rece. Lamar o privi, și apoi dispăru în hol și se 
întoarse cu o cutie nedesfăcută de Coca-Cola rece ca gheaţa, pe 
care i-o oferi. 

— Nu, mulțumesc, spuse Starling, nu mi-e sete acum. 

— Nu de asta v-am adus-o. Puneţi-o pe cucuiul ăla pe care-l 
aveţi la ceafă. Știţi că recele face să nu-l mai simţi. Mie îmi 
priește. 

Când Starling termină de bătut la mașină raportul pentru 
medicul legist, lângă sacul cu victima, aparatul lui Crawford de 
transmitere a amprentelor prinse viaţă pe birou. Avuseseră 
noroc să descopere de data asta victima destul de rapid după 
crimă. Era hotărât s-o identifice cât mai repede și să perie toată 
zona din jurul locuinței acesteia sperând să găsească vreun 
martor al răpirii. Metoda lui de lucru însemna multă bătaie de 
cap pentru toată lumea, dar dădea rezultate destul de repede. 
Avea la el un dispozitiv Litton Policefax de transmitere a 
amprentelor. Spre deosebire de dispozitivele de la FBI, care 
expediază facsimile, Policefax e compatibil cu toate sistemele 
de înregistrare ale poliţiei din orașele mai mari. Foaia cu 
amprentele luate de Starling abia se uscase. 

— Pune-o în aparat, Starling, ești cam stângace. 

Voia să spună să nu cumva s-o murdărească, și ea avu grijă 
să nu se întâmple una ca asta. Trebuia să înfășoare foaia aceea 
specială cu toate foițele lipite pe ea pe tamburul mașinii, în 
vreme ce în șase birouri împrăștiate prin toată ţara oamenii 
așteptau transmisia. Crawford era la telefon cu centrul de 
transmisiuni al FBl-ului din Washington. 

— Dorothy, e toată lumea prezentă? Domnilor, îi dau drumul 
pe o sută douăzeci, să meargă bine și să se vadă perfect. Gata, 
o sută douăzeci. Atlanta, cum iese? Legătura acum! 

Tamburul se rotea încet, ca imaginea să fie cât mai clară. Era 
primită simultan de centrul de transmisiuni al FBI, și 
departamentele de poliţie cele mai importante de pe coasta de 
est. În câteva minute putea începe urmărirea dacă în Chicago, 
Atlanta, Detroit sau oriunde altundeva s-ar fi identificat 


78 


amprentele. Crawford expedie apoi pozele cu dinţii și cu chipul 
victimei, fotografiat după ce Starling îi aranjase un prosop în 
jurul capului, în eventualitatea că presa de scandal punea mâna 
pe fotografii. 

Când erau pe picior de plecare, sosiră din Charleston trei 
ofiţeri de la Criminalistică din Virginia de Vest. Crawford le 
strânse mâna la toţi și le întinse cărți de vizită cu numărul de 
urgență de la Centrul Naţional de Informaţii Criminalistice. 
Starling vru să vadă cât de repede îi face să se simtă ca între 
bărbaţi. Bineînţeles că o să-i telefoneze și o să-i comunice tot ce 
găsesc, bineînțeles că o să-l sune. Indatoraţi, foarte îndatorați. 
Poate că nu era vorba despre o legătură doar ca între bărbaţi, 
pentru că reușise s-o prindă și pe ea în atmosfera aceea de 
complicitate. 

Când Crawford și Starling porniră cu mașina adjunctului 
șerifului spre râul Elk, Lamar le făcu semn cu mâna. Cutia de 
cola era încă rece. Lamar se retrase în birou și-și turnă să bea. 


e CAPITOLUL 13 


— Jeff, pe mine mă lași la laborator, îi spuse Crawford 
șoferului. Apoi te duci și o aștepți pe domnișoara Starling la 
Institutul Smithsonian, iar de acolo o duci la Quantico. 

— Da, domnule. 

Traversau un pod peste Potomac, înfruntând traficul 
aglomerat de seară al celor care veneau dinspre Aeroportul 
Naţional din Washington. Tânărul de la volan părea speriat de 
Crawford și conducea cu prudenţă excesivă, își dădu seama 
Starling. Însă nu-l putea învinui: era de notorietate la Academie 
faptul că ultimul agent din echipa lui Crawford care încurcase 
borcanele acum se ocupa de anchetarea furtișagurilor la 
instalaţiile radar de la Cercul Arctic. 

Crawford nu era prea binedispus. De nouă ceasuri 
transmisese amprentele și fotografiile victimei, și nimeni nu 
reușise s-o identifice. El și Starling cercetaseră împreună cu 
jandarmii din Virginia de Vest podul și malurile râului Elk până 
se lăsase noaptea, fără niciun rezultat. Îl auzise cum din avion 
vorbise cu sora de noapte de acasă. După zborul cu Blue Canoe, 


79 


automobilul FBI în care mergeau părea uluitor de silențios, și se 
putea vorbi în voie. 

— O să postez pe internet și pe Indexul de Semnalmente 
Posibile datele consemnate de tine când ajung la Biroul de 
Evidenţă a Persoanelor. Să-mi faci o fişă pentru dosar, nu un 
raport, ci doar ca un fel de act adiţional. Știi cum se face? 

— Știu. 

— Bine, să zicem că eu sunt indexul, ia completează! 

Îi luă ceva timp ca să-și pună rânduială în gânduri. Fu 
bucuroasă că șeful ei părea interesat de lucrările de restaurare 
de la Jefferson Memorial pe lângă care treceau. Indexul de 
Semnalmente Posibile al Secţiei de Identificare e un computer 
care compară elementele caracteristice ale unei crime aflate în 
curs de investigaţie cu cele ale crimelor aflate în fișierele deja 
existente. Când găsește anumite similitudini, sugerează care ar 
putea fi suspecţii și le furnizează și amprentele. Operatorul 
compară apoi amprentele din dosare cu cele neidentificate de la 
locul crimei. În cazul de faţă nu aveau amprentele lui Buffalo 
Bill, dar Crawford voia să fie pregătit pentru orice eventualitate. 
Sistemul de analiză a datelor cerea informaţii scurte, precise. 
Starling încercă să sugereze unele: 

— Femeie, albă, până sau puţin peste douăzeci de ani, 
omorâtă prin împușcare, pielea prelevată în partea de jos a 
torsului și pe coapse... 

— Starling, computerul știe deja că el ucide tinere, albe și le 
belește torsul! Apropo, să folosești cuvântul jupuit, pentru că 
prelevează e cam neobișnuit și s-ar putea ca niciun alt ofițer să 
nu-l folosească, iar afurisita asta de fierătanie nu știu dacă se 
pricepe la sinonimie. Ştie că individul le aruncă în ape 
curgătoare. Nu știe însă elementele noi din cazul ăsta. Care-s 
elementele noi, Starling? 

— E a șasea victimă, prima căreia i s-a luat scalpul, două 
bucăţi triunghiulare de piele de pe umeri, prima împușcată în 
piept, prima cu coconul unui fluture în gât. 

— Ai uitat de unghiile rupte. 

— Nu, domnule, e a doua cu unghii rupte. 

— Da, ai dreptate. Când faci fișa aceea pentru calculator, 
menţionează că apariţia coconului e informaţie confidențială. O 
s-o folosim pentru a elimina declarațiile false ale vreunui amator 
de notorietate care ar vrea să-și asume aceste crime. 


80 


— Mă întreb dacă a mai făcut treaba asta vreodată, adică să 
plaseze în gâtul victimei un cocon sau o insectă. La o autopsie e 
destul de ușor să nu bagi de seamă un element atât de 
neînsemnat ca ăsta, mai ales când e vorba despre un cadavru 
găsit în apă. Medicul legist stabilește cauza exactă a morții, asta 
îl interesează cel mai mult, și vrea să scape cât mai repede de 
caz, așa că nu-l mai interesează un element atât de banal... Am 
putea verifica pista asta? 

— Dacă vom fi nevoiţi. Bineînţeles că medicii care au făcut 
autopsia o să susţină că lor nu le-a scăpat nimic. Victima 
neidentificată din Cincinnati e încă în congelatorul morgii. O să-i 
rog să se uite, dar celelalte patru victime sunt îngropate deja. 
Mandatele de exhumare deranjează. Am fost nevoiţi sa facem 
treaba asta în cazul a patru pacienţi ai lui Lecter pentru a stabili 
cu exactitate cauza morţii. Ascultă-mă pe mine: e treabă 
complicată și-ţi sar toate rudele în cap. Dacă e nevoie, o vom 
face. Să vedem mai întâi ce descoperi tu la Institutul 
Smithsonian. După aceea hotărâm. 

— Scalparea victimei e un element mai rar, nu-i așa? 

— Neobișnuit, da. 

— Dar doctorul Lecter a prezis că Buffalo Bill tocmai asta o să 
facă. De unde a știut? 

— N-a știut. 

— Dar a spus-o. 

— Starling, nu e mare scofală. Nici eu n-am fost foarte 
surprins să descopăr că i-a luat scalpul. Ar fi trebuit să spun că e 
un element rar până la cazul Mengel. Îți aduci aminte? Ăla a 
scalpat o femeie. După aceea alţi doi sau trei criminali l-au 
copiat. lar ziarele au subliniat în cazul de față de numeroase ori 
că Buffalo Bill nu ia scalpuri. Așa că după asta nu e de mirare că 
a făcut-o. Doar citește și el presa. lar Lecter a spus așa la 
plezneală. Nu a spus când anume o va face, așa încât să nu 
putem spune că a greșit. Dacă îl prindeam pe Buffalo Bill înainte 
să ia scalpuri, Lecter ar fi spus că abia după aceea urma să o 
facă. 

— Doctorul Lecter a mai afirmat că Buffalo Bill locuiește într-o 
casă cu etaj. N-am intrat în amănunte. De ce credeţi că a spus 
una ca asta? 

— Aici nu e o presupunere. S-ar putea să aibă dreptate, și ar fi 
putut să-ți și spună de ce. Dar a vrut să se joace cu tine în cazul 


81 


ăsta. Asta e slăbiciunea lui, singura pe care am detectat-o: îi 
place să fie deștept, mai deștept decât oricine. Și de ani de zile 
se joacă de-a geniul. 

— Mi-aţi spus că atunci când nu înțeleg ceva să întreb. 
Explicaţi-mi despre ce e vorba! 

— Bine. Două dintre victimele lui Bill au fost spânzurate, da? 
Semne de funie pe gât, fractură cervicală, caz clasic de 
spânzurare. Starling, din experienţa proprie, doctorul Lecter știe 
că e tare greu să spânzuri un om când acesta se opune. Când 
omul vrea să se sinucidă, se poate spânzura și legându-se de 
clanța ușii. Te poţi spânzura stând pe scaun, e foarte ușor. Dar 
să spânzuri pe altcineva e tare, tare greu. Chiar dacă victima e 
legată. Se zbate și, dacă poate, găsește un sprijin pentru 
picioare. Orice scară de zugrav reprezintă o ameninţare și nicio 
victimă n-o să urce pe ea nici chiar legată la ochi, iar dacă vede 
cumva lațul, nici atât. De obicei execuţia se face pe casa 
scărilor. Să urci pe casa scărilor e ceva normal. Trucul e simplu. 
| se spune victimei că trebuie să urce la toaletă, la baie, 
indiferent ce, i se trage o glugă pe cap, i se pune iute lațul când 
a ajuns sus, funia e legată de balustradă, și i se face vânt de 
sus. Așa se procedează într-o casă. Un individ din California a 
făcut mare tapaj pe chestia asta. Dacă Bill n-ar avea o locuinţă 
cu o casă a scărilor, le-ar fi ucis în alt mod. Și acum să-mi spui și 
mie numele prim-adjunctului șerifului și al celui de la poliţia 
statului, cel mai mare în grad. 

Starling le găsi în carnetul de note și i le citi la lumina 
lanternei pe care o ţinea cu dinții. 

— Bun, Starling. Ori de câte ori trimitem un mesaj urgent, e 
bine să menţionăm și numele ofițerului. Când își văd numele, 
devin mai amabili. Îi face să-și aducă aminte să te sune dacă 
descoperă ceva. Ce-ţi spun arsurile de la glezne? 

— Depinde dacă au apărut după deces sau înainte. 

— Dacă sunt de după deces? 

— inseamnă că folosește o dubă, o rulotă, o mașină mai 
mare. 

— De ce? 

— Pentru că arsurile sunt pe spatele gleznelor. 

Ajunseră la noua clădire a FBl-ului, căreia nimeni nu-i mai 
spunea Clădirea Hoover. 


82 


— Jeff, lasă-mă aici, nu mai intra în garajul subteran. Rămâi la 
volan, doar deschide portbagajul. Hai, Starling, continuă! 

Starling cobori împreună cu el din mașină, acesta își luă din 
portbagaj aparatul de transmis amprente și trusa. 

— A transportat cadavrul într-o mașină destul de mare pentru 
ca acesta să poată sta întins pe spate, îi spuse Starling. E 
singura poziţie în care gambele ar fi putut ajunge pe podea în 
dreptul ţevii de eșapament. Într-un portbagaj cum e acesta, ar fi 
stat ghemuită pe o parte... 

— Mda, așa mi se pare și mie. 

Abia acum își dădu seama că o făcuse să coboare din mașină 
ca să-i spună ceva numai ei. 

— Te-ai cam opărit atunci când i-am spus ajutorului de șerif 
că ar trebui să stăm de vorbă, dar nu în faţa unei femei, nu-i 
așa? 

— Da. 

— A fost o stratagemă, voiam să-l izolez de ceilalţi. 

— Știu și asta. 

— Atunci ne-am înţeles. 

Crawford trânti capacul portbagajului și se întoarse să plece. 
Dar Starling nu voia să lase lucrurile așa. 

— Domnule Crawford! 

Cu aparatul de amprente și cu trusa în braţe, Crawford se 
întoarse curios să afle ce voia să-i spună. 

— Poliţiştii aceia au auzit de dumneavoastră. Și au fost foarte 
atenți la tot ce ați făcut și aţi spus, ca la rândul lor să procedeze 
la fel. 

Starling rămase dreaptă în fața lui, apoi ridică din umeri, 
deschise pumnii: așa a fost, era adevărat! Crawford evaluă la 
rece situația, cum îi era obiceiul. 

— Da, agent Starling, observaţie corectă. Și ocupă-te de 
gângania aia! 

— Da, domnule. 

ÎI privi cum se depărta, un bărbat de vârstă mijlocie, încărcat 
de bagaje, sleit de zbor, cu mânecile mânjite de noroi pe malul 
râului, și care avea să pornească apoi spre casă, unde îl aștepta 
ce îl aștepta. În clipa aceea ar fi fost în stare să ucidă pentru el. 
Ăsta era unul dintre talentele lui Crawford: știa să câștige 
oamenii. 


83 


e CAPITOLUL 14 


Institutul Smithsonian de Istorie Naturală era închis de multe 
ceasuri, dar Crawford dăduse dinainte telefon, și un om de la 
pază o aștepta pe Starling. În muzeu dăinuia o lumină slabă, 
aerul era nemișcat. Numai statuia colosală a unei căpetenii din 
insulele Pacificului de Sud de la intrare se ridica suficient de 
mult spre tavan ca lumina chioară a becurilor de sus să-i scoată 
în relief trăsăturile. Starling fu întâmpinată de un negru înalt, 
îmbrăcat impecabil în uniforma institutului. Când acesta ridică 
faţa spre lumina din lift, lui Starling i se păru că seamănă cu 
căpetenia de la intrare. Ideea parcă îi mai alungă gândurile 
negre, așa cum o durere se mai domolește dacă masezi locul. 

Al doilea palier se ridica puţin peste silueta elefantului împăiat 
din holul mare. Secţiile de antropologie și entomologie ocupau 
un spaţiu imens la etaj și constituie o zonă închisă accesului 
publicului. Antropologii îi spun etajul patru, entomologii susțin 
că ar fi etajul trei. Vreo câţiva savanţi de la științe agricole 
declară că ei au dovezi clare că e vorba despre cel de-al șaselea 
etaj. Fiecare secţie are ciudăţeniile ei cu privire la această 
venerabilă clădire cu acareturile și împărțirile ei. 

Starling mergea în urma paznicului pe coridoarele întunecate 
ale acelui labirint plin până sus de dulapuri de lemn cu exponate 
de antropologie. Nu știai ce e acolo decât dacă citeai etichetele 
minuscule. 

— Pe rafturile acelea simt mii de oameni, îi spuse însoțitorul. 
Patruzeci de mii de specimene. 

Se uita la numărul sălilor pe lângă care treceau, luminându-le 
cu lanterna, și apoi lăsa fasciculul să scoată la iveală etichetele 
și exponatele. Obiecte ale populației Dayak, Borneo, saci de 
purtat copiii în spate, cranii de ceremonie, și părăsiră secțiunea 
„Omul”, pentru lumea mai veche și mai bine organizată a 
insectelor. Acum pe lângă pereți tronau cutii mari metalice, 
vopsite în verde-deschis. 

— Treizeci de milioane de insecte, să nu mai vorbim de 
păianjeni. Să nu puneţi în aceeași găleată insectele cu 
păianjenii, glumi el. Oamenii-păianjen o să se supere și o să sară 
pe dumneavoastră din pricina asta. Acolo e biroul, unde-i 
lumină. Să nu ieșiți neînsoţită de aici. Dacă nu vă însoțește 


84 


cineva de la ei, chemaţi-mă la interiorul acesta, biroul pazei. Vin 
și vă iau. 

Îi întinse o carte de vizită și plecă. Era în inima Secţiei de 
Entomologie, într-o rotondă al cărei acoperiș se ridica acum mult 
deasupra elefantului împăiat. Biroul unde era lumină avea ușa 
deschisă. 

— Rândul tău, Pilch, rândul tău! se auzi o voce stridentă. 
Haide, mută! 

Din ușă Starling văzu doi bărbați care stăteau la o masă de 
laborator și jucau șah. Aveau amândoi în jur de treizeci de ani, 
unul zvelt, brunet și unul dolofan, cu păr roșcovan și sârmos. 
Păreau cufundaţi în jocul de șah. Nu dădură semne că 
observaseră apariţia ei. Și nici nu păreau să bage în seamă 
uriașa rădașcă croindu-și încet drum pe tabla de șah, ocolind 
piesele. Apoi rădașca o luă brusc spre un colţ al tablei. 

— Roden, e rândul tău acum, spuse brunetul în aceeași 
secundă. 

Rotofeiul mută nebunul, și imediat suci rădașca, punând-o să 
meargă în direcţia opusă. 

— Dacă gângania aceea se mișcă doar pe un colţ de tablă, 
atunci e rândul celuilalt? se interesă Starling. 

— Bineînţeles, îi răspunse dolofanul cu gura mare, fără să 
ridice ochii. Bineînţeles. Dumneavoastră cum jucaţi? îl puneţi să 
traverseze toată masa? Cu cine jucaţi șah de obicei? Cu vreo 
maimuţă din neamul /eneșului? 

— Am venit cu specimenul agentului special FBI Crawford, cu 
care aţi vorbit la telefon. 

— Mă întreb de ce n-am auzit noi sirenele poliţiei, mai adăugă 
dolofanul. Am așteptat aici o noapte întreagă să identificăm o 
gânganie de la FBI. Că asta-i meseria noastră. Dar nimeni nu ne- 
a spus nimic de specimenul ăsta - specimenul agentului special 
FBI Crawford. Ar fi trebuit să i-l arate doctorului de familie, așa, 
în particular, când erau numai ei doi. Rândul tău, Pilch! 

— O să-mi facă plăcere să vă aud glumele altă dată, acum eo 
chestie urgentă, așa că hai să trecem la treabă! Rândul 
dumitale, Pilch! 

Brunetul ridică privirea spre ea, o văzu în pragul ușii 
rezemându-se de canat, cu servieta în mână. Luă iute rădașca și 
o puse într-o cutie plină de putregai, sub o frunză de salată. 
Când se ridică în picioare, se văzu că era înalt. 


85 


— Nobel Pilcher, se prezentă el. El e Albert Roden. Aţi venit să 
identificăm o insectă? Incântaţi să vă putem ajuta. 

Pilcher avea o figură plăcută, prelungă, numai ochii erau cam 
apropiaţi și ștrengari, unul din ei cu un ușor strabism, încât 
lumina se reflecta în el diferit. 

— Sunteţi...? 

— Clarice Starling. 

— Să vedem marfa! 

Pilcher ridică borcănașul în dreptul luminii. Roden veni și el să 
vadă despre ce era vorba. 

— Unde aţi găsit drăcovenia asta? Aţi nimerit-o cu pistolul? Aţi 
văzut-o pe mămica lui? continuă Roden pe același ton ironic. 

Lui Starling îi trecu prin minte că nu i-ar fi stricat tipului o 
lovitură de cot exact la baza maxilarului. 

— Gata, îl potoli Pilcher. Spuneţi-mi unde ați găsit-o? Era 
prinsă de ceva anume, o crenguţă, o frunză, era pe pământ? 

— Înţeleg. Nu vi s-a spus nimic. 

— Șeful secției ne-a zis să rămânem aici oricât de târziu 
pentru a identifica o insectă pentru cei de la FBI, atât, o lămuri 
Pilcher. 

— Ne-a spus... Ne-a spus să stăm toată noaptea. 

— Facem treburi din astea destul de des pentru cei de la 
vamă, Departamentul Agriculturii. 

— Dar nu la miezul nopţii, completă Roden. 

— Trebuie să vă destăinui o serie de amănunte legate de o 
crimă, începu Starling. Pot să vă spun dacă am promisiunea 
dumneavoastră că nu veţi divulga nimic până când nu se 
rezolvă cazul. Domnule doctor Roden, am cuvântul 
dumneavoastră de om serios că nu veți divulga nimic? 

— Nu sunt doctor. Trebuie să semnez vreun angajament? 

— Nu, atâta timp cât cuvântul dumneavoastră are vreo 
valoare. Doar dacă vreţi să păstraţi specimenul va trebui să 
semnaţi de primire. 

— Bineînţeles că vă dăm o mână de ajutor. Nu-s chiar un tip 
scârbos. 

— Domnule doctor Pilcher? 

— E adevărat, nu e scârbos. 

— Cuvântul dumneavoastră? 

— Nu divulg nimic. 


86 


— Nici Pilch nu e doctor, se băgă Roden. Avem amândoi 
aceeași pregătire. Dar aţi băgat de seamă cu ce satisfacţie v-a 
lăsat să-i spuneți „domnule doctor”? 

Și Roden arătă cu degetul dojenitor la obraz. 

— Spuneţi-ne toate amănuntele! Un detaliu care poate fi 
neînsemnat pentru dumneavoastră poate fi vital pentru un 
expert. 

— Chestia aceea a fost găsită în fundul palatului moale al unei 
victime ucise cu pistolul. Nu știu cum a ajuns acolo. Cadavrul ei 
a fost descoperit în Râul Elanului, Virginia de Vest. Era moartă 
doar de câteva zile. 

— E vorba despre Buffalo Bill, am auzit la radio, spuse Roden. 

— Dar despre insectă nu aţi auzit nimic la radio, nu e așa? 

— Nu, dar au pomenit de Râul Elanului... Tocmai de acolo 
veniți acum? De asta aţi ajuns atât de târziu? 

— Da. 

— Trebuie să fiți tare obosită. Vreţi o cafea? o întrebă Roden 

— Nu, mulțumesc. 

— Un pahar cu apă? 

— Nu. 

— O Coca-Cola? 

— Nici asta. Vrem să aflăm cam unde a fost ţinută prizonieră 
femeia asta și unde a fost ucisă. Sperăm ca gângania asta să 
aibă un anume loc unde trăiește, poate doarme numai pe 
anumiţi copaci, vrem să știm unde o putem găsi. V-am cerut să 
nu divulgaţi nimic deoarece, dacă criminalul a pus insecta acolo 
într-adins, atunci numai el știe chestia asta, și elementul acesta 
ne poate ajuta să eliminăm mărturii false al unor psihopați și să 
nu o luăm pe o pistă greșită. A omorât cel puţin șase femei. 
Timpul ne mână din urmă. 

— Și credeţi că exact în clipa asta, când noi ne uităm la 
gânganie, individul răpește altă femeie? o întrebă Roden. 

Se uita la ea cu ochii larg deschişi și cu gura căscată, de i se 
vedea cerul gurii, și pentru o clipă i se păru că vede ceva în 
fundul gurii. 

— Nu știu, spuse ea oarecum tăios. Nu știu, repetă ea pe un 
ton mai pașnic. Îndată ce va avea prilejul, o va face. 

— Atunci să acţionăm și noi cât mai repede, interveni Pilcher. 
Nu vă faceţi griji, ne pricepem la treaba asta. Sunteţi pe mâini 
bune. 


87 


Scoase din borcan cu o pensetă specimenul acela maroniu și-l 
așeză o foaie albă de hârtie, sub lumina unei lămpi. Arăta ca o 
mumie prelungă. Era învelită într-un strat semitransparent care-i 
copia perfect formele, ca un sarcofag. Toate membrele erau 
strâns lipite de corp, de parcă ar fi fost în basorelief. Capul 
gângăniei avea o fețișoară ce exprima un fel de seriozitate plină 
de înțelepciune. 

— Mai întâi și mai întâi nu e vorba despre o insectă care ar fi 
putut pătrunde într-un cadavru lăsat în aer liber, dar nici în apă 
nu are ce căuta decât accidental, spuse Pilcher. Nu știu cât de 
multe cunoașteţi despre insecte și nici cât de multe vreţi să vă 
spunem. 

— Să presupunem că nu știu o iotă. Vreau să-mi spuneţi tot 
ce știți. 

— Bun! E o pupă de insectă, o insectă care n-a ajuns la 
maturitate, aflată într-o crisalidă, coconul în care stă până când 
se transformă din larvă în insectă adultă, o lămuri Pilcher. 

— Obtectus pupa, Pilch? interveni Roden strâmbând din nas 
ca să nu-i cadă ochelarii. 

— Da, stadiul în care are formate picioarele și aripile, dar tot 
în fază de pupă. Vrei să ne ciorovăim cu tratatul lui Chu în braţe 
despre stadiile insectelor? Pe scurt, e vorba despre pupa unei 
insecte mari. Toate insectele evoluate au stadiul acesta de 
pupă. Așa petrec ele iarna. Multe dintre ele. 

— Pilch, luăm cărțile să o determinăm sau ne mai uităm la ea? 

— Eu mă mai uit. 

Pilcher luă specimenul și-l puse pe lamela unui microscop, 
apoi cu o pensetă stomatologică trecu iute peste ea. 

— Mda, niciun fel de organe respiratorii distincte în regiunea 
dorsocefalică, orificii respiratorii în  mezotorax și unele 
abdominale. Să începem de aici! 

— Hmm! mârâi Roden, întorcând paginile unui manual. 
Mandibule funcționale? 

— Nu! 

— Galeae maxillae perechi pe ventro mezon? 

— Da, da. 

— Antenele unde-s? 

— Adiacente zonei de mijloc a marginii aripilor. Două perechi 
de aripi, cele de dedesubt sunt complet acoperite. Nu se văd 


88 


decât trei segmente abdominale. Cremaster mic, ascuţit..., aș 
zice familia lepidoptere. 

— Așa zice și la carte, confirmă Roden. 

— E vorba despre familia în care sunt fluturii și moliile. Familie 
mare, nu glumă. 

— Dacă i s-au udat aripile, o să fie tare greu să aflăm despre 
ce e vorba, spuse Roden. Mă duc să iau determinatorul. 
Bănuiesc că, indiferent ce-aș face, n-o să te poţi abţine să nu 
trăncănești despre mine cât lipsesc. 

— Nu, replică Pilcher. Roden e om de ispravă, îi spuse el când 
colegul său dispăru din cameră. 

— Sunt sigură de asta. 

— Acum chiar puteți fi. Amândoi urmăm cursuri 
postuniversitare, muncim să ne întreţinem și profităm de orice 
bursă pe care putem pune mâna. Pentru una dintre ele a fost 
nevoit să stea într-o mină de cărbune să urmărească 
dezintegrarea protonică. A stat prea mult pe întuneric, asta-i 
buba lui. Altfel e de treabă. Dar să nu cumva să pomeniţi de 
dezintegrarea protonică! 

— Am să ocolesc subiectul. 

Pilcher ieși din conul puternic de lumină. 

— Familia lepidopterelor e o familie vastă. Poate chiar treizeci 
de mii de fluturi și o sută treizeci de mii de molii. Trebuie s-o 
scot din crisalidă, n-am ce face, dacă vrem să ne apropiem cât 
de cât de adevăr. 

— In regulă. O puteţi face dintr-o singură tăietură? 

— Cred că da. Insecta asta, înainte să moară, începuse 
singură procesul de desprindere. Uitaţi aici mici rupturi în 
crisalidă. O să ne ia ceva timp. 

Pilcher lărgi ruptura aceea și scoase insecta afară. Aripile 
strânse erau umede. Să le desfaci era ca și cum ai fi încercat să 
desfaci o firavă batistă de hârtie mototolită și muiată toată. Nu 
se vedea niciun desen. Roden se întoarse cu cărțile. 

— Ești gata? întrebă Pilcher. Atunci: femurul protoracic nu se 
vede. 

— Firișoare pe labrum? 

— Nici urmă. Agent Starling, vreţi să stingeţi lumina de sus? 

Ea se duse lângă comutator, așteptă până când Pilcher 
aprinse lanterna-stilou și apăsă pe întrerupător. El se îndepărtă 


89 


de masă și îndreptă fasciculul lanternei asupra gânganiei. În 
întuneric, ochii insectei străluceau, reflectând lumina lanternei. 

— Pui de bufniţă, spuse Roden. 

— Bufnița bufniţă, dar din care? Aprindeţi, vă rog, lumina. 
Face parte din familia Noctuidelor, o molie de noapte. Roden, 
câte Noctuide există? 

— Două mii șase sute și... vreo... Două mii șase sute au fost 
descrise. 

— Nu sunt multe familii atât de numeroase. Acum să te 
vedem pe tine cât de isteț ești! 

Capul cu plete roșcovane acoperi microscopul. 

— Să studiem acum dispunerea perișorilor, ca să restrângem 
cercetarea la o singură specie. Roden e maestru la asta. 

Lui Starling i se păru că în camera aceea s-a rostogolit mărul 
discordiei. Între cei doi începu o ceartă în toată regula: dacă 
negii larvari erau aranjaţi în cerc sau nu. Și au ţinut-o tot așa cu 
privire la celelalte amănunte până au ajuns la firișoarele de pe 
abdomen. 

— Erebus Odora! exclamă Roden. 

— Hai să vedem, replică Pilcher. 

Au luat gângania, s-au suit în lift, au coborât exact deasupra 
testei elefantului împăiat și au pătruns într-un intrând ticsit de 
cutii verzulii. Holul înalt de dinainte fusese împărțit în două 
niveluri mai mici, pentru a face mai mult loc pentru colecţia de 
insecte a institutului. Acum erau în zona neotropicală, 
apropiindu-se de Noctuide. Pilcher se uită în carnet și se opri în 
dreptul unui dulap cu rafturi stivuite cât era peretele de înalt. 

— Cu drăciile astea trebuie să fii foarte atent, spuse el 
trăgând capacul metalic al unui sertar evident greu și așezându- 
| alături. Dacă scapi cumva o sărăcie din astea și-ţi vine pe 
picioare, o să șchiopătezi săptămâni întregi. 

Trecu cu degetul peste etichetele compartimentelor, se opri la 
unul din ele și-l trase afară. Înăuntru, Starling văzu niște ouă, o 
omidă într-un tub cu alcool, un cocon desfăcut, similar cu cel 
adus de ea, și o insectă adultă: o molie mare, neagră, cu 
deschiderea aripilor de peste cincisprezece centimetri, cu trup 
păros și antene subțţirele. 

— Erebus Odora, spuse Pilcher. Vrăjitoarea Neagră, așa i se 
spune moliei ăsteia. 

Roden dădea de zor paginile. 


90 


— O specie tropicală care toamna se mai rătăcește prin 
Canada, citi el. Omizile sale consumă frunze de salcâm, acacia 
și alte plante înrudite. indigenă în Indiile de Vest, sudul Statelor 
Unite, o pacoste în Hawaii. 

„Rahat”, își spuse Starling în sinea ei. 

— N-am făcut nimic, rosti cu glas tare. Molia asta e peste tot. 

— Dar nu e mereu peste tot, spuse Pilcher cu capul plecat. Se 
ciupi de obraz, preocupat. Roden, se înmulțește de două ori pe 
an? 

— Stai o clipă... Da, în sudul Floridei și în sudul Texasului. 

— Când? 

— Mai și august. 

— Hmm. Mă tot gândesc. Exemplarul pe care l-aţi adus e mai 
dezvoltat decât cel pe care-l deţinem noi și e proaspăt! Tocmai 
începuse să-și dea coconul jos. Ar putea fi în stadiul ăsta în 
Indiile de Vest sau în Hawaii, dar acum aici e iarnă. Doar dacă 
nu s-o fi înmulţit accidental în vreo seră sau nu le crește cineva 
anume. 

— Cum să le crească? 

— Într-o cutie specială, la căldură, să le dea niște frunze de 
acacia omizilor să mănânce până ajung la stadiul de pupă și se 
învelesc frumușel. Nu e greu. ă 

— E un hobby foarte răspândit? In afară de profesioniștii 
interesaţi în meseria asta, sunt mulţi care cresc insecte acasă? 

— Nu. Doar entomologii care vor să obţină un specimen 
perfect al speciei și câţiva colecționari. Apoi mai există și 
industria mătăsii, borangicul, și ăia cresc molii, dar nu din astea. 

— Probabil că entomologii au la dispoziţie reviste, periodice 
de specialitate, există oameni care vând echipamente 
specializate pentru asta, spuse Starling. 

— Bineînţeles, și majoritatea periodicelor vin la noi. 

— Să vă dau și dumneavoastră un braț de publicaţii, spuse 
Roden. Unii fac abonamente prin noi la publicaţiile cu tiraj foarte 
redus, le ţin sub cheie și nu te lasă să te uiţi la ele decât dacă le 
plătești jumate de dolar, doar ca să te uiţi la prostiile alea. O să 
cercetez lista de abonaţi mâine-dimineaţă. 

— O să am grijă să ia cineva informaţiile astea, mulțumesc, 
domnule Roden. 

Pilcher xeroxă articolul referitor la Erebus Odora și-i dădu 
paginile împreună cu specimenul adus de ea. 


91 


— Vă conduc eu, se oferi Pilcher. 

Se îndreptară spre lift. 

— Multor oameni le plac fluturii, dar detestă moliile. Dar 
moliile sunt mult mai interesante, te fascinează. 

— Sunt distructive, spuse ea. 

— Unele da, chiar multe dintre ele, dar au un mod de viaţă 
atât de divers, sunt atât de diferite, la fel ca noi, de altfel. Există 
o molie - de fapt mai multe - care trăiește doar în... lacrimi. 
Asta mănâncă, asta beau. 

— Ce fel de lacrimi? 

— Lacrimile unor mamifere mari, cam de mărimea noastră. 
Vechea definiție a moliei suna cam așa: „O insectă care treptat, 
în liniște desăvârșită, consumă, înghite orice”. Exista și un verb 
sinonim cu a distruge... Și asta faceţi tot timpul? Îl vânaţi pe 
Buffalo Bill? 

— Din răsputeri. 

Pilcher își plimbă gânditor limba peste dinţi, făcând buzele să 
i se miște ca la o pisică. 

— Și nu ieșiţi niciodată așa la un hamburger, o bere sau la un 
pahar cu vin? 

— În ultima vreme nu prea. 

— Nu vreţi să vă însoțesc acum la un local? Nu e departe. 

— Nu, deocamdată, dar, după ce se termină cazul ăsta, 
primesc, și poate veni și domnul Roden, normal. 

— Nu e deloc normal. Sper să se termine repede, agent 
Starling, mai spuse el când ajunseră la ușă. 

Ea porni în grabă spre mașina care o aștepta. Ardelia Mapp îi 
lăsase pe pat corespondenţa și jumătate de baton de ciocolată. 
Ardelia dormea dusă. Starling cără mașina de scris în spălătorie, 
o puse pe masa de rufe și introduse o foaie de hârtie cu indigo. 
In drum spre Quantico, își organizase în minte toate informaţiile 
despre Erebus Odora, așa că termină repede. 

Se delectă apoi cu ciocolata, și scrise pentru Crawford o notă 
sugerând să se verifice lista de abonamente pentru publicaţiile 
de entomologie și să o compare cu lista pe care o deţinea FBl-ul 
despre infractorii cunoscuţi din apropierea locurilor unde 
avuseseră loc răpirile, plus dosarele celor care comiseseră 
infracţiuni cu tentă sexuală în San Antonio, Metro Dade și 
Houston, zonele unde se găseau molii din astea din abundență. 


92 


Mai era ceva, trebuia să insiste pentru a doua oară: „Să-l 
întrebăm pe doctorul Lecter de ce credea că făptașul va lua 
scalpuri?” 

Încredinţă hârtiile ofițerului de serviciu în noaptea aceea și se 
trânti recunoscătoare în pat, în vreme ce în urechi îi răsunau 
vocile auzite în acea zi, acoperite de respiraţia șuierătoare a 
Ardeliei. În întunericul în care păreau să mișune de toate, îi 
apăru deodată imaginea fețișoarei înțelepte a moliei. Ochii aceia 
care luceau în întuneric îl văzuseră pe Buffalo Bill. 

Și în halul de mahmureală pe care-l simțea după vizita la 
institut, în minte îi veni un gând: „Și în lumea asta ciudată, în 
jumătatea asta de lume care acum e în întuneric, eu sunt 
nevoită să vânez o fiinţă care se hrănește cu lacrimi”. 


e CAPITOLUL 15 


Catherine Baker Martin și prietenul ei cel mai bun urmăreau 
un film la televizor, în apartamentul lui din East Memphis, 
Tennessee; era destul de târziu, și trăgeau din când în când 
dintr-o pipă bong, asemănătoare cu o narghilea, în care fumega 
niște hașiș. Pauzele pentru spoturile publicitare deveneau tot 
mai dese și mai lungi. 

— Ronţăim ceva, popcorn? îl întrebă ea. 

— Mă duc să aduc eu, da-mi cheile tale de la mașină. 

— Stai cuminte! Tot trebuie să mă duc să văd dacă nu m-a 
sunat mama. 

Se ridică de pe canapea: tânără, înaltă, oase mari, carne pe 
ea, aproape grasă, față plăcută și un păr frumos. Işi găsi pantofii 
sub măsuţa de cafea și plecă. Când ieși, în parcare o întâmpină 
o seară de februarie mai degrabă jilavă decât rece. Pătura de 
ceață dinspre Mississippi îi ajungea la înălţimea pieptului. 
Deasupra capului văzu luna: parcă era pe moarte, palidă, 
sfrijită, subțire ca un cârlig de pescuit. Simţi un fel de ameţeală 
când se uita la ea. Porni prin parcare, spre ușa locuinţei sale, la 
nicio sută de metri distanţă. 

Lângă locuinţa ei erau parcate o dubă, niște automobile și 
trailere cu bărci. Reţinu duba pentru că semăna cu cea a 
serviciului de livrări la domiciliu prin care maică-sa îi trimitea 


93 


diverse pachete și cadouri. Pe când trecea pe lângă dubă, văzu 
cum din ceață, pe asfalt, în spatele mașinii, apare un lampadar 
înalt cu abajur, iar lângă el un fotoliu îmbrăcat într-o husă 
înflorată, florile mari și roșii strălucind prin ceaţă. Cele două 
obiecte păreau că sunt într-o expoziție. 

Catherine Baker clipi de mai multe ori să se dumirească și 
porni mai departe. Prin minte îi trecu cuvântul „suprarealist”, și 
dădu vina pe hașiș. Nu, nu o luase razna: probabil se muta 
cineva. Se muta acolo. Se muta de acolo. Și în cartierul 
Stonehinge mereu se muta cineva, fie pleca, fie venea. La 
fereastra ei se mișcă o perdea, și văzu pisica cocoțată pe pervaz 
arcuindu-se și frecându-se leneșă de geam. 

Scoase cheile și, înainte de a deschide ușa, se uită înapoi: din 
spatele camionetei cobora un bărbat. La lumina unei lămpi văzu 
că avea un braţ în ghips, prins cu o eșarfă de gât. Intră și încuie 
ușa după ea. Se uită de după perdea și-l văzu pe individ cum 
încearcă să urce fotoliul în mașină, îl săltă cu mâna teafără și se 
chinui să-l împingă cu genunchiul; fotoliul căzu înapoi, el îl 
îndreptă, își linse un deget și șterse husa mânjită de noroiul din 
parcare. Fata ieși afară. 

— Să-ţi dau o mână de ajutor? îi spuse ea pe tonul cel mai 
firesc. 

— Dacă se poate. Multumesc. 

O voce ciudată, încordată. Fără accentul obișnuit în partea 
locului. Stopurile mașinii îi luminau partea de jos a feței, dar se 
vedea bine și restul: purta niște pantaloni kaki, un fel de cămașă 
mai groasă, descheiată, lăsând să se vadă pieptul pistruiat. Pe 
faţă nu prea avea păr, aproape o faţă de femeie și, în lumina 
becului, ochii îi luceau ca două luminiţe. 

Și el o privi; ea se înfioră. Bărbaţii erau uneori surprinși de 
statura ei voinică; unii își stăpâneau mirarea, alţii nu. 

— Minunat, spuse el. 

Bărbatul acela emana un iz neplăcut, și observă cu silă că pe 
cămașa lui atârnau niște fire de păr creț pe umeri și pe brațe. 
Nu le fu greu să ridice fotoliul acela și să-l pună pe podeaua 
destul de joasă a dubei. 

— Să-l împingem puţin mai în faţă, bine? 

El se urcă în mașină și mută niște troace, un recipient din 
acela ca o tigaie ce se pune sub mașină când schimbi uleiul, un 


94 


cric mic de mână, numit în jargon „cric de coșciug”. Împinseră 
fotoliul în față până ajunse chiar în spatele scaunelor. 

— Aveţi cam paisprezece? 

— Cum? 

— Vreţi să-mi daţi frânghia aceea? Chiar de la picioarele 
dumneavoastră. 

Când ea se aplecă să se uite, el o izbi cu ghipsul în ceafă. 
Crezu că s-a lovit singură din greșeală la cap și ridică o mână, 
dar ghipsul o izbi iar, zdrobindu-i degetele de propria țeastă, 
apoi urmară mai multe lovituri nu foarte puternice una după 
alta, după ureche, până se prăbuși peste scaun; apoi lunecă pe 
podeaua mașinii și rămase pe o parte, nemișcată. 

Bărbatul o privi o secundă și își scoase iute ghipsul și eșarfa. 
Aduse repede și lampadarul în mașină și închise ușile din spate, 
îi răsuci gulerul și citi pe etichetă numărul bluzei. 

— Bun. 

Tăie bluza cu o foarfecă, o trase de pe ea, și-i puse cătușe la 
mâinile împreunate la spate. Întinse pe jos o saltea de lucru și o 
răsturnă pe fată pe spate acolo. Nu purta sutien. li cântări sânii 
mari cu degetele și le simţi greutatea și fermitatea. 

— Bun. A 

Pe sânul stâng se vedea o urmă de gură. Işi linse degetul și 
șterse locul, așa cum făcuse și cu husa fotoliului, și dădu din cap 
mulțumit când albeaţa locului dispăru la apăsare. O răsuci apoi 
pe burtă, îi desfăcu părul cu degetele și-și cercetă pielea 
capului. Ghipsul nu-i produsese nicio rană. li luă pulsul cu două 
degete pe gât: puternic. 

— Buuun. 

Avea mult de mers până să ajungă la locuinţa lui cu etaj, și n- 
avea rost s-o tranșeze pe fată aici. 

De la fereastră, pisica privea cum camioneta se îndepărta, 
arătându-și numai stopurile din spate, care păreau că se apropie 
unul de celălalt tot mai mult prin noapte. În spatele pisicii se 
auzi telefonul. Răspunse robotul din dormitor, beculeţul roșu 
clipind în întuneric. Era mama lui Catherine, proaspăt senator de 
Tennessee. 


95 


e CAPITOLUL 16 


În anii '80, în perioada de aur a terorismului, se pusese la 
punct o procedură de urgenţă pentru a rezolva situaţia în cazul 
răpirii unui membru al Congresului. La ora 2:45 a.m., şeful 
biroului din Memphis al FBI raporta la biroul central din 
Washington că singurul copil al doamnei senator Ruth Martin 
dispăruse. La ora 3:00, două dube mari, fără niciun semn 
distinctiv, ieșeau din garajul jilav de la Buzzard's Point al Biroului 
din Washington. Una se îndreptă spre clădirea Senatului, unde 
tehnicienii puseră pe ea instalaţii de supraveghere și 
înregistrare a telefoanelor doamnei senator Martin, precum și a 
telefoanelor publice din preajma biroului ei. Departamentul 
Justiţiei îl sculase din somn cu noaptea-n cap pe cel mai mic 
membru al Comitetului de Investigaţii al Senatului pentru a 
aproba instalarea sistemelor de ascultare. Cealaltă dubă, cu un 
singur geam de supraveghere prin care nu se vedea decât 
dinăuntru, fu parcată pe Virginia Avenue, de unde se vedea spre 
Watergate West, locuința din Washington a doamnei senator 
Martin. Doi dintre ocupanţii mașinii intrară în casă pentru a 
instala și aici sistemele de monitorizare. Firma Bell Atlantic 
promisese că în șaptezeci de secunde poate localiza orice apel 
cu pretenţii de răscumpărare de la orice telefon digital. La 
Buzzard's Point, o unitate de intervenţie rapidă, împărțită în 
două schimburi, era pe picior de plecare în orice moment în 
eventualitatea că ar fi avut loc o înţelegere de răscumpărare în 
zona Washington. Și-au schimbat rutina și au trecut pe un 
sistem de comunicaţii radio codificate, pentru ca elicopterele 
canalelor de televiziune să nu surprindă vreo convorbire și să se 
amestece în timpul negocierilor, fapt iresponsabil care se 
întâmplase doar de câteva ori, dar se întâmplase. Echipa de 
salvare a ostaticilor era în alertă maximă, doar să se urce în 
elicoptere. 

Toată lumea spera că răpirea lui Catherine Baker era actul 
unui profesionist care voia răscumpărare, cea mai fericită 
situaţie pentru victimă. Nimeni nu vorbea despre cea mai rea 
alternativă. Puțin înaintea zorilor, o patrulă de poliţie din 
Memphis, care primise o reclamaţie că un necunoscut bântuia 
pe Winchester Avenue, opri un bătrân ce aduna cutii de 


96 


aluminiu de pe marginea drumului. În căruciorul lui fu găsită o 
bluză de damă, încheiată cu nasturi în faţă. Bluza era spintecată 
la spate ca în ritualurile de înmormântare. Eticheta de la 
spălătorie arăta că era vorba despre bluza lui Catherine Baker. 

e 

Era ora 6:30, Jack Crawford tocmai plecase de la locuința lui 
din Arlington și gonea spre sud, când sună telefonul din mașină 
pentru a doua oară în două minute. 

— Nouă douăzeci-doi patruzeci! 

— Patruzeci, ai legătura cu Alfa Patru. 

Crawford zări un loc unde putea parca și se opri să poată 
vorbi în voie. Alfa Patru era directorul FBI. 

— Jack, te ocupi de cazul lui Catherine Martin? 

— Ofiţerul de serviciu tocmai m-a sunat. 

— Deci știi de bluză. Spune-mi și mie despre ce-i vorba. 

— Cei de la Buzzard's Point sunt în stare de alarmă pentru 
cazuri de răpire. Aș vrea să rămână pe fază. Și să continue să 
supravegheze convorbirile. Fie că e vorba despre o bluză 
despicată, fie că nu, deocamdată nu știm sigur dacă e vorba 
despre Bill. Dacă e doar un imitator, s-ar putea să sune să ceară 
răscumpărare. Cine se ocupă de supraveghere și de localizare, 
cei din Tenesee sau noi? 

— Ei. Departamentul Poliţiei Statului. Sunt destul de pregătiţi. 
De la Casa Albă m-a sunat Phil Adler ca să-mi spună că 
președintele urmărește și el situaţia. Jack, de data asta ar trebui 
să nu ratăm. 

— Știu, m-am gândit și eu la asta. Unde e doamna senator? 

— În drum spre Memphis. M-a sunat acasă acum un minut. Îţi 
poți închipui. 

— Mda. 

O cunoștea pe doamna senator de la audierile pentru buget. 

— Și-a pus în joc toată influența. 

— Nu cred că are vreo vină în cazul ăsta. 

— Nici eu. l-au spus că am pornit în forță, așa cum facem 
întotdeauna. Ea... a aflat... de situaţia ta de casă și ţi-a pus la 
dispoziţie un avion cu reacție Lear, folosește-te de el, vino acasă 
seara, dacă se poate. 

— Bine. Doamna senator e dură, dacă încearcă să preia ia 
conducerea, o să avem de furcă rău de tot. 


97 


— Știu. Dacă va fi nevoie, folosește-te de numele meu. În cel 
mai bun caz, cât timp avem la dispoziţie? Cinci, șase zile? 

— Nu știu. Dacă intră în panică atunci când o să afle pe cine a 
pus mâna, s-ar putea s-o anihileze și s-o arunce undeva. 

— Unde te afli acum? 

— La trei kilometri de Quantico. 

— Pe pista de la Quantico poate ateriza un Lear? 

— Da. 

— E acolo în douăzeci de minute. 

— Ajunge, domnule. 

Crawford formă niște numere pe telefon, apoi porni iar prin 
trafic. 


e CAPITOLUL 17 


Mahmură după un somn agitat, Clarice Starling, în halat de 
baie, papuci, cu prosopul pe umăr, aștepta în fața ușii de la baia 
comună la care aveau acces și Mapp, și fetele din camera 
alăturată. Când auzi la radio știrile din Memphis, încremeni. 

— Ah, Dumnezeule mare. Of! Hei, cine-i înăuntru? Baia e 
confiscată! leşi cu chiloţii pe tine! Nu e glumă, e pe bune! leşi 
afară! 

Trecu sub duș sub ochii uluiţi ai vecinei din camera alăturată. 

— Ah ce bine, Gracie. Vrei să-mi dai săpunul? 

Trăgând cu urechea la telefon, își pregăti lucrurile de drum, 
ducându-și trusa de luat amprente la ușă. Se asigură că 
operatoarea de la telefoane știa că era în cameră; renunţă să se 
ducă la micul dejun ca să nu se dezlipească de aparat. Când nu 
mai erau decât zece minute până la începerea cursurilor, își 
înșfăcă tot echipamentul și se îndreptă în grabă spre 
Departamentul de Științe Comportamentale. 

— Domnul Crawford a plecat spre Memphis acum patruzeci și 
cinci de minute, îi spuse pe un ton dulce secretara. Burroughs și 
Stafford de la laborator au decolat și ei de pe Aeroportul 
Naţional. 

— Aseară i-am lăsat un raport aici. Niciun mesaj pentru mine? 
Sunt Clarice Starling. 


98 


— Dar bineînțeles că știu cine ești. Numărul tău de telefon e 
notat de trei ori aici la secretariat, iar pe masa dumnealui de 
alte câteva ori. Nu, Clarice, nu ţi-a lăsat niciun mesaj. Vrei să-i 
spun ceva din partea ta când sună? 

Se uită la bagajele pe care le târâse cu ea. 

— Nu a lăsat cumva un număr din Memphis unde poate fi 
găsit? 

— Nu. Sună dumnealui. Clarice, dar tu nu ai cursuri? Doar ești 
încă studentă la noi! 

— Da, am. 

Gracie Pitman, vecina pe care o scosese cu forța de sub duș, 
n-avea niciun motiv să-i fie recunoscătoare, și o întâmpină cum 
se cuvine atunci când Starling intră cu întârziere în sala de curs. 
Gracie stătea într-o bancă exact în spatele ei. Drumul până la 
banca ei i se păru tare lung. Gracie Pitman îi făcu, plină de 
reproș, de mai multe ori semn la obraz. Și ascultă două ore, cu 
burta goală, prelegerea despre excepții la regulile de percheziţie 
și arestare. Abia apoi avu prilejul să se ducă la automat să-și ia 
o Coca-Cola. La prânz, se uită la cutia de scrisori, unde nu găsi 
nimic. Prin minte îi trecu, ca și în alte rânduri, că sentimentele 
puternice de frustrare au gustul uleiului de pește pe care-l lua 
pe când era copilă. 

Intr-o bună zi te trezești că ești cu totul alt om. Asta i se 
întâmpla ei acum. Ceea ce trăise în clădirea Pompelor Funebre 
din Potter produsese un mic seism în sufletul ei. Starling 
studiase psihologia și criminalistica la o școală bună. La viaţa ei 
văzuse de câteva ori cum hidoșenia își arată brusc chipul pe 
lumea asta. Dar niciodată nu se gândise că poate fi chiar așa. 
Lumea asta dă la iveală uneori, sub masca unui chip omenesc, o 
minte atât de monstruoasă, încât să simtă plăcere în faţa unei 
priveliști precum cea de pe masa de îmbălsămare din încăpere 
aceea din Potter, Virginia de Vest, tapetată cu trandafiri mari, 
sângerii. lar spaima că poate exista o astfel de minte era mai 
cumplită decât toate autopsiile pe care le văzuse în viața ei. Și 
spaima asta n-avea s-o mai părăsească vreodată; știa că trebuia 
să lase să se formeze un fel de coajă peste rana asta, altfel nu 
se va mai vindeca niciodată. 

Rutina cursurilor n-o ajută prea mult să scape de gândurile 
negre. Toată ziua o obsedă un fel de presimţire că dincolo de 
orizont se petrec o mulţime de lucruri, parcă și auzea vacarmul 


99 


evenimentelor, ca pe vuietul depărtat al unui stadion plin de 
lume. O făceau să tresară toate câte se mișcau în jurul ei: 
colegii mergând pe hol, umbrele norilor lunecând, sunetul unui 
avion. După ore, alergă mai multe ture de stadion decât de 
obicei, apoi înotă. Înotă până îi veni în minte imaginea fetelor 
pescuite din râu și-i pieri orice chef - nu mai suporta nici apa pe 
Corp. 

Impreună cu Mapp și cu alţi vreo zece colegi urmări știrile de 
la șapte. Primul subiect nu era răpirea fetei doamnei senator 
Martin, ci negocierile de dezarmare de la Geneva, dar urmă 
imediat după aceea. Placa indicatoare a cartierului Stonehinge 
din Memphis era filmată peste o mașină de poliţie cu girofarurile 
în funcţie. Prezentarea fu foarte succintă, și, cum noutăți nu 
prea erau, reporterii se intervievau unii pe alţii în parcarea din 
fața casei cu pricina. Autorităţile din Memphis și din districtul 
Shelby dădeau din colț în colţ în faţa zecilor de microfoane și, în 
vacarmul de strigăte, zgomot de fond și bliţuri, înșirau de fapt 
ceea ce nu știau, nu ceea ce știau. Reporterii cu aparate de 
fotografiat se cocârjau să ia cadre, apoi se repezeau să-și ia 
minicamerele de luat vederi ori de câte ori anchetatorii intrau 
sau ieșeau din apartamentul lui Catherine Baker Martin. Când 
figura lui Crawford apăru și ea câteva secunde la geamul 
locuinţei, în sala academiei izbucniră urale ironice. Starling 
zâmbi cam acru. Se întrebă dacă Buffalo Bill urmărea și el 
emisiunea, ce gândea el despre Crawford și dacă știa cine era 
de fapt acesta. Și ceilalţi colegi trăiau sentimentul că Bill se uita 
și el la televizor odată cu ei. 

Pe ecran apăru în direct doamna senator Martin. Stătea 
singură în dormitorul fetei; pe perete se vedeau însemnele 
Universităţii Southwestern, un poster cu Wile E. Coyote și textul 
Amendamentului Drepturilor Egale din Constituţie. Era o femeie 
înaltă, cu trăsături ferme, o figură comună. 

— Mă adresez acum celui care-mi ţine fata ostatică, începu 
ea. Se apropie și mai mult de cameră, obligându-l pe operator 
să facă iute clarul, și vorbi pe un ton cu care nu s-ar fi adresat 
niciodată unui terorist: Ai puterea să-i dai fetei mele drumul 
teafără și nevătămată. O cheamă Catherine, o fată blândă și 
înţelegătoare. Te rog, las-o să plece, te rog dă-i drumul 
nevătămată. Acum ești stăpân pe situaţie. Ai toată puterea. Știu 
că poţi simţi și dragoste, și compasiune. O poţi apăra de orice ar 


100 


putea să-i facă vreun rău. Acum ai un prilej minunat să arăţi 
întregii lumi că ești în stare de multă bunătate, că ești destul de 
tare ca să te porți cu semenii tăi mai bine decât s-a purtat 
lumea cu tine. O cheamă Catherine. Doamna senator Martin își 
mută privirea de la cameră când aceasta începu să transmită un 
film de amator cu un prunc ce se chinuia să înveţe să meargă 
ținându-se de coama unui collie uriaș. Se auzi vocea doamnei 
senator: În filmul pe care-l vezi, e Catherine când era mică de 
tot. Dă-i drumul, las-o să plece nevătămată oriunde în ţara asta, 
și ai toată prietenia și sprijinul meu. 

Urmară o serie de fotografii: Catherine la opt ani, cu echea 
unei bărci cu pânze în mână; barca stătea pe cavalet și tatăl 
fetei vopsea coca. Alte două fotografii mai recente ale tinerei, 
una în care apărea întreagă, în alta doar chipul de aproape. 
Camera se întoarse la doamna senator. 

— În faţa întregii ţări îţi promit că vei avea tot sprijinul meu 
oricând vei avea nevoie. Și sunt în stare să te ajut. Sunt senator 
al Statelor Unite. Mă ocup de Comitetul Serviciilor Armatei. Sunt 
implicată cu totul în Iniţiativa de Apărare Strategică, în 
sistemele de apărare spaţială denumite Războiul Stelelor. Dacă 
ai dușmani, am să mă lupt cu ei. Dacă se amestecă cineva în 
viața ta, pot să-l opresc. Poţi să mă suni în orice clipă, ziua sau 
noaptea. Pe fiica mea o cheamă Catherine. Arată-ne că ești un 
om puternic, dă-i drumul nevătămată! 

— Ah, Dumnezeule, ce deșteaptă femeie, exclamă Starling. 
Deșteaptă! 

Tremura de emoție ca un terrier. 

— Care-i treaba cu Războiul Stelelor aici? întrebă Mapp. Dacă 
extratereștrii încearcă de pe altă planetă să-i controleze mintea 
lui Buffalo Bill, doamna senator Martin îl poate apăra? Asta-i 
șpilul? 

Starling confirmă dând din cap. 

— O mulţime de schizofrenici paranoici au halucinaţia asta: că 
sunt controlati de extratereștri. Dacă Bill are mintea setată în 
felul ăsta, abordarea asta s-ar putea să-l trezească. Afurisit de 
deşteaptă lovitură, și tipa stătea acolo în faţa camerei și-l ţintea 
drept în creștet. Ai văzut? S-ar putea ca asta să-i ofere lui 
Catherine șansa unor zile în plus. Și le-ar da celor care-l caută 
încă o șansă de a-l găsi. Sau poate nu. Crawford crede că de 


101 


data asta perioada în care o ţine pe ostatică în viaţă s-ar putea 
să fie mai scurtă. Au încercat și asta, pot încerca și altele. 

— Nici eu nu m-aș da în lături de la nimic dacă individul ar fi 
răpit pe careva dintre ai mei. Dar de ce pomenea mereu numele 
fetei, tot zicea Catherine, Catherine? 

— Vrea să-l determine pe Buffalo Bill s-o vadă ca pe-o fiinţă 
omenească. Unii cred că individul a depersonalizat-o, o privește 
ca pe un obiect ca s-o poată face bucăţi. În interviurile luate la 
închisoare, mulţi criminali în serie au vorbit despre treaba asta. 
Spuneau că e ca și cum ar fi stricat o păpușă. 

— Crezi că în spatele discursului doamnei senator Martin se 
află de fapt mâna lui Crawford? 

— Poate el, poate doctorul Bloom. Uite-l! exclamă Starling. 

Pe ecran apăru doctorul Alan Bloom de la Universitatea 
Chicago, într-un interviu înregistrat cu o săptămână înainte pe 
tema criminalului în serie. Doctorul Bloom refuza să-l compare 
pe Buffalo Bill cu Francis Dolarhyde, sau cu Garrett Hobbs, sau 
cu oricare alţi criminali cunoscuţi de el din practica medicală. 
Refuzase să folosească numele de Buffalo Bill. Nu spunea mare 
lucru, dar era cunoscut ca expert în materie, probabil chiar 
expertul, și cei de la canalul de televiziune au dorit să-l prezinte 
în carne și oase. Au folosit cuvintele lui ca un fel de concluzie: 
„Nu avem niciun mijloc de a-l amenința care să depășească 
primejdiile care-l pândesc zilnic și cu care s-a obișnuit. Dar ceea 
ce putem face e să-l chemăm la noi. Îi putem promite că ne vom 
purta blând cu el, că-l vom ajuta, și ceea ce spunem să spunem 
din toată inima, cu toată sinceritatea”. 

— Oare n-avem toţi nevoie de ajutor? replică Mapp. Să fiu a 
naibii dacă nu mi-ar prinde bine și mie o mână de ajutor. Palavre 
de doi franci, uite, asta îmi place. Nu le-a spus mare lucru 
reporterilor, și probabil nici pe Bill nu l-a mișcat prea tare. 

— Nu pot să mi-o scot din minte pe fata aia din Potter, spuse 
Starling. Câte o jumătate de oră mă iau cu altele, apoi deodată 
mi se pune un nod în gât: lacul acela de unghii cu sclipici... Să 
nu mai intrăm în amănunte! 

La cină, Mapp își puse la bătaie toată imaginaţia și 
entuziasmul ca să-i mai ridice moralul lui Starling, și cei care 
trăgeau cu urechea din întâmplare s-au crucit auzind vorbele ei 
despre similitudinea rimelor imperfecte la Stevie Wonder și 
Emily Dickinson. 


102 


Pe când se înapoia spre cameră, luă din cutia de scrisori un 
mesaj: „Vă rog, sunaţi-l pe Albert Roden”. După care urma un 
număr de telefon. 

— Asta îmi întărește teoria, se bucură Mapp trântindu-se în 
pat cu cărțile în brațe. 

— Care teorie? 

— Ai întâlnit acolo doi tipi, nu-i așa? Și totdeauna o să te sune 
nu cel care vrei tu, ci celălalt, fir-ar să fie. 

— Ştiam și eu asta. 

Sună telefonul. Mapp se lovi ușor cu creionul peste nas. 

— Dacă e Bobby Lowrance cel Fierbinte, vrei să-i spui că sunt 
la bibliotecă? Îl sun eu mâine. 

Era Crawford, care o suna din avion; vocea lui îi râcâi 
timpanul: 

— Starling, fă-ţi bagajele pentru două zile, și ne vedem într-un 
ceas. 

Ea crezu că ela închis, pentru că se auzea doar un zgomot de 
fond, însă vocea lui răsună din nou: 

— Nu ai nevoie de trusă, numai haine. 

— Unde să ne întâlnim? 

— La Institutul Smithsonian. 

Il auzi cum vorbește acum cu altcineva și apoi închide 
telefonul. 

— Jack Crawford, spuse Starling și-și aruncă rucsacul pe pat. 

Mapp își iţi capul de după Codul Federal de Procedură Penală. 
O urmări pe Starling cum își face bagajul, o pleoapă i se lăsase 
mai jos decât cealaltă pe ochii mari și negri. 

— N-aș vrea să zici că nu ţi-am spus, începu ea. 

— Nici n-am să zic. 

Starling știa ce voia să-i spună. Ca să-și poată plăti cursurile 
juridice la Universitatea din Maryland, Mapp lucrase noaptea, 
era a doua din clasă, iar când era vorba despre cărțile ei, 
devenea nebună. 

— Mâine ar trebui să te prezinţi la examenul de Drept penal și 
la test peste două zile. Ar trebui să-i spui lui Supremo Crawford 
că, dacă nu te menajează, o să trebuiască să iei ciclul acesta de 
studii de la capăt. Și când o să-l auzi că spune: „Bravo, student 
Starling”, să nu te aud că-i răspunzi ca de obicei: „Sunt 
onorată”. Ci trântește-i-o în mutra aia a lui îngâmfată: „Mă bizui 
pe dumneavoastră că o să interveniţi să nu fiu eliminată de la 


103 


școală și s-o iau de la capăt, pentru că am chiulit de la cursuri.” 
Pricepi ce-ţi spun? 

— La Drept penal pot obţine reexaminare, spuse Starling, 
desfăcând cu dinţii o agrafă de păr. 

— Sigur că da, și dacă nu-l iei pentru că n-ai avut timp să pui 
mâna pe carte, crezi că nu te trimit să reiei anul? Vrei să mă 
duci pe mine? Fetiţo, o să te expedieze pe ușa din dos ca pe un 
gunoi. Clarice, recunoștinţa are viaţă scurtă. Fă-l să promită că 
nu pierzi anul! Ai note bune, fă-l să promită! N-am să mai am 
niciodată o colegă de cameră care să fie în stare să calce cu 
viteza cu care o faci tu când mai e doar un minut și încep 
cursurile. 

e 

Starling conducea bătrânul Pinto pe autostrada cu patru 
benzi, având grijă să fie cu un kilometru măcar sub viteza de la 
care venerabila mașină începea să tremure. Mirosul de ulei 
încins, zdrăngăneala care se auzea de dedesubt, ţiuitul cutiei de 
viteze, toate la un loc îi aminteau de camioneta tatălui ei, de 
clipele când mergea alături de el împreună cu sora și fraţii ce se 
hârjoneau tot timpul. Acum ea era la volan, afară se lăsase 
întunericul, dungile albe ale șoselei dispăreau dedesubt: blip, 
blip, blip. Acum avea timp să se gândească. Teama parcă îi sufla 
în ceafă. Amintiri mai recente o răscoleau. 

O încercă spaima gândindu-se că fusese găsit cadavrul lui 
Catherine Baker. Buffalo Bill s-ar fi putut speria aflând despre 
cine era vorba. S-ar putea s-o fi ucis și s-o fi aruncat cine știe 
unde cu altă gânganie în gât. Poate că acum Crawford tocmai 
asta făcea: aducea gângania să fie examinată. Altfel de ce ar fi 
chemat-o tocmai la institut. Dar oricare alt agent putea veni cu 
gângania la institut, chiar și cei care se ocupau cu 
corespondența la FBI, dacă era vorba. Și-i spusese să-și ia 
lucruri pentru două zile. Înțelegea de ce nu-i dăduse mai multe 
amănunte la telefonul acela fără sistem de codificare, dar 
înnebunea tot întrebându-se despre ce o fi vorba. 

La radio dădu peste un post informativ și ascultă stoică 
buletinul meteo. Când se transmiseră și știrile nu află nimic în 
plus. Relatarea despre evenimentele din Memphis era o reluare 
a știrilor de la șapte: fata senatorului Martin dispăruse, fusese 
găsită bluza ei spintecată la spate, stilul de-acum cunoscut al lui 


104 


Buffalo Bill, niciun martor, victima din Virgina de Vest nu putuse 
fi identificată deocamdată. 

Virginia de Vest! În casa Pompelor Funebre din Potter, trăise o 
revelaţie care era foarte scumpă sufletului ei și importantă: ceva 
durabil și luminos, nu amintirile întunecate din vremea aceea. 
Ceva preţios ce trebuia păstrat. Evocă momentul acela și-l 
strânse ca pe un talisman. Pe când stătea în dreptul chiuvetei, 
lângă masa de îmbălsămare, simţise cum dobândește puteri 
dintr-un izvor la care nu se așteptase: amintirea mamei ei. 
Starling era un supravieţuitor tăbăcit, moștenind instinctul ăsta 
de la tatăl ei și văzându-l și la fraţii ei. De aceea puterea 
amintirii mamei ei o umpluse mai întâi de uimire, apoi devenise 
o adevărată comoară. 

Işi parcă mașina în garajul de sub sediul FBl-ului. Pe trotuar 
erau echipe de reporteri de televiziune, băieţii arătau dichisiți: 
își asezonau reportajele folosind drept fundal clădirea J. Edgar 
Hoover. Starling se feri să apară în lumină și o luă pe jos spre 
Institutul Smithsonian aflat în apropiere. Sus, la etajele clădirii, 
se vedeau niște geamuri luminate. O dubă a poliţiei din 
Baltimore era parcată aproape de intrarea semicirculară. Jeff, 
șoferul lui Crawford, se afla la volanul altei dube de 
supraveghere în spatele celei dintâi și, când o văzu pe Starling, 
se aplecă și spuse ceva la microfonul pe care-l ţinea în mână. 


e CAPITOLUL 18 


Paznicul o conduse pe Clarice Starling la cel de-al doilea nivel 
al institutului, deasupra elefantului împăiat. Ușa liftului se 
deschise și se trezi iar în holul acela imens, slab luminat și-l 
văzu pe Crawford singur, cu haina de ploaie pe el și cu mâinile 
în buzunar. 

— Bună seara, Starling. 

— Bună seara. 

Crawford îi spuse peste umăr paznicului: 

— De aici ne  descurcăm singuri, domnule gardian, 
mulțumesc. 

