Thomas Harris — Hannibal Lecter — 02 Tacerea mieilor

THOMAS HARRIS 


TĂCEREA MIEILOR 


Dacă m-ar luptat, ca or, cu fiarele din 
Efes, care înu este folosul, dacă morţu nu 
inmaza? 


EPISTOLA ÎNTĂI CATRE CORINTENI 


Oare să mă uit mereu la chipul marii 
să-l văd învund pe a mea față” 


John Donne, Devoţiune 


THOMAS HARRIS 


TĂCEREA MIEILOR 


Dacă m-am luptat, ca om, cu 
fiarele din Efes, care îmi este 
folosul, dacă morţii nu înviază? 


EPISTOLA ÎNTÂI CĂTRE 
CORINTENI 


Oare să mă uit mereu la chipul 
morții să-l văd înviind pe a mea 
față? 


John Donne, Devoțiune 


e CAPITOLUL 1 


Departamentul de Ştiinţe Comportamentale din FBI se 
ocupă cu crimele în serie, și se află la demisolul Academiei 
de la Quantico, pe jumătate îngropat în pământ. Când a 
ajuns, Clarice Starling era cu obrajii în flăcări pentru că de 
la poligonul de trageri până aici o ţinuse mai mult o fugă pe 
Hogan's Alley. Avea fire de iarbă în păr și pete verzi pe 
bluzonul cu însemnele Academiei FBI din pricină că se cam 
târâse pe burtă prin poligon, pe sub gloanţe adevărate, ca 
să investigheze un incident legat de o arestare. 

În primul birou nu era nimeni așa că se aranjă în grabă, 
uitându-se la propria imagine reflectată în geamul ușii. Ştia 
că arăta bine și fără să se gătească prea mult. Palmele îi 
miroseau a praf de pușcă, dar nu mai avea timp să se spele; 
ordinul de a se prezenta al șefului secției, Crawford, suna: 
Acum! 

Jack Crawford era singur în  îngrămădirea de 
compartimente de lucru și vorbea la telefon de la biroul 
altcuiva. Era prima oară după vreun an de zile când Clarice 
avea ocazia să-l cerceteze mai îndeaproape. Şi ceea ce văzu 
o neliniști. 

În mod obișnuit Crawford arăta ca un inginer de vârstă 
mijlocie, foarte în formă, care părea să-și fi plătit taxele de 
studii în colegiu jucând baseball, iscusit prinzător de mingi, 
cam dur când se afla pe poziţie și trebuia să blocheze 
adversarul. Acum arăta cam jigărit, gulerul părea prea larg 
pentru gâtul sfrijit, sub ochii înroșiți avea cearcăne. Cine își 
mai arunca privirea pe vreo gazetă știa bine că oamenii de 
la Departamentul de Științe Comportamentale erau frecaţi 
de le mergeau fulgii. Starling spera ca Jack Crawford să nu 
fie mahmur. Ceea ce nu se prea obișnuia aici. Acesta își 
încheie convorbirea telefonică cu un scurt: Nu! 


EI îi luă dosarul de sub braţ și-l deschise. 

— Starling M. Clarice, bună dimineaţa. 

— Bună. 

Zâmbetul ei era doar un semn de politeţe. 

— Nu s-a întâmplat nicio nenorocire. Sper că nu te-ai 
speriat când ai aflat că te chem. 

— Nu. 

„Dar nu întru totul adevărat”, completă ea în gând. 

— Cei care te pregătesc mi-au spus că te descurci bine, 
între cei 25 la sută din fruntea clasei. 

— Sper să fie așa, deocamdată nu s-a afișat nimic oficial. 

— Îi mai întreb și eu din când în când cum merg lucrurile. 

Starling rămase oarecum surprinsă pentru că în mintea 
ei îl asemuia pe Crawford cu un sergent de recrutări 
afurisit și cam cu două feţe. Îl întâlnise pentru prima dată 
pe agentul special Crawford pe când fusese invitat să ţină 
niște prelegeri la Universitatea Virginia. Și tocmai miezul 
seminariilor lui pe teme de criminalistică o făcuse să ajungă 
la FBI. Îi trimisese o scrisoare atunci când reușise la 
Academie, dar el nu-i răspunsese niciun rând; de trei luni 
fata urma un curs de antrenamente la Quantico, iar omul cu 
pricina o ignorase cu totul. Starling era din neamul acela de 
oameni care nu cer să li se facă vreo favoare sau insistă să 
lege o prietenie; cu toate astea era nedumerită și iritată de 
felul de a se purta al lui Crawford. Acum că îl vedea din nou, 
simţea că-i place iar de el, ceea ce o făcu să încerce o undă 
de regret. Era limpede că omul nu era în apele lui. 
Crawford era un om inteligent, dar pe lângă asta avea și un 
anumit rafinament de care Starling își dăduse seama după 
calitatea și nuanțele hainelor pe care le purta, mai ales 
ţinând cont de standardele de la FBI care-i făceau pe 
agenţii săi să se îmbrace în așa fel încât să semene ca două 
picături de apă. Acum era îmbrăcat decent, dar cu totul 
șters, de parcă începuse să năpârlească. 

— S-a ivit un caz și m-am gândit la tine, rupse el tăcerea. 
Nu e doar un caz, ci chiar o misiune interesantă. Dă lao 


parte catrafusele lui Berry de pe scaunul ăla și stai jos. Ai 
menţionat aici că vrei să intri direct în Departamentul de 
Ştiinţe Comportamentale după ce termini Academia. 

— E adevărat. 

— Da, ai experienţă în domeniul medicinei legale, dar 
deloc ca poliţist. La noi e nevoie de o experienţă de cel 
puţin șase ani în domeniul ăsta. 

— Tatăl meu a fost șef de poliţie, știu cum e. 

Crawford zâmbi subţire: 

— Deocamdată ţi-ai luat două diplome, una în psihologie, 
alta în criminalistică, și... câte veri de practică în ospicii? 
Două? 

— Două! 

— Și diploma de consilier psihologic mai e valabilă? 

— Da, încă doi ani. Am luat-o înainte de a ţine 
dumneavoastră seminariile acelea la Universitatea Virginia, 
înainte de a mă hotărî să vin aici. 

— Dar de angajat nu prea ai avut norocul să te angajezi 
undeva. 

— Da, recunoscu Starling încuviințând și cu un semn din 
cap, dar a fost norocul meu pentru că am avut timp sămă 
calific în domeniul medicinei legale. Iar apoi am lucrat în 
laborator până când Academia a avut locuri disponibile. 

— Mi-ai scris mărturisindu-mi dorinţa de a veni aici, nu-i 
așa? Și nu cred că ţi-am răspuns, da, sigur nu ţi-am 
răspuns. Ar fi trebuit totuși. 

— Aţi avut alte lucruri mai bune de făcut. 

— Ai auzit ceva de PEIV? 

— Da, e vorba de Programul de Evaluare a Infractorilor 
Violenţi. Buletinul Juridic al Poliţiei spune că acum se 
lucrează la baza de date; dar programul nu e deocamdată 
operaţional. 

Crawford încuviinţă dând din cap. 

— Au pus la punct un chestionar. Se aplică tuturor 
criminalilor în serie cunoscuţi din epoca modernă, spuse el 
și-i întinse un top gros de hârtii prinse cam precar între ele. 


Are un capitol pentru cei care investighează crima și unul 
pentru victimele care supraviețuiesc, dacă izbutește vreuna 
să supravieţuiască. Paginile albastre conţin întrebări la care 
trebuie să răspundă criminalul, dacă vrea, paginile roz 
conţin o serie de întrebări pe care anchetatorul urmează să 
le pună criminalului pentru a-i urmări reacţiile și 
răspunsurile. Multă hârțogărie. 

Hârţogărie. Starling începu să adulmece ca un copoi 
stârnit. Mireasma unei misiuni îi gâdila nările, poate era 
vorba doar de sarcina de a introduce date primare într-un 
nou program de calculator. Era ispititor să ajungă la 
Departamentul de Științe Comportamentale în orice 
calitate, dar mai știa ce soartă o așteaptă pe o femeie care 
ajunge să fie etichetată drept secretară: eticheta aceea se 
lipește de ea pe vecie. Venise momentul să aleagă și voia să 
aleagă bine. 

Crawford părea să aștepte, probabil o întrebase ceva. 
Starling trebui să facă un efort să-și amintească ce o 
întrebase. 

— Ce teste ai dat până acum? estul Multifazic 
Minnesota? Rorschach? 

— Minnesota da, Rorschach nu. Am dat Apercepţii 
Tematice și, cu copiii, testul Bender-Gestalt. 

— Starling, te sperii ușor? 

— Nu prea, deocamdată. 

— Vezi tu, am încercat să-i interoghez și să-i cercetez pe 
toţi cei treizeci și doi de criminali în serie pe care i-am 
reţinut până acum, pentru a crea o bază de date cu ajutorul 
căreia să stabilim profilul psihologic pentru cazurile 
nerezolvate. Mulţi dintre ei au acceptat să coopereze, cred 
că voiau într-un fel să se facă remarcaţi, cei mai mulți. 
Douăzeci și șapte au fost dornici să colaboreze. Patru dintre 
ei, aflaţi în celulele condamnaților la moarte, care așteptau 
rezultatul unor cereri de grațiere, au tăcut mâlc, și e de 
înţeles. Dar pe cel de la care așteptăm cel mai mult n-am 


reușit să-l facem să deschidă gura. Vreau ca mâine să te 
duci să-l cauţi la sanatoriul unde e închis. 

Clarice Starling simţi un val de bucurie, dar și de teamă 
în același timp. 

— Cine e subiectul investigaţiei? 

— Un psihiatru... doctorul Hannibal Lecter. 

După rostirea acelui nume, în orice cerc de oameni 
civilizaţi se lasă tăcere. Starling se uită ţintă la Crawford, 
încremenită. 

— Hannibal Canibalul? 

— Mda. 

— Da, bine... sigur... în regulă. Sunt bucuroasă că am 
șansa asta, dar știți, trebuie să vă spun... mă mir. De ce 
tocmai eu? 

— Mai întâi și mai întâi pentru că nu ai altceva mai bun 
de făcut. Și nu mă aștept să fie prea cooperant. Deja a 
refuzat orice discuţie, e drept că propunerea i s-a făcut 
printr-un intermediar, directorul spitalului unde-i deţinut. 
Dar trebuie să pot spune, dacă e cazul, că am trimis la elun 
cercetător calificat în domeniu, care l-a întrebat direct. 
Motivele nu te interesează. Şi în departamentul ăsta n-a 
mai rămas nimeni care să poată face o treabă ca asta. 

— Sunteţi la ananghie, Buffalo Bill, și chestiile din 
Nevada, zise Starling. 

— Te-ai prins. Vechea poveste: n-am oameni. 

— Aţi spus „mâine”. Înseamnă că sunteţi presaţi rău de 
tot. Îmi puteţi da vreun indiciu în cazul ăsta? 

— Nu, aș fi vrut eu să am vreun indiciu. 

— Dacă refuză să coopereze, mai doriţi totuși un profil 
psihologic? 

— Nu. M-am îngropat în evaluări care spun că pacientul 
Lecter este inaccesibil, iar fiecare evaluare arată altfel. 

Crawford lăsă să-i cadă din cutie în palmă două tablete 
de vitamina C, le amestecă cu un pliculeţ de Alka-Seltzer 
într-un pahar cu apă de la frigider și dădu amestecul pe 
gât. 


— E caraghios. Lecter e psihiatru, scrie articole pentru 
reviste de psihiatrie, și abordează subiecte extraordinare, 
dar nu scoate o vorbă despre anomaliile proprii. S-a 
prefăcut la un moment dat că se lasă în voia directorului 
spitalului, doctorul Chilton, cu prilejul unor teste - stând cu 
o manșetă de luat tensiunea arterială în jurul penisului, în 
timp ce se uita la pozele unui accident dezastruos - după 
care Lecter a publicat primul ce-a aflat despre Chilton și l-a 
făcut de râs peste tot. Răspunde la scrisorile cu întrebări 
serioase ale unor studenţi de la psihiatrie pe orice teme 
care nu se referă la cazul său, și cam atât. Dacă n-o să vrea 
să vorbească cu tine, vreau un raport exact: cum arată 
individul, cum arată celula în care e închis, ce face el acolo. 
Culoarea locală, ca să spun așa. Ai grijă cum te descurci cu 
presa când intri și când ieși de acolo. Nu presa aia de 
marcă, ci aia de duzină. Le e tare drag Lecter, mai drag 
decât prințul Andrew. 

— Nu i-a oferit o revistă de scandal cincizeci de mii de 
dolari doar pentru niște reţete? Parcă îmi aduc aminte, 
replică Starling. 

Crawford o aprobă dând din cap. 

— Sunt destul de convins că cei de la National Tattler au 
cumpărat pe cineva din spital și s-ar putea să afle că te duci 
din secunda în care stabilesc întâlnirea la telefon. 

Crawford se aplecă spre ea la un pas doar. Ea observă că 
ochelarii de citit îi mascau oarecum pungile de sub ochi. 
După izul pe care-l emana se simţea că se clătise nu cu mult 
înainte cu apă de gură Listerine. 

— Starling, vreau să mă asculţi ce-ţi spun. Mă asculţi? 

— Da, domnule. 

— Fii foarte atentă cu Hannibal Lecter. Doctorul Chilton, 
șeful Spitalului de Stat Baltimore pentru Infractorii Bolnavi 
Mintal, o să-ţi spună care sunt regulile pe care trebuie să le 
urmezi în cazul lui. Nu te abate de la indicaţiile lui. Cu 
niciun Chip nu te abate de la ce-ţi spune. Şi dacă Lecter o 
să catadicsească să vorbească cu tine, o va face doar ca să 


te tragă pe tine de limbă. Ştii, curiozitatea aia a șarpelui 
care-l îmboldește să se uite în cuibul păsăruicii. Știm 
amândoi că în cursul unui astfel de interviu mai trebuie să 
provoci și apoi să te retragi, dar să nu-i dai niciun fel de 
relaţii în ceea ce te privește. Nu e bine să-i intre în cap 
nimic care se referă la tine. Ştii doar ce-a păţit Will Graham. 

— Am citit ceva atunci când s-a întâmplat tărășenia. 

— Când Will s-a apropiat de el, Lecter l-a ciopârțit cu un 
cuţit de tăiat linoleum. E o minune că n-a murit. Îţi mai 
aduci aminte de cazul Dragonului Roșu? Tot Lecter l-a 
asmuţit pe Dolarhyde contra lui Will și a familiei sale. Din 
cauza lui Lecter, faţa lui Will arată de parcă ar fi desenat-o 
Picasso. În spital, Lecter a sfâșiat o soră în bucăţi. Fă-ţi 
meseria, dar nu uita nicio secundă cu cine ai de-a face. 

— Cu cine? Dumneavoastră știți? 

— Ştiu că e vorba de un monstru. Dar dincolo de asta, 
nimeni nu poate spune cine-i Lecter. Poate că tu o să afli. 
Starling, nu te-am ales chiar la întâmplare. Pe când ţineam 
seminarii la Universitatea Virginia, mi-ai pus o serie de 
întrebări interesante. Directorul va citi raportul semnat de 
tine, doar dacă va fi limpede, la obiect, bine organizat. Eu 
hotărăsc. Va fi pe biroul meu duminică la ora 9 fix. Starling, 
îndeplinește-ţi misiunea așa cum ne-am înţeles. 

Crawford îi zâmbi, dar în ochii lui nu se putea citi nimic. 


«e CAPITOLUL 2 


Doctorul Frederick Chilton, cincizeci și opt de ani, 
director al Spitalului de Stat Baltimore pentru Infractorii 
Bolnavi Mintal, are un birou lung și lat, pe care nu găsești 
niciun obiect tăios sau contondent. Unii dintre subalternii 
lui îi spuneau biroului „șanțul cu apă”. Ceilalţi subalterni nu 
aveau habar ce însemna „șanțul cu apă”, adică șanțul care 
înconjoară de fapt cetatea. Când Clarice Starling își făcu 
apariţia înăuntru, doctorul Chilton nu catadicsi să se ridice 
de la biroul cu pricina. 

— Pe la noi au trecut destui oameni de la poliţie, dar nu- 
mi amintesc niciunul atât de atrăgător, aruncă Chilton 
remarca fără să se ridice. 

Fără să-și bată capul prea mult, Starling ghici că mâna 
aceea întinsă spre ea lucea din pricina lanolinei din părul pe 
care obișnuia să și-l mângâie. Ea își retrase prima mâna. 

— Domnișoara Sterling, dacă nu mă înșel, nu-i așa? 

— Starling, domnule doctor, cu a. Mulţumesc că m-aţi 
primit. 

— Deci, FBl-ul se lasă cucerit de fete, ca toate celelalte 
instituţii, ha-ha-ha. 

Și zâmbi arătându-și dinţii de fumător, zâmbet cu care își 
marca fiecare frază. 

— Și FBl-ul evoluează, domnule doctor Chilton. 

— Rămâi în Baltimore mai multe zile? Ştii, aici te poţi 
distra la fel de bine ca și în Washington sau New York, dacă 
ești familiarizat cu orașul. 

Starling evită să se uite la el ca să nu-i mai vadă zâmbetul 
și își dădu imediat seama că omul îi simţise antipatia. 

— Sunt sigură că e un oraș magnific, dar am primit 
ordinul să-l văd pe doctorul Lecter și să mă întorc să 
raportez încă azi după-amiază. 


— Dar pot să te sun undeva la Washington ca să mai stăm 
de vorbă, mai târziu? 

— Bineînţeles. Chiar foarte amabil din partea 
dumneavoastră că v-aţi gândit la asta. De acest proiect se 
ocupă agentul special Jack Crawford, și mă puteţi oricând 
găsi prin intermediul dumnealui. 

— Mda, am înţeles, făcu Chilton, și petele purpurii din 
obraz contrastau foarte mult cu părul de o culoare șaten- 
roșcat cam artificială. Vă rog, legitimaţia! 

O lăsă în continuare să stea în picioare în vreme ce studia 
pe îndelete legitimaţia. Apoi i-o restitui și se ridică în fine în 
picioare. 

— N-o să ne ia prea mult timp. Să mergem. 

— Domnule doctor Chilton, am înţeles că urma să-mi daţi 
niște indicaţii? 

— În vreme ce mergem. leși de după birou și se uită la 
ceas. În jumătate de oră am o întâlnire și iau masa cu 
cineva. 

Fir-ar să fie! Ar fi trebuit să-și dea seama mai repede cu 
cine avea de-a face. S-ar putea să nu fie ticălos chiar până 
în măduva oaselor. S-ar fi putut să știe unele amănunte care 
i-ar fi putut folosi. Măcar o dată trebuia și ea să arboreze un 
zâmbet idiot de complezenţă, chiar dacă nu prea se 
pricepea la asta, că doar nu murea. 

— Domnule doctor Chilton, eu am stabilită o întâlnire cu 
dumneavoastră exact pentru această oră! S-a convenit asta, 
cu acordul dumneavoastră, tocmai pentru că acum aveaţi 
ceva timp disponibil. În cursul acestui interviu s-ar putea să 
se ivească unele lucruri și s-ar putea să am nevoie de 
dumneavoastră pentru a interpreta unele dintre 
răspunsurile subiectului. 

— Tare, tare mă îndoiesc. Trebuie să dau un telefon 
înainte de a ne duce acolo. Te ajung din urmă în 
anticameră. 

— Aș vrea să-mi las haina și umbrela aici, dacă se poate. 


— Dincolo, dă-i-le lui Alan în hol. Are el grijă să le pună 
undeva. 

Alan purta o uniformă ca o pijama, cum purtau toţi 
deţinuţii de-acolo. Cu poalele cămășii tocmai ștergea niște 
scrumiere. În vreme ce-i lua haina, își tot plimba limba 
umflându-și obrajii. 

— Mulţumesc, îi spuse ea. 

— Cu foarte multă plăcere. De câte ori pe zi te caci? 
întrebă Alan. 

— Ce-ai spus? 

— Şi iese așa un cârnat luuuung? 

— Dă-le încoace, găsesc eu unde să le pun și singură. 

— Şi cum nu te împiedică nimic să te uiţi, te apleci frumos 
și te uiţi cum iese și își schimbă culoarea când dă de aer. 
Nu-i așa? Parcă îţi crește așa deodată o coadă mare, 
maronie. 

Individul nu voia să dea drumul la haină. 

— Doctorul Chilton dorește să te duci în biroul lui 
imediat, ripostă Starling. 

— Nu, nu doresc deloc, interveni chiar doctorul Chilton. 
Pune haina în dulap, și cât timp suntem plecaţi să nu 
îndrăznești s-o scoţi de acolo. Acum! Am avut și eu o 
secretară permanentă, dar cu reducerile astea de fonduri 
am rămas fără ea. Fata care ţi-a dat drumul bate la mașină 
trei ore pe zi, după care trebuie să mă mulţumesc cu Alan. 
Domnișoară Starling, unde sunt toate fetele acelea care 
înviorau birourile? 

Îi aruncă o căutătură prin ochelarii lucioși. 

— Ai armă? 

— Nu. 

— Pot să mă uit în poșetă și în geantă? 

— Doar mi-aţi văzut legitimaţia. 

— Acolo scrie că ești studentă. Ia să vedem noi ce avem în 
poșetă și în geantă. 


Clarice Starling tresări când prima ușă grea de oţel se 
închise cu un zgomot de fiare în spatele ei și se auzi 
zăngănitul zăvorului care se închidea. Chilton mergea puţin 
înaintea ei, pe coridorul vopsit în vernilul specific unei astfel 
de instituţii, unde mirosea a dezinfectant și se auzea ecoul 
altor uși trântite. Starling era furioasă că-i îngăduise 
doctorului Chilton să-i cotrobăiască prin poșetă și geantă, 
dar își înfrână cu tărie enervarea ca să se concentreze la ce 
avea de făcut. Nu era nicio nenorocire. Simţi că era din nou 
stăpână pe sine, că era din nou cu picioarele pe pământ 
tare, ca atunci când simţi fundul pietros al unui torent iute. 

— Lecter e o mare pacoste, îi aruncă Chilton peste umăr. 
Omului de serviciu îi trebuie cel puţin zece minute în 
fiecare zi ca să scoată capsele metalice din revistele pe care 
le primește zilnic. Am încercat să reducem numărul 
revistelor pe care le primește sau chiar să-l împiedicăm să 
le mai primească, dar a scris o reclamaţie și tribunalul ne-a 
anulat decizia. lar numărul de scrisori pe care le primea 
era enorm. Slavă Domnului, s-a mai redus de când faima lui 
a mai apus, umbrită de a altor creaturi care ţin prima 
pagină a presei. O vreme se părea că orice studenţaș care- 
și pregătea lucrarea de diplomă în psihologie avea 
neapărată nevoie și de câteva rânduri de la doctorul Lecter. 
Revistele medicale încă îi mai publică lucrările, mai ales din 
cauza aberaţiilor pe care le vehiculează. 

— După părerea mea, a publicat o lucrare destul de bună 
despre mania intervențiilor chirurgicale în Revista de 
Psihiatrie Clinică, spuse Starling. 

— După părerea ta, ai? Noi, aici, am încercat să-l studiem 
pe Lecter. Ne gândeam: Uite, avem ocazia să facem un 
studiu de căpătâi... fiindcă e atât de greu să pui mâna pe 
unul viu... 

— Unul viu? 

— Un sociopat adevărat, și e evident că Lecter asta e. Dar 
omul e de nepătruns, mult prea rafinat pentru testele 
obișnuite. Şi, Doamne, ce ne mai urăște. Crede că sunt 


blestemul vieţii lui. Crawford e isteţ foarte, nu-i așa? Că i-a 
venit ideea de se folosi de tine în cazul lui Lecter. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule doctor Chilton? 

— O femeie tânără care să-l aţâțe. Așa cred că se spune 
la voi. Nu cred să mai fi văzut Lecter femeie de ani de zile. 
Poate vreuna din femeile de serviciu care face curat. De 
obicei, avem grijă să nu prea calce femei pe acolo. În 
pușcării asta aduce necazuri. 

„Chilton, mai du-te dracului 

— Am absolvit Universitatea Virginia cu magna cum 
laudae, domnule doctor. Şi aceea nu e o școală unde se 
învaţă arta seducţiei. 

— Atunci poate ar fi bine să ţii minte care sunt regulile 
casei: nu întinzi mâna printre gratii, nici nu te apropia de 
ele măcar. Nu-i dai nimic decât hârtie la nevoie. Nici 
creioane, nici stilouri. Are niște creioane cu fibră. Orice 
hârtie îi dai nu trebuie să aibă capse, clame, bolduri. Totul i 
se dă prin tava prin care i se servește și mâncarea. lar el 
restituie ce are de restituit prin aceeași tavă pentru hrană. 
Nicio excepţie. Nu primi nimic de la el dacă încearcă să-ţi 
dea printre barele carcerei. Mă înţelegi bine? 

— Înţeleg. 

Trecură de alte două porţi și lumina zilei a rămas în 
urmă. Irecură și de secţiile unde deţinuţii puteau sta 
împreună și ajunseră în zona unde nu existau ferestre, unde 
cei încarceraţi stăteau izolaţi. Becurile de iluminat de pe 
coridoare erau protejate de armături groase, precum cele 
din sala mașinilor de pe nave. Doctorul Chilton se opri în 
dreptul uneia dintre lămpi. Când zgomotul pașilor încetă, 
Starling auzi dincolo de ziduri cum se tânguia abia auzit o 
voce chinuită, răgușită de atâta urlat. 

— Lecter nu iese niciodată din celula lui fără cămașă de 
forţă și cu mască pe gură. Şi am să-ţi arăt și de ce. După ce 
a fost condamnat, vreme de un an a fost un deţinut model. 
Sistemul de pază din preajma lui a mai pierdut din 
vigilenţă... asta s-a întâmplat înainte de a fi eu numit 


LLA 


director. În după-amiaza zilei de 8 iulie 1976, s-a plâns că 
are dureri în piept și a fost dus la dispensar. I s-a scos 
cămașa de forţă ca să i se facă o electrocardiogramă. Când 
sora s-a aplecat spre el, să vezi ce i-a făcut. 

Chilton îi întinse o fotografie cam îndoită pe la colțuri. 

— Doctorii au reușit să-i salveze doar un ochi. Lecter era 
cuplat la aparat în timpul ăsta. I-a rupt femeii maxilarul ca 
să ajungă să-i prindă limba. Şi totuși pulsul nu i-a crescut 
prea mult, doar optzeci și cinci pe minut, chiar și în 
momentul în care i-a înghiţit femeii limba. 

Starling nu era în stare să-și spună ce-i provoca mai 
multă silă: fotografia aceea, sau privirea obraznică și 
lacomă cu care Chilton îi scruta faţa. Prin minte îi trecu 
imaginea unei găini însetate care-i ciugulea lacrimile de pe 
obraji. 

— Aici îl ţinem noi pe Lecter, spuse Chilton în vreme ce 
apăsa un buton de lângă o ușă dublă cu geam securizat. 

Un om de serviciu voinic le dădu drumul înăuntru. 
Starling trebuia să ia repede o hotărâre decisivă, și se opri 
chiar în ușă. 

— Domnule doctor Chilton, avem mare nevoie să obţinem 
niște informaţii din acest interviu. Dacă doctorul Lecter 
consideră că sunteţi dușmanul lui, dacă în mintea lui i s-a 
format acest reflex, așa cum aţi spus mai înainte, poate o să 
am mai mult noroc dacă mă duc doar eu la el. Ce ziceţi? 

Obrazul lui Chilton se crispă prins de un tic nervos. 

— Mi-e indiferent. Dar ai fi putut să-mi faci oferta asta pe 
când eram în birou. Puteam să trimit un om de serviciu să 
te însoţească și nu mai pierdeam eu timpul. 

— V-aș fi făcut propunerea asta în birou dacă aţi fi 
acceptat să-mi daţi informaţiile necesare pe când eram 
acolo. 

— Domnișoară Starling, nu cred că o să ne mai vedem. 
Barney, după ce dumneaei termină cu Lecter, sună să vină 
cineva s-o scoată de aici. 


Chilton plecă fără să-i arunce măcar o privire. Se trezi 
singură cu voinicul om de serviciu, o figură indiferentă, în 
spatele căruia văzu doar un ceas de perete ce nici măcar nu 
ticăia, rezerva lui protejată de grilaj de sârmă împletită 
unde erau înșirate spray-uri lacrimogene, cămăși de forţă, 
măști de faţă, un pistol cu tranchilizante. De un perete era 
rezemată un fel de furcă din ţeavă, cu un capăt în formă de 
U pentru imobilizarea la perete a celor violenţi. Însoţitorul 
ei o privi și-i spuse: 

— V-a spus doctorul Chilton să nu v-apropiaţi de gratii? 

Avea o voce în același timp pițigăiată și gâjâită. 

— Da, mi-a spus. 

— Atunci e-n regulă. E mai încolo, ultima celulă la 
dreapta. Să mergeţi numai prin mijlocul coridorului și nu-i 
luaţi în seamă pe ceilalţi. Îi puteţi duce și corespondenţa, 
încercaţi să vă puneţi bine cu el. 

Omul de serviciu păru înveselit de ceva, numai el știa de 
ce. 

— Puneţi-i scrisorile în tăviță și lăsaţi tăviţa să lunece 
înăuntru. Dacă tăviţa e înăuntru, puteţi s-o trageţi afară cu 
sfoara, sau poate o împinge el. Nu poate ajunge la 
dumneavoastră acolo unde se oprește tăviţa. 

Îi dădu două reviste, cu paginile desfăcute, gata să se 
împrăștie, trei ziare și mai multe scrisori deschise. 
Coridorul avea vreo treizeci de metri, cu celule de ambele 
părţi. Unele celule aveau pereţi capitonaţi, cu ferestre de 
supraveghere ce semănau cu niște creneluri pentru arcași, 
în mijlocul ușii. Altele erau celule obișnuite, cu bare spre 
partea coridorului. Clarice Starling era conștientă de 
prezenţa locatarilor celulelor, dar se strădui să nu se uite la 
ei. Parcursese mai bine de jumătate de coridor când auzi o 
voce șuierătoare: 

— Pot să-ţi adulmec pișătoarea! 

Nu dădu niciun semn că ar fi auzit vorbele acelea și 
continuă să meargă mai departe. În ultima celulă lumina 
era aprinsă. Se deplasă spre partea stângă a coridorului ca 


să vadă mai bine în interiorul celulei, știind că venirea ei nu 
mai era un secret, fiind anunţată de sunetul tocurilor pe 
ciment. 


e CAPITOLUL 3 


Celula doctorului Lecter e la capătul coridorului, departe 
de celelalte, în faţa ei fiind doar o debara. Arăta cu totul 
altfel decât celelalte. În faţă, un șir de bare metalice, iar 
dincolo de ele, la o distanță mai mare decât poate un om 
întinde mâna, e o a doua barieră formată dintr-o reţea 
solidă de nailon care mergea de la podea la tavan și de la 
un perete la altul. Dincolo de reţea, Starling văzu o masă 
prinsă cu șuruburi în podea, pe care se înșirau teancuri de 
cărți cu coperţi necartonate și hârtii, lângă masă un scaun, 
de asemenea prins în podea. 

Doctorul Lecter stătea pe patul de pușcărie, rezemat de 
pernă și frunzărea revista Vogue, ediţia în limba italiană. Cu 
dreapta ţinea foile detașate ale revistei cu capsele scoase, și 
cu stânga le punea lângă el pe măsură ce le parcurgea. La 
mâna stângă avea șase degete. Clarice Starling se opri la 
mică distanţă de barele metalice. 

— Domnule doctor Lecter. 

Se păru că vocea îi suna normal. El își ridică privirea de 
pe revistă. O fracțiune de secundă i se păru că ochii lui 
scoteau un fel de ţiuit, dar senzaţia era provocată doar de 
pulsul propriului sânge. 

— Mă numesc Clarice Starling. Pot vorbi cu 
dumneavoastră? 

Politeţea era evidentă atât prin distanţa pe care o păstra, 
cât și prin tonul vocii sale. 

Doctorul Lecter rămase pe gânduri, cu un deget la buze. 
Apoi se ridică alene, păși cu un mers sigur prin cușca lui și 
se apropie de reţeaua de nailon, fără a o lua în seamă, de 
parcă el ar fi pus-o acolo. Starling remarcă statura 
măruntă, aerul îngrijit. Mâinile și braţele lui degajau un fel 
de forţă. 


— Bună dimineaţa, o salută el de parcă ar fi întâmpinat-o 
firesc la ușă. 

Avea o voce de om cu educaţie, dar cu o nuanţă metalică 
și aspră, poate din pricină că nu prea avea cu cine vorbi. 
Avea niște ochi căprui, în care lumina se reflecta cu 
punctișoare roșietice. Uneori punctișoarele păreau să 
scapere și să se adune în mijlocul pupilelor. O cuprinse cu 
privirea din cap până-n picioare. Ea se mai apropie puţin de 
gratii. Simţi cum i se zburlește părul pe mâini. 

— Domnule doctor, avem o problemă foarte dificilă cu 
stabilirea profilului psihologic al cuiva și am venit să vă cer 
ajutorul. 

— Noi însemnând Departamentul de Științe 
Comportamentale de la Quantico. Și bănuiesc că ești una 
dintre colaboratoarele lui Jack Crawford. 

— Da. 

— Pot să-ţi văd și eu legitimaţia? 

Nu se așteptase la asta. 

— Am arătat-o la venire. 

— Vrei să spui că i-ai arătat-o lui Frederick Chilton, 
doctor în medicină? 

— Da. 

— Ţi-a arătat și el legitimaţia..., lucrările lui? 

— Nu. 

— În hârtiile alea academice ale lui nu scrie mare lucru, 
ascultă la mine. L-ai cunoscut și pe Alan? Nu-i așa că-i 
fermecător? Cu care dintre ei ai prefera să stai de vorbă? 

— Cu Alan, dacă stau să mă gândesc bine. 

— S-ar fi putut să fii vreo ziaristă care l-a mituit pe 
Chilton s-o lase să intre la mine. De aia cred că am dreptul 
să-ţi văd legitimaţia. 

— În regulă. 

Îi arătă legitimaţia laminată în plastic. 

— De la distanţa asta nu pot să citesc, te rog expediază- 
Mi-o. 

— Nu pot. 


— Pentru că e dintr-un material mai tare? 

— Da. 

— Întreabă-l pe Barney. 

Acesta din urmă se prezentă la apel și rămase puţin pe 
gânduri. 

— Doctore Lecter, o să ai legitimaţia. Dar dacă n-o 
restitui când îţi spun și dacă ne dai de furcă la toţi și o să 
trebuiască să te imobilizez ca s-o iau, atunci să știi că mă 
supăr tare de tot. Dacă mă superi, o să trebuiască să stai 
legat fedeleș până când îmi mai trece. Și atunci mâncare 
prin tubaj, izmenele de pișăcios o să ţi le schimbăm doar de 
două ori pe zi - o să avem de furcă cu toţii. Și o săptămână 
nu mai primești niciun fel de corespondenţă. Ai băgat la 
cap? 

— Da, Barney, de acord. 

Legitimaţia ajunse la el prin intermediul tăvii și doctorul 
Lecter o ridică în dreptul luminii. 

— În perioada de stagiu? Aici scrie „în perioada de 
stagiu”. Jack Crawford mi-a trimis o stagiară ca să-mi ia mie 
un interviu? 

Se lovi gânditor cu legitimaţia peste dinţii din faţă și trase 
în piept parfumul acesteia. 

— Hei, doctore Lecter, îl readuse la realitate Barney. 

— Da, imediat. 

Puse legitimaţia pe tavă și Barney o trase afară. 

— Da, sunt în perioada de stagiu la Academie, dar nu 
vorbim aici de FBI, ci de psihologie. Sunteţi în stare să 
apreciaţi singur dacă sunt calificată pentru treaba de care 
discutăm? 

— Hmmm, mormăi doctorul Lecter. Ca să zic așa, ești 
cam lunecoasă. Barney, ce zici, poţi să-i aduci agentei 
Starling un scaun? 

— Doctorul Chilton nu mi-a spus nimic de scaun. 

— Dar bunele tale maniere ce-ţi spun, Barney? 

— Vreţi un scaun? o întrebă Barney. Am putea face rost 
de un scaun, dar până acum doctorul Lecter niciodată... ei 


bine, până acum nimeni n-a stat prea mult ca să aibă nevoie 
de scaun. 

— Înţeleg, da, adu-mi-l. 

Barney aduse un scaun pliant din debaraua încuiată din 
cealaltă parte a coridorului, îl desfăcu și se duse la locul lui. 

— Ei, și acum, începu doctorul Lecter așezându-se într-o 
parte a mesei lui de lucru ca s-o poată vedea mai bine, ce ţi- 
a spus Miggs? 

— Cine? 

— Miggs, cel cu mai multe crime la activ, din celula de 
dincolo? A șuierat el ceva când ai trecut. Ce spunea? 

— Mi-a spus: „Pot să-ţi adulmec pișătoarea”. 

— Aha. Ei bine, eu nu pot. Folosești cremă de faţă Evyan 
și, uneori, parfum LAir Du Temp, dar azi nu te-ai dat cu el. 
Azi te-ai hotărât să nu folosești niciun fel de parfum. Cum ţi- 
au căzut vorbele lui Miggs? 

— Se arată ostil din motive pe care n-am cum să le 
cunosc. Păcat. El se arată dușmănos cu ceilalţi, ceilalţi se 
arată dușmănoși cu el. E un cerc vicios. 

— Tu simţi ostilitate faţă de el? 

— Îmi pare rău că e bolnav mintal. Altfel, e doar gura de 
el. De unde aţi știut de parfum? 

— Când ţi-ai scos legitimaţia am simţit o undă venind 
dinspre poșetă. Ai o poșetă frumoasă. 

— Mulţumesc. 

— Ai venit cu cea mai elegantă poșetă pe care o ai, nu-i 
așa? 

— Da. 

Era adevărat. Făcuse economii ca să-și cumpere poșeta 
care era cea mai scumpă podoabă a ei. 

— Arată mult mai bine decât pantofii. 

— Poate o să am și niște pantofi pe măsura poșetei. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Domnule doctor, dumneavoastră aţi făcut desenele 
acelea de pe perete? 

— Crezi cumva că am angajat vreun profesionist? 


— În cel din dreptul chiuvetei e un oraș din Europa? 

— Florenţa. Palazzo Vecchio și Duomo, văzute dinspre 
Belvedere. 

— Şi aţi desenat totul din memorie, toate detaliile acelea? 

— Agent Starling, nu mi-a mai rămas decât memoria, 
altfel n-am cum să mai văd locurile acelea. 

— În celălalt e un crucifix? Crucea din mijloc e goală. 

— E Golgota după coborârea de pe cruce. În creion și 
marker pe o hârtie de ambalaj de la măcelărie. Exact cu 
asta s-a ales tâlharul căruia i s-a promis paradisul după cei 
s-a luat și mielul de Paști. 

— Și dincolo ce-i? 

— Picioarele lui zdrobite, păţind exact ce-a păţit și 
celălalt tâlhar care l-a batjocorit pe Cristos. Chiar nu ai 
habar de Evanghelia Sfântului loan? Atunci uită-te la 
lucrările lui Duccio, el pictează crucificările cu mare 
exactitate. Ce mai face Will Graham? Cum mai arată? 

— Nu-l cunosc pe Will Graham. 

— Ştii bine cine-i. Protejatul lui Jack Crawford. Cel care a 
fost aici înaintea ta. Mutra lui cum mai arată acum? 

— Nu l-am văzut niciodată. 

— Asta e ca și cum am răscoli răni vechi, agent Starling, 
nu te superi, nu? 

Câteva momente de tăcere, apoi ea își luă avânt. 

— Poate ar fi mai bine dacă am răscoli niște răni de aici. 
Am adus... 

— Nu. E o prostie! Nu încerca să fii isteaţă și să folosește 
o poantă când vrei să treci ușor de la un subiect la altul. 
Ascultă, când înţelegi o vorbă de duh și marșezi la ea îl faci 
pe subiectul tău să facă rapid și detașat o evaluare a 
situaţiei care poate dăuna stării de spirit. lar noi, psihologii, 
acţionăm pe eșafodajul stării de spirit. le descurcai foarte 
bine mai înainte, ai fost plină de politeţe și receptivă la 
politeţe, ai reușit să-mi câștigi încrederea spunându-mi 
adevărul, deși era stânjenitor, despre ce mârâise Miggs, și 


apoi îmi vii cu o șmecherie ieftină ca să treci repede la 
subiectul care te interesează. Nu obţii nimic așa. 

— Domnule doctor Lecter, sunteţi un psihiatru cu 
experienţă clinică. Credeţi că sunt atât de proastă încât să 
încerc o șmecherie ca să profit de starea dumneavoastră de 
spirit? Aveţi mai multă încredere în mine. Vă voi pune niște 
întrebări, iar dumneavoastră veţi răspunde sau nu. Vă 
deranjează atât de mult să vă uitaţi peste chestionar? 

— Agent Starling, ai citit cumva vreuna dintre lucrările 
redactate de Ştiinţele Comportamentale? 

— Da. 

— Și eu. FBl-ul a refuzat prostește să-mi trimită Buletinul 
Juridic al Poliţiei, dar am făcut eu rost de el de la anticariat, 
am procurat revista Informații juridice a Universităţii John 
Jay şi mai am și revistele de psihiatrie. În ele criminalii în 
serie sunt împărţiţi în două categorii: cei organizaţi și cei 
dezorganizaţi. Ce zici de asta? 

— Fundamental..., evident că ei... 

— Simplist e cuvântul de care aveai nevoie. De fapt cea 
mai mare parte a psihologiei e puerilă, agent Starling, iar 
partea care se aplică în Științele Comportamentale e la 
același nivel cu frenologia. Psihologia nu are prea multă 
materie din start. Du-te la orice catedră de psihologie și 
uită-te bine la studenţi și la facultate: o să vezi niște bieţi 
radioamatori entuziaști, sau niște tocilari cu deficienţe de 
personalitate. Nici pe departe cele mai strălucite minţi din 
campus. Organizați și dezorganizați, idee de doi bani. 

— Cum aţi schimba dumneavoastră clasificarea asta? 

— N-aș schimba-o deloc. 

— Dacă tot vorbim de lucrări publicate, am citit articolul 
dumneavoastră despre mania operaţiilor chirurgicale și 
despre diferenţele dintre obrazul stâng și cel drept. 

— Da, lucrări strălucite. 

— Şi eu cred la fel, de aceeași părere e și Jack Crawford. 
El mi-a atras atenţia asupra lor. De aceea e preocupat de 
dumneavoastră... 


— Stoicul Crawford preocupat de cineva? Probabil că are 
foarte multe pe cap dacă a ajuns să recruteze pe cineva 
dintre stagiarii în curs de pregătire ca să-i dea o mână de 
ajutor. 

— Da, are multe probleme și vrea... 

— l-a dat de furcă problema cu Buffalo Bill? 

— Așa cred. 

— Nu. Așa cred nu e replica potrivită. Agent Starling, știi 
foarte bine că e vorba de Buffalo Bill. Credeam că Jack 
Crawford te-a trimis la mine să mă iscodești în privinţa asta. 

— Nu. 

— Deci nu faci parte din echipa care lucrează la asta. 

— Nu, am venit pentru că avem nevoie de părerea 
dumneavoastră... 

— Ce știi de Buffalo Bill? 

— Nimeni nu știe mare lucru. 

— Tot ce se știe e ce s-a publicat în presă? 

— Așa cred. Domnule doctor Lecter, eu personal n-am 
văzut niciun fel de documente referitoare la cazul în speţă, 
sarcina mea e să... 

— Câte femei a ucis până acum Buffalo Bill? 

— Poliţia a găsit cinci. 

— Toate jupuite? 

— Da, parţial. 

— Presa nu a explicat niciodată de unde-i vine porecla 
făptașului. Știi cumva de ce i se spune Buffalo Bill? 

— Da. 

— Spune-mi și mie. 

— Vă spun dacă vă aruncaţi ochii peste chestionar. 

— Am să mă uit și atât. Acum spune-mi. 

— La început a fost doar o glumă proastă făcută de 
Departamentul de Omucideri din Kansas City. 

— Da?... 

— l-au spus Buffalo Bill pentru că-și jupoaie victimele. 

Starling își dădu seama că se zbătea între spaimă și 
stânjeneala de a nu fi socotită de doi bani. Prefera spaima. 


— Trimite-mi chestionarul. 

Starling îi trimise paginile albastre din chestionar prin 
intermediul tăvii. Rămase nemișcată în vreme ce Lecter îl 
frunzări. Îl aruncă apoi în tavă. 

— Ah, agent Starling, crezi că mă poţi diseca pe mine cu 
un instrument atât de bont? 

— Nu. Dar cred că-mi puteţi face unele sugestii pentru a 
avansa cu acest studiu. 

— Şi mă rog, cam care ar putea fi posibilul motiv pentru 
care aș face una ca asta? 

— Curiozitatea. 

— În ce privinţă? 

— În privinţa motivului pentru care sunteţi aici, pentru ce 
vi s-a întâmplat. 

— Nu mi s-a întâmplat nimic, agent Starling. Fu sunt 
ceea ce s-a întâmplat. Nu mă puteţi reduce la un șir de 
influenţe. Aţi renunţat la ideea de bine și de rău de dragul 
behaviorismului, agent Starling. Le puneţi la toţi pampers 
ca la bolnavii de incontinenţă urinară... și nimeni nu e 
niciodată vinovat. Uită-te la mine, agent Starling. Ai tăria să 
spui că sunt rău? Sunt eu rău, agent Starling? 

— Cred că sunteţi distructiv. Pentru mine e același lucru. 

— Răul e doar distructiv? Atunci furtunile sunt rele, dacă 
judecăm atât de simplu. Și mai avem și focul, apoi grindina. 
Companiile de asigurări  categorisesc toate aceste 
catastrofe sub numele de „forţă majoră”. 

— În mod deliberat... 

— Ca să mă mai destind, culeg și eu articole despre 
prăbușirea bisericilor. Ai auzit despre ultima catastrofă din 
Sicilia? Minunată. În timpul unei liturghii deosebite, fațada 
bisericii s-a prăbușit peste șaizeci și cinci de bunicuţe. E o 
manifestare a răului? Dacă e așa, atunci cine e de vină? 
Dacă El se află acolo sus, atunci cu siguranţă că s-a 
bucurat, agent Starling. Și febra tifoidă și lebedele vin tot 
de acolo! 


— Domnule doctor, eu nu vă pot explica, dar știu cine ar 
putea s-o facă. 

O opri ridicând o mână. Observă că avea o mână 
frumoasă, și cele două degete din mijloc perfect gemene. O 
formă rară de polidactilism. Când începu să vorbească din 
nou, avea o voce plăcută, amabilă. 

— Agent Starling, știu că vrei să mă evaluezi. Ești foarte 
ambițioasă, nu-i așa? Ştii ce ești tu pentru mine, cu 
poșetuţa aia frumoasă și pantofii ieftini pe care-i porţi? O 
biată ţărăâncuţă. O fată de la ţară mai spălată, foarte 
băgăreaţă, cam lipsită de gust. Ai niște ochi ca două 
pietricele ieftine de zodie: când stai la pândă să afli un 
răspuns, strălucesc. Şi dincolo de ochii aceia e o minte 
isteaţă, nu-i așa? Ești disperată să nu semeni cu mama ta. 
Hrana bună a făcut să ai oasele ceva mai lungi, dar nu faci 
parte decât din prima generaţie care a ieșit din mină, agent 
Starling. E vorba de familia Starling din Virginia de Vest sau 
de cea amărâtă din Oklahoma? Și te-ai tot frământat dacă 
să alegi calea colegiului sau Corpul Feminin de Armată. 
Acum dă-mi voie să-ţi spun un lucru foarte personal care te 
privește, stagiar Starling. Acasă ai un șirag de mărgele din 
acelea la care mai adaugi o mărgică la fiecare întâlnire cu 
iubitul tău și simţi o neplăcută strângere de inimă când vezi 
cât de cleioase au devenit, nu-i așa? Și îţi amintești cum ai 
mulțumit de fiecare dată, fără tragere de inimă, 
îngăduindu-i acele sincere bâjbâieli, simţindu-te lipicioasă 
din cap până-n picioare de fiecare dată pentru fiecare 
mărgică. Anost. Plicticos, taaaare plicticos! Faptul că ești 
inteligentă cam dăunează, nu-i așa? Și gustul pe care ţi-l 
lasă nu e plăcut deloc. Când o să te mai gândești la discuţia 
asta, să-ți amintești expresia aceea de animal rănit când o 
să-i dai papucii individului. Și dacă șiragul de mărgele 
ajunge să fie cleios, ce altceva va ajunge la fel cu vremea? 
Și noaptea te gândești și la lucrul ăsta, nu-i așa? o întrebă 
doctorul Lecter pe cel mai blajin ton. 

Starling își ridică brusc capul și-l înfruntă: 


— Domnule doctor Lecter, înțelegeţi o mulțime de lucruri. 
N-am să neg nimic din ce aţi zis. Dar acum vreau șieu un 
răspuns pe loc, fie că vreţi fie că nu: Sunteţi destul de 
puternic ca să vă folosiţi de puterea aia extraordinară pe 
care o aveţi ca să vă cântăriţi și pe dumneavoastră? E greu 
să vă priviţi în față. Am descoperit asta în ultimele câteva 
minute. Ei, ce ziceţi? Priviţi-vă și puneţi adevărul pe hârtie. 
Ce alt subiect mai potrivit și pe măsură puteţi găsi? Sau 
poate vă e teamă de dumneavoastră. 

— Agent Starling, ești dură, nu-i așa? 

— În limite rezonabile. 

— Și tare nu-ţi place să te socotești o ființă comună. Așa-i 
că ustură? Ah! Agent Starling, ești departe de a fi comună. 
Dar te roade teama din pricina asta. Și mărgelele acelea ce 
fel sunt? De șapte milimetri? 

— Da, de șapte. 

— Dă-mi voie să-ţi fac o sugestie. Caută niște pietre 
semiprețioase din acelea ochi-de-tigru, găurite la mijloc și 
înșiră-le alternativ cu mărgelele aurii. Poţi să le pui doi ochi- 
de-tigru la trei mărgele, unul la două, cum ţi se pare că 
arată mai bine. Ochiul-de-tigru va prinde nuanţa ochilor tăi 
și reflexele părului. i-a trimis cineva vreo felicitare de 
Sfântul Valentin? 

— Da. 

— Suntem deja în postul Paștelui. Şi Sfântul Valentin e 
într-o săptămână. Hmmm. Aștepţi felicitări? 

— Nu se știe niciodată. 

— Nu, nu se știe... Mă gândesc acum la Sfântul Valentin, 
îmi amintește de ceva năstrușnic. Cu cât mă gândesc mai 
mult la asta, cred că aș putea să te fac foarte fericită în ziua 
Sfântului Valentin, Clarice Starling. 

— În ce fel, domnule doctor Lecter? 

— Trimiţându-ţi o minunată felicitare. Mai trebuie să mă 
gândesc. Și acum te rog să mă ierţi. La revedere, agent 
Starling. 

— Și studiul? 


— Odată, unul care făcea recensământul a încercat să mă 
evalueze. I-am mâncat ficatul cu fasole și o sticlă mare de 
vin de Amarone. Micuţă Starling, du-te înapoi la școală. 

Politicos până la capăt, Hannibal Lecter nu-i întoarse 
spatele deodată, ci se retrase de lângă reţea mergând de-a- 
ndăratelea până la cușeta lui, se întinse pe ea și deveni la 
fel de distant ca statuia unui cruciat întinsă pe un cavou. 

Starling se simţi deodată sleită cu totul, de parcă i s-ar fi 
luat sânge. Îi trebui mai mult timp decât de obicei ca să-și 
pună hârtiile în geantă pentru că se simţea nesigură pe 
picioare. Resimţea eșecul pe care-l detesta atât de mult în 
toate mădularele. Strânse scaunul pliant și-l rezemă de ușa 
debaralei. Trebuia să treacă din nou pe lângă Miggs. La 
celălalt capăt al culoarului Barney părea să citească. Îl 
putea chema să vină s-o ia. La naiba și cu Miggs. Nu era 
mai dificil decât atunci când trecea pe lângă un grup de 
muncitori din construcții sau pe lângă curierii bădărani de 
care se izbea în fiecare zi prin oraș. O porni pe coridor. 

Aproape de ea auzi vocea șuierată a lui Miggs: 

— Mi-am mușcat degetul ca să moooor. Uite cum 
sângerează! 

Ar fi fost mai bine dacă l-ar fi chemat pe Barney, dar 
surprinsă, se uită spre celulă și-l văzu pe Miggs mișcând 
iute din degete și simţi brusc șuvoiul acela cald pe obraz și 
pe umăr înainte de a apuca să se ferească. Se îndepărtă de 
el, își dădu seama că e spermă, nu sânge. Auzi vocea lui 
Lecter care o striga, tonul acela răgușit mai pronunţat 
decât înainte. 

— Agent Starling. 

Se ridicase din pat și o striga în vreme ce ea continua să 
se depărteze. Bâjbâi prin poșetă după o batistă de hârtie. 
Din spate auzi iar: 

— Agent Starling. 

Simţi în ea fiorul rece al stăpânirii de sine, și se îndreptă 
hotărâtă spre ieșire. 

— Agent Starling. 


În vocea lui Lecter se simţea o altă tonalitate. Se opri. 
„De ce naiba vreau atât de mult să reușesc?” Miggs șuieră 
ceva, dar nu-l ascultă. 

Se trezi din nou în faţa celulei lui Lecter și pentru prima 
oară fu martora unuia din rarele spectacole când doctorul 
era agitat. Ştia că era în stare să miroasă mizeria de pe ea. 
Putea să adulmece orice. 

— N-aș fi vrut să ţi se întâmple una ca asta. Lipsa de 
maniere mi se pare o atitudine foarte urâtă. 

Era ca și cum crimele comise l-ar fi purificat de 
brutalitățile mai mărunte. Sau poate, se gândi ea, îl excita s- 
o vadă mânjită în felul acesta. N-ar fi putut spune. Prin ochi 
îi treceau scăpărări înghiţite de abisul întunecat din el, 
precum licuricii ce zboară prin gura peșterii. „Fie ce-o fi, 
dar folosește-te de momentul ăsta.” Își ridică servieta: 

— Vă rog, faceţi asta pentru mine. 

Poate că apelul ei venise prea târziu: doctorul își 
recâștigase calmul. 

— Nu. Dar o să fii fericită că ai venit. O să-ţi ofer altceva. 
Ceva ce-ţi dorești tu cel mai mult. 

— Ce anume, domnule doctor? 

— Avansarea, bineînţeles. Se potrivește de minune, îmi 
pare atât de bine. Ziua Sfântului Valentin m-a făcut să mă 
gândesc la asta. 

Putea fi orice motiv în spatele zâmbetului acela care-l 
făcea să-și arate dinţii mărunți și albi. Apoi vorbi, dar atât 
de încet încât abia îl auzi: 

— Dacă vrei felicitarea de Sfântul Valentin, caută în 
mașina lui Raspail. M-ai auzit? Caută în mașina lui Raspail 
dacă vrei să găsești felicitarea. Şi acum, poţi să pleci. Nu 
cred că Miggs va reuși aceeași performanţă atât de curând, 
chiar dacă e nebun. Ce zici? 


e CAPITOLUL 4 


Clarice Starling se simţea tulburată, sleită, și numai 
voința o mai ţinea în picioare. Multe dintre cele spuse de 
Lecter despre ea erau adevărate, altele se apropiau mult de 
adevăr. Preţ de câteva minute i se păru că în mintea ei se 
dezlănţuie o conștiință străină, măturând totul de pe rafturi 
ca un urs furios ajuns într-o tabără de excursioniști. Încă o 
înfuriau vorbele lui despre maică-sa, și trebuia într-un fel să 
scape de furia asta. Asta îi era meseria. 

Stătea în mașina ei, un Ford Pinto, parcată vizavi de 
spital, respirând adânc. Când parbrizul mașinii se aburi, se 
simţi oarecum mai izolată de restul lumii. 

„Raspail!” Își aminti numele ăsta. Unul dintre pacienţii lui 
Lecter, apoi victima lui. Nu avusese la dispoziție decât o 
singură seară să parcurgă materialele referitoare la Lecter. 
Dosarul era imens, iar Raspail fusese doar una dintre 
multele lui victime. Trebuia să citească toate amănuntele. Îi 
veni s-o pornească în goană, dar își dădu seama că, de fapt, 
nu era nicio grabă, cazul Raspail fusese închis cu ani de zile 
în urmă, și numai starea ei psihică o îmboldea să fie 
repezită. Nu murea deocamdată nimeni. Avea timp 
berechet la dispoziţie. Înainte de a porni mai departe, 
trebuia să se informeze mai bine, să fie mai stăpână pe caz. 
Altfel Crawford ar fi putut să i-l ia și să-l dea altcuiva. 
Trebuia să înfrunte și eventualitatea asta. 

Încercă să-l sune de la un telefon public, dar află că era 
ocupat până peste cap cu formalităţile de obţinere a 
fondurilor pentru Departamentul de Justiţie și tocmai se 
milogea pentru ele în faţa Subcomitetului pentru Finanţare 
al Camerei. 

Putea obţine detalii legate de cazul de la Divizia de 
Omucideri a Departamentului Poliţiei din Baltimore, dar 


crima nu constituie o infracţiune federală, și știa foarte bine 
că indivizii de acolo i-ar fi luat cazul cât ai zice pește. 

Se întoarse la Quantico, la Departamentul de Ştiinţe 
Comportamentale, în birourile familiare, cu perdelele 
cafenii regulamentare și cu dosarele cenușii cu toate 
păcatele iadului. O prinse acolo seara, după ce toate 
secretarele plecaseră, cercetând microfilmele referitoare la 
cazul lui Lecter. În biroul întunecat, becul 
retroproiectorului arunca o lumină asemănătoare cu a 
tigvelor din dovleac de Halloween, și negativele imaginilor 
se reflectau pe faţa ei plină de concentrare. 

Raspail, Benjamin Rene, bărbat, alb, 46 de ani, fusese 
prim-flautist la Filarmonica din Baltimore. Fusese pacient al 
doctorului Lecter. 

Pe data de 22 martie 1975 lipsise la un concert al 
Filarmonicii în Baltimore. Pe data de 25 martie, cadavrul lui 
fusese găsit așezat în strana unei mici biserici de ţară lângă 
Falls Church, Virginia, având pe el doar un smoching și 
cravată la gât. La autopsie s-a descoperit că inima îi fusese 
străpunsă și-i lipseau pancreasul și timusul. 

Clarice Starling, care știa din copilărie mai multe decât 
ar fi vrut ea să știe despre felul în care se prepară carnea, 
știa că organele lipsă constituiau așa-numitele momiţe. 

Departamentul de Omucideri din Baltimore socotea că 
aceste specialități apăruseră în meniul dineului pe care 
doctorul Lecter îl oferise în cinstea președintelui și 
dirijorului Filarmonicii din Baltimore chiar în seara imediat 
următoare dispariţiei lui Raspail. Doctorul Lecter declarase 
că nu știa nimic despre problema asta. Și președintele, și 
dirijorul declaraseră că nu-și mai aminteau meniul de la 
dineul doctorului Lecter, acesta fiind recunoscut pentru 
talentul lui gastronomic, calitate în care și publicase mai 
multe articole în revistele gurmanzilor. Ca urmare a 
incidentului, președintele filarmonicii a fost tratat într-un 
sanatoriu holistic din Basel pentru anorexie și afecţiuni 
legate de alcoolism. 


Raspail era cea de-a noua victimă cunoscută a lui Lecter, 
după informaţiile poliţiei din Baltimore. 

Raspail murise fără să lase niciun fel de testament, și 
presa urmărise vreme de mai multe luni procesele dintre 
rudele acestuia pentru averea imobiliară a defunctului, 
până când interesul cititorilor se stinse cu totul. 

Rudele lui Raspail se uniseră cu rudele altor victime ale 
lui Lecter și-l dăduseră în judecată pe psihiatru pentru a 
obţine o sentinţă care să hotărască distrugerea dosarelor și 
a înregistrărilor făcute de el în cursul consultaţiilor, și 
reușiseră. Probabil că se gândiseră că acesta putea divulga 
cine știe ce secrete stânjenitoare, folosindu-se chiar de 
acele dosare. 

Tribunalul îl numise pe avocatul lui Raspail, Everett Yow, 
drept executor pentru lichidarea proprietăţilor. 

Deci Starling trebuia să se adreseze avocatului pentru a 
ajunge la mașina cu pricina. S-ar fi putut ca avocatul să 
dorească să protejeze memoria lui Raspail, și, dacă era 
înștiințat din vreme, putea distruge dovezile pentru a-și 
apăra fostul client. 

Starling voia să joace cu mână forte, dar pentru asta avea 
nevoie de sfaturi și de aprobări. Rămăsese singură în tot 
departamentul. Găsi numărul de acasă al lui Crawford în 
agendă. Nu auzi telefonul sunând, ci brusc vocea calmă a 
lui Crawford. 

— Jack Crawford la telefon. 

— Aici Clarice Starling. Sper că nu v-am deranjat de la 
cină... Urmă o tăcere lungă drept răspuns, și fu nevoită să 
continue: Lecter mi-a spus ceva despre cazul Raspail, sunt 
la birou și cercetez pista asta. Mi-a spus că în mașina lui 
Raspail se află ceva interesant. Pot ajunge la mașină prin 
intermediul avocatului lui Raspail, dar, cum mâine e 
sâmbătă, și n-am cursuri, voiam să vă rog să... 

— Starling, îţi aduci cumva aminte ce ţi-am spus eu să 
faci cu toate informaţiile obţinute de la Lecter? spuse 
Crawford cu o voce groaznic de calmă. 


— Să vă prezint un raport duminică la ora nouă fix. 

— Starling, asta trebuie să faci, exact asta. 

— Da, domnule. 

Și în urechi îi ţiui tonul telefonului închis. Pe faţa ei se 
așternu o expresie de suferinţă, și își simţi ochii arzând. 

— Mama mă-sii de rahat! exclamă ea. Bătrân înfumurat și 
nenorocit! Râmă afurisită! S-ajungi și tu să ejaculeze Miggs 
pe tine, și o să vezi atunci cum e. 

e 

Starling, proaspăt îmbăiată, în pijamaua de la Academia 
FBl-ului, lucra la a doua ciornă a raportului, când în 
încăpere se ivi colega ei de cameră, Ardelia Mapp, care se 
întorcea de la bibliotecă. Apariţia acesteia, un zdrahon de 
fată tuciurie, cu o faţă ce radia sănătate, era cea mai bine- 
venită întâlnire din ziua aceea. Ardelia se uită la Clarice și 
văzu imediat că era sleită. 

— Ei, fetițo, cu ce te-ai îndeletnicit pe ziua de azi? 

Ardelia întotdeauna punea întrebări de parcă răspunsul 
n-ar fi contat. 

— M-am ocupat de un nebun care a ejaculat pe mine. 

— Aș vrea să am și eu timp pentru viaţa în societate. Nu 
știu cum de tu reușești să te ocupi și de școală, și de viaţa 
ta. 

Starling izbucni pe neașteptate în râs. Ardelia se porni și 
ea, socotind că poanta fusese reușită. Starling nu izbutea să 
se mai oprească, își auzea ecoul hohotelor parcă de 
departe, ceea ce o stârni și mai tare. Printre lacrimi, 
Starling văzu că Mapp arăta ciudat de bătrână, și în 
zâmbetul ei dăinuia tristeţea. 


e CAPITOLUL 5 


Jack Crawford, cincizeci și trei de ani, citește trântit într- 
un fotoliu, în dormitor, la lumina unei veioze. În faţa lui sunt 
două paturi duble, amândouă ridicate pe niște blocuri de 
lemn ca să fie la înălțimea paturilor de spital. Unul e al lui, 
în celălalt stă Bella, soţia lui. Crawford aude cum respiră pe 
gură. De două zile, bolnava nu mai fusese în stare să se 
miște sau să-i vorbească. 

O clipă, respiraţia i se opri. Crawford își ridică ochii de pe 
carte, privind-o peste ochelarii de citit. Pune cartea jos. 
Bella respiră din nou, mai întâi abia auzit, apoi normal. El 
se ridică și pune mâna pe ea, îi ia tensiunea și pulsul. După 
atâtea luni manevrează ca un expert tensiometrul. 

Ca să n-o lase noaptea singură, își pusese și el un pat 
alături. Ca să-i vină ușor s-o atingă pe întuneric, patul lui se 
află la aceeași înălțime cu al ei. 

În afară de faptul că paturile sunt mai înalte decât cele 
obișnuite și de instalaţiile montate pentru ca Bella să stea 
mai comod, Crawford reușise să facă încăperea aceea să nu 
arate ca a unui bolnav. Sunt și flori, dar nu prea multe. Nu 
se văd niciun fel de cutii cu pastile - Crawford golise o 
debara în hol și pusese acolo toate medicamentele și 
instrumentele necesare înainte de a o aduce de la spital. 
(Fusese a doua oară când o trecuse pragul acelei case în 
braţe, iar gândul acesta aproape că-l dobori.) 

Dinspre sud veni un front de aer cald. Ferestrele sunt 
deschise și se simte aerul Virginiei, proaspăt, blând. În 
întuneric, se aude orăcăitul unor broaște. 

Încăperea e impecabilă, dar covoarele începuseră să se 
scămoșeze - Crawford nu își permitea să bâăzâie cu 
aspiratorul acolo, și curăța doar cu o perie de covoare, dar 
rezultatul nu era prea strălucit. 


Se îndreaptă spre debara și aprinde lumina. Pe partea de 
dinăuntru a ușii sunt prinse două fișe: pe una e trecut 
pulsul și tensiunea Bellei. Cifrele scrise de el și cele trecute 
de sora care o supraveghează în timpul zilei alternează pe 
mai multe pagini galbene, consemnări din timpul mai 
multor zile și nopţi. Pe cealaltă fișă sora din tura următoare 
trecuse medicaţia administrată. 

Crawford a învăţat să administreze orice fel de 
medicament sau tratament e nevoie în cursul nopţii. Sub 
îndrumarea sorei, exersase să facă injecții folosindu-se la 
început de o lămâie, apoi pe propriile coapse, înainte de a-și 
aduce soţia acasă. 

Crawford stă și se uită la ea preţ de vreo trei minute, 
cercetându-i atent chipul frumos. Poartă pe cap o eșarfa din 
mătase moarată, înfășurată ca un turban. Atâta timp cât 
mai putuse vorbi, insistase să o poarte. Acum el vrea să o 
vadă legată la cap în felul acesta. Îi umezește buzele cu 
glicerină și-i șterge colţul unui ochi cu degetul lui mare. Ea 
nu mișcă. Nu e încă vremea s-o întoarcă pe cealaltă parte. 

Se uită în oglindă, ca să se convingă că el nu e bolnav, că 
nu avea să o urmeze și el în mormânt. Se surprinde 
gândindu-se la asta și i se face rușine. Se întoarce și se 
așază în fotoliu, și nu reușește să-și amintească ce citea. 
Pipăie pe lângă el să-și dea seama care dintre cărţi mai 
păstrează căldura mâinii. 


e CAPITOLUL 6 


Luni dimineaţă, Clarice Starling găsește în mapa ei de 
corespondenţă următorul mesaj de la Crawford: 


CS: 


Cercetează mașina lui Raspail. În timpul liber. 
De la biroul meu vei primi un număr de carte de 
credit pentru convorbiri interurbane. la legătura 
cu mine înainte de a pleca pe teren sau a cerceta 
moștenirea. Raportezi miercuri, ora 16:00. 

Directorul a primit raportul semnat de tine. Te- 
ai descurcat bine. 


JC 
SAICI1:/secţia 8 


Starling avu un sentiment de satisfacție. Își dădu seama 
că Crawford îi dădea voie să se joace cu un șoricel cam 
obosit, doar așa, ca să se mai antreneze. Voia să-i dea 
prilejul să mai înveţe. Și îi dorea să reușească. Pentru 
Starling șansa era mai importantă decât politeţea. 

Raspail era mort de opt ani. Ce dovezi puteau să fi rămas 
nedescoperite în mașina aceea atâta vreme? 

Ştia din experienţa propriei familii că, deoarece 
automobilele se depreciază atât de ușor, orice curte de apel 
aprobă vânzarea mașinii de către moștenitori înainte de 
terminarea împărțirii bunurilor, cu condiţia ca banii să fie 
vărsaţi pe masa succesorală. Era puţin probabil ca în cazul 
unei averi atât de disputate precum cea a lui Raspail 
mașina cu pricina să nu fi fost vândută. 


Şi mai era problema timpului. Dacă punea la socoteală 
pauza de masă, Starling avea la dispoziţie o oră și un sfert 
pe zi ca să folosească telefonul în timpul programului. 
Trebuia să-i raporteze lui Crawford miercuri după-amiază. 
Deci avea la dispoziţie trei ore și patruzeci și cinci de 
minute în cele trei zile ca să dea de urma mașinii dacă 
transforma perioada de studiu individual în pauză de masă 
pentru a telefona în timpul programului celorlalţi. Noaptea 
avea să recupereze și să înveţe. 

Obţinuse note bune la Procedee de investigaţie, și avea 
prilejul să le adreseze instructorilor câteva întrebări 
generale care s-o ajute. În timpul pauzei de masă de luni, 
cei de la tribunalul regional din Baltimore îi spuseseră să 
aștepte puţin și o făcuseră să stea degeaba cu receptorul în 
mână mai bine de trei minute. Reuși totuși să dea de un 
funcţionar mai amabil la tribunal, care dezgropă dosarul cu 
moștenirea lui Raspail. Îi comunică apoi că se dăduse 
aprobarea pentru vânzarea unui automobil, îi spuse marca 
și seria mașinii, precum și numele cumpărătorului. Marţi, își 
irosi jumătate din pauza de masă pentru a da de urma 
acestuia și pierdu restul timpului ca să afle de la 
Departamentul Auto din Maryland că o mașină nu putea fi 
găsită după seria ei, ci numai după numărul de înregistrare 
sau după cel de înmatriculare. Miercuri o ploaie torențială îi 
obligă pe cursanţi să renunţe la antrenamentele de tragere 
din poligon. Într-o sală de curs, cu iz de haine ude și 
sudoare, lui John Brigham, fost membru în infanteria 
marină, instructor de arme și muniții, îi veni ideea să 
verifice în fața întregii clase cât de rezistentă era Clarice 
Starling și o puse să arate de câte ori putea apăsa într-un 
minut pe trăgaciul unui pistol Smith & Wesson model 19. 
Cu mâna stângă reuși de șaptezeci și patru de ori; își dădu 
o șuviţă de păr din ochi și începu cu dreapta, în vreme ce un 
coleg număra. Luă poziţia caracteristică unui trăgător, cu 
ambele mâini pe mânerul pistolului, bine proptită pe 
picioarele desfăcute, concentrându-se asupra primei cătări 


a armei, încât cea de-a doua cătare și ţinta se zăreau cam 
neclar. După aproape treizeci de secunde, își lăsă mintea 
liberă, ca să nu mai simtă durerea. Își concentră privirea 
asupra țintei de pe perete: o diplomă emisă de Divizia de 
Cercetare a Tranzacţiilor Comerciale pe numele lui John 
Brigham, instructor al acestei divizii. Din colțul gurii îl 
întrebă pe instructor: 

— Cum depistezi înregistrarea? 

— ... Șaizecișicincișaizecișișaseșaizecișișapteșaizeci... 

— ... unei mașini când nu ai decât seria ei de fabricaţie... 

— ... saptezecișioptșaptezecișinouăoptzecioptzecișiunu... 

— ... și marca? Nu ai numărul de înmatriculare... 

— ... optzecișinouănouăzeci. Gata! 

— În regulă, copii, spuse instructorul. Vreau să fiţi atenţi. 
Puterea mâinii e un factor important în orice confruntare cu 
arma în mână. Poate că unii domni sunt îngrijoraţi că am să- 
i chem pentru următorul test. Și îngrijorarea voastră e 
îndreptăţită: Starling a dovedit că e deasupra mediei ţinând 
arma cu ambele mâini. lar asta pentru că lucrează. Se 
antrenează cu obiecte din acelea mici care pot fi strânse în 
pumn, și vă puteţi procura și voi. Cei mai mulţi dintre voi nu 
sunt în stare să strângă ca lumea altceva decât... hm - și 
Brigham se strădui să găsească un termen cât mai departe 
de jargonul obișnuit din infanteria marină -, decât vreun 
coș pe faţă, se opinti el în cele din urmă. Starling, să fim 
serioşi, nici tu nu ești destul de bună. Înainte de terminarea 
cursurilor, vreau să văd că și cu stânga treci de nouăzeci. 
Acum formaţi perechi, unul trage, celălalt numără, viteză, 
viteză! Starling, tu rămâi. Ce altceva mai știi despre mașina 
aia? 

— Numai seria de fabricaţie și marca, atât. Și un 
proprietar mai vechi, de-acum cinci ani. 

Bine, fii atentă! Cei mai mulţi o zbâr... se încurcă 
atunci când trebuie să treacă de la un proprietar la altul, pe 
baza documentelor de înregistrare. Te împotmolești între 
un stat și altul. Vreau să spun că și polițiștilor li se întâmplă. 


lar pe computere nu apar decât numărul de înregistrare și 
cel de înmatriculare. Ne-am obișnuit cu toţii să folosim doar 
cele două numere, nu seria de fabricaţie. 

Zgomotul trăgacelor manipulate de zor răsuna în toată 
încăperea, așa că trebuia să-i strige la ureche ca să-l audă. 

— Da' există o cale mai lesne. R.L. Polk & Company, care 
publică cărţile de telefon din fiecare oraș, scot și o listă cu 
numerele curente de înregistrare ale mașinilor după mărci 
și seria de fabricaţie. Numai acolo găsești. Comercianţii de 
mașini își publică anunţurile prin compania asta. De unde ai 
știut că pot să te ajut în chestia asta? 

— Aţi lucrat la Divizia Operativă a ICC:2+. Așa că mi-am 
închipuit că a trebuit deseori să luaţi urma unor mașini. 
Mulţumesc. 

— Atunci vreau o compensație: antrenează-te și cu 
stânga, să ajungem acolo unde am zis și să le facem de râs 
pe domnișoarele astea cu degeţele îngrijite. 

L] 

În timpul perioadei de studiu individul, se retrase în 
cabina telefonică; mâinile îi tremurau atât de tare, că abia 
putea citi ce scria. Raspail avusese un Ford. Lângă sediul 
Universităţii Virginia era un patron de service care se 
ocupase ani de zile cât putuse de mașina ei, hârbuitul Pinto. 
lar acum, cu aceeași răbdare, consulta listele companiei 
Polk ca să-i poată da un răspuns. Şi se întoarse la telefon 
furnizându-i numele și adresa celui care înregistrase 
mașina lui Raspail. 

„Clarice e tare! Clarice e mare. Lasă prostiile și sună-l pe 
om acasă, și să vedem, deci Number Nine Ditch, Arkansas. 
Jack Crawford n-o să mă lase în veci să mă duc tocmai până 
acolo, dar cel puţin pot afla cine a luat mașina.” 

Niciun răspuns, nu răspundea nimeni în continuare. 
Sunetul apelului se auzea ciudat, foarte, foarte departe, 
două note, ca la party-line. Încercă și în cursul nopţii, tot 
fără niciun rezultat. În timpul pauzei de masă de miercuri, 
în fine, îi răspunse un bărbat. 


— Aici postul de radio WPOQ, cu muzică veche și bună. 

— Alo, sun ca să... 

— N-am nevoie de niciun fel de tăblăraie de aluminiu și 
ni' n-am poftă să stau în vreo rulotă-n Florida. Mai ai ș-al! 
marfă? 

Accentul de Arkansas se simţea puternic vocea 
individului. Dacă voia, putea să vorbească și ea la fel, cu 
oricine, dar acum nu avea vreme. 

— În regulă, domnule. O să vă rămân recunoscătoare 
dacă îmi puteţi da o mână de ajutor. Încerc să dau de 
domnul Lomax Bardwell. Mă numesc Clarice Starling. 

— E Starling și mai nu știu cum, strigă individul ca să-l 
audă și ceilalți din casă. Ce treabă ai cu Bardwell? 

— Sun de la Biroul din Mid-South al firmei Ford. Fordul 
pe care l-aţi cumpărat are nevoie de unele modificări, pe 
care firma le face gratuit. 

— Eu mi-s Bardwell. Credeam că ești vreuna dân alea 
care vor zor nevoie mare să-mi mai vândă ceva pân telefon. 
Da' acu' e cam târzior pen' vreo modificare, că-i rablă dă 
tot. Io și nevastă-mea taman eram la Little Rock, ieșind dăn 
South Mall cu Fordu'. 

— Ascult, domnule. 

— Cân' afurisita dă ţavă a spart baia dă ulei. Și să te ţii: 
ulei peste tot. Și ginești camionu' ăla mare Orkin, cu o 
gânganie mare deasupra? Ei bine, unu' d'ăla a nimerit chiar 
pân balta dă ulei ș-a derapat. 

— Dumnezeule! 

— A luat-o frumușel șa dat taman pân cabina la 
automatu' dă fotografiat, a scos aparatu' din ţâţâni și 
geamurile s-au dus și ele. Ala dă la aparat a ieșit 
împleticindu-se năuc afară. A trebuit să-l ţin să n-o ia razna 
pă drum. 

— Măi să fie! Și ce s-a întâmplat cu mașina? 

— Cu ce? 

— Cu Fordul? 


— l-am zis lu' Buddy Sipper de la cimitiru' de mașini să 
vină să-l ia că i-l dau numa' pă cinjde dolari. Chibzuiesc că l- 
o fi făcut bucăţi de-acum. 

— Domnule Bardwell, îmi puteţi spune numărul lui de 
telefon? 

— Ce treabă ai tu cu Sipper? Dacă-i cineva îndreptăţit să 
mai ciupească ceva biștari din rabla aia, atunci io mi-s ăla. 

— Da, domnule, vă înţeleg. Nu fac decât ce mi s-a spus, 
adică să găsesc mașina aia. Vă rog, aveţi cumva numărul de 
telefon? 

— Habar n-am unde-o fi cartea aia dă telefon. Dă multă 
vreme n-am mai văzut-o. Ştii cum e cân' ai nepoți. Da-l 
găsești de la poștă. Cimitiru' de mașini Sipper. 

De la atelierul de dezmembrări Sipper află că mașina 
fusese desfăcută, și ce rămăsese din ea fusese făcut calup la 
presă și trimis la fier vechi. Din registru, supraveghetorul îi 
citi seria de fabricaţie. 

Un rahat împrăștiat! exclamă Starling cu accent pe 
măsură. Fundătură. Asta zic și eu felicitare de Sfântul 
Valentin. 

Starling își rezemă fruntea de cutia metalică rece a 
telefonului din cabină. Ardelia Mapp, cu niște cărţi 
subsuoară, bătu în ușa cabinei și-i întinse o oranjadă. 

— Mulţumesc, Ardelia. Mai am de dat un singur telefon. 
Dacă reușesc să vorbesc, te ajung din urmă la cantină. 

— Şi speram atât de mult să te aud că nu mai vorbești în 
jargonul ăla atât de nenorocit, oftă Mapp. Există și cărţi 
care te pot ajuta. Nici eu nu mai vorbesc în dialectul de 
acasă. Mai vorbește tu mult așa, și o să-ţi iasă vorbe că te ţii 
numai cu indivizi dubioși, fato. 

După care Mapp închise ușa cabinei telefonice. Starling 
se gândi că acum trebuia să-l convingă pe Lecter să-i 
furnizeze alte informaţii. Dacă obținea interviul ăsta, 
Crawford s-ar fi putut s-o lase să se ducă din nou la 
sanatoriu. Formă numărul doctorului Chilton, dar nu reuși 
să treacă de secretară. 


— Doctorul Chilton e cu adjunctul procurorului și cu 
medicul legist, îi comunică secretara. A vorbit deja cu șeful 
dumneavoastră, și nu mai are nimic să vă comunice. La 
revedere! 


e CAPITOLUL 7 


— Prietenul tău Miggs e mort, o anunţă Crawford. 
Starling, mi-ai spus tot ce aveai de spus? 

Chipul obosit al lui Crawford era la fel de sensibil la cel 
mai mic semnal precum penele de pe capul unei bufniţe și 
la fel de neîndurător. 

— Cum? 

Starling simţi că o apucă un fel de amorţeală gândindu-se 
că acum trebuia să mai facă faţă și acestei situaţii. 

— Şi-a înghiţit limba spre dimineaţă. Lecter i-a dat ideea, 
după părerea lui Chilton. Supraveghetorul de noapte l-a 
auzit pe Lecter cum îi șoptea lui Miggs ceva. Lecter știa o 
mulţime de lucruri despre Miggs. I-a vorbit destul de multă 
vreme, dar supraveghetorul n-a reușit să audă ce-i spunea. 
Miggs a început să plângă, și după aceea s-a potolit. 
Starling, mi-ai raportat chiar totul? 

— Da, domnule. În raport și în memoriu am pus totul, 
aproape cuvânt cu cuvânt. 

— Chilton m-a sunat ca să mi se plângă de tine... 
Crawford se opri, fiind plăcut surprins că ea nu-l întreabă 
nimic. l-am comunicat că, după părerea mea, nu am ce-ţi 
reproșa. Chilton încearcă să preîntâmpine o anchetă a celor 
de la Drepturile Civile. 

— Şi se va face o anchetă? 

— Bineînţeles, dacă familia lui Miggs va insista. 
Departamentul pentru Drepturi Civile va face vreo opt mii 
de anchete anul ăsta. Vor fi încântați să-l adauge și pe 
Miggs pe lista lor. 

Crawford o privi mai îndeaproape. 

— Te simţi bine? 

— Nu știu ce să zic de povestea asta. 


— Nu trebuie să zici nimic. Lecter a făcut-o ca să se 
distreze. Ştia bine că n-au ce-i face în cazul ăsta, așa că de 
ce să nu se distreze?! Chilton o să-i ia cărţile și scaunul de 
la closet o vreme și n-o să-i mai dea nici desertul, și cu asta, 
basta. 

Crawford își împreună degetele pe burtă și și le privi. 

— Lecter te-a întrebat de mine, nu-i așa? 

— M-a întrebat dacă sunteţi foarte ocupat. Şi i-am spus 
că da. 

— Numai atât? Nu cumva ai omis ceva personal pentru 
că nu voiai să aflu și eu? 

— Nu. Spunea că sunteţi un stoic, dar am amintit și asta. 

— Da. Altceva, nimic? 

— Nu. N-am omis nimic. Doar nu credeţi că ne-am întins 
la bârfe și că de asta a catadicsit să stea de vorbă cu mine! 

— Nu. 

— Eu nu cunosc nimic personal despre dumneavoastră, 
și, chiar dacă aș fi știut, nu aș fi discutat. Dacă e vreo 
problemă, haideţi s-o discutăm pe faţă! 

— Bun, sunt mulţumit. Să trecem la problema următoare! 

— Aţi crezut cumva că... 

— Gata. Treci la subiectul următor, Starling! 

— Informaţiile lui Lecter despre mașina lui Raspail nu 
duc nicăieri. A fost strivită și vândută la fier vechi cu multe 
luni în urmă, la un cimitir de mașini din Number Nine Ditch, 
Arkansas. Poate, dacă mă duc din nou la sanatoriu și stau 
de vorbă cu el, o să-mi spună mai multe. 

— Ai epuizat toate variantele în cazul ăsta? 

— Da. 

— De ce consideri că Raspail avea numai o mașină? 

— Era singura înregistrată pe numele lui, era 
necăsătorit, așa că am presupus... 

— Aha, te-am prins. 

Crawford împunse aerul cu arătătorul la ceva invizibil 
care s-ar fi aflat între ei. 

— Deci ai presupus! Starling, ai presupus. 


Crawford scrise cuvântul presupus pe un top de hârtie 
din faţa lui. Mai mulţi instructori de-ai lui Starling 
împrumutaseră de la Crawford același obicei, dar Starling 
nu lăsă să se vadă că observase stilul ăsta. Crawford vorbi 
subliniind cuvântul-cheie: 

— Dacă, atunci când eu te trimit într-o misiune, tu începi 
să-ți dai cu presupusul, atunci poţi să presupui că ne-ai 
făcut de râs pe amândoi. Se lăsă pe spătarul fotoliului 
satisfăcut. Ştiai că Raspail avea mania de a colecţiona 
mașini? 

— Nu. Au rămas ca moștenire? 

— Nu știu. Crezi că ești în stare să afli? 

— Da. Cred că da. 

— De unde o să pornești? 

— De la executorul său testamentar. 

— Avocat din Baltimore, chinez, parcă îmi amintesc ceva. 

— Everett Yow, preciză Starling. E în cartea de telefon. 

— Te-ai gândit vreo clipă la mandatul de percheziţie 
necesar pentru cercetarea mașinii lui Raspail? 

Uneori tonul pe care vorbea Crawford îi amintea de 
miriapodul atoateștiutor din Alice în Tara Minunilor. 
Starling nu îndrăzni să-i vorbească pe același ton. 

— Întrucât Raspail e mort și nu e suspect de nimic, dacă 
avem aprobarea executorului său testamentar de a cerceta 
mașina, atunci percheziţia este legală, iar rezultatele ei pot 
fi admise ca dovezi în instanţă, recită ea ca la carte. 

— Exact. Ştii ce? Am să-l anunţ pe ofițerul local din 
Baltimore că vei sosi. Sâmbătă, Starling, în timpul tău liber. 
Du-te, găsește dovada, dacă există vreuna. 

Crawford reuși, cu succes, să-și impună să nu se uite 
după ea când ieși din birou. Din coșul de gunoi, ridică cu 
două degete o hârtie mov, mototolită. O puse pe birou și o 
netezi. Era despre soţia lui. Era un scris elegant: 


Iscoditoare școli ce scormoniţi știința 
gheenei care mistuie o lume, 


cu niciun gând, vreun învăţat anume 
nu bănuie c-o arde neființa? 


Îmi pare nespus de rău de Bella, Jack. 


Hannibal Lecter 


e CAPITOLUL 8 


Everett Yow era la volanul unui Buick negru, cu 
însemnele Universităţii De Paul lipite pe lunetă. Mașina 
mergea ușor lăsată pe stânga din cauza greutăţii lui 
considerabile. Clarice Starling îl urma îndeaproape pe când 
ieșeau din Baltimore, sub rafalele ploii. Era aproape 
întuneric. Ziua ei liberă pe care o obținuse ca investigator 
în afacerea asta era pe sfârșite și nu mai avea la dispoziţie 
alta. Încerca să-și stăpânească nerăbdarea, bătea în volan 
în ritmul ștergătoarelor de parbriz, în vreme ce mașinile 
abia se târau în traficul de pe Route 301. 

Yow era un om inteligent, rotofei, care abia respira. 
Starling bănuia să fi avut vreo șaizeci de ani. Deocamdată 
se dovedise amabil. Nu din cauza lui pierduse ziua aceea: 
avocatul din Baltimore tocmai se întorsese în după-amiaza 
aceea dintr-o lungă călătorie de afaceri de o săptămână la 
Chicago, și de la aeroport venise direct la birou să o 
întâlnească pe ea. 

Cu mult înainte de moartea lui, Raspail își pusese la 
conservare Packard-ul clasic pe care-l deţinea, îi explicase 
Yow. Nu fusese înmatriculat niciodată și nici nu părăsise 
garajul. Yow îl văzuse doar o dată, acoperit cu husă, pus la 
păstrare, și asta atunci când mersese să se convingă de 
existenţa lui pentru masa succesorală, imediat după decesul 
clientului său. El îi spusese direct că, dacă anchetatorul 
Starling e de acord să-i dezvăluie pe loc orice element nou 
care s-ar dovedi dăunător pentru interesele fostului său 
client îndată ce-l va descoperi, el va fi de acord să-i arate 
automobilul. Și pentru asta nu era nevoie de niciun mandat 
de percheziţie. 

Starling fusese încântată ca vreme de o zi să aibă la 
dispoziţie luxosul Plymouth, cu telefon la bord. Primise de la 


Crawford o nouă legitimaţie, pe care scria „Anchetator 
Federal” și care expira peste o săptămână. 