Crawford și Starling porniră unul lângă celălalt pe coridorul 
ticsit cu rafturi și cutii cu exponate antropologice. Nu erau 


105 


aprinse decât vreo câteva becuri, nu prea multe. Mergea alături 
de el puţin aplecată, așa cum se plimbă studenții în campus, 
gânditori; Starling își dădu seama că el ar fi vrut să-i pună un 
braț pe umăr, dacă și-ar fi putut îngădui s-o atingă. Așteptă să-i 
spună ceva. În cele din urmă ea se opri, își băgă mâinile în 
buzunar și ea și se întoarse spre el: stăteau față în față, în 
mijlocul coridorului, învăluiţi de tăcerea acelor oase. Crawford își 
rezemă capul de un dulap și trase adânc aer în piept. 

— Catherine Martin e probabil în viață. 

Starling aprobă și rămase cu capul plecat; poate dacă nu se 
uita la el îi venea mai ușor să vorbească. Era stăpân pe el, dar 
se vedea că îl preocupă ceva. Ea se întrebă dacă nu cumva soţia 
lui murise. Sau poate era sleit după ce petrecuse o zi întreagă 
cu mama lui Catherine, care i se jeluise mereu. 

— La Memphis n-a lăsat nicio urmă, continuă el. A răpit-o din 
parcare, cred. Nimeni n-a văzut nimic. Fata a intrat în 
apartament și, dintr-un motiv oarecare, a ieșit din nou. Nu avea 
de gând să stea prea mult, pentru că a lăsat ușa întredeschisă, 
a blocat yala ca să nu se închidă singură și să rămână pe 
dinafară. Cheile erau pe televizor. Înăuntru toate erau la locul 
lor. Nu cred că a stat prea mult în apartament. N-a ajuns nici 
măcar până la telefonul din dormitor - lumina robotului clipea 
când prietenul ei de ocazie a chemat în cele din urmă poliţia. 

Distrat, Crawford își lăsă o mână în jos, nimeri într-un sertar 
cu oase și și-o retrase ca fript. 

— Starling, deci Bill a pus mâna pe ea. Cei de la posturile de 
televiziune au acceptat să nu înceapă numărătoarea inversă în 
cazul ăsta; doctorul Bloom crede că asta l-ar stârni și mai mult. 
Dar o vor face ziarele de scandal. 

În cazul unei alte răpiri, haine spintecate la spate - semnătura 
lui Buffalo Bill - fuseseră găsite pe când victima era încă în 
viață. Și Starling își aminti chenarul gros și negru în care 
apăruseră pe prima pagină a ziarelor de duzină cifrele 
numărătorii inverse. În cea de-a optsprezecea zi, au găsit 
cadavrul în apă. 

— Starling, deci Catherine Martin e în sera lui Bill, și ne 
rămâne aproape o săptămână s-o găsim. Cel puţin așa cred 
ceilalți. Doctorul Bloom e de părere că perioada va fi mai scurtă 
acum. 


106 


Crawford rareori vorbea atât de mult. Referirea la sera lui Bill 
sunase teatral, și ea înțelese că ascundea ceva. Starling așteptă 
să continue. 

— Dar, de data asta, Starling, s-ar putea să avem o cheie. Una 
mică. 

Se uită la el pe sub sprâncene, plină de speranțe, încordată. 

— Am mai găsit o insectă. Prietenul tău Pilcher și... celălalt... 

— Roden. 

— Acum se ocupă de asta. 

— De unde provine, de la Cincinnati? De la fata aia din 
frigider? 

— Nu. Hai să-ţi arat! Să vedem ce zici de asta. 

— Domnule Crawford, secţia de entomologie e în cealaltă 
parte. 

— Știu. 

Dădură colţul spre secţia de antropologie. De dincolo de 
geamurile jivrate se vedea lumină și se auzeau voci. Intrară. La 
o masă intens luminată din mijlocul încăperii, lucrau trei oameni 
în halate de laborator. Starling nu vedea ce fac. Jerry Burroughs, 
de la Departamentul de Științe Comportamentale, privea peste 
umărul lor și însemna ceva pe niște foi. În încăpere plutea un 
miros cunoscut. Cei în halate albe transferau ceva spre 
chiuvetă, și atunci văzu și Starling despre ce era vorba. Pe o 
tavă de inox pe masa de lucru îl văzu pe Klaus, capul pe care ea 
îl găsise la depozitul Split City Mini-storage. 

— Și Klaus avea o gânganie în gât, îi spuse Crawford. Stai 
puţin, Starling. Jerry, vorbești cu cei de la Transmisiuni? 

Jerry citea la telefon ceva de pe notele făcute de el. Puse 
mâna peste receptor. 

— Da, Jack. Răscolesc să afle tot ce se poate afla despre 
Klaus. 

Crawford îi luă receptorul din mână. 

— Bobby, nu mai aștepta informaţiile de la Interpol. Prinde o 
legătură și transmite fotografia acum, împreună cu informaţiile 
medicale care îl privesc. Țările Scandinave, Germania, Olanda. 
să nu uiţi să amintești că Klaus ar putea fi vreun marinar care 
și-a părăsit nava. Amintește că serviciul medical din ţara lor ar 
putea avea vreun indiciu bazat pe fractura pomeţilor. Spune 
cum se zice la ei: arcul zigomatic. Să nu uiţi să trimiţi ambele 
amprente dentare, cea în sistem universal, cea în sistemul 


107 


Serviciului Stomatologic Federal. Cei de aici au stabilit vârsta 
subiectului, dar subliniază că datele sunt aproximative, și pentru 
asta nu te poţi baza pe suturile craniene. 

Îi trecu telefonul lui Jerry. 

— Starling, unde-ţi sunt bagajele? 

— Jos, în camera de gardă. 

— Cei de la Johns Hopkins au găsit gângania, îi spuse 
Crawford în timp ce așteptau liftul. Poliţia din Baltimore i-a rugat 
să studieze craniul. Au găsit-o în gât, exact ca la fata aia din 
Virginia de Vest. 

— Virginia de Vest! 

— Cam cârâi! Cei de la Johns Hopkins au găsit-o pe la șapte 
aseară. Procurorul din Baltimore m-a sunat pe când eram în 
avion. Apoi au expediat tot calabalâcul aici, cu Klaus cu tot, ca 
să vedem in situ cum stau lucrurile. Au cerut și opinia doctorului 
Angel cu privire la Klaus, ce vârstă ar fi putut avea când s-a ales 
cu fractura aia a osului obrazului. Și ei se consultă cu cei de la 
Institutul Smithsonian, la fel ca noi, de altfel. 

— Staţi să ne lămurim puţin. Vreţi să spuneți că Bill l-a ucis pe 
Klaus? Cu atâta amar de vreme în urmă? 

— i se pare o coincidenţă dusă prea departe? 

— In secunda asta așa mi se pare. 

— Stai să ne gândim o clipă. 

— Doctorul Lecter mi-a spus unde să-l găsesc pe Klaus. 

— Da, el ţi-a spus. 

— El mi-a mai spus că pacientul său, Benjamin Raspail, s-a 
lăudat că l-ar fi ucis pe Klaus. Dar Lecter a mai precizat că, după 
părerea lui, a fost de fapt vorba despre un accident, despre o 
accidentală asfixiere erotică. 

— Așa ţi-a spus. 

— lar dumneavoastră credeţi că probabil doctorul Lecter știe 
exact cum a murit Klaus, și nu Raspail i-a făcut seama, și n-a 
fost vorba despre o accidentală asfixiere erotică. Da? 

— În gâtul lui Klaus s-a găsit gângania asta. Fata din Virginia 
de Vest avea și ea una la fel. Și n-am mai văzut așa ceva 
nicăieri. Nici n-am citit despre așa ceva. Nici n-am mai auzit. Tu 
ce crezi? 

— Cred că mi-aţi spus să-mi fac bagajele pentru două zile. 
Vreți să mă duc să stau de vorbă cu doctorul Lecter, e adevărat? 


108 


— Eşti singura cu care catadicsește să discute. Cred că se 
joacă cu tine! 

Și, când spuse ultimele cuvinte, pe faţa lui trecu o umbră de 
tristețe adâncă. 

Ea aprobă din cap. 

— Mai vorbim în drum spre sanatoriu. 


e CAPITOLUL 19 


— Doctorul Lecter a avut un cabinet de psihiatrie cu clientelă 
berechet și a funcţionat ani de zile înainte să-l prindem și să-l 
închidem pentru crimă, începu Crawford. A făcut o groază de 
expertize psihologice pentru tribunalele din Maryland și Virginia, 
ca și pentru altele de pe coasta de est. A văzut o mulțime de 
criminali nebuni. Cine știe de câte ori nu i-o fi stârnit, așa ca să 
se amuze? Doar într-un singur fel putea el afla atâtea. ÎI 
cunoștea pe Raspail pentru că îl întâlnise cu diverse ocazii; în 
plus, acesta îi destăinuise multe lucruri în timpul ședințelor de 
terapie. Poate că Raspail i-o fi spus cine l-a ucis pe Klaus. 

Starling și Crawford stăteau faţă în față pe scaunele rotative 
din compartimentul din spate al dubei de supraveghere care se 
îndrepta în viteză pe Autostrada 95 spre nord, spre Baltimore, 
până unde mai erau doar vreo șaizeci de kilometri. Se vedea că 
Jeff, care se afla în cabină, îi spusese șoferului să-i dea bătaie. 

— Lecter s-a oferit să ne ajute, dar n-am mai avut chef de 
ajutorul lui: ne-a mai ajutat el și înainte, nu ne-a oferit nimic util, 
în schimb /-a ajutat pe Will Graham să se aleagă cu niște tăieturi 
de cuțit pe faţă. Așa, de-o distracţie. Dar nu pot să nu iau în 
seamă gângania asta din gâtul lui Klaus sau al fetei din Virginia 
de Vest. Alan Bloom n-a mai auzit până acum de o ciudățenie ca 
asta, și nici eu. Starling, tu ai citit și literatură de specialitate 
mai recentă, spre deosebire de mine. Ai auzit de o istorie ca 
asta? 

— Nu. Alte obiecte introduse în corpul victimelor da, dar 
niciodată o insectă. 

— Avem două puncte de plecare. Mai întâi și întâi pornim de 
la premisa că doctorul Lecter chiar cunoaște elemente concrete. 
În al doilea rând, știm că nu-l interesează decât distracţia. Nu 


109 


uita nevoia lui de distracţie. Trebuie să-l facem să dorească 
prinderea lui Buffalo Bill câtă vreme Catherine Martin mai e în 
viaţă. Să simtă că în direcţia asta îl așteaptă distracţie și ceva 
avantaje. Nu avem cu ce-l ameninţa: i s-au luat și scaunul acela 
comod, și cărțile. Nu mai are nimic de pierdut. 

— Ce s-ar întâmpla dacă i-am spune exact care e situaţia și i- 
am oferi și lui ceva: celula aceea cu geam prin care să vadă și el 
ceva afară. Când s-a oferit să ne ajute, asta a cerut. 

— S-a oferit să ne ajute, Starling, nu să se transforme într-un 
turnător. Dacă se transformă într-un turnător, i se duce toată 
prestanţa aia cu care se mândrește. Nu ești sigură. Preferi să-i 
spui adevărul. Ascultă, pe Lecter nu-l mână timpul de la spate. 
Urmărește tot ce se întâmplă de parcă ar fi la un meci de 
baseball. Dacă îi cerem să toarne tot ce știe, o să tragă de timp. 
Oricum nu va accepta una ca asta imediat. 

— Nici chiar dacă își primește răsplata? Și nu va mai avea 
șansa asta niciodată în situaţia când Catherine Martin moare. 

— Dar dacă-i spunem că știm că deţine informaţii și am vrea 
să ni le mărturisească? Distracţia lui cea mai mare va fi să ne 
facă să așteptăm, se va preface că se străduiește să-și 
amintească, amânând săptămână după săptămână, făcând-o pe 
doamna senator Martin să fie când în culmea speranţelor, când 
în culmea disperării și lăsând-o pe Catherine să fie ucisă, și apoi 
chinuind-o în același fel pe următoarea mamă care-și va plânge 
fiica și jucându-se și cu ea la fel, mereu pe punctul de a-și 
aminti, dar fără să reușească. Și ce distracţie mai grozavă decât 
asta ar putea avea, chiar mai grozavă decât celula aceea cu 
geam și priveliște?! Asta îi dă sens vieţii. Cu asta se hrănește el. 
Starling, nu sunt convins că odată cu vârsta devii și mai înțelept, 
totuși înveți să te mai ferești de o mulțime de necazuri. Și ne-am 
putea feri de unele chiar aici. 

— Deci doctorul Lecter trebuie să creadă că am venit doar 
pentru a discuta strict despre teoriile și părerea lui în privinţa 
cazului. 

— Exact. 

— Atunci de ce mi-aţi spus toate amănuntele? De ce nu m-aţi 
trimis la el pur și simplu ca să-i cer părerea personală? 

— Am vrut să știi tot ce știu și eu. Când o să fii tu în locul 
meu, o să faci la fel cu subalternii. Alt mod de lucru nu dă 
rezultate pe termen lung. 


110 


— Deci să nu-i pomenesc nimic despre insecta din gâtul lui 
Klaus și nici despre legătura dintre Klaus și Buffalo Bill. 

— Nu. Ai revenit la el pentru că ești foarte impresionată de 
faptul că a prezis că Buffalo Bill va începe să ia scalpuri. Nici eu, 
nici doctorul Bloom nu credem că a știut cu siguranță că Bill va 
face asta. Dar te las să-l ademenești cu ideea asta. Vii și cu 
oferta de a beneficia de niște înlesniri, și numai un om cu 
puterile doamnei senator Martin i le poate obține. Să fie convins 
că trebuie să se grăbească, pentru că oferta cade în situaţia 
când Catherine moare. Dacă se întâmplă una ca asta, doamna 
senator Martin nu mai e interesată de soarta lui. lar dacă nu 
reușește să ne ajute, atunci însemnă că nu e nici atât de deștept 
și nici nu știe atât de multe pe cât pretinde, și se termină și cu 
poza pe care o afișează: că nu vrea să ne dezvăluie ce știe ca să 
ne facă nouă în ciudă. 

— Și doamna senator chiar nu va mai fi interesată de soarta 
lui? 

— Nu e nevoie să știi. Poţi să declari sub jurământ că nu ai 
știut răspunsul la întrebarea asta. 

— Înţeleg. 

Deci doamna senator Martin nu știa nimic. Mare curaj. Era 
limpede că Crawford se temea să nu se amestece și ea direct și 
să facă greșeala de a se ruga de doctorul Lecter. 

— Ai înţeles? 

— Da. Și cum o să poată să ne dea un fir care să ne ducă la 
Buffalo Bill fără să dezvăluie că știe anumite lucruri precise? 
Cum poate să ni le comunice dacă nu vorbim decât în teorie 
despre părerile lui? 

— Starling, nici eu nu știu. A avut o mulţime de timp la 
dispoziție să se gândească la asta. Au trebuit să moară șase 
victime. 

Telefonul cu decodor din camionetă sună, și becul începu să 
clipească, anunțând prima convorbire dintr-o serie întreagă pe 
care urma să o aibă Crawford prin intermediul Centrului de 
Transmisiuni al FBl-ului. Următoarele douăzeci de minute 
discută cu ofițeri din poliţia de stat olandeză, poliţia regală 
suedeză, care studiaseră la Quantico și pe care îi cunoștea 
personal, cu un prieten ce era adjunct al șefului poliţiei 
guvernamentale olandeze; Starling rămase uimită când îl auzi 
rupând-o și pe franceză în discuţia cu comandantul de serviciu 


111 


în noaptea aceea la biroul poliţiei criminale belgiene. De fiecare 
dată sublimase urgenţa cu care trebuiau identificaţi Klaus și 
tovarășii lui. Toţi aveau să primească prin faxul Interpolului 
toate datele, dar, beneficiind de convorbirile cu vechii lui 
prieteni, era sigur că faxurile lui nu vor dormi ore întregi în 
aparate. 

Starling înţelese de ce Crawford alesese duba asta: pentru 
sistemul de comunicaţii pe care i-l oferea, dispunea de noile 
instalații de codificare Voice Privacy System. Dar s-ar fi 
descurcat mai bine din biroul lui. Aici îl vedea cum mâzgălește 
tot felul de însemnări la lumina chioară de deasupra, pe 
marginea măsuţei care se clătina ori de câte ori mașina nimerea 
peste vreo denivelare. Starling nu avea prea multă experienţă în 
munca de teren, dar își dădea seama că nu era ceva obișnuit ca 
șeful unui departament să gonească într-o dubă pe coclauri. Ar 
fi putut să-i comunice la telefon tot ceea ce-i spusese. Se bucura 
că n-o făcuse. Starling avu revelaţia că liniștea și calmul ce 
domneau în mașină, cursul normal în care părea să se 
desfășoare misiunea erau plătite cu un preț foarte mare. Și 
convorbirile lui Crawford la telefon îi confirmară bănuielile. Acum 
vorbea cu directorul FBI. 

— Nu, domnule director. Au răscolit peste tot?... Cât timp?... 
Nu, domnule director. Nu. Fără microfon la ea. Tommy, asta e 
recomandarea mea, și sunt ferm în privinţa asta. Aș prefera să 
nu aibă niciun microfon. Doctorul Bloom spune același lucru. S-a 
împotmolit pe aeroportul O'Hare, e ceață acolo. Vine cum se 
ridică ceața. Bine. 

Crawford avu apoi o conversaţie indescifrabilă cu sora de 
noapte de la el de acasă. După ce termină, privi pe fereastra 
mașinii preț de un minut, ţinând cu un deget ochelarii pe 
genunchi, în vreme ce luminile ce străfulgerau de afară îi 
scoteau în relief faţa golită de orice expresie. Apoi își puse 
ochelarii și se întoarse spre Starling. 

— Vreme de trei zile Lecter e al nostru. Dacă nu obţinem 
niciun rezultat, îl preiau cei din Baltimore, care o să-l facă să 
transpire din greu până ce ancheta va fi suspendată din ordinul 
tribunalului. 

— Ultima dată nu prea au avut succes, doctorul Lecter nu 
prea transpiră. 

— Cu ce s-au ales, cu o găină din hârtie? 


112 


— Da, cu o găină. 

Găina aceea origami era încă în geanta lui Starling. O scoase, 
o netezi pe măsuță și o făcu să ciugulească. 

— Nu le fac nici celor din Baltimore vreo vină. E prizonierul lor 
de fapt. Dacă și Catherine Martin ajunge în apă, măcar vor 
putea spune că au făcut tot ce le-a stat în putinţă. 

— Ce face doamna senator Martin? 

— Se ţine tare, dar suferă cumplit. E o femeie deșteaptă și 
dură, are mult bun-simt. Starling, probabil că o să-ţi placă de ea. 

— Cei de la John Hopkins și de la Secţia de Criminalistică din 
Baltimore n-o să spună nimic despre existența insectei și în 
gâtul lui Klaus? Mai putem să ascundem detaliul ăsta presei? 

— Cel puţin trei zile, da. 

— Știu că s-au tras sfori mari. 

— În Frederick Chilton nu putem avea încredere. În nimeni din 
cadrul sanatoriului. Dacă află Chilton, știe toată lumea. Chilton 
trebuie să știe că ai venit, dar să înțeleagă că o faci doar de 
dragul celor de la Criminalistică pentru a închide dosarul lui 
Klaus, iar venirea ta aici nu are nicio legătură cu Buffalo Bill. 

— Și pentru asta vin în toiul nopţii? 

— Nu se poate decât atunci. Trebuie să-ți spun însă că 
povestea cu gângania din gâtul fetei din Virginia de Vest va 
apărea în ziarele de mâine. Procuratura din Cincinnati a scăpat 
amănuntul ăsta reporterilor, așa că nu mai e niciun secret. 
Lecter va afla treaba de la tine, ca un fel de confesiune 
personală, și nu are nicio importanţă atâta vreme cât nu știe că 
am găsit o gânganie similară și la Klaus. 

— Și ce-i oferim în schimb? 

— La asta muncesc acum. 

El se întoarse la telefon. 


e CAPITOLUL 20 


O sală mare de baie, numai faianţă albă și luminatoare, numai 
obiecte de toaletă italienești lucioase, în contrast cu cărămizile 
vechi ale zidului. O masă de toaletă sclivisită cu ghivece de 
plante înalte de o parte și de alta, încărcată cu tot felul de 
cosmeticale, și oglinda aburită. Din cabina dușului se auzi 


113 


fredonând o voce cam subțirică și ciudată. Cânta melodia lui 
Fats Waller Bani purcoi pentru un gunoi din filmul muzical Mă 
port frumos. Uneori se auzeau și cuvintele: 


Să adunăm ziare veeeechi 

Le adunăm și le punem grămadăăăă 
Cât zgărie-norii 

La la la la la 


Ori de câte ori se auzeau cuvintele, un căţel zgrepţăna la ușa 
băii. În baie se afla jame Gumb, bărbat, alb, treizeci și patru de 
ani, un metru optzeci și cinci, nouăzeci și trei de kilograme, păr 
castaniu, ochi albaștri, fără semne particulare. Îşi pronunța 
pronumele ca și cum ar fi fost scris James, dar fără s: Jame. Și 
insista asupra acestui lucru. 

După ce se clăti, se dădu cu Friction des Baines, se frecă bine 
pe piept și pe fese, folosindu-se de un burete de baie pentru 
părţile pe care nu voia să le atingă cu mâna. Avea picioarele și 
mâinile pline de o miriște de păr, dar, în cele din urmă, se gândi 
că era bine și așa. Se frecă apoi cu prosopul până i se înroși 
pielea, după care se dădu cu o cremă emolientă. Oglinda cea 
mare avea în faţă o draperie de baie. Cu buretele de baie, Gumb 
își împinse penisul și testiculele între picioare, să nu se vadă, 
apoi dădu la o parte draperia din faţa oglinzii și, încântat, luă 
atitudinea unei vampe care-și pune în relief șoldurile, în ciuda 
jenei pe care resimțea pentru că era nevoit să-și strângă 
bărbăţia între pulpe. 

— lubire, fă ceva și pentru mine. Cât mai repede. 

Își piţigăiase vocea care de obicei era groasă, și se arătă 
multumit că trucul îi reușea din ce în ce mai bine. 
Medicamentele cu hormoni folosite, Premarin o vreme, și apoi, 
oral, Diethylstilbestrol, nu reușiseră să-i schimbe timbrul vocii, 
dar se mai rărise părul de pe sânii ușor umflaţi. Cu tratamente 
prin electroliză reușise să facă să-i dispară barba, iar părul și-l 
aranjase pe frunte ca să arate ca la o femeie. Dar el nu arăta a 
femeie. Arăta a bărbat care e dispus să lupte și cu ghearele, și 
cu pumnii, și cu picioarele. Greu de spus numai după o scurtă 
întâlnire, iar cu el întâlnirile nu erau decât scurte, dacă felul în 
care se purta era doar o stângace încercare de a mima o 
atitudine efeminată sau o ironică și plină de ură maimuţăreală. 


114 


— Ei, și acum ce poţi face pentru mineeeeee? se strâmbă el. 

Cățelul zgrepţănă la ușă când îi auzi vocea. Gumb își puse 
halatul pe el și-i dădu drumul câinelui înăuntru. Înșfăcă pudelul 
mic, de culoarea șampaniei, și-l sărută pe spatele dolofan. 

— Aaa, suntem flămânziori, scumpete? Și eu. 

Luă cățelușa cu cealaltă mână ca să deschidă ușa 
dormitorului. Aceasta se zbătu să fie lăsată jos. 

— Un momenţel, dulceaţă. 

Cu mâna liberă apucă o carabină mică de pe jos, de lângă 
pat, și o puse pe pernă. 

— Ei, ei, luăm cina într-un minuţel. 

Lăsă cățelușa jos, în timp ce își căută și-și puse cămașa de 
noapte. Câinele îl urmă bucuros pe scări în bucătărie. Jame 
Gumb luă trei farfurii cu semipreparate din cuptorul cu 
microunde, două porţii de Sunt Flămând pentru el și una de 
Meniu Delicat pentru căţel. Acesta din urmă înfulecă tot, lăsând 
numai legumele. Jame Gumb hali și el tot, lăsând numai oasele. 
Îi dădu drumul cățelului afară pe ușa din spate, strângându-și 
halatul la piept înfrigurat, și se uită cum face pipi în peticul de 
lumină ce răzbătea prin ușă. 

— Da' n-ai făcut și căcălică. Bine, nu mă uit. Dar se uită 
printre degetele rășchirate. Oh, superb, dolofănico, nu ești tu o 
minunată domnișoară? Haide, mergem la culcărică! 

Domnului Gumb îi plăcea să se suie în pat. Și făcea asta de 
mai mult ori pe noapte. li plăcea să se dea jos și să stea pe 
întuneric în una dintre multele lui camere sau să lucreze câte 
ceva în momentele lui de mare inspiraţie. Dădu să stingă lumina 
din bucătărie, dar se opri, făcând gânditor o grimasă uitându-se 
la farfuriile murdare rămase de la cină. Puse cele trei farfurii una 
peste alta și șterse masa. De la întrerupătorul din capul scărilor 
aprinse lumina la subsol. Incepu să coboare cu farfuriile în 
mână. Căţelul scânci și deschise cu botul ușa în urma lui. 

— Bine, bine, prostuţo. 

ÎI luă în braţe și începu să coboare. Căţelul se zbătu și 
adulmecă farfuriile. 

— Ei, doar ai mâncat destul. 

Îl lăsă jos, și animalul se luă după el prin subsolul întortocheat 
cu mai multe niveluri. Într-una dintre încăperi, exact sub 
bucătărie, era un puț adânc, fără apă. Ghizdul de piatră, întărit 
cu cercuri noi și ciment, se ridica vreo jumătate de metru de la 


115 


podeaua presărată cu nisip. Un chepeng de lemn, original, greu, 
să nu-l poată ridica din greșeală un copil, acoperea gura puţului. 
În mijlocul lui era un capac cât să cobori o găleată. Capacul era 
ridicat, Jame Gumb dădu drumul farfuriilor înăuntru. Oasele și 
legumele dispărură în bezna absolută a puţului. Căţelul începu 
să scheaune și să cerșească de mâncare. 

— Gata, s-au dus. Și așa ești destul de grasă. 

Urcă din nou scările spunându-i câinelui Pâinișoară Grasă, 
Pâinișoară Grasă. Nu dădu niciun semn că ar fi auzit strigătul 
puternic, al cărui ecou veni dinspre puț: 

— Te roooog! 


e CAPITOLUL 21 


Clarice Starling intră în Spitalului de Stat Baltimore pentru 
Infractorii Bolnavi Mintal puţin după ora zece seara. Era singură. 
Spera ca doctorul Chilton să fi plecat, dar el o aștepta în birou. 
Purta un elegant costum sport englezesc, cu carouri mari, cele 
două clapete de la brâu dându-i un aspect de fustiță. Starling 
spera în sinea ei să nu se fi îmbrăcat astfel pentru ea. In afară 
de biroul lui nu mai era decât un scaun fixat în podea. Rămase 
în picioare lângă scaun. Simţi mirosul stătut al pipelor reci 
înșirate pe un raft lângă umidificatorul pentru trabucuri. 
Doctorul Chilton își admiră colecţia de trenulețe, apoi se 
întoarse spre ea. 

— Nu vrei o ceașcă de cafea fără cofeină? 

— Nu, mulţumesc. Îmi pare rău că v-am deranjat în seara 
asta. 

— Tot mai vrei să afli ceva despre povestea cu capul acela 
tăiat? 

— Da. De la biroul procurorului din Baltimore mi s-a 
comunicat că s-a aranjat întâlnirea asta. 

— Mada.  Domnișoară Starling, aici  colaborâăm foarte 
îndeaproape cu autorităţile. Apropo, lucrezi la un articol sau la o 
sinteză? 

— Nu, niciuna, nici alta. 

— Ai publicat vreodată ceva în revistele de specialitate? 


116 


— Nu. E o sarcină care mi-a fost încredințată de la biroul 
procurorului general pentru Secţia de Criminalistică din 
Baltimore. Au un dosar nerezolvat, și încercăm să-i ajutăm să 
lămurească unele detalii. 

Starling descoperi că antipatia pentru Chilton o făcea să 
mintă cu ușurință. 

— Ai un microfon, domnișoară Starling? 

— Să am ce...? 

— Ai cumva vreun microfon din acela miniatural pentru a 
înregistra spusele doctorului Lecter? 

— Nu. 

Doctorul Chilton luă de pe birou un reportofon mic și 
introduse o casetă în el. 

— Atunci pune-ţi-l pe ăsta în poșetă. O să-l transcriu și îți 
trimit o copie. O poţi folosi pentru a-ţi completa notele. 

— Nu. Nu pot face una ca asta. 

— De ce, Dumnezeule, nu? Autorităţile din Baltimore mi-au 
cerut toate evaluările pe care le-am făcut asupra spuselor 
doctorului Lecter privind cazul Klaus. 

„Încearcă să-l duci cu vorba pe Chilton cât poţi mai mult, îi 
spusese Crawford. Putem să punem piciorul în prag oricând cu 
un mandat, dar Lecter va mirosi chestia asta. Vede prin Chilton 
ca un tomograf.” 

— Procurorul general a socotit că e mai bine să avem mai 
întâi o abordare neoficială în cazul ăsta. Dacă aș înregistra cele 
spuse de doctorul Lecter fără consimţământul lui, și dacă el ar 
afla, atunci s-ar termina orice fel de cooperare. Sunt convinsă că 
sunteți de acord. 

— Și cum o să descopere el una ca asta? 

„O să citească în presă unde o să scuipi tu tot ce știi, 
nenorocitule!” 

Făcu o pauză înainte de a-i răspunde. 

— Dar dacă ajungem la vreun rezultat, și doctorul Lecter va 
trebui să depună mărturie, veţi fi primul care va vedea 
materialele, și sunt sigură că veţi fi chemat ca expert la tribunal. 
Deocamdată vrem să obţinem doar un fir călăuzitor de la el. 

— Domnișoară Starling, te-ai gândit de ce acceptă să stea de 
vorbă cu dumneata? 

— Nu, domnule doctor. 


117 


Se uită la toate diplomele și certificatele care încărcau pereţii 
de parcă ar fi făcut o trecere în revistă. Apoi se întoarse spre ea. 

— Chiar știi ce faci în cazul ăsta? 

— Da. 

Prea mulţi de da aici. Își simţi picioarele tremurându-i de 
oboseală. Nu voia să se certe cu Chilton. Trebuia să mai aibă 
ceva putere când pornea spre Lecter. 

— Ştii ce faci? Vii în spitalul meu, ai convorbiri cu Lecter și 
refuzi să-mi furnizezi orice informaţie. 

— Domnule doctor Chilton, nu fac decât să urmez indicaţiile 
care mi s-au dat. Am aici numărul de telefon al procurorului 
general. Ori discutaţi problema asta cu el, ori îmi permiteti să-mi 
fac treaba. 

— Domnișoară Starling, eu nu-s paznic de noapte aici. Nu vin 
fuga noaptea ca să dau drumul oamenilor să intre și să iasă. Am 
la mine un bilet pentru Spectacol pe gheață. 

Își dădu seama că spusese un bilet. În secunda aceea Starling 
avu revelaţia întregii sale vieţi, și-și dădu și el seama de asta. Ea 
văzu firimiturile de pe tava cu care stătea el în braţe când se 
uita la televizor, pentru că mânca singur, grămezile de resturi 
care zăceau cu lunile, zâmbetul lui strepezit de om înecat de 
singurătate. Starling știu că nu avea de ce să se mai teamă; se 
uită drept în ochii lui, lăsându-l să înţeleagă ce era de înțeles - 
cuvintele nu mai aveau rost, și nici el nu mai era în stare să 
continue discuţia. Îl trimise pe Alonzo, alt supraveghetor, s-o 
însoțească. 


e CAPITOLUL 22 


În vreme ce cobora cu Alonzo spre ultimul nivel, Starling reuși 
să facă în așa fel încât să nu mai audă nici vuietul metalic al 
ușilor trântite, nici urlete din celule, deși tremura aerul în jurul 
ei. Simţea cum atmosfera devenea tot mai apăsătoare, de parcă 
s-ar fi scufundat tot mai adânc în apă. Vecinătatea nebunilor - și 
gândul o purtă imediat la Catherine Martin, legată fedeleș și 
singură în vreme ce alt nebun o adulmeca pregătindu-și uneltele 
- o făcu să se stăpânească și să se concentreze asupra misiunii 
sale. Dar avea nevoie nu numai de hotărâre, ci de mai mult de- 


118 


atât. Trebuia să fie calmă, stăpână pe ea, să devină un 
instrument care taie cu grijă, adânc. Trebuia să-și impună să 
aibă răbdare tocmai pentru a-și stăpâni imboldul cumplit care o 
făcea să se grăbească. Dacă doctorul Lecter știa răspunsul, ea 
trebuia să-l găsească printre tentaculele gândurilor lui. Starling 
se surprinse că în mintea ei Catherine era fetița din barcă, așa 
cum o văzuse în filmul de la televizor. Alonzo apăsă pe soneria 
ultimei uși. 

— Învaţă-ne să ne pese și să nu ne pese, învaţă-ne să fim 
liniștiți. 

— Poftim? făcu Alonzo. 

Și Starling își dădu seama că vorbise cu voce tare. Alonzo o 
lăsă în tovărășia celuilalt paznic voinic, pe care-l recunoscu 
atunci când le deschise ușa. Uitându-se în urma lui Alonzo, ea îl 
văzu făcându-și cruce. 

— Bine aţi mai venit pe la noi, îi spuse paznicul, în vreme ce 
trăgea zăvorul închizând ușa. 

— Bună, Barney. 

Degetul masiv al lui Barney ţinea loc de semn într-o carte: 
Rațiune și simtire de Jane Austen. Starling avea simţurile atât de 
ascuţite, încât observa totul în jur. 

— Să mai aprind niște lumini? 

Pe coridor era cam întuneric, dar la celălalt capăt vedea 
lumina puternică din ultima celulă. 

— Doctorul Lecter e treaz. 

— Aproape totdeauna noaptea, chiar dacă lumina la el e 
stinsă. 

— Atunci lasă luminile așa. 

— Mergeţi numai prin mijlocul coridorului, nu vă apropiaţi de 
grilaje. 

— Aș vrea să închizi televizorul ăla. 

Televizorul fusese mutat tocmai în fundul coridorului și întors 
cu faţa spre mijlocul său, așa încât unii deţinuţi puteau vedea 
ceva dacă își suceau gâturile și-și țineau capul rezemat de 
gratii. 

— Da, bineînţeles, opresc sonorul, dar las imaginea, fiindcă 
unora le place să se mai uite. Scaunul dumneavoastră e chiar 
acolo. 

Starling porni pe coridor singură; nu se uită la niciuna dintre 
celule, nici de-o parte, nici de alta; zgomotul pașilor i se păru 


119 


asurzitor - nu se mai auzeau decât niște sforăituri dintr-o celulă, 
un chicotit din alta. 

Fosta celulă a lui Miggs era ocupată acum de altcineva. Cu 
coada ochiului văzu niște picioare întinse pe podea, o căpăţână 
rezemată de bare. Privi în trecere. Pe podea, în capul oaselor, 
stătea un individ în mijlocul unei grămezi de cartoane sfâșiate. 
Chipul lui era lipsit de orice expresie, pustiu. In ochii lui se 
reflecta doar lumina televizorului; o dâră de salivă se întindea 
de la colţul gurii la umăr. Nu voia să se uite în celula doctorului 
Lecter decât după ce se convingea că acesta o văzuse: se duse 
până în fundul coridorului și opri sonorul televizorului. Simţi un 
fel de mâncărime între umeri. 

Doctorul Lecter purta o pijama de spital albă, asortată cu 
celula, la fel de albă. Singurele pete de culoare din celulă erau 
părul, ochii și buzele sale, pentru că faţa, care nu mai văzuse de 
atât amar de vreme lumina soarelui, începea să semene tot mai 
mult cu albul din jur. Trăsăturile feţei păreau a fi suspendate 
deasupra albului cămășii. Stătea la masă, în spatele rețelei de 
nailon. Făcea o schiță pe niște hârtie de împachetat folosind 
drept model propria mână. Il văzu cum își sucește mâna, își 
rășchirează cu forță degetele și-și conturează antebraţul. Cu 
degetul mic estompează o linie trasă cu cărbune. Ea se apropie 
și mai mult de gratii. | se păru că numai ochii și părul aveau 
viață în celula aceea. 

— Bună seara, domnule doctor Lecter. 

Vârful limbii se opri exact pe mijlocul buzei de sus, apoi 
dispăru. 

— Clarice! 

Glasul lui avea un timbru metalic, și Clarice se întrebă de câtă 
vreme nu mai rostise un cuvânt. Doar pulsul tăcerii. 

— Cam târziu pentru cursuri serale, nu-i așa? 

— Acesta-i cursul meu seral, replică ea, și ar fi vrut să aibă o 
voce mai hotărâtă. leri am fost în Virginia de Vest... 

— Te-ai rănit cumva? 

— Nu... 

— Ţi-ai pus un leucoplast cu dezinfectant. 

Abia atunci își aminti. 

— Azi m-am julit de marginea bazinului pe când înotam. 

Avea un leucoplast la călcâi, nu avea cum să-l vadă. Probabil 
că-i simţise mirosul. 


120 


— leri am fost în Virginia de Vest. Au găsit un cadavru, ultima 
victimă a lui Buffalo Bill. 

— Nu chiar ultima, Clarice. 

— Penultima. 

— Da. 

— | se luase scalpul. Exact așa cum ați spus. 

— Te superi dacă eu desenez mai departe în timp ce vorbim? 

— Nu, vă rog. 

— Ai văzut cadavrul? 

— Da. 

— Le-ai văzut și pe cele de dinainte? 

— Nu, numai în fotografii. 

— Ce-ai simţit? 

— Spaimă. Apoi nu mai știu, că am avut mult de lucru. 

— Și după aceea? 

— Am fost cutremurată. 

— Ai putut să-ţi faci treaba ca lumea? 

Doctorul Lecter se folosi de degetul mic ca să corecteze o linie 
pe hârtia de împachetat. 

— M-am descurcat, m-am descurcat bine. 

— E și părerea lui Jack Crawford? Sau e prea ocupat să 
telefoneze acasă? 

— Era și el acolo. 

— Clarice, fă-mi și mie o plăcere. Lasă-ţi capul mai în faţă, ca 
și cum ai fi adormit! Încă o secundă. Mulţumesc, am prins 
mișcarea. la loc, dacă vrei. l-ai spus lui Jack Crawford ce ţi-am 
comunicat eu înainte de a găsi victima? 

— Da. S-a arătat sceptic, a pufnit indiferent. 

— Dar după ce s-a găsit cadavrul din Virginia de Vest? 

— A discutat cu o somitate de la Universitatea... 

— Alan Bloom. 

— Exact. Doctorul Bloom a spus că Buffalo Bill vrea să 
întruchipeze personajul pe care l-a creat presa, imaginea aceea 
a lui Buffalo Bill luând scalpuri, cum apare în ziarele de duzină. 
Doctorul Bloom a mai spus că oricine putea să ghicească ușor 
că va veni și momentul ăsta. 

— Doctorul Bloom a ghicit cumva dinainte că va veni acest 
moment? 

— Așa a spus. 


121 


— A ghicit, dar a păstrat doar pentru el amănuntul ăsta. Mda. 
Clarice, tu ce zici? 

— Nu știu ce să spun. 

— Doar ai studiat psihologia, ai studiat medicina legală. La 
confluenţa lor ai putea să și pescuiești. Ai prins ceva, Clarice? 

— Deocamdată nu prea. 

— Și ce-ţi spun ţie cele două discipline despre Buffalo Bill? 

— După cum scrie în carte, e vorba despre un sadic. 

— Viaţa e prea lunecoasă pentru cărțile alea. Mânia devine în 
ele nevoie de desfrâu, lupus - boala care-ţi roade carnea -, doar 
o banală urticarie. 

Doctorul Lecter tocmai termină să-și schițeze mâna stângă cu 
cea dreaptă, își trecu cărbunele în cealaltă și începu să-și 
deseneze dreapta cu stânga, descurcându-se la fel de bine. 

— Te refereai la cartea doctorului Bloom? 

— Da. 

— Și ai încercat să vezi unde sunt și eu în cartea aceea? 

— Da. 

— Și ce zice de mine cartea doctorului Bloom? 

— Un adevărat sociopat. 

— Și crezi că doctorul Bloom are întotdeauna dreptate? 

— Aştept să văd dacă e vorba și despre lipsa afectelor. 

Doctorul Lecter zâmbi, arătându-și dinţii mici și albi. 

— Clarice, avem experţi în toate. Doctorul Chilton spune că 
Sammie, cel de colo, e un schizoid hebefrenic de nerecuperat. L- 
a pus în celula lui Miggs pentru că i se pare că Sammie e pe 
ducă. Ştii care e evoluţia unui hebefrenic? Nu te sfii, nu te aude. 

— Cazurile cel mai greu de tratat. În ultima fază se retrag în 
sine, urmează dezintegrarea personalităţii. 

Doctorul Lecter căută printre hârtiile sale și puse ceva pe tava 
de mâncare. Starling trase tava. 

— Mi-a trimis-o Sammie ieri, cu cina. 

Pe o bucată de carton era mâzgălit: 


VRAU SMERGLAISUS 
VRAU SMERGCU HRIST 
PO SMERGCU ISUS 
DEZ CUMINTE 


SAMMIE 


122 


Starling se uită peste umăr. Sammie stătea rezemat de 
peretele celulei, cu capul sprijinit de gratii, faţa lipsită de 
expresie. 

— Citește tare. Nu te aude. 

— Vreau să merg la Isus, vreau să merg cu Hrist, pot să merg 
cu Isus, dacă-s cuminte. 

— Nu, nu, nu! Fii mai expresivă, citește ca pe o poezie 
recitata de copii, metrul variază, dar intensitatea e aceeași: Ala 
bala portocala! recită el bătând ușor din palme ca să marcheze 
ritmul. Vezi, cu patimă. Vrau smergla Isus... 

— Înţeleg, spuse Starling așezând peticul de carton pe tavă. 

— Nu, n-ai înţeles nimic. 

Doctorul Lecter sări în picioare, cu corpul zvelt ghemuit 
grotesc ca un pitic, și începu să ţopăie, bătând ritmul cu 
palmele, și vocea îi răsună: 

— Vrau smergla Isus. 

Deodată glasul lui Sammie bubui în spatele ei, de parcă ar fi 
urlat un leu, mai puternic decât glasul unei maimuțe urlătoare. 
Stătea în picioare, cu faţa strivită de gratii, livid și încordat, cu 
venele gâtului umflate. 


VRAU SMERGLA ISUS 
VRAU SMERGCU HRIST 
PO SMERGCU ISUS 
DEZ CUMINTE 


Se lăsă o liniște deplină. Starling se trezi că stătea în picioare, 
scaunul pliant zburase undeva în spate, foile de hârtie din braţe 
erau acum pe jos. 

— Te rog! îi făcu doctorul Lecter semn să stea jos. 

Din nou arăta iute și grațios ca un dansator; se lăsă pe scaun 
și-și rezemă bărbia în pumn. 

— Nu înţelegi nimic. Sammie are patima religiei. E dezamăgit 
că Isus se lasă așteptat. Sammie, pot să-i spun lui Clarice de ce 
ești aici? 

Sammie își apucă falca de jos ca să nu-i mai tremure. 

— Te rog, Sammie, insistă doctorul Lecter. 

— Înfîît, îngăimă Sammie printre degete. 


123 


— Sammie a pus capul mamei sale în colecţia bisericii 
baptiste din Trune. Auzise strigându-se în biserică: „dă ce ai mai 
de preţ Domnului”. Și asta avea el mai de preţ. Lecter i se 
adresă peste umăr deţinutului: Mulţumesc, Sammie. A fost 
perfect. Acum poți să te uiţi la televizor. 

Sammie se lăsă să lunece la podea, cât era de lung, cu capul 
sprijinit de gratii, în ochii lui reflectându-se mișcarea imaginilor 
de pe ecran; pe faţa lui erau acum trei dâre argintii: una de 
salivă, două de lacrimi. 

— Vezi dacă poţi dezlega problema asta, și apoi o să văd dacă 
o pot și eu dezlega pe a ta. Quid pro quo. Schimb la schimb. Nu 
ne mai aude. 

Starling făcu un efort mare să se concentreze. 

— Versurile se schimbă de la „merg la Isus la merg cu Hrist”, 
o succesiune logică: „merg la, ajung la, merg cu”. 

— Da, Clarice, e vorba despre o progresie liniară. Sunt 
multumit că știe că Isus și Hrist sunt unul și același. E greu să-i 
intre în cap lui Sammie ideea unei singure divinităţi care e 
trinitate în același timp, mai ales în cazul lui, când n-a reușit să 
priceapă câte entităţi sunt în el însuși. Ni se vântură în față 
parabola Uleiului Treimii, și e utilă. 

— Sammie vede o relaţie cauzală între purtarea lui și scopul 
pe care-l urmărește. Deci o gândire structurată, continuă 
Starling. La fel ca puterea de a încropi un vers. Nu e idiot, omul 
plânge. Credeţi că e vorba despre un schizoid catatonic? 

— Da. li simţi mirosul transpiraţiei? Izul acela de sudoare de 
capră, de fapt de acid trans-3-metil-2-hexenoic? Amintește-ţi: e 
mirosul schizofreniei. 

— Și credeţi că poate fi tratat? 

— Mai ales acum, când iese din faza de inconștienţă. Uite cum 
îi strălucesc obrajii! 

— Domnule doctor Lecter, de ce susțineţi că Buffalo Bill nu e 
un sadic? 

— Pentru că în ziare s-a scris că victimele lui aveau urme că 
fuseseră legate la mâini, dar nu și la picioare. La cea din Virginia 
de Vest ai văzut tu vreo urmă de legătură la genunchi? 

— Nu. 

— Clarice, cel ce se distrează biciuindu-și victima o pune să 
stea cu capul în jos, ca să menţină mai multă vreme presiunea 


124 


sângelui în cap și piept și victima să fie conștientă mai mult 
timp. Știai asta? 

— Nu. 

— Când ajungi în Washington, du-te repede la Galeria 
Naţională și uită-te la tabloul lui Tizian B'ciuirea lui Marsias, 
înainte să expedieze tabloul înapoi în Cehoslovacia. Minunat în 
privinţa detaliilor Tizian ăsta! Să te uiţi la Pan cât de îndatoritor 
se arată: tocmai aduce o găleată cu apă. 

— Domnule doctor Lecter, există niște circumstanțe 
extraordinare, posibilităţi neobișnuite. 

— Pentru cine? 

— Pentru dumneavoastră, dacă salvăm fata asta. Aţi văzut-o 
pe doamna senator Martin la televizor? 

— Da, la știri. 

— Ce spuneți de declaraţia ei? 

— Nelalocul ei, dar inofensivă. E prost îndrumată. 

— Doamna senator Martin e un om cu puteri foarte mari. Și 
foarte hotărâtă. 

— la să vedem despre ce e vorba! 

— Aveţi niște intuiţii extraordinare. Doamna senator Martin a 
arătat că, dacă o ajutaţi s-o găsească pe Catherine în viaţă și 
nevătămată, o să vă ajute să obţineţi transferul într-o instituţie 
federală, și dacă există o celulă de unde să se vadă lumea afară, 
va fi a dumneavoastră. De asemenea, o să vi se ceară 
expertizarea în scris și evaluarea... pacienţilor aduși acolo; cu 
alte cuvinte, veţi avea și o slujbă. Restricţiile în privința 
măsurilor de securitate rămân la fel. 

— Clarice, nu cred o iotă. 

— Ar trebui să credeţi. 

— A, pe tine te cred. Dar există o mulţime de lucruri de care 
nu ai habar în privinţa firii omenești, așa cum nu știi care e 
adevăratul ritual al biciuirii. Dacă e vorba despre un senator al 
Statelor Unite, atunci să știi că și-a ales în mod ciudat 
mesagerul. 

— Nu, dumneavoastră m-aţi ales pe mine. Dumneavoastră aţi 
fost cel care s-a arătat înclinat să vorbească cu mine. Or, poate 
în cazul acesta, nu credeţi că o puteţi ajuta. 

— Clarice, ceea ce spui e și obraznic, și neadevărat. Nu cred 
că vreodată Jack Crawford mi-ar îngădui să mă bucur de vreo 
răsplată... Poate că am să-ţi spun câte ceva să îi transmiţi 


125 


doamnei senator, dar regula e asta: îmi dai, îți dau. Poate am să 
fac târgul cerându-ți o informaţie despre tine. Da sau nu? 

— Să auzim întrebarea! 

— Da sau nu? Catherine așteaptă, da? Și aude cum se ascute 
cuțitul pe piatră. Ce ţi-ar spune ea să faci? 

— Să auzim întrebarea! 

— Care e cea mai cutremurătoare amintire a ta din copilărie? 

Starling inspiră adânc. 

— Mai repede. Nu mă interesează cea mai cutremurătoare 
invenţie a ta. 

— Moartea tatei. 

— Povestește-mi! 

— Era șeriful orașului. Într-o noapte a surprins doi spărgători, 
din cei dedați la droguri, ieșind pe ușa din spate a unei farmacii. 
Tata a ieșit din camionetă, a încercat să armeze pușca de 
vânătoare, una din acelea pe care o frângi să se încarce, și 
indivizii au avut timp să-l împuște. 

— A încercat să armeze? 

— N-a frânt-o destul. Avea o pușcă veche, Remington 870, și 
cartușul s-a înțepenit pe încărcător. Când se întâmplă una ca 
asta, arma nu mai trage, trebuie s-o desfaci și să scoţi cartușul. 
Cred că a lovit închizătorul de ușa camionetei când a ieșit. 

— A fost ucis pe loc? 

— Nu, era un bărbat puternic. S-a chinuit o lună. 

— L-ai vizitat la spital? 

— Domnule doctor Lecter... Da. 

— Spune-mi ce detaliu din spital ţi-a rămas în minte? 

Starling închise ochii. 

— A venit la el și o vecină, femeie bătrână, și i-a recitat 
sfârșitul poemului Thanatopsis*. Cred că doar atât știa și ea. 
Gata, eu v-am oferit partea mea, cum ne-am înţeles. 

— Da, cum ne-am înţeles. Clarice, ai fost foarte sinceră. Eu 
știu întotdeauna când ești sinceră. Probabil ar fi fost interesant 
să fi avut ocazia să te cunosc așa cum ești în viața personală. 

— Quid pro quo! 

— Pe când trăia, fata din Virginia de Vest era foarte 
atrăgătoare fizic, nu-i așa? 

— Foarte îngrijită. 


4 Celebru poem al scriitorului american W.C. Bryant, 1794-1878. 
126 


— Nu mă face să-mi pierd timpul, nu mai fi atât de devotată 
memoriei ei. 

— Era cam solidă. 

— Mare? 

— Da. 

— Împușcată în piept? 

— Da. 

— Sâni cam mici, bănuiesc eu. 

— Da, pentru mărimea ei, da. 

— Dar șolduri mari. Incăpătoare. 

— Da, așa era. 

— Altceva? 

— Avea o insectă, pusă înadins în gât... elementul acesta nu a 
fost făcut public. 

— Un fluture? 

Lui Starling i se tăie respiraţia. Speră ca el să nu fi observat. 

— O molie. Spuneţi-mi cum de-aţi ghicit? 

— Clarice, am să-ţi spun de ce are nevoie Buffalo Bill de 
Catherine Baker Martin, și apoi, noapte bună. E ultimul lucru pe 
care ţi-l spun conform înțelegerii de mai înainte. li spui doamnei 
senator ce vrea să facă Buffalo Bill cu Catherine, și poate o să 
vină cu o propunere mai interesantă pentru mine... sau așteaptă 
până când iese la suprafaţă Catherine, ca să-și dea seama că 
am avut dreptate. 

— Domnule doctor Lecter, de ce are nevoie de ea? 

— Pentru că vrea să-și facă o vestă cu ţâţe. 


e CAPITOLUL 23 


Catherine Baker Martin se afla la mai bine de cinci metri 
adâncime în puţul acela din subsol. Bezna răsuna de respiraţia 
ei, de pulsul bătăilor inimii. Uneori spaima își punea un genunchi 
în pieptul ei, așa cum face un vânător cu o vulpe prinsă în 
capcană. Uneori reușea să-și adune gândurile: știa că fusese 
răpită, dar nu și de cine, știa că nu visa, în bezna aceea își 
auzea până și clipitul. Acum se simţea mai bine decât atunci 
când își recăpătase cunoștința. Nu mai era atât de ameţită, și-și 
dăduse seama că acolo unde se afla avea destul aer. 


127 


Era în stare să spună încotro e sus și încotro e jos, își dădea 
seama în ce poziţie stătea. O dureau umerii, șoldurile și 
genunchii de stat pe cimentul acela. Acolo însemna jos. Sus era 
salteaua sub care se târâse când izbucnise ultima dată lumina 
aceea orbitoare de sus. Nu mai simţea nici durerea care-i pulsa 
în cap. O dureau doar degetele de la mâna stângă. Își dădu 
seama că inelarul era rupt. 

Avea pe ea o salopetă matlasată care nu era a ei. Părea 
curată, și, după miros, pricepu că fusese spălată cu o substanță 
care să facă materialul mai moale. Și podeaua era curată, în 
afară de oasele și resturile aruncate nu cu mult timp înainte de 
cel care o răpise. În jurul ei nu mai dibui decât salteaua cu 
pricina și un hârdău unde să-și facă nevoile, legat de mâner cu 
un fir subţire ce urca în beznă. Catherine Martin se putea plimba 
în voie pe fundul puţțului, dar nu dădu de nicio ieșire. Era oval, 
de vreo trei metri pe doi jumătate, cu o gură mică de scurgere 
în mijloc. Stătea de fapt pe fundul unui puț adânc, acoperit cu 
un capac. Pereţii acestuia, pe măsură ce se ridicau, se aplecau 
ușor spre înăuntru. 

Se auzea ceva de sus sau erau doar bătăile propriei inimi? 
Veneau de sus. Acum zgomotele se auzeau limpede. De 
deasupra. Văgăuna unde o ascunsese se afla deci exact sub 
bucătăria clădirii. Auzi hârșâit de picioare și apă curgând. 
Zgrepţănatul câinelui pe linoleum. Apoi nimic, până când se ivi 
un petic palid de lumină prin capacul chepengului, lumina în 
subsol se aprinse, în puț năvăli un fascicul orbitor, dar de data 
asta nu se mai ascunse, rămase în lumină, se săltă în capul 
oaselor, ţinând salteaua peste picioare; hotărâtă să vadă despre 
ce e vorba, la început uitându-se printre degete până i se 
obișnuiră ochii cu lumina. Umbra ei începu să danseze în jur în 
vreme ce, sus de tot, se bălăngănea o lanternă puternică 
atârnată de o frânghie. 

Se feri instinctiv când hârdăul se mișcă, apoi se săltă în sus 
spre lumină, clătinându-se la capătul firului subțire cu care era 
legat. Incercă să-și înghită spaima care o strangula. Trase în 
piept prea mult aer, însă reuși totuși să articuleze: 

— Familia o să plătească răscumpărarea. Peşin. Mama 
plătește pe loc, nu pune nicio întrebare, uite numărul... ah! 

De sus venea spre ea o umbră care părea să se zbată. Era 
doar un prosop. 


128 


— ... uite numărul ei privat, e 202... 

— Spală-te! 

Aceeași voce nefirească pe care o auzise cum se adresa 
câinelui. De sus cobori un alt hârdău la capătul unei sfori. Miros 
de apă fierbinte și sapun. 

— Dezbracă-te și spală-te peste tot, dacă nu te spăl eu cu 
furtunul. 

Și-i auzi vocea voalată cum vorbea acum cu pudelul: 

— O să aibă parte de furtun, de furtun, nu-i așa, scumpete? 

Catherine Martin auzi apoi zgomot de pași și ghearele câinelui 
pe cimentul subsolului. Când năvălise lumina prima dată, văzuse 
tulbure totul în jur, însă acum îi revenise vederea la normal și 
începu să cerceteze. Cât de înalt era puţul? Lanterna avea un fir 
destul de rezistent? Il putea agăța cu salopeta? Să prindă ceva 
cu prosopul? „Trebuie să faci ceva, la naiba!” Pereţii erau însă 
atât de netezi, un tub neted ce ducea drept în sus. Doar o 
singură crăpătură în ciment, la vreo jumătate de metru de 
punctul până la care putea ea ajunge, singurul defect. Rulă 
salteaua strâns și legă sulul cu prosopul. Se sui pe el, 
clătinându-se, dar încercând să-și păstreze echilibrul, ajunse la 
crăpătură, își vâri degetele acolo, sprijinindu-se mai bine, și se 
uită în sus spre lumină. Clipi orbită: un reflector cu abajur, 
coborât la mai puţin de jumătate de metru în puț, la peste trei 
metri de mâna ei; putea să fie și pe lună că tot aia era. Il auzi 
venind. Sulul se clătină sub picioare; se prinse de crăpătura din 
perete să nu cadă, sări jos - de acolo căzu ceva ca un solz și o 
atinse pe față. 

Acum de sus cobora ceva, voalând lumina: un furtun. Un jet 
scurt de apă rece ca gheața, un avertisment. 

— Spală-te bine peste tot! 

In hârdău era o cârpă de frecat, iar în apă plutea o sticlă de 
plastic cu un emolient de piele străin, foarte scump. Se supuse. 
Acum stătea ghemuită, tremurând, lângă hârdăul cu apă caldă, 
pe braţe și pe coapse i se făcu pielea de găină, sfârcurile o 
dureau; se trase cât mai mult lângă perete și se spălă. 

— Acum șterge-te bine și dă-te cu crema aia. Peste tot. 

Crema era călduţă, se încălzise în apa hârdăului. Salopeta se 
lipi de ea când se îmbrăcă. 

— Acum adună mizeria și spală podeaua! 


129 


Se supuse și de data asta, strângând oasele de pui, mazărea 
fină. Le puse în hârdău, și spălă urmele de grăsime de pe podea. 
Mai găsi ceva lângă perete: bucăţica aceea care o atinsese pe 
obraz căzând din crăpătură - o unghie de femeie, dată cu lac cu 
sclipici, smulsă din carne. 

Hârdăul era tras afară. 

— Mama o să plătească, strigă Catherine Martin. Nu te va 
întreba nimeni nimic. O să-ţi dea destul cât să fii om bogat. 
Dacă o să trebuiască să te refugiezi în Iran sau la cei din Frontul 
pentru Eliberarea Palestinei, o să-ţi dea bani și pentru asta. Nu 
trebuie decât... 

Lumina se stinse. Subit, o beznă desăvârșită. Se trase 
speriată înapoi și ţipă când hârdăul pentru necesităţi cobori 
lângă ea. Se așeză pe saltea; mintea îi fierbea căutând soluții. 
Cel care o răpise locuia singur, era american, alb. Ea voise să-i 
dea impresia că nu știa cu cine are de-a face, dacă era alb sau 
de culoare, dacă mai era și cu alţii sau nu, că nu-și mai aducea 
aminte ce se întâmplase în parcarea din fața casei din pricina 
loviturii de la cap. Spera să-l fi convins că putea s-o lase să 
plece fără să se teamă că va fi recunoscut. Mintea îi lucra, îi 
lucra chiar prea bine: unghia! Acolo mai fusese și altcineva! O 
femeie, o fată. Unde o fi acum? Ce i-o fi făcut? 

Dacă n-ar fi fost șocul și dezorientarea de la început, și-ar fi 
dat seama mai repede. O ajută să înţeleagă crema emolientă de 
piele. Piele. Știa acum a cui prizonieră era. Revelația se revărsă 
peste ea precum cea mai fierbinte lavă de pe pământ, și începu 
să tipe; ţipa vârându-se sub saltea, sărind de sub ea, încercând 
să se urce pe pereţi, până când începu să tușească scuipând 
ceva cald și sărat. Işi duse mâinile la față, rămase așa, materia 
aceea se uscă pe dosul mâinilor, înțepeni pe saltea, apoi se 
arcui din tot corpul, cu picioarele și cu capul sprijinite de podea, 
cu mâinile încleștate în păr. 


e CAPITOLUL 24 


Clarice Starling se îndreptă spre telefon; sunetul tocurilor 
răsuna pe hol. Se afla în holul mizerabil al paznicilor. Formă 
numărul dubei. 


130 


— Crawford la telefon. 

— Sunt la un telefon public de lângă sectorul de maximă 
securitate, începu Starling. Doctorul Lecter m-a întrebat dacă 
gângania din gâtul victimei din Virginia de Vest era fluture. N-a 
vrut să spună mai mult. Mi-a zis că Buffalo Bill are nevoie de 
Catherine Martin pentru că, citez: „vrea să-și facă o vestă cu 
țâțe”. Doctorul Lecter vrea să negocieze. Vrea să i se facă o 
propunere mai interesantă din partea doamnei senator. 

— Acum a suspendat discuţia? 

— Da. 

— Cât de curând crezi că o să accepte altă discuţie? 

— Cred că în următoarele zile, dar poate ar fi mai bine să trec 
la atac chiar acum, dacă avem vreo propunere urgentă din 
partea doamnei senator. 

— Bine spus urgent. Starling, avem o identificare în cazul fetei 
din Virginia de Vest. Acum o jumătate de oră a sosit în secția de 
amprente de la noi o foaie de la cei din Detroit cu amprentele 
unei persoane dispărute. Kimberly Jane Emberg, douăzeci și doi 
de ani, dispărută din Detroit la data de 7 februarie. Acum 
cercetăm toată zona, poate găsim martori. Medicul care i-a 
făcut autopsia la Charlottesville spune că n-a decedat mai târziu 
de 11 februarie, poate chiar cu o zi mai înainte, pe 10. 

— N-a ţinut-o în viaţă decât trei zile! 

— Perioadele se scurtează. Nu cred că a surprins pe nimeni, 
spuse Crawford pe un ton foarte stăpânit. Catherine Martin e 
prizoniera lui de douăzeci și șase de ore. Dacă Lecter ne poate 
dezvălui ceva, ar trebui s-o facă la următoarea discuţie pe care 
o veţi avea. Eu mă stabilesc la biroul din Baltimore, pe unde ai 
trecut și tu. Ti-am reţinut o cameră în Hojo, la două străzi de 
spitalul unde te afli, dacă vei avea nevoie să tragi un pui de 
somn. 

— Domnule Crawford, e foarte suspicios, nu e convins că o să 
acceptaţi ca, până la urmă, să se bucure de vreo înlesnire. Cele 
destăinuite despre Buffalo Bill au fost drept recompensă pentru 
ce i-am mărturisit eu despre mine. Nu e nicio legătură între 
întrebarea lui și cazul de faţă. Vreţi să vă spun ce m-a întrebat? 

— Nu. 

— De aceea nu mi-aţi montat un microfon, nu-i așa? V-aţi 
gândit că așa o să-mi vină mai ușor, că voi vorbi mai degajat cu 
el dacă știu că nu ascultă nimeni. 


131 


— Dar mai există și altă posibilitate. Să zicem că am încredere 
în judecata ta. Să zicem că ești pionul meu cel mai preţios, și 
am încercat să-i ţin la distanţă pe alţii care ar fi vrut să-și vâre 
nasul și să te urmărească. Ți-aș mai fi pus microfon în cazul 
ăsta? 

— Nu, domnule. 

„Sunteţi tare priceput să mânuiți agenţii, domnule Crawford.” 

— Ce-i putem oferi domnului doctor Lecter? 

— Niște lucruri pe care le trimit imediat. Vor fi acolo în cinci 
minute, doar dacă nu dorești cumva să-ţi tragi și tu sufletul 
puţin. 

— Mai bine imediat, replică Starling. Spuneţi-le să întrebe la 
poartă de Alonzo. Să-i spună lui Alonzo că ne întâlnim pe coridor 
în fața secţiei 8. 

— În cinci minute. 

Acolo, în holul jegos din inima subsolului, Starling patrula în 
sus și-n jos pe linoleum. 

Rareori ne pregătim sufletește în mijlocul unor poieniţe sau pe 
alei pavate frumos cu pietriș. La ananghie, ne pregătim în 
încăperi fără ferestre, coridoare de spital, camere precum holul 
acesta, cu o sofa acoperită cu un plastic plesnit, niște scrumiere 
cu emblema Cinzano pe ele, cu draperii de cafenea care 
acoperă un perete orb de beton. In astfel de locuri, fără mult 
timp la dispoziţie, ne pregătim gesturile, le învăţăm pe de rost 
ca să le putem face atunci când suntem speriaţi de moarte în 
fața sorții. Starling era destul de matură de-acum ca să știe 
toate lucrurile astea, așa că nu se lăsă impresionată de aerul 
acelei încăperi. 

Patrula în sus și-n jos. Gesticula de una singură. . 

— Hei, fato, oprește-te! își spuse ea cu voce tare. li vorbea și 
lui Catherine Martin, își vorbea și sieși. Suntem mai puternice 
decât încăperea asta nenorocită. Suntem mai puternice decât 
blestemata asta de încăpere. Suntem mai puternice decât locul 
acela nenorocit unde te-a târât, rosti ea să se audă bine. Ajutor! 
Ajutor! Am nevoie de ajutor! 

O clipă se gândi la părinţii ei care nu mai erau. Se întrebă 
dacă s-ar fi rușinat de comportarea ei de acum. Voia doar un 
răspuns scurt, direct. Răspunsul era nu, nu le-ar fi fost rușine. 

Se spălă pe faţă și se duse în coridor. Alonzo era acolo cu un 
pachet sigilat de la Crawford. Conţinea o hartă și niște 


132 


instrucţiuni. Le citi iute la lumina coridorului și apăsă soneria, 
să-l anunţe pe Barney să-i dea drumul. 


e CAPITOLUL 25 


Doctorul Lecter stătea la masa de lucru, cercetându-și 
corespondenţa. Lui Starling îi venea mai ușor să se apropie de 
celula lui când acesta n-o privea. 

— Domnule doctor! 

El ridică un deget, semn să păstreze tăcere. După ce termină 
de citit scrisorile, rămase pe gânduri, cu degetul mare de la 
mâna aceea ciudată cu șase degete sub bărbie și cu arătătorul 
lângă nas. 

— Ce înţelegi tu de aici? spuse el și așeză pe tavă o scrisoare 
de la Oficiul de Patente și Mărci al SUA. E vorba despre ceasul 
meu ce reprezintă crucificarea. Nu vor să-mi elibereze patentul, 
ci mă sfătuiesc să obţin un drept de Copyright pentru cadranul 
ceasului. Uite aici! 

Puse în tavă un desen cam de mărimea unui șervet de masă, 
și Starling trase tava afară. 

— Poate că ai observat că, în cele mai multe scene cu 
răstignirea, mâinile arată, să zicem, la trei fără un sfert, sau una 
e la ora zece cealaltă la două, cel mai devreme, în timp ce 
picioarele sunt la ora șase. Pe faţa acestui ceas deșteptător, Isus 
e pe cruce, după cum vezi acolo, dar mâinile se rotesc în așa fel 
încât să indice ora, la fel ca la popularele ceasuri Disney. 
Picioarele rămân la șase, dar în haloul de deasupra capului se 
rotește un secundar mic. Ce zici? 

Schița era foarte reușită. Chipul de acolo era alei. 

— Când imaginea va fi redusă la dimensiunea cadranului unui 
ceas, se vor pierde o mulţime de detalii, îi spuse Starling. 

— Din păcate, e adevărat, dar gândește-te la ceas! Crezi că 
ideea ceasului e în siguranţă fără un patent? 

— O să folosiţi ideea asta la ceasurile cu cuarţ, corect? lar 
acestea au deja patent. Nu sunt sigură, dar mi se pare că 
patentul se acordă unor mașinării mecanice cu totul noi, pe 
când dreptul de Copyright se referă la design. 

— Doar nu ești jurist. La FBI nu se mai cer studiile astea. 


— Domnule doctor Lecter, am o propunere pentru 
dumneavoastră, spuse Starling deschizând geanta-diplomat. 

Barney se apropia de ei. Starling închise geanta imediat. ÎI 
invidia pe Barney pentru calmul lui. După ochi se vedea că nu 
folosea droguri, și în strălucirea lor se citea inteligenţă. 

— lertare, spuse Barney. Dacă aveţi de schimbat între 
dumneavoastră mai multe hârtii, în debara există o bancă de 
școală cu un braţ, din acelea pentru elevi, pe care o mai 
folosesc psihiatrii când vin aici. Vreţi să o aduc? 

Imagini de școală! Da sau nu? 

— Domnule doctor Lecter, putem vorbi acum? 

Doctorul deschise palma, făcându-i semn să aștepte. 

— Da, Barney, mulţumesc. 

Acum stătea pe banca aceea; Barney se depărtase suficient 
să nu audă ce se vorbește. 

— Domnule doctor, doamna senator vă face o propunere 
deosebită. 

— Asta eu decid. Ai vorbit cu ea așa rapid? 

— Da. Nu are de gând să ascundă nimic. Atât a reușit să 
obţină, și deci nu ne mai putem târgui. Asta-i tot, o singură 
ofertă. 

II privi. Doctorul Lecter, cu nouă crime la activ, își ţinea mâna 
cu degetele ridicate în dreptul gurii și o urmărea. În ochii lui era 
o noapte fără sfârșit. 