Destinația lor era depozitul Split City Mini-Storage, la 
vreo şase kilometri în afara orașului. În vreme ce abia se 
târau pe autostradă, Starling se folosi de telefon pentru a 
afla tot ce se putea despre acel depozit, așa că, în momentul 
în care văzu firma „SPLIT CITY MINI-STORAGE - CHEIA 
SE PĂSTREAZĂ LA CLIENT”, era deja în temă. 

Depozitul avea o autorizaţie de funcţionare de la Camera 
de Comerţ Interstatală pe numele lui Bernard Gary. Acesta 
abia scăpase de condamnare pentru trafic cu obiecte 
furate, cu trei ani în urmă, și autorizaţia îi fusese ridicată 
pentru evaluarea situaţiei. 

Yow coti spre intrare pe sub firmă și arătă cheile unui 
tinerel în uniformă, cu faţa plină de coșuri, care era la 
poartă. Portarul se uită la plăcile de înmatriculare ale 
mașinilor și le trecu în registru, deschise poarta și le făcu 
nerăbdător semn să intre, ca și cum ar fi avut și alte treburi 
mult mai importante. 

Split City e un loc dezolant, peste care vântul șuiera în 
voie. Asemenea curselor speciale de avion de sâmbăta de la 
La Guardia la Juarez, pentru cei care vor să divorţeze 
repede, depozitul făcea parte din serviciile necesare pentru 
populaţia modernă antrenată într-o aiurită mișcare 
browniană, iar menirea sa era să păstreze calabalăcurile 
părţilor divorțate. Magaziile erau ticsite de mobile de 
sufragerie, măsuţe pentru micul dejun, saltele pătate, 
jucării și fotografii ale unor relaţii eșuate. Ofițerii Poliţiei din 
Baltimore County socoteau că la Split City s-ar găsi și 
bunuri de mare valoare ascunse de ochii tribunalelor ce 
judecau cazurile de faliment. 

Semăna cu o bază militară: cam douăsprezece hectare de 
depozite și hale lungi, despărțite de pereţi de protecţie 
împotriva incendiilor, care la rândul lor erau împărțite în 
magazii nu mai mari decât un garaj mai acătării, fiecare 
având rulouri metalice care se ridică în loc de uși. Chiriile 


sunt destul de rezonabile, și unele lucruri zăceau acolo de 
ani și ani de zile. Paza era destul de bună. lerenul era 
înconjurat de două rânduri de garduri solide, iar între ele 
patrulau paznici cu câini. 

Lângă peretele Magaziei 31 a lui Raspail, se adunaseră 
vreo douăzeci de centimetri de frunze uscate, pahare de 
plastic și gunoaie. Câte un lacăt zdravăn trona de-o parte și 
de alta a ușii magaziei. Canatul din stânga avea și un sigiliu 
vizibil. Everett Yow se aplecă cu greutate să cerceteze 
sigiliul. Starling ţinea umbrela într-o mână, iar în cealaltă 
avea lanterna, căci începuse să se-ntunece. 

— Nu pare să fi umblat cineva la el de când am fost aici 
ultima dată, acum cinci ani, spuse avocatul. Uite aici pe 
plastic sigiliul meu. Pe vremea aia nu aveam habar că 
rudele lui se vor lupta atâta prin tribunale și că împărţirea 
moștenirii se va prelungi atâţia ani. 

Yow ţinu lanterna și umbrela, în vreme ce Starling 
fotografie sigiliul și lacătul. 

— Raspail avea un birou în oraș pe care l-am închis, ca să 
nu se mai plătească chirie. Am adus apoi aici toată mobila și 
am pus-o la conservat împreună cu mașina și cu alte 
calabalăcuri. E aici și un pian, cărţi, casete cu muzică, și 
chiar și un pat, dacă nu mă înșel. Yow încercă să deschidă. 
Cred că lacătul s-a blocat. Ăsta, cel puţin, nu se lasă deloc. 

Îi venea greu să stea aplecat de mijloc și să și respire în 
același timp. Încercă să se așeze pe vine, și îi trosniră 
genunchii. 

Starling fu încântată să vadă lacătele acelea imense, 
cromate. Arătau formidabil, imposibil de forţat, dar ea știa 
că, dacă avea la îndemână o șurubelniţă subţire și un 
ciocan, putea face să le sară butucii: pe când era copilă, 
tatăl ei îi arătase cum procedează spărgătorii. Problema era 
să găsească un ciocan și o șurubelniţă, și aici nu avea trusa 
de scule pe care o târa cu ea în rabla de Pinto. 

Cotrobăi prin geantă și găsi spray-ul pe care-l folosea 
uneori ca să deblocheze broasca înțepenită de la propria 


mașină. 

— Domnule Yow, nu vreţi să vă mai trageţi puţin sufletul 
în mașina dumneavoastră? Mai bine vă mai dezmorţiţi 
puţin, și mă ocup eu de lacătele astea. Luaţi și umbrelele, că 
acum abia mai picură. 

Starling mută Plymouth-ul FBI-ului în dreptul ușii, pentru 
a folosi lumina farurilor. Scoase joja de la mașină și puse 
câteva picături de ulei în gaura cheii lacătelor, apoi mai 
folosi și spray-ul ca să subţieze uleiul. Din mașină, domnul 
Yow zâmbi dând aprobator din cap. Starling se bucura că 
avea de-a face cu un om inteligent. Însemna că putea să-și 
vadă de treabă fără ca acesta să se supere. 

Se făcuse întuneric de-a binelea. În lumina aceea 
puternică a farurilor se simţea foarte expusă, iar cureaua 
ventilatorului scârțâi când motorul trecu la relanti. Încuiase 
portiera mașinii cu motorul pornit. Domnul Yow părea 
foarte pașnic, dar ea nu voia să riște să fie strivită de ușă ca 
din greșeală. 

În mâna ei lacătul săltă ca o broască atunci când se 
deschise, și rămase cu el în mână, simţindu-l unsuros și 
greu. Celălalt, fiindcă avusese timp să se îmbibe de ulei, se 
deschise și mai ușor. 

Dar ușa nu se lăsa clintită cu niciun chip. Starling trase 
de mâner până când văzu stele verzi dansând în fața 
ochilor. Yow veni și el să dea o mână de ajutor, dar, cum mai 
avea și hernie, puterile lui erau egale cu zero. 

— Ne întoarcem săptămâna viitoare cu băiatul meu sau 
cu vreun meșter, sugeră domnul Yow. Acum tare aș vrea să 
mă duc acasă. 

Starling nu era sigură că va mai ajunge vreodată la 
depozitul ăsta. Crawford probabil abia aștepta să pună 
mâna pe telefon și să le spună celor de la biroul local din 
Baltimore să se ocupe de problemă. 

— Domnule Yow, o să mă grăbesc cât pot. Aveţi cumva un 
cric în mașină? 


Puse cricul la mijloc sub mânerul ușii, iar Starling se lăsă 
cu toată greutatea pe levierul cricului. Ușa trosni înfiorător 
și se săltă cu un centimetru, îndoindu-se de la mijloc. Reuși 
apoi să salte ușa cu încă doi centimetri, apoi cu încă doi, 
suficient să vâre sub ea roata de rezervă a mașinii. După 
aceea mută cricul ei și cel al domnului Yow spre marginile 
ușii, lângă șina pe care culisa ușa. 

Opintindu-se când într-un cric, când în celălalt, reuși să 
salte marginea ușii cu vreo cincizeci de centimetri, după 
care aceasta se înțepeni definitiv, și niciun efort nu o mai 
convinse să cedeze un milimetru. 

Domnul Yow veni lângă ea să se zgâiască și el pe sub ușă. 
Nu putea sta aplecat decât câteva secunde. 

— Tare mai miroase a șoareci înăuntru, spuse el. Și doar 
mi s-au dat asigurări că pun otravă. Cred că e trecut și în 
contract. Mi-au zis că aici nu se știe cum arată șoarecii. Dar 
îi auzi, nu-i așa? 

— Da, îi aud și eu, confirmă Starling. 

La lumina lanternei văzu pe sub marginea husei niște lăzi 
de carton și un cauciuc mare de automobil cu o dungă albă 
pe mijloc. Cauciucul era dezumflat. Trase Plymouth-ul 
înapoi până când o parte din lumina farurilor ajunse să bată 
pe sub ușă, apoi luă din mașină un covoraș de cauciuc. 

— Agent Starling, ai de gând să te bagi pe dedesubt? 

— Domnule Yow, vreau doar să arunc o privire. 

E] scoase din buzunar o batistă. 

— Îţi sugerez să-ţi legi bine manșetele pantalonilor ca să 
nu te trezești că-ţi intră vreun șoarece pe acolo. 

— Mulţumesc, domnule, o idee excelentă. Domnule Yow, 
dacă se lasă cumva ușa sau se întâmplă orice altceva 
neprevăzut, vreţi să fiţi atât de amabil să sunaţi la numărul 
ăsta? E biroul nostru din Baltimore. Acolo se știe că sunt 
aici cu dumneavoastră și să nu se îngrijoreze dacă nu 
primesc niciun semn de la mine prea mult timp. Mă 
înţelegeţi? 

— Sigur că da. 


Îi dădu cheile de la automobilul Packard. Starling puse 
covorașul de cauciuc pe pământul umed în faţa ușii și se 
întinse pe el. În mână avea un pachet de saci de plastic 
pentru culegerea probelor, cu care acoperise lentila 
aparatului foto, și-și legase bine manșetele cu câte o 
batistă: a ei și a lui Yow. Pe faţă îi căzu o rafală de ploaie, iar 
pe sub ușă veni un iz de șoareci și mucegai. Lui Starling îi 
veni în minte, în mod absurd, o expresie în latină. 

În prima ei zi de medicină legală, instructorul scrisese pe 
tablă cuvintele unui mare medic: Primum non nocere. În 
primul rând, să nu dăunezi. 

„E drept că n-a spus asta într-un garaj plin de șoareci 
nenorociţi.” 

Și deodată îl văzu pe tatăl ei, cu o mână pe umărul 
fratelui ei, și-l auzi că-i spune: „Dacă nu poţi să joci fără să 
te miorlăi, mai bine du-te în casă”. 

Starling își încheie bluza până la gât, se ghemui și se 
strecură pe sub ușă. 

Se trezi în spatele automobilului. Era parcat în partea 
stângă a garajului, aproape lipit de perete. Maldăre de cutii 
de carton înconjurau mașina până lângă celălalt perete din 
dreapta. Starling, culcată pe spate, se strecură ca un șarpe 
până ajunse la spaţiul îngust dintre mașină și cutii. Lumină 
cu lanterna muntele de cutii. Spaţiul liber era plin de pânze 
de păianjen, rotunde, încărcate cu cadavrele gângăniilor 
uscate, înfășurate strâns în ele. „Numai păianjenul eremit e 
otrăvitor, dar acela nu-și face niciodată pânza în locuri 
deschise, își spuse Starling. Ceilalţi nu prezintă pericol.” 

Ar fi fost puţin loc în spatele barei din spate unde putea 
să se ridice în picioare. Se târi prin spaţiul îngust până 
reuși să iasă de sub mașină și dădu cu nasul de cauciucul cu 
bandă albă. Era plin de mucegai. Citi: „Goodyear Double 
Eagle”. 

Având grijă să nu se lovească la cap, reuși să se ridice în 
picioare și, cu mâinile în faţă, începu să rupă pânzele de 


păianjen. Așa era când se purta văl? De afară răzbătu vocea 
lui Yow: 

— Ești teafără, domnișoară Starling? 

— E-n regulă. 

Auzi cum fugeau șoarecii speriaţi de vocea ei, și o jivină 
băgată în pian făcu să vibreze una dintre coardele notelor 
înalte. Farurile îi luminau doar călcâiele. 

— Agent Starling, deci ai găsit pianul, strigă domnul Yow. 

— Eu n-am apăsat nicio clapă. 

— Ah! 

Automobilul era imens, înalt și lung. Limuzină Packard 
din 1938, după cum spunea inventarul lui Yow. Era acoperit 
cu un covor cu partea plușată dedesubt. Trecu lumina 
lanternei peste el. 

— Domnule Yow, aţi acoperit mașina cu un covor? 

— Așa am găsit-o, și nici n-am umblat la ea, îi comunică 
Yow pe sub ușă. Nu suport covoarele astea pline de praf. 
Raspail l-a pus. Treaba mea era să mă asigur că automobilul 
rămăsese acolo. Hamalii angajaţi de mine au pus pianul la 
perete, l-au acoperit și au clădit cutiile una peste alta lângă 
mașină, și apoi i-am expediat. Doar îi plăteam cu ora. În 
cutiile alea sunt doar partituri și niște cărți. 

Covorul era gros și greu, și, când trase de el, se ridică un 
nor dens de praf în lumina lanternei. Strănută de mai multe 
ori. Ridicându-se în vârful picioarelor, reuși să ruleze 
covorul până la mijlocul bătrânei mașini înalte. Geamurile 
ușii din spate erau acoperite cu perdeluţe. Mânerul ușii 
avea un strat gros de praf pe el. Trebui să se aplece peste 
niște cutii ca să ajungă la el. Apucând doar capătul 
mânerului, încercă să-l răsucească. Ușa era încuiată. Ușa 
din spate nu avea cheie. Acum trebuia să mute o mulţime 
de cutii ca să ajungă la ușa din faţă, iar locul era al naibii de 
strâmt și nu avea unde le pune. Văzu un mic interval între 
perdeluţă și stâlpul din spate al mașinii. 

Se aplecă lipindu-și faţa de geam și îndreptă lumina 
lanternei, să vadă înăuntru. Nu reuși să distingă decât 


imaginea propriului chip în geam. Acoperi cu palmele 
lanterna și plimbă un fascicul de lumină, filtrat de geamul 
prăfuit, pe banchetă. Văzu un album cu fotografii. Lumina 
era cam chioară, dar izbuti să deslușească felicitări de 
Sfântul Valentin lipite pe pagini. Felicitări vechi, dantelate, 
pe care timpul le scămoșase. 

— Domnule doctor Lecter mulțumesc mult. 

Când vorbi, suflarea ei stârni un norișor de praf de pe 
rama geamului și nu mai văzu nimic. Nu voia să șteargă 
praful, așa că așteptă până se așeză de la sine. Fasciculul 
lanternei porni mai departe, dezvăluind o pătură mototolită 
pe podea, și în lumina aceea slabă apăru o pereche de 
pantofi de lac. În pantofi, o pereche de șosete negre și, mai 
sus, niște pantaloni tot negri, de gală, și, în pantaloni, o 
pereche de picioare. 

„Nimeni-n-a-intrat-pe-ușa-asta-de-cinci-ani! Ușurel, 
ușurel, fetiţo!” 

— Domnule Yow! Auziţi, domnule Yow! 

— Da, agent Starling! 

— Domnule Yow, în mașina asta e cineva. 

— Of, fir-ar să fie, domnișoară Starling, ieși afară de 
acolo! 

— Încă nu, domnule Yow. Mai așteptați puţin, vă rog! 

„Uite acum e foarte important să gândești cu mintea 
limpede. Ce se întâmplă aici e mai important decât 
rahaturile sentimentale pe care o să le smiorcăi tu cu nasul 
în pernă tot restul vieţii. Strânge din dinţi și fă ce trebuie să 
faci. Să nu distrug nicio urmă, dovadă. Am nevoie de ajutor. 
Dar tare nu vreau să strig că vine lupul, și lupul să nu vină. 
Dacă-i fac pe cei de la biroul din Baltimore și poliţia să vină 
valvârtej aici degeaba, nu mă văd bine. Domnul Yow nu m- 
ar fi adus aici dacă ar fi bănuit că în mașină zace de mult un 
înțepenit.” 

Zâmbi în sinea ei, dându-și seama că un înțepenit era un 
fel de a brava. 


„De la ultima vizită a lui Yow, n-a mai călcat nimeni pe 
aici. Bun. Asta înseamnă că aceste cutii de carton au fost 
stivuite după ce ințepenitul a ajuns în mașină. Asta mai 
înseamnă că pot muta cutiile fără să șterg nicio urmă.” 

— În regulă, domnule Yow. 

— Trebuie să chemăm acum poliţia sau te descurci și 
singură? 

— Păi asta vreau să aflu și eu. Staţi acolo, vă rog, și 
așteptați puţin. 

Să tot mute cutiile acelea ca să-și facă loc era ca și cum s- 
ar fi chinuit cu un cub Rubik. Încercă să le salte ţinând 
lanterna sub braţ, dar o scăpă de două ori pe jos, și până la 
urmă 0 puse sus pe capota mașinii. Înainta punând cutiile 
din faţă în spate, unele mai mici ce conţineau probabil cărţi 
lunecară sub mașină; îi intră de undeva o ţeapă într-un 
deget și simţi cum o trece un junghi. 

Reuși să privească prin fereastra prăfuită a ușii din faţă 
dreapta: un păianjen își ţesuse pânza între volan și 
schimbătorul de viteze. Între compartimentul din faţă și cel 
din spate era un geam culisant închis. 

Abia acum își dădu seama că ar fi trebuit să pună puţin 
ulei și pe cheia mașinii înainte de a ajunge la broască, dar 
avu surpriza plăcută să se descuie ușor. 

Ușa abia se deschidea, cam o treime, din cauza locului 
strâmt, se lovi de cutiile de carton cu o bufnitură care-i făcu 
pe șoareci să chiţăie și din pian răsunară alte sunete de 
coarde. Dinspre mașină veni un damf de putrezit și 
substanţe chimice. Mirosul ăsta îi spunea ceva, dar nu era 
în stare să-și aducă aminte ce. 

Se aplecă înăuntru, ridică geamul dintre șofer și 
bancheta din spate și  îndreptă lanterna spre 
compartimentul acela. Mai întâi în fasciculul de lumină 
apăru o cămașă de ocazie, cu butoni la guler, ridică 
lanterna iute spre faţa individului - nu avea faţă, cobori 
lanterna, văzu din nou butonii, pieptul impecabil al cămășii 
cu guler de mătase, spre poale, fermoarul deschis, din nou 


spre guler, papionul elegant, ciotul alb al gâtului unui 
manechin. Deasupra ciotului mai era ceva. O învelitoare de 
cârpă, acolo unde ar fi trebuit să fie capul, dar dedesubt era 
ceva atât de mare, că semăna cu o colivie de papagal. 
„Catifea”, se gândi Starling. Obiectul era pus pe o bucată 
de placaj, așezată pe compartimentul pentru bagaje, și 
ieșea în afară exact deasupra gâtului manechinului. 

Luă mai multe cadre cu aparatul foto, corectând distanţa 
la lumina lanternei și închizând ochii când se declanșa 
blițul. Apoi ieși din mașină și rămase în picioare gândindu- 
se ce să facă mai departe. 

În niciun caz n-avea de gând să-l sune pe ofiţerul care 
conducea biroul din Baltimore să vadă un manechin cu 
fermoarul de la pantaloni desfăcut și un album cu felicitări. 

Se hotări să ajungă la compartimentul din spate, să ridice 
acoperitoarea aceea și să vadă ce-o fi acolo. Nu stătu mult 
pe gânduri. Întinse mâna pe la șofer, deschise ușa din spate, 
dădu deoparte niște cutii. Păru să treacă mult timp. Când 
deschise ușa, mirosul acela ciudat părea mult mai puternic. 
Apucă cu grijă albumul de margini și îl puse în sacul pentru 
colectat probe aflat pe capotă. Pe bancheta din spate 
întinse alt sac de probe. 

Arcurile mașinii scârţâiră când intră înăuntru, iar 
manechinul se clătină când se așeză alături; mâna dreaptă, 
cu mănușă albă de gală, se depărtă de șold și se sprijini de 
canapea. Atinse mâna aceea înmănușată: era dintr-un 
material tare. Rulă cu grijă marginea mănușii în dreptul 
încheieturii. Încheietura era dintr-un material sintetic. 
Pantalonii stăteau puţin umflaţi în faţă, ceea ce-i trezi niște 
amintiri stranii din vremea când fusese elevă la liceu. 

De sub banchetă se auzi zgomotul unor animale mici ce o 
luau la fugă. 

Ușor, ca o mângâiere, atinse cu mâna acoperitoarea. 
Materialul lunecă ușor pe ceva tare și lucios. Când simţi sub 
mână butonul unui capac, își dădu seama ce era: un borcan 
mare de laborator în care se ţin diverse organe. Şi-și dădu 


seama imediat ce era înăuntru. Cu groază, dar sigură că 
avea dreptate, ridică învelitoarea. 

Capul dinăuntru fusese tăiat exact sub maxilar. Era cu 
faţa spre ea, arătându-și ochii albicioși din cauza alcoolului 
în care fusese păstrat. Avea gura deschisă, iar limba îi ieșea 
puţin în afară. De-a lungul anilor, mare parte din alcool se 
evaporase, încât acum capul odihnea pe fundul borcanului; 
deasupra fluidului îi ieșea ţeasta care începuse să 
putrezească. Tigva, răsucită în mod nefiresc, ca un cap de 
bufniță, faţă de trupul de dedesubt, se uita prostește la 
Starling. Chiar și în lumina care-i evidenția trăsăturile, 
rămânea stupid și mort. 

Starling încercă să-și dea seama ce simte: era mulțumită, 
era chiar încântată. Se întrebă dacă sentimentele ei din 
momentul acela nu erau cam nepotrivite. Cum stătea pe 
bancheta bătrânului automobil, cu un cap retezat alături și 
o mulţime de șoareci ce fojgăiau prin preajmă, putea gândi 
limpede și era mândră de descoperirea ei. 

— Ei, Toto, acum nu mai suntem în Kansasit::.. 

Când era stresată, totdeauna îi venea să spună asta, dar, 
după ce-și auzi vorbele, se simţi caraghios, și era bucuroasă 
că n-o auzise nimeni. Acum la treabă. Se lăsă ușor pe spate 
și se uită în jur. Era locul de vânătoare al altcuiva, ales pe 
îndelete și aranjat anume, un tărâm aflat la mii de ani- 
lumină de autostrada pe care se târa traficul acum. 

Din vazele mici de cristal prinse de pilonii capotei, căzură 
petalele uscate ale unor flori. Masa limuzinei era lăsată în 
jos și acoperită cu o pânză de in. Un păianjen își ţesuse 
capcana între carafă și lumânarea aflată în apropiere. 

Se strădui să și-l închipuie pe Lecter, sau pe oricare altul, 
încercând să-i arate partenerului aflat acum în mașină 
albumul cu felicitări. Și mai ce? Lucrând cu băgare de 
seamă, ca să deranjeze cât mai puţin manechinul, îl cercetă 
încercând să-l identifice. Nu găsi niciun document. Într-unul 
dintre buzunarele sacoului găsi fâșiile de material rămase 
după ce fusese ajustată lungimea pantalonilor: hainele de 


gală erau probabil noi atunci când fuseseră puse pe 
manechin. 

Starling pipăi umflătura din pantaloni. „Prea tare, chiar și 
pentru un licean”, se gândi ea. Desfăcu mai mult prohabul 
cu mâna și îndreptă lanterna într-acolo: un penis de lemn, 
sculptat și lustruit. Falnică sculă. Se întrebă dacă nu era 
puţin cam depravată. 

Cu grijă, răsuci borcanul și cercetă capul acela, să vadă 
dacă sunt urme de răni. Nu se vedea niciuna. Numele 
laboratorului era incrustat în sticlă. Mai privi chipul acela 
până socoti că priveliștea avea să-i ajungă multă vreme. Și 
cu limba aceea care începea să-și schimbe culoarea acolo 
unde atingea sticla, nu arăta mai rău decât Miggs, cel din 
coșmarurile ei, în vreme ce și-o înghițea pe a lui. De acum 
încolo putea privi orice, dacă era vorba despre meseria ei, 
și avea ceva util de făcut în privinţa asta. Starling era foarte 
tânără. 

e 

La zece secunde după ce carul de reportaj al canalului 
WPIK se opri, Jonetta Johnson își puse cerceii, își pudră faţa 
cam tuciurie, dar frumoasă și evaluă situaţia. Monitorizând 
canalul radio al poliţiei din Baltimore, ea și echipa ei 
ajunseseră la Split City înaintea mașinilor de patrulare. 

Cei de la televiziune o văzură pe Clarice Starling, cu 
părul lipit de ţeastă în ploaia măruntă, stând în faţa ușii 
garajului, în mână cu lanterna și cu legitimaţia. 

Jonetta Johnson era în stare să adulmece un novice din 
prima secundă. Cobori din carul de reportaj urmată de 
echipa ei și se apropie de Starling. Reflectoarele puternice 
se aprinseră. Domnul Yow se lăsă atât de mult în spatele 
volanului, că nu i se vedea decât pălăria. 

— Jonetta Johnson, de la WPIK, se recomandă ea. Aţi 
raportat cumva o crimă? 

Starling nu arăta a fi un fioros om de ordine și știa asta. 

— Sunt ofiţer al FBI, aici e locul unei crime. Trebuie să-l 
păzesc până ce autorităţile din Baltimore... 


Asistentul cameramanului apucă de marginea de jos a 
ușii, încercând s-o ridice mai sus. 

— Stai! strigă Starling. Domnule, cu dumneata vorbesc, 
înapoi! Și nu glumesc. 

Tare ar fi vrut să aibă o insignă, o uniformă, orice. 

— În regulă, Harry, spuse reportera. Vrem doar să dăm o 
mână de ajutor, o asigură pe Starling. Echipa asta costă 
bani nu glumă și vreau să știu dacă e cazul s-o ţin aici până 
sosesc autorităţile de care spui. Nu vrei nici măcar să-mi 
spui dacă e cumva un cadavru înăuntru? Camera e închisă, 
totul rămâne doar între noi. Spune-mi, și atunci așteptăm. O 
să fim cuminţi, îţi promit. Ce zici? 

— În locul tău aș aștepta, îi replică Starling. 

— Mulţumesc, n-o să-ţi pară rău. Ştii, am și eu niște 
informaţii cu privire la depozitul Split City Mini-Storage, 
care s-ar putea să-ţi fie de folos. Vrei să-ţi îndrepţi puţin 
lanterna spre dosarul meu? 

— Carul de reportaj de la WEYE tocmai a cotit-o încoace 
la poartă, Joney, o informă Harry. 

— Să vedem dacă găsim ceva aici, îi spuse reportera lui 
Starling. Acum vreo doi ani a fost un scandal când unii au 
încercat să dovedească fără tăgadă că aici vin tirurile și 
depozitează... Hm, parcă artificii? 

Jonetta Johnson se uita parcă prea des peste umărul lui 
Starling. Aceasta se întoarse la timp ca să-l vadă pe 
cameraman băgat pe sub ușa garajului cu umerii și 
asistentul ciucit lângă el, gata să-i dea o cameră 
miniaturală. 

— Hei! strigă Starling. 

Se trânti în genunchi, pe pământul ud, și începu să-l 
tragă de cămașă. 

— Nu ai voie să intri acolo. Hei! Doar ţi-am spus! 

Și, în tot acest timp, cei doi bărbaţi o ţineau de vorbă, 
adresându-i-se pe un ton blajin: 

— N-o să ne atingem de nimic. Suntem profesioniști, nu-ţi 
face griji. Când o să vină polițiștii, tot o să ne lase, iubito! 


Tonul acela amabil, plin de dulcegării, o făcu să-și piardă 
firea. Se repezi la cricul ce sprijinea marginea ușii și-l slăbi 
mișcând levierul: ruloul ușii cobori vreo cinci centimetri. 
Mișcă braţul metalic din nou: marginea atingea pieptul 
cameramanului. Când văzu că acesta nu catadicsește să 
iasă, smulse levierul și se duse la el. Acum se aprinseră și 
reflectoarele carului de emisie al unui alt post de 
televiziune, și la lumina aceea orbitoare izbi cu sete cu 
levierul în ruloul metalic, făcând să cadă o ploaie de praf și 
rugină peste intrus. 

— Fii atent la mine, strigă ea. Nu vrei să mă asculţi, nu? i 
se adresă ea celui ce stătea pe jos. leși de acolo! Ei bine, să 
știi că ești în pragul arestării pentru obstrucţionarea 
anchetei. 

— Ei, nu te ambala, îi spuse asistentul. 

Puse mâna pe ea. Starling se întoarse la el. De dincolo de 
perdeaua orbitoare de lumină răsunau tot felul de întrebări 
în vreme ce se auzeau sirenele poliției apropiindu-se. 

— Ia mâinile de pe mine și depărtează-te, nemernicule! 

Își ţinea piciorul pe glezna cameramanului și se răsuci cu 
levierul în mână spre asistentul lui. Nu ridică levierul. Mai 
bine, fiindcă pe ecranele monitoarelor apărea și așa într-o 
postură destul de neplăcută. 


e CAPITOLUL 9 


Mirosul greu al coridorului cu celule părea și mai intens 
în semiîntunericul acela. Un televizor care mergea fără 
sunet proiecta umbra lui Starling pe barele celulei 
doctorului Lecter. 

Nu vedea nimic în întunericul de dincolo de bare, dar nu-i 
ceru paznicului să aprindă luminile. 'Tot coridorul acela avea 
să se lumineze brusc, dar știa că polițiștii districtului 
Baltimore ţinuseră toate luminile acelea aprinse ore în șir în 
vreme ce strigau la Lecter punându-i tot felul de întrebări. 
Refuzase să discute cu ei, dar se amuzase închipuind un 
origami în formă de găină care se făcea că ciugulește atunci 
când el îi mișca în sus și-n jos coada. Înfuriat, ofiţerul 
superior strivise jucăria de hârtie în scrumiera din hol în 
vreme ce-i făcea semn lui Starling să intre. 

— Domnule doctor Lecter? șopti Starling. 

Își auzi doar propria respiraţie, respiraţia celorlalţi de pe 
holul lung; numai din celula lui Miggs nu se auzea nimic. O 
absenţă imensă în cămăruţa acestuia. Îi simțea tăcerea ca 
pe un curent de aer rece. 

Starling știa că doctorul Lecter o urmărește din 
întuneric. Trecură două minute. O dureau braţele și 
picioarele după lupta aceea din faţa ușii garajului; își simțea 
hainele de pe ea jilave. Stătea pe jos, pe jachetă, cu 
picioarele strânse sub ea, departe de bare, și își ridică părul 
ud, și-l săltă peste guler, să nu-i mai simtă răceala pe gât. În 
spatele ei, pe ecranul televizorului, un evanghelist dădea 
din mâini. 

— Domnule doctor Lecter, știm amândoi despre ce e 
vorba. Ceilalţi cred că o să vorbiţi cu mine. 

Tăcere. Careva dintr-o celulă de pe coridor îngâna 
vechiul cântec scoţian Peste mări, spre Insula Skye. După 


vreo cinci minute, ea reluă: 

— M-am simţit tare ciudat acolo. Aș vrea să vorbim 
despre asta. 

Sări în picioare speriată când tava ieși din celula lui 
Lecter; nu-l auzise mișcându-se. În tavă era un prosop 
curat, împăturit cu grijă. Se uită la el, o încercă un fel de 
ameţeală, apoi îl luă și își șterse părul. 

— Mulţumesc. 

— De ce nu mă întrebi nimic de Buffalo Bill? 

Îi auzi vocea aproape, venind de la aceeași înălțime - 
probabil că și el stătea tot pe podea. 

— Ştiţi ceva de cazul ăsta? 

— S-ar putea, dacă văd dosarul anchetei. 

— Dar cazul nu este al meu, îi răspunse Starling. 

— N-o să-l mai ai nici pe-ăsta când vor socoti că nu le mai 
ești de folos. 

— Ştiu. 

— Dar ai putea face rost de dosarul lui Buffalo Bill. 
Rapoartele și fotografiile. Vreau să le văd. 

„Cred și eu că vrei.” 

— Domnule doctor Lecter, dumneavoastră aţi stârnit 
toată nebunia asta. Acum spuneţi-mi și mie ceva despre 
persoana pe care am găsit-o în limuzină. 

— Ai găsit o persoană întreagă? Ciudat. Eu n-am văzut 
decât un cap. De unde crezi că a apărut și restul? 

— Bine, bine. Al cui era capul acela? 

— Tu ce-mi poţi spune? 

— Nu s-a făcut decât o anchetă preliminară. Bărbat, alb, 
cam de douăzeci și șapte de ani, lucrări dentare cum se fac 
în America, dar posibil și în Europa. Cine era? 

— Iubitul lui Raspail. Raspail, flaut lipicios! 

— Care au fost circumstanţele... Cum a murit? 

— Faci o circumlocuţie, agent Starling? 

— Nu, o să pun întrebarea asta ceva mai târziu. 

— Dă-mi voie să te ajut, ca să nu mai pierzi atâta timp: nu 
eu l-am omorât. Raspail. Lui Raspail îi plăceau marinarii. E 


vorba despre un scandinav, pe nume Klaus și mai nu știu 
cum. Raspail nu mi-a destăinuit niciodată celălalt nume. 

Vocea lui Lecter se auzea venind de undeva de jos. 
„Probabil s-a întins pe podea”, se gândi Starling. 

— Klaus a coborât de pe o navă suedeză la San Diego. 
Raspail ţinea acolo niște cursuri de vară. Când l-a văzut pe 
tinerelul acela, a luat-o razna cu totul. Suedezului i s-a 
părut că i-a pus Dumnezeu mâna în cap, și a sărit în barca 
lui Raspail. Și-au cumpărat un fel de rulotă groaznică, și au 
început să se joace de-a faunii prin păduri, alergând 
despuiaţi.  Raspail susţinea că tânărul s-a dovedit 
necredincios, l-a înșelat, și atunci el l-a strangulat. 

— Raspail v-a spus toate astea? 

— Bineînţeles, mărturie confidențială, în timpul terapiei, 
și apărată de deontologia medicală. Dar cred că au fost 
minciuni. Lui Raspail i-a plăcut mereu să înfrumuseţeze 
lucrurile. Să apară ca un personaj periculos și romantic. S- 
ar putea ca suedezul să fi murit sufocat în cursul vreunei 
fantezii erotice. Raspail era prea neajutorat și nevolnic 
pentru a fi în stare să-l sugrume. Ai observat cât de aproape 
de falca de jos a fost tranșat capul suedezului? Probabil a 
vrut să îndepărteze urmele frânghiei cu care a fost gâtuit. 

— Înţeleg. 

— Visurile de fericire ale lui Raspail s-au dus pe apa 
sâmbetei. A pus capul lui Klaus într-un sac de bowling și s-a 
întors pe coasta de est. 

— Cu restul cadavrului ce a făcut? 

— L-a înmormântat pe coclaurii ăia. 

— Elv-a arătat capul? 

— Bineînţeles. Pe parcursul ședințelor de terapie a ajuns 
să creadă că îmi poate destăinui orice. Se ducea adesea și 
se așeza lângă Klaus și-i arăta felicitările. 

— Și după aceea... a murit și Raspail. De ce? 

— Ca să spun adevărul, mă cam săturasem de miorlăielile 
lui. Și pentru el a fost cel mai bun lucru. lerapia nu mai 
dădea niciun fel de rezultate. Sunt sigur că orice psihiatru 


are cel puţin unu sau doi pacienţi pe care ar fi bucuros să-i 
dea pe mâna mea. Problema asta n-am mai discutat-o până 
acum, și, drept să-ţi spun, mă cam plictisește. 

— Şi cina aceea în cinstea mai-marilor filarmonicii? 

— Nu ţi s-a întâmplat niciodată să-ţi vină musafiri la cină 
și să nu ai timp să te duci să faci cumpărături? Trebuie să te 
descurci cu ce ai în frigider, Clarice. Pot să-ţi spun Clarice? 

— Da. lar eu o să vă spun... 

— Doctor Lecter. Așa e mai bine și se potrivește cu vârsta 
ta și cu poziţia pe care o ai în cazul ăsta. 

— Așa e. 

— Ce-ai simţit când ai intrat în garajul acela? 

— Spaimă. 

— De ce? 

— Din cauza șoarecilor și a insectelor care mișunau acolo. 

— Obișnuiești să faci ceva când vrei să-ţi stăpânești 
nervii? o întrebă doctorul Lecter. 

— Nu mă ajută nimic, doar dorinţa de a reuși să rezolv 
cazul. 

— În momentele acelea îţi revin amintiri, imagini din 
trecut? Fie că le evoci tu dinadins sau nu? 

— Poate, nu m-am gândit la asta. 

— Scene din copilărie. 

— Am să urmăresc ideea asta și voi vedea. 

— Ce-ai simţit când ai auzit ce-a păţit vecinul meu Miggs? 
Nu m-ai întrebat nimic. 

— Ajungeam și la el. 

— Nu te-a bucurat vestea? 

— Nu. 

— Dar te-a întristat? 

— Nu. Dumneavoastră l-aţi îndemnat s-o facă? 

Doctorul Lecter râse abia auzit. 

— Agent Starling, mă întrebi dacă nu cumva eu l-am 
convins să se sinucidă în chipul acela nelegiuit? Nu fi 
prostuţă! E o plăcută coincidenţă că și-a înghiţit limba 
aceea scârboasă, nu ești de acord cu mine? 


— Nu. 

— Agent Starling, minţi. Prima minciună pe care mi-o 
spui. Păcat, mare păcat, cum spunea Truman. 

— Președintele Truman? 

— Nu contează. De ce crezi că te-am ajutat până acum? 

— Nu știu. 

— Jack Crawford ţine la tine, nu-i așa? 

— Nu știu. 

— S-ar putea ca nici asta să nu fie adevărat. Ai vrea să 
țină la tine? Spune-mi, simţi un imbold să faci în așa fel 
încât să-i placă de tine, și ideea asta te cam îngrijorează? Te 
îngrijorează gândul că simţi nevoia de a te face plăcută în 
ochii lui? 

— Domnule doctor Lecter, toţi simţim nevoia să ne facem 
plăcuţi. 

— Nu toată lumea. Crezi că Jack Crawford te dorește ca 
femeie, vrea să aveţi relaţii sexuale? Sunt sigur că în 
perioada asta suferă de multe frustrări. Crezi că își 
imaginează... scene, momente de sex cu tine? 

— Domnule doctor Lecter, nu sunt curioasă în privinţa 
asta. Mai degrabă Miggs ar fi pus întrebarea asta. 

— El nu mai poate. 

— L-aţi îndemnat să-și înghită limba? 

— Fraza ta interogativă implică adesea și o acuzaţie. 
Accentul pe care-l ai dovedește că te-ai străduit mult să 
scapi de sorgintea provincială. Fără îndoială că Jack 
Crawford ţine la tine și crede că ești un om competenti. 
Clarice, probabil că nu ţi-a scăpat  ciudăţenia 
coincidenţelor: și Crawford, și eu vrem să te ajutăm. 
Spuneai că nu știi de ce te ajută Crawford. Dar de ce te ajut 
eu știi? 

— Nu. Spuneţi-mi dumneavoastră! 

— Crezi oare că din pricină că îmi place să te privesc și 
să-mi închipui cam cum ar fi să te mănânc... să aflu cam ce 
gust ai? 

— De asta? 


— Nu. Altul e motivul. Vreau ceva ce numai Crawford mi- 
ar putea oferi și aș vrea să închei un târg cu el. Dar n-o să 
catadicsească să vină să mă vadă. N-o să-mi ceară nici 
sprijinul în cazul Buffalo Bill, deși știe bine că din pricina 
asta vor muri alte și alte fete. 

— Nu cred una ca asta, domnule doctor Lecter. 

— Doresc ceva foarte simplu, și numai el îmi poate oferi. 

Lecter mări treptat lumina în celula lui. Nu se mai vedeau 
nici cărţi, nici desene. Nu mai avea nici scaun la WC. 
Chilton golise celula ca să-l pedepsească pentru ce-i făcuse 
lui Miggs. 

— Clarice, de opt ani zac în celula asta. Știu foarte bine 
că nu mă vor lăsa să ies viu de aici. Ştii ce vreau? Puţină 
priveliște. O fereastră de unde să văd un copac, o apă. 

— Dar avocatul dumneavoastră n-a... 

— Chilton a adus televizorul acela pe hol și l-a pus pe un 
canal unde se transmit numai discursuri religioase. Cum ai 
să ieși de aici, paznicul o dă dea drumul și la sonor, iar 
avocatul meu e neputincios chiar și în cazul ăsta, mai ales 
dacă ţinem seama de sentimentele oricărui tribunal față de 
mine. Aș vrea să fiu internat într-o închisoare federală, să 
mi se restituie cărţile și să am priveliștea de care spuneam. 
Și pentru asta sunt dispus să plătesc un preţ mare. 
Crawford poate obţine înlesnirile astea. Întreabă-l! 

— Îi pot transmite tot ce mi-aţi spus. 

— Nici n-o să ia în seamă. Și Buffalo Bill o să ucidă mai 
departe. Așteaptă până când o să ia și scalpul uneia, și să 
vezi atunci cum o să-ţi placă situaţia. Hmm... Pot să-ţi spun 
doar un lucru despre Buffalo Bill, chiar fără să văd dosarul 
anchetei. Şi, peste ani de zile, când îl vor prinde, dacă îl vor 
prinde vreodată, ai să vezi că am avut dreptate și aș fi putut 
ajuta ancheta. Aș fi putut salva multe vieţi. Clarice? 

— Da. 

— Buffalo Bill stă într-o casă cu etaj, îi spuse doctorul 
Lecter. 

Stinse lumina și nu mai scoase o vorbă. 


e CAPITOLUL 10 


Clarice Starling stătea sprijinită de o masă unde se juca 
de obicei zaruri, în cazinoul FBl-ului, și se chinuia să fie 
atentă la o lecţie despre sistemele de spălare a banilor în 
industria jocurilor de noroc. Trecuseră treizeci și șase de 
ceasuri de când dăduse declaraţiile acelea în faţa polițiștilor 
din Baltimore, dactilografiate de un individ ce bătea la 
mașina de scris numai cu două degete și fuma ţigară după 
țigară („Dacă te deranjează fumul, încearcă să deschizi și tu 
geamul”) și care, după aceea, o expediase de pe teritoriul 
lui amintindu-i că omuciderea nu e o infracţiune federală. 
Sâmbătă, la știri, apăruse scena conflictului ei cu cei de la 
televiziune, și-și dădu seama că e în belele rău de tot. Și 
nicio veste de la Crawford sau de la biroul FBI din 
Baltimore. Ca și cum și-ar fi expediat raportul la lada de 
gunoi. 

Încăperea cazinoului unde se afla acum era destul de 
mică: înainte de a fi confiscate de FBI, mesele de joc 
funcţionaseră într-o rulotă tractată de un camion. FBl-ul le 
adusese apoi la academie ca material didactic. Sala era 
ticsită de polițiști din numeroase zone. Starling îi refuzase 
pe doi polițiști din Texas și pe un detectiv de la Scotland 
Yard care-i oferiseră un scaun, mulţumindu-le politicos. 

Ceilalţi colegi ai ei erau în holul academiei, chinuindu-se 
să găsească firișoare de păr pe covorul de motel cu eticheta 
didactică „Dormitorul crimei sexuale”, și căutând amprente 
într-o „bancă” imaginară. Cum Starling avea la activ foarte 
multe ore de practică în domeniul amprentelor și 
cercetarea locului crimei, de când urmase cursurile de 
medicină legală, fusese trimisă să urmărească acest curs de 
infracţiuni economice, parte a unor prelegeri ţinute de 
specialiști de la diverse universităţi. 


Prin minte îi trecu întrebarea dacă nu cumva exista și alt 
motiv pentru care fusese separată de colegii ei de clasă: 
poate că așa se proceda de obicei, întâi te izolau, și abia 
apoi îţi dădeau un șut în fund. 

Starling se sprijini cu coatele de masa de zaruri și 
încercă să fie atentă la cursul acela despre spălarea banilor. 
Prin minte îi trecu ideea că FBl-ului nu-i place deloc să-și 
vadă oamenii la televizor, în afara conferinţelor de presă 
special organizate. 

Numele doctorului Lecter exercita o adevărată fascinaţie 
asupra oamenilor din presă. lar Poliţia din Baltimore le 
furnizase cu mare bucurie reporterilor numele ei. Se văzu 
de nenumărate ori la televizor, în cadrul buletinelor de știri 
TV de sâmbătă noaptea: Starling de la FBI, surprinsă pe 
când lovea cu levierul în ruloul garajului să-l scoată de acolo 
pe cameramanul care încerca să se furișeze pe dedesubt, 
sau Agentul federal Starling, întorcându-se spre asistentul 
cameramanului cu același levier în mână. 

Cei de la canalul WPIK nu aveau material filmat din 
momentele acelea, așa că au anunţat că au pornit acţiune în 
justiţie pentru daune împotriva lui Starling de la FBI și a 
Biroului însuși, deoarece cameramanului îi intrase în ochi 
rugină și mizerii atunci când ea lovise cu levierul în ruloul 
cu pricina. 

Jonetta Johnson de la același canal devenise peste noapte 
faimoasă în toată America deoarece dezvăluise faptul că 
Starling descoperise acele rămășițe din borcan în urma 
„ciudatelor sale relaţii cu un om pe care autorităţile l-au 
stigmatizat drept monstru!” Evident că indivizii de la WPIK 
aveau un informator la sanatoriul unde era internat 
doctorul Lecter. 

„Logodnica lui Frankenstein 
standurile din supermarketuri. 

FBl-ul nu făcuse public niciun fel de comentariu, dar în 
interiorul instituţiei discuţiile nu mai conteneau, după cum 
era pe deplin convinsă Starling. 


LLA 


urla National Tattler de pe 


La micul dejun, unul dintre colegii de clasă, care avea 
obiceiul să toarne cu generozitate pe el after shave, o 
poreclise Melvin Pelvis, glumă stupidă pe seama numelui 
celebrului agent FBI din anii '30, Melvin Purvis, care l-a 
prins pe Dillinger. Dar, când a auzit-o pe Ardelia Mapp 
spunându-i ce crede ea despre el, tipul s-a albit la faţă, s-a 
ridicat de la masă și a șters-o. 

Acum Starling trăia starea aceea ciudată când nimic n-o 
mai putea surprinde. Preţ de o zi și o noapte, nu auzise 
nimic, doar liniștea aceea pe care o încearcă un 
scufundător, o liniște care face să-ţi ţiuie urechile. Își 
promisese să se apere din răsputeri, dacă avea ocazia. 

În vreme ce vorbea, lectorul învârti roata ruletei, dar nu 
dădu drumul și bilei. Uitându-se la el, Starling se gândi că 
individul nu dăduse de fapt în viaţa lui drumul la vreo bilă. 
Acum tocmai spunea ceva. 

— Clarice Starling! 

„Ce naiba spune? Clarice Starling sunt eu.” 

— Prezent. 

Lectorul făcu un semn cu bărbia spre ușa din spatele ei. 
A venit sorocul! Soarta îi era pecetluită, simţi ea în vreme 
ce se întorcea încet spre ușă. Îl văzu pe Brigham, 
instructorul de arme și muniții, care arăta cu mâna spre ea. 
Îi făcea semn să se apropie. Prin minte îi trecu fulgerător 
gândul că intenționau s-o mătrășească din școală, dar în 
cazul acesta nu l-ar fi trimis pe Brigham. 

— Pe cai, Starling! Unde ţi-s catrafusele? îi spuse el când 
ajunseseră în hol. 

— În camera mea, corpul C. 

Trebui să iuţească pasul ca să se poată ţine după el. 
Instructorul ducea trusa de prelevare a amprentelor, cea 
profesională, nu cea didactică, și un săculeţ de pânză. 

— Pleci cu Crawford, chiar acum. la-ţi cele necesare 
pentru noapte. S-ar putea ca până diseară să fii înapoi, dar, 
oricum, ia-ţi-le! 

— Încotro? 


— Niște vânători de rațe de prin Virginia de Vest au găsit 
un cadavru azi-dimineaţă în râul Elk. Arăta a fi victima lui 
Buffalo Bill. Poliţiștii de-acolo se chinuie să-l scoată. E 
undeva, la dracu-n praznic, iar Jack Crawford nu mai vrea 
să aștepte până când o să-și trimită ăia rapoartele. Se opri 
la ușa care dădea spre corpul C. Are nevoie de cineva care 
se pricepe să amprenteze un cadavru care a stat în apă, 
printre altele. Ai făcut practică la laborator, deci poţi să faci 
așa ceva, nu? 

— Da, lăsaţi-mă să verific trusa. 

Brigham deschise trusa de laborator în vreme ce Starling 
cerceta compartimentele pe rând. Seringa cu ace fine era 
acolo, sticluţele, toate, în afară de aparatul foto. 

— Am nevoie de aparatul Polaroid, domnule Brigham, 
acela CU 5, de rolfilme și de baterii pentru el. 

— Din dotarea FBl-ului? [i le aduc și pe astea. 

Îi întinse săculeţul de pânză, și, când simţi cât de greu 
era, Starling își dădu seama de ce-l trimiseseră fix pe 
Brigham s-o caute. 

— Nu ai pistol de serviciu, nu-i așa? 

— Nu. 

— Aici ai tot ce-ţi trebuie. Chiar modelul cu care te-ai 
antrenat în poligon. E al meu personal. L-am curăţat. 
Antrenează-te în gol în camera ta diseară, fără gloanţe, 
bineînţeles, când ai un răgaz. Sunt cu mașina lângă corpul 
C în fix zece minute și-ţi aduc Polaroidul. Ascultă, în Blue 
Canoe nu găsești closet. Așa că treci pe la toaletă acum, 
ăsta-i sfatul meu, Starling. Pas alergător! 

Starling vru să-l întrebe ceva, dar instructorul o luase din 
loc. Precis era vorba despre Buffalo Bill, altfel nu s-ar 
deplasa el Crawford în persoană acolo. Ce naiba o fi Blue 
Canoe? Dar, când îţi faci bagajul, trebuie să fii cu mintea la 
împachetat. Își făcu iute și cu îndemânare tot bagajul. 

E AR 

— E-n regulă, i-o tăie Brigham, când Starling se urcă în 
mașină. Mânerul pistolului îți umflă puţin haina, și cine se 


uită atent știe despre ce e vorba, dar deocamdată e bine. 

Purta arma pe sub blazer, într-un toc lipit de coaste, și 
încărcătoarele la brâu, în cealaltă parte. Brigham conducea 
exact la limita de viteză permisă spre aeroportul din 
Quantico. Își drese vocea. 

— Starling, e bine că la poligonul de tragere n-are ce să 
caute politica! 

— Da? 

— Ai făcut bine că ai păzit garajul acela din Baltimore. Îţi 
faci griji pentru emisiunile de la TV? 

— Ar trebui să-mi fac? 

— Ce-ţi spun acum rămâne între noi, da? 

— Bineînţeles. 

Brigham răspunse la salutul unui marinar militar care 
dirija circulaţia. 

— Prin faptul că te ia cu el, Jack arată că are încredere în 
tine, ceea ce nu va scăpa neobservat. Taman pentru cazul în 
care cineva de la Biroul pentru Responsabilitate 
Profesională vrea să-ţi salte uniforma, dă peste el. Înţelegi 
ce vreau să spun? 

— Înm... 

— Crawford e om de bază. Când a fost la o adică, a arătat 
limpede că menirea ta acolo era să nu lași pe nimeni să 
intre. Te-a lăsat să te duci cu mâinile goale... adică fără 
însemnele vizibile ale autorităţii pe care o reprezentai, și a 
spus-o tare și răspicat. lar Poliţia din Baltimore a reacţionat 
tare încet. Acum Crawford are nevoie de un ajutor și dacă 
ar fi fost să stea să aștepte până când îi trimitea Jimmy 
Price pe cineva de la laborator, ar mai fi trecut o oră. Și aici 
e șansa ta, Starling. Dar nu-i de joacă! Nu e un fel de-a te 
pedepsi, dar dacă oamenii din afară vor să vadă lucrurile în 
felul ăsta, n-au decât. Vezi tu, Crawford e tare subtil, dar nu 
prea-i place să dea multe explicaţii, așa că de aia îţi spun 
ce-ţi spun... Și, dacă tot lucrezi acum cu Crawford, n-ar fi 
rău să-ţi spun ce-l frământă. Sau poate știi? 

— Nu știu nimic. 


— În afară de Buffalo Bill mai are și alte necazuri pe cap. 
Bella, soţia lui, e tare bolnavă... e pe ducă. A adus-o acasă. 
Dacă nu era acum vorba de Buffalo Bill, și-ar fi luat 
concediu ca s-o îngrijească. 

— Nu, n-am știut. 

— Nu se discută chestia asta. Și să nu cumva să scapi 
vreo vorbă și să-i spui ce rău îţi pare sau alte chestii de 
astea, pentru că n-o să-l consoleze. S-au înţeles foarte bine 
întotdeauna. 

— Mulţumesc că mi-aţi spus, vă sunt recunoscătoare. 

Când ajunseră pe pistă, chipul lui Brigham se lumină. 

— Starling, de obicei la terminarea cursurilor de tragere, 
mai ţin și eu niște discursuri acolo. Încearcă să fii și tu de 
faţă! 

O luă printre niște hangare. 

— Voi fi acolo. 

— Ascultă, s-ar putea ca tot ce te-am învăţat eu să nu-ţi 
folosească vreodată. Dar să știi că ai talent la chestiile 
astea. Și, dacă va trebui să tragi, atunci să tragi. Fă 
exerciţii, cum ţi-am spus. 

— Înţeles. 

— Şi să nu-l pui niciodată în poșetă. 

— Înţeles. 

— Noaptea nu uita să mai apeși din când în când pe 
trăgaci. Pune-l la îndemână! 

— Așa o să fac. 

Un bimotor, marca Beechcraft, de o vârstă venerabilă, 
stătea pe pista de decolare a aeroportului de la Quantico. 
Luminile de semnalizare funcționau deja, ușile erau 
deschise. Una dintre elice începuse să se învârtă, culcând 
iarba la pământ. 

— Doar nu e ăsta Blue Canoe de care-mi spuneaţi! 

— Ba da. 

— E așa de bătrân și de micuţ! 

— Şi ce bătrân! spuse încântat Brigham. Cei de la 
Droguri l-au confiscat în Florida, tare demult, când a ajuns 


în mlaștină, dragul de el. Acum motoarele-i merg bine. Sper 
să nu afle cei de la Buget că noi ne folosim de avion. Ştii, noi 
ar trebui să ne deplasăm cu autobuzul. 

Trase lângă aparat; luă bagajele lui Starling de pe 
scaunul din spate. Îi dădu bagajele și-i strânse mâna. Și, 
fără să vrea, li scăpă: 

— Starling, Domnul să te aibă în pază! 

În gura lui de marinar hârșit, binecuvântarea asta suna 
cam ciudat. Nici el nu știa ce-l apucase și simţi cum îi ard 
obrajii. 

— Mulţumesc, mulţumesc tare mult, domnule Brigham. 

Crawford stătea pe scaunul copilotului, în cămașă, cu 
ochelari de soare. Când auzi că pilotul închide ușa, se 
întoarse spre Starling. Ea nu reuși să-i vadă privirea 
ascunsă de ochelari, și-i păru cu totul străin. Arăta palid și 
dur, ca o cioată smulsă din pământ. 

— Stai jos și citește, îi spuse el în loc de bun venit. 

Pe scaunul din spatele lui se vedea un dosar de cercetare 
foarte gros. Pe copertă scria „Buffalo Bill”. Starling îl luă în 
braţe în vreme ce avionul începu să vibreze, să trosnească 
din toate încheieturile și porni pe pistă. 


e CAPITOLUL 11 


Marginile pistei se înceţoșară, apoi dispărură de sub ei. 
Când avionul de câteva locuri făcu un viraj, în faţă, spre 
răsărit, se ivi soarele deasupra Golfului Chesapeake. 

Clarice  Starling privi clădirile academiei și baza 
infanteriei marine de la Quantico. Pe terenul de 
antrenament, niște mogâldeţe mișunau încoace și-ncolo. 

Așa se vedea de sus. Odată, după niște trageri de noapte 
în poligon, mergea de una singură, cufundată în gânduri, pe 
Hogan Alley, când, brusc, deasupra capului răsună vuietul 
avioanelor, iar când zgomotul motoarelor amuţi, auzi voci 
venind din bezna cerului: trupe aeropurtate care făceau 
salturi cu parașuta, iar militarii se strigau unii pe alţii în 
vreme ce se apropiau de pământ. Se întrebase atunci cum o 
fi oare să stai lângă ușa avionului și să aștepți să se aprindă 
lumina de avertizare, cum e să te arunci în hăul de 
dedesubt care abia așteaptă ca să te înghită. 

Poate că ar fi exact ca acum. 

Deschise dosarul. 

Din câte se știa, Bill avea la activ cinci crime. În ultimele 
zece luni, de cel puţin cinci ori răpise femei, le ucisese și le 
jupuise. (Starling aruncă în fugă o privire peste raportul 
autopsiei, la rubrica testelor pentru histamină, să vadă dacă 
le ucisese înainte să le jupoaie sau invers.) 

După ce termina, întotdeauna le arunca în vreo apă 
curgătoare. Fiecare în altă apă, în apropierea vreunei 
intersecții de autostrăzi interstatale, și de fiecare dată în alt 
stat. Se cunoștea acum bine că Buffalo Bill e un om care 
călătorește mult. Doar atât știau oamenii legii despre el. Și 
că avea cel puţin o armă de foc, cu șase ghinturi și șase 
canale, că bătea puţin în stânga, probabil un Colt sau o 
imitație. Urmele de pe gloanţele recuperate arătau că 


prefera să folosească niște cartușe speciale mai scurte 
decât cele obișnuite. 

Apele curgătoare spală bine, și nu mai rămâne nici 
amprentă, vreo urmă de fir de păr sau țesătură. 

Aproape sigur că era vorba despre un bărbat alb: alb 
întrucât criminalii în serie de obicei ucid în colectivitatea 
etnică din care fac parte, bărbat deoarece în vremurile 
noastre nu s-a auzit de vreo femeie criminal în serie. 

Doi mari gazetari au găsit un titlu potrivit în poemul lui 
E.E. Cummings Buffalo Bill: „... Moarte, cum îţi place 
băiatul cu ochi albaștri...” 

Cineva, probabil Crawford, trecuse citatul pe partea de 
dinăuntru a copertei dosarului. 

Nu exista vreo legătură anume între locul unde își răpea 
victimele și cel unde le arunca. 

În cazurile în care cadavrele fuseseră recuperate destul 
de repede după moarte și se putuse face o apreciere exactă 
a momentului morţii, anchetatorii mai aflaseră ceva: Bill nu- 
și omora victimele imediat, ci le ţinea o vreme în viaţă. 
Victimele nu muriseră decât după cam o săptămână, zece 
zile de la răpire. Asta însemna că avea un loc anume unde 
le ţinea, unde își putea face mendrele în liniște. Deci nu era 
un vagabond. Mai degrabă un păianjen de capcane care-și 
sapă singur ascunzătoarea. Undeva ferit. 

Și asta înspăimânta și mai mult pe toată lumea: își ţinea 
victimele circa o săptămână, și acestea știau că vor fi ucise 
la urmă. 

Două fuseseră spânzurate, trei, împușcate. Nu se vedeau 
niciun fel de urme că ar fi fost violate sau brutalizate înainte 
de moarte, iar în rapoartele autopsiilor se menţiona că nu 
se vedeau nici urme de mutilare a organelor genitale, însă 
în cazul cadavrelor recuperate târziu, intrate în putrefacție, 
cei de la Medicină legală au amintit că aceste urme erau 
imposibil de depistat. 

Toate victimele erau abandonate fără niciun fel de 
veșminte pe ele. În două rânduri în apropierea casei 


victimelor s-au descoperit haine, în ambele cazuri 
spintecate la spate, precum veșmintele rudelor la 
ceremonia funebră, la anumite populaţii. 

Starling privi fotografiile fără a părea uimit. Cadavrele 
purtate de ape sunt, fizic, în situaţia cea mai proastă. Și 
trezesc o milă imensă, cum se întâmplă cu toţi cei care mor 
afară, nu în încăperi. Încercările prin care trec victimele, 
plus acţiunea elementelor naturii, le aduc într-o stare care- 
ţi trezește mânia, dacă meseria pe care o ai îţi îngăduie să 
te enervezi. 

În cazul unor crime comise în locuinţe, se adună o 
mulțime de dovezi despre obiceiurile neplăcute ale 
victimelor, ca și despre abuzurile comise de acestea asupra 
celor din jur - soţii bătute, copii maltrataţi -, care parcă 
spun limpede că mortul și-a meritat soarta, și de multe ori 
chiar așa și era. 

Dar în cazul acesta victimele n-au meritat să li se 
întâmple una ca asta. Bietele victime mai erau și jupuite, și 
erau găsite azvârlite de ape pe vreun mal, printre gunoaie, 
bidoane de ulei, resturi, ambalaje, mizeriile noastre de 
toate zilele. Cadavrele aruncate în anotimpul rece își mai 
păstrau unele trăsături ale feţei. Starling trebui să-și 
amintească și faptul că acestea își arătau dinţii nu pentru că 
ar fi fost expresia chinurilor îndurate, ci din cauză că peștii 
și ţestoasele se hrăniseră și ele. Bill jupuia mai ales părţi de 
trunchi ale victimelor sale, lăsând braţele și picioarele 
intacte. 

Şi nu i-ar fi fost chiar așa de greu să privească acele 
fotografii dacă în cabină n-ar fi fost atât de cald și dacă 
afurisitul de avion n-ar fi avut mereu tendinţa de a o lua 
într-o parte din pricină că una dintre elice trăgea mai tare 
decât cealaltă și dacă blestematul de soare nu ar fi lucit în 
geamurile pline de crăpături și de zgârieturi care-ţi dădeau 
dureri de cap. 

S-ar putea să-l prindem. Starling se agăţă de ideea asta 
ca să suporte cabina acelui avion care parcă se făcea tot 


mai strâmtă, în vreme ce în poală ţinea dosarul cu 
informaţiile acelea groaznice. Ar putea să ajute la încolţirea 
lui. Și după aceea dosarul acela cam lipicios putea fi pus în 
raftul lui și încuiat acolo. 

Privi ceafa lui Crawford. Dacă voia să-l oprească pe 
Buffalo Bill, atunci era unde trebuia. Crawford organizase 
cu succes prinderea a trei criminali în serie, dar nu fără a 
avea și victime în tabăra lui. Will Graham, cel mai bun copoi 
care vânase în haita lui Crawford, ajunsese legendă în 
academie; acum era în Florida, beat mangă, ca să nu-și mai 
vadă faţa a cărei expresie era greu de suportat, după cum 
se spunea. 

Crawford simţise probabil că era privit. Se ridică de pe 
scaunul copilotului; pilotul mișcă manșa să echilibreze 
aparatul atunci când Crawford veni spre ea și se așeză pe 
scaunul de alături, punându-și centura. Când își scoase 
ochelarii de soare și și-i luă pe cei de vedere, ei i se păru că- 
| recunoaște. Se uita când la ea, când la dosarul pe care-l 
ţinea în poală, și parcă o umbră trecu rapid peste faţa lui, o 
expresie mult mai puternică decât cea trezită de regret. 

— Mie mi-e tare cald. Ţie? o întrebă el. Bobby, e înfiorător 
de cald aici, îi strigă el pilotului. 

Acesta din urmă umblă la niște butoane, și simţiră o undă 
de aer rece învăluindu-i. În cabina plină de aburi, se 
formară câţiva fulgi de zăpadă care plutiră ușor și se opriră 
în părul lui Starling. 

Crawford deschise o hartă a zonei centrale și de esta 
Statelor Unite. Pornise la vânătoare, și ochii îi luceau ca o zi 
de iarnă cu soare orbitor. Pe hartă erau însemnate locurile 
unde fuseseră găsite cadavrele - puncte împrăștiate 
alcătuind o siluetă la fel de tăcută și de strâmbă precum 
constelația Orion. 

Crawford scoase un creion din buzunar și marcă noua 
locaţie, spre care se îndreptau acum. 

— Râul Elk, la vreo zece kilometri de Route 79. De data 
asta avem și ceva noroc: cadavrul s-a prins într-un pripon, o 


sculă de pescuit folosită pe râu. Mi-au comunicat că nu cred 
să fi fost aruncat în apă de multă vreme. Vin cu cadavrul la 
Potter, centrul districtului. Vreau să aflu foarte repede 
despre cine-i vorba, ca să trecem rapid la localizarea unor 
martori la răpire. Îndată ce avem amprentele, le și trimitem 
la analiză pe o linie normală, spuse Crawford ridicând capul 
și privind-o pe sub ochelari. Jimmy Price spune că ești în 
stare să iei amprentele unui cadavru luat de ape. 

— Ca să spun drept, niciodată n-am avut un cadavru de 
ăsta întreg, ci am luat amprentele de la mâinile pe care le 
primea prin poștă domnul Price în fiecare zi. Multe 
proveneau de la morţi aduși de ape. 

Cei care nu avuseseră neșansa de a fi subalterni ai 
domnului Price îl considerau un cusurgiu simpatic. Ca orice 
cusurgiu, era un bătrân destul de meschin și de rău. Jimmy 
Price era șeful Laboratorului de Amprente Latente din 
Washington. Pe când își pregătea lucrarea de medicină 
legală, Starling fusese condamnată să lucreze cu el. 

— Ce om și Jimmy ăsta! remarcă Crawford cu simpatie. 
Cum li se spune celor care lucrează acolo? 

— Cârpa Laboratorului, alţii îţi spun Igor, cel puţin așa 
scrie pe șorțul de cauciuc care ţi se dă de la început. 

— Da, asta-i. 

— Ţi se spune să-ţi închipui că diseci o broască. 

— Mda, înţeleg... 

— Şi apoi îţi pun în braţe un colet poștal. Și toţi sunt cu 
ochii pe tine, unii chiar își lasă cafeaua deoparte numai ca 
să te vadă cum reacţionezi, dacă nu borăști. Acum pot să 
iau amprentele unui cadavru care a stat în apă. De fapt... 

— Acum, fii atentă la ce-ţi spun! Prima victimă de care 
știm a fost găsită în râul Blackwater din Missouri, lângă 
Lone Jack, în iunie anul trecut. Bimmel, fata cu pricina, a 
fost declarată dispărută din Belvedere, Ohio, pe 15 aprilie, 
deci cu două luni înainte. Nu ne-am descurcat prea ușor, și 
ne-au trebuit trei luni numai pentru a o identifica. Pe a doua 
victimă, Buffalo Bill a răpit-o în Chicago, în cea de-a treia 


săptămână din aprilie, și a fost găsită în râul Wabash, 
aproape de Lafayette, Indiana, la doar zece zile după 
răpire, astfel că ne-a fost mai ușor să aflăm ce a păţit. Apoi 
am descoperit o femeie, tot albă, puţin peste douăzeci de 
ani, aruncată în Rolling Fork, lângă Route 65, la vreo șaizeci 
de kilometri de Louisville, Kentucky. N-a putut fi identificată 
până acum. Şi mai e și o femeie, Vamer, răpită în Evansville, 
Indiana, și aruncată în Embarras, foarte aproape de Route 
70, în estul statului Illinois. Apoi s-a mutat mai spre sud, și a 
aruncat unul din cadavre în râul Conasauga, mai jos de 
Damascus, Georgia, lângă Route 75: Kittridge, o fată din 
Pittsburgh, uite fotografia ei de la absolvire. Are un noroc 
blestemat, ticălosul: nimeni nu l-a surprins în momentele în 
care-și răpea victimele. Știm doar că le aruncă în 
apropierea unor autostrăzi ce leagă statele între ele. 

— Dacă urmărim cel mai aglomerat trafic de la punctele 
astea, drumurile converg cumva? 

— Nu. 

— Dar dacă am... postula că... la un drum din ăsta, 
criminalul se debarasează de o victimă și răpește o alta? îl 
întrebă Starling având grijă să nu folosească verbul tabu a 
presupune. Mai întâi se descotorosește de cadavru, nu-i 
așa, în eventualitatea că ar avea probleme în timpul răpirii 
celeilalte victime. Dacă e prins pe când încearcă să 
răpească pe cineva, poate fi condamnat pentru violenţă, el 
recunoaște totul și nu păţește mare lucru dacă nu se 
descoperă și un cadavru în mașină. Ce-ar fi să tragem o 
linie de la locul răpirilor la cel al cadavrelor găsite. Aţi 
încercat? 

— Bună idee, dar și el s-a gândit la asta. Dacă așa 
procedează, atunci face foarte multe ocoluri. Am făcut 
simulări pe calculator, mai întâi cu el luând-o spre vest, pe 
autostrăzile ce duc într-acolo, apoi spre est, apoi diferite 
alte combinaţii cu ultimele date pe care le aveam cu privire 
la locul răpirilor și cel al cadavrelor. Bagi toate astea în 
computer și iese fum din el. Locuiește pe coasta de est, ne 


spune calculatorul. Criminalul nu e influenţat de fazele 
lunii. Nicio legătură cu vreo reuniune în orașele acelea. 
Nimic, firimituri. Starling, tipul ne-a ghicit. 

— Credeţi că e prea grijuliu ca să fie vorba despre un 
sinucigaș? 

— Mult prea grijuliu, spuse Crawford întărind printr-o 
mișcare din cap. Şi-a descoperit un scop în viaţă și are de 
gând să continue. Nu-mi leg speranţele de faptul că l-ar 
bântui morbul sinuciderii. 

Crawford îi întinse pilotului un pahar cu apă din termos. 
Îi dădu un pahar și lui Starling, iar în al lui amestecă și o 
pastilă de Alka-Seltzer. Când avionul dădu de un gol de aer, 
simţiră cu toţii cum stomacul le ajunge în gât. 

— Starling, trebuie să-ţi mai spun ceva. Vreau să arăţi că 
ești un medic legist de prima mână. Ba și mai și. Nu 
vorbești prea mult, nici eu, e bine așa. Dar să nu vii 
niciodată să-mi spui că ai descoperit nu știu ce minune 
înainte să fii sigură că ai descoperit cu adevărat ceva. Și nu 
suport întrebările prostești. S-ar putea ca tu să vezi lucruri 
care mie îmi scapă, și atunci vreau să-mi spui. Poate că ești 
făcută pentru meseria asta. Uite, acum avem șansa de a 
vedea dacă e așa sau nu în ceea ce te privește! 

Acum, când stomacul îi dansa, iar pe faţă îi apăruse o 
expresie fascinată, Starling se întrebă de câtă vreme 
premedita Crawford s-o folosească în acest caz, cât de 
dornică de a pune mâna pe șansa asta și-ar fi dorit el să fie? 
Bine, în regulă, el era șeful, și, ca orice șef, putea să se 
folosească de toate trucurile, inclusiv de modul acela de a 
vorbi deschis, direct. 

— "Te gândești destul de mult la el, vezi coclaurii pe unde 
umblă, îl simţi! continuă Crawford. Nici măcar nu-l detești 
tot timpul, deși e greu de crezut. Şi, dacă ai noroc, din 
amănuntele pe care le aduni, o să apară ceva care o să te 
tragă de mânecă, o să-ţi atragă atenţia. Starling, să-mi spui 
și mie când ceva îţi va părea interesant. Ascultă-mă, locul 
unei crime e și așa destul de năucitor, ca să nu mai vorbim 


despre faptul că harababura investigaţiei s-ar putea să te 
încurce și mai mult. Nu-i lăsa pe polițiștii ăia care vor 
mișuna acolo să te abată de la ale tale. Te uiţi numai înainte, 
la ce faci tu atunci. Nu te interesează decât crima, nu și 
spectacolul din jur. Și nu încerca să-l judeci pe individul ăsta 
după vreun model anume, să cauţi analogii. Rămâi 
receptivă și lasă-l pe el să-ţi spună ce și cum. Și mai e ceva: 
teatrul unei crime de genul ăsta e un adevărat balamuc. 
Elementele crimei sunt împrăștiate în mai multe state și 
deci intră în jurisdicţia mai multor instituţii, unele sunt 
conduse de oameni care au gustul eșecului în ei. Trebuie să 
ne descurcăm cu ei în așa fel încât să nu ne pună piedici și 
să ascundă dovezi. Acum mergem la Potter, Virginia de Vest. 
Nu știu nimic despre oamenii de acolo. S-ar putea să se 
dovedească niște oameni de ispravă, cum la fel de bine s-ar 
putea să se poarte cu noi de parcă am fi venit să le luăm 
caimacul. 

Pilotul își scoase căștile de la urechi și vorbi peste umăr: 

— Jack, ne apropiem. Rămâi acolo? 

— Da. Lecţia s-a terminat, Starling. 


e CAPITOLUL 12 


Și au ajuns la Pompe Funebre, cea mai mare și mai albă 
clădire construită din lemn, de pe strada Potter, din Potter, 
Virginia de Vest, slujind și drept morgă pentru districtul 
Rankin. Medicul legist e de fapt medic de familie, doctorul 
Akin. Dacă el spune că o moarte e suspectă, atunci cadavrul 
este trimis la Centrul Medical Regional Claxton, în districtul 
vecin, unde au și un medic legist specialist. Înghesuită în 
cabina din spate, cea pentru deţinuţi, a mașinii de poliţie 
care îi aducea de la aeroport, Starling trebui să-și lipească 
faţa de gratii ca să audă explicaţiile pe care i le turuia, în 
vreme ce conducea, ajutorul de șerif lui Jack Crawford. La 
Pompe Funebre urma să aibă loc curând o ceremonie. 
Participanţii la slujbă, în haine de sărbătoare cum se purtau 
în zona aceea, se înșirau pe aleea mărginită de tufe înalte 
de cimișir, alţii înghesuindu-se pe trepte, așteptând să intre 
și ei. Clădirea și scările, toate proaspăt vopsite, începuseră 
să se hâiască ușor, fiecare în altă direcţie. 

În parcarea privată din spatele clădirii, unde așteptau de 
obicei mașinile dric, doi polițiști mai tineri și unul mai în 
vârstă stăteau sub un ulm împreună cu doi din jandarmeria 
statului. Nu se făcuse atât de frig încât să li se vadă aburii 
răsuflării. Când parcară acolo, Starling îi analiză o clipă și, 
în secunda următoare, știu cu cine avea de-a face. Acasă la 
ei aveau șifoniere din acelea vechi, unde-și ţineau hainele, 
nu în debarale anume amenajate, și flăcăii ăștia aveau rude 
care-și păstrau veșmintele în saci de plastic agăţaţi de 
pereţii rulotelor. Și mai intui că polițistul mai în vârstă 
copilărise într-o casă cu pompă în faţă, și primăvara, când 
înnoroia totul, își punea încălţările legate cu șireturi pe 
după gât și lipăia cu picioarele goale ca să ajungă la 
autobuzul ce urma să-l ducă la școală, așa cum făcuse și 


tatăl ei. Își imagină că își luau de acasă pachetul cu hrană 
învelit în hârtie de sac pătată de grăsime de prea multă 
folosire; îi vedea cum după masă împătureau frumos hârtia 
aia și o puneau în buzunarul din spate al blugilor. Se 
întrebă dacă și Crawford intuise amănuntele astea despre 
ei. 

La ușa din spate a mașinii în care se afla nu exista mâner 
pe dinăuntru, lucru pe care Starling îl descoperi abia atunci 
când Crawford și șoferul coborâră și porniră spre ușa 
clădirii. Fu nevoită să bată în geam până când unul dintre 
polițiștii de sub ulm o zări, și șoferul se întoarse roșu la faţă 
să-i deschidă ca să iasă și ea. Ceilalţi se uitară la ea pe când 
trecea. Unul chiar îngăimă: 

— "Ziua, coniţă. 

Ea făcu semn din cap în chip de salut, le zâmbi exact așa 
cum se cuvenea și porni pe urmele lui Crawford. Când văzu 
că se depărtase suficient, unul dintre polițiști, proaspăt 
însurat, se scărpină în barbă și mormăi: 

— Nu-i chiar așa grozavă pe cât se crede. 

— Păi, dacă ea se crede arătoasă, arătoasă tare, păi eu 
cam aș fi de părerea ei, replică altul. Aș lipi-o de mine ca pe 
o mască de gaze, mă gândesc eu. 

— Eu aș pune mai degrabă mâna pe-un pepene, dacă-i 
destul de rece, interveni bătrânul, vorbind mai mult pentru 
sine. 

Crawford îl abordase pe primul adjunct al șerifului, tip 
cam emotiv, cu niște ochelari cu rame metalice și cu bocanci 
cu elastic în partea de sus, care sunt trecuţi în cataloage 
sub numele de Romeo. Erau pe un coridor întunecos din 
spatele clădirii, unde se auzea torcând un automat de suc, 
de pereţi erau rezemate tot felul de obiecte disparate: o 
mașină de cusut cu pedală, un triciclu, un ghemotoc de 
iarbă artificială, o tendă dungată înfășurată pe stâlpii de 
susținere, pe perete un tablou cu Sfânta Cecilia la pian, cu 
cosițele prinse frumos pe cap, în vreme ce pe claviatură 
cădeau din senin petale de trandafiri. 


— Îţi rămân recunoscător că ne-ai anunţat atât de 
repede, îi spuse Crawford adjunctului. 

Primul adjunct nu se lăsă momit. 

— Nu eu, ci altcineva de la procuratura districtului v-a 
anunţat. Șeriful Perkins nu putea să vă sune, e în Hawaii în 
momentul de faţă, cu doamna Perkins. Azi-dimineaţă la opt, 
adică ora trei dimineaţa în Hawaii, am vorbit cu el la 
telefon. Mi-a spus că mă sună el mai târziu. Dar mi-a mai zis 
că mai întâi și mai întâi să caut să aflu dacă-i vorba despre 
una din fetele noastre. S-ar putea să fi fost aruncată aici, 
dar o fi fost adusă din alte părţi. O să ne ocupăm de asta 
înainte de toate. La noi apa aduce cadavre de peste tot, 
chiar și din orașul Phenix, Alabama. 

— Domnule șerif, exact aici putem noi să vă dăm o mână 
de ajutor. Dacă... 

— Am vorbit la telefon cu comandantul jandarmeriei 
statului, din Charleston. Trimite niște ofițeri de la 
Investigaţii Criminale. O să ne ajute ei în privinţa asta. 

Coridorul se umpluse de polițiști și jandarmi; adjunctul 
șerifului avea acum prea mulţi spectatori. 

— O să luăm legătura cu dumneavoastră de îndată ce 
vom putea, și atunci o să fim și noi mai primitori, să 
colaborăm în orice chip, dar deocamdată... 

— Domnule șerif, genul ăsta de crime sexuale au unele 
elemente pe care aș vrea să le discutăm doar între noi, așa 
ca între bărbaţi, mă înţelegi? 

Crawford făcu ușor cu capul în direcţia lui Starling, după 
care îl înșfăcă pe mititel și intră cu el într-un birou înghesuit 
de pe coridor și trase ușa după el. Starling rămase singură, 
încercând să-și ascundă resentimentele în faţa polițiștilor 
care se holbau la ea. Strânse din dinţi și se uită la Sfânta 
Cecilia, căreia îi întoarse zâmbetul eteric, în vreme ce 
trăgea cu urechea la ușă. Auzi un schimb de replici pe un 
ton mai ridicat, și apoi frânturi de conversaţie la telefon. Cei 
doi apărură iar în hol în mai puţin de cinci minute. Prim- 
adjunctul era cam opărit. 


— Oscar, du-te în faţă și adu-l pe doctorul Akin! E nevoit 
să asiste la ceremonie, dar cred că acolo nici nu a început. 
Spune-i că sunt la telefon cu cei din Claxton. 

Medicul legist, doctorul Akin, apăru și el în birou, puse un 
picior pe un scaun, începu să se lovească în dinţii din faţă cu 
un evantai în vreme ce vorbea cu medicul legist din Claxton. 
Apoi se arătă de acord cu tot ce discutaseră. 

Clarice Starling se trezi în camera de îmbălsămare, 
împodobită cu un tapet cu niște trandafiri uriași și un tablou 
în ramă albă de lemn, care-i era familiar. Aici se întâlni faţă 
în faţă pentru prima dată cu o victimă a lui Buffalo Bill. 

În încăperea aceea, singurul semn de modernitate era 
sacul de un verde strident pentru cadavre, închis ermetic 
cu fermoarul. Stătea întins pe masa de îmbălsămare, 
trădându-și vârsta, iar imaginea ei se reflecta de 
nenumărate ori în geamurile dulapurilor cu seringi mari de 
absorbţie și puncţii, pungi cu seruri și lichide de 
îmbălsămare. 

Crawford se duse la mașină să ia trusa cu aparatura 
pentru transmiterea amprentelor, în vreme ce Starling își 
scotea și ea instrumentele necesare pentru prelevarea lor și 
le înșira pe scândura de uscare de pe chiuveta aceea 
imensă cu două compartimente. În încăpere se afla mult 
prea multă lume. Și prim-adjunctul, și alţi polițiști 
apăruseră acolo și nu dădeau semne că ar vrea să plece. Nu 
era normal. „De ce n-o fi venit Crawford să-i expedieze de 
aici?” 

Când doctorul dădu drumul la un ventilator 
impresionant, tapetul de pe perete se umflă, prins de 
curentul de aer. Starling era la chiuvetă și știa că acum 
avea nevoie de mai mult curaj decât cei din infanteria 
marină care se pregăteau să sară cu parașuta în gol. În 
minte îi veni o amintire care o ajută, dar o și răni în același 
timp: Maică-sa, în picioare lângă chiuvetă, ștergând sângele 
de pe pălăria lui taică-său, lăsând apa să curgă pe pălărie și 
spunându-i: „Clarice, ne vom descurca noi cumva. Spune-le 


fraţilor și surorilor tale să se spele și să vină la masă. 
Trebuie să vorbim, și după aceea punem și de cină”. 

Starling își scoase eșarfa de la gât și-și acoperi cu ea 
părul, ca o moașă. Din trusă luă o pereche de mănuși 
chirurgicale. Când deschise gura pentru prima dată în 
Potter, vorbi pe tonul ei obișnuit, dar vădind totodată o 
forţă, lucru care-l făcu pe Crawford să se apropie de ușă să 
audă mai bine. 

— Domnilor, domnilor! Domnilor ofițeri. Vă rog ascultaţi- 
mă doar un minut. Vă rog. Acum lăsaţi-mă să mă ocup eu de 
ea, mai spuse și ridică spre ei mâinile în vreme ce-și trăgea 
mănușile. Trebuie să fac niște mici intervenţii. Până aici v- 
aţi ocupat dumneavoastră, și știu că familia ei, dacă ar 
putea, v-ar mulţumi din toată inima. Dar acum vă rog să 
ieșiţi și să mă lăsaţi pe mine să mă ocup mai departe. 

Crawford îi văzu pe toţi cum tăcură brusc și, plini de 
respect, se îndemnau acum în șoaptă: 

— Jess, haide, ieșim și noi în curte! 

El simţi apoi cum atmosfera se schimbă deodată în 
prezenţa victimei: indiferent cine ar fi fost, de unde o fi fost, 
râul îi cărase trupul în acest district, și acum zăcea 
neajutorată pe masa aceea, și Clarice Starling urma să se 
îngrijească mai departe de ea. Starling arăta demnă de a fi 
urmașa înţeleptelor bunici, a tămăduitoarelor cu ierburi, a 
acelor femei puternice de la ţară care au știut întotdeauna 
ce trebuie făcut, care priveghează, iar când vine ceasul, îi 
îmbăiază și-i îmbracă pe morţi așa cum se cuvine. 

În încăpere nu rămaseră alături de victimă decât 
Crawford, Starling și doctorul; aceștia doi din urmă 
schimbară o privire ca între profesioniști. Amândoi, într-un 
fel ciudat - și stingheriţi, și preocupaţi de ce trebuia să facă. 
Crawford scoase o sticluță cu esenţă Vicks VapoRub din 
buzunar și o întinse celorlalţi. Starling se uită să vadă ce se 
întâmpla. Crawford și doctorul își dădură pe marginea 
nărilor; Starling procedă și ea la fel. 


Scoase aparatul foto din trusa cu instrumente aflată pe 
scândurile de scurgere, stând cu spatele spre încăpere. 
Auzi cum se trage fermoarul sacului cu victima, clipi 
uitându-se la trandafirii tapetului, inspiră adânc și dădu 
drumul încet aerului. Se întoarse și văzu cadavrul pe masă. 

— Ar fi trebuit să-i pună niște pungi de hârtie peste 
mâini, spuse ea. O să i le pun eu după ce terminăm. 

Cu grijă, Starling trecu aparatul foto de pe automat pe 
manual, corectă expunerea și fotografie cadavrul. Victima 
era o tânără cam lată în șolduri, de peste un metru 
șaptezeci înălțime, după măsurătorile lui Starling. Acolo 
unde pielea fusese jupuită, carnea se învineţise doar pentru 
că stătuse în apă rece doar câteva zile. De la linia de sub 
sâni și până la genunchi pielea fusese jupuită, cam zona pe 
care ar fi acoperit-o o pereche de pantaloni de toreador. 
Avea sânii mici, iar între ei se vedea cauza evidentă a 
morții: o rană în formă de stea, lată de vreo palmă. 1 se 
luase scalpul de pe ţeasta rotundă, tăietura mergând de 
deasupra sprâncenelor și a urechilor până la ceafă. 

— Doctorul Lecter mi-a spus că criminalul o să înceapă 
să-și scalpeze victimele, aminti Starling. 

Crawford stătea cu mâinile încrucișate la piept în vreme 
ce ea făcea poze. 

— Fotografiază urechile cu Polaroidul, o îndemnă el. 

Crawford începu să dea încet ocol cadavrului strângând 
din buze. 

Starling își scoase o mănușă și trecu cu degetul peste 
urma de la călcâi: o bucată din firul de pescuit și niște 
cârlige în care se încurcase victima erau încă înfășurate în 
jurul piciorului. 

— Starling, ce-ai constatat? 

— Nu e de prin partea locului, în fiecare ureche are trei 
găuri de cercei, unghiile date cu lac din acela cu sclipici. 
Pare fată de oraș. Pe picioare are păr cam de două 
săptămâni. Şi vedeţi ce moale e părul în zona asta? Sunt 
sigură că se depila. Și la subsuoară. Şi vedeţi cum și-a 


decolorat firișoarele de pe buza de sus? Se îngrijea fata, 
doar o dată n-a fost destul de grijulie. 

— De rană ce poţi să spui? 

— Nu știu, replică Starling. Are aspectul unei găuri de 
ieșire a glonţului, numai că apar și o urmă de rosătură și 
una ca de ţeavă de pistol aici sus. 

— Da, Starling, așa e. Deasupra sternului e gaura de 
intrare, dar, când gura pistolului e lipită de corp, gazele de 
explozie se dilată între oase și piele și sfâșie carnea în formă 
de stea, după cum vezi. 

Din cealaltă încăpere se auzi sunetul unei orgi, marcând 
începutul serviciului funerar. 

— Urâtă moarte, mormăi doctorul Akin, dând din cap. Ar 
trebui să mă duc și eu acolo, măcar o vreme. Rudele 
totdeauna așteaptă de la mine să însoțesc cortegiul. Lamar 
o să vină să te ajute de îndată ce termină de cântat. Am 
toată încrederea că veţi păstra orice probe pentru medicul 
legist din Claxton, domnule Crawford. 

— La mâna stângă are două unghii rupte, spuse Starling 
după plecarea doctorului. Sunt date peste cap, și sub unghii 
se vede ceva ca un fel de murdărie, particule tari. Pot să iau 
probe? 

— la probe de materie de sub unghii, de ojă, și le spunem 
și lor după ce avem rezultatele de laborator. 

Lamar, asistent al Pompelor Funebre, un bărbat zvelt, cu 
un zâmbet de om cu chef, apăru în încăpere pe când se 
îndeletnicea cu ce-i spusese Crawford. 

— Probabil că aţi fost manichiuristă cândva, remarcă el. 

Victima nu avea urme de unghii în palme, semn că murise 
înainte de a fi jupuită, la fel ca restul victimelor, și cei de 
față simţiră un fel de ușurare că măcar nu fusese 
schingiuită. 

— Vrei s-o întoarcem cu faţa în jos ca să-i iei amprentele? 
o întrebă Crawford. 

— Ar fi mai ușor. 


— Dar mai întâi să-i luăm amprentele dentare, și apoi 
Lamar ne ajută s-o întoarcem. 

— Îi facem fotografii sau o diagramă? 

Starling scoase la iveală dispozitivul pentru amprente 
dentare și îl prinse în faţa obiectivului aparatului foto, 
mulțumită că nu lipsea nimic din trusă. 

— Numai fotografii, o diagramă mai mult o să te încurce 
dacă nu avem radiografii. Cu fotografiile astea vom elimina 
o parte dintre femeile date dispărute. 