— Dacă ne ajutaţi să-l găsim pe Buffalo Bill în timp util pentru 
a o salva pe Catherine, veţi obţine următoarele: veţi fi transferat 
la Spitalul Administraţiei Veteranilor din Parcul Oneida, New 
York, într-o celulă cu o fereastră ce dă spre pădurea din jur. 
Măsurile de maximă securitate rămân valabile. Veţi fi invitat să 
faceţi în scris teste psihologice ale unor deţinuţi federali, nu 
neapărat ale celor din aceeași instituție unde sunteţi deţinut. 
Veţi face aceste evaluări fără să vedeţi pacienţii. Nu vi se va 
furniza identitatea lor. Veţi avea acces foarte larg la cărţi. Se 
uită la el. Tăcerea poate fi o ironie. Dar, cel mai important lucru, 
remarcabil, o săptămână pe an veţi părăsi spitalul și veţi sta 
aici. 

Puse o hartă pe tavă. Doctorul Lecter nu o trase înăuntru. 

— Insula Plum, continuă ea. În fiecare după-amiază din 
săptămâna aceea veți putea să vă plimbaţi pe țărm, să înotaţi în 


134 


ocean - paznicii vor sta la cel puţin o sută de metri depărtare, 
dar vor fi din echipele speciale de intervenţie SWAT. Asta-i tot. 

— Dacă nu accept? 

— Poate că n-ar strica să aveţi acolo niște draperii care să 
acopere pereții goi. S-ar putea să fie mai bine. Nu avem nimic 
cu care să vă forțăm mâna. Am reușit să obţin pentru 
dumneavoastră șansa de a vedea lumina zilei. 

Evită să se uite la el. Nu voia să se dueleze din priviri. Nu era 
o confruntare. 

— Dacă mă voi hotărî să public o lucrare despre cazul ăsta, va 
accepta Catherine Baker Martin să vină să stea de vorbă cu 
mine? Interviu în exclusivitate? 

— Da. Puteţi socoti că vi se aprobă și înlesnirea asta. 

— De ce ești așa de sigură? Cine aprobă? 

— O s-o însoțesc chiar eu. 

— Dacă o să accepte să vină. 

— Mai întâi ar trebui s-o întrebăm. 

El trase tava înăuntru. 

— Insula Plum. 

— E la capătul Promontoriului Long Island, cel din nord, ca un 
deget. 

— Insula Plum. Centrul de Studii Veterinare, afecţiuni ale 
copitelor și ale botului. Așa scrie aici. Sună minunat. 

— E numai într-o zonă a insulei. Are o plajă frumoasă, celule 
confortabile. Primăvara acolo cuibărește rândunica-de-mare. 

— Rândunica-de-mare! 

Doctorul Lecter oftă. Își ridică încet capul și-și atinse buza 
roșie de sus cu vârful roșu al limbii. 

— Dacă e să vorbim despre asta, trebuie să-mi vinzi și tu mie 
ceva, Clarice. Quid pro quo. Eu îţi dezvălui ceva, și tu îmi 
dezvălui altceva! 

— Haideţi! 

Rămase tăcut preţ de un minut, apoi îi spuse: 

— O omidă se transformă în pupă închis într-o crisalidă. Apoi 
iese de acolo, din tainiţa aceea unde are loc transformarea, o 
frumoasă imago! Clarice, știi ce e o imago? 

— O insectă adultă, cu aripi. 

— Și mai ce? 

Ea clatină din cap că nu știe. 


— E un termen din bătrâna religie moartă a psihanalizei. O 
imago este imaginea unuia dintre părinţi îngropată în 
inconștient încă din copilărie și legată de afectele infantile. 
Termenul vine de la busturile de ceară cu figurile strămoșilor pe 
care le purtau romanii în timpul procesiunilor funerare... Până și 
flegmaticul Crawford poate intui semnificaţia crisalidei în cazul 
ăsta. 

— Nu ne oferiţi nimic decât sugestia de a ne arunca asupra 
listelor cu cei care subscriu la revistele de entomologie și să le 
comparăm cu indexul persoanelor cunoscute a fi comis 
infracțiuni sexuale. 

— Mai întâi, hai să renunțăm la numele de Buffalo Bill! 
Numele ăsta ne poate deruta, pentru că nu are nicio legătură cu 
persoana pe care o căutăm. Am să-i spun Billy. O să-ți fac o 
sinteză a ideilor mele. Eşti pregătită? 

— Pregătită. 

— Crisalida semnifică transformare. Din omidă în fluture sau 
molie. Billy crede că vrea să se transforme. Își face veșmânt de 
fată din fete autentice. De aici nevoia despre victime mai 
trupeșe. Părţile veșmântului trebuie să i se potrivească. 
Numărul de victime sugerează ideea că în mintea lui e vorba 
despre o serie succesivă de năpârliri. Se îndeletnicește cu 
treaba asta într-o locuinţă cu etaj. Ai ghicit de ce? 

— Pentru că trebuie să le spânzure făcându-le vânt de sus de 
pe scară. 

— Corect. 

— Domnule doctor Lecter, din câte știu, nu există nicio 
legătură între transsexualitate și violență. Transsexualii de 
obicei sunt pașnici. 

— Clarice, e adevărat. Uneori se observă la ei o înclinaţie 
puternică pentru intervenţiile chirurgicale: transsexualii vor să 
arate în anume fel, și e greu să-i mulțumești. Cam atât despre 
ei. Billy nu e un transsexual. Clarice, ești foarte aproape de a 
găsi calea pentru a-l prinde. Ai priceput? 

— Nu, domnule doctor Lecter. 

— Bun. Atunci n-o să te superi dacă te rog să-mi spui ce ţi s-a 
întâmplat după moartea tatălui tău. 

Starling privi la banca școlară plină de zgârieturi. 

— Nu cred că răspunsul se află în hârtiile acelea ale tale. 

— Mai bine de doi ani, mama ne-a ţinut cu ea. 


— Cu ce se îndeletnicea? 

— Ziua lucra ca femeie de serviciu la un motel, seara gătea la 
un local. 

— Apoi? 

— Am fost trimisă la verișoara mamei, căsătorită în Montana. 

— Numai pe tine te-a trimis? 

— Eram cea mai mare. 

— Autorităţile orașului nu au făcut nimic pentru familia 
voastră? 

— Ne-au dat un cec de cinci sute de dolari. 

— Ciudat că nu avea niciun fel de asigurare de viaţă. Clarice, 
mi-ai spus că tatăl tău a lovit închizătorul armei de ușa 
camionetei. 

— Da. 

— Nu avea la dispoziţie o mașină de patrulare? 

— Nu. 

— Și s-a întâmplat noaptea? 

— Da. 

— Și n-avea pistol? 

— Nu. 

— Clarice, tatăl tău lucra noaptea, într-o camionetă, doar cu o 
pușcă de vânătoare la el... Spune-mi, avea cumva un ceas de 
buzunar la brâu? Unul din acelea pe care trebuie să le întorci cu 
o cheiţă, și cheițele erau prinse cu lanţ la diversele puncte de 
patrulare, și trebuia să treci pe la toate punctele și să întorci 
mereu ceasul? În felul ăsta părinţii orașului știau că omul cu 
ceasul nu avea cum să doarmă. Clarice, tatăl tău avea un astfel 
de ceas? 

— Da. 

— Atunci era paznic de noapte, nu șerif, Clarice. Eu știu când 
minţi. 

— Postul lui era de șerif de noapte, așa i se spunea. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Cu cine? 

— Cu ceasul de buzunar. Ce s-a întâmplat cu el după moartea 
tatălui tău? 

— Nu-mi amintesc. 

— Dar, dacă o să-ţi amintești, o să-mi spui? 

— Da. Staţi puţin... primarul a venit la spital și i-a cerut 
mamei ceasul și insigna tatei. 


137 


Nu știuse că mai avea în minte amintirea asta. Primarul, în 
ținută de stradă, cu pantofi scoși la vânzare din surplusurile 
marinei. Nenorocitul! 

— Quid pro quo, domnule doctor Lecter. 

— Ţi-a trecut prin minte cumva că toate astea le-ai inventat 
acum? Nu, nu le-ai inventat, pentru că atunci nu te-ar fi durut 
amintirile astea. Vorbeam de transsexuali. Spuneai că din 
statistici reiese că transsexualii nu au un comportament violent 
și aberant distructiv. Adevărat. Îţi aduci aminte ce vorbeam noi 
despre mânia care se exprimă ca nevoie de desfrâu și despre 
boala numită lupus prezentată drept o banală urticarie? Billy nu 
e un transsexual, dar el așa crede și chiar încearcă să fie. Și 
bănuiesc că a încercat să fie în mai multe feluri. 

— Aţi spus că sunt aproape de calea care să ne permită să-l 
prindem. 

— Există trei centre principale pentru chirurgie transsexuală: 
la Johns Hopkins, Universitatea Minnesota și Centrul Medical 
Columbus. Nu m-aș mira să fi făcut demersuri pentru 
schimbarea sexului la unul dintre ele și să fi fost refuzat. 

— Și pe ce motiv l-ar fi putut refuza? Ce-au descoperit? 

— Clarice, ești foarte iute la minte. Primul motiv ar fi cazierul 
penal. Dacă există cazier, orice cerere de acest fel e respinsă, 
doar dacă infracțiunea respectivă e neînsemnată și are legătură 
cu identitatea sa sexuală, cum ar fi apariţia în public în veșminte 
de femeie, sau altele asemănătoare. Dacă a reușit să-i mintă și 
să nu-l prindă că are la activ infracţiuni grave, atunci e 
descoperit în timpul testelor de personalitate. 

— Cum? 

— Vrei să știi ca să-i poţi tria, nu-i așa? 

— Da. 

— De ce nu-l întrebi pe doctorul Bloom? 

— Mai bine îmi spuneţi dumneavoastră. 

— Clarice, ce te aștepți să-ți aducă reușita asta? O 
promovare, o mărire de salariu? Ce ești acum? Agent FBI 
categoria 9? Cu ce se aleg neînsemnaţii agenţi din categoria 
asta în zilele noastre? 

— Cheia de la ușa din faţă, mai întâi. Cum ar fi putut să se 
descurce cu testele? 

— Clarice, cum ţi s-a părut în Montana? 

— E frumos în Montana. 


— Dar soţul verișoarei mamei tale cum ţi s-a părut? 
— Eram foarte diferiţi unul de celălalt. 
— Cum arătau? 

— Sleiţi de muncă. 

— Mai erau și alţi copii pe acolo? 

— Nu. 

— Unde locuiai? 

— La o fermă. 

— O fermă de oi? 

— De oi și de cai. 

— Cât ai stat acolo? 


— Șapte luni. 
— Câţi ani aveai? 
— Zece. 


— Și de acolo unde ai plecat apoi? 

— La Căminul Luteran din Bozeman. 

— Spune-mi adevărul! 

— Vă spun numai adevărul. 

— Te învârţi doar în jurul adevărului. Dacă ești obosită, putem 
să reluăm discuţia la sfârșitul săptămânii. Și eu m-am cam 
plictisit. Sau poate vrei să continuă acum? 

— Acum, domnule doctor Lecter. 

— Bine. Un copil e trimis de lângă mama sa la o fermă în 
Montana. La o fermă de oi și cai. Simţea lipsa mamei, era 
bucuroasă de tovărășia animalelor... 

Doctorul Lecter o invită cu un semn din mână să continue. 

— Era minunat. Aveam camera mea, cu un covor indian pe 
jos. M-au lăsat să călăresc un cal... De fapt, m-au lăsat să mă 
învârt călare pe iapa aceea. Nu vedea prea bine, săraca. Toţi 
caii de acolo aveau câte ceva, erau șchiopi sau bolnavi. Unii 
crescuseră împreună cu niște copii, și veneau la mine și-mi 
dădeau cu botul, știți cum, dimineaţa când mă îndreptam spre 
autobuzul școlii. 

— Și apoi? 

— În hambar am dat de ceva foarte ciudat. Era acolo o 
încăpere pentru hamuri. La început am crezut că găsisem un 
coif vechi. Când l-am dat jos, pe el am citit: „W.W. Greener's, 
Pentru Execuţia Blândă a Cailor”. Era un fel de capișon de metal 
în formă de clopot care avea în partea de sus o cameră pentru 
cartuș. Părea de calibru 32. 


139 


— Clarice, la ferma aceea ţineau cai pentru abator? 

— Da. 

— Îi omorau chiar la fermă? 

— Pe cei folosiţi pentru clei de oase și ca îngrășământ. În 
camion încăpeau câte șase cai morți. Cei pentru hrană de câini îi 
expediau vii. 

— Ce s-a întâmplat cu iapa pe care o plimbai prin curte? 

— Am fugit împreună. 

— Cât de departe ați ajuns? 

— Atât de departe, încât nu mai zic nimic până nu-mi spuneți 
despre proba cu testele. 

— Ştii care este protocolul pentru testarea bărbaţilor înscriși 
pentru chirurgie transsexuală? 

— Nu. 

— Mi-ar prinde bine dacă mi-ai aduce o copie a protocolului 
de la centrele de care ţi-am spus. Dar, pentru început, bateria 
de teste obișnuite cuprinde: Scala de Inteligență Wechsler 
pentru adulţi, Corelaţia Personalitate-Casă-Copac, Rorschach, 
Desene după intuiţie, Apercepţii tematice, Testele de 
Personalitate Minnesota Multifazic, bineînțeles. Și alte câteva: 
testul Jenkins, pus la punct de Universitatea din New York. Aveţi 
nevoie de ceva care să vă dea repede un răspuns, nu-i așa? Nu-i 
așa, Clarice? 

— Ceva cu rezultat rapid ar fi cel mai bine. 

— Să vedem... Hmm... Ipoteza noastră e că suntem în 
căutarea unui subiect de gen masculin care la teste a răspuns 
diferit de felul în care răspunde un adevărat transsexual. Bun. 
Corelaţia Personalitate-Casă-Copac. Caută pe cel care prima 
dată n-a desenat un profil de femeie. Bărbaţii transsexuali de 
obicei desenează mai întâi și mai întâi o femeie și, bineînţeles, 
dau multă importanţă podoabelor femeiești. Figurile masculine 
creionate de ei sunt stereotipe. Există și unele excepții, atunci 
când desenează vreo Miss America. Caută un desen în care 
trebuie să fie o casă fără dichisuri prea multe, fără cărucior de 
copil, fără draperii, fără straturi de flori în curte. Transsexualii 
desenează două feluri de copaci: sălcii bogate sau copaci 
mutilaţi. Copacii care sunt retezați de marginea desenului, a 
hârtiei, imagini ale castrării, sunt plini de viaţă la adevărații 
transsexuali autentici. Cioturi pline de flori și fructe. E o 
deosebire importantă. Arată cu totul altfel decât desenele 


140 


cumplite ale copacilor uscați, goi, mutilaţi ai celor cu tulburări 
mintale. E important. Copacul lui Billy e înspăimântător. Merg 
prea repede? 

— Nu, domnule doctor Lecter. 

— Când se reprezintă pe sine, un autentic transsexual n-o să 
se deseneze niciodată gol. Nu te lăsa înșelată de viziunile 
paranoice cu cele 31 de cărţi de la testul de apercepţie 
tematică. E o situaţie obișnuită la subiecţii transsexuali care se 
îmbracă în veșminte de sex opus. De cele mai multe ori au avut 
experienţe neplăcute cu reprezentanții autorităților. Să 
sintetizez? 

— Da. Mi-ar prinde bine o sinteză. 

— Încearcă să obţii lista celor respinși de toate cele trei centre 
de chirurgie transsexuală. Verifică-i întâi pe cei respinși pentru 
că au cazier penal. Și fii atentă mai ales la spărgători. La cei 
care au încercat să-și ascundă trecutul infracţional, caută-i pe 
cei cu tulburări în copilărie asociate cu violenţă. Poate chiar cu 
internări în penitenciare pentru minori. Apoi caută testele. E 
vorba despre un bărbat alb, probabil sub treizeci și cinci de ani, 
vânjos. Nu e transsexual. El crede că este. E derutat și furios că 
nu vor să-l ajute. Asta-i cam tot ce am de spus până când nu 
citesc dosarul cazului. O să mi-l lași. 

— Da. 

— Cu fotografii cu tot? 

— Sunt acolo. 

— Atunci fugi cu prada, Clarice, și să vedem cum te descurci. 

— Aş vrea să știu de unde ați... 

— Nu. Nu fi lacomă, altfel nu mai discutăm până săptămâna 
viitoare. Întoarce-te de îndată ce ai ceva. Sau nu te mai 
întoarce. Clarice? 

— Da. 

— Data viitoare, trebuie să-mi spui două lucruri. Ce s-a 
întâmplat cu calul, una. Și mă mai întreb... da, cum reușești să-ţi 
stăpânești mânia. 

Alonzo veni s-o însoțească. Clarice ţinea însemnările strâns la 
piept, mergea cu capul plecat, încercând să nu uite nimic. Era 
atât de dornică să iasă și să simtă aerul proaspăt de afară, că 
nici nu se uită spre biroul lui Chilton. lnăuntru lumina era 
aprinsă. Se vedea o dâră pe sub ușă. 


141 


e CAPITOLUL 26 


Departe de zorii ruginii ce se iveau peste Baltimore, agitaţie 
în secţia de maximă securitate. Acolo, în adânc, unde lumina nu 
se stinge niciodată, unde gândurile chinuite încep o nouă zi la 
fel ca stridiile puse în butoaie cu capacul deschis, ca să se simtă 
undele fluxului pierdut pentru totdeauna. Fiinţe ale lui 
Dumnezeu care au adormit gemând se zbat în somn și gem din 
nou, cei care delirează, tușesc să-și dreagă vocea. 

Doctorul Hannibal Lecter stătea ţeapăn, la capătul coridorului, 
cu faţa la perete, la jumătate de metru de el. Era legat fedeleș 
cu niște benzi de pânză tare de un cărucior înalt de bagaje, de 
parcă se căra o pendulă mare de pe vremea bunicilor. Pe sub 
legături purta o cămașă de forță, și picioarele îi erau și ele 
priponite. Pe faţă avea o mască de hochei ca să nu poată 
mușca: era la fel de eficientă ca un căluș, însă paznicii nu mai 
erau nevoiţi să se mai chinuie să i-l pună. 

În spatele doctorului Lecter, un om de serviciu, mic de stat, 
adus de spate, spăla pe jos cușca. Barney supraveghea de trei 
ori pe săptămână curăţenia celulei și căuta peste tot să nu fi 
fost introduse lucruri nepermise. Cei care făceau curățenie, de 
obicei, se grăbeau foarte tare, fiindcă îi cam speria celula asta. 
Barney venea întotdeauna în urma lor și verifica totul, nu trecea 
nimic cu vederea. Numai Barney supraveghea toate operaţiunile 
atunci când îl mânuiau pe doctorul Lecter, pentru că Barney nu 
uita niciodată cu cine avea de-a face. Cele două ajutoare ale lui 
urmăreau niște vechi meciuri celebre de hochei la televizor. 

Doctorul Lecter se amuza: avea nebănuite resurse în sine 
încât nu se putea plictisi ani de zile în șir. Gândurile lui nu 
cunoșteau nici teama, nici înduioșarea, așa cum Milton nu avea 
habar de fizică. În mintea lui era cu desăvârșire liber. 

Lumea lui interioară era plină de culoare și de mirosuri, nu de 
sunete. De fapt, trebui să facă un efort ca să audă din nou 
vocea răposatului Benjamin Raspail. Doctorul Lecter se întreba 
cum să facă să i-l pună pe Jame Gumb în braţe lui Clarice, și era 
bine să și-l amintească pe Raspail. Uite-l și pe dolofanul de 
flautist întins pe canapeaua de terapie a lui Lecter, în ultima lui 
zi de viaţă, povestindu-i de Jame Gumb: 


142 


În hotelul acela jegos din San Francisco, Jame avea 
cea mai nenorocită cameră pe care și-o poate imagina 
cineva, pereți murdari, cu un tapet vinețiu, inscriptii 
psihedelice din vremurile de glorie ale mișcării hippy, 
totul arăta ca naiba. Jame, așa e trecut și în certificatul 
lui de naștere, şi trebuie să pronunți geim, altfel se 
face alb la față. S-a ales cu numele ăsta dintr-o 
greșeală a celor de la spital - angajau și pe atunci 
oameni fără pregătire ca să-i plătească mai putin, din 
ăia care nu știu nici să scrie un nume corect. Acum e și 
mai rău: dacă ajungi la spital, îti pui viața în pericol. Și, 
uite așa, Jame stătea pe pat cu capul în mâini în 
camera aceea mizeră. Fusese concediat de la 
magazinul de curiozități unde lucra și făcuse iarăși din 
alea rele. 

I-am spus că nu mă împac deloc cu felul cum se 
purta, mai ales că tocmai intrase și Klaus în viața mea. 
Jame nu e homo, știi bine, a luat deprinderea asta în 
pușcărie. De fapt, nu-i nimic, crede-mă, un gol perfect 
pe care vrea să-l umple cu ceva, și mai e şi violent. 
Când apărea el, aveai senzația că încăperea aceea era 
mai goală decât înainte. Un individ atât de violent, 
care la doisprezece ani și-a omorât bunicii, ar fi trebuit 
să aibă oarecare prestanță, nu-i așa? 

Și zăcea acolo în neștire. Era fără slujbă, făcuse rele 
din nou, victima fiind un amărât ghinionist. Și pe mine 
mă pierduse. Se dusese la cutia poștală a fostului lui 
patron, sperând să găsească acolo ceva bun de 
vândut. A dat peste un pachet din Malaysia, sau altă 
văgăună de prin părțile alea. Acasă l-a deschis 
nerăbdător, și a găsit o geantă plină cu fluturi morti. 
Patronul lui expedia bani prin insulele alea, și de acolo 
i se trimiteau cutii cu fluturi morți. Omul îi punea în 
niște rășină transparentă și făcea podoabe foarte 
frumoase cărora avea obrazul să le spună obiecte de 
artă. Cum Jame n-avea ce face cu fluturii, îşi băgă 
mâinile printre ei, sperând să dea de niște bijuterii 
ascunse - uneori mai trimiteau și brățări din Bali -, dar 
nu se alese decât cu pudra de pe aripile fluturilor. N-a 
găsit nimic. Zăcea așa pe pat cu capul în mâini, cu 


143 


palmele și cu fața mâzgălite de praf de fluturi. 
Ajunsese la capătul puterilor, așa cum ajungem cu 
toții, și plângea. Auzi un zgomot și văzu un fluture că 
mișcă în valiza aia. Se chinuia să iasă dintr-un cocon 
care nimerise din greșeală odată cu fluturii. Fluturele 
ieși afară. În aer era numai praf de fluturi, praful era 
luminat de soarele care pătrundea pe geam și știi cât 
de vii sunt imaginile atunci când mai ești și doborât de 
drog. Se uită la fluture cum dă din aripi. Era mare de 
tot, Îmi spunea el. Verde. li deschise fereastra, și 
gângania zbură, iar el se simţi atât de ușor, și în clipa 
aceea știu ce avea de făcut. 

Jame a descoperit căsuţa de pe plajă unde mă 
întâlneam cu Klaus și, când m-am întors de la 
repetiție, am dat de el acolo. Dar pe Klaus nu-l 
vedeam. Nu era acolo. L-am întrebat unde e Klaus și 
mi-a spus că înoată. Am știut că era o minciună, 
pentru că niciodată Klaus nu se ducea să inoate, 
Pacificul acolo fiind prea agitat. lar când am deschis 
frigiderul, ei bine, știi ce-am văzut. Capul lui Klaus mă 
privea de după o cutie de suc de portocale. Jame își 
făcuse și un sort din pielea lui Klaus. Și l-a pus și m-a 
întrebat dacă-mi place cum arată. Știu că te îngrozește 
gândul că am putut avea vreodată de-a face cu un om 
ca Jame. Când l-ai întâlnit tu, era și mai instabil. Cred 
că era mai degrabă mirat că nu-ți era deloc teamă de 
el. 


Apoi ultimele cuvinte ale lui Raspail: 


Mă întreb de ce părinții ăia ai mei nu m-au omorât 
înainte de a ajunge destul de mare ca să-mi bat joc de 
ei. 

Mânerul subţire al pumnalului vibra în vreme ce 
inima străpunsă a lui Raspail se chinuia să bată mai 
departe. Doctorul Lecter îi spuse: 

— Pare ca un pai într-un mușuroi de furnici nu-i așa? 

Dar era prea târziu, Raspail nu mai putea să 
răspundă. 


144 


Doctorul Lecter își putea aminti fiecare cuvânt, și multe 
amănunte în plus. Plăcute gânduri ca să mai treacă timpul în 
vreme ce i se curăța celula. 

„Clarice Starling este isteaţă”, se gândi el. După tot ce-i 
mărturisise, ar putea să pună mâna pe Jame Gumb, dar nu avea 
să-i vină prea ușor. Ca să-l prindă în timp util, ar fi trebuit să știe 
și alte amănunte. Doctorul Lecter era convins că, după ce el va 
citi în raportul cazului amănunte privind crimele, o să-i vină 
niște idei... poate să ofere niște sugestii referitoare la perioada 
în care Gumb se școlise în închisoarea de minori, după ce își 
omorâse bunicii. O să i-l dea lui Clarice mâine pe Jame Gumb, cu 
suficiente date încât nici măcar Crawford să nu rateze. Mâine se 
termină. 

Doctorul Lecter auzi zgomot de pași în spatele lui; televizorul 
fu oprit. Căruciorul fu răsturnat pe spate. Acum aveau să aibă 
loc lungile preparative prin care era eliberat în celula lui. Se 
proceda de fiecare dată la fel. Întâi Barney și ajutoarele lui îl 
întindeau cu grijă pe pat, cu faţa în jos. Apoi Barney îi lega 
gleznele de bara de la capătul patului cu niște prosoape, 
desfăcea legăturile de la picioare și, în vreme ce ajutoarele lui 
stăteau pregătite să intervină cu spray paralizant și cu bastoane 
de cauciuc, el îi desfăcea legăturile de la spate ale cămășii de 
forță, după care se retrăgeau cu toţi de-a-ndăratelea din celulă, 
închizând plasa de nailon și ușa cu gratii în urma lor. Doctorul 
Lecter trebuia să se dezlege mai departe singur. La urmă, 
doctorul Lecter se târguia cu paznicii: le dădea echipamentul 
dacă îi dădeau micul dejun. Așa se proceda de când doctorul 
Lecter o mutilase pe soră, iar de atunci nu se mai petrecuse 
niciun incident neplăcut. 

Dar de data asta ritualul fu întrerupt. 


e CAPITOLUL 27 


O ușoară bufnitură se auzi în momentul în care căruciorul 
care-l transporta pe doctorul Lecter trecu peste pragul cuștii. 
Acolo, așezat pe patul de campanie, doctorul Chilton frunzărea 
corespondența personală a doctorului Lecter. Chilton se 


145 


dezbrăcase de haină și-și scosese și cravata. Doctorul Lecter 
observă că la gât îi atârna un soi de medalie. 

— Așază-l în picioare în spatele toaletei, Barney, spuse 
doctorul Chilton fără să-și ridice privirea. Tu și ceilalţi așteptați 
la posturile voastre. 

Doctorul Chilton termină de citit ultimele schimburi de mesaje 
ale doctorului Lecter cu Arhiva Generală de Psihiatrie. Aruncă 
scrisorile pe pat și ieși din celulă. O ușoară scânteiere a privirii 
din spatele măștii de hochei, în timp ce ochii doctorului Lecter îl 
urmăreau, fără ca acesta să miște vreun pic capul. 

Chilton se duse la pupitrul din hol și, aplecându-se cu 
greutate, scoase un mic dispozitiv de ascultare de sub scaun. 

ÎI flutură prin faţa orificiilor pentru ochi ale măștii doctorului 
Lecter, după care se așeză din nou pe pat. 

— Am crezut că ea voia să depisteze vreo violare a drepturilor 
civile în cazul morţii lui Miggs, de-aia am ascultat, explică 
Chilton. Nu ţi-am mai auzit vocea de ani de zile... cred că ultima 
oară a fost atunci când mi-ai dat toate răspunsurile alea 
mincinoase la interviurile pe care ţi le-am luat și m-ai ridiculizat 
în articolele publicate în Journal... E greu de crezut că opiniile 
unui deținut ar putea fi luate în seamă de comunitatea 
profesională, nu-i așa? Și totuși, am rămas aici. Și tu la fel. 

Doctorul Lecter nu spuse nimic. 

— Ani întregi de tăcere și, deodată, e de-ajuns ca Jack 
Crawford să-și trimită subalterna pentru ca tu să te înmoi ca o 
cârpă, este? Ce te-a impresionat, Hannibal? Gleznele alea 
frumoase și ferme? Felul cum îi strălucește părul? E splendidă, 
nu-i așa? Distantă și splendidă. O fată ca un amurg de iarnă, 
asta-i părerea mea despre ea. Știu că a trecut ceva timp de 
când n-ai mai văzut un amurg de iarnă, dar trebuie să mă crezi 
pe cuvânt. N-o să mai ai parte de ea decât o zi. Pe urmă Secţia 
de Omucideri din Baltimore o să preia interogatoriul. Au prins cu 
șuruburi un fotoliu de podeaua camerei de terapie prin 
electroșocuri, special pentru tine. Fotoliul e dotat cu toaletă „la 
purtător”, ca să-ţi fie comod și ca să le vină lor mai ușor când o 
să atașeze cablurile. Eu n-am să știu absolut nimic. N-ai priceput 
încă? Ei știu, Hannibal! Ei știu că tu cunoști exact cine este 
Buffalo Bill. Ba chiar cred că ţi-a fost pacient. Când am auzit-o 
pe domnișoara Starling că întreabă de Buffalo Bill, am rămas 
nedumerit. L-am sunat pe un amic de la Omucideri. Au găsit o 


146 


insectă în gâtul lui Klaus, Hannibal. Ei știu că Buffalo Bill l-a ucis. 
Crawford te-a lăsat să crezi că ești deștept. Nu cred că știi cât 
de tare te urăște Crawford pentru că i-ai măcelărit protejatul. Te 
mai simţi deștept acum? 

Doctorul Lecter văzu privirea lui Chilton plimbându-se peste 
curelele care-i strângeau masca. Era evident că Chilton ar fi vrut 
să i-o scoată pentru a-i putea vedea fața. Lecter se întrebă dacă 
Chilton va alege calea mai sigură, de la spate. Dacă o va face 
din faţă, va trebui să-și ducă mâinile spre ceafa doctorului 
Lecter, apropiindu-și astfel partea interioară, plină de vinișoare 
albăstrii, a antebraţelor de fața lui Lecter. „Haide, doctore”. Vino 
aproape. Nu, s-a hotărât să n-o mai facă. 

— Incă mai crezi că o să ajungi într-o încăpere cu fereastră? 
Crezi că o să te plimbi pe plajă și-o să vezi păsările? Eu mă 
îndoiesc. Am vorbit la telefon cu doamna senator Ruth Martin și 
mi-a spus că n-a auzit de vreo învoială cu tine. A trebuit să-i 
aduc aminte cine ești. N-a auzit nici de Clarice Starling. Totul e o 
lucrătură. Ne așteptăm cu toţii la minciuni mărunte din partea 
unei femei, dar chestia asta e un adevărat șoc, nu crezi? Când o 
să stoarcă tot ce au de stors de la tine, Hannibal, Crawford o să 
te acuze de ascunderea unor informaţii relevante referitoare la o 
crimă. O să invoci la amendamentele  M'Naghten, 
iresponsabilitatea celor bolnavi mintal, desigur, dar 
judecătorului n-o să-i placă. Ești acuzat de șase omucideri. 
Judecătorul n-o să mai fie așa de interesat să-ți ușureze situaţia. 
Nici vorbă de ferestre, Hannibal. O să-ţi petreci tot restul vieţii 
pe podeaua unui ospiciu de stat, și-o să te uiţi cum trece pe 
lângă tine căruciorul cu izmene. O să rămâi fără dinţi și 
neputincios, și nimeni n-o să se mai teamă de tine. O să ajungi 
la un sanatoriu, să zicem Flendauer. Pacienţii tineri o să te- 
mbrâncească de colo-colo și-o să te reguleze atunci când o să 
aibă chef. Și n-ai să mai citești decât ceea ce-ai să scrii tu pe 
pereţi. Crezi că tribunalului o să-i pese? l-ai văzut pe moși. Incep 
să plângă când nu le plac caisele fierte. Jack Crawford și 
femeiușca lui. După ce-o să moară nevastă-sa, să se dea pe 
faţă. El o să se îmbrace mai tinerește și-o să se apuce de un 
sport care să le placă la amândoi. Sunt amanți încă de când 
Bella Crawford s-a îmbolnăvit, în privinţa asta n-au reușit să 
păcălească pe nimeni. O să fie avansați în funcţie amândoi și n- 
o să se gândească la tine nici măcar o dată pe an. Probabil că 


147 


Jack Crawford o să te viziteze personal la sfârșit ca să-ţi spună 
ce-ai să primeşti tu. Drept în cur. Sunt sigur că are și-un discurs 
gata pregătit. Hannibal, el nu te cunoaște la fel de bine ca mine. 
A crezut că, dacă o să-ţi ceară informaţia, ai s-o chinui pe mă- 
sa. 

„Și asta e adevărat, reflectă doctorul Hannibal. Câtă 
înţelepciune la Jack... aerul ăla obtuz de scoţian altoit cu 
irlandez e înșelător. Dacă știi să priveşti, are faţa plină de 
cicatrice. Ei bine, poate c-ar mai fi loc pentru câteva în plus.” 

— Știu de ce ţi-e frică. Nici de durere, nici de singurătate. 
Umilința nu poţi s-o suporţi, Hannibal, și prin asta semeni cu o 
felină. Am răspunderea de a avea grijă de tine, Hannibal, și asta 
fac. În ceea ce mă privește, considerentele personale n-au 
pătruns niciodată în relaţia noastră. Și acum am grijă de tine. Nu 
a existat nicio înţelegere cu doamna senator Martin în ceea ce 
te privește, dar exista acum. Sau ar putea exista. Am vorbit la 
telefon ore în șir în numele tău și pentru binele acelei fete. Am 
să-ţi spun prima condiţie: vei vorbi numai prin intermediul meu. 
Numai eu voi publica o relatare profesională despre acest 
interviu cu tine, încununat de succes. Tu nu vei publica nimic. 
Eu și numai eu voi avea acces la orice material provenit de la 
Catherine Martin, dacă fata va fi salvată. Condiţia asta nu e 
negociabilă. lar răspunsul îl vreau acum. Accepţi această 
condiţie? 

Doctorul Lecter zâmbi în sinea lui. 

— Ar fi mai bine să-mi răspunzi acum, altfel ai să le răspunzi 
celor de la Omucideri. lată ce obţii tu: dacă-l identifici pe Buffalo 
Bill și fata e găsită la timp, doamna senator Martin - care va 
confirma telefonic acest lucru - va da dispoziţie să fii instalat la 
închisoarea de stat Brushy Mountain din Tennessee, acolo unde 
autorităţile din Maryland nu pot ajunge la tine. Te vei afla sub 
autoritatea ei, departe de Jack Crawford. Vei sta într-o celulă cu 
grad de securitate maxim, cu vedere la pădure. Vei primi cărți. 
În privinţa exerciţiilor fizice în aer liber, detaliile vor trebui puse 
la punct, dar tipa e înțelegătoare. Spune cum îl cheamă pe 
individ și pleci de aici imediat. Poliţia statului Tennessee te va 
lua în custodie de la aeroport, guvernatorul a acceptat acest 
lucru. 

„În sfârșit, doctorul Chilton a spus ceva interesant, și nici 
măcar nu și-a dat seama. Doctorul Lecter își ţuguie buzele 


148 


îndărătul măștii. Custodia poliţiei. Poliţiştii nu sunt la fel de 
înţelepţi ca Barney. Poliţiştii sunt obișnuiți să aibă de-a face cu 
infractorii. Au o predilecție pentru cătușe și lanţuri la picioare. 
Cătușele și lanţurile se descuie cu o cheie specială. Ca a mea.” 

— Numele mic este Billy, spuse doctorul Lecter. Restul am să 
i-l spun doamnei senator. În Tennessee. 


e CAPITOLUL 28 


Jack Crawford refuză cafeaua doctorului Danielson, dar luă 
paharul pentru a-și dizolva o pastilă de Alka-Seltzer la chiuveta 
de oţel inoxidabil din secţia infirmierelor. Totul aici era din oţel 
inoxidabil: suportul pentru pahare, tejgheaua, coșul de gunoi, 
ramele ochelarilor doctorului Danielson. Metalul strălucitor 
amintea de sclipirea instrumentelor chirurgicale și-i provocă lui 
Crawford un fel de crampe în regiunea inghinală. 

El și doctorul erau singuri în mica sală de mese. 

— Fără un ordin de la tribunal, nici nu poate fi vorba, spuse 
din nou doctorul Danielson. 

De data asta vorbise pe un ton răstit, pentru a contracara 
ospitalitatea manifestată mai înainte, cu cafeaua. 

Danielson era șeful Clinicii pentru Identitatea Sexelor de la 
Johns Hopkins și acceptase să-l primească pe Crawford, cu mult 
înaintea vizitelor de dimineaţă. 

— Va trebui să-mi prezentaţi câte un mandat separat pentru 
fiecare caz în parte și-o să ne opunem pe rând la toate. Ce 
raspuns aţi primit de la Columbus și Minnesota? Același! Este? 

— Departamentul de Justiţie discută cu ei chiar acum. Trebuie 
să acţionăm rapid, domnule doctor. Dacă fata n-a murit deja, 
individul o s-o omoare curând - în seara asta sau mâine. Pe 
urmă o să-și aleagă următoarea victimă, spuse Crawford. 

— Fie și numai menţionarea lui Buffalo Bill în legătură cu 
problemele cu care ne confruntăm aici ar fi un lucru nedrept, 
periculos și o dovadă de ignoranță, domnule Crawford. Mi se 
zbârlește părul când mă gândesc. A durat ani - și încă nu am 
reușit pe deplin - să demonstrăm opiniei publice că transsexualii 
nu sunt nebuni, că nu sunt niște perverși, că nu sunt homo, 
indiferent ce-o însemna asta... 


149 


— Sunt de acord cu dumneavoastră... 

— O clipă. Incidenţa violenţei printre transsexuali este mult 
mai mică decât în rândurile populaţiei normale. Aceștia sunt 
niște oameni cumsecade care au o problemă reală - o problemă 
celebră prin severitatea ei. Merită să fie ajutați, și noi putem să-i 
ajutăm. Nu accept o vânătoare de vrăjitoare aici. N-am înșelat 
niciodată încrederea pacientului, și nici n-o s-o înșelăm 
vreodată. E mai bine să începem din acest punct, domnule 
Crawford. 

De luni de zile, în viaţa particulară, Crawford cultivase relațiile 
cu doctorii și cu infirmierele soției sale, încercând să smulgă prin 
șiretenie avantaje oricât de mici pentru ea. Era sătul până peste 
cap de doctori. Dar aici nu era vorba despre viaţa lui particulară. 
Se afla la Baltimore, și era o problemă de serviciu. Trebuia să fie 
amabil. 

— Înseamnă că nu m-am făcut înţeles, domnule doctor. E vina 
mea - e prea devreme, iar eu nu sunt un matinal. De fapt, toată 
chestia e că omul pe care-l căutăm nu este pacientul 
dumneavoastră. Ar fi vorba despre cineva pe care l-aţi refuzat 
pentru că v-aţi dat seama că nu era transsexual. Nu lucrăm la 
nimereală - am să vă arăt câteva modalităţi specifice prin care 
s-a abătut de la comportamentele transsexuale tipice pe care le- 
aţi inventariat. lată aici o listă de elemente pe care personalul 
dumneavoastră ar putea să le caute printre cei pe care i-ați 
respins. 

In timp ce citea, doctorul Danielson 
degetul. 

— E o chestie originală, domnule Crawford. La drept vorbind, 
e extrem de bizară, iar ăsta e un cuvânt pe care nu-l folosesc 
prea des. Pot să vă întreb cine v-a furnizat această... speculație? 

„Nu cred că v-ar plăcea să știți, domnule doctor Danielson.” 

— Cei de la Științe Comportamentale, răspunse Crawford. 
După ce s-au consultat cu doctorul Alan Bloom de la 
Universitatea Chicago. 

— Alan Bloom susţine chestia asta? 

— Și nu ne bazăm doar pe teste. Mai există o modalitate prin 
care e probabil ca Buffalo Bill să sară în ochi în evidențele 
dumneavoastră. E posibil ca el să fi încercat să ascundă un 
cazier încărcat de acte violente sau să fi falsificat alte materiale 


A 


își mângâia nasul cu 


legate de trecutul lui. Arătaţi-mi-i pe cei pe care i-aţi respins, 
doctore. 

În tot acest timp, Danielson se mulțumi să clatine din cap. 

— Materialele legate de consultaţii și de interviuri sunt 
confidenţiale. 

— Domnule doctor, cum se poate ca înșelăciunea și folosirea 
unui nume fals să fie confidenţiale? Cum e posibil ca numele și 
trecutul reale ale unui criminal să cadă sub incidenţa 
confidențialităţii relaţiei doctor-pacient, când nici măcar nu vi le- 
a dezvăluit, ci a trebuit să le descoperiţi singur? Știu cât de 
meticulos se lucrează la clinica Johns Hopkins. Aveţi destule 
cazuri dintr-astea, nu mă îndoiesc. Împătimiţii operaţiilor 
chirurgicale merg să se interneze oriunde se fac astfel de 
operaţii. Dar asta nu se răsfrânge nici asupra instituţiei, nici 
asupra pacienţilor legitimi. Aveţi impresia că la FBI nu vin destui 
țăcăniţi să se angajeze? Acum o săptămână, un tip cu o frizură 
aiuristică a depus o cerere de angajare la St. Louis. Avea într-un 
sac de golf o bazooka, două rachete și un chipiu din piele de urs. 

— Şi l-aţi angajat? 

— Vă rog să mă ajutaţi, doctore Danielson. Timpul nu ne iartă. 
Chiar în vreme ce noi discutăm aici, e posibil ca Buffalo Bill s-o 
transforme pe Catherine Martin în așa ceva. 

Crawford așeză, spre exemplificare, o fotografie pe tejgheaua 
sclipitoare. 

— Să nu mai faci una ca asta, replică doctorul Danielson. E o 
chestie copilărească și brutală. Am fost chirurg militar, domnule 
Crawford. Bagă-ţi fotografia la loc în buzunar! 

— Sigur că un chirurg militar poate suporta să privească un 
cadavru mutilat, spuse Crawford mototolind paharul și apăsând 
cu piciorul pedala coșului de gunoi. Dar nu cred că un medic 
poate suporta să vadă cum moare cineva, continuă el și aruncă 
paharul în coș - capacul cobori la loc cu un zgomot ferm. Uitaţi 
care e cea mai bună ofertă pe care pot să v-o fac: n-am să vă 
cer informaţii legate de pacienţi, ci doar informaţiile din cererile 
de internare selectate de dumneavoastră, cu referire la aceste 
recomandări. Dumneavoastră și comitetul de analiză psihiatrică 
pe care-l conduceţi puteţi analiza cererile respinse mult mai 
repede decât mine. Dacă-l găsim pe Buffalo Bill cu ajutorul 
informaţiilor pe care ni le veţi da, mă voi ocupa de eliminarea 


151 


acestui detaliu. O să găsesc o altă modalitate prin care am fi 
putut să-l descoperim, și la dosar vom merge pe linia aceea. 

— Poate fi clinica Johns Hopkins un martor protejat, domnule 
Crawford? Am putea primi o nouă identitate? Să ne transferați, 
să zicem, la Colegiul Bob Jones? Am îndoieli serioase că FBl-ul 
sau oricare altă agenţie guvernamentală poate păstra un secret 
pentru multă vreme. 

— Veţi fi surprins. 

— Mă îndoiesc. Să încerci să-ţi salvezi pielea de pe urma unei 
minciuni birocratice inepte ar fi mult mai periculos decât să spui 
pur și simplu adevărul. Mersi frumos, vă rog să nu ne protejaţi în 
felul acesta. 

— Eu vă mulţumesc, doctore Danielson, pentru remarcile 
spirituale. Îmi vor fi de mare folos... și-am să vă arăt imediat în 
ce fel. Ziceți că vă place adevărul? Ce ziceţi de asta? Individul 
răpește femei tinere și le jupoaie pielea. Işi pune pe el 
respectivele piei și, astfel costumat, se plimbă pe unde are el 
chef. Noi nu dorim ca el să mai facă așa ceva. Dacă nu mă 
ajutaţi în cel mai scurt posibil, uite ce-am să vă fac: în această 
dimineaţă, Departamentul de Justiţie o să ceară public un 
mandat judecătoresc, precizând că aţi refuzat să ne sprijiniți. O 
să cerem asta de două ori pe zi, la timp ca să prindem știrile de 
dimineaţă și cele de după-amiază. Toate comunicatele de presă 
ale Departamentului de Justiţie legate de acest caz vor relata 
cum ne-am străduit fără succes să-l convingem pe doctorul 
Danielson de la Johns Hopkins să ne ajute. La toate știrile despre 
cazul Buffalo Bill - când Catherine Martin o să dea ortul popii, 
urmată de altă fată, și de altă fată - o să transmitem imediat 
câte un comunicat de presă despre colaborarea noastră cu 
doctorul Danielson de la Johns Hopkins, inclusiv comentariile 
dumneavoastră spirituale la adresa Colegiului Bob Jones. Ştiţi, 
Departamentul pentru Servicii Umane și de Sănătate are sediul 
chiar aici, la Baltimore. Gândurile mele se îndreaptă către Biroul 
pentru Politica de Eligibilitate, și am impresia că și gândurile 
dumneavoastră într-acolo s-au îndreptat mai întâi, nu-i așa? Ce- 
ar fi dacă doamna senator Martin, la câtva timp după funeraliile 
fiicei sale, le-ar pune colegilor de la Eligibilitate următoarea 
întrebare: „N-ar trebui ca operaţiile de schimbare de sex pe care 
le efectuaţi aici să fie considerate chirurgie estetică?” Poate că 
domnii de-acolo o să se scarpine în cap și-o să decidă: „Uite 


152 


colo, da' știi că doamna senator are dreptate? Da. Credem că e 
vorba despre chirurgie estetică”. După care acest program n-o 
să mai fie îndreptăţit să primească asistenţă federală, la fel ca 
toate clinicile care operează deviațiile de sept. 

— Asta e o insultă. 

— Nu, e doar adevărul. 

— N-o să reușiți să mă speriaţi și nici să mă intimidati... 

— Bun. Nu vreau să fac niciuna, nici alta, domnule doctor. Nu 
vreau decât să înțelegeţi că sunt cât se poate de serios. Ajutaţi- 
mă, domnule doctor. Vă rog. 

— Aţi spus că aţi lucrat cu Alan Bloom. 

— Da. Universitatea din Chicago... 

— ÎI cunosc pe Alan Bloom, și-aș prefera să discut problema 
asta la un nivel profesional. Spuneţi-i c-o să iau legătura cu el în 
dimineaţa asta. Până-n prânz, am să vă spun ce-am hotărât. Să 
știți că nu mi-e indiferentă soarta tinerei, domnule Crawford. Și 
nici a celorlalte victime. Dar miza este foarte mare aici și nu 
cred că pentru dumneavoastră este îndeajuns de importantă... 
Domnule Crawford, v-aţi verificat tensiunea arterială în ultima 
vreme? 

— Fac asta singur. 

— Și tratamentul tot singur vi-l prescrieţi? 

— Asta ar fi o încălcare a legii, domnule doctor. 

— Dar aveţi un doctor. 

— Da. 

— Spuneţi-i și lui ce-aţi descoperit, domnule Crawford. Ar fi o 
mare pierdere pentru noi toţi dacă aţi muri pe neașteptate. O să 
vă caut ceva mai târziu. 

— Cât de târziu, doctore? S-ar putea să nu dureze mai mult 
de o oră? 

— O oră. 

Pagerul lui Crawford sună în momentul în care cobora din lift 
la parter. Șoferul lui, Jeff, îi făcea semn cu mâna în timp ce 
Crawford alerga spre dubă. „E moartă și-au găsit-o”, se gândi 
Crawford în timp ce înșfăca telefonul. Era un apel din partea 
directorului. Veștile nu erau chiar așa de rele, dar nici prea bune 
nu erau: Chilton își băgase nasul în ciorbă și acum se 
amestecase și doamna senator Martin. Procurorul general al 
statului Maryland, la ordinul guvernatorului, semnase un act de 
extrădare a lui Hannibal Lecter în statul Tennessee. Curtea 


153 


Federală, districtul Maryland, va trebui să facă uz de toată 
influenţa sa pentru a împiedica sau a amâna mutarea. Directorul 
voia să afle imediat care era părerea lui Crawford în această 
privinţă. 

— O clipă, spuse Crawford. 

Lăsă receptorul jos și se uită pe fereastra dubei. Prima geană 
de lumină a zilei nu găsise prea multă culoare în decorul de 
februarie. Totul era cenușiu și sumbru. Jeff dădu să spună ceva, 
dar Crawford îl opri cu un gest al mâinii. 

Orgoliul monstruos al lui Lecter. Ambiţiile lui Chilton. Frica 
doamnei senator pentru soarta copilului său. Viaţa lui Catherine 
Martin. La naiba! 

— Lăsaţi-i să plece, spuse el la telefon. 


e CAPITOLUL 29 


Doctorul Chilton și trei polițiști din Tennessee, cu uniformele 
bine călcate, stăteau grupaţi pe pista bătută de vânt, în lumina 
răsăritului de soare, vorbind cu glas tare pentru a se putea auzi 
zgomotul de fond ce se revărsa pe ușa deschisă a avionului 
Grumman Gulfstream și dinspre ambulanța parcată în 
apropierea acestuia. 

Căpitanul care conducea operaţiunea îi întinse doctorului 
Chilton un stilou. Vântul răvăși hârtiile, și polițistul fu nevoit să 
le ţină cu mâna. 

— Nu putem face asta după ce decolăm? întrebă Chilton. 

— Domnule, documentele trebuie completate în momentul 
transferului fizic. Astea sunt ordinele pe care le-am primit. 

Copilotul termină de fixat rampa de urcare de scara avionului. 

— În regulă! strigă el. 

Poliţiștii se  adunară împreună cu Chilton la spatele 
ambulanţei. Când ușa se deschise, toţi erau încordaţi de parcă 
s-ar fi așteptat să sară pe ei ceva de-acolo. 

Doctorul Hannibal Lecter stătea în poziţie verticală pe 
căruciorul său, înfășurat în prelată și având pe faţă masca de 
hochei. Tocmai își ușura vezica în vreme ce Barney îi ţinea 
plosca. 

Unul dintre polițiști pufni, iar ceilalți doi se uitară în altă parte. 


154 


— Scuze, zise Barney către doctorul Lecter și închise la loc 
ușile. 

— Nicio problemă, Barney, răspunse Lecter. Tocmai am 
terminat, mulțumesc. 

Barney îi aranjă îmbrăcămintea și împinse căruciorul spre 
spatele ambulanței. 

— Barney? 

— Da, domnule doctor Lecter. _ 

— Te-ai purtat frumos cu mine o lungă perioadă de timp. Iți 
mulțumesc. 

— În regulă. 

— Data viitoare când Sammie o să-și vină în fire, o să-i 
transmiti rămas-bun din partea mea? 

— Sigur că da. 

— Rămas-bun, Barney. 

Solidul infirmier deschise ușile și chemă polițiștii. 

— Băieți, vreţi voi să prindeţi partea de jos? Apucaţi-o de 
ambele părți. O să-l lăsăm la sol. Ușor. 

Barney împinse căruciorul doctorului Lecter pe rampă în sus și 
în avion. Trei fotolii fuseseră demontate în partea dreaptă a 
aparatului de zbor. Copilotul fixă căruciorul cu dispozitivele de 
prindere ale fotoliilor din podea. 

— O să zboare în poziţie orizontală? întrebă unul din polițiști. 
l-aţi pus nădragi de cauciuc? 

— N-ai ce face, amice, va trebui să te abţii până la Memphis, 
spuse celălalt polițist. 

— Domnule doctor Chilton, pot să vă spun ceva? zise Barney. 

Stăteau lângă avion, iar vântul stârnea în jurul lor mici 
vârtejuri de praf și gunoaie. 

— Indivizii ăștia nu știu cu cine au de-a face, constată Barney. 

— O să aduc niște ajutoare când ajungem la destinaţie - 
infirmieri de psihiatrie cu experiență. Acum se află în 
responsabilitatea lor. 

— Credeţi c-o să-l trateze cum se cuvine? Știţi cum e el - 
trebuie să-l ameninți cu plictiseala. E singurul lucru de care se 
teme. Bătaia nu servește la nimic. 

— N-aș îngădui una ca asta, Barney. 

— Veţi fi de față când o să-l interogheze? 

— Da. 

„lar tu n-ai să fii”, adăugă Chilton numai pentru sine. 


— AȘ putea să merg cu el până la destinaţie, să-l instalez cum 
trebuie acolo și să mă întorc - aș întârzia numai două ore. 

— Nu mai e treaba ta, Barney. Eu am să fiu acolo. Am să le 
arăt cum să se poarte cu el, pas cu pas. 

— Ar face bine să fie atenţi, îl avertiză Barney. Pentru că e/o 
să fie. 


e CAPITOLUL 30 


Clarice Starling rămase pe marginea patului de motel și privi 
fix la telefonul negru preț de un minut după ce Crawford 
întrerupse convorbirea. Avea părul ciufulit, și cămașa de noapte 
de la Academia de Poliţie se șifonase în timpul somnului scurt și 
agitat. Se simţea de parcă primise un pumn în stomac. 

Nu trecuseră decât trei ore de când îl părăsise pe Lecter și 
două ore de când ea și Crawford terminaseră de pus la punct 
lista elementelor care trebuiau confruntate cu cererile de 
internare înregistrate la centrele medicale. In acel scurt interval 
de timp, pe când ea dormea, doctorul Frederick Chilton reușise 
să dea totul peste cap. 

Crawford venea s-o ia. Trebuia să se pregătească, să se 
gândească la faptul că trebuia să se pregătească. 

„Dar-ar dracii. Dar-ar DRACII. DAR-AR DRACII! Ai ucis-o, 
Doctore Fute-Vânt. Tu ai ucis-o. Lecter mai știa ceva, și aș fi 
reușit să aflu. Acum, s-a dus dracului totul. Totul a fost în zadar. 
Când Catherine Martin o să fie găsită dusă de ape, o să am grijă 
să te oblig s-o privești. Jur că așa voi face. Tu mi-ai luat-o. 
Trebuie să fac ceva. Chiar în acest moment. Ce-aș putea să fac 
chiar acum, chiar în această clipă? Să mă spăl.” 

În baie se găsea un coșuleț ce conţinea micile atenţii de care 
ai parte la motelurile mai răsărite: săpunuri învelite în hărtie, 
tuburi de șampon și de loţiune, o mică trusă de cusut. 

Intrând sub duș, Starling se văzu pe sine la opt ani, aducându- 
i mamei sale prosoapele, șamponul și săpunul învelit în hărtie, 
atunci când maică-sa făcea curat în camerele de motel. Işi 
aminti de una dintre coţofenele care înfruntau vântul tăios din 
orășelul lor mohorât. Coţofenei îi plăcea să fure din cărucioarele 
folosite de femeile de serviciu de la motel. Fura tot ce strălucea. 


156 


Pasărea aștepta momentul potrivit, când putea să scotocească 
printre numeroasele articole sanitare de pe căruţ. Uneori, când 
trebuia să-și ia zborul în grabă, lăsa câte un găinaț pe 
cearșafurile curate. Una dintre celelalte femei de serviciu 
aruncase în ea cu clor, cu singura consecinţă că-i pătase penele 
cu alb. Coțofana astfel împestriţată pândea mereu momentul 
când Clarice părăsea căruciorul, pentru a-i duce lucrurile mamei 
sale, care curăța băile. Mama ei stătea în ușa uneia dintre sălile 
de baie ale motelului când îi spusese lui Clarice că va trebui să 
plece departe, să locuiască în Montana. Mama ei pusese jos 
prosoapele pe care fata le ţinea în brațe, se așezase pe 
marginea unui pat și o luase în braţe. Starling încă mai visa 
coțofana de atunci, o vedea și acum fără să aibă timp să se 
gândească de ce. Ridică mâna vrând parcă să izgonească 
arătarea, și apoi, ca și cum ar fi vrut să găsească o altă 
justificare pentru gest, mâna se deplasă mai departe spre 
frunte, netezind părul umed. 

Se îmbrăcă la repezeală. Pantaloni largi, o bluză și o vestă 
ușoară, revolverul cu ţeavă scurtă prins strâns la subsuoară în 
tocul plat; dispozitivul pentru încărcare rapidă atârna de centură 
în cealaltă parte. O cusătură în căptușeală se desfăcuse 
deasupra pistolului. Era hotărâtă să-și țină mintea ocupată, cât 
se poate de ocupată, până când se calma. Luă mica trusă de 
cusut și refăcu rapid cusătura. Unii agenţi își coseau bureți în 
căptușeală, ca să se desfacă haina fără probleme, va trebui să 
se gândească la asta... 

Crawford bătea la ușă. 


e CAPITOLUL 31 


Experienţa îi spunea lui Crawford că, atunci când erau 
supărate, femeile arătau șleampete. Furia făcea să li se lipească 
părul la ceafă, le urâţea culoarea și le pleoștea. Toate trăsăturile 
neatrăgătoare se amplificau. Deși era cât se poate de mânioasă, 
Starling nu părea deloc schimbată la faţă. 

Crawford își dădu seama că în acel moment ar fi putut afla un 
adevăr mare despre ea. 


157 


Aroma proaspătă de săpun și aerul încărcat de aburi îi dădură 
târcoale în timp ce ea stătea în prag. Așternuturile de pe patul 
din spatele ei fuseseră trase peste perne. 

— Ce părere ai, Starling? 

— Nu-mi vine-n minte decât o înjurătură, domnule Crawford, 
dar dumneavoastră ce părere aveţi? 

El se mulțumi să dea din cap. 

— E deja deschis în colț, la chioșc. O să bem acolo o cafea. 

Era o dimineaţă blândă de februarie. Soarele, încă aproape de 
linia orizontului spre est, învăluia într-o lumină roșie faţada 
sanatoriului în timp ce treceau pe lângă el. Jeff venea în urma 
lor cu duba din care se auzea zgomotul de fond al stațiilor radio. 

— Pot să-l acuz pe Chilton de obstrucţionarea justiţiei? 

Starling mergea ușor mai în față. Crawford îi văzu mușchii 
faciali contractându-se după ce rosti întrebarea. 

— Nu, n-ai avea nicio șansă. 

— Și dacă fata moare din cauza lui? Mi-ar plăcea să-l privesc 
în faţă... lăsaţi-mă să mă ocup în continuare de cazul ăsta, 
domnule Crawford. Nu mă trimiteţi înapoi la școală. 

— Sunt două aspecte aici. Mai întâi, dacă te ţin aici, n-o să fie 
ca să-l scuipi pe Chilton în ochi, asta o să vină mai târziu. În al 
doilea rând, dacă te ţin prea mult, o să pierzi sesiunea asta. O 
să te coste câteva luni. Academia nu face nimănui favoruri. Tot 
să-ți garantez că te poţi întoarce, dar numai atât - te asigur că o 
să fie un loc și pentru tine. 

Ea își lăsă capul mult pe spate, apoi îl aplecă din nou în faţă, 
în timp ce mergea. 

— Poate că nu e o întrebare prea politicoasă de pus șefului, 
dar sunteţi într-o postură delicată? Poate doamna senator Martin 
să vă atace cumva? 

— Starling, eu va trebui să mă pensionez în doi ani. Chiar dac- 
am să-i găsesc pe Jimmy Hoffa și pe ucigașul cu care a pus 
cianură în capsulele cu Tylenol, tot va trebui să-mi agăț pușca-n 
cui. Asta nu se poate negocia. 

Crawford, întotdeauna prudent în a-și da pe faţă dorințele, 
știa cât de mult își impunea să fie înţelept. Știa că unii bărbaţi 
ajunși la cumpăna vârstei mijlocii jinduiau cu atâta disperare să 
fie înţelepţi, încât erau în stare să mimeze înțelepciunea, iar 
asta era foarte periculos pentru un tânăr care credea în el. Așa 


158 


încât vorbi cu precauţie și numai despre lucruri pe care le 
cunoștea. 

Ceea ce îi spunea lui Starling pe acea stradă din Baltimore el 
învățase pe pielea lui într-un șir de dimineţi geroase din Coreea, 
într-un război care avusese loc înainte de nașterea ei. Nu 
pomeni nimic despre Coreea, pentru că nu avea nevoie să-și 
sporească autoritatea. 

— Ăsta e momentul cel mai dificil, Starling. Folosește-te de 
acest moment ca să-ţi recapeţi cumpătul. Acum e testul cel mai 
dificil - să nu lași furia și frustrarea să te împiedice să gândești. 
Este esenţa calităţilor de comandant, așa dovedești dacă le ai 
sau nu. lrosirea resurselor și prostia îţi produc cele mai mari 
pagube. Chilton e un cretin nenorocit, și s-ar putea să fi 
provocat moartea lui Catherine Martin. Dar poate că nu. Noi 
suntem șansa ei. Starling, cât de rece este azotul lichid din 
laborator? 

— Poftim? A, azotul lichid... cam minus două sute de grade 
Celsius. La o temperatură ceva mai crescută fierbe. 

— Ai congelat vreodată ceva cu chestia asta? 

— Sigur că da. i 

— Acum vreau să pui ceva la congelat. Ingheață afacerea cu 
Chilton. Păstrează informaţiile obținute de la Lecter și îngheață- 
ți sentimentele. Vreau să te concentrezi asupra mizei, Starling. E 
singurul lucru care contează. Ai lucrat pentru nişte informații, ai 
plătit pentru ele, le-ai obținut, iar acum ne vom folosi de ele. 
Sunt la fel de utile - sau de inutile - ca și înainte de amestecul 
lui Chilton în afacerea asta. Atâta doar că probabil nu vom mai 
obţine nimic de la Lecter. la informaţia despre Buffalo Bill pe 
care ţi-a dat-o Lecter și păstreaz-o. Restul pune-l la congelat. 
Pagubele, pierderile, mânia ta, Chilton. La congelat cu ele. Când 
o să avem timp, o să-l ardem pe Chilton de-o să-i meargă fulgii. 
Îngheaţă-le acum și dă-le la o parte! Astfel încât să poţi vedea 
pe lângă ele miza, Starling. Viaţa lui Catherine Martin. Și pielea 
lui Buffalo Bill pe ușa șopronului. Ține-ţi privirea pe miză! Dacă 
poţi să faci asta, atunci am nevoie de tine. 

— Să parcurg evidențele medicale? 

Ajunseseră lângă chioșc. 

— Numai dacă clinicile refuză să ne ajute și vom fi nevoiţi să 
luăm dosarele. Am nevoie de tine la Memphis. Să sperăm că 
Lecter îi va spune doamnei senator Martin ceva util. Dar vreau 


159 


ca tu să fii undeva pe-aproape, pentru orice eventualitate... 
Dacă obosește să se joace de-a v-aţi ascunselea cu ea, poate că 
va vorbi cu tine. Între timp, vreau să încerci să prinzi un fir 
despre Catherine, despre felul în care Bill ar fi putut să pună 
ochii pe ea. Nu ești mult mai în vârstă decât ea, iar prietenele ei 
ar putea să-ți spună lucruri pe care nu le-ar spune cuiva care 
seamănă mai mult a poliţist. Se acţionează în continuare și pe 
celelalte fronturi. Interpolul lucrează la identificarea lui Klaus. 
Dacă am avea identitatea lui Klaus, am putea să-i cercetăm pe 
acoliţii lui din Europa și din California, unde a avut loc aventura 
lui amoroasă cu Benjamin Raspail. Eu am să merg la 
Universitatea Minnesota - acolo am cam călcat cu stângul - și- 
am să ajung la Washington în seara asta. Mă duc să comand 
cafeaua. Tu cheamă-l pe Jeff să vină cu duba. O să pleci cu 
avionul în patruzeci de minute. 

Soarele roșu urcase la trei sferturi din înălțimea stâlpilor de 
telefon. Trotuarele erau în continuare violet. Starling simțea că 
putea atinge lumina în timp ce-i făcea semn cu mâna lui Jeff. 

Se simțea mai bine, mai ușurată. Crawford era într-adevăr un 
tip pe cinste. Pricepuse că mica lui întrebare despre azotul lichid 
era o aluzie la pregătirea ei în domeniul medicinei legale, 
menită să-i facă plăcere și să declanșeze obișnuința gândirii 
disciplinate, pe care o avea în sânge. Se întrebă dacă bărbații 
chiar considerau acest gen de manipulare ca fiind subtilă. Curios 
cum lucrurile pot să te influențeze chiar când îţi dai seama de 
ele. Ciudat cum arta conducerii este adesea un dar lipsit de 
rafinament. 

Pe cealaltă parte a străzii, o siluetă cobora treptele Spitalului 
de Stat Baltimore pentru Infractorii Bolnavi Mintal. Era Barney, 
care părea și mai corpolent în haina lui ponosită. Ținea în mână 
cutia pentru sendvișuri. 

Starling articulă pe mutește „cinci minute” spre Jeff care 
aștepta în dubă. Îl prinse din urmă pe Barney tocmai când își 
descuia vechiul automobil Studebaker. 

— Barney. 

Bărbatul întoarse spre ea o față lipsită de expresivitate. Avea 
parcă ochii ușor mai măriţi decât de obicei. Stătea bine proptit 
în amândouă picioarele. 

— Doctorul Chilton ţi-a promis cumva că manevra aia o să-ți 
prindă bine? 


160 


— Ce altceva ar fi putut să-mi spună? 

— ÎI crezi? 

Colţul gurii lui Barney cobori. Nu spuse nici da, nici nu. 

— Vreau să faci ceva pentru mine. Vreau să o faci acum și 
fără întrebări. Am să te rog frumos - o să începem cu asta. Cea 
rămas în celula lui Lecter? 

— Câteva cărți - Joy of Cooking, reviste medicale. l-au luat 
documentele de la tribunal. 

— Chestiile de pe ziduri, desenele? 

— Au rămas acolo. 

— Le vreau pe toate, și mă grăbesc al naibii de tare. 

El stătu pe gânduri o clipă. 

— Staţi un moment, zise el și urcă înapoi treptele, cu o 
ușurință surprinzătoare pentru un bărbat așa de solid. 

Crawford o aștepta în dubă, când Barney ieși din nou din 
clădire cu desenele făcute sul, cărţile și celelalte documente 
într-o sacoșă. 

— Sunteţi sigură că am știut că în pupitrul pe care vi l-am 
adus era ascuns un microfon? spuse Barney în timp ce-i întindea 
sacoșa. 

— Va trebui să mă mai gândesc la treaba asta. Uite, ai aici un 
pix, scrie-ţi numărul de telefon pe sacoșă. Barney, tu crezi că ăia 
o să știe să se poarte cu doctorul Lecter? 

— Am îndoielile mele, și i-am spus asta doctorului Chilton. Să 
ţineţi minte că v-am spus chestia asta, în caz că el uită. Vă 
apreciez, domnişoară agent Starling. Spuneţi, când o să-l 
prindeţi pe Buffalo Bill... 

— Da? 

— Să nu-l aduceți la mine doar pentru că nu mai am pacient, 
bine? 

Barney zâmbi, arătându-și dinţii mici, ca de copil. 

Starling nu se putu abtine să nu-i răspundă cu un zâmbet. În 
timp ce alerga spre dubă, îi făcu semn cu mâna peste umăr. 

Crawford era încântat. 


161 


e CAPITOLUL 32 


Avionul care-l transporta pe doctorul Hannibal Lecter ateriză 
pe pista aeroportului din Memphis și apoi, respectând indicaţiile 
primite de la turnul de control, se deplasă rapid spre hangarele 
Gărzii Naţionale Aeriene, departe de terminalul pentru pasageri. 
O ambulanţă a Serviciului de Urgenţe și o limuzină așteptau 
înăuntrul primului hangar. 

Senatoarea Ruth Martin privea prin geamurile fumurii ale 
limuzinei cum polițiștii îl scoteau pe doctorul Lecter din avion. li 
venea să dea fuga la individul mascat și legat de cărucior și să-i 
smulgă informaţiile de care avea nevoie, dar știa că n-ar fi fost 
deloc înțelept din partea ei să procedeze astfel. 

Telefonul doamnei senator sună. Asistentul ei, Brian Gossage, 
ridică receptorul. 

— E de la FBI - Jack Crawford, spuse Gossage. 

Doamna senator Martin întinse mâna să ia telefonul fără să-și 
dezlipească privirea de la Lecter. 

— De ce nu mi-ai spus despre doctorul Lecter, domnule 
Crawford? 

— M-am temut că veţi face exact ceea ce faceţi în momentul 
acesta, doamnă senator. 

— Eu nu-mi pun mintea cu dumneata, domnule Crawford. 
Dacă vrei să te lupţi cu mine, o să-ţi pară rău. 

— Unde e Lecter acum? 

— Mă uit la el. 

— Vă poate auzi? 

— Nu. 