Lamar, cu mâinile lui de cântăreţ la orgă, se purta foarte 
delicat și, la indicaţiile lui Starling, deschise gura femeii, îi 
depărtă buzele în vreme ce ea plasa Polaroidul în așa fel 
încât să prindă imagini detaliate ale dinţilor din faţă. Partea 
asta fu mai ușoară, pentru că apoi urma cea scârboasă, 
fiindcă trebuia să fotografieze molarii folosindu-se de o 
oglindă specială pentru palatul gurii, și fu atentă să vadă 
dacă pe obrazul victimei apare străfulgerarea care s-o 
convingă că bliţul funcţionase și iluminase cavitatea bucală. 
Manevra asta n-o mai făcuse, doar o urmărise cum se face 
la lecţiile de examinare a cadavrelor. Starling privi primele 
imagini ale molarilor apărute pe Polaroid, mai corectă 
luminozitatea și încercă din nou. Acum era mai bine. Chiar 
foarte bine. 

— Are ceva în gât, șopti Starling. 

Crawford se uită la fotografie. Se vedea un obiect 
întunecat, cilindric, chiar în fundul palatului moale. 

— Dă-mi lanterna! 

— Totdeauna când se scoate un corp din apă, acesta are 
în gât frunze și tot felul de chestii, replică Lamar și-l ajută 
pe Crawford să vadă mai bine despre ce era vorba. 

Din trusă Starling luă un forceps. Stând de cealaltă parte 
a cadavrului, îl privi pe Crawford; acesta confirmă dând din 
cap. Îi trebui doar o secundă să scoată obiectul. 

— Despre ce e vorba, vreo păstaie? între Crawford. 

— Nu, domnule, e un cocon de fluture, interveni Lamar. 

Avea dreptate. Starling îl puse într-un borcănel. 


— S-ar putea ca și ofiţerul districtual să vrea să vadă 
despre ce e vorba, adăugă tot Lamar. 

Așezară cadavrul cu faţa în jos pentru a-i lua mai ușor 
amprentele. Starling fusese pregătită pentru ce putea fi 
mai rău, dar de data asta nu fu nevoie de metodele acelea 
delicate și plicticoase cu injecții și tot felul de pansamente 
pentru degete. Luă amprentele pe niște foiţe prinse pe un 
fel de limbă de încălţat. Luă și amprente plantare, în cazul 
în care nu vor avea pentru comparaţie decât amprentele 
tălpilor victimei luate în spital la naștere. 

Mai lipseau niște bucăţi triunghiulare de piele de pe 
umeri, și Starling fotografie zona. 

— Măsoară-le, îi spuse Crawford. Pe fata din Akron a 
tăiat-o atunci când i-a spintecat hainele, nu mare lucru, o 
zgârietură, dar se potrivea exact cu tăietura de la spatele 
bluzei care a fost găsită pe marginea drumului. Ce văd aici 
e ceva nou. 

— În spatele gambei se văd niște urme de arsură, 
observă Starling. 

— Şi la bătrâni apar din astea, spuse Lamar. 

— Ce-ai zis? îl întrebă Crawford. 

— Am spus că și la bătrâni apar arsuri din astea foarte 
des. 

— Te-am auzit destul de bine, dar vreau să explici. Ce-i cu 
bătrânii? 

— Bătrânii mor înfofoliţi în pături călduroase, și după 
aceea se încing, și apar astfel de arsuri chiar dacă nu e 
foarte cald afară. Sub păturile acelea te coci nu glumă când 
ai murit. Sângele nu mai circulă. 

— Roagă-l pe medicul legist din Claxton să cerceteze și să 
vadă dacă semnele acelea sunt post-mortem, îi spuse 
Crawford lui Starling. 

— De la ţeava de eșapament, cel mai probabil, interveni 
iar Lamar. 

— Cum? 


— ŢEAVA DE EȘAPAMEN'I, spuse apăsat Lamar. Teava de 
eșapament. Billy Petrie a fost împușcat mortal, și ăia de i-au 
făcut felul l-au săltat în portbagajul mașinii lui. lar nevastă- 
sa l-a tot căutat vreme de două sau trei zile stând la volanul 
mașinii. Când l-au adus aici, ţeava de eșapament care trece 
pe sub portbagaj i-a făcut niște arsuri la fel cu astea, numai 
că pe șold. Eu nu pot să car târguielile în portbagaj, fiindcă 
îngheţata se topește. 

— Lamar, ai avut o idee grozavă. Aș vrea să te iau la mine 
în echipă, îi spuse Crawford. Îi știi pe cei care au găsit-o în 
apă? 

— Jabbo Franklin și fratele lui, Bubba. 

— Cu ce se ocupă? 

— Caută gâlceavă cu lumânarea la Moose, râd de oameni 
care nu-i deranjează cu nimic - uite intră unul la Moose să 
bea și el un păhărel după ce s-a săturat să stea toată ziua să 
vadă cum își plâng rudele mortul și numai ce auzi „Stai jos, 
Lamar, și cântă Filipino Baby” și te pune să stai la pianul 
acela jegos și să cânţi iar și iar aceeași melodie, Filipino 
Baby asta-i place lui Jabbo. „Dar de data asta să cânţi și cu 
niște cuvinte de la tine, dacă tot nu le știi pe celelalte... și să 
ai grijă să rimeze, fir-ar să fie.” Şi uite tot așa. Primește un 
cec de la veteranii de război cam la vremea Crăciunului, 
când se duce la dezalcoolizare, la spitalul pentru veterani. 
De cincisprezece ani tot aștept să-l văd odată și pe el pe 
masa asta. 

— Pentru înțepăturile acelea de cârlig, e nevoie de teste 
pentru serotonină, spuse Crawford. Îi trimit o notă în sensul 
ăsta medicului legist. 

— Înţepăturile acelea sunt prea aproape una de alta, 
interveni Lamar. 

— Ce zici? 

— Fraţii Franklin folosesc un pripon cu cârligele prea 
aproape, e ilegal. Poate de asta n-au anunţat pe nimeni 
decât abia azi-dimineaţă. 


— Șeriful spunea că e vorba despre niște vânători de 
rațe. 

— Cred și eu, replică Lamar. Dacă e după ei, ăștia îţi spun 
câte-n lună și în soare, și n-ai decât să-i crezi dacă vrei. 
Dacă te iei după mintea lor, ăștia te fac să alergi după cai 
verzi pe pereţi. Şi te fac de râsul curcilor. 

— Lamar, ce crezi că s-a întâmplat de fapt? 

— Eu cred că fraţii Franklin tocmai se îndeletniceau cu 
priponul, cu cârligele alea groaznice ale lor, și l-au încercat 
să vadă dacă au prins vreun pește. 

— De ce crezi asta? 

— Victima nu ajunsese să plutească. 

— Nu. 

— Dacă n-ar fi tras priponul acela prin apă, n-ar fi agăţat- 
o în veci. Probabil când au văzut ce-au prins, s-au speriat de 
moarte, și abia după aceea au anunţat autorităţile. O să 
chemaţi și paznicul de la vânătoare în cazul ăsta, nu-i așa? 

— Așa cred, răspunse Crawford. 

— În mașină fraţii au mai totdeauna un telefon cu 
manivelă, și pentru asta amenda e babană, asta dacă nu te 
bagă la pârnaie. 

Crawford ridică mirat din sprâncene. 

— Telefonează peștilor, interveni  Starling. Adică 
paralizează peștii cu curent electric când lasă firele în apă 
și învârt manivela telefonului. Ies singuri cu burta-n sus și 
nu-ți rămâne decât să-i culegi cu minciogul. 

— Taman așa, confirmă Lamar. Sunteţi de pe aici cumva? 

— Asta se face și prin alte părți, îi răspunse ea. 

Înainte de a trage fermoarul sacului, Starling simţi 
nevoia să facă sau să spună ceva pentru a-și manifesta 
compasiunea. În cele din urmă doar scutură din cap și se 
apucă preocupată să-și împacheteze lucrurile și probele. 
Acum, că nu mai trebuia să privească acel cadavru, se 
simţea ușurată. Înţelese ce reușise să facă. Cu spatele spre 
încăpere, își scoase mănușile, dădu drumul la robinet și lăsă 
apa să-i curgă pe încheieturi. Apa nu era chiar așa de rece. 


Lamar o privi, și apoi dispăru în hol și se întoarse cu o cutie 
nedesfăcută de Coca-Cola rece ca gheaţa, pe care i-o oferi. 

— Nu, mulţumesc, spuse Starling, nu mi-e sete acum. 

— Nu de asta v-am adus-o. Puneţi-o pe cucuiul ăla pe 
care-l aveţi la ceafă. Ştiţi că recele face să nu-l mai simţi. 
Mie îmi priește. 

Când Starling termină de bătut la mașină raportul pentru 
medicul legist, lângă sacul cu victima, aparatul lui Crawford 
de transmitere a amprentelor prinse viaţă pe birou. 
Avuseseră noroc să descopere de data asta victima destul 
de rapid după crimă. Era hotărât s-o identifice cât mai 
repede și să perie toată zona din jurul locuinţei acesteia 
sperând să găsească vreun martor al răpirii. Metoda lui de 
lucru însemna multă bătaie de cap pentru toată lumea, dar 
dădea rezultate destul de repede. Avea la el un dispozitiv 
Litton  Policefax de transmitere a amprentelor. Spre 
deosebire de dispozitivele de la FBI, care expediază 
facsimile, Policefax e compatibil cu toate sistemele de 
înregistrare ale poliţiei din orașele mai mari. Foaia cu 
amprentele luate de Starling abia se uscase. 

— Pune-o în aparat, Starling, ești cam stângace. 

Voia să spună să nu cumva s-o murdărească, și ea avu 
grijă să nu se întâmple una ca asta. Trebuia să înfășoare 
foaia aceea specială cu toate foiţele lipite pe ea pe tamburul 
mașinii, în vreme ce în șase birouri împrăștiate prin toată 
țara oamenii așteptau transmisia. Crawford era la telefon 
cu centrul de transmisiuni al FBI-ului din Washington. 

— Dorothy, e toată lumea prezentă? Domnilor, îi dau 
drumul pe o sută douăzeci, să meargă bine și să se vadă 
perfect. Gata, o sută douăzeci. Atlanta, cum iese? Legătura 
acum! 

Tamburul se rotea încet, ca imaginea să fie cât mai clară. 
Era primită simultan de centrul de transmisiuni al FBI, și 
departamentele de poliţie cele mai importante de pe coasta 
de est. În câteva minute putea începe urmărirea dacă în 
Chicago, Atlanta, Detroit sau oriunde altundeva s-ar fi 


identificat amprentele. Crawford expedie apoi pozele cu 
dinţii și cu chipul victimei, fotografiat după ce Starling îi 
aranjase un prosop în jurul capului, în eventualitatea că 
presa de scandal punea mâna pe fotografii. 

Când erau pe picior de plecare, sosiră din Charleston trei 
ofițeri de la Criminalistică din Virginia de Vest. Crawford le 
strânse mâna la toţi și le întinse cărţi de vizită cu numărul 
de urgenţă de la Centrul Naţional de Informaţii 
Criminalistice. Starling vru să vadă cât de repede îi face să 
se simtă ca între bărbaţi. Bineînţeles că o să-i telefoneze și 
o să-i comunice tot ce găsesc, bineînţeles că o să-l sune. 
Îndatoraţi, foarte îndatoraţi. Poate că nu era vorba despre o 
legătură doar ca între bărbaţi, pentru că reușise s-o prindă 
și pe ea în atmosfera aceea de complicitate. 

Când Crawford și Starling porniră cu mașina adjunctului 
șerifului spre râul Elk, Lamar le făcu semn cu mâna. Cutia 
de cola era încă rece. Lamar se retrase în birou și-și turnă 
să bea. 


e CAPITOLUL 13 


— Jeff, pe mine mă lași la laborator, îi spuse Crawford 
șoferului. Apoi te duci și o aștepți pe domnișoara Starling la 
Institutul Smithsonian, iar de acolo o duci la Quantico. 

— Da, domnule. 

Traversau un pod peste Potomac, înfruntând traficul 
aglomerat de seară al celor care veneau dinspre Aeroportul 
Naţional din Washington. Tânărul de la volan părea speriat 
de Crawford și conducea cu prudenţă excesivă, își dădu 
seama Starling. Însă nu-l putea învinui: era de notorietate 
la Academie faptul că ultimul agent din echipa lui Crawford 
care încurcase borcanele acum se ocupa de anchetarea 
furtișagurilor la instalaţiile radar de la Cercul Arctic. 

Crawford nu era prea binedispus. De nouă ceasuri 
transmisese amprentele și fotografiile victimei, și nimeni nu 
reușise s-o identifice. El și Starling cercetaseră împreună 
cu jandarmii din Virginia de Vest podul și malurile râului Elk 
până se lăsase noaptea, fără niciun rezultat. Îl auzise cum 
din avion vorbise cu sora de noapte de acasă. După zborul 
cu Blue Canoe, automobilul FBI în care mergeau părea 
uluitor de silențios, și se putea vorbi în voie. 

— O să postez pe internet și pe Indexul de Semnalmente 
Posibile datele consemnate de tine când ajung la Biroul de 
Evidenţă a Persoanelor. Să-mi faci o fișă pentru dosar, nu un 
raport, ci doar ca un fel de act adiţional. Ştii cum se face? 

— Ştiu. 

— Bine, să zicem că eu sunt indexul, ia completează! 

Îi luă ceva timp ca să-și pună rânduială în gânduri. Fu 
bucuroasă că șeful ei părea interesat de lucrările de 
restaurare de la Jefferson Memorial pe lângă care treceau. 
Indexul de Semnalmente Posibile al Secţiei de Identificare e 
un computer care compară elementele caracteristice ale 


unei crime aflate în curs de investigaţie cu cele ale crimelor 
aflate în fișierele deja existente. Când găsește anumite 
similitudini, sugerează care ar putea fi suspecţii și le 
furnizează și amprentele. Operatorul compară apoi 
amprentele din dosare cu cele neidentificate de la locul 
crimei. În cazul de faţă nu aveau amprentele lui Buffalo Bill, 
dar Crawford voia să fie pregătit pentru orice eventualitate. 
Sistemul de analiză a datelor cerea informaţii scurte, 
precise. Starling încercă să sugereze unele: 

— Femeie, albă, până sau puţin peste douăzeci de ani, 
omorâtă prin împușcare, pielea prelevată în partea de jos a 
torsului și pe coapse... 

— Starling, computerul știe deja că el ucide tinere, albe și 
le belește torsul! Apropo, să folosești cuvântul jupuit, 
pentru că prelevează e cam neobișnuit și s-ar putea ca 
niciun alt ofițer să nu-l folosească, iar afurisita asta de 
fierătanie nu știu dacă se pricepe la sinonimie. Ştie că 
individul le aruncă în ape curgătoare. Nu știe însă 
elementele noi din cazul ăsta. Care-s elementele noi, 
Starling? 

— E a șasea victimă, prima căreia i s-a luat scalpul, două 
bucăţi triunghiulare de piele de pe umeri, prima împușcată 
în piept, prima cu coconul unui fluture în gât. 

— Ai uitat de unghiile rupte. 

— Nu, domnule, e a doua cu unghii rupte. 

— Da, ai dreptate. Când faci fișa aceea pentru calculator, 
menţionează că apariţia  coconului e informaţie 
confidențială. O s-o folosim pentru a elimina declaraţiile 
false ale vreunui amator de notorietate care ar vrea să-și 
asume aceste crime. 

— Mă întreb dacă a mai făcut treaba asta vreodată, adică 
să plaseze în gâtul victimei un cocon sau o insectă. La o 
autopsie e destul de ușor să nu bagi de seamă un element 
atât de neînsemnat ca ăsta, mai ales când e vorba despre 
un cadavru găsit în apă. Medicul legist stabilește cauza 
exactă a morții, asta îl interesează cel mai mult, și vrea să 


scape cât mai repede de caz, așa că nu-l mai interesează un 
element atât de banal... Am putea verifica pista asta? 

— Dacă vom fi nevoiţi. Bineînţeles că medicii care au 
făcut autopsia o să susţină că lor nu le-a scăpat nimic. 
Victima neidentificată din Cincinnati e încă în congelatorul 
morgii. O să-i rog să se uite, dar celelalte patru victime sunt 
îngropate deja. Mandatele de exhumare deranjează. Am 
fost nevoiţi să facem treaba asta în cazul a patru pacienţi ai 
lui Lecter pentru a stabili cu exactitate cauza morții. 
Ascultă-mă pe mine: e treabă complicată și-ţi sar toate 
rudele în cap. Dacă e nevoie, o vom face. Să vedem mai 
întâi ce descoperi tu la Institutul Smithsonian. După aceea 
hotărâm. 

— Scalparea victimei e un element mai rar, nu-i așa? 

— Neobișnuit, da. 

— Dar doctorul Lecter a prezis că Buffalo Bill tocmai asta 
o să facă. De unde a știut? 

— N-a știut. 

— Dar a spus-o. 

— Starling, nu e mare scofală. Nici eu n-am fost foarte 
surprins să descopăr că i-a luat scalpul. Ar fi trebuit să spun 
că e un element rar până la cazul Mengel. Îţi aduci aminte? 
Ăla a scalpat o femeie. După aceea alţi doi sau trei criminali 
l-au copiat. lar ziarele au subliniat în cazul de faţă de 
numeroase ori că Buffalo Bill nu ia scalpuri. Așa că după 
asta nu e de mirare că a făcut-o. Doar citește și el presa. lar 
Lecter a spus așa la plezneală. Nu a spus când anume o va 
face, așa încât să nu putem spune că a greșit. Dacă îl 
prindeam pe Buffalo Bill înainte să ia scalpuri, Lecter ar fi 
spus că abia după aceea urma să o facă. 

— Doctorul Lecter a mai afirmat că Buffalo Bill locuiește 
într-o casă cu etaj. N-am intrat în amănunte. De ce credeţi 
că a spus una ca asta? 

— Aici nu e o presupunere. S-ar putea să aibă dreptate, 
și ar fi putut să-ţi și spună de ce. Dara vrut să se joace cu 
tine în cazul ăsta. Asta e slăbiciunea lui, singura pe care am 


detectat-o: îi place să fie deștept, mai deștept decât oricine. 
Şi de ani de zile se joacă de-a geniul. 

— Mi-aţi spus că atunci când nu înţeleg ceva să întreb. 
Explicaţi-mi despre ce e vorba! 

— Bine. Două dintre victimele lui Bill au fost spânzurate, 
da? Semne de funie pe gât, fractură cervicală, caz clasic de 
spânzurare. Starling, din experiența proprie, doctorul 
Lecter știe că e tare greu să spânzuri un om când acesta se 
opune. Când omul vrea să se sinucidă, se poate spânzura și 
legându-se de clanţa ușii. Te poţi spânzura stând pe scaun, 
e foarte ușor. Dar să spânzuri pe altcineva e tare, tare greu. 
Chiar dacă victima e legată. Se zbate și, dacă poate, găsește 
un sprijin pentru picioare. Orice scară de zugrav reprezintă 
o ameninţare și nicio victimă n-o să urce pe ea nici chiar 
legată la ochi, iar dacă vede cumva laţul, nici atât. De obicei 
execuţia se face pe casa scărilor. Să urci pe casa scărilor e 
ceva normal. Trucul e simplu. I se spune victimei că trebuie 
să urce la toaletă, la baie, indiferent ce, i se trage o glugă 
pe cap, i se pune iute laţul când a ajuns sus, funia e legată 
de balustradă, și i se face vânt de sus. Așa se procedează 
într-o casă. Un individ din California a făcut mare tapaj pe 
chestia asta. Dacă Bill n-ar avea o locuinţă cu o casă a 
scărilor, le-ar fi ucis în alt mod. Și acum să-mi spui și mie 
numele prim-adjunctului șerifului și al celui de la poliţia 
statului, cel mai mare în grad. 

Starling le găsi în carnetul de note și i le citi la lumina 
lanternei pe care o ţinea cu dinţii. 

— Bun, Starling. Ori de câte ori trimitem un mesaj 
urgent, e bine să menţionăm și numele ofițerului. Când își 
văd numele, devin mai amabili. Îi face să-și aducă aminte să 
te sune dacă descoperă ceva. Ce-ţi spun arsurile de la 
glezne? 

— Depinde dacă au apărut după deces sau înainte. 

— Dacă sunt de după deces? 

— Înseamnă că folosește o dubă, o rulotă, o mașină mai 
mare. 


— De ce? 

— Pentru că arsurile sunt pe spatele gleznelor. 

Ajunseră la noua clădire a FBl-ului, căreia nimeni nu-i 
mai spunea Clădirea Hoover. 

— Jeff, lasă-mă aici, nu mai intra în garajul subteran. 
Rămâi la volan, doar deschide portbagajul. Hai, Starling, 
continuă! 

Starling cobori împreună cu el din mașină, acesta își luă 
din portbagaj aparatul de transmis amprente și trusa. 

— A transportat cadavrul într-o mașină destul de mare 
pentru ca acesta să poată sta întins pe spate, îi spuse 
Starling. E singura poziţie în care gambele ar fi putut 
ajunge pe podea în dreptul ţevii de eșapament. Într-un 
portbagaj cum e acesta, ar fi stat ghemuită pe o parte... 

— Mda, așa mi se pare și mie. 

Abia acum își dădu seama că o făcuse să coboare din 
mașină ca să-i spună ceva numai ei. 

— Te-ai cam opărit atunci când i-am spus ajutorului de 
șerif că ar trebui să stăm de vorbă, dar nu în faţa unei 
femei, nu-i așa? 

— Da. 

— A fost o stratagemă, voiam să-l izolez de ceilalţi. 

— Ştiu și asta. 

— Atunci ne-am înţeles. 

Crawford trânti capacul portbagajului și se întoarse să 
plece. Dar Starling nu voia să lase lucrurile așa. 

— Domnule Crawford! 

Cu aparatul de amprente și cu trusa în braţe, Crawford 
se întoarse curios să afle ce voia să-i spună. 

— Poliţiștii aceia au auzit de dumneavoastră. Și au fost 
foarte atenţi la tot ce aţi făcut și aţi spus, ca la rândul lor să 
procedeze la fel. 

Starling rămase dreaptă în faţa lui, apoi ridică din umeri, 
deschise pumnii: așa a fost, era adevărat! Crawford evaluă 
la rece situaţia, cum îi era obiceiul. 


— Da, agent Starling, observaţie corectă. Şi ocupă-te de 
gângania aia! 

— Da, domnule. 

Îl privi cum se depărta, un bărbat de vârstă mijlocie, 
încărcat de bagaje, sleit de zbor, cu mânecile mânjite de 
noroi pe malul râului, și care avea să pornească apoi spre 
casă, unde îl aștepta ce îl aștepta. În clipa aceea ar fi fost în 
stare să ucidă pentru el. Ăsta era unul dintre talentele lui 
Crawford: știa să câștige oamenii. 


e CAPITOLUL 14 


Institutul Smithsonian de Istorie Naturală era închis de 
multe ceasuri, dar Crawford dăduse dinainte telefon, și un 
om de la pază o aștepta pe Starling. În muzeu dăinuia o 
lumină slabă, aerul era nemișcat. Numai statuia colosală a 
unei căpetenii din insulele Pacificului de Sud de la intrare 
se ridica suficient de mult spre tavan ca lumina chioară a 
becurilor de sus să-i scoată în relief trăsăturile. Starling fu 
întâmpinată de un negru înalt, îmbrăcat impecabil în 
uniforma institutului. Când acesta ridică faţa spre lumina 
din lift, lui Starling i se păru că seamănă cu căpetenia de la 
intrare. Ideea parcă îi mai alungă gândurile negre, așa cum 
o durere se mai domolește dacă masezi locul. 

Al doilea palier se ridica puţin peste silueta elefantului 
împăiat din holul mare. Secţiile de antropologie și 
entomologie ocupau un spaţiu imens la etaj și constituie o 
zonă închisă accesului publicului. Antropologii îi spun etajul 
patru, entomologii susţin că ar fi etajul trei. Vreo câţiva 
savanţi de la științe agricole declară că ei au dovezi clare că 
e vorba despre cel de-al șaselea etaj. Fiecare secţie are 
ciudăţeniile ei cu privire la această venerabilă clădire cu 
acareturile și împărțirile ei. 

Starling mergea în urma paznicului pe coridoarele 
întunecate ale acelui labirint plin până sus de dulapuri de 
lemn cu exponate de antropologie. Nu știai ce e acolo decât 
dacă citeai etichetele minuscule. 

— Pe rafturile acelea simt mii de oameni, îi spuse 
însoţitorul. Patruzeci de mii de specimene. 

Se uita la numărul sălilor pe lângă care treceau, 
luminându-le cu lanterna, și apoi lăsa fasciculul să scoată la 
iveală etichetele și exponatele. Obiecte ale populaţiei 
Dayak, Borneo, saci de purtat copiii în spate, cranii de 


ceremonie, și părăsiră secţiunea „Omul”, pentru lumea mai 
veche și mai bine organizată a insectelor. Acum pe lângă 
pereţi tronau cutii mari metalice, vopsite în verde-deschis. 

— "Treizeci de milioane de insecte, să nu mai vorbim de 
păianjeni. Să nu puneţi în aceeași găleată insectele cu 
păianjenii, glumi el. Oamenii-păianjen o să se supere și o să 
sară pe dumneavoastră din pricina asta. Acolo e biroul, 
unde-i lumină. Să nu ieșiți neînsoţită de aici. Dacă nu vă 
însoțește cineva de la ei, chemaţi-mă la interiorul acesta, 
biroul pazei. Vin și vă iau. 

Îi întinse o carte de vizită și plecă. Era în inima Secţiei de 
Entomologie, într-o rotondă al cărei acoperiș se ridica acum 
mult deasupra elefantului împăiat. Biroul unde era lumină 
avea ușa deschisă. 

— Rândul tău, Pilch, rândul tău! se auzi o voce stridentă. 
Haide, mută! 

Din ușă Starling văzu doi bărbaţi care stăteau la o masă 
de laborator și jucau șah. Aveau amândoi în jur de treizeci 
de ani, unul zvelt, brunet și unul dolofan, cu păr roșcovan și 
sârmos. Păreau cufundaţi în jocul de șah. Nu dădură semne 
că observaseră apariţia ei. Și nici nu păreau să bage în 
seamă uriașa rădașcă croindu-și încet drum pe tabla de șah, 
ocolind piesele. Apoi rădașca o luă brusc spre un colţ al 
tablei. 

— Roden, e rândul tău acum, spuse brunetul în aceeași 
secundă. 

Rotofeiul mută nebunul, și imediat suci rădașca, punând- 
o să meargă în direcţia opusă. 

— Dacă gângania aceea se mișcă doar pe un colţ de 
tablă, atunci e rândul celuilalt? se interesă Starling. 

— Bineînţeles, îi răspunse dolofanul cu gura mare, fără să 
ridice ochii. Bineînţeles. Dumneavoastră cum jucaţi? îl 
puneţi să traverseze toată masa? Cu cine jucaţi șah de 
obicei? Cu vreo maimuţă din neamul leneșului? 

— Am venit cu specimenul agentului special FBI 
Crawford, cu care aţi vorbit la telefon. 


— Mă întreb de ce n-am auzit noi sirenele poliţiei, mai 
adăugă dolofanul. Am așteptat aici o noapte întreagă să 
identificăm o gânganie de la FBI. Că asta-i meseria noastră. 
Dar nimeni nu ne-a spus nimic de specimenul ăsta - 
specimenul agentului special FBI Crawford. Ar fi trebuit să 
i-l arate doctorului de familie, așa, în particular, când erau 
numai ei doi. Rândul tău, Pilch! 

— O să-mi facă plăcere să vă aud glumele altă dată, acum 
e o chestie urgentă, așa că hai să trecem la treabă! Rândul 
dumitale, Pilch! 

Brunetul ridică privirea spre ea, o văzu în pragul ușii 
rezemându-se de canat, cu servieta în mână. Luă iute 
rădașca și o puse într-o cutie plină de putregai, sub o frunză 
de salată. Când se ridică în picioare, se văzu că era înalt. 

— Nobel Pilcher, se prezentă el. El e Albert Roden. Aţi 
venit să identificăm o insectă? Încântaţi să vă putem ajuta. 

Pilcher avea o figură plăcută, prelungă, numai ochii erau 
cam apropiaţi și ștrengari, unul din ei cu un ușor strabism, 
încât lumina se reflecta în el diferit. 

— Sunteţi...? 

— Clarice Starling. 

— Să vedem marfa! 

Pilcher ridică borcănașul în dreptul luminii. Roden veni și 
el să vadă despre ce era vorba. 

— Unde aţi găsit drăcovenia asta? Aţi nimerit-o cu 
pistolul? Aţi văzut-o pe mămica lui? continuă Roden pe 
același ton ironic. 

Lui Starling îi trecu prin minte că nu i-ar fi stricat tipului 
o lovitură de cot exact la baza maxilarului. 

— Gata, îl potoli Pilcher. Spuneţi-mi unde aţi găsit-o? Era 
prinsă de ceva anume, o crenguţă, o frunză, era pe 
pământ? 

— Înţeleg. Nu vi s-a spus nimic. 

— Seful secţiei ne-a zis să rămânem aici oricât de târziu 
pentru a identifica o insectă pentru cei de la FBI, atât, o 
lămuri Pilcher. 


— Ne-a spus... Ne-a spus să stăm toată noaptea. 

— Facem treburi din astea destul de des pentru cei de la 
vamă, Departamentul Agriculturii. 

— Dar nu la miezul nopţii, completă Roden. 

— Trebuie să vă destăinui o serie de amănunte legate de 
o crimă, începu Starling. Pot să vă spun dacă am 
promisiunea dumneavoastră că nu veţi divulga nimic până 
când nu se rezolvă cazul. Domnule doctor Roden, am 
cuvântul dumneavoastră de om serios că nu veţi divulga 
nimic? 

— Nu sunt doctor. Trebuie să semnez vreun angajament? 

— Nu, atâta timp cât cuvântul dumneavoastră are vreo 
valoare. Doar dacă vreţi să păstraţi specimenul va trebui să 
semnaţi de primire. 

— Bineînţeles că vă dăm o mână de ajutor. Nu-s chiar un 
tip scârbos. 

— Domnule doctor Pilcher? 

— E adevărat, nu e scârbos. 

— Cuvântul dumneavoastră? 

— Nu divulg nimic. 

— Nici Pilch nu e doctor, se băgă Roden. Avem amândoi 
aceeași pregătire. Dar aţi băgat de seamă cu ce satisfacţie 
v-a lăsat să-i spuneţi „domnule doctor”? 

Şi Roden arătă cu degetul dojenitor la obraz. 

— Spuneţi-ne toate amănuntele! Un detaliu care poate fi 
neînsemnat pentru dumneavoastră poate fi vital pentru un 
expert. 

— Chestia aceea a fost găsită în fundul palatului moale al 
unei victime ucise cu pistolul. Nu știu cum a ajuns acolo. 
Cadavrul ei a fost descoperit în Râul Elanului, Virginia de 
Vest. Era moartă doar de câteva zile. 

— E vorba despre Buffalo Bill, am auzit la radio, spuse 
Roden. 

— Dar despre insectă nu aţi auzit nimic la radio, nu e 
așa? 


— Nu, dar au pomenit de Râul Elanului... Tocmai de acolo 
veniți acum? De asta aţi ajuns atât de târziu? 

— Da. 

— Trebuie să fiţi tare obosită. Vreţi o cafea? o întrebă 
Roden 

— Nu, mulțumesc. 

— Un pahar cu apă? 

— Nu. 

— O Coca-Cola? 

— Nici asta. Vrem să aflăm cam unde a fost ţinută 
prizonieră femeia asta și unde a fost ucisă. Sperăm ca 
gângania asta să aibă un anume loc unde trăiește, poate 
doarme numai pe anumiţi copaci, vrem să știm unde o 
putem găsi. V-am cerut să nu divulgaţi nimic deoarece, dacă 
criminalul a pus insecta acolo într-adins, atunci numai el 
știe chestia asta, și elementul acesta ne poate ajuta să 
eliminăm mărturii false al unor psihopaţi și să nu o luăm pe 
o pistă greșită. A omorât cel puţin șase femei. Timpul ne 
mână din urmă. 

— Şi credeţi că exact în clipa asta, când noi ne uităm la 
gânganie, individul răpește altă femeie? o întrebă Roden. 

Se uita la ea cu ochii larg deschiși și cu gura căscată, dei 
se vedea cerul gurii, și pentru o clipă i se păru că vede ceva 
în fundul gurii. 

— Nu știu, spuse ea oarecum tăios. Nu știu, repetă ea pe 
un ton mai pașnic. Îndată ce va avea prilejul, o va face. 

— Atunci să acţionăm și noi cât mai repede, interveni 
Pilcher. Nu vă faceţi griji, ne pricepem la treaba asta. 
Sunteţi pe mâini bune. 

Scoase din borcan cu o pensetă specimenul acela 
maroniu și-l așeză o foaie albă de hârtie, sub lumina unei 
lămpi. Arăta ca o mumie prelungă. Era învelită într-un strat 
semitransparent care-i copia perfect formele, ca un 
sarcofag. Toate membrele erau strâns lipite de corp, de 
parcă ar fi fost în basorelief. Capul gângăniei avea o 


feţișoară ce exprima un fel de seriozitate plină de 
înțelepciune. 

— Mai întâi și mai întâi nu e vorba despre o insectă care 
ar fi putut pătrunde într-un cadavru lăsat în aer liber, dar 
nici în apă nu are ce căuta decât accidental, spuse Pilcher. 
Nu știu cât de multe cunoașteţi despre insecte și nici cât de 
multe vreţi să vă spunem. 

— Să presupunem că nu știu o iotă. Vreau să-mi spuneţi 
tot ce știți. 

— Bun! E o pupă de insectă, o insectă care n-a ajuns la 
maturitate, aflată într-o crisalidă, coconul în care stă până 
când se transformă din larvă în insectă adultă, o lămuri 
Pilcher. 

— Obtectus pupa, Pilch? interveni Roden strâmbând din 
nas ca să nu-i cadă ochelarii. 

— Da, stadiul în care are formate picioarele și aripile, dar 
tot în fază de pupă. Vrei să ne ciorovăim cu tratatul lui Chu 
în braţe despre stadiile insectelor? Pe scurt, e vorba despre 
pupa unei insecte mari. loate insectele evoluate au stadiul 
acesta de pupă. Așa petrec ele iarna. Multe dintre ele. 

— Pilch, luăm cărţile să o determinăm sau ne mai uităm 
la ea? 

— Eu mă mai uit. 

Pilcher luă specimenul și-l puse pe lamela unui 
Microscop, apoi cu o pensetă stomatologică trecu iute peste 
ea. 

— Mda, niciun fel de organe respiratorii distincte în 
regiunea dorsocefalică, orificii respiratorii în mezotorax și 
unele abdominale. Să începem de aici! 

— Hmm! mârâi Roden, întorcând paginile unui manual. 
Mandibule funcţionale? 

— Nu! 

— Galeae maxillae perechi pe ventro mezon? 

— Da, da. 

— Antenele unde-s? 


— Adiacente zonei de mijloc a marginii aripilor. Două 
perechi de aripi, cele de dedesubt sunt complet acoperite. 
Nu se văd decât trei segmente abdominale. Cremaster mic, 
ascuţit..., aș zice familia lepidoptere. 

— Așa zice și la carte, confirmă Roden. 

— E vorba despre familia în care sunt fluturii și moliile. 
Familie mare, nu glumă. 

— Dacă i s-au udat aripile, o să fie tare greu să aflăm 
despre ce e vorba, spuse Roden. Mă duc să iau 
determinatorul. Bănuiesc că, indiferent ce-aș face, n-o să te 
poţi abţine să nu trăncănești despre mine cât lipsesc. 

— Nu, replică Pilcher. Roden e om de ispravă, îi spuse el 
când colegul său dispăru din cameră. 

— Sunt sigură de asta. 

— Acum chiar puteţi fi. Amândoi urmăm cursuri 
postuniversitare, muncim să ne întreţinem și profităm de 
orice bursă pe care putem pune mâna. Pentru una dintre 
ele a fost nevoit să stea într-o mină de cărbune să 
urmărească dezintegrarea protonică. A stat prea mult pe 
întuneric, asta-i buba lui. Altfel e de treabă. Dar să nu 
cumva să pomeniţi de dezintegrarea protonică! 

— Am să ocolesc subiectul. 

Pilcher ieși din conul puternic de lumină. 

— Familia lepidopterelor e o familie vastă. Poate chiar 
treizeci de mii de fluturi și o sută treizeci de mii de molii. 
Trebuie s-o scot din crisalidă, n-am ce face, dacă vrem să ne 
apropiem cât de cât de adevăr. 

— În regulă. O puteţi face dintr-o singură tăietură? 

— Cred că da. Insecta asta, înainte să moară, începuse 
singură procesul de desprindere. Uitaţi aici mici rupturi în 
crisalidă. O să ne ia ceva timp. 

Pilcher lărgi ruptura aceea și scoase insecta afară. Aripile 
strânse erau umede. Să le desfaci era ca și cum ai fi 
încercat să desfaci o firavă batistă de hârtie mototolită și 
muiată toată. Nu se vedea niciun desen. Roden se întoarse 
cu cărţile. 


— Ești gata? întrebă Pilcher. Atunci: femurul protoracic 
nu se vede. 

— Firișoare pe labrum? 

— Nici urmă. Agent Starling, vreţi să stingeţi lumina de 
sus? 

Ea se duse lângă comutator, așteptă până când Pilcher 
aprinse lanterna-stilou și apăsă pe întrerupător. El se 
îndepărtă de masă și îndreptă fasciculul lanternei asupra 
gânganiei. În întuneric, ochii insectei străluceau, reflectând 
lumina lanternei. 

— Pui de bufniţă, spuse Roden. 

— Bufniţă bufniţă, dar din care? Aprindeţi, vă rog, 
lumina. Face parte din familia Noctuidelor, o molie de 
noapte. Roden, câte Noctuide există? 

— Două mii șase sute și... vreo... Două mii șase sute au 
fost descrise. 

— Nu sunt multe familii atât de numeroase. Acum să te 
vedem pe tine cât de isteţ ești! 

Capul cu plete roșcovane acoperi microscopul. 

— Să studiem acum dispunerea perișorilor, ca să 
restrângem cercetarea la o singură specie. Roden e 
maestru la asta. 

Lui Starling i se păru că în camera aceea s-a rostogolit 
mărul discordiei. Între cei doi începu o ceartă în toată 
regula: dacă negii larvari erau aranjaţi în cerc sau nu. Și au 
ținut-o tot așa cu privire la celelalte amănunte până au 
ajuns la firișoarele de pe abdomen. 

— Erebus Odora! exclamă Roden. 

— Hai să vedem, replică Pilcher. 

Au luat gângania, s-au suit în lift, au coborât exact 
deasupra ţestei elefantului împăiat și au pătruns într-un 
intrând ticsit de cutii verzulii. Holul înalt de dinainte fusese 
împărţit în două niveluri mai mici, pentru a face mai mult 
loc pentru colecţia de insecte a institutului. Acum erau în 
zona neotropicală, apropiindu-se de Noctuide. Pilcher se 


uită în carnet și se opri în dreptul unui dulap cu rafturi 
stivuite cât era peretele de înalt. 

— Cu drăciile astea trebuie să fii foarte atent, spuse el 
trăgând capacul metalic al unui sertar evident greu și 
așezându-l alături. Dacă scapi cumva o sărăcie din astea și- 
ţi vine pe picioare, o să șchiopătezi săptămâni întregi. 

Trecu cu degetul peste etichetele compartimentelor, se 
opri la unul din ele și-l trase afară. Înăuntru, Starling văzu 
niște ouă, o omidă într-un tub cu alcool, un cocon desfăcut, 
similar cu cel adus de ea, și o insectă adultă: o molie mare, 
neagră, cu deschiderea aripilor de peste cincisprezece 
centimetri, cu trup păros și antene subțţirele. 

— Erebus Odora, spuse Pilcher. Vrăjitoarea Neagră, așa i 
se spune moliei ăsteia. 

Roden dădea de zor paginile. 

— O specie tropicală care toamna se mai rătăcește prin 
Canada, citi el. Omizile sale consumă frunze de salcâm, 
acacia și alte plante înrudite. Indigenă în Indiile de Vest, 
sudul Statelor Unite, o pacoste în Hawaii. 

„Rahat”, își spuse Starling în sinea ei. 

— N-am făcut nimic, rosti cu glas tare. Molia asta e peste 
tot. 

— Dar nu e mereu peste tot, spuse Pilcher cu capul 
plecat. Se ciupi de obraz, preocupat. Roden, se înmulțește 
de două ori pe an? 

— Stai o clipă... Da, în sudul Floridei și în sudul Texasului. 

— Când? 

— Mai și august. 

— Hmm. Mă tot gândesc. Exemplarul pe care l-aţi adus e 
mai dezvoltat decât cel pe care-l deţinem noi și e proaspăt! 
Tocmai începuse să-și dea coconul jos. Ar putea fi în stadiul 
ăsta în Indiile de Vest sau în Hawaii, dar acum aici e iarnă. 
Doar dacă nu s-o fi înmulţit accidental în vreo seră sau nu le 
crește cineva anume. 

— Cum să le crească? 


— Într-o cutie specială, la căldură, să le dea niște frunze 
de acacia omizilor să mănânce până ajung la stadiul de 
pupă și se învelesc frumușel. Nu e greu. 

— E un hobby foarte răspândit? În afară de profesioniștii 
interesaţi în meseria asta, sunt mulţi care cresc insecte 
acasă? 

— Nu. Doar entomologii care vor să obţină un specimen 
perfect al speciei și câţiva colecționari. Apoi mai există și 
industria mătăsii, borangicul, și ăia cresc molii, dar nu din 
astea. 

— Probabil că entomologii au la dispoziţie reviste, 
periodice de specialitate, există oameni care vând 
echipamente specializate pentru asta, spuse Starling. 

— Bineînţeles, și majoritatea periodicelor vin la noi. 

— Să vă dau și dumneavoastră un braţ de publicaţii, 
spuse Roden. Unii fac abonamente prin noi la publicaţiile cu 
tiraj foarte redus, le ţin sub cheie și nu te lasă să te uiţi la 
ele decât dacă le plătești jumate de dolar, doar ca să te uiţi 
la prostiile alea. O să cercetez lista de abonaţi mâine- 
dimineaţă. 

— O să am grijă să ia cineva informaţiile astea, 
mulțumesc, domnule Roden. 

Pilcher xeroxă articolul referitor la Erebus Odora și-i 
dădu paginile împreună cu specimenul adus de ea. 

— Vă conduc eu, se oferi Pilcher. 

Se îndreptară spre lift. 

— Multor oameni le plac fluturii, dar detestă moliile. Dar 
moliile sunt mult mai interesante, te fascinează. 

— Sunt distructive, spuse ea. 

— Unele da, chiar multe dintre ele, dar au un mod de 
viață atât de divers, sunt atât de diferite, la fel ca noi, de 
altfel. Există o molie - de fapt mai multe - care trăiește doar 
în... lacrimi. Asta mănâncă, asta beau. 

— Ce fel de lacrimi? 

— Lacrimile unor mamifere mari, cam de mărimea 
noastră. Vechea definiţie a moliei suna cam așa: „O insectă 


care treptat, în liniște desăvârșită, consumă, înghite orice”. 
Exista și un verb sinonim cu a distruge... Şi asta faceţi tot 
timpul? Îl vânaţi pe Buffalo Bill? 

— Din răsputeri. 

Pilcher își plimbă gânditor limba peste dinţi, făcând 
buzele să i se miște ca la o pisică. 

— Și nu ieșiţi niciodată așa la un hamburger, o bere sau 
la un pahar cu vin? 

— În ultima vreme nu prea. 

— Nu vreţi să vă însoțesc acum la un local? Nu e departe. 

— Nu, deocamdată, dar, după ce se termină cazul ăsta, 
primesc, și poate veni și domnul Roden, normal. 

— Nu e deloc normal. Sper să se termine repede, agent 
Starling, mai spuse el când ajunseră la ușă. 

Ea porni în grabă spre mașina care o aștepta. Ardelia 
Mapp îi lăsase pe pat corespondenţa și jumătate de baton 
de ciocolată. Ardelia dormea dusă. Starling cără mașina de 
scris în spălătorie, o puse pe masa de rufe și introduse o 
foaie de hârtie cu indigo. În drum spre Quantico, își 
organizase în minte toate informaţiile despre Erebus 
Odora, așa că termină repede. 

Se delectă apoi cu ciocolata, și scrise pentru Crawford o 
notă sugerând să se verifice lista de abonamente pentru 
publicaţiile de entomologie și să o compare cu lista pe care 
o deţinea FBl-ul despre infractorii cunoscuţi din apropierea 
locurilor unde avuseseră loc răpirile, plus dosarele celor 
care comiseseră infracţiuni cu tentă sexuală în San Antonio, 
Metro Dade și Houston, zonele unde se găseau molii din 
astea din abundență. 

Mai era ceva, trebuia să insiste pentru a doua oară: „Să-l 
întrebăm pe doctorul Lecter de ce credea că făptașul va lua 
scalpuri?” 

Încredinţă hârtiile ofițerului de serviciu în noaptea aceea 
și se trânti recunoscătoare în pat, în vreme ce în urechi îi 
răsunau vocile auzite în acea zi, acoperite de respiraţia 
șuierătoare a Ardeliei. În întunericul în care păreau să 


mișune de toate, îi apăru deodată imaginea feţișoarei 
înțelepte a moliei. Ochii aceia care luceau în întuneric îl 
văzuseră pe Buffalo Bill. 

Și în halul de mahmureală pe care-l simțea după vizita la 
institut, în minte îi veni un gând: „Și în lumea asta ciudată, 
în jumătatea asta de lume care acum e în întuneric, eu sunt 
nevoită să vânez o ființă care se hrănește cu lacrimi”. 


e CAPITOLUL 15 


Catherine Baker Martin și prietenul ei cel mai bun 
urmăreau un film la televizor, în apartamentul lui din East 
Memphis, Tennessee; era destul de târziu, și trăgeau din 
când în când dintr-o pipă bong, asemănătoare cu o 
narghilea, în care fumega niște hașiș. Pauzele pentru 
spoturile publicitare deveneau tot mai dese și mai lungi. 

— Ronţăim ceva, popcorn? îl întrebă ea. 

— Mă duc să aduc eu, dă-mi cheile tale de la mașină. 

— Stai cuminte! Tot trebuie să mă duc să văd dacă nu m- 
a sunat mama. 

Se ridică de pe canapea: tânără, înaltă, oase mari, carne 
pe ea, aproape grasă, faţă plăcută și un păr frumos. Își găsi 
pantofii sub măsuţa de cafea și plecă. Când ieși, în parcare 
o întâmpină o seară de februarie mai degrabă jilavă decât 
rece. Pătura de ceață dinspre Mississippi îi ajungea la 
înălțimea pieptului. Deasupra capului văzu luna: parcă era 
pe moarte, palidă, sfrijită, subţire ca un cârlig de pescuit. 
Simţi un fel de ameţeală când se uita la ea. Porni prin 
parcare, spre ușa locuinţei sale, la nicio sută de metri 
distanţă. 

Lângă locuinţa ei erau parcate o dubă, niște automobile 
și trailere cu bărci. Reţinu duba pentru că semăna cu cea a 
serviciului de livrări la domiciliu prin care maică-sa îi 
trimitea diverse pachete și cadouri. Pe când trecea pe lângă 
dubă, văzu cum din ceaţă, pe asfalt, în spatele mașinii, 
apare un lampadar înalt cu abajur, iar lângă el un fotoliu 
îmbrăcat într-o husă înflorată, florile mari și roșii strălucind 
prin ceaţă. Cele două obiecte păreau că sunt într-o 
expoziţie. 

Catherine Baker clipi de mai multe ori să se dumirească 
și porni mai departe. Prin minte îi trecu cuvântul 


„suprarealist”, și dădu vina pe hașiș. Nu, nu o luase razna: 
probabil se muta cineva. Se muta acolo. Se muta de acolo. 
Și în cartierul Stonehinge mereu se muta cineva, fie pleca, 
fie venea. La fereastra ei se mișcă o perdea, și văzu pisica 
cocoţată pe pervaz arcuindu-se și frecându-se leneșă de 
geam. 

Scoase cheile și, înainte de a deschide ușa, se uită înapoi: 
din spatele camionetei cobora un bărbat. La lumina unei 
lămpi văzu că avea un braţ în ghips, prins cu o eșarfă de 
gât. Intră și încuie ușa după ea. Se uită de după perdea și-l 
văzu pe individ cum încearcă să urce fotoliul în mașină, îl 
săltă cu mâna teafără și se chinui să-l împingă cu 
genunchiul; fotoliul căzu înapoi, el îl îndreptă, își linse un 
deget și șterse husa mânjită de noroiul din parcare. Fata 
ieși afară. 

— Să-ţi dau o mână de ajutor? îi spuse ea pe tonul cel mai 
firesc. 

— Dacă se poate. Mulţumesc. 

O voce ciudată, încordată. Fără accentul obișnuit în 
partea locului. Stopurile mașinii îi luminau partea de jos a 
feţei, dar se vedea bine și restul: purta niște pantaloni kaki, 
un fel de cămașă mai groasă, descheiată, lăsând să se vadă 
pieptul pistruiat. Pe faţă nu prea avea păr, aproape o faţă 
de femeie și, în lumina becului, ochii îi luceau ca două 
luminiţe. 

Şi el o privi; ea se înfioră. Bărbaţii erau uneori surprinși 
de statura ei voinică; unii își stăpâneau mirarea, alţii nu. 

— Minunat, spuse el. 

Bărbatul acela emana un iz neplăcut, și observă cu silă că 
pe cămașa lui atârnau niște fire de păr creţ pe umeri și pe 
braţe. Nu le fu greu să ridice fotoliul acela și să-l pună pe 
podeaua destul de joasă a dubei. 

— Să-l împingem puţin mai în faţă, bine? 

El se urcă în mașină și mută niște troace, un recipient din 
acela ca o tigaie ce se pune sub mașină când schimbi uleiul, 
un cric mic de mână, numit în jargon „cric de coșciug”. 


Împinseră fotoliul în față până ajunse chiar în spatele 
scaunelor. 

— Aveţi cam paisprezece? 

— Cum? 

— Vreţi să-mi daţi frânghia aceea? Chiar de la picioarele 
dumneavoastră. 

Când ea se aplecă să se uite, el o izbi cu ghipsul în ceafă. 
Crezu că s-a lovit singură din greșeală la cap și ridică o 
mână, dar ghipsul o izbi iar, zdrobindu-i degetele de 
propria ţeastă, apoi urmară mai multe lovituri nu foarte 
puternice una după alta, după ureche, până se prăbuși 
peste scaun; apoi lunecă pe podeaua mașinii și rămase pe o 
parte, nemișcată. 

Bărbatul o privi o secundă și își scoase iute ghipsul și 
eșarfa. Aduse repede și lampadarul în mașină și închise 
ușile din spate, îi răsuci gulerul și citi pe etichetă numărul 
bluzei. 

— Bun. 

Tăie bluza cu o foarfecă, o trase de pe ea, și-i puse cătușe 
la mâinile împreunate la spate. Întinse pe jos o saltea de 
lucru și o răsturnă pe fată pe spate acolo. Nu purta sutien. 
Îi cântări sânii mari cu degetele și le simţi greutatea și 
fermitatea. 

— Bun. 

Pe sânul stâng se vedea o urmă de gură. Își linse degetul 
și șterse locul, așa cum făcuse și cu husa fotoliului, și dădu 
din cap mulţumit când albeaţa locului dispăru la apăsare. O 
răsuci apoi pe burtă, îi desfăcu părul cu degetele și-și 
cercetă pielea capului. Ghipsul nu-i produsese nicio rană. Îi 
luă pulsul cu două degete pe gât: puternic. 

— Buuun. 

Avea mult de mers până să ajungă la locuinţa lui cu etaj, 
și n-avea rost s-o tranșeze pe fată aici. 

De la fereastră, pisica privea cum camioneta se 
îndepărta, arătându-și numai stopurile din spate, care 
păreau că se apropie unul de celălalt tot mai mult prin 


noapte. În spatele pisicii se auzi telefonul. Răspunse robotul 
din dormitor, beculeţul roșu clipind în întuneric. Era mama 
lui Catherine, proaspăt senator de Tennessee. 


e CAPITOLUL 16 


În anii '80, în perioada de aura terorismului, se pusese la 
punct o procedură de urgenţă pentru a rezolva situaţia în 
cazul răpirii unui membru al Congresului. La ora 2:45 a.m., 
șeful biroului din Memphis al FBI raporta la biroul central 
din Washington că singurul copil al doamnei senator Ruth 
Martin dispăruse. La ora 3:00, două dube mari, fără niciun 
semn distinctiv, ieșeau din garajul jilav de la Buzzard's Point 
al Biroului din Washington. Una se îndreptă spre clădirea 
Senatului, unde tehnicienii puseră pe ea instalaţii de 
supraveghere și înregistrare a telefoanelor doamnei 
senator Martin, precum și a telefoanelor publice din 
preajma biroului ei. Departamentul Justiţiei îl sculase din 
somn cu noaptea-n cap pe cel mai mic membru al 
Comitetului de Investigaţii al Senatului pentru a aproba 
instalarea sistemelor de ascultare. Cealaltă dubă, cu un 
singur geam de supraveghere prin care nu se vedea decât 
dinăuntru, fu parcată pe Virginia Avenue, de unde se vedea 
spre Watergate West, locuinţa din Washington a doamnei 
senator Martin. Doi dintre ocupanţii mașinii intrară în casă 
pentru a instala și aici sistemele de monitorizare. Firma Bell 
Atlantic promisese că în șaptezeci de secunde poate localiza 
orice apel cu pretenţii de răscumpărare de la orice telefon 
digital. La Buzzard's Point, o unitate de intervenţie rapidă, 
împărţită în două schimburi, era pe picior de plecare în 
orice moment în eventualitatea că ar fi avut loc o înţelegere 
de răscumpărare în zona Washington. Și-au schimbat rutina 
și au trecut pe un sistem de comunicaţii radio codificate, 
pentru ca elicopterele canalelor de televiziune să nu 
surprindă vreo convorbire și să se amestece în timpul 
negocierilor, fapt iresponsabil care se întâmplase doar de 


câteva ori, dar se întâmplase. Echipa de salvare a ostaticilor 
era în alertă maximă, doar să se urce în elicoptere. 

Toată lumea spera că răpirea lui Catherine Baker era 
actul unui profesionist care voia răscumpărare, cea mai 
fericită situaţie pentru victimă. Nimeni nu vorbea despre 
cea mai rea alternativă. Puțin înaintea zorilor, o patrulă de 
poliție din Memphis, care primise o reclamaţie că un 
necunoscut bântuia pe Winchester Avenue, opri un bătrân 
ce aduna cutii de aluminiu de pe marginea drumului. În 
căruciorul lui fu găsită o bluză de damă, încheiată cu 
nasturi în faţă. Bluza era spintecată la spate ca în ritualurile 
de înmormântare. Eticheta de la spălătorie arăta că era 
vorba despre bluza lui Catherine Baker. 

e 

Era ora 6:30, Jack Crawford tocmai plecase de la locuinţa 
lui din Arlington și gonea spre sud, când sună telefonul din 
mașină pentru a doua oară în două minute. 

— Nouă douăzeci-doi patruzeci! 

— Patruzeci, ai legătura cu Alfa Patru. 

Crawford zări un loc unde putea parca și se opri să poată 
vorbi în voie. Alfa Patru era directorul FBI. 

— Jack, te ocupi de cazul lui Catherine Martin? 

— Ofiţerul de serviciu tocmai m-a sunat. 

— Deci știi de bluză. Spune-mi și mie despre ce-i vorba. 

— Cei de la Buzzard's Point sunt în stare de alarmă 
pentru cazuri de răpire. Aș vrea să rămână pe fază. Și să 
continue să supravegheze convorbirile. Fie că e vorba 
despre o bluză despicată, fie că nu, deocamdată nu știm 
sigur dacă e vorba despre Bill. Dacă e doar un imitator, s-ar 
putea să sune să ceară răscumpărare. Cine se ocupă de 
supraveghere și de localizare, cei din Tenesee sau noi? 

— Ei. Departamentul Poliţiei Statului. Sunt destul de 
pregătiţi. De la Casa Albă m-a sunat Phil Adler ca să-mi 
spună că președintele urmărește și el situaţia. Jack, de data 
asta ar trebui să nu ratăm. 


— Știu, m-am gândit și eu la asta. Unde e doamna 
senator? 

— În drum spre Memphis. M-a sunat acasă acum un 
minut. Îţi poţi închipui. 

— Mda. 

O cunoștea pe doamna senator de la audierile pentru 
buget. 

— Şi-a pus în joc toată influenţa. 

— Nu cred că are vreo vină în cazul ăsta. 

— Nici eu. I-au spus că am pornit în forţă, așa cum facem 
întotdeauna. Ea... a aflat... de situaţia ta de casă și ţi-a pus 
la dispoziţie un avion cu reacţie Lear, folosește-te de el, vino 
acasă seara, dacă se poate. 

— Bine. Doamna senator e dură, dacă încearcă să preia 
ia conducerea, o să avem de furcă rău de tot. 

— Știu. Dacă va fi nevoie, folosește-te de numele meu. În 
cel mai bun caz, cât timp avem la dispoziţie? Cinci, șase 
zile? 

— Nu știu. Dacă intră în panică atunci când o să afle pe 
cine a pus mâna, s-ar putea s-o anihileze și s-o arunce 
undeva. 

— Unde te afli acum? 

— La trei kilometri de Quantico. 

— Pe pista de la Quantico poate ateriza un Lear? 

— Da. 

— E acolo în douăzeci de minute. 

— Ajunge, domnule. 

Crawford formă niște numere pe telefon, apoi porni iar 
prin trafic. 


e CAPITOLUL 17 


Mahmură după un somn agitat, Clarice Starling, în halat 
de baie, papuci, cu prosopul pe umăr, aștepta în faţa ușii de 
la baia comună la care aveau acces și Mapp, și fetele din 
camera alăturată. Când auzi la radio știrile din Memphis, 
încremeni. 

— Ah, Dumnezeule mare. Of! Hei, cine-i înăuntru? Baia e 
confiscată! leși cu chiloţii pe tine! Nu e glumă, e pe bune! 
leși afară! 

Trecu sub duș sub ochii uluiţi ai vecinei din camera 
alăturată. 

— Ah ce bine, Gracie. Vrei să-mi dai săpunul? 

Trăgând cu urechea la telefon, își pregăti lucrurile de 
drum, ducându-și trusa de luat amprente la ușă. Se asigură 
că operatoarea de la telefoane știa că era în cameră; 
renunţă să se ducă la micul dejun ca să nu se dezlipească 
de aparat. Când nu mai erau decât zece minute până la 
începerea cursurilor, își înșfăcă tot echipamentul și se 
îndreptă în grabă spre Departamentul de Științe 
Comportamentale. 

— Domnul Crawford a plecat spre Memphis acum 
patruzeci și cinci de minute, îi spuse pe un ton dulce 
secretara. Burroughs și Stafford de la laborator au decolat 
și ei de pe Aeroportul Naţional. 

— Aseară i-am lăsat un raport aici. Niciun mesaj pentru 
mine? Sunt Clarice Starling. 

— Dar bineînţeles că știu cine ești. Numărul tău de 
telefon e notat de trei ori aici la secretariat, iar pe masa 
dumnealui de alte câteva ori. Nu, Clarice, nu ţi-a lăsat 
niciun mesaj. Vrei să-i spun ceva din partea ta când sună? 

Se uită la bagajele pe care le târâse cu ea. 


— Nu a lăsat cumva un număr din Memphis unde poate fi 
găsit? 

— Nu. Sună dumnealui. Clarice, dar tu nu ai cursuri? 
Doar ești încă studentă la noi! 

— Da, am. 

Gracie Pitman, vecina pe care o scosese cu forţa de sub 
duș, n-avea niciun motiv să-i fie recunoscătoare, și o 
întâmpină cum se cuvine atunci când Starling intră cu 
întârziere în sala de curs. Gracie stătea într-o bancă exact 
în spatele ei. Drumul până la banca ei i se păru tare lung. 
Gracie Pitman îi făcu, plină de reproș, de mai multe ori 
semn la obraz. Şi ascultă două ore, cu burta goală, 
prelegerea despre excepţii la regulile de percheziţie și 
arestare. Abia apoi avu prilejul să se ducă la automat să-și 
ia o Coca-Cola. La prânz, se uită la cutia de scrisori, unde 
nu găsi nimic. Prin minte îi trecu, ca și în alte rânduri, că 
sentimentele puternice de frustrare au gustul uleiului de 
pește pe care-l lua pe când era copilă. 

Într-o bună zi te trezești că ești cu totul alt om. Asta i se 
întâmpla ei acum. Ceea ce trăise în clădirea Pompelor 
Funebre din Potter produsese un mic seism în sufletul ei. 
Starling studiase psihologia și criminalistica la o școală 
bună. La viaţa ei văzuse de câteva ori cum hidoșenia își 
arată brusc chipul pe lumea asta. Dar niciodată nu se 
gândise că poate fi chiar așa. Lumea asta dă la iveală 
uneori, sub masca unui chip omenesc, o minte atât de 
monstruoasă, încât să simtă plăcere în faţa unei priveliști 
precum cea de pe masa de îmbălsămare din încăpere aceea 
din Potter, Virginia de Vest, tapetată cu trandafiri mari, 
sângerii. lar spaima că poate exista o astfel de minte era 
mai cumplită decât toate autopsiile pe care le văzuse în 
viaţa ei. Şi spaima asta n-avea s-o mai părăsească vreodată; 
știa că trebuia să lase să se formeze un fel de coajă peste 
rana asta, altfel nu se va mai vindeca niciodată. 

Rutina cursurilor n-o ajută prea mult să scape de 
gândurile negre. Toată ziua o obsedă un fel de presimţire că 


dincolo de orizont se petrec o mulţime de lucruri, parcă și 
auzea vacarmul evenimentelor, ca pe vuietul depărtat al 
unui stadion plin de lume. O făceau să tresară toate câte se 
mișcau în jurul ei: colegii mergând pe hol, umbrele norilor 
lunecând, sunetul unui avion. După ore, alergă mai multe 
ture de stadion decât de obicei, apoi înotă. Înotă până îi 
veni în minte imaginea fetelor pescuite din râu și-i pieri 
orice chef - nu mai suporta nici apa pe corp. 

Împreună cu Mapp și cu alţi vreo zece colegi urmări 
știrile de la șapte. Primul subiect nu era răpirea fetei 
doamnei senator Martin, ci negocierile de dezarmare de la 
Geneva, dar urmă imediat după aceea. Placa indicatoare a 
cartierului Stonehinge din Memphis era filmată peste o 
mașină de poliţie cu girofarurile în funcţie. Prezentarea fu 
foarte succintă, și, cum noutăţi nu prea erau, reporterii se 
intervievau unii pe alţii în parcarea din faţa casei cu pricina. 
Autorităţile din Memphis și din districtul Shelby dădeau din 
colţ în colţ în fața zecilor de microfoane și, în vacarmul de 
strigăte, zgomot de fond și bliţuri, înșirau de fapt ceea ce 
nu știau, nu ceea ce știau. Reporterii cu aparate de 
fotografiat se cocârjau să ia cadre, apoi se repezeau să-și ia 
minicamerele de luat vederi ori de câte ori anchetatorii 
intrau sau ieșeau din apartamentul lui Catherine Baker 
Martin. Când figura lui Crawford apăru și ea câteva 
secunde la geamul locuinţei, în sala academiei izbucniră 
urale ironice. Starling zâmbi cam acru. Se întrebă dacă 
Buffalo Bill urmărea și el emisiunea, ce gândea el despre 
Crawford și dacă știa cine era de fapt acesta. Și ceilalţi 
colegi trăiau sentimentul că Bill se uita și el la televizor 
odată cu ei. 

Pe ecran apăru în direct doamna senator Martin. Stătea 
singură în dormitorul fetei; pe perete se vedeau însemnele 
Universităţii Southwestern, un poster cu Wile E. Coyote și 
textul Amendamentului Drepturilor Egale din Constituţie. 
Era o femeie înaltă, cu trăsături ferme, o figură comună. 


— Mă adresez acum celui care-mi ţine fata ostatică, 
începu ea. Se apropie și mai mult de cameră, obligându-l pe 
operator să facă iute clarul, și vorbi pe un ton cu care nu s- 
ar fi adresat niciodată unui terorist: Ai puterea să-i dai fetei 
mele drumul teafără și nevătămată. O cheamă Catherine, o 
fată blândă și înțelegătoare. Te rog, las-o să plece, te rog 
dă-i drumul nevătămată. Acum ești stăpân pe situaţie. Ai 
toată puterea. Ştiu că poţi simţi și dragoste, și compasiune. 
O poţi apăra de orice ar putea să-i facă vreun rău. Acum ai 
un prilej minunat să arăţi întregii lumi că ești în stare de 
multă bunătate, că ești destul de tare ca să te porţi cu 
semenii tăi mai bine decât s-a purtat lumea cu tine. O 
cheamă Catherine. Doamna senator Martin își mută 
privirea de la cameră când aceasta începu să transmită un 
film de amator cu un prunc ce se chinuia să înveţe să 
meargă ţinându-se de coama unui collie uriaș. Se auzi 
vocea doamnei senator: În filmul pe care-l vezi, e Catherine 
când era mică de tot. Dă-i drumul, las-o să plece 
nevătămată oriunde în ţara asta, și ai toată prietenia și 
sprijinul meu. 

Urmară o serie de fotografii: Catherine la opt ani, cu 
echea unei bărci cu pânze în mână; barca stătea pe cavalet 
și tatăl fetei vopsea coca. Alte două fotografii mai recente 
ale tinerei, una în care apărea întreagă, în alta doar chipul 
de aproape. Camera se întoarse la doamna senator. 

— În faţa întregii ţări îţi promit că vei avea tot sprijinul 
meu oricând vei avea nevoie. Și sunt în stare să te ajut. 
Sunt senator al Statelor Unite. Mă ocup de Comitetul 
Serviciilor Armatei. Sunt implicată cu totul în Iniţiativa de 
Apărare Strategică, în sistemele de apărare spaţială 
denumite Războiul Stelelor. Dacă ai dușmani, am să mă lupt 
cu ei. Dacă se amestecă cineva în viaţa ta, pot să-l opresc. 
Poţi să mă suni în orice clipă, ziua sau noaptea. Pe fiica mea 
o cheamă Catherine. Arată-ne că ești un om puternic, dă-i 
drumul nevătămată! 


— Ah, Dumnezeule, ce deșteaptă femeie, exclamă 
Starling. Deșteaptă! 

Tremura de emoție ca un terrier. 

— Care-i treaba cu Războiul Stelelor aici? întrebă Mapp. 
Dacă extratereștrii încearcă de pe altă planetă să-i 
controleze mintea lui Buffalo Bill, doamna senator Martin îl 
poate apăra? Ăsta-i șpilul? 

Starling confirmă dând din cap. 

— O mulţime de schizofrenici paranoici au halucinaţia 
asta: că sunt controlaţi de extratereștri. Dacă Bill are 
mintea setată în felul ăsta, abordarea asta s-ar putea să-l 
trezească. Afurisit de deșteaptă lovitură, și tipa stătea acolo 
în faţa camerei și-l ţintea drept în creștet. Ai văzut? S-ar 
putea ca asta să-i ofere lui Catherine șansa unor zile în plus. 
Şi le-ar da celor care-l caută încă o șansă de a-l găsi. Sau 
poate nu. Crawford crede că de data asta perioada în care o 
ţine pe ostatică în viaţă s-ar putea să fie mai scurtă. Au 
încercat și asta, pot încerca și altele. 

— Nici eu nu m-aș da în lături de la nimic dacă individul 
ar fi răpit pe careva dintre ai mei. Dar de ce pomenea 
mereu numele fetei, tot zicea Catherine, Catherine? 

— Vrea să-l determine pe Buffalo Bill s-o vadă ca pe-o 
fiinţă omenească. Unii cred că individul a depersonalizat-o, 
o privește ca pe un obiect ca s-o poată face bucăţi. În 
interviurile luate la închisoare, mulţi criminali în serie au 
vorbit despre treaba asta. Spuneau că e ca și cum ar fi 
stricat o păpușă. 

— Crezi că în spatele discursului doamnei senator Martin 
se află de fapt mâna lui Crawford? 

— Poate el, poate doctorul Bloom. Uite-l! exclamă 
Starling. 

Pe ecran apăru doctorul Alan Bloom de la Universitatea 
Chicago, într-un interviu înregistrat cu o săptămână înainte 
pe tema criminalului în serie. Doctorul Bloom refuza să-l 
compare pe Buffalo Bill cu Francis Dolarhyde, sau cu 
Garrett Hobbs, sau cu oricare alţi criminali cunoscuţi de el 


din practica medicală. Refuzase să folosească numele de 
Buffalo Bill. Nu spunea mare lucru, dar era cunoscut ca 
expert în materie, probabil chiar expertul, și cei de la 
canalul de televiziune au dorit să-l prezinte în carne și oase. 
Au folosit cuvintele lui ca un fel de concluzie: „Nu avem 
niciun mijloc de a-l ameninţa care să depășească primejdiile 
care-l pândesc zilnic și cu care s-a obișnuit. Dar ceea ce 
putem face e să-l chemăm la noi. Îi putem promite că ne 
vom purta blând cu el, că-l vom ajuta, și ceea ce spunem să 
spunem din toată inima, cu toată sinceritatea”. 

— Oare n-avem toţi nevoie de ajutor? replică Mapp. Să 
fiu a naibii dacă nu mi-ar prinde bine și mie o mână de 
ajutor. Palavre de doi franci, uite, asta îmi place. Nu le-a 
spus mare lucru reporterilor, și probabil nici pe Bill nu l-a 
mișcat prea tare. 

— Nu pot să mi-o scot din minte pe fata aia din Potter, 
spuse Starling. Câte o jumătate de oră mă iau cu altele, 
apoi deodată mi se pune un nod în gât: lacul acela de unghii 
cu sclipici... Să nu mai intrăm în amănunte! 

La cină, Mapp își puse la bătaie toată imaginaţia și 
entuziasmul ca să-i mai ridice moralul lui Starling, și cei 
care trăgeau cu urechea din întâmplare s-au crucit auzind 
vorbele ei despre similitudinea rimelor imperfecte la Stevie 
Wonder și Emily Dickinson. 

Pe când se înapoia spre cameră, luă din cutia de scrisori 
un mesaj: „Vă rog, sunaţi-l pe Albert Roden”. După care 
urma un număr de telefon. 

— Asta îmi întărește teoria, se bucură Mapp trântindu-se 
în pat cu cărţile în braţe. 

— Care teorie? 

— Ai întâlnit acolo doi tipi, nu-i așa? Şi totdeauna o să te 
sune nu cel care vrei tu, ci celălalt, fir-ar să fie. 

— Ştiam și eu asta. 

Sună telefonul. Mapp se lovi ușor cu creionul peste nas. 

— Dacă e Bobby Lowrance cel Fierbinte, vrei să-i spui că 
sunt la bibliotecă? Îl sun eu mâine. 


Era Crawford, care o suna din avion; vocea lui îi râcâi 
timpanul: 

— Starling, fă-ţi bagajele pentru două zile, și ne vedem 
într-un ceas. 

Ea crezu că el a închis, pentru că se auzea doar un 
zgomot de fond, însă vocea lui răsună din nou: 

— Nu ai nevoie de trusă, numai haine. 

— Unde să ne întâlnim? 

— La Institutul Smithsonian. 

Îl auzi cum vorbește acum cu altcineva și apoi închide 
telefonul. 

— Jack Crawford, spuse Starling și-și aruncă rucsacul pe 
pat. 

Mapp își iți capul de după Codul Federal de Procedură 
Penală. O urmări pe Starling cum își face bagajul, o pleoapă 
i se lăsase mai jos decât cealaltă pe ochii mari și negri. 

— N-aș vrea să zici că nu ţi-am spus, începu ea. 

— Nici n-am să zic. 

Starling știa ce voia să-i spună. Ca să-și poată plăti 
cursurile juridice la Universitatea din Maryland, Mapp 
lucrase noaptea, era a doua din clasă, iar când era vorba 
despre cărțile ei, devenea nebună. 

— Mâine ar trebui să te prezinţi la examenul de Drept 
penal și la test peste două zile. Ar trebui să-i spui lui 
Supremo Crawford că, dacă nu te menajează, o să 
trebuiască să iei ciclul acesta de studii de la capăt. Și când o 
să-l auzi că spune: „Bravo, student Starling”, să nu te aud 
că-i răspunzi ca de obicei: „Sunt onorată”. Ci trântește-i-o 
în mutra aia a lui îngâmfată: „Mă bizui pe dumneavoastră 
că o să interveniţi să nu fiu eliminată de la școală și s-o iau 
de la capăt, pentru că am chiulit de la cursuri.” Pricepi ce-ţi 
spun? 

— La Drept penal pot obţine reexaminare, spuse Starling, 
desfăcând cu dinţii o agrafă de păr. 

— Sigur că da, și dacă nu-l iei pentru că n-ai avut timp să 
pui mâna pe carte, crezi că nu te trimit să reiei anul? Vrei 


să mă duci pe mine? Fetiţo, o să te expedieze pe ușa din dos 
ca pe un gunoi. Clarice, recunoștinţa are viaţă scurtă. Fă-l 
să promită că nu pierzi anul! Ai note bune, fă-l să promită! 
N-am să mai am niciodată o colegă de cameră care să fie în 
stare să calce cu viteza cu care o faci tu când mai e doar un 
minut și încep cursurile. 

e 

Starling conducea bătrânul Pinto pe autostrada cu patru 
benzi, având grijă să fie cu un kilometru măcar sub viteza 
de la care venerabila mașină începea să tremure. Mirosul 
de ulei încins, zdrăngăneala care se auzea de dedesubt, 
țiuitul cutiei de viteze, toate la un loc îi aminteau de 
camioneta tatălui ei, de clipele când mergea alături de el 
împreună cu sora și fraţii ce se hârjoneau tot timpul. Acum 
ea era la volan, afară se lăsase întunericul, dungile albe ale 
șoselei dispăreau dedesubt: blip, blip, blip. Acum avea timp 
să se gândească. Teama parcă îi sufla în ceafă. Amintiri mai 
recente o răscoleau. 

O încercă spaima gândindu-se că fusese găsit cadavrul lui 
Catherine Baker. Buffalo Bill s-ar fi putut speria aflând 
despre cine era vorba. S-ar putea s-o fi ucis și s-o fi aruncat 
cine știe unde cu altă gânganie în gât. Poate că acum 
Crawford tocmai asta făcea: aducea gângania să fie 
examinată. Altfel de ce ar fi chemat-o tocmai la institut. Dar 
oricare alt agent putea veni cu gângania la institut, chiar și 
cei care se ocupau cu corespondenţa la FBI, dacă era 
vorba. Şi-i spusese să-și ia lucruri pentru două zile. 
Înţelegea de ce nu-i dăduse mai multe amănunte la 
telefonul acela fără sistem de codificare, dar înnebunea tot 
întrebându-se despre ce o fi vorba. 

La radio dădu peste un post informativ și ascultă stoică 
buletinul meteo. Când se transmiseră și știrile nu află nimic 
în plus. Relatarea despre evenimentele din Memphis era o 
reluare a știrilor de la șapte: fata senatorului Martin 
dispăruse, fusese găsită bluza ei spintecată la spate, stilul 


de-acum cunoscut al lui Buffalo Bill, niciun martor, victima 
din Virgina de Vest nu putuse fi identificată deocamdată. 

Virginia de Vest! În casa Pompelor Funebre din Potter, 
trăise o revelaţie care era foarte scumpă sufletului ei și 
importantă: ceva durabil și luminos, nu amintirile 
întunecate din vremea aceea. Ceva preţios ce trebuia 
păstrat. Evocă momentul acela și-l strânse ca pe un 
talisman. Pe când stătea în dreptul chiuvetei, lângă masa de 
îmbălsămare, simţise cum dobândește puteri dintr-un izvor 
la care nu se așteptase: amintirea mamei ei. Starling era un 
supravieţuitor tăbăcit, moștenind instinctul ăsta de la tatăl 
ei și văzându-l și la fraţii ei. De aceea puterea amintirii 
mamei ei o umpluse mai întâi de uimire, apoi devenise o 
adevărată comoară. 

Își parcă mașina în garajul de sub sediul FBl-ului. Pe 
trotuar erau echipe de reporteri de televiziune, băieţii 
arătau dichisiţi: își asezonau reportajele folosind drept 
fundal clădirea ]. Edgar Hoover. Starling se feri să apară în 
lumină și o luă pe jos spre Institutul Smithsonian aflat în 
apropiere. Sus, la etajele clădirii, se vedeau niște geamuri 
luminate. O dubă a poliţiei din Baltimore era parcată 
aproape de intrarea semicirculară. Jeff, șoferul lui 
Crawford, se afla la volanul altei dube de supraveghere în 
spatele celei dintâi și, când o văzu pe Starling, se aplecă și 
spuse ceva la microfonul pe care-l ţinea în mână. 


e CAPITOLUL 18 


Paznicul o conduse pe Clarice Starling la cel de-al doilea 
nivel al institutului, deasupra elefantului împăiat. Ușa 
liftului se deschise și se trezi iar în holul acela imens, slab 
luminat și-l văzu pe Crawford singur, cu haina de ploaie pe 
el și cu mâinile în buzunar. 

— Bună seara, Starling. 

— Bună seara. 

Crawford îi spuse peste umăr paznicului: 

— De aici ne descurcăm singuri, domnule gardian, 
mulțumesc. 

Crawford și Starling porniră unul lângă celălalt pe 
coridorul ticsit cu rafturi și cutii cu exponate antropologice. 
Nu erau aprinse decât vreo câteva becuri, nu prea multe. 
Mergea alături de el puţin aplecată, așa cum se plimbă 
studenţii în campus, gânditori; Starling își dădu seama că el 
ar fi vrut să-i pună un braţ pe umăr, dacă și-ar fi putut 
îngădui s-o atingă. Așteptă să-i spună ceva. În cele din urmă 
ea se opri, își băgă mâinile în buzunar și ea și se întoarse 
spre el: stăteau faţă în faţă, în mijlocul coridorului, învăluiţi 
de tăcerea acelor oase. Crawford își rezemă capul de un 
dulap și trase adânc aer în piept. 

— Catherine Martin e probabil în viaţă. 

Starling aprobă și rămase cu capul plecat; poate dacă nu 
se uita la el îi venea mai ușor să vorbească. Era stăpân pe 
el, dar se vedea că îl preocupă ceva. Ea se întrebă dacă nu 
cumva soţia lui murise. Sau poate era sleit după ce 
petrecuse o zi întreagă cu mama lui Catherine, care i se 
jeluise mereu. 

— La Memphis n-a lăsat nicio urmă, continuă el. A răpit-o 
din parcare, cred. Nimeni n-a văzut nimic. Fata a intrat în 
apartament și, dintr-un motiv oarecare, a ieșit din nou. Nu 


avea de gând să stea prea mult, pentru că a lăsat ușa 
întredeschisă, a blocat yala ca să nu se închidă singură și să 
rămână pe dinafară. Cheile erau pe televizor. Înăuntru 
toate erau la locul lor. Nu cred că a stat prea mult în 
apartament. N-a ajuns nici măcar până la telefonul din 
dormitor - lumina robotului clipea când prietenul ei de 
ocazie a chemat în cele din urmă poliţia. 

Distrat, Crawford își lăsă o mână în jos, nimeri într-un 
sertar cu oase și și-o retrase ca fript. 

— Starling, deci Bill a pus mâna pe ea. Cei de la posturile 
de televiziune au acceptat să nu înceapă numărătoarea 
inversă în cazul ăsta; doctorul Bloom crede că asta l-ar 
stârni și mai mult. Dar o vor face ziarele de scandal. 

În cazul unei alte răpiri, haine spintecate la spate - 
semnătura lui Buffalo Bill - fuseseră găsite pe când victima 
era încă în viaţă. Şi Starling își aminti chenarul gros și 
negru în care apăruseră pe prima pagină a ziarelor de 
duzină cifrele  numărătorii inverse. În cea de-a 
optsprezecea zi, au găsit cadavrul în apă. 

— Starling, deci Catherine Martin e în sera lui Bill, și ne 
rămâne aproape o săptămână s-o găsim. Cel puţin așa cred 
ceilalți. Doctorul Bloom e de părere că perioada va fi mai 
scurtă acum. 

Crawford rareori vorbea atât de mult. Referirea la sera 
lui Bill sunase teatral, și ea înţelese că ascundea ceva. 
Starling așteptă să continue. 

— Dar, de data asta, Starling, s-ar putea să avem o cheie. 
Una mică. 

Se uită la el pe sub sprâncene, plină de speranţe, 
încordată. 

— Am mai găsit o insectă. Prietenul tău Pilcher și... 
celălalt... 

— Roden. 

— Acum se ocupă de asta. 

— De unde provine, de la Cincinnati? De la fata aia din 
frigider? 


— Nu. Hai să-ţi arăt! Să vedem ce zici de asta. 

— Domnule Crawford, secţia de entomologie e în cealaltă 
parte. 

— Ştiu. 

Dădură colţul spre secţia de antropologie. De dincolo de 
geamurile jivrate se vedea lumină și se auzeau voci. Intrară. 
La o masă intens luminată din mijlocul încăperii, lucrau trei 
oameni în halate de laborator. Starling nu vedea ce fac. 
Jerry Burroughs, de la Departamentul de Științe 
Comportamentale, privea peste umărul lor și însemna ceva 
pe niște foi. În încăpere plutea un miros cunoscut. Cei în 
halate albe transferau ceva spre chiuvetă, și atunci văzu și 
Starling despre ce era vorba. Pe o tavă de inox pe masa de 
lucru îl văzu pe Klaus, capul pe care ea îl găsise la depozitul 
Split City Mini-storage. 

— Şi Klaus avea o gânganie în gât, îi spuse Crawford. Stai 
puţin, Starling. Jerry, vorbești cu cei de la Transmisiuni? 

Jerry citea la telefon ceva de pe notele făcute de el. Puse 
mâna peste receptor. 

— Da, Jack. Răscolesc să afle tot ce se poate afla despre 
Klaus. 

Crawford îi luă receptorul din mână. 

— Bobby, nu mai aștepta informaţiile de la Interpol. 
Prinde o legătură și transmite fotografia acum, împreună cu 
informaţiile medicale care îl privesc. Ţările Scandinave, 
Germania, Olanda. Să nu uiţi să amintești că Klaus ar putea 
fi vreun marinar care și-a părăsit nava. Amintește că 
serviciul medical din ţara lor ar putea avea vreun indiciu 
bazat pe fractura pomeţilor. Spune cum se zice la ei: arcul 
zigomatic. Să nu uiţi să trimiţi ambele amprente dentare, 
cea în sistem universal, cea în sistemul Serviciului 
Stomatologic Federal. Cei de aici au stabilit vârsta 
subiectului, dar subliniază că datele sunt aproximative, și 
pentru asta nu te poţi baza pe suturile craniene. 

Îi trecu telefonul lui Jerry. 

— Starling, unde-ţi sunt bagajele? 


— Jos, în camera de gardă. 

— Cei de la Johns Hopkins au găsit gângania, îi spuse 
Crawford în timp ce așteptau liftul. Poliţia din Baltimore i-a 
rugat să studieze craniul. Au găsit-o în gât, exact ca la fata 
aia din Virginia de Vest. 

— Virginia de Vest! 

— Cam cârâi! Cei de la Johns Hopkins au găsit-o pe la 
șapte aseară. Procurorul din Baltimore m-a sunat pe când 
eram în avion. Apoi au expediat tot calabalăcul aici, cu 
Klaus cu tot, ca să vedem in situ cum stau lucrurile. Au 
cerut și opinia doctorului Angel cu privire la Klaus, ce 
vârstă ar fi putut avea când s-a ales cu fractura aia a osului 
obrazului. Şi ei se consultă cu cei de la Institutul 
Smithsonian, la fel ca noi, de altfel. 

— Staţi să ne lămurim puţin. Vreţi să spuneţi că Bill l-a 
ucis pe Klaus? Cu atâta amar de vreme în urmă? 

— "Ţi se pare o coincidenţă dusă prea departe? 

— În secunda asta așa mi se pare. 

— Stai să ne gândim o clipă. 

— Doctorul Lecter mi-a spus unde să-l găsesc pe Klaus. 

— Da, el ţi-a spus. 

— El mi-a mai spus că pacientul său, Benjamin Raspail, s- 
a lăudat că l-ar fi ucis pe Klaus. Dar Lecter a mai precizat 
că, după părerea lui, a fost de fapt vorba despre un 
accident, despre o accidentală asfixiere erotică. 

— Așa ţi-a spus. 

— Iar dumneavoastră credeţi că probabil doctorul Lecter 
știe exact cum a murit Klaus, și nu Raspail i-a făcut seama, 
și n-a fost vorba despre o accidentală asfixiere erotică. Da? 

— În gâtul lui Klaus s-a găsit gângania asta. Fata din 
Virginia de Vest avea și ea una la fel. Și n-am mai văzut așa 
ceva nicăieri. Nici n-am citit despre așa ceva. Nici n-am mai 
auzit. Tu ce crezi? 

— Cred că mi-aţi spus să-mi fac bagajele pentru două 
zile. Vreţi să mă duc să stau de vorbă cu doctorul Lecter, e 
adevărat? 


— Ești singura cu care catadicsește să discute. Cred că se 
joacă cu tine! 

Și, când spuse ultimele cuvinte, pe faţa lui trecu o umbră 
de tristețe adâncă. 

Ea aprobă din cap. 

— Mai vorbim în drum spre sanatoriu. 


e CAPITOLUL 19 


— Doctorul Lecter a avut un cabinet de psihiatrie cu 
clientelă berechet și a funcţionat ani de zile înainte să-l 
prindem și să-l închidem pentru crimă, începu Crawford. A 
făcut o groază de expertize psihologice pentru tribunalele 
din Maryland și Virginia, ca și pentru altele de pe coasta de 
est. A văzut o mulţime de criminali nebuni. Cine știe de câte 
ori nu i-o fi stârnit, așa ca să se amuze? Doar într-un singur 
fel putea el afla atâtea. Îl cunoștea pe Raspail pentru că îl 
întâlnise cu diverse ocazii; în plus, acesta îi destăinuise 
multe lucruri în timpul ședințelor de terapie. Poate că 
Raspail i-o fi spus cine l-a ucis pe Klaus. 

Starling și Crawford stăteau faţă în faţă pe scaunele 
rotative din compartimentul din spate al dubei de 
supraveghere care se îndrepta în viteză pe Autostrada 95 
spre nord, spre Baltimore, până unde mai erau doar vreo 
șaizeci de kilometri. Se vedea că Jeff, care se afla în cabină, 
îi spusese șoferului să-i dea bătaie. 

— Lecter s-a oferit să ne ajute, dar n-am mai avut chef de 
ajutorul lui: ne-a mai ajutat el și înainte, nu ne-a oferit nimic 
util, în schimb l-a ajutat pe Will Graham să se aleagă cu 
niște tăieturi de cuţit pe faţă. Așa, de-o distracţie. Dar nu 
pot să nu iau în seamă gângania asta din gâtul lui Klaus sau 
al fetei din Virginia de Vest. Alan Bloom n-a mai auzit până 
acum de o ciudăţenie ca asta, și nici eu. Starling, tu ai citit 
și literatură de specialitate mai recentă, spre deosebire de 
mine. Ai auzit de o istorie ca asta? 

— Nu. Alte obiecte introduse în corpul victimelor da, dar 
niciodată o insectă. 

— Avem două puncte de plecare. Mai întâi și întâi pornim 
de la premisa că doctorul Lecter chiar cunoaște elemente 
concrete. În al doilea rând, știm că nu-l interesează decât 


distracţia. Nu uita nevoia lui de distracţie. Trebuie să-l 
facem să dorească prinderea lui Buffalo Bill câtă vreme 
Catherine Martin mai e în viaţă. Să simtă că în direcţia asta 
îl așteaptă distracţie și ceva avantaje. Nu avem cu ce-l 
ameninţa: i s-au luat și scaunul acela comod, și cărţile. Nu 
mai are nimic de pierdut. 

— Ce s-ar întâmpla dacă i-am spune exact care e situaţia 
și i-am oferi și lui ceva: celula aceea cu geam prin care să 
vadă și el ceva afară. Când s-a oferit să ne ajute, asta a 
cerut. 

— S-a oferit să ne ajute, Starling, nu să se transforme 
într-un turnător. Dacă se transformă într-un turnător, i se 
duce toată prestanţa aia cu care se mândrește. Nu ești 
sigură. Preferi să-i spui adevărul. Ascultă, pe Lecter nu-l 
mână timpul de la spate. Urmărește tot ce se întâmplă de 
parcă ar fi la un meci de baseball. Dacă îi cerem să toarne 
tot ce știe, o să tragă de timp. Oricum nu va accepta una ca 
asta imediat. 

— Nici chiar dacă își primește răsplata? Și nu va mai avea 
șansa asta niciodată în situaţia când Catherine Martin 
moare. 

— Dar dacă-i spunem că știm că deţine informaţii și am 
vrea să ni le mărturisească? Distracţia lui cea mai mare va 
fi să ne facă să așteptăm, se va preface că se străduiește să- 
și amintească, amânând săptămână după săptămână, 
făcând-o pe doamna senator Martin să fie când în culmea 
speranţelor, când în culmea disperării și lăsând-o pe 
Catherine să fie ucisă, și apoi chinuind-o în același fel pe 
următoarea mamă care-și va plânge fiica și jucându-se și cu 
ea la fel, mereu pe punctul de a-și aminti, dar fără să 
reușească. Și ce distracţie mai grozavă decât asta ar putea 
avea, chiar mai grozavă decât celula aceea cu geam și 
priveliște?! Asta îi dă sens vieţii. Cu asta se hrănește el. 
Starling, nu sunt convins că odată cu vârsta devii și mai 
înţelept, totuși înveţi să te mai ferești de o mulţime de 
necazuri. Și ne-am putea feri de unele chiar aici. 


— Deci doctorul Lecter trebuie să creadă că am venit 
doar pentru a discuta strict despre teoriile și părerea lui în 
privinţa cazului. 

— Exact. 

— Atunci de ce mi-aţi spus toate amănuntele? De ce nu 
m-aţi trimis la el pur și simplu ca să-i cer părerea 
personală? 

— Am vrut să știi tot ce știu și eu. Când o să fii tu în locul 
meu, o să faci la fel cu subalternii. Alt mod de lucru nu dă 
rezultate pe termen lung. 

— Deci să nu-i pomenesc nimic despre insecta din gâtul 
lui Klaus și nici despre legătura dintre Klaus și Buffalo Bill. 

— Nu. Ai revenit la el pentru că ești foarte impresionată 
de faptul că a prezis că Buffalo Bill va începe să ia scalpuri. 
Nici eu, nici doctorul Bloom nu credem că a știut cu 
siguranţă că Bill va face asta. Dar te las să-l ademenești cu 
ideea asta. Vii și cu oferta de a beneficia de niște înlesniri, și 
numai un om cu puterile doamnei senator Martin i le poate 
obţine. Să fie convins că trebuie să se grăbească, pentru că 
oferta cade în situaţia când Catherine moare. Dacă se 
întâmplă una ca asta, doamna senator Martin nu mai e 
interesată de soarta lui. lar dacă nu reușește să ne ajute, 
atunci însemnă că nu e nici atât de deștept și nici nu știe 
atât de multe pe cât pretinde, și se termină și cu poza pe 
care o afișează: că nu vrea să ne dezvăluie ce știe ca să ne 
facă nouă în ciudă. 

— Şi doamna senator chiar nu va mai fi interesată de 
soarta lui? 

— Nu e nevoie să știi. Poţi să declari sub jurământ că nu 
ai știut răspunsul la întrebarea asta. 

— Înţeleg. 

Deci doamna senator Martin nu știa nimic. Mare curaj. 
Era limpede că Crawford se temea să nu se amestece și ea 
direct și să facă greșeala de a se ruga de doctorul Lecter. 

— Ai înţeles? 


— Da. Și cum o să poată să ne dea un fir care să ne ducă 
la Buffalo Bill fără să dezvăluie că știe anumite lucruri 
precise? Cum poate să ni le comunice dacă nu vorbim decât 
în teorie despre părerile lui? 

— Starling, nici eu nu știu. A avut o mulţime de timp la 
dispoziţie să se gândească la asta. Au trebuit să moară șase 
victime. 

Telefonul cu decodor din camionetă sună, și becul începu 
să clipească, anunțând prima convorbire dintr-o serie 
întreagă pe care urma să o aibă Crawford prin intermediul 
Centrului de  Transmisiuni al FBl-ului. Următoarele 
douăzeci de minute discută cu ofiţeri din poliţia de stat 
olandeză, poliția regală suedeză, care studiaseră la 
Quantico și pe care îi cunoștea personal, cu un prieten ce 
era adjunct al șefului poliţiei guvernamentale olandeze; 
Starling rămase uimită când îl auzi rupând-o și pe franceză 
în discuţia cu comandantul de serviciu în noaptea aceea la 
biroul poliţiei criminale belgiene. De fiecare dată sublimase 
urgenţa cu care trebuiau identificaţi Klaus și tovarășii lui. 
Toţi aveau să primească prin faxul Interpolului toate datele, 
dar, beneficiind de convorbirile cu vechii lui prieteni, era 
sigur că faxurile lui nu vor dormi ore întregi în aparate. 

Starling înţelese de ce Crawford alesese duba asta: 
pentru sistemul de comunicaţii pe care i-l oferea, dispunea 
de noile instalaţii de codificare Voice Privacy System. Dar s- 
ar fi descurcat mai bine din biroul lui. Aici îl vedea cum 
mâzgălește tot felul de însemnări la lumina chioară de 
deasupra, pe marginea măsuţei care se clătina ori de câte 
ori mașina nimerea peste vreo denivelare. Starling nu avea 
prea multă experienţă în munca de teren, dar își dădea 
seama că nu era ceva obișnuit ca șeful unui departament să 
gonească într-o dubă pe coclauri. Ar fi putut să-i comunice 
la telefon tot ceea ce-i spusese. Se bucura că n-o făcuse. 
Starling avu revelaţia că liniștea și calmul ce domneau în 
mașină, cursul normal în care părea să se desfășoare 
misiunea erau plătite cu un preţ foarte mare. Și 


convorbirile lui Crawford la telefon îi confirmară bănuielile. 
Acum vorbea cu directorul FBI. 

— Nu, domnule director. Au răscolit peste tot?... Cât 
timp?... Nu, domnule director. Nu. Fără microfon la ea. 
Tommy, asta e recomandarea mea, și sunt ferm în privinţa 
asta. Aș prefera să nu aibă niciun microfon. Doctorul Bloom 
spune același lucru. S-a împotmolit pe aeroportul O'Hare, e 
ceaţă acolo. Vine cum se ridică ceața. Bine. 

Crawford avu apoi o conversaţie indescifrabilă cu sora de 
noapte de la el de acasă. După ce termină, privi pe 
fereastra mașinii preţ de un minut, ţinând cu un deget 
ochelarii pe genunchi, în vreme ce luminile ce străfulgerau 
de afară îi scoteau în relief fața golită de orice expresie. 
Apoi își puse ochelarii și se întoarse spre Starling. 

— Vreme de trei zile Lecter e al nostru. Dacă nu obţinem 
niciun rezultat, îl preiau cei din Baltimore, care o să-l facă 
să transpire din greu până ce ancheta va fi suspendată din 
ordinul tribunalului. 

— Ultima dată nu prea au avut succes, doctorul Lecter nu 
prea transpiră. 

— Cu ce s-au ales, cu o găină din hârtie? 

— Da, cu o găină. 

Găina aceea origami era încă în geanta lui Starling. O 
scoase, o netezi pe măsuţă și o făcu să ciugulească. 

— Nu le fac nici celor din Baltimore vreo vină. E 
prizonierul lor de fapt. Dacă și Catherine Martin ajunge în 
apă, măcar vor putea spune că au făcut tot ce le-a stat în 
putinţă. 

— Ce face doamna senator Martin? 

— Se ţine tare, dar suferă cumplit. E o femeie deșteaptă 
și dură, are mult bun-simţ. Starling, probabil că o să-ţi placă 
de ea. 

— Cei de la John Hopkins și de la Secţia de Criminalistică 
din Baltimore n-o să spună nimic despre existenţa insectei 
și în gâtul lui Klaus? Mai putem să ascundem detaliul ăsta 
presei? 


— Cel puţin trei zile, da. 

— Știu că s-au tras sfori mari. 

— În Frederick Chilton nu putem avea încredere. În 
nimeni din cadrul sanatoriului. Dacă află Chilton, știe toată 
lumea. Chilton trebuie să știe că ai venit, dar să înţeleagă că 
o faci doar de dragul celor de la Criminalistică pentru a 
închide dosarul lui Klaus, iar venirea ta aici nu are nicio 
legătură cu Buffalo Bill. 

— Şi pentru asta vin în toiul nopţii? 

— Nu se poate decât atunci. Trebuie să-ţi spun însă că 
povestea cu gângania din gâtul fetei din Virginia de Vest va 
apărea în ziarele de mâine. Procuratura din Cincinnati a 
scăpat amănuntul ăsta reporterilor, așa că nu mai e niciun 
secret. Lecter va afla treaba de la tine, ca un fel de 
confesiune personală, și nu are nicio importanţă atâta 
vreme cât nu știe că am găsit o gânganie similară și la 
Klaus. 

— Şi ce-i oferim în schimb? 

— La asta muncesc acum. 

El se întoarse la telefon. 


e CAPITOLUL 20 


O sală mare de baie, numai faianţă albă și luminatoare, 
numai obiecte de toaletă italienești lucioase, în contrast cu 
cărămizile vechi ale zidului. O masă de toaletă sclivisită cu 
ghivece de plante înalte de o parte și de alta, încărcată cu 
tot felul de cosmeticale, și oglinda aburită. Din cabina 
dușului se auzi fredonând o voce cam subțţirică și ciudată. 
Cânta melodia lui Fats Waller Bani purcoi pentru un gunoi 
din filmul muzical Mă port frumos. Uneori se auzeau și 
cuvintele: 


Să adunăm ziare veeeechi 

Le adunăm și le punem grămadăâăă 
Cât zgărie-norii 

La la la la la 


Ori de câte ori se auzeau cuvintele, un căţel zgrepţăna la 
ușa băii. În baie se afla Jame Gumb, bărbat, alb, treizeci și 
patru de ani, un metru optzeci și cinci, nouăzeci și trei de 
kilograme, păr castaniu, ochi albaștri, fără semne 
particulare. Își pronunţa pronumele ca și cum ar fi fost scris 
James, dar fără s: Jame. Şi insista asupra acestui lucru. 

După ce se clăti, se dădu cu Friction des Baines, se frecă 
bine pe piept și pe fese, folosindu-se de un burete de baie 
pentru părțile pe care nu voia să le atingă cu mâna. Avea 
picioarele și mâinile pline de o miriște de păr, dar, în cele 
din urmă, se gândi că era bine și așa. Se frecă apoi cu 
prosopul până i se înroși pielea, după care se dădu cu o 
cremă emolientă. Oglinda cea mare avea în faţă o draperie 
de baie. Cu buretele de baie, Gumb își împinse penisul și 
testiculele între picioare, să nu se vadă, apoi dădu la o parte 
draperia din faţa oglinzii și, încântat, luă atitudinea unei 


vampe care-și pune în relief șoldurile, în ciuda jenei pe care 
resimțea pentru că era nevoit să-și strângă bărbăţia între 
pulpe. 

— Iubire, fă ceva și pentru mine. Cât mai repede. 

Își piţigăiase vocea care de obicei era groasă, și se arătă 
mulțumit că trucul îi reușea din ce în ce mai bine. 
Medicamentele cu hormoni folosite, Premarin o vreme, și 
apoi, oral, Diethylstilbestrol, nu reușiseră să-i schimbe 
timbrul vocii, dar se mai rărise părul de pe sânii ușor 
umflaţi. Cu tratamente prin electroliză reușise să facă să-i 
dispară barba, iar părul și-l aranjase pe frunte ca să arate 
ca la o femeie. Dar el nu arăta a femeie. Arăta a bărbat care 
e dispus să lupte și cu ghearele, și cu pumnii, și cu 
picioarele. Greu de spus numai după o scurtă întâlnire, iar 
cu el întâlnirile nu erau decât scurte, dacă felul în care se 
purta era doar o stângace încercare de a mima o atitudine 
efeminată sau o ironică și plină de ură maimuţăreală. 

— Ei, și acum ce poţi face pentru mineeeeee? se strâmbă 
el. 

Căţelul zgrepţănă la ușă când îi auzi vocea. Gumb își 
puse halatul pe el și-i dădu drumul câinelui înăuntru. 
Înșfăcă pudelul mic, de culoarea șampaniei, și-l sărută pe 
spatele dolofan. 

— Aaa, suntem flămânziori, scumpete? Și eu. 

Luă căţelușa cu cealaltă mână ca să deschidă ușa 
dormitorului. Aceasta se zbătu să fie lăsată jos. 

— Un momenţel, dulceaţă. 

Cu mâna liberă apucă o carabină mică de pe jos, de lângă 
pat, și o puse pe pernă. 

— Ei, ei, luăm cina într-un minuţel. 

Lăsă căţelușa jos, în timp ce își căută și-și puse cămașa de 
noapte. Câinele îl urmă bucuros pe scări în bucătărie. Jame 
Gumb luă trei farfurii cu semipreparate din cuptorul cu 
microunde, două porţii de Sunt Flămând pentru el și una de 
Meniu Delicat pentru căţel. Acesta din urmă înfulecă tot, 
lăsând numai legumele. Jame Gumb hali și el tot, lăsând 


numai oasele. Îi dădu drumul căţelului afară pe ușa din 
spate, strângându-și halatul la piept înfrigurat, și se uită 
cum face pipi în peticul de lumină ce răzbătea prin ușă. 

— Da' n-ai făcut și căcălică. Bine, nu mă uit. Dar se uită 
printre degetele rășchirate. Oh, superb, dolofănico, nu ești 
tu o minunată domnișoară? Haide, mergem la culcărică! 

Domnului Gumb îi plăcea să se suie în pat. Și făcea asta 
de mai mult ori pe noapte. Îi plăcea să se dea jos și să stea 
pe întuneric în una dintre multele lui camere sau să lucreze 
câte ceva în momentele lui de mare inspiraţie. Dădu să 
stingă lumina din bucătărie, dar se opri, făcând gânditor o 
grimasă uitându-se la farfuriile murdare rămase de la cină. 
Puse cele trei farfurii una peste alta și șterse masa. De la 
întrerupătorul din capul scărilor aprinse lumina la subsol. 
Începu să coboare cu farfuriile în mână. Căţelul scânci și 
deschise cu botul ușa în urma lui. 

— Bine, bine, prostuţo. 

Îl luă în braţe și începu să coboare. Căţelul se zbătu și 
adulmecă farfuriile. 

— Ei, doar ai mâncat destul. 

Îl lăsă jos, și animalul se luă după el prin subsolul 
întortocheat cu mai multe niveluri. Într-una dintre încăperi, 
exact sub bucătărie, era un puț adânc, fără apă. Ghizdul de 
piatră, întărit cu cercuri noi și ciment, se ridica vreo 
jumătate de metru de la podeaua presărată cu nisip. Un 
chepeng de lemn, original, greu, să nu-l poată ridica din 
greșeală un copil, acoperea gura puţului. În mijlocul lui era 
un capac cât să cobori o găleată. Capacul era ridicat, Jame 
Gumb dădu drumul farfuriilor înăuntru. Oasele și legumele 
dispărură în bezna absolută a puţului. Căţelul începu să 
scheaune și să cerșească de mâncare. 

— Gata, s-au dus. Şi așa ești destul de grasă. 

Urcă din nou scările spunându-i câinelui Pâinișoară 
Grasă, Pâinișoară Grasă. Nu dădu niciun semn că ar fi auzit 
strigătul puternic, al cărui ecou veni dinspre puț: 

— Te roooog! 


e CAPITOLUL 21 


Clarice Starling intră în Spitalului de Stat Baltimore 
pentru Infractorii Bolnavi Mintal puţin după ora zece seara. 
Era singură. Spera ca doctorul Chilton să fi plecat, dar el o 
aștepta în birou. Purta un elegant costum sport englezesc, 
cu carouri mari, cele două clapete de la brâu dându-i un 
aspect de fustiță. Starling spera în sinea ei să nu se fi 
îmbrăcat astfel pentru ea. În afară de biroul lui nu mai era 
decât un scaun fixat în podea. Rămase în picioare lângă 
scaun. Simţi mirosul stătut al pipelor reci înșirate pe un raft 
lângă umidificatorul pentru trabucuri. Doctorul Chilton își 
admiră colecţia de trenuleţe, apoi se întoarse spre ea. 

— Nu vrei o ceașcă de cafea fără cofeină? 

— Nu, mulţumesc. Îmi pare rău că v-am deranjat în seara 
asta. 

— 'Tot mai vrei să afli ceva despre povestea cu capul acela 
tăiat? 

— Da. De la biroul procurorului din Baltimore mi s-a 
comunicat că s-a aranjat întâlnirea asta. 

— Mda. Domnișoară Starling, aici colaborăm foarte 
îndeaproape cu autorităţile. Apropo, lucrezi la un articol 
sau la o sinteză? 

— Nu, niciuna, nici alta. 

— Ai publicat vreodată ceva în revistele de specialitate? 

— Nu. E o sarcină care mi-a fost încredinţată de la biroul 
procurorului general pentru Secţia de Criminalistică din 
Baltimore. Au un dosar nerezolvat, și încercăm să-i ajutăm 
să lămurească unele detalii. 

Starling descoperi că antipatia pentru Chilton o făcea să 
mintă cu ușurință. 

— Ai un microfon, domnișoară Starling? 

— Să am ce...? 


— Ai cumva vreun microfon din acela miniatural pentru a 
înregistra spusele doctorului Lecter? 

— Nu. 

Doctorul Chilton luă de pe birou un reportofon mic și 
introduse o casetă în el. 

— Atunci pune-ţi-l pe ăsta în poșetă. O să-l transcriu și îţi 
trimit o copie. O poţi folosi pentru a-ţi completa notele. 

— Nu. Nu pot face una ca asta. 

— De ce, Dumnezeule, nu? Autorităţile din Baltimore mi- 
au cerut toate evaluările pe care le-am făcut asupra 
spuselor doctorului Lecter privind cazul Klaus. 

„Încearcă să-l duci cu vorba pe Chilton cât poţi mai mult, 
îi spusese Crawford. Putem să punem piciorul în prag 
oricând cu un mandat, dar Lecter va mirosi chestia asta. 
Vede prin Chilton ca un tomograf.” 

— Procurorul general a socotit că e mai bine să avem mai 
întâi o abordare neoficială în cazul ăsta. Dacă aș înregistra 
cele spuse de doctorul Lecter fără consimțământul lui, și 
dacă el ar afla, atunci s-ar termina orice fel de cooperare. 
Sunt convinsă că sunteţi de acord. 

— Și cum o să descopere el una ca asta? 

„O să citească în presă unde o să scuipi tu tot ce știi, 
nenorocitule!” 

Făcu o pauză înainte de a-i răspunde. 

— Dar dacă ajungem la vreun rezultat, și doctorul Lecter 
va trebui să depună mărturie, veţi fi primul care va vedea 
materialele, și sunt sigură că veţi fi chemat ca expert la 
tribunal. Deocamdată vrem să obţinem doar un fir 
călăuzitor de la el. 

— Domnișoară Starling, te-ai gândit de ce acceptă să stea 
de vorbă cu dumneata? 

— Nu, domnule doctor. 

Se uită la toate diplomele și certificatele care încărcau 
pereţii de parcă ar fi făcut o trecere în revistă. Apoi se 
întoarse spre ea. 

— Chiar știi ce faci în cazul ăsta? 


— Da. 

Prea mulţi de da aici. Își simţi picioarele tremurându-i de 
oboseală. Nu voia să se certe cu Chilton. Trebuia să mai 
aibă ceva putere când pornea spre Lecter. 

— Ştii ce faci? Vii în spitalul meu, ai convorbiri cu Lecter 
și refuzi să-mi furnizezi orice informaţie. 

— Domnule doctor Chilton, nu fac decât să urmez 
indicaţiile care mi s-au dat. Am aici numărul de telefon al 
procurorului general. Ori discutaţi problema asta cu el, ori 
îmi permiteţi să-mi fac treaba. 

— Domnișoară Starling, eu nu-s paznic de noapte aici. Nu 
vin fuga noaptea ca să dau drumul oamenilor să intre și să 
iasă. Am la mine un bilet pentru Spectacol pe gheață. 

Își dădu seama că spusese un bilet. În secunda aceea 
Starling avu revelaţia întregii sale vieţi, și-și dădu și el 
seama de asta. Ea văzu firimiturile de pe tava cu care 
stătea el în braţe când se uita la televizor, pentru că mânca 
singur, grămezile de resturi care zăceau cu lunile, zâmbetul 
lui strepezit de om înecat de singurătate. Starling știu că nu 
avea de ce să se mai teamă; se uită drept în ochii lui, 
lăsându-l să înțeleagă ce era de înţeles - cuvintele nu mai 
aveau rost, și nici el nu mai era în stare să continue 
discuţia. Îl trimise pe Alonzo, alt supraveghetor, s-o 
însoţească. 


e CAPITOLUL 22 


În vreme ce cobora cu Alonzo spre ultimul nivel, Starling 
reuși să facă în așa fel încât să nu mai audă nici vuietul 
metalic al ușilor trântite, nici urlete din celule, deși tremura 
aerul în jurul ei. Simţea cum atmosfera devenea tot mai 
apăsătoare, de parcă s-ar fi scufundat tot mai adânc în apă. 
Vecinătatea nebunilor - și gândul o purtă imediat la 
Catherine Martin, legată fedeleș și singură în vreme ce alt 
nebun o adulmeca pregătindu-și uneltele - o făcu să se 
stăpânească și să se concentreze asupra misiunii sale. Dar 
avea nevoie nu numai de hotărâre, ci de mai mult de-atât. 
Trebuia să fie calmă, stăpână pe ea, să devină un 
instrument care taie cu grijă, adânc. Trebuia să-și impună 
să aibă răbdare tocmai pentru a-și stăpâni imboldul cumplit 
care o făcea să se grăbească. Dacă doctorul Lecter știa 
răspunsul, ea trebuia să-l găsească printre tentaculele 
gândurilor lui. Starling se surprinse că în mintea ei 
Catherine era fetiţa din barcă, așa cum o văzuse în filmul de 
la televizor. Alonzo apăsă pe soneria ultimei uși. 

— Învaţă-ne să ne pese și să nu ne pese, învaţă-ne să fim 
liniștiți. 

— Poftim? făcu Alonzo. 

Și Starling își dădu seama că vorbise cu voce tare. Alonzo 
o lăsă în tovărășia celuilalt paznic voinic, pe care-l 
recunoscu atunci când le deschise ușa. Uitându-se în urma 
lui Alonzo, ea îl văzu făcându-și cruce. 

— Bine aţi mai venit pe la noi, îi spuse paznicul, în vreme 
ce trăgea zăvorul închizând ușa. 

— Bună, Barney. 

Degetul masiv al lui Barney ţinea loc de semn într-o 
carte: Raţiune și simțire de Jane Austen. Starling avea 
simțurile atât de ascuţite, încât observa totul în jur. 


— Să mai aprind niște lumini? 

Pe coridor era cam întuneric, dar la celălalt capăt vedea 
lumina puternică din ultima celulă. 

— Doctorul Lecter e treaz. 

— Aproape totdeauna noaptea, chiar dacă lumina la el e 
stinsă. 

— Atunci lasă luminile așa. 

— Mergeţi numai prin mijlocul coridorului, nu vă 
apropiaţi de grilaje. 

— Aș vrea să închizi televizorul ăla. 

Televizorul fusese mutat tocmai în fundul coridorului și 
întors cu faţa spre mijlocul său, așa încât unii deţinuţi 
puteau vedea ceva dacă își suceau gâturile și-și ţineau capul 
rezemat de gratii. 

— Da, bineînţeles, opresc sonorul, dar las imaginea, 
fiindcă unora le place să se mai uite. Scaunul 
dumneavoastră e chiar acolo. 

Starling porni pe coridor singură; nu se uită la niciuna 
dintre celule, nici de-o parte, nici de alta; zgomotul pașilor i 
se păru asurzitor - nu se mai auzeau decât niște sforăituri 
dintr-o celulă, un chicotit din alta. 

Fosta celulă a lui Miggs era ocupată acum de altcineva. 
Cu coada ochiului văzu niște picioare întinse pe podea, o 
căpăţână rezemată de bare. Privi în trecere. Pe podea, în 
capul oaselor, stătea un individ în mijlocul unei grămezi de 
cartoane sfâșiate. Chipul lui era lipsit de orice expresie, 
pustiu. În ochii lui se reflecta doar lumina televizorului; o 
dâră de salivă se întindea de la colțul gurii la umăr. Nu voia 
să se uite în celula doctorului Lecter decât după ce se 
convingea că acesta o văzuse: se duse până în fundul 
coridorului și opri sonorul televizorului. Simţi un fel de 
mâncărime între umeri. 

Doctorul Lecter purta o pijama de spital albă, asortată cu 
celula, la fel de albă. Singurele pete de culoare din celulă 
erau părul, ochii și buzele sale, pentru că faţa, care nu mai 
văzuse de atât amar de vreme lumina soarelui, începea să 


semene tot mai mult cu albul din jur. Trăsăturile feţei 
păreau a fi suspendate deasupra albului cămășii. Stătea la 
masă, în spatele reţelei de nailon. Făcea o schiţă pe niște 
hârtie de împachetat folosind drept model propria mână. Îl 
văzu cum își sucește mâna, își rășchirează cu forță degetele 
și-și conturează antebraţul. Cu degetul mic estompează o 
linie trasă cu cărbune. Ea se apropie și mai mult de gratii. | 
se păru că numai ochii și părul aveau viaţă în celula aceea. 

— Bună seara, domnule doctor Lecter. 

Vârful limbii se opri exact pe mijlocul buzei de sus, apoi 
dispăru. 

— Clarice! 

Glasul lui avea un timbru metalic, și Clarice se întrebă de 
câtă vreme nu mai rostise un cuvânt. Doar pulsul tăcerii. 

— Cam târziu pentru cursuri serale, nu-i așa? 

— Acesta-i cursul meu seral, replică ea, și ar fi vrut să 
aibă o voce mai hotărâtă. Ieri am fost în Virginia de Vest... 

— Te-ai rănit cumva? 

— Nu... 

— Ţi-ai pus un leucoplast cu dezinfectant. 

Abia atunci își aminti. 

— Azi m-am julit de marginea bazinului pe când înotam. 

Avea un leucoplast la călcâi, nu avea cum să-l vadă. 
Probabil că-i simţise mirosul. 

— Ieri am fost în Virginia de Vest. Au găsit un cadavru, 
ultima victimă a lui Buffalo Bill. 

— Nu chiar ultima, Clarice. 

— Penultima. 

— Da. 

— 1 se luase scalpul. Exact așa cum aţi spus. 

— Te superi dacă eu desenez mai departe în timp ce 
vorbim? 

— Nu, vă rog. 

— Ai văzut cadavrul? 

— Da. 

— Le-ai văzut și pe cele de dinainte? 


— Nu, numai în fotografii. 

— Ce-ai simţit? 

— Spaimă. Apoi nu mai știu, că am avut mult de lucru. 

— Și după aceea? 

— Am fost cutremurată. 

— Ai putut să-ţi faci treaba ca lumea? 

Doctorul Lecter se folosi de degetul mic ca să corecteze o 
linie pe hârtia de împachetat. 

— M-am descurcat, m-am descurcat bine. 

— E și părerea lui Jack Crawford? Sau e prea ocupat să 
telefoneze acasă? 

— Era și el acolo. 

— Clarice, fă-mi și mie o plăcere. Lasă-ţi capul mai în faţă, 
ca și cum ai fi adormit! Încă o secundă. Mulţumesc, am 
prins mișcarea. Ia loc, dacă vrei. I-ai spus lui Jack Crawford 
ce ţi-am comunicat eu înainte de a găsi victima? 

— Da. S-a arătat sceptic, a pufnit indiferent. 

— Dar după ce s-a găsit cadavrul din Virginia de Vest? 

— A discutat cu o somitate de la Universitatea... 

— Alan Bloom. 

— Exact. Doctorul Bloom a spus că Buffalo Bill vrea să 
întruchipeze personajul pe care l-a creat presa, imaginea 
aceea a lui Buffalo Bill luând scalpuri, cum apare în ziarele 
de duzină. Doctorul Bloom a mai spus că oricine putea să 
ghicească ușor că va veni și momentul ăsta. 

— Doctorul Bloom a ghicit cumva dinainte că va veni 
acest moment? 

— Așa a spus. 

— A ghicit, dar a păstrat doar pentru el amănuntul ăsta. 
Mda. Clarice, tu ce zici? 

— Nu știu ce să spun. 

— Doar ai studiat psihologia, ai studiat medicina legală. 
La confluenţa lor ai putea să și pescuiești. Ai prins ceva, 
Clarice? 

— Deocamdată nu prea. 


— Şi ce-ţi spun ţie cele două discipline despre Buffalo 
Bill? 

— După cum scrie în carte, e vorba despre un sadic. 

— Viaţa e prea lunecoasă pentru cărţile alea. Mânia 
devine în ele nevoie de desfrâu, lupus - boala care-ţi roade 
carnea -, doar o banală urticarie. 

Doctorul Lecter tocmai termină să-și schițeze mâna 
stângă cu cea dreaptă, își trecu cărbunele în cealaltă și 
începu să-și deseneze dreapta cu stânga, descurcându-se la 
fel de bine. 

— 'Te refereai la cartea doctorului Bloom? 

— Da. 

— Şi ai încercat să vezi unde sunt și eu în cartea aceea? 

— Da. 

— Şi ce zice de mine cartea doctorului Bloom? 

— Un adevărat sociopat. 

— Şi crezi că doctorul Bloom are întotdeauna dreptate? 

— Aștept să văd dacă e vorba și despre lipsa afectelor. 

Doctorul Lecter zâmbi, arătându-și dinţii mici și albi. 

— Clarice, avem experți în toate. Doctorul Chilton spune 
că Sammie, cel de colo, e un schizoid hebetfrenic de 
nerecuperat. L-a pus în celula lui Miggs pentru că i se pare 
că Sammie e pe ducă. Știi care e evoluţia unui hebefrenic? 
Nu te sfii, nu te aude. 

— Cazurile cel mai greu de tratat. În ultima fază se 
retrag în sine, urmează dezintegrarea personalităţii. 

Doctorul Lecter căută printre hârtiile sale și puse ceva pe 
tava de mâncare. Starling trase tava. 

— Mi-a trimis-o Sammie ieri, cu cina. 

Pe o bucată de carton era mâzgălit: 


VRAU SMERGLAISUS 
VRAU SMERGCU HRIST 
PO SMERGCU ISUS 
DEZ CUMINIE 


SAMMIE 


Starling se uită peste umăr. Sammie stătea rezemat de 
peretele celulei, cu capul sprijinit de gratii, faţa lipsită de 
expresie. 

— Citește tare. Nu te aude. 

— Vreau să merg la Isus, vreau să merg cu Hrist, pot să 
merg cu Isus, dacă-s cuminte. 

— Nu, nu, nu! Fii mai expresivă, citește ca pe o poezie 
recitată de copii, metrul variază, dar intensitatea e aceeași: 
Ala bala portocala! recită el bătând ușor din palme ca să 
marcheze ritmul. Vezi, cu patimă. Vrau smergila Isus... 

— Înţeleg, spuse Starling așezând peticul de carton pe 
tavă. 

— Nu, n-ai înţeles nimic. 

Doctorul Lecter sări în picioare, cu corpul zvelt ghemuit 
grotesc ca un pitic, și începu să ţopăie, bătând ritmul cu 
palmele, și vocea îi răsună: 

— Vrau smergla Isus. 

Deodată glasul lui Sammie bubui în spatele ei, de parcă 
ar fi urlat un leu, mai puternic decât glasul unei maimuțe 
urlătoare. Stătea în picioare, cu faţa strivită de gratii, livid 
și încordat, cu venele gâtului umflate. 


VRAU SMERGLA ISUS 
VRAU SMERGCU HRIST 
PO SMERGCU ISUS 
DEZ CUMINIE 


Se lăsă o liniște deplină. Starling se trezi că stătea în 
picioare, scaunul pliant zburase undeva în spate, foile de 
hârtie din braţe erau acum pe jos. 

— Te rog)! îi făcu doctorul Lecter semn să stea jos. 

Din nou arăta iute și grațios ca un dansator; se lăsă pe 
scaun și-și rezemă bărbia în pumn. 


— Nu înţelegi nimic. Sammie are patima religiei. E 
dezamăgit că Isus se lasă așteptat. Sammie, pot să-i spun 
lui Clarice de ce ești aici? 

Sammie își apucă falca de jos ca să nu-i mai tremure. 

— Te rog, Sammie, insistă doctorul Lecter. 

— Îhîtt, îngăimă Sammie printre degete. 

— Sammie a pus capul mamei sale în colecţia bisericii 
baptiste din Trune. Auzise strigându-se în biserică: „dă ce ai 
mai de preţ Domnului”. Şi asta avea el mai de preţ. Lecteri 
se adresă peste umăr deţinutului: Mulţumesc, Sammie. A 
fost perfect. Acum poţi să te uiţi la televizor. 

Sammie se lăsă să lunece la podea, cât era de lung, cu 
capul sprijinit de gratii, în ochii lui reflectându-se mișcarea 
imaginilor de pe ecran; pe fața lui erau acum trei dâre 
argintii: una de salivă, două de lacrimi. 

— Vezi dacă poţi dezlega problema asta, și apoi o să văd 
dacă o pot și eu dezlega pe a ta. Quid pro quo. Schimb la 
schimb. Nu ne mai aude. 

Starling făcu un efort mare să se concentreze. 

— Versurile se schimbă de la „merg la Isus la merg cu 
Hrist”, o succesiune logică: „merg la, ajung la, merg cu”. 

— Da, Clarice, e vorba despre o progresie liniară. Sunt 
mulțumit că știe că Isus și Hrist sunt unul și același. E greu 
să-i intre în cap lui Sammie ideea unei singure divinităţi 
care e trinitate în același timp, mai ales în cazul lui, când n- 
a reușit să priceapă câte entităţi sunt în el însuși. Ni se 
vântură în faţă parabola Uleiului Treimii, și e utilă. 

— Sammie vede o relaţie cauzală între purtarea lui și 
scopul pe care-l urmărește. Deci o gândire structurată, 
continuă Starling. La fel ca puterea de a încropi un vers. Nu 
e idiot, omul plânge. Credeţi că e vorba despre un schizoid 
catatonic? 

— Da. Îi simţi mirosul transpiraţiei? Izul acela de sudoare 
de capră, de fapt de acid trans-3-metil-2-hexenoic? 
Amintește-ţi: e mirosul schizofreniei. 

— Şi credeţi că poate fi tratat? 


— Mai ales acum, când iese din faza de inconștienţă. Uite 
cum îi strălucesc obrajii! 

— Domnule doctor Lecter, de ce susţineţi că Buffalo Bill 
nu e un sadic? 

— Pentru că în ziare s-a scris că victimele lui aveau urme 
că fuseseră legate la mâini, dar nu și la picioare. La cea din 
Virginia de Vest ai văzut tu vreo urmă de legătură la 
genunchi? 

— Nu. 

— Clarice, cel ce se distrează biciuindu-și victima o pune 
să stea cu capul în jos, ca să menţină mai multă vreme 
presiunea sângelui în cap și piept și victima să fie conștientă 
mai mult timp. Ştiai asta? 

— Nu. 

— Când ajungi în Washington, du-te repede la Galeria 
Naţională și uită-te la tabloul lui Tizian Biciuirea lui 
Marsias, înainte să  expedieze tabloul înapoi în 
Cehoslovacia. Minunat în privința detaliilor Tizian ăsta! Să 
te uiţi la Pan cât de îndatoritor se arată: tocmai aduce o 
găleată cu apă. 

— Domnule doctor Lecter, există niște circumstanţe 
extraordinare, posibilităţi neobișnuite. 

— Pentru cine? 

— Pentru dumneavoastră, dacă salvăm fata asta. Aţi 
văzut-o pe doamna senator Martin la televizor? 

— Da, la știri. 

— Ce spuneţi de declaraţia ei? 

— Nelalocul ei, dar inofensivă. E prost îndrumată. 

— Doamna senator Martin e un om cu puteri foarte mari. 
Şi foarte hotărâtă. 

— la să vedem despre ce e vorba! 

— Aveţi niște intuiţii extraordinare. Doamna senator 
Martin a arătat că, dacă o ajutaţi s-o găsească pe Catherine 
în viaţă și nevătămată, o să vă ajute să obţineţi transferul 
într-o instituţie federală, și dacă există o celulă de unde să 
se vadă lumea afară, va fi a dumneavoastră. De asemenea, o 


să vi se ceară expertizarea în scris și evaluarea... 
pacienţilor aduși acolo; cu alte cuvinte, veţi avea și o slujbă. 
Restricţiile în privinţa măsurilor de securitate rămân la fel. 

— Clarice, nu cred o iotă. 

— Ar trebui să credeţi. 

— A, pe tine te cred. Dar există o mulţime de lucruri de 
care nu ai habar în privinţa firii omenești, așa cum nu știi 
care e adevăratul ritual al biciuirii. Dacă e vorba despre un 
senator al Statelor Unite, atunci să știi că și-a ales în mod 
ciudat mesagerul. 

— Nu, dumneavoastră  m-aţi ales pe mine. 
Dumneavoastră aţi fost cel care s-a arătat înclinat să 
vorbească cu mine. Or, poate în cazul acesta, nu credeţi că 
o puteţi ajuta. 

— Clarice, ceea ce spui e și obraznic, și neadevărat. Nu 
cred că vreodată Jack Crawford mi-ar îngădui să mă bucur 
de vreo răsplată... Poate că am să-ţi spun câte ceva să îi 
transmiţi doamnei senator, dar regula e asta: îmi dai, îţi 
dau. Poate am să fac târgul cerându-ţi o informaţie despre 
tine. Da sau nu? 

— Să auzim întrebarea! 

— Da sau nu? Catherine așteaptă, da? Și aude cum se 
ascute cuțitul pe piatră. Ce ţi-ar spune ea să faci? 

— Să auzim întrebarea! 

— Care e cea mai cutremurătoare amintire a ta din 
copilărie? 

Starling inspiră adânc. 

— Mai repede. Nu mă interesează cea mai 
cutremurătoare invenţie a ta. 

— Moartea tatei. 

— Povestește-mi! 

— Era șeriful orașului. Într-o noapte a surprins doi 
spărgători, din cei dedaţi la droguri, ieșind pe ușa din spate 
a unei farmacii. Tata a ieșit din camionetă, a încercat să 
armeze pușca de vânătoare, una din acelea pe care o frângi 
să se încarce, și indivizii au avut timp să-l împuște. 


— A încercat să armeze? 

— N-a frânt-o destul. Avea o pușcă veche, Remington 
870, și cartușul s-a înțepenit pe încărcător. Când se 
întâmplă una ca asta, arma nu mai trage, trebuie s-o desfaci 
și să scoţi cartușul. Cred că a lovit închizătorul de ușa 
camionetei când a ieșit. 

— A fost ucis pe loc? 

— Nu, era un bărbat puternic. S-a chinuit o lună. 

— L-ai vizitat la spital? 

— Domnule doctor Lecter... Da. 

— Spune-mi ce detaliu din spital ţi-a rămas în minte? 

Starling închise ochii. 

— A venit la el și o vecină, femeie bătrână, și i-a recitat 
sfârșitul poemului Thanatopsisi4+. Cred că doar atât știa și 
ea. Gata, eu v-am oferit partea mea, cum ne-am înţeles. 

— Da, cum ne-am înţeles. Clarice, ai fost foarte sinceră. 
Eu știu întotdeauna când ești sinceră. Probabil ar fi fost 
interesant să fi avut ocazia să te cunosc așa cum ești în 
viaţa personală. 

— Quid pro quo! 

— Pe când trăia, fata din Virginia de Vest era foarte 
atrăgătoare fizic, nu-i așa? 

— Foarte îngrijită. 

— Nu mă face să-mi pierd timpul, nu mai fi atât de 
devotată memoriei ei. 

— Era cam solidă. 

— Mare? 

— Da. 

— Împușcată în piept? 

— Da. 

— Sâni cam mici, bănuiesc eu. 

— Da, pentru mărimea ei, da. 

— Dar șolduri mari. Încăpătoare. 

— Da, așa era. 

— Altceva? 


— Avea o insectă, pusă înadins în gât... elementul acesta 
nu a fost făcut public. 

— Un fluture? 

Lui Starling i se tăie respiraţia. Speră ca el să nu fi 
observat. 

— O molie. Spuneţi-mi cum de-aţi ghicit? 

— Clarice, am să-ţi spun de ce are nevoie Buffalo Bill de 
Catherine Baker Martin, și apoi, noapte bună. E ultimul 
lucru pe care ţi-l spun conform înţelegerii de mai înainte. Îi 
spui doamnei senator ce vrea să facă Buffalo Bill cu 
Catherine, și poate o să vină cu o propunere mai 
interesantă pentru mine... sau așteaptă până când iese la 
suprafață Catherine, ca să-și dea seama că am avut 
dreptate. 

— Domnule doctor Lecter, de ce are nevoie de ea? 

— Pentru că vrea să-și facă o vestă cu ţâţe. 


e CAPITOLUL 23 


Catherine Baker Martin se afla la mai bine de cinci metri 
adâncime în puţul acela din subsol. Bezna răsuna de 
respiraţia ei, de pulsul bătăilor inimii. Uneori spaima își 
punea un genunchi în pieptul ei, așa cum face un vânător cu 
o vulpe prinsă în capcană. Uneori reușea să-și adune 
gândurile: știa că fusese răpită, dar nu și de cine, știa că nu 
visa, în bezna aceea își auzea până și clipitul. Acum se 
simțea mai bine decât atunci când își recăpătase cunoștința. 
Nu mai era atât de ameţită, și-și dăduse seama că acolo 
unde se afla avea destul aer. 

Era în stare să spună încotro e sus și încotro e jos, își 
dădea seama în ce poziţie stătea. O dureau umerii, șoldurile 
și genunchii de stat pe cimentul acela. Acolo însemna jos. 
Sus era salteaua sub care se târâse când izbucnise ultima 
dată lumina aceea orbitoare de sus. Nu mai simţea nici 
durerea care-i pulsa în cap. O dureau doar degetele de la 
mâna stângă. Își dădu seama că inelarul era rupt. 

Avea pe ea o salopetă matlasată care nu era a ei. Părea 
curată, și, după miros, pricepu că fusese spălată cu o 
substanţă care să facă materialul mai moale. Și podeaua 
era curată, în afară de oasele și resturile aruncate nu cu 
mult timp înainte de cel care o răpise. În jurul ei nu mai 
dibui decât salteaua cu pricina și un hârdău unde să-și facă 
nevoile, legat de mâner cu un fir subţire ce urca în beznă. 
Catherine Martin se putea plimba în voie pe fundul puţului, 
dar nu dădu de nicio ieșire. Era oval, de vreo trei metri pe 
doi jumătate, cu o gură mică de scurgere în mijloc. Stătea 
de fapt pe fundul unui puț adânc, acoperit cu un capac. 
Pereţii acestuia, pe măsură ce se ridicau, se aplecau ușor 
spre înăuntru. 


Se auzea ceva de sus sau erau doar bătăile propriei 
inimi? Veneau de sus. Acum zgomotele se auzeau limpede. 
De deasupra. Văgăuna unde o ascunsese se afla deci exact 
sub bucătăria clădirii. Auzi hârșâit de picioare și apă 
curgând. Zgrepţănatul câinelui pe linoleum. Apoi nimic, 
până când se ivi un petic palid de lumină prin capacul 
chepengului, lumina în subsol se aprinse, în puț năvăli un 
fascicul orbitor, dar de data asta nu se mai ascunse, rămase 
în lumină, se săltă în capul oaselor, ţinând salteaua peste 
picioare; hotărâtă să vadă despre ce e vorba, la început 
uitându-se printre degete până i se obișnuiră ochii cu 
lumina. Umbra ei începu să danseze în jur în vreme ce, sus 
de tot, se bălăngănea o lanternă puternică atârnată de o 
frânghie. 

Se feri instinctiv când hârdăul se mișcă, apoi se săltă în 
sus spre lumină, clătinându-se la capătul firului subţire cu 
care era legat. Încercă să-și înghită spaima care o 
strangula. Trase în piept prea mult aer, însă reuși totuși să 
articuleze: 

— Familia o să plătească răscumpărarea. Peșin. Mama 
plătește pe loc, nu pune nicio întrebare, uite numărul... ah! 

De sus venea spre ea o umbră care părea să se zbată. 
Era doar un prosop. 

— ... uite numărul ei privat, e 202... 

— Spală-te! 

Aceeași voce nefirească pe care o auzise cum se adresa 
câinelui. De sus cobori un alt hârdău la capătul unei sfori. 
Miros de apă fierbinte și săpun. 

— Dezbracă-te și spală-te peste tot, dacă nu te spăl eu cu 
furtunul. 

Şi-i auzi vocea voalată cum vorbea acum cu pudelul: 

— O să aibă parte de furtun, de furtun, nu-i așa, 
scumpete? 

Catherine Martin auzi apoi zgomot de pași și ghearele 
câinelui pe cimentul subsolului. Când năvălise lumina prima 
dată, văzuse tulbure totul în jur, însă acum îi revenise 


vederea la normal și începu să cerceteze. Cât de înalt era 
puţul? Lanterna avea un fir destul de rezistent? Îl putea 
agăța cu salopeta? Să prindă ceva cu prosopul? „lrebuie să 
faci ceva, la naiba!” Pereţii erau însă atât de netezi, un tub 
neted ce ducea drept în sus. Doar o singură crăpătură în 
ciment, la vreo jumătate de metru de punctul până la care 
putea ea ajunge, singurul defect. Rulă salteaua strâns și 
legă sulul cu prosopul. Se sui pe el, clătinându-se, dar 
încercând să-și păstreze echilibrul, ajunse la crăpătură, își 
vâri degetele acolo, sprijinindu-se mai bine, și se uită în sus 
spre lumină. Clipi orbită: un reflector cu abajur, coborât la 
mai puţin de jumătate de metru în puț, la peste trei metri 
de mâna ei; putea să fie și pe lună că tot aia era. Îl auzi 
venind. Sulul se clătină sub picioare; se prinse de crăpătura 
din perete să nu cadă, sări jos - de acolo căzu ceva ca un 
solz și o atinse pe faţă. 

Acum de sus cobora ceva, voalând lumina: un furtun. Un 
jet scurt de apă rece ca gheaţa, un avertisment. 

— Spală-te bine peste tot! 

În hârdău era o cârpă de frecat, iar în apă plutea o sticlă 
de plastic cu un emolient de piele străin, foarte scump. Se 
supuse. Acum stătea ghemuită, tremurând, lângă hârdăul 
cu apă caldă, pe braţe și pe coapse i se făcu pielea de găină, 
sfârcurile o dureau; se trase cât mai mult lângă perete și se 
spălă. 

— Acum șterge-te bine și dă-te cu crema aia. Peste tot. 

Crema era călduţă, se încălzise în apa hârdăului. 
Salopeta se lipi de ea când se îmbrăcă. 

— Acum adună mizeria și spală podeaua! 

Se supuse și de data asta, strângând oasele de pui, 
mazărea fină. Le puse în hârdău, și spălă urmele de 
grăsime de pe podea. Mai găsi ceva lângă perete: bucăţica 
aceea care o atinsese pe obraz căzând din crăpătură - o 
unghie de femeie, dată cu lac cu sclipici, smulsă din carne. 

Hârdăul era tras afară. 


— Mama o să plătească, strigă Catherine Martin. Nu te 
va întreba nimeni nimic. O să-ţi dea destul cât să fii om 
bogat. Dacă o să trebuiască să te refugiezi în Iran sau la cei 
din Frontul pentru Eliberarea Palestinei, o să-ţi dea bani și 
pentru asta. Nu trebuie decât... 

Lumina se stinse. Subit, o beznă desăvârșită. Se trase 
speriată înapoi și ţipă când hârdăul pentru necesităţi cobori 
lângă ea. Se așeză pe saltea; mintea îi fierbea căutând 
soluţii. Cel care o răpise locuia singur, era american, alb. Ea 
voise să-i dea impresia că nu știa cu cine are de-a face, dacă 
era alb sau de culoare, dacă mai era și cu alţii sau nu, că 
nu-și mai aducea aminte ce se întâmplase în parcarea din 
faţa casei din pricina loviturii de la cap. Spera să-l fi convins 
că putea s-o lase să plece fără să se teamă că va fi 
recunoscut. Mintea îi lucra, îi lucra chiar prea bine: unghia! 
Acolo mai fusese și altcineva! O femeie, o fată. Unde o fi 
acum? Ce i-o fi făcut? 

Dacă n-ar fi fost șocul și dezorientarea de la început, și-ar 
fi dat seama mai repede. O ajută să înţeleagă crema 
emolientă de piele. Piele. Ştia acum a cui prizonieră era. 
Revelația se revărsă peste ea precum cea mai fierbinte lavă 
de pe pământ, și începu să ţipe; ţipa vârându-se sub saltea, 
sărind de sub ea, încercând să se urce pe pereţi, până când 
începu să tușească scuipând ceva cald și sărat. Își duse 
mâinile la față, rămase așa, materia aceea se uscă pe dosul 
mâinilor, înţepeni pe saltea, apoi se arcui din tot corpul, cu 
picioarele și cu capul sprijinite de podea, cu mâinile 
încleștate în păr. 


e CAPITOLUL 24 


Clarice  Starling se îndreptă spre telefon; sunetul 
tocurilor răsuna pe hol. Se afla în holul mizerabil al 
paznicilor. Formă numărul dubei. 

— Crawford la telefon. 

— Sunt la un telefon public de lângă sectorul de maximă 
securitate, începu Starling. Doctorul Lecter m-a întrebat 
dacă gângania din gâtul victimei din Virginia de Vest era 
fluture. N-a vrut să spună mai mult. Mi-a zis că Buffalo Bill 
are nevoie de Catherine Martin pentru că, citez: „vrea să-și 
facă o vestă cu ţâţe”. Doctorul Lecter vrea să negocieze. 
Vrea să i se facă o propunere mai interesantă din partea 
doamnei senator. 

— Acum a suspendat discuţia? 

— Da. 

— Cât de curând crezi că o să accepte altă discuţie? 

— Cred că în următoarele zile, dar poate ar fi mai bine să 
trec la atac chiar acum, dacă avem vreo propunere urgentă 
din partea doamnei senator. 

— Bine spus urgent. Starling, avem o identificare în cazul 
fetei din Virginia de Vest. Acum o jumătate de oră a sosit în 
secţia de amprente de la noi o foaie de la cei din Detroit cu 
amprentele unei persoane dispărute. Kimberly Jane 
Emberg, douăzeci și doi de ani, dispărută din Detroit la 
data de 7 februarie. Acum cercetăm toată zona, poate 
găsim martori. Medicul care i-a făcut autopsia la 
Charlottesville spune că n-a decedat mai târziu de 11 
februarie, poate chiar cu o zi mai înainte, pe 10. 

— N-a ţinut-o în viaţă decât trei zile! 

— Perioadele se scurtează. Nu cred că a surprins pe 
nimeni, spuse Crawford pe un ton foarte stăpânit. 
Catherine Martin e prizoniera lui de douăzeci și șase de 


ore. Dacă Lecter ne poate dezvălui ceva, ar trebui s-o facă 
la următoarea discuţie pe care o veţi avea. Eu mă stabilesc 
la biroul din Baltimore, pe unde ai trecut și tu. Ţi-am reţinut 
o cameră în Hojo, la două străzi de spitalul unde te afli, 
dacă vei avea nevoie să tragi un pui de somn. 

— Domnule Crawford, e foarte suspicios, nu e convins că 
o să acceptaţi ca, până la urmă, să se bucure de vreo 
înlesnire. Cele destăinuite despre Buffalo Bill au fost drept 
recompensă pentru ce i-am mărturisit eu despre mine. Nu e 
nicio legătură între întrebarea lui și cazul de faţă. Vreţi să 
vă spun ce m-a întrebat? 

— Nu. 

— De aceea nu mi-aţi montat un microfon, nu-i așa? V-aţi 
gândit că așa o să-mi vină mai ușor, că voi vorbi mai degajat 
cu el dacă știu că nu ascultă nimeni. 

— Dar mai există și altă posibilitate. Să zicem că am 
încredere în judecata ta. Să zicem că ești pionul meu cel 
mai preţios, și am încercat să-i ţin la distanţă pe alţii care ar 
fi vrut să-și vâre nasul și să te urmărească. i-aș mai fi pus 
microfon în cazul ăsta? 

— Nu, domnule. 

„Sunteţi tare priceput să mânuiţi agenţii, domnule 
Crawford.” 

— Ce-i putem oferi domnului doctor Lecter? 

— Nişte lucruri pe care le trimit imediat. Vor fi acolo în 
cinci minute, doar dacă nu dorești cumva să-ţi tragi și tu 
sufletul puţin. 

— Mai bine imediat, replică Starling. Spuneţi-le să 
întrebe la poartă de Alonzo. Să-i spună lui Alonzo că ne 
întâlnim pe coridor în faţa secţiei 8. 

— În cinci minute. 

Acolo, în holul jegos din inima subsolului, Starling patrula 
în sus și-n jos pe linoleum. 

Rareori ne pregătim sufletește în mijlocul unor poieniţe 
sau pe alei pavate frumos cu pietriș. La ananghie, ne 
pregătim în încăperi fără ferestre, coridoare de spital, 


camere precum holul acesta, cu o sofa acoperită cu un 
plastic plesnit, niște scrumiere cu emblema Cinzano pe ele, 
cu draperii de cafenea care acoperă un perete orb de 
beton. În astfel de locuri, fără mult timp la dispoziţie, ne 
pregătim gesturile, le învăţăm pe de rost ca să le putem 
face atunci când suntem speriaţi de moarte în fața sorții. 
Starling era destul de matură de-acum ca să știe toate 
lucrurile astea, așa că nu se lăsă impresionată de aerul 
acelei încăperi. 

Patrula în sus și-n jos. Gesticula de una singură. 

— Hei, fato, oprește-te! își spuse ea cu voce tare. Îi 
vorbea și lui Catherine Martin, își vorbea și sieși. Suntem 
mai puternice decât încăperea asta nenorocită. Suntem mai 
puternice decât blestemata asta de încăpere. Suntem mai 
puternice decât locul acela nenorocit unde te-a târât, rosti 
ea să se audă bine. Ajutor! Ajutor! Am nevoie de ajutor! 

O clipă se gândi la părinţii ei care nu mai erau. Se întrebă 
dacă s-ar fi rușinat de comportarea ei de acum. Voia doar 
un răspuns scurt, direct. Răspunsul era nu, nu le-ar fi fost 
rușine. 

Se spălă pe faţă și se duse în coridor. Alonzo era acolo cu 
un pachet sigilat de la Crawford. Conţinea o hartă și niște 
instrucţiuni. Le citi iute la lumina coridorului și apăsă 
soneria, să-l anunţe pe Barney să-i dea drumul. 


e CAPITOLUL 25 


Doctorul Lecter stătea la masa de lucru, cercetându-și 
corespondenţa. Lui Starling îi venea mai ușor să se apropie 
de celula lui când acesta n-o privea. 

— Domnule doctor! 

El ridică un deget, semn să păstreze tăcere. După ce 
termină de citit scrisorile, rămase pe gânduri, cu degetul 
mare de la mâna aceea ciudată cu șase degete sub bărbie și 
cu arătătorul lângă nas. 

— Ce înţelegi tu de aici? spuse el și așeză pe tavă o 
scrisoare de la Oficiul de Patente și Mărci al SUA. E vorba 
despre ceasul meu ce reprezintă crucificarea. Nu vor să-mi 
elibereze patentul, ci mă sfătuiesc să obţin un drept de 
Copyright pentru cadranul ceasului. Uite aici! 

Puse în tavă un desen cam de mărimea unui șervet de 
masă, și Starling trase tava afară. 

— Poate că ai observat că, în cele mai multe scene cu 
răstignirea, mâinile arată, să zicem, la trei fără un sfert, sau 
una e la ora zece cealaltă la două, cel mai devreme, în timp 
ce picioarele sunt la ora șase. Pe faţa acestui ceas 
deșteptător, Isus e pe cruce, după cum vezi acolo, dar 
mâinile se rotesc în așa fel încât să indice ora, la fel ca la 
popularele ceasuri Disney. Picioarele rămân la șase, dar în 
haloul de deasupra capului se rotește un secundar mic. Ce 
zici? 

Schița era foarte reușită. Chipul de acolo era alei. 

— Când imaginea va fi redusă la dimensiunea cadranului 
unui ceas, se vor pierde o mulţime de detalii, îi spuse 
Starling. 

— Din păcate, e adevărat, dar gândește-te la ceas! Crezi 
că ideea ceasului e în siguranţă fără un patent? 


— O să folosiţi ideea asta la ceasurile cu cuarţ, corect? 
lar acestea au deja patent. Nu sunt sigură, dar mi se pare 
că patentul se acordă unor mașinării mecanice cu totul noi, 
pe când dreptul de Copyright se referă la design. 

— Doar nu ești jurist. La FBI nu se mai cer studiile astea. 

— Domnule doctor Lecter, am o propunere pentru 
dumneavoastră, spuse  Starling deschizând  geanta- 
diplomat. 

Barney se apropia de ei. Starling închise geanta imediat. 
Îl invidia pe Barney pentru calmul lui. După ochi se vedea 
că nu folosea droguri, și în strălucirea lor se citea 
inteligenţă. 

— Iertare, spuse Barney. Dacă aveţi de schimbat între 
dumneavoastră mai multe hârtii, în debara există o bancă 
de școală cu un braţ, din acelea pentru elevi, pe care o mai 
folosesc psihiatrii când vin aici. Vreţi să o aduc? 

Imagini de școală! Da sau nu? 

— Domnule doctor Lecter, putem vorbi acum? 

Doctorul deschise palma, făcându-i semn să aștepte. 

— Da, Barney, mulţumesc. 

Acum stătea pe banca aceea; Barney se depărtase 
suficient să nu audă ce se vorbește. 

— Domnule doctor, doamna senator vă face o propunere 
deosebită. 

— Asta eu decid. Ai vorbit cu ea așa rapid? 

— Da. Nu are de gând să ascundă nimic. Atât a reușit să 
obţină, și deci nu ne mai putem târgui. Asta-i tot, o singură 
ofertă. 

Îl privi. Doctorul Lecter, cu nouă crime la activ, își ţinea 
mâna cu degetele ridicate în dreptul gurii și o urmărea. În 
ochii lui era o noapte fără sfârșit. 

— Dacă ne ajutaţi să-l găsim pe Buffalo Bill în timp util 
pentru a o salva pe Catherine, veţi obţine următoarele: veţi 
fi transferat la Spitalul Administraţiei Veteranilor din Parcul 
Oneida, New York, într-o celulă cu o fereastră ce dă spre 
pădurea din jur. Măsurile de maximă securitate rămân 


valabile. Veţi fi invitat să faceţi în scris teste psihologice ale 
unor deţinuţi federali, nu neapărat ale celor din aceeași 
instituţie unde sunteţi deţinut. Veţi face aceste evaluări fără 
să vedeţi pacienţii. Nu vi se va furniza identitatea lor. Veţi 
avea acces foarte larg la cărţi. Se uită la el. Tăcerea poate fi 
o ironie. Dar, cel mai important lucru, remarcabil, o 
săptămână pe an veţi părăsi spitalul și veţi sta aici. 

Puse o hartă pe tavă. Doctorul Lecter nu o trase 
înăuntru. 

— Insula Plum, continuă ea. În fiecare după-amiază din 
săptămâna aceea veţi putea să vă plimbaţi pe țărm, să 
înotaţi în ocean - paznicii vor sta la cel puţin o sută de metri 
depărtare, dar vor fi din echipele speciale de intervenţie 
SWAI. Asta-i tot. 

— Dacă nu accept? 

— Poate că n-ar strica să aveţi acolo niște draperii care să 
acopere pereţii goi. S-ar putea să fie mai bine. Nu avem 
nimic cu care să vă forțăm mâna. Am reușit să obţin pentru 
dumneavoastră șansa de a vedea lumina zilei. 

Evită să se uite la el. Nu voia să se dueleze din priviri. Nu 
era o confruntare. 

— Dacă mă voi hotări să public o lucrare despre cazul 
ăsta, va accepta Catherine Baker Martin să vină să stea de 
vorbă cu mine? Interviu în exclusivitate? 

— Da. Puteţi socoti că vi se aprobă și înlesnirea asta. 

— De ce ești așa de sigură? Cine aprobă? 

— O s-o însoțesc chiar eu. 

— Dacă o să accepte să vină. 

— Mai întâi ar trebui s-o întrebăm. 

El trase tava înăuntru. 

— Insula Plum. 

— E la capătul Promontoriului Long Island, cel din nord, 
ca un deget. 

— Insula Plum. Centrul de Studii Veterinare, afecţiuni ale 
copitelor și ale botului. Așa scrie aici. Sună minunat. 


— E numai într-o zonă a insulei. Are o plajă frumoasă, 
celule confortabile. Primăvara acolo cuibărește rândunica- 
de-mare. 

— Rândunica-de-mare! 

Doctorul Lecter oftă. Își ridică încet capul și-și atinse 
buza roșie de sus cu vârful roșu al limbii. 

— Dacă e să vorbim despre asta, trebuie să-mi vinzi și tu 
mie ceva, Clarice. Quid pro quo. Eu îţi dezvălui ceva, și tu 
îmi dezvălui altceva! 

— Haideţi! 

Rămase tăcut preţ de un minut, apoi îi spuse: 

— O omidă se transformă în pupă închis într-o crisalidă. 
Apoi iese de acolo, din tainița aceea unde are loc 
transformarea, o frumoasă imago! Clarice, știi ce e o 
imago? 

— O insectă adultă, cu aripi. 

— Şi mai ce? 

Ea clătină din cap că nu știe. 

— E un termen din bătrâna religie moartă a psihanalizei. 
O imago este imaginea unuia dintre părinţi îngropată în 
inconștient încă din copilărie și legată de afectele infantile. 
Termenul vine de la busturile de ceară cu figurile 
strămoșilor pe care le purtau romanii în timpul 
procesiunilor funerare... Până și flegmaticul Crawford poate 
intui semnificaţia crisalidei în cazul ăsta. 

— Nu ne oferiţi nimic decât sugestia de a ne arunca 
asupra listelor cu cei care subscriu la revistele de 
entomologie și să le comparăm cu indexul persoanelor 
cunoscute a fi comis infracţiuni sexuale. 

— Mai întâi, hai să renunţăm la numele de Buffalo Bill! 
Numele ăsta ne poate deruta, pentru că nu are nicio 
legătură cu persoana pe care o căutăm. Am să-i spun Billy. 
O să-ţi fac o sinteză a ideilor mele. Ești pregătită? 

— Pregătită. 

— Crisalida semnifică transformare. Din omidă în fluture 
sau molie. Billy crede că vrea să se transforme. Își face 


veșmânt de fată din fete autentice. De aici nevoia despre 
victime mai trupeșe. Părţile veșmântului trebuie să i se 
potrivească. Numărul de victime sugerează ideea că în 
mintea lui e vorba despre o serie succesivă de năpârliri. Se 
îndeletnicește cu treaba asta într-o locuinţă cu etaj. Ai 
ghicit de ce? 

— Pentru că trebuie să le spânzure făcându-le vânt de 
sus de pe scară. 

— Corect. 

— Domnule doctor Lecter, din câte știu, nu există nicio 
legătură între transsexualitate și violenţă. Transsexualii de 
obicei sunt pașnici. 

— Clarice, e adevărat. Uneori se observă la ei o înclinaţie 
puternică pentru intervenţiile chirurgicale: transsexualii 
vor să arate în anume fel, și e greu să-i mulțumești. Cam 
atât despre ei. Billy nu e un transsexual. Clarice, ești foarte 
aproape de a găsi calea pentru a-l prinde. Ai priceput? 

— Nu, domnule doctor Lecter. 

— Bun. Atunci n-o să te superi dacă te rog să-mi spui ce ţi 
s-a întâmplat după moartea tatălui tău. 

Starling privi la banca școlară plină de zgârieturi. 

— Nu cred că răspunsul se află în hârtiile acelea ale tale. 

— Mai bine de doi ani, mama ne-a ţinut cu ea. 

— Cu ce se îndeletnicea? 

— Ziua lucra ca femeie de serviciu la un motel, seara 
gătea la un local. 

— Apoi? 

— Am fost trimisă la verișoara mamei, căsătorită în 
Montana. 

— Numai pe tine te-a trimis? 

— Eram cea mai mare. 

— Autorităţile orașului nu au făcut nimic pentru familia 
voastră? 

— Ne-au dat un cec de cinci sute de dolari. 

— Ciudat că nu avea niciun fel de asigurare de viaţă. 
Clarice, mi-ai spus că tatăl tău a lovit închizătorul armei de 


ușa camionetei. 

— Da. 

— Nu avea la dispoziţie o mașină de patrulare? 

— Nu. 

— Şi s-a întâmplat noaptea? 

— Da. 

— Și n-avea pistol? 

— Nu. 

— Clarice, tatăl tău lucra noaptea, într-o camionetă, doar 
cu o pușcă de vânătoare la el... Spune-mi, avea cumva un 
ceas de buzunar la brâu? Unul din acelea pe care trebuie să 
le întorci cu o cheiţă, și cheiţele erau prinse cu lanţ la 
diversele puncte de patrulare, și trebuia să treci pe la toate 
punctele și să întorci mereu ceasul? În felul ăsta părinţii 
orașului știau că omul cu ceasul nu avea cum să doarmă. 
Clarice, tatăl tău avea un astfel de ceas? 

— Da. 

— Atunci era paznic de noapte, nu șerif, Clarice. Eu știu 
când minți. 

— Postul lui era de șerif de noapte, așa i se spunea. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Cu cine? 

— Cu ceasul de buzunar. Ce s-a întâmplat cu el după 
moartea tatălui tău? 

— Nu-mi amintesc. 

— Dar, dacă o să-ţi amintești, o să-mi spui? 

— Da. Staţi puţin... primarul a venit la spital și i-a cerut 
mamei ceasul și insigna tatei. 

Nu știuse că mai avea în minte amintirea asta. Primarul, 
în ţinută de stradă, cu pantofi scoși la vânzare din 
surplusurile marinei. Nenorocitul! 

— Quid pro quo, domnule doctor Lecter. 

— Ţi-a trecut prin minte cumva că toate astea le-ai 
inventat acum? Nu, nu le-ai inventat, pentru că atunci nu 
te-ar fi durut amintirile astea. Vorbeam de transsexuali. 
Spuneai că din statistici reiese că transsexualii nu au un 


comportament violent și aberant distructiv. Adevărat. Îţi 
aduci aminte ce vorbeam noi despre mânia care se exprimă 
ca nevoie de desfrâu și despre boala numită lupus 
prezentată drept o banală urticarie? Billy nu e un 
transsexual, dar el așa crede și chiar încearcă să fie. Şi 
bănuiesc că a încercat să fie în mai multe feluri. 

— Aţi spus că sunt aproape de calea care să ne permită 
să-l prindem. 

— Există trei centre principale pentru chirurgie 
transsexuală: la Johns Hopkins, Universitatea Minnesota și 
Centrul Medical Columbus. Nu m-aș mira să fi făcut 
demersuri pentru schimbarea sexului la unul dintre ele și să 
fi fost refuzat. 

— Şi pe ce motiv l-ar fi putut refuza? Ce-au descoperit? 

— Clarice, ești foarte iute la minte. Primul motiv ar fi 
cazierul penal. Dacă există cazier, orice cerere de acest fel 
e respinsă, doar dacă infracţiunea respectivă e 
neînsemnată și are legătură cu identitatea sa sexuală, cum 
ar fi apariţia în public în veșminte de femeie, sau altele 
asemănătoare. Dacă a reușit să-i mintă și să nu-l prindă că 
are la activ infracţiuni grave, atunci e descoperit în timpul 
testelor de personalitate. 

— Cum? 

— Vrei să știi ca să-i poţi tria, nu-i așa? 

— Da. 

— De ce nu-l întrebi pe doctorul Bloom? 

— Mai bine îmi spuneţi dumneavoastră. 

— Clarice, ce te aștepți să-ţi aducă reușita asta? O 
promovare, o mărire de salariu? Ce ești acum? Agent FBI 
categoria 9? Cu ce se aleg neînsemnaţii agenţi din 
categoria asta în zilele noastre? 

— Cheia de la ușa din faţă, mai întâi. Cum ar fi putut să se 
descurce cu testele? 

— Clarice, cum ţi s-a părut în Montana? 

— E frumos în Montana. 

— Dar soţul verișoarei mamei tale cum ţi s-a părut? 


— Eram foarte diferiţi unul de celălalt. 

— Cum arătau? 

— Sleiţi de muncă. 

— Mai erau și alţi copii pe acolo? 

— Nu. 

— Unde locuiai? 

— La o fermă. 

— O fermă de oi? 

— De oi și de cai. 

— Cât ai stat acolo? 

— Șapte luni. 

— Câţi ani aveai? 

— Zece. 

— Şi de acolo unde ai plecat apoi? 

— La Căminul Luteran din Bozeman. 

— Spune-mi adevărul! 

— Vă spun numai adevărul. 

— "Te învârţi doar în jurul adevărului. Dacă ești obosită, 
putem să reluăm discuţia la sfârșitul săptămânii. Și eu m- 
am cam plictisit. Sau poate vrei să continuă acum? 

— Acum, domnule doctor Lecter. 

— Bine. Un copil e trimis de lângă mama sa la o fermă în 
Montana. La o fermă de oi și cai. Simţea lipsa mamei, era 
bucuroasă de tovărășia animalelor... 

Doctorul Lecter o invită cu un semn din mână să 
continue. 

— Era minunat. Aveam camera mea, cu un covor indian 
pe jos. M-au lăsat să călăresc un cal... De fapt, m-au lăsat să 
mă învârt călare pe iapa aceea. Nu vedea prea bine, săraca. 
Toţi caii de acolo aveau câte ceva, erau șchiopi sau bolnavi. 
Unii crescuseră împreună cu niște copii, și veneau la mine 
și-mi dădeau cu botul, știți cum, dimineaţa când mă 
îndreptam spre autobuzul școlii. 

— Şi apoi? 

— În hambar am dat de ceva foarte ciudat. Era acolo o 
încăpere pentru hamuri. La început am crezut că găsisem 


un coif vechi. Când l-am dat jos, pe el am citit: „WW. 
Greener's, Pentru Execuţia Blândă a Cailor”. Era un fel de 
capișon de metal în formă de clopot care avea în partea de 
sus o cameră pentru cartuș. Părea de calibru 32. 

— Clarice, la ferma aceea ţineau cai pentru abator? 

— Da. 

— Îi omorau chiar la fermă? 

— Pe cei folosiţi pentru clei de oase și ca îngrășământ. În 
camion încăpeau câte șase cai morți. Cei pentru hrană de 
câini îi expediau vii. 

— Ce s-a întâmplat cu iapa pe care o plimbai prin curte? 

— Am fugit împreună. 

— Cât de departe aţi ajuns? 

— Atât de departe, încât nu mai zic nimic până nu-mi 
spuneţi despre proba cu testele. 

— Ştii care este protocolul pentru testarea bărbaţilor 
înscriși pentru chirurgie transsexuală? 

— Nu. 

— Mi-ar prinde bine dacă mi-ai aduce o copie a 
protocolului de la centrele de care ţi-am spus. Dar, pentru 
început, bateria de teste obișnuite cuprinde: Scala de 
Inteligență Wechsler pentru adulţi, Corelaţia Personalitate- 
Casă-Copac, Rorschach, Desene după intuiţie, Apercepţii 
tematice, Testele de Personalitate Minnesota Multifazic, 
bineînţeles. Şi alte câteva: testul Jenkins, pus la punct de 
Universitatea din New York. Aveţi nevoie de ceva care să vă 
dea repede un răspuns, nu-i așa? Nu-i așa, Clarice? 

— Ceva cu rezultat rapid ar fi cel mai bine. 

— Să vedem... Hmm... Ipoteza noastră e că suntem în 
căutarea unui subiect de gen masculin care la teste a 
răspuns diferit de felul în care răspunde un adevărat 
transsexual. Bun.  Corelaţia  Personalitate-Casă-Copac. 
Caută pe cel care prima dată n-a desenat un profil de 
femeie. Bărbaţii transsexuali de obicei desenează mai întâi 
și mai întâi o femeie și, bineînţeles, dau multă importanţă 
podoabelor femeiești. Figurile masculine creionate de ei 


sunt stereotipe. Există și unele excepţii, atunci când 
desenează vreo Miss America. Caută un desen în care 
trebuie să fie o casă fără dichisuri prea multe, fără cărucior 
de copil, fără draperii, fără straturi de flori în curte. 
Transsexualii desenează două feluri de copaci: sălcii bogate 
sau copaci mutilaţi. Copacii care sunt retezaţi de marginea 
desenului, a hârtiei, imagini ale castrării, sunt plini de viață 
la adevărații transsexuali autentici. Cioturi pline de flori și 
fructe. E o deosebire importantă. Arată cu totul altfel decât 
desenele cumplite ale copacilor uscați, goi, mutilaţi ai celor 
cu tulburări mintale. E important. Copacul lui Billy e 
înspăimântător. Merg prea repede? 

— Nu, domnule doctor Lecter. 

— Când se reprezintă pe sine, un autentic transsexual n-o 
să se deseneze niciodată gol. Nu te lăsa înșelată de viziunile 
paranoice cu cele 31 de cărţi de la testul de apercepţie 
tematică. E o situaţie obișnuită la subiecţii transsexuali care 
se îmbracă în veșminte de sex opus. De cele mai multe ori 
au avut experienţe neplăcute cu reprezentanții 
autorităţilor. Să sintetizez? 

— Da. Mi-ar prinde bine o sinteză. 

— Încearcă să obţii lista celor respinși de toate cele trei 
centre de chirurgie transsexuală. Verifică-i întâi pe cei 
respinși pentru că au cazier penal. Și fii atentă mai ales la 
spărgători. La cei care au încercat să-și ascundă trecutul 
infracţional, caută-i pe cei cu tulburări în copilărie asociate 
cu violenţă. Poate chiar cu internări în penitenciare pentru 
minori. Apoi caută testele. E vorba despre un bărbat alb, 
probabil sub treizeci și cinci de ani, vânjos. Nu e 
transsexual. El crede că este. E derutat și furios că nu vor 
să-l ajute. Asta-i cam tot ce am de spus până când nu citesc 
dosarul cazului. O să mi-l lași. 

— Da. 

— Cu fotografii cu tot? 

— Sunt acolo. 


— Atunci fugi cu prada, Clarice, și să vedem cum te 
descurci. 

— Aș vrea să știu de unde ați... 

— Nu. Nu fi lacomă, altfel nu mai discutăm până 
săptămâna viitoare. Întoarce-te de îndată ce ai ceva. Sau nu 
te mai întoarce. Clarice? 

— Da. 

— Data viitoare, trebuie să-mi spui două lucruri. Ce s-a 
întâmplat cu calul, una. Și mă mai întreb... da, cum reușești 
să-ţi stăpânești mânia. 

Alonzo veni s-o însoţească. Clarice ţinea însemnările 
strâns la piept, mergea cu capul plecat, încercând să nu 
uite nimic. Era atât de dornică să iasă și să simtă aerul 
proaspăt de afară, că nici nu se uită spre biroul lui Chilton. 
Înăuntru lumina era aprinsă. Se vedea o dâră pe sub ușă. 


e CAPITOLUL 26 


Departe de zorii ruginii ce se iveau peste Baltimore, 
agitaţie în secţia de maximă securitate. Acolo, în adânc, 
unde lumina nu se stinge niciodată, unde gândurile chinuite 
încep o nouă zi la fel ca stridiile puse în butoaie cu capacul 
deschis, ca să se simtă undele fluxului pierdut pentru 
totdeauna. Fiinţe ale lui Dumnezeu care au adormit 
gemând se zbat în somn și gem din nou, cei care delirează, 
tușesc să-și dreagă vocea. 

Doctorul Hannibal Lecter stătea ţeapăn, la capătul 
coridorului, cu faţa la perete, la jumătate de metru de el. 
Era legat fedeleș cu niște benzi de pânză tare de un 
cărucior înalt de bagaje, de parcă se căra o pendulă mare 
de pe vremea bunicilor. Pe sub legături purta o cămașă de 
forță, și picioarele îi erau și ele priponite. Pe faţă avea o 
mască de hochei ca să nu poată mușca: era la fel de 
eficientă ca un căluș, însă paznicii nu mai erau nevoiţi să se 
mai chinuie să i-l pună. 

În spatele doctorului Lecter, un om de serviciu, mic de 
stat, adus de spate, spăla pe jos cușca. Barney supraveghea 
de trei ori pe săptămână curăţenia celulei și căuta peste tot 
să nu fi fost introduse lucruri nepermise. Cei care făceau 
curăţenie, de obicei, se grăbeau foarte tare, fiindcă îi cam 
speria celula asta. Barney venea întotdeauna în urma lor și 
verifica totul, nu trecea nimic cu vederea. Numai Barney 
supraveghea toate operaţiunile atunci când îl mânuiau pe 
doctorul Lecter, pentru că Barney nu uita niciodată cu cine 
avea de-a face. Cele două ajutoare ale lui urmăreau niște 
vechi meciuri celebre de hochei la televizor. 

Doctorul Lecter se amuza: avea nebănuite resurse în sine 
încât nu se putea plictisi ani de zile în șir. Gândurile lui nu 


cunoșteau nici teama, nici înduioșarea, așa cum Milton nu 
avea habar de fizică. În mintea lui era cu desăvârșire liber. 
Lumea lui interioară era plină de culoare și de mirosuri, 
nu de sunete. De fapt, trebui să facă un efort ca să audă din 
nou vocea răposatului Benjamin Raspail. Doctorul Lecter se 
întreba cum să facă să i-l pună pe Jame Gumb în braţe lui 
Clarice, și era bine să și-l amintească pe Raspail. Uite-l și pe 
dolofanul de flautist întins pe canapeaua de terapie a lui 
Lecter, în ultima lui zi de viață, povestindu-i de Jame Gumb: 


În hotelul acela jegos din San Francisco, Jame 
avea cea mai nenorocită cameră pe care și-o 
poate imagina cineva, pereți murdari, cu un tapet 
vinețiu, inscripții psihedelice din vremurile de 
glorie ale mișcării hippy, totul arâta ca naiba. 
Jame, așa e trecut și în certificatul lui de naștere, 
și trebuie să pronunţți geim, altfel se face alb la 
față. S-a ales cu numele ăsta dintr-o greșeală a 
celor de la spital - angajau și pe atunci oameni 
fără pregătire ca să-i plătească mai puțin, din âia 
care nu știu nici să scrie un nume corect. Acum e 
și mai rău: dacă ajungi la spital, iţi pui viața în 
pericol. Și, uite așa, Jame stătea pe pat cu capul 
în mâini în camera aceea mizeră. Fusese 
concediat de la magazinul de curiozități unde 
lucra și făcuse iarăși din alea rele. 

I-am spus că nu mă împac deloc cu felul cum se 
purta, mai ales că tocmai intrase și Klaus în viața 
mea. Jame nu e homo, știi bine, a luat 
deprinderea asta în pușcărie. De fapt, nu-i nimic, 
crede-mă, un gol perfect pe care vrea să-l umple 
cu ceva, și mai e și violent. Când apărea el, aveai 
senzaţia că încăperea aceea era mai goală decât 
înainte. Un individ atât de violent, care la 
doisprezece ani și-a omorât bunicii, ar fi trebuit 
să aibă oarecare prestanță, nu-i așa? 


Și zăcea acolo în neștire. Era fără slujbă, făcuse 
rele din nou, victima fiind un amărât ghinionist. Și 
pe mine mă pierduse. Se dusese la cutia poștală a 
fostului lui patron, sperând să găsească acolo 
ceva bun de vândut. A dat peste un pachet din 
Malaysia, sau altă văgăună de prin părțile alea. 
Acasă l-a deschis nerăbdător, și a găsit o geantă 
plină cu fluturi morți. Patronul lui expedia bani 
prin insulele alea, și de acolo i se trimiteau cutii 
cu fluturi morți. Omul îi punea în niște rășină 
transparentă și făcea podoabe foarte frumoase 
cărora avea obrazul să le spună obiecte de artă. 
Cum Jame n-avea ce face cu fluturii, își băgă 
mâinile printre ei, sperând să dea de niște 
bijuterii ascunse - uneori mai trimiteau și brățări 
din Bali -, dar nu se alese decât cu pudra de pe 
aripile fluturilor. N-a găsit nimic. Zăcea așa pe pat 
cu capul în mâini, cu palmele și cu fața măzgălite 
de praf de fluturi. Ajunsese la capătul puterilor 
așa cum ajungem cu toții, și plângea. Auzi un 
zgomot și văzu un fluture că mișcă în valiza aia. 
Se chinuia să iasă dintr-un cocon care nimerise 
din greșeală odată cu fluturii. Fluturele ieși afară. 
In aer era numai praf de fluturi, praful era 
luminat de soarele care pătrundea pe geam și știi 
cât de vii sunt imaginile atunci când mai ești și 
doborât de drog. Se uită la fluture cum dă din 
aripi. Era mare de tot, îmi spunea el. Verde. [i 
deschise fereastra, și gângania zbură, iar el se 
simţi atât de ușor și în clipa aceea știu ce avea de 
făcut. 

Jame a descoperit căsuţa de pe plajă unde mă 
întâlneam cu Klaus și, când m-am întors de la 
repetiție, am dat de el acolo. Dar pe Klaus nu-l 
vedeam. Nu era acolo. L-am întrebat unde e Klaus 
și mi-a spus că înoată. Am știut că era o minciună, 
pentru că niciodată Klaus nu se ducea să înoate, 


Pacificul acolo fiind prea agitat. lar când am 
deschis frigiderul, ei bine, știi ce-am văzut. Capul 
lui Klaus mă privea de după o cutie de suc de 
portocale. Jame își făcuse și un șorț din pielea lui 
Klaus. Și l-a pus și m-a întrebat dacă-mi place 
cum arată. Știu că te îngrozește gândul că am 
putut avea vreodată de-a face cu un om ca Jame. 
Când l-ai întâlnit tu, era și mai instabil. Cred că 
era mai degrabă mirat că nu-ți era deloc teamă de 
el. 


Apoi ultimele cuvinte ale lui Raspail: 


Mă întreb de ce părinţii ăia ai mei nu m-au 
omorât înainte de a ajunge destul de mare ca să- 
mi bat joc de ei. 

Mânerul subţire al pumnalului vibra în vreme 
ce inima străpunsă a lui Raspail se chinuia să bată 
mai departe. Doctorul Lecter îi spuse: 

— Pare ca un pai într-un mușuroi de furnici nu-i 
așa? 

Dar era prea târziu, Raspail nu mai putea să 
răspundă. 


Doctorul Lecter își putea aminti fiecare cuvânt, și multe 
amănunte în plus. Plăcute gânduri ca să mai treacă timpul 
în vreme ce i se curăța celula. 

„Clarice Starling este isteață”, se gândi el. După tot ce-i 
mărturisise, ar putea să pună mâna pe Jame Gumb, dar nu 
avea să-i vină prea ușor. Ca să-l prindă în timp util, ar fi 
trebuit să știe și alte amănunte. Doctorul Lecter era convins 
că, după ce el va citi în raportul cazului amănunte privind 
crimele, o să-i vină niște idei... poate să ofere niște sugestii 
referitoare la perioada în care Gumb se școlise în 
închisoarea de minori, după ce își omorâse bunicii. O să i-l 


dea lui Clarice mâine pe Jame Gumb, cu suficiente date 
încât nici măcar Crawford să nu rateze. Mâine se termină. 

Doctorul Lecter auzi zgomot de pași în spatele lui; 
televizorul fu oprit. Căruciorul fu răsturnat pe spate. Acum 
aveau să aibă loc lungile preparative prin care era eliberat 
în celula lui. Se proceda de fiecare dată la fel. Întâi Barney 
și ajutoarele lui îl întindeau cu grijă pe pat, cu faţa în jos. 
Apoi Barney îi lega gleznele de bara de la capătul patului cu 
niște prosoape, desfăcea legăturile de la picioare și, în 
vreme ce ajutoarele lui stăteau pregătite să intervină cu 
spray paralizant și cu bastoane de cauciuc, el îi desfăcea 
legăturile de la spate ale cămășii de forţă, după care se 
retrăgeau cu toţi de-a-ndăratelea din celulă, închizând 
plasa de nailon și ușa cu gratii în urma lor. Doctorul Lecter 
trebuia să se dezlege mai departe singur. La urmă, doctorul 
Lecter se târguia cu paznicii: le dădea echipamentul dacă îi 
dădeau micul dejun. Așa se proceda de când doctorul 
Lecter o mutilase pe soră, iar de atunci nu se mai petrecuse 
niciun incident neplăcut. 

Dar de data asta ritualul fu întrerupt. 


e CAPITOLUL 27 


O ușoară bufnitură se auzi în momentul în care 
căruciorul care-l transporta pe doctorul Lecter trecu peste 
pragul cuștii. Acolo, așezat pe patul de campanie, doctorul 
Chilton frunzărea corespondenţa personală a doctorului 
Lecter. Chilton se dezbrăcase de haină și-și scosese și 
cravata. Doctorul Lecter observă că la gât îi atârna un soi 
de medalie. 

— Așază-l în picioare în spatele toaletei, Barney, spuse 
doctorul Chilton fără să-și ridice privirea. Tu și ceilalți 
așteptați la posturile voastre. 

Doctorul Chilton termină de citit ultimele schimburi de 
mesaje ale doctorului Lecter cu Arhiva Generală de 
Psihiatrie. Aruncă scrisorile pe pat și ieși din celulă. O 
ușoară scânteiere a privirii din spatele măștii de hochei, în 
timp ce ochii doctorului Lecter îl urmăreau, fără ca acesta 
să miște vreun pic capul. 

Chilton se duse la pupitrul din hol și, aplecându-se cu 
greutate, scoase un mic dispozitiv de ascultare de sub 
scaun. 

Îl flutură prin faţa orificiilor pentru ochi ale măștii 
doctorului Lecter, după care se așeză din nou pe pat. 

— Am crezut că ea voia să depisteze vreo violare a 
drepturilor civile în cazul morţii lui Miggs, de-aia am 
ascultat, explică Chilton. Nu ţi-am mai auzit vocea de ani de 
zile... cred că ultima oară a fost atunci când mi-ai dat toate 
răspunsurile alea mincinoase la interviurile pe care ţi le-am 
luat și m-ai ridiculizat în articolele publicate în Journal... E 
greu de crezut că opiniile unui deţinut ar putea fi luate în 
seamă de comunitatea profesională, nu-i așa? Și totuși, am 
rămas aici. Şi tu la fel. 

Doctorul Lecter nu spuse nimic. 


— Ani întregi de tăcere și, deodată, e de-ajuns ca Jack 
Crawford să-și trimită subalterna pentru ca tu să te înmoi 
ca o cârpă, este? Ce te-a impresionat, Hannibal? Gleznele 
alea frumoase și ferme? Felul cum îi strălucește părul? E 
splendidă, nu-i așa? Distantă și splendidă. O fată ca un 
amurg de iarnă, asta-i părerea mea despre ea. Ştiu că a 
trecut ceva timp de când n-ai mai văzut un amurg de iarnă, 
dar trebuie să mă crezi pe cuvânt. N-o să mai ai parte de ea 
decât o zi. Pe urmă Secţia de Omucideri din Baltimore o să 
preia interogatoriul. Au prins cu șuruburi un fotoliu de 
podeaua camerei de terapie prin electroșocuri, special 
pentru tine. Fotoliul e dotat cu toaletă „la purtător”, ca să-ţi 
fie comod și ca să le vină lor mai ușor când o să atașeze 
cablurile. Eu n-am să știu absolut nimic. N-ai priceput încă? 
Ei știu, Hannibal! Ei știu că tu cunoști exact cine este 
Buffalo Bill. Ba chiar cred că ţi-a fost pacient. Când am 
auzit-o pe domnișoara Starling că întreabă de Buffalo Bill, 
am rămas nedumerit. L-am sunat pe un amic de la 
Omucideri. Au găsit o insectă în gâtul lui Klaus, Hannibal. Ei 
știu că Buffalo Bill l-a ucis. Crawford te-a lăsat să crezi că 
ești deștept. Nu cred că știi cât de tare te urăște Crawford 
pentru că i-ai măcelărit protejatul. Ile mai simţi deștept 
acum? 