— Doamnă senator, vă rog să mă ascultați. Dacă vreți să-i 
oferiţi garanții personale lui Lecter - în regulă, nicio problemă. 
Dar faceți asta pentru mine: lăsați-| pe Alan Bloom să vă ţină un 
instructaj înainte de a vă confrunta cu Lecter. Credeți-mă, 
Bloom vă poate ajuta. 

— Am asistență profesională. 

— Sper că aveți pe cineva mai bun decât Chilton. 

Doctorul Chilton bătea în fereastra limuzinei. Doamna senator 
îl trimise pe Brian Gossage afară să se ocupe de el. 

— Disputele interne irosesc timpul. Domnule Crawford, aţi 
trimis un novice la Lecter cu o ofertă falsă. Eu pot să fac mai 


162 


mult decât atât. Doctorul Chilton spune că Lecter e capabil să 
reacționeze la o ofertă cinstită, și eu am de gând să-i propun 
așa ceva - fără multă birocraţie, fără personalităţi, fără 
probleme de încredere. Dacă o primim pe Catherine înapoi 
teafără, toată lumea va ieși bine din afacerea asta, inclusiv 
dumneata. Dacă fata... moare, n-o să dau nici doi bani pe scuze. 

— Atunci, folositi-v de noi, doamnă senator. 

Nu era nici pic de mânie în vocea lui. Ruth Martin sesiză doar 
un calm profesional în tonul lui, iar asta o făcu să reacționeze. 

— Te ascult! 

— Dacă aflaţi ceva, daţi-ne posibilitatea să acţionăm pe baza 
acelor informaţii. Faceţi în așa fel încât să știm totul. Luaţi 
măsuri ca poliţia locală să coopereze. Nu le daţi de înțeles că v- 
ar face plăcere dacă ne-ar lăsa pe dinafară. 

— Paul Krendler de la Justiţie tocmai urmează să vină. El va 
avea grijă de asta. 

— Cine-i ofițerul cel mai înalt în grad de acolo, în acest 
moment? 

— Maiorul Bachman de la Biroul de Investigaţii Tennessee. 

— E bine. Dacă nu e prea târziu, încercaţi să obţineţi un blocaj 
total faţă de mijloacele de informare în masă. Aţi face bine să-l 
ameninţaţi pe Chilton cu chestia asta - lui îi place să fie în 
centrul atenţiei. Nu trebuie ca Buffalo Bill să afle ceva. Când o 
să-l descoperim, o să folosim Trupele de Salvare a Ostaticilor. 
Vrem să fie un atac rapid și să evităm tărăgănarea situaţiei. 
Vreți să-l interogaţi pe Lecter personal? 

— Da. 

— N-aţi vrea ca mai întâi să staţi de vorbă cu Clarice Starling? 
E pe drum. 

— La ce bun? Doctorul Chilton mi-a făcut un rezumat al 
materialului respectiv. Am pierdut destul timp aiurea. 

Chilton bătea din nou în geamul limuzinei, pronunţând niște 
cuvinte care nu se auzeau. Brian Gossage puse o mână pe 
încheietura lui și clătină din cap. 

— După ce discutaţi cu Lecter, vreau să mi se permită să-l 
văd. 

— Domnule Crawford, omul ăsta mi-a promis că-mi va spune 
cine e Buffalo Bill în schimbul unor privilegii - de fapt, niște mici 
favoruri. Dacă nu-și respectă cuvântul, va fi al dumitale pentru 
totdeauna. 


163 


— Doamnă senator, știu că e o problemă delicată, dar trebuie 
să vă spun un lucru - orice-aţi face, să n-ajungeţi să vă rugaţi de 
el. 

— Bine, domnule Crawford, nu mai pot vorbi cu dumneata 
acum, spuse doamna senator și întrerupse convorbirea. Dacă 
mă înșel, fetița mea va fi la fel de moartă ca ultimele șase cazuri 
de care te-ai ocupat, bombăni ea și le făcu semn lui Gossage și 
lui Chilton să intre în mașină. 

Doctorul Chilton solicitase improvizarea unui birou la Memphis 
pentru discuţia dintre doamna senator Martin și Hannibal Lecter. 
Pentru operativitate, o sală de instrucţie a Gărzii Naţionale 
Aeriene dintr-un hangar fusese rapid rearanjată în acest scop. 

Doamna senator a fost nevoită să aștepte la intrarea în 
hangar până când doctorul Chilton l-a instalat pe Lecter în birou. 
Nu mai suporta să aștepte în mașină. Se plimba într-un cerc mic 
sub acoperișul înalt al hangarului, privind când în sus la 
dantelăria grinzilor de susținere, când în jos la dungile de pe 
pardoseală. La un moment dat se opri lângă un vechi Phantom 
F-4 și-și sprijini capul de fuzelajul exterior, rece al aparatului, în 
locul unde se zărea inscripţia: „FARA TREPTE”. „Avionul ăsta e 
cu siguranță mai bătrân decât Catherine. Doamne Dumnezeule, 
haide odată!” 

— Doamnă senator! 

O striga maiorul Bachman. Chilton îi făcea semne cu mâna din 
prag. În încăpere se găsea un birou pentru Chilton și scaune 
pentru doamna senator Martin și asistentul ei, precum și pentru 
maiorul Bachman. Un cameraman era gata să înregistreze 
întrevederea. Chilton susţinea că era una dintre solicitările lui 
Lecter. 

Doamna senator Martin arăta bine. Costumul ei bleumarin 
sugera forță. Până și Gossage părea mai energic în preajma ei. 

Doctorul Hannibal Lecter stătea singur în mijlocul încăperii, 
așezat într-un fotoliu solid din lemn de stejar, prins cu șuruburi 
de podea. O pătură îi acoperea cămașa de forță și picioarele 
legate, ascunzând totodată faptul că era legat cu lanţuri de 
fotoliu. Dar continua să poarte masca de hochei care-l împiedica 
să muște. 

Doamna senator Martin se întrebă de ce, căci ideea fusese să 
i se îngăduie doctorului Lecter o ţinută cât de cât demnă, într-o 


164 


atmosferă ca de birou. Doamna senator îi aruncă o privire lui 
Chilton și apoi se întoarse către Gossage pentru documente. 

Chilton se duse în spatele doctorului Lecter și, uitându-se în 
treacăt la camera de luat vederi, desfăcu curelele și îi scoase 
masca brusc, cu o mișcare teatrală. 

— Doamnă senator Martin, vi-l prezint pe doctorul Hannibal 
Lecter. 

Ceea ce făcuse doctorul Chilton doar de dragul spectacolului 
o înspăimântă pe doamna senator la fel de mult ca toate câte se 
întâmplaseră de când fiica ei dispăruse. Bruma de încredere pe 
care o avusese în judecata lui Chilton fu înlocuită de teama 
înfiorătoare că acesta era cam nebun. 

Trebuia să acționeze mânată de inspiraţie. 

O șuviță din părul doctorului Lecter căzu între ochii lui căprui. 
Era la fel de palid ca masca pe care o purtase. Cei doi se 
cântăriră din priviri preţ de câteva clipe: unul dintre ei era 
extrem de inteligent, dar celălalt nu putea fi evaluat prin 
niciunul dintre mijloacele cunoscute de om. 

Doctorul Chilton se întoarse la biroul lui, se uită în jur la 
ceilalți și începu: 

— Doctorul Lecter mi-a dat de înțeles, doamnă senator, că 
dorește să contribuie la anchetă cu câteva informaţii deosebite, 
în schimbul unor reconsiderări privind condiţiile sale de 
detenţie. 

Doamna senator Martin ridică un document. 

— Doctore Lecter, aceasta e o declaraţie oficială pe care o voi 
semna acum. În ea declar că te voi ajuta. Vrei s-o citești? 

Crezând că el n-o să răspundă, ea se întoarse spre birou ca să 
semneze, moment în care doctorul Lecter spuse: 

— N-am să irosesc timpul dumneavoastră și al micuţei 
Catherine târguindu-mă pentru niște privilegii neînsemnate. Cei 
obsedaţi de propriile cariere au irosit deja destul. Lăsaţi-mă să 
vă ajut, și sunt încredințat că mă veţi ajuta când totul se va 
termina. 

— Poţi conta pe asta. Brian? 

Gossage își ridică blocnotesul. 

— Numele lui Buffalo Bill este William Rubin. Își zice Billy 
Rubin. Mi-a fost recomandat în aprilie sau mai 1975, de către 
pacientul meu Benjamin Raspail. Mi-a spus că locuiește în 


165 


Philadelphia, nu-mi amintesc adresa, dar stătea împreună cu 
Benjamin, la Baltimore. 

— Unde sunt fişele dumneavoastră medicale? interveni 
maiorul Bachman. 

— Fișele mele au fost distruse din ordinul tribunalului la scurt 
timp după... 

— Cum arăta individul? întrebă maiorul Bachman. 

— Vă rog, domnule maior! Doamnă senator, singurul... 

— Spuneţi-mi vârsta, daţi-mi o descriere fizică, orice vă mai 
puteţi aminti, insistă maiorul Bachman. 

Doctorul Lecter pur și simplu deveni absent. Se gândea la cu 
totul altceva... studiile alea anatomice ale lui Gericault pentru 
Pluta Meduzei - și nu dădu vreun semn că ar fi auzit întrebările 
care au urmat. Când doamna senator Martin reuși să-i capteze 
din nou atenţia, erau singuri în încăpere. Ea avea blocnotesul lui 
Gossage. Ochii lui Lecter se concentrară asupra ei. 

— Drapelul ăla miroase a trabucuri, remarcă el. Aţi alăptat-o 
pe Catherine? 

— Poftim? Dacă... 

— l-aţi dat să sugă la sân? 

— Da. 

— E o treabă care provoacă sete, nu-i așa? 

Când pupilele ei se întunecară, doctorul Lecter luă o singură 
sorbitură din durerea ei și o găsi excelentă. Era suficient pentru 
acea zi. Continuă: 

— William Rubin are cam un metru optzeci și doi, și acum ar 
trebui să aibă vreo treizeci și cinci de ani. Are o constituţie 
solidă - avea circa optzeci și cinci de kilograme când l-am 
cunoscut, și mă aștept să se mai fi îngrășat de atunci. Are părul 
șaten și ochii de un albastru-deschis. Daţi-le informaţiile astea, 
și pe urmă putem continua. 

— Da, așa am să fac, spuse doamna senator transmițându-și 
însemnările prin ușă. 

— Nu l-am văzut decât o singură dată. Și-a fixat încă o 
consultație, dar n-a mai apărut. 

— De ce crezi că el e Buffalo Bill? 

— Pentru că încă de pe atunci omora oameni și le făcea niște 
chestii similare, din punct de vedere anatomic. Zicea că vrea să 
fie ajutat să se oprească, dar de fapt nu voia decât să 
flecărească despre asta. Să trăncănească. 


166 


— Și nu ai... era sigur că n-ai să-l denunți? 

— Nu și-a închipuit că o voi face; și-apoi, îi place să riște. 
Respectasem mărturiile  confidenţiale ale prietenului său 
Raspail. 

— Adică Raspail știa că face asta? 

— Raspail avea o înclinaţie pentru sordid - era acoperit de 
cicatrice. Billy Rubin mi-a spus că are cazier, fără să-mi dea însă 
detalii. l-am făcut un scurt istoric medical. Nu era un caz ieșit 
din comun, cu o singură excepţie: Rubin mi-a spus că suferise 
cândva de antraxul fildeșului de elefant. Asta e tot ce-mi 
amintesc, doamnă senator, și bănuiesc că sunteţi nerăbdătoare 
să plecaţi. Dacă-mi mai aduc aminte ceva, am să vă trimit 
vorbă. 

— Billy Rubin l-a ucis pe cel al cărui cap se afla în mașină? 

— Cred că da. 

— Știţi cine era persoana respectivă? 

— Nu. Raspail îi zicea Klaus. 

— Celelalte lucruri pe care le-aţi spus FBl-ului au fost 
adevărate? 

— Cel puţin la fel de adevărate ca tot ce mi-a spus FBl-ul mie, 
doamnă senator. 

— Am făcut pentru dumneata câteva aranjamente cu caracter 
temporar aici la Memphis. O să discutăm despre situația 
dumitale și-o să pleci la Brushy Mountain când... când o să 
rezolvăm problema. 

— Mulţumesc. Aș dori un telefon, dacă-mi vine în minte 
ceva... 

— ÎI vei avea. 

— Și muzică. Glenn Gould, Variațiunile Goldberg? Ar fi o 
pretenţie prea mare? 

— În regulă. 

— Doamnă senator, să nu încredințaţi nicio informaţie numai 
FBl-ului. Jack Crawford nu joacă niciodată cinstit cu celelalte 
agenţii. E un adevărat meci între oamenii ăștia. El e hotărât să 
se asigure că arestarea o va face el. O captură, după cum i se 
spune. 

— Mulţumesc, doctore Lecter. 

— Îmi place costumul dumneavoastră, spuse Lecter în timp ce 
ea ieșea pe ușă. 


167 


e CAPITOLUL 33 


Cameră lângă cameră, subsolul lui jame Gumb seamănă cu 
labirintul care ne provoacă frustrări în vis. Când încă mai era o 
persoană sfioasă, domnul Gumb își satisfăcea plăcerile în 
camerele cele mai ascunse, departe de scări. În colţurile cele 
mai îndepărtate există camere, camere din alte vieți, pe care 
Gumb nu le-a deschis niciodată. Unele dintre ele sunt, într-un 
fel, încă ocupate, deși sunetele din spatele ușilor au atins 
apogeul și s-au stins în liniște cu mult timp în urmă. 

Nivelul podelelor diferă de la o cameră la alta cu până la 
treizeci de centimetri. Erau pragurile de jos peste care trebuia 
să treci, și pragurile de sus, de care trebuia să te ferești. 
Greutățile sunt imposibil de rostogolit și dificil de târât. Este 
greu, dacă nu chiar periculos, să împingi pe cineva în fața ta - 
mai ales când acela se opune și plânge, implorând, lovind cu 
capul năucit. 

Pe măsură ce înţelepciunea și încrederea în sine i-au sporit, 
domnul Gumb nu a mai avut senzaţia că trebuie să-și 
împlinească poftele în cotloanele ascunse ale subsolului. Acum 
folosește câteva încăperi din subsol situate în jurul scărilor, 
camere spaţioase, cu apă curentă și electricitate. 

Acum subsolul se află scufundat într-un întuneric total. 

Sub camera cu podea de nisip, în temnita subterană, 
Catherine Martin nu scoate nicio vorbă. Domnul Gumb e aici în 
subsol, dar nu în această cameră. 

In camera de dincolo de scări este beznă pentru vederea 
umană, dar se aud o mulţime de mici sunete. Aici apa picură și 
se aude huruitul unor mici pompe. Ecourile fac ca încăperea să 
pară mare. Aerul e umed și răcoros. Miroase a verdeață. O 
bătaie de aripi pe lângă obraz, câteva plescăituri în aer. Un 
sunet grav, nazal, de plăcere, un sunet uman. 

În încăpere nu pătrunde niciuna din frecvențele luminii 
perceptibile de ochiul omenesc, dar domnul Gumb e aici și 
poate vedea foarte bine, chiar dacă vede totul în nuanţe și 
intensităţi de verde. El poartă o excelentă pereche de ochelari 
cu vedere în infraroșu (din surplusurile armatei israeliene, 
achiziționată cu mai puţin de patru sute de dolari), și îndreaptă 
fasciculul lanternei spre cușca de sârmă din faţa lui. El stă pe 


168 


marginea unui scaun cu spătar drept și urmărește absorbit o 
insectă care se cațără pe o plantă în interiorul cuștii. Tânăra 
insectă tocmai a ieșit dintr-o crisalidă despicată aflată în 
pământul umed de pe fundul cuștii. Ea se urcă precaută pe o 
tulpină de zârnă, în căutare de spaţiu pentru a-și desfășura noile 
aripi umede care stau deocamdată strânse pe spatele ei. Alege 
o ramificaţie orizontală. 

Domnul Gumb trebuie să-și încline capul ca să vadă mai bine. 
Puțin câte puţin, aripile se umplu de sânge și de aer. Continuă 
să stea lipite de spatele insectei. 

Trec două ore. Domnul Gumb abia dacă s-a mișcat. Stinge și 
aprinde lanterna cu infraroșii ca să se poată minuna de 
progresele înregistrate de insectă. Pentru a-și omori timpul, își 
plimbă lanterna prin restul încăperii - peste acvariile lui mari ce 
conţin soluţie vegetală de tăbăcit. Întinse pe forme și pe cadre 
metalice, în rezervoare, recentele lui achiziţii pot fi admirate 
precum un grup de statui clasice sparte, scăldate parcă în 
lumina verzuie a unei mări. Fasciculul lanternei se mișcă peste 
marele banc de lucru acoperit cu tablă galvanizată, cu blocul 
metalic care ţine loc de pernă și cu șanțurile de scurgere și 
scripeţii de ridicat de deasupra mesei. De-a lungul peretelui stau 
înșiruite lungile chiuvete industriale. O succesiune de imagini 
verzi în infraroșu filtrat. Rapid, dâre fosforescente îi traversează 
câmpul vizual, ca niște mici urme de cometă: fluturii de noapte 
lăsați liberi în încăpere. 

Revine cu lanterna spre cușcă exact la timp. Insecta își ţine 
aripile mari ridicate, ascunzându-și și deformându-și marcajele. 
Acum își coboară aripile pentru a-și învălui corpul, astfel încât 
celebrul desen se poate vedea cu claritate: un craniu uman, 
minunat executat pe solzii păroși, parcă privește fix de pe 
spatele fluturelui. Sub cupola umbrită a craniului se află găurile 
negre ale ochilor și pomeţii proeminenţi. Dedesubtul lor, negrul 
se întinde ca un căluș peste faţă, deasupra maxilarului. Craniul 
se sprijină pe un marcaj ce seamănă cu partea superioară a unui 
pelvis. 

Un craniu proptit pe un pelvis, totul desenat pe spatele unui 
fluture printr-un accident al naturii. 

Domnul Gumb se simte foarte bine și ușor în sinea lui. Se 
apleacă în faţă și suflă cu blândeţe aerul peste fluture. Insecta 
își ridică proboscida ascuţită și chițăie supărată. 


169 


Domnul Gumb pășește, în liniște, luminându-și drumul cu 
lanterna, în temniţa subterană. Deschide gura ca să-și 
liniștească respiraţia. Nu vrea să-și strice buna dispoziţie din 
cauza zgomotului din puț. Lentilele ochelarilor, fixate pe niște 
mici protuberanţe ca niște butoiașe, arată asemenea unor ochi 
de crab pe niște tije. El știe că ochelarii nu sunt câtuși de puţin 
atrăgători, dar datorită lor s-a bucurat de clipe minunate în 
subsolul întunecat, atunci când își juca jocurile preferate. 

Se apleacă deasupra găurii din podea și trimite fasciculul 
invizibil în josul puţului. 

Materialul stă culcat pe o parte, chircit ca un crevete. Pare 
adormit. Găleata pentru reziduuri e lângă el. Nu mai rupsese 
sfoara într-o încercare prostească de a se căţăra pe pereții 
abrupți. În somn, își lipise colţul saltelei de faţă și-și sugea 
degetul. 

Privind-o pe Catherine, plimbând fasciculul de lumină 
infraroșie peste trupul ei, domnul Gumb se pregătește pentru 
rezolvarea problemelor cât se poate de reale care-i stau în faţă. 
Pielea omenească este al naibii de greu de prelucrat dacă vrei 
să menţii niște standarde la fel de înalte ca ale domnului Gumb. 
Trebuie luate niște decizii structurale fundamentale, și prima 
dintre ele se referă la locul unde trebuie pus fermoarul. 

El plimbă fasciculul pe spatele fetei. In mod normal, ar pune 
închizătura la spate, dar în acest caz cum ar putea să tragă 
fermoarul singur? N-ai cum să ceri ajutorul altuia, oricât de 
incitantă ar fi perspectiva. Știe locuri și anumite cercuri unde 
strădaniile sale ar fi foarte apreciate - sunt anumite iahturi unde 
s-ar bucura de un mare succes -, dar asta va trebui să mai 
aștepte. Trebuie să facă în așa fel încât să se poată descurca 
singur. Să spintece partea centrală frontală ar fi un sacrilegiu - 
prin urmare își scoase din minte această variantă. 

În infraroșu, domnul Gumb nu-și poate da seama de culoarea 
adevărată a pielii lui Catherine. Fata pare mai slabă. Crede că e 
posibil ca fata să fi ţinut regim de slăbire atunci când a răpit-o. 

Experienţa l-a învăţat să aștepte patru până la șapte zile 
înainte de a-și culege recolta. Pierderea bruscă de greutate face 
ca pielea să fie mai puţin întinsă și mai ușor de jupuit. In plus, 
înfometarea răpește o mare parte din puterea subiecţilor și-i 
face mai ușor de manevrat. Mai docili. Unii sunt cuprinși de o 
resemnare buimacă. În același timp, este necesar să li se 


170 


asigure câteva raţii de hrană pentru a preveni accesele 
distructive de disperare care ar putea deteriora pielea. 

Era limpede că materialul pierduse în greutate. Acesta este 
atât de deosebit, atât de esenţial pentru ceea ce face domnul 
Gumb, încât nu mai are răbdare să aștepte prea mult, și nici nu 
trebuie. O va face mâine după-amiază sau mâine-seară. Cel mai 
târziu în ziua următoare. Curând. 


e CAPITOLUL 34 


Clarice Starling recunoscu panoul rutier ce indica localitatea 
Stonehinge Villas de la știrile televizate. Complexul rezidenţial 
East Memphis, un amestec de apartamente și vile, forma un U 
mare în jurul unui teren de parcare. 

Starling își lăsă automobilul Chevrolet Celebrity, închiriat, în 
mijlocul parcării. Zona era locuită de muncitori specialiști bine 
plătiți și de  directorași mărunți - deduse asta după 
autoturismele de teren Trans-Arm și IROC-Z Camaro. Rulote 
pentru week-end-uri și remorci pentru bărci, vopsite în culori 
sclipitoare, erau parcate într-o secţiune rezervată a terenului. 

Stonehinge Villas - cuvintele o iritau pe Starling ori de câte ori 
le citea. Probabil că apartamentele erau pline de mobilier de 
răchită și de covoare miţoase de culoarea piersicii. Fotografii 
sub geamul de pe măsuta de cafea. Cărţi de bucate și reviste 
ilustrate. Starling, a cărei singură reședință era o cameră în 
căminul Academiei FBI, era un critic sever al acestor apucături. 

Trebuia s-o cunoască pe Catherine Baker Martin, și locul 
acesta nu părea deloc potrivit pentru fiica unui senator. Starling 
citise materialul biografic adunat de FBI, de unde reieșea că 
tânăra Catherine Martin era studentă cu rezultate mediocre. 
Avusese un eșec la Farmington și petrecuse doi ani nefericiţi la 
Middlebury. Acum era studentă la Southwestern și învățătoare 
stagiară. 

Starling și-ar fi putut-o imagina cu ușurință ca pe o puștoaică 
preocupată de propriile gânduri, grea de cap, dintr-o școală cu 
internat, unul dintre acei oameni veșnic neascultători. Dar 
Starling știa că trebuia să dea dovadă de prudenţă, să nu se 
lase mânată de propriile prejudecăţi și resentimente. Ea însăși 


171 


petrecuse destui ani prin internate, trăind din burse, dar având 
totdeauna situaţia școlară mai bună decât calitatea hainelor pe 
care le purta. Cunoscuse o mulţime de copii din familii înstărite, 
care petrecuseră prea mult timp prin internatele școlare. Nu 
dădea nicio ceapă degerată pe unii dintre aceștia. Dar ajunsese 
să înţeleagă că incapacitatea de concentrare poate fi o 
stratagemă pentru evitarea durerii și că adesea este 
interpretată greșit drept superficialitate și indiferenţă. 

Era mai bine să și-o închipuie pe Catherine ca pe un copil care 
naviga cu iahtul împreună cu tatăl ei, ca în filmul transmis la 
televiziune odată cu apelul doamnei senator Martin. Se întrebă 
dacă nu cumva Catherine se străduise să-i facă pe plac tatălui ei 
atunci când era mică. Se întrebă ce făcea Catherine când au 
venit și au anunţțat-o că tatăl ei murise în urma unui atac de 
cord, la patruzeci și doi de ani. Starling era sigură că fata îi 
ducea dorul. Și această rană comună - dorul de tată - o făcu pe 
Starling să se simtă apropiată de ea. 

Starling considera că este esenţial să ţină la Catherine, pentru 
că asta o îmboldea să se străduiască mai mult. 

Işi dădu seama unde era situat apartamentul tinerei după cele 
două mașini ale poliției din Tennessee parcate în fața lui. Pe 
asfaltul parcării din apropierea apartamentului se vedeau pete 
de praf alb. De bună seamă că cineva de la Biroul de Investigații 
Tennessee ridicase spre analiză petele de ulei cu praf de piatră 
ponce sau alt praf inert. Crawford îi spusese că agenţii locali își 
cunoșteau bine meseria. 

Starling se apropie de vehiculele de vacanţă lăsate în 
secţiunea specială a parcării din faţa apartamentului. Aici o 
înhăţase Buffalo Bill. Destul de aproape de casă ca fata să fi 
lăsat ușa neîncuiată atunci când ieșise din casă. Ceva a atras-o 
afară. Trebuie să fi fost un lucru ce părea total inofensiv. 

Starling știa că polițiștii din Memphis îi interogaseră cu 
meticulozitate pe toţi martorii potenţiali și că nimeni nu văzuse 
nimic, sau poate că răpirea avusese loc printre rulotele înalte. 
De-acolo trebuie s-o fi urmărit. Cu siguranţă că s-a aflat într-un 
vehicul oarecare. Dar Buffalo Bill știa că fata era aici. Pusese 
ochii pe ea undeva și se ţinuse pe urmele ei, așteptând un 
moment prielnic. Fete de statura lui Catherine se întâlnesc mai 
rar. Individul nu-și alegea locurile de pândă la întâmplare, 


172 


așteptând să apară o femeie cu proporțiile dorite de el. Putea să 
aștepte zile în șir și să nu apară niciuna. 

Toate victimele erau corpolente. Toate. Unele erau grase, dar 
toate erau corpolente. „Părţile veșmântului trebuie să i se 
potrivească.” Amintindu-și cuvintele doctorului Lecter, Starling 
se cutremură. Doctorul Lecter, noul locuitor al orașului Memphis. 

Starling trase adânc aer în piept, își umflă obrajii și lăsă aerul 
să iasă încet. Să vedem ce putem afla despre Catherine. 

Un poliţist din forţele de ordine ale statului Tennessee, 
purtând emblema cu Smokey the Bear, i-a deschis ușa de la 
apartamentul lui Catherine Martin. Când Starling i-a arătat 
legitimaţia, acesta i-a făcut semn să intre. 

— Domnule poliţist, am venit să arunc o privire asupra acestei 
reședințe. 

„Reședinţă” părea un cuvânt potrivit pentru dialogul cu un 
bărbat care purta pălăria chiar și în casă. Acesta încuviință din 
cap. 

— Dacă sună telefonul, nu vă deranjaţi, am să răspund eu. 

Pe tejgheaua din bucătărie Starling văzu un casetofon 
racordat la telefon. Alături de acesta se aflau două telefoane 
noi. Unul nu avea disc de formare a numerelor - era o legătură 
directă cu agenţia Southern Bell, care se ocupa cu interceptarea 
convorbirilor telefonice în zonă. 

— Pot să vă ajut în vreun fel? întrebă tânărul poliţist. 

— Poliţia și-a terminat treaba aici? 

— Apartamentul a fost pus la dispoziţia familiei. Eu sunt aici 
numai pentru telefon. Puteţi atinge orice obiect, dacă asta vă 
interesează. 

— Bun. Atunci o să arunc o privire. 

— OK. 

Tânărul poliţist își recuperă ziarul pe care-l ascunsese sub 
canapea și se așeză la loc. 

Starling voia să se concentreze. Ar fi vrut să fie singură în 
apartament, dar știa că avusese noroc că locuinţa nu era plină 
de polițiști. 

Începu cu bucătăria. Nu era utilată de către un bucătar serios. 
Catherine venise după floricele de porumb, după cum declarase 
poliţiei prietenul ei. Starling deschise congelatorul și găsi acolo 
două cutii de floricele semipreparate, de pus la cuptorul cu 
microunde. Din bucătărie nu se vedea parcarea. 


173 


— De unde sunteți? 

Starling nu auzi întrebarea de prima dată. 

— De unde sunteți? 

Polițistul de pe canapea se uita la ea pe deasupra ziarului. 

— Washington, răspunse Starling. 

Sub chiuvetă... da, zgârieturi pe racordul ţevii. Băieţii 
demontaseră sifonul și-l examinaseră. O bilă albă pentru agenții 
FBI locali. Cuţitele nu erau ascuţite. Mașina de spălat vase 
fusese folosită, dar nu și golită. Frigiderul conţinea brânză de 
vaci și salată de fructe. Catherine își făcea cumpărăturile de la 
un fast-food, probabil din același loc, vreun magazin din 
apropiere unde erai servit fără să mai cobori din mașină. Poate 
că trecuse cineva prin preajma magazinului. Nu strica să 
verifice. 

— Sunteţi de la Biroul Procurorului General? 

— Nu, de la FBI. 

— Tre’ să vină și de la ei cineva. Așa am auzit la intrarea în 
schimb. De când lucraţi la FBI? 

În sertarul pentru verdeţuri era o varză artificială. Starling o 
rostogoli și controlă compartimentul pentru bijuterii dinăuntru. 
Era gol. 

— De când lucraţi la FBI? 

Starling se uită la poliţist. 

— Uite care-i treaba, domnule poliţist. După ce-am să termin 
de căutat pe-aici, s-ar putea să am nevoie să vă pun eu câteva 
întrebări. Atunci poate c-o să-mi daţi o mână de ajutor. 

— Desigur. Dacă pot... 

— Bun, în regulă. Hai să așteptăm până atunci, și-o să mai 
stăm de vorbă. Acum trebuie să mă gândesc la ceea ce am de 
făcut. 

— Nicio problemă din partea mea. 

Dormitorul era luminos și însorit, având un aer care-i plăcea 
lui Starling. Mobilierul și decoraţiunile interioare erau de o 
calitate mai bună decât își puteau permite majoritatea tinerelor. 
Erau acolo un paravan Coromandel, două exemplare de 
bibelouri c/oisonne€ pe rafturi și un secreter de calitate, din 
lemn de nuc masiv. Paturi separate. Starling ridică marginea 
așternuturilor. Rotilele erau blocate la patul din stânga, dar nu și 
la cel din dreapta. „Catherine probabil că le apropie unul de 
celălalt atunci când are nevoie. Poate că are un amant de care 


174 


prietenul ei nu știe. Sau poate că uneori dorm împreună aici. 
Robotul telefonic nu are opţiunea de apel la distanţă. Așa că 
trebuie să fie aici când o sună maică-sa.” 

Robotul telefonic era același model cu al ei, obișnuitul Phone- 
Mate. Ridică panoul superior. Ambele casete, de emisie și de 
recepţie, dispăruseră. În locul lor era un bilet pe care scria: 
„CASETELE PROPRIETATEA TBI 46”. 

Camera era rezonabil de curată, dar avea aspectul 
dezordonat pe care-l lasă în urmă niște indivizi neîndemânatici, 
bărbaţi care încearcă să așeze obiectele la loc exact la fel, dar 
nu reușesc întru totul. Starling și-ar fi dat seama că dormitorul 
fusese percheziționat chiar și fără urmele de praf pentru 
amprente de pe toate suprafețele netede. 

Starling nu credea că vreuna dintre secvențele răpirii avusese 
loc în dormitor. Crawford avea probabil dreptate, Catherine 
fusese răpită în parcare. Dar Starling voia s-o cunoască pe 
Catherine, și asta fusese locuinţa ei. Este locuinţa ei, se corectă 
Starling. Catherine /ocuiește aici. 

În dulăpiorul noptierei era o carte de telefon, batiste igienice, 
o cutie cu ustensile de toaletă și, lângă cutie, un aparat 
fotografic Polaroid SX-70 cu un dispozitiv de declanșare de la 
distanţă și un trepied scurt, pliat. Hmm. Concentrată ca o 
șopârlă, Starling se uită la aparat. Clipi asemenea unei șopârle, 
însă nu-l atinse. 

Șifonierul o interesa pe Starling cel mai mult. Catherine Baker 
Martin, cu eticheta de la spălătorie C-B-M, avea o mulţime de 
haine, și unele dintre ele erau de foarte bună calitate. Starling 
recunoscu multe dintre etichete, inclusiv pe cea de la magazinul 
Garfinkeps and Britches din Washington. „Cadouri de la 
mămica”, își spuse ea. Catherine avea haine frumoase, de 
croială clasică, la două mărimi, astfel încât să i se potrivească 
atât la 65 de kilograme, cât și la 75, după cum aprecie Starling, 
și mai erau acolo și câteva perechi de pantaloni largi și 
pulovere, de criză, când mai lua în greutate, de la Statuesque 
Shop. Pe un raft se găseau douăzeci și trei de perechi de 
pantofi. Șapte perechi erau marca Ferragamos, mărimea 42, și 
mai erau și niște adidași și pantofi sport. Pe raftul de sus se 
vedeau un mic rucsac și o rachetă de tenis. 


175 


Obiectele personale ale unui copil privilegiat, student și 
învăţător stagiar, care trăia mai bine decât majoritatea 
semenilor săi. 

O sumedenie de scrisori în secreter. Bilete scrise stângaci de 
la foști colegi de clasă. Timbre, etichete poștale. Un teanc de foi 
de hârtie de ambalaj în sertarul de jos, cu modele și culori 
diferite. Degetele lui Starling cercetară teancul de hârtii. Tocmai 
se gândea să-i interogheze pe vânzătorii de la magazinul din 
apropiere, când descoperi o foaie care era prea groasă și prea 
rigidă. Degetele ei trecuseră iniţial de ea, apoi reveniseră. Era 
antrenată să sesizeze anomaliile, și foaia de hârtie era deja pe 
jumătate trasă în afară când se uită la ea. Era o foaie albastră, 
dintr-un material asemănător cu sugativa, și modelul imprimat 
pe ea era o imitație grosolană a personajului de desen animat 
Pluto. Căţelușii aranjaţi în șiruri semănau cu Pluto, aveau 
culoarea potrivită, dar nu respectau întocmai proporţiile. 

— Catherine, Catherine, spuse Starling. 

Scoase o pensetă din geantă și cu ajutorul ei strecură foaia 
colorată într-o pungă de plastic. Pentru moment, o puse pe pat. 

Cutia de bijuterii de pe comodă era din piele ștanţată, așa 
cum întâlneşti în orice dormitor de fată. Cele două sertare din 
faţă și capacul cu trei compartimente suprapuse conţineau niște 
bijuterii obișnuite, nimic de valoare. Starling se întrebă dacă nu 
cumva piesele cele mai bune fuseseră în varza artificială din 
frigider, și, dacă da, cine le luase. 

Işi strecură degetul într-o parte a capacului și deblocă sertarul 
secret de la spatele cutiei pentru bijuterii. Acesta era gol. Se 
întrebă pentru cine erau secrete aceste sertare - cu siguranţă 
că nu pentru hoţi. Tocmai își dusese mâna la spatele cutiei, 
împingând sertarul înapoi, când atinse cu degetele plicul lipit cu 
scotch pe fundul sertarului. 

Işi puse mai întâi o pereche de mănuși de bumbac și întoarse 
cutia cu sertarul spre ea. Trase afară sertarul gol și-l răsuci. Un 
plic maro era lipit de fundul sertărașului cu bandă adezivă. 
Capacul plicului era băgat înăuntru, fără să fie lipit. Tinu hârtia 
aproape de nas. Plicul nu fusese afumat pentru amprente. 
Starling se folosi de pensetă pentru a deschide plicul și pentru a- 
| goli de conţinut. Inăuntru erau cinci fotografii Polaroid, pe care 
le scoase afară pe rând. Pozele înfățișau un bărbat și o femeie 
care făceau amor. Nu apăreau feţele sau capetele personajelor. 


176 


Două fotografii fuseseră făcute de femeie, două de bărbat, și 
una de pe trepiedul așezat pe noptieră. 

Era greu să-ţi dai seama de proporții după o fotografie, dar, 
având în vedere cele 65 de kilograme repartizate în mod 
spectaculos pe un trup de o înălţime considerabilă, femeia 
trebuia să fie Catherine Martin. Bărbatul purta pe penis ceva ce 
părea a fi un inel din fildeș sculptat. Rezoluţia fotografiei nu era 
suficient de bună pentru a scoate în evidenţă detaliile acestuia. 
Bărbatul făcuse operaţie de apendicită. Starling puse fiecare 
fotografie într-o pungă de plastic și apoi în câte un plic de 
culoare maro. Impinse apoi la loc sertărașul. 

— Am bijuteriile veritabile în buzunar, spuse o voce din 
spatele ei. Nu cred că a dispărut ceva. 

Starling privi în oglindă. Doamna senator Ruth Martin stătea 
în ușa dormitorului. Părea epuizată. 

Starling se întoarse cu fața spre ea. 

— Bună ziua, doamnă senator. Vreţi să vă întindeţi un pic? Eu 
aproape am terminat. 

Chiar dacă era epuizată, doamna senator constituia o 
prezenţă remarcabilă. In spatele imaginii exterioare atent 
elaborate, Starling desluși o fire combativă. 

— Cine ești dumneata, te rog? Credeam că poliţia a terminat 
aici ce-avea de făcut. 

— Sunt Clarice Starling de la FBI. Aţi vorbit cu doctorul Lecter, 
doamnă senator? 

— Mi-a dat un nume, spuse doamna senator, care își aprinse o 
țigară și o cercetă pe Starling din cap până în picioare. Vom 
vedea ce valoare are. Dar dumneata ce-ai găsit în cutia de 
bijuterii, agent Starling? Are vreo valoare? 

— Unele documente pe care le vom putea verifica în câteva 
minute, reuși să îngaime Starling. 

— In cutia de bijuterii a fiicei mele? Să le vedem! 

Starling auzi voci în camera învecinată și speră să îi întrerupă 
cineva. 

— E cumva cu dumneavoastră și domnul Copley, agentul 
special din Memphis... 

— Nu, nu este, și ăsta nu e un răspuns. Fără supărare, agent 
Starling, vreau să văd ce-ai scos din cutia de bijuterii a fiicei 
mele - întoarse capul și strigă peste umăr. Paul. Paul, vrei să vii 
până aici? Agent Starling, s-ar putea să-l cunoști pe domnul 


177 


Krendler de la Departamentul de Justiţie. Paul, ea e domnișoara 
pe care Crawford a trimis-o la Lecter. 

Krendler avea chelia bronzată și părea în formă la cei 
patruzeci de ani ai săi. 

— Bună ziua, domnule Krendler, vă cunosc, spuse Starling. 

„Omul de legătură dintre Congres și Divizia Criminalistică a 
Departamentului de Justiţie, omul care rezolvă problemele, cel 
puţin asistent al procurorului general, Doamne, apără și 
păzeşte.” 

— Agentul Starling a găsit ceva în cutia de bijuterii a fiicei 
mele și l-a pus într-un plic maro. Cred că ar fi bine să vedem 
despre ce e vorba, nu? 

— Agent Starling? spuse Krendler. 

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră, domnule Krendler? 

— Bineînţeles că poţi. Mai târziu. 

Krendler ţinea mâna întinsă. Starling se făcu roșie la faţă. Ştia 
că doamna senator nu era în apele ei, dar nu avea să-i ierte 
niciodată lui Krendler expresia de îndoială de pe chip. Niciodată. 

— Cum doriţi, spuse Starling și-i întinse plicul. 

Krendler se uită la prima fotografie și tocmai închisese la loc 
plicul, când doamna senator i-l luă din mâini. 

Era dureros să o privești în timp ce se uita la fotografii. Când 
termină, se duse la fereastră și rămase cu faţa ridicată spre 
cerul înnorat, cu ochii închiși. Părea îmbătrânită în lumina zilei, 
și mâna îi tremura când încercă să fumeze. 

— Doamnă senator... dădu să spună Krendler. 

— Poliţia a percheziționat această cameră, spuse doamna 
senator Martin. Sunt sigură că au găsit acele fotografii și au avut 
atâta bun-simţ încât să le pună la loc și să-și ţină gura în privinţa 
lor. 

— Nu le-a mai găsit nimeni, interveni Starling. 

Femeia era rănită, dar se ţinea tare. 

— Doamnă Martin, vă daţi seama că trebuie să știm cine e 
acest bărbat. Dacă e un prieten, nicio problemă. Pot afla asta în 
cinci minute. Nimeni altcineva nu mai are de ce să vadă 
fotografiile, și Catherine nu trebuie să știe. 

— O să am grijă de asta, spuse doamna senator punând plicul 
în poșeta ei, iar Krendler nu interveni în niciun fel. 

— Doamnă senator, aţi luat cumva bijuteriile aflate în varza 
artificială din frigider? întrebă Starling. 


178 


Secretarul doamnei senator, Brian Gossage, își vâri capul pe 
ușă. 

— Îmi cer scuze, doamnă senator, dar au terminat de instalat 
terminalul. Putem urmări operaţiunea de căutare a lui William 
Rubin în baza de date a FBl-ului. 

— Mergeţi acolo, doamnă senator, spuse Krendler. Vin și eu 
imediat. 

Ruth Martin ieși din cameră fără să răspundă la întrebarea lui 
Starling. 

Aceasta avu prilejul să-l vadă mai bine pe Krendler în timp ce 
închidea ușa dormitorului. Costumul lui era un triumf al croitoriei 
manuale, și individul nu era înarmat. De-atâta mers pe covoare 
groase i se luase luciul de pe partea inferioară a tocurilor de la 
pantofi, tocuri care nu apucaseră încă să se tocească. 

Krendler rămase o clipă cu mâna pe clanţa ușii, cu capul 
aplecat. 

— A fost o percheziţie reușită, spuse el în timp ce se întorcea. 

Starling nu se lăsă dusă de nas și se uită fix la el. 

— Văd că la Quantico sunt pregătiţi scotocitori de nădejde, 
adăugă Krendler. 

— Dar nu și hoţi. 

— Știu asta. 

— Nu s-ar zice. 

— Las-o baltă! 

— O să continuăm cercetările legate de fotografii și de varza 
artificială, nu-i așa? întrebă ea. 

— Da. 

— Ce e cu numele „William Rubin”, domnule Krendler? 

— Lecter zice că ăsta e numele lui Buffalo Bill. Asta e mesajul 
pe care l-am transmis la secţia de identificare și la NCIC. Uită-te 
la asta! 

Îi dădu stenograma convorbirii dintre Lecter și doamna 
senator Martin, o copie neclară tipărită pe o imprimantă 
matricială. 

— Vreo idee? spuse el când ea termină de citit. 

— Nu a spus aici niciun detaliu pe care să fie silit vreodată să- 
| retracteze, remarcă Starling. Declară că e vorba despre un 
bărbat alb pe care-l cheamă Billy Rubin, bolnav de antraxul 
fildeșului de elefant. Orice s-ar întâmpla, nu poţi să-l prinzi cu 
vreo minciună în declaraţia de faţă. În cel mai rău caz, poate 


179 


pretinde să se fi înșelat. Sper ca așa să stea lucrurile. Dar se mai 
poate să-și fi bătut joc de ea. Domnule Krendler, e cât se poate 
de capabil de asta. L-aţi... întâlnit vreodată? 

Krendler clătină din cap și pufni pe nări. 

— Doctorul Lecter a ucis nouă oameni, iar astea sunt doar 
crimele despre care știm. Orice s-ar întâmpla, chiar dacă i-ar 
readuce la viaţă pe morţi, n-o să-l lase liber. Așa încât tot ce i-a 
mai rămas e să se distreze. De-aia ne-am jucat cu el... 

— Știu cum v-aţi jucat cu el. Am ascultat banda înregistrată 
de Chilton. Nu zic că a fost o greșeală - dar zic că s-a terminat. 
Cei de la Științe Comportamentale pot să continue cercetările pe 
baza a ceea ce ai obţinut - perspectiva transsexuală - în măsura 
în care merită. lar tu te vei întoarce la cursurile de la Quantico 
mâine. 

„Dar-ar dracii!” 

— Am găsit și altceva. 

Foaia de hârtie colorată rămăsese pe pat neobservată. 
Starling o luă și i-o dădu lui Krendler. 

— Ce-i asta? 

— Arată ca o hârtie cu căţeluși pe ea. 

Il lăsă să întrebe restul. El ceru informaţia cu un gest al 
mâinii. 

— Sunt destul de sigură că pe sugativă e acid. LSD. Hârtia e 
de pe la mijlocul anilor șaptezeci, sau chiar mai veche. Acum eo 
curiozitate. Merită să aflăm de unde o are. Ar trebui să facem 
niște teste ca să fim siguri. 

— Poţi s-o iei cu tine la Washington și s-o predai la laborator. 
Ai să pleci în câteva minute. 

— Dacă nu vreţi să așteptați, o putem face pe loc, cu o trusă 
de teren. Dacă vreun poliţist are trusa standard de identificare a 
narcoticelor, e vorba despre testul J, nu ia decât două secunde, 
putem... 

— Inapoi la Washington, înapoi la școală, spuse Krendler 
deschizând ușa. 

— Domnul Crawford mi-a ordonat... 

— Ordinele tale sunt cele pe care ţi le dau eu acum. În acest 
moment nu te mai afli în subordinea lui Jack Crawford. Revii 
imediat sub aceeași jurisdicție ca orice alt student, iar treaba ta 
e la Quantico, m-ai înţeles? Ai un avion la două și zece. Ai grijă 
să nu-l pierzi. 


180 


— Domnule Krendler, doctorul Lecter a vorbit cu mine după 
ce a refuzat să stea de vorbă cu cineva de la Poliţia din 
Baltimore. Poate că la fel se va întâmpla și acum. Domnul 
Crawford era de părere... 

Krendler închise ușa din nou, cu mai multă fermitate decât ar 
fi fost nevoie. 

— Agent Starling, eu nu trebuie să mă justific față de tine, dar 
ascultă-mă! Informarea Departamentului de Științe 
Comportamentale este consultativă, întotdeauna a fost așa. 
Totul se reduce la asta. Jack Crawford ar trebui să-și ia oricum o 
învoire pe motive familiale. Sunt surprins că a fost în stare să-și 
facă datoria atât de bine în condiţiile astea. A riscat prostește 
neinformând-o pe doamna senator Martin, și a încasat-o în 
consecință. Cu dosarul lui, la o distanță atât de mică de 
pensionare, nici măcar ea nu poate să-i facă prea mult rău. Așa 
că, în locul tău, nu mi-aș face prea multe griji pentru pensia lui. 

Starling nu pricepu ce voia să spună Krendler. 

— Mai aveţi pe cineva care a prins trei criminali în serie? Știţi 
pe cineva care a prins măcar unul? N-ar trebui s-o lăsaţi să 
meargă pe pista asta, domnule Krendler. 

— De bună seamă că ești o tânără eminentă, altfel Crawford 
nu și-ar fi bătut atâta capul cu tine, așa că am să-ţi spun o 
singură dată: învaţă să-ţi stăpânești gura aia mare a ta, altfel o 
să ajungi într-un birou de copiat acte. Chiar nu pricepi? În primul 
și în primul rând, singurul motiv pentru care ai fost trimisă la 
doctorul Lecter a fost ca să obţii niște informaţii noi pe care 
directorul vostru să le folosească pe Dealul Capitoliului. Chestii 
inofensive despre principalele crime, un „punct de vedere 
confidenţial despre doctorul Lecter”, el le serveşte 
congresmenilor poveștile astea ca pe nişte bomboane în timp ce 
încearcă să obțină aprobarea noului buget. Și ei înghit totul, au 
ce să bârfească la cină, când ies în oraș. Ţi-ai depășit atribuţiile, 
agent Starling, și ești pe liber în cazul acesta. Știu că ai niște 
documente suplimentare de identitate. Te rog să mi le predai. 

— Am nevoie de ele ca să mă pot urca în avion cu pistolul. 
Arma trebuie dusă la Quantico. 

— O armă, Dumnezeule! Să predai legitimaţia imediat ce 
ajungi acolo! 

Doamna senator Martin, Gossage, un tehnician și câţiva 
polițiști erau adunați în jurul unui monitor video, cu un modem 


181 


conectat la telefon. Linia operativă a Centrului de Informaţii de 
la National Crime (NCIC) transmitea o relatare în direct a 
cercetărilor efectuate la Washington în legătură cu informaţia 
doctorului Lecter. Pe ecran apăru o informație de la Centrul 
Naţional pentru Controlul  Maladiilor din Atlanta: antraxul 
fildeșului de elefant se poate contracta prin inhalarea prafului 
de la șlefuirea fildeșului african, de regulă la manufacturarea 
mânerelor decorative. In Statele Unite este o boală a cuţitarilor, 
a celor care produc manual cuțite. 

La cuvântul „cuţitari” doamna senator închise ochii fierbinţi și 
uscați, strângând batista Kleenex în mână. 

Tânărul poliţist care o lăsase pe Starling să intre în 
apartament tocmai îi adusese o ceașcă de cafea doamnei 
senator. Nu-și scosese pălăria nici acum de pe cap. 

Starling nu voia nici în ruptul capului să plece de acolo 
neobservată. Se opri în faţa femeii și spuse: 

— Vă urez noroc, doamnă senator. Sper ca fiica 
dumneavoastră să nu fi păţit nimic. 

Doamna senator încuviinţă din cap fără să se uite la ea. 
Krendler o zori pe tânăra agentă să iasă din încăpere. 

— N-am știut că n-are voie să intre aici, zise tânărul poliţist în 
timp ce Starling pleca din cameră. 

Krendler o însoţi până la ieșirea din casă. 

— Am tot respectul pentru Jack Crawford. Te rog să-i transmiţi 
cât de rău ne pare tuturor pentru... situaţia soției sale. Acum hai 
să ne întoarcem la școală și să ne vedem de treabă, bine? 

— La revedere, domnule Krendler. 

Apoi rămase singură în parcare, cu senzaţia neclară că nu 
înţelesese nimic din ce se întâmplă pe lumea asta. 

Urmări cu privirea un porumbel care se plimba pe sub rulote 
și remorcile cu bărci. Pasărea luă cu ciocul o coajă de alună și 
apoi îi dădu drumul. Vântul umed îi răvășea penele. 

Starling ar fi vrut să poată vorbi cu Crawford. „lrosirea 
resurselor și prostia îți produc cele mai mari pagube, așa-i 
spusese parcă. Folosește-te de acest moment, și te va tempera. 
Acum vine testul cel mai dificil - să nu lași furia și frustrarea să 
te împiedice să gândești. Este esenţa calităţilor de comandant, 
așa dovedești dacă le ai sau nu le ai.” 

Nu dădea nicio ceapă degerată pe calităţile de comandant. 
Constată că nu dădea o ceapă degerată, sau, mă rog, doi bani, 


182 


pe ideea de a fi agent special Starling. Mai ales dacă astea erau 
regulile jocului. 

Se gândi la fata săracă, grasă, tristă și moartă pe care o 
văzuse întinsă pe masa de la pompele funebre din Potter, 
Virginia de Vest. „Avea unghiile lăcuite cu sclipici, exact ca 
aceste jeguri de rulote. 

Cum o chema oare? Kimberly. 

„Să fiu a naibii dacă ticăloșii ăștia o să mă vadă plângând.” 

Dumnezeule, toată lumea se numea Kimberly; avusese patru 
colege de clasă cu numele ăsta. Trei băieţi pe care-i chema 
Sean. Kimberly, cu numele ei de serial de televiziune, 
străduindu-se să se gătească, își perforase lobii urechilor 
încercând să arate mai bine, vrând să-și înfrumuseţeze 
înfățișarea. lar Buffalo Bill se uită la sânii ei lăsaţi și 
neinteresanţi și-i lipește ţeava pistolului de piept, între cele 
două țâțe, apoi trage și face o gaură ca o stea de mare. 

Kimberly, sora ei tristă și grasă, care se epila cu ceară pe 
picioare. Nu era de mirare - judecând după fața ei, după braţe și 
după picioare, pielea era tot ce avea mai bun. „Kimberly, ești 
supărată acolo unde te afli?” Ea n-avea o mamă senator care s- 
o caute. Nici avion care să transporte pe toţi nebunii de colo- 
colo. „Nebuni” era un cuvânt pe care n-ar fi trebuit să-l 
folosească. Atâtea lucruri pe care nu trebuia să le facă. „Oameni 
nebuni.” 

Starling se uită la ceasul de la mână. Mai avea o oră și 
jumătate până la plecarea avionului și mai era un lucru mărunt 
pe care-l putea face. Voia să se uite la faţa doctorului Lecter 
atunci când spunea „Billy Rubin”. Dacă reușea să susţină 
privirea acelor ciudaţi ochi căprui suficient de mult timp, dacă se 
uita în profunzime, acolo unde întunericul absoarbe scânteierile, 
poate că avea să deslușească într-un final ceva util. Se gândi că 
ar putea vedea veselie. 

„Slavă Domnului că mai am încă legitimaţia la mine.” 

Demară în trombă, lăsând pe asfaltul parcării două dâre lungi 
de cauciuc. 


e CAPITOLUL 35 


Clarice Starling conducea grăbită prin traficul periculos din 
Memphis. Pe obraz i se uscaseră două lacrimi de mânie, în mod 
ciudat, acum avea o senzaţie de plutire și de eliberare. O 
claritate nefirească - asta o avertiza că era pusă pe harţă, așa 
că încercă să se stăpânească. 

Mai devreme, când venise de la aeroport, trecuse pe lângă 
vechea clădire a tribunalului, așa că o găsi din nou cu ușurință. 

Autorităţile din Tennessee nu voiau să riște nimic când era 
vorba despre Hannibal Lecter. Erau hotărâte să-l ţină în condiţii 
de siguranţă, fără să-l expună la pericolele închisorii orășenești. 
Au rezolvat problema alegând clădirea care adăpostea vechiul 
tribunal și fosta închisoare, o construcţie masivă, în stil gotic, 
din blocuri de granit, de pe vremea când munca fizică era 
gratuită. Acum devenise o clădire administrativă a primăriei, 
după ce suferise un proces de restaurare, întru câtva excesivă, 
în acest oraș prosper, conștient de propria importanţă istorică. 
Acum arăta ca o fortăreață medievală înconjurată de poliţie. 

Un amalgam de mașini ale forţelor de ordine - patrule de 
circulaţie, de la Departamentul șerifului din districtul Shelby, 
Biroul de Investigaţii Tennessee și Departamentul de Corecţie - 
umplea parcarea. Starling fu nevoită să treacă printr-un baraj de 
poliţie chiar înainte de a-și parca mașina închiriată. 

Prezenţa doctorului Lecter ridicase o problemă suplimentară 
de securitate: atitudinea celor din afară. Se primiseră încontinuu 
telefoane de ameninţare din momentul în care la știrile de 
dimineaţă se relatase despre venirea sa. Victimele sale aveau 
numeroși prieteni și rude cărora le-ar fi plăcut tare mult să-l 
vadă mort. 

Starling spera ca agentul FBI rezident, Copley, să nu fie acolo, 
căci nu voia să-i facă necazuri. 

Zări ceafa lui Chilton în mijlocul unui grup de reporteri adunaţi 
pe iarba de lângă treptele principale. in mulţime se aflau două 
minicamere de luat vederi. Starling se gândi că ar fi fost mai 
bine dacă ar fi avut ceva pe cap. Își întoarse fața într-o parte în 
timp ce se apropia de intrarea în turn. 

Polițistul de la ușă îi cercetă legitimaţia înainte de a-i permite 
să intre în foaier. Holul de la intrarea în turn arăta acum ca o 


184 


cameră de gardă militară. Un poliţist de la poliţia orașului era 
staționat lângă unicul lift al clădirii, iar un altul stătea lângă 
scări. Alţi polițiști, din forţele polițienești ale statului, care 
constituiau schimbul unităţilor de patrulare staționate în jurul 
clădirii, citeau ziarul Commercial Appeal pe canapele, în locuri 
unde nu puteau fi zăriţi de public. 

Un sergent se afla la biroul de vizavi de ascensor. Pe plăcuţa 
lui de identificare scria: „TATE, C.L.” 

— Accesul presei e interzis, spuse sergentul Tate când o zări 
pe Starling. 

— Nu e cazul, zise ea. 

— Sunteţi cu cei de la Biroul Procurorului General? întrebă el 
în timp ce se uita la legitimaţia ei. 

— Nu, cu asistentul adjunct al procurorului general, Krendler, 
spuse ea. Adineauri ne-am despărțit. 

Sergentul încuviinţă din cap. 

— Au venit aici tot felul de polițiști ca să-l vadă pe doctorul 
Lecter. Slavă Domnului că nu vedem așa ceva prea des. Va 
trebui să vorbiţi cu doctorul Chilton înainte să mergeţi sus. 

— L-am văzut afară, replică Starling. Am lucrat împreună la 
cazul ăsta la Baltimore, azi-dimineaţă. Aici trebuie să mă 
înregistrez, sergent Tate? 

Sergentul își controlă cu limba un molar, apoi spuse: 

— Chiar aici. Regulamentul de detenție, domnişoară. 
Vizitatorii trebuie să lase aici armele, indiferent dacă sunt 
polițiști sau nu. 

Starling încuviinţă din cap. Scoase încărcătorul, sub privirile 
sergentului de poliție, care-i urmărea cu încântare mișcările 
mâinilor. Îi întinse revolverul cu mânerul înainte, iar polițistul îl 
încuie în sertar. 

— Vernon, condu-o sus pe domnișoara! 

Formă un număr din trei cifre și-i rosti numele în receptor. 

Ascensorul, o relicvă din perioada interbelică, scrâșni din 
toate încheieturile până la ultimul etaj. Ușa se deschise spre un 
palier și un coridor scurt. 

— Drept înainte, îi spuse polițistul. 

Pe geamurile mate ale ușii stătea scris cu vopsea: 
„SOCIETATEA DE ISTORIE A DISTRICTULUI SHELBY”. 

Acest ultim nivel al turnului era de fapt o încăpere ortogonală 
vopsită în alb, cu o podea și ornamente din stejar lustruit. 


185 


Mirosea a ceară și a pap. Cu mobilierul ei sărăcăcios, încăperea 
avea un aer auster, amintind de o reuniune religioasă. Arăta 
oarecum mai bine acum decât arătase înainte ca birou de 
aprod. 

Doi bărbați îmbrăcați în uniforma Departamentului 
Penitenciarelor Tennessee erau la datorie. Cel mai mic de 
statură se ridică în picioare la biroul său când o văzu pe Starling 
intrând. Tipul mai solid stătea pe un scaun pliant în capătul 
îndepărtat al încăperii, cu faţa spre ușa unei celule. Era paznicul 
însărcinat cu prevenirea sinuciderilor. 

— Aveţi permisiunea să vorbiţi cu prizonierul, domnişoară? 
întrebă polițistul de la birou. 

Pe ecusonul lui scria: „PEMBRY, T.W.”, pe birou erau un 
telefon, două bastoane de cauciuc și un spray paralizant. De 
peretele din spatele lui era rezemată o bară lungă de imobilizat 
prizonierul. 

— Da, o am, spuse Starling. L-am mai interogat și înainte. 

— Știţi regulile? Nu treceţi de barieră. 

— Absolut. 

Singurul element de culoare din cameră era bariera de 
circulaţie a poliţiei, o capră de lemn viu colorată în dungi galben 
și oranj, echipată cu lumini de semnalizare galbene, care acum 
erau stinse. Bariera fusese montată pe podeaua lustruită, la un 
metru și jumătate în faţa celulei. Pe un cuier-pom din apropiere 
stăteau atârnate lucrurile doctorului - masca de hochei și un 
obiect pe care Starling nu mai avusese prilejul să-l vadă, o vestă 
de spânzurătoare din Kansas. Lucrată din piele solidă, cu cătușe 
cu siguranţă dublă la talie și catarame la spate: probabil cel mai 
sigur obiect vestimentar de constrângere din lume. Masca și 
vesta neagră, atârnată de guler în cuierul-pom, alcătuiau o 
imagine tulburătoare pe fondul alb al peretelui. 

Apropiindu-se de celulă, Starling îl zări pe doctorul Lecter. 
Acesta citea la o măsuţă prinsă cu şuruburi de podea. Stătea cu 
spatele la ușă. Avea mai multe cărţi și o copie a dosarului lui 
Buffalo Bill pe care ea i-l dăduse la Baltimore. Un casetofon mic 
era legat cu un lanţ de piciorul mesei. Era tare ciudat să-l vezi în 
afara azilului. 

În copilărie, Starling mai văzuse celule ca aceasta. Fuseseră 
fabricate de o firmă din St. Louis cam pe la începutul secolului și 
nimeni nu reușise de atunci să le construiască mai temeinic - o 


186 


cușcă modulară din oţel călit, care poate transforma orice 
încăpere în celulă. Podeaua era din tablă de oțel sudată peste 
niște bare, iar pereţii și tavanul din fier forjat la rece completau 
carcera. Nu exista nicio fereastră. Tavanul era de un alb 
imaculat și luminat puternic. Un paravan firav din hârtie străjuia 
toaleta. 

Barele vopsite în alb brăzdau pereţii. Doctorul Lecter avea un 
cap cu contururi fine, păr negru. 

„O nevăstuică de cimitir. Trăiește într-o cutie toracică, printre 
frunzele uscate ale unei inimi.” 

Starling clipi ca să-și alunge gândul. 

— Bună dimineața, Clarice, spuse el fără să se întoarcă. 

Termină de citit pagina, puse un semn în locul unde rămăsese 
și se întoarse în scaun cu faţa spre ea, cu antebrațele pe spătar 
și cu bărbia sprijinită de ele. 

— Dumas ne spune că, dacă adăugăm o cioară la supă, 
toamna, când cioara s-a îngrășat mâncând boabe de ienupăr, 
gustul și aroma fierturii sporesc simţitor. Tie îţi place supa, 
Clarice? 

— M-am gândit că poate vreţi să vă recuperaţi desenele, cele 
rămase în celulă, înainte să vă formaţi o părere. 

— Câtă grijă! Doctorul Chilton e euforic când se gândește la 
tine, iar lui Jack Crawford i-a fost luat cazul. Sau te-au trimis aici 
ca o ultimă încercare de a mă duce cu zăhărelul? 

Polițistul care păzea celula se dusese să stea de vorbă cu cel 
de la birou. Starling spera să nu audă discuţia. 

— Nu m-a trimis nimeni. Am venit din proprie iniţiativă. 

— Lumea o să spună că ne iubim. Vrei să mă întrebi de Billy 
Rubin, Clarice? 

— Domnule doctor Lecter, fără a arunca vreo umbră de 
îndoială asupra a ceea ce i-aţi spus doamnei senator Martin, mă 
sfătuiți să merg mai departe pe ideea dumneavoastră despre... 

— „Fără a arunca vreo umbră de îndoială”... îmi place. Nu te- 
aș sfătui în niciun fel. Ai încercat să mă păcălești, Clarice. Tu 
crezi că mă joc cu oamenii ăștia? 

— Eu cred că mie mi-aţi spus adevărul. 

— Păcat că ai încercat să mă păcălești, nu-i așa? spuse 
doctorul Lecter și își ascunse faţa în spatele brațelor până nui 
se mai zăriră decât ochii. Păcat că fata asta, Catherine Martin, n- 


187 


are să mai vadă soarele niciodată. Soarele e o saltea de foc în 
care Dumnezeul ei a murit. 

— Pacat că acum trebuie să faceţi pe codoașa și să lingeţi 
câteva lacrimi atunci când puteţi, replică Starling. Păcat că nu 
am reușit să terminăm ceea ce aveam de discutat. Teoria 
dumneavoastră despre /imago, structura acesteia avea o 
anume... eleganţă, de care e greu să te detașezi. Acum e ca o 
ruină, o jumătate de arcadă care mai stă în picioare... 

— O jumătate de arcadă nu are cum să stea în picioare. 
Fiindcă veni vorba despre arcade, te-au mai lăsat să zburzi niţel, 
Clarice? Ți-au luat insigna? 

— Nu. 

— Și ce-ai acolo sub haină, un ceas de paznic ca al tatălui 
tău? 

— Nu, un încărcător rapid. 

— Vasăzică, te plimbi înarmată? 

— Da. 

— Atunci ar fi trebui să lași haina afară. Te pricepi să coși? 

— Da. 

— Tu ţi-ai făcut costumul ăsta? 

— Nu. Domnule doctor Lecter, dumneavoastră știți să aflaţi 
totul. Nu se poate să fi discutat probleme intime cu acest Billy 
Rubin și acum să cunoașteți atât de puţine lucruri despre el. 

— Așa crezi? 

— Dacă l-aţi cunoscut, atunci știți totul. Dar astăzi s-a 
întâmplat să nu vă mai amintiţi decât un singur detaliu, și 
anume, că suferea de antraxul fildeșului de elefant. Să-i fi văzut 
cum au tresărit când cei de la Atlanta le-au spus că asta eo 
boală profesională a cuţitarilor. Au înghiţit pe nerăsuflate 
povestea, exact așa cum aţi prevăzut că o să se întâmple. 
Pentru asta aţi fi putut obţine un apartament la hotelul Peabody. 
Dacă l-aţi fi cunoscut, aţi fi știut mai multe despre el. Eu cred că 
nu l-aţi cunoscut și că Raspail v-a povestit despre el. Dar v-aţi 
dat seama că niște informaţii la mâna a doua n-ar fi valorat la 
fel de mult în ochii doamnei senator Martin, nu-i așa? 

Starling aruncă iute o privire peste umăr. Unul din polițiști îi 
arăta celuilalt ceva în revista Guns & Ammo. 

— Aţi avut mai multe să-mi spuneți în Baltimore. Cred că tot 
ce mi-aţi zis atunci rămâne valabil. Ascult și restul. 


— Am citit dosarele, Clarice, tu le-ai citit? Dacă citești cu 
atenţie, tot ce vrei să afli găsești acolo. Până și Inspectorul 
Emerit Crawford ar fi trebuit să-și dea seama de asta. Apropo, ai 
citit discursul stupefiant pe care Crawford l-a rostit anul trecut la 
Academia Naţională de Poliţie? L-a citat masiv pe Marc Aureliu 
într-un discurs despre datorie, onoare și tărie de caracter - o să 
vedem ce fel de stoic e Crawford atunci când Bella o să dea 
colțul. Cred că-și copiază pasajele filosofice din dicţionarul de 
citate Bartlett's Familiar. Dacă l-a înţeles pe Marc Aureliu, s-ar 
putea să rezolve cazul ăsta. 

— Spuneţi-mi cum. 

— Când îmi arăţi aceste sclipiri stranii de inteligenţă capabilă 
să găsească relaţii într-un context, uit că generaţia ta nu știe să 
citească, Clarice. Împăratul propovăduiește simplitatea. Principii 
prioritare. Despre fiecare lucru în parte trebuie să întrebi: ce 
este el în sine, în constituţia sa intrinsecă? Care este natura sa 
cauzală? 

— Asta nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Ce face el, bărbatul pe care-l cauţi? 

— Ucide... 

— Ah... zise el cu asprime, ferindu-și privirea o clipă în faţa 
tenacităţii ei de a persevera în greșeală. Asta e o chestie 
secundară. Care este primul și principalul lucru pe care-l face, 
ce nevoie își satisface el ucigând? 

— Mânie, resentiment social, frustrare sexu... 

— Nu. 

— Atunci, ce? 

— Râvnește. De fapt, râvnește să fie exact ceea ce ești tu. 
Este în natura lui să râvnească. Cum începem să râvnim, 
Clarice? Căutăm lucruri la care să râvnim? Străduiește-te să dai 
un răspuns! 

— Nu. Pur și simplu... 

— Nu. Întocmai. Începem prin a râvni la ceea ce vedem zi de 
zi. Nu simţi în fiecare zi priviri plimbându-se pe trupul tău, 
Clarice, în întâlniri întâmplătoare? Mi-e greu să-mi închipui că 
nu. Și privirile tale nu se opresc asupra unor lucruri? 

— Bun, atunci spuneţi-mi cum... 

— E rândul tău să-mi spui, Clarice. Nu mai poţi să-mi oferi 
vacante în Staţiunea veterinară pentru boli de copite și bot. De- 
acum înainte nu mai lucrăm decât în regim de serviciu contra 


189 


serviciu: quid pro quo. Trebuie să fiu atent când fac afaceri cu 
tine. Spune-mi, Clarice! 

— Ce să vă spun? 

— Cele două lucruri cu care-mi ești datoare. Ce s-a întâmplat 
cu tine și cu calul și ce faci atunci când te mânii. 

— Domnule doctor Lecter, când vom avea timp, o să... 

— Noi doi nu avem aceeași unitate de măsură pentru timp, 
Clarice. Asta e tot timpul pe care o să-l ai vreodată. 

— Altă dată, ascultați, o să... 

— Am să ascult acum. La doi ani după ce tatăl tău a murit, 
mama te-a trimis la verișoara ei și la soţul acesteia, la o fermă 
din Montana. Aveai zece ani. Ai descoperit atunci că îngrășau cai 
pentru abator. Ai fugit cu un cal care nu vedea prea bine. Și? 

— ... Era vară, și se putea dormi în aer liber. Am luat-o pe un 
drum lăturalnic și am ajuns până la Bozeman. 

— Calul avea un nume? 

— Probabil, dar ei nu... nu le dai nume când îngrași caii pentru 
abator. l-am pus numele Hannah, era iapă, mi s-a părut potrivit. 

— Ai dus-o de dârlogi sau ai călărit-o? 

— Și una, și alta. A trebuit s-o duc pe lângă un gard ca să mă 
urc pe ea. 

— Deci ai mers și călare, și pe jos până la Bozeman. 

— Chiar în afara orașului era un soi de fermă de vacanţă, 
școală de echitație, sau cam așa ceva. Am încercat să vorbesc 
cu ei să aibă grijă de iapă. Costa douăzeci de dolari pe 
săptămână în ţarcul neacoperit și ceva mai mult în grajd. Și-au 
dat seama imediat că animalul nu vedea. Le-am spus că o să 
am eu grijă de ea și că puteau pune copiii pe spinarea ei, eu o 
duceam de hăţ în timp ce părinţii acestora își vedeau de lecţiile 
de călărie. Le-am mai spus că puteam să rămân acolo și să 
rânesc grajdurile. Unul dintre ei, bărbatul, a fost de acord cu tot 
ce ziceam eu, și între timp nevastă-sa l-a chemat pe șerif. 

— Șeriful era poliţist, la fel ca tatăl tău. 

— Asta nu m-a împiedicat ca, la început, să mă sperii de el. 
Avea o faţă mare și roșie. Până la urmă, șeriful a pus din 
buzunarul lui douăzeci de dolari pentru o săptămână de ședere 
a calului acolo, până se lămureau lucrurile. A zis că n-avea 
niciun rost să bagi calul în grajd cât timp afară era cald. Ziarele 
au relatat povestea. S-a iscat scandal. Verișoara mamei mele a 


190 


fost de acord să mă lase să plec. Până la urmă am ajuns la 
Căminul Luteran din Bozeman. 

— E un orfelinat? 

— Da. 

— Și Hannah? 

— A mers și ea cu mine. Un fermier luteran ne-a dat fân. 
Aveau deja un șopron la orfelinat. Am arat grădina cu ea. Totuși, 
trebuia supravegheată în timp ce mergea. Călca pe aracii de 
fasole și pe orice plantă care nu era îndeajuns de înaltă ca ea s- 
o simtă cu picioarele. Apoi o duceam de frâu în timp ce trăgea 
copiii într-un căruţ. 

— Până la urmă, a murit. 

— Păi, da. 

— Vorbește-mi despre asta. 

— S-a întâmplat anul trecut, mi-au scris la școală. După 
părerea lor, ajunsese la vârsta de douăzeci și doi de ani. Chiar în 
ultima ei zi din viaţă a tras un căruţ plin de copii, și a murit în 
somn. 

Doctorul Lecter păru dezamăgit. 

— Ce înduioșător, spuse el. Te-a regulat tatăl tău vitreg din 
Montana, Clarice? 

— Nu. 

— A încercat? 

— Nu. 

— Ce te-a determinat să fugi de acasă cu iapa? 

— Aveau de gând s-o omoare. 

— Ştiai când? 

— Nu exact. Stăteam cu grija asta tot timpul. Se cam 
îngrășase. 

— Atunci, ce a declanșat totul? Ce te-a făcut să pleci tocmai 
în ziua aia? 

— Nu știu. 

— Eu cred că știi. 

— Îmi făceam griji tot timpul. 

— Ce te-a făcut să pleci, Clarice. La ce oră ai plecat? 

— Devreme. Era încă întuneric. 

— Inseamnă că te-a trezit ceva din somn. Ce te-a trezit? Visai 
ceva? Ce anume? 

— M-am trezit și am auzit mieii zbierând. M-am trezit pe 
întuneric, și mieii behăiau. 


191 


— Erau tăiaţi mieii de primăvară? 

— Da. 

— Și ce-ai făcut? 

— Pe ei nu aveam cum să-i ajut. Eram doar... 

— Ce-ai făcut cu /japa? 

— M-am îmbrăcat fără să aprind lumina și am ieșit afară. Era 
speriată. Toţi caii din ţarc erau speriaţi și se mișcau de colo-colo 
agitați. Am suflat în botul ei, și a știut că sunt eu. Până la urmă 
și-a pus botul în palma mea. Luminile erau aprinse în șopron și 
sub adăpostul de lângă ţarcul oilor. Erau becuri simple, luminau 
puternic. Camionul frigorific sosise și aștepta în preajmă, cu 
motorul pornit. Am plecat cu calul după mine. 

— l-ai pus șaua? 

— Nu. Am luat-o fără șa. Doar un căpăstru de frânghie. 

— Și, în timp ce tu ai plecat pe întuneric, puteai auzi mieii 
behăind în spate, în ţarcul luminat? 

— Nu pentru mult timp. Nu erau decât vreo doisprezece. 

— Uneori te mai trezești din somn, nu-i așa? Te trezești în 
beznă și auzi mieii behăind? 

— Uneori. 

— Crezi că dacă l-ai prinde tu însăţi pe Buffalo Bill și dacă ai 
salva-o pe Catherine, mieii ar înceta să mai behăie, crezi că în 
felul ăsta și ei ar fi salvaţi și nu te-ai mai trezi noaptea să auzi 
mieii behăind? Ce zici, Clarice? 

— Da. Nu știu. Posibil. 

— Mulţumesc, Clarice. 

Doctorul Lecter părea ciudat de împăcat cu sine. 

— Spuneţi-mi cum îl cheamă, insistă Starling. 

— Doctorul Chilton, spuse Lecter, cred că vă cunoașteţi. 

Preţ de o clipă, Starling nu-și dădu seama că Chilton se afla în 
spatele ei. Acesta o prinse de braț. 

Ea și-l trase înapoi. Ilmpreună cu Chilton erau Pembry și 
partenerul său corpolent. 

— In lift, spuse Chilton, faţa îi era plină de pete roșii. 

— Știai că doctorul Chilton nu are nicio diplomă în medicină? 
spuse doctorul Lecter. Te rog să ţii cont de asta mai târziu. 

— Să mergem! spuse Chilton. 

— Nu dumneata ești șeful pe-aici, domnule doctor Chilton, 
protestă Starling. 

Polițistul Pembry veni în preajma lui Chilton. 


192 


— Nu, dar eu sunt. Dânsul i-a sunat pe șeful meu și pe șeful 
dumneavoastră. Îmi pare rău, dar am primit ordin să vă conduc 
afară. Vă rog să veniţi cu mine, imediat. 

— La revedere, Clarice. O să mă anunţi dacă vreodată mieii o 
să înceteze să mai behăie? 

— Da. 

Pembry o apucase de braț. Ori pleca, ori se lupta cu el. 

— Da, spuse ea. Am să vă spun. 

— Promiţi? 

— Da. 

— Atunci ce-ar fi să terminăm arcada? la-ţi dosarul cazului cu 
tine, Clarice! Mie nu-mi mai trebuie. 

Tinu dosarul cu braţul întins, printre gratii, cu degetul de-a 
lungul cotorului. Ea se întinse peste barieră și-l luă. Preţ de o 
clipă, vârful degetului ei arătător îl atinse pe al doctorului 
Lecter. Atingerea se reflectă ca o scânteiere în ochii lui. 

— Mulţumesc, Clarice. 

— Și eu vă mulțumesc, domnule doctor Lecter. 

Și așa rămase doctorul Lecter în mintea ei: surprins într-un 
moment în care nu mai era ironic, stând în picioare în celula 
aceea albă, încordat ca un dansator, cu mâinile împreunate în 
față și cu capul ușor într-o parte. 

Ea plecă într-o fugă la aeroport, gonind cu mașina îndeajuns 
de repede ca să se lovească cu capul de plafon, și trebui să 
alerge pe pistă ca să prindă avionul în care-i ordonase Krendler 
să plece. 


e CAPITOLUL 36 


Pembry și Boyle erau gardieni cu experienţă și fuseseră aduși 
de la închisoarea de Stat Brushy Mountain ca să-l păzească pe 
doctorul Lecter. Erau calmi și precauţi și nu simțeau deloc 
nevoia să li se explice ce au de făcut, mai ales de către doctorul 
Chilton. 

Sosiseră la Memphis înaintea lui Lecter și examinaseră celula 
cu minuţiozitate. Când doctorul Lecter fusese adus la vechiul 
sediu al tribunalului, îl cercetaseră și pe el cu aceeași 
meticulozitate. Deţinutul fusese supus unei percheziţii corporale 


193 


interne de către un infirmier, în timp ce încă mai era legat 
fedeleș. Imbrăcămintea i-a fost scotocită riguros și s-a trecut și 
cu un detector de metale peste cusături. 

Boyle și Pembry au ajuns la o înţelegere cu el, vorbindu-i la 
ureche pe un ton domol și civilizat, în timp ce era examinat. 

— Doctore Lecter, ne vom putea înțelege perfect. Te vom 
trata la fel de bine cum ne vei trata dumneata pe noi. Poartă-te 
ca un gentlemen și vei fi tratat regește! Dar să nu cumva să 
încerci să faci pe istețul cu noi, amice. Dacă încerci să muști, îţi 
lăsăm chelie în gură. S-ar părea că situația de pe aici ţi-este 
favorabilă. Cred că nu vrei să dai cu mucii în fasole chiar acum, 
nu? 

Doctorul Lecter ridică din sprâncene și privi cu prietenie la ei. 
Chiar de-ar fi vrut să dea un răspuns, n-ar fi putut din cauza 
penei de lemn proptite între molari în timp ce infirmierul îi 
lumina gura cu o lanternă și-i cerceta cu arătătorul mâinii 
înmănușate partea interioară a obrajilor. 

Detectorul de metale scoase un sunet în dreptul obrajilor. 

— Ce-i asta? întrebă infirmierul. 

— Plombe, spuse Pembry. Trage-i buza mai în spate acolo. Ai 
pus ceva material pe alea din spate, nu-i așa, doctore? 

— Mie-mi face impresia că l-am cam îmblânzit pe nenișorul 
ăsta, i se confesă Boyle lui Pembry după ce-l închiseră pe Lecter 
în celulă. N-o să ne facă necazuri dacă n-o ia razna. 

Deși solidă și sigură, celulei îi lipsea o tavă cu role pentru 
transferul mâncării. La ora prânzului, în atmosfera neplăcută 
care urmă vizitei lui Starling, doctorul Chilton călcă pe nervi pe 
toată lumea, obligându-i pe Pembry și Boyle să treacă prin 
procesul îndelungat de îmbrăcare a docilului doctor Lecter în 
cămașa de forţă și de fixare a legăturilor la picioare în timp ce-l 
țineau lipit cu spatele de zăbrele, înainte de a deschide ușa 
pentru a-i duce înăuntru tava. În tot acest timp, Chilton stătea 
cu spray-ul de gaz paralizant îndreptat spre celulă. 

Chilton refuzase să le spună celor doi pe nume, deși aceștia 
purtau ecusoanele de identificare, și li se adresa cu formula 
generală „voi, de-acolo”. 

Pe de altă parte, după ce paznicii au auzit că Chilton nu era 
licențiat în medicină, Boyle i-a spus lui Pembry că individul era 
„un amărât profesor de școală”. 


194 


Pembry a încercat la un moment dat să-i explice lui Chilton că 
vizita lui Starling nu fusese aprobată de ei, ci de cei de la biroul 
de jos, dar observă că pentru Chilton, la cât era de mânios, 
amănuntul nu avea nicio importanţă. 

Doctorul Chilton n-a fost prezent la cină și, cu cooperarea 
amuzată a lui Lecter, Boyle și Pembry au folosit propria metodă 
de introducere a tăvii. Treaba a funcţionat foarte bine. 

— Doctore Lecter, în seara asta n-o să mai ai nevoie de 
costumaţia pentru cină, spuse Pembry. Am să te rog să stai pe 
podea în capul oaselor și să te dai înapoi cu spatele până când 
poți să-ţi scoţi mâinile printre gratii, cu brațele întinse înapoi. 
Uite așa. Acum încearcă să le îndrepţi din coate și mai mult. 

Pembry îi puse cătușele la mâini în afara zăbrelelor, în așa fel 
încât avea o bară între braţe și încă o bară transversală 
deasupra lor. 

— Nu-i așa că te-a durut doar un pic? Știu că doare, și n-o să 
stai așa mai mult de un minut, dar în felul ăsta scăpăm cu toţii 
de o grămadă de probleme. 

Cum stătea cu spatele la gratii, doctorul Lecter nu se putea 
ridica, nici măcar nu putea sta pe vine și, având picioarele 
întinse în faţă, nu putea nici să lovească cu ele. 

Abia după ce l-a imobilizat astfel pe doctorul Lecter, Pembry 
s-a întors la birou să ia cheia de la ușa celulei. Pembry își prinse 
bastonul de cauciuc în inelul de la centură, puse în buzunar o 
butelie de gaz lacrimogen și se întoarse la celulă. Tinu ușa 
deschisă în timp ce Boyle ducea înăuntru tava. După ce încuie 
ușa, Pembry duse cheia la locul ei pe birou înainte de a-i 
desface cătușele lui Lecter. În nicio clipă nu s-a aflat în 
apropierea gratiilor cu cheia cât timp doctorul Lecter a umblat 
liber prin celulă. 

— Nu-i așa că a fost destul de simplu? întrebă Pembry. 

— A fost foarte bine, mulţumesc, domnule ofiţer, spuse 
Lecter. Știţi, încerc doar să mă descurc și eu. 

— Toţi ne străduim, frăţioare, spuse Pembry. 

Doctorul Lecter se jucă cu mâncarea din farfurie în vreme ce 
scria, desena și măzgălea pe blocnotesul lui cu un creion cu 
fibră. Intoarse caseta din casetofonul legat cu lanţ de piciorul 
mesei și apăsă butonul de pornire. Glenn Gould interpreta la 
pian Variațiunile Goldberg după Bach. Muzica frumoasă de 


195 


dincolo de timp și de greutăţile vieții umplu cușca puternic 
luminată și încăperea unde stăteau gardienii. 

Pentru doctorul Lecter, care stătea nemișcat la masă, timpul 
își încetini scurgerea și se dilată. Pentru el, notele muzicale se 
răspândeau în jur fără să-și piardă tempoul. Chiar și sincopele 
de argint ale lui Bach erau ca niște note discrete reflectate de 
oglinda oțelului din jur. Doctorul Lecter se ridică, cu o expresie 
preocupată, și privi cum șervețelul de hârtie îi alunecă de pe 
genunchi și pornește spre podea. Șerveţelul pluti în aer vreme 
îndelungată, atinse piciorul mesei, se desfăcu în aer, alunecă 
într-o parte, rămase imobil apoi se răsuci înainte de a se odihni 
pe podeaua de oțel. Fără să se obosească să-l ridice de jos, 
traversă celula și se duse în spatele paravanului de hârtie, 
așezându-se pe capacul toaletei, singurul loc în care se putea 
bucura de intimitate. Ascultând muzica, se rezemă într-o parte 
de chiuvetă, cu bărbia în palmă și cu ochii săi stranii pe 
jumătate închiși. Variațiunile Goldberg îl interesau din punct de 
vedere structural. Asculta cum se repeta iar și iar progresia 
basului din sarabandă. Dădea din cap în ritmul repetiţiei, 
plimbându-și limba peste vârfurile dinţilor. Dintr-o parte în alta 
pe maxilarul de sus, dintr-o parte în cealaltă pe maxilarul de jos. 
O lungă și interesantă călătorie pentru limba lui, ca o plimbare 
sănătoasă prin Alpi. 

Acum făcu același lucru cu gingiile, strecurându-și limba sus 
în intervalul dintre gingie și obraz și mișcând-o încet de jur 
împrejur, așa cum fac unii oameni atunci când stau pe gânduri. 
Era un loc răcoros acolo. Când limba atinse micul tub metalic, se 
opri. 

Peste fondul muzical, auzi zgomotele caracteristice ale 
ascensorului care începea să urce. După mai multe note 
muzicale, ușa ascensorului se deschise și o voce pe care n-o mai 
auzise spuse: 

— Am venit să iau tava. 

Doctorul Lecter îl auzi apropiindu-se pe gardianul mai mic de 
statură, pe Pembry. Îl văzu prin crăpătura dintre panourile din 
care era alcătuit paravanul. Pembry era lângă gratii. 

— Doctore Lecter. Vino și stai pe podea cu spatele lipit de 
gratii, cum ai stat înainte. 


— Gardian Pembry, te superi dacă te rog să mă lași să termin 
ce-am început aici? Mă tem că această călătorie mi-a dat 
digestia peste cap. 

A durat mult până a rostit aceste cuvinte. 

— În regulă, spuse Pembry apoi strigă către celălalt. O să vă 
anunţăm noi când scoatem tava de-acolo. 

— Pot să mă uit la el? 

— Te chemăm noi. 

Se auzi zgomotul ascensorului, apoi doar muzica. 

Doctorul Lecter scoase tubul metalic din gură și-l uscă pe o 
bucăţică de hârtie igienică. Mâinile nu-i tremurau deloc și avea 
palmele perfect uscate. 

În anii de detenţie, animat de curiozitatea sa fără limite, 
doctorul Lecter învățase multe dintre vicleșugurile vieţii de 
închisoare. În toţi anii de după atacarea cu ferocitate a 
infirmierei din azilul de la Baltimore, nu avuseseră loc decât 
două breșe în sistemul de securitate din jurul său, ambele în 
zilele libere ale lui Barney. Odată, un cercetător din domeniul 
psihiatriei i-a împrumutat un pix cu pastă și a uitat să-l ia înapoi. 
Până să iasă individul din salon, doctorul Lecter a rupt tubul de 
plastic al pixului și l-a aruncat în toaletă, trăgând apa. Partea 
metalică a ascuns-o în cusătura plăpumii. 

Singura muchie ascuţită din celula sa de la azil era o 
protuberanţă la capătul unui bolț de care era prins patul de 
perete. Era de ajuns. După două luni de eforturi, doctorul Lecter 
reuși să facă cele două incizii necesare, paralele și lungi de 6 
milimetri, mergând de-a lungul tubului metalic, începând de la 
capătul deschis. Apoi tăie tubul în două, la o distanţă de 2,5 
centimetri de capătul deschis, și aruncă la toaletă partea mai 
lungă. Barney nu i-a observat bătăturile de pe degete căpătate 
în urma nopţilor de muncă la dispozitiv. 

Șase luni mai târziu, un infirmier a lăsat o agrafă metalică 
prinsă de niște documente trimise doctorului Lecter de către 
avocatul acestuia. Doi centimetri și jumătate din oţelul agrafei 
au ajuns în interiorul tubului, iar restul - la toaletă. Tubul 
minuscul, scurt și neted, a fost ușor de ascuns în cusăturile 
îmbrăcămintei, între obraz și gingie sau chiar în rect. 

lar acum, în spatele paravanului de hârtie, doctorul Lecter 
bătu micul tub metalic de unghia degetului mare până când 
sârma dinăuntru ieși în afară. Sârma cu pricina era o unealtă, și 


197 


acum urma partea mai dificilă. Doctorul Lecter vâri pe jumătate 
sârma în tub și, cu infinită grijă, o folosi ca pârghie pentru a 
îndoi fâșia metalică dintre cele două incizii. Uneori fâșia se rupe. 
Cu atenţie, ajutat de mâinile sale puternice, reuși să îndoaie 
metalul. Gata. Fâșia minusculă de metal era îndoită la un unghi 
potrivit față de tub: acum avea o cheie pentru câtușe. 

Doctorul Lecter își duse mâinile la spate și trecu cheiţa dintr-o 
parte într-alta de cincisprezece ori. Puse apoi cheia la loc în 
gură, după care își spălă mâinile și le șterse cu meticulozitate. 
Apoi, cu limba, ascunse cheia între degetele mâinii drepte, știind 
că Pembry va privi fix la mâna lui stângă când și le va ţine la 
spate. 

— Eu sunt gata dacă și dumneata ești, domnule Pembry, 
spuse doctorul Lecter; se așeză pe podeaua celulei și-și întinse 
braţele în spate, strecurându-și palmele și încheieturile printre 
zăbrele. Mulţumesc că ai avut răbdare. 

Păru un discurs lung, dar muzica mai îndulci vorbele. 

Îl auzi pe Pembry în spatele lui. Pembry îi pipăi încheietura ca 
să vadă dacă o săpunise. Apoi Pembry îi pipăi și cealaltă 
încheietură ca să verifice. Pembry îi prinse cătușele strâns. Se 
întoarse la birou ca să ia cheia celulei. Peste sunetul muzicii, 
doctorul Lecter auzi clinchetul inelului cu chei în momentul în 
care Pembry le scoase din sertar. Acum gardianul se întorcea, 
mersul învăluit de notele muzicale despicând aerul ce mustea 
de atâtea note cristaline. De data asta veni însoţit de Boyle. 
Doctorul Lecter percepu golurile create de cei doi gardieni în 
ecourile muzicii. 

Pembry verifică încă o dată cătușele. Doctorul Lecter îi simțea 
mirosul respirației. Acum Pembry descuie și deschise larg ușa. 
Boyle intră în celulă. Doctorul Lecter își întoarse capul, celula 
deplasându-se în câmpul său vizual cu o viteză care lui i se păru 
mică, detaliile fiind minunat de bine conturate: Boyle lângă 
masă, adunând vesela și resturile de la cină pe tavă, un oftat de 
iritare faţă de mizeria de pe masă; casetofonul cu rotițele sale 
învârtindu-se, șervețelul de pe podea, lângă piciorul mesei prins 
cu şuruburi. Printre zăbrele, doctorul Lecter văzu cu coada 
ochiului spatele genunchiului lui Pembry, capătul de jos al 
bastonului de cauciuc atârnat de centură, în timp ce stătea în 
afara celulei ţinând ușa deschisă. 


Doctorul Lecter găsi gaura cheii din cătușa stângă, introduse 
cheia și o răsuci. Simţi cum arcul cătușei se slăbește pe 
încheietură. Trecu cheia în mâna stângă, găsi gaura cheii 
celeilalte cătușe, introduse cheia și o răsuci. 

Boyle se aplecă să ridice șervetelul de jos. Cu o iuțeală 
fulgerătoare, o cătușă îi prinse mâna lui Boyle și, în timp ce 
acesta își întorcea privirile spre Lecter, cealaltă cătușă fu prinsă 
de piciorul fix al mesei. Lecter își trase picioarele sub el și se 
aruncă spre ușă, în vreme ce Pembry încerca să iasă din spatele 
ei. Umărul lui Lecter îmbrânci ușa spre Pembry, care încercă să- 
și scoată de la centură butelia de gaz paralizant, însă ușa îi lipi 
braţul de corp, imobilizându-l. Lecter prinse capătul bastonului 
și-l ridică, răsucindu-i centura lui Pembry în jurul taliei. Apoi îl 
lovi cu cotul în beregată și-și înfipse dinţii în faţa gardianului. Cu 
nasul și buza de sus prinse în menghina fălcilor lui Lecter, 
Pembry încercă să-l apuce cu mâinile pe deţinutul dezlănțuit. 
Lecter își scutură capul ca un câine șoricar și desprinse totodată 
bastonul de cauciuc de la centura lui Pembry. În celulă, Boyle 
începuse să urle, așezat pe podea, căutând cu disperare în 
buzunare cheia de la cătușe. Cu gesturi febrile, o găsi, o scăpă 
pe jos, o ridică din nou. Lecter îl lovi cu bastonul pe Pembry în 
stomac și în gât, iar gardianul căzu în genunchi. Boyle, care 
continua să urle, tocmai reușise să bage cheia într-una din 
găurile cătușelor, când Lecter se repezi spre el. Lecter îi închise 
gura lui Boyle cu o doză de gaz lacrimogen și, în timp ce 
gardianul respira cu greutate, îi frânse braţul întins cu două 
lovituri de baston. Boyle încercă să se ascundă sub masă, dar, 
orbit de gaz, se duse într-o direcţie greșită, și lui Lecter îi fu ușor 
să-l ucidă cu cinci lovituri aplicate judicios. 

Pembry reușise să se ridice pe jumătate și începuse să urle. 
Doctorul Lecter se uită la el zâmbind, cu buzele roșii de sânge, 
și-i spuse: 

— Eu sunt gata dacă și dumneata ești, domnule Pembry. 

Șuierând într-o mișcare circulară, bastonul îl lovi în ceafă pe 
Pembry, și acesta căzu cuprins de spasme ca un pește lovit cu 
bâta. 

Pulsul lui Lecter se ridicase la peste o sută din pricina efortului 
fizic, dar reveni rapid la normal. Întoarse pe dos buzunarele lui 
Pembry, găsi cheia de la birou și deschise toate sertarele. In 
sertarul de jos se aflau armele de serviciu ale lui Boyle și 


199 


Pembry, două revolvere speciale de calibru 38. Cu și mai multă 
satisfacţie, descoperi în buzunarul lui Boyle un briceag. 


e CAPITOLUL 37 


Holul era plin de polițiști. Era ora 18:30, și polițiștii de la 
posturile de afară tocmai fuseseră schimbaţi la intervalul 
obișnuit de două ore. Bărbaţii veniţi din frigul de afară își 
încălzeau mâinile la câteva reșouri electrice. Unii dintre ei își 
băgaseră banii în pariuri pentru meciul de baschet care tocmai 
se desfășura și erau dornici să știe care era evoluţia scorului. 

Sergentul Tate n-a permis să se deschidă vreun aparat de 
radio în hol, dar unul dintre polițiști asculta în căști transmisia la 
un Walkman. El anunţa scorul din când în când, dar prea rar 
pentru a-i mulțumi pe cei care pariaseră. 

Cu totul erau cincisprezece polițiști în hol, plus cei doi gardieni 
de la penitenciar care urmau să-i schimbe pe Pembry și pe 
Boyle la ora 19:00. Sergentul Tate aștepta și el să iasă din 
schimb odată cu tura de la unsprezece la șapte. 

Toate posturile raportaseră că totul era în regulă. Niciunul 
dintre telefoanele de ameninţare la adresa lui Lecter nu se 
concretizase. 

La 18:45, Tate auzi ascensorul începând să urce. Văzu 
săgeata de bronz cum începe să se rotească lent pe cadran. Se 
opri la cinci. 

Tate se uită în jurul lui în hol. 

— S-a dus Sweeney sus să ia tava? 

— Nu, sunt aici, sergent. Vrei să suni să vezi dac-au terminat? 
Trebuie să plec și eu. 

Sergentul Tate formă trei numere și ascultă. 

— Telefonul e ocupat, constată el. Du-te sus și vezi care-i 
treaba. 

Se întoarse la raportul de tură pe care-l completa pentru 
schimbul următor. 

Polițistul Sweeney apăsă butonul de chemare a liftului. Acesta 
nu răspunse la comandă. 

— A trebuit să-i aducem în seara asta cotlet de miel, nenică, 
spuse Sweeney. Oare ce-o să vrea la micul dejun, vreo dihanie 


200 


de la grădina zoologică? Și cine-o să trebuiască să i-o aducă? 
Sweeney. 

Săgeata de bronz de deasupra ușii rămăsese înțepenită la 
cinci. 

Sweeney așteptă încă un minut. 

— Ce mai e și porcăria asta? zise el într-un târziu. 

Undeva deasupra lor se auziră două împușcături trase rapid 
una după alta, apoi a treia, ecoul coborând pe scări. 

Sergentul Tate se ridicase deja în picioare la a treia 
împușcătură și luase microfonul în mână. 

— Postul de comandă, în turn, la etaj, s-au tras focuri de 
armă. Posturile exterioare în stare de alertă. Mergem sus. 

În hol se stârni agitaţie: ţipete și îngrămădeală. 

Tate văzu săgeata de bronz a liftului mișcându-se în acel 
moment. Ajunsese deja la patru. Tate urlă ca să se facă auzit 
peste hărmălaie. 

— Staţi pe loc! Dublaţi posturile exterioare, prima grupă 
rămâne cu mine. Berry și Howard fiţi atenţi la nenorocitul ăsta 
de lift dacă ajunge jos... 

Acul se opri la trei. 

— Prima grupă, pornim. Nu treceţi de nicio ușă fără s-o 
verificați. Bobby, afară... ia o pușcă și câteva veste de protecție 
și adu-le. 

În timp ce urca primul șir de trepte, mintea lui Tate lucra cu 
repeziciune. Prudenţa se lupta cu nevoia teribilă de a-i ajuta pe 
gardienii de sus. „Doamne, să nu-l fi lăsat să scape. Nimeni nu 
poartă veste, dar-ar dracii în pielea cretinilor de la penitenciar.” 

Birourile de la etajele doi, trei și patru ar fi trebuit să fie 
părăsite și încuiate. La etajele respective, se putea ajunge din 
turn în clădirea principală dacă treceai prin birouri. La cinci nu 
se mai putea face asta. 

Tate urmase cursurile excelentei școli SWAT din Tennessee și 
știa cum trebuia procedat. Merse în fruntea formaţiei și-i luă în 
grijă pe cei tineri. Rapid și cu precauţie, aceștia urcară scările, 
acoperindu-se reciproc de la un nivel la altul. 

— Dacă te prind că stai cu spatele la vreo ușă înainte s-o 
verifici, îţi fac curul praștie. 

Pe al doilea palier cuprins de beznă ușile erau încuiate. Acum 
urcau la etajul trei, deplasându-se pe micul coridor întunecos. 
Un dreptunghi de lumină de la ușa deschisă a liftului. Tate se 


201 


mișcă de-a lungul zidului opus liftului. În interiorul ascensorului 
nicio oglindă care să-l ajute. Ținând degetul apăsat pe trăgaci, 
se uită în lift. Era gol. 

Tate strigă pe scări în sus: 

— Boyle! Pembry! 

Lăsă un om de pază la trei și porni mai departe. Ușa dinspre 
birouri se deschise la o ușoară împingere. Dincolo de birouri, 
fasciculul lanternei lumină o ușă deschisă larg spre marea 
clădire întunecoasă de dincolo de ea. 

— Boyle! Pembry! 

Lăsă doi oameni de pază la acel nivel. 

— Fiţi atenţi la ușă. Vestele de protecţie sunt pe drum. Nu vă 
arătaţi dosurile în ușa aia. 

Tate urcă treptele de piatră învăluit în muzică. Ajunsese la 
ultimul nivel al turnului, cu coridorul scurt slab luminat. O 
lumină puternică era filtrată de un geam mai pe care scria 
„SOCIETATEA DE ISTORIE A DISTRICTULUI SHELBY”. 

Tate se aplecă mult și trecu așa cu fereală pe lângă ușa cu 
geam, în partea opusă balamalelor. li făcu un semn din cap lui 
Jacobs aflat în partea cealaltă, răsuci clanţa și împinse cu putere 
ușa, care se deschise până la capăt, șocul loviturii spărgând 
geamul. Tate pătrunse înăuntru cu repeziciune și cercetă din 
priviri camera, cu pistolul pregătit de tragere. 

Tate văzuse multe la viaţa lui. Văzuse accidente groaznice, 
victime ale bătăilor sau ale crimelor. Văzuse șase polițiști morți 
până atunci. Dar se gândi că unui poliţist nu i se putea întâmpla 
ceva mai rău decât ceea ce zăcea la picioarele lui. Carnea de 
deasupra gulerului uniformei nu mai semăna cu un chip 
omenesc. Fruntea și creștetul capului erau o baltă vâscoasă de 
sânge din care ieșeau din loc în loc bucăţi de carne tocată și un 
singur ochi stătea lângă nări, găvanele ochilor fiind pline de 
sânge. 

Când intră în celulă, Jacobs trecu de Tate, alunecând pe 
podeaua băltind de sânge. Se aplecă deasupra lui Boyle, care 
rămăsese prins cu cătușele de piciorul mesei. Din trupul lui 
Boyle, parțial eviscerat, cu fața făcută chisăliță, sângele părea 
să fi ţâșnit în toate părțile celulei, pereţii și patul vărgat fiind 
acoperite cu pete și cu băltoace roșii. 

Jack puse un deget la gâtul victimei. 


— Ăsta e mort, strigă el ca să se facă auzit peste fondul 
muzical. Sergent? 

Tate, care-și venise în fire, rușinat de slăbiciunea de o clipă, 
vorbea la staţia radio. 

— Postul de comandă, doi polițiști doborâţi. Deţinutul lipsește. 
Lecter a dispărut. Posturile exterioare, supravegheați ferestrele, 
subiectul a luat așternuturile de pe pat, e posibil să-și facă o 
frânghie din ele. Confirmaţi sosirea ambulanţelor. 

— Pembry e mort, sergent? întrebă Jacobs oprind casetofonul. 

Tate îngenunche ca să pipăie gâtul victimei, și arătarea 
înfiorătoare de pe podea gemu și scoase un balonaș de sânge. 

— Pembry trăiește. 

Tate nu voia să-și pună gura pe mizeria însângerată de jos, 
dar știa că ar face-o ca să-l ajute pe Pembry să respire și mai 
știa că nu l-ar fi obligat pe vreunul dintre ceilalți polițiști s-o 
facă. Ar fi fost preferabil ca Pembry să fi murit, dar oricum l-ar fi 
ajutat să respire. Se simţea o bătaie slabă de inimă, o găsi, și se 
simţea și respiraţia. Era întretăiată și înecată, dar era respiraţie. 
Ruina aceea reușea să respire de una singură. 

Radioemițătorul lui Tate părâi. Un locotenent de la poliția 
locală preluase comanda celor aflaţi în parcare și voia vești. 
Tate fu nevoit să îi vorbească. 

— Vino aici, Murray, îi strigă Tate tânărului poliţist. Te duci jos 
cu Pembry și îl ţii să simtă că e cineva lângă el. Vorbește cu el! 

— Cum îl cheamă, domnule sergent? întrebă Murray, care se 
înverzise la faţă. 

— Pembry îl cheamă, și acum vorbește cu el, fir-ar să fie! 

Apoi Tate vorbi în microfonul staţiei radio: 

— Doi polițiști doborâţi, Boyle e mort, și Pembry e grav rănit. 
Lecter a dispărut și e înarmat - a luat cu el pistoalele polițiștilor. 
Centurile și tocurile pistoalelor sunt pe birou. 

Vocea locotenentului se auzi printre paraziţii transmisiei radio 
îngreunate de zidurile groase: 

— Poţi să confirmi că scările sunt libere pentru brancarde? 

— Da, domnule locotenent. Să sune la patru înainte să treacă. 
Am oameni la fiecare etaj. 

— Recepţionat, sergent. Cei de la postul opt de aici de afară 
au impresia că au văzut ceva mișcare la ferestrele clădirii 
principale, la etajul patru. Avem ieșirile acoperite, n-are cum să 
iasă afară. Menţineţi poziţiile la fiecare nivel. Echipa SWAT a 


203 


intrat în acţiune. O să-i lăsăm pe cei de la SWAT să-l scoată. 
Confirmă. 

— Am înţeles. E rândul celor din SWAT. 

— Ce are individul? 

— Două pistoale și un cuţit, domnule locotenent... Jacobs, vezi 
dacă a mai rămas ceva muniţie în încărcătoare. 

— Verific imediat, spuse cel interpelat. Al lui Pembry e plin, și 
al lui Boyle la fel. Tâmpitul n-a luat gloanţele de rezervă. 

— De care sunt? 

— Treizeci și opt, glonţ PS special cu vârful bont. 

Tate vorbi din nou în radioemiţător. 

— Domnule locotenent, se pare că are două pistoale de 
calibru 38 cu câte șase gloanţe. Am auzit trei împușcături, iar 
cartușierele din centurile polițiștilor sunt încă pline, așa că se 
pare că i-au mai rămas doar nouă cartușe. Spuneți-le celor de la 
SWAT că sunt gloanțe PS. Individul ăsta are o preferinţă pentru 
faţă. 

Gloanţele PS erau proiectile de mare viteză, dar n-aveau cum 
să perforeze armura de corp a celor din trupele antitero. 

O lovitură în faţă ar fi fost aproape sigur fatală, în vreme ce o 
lovitură în braţe sau în picioare ar fi provocat mutilarea. 

— Brancardele au pornit în sus, Tate. 

Ambulanțele veniseră uluitor de repede, dar nu îndeajuns de 
repede pentru Tate, care asculta cum agonizează arătarea 
jalnică de la picioarele sale. Tânărul Murray încerca să ţină 
imobilizat trupul cuprins de convulsii, spunându-i lucruri 
liniștitoare, fără să se uite la el, repetându-i mereu pe un ton 
îngreţoșat: 

— Ești într-o stare excelentă, Pembry, arăţi bine. 

De îndată ce îi văzu apărând pe brancardieri, Tate strigă, ca la 
armată: 

— Infirmier! 

Îl apucă pe Murray de umăr și-l trase într-o parte. 
Brancardierii acționară rapid, prinzând sub centură pumnii 
încleștaţi și plini de sânge ai victimei, aplicându-i tubul de 
respiraţie artificială și un bandaj chirurgical neadeziv pentru a 
asigura o cât de mică presiune pe faţa însângerată. Unul dintre 
ei pregăti un pachet de plasmă intravenoasă, dar celălalt, 
verificându-i tensiunea arterială și pulsul, clătină din cap și 
spuse: 


204 


— Jos cu el! 

Ordinele se succedau acum prin stația, radio. 

— Tate, vreau să golești birourile din turn și să le încui. 
Asigură uşile din clădirea principală. Pe urmă asiguri acoperirea 
de pe paliere. Îți trimit sus veste de protecție și puști. O să-l 
prindem viu dacă se predă de bunăvoie, dar nu trebuie să ne 
asumăm niciun risc deosebit ca să-i salvăm viața. M-ai înțeles? 

— Am înțeles, dom’ locotenent. 

— În clădirea principală nu trebuie să mai rămână decât cei 
din trupele SWAT. Vreau să aud dacă ai înțeles. 

Tate repetă ordinul primit. 

Tate era un sergent care-și cunoștea meseria și demonstră 
asta prin felul în care el și Jacobs își îmbrăcară vestele grele de 
protecţie și merseră în urma brancardei cărate de cei doi 
infirmieri pe scări. O a doua echipă îl însoţi pe Boyle. Oamenii de 
pe paliere își arătau mânia când vedeau brancardele trecând, 
iar Tate le spuse la fiecare cuvinte de bun-simţ: 

— Aveţi grijă să nu vă pomeniti împușcați pentru că v-aţi dat 
frâu liber mâniei. 

În timp ce sirenele urlau afară, Tate, acoperit de veteranul 
Jacobs, verifică atent birourile și încuie tumul. 

Un curent de aer rece se simţea pe holul de la etajul patru. 
Dincolo de ușă, în vastele spaţii întunecoase ale clădirii 
principale, telefoanele sunau. În birourile învăluite de întuneric 
din toată clădirea beculețele telefoanelor clipeau ca niște 
licurici, iar soneriile țârâiau neîntrerupt. 

Se răspândise vestea că doctorul Lecter se baricadase în 
clădire, iar reporterii de radio și televiziune formau cu febrilitate 
numerele de telefon încercând să-i ia interviuri în direct 
monstrului. De regulă, pentru a evita asemenea situaţii, cei din 
trupele SWAT întrerupeau circuitele telefonice, lăsând în 
funcţiune doar telefonul folosit de negociator. Dar clădirea asta 
era prea mare, și telefoanele prea numeroase. 

Tate închise și încuie ușa care dădea spre încăperile cu 
telefoanele care clipeau. Pieptul și spatele îi erau ude de 
transpiraţie și avea mâncărimi de piele sub carapacea dură a 
vestei de protecţie. 

Își scoase radioemiţătorul de la centură și spuse: 

— Postul de comandă, aici Tate, turnul e curat. Terminat. 


— Recepţionat, Tate. Căpitanul vrea să vii la postul de 
comandă. 

— În regulă. Holul turnului, ești acolo? 

— Aici, sergent. 

— Eu sunt cu ascensorul, îl aduc jos. 

— 'Țeles, sergent. 

Jacobs și Tate erau în lift și coborau spre holul de la parter, 
când o picătură de sânge căzu pe umărul lui Tate. Altă picătură i 
se prelinse pe pantof. 

Se uită la tavanul ascensorului și îl atinse pe Jacobs, făcându-i 
semn să nu scoată niciun zgomot. 

Sângele se scurgea din crăpătura din jurul trapei de serviciu 
de pe tavanul cuștii. Drumul până la parter păru lung. Tate și 
Jacobs ieșiră din lift cu spatele, cu pistoalele ridicate spre 
tavanul ascensorului. Tate întinse mâna în spate și blocă liftul. 

— Ssst, spuse Tate în hol, apoi, pe un ton scăzut, adăugă: 
Berry, Howard, e pe acoperișul liftului. Păziţi-l! 

Tate ieși. Duba neagră a trupelor SWAT era în parcare. Cei de 
la SWAT aveau mereu la ei seturi de chei pentru diverse tipuri 
de ascensoare. 

In câteva clipe, doi ofițeri SWAT în armură neagră și căști de 
protecţie urcau scările spre etajul al treilea. În hol, lângă Tate, 
mai erau doi tipi de la SWAT, cu puștile de asalt îndreptate spre 
tavanul ascensorului. 

„Ca furnicile uriașe războinice”, își spuse Tate în gând. 

Comandantul trupelor SWAT vorbea în emițătorul din cască: 

— OK, Johnny. 

La etajul trei, mult deasupra liftului, ofițerul Johnny Peterson 
răsuci cheia în broască și ușa liftului alunecă într-o parte. Puţul 
liftului era întunecos. Întins pe spate pe coridor, Peterson scoase 
din vesta tactică o grenadă paralizantă și o puse pe podea, 
lângă el. 

— OK, acum am să arunc o privire. 

Scoase o oglindă cu mâner lung și o ţinu peste marginea 
puţului în timp ce partenerul lui lumina în jos cu o lanternă 
puternică. 

— İl văd. E pe plafonul ascensorului. Văd o armă lângă el. Nu 
se mișcă. 

O întrebare în urechea lui Peterson: 

— Îi vezi mâinile? 


206 


— Văd o mână, cealaltă e sub el. E înfășurat în cearșafuri. 

— Vorbește-i. 

— PUNE-ȚI MÂINILE LA CEAFĂ ȘI NU MIȘCA! strigă Peterson în 
josul putului. Nu s-a mișcat, domnule locotenent... Bine. DACĂ 
NU-ȚI PUI MÂINILE LA CEAFĂ, O SĂ ARUNC O GRENADĂ 
PARALIZANTĂ PESTE TINE. Al TREI SECUNDE, strigă Peterson. 

Scoase din vestă una dintre opritorile pentru ușă pe care le 
are la el orice ofiţer SWAT. 

— ÎN REGULĂ, BĂIEȚI, FIŢI ATENŢI ACOLO JOS... TRIMIT 
GRENADA. 

Lăsă să cadă peste marginea puţului opritoarea pentru ușă și 
o văzu cum ricoșează de silueta de pe plafonul liftului. 

— Nu s-a mișcat, domnule locotenent. 

— OK, Johnny, o să împingem trapa cu o prăjină din exteriorul 
cuștii. Poţi să iei linie de ochire în jos? 

Peterson se rostogoli pe burtă. Işi îndreptă pistolul automat de 
calibru 45, pregătit de tragere, spre silueta de jos. 

— Am luat linia de ochire, anunţă el. 

Privind în josul puţului ascensorului, Peterson văzu apărând o 
dâră de lumină în timp ce polițiștii din foaier împingeau în sus 
trapa cabinei cu o cange din dotarea trupelor SWAT. Silueta 
nemișcată acoperea parţial trapa și unul din brațele ei se mișcă 
în momentul în care ofițerii de jos ridicară trapa. 

Degetul lui Peterson se încleștă ceva mai tare pe siguranţa 
coltului. 

— A mișcat braţul, domnule locotenente, dar cred că i l-a 
mișcat trapa. 

— Recepţionat. Împingetţi! 

Trapa se deschise brusc și rămase sprijinită de peretele 
puţului. Lui Peterson îi venea greu să se uite în jos în lumină. 

— Nu s-a mișcat. N-are mâinile pe armă. 

O voce calmă se auzi în urechea lui: 

— OK, Johnny, stai pe loc. Intrăm în cabină, așa că uită-te în 
oglindă să vezi dacă se mișcă! Orice foc de armă va veni de la 
noi. S-a-nţeles? 

— În regulă. 

În holul de la parter, Tate îi văzu cum pătrund în cabină. Un 
pușcaș își îndreptă arma încărcată cu gloanțe perforante spre 
plafonul liftului. Un alt ofiţer se urcă pe scară. Era înarmat cu un 
pistol automat mare, având prinsă sub ţeavă o lanternă. O 


207 


oglindă și lumina lanternei urcară prin trapă. Apoi capul și 
umerii ofițerului. Lăsă în jos pistolul de calibru 38. 

— E mort, îi anunţă el pe camarazii săi. 

Tate se întrebă dacă moartea doctorului Lecter însemna că și 
Catherine Martin urma să moară, toate informaţiile dispărând în 
momentul în care luminile s-au stins în mintea monstrului. 

Ofițerii îl trăgeau acum în jos, corpul coborând cu greutate 
prin trapa ascensorului, fiind apoi prins de multe mâini, o 
coborâre stranie în cutia luminată. Holul începu să se 
aglomereze, polițiștii înghesuindu-se să vadă și ei. 

Un gardian de la penitenciare își făcu loc prin mulţime și se 
uită la braţele acoperite de tatuaje. 

— Asta-i Pembry, spuse el. 


e CAPITOLUL 38 


În spatele ambulanţei care gonea pe străzi cu sirena urlând, 
tânărul brancardier încerca să-și menţină echilibrul în ciuda 
balansului mașinii și se întoarse spre stația radio ca să dea 
raportul șefului său de la Urgenţe, vorbind tare pentru a se face 
auzit. 

— E în comă, dar semnele funcţiilor vitale sunt bune. Are 
tensiunea bună, treisprezece cu nouă. Da, nouă. Pulsul e optzeci 
și cinci. Are tăieturi faciale grave, cu margini ridicate, un ochi 
extirpat. l-am pus un bandaj de presiune pe faţă și un tub 
respirator. E posibil să fi fost împușcat în cap, nu-mi dau seama. 

În spatele lui, pe brancardă, pumnii încleștaţi și însângeraţi se 
relaxară sub cingătoare. Mâna dreaptă alunecă afară și găsi 
catarama curelei petrecute peste piept. 

— Mi-e frică să-i pun prea multă presiune pe cap... a avut 
mișcări convulsive înainte de a-l așeza pe targă. Da, l-am pus în 
poziţia Fowler. 

În spatele tânărului, mâna apucă bandajul chirurgical și șterse 
ochii. 

Infirmierul auzi fâsâitul furtunului respirator în spatele lui, se 
întoarse și văzu faţa însângerată lipită de a lui, dar nu observă 
pistolul coborând și lovindu-l puternic în spatele urechii. 


208 


Ambulanţa încetini și se opri în mijlocul traficului de pe 
autostrada cu șase benzi, șoferii din spatele ei claxonând 
derutaţi, nedorind să ocolească mașina de salvare. Două 
pocnituri slabe, ca niște rateuri de eșapament, și ambulanţa se 
puse din nou în mișcare, la început ezitant, apoi tot mai sigur, 
trecând pe banda din dreapta. 

Se apropia de ieșirea spre aeroport. Ambulanţa se mișca fără 
grabă pe banda din dreapta, diferitele lumini de alarmă 
aprinzându-se și stingându-se în exteriorul ei, ștergătoarele 
porniră și se opriră, apoi sunetul sirenei încetă, porni și se opri 
din nou, după care se stinseră și luminile de semnalizare. 
Ambulanţa se deplasă în liniște, luând-o pe culoarul de ieșire 
spre aeroportul internaţional din Memphis, frumoasa clădire 
inundată de lumină în întunericul serii de iarnă. O luă pe alee 
până la porţile automate ce dădeau spre imensa parcare 
subterană. O mână însângerată ieși din mașină pentru a lua un 
tichetul de intrare. Apoi ambulanta dispăru în tunelul care dădea 
în parcarea de sub pământ. 


e CAPITOLUL 39 


În condiţii normale, Clarice Starling ar fi fost curioasă să vadă 
locuința lui Crawford din Arlington, dar anunţul de la radio 
privind evadarea doctorului Lecter o năuci și-o făcu să-i piară 
cheful. 

Cu buzele amorțite și o senzaţie de mâncărime pe pielea 
capului, conducea mașina în mod mecanic. Zări clădirea 
construită ca o fermă în anii cincizeci, fără să se uite la ea, și 
doar se întrebă vag dacă ferestrele luminate, cu draperiile trase, 
erau de la camera unde zăcea Bella. Soneria de la intrare sună 
parcă prea tare. 

Crawford deschise ușa la al doilea semnal. Purta un pulover 
de lână larg și vorbea la un telefon portabil. 

— Copley din Memphis, spuse el. 

Făcându-i semn să-l urmeze, o conduse prin casă, mormăind 
ceva la telefon în timp ce mergea. 


209 


În bucătărie, o infirmieră scoase din frigider o sticluţă pe care 
o ţinu în lumină. Când Crawford ridică din sprâncene către ea, 
infirmiera clătină din cap în semn că nu avea nevoie de el. 

O duse pe Starling în birou, coborând trei trepte spre o 
încăpere care era limpede că înainte fusese un garaj dublu. 
Camera era spațioasă, mobilată cu o canapea și fotolii, iar pe 
biroul aglomerat, un terminal de computer emitea o lumină 
verde lângă un astrolab antic. Covorul dădea senzaţia că fusese 
întins direct pe pardoseala de beton. Crawford îi făcu semn să ia 
loc. 

Acoperi receptorul cu mâna. 

— Starling, știu că e o aiureală, dar i-ai dat ceva lui Lecter 
când ai fost la Memphis? 

— Nu. 

— Niciun obiect? 

— Nimic. 

— Ai luat desenele și alte materiale din celulă. 

— Nu i le-am dat. Materialele sunt și acum în geanta mea. El 
mi-a dat dosarul. Asta e singurul obiect pe care l-am schimbat 
între noi. 

Crawford își prinse telefonul între umăr și maxilar. 

— Copley, astea sunt prostii nefondate. Vreau să-l calci 
imediat în picioare pe ticălosul ăla. Du-te direct la șef, direct la 
TBI. Ai grijă să trimiţi restul informaţiilor pe hotline. Burroughs e 
pe recepție. Da. 

Închise telefonul și-l vâri în buzunar. 

— Vrei o cafea, Starling? O cola? 

— Ce-a fost cu întrebarea de-adineauri? 

— Chilton zice că tu trebuie să-i fi dat ceva lui Lecter de care 
s-a folosit ca să-și desfacă apoi cătușele. Nu i le-ai dat 
intenţionat, zice el... a fost vorba doar despre ignoranță. 

Uneori, la supărare, ochii lui Crawford se făceau mici, ca de 
țestoasă. O cercetă din priviri ca să vadă cum primește vestea. 

— Chilton a încercat cumva să se dea la tine, Starling? De-aia 
e așa pornit împotriva ta? 

— Posibil. Neagră cu zahăr, mulțumesc. 

În timp ce se afla în bucătărie, el trase aer adânc în piept și se 
uită în jurul ei prin cameră. Când îţi duci viaţa mai mult într-un 
cămin sau într-o cazarmă, e liniștitor să te afli din când în când 


210 


într-o locuință adevărată. Chiar dacă pământul îi fugea de sub 
picioare, gândul că Crawford locuia acolo îi veni în ajutor. 

Crawford, cu ochelarii bifocali la ochi, cobori cu atenţie 
treptele, având mâinile ocupate cu ceștile de cafea. Incălţat cu 
mocasini, era cu un centimetru mai scund. Când Starling se 
ridică să ia ceașca, ochii lor se întâlniră aproape la același nivel. 
Mirosea a săpun, și părul cărunt îi era ciufulit. 

— Copley mi-a spus că încă n-au găsit ambulanţa. Toate 
posturile de poliţie din sud sunt în alertă. 

Ea clătină din cap. 

— Nu cunosc niciun amănunt. Tocmai am auzit știrea la 
radio... Doctorul Lecter a ucis doi polițiști și a evadat. 

— Doi gardieni de la penitenciar - Crawford arătă cu degetul 
spre textul care se derula pe ecranul său de computer. li chema 
Boyle și Pembry. Ai avut de-a face cu ei? 

Starling încuviinţă din cap. 

— Ei... m-au scos din camera unde era celula lui Lecter. S-au 
purtat frumos. 

Îl revăzu pe Pembry cum îl ocolește pe Chilton, stânjenit, 
hotărât, dar totodată politicos: „Vă rog să veniţi acum mine, 
imediat”, spunea. Avea pete hepatice pe mâini și pe frunte. 
Acum e mort, cu pielea palidă acoperită de pete. 

Deodată, Starling simţi nevoia să pună ceașca de cafea pe 
masă. Trase aer adânc în piept și se uită la tavan preţ de o clipă, 
înainte de a întreba: 

— Cum a făcut-o? 

— A fugit cu o ambulanţă, zice Copley. O să mai vorbim 
despre asta. Ce-ai făcut cu acidul de pe sugativă? 

Starling își petrecuse sfârșitul după-amiezii și prima parte a 
serii cu foaia aceea cu căteluși Pluto prin laboratoarele de la 
Analiză Științifică, conform ordinelor lui Krendler. 

— Nimic. Încearcă să găsească în arhivele DEA o potrivire de 
loturi de fabricaţie, dar chestia e veche de zece ani. Cei de la 
Documente ar putea să afle mai multe pornind de la modelul 
imprimat decât ar putea cei de la DEA pe baza substanţei 
chimice din hârtie. 

— Dar a fost sugativă cu acid? 

— Da. Cum a făcut-o, domnule Crawford? 

— Vrei să știi? 

Starling încuviinţă din cap. 


211 


— Atunci o să-ţi spun. L-au pus pe Lecter din greșeală într-o 
ambulanţă. Au crezut că era Pembry, grav rănit. 

— Era îmbrăcat cu uniforma lui Pembry? Erau cam de aceeași 
mărime. 

— Și-a pus pe el uniforma lui Pembry și o parte din faţa 
acestuia. Și cam o jumătate de kilogram din carnea lui Boyle. L- 
a înfășurat pe Pembry în cuvertura impermeabilă de pe saltea și 
în cearșafurile din celulă, ca să nu curgă sângele, și l-a pus pe 
acoperișul liftului. Şi-a îmbrăcat uniforma, s-a aranjat frumos, s- 
a întins pe podea și a tras cu pistolul în tavan ca să stârnească 
panica. Nu știu ce-o fi făcut cu pistolul, și l-o fi ascuns în 
pantaloni, poate. Vine ambulanţa, polițiștii mișună peste tot, cu 
pistoalele pregătite. Echipajul de pe ambulanță vine repede și 
face ceea ce e pregătit să facă în situaţii din astea - i-au pus un 
furtun respirator, i-au trântit un bandaj peste partea cea mai 
grav afectată și l-au scos de acolo. Și-au făcut meseria. 
Ambulanţa n-a mai ajuns la spital. Poliţia încă o mai caută. 
Copley zice că acum sunt ascultate benzile dispeceratului. 
Ambulanţele au fost chemate de două ori. Se crede că Lecter 
însuși a sunat după ambulanţe înainte de a trage focurile de 
pistol în tavan, ca să nu fie nevoit să aștepte prea mult. Lui 
Lecter îi place să se distreze. 

Starling nu mai sesizase niciodată până atunci ranchiună în 
vocea lui Crawford. Pentru că în mintea ei asocia ranchiuna cu 
slăbiciunea, se simţi înfricoșată. 

— Această evadare nu înseamnă că Lecter a minţit, remarcă 
ea. Desigur, se poate să ne fi minţit ori pe mine, ori pe doamna 
senator, dar poate că nu ne-a minţit pe amândouă. l-a spus 
doamnei senator că e vorba de Billy Rubin și că asta e tot ce 
știe. Mie mi-a spus că ar fi vorba despre cineva care-și închipuie 
că este transsexual. Printre ultimele lucruri pe care mi le-a spus 
a fost întrebarea: „Ce-ar fi să terminăm arcada?” Vorbea despre 
folosirea ipotezei privind schimbarea de sex care... 

— Știu, ţi-am citit raportul. Nu ajungem nicăieri pe pista asta 
până nu obţinem niște nume de la clinicile specializate. Alan 
Bloom s-a dus personal la șefii de departamente. Au spus că o 
să caute. Trebuie să-i cred pe cuvânt. 

— Domnule Crawford, aveţi probleme din cauza asta? 

— Mi s-a sugerat să cer concediu motivând că am probleme 
familiale, răspunse Crawford. S-a format o nouă forță de 


212 


intervenţie cu oameni de la FBI, DEA și elemente suplimentare 
de la Biroul Procurorului General - adică Krendler. 

— Cine-i șeful? 

— Oficial, directorul adjunct al FBl-ului, John Golby. Să zicem 
că noi doi ne consultăm îndeaproape. John e un om priceput. 
Dar tu, ai probleme? 

— Krendler mi-a spus să predau legitimaţia și arma și să mă 
întorc la școală. 

— Asta e tot ce-a făcut înainte de vizita ta la Lecter. Starling, 
individul a trimis o bombă azi la Oficiul pentru Responsabilitate 
Profesională: o cerere fără părtinire ca Academia să te suspende 
până când se va face o reevaluare a aptitudinilor tale pentru 
acest serviciu. John Brigham a văzut-o ceva mai devreme la o 
ședință a corpului profesoral de la Quantico. l-a muștruluit 
zdravăn și mi-a telefonat. 

— Cât de rău este? 

— Ai dreptul la o audiere. Voi garanta pentru aptitudinile tale, 
și asta va fi de ajuns. Dar, dacă mai absentezi de la cursuri, e 
clar că vei repeta anul, indiferent de ce-o să se constate la 
audiere. Ştii ce se întâmplă când repeţi anul? 

— Sigur. Ești trimis înapoi la biroul regional care te-a recrutat. 
Și acolo îndosariezi rapoarte și faci la cafele până prinzi un alt 
loc liber într-o clasă. 

— Eu pot să-ţi promit un loc într-o clasă mai târziu, dar nu-i 
pot împiedica să te oblige să repeţi dacă absentezi. 

— Așadar, ori mă întorc la școală și încetez lucrul la cazul 
ăsta, ori... 

— Da. 

— Dumneavoastră ce doriţi să fac? 

— Misiunea ta a fost Lecter. Ţi-ai îndeplinit-o. Nu pot să-ţi cer 
să riști o reciclare. Ai pierde o jumătate de an, poate chiar mai 
mult. 

— Și cu Catherine Martin cum rămâne? 

— O ţine de aproape patruzeci și opt de ore - la miezul nopții 
se fac patruzeci și opt de ore. Dacă nu-l prindem, probabil c-o s- 
o ucidă mâine sau poimâine, dacă va proceda ca ultima oară. 

— Nu-l avem doar pe Lecter. 

— Până acum au găsit șase William Rubin, toţi cu antecedente 
de un fel sau altul. Niciunul dintre ei nu ne dă prea mari 
speranţe. Niciun Billy Rubin pe listele de abonaţi la revistele de 


213 


entomologie. Breasla Cuţitarilor știe despre cinci cazuri de 
antrax în ultimii zece ani. Ne-au mai rămas de verificat două 
dintre ele. Altceva? Klaus n-a fost identificat... până acum. 
Interpolul raportează despre un mandat de arestare valabil în 
Marsilia, pe numele unui fugar, un marinar norvegian de pe un 
vas comercial, un anume Klaus Bijetland, nu știu cum se 
pronunţă. Cei din Norvegia îi caută fișa stomatologică, urmând 
să ne-o trimită. Dacă primim ceva de la clinici și ai timp, ne poți 
ajuta. Starling? 

— Da, domnule Crawford. 

— Intoarce-te la școală! 

— Dacă nu doreaţi să-l urmăresc, n-ar fi trebuit să mă luaţi la 
casa aceea de pompe funebre, domnule Crawford. 

— Da, cred că n-ar fi trebuit. Dar altfel, n-am mai fi avut 
insecta. Nu-ţi predai revolverul. Quantico e un loc destul de 
sigur, dar vei umbla înarmată ori de câte ori părăsești baza de la 
Quantico, până când Lecter e prins sau omorât. 

— Dar dumneavoastră? Vă urăște. Mai exact, s-a gândit la 
asta. 

— O grămadă de oameni mă urăsc, Starling, într-o mulţime de 
închisori. Într-o bună zi, Lecter s-ar putea să se gândească, și la 
asta, dar acum e mult prea ocupat. E tare plăcut să fii liber și nu 
e pregătit să-și irosească libertatea în felul ăsta. lar locul ăsta e 
mai sigur decât pare. 

Telefonul din buzunarul lui Crawford sună. Cel de pe birou 
licărea. Ascultă câteva clipe, apoi spuse „în regulă”, și închise. 

— Au găsit ambulanţa în garajul subteran al aeroportului din 
Memphis, spuse el clătinând din cap. Nu e bine deloc. Cei doi 
membri ai echipajului erau în spate. Morți, amândoi. 

Crawford își scoase ochelarii și-și căută batista ca să-și 
șteargă lentilele. 

— Starling, cei de la Smithsonian l-au sunat pe Burroughs și 
au întrebat de tine. Tipul pe care-l cheamă Pilcher. Aproape că 
au terminat cercetările asupra insectei. Vreau să completezi un 
formular 302 despre problema asta și să-l înregistrezi pentru 
arhivare permanentă. Tu ai găsit fluturele și ai mers pe pista 
asta, și vreau ca la dosar să se menţioneze acest lucru. Ești 
dispusă s-o faci? 

Starling se simţea mai obosită ca oricând. 

— Desigur, spuse ea. 


214 


— Lasă-ţi mașina la garaj, și Jeff o să te ducă înapoi la 
Quantico când o să termini. 

Ajunsă pe trepte, ea își întoarse privirea spre ferestrele 
luminate, cu draperiile trase, unde infirmiera stătea de veghe, 
apoi se uită la Crawford. 

— Mă gândesc la dumneavoastră, la amândoi, domnule 
Crawford. 

— Mulţumesc, Starling. 


e CAPITOLUL 40 


— Agent Starling, doctorul Pilcher a zis că vă așteaptă să 
vedeți insectele. Am să vă conduc până acolo, spuse paznicul. 

Pentru a ajunge la Insectarium venind pe la intrarea în muzeu 
dinspre Constitution Avenue, trebuie să urci un etaj cu liftul, 
deasupra marelui elefant împăiat, și să traversezi o încăpere 
imensă dedicată studiilor antropologice. 

Mai întâi vezi șiruri de cranii suprapuse reprezentând explozia 
populaţiei umane de după Hristos. 

Starling și paznicul străbătură un peisaj slab luminat populat 
cu figuri care ilustrau originea și variațiile speciei umane. Aici se 
aflau vitrine cu exponate legate de ritualuri: tatuaje, picioare 
legate, modificări de dantură, chirurgie peruviană, mumificări. 

— L-aţi văzut vreodată pe Wilhelm von Ellenbogen? întrebă 
paznicul luminând o vitrină cu lanterna. 

— Nu, nu cred că l-am văzut, spuse Starling fără să-și 
încetinească mersul. 

— Ar trebui să veniţi odată când sunt luminile aprinse și să vă 
uitaţi la el. L-au îngropat la Philadelphia în secolul al 
optsprezecelea. S-a transformat în săpun când apa freatică a 
ajuns la el. 

Muzeul este de fapt o încăpere spațioasă și întunecată, în 
care răsună băzâitul și zumzetul insectelor. Camera e plină de 
vitrine și de cutii cu insecte vii. Copiilor le place foarte mult 
acolo, și tropăie cât e ziulica de lungă. Noaptea, lăsate singure, 
insectele sunt ocupate. O parte dintre cutii erau luminate în 
roșu, iar semnalizările de ieșire în caz de incendiu răspândeau o 
lumină de un roșu intens în camera întunecată. 


215 


— Doctore Pilcher? strigă paznicul din ușă. 

— Aici, spuse Pilcher, ţinând ridicată o lanternă-stilou ca să 
poată fi văzut. 

— O conduceţi dumneavoastră pe domnișoara la plecare? 

— Da, mulţumesc. 

Starling își scoase din geantă mica lanternă personală și găsi 
butonul de aprindere deja apăsat. Bateriile erau moarte. Accesul 
de mânie o făcu să-și dea seama că era obosită și că trebuia să- 
și păstreze cumpătul. 

— Bună ziua, agent Starling. 

— Domnule doctor Pilcher. 

— N-ar fi mai bine „domnule profesor Pilcher”? 

— Chiar sunteti profesor? 

— Nu, dar nici doctor nu sunt. În orice caz, sunt bucuros să vă 
văd. Vreţi să vă uitaţi la niște insecte? 

— Sigur. Unde e doctorul Roden? 

— În ultimele două nopţi el a făcut majoritatea cercetărilor de 
chetotaxie, adică dispunerea perișorilor, și, în cele din urmă, a 
trebuit să se culce. Aţi văzut insecta înainte să începem s-o 
cercetăm? 

— Nu. 

— Era făcută terci. 

— Dar aţi reușit să vă daţi seama ce este? 

— Da. Chiar acum - se opri la o cușcă cu plasă de sârmă. 
Daţi-mi voie mai întâi să vă arăt un fluture ca ăla pe care l-aţi 
adus luni. Nu e identic cu acela, dar face parte din aceeași 
familie, un pui-de-bufniţă. 

Fasciculul lanternei lumină un fluture mare și lucios, de 
culoare albastră, așezat pe o rămurică, cu aripile strânse. Pilcher 
suflă peste el, și imediat fața înfiorătoare a unei bufniţe apăru în 
timp ce fluturele îndreptă spre ei părţile inferioare ale aripilor, 
petele ca niște ochi de pe aripi arătându-se amenințător 
asemenea ultimei imagini pe care o vede un șobolan. 

— Asta e Caligo beltrao - destul de răspândit. Dar în cazul lui 
Klaus avem de-a face cu niște fluturi de calibru mare. Să 
mergem! 

La capătul încăperii era o cutie fixată într-o nișă, protejată în 
partea din faţă de o balustradă. Copiii nu puteau ajunge la cutie, 
care era în plus acoperită cu o pânză. Un mic dispozitiv de 
umidificare băzâia alături. 


216 


— ÎI ţinem în vitrină pentru a proteja degetele oamenilor... e 
în stare să lupte. Totodată îi place umezeala, iar sticla menţine 
aerul umed în interior. 

Pilcher ridică cu grijă cutia de mânere și o mută în partea din 
faţă a nișei. Rabată capacul și aprinse micul bec de deasupra 
cuștii. 

— Acesta este fluturele cap-de-mort, spuse el. Stă așezat pe o 
tulpină de zârnă. Sperăm să facă ouă. 

Fluturele era o apariţie minunată și teribilă totodată, cu aripile 
sale mari, de culoare maro spre negru, întinse ca o mantie, iar 
pe spatele său lat și păros se putea vedea semnul care stârnise 
teamă încă din primele momente în care oamenii au dat peste 
el în grădinile lor liniștite. Craniul boltit, un craniu care e în 
același timp craniu și faţă omenească, care te privește cu niște 
ochi negri, cu pometţii proeminenţi și cu arcada zigomatică 
trasată cu mare precizie lângă ochi. 

— Acherontia styx, spuse Pilcher. Are numele celor două râuri 
din Infern. Omul dumneavoastră aruncă de fiecare dată 
cadavrele într-un râu... Parcă așa am citit? 

— Da, încuviinţă Starling. E o raritate? 

— În această parte a lumii este. De fapt, nu există în mediu 
natural. 

— De unde provine? 

Starling își apropie fața de cușca de sârmă. Respirația ei 
răscoli puful de pe spatele insectei. Se trase înapoi când aceasta 
scoase un sunet ca un țipăt și bătu din aripi cu ferocitate. Simţi 
pe faţă curentul de aer pe care-l stârnise. 

— Malaysia. Există și o varietate europeană, denumită 
atropos, dar ăsta și cel găsit în gâtul lui Klaus sunt din Malaysia. 

— Prin urmare, cineva i-a crescut aici. 

Pilcher încuviinţă din cap. 

— Da, spuse el când văzu că ea nu se uită la el. A trebuit să 
fie trimis din Malaysia sub formă de ou, sau mai probabil de 
pupă. Nimeni n-a reușit să-i determine să depună ouă în 
captivitate. Se împerechează, dar nu depun ouă. Partea cea mai 
grea e să găsești omida în junglă. După aia nu sunt greu de 
crescut. 

— Aţi spus că se pot lupta. 

— Are proboscida ascuțită și solidă și, dacă îl sâcăi, ţi-o înfige 
în deget. E o armă neobișnuită, și alcoolul nu o afectează la 


217 


specimenele conservate. Asta ne-a ajutat să îngustăm aria de 
cercetare și s-o identificăm atât de rapid. 

Pilcher păru dintr-odată jenat, de parcă s-ar fi lăudat cu asta. 

— Sunt puternici totodată, se grăbi el să adauge. Pătrund în 
stupii albinelor și fură miere. Odată ne aflam în Sabah, Borneo, 
după fluturi, și au venit atrași de lumina din spatele hotelului 
turistic unde eram cazaţi. Am avut o senzaţie stranie când i-am 
auzit, eram... 

— Pe ăsta de unde îl aveţi? 

— Am făcut schimb cu guvernul malaysian. Nu știu ce-am dat 
în schimb. A fost o chestie ciudată, stăteam în întuneric, 
așteptând cu găleata asta de cianură, când... 