Doctorul Lecter văzu privirea lui Chilton plimbându-se 
peste curelele care-i strângeau masca. Era evident că 
Chilton ar fi vrut să i-o scoată pentru a-i putea vedea faţa. 
Lecter se întrebă dacă Chilton va alege calea mai sigură, de 
la spate. Dacă o va face din faţă, va trebui să-și ducă mâinile 
spre ceafa doctorului Lecter, apropiindu-și astfel partea 
interioară, plină de vinișoare albăstrii, a antebraţelor de 
faţa lui Lecter. „Haide, doctore”. Vino aproape. Nu, s-a 
hotărât să n-o mai facă. 

— Încă mai crezi că o să ajungi într-o încăpere cu 
fereastră? Crezi că o să te plimbi pe plajă și-o să vezi 
păsările? Eu mă îndoiesc. Am vorbit la telefon cu doamna 
senator Ruth Martin și mi-a spus că n-a auzit de vreo 


învoială cu tine. A trebuit să-i aduc aminte cine ești. N-a 
auzit nici de Clarice Starling. Totul e o lucrătură. Ne 
așteptăm cu toţii la minciuni mărunte din partea unei femei, 
dar chestia asta e un adevărat șoc, nu crezi? Când o să 
stoarcă tot ce au de stors de la tine, Hannibal, Crawford o 
să te acuze de ascunderea unor informaţii relevante 
referitoare la o crimă. O să invoci la amendamentele 
M'Naghten, iresponsabilitatea celor bolnavi mintal, desigur, 
dar judecătorului n-o să-i placă. Ești acuzat de șase 
omucideri. Judecătorul n-o să mai fie așa de interesat să-ţi 
ușureze situaţia. Nici vorbă de ferestre, Hannibal. O să-ţi 
petreci tot restul vieţii pe podeaua unui ospiciu de stat, și-o 
să te uiţi cum trece pe lângă tine căruciorul cu izmene. O să 
rămâi fără dinţi și neputincios, și nimeni n-o să se mai 
teamă de tine. O să ajungi la un sanatoriu, să zicem 
Flendauer. Pacienţii tineri o să te-mbrâncească de colo-colo 
și-o să te reguleze atunci când o să aibă chef. Și n-ai să mai 
citești decât ceea ce-ai să scrii tu pe pereţi. Crezi că 
tribunalului o să-i pese? I-ai văzut pe moși. Încep să plângă 
când nu le plac caisele fierte. Jack Crawford și femeiușca 
lui. După ce-o să moară nevastă-sa, să se dea pe faţă. Elo 
să se îmbrace mai tinerește și-o să se apuce de un sport 
care să le placă la amândoi. Sunt amanți încă de când Bella 
Crawford s-a îmbolnăvit, în privinţa asta n-au reușit să 
păcălească pe nimeni. O să fie avansați în funcţie amândoi și 
n-o să se gândească la tine nici măcar o dată pe an. 
Probabil că Jack Crawford o să te viziteze personal la sfârșit 
ca să-ţi spună ce-ai să primești tu. Drept în cur. Sunt sigur 
că are și-un discurs gata pregătit. Hannibal, el nu te 
cunoaște la fel de bine ca mine. A crezut că, dacă o să-ţi 
ceară informaţia, ai s-o chinui pe mă-sa. 

„Şi asta e adevărat, reflectă doctorul Hannibal. Câtă 
înţelepciune la Jack... aerul ăla obtuz de scoţian altoit cu 
irlandez e înșelător. Dacă știi să privești, are faţa plină de 
cicatrice. Ei bine, poate c-ar mai fi loc pentru câteva în 
plus.” 


— Ştiu de ce ţi-e frică. Nici de durere, nici de singurătate. 
Umilința nu poţi s-o suporţi, Hannibal, și prin asta semeni 
cu o felină. Am răspunderea de a avea grijă de tine, 
Hannibal, și asta fac. În ceea ce mă privește, considerentele 
personale n-au pătruns niciodată în relaţia noastră. Şi acum 
am grijă de tine. Nu a existat nicio înţelegere cu doamna 
senator Martin în ceea ce te privește, dar există acum. Sau 
ar putea exista. Am vorbit la telefon ore în șir în numele tău 
și pentru binele acelei fete. Am să-ţi spun prima condiţie: 
vei vorbi numai prin intermediul meu. Numai eu voi publica 
o relatare profesională despre acest interviu cu tine, 
încununat de succes. Tu nu vei publica nimic. Eu și numai 
eu voi avea acces la orice material provenit de la Catherine 
Martin, dacă fata va fi salvată. Condiţia asta nu e 
negociabilă. Iar răspunsul îl vreau acum. Accepţi această 
condiţie? 

Doctorul Lecter zâmbi în sinea lui. 

— Ar fi mai bine să-mi răspunzi acum, altfel ai să le 
răspunzi celor de la Omucideri. lată ce obţii tu: dacă-l 
identifici pe Buffalo Bill și fata e găsită la timp, doamna 
senator Martin - care va confirma telefonic acest lucru - va 
da dispoziţie să fii instalat la închisoarea de stat Brushy 
Mountain din lennessee, acolo unde autorităţile din 
Maryland nu pot ajunge la tine. Ie vei afla sub autoritatea 
ei, departe de Jack Crawford. Vei sta într-o celulă cu grad 
de securitate maxim, cu vedere la pădure. Vei primi cărți. În 
privinţa exerciţiilor fizice în aer liber, detaliile vor trebui 
puse la punct, dar tipa e înţelegătoare. Spune cum îl 
cheamă pe individ și pleci de aici imediat. Poliţia statului 
Tennessee te va lua în custodie de la aeroport, guvernatorul 
a acceptat acest lucru. 

„În sfârșit, doctorul Chilton a spus ceva interesant, și nici 
măcar nu și-a dat seama. Doctorul Lecter își ţuguie buzele 
îndărătul măștii. Custodia poliţiei. Poliţiștii nu sunt la fel de 
înţelepţi ca Barney. Poliţiștii sunt obișnuiți să aibă de-a face 
cu infractorii. Au o predilecție pentru cătușe și lanţuri la 


picioare. Cătușele și lanţurile se descuie cu o cheie specială. 
Ca a mea.” 

— Numele mic este Billy, spuse doctorul Lecter. Restul 
am să i-l spun doamnei senator. În Tennessee. 


e CAPITOLUL 28 


Jack Crawford refuză cafeaua doctorului Danielson, dar 
luă paharul pentru a-și dizolva o pastilă de Alka-Seltzer la 
chiuveta de oţel inoxidabil din secţia infirmierelor. Totul aici 
era din oţel inoxidabil: suportul pentru pahare, tejgheaua, 
coșul de gunoi, ramele ochelarilor doctorului Danielson. 
Metalul strălucitor amintea de sclipirea instrumentelor 
chirurgicale și-i provocă lui Crawford un fel de crampe în 
regiunea inghinală. 

EI și doctorul erau singuri în mica sală de mese. 

— Fără un ordin de la tribunal, nici nu poate fi vorba, 
spuse din nou doctorul Danielson. 

De data asta vorbise pe un ton răstit, pentru a contracara 
ospitalitatea manifestată mai înainte, cu cafeaua. 

Danielson era șeful Clinicii pentru Identitatea Sexelor de 
la Johns Hopkins și acceptase să-l primească pe Crawford, 
cu mult înaintea vizitelor de dimineaţă. 

— Va trebui să-mi prezentaţi câte un mandat separat 
pentru fiecare caz în parte și-o să ne opunem pe rând la 
toate. Ce răspuns aţi primit de la Columbus și Minnesota? 
Același! Este? 

— Departamentul de Justiţie discută cu ei chiar acum. 
Trebuie să acţionăm rapid, domnule doctor. Dacă fata n-a 
murit deja, individul o s-o omoare curând - în seara asta sau 
mâine. Pe urmă o să-și aleagă următoarea victimă, spuse 
Crawford. 

— Fie și numai menţionarea lui Buffalo Bill în legătură cu 
problemele cu care ne confruntăm aici ar fi un lucru 
nedrept, periculos și o dovadă de ignoranță, domnule 
Crawford. Mi se zbârlește părul când mă gândesc. A durat 
ani - și încă nu am reușit pe deplin - să demonstrăm opiniei 


publice că transsexualii nu sunt nebuni, că nu sunt niște 
perverși, că nu sunt homo, indiferent ce-o însemna asta... 

— Sunt de acord cu dumneavoastră... 

— O clipă. Incidenţa violenţei printre transsexuali este 
mult mai mică decât în rândurile populaţiei normale. 
Aceștia sunt niște oameni cumsecade care au o problemă 
reală - o problemă celebră prin severitatea ei. Merită să fie 
ajutaţi, și noi putem să-i ajutăm. Nu accept o vânătoare de 
vrăjitoare aici. N-am înșelat niciodată încrederea 
pacientului, și nici n-o s-o înșelăm vreodată. E mai bine să 
începem din acest punct, domnule Crawford. 

De luni de zile, în viaţa particulară, Crawford cultivase 
relaţiile cu doctorii și cu infirmierele soţiei sale, încercând 
să smulgă prin șiretenie avantaje oricât de mici pentru ea. 
Era sătul până peste cap de doctori. Dar aici nu era vorba 
despre viaţa lui particulară. Se afla la Baltimore, și era o 
problemă de serviciu. Trebuia să fie amabil. 

— Înseamnă că nu m-am făcut înţeles, domnule doctor. E 
vina mea - e prea devreme, iar eu nu sunt un matinal. De 
fapt, toată chestia e că omul pe care-l căutăm nu este 
pacientul dumneavoastră. Ar fi vorba despre cineva pe care 
l-aţi refuzat pentru că v-aţi dat seama că nu era 
transsexual. Nu lucrăm la nimereală - am să vă arăt câteva 
modalități specifice prin care s-a abătut de la 
comportamentele  transsexuale tipice pe care le-aţi 
inventariat. lată aici o listă de elemente pe care personalul 
dumneavoastră ar putea să le caute printre cei pe care i-aţi 
respins. 

În timp ce citea, doctorul Danielson își mângâia nasul cu 
degetul. 

— E o chestie originală, domnule Crawford. La drept 
vorbind, e extrem de bizară, iar ăsta e un cuvânt pe care 
nu-l folosesc prea des. Pot să vă întreb cine v-a furnizat 
această... speculație? 

„Nu cred că v-ar plăcea să știți, domnule doctor 
Danielson.” 


— Cei de la Ştiinţe  Comportamentale, răspunse 
Crawford. După ce s-au consultat cu doctorul Alan Bloom 
de la Universitatea Chicago. 

— Alan Bloom susţine chestia asta? 

— Şi nu ne bazăm doar pe teste. Mai există o modalitate 
prin care e probabil ca Buffalo Bill să sară în ochi în 
evidenţele dumneavoastră. E posibil ca el să fi încercat să 
ascundă un cazier încărcat de acte violente sau să fi 
falsificat alte materiale legate de trecutul lui. Arătaţi-mi-i pe 
cei pe care i-aţi respins, doctore. 

În tot acest timp, Danielson se mulţumi să clatine din cap. 

— Materialele legate de consultaţii și de interviuri sunt 
confidenţiale. 

— Domnule doctor, cum se poate ca înșelăciunea și 
folosirea unui nume fals să fie confidenţiale? Cum e posibil 
ca numele și trecutul reale ale unui criminal să cadă sub 
incidenţa confidenţialităţii relaţiei doctor-pacient, când nici 
măcar nu vi le-a dezvăluit, ci a trebuit să le descoperiţi 
singur? Ştiu cât de meticulos se lucrează la clinica Johns 
Hopkins. Aveţi destule cazuri dintr-astea, nu mă îndoiesc. 
Împătimiţii operaţiilor chirurgicale merg să se interneze 
oriunde se fac astfel de operaţii. Dar asta nu se răsfrânge 
nici asupra instituţiei, nici asupra pacienţilor legitimi. Aveţi 
impresia că la FBI nu vin destui ţăcăniţi să se angajeze? 
Acum o săptămână, un tip cu o frizură aiuristică a depus o 
cerere de angajare la St. Louis. Avea într-un sac de golf o 
bazooka, două rachete și un chipiu din piele de urs. 

— Și l-aţi angajat? 

— Vă rog să mă ajutaţi, doctore Danielson. Timpul nu ne 
iartă. Chiar în vreme ce noi discutăm aici, e posibil ca 
Buffalo Bill s-o transforme pe Catherine Martin în așa ceva. 

Crawford așeză, spre exemplificare, o fotografie pe 
tejgheaua sclipitoare. 

— Să nu mai faci una ca asta, replică doctorul Danielson. 
E o chestie copilărească și brutală. Am fost chirurg militar, 
domnule Crawford. Bagă-ţi fotografia la loc în buzunar! 


— Sigur că un chirurg militar poate suporta să privească 
un cadavru mutilat, spuse Crawford mototolind paharul și 
apăsând cu piciorul pedala coșului de gunoi. Dar nu cred că 
un medic poate suporta să vadă cum moare cineva, 
continuă el și aruncă paharul în coș - capacul cobori la loc 
cu un zgomot ferm. Uitaţi care e cea mai bună ofertă pe 
care pot să v-o fac: n-am să vă cer informaţii legate de 
pacienţi, ci doar informaţiile din cererile de internare 
selectate de dumneavoastră, cu referire la aceste 
recomandări. Dumneavoastră și comitetul de analiză 
psihiatrică pe care-l conduceţi puteţi analiza cererile 
respinse mult mai repede decât mine. Dacă-l găsim pe 
Buffalo Bill cu ajutorul informaţiilor pe care ni le veţi da, mă 
voi ocupa de eliminarea acestui detaliu. O să găsesc o altă 
modalitate prin care am fi putut să-l descoperim, și la dosar 
vom merge pe linia aceea. 

— Poate fi clinica Johns Hopkins un martor protejat, 
domnule Crawford? Am putea primi o nouă identitate? Să 
ne transferați, să zicem, la Colegiul Bob Jones? Am îndoieli 
serioase că FBl-ul sau oricare altă agenţie guvernamentală 
poate păstra un secret pentru multă vreme. 

— Veţi fi surprins. 

— Mă îndoiesc. Să încerci să-ţi salvezi pielea de pe urma 
unei minciuni birocratice inepte ar fi mult mai periculos 
decât să spui pur și simplu adevărul. Mersi frumos, vă rog 
să nu ne protejaţi în felul acesta. 

— Eu vă mulţumesc, doctore Danielson, pentru remarcile 
spirituale. Îmi vor fi de mare folos... și-am să vă arăt imediat 
în ce fel. Ziceţi că vă place adevărul? Ce ziceţi de asta? 
Individul răpește femei tinere și le jupoaie pielea. Își pune 
pe el respectivele piei și, astfel costumat, se plimbă pe unde 
are el chef. Noi nu dorim ca el să mai facă așa ceva. Dacă 
nu mă ajutaţi în cel mai scurt posibil, uite ce-am să vă fac: în 
această dimineaţă, Departamentul de Justiţie o să ceară 
public un mandat judecătoresc, precizând că aţi refuzat să 
ne sprijiniți. O să cerem asta de două ori pe zi, la timp ca să 


prindem știrile de dimineaţă și cele de după-amiază. Toate 
comunicatele de presă ale Departamentului de Justiţie 
legate de acest caz vor relata cum ne-am străduit fără 
succes să-l convingem pe doctorul Danielson de la Johns 
Hopkins să ne ajute. La toate știrile despre cazul Buffalo Bill 
- când Catherine Martin o să dea ortul popii, urmată de altă 
fată, și de altă fată - o să transmitem imediat câte un 
comunicat de presă despre colaborarea noastră cu doctorul 
Danielson de la Johns Hopkins, inclusiv comentariile 
dumneavoastră spirituale la adresa Colegiului Bob Jones. 
Ştiţi, Departamentul pentru Servicii Umane și de Sănătate 
are sediul chiar aici, la Baltimore. Gândurile mele se 
îndreaptă către Biroul pentru Politica de Eligibilitate, și am 
impresia că și gândurile dumneavoastră într-acolo s-au 
îndreptat mai întâi, nu-i așa? Ce-ar fi dacă doamna senator 
Martin, la câtva timp după funeraliile fiicei sale, le-ar pune 
colegilor de la Eligibilitate următoarea întrebare: „N-ar 
trebui ca operaţiile de schimbare de sex pe care le efectuaţi 
aici să fie considerate chirurgie estetică?” Poate că domnii 
de-acolo o să se scarpine în cap și-o să decidă: „Uite colo, 
da' știi că doamna senator are dreptate? Da. Credem că e 
vorba despre chirurgie estetică”. După care acest program 
n-o să mai fie îndreptăţit să primească asistenţă federală, la 
fel ca toate clinicile care operează deviaţiile de sept. 

— Asta e o insultă. 

— Nu, e doar adevărul. 

— N-o să reușiți să mă speriaţi și nici să mă intimidați... 

— Bun. Nu vreau să fac niciuna, nici alta, domnule doctor. 
Nu vreau decât să înțelegeţi că sunt cât se poate de serios. 
Ajutaţi-mă, domnule doctor. Vă rog. 

— Aţi spus că aţi lucrat cu Alan Bloom. 

— Da. Universitatea din Chicago... 

— Îl cunosc pe Alan Bloom, și-aș prefera să discut 
problema asta la un nivel profesional. Spuneţi-i c-o să iau 
legătura cu el în dimineaţa asta. Până-n prânz, am să vă 
spun ce-am hotărât. Să știți că nu mi-e indiferentă soarta 


tinerei, domnule Crawford. Și nici a celorlalte victime. Dar 
miza este foarte mare aici și nu cred că pentru 
dumneavoastră este îndeajuns de importantă... Domnule 
Crawford, v-aţi verificat tensiunea arterială în ultima 
vreme? 

— Fac asta singur. 

— Şi tratamentul tot singur vi-l prescrieţi? 

— Asta ar fi o încălcare a legii, domnule doctor. 

— Dar aveţi un doctor. 

— Da. 

— Spuneţi-i și lui ce-aţi descoperit, domnule Crawford. Ar 
fi o mare pierdere pentru noi toţi dacă aţi muri pe 
neașteptate. O să vă caut ceva mai târziu. 

— Cât de târziu, doctore? S-ar putea să nu dureze mai 
mult de o oră? 

— O oră. 

Pagerul lui Crawford sună în momentul în care cobora 
din lift la parter. Şoferul lui, Jeff, îi făcea semn cu mâna în 
timp ce Crawford alerga spre dubă. „E moartă și-au găsit- 
0”, se gândi Crawford în timp ce înșfăca telefonul. Era un 
apel din partea directorului. Veștile nu erau chiar așa de 
rele, dar nici prea bune nu erau: Chilton își băgase nasul în 
ciorbă și acum se amestecase și doamna senator Martin. 
Procurorul general al statului Maryland, la ordinul 
guvernatorului, semnase un act de extrădare a lui Hannibal 
Lecter în statul Tennessee. Curtea Federală, districtul 
Maryland, va trebui să facă uz de toată influenţa sa pentru 
a împiedica sau a amâna mutarea. Directorul voia să afle 
imediat care era părerea lui Crawford în această privinţă. 

— O clipă, spuse Crawford. 

Lăsă receptorul jos și se uită pe fereastra dubei. Prima 
geană de lumină a zilei nu găsise prea multă culoare în 
decorul de februarie. Totul era cenușiu și sumbru. Jeff dădu 
să spună ceva, dar Crawford îl opri cu un gest al mâinii. 

Orgoliul monstruos al lui Lecter. Ambiţiile lui Chilton. 
Frica doamnei senator pentru soarta copilului său. Viaţa lui 


Catherine Martin. La naiba! 
— Lăsaţi-i să plece, spuse el la telefon. 


e CAPITOLUL 29 


Doctorul Chilton și trei polițiști din lennessee, cu 
uniformele bine călcate, stăteau grupaţi pe pista bătută de 
vânt, în lumina răsăritului de soare, vorbind cu glas tare 
pentru a se putea auzi zgomotul de fond ce se revărsa pe 
ușa deschisă a avionului Grumman Gulfstream și dinspre 
ambulanţa parcată în apropierea acestuia. 

Căpitanul care conducea operaţiunea îi întinse doctorului 
Chilton un stilou. Vântul răvăși hârtiile, și polițistul fu nevoit 
să le ţină cu mâna. 

— Nu putem face asta după ce decolăm? întrebă Chilton. 

— Domnule, documentele trebuie completate în 
momentul transferului fizic. Astea sunt ordinele pe care le- 
am primit. 

Copilotul termină de fixat rampa de urcare de scara 
avionului. 

— În regulă! strigă el. 

Poliţiștii se adunară împreună cu Chilton la spatele 
ambulanţei. Când ușa se deschise, toţi erau încordaţi de 
parcă s-ar fi așteptat să sară pe ei ceva de-acolo. 

Doctorul Hannibal Lecter stătea în poziţie verticală pe 
căruciorul său, înfășurat în prelată și având pe faţă masca 
de hochei. Tocmai își ușura vezica în vreme ce Barney îi 
ținea plosca. 

Unul dintre polițiști pufni, iar ceilalți doi se uitară în altă 
parte. 

— Scuze, zise Barney către doctorul Lecter și închise la 
loc ușile. 

— Nicio problemă, Barney, răspunse Lecter. Tocmai am 
terminat, mulțumesc. 

Barney îi aranjă îmbrăcămintea și împinse căruciorul 
spre spatele ambulanţei. 


— Barney? 

— Da, domnule doctor Lecter. 

— Te-ai purtat frumos cu mine o lungă perioadă de timp. 
Îți mulţumesc. 

— În regulă. 

— Data viitoare când Sammie o să-și vină în fire, o să-i 
transmiţi rămas-bun din partea mea? 

— Sigur că da. 

— Rămas-bun, Barney. 

Solidul infirmier deschise ușile și chemă polițiștii. 

— Băieți, vreţi voi să prindeţi partea de jos? Apucaţi-o de 
ambele părţi. O să-l lăsăm la sol. Ușor. 

Barney împinse căruciorul doctorului Lecter pe rampă în 
sus și în avion. Trei fotolii fuseseră demontate în partea 
dreaptă a aparatului de zbor. Copilotul fixă căruciorul cu 
dispozitivele de prindere ale fotoliilor din podea. 

— O să zboare în poziţie orizontală? întrebă unul din 
polițiști. I-aţi pus nădragi de cauciuc? 

— N-ai ce face, amice, va trebui să te abţii până la 
Memphis, spuse celălalt poliţist. 

— Domnule doctor Chilton, pot să vă spun ceva? zise 
Barney. 

Stăteau lângă avion, iar vântul stârnea în jurul lor mici 
vârtejuri de praf și gunoaie. 

— Indivizii ăștia nu știu cu cine au de-a face, constată 
Barney. 

— O să aduc niște ajutoare când ajungem la destinaţie - 
infirmieri de psihiatrie cu experienţă. Acum se află în 
responsabilitatea lor. 

— Credeţi c-o să-l trateze cum se cuvine? Ştiţi cum e el - 
trebuie să-l ameninţi cu plictiseala. E singurul lucru de care 
se teme. Bătaia nu servește la nimic. 

— N-aș îngădui una ca asta, Barney. 

— Veţi fi de faţă când o să-l interogheze? 

— Da. 

„lar tu n-ai să fii”, adăugă Chilton numai pentru sine. 


— Aș putea să merg cu el până la destinaţie, să-l instalez 
cum trebuie acolo și să mă întorc - aș întârzia numai două 
ore. 

— Nu mai e treaba ta, Barney. Eu am să fiu acolo. Am să 
le arăt cum să se poarte cu el, pas cu pas. 

— Ar face bine să fie atenţi, îl avertiză Barney. Pentru că 
el o să fie. 


e CAPITOLUL 30 


Clarice Starling rămase pe marginea patului de motel și 
privi fix la telefonul negru preţ de un minut după ce 
Crawford întrerupse convorbirea. Avea părul ciufulit, și 
cămașa de noapte de la Academia de Poliţie se șifonase în 
timpul somnului scurt și agitat. Se simţea de parcă primise 
un pumn în stomac. 

Nu trecuseră decât trei ore de când îl părăsise pe Lecter 
și două ore de când ea și Crawford terminaseră de pus la 
punct lista elementelor care trebuiau confruntate cu 
cererile de internare înregistrate la centrele medicale. În 
acel scurt interval de timp, pe când ea dormea, doctorul 
Frederick Chilton reușise să dea totul peste cap. 

Crawford venea s-o ia. Trebuia să se pregătească, să se 
gândească la faptul că trebuia să se pregătească. 

„Dar-ar dracii. Dar-ar DRACII. DAR-AR DRACII! Ai ucis-o, 
Doctore Fute-Vânt. Tu ai ucis-o. Lecter mai știa ceva, și aș fi 
reușit să aflu. Acum, s-a dus dracului totul. Totul a fost în 
zadar. Când Catherine Martin o să fie găsită dusă de ape, o 
să am grijă să te oblig s-o privești. Jur că așa voi face. Tu mi- 
ai luat-o. Trebuie să fac ceva. Chiar în acest moment. Ce-aș 
putea să fac chiar acum, chiar în această clipă? Să mă spăl.” 

În baie se găsea un coșuleţ ce conţinea micile atenţii de 
care ai parte la motelurile mai răsărite: săpunuri învelite în 
hârtie, tuburi de șampon și de loţiune, o mică trusă de 
cusut. 

Intrând sub duș, Starling se văzu pe sine la opt ani, 
aducându-i mamei sale prosoapele, șamponul și săpunul 
învelit în hârtie, atunci când maică-sa făcea curat în 
camerele de motel. Își aminti de una dintre coţofenele care 
înfruntau vântul tăios din orășelul lor mohorât. Coţofenei îi 
plăcea să fure din cărucioarele folosite de femeile de 


serviciu de la motel. Fura tot ce strălucea. Pasărea aștepta 
momentul potrivit, când putea să scotocească printre 
numeroasele articole sanitare de pe căruţ. Uneori, când 
trebuia să-și ia zborul în grabă, lăsa câte un găinaţ pe 
cearșafurile curate. Una dintre celelalte femei de serviciu 
aruncase în ea cu clor, cu singura consecinţă că-i pătase 
penele cu alb. Coțofana astfel împestrițată pândea mereu 
momentul când Clarice părăsea căruciorul, pentru a-i duce 
lucrurile mamei sale, care curăța băile. Mama ei stătea în 
ușa uneia dintre sălile de baie ale motelului când îi spusese 
lui Clarice că va trebui să plece departe, să locuiască în 
Montana. Mama ei pusese jos prosoapele pe care fata le 
ţinea în braţe, se așezase pe marginea unui pat și o luase în 
braţe. Starling încă mai visa coțofana de atunci, o vedea și 
acum fără să aibă timp să se gândească de ce. Ridică mâna 
vrând parcă să izgonească arătarea, și apoi, ca și cum ar fi 
vrut să găsească o altă justificare pentru gest, mâna se 
deplasă mai departe spre frunte, netezind părul umed. 

Se îmbrăcă la repezeală. Pantaloni largi, o bluză și o 
vestă ușoară, revolverul cu ţeavă scurtă prins strâns la 
subsuoară în tocul plat; dispozitivul pentru încărcare rapidă 
atârna de centură în cealaltă parte. O cusătură în 
căptușeală se desfăcuse deasupra pistolului. Era hotărâtă 
să-și ţină mintea ocupată, cât se poate de ocupată, până 
când se calma. Luă mica trusă de cusut și refăcu rapid 
cusătura. Unii agenţi își coseau bureţi în căptușeală, ca să 
se desfacă haina fără probleme, va trebui să se gândească 
la asta... 

Crawford bătea la ușă. 


e CAPITOLUL 31 


Experienţa îi spunea lui Crawford că, atunci când erau 
supărate, femeile arătau șleampete. Furia făcea să li se 
lipească părul la ceafă, le urâţea culoarea și le pleoștea. 
Toate trăsăturile neatrăgătoare se amplificau. Deși era cât 
se poate de mânioasă, Starling nu părea deloc schimbată la 
faţă. 

Crawford își dădu seama că în acel moment ar fi putut 
afla un adevăr mare despre ea. 

Aroma proaspătă de săpun și aerul încărcat de aburi îi 
dădură târcoale în timp ce ea stătea în prag. Așternuturile 
de pe patul din spatele ei fuseseră trase peste perne. 

— Ce părere ai, Starling? 

— Nu-mi vine-n minte decât o înjurătură, domnule 
Crawford, dar dumneavoastră ce părere aveţi? 

E] se mulțumi să dea din cap. 

— E deja deschis în colț, la chioșc. O să bem acolo o 
cafea. 

Era o dimineaţă blândă de februarie. Soarele, încă 
aproape de linia orizontului spre est, învăluia într-o lumină 
roșie fațada sanatoriului în timp ce treceau pe lângă el. Jeff 
venea în urma lor cu duba din care se auzea zgomotul de 
fond al staţiilor radio. 

— Pot să-l acuz pe Chilton de obstrucţionarea justiţiei? 

Starling mergea ușor mai în faţă. Crawford îi văzu 
mușchii faciali contractându-se după ce rosti întrebarea. 

— Nu, n-ai avea nicio șansă. 

— Şi dacă fata moare din cauza lui? Mi-ar plăcea să-l 
privesc în faţă... lăsaţi-mă să mă ocup în continuare de 
cazul ăsta, domnule Crawford. Nu mă trimiteţi înapoi la 
școală. 


— Sunt două aspecte aici. Mai întâi, dacă te ţin aici, n-o 
să fie ca să-l scuipi pe Chilton în ochi, asta o să vină mai 
târziu. În al doilea rând, dacă te ţin prea mult, o să pierzi 
sesiunea asta. O să te coste câteva luni. Academia nu face 
nimănui favoruri. Tot să-ţi garantez că te poţi întoarce, dar 
numai atât - te asigur că o să fie un loc și pentru tine. 

Ea își lăsă capul mult pe spate, apoi îl aplecă din nou în 
faţă, în timp ce mergea. 

— Poate că nu e o întrebare prea politicoasă de pus 
șefului, dar sunteţi într-o postură delicată? Poate doamna 
senator Martin să vă atace cumva? 

— Starling, eu va trebui să mă pensionez în doi ani. Chiar 
dac-am să-i găsesc pe Jimmy Hoffa și pe ucigașul cu care a 
pus cianură în capsulele cu Tylenol, tot va trebui să-mi agăţ 
pușca-n cui. Asta nu se poate negocia. 

Crawford, întotdeauna prudent în a-și da pe faţă 
dorinţele, știa cât de mult își impunea să fie înțelept. Ştia că 
unii bărbaţi ajunși la cumpăna vârstei mijlocii jinduiau cu 
atâta disperare să fie înţelepţi, încât erau în stare să 
mimeze înțelepciunea, iar asta era foarte periculos pentru 
un tânăr care credea în el. Așa încât vorbi cu precauţie și 
numai despre lucruri pe care le cunoștea. 

Ceea ce îi spunea lui Starling pe acea stradă din 
Baltimore el învățase pe pielea lui într-un șir de dimineţii 
geroase din Coreea, într-un război care avusese loc înainte 
de nașterea ei. Nu pomeni nimic despre Coreea, pentru că 
nu avea nevoie să-și sporească autoritatea. 

— Ăsta e momentul cel mai dificil, Starling. Folosește-te 
de acest moment ca să-ţi recapeţi cumpătul. Acum e testul 
cel mai dificil - să nu lași furia și frustrarea să te împiedice 
să gândești. Este esenţa calităţilor de comandant, așa 
dovedești dacă le ai sau nu. Irosirea resurselor și prostia îţi 
produc cele mai mari pagube. Chilton e un cretin nenorocit, 
și s-ar putea să fi provocat moartea lui Catherine Martin. 
Dar poate că nu. Noi suntem șansa ei. Starling, cât de rece 
este azotul lichid din laborator? 


— Poftim? A, azotul lichid... cam minus două sute de 
grade Celsius. La o temperatură ceva mai crescută fierbe. 

— Ai congelat vreodată ceva cu chestia asta? 

— Sigur că da. 

— Acum vreau să pui ceva la congelat. Îngheaţă afacerea 
cu Chilton. Păstrează informaţiile obţinute de la Lecter și 
îngheaţă-ţi sentimentele. Vreau să te concentrezi asupra 
mizei, Starling. E singurul lucru care contează. Ai lucrat 
pentru niște informaţii, ai plătit pentru ele, le-ai obţinut, iar 
acum ne vom folosi de ele. Sunt la fel de utile - sau de 
inutile - ca și înainte de amestecul lui Chilton în afacerea 
asta. Atâta doar că probabil nu vom mai obţine nimic de la 
Lecter. la informaţia despre Buffalo Bill pe care ţi-a dat-o 
Lecter și păstreaz-o. Restul pune-l la congelat. Pagubele, 
pierderile, mânia ta, Chilton. La congelat cu ele. Când o să 
avem timp, o să-l ardem pe Chilton de-o să-i meargă fulgii. 
Îngheaţă-le acum și dă-le la o parte! Astfel încât să poţi 
vedea pe lângă ele miza, Starling. Viaţa lui Catherine 
Martin. Și pielea lui Buffalo Bill pe ușa șopronului. Ține-ţi 
privirea pe miză! Dacă poţi să faci asta, atunci am nevoie de 
tine. 

— Să parcurg evidenţele medicale? 

Ajunseseră lângă chioșc. 

— Numai dacă clinicile refuză să ne ajute și vom fi nevoiţi 
să luăm dosarele. Am nevoie de tine la Memphis. Să sperăm 
că Lecter îi va spune doamnei senator Martin ceva util. Dar 
vreau ca tu să fii undeva pe-aproape, pentru orice 
eventualitate... Dacă obosește să se joace de-a v-aţi 
ascunselea cu ea, poate că va vorbi cu tine. Între timp, 
vreau să încerci să prinzi un fir despre Catherine, despre 
felul în care Bill ar fi putut să pună ochii pe ea. Nu ești mult 
mai în vârstă decât ea, iar prietenele ei ar putea să-ţi spună 
lucruri pe care nu le-ar spune cuiva care seamănă mai mult 
a polițist. Se acţionează în continuare și pe celelalte 
fronturi. Interpolul lucrează la identificarea lui Klaus. Dacă 
am avea identitatea lui Klaus, am putea să-i cercetăm pe 


acoliţii lui din Europa și din California, unde a avut loc 
aventura lui amoroasă cu Benjamin Raspail. Eu am să merg 
la Universitatea Minnesota - acolo am cam călcat cu stângul 
- și-am să ajung la Washington în seara asta. Mă duc să 
comand cafeaua. Tu cheamă-l pe Jeff să vină cu duba. O să 
pleci cu avionul în patruzeci de minute. 

Soarele roșu urcase la trei sferturi din înălțimea stâlpilor 
de telefon. Trotuarele erau în continuare violet. Starling 
simțea că putea atinge lumina în timp ce-i făcea semn cu 
mâna lui Jeff. 

Se simțea mai bine, mai ușurată. Crawford era într- 
adevăr un tip pe cinste. Pricepuse că mica lui întrebare 
despre azotul lichid era o aluzie la pregătirea ei în domeniul 
medicinei legale, menită să-i facă plăcere și să declanșeze 
obișnuința gândirii disciplinate, pe care o avea în sânge. Se 
întrebă dacă bărbaţii chiar considerau acest gen de 
manipulare ca fiind subtilă. Curios cum lucrurile pot să te 
influenţeze chiar când îţi dai seama de ele. Ciudat cum arta 
conducerii este adesea un dar lipsit de rafinament. 

Pe cealaltă parte a străzii, o siluetă cobora treptele 
Spitalului de Stat Baltimore pentru Infractorii Bolnavi 
Mintal. Era Barney, care părea și mai corpolent în haina lui 
ponosită. 'Ținea în mână cutia pentru sendvișuri. 

Starling articulă pe mutește „cinci minute” spre Jeff care 
aștepta în dubă. Îl prinse din urmă pe Barney tocmai când 
își descuia vechiul automobil Studebaker. 

— Barney. 

Bărbatul întoarse spre ea o faţă lipsită de expresivitate. 
Avea parcă ochii ușor mai măriţi decât de obicei. Stătea 
bine proptit în amândouă picioarele. 

— Doctorul Chilton ţi-a promis cumva că manevra aia o 
să-ţi prindă bine? 

— Ce altceva ar fi putut să-mi spună? 

— Îl crezi? 

Colţul gurii lui Barney cobori. Nu spuse nici da, nici nu. 


— Vreau să faci ceva pentru mine. Vreau să o faci acum și 
fără întrebări. Am să te rog frumos - o să începem cu asta. 
Ce a rămas în celula lui Lecter? 

— Câteva cărţi - Joy of Cooking, reviste medicale. I-au 
luat documentele de la tribunal. 

— Chestiile de pe ziduri, desenele? 

— Au rămas acolo. 

— Le vreau pe toate, și mă grăbesc al naibii de tare. 

El stătu pe gânduri o clipă. 

— Staţi un moment, zise el și urcă înapoi treptele, cu o 
ușurință surprinzătoare pentru un bărbat așa de solid. 

Crawford o aștepta în dubă, când Barney ieși din nou din 
clădire cu desenele făcute sul, cărţile și celelalte documente 
într-o sacoșă. 

— Sunteţi sigură că am știut că în pupitrul pe care vi l-am 
adus era ascuns un microfon? spuse Barney în timp ce-i 
întindea sacoșa. 

— Va trebui să mă mai gândesc la treaba asta. Uite, ai 
aici un pix, scrie-ţi numărul de telefon pe sacoșă. Barney, tu 
crezi că ăia o să știe să se poarte cu doctorul Lecter? 

— Am îndoielile mele, și i-am spus asta doctorului Chilton. 
Să ţineţi minte că v-am spus chestia asta, în caz că el uită. 
Vă apreciez, domnișoară agent Starling. Spuneţi, când o să- 
Il prindeţi pe Buffalo Bill... 

— Da? 

— Să nu-l aduceţi la mine doar pentru că nu mai am 
pacient, bine? 

Barney zâmbi, arătându-și dinţii mici, ca de copil. 

Starling nu se putu abţine să nu-i răspundă cu un 
zâmbet. În timp ce alerga spre dubă, îi făcu semn cu mâna 
peste umăr. 

Crawford era încântat. 


e CAPITOLUL 32 


Avionul care-l transporta pe doctorul Hannibal Lecter 
ateriză pe pista aeroportului din Memphis și apoi, 
respectând indicaţiile primite de la turnul de control, se 
deplasă rapid spre hangarele Gărzii Naţionale Aeriene, 
departe de terminalul pentru pasageri. O ambulanţă a 
Serviciului de Urgenţe și o limuzină așteptau înăuntrul 
primului hangar. 

Senatoarea Ruth Martin privea prin geamurile fumurii 
ale limuzinei cum polițiștii îl scoteau pe doctorul Lecter din 
avion. Îi venea să dea fuga la individul mascat și legat de 
cărucior și să-i smulgă informaţiile de care avea nevoie, dar 
știa că n-ar fi fost deloc înţelept din partea ei să procedeze 
astfel. 

Telefonul doamnei senator sună. Asistentul ei, Brian 
Gossage, ridică receptorul. 

— E de la FBI - Jack Crawford, spuse Gossage. 

Doamna senator Martin întinse mâna să ia telefonul fără 
să-și dezlipească privirea de la Lecter. 

— De ce nu mi-ai spus despre doctorul Lecter, domnule 
Crawford? 

— M-am temut că veţi face exact ceea ce faceţi în 
momentul acesta, doamnă senator. 

— Eu nu-mi pun mintea cu dumneata, domnule Crawford. 
Dacă vrei să te lupţi cu mine, o să-ţi pară rău. 

— Unde e Lecter acum? 

— Mă uit la el. 

— Vă poate auzi? 

— Nu. 

— Doamnă senator, vă rog să mă ascultați. Dacă vreţi să-i 
oferiţi garanţii personale lui Lecter - în regulă, nicio 
problemă. Dar faceţi asta pentru mine: lăsaţi-l pe Alan 


Bloom să vă ţină un instructaj înainte de a vă confrunta cu 
Lecter. Credeţi-mă, Bloom vă poate ajuta. 

— Am asistenţă profesională. 

— Sper că aveţi pe cineva mai bun decât Chilton. 

Doctorul Chilton bătea în fereastra limuzinei. Doamna 
senator îl trimise pe Brian Gossage afară să se ocupe de el. 

— Disputele interne irosesc timpul. Domnule Crawford, 
aţi trimis un novice la Lecter cu o ofertă falsă. Eu pot să fac 
mai mult decât atât. Doctorul Chilton spune că Lecter e 
capabil să reacționeze la o ofertă cinstită, și eu am de gând 
să-i propun așa ceva - fără multă birocraţie, fără 
personalităţi, fără probleme de încredere. Dacă o primim 
pe Catherine înapoi teafără, toată lumea va ieși bine din 
afacerea asta, inclusiv dumneata. Dacă fata... moare, n-o să 
dau nici doi bani pe scuze. 

— Atunci, folosiți-vă de noi, doamnă senator. 

Nu era nici pic de mânie în vocea lui. Ruth Martin sesiză 
doar un calm profesional în tonul lui, iar asta o făcu să 
reacționeze. 

— 'Te ascult! 

— Dacă aflaţi ceva, daţi-ne posibilitatea să acţionăm pe 
baza acelor informaţii. Faceţi în așa fel încât să știm totul. 
Luaţi măsuri ca poliţia locală să coopereze. Nu le daţi de 
înţeles că v-ar face plăcere dacă ne-ar lăsa pe dinafară. 

— Paul Krendler de la Justiţie tocmai urmează să vină. El 
va avea grijă de asta. 

— Cine-i ofiţerul cel mai înalt în grad de acolo, în acest 
moment? 

— Maiorul Bachman de la Biroul de Investigaţii 
Tennessee. 

— E bine. Dacă nu e prea târziu, încercaţi să obţineţi un 
blocaj total faţă de mijloacele de informare în masă. Aţi face 
bine să-l ameninţaţi pe Chilton cu chestia asta - lui îi place 
să fie în centrul atenţiei. Nu trebuie ca Buffalo Bill să afle 
ceva. Când o să-l descoperim, o să folosim Trupele de 
Salvare a Ostaticilor. Vrem să fie un atac rapid și să evităm 


tărăgănarea situaţiei. Vreţi să-l interogaţi pe Lecter 
personal? 

— Da. 

— N-aţi vrea ca mai întâi să staţi de vorbă cu Clarice 
Starling? E pe drum. 

— La ce bun? Doctorul Chilton mi-a făcut un rezumat al 
materialului respectiv. Am pierdut destul timp aiurea. 

Chilton bătea din nou în geamul limuzinei, pronunțând 
niște cuvinte care nu se auzeau. Brian Gossage puse o 
mână pe încheietura lui și clătină din cap. 

— După ce discutaţi cu Lecter, vreau să mi se permită să-l 
văd. 

— Domnule Crawford, omul ăsta mi-a promis că-mi va 
spune cine e Buffalo Bill în schimbul unor privilegii - de 
fapt, niște mici favoruri. Dacă nu-și respectă cuvântul, va fi 
al dumitale pentru totdeauna. 

— Doamnă senator, știu că e o problemă delicată, dar 
trebuie să vă spun un lucru - orice-aţi face, să n-ajungeţi să 
vă rugaţi de el. 

— Bine, domnule Crawford, nu mai pot vorbi cu 
dumneata acum, spuse doamna senator și întrerupse 
convorbirea. Dacă mă înșel, fetița mea va fi la fel de moartă 
ca ultimele șase cazuri de care te-ai ocupat, bombăni ea și 
le făcu semn lui Gossage și lui Chilton să intre în mașină. 

Doctorul Chilton solicitase improvizarea unui birou la 
Memphis pentru discuţia dintre doamna senator Martin și 
Hannibal Lecter. Pentru operativitate, o sală de instrucţie a 
Gărzii Naţionale Aeriene dintr-un hangar fusese rapid 
rearanjată în acest scop. 

Doamna senator a fost nevoită să aștepte la intrarea în 
hangar până când doctorul Chilton l-a instalat pe Lecter în 
birou. Nu mai suporta să aștepte în mașină. Se plimba într- 
un cerc mic sub acoperișul înalt al hangarului, privind când 
în sus la dantelăria grinzilor de susţinere, când în jos la 
dungile de pe pardoseală. La un moment dat se opri lângă 
un vechi Phantom F-4 și-și sprijini capul de fuzelajul 


exterior, rece al aparatului, în locul unde se zărea 
inscripția: „FĂRĂ TREPTE”. „Avionul ăsta e cu siguranţă 
mai bătrân decât Catherine. Doamne Dumnezeule, haide 
odată!” 

— Doamnă senator! 

O striga maiorul Bachman. Chilton îi făcea semne cu 
mâna din prag. În încăpere se găsea un birou pentru 
Chilton și scaune pentru doamna senator Martin și 
asistentul ei, precum și pentru maiorul Bachman. Un 
cameraman era gata să înregistreze întrevederea. Chilton 
susţinea că era una dintre solicitările lui Lecter. 

Doamna senator Martin arăta bine. Costumul ei 
bleumarin sugera forță. Până și Gossage părea mai energic 
în preajma ei. 

Doctorul Hannibal Lecter stătea singur în mijlocul 
încăperii, așezat într-un fotoliu solid din lemn de stejar, 
prins cu șuruburi de podea. O pătură îi acoperea cămașa de 
forţă și picioarele legate, ascunzând totodată faptul că era 
legat cu lanţuri de fotoliu. Dar continua să poarte masca de 
hochei care-l împiedica să muște. 

Doamna senator Martin se întrebă de ce, căci ideea 
fusese să i se îngăduie doctorului Lecter o ţinută cât de cât 
demnă, într-o atmosferă ca de birou. Doamna senator îi 
aruncă o privire lui Chilton și apoi se întoarse către 
Gossage pentru documente. 

Chilton se duse în spatele doctorului Lecter și, uitându-se 
în treacăt la camera de luat vederi, desfăcu curelele și îi 
scoase masca brusc, cu o mișcare teatrală. 

— Doamnă senator Martin, vi-l prezint pe doctorul 
Hannibal Lecter. 

Ceea ce făcuse doctorul Chilton doar de dragul 
spectacolului o înspăimântă pe doamna senator la fel de 
mult ca toate câte se întâmplaseră de când fiica ei 
dispăruse. Bruma de încredere pe care o avusese în 
judecata lui Chilton fu înlocuită de teama înfiorătoare că 
acesta era cam nebun. 


Trebuia să acţioneze mânată de inspiraţie. 

O șuviţă din părul doctorului Lecter căzu între ochii lui 
căprui. Era la fel de palid ca masca pe care o purtase. Cei 
doi se cântăriră din priviri preţ de câteva clipe: unul dintre 
ei era extrem de inteligent, dar celălalt nu putea fi evaluat 
prin niciunul dintre mijloacele cunoscute de om. 

Doctorul Chilton se întoarse la biroul lui, se uită în jur la 
ceilalţi și începu: 

— Doctorul Lecter mi-a dat de înţeles, doamnă senator, 
că dorește să contribuie la anchetă cu câteva informații 
deosebite, în schimbul unor reconsiderări privind condiţiile 
sale de detenţie. 

Doamna senator Martin ridică un document. 

— Doctore Lecter, aceasta e o declaraţie oficială pe care 
o voi semna acum. În ea declar că te voi ajuta. Vrei s-o 
citești? 

Crezând că el n-o să răspundă, ea se întoarse spre birou 
ca să semneze, moment în care doctorul Lecter spuse: 

— N-am să irosesc timpul dumneavoastră și al micuţei 
Catherine târguindu-mă pentru niște privilegii 
neînsemnate. Cei obsedaţi de propriile cariere au irosit deja 
destul. Lăsaţi-mă să vă ajut, și sunt încredinţat că mă veţi 
ajuta când totul se va termina. 

— Poţi conta pe asta. Brian? 

Gossage își ridică blocnotesul. 

— Numele lui Buffalo Bill este William Rubin. Își zice Billy 
Rubin. Mi-a fost recomandat în aprilie sau mai 1975, de 
către pacientul meu Benjamin Raspail. Mi-a spus că 
locuiește în Philadelphia, nu-mi amintesc adresa, dar stătea 
împreună cu Benjamin, la Baltimore. 

— Unde sunt fișele dumneavoastră medicale? interveni 
maiorul Bachman. 

— Fișele mele au fost distruse din ordinul tribunalului la 
scurt timp după... 

— Cum arăta individul? întrebă maiorul Bachman. 

— Vă rog, domnule maior! Doamnă senator, singurul... 


— Spuneţi-mi vârsta, daţi-mi o descriere fizică, orice vă 
mai puteţi aminti, insistă maiorul Bachman. 

Doctorul Lecter pur și simplu deveni absent. Se gândea 
la cu totul altceva... studiile alea anatomice ale lui Gericault 
pentru Pluta Meduzei - și nu dădu vreun semn că ar fi auzit 
întrebările care au urmat. Când doamna senator Martin 
reuși să-i capteze din nou atenţia, erau singuri în încăpere. 
Ea avea blocnotesul lui Gossage. Ochii lui Lecter se 
concentrară asupra ei. 

— Drapelul ăla miroase a trabucuri, remarcă el. Aţi 
alăptat-o pe Catherine? 

— Poftim? Dacă... 

— I-aţi dat să sugă la sân? 

— Da. 

— E o treabă care provoacă sete, nu-i așa? 

Când pupilele ei se întunecară, doctorul Lecter luă o 
singură sorbitură din durerea ei și o găsi excelentă. Era 
suficient pentru acea zi. Continuă: 

— William Rubin are cam un metru optzeci și doi, și acum 
ar trebui să aibă vreo treizeci și cinci de ani. Are o 
constituţie solidă - avea circa optzeci și cinci de kilograme 
când l-am cunoscut, și mă aștept să se mai fi îngrășat de 
atunci. Are părul șaten și ochii de un albastru-deschis. Daţi- 
le informaţiile astea, și pe urmă putem continua. 

— Da, așa am să fac, spuse doamna senator 
transmițându-și însemnările prin ușă. 

— Nu l-am văzut decât o singură dată. Și-a fixat încă o 
consultaţie, dar n-a mai apărut. 

— De ce crezi că el e Buffalo Bill? 

— Pentru că încă de pe atunci omora oameni și le făcea 
niște chestii similare, din punct de vedere anatomic. Zicea 
că vrea să fie ajutat să se oprească, dar de fapt nu voia 
decât să flecărească despre asta. Să trăncănească. 

— Şi nu ai... era sigur că n-ai să-l denunţi? 

— Nu și-a închipuit că o voi face; și-apoi, îi place să riște. 
Respectasem mărturiile confidenţiale ale prietenului său 


Raspail. 

— Adică Raspail știa că face asta? 

— Raspail avea o înclinaţie pentru sordid - era acoperit 
de cicatrice. Billy Rubin mi-a spus că are cazier, fără să-mi 
dea însă detalii. I-am făcut un scurt istoric medical. Nu era 
un caz ieșit din comun, cu o singură excepţie: Rubin mi-a 
spus că suferise cândva de antraxul fildeșului de elefant. 
Asta e tot ce-mi amintesc, doamnă senator, și bănuiesc că 
sunteţi nerăbdăâtoare să plecaţi. Dacă-mi mai aduc aminte 
ceva, am să vă trimit vorbă. 

— Billy Rubin l-a ucis pe cel al cărui cap se afla în 
mașină? 

— Cred că da. 

— Ştiţi cine era persoana respectivă? 

— Nu. Raspail îi zicea Klaus. 

— Celelalte lucruri pe care le-aţi spus FBl-ului au fost 
adevărate? 

— Cel puţin la fel de adevărate ca tot ce mi-a spus FBl-ul 
mie, doamnă senator. 

— Am făcut pentru dumneata câteva aranjamente cu 
caracter temporar aici la Memphis. O să discutăm despre 
situația dumitale și-o să pleci la Brushy Mountain când... 
când o să rezolvăm problema. 

— Mulţumesc. Aș dori un telefon, dacă-mi vine în minte 
ceva... 

— Îl vei avea. 

— Și muzică. Glenn Gould, Variațiunile Goldberg? Ar fi o 
pretenţie prea mare? 

— În regulă. 

— Doamnă senator, să nu încredinţaţi nicio informaţie 
numai FBl-ului. Jack Crawford nu joacă niciodată cinstit cu 
celelalte agenţii. E un adevărat meci între oamenii ăștia. El 
e hotărât să se asigure că arestarea o va face el. O captură, 
după cum i se spune. 

— Mulţumesc, doctore Lecter. 


— Îmi place costumul dumneavoastră, spuse Lecter în 
timp ce ea ieșea pe ușă. 


e CAPITOLUL 33 


Cameră lângă cameră, subsolul lui Jame Gumb seamănă 
cu labirintul care ne provoacă frustrări în vis. Când încă mai 
era o persoană sfioasă, domnul Gumb își satisfăcea plăcerile 
în camerele cele mai ascunse, departe de scări. În colţurile 
cele mai îndepărtate există camere, camere din alte vieţi, 
pe care Gumb nu le-a deschis niciodată. Unele dintre ele 
sunt, într-un fel, încă ocupate, deși sunetele din spatele 
ușilor au atins apogeul și s-au stins în liniște cu mult timp în 
urmă. 

Nivelul podelelor diferă de la o cameră la alta cu până la 
treizeci de centimetri. Erau pragurile de jos peste care 
trebuia să treci, și pragurile de sus, de care trebuia să te 
ferești. Greutățile sunt imposibil de rostogolit și dificil de 
târât. Este greu, dacă nu chiar periculos, să împingi pe 
cineva în faţa ta - mai ales când acela se opune și plânge, 
implorând, lovind cu capul năucit. 

Pe măsură ce înţelepciunea și încrederea în sine i-au 
sporit, domnul Gumb nu a mai avut senzaţia că trebuie să-și 
împlinească poftele în cotloanele ascunse ale subsolului. 
Acum folosește câteva încăperi din subsol situate în jurul 
scărilor, camere spaţioase, cu apă curentă și electricitate. 

Acum subsolul se află scufundat într-un întuneric total. 

Sub camera cu podea de nisip, în temniţa subterană, 
Catherine Martin nu scoate nicio vorbă. Domnul Gumb e 
aici în subsol, dar nu în această cameră. 

În camera de dincolo de scări este beznă pentru vederea 
umană, dar se aud o mulţime de mici sunete. Aici apa 
picură și se aude huruitul unor mici pompe. Ecourile fac ca 
încăperea să pară mare. Aerul e umed și răcoros. Miroase a 
verdeață. O bătaie de aripi pe lângă obraz, câteva 


plescăituri în aer. Un sunet grav, nazal, de plăcere, un sunet 
uman. 

În încăpere nu pătrunde niciuna din frecvențele luminii 
perceptibile de ochiul omenesc, dar domnul Gumb e aici și 
poate vedea foarte bine, chiar dacă vede totul în nuanţe și 
intensităţi de verde. El poartă o excelentă pereche de 
ochelari cu vedere în infraroșu (din surplusurile armatei 
israeliene, achiziționată cu mai puţin de patru sute de 
dolari), și îndreaptă fasciculul lanternei spre cușca de 
sârmă din faţa lui. El stă pe marginea unui scaun cu spătar 
drept și urmărește absorbit o insectă care se caţără pe o 
plantă în interiorul cuștii. Tânăra insectă tocmai a ieșit 
dintr-o crisalidă despicată aflată în pământul umed de pe 
fundul cuștii. Ea se urcă precaută pe o tulpină de zârnă, în 
căutare de spaţiu pentru a-și desfășura noile aripi umede 
care stau deocamdată strânse pe spatele ei. Alege o 
ramificaţie orizontală. 

Domnul Gumb trebuie să-și încline capul ca să vadă mai 
bine. Puțin câte puţin, aripile se umplu de sânge și de aer. 
Continuă să stea lipite de spatele insectei. 

Trec două ore. Domnul Gumb abia dacă s-a mișcat. 
Stinge și aprinde lanterna cu infraroșii ca să se poată 
minuna de progresele înregistrate de insectă. Pentru a-și 
omori timpul, își plimbă lanterna prin restul încăperii - 
peste acvariile lui mari ce conţin soluţie vegetală de tăbăcit. 
Întinse pe forme și pe cadre metalice, în rezervoare, 
recentele lui achiziţii pot fi admirate precum un grup de 
statui clasice sparte, scăldate parcă în lumina verzuie a 
unei mări. Fasciculul lanternei se mișcă peste marele banc 
de lucru acoperit cu tablă galvanizată, cu blocul metalic 
care ţine loc de pernă și cu șanțurile de scurgere și scripeţii 
de ridicat de deasupra mesei. De-a lungul peretelui stau 
înșiruite lungile chiuvete industriale. O succesiune de 
imagini verzi în infraroșu filtrat. Rapid, dâre fosforescente îi 
traversează câmpul vizual, ca niște mici urme de cometă: 
fluturii de noapte lăsaţi liberi în încăpere. 


Revine cu lanterna spre cușcă exact la timp. Insecta își 
ţine aripile mari ridicate, ascunzându-și și deformându-și 
marcajele. Acum își coboară aripile pentru a-și învălui 
corpul, astfel încât celebrul desen se poate vedea cu 
claritate: un craniu uman, minunat executat pe solzii păroși, 
parcă privește fix de pe spatele fluturelui. Sub cupola 
umbrită a craniului se află găurile negre ale ochilor și 
pomeţii proeminenţi. Dedesubtul lor, negrul se întinde ca 
un căluș peste faţă, deasupra maxilarului. Craniul se 
sprijină pe un marcaj ce seamănă cu partea superioară a 
unui pelvis. 

Un craniu proptit pe un pelvis, totul desenat pe spatele 
unui fluture printr-un accident al naturii. 

Domnul Gumb se simte foarte bine și ușor în sinea lui. Se 
apleacă în faţă și suflă cu blândeţe aerul peste fluture. 
Insecta își ridică proboscida ascuţită și chițăie supărată. 

Domnul Gumb pășește, în liniște, luminându-și drumul cu 
lanterna, în temnița subterană. Deschide gura ca să-și 
liniștească respiraţia. Nu vrea să-și strice buna dispoziţie 
din cauza zgomotului din puț. Lentilele ochelarilor, fixate pe 
niște mici protuberanţe ca niște butoiașe, arată asemenea 
unor ochi de crab pe niște tije. El știe că ochelarii nu sunt 
câtuși de puţin atrăgători, dar datorită lor s-a bucurat de 
clipe minunate în subsolul întunecat, atunci când își juca 
jocurile preferate. 

Se apleacă deasupra găurii din podea și trimite fasciculul 
invizibil în josul puţului. 

Materialul stă culcat pe o parte, chircit ca un crevete. 
Pare adormit. Găleata pentru reziduuri e lângă el. Nu mai 
rupsese sfoara într-o încercare prostească de a se căţăra pe 
pereţii abrupți. În somn, își lipise colţul saltelei de faţă și-și 
sugea degetul. 

Privind-o pe Catherine, plimbând fasciculul de lumină 
infraroșie peste trupul ei, domnul Gumb se pregătește 
pentru rezolvarea problemelor cât se poate de reale care-i 
stau în faţă. Pielea omenească este al naibii de greu de 


prelucrat dacă vrei să mențţii niște standarde la fel de înalte 
ca ale domnului Gumb. Trebuie luate niște decizii 
structurale fundamentale, și prima dintre ele se referă la 
locul unde trebuie pus fermoarul. 

El plimbă fasciculul pe spatele fetei. În mod normal, ar 
pune închizătura la spate, dar în acest caz cum ar putea să 
tragă fermoarul singur? N-ai cum să ceri ajutorul altuia, 
oricât de incitantă ar fi perspectiva. Ştie locuri și anumite 
cercuri unde strădaniile sale ar fi foarte apreciate - sunt 
anumite iahturi unde s-ar bucura de un mare succes -, dar 
asta va trebui să mai aștepte. Trebuie să facă în așa fel încât 
să se poată descurca singur. Să spintece partea centrală 
frontală ar fi un sacrilegiu - prin urmare își scoase din 
minte această variantă. 

În infraroșu, domnul Gumb nu-și poate da seama de 
culoarea adevărată a pielii lui Catherine. Fata pare mai 
slabă. Crede că e posibil ca fata să fi ţinut regim de slăbire 
atunci când a răpit-o. 

Experienţa l-a învăţat să aștepte patru până la șapte zile 
înainte de a-și culege recolta. Pierderea bruscă de greutate 
face ca pielea să fie mai puţin întinsă și mai ușor de jupuit. 
În plus, înfometarea răpește o mare parte din puterea 
subiecţilor și-i face mai ușor de manevrat. Mai docili. Unii 
sunt cuprinși de o resemnare buimacă. În același timp, este 
necesar să li se asigure câteva raţii de hrană pentru a 
preveni accesele distructive de disperare care ar putea 
deteriora pielea. 

Era limpede că materialul pierduse în greutate. Acesta 
este atât de deosebit, atât de esenţial pentru ceea ce face 
domnul Gumb, încât nu mai are răbdare să aștepte prea 
mult, și nici nu trebuie. O va face mâine după-amiază sau 
mâine-seară. Cel mai târziu în ziua următoare. Curând. 


e CAPITOLUL 34 


Clarice Starling recunoscu panoul rutier ce indica 
localitatea  Stonehinge Villas de la știrile televizate. 
Complexul rezidenţial East Memphis, un amestec de 
apartamente și vile, forma un U mare în jurul unui teren de 
parcare. 

Starling își lăsă automobilul Chevrolet Celebrity, închiriat, 
în mijlocul parcării. Zona era locuită de muncitori specialiști 
bine plătiţi și de directorași mărunți - deduse asta după 
autoturismele de teren Trans-Arm și IROC-Z Camaro. 
Rulote pentru week-end-uri și remorci pentru bărci, vopsite 
în culori sclipitoare, erau parcate într-o secţiune rezervată 
a terenului. 

Stonehinge Villas - cuvintele o iritau pe Starling ori de 
câte ori le citea. Probabil că apartamentele erau pline de 
mobilier de răchită și de covoare miţoase de culoarea 
piersicii. Fotografii sub geamul de pe măsuţa de cafea. Cărţi 
de bucate și reviste ilustrate. Starling, a cărei singură 
reședință era o cameră în căminul Academiei FBI, era un 
critic sever al acestor apucături. 

Trebuia s-o cunoască pe Catherine Baker Martin, și locul 
acesta nu părea deloc potrivit pentru fiica unui senator. 
Starling citise materialul biografic adunat de FBI, de unde 
reieșea că tânăra Catherine Martin era studentă cu 
rezultate mediocre. Avusese un eșec la Farmington și 
petrecuse doi ani nefericiți la Middlebury. Acum era 
studentă la Southwestern și învăţătoare stagiară. 

Starling și-ar fi putut-o imagina cu ușurință ca pe o 
puștoaică preocupată de propriile gânduri, grea de cap, 
dintr-o școală cu internat, unul dintre acei oameni veșnic 
neascultători. Dar Starling știa că trebuia să dea dovadă de 
prudenţă, să nu se lase mânată de propriile prejudecăţi și 


resentimente. Ea însăși petrecuse destui ani prin internate, 
trăind din burse, dar având totdeauna situaţia școlară mai 
bună decât calitatea hainelor pe care le purta. Cunoscuse o 
mulțime de copii din familii înstărite, care petrecuseră prea 
mult timp prin internatele școlare. Nu dădea nicio ceapă 
degerată pe unii dintre aceștia. Dar ajunsese să înţeleagă 
că incapacitatea de concentrare poate fi o stratagemă 
pentru evitarea durerii și că adesea este interpretată greșit 
drept superficialitate și indiferenţă. 

Era mai bine să și-o închipuie pe Catherine ca pe un copil 
care naviga cu iahtul împreună cu tatăl ei, ca în filmul 
transmis la televiziune odată cu apelul doamnei senator 
Martin. Se întrebă dacă nu cumva Catherine se străduise 
să-i facă pe plac tatălui ei atunci când era mică. Se întrebă 
ce făcea Catherine când au venit și au anunţat-o că tatăl ei 
murise în urma unui atac de cord, la patruzeci și doi de ani. 
Starling era sigură că fata îi ducea dorul. Și această rană 
comună - dorul de tată - o făcu pe Starling să se simtă 
apropiată de ea. 

Starling considera că este esenţial să ţină la Catherine, 
pentru că asta o îmboldea să se străduiască mai mult. 

Își dădu seama unde era situat apartamentul tinerei după 
cele două mașini ale poliției din Tennessee parcate în faţa 
lui. Pe asfaltul parcării din apropierea apartamentului se 
vedeau pete de praf alb. De bună seamă că cineva de la 
Biroul de Investigaţii Tennessee ridicase spre analiză petele 
de ulei cu praf de piatră ponce sau alt praf inert. Crawford 
îi spusese că agenţii locali își cunoșteau bine meseria. 

Starling se apropie de vehiculele de vacanţă lăsate în 
secţiunea specială a parcării din fața apartamentului. Aici o 
înhăţase Buffalo Bill. Destul de aproape de casă ca fata să fi 
lăsat ușa neiîncuiată atunci când ieșise din casă. Ceva a 
atras-o afară. Trebuie să fi fost un lucru ce părea total 
inofensiv. 

Starling știa că polițiștii din Memphis îi interogaseră cu 
meticulozitate pe toţi martorii potenţiali și că nimeni nu 


văzuse nimic, sau poate că răpirea avusese loc printre 
rulotele înalte. De-acolo trebuie s-o fi urmărit. Cu siguranţă 
că s-a aflat într-un vehicul oarecare. Dar Buffalo Bill știa că 
fata era aici. Pusese ochii pe ea undeva și se ţinuse pe 
urmele ei, așteptând un moment prielnic. Fete de statura 
lui Catherine se întâlnesc mai rar. Individul nu-și alegea 
locurile de pândă la întâmplare, așteptând să apară o 
femeie cu proporțiile dorite de el. Putea să aștepte zile în 
șir și să nu apară niciuna. 

Toate victimele erau corpolente. Toate. Unele erau grase, 
dar toate erau corpolente. „Părţile veșmântului trebuie să i 
se potrivească.” Amintindu-și cuvintele doctorului Lecter, 
Starling se cutremură. Doctorul Lecter, noul locuitor al 
orașului Memphis. 

Starling trase adânc aer în piept, își umflă obrajii și lăsă 
aerul să iasă încet. Să vedem ce putem afla despre 
Catherine. 

Un polițist din forţele de ordine ale statului Ilennessee, 
purtând emblema cu Smokey the Bear, i-a deschis ușa de la 
apartamentul lui Catherine Martin. Când Starling i-a arătat 
legitimaţia, acesta i-a făcut semn să intre. 

— Domnule poliţist, am venit să arunc o privire asupra 
acestei reședințe. 

„Reședinţă” părea un cuvânt potrivit pentru dialogul cu 
un bărbat care purta pălăria chiar și în casă. Acesta 
încuviinţă din cap. 

— Dacă sună telefonul, nu vă deranjaţi, am să răspund 
eu. 

Pe tejgheaua din bucătărie Starling văzu un casetofon 
racordat la telefon. Alături de acesta se aflau două 
telefoane noi. Unul nu avea disc de formare a numerelor - 
era o legătură directă cu agenţia Southern Bell, care se 
ocupa cu interceptarea convorbirilor telefonice în zonă. 

— Pot să vă ajut în vreun fel? întrebă tânărul poliţist. 

— Poliţia și-a terminat treaba aici? 


— Apartamentul a fost pus la dispoziţia familiei. Eu sunt 
aici numai pentru telefon. Puteţi atinge orice obiect, dacă 
asta vă interesează. 

— Bun. Atunci o să arunc o privire. 

— OK. 

Tânărul polițist își recuperă ziarul pe care-l ascunsese 
sub canapea și se așeză la loc. 

Starling voia să se concentreze. Ar fi vrut să fie singură în 
apartament, dar știa că avusese noroc că locuinţa nu era 
plină de polițiști. 

Începu cu bucătăria. Nu era utilată de către un bucătar 
serios. Catherine venise după floricele de porumb, după 
cum declarase poliţiei prietenul ei. Starling deschise 
congelatorul și găsi acolo două cutii de floricele 
semipreparate, de pus la cuptorul cu microunde. Din 
bucătărie nu se vedea parcarea. 

— De unde sunteţi? 

Starling nu auzi întrebarea de prima dată. 

— De unde sunteţi? 

Polițistul de pe canapea se uita la ea pe deasupra 
ziarului. 

— Washington, răspunse Starling. 

Sub chiuvetă... da, zgârieturi pe racordul ţevii. Băieţii 
demontaseră sifonul și-l examinaseră. O bilă albă pentru 
agenţii FBI locali. Cuţitele nu erau ascuţite. Mașina de 
spălat vase fusese folosită, dar nu și golită. Frigiderul 
conţinea brânză de vaci și salată de fructe. Catherine își 
făcea cumpărăturile de la un fast-food, probabil din același 
loc, vreun magazin din apropiere unde erai servit fără să 
mai cobori din mașină. Poate că trecuse cineva prin 
preajma magazinului. Nu strica să verifice. 

— Sunteţi de la Biroul Procurorului General? 

— Nu, de la FBI. 

— Tre' să vină și de la ei cineva. Așa am auzit la intrarea 
în schimb. De când lucraţi la FBI? 


În sertarul pentru verdeţuri era o varză artificială. 
Starling o rostogoli și controlă compartimentul pentru 
bijuterii dinăuntru. Era gol. 

— De când lucraţi la FBI? 

Starling se uită la poliţist. 

— Uite care-i treaba, domnule poliţist. După ce-am să 
termin de căutat pe-aici, s-ar putea să am nevoie să vă pun 
eu câteva întrebări. Atunci poate c-o să-mi daţi o mână de 
ajutor. 

— Desigur. Dacă pot... 

— Bun, în regulă. Hai să așteptăm până atunci, și-o să 
mai stăm de vorbă. Acum trebuie să mă gândesc la ceea ce 
am de făcut. 

— Nicio problemă din partea mea. 

Dormitorul era luminos și însorit, având un aer care-i 
plăcea lui Starling. Mobilierul și decoraţiunile interioare 
erau de o calitate mai bună decât își puteau permite 
majoritatea tinerelor. Erau acolo un paravan Coromandel, 
două exemplare de bibelouri cloisonne€ pe rafturi și un 
secreter de calitate, din lemn de nuc masiv. Paturi separate. 
Starling ridică marginea așternuturilor. Rotilele erau 
blocate la patul din stânga, dar nu și la cel din dreapta. 
„Catherine probabil că le apropie unul de celălalt atunci 
când are nevoie. Poate că are un amant de care prietenul ei 
nu știe. Sau poate că uneori dorm împreună aici. Robotul 
telefonic nu are opţiunea de apel la distanţă. Așa că trebuie 
să fie aici când o sună maică-sa.” 

Robotul telefonic era același model cu al ei, obișnuitul 
Phone-Mate. Ridică panoul superior. Ambele casete, de 
emisie și de recepţie, dispăruseră. În locul lor era un bilet 
pe care scria: „CASETELE PROPRIETATEA TBI 46”. 

Camera era rezonabil de curată, dar avea aspectul 
dezordonat pe care-l lasă în urmă niște indivizi 
neîndemânatici, bărbaţi care încearcă să așeze obiectele la 
loc exact la fel, dar nu reușesc întru totul. Starling și-ar fi 
dat seama că dormitorul fusese percheziţionat chiar și fără 


urmele de praf pentru amprente de pe toate suprafeţele 
netede. 

Starling nu credea că vreuna dintre secvențele răpirii 
avusese loc în dormitor. Crawford avea probabil dreptate, 
Catherine fusese răpită în parcare. Dar Starling voia s-o 
cunoască pe Catherine, și asta fusese locuinţa ei. Este 
locuinţa ei, se corectă Starling. Catherine locuiește aici. 

În dulăpiorul noptierei era o carte de telefon, batiste 
igienice, o cutie cu ustensile de toaletă și, lângă cutie, un 
aparat fotografic Polaroid SX-70 cu un dispozitiv de 
declanșare de la distanţă și un trepied scurt, pliat. Hmm. 
Concentrată ca o șopârlă, Starling se uită la aparat. Clipi 
asemenea unei șopârle, însă nu-l atinse. 

Şifonierul o interesa pe Starling cel mai mult. Catherine 
Baker Martin, cu eticheta de la spălătorie C-B-M, avea o 
mulțime de haine, și unele dintre ele erau de foarte bună 
calitate. Starling recunoscu multe dintre etichete, inclusiv 
pe cea de la magazinul Garfinkeps and Britches din 
Washington. „Cadouri de la mămica”, își spuse ea. 
Catherine avea haine frumoase, de croială clasică, la două 
mărimi, astfel încât să i se potrivească atât la 65 de 
kilograme, cât și la 75, după cum aprecie Starling, și mai 
erau acolo și câteva perechi de pantaloni largi și pulovere, 
de criză, când mai lua în greutate, de la Statuesque Shop. 
Pe un raft se găseau douăzeci și trei de perechi de pantofi. 
Șapte perechi erau marca Ferragamos, mărimea 42, și mai 
erau și niște adidași și pantofi sport. Pe raftul de sus se 
vedeau un mic rucsac și o rachetă de tenis. 

Obiectele personale ale unui copil privilegiat, student și 
învăţător stagiar, care trăia mai bine decât majoritatea 
semenilor săi. 

O sumedenie de scrisori în secreter. Bilete scrise stângaci 
de la foști colegi de clasă. Timbre, etichete poștale. Un 
teanc de foi de hârtie de ambalaj în sertarul de jos, cu 
modele și culori diferite. Degetele lui Starling cercetară 
teancul de hârtii. Tocmai se gândea să-i interogheze pe 


vânzătorii de la magazinul din apropiere, când descoperi o 
foaie care era prea groasă și prea rigidă. Degetele ei 
trecuseră inițial de ea, apoi reveniseră. Era antrenată să 
sesizeze anomaliile, și foaia de hârtie era deja pe jumătate 
trasă în afară când se uită la ea. Era o foaie albastră, dintr- 
un material asemănător cu sugativa, și modelul imprimat pe 
ea era o imitație grosolană a personajului de desen animat 
Pluto. Căţelușii aranjaţi în șiruri semănau cu Pluto, aveau 
culoarea potrivită, dar nu respectau întocmai proporțiile. 

— Catherine, Catherine, spuse Starling. 

Scoase o pensetă din geantă și cu ajutorul ei strecură 
foaia colorată într-o pungă de plastic. Pentru moment, o 
puse pe pat. 

Cutia de bijuterii de pe comodă era din piele ștanţată, așa 
cum întâlnești în orice dormitor de fată. Cele două sertare 
din faţă și capacul cu trei compartimente suprapuse 
conţineau niște bijuterii obișnuite, nimic de valoare. 
Starling se întrebă dacă nu cumva piesele cele mai bune 
fuseseră în varza artificială din frigider, și, dacă da, cine le 
luase. 

Își strecură degetul într-o parte a capacului și deblocă 
sertarul secret de la spatele cutiei pentru bijuterii. Acesta 
era gol. Se întrebă pentru cine erau secrete aceste sertare 
- cu siguranţă că nu pentru hoţi. Tocmai își dusese mâna la 
spatele cutiei, împingând sertarul înapoi, când atinse cu 
degetele plicul lipit cu scotch pe fundul sertarului. 

Își puse mai întâi o pereche de mănuși de bumbac și 
întoarse cutia cu sertarul spre ea. Trase afară sertarul gol 
și-l răsuci. Un plic maro era lipit de fundul sertărașului cu 
bandă adezivă. Capacul plicului era băgat înăuntru, fără să 
fie lipit. Ținu hârtia aproape de nas. Plicul nu fusese afumat 
pentru amprente. Starling se folosi de pensetă pentru a 
deschide plicul și pentru a-l goli de conţinut. Înăuntru erau 
cinci fotografii Polaroid, pe care le scoase afară pe rând. 
Pozele înfățișau un bărbat și o femeie care făceau amor. Nu 
apăreau feţele sau capetele personajelor. Două fotografii 


fuseseră făcute de femeie, două de bărbat, și una de pe 
trepiedul așezat pe noptieră. 

Era greu să-ţi dai seama de proporţii după o fotografie, 
dar, având în vedere cele 65 de kilograme repartizate în 
mod spectaculos pe un trup de o înălțime considerabilă, 
femeia trebuia să fie Catherine Martin. Bărbatul purta pe 
penis ceva ce părea a fi un inel din fildeș sculptat. Rezoluţia 
fotografiei nu era suficient de bună pentru a scoate în 
evidenţă detaliile acestuia. Bărbatul făcuse operaţie de 
apendicită. Starling puse fiecare fotografie într-o pungă de 
plastic și apoi în câte un plic de culoare maro. Împinse apoi 
la loc sertărașul. 

— Am bijuteriile veritabile în buzunar, spuse o voce din 
spatele ei. Nu cred că a dispărut ceva. 

Starling privi în oglindă. Doamna senator Ruth Martin 
stătea în ușa dormitorului. Părea epuizată. 

Starling se întoarse cu faţa spre ea. 

— Bună ziua, doamnă senator. Vreţi să vă întindeţi un 
pic? Eu aproape am terminat. 

Chiar dacă era epuizată, doamna senator constituia o 
prezenţă remarcabilă. În spatele imaginii exterioare atent 
elaborate, Starling desluși o fire combativă. 

— Cine ești dumneata, te rog? Credeam că poliţia a 
terminat aici ce-avea de făcut. 

— Sunt Clarice Starling de la FBI. Aţi vorbit cu doctorul 
Lecter, doamnă senator? 

— Mi-a dat un nume, spuse doamna senator, care își 
aprinse o ţigară și o cercetă pe Starling din cap până în 
picioare. Vom vedea ce valoare are. Dar dumneata ce-ai 
găsit în cutia de bijuterii, agent Starling? Are vreo valoare? 

— Unele documente pe care le vom putea verifica în 
câteva minute, reuși să îngaime Starling. 

— În cutia de bijuterii a fiicei mele? Să le vedem! 

Starling auzi voci în camera învecinată și speră să îi 
întrerupă cineva. 


— E cumva cu dumneavoastră și domnul Copley, agentul 
special din Memphis... 

— Nu, nu este, și ăsta nu e un răspuns. Fără supărare, 
agent Starling, vreau să văd ce-ai scos din cutia de bijuterii 
a fiicei mele - întoarse capul și strigă peste umăr. Paul. Paul, 
vrei să vii până aici? Agent Starling, s-ar putea să-l cunoști 
pe domnul Krendler de la Departamentul de Justiţie. Paul, 
ea e domnișoara pe care Crawford a trimis-o la Lecter. 

Krendler avea chelia bronzată și părea în formă la cei 
patruzeci de ani ai săi. 

— Bună ziua, domnule Krendler, vă cunosc, spuse 
Starling. 

„Omul de legătură dintre Congres și Divizia 
Criminalistică a Departamentului de Justiţie, omul care 
rezolvă problemele, cel puţin asistent al procurorului 
general, Doamne, apără și păzește.” 

— Agentul Starling a găsit ceva în cutia de bijuterii a 
fiicei mele și l-a pus într-un plic maro. Cred că ar fi bine să 
vedem despre ce e vorba, nu? 

— Agent Starling? spuse Krendler. 

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră, domnule Krendler? 

— Bineînţeles că poţi. Mai târziu. 

Krendler ţinea mâna întinsă. Starling se făcu roșie la faţă. 
Ştia că doamna senator nu era în apele ei, dar nu avea să-i 
ierte niciodată lui Krendler expresia de îndoială de pe chip. 
Niciodată. 

— Cum doriţi, spuse Starling și-i întinse plicul. 

Krendler se uită la prima fotografie și tocmai închisese la 
loc plicul, când doamna senator i-l luă din mâini. 

Era dureros să o privești în timp ce se uita la fotografii. 
Când termină, se duse la fereastră și rămase cu faţa 
ridicată spre cerul înnorat, cu ochii închiși. Părea 
îmbătrânită în lumina zilei, și mâna îi tremura când încercă 
să fumeze. 

— Doamnă senator... dădu să spună Krendler. 


— Poliţia a percheziţionat această cameră, spuse doamna 
senator Martin. Sunt sigură că au găsit acele fotografii și au 
avut atâta bun-simţ încât să le pună la loc și să-și ţină gura 
în privinţa lor. 

— Nu le-a mai găsit nimeni, interveni Starling. 

Femeia era rănită, dar se ţinea tare. 

— Doamnă Martin, vă daţi seama că trebuie să știm cine 
e acest bărbat. Dacă e un prieten, nicio problemă. Pot afla 
asta în cinci minute. Nimeni altcineva nu mai are de ce să 
vadă fotografiile, și Catherine nu trebuie să știe. 

— O să am grijă de asta, spuse doamna senator punând 
plicul în poșeta ei, iar Krendler nu interveni în niciun fel. 

— Doamnă senator, aţi luat cumva bijuteriile aflate în 
varza artificială din frigider? întrebă Starling. 

Secretarul doamnei senator, Brian Gossage, își vâri capul 
pe ușă. 

— Îmi cer scuze, doamnă senator, dar au terminat de 
instalat terminalul. Putem urmări operaţiunea de căutare a 
lui William Rubin în baza de date a FBl-ului. 

— Mergeţi acolo, doamnă senator, spuse Krendler. Vin și 
eu imediat. 

Ruth Martin ieși din cameră fără să răspundă la 
întrebarea lui Starling. 

Aceasta avu prilejul să-l vadă mai bine pe Krendler în 
timp ce închidea ușa dormitorului. Costumul lui era un 
triumf al croitoriei manuale, și individul nu era înarmat. De- 
atâta mers pe covoare groase i se luase luciul de pe partea 
inferioară a tocurilor de la pantofi, tocuri care nu apucaseră 
încă să se tocească. 

Krendler rămase o clipă cu mâna pe clanţa ușii, cu capul 
aplecat. 

— A fost o percheziţie reușită, spuse el în timp ce se 
întorcea. 

Starling nu se lăsă dusă de nas și se uită fix la el. 

— Văd că la Quantico sunt pregătiţi scotocitori de 
nădejde, adăugă Krendler. 


— Dar nu și hoți. 

— Ştiu asta. 

— Nu s-ar zice. 

— Las-o baltă! 

— O să continuăm cercetările legate de fotografii și de 
varza artificială, nu-i așa? întrebă ea. 

— Da. 

— Ce e cu numele „William Rubin”, domnule Krendler? 

— Lecter zice că ăsta e numele lui Buffalo Bill. Ăsta e 
mesajul pe care l-am transmis la secţia de identificare și la 
NCIC. Uită-te la asta! 

Îi dădu stenograma convorbirii dintre Lecter și doamna 
senator Martin, o copie neclară tipărită pe o imprimantă 
matricială. 

— Vreo idee? spuse el când ea termină de citit. 

— Nu a spus aici niciun detaliu pe care să fie silit 
vreodată să-l retracteze, remarcă Starling. Declară că e 
vorba despre un bărbat alb pe care-l cheamă Billy Rubin, 
bolnav de antraxul fildeșului de elefant. Orice s-ar întâmpla, 
nu poţi să-l prinzi cu vreo minciună în declaraţia de faţă. În 
cel mai rău caz, poate pretinde să se fi înșelat. Sper ca așa 
să stea lucrurile. Dar se mai poate să-și fi bătut joc de ea. 
Domnule Krendler, e cât se poate de capabil de asta. L.-aţi... 
întâlnit vreodată? 

Krendler clătină din cap și pufni pe nări. 

— Doctorul Lecter a ucis nouă oameni, iar astea sunt 
doar crimele despre care știm. Orice s-ar întâmpla, chiar 
dacă i-ar readuce la viaţă pe morţi, n-o să-l lase liber. Așa 
încât tot ce i-a mai rămas e să se distreze. De-aia ne-am 
jucat cu el... 

— Știu cum v-aţi jucat cu el. Am ascultat banda 
înregistrată de Chilton. Nu zic că a fost o greșeală - dar zic 
că s-a terminat. Cei de la Științe Comportamentale pot să 
continue cercetările pe baza a ceea ce ai obţinut - 
perspectiva transsexuală - în măsura în care merită. Iar tu 
te vei întoarce la cursurile de la Quantico mâine. 


V 


„Dar-ar dracii 

— Am găsit și altceva. 

Foaia de hârtie colorată rămăsese pe pat neobservată. 
Starling o luă și i-o dădu lui Krendler. 

— Ce-i asta? 

— Arată ca o hârtie cu căţeluși pe ea. 

Îl lăsă să întrebe restul. El ceru informaţia cu un gest al 
mâinii. 

— Sunt destul de sigură că pe sugativă e acid. LSD. 
Hârtia e de pe la mijlocul anilor șaptezeci, sau chiar mai 
veche. Acum e o curiozitate. Merită să aflăm de unde o are. 
Ar trebui să facem niște teste ca să fim siguri. 

— Poţi s-o iei cu tine la Washington și s-o predai la 
laborator. Ai să pleci în câteva minute. 

— Dacă nu vreţi să așteptați, o putem face pe loc, cuo 
trusă de teren. Dacă vreun poliţist are trusa standard de 
identificare a narcoticelor, e vorba despre testul J, nu ia 
decât două secunde, putem... 

— Înapoi la Washington, înapoi la școală, spuse Krendler 
deschizând ușa. 

— Domnul Crawford mi-a ordonat... 

— Ordinele tale sunt cele pe care ţi le dau eu acum. În 
acest moment nu te mai afli în subordinea lui Jack 
Crawford. Revii imediat sub aceeași jurisdicție ca orice alt 
student, iar treaba ta e la Quantico, m-ai înţeles? Ai un 
avion la două și zece. Ai grijă să nu-l pierzi. 

— Domnule Krendler, doctorul Lecter a vorbit cu mine 
după ce a refuzat să stea de vorbă cu cineva de la Poliţia din 
Baltimore. Poate că la fel se va întâmpla și acum. Domnul 
Crawford era de părere... 

Krendler închise ușa din nou, cu mai multă fermitate 
decât ar fi fost nevoie. 

— Agent Starling, eu nu trebuie să mă justific faţă de 
tine, dar ascultă-mă! Informarea Departamentului de 
Științe Comportamentale este consultativă, întotdeauna a 
fost așa. Totul se reduce la asta. Jack Crawford ar trebui să- 


și ia oricum o învoire pe motive familiale. Sunt surprins că a 
fost în stare să-și facă datoria atât de bine în condiţiile 
astea. A riscat prostește neinformând-o pe doamna senator 
Martin, și a încasat-o în consecință. Cu dosarul lui, la o 
distanţă atât de mică de pensionare, nici măcar ea nu poate 
să-i facă prea mult rău. Așa că, în locul tău, nu mi-aș face 
prea multe griji pentru pensia lui. 

Starling nu pricepu ce voia să spună Krendler. 

— Mai aveţi pe cineva care a prins trei criminali în serie? 
Ştiţi pe cineva care a prins măcar unul? N-ar trebui s-o 
lăsaţi să meargă pe pista asta, domnule Krendler. 

— De bună seamă că ești o tânără eminentă, altfel 
Crawford nu și-ar fi bătut atâta capul cu tine, așa că am să- 
ţi spun o singură dată: învaţă să-ţi stăpânești gura aia mare 
a ta, altfel o să ajungi într-un birou de copiat acte. Chiar nu 
pricepi? În primul și în primul rând, singurul motiv pentru 
care ai fost trimisă la doctorul Lecter a fost ca să obţii niște 
informaţii noi pe care directorul vostru să le folosească pe 
Dealul Capitoliului. Chestii inofensive despre principalele 
crime, un „punct de vedere confidenţial despre doctorul 
Lecter”, el le servește congresmenilor poveștile astea ca pe 
niște bomboane în timp ce încearcă să obţină aprobarea 
noului buget. Și ei înghit totul, au ce să bârfească la cină, 
când ies în oraș. Ţi-ai depășit atribuţiile, agent Starling, și 
ești pe liber în cazul acesta. Ştiu că ai niște documente 
suplimentare de identitate. Te rog să mi le predai. 

— Am nevoie de ele ca să mă pot urca în avion cu pistolul. 
Arma trebuie dusă la Quantico. 

— O armă, Dumnezeule! Să predai legitimaţia imediat ce 
ajungi acolo! 

Doamna senator Martin, Gossage, un tehnician și câţiva 
polițiști erau adunaţi în jurul unui monitor video, cu un 
modem conectat la telefon. Linia operativă a Centrului de 
Informaţii de la National Crime (NCIC) transmitea o 
relatare în direct a cercetărilor efectuate la Washington în 
legătură cu informaţia doctorului Lecter. Pe ecran apăru o 


informaţie de la Centrul Naţional pentru Controlul 
Maladiilor din Atlanta: antraxul fildeșului de elefant se 
poate contracta prin inhalarea prafului de la șlefuirea 
fildeșului african, de regulă la manufacturarea mânerelor 
decorative. În Statele Unite este o boală a cuţitarilor, a 
celor care produc manual cuțite. 

La cuvântul „cuţitari” doamna senator închise ochii 
fierbinţi și uscați, strângând batista Kleenex în mână. 

Tânărul polițist care o lăsase pe Starling să intre în 
apartament tocmai îi adusese o ceașcă de cafea doamnei 
senator. Nu-și scosese pălăria nici acum de pe cap. 

Starling nu voia nici în ruptul capului să plece de acolo 
neobservată. Se opri în faţa femeii și spuse: 

— Vă urez noroc, doamnă senator. Sper ca fiica 
dumneavoastră să nu fi păţit nimic. 

Doamna senator încuviinţă din cap fără să se uite la ea. 
Krendler o zori pe tânăra agentă să iasă din încăpere. 

— N-am știut că n-are voie să intre aici, zise tânărul 
polițist în timp ce Starling pleca din cameră. 

Krendler o însoţi până la ieșirea din casă. 

— Am tot respectul pentru Jack Crawford. le rog să-i 
transmiţi cât de rău ne pare tuturor pentru... situaţia soţiei 
sale. Acum hai să ne întoarcem la școală și să ne vedem de 
treabă, bine? 

— La revedere, domnule Krendler. 

Apoi rămase singură în parcare, cu senzaţia neclară că 
nu înțelesese nimic din ce se întâmplă pe lumea asta. 

Urmări cu privirea un porumbel care se plimba pe sub 
rulote și remorcile cu bărci. Pasărea luă cu ciocul o coajă de 
alună și apoi îi dădu drumul. Vântul umed îi răvășea penele. 

Starling ar fi vrut să poată vorbi cu Crawford. „lrosirea 
resurselor și prostia îţi produc cele mai mari pagube, așa-i 
spusese parcă. Folosește-te de acest moment, și te va 
tempera. Acum vine testul cel mai dificil - să nu lași furia și 
frustrarea să te împiedice să gândești. Este esenţa 


calităţilor de comandant, așa dovedești dacă le ai sau nu le 
ai.” 

Nu dădea nicio ceapă degerată pe calităţile de 
comandant. Constată că nu dădea o ceapă degerată, sau, 
mă rog, doi bani, pe ideea de a fi agent special Starling. Mai 
ales dacă astea erau regulile jocului. 

Se gândi la fata săracă, grasă, tristă și moartă pe care o 
văzuse întinsă pe masa de la pompele funebre din Potter, 
Virginia de Vest. „Avea unghiile lăcuite cu sclipici, exact ca 
aceste jeguri de rulote. 

Cum o chema oare? Kimberly. 

„Să fiu a naibii dacă ticăloșii ăștia o să mă vadă 
plângând.” 

Dumnezeule, toată lumea se numea Kimberly; avusese 
patru colege de clasă cu numele ăsta. Trei băieţi pe care-i 
chema Sean. Kimberly, cu numele ei de serial de 
televiziune, străduindu-se să se gătească, își perforase lobii 
urechilor încercând să arate mai bine, vrând să-și 
înfrumuseţeze înfățișarea. lar Buffalo Bill se uită la sânii ei 
lăsaţi și neinteresanţi și-i lipește ţeava pistolului de piept, 
între cele două ţâţe, apoi trage și face o gaură ca o stea de 
mare. 

Kimberly, sora ei tristă și grasă, care se epila cu ceară pe 
picioare. Nu era de mirare - judecând după faţa ei, după 
braţe și după picioare, pielea era tot ce avea mai bun. 
„Kimberly, ești supărată acolo unde te afli?” Fa n-avea o 
mamă senator care s-o caute. Nici avion care să transporte 
pe toţi nebunii de colo-colo. „Nebuni” era un cuvânt pe care 
n-ar fi trebuit să-l folosească. Atâtea lucruri pe care nu 
trebuia să le facă. „Oameni nebuni.” 

Starling se uită la ceasul de la mână. Mai avea o oră și 
jumătate până la plecarea avionului și mai era un lucru 
mărunt pe care-l putea face. Voia să se uite la faţa 
doctorului Lecter atunci când spunea „Billy Rubin”. Dacă 
reușea să susţină privirea acelor ciudaţi ochi căprui 
suficient de mult timp, dacă se uita în profunzime, acolo 


unde întunericul absoarbe scânteierile, poate că avea să 
deslușească într-un final ceva util. Se gândi că ar putea 
vedea veselie. 
„Slavă Domnului că mai am încă legitimaţia la mine.” 
Demară în trombă, lăsând pe asfaltul parcării două dâre 
lungi de cauciuc. 


e CAPITOLUL 35 


Clarice Starling conducea grăbită prin traficul periculos 
din Memphis. Pe obraz i se uscaseră două lacrimi de mânie, 
în mod ciudat, acum avea o senzaţie de plutire și de 
eliberare. O claritate nefirească - asta o avertiza că era 
pusă pe harţă, așa că încercă să se stăpânească. 

Mai devreme, când venise de la aeroport, trecuse pe 
lângă vechea clădire a tribunalului, așa că o găsi din nou cu 
ușurință. 

Autorităţile din Tennessee nu voiau să riște nimic când 
era vorba despre Hannibal Lecter. Erau hotărâte să-l ţină în 
condiţii de siguranţă, fără să-l expună la pericolele 
închisorii orășenești. Au rezolvat problema alegând clădirea 
care adăpostea vechiul tribunal și fosta închisoare, o 
construcţie masivă, în stil gotic, din blocuri de granit, de pe 
vremea când munca fizică era gratuită. Acum devenise o 
clădire administrativă a primăriei, după ce suferise un 
proces de restaurare, întru câtva excesivă, în acest oraș 
prosper, conștient de propria importanţă istorică. Acum 
arăta ca o fortăreață medievală înconjurată de poliţie. 

Un amalgam de mașini ale forțelor de ordine - patrule de 
circulaţie, de la Departamentul șerifului din districtul 
Shelby, Biroul de Investigaţii Tennessee și Departamentul 
de Corecţie - umplea parcarea. Starling fu nevoită să 
treacă printr-un baraj de poliţie chiar înainte de a-și parca 
mașina închiriată. 

Prezenţa doctorului Lecter ridicase o problemă 
suplimentară de securitate: atitudinea celor din afară. Se 
primiseră încontinuu telefoane de amenințare din 
momentul în care la știrile de dimineaţă se relatase despre 
venirea sa. Victimele sale aveau numeroși prieteni și rude 
cărora le-ar fi plăcut tare mult să-l vadă mort. 


Starling spera ca agentul FBI rezident, Copley, să nu fie 
acolo, căci nu voia să-i facă necazuri. 

Zări ceafa lui Chilton în mijlocul unui grup de reporteri 
adunaţi pe iarba de lângă treptele principale. În mulţime se 
aflau două minicamere de luat vederi. Starling se gândi că 
ar fi fost mai bine dacă ar fi avut ceva pe cap. Își întoarse 
faţa într-o parte în timp ce se apropia de intrarea în turn. 

Polițistul de la ușă îi cercetă legitimaţia înainte de a-i 
permite să intre în foaier. Holul de la intrarea în turn arăta 
acum ca o cameră de gardă militară. Un poliţist de la poliţia 
orașului era staționat lângă unicul lift al clădirii, iar un altul 
stătea lângă scări. Alţi polițiști, din forţele polițienești ale 
statului, care constituiau schimbul unităţilor de patrulare 
staționate în jurul clădirii, citeau ziarul Commercial Appeal 
pe canapele, în locuri unde nu puteau fi zăriţi de public. 

Un sergent se afla la biroul de vizavi de ascensor. Pe 
plăcuţa lui de identificare scria: „IATE, C.L.” 

— Accesul presei e interzis, spuse sergentul Tate când o 
zări pe Starling. 

— Nu e cazul, zise ea. 

— Sunteţi cu cei de la Biroul Procurorului General? 
întrebă el în timp ce se uita la legitimaţia ei. 

— Nu, cu asistentul adjunct al procurorului general, 
Krendler, spuse ea. Adineauri ne-am despărțit. 

Sergentul încuviinţă din cap. 

— Au venit aici tot felul de polițiști ca să-l vadă pe 
doctorul Lecter. Slavă Domnului că nu vedem așa ceva prea 
des. Va trebui să vorbiţi cu doctorul Chilton înainte să 
mergeţi sus. 

— L-am văzut afară, replică Starling. Am lucrat împreună 
la cazul ăsta la Baltimore, azi-dimineaţă. Aici trebuie să mă 
înregistrez, sergent Tate? 

Sergentul își controlă cu limba un molar, apoi spuse: 

— Chiar aici. Regulamentul de detenţie, domnișoară. 
Vizitatorii trebuie să lase aici armele, indiferent dacă sunt 
polițiști sau nu. 


Starling încuviință din cap. Scoase încărcătorul, sub 
privirile sergentului de poliție, care-i urmărea cu încântare 
mișcările mâinilor. Îi întinse revolverul cu mânerul înainte, 
iar polițistul îl încuie în sertar. 

— Vernon, condu-o sus pe domnișoara! 

Formă un număr din trei cifre și-i rosti numele în 
receptor. 

Ascensorul, o relicvă din perioada interbelică, scrâșni din 
toate încheieturile până la ultimul etaj. Ușa se deschise spre 
un palier și un coridor scurt. 

— Drept înainte, îi spuse polițistul. 

Pe geamurile mate ale ușii stătea scris cu vopsea: 
„SOCIETATEA DE ISTORIE A DISTRICTULUI SHELBY”. 

Acest ultim nivel al turnului era de fapt o încăpere 
ortogonală vopsită în alb, cu o podea și ornamente din 
stejar lustruit. Mirosea a ceară și a pap. Cu mobilierul ei 
sărăcăcios, încăperea avea un aer auster, amintind de o 
reuniune religioasă. Arăta oarecum mai bine acum decât 
arătase înainte ca birou de aprod. 

Doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforma Departamentului 
Penitenciarelor Tennessee erau la datorie. Cel mai mic de 
statură se ridică în picioare la biroul său când o văzu pe 
Starling intrând. Tipul mai solid stătea pe un scaun pliant în 
capătul îndepărtat al încăperii, cu faţa spre ușa unei celule. 
Era paznicul însărcinat cu prevenirea sinuciderilor. 

— Aveţi permisiunea să  vorbiţi cu prizonierul, 
domnișoară? întrebă polițistul de la birou. 

Pe ecusonul lui scria: „PEMBRY, T.W.”, pe birou erau un 
telefon, două bastoane de cauciuc și un spray paralizant. De 
peretele din spatele lui era rezemată o bară lungă de 
imobilizat prizonierul. 

— Da, o am, spuse Starling. L-am mai interogat și înainte. 

— Ştiţi regulile? Nu treceţi de barieră. 

— Absolut. 

Singurul element de culoare din cameră era bariera de 
circulaţie a poliţiei, o capră de lemn viu colorată în dungi 


galben și oranj, echipată cu lumini de semnalizare galbene, 
care acum erau stinse. Bariera fusese montată pe podeaua 
lustruită, la un metru și jumătate în faţa celulei. Pe un cuier- 
pom din apropiere stăteau atârnate lucrurile doctorului - 
masca de hochei și un obiect pe care Starling nu mai 
avusese prilejul să-l vadă, o vestă de spânzurătoare din 
Kansas. Lucrată din piele solidă, cu cătușe cu siguranţă 
dublă la talie și catarame la spate: probabil cel mai sigur 
obiect vestimentar de constrângere din lume. Masca și 
vesta neagră, atârnată de guler în cuierul-pom, alcătuiau o 
imagine tulburătoare pe fondul alb al peretelui. 

Apropiindu-se de celulă, Starling îl zări pe doctorul 
Lecter. Acesta citea la o măsuţă prinsă cu șuruburi de 
podea. Stătea cu spatele la ușă. Avea mai multe cărți și o 
copie a dosarului lui Buffalo Bill pe care ea i-l dăduse la 
Baltimore. Un casetofon mic era legat cu un lanţ de piciorul 
mesei. Era tare ciudat să-l vezi în afara azilului. 

În copilărie, Starling mai văzuse celule ca aceasta. 
Fuseseră fabricate de o firmă din St. Louis cam pe la 
începutul secolului și nimeni nu reușise de atunci să le 
construiască mai temeinic - o cușcă modulară din oţel călit, 
care poate transforma orice încăpere în celulă. Podeaua era 
din tablă de oţel sudată peste niște bare, iar pereţii și 
tavanul din fier forjat la rece completau carcera. Nu exista 
nicio fereastră. Tavanul era de un alb imaculat și luminat 
puternic. Un paravan firav din hârtie străjuia toaleta. 

Barele vopsite în alb brăzdau pereţii. Doctorul Lecter 
avea un cap cu contururi fine, păr negru. 

„O nevăstuică de cimitir. Trăiește într-o cutie toracică, 
printre frunzele uscate ale unei inimi.” 

Starling clipi ca să-și alunge gândul. 

— Bună dimineaţa, Clarice, spuse el fără să se întoarcă. 

Termină de citit pagina, puse un semn în locul unde 
rămăsese și se întoarse în scaun cu faţa spre ea, cu 
antebraţele pe spătar și cu bărbia sprijinită de ele. 


— Dumas ne spune că, dacă adăugăm o cioară la supă, 
toamna, când cioara s-a îngrășat mâncând boabe de 
ienupăr, gustul și aroma fierturii sporesc simţitor. 7ie îţi 
place supa, Clarice? 

— M-am gândit că poate vreţi să vă recuperaţi desenele, 
cele rămase în celulă, înainte să vă formaţi o părere. 

— Câtă grijă! Doctorul Chilton e euforic când se gândește 
la tine, iar lui Jack Crawford i-a fost luat cazul. Sau te-au 
trimis aici ca o ultimă încercare de a mă duce cu zăhărelul? 

Polițistul care păzea celula se dusese să stea de vorbă cu 
cel de la birou. Starling spera să nu audă discuţia. 

— Nu m-a trimis nimeni. Am venit din proprie inițiativă. 

— Lumea o să spună că ne iubim. Vrei să mă întrebi de 
Billy Rubin, Clarice? 

— Domnule doctor Lecter, fără a arunca vreo umbră de 
îndoială asupra a ceea ce i-aţi spus doamnei senator Martin, 
mă sfătuiţi să merg mai departe pe ideea dumneavoastră 
despre... 

— „Fără a arunca vreo umbră de îndoială”... îmi place. 
Nu te-aș sfătui în niciun fel. Ai încercat să mă păcălești, 
Clarice. Tu crezi că mă joc cu oamenii ăștia? 

— Eu cred că mie mi-aţi spus adevărul. 

— Păcat că ai încercat să mă păcălești, nu-i așa? spuse 
doctorul Lecter și își ascunse faţa în spatele braţelor până 
nu i se mai zăriră decât ochii. Păcat că fata asta, Catherine 
Martin, n-are să mai vadă soarele niciodată. Soarele e o 
saltea de foc în care Dumnezeul ei a murit. 

— Păcat că acum trebuie să faceţi pe codoașa și să lingeţi 
câteva lacrimi atunci când puteţi, replică Starling. Păcat că 
nu am reușit să terminăm ceea ce aveam de discutat. Teoria 
dumneavoastră despre imago, structura acesteia avea o 
anume... eleganţă, de care e greu să te detașezi. Acum e ca 
o ruină, o jumătate de arcadă care mai stă în picioare... 

— O jumătate de arcadă nu are cum să stea în picioare. 
Fiindcă veni vorba despre arcade, te-au mai lăsat să zburzi 
niţel, Clarice? Ţi-au luat insigna? 


— Nu. 

— Şi ce-ai acolo sub haină, un ceas de paznic ca al tatălui 
tău? 

— Nu, un încărcător rapid. 

— Vasăzică, te plimbi înarmată? 

— Da. 

— Atunci ar fi trebui să lași haina afară. le pricepi să 
COȘi? 

— Da. 

— Tu ţi-ai făcut costumul ăsta? 

— Nu. Domnule doctor Lecter, dumneavoastră știți să 
aflaţi totul. Nu se poate să fi discutat probleme intime cu 
acest Billy Rubin și acum să cunoașteţi atât de puţine 
lucruri despre el. 

— Așa crezi? 

— Dacă l-aţi cunoscut, atunci știți totul. Dar astăzi s-a 
întâmplat să nu vă mai amintiţi decât un singur detaliu, și 
anume, că suferea de antraxul fildeșului de elefant. Să-i fi 
văzut cum au tresărit când cei de la Atlanta le-au spus că 
asta e o boală profesională a cuţitarilor. Au înghiţit pe 
nerăsuflate povestea, exact așa cum aţi prevăzut că o să se 
întâmple. Pentru asta aţi fi putut obţine un apartament la 
hotelul Peabody. Dacă l-aţi fi cunoscut, aţi fi știut mai multe 
despre el. Eu cred că nu l-aţi cunoscut și că Raspail v-a 
povestit despre el. Dar v-aţi dat seama că niște informaţii la 
mâna a doua n-ar fi valorat la fel de mult în ochii doamnei 
senator Martin, nu-i așa? 

Starling aruncă iute o privire peste umăr. Unul din 
polițiști îi arăta celuilalt ceva în revista Guns & Ammo. 

— Aţi avut mai multe să-mi spuneţi în Baltimore. Cred că 
tot ce mi-aţi zis atunci rămâne valabil. Ascult și restul. 

— Am citit dosarele, Clarice, tu le-ai citit? Dacă citești cu 
atenţie, tot ce vrei să afli găsești acolo. Până și Inspectorul 
Emerit Crawford ar fi trebuit să-și dea seama de asta. 
Apropo, ai citit discursul stupefiant pe care Crawford l-a 
rostit anul trecut la Academia Naţională de Poliţie? L-a citat 


masiv pe Marc Aureliu într-un discurs despre datorie, 
onoare și tărie de caracter - o să vedem ce fel de stoic e 
Crawford atunci când Bella o să dea colțul. Cred că-și 
copiază pasajele filosofice din dicţionarul de citate Bartlett's 
Familiar. Dacă l-a înţeles pe Marc Aureliu, s-ar putea să 
rezolve cazul ăsta. 

— Spuneţi-mi cum. 

— Când îmi arăţi aceste sclipiri stranii de inteligenţă 
capabilă să găsească relaţii într-un context, uit că generaţia 
ta nu știe să citească, Clarice. Împăratul propovăduiește 
simplitatea. Principii prioritare. Despre fiecare lucru în 
parte trebuie să întrebi: ce este el în sine, în constituţia sa 
intrinsecă? Care este natura sa cauzală? 

— Asta nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Ce face el, bărbatul pe care-l cauţi? 

— Ucide... 

— Ah... zise el cu asprime, ferindu-și privirea o clipă în 
faţa tenacităţii ei de a persevera în greșeală. Asta e o 
chestie secundară. Care este primul și principalul lucru pe 
care-l face, ce nevoie își satisface el ucigând? 

— Mânie, resentiment social, frustrare sexu... 

— Nu. 

— Atunci, ce? 

— Râvnește. De fapt, râvnește să fie exact ceea ce ești tu. 
Este în natura lui să râvnească. Cum începem să râvnim, 
Clarice? Căutăm lucruri la care să râvnim? Străduiește-te 
să dai un răspuns! 

— Nu. Pur și simplu... 

— Nu. Întocmai. Începem prin a râvni la ceea ce vedem zi 
de zi. Nu simţi în fiecare zi priviri plimbându-se pe trupul 
tău, Clarice, în întâlniri întâmplătoare? Mi-e greu să-mi 
închipui că nu. Și privirile tale nu se opresc asupra unor 
lucruri? 

— Bun, atunci spuneţi-mi cum... 

— E rândul tău să-mi spui, Clarice. Nu mai poţi să-mi 
oferi vacanțe în Staţiunea veterinară pentru boli de copite 


și bot. De-acum înainte nu mai lucrăm decât în regim de 
serviciu contra serviciu: guid pro quo. lrebuie să fiu atent 
când fac afaceri cu tine. Spune-mi, Clarice! 

— Ce să vă spun? 

— Cele două lucruri cu care-mi ești datoare. Ce s-a 
întâmplat cu tine și cu calul și ce faci atunci când te mânii. 

— Domnule doctor Lecter, când vom avea timp, o să... 

— Noi doi nu avem aceeași unitate de măsură pentru 
timp, Clarice. Ăsta e tot timpul pe care o să-l ai vreodată. 

— Altă dată, ascultați, o să... 

— Am să ascult acum. La doi ani după ce tatăltău a 
murit, mama te-a trimis la verișoara ei și la soţul acesteia, la 
o fermă din Montana. Aveai zece ani. Ai descoperit atunci că 
îngrășau cai pentru abator. Ai fugit cu un cal care nu vedea 
prea bine. Şi? 

— ... Era vară, și se putea dormi în aer liber. Am luat-o pe 
un drum lăturalnic și am ajuns până la Bozeman. 

— Calul avea un nume? 

— Probabil, dar ei nu... nu le dai nume când îngrași caii 
pentru abator. l-am pus numele Hannah, era iapă, mi s-a 
părut potrivit. 

— Ai dus-o de dârlogi sau ai călărit-o? 

— Şi una, și alta. A trebuit s-o duc pe lângă un gard ca să 
mă urc pe ea. 

— Deci ai mers și călare, și pe jos până la Bozeman. 

— Chiar în afara orașului era un soi de fermă de vacanţă, 
școală de echitație, sau cam așa ceva. Am încercat să 
vorbesc cu ei să aibă grijă de iapă. Costa douăzeci de dolari 
pe săptămână în țarcul neacoperit și ceva mai mult în grajd. 
Şi-au dat seama imediat că animalul nu vedea. Le-am spus 
că o să am eu grijă de ea și că puteau pune copiii pe 
spinarea ei, eu o duceam de hăţ în timp ce părinţii acestora 
își vedeau de lecţiile de călărie. Le-am mai spus că puteam 
să rămân acolo și să rânesc grajdurile. Unul dintre «ei, 
bărbatul, a fost de acord cu tot ce ziceam eu, și între timp 
nevastă-sa l-a chemat pe șerif. 


— Șeriful era poliţist, la fel ca tatăl tău. 

— Asta nu m-a împiedicat ca, la început, să mă sperii de 
el. Avea o faţă mare și roșie. Până la urmă, șeriful a pus din 
buzunarul lui douăzeci de dolari pentru o săptămână de 
ședere a calului acolo, până se lămureau lucrurile. A zis că 
n-avea niciun rost să bagi calul în grajd cât timp afară era 
cald. Ziarele au relatat povestea. S-a iscat scandal. 
Verișoara mamei mele a fost de acord să mă lase să plec. 
Până la urmă am ajuns la Căminul Luteran din Bozeman. 

— E un orfelinat? 

— Da. 

— Şi Hannah? 

— A mers și ea cu mine. Un fermier luteran ne-a dat fân. 
Aveau deja un șopron la orfelinat. Am arat grădina cu ea. 
Totuși, trebuia supravegheată în timp ce mergea. Călca pe 
aracii de fasole și pe orice plantă care nu era îndeajuns de 
înaltă ca ea s-o simtă cu picioarele. Apoi o duceam de frâu 
în timp ce trăgea copiii într-un căruţ. 

— Până la urmă, a murit. 

— Păi, da. 

— Vorbește-mi despre asta. 

— S-a întâmplat anul trecut, mi-au scris la școală. După 
părerea lor, ajunsese la vârsta de douăzeci și doi de ani. 
Chiar în ultima ei zi din viaţă a tras un căruţ plin de copii, și 
a murit în somn. 

Doctorul Lecter păru dezamăgit. 

— Ce înduioșător, spuse el. Te-a regulat tatăl tău vitreg 
din Montana, Clarice? 

— Nu. 

— A încercat? 

— Nu. 

— Ce te-a determinat să fugi de acasă cu iapa? 

— Aveau de gând s-o omoare. 

— Ştiai când? 

— Nu exact. Stăteam cu grija asta tot timpul. Se cam 
îngrășase. 


— Atunci, ce a declanșat totul? Ce te-a făcut să pleci 
tocmai în ziua aia? 

— Nu știu. 

— Eu cred că știi. 

— Îmi făceam griji tot timpul. 

— Ce te-a făcut să pleci, Clarice. La ce oră ai plecat? 

— Devreme. Era încă întuneric. 

— Înseamnă că te-a trezit ceva din somn. Ce te-a trezit? 
Visai ceva? Ce anume? 

— M-am trezit și am auzit mieii zbierând. M-am trezit pe 
întuneric, și mieii behăiau. 

— Erau tăiaţi mieii de primăvară? 

— Da. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Pe ei nu aveam cum să-i ajut. Eram doar... 

— Ce-ai făcut cu iapa? 

— M-am îmbrăcat fără să aprind lumina și am ieșit afară. 
Era speriată. Toţi caii din ţarc erau speriaţi și se mișcau de 
colo-colo agitaţi. Am suflat în botul ei, și a știut că sunt eu. 
Până la urmă și-a pus botul în palma mea. Luminile erau 
aprinse în șopron și sub adăpostul de lângă ţarcul oilor. 
Erau becuri simple, luminau puternic. Camionul frigorific 
sosise și aștepta în preajmă, cu motorul pornit. Am plecat 
cu calul după mine. 

— I-ai pus șaua? 

— Nu. Am luat-o fără șa. Doar un căpăstru de frânghie. 

— Şi, în timp ce tu ai plecat pe întuneric, puteai auzi mieii 
behăind în spate, în ţarcul luminat? 

— Nu pentru mult timp. Nu erau decât vreo doisprezece. 

— Uneori te mai trezești din somn, nu-i așa? Te trezești în 
beznă și auzi mieii behăind? 

— Uneori. 

— Crezi că dacă l-ai prinde tu însăţi pe Buffalo Bill și dacă 
ai salva-o pe Catherine, mieii ar înceta să mai behăie, crezi 
că în felul ăsta și ei ar fi salvaţi și nu te-ai mai trezi noaptea 
să auzi mieii behăâind? Ce zici, Clarice? 


— Da. Nu știu. Posibil. 

— Mulţumesc, Clarice. 

Doctorul Lecter părea ciudat de împăcat cu sine. 

— Spuneţi-mi cum îl cheamă, insistă Starling. 

— Doctorul Chilton, spuse Lecter, cred că vă cunoașteţi. 

Preţ de o clipă, Starling nu-și dădu seama că Chilton se 
afla în spatele ei. Acesta o prinse de braţ. 

Ea și-l trase înapoi. Împreună cu Chilton erau Pembry și 
partenerul său corpolent. 

— În lift, spuse Chilton, faţa îi era plină de pete roșii. 

— Ştiai că doctorul Chilton nu are nicio diplomă în 
medicină? spuse doctorul Lecter. Te rog să ţii cont de asta 
mai târziu. 

— Să mergem! spuse Chilton. 

— Nu dumneata ești șeful pe-aici, domnule doctor 
Chilton, protestă Starling. 

Polițistul Pembry veni în preajma lui Chilton. 

— Nu, dar eu sunt. Dânsul i-a sunat pe șeful meu și pe 
șeful dumneavoastră. Îmi pare rău, dar am primit ordin să 
vă conduc afară. Vă rog să veniţi cu mine, imediat. 

— La revedere, Clarice. O să mă anunţi dacă vreodată 
mieii o să înceteze să mai behăie? 

— Da. 

Pembry o apucase de braţ. Ori pleca, ori se lupta cu el. 

— Da, spuse ea. Am să vă spun. 

— Promiţi? 

— Da. 

— Atunci ce-ar fi să terminăm arcada? Ia-ţi dosarul 
cazului cu tine, Clarice! Mie nu-mi mai trebuie. 

Ţinu dosarul cu braţul întins, printre gratii, cu degetul 
de-a lungul cotorului. Ea se întinse peste barieră și-l luă. 
Preţ de o clipă, vârful degetului ei arătător îl atinse pe al 
doctorului Lecter. Atingerea se reflectă ca o scânteiere în 
ochii lui. 

— Mulţumesc, Clarice. 

— Şi eu vă mulţumesc, domnule doctor Lecter. 


Și așa rămase doctorul Lecter în mintea ei: surprins într- 
un moment în care nu mai era ironic, stând în picioare în 
celula aceea albă, încordat ca un dansator, cu mâinile 
împreunate în faţă și cu capul ușor într-o parte. 

Ea plecă într-o fugă la aeroport, gonind cu mașina 
îndeajuns de repede ca să se lovească cu capul de plafon, și 
trebui să alerge pe pistă ca să prindă avionul în care-i 
ordonase Krendler să plece. 


e CAPITOLUL 36 


Pembry și Boyle erau gardieni cu experienţă și fuseseră 
aduși de la închisoarea de Stat Brushy Mountain ca să-l 
păzească pe doctorul Lecter. Erau calmi și precauţi și nu 
simțeau deloc nevoia să li se explice ce au de făcut, mai ales 
de către doctorul Chilton. 

Sosiseră la Memphis înaintea lui Lecter și examinaseră 
celula cu minuţiozitate. Când doctorul Lecter fusese adus la 
vechiul sediu al tribunalului, îl cercetaseră și pe el cu 
aceeași meticulozitate.  Deţinutul fusese supus unei 
percheziţii corporale interne de către un infirmier, în timp 
ce încă mai era legat fedeleș. Îmbrăcămintea i-a fost 
scotocită riguros și s-a trecut și cu un detector de metale 
peste cusături. 

Boyle și Pembry au ajuns la o înţelegere cu el, vorbindu-i 
la ureche pe un ton domol și civilizat, în timp ce era 
examinat. 

— Doctore Lecter, ne vom putea înţelege perfect. Te vom 
trata la fel de bine cum ne vei trata dumneata pe noi. 
Poartă-te ca un gentlemen și vei fi tratat regește! Dar să nu 
cumva să încerci să faci pe isteţul cu noi, amice. Dacă 
încerci să muști, îți lăsăm chelie în gură. S-ar părea că 
situaţia de pe aici ţi-este favorabilă. Cred că nu vrei să dai 
cu mucii în fasole chiar acum, nu? 

Doctorul Lecter ridică din sprâncene și privi cu prietenie 
la ei. Chiar de-ar fi vrut să dea un răspuns, n-ar fi putut din 
cauza penei de lemn proptite între molari în timp ce 
infirmierul îi lumina gura cu o lanternă și-i cerceta cu 
arătătorul mâinii înmănușate partea interioară a obrajilor. 

Detectorul de metale scoase un sunet în dreptul obrajilor. 

— Ce-i asta? întrebă infirmierul. 


— Plombe, spuse Pembry. Trage-i buza mai în spate acolo. 
Ai pus ceva material pe alea din spate, nu-i așa, doctore? 

—  Mie-mi face impresia că l-am cam îmblânzit pe 
nenișorul ăsta, i se confesă Boyle lui Pembry după ce-l 
închiseră pe Lecter în celulă. N-o să ne facă necazuri dacă 
n-o ia razna. 

Deși solidă și sigură, celulei îi lipsea o tavă cu role pentru 
transferul mâncării. La ora prânzului, în atmosfera 
neplăcută care urmă vizitei lui Starling, doctorul Chilton 
călcă pe nervi pe toată lumea, obligându-i pe Pembry și 
Boyle să treacă prin procesul îndelungat de îmbrăcare a 
docilului doctor Lecter în cămașa de forţă și de fixare a 
legăturilor la picioare în timp ce-l ţineau lipit cu spatele de 
zăbrele, înainte de a deschide ușa pentru a-i duce înăuntru 
tava. În tot acest timp, Chilton stătea cu spray-ul de gaz 
paralizant îndreptat spre celulă. 

Chilton refuzase să le spună celor doi pe nume, deși 
aceștia purtau ecusoanele de identificare, și li se adresa cu 
formula generală „voi, de-acolo”. 

Pe de altă parte, după ce paznicii au auzit că Chilton nu 
era licenţiat în medicină, Boyle i-a spus lui Pembry că 
individul era „un amărât profesor de școală”. 

Pembry a încercat la un moment dat să-i explice lui 
Chilton că vizita lui Starling nu fusese aprobată de ei, ci de 
cei de la biroul de jos, dar observă că pentru Chilton, la cât 
era de mânios, amănuntul nu avea nicio importanţă. 

Doctorul Chilton n-a fost prezent la cină și, cu cooperarea 
amuzată a lui Lecter, Boyle și Pembry au folosit propria 
metodă de introducere a tăvii. Treaba a funcţionat foarte 
bine. 

— Doctore Lecter, în seara asta n-o să mai ai nevoie de 
costumaţia pentru cină, spuse Pembry. Am să te rog să stai 
pe podea în capul oaselor și să te dai înapoi cu spatele până 
când poţi să-ţi scoţi mâinile printre gratii, cu braţele întinse 
înapoi. Uite așa. Acum încearcă să le îndrepţi din coate și 
mai mult. 


Pembry îi puse cătușele la mâini în afara zăbrelelor, în 
așa fel încât avea o bară între braţe și încă o bară 
transversală deasupra lor. 

— Nu-i așa că te-a durut doar un pic? Știu că doare, și n-o 
să stai așa mai mult de un minut, dar în felul ăsta scăpăm cu 
toţii de o grămadă de probleme. 

Cum stătea cu spatele la gratii, doctorul Lecter nu se 
putea ridica, nici măcar nu putea sta pe vine și, având 
picioarele întinse în faţă, nu putea nici să lovească cu ele. 

Abia după ce l-a imobilizat astfel pe doctorul Lecter, 
Pembry s-a întors la birou să ia cheia de la ușa celulei. 
Pembry își prinse bastonul de cauciuc în inelul de la 
centură, puse în buzunar o butelie de gaz lacrimogen și se 
întoarse la celulă. Ţinu ușa deschisă în timp ce Boyle ducea 
înăuntru tava. După ce încuie ușa, Pembry duse cheia la 
locul ei pe birou înainte de a-i desface cătușele lui Lecter. În 
nicio clipă nu s-a aflat în apropierea gratiilor cu cheia cât 
timp doctorul Lecter a umblat liber prin celulă. 

— Nu-i așa că a fost destul de simplu? întrebă Pembry. 

— A fost foarte bine, mulțumesc, domnule ofițer, spuse 
Lecter. Ştiţi, încerc doar să mă descurc și eu. 

— "Toţi ne străduim, frăţioare, spuse Pembry. 

Doctorul Lecter se jucă cu mâncarea din farfurie în 
vreme ce scria, desena și mâzgălea pe blocnotesul lui cu un 
creion cu fibră. Întoarse caseta din casetofonul legat cu lanţ 
de piciorul mesei și apăsă butonul de pornire. Glenn Gould 
interpreta la pian Variaţiunile Goldberg după Bach. Muzica 
frumoasă de dincolo de timp și de greutăţile vieţii umplu 
cușca puternic luminată și încăperea unde stăteau 
gardienii. 

Pentru doctorul Lecter, care stătea nemișcat la masă, 
timpul își încetini scurgerea și se dilată. Pentru el, notele 
muzicale se răspândeau în jur fără să-și piardă tempoul. 
Chiar și sincopele de argint ale lui Bach erau ca niște note 
discrete reflectate de oglinda oţelului din jur. Doctorul 
Lecter se ridică, cu o expresie preocupată, și privi cum 


șerveţelul de hârtie îi alunecă de pe genunchi și pornește 
spre podea. Șerveţelul pluti în aer vreme îndelungată, 
atinse piciorul mesei, se desfăcu în aer, alunecă într-o parte, 
rămase imobil apoi se răsuci înainte de a se odihni pe 
podeaua de oţel. Fără să se obosească să-l ridice de jos, 
traversă celula și se duse în spatele paravanului de hârtie, 
așezându-se pe capacul toaletei, singurul loc în care se 
putea bucura de intimitate. Ascultând muzica, se rezemă 
într-o parte de chiuvetă, cu bărbia în palmă și cu ochii săi 
stranii pe jumătate închiși. Variațiunile Goldberg îl 
interesau din punct de vedere structural. Asculta cum se 
repeta iar și iar progresia basului din sarabandă. Dădea din 
cap în ritmul repetiţiei, plimbându-și limba peste vârfurile 
dinţilor. Dintr-o parte în alta pe maxilarul de sus, dintr-o 
parte în cealaltă pe maxilarul de jos. O lungă și interesantă 
călătorie pentru limba lui, ca o plimbare sănătoasă prin 
Alpi. 

Acum făcu același lucru cu gingiile, strecurându-și limba 
sus în intervalul dintre gingie și obraz și mișcând-o încet de 
jur împrejur, așa cum fac unii oameni atunci când stau pe 
gânduri. Era un loc răcoros acolo. Când limba atinse micul 
tub metalic, se opri. 

Peste fondul muzical, auzi zgomotele caracteristice ale 
ascensorului care începea să urce. După mai multe note 
muzicale, ușa ascensorului se deschise și o voce pe care n-o 
mai auzise spuse: 

— Am venit să iau tava. 

Doctorul Lecter îl auzi apropiindu-se pe gardianul mai 
mic de statură, pe Pembry. Îl văzu prin crăpătura dintre 
panourile din care era alcătuit paravanul. Pembry era lângă 
gratii. 

— Doctore Lecter. Vino și stai pe podea cu spatele lipit de 
gratii, cum ai stat înainte. 

— Gardian Pembry, te superi dacă te rog să mă lași să 
termin ce-am început aici? Mă tem că această călătorie mi-a 
dat digestia peste cap. 


A durat mult până a rostit aceste cuvinte. 

— În regulă, spuse Pembry apoi strigă către celălalt. O să 
vă anunţăm noi când scoatem tava de-acolo. 

— Pot să mă uit la el? 

— Te chemăm noi. 

Se auzi zgomotul ascensorului, apoi doar muzica. 

Doctorul Lecter scoase tubul metalic din gură și-l uscă pe 
o bucăţică de hârtie igienică. Mâinile nu-i tremurau deloc și 
avea palmele perfect uscate. 

În anii de detenţie, animat de curiozitatea sa fără limite, 
doctorul Lecter învățase multe dintre vicleșugurile vieţii de 
închisoare. În toţi anii de după atacarea cu ferocitate a 
infirmierei din azilul de la Baltimore, nu avuseseră loc decât 
două breșe în sistemul de securitate din jurul său, ambele 
în zilele libere ale lui Barney. Odată, un cercetător din 
domeniul psihiatriei i-a împrumutat un pix cu pastă și a 
uitat să-l ia înapoi. Până să iasă individul din salon, doctorul 
Lecter a rupt tubul de plastic al pixului și l-a aruncat în 
toaletă, trăgând apa. Partea metalică a ascuns-o în cusătura 
plăpumii. 

Singura muchie ascuţită din celula sa de la azil era o 
protuberanţă la capătul unui bolţ de care era prins patul de 
perete. Era de ajuns. După două luni de eforturi, doctorul 
Lecter reuși să facă cele două incizii necesare, paralele și 
lungi de 6 milimetri, mergând de-a lungul tubului metalic, 
începând de la capătul deschis. Apoi tăie tubul în două, la o 
distanţă de 2,5 centimetri de capătul deschis, și aruncă la 
toaletă partea mai lungă. Barney nu i-a observat bătăturile 
de pe degete căpătate în urma nopţilor de muncă la 
dispozitiv. 

Șase luni mai târziu, un infirmier a lăsat o agrafă 
metalică prinsă de niște documente trimise doctorului 
Lecter de câtre avocatul acestuia. Doi centimetri și 
jumătate din oţelul agrafei au ajuns în interiorul tubului, iar 
restul - la toaletă. Tubul minuscul, scurt și neted, a fost ușor 


de ascuns în cusăturile îmbrăcămintei, între obraz și gingie 
sau chiar în rect. 

lar acum, în spatele paravanului de hârtie, doctorul 
Lecter bătu micul tub metalic de unghia degetului mare 
până când sârma dinăuntru ieși în afară. Sârma cu pricina 
era o unealtă, și acum urma partea mai dificilă. Doctorul 
Lecter vâri pe jumătate sârma în tub și, cu infinită grijă, o 
folosi ca pârghie pentru a îndoi fâșia metalică dintre cele 
două incizii. Uneori fâșia se rupe. Cu atenţie, ajutat de 
mâinile sale puternice, reuși să îndoaie metalul. Gata. Fâșia 
minusculă de metal era îndoită la un unghi potrivit față de 
tub: acum avea o cheie pentru cătușe. 

Doctorul Lecter își duse mâinile la spate și trecu cheiţa 
dintr-o parte într-alta de cincisprezece ori. Puse apoi cheia 
la loc în gură, după care își spălă mâinile și le șterse cu 
meticulozitate. Apoi, cu limba, ascunse cheia între degetele 
mâinii drepte, știind că Pembry va privi fix la mâna lui 
stângă când și le va ţine la spate. 

— Eu sunt gata dacă și dumneata ești, domnule Pembry, 
spuse doctorul Lecter; se așeză pe podeaua celulei și-și 
întinse braţele în spate, strecurându-și palmele și 
încheieturile printre zăbrele. Mulţumesc că ai avut răbdare. 

Păru un discurs lung, dar muzica mai îndulci vorbele. 

Îl auzi pe Pembry în spatele lui. Pembry îi pipăi 
încheietura ca să vadă dacă o săpunise. Apoi Pembry îi pipăi 
și cealaltă încheietură ca să verifice. Pembry îi prinse 
cătușele strâns. Se întoarse la birou ca să ia cheia celulei. 
Peste sunetul muzicii, doctorul Lecter auzi clinchetul 
inelului cu chei în momentul în care Pembry le scoase din 
sertar. Acum gardianul se întorcea, mersul învăluit de 
notele muzicale despicând aerul ce mustea de atâtea note 
cristaline. De data asta veni însoţit de Boyle. Doctorul 
Lecter percepu golurile create de cei doi gardieni în 
ecourile muzicii. 

Pembry verifică încă o dată cătușele. Doctorul Lecter îi 
simţea mirosul respirației. Acum Pembry descuie și deschise 


larg ușa. Boyle intră în celulă. Doctorul Lecter își întoarse 
capul, celula deplasându-se în câmpul său vizual cu o viteză 
care lui i se păru mică, detaliile fiind minunat de bine 
conturate: Boyle lângă masă, adunând vesela și resturile de 
la cină pe tavă, un oftat de iritare faţă de mizeria de pe 
masă; casetofonul cu rotiţele sale învârtindu-se, șerveţelul 
de pe podea, lângă piciorul mesei prins cu șuruburi. Printre 
zăbrele, doctorul Lecter văzu cu coada ochiului spatele 
genunchiului lui Pembry, capătul de jos al bastonului de 
cauciuc atârnat de centură, în timp ce stătea în afara celulei 
ținând ușa deschisă. 

Doctorul Lecter găsi gaura cheii din cătușa stângă, 
introduse cheia și o răsuci. Simţi cum arcul cătușei se 
slăbește pe încheietură. Trecu cheia în mâna stângă, găsi 
gaura cheii celeilalte cătușe, introduse cheia și o răsuci. 

Boyle se aplecă să ridice șerveţelul de jos. Cu o iuţeală 
fulgerătoare, o cătușă îi prinse mâna lui Boyle și, în timp ce 
acesta își întorcea privirile spre Lecter, cealaltă cătușă fu 
prinsă de piciorul fix al mesei. Lecter își trase picioarele sub 
el și se aruncă spre ușă, în vreme ce Pembry încerca să iasă 
din spatele ei. Umărul lui Lecter îmbrânci ușa spre Pembry, 
care încercă să-și scoată de la centură butelia de gaz 
paralizant, însă ușa îi lipi brațul de corp, imobilizându-l. 
Lecter prinse capătul bastonului și-l ridică, răsucindu-i 
centura lui Pembry în jurul taliei. Apoi îl lovi cu cotul în 
beregată și-și înfipse dinţii în faţa gardianului. Cu nasul și 
buza de sus prinse în menghina fălcilor lui Lecter, Pembry 
încercă să-l apuce cu mâinile pe deţinutul dezlănţuit. Lecter 
își scutură capul ca un câine șoricar și desprinse totodată 
bastonul de cauciuc de la centura lui Pembry. În celulă, 
Boyle începuse să urle, așezat pe podea, căutând cu 
disperare în buzunare cheia de la cătușe. Cu gesturi febrile, 
O găsi, o scăpă pe jos, o ridică din nou. Lecter îl lovi cu 
bastonul pe Pembry în stomac și în gât, iar gardianul căzu 
în genunchi. Boyle, care continua să urle, tocmai reușise să 
bage cheia într-una din găurile cătușelor, când Lecter se 


repezi spre el. Lecter îi închise gura lui Boyle cu o doză de 
gaz lacrimogen și, în timp ce gardianul respira cu greutate, 
îi frânse braţul întins cu două lovituri de baston. Boyle 
încercă să se ascundă sub masă, dar, orbit de gaz, se duse 
într-o direcţie greșită, și lui Lecter îi fu ușor să-l ucidă cu 
cinci lovituri aplicate judicios. 

Pembry reușise să se ridice pe jumătate și începuse să 
urle. Doctorul Lecter se uită la el zâmbind, cu buzele roșii 
de sânge, și-i spuse: 

— Eu sunt gata dacă și dumneata ești, domnule Pembry. 

Șuierând într-o mișcare circulară, bastonul îl lovi în ceafă 
pe Pembry, și acesta căzu cuprins de spasme ca un pește 
lovit cu bâta. 

Pulsul lui Lecter se ridicase la peste o sută din pricina 
efortului fizic, dar reveni rapid la normal. Întoarse pe dos 
buzunarele lui Pembry, găsi cheia de la birou și deschise 
toate sertarele. În sertarul de jos se aflau armele de 
serviciu ale lui Boyle și Pembry, două revolvere speciale de 
calibru 38. Cu și mai multă satisfacţie, descoperi în 
buzunarul lui Boyle un briceag. 


e CAPITOLUL 37 


Holul era plin de polițiști. Era ora 18:30, și polițiștii de la 
posturile de afară tocmai fuseseră schimbaţi la intervalul 
obișnuit de două ore. Bărbaţii veniţi din frigul de afară își 
încălzeau mâinile la câteva reșouri electrice. Unii dintre ei 
își băgaseră banii în pariuri pentru meciul de baschet care 
tocmai se desfășura și erau dornici să știe care era evoluţia 
scorului. 

Sergentul Tate n-a permis să se deschidă vreun aparat de 
radio în hol, dar unul dintre polițiști asculta în căști 
transmisia la un Walkman. El anunţa scorul din când în 
când, dar prea rar pentru a-i mulțumi pe cei care pariaseră. 

Cu totul erau cincisprezece polițiști în hol, plus cei doi 
gardieni de la penitenciar care urmau să-i schimbe pe 
Pembry și pe Boyle la ora 19:00. Sergentul Tate aștepta și el 
să iasă din schimb odată cu tura de la unsprezece la șapte. 

Toate posturile raportaseră că totul era în regulă. 
Niciunul dintre telefoanele de ameninţare la adresa lui 
Lecter nu se concretizase. 

La 18:45, Tate auzi ascensorul începând să urce. Văzu 
săgeata de bronz cum începe să se rotească lent pe cadran. 
Se opri la cinci. 

Tate se uită în jurul lui în hol. 

— S-a dus Sweeney sus să ia tava? 

— Nu, sunt aici, sergent. Vrei să suni să vezi dac-au 
terminat? Trebuie să plec și eu. 

Sergentul Tate formă trei numere și ascultă. 

— Telefonul e ocupat, constată el. Du-te sus și vezi care-i 
treaba. 

Se întoarse la raportul de tură pe care-l completa pentru 
schimbul următor. 


Polițistul Sweeney apăsă butonul de chemare a liftului. 
Acesta nu răspunse la comandă. 

— A trebuit să-i aducem în seara asta cotlet de miel, 
nenică, spuse Sweeney. Oare ce-o să vrea la micul dejun, 
vreo dihanie de la grădina zoologică? Și cine-o să 
trebuiască să i-o aducă? Sweeney. 

Săgeata de bronz de deasupra ușii rămăsese înțepenită 
la cinci. 

Sweeney așteptă încă un minut. 

— Ce mai e și porcăria asta? zise el într-un târziu. 

Undeva deasupra lor se auziră două împușcături trase 
rapid una după alta, apoi a treia, ecoul coborând pe scări. 

Sergentul Tate se ridicase deja în picioare la a treia 
împușcătură și luase microfonul în mână. 

— Postul de comandă, în turn, la etaj, s-au tras focuri de 
armă. Posturile exterioare în stare de alertă. Mergem sus. 

În hol se stârni agitaţie: ţipete și îngrămădeală. 

Tate văzu săgeata de bronz a liftului mișcându-se în acel 
moment. Ajunsese deja la patru. Tate urlă ca să se facă 
auzit peste hărmălaie. 

— Staţi pe loc! Dublaţi posturile exterioare, prima grupă 
rămâne cu mine. Berry și Howard fiţi atenţi la nenorocitul 
ăsta de lift dacă ajunge jos... 

Acul se opri la trei. 

— Prima grupă, pornim. Nu treceţi de nicio ușă fără s-o 
verificaţi. Bobby, afară... ia o pușcă și câteva veste de 
protecţie și adu-le. 

În timp ce urca primul șir de trepte, mintea lui Tate lucra 
cu repeziciune. Prudenţa se lupta cu nevoia teribilă de a-i 
ajuta pe gardienii de sus. „Doamne, să nu-l fi lăsat să scape. 
Nimeni nu poartă veste, dar-ar dracii în pielea cretinilor de 
la penitenciar.” 

Birourile de la etajele doi, trei și patru ar fi trebuit să fie 
părăsite și încuiate. La etajele respective, se putea ajunge 
din turn în clădirea principală dacă treceai prin birouri. La 
cinci nu se mai putea face asta. 


Tate urmase cursurile excelentei școli SWAT din 
Tennessee și știa cum trebuia procedat. Merse în fruntea 
formaţiei și-i luă în grijă pe cei tineri. Rapid și cu precauţie, 
aceștia urcară scările, acoperindu-se reciproc de la un nivel 
la altul. 

— Dacă te prind că stai cu spatele la vreo ușă înainte s-o 
verifici, îţi fac curul praștie. 

Pe al doilea palier cuprins de beznă ușile erau încuiate. 
Acum urcau la etajul trei, deplasându-se pe micul coridor 
întunecos. Un dreptunghi de lumină de la ușa deschisă a 
liftului. Tate se mișcă de-a lungul zidului opus liftului. În 
interiorul ascensorului nicio oglindă care să-l ajute. Ținând 
degetul apăsat pe trăgaci, se uită în lift. Era gol. 

Tate strigă pe scări în sus: 

— Boyle! Pembry! 

Lăsă un om de pază la trei și porni mai departe. Ușa 
dinspre birouri se deschise la o ușoară împingere. Dincolo 
de birouri, fasciculul lanternei lumină o ușă deschisă larg 
spre marea clădire întunecoasă de dincolo de ea. 

— Boyle! Pembry! 

Lăsă doi oameni de pază la acel nivel. 

— Fiţi atenţi la ușă. Vestele de protecţie sunt pe drum. 
Nu vă arătaţi dosurile în ușa aia. 

Tate urcă treptele de piatră învăluit în muzică. Ajunsese 
la ultimul nivel al turnului, cu coridorul scurt slab luminat. 
O lumină puternică era filtrată de un geam mai pe care 
scria „SOCIETATEA DE ISTORIE A DISTRICTULUI 
SHELBY”. 

Tate se aplecă mult și trecu așa cu fereală pe lângă ușa 
cu geam, în partea opusă balamalelor. Îi făcu un semn din 
cap lui Jacobs aflat în partea cealaltă, răsuci clanţa și 
împinse cu putere ușa, care se deschise până la capăt, șocul 
loviturii spărgând geamul. Tate pătrunse înăuntru cu 
repeziciune și cercetă din priviri camera, cu pistolul 
pregătit de tragere. 


Tate văzuse multe la viaţa lui. Văzuse accidente 
groaznice, victime ale bătăilor sau ale crimelor. Văzuse șase 
polițiști morţi până atunci. Dar se gândi că unui polițist nui 
se putea întâmpla ceva mai rău decât ceea ce zăcea la 
picioarele lui. Carnea de deasupra gulerului uniformei nu 
mai semăna cu un chip omenesc. Fruntea și creștetul 
capului erau o baltă vâscoasă de sânge din care ieșeau din 
loc în loc bucăţi de carne tocată și un singur ochi stătea 
lângă nări, găvanele ochilor fiind pline de sânge. 

Când intră în celulă, Jacobs trecu de Tate, alunecând pe 
podeaua băltind de sânge. Se aplecă deasupra lui Boyle, 
care rămăsese prins cu cătușele de piciorul mesei. Din 
trupul lui Boyle, parţial eviscerat, cu faţa făcută chisăliţă, 
sângele părea să fi ţâșnit în toate părțile celulei, pereţii și 
patul vărgat fiind acoperite cu pete și cu băltoace roșii. 

Jack puse un deget la gâtul victimei. 

— Ăsta e mort, strigă el ca să se facă auzit peste fondul 
muzical. Sergent? 

Tate, care-și venise în fire, rușinat de slăbiciunea de o 
clipă, vorbea la staţia radio. 

— Postul de comandă, doi polițiști doborâţi. Deţinutul 
lipsește. Lecter a dispărut. Posturile exterioare, 
supravegheați ferestrele, subiectul a luat așternuturile de 
pe pat, e posibil să-și facă o frânghie din ele. Confirmaţi 
sosirea ambulanţelor. 

— Pembry e mort, sergent? întrebă Jacobs oprind 
casetofonul. 

Tate îngenunche ca să pipăie gâtul victimei, și arătarea 
înfiorătoare de pe podea gemu și scoase un balonaș de 
sânge. 

— Pembry trăiește. 

Tate nu voia să-și pună gura pe mizeria însângerată de 
jos, dar știa că ar face-o ca să-l ajute pe Pembry să respire 
și mai știa că nu l-ar fi obligat pe vreunul dintre ceilalţi 
polițiști s-o facă. Ar fi fost preferabil ca Pembry să fi murit, 
dar oricum l-ar fi ajutat să respire. Se simţea o bătaie slabă 


de inimă, o găsi, și se simţea și respiraţia. Era întretăiată și 
înecată, dar era respiraţie. Ruina aceea reușea să respire 
de una singură. 

Radioemiţătorul lui Tate pârâi. Un locotenent de la poliţia 
locală preluase comanda celor aflaţi în parcare și voia vești. 
Tate fu nevoit să îi vorbească. 

— Vino aici, Murray, îi strigă Tate tânărului poliţist. Te 
duci jos cu Pembry și îl ţii să simtă că e cineva lângă el. 
Vorbește cu el! 

— Cum îl cheamă, domnule sergent? întrebă Murray, 
care se înverzise la faţă. 

— Pembry îl cheamă, și acum vorbește cu el, fir-ar să fie! 

Apoi Tate vorbi în microfonul staţiei radio: 

— Doi polițiști doborâţi, Boyle e mort, și Pembry e grav 
rănit. Lecter a dispărut și e înarmat - a luat cu el pistoalele 
polițiștilor. Centurile și tocurile pistoalelor sunt pe birou. 

Vocea locotenentului se auzi printre paraziţii transmisiei 
radio îngreunate de zidurile groase: 

— Poţi să confirmi că scările sunt libere pentru 
brancarde? 

— Da, domnule locotenent. Să sune la patru înainte să 
treacă. Am oameni la fiecare etaj. 

— Recepţionat, sergent. Cei de la postul opt de aici de 
afară au impresia că au văzut ceva mișcare la ferestrele 
clădirii principale, la etajul patru. Avem ieșirile acoperite, n- 
are cum să iasă afară. Menţineţi poziţiile la fiecare nivel. 
Echipa SWAT a intrat în acţiune. O să-i lăsăm pe cei de la 
SWAT să-l scoată. Confirmă. 

— Am înţeles. E rândul celor din SWAIT. 

— Ce are individul? 

— Două pistoale și un cuţit, domnule locotenent... Jacobs, 
vezi dacă a mai rămas ceva muniţie în încărcătoare. 

— Verific imediat, spuse cel interpelat. Al lui Pembry e 
plin, și al lui Boyle la fel. Tâmpitul n-a luat gloanţele de 
rezervă. 

— De care sunt? 


— Treizeci și opt, glonţ PS special cu vârful bont. 

Tate vorbi din nou în radioemiţător. 

— Domnule locotenent, se pare că are două pistoale de 
calibru 38 cu câte șase gloanţe. Am auzit trei împușcături, 
iar cartușierele din centurile polițiștilor sunt încă pline, așa 
că se pare că i-au mai rămas doar nouă cartușe. Spuneţi-le 
celor de la SWAT că sunt gloanţe PS. Individul ăsta are o 
preferinţă pentru faţă. 

Gloanţele PS erau proiectile de mare viteză, dar n-aveau 
cum să perforeze armura de corp a celor din trupele 
antitero. 

O lovitură în faţă ar fi fost aproape sigur fatală, în vreme 
ce o lovitură în braţe sau în picioare ar fi provocat 
mutilarea. 

— Brancardele au pornit în sus, Tate. 

Ambulanţele veniseră uluitor de repede, dar nu îndeajuns 
de repede pentru late, care asculta cum agonizează 
arătarea jalnică de la picioarele sale. Tânărul Murray 
încerca să ţină imobilizat trupul cuprins de convulsii, 
spunându-i lucruri liniștitoare, fără să se uite la el, 
repetându-i mereu pe un ton îngreţoșat: 

— Ești într-o stare excelentă, Pembry, arăţi bine. 

De îndată ce îi văzu apărând pe brancardieri, Tate strigă, 
ca la armată: 

— Infirmier! 

Îl apucă pe Murray de umăr și-l trase într-o parte. 
Brancardierii acţionară rapid, prinzând sub centură pumnii 
încleștaţi și plini de sânge ai victimei, aplicându-i tubul de 
respiraţie artificială și un bandaj chirurgical neadeziv 
pentru a asigura o cât de mică presiune pe faţa 
însângerată. Unul dintre ei pregăti un pachet de plasmă 
intravenoasă, dar celălalt, verificându-i tensiunea arterială 
și pulsul, clătină din cap și spuse: 

— Jos cu el! 

Ordinele se succedau acum prin staţia, radio. 


— Tate, vreau să golești birourile din turn și să le încui. 
Asigură ușile din clădirea principală. Pe urmă asiguri 
acoperirea de pe paliere. Îţi trimit sus veste de protecţie și 
puști. O să-l prindem viu dacă se predă de bunăvoie, dar nu 
trebuie să ne asumăm niciun risc deosebit ca să-i salvăm 
viața. M-ai înţeles? 

— Am înţeles, dom” locotenent. 

— În clădirea principală nu trebuie să mai rămână decât 
cei din trupele SWAT. Vreau să aud dacă ai înţeles. 

Tate repetă ordinul primit. 

Tate era un sergent care-și cunoștea meseria și 
demonstră asta prin felul în care el și Jacobs își îmbrăcară 
vestele grele de protecţie și merseră în urma brancardei 
cărate de cei doi infirmieri pe scări. O a doua echipă îl însoţi 
pe Boyle. Oamenii de pe paliere își arătau mânia când 
vedeau brancardele trecând, iar Tate le spuse la fiecare 
cuvinte de bun-simţ: 

— Aveţi grijă să nu vă pomeniţi împușcați pentru că v-aţi 
dat frâu liber mâniei. 

În timp ce sirenele urlau afară, Tate, acoperit de 
veteranul Jacobs, verifică atent birourile și încuie tumul. 

Un curent de aer rece se simţea pe holul de la etajul 
patru. Dincolo de ușă, în vastele spaţii întunecoase ale 
clădirii principale, telefoanele sunau. În birourile învăluite 
de întuneric din toată clădirea beculeţele telefoanelor 
clipeau ca niște licurici, iar soneriile țâărâiau neîntrerupt. 

Se răspândise vestea că doctorul Lecter se baricadase în 
clădire, iar reporterii de radio și televiziune formau cu 
febrilitate numerele de telefon încercând să-i ia interviuri în 
direct monstrului. De regulă, pentru a evita asemenea 
situaţii, cei din trupele SWAT întrerupeau circuitele 
telefonice, lăsând în funcţiune doar telefonul folosit de 
negociator. Dar clădirea asta era prea mare, și telefoanele 
prea numeroase. 

Tate închise și încuie ușa care dădea spre încăperile cu 
telefoanele care clipeau. Pieptul și spatele îi erau ude de 


transpiraţie și avea mâncărimi de piele sub carapacea dură 
a vestei de protecţie. 

Își scoase radioemiţătorul de la centură și spuse: 

— Postul de comandă, aici Tate, turnul e curat. Terminat. 

— Recepţionat, Tate. Căpitanul vrea să vii la postul de 
comandă. 

— În regulă. Holul turnului, ești acolo? 

— Aici, sergeni. 

— Eu sunt cu ascensorul, îl aduc jos. 

— "Ţeles, sergent. 

Jacobs și Tate erau în lift și coborau spre holul de la 
parter, când o picătură de sânge căzu pe umărul lui Tate. 
Altă picătură i se prelinse pe pantof. 

Se uită la tavanul ascensorului și îl atinse pe Jacobs, 
făcându-i semn să nu scoată niciun zgomot. 

Sângele se scurgea din crăpătura din jurul trapei de 
serviciu de pe tavanul cuștii. Drumul până la parter păru 
lung. Tate și Jacobs ieșiră din lift cu spatele, cu pistoalele 
ridicate spre tavanul ascensorului. Tate întinse mâna în 
spate și blocă liftul. 

— Ssst, spuse Tate în hol, apoi, pe un ton scăzut, adăugă: 
Berry, Howard, e pe acoperișul liftului. Păziţi-l! 

Tate ieși. Duba neagră a trupelor SWAT era în parcare. 
Cei de la SWAT aveau mereu la ei seturi de chei pentru 
diverse tipuri de ascensoare. 

În câteva clipe, doi ofiţeri SWAT în armură neagră și căști 
de protecţie urcau scările spre etajul al treilea. În hol, lângă 
Tate, mai erau doi tipi de la SWAIT, cu puștile de asalt 
îndreptate spre tavanul ascensorului. 

„Ca furnicile uriașe războinice”, își spuse Tate în gând. 

Comandantul trupelor SWAT vorbea în emițătorul din 
cască: 

— OK, Johnny. 

La etajul trei, mult deasupra liftului, ofițerul Johnny 
Peterson răsuci cheia în broască și ușa liftului alunecă într-o 
parte. Puţul liftului era întunecos. Întins pe spate pe 


coridor, Peterson scoase din vesta tactică o grenadă 
paralizantă și o puse pe podea, lângă el. 

— OK, acum am să arunc o privire. 

Scoase o oglindă cu mâner lung și o ţinu peste marginea 
puțului în timp ce partenerul lui lumina în jos cu o lanternă 
puternică. 

— Îl văd. E pe plafonul ascensorului. Văd o armă lângă el. 
Nu se mișcă. 

O întrebare în urechea lui Peterson: 

— Îi vezi mâinile? 

— Văd o mână, cealaltă e sub el. E înfășurat în cearșafuri. 

— Vorbește-i. 

— PUNE-ŢI MÂINILE LA CEAFĂ ȘI NU MIŞCA! strigă 
Peterson în josul puţului. Nu s-a mișcat, domnule 
locotenent... Bine. DACĂ NU-ŢI PUI MÂINILE LA CEAFĂ, O 
SĂ ARUNC O GRENADĂ PARALIZANTĂ PESTE TINE. Al 
TREI SECUNDE, strigă Peterson. 

Scoase din vestă una dintre opritorile pentru ușă pe care 
le are la el orice ofițer SWAT. 

— ÎN REGULĂ, BĂIEȚI, FIŢI ATENŢI ACOLO JOS... 
TRIMIT GRENADA. 

Lăsă să cadă peste marginea puţului opritoarea pentru 
ușă și o văzu cum ricoșează de silueta de pe plafonul liftului. 

— Nu s-a mișcat, domnule locotenent. 

— OK, Johnny, o să împingem trapa cu o prăjină din 
exteriorul cuștii. Poţi să iei linie de ochire în jos? 

Peterson se rostogoli pe burtă. Își îndreptă pistolul 
automat de calibru 45, pregătit de tragere, spre silueta de 
jos. 

— Am luat linia de ochire, anunţă el. 

Privind în josul puţului ascensorului, Peterson văzu 
apărând o dâră de lumină în timp ce polițiștii din foaier 
împingeau în sus trapa cabinei cu o cange din dotarea 
trupelor SWAIT. Silueta nemișcată acoperea parţial trapa și 
unul din braţele ei se mișcă în momentul în care ofiţerii de 
jos ridicară trapa. 


Degetul lui Peterson se încleștă ceva mai tare pe 
siguranţa coltului. 

— A mișcat braţul, domnule locotenente, dar cred căi l-a 
mișcat trapa. 

— Recepţionat. Împingeţi! 

Trapa se deschise brusc și rămase sprijinită de peretele 
puțului. Lui Peterson îi venea greu să se uite în jos în 
lumină. 

— Nu s-a mișcat. N-are mâinile pe armă. 

O voce calmă se auzi în urechea lui: 

— OK, Johnny, stai pe loc. Întrăm în cabină, așa că uită-te 
în oglindă să vezi dacă se mișcă! Orice foc de armă va veni 
de la noi. S-a-nţeles? 

— În regulă. 

În holul de la parter, Tate îi văzu cum pătrund în cabină. 
Un pușcaș își îndreptă arma încărcată cu gloanţe 
perforante spre plafonul liftului. Un alt ofiţer se urcă pe 
scară. Era înarmat cu un pistol automat mare, având prinsă 
sub ţeavă o lanternă. O oglindă și lumina lanternei urcară 
prin trapă. Apoi capul și umerii ofițerului. Lăsă în jos 
pistolul de calibru 38. 

— E mort, îi anunţă el pe camarazii săi. 

Tate se întrebă dacă moartea doctorului Lecter însemna 
că și Catherine Martin urma să moară, toate informaţiile 
dispărând în momentul în care luminile s-au stins în mintea 
monstrului. 

Ofițerii îl trăgeau acum în jos, corpul coborând cu 
greutate prin trapa ascensorului, fiind apoi prins de multe 
mâini, o coborâre stranie în cutia luminată. Holul începu să 
se aglomereze, polițiștii înghesuindu-se să vadă și ei. 

Un gardian de la penitenciare își făcu loc prin mulţime și 
se uită la braţele acoperite de tatuaje. 

— Ăsta-i Pembry, spuse el. 


e CAPITOLUL 38 


În spatele ambulanţei care gonea pe străzi cu sirena 
urlând, tânărul brancardier încerca să-și menţină echilibrul 
în ciuda balansului mașinii și se întoarse spre staţia radio ca 
să dea raportul șefului său de la Urgenţe, vorbind tare 
pentru a se face auzit. 

— E în comă, dar semnele funcţiilor vitale sunt bune. Are 
tensiunea bună, treisprezece cu nouă. Da, nouă. Pulsul e 
optzeci și cinci. Are tăieturi faciale grave, cu margini 
ridicate, un ochi extirpat. l-am pus un bandaj de presiune 
pe faţă și un tub respirator. E posibil să fi fost împușcat în 
cap, nu-mi dau seama. 

În spatele lui, pe brancardă, pumnii încleștaţi și 
însângeraţi se relaxară sub cingătoare. Mâna dreaptă 
alunecă afară și găsi catarama curelei petrecute peste 
piept. 

— Mi-e frică să-i pun prea multă presiune pe cap... a avut 
mișcări convulsive înainte de a-l așeza pe targă. Da, l-am 
pus în poziţia Fowler. 

În spatele tânărului, mâna apucă bandajul chirurgical și 
șterse ochii. 

Infirmierul auzi fâsâitul furtunului respirator în spatele 
lui, se întoarse și văzu faţa însângerată lipită de a lui, dar 
nu observă pistolul coborând și lovindu-l puternic în spatele 
urechii. 

Ambulanţa încetini și se opri în mijlocul traficului de pe 
autostrada cu șase benzi, șoferii din spatele ei claxonând 
derutaţi, nedorind să ocolească mașina de salvare. Două 
pocnituri slabe, ca niște rateuri de eșapament, și ambulanţa 
se puse din nou în mișcare, la început ezitant, apoi tot mai 
sigur, trecând pe banda din dreapta. 


Se apropia de ieșirea spre aeroport. Ambulanţa se mișca 
fără grabă pe banda din dreapta, diferitele lumini de 
alarmă aprinzându-se și stingându-se în exteriorul «ei, 
ștergătoarele porniră și se opriră, apoi sunetul sirenei 
încetă, porni și se opri din nou, după care se stinseră și 
luminile de semnalizare. Ambulanţa se deplasă în liniște, 
luând-o pe culoarul de ieșire spre aeroportul internaţional 
din Memphis, frumoasa clădire inundată de lumină în 
întunericul serii de iarnă. O luă pe alee până la porţile 
automate ce dădeau spre imensa parcare subterană. O 
mână însângerată ieși din mașină pentru a lua un tichetul 
de intrare. Apoi ambulanţa dispăru în tunelul care dădea în 
parcarea de sub pământ. 


e CAPITOLUL 39 


În condiţii normale, Clarice Starling ar fi fost curioasă să 
vadă locuinţa lui Crawford din Arlington, dar anunţul de la 
radio privind evadarea doctorului Lecter o năuci și-o făcu 
să-i piară cheful. 

Cu buzele amorţite și o senzaţie de mâncărime pe pielea 
capului, conducea mașina în mod mecanic. Zări clădirea 
construită ca o fermă în anii cincizeci, fără să se uite la ea, 
și doar se întrebă vag dacă ferestrele luminate, cu 
draperiile trase, erau de la camera unde zăcea Bella. 
Soneria de la intrare sună parcă prea tare. 

Crawford deschise ușa la al doilea semnal. Purta un 
pulover de lână larg și vorbea la un telefon portabil. 

— Copley din Memphis, spuse el. 

Făcându-i semn să-l urmeze, o conduse prin casă, 
mormăind ceva la telefon în timp ce mergea. 

În bucătărie, o infirmieră scoase din frigider o sticluţă pe 
care o ţinu în lumină. Când Crawford ridică din sprâncene 
către ea, infirmiera clătină din cap în semn că nu avea 
nevoie de el. 

O duse pe Starling în birou, coborând trei trepte spre o 
încăpere care era limpede că înainte fusese un garaj dublu. 
Camera era spațioasă, mobilată cu o canapea și fotolii, iar 
pe biroul aglomerat, un terminal de computer emitea o 
lumină verde lângă un astrolab antic. Covorul dădea 
senzaţia că fusese întins direct pe pardoseala de beton. 
Crawford îi făcu semn să ia loc. 

Acoperi receptorul cu mâna. 

— Starling, știu că e o aiureală, dar i-ai dat ceva lui 
Lecter când ai fost la Memphis? 

— Nu. 

— Niciun obiect? 


— Nimic. 

— Ai luat desenele și alte materiale din celulă. 

— Nu i le-am dat. Materialele sunt și acum în geanta 
mea. El mi-a dat dosarul. Ăsta e singurul obiect pe care l- 
am schimbat între noi. 

Crawford își prinse telefonul între umăr și maxilar. 

— Copley, astea sunt prostii nefondate. Vreau să-l calci 
imediat în picioare pe ticălosul ăla. Du-te direct la șef, direct 
la TBI. Ai grijă să trimiţi restul informaţiilor pe hotline. 
Burroughs e pe recepţie. Da. 

Închise telefonul și-l vâri în buzunar. 

— Vrei o cafea, Starling? O cola? 

— Ce-a fost cu întrebarea de-adineauri? 

— Chilton zice că tu trebuie să-i fi dat ceva lui Lecter de 
care s-a folosit ca să-și desfacă apoi cătușele. Nu i le-ai dat 
intenţionat, zice el... a fost vorba doar despre ignoranță. 

Uneori, la supărare, ochii lui Crawford se făceau mici, ca 
de ţestoasă. O cercetă din priviri ca să vadă cum primește 
vestea. 

— Chilton a încercat cumva să se dea la tine, Starling? 
De-aia e așa pornit împotriva ta? 

— Posibil. Neagră cu zahăr, mulţumesc. 

În timp ce se afla în bucătărie, el trase aer adânc în piept 
și se uită în jurul ei prin cameră. Când îţi duci viaţa mai 
mult într-un cămin sau într-o cazarmă, e liniștitor să te afli 
din când în când într-o locuinţă adevărată. Chiar dacă 
pământul îi fugea de sub picioare, gândul că Crawford 
locuia acolo îi veni în ajutor. 

Crawford, cu ochelarii bifocali la ochi, cobori cu atenţie 
treptele, având mâinile ocupate cu ceștile de cafea. Încălţat 
cu mocasini, era cu un centimetru mai scund. Când Starling 
se ridică să ia ceașca, ochii lor se întâlniră aproape la 
același nivel. Mirosea a săpun, și părul cărunt îi era ciufulit. 

— Copley mi-a spus că încă n-au găsit ambulanţa. Toate 
posturile de poliţie din sud sunt în alertă. 

Ea clătină din cap. 


— Nu cunosc niciun amănunt. locmai am auzit știrea la 
radio... Doctorul Lecter a ucis doi polițiști și a evadat. 

— Doi gardieni de la penitenciar - Crawford arătă cu 
degetul spre textul care se derula pe ecranul său de 
computer. Îi chema Boyle și Pembry. Ai avut de-a face cu ei? 

Starling încuviinţă din cap. 

— Ei... m-au scos din camera unde era celula lui Lecter. 
S-au purtat frumos. 

Îl revăzu pe Pembry cum îl ocolește pe Chilton, stânjenit, 
hotărât, dar totodată politicos: „Vă rog să veniţi acum mine, 
imediat”, spunea. Avea pete hepatice pe mâini și pe frunte. 
Acum e mort, cu pielea palidă acoperită de pete. 

Deodată, Starling simţi nevoia să pună ceașca de cafea 
pe masă. Trase aer adânc în piept și se uită la tavan preţ de 
o clipă, înainte de a întreba: 

— Cum a făcut-o? 

— A fugit cu o ambulanţă, zice Copley. O să mai vorbim 
despre asta. Ce-ai făcut cu acidul de pe sugativă? 

Starling își petrecuse sfârșitul după-amiezii și prima 
parte a serii cu foaia aceea cu căţeluși Pluto prin 
laboratoarele de la Analiză Științifică, conform ordinelor lui 
Krendler. 

— Nimic. Încearcă să găsească în arhivele DEA o 
potrivire de loturi de fabricaţie, dar chestia e veche de zece 
ani. Cei de la Documente ar putea să afle mai multe pornind 
de la modelul imprimat decât ar putea cei de la DEA pe 
baza substanţei chimice din hârtie. 

— Dar a fost sugativă cu acid? 

— Da. Cum a făcut-o, domnule Crawford? 

— Vrei să știi? 

Starling încuviinţă din cap. 

— Atunci o să-ţi spun. L-au pus pe Lecter din greșeală 
într-o ambulanţă. Au crezut că era Pembry, grav rănit. 

— Era îmbrăcat cu uniforma lui Pembry? Erau cam de 
aceeași mărime. 


— Și-a pus pe el uniforma lui Pembry și o parte din faţa 
acestuia. Şi cam o jumătate de kilogram din carnea lui 
Boyle. L-a înfășurat pe Pembry în cuvertura impermeabilă 
de pe saltea și în cearșafurile din celulă, ca să nu curgă 
sângele, și l-a pus pe acoperișul liftului. Și-a îmbrăcat 
uniforma, s-a aranjat frumos, s-a întins pe podea și a tras cu 
pistolul în tavan ca să stârnească panica. Nu știu ce-o fi 
făcut cu pistolul, și l-o fi ascuns în pantaloni, poate. Vine 
ambulanţa, polițiștii mișună peste tot, cu pistoalele 
pregătite. Echipajul de pe ambulanţă vine repede și face 
ceea ce e pregătit să facă în situaţii din astea - i-au pus un 
furtun respirator, i-au trântit un bandaj peste partea cea 
mai grav afectată și l-au scos de acolo. Și-au făcut meseria. 
Ambulanţa n-a mai ajuns la spital. Poliţia încă o mai caută. 
Copley zice că acum sunt ascultate benzile dispeceratului. 
Ambulanţele au fost chemate de două ori. Se crede că 
Lecter însuși a sunat după ambulanţe înainte de a trage 
focurile de pistol în tavan, ca să nu fie nevoit să aștepte 
prea mult. Lui Lecter îi place să se distreze. 

Starling nu mai sesizase niciodată până atunci ranchiună 
în vocea lui Crawford. Pentru că în mintea ei asocia 
ranchiuna cu slăbiciunea, se simţi înfricoșată. 

— Această evadare nu înseamnă că Lecter a minţit, 
remarcă ea. Desigur, se poate să ne fi minţit ori pe mine, ori 
pe doamna senator, dar poate că nu ne-a minţit pe 
amândouă. l-a spus doamnei senator că e vorba de Billy 
Rubin și că asta e tot ce știe. Mie mi-a spus că ar fi vorba 
despre cineva care-și închipuie că este transsexual. Printre 
ultimele lucruri pe care mi le-a spus a fost întrebarea: „Ce- 
ar fi să terminăm arcada?” Vorbea despre folosirea ipotezei 
privind schimbarea de sex care... 

— Știu, ţi-am citit raportul. Nu ajungem nicăieri pe pista 
asta până nu obţinem niște nume de la clinicile specializate. 
Alan Bloom s-a dus personal la șefii de departamente. Au 
spus că o să caute. Trebuie să-i cred pe cuvânt. 

— Domnule Crawford, aveţi probleme din cauza asta? 


— Mi s-a sugerat să cer concediu motivând că am 
probleme familiale, răspunse Crawford. S-a format o nouă 
forţă de intervenţie cu oameni de la FBI, DEA și elemente 
suplimentare de la Biroul Procurorului General - adică 
Krendler. 

— Cine-i șeful? 

— Oficial, directorul adjunct al FBl-ului, John Golby. Să 
zicem că noi doi ne consultăm îndeaproape. John e un om 
priceput. Dar tu, ai probleme? 

— Krendler mi-a spus să predau legitimaţia și arma și să 
mă întorc la școală. 

— Asta e tot ce-a făcut înainte de vizita ta la Lecter. 
Starling, individul a trimis o bombă azi la Oficiul pentru 
Responsabilitate Profesională: o cerere fără părtinire ca 
Academia să te suspende până când se va face o reevaluare 
a aptitudinilor tale pentru acest serviciu. John Brigham a 
văzut-o ceva mai devreme la o ședință a corpului profesoral 
de la Quantico. I-a muștruluit zdravăn și mi-a telefonat. 

— Cât de rău este? 

— Ai dreptul la o audiere. Voi garanta pentru aptitudinile 
tale, și asta va fi de ajuns. Dar, dacă mai absentezi de la 
cursuri, e clar că vei repeta anul, indiferent de ce-o să se 
constate la audiere. Știi ce se întâmplă când repeţi anul? 

— Sigur. Ești trimis înapoi la biroul regional care te-a 
recrutat. Şi acolo îndosariezi rapoarte și faci la cafele până 
prinzi un alt loc liber într-o clasă. 

— Eu pot să-ţi promit un loc într-o clasă mai târziu, dar 
nu-i pot împiedica să te oblige să repeţi dacă absentezi. 

— Așadar, ori mă întorc la școală și încetez lucrul la cazul 
ăsta, ori... 

— Da. 

— Dumneavoastră ce doriţi să fac? 

— Misiunea ta a fost Lecter. Ţi-ai îndeplinit-o. Nu pot să-ţi 
cer să riști o reciclare. Ai pierde o jumătate de an, poate 
chiar mai mult. 

— Și cu Catherine Martin cum rămâne? 


— O ţine de aproape patruzeci și opt de ore - la miezul 
nopţii se fac patruzeci și opt de ore. Dacă nu-l prindem, 
probabil c-o s-o ucidă mâine sau poimâine, dacă va proceda 
ca ultima oară. 

— Nu-l avem doar pe Lecter. 

— Până acum au găsit șase William Rubin, toţi cu 
antecedente de un fel sau altul. Niciunul dintre ei nu ne dă 
prea mari speranţe. Niciun Billy Rubin pe listele de abonaţi 
la revistele de entomologie. Breasla Cuţitarilor știe despre 
cinci cazuri de antrax în ultimii zece ani. Ne-au mai rămas 
de verificat două dintre ele. Altceva? Klaus n-a fost 
identificat... până acum. Interpolul raportează despre un 
mandat de arestare valabil în Marsilia, pe numele unui 
fugar, un marinar norvegian de pe un vas comercial, un 
anume Klaus Bjetland, nu știu cum se pronunţă. Cei din 
Norvegia îi caută fișa stomatologică, urmând să ne-o 
trimită. Dacă primim ceva de la clinici și ai timp, ne poţi 
ajuta. Starling? 

— Da, domnule Crawford. 

— Întoarce-te la școală! 

— Dacă nu doreaţi să-l urmăresc, n-ar fi trebuit să mă 
luaţi la casa aceea de pompe funebre, domnule Crawford. 

— Da, cred că n-ar fi trebuit. Dar altfel, n-am mai fi avut 
insecta. Nu-ţi predai revolverul. Quantico e un loc destul de 
sigur, dar vei umbla înarmată ori de câte ori părăsești baza 
de la Quantico, până când Lecter e prins sau omorât. 

— Dar dumneavoastră? Vă urăște. Mai exact, s-a gândit 
la asta. 

— O grămadă de oameni mă urăsc, Starling, într-o 
mulţime de închisori. Într-o bună zi, Lecter s-ar putea să se 
gândească, și la asta, dar acum e mult prea ocupat. E tare 
plăcut să fii liber și nu e pregătit să-și irosească libertatea 
în felul ăsta. Iar locul ăsta e mai sigur decât pare. 

Telefonul din buzunarul lui Crawford sună. Cel de pe 
birou licărea. Ascultă câteva clipe, apoi spuse „în regulă”, și 
închise. 


— Au găsit ambulanţa în garajul subteran al aeroportului 
din Memphis, spuse el clătinând din cap. Nu e bine deloc. 
Cei doi membri ai echipajului erau în spate. Morți, amândoi. 

Crawford își scoase ochelarii și-și căută batista ca să-și 
șteargă lentilele. 

—  Starling, cei de la Smithsonian l-au sunat pe 
Burroughs și au întrebat de tine. Tipul pe care-l cheamă 
Pilcher. Aproape că au terminat cercetările asupra insectei. 
Vreau să completezi un formular 302 despre problema asta 
și să-l înregistrezi pentru arhivare permanentă. Tu ai găsit 
fluturele și ai mers pe pista asta, și vreau ca la dosar să se 
menţioneze acest lucru. Ești dispusă s-o faci? 

Starling se simțea mai obosită ca oricând. 

— Desigur, spuse ea. 

— Lasă-ţi mașina la garaj, și Jeff o să te ducă înapoi la 
Quantico când o să termini. 

Ajunsă pe trepte, ea își întoarse privirea spre ferestrele 
luminate, cu draperiile trase, unde infirmiera stătea de 
veghe, apoi se uită la Crawford. 

— Mă gândesc la dumneavoastră, la amândoi, domnule 
Crawford. 

— Mulţumesc, Starling. 


e CAPITOLUL 40 


— Agent Starling, doctorul Pilcher a zis că vă așteaptă să 
vedeţi insectele. Am să vă conduc până acolo, spuse 
paznicul. 

Pentru a ajunge la Insectarium venind pe la intrarea în 
muzeu dinspre Constitution Avenue, trebuie să urci un etaj 
cu liftul, deasupra marelui elefant împăiat, și să traversezi o 
încăpere imensă dedicată studiilor antropologice. 

Mai întâi vezi șiruri de cranii suprapuse reprezentând 
explozia populaţiei umane de după Hristos. 

Starling și paznicul străbătură un peisaj slab luminat 
populat cu figuri care ilustrau originea și variațiile speciei 
umane. Aici se aflau vitrine cu exponate legate de ritualuri: 
tatuaje, picioare legate, modificări de dantură, chirurgie 
peruviană, mumificări. 

— L-aţi văzut vreodată pe Wilhelm von Ellenbogen? 
întrebă paznicul luminând o vitrină cu lanterna. 

— Nu, nu cred că l-am văzut, spuse Starling fără să-și 
încetinească mersul. 

— Ar trebui să veniţi odată când sunt luminile aprinse și 
să vă uitaţi la el. L-au îngropat la Philadelphia în secolul al 
optsprezecelea. S-a transformat în săpun când apa freatică 
a ajuns la el. 

Muzeul este de fapt o încăpere spațioasă și întunecată, în 
care răsună bâzâitul și zumzetul insectelor. Camera e plină 
de vitrine și de cutii cu insecte vii. Copiilor le place foarte 
mult acolo, și tropăie cât e ziulica de lungă. Noaptea, lăsate 
singure, insectele sunt ocupate. O parte dintre cutii erau 
luminate în roșu, iar semnalizările de ieșire în caz de 
incendiu răspândeau o lumină de un roșu intens în camera 
întunecată. 

— Doctore Pilcher? strigă paznicul din ușă. 


— Aici, spuse Pilcher, ţinând ridicată o lanternă-stilou ca 
să poată fi văzut. 

— O conduceţi dumneavoastră pe domnișoara la plecare? 

— Da, mulţumesc. 

Starling își scoase din geantă mica lanternă personală și 
găsi butonul de aprindere deja apăsat. Bateriile erau 
moarte. Accesul de mânie o făcu să-și dea seama că era 
obosită și că trebuia să-și păstreze cumpătul. 

— Bună ziua, agent Starling. 

— Domnule doctor Pilcher. 

— N-ar fi mai bine „domnule profesor Pilcher”? 

— Chiar sunteți profesor? 

— Nu, dar nici doctor nu sunt. În orice caz, sunt bucuros 
să vă văd. Vreţi să vă uitaţi la niște insecte? 

— Sigur. Unde e doctorul Roden? 

— În ultimele două nopţi el a făcut majoritatea 
cercetărilor de chetotaxie, adică dispunerea perișorilor, și, 
în cele din urmă, a trebuit să se culce. Aţi văzut insecta 
înainte să începem s-o cercetăm? 

— Nu. 

— Era făcută terci. 

— Dar aţi reușit să vă daţi seama ce este? 

— Da. Chiar acum - se opri la o cușcă cu plasă de sârmă. 
Daţi-mi voie mai întâi să vă arăt un fluture ca ăla pe care l- 
aţi adus luni. Nu e identic cu acela, dar face parte din 
aceeași familie, un pui-de-bufniţă. 

Fasciculul lanternei lumină un fluture mare și lucios, de 
culoare albastră, așezat pe o rămurică, cu aripile strânse. 
Pilcher suflă peste el, și imediat faţa înfiorătoare a unei 
bufnițe apăru în timp ce fluturele îndreptă spre ei părțile 
inferioare ale aripilor, petele ca niște ochi de pe aripi 
arătându-se ameninţător asemenea ultimei imagini pe care 
o vede un șobolan. 

— Ăsta e Caligo beltrao - destul de răspândit. Dar în 
cazul lui Klaus avem de-a face cu niște fluturi de calibru 
mare. Să mergem! 


La capătul încăperii era o cutie fixată într-o nișă, 
protejată în partea din faţă de o balustradă. Copiii nu 
puteau ajunge la cutie, care era în plus acoperită cu o 
pânză. Un mic dispozitiv de umidificare bâzâia alături. 

— ÎL ţinem în vitrină pentru a proteja degetele 
oamenilor... e în stare să lupte. Totodată îi place umezeala, 
iar sticla menţine aerul umed în interior. 

Pilcher ridică cu grijă cutia de mânere și o mută în partea 
din față a nișei. Rabată capacul și aprinse micul bec de 
deasupra cuștii. 

— Acesta este fluturele cap-de-mort, spuse el. Stă așezat 
pe o tulpină de zârnă. Sperăm să facă ouă. 

Fluturele era o apariţie minunată și teribilă totodată, cu 
aripile sale mari, de culoare maro spre negru, întinse ca o 
mantie, iar pe spatele său lat și păros se putea vedea 
semnul care stârnise teamă încă din primele momente în 
care oamenii au dat peste el în grădinile lor liniștite. Craniul 
boltit, un craniu care e în același timp craniu și faţă 
omenească, care te privește cu niște ochi negri, cu pomeţii 
proeminenţi și cu arcada zigomatică trasată cu mare 
precizie lângă ochi. 