— Ce fel de declaraţii vamale au însoţit fluturele ăsta? Aţi 
păstrat documentele de însoţire? Au trebuit obţinute aprobări în 
Malaysia? Cine ar putea să le aibă? 

— Sunteţi în mare criză de timp. Uitaţi, am pus pe hărtie tot 
ce avem și locurile unde puteţi să daţi anunțuri dacă vreţi să 
faceţi o crescătorie ca asta. Haideţi, am să vă conduc până la 
ieșire! 

Traversară sala imensă în tăcere. În lumina din lift, Starling 
văzu că Pilcher era la fel de obosit ca ea. 

— Aţi rămas să cercetaţi chestia asta, spuse ea. Aţi făcut 
foarte bine. N-am vrut să fiu nepoliticoasă adineauri, dar... 

— Sper să pună mâna pe el. Sper că veţi termina curând cu 
povestea asta, spuse el. Am trecut pe listă și vreo două 
substanţe chimice pe care s-ar putea ca individul să le cumpere 
dacă păstrează specimene moi... Agent Starling, mi-ar plăcea să 
vă cunosc mai bine. 

— Poate-am să vă sun când voi avea timp. 

— Neapărat, absolut, mi-ar plăcea tare mult, spuse Pilcher. 

Ușa liftului se închise, și Starling și Pilcher coborâră. Etajul 
dedicat omului era învăluit în liniște și nicio siluetă umană nu se 
mișcă, nici cei tatuați, nici cei mumificați, și nici picioarele 
legate nu se clintiră din loc. 

Luminile de avertizare roșii străluceau, reflectate în zecile de 
mii de ochi ai insectelor mai bătrâne. Umidificatorul zumzăia și 
șuiera. Sub capac, în cutia neagră, fluturele cap-de-mort cobori 
pe tulpina de zârnă. Se deplasă pe podea, cu aripile întinse 
asemenea unei mantii, și găsi o bucată de fagure în farfurie. 
Apucând fagurele cu puternicele picioare din faţă, își desfășură 


218 


proboscida ascuţită și o înfipse în capacul de ceară care proteja 
o celulă cu miere. Acum stătea și sugea mierea în liniște, în 
vreme ce în întunericul din jurul ei se auzea din nou zumzetul și 
pâzâitul insectelor, semn că munceau și totodată se masacrau. 


e CAPITOLUL 41 


Catherine Baker Martin stătea în bezna aceea odioasă. 
Întunericul se strecura în spatele pleoapelor și, în puţinele 
secunde de somn pe apucate, visa cum întunericul pătrunde în 
ea. Întunericul se strecura insidios, pe nas și în urechi, degetele 
umede ale beznei încercând să se insinueze în fiecare orificiu al 
corpului ei. Își puse o mână peste gură și nas, cu cealaltă mână 
își protejă vaginul, își strânse fesele, își lipi o ureche de saltea și 
lăsă cealaltă ureche pradă întunericului. Odată cu întunericul 
sosi un sunet, și fata tresări speriată. Era un sunet familiar, o 
mașină de cusut. Cu viteză variabilă. Incet, pe urmă repede. 

Sus, în subsol, luminile erau aprinse - putea vedea un disc de 
lumină slabă deasupra ei, acolo unde mica trapă din capacul 
puţului stătea deschisă. Pudelul lătră de vreo două ori, și o voce 
stranie, nepământeană, vorbi cu animalul cu glas înăbușit. 

Mașina de cusut era total nepotrivită aici. Cusutul însemna 
lumină multă. Luminoasa cameră de croitorie din copilăria lui 
Catherine, atât de bine-venită în mintea ei... menajera, draga de 
Bea Love, la mașină... pisicuţa ei care se juca cu perdeaua 
mișcată de vânt. 

Vocea alungă totul brusc, oțărându-se la pudel. 

— Scumpete, lasă aia jos. O să te înţepi cu un ac, șice-osăne 
mai facem dup-aia? Sunt aproape gata. Da, iubiţico. O să-ţi dau 
o caramea, după ce vom termina, o să-ţi dau o caramea, tra-la- 
la-la-la. 

Catherine nu știa de cât timp era captivă. Ştia că se spălase 
de două ori - ultima oară stătuse în lumină, dorindu-și ca el să-i 
vadă trupul, neștiind dacă el se uita din spatele luminii 
orbitoare. Dezbrăcată, Catherine Baker Martin era o apariţie 
năucitoare, o fată pe cinste în toate sensurile, și ea știa lucrul 
ăsta. Voia ca el s-o vadă! Voia să iasă din puț. „Dacă ajungi să 
te regulezi cu el, o să te poţi lupta cu el”, își repeta în gând în 


219 


timp ce se spăla. Primea foarte puţin de mâncare, și știa că ar fi 
bine să mănânce cât încă n-o părăsiseră puterile. Ştia că se va 
lupta cu el. Știa că va putea să se lupte cu el. N-ar fi mai bine 
să-l lase mai întâi s-o reguleze, de câte ori era în stare, ca să-l 
epuizeze? Ştia că, dacă ajungea să-și pună picioarele pe după 
gâtul lui, îl putea trimite în lumea celor drepţi cam într-o 
secundă și jumătate. „Sunt în stare s-o fac? Bineînţeles că sunt, 
ce naiba. Profită că are coaie, uită-te în ochii lui! Coaiele și 
ochii!” Dar nu se auzi niciun sunet de sus până când nu termină 
cu spălatul și-și îmbrăcă noua salopetă curată. Oferta ei rămase 
fără replică, iar hârdăul de baie se legănă pornind în sus, tras cu 
sfoara aceea subțire, fiind apoi înlocuit de hârdăul pentru 
toaletă. 

_ Acum, după câteva ore, aștepta, ascultând mașina de cusut. 
In timp, poate la o mie de respiraţii, îl auzea urcând pe scări, 
vorbind cu câinele, zicând ceva de genul... „micul dejun când 
mă-ntorc”. Lăsase lumina aprinsă în subsol. Uneori proceda 
astfel. 

Zgomot de labe și lipăit de tălpi se auziră pe podeaua 
bucătăriei de deasupra. Câinele scheuna. Crezu că răpitorul ei 
pleca. Uneori dispărea pentru multă vreme. 

Auzi un fel de respiraţie. Cătelușa se plimba de colo-colo prin 
bucătărie, scheunând, zăngănind ceva pe podea, poate 
castronul cu mâncare. Și lătră din nou, lătrături scurte și 
ascuțite, care de data asta nu se mai auziră la fel de clar ca 
atunci când câinele se aflase în bucătăria de deasupra ei. Pentru 
că micul câine nu se mai afla în bucătărie. Deschisese ușa cu 
botul și coborâse în subsol la vânătoare de șoareci, așa cum mai 
făcuse și înainte, când ieșise pe afară. 

Jos, în întuneric, Catherine pipăi sub saltea. Găsi osul rupt de 
găină și-l mirosi. Rezistase cu greu să nu mănânce micile fâșii 
de carne și zgârciurile de pe el. ÎI băgă în gură ca să-l 
încălzească. Acum se ridică în picioare, clătinându-se un pic în 
întunericul amețitor. Nu avea cu ea în puţul acela adânc decât o 
saltea, salopeta pe care o purta, hârdăul de plastic pentru 
necesităţile fiziologice și firul subţire de bumbac întinzându-se în 
sus spre lumina gălbuie. 

Se gândise la asta în fiecare interval de timp când era în stare 
să se concentreze. Catherine se întinse cât de mult putu și se 
prinse de sfoară. O fi mai bine să smucească sau să tragă? Se 


220 


gândise la asta vreme de mii de respiraţii care-i marcau timpul. 
Mai bine să tragă continuu. 

Firul de bumbac se întinse mai mult decât se aștepta. Apucă 
din nou sfoara cât mai de sus și trase, legănându-și braţul dintr- 
o parte într-alta, în speranţa că sfoara se va slăbi frecându-se de 
muchia de lemn a deschizăturii de deasupra ei. Procedă astfel 
până când începu să o doară umărul. Trase de sfoara care se 
întinse, acum nu mai trebuia întinsă, gata. „Te rog, rupe-te sus!” 
Poc, și sfoara căzu pe faţa ei. 

Stând pe vine pe podea, cu sfoara pe cap și pe umeri, nu avea 
destulă lumină de deasupra ca să vadă câtă sfoară căzuse peste 
ea. Nu știa cât de lungă era. Nu trebuia s-o încurce. Cu mare 
grijă, întinse sfoara pe podea sub formă de bucle pe care le 
măsură cu antebraţul. Numără paisprezece antebrațe. Sfoara se 
rupsese la buza puţului. 

Legă osul de găină în locul unde sfoara era prinsă de toarta 
găleții. 

Acum urma partea cea mai grea. 

Acționă cu atenţie. Trăia starea aceea tensionată pe care o 
simţise când era vreme rea pe mare. Era ca și cum şi-ar fi purtat 
de grijă într-o bărcuţă ce plutea pe o mare agitată. 

Legă capătul rupt al sforii de încheietura mâinii, strângând 
nodul cu dinții. 

Se depărtă cât mai mult de colacii de sfoară de pe jos. Ținând 
găleata de toartă, o roti într-un cerc larg și o aruncă drept spre 
discul de lumină palidă de deasupra ei. Găleata nu nimeri trapa 
deschisă, se izbi de capac și căzu înapoi, lovindu-i fața și umerii. 
Căţelușa lătră mai tare. 

Fără grabă, desfășură sfoara și aruncă găleata o dată și încă o 
dată. La a treia încercare, găleata o lovi în degetul fracturat, și 
fu nevoită să se sprijine de peretele înclinat al puţului și să 
respire adânc până când senzaţia de vomă îi dispăru. Și la a 
patra aruncare, găleata căzu peste ea, dar la a cincea nu mai 
căzu. Era undeva pe capacul de lemn al puţului, lângă trapa 
deschisă. Oare cât era de departe de gaură? „Calmează-te!” 
Trase ușor de sfoară. Auzi toarta găleţii lovindu-se de lemnul 
capacului. 

Căţelușa lătră și mai tare. 

Găleata trebuia trasă până la marginea găurii, dar nu mai 
mult. O trase aproape de margine. 


221 


Căţelușa se învârti printre oglinzile și manechinele dintr-o 
încăpere alăturată a subsolului. Adulmeca firele de aţă și 
peticele de sub mașina de cusut. Amușină în jurul șifonierului 
mare și negru. Privi spre celălalt capăt al subsolului, de unde se 
auzeau zgomotele. Apoi alergă spre zona întunecată și lătră, 
după care fugi înapoi. 

Acum se auzi o voce care răsuna ca un ecou slab prin subsol. 

— Scumpeeete! 

Căţelușa lătră ţopăind pe loc. Trupul ei mic și gras se 
cutremură odată cu lătrăturile. 

Se auzi un sunet ca de sărut umed. 

Câinele se uită în sus la podeaua bucătăriei de deasupra, dar 
nu de-acolo venea sunetul. 

Un plescăit de buze imitând pe cineva care mănâncă. 

— Haide, Scumpete! Hai, iubito! 

Prudent, cu urechile ciulite, câinele pătrunse în întuneric. 
Lipa-lipa. 

— Hai, iubiţel, vino, Scumpete. 

Pudelul simţi mirosul osului de găină prins de toarta găleţii. 
Râcâi peretele puţțului și scheună. 

Lipa-lipa. Căţelușa sări pe capacul de lemn al puțului. Mirosul 
era acolo, între găleată și gaură. Căţelușa lătră la găleată și 
scheună indecisă. Osul de găină se mișcă aproape imperceptibil. 
Pudelul se ghemui cu botul între labele din faţă, cu fundul în aer, 
dând din coadă cu furie. Lătră de două ori și dădu cu laba în osul 
de găină, prinzându-l cu dinţii. Găleata parcă încerca să-l 
îndepărteze pe micul câine de os. Pudelul mârâi la găleată și se 
tinu tare, călare pe toartă și cu dinţii încleștați pe os. Deodată, 
găleata o răsturnă pe cățelușă, o trase spre gaură; micul animal 
se zvârcoli ca să se ridice în picioare, se lovi din nou, se luptă cu 
găleata, un picior din spate și șoldul lunecară în gaură, ghearele 
pudelului  râcâind cu frenezie lemnul, găleata alunecă, 
proptindu-se în gaură odată cu partea din spate a căţelușei care 
reuși să scape din strânsoare, iar găleata alunecă peste margine 
și căzu în puț, cu os cu tot. Pudelul lătră furios la gaură, 
lătrăturile răsunând în puț. Apoi se opri din lătrat și-și ciuli 
urechile la un sunet numai de el auzit. O luă la fugă pe scări 
scâncind în timp ce o ușă era trântită undeva sus. 


Lacrimile lui Catherine Baker Martin se răspândiră fierbinţi pe 
obraji și căzură pe partea din faţă a salopetei, pătrunzând prin 
țesătură, până la sâni: fata era încredințată că va muri. 


e CAPITOLUL 42 


Crawford stătea singur în mijlocul biroului său, cu mâinile 
vârâte în buzunare. Rămăsese acolo între orele 12:30 și 12:33, 
cerând  providenței o idee. Apoi trimise un telex la 
Departamentul Vehiculelor Motorizate din California, cerând să 
se dea în urmărire rulota pe care Raspail ar fi cumpărat-o în 
California, după spusele doctorului Lecter. Era vorba despre 
rulota pe care Raspail ar fi folosit-o în timpul aventurii sale 
galante cu Klaus. Crawford i-a rugat pe cei de la DVM să 
controleze dacă s-a emis vreo amendă de circulaţie pe numele 
oricărui alt șofer în afară de Benjamin Raspail. 

Pe urmă se așeză pe canapea, își luă un blocnotes și compuse 
un anunț personal provocator pe care dorea să-l publice în toate 
ziarele de mare tiraj. 


Floare pasională maiestuoasă, 21, model, caută 
bărbat care apreciază o cantitate de ADN de bună 
calitate. Manechin pentru mâini și cosmetice, m-ai 
văzut în reclamele din reviste, acum vreau să te văd și 
eu. Trimite fotografii cu prima scrisoare. 


Crawford reflectă o clipă, apoi șterse „maiestuoasă” și scrise 
„bine făcută”. 

Capul îi căzu în piept și aţipi. Ecranul verde al terminalului de 
computer proiecta pătrate minuscule în lentilele ochelarilor săi. 
Ecranul se trezi la viaţă, șirurile de litere deplasându-se în sus, 
mișcându-se și pe lentilele ochelarilor lui Crawford. În somn, el 
scutură din cap, de parcă imaginea l-ar fi gâdilat. 

Mesajul spunea: 


POLIȚIA MEMPHIS A GĂSIT DOUĂ OBIECTE LA 
PERCHEZIȚIA CELULEI LUI LECTER. 


223 


(1) CHEIE PENTRU CĂTUȘE IMPROVIZATĂ DINTR-UN 
TUB DE PASTĂ DE PIX. INCIZII PRIN ABRAZIUNE, 
BALTIMORE A CERUT VERIFICAREA CELULEI DE LA 
SPITAL PENTRU URME ALE MANUFACTURĂRII, AUT. 
COPLEY, SAC MEMPHIS. 

(2) FOAIE DE HÂRTIE UITATĂ ÎN TOALETĂ DE 
EVADAT. ORIGINALUL TRIMIS LA SECȚIA DOCUMENTE/ 
LAB. URMEAZĂ REPRODUCEREA GRAFICĂ A SCRISULUI. 
GRAFICA TRIMISĂ ȘI LA LANGLEY, ÎN ATENȚIA LUI 
BENSON-GRAFOLOGIE. 


Reproducerea grafică se îţi de sub marginea de jos a 
ecranului și arăta astfel: 


Ca3Hasl L T N+Os 


Semnalul sonor dublu al terminalului de computer nu-l trezi 
pe Crawford, dar după trei minute soneria telefonului îl sculă. 
Era Jerry Burroughs de la linia permanent activă aparţinând de 
Centrul Naţional de Informaţii despre Crime. 

— Ai văzut ce ţi-a apărut pe ecran, Jack? 

— Stai o clipă, spuse Crawford. Da, în regulă. 

— Laboratorul a primit deja desenul lăsat în veceu de Lecter, 
Jack. Numerele dintre literele numelui lui Chilton, e vorba despre 
biochimie - C33H3sN40Os - e formula unui pigment din fierea 
umană care se numește bilirubină. Laboratorul spune că e 
principalul agent colorant al rahatului de om. 

— Măi să fie! 

— Ai avut dreptate în privinţa lui Lecter, Jack. N-a făcut decât 
să-și bată joc de ei. Păcat de doamna senator Martin. 
Laboratorul zice că bilirubina are aproximativ culoarea părului 
lui Chilton. Asta se cheamă umor de azil. L-ai văzut pe Chilton la 
știrile de la ora șase? 

— Nu. 

— Marilyn Sutter de la etaj l-a văzut. Chilton a trâăncănit 
despre căutarea lui Billy Rubin. Apoi s-a dus să ia cina cu un 
reporter de televiziune. Acolo era când Lecter a plecat la 
plimbare. Un nemernic mai mult ca perfect. 

— Lecter i-a spus lui Starling să țină cont de faptul că Chilton 
nu are licenţă în medicină, spuse Crawford. 


224 


— Da, am văzut asta în raportul ei. Știi ce cred eu? Chilton a 
încercat să i-o tragă lui Starling, și fata i-a retezat-o. O fi el 
tâmpit, dar orb nu e. Ce face puștoaica? 

— E bine, cred. E epuizată. 

— Crezi că Lecter a facut mișto și de ea? 

— Se prea poate. Rămânem pe poziţie, totuși. Nu știu ce fac 
clinicile. Mă tot gândesc că ar fi trebuit să mă duc la tribunal să 
iau mandat ca să obţin fişele alea. Mi-e silă să depind de ei. 
Mâine-dimineaţă, dacă nu primim nicio veste, mergem pe calea 
legală. 

— Hei, Jack... ai oameni pe teren care să știe cum arată 
Lecter? 

— Sigur că am. 

— Probabil că individul stă pe undeva și se prăpădește de râs. 

— Poate că nu pentru multă vreme, spuse Crawford. 


e CAPITOLUL 43 


Doctorul Hannibal Lecter stătea la recepţia elegantului hotel 
Marcus din St. Louis. Purta o pălărie maro și un trenci încheiat 
până la gât. Un bandaj chirurgical curat îi acoperea nasul și 
obrajii. 

Semnă în registru sub numele „Lloyd Wyman”, o semnătură 
pe care o exersase în mașina lui Wyman. 

— Cum doriți să plătiți, domnule Wyman? 

— American Express, spuse doctorul Lecter întinzându-i 
recepţionerului cartea de credit a lui Lloyd Wyman. 

O muzică plăcută, interpretată la pian, se auzea dinspre 
foaier. La bar, doctorul Lecter văzu doi oameni cu bandaje peste 
nas. Un cuplu de vârstă mijlocie traversă holul spre ascensor, 
fredonând un cântec de Cole Porter. Femeia avea un pansament 
peste unul din ochi. 

Recepţționerul terminase de verificat cartea de credit. 

— Cred că știți, domnule Wyman, că aveţi posibilitatea să 
folosiți garajul spitalului. 

— Da, mulţumesc, spuse doctorul Lecter. 

Deja parcase mașina lui Wyman în garaj, cu Wyman în 
portbagaj. 


225 


Băiatul de serviciu care i-a cărat bagajele lui Wyman până în 
micul apartament primi drept răsplată pentru osteneala sa una 
dintre bancnotele de cinci dolari ale lui Wyman. 

Doctorul Lecter comandă un sendviș și un pahar de băutură și 
se relaxă cu un duș prelungit. 

După perioada îndelungată de detenţie, apartamentul i se 
păru enorm doctorului Lecter. li făcea plăcere să se plimbe la 
întâmplare prin apartament. 

De la fereastră putea vedea pavilionul Myron and Sadie 
Fleischer al spitalului orășenesc din St. Louis, care găzduia unul 
dintre cele mai renumite centre de chirurgie cranio-facială din 
lume. 

Fața doctorului Lecter era prea bine cunoscută ca să poată 
beneficia și el de serviciile chirurgilor plastici de aici, dar era 
unul dintre puţinele locuri de pe planetă unde putea să umble 
cu un bandaj pe faţă fără să trezească suspiciuni. 

Cu ani în urmă, mai poposise o dată aici, pe vremea când 
făcea cercetări psihiatrice în superba bibliotecă Robert J. 
Brockman Memorial. 

Faptul că avea o fereastră, chiar mai multe, îi dădea o 
senzație ameţitoare. Stătu la fereastră în întuneric, privind 
luminile mașinilor care traversau podul MacArthur, savurându-și 
băutura. Drumul cu mașina de la Memphis, care durase cinci 
ore, îi crease o stare de oboseală plăcută. 

Singurele momente de grabă ale serii le petrecuse în garajul 
subteran al aeroportului internaţional din Memphis. Nu-i fusese 
deloc ușor să se curețe cu tampoane de vată, alcool și apă 
distilată în spatele ambulanţței. Din momentul în care îmbrăcase 
uniforma albă de infirmier, nu mai trebuie decât să surprindă un 
călător solitar pe culoarul părăsit al parcării din garajul imens. 
Bărbatul s-a aplecat în portbagajul mașinii sale ca să-și ia 
valijoara cu mostre, și nu l-a văzut nicio clipă pe Lecter venind 
din spate. 

Doctorul Lecter se întrebă dacă poliţia îl credea într-atât de 
tâmpit încât să ia avionul de la aeroport. 

Singura problemă pe drumul până la St. Louis a fost să 
găsească butoanele pentru faruri, pentru luminile de 
semnalizare și pentru ștergătoarele de parbriz din mașina aceea 
străină, cu care doctorul Lecter nu era familiarizat. 


226 


A doua zi avea să cumpere lucrurile de care avea nevoie - 
decolorant pentru păr, ustensile de bărbierit, o lampă cu 
ultraviolete - și mai erau și alte articole speciale pe care urma 
să le obțină pentru a face imediat câteva schimbări în fizionomia 
sa. Când totul va fi pus la punct, va pleca mai departe. 

Nu avea niciun motiv să se grăbească. 


e CAPITOLUL 44 


Ardelia Mapp stătea în pat în poziţia ei preferată: rezemată de 
perne și cu o carte în mână. Asculta buletinele de știri la radio. 
Închise aparatul când o văzu pe Clarice Starling târându-se în 
cameră. Chiar dacă observă cât de trasă era la faţă colega ei, 
din fericire nu întrebă decât atât: 

— Vrei o cană de ceai? 

Când studia, Mapp își prepara o infuzie dintr-un amestec de 
plante pe care i le trimitea bunica ei și căreia îi spunea „ceaiul 
oamenilor deștepți”. 

Dintre cele mai inteligente persoane pe care le știa Starling, 
una era totodată și cea mai stabilă ființă omenească pe care o 
cunoștea, iar cealaltă, cea mai înspăimântătoare. Starling spera 
ca asta să-i asigure un oarecare echilibru în privinţa 
cunoștințelor pe care și le făcuse. 

— Ai avut noroc c-ai lipsit azi, spuse Mapp. Blestematul ăla de 
Kim Won efectiv ne-a doborât la pământ. Nu te mint. Am ajuns 
să cred că ăștia din Coreea au pe-acolo o gravitație mai mare 
decât avem noi aici. Pe urmă, când vin aici, se simt ușori ca 
fulgul, înţelegi, și ajung să predea educaţie fizică pentru că nu li 
se pare cine știe ce efort... John Brigham a trecut pe-aici. 

— Când? 

— În seara asta, ceva mai devreme. Voia să știe dacă te-ai 
întors. Își dăduse cu gel pe păr. Se foia în hol ca un boboc din 
anul întâi. Am stat de vorbă un pic. Zicea că, dacă ai rămas în 
urmă și trebuie să stăm cu burta pe carte în următoarele două 
zile în loc să mergem la trageri, o să aranjeze el să ne dea voie 
la poligon în sfârșitul ăsta de săptămână ca să recuperăm. l-am 
zis c-o să-l anunţ. E un tip drăguţ. 

— Mda, este. 


— Ştiai că vrea să participi la concursul de tir împotriva celor 
de la Direcţia Antidrog și Vamă, în campionatul inter-servicii? 

— Nu. 

— Da’ nu la femei, ci la mixt. Întrebarea numărul doi: Cunoști 
materia despre Al Patrulea Amendament pentru vineri? 

— În mare parte, da. 

— Bun, atunci ce e Chimel versus California? 

— Percheziţiile în licee. 

— Și care-i treaba cu percheziţiile în licee? 

— Nu știu. 

— E vorba despre conceptul „acces imediat”. Cine a fost 
Schneckloth? 

— La naiba, habar n-am. 

— Schneckloth versus Bustamonte. 

— E cumva vorba despre dreptul rezonabil la intimitate? 

— Ai o bilă neagră. Dreptul la intimitate este principiul lui 
Katz. Schneckloth înseamnă consimțământul pentru percheziţie. 
Fata mea, după câte văd, va trebui să ne punem cu burta pe 
carte. Noroc că am eu cursurile. 

— Nu în seara asta. 

— Nu. Dar mâine ai să te trezești cu mintea fertilă și 
ignorantă, și atunci o să începem să sădim recolta pentru vineri. 
Starling, Brigham a zis - n-avea voie să-mi spună, așa că i-am 
promis -, a zis că vei trece cu succes de audiere. Crede că 
nemernicul ăla de Krendler nici n-o să-și mai aducă aminte de 
tine peste două zile. Ai note bune la examene, așa că o să 
trecem peste hopul ăsta ușor. 

Mapp cercetă din priviri figura obosită a lui Starling. 

— Nimeni n-ar fi putut face mai mult pentru biata fată, 
Starling. Ti-ai pus pielea la saramură pentru ea, ai luat-o pe 
coajă pentru ea și ai pus lucrurile în mișcare. Meriţi să-ţi acorzi o 
șansă. Ce-ar fi să te duci să te culci? Tocmai mă pregăteam și 
eu să bag cornu'-n pernă. 

— Ardelia, mulțumesc. Și, după ce lumina se stinse în cameră, 
zise: Starling? 

— Da? 

— Cine crezi tu că e mai frumos, Brigham sau Bobby 
Lowrance cel Frumos? 

— Greu de spus. 


228 


— Brigham are un tatuaj pe umăr, i l-am văzut prin cămașă. 
Ce scrie? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— O să-mi spui și mie când o să afli? 

— Probabil că nu. 

— Vezi cum ești? Eu ţi-am spus despre chiloţii imitație de 
piton ai lui Bobby cel Frumos. 

— l-ai văzut prin fereastră când ridica greutăţi. 

— Gracie ţi-a spus chestia asta? Gura aia mare o să-i aducă 
numai necazuri... 

Starling adormise. 


e CAPITOLUL 45 


Cu puţin înainte de ora trei dimineaţa, Crawford, care aţipise 
lângă soția lui, se trezi. Bella respira cu greutate și se agita în 
pat. Se ridică și o luă de mână. 

— Bella? 

Ea trase adânc aer în piept și apoi expiră. Era prima oară în 
ultimele zile când deschidea ochii. Crawford își apropie fața de a 
ei, dar nu credea că îl poate vedea. 

Teama îi mângâie pereţii pieptului, rotindu-se înăuntrul lui ca 
un liliac într-o casă, până când reuși să o stăpânească. 

Ar fi vrut să-i aducă ceva, orice, dar nu voia să simtă că n-o 
mai ținea de mână. 

Își lipi urechea de pieptul ei. Auzi o bătaie ușoară, ca o 
pâlpâire, apoi inima ei se opri. Nu mai era nimic de auzit, nu se 
auzea decât o curgere ciudată și răcoroasă. Nu știa dacă sunetul 
era în pieptul ei sau doar în urechile lui. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze și să te ţină lângă El... și 
lângă rudele tale, spuse Crawford, care voia să se împlinească 
aceste cuvinte. 

O strânse în braţe lângă el, sprijinit de tăblia patului, și o ţinu 
la piept în timp ce creierul ei murea. Cu bărbia dădu la o parte 
eșarfa de pe rămășițele părului ei. Nu plânse. Trecuse prin toate 
astea. 

Crawford o schimbă punându-i cămașa de noapte preferată și 
rămase o vreme lângă patul înalt, ţinându-i mâna lipită de 


229 


obraz. Era o mână fermă și îndemânatică, marcată de o viaţă 
întreagă petrecută în grădină, marcată acum de acele de 
perfuziei. 

Când venea din grădină, mâinile ei miroseau a cimbru. 

„Închipuie-ţi că ai albuș de ou pe degete”, așa o învăţaseră 
colegele de școală pe Bella când discutaseră despre sex. Ea și 
Crawford glumiseră pe marginea chestiei ăsteia în pat, cu ani în 
urmă, apoi anii următori, până anul trecut. „Nu te gândi la asta, 
gândește-te la chestiile bune, la chestiile pure.” Dar asta era o 
chestie pură. Urcau cu liftul, iar ea purta o pălărie înaltă și 
mănuși albe, în vreme ce el fluiera o versiune dramatică a piesei 
Begin the Beguine. Ajunși în cameră, ea l-a luat peste picior 
pentru că îi umpluse buzunarele băiatului de serviciu cu bani. 

Crawford încercă acum să se ducă în camera alăturată - 
putea să se întoarcă atunci când voia și s-o vadă prin ușa 
deschisă, în lumina caldă a veiozei de pe noptieră. Aștepta ca 
trupul ei să devină un obiect de ceremonial care să-i fie străin, 
străin de persoana pe care o ţinuse în braţe în pat și străin de 
tovarășa de o viaţă pe care o păstra acum în memorie. Ca să 
poată suna la cei care trebuiau să vină s-o ia. 

Cu mâinile goale pe lângă corp, stătea la fereastră și privea 
spre răsăritul pustiu. Nu ţinea să vadă zorii zilei. Răsăritul era 
doar direcţia în care era orientată fereastra. 


e CAPITOLUL 46 


— Ești gata, Scumpete? 

Jame Gumb stătea rezemat de tăblia patului, într-o poziţie 
foarte comodă, cu cățelușa ghemuită pe burta lui. 

Domnul Gumb tocmai îi spălase blana și îi înfășurase un 
prosop pe cap. Luă telecomanda videocasetofonului și apăsă 
butonul de pornire a aparatului. 

Își compusese programul din două fragmente de bandă video 
copiate pe o singură casetă. Îl urmărea în fiecare zi când își 
făcea pregătirile vitale, și întotdeauna cu puţin înainte de a 
recolta o nouă piele. 

Prima bandă era un film zgâriat de la Movietone News, un 
jurnal de știri în alb-negru din 1948. Relata sferturile de finală 


230 


ale concursului Miss Sacramento, una dintre etapele preliminare 
ale lungului drum către finala Miss America din Atlantic City. 

Era o competiţie în costume de baie, și toate fetele aveau 
buchete de flori în timp ce se încolonau ca să urce treptele spre 
scenă. 

Căţelușa domnului Gumb trecuse prin toate astea de multe 
ori, și-și miji ochii când auzi muzica, știind ce-o să pățească. 

Înfăţișarea concurentelor amintea foarte mult de vremurile 
celui de-al Doilea Război Mondial. Purtau costume de baie Rose 
Marie Reid, și unele erau chiar foarte drăguțe la față. Unele 
dintre ele aveau picioare elegant conturate, dar le lipsea tonusul 
muscular și parcă aveau genunchii cam umflați. 

Gumb strânse pudelul. 

— Scumpete, uite-o că vine, uite-o că vine, uite-o că vine! 

Și iat-o venind, apropiindu-se de trepte în costumul ei alb, cu 
un zâmbet radios adresat tânărului care o aștepta lângă scară, 
urcând apoi repede cu tocurile ei mari, camera zăbovind pe 
partea din spate a coapselor ei: mami. Era mami. 

Domnul Gumb nu avea de ce să apese pe telecomandă, 
făcuse ceea ce trebuia când pregătise caseta. In mișcare 
inversată, iat-o coborând cu spatele treptele, primindu-și înapoi 
zâmbetul de la bărbatul cel tânăr, străbătând apoi culoarul, 
revenind în faţă, înapoi și înainte, înainte și înapoi. 

Când îi zâmbea tânărului, Gumb zâmbea și el. 

Mai era o secvenţă cu ea într-un grup, dar mereu se vedea 
neclar când făcea stop-cadru. Era mai bine să o ruleze cu viteză 
normală și să se mulțumească doar cu imaginea ei fugară. 
Mama era alături de celelalte fete, felicitându-le pe câștigătoare. 

Următoarea parte a programului o înregistrase de la un post 
de televiziune prin cablu, într-un motel din Chicago - pentru 
asta trebuise să iasă în oraș, să-și cumpere un videocasetofon și 
să rămână o noapte în plus ca să facă înregistrarea. Era un 
filmuleţ pe care-l transmiteau pe canalele obscure, la orele târzii 
din noapte, ca fond vizual pentru anunţurile fierbinţi care se 
derulau pe ecran. Filmul era alcătuit din secvenţe de-a dreptul 
cuminţi din filmele deocheate ale anilor patruzeci și cincizeci, 
imagini de la o tabără de nudiști și părțile mai puţin explicite ale 
unor filme porno din anii treizeci, în care actorii purtau nasuri 
false și aveau șosete în picioare. O melodie oarecare constituia 


231 


banda sonoră. Chiar acum se auzea The Look of Love, total 
desincronizată față de acţiunea vioaie de pe ecran. 

Domnului Gumb îi fusese imposibil să elimine anunţurile care 
se derulau lent pe ecran. Trebuise să se împace cu ideea. 

Pe ecran apăru o piscină în aer liber - undeva în California, 
judecând după vegetaţie. Piscina avea dotări de bună calitate; 
totul amintea de anii cincizeci. Nişte tinere graţioase înotau 
dezbrăcate. Câteva dintre ele apăruseră poate în vreun film de 
mâna a doua. Vioaie și săltăreţe, ele ieșeau din piscină și 
alergau, mult mai repede decât s-ar fi potrivit cu ritmul muzicii, 
spre scara toboganului, pe care o urcau, și de-acolo își dădeau 
drumul, viuuuu! Sânii li se legănau când își dădeau drumul pe 
tobogan, râsete, picioare întinse... Pleosc! 

Și iat-o pe mami. lat-o ieșind din piscină în spatele fetei cu 
părul creţ. Faţa ei era parţial acoperită de un anunţ de la 
Sinderella, un sex-shop, dar o puteai vedea cum urcă scara, cu 
pielea umedă și strălucind în soare, cu silueta ei suplă și 
totodată plinuţă, cu o cicatrice mică de la cezariană, și iat-o 
coborând pe tobogan, viuuuu! Era atât de frumoasă, și, chiar 
dacă nu-i putea vedea faţa, domnul Gumb știa cu siguranţă că 
era mami, filmată după ce, pentru ultima oară în viaţa lui, o 
văzuse cu adevărat. Firește, exceptând imaginile din mintea lui. 

Imaginea trecu la o reclamă filmată pentru un cabinet de 
consiliere matrimonială și se termină brusc. 

Pudelul își miji ochii cu două secunde înainte ca domnul Gumb 
să-l strângă de ceafă. 

— Oh, Scumpete. Vino la mami! Mami o să fie foarte 
frumoasă. 

Multe de făcut, multe de făcut, multe de făcut ca să fie gata 
pentru ziua de mâine. 

N-ar fi putut s-o audă din bucătărie nici dac-ar fi ţipat cât ar fi 
tinut-o gura, slavă Domnului, dar o putea auzi de pe scări, în 
timp ce cobora la subsol. Spera să doarmă și să stea liniștită. 
Pudelul, pe care-l ţinea la subsuoară, mârâi drept răspuns la 
sunetele din puț. 

— Nu-i politicos să mârâi, spuse el cu gura în blana de pe 
ceafa cățelușei. 

In temniţa subterană se putea ajunge pe o ușă aflată la baza 
scării, în stânga. Nu-i aruncă nici măcar o privire, nici nu dădu 
atenţie sunetelor care se auzeau din puț, căci, din punctul lui de 


232 


vedere, nu aveau nici cea mai mică asemănare cu vreun cuvânt 
al limbii engleze. 

Domnul Gumb intră în atelierul din dreapta, așeză pudelul jos 
și aprinse luminile. Câţiva fluturi își agitară aripile și aterizară 
fără riscul de a se arde pe abajurul din sârmă care proteja 
becurile din tavan. _ 

În atelier, domnul Gumb era meticulos. Întotdeauna își 
pregătea noile amestecuri în vase din oțel inoxidabil, niciodată 
în vase de aluminiu. 

Învăţase să facă totul din timp. Pe când lucra, se muștruluia: 
„Trebuie să fii ordonat, trebuie să lucrezi cu precizie, trebuie să 
fii expeditiv, pentru că problemele sunt formidabile”. 

Pielea omenească este grea - șaisprezece până la 
optsprezece la sută din greutatea corporală - și alunecoasă. O 
piele întreagă este greu de mânuit și ușor de scăpat pe jos când 
e încă umedă. Timpul este și el important. Pielea începe să se 
contracte imediat după ce a fost recoltată, mai ales cea a 
adulţilor, care e și cea mai întinsă pe corp, din capul locului. 

Pe lângă asta, nici măcar la cei tineri pielea nu e perfect 
elastică. Dacă o întinzi, nu revine niciodată la dimensiunile 
iniţiale. Dacă coși ceva perfect neted și apoi îl tragi cu prea 
multă forță peste un mulaj de croitorie, apar umflături și pliuri. 
Poţi să stai pe urmă și să plângi pe lângă mașina de cusut, că n- 
ai să mai scapi de pliurile cu pricina. Apoi mai sunt și pensele, 
trebuie să știi foarte bine unde să le aplici. Pielea nu se întinde 
uniform în toate direcţiile fără ca acumulările de colagen să se 
deformeze și fibra să se rupă; dacă tragi într-o direcţie greșită, 
te pricopsești cu o vergetură. 

Materialul proaspăt este pur și simplu imposibil de prelucrat. 
Până când a obţinut rezultatul dorit, domnului Gumb i-au fost 
necesare numeroase experimente, care i-au provocat emoții 
intense. 

În cele din urmă a ajuns la concluzia că metodele vechi erau 
cele mai bune. Procedura lui era următoarea. Mai întâi, înmuia 
materialul în acvarii, în extracte de plante puse la punct de 
indienii americani - numai substanțe naturale, fără nicio urmă 
de săruri minerale. Apoi folosea metoda de obţinere a pielii de 
căprioară inegalabil de moale, metoda clasică de tăbăcire în 
soluţie de creier, elaborată în Lumea Nouă. Indienii americani 
credeau că fiecare animal are exact atâta creier cât să fie de 


233 


ajuns pentru tăbăcirea propriei piei. Domnul Gumb știa că acest 
lucru era fals și renunţase de multă vreme să mai încerce, chiar 
și în cazul primatelor, care aveau cel mai mare creier. Acum 
avea un congelator plin cu creier de vită, astfel încât nu ducea 
niciodată lipsă de așa ceva. 

Problemele prelucrării materialului le putea rezolva; practica îl 
făcuse să ajungă aproape de perfecțiune. 

Problemele structurale dificile rămâneau, dar și pentru 
rezolvarea acestora era deosebit de bine pregătit. 

Atelierul dădea într-un coridor care ducea la o baie 
dezafectată, unde domnul Gumb își ţinea scripeţii și 
cronometrul, apoi mai departe spre studio și spre imensul 
labirint întunecat de dincolo. 

Deschise ușa spre studioul iluminat din belșug - reflectoare și 
tuburi incandescente, având filtre de culoare pentru o lumină 
cât mai apropiată de cea diurnă, erau prinse de grinzile 
tavanului. Manechinele erau expuse pe o estradă din lemn de 
stejar. Toate erau parţial îmbrăcate, unele în piele, altele în 
șabloane din şifon pentru vestimentația din piele. Opt 
manechine erau dublate de imaginile lor pe pereţii acoperiţi cu 
oglinzi - acestea fiind și ele de bună calitate. Pe o masă de 
machiaj, se aflau produse cosmetice, mai multe mulaje pentru 
peruci și perucile propriu-zise. Era cel mai luminos dintre 
studiouri, tot mobilierul fiind alb, sau stejar de culoare deschisă. 

Pe manechine erau diverse obiecte vestimentare aflate în 
lucru, cele mai multe fiind imitații ieftine după Armani, lucrate 
dintr-o minunată piele cabretta, de oaie braziliană, cu falduri 
generoase, umeri proeminenţi și piepţi dubli. 

Al treilea perete era ocupat de o masă mare de lucru, două 
mașini de cusut obișnuite, două mulaje pentru rochii și un mulaj 
de croitorie, luat chiar de pe torsul lui Jame Gumb. 

Pe cel de-al patrulea perete, dominând încăperea aceasta 
luminoasă, era un șifonier negru, dat cu lac chinezesc, care se 
înălța până aproape de tavanul înalt de doi metri și jumătate. 
Era vechi, și desenul de pe el era aproape șters. Câteva pete 
aurii aminteau că acolo fusese desenat un dragon, din care 
rămăsese intact doar ochiul alb cu privirea fixă, și se mai vedea 
limba roșie a unui alt dragon, al cărui trup dispăruse măcinat de 
timp. Deși crăpat, lacul de sub dragoni era intact. 


234 


Imensul șifonier nu era o piesă de duzină. Înăuntru se aflau, 
pe mulaje și umerașe, obiectele speciale, și ușile lui erau 
închise. 

Căţelușa bău puţină apă din castronul din colț și se culcă între 
picioarele unui manechin, cu ochii la domnul Gumb. 

Acesta lucrase la o geacă de piele. Trebuia s-o termine - 
avusese de gând să rezolve toate problemele, dar acum îl 
cuprinsese o febră creatoare și încă nu era mulţumit de propriul 
tipar din şifon. 

Măiestria în materie de croitorie a domnului Gumb depășise 
cu mult stadiul la care ajunsese în tinerețe, în timpul petrecut în 
detenţie la Departamentul Corecţional al statului California, dar 
de data asta își propusese ceva cu adevărat dificil. Nici lucrul cu 
delicata piele cabretta nu te pregătește pentru lucrurile de mare 
finețe. 

Avea două tipare din șifon, ca niște veste albe, unul având 
exact mărimea lui, celălalt fiind făcut după măsurătorile luate în 
timpul cât Catherine Martin fusese în stare de inconștienţă. 
Când îl așeză pe cel mai mic pe mulajul de croitorie, problemele 
deveniră evidente. Chiar dacă era o fată solidă, minunat 
proporţionată, Catherine nu era la fel de solidă ca domnul 
Gumb, iar spatele ei nu era nici pe departe la fel de lat. 

Idealul lui era o îmbrăcăminte fără cusături. Acest lucru nu 
era posibil. Totuși, era hotărât ca partea din față a corsetului să 
nu aibă absolut nicio cusătură și să fie fără niciun defect. 
Aceasta presupunea ca toate ajustările de siluetă să fie făcute la 
spate. Era foarte dificil. Deja aruncase un tipar de șifon și o 
luase de la capăt. Intinzând pielea în mod judicios, putea să 
ajungă la rezultatul dorit cu numai două clinuri la subsuoară - 
nu din cele franţuzești, ci clinuri verticale, cu vârfurile orientate 
în jos. Mai erau necesare două clinuri la spate, chiar în dreptul 
rinichilor. Era obișnuit să lucreze cu foarte mare precizie. 

Pretenţiile sale depășeau aspectele vizuale, mergând până la 
domeniul tactilului. Nu era de neconceput ca o persoană 
atrăgătoare să fie îmbrăţișată. 

Domnul Gumb își presără puţin talc pe mâini și își îmbrăţișă 
propriul mulaj într-o manieră firească, confortabilă. 

— Dă-mi un sărut, spuse el în joacă porțiunii de spaţiu în care 
ar fi trebuit să se afle capul. Nu tu, prostuțo, îi zise el cățelușei 
când aceasta ciuli urechile. 


235 


Gumb mângâie spatele mulajului, acolo unde mâinile 
ajungeau fără efort. Apoi se uită să vadă unde rămăseseră 
urmele de talc. Nimeni nu dorea să pipăie o cusătură. Totuși, în 
cursul unei îmbrăţișări, mâinile se suprapun în zona de mijloc a 
spatelui. Totodată, își continuă el raţionamentul, suntem 
obișnuiți să simţim linia coloanei vertebrale. Nu e la fel de 
supărător ca una din asimetriile corpului omenesc. Prin urmare, 
cusăturile din zona umerilor erau excluse. Răspunsul îl 
constituia un clin central, cu vârful ceva mai sus de centrul 
omoplaţilor. Putea folosi aceeași cusătură pentru prinderea 
agăţătorii încorporate în căptușeală. Dublură cu nailon sub 
șlițurile de pe ambele părţi - trebuia să nu uite să facă rost de 
nailon - și o prindere cu bandă cu arici sub șliţul din dreapta. Se 
gândi la acele minunate rochii Charles James, la care cusăturile 
sunt realizate în așa fel încât să stea perfect plate. 

Clinul de la ceafă va fi acoperit de părul lui sau, mai exact, de 
părul pe care-l va avea în curând. 

Domnul Gumb scoase tiparul de șifon de pe mulajul pentru 
rochii și începu să lucreze. 

Mașina de cusut era veche și minunat lucrată, concepută 
iniţial pentru acţionare cu ajutorul pedalei, dar fiind adaptată 
pentru acţionare electrică în urmă cu vreo patruzeci de ani. Pe 
corpul principal al mașinii era pictat cu litere aurii: „Nu obosesc 
niciodată”. Pedala mașinii rămăsese funcţională, și Gumb 
pornea mașina cu ajutorul ei, pentru fiecare serie de cusături. 
Pentru cusăturile fine, prefera să lucreze desculț, apăsând 
pedala delicat, cu piciorul lui dolofan, apucând marginea din 
faţă a acesteia cu degetele de la picior, pentru un control mai 
bun al mișcării. Un timp nu se mai auziră decât sunetele mașinii 
și sforăitul cățelușei, având ca fundal fâsâitul conductelor de 
aburi din subsolul încălzit. 

Când termină de inserat clinurile în tiparul de șifon, îl probă în 
fața oglinzii. Căţelușa privea din colţul ei, cu capul aplecat într-o 
parte. 

Trebuia să-l mai slăbească un pic la subsuoară. Mai erau 
unele probleme cu căptușeala și cu dublurile. Altfel era foarte 
frumos. Era suplu, mulat, rezistent. Parcă se și vedea urcând în 
cea mai mare viteză scara unui tobogan de apă. 

Domnul Gumb se jucă cu perucile și cu luminile pentru 
obţinerea unor efecte dramatice și probă un minunat colier de 


236 


scoici strâns lipit de gât. Impresia avea să fie uluitoare când va 
îmbrăca o rochie decoltată sau un neglijeu sexi peste noul lui 
tors. 

Tentaţia era foarte mare să meargă până la capăt imediat, să 
se apuce serios de treabă, dar îi obosiseră ochii. Voia totodată 
să nu-i tremure mâinile absolut deloc și, în plus, nu era pregătit 
să suporte toată tevatura. Cu răbdare, desfăcu ușor cusăturile și 
întinse bucăţile de tipar. Un șablon perfect. 

— Mâine, Scumpete, îi spuse el cățelușei în timp ce punea la 
decongelat creierele de vită. O vom face mâine la prima 
ooooooooooră! Mami o să fie atât de frumoasă! 


e CAPITOLUL 47 


Starling dormi neîntoarsă timp de cinci ore și se trezi în toiul 
nopţii, speriată de teama că ar putea trăi iar visul acela. Strânse 
în dinţi colțul cearșafului și-și lipi palmele de urechi, așteptând 
un semn care să-i spună dacă era într-adevăr trează și departe 
de a visa. Tăcere și niciun țipăt de miel. Când știu sigur că era 
trează, inima i se domoli, dar picioarele refuzau să stea 
nemișcate sub pătură. Într-o clipă, mintea ei o va lua razna, știa 
asta. Răsuflă ușurată când, în loc de teamă, se simţi cuprinsă de 
un acces de mânie aprigă. 

— Fir-ar să fie! spuse ea și scoase un picior de sub pătură. 

În toată acea zi lungă, când fusese umilită de Chilton, 
insultată de doamna senator Martin, părăsită și scoasă din joc 
de Krendler, tachinată de doctorul Lecter și îngreţoșată de 
evadarea sângeroasă a acestuia din urmă, ceea ce o duruse cel 
mai tare fusese faptul că cineva putuse să o considere hoaţă. 

Doamna senator era o femeie supusă unui stres emoțional 
extrem de dur și se săturase să vadă cum polițiștii își tot bagă 
nasul prin lucrurile fetei sale. Nu se putea supăra pe ea. Totuși, 
acuzaţia avusese asupra lui Starling efectul unui fier înroșit. 

În copilărie, Starling fusese învățată că furtul era fapta cea 
mai josnică, cea mai vrednică de dispreţ, în afară de viol și de 
uciderea cuiva pentru bani. Unele crime erau preferabile 
furtului. 


Fiind un copil crescut în instituţii în care foamea era la ordinea 
la zilei și recompensele puţine, învățase să urască hoţii. 

Stând întinsă în pat, pe întuneric, se confruntă cu un alt motiv 
pentru care aluzia doamnei senator o deranjase atât de mult. 
Starling știa ce-ar fi spus maliţiosul doctor Lecter, și era 
adevărat: se temea ca doamna senator Martin să nu fi văzut la 
ea ceva vulgar, ceva ieftin, ceva tipic hoţilor. Bogatașă 
nemernică! 

Doctorul Lecter ar fi subliniat cu satisfacție că resentimentele 
sociale, mânia adânc înrădăcinată preluată odată cu laptele supt 
de la sânul mamei constituiau și ele un factor. Starling nu era cu 
nimic mai prejos decât oricare Martin în privinţa educaţiei, a 
inteligenței, a ambiţiei și, în mod cert, a înfățișării, și totuși avea 
în ea ceva deosebit, iar ea știa asta. 

Starling era un membru izolat al unui trib aprig, fără nicio 
genealogie oficială în afară de listele de distincţii școlare și 
registrele de condamnări penale. Expulzaţi din Scoţia, muritori 
de foame în Irlanda, mulţi dintre ei aveau înclinații pentru 
îndeletniciri periculoase. Mulţi membri ai clanului Starling 
fuseseră obișnuiți să trăiască în felul acesta: să tot sape în 
fundul unor gropi înguste, să-și facă vânt în gol de pe scândura 
spânzurătorii în timp ce se trăgeau focuri de pistol la picioarele 
lor sau li se ordona să meargă prin frig la o moarte glorioasă, în 
sunet de trâmbiţe, când toți voiau să plece acasă. De unii dintre 
ei se poate să-și fi amintit noaptea, cu lacrimi în ochi, ofițerii la 
popota regimentului, așa cum își aduce aminte cineva, la 
băutură, de un prepelicar credincios. Nume îngălbenite într-o 
Biblie. 

Niciunul dintre ei nu fusese foarte deștept, din câte-și putea 
da seama Starling, cu excepţia unei străbunici care a scris 
foarte frumos în jurnalul ei până când s-a îmbolnăvit de febră 
cerebrală. 

Cu toate acestea, niciunul nu a fost hoţ. 

Școala era o chestie importantă în America, nu-i așa, și cei din 
familia Starling au băgat rapid la cap acest lucru. Unul dintre 
unchii lui Starling își trecuse pe piatra funerară data absolvirii 
colegiului. 

Starling trăise prin școli, arma ei fiind competitivitatea la 
examene, în toți anii în care oricum nu ar fi avut unde să se 
ducă. 


238 


Știa că poate să iasă cu bine din situaţia creată. Putea să fie 
din nou ceea ce fusese dintotdeauna, din momentul în care se 
prinsese cum merge treaba: putea să fie în fruntea clasei ei, 
acceptată, inclusă, aleasă, nu îndepărtată. 

Pentru asta trebuia să muncească din greu și să fie atentă. 
Avea să obțină note bune. Coreeanul n-avea cum s-o 
îngenuncheze la educaţie fizică. Numele ei avea să fie gravat pe 
marea placă din holul de la intrare, pentru performanțe 
extraordinare în poligonul de trageri. 

În patru săptămâni va deveni agent special al Biroului Federal 
pentru Investigații. 

Va trebui oare să se păzească de nenorocitul de Krendler 
pentru tot restul vieţii? 

În prezenţa doamnei senator, individul intenţionase să se 
lepede de ea. Ori de câte ori se gândea la asta, Starling se 
simţea îndurerată. Nu era sigură că va găsi dovada în plic. Asta 
era șocant. Închipuindu-și-l acum pe Krendler, îl văzu purtând 
pantofi albi, marinărești ca primarul, șeful tatălui ei, care venise 
să ia ceasul acela de paznic. 

Mai rău era faptul că, în mintea ei, nici Jack Crawford nu mai 
era eroul de la început. E drept, omul fusese supus unei tensiuni 
prea mari față de cât putea suporta cineva. Dar o trimisese să 
verifice mașina lui Raspail fără să-i acorde sprijinul necesar, fără 
împuternicirile autorităţii. E-adevărat, ea ceruse să plece în 
aceste condiţii - încurcăturile de acolo fuseseră o bagatelă. Dar 
Crawford ar fi trebuit să știe că va da de bucluc când doamna 
senator o va vedea la Memphis; ar fi dat de bucluc chiar dacă n- 
ar fi zbârcit-o cu fotografiile. 

Catherine Baker Martin zăcea în același întuneric care o 
înconjura pe ea acum. Starling uitase acest lucru pentru o clipă, 
în timp ce se gândea la propriile necazuri. 

Imaginile din ultimele zile se năpustiră ca s-o pedepsească 
pentru această neglijență, năvăleau asupra ei în culori 
neașteptate, prea multe culori, culori șocante, așa cum se ivesc 
din întuneric atunci când fulgeră în noapte. 

Acum o obseda Kimberly. Kimberly cea grasă și moartă, care- 
și făcuse găuri în urechi ca să arate mai frumoasă și care 
strângea bani la ciorap ca să-și poată da cu ceară de depilat pe 
picioare. Kimberly, care nu mai avea păr. Kimberly, sora ei. 
Starling nu credea că fiica doamnei senator Martin ar fi pierdut 


239 


mult timp gândindu-se la Kimberly. Acum, în adâncul lor, erau 
surori. Kimberly, aflată într-o casă mortuară plină de polițiști 
îmbrăcaţi ca niște cowboy. _ 

Starling nu mai suporta să vadă imaginea. Incercă să-și 
întoarcă faţa într-o parte, asemenea unui înotător când respiră. 

Toate victimele lui Buffalo Bill erau femei. Individul era 
obsedat de femei, trăia ca să vâneze femeile. Nicio femeie nu-și 
dedicase tot timpul vânării lui. Nicio femeie detectiv nu 
cercetase toate crimele lui. 

Starling se întrebă dacă Jack Crawford ar avea curajul să o 
folosească în calitate de tehnician pentru amprente când va 
trebui să meargă s-o vadă pe Catherine Martin. Crawford a 
prezis că Bill „o va termina mâine”. „O va termina. O va 
termina. O va termina.” 

— Pe mă-ta! zise cu glas tare Starling, sări din pat și-și puse 
picioarele pe podea. 

— Ce faci, Starling, iar ai dus în ispită vreun cretin? spuse 
Ardelia Mapp. L-ai strecurat în cameră când dormeam, și acum Îl 
înveţi pe cine să... Să nu crezi că nu te-am auzit. 

— Scuză-mă, Ardelia, n-am... 

— Ăsta-i necazul, draga mea, trebuie să le dai totul mură-n 
gură. Nu poţi să rămâi la stadiul de generalităţi. Coruperea 
cretinilor seamănă cu jurnalismul, trebuie să le spui ce, când, 
unde și cum. Cred că întrebarea de ce își găsește singură 
răspunsul pe parcurs. 

— Ai ceva rufe de spălat? 

— Mi s-a părut mie, sau m-ai întrebat dacă am rufe de spălat? 

— Da, mă duc să spăl niște boarfe. Zi, ce ai? 

— Păi, doar drăgălășeniile alea agăţate pe ușă. 

— Bun. Acum închide ochii, o să aprind lumina doar o 
secundă. 

Peste coșul de rufe nu puse cursurile despre Al Patrulea 
Amendament pe care ar fi trebuit să le citească pentru 
examenul ce bătea la ușă. Nu. În schimb, luă dosarul voluminos 
al lui Buffalo Bill, un teanc de foi gros de zece centimetri, plin de 
nebunie și suferință, prins într-o copertă pe care era scris cu 
cerneală sângerie. Peste dosar era și o copie a raportului ei 
despre fluturele cap-de-mort. 

Trebuia să înapoieze dosarul a doua zi, și, dacă voia ca acest 
exemplar să fie complet, mai devreme sau mai târziu trebuia să- 


240 


și insereze raportul. În spălătoria caldă, după ce puse rufele la 
spălat, Starling scoase elasticul cu care era prins dosarul. intinse 
hârtiile pe raftul pentru rufe și încercă să introducă raportul fără 
să se uite la niciuna dintre fotografii, fără să se gândească ce 
fotografii ar mai putea fi adăugate în curând. Harta era 
deasupra, ceea ce era bine. Numai că pe hartă scria ceva. 

Scrisul elegant al doctorului Lecter se întindea peste Marile 
Lacuri și spunea: 


Clarice, nu ti se pare exagerată această răspândire 
aleatorie a /ocurilor? Nu pare disperat de aleatorie? 
Depășind limitele posibile ale convenabilului? Nu-ti 
sugerează asta lucrătura unui mincinos nepriceput? 

Mersi, 


Hannibal Lecter 


P.S.: Nu te mai obosi să-l răsfoiești, nu mai e nimic 
de găsit. 


Starling răsfoi dosarul preţ de douăzeci de minute ca să se 
convingă că, într-adevăr, nu mai era nimic de găsit. 

Starling sună la hotline de la o cabină din hol și îi citi mesajul 
lui Burroughs. Se întrebă când mai dormea Burroughs. 

— Trebui să-ţi spun, Starling, că informaţiile lui Lecter au 
scăzut mult la bursă. Te-a sunat Jack în legătură cu Billy Rubin? 

— Nu. 

Ea se rezemă de perete și închise ochii în timp ce asculta 
relatarea glumei lui Lecter. 

— Nu știu ce să zic, adăugă el la sfârșit. Jack zice că vor 
insista în continuare pe linia clinicilor unde se fac operaţii de 
schimbare a sexului, dar cât de serios o vor face? Dacă te uiţi la 
informaţiile din computer, la modul cum sunt organizate 
fișierele, se poate observa că toate informaţiile furnizate de 
Lecter, ţie sau celor de la Memphis, au prefixe speciale. Tot ce a 
spus individul la Baltimore sau la Memphis poate fi șters cu o 
singură apăsare de tastă. Cred că ăia de la Justiţie chiar vor să 
elimine totul. Am aici un raport care zice că insecta din gâtul lui 
Klaus a fost, ia să vedem, „gunoi adus de ape”. 

— Totuși, o să trimiţi informaţia asta domnului Crawford, nu? 


241 


— Bineînţeles, am să i-o arăt, dar nu pot să-l sun în momentul 
ăsta. N-ar trebui s-o faci nici tu. Bella a murit cu puţin timp în 
urmă. 

— Oh. 

— Uite, ca să te mai înveselesc niţel, băieţii noștri de la 
Baltimore s-au uitat prin celula lui Lecter de la azil. Au găsit 
pilitură de alamă provenită de la un cui din pat. Acolo și-a făcut 
cheia pentru cătușe. Ține-te tare, puștoaico! O să ieși din 
chestia asta mirosind ca un trandafir. 

— Mulţumesc, domnule Burroughs. Noapte bună. 

Mirosind ca un trandafir. Punând Vicks VapoRub sub nările ei. 

Răsărea soarele în ultima zi din viaţa lui Catherine Martin. 

Ce-a vrut să spună doctorul Lecter? 

Era imposibil de deslușit ce știa acesta. Când i-a dat prima 
oară dosarul, ea se aștepta să-l vadă delectându-se cu 
fotografiile și folosindu-se de materialul de acolo ca să-și susţină 
afirmaţiile în vreme ce-i povestea ceea ce știa despre Buffalo 
Bill. 

Poate că a minţit-o și pe ea tot timpul, așa cum a minţit-o pe 
doamna senator Martin. Poate că nu știa sau nu înțelegea nimic 
în privinţa lui Buffalo Bill. 

„Vede foarte limpede... sigur, fir-ar să fie, vede prin mine.” E 
greu de acceptat ideea că cineva poate să te înţeleagă fără să-ţi 
dorească binele. La vârsta pe care o avea, lui Starling nu i se 
întâmplase prea des așa ceva. 

„Disperat de aleatorie”, spusese doctorul Lecter. 

Starling și Crawford, și mulţi alţii ca ei, cercetaseră cu atenţie 
harta marcată cu puncte în locurile în care avuseseră loc răpirile 
și unde fuseseră aruncate cadavrele. Lui Starling i se părea că 
seamănă cu o constelație neagră, cu câte o dată lângă fiecare 
stea, și știa că oamenii de la Științe Comportamentale 
încercaseră chiar să suprapună semnele zodiacului peste hartă, 
fără niciun rezultat. 

Dacă doctorul Lecter citea ca să se distreze, de ce să se mai 
complice cu harta? Parcă-l vedea răsfoind filele dosarului, 
făcând haz de stilul unora dintre cei care contribuiseră cu 
materiale. 

Nu exista niciun model repetitiv al locurilor unde se petreceau 
răpirile și erau abandonate cadavrele, nicio corelaţie legată de 
comoditate, nicio coordonare în timp cu vreuna dintre reuniunile 


242 


de afaceri cunoscute, vreo avalanșă de tâlhării sau furturi de 
haine, ori alte infracţiuni orientate spre fetișuri. 

În timp ce asculta zgomotul storcătorului de rufe, Starling își 
plimba degetele pe hartă. Aici avusese loc răpirea, dincoace - 
aruncarea cadavrului. Aici, a doua răpire, acolo, aruncarea. Aici, 
a treia și... Dar datele astea au fost puse oare în ordine inversă 
sau, nu, al doilea cadavru a fost primul descoperit. 

Faptul a fost consemnat, dar n-a fost luat în seamă, s-a 
mâzgălit ceva lângă poziţia de pe hartă. Cadavrul celei de-a 
doua femei răpite a fost descoperit mai întâi, plutind în apele 
râului Wabash, la periferia orașului Lafayette, statul Indiana, în 
imediata apropiere a Autostrăzii 65. 

Prima tânără dată dispărută a fost răpită din Belvedere, Ohio, 
aproape de Columbus, pentru a fi găsită mult mai târziu în râul 
Blackwater din Missouri, lângă orășelul Lone Jack. Cadavrul avea 
atârnate greutăți. Niciunul dintre celelalte cadavre nu a mai 
avut greutăţi agăţate de el. 

Cadavrul primei victime a fost scufundat în apă într-o zonă 
pustie. Al doilea a fost aruncat într-un râu în aval de un oraș, 
astfel încât să fie sigură descoperirea lui rapidă. 

De ce? 

Victima cu care a început a fost bine ascunsă, a doua, nu. 

De ce? 

Ce înseamnă „disperat de aleatorie?” 

Mai întâi, priorităţile. Ce zicea doctorul Lecter despre 
priorități? Ce semnificație avea oricare dintre afirmaţiile 
doctorului Lecter? 

Starling se uită la însemnările pe care le făcuse în timpul 
zborului cu avionul de la Memphis. 

Doctorul Lecter spusese că în dosar se găseau suficiente date 
pentru prinderea ucigașului. Simplitate, spusese el. Cum 
rămânea cu prioritatea, care era prioritatea? Uite... Principiile 
prioritare erau importante. Atunci când le rostise, cuvintele îi 
creaseră impresia de aiureli pretenţioase. 

„Ce face el, Clarice? Care este primul și principalul lucru pe 
care-l face, ce nevoie își satisface el ucigând? Cum începem să 
râvnim? Începem prin a râvni ceea ce vedem zi de zi.” 

Îi venea mai uşor să se gândească la spusele doctorului 
Lecter atunci când nu-i mai simţea ochii aţintiţi asupra ei. Era 
mai ușor aici, în culcușul sigur de la Quantico. 


243 


Dacă începem prin a râvni la ceea ce vedem zi de zi, oare 
Buffalo Bill a fost el însuși surprins când a ucis-o pe prima? A 
ucis el pe cineva din cercul lui de cunoștințe? De-aia a ascuns 
atât de bine primul cadavru, iar pe al doilea l-a lăsat aproape la 
vedere? A răpit-o el pe a doua femeie departe de casă și a 
aruncat-o într-un loc în care să fie găsită rapid fiindcă a vrut să 
se formeze din vreme convingerea că locurile răpirilor erau 
aleatorie? 

Când Starling se gândea la victime, Kimberly Emberg îi venea 
prima în minte, pentru că îi văzuse cadavrul și, într-un fel, se 
pusese în pielea ei. 

Uite-o pe prima. Fredrica Bimmel, douăzeci și doi de ani, 
Belvedere, Ohio. Erau acolo două fotografii. In poza din albumul 
de școală arăta corpolentă și urâţică, cu un păr des și tenul 
sănătos. În cea de-a doua fotografie, făcută la morga din Kansas 
City, înfățișarea ei nu mai avea nimic omenesc. 

Starling îl sună din nou pe Burroughs. Acesta avea acum 
glasul un pic răgușit, dar avu răbdare s-o asculte. 

— Deci ce vrei să spui, Starling? 

— Poate că individul e din Belvedere, Ohio, acolo unde trăia și 
prima victimă. Poate că o vedea zilnic și a ucis-o, ca să zic așa, 
spontan. Poate că a vrut doar... să-i ofere un suc la o cofetărie și 
să-i vorbească despre lucruri nevinovate. De aceea s-a străduit 
s-o ascundă cât mai bine, după care a răpit altă femeie, departe 
de casă. Pe-asta n-a mai ascuns-o la fel de bine, căci a vrut să 
poată fi găsită ea mai întâi, și atenţia poliţiei să fie deturnată în 
altă direcţie. Știi de câtă atenţie se bucură reclamaţiile despre 
dispariţia unei persoane; nimeni nu le bagă-n seamă până când 
e descoperit cadavrul. 

— Starling, rezultatele sunt mai bune când urma e proaspătă, 
oamenii-și amintesc mai multe amănunte, martorii... 

— Tocmai asta spun și eu. El știe asta. 

— De exemplu, în clipa asta n-ai să poţi să strănuţi fără să 
stropești un polițist în orașul ultimei victime - Kimberly Emberg 
din Detroit. De când a dispărut fiica doamnei senator Martin, 
interesul pentru Kimberly Emberg a crescut subit. Dintr-odată, 
toată lumea se dă peste cap să facă ceva. Apropo, nu m-ai auzit 
spunând lucrul ăsta. 

— Vrei să-i transmiţi domnului Crawford chestia despre primul 
oraș? 


244 


— Desigur. Ba chiar am s-o pun pe hotline pentru toţi cei 
interesaţi. Eu nu zic că-i un raţionament greșit, Starling, dar 
orașul a fost întors pe toate părțile din momentul în care 
femeia... cum o chema, Bimmel, parcă... din momentul în care 
Bimmel a fost identificată. Biroul din Columbus a lucrat la 
Belvedere, la fel ca și o bună parte a polițiștilor din partea 
locului. N-ai să reușești să stârnești un interes prea mare în 
privinţa orașului Belvedere sau a oricărei alte teorii a doctorului 
Lecter, mai ales nu în dimineaţa asta. 

— Păi, el n-a vrut... 

— Starling, vom trimite un cadou la UNICEF pentru Bella. 
Dacă vrei să contribui, îţi scriu numele pe cartea poștală. 

— Bineînţeles, mulțumesc, domnule Burroughs. 

Starling își scoase hainele din uscător. Rufele calde miroseau 
frumos și erau plăcute la pipăit. Le strânse la piept. 

Mama ei cu un braţ de cearșafuri. 

Astăzi este ultima zi din viaţa lui Catherine. 

Coțofana fura din cărucior. Fetiţa nu putea fi în același timp 
afară, s-o gonească, și înăuntru. 

Astăzi este ultima zi din viaţa lui Catherine. 

Tatăl ei semnaliza cu braţul, în loc să folosească 
semnalizatoarele, atunci când cotea cu camioneta să intre pe 
alee. jucându-se în curte, ea credea că, cu braţul lui mare, tatăl 
ei îi arăta camionetei unde să cotească, poruncindu-i cu măreție 
să întoarcă. 

Când Starling hotărî ce avea să facă, ochii i se umplură de 
lacrimi. Își ascunse faţa în rufăria caldă. 


e CAPITOLUL 48 


Crawford ieși din casa mortuară și se uită în susul și în josul 
străzii după Jeff, care trebuia să vină cu mașina. In loc de asta o 
văzu pe Clarice Starling așteptând sub tendă, îmbrăcată într-un 
costum negru, arătând atât de reală în lumină. 

— Trimiteţi-mă pe mine, spuse ea. 

Crawford tocmai alesese un sicriu pentru soția lui și avea într- 
o pungă de hârtie o pereche de pantofi pe care-i adusese din 
greșeală. Își veni în fire. 


245 


— Îmi cer iertare, spuse Starling. N-aș fi venit acum dacă ar 
mai fi fost timp. Trimiteţi-mă! 

Crawford își vâri mâinile în buzunare și-și suci gâtul în gulerul 
cămășii până când nasturele cedă. Avea în privire o lucire, poate 
periculoasă. 

— Unde să te trimit? 