— Acherontia styx, spuse Pilcher. Are numele celor două 
râuri din Infern. Omul dumneavoastră aruncă de fiecare 
dată cadavrele într-un râu... Parcă așa am citit? 

— Da, încuviinţă Starling. E o raritate? 

— În această parte a lumii este. De fapt, nu există în 
mediu natural. 

— De unde provine? 

Starling își apropie fața de cușca de sârmă. Respirația ei 
răscoli puful de pe spatele insectei. Se trase înapoi când 
aceasta scoase un sunet ca un țipăt și bătu din aripi cu 
ferocitate. Simţi pe faţă curentul de aer pe care-l stârnise. 

— Malaysia. Există și o varietate europeană, denumită 
atropos, dar ăsta și cel găsit în gâtul lui Klaus sunt din 
Malaysia. 

— Prin urmare, cineva i-a crescut aici. 


Pilcher încuviinţă din cap. 

— Da, spuse el când văzu că ea nu se uită la el. A trebuit 
să fie trimis din Malaysia sub formă de ou, sau mai probabil 
de pupă. Nimeni n-a reușit să-i determine să depună ouă în 
captivitate. Se împerechează, dar nu depun ouă. Partea cea 
mai grea e să găsești omida în junglă. După aia nu sunt 
greu de crescut. 

— Aţi spus că se pot lupta. 

— Are proboscida ascuţită și solidă și, dacă îl sâcâi, ţi-o 
înfige în deget. E o armă neobișnuită, și alcoolul nu o 
afectează la specimenele conservate. Asta ne-a ajutat să 
îngustăm aria de cercetare și s-o identificăm atât de rapid. 

Pilcher păru dintr-odată jenat, de parcă s-ar fi lăudat cu 
asta. 

— Sunt puternici totodată, se grăbi el să adauge. Pătrund 
în stupii albinelor și fură miere. Odată ne aflam în Sabah, 
Borneo, după fluturi, și au venit atrași de lumina din spatele 
hotelului turistic unde eram cazaţi. Am avut o senzaţie 
stranie când i-am auzit, eram... 

— Pe ăsta de unde îl aveţi? 

— Am făcut schimb cu guvernul malaysian. Nu știu ce-am 
dat în schimb. A fost o chestie ciudată, stăteam în întuneric, 
așteptând cu găleata asta de cianură, când... 

— Ce fel de declaraţii vamale au însoţit fluturele ăsta? Aţi 
păstrat documentele de însoţire? Au trebuit obţinute 
aprobări în Malaysia? Cine ar putea să le aibă? 

— Sunteţi în mare criză de timp. Uitaţi, am pus pe hârtie 
tot ce avem și locurile unde puteţi să daţi anunţuri dacă 
vreţi să faceţi o crescătorie ca asta. Haideţi, am să vă 
conduc până la ieșire! 

Traversară sala imensă în tăcere. În lumina din lift, 
Starling văzu că Pilcher era la fel de obosit ca ea. 

— Aţi rămas să cercetaţi chestia asta, spuse ea. Aţi făcut 
foarte bine. N-am vrut să fiu nepoliticoasă adineauri, dar... 

— Sper să pună mâna pe el. Sper că veţi termina curând 
cu povestea asta, spuse el. Am trecut pe listă și vreo două 


substanțe chimice pe care s-ar putea ca individul să le 
cumpere dacă păstrează specimene moi... Agent Starling, 
mi-ar plăcea să vă cunosc mai bine. 

— Poate-am să vă sun când voi avea timp. 

— Neapărat, absolut, mi-ar plăcea tare mult, spuse 
Pilcher. 

Ușa liftului se închise, și Starling și Pilcher coborâră. 
Etajul dedicat omului era învăluit în liniște și nicio siluetă 
umană nu se mișcă, nici cei tatuaţi, nici cei mumificaţi, și 
nici picioarele legate nu se clintiră din loc. 

Luminile de avertizare roșii străluceau, reflectate în 
zecile de mii de ochi ai insectelor mai bătrâne. 
Umidificatorul zumzăia și șuiera. Sub capac, în cutia 
neagră, fluturele cap-de-mort cobori pe tulpina de zârnă. 
Se deplasă pe podea, cu aripile întinse asemenea unei 
mantii, și găsi o bucată de fagure în farfurie. Apucând 
fagurele cu puternicele picioare din faţă, își desfășură 
proboscida ascuţită și o înfipse în capacul de ceară care 
proteja o celulă cu miere. Acum stătea și sugea mierea în 
liniște, în vreme ce în întunericul din jurul ei se auzea din 
nou zumzetul și bâzâitul insectelor, semn că munceau și 
totodată se masacrau. 


e CAPITOLUL 41 


Catherine Baker Martin stătea în bezna aceea odioasă. 
Întunericul se strecura în spatele pleoapelor și, în puţinele 
secunde de somn pe apucate, visa cum întunericul pătrunde 
în ea. Întunericul se strecura insidios, pe nas și în urechi, 
degetele umede ale beznei încercând să se insinueze în 
fiecare orificiu al corpului ei. Își puse o mână peste gură și 
nas, cu cealaltă mână își protejă vaginul, își strânse fesele, 
își lipi o ureche de saltea și lăsă cealaltă ureche pradă 
întunericului. Odată cu întunericul sosi un sunet, și fata 
tresări speriată. Era un sunet familiar, o mașină de cusut. 
Cu viteză variabilă. Încet, pe urmă repede. 

Sus, în subsol, luminile erau aprinse - putea vedea un 
disc de lumină slabă deasupra ei, acolo unde mica trapă din 
capacul puţului stătea deschisă. Pudelul lătră de vreo două 
ori, și o voce stranie, nepământeană, vorbi cu animalul cu 
glas înăbușit. 

Mașina de cusut era total nepotrivită aici. Cusutul 
însemna lumină multă. Luminoasa cameră de croitorie din 
copilăria lui Catherine, atât de bine-venită în mintea ei... 
menajera, draga de Bea Love, la mașină... pisicuţa ei care 
se juca cu perdeaua mișcată de vânt. 

Vocea alungă totul brusc, oțărându-se la pudel. 

— Scumpete, lasă aia jos. O să te înţepi cu un ac, și ce-o 
să ne mai facem dup-aia? Sunt aproape gata. Da, iubiţico. O 
să-ţi dau o caramea, după ce vom termina, O să-ţi dau o 
caramea, tra-la-la-la-la. 

Catherine nu știa de cât timp era captivă. Ştia că se 
spălase de două ori - ultima oară stătuse în lumină, 
dorindu-și ca el să-i vadă trupul, neștiind dacă el se uita din 
spatele luminii orbitoare. Dezbrăcată, Catherine Baker 
Martin era o apariţie năucitoare, o fată pe cinste în toate 


sensurile, și ea știa lucrul ăsta. Voia ca el s-o vadă! Voia să 
iasă din puț. „Dacă ajungi să te regulezi cu el, o să te poţi 
lupta cu el”, își repeta în gând în timp ce se spăla. Primea 
foarte puţin de mâncare, și știa că ar fi bine să mănânce cât 
încă n-o părăsiseră puterile. Știa că se va lupta cu el. Ştia că 
va putea să se lupte cu el. N-ar fi mai bine să-l lase mai întâi 
s-o reguleze, de câte ori era în stare, ca să-l epuizeze? Ştia 
că, dacă ajungea să-și pună picioarele pe după gâtul lui, îl 
putea trimite în lumea celor drepţi cam într-o secundă și 
jumătate. „Sunt în stare s-o fac? Bineînţeles că sunt, ce 
naiba. Profită că are coaie, uită-te în ochii lui! Coaiele și 
ochii!” Dar nu se auzi niciun sunet de sus până când nu 
termină cu spălatul și-și îmbrăcă noua salopetă curată. 
Oferta ei rămase fără replică, iar hârdăul de baie se legănă 
pornind în sus, tras cu sfoara aceea subțire, fiind apoi 
înlocuit de hârdăul pentru toaletă. 

Acum, după câteva ore, aștepta, ascultând mașina de 
cusut. În timp, poate la o mie de respiraţii, îl auzea urcând 
pe scări, vorbind cu câinele, zicând ceva de genul... „micul 
dejun când mă-ntorc”. Lăsase lumina aprinsă în subsol. 
Uneori proceda astfel. 

Zgomot de labe și lipăit de tălpi se auziră pe podeaua 
bucătăriei de deasupra. Câinele scheuna. Crezu că 
răpitorul ei pleca. Uneori dispărea pentru multă vreme. 

Auzi un fel de respiraţie. Căţelușa se plimba de colo-colo 
prin bucătărie, scheunând, zăngănind ceva pe podea, poate 
castronul cu mâncare. Și lătră din nou, lătrături scurte și 
ascuţite, care de data asta nu se mai auziră la fel de clar ca 
atunci când câinele se aflase în bucătăria de deasupra ei. 
Pentru că micul câine nu se mai afla în bucătărie. 
Deschisese ușa cu botul și coborâse în subsol la vânătoare 
de șoareci, așa cum mai făcuse și înainte, când ieșise pe 
afară. 

Jos, în întuneric, Catherine pipăi sub saltea. Găsi osul 
rupt de găină și-l mirosi. Rezistase cu greu să nu mănânce 
micile fâșii de carne și zgârciurile de pe el. Îl băgă în gură 


ca să-l încălzească. Acum se ridică în picioare, clătinându-se 
un pic în întunericul ameţitor. Nu avea cu ea în puţul acela 
adânc decât o saltea, salopeta pe care o purta, hârdăul de 
plastic pentru necesităţile fiziologice și firul subţire de 
bumbac întinzându-se în sus spre lumina gălbuie. 

Se gândise la asta în fiecare interval de timp când era în 
stare să se concentreze. Catherine se întinse cât de mult 
putu și se prinse de sfoară. O fi mai bine să smucească sau 
să tragă? Se gândise la asta vreme de mii de respiraţii care- 
i marcau timpul. Mai bine să tragă continuu. 

Firul de bumbac se întinse mai mult decât se aștepta. 
Apucă din nou sfoara cât mai de sus și trase, legănându-și 
braţul dintr-o parte într-alta, în speranţa că sfoara se va 
slăbi frecându-se de muchia de lemn a deschizăturii de 
deasupra ei. Procedă astfel până când începu să o doară 
umărul. Trase de sfoara care se întinse, acum nu mai 
trebuia întinsă, gata. „Le rog, rupe-te sus!” Poc, și sfoara 
căzu pe faţa ei. 

Stând pe vine pe podea, cu sfoara pe cap și pe umeri, nu 
avea destulă lumină de deasupra ca să vadă câtă sfoară 
căzuse peste ea. Nu știa cât de lungă era. Nu trebuia s-o 
încurce. Cu mare grijă, întinse sfoara pe podea sub formă 
de bucle pe care le măsură cu antebraţul. Numără 
paisprezece antebraţe. Sfoara se rupsese la buza puţului. 

Legă osul de găină în locul unde sfoara era prinsă de 
toarta găleţii. 

Acum urma partea cea mai grea. 

Acţionă cu atenţie. Trăia starea aceea tensionată pe care 
o simţise când era vreme rea pe mare. Era ca și cum și-ar fi 
purtat de grijă într-o bărcuţă ce plutea pe o mare agitată. 

Legă capătul rupt al sforii de încheietura mâinii, 
strângând nodul cu dinţii. 

Se depărtă cât mai mult de colacii de sfoară de pe jos. 
Ţinând găleata de toartă, o roti într-un cerc larg și o aruncă 
drept spre discul de lumină palidă de deasupra ei. Găleata 


nu nimeri trapa deschisă, se izbi de capac și căzu înapoi, 
lovindu-i faţa și umerii. Căţelușa lătră mai tare. 

Fără grabă, desfășură sfoara și aruncă găleata o dată și 
încă o dată. La a treia încercare, găleata o lovi în degetul 
fracturat, și fu nevoită să se sprijine de peretele înclinat al 
puțului și să respire adânc până când senzaţia de vomă îi 
dispăru. Şi la a patra aruncare, găleata căzu peste ea, dar 
la a cincea nu mai căzu. Era undeva pe capacul de lemn al 
puțului, lângă trapa deschisă. Oare cât era de departe de 
gaură? „Calmează-te!” Trase ușor de sfoară. Auzi toarta 
găleţii lovindu-se de lemnul capacului. 

Căţelușa lătră și mai tare. 

Găleata trebuia trasă până la marginea găurii, dar nu 
mai mult. O trase aproape de margine. 

Căţelușa se învârti printre oglinzile și manechinele dintr- 
o încăpere alăturată a subsolului. Adulmeca firele de aţă și 
peticele de sub mașina de cusut. Amușină în jurul 
șifonierului mare și negru. Privi spre celălalt capăt al 
subsolului, de unde se auzeau zgomotele. Apoi alergă spre 
zona întunecată și lătră, după care fugi înapoi. 

Acum se auzi o voce care răsuna ca un ecou slab prin 
subsol. 

— Scumpeeete! 

Căţelușa lătră ţopăind pe loc. Trupul ei mic și gras se 
cutremură odată cu lătrăturile. 

Se auzi un sunet ca de sărut umed. 

Câinele se uită în sus la podeaua bucătăriei de deasupra, 
dar nu de-acolo venea sunetul. 

Un plescăit de buze imitând pe cineva care mănâncă. 

— Haide, Scumpete! Hai, iubito! 

Prudent, cu urechile ciulite, câinele pătrunse în întuneric. 
Lipa-lipa. 

— Hai, iubiţel, vino, Scumpete. 

Pudelul simţi mirosul osului de găină prins de toarta 
găleţii. Râcâi peretele puţului și scheună. 


Lipa-lipa. Căţelușa sări pe capacul de lemn al puţului. 
Mirosul era acolo, între găleată și gaură. Căţelușa lătră la 
găleată și scheună indecisă. Osul de găină se mișcă aproape 
imperceptibil. Pudelul se ghemui cu botul între labele din 
faţă, cu fundul în aer, dând din coadă cu furie. Lătră de 
două ori și dădu cu laba în osul de găină, prinzându-l cu 
dinţii. Găleata parcă încerca să-l îndepărteze pe micul câine 
de os. Pudelul mârâi la găleată și se ţinu tare, călare pe 
toartă și cu dinţii încleștați pe os. Deodată, găleata o 
răsturnă pe căţelușă, o trase spre gaură; micul animal se 
zvârcoli ca să se ridice în picioare, se lovi din nou, se luptă 
cu găleata, un picior din spate și șoldul lunecară în gaură, 
ghearele pudelului râcâind cu frenezie lemnul, găleata 
alunecă, proptindu-se în gaură odată cu partea din spate a 
căţțelușei care reuși să scape din strânsoare, iar găleata 
alunecă peste margine și căzu în puț, cu os cu tot. Pudelul 
lătră furios la gaură, lătrăturile răsunând în puț. Apoi se 
opri din lătrat și-și ciuli urechile la un sunet numai de el 
auzit. O luă la fugă pe scări scâncind în timp ce o ușă era 
trântită undeva sus. 

Lacrimile lui Catherine Baker Martin se răspândiră 
fierbinţi pe obraji și căzură pe partea din faţă a salopetei, 
pătrunzând prin țesătură, până la sâni: fata era 
încredinţată că va muri. 


e CAPITOLUL 42 


Crawford stătea singur în mijlocul biroului său, cu 
mâinile vârâte în buzunare. Rămăsese acolo între orele 
12:30 și 12:33, cerând providenţei o idee. Apoi trimise un 
telex la Departamentul Vehiculelor  Motorizate din 
California, cerând să se dea în urmărire rulota pe care 
Raspail ar fi cumpărat-o în California, după spusele 
doctorului Lecter. Era vorba despre rulota pe care Raspail 
ar fi folosit-o în timpul aventurii sale galante cu Klaus. 
Crawford i-a rugat pe cei de la DVM să controleze dacă s-a 
emis vreo amendă de circulaţie pe numele oricărui alt șofer 
în afară de Benjamin Raspail. 

Pe urmă se așeză pe canapea, își luă un blocnotes și 
compuse un anunţ personal provocator pe care dorea să-l 
publice în toate ziarele de mare tiraj. 


Floare pasională maiestuoasă, 21, model, caută 
bărbat care apreciază o cantitate de ADN de bună 
calitate. Manechin pentru mâini și cosmetice, m- 
ai văzut în reclamele din reviste, acum vreau să te 
văd și eu. Trimite fotografii cu prima Scrisoare. 


Crawford reflectă o clipă, apoi șterse „maiestuoasă” și 
scrise „bine făcută”. 

Capul îi căzu în piept și aţipi. Ecranul verde al 
terminalului de computer proiecta pătrate minuscule în 
lentilele ochelarilor săi. Ecranul se trezi la viaţă, șirurile de 
litere deplasându-se în sus, mișcându-se și pe lentilele 
ochelarilor lui Crawford. În somn, el scutură din cap, de 
parcă imaginea l-ar fi gâdilat. 

Mesajul spunea: 


POLIŢIA MEMPHIS A GĂSIT DOUĂ OBIECTE 
LA PERCHEZIŢIA CELULEI LUI LECTER. 

(1) CHEIE PENTRU CĂTUȘE IMPROVIZATĂ 
DINTR-UN TUB DE PASTĂ DE PIX. INCIZII PRIN 
ABRAZIUNE, BALTIMORE A CERUT 
VERIFICAREA CELULEI DE LA SPITAL PENTRU 
URME ALE MANUFACTURĂRII, AUT. COPLEY, 
SAC MEMPHIS. 

(2) FOAIE DE HÂRTIE UITATĂ ÎN TOALETĂ DE 
EVADAT. ORIGINALUL TRIMIS LA SECŢIA 
DOCUMENTE/ LAB. URMEAZĂ REPRODUCEREA 
GRAFICĂ A SCRISULUI. GRAFICA TRIMISĂ ȘI LA 
LANGLEY, ÎN ATENŢIA LUI  BENSON- 
GRAFOLOGIE. 


Reproducerea grafică se îți de sub marginea de jos a 
ecranului și arăta astfel: 


CHI IN,O. 


Semnalul sonor dublu al terminalului de computer nu-l 
trezi pe Crawford, dar după trei minute soneria telefonului 
îl sculă. Era Jerry Burroughs de la linia permanent activă 
aparținând de Centrul Naţional de Informaţii despre Crime. 

— Ai văzut ce ţi-a apărut pe ecran, Jack? 

— Stai o clipă, spuse Crawford. Da, în regulă. 

— Laboratorul a primit deja desenul lăsat în veceu de 
Lecter, Jack. Numerele dintre literele numelui lui Chilton, e 
vorba despre biochimie - C..„H.N,O, - e formula unui 
pigment din fierea umană care se numește bilirubină. 
Laboratorul spune că e principalul agent colorant al 
rahatului de om. 

— Măi să fie! 

— Ai avut dreptate în privinţa lui Lecter, Jack. N-a făcut 
decât să-și bată joc de ei. Păcat de doamna senator Martin. 


Laboratorul zice că bilirubina are aproximativ culoarea 
părului lui Chilton. Asta se cheamă umor de azil. L-ai văzut 
pe Chilton la știrile de la ora șase? 

— Nu. 

— Marilyn Sutter de la etaj l-a văzut. Chilton a trăncănit 
despre căutarea lui Billy Rubin. Apoi s-a dus să ia cina cu 
un reporter de televiziune. Acolo era când Lecter a plecat la 
plimbare. Un nemernic mai mult ca perfect. 

— Lecter i-a spus lui Starling să țină cont de faptul că 
Chilton nu are licenţă în medicină, spuse Crawford. 

— Da, am văzut asta în raportul ei. Ştii ce cred eu? 
Chilton a încercat să i-o tragă lui Starling, și fata i-a retezat- 
0. O fi el tâmpit, dar orb nu e. Ce face puștoaica? 

— E bine, cred. E epuizată. 

— Crezi că Lecter a făcut mișto și de ea? 

— Se prea poate. Rămânem pe poziţie, totuși. Nu știu ce 
fac clinicile. Mă tot gândesc că ar fi trebuit să mă duc la 
tribunal să iau mandat ca să obţin fișele alea. Mi-e silă să 
depind de ei. Mâine-dimineaţă, dacă nu primim nicio veste, 
mergem pe calea legală. 

— Hei, Jack... ai oameni pe teren care să știe cum arată 
Lecter? 

— Sigur că am. 

— Probabil că individul stă pe undeva și se prăpădește de 
râs. 

— Poate că nu pentru multă vreme, spuse Crawford. 


e CAPITOLUL 43 


Doctorul Hannibal Lecter stătea la recepţia elegantului 
hotel Marcus din St. Louis. Purta o pălărie maro și un trenci 
încheiat până la gât. Un bandaj chirurgical curat îi 
acoperea nasul și obrajii. 

Semnă în registru sub numele „Lloyd Wyman”, o 
semnătură pe care o exersase în mașina lui Wyman. 

— Cum doriţi să plătiţi, domnule Wyman? 

— American Express, spuse doctorul Lecter întinzându-i 
recepţionerului cartea de credit a lui Lloyd Wyman. 

O muzică plăcută, interpretată la pian, se auzea dinspre 
foaier. La bar, doctorul Lecter văzu doi oameni cu bandaje 
peste nas. Un cuplu de vârstă mijlocie traversă holul spre 
ascensor, fredonând un cântec de Cole Porter. Femeia avea 
un pansament peste unul din ochi. 

Recepţionerul terminase de verificat cartea de credit. 

— Cred că știți, domnule Wyman, că aveţi posibilitatea să 
folosiţi garajul spitalului. 

— Da, mulţumesc, spuse doctorul Lecter. 

Deja parcase mașina lui Wyman în garaj, cu Wyman în 
portbagaj. 

Băiatul de serviciu care i-a cărat bagajele lui Wyman 
până în micul apartament primi drept răsplată pentru 
osteneala sa una dintre bancnotele de cinci dolari ale lui 
Wyman. 

Doctorul Lecter comandă un sendviș și un pahar de 
băutură și se relaxă cu un duș prelungit. 

După perioada îndelungată de detenţie, apartamentul i 
se păru enorm doctorului Lecter. Îi făcea plăcere să se 
plimbe la întâmplare prin apartament. 

De la fereastră putea vedea pavilionul Myron and Sadie 
Fleischer al spitalului orășenesc din St. Louis, care găzduia 


unul dintre cele mai renumite centre de chirurgie cranio- 
facială din lume. 

Faţa doctorului Lecter era prea bine cunoscută ca să 
poată beneficia și el de serviciile chirurgilor plastici de aici, 
dar era unul dintre puţinele locuri de pe planetă unde 
putea să umble cu un bandaj pe faţă fără să trezească 
suspiciuni. 

Cu ani în urmă, mai poposise o dată aici, pe vremea când 
făcea cercetări psihiatrice în superba bibliotecă Robert ]. 
Brockman Memorial. 

Faptul că avea o fereastră, chiar mai multe, îi dădea o 
senzaţie ameţitoare. Stătu la fereastră în întuneric, privind 
luminile mașinilor care traversau podul MacArthur, 
savurându-și băutura. Drumul cu mașina de la Memphis, 
care durase cinci ore, îi crease o stare de oboseală plăcută. 

Singurele momente de grabă ale serii le petrecuse în 
garajul subteran al aeroportului internaţional din Memphis. 
Nu-i fusese deloc ușor să se curețe cu tampoane de vată, 
alcool și apă distilată în spatele ambulanţei. Din momentul 
în care îmbrăcase uniforma albă de infirmier, nu mai 
trebuie decât să surprindă un călător solitar pe culoarul 
părăsit al parcării din garajul imens. Bărbatul s-a aplecat în 
portbagajul mașinii sale ca să-și ia valijoara cu mostre, și nu 
l-a văzut nicio clipă pe Lecter venind din spate. 

Doctorul Lecter se întrebă dacă poliţia îl credea într-atât 
de tâmpit încât să ia avionul de la aeroport. 

Singura problemă pe drumul până la St. Louis a fost să 
găsească butoanele pentru faruri, pentru luminile de 
semnalizare și pentru ștergătoarele de parbriz din mașina 
aceea străină, cu care doctorul Lecter nu era familiarizat. 

A doua zi avea să cumpere lucrurile de care avea nevoie - 
decolorant pentru păr, ustensile de bărbierit, o lampă cu 
ultraviolete - și mai erau și alte articole speciale pe care 
urma să le obţină pentru a face imediat câteva schimbări în 
fizionomia sa. Când totul va fi pus la punct, va pleca mai 
departe. 


Nu avea niciun motiv să se grăbească. 


e CAPITOLUL 44 


Ardelia Mapp stătea în pat în poziţia ei preferată: 
rezemată de perne și cu o carte în mână. Asculta buletinele 
de știri la radio. Închise aparatul când o văzu pe Clarice 
Starling târându-se în cameră. Chiar dacă observă cât de 
trasă era la faţă colega ei, din fericire nu întrebă decât atât: 

— Vrei o cană de ceai? 

Când studia, Mapp își prepara o infuzie dintr-un amestec 
de plante pe care i le trimitea bunica ei și căreia îi spunea 
„ceaiul oamenilor deștepţi”. 

Dintre cele mai inteligente persoane pe care le știa 
Starling, una era totodată și cea mai stabilă fiinţă 
omenească pe care o cunoștea, iar cealaltă, cea mai 
înspăimântătoare. Starling spera ca asta să-i asigure un 
oarecare echilibru în privinţa cunoștințelor pe care și le 
făcuse. 

— Ai avut noroc c-ai lipsit azi, spuse Mapp. Blestematul 
ăla de Kim Won efectiv ne-a doborât la pământ. Nu te mint. 
Am ajuns să cred că ăștia din Coreea au pe-acolo o 
gravitație mai mare decât avem noi aici. Pe urmă, când vin 
aici, se simt ușori ca fulgul, înţelegi, și ajung să predea 
educaţie fizică pentru că nu li se pare cine știe ce efort... 
John Brigham a trecut pe-aici. 

— Când? 

— În seara asta, ceva mai devreme. Voia să știe dacă te-ai 
întors. Își dăduse cu gel pe păr. Se foia în hol ca un boboc 
din anul întâi. Am stat de vorbă un pic. Zicea că, dacă ai 
rămas în urmă și trebuie să stăm cu burta pe carte în 
următoarele două zile în loc să mergem la trageri, o să 
aranjeze el să ne dea voie la poligon în sfârșitul ăsta de 
săptămână ca să recuperăm. l-am zis c-o să-l anunţ. E un 
tip drăguţ. 


— Mda, este. 

— Ştiai că vrea să participi la concursul de tir împotriva 
celor de la Direcţia Antidrog și Vamă, în campionatul inter- 
servicii? 

— Nu. 

— Da' nu la femei, ci la mixt. Întrebarea numărul doi: 
Cunoști materia despre Al Patrulea Amendament pentru 
vineri? 

— În mare parte, da. 

— Bun, atunci ce e Chimel versus California? 

— Percheziţiile în licee. 

— Şi care-i treaba cu percheziţiile în licee? 

— Nu știu. 

— E vorba despre conceptul „acces imediat”. Cine a fost 
Schneckloth? 

— La naiba, habar n-am. 

— Schneckloth versus Bustamonte. 

— E cumva vorba despre dreptul rezonabil la intimitate? 

— Ai o bilă neagră. Dreptul la intimitate este principiul lui 
Katz.  Schneckloth înseamnă consimțământul pentru 
percheziție. Fata mea, după câte văd, va trebui să ne 
punem cu burta pe carte. Noroc că am eu cursurile. 

— Nu în seara asta. 

— Nu. Dar mâine ai să te trezești cu mintea fertilă și 
ignorantă, și atunci o să începem să sădim recolta pentru 
vineri. Starling, Brigham a zis - n-avea voie să-mi spună, 
așa că i-am promis -, a zis că vei trece cu succes de audiere. 
Crede că nemernicul ăla de Krendler nici n-o să-și mai 
aducă aminte de tine peste două zile. Ai note bune la 
examene, așa că o să trecem peste hopul ăsta ușor. 

Mapp cercetă din priviri figura obosită a lui Starling. 

— Nimeni n-ar fi putut face mai mult pentru biata fată, 
Starling. Ţi-ai pus pielea la saramură pentru ea, ai luat-o pe 
coajă pentru ea și ai pus lucrurile în mișcare. Meriţi să-ţi 
acorzi o șansă. Ce-ar fi să te duci să te culci? Tocmai mă 
pregăteam și eu să bag cornu'-n pernă. 


— Ardelia, mulţumesc. Și, după ce lumina se stinse în 
cameră, zise: Starling? 

— Da? 

— Cine crezi tu că e mai frumos, Brigham sau Bobby 
Lowrance cel Frumos? 

— Greu de spus. 

— Brigham are un tatuaj pe umăr, i l-am văzut prin 
cămașă. Ce scrie? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— O să-mi spui și mie când o să afli? 

— Probabil că nu. 

— Vezi cum ești? Eu ţi-am spus despre chiloţii imitație de 
piton ai lui Bobby cel Frumos. 

— I-ai văzut prin fereastră când ridica greutăţi. 

— Gracie ţi-a spus chestia asta? Gura aia mare o să-i 
aducă numai necazuri... 

Starling adormise. 


e CAPITOLUL 45 


Cu puţin înainte de ora trei dimineaţa, Crawford, care 
aţipise lângă soţia lui, se trezi. Bella respira cu greutate și 
se agita în pat. Se ridică și o luă de mână. 

— Bella? 

Ea trase adânc aer în piept și apoi expiră. Era prima oară 
în ultimele zile când deschidea ochii. Crawford își apropie 
faţa de a ei, dar nu credea că îl poate vedea. 

Teama îi mângâie pereţii pieptului, rotindu-se înăuntrul 
lui ca un liliac într-o casă, până când reuși să o stăpânească. 

Ar fi vrut să-i aducă ceva, orice, dar nu voia să simtă că n- 
o mai ţinea de mână. 

Își lipi urechea de pieptul ei. Auzi o bătaie ușoară, ca o 
pâlpâire, apoi inima ei se opri. Nu mai era nimic de auzit, 
nu se auzea decât o curgere ciudată și răcoroasă. Nu știa 
dacă sunetul era în pieptul ei sau doar în urechile lui. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze și să te ţină lângă El... 
și lângă rudele tale, spuse Crawford, care voia să se 
împlinească aceste cuvinte. 

O strânse în braţe lângă el, sprijinit de tăblia patului, și o 
ținu la piept în timp ce creierul ei murea. Cu bărbia dădu la 
o parte eșarfa de pe rămășițele părului ei. Nu plânse. 
Trecuse prin toate astea. 

Crawford o schimbă punându-i cămașa de noapte 
preferată și rămase o vreme lângă patul înalt, ţinându-i 
mâna lipită de obraz. Era o mână fermă și îndemânatică, 
marcată de o viaţă întreagă petrecută în grădină, marcată 
acum de acele de perfuziei. 

Când venea din grădină, mâinile ei miroseau a cimbru. 

„Închipuie-ţi că ai albuș de ou pe degete”, așa o 
învăţaseră colegele de școală pe Bella când discutaseră 
despre sex. Ea și Crawford glumiseră pe marginea chestiei 


ăsteia în pat, cu ani în urmă, apoi anii următori, până anul 
trecut. „Nu te gândi la asta, gândește-te la chestiile bune, la 
chestiile pure.” Dar asta era o chestie pură. Urcau cu liftul, 
iar ea purta o pălărie înaltă și mănuși albe, în vreme ce el 
fluiera o versiune dramatică a piesei Begin the Beguine. 
Ajunși în cameră, ea l-a luat peste picior pentru că îi 
umpluse buzunarele băiatului de serviciu cu bani. 

Crawford încercă acum să se ducă în camera alăturată - 
putea să se întoarcă atunci când voia și s-o vadă prin ușa 
deschisă, în lumina caldă a veiozei de pe noptieră. Aștepta 
ca trupul ei să devină un obiect de ceremonial care să-i fie 
străin, străin de persoana pe care o ţinuse în braţe în pat și 
străin de tovarășa de o viaţă pe care o păstra acum în 
memorie. Ca să poată suna la cei care trebuiau să vină s-o 
ia. 

Cu mâinile goale pe lângă corp, stătea la fereastră și 
privea spre răsăritul pustiu. Nu ţinea să vadă zorii zilei. 
Răsăritul era doar direcţia în care era orientată fereastra. 


e CAPITOLUL 46 


— Ești gata, Scumpete? 

Jame Gumb stătea rezemat de tăblia patului, într-o 
poziţie foarte comodă, cu căţelușa ghemuită pe burta lui. 

Domnul Gumb tocmai îi spălase blana și îi înfășurase un 
prosop pe cap. Luă telecomanda videocasetofonului și 
apăsă butonul de pornire a aparatului. 

Își compusese programul din două fragmente de bandă 
video copiate pe o singură casetă. Îl urmărea în fiecare zi 
când își făcea pregătirile vitale, și întotdeauna cu puţin 
înainte de a recolta o nouă piele. 

Prima bandă era un film zgâriat de la Movietone News, 
un jurnal de știri în alb-negru din 1948. Relata sferturile de 
finală ale concursului Miss Sacramento, una dintre etapele 
preliminare ale lungului drum câtre finala Miss America din 
Atlantic City. 

Era o competiţie în costume de baie, și toate fetele aveau 
buchete de flori în timp ce se încolonau ca să urce treptele 
spre scenă. 

Căţelușa domnului Gumb trecuse prin toate astea de 
multe ori, și-și miji ochii când auzi muzica, știind ce-o să 
păţească. 

Înfăţișarea  concurentelor amintea foarte mult de 
vremurile celui de-al Doilea Război Mondial. Purtau 
costume de baie Rose Marie Reid, și unele erau chiar foarte 
drăguţe la faţă. Unele dintre ele aveau picioare elegant 
conturate, dar le lipsea tonusul muscular și parcă aveau 
genunchii cam umflaţi. 

Gumb strânse pudelul. 

— Scumpete, uite-o că vine, uite-o că vine, uite-o că vine! 

Și iat-o venind, apropiindu-se de trepte în costumul ei 
alb, cu un zâmbet radios adresat tânărului care o aștepta 


lângă scară, urcând apoi repede cu tocurile ei mari, camera 
zăbovind pe partea din spate a coapselor ei: mami. Era 
mami. 

Domnul Gumb nu avea de ce să apese pe telecomandă, 
făcuse ceea ce trebuia când pregătise caseta. În mișcare 
inversată, iat-o coborând cu spatele treptele, primindu-și 
înapoi zâmbetul de la bărbatul cel tânăr, străbătând apoi 
culoarul, revenind în faţă, înapoi și înainte, înainte și înapoi. 

Când îi zâmbea tânărului, Gumb zâmbea și el. 

Mai era o secvenţă cu ea într-un grup, dar mereu se 
vedea neclar când făcea stop-cadru. Era mai bine să o 
ruleze cu viteză normală și să se mulțumească doar cu 
imaginea ei fugară. Mama era alături de celelalte fete, 
felicitându-le pe câștigătoare. 

Următoarea parte a programului o înregistrase de la un 
post de televiziune prin cablu, într-un motel din Chicago - 
pentru asta trebuise să iasă în oraș, să-și cumpere un 
videocasetofon și să rămână o noapte în plus ca să facă 
înregistrarea. Era un filmuleţ pe care-l transmiteau pe 
canalele obscure, la orele târzii din noapte, ca fond vizual 
pentru anunţurile fierbinţi care se derulau pe ecran. Filmul 
era alcătuit din secvenţe de-a dreptul cuminţi din filmele 
deocheate ale anilor patruzeci și cincizeci, imagini de la o 
tabără de nudiști și părţile mai puţin explicite ale unor filme 
porno din anii treizeci, în care actorii purtau nasuri false și 
aveau șosete în picioare. O melodie oarecare constituia 
banda sonoră. Chiar acum se auzea The Look of Love, total 
desincronizată faţă de acţiunea vioaie de pe ecran. 

Domnului Gumb îi fusese imposibil să elimine anunţurile 
care se derulau lent pe ecran. Trebuise să se împace cu 
ideea. 

Pe ecran apăru o piscină în aer liber - undeva în 
California, judecând după vegetaţie. Piscina avea dotări de 
bună calitate; totul amintea de anii cincizeci. Niște tinere 
graţioase înotau dezbrăcate. Câteva dintre ele apăruseră 
poate în vreun film de mâna a doua. Vioaie și săltăreţe, ele 


ieșeau din piscină și alergau, mult mai repede decât s-ar fi 
potrivit cu ritmul muzicii, spre scara toboganului, pe care o 
urcau, și de-acolo își dădeau drumul, viuuuu! Sânii li se 
legănau când își dădeau drumul pe tobogan, râsete, 
picioare întinse... Pleosc! 

Și iat-o pe mami. Iat-o ieșind din piscină în spatele fetei 
cu părul creţ. Faţa ei era parţial acoperită de un anunţ de la 
Sinderella, un sex-shop, dar o puteai vedea cum urcă scara, 
cu pielea umedă și strălucind în soare, cu silueta ei suplă și 
totodată plinuţă, cu o cicatrice mică de la cezariană, și iat-o 
coborând pe tobogan, viuuuu! Era atât de frumoasă, și, 
chiar dacă nu-i putea vedea faţa, domnul Gumb știa cu 
siguranţă că era mami, filmată după ce, pentru ultima oară 
în viaţa lui, o văzuse cu adevărat. Firește, exceptând 
imaginile din mintea lui. 

Imaginea trecu la o reclamă filmată pentru un cabinet de 
consiliere matrimonială și se termină brusc. 

Pudelul își miji ochii cu două secunde înainte ca domnul 
Gumb să-l strângă de ceafă. 

— Oh, Scumpete. Vino la mami! Mami o să fie foarte 
frumoasă. 

Multe de făcut, multe de făcut, multe de făcut ca să fie 
gata pentru ziua de mâine. 

N-ar fi putut s-o audă din bucătărie nici dac-ar fi ţipat cât 
ar fi ţinut-o gura, slavă Domnului, dar o putea auzi de pe 
scări, în timp ce cobora la subsol. Spera să doarmă și să 
stea liniștită. Pudelul, pe care-l ţinea la subsuoară, mârâi 
drept răspuns la sunetele din puț. 

— Nu-i politicos să mârâi, spuse el cu gura în blana de pe 
ceafa căţelușei. 

În temniţa subterană se putea ajunge pe o ușă aflată la 
baza scării, în stânga. Nu-i aruncă nici măcar o privire, nici 
nu dădu atenţie sunetelor care se auzeau din puț, căci, din 
punctul lui de vedere, nu aveau nici cea mai mică 
asemănare cu vreun cuvânt al limbii engleze. 


Domnul Gumb intră în atelierul din dreapta, așeză 
pudelul jos și aprinse luminile. Câţiva fluturi își agitară 
aripile și aterizară fără riscul de a se arde pe abajurul din 
sârmă care proteja becurile din tavan. 

În atelier, domnul Gumb era meticulos. Întotdeauna își 
pregătea noile amestecuri în vase din oţel inoxidabil, 
niciodată în vase de aluminiu. 

Învăţase să facă totul din timp. Pe când lucra, se 
muștruluia: „lrebuie să fii ordonat, trebuie să lucrezi cu 
precizie, trebuie să fii expeditiv, pentru că problemele sunt 
formidabile”. 

Pielea omenească este grea - șaisprezece până la 
optsprezece la sută din greutatea corporală - și alunecoasă. 
O piele întreagă este greu de mânuit și ușor de scăpat pe 
jos când e încă umedă. Timpul este și el important. Pielea 
începe să se contracte imediat după ce a fost recoltată, mai 
ales cea a adulţilor, care e și cea mai întinsă pe corp, din 
capul locului. 

Pe lângă asta, nici măcar la cei tineri pielea nu e perfect 
elastică. Dacă o întinzi, nu revine niciodată la dimensiunile 
inițiale. Dacă coși ceva perfect neted și apoi îl tragi cu prea 
multă forţă peste un mulaj de croitorie, apar umflături și 
pliuri. Poţi să stai pe urmă și să plângi pe lângă mașina de 
cusut, că n-ai să mai scapi de pliurile cu pricina. Apoi mai 
sunt și pensele, trebuie să știi foarte bine unde să le aplici. 
Pielea nu se întinde uniform în toate direcţiile fără ca 
acumulările de colagen să se deformeze și fibra să se rupă; 
dacă tragi într-o direcţie greșită, te pricopsești cu o 
vergetură. 

Materialul proaspăt este pur și simplu imposibil de 
prelucrat. Până când a obţinut rezultatul dorit, domnului 
Gumb i-au fost necesare numeroase experimente, care i-au 
provocat emoţii intense. 

În cele din urmă a ajuns la concluzia că metodele vechi 
erau cele mai bune. Procedura lui era următoarea. Mai 
întâi, înmuia materialul în acvarii, în extracte de plante 


puse la punct de indienii americani - numai substanţe 
naturale, fără nicio urmă de săruri minerale. Apoi folosea 
metoda de obţinere a pielii de căprioară inegalabil de 
moale, metoda clasică de tăbăcire în soluţie de creier, 
elaborată în Lumea Nouă. Indienii americani credeau că 
fiecare animal are exact atâta creier cât să fie de ajuns 
pentru tăbăcirea propriei piei. Domnul Gumb știa că acest 
lucru era fals și renunţase de multă vreme să mai încerce, 
chiar și în cazul primatelor, care aveau cel mai mare creier. 
Acum avea un congelator plin cu creier de vită, astfel încât 
nu ducea niciodată lipsă de așa ceva. 

Problemele prelucrării materialului le putea rezolva; 
practica îl făcuse să ajungă aproape de perfecţiune. 

Problemele structurale dificile rămâneau, dar și pentru 
rezolvarea acestora era deosebit de bine pregătit. 

Atelierul dădea într-un coridor care ducea la o baie 
dezafectată, unde domnul Gumb își ţinea scripeţii și 
cronometrul, apoi mai departe spre studio și spre imensul 
labirint întunecat de dincolo. 

Deschise ușa spre studioul iluminat din belșug - 
reflectoare și tuburi incandescente, având filtre de culoare 
pentru o lumină cât mai apropiată de cea diurnă, erau 
prinse de grinzile tavanului. Manechinele erau expuse pe o 
estradă din lemn de stejar. Toate erau parţial îmbrăcate, 
unele în piele, altele în șabloane din șifon pentru 
vestimentația din piele. Opt manechine erau dublate de 
imaginile lor pe pereţii acoperiţi cu oglinzi - acestea fiind și 
ele de bună calitate. Pe o masă de machiaj, se aflau produse 
cosmetice, mai multe mulaje pentru peruci și perucile 
propriu-zise. Era cel mai luminos dintre studiouri, tot 
mobilierul fiind alb, sau stejar de culoare deschisă. 

Pe manechine erau diverse obiecte vestimentare aflate în 
lucru, cele mai multe fiind imitații ieftine după Armani, 
lucrate dintr-o minunată piele cabretta, de oaie braziliană, 
cu falduri generoase, umeri proeminenți și piepţi dubli. 


Al treilea perete era ocupat de o masă mare de lucru, 
două mașini de cusut obișnuite, două mulaje pentru rochii și 
un mulaj de croitorie, luat chiar de pe torsul lui Jame Gumb. 

Pe cel de-al patrulea perete, dominând încăperea aceasta 
luminoasă, era un șifonier negru, dat cu lac chinezesc, care 
se înălța până aproape de tavanul înalt de doi metri și 
jumătate. Era vechi, și desenul de pe el era aproape șters. 
Câteva pete aurii aminteau că acolo fusese desenat un 
dragon, din care rămăsese intact doar ochiul alb cu privirea 
fixă, și se mai vedea limba roșie a unui alt dragon, al cărui 
trup dispăruse măcinat de timp. Deși crăpat, lacul de sub 
dragoni era intact. 

Imensul șifonier nu era o piesă de duzină. Înăuntru se 
aflau, pe mulaje și umerașe, obiectele speciale, și ușile lui 
erau închise. 

Căţelușa bău puţină apă din castronul din colţ și se culcă 
între picioarele unui manechin, cu ochii la domnul Gumb. 

Acesta lucrase la o geacă de piele. Trebuia s-o termine - 
avusese de gând să rezolve toate problemele, dar acum îl 
cuprinsese o febră creatoare și încă nu era mulţumit de 
propriul tipar din șifon. 

Măiestria în materie de croitorie a domnului Gumb 
depășise cu mult stadiul la care ajunsese în tinereţe, în 
timpul petrecut în detenţie la Departamentul Corecţional al 
statului California, dar de data asta își propusese ceva cu 
adevărat dificil. Nici lucrul cu delicata piele cabretta nu te 
pregătește pentru lucrurile de mare fineţe. 

Avea două tipare din șifon, ca niște veste albe, unul având 
exact mărimea lui, celălalt fiind făcut după măsurătorile 
luate în timpul cât Catherine Martin fusese în stare de 
inconștiență. Când îl așeză pe cel mai mic pe mulajul de 
croitorie, problemele deveniră evidente. Chiar dacă era o 
fată solidă, minunat proporţionată, Catherine nu era la fel 
de solidă ca domnul Gumb, iar spatele ei nu era nici pe 
departe la fel de lat. 


Idealul lui era o îmbrăcăminte fără cusături. Acest lucru 
nu era posibil. Totuși, era hotărât ca partea din faţă a 
corsetului să nu aibă absolut nicio cusătură și să fie fără 
niciun defect. Aceasta presupunea ca toate ajustările de 
siluetă să fie făcute la spate. Era foarte dificil. Deja 
aruncase un tipar de șifon și o luase de la capăt. Întinzând 
pielea în mod judicios, putea să ajungă la rezultatul dorit cu 
numai două clinuri la subsuoară - nu din cele franţuzești, ci 
clinuri verticale, cu vârfurile orientate în jos. Mai erau 
necesare două clinuri la spate, chiar în dreptul rinichilor. 
Era obișnuit să lucreze cu foarte mare precizie. 

Pretenţiile sale depășeau aspectele vizuale, mergând 
până la domeniul tactilului. Nu era de neconceput ca o 
persoană atrăgătoare să fie îmbrăţișată. 

Domnul Gumb își presără puţin talc pe mâini și își 
îmbrăţișă propriul  mulaj într-o manieră firească, 
confortabilă. 

— Dă-mi un sărut, spuse el în joacă porțiunii de spaţiu în 
care ar fi trebuit să se afle capul. Nu tu, prostuţo, îi zise el 
căţelușei când aceasta ciuli urechile. 

Gumb mângâie spatele mulajului, acolo unde mâinile 
ajungeau fără efort. Apoi se uită să vadă unde rămăseseră 
urmele de talc. Nimeni nu dorea să pipăie o cusătură. 
Totuși, în cursul unei îmbrăţișări, mâinile se suprapun în 
zona de mijloc a spatelui. Totodată, își continuă el 
raționamentul, suntem obișnuiți să simţim linia coloanei 
vertebrale. Nu e la fel de supărător ca una din asimetriile 
corpului omenesc. Prin urmare, cusăturile din zona 
umerilor erau excluse. Răspunsul îl constituia un clin 
central, cu vârful ceva mai sus de centrul omoplaţilor. Putea 
folosi aceeași cusătură pentru prinderea agăţătorii 
încorporate în căptușeală. Dublură cu nailon sub șlițurile de 
pe ambele părţi - trebuia să nu uite să facă rost de nailon - 
și o prindere cu bandă cu arici sub șliţul din dreapta. Se 
gândi la acele minunate rochii Charles James, la care 


cusăturile sunt realizate în așa fel încât să stea perfect 
plate. 

Clinul de la ceafă va fi acoperit de părul lui sau, mai 
exact, de părul pe care-l va avea în curând. 

Domnul Gumb scoase tiparul de șifon de pe mulajul 
pentru rochii și începu să lucreze. 

Mașina de cusut era veche și minunat lucrată, concepută 
iniţial pentru acţionare cu ajutorul pedalei, dar fiind 
adaptată pentru acţionare electrică în urmă cu vreo 
patruzeci de ani. Pe corpul principal al mașinii era pictat cu 
litere aurii: „Nu obosesc niciodată”. Pedala mașinii 
rămăsese funcţională, și Gumb pornea mașina cu ajutorul 
ei, pentru fiecare serie de cusături. Pentru cusăturile fine, 
prefera să lucreze desculț, apăsând pedala delicat, cu 
piciorul lui dolofan, apucând marginea din faţă a acesteia 
cu degetele de la picior, pentru un control mai bun al 
mișcării. Un timp nu se mai auziră decât sunetele mașinii și 
sforăitul cățelușei, având ca fundal fâsâitul conductelor de 
aburi din subsolul încălzit. 

Când termină de inserat clinurile în tiparul de șifon, îl 
probă în faţa oglinzii. Căţelușa privea din colțul ei, cu capul 
aplecat într-o parte. 

Trebuia să-l mai slăbească un pic la subsuoară. Mai erau 
unele probleme cu căptușeala și cu dublurile. Altfel era 
foarte frumos. Era suplu, mulat, rezistent. Parcă se și vedea 
urcând în cea mai mare viteză scara unui tobogan de apă. 

Domnul Gumb se jucă cu perucile și cu luminile pentru 
obţinerea unor efecte dramatice și probă un minunat colier 
de scoici strâns lipit de gât. Impresia avea să fie uluitoare 
când va îmbrăca o rochie decoltată sau un neglijeu sexi 
peste noul lui tors. 

Tentaţia era foarte mare să meargă până la capăt 
imediat, să se apuce serios de treabă, dar îi obosiseră ochii. 
Voia totodată să nu-i tremure mâinile absolut deloc și, în 
plus, nu era pregătit să suporte toată tevatura. Cu răbdare, 


desfăcu ușor cusăturile și întinse bucăţile de tipar. Un 
șablon perfect. 

— Mâine, Scumpete, îi spuse el căţelușei în timp ce punea 
la decongelat creierele de vită. O vom face mâine la prima 
ooooooooooră! Mami o să fie atât de frumoasă! 


e CAPITOLUL 47 


Starling dormi neîntoarsă timp de cinci ore și se trezi în 
toiul nopţii, speriată de teama că ar putea trăi iar visul 
acela. Strânse în dinţi colţul cearșafului și-și lipi palmele de 
urechi, așteptând un semn care să-i spună dacă era într- 
adevăr trează și departe de a visa. Tăcere și niciun țipăt de 
miel. Când știu sigur că era trează, inima i se domoli, dar 
picioarele refuzau să stea nemișcate sub pătură. Într-o 
clipă, mintea ei o va lua razna, știa asta. Răsuflă ușurată 
când, în loc de teamă, se simţi cuprinsă de un acces de 
mânie aprigă. 

— Fir-ar să fie! spuse ea și scoase un picior de sub 
pătură. 

În toată acea zi lungă, când fusese umilită de Chilton, 
insultată de doamna senator Martin, părăsită și scoasă din 
joc de Krendler, tachinată de doctorul Lecter și îngreţoșată 
de evadarea sângeroasă a acestuia din urmă, ceea ce o 
duruse cel mai tare fusese faptul că cineva putuse să o 
considere hoaţă. 

Doamna senator era o femeie supusă unui stres 
emoţional extrem de dur și se săturase să vadă cum 
polițiștii își tot bagă nasul prin lucrurile fetei sale. Nu se 
putea supăra pe ea. Totuși, acuzaţia avusese asupra lui 
Starling efectul unui fier înroșit. 

În copilărie, Starling fusese învățată că furtul era fapta 
cea mai josnică, cea mai vrednică de dispreţ, în afară de viol 
și de uciderea cuiva pentru bani. Unele crime erau 
preferabile furtului. 

Fiind un copil crescut în instituţii în care foamea era la 
ordinea la zilei și recompensele puţine, învățase să urască 
hoţii. 


Stând întinsă în pat, pe întuneric, se confruntă cu un alt 
motiv pentru care aluzia doamnei senator o deranjase atât 
de mult. Starling știa ce-ar fi spus maliţiosul doctor Lecter, 
și era adevărat: se temea ca doamna senator Martin să nu fi 
văzut la ea ceva vulgar, ceva ieftin, ceva tipic hoţilor. 
Bogătașă nemernică! 

Doctorul Lecter ar fi subliniat cu satisfacţie că 
resentimentele sociale, mânia adânc înrădăcinată preluată 
odată cu laptele supt de la sânul mamei constituiau și ele un 
factor. Starling nu era cu nimic mai prejos decât oricare 
Martin în privința educaţiei, a inteligenţei, a ambiţiei și, în 
mod cert, a înfățișării, și totuși avea în ea ceva deosebit, iar 
ea știa asta. 

Starling era un membru izolat al unui trib aprig, fără 
nicio genealogie oficială în afară de listele de distincţii 
școlare și registrele de condamnări penale. Expulzaţi din 
Scoţia, muritori de foame în Irlanda, mulţi dintre ei aveau 
înclinații pentru îndeletniciri periculoase. Mulţi membri ai 
clanului Starling fuseseră obișnuiți să trăiască în felul 
acesta: să tot sape în fundul unor gropi înguste, să-și facă 
vânt în gol de pe scândura spânzurătorii în timp ce se 
trăgeau focuri de pistol la picioarele lor sau li se ordona să 
meargă prin frig la o moarte glorioasă, în sunet de 
trâmbiţe, când toţi voiau să plece acasă. De unii dintre ei se 
poate să-și fi amintit noaptea, cu lacrimi în ochi, ofiţerii la 
popota regimentului, așa cum își aduce aminte cineva, la 
băutură, de un prepelicar credincios. Nume îngălbenite 
într-o Biblie. 

Niciunul dintre ei nu fusese foarte deștept, din câte-și 
putea da seama Starling, cu excepţia unei străbunici care a 
scris foarte frumos în jurnalul ei până când s-a îmbolnăvit 
de febră cerebrală. 

Cu toate acestea, niciunul nu a fost hoţ. 

Școala era o chestie importantă în America, nu-i așa, și 
cei din familia Starling au băgat rapid la cap acest lucru. 


Unul dintre unchii lui Starling își trecuse pe piatra funerară 
data absolvirii colegiului. 

Starling trăise prin școli, arma ei fiind competitivitatea la 
examene, în toţi anii în care oricum nu ar fi avut unde să se 
ducă. 

Ştia că poate să iasă cu bine din situaţia creată. Putea să 
fie din nou ceea ce fusese dintotdeauna, din momentul în 
care se prinsese cum merge treaba: putea să fie în fruntea 
clasei ei, acceptată, inclusă, aleasă, nu îndepărtată. 

Pentru asta trebuia să muncească din greu și să fie 
atentă. Avea să obţină note bune. Coreeanul n-avea cum s-o 
îngenuncheze la educaţie fizică. Numele ei avea să fie 
gravat pe marea placă din holul de la intrare, pentru 
performanţe extraordinare în poligonul de trageri. 

În patru săptămâni va deveni agent special al Biroului 
Federal pentru Investigaţii. 

Va trebui oare să se păzească de nenorocitul de Krendler 
pentru tot restul vieţii? 

În prezenţa doamnei senator, individul intenţionase să se 
lepede de ea. Ori de câte ori se gândea la asta, Starling se 
simțea îndurerată. Nu era sigură că va găsi dovada în plic. 
Asta era șocant. Închipuindu-și-l acum pe Krendler, îl văzu 
purtând pantofi albi, marinărești ca primarul, șeful tatălui 
ei, care venise să ia ceasul acela de paznic. 

Mai rău era faptul că, în mintea ei, nici Jack Crawford nu 
mai era eroul de la început. E drept, omul fusese supus unei 
tensiuni prea mari față de cât putea suporta cineva. Dar o 
trimisese să verifice mașina lui Raspail fără să-i acorde 
sprijinul necesar, fără  împuternicirile autorităţii. E- 
adevărat, ea ceruse să plece în aceste condiţii - 
încurcăturile de acolo fuseseră o bagatelă. Dar Crawford ar 
fi trebuit să știe că va da de bucluc când doamna senator o 
va vedea la Memphis; ar fi dat de bucluc chiar dacă n-ar fi 
zbârcit-o cu fotografiile. 

Catherine Baker Martin zăcea în același întuneric care o 
înconjura pe ea acum. Starling uitase acest lucru pentru o 


clipă, în timp ce se gândea la propriile necazuri. 

Imaginile din ultimele zile se năpustiră ca s-o 
pedepsească pentru această neglijenţă, năvăleau asupra ei 
în culori neașteptate, prea multe culori, culori șocante, așa 
cum se ivesc din întuneric atunci când fulgeră în noapte. 

Acum o obseda Kimberly. Kimberly cea grasă și moartă, 
care-și făcuse găuri în urechi ca să arate mai frumoasă și 
care strângea bani la ciorap ca să-și poată da cu ceară de 
depilat pe picioare. Kimberly, care nu mai avea păr. 
Kimberly, sora ei. Starling nu credea că fiica doamnei 
senator Martin ar fi pierdut mult timp gândindu-se la 
Kimberly. Acum, în adâncul lor, erau surori. Kimberly, aflată 
într-o casă mortuară plină de polițiști îmbrăcaţi ca niște 
Cowboy. 

Starling nu mai suporta să vadă imaginea. Încercă să-și 
întoarcă faţa într-o parte, asemenea unui înotător când 
respiră. 

Toate victimele lui Buffalo Bill erau femei. Individul era 
obsedat de femei, trăia ca să vâneze femeile. Nicio femeie 
nu-și dedicase tot timpul vânării lui. Nicio femeie detectiv 
nu cercetase toate crimele lui. 

Starling se întrebă dacă Jack Crawford ar avea curajul să 
o folosească în calitate de tehnician pentru amprente când 
va trebui să meargă s-o vadă pe Catherine Martin. 
Crawford a prezis că Bill „o va termina mâine”. „O va 
termina. O va termina. O va termina.” 

— Pe mă-ta! zise cu glas tare Starling, sări din pat și-și 
puse picioarele pe podea. 

— Ce faci, Starling, iar ai dus în ispită vreun cretin? 
spuse Ardelia Mapp. L-ai strecurat în cameră când 
dormeam, și acum îl înveţi pe cine să... Să nu crezi că nu te- 
am auzit. 

— Scuză-mă, Ardelia, n-am... 

— Ăsta-i necazul, draga mea, trebuie să le dai totul mură- 
n gură. Nu poţi să rămâi la stadiul de generalităţi. 
Coruperea cretinilor seamănă cu jurnalismul, trebuie să le 


spui ce, când, unde și cum. Cred că întrebarea de ce își 
găsește singură răspunsul pe parcurs. 

— Ai ceva rufe de spălat? 

— Mi s-a părut mie, sau m-ai întrebat dacă am rufe de 
spălat? 

— Da, mă duc să spăl niște boarfe. Zi, ce ai? 

— Păi, doar drăgălășeniile alea agăţate pe ușă. 

— Bun. Acum închide ochii, o să aprind lumina doar o 
secundă. 

Peste coșul de rufe nu puse cursurile despre Al Patrulea 
Amendament pe care ar fi trebuit să le citească pentru 
examenul ce bătea la ușă. Nu. În schimb, luă dosarul 
voluminos al lui Buffalo Bill, un teanc de foi gros de zece 
centimetri, plin de nebunie și suferință, prins într-o copertă 
pe care era scris cu cerneală sângerie. Peste dosar era și o 
copie a raportului ei despre fluturele cap-de-mort. 

Trebuia să înapoieze dosarul a doua zi, și, dacă voia ca 
acest exemplar să fie complet, mai devreme sau mai târziu 
trebuia să-și insereze raportul. În spălătoria caldă, după ce 
puse rufele la spălat, Starling scoase elasticul cu care era 
prins dosarul. Întinse hârtiile pe raftul pentru rufe și 
încercă să introducă raportul fără să se uite la niciuna 
dintre fotografii, fără să se gândească ce fotografii ar mai 
putea fi adăugate în curând. Harta era deasupra, ceea ce 
era bine. Numai că pe hartă scria ceva. 

Scrisul elegant al doctorului Lecter se întindea peste 
Marile Lacuri și spunea: 


Clarice, nu ți se pare exagerată această 
răspândire aleatorie a locurilor? Nu pare disperat 
de aleatorie? Depășind limitele posibile ale 
convenabilului? Nu-ţi sugerează asta lucrătura 
unui mincinos nepriceput? 

Mersi, 


Hannibal Lecter 


PS.: Nu te mai obosi să-l răsfoiești, nu mai e 
nimic de găsit. 


Starling răsfoi dosarul preţ de douăzeci de minute ca să 
se convingă că, într-adevăr, nu mai era nimic de găsit. 

Starling sună la hotline de la o cabină din hol și îi citi 
mesajul lui Burroughs. Se întrebă când mai dormea 
Burroughs. 

— Trebui să-ţi spun, Starling, că informaţiile lui Lecter au 
scăzut mult la bursă. Te-a sunat Jack în legătură cu Billy 
Rubin? 

— Nu. 

Ea se rezemă de perete și închise ochii în timp ce asculta 
relatarea glumei lui Lecter. 

— Nu știu ce să zic, adăugă el la sfârșit. Jack zice că vor 
insista în continuare pe linia clinicilor unde se fac operaţii 
de schimbare a sexului, dar cât de serios o vor face? Dacă 
te uiţi la informaţiile din computer, la modul cum sunt 
organizate fișierele, se poate observa că toate informaţiile 
furnizate de Lecter, ţie sau celor de la Memphis, au prefixe 
speciale. Tot ce a spus individul la Baltimore sau la 
Memphis poate fi șters cu o singură apăsare de tastă. Cred 
că ăia de la Justiţie chiar vor să elimine totul. Am aici un 
raport care zice că insecta din gâtul lui Klaus a fost, ia să 
vedem, „gunoi adus de ape”. 

— Totuși, o să trimiţi informaţia asta domnului Crawford, 
nu? 

— Bineînţeles, am să i-o arăt, dar nu pot să-l sun în 
momentul ăsta. N-ar trebui s-o faci nici tu. Bella a murit cu 
puţin timp în urmă. 

— Oh. 

— Uite, ca să te mai înveselesc niţel, băieţii noștri de la 
Baltimore s-au uitat prin celula lui Lecter de la azil. Au găsit 
pilitură de alamă provenită de la un cui din pat. Acolo și-a 


făcut cheia pentru cătușe. Ţine-te tare, puștoaico! O să ieși 
din chestia asta mirosind ca un trandafir. 

— Mulţumesc, domnule Burroughs. Noapte bună. 

Mirosind ca un trandafir. Punând Vicks VapoRub sub 
nările ei. 

Răsărea soarele în ultima zi din viaţa lui Catherine 
Martin. 

Ce-a vrut să spună doctorul Lecter? 

Era imposibil de deslușit ce știa acesta. Când i-a dat 
prima oară dosarul, ea se aștepta să-l vadă delectându-se 
cu fotografiile și folosindu-se de materialul de acolo ca să-și 
susțină afirmaţiile în vreme ce-i povestea ceea ce știa 
despre Buffalo Bill. 

Poate că a minţit-o și pe ea tot timpul, așa cum a minţit-o 
pe doamna senator Martin. Poate că nu știa sau nu 
înțelegea nimic în privinţa lui Buffalo Bill. 

„Vede foarte limpede... sigur, fir-ar să fie, vede prin 
mine.” E greu de acceptat ideea că cineva poate să te 
înțeleagă fără să-ţi dorească binele. La vârsta pe care o 
avea, lui Starling nu i se întâmplase prea des așa ceva. 

„Disperat de aleatorie”, spusese doctorul Lecter. 

Starling și Crawford, și mulţi alţii ca ei, cercetaseră cu 
atenţie harta marcată cu puncte în locurile în care 
avuseseră loc răpirile și unde fuseseră aruncate cadavrele. 
Lui Starling i se părea că seamănă cu o constelație neagră, 
cu câte o dată lângă fiecare stea, și știa că oamenii de la 
Științe Comportamentale încercaseră chiar să suprapună 
semnele zodiacului peste hartă, fără niciun rezultat. 

Dacă doctorul Lecter citea ca să se distreze, de ce să se 
mai complice cu harta? Parcă-l vedea răsfoind filele 
dosarului, făcând haz de stilul unora dintre cei care 
contribuiseră cu materiale. 

Nu exista niciun model repetitiv al locurilor unde se 
petreceau răpirile și erau abandonate cadavrele, nicio 
corelaţie legată de comoditate, nicio coordonare în timp cu 
vreuna dintre reuniunile de afaceri cunoscute, vreo 


avalanșă de tâlhării sau furturi de haine, ori alte infracţiuni 
orientate spre fetișuri. 

În timp ce asculta zgomotul storcătorului de rufe, 
Starling își plimba degetele pe hartă. Aici avusese loc 
răpirea, dincoace - aruncarea cadavrului. Aici, a doua 
răpire, acolo, aruncarea. Aici, a treia și... Dar datele astea 
au fost puse oare în ordine inversă sau, nu, al doilea 
cadavru a fost primul descoperit. 

Faptul a fost consemnat, dar n-a fost luat în seamă, s-a 
mâzgălit ceva lângă poziţia de pe hartă. Cadavrul celei de-a 
doua femei răpite a fost descoperit mai întâi, plutind în 
apele râului Wabash, la periferia orașului Lafayette, statul 
Indiana, în imediata apropiere a Autostrăzii 65. 

Prima tânără dată dispărută a fost răpită din Belvedere, 
Ohio, aproape de Columbus, pentru a fi găsită mult mai 
târziu în râul Blackwater din Missouri, lângă orășelul Lone 
Jack. Cadavrul avea atârnate greutăţi. Niciunul dintre 
celelalte cadavre nu a mai avut greutăţi agăţate de el. 

Cadavrul primei victime a fost scufundat în apă într-o 
zonă pustie. Al doilea a fost aruncat într-un râu în aval de 
un oraș, astfel încât să fie sigură descoperirea lui rapidă. 

De ce? 

Victima cu care a început a fost bine ascunsă, a doua, nu. 

De ce? 

Ce înseamnă „disperat de aleatorie?” 

Mai întâi, priorităţile. Ce zicea doctorul Lecter despre 
priorități? Ce semnificaţie avea oricare dintre afirmaţiile 
doctorului Lecter? 

Starling se uită la însemnările pe care le făcuse în timpul 
zborului cu avionul de la Memphis. 

Doctorul Lecter spusese că în dosar se găseau suficiente 
date pentru prinderea ucigașului. Simplitate, spusese el. 
Cum rămânea cu prioritatea, care era prioritatea? Uite... 
Principiile prioritare erau importante. Atunci când le 
rostise, cuvintele îi creaseră impresia de aiureli 
pretenţioase. 


„Ce face el, Clarice? Care este primul și principalul lucru 
pe care-l face, ce nevoie își satisface el ucigând? Cum 
începem să râvnim? Începem prin a râvni ceea ce vedem zi 
de zi.” 

Îi venea mai ușor să se gândească la spusele doctorului 
Lecter atunci când nu-i mai simţea ochii aţintiţi asupra ei. 
Era mai ușor aici, în culcușul sigur de la Quantico. 

Dacă începem prin a râvni la ceea ce vedem zi de zi, oare 
Buffalo Bill a fost el însuși surprins când a ucis-o pe prima? 
A ucis el pe cineva din cercul lui de cunoștințe? De-aia a 
ascuns atât de bine primul cadavru, iar pe al doilea l-a lăsat 
aproape la vedere? A răpit-o el pe a doua femeie departe de 
casă și a aruncat-o într-un loc în care să fie găsită rapid 
fiindcă a vrut să se formeze din vreme convingerea că 
locurile răpirilor erau aleatorie? 

Când Starling se gândea la victime, Kimberly Emberg îi 
venea prima în minte, pentru că îi văzuse cadavrul și, într- 
un fel, se pusese în pielea ei. 

Uite-o pe prima. Fredrica Bimmel, douăzeci și doi de ani, 
Belvedere, Ohio. Erau acolo două fotografii. În poza din 
albumul de școală arăta corpolentă și urâţică, cu un păr des 
și tenul sănătos. În cea de-a doua fotografie, făcută la 
morga din Kansas City, înfățișarea ei nu mai avea nimic 
omenesc. 

Starling îl sună din nou pe Burroughs. Acesta avea acum 
glasul un pic răgușit, dar avu răbdare s-o asculte. 

— Deci ce vrei să spui, Starling? 

— Poate că individul e din Belvedere, Ohio, acolo unde 
trăia și prima victimă. Poate că o vedea zilnic și a ucis-o, ca 
să zic așa, spontan. Poate că a vrut doar... să-i ofere un suc 
la o cofetărie și să-i vorbească despre lucruri nevinovate. 
De aceea s-a străduit s-o ascundă cât mai bine, după care a 
răpit altă femeie, departe de casă. Pe-asta n-a mai ascuns-o 
la fel de bine, căci a vrut să poată fi găsită ea mai întâi, și 
atenţia poliţiei să fie deturnată în altă direcţie. Ştii de câtă 
atenţie se bucură reclamaţiile despre dispariţia unei 


persoane; nimeni nu le bagă-n seamă până când e 
descoperit cadavrul. 

— Starling, rezultatele sunt mai bune când urma e 
proaspătă, oamenii-și amintesc mai multe amănunte, 
martorii... 

— 'Tocmai asta spun și eu. El știe asta. 

— De exemplu, în clipa asta n-ai să poţi să strănuţi fără să 
stropești un poliţist în orașul ultimei victime - Kimberly 
Emberg din Detroit. De când a dispărut fiica doamnei 
senator Martin, interesul pentru Kimberly Emberg a 
crescut subit. Dintr-odată, toată lumea se dă peste cap să 
facă ceva. Apropo, nu m-ai auzit spunând lucrul ăsta. 

— Vrei să-i transmiţi domnului Crawford chestia despre 
primul oraș? 

— Desigur. Ba chiar am s-o pun pe hotline pentru toţi cei 
interesaţi. Eu nu zic că-i un raţionament greșit, Starling, 
dar orașul a fost întors pe toate părţile din momentul în 
care femeia... cum o chema, Bimmel, parcă... din momentul 
în care Bimmel a fost identificată. Biroul din Columbus a 
lucrat la Belvedere, la fel ca și o bună parte a polițiștilor din 
partea locului. N-ai să reușești să stârnești un interes prea 
mare în privinţa orașului Belvedere sau a oricărei alte teorii 
a doctorului Lecter, mai ales nu în dimineaţa asta. 

— Păi, el n-a vrut... 

— Starling, vom trimite un cadou la UNICEF pentru 
Bella. Dacă vrei să contribui, îţi scriu numele pe cartea 
poștală. 

— Bineînţeles, mulțumesc, domnule Burroughs. 

Starling își scoase hainele din uscător. Rufele calde 
miroseau frumos și erau plăcute la pipăit. Le strânse la 
piept. 

Mama ei cu un braţ de cearșafuri. 

Astăzi este ultima zi din viaţa lui Catherine. 

Coțofana fura din cărucior. Fetiţa nu putea fi în același 
timp afară, s-o gonească, și înăuntru. 

Astăzi este ultima zi din viaţa lui Catherine. 


Tatăl ei semnaliza cu braţul, în loc să folosească 
semnalizatoarele, atunci când cotea cu camioneta să intre 
pe alee. Jucându-se în curte, ea credea că, cu braţul lui 
mare, tatăl ei îi arăta camionetei unde să cotească, 
poruncindu-i cu măreție să întoarcă. 

Când Starling hotări ce avea să facă, ochii i se umplură 
de lacrimi. Își ascunse faţa în rufăria caldă. 


e CAPITOLUL 48 


Crawford ieși din casa mortuară și se uită în susul și în 
josul străzii după Jeff, care trebuia să vină cu mașina. În loc 
de asta o văzu pe Clarice Starling așteptând sub tendă, 
îmbrăcată într-un costum negru, arătând atât de reală în 
lumină. 

— Trimiteţi-mă pe mine, spuse ea. 

Crawford tocmai alesese un sicriu pentru soţia lui și avea 
într-o pungă de hârtie o pereche de pantofi pe care-i 
adusese din greșeală. Își veni în fire. 

— Îmi cer iertare, spuse Starling. N-aș fi venit acum dacă 
ar mai fi fost timp. Trimiteţi-mă! 

Crawford își vâri mâinile în buzunare și-și suci gâtul în 
gulerul cămășii până când nasturele cedă. Avea în privire o 
lucire, poate periculoasă. 

— Unde să te trimit? 

— M-aţi trimis să văd care-i situaţia în cazul Catherine 
Martin - lăsaţi-mă să merg și la celelalte. Tot ce ne-a mai 
rămas este să aflăm cum vânează. Cum le găsește, cum le 
alege. În treburile de poliţie sunt la fel de bună ca oricare 
altul pe care l-aţi putea alege, mai bună chiar, în unele 
privinţe. Pot să intru în camera unei femei și să aflu de trei 
ori mai multe lucruri decât ar putea afla un bărbat, și știți 
că-i adevărat. Trimiteţi-mă! 

— Ești pregătită să suporţi o reciclare? 

— Da. 

— E vorba, probabil, despre șase luni din viaţa ta. 

Ea nu spuse nimic. 

Crawford răscoli iarba cu vârful pantofului. Se uită la ea, 
la determinarea din privirea ei. Era curajoasă, ca Bella. 

— Cu cine-ai vrea să începi? 

— Cu prima, Fredrica Bimmel, din Belvedere, Ohio. 


— Nu cu Kimberly Emberg, cea pe care ai văzut-o. 

— N-a început cu ea. 

„Să-i spun de Lecter? Nu. O să vadă pe hotline.” 

— Emberg ar fi alegerea emoţională, nu-i așa, Starling? 
Biletele de drum se decontează la întoarcere. Ai vreun ban? 
Băncile se deschid abia peste o oră. 

— Mi-a rămas ceva pe cartea de credit Visa. 

Crawford se scotoci prin buzunare. Îi dădu trei sute de 
dolari și un cec personal. 

— Du-te, Starling! Numai la prima. Transmite ce afli pe 
hotline. Sună-mă! 

Ea își ridică mâna în sus. Nu-i atinse nici faţa, nici mâna, 
pentru că în momentele acelea nu putea fi atins, apoi se 
întoarse și alergă la mașină. 

După ce ea plecă cu mașina, el se bătu cu mâinile pe 
buzunare. Îi dăduse lui Starling ultimul bănuţ pe care-l 
avea la el. 

— Copilul are nevoie de o nouă pereche de pantofi, spuse 
el. Copilul meu nu mai are nevoie de pantofi. 

Plângea în mijlocul trotuarului, cu lacrimi șiroaie pe 
obraji, ditamai șeful de secţie la FBI, acum într-o postură 
caraghioasă. 

Din mașină, Jeff îi zări obrajii plini de lacrimi și trase pe o 
alee unde Crawford nu-l putea vedea. Jeff cobori din 
mașină, își aprinse o ţigară și începu să fumeze cu furie. Ca 
semn de preţuire pentru Crawford, avea să tragă de timp 
până când acestuia îi secau lacrimile și se enerva într-atât 
încât să fie îndreptăţit să-i tragă un perdaf. 


e CAPITOLUL 49 


În dimineaţa celei de-a patra zile, domnul Gumb era 
pregătit să recolteze pielea. 

Veni de la cumpărături cu ultimele lucruri de care mai 
avea nevoie, și abia se abţinea să nu o ia la fugă pe scările 
subsolului. Ajuns în studio, își goli pungile cu târguieli: un 
nou dispozitiv de coasere a tighelurilor, căptușeală elastică 
de nailon de pus sub faldurile de la mâneci, o cutie de sare 
grunjoasă. Nu uitase nimic. 

În atelier, își aranjă cuţitele pe un prosop curat, lângă 
chiuvetele lungi. Erau patru cuțite: un cuţit de jupuit cu 
lama încovoiată, un cuţitaș fin care se mula perfect pe 
curbura degetului arătător pentru locurile strâmte, un 
scalpel pentru operaţiunile de mare fineţe și o baionetă din 
perioada Primului Război Mondial. Ascuţișul laminat al 
baionetei este cea mai fină unealtă pentru curățirea unei 
piei fără riscul de a o rupe. 

Pe lângă astea mai avea un ferăstrău de autopsie 
Strycker, pe care nu prea avea la ce-l folosi și regreta acum 
că-l cumpărase. 

Unse cu vaselină capul unui suport de perucă, aruncă 
sare grunjoasă peste vaselină și așeză suportul pe o tavă 
puţin adâncă, pentru scurgere. În joacă, ciupi de „nas” 
suportul pentru peruci și îi trimise o bezea. 

Îi venea greu să se comporte cu seriozitate - îi venea să 
țopăie prin încăpere. Râse și suflă cu delicateţe ca să 
alunge un fluture de pe propria faţă. 

Era timpul să pornească pompele de acvariu de la 
rezervoarele cu soluţie proaspătă. Oh, nu cumva era o 
crisalidă drăguță îngropată în pământul gras din cușcă? 
Împunse cu degetul. Da, era. 

Acum, pistolul. 


Problema uciderii actualei victime îl frământase pe 
domnul Gumb zile în șir. Metoda prin spânzurare ieșea din 
discuţie, deoarece nu agrea decolorarea zonei pectorale și 
nu putea să riște o ruptură provocată de nodul funiei în 
spatele urechilor. 

Domnul Gumb învățase de pe urma fiecăruia dintre 
eforturile sale anterioare, uneori în mod dureros. Era 
hotărât să evite unele dintre coșmarurile prin care trecuse 
înainte. Un principiu esenţial: oricât erau de slăbite în urma 
înfometării sau de frică, victimele se  împotriveau 
întotdeauna când vedeau dispozitivul. 

În trecut, vânase femei tinere prin subsolul cufundat în 
beznă, folosindu-se de ochelarii săi cu infraroșii, și trecuse 
prin clipe minunate, privindu-le cum bâjbâiau pe întuneric 
căutându-și calea, cum încercau să se pitească prin colțuri. 
Îi plăcuse să le vâneze cu pistolul. Îi plăcea să folosească 
pistolul. Întotdeauna deveneau dezorientate, își pierdeau 
echilibrul, se împiedicau de obiecte. El putea să stea în 
întunericul absolut, cu ochelarii la ochi, să aștepte până 
când își coborau mâinile de pe faţă și să le împuște drept în 
cap. Sau mai întâi în picioare, sub genunchi, ca să se mai 
poată târi. 

Asta fusese o copilărie și o pierdere de timp. Erau inutile 
după aceea, și renunţase de tot să mai procedeze astfel. 

În cadrul proiectului curent, primelor trei victime le 
oferise posibilitatea să facă duș la parter, înainte de a le 
trimite cu un șut de sus, din capul scărilor, cu un laţ în jurul 
gâtului - nicio problemă. Dar a patra fusese un dezastru. 
Fusese nevoit să folosească pistolul în baie și pierduse o oră 
ca să facă apoi curat. Își aminti de fată, goală, cu pielea ca 
de găină, și cum tremura când el armase pistolul. Îi plăcea 
să-l armeze, zdrang-zdrang, un bang sonor, și gata cu 
gălăgia. 

Îi plăcea pistolul, și avea și motive să-i placă, deoarece 
era un exemplar frumos, un Colt Python din oţel inoxidabil, 
cu o ţeavă de cincisprezece centimetri. Toate reglajele 


modelului Python sunt verificate la magazinul de 
prezentare al firmei Colt, iar acesta era o plăcere pentru 
mână. Îl armă acum și-l strânse în palmă, trăgând de cocoș 
cu degetul mare. Încărcă pistolul și-l puse pe tejgheaua din 
atelier. 

Domnul Gumb ţinea tare mult să-i ofere actualei victime 
posibilitatea să se spele pe cap, fiindcă voia s-o privească 
pieptănându-și părul. Putea astfel să înveţe multe, pentru 
propria îngrijire, să vadă cum se aranjează părul. Dar piesa 
asta era înaltă și probabil puternică. Era un exemplar prea 
greu de găsit ca să-și permită riscul de a compromite 
întreaga operaţiune. 

Nu, mai bine să-și ia dispozitivul de ridicare din baie, să-i 
ofere posibilitatea să se spele și, când va intra bine în laţul 
dispozitivului, o va ridica până la jumătatea înălțimii puţului 
ce dădea în temniţa ei subterană, apoi o va împușca de mai 
multe ori în partea de jos a coloanei vertebrale. Când își va 
pierde cunoștința, va putea duce treaba până la capăt cu 
cloroform. 

Asta era. Acum trebuia să se ducă la parter și să se 
dezbrace. O s-o trezească pe Scumpete și-o să vadă filmul 
cu ea, apoi va trece la lucru, dezbrăcat în subsolul cald, gol 
ca în ziua în care s-a născut. 

Se simţea aproape buimac în timp ce urca treptele. Își 
scoase repede hainele și îmbrăcă halatul. Introduse caseta 
în aparat. 

— Scumpete, haide, Scumpete. Avem o zi tare grea. Vino, 
iubito! 

Va trebui s-o închidă pe căţelușă aici, la parter, în timp ce 
el termina treaba zgomotoasă de la subsol - micul animal 
ura zgomotul și se supăra teribil. Ca să-i dea o ocupaţie, îi 
cumpărase o cutie întreagă de hrană uscată pentru câini 
când ieșise în oraș. 

— Scumpete! Când văzu că nu apare, o strigă în hol: 
Scumpete! Apoi în bucătărie: Scumpete! 


Când o strigă la ușa care dădea în temniță, primi un 
răspuns: 

— E aici, cu mine, ticălosule, strigă Catherine Martin. 

Domnul Gumb se îmbolnăvi brusc de teamă pentru soarta 
cățelușei. Pe urmă, furia îl cuprinse în ghearele ei și, cu 
pumnii lipiți de tâmple, își apăsă fruntea de cadrul ușii, 
încercând să-și păstreze cumpătul. Lăsă să-i scape un sunet 
între icnet și geamăt, și cățelușa îi răspunse cu un scheunat. 

Se duse în atelier și își luă pistolul. 

Sfoara care lega găleata pentru necesităţi fiziologice era 
ruptă. Încă nu era sigur cum reușise s-o facă. Ultima oară 
când găsise sfoara ruptă crezuse că o rupsese într-o 
tentativă absurdă de a urca pe ea. Mai încercaseră să urce 
și cele de dinainte - încercaseră toate idioţeniile 
imaginabile. 

Se aplecă peste deschizătură și spuse cu o voce atent 
controlată: 

— Scumpete, unde ești? Răspunde-mi! 

Catherine ciupi animalul de fundul dolofan, și căţelușa 
lătră și se răzbună înfigându-și colții în braţul ei. 

— Ce zici de asta? întrebă Catherine. 

Domnului Gumb i se părea foarte nefiresc să vorbească 
astfel cu Catherine, dar își înfrânse dezgustul. 

— Am să cobor un coș. Ai s-o pui în el. 

— Ai să cobori un telefon, altfel o să-i rup gâtul. Nu vreau 
să-ţi fac rău, nici ţie, nici căţelușei. Vreau doar să-mi dai 
telefonul. 

Domnul Gumb ridică pistolul. Catherine îi văzu ţeava 
apărând în lumină. Se ghemui și ridică micul animal 
deasupra capului, ţinându-l ca pe o pavăză între ea și armă. 

— Trage, perversule, omoară-mă repede, altfel am să-i 
rup gâtul. Mă jur pe ce-am mai scump. 

Puse căţelușa la subsuoară, îi prinse botul cu mâna și îi 
ridică brusc capul. 

— Dă-te înapoi, nemernicule. 

Căţelușa scheună. Pistolul se retrase. 


Catherine își dădu la o parte părul de pe fruntea umedă. 

— N-am vrut să te insult, spuse ea. Lasă-mi jos telefonul. 
Vreau un telefon care să funcţioneze. Poţi să pleci, nu-mi 
pasă de tine, nu te-am văzut în viaţa mea. O să am grijă de 
scumpetea ta. 

— Nu. 

— O să am grijă să nu ducă lipsă de nimic. Gândește-te la 
binele ei, nu numai la tine. Dacă tragi cu pistolul aici, 
oricum o să surzească, orice s-ar întâmpla. Nu vreau decât 
un telefon care să funcţioneze. la un prelungitor lung, ia 
cinci, șase prelungitoare și pune-le cap la cap. Pot să-ţi 
trimit căţelușa cu avionul oriunde vrei. Ai mei au câini. 
Mama mea iubește câinii. Poţi să fugi, nu mă interesează ce 
faci. 

— N-o să mai primești nicio picătură de apă, ţi-ai primit 
ultima porţie de apă. 

— Păi nici ea n-o să primească, și n-am de gând să-i dau 
vreun pic din sticla mea cu apă. Îmi pare rău că trebuie să- 
ți spun, dar cred că are un picior rupt. 

Era o minciună. Dimpotrivă, Scumpetea căzuse peste 
Catherine, odată cu găleata folosită drept momeală, ea fiind 
cea care se alesese cu faţa zgâriată de ghearele căţelușei. 
N-o putea lăsa pe jos, fiindcă el ar fi observat că nu 
șchioapătă. 

— Are dureri. Are piciorul chircit și încearcă să-l lingă. 
Îmi vine rău, minţi Catherine. Trebuie s-o duc la veterinar. 

Geamătul de furie și de suferinţă al domnului Gumb 
atrase un scâncet din partea micului animal. 

— Crezi că ea are dureri, spuse domnul Gumb. Tu nu știi 
ce înseamnă durerea. Dac-o faci să sufere, o să te opăresc 
cu apă fiartă. 

Când îl auzi dupăind pe scări, Catherine Martin se așeză 
jos, scuturată de spasme violente, braţele și picioarele 
tremurându-i. Nu putea să mai ţină câinele, nu putea să-și 
mai ţină cumpătul, nu mai era în stare de nimic. 


Când căţelușa se cățără în poala ei, o strânse în braţe, 
simțindu-i, recunoscătoare, căldura. 


e CAPITOLUL 50 


Penele pluteau pe apa adâncă și tulbure, rotocoale de 
pene zburătăcite de vânt de prin coteţe, purtate de palele 
de aer care încreţeau suprafaţa râului. 

Casele de pe Fell Street, strada unde locuise Fredrica 
Bimmel, erau numite debarcader pe anunţurile agenţilor 
imobiliari, deoarece curţile din spatele acestor clădiri se 
terminau într-o mlaștină, un braţ mort al râului Licking din 
Belvedere, Ohio, un oraș cu 112 000 de locuitori, făcând 
parte din centura de rugină, situat la est de Columbus. 

Era o zonă părăginită, populată de case mari și vechi. 
Câteva cupluri tinere cumpăraseră la preţuri mici unele 
dintre aceste case și le renovaseră cu vopsea Sears Best, 
făcând ca restul clădirilor să arate și mai rău. Casa Bimmel 
nu fusese renovată. 

Clarice Starling zăbovi un moment în curtea Fredricăi, 
privind fulgii de pe apă, cu mâinile vârâte adânc în 
buzunarele trendului. Se vedeau urme de zăpadă pe trestii, 
având o culoare albăstrie sub cerul albastru al acestei zile 
de iarnă blândă. 

În spatele ei, tatăl Fredricăi meșterea ceva în orășelul 
coteţelor de porumbei, un adevărat Orvieto de coteţe de 
porumbei, înălțându-se de la marginea apei și ajungând 
până aproape de casă. Încă nu dăduse ochii cu domnul 
Bimmel. Vecinii îi spuseseră, cu feţe lipsite de orice 
expresie, că era acolo. 

Starling avusese probleme cu ea însăși. În acea clipă din 
noapte când și-a dat seama că trebuie să părăsească 
Academia ca să-l vâneze pe Buffalo Bill, o mulţime de 
zgomote exterioare încetaseră. Simţea o liniște nouă și pură 
în centrul minţii ei, o stare de calm se instalase acolo. Într- 


un alt loc, undeva sub frunte, simţea cu intermitențe că 
avea o minte aiurită și leneșă. 

Supărările mărunte ale dimineţii n-o atinseseră - nici 
duhoarea de sală de sport a avionului cu care venise în 
Columbus, nici prostia și stângăcia celui de la biroul 
agenţiei de închiriat mașini. Se răstise la funcţionar ca să-l 
facă să se miște, dar în sinea ei era foarte calmă. 

Starling plătise un preţ înseninat pentru acest timp și 
avea de gând să-l folosească așa cum credea mai bine. 
Timpul avut la dispoziţie putea să se termine în orice 
moment, dacă Crawford era pus pe liber, și ei i se retrăgea 
legitimaţia. 

Trebuia să se grăbească, și ar fi însemnat irosirea întregii 
zile dacă ar fi stat să se gândească la mobiluri, să stăruie cu 
gândul asupra situaţiei tragice a lui Catherine în această 
ultimă zi a vieţii ei. Dacă ar fi stat s-o urmărească mereu cu 
gândul, dacă și-ar fi imaginat că în acele momente poate că 
era prelucrată așa cum fuseseră prelucrate Kimberly 
Emberg și Fredrica Bimmel, mintea ei n-ar mai fi fost în 
stare de nimic. 