— M-aţi trimis să văd care-i situaţia în cazul Catherine Martin 
- lăsaţi-mă să merg și la celelalte. Tot ce ne-a mai rămas este să 
aflăm cum vânează. Cum le găsește, cum le alege. În treburile 
de poliţie sunt la fel de bună ca oricare altul pe care l-aţi putea 
alege, mai bună chiar, în unele privințe. Pot să intru în camera 
unei femei și să aflu de trei ori mai multe lucruri decât ar putea 
afla un bărbat, și știți că-i adevărat. Trimiteţi-mă! 

— Eşti pregătită să suporţi o reciclare? 

— Da. 

— E vorba, probabil, despre șase luni din viaţa ta. 

Ea nu spuse nimic. 

Crawford răscoli iarba cu vârful pantofului. Se uită la ea, la 
determinarea din privirea ei. Era curajoasă, ca Bella. 

— Cu cine-ai vrea să începi? 

— Cu prima, Fredrica Bimmel, din Belvedere, Ohio. 

— Nu cu Kimberly Emberg, cea pe care ai văzut-o. 

— N-a început cu ea. 

„Să-i spun de Lecter? Nu. O să vadă pe hotline.” 

— Emberg ar fi alegerea emoţională, nu-i așa, Starling? 
Biletele de drum se decontează la întoarcere. Ai vreun ban? 
Băncile se deschid abia peste o oră. 

— Mi-a rămas ceva pe cartea de credit Visa. 

Crawford se scotoci prin buzunare. Îi dădu trei sute de dolari 
și un cec personal. 

— Du-te, Starling! Numai la prima. Transmite ce afli pe 
hotline. Sună-mă! 

Ea își ridică mâna în sus. Nu-i atinse nici fața, nici mâna, 
pentru că în momentele acelea nu putea fi atins, apoi se 
întoarse și alergă la mașină. 

După ce ea plecă cu mașina, el se bătu cu mâinile pe 
buzunare. li dăduse lui Starling ultimul bănuţ pe care-l avea la 
el. 

— Copilul are nevoie de o nouă pereche de pantofi, spuse el. 
Copilul meu nu mai are nevoie de pantofi. 


246 


Plângea în mijlocul trotuarului, cu lacrimi șiroaie pe obraji, 
ditamai șeful de secţie la FBI, acum într-o postură caraghioasă. 

Din mașină, Jeff îi zări obrajii plini de lacrimi și trase pe o alee 
unde Crawford nu-l putea vedea. Jeff cobori din mașină, își 
aprinse o ţigară și începu să fumeze cu furie. Ca semn de 
preţuire pentru Crawford, avea să tragă de timp până când 
acestuia îi secau lacrimile și se enerva într-atât încât să fie 
îndreptăţit să-i tragă un perdaf. 


e CAPITOLUL 49 


În dimineaţa celei de-a patra zile, domnul Gumb era pregătit 
să recolteze pielea. 

Veni de la cumpărături cu ultimele lucruri de care mai avea 
nevoie, și abia se abţinea să nu o ia la fugă pe scările subsolului. 
Ajuns în studio, își goli pungile cu târguieli: un nou dispozitiv de 
coasere a tighelurilor, căptușeală elastică de nailon de pus sub 
faldurile de la mâneci, o cutie de sare grunjoasă. Nu uitase 
nimic. 

În atelier, îşi aranjă cuţitele pe un prosop curat, lângă 
chiuvetele lungi. Erau patru cuțite: un cuţit de jupuit cu lama 
încovoiată, un cuţitaș fin care se mula perfect pe curbura 
degetului arătător pentru locurile strâmte, un scalpel pentru 
operaţiunile de mare fineţe și o baionetă din perioada Primului 
Razboi Mondial. Ascuţișul laminat al baionetei este cea mai fină 
unealtă pentru curățirea unei piei fără riscul de a o rupe. 

Pe lângă astea mai avea un ferăstrău de autopsie Strycker, pe 
care nu prea avea la ce-l folosi și regreta acum că-l cumpărase. 

Unse cu vaselină capul unui suport de perucă, aruncă sare 
grunjoasă peste vaselină și așeză suportul pe o tavă puţin 
adâncă, pentru scurgere. În joacă, ciupi de „nas” suportul 
pentru peruci și îi trimise o bezea. 

Îi venea greu să se comporte cu seriozitate - îi venea să 
țopăie prin încăpere. Râse și suflă cu delicateţe ca să alunge un 
fluture de pe propria faţă. 

Era timpul să pornească pompele de acvariu de la 
rezervoarele cu soluţie proaspătă. Oh, nu cumva era o crisalidă 


247 


drăguță îngropată în pământul gras din cușcă? Împunse cu 
degetul. Da, era. 

Acum, pistolul. 

Problema uciderii actualei victime îl frământase pe domnul 
Gumb zile în șir. Metoda prin spânzurare ieșea din discuţie, 
deoarece nu agrea decolorarea zonei pectorale și nu putea să 
riște o ruptură provocată de nodul funiei în spatele urechilor. 

Domnul Gumb învățase de pe urma fiecăruia dintre eforturile 
sale anterioare, uneori în mod dureros. Era hotărât să evite 
unele dintre coșmarurile prin care trecuse înainte. Un principiu 
esenţial: oricât erau de slăbite în urma înfometării sau de frică, 
victimele se împotriveau întotdeauna când vedeau dispozitivul. 

In trecut, vânase femei tinere prin subsolul cufundat în beznă, 
folosindu-se de ochelarii săi cu infraroșii, și trecuse prin clipe 
minunate, privindu-le cum bâjbâiau pe întuneric căutându-și 
calea, cum încercau să se pitească prin colţuri. Îi plăcuse să le 
vâneze cu pistolul. Îi plăcea să folosească pistolul. Întotdeauna 
deveneau dezorientate, își pierdeau echilibrul, se împiedicau de 
obiecte. El putea să stea în întunericul absolut, cu ochelarii la 
ochi, să aștepte până când își coborau mâinile de pe faţă și să le 
împuște drept în cap. Sau mai întâi în picioare, sub genunchi, ca 
să se mai poată târi. 

Asta fusese o copilărie și o pierdere de timp. Erau inutile după 
aceea, și renunțase de tot să mai procedeze astfel. 

In cadrul proiectului curent, primelor trei victime le oferise 
posibilitatea să facă duș la parter, înainte de a le trimite cu un 
șut de sus, din capul scărilor, cu un laţ în jurul gâtului - nicio 
problemă. Dar a patra fusese un dezastru. Fusese nevoit să 
folosească pistolul în baie și pierduse o oră ca să facă apoi 
curat. Işi aminti de fată, goală, cu pielea ca de găină, și cum 
tremura când el armase pistolul. Îi plăcea să-l armeze, zdrang- 
zdrang, un bang sonor, și gata cu gălăgia. 

li plăcea pistolul, și avea și motive să-i placă, deoarece era un 
exemplar frumos, un Colt Python din oţel inoxidabil, cu o ţeavă 
de cincisprezece centimetri. Toate reglajele modelului Python 
sunt verificate la magazinul de prezentare al firmei Colt, iar 
acesta era o plăcere pentru mână. Îl armă acum și-l strânse în 
palmă, trăgând de cocoș cu degetul mare. Încărcă pistolul și-l 
puse pe tejgheaua din atelier. 


248 


Domnul Gumb ţinea tare mult să-i ofere actualei victime 
posibilitatea să se spele pe cap, fiindcă voia s-o privească 
pieptănându-și părul. Putea astfel să înveţe multe, pentru 
propria îngrijire, să vadă cum se aranjează părul. Dar piesa asta 
era înaltă și probabil puternică. Era un exemplar prea greu de 
găsit ca să-și permită riscul de a compromite întreaga 
operaţiune. 

Nu, mai bine să-și ia dispozitivul de ridicare din baie, să-i 
ofere posibilitatea să se spele și, când va intra bine în laţul 
dispozitivului, o va ridica până la jumătatea înălțimii puţului ce 
dădea în temniţa ei subterană, apoi o va împușca de mai multe 
ori în partea de jos a coloanei vertebrale. Când își va pierde 
cunoștința, va putea duce treaba până la capăt cu cloroform. 

Asta era. Acum trebuia să se ducă la parter și să se dezbrace. 
O s-o trezească pe Scumpete și-o să vadă filmul cu ea, apoi va 
trece la lucru, dezbrăcat în subsolul cald, gol ca în ziua în care s- 
a născut. 

Se simţea aproape buimac în timp ce urca treptele. Își scoase 
repede hainele și îmbrăcă halatul. Introduse caseta în aparat. 

— Scumpete, haide, Scumpete. Avem o zi tare grea. Vino, 
iubito! 

Va trebui s-o închidă pe cățelușă aici, la parter, în timp ce el 
termina treaba zgomotoasă de la subsol - micul animal ura 
zgomotul și se supăra teribil. Ca să-i dea o ocupaţie, îi 
cumpărase o cutie întreagă de hrană uscată pentru câini când 
ieșise în oraș. 

— Scumpete! Când văzu că nu apare, o strigă în hol: 
Scumpete! Apoi în bucătărie: Scumpete! 

Când o strigă la ușa care dădea în temniţă, primi un răspuns: 

— E aici, cu mine, ticălosule, strigă Catherine Martin. 

Domnul Gumb se îmbolnăvi brusc de teamă pentru soarta 
căţelușei. Pe urmă, furia îl cuprinse în ghearele ei și, cu pumnii 
lipiti de tâmple, își apăsă fruntea de cadrul ușii, încercând să-și 
păstreze cumpătul. Lăsă să-i scape un sunet între icnet și 
geamăt, și căţelușa îi răspunse cu un scheunat. 

Se duse în atelier și își luă pistolul. 

Sfoara care lega găleata pentru necesităţi fiziologice era 
ruptă. Incă nu era sigur cum reușise s-o facă. Ultima oară când 
găsise sfoara ruptă crezuse că o rupsese într-o tentativă 


249 


absurdă de a urca pe ea. Mai încercaseră să urce și cele de 
dinainte - încercaseră toate idioţeniile imaginabile. 

Se aplecă peste deschizătură și spuse cu o voce atent 
controlată: 

— Scumpete, unde ești? Răspunde-mi! 

Catherine ciupi animalul de fundul dolofan, și cățelușa lătră și 
se răzbună înfigându-și colții în brațul ei. 

— Ce zici de asta? întrebă Catherine. 

Domnului Gumb i se părea foarte nefiresc să vorbească astfel 
cu Catherine, dar își înfrânse dezgustul. 

— Am să cobor un coș. Ai s-o pui în el. 

— Ai să cobori un telefon, altfel o să-i rup gâtul. Nu vreau să-ţi 
fac rău, nici ţie, nici căţelușei. Vreau doar să-mi dai telefonul. 

Domnul Gumb ridică pistolul. Catherine îi văzu ţeava apărând 
în lumină. Se ghemui și ridică micul animal deasupra capului, 
ținându-l ca pe o pavăză între ea și armă. 

— Trage, perversule, omoară-mă repede, altfel am să-i rup 
gâtul. Mă jur pe ce-am mai scump. 

Puse căţelușa la subsuoară, îi prinse botul cu mâna și îi ridică 
brusc capul. 

— Dă-te înapoi, nemernicule. 

Căţelușa scheună. Pistolul se retrase. 

Catherine își dădu la o parte părul de pe fruntea umedă. 

— N-am vrut să te insult, spuse ea. Lasă-mi jos telefonul. 
Vreau un telefon care să funcţioneze. Poţi să pleci, nu-mi pasă 
de tine, nu te-am văzut în viaţa mea. O să am grijă de 
scumpetea ta. 

— Nu. 

— O să am grijă să nu ducă lipsă de nimic. Gândește-te la 
binele ei, nu numai la tine. Dacă tragi cu pistolul aici, oricum o 
să surzească, orice s-ar întâmpla. Nu vreau decât un telefon 
care să funcţioneze. la un prelungitor lung, ia cinci, șase 
prelungitoare și pune-le cap la cap. Pot să-ţi trimit cățelușa cu 
avionul oriunde vrei. Ai mei au câini. Mama mea iubește câinii. 
Poţi să fugi, nu mă interesează ce faci. 

— N-o să mai primești nicio picătură de apă, ţi-ai primit ultima 
porție de apă. 

— Păi nici ea n-o să primească, și n-am de gând să-i dau 
vreun pic din sticla mea cu apă. Îmi pare rău că trebuie să-ți 
spun, dar cred că are un picior rupt. 


250 


Era o minciună. Dimpotrivă, Scumpetea căzuse peste 
Catherine, odată cu găleata folosită drept momeală, ea fiind cea 
care se alesese cu fața zgâriată de ghearele cățelușei. N-o 
putea lăsa pe jos, fiindcă el ar fi observat că nu șchioapătă. 

— Are dureri. Are piciorul chircit și încearcă să-l lingă. Îmi vine 
rău, minți Catherine. Trebuie s-o duc la veterinar. 

Geamătul de furie și de suferință al domnului Gumb atrase un 
scâncet din partea micului animal. 

— Crezi că ea are dureri, spuse domnul Gumb. Tu nu știi ce 
înseamnă durerea. Dac-o faci să sufere, o să te opăresc cu apă 
fiartă. 

Când îl auzi dupăind pe scări, Catherine Martin se așeză jos, 
scuturată de spasme violente, braţele și picioarele tremurânau-i. 
Nu putea să mai ţină câinele, nu putea să-și mai ţină cumpătul, 
nu mai era în stare de nimic. 

Când căţelușa se căţără în poala ei, o strânse în braţe, 
simțindu-i, recunoscătoare, căldura. 


e CAPITOLUL 50 


Penele pluteau pe apa adâncă și tulbure, rotocoale de pene 
zburătăcite de vânt de prin cotețe, purtate de palele de aer care 
încreţeau suprafața râului. 

Casele de pe Fell Street, strada unde locuise Fredrica Bimmel, 
erau numite debarcader pe anunţurile agenţilor imobiliari, 
deoarece curțile din spatele acestor clădiri se terminau într-o 
mlaștină, un braț mort al râului Licking din Belvedere, Ohio, un 
oraș cu 112 000 de locuitori, făcând parte din centura de rugină, 
situat la est de Columbus. 

Era o zonă părăginită, populată de case mari și vechi. Câteva 
cupluri tinere cumpăraseră la preţuri mici unele dintre aceste 
case și le renovaseră cu vopsea Sears Best, făcând ca restul 
clădirilor să arate și mai rău. Casa Bimmel nu fusese renovată. 

Clarice Starling zăbovi un moment în curtea Fredricăi, privind 
fulgii de pe apă, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele 
trendului. Se vedeau urme de zăpadă pe trestii, având o culoare 
albăstrie sub cerul albastru al acestei zile de iarnă blândă. 


251 


În spatele ei, tatăl Fredricăi meșterea ceva în orășelul 
cotețelor de porumbei, un adevărat Orvieto de coteţe de 
porumbei, înălțându-se de la marginea apei și ajungând până 
aproape de casă. Incă nu dăduse ochii cu domnul Bimmel. 
Vecinii îi spuseseră, cu fețe lipsite de orice expresie, că era 
acolo. A 

Starling avusese probleme cu ea însăși. In acea clipă din 
noapte când și-a dat seama că trebuie să părăsească Academia 
ca să-l vâneze pe Buffalo Bill, o mulţime de zgomote exterioare 
încetaseră. Simţea o liniște nouă și pură în centrul minţii ei, o 
stare de calm se instalase acolo. Intr-un alt loc, undeva sub 
frunte, simţea cu intermitențe că avea o minte aiurită și leneșă. 

Supăraările mărunte ale dimineţii n-o atinseseră - nici 
duhoarea de sală de sport a avionului cu care venise în 
Columbus, nici prostia și stângăcia celui de la biroul agenţiei de 
închiriat mașini. Se răstise la funcţionar ca să-l facă să se miște, 
dar în sinea ei era foarte calmă. 

Starling plătise un preţ înseninat pentru acest timp și avea de 
gând să-l folosească așa cum credea mai bine. Timpul avut la 
dispoziție putea să se termine în orice moment, dacă Crawford 
era pus pe liber, și ei i se retrăgea legitimaţia. 

Trebuia să se grăbească, și ar fi însemnat irosirea întregii zile 
dacă ar fi stat să se gândească la mobiluri, să stăruie cu gândul 
asupra situaţiei tragice a lui Catherine în această ultimă zi a 
vieţii ei. Dacă ar fi stat s-o urmărească mereu cu gândul, dacă 
și-ar fi imaginat că în acele momente poate că era prelucrată 
așa cum fuseseră prelucrate Kimberly Emberg și Fredrica 
Bimmel, mintea ei n-ar mai fi fost în stare de nimic. 

Briza încetă, și apa rămase neclintită ca moartea. Aproape de 
picioarele ei, un fulg făcut rotocol se roti pe suprafaţa apei. 
„Rezistă, Catherine!” 

Starling își prinse buza între dinţi. Dacă individul o împușca, 
spera să o facă măcar cu competenţă. 

„Învaţă-ne să fim simţitori și nesimţitori. 

Învaţă-ne să stăm nemișcaţi.” 

Se întoarse spre coteţele suprapuse și merse pe o cărare de 
scânduri întinse peste nămolul dintre ele, spre locul de unde se 
auzeau loviturile de ciocan. Sute de porumbei de toate mărimile 
și culorile, pintenaţi din cei mari, guleraţi cu pieptul scos 
mândru în afară. Cu ochii strălucitori și zvâcnind din cap în timp 


252 


ce pășeau de colo-colo, păsările își întindeau aripile în soarele 
palid și uguiau plăcut pe când Starling trecea prin preajma lor. 

Tatăl Fredricăi, Gustav Bimmel, era un bărbat înalt, cu șolduri 
late, lipsit de vioiciune și cu ochii de un albastru apos, cu 
vinișoare roșii. Își trăsese un fes tricotat până aproape de 
sprâncene. Construia un coteț nou pe capra de lemn din faţa 
șopronului. Starling îi simţi damful de votcă din respiraţie în 
timp ce se chiora la legitimaţia ei. 

— Nu știu nimic nou să vă spun, zise el. Poliţiştii au venit din 
nou aci acu' vreo două seri. Mi-au citit din nou declaraţia și mă 
tot întrebau: „E adevărat? E adevărat?” Le-am zis că da, ce 
naiba, dacă n-ar fi fost adevărat, nu aș fi spus lucrurile alea din 
capul locului. 

— Încerc să-mi fac o idee despre locul unde... ar fi putut s-o 
vadă pe Fredrica individul care a răpit-o, domnule Bimmel. Unde 
ar fi putut s-o vadă și să decidă s-o răpească. 

— S-a dus cu autobuzul la Columbus să vadă ce-i cu o slujbă 
la magazinul de acolo. Poliţia zice că a ajuns cu bine la interviu. 
Nu s-a mai întors acasă. Nu știm unde s-a mai dus ea în ziua aia. 
Cei de la FBI au controlat notele de plată de pe cartea ei de 
credit, dar pentru ziua aia n-au gasit nimic. Știţi toate astea, nu? 

— Despre cartea de credit știu, într-adevăr. Domnule Bimmel, 
aveți aici lucrurile Fredricăi? 

— Camera ei e la etaj. 

— Pot s-o văd? 

Omul ezită o clipă până se hotărî unde să pună ciocanul. 

— Bine, spuse el, să mergem! 


e CAPITOLUL 51 


Biroul lui Crawford de la sediul central al FBl-ului din 
Washington era zugrăvit într-un gri apăsător, dar avea ferestre 
mari. 

Crawford stătea lângă aceste ferestre, cu clipboardul în 
lumină, chiorându-se la o listă scoasă pe o blestemată de 
imprimantă  matricială, de care le spusese să se 
descotorosească. 


Venise aici de la casa mortuară și lucrase toată dimineața, 
zorindu-i pe norvegieni să verifice odată fișa stomatologică a 
marinarului dispărut cu numele Klaus, punând la treabă biroul 
din San Diego, pentru a verifica cunoștințele lui Benjamin 
Raspail de la conservatorul unde acesta predase și trezindu-i din 
somnolenţă pe cei de la vamă, care ar fi trebuit să verifice dacă 
se produsese vreo încălcare a legislaţiei privind importul de 
insecte vii. 

În cinci minute de la sosirea lui Crawford, directorul adjunct al 
FBI, John Golby, șeful nou-înființatei forțe de intervenție 
interdepartamentale, își vâri capul pe ușă ca să-i spună: 

— Jack, suntem toţi alături de tine. Toată lumea apreciază că 
ai venit la muncă. S-a fixat data înmormântării? 

— Priveghiul e mâine-seară. Serviciul funerar e sâmbătă la 
ora unsprezece. 

Golby încuviinţă din cap. 

— S-a înfiinţat un fond comemorativ UNICEF, Jack. Dacă vrei 
să scriem Phyllis sau Bella, o s-o facem cum vrei tu. 

— Bella, John. Hai s-o lăsăm așa, Bella! 

— Pot să te-ajut cu ceva? 

Crawford clătină din cap. 

— Mă concentrez la treabă. Acum nu vreau decât să lucrez. 

— Bine, spuse Golby, care lăsă să treacă un interval de timp 
decent și adăugă: Frederick Chilton a solicitat program de 
protecţie federal. 

— Excelent. John, e cineva la Baltimore care să vorbească cu 
Everett Yow, avocatul lui Benjamin Raspail? Ți-am vorbit despre 
el. S-ar putea să știe ceva despre prietenii lui Raspail. 

— Mda, se rezolvă în dimineaţa asta. Tocmai i-am trimis lui 
Burroughs nota mea informativă legată de problema asta. 
Directorul l-a trecut pe Lecter pe lista de priorităţi a persoanelor 
date în urmărire generală. Jack, dacă ai nevoie de ceva... 

Golby ridică din sprâncene și din mâini și ieși din câmpul său 
vizual. 

„Dacă ai nevoie de ceva.” 

Crawford se întoarse la fereastră. Avea o vedere minunată din 
biroul lui. Se vedea vechea clădire a Oficiului Poștal, unde-și 
făcuse o parte din pregătire. Spre stânga era vechiul sediu al 
FBl-ului. La absolvire, se perindase împreună cu ceilalţi prin 
biroul lui J. Edgar Hoover. Acesta stătea pe un podium mic și le 


254 


strânsese mâinile pe rând. A fost singura ocazie în care l-a văzut 
pe acest om. A doua zi s-a căsătorit cu Bella. 

Se cunoscuseră la Livorno, în Italia. El era în cadrul armatei, 
ea făcea parte din personalul NATO. Se plimbau pe chei și, de 
pe apa scânteietoare, un barcagiu strigase „Bella”, și de atunci 
pentru el ea a rămas Bella. li spunea Phyllis doar atunci când 
aveau o controversă. 

Bella a murit. Asta ar fi trebuit să schimbe cumva imaginea 
văzută de la aceste ferestre. Nu se cuvenea să rămână 
neschimbată. De ce trebuise să moară, Dumnezeule mare? 
Știam că vine, dar ustură. 

Ce se spune despre pensionarea obligatorie la cincizeci și 
cinci de ani? Te îndrăgostești de Birou, dar el nu se 
îndrăgostește de tine. Văzuse asta. 

Slavă Domnului, Bella îl salvase de așa ceva. Spera că 
ajunsese deja undeva și că, în sfârșit, se simţea bine. Spera să 
poată citi ce era în inima lui. 

Telefonul sună cu tonul de interior. 

— Domnule Crawford, vă caută doctorul Danielson de la... 

— Bine, zise el și apăsă pe buton. Jack Crawford, domnule 
doctor. 

— Linia asta telefonică e sigură, domnule Crawford? 

— Da, cel puţin la capătul ăsta. 

— Nu înregistraţi convorbirea, sper. 

— Nu, domnule doctor Danielson. Spuneţi-mi ce vă frământă! 

— Vreau să stabilim de la bun început că tot ce am să vă spun 
nu are nicio legătură cu vreo persoană care a fost vreodată 
pacient la Johns Hopkins. 

— S-a înțeles. 

— Dacă iese ceva la iveală, vreau ca dumneavoastră să 
explicaţi opiniei publice că nu este un transsexual și că nu are 
nicio legătură cu această instituţie. 

— Perfect. Se aprobă, în totalitate. 

„Haide odată, ticălos înfumurat ce ești!” Crawford era în stare 
să spună orice. 

— L-a îmbrâncit pe doctorul Purvis. 

— Cine, domnule doctor? 

— S-a înscris în program acum trei ani sub numele de John 
Grant din Harrisburg, Pennsylvania. 

— Descrierea? 


— Bărbat alb, treizeci și unu de ani. Un metru optzeci și cinci, 
optzeci și șase de kilograme. A venit pentru teste și a obţinut un 
rezultat foarte bun pe scara de inteligență Wechsler - strălucit 
spre normal -, dar testul psihologic și interviurile au fost o cu 
totul altă poveste. De fapt, corelaţia casă-copac-personalitate și 
testul de apercepţie tematic s-au potrivit perfect cu foaia de 
hârtie pe care mi-aţi dat-o. M-aţi făcut să cred că Alan Bloom a 
fost autorul acestei teorii, dar de fapt a fost Hannibal Lecter, nu- 
i așa? 

— Continuaţi cu Grant, domnule doctor! 

— Comisia l-ar fi respins oricum, dar, la data când ne-am 
întâlnit pentru a discuta problema lui, chestiunea își pierduse 
importanţa deoarece verificarea antecedentelor l-a dat în vileag. 

— Cum adică? 

— De fiecare dată când avem o cerere nouă, solicităm 
informaţii de la poliţia din orașul de baștină al solicitantului. 
Poliţia din Harrisburg îl căuta pentru două atacuri asupra unor 
homosexuali. Al doilea era gata să moară. Ne dăduse o adresă 
care s-a dovedit a fi a unei pensiuni la care dormea din când în 
când. Poliţia de acolo avea amprentele lui și o chitanţă de carte 
de credit de la benzinărie pe care era trecut numărul permisului 
de conducere. Nu-l chema câtuși de puţin John Grant, tocmai ne 
spusese acest lucru. Cam la o săptămână după aceea, a 
așteptat în preajma clădirii de aici și l-a îmbrâncit pe doctorul 
Purvis la pământ, din pură răutate. 

— Cum îl cheamă de fapt, domnule doctor Danielson? 

— E mai bine să vă dictez pe litere: J-A-M-E G-U-M-B. 


e CAPITOLUL 52 


Casa Fredricăi Bimmel avea trei niveluri, înalte și sumbre, 
fiind acoperită cu șindrilă bituminoasă, pătată cu rugină în 
locurile unde se revărsase apa din streșini. Arţarii crescuţi de 
capul lor prin jgheaburi rezistaseră destul de bine vitregiilor 
iernii. Ferestrele dinspre nord erau acoperite cu folii din material 
plastic. 

Într-un salonaș foarte cald de la un radiator electric, o femeie 
de vârstă mijlocie se juca cu un bebeluș pe un covor. 


256 


— Soţia mea, explică Bimmel în timp ce treceau prin încăpere. 
Tocmai ne-am căsătorit de Crăciun. 

— Bună ziua, spuse Starling. 

Femeia îi adresă un zâmbet nehotărât. 

In hol era iarăși frig și peste tot se vedeau cutii stivuite până 
la circa un metru, cu culoare de trecere printre ele, cutii de 
carton pline cu abajururi de veioză și capace de conserve, coșuri 
de picnic, numere vechi din Readers Digest și National 
Geographic, rachete de tenis butucănoase și vechi, huse pentru 
scaune de mașină cu un model din anii cincizeci și mirosind 
puternic a urină de șoareci. 

— O să ne mutăm de-aici curând, spuse domnul Bimmel. 

Obiectele din apropierea ferestrei erau decolorate de soare, 
cutii stivuite acolo de ani de zile și deformate de vreme, preșuri 
uzate până la urzeală întinse la întâmplare prin camere. 

Razele soarelui aruncau pete luminoase pe balustradă în timp 
ce Starling urca treptele în urma tatălui Fredricăi Bimmel. În 
aerul răcoros, hainele lui miroseau a stătut. Văzu lumina 
strecurându-se prin crăpăturile din tavanul lăsat la capătul de 
sus al scării. Cartoanele întinse pe palier erau acoperite cu folie 
de plastic. 

Camera Fredricăi era mică, situată sub streașina celui de-al 
treilea nivel. 

— Mai aveţi nevoie de mine? 

— Mai târziu, aș dori să vorbesc cu dumneavoastră, domnule 
Bimmel. Ce-mi puteți spune despre mama Fredricăi? 

In dosar scria „decedată”, fără a se preciza când. 

— Păi ce-aţi vrea să vă spun? A murit când Fredrica avea 
doisprezece ani. 

— Înţeleg. 

— Ce, aţi crezut că femeia de jos e mama Fredricăi? După ce 
v-am spus că tocmai ne-am căsătorit de Crăciun? Așa aţi crezut? 
Eu cred că legea e obișnuită să aibă de-a face cu oameni de alt 
soi, duduie. Ea nici măcar n-a cunoscut-o pe Fredrica. 

— Domnule Bimmel, camera e cam la fel ca atunci când a 
dispărut Fredrica? 

Mânia se cuibări într-o altă parte a ființei lui. 

— Mda, spuse el încetișor. Am lăsat-o așa. Nu sunt prea multe 
fete care să-i poată purta lucrurile. Băgaţi radiatorul în priză 
dacă vreţi. Nu uitaţi să-l scoateţi când plecaţi. 


257 


El nu mai voia să vadă camera. O lăsă singură pe palier. 

Starling rămase o clipă cu mâna pe mânerul de porțelan al 
ușii. Simţea nevoia să se organizeze un pic, înainte ca mintea să 
i se umple de lucrurile Fredricăi. 

„În regulă, pornim de la premisa că Buffalo Bill a ucis-o mai 
întâi pe Fredrica, i-a pus greutăţi și a ascuns-o bine, într-un râu, 
departe de casă. A ascuns-o mai bine decât pe celelalte - a fost 
singura căreia i-a pus greutăţi - pentru că a vrut ca victimele 
ulterioare să fie găsite mai înainte. Voia ca ideea alegerii 
întâmplătoare a victimelor în orașe răspândite pe o arie largă să 
fie bine împământenită înainte ca Fredrica din Belvedere să fie 
găsită. Era important ca atenţia să fie îndepărtată de Belvedere. 
Poate că locuiește aici sau poate în Columbus. 

A început cu Fredrica pentru că râvnea la pielea ei. Nu 
începem prin a râvni la lucruri imaginare. A râvni este un păcat 
foarte concret - începem să râvnim la lucruri tangibile, începem 
cu ceea ce vedem zilnic. O vedea pe Fredrica în cursul vieţii lui 
de zi cu zi. O vedea în cursul vieții ei de zi cu zi. 

Care era cursul zilnic al vieţii Fredricăâi? Bun...” 

Starling deschise ușa, intrând în camera friguroasă care 
mirosea a mucegai. Pe perete, calendarul din anul de dinainte 
rămas pentru totdeauna la luna aprilie. Fredrica era moartă de 
zece luni. 

Mâncare pentru pisici, împietrită și neagră la culoare, uitată 
într-o farfurie într-un colţ. 

Starling, maestră a decoraţiunilor cu lucruri de mâna a doua, 
rămase în centrul încăperii și se întoarse încet privind în jurul ei. 
Fredrica se descurcase binișor cu ce avusese la îndemână. Işi 
pusese la fereastră draperii din stambă înflorată. Judecând după 
marginile răsucite, probabil că reciclase niște huse de canapea. 

Pe un panou de afișaj din lemn era prinsă cu piuneze o eșarfă. 
BHS BAND era imprimat pe eșarfă cu litere sclipitoare. Pe 
perete, un poster cu Madonna și un altul cu Deborah Harry și 
formaţia Blondie. Pe un raft de deasupra biroului, Starling văzu o 
rolă cu tapetul autocolant viu colorat cu care Fredrica își 
acoperise pereţii. Aplicarea tapetului nu-i reușise prea bine, dar 
oricum era mai reușită decât primele strădanii ale lui Starling. 

Într-o locuinţă obișnuită, camera aceasta ar fi fost veselă. Dar 
în această casă sumbră făcea notă discordantă. In ea se 
simțeau ecourile disperării. 


Fredrica nu expusese fotografii de-ale ei prin încăpere. 

Starling găsi una în albumul școlar de pe un mic raft cu cărţi. 
Glee Club, Home-Ec Club, Sew n'Sew, Band, 4-H Club - poate că 
din pricina porumbeilor ajunsese să fie interesată de proiectul 4- 
H°. 

Albumul școlar al Fredricăi avea câteva semnături pe el. „Unei 
prietene grozave”, și „O fată pe cinste” și „Partenerul meu de la 
chimie”, și „Mai ţii minte la patiserie?” 

Să-și fi adus Fredrica prietenii aici? Avea un prieten destul de 
apropiat ca să-l aducă aici, pe scările astea, sub acoperișul 
spart? Lângă ușă era o umbrelă. 

„Uită-te la fotografia asta în care Fredrica e în primul rând al 
formației. Fredrica e lată în umeri și grasă, dar uniforma îi vine 
mai bine decât altora. E solidă și are o piele frumoasă. 
Trăsăturile ei neregulate se combină ca să alcătuiască o față 
plăcută, dar nu e o fată atrăgătoare judecând după standardele 
obișnuite.” 

Nici Kimberly Emberg nu era ceea ce s-ar numi o frumuseţe 
răpitoare, cel puţin nu pentru mulţimea năroadă de gură-cască 
din liceu, și nici alte două victime nu erau. 

Totuși, Catherine Martin i s-ar fi părut atrăgătoare oricui. O 
femeie solidă, arătoasă, care de la treizeci de ani o să înceapă 
să aibă probleme cu greutatea. 

Ține minte că el nu se uită la femei așa cum se uită un bărbat 
obișnuit. Frumusețea în sensul obișnuit nu-l interesează. Trebuie 
să aibă pielea catifelată și încăpătoare. 

Starling se întrebă dacă el se gândea la femei ca la niște piei, 
așa cum unii cretini văd la ele doar sexul. 

Deveni conștientă de propria mână cu care urmărea legenda 
de sub fotografia din album, de întregul ei corp, de spaţiul pe 
care-l ocupa, de silueta și de faţa ei, de efectul pe care-l 
produceau, de puterea pe care o aveau asupra altora, de sânii ei 
ce se legănau acum deasupra albumului, de abdomenul ferm 
sprijinit de acesta, de picioarele relaxate sub el. Ce anume din 
experienţa ei se aplica aici? 

Starling se văzu în oglinda înaltă de pe peretele din fund și se 
bucură să constate că era diferită de Fredrica. Dar știa că 


5 O organizaţie finanțată de Departamentul pentru Agricultură al Statelor Unite având 
drept scop instruirea tineretului în domeniul metodelor agricole moderne și al altor 
deprinderi utile. (n.tr.). 


259 


diferenţa era o matrice a gândirii ei. Ce anume ar putea s-o 
împiedice să vadă? 

Cum voia Fredrica să arate? După ce tânjea ea cu fervoare, 
unde căuta lucrul după care tânjea? Ce anume încerca să facă? 

lată două cure de slăbit, regimul cu suc de fructe și regimul 
cu orez, și un regim excentric în care nu trebuia să mănânci și 
să bei în același timp. 

Grupuri organizate care ţineau regim - oare Buffalo Bill le 
supraveghea ca să găsească fete corpolente? Greu de verificat. 
Starling știa din dosar că două dintre victime făcuseră parte din 
grupuri dietetice, și listele de membri ale acestora fuseseră 
verificate. Un agent de la biroul din Kansas, care prin tradiţie 
avea câţiva angajaţi grași, și câţiva polițiști supraponderali 
fuseseră trimiși la Slenderella și Diet Center, înscriindu-se în 
Weight Watchers și alte organizaţii de profil din orașele 
victimelor. Nu știa dacă nu cumva Catherine Martin făcea parte 
dintr-un astfel de grup. Ca să ţină un regim organizat, Fredrica 
s-ar fi confruntat cu problema banilor. 

Fredrica avea câteva numere din Big Beautiful Girl, o revistă 
pentru femeile corpolente. Aici era sfătuită să se îndrepte spre 
„New York City, unde poți întâlni nou-veniţi din părţi ale lumii 
unde proporţiile tale sunt considerate o calitate prețioasă”. 
Corect. Sau „poţi călători în Italia sau Germania, unde n-o să fii 
singură după prima zi”. Cred și eu. lată ce ai de făcut atunci 
când vârfurile degetelor îţi ies din sandale. Dumnezeule! Tot ce-i 
mai trebuia Fredricăi era să-l întâlnească pe Buffalo Bill, care-i 
considera dimensiunile o calitate prețioasă. 

Cum se descurca Fredrica? Avea câteva articole de machiaj, 
multe dintre ele pentru îngrijirea pielii. Bravo ţie, folosește-ţi 
această calitate. Starling se pomeni că începe să scotocească în 
căutarea Fredricăi, de parcă ar mai fi avut vreo importanţă. 

Avea câteva bijuterii false într-o cutie de havane White Owl. O 
broșă aurită care cu siguranţă aparținuse mamei sale decedate. 
Încercase să taie degetele unor mănuși vechi din dantelă, ca să 
le poarte în stilul cântăreţei Madonna, dar acestea se 
destrămaseră. 

Avea câteva discuri, un pick-up Decca din anii cincizeci, de 
braţ era prins cu elastic un briceag pentru un plus de greutate. 
Discuri cumpărate la mâna a doua. Cântece de dragoste 
interpretate de Zamfir, maestrul naiului. 


260 


Când aprinse lumina în debara, Starling fu surprinsă de 
șifonierul Fredricăi. Avea haine frumoase, nu foarte multe, dar 
suficiente pentru școală, destule ca să facă faţă într-un birou cu 
ținută oficială, sau chiar într-un post de vânzătoare care 
impunea o ţinută mai îngrijită. O privire aruncată printre haine, 
și Starling înțelese motivul. Fredrica își cosea singură 
îmbrăcămintea și era foarte pricepută. Pe un raft în spatele 
debaralei se găseau teancuri de tipare de croitorie. Cele mai 
multe dintre ele erau modelul Simplicity, dar erau printre ele și 
două tipare Vogue, care arătau dificil de realizat. 

Probabil că la interviul pentru slujbă se îmbrăcase cu hainele 
cele mai bune. Cu ce fusese îmbrăcată? Starling începu să 
răsfoiască dosarul. Uite: ultima oară a fost văzută îmbrăcată 
într-o  costumaţie verde. Haide, agent Starling, ce naiba 
înseamnă „costumaţie verde”? 

Fredrica suferea de acel adevărat călcâi al lui Ahile al tuturor 
garderobelor economice: ducea lipsă de pantofi. lar, la 
greutatea ei, încălțămintea pe care o avea era foarte solicitată. 
Pantofii ei de stradă căpătaseră o formă ovală. Purta tampoane 
dezodorizante în sandale. Găurile pentru șireturi de la adidași 
erau deformate. 

Poate că Fredrica făcea exerciţii fizice - avea câteva 
treninguri largi. 

Erau fabricate de firma Juno. 

Catherine Martin avea și ea niște pantaloni largi făcuţi de 
Juno. 

Starling ieși din debara. Se așeză pe colțul patului, cu brațele 
încrucișate, și se uită în debaraua iluminată. 

Juno era o marcă răspândită, vândută în numeroase locuri 
care  comercializau mărimi excepționale. Avea problema 
îmbrăcăminţii. În orice oraș, mai mare sau mai mic, găsești cel 
puţin un magazin specializat în haine pentru oamenii 
supraponderali. 

Oare Buffalo Bill supraveghea magazinele astea, își alegea o 
clientă și o urmărea? 

Umbla el prin acele magazine travestit și se uita în jurul lui? 
Orice magazin pentru mărimi excepţionale dintr-un oraș are 
printre clienți travestiţi de ambele sexe. 

Ideea că Buffalo Bill încearcă să traverseze graniţa dintre sexe 
tocmai fusese luată în seamă în cadrul anchetei, din momentul 


261 


în care doctorul Lecter îi expusese lui Starling teoria sa. Dar cum 
rămânea cu hainele? 

De bună seamă că toate victimele își făceau cumpărăturile în 
magazinele pentru supraponderali - Catherine Martin ar fi putut 
purta și mărimea 44, dar celelalte n-aveau cum, și până și 
Catherine trebuie să-și fi cumpărat bluzele Juno de la 
magazinele pentru mărimi excepţionale. 

Catherine Martin putea să poarte mărimea 44. Era cea mai 
puţin trupeșă dintre victime. Fredrica, prima victimă, era cea 
mai dezvoltată. De ce trecuse Buffalo Bill la o mărime mai mică 
prin alegerea lui Catherine Martin? Catherine era destul de 
durdulie, dar nu avea o talie chiar atât de mare. Oare individul 
slăbise el însuși? Se înscrisese oare în vreun grup dietetic în 
ultima vreme? Kimberly Emberg era o fază oarecum 
intermediară, solidă, dar cu o talie pronunțată... 

Starling evitase în mod deliberat să se gândească la Kimberly 
Emberg, dar acum memoria o atrăsese preţ de o clipă în 
mlaștina ei. Starling o văzu pe Kimberly pe marmura din Potter. 
Buffalo Bill nu se sinchisise de picioarele ei epilate cu ceară ori 
de unghiile ei atent lăcuite și date cu sclipici. S-a uitat la pieptul 
ei plat și nu i-a plăcut, așa că a luat pistolul și i-a făcut în piept o 
gaură ca o stea de mare. 

Ușa camerei se deschise câţiva centimetri. Starling resimti 
mișcarea drept în inimă până să-și dea seama ce era. O pisică 
mare, cu blana vărgată, cu un ochi auriu și celălalt albastru, 
intră în cameră, sări pe pat și se frecă de ea. O căuta pe 
Fredrica. 

Singurătate. Fete corpolente și singuratice încercând să 
satisfacă pe cineva. 

Poliţia eliminase chiar de la începutul anchetei de pe listă 
cluburile inimilor singuratice. Avea oare Buffalo Bill o altă 
modalitate de a profita de singurătate? Nimic nu ne face mai 
vulnerabili decât singurătatea, cu excepţia lăcomiei. 

Lăcomia i-ar fi înlesnit lui Buffalo Bill apropierea de Fredrica, 
dar nu și de Catherine. Catherine Martin nu era o singuratică. 

Kimberly era o fată singuratică. „Nu începe iar!” Kimberly, 
supusă și flască, trecută de faza rigor mortis, rostogolită pe 
masa antreprenorului de pompe funebre pentru ca Starling să 
poată culege amprentele. „Termină!” „Nu pot să termin!” 
Kimberly cea singuratică, dornică să fie plăcută... Se rostogolise 


262 


vreodată Kimberly supusă pentru cineva, doar ca să-i simtă 
bătăile inimii pe spate? Se întrebă dacă Kimberly simţise barba 
aspră a vreunui bărbat între omoplați. 

Privind fix la debaraua luminată, Starling își aminti spatele 
dolofan al lui Kimberly, peticele triunghiulare de piele lipsă de 
pe umerii ei. 

Privind fix la debaraua luminată, Starling văzu triunghiurile de 
pe umerii lui Kimberly conturate în nuanțele albastre ale unui 
tipar de croitorie. Ideea se îndepărtă, se roti în cerc și reveni, 
apropiindu-se destul de mult ca ea s-o prindă din zbor, ceea ce 
și făcu, străbătută de un fior aprig de bucurie: ASTEA SUNT 
CLINURI - A LUAT TRIUNGHIURILE ALEA CA SA FACA CLINURI, CA 
SĂ-I POATĂ LĂRGI TALIA. TICĂLOSUL ȘTIE SĂ COASĂ. BUFFALO 
BILL CUNOAȘTE FOARTE BINE CROITORIA - NU SE MULȚUMEȘTE 
CU HAINE DE-A GATA. 

„Ce zicea doctorul Lecter? «Își face un costum de fată din fete 
reale.» Ce m-a întrebat pe mine? «Ştii să coși, Clarice?» 
Bineînţeles că știu.” 

Starling își dădu capul pe spate și închise ochii preţ de o clipă. 
Rezolvarea problemelor e o vânătoare; e o plăcere sălbatică, și 
suntem născuţi pentru asta. 

Văzuse un telefon în salonaș. Porni să coboare scările ca să-l 
folosească, dar vocea stridentă a doamnei Bimmel o striga deja, 
chemând-o la telefon. 


e CAPITOLUL 53 


Doamna Bimmel îi dădu lui Starling telefonul și ridică de jos 
copilul care se foia neliniștit. Nu ieși din salon. 

— Clarice Starling. 

— Jerry Burroughs, Starling... 

— Bun, Jerry, ascultă, cred că Buffalo Bill știe croitorie. A tăiat 
triunghiurile... o clipă... doamnă Bimmel, pot să vă rog să duceți 
copilul în bucătărie? Trebuie să vorbesc aici. Mulţumesc... Jerry, 
individul știe să coasă. A luat... 

— Starling... 

— A luat triunghiurile din pielea lui Kimberly Emberg ca să-și 
facă clinuri, clinuri de croitorie, înţelegi despre ce vorbesc? E 


263 


priceput, nu face doar chestii de om al cavernelor. Secţia de 
Identificare poate căuta printre infractorii cunoscuţi croitori, 
tapițeri, confecţioneri de draperii, de vele... să treacă în revistă 
câmpul „semne distinctive” și să caute o crestătură de croitor în 
dinţii lui... 

— Bine, bine, bine, chiar acum le trimit un mesaj celor de la 
Identificări. Acum ascultă-mă... s-ar putea să fiu nevoit să plec 
de la telefonul de-aici. Jack mi-a cerut să te pun în temă. Avem 
un nume și un loc care nu arată rău deloc. Echipa de Recuperare 
a Ostaticilor a plecat cu avionul de la Baza Andrews. Jack le face 
instructajul prin radio. 

— Unde se duc? 

— Calumet City, la periferia orașului Chicago. Subiectul e 
Jame, pronunţat geim, numele de familie Gumb, alias John 
Grant, bărbat alb, treizeci și patru de ani, unu nouăzeci, păr 
șaten și ochi albaștri. Jack a primit un telefon de la Johns 
Hopkins. Chestia aia a ta - teoria despre cum ar fi el diferit de 
un transsexual - i-a aprins beculeţele la Johns Hopkins. Individul 
a făcut cerere de modificare de sex acum trei ani. A brutalizat 
un doctor când l-au respins. Hopkins ne-a dat pseudonimul 
Grant și o adresă temporară din Harrisburg, Pennsylvania. 
Poliţiștii de-acolo au avut o chitanţă de benzină cu un numar de 
carte de credit, și de acolo am plecat. Mare golan în 
adolescenţă, în California - și-a omorât bunicii la doisprezece ani 
și a petrecut șase ani la sanatoriul Tulare Psychiatric. Statul l-a 
pus în libertate în urmă cu șaisprezece ani când au desfiinţat 
azilul. A dispărut multă vreme. E unul dintre ăia care-i caftește 
pe poponari. A avut două încăierări în Harrisburg și iar a 
dispărut din peisaj. 

— Chicago, ai zis. De unde știți de Chicago? 

— De la vamă. Au găsit niște documente pe numele fals John 
Grant. Acum doi ani, vama a oprit o valiză la aeroportul din Los 
Angeles, trimisă din Surinam cu pupe - așa le spune? - vii, 
insecte în orice caz, fluturi. Adresantul era un John Grant, prin 
intermediul unei firme din Calumet având numele - ţine-te bine 
- Mr. Hide. Obiecte din piele. Poate că croitoria se potrivește cu 
chestia asta. Transmit chestia cu croitoria la Chicago și la 


6 joc de cuvinte în limba engleză, bazat pe pronunția similară a cuvintelor Hyde (din 
Dr. Jekyll and Mr. Hyde) și hide (piele). (n.tr.). 


264 


Calumet. Nicio adresă de domiciliu pentru Grant sau Gumb - 
firma e închisă, dar suntem aproape. 

— Vreo fotografie? 

— Până acum doar niște poze din adolescenţă, de la poliția 
din Sacramento. Nu sunt de prea mare folos - avea doisprezece 
ani. Arată ca Beaver Cleaver’. Cei de la Comunicaţii le-au trimis 
oricum prin fax peste tot. 

— Pot să mă duc și eu? 

— Nu. Jack a zis c-o să întrebi. Au acolo două femei-șerif din 
Chicago și o infirmieră ca să aibă grijă de Martin, dacă reușesc 
s-o salveze. Oricum, n-ai cum să ajungi acolo la timp, Starling. 

— Și dacă e baricadat undeva? Ar putea... 

— N-o să fie niciun moment de așteptare. Cum îl găsesc, cum 
îl iau pe sus - Crawford a autorizat o pătrundere explozivă. Sunt 
probleme deosebite cu individul ăsta, Starling, s-a mai aflat 
înainte într-o situație cu ostatici. E vorba despre crimele lui din 
adolescenţă, l-au prins la Sacramento când se baricadase 
având-o pe bunică-sa ca ostatic - deja îl omorâse pe tac-su 
mare, dar să sperăm că avem noroc. Să zicem că are multe în 
mintea lui și că n-a reușit să pună la punct toate pregătirile. 
Dacă ne vede că venim, o măcelărește chiar sub ochii noștri, 
uite-așa, de oftică. Oricum nu-l mai costă nimic, este? Așa că, 
imediat ce-o să dea de el - Bum! -, și ușa e jos. 

Incăperea era supraîncălzită și mirosea a amoniac de la urina 
pruncului. 

Burroughs continua să vorbească. 

— Căutăm ambele nume pe listele de abonați ale revistelor 
de entomologie, la Breasla Cuţitarilor, la infractorii cunoscuți, 
peste tot - nimeni nu are odihnă până când nu se termină. Ești 
la Bimmel acasă, da? 

— Da. 

— Cei de la Justiţie spun că e dificil să-i demonstrăm vinovăția 
dacă nu-l prindem cu pantalonii în vine. Trebuie să-l găsim cu 
Martin sau măcar cu ceva identificabil - sincer vorbind, ne-ar 
trebui ceva cu dinţi sau cu degete. Nu trebuie să-ţi mai spun că, 
dacă s-a descotorosit deja de Martin, avem nevoie de martori 
care să declare că l-au văzut cu victima înainte de faptă. Putem 
folosi informaţiile tale despre Bimmel indiferent... Starling, ce 
bine-ar fi fost dacă toată mobilizarea asta s-ar fi întâmplat ieri și 


7 Personaj foarte popular dintr-un serial de televiziune american. (n.tr.). 
265 


nu doar pentru că e vorba despre copilul doamnei Martin. La 
Quantico ţi-au făcut probleme? 

— Așa cred. Au băgat pe altcineva care aștepta o reciclare - 
așa mi-au spus. 

— Dacă-l prindem la Chicago, ai avut o contribuţie mare aici. 
Or fi ei niște căcănari ăia de la Quantico, că așa și trebuie să fie, 
dar vor trebui să înţeleagă asta. Stai o clipă! 

Starling îl auzi pe Burroughs urlând ceva, departe de telefon. 
Apoi reveni la receptor. 

— Nimic - vor ajunge în Calumet City în patruzeci, maxim 
cincizeci și cinci de minute, în funcție de cum bate vântul sus. 
Trupele SWAT din Chicago au intrat și ele în joc, poate-l găsesc 
mai devreme. Compania de electricitate din Calumet a trimis 
patru adrese posibile. Starling, fii atentă la orice ar putea să-i 
ajute să îngusteze aria de posibilităţi. Dacă vezi ceva legat de 
Chicago sau Calumet, anunţă-mă rapid. 

— S-a-nţeles. 

— Acum ascultă... asta ţi-o mai zic și închid. Dacă se-ntâmplă 
să-l prindem în Calumet City, te prezinţi mañana la ora 8:00, cu 
pantofiorii lustruiţi. Jack vine cu tine să te susțină în fața 
comisiei. La fel și Brigham. Nu strică să încerci. 

— Jerry, mai e un lucru: Fredrica Bimmel are niște treninguri 
marca Juno. Catherine Martin avea și ea așa ceva, dac-o avea 
vreo importanţă asta. S-ar putea ca individul să pândească în 
preajma magazinelor pentru mărimi excepţionale, așteptând să 
apară victime corpolente. Am putea întreba la Memphis, Akron, 
și în celelalte locuri. 

— Recepţionat. Să nu-ți pierzi zâmbetul! 

Starling ieși afară în curtea dărăpănată din Belvedere, Ohio, la 
peste șase sute de kilometri distanţă de locul acțiunii din 
Chicago. Aerul rece îi făcea bine. Aruncă un pumn mic în aer, 
adresat Echipei de Salvare a Ostaticilor. În același timp, simţea 
un tremurat ușor în bărbie și obraji. Ce naiba mai era și asta? 
Ce-ar fi făcut dac-ar fi găsit ceva? Ar fi chemat cavaleria, biroul 
din Cleveland și trupele SWAT din Columbus, precum și 
Departamentul de Poliţie din Belvedere. 

Salvarea tinerei femei, salvarea fiicei doamnei senator Pe-Mă- 
ta Martin și pe cele care ar putea să-i urmeze după aceea - într- 
adevăr, asta conta cu adevărat. Dacă reușeau, toată lumea era 
fericită. 


266 


Dacă nu ajung la timp, dacă găsesc ceva oribil, te rog, 
Doamne, să-l prindă pe Buffa... să-l prindă pe Jame Gumb, sau 
pe domnul Hide, sau cum or vrea să-i zică bestiei blestemate. 

Totuși, să ajungi atât de aproape, mai-mai să pui mâna pe 
firul afacerii, să-ți vină o idee bună o zi prea târziu și să sfârșești 
lamentabil, departe de acţiune și de arestarea netrebnicului, să 
te mai trezești și eliminată din școală, totul mirosea a 
înfrângere. Starling bănuise de mult, cu un sentiment de 
vinovăție, că norocul celor din clanul Starling era ca inexistent, 
de vreo două sute de ani... că toți cei din familia Starling 
trecuseră prin această lume trişti și derutaţi dintotdeauna, din 
cețurile timpului. Că, dacă ar putea descoperi urmele primului 
Starling, acesta s-ar roti în cerc. Asta era o mentalitate tipică de 
om înfrânt, și n-avea deloc de gând s-o încurajeze. 

Dacă-l prindeau datorită profilului pe care-l obținuse de la 
doctorul Lecter, atuul ăsta ar trebui să-i fie de folos în 
confruntarea cu Departamentul de Justiţie. Starling trebuia să se 
gândească și la asta o clipă; speranţele ei legate de carieră se 
bălăngăneau spasmodic ca membrele unei fantome. 

Orice s-ar întâmpla, sclipirea avută cu tiparul de croitorie o 
făcuse să se simtă aproape mai bine ca oricând în viață. Aici era 
material care trebuia păstrat. Găsise curaj în amintirile despre 
mama și tatăl ei. Câștigase și păstrase încrederea lui Crawford. 
Acestea erau lucruri de păstrat în propria cutie de havane White 
Owl. 

Treaba ei, datoria ei era să se gândească la Fredrica și la felul 
cum Gumb ar fi putut să pună mâna pe ea. Un rechizitoriu 
împotriva lui Buffalo Bill ar fi avut nevoie de toate dovezile. 

Gândește-te la Fredrica, obligată să-și trăiască anii de tinerețe 
într-un loc ca ăsta. Încotro s-ar fi uitat pentru o evadare? 
Dorinţele ei rezonau cu cele ale lui Buffalo Bill? Asta i-a apropiat 
pe unul de celălalt? Era înfiorător gândul că el ar fi putut s-o 
înţeleagă pe baza propriei experienţe, să fi simţit compasiune 
față de ea, și totuși să se fi înfruptat din pielea ei. 

Starling stătea pe marginea apei. 

Aproape fiecare loc are un moment al zilei, un unghi și o 
anumită intensitate a luminii, în care arată cel mai bine. Când 
ești legat de un loc anume, afli care e acel moment și-l aștepți 
cu nerăbdare. Pentru Licking River, din spatele Fell Street, 
acesta era momentul, la mijlocul după-amiezii. Aceasta să fi fost 


267 


clipa din zi în care Fredrica Bimmel visa? Soarele palid ridicase 
destui aburi din apă ca să înceţoșeze imaginea vechilor frigidere 
și aragaze aruncate în tufișurile de pe celălalt mal al mlaștinii. 
Vântul dinspre nord-est, din partea opusă luminii, răscolise 
papura și o înălța spre soare. O ţeavă din PVC alb ducea de la 
șopronul domnului Bimmel la râu. Ţeava bolborosi, și un mic 
șuvoi de apă sângerie ţțâșni din ea și înroși zăpada veche. 
Bimmel ieși în lumina soarelui. Partea din faţă a pantalonilor săi 
era stropită cu sânge. Omul ducea într-o sacoșă de plastic ceva 
roz și cenușiu. 

— Pui de porumbei, spuse el când văzu că Starling îl privește. 
Ai mâncat vreodată pui de porumbei? 

— Nu, răspunse Starling întorcându-se spre apă. Am mâncat 
porumbei. 

— Cu ăştia n-ai de ce să te temi că muști dintr-o alică. 

— Domnule Bimmel, cunoștea Fredrica pe cineva din Calumet 
sau din regiunea Chicago? 

Bimmel ridică din umeri și clătină din cap. 

— A fost vreodată la Chicago, după știința dumneavoastră? 

— Cum adică, „după știința mea”? Dumneata crezi că fata 
mea se putea duce la Chicago fără ca eu să știu? Nici la 
Columbus nu s-a dus fără știrea mea. 

— Cunoștea vreun bărbat care știa croitorie? 

— Ea cosea pentru toată lumea. Ştia să coasă la fel ca maică- 
sa. Nu știu de niciun bărbat. Cosea pentru magazine, pentru 
doamne, nici nu știu pentru cine mai cosea. 

— Cine era cel mai bun prieten al ei, domnule Bimmel? Cu 
cine-și omora timpul? 

„N-am vrut să spun omora. Bun, n-a sesizat... e doar agasat.” 

— Fata mea nu-și omora timpul ca toți pierde-vară. 
Întotdeauna avea ceva de lucru. Dumnezeu n-a făcut-o 
frumoasă, dar a făcut-o să aibă de lucru. 

— Cine ar fi, după dumneavoastră, cea mai bună prietenă a 
ei? 

— Stacy Hubka, cred, încă de când erau mici. Mama Fredricăi 
obișnuia să spună că Stacy era prietenă cu Fredrica doar ca să 
aibă cine s-o slugărească, știu și eu? 

— Știţi unde-aș putea s-o găsesc? 

— Stacy lucra la asigurări, cred că și-acum lucrează tot acolo. 
La Agenţia Franklin. 


268 


Starling traversă curtea plină de urme de mașină, cu capul în 
pământ, cu mâinile vârâte adânc în buzunare. Pisica Fredricăi o 
privea de la fereastra înaltă. 


e CAPITOLUL 54 


Cu cât ajungi mai spre vest, acreditările FBI provoacă reacții 
mai vioaie. Legitimaţia lui Starling, care abia dacă l-ar fi făcut pe 
funcţionarul plictisit din Washington să ridice din sprânceană, 
obţinu imediat atenţia totală a șefului lui Stacy Hubka de la 
Agenția de Asigurări Franklin din Belvedere, Ohio. O înlocui chiar 
el pe Stacy Hubka de la ghișeu și-i oferi lui Starling intimitatea 
biroului său pentru interviu. 

Stacy Hubka avea o faţă rotundă și plăcută, un metru șaizeci 
și doi cu tocuri cu tot. Avea părul vopsit în șuviţe argintii și 
folosea o mișcare à /a Cher Bono, ca să-și dea la o parte șuvițele 
de pe faţă. O cerceta din priviri pe Starling din cap până-n 
picioare ori de câte ori aceasta nu se uita la ea. 

— Stacy... pot să-ţi spun Stacy? 

— Bineînţeles. 

— Aș vrea să-mi spui, Stacy, cum crezi că i s-a putut întâmpla 
una ca asta Fredricăi Bimmel - unde crezi că ar fi putut să pună 
ochii pe ea acest individ? 

— Pe mine chestia asta m-a speriat rău de tot. Să-ţi jupoaie 
cineva pielea de pe carne, nu e o chestie nasoală? Ai văzut-o? 
Ziceau că era ca niște zdrențe, ca și cum cineva ar fi... 

— Stacy, a pomenit ea vreodată despre cineva din Chicago 
sau din Calumet City? 

„Calumet City.” Ceasul de deasupra capului lui Stacy Hubka o 
îngrijora pe Starling. „Dacă Echipa de Salvare a Ostaticilor 
ajunge în patruzeci de minute, înseamnă că mai au zece minute 
până la aterizare. Or avea o adresă sigură? Vezi-ţi de treaba ta!” 

— Chicago? zise Stacy. Nu, am mers la Chicago o singură 
dată, la parada de Ziua Recunoștinței. 

— Când? 

— In clasa a opta, asta să fi fost, când?... Acum nouă ani. Ne- 
am dus cu orchestra până acolo, cu autobuzul, și ne-am întors 
imediat. 


269 


— La ce te-ai gândit astă-primăvară când a dispărut? 

— Pur și simplu nu știam ce să cred. 

— Amintește-ţi unde erai când ai auzit prima oară. Când ai 
primit vestea. Ce-ai crezut atunci? 

— În prima seară când ea n-a mai apărut, eu și Skip ne-am 
dus la spectacol, și pe urmă am mers la Mr. Toad's să bem un 
suc, ceva, și deodată Pam Malavesi intră pe ușă și zice că 
Fredrica a dispărut, la care Skip spune că nici Houdini n-ar fi 
putut s-o facă pe Fredrica să dispară. După aia a trebuit să 
spună la toţi cine a fost Houdini, mereu se dă mare cu câte 
chestii știe, așa că, până la urmă, ne-am cărat de-acolo. Am 
crezut că s-a supărat pe taică-său. l-ai văzut casa? E ca o hrubă. 
Vreau să spun, oriunde ar fi ea acum, știu că se rușinează că ai 
văzut casa aia. Tu n-ai fugi de-acolo? 

— Ai crezut cumva că poate a fugit cu cineva, ţi-a venit cineva 
în minte... chiar dacă nu era adevărat? 

— Skip a zis că poate și-a găsit unul căruia să-i placă 
grăsanele. Dar nu, n-avea pe nimeni de genul ăsta. A avut 
cândva un prieten, dar asta e o poveste tare veche. Făcea parte 
din orchestră în clasa a zecea, am zis eu prieten, dar ei doi nu 
făceau decât să stea de vorbă și să se hlizească, așa cum fac 
fetele, și-și mai făceau temele pentru acasă împreună. Era un 
fătălău mare și cam pămpălău, purta un fes din ăla, ca de 
pescar grec. Skip credea că e, mă rog, poponar. Făceam mișto 
de ea pentru că se întâlnește cu un poponar. Pe urmă, el și cu 
soru-sa au murit într-un accident de mașină, și de-atunci ea n-a 
mai avut pe nimeni. 

— Ce-ai crezut când ai văzut că nu s-a mai întors? 

— Pam zicea că poate au pus mâna pe ea niște sectanţi d-ăia, 
eu nu știam ce să zic, mi-era frică de câte ori mă gândeam la 
asta. Nu mai ieșeam nicăieri seara fără Skip, i-am și zis, uite ce 
e, băiatu', când a apus soarele, noi doi o ștergem acasă. 

— Ai auzit-o vreodată pomenind numele Jame Gumb? Sau 
John Grant? 

— Aăăă...nu. 

— Crezi că ar fi putut să aibă un prieten de care să nu știi? 
Erau perioade de timp, zile când nu te vedeai cu ea? 

— Nu. Dac-ar fi avut un tip, aș fi știut, crede-mă. N-a avut 
niciodată pe nimeni. 


— Chiar crezi că ar fi fost imposibil, să zicem, să fi avut un 
prieten și să nu vorbească deloc despre asta? 

— Păi de ce să nu fi vorbit? 

— Poate că se temea să nu faceți mişto de ea? 

— Să facem noi mişto de ea? Ce tot spui, pentru ce-a fost 
cândva demult? Cu fătălăul din liceu? Stacy roși. Nu. În niciun 
caz n-am fi rănit-o. Am pomenit de chestia aia doar așa, în 
treacăt. Ea nu... toată lumea se purta, cum să spun, frumos cu 
ea după ce puștiul a murit. 

— Ai lucrat cu Fredrica, Stacy? 

— Când eram în liceu, în vacanţă, eu, Pam Malavesi și Jaronda 
Askew lucram toate la Bargain Center. Pe urmă eu și Pam ne-am 
dus la Richards' să vedem dacă putem să intrăm acolo, are niște 
haine drăguţe foc, și ăia ne-au angajat pe amândouă, și Pam i-a 
zis: „Fredrica, vino și tu că mai au nevoie de o fată”, ea a venit, 
dar doamna Burdine - șefa de la vânzări, parcă? - îi zice: „Da, 
Fredrica, avem nevoie de cineva la care, știi, oamenii să se 
poată raporta, să vină aici și să spună vreau să arăt ca ea, iar tu 
să le poţi da sfaturi despre cum o să arate în asta și-n ailaltă. Și 
dacă te hotărăști să mai scazi în greutate, te rog să vii imediat 
să vorbim, i-a zis tipa. Dar deocamdată, dacă vrei să preiei o 
parte din retușurile pe care le-avem de făcut, facem o încercare, 
îți pun eu o vorbă bună la doamna Lippman”. Doamna Burdine 
vorbea cu vocea aia a ei dulce, deși s-a dovedit a fi o mare 
japiţă, dar n-am știut asta de la început. 

— Așadar,  Fredrica făcea  retușurile pentru Richards’, 
magazinul unde lucrai tu? 

— Chestia asta a jignit-o, dar a acceptat. Bătrâna doamnă 
Lippman făcea retușuri și modificări pentru toată lumea. Ea era 
patroana, și avea de lucru mai mult decât putea duce, iar 
Fredrica lucra pentru ea. Făcea retușurile pentru bătrâna 
doamnă Lippman. Doamna Lippman cosea pentru toată lumea, 
făcea rochii. După ce doamna Lippman s-a pensionat, fata ei sau 
ce-o fi fost n-a mai vrut să lucreze, și Fredrica a rămas cu toate 
pe cap, și cosea întruna pentru toată lumea. Asta făcea tot 
timpul. Se întâlnea cu mine și cu Pam, ne duceam acasă la Pam 
să mâncăm, ne uitam la televizor la Tânăr și neliniștit, și ea își 
aducea ceva de lucru și cosea în poală mereu. 

— A lucrat Fredrica vreodată la magazin, să ia măsuri sau 
ceva de genul ăsta? Se întâlnea cu clienţi sau cu angrosiști? 


271 


— Uneori, dar nu prea des. Eu nu mergeam la lucru zilnic. 

— Dar doamna Burdine lucra zilnic, crezi că ea ar ști? 

— Da, cred că da. 

— A spus Fredrica vreodată că ar avea de lucru pentru o firmă 
Mr. Hide din Chicago sau Calumet City, știu și eu, să pună 
căptușeli la articole din piele? 

— Nu știu, poate doamna Lippman să fi știut. 

— Ai văzut vreodată marca Mr. Hide? A apărut vreodată ceva 
de la ei la Richards’ sau în celelalte magazine? 

— Nu. 

— Știi unde-aș putea s-o găsesc pe doamna Lippman? Aș vrea 
să stau de vorbă cu ea. 

— A murit. S-a mutat în Florida când s-a pensionat, și a murit 
acolo, așa zicea Fredrica. Eu n-am cunoscut-o direct, eu și Skip 
ne mai duceam acolo s-o luăm pe Fredrica atunci când avea 
haine mai multe de cărat. Aţi putea să vorbiţi cu cineva din 
familia ei. Am să vă scriu adresa. 

Asta ar fi fost extrem de anevoios, când Starling nu dorea 
decât să afle vești din Calumet City. Cele patruzeci de minute 
trecuseră. Echipa de Salvare a Ostaticilor trebuia să fi coborât la 
sol. Își schimbă poziţia ca să nu fie nevoită să privească la ceas 
și continuă: 

— Stacy, când Fredrica își cumpăra haine, de unde-și lua 
treningurile alea largi Juno și puloverele? 

— Ea lucra cam de toate. Cred că puloverele și le cumpăra de 
la Richards’, știi, când toată lumea a început să poarte lucruri 
largi de tot. Se vindeau într-o mulţime de locuri. Ea avea 
reducere la Richards’ fiindcă lucra pentru ei. 

— A cumpărat vreodată de la un magazin pentru mărimi 
excepţionale? 

— Ne duceam să ne uităm peste tot, știi cum e. Mergeam la 
Personality Plus și ea căuta idei, știi, modele care să-i facă pe 
ăia mai grași să arate bine. 

— S-a întâmplat vreodată să vă sâcâie cineva la vreunul 
dintre aceste magazine sau ţi-a spus ea că simte că o urmărește 
cineva? 

Stacy se uită la tavan pentru o secundă și clătină din cap. 

— Stacy, ai văzut vreodată travestiţi venind la Richards’, sau 
bărbaţi care să cumpere rochii largi, ai întâlnit vreodată așa 
ceva? 


272 


— Nu. Eu și Skip am văzut unii dintr-ăștia la un bar din 
Columbus, odată. 

— Era și Fredrica împreună cu voi? 

— Nici vorbă. Ne-am dus, cum să zic, în week-end. 

— Ai putea să-mi faci o listă cu magazinele pentru mărimi 
excepţionale în care ai fost cu Fredrica, crezi că ţi le-amintești 
pe toate? 

— Numai de-aici sau și din Columbus? 

— Și de-aici, și din Columbus. Și Richards’, aș vrea să vorbesc 
cu doamna Burdine. 