Briza încetă, și apa rămase neclintită ca moartea. 
Aproape de picioarele ei, un fulg făcut rotocol se roti pe 
suprafaţa apei. „Rezistă, Catherine!” 

Starling își prinse buza între dinţi. Dacă individul o 
împușca, spera să o facă măcar cu competenţă. 

„Învaţă-ne să fim simţitori și nesimţitori. 

Învaţă-ne să stăm nemișcaţi.” 

Se întoarse spre coteţele suprapuse și merse pe o cărare 
de scânduri întinse peste nămolul dintre ele, spre locul de 
unde se auzeau loviturile de ciocan. Sute de porumbei de 
toate mărimile și culorile, pintenaţi din cei mari, guleraţi cu 
pieptul scos mândru în afară. Cu ochii strălucitori și 
zvâcnind din cap în timp ce pășeau de colo-colo, păsările își 
întindeau aripile în soarele palid și uguiau plăcut pe când 
Starling trecea prin preajma lor. 


Tatăl Fredricăi, Gustav Bimmel, era un bărbat înalt, cu 
șolduri late, lipsit de vioiciune și cu ochii de un albastru 
apos, cu vinișoare roșii. Își trăsese un fes tricotat până 
aproape de sprâncene. Construia un coteţ nou pe capra de 
lemn din faţa șopronului. Starling îi simţi damful de votcă 
din respiraţie în timp ce se chiora la legitimaţia ei. 

— Nu știu nimic nou să vă spun, zise el. Poliţiștii au venit 
din nou aci acu' vreo două seri. Mi-au citit din nou 
declaraţia și mă tot întrebau: „E adevărat? E adevărat?” Le- 
am zis că da, ce naiba, dacă n-ar fi fost adevărat, nu aș fi 
spus lucrurile alea din capul locului. 

— Încerc să-mi fac o idee despre locul unde... ar fi putut 
s-o vadă pe Fredrica individul care a răpit-o, domnule 
Bimmel. Unde ar fi putut s-o vadă și să decidă s-o răpească. 

— S-a dus cu autobuzul la Columbus să vadă ce-icuo 
slujbă la magazinul de acolo. Poliţia zice că a ajuns cu bine 
la interviu. Nu s-a mai întors acasă. Nu știm unde s-a mai 
dus ea în ziua aia. Cei de la FBI au controlat notele de plată 
de pe cartea ei de credit, dar pentru ziua aia n-au găsit 
nimic. Ştiţi toate astea, nu? 

— Despre cartea de credit știu, într-adevăr. Domnule 
Bimmel, aveţi aici lucrurile Fredricâi? 

— Camera ei e la etaj. 

— Pot s-o văd? 

Omul ezită o clipă până se hotări unde să pună ciocanul. 

— Bine, spuse el, să mergem! 


e CAPITOLUL 51 


Biroul lui Crawford de la sediul central al FBl-ului din 
Washington era zugrăvit într-un gri apăsător, dar avea 
ferestre mari. 

Crawford stătea lângă aceste ferestre, cu clipboardul în 
lumină, chiorându-se la o listă scoasă pe o blestemată de 
imprimantă  matricială, de care le spusese să se 
descotorosească. 

Venise aici de la casa mortuară și lucrase toată 
dimineaţa, zorindu-i pe norvegieni să verifice odată fișa 
stomatologică a marinarului dispărut cu numele Klaus, 
punând la treabă biroul din San Diego, pentru a verifica 
cunoștințele lui Benjamin Raspail de la conservatorul unde 
acesta predase și trezindu-i din somnolenţă pe cei de la 
Vamă, care ar fi trebuit să verifice dacă se produsese vreo 
încălcare a legislaţiei privind importul de insecte vii. 

În cinci minute de la sosirea lui Crawford, directorul 
adjunct al FBI, John Golby, șeful nou-înfiinţatei forţe de 
intervenţie interdepartamentale, își vâri capul pe ușă ca să-i 
spună: 

— Jack, suntem toţi alături de tine. Toată lumea apreciază 
că ai venit la muncă. S-a fixat data înmormântării? 

— Priveghiul e mâine-seară. Serviciul funerar e sâmbătă 
la ora unsprezece. 

Golby încuviinţă din cap. 

— S-a înființat un fond comemorativ UNICEF, Jack. Dacă 
vrei să scriem Phyllis sau Bella, o s-o facem cum vrei tu. 

— Bella, John. Hai s-o lăsăm așa, Bella! 

— Pot să te-ajut cu ceva? 

Crawford clătină din cap. 

— Mă concentrez la treabă. Acum nu vreau decât să 
lucrez. 


— Bine, spuse Golby, care lăsă să treacă un interval de 
timp decent și adăugă: Frederick Chilton a solicitat 
program de protecţie federal. 

— Excelent. John, e cineva la Baltimore care să vorbească 
cu Everett Yow, avocatul lui Benjamin Raspail? Ţi-am vorbit 
despre el. S-ar putea să știe ceva despre prietenii lui 
Raspail. 

— Mda, se rezolvă în dimineaţa asta. Tocmai i-am trimis 
lui Burroughs nota mea informativă legată de problema 
asta. Directorul l-a trecut pe Lecter pe lista de priorităţi a 
persoanelor date în urmărire generală. Jack, dacă ai nevoie 
de ceva... 

Golby ridică din sprâncene și din mâini și ieși din câmpul 
său vizual. 

„Dacă ai nevoie de ceva.” 

Crawford se întoarse la fereastră. Avea o vedere 
minunată din biroul lui. Se vedea vechea clădire a Oficiului 
Poștal, unde-și făcuse o parte din pregătire. Spre stânga 
era vechiul sediu al FBl-ului. La absolvire, se perindase 
împreună cu ceilalţi prin biroul lui ]. Edgar Hoover. Acesta 
stătea pe un podium mic și le strânsese mâinile pe rând. A 
fost singura ocazie în care l-a văzut pe acest om. A doua zi 
s-a căsătorit cu Bella. 

Se cunoscuseră la Livorno, în Italia. El era în cadrul 
armatei, ea făcea parte din personalul NATO. Se plimbau pe 
chei și, de pe apa scânteietoare, un barcagiu strigase 
„Bella”, şi de atunci pentru el ea a rămas Bella. Îi spunea 
Phyllis doar atunci când aveau o controversă. 

Bella a murit. Asta ar fi trebuit să schimbe cumva 
imaginea văzută de la aceste ferestre. Nu se cuvenea să 
rămână neschimbată. De ce trebuise să moară, Dumnezeule 
mare? Știam că vine, dar ustură. 

Ce se spune despre pensionarea obligatorie la cincizeci și 
cinci de ani? Te îndrăgostești de Birou, dar el nu se 
îndrăgostește de tine. Văzuse asta. 


Slavă Domnului, Bella îl salvase de așa ceva. Spera că 
ajunsese deja undeva și că, în sfârșit, se simţea bine. Spera 
să poată citi ce era în inima lui. 

Telefonul sună cu tonul de interior. 

— Domnule Crawford, vă caută doctorul Danielson de 
la... 

— Bine, zise el și apăsă pe buton. Jack Crawford, 
domnule doctor. 

— Linia asta telefonică e sigură, domnule Crawford? 

— Da, cel puţin la capătul ăsta. 

— Nu înregistraţi convorbirea, sper. 

— Nu, domnule doctor Danielson. Spuneţi-mi ce vă 
frământă! 

— Vreau să stabilim de la bun început că tot ceam să vă 
spun nu are nicio legătură cu vreo persoană care a fost 
vreodată pacient la Johns Hopkins. 

— S-a înţeles. 

— Dacă iese ceva la iveală, vreau ca dumneavoastră să 
explicaţi opiniei publice că nu este un transsexual și că nu 
are nicio legătură cu această instituţie. 

— Perfect. Se aprobă, în totalitate. 

„Haide odată, ticălos înfumurat ce ești!” Crawford era în 
stare să spună orice. 

— L-a îmbrâncit pe doctorul Purvis. 

— Cine, domnule doctor? 

— S-a înscris în program acum trei ani sub numele de 
John Grant din Harrisburg, Pennsylvania. 

— Descrierea? 

— Bărbat alb, treizeci și unu de ani. Un metru optzeci și 
cinci, optzeci și șase de kilograme. A venit pentru teste și a 
obținut un rezultat foarte bun pe scara de inteligenţă 
Wechsler - strălucit spre normal -, dar testul psihologic și 
interviurile au fost o cu totul altă poveste. De fapt, corelaţia 
casă-copac-personalitate și testul de apercepţie tematic s- 
au potrivit perfect cu foaia de hârtie pe care mi-aţi dat-o. M- 


aţi făcut să cred că Alan Bloom a fost autorul acestei teorii, 
dar de fapt a fost Hannibal Lecter, nu-i așa? 

— Continuaţi cu Grant, domnule doctor! 

— Comisia l-ar fi respins oricum, dar, la data când ne-am 
întâlnit pentru a discuta problema lui, chestiunea își 
pierduse importanţa deoarece verificarea antecedentelor l- 
a dat în vileag. 

— Cum adică? 

— De fiecare dată când avem o cerere nouă, solicităm 
informaţii de la poliţia din orașul de baștină al solicitantului. 
Poliţia din Harrisburg îl căuta pentru două atacuri asupra 
unor homosexuali. Al doilea era gata să moară. Ne dăduse o 
adresă care s-a dovedit a fi a unei pensiuni la care dormea 
din când în când. Poliţia de acolo avea amprentele lui și o 
chitanţă de carte de credit de la benzinărie pe care era 
trecut numărul permisului de conducere. Nu-l chema câtuși 
de puţin John Grant, tocmai ne spusese acest lucru. Cam la 
o săptămână după aceea, a așteptat în preajma clădirii de 
aici și l-a îmbrâncit pe doctorul Purvis la pământ, din pură 
răutate. 

— Cum îl cheamă de fapt, domnule doctor Danielson? 

— E mai bine să vă dictez pe litere: J-A-M-E G-U-M-B. 


e CAPITOLUL 52 


Casa Fredricăi Bimmel avea trei niveluri, înalte și 
sumbre, fiind acoperită cu șindrilă bituminoasă, pătată cu 
rugină în locurile unde se revărsase apa din streșini. Arţarii 
crescuţi de capul lor prin jgheaburi rezistaseră destul de 
bine _vitregiilor iernii. Ferestrele dinspre nord erau 
acoperite cu folii din material plastic. 

Într-un salonaș foarte cald de la un radiator electric, o 
femeie de vârstă mijlocie se juca cu un bebeluș pe un covor. 

— Soţia mea, explică Bimmel în timp ce treceau prin 
încăpere. Tocmai ne-am căsătorit de Crăciun. 

— Bună ziua, spuse Starling. 

Femeia îi adresă un zâmbet nehotărât. 

În hol era iarăși frig și peste tot se vedeau cutii stivuite 
până la circa un metru, cu culoare de trecere printre ele, 
cutii de carton pline cu abajururi de veioză și capace de 
conserve, coșuri de picnic, numere vechi din Reader's 
Digest și National Geographic, rachete de tenis 
butucănoase și vechi, huse pentru scaune de mașină cu un 
model din anii cincizeci și mirosind puternic a urină de 
șoareci. 

— O să ne mutăm de-aici curând, spuse domnul Bimmel. 

Obiectele din apropierea ferestrei erau decolorate de 
soare, cutii stivuite acolo de ani de zile și deformate de 
vreme, preșuri uzate până la urzeală întinse la întâmplare 
prin camere. 

Razele soarelui aruncau pete luminoase pe balustradă în 
timp ce Starling urca treptele în urma tatălui Fredricăi 
Bimmel. În aerul răcoros, hainele lui miroseau a stătut. 
Văzu lumina strecurându-se prin crăpăturile din tavanul 
lăsat la capătul de sus al scării. Cartoanele întinse pe palier 
erau acoperite cu folie de plastic. 


Camera Fredricăi era mică, situată sub streașina celui 
de-al treilea nivel. 

— Mai aveţi nevoie de mine? 

— Mai târziu, aș dori să vorbesc cu dumneavoastră, 
domnule Bimmel. Ce-mi puteţi spune despre mama 
Fredricăi? 

În dosar scria „decedată”, fără a se preciza când. 

— Păi ce-aţi vrea să vă spun? A murit când Fredrica avea 
doisprezece ani. 

— Înţeleg. 

— Ce, aţi crezut că femeia de jos e mama Fredricăi? 
După ce v-am spus că tocmai ne-am căsătorit de Crăciun? 
Așa aţi crezut? Eu cred că legea e obișnuită să aibă de-a 
face cu oameni de alt soi, duduie. Ea nici măcar n-a 
cunoscut-o pe Fredrica. 

— Domnule Bimmel, camera e cam la fel ca atunci când a 
dispărut Fredrica? 

Mânia se cuibări într-o altă parte a fiinţei lui. 

— Mda, spuse el încetișor. Am lăsat-o așa. Nu sunt prea 
multe fete care să-i poată purta lucrurile. Băgaţi radiatorul 
în priză dacă vreţi. Nu uitaţi să-l scoateţi când plecaţi. 

El nu mai voia să vadă camera. O lăsă singură pe palier. 

Starling rămase o clipă cu mâna pe mânerul de porțelan 
al ușii. Simţea nevoia să se organizeze un pic, înainte ca 
mintea să i se umple de lucrurile Fredricăi. 

„În regulă, pornim de la premisa că Buffalo Bill a ucis-o 
mai întâi pe Fredrica, i-a pus greutăţi și a ascuns-o bine, 
într-un râu, departe de casă. A ascuns-o mai bine decât pe 
celelalte - a fost singura căreia i-a pus greutăţi - pentru că 
a vrut ca victimele ulterioare să fie găsite mai înainte. Voia 
ca ideea alegerii întâmplătoare a victimelor în orașe 
răspândite pe o arie largă să fie bine împământenită înainte 
ca Fredrica din Belvedere să fie găsită. Era important ca 
atenţia să fie îndepărtată de Belvedere. Poate că locuiește 
aici sau poate în Columbus. 


A început cu Fredrica pentru că râvnea la pielea ei. Nu 
începem prin a râvni la lucruri imaginare. A râvni este un 
păcat foarte concret - începem să râvnim la lucruri 
tangibile, începem cu ceea ce vedem zilnic. O vedea pe 
Fredrica în cursul vieţii lui de zi cu zi. O vedea în cursul 
vieţii ei de zi cu zi. 

Care era cursul zilnic al vieţii Fredricăi? Bun...” 

Starling deschise ușa, intrând în camera friguroasă care 
mirosea a mucegai. Pe perete, calendarul din anul de 
dinainte rămas pentru totdeauna la luna aprilie. Fredrica 
era moartă de zece luni. 

Mâncare pentru pisici, împietrită și neagră la culoare, 
uitată într-o farfurie într-un colţ. 

Starling, maestră a decoraţiunilor cu lucruri de mâna a 
doua, rămase în centrul încăperii și se întoarse încet privind 
în jurul ei. Fredrica se descurcase binișor cu ce avusese la 
îndemână. Își pusese la fereastră draperii din stambă 
înflorată. Judecând după marginile răsucite, probabil că 
reciclase niște huse de canapea. 

Pe un panou de afișaj din lemn era prinsă cu piuneze o 
eșarfă. BHS BAND era imprimat pe eșarfă cu litere 
sclipitoare. Pe perete, un poster cu Madonna și un altul cu 
Deborah Harry și formaţia Blondie. Pe un raft de deasupra 
biroului, Starling văzu o rolă cu tapetul autocolant viu 
colorat cu care Fredrica își acoperise pereţii. Aplicarea 
tapetului nu-i reușise prea bine, dar oricum era mai reușită 
decât primele strădanii ale lui Starling. 

Într-o locuinţă obișnuită, camera aceasta ar fi fost veselă. 
Dar în această casă sumbră făcea notă discordantă. În ea se 
simțeau ecourile disperării. 

Fredrica nu expusese fotografii de-ale ei prin încăpere. 

Starling găsi una în albumul școlar de pe un mic raft cu 
cărţi. Glee Club, Home-Ec Club, Sew n'Sew, Band, 4-H Club 
- poate că din pricina porumbeilor ajunsese să fie 
interesată de proiectul 4-H!3:. 


Albumul școlar al Fredricăi avea câteva semnături pe el. 
„Unei prietene grozave”, și „O fată pe cinste” și „Partenerul 
meu de la chimie”, și „Mai ţii minte la patiserie?” 

Să-și fi adus Fredrica prietenii aici? Avea un prieten 
destul de apropiat ca să-l aducă aici, pe scările astea, sub 
acoperișul spart? Lângă ușă era o umbrelă. 

„Uită-te la fotografia asta în care Fredrica e în primul 
rând al formaţiei. Fredrica e lată în umeri și grasă, dar 
uniforma îi vine mai bine decât altora. E solidă și are o piele 
frumoasă. Trăsăturile ei neregulate se combină ca să 
alcătuiască o faţă plăcută, dar nu e o fată atrăgătoare 
judecând după standardele obișnuite.” 

Nici Kimberly Emberg nu era ceea ce s-ar numi o 
frumuseţe răpitoare, cel puţin nu pentru mulţimea năroadă 
de gură-cască din liceu, și nici alte două victime nu erau. 

Totuși, Catherine Martin i s-ar fi părut atrăgătoare oricui. 
O femeie solidă, arătoasă, care de la treizeci de ani o să 
înceapă să aibă probleme cu greutatea. 

Ţine minte că el nu se uită la femei așa cum se uită un 
bărbat obișnuit. Frumuseţea în sensul obișnuit nu-l 
interesează. Trebuie să aibă pielea catifelată și încăpătoare. 

Starling se întrebă dacă el se gândea la femei ca la niște 
piei, așa cum unii cretini văd la ele doar sexul. 

Deveni conștientă de propria mână cu care urmărea 
legenda de sub fotografia din album, de întregul ei corp, de 
spaţiul pe care-l ocupa, de silueta și de faţa ei, de efectul pe 
care-l produceau, de puterea pe care o aveau asupra altora, 
de sânii ei ce se legănau acum deasupra albumului, de 
abdomenul ferm sprijinit de acesta, de picioarele relaxate 
sub el. Ce anume din experienţa ei se aplica aici? 

Starling se văzu în oglinda înaltă de pe peretele din fund 
și se bucură să constate că era diferită de Fredrica. Dar știa 
că diferenţa era o matrice a gândirii ei. Ce anume ar putea 
s-o împiedice să vadă? 

Cum voia Fredrica să arate? După ce tânjea ea cu 
fervoare, unde căuta lucrul după care tânjea? Ce anume 


încerca să facă? 

lată două cure de slăbit, regimul cu suc de fructe și 
regimul cu orez, și un regim excentric în care nu trebuia să 
mănânci și să bei în același timp. 

Grupuri organizate care ţineau regim - oare Buffalo Bill 
le supraveghea ca să găsească fete corpolente? Greu de 
verificat. Starling știa din dosar că două dintre victime 
făcuseră parte din grupuri dietetice, și listele de membri 
ale acestora fuseseră verificate. Un agent de la biroul din 
Kansas, care prin tradiție avea câţiva angajaţi grași, și 
câțiva polițiști supraponderali fuseseră trimiși la 
Slenderella și Diet Center, înscriindu-se în Weight Watchers 
și alte organizaţii de profil din orașele victimelor. Nu știa 
dacă nu cumva Catherine Martin făcea parte dintr-un astfel 
de grup. Ca să ţină un regim organizat, Fredrica s-ar fi 
confruntat cu problema banilor. 

Fredrica avea câteva numere din Big Beautiful Girl, o 
revistă pentru femeile corpolente. Aici era sfătuită să se 
îndrepte spre „New York City, unde poţi întâlni nou-veniţi 
din părți ale lumii unde proporţiile tale sunt considerate o 
calitate prețioasă”. Corect. Sau „poţi călători în Italia sau 
Germania, unde n-o să fii singură după prima zi”. Cred și 
eu. lată ce ai de făcut atunci când vârfurile degetelor îţi ies 
din sandale. Dumnezeule! Tot ce-i mai trebuia Fredricăi era 
să-l întâlnească pe Buffalo Bill, care-i considera 
dimensiunile o calitate prețioasă. 

Cum se descurca Fredrica? Avea câteva articole de 
machiaj, multe dintre ele pentru îngrijirea pielii. Bravo ţie, 
folosește-ţi această calitate. Starling se pomeni că începe să 
scotocească în căutarea Fredricăi, de parcă ar mai fi avut 
vreo importanţă. 

Avea câteva bijuterii false într-o cutie de havane White 
Owl. O broșă aurită care cu siguranţă aparținuse mamei 
sale decedate. Încercase să taie degetele unor mănuși vechi 
din dantelă, ca să le poarte în stilul cântăreţei Madonna, 
dar acestea se destrămaseră. 


Avea câteva discuri, un pick-up Decca din anii cincizeci, 
de braţ era prins cu elastic un briceag pentru un plus de 
greutate. Discuri cumpărate la mâna a doua. Cântece de 
dragoste interpretate de Zamfir, maestrul naiului. 

Când aprinse lumina în debara, Starling fu surprinsă de 
șifonierul Fredricăi. Avea haine frumoase, nu foarte multe, 
dar suficiente pentru școală, destule ca să facă faţă într-un 
birou cu ţinută oficială, sau chiar într-un post de vânzătoare 
care impunea o ţinută mai îngrijită. O privire aruncată 
printre haine, și Starling înţelese motivul. Fredrica își cosea 
singură îmbrăcămintea și era foarte pricepută. Pe un raft în 
spatele debaralei se găseau teancuri de tipare de croitorie. 
Cele mai multe dintre ele erau modelul Simplicity, dar erau 
printre ele și două tipare Vogue, care arătau dificil de 
realizat. 

Probabil că la interviul pentru slujbă se îmbrăcase cu 
hainele cele mai bune. Cu ce fusese îmbrăcată? Starling 
începu să răsfoiască dosarul. Uite: ultima oară a fost văzută 
îmbrăcată într-o costumaţie verde. Haide, agent Starling, 
ce naiba înseamnă „costumaţie verde”? 

Fredrica suferea de acel adevărat călcâi al lui Ahile al 
tuturor garderobelor economice: ducea lipsă de pantofi. lar, 
la greutatea ei, încălțămintea pe care o avea era foarte 
solicitată. Pantofii ei de stradă căpătaseră o formă ovală. 
Purta tampoane dezodorizante în sandale. Găurile pentru 
șireturi de la adidași erau deformate. 

Poate că Fredrica făcea exerciţii fizice - avea câteva 
treninguri largi. 

Erau fabricate de firma Juno. 

Catherine Martin avea și ea niște pantaloni largi făcuţi de 
Juno. 

Starling ieși din debara. Se așeză pe colţul patului, cu 
braţele încrucișate, și se uită în debaraua iluminată. 

Juno era o marcă răspândită, vândută în numeroase 
locuri care  comercializau mărimi excepţionale. Avea 
problema îmbrăcăminţii. În orice oraș, mai mare sau mai 


Mic, găsești cel puţin un magazin specializat în haine 
pentru oamenii supraponderali. 

Oare Buffalo Bill supraveghea magazinele astea, își 
alegea o clientă și o urmărea? 

Umbla el prin acele magazine travestit și se uita în jurul 
lui? Orice magazin pentru mărimi excepţionale dintr-un 
oraș are printre clienţi travestiţi de ambele sexe. 

Ideea că Buffalo Bill încearcă să traverseze graniţa dintre 
sexe tocmai fusese luată în seamă în cadrul anchetei, din 
momentul în care doctorul Lecter îi expusese lui Starling 
teoria sa. Dar cum rămânea cu hainele? 

De bună seamă că toate victimele își făceau 
cumpărăturile în magazinele pentru supraponderali - 
Catherine Martin ar fi putut purta și mărimea 44, dar 
celelalte n-aveau cum, și până și Catherine trebuie să-și fi 
cumpărat bluzele Juno de la magazinele pentru mărimi 
excepţionale. 

Catherine Martin putea să poarte mărimea 44. Era cea 
mai puţin trupeșă dintre victime. Fredrica, prima victimă, 
era cea mai dezvoltată. De ce trecuse Buffalo Bill la o 
mărime mai mică prin alegerea lui Catherine Martin? 
Catherine era destul de durdulie, dar nu avea o talie chiar 
atât de mare. Oare individul slăbise el însuși? Se înscrisese 
oare în vreun grup dietetic în ultima vreme? Kimberly 
Emberg era o fază oarecum intermediară, solidă, dar cu o 
talie pronunţată... 

Starling evitase în mod deliberat să se gândească la 
Kimberly Emberg, dar acum memoria o atrăsese preţ deo 
clipă în mlaștina ei. Starling o văzu pe Kimberly pe 
marmura din Potter. Buffalo Bill nu se sinchisise de 
picioarele ei epilate cu ceară ori de unghiile ei atent lăcuite 
și date cu sclipici. S-a uitat la pieptul ei plat și nu i-a plăcut, 
așa că a luat pistolul și i-a făcut în piept o gaură ca o stea de 
mare. 

Ușa camerei se deschise câţiva centimetri. Starling 
resimţi mișcarea drept în inimă până să-și dea seama ce 


era. O pisică mare, cu blana vărgată, cu un ochi auriu și 
celălalt albastru, intră în cameră, sări pe pat și se frecă de 
ea. O căuta pe Fredrica. 

Singurătate. Fete corpolente și singuratice încercând să 
satisfacă pe cineva. 

Poliţia eliminase chiar de la începutul anchetei de pe listă 
cluburile inimilor singuratice. Avea oare Buffalo Bill o altă 
modalitate de a profita de singurătate? Nimic nu ne face 
mai vulnerabili decât singurătatea, cu excepţia lăcomiei. 

Lăcomia i-ar fi înlesnit lui Buffalo Bill apropierea de 
Fredrica, dar nu și de Catherine. Catherine Martin nu era o 
singuratică. 

Kimberly era o fată singuratică. „Nu începe iar!” 
Kimberly, supusă și flască, trecută de faza rigor mortis, 
rostogolită pe masa antreprenorului de pompe funebre 
pentru ca Starling să poată culege amprentele. „lermină!” 
„Nu pot să termin!” Kimberly cea singuratică, dornică să fie 
plăcută... Se rostogolise vreodată Kimberly supusă pentru 
cineva, doar ca să-i simtă bătăile inimii pe spate? Se întrebă 
dacă Kimberly simţise barba aspră a vreunui bărbat între 
omoplaţi. 

Privind fix la debaraua luminată, Starling își aminti 
spatele dolofan al lui Kimberly, peticele triunghiulare de 
piele lipsă de pe umerii ei. 

Privind fix la debaraua luminată, Starling văzu 
triunghiurile de pe umerii lui Kimberly conturate în 
nuanțele albastre ale unui tipar de croitorie. Ideea se 
îndepărtă, se roti în cerc și reveni, apropiindu-se destul de 
mult ca ea s-o prindă din zbor, ceea ce și făcu, străbătută de 
un fior aprig de bucurie: ASTEA SUNT CLINURI - A LUAT 
TRIUNGHIURILE ALEA CA SĂ FACĂ CLINURI, CA SĂ-I 
POATĂ LĂRGI TALIA. TICĂLOSUL ȘTIE SĂ COASĂ. 
BUFEALO BILL CUNOAȘTE FOARTE BINE CROITORIA - 
NU SE MULȚUMEȘTE CU HAINE DE-A GATA. 

„Ce zicea doctorul Lecter? «Își face un costum de fată din 
fete reale.» Ce m-a întrebat pe mine? «Ştii să coși, Clarice?» 


Bineînţeles că știu.” 

Starling își dădu capul pe spate și închise ochii preţ de o 
clipă. Rezolvarea problemelor e o vânătoare; e o plăcere 
sălbatică, și suntem născuţi pentru asta. 

Văzuse un telefon în salonaș. Porni să coboare scările ca 
să-l folosească, dar vocea stridentă a doamnei Bimmel o 
striga deja, chemând-o la telefon. 


e CAPITOLUL 353 


Doamna Bimmel îi dădu lui Starling telefonul și ridică de 
jos copilul care se foia neliniștit. Nu ieși din salon. 

— Clarice Starling. 

— Jerry Burroughs, Starling... 

— Bun, Jerry, ascultă, cred că Buffalo Bill știe croitorie. A 
tăiat triunghiurile... o clipă... doamnă Bimmel, pot să vă rog 
să duceţi copilul în bucătărie? Trebuie să vorbesc aici. 
Mulţumesc... Jerry, individul știe să coasă. A luat... 

— Starling... 

— A luat triunghiurile din pielea lui Kimberly Emberg ca 
să-și facă clinuri, clinuri de croitorie, înţelegi despre ce 
vorbesc? E priceput, nu face doar chestii de om al 
cavernelor. Secţia de Identificare poate căuta printre 
infractorii cunoscuţi croitori, tapiţeri, confecţioneri de 
draperii, de vele... să treacă în revistă câmpul „semne 
distinctive” și să caute o crestătură de croitor în dinţii lui... 

— Bine, bine, bine, chiar acum le trimit un mesaj celor de 
la Identificări. Acum ascultă-mă... s-ar putea să fiu nevoit să 
plec de la telefonul de-aici. Jack mi-a cerut să te pun în 
temă. Avem un nume și un loc care nu arată rău deloc. 
Echipa de Recuperare a Ostaticilor a plecat cu avionul de la 
Baza Andrews. Jack le face instructajul prin radio. 

— Unde se duc? 

— Calumet City, la periferia orașului Chicago. Subiectul e 
Jame, pronunţat geim, numele de familie Gumb, alias John 
Grant, bărbat alb, treizeci și patru de ani, unu nouăzeci, păr 
șaten și ochi albaștri. Jack a primit un telefon de la Johns 
Hopkins. Chestia aia a ta - teoria despre cum ar fi el diferit 
de un transsexual - i-a aprins beculeţele la Johns Hopkins. 
Individul a făcut cerere de modificare de sex acum trei ani. 
A brutalizat un doctor când l-au respins. Hopkins ne-a dat 


pseudonimul Grant și o adresă temporară din Harrisburg, 
Pennsylvania. Poliţiștii de-acolo au avut o chitanţță de 
benzină cu un număr de carte de credit, și de acolo am 
plecat. Mare golan în adolescenţă, în California - și-a 
omorât bunicii la doisprezece ani și a petrecut șase ani la 
sanatoriul Tulare Psychiatric. Statul l-a pus în libertate în 
urmă cu șaisprezece ani când au desființat azilul. A dispărut 
multă vreme. E unul dintre ăia care-i caftește pe poponari. 
A avut două încăierări în Harrisburg și iar a dispărut din 
peisaj. 

— Chicago, ai zis. De unde știți de Chicago? 

— De la vamă. Au găsit niște documente pe numele fals 
John Grant. Acum doi ani, vama a oprit o valiză la 
aeroportul din Los Angeles, trimisă din Surinam cu pupe - 
așa le spune? - vii, insecte în orice caz, fluturi. Adresantul 
era un John Grant, prin intermediul unei firme din Calumet 
având numele - ţine-te bine - Mr Hide!S:. Obiecte din piele. 
Poate că croitoria se potrivește cu chestia asta. Transmit 
chestia cu croitoria la Chicago și la Calumet. Nicio adresă 
de domiciliu pentru Grant sau Gumb - firma e închisă, dar 
suntem aproape. 

— Vreo fotografie? 

— Până acum doar niște poze din adolescenţă, de la 
poliția din Sacramento. Nu sunt de prea mare folos - avea 
doisprezece ani. Arată ca Beaver Cleaveri2:. Cei de la 
Comunicaţii le-au trimis oricum prin fax peste tot. 

— Pot să mă duc și eu? 

— Nu. Jack a zis c-o să întrebi. Au acolo două femei-șerif 
din Chicago și o infirmieră ca să aibă grijă de Martin, dacă 
reușesc s-o salveze. Oricum, n-ai cum să ajungi acolo la 
timp, Starling. 

— Şi dacă e baricadat undeva? Ar putea... 

— N-o să fie niciun moment de așteptare. Cum îl găsesc, 
cum îl iau pe sus - Crawford a autorizat o pătrundere 
explozivă. Sunt probleme deosebite cu individul ăsta, 
Starling, s-a mai aflat înainte într-o situaţie cu ostatici. E 


vorba despre crimele lui din adolescenţă, l-au prins la 
Sacramento când se baricadase având-o pe bunică-sa ca 
ostatic - deja îl omorâse pe tac-su mare, dar să sperăm că 
avem noroc. Să zicem că are multe în mintea lui și că n-a 
reușit să pună la punct toate pregătirile. Dacă ne vede că 
venim, o măcelărește chiar sub ochii noștri, uite-așa, de 
oftică. Oricum nu-l mai costă nimic, este? Așa că, imediat 
ce-o să dea de el - Bum! -, și ușa e jos. 

Încăperea era supraîncălzită și mirosea a amoniac de la 
urina pruncului. 

Burroughs continua să vorbească. 

— Căutăm ambele nume pe listele de abonaţi ale 
revistelor de  entomologie, la Breasla Cuţitarilor, la 
infractorii cunoscuţi, peste tot - nimeni nu are odihnă până 
când nu se termină. Ești la Bimmel acasă, da? 

— Da. 

— Cei de la Justiţie spun că e dificil să-i demonstrăm 
vinovăția dacă nu-l prindem cu pantalonii în vine. Trebuie 
să-l găsim cu Martin sau măcar cu ceva identificabil - sincer 
vorbind, ne-ar trebui ceva cu dinţi sau cu degete. Nu 
trebuie să-ţi mai spun că, dacă s-a descotorosit deja de 
Martin, avem nevoie de martori care să declare că l-au 
văzut cu victima înainte de faptă. Putem folosi informaţiile 
tale despre Bimmel indiferent... Starling, ce bine-ar fi fost 
dacă toată mobilizarea asta s-ar fi întâmplat ieri și nu doar 
pentru că e vorba despre copilul doamnei Martin. La 
Quantico ţi-au făcut probleme? 

— Așa cred. Au băgat pe altcineva care aștepta o 
reciclare - așa mi-au spus. 

— Dacă-l prindem la Chicago, ai avut o contribuţie mare 
aici. Or fi ei niște căcăânari ăia de la Quantico, că așa și 
trebuie să fie, dar vor trebui să înțeleagă asta. Stai o clipă! 

Starling îl auzi pe Burroughs urlând ceva, departe de 
telefon. Apoi reveni la receptor. 

— Nimic - vor ajunge în Calumet City în patruzeci, maxim 
cincizeci și cinci de minute, în funcţie de cum bate vântul 


sus. Trupele SWAT din Chicago au intrat și ele în joc, poate-l 
găsesc mai devreme. Compania de electricitate din Calumet 
a trimis patru adrese posibile. Starling, fii atentă la orice ar 
putea să-i ajute să îngusteze aria de posibilități. Dacă vezi 
ceva legat de Chicago sau Calumet, anunţă-mă rapid. 

— S-a-nţeles. 

— Acum ascultă... asta ţi-o mai zic și închid. Dacă se- 
ntâmplă să-l prindem în Calumet City, te prezinţi mariana la 
ora 8:00, cu pantofiorii lustruiţi. Jack vine cu tine să te 
susțină în faţa comisiei. La fel și Brigham. Nu strică să 
încerci. 

— Jerry, mai e un lucru: Fredrica Bimmel are niște 
treninguri marca Juno. Catherine Martin avea și ea așa 
ceva, dac-o avea vreo importanţă asta. S-ar putea ca 
individul să pândească în preajma magazinelor pentru 
mărimi excepţionale, așteptând să apară victime 
corpolente. Am putea întreba la Memphis, Akron, și în 
celelalte locuri. 

— Recepţionat. Să nu-ţi pierzi zâmbetul! 

Starling ieși afară în curtea dărăpănată din Belvedere, 
Ohio, la peste șase sute de kilometri distanţă de locul 
acţiunii din Chicago. Aerul rece îi făcea bine. Aruncă un 
pumn mic în aer, adresat Echipei de Salvare a Ostaticilor. În 
același timp, simţea un tremurat ușor în bărbie și obraji. Ce 
naiba mai era și asta? Ce-ar fi făcut dac-ar fi găsit ceva? Ar 
fi chemat cavaleria, biroul din Cleveland și trupele SWAT 
din Columbus, precum și Departamentul de Poliţie din 
Belvedere. 

Salvarea tinerei femei, salvarea fiicei doamnei senator 
Pe-Mă-ta Martin și pe cele care ar putea să-i urmeze după 
aceea - într-adevăr, asta conta cu adevărat. Dacă reușeau, 
toată lumea era fericită. 

Dacă nu ajung la timp, dacă găsesc ceva oribil, te rog, 
Doamne, să-l prindă pe Buffa... să-l prindă pe Jame Gumb, 
sau pe domnul Hide, sau cum or vrea să-i zică bestiei 
blestemate. 


Totuși, să ajungi atât de aproape, mai-mai să pui mâna pe 
firul afacerii, să-ţi vină o idee bună o zi prea târziu și să 
sfârșești lamentabil, departe de acţiune și de arestarea 
netrebnicului, să te mai trezești și eliminată din școală, totul 
mirosea a înfrângere. Starling bănuise de mult, cu un 
sentiment de vinovăţie, că norocul celor din clanul Starling 
era ca inexistent, de vreo două sute de ani... că toţi cei din 
familia Starling trecuseră prin această lume triști și 
derutaţi dintotdeauna, din ceţurile timpului. Că, dacă ar 
putea descoperi urmele primului Starling, acesta s-ar roti în 
cerc. Asta era o mentalitate tipică de om înfrânt, și n-avea 
deloc de gând s-o încurajeze. 

Dacă-l prindeau datorită profilului pe care-l obținuse de 
la doctorul Lecter, atuul ăsta ar trebui să-i fie de folos în 
confruntarea cu Departamentul de Justiţie. Starling trebuia 
să se gândească și la asta o clipă; speranţele ei legate de 
carieră se bălăngăneau spasmodic ca membrele unei 
fantome. 

Orice s-ar întâmpla, sclipirea avută cu tiparul de croitorie 
o făcuse să se simtă aproape mai bine ca oricând în viaţă. 
Aici era material care trebuia păstrat. Găsise curaj în 
amintirile despre mama și tatăl ei. Câștigase și păstrase 
încrederea lui Crawford. Acestea erau lucruri de păstrat în 
propria cutie de havane White Owl. 

Treaba ei, datoria ei era să se gândească la Fredrica și la 
felul cum Gumb ar fi putut să pună mâna pe ea. Un 
rechizitoriu împotriva lui Buffalo Bill ar fi avut nevoie de 
toate dovezile. 

Gândește-te la Fredrica, obligată să-și trăiască anii de 
tinereţe într-un loc ca ăsta. Încotro s-ar fi uitat pentru o 
evadare? Dorinţele ei rezonau cu cele ale lui Buffalo Bill? 
Asta i-a apropiat pe unul de celălalt? Era înfiorător gândul 
că el ar fi putut s-o înțeleagă pe baza propriei experienţe, 
să fi simţit compasiune faţă de ea, și totuși să se fi înfruptat 
din pielea ei. 

Starling stătea pe marginea apei. 


Aproape fiecare loc are un moment al zilei, un unghi și o 
anumită intensitate a luminii, în care arată cel mai bine. 
Când ești legat de un loc anume, afli care e acel moment și-l 
aștepți cu nerăbdare. Pentru Licking River, din spatele Fell 
Street, acesta era momentul, la mijlocul după-amiezii. 
Aceasta să fi fost clipa din zi în care Fredrica Bimmel visa? 
Soarele palid ridicase destui aburi din apă ca să înceţoșeze 
imaginea vechilor frigidere și aragaze aruncate în tufișurile 
de pe celălalt mal al mlaștinii. Vântul dinspre nord-est, din 
partea opusă luminii, răscolise papura și o înălța spre soare. 
O ţeavă din PVC alb ducea de la șopronul domnului Bimmel 
la râu. "Ţeava bolborosi, și un mic șuvoi de apă sângerie 
țâșni din ea și înroși zăpada veche. Bimmel ieși în lumina 
soarelui. Partea din faţă a pantalonilor săi era stropită cu 
sânge. Omul ducea într-o sacoșă de plastic ceva roz și 
cenușiu. 

— Pui de porumbei, spuse el când văzu că Starling îl 
privește. Ai mâncat vreodată pui de porumbei? 

— Nu, răspunse Starling întorcându-se spre apă. Am 
mâncat porumbei. 

— Cu ăștia n-ai de ce să te temi că muști dintr-o alică. 

— Domnule Bimmel, cunoștea Fredrica pe cineva din 
Calumet sau din regiunea Chicago? 

Bimmel ridică din umeri și clătină din cap. 

— A fost vreodată la Chicago, după știința 
dumneavoastră? 

— Cum adică, „după știința mea”? Dumneata crezi că fata 
mea se putea duce la Chicago fără ca eu să știu? Nici la 
Columbus nu s-a dus fără știrea mea. 

— Cunoștea vreun bărbat care știa croitorie? 

— Ea cosea pentru toată lumea. Ştia să coasă la fel ca 
maică-sa. Nu știu de niciun bărbat. Cosea pentru magazine, 
pentru doamne, nici nu știu pentru cine mai cosea. 

— Cine era cel mai bun prieten al ei, domnule Bimmel? 
Cu cine-și omora timpul? 


„N-am vrut să spun omora. Bun, n-a sesizat... e doar 
agasat.” 

— Fata mea nu-și omora timpul ca toţi pierde-vară. 
Întotdeauna avea ceva de lucru. Dumnezeu n-a făcut-o 
frumoasă, dar a făcut-o să aibă de lucru. 

— Cine ar fi, după dumneavoastră, cea mai bună prietenă 
a ei? 

— Stacy Hubka, cred, încă de când erau mici. Mama 
Fredricăi obișnuia să spună că Stacy era prietenă cu 
Fredrica doar ca să aibă cine s-o slugărească, știu și eu? 

— Ştiţi unde-aș putea s-o găsesc? 

— Stacy lucra la asigurări, cred că și-acum lucrează tot 
acolo. La Agenţia Franklin. 

Starling traversă curtea plină de urme de mașină, cu 
capul în pământ, cu mâinile vârâte adânc în buzunare. 
Pisica Fredricăi o privea de la fereastra înaltă. 


e CAPITOLUL 54 


Cu cât ajungi mai spre vest, acreditările FBI provoacă 
reacţii mai vioaie. Legitimaţia lui Starling, care abia dacă l- 
ar fi făcut pe funcţionarul plictisit din Washington să ridice 
din sprânceană, obţinu imediat atenţia totală a șefului lui 
Stacy Hubka de la Agenţia de Asigurări Franklin din 
Belvedere, Ohio. O înlocui chiar el pe Stacy Hubka de la 
ghișeu și-i oferi lui Starling intimitatea biroului său pentru 
interviu. 

Stacy Hubka avea o faţă rotundă și plăcută, un metru 
șaizeci și doi cu tocuri cu tot. Avea părul vopsit în șuvițe 
argintii și folosea o mișcare ă la Cher Bono, ca să-și dea la o 
parte șuvițele de pe faţă. O cerceta din priviri pe Starling 
din cap până-n picioare ori de câte ori aceasta nu se uita la 
ea. 

— Stacy... pot să-ţi spun Stacy? 

— Bineînţeles. 

— Aș vrea să-mi spui, Stacy, cum crezi că i s-a putut 
întâmpla una ca asta Fredricăi Bimmel - unde crezi că ar fi 
putut să pună ochii pe ea acest individ? 

— Pe mine chestia asta m-a speriat rău de tot. Să-ţi 
jupoaie cineva pielea de pe carne, nu e o chestie nasoală? Ai 
văzut-o? Ziceau că era ca niște zdrenţe, ca și cum cineva ar 

— Stacy, a pomenit ea vreodată despre cineva din 
Chicago sau din Calumet City? 

„Calumet City.” Ceasul de deasupra capului lui Stacy 
Hubka o îngrijora pe Starling. „Dacă Echipa de Salvare a 
Ostaticilor ajunge în patruzeci de minute, înseamnă că mai 
au zece minute până la aterizare. Or avea o adresă sigură? 
Vezi-ţi de treaba ta!” 


— Chicago? zise Stacy. Nu, am mers la Chicago o singură 
dată, la parada de Ziua Recunoștinței. 

— Când? 

— În clasa a opta, asta să fi fost, când?... Acum nouă ani. 
Ne-am dus cu orchestra până acolo, cu autobuzul, și ne-am 
întors imediat. 

— La ce te-ai gândit astă-primăvară când a dispărut? 

— Pur și simplu nu știam ce să cred. 

— Amintește-ţi unde erai când ai auzit prima oară. Când 
ai primit vestea. Ce-ai crezut atunci? 

— În prima seară când ea n-a mai apărut, eu și Skip ne- 
am dus la spectacol, și pe urmă am mers la Mr. Ioad's să 
bem un suc, ceva, și deodată Pam Malavesi intră pe ușă și 
zice că Fredrica a dispărut, la care Skip spune că nici 
Houdini n-ar fi putut s-o facă pe Fredrica să dispară. După 
aia a trebuit să spună la toţi cine a fost Houdini, mereu se 
dă mare cu câte chestii știe, așa că, până la urmă, ne-am 
cărat de-acolo. Am crezut că s-a supărat pe taică-său. l-ai 
văzut casa? E ca o hrubă. Vreau să spun, oriunde ar fi ea 
acum, știu că se rușinează că ai văzut casa aia. Iu n-ai fugi 
de-acolo? 

— Ai crezut cumva că poate a fugit cu cineva, ţi-a venit 
cineva în minte... chiar dacă nu era adevărat? 

— Skip a zis că poate și-a găsit unul căruia să-i placă 
grăsanele. Dar nu, n-avea pe nimeni de genul ăsta. A avut 
cândva un prieten, dar asta e o poveste tare veche. Făcea 
parte din orchestră în clasa a zecea, am zis eu prieten, dar 
ei doi nu făceau decât să stea de vorbă și să se hlizească, 
așa cum fac fetele, și-și mai făceau temele pentru acasă 
împreună. Era un fătălău mare și cam pămpălău, purta un 
fes din ăla, ca de pescar grec. Skip credea că e, mă rog, 
poponar. Făceam mișto de ea pentru că se întâlnește cu un 
poponar. Pe urmă, el și cu soru-sa au murit într-un accident 
de mașină, și de-atunci ea n-a mai avut pe nimeni. 

— Ce-ai crezut când ai văzut că nu s-a mai întors? 


— Pam zicea că poate au pus mâna pe ea niște sectanţi d- 
ăia, eu nu știam ce să zic, mi-era frică de câte ori mă 
gândeam la asta. Nu mai ieșeam nicăieri seara fără Skip, i- 
am și zis, uite ce e, băiatu', când a apus soarele, noi doi o 
ștergem acasă. 

— Ai auzit-o vreodată pomenind numele Jame Gumb? Sau 
John Grant? 

— Ăăăă... nu. 

— Crezi că ar fi putut să aibă un prieten de care să nu 
știi? Erau perioade de timp, zile când nu te vedeai cu ea? 

— Nu. Dac-ar fi avut un tip, aș fi știut, crede-mă. N-a avut 
niciodată pe nimeni. 

— Chiar crezi că ar fi fost imposibil, să zicem, să fi avut 
un prieten și să nu vorbească deloc despre asta? 

— Păi de ce să nu fi vorbit? 

— Poate că se temea să nu faceţi mișto de ea? 

— Să facem noi mișto de ea? Ce tot spui, pentru ce-a fost 
cândva demult? Cu fătălăul din liceu? Stacy roși. Nu. În 
niciun caz n-am fi rănit-o. Am pomenit de chestia aia doar 
așa, în treacăt. Ea nu... toată lumea se purta, cum să spun, 
frumos cu ea după ce puștiul a murit. 

— Ai lucrat cu Fredrica, Stacy? 

— Când eram în liceu, în vacanţă, eu, Pam Malavesi și 
Jaronda Askew lucram toate la Bargain Center. Pe urmă eu 
și Pam ne-am dus la Richards' să vedem dacă putem să 
intrăm acolo, are niște haine drăguţe foc, și ăia ne-au 
angajat pe amândouă, și Pam i-a zis: „Fredrica, vino și tu că 
mai au nevoie de o fată”, ea a venit, dar doamna Burdine - 
șefa de la vânzări, parcă? - îi zice: „Da, Fredrica, avem 
nevoie de cineva la care, știi, oamenii să se poată raporta, 
să vină aici și să spună vreau să arăt ca ea, iar tu să le poţi 
da sfaturi despre cum o să arate în asta și-n ailaltă. Şi dacă 
te hotărăști să mai scazi în greutate, te rog să vii imediat să 
vorbim, i-a zis tipa. Dar deocamdată, dacă vrei să preiei o 
parte din retușurile pe care le-avem de făcut, facem o 
încercare, îți pun eu o vorbă bună la doamna Lippman”. 


Doamna Burdine vorbea cu vocea aia a ei dulce, deși s-a 
dovedit a fi o mare japiţă, dar n-am știut asta de la început. 

— Așadar, Fredrica făcea retușurile pentru Richards, 
magazinul unde lucrai tu? 

— Chestia asta a jignit-o, dar a acceptat. Bătrâna doamnă 
Lippman făcea retușuri și modificări pentru toată lumea. Ea 
era patroana, și avea de lucru mai mult decât putea duce, 
iar Fredrica lucra pentru ea. Făcea retușurile pentru 
bătrâna doamnă Lippman. Doamna Lippman cosea pentru 
toată lumea, făcea rochii. După ce doamna Lippman s-a 
pensionat, fata ei sau ce-o fi fost n-a mai vrut să lucreze, și 
Fredrica a rămas cu toate pe cap, și cosea întruna pentru 
toată lumea. Asta făcea tot timpul. Se întâlnea cu mine și cu 
Pam, ne duceam acasă la Pam să mâncăm, ne uitam la 
televizor la Tânăr și neliniștit, și ea își aducea ceva de lucru 
și cosea în poală mereu. 

— A lucrat Fredrica vreodată la magazin, să ia măsuri 
sau ceva de genul ăsta? Se întâlnea cu clienţi sau cu 
angrosiști? 

— Uneori, dar nu prea des. Eu nu mergeam la lucru 
Zilnic. 

— Dar doamna Burdine lucra zilnic, crezi că ea ar ști? 

— Da, cred că da. 

— A spus Fredrica vreodată că ar avea de lucru pentru o 
firmă Mr. Hide din Chicago sau Calumet City, știu și eu, să 
pună căptușeli la articole din piele? 

— Nu știu, poate doamna Lippman să fi știut. 

— Ai văzut vreodată marca Mr. Hide? A apărut vreodată 
ceva de la ei la Richards” sau în celelalte magazine? 

— Nu. 

— Ştii unde-aș putea s-o găsesc pe doamna Lippman? Aș 
vrea să stau de vorbă cu ea. 

— A murit. S-a mutat în Florida când s-a pensionat, și a 
murit acolo, așa zicea Fredrica. Eu n-am cunoscut-o direct, 
eu și Skip ne mai duceam acolo s-o luăm pe Fredrica atunci 


când avea haine mai multe de cărat. Aţi putea să vorbiţi cu 
cineva din familia ei. Am să vă scriu adresa. 

Asta ar fi fost extrem de anevoios, când Starling nu dorea 
decât să afle vești din Calumet City. Cele patruzeci de 
minute trecuseră. Echipa de Salvare a Ostaticilor trebuia să 
fi coborât la sol. Își schimbă poziţia ca să nu fie nevoită să 
privească la ceas și continuă: 

— Stacy, când Fredrica își cumpăra haine, de unde-și lua 
treningurile alea largi Juno și puloverele? 

— Ea lucra cam de toate. Cred că puloverele și le 
cumpăra de la Richards”, știi, când toată lumea a început să 
poarte lucruri largi de tot. Se vindeau într-o mulţime de 
locuri. Ea avea reducere la Richards” fiindcă lucra pentru 
ei. 

— A cumpărat vreodată de la un magazin pentru mărimi 
excepţionale? 

— Ne duceam să ne uităm peste tot, știi cum e. Mergeam 
la Personality Plus și ea căuta idei, știi, modele care să-i facă 
pe ăia mai grași să arate bine. 

— S-a întâmplat vreodată să vă sâcâie cineva la vreunul 
dintre aceste magazine sau ţi-a spus ea că simte că o 
urmărește cineva? 

Stacy se uită la tavan pentru o secundă și clătină din cap. 

— Stacy, ai văzut vreodată travestiţi venind la Richards, 
sau bărbaţi care să cumpere rochii largi, ai întâlnit 
vreodată așa ceva? 

— Nu. Eu și Skip am văzut unii dintr-ăștia la un bar din 
Columbus, odată. 

— Era și Fredrica împreună cu voi? 

— Nici vorbă. Ne-am dus, cum să zic, în week-end. 

— Ai putea să-mi faci o listă cu magazinele pentru mărimi 
excepţionale în care ai fost cu Fredrica, crezi că ţi le- 
amintești pe toate? 

— Numai de-aici sau și din Columbus? 

— Şi de-aici, și din Columbus. Și Richards”, aș vrea să 
vorbesc cu doamna Burdine. 


— S-a făcut. E mișto meseria asta, de agent FBI? 

— Eu cred că da. 

— Călătorești mult și chestii de-astea? Vreau să zic, prin 
locuri mai frumoase decât ăsta. 

— Câteodată, da. 

— Trebuie să arăţi bine în fiecare zi, este? 

— Păi, cam așa ceva. Trebuie să încerci să arăţi serios. 

— Cum poţi să ajungi în chestia asta, să fii agent FBI? 

— Mai întâi trebuie să te duci la colegiu, Stacy. 

— Ăsta e greu de plătit. 

— Mda, este. Dar mai sunt și burse care te pot ajuta, să 
știi. Vrei să-ţi trimit niște materiale? 

— Da. Mă gândeam și eu așa. Fredrica a fost foarte 
fericită când am obţinut slujba asta. Era grozav de 
încântată, pe bune - ea n-a avut niciodată o slujbă de birou 
- și credea că asta poate să ducă undeva. Asta - dosare de 
carton și Barry Manilow la difuzor cât e ziulica de lungă - 
credea ea că e bucuria de pe lume. Ce să știe prostuţa de 
ea... 

Lacrimile apărură în ochii lui Stacy Hubka. Ea îi deschise 
larg și-și ridică fața spre tavan, ca să nu i se întindă 
machiajul. 

— Cum rămâne cu lista mea? 

— Ar fi mai bine s-o fac la biroul meu, am un procesor de 
text acolo și am nevoie de agenda mea telefonică, chestii 
dintr-astea. 

Ileși din birou cu capul lăsat pe spate, orientându-se după 
tavan. 

Pe Starling telefonul era cel care o tenta. În clipa în care 
Stacy Hubka ieșea din birou, Starling sună la Washington 
cu taxă inversă ca să afle noutăţile. 


e CAPITOLUL 55 


În acel moment, deasupra capătului sudic al lacului 
Michigan, un avion cu douăzeci și patru de locuri cu 
însemne civile abordă lunga traiectorie descendentă către 
Calumet City, Illinois. 

Cei doisprezece membri ai Echipei de Salvare a 
Ostaticilor simţiră cum li se saltă stomacurile. Câţiva dintre 
ei încercară să-și ascundă căscatul provocat de tensiune. 

Joel Randall, șeful echipei, aflat în partea din față a 
compartimentului de pasageri, își scoase casca și aruncă o 
ultimă privire la notițe înainte de a se ridica să vorbească. 
Era încredinţat că are cea mai bine antrenată echipă SWAT 
din lume, și poate că avea dreptate. Câţiva dintre ei nu 
cunoscuseră botezul focului în condiţii reale, dar, atât cât 
puteau să spună simulările și testele, aceștia erau cei mai 
buni dintre cei mai buni. 

Randall petrecuse destul timp în avioane ca să-și menţină 
cu ușurință echilibrul în hurducăielile coborâșului. 

— Domnilor, transportul la sol ne este asigurat, sub 
acoperire, prin amabilitatea celor de la DEA. Au un camion 
de florărie și o dubă de instalaţii sanitare. Deci Vernon, 
Eddie, vă îmbrăcaţi indispensabilii și hainele civile. Dacă 
pătrundem în urma grenadelor paralizante, ţineţi minte că 
nu aveţi pe faţă echipamentul de protecţie. 

Vernon murmură către Eddie: 

— Ai grijă să-ţi acoperi obrăjorii. 

— Parc-a zis să nu arătăm bucile, nu fuduliile, replică 
Eddie. 

Vernon și Eddie, care aveau să se apropie primii de ușă, 
trebuiau să poarte o armură balistică subţire pe sub hainele 
civile. Ceilalţi puteau să poarte armura, dură care-i proteja 
împotriva focurilor de pușcă. 


— Bobby, ai grijă să pui câte un set de căști de-ale tale în 
fiecare camionetă pentru șofer, ca să n-o mai zbârcim 
vorbind cu tipii de la DEA, spuse Randall. 

Cei de la DEA foloseau în raiduri frecvențele ultraînalte, 
UHE, în vreme ce FBl-ul folosea frecvențele foarte înalte, 
VHE, motiv pentru care în trecut apăruseră unele probleme 
cu comunicațiile. 

Erau echipați pentru majoritatea eventualităţilor, pentru 
zi sau noapte: pentru ziduri, aveau echipamentul de 
căţărare standard, pentru ascultare aveau dispozitivele 
Wolf's Ear și VanSleek Farfoon, iar pentru vedere aveau 
dispozitivele cu infraroșii. Armele cu lunetele pentru noapte 
arătau ca instrumentele unei trupe de muzică în cutiile lor 
umflate. 

Trebuia să fie o operaţie chirurgicală precisă, și armele 
reflectau acest lucru - niciuna nu trăgea cu percutor 
deschis. 

Membrii echipei își puseră pe umeri harnașamentul de 
luptă în momentul în care flapsurile se lăsară în jos. 

Randall primea prin radio ultimele vești din Calumet City. 
Acoperi microfonul cu mâna și le vorbi membrilor echipei: 

— Băieți, au restrâns treaba la două adrese. Noi o luăm 
pe cea mai bună, și cei de la SWAT Chicago, pe cealaltă. 

Aeroportul era Lansing Municipal, cel mai apropiat de 
Calumet City, la sud-vest de Chicago. Avionul cobori fără 
probleme pe pistă, și pilotul acţionă frânele oprindu-l chiar 
lângă cele două mașini care așteptau la capătul pistei opus 
terminalului. 

Lângă camionul de florărie avu loc un schimb rapid de 
saluturi. Comandantul DEA îi înmână lui Randall ceva care 
semăna cu un aranjament floral înalt. Era un baros de șase 
kilograme pentru spargerea ușilor, învelit în folie colorată 
ca un ghiveci de flori, cu frunze lipite de coadă. 

— Poate vrei să livrezi asta clientului, spuse el. Bine aţi 
venit la Chicago. 


e CAPITOLUL 56 


Domnul Gumb își continuă ritualul la sfârșitul după- 
amiezii. 

Cu lacrimi primejdios de statornice în ochi, el urmări 
filmul pe video iarăși, și iarăși, și iarăși. Pe micul ecran, 
mami se urca pe toboganul de apă și-și dădea drumul în 
piscină. Lacrimile îi întunecau vederea domnului Gumb, de 
parcă el însuși s-ar fi aflat în piscină. 

Avea pe mijloc o sticlă cu apă caldă care gâlgâia, așa cum 
stomacul căţelușei gâlgâăia atunci când ședea culcată pe el. 

Nu mai putea să suporte - specimenul pe care-l avea în 
subsol o ţinea pe Scumpete prizonieră, amenințând-o. 
Scumpetea suferea, știa asta. Nu era sigur că poate să o 
omoare fără să-i provoace o rană mortală căţelușei, dar era 
nevoit să încerce. De îndată. 

Își dezbrăcă hainele și-și puse pe el halatul - întotdeauna 
își termina recoltarea în pielea goală și plin de sânge ca un 
nou-născut. 

Din spaţiosul lui dulap cu medicamente luă alifia pe care 
o mai folosise când pisica o zgâriase pe Scumpete. Mai luă 
și niște leucoplast subţire, beţișoare pentru urechi și 
gulerul elisabetan din material plastic pe care i-l dăduse 
veterinarul, ca s-o împiedice să-și rănească cu dinţii vreun 
loc dureros. Avea în subsol apăsătoare de limbă ca să 
improvizeze niște atele la piciorușul ei rupt și un tub de 
calmant Sting-Eez ca să-i aline durerea în cazul în care 
stupida creatură ar fi zgâriat-o în timp ce se zvârcolea 
înainte să moară. 

Un glonţ tras cu atenţie în cap, și nu i-ar fi sacrificat 
decât părul. Scumpetea valora mai mult pentru el decât 
părul. Părul era un sacrificiu, o ofrandă pentru siguranţa ei. 


Cobori neauzit scările spre bucătărie. Își descălţă papucii 
și începu să coboare treptele întunecoase spre subsol, 
rămânând aproape de perete, că să evite scârțăitul 
treptelor. 

Nu aprinse lumina. Ajuns în capătul de jos al scării, făcu 
la dreapta spre atelier, mișcându-se pe pipăite în 
întunericul familiar, sesizând cu tălpile picioarelor 
modificările dușumelei. 

Mâneca i se frecă de cușcă și auzi ciripitul mânios al unui 
pui de fluture. Ajunse la dulapul de bucătărie. Își găsi 
lanterna cu infraroșii și-și puse ochelarii pentru vedere 
nocturnă. Acum lumea era scăldată într-o lumină verde. 
Rămase pentru o clipă să asculte bolboroseala liniștitoare a 
rezervoarelor și șuieratul ţevilor de căldură. Stăpân al 
întunericului, regină a întunericului. 

Fluturii care zburau prin încăpere lăsau dâre verzi, 
fluorescente în câmpul său vizual, trecându-i peste faţă 
curenţi firavi de aer în timp ce fâlfâiau din aripile lor 
pufoase prin întuneric. 

Își controlă pistolul Python. Era încărcat cu gloanţe 
speciale de calibru 38, care se expandau în momentul 
intrării în ţintă și provocau moartea instantaneu. Dacă 
specimenul stătea în picioare când avea să o împuște, dacă 
trăgea glonţul pe verticală direct în creștetul capului, 
probabilitatea ca acest glonţ să iasă prin maxilarul inferior 
și să-i sfâșie pieptul era mai mică decât în cazul unui glonţ 
Magnum. 

Se furișă în tăcere, cu genunchii îndoiţi, unghiile date cu 
ojă lipindu-se de scândurile vechi. Fără zgomot, traversă 
podeaua acoperită cu nisip a temniţei subterane. Fără 
zgomot, dar nu foarte încet. Nu voia ca mirosul lui să aibă 
timp să ajungă la căţelușă, în fundul puţului. 

Partea de sus a temniţei subterane strălucea în verde, 
pietrele distingându-se de mortar, fibrele capacului de lemn 
apărându-i cu claritate. „[ine lumina și apleacă-te. Uite-i 
acolo.” Specimenul stătea pe o parte, ca un crevete uriaș. 


Poate că adormise. Scumpete se făcuse covrig lipită de ea, 
dormind de bună seamă - „te rog, să nu fi murit”. 

Capul era expus. Un glonţ în gât era tentant... în felul 
ăsta salva părul. Prea riscant. 

Domnul Gumb se aplecă peste gaură, ochii bulbucaţi ai 
ochelarilor îndreptaţi în jos. Python-ul era o armă bună, cu 
țeava grea, cu care se putea lua ușor linia de ochire. Alinie 
cătarea pe partea laterală a capului creaturii, exact în 
punctul în care părul umed i se lipea de tâmplă. 

Să fi fost zgomotul sau mirosul, n-a știut niciodată, dar 
Scumpete s-a trezit și a început să latre; sărind drept în sus 
în întuneric, Catherine Martin se încovoie în jurul căţelușei 
trăgând salteaua peste ei. Doar niște umflături mișcându-se 
sub rogojină, nu-și putea da seama care era căţelușa și care 
era Catherine. Privind în jos, în lumina infraroșie, percepţia 
sa de profunzime era alterată. Nu-și putea da seama care 
dintre formele acelea conturau corpul lui Catherine. 

Dar o văzuse pe Scumpete sărind în sus. Ştia că nu avea 
nimic la picioare și imediat înţelese altceva: Catherine 
Baker Martin nu i-ar fi făcut niciun rău micului animal, cum 
nu i-ar fi făcut el însuși. Oh, dulce ușurare! Fiindcă amândoi 
aveau aceleași sentimente pentru acel animal, putea s-o 
împuște în blestematele ei de picioare și, când își chircea 
picioarele, să-i spulbere capul ăla nenorocit. Nu era 
necesară nicio măsură de precauţie. 

Aprinse luminile, toate luminile din subsol, și aduse din 
magazie reflectorul. Era stăpân pe sine, raţiona bine - pe 
când traversa atelierul, își aminti să lase să curgă puţină 
apă în chiuvete, astfel încât niciun cheag să nu blocheze 
sifoanele de scurgere. 

În timp ce trecea grăbit de scări, gata de acţiune, cu 
reflectorul după el, auzi soneria de la ușă. 

Zgomotul strident îi irită timpanele, trebui să se oprească 
în loc ca să-și dea seama despre ce era vorba. N-o mai 
auzise de ani de zile, nici măcar nu știa dacă funcţiona. 
Montată în casa scării ca să poată fi auzită la ambele 


niveluri ale clădirii, acum se găsise să zuruie, o ţâţță 
metalică acoperită de praf. În timp ce se uita la ea, aceasta 
începu din nou să sune, vibraţiile făcând să se ridice praful 
de pe ea. Cineva era la intrare și apăsa pe vechiul buton pe 
care scria „ADMINISTRATOR. 

O să plece. 

Se apucă să monteze reflectorul. 

Nu plecau. 

Din fundul puţului, specimenul spuse ceva, dar el nu-i 
dădu atenţie. Soneria suna, suna strident, cineva stătea cu 
degetul apăsat pe buton. 

Mai bine să se ducă sus și să arunce o privire. Python-ul 
cu ţeava lungă nu încăpea în buzunarul halatului, așa că îl 
puse pe tejgheaua atelierului. 

Urcase pe jumătate scările, când zgomotul încetă. Se opri 
în loc și așteptă câteva clipe. Liniște. Decise să se uite 
pentru orice eventualitate. În timp ce trecea de ușa 
bucătăriei, o lovitură puternică în ușa din spate îl făcu să 
tresară. În debaraua de lângă ușa din spate era o carabină. 
Ştia că era încărcată. 

Cu ușa de la subsol închisă, nimeni n-o putea auzi ţipând 
acolo jos, chiar dacă zbiera din toate puterile, era sigur de 
asta. 

Din nou auzi lovituri în ușă. Deschise puţin ușa, cu lanţul 
de siguranţă pus. 

— Am încercat în faţă, dar nu mi-a răspuns nimeni, spuse 
Clarice Starling. Caut rudele doamnei Lippman, mă puteţi 
ajuta? 

— Nu locuiesc aici, spuse domnul Gumb și închise ușa. 

Tocmai pornise din nou spre scări, când bătăile din ușă 
reîncepură, de data asta mai tare. 

Deschise ușa cu lanţul pus. 

Tânăra femeie ţinea în dreptul deschizăturii o legitimaţie 
pe care scria Biroul Federal pentru Investigaţii. 

— Îmi cer scuze, dar trebuie să vorbesc cu 
dumneavoastră. Vreau să găsesc familia doamnei Lippman. 


Ştiu că locuia aici. Vă rog să mă ajutaţi. 

— Doamna Lippman a murit de foarte multă vreme. Nu 
știu să fi avut vreo rudă. 

— Dar nu știți vreun avocat sau vreun contabil? Cineva 
care să-i fi ţinut actele de la firmă? Aţi cunoscut-o pe 
doamna Lippman? 

— Doar puţin. Care-i problema? 

— Anchetez moartea Fredricăi Bimmel. Cine sunteţi 
dumneavoastră, vă rog? 

— Jack Gordon. 

— Aţi cunoscut-o pe Fredrica Bimmel pe vremea când 
lucra pentru doamna Lippman? 

— Nu. Era cumva o persoană solidă, grasă? Se poate s-o 
fi văzut, dar nu sunt sigur. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar 
tocmai dormeam... Doamna Lippman avea un avocat, s-ar 
putea să am cartea lui de vizită pe undeva, mă duc să văd 
dac-o găsesc. Nu vreţi să intraţi? Am cam îngheţat de frig, 
și pisica mea o s-o șteargă cât ai clipi pe-aici. O să iasă 
afară, și n-am s-o mai pot prinde. 

Se duse la un birou cu capac rabatabil aflat într-un colţ al 
bucătăriei, săltă capacul și căută în niște despărțituri. 
Starling pătrunse înăuntru și-și scoase din geantă 
blocnotesul. 

— O chestie oribilă, spuse el în timp ce scotocea prin 
birou. Mă ia cu fiori de câte ori mă gândesc. E vreo șansă 
să-l prindă pe criminal, ce ziceţi? 

— Încă nu, dar ne ocupăm de problemă. Domnule 
Gordon, dumneavoastră aţi preluat această locuinţă după 
moartea doamnei Lippman? 

— Da. 

Gumb se aplecă peste birou, cu spatele la Starling. 
Deschise un sertar și scotoci prin el. 

— Au rămas cumva ceva acte? Documente ale firmei? 

— Nu, absolut nimic. Cei de la FBI au vreo idee? Poliţia 
lasă impresia că habar n-are de nimic. Au vreo descriere, 
ceva amprente? 


Dintre faldurile de la spatele halatului domnului Gumb 
ieși la iveală un fluture cap-de-mort. Se opri în mijlocul 
spatelui său, cam în dreptul inimii, și-și aranjă aripile. 

Starling scăpă blocnotesul înapoi în geantă. 

„Domnul Gumb. Slavă Domnului că nu m-am încheiat la 
haină. Găsește un motiv să pleci de-aici și dă fuga la un 
telefon. Nu. Ştie că sunt de la FBI. Dacă-l scap din ochi, o s- 
o ucidă. O să-i facă felul. Cum îl găsesc, cum îl iau pe sus? 
Telefonul lui. Nu-l văd. Nu-i aici, cere-i telefonul. Obține 
legătura, pe urmă aruncă-te pe el! Culcă-l cu faţa în jos, în 
așteptarea polițiștilor. Asta e, fă-o! Vezi că se-ntoarce.” 

— Uitaţi numărul, spuse el. 

Avea în mână o carte de vizită. 

S-o ia? Nu. 

— Bun, mulțumesc, domnule Gordon, aveţi un telefon pe- 
aici? 

În timp ce el punea cartea de vizită pe masă, fluturele 
zbură. 

Veni din spatele lui, pe lângă cap, și se așeză între ei, pe 
un dulăpior de deasupra chiuvetei. 

El se uită la fluture. Văzând că ea nu se uită la insectă, că 
ochii ei nu se dezlipesc de pe faţa lui, el înţelese. 

Privirile lor se întâlniră, și fiecare înţelese cu cine avea 
de-a face. Domnul Gumb își lăsă ușor capul într-o parte. 
Zâmbi. 

— Am un telefon fără fir în debara, vi-l aduc imediat. 

„Nu! Acum!” 

Duse mână spre armă, o mișcare directă pe care o 
exersase de mii de ori, și o găsi exact acolo unde trebuia să 
fie, o priză perfectă cu ambele mâini, lumea ei fiind 
alcătuită acum doar din cătare și centrul pieptului lui. 

— Nicio mișcare! 

EI își ţuguie buzele. 

— Acum. Încet. Ridică-ţi mâinile! 

„Scoate-l afară, păstrează masa între tine și el. Du-l până 
în faţa casei. Culcă-l cu faţa-n jos în mijlocul străzii și ţine 


legitimaţia la vedere.” 

— Domnule Gumb... domnule Gumb, ești arestat. Vreau 
să ieși din casă încet, fără grabă. 

Dar el ieși din încăpere. Dac-ar fi dus mâna la buzunar 
sau la spate, dacă ar fi văzut vreo armă, ea ar fi putut să 
tragă. Dar el ieși pur și simplu din cameră. 

Îl auzi coborând rapid treptele de la subsol, și atunci ocoli 
masa și ajunse la ușa din capul scării. Dispăruse. Casa scării 
era puternic luminată și pustie. „Capcană. Ești o ţintă 
sigură pe scară.” 

Din subsol se auzi atunci un țipăt slab. 

Nu-i plăceau scările, nu-i plăceau scările. 

„Clarice Starling, trebuie să te grăbești, indiferent dacă- 
ţi place sau nu.” 

Catherine Martin ţipă din nou. 

„O omoară!” 

Și Starling porni pe trepte, cu o mână pe balustradă, cu 
cealaltă ținând pistolul ridicat, imediat sub câmpul ei vizual, 
podeaua mișcându-se în salturi în dreptul cătării armei, 
braţul cu pistolul rotindu-se odată cu capul în încercarea de 
a acoperi cele două uși care stăteau faţă în faţă la baza 
scării. 

Luminile străluceau în subsol, nu putea intra pe una din 
uși fără să-și întoarcă spatele spre cealaltă. „Mișcă-te 
repede atunci, pe cea din stânga, de unde s-a auzit ţipătul.” 
Trecu rapid de ușă, ajungând la temniţa cu nisip pe podea, 
cu ochii deschiși mai larg ca oricând. Singurul ascunziș 
posibil era în spatele puţului; ea ocoli încăperea cu spatele 
lipit de perete, ţinând pistolul cu mâinile amândouă, cu 
braţele întinse, o apăsare ușoară pe trăgaci, ajunse în 
spatele puţului, și nu văzu pe nimeni acolo. 

Un țipăt slab înălțându-se din fundul puţului ca un fum 
subțire. Apoi un lătrat, un câine. Se apropie de puț, cu ochii 
la ușă, ajunse la margine, se uită peste marginea puţului. 
Văzu fata, se uită iar sus, din nou jos, și spuse ceea ce 
fusese antrenată să spună, pentru calmarea ostaticului: 


— FBI, ești în siguranţă. 

— În siguranţă, PE DRACU”, ăla are un pistol. Scoate-mă 
de aici. SCOATE-MĂ AFARĂ! 

— Catherine, totul o să fie bine. Nu mai ţipa. Ştii cumva 
unde e? 

— SCOATE-MĂ AFARĂ, MĂ DOARE-N COT UNDE E, 
SCOATE-MĂ DE-AICI! 

— O să te scot de-acolo, dar trebuie să mă ajuţi. Nu mai 
țipa, ca să pot auzi. Încearcă să liniștești și cățelul ăla. 

Se ascunse în spatele puţului, acoperind ușa; inima îi 
bubuia în piept, iar respiraţia ei răscoli praful de pe piatră. 
N-o putea părăsi pe Catherine Martin ca să alerge după 
ajutor atâta timp cât nu știa unde era Gumb. Se duse la ușă 
și se ascunse după canat. Vedea până dincolo de partea de 
jos a scării și o parte din atelier. 

Ori îl găsea pe Gumb, ori se asigura că a fugit, ori o lua 
pe Catherine cu ea - astea erau singurele variante posibile. 

— Catherine. Catherine. E vreo scară pe-aici? 

— Nu știu, când m-am trezit, eram deja aici. Lasă găleata 
jos cu o sfoară. 

Prins de o grindă în perete era un mic vinci manual. Pe 
rola vinciului nu se vedea înfășurată nicio sfoară. 

— Catherine, trebuie să găsesc ceva cu care să te scot 
de-acolo. Poţi să mergi? 

— Da. Să nu mă lași singură. 

— Trebuie să plec din cameră doar un minut. 

— Fir-ai a dracului de japiţă, nu mă lăsa singură aici, o să 
vezi ce-o să-ţi facă mama, o să te rupă-n bucăţi, fir-ai... 

— Catherine, taci din gură. Vreau să taci din gură ca să 
pot auzi. Ca să te salvezi, nu trebuie să mai ţipi, ai înţeles? 
Apoi, mai tare: Ceilalţi polițiști vor fi aici dintr-o clipă în alta, 
așa că taci din gură. N-o să te lăsăm acolo jos. 

— Trebuie să aibă o frânghie. Unde-o fi? Du-te și caut-o. 

Starling traversă în goană casa scărilor spre ușa 
atelierului - locul cel mai primejdios, intră rapid, se mișcă 
iute înainte și înapoi de-a lungul peretelui alăturat, până 


când văzu toată camera: forme familiare înotând în bazinele 
de sticlă, ea fiind prea încordată ca să mai fie surprinsă. 
Trecu repede prin încăpere, pe lângă bazine, chiuvete, pe 
lângă cușcă. Câţiva fluturi zburau prin aer. Nu-i băgă în 
seamă. 

Se apropie de coridorul din partea cealaltă, iluminat 
puternic. Compresorul frigiderului porni în spatele «ei, 
făcând-o să se întoarcă brusc în poziţie ghemuit; cocoșul 
pistolului Magnum se ridică. Mai departe, spre coridor. 
Fusese învățată să nu privească pe furiș, capul și pistolul se 
mișcau deodată, în poziția ghemuit. 

Coridorul era pustiu. Studioul scăldat în lumină la capătul 
lui. Străbătu în fugă coridorul, riscă să treacă pe lângă o 
ușă deschisă, mai departe, spre ușa studioului. Camera era 
toată vopsită în alb și mobilată cu lemn de stejar. „Ai grijă să 
nu stai în ușă. Asigură-te că fiecare manechin este 
manechin, că fiecare reflexie provine de la un manechin. 
Singurele mișcări din oglinzi să fie mișcările tale.” 

Marele șifonier stătea deschis și gol. Ușa îndepărtată 
deschisă spre întuneric, spre subsolul de dincolo. Nicio 
frânghie, nicio scară pe nicăieri. Nicio lumină dincolo de 
studio. Închise ușa dinspre partea întunecată a subsolului, 
propti un scaun sub clanţă și împinse în ușă și o mașină de 
cusut. Dac-ar putea fi sigură că nu se află în această parte a 
subsolului, ar risca să meargă sus, la parter, ca să găsească 
un telefon. 

Din nou în coridor, la ușa pe lângă care trecuse. Se duse 
în partea opusă balamalelor. Dintr-o mișcare, deschise ușa 
larg. Ușa se trânti de perete -, nimeni în spatele ei. O baie 
veche. În ea, frânghie, cârlige, un laţ. S-o scoată pe 
Catherine sau să se ducă după telefon? În fundul puţului, 
Catherine n-ar putea fi împușcată accidental în 
eventualitatea unui schimb de focuri. Dar, dacă Starling era 
ucisă, Catherine era și ea moartă. Trebuia s-o ia pe 
Catherine cu ea la telefon. 


Starling nu voia să rămână prea mult în baie. Ar fi putut 
să vină la ușă și s-o omoare. Se uită în stânga și în dreapta 
și se strecură înăuntru după frânghie. În încăpere era o 
cadă mare. Cada era aproape plină cu ipsos dur, de culoare 
roșie-purpurie. O mână și o încheietură se ițeau din ipsos, 
mâna înnegrită și chircită, cu unghiile vopsite în roz. Pe 
încheietură era un ceas fin. Starling cuprinse totul dintr- 
odată: frânghia, cada, mâna, ceasul. 

Mișcarea imperceptibilă, ca de insectă, a secundarului 
ceasului fu ultimul lucru pe care-l văzu înainte ca luminile 
să se stingă. 

Inima începu să-i bată atât de puternic, încât îi provocă 
un tremurat al braţelor și al pieptului. Întunericul era 
derutant, simţea nevoia să pună mâna pe ceva, pe marginea 
căzii. „Baia. leși din baie. Dacă individul găsește ușa, poate 
să tragă cu pistolul în camera asta, n-ai nimic după care să 
te ascunzi. Oh, Doamne Dumnezeule, ieși afară. Apleacă-te 
cât mai jos și ieși în hol. Toate luminile stinse? Toate 
luminile. De bună seamă că a făcut-o acţionând 
întrerupătorul general de la tabloul de siguranţe. Unde-or fi 
siguranţele alea? Lângă scări. Am trecut de multe ori pe 
lângă scări. Dacă e-așa, atunci dintr-acolo o să vină. lar 
acum e între mine și Catherine.” 

Catherine Martin urla din nou. 

„Să aştept aici? Să aștept o veșnicie? Poate că a plecat. 
N-are de unde să știe că nu vin întăririle. Ba da, știe. Dar în 
curând o să mi se observe lipsa. În seara asta. Scările sunt 
în direcţia ţipetelor. Rezolvă problema acum.” 

Se mișcă, abia auzit, abia atingând cu umerii peretele, 
fără să scoată niciun sunet, cu o mână întinsă înainte, 
pistolul la nivelul taliei, aproape de corp, în holul strâmt. 
Acum pătrunse în atelier. Simţi cum spaţiul se lărgește. O 
cameră deschisă. Pe vine în camera deschisă, cu braţele 
întinse, pistolul ţinut cu ambele mâini. „Ştii exact unde e 
pistolul, e chiar sub nivelul ochilor. Stop, ascultă. Capul, 


corpul și braţele se întorc împreună ca o turelă. Stop, 
ascultă!” 

În bezna absolută, ţevile șuieră, apa picură, în nări îi 
pătrunde un miros greu de ţap. 

Catherine ţipă. 

Lipit de perete stătea domnul Gumb cu ochelarii de 
infraroșu la ochi. Niciun pericol, ea n-avea cum să dea peste 
el, pentru că între ei era o masă cu echipamente. Își plimbă 
lanterna cu infraroșii pe corpul ei, de sus până jos. Era prea 
suplă ca să-i fie de vreun folos. Își aminti totuși de părul ei, 
când o văzuse în bucătărie. Era splendid, ar dura doar un 
minut, ar putea să i-l desprindă cât ai clipi. Să și-l pună pe 
cap. Pe urmă s-ar apleca peste marginea puţului și i-ar 
spune specimenului: „Surpriză!” 

Era distractiv s-o vezi cum încearcă să se furișeze. Acum 
avea șoldul lipit de chiuvete, strecurându-se în direcţia de 
unde veneau ţipetele, cu pistolul îndreptat înainte. Ar fi fost 
amuzant să o vâneze vreme îndelungată - niciodată nu mai 
vânase pe cineva înarmat. l-ar fi făcut o plăcere imensă. 
Dar nu era timp pentru așa ceva. Păcat. 

Un glonţ în faţă ar fi fost excelent și ușor de tras de la doi 
metri și jumătate. Acum! 

Armă Python-ul în timp ce-l ridica, zdrang-zdrang, silueta 
se înceţoșă, o lumină verde înflori puternic în câmpul său 
vizual, simţi ricoșeul puternic al pistolului din mână, se lovi 
tare cu spatele de podea, lanterna cu infraroșu lumină 
tavanul. Starling era pe podea, orbită de lumina focurilor 
de armă, cu urechile ţiuind, asurzită de zgomotul 
împușcăturilor. Acţionă pe întuneric, în timp ce niciunul 
dintre ei nu mai auzea nimic: „Scoate cartușele trase, 
încărcătorul afară, vezi dacă au ieșit toate, celălalt 
încărcător rapid,  verifică-l,  împinge-l,  blochează-l, 
armează!” Ea trăsese patru gloanţe, de două ori câte două 
împușcături. El trăsese o singură dată. Găsi cele două 
cartușe bune pe care le aruncase odată cu cele trase. Unde 


să le pună? În punga încărcătorului rapid. Rămase 
nemișcată. Să mă mișc înainte de a-i reveni auzul? 

Sunetul scos de un revolver în timp ce e armat nu poate fi 
confundat cu nimic altceva. Trăsese în direcţia sunetului; nu 
văzuse nimic dincolo de fulgerele luminoase de la gura ţevii. 
Spera ca el să tragă acum într-o direcţie greșită, să-i arate 
unde era, ca să poată trage și ea. Auzul îi revenea, urechile 
încă îi ţiuiau, dar putea auzi. 

Ce era sunetul ăla? Un șuierat. Ca de ceainic, dar cu 
întreruperi. Ce era? Ca o respiraţie. „A mea e? Nu.” 
Respirația ei caldă îi venea în faţă reflectată de podea. „Fii 
atentă la praf, să nu strănuţi. E o rană la plămân. A fost lovit 
în piept.” O învăţaseră cum să bandajeze o astfel de rană, 
să pună ceva deasupra, un impermeabil, o pungă de plastic, 
ceva etanș, pe care să-l lipească strâns de rană. Să lase 
plămânul să se umple din nou cu aer. „Ce să fac? Așteaptă. 
Lasă-l să înțepenească și să sângereze. Așteaptă.” 

Pe Starling o înțepau obrajii. Nu-i atinse. Dacă era sânge, 
nu voia ca mâinile să-i devină lipicioase. 

Geamătul din puț se auzi din nou - Catherine care se 
văita și plângea. Starling era nevoită să aștepte. Nu-i putea 
răspunde lui Catherine. Nu putea nici să se miște, nici să 
spună nimic. 

Lanterna invizibilă a domnului Gumb lumina tavanul. 
Încercă s-o miște, dar nu reuși, așa cum nu putea să-și 
miște nici capul. O molie malaysiană, care trecea prin 
apropierea tavanului, sesiză lumina infraroșie și cobori în 
cercuri, așezându-se pe lanternă. Umbrele palpitânde ale 
aripilor sale, care se vedeau uriașe pe tavan, erau vizibile 
doar pentru domnul Gumb. 

Peste  horcăitul din întuneric, Starling auzi vocea 
înspăimântătoare a domnului Gumb rostind cu întreruperi: 

— Cum... €... să... fii... atât... de... frumoasă? 

Apoi un sunet diferit. Un gâlgâit, un huruit, și șuieratul 
încetă. 


Starling cunoștea și acest sunet. Îl mai auzise cândva, la 
spital, atunci când tatăl ei murise. 

Găsi pe pipăite marginea mesei și se ridică în picioare. 
Apoi merse bâjbâind pe întuneric spre sunetele scoase de 
Catherine; găsi casa scărilor și urcă treptele. 

Păru să dureze mult. Găsi o lumânare în sertarul din 
bucătărie. Cu ajutorul ei descoperi tabloul de siguranţe de 
lângă scară și tresări când luminile se aprinseră. Ca să 
ajungă la siguranţe și să stingă luminile, el trebuie să fi 
părăsit subsolul prin altă parte și să coboare din nou în 
spatele ei. 

Starling trebuia să se asigure că era mort. Așteptă până 
când ochii i se acomodară cu lumina înainte de a se întoarce 
în atelier, iar acolo acţionă cu prudenţă. Îi vedea picioarele 
goale ieșind de sub masa de lucru. Rămase cu ochii pe 
mâna de lângă pistol până când reuși să dea pistolul la o 
parte cu piciorul. Avea ochii deschiși. Era mort, împușcat în 
partea dreaptă a pieptului; sângele se coagula deja sub el. 
Se costumase cu o parte din obiectele lui din șifonier, și ea 
nu rezistă să se uite la el mult timp. 

Se duse la chiuvetă, puse pistolul pe picurătoare și-și udă 
cu apă rece încheieturile mâinilor, apoi își șterse faţa cu 
mâna umedă. Nu avea sânge pe faţă. Fluturii se agitau în 
jurul plasei ce proteja becurile. Trebui să ocolească apoi 
cadavrul ca să recupereze Python-ul. 

Lângă puț, spuse: 

— Catherine, e mort. Nu-ţi mai poate face niciun rău. Mă 
duc sus să chem... 

— Nu! SCOATE-MĂ AFARĂ! SCOATE-MĂ AFARĂ! 
SCOATE-MĂ AFARĂ! 

— Uite ce e. E mort. Ăsta e pistolul lui. Ţi-l amintești? Mă 
duc să sun la poliţie și la pompieri. Mi-e frică să te scot 
singură de-acolo, ai putea să cazi. Imediat cum îi sun, mă 
întorc aici şi așteptăm împreună. E bine-așa? Bun. Încearcă 
să liniștești cățelul. Bine? Bun. 


Echipele de la posturile locale de televiziune sosiră 
imediat după pompieri și înainte de poliția locală. Căpitanul 
de pompieri, înfuriat de lumina bliţurilor, îi dădu pe cei de 
la televiziune afară din subsol în timp ce monta un cadru 
din ţevi ca s-o scoată afară pe Catherine Martin, neavând 
încredere în cârligul domnului Gumb prins într-o scândură 
din tavan. Un pompier cobori în puț și o așeză în scaunul de 
salvare. Catherine ieși din puț cu căţelușa în braţe, luând-o 
cu ea și în ambulanţă. 

La spital n-au vrut s-o lase să intre cu căţelușa. Un 
pompier, care primise ordinul să o ducă la adăpostul pentru 
animale, o luă acasă la el. 


e CAPITOLUL 57 


În jur de cincizeci de oameni se aflau pe Aeroportul 
Naţional din Washington în așteptarea zborului