— S-a făcut. E mișto meseria asta, de agent FBI? 

— Eu cred că da. 

— Călătorești mult și chestii de-astea? Vreau să zic, prin locuri 
mai frumoase decât ăsta. 

— Câteodată, da. 

— Trebuie să arăţi bine în fiecare zi, este? 

— Păi, cam așa ceva. Trebuie să încerci să arăţi serios. 

— Cum poți să ajungi în chestia asta, să fii agent FBI? 

— Mai întâi trebuie să te duci la colegiu, Stacy. 

— Asta e greu de plătit. 

— Mda, este. Dar mai sunt și burse care te pot ajuta, să știi. 
Vrei să-ți trimit niște materiale? 

— Da. Mă gândeam și eu așa. Fredrica a fost foarte fericită 
când am obţinut slujba asta. Era grozav de încântată, pe bune - 
ea n-a avut niciodată o slujbă de birou - și credea că asta poate 
să ducă undeva. Asta - dosare de carton și Barry Manilow la 
difuzor cât e ziulica de lungă - credea ea că e bucuria de pe 
lume. Ce să știe prostuţa de ea... 

Lacrimile apărură în ochii lui Stacy Hubka. Ea îi deschise larg 
și-și ridică faţa spre tavan, ca să nu i se întindă machiajul. 

— Cum rămâne cu lista mea? 

— Ar fi mai bine s-o fac la biroul meu, am un procesor de text 
acolo și am nevoie de agenda mea telefonică, chestii dintr- 
astea. 

leși din birou cu capul lăsat pe spate, orientându-se după 
tavan. 

Pe Starling telefonul era cel care o tenta. În clipa în care Stacy 
Hubka ieșea din birou, Starling sună la Washington cu taxă 
inversă ca să afle noutăţile. 


e CAPITOLUL 55 


În acel moment, deasupra capătului sudic al lacului Michigan, 
un avion cu douăzeci și patru de locuri cu însemne civile abordă 
lunga traiectorie descendentă către Calumet City, Illinois. 

Cei doisprezece membri ai Echipei de Salvare a Ostaticilor 
simţiră cum li se saltă stomacurile. Câţiva dintre ei încercară să- 
și ascundă căscatul provocat de tensiune. 

Joel Randall, șeful echipei, aflat în partea din faţă a 
compartimentului de pasageri, își scoase casca și aruncă o 
ultimă privire la notițe înainte de a se ridica să vorbească. Era 
încredințat că are cea mai bine antrenată echipă SWAT din 
lume, și poate că avea dreptate. Câţiva dintre ei nu cunoscuseră 
botezul focului în condiţii reale, dar, atât cât puteau să spună 
simulările și testele, aceștia erau cei mai buni dintre cei mai 
buni. 

Randall petrecuse destul timp în avioane ca să-și menţină cu 
ușurință echilibrul în hurducăielile coborâșului. 

— Domnilor, transportul la sol ne este asigurat, sub acoperire, 
prin amabilitatea celor de la DEA. Au un camion de florărie și o 
dubă de instalaţii sanitare. Deci Vernon, Eddie, vă îmbrăcaţi 
indispensabilii și hainele civile. Dacă pătrundem în urma 
grenadelor paralizante, ţineţi minte că nu aveţi pe faţă 
echipamentul de protecţie. 

Vernon murmură către Eddie: 

— Ai grijă să-ţi acoperi obrăjorii. 

— Parc-a zis să nu arătăm bucile, nu fuduliile, replică Eddie. 

Vernon și Eddie, care aveau să se apropie primii de ușă, 
trebuiau să poarte o armură balistică subţire pe sub hainele 
civile. Ceilalți puteau să poarte armura, dură care-i proteja 
împotriva focurilor de pușcă. 

— Bobby, ai grijă să pui câte un set de căști de-ale tale în 
fiecare camionetă pentru șofer, ca să n-o mai zbârcim vorbind 
cu tipii de la DEA, spuse Randall. 

Cei de la DEA foloseau în raiduri frecvențele ultraînalte, UHF, 
în vreme ce FBl-ul folosea frecvențele foarte înalte, VHF, motiv 
pentru care în trecut apăruseră unele probleme cu 
comunicațiile. 


274 


Erau echipați pentru majoritatea eventualităţilor, pentru zi 
sau noapte: pentru ziduri, aveau echipamentul de căţărare 
standard, pentru ascultare aveau dispozitivele Wolf's Ear și 
VanSleek Farfoon, iar pentru vedere aveau dispozitivele cu 
infraroșii. Armele cu lunetele pentru noapte arătau ca 
instrumentele unei trupe de muzică în cutiile lor umflate. 

Trebuia să fie o operaţie chirurgicală precisă, și armele 
reflectau acest lucru - niciuna nu trăgea cu percutor deschis. 

Membrii echipei își puseră pe umeri harnașamentul de luptă 
în momentul în care flapsurile se lăsară în jos. 

Randall primea prin radio ultimele vești din Calumet City. 
Acoperi microfonul cu mâna și le vorbi membrilor echipei: 

— Băieți, au restrâns treaba la două adrese. Noi o luăm pe 
cea mai bună, și cei de la SWAT Chicago, pe cealaltă. 

Aeroportul era Lansing Municipal, cel mai apropiat de Calumet 
City, la sud-vest de Chicago. Avionul cobori fără probleme pe 
pistă, și pilotul acţionă frânele oprindu-l chiar lângă cele două 
mașini care așteptau la capătul pistei opus terminalului. 

Lângă camionul de florărie avu loc un schimb rapid de 
saluturi. Comandantul DEA îi înmână lui Randall ceva care 
semăna cu un aranjament floral înalt. Era un baros de șase 
kilograme pentru spargerea ușilor, învelit în folie colorată ca un 
ghiveci de flori, cu frunze lipite de coadă. 

— Poate vrei să livrezi asta clientului, spuse el. Bine aţi venit 
la Chicago. 


e CAPITOLUL 56 


Domnul Gumb își continuă ritualul la sfârșitul după-amiezii. 

Cu lacrimi primejdios de statornice în ochi, el urmări filmul pe 
video iarăși, și iarăși, și iarăşi. Pe micul ecran, mami se urca pe 
toboganul de apă și-și dădea drumul în piscină. Lacrimile îi 
întunecau vederea domnului Gumb, de parcă el însuși s-ar fi 
aflat în piscină. 

Avea pe mijloc o sticlă cu apă caldă care gâlgâia, așa cum 
stomacul căţelușei gâlgâia atunci când ședea culcată pe el. 

Nu mai putea să suporte - specimenul pe care-l avea în 
subsol o ţinea pe Scumpete prizonieră, ameninţând-o. 


275 


Scumpetea suferea, știa asta. Nu era sigur că poate să o 
omoare fără să-i provoace o rană mortală căţelușei, dar era 
nevoit să încerce. De îndată. 

Işi dezbrăcă hainele și-și puse pe el halatul - întotdeauna își 
termina recoltarea în pielea goală și plin de sânge ca un nou- 
născut. 

Din spaţiosul lui dulap cu medicamente luă alifia pe care o 
mai folosise când pisica o zgăriase pe Scumpete. Mai luă și niște 
leucoplast subţire, beţișoare pentru urechi și gulerul elisabetan 
din material plastic pe care i-l dăduse veterinarul, ca s-o 
împiedice să-și rănească cu dinţii vreun loc dureros. Avea în 
subsol apăsătoare de limbă ca să improvizeze niște atele la 
piciorușul ei rupt și un tub de calmant Sting-Eez ca să-i aline 
durerea în cazul în care stupida creatură ar fi zgăriat-o în timp 
ce se zvârcolea înainte să moară. 

Un glonţ tras cu atenţie în cap, și nu i-ar fi sacrificat decât 
părul. Scumpetea valora mai mult pentru el decât părul. Părul 
era un sacrificiu, o ofrandă pentru siguranţa ei. 

Cobori neauzit scările spre bucătărie. Işi descălță papucii și 
începu să coboare treptele întunecoase spre subsol, rămânând 
aproape de perete, că să evite scârţăitul treptelor. 

Nu aprinse lumina. Ajuns în capătul de jos al scării, făcu la 
dreapta spre atelier, mișcându-se pe pipăite în întunericul 
familiar, sesizând cu tălpile picioarelor modificările dușumelei. 

Mâneca i se frecă de cușcă și auzi ciripitul mânios al unui pui 
de fluture. Ajunse la dulapul de bucătărie. Își găsi lanterna cu 
infraroșii și-și puse ochelarii pentru vedere nocturnă. Acum 
lumea era scăldată într-o lumină verde. Rămase pentru o clipă 
să asculte bolboroseala liniștitoare a rezervoarelor și șuieratul 
ţevilor de căldură. Stăpân al întunericului, regină a întunericului. 

Fluturii care zburau prin încăpere lăsau dâre verzi, 
fluorescente în câmpul său vizual, trecându-i peste față curenți 
firavi de aer în timp ce fâlfâiau din aripile lor pufoase prin 
întuneric. 

Işi controlă pistolul Python. Era încărcat cu gloanţe speciale 
de calibru 38, care se expandau în momentul intrării în ţintă și 
provocau moartea instantaneu. Dacă specimenul stătea în 
picioare când avea să o împuște, dacă trăgea glonţul pe 
verticală direct în creștetul capului, probabilitatea ca acest glonţ 


276 


să iasă prin maxilarul inferior și să-i sfâșie pieptul era mai mică 
decât în cazul unui glonţ Magnum. 

Se furișă în tăcere, cu genunchii îndoiţi, unghiile date cu ojă 
lipindu-se de scândurile vechi. Fără zgomot, traversă podeaua 
acoperită cu nisip a temniței subterane. Fără zgomot, dar nu 
foarte încet. Nu voia ca mirosul lui să aibă timp să ajungă la 
căţelușă, în fundul puţului. 

Partea de sus a temniţei subterane strălucea în verde, 
pietrele distingându-se de mortar, fibrele capacului de lemn 
apărându-i cu claritate. „Ține lumina și apleacă-te. Uite-i acolo.” 
Specimenul stătea pe o parte, ca un crevete uriaș. Poate că 
adormise. Scumpete se făcuse covrig lipită de ea, dormind de 
bună seamă - „te rog, să nu fi murit”. 

Capul era expus. Un glonţ în gât era tentant... în felul ăsta 
salva părul. Prea riscant. 

Domnul Gumb se aplecă peste gaură, ochii bulbucaţi ai 
ochelarilor îndreptaţi în jos. Python-ul era o armă bună, cu ţeava 
grea, cu care se putea lua ușor linia de ochire. Alinie cătarea pe 
partea laterală a capului creaturii, exact în punctul în care părul 
umed i se lipea de tâmplă. 

Să fi fost zgomotul sau mirosul, n-a știut niciodată, dar 
Scumpete s-a trezit și a început să latre; sărind drept în sus în 
întuneric, Catherine Martin se încovoie în jurul cățelușei trăgând 
salteaua peste ei. Doar niște umflături mișcându-se sub 
rogojină, nu-și putea da seama care era căţelușa și care era 
Catherine. Privind în jos, în lumina infraroșie, percepţia sa de 
profunzime era alterată. Nu-și putea da seama care dintre 
formele acelea conturau corpul lui Catherine. 

Dar o văzuse pe Scumpete sărind în sus. Ştia că nu avea 
nimic la picioare și imediat înțelese altceva: Catherine Baker 
Martin nu i-ar fi făcut niciun rău micului animal, cum nu i-ar fi 
făcut el însuși. Oh, dulce ușurare! Fiindcă amândoi aveau 
aceleași sentimente pentru acel animal, putea s-o împuște în 
blestematele ei de picioare și, când își chircea picioarele, să-i 
spulbere capul ăla nenorocit. Nu era necesară nicio măsură de 
precauţie. 

Aprinse luminile, toate luminile din subsol, și aduse din 
magazie reflectorul. Era stăpân pe sine, raţiona bine - pe când 
traversa atelierul, își aminti să lase să curgă puţină apă în 


277 


chiuvete, astfel încât niciun cheag să nu blocheze sifoanele de 
scurgere. 

In timp ce trecea grăbit de scări, gata de acţiune, cu 
reflectorul după el, auzi soneria de la ușă. 

Zgomotul strident îi irită timpanele, trebui să se oprească în 
loc ca să-și dea seama despre ce era vorba. N-o mai auzise de 
ani de zile, nici măcar nu știa dacă funcţiona. Montată în casa 
scării ca să poată fi auzită la ambele niveluri ale clădirii, acum 
se găsise să zuruie, o țâță metalică acoperită de praf. In timp ce 
se uita la ea, aceasta începu din nou să sune, vibraţiile făcând 
să se ridice praful de pe ea. Cineva era la intrare și apăsa pe 
vechiul buton pe care scria „ADMINISTRATOR”. 

O să plece. 

Se apucă să monteze reflectorul. 

Nu plecau. 

Din fundul puțului, specimenul spuse ceva, dar el nu-i dădu 
atenţie. Soneria suna, suna strident, cineva stătea cu degetul 
apăsat pe buton. 

Mai bine să se ducă sus și să arunce o privire. Python-ul cu 
țeava lungă nu încăpea în buzunarul halatului, așa că îl puse pe 
tejgheaua atelierului. 

Urcase pe jumătate scările, când zgomotul încetă. Se opri în 
loc și așteptă câteva clipe. Liniște. Decise să se uite pentru orice 
eventualitate. In timp ce trecea de ușa bucătăriei, o lovitură 
puternică în ușa din spate îl făcu să tresară. In debaraua de 
lângă ușa din spate era o carabină. Ştia că era încărcată. 

Cu ușa de la subsol închisă, nimeni n-o putea auzi ţipând 
acolo jos, chiar dacă zbiera din toate puterile, era sigur de asta. 

Din nou auzi lovituri în ușă. Deschise puțin ușa, cu lanţul de 
siguranţă pus. 

— Am încercat în faţă, dar nu mi-a răspuns nimeni, spuse 
Clarice Starling. Caut rudele doamnei Lippman, mă puteti ajuta? 

— Nu locuiesc aici, spuse domnul Gumb și închise ușa. 

Tocmai pornise din nou spre scări, când bătăile din ușă 
reîncepură, de data asta mai tare. 

Deschise ușa cu lanţul pus. 

Tânăra femeie ţinea în dreptul deschizăturii o legitimaţie pe 
care scria Biroul Federal pentru Investigații. 


— Îmi cer scuze, dar trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. 
Vreau să găsesc familia doamnei Lippman. Știu că locuia aici. Vă 
rog să mă ajutaţi. 

— Doamna Lippman a murit de foarte multă vreme. Nu știu să 
fi avut vreo rudă. 

— Dar nu știți vreun avocat sau vreun contabil? Cineva care 
să-i fi ţinut actele de la firmă? Aţi cunoscut-o pe doamna 
Lippman? 

— Doar puţin. Care-i problema? 

— Anchetez moartea  Fredricăi  Bimmel. Cine sunteți 
dumneavoastră, vă rog? 

— Jack Gordon. 

— Aţi cunoscut-o pe Fredrica Bimmel pe vremea când lucra 
pentru doamna Lippman? 

— Nu. Era cumva o persoană solidă, grasă? Se poate s-o fi 
văzut, dar nu sunt sigur. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar tocmai 
dormeam... Doamna Lippman avea un avocat, s-ar putea să am 
cartea lui de vizită pe undeva, mă duc să văd dac-o găsesc. Nu 
vreți să intraţi? Am cam îngheţat de frig, și pisica mea o s-o 
șteargă cât ai clipi pe-aici. O să iasă afară, și n-am s-o mai pot 
prinde. 

Se duse la un birou cu capac rabatabil aflat într-un colț al 
bucătăriei, săltă capacul și căută în niște despărțituri. Starling 
pătrunse înăuntru și-și scoase din geantă blocnotesul. 

— O chestie oribilă, spuse el în timp ce scotocea prin birou. 
Mă ia cu fiori de câte ori mă gândesc. E vreo șansă să-l prindă 
pe criminal, ce ziceți? 

— Încă nu, dar ne ocupăm de problemă. Domnule Gordon, 
dumneavoastră ați preluat această locuință după moartea 
doamnei Lippman? 

— Da. 

Gumb se aplecă peste birou, cu spatele la Starling. Deschise 
un sertar și scotoci prin el. 

— Au rămas cumva ceva acte? Documente ale firmei? 

— Nu, absolut nimic. Cei de la FBI au vreo idee? Poliţia lasă 
impresia că habar n-are de nimic. Au vreo descriere, ceva 
amprente? 

Dintre faldurile de la spatele halatului domnului Gumb ieși la 
iveală un fluture cap-de-mort. Se opri în mijlocul spatelui său, 
cam în dreptul inimii, și-și aranjă aripile. 


279 


Starling scăpă blocnotesul înapoi în geantă. 

„Domnul Gumb. Slavă Domnului că nu m-am încheiat la 
haină. Găseşte un motiv să pleci de-aici și dă fuga la un telefon. 
Nu. Știe că sunt de la FBI. Dacă-l scap din ochi, o s-o ucidă. O să- 
i facă felul. Cum îl găsesc, cum îl iau pe sus? Telefonul lui. Nu-l 
văd. Nu-i aici, cere-i telefonul. Obține legătura, pe urmă aruncă- 
te pe el! Culcă-l cu faţa în jos, în așteptarea polițiștilor. Asta e, 
fă-o! Vezi că se-ntoarce.” 

— Uitaţi numărul, spuse el. 

Avea în mână o carte de vizită. 

S-o ia? Nu. 

— Bun, mulțumesc, domnule Gordon, aveţi un telefon pe-aici? 

În timp ce el punea cartea de vizită pe masă, fluturele zbură. 

Veni din spatele lui, pe lângă cap, și se așeză între ei, pe un 
dulăpior de deasupra chiuvetei. 

El se uită la fluture. Văzând că ea nu se uită la insectă, că 
ochii ei nu se dezlipesc de pe faţa lui, el înţelese. 

Privirile lor se întâlniră, și fiecare înțelese cu cine avea de-a 
face. Domnul Gumb își lăsă ușor capul într-o parte. Zâmbi. 

— Am un telefon fără fir în debara, vi-l aduc imediat. 

„Nu! Acum!” 

Duse mână spre armă, o mișcare directă pe care o exersase 
de mii de ori, și o găsi exact acolo unde trebuia să fie, o priză 
perfectă cu ambele mâini, lumea ei fiind alcătuită acum doar din 
cătare și centrul pieptului lui. 

— Nicio mișcare! 

EI își ţțuguie buzele. 

— Acum. Încet. Ridică-ţi mâinile! 

„Scoate-l afară, păstrează masa între tine și el. Du-l până în 
fața casei. Culcă-l cu fața-n jos în mijlocul străzii și ţine 
legitimaţia la vedere.” 

— Domnule Gumb... domnule Gumb, ești arestat. Vreau să 
ieși din casă încet, fără grabă. 

Dar el ieși din încăpere. Dac-ar fi dus mâna la buzunar sau la 
spate, dacă ar fi văzut vreo armă, ea ar fi putut să tragă. Dar el 
ieși pur și simplu din cameră. 

Îl auzi coborând rapid treptele de la subsol, și atunci ocoli 
masa și ajunse la ușa din capul scării. Dispăruse. Casa scării era 
puternic luminată și pustie. „Capcană. Ești o ţintă sigură pe 
scară.” 


280 


Din subsol se auzi atunci un țipăt slab. 

Nu-i plăceau scările, nu-i plăceau scările. 

„Clarice Starling, trebuie să te grăbești, indiferent dacă-ţi 
place sau nu.” 

Catherine Martin ţipă din nou. 

„O omoară!” 

Și Starling porni pe trepte, cu o mână pe balustradă, cu 
cealaltă ţinând pistolul ridicat, imediat sub câmpul ei vizual, 
podeaua mișcându-se în salturi în dreptul cătării armei, braţul cu 
pistolul rotindu-se odată cu capul în încercarea de a acoperi cele 
două uși care stăteau faţă în faţă la baza scării. 

Luminile străluceau în subsol, nu putea intra pe una din uși 
fără să-și întoarcă spatele spre cealaltă. „Mișcă-te repede 
atunci, pe cea din stânga, de unde s-a auzit ţipătul.” Trecu rapid 
de ușă, ajungând la temniţa cu nisip pe podea, cu ochii deschişi 
mai larg ca oricând. Singurul ascunziș posibil era în spatele 
puţului; ea ocoli încăperea cu spatele lipit de perete, ţinând 
pistolul cu mâinile amândouă, cu brațele întinse, o apăsare 
ușoară pe trăgaci, ajunse în spatele puțului, și nu văzu pe 
nimeni acolo. 

Un țipăt slab înălțându-se din fundul puţului ca un fum 
subțire. Apoi un lătrat, un câine. Se apropie de puț, cu ochii la 
ușă, ajunse la margine, se uită peste marginea puţului. Văzu 
fata, se uită iar sus, din nou jos, și spuse ceea ce fusese 
antrenată să spună, pentru calmarea ostaticului: 

— FBI, ești în siguranță. 

— În siguranţă, PE DRACU’, ăla are un pistol. Scoate-mă de 
aici. SCOATE-MA AFARA! 

— Catherine, totul o să fie bine. Nu mai ţipa. Știi cumva unde 
e? 

— SCOATE-MĂ AFARĂ, MĂ DOARE-N COT UNDE E, SCOATE-MĂ 
DE-AICI! 

— O să te scot de-acolo, dar trebuie să mă ajuţi. Nu mai ţipa, 
ca să pot auzi. Incearcă să liniștești și cățelul ăla. 

Se ascunse în spatele puţului, acoperind ușa; inima îi bubuia 
în piept, iar respiraţia ei răscoli praful de pe piatră. N-o putea 
părăsi pe Catherine Martin ca să alerge după ajutor atâta timp 
cât nu știa unde era Gumb. Se duse la ușă și se ascunse după 
canat. Vedea până dincolo de partea de jos a scării și o parte din 
atelier. 


281 


Ori îl găsea pe Gumb, ori se asigura că a fugit, ori o lua pe 
Catherine cu ea - astea erau singurele variante posibile. 

— Catherine. Catherine. E vreo scară pe-aici? 

— Nu știu, când m-am trezit, eram deja aici. Lasă găleata jos 
cu o sfoară. 

Prins de o grindă în perete era un mic vinci manual. Pe rola 
vinciului nu se vedea înfășurată nicio sfoară. 

— Catherine, trebuie să găsesc ceva cu care să te scot de- 
acolo. Poţi să mergi? 

— Da. Să nu mă lași singură. 

— Trebuie să plec din cameră doar un minut. 

— Fir-ai a dracului de japiţă, nu mă lăsa singură aici, o să vezi 
ce-o să-ți facă mama, o să te rupă-n bucăţi, fir-ai... 

— Catherine, taci din gură. Vreau să taci din gură ca să pot 
auzi. Ca să te salvezi, nu trebuie să mai ţipi, ai înțeles? Apoi, mai 
tare: Ceilalţi polițiști vor fi aici dintr-o clipă în alta, așa că taci 
din gură. N-o să te lăsăm acolo jos. 

— Trebuie să aibă o frânghie. Unde-o fi? Du-te și caut-o. 

Starling traversă în goană casa scărilor spre ușa atelierului - 
locul cel mai primejdios, intră rapid, se mișcă iute înainte și 
înapoi de-a lungul peretelui alăturat, până când văzu toată 
camera: forme familiare înotând în bazinele de sticlă, ea fiind 
prea încordată ca să mai fie surprinsă. Trecu repede prin 
încăpere, pe lângă bazine, chiuvete, pe lângă cușcă. Câţiva 
fluturi zburau prin aer. Nu-i băgă în seamă. 

Se apropie de coridorul din partea cealaltă, iluminat puternic. 
Compresorul frigiderului porni în spatele ei, făcând-o să se 
întoarcă brusc în poziţie ghemuit; cocoșul pistolului Magnum se 
ridică. Mai departe, spre coridor. Fusese învățată să nu 
privească pe furiș, capul și pistolul se mișcau deodată, în poziția 
ghemuit. 

Coridorul era pustiu. Studioul scăldat în lumină la capătul lui. 
Străbătu în fugă coridorul, riscă să treacă pe lângă o ușă 
deschisă, mai departe, spre ușa studioului. Camera era toată 
vopsită în alb și mobilată cu lemn de stejar. „Ai grijă să nu stai 
în ușă. Asigură-te că fiecare manechin este manechin, că fiecare 
reflexie provine de la un manechin. Singurele mișcări din oglinzi 
să fie mișcările tale.” 

Marele șifonier stătea deschis și gol. Ușa îndepărtată deschisă 
spre întuneric, spre subsolul de dincolo. Nicio frânghie, nicio 


282 


scară pe nicăieri. Nicio lumină dincolo de studio. Închise ușa 
dinspre partea întunecată a subsolului, propti un scaun sub 
clanţă și împinse în ușă și o mașină de cusut. Dac-ar putea fi 
sigură că nu se află în această parte a subsolului, ar risca să 
meargă sus, la parter, ca să găsească un telefon. 

Din nou în coridor, la ușa pe lângă care trecuse. Se duse în 
partea opusă balamalelor. Dintr-o mișcare, deschise ușa larg. 
Ușa se trânti de perete -, nimeni în spatele ei. O baie veche. In 
ea, frânghie, cârlige, un laţ. S-o scoată pe Catherine sau să se 
ducă după telefon? În fundul puţului, Catherine n-ar putea fi 
împușcată accidental în eventualitatea unui schimb de focuri. 
Dar, dacă Starling era ucisă, Catherine era și ea moartă. Trebuia 
s-o ia pe Catherine cu ea la telefon. 

Starling nu voia să rămână prea mult în baie. Ar fi putut să 
vină la ușă și s-o omoare. Se uită în stânga și în dreapta și se 
strecură înăuntru după frânghie. In încăpere era o cadă mare. 
Cada era aproape plină cu ipsos dur, de culoare roșie-purpurie. 
O mână și o încheietură se ițeau din ipsos, mâna înnegrită și 
chircită, cu unghiile vopsite în roz. Pe încheietură era un ceas 
fin. Starling cuprinse totul dintr-odată: frânghia, cada, mâna, 
ceasul. 

Mișcarea imperceptibilă, ca de insectă, a secundarului 
ceasului fu ultimul lucru pe care-l văzu înainte ca luminile să se 
stingă. 

Inima începu să-i bată atât de puternic, încât îi provocă un 
tremurat al braţelor și al pieptului. Intunericul era derutant, 
simţea nevoia să pună mâna pe ceva, pe marginea căzii. „Baia. 
leși din baie. Dacă individul găsește ușa, poate să tragă cu 
pistolul în camera asta, n-ai nimic după care să te ascunzi. Oh, 
Doamne Dumnezeule, ieși afară. Apleacă-te cât mai jos și ieși în 
hol. Toate luminile stinse? Toate luminile. De bună seamă că a 
făcut-o acţionând întrerupătorul general de la tabloul de 
siguranţe. Unde-or fi siguranţele alea? Lângă scări. Am trecut de 
multe ori pe lângă scări. Dacă e-așa, atunci dintr-acolo o să 
vină. lar acum e între mine și Catherine.” 

Catherine Martin urla din nou. 

„Să aştept aici? Să aștept o veșnicie? Poate că a plecat. N-are 
de unde să știe că nu vin întăririle. Ba da, știe. Dar în curând o 
să mi se observe lipsa. În seara asta. Scările sunt în direcţia 
țipetelor. Rezolvă problema acum.” 


283 


Se mișcă, abia auzit, abia atingând cu umerii peretele, fără să 
scoată niciun sunet, cu o mână întinsă înainte, pistolul la nivelul 
taliei, aproape de corp, în holul strâmt. Acum pătrunse în atelier. 
Simţi cum spaţiul se lărgește. O cameră deschisă. Pe vine în 
camera deschisă, cu braţele întinse, pistolul ţinut cu ambele 
mâini. „Știi exact unde e pistolul, e chiar sub nivelul ochilor. 
Stop, ascultă. Capul, corpul și braţele se întorc împreună ca o 
turelă. Stop, ascultă!” 

In bezna absolută, ţevile șuieră, apa picură, în nări îi pătrunde 
un miros greu de tap. 

Catherine ţipă. 

Lipit de perete stătea domnul Gumb cu ochelarii de infraroșu 
la ochi. Niciun pericol, ea n-avea cum să dea peste el, pentru că 
între ei era o masă cu echipamente. Işi plimbă lanterna cu 
infraroșii pe corpul ei, de sus până jos. Era prea suplă ca să-i fie 
de vreun folos. Işi aminti totuși de părul ei, când o văzuse în 
bucătărie. Era splendid, ar dura doar un minut, ar putea să i-l 
desprindă cât ai clipi. Să și-l pună pe cap. Pe urmă s-ar apleca 
peste marginea puţului și i-ar spune specimenului: „Surpriză!” 

Era distractiv s-o vezi cum încearcă să se furișeze. Acum avea 
șoldul lipit de chiuvete, strecurându-se în direcția de unde 
veneau ţipetele, cu pistolul îndreptat înainte. Ar fi fost amuzant 
să o vâneze vreme îndelungată - niciodată nu mai vânase pe 
cineva înarmat. l-ar fi făcut o plăcere imensă. Dar nu era timp 
pentru așa ceva. Păcat. 

Un glonț în faţă ar fi fost excelent și ușor de tras de la doi 
metri și jumătate. Acum! 

Armă Python-ul în timp ce-l ridica, zdrang-zdrang, silueta se 
încețoșă, o lumină verde înflori puternic în câmpul său vizual, 
simţi ricoșeul puternic al pistolului din mână, se lovi tare cu 
spatele de podea, lanterna cu infraroșu lumină tavanul. Starling 
era pe podea, orbită de lumina focurilor de armă, cu urechile 
țiuind, asurzită de zgomotul împușcăturilor. Acţionă pe întuneric, 
în timp ce niciunul dintre ei nu mai auzea nimic: „Scoate 
cartușele trase, încărcătorul afară, vezi dacă au ieșit toate, 
celălalt încărcător rapid, verifică-l, împinge-l, blochează-l, 
armează!” Ea trăsese patru gloanţe, de două ori câte două 
împușcături. El trăsese o singură dată. Găsi cele două cartușe 
bune pe care le aruncase odată cu cele trase. Unde să le pună? 


284 


În punga încărcătorului rapid. Rămase nemișcată. Să mă mișc 
înainte de a-i reveni auzul? 

Sunetul scos de un revolver în timp ce e armat nu poate fi 
confundat cu nimic altceva. Trăsese în direcţia sunetului; nu 
văzuse nimic dincolo de fulgerele luminoase de la gura ţevii. 
Spera ca el să tragă acum într-o direcţie greșită, să-i arate unde 
era, ca să poată trage și ea. Auzul îi revenea, urechile încă îi 
țiuiau, dar putea auzi. 

Ce era sunetul ăla? Un șuierat. Ca de ceainic, dar cu 
întreruperi. Ce era? Ca o respiraţie. „A mea e? Nu.” Respirația ei 
caldă îi venea în faţă reflectată de podea. „Fii atentă la praf, să 
nu strănuţi. E o rană la plămân. A fost lovit în piept.” O 
învățaseră cum să bandajeze o astfel de rană, să pună ceva 
deasupra, un impermeabil, o pungă de plastic, ceva etanș, pe 
care să-l lipească strâns de rană. Să lase plămânul să se umple 
din nou cu aer. „Ce să fac? Așteaptă. Lasă-l să înțepenească și 
să sângereze. Așteaptă.” 

Pe Starling o înţepau obrajii. Nu-i atinse. Dacă era sânge, nu 
voia ca mâinile să-i devină lipicioase. 

Geamătul din puț se auzi din nou - Catherine care se văita și 
plângea. Starling era nevoită să aștepte. Nu-i putea răspunde lui 
Catherine. Nu putea nici să se miște, nici să spună nimic. 

Lanterna invizibilă a domnului Gumb lumina tavanul. Încercă 
s-o miște, dar nu reuși, așa cum nu putea să-și miște nici capul. 
O molie malaysiană, care trecea prin apropierea tavanului, 
sesiză lumina infraroșie și cobori în cercuri, așezându-se pe 
lanternă. Umbrele palpitânde ale aripilor sale, care se vedeau 
uriașe pe tavan, erau vizibile doar pentru domnul Gumb. 

Peste  horcăitul din întuneric, Starling auzi vocea 
înspăimântătoare a domnului Gumb rostind cu întreruperi: 

— Cum... e... să... fii... atât... de... frumoasă? 

Apoi un sunet diferit. Un gâlgâit, un huruit, și șuieratul încetă. 

Starling cunoștea și acest sunet. Îl mai auzise cândva, la 
spital, atunci când tatăl ei murise. 

Găsi pe pipăite marginea mesei și se ridică în picioare. Apoi 
merse bâjbâind pe întuneric spre sunetele scoase de Catherine; 
găsi casa scărilor și urcă treptele. 

Păru să dureze mult. Găsi o lumânare în sertarul din 
bucătărie. Cu ajutorul ei descoperi tabloul de siguranţe de lângă 
scară și tresări când luminile se aprinseră. Ca să ajungă la 


285 


siguranţe și să stingă luminile, el trebuie să fi părăsit subsolul 
prin altă parte și să coboare din nou în spatele ei. 

Starling trebuia să se asigure că era mort. Așteptă până când 
ochii i se acomodară cu lumina înainte de a se întoarce în 
atelier, iar acolo acţionă cu prudenţă. Îi vedea picioarele goale 
ieșind de sub masa de lucru. Rămase cu ochii pe mâna de lângă 
pistol până când reuși să dea pistolul la o parte cu piciorul. Avea 
ochii deschiși. Era mort, împușcat în partea dreaptă a pieptului; 
sângele se coagula deja sub el. Se costumase cu o parte din 
obiectele lui din șifonier, și ea nu rezistă să se uite la el mult 
timp. 

Se duse la chiuvetă, puse pistolul pe picurătoare și-și udă cu 
apă rece încheieturile mâinilor, apoi își șterse fața cu mâna 
umedă. Nu avea sânge pe faţă. Fluturii se agitau în jurul plasei 
ce proteja becurile. Trebui să ocolească apoi cadavrul ca să 
recupereze Python-ul. 

Lângă puț, spuse: 

— Catherine, e mort. Nu-ţi mai poate face niciun rău. Mă duc 
sus să chem... , , J A 

— Nu! SCOATE-MĂ AFARĂ! SCOATE-MĂ AFARĂ! SCOATE-MĂ 
AFARĂ! 3 

— Uite ce e. E mort. Asta e pistolul lui. Ți-l amintești? Mă duc 
să sun la poliţie și la pompieri. Mi-e frică să te scot singură de- 
acolo, ai putea să cazi. Imediat cum îi sun, mă întorc aici și 
așteptăm împreună. E bine-așa? Bun. Încearcă să liniștești 
cățelul. Bine? Bun. 

e 

Echipele de la posturile locale de televiziune sosiră imediat 
după pompieri și înainte de poliția locală. Căpitanul de pompieri, 
înfuriat de lumina blițurilor, îi dădu pe cei de la televiziune afară 
din subsol în timp ce monta un cadru din țevi ca s-o scoată afară 
pe Catherine Martin, neavând încredere în cârligul domnului 
Gumb prins într-o scândură din tavan. Un pompier cobori în put 
și o așeză în scaunul de salvare. Catherine ieși din puț cu 
căţelușa în braţe, luând-o cu ea și în ambulanţă. 

La spital n-au vrut s-o lase să intre cu cățelușa. Un pompier, 
care primise ordinul să o ducă la adăpostul pentru animale, o 
luă acasă la el. 


286 


e CAPITOLUL 57 


În jur de cincizeci de oameni se aflau pe Aeroportul Naţional 
din Washington în așteptarea zborului de noapte din Columbus, 
Ohio. Majoritatea veniseră să-și întâmpine rudele și arătau 
somnoroși și morocănoși, cu poalele cămășilor ițindu-se de sub 
haine. 

Din mulţime, Ardelia Mapp avu posibilitatea să o cerceteze 
din priviri pe Starling la coborârea din avion. Aceasta era palidă 
și avea cearcăne. Pe obraz avea resturi de praf de pușcă. 
Starling o zări pe Mapp, și cele două prietene se îmbrățișară. 

— Salut, gagico, spuse Mapp. Ai de recuperat vreun bagaj? 

Starling clătină din cap. 

— Jeff ne așteaptă în furgonetă. Hai acasă! 

Jack Crawford era și el la intrarea în aeroport, cu mașina 
parcată în spatele furgonetei, în șirul pentru limuzine. Avusese 
pe cap toată noaptea rudele soţiei sale. _ 

— Am... începu el. Știi ce-ai făcut. Ai dat lovitura, fetițo! li 
puse mâna pe obraz. Ce-i asta? 

— Praf de pușcă. Mi-a zis doctorul că o să dispară de la sine în 
câteva zile... mai bine s-o las așa decât s-o zgândăresc. 

Crawford o luă în braţe și o strânse cu putere preț de o clipă, 
doar o clipă, apoi o îndepărtă de el și o sărută pe frunte. 

— Știi ce-ai făcut, spuse el din nou. Du-te acasă! Du-te și te 
culcă! Dormi pe săturate! Vorbim mâine. 

Noua furgonetă de supraveghere era confortabilă, proiectată 
pentru operaţiuni de lungă durată. Starling și Mapp se așezară 
pe fotoliile comode din spate. 

Nemaiavându-l pe Jack Crawford în furgonetă, Jeff își permise 
să conducă mai repede. Ajunseră la Quantico într-un timp destul 
de scurt. 

Starling călători cu ochii închiși. După vreo trei kilometri, 
Mapp îi făcu semn cu genunchiul. Tocmai desfăcuse două sticle 
de Coca-Cola. Îi întinse lui Starling una din ele și scoase din 
poșetă o sticluță de Jack Daniel's. 

Sorbiră câte-o gură de suc și turnară în sticle whisky. Pe urmă 
astupară gurile sticlelor cu degetele, le scuturară bine și le 
duseră repede la gură, ca să soarbă conţinutul înspumat. 

— Ahh! făcu Starling. 


— Să nu vărsaţi pe jos, le atenţionă Jeff. 

— Nu-ţi face griji, Jeff, îl liniști Mapp, spuse ea, apoi, în șoaptă 
către Starling: Să-l fi văzut pe Jeff cum mă aștepta în fața 
magazinului de băuturi. Avea o faţă de parcă tocmai înghiţise o 
muscă. 

Când observă că whisky-ul începe să-și facă efectul, făcând-o 
pe Starling să se așeze mai confortabil în fotoliu, Mapp spuse: 

— Cum te simţi, Starling? 

— Ardelia, să fiu a naibii dacă știu! 

— Cred că nu mai trebuie să te-ntorci acolo, nu? 

— Poate o zi, săptămâna viitoare, dar sper că n-o să mai fie 
nevoie. Procurorul general a venit de la Columbus să vorbească 
cu polițiștii din Belvedere. Am dat depoziţiile la faţa locului. 

— Două chestii mișto, spuse Mapp. Doamna senator Martin a 
vorbit la telefon toată noaptea de la Bethesda... știai că au dus- 
o pe Catherine la Bethesda? Ei bine, fata e teafără. Nu i-a făcut 
nimic rău fizic. Cât despre afecțiunile psihice, încă nu se știe, 
trebuie s-o ţină sub supraveghere. Nu-ţi face probleme în 
privinţa școlii. Crawford și Brigham au sunat. Audierea s-a 
anulat. Krendler și-a retras raportul. Oamenii ăștia au o inimă de 
piatră, Starling - nu primești nicio învoire. Nu trebuie să dai 
examenul de Percheziţie și arestare mâine-dimineaţă la ora opt, 
dar va trebui să-l dai luni, iar testul de educație fizică, imediat 
după aia. O să tocim pe rupte în sfârșitul ăsta de săptămână. 

Terminară sticluta de whisky chiar când ajunseseră la nord de 
Quantico și aruncară dovada într-un coș de gunoi de pe 
marginea drumului. 

— Pilcher ăla, doctorul Pilcher de la Smithsonian, a sunat de 
vreo trei ori. M-a făcut să promit că am să-ţi spun că a telefonat. 

— Nu e doctor. 

— Crezi că te interesează în vreun fel? 

— Poate. Incă nu știu. 

— La telefon mi s-a părut destul de amuzant. Tocmai am 
ajuns la concluzia că cea mai bună calitate la bărbaţi e umorul, 
vreau să zic, în afară de bani, și că poţi să-i manevrezi cum vrei. 

— Mda, și să fie manierat, nu poţi să lași asta deoparte. 

— Corect. Daţi-mi un pui de lele care să fie manierat tot 
timpul. 

Starling merse ca un zombi de la duș la pat. 


288 


Mapp își ţinu aprinsă veioza de pe noptieră un timp, până 
când auzi că Starling începe să respire regulat. Starling tresărea 
în somn, un mușchi de pe obraz i se contractă, și la un moment 
dat deschise ochii. 

Mapp se trezi înainte de a se crăpa de ziuă, simțind cumva că 
încăperea rămăsese pustie. Mapp aprinse lumina. Starling nu 
era în patul ei. Ambii saci de rufărie lipseau, așa că Mapp știu 
unde să caute. 

O găsi pe Starling în spălătoria caldă, moţăind pe fondul 
huruitului lent al mașinii de spălat, în mirosul de înălbitor, de 
detergent și de balsam pentru rufe. Deși Starling era cea 
specializată în psihologie - Mapp era specializată în drept -, 
totuși Mapp a fost cea care își dădu seama că ritmul mașinii de 
spălat semăna cu bătaia unei inimi mari, iar bolborositul apei 
din mașină era ceea ce aude copilul nenăscut încă: ultima 
noastră amintire despre tihnă. 


e CAPITOLUL 58 


Jack Crawford se trezi devreme pe canapeaua din biroul lui și 
auzi sforăitul rudelor sale din partea soţiei, aflate la el în casă. În 
momentele de libertate de dinainte ca povara zilei să coboare 
asupra lui, rememoră nu moartea Bellei, ci ultimele cuvinte 
spuse de ea, cu ochii limpezi și liniștiți: „Ce se-ntâmplă în 
curte?” 

Luă căușul pentru grăunţe al Bellei și, îmbrăcat cu halatul de 
baie, se duse să dea de mâncare la păsări, așa cum promisese 
că va face. Lăsă un bilet pentru rudele care dormeau și părăsi 
casa înainte de răsăritul soarelui. Crawford se înțelesese cu 
rudele soţiei sale, mai mult sau mai puţin, iar asta îl ajuta acum 
să nu stea singur în casa pustie. Dar era bucuros să plece la 
Quantico. 

Tocmai răsfoia telexurile primite peste noapte și se uita la 
televizor la știrile de dimineață, când Starling își lipi nasul de 
geamul ușii. Luă niște rapoarte de pe un scaun ca să-i poată 
oferi un loc și urmăriră știrile împreună fără să scoată o vorbă. 
Și iată bomba zilei! 


289 


Exteriorul clădirii vechi a lui Jame Gumb din Belvedere cu 
prăvălia din faţă pustie și ferestrele acoperite cu obloane 
groase. „Temniţa ororilor” - o numi crainicul de televiziune. 

Imagini dure și şocante ale puţului și ale subsolului, aparate 
de fotografiat ridicate în fața camerelor de televiziune și 
pompieri  înfuriaţi respingând asaltul fotografilor.  Molii 
înnebunite de reflectoarele de televiziune, repezindu-se spre 
lumină, una căzută pe spate pe podea, cu aripile scuturate de 
un spasm final. 

Catherine Martin refuzând targa și mergând singură până la 
ambulanță, înfășurată într-o manta de poliţist, cu cățelușul 
ițindu-și faţa dintre revere. 

Starling, filmată din lateral, mergând repede spre o mașină, 
cu capul în jos, cu mâinile în buzunarele pardesiului. 

La montajul filmului fuseseră eliminate unele dintre obiectele 
cele mai înfiorătoare. În colţurile îndepărtate ale subsolului, 
camerele n-au putut arăta decât pragurile joase, stropite cu var, 
ale încăperilor ce adăposteau  „tablourile” lui Gumb. 
Numărătoarea cadavrelor în acea zonă a subsolului ajunsese 
până în acel moment la șase. De două ori Crawford o auzi pe 
Starling expirând zgomotos aerul pe nas. O pauză de publicitate 
întrerupse știrile. 

— Bună dimineaţa, Starling. 

— Bună ziua, spuse ea, de parcă ar fi fost mai târziu, nu 
dimineața devreme. 

— Procurorul din Columbus mi-a trimis azi-noapte prin fax 
depozițiile tale. Va trebui să semnezi câteva exemplare pentru 
el... Deci de la locuința Fredricăi Bimmel te-ai dus la Stacy 
Hubka, și pe urmă la doamna Burdine, la magazinul pentru care 
cosea Bimmel, Richard's Fashion, iar doamna Burdine ţi-a dat 
vechea adresă a doamnei Lippman, clădirea aceea. 

Starling încuviinţă din cap și spuse: 

— Stacy Hubka fusese pe-acolo de câteva ori ca s-o ia pe 
Fredrica, dar de condus conducea prietenul lui Stacy, așa că 
indicaţiile ei erau vagi. Doamna Burdine avea adresa. 

— Doamna Burdine nu a pomenit deloc că la doamna 
Lippman ar locui un bărbat? 

— Nu. 

La televizor se transmiteau imagini de la Bethesda Naval 
Hospital. Faţa doamnei senator Ruth Martin apăru încadrată într- 


290 


un geam de limuzină. „Da, aseară Catherine n-a dat semne de 
tulburări psihice. Doarme acum, e sub efectul sedativelor. 
Mulţumim Domnului pentru asta. Nu, așa cum am mai spus, 
suferă de pe urma șocului, dar și-a păstrat rațiunea intactă. Are 
câteva vânătăi și un deget rupt. In plus, e deshidratată. 
Mulţumesc.” îl împunse pe șofer în spate. „Mulţumesc. Nu, mi-a 
vorbit despre câine aseară, dar nu știu ce-o să facem cu el, deja 
avem doi câini.” 

Reportajul se încheie cu declaraţia unui specialist în stres care 
urma să stea de vorbă în cursul zilei cu Catherine Martin pentru 
a evalua sechelele emoţionale. 

Crawford închise televizorul. 

— Cum te simţi, Starling? 

— Parcă-s amorțită... Dumneavoastră? 

Crawford încuviinţă din cap și trecu rapid la alt subiect: 

— Doamna senator Martin a vorbit la telefon cu noi azi- 
noapte. Vrea să vină să te vadă. Și Catherine vrea să te vadă, 
de îndată ce va putea să călătorească. 

— Sunt tot timpul acasă. 

— Și Krendler vrea să vină încoace. Și-a retras raportul. 

— Dacă mă gândesc mai bine, nu sunt totdeauna acasă. 

— Îți dau niște sfaturi pe gratis. Folosește-te de doamna 
senator. Dă-i prilejul să-ţi spună cât îţi e de recunoscătoare, las- 
o să-ți înmâneze distincţiile. Și grăbește-te! Recunoștinţa are o 
viaţă scurtă. După cum acţionezi, într-una din zilele astea o să ai 
nevoie de ea. 

— Așa zicea și Ardelia. 

— Colega ta de cameră, Mapp? Superintendentul mi-a spus că 
Mapp e hotărâtă să te pună cu burta pe carte pentru examenele 
de luni. Mi-a mai zis că tocmai i-a luat-o înainte veșnicului ei 
rival, Stringfellow, cu un punct și jumătate. 

— Pentru șefia promoţiei? 

— E tare totuși Stringfellow ăsta... zice că ea n-are cum să-l 
întreacă. 

— Ar face bine să se mai gândească. 

În dezordinea de pe biroul lui Crawford se găsea puiul de 
găină origami meșterit de doctorul Lecter. Crawford îi ridică și-i 
cobori coada. Puiul dădu din cioc. 

— Lecter a luat trofeul de platină - e în topul listelor de 
criminali daţi în căutare generală. Totuși, s-ar putea să iasă din 


291 


peisaj o vreme. Când pleci din Quantico, ai grijă să fii 
prevăzătoare. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Acum e foarte ocupat să-și rezolve situaţia, spuse 
Crawford, dar, când n-o să mai fie, o să vrea să se distreze. 
Trebuie să ne fie clar: știi bine că ţi-ar face seama și ţie, așa 
cum ar face-o oricui altcuiva. 

— Nu cred că mă va ciopărţi - ar fi o chestie lipsită de 
rafinament și, în plus, în felul ăsta, n-ar mai ajunge să-mi pună 
nicio întrebare. Cu siguranţă că ar face-o de îndată ce l-aș 
plictisi. 

— Tot ce-ţi spun e să fii prevăzătoare. Când pleci din școală, 
nu spune unde te duci - nu da indicații la telefon despre locul în 
care te afli fără o identificare precisă a celui care întreabă. 
Vreau să pun un dispozitiv de ascultare la telefonul tău, dacă nu 
ai nimic împotrivă. O să intre în funcţiune numai în momentul în 
care apeși pe buton. 

— Nu mă aștept ca el să vină după mine, domnule Crawford. 

— Dar ai auzit ce ţi-am spus, nu? 

— Da, am auzit. 

— la depoziţiile astea și mai citește-le o dată! Poţi să faci și 
adăugiri dacă vrei. O să le semnezi aici, cu martori, când 
termini. Starling, sunt mândru de tine. La fel sunt și Brigham, și 
directorul. 

Cuvintele părură mult prea oficiale, nu așa cum ar fi vrut el să 
sune. 

Crawford se duse la ușa biroului. Starling se îndepărta de el, 
pe holul pustiu. Reuși s-o salute de pe aisbergul lui de suferinţă: 
„Starling, tatăl tău te vede”. 


e CAPITOLUL 59 


Jame Gumb a rămas în atenţia presei câteva săptămâni după 
ce a fost înmormântat. Reporterii au reconstituit povestea lui din 
fragmente, începând cu înregistrările din Sacramento County: 
mama lui era însărcinată cu el de o lună când a pierdut 
calificarea în concursul Miss Sacramento din 1948. Numele 


„Jame” de pe certificatul lui de naștere s-a datorat, se pare, unei 
erori birocratice pe care nimeni nu s-a ostenit s-o corecteze. 

Când cariera ei de actriţă a refuzat să se materializeze, mama 
lui a alunecat într-un declin alcoolic. Gumb avea doi ani când 
autorităţile districtului Los Angeles l-au încredințat unui 
orfelinat. 

Cel puţin două publicații de specialitate au explicat că această 
copilărie nefericită a constituit motivul pentru care el ucidea 
femei în subsolul lui, pentru a le jupui pielea. Cuvintele „nebun” 
sau „malefic” nu apar în niciunul dintre articole. 

Filmul concursului de frumusețe pe care Jame Gumb îl 
urmărea ca adult era un reportaj real cu mama lui, dar femeia 
din filmul cu piscina nu era mama sa, după cum au dezvăluit 
măsurătorile comparative. 

Bunicii lui Gumb l-au luat de la un orfelinat cam amărât pe 
când avea zece ani, pentru ca doi ani mai târziu el să-i ucidă. 

La Centrul de Reabilitare din Tulare, Gumb învățase croitoria 
în timpul anilor petrecuţi în secția de boli psihice. Demonstrase 
aptitudini evidente pentru această meserie. 

Dosarul de muncă al lui Gumb era incomplet, fiind alcătuit din 
consemnări sporadice. Reporterii au găsit cel puţin două 
restaurante în care lucrase „la negru”, după cum a lucrat cu 
intermitențe și în domeniul confecţiilor. Nu s-a dovedit că ar fi 
ucis în această perioadă, dar Benjamin Raspail afirmase 
contrariul. 

Lucra la un magazin de curiozităţi în care se confecționau 
ornamente cu fluturi când l-a cunoscut pe Raspail, și a trăit o 
vreme în compania muzicianului. Asta a fost perioada când 
Gumb a căpătat obsesia pentru fluturi și pentru transformările 
prin care trec aceștia. 

După ce Raspail l-a părăsit, Gumb l-a ucis pe următorul iubit 
al lui Raspail, Klaus, l-a decapitat și l-a jupuit parţial. 

Ulterior, l-a găsit pe Raspail pe Coasta de Est. Raspail, mereu 
impresionat de băieţii răi, i l-a prezentat doctorului Lecter. 

Acest lucru a fost dovedit în săptămâna de după moartea lui 
Gumb, când FBl-ul a reţinut de la o rudă apropiată a lui Raspail 
benzile cu ședințele de terapie ale lui Raspail cu doctorul Lecter. 

Cu ani în urmă, când doctorul Lecter a fost declarat nebun, 
benzile cu ședințele de terapie au fost predate familiilor 
victimelor pentru a fi distruse. Dar rudele puse pe harță ale lui 


293 


Raspail au păstrat benzile, sperând să le poată folosi pentru a 
ataca testamentul lui Raspail. Și-au pierdut interesul după ce au 
ascultat benzile de la început, care conţin doar amintirile 
plicticoase ale lui Raspail despre viaţa lui în școală. După 
reportajele televizate despre Jame Gumb, familia lui Raspail a 
ascultat și restul benzilor. Când rudele l-au sunat pe avocatul 
Everett Yow și l-au ameninţat că vor folosi benzile într-un asalt 
reînnoit asupra testamentului lui Raspail, Yow a sunat-o pe 
Clarice Starling. 

Benzile includeau și ședința finală, când Lecter îl ucisese pe 
Raspail. Mai important, ele au dezvăluit cât de multe i-a spus 
Raspail lui Lecter despre Gumb. 

Astfel, Raspail i-a spus doctorului Lecter că Gumb era obsedat 
de fluturii de noapte, că mai jupuise oameni în trecut, că el îl 
ucisese pe Klaus, că fusese angajat la firma de articole din piele 
Mr. Hide din Calumet City, dar lua bani de la o doamnă în vârstă 
din Belvedere, Ohio, care lucra căptușeli pentru Mr. Hide, Inc. 
Raspail a prezis că, într-o bună zi, Gumb avea să ia tot ce avea 
acea femeie. 

— Când Lecter a citit că prima victimă era din Belvedere și că 
a fost jupuită, și-a dat seama cine a făcut-o, îi spuse Crawford lui 
Starling în timp ce ascultau împreună benzile. i l-ar fi dat pe 
Gumb și ar fi pozat în geniu, dacă Chilton nu și-ar fi băgat nasul. 

— Mi-a sugerat scriind în dosar că distribuţia locurilor unde au 
avut loc crimele este exagerat de aleatorie, spuse Starling. lar la 
Memphis m-a întrebat dacă știu să cos. Ce a vrut el de fapt? 

— A vrut să se amuze, spuse Crawford. Se amuză singur de 
multă vreme. 

Nicio bandă cu Jame Gumb nu s-a găsit vreodată, iar 
activităţile lui din anii de după moartea lui Raspail au fost 
reconstituite puţin câte puţin din corespondenţa de afaceri, 
chitanţele de gaze și interviurile cu patronii de magazine. 

Când doamna Lippman a murit în timpul unei călătorii spre 
Florida împreună cu Gumb, el a moștenit totul - vechea clădire 
cu spaţiul ei locuibil, vitrina goală de la stradă, un subsol imens, 
precum și o sumă considerabilă de bani. A încetat să mai 
lucreze pentru Mr. Hide, dar și-a păstrat un apartament în 
Calumet City pentru o vreme, și și-a folosit adresa de serviciu 
pentru a primi pachete pe numele lui John Grant. Și-a păstrat 
clienţii preferaţi și a continuat să călătorească prin magazinele 


294 


de confecții din întreaga ţară, așa cum făcuse și pentru Mr. Hide, 
luând măsuri pentru îmbrăcămintea la comandă pe care o 
confecționa în Belvedere. Cu prilejul călătoriilor își căuta 
victimele, pe care le abandona după ce le folosea pentru 
scopurile sale - furgoneta maro torcea ore în șir pe autostradă, 
cu articole din piele ce se bălăngăneau atârnate pe umerașe, 
deasupra unui sac pentru cadavre cauciucat. 

Avea minunata libertate a subsolului. Spaţiu de muncă și de 
joacă. La început au fost doar jocuri - vâna femei tinere prin 
bârlogul cufundat în beznă, creând scene amuzante în încăperile 
îndepărtate pe care apoi le zăvora, pentru a le deschide ulterior 
din când în când doar pentru distracție. 

Fredrica Bimmel a început s-o ajute pe doamna Lippman în 
ultimul an de viață al bătrânei doamne. Fredrica venise la ea să- 
și ia de lucru când l-a cunoscut pe Jame Gumb. Fredrica Bimmel 
nu a fost prima femeie tânără pe care a ucis-o, dar a fost prima 
pe care a omorât-o ca să-i ia pielea. 

Scrisorile Fredricăi Bimmel adresate lui Gumb au fost găsite 
printre alte lucruri. 

Starling abia dacă avu puterea să citească acele scrisori, din 
cauza speranţei ce răzbătea dincolo de cuvinte, a nevoii 
înfiorătoare de afecţiune din ele, din cauza cuvintelor de 
încurajare din partea lui Gumb la care făceau aluzie răspunsurile 
ei: „lubitul meu prieten secret de la sânul meu, te iubesc! 
Niciodată n-am sperat să spun asta, și e minunat să o poţi spune 
în semn de răspuns”. 

Când s-a dat el de gol? Descoperise ea subsolul? Cum arăta 
faţa ei când el s-a schimbat, cât timp a mai ţinut-o în viață? 

Cel mai rău a fost că Fredrica și Gumb chiar au fost prieteni 
până la sfârșit; ea i-a scris un bilet din puț. 

Ziarele de scandal i-au schimbat lui Gumb porecla în Mr. Hide 
și, de necaz că nu se gândiseră ele primele la acest nume, 
practic au reluat povestea de la capăt. 

Aflată în siguranţă în cuibul de la Quantico, Starling nu a 
trebuit să aibă de-a face cu presa, dar presa de scandal s-a 
ocupat de ea. 

De la doctorul Frederick Chilton, National Tattler a cumpărat 
benzile interviului lui Starling cu doctorul Lecter. Tattler a extins 
convorbirile dintre cei doi pentru serialul lor Mireasa lui Dracula, 
sugerând că Starling îi făcuse lui Lecter confesiuni sexuale 


295 


sincere în schimbul informaţiilor, făcându-i insistent lui Starling 
o ofertă din partea emisiunii „Convorbiri catifelate: Jurnalul unui 
telefon fierbinte”. 

Revista People a publicat un material scurt și plăcut despre 
Starling, folosind fotografii din albumul absolvenţilor de la 
Universitatea Virginia și de la Casa Luterană din Bozeman. Cea 
mai reușită fotografie era a iepei Hannah, în ultimii ei ani de 
viață, trăgând un căruţ plin cu copii. 

Starling a decupat fotografia calului și a pus-o în portofel. A 
fost singurul lucru pe care l-a păstrat. 

Se vindeca. 


e CAPITOLUL 60 


Ardelia Mapp s-a dovedit a fi un tutore minunat - putea sesiza 
o întrebare dintr-un text dat spre lectură de la o distanță mai 
mare decât cea de la care un leopard vedea un animal 
șchiopătând dar la alergări nu era prea tare. l-a spus lui Starling 
că asta era din cauza faptului că era foarte împovărată de 
adevăruri. 

A rămas în urma lui Starling pe traseul de jogging și a prins-o 
din urmă la vechiul avion DC-6 folosit de FBI pentru simulările 
de deturnări de avioane. Era duminică dimineaţa. Stătuseră cu 
nasul în cărţi două zile, și soarele palid le făcea bine. 

— Și ia zi, ce ţi-a spus Pilcher la telefon? întrebă Mapp 
rezemându-se de trenul de aterizare. 

— Că el și sora lui au o casă în Chesapeake. 

— Mda, și? 

— Sora lui e acolo cu copiii și câinii și, probabil, cu soțul ei. 

— Și? 

— Ei stau într-un capăt al casei - e o hărăbaie mare și veche, 
pe malul apei, moștenită de la bunica lor. 

— Treci la subiect! 

— Pilch are celălalt capăt al casei. Vrea să mergem acolo în 
week-end-ul următor. O mulţime de camere, zice. „Câte îi 
trebuie omului”, mi se pare că așa s-a exprimat. Sora lui o să 
sune și osă mă invite. 


296 


— Nu mai spune. Nu credeam că se mai procedează astfel în 
zilele noastre. 

— A pus la cale un scenariu simpatic - fără situaţii jenante, ne 
îmbrăcăm bine și ne plimbăm pe plajă, intrăm în casă unde arde 
focul, câinii se reped bucuroși la tine cu labele lor mari și pline 
de nisip. 

— ldilic, hm, labe mari și pline de nisip, continuă. 

— E cam mult, având în vedere că n-am ieșit niciodată în oraș 
împreună. El susţine că e nemaipomenit să dormi împreună cu 
doi, trei câini mari atunci când e foarte frig afară. Zice că au 
destui câini ca să aibă fiecare dintre noi parte de câte doi. 

— Pilcher te pregăteşte pentru vechiul  șiretlic cu 
apartamentul cu câini. Sper că ai reacționat cum se cuvine la 
chestia asta, nu? 

— Susține că ar fi un bucătar excelent. Și sora lui zice la fel. 

— Oh, înseamnă că a sunat deja? 

— Mada. 

— Cum ţi s-a părut la telefon? 

— OK. Mi-a lăsat impresia că se află în celălalt capăt al casei. 

— Ce i-ai spus? 

— l-am spus: „Da, mulţumesc foarte mult”. Asta i-am spus. 

— Bun, zise Mapp. E foarte bine. Du-te să mănânci niște crabi! 
Înșfacă-l pe Pilcher și aplică-i o ventuză pe faţă, fă-ţi de cap! 


e CAPITOLUL 61 


Pe covorul gros așternut pe coridorul Hotelului Marcus, un 
chelner de la room-service împingea un cărucior. 

La ușa apartamentului 91, se opri și bătu ușor la ușă cu 
degetul înmănușat. Își lăsă capul într-o parte și bătu din nou, ca 
să poată fi auzit pe fondul muzical dinăuntru - Bach, Inventii în 
două și trei părți, Glenn Gould la pian. 

— Intră. 

Domnul cu bandajul lipit pe nas era în halat și scria la birou. 

— Pune-l lângă fereastră. Pot să văd vinul? 

Chelnerul îi aduse sticla. Domnul o ţinu sub lumina de la 
veioza de birou; îi lipi gâtul de obraz. 


— Desfă-o, dar n-o mai băga în gheaţă, spuse el și adăugă un 
bacșiș generos în partea de jos a notei de plată. O să-l încerc 
mai târziu. 

Nu voia ca chelnerul să-i ofere vinul la degustat - i se părea 
că mirosul curelei pentru ceasul de buzunar a individului lăsa de 
dorit. Doctorul Lecter se afla într-o dispoziţie excelentă. 
Săptămâna decursese bine. Infăţișarea lui se ameliorase simţitor 
și, de îndată ce unele mici pete decolorate dispăreau, își va 
putea scoate bandajul să facă poze pentru pașaport. 

Tratamentul efectiv și l-a aplicat singur - injecții minore cu 
silicon în nas. Pentru gelul siliconic nu era nevoie de rețetă, în 
schimb, seringile hipodermice și novocaina nu se puteau obţine 
decât cu rețetă. Trecuse peste această dificultate șterpelind o 
reţetă de pe ghișeul unei farmacii aglomerate din apropierea 
spitalului. Ștersese mâzgălelile doctorului legitim cu pastă 
corectoare și xeroxase formularul de reţetă curat. Prima reţetă 
pe care a scris-o a fost o copie a celei pe care o furase și pe care 
a dus-o înapoi la farmacie, astfel încât să nu sesizeze nimeni 
lipsa. 

Efectul de boxer adăugat trăsăturilor sale fine nu era plăcut, 
și știa că siliconul avea să se deplaseze dacă nu era atent, dar 
schimbarea la faţă era suficientă ca să ajungă la Rio. 

Când hobby-urile sale începuseră să-l absoarbă - cu mult 
înainte de prima sa arestare -, doctorul Lecter își făcuse provizii 
pentru eventualitatea că ar ajunge un evadat. In zidul unei 
cabane de vacanţă de pe malul râului Susquehanna ascunsese 
bani și documentele doveditoare ale unei identități false, 
inclusiv un pașaport și adaosurile cosmetice pe care urma să le 
poarte în fotografia de pașaport. Intre timp, pașaportul expirase, 
dar putea fi reînnoit repede. 

Preferând să treacă prin vamă la grămadă, cu un ecuson 
mare de excursie pe piept, se înscrisese deja pentru un tur cu o 
denumire înfiorătoare: „Splendorile Americii de Sud”, care urma 
să-l ducă până la Rio. 

Işi reaminti că trebuia să scrie un cec pe numele răposatului 
Lloyd Wyman pentru nota de plată de la hotel și să obţină astfel 
un răgaz suplimentar de cinci zile, timpul necesar pentru a fi 
încasat prin bancă, și era mai bine așa decât să achite cu cartea 
de credit Amex, care se transfera rapid prin computer. 


298 


Seara îl găsise scriindu-și corespondenţa, pe care avea s-o 
trimită prin intermediul unui serviciu de poștal de reexpediere 
din Londra. 

Mai întâi, îi trimise lui Barney un bacșiș generos și un bilet de 
mulțumire pentru atitudinea sa binevoitoare din azil. 

Pe urmă, îi scrise un bilet doctorului Frederick Chilton aflat în 
programul federal de protecţie, în care sugera că, în viitorul 
apropiat, avea să-i facă o vizită. După această vizită, scria el, 
direcţia spitalului va găsi de cuviinţă că e mai avantajos să scrie 
recomandările alimentare pe fruntea lui Chilton, pentru a 
economisi hârtie. 

În final, își turnă un pahar din excelentul vin Batard- 
Montrachet și-i scrise lui Clarice Starling: 


Ei, Clarice, au încetat mieii să zbiere? 

Știi că îmi datorezi o informație, și asta aș dori. 

Un anunț în editiile naționale ale ziarelor Times și 
International Herald-Tribune, în prima zi a oricărei luni, 
ar fi excelent. Ar fi bine dacă l-ai publica și în China 
Mail. 

Nu voi fi surprins dacă răspunsul va fi da și nu. 
Deocamdată, mieii se vor opri. Dar, Clarice, trebuie să 
te judeci cu toată îngăduința cântarelor din beciurile 
castelului Threave; această binecuvântată tăcere va 
trebui să ti-o câștigi din nou, iarăși și iarăși. Pentru că 
suferința e cea care te mână, faptul că vezi suferința, 
iar suferința nu se va sfârși niciodată. 

Nu am niciun plan în ceea ce te privește, Clarice, 
lumea fiind mai interesantă când faci și tu parte din 
ea. Ai grijă să-mi acorzi aceeași amabilitate. 


Doctorul Lecter își atinse stiloul de buze. Se uită afară la cerul 
nopţii și zâmbi. 


Am ferestre. 

Orion e deasupra orizontului acum, și aproape de el 
e Jupiter, mai strălucitor decât va mai fi până în anul 
2000. (Nu am nicio intenție să-ți spun ora și cât de sus 
este.) Dar probabil că și tu îl vezi. Unele dintre stelele 
noastre sunt identice, Clarice. 


299 


Hannibal Lecter 


Departe în est, pe malul râului Chesapeake, Orion se afla sus 
pe bolta senină a nopţii, luminând peste o casă veche și mare, și 
o cameră în care focul este aprins pentru noapte, lumina lui 
palpitând blând odată cu vântul de deasupra coșurilor de fum. 
Pe un pat mare sunt numeroase pături, și pe pături și sub ele 
stau mai mulţi câini mari. Movilele suplimentare de sub 
așternuturi ar putea sau nu să-i aparțină lui Noble Pilcher, e 
imposibil de stabilit asta în lumina înconjurătoare. Dar faţa de 
pe pernă, rozalie în lumina focului, este cu siguranţă a lui Clarice 
Starling, care se bucură de un somn profund și senin, în tăcerea 
mieilor. 

În scrisoarea de condoleanţe trimisă lui Jack Crawford, 
doctorul Lecter citează din A Fever, fără să se deranjeze să-l 
menţioneze pe autorul John Donne. 

Memoria lui Clarice Starling a modificat versurile din poezia lui 
T.S. Eliott, Miercurea cenușii, ca să i se potrivească. 


T.H. 
Sfârșit 
virtual-project.eu 
L, 
SAL 


300 


4 ; virtual- -profect. eu 


Când agenta FBI Clarice Starling este trimisă să se ocupe de cazul 
unui monstruos ucigaș în serie, supranumit Buffalo Bill pentru că obiş- 
nuiește să-şi jupoaie victimele, ea apelează la ajutorul unui psihiatru 
canibal aflat în închisoare, dr. Hannibal Lecter. Fascinaţia acestuia 
pentru tânăra femeie devine la fel de puternică precum nevoia de 
crimă. Un târg pe muchie de cuţit se impune între ambiţioasa agentă şi 
monstrul obsedat, însă Starling trebuie să se confrunte nu numai cu 
propriii demoni, ci şi cu o forță malefică atât de puternică, încât s-ar 
putea să măture totul din calea ei. 


Ecranizarea acestei cărți în 1991 a reprezentat un succes de pro- 
porții, atât din punct de vedere comercial, cât şi din punctul de vedere 
al criticii, reușind performanţa obţinerii a cinci premii Oscar: pentru 
cel mai bun film, cel mai bun actor (Anthony Hopkins), cea mai bună 
actriță (Jodie Foster), cel mai bun regizor (Jonathan Demme) şi cea 
mai bună ecranizare (Ted Tally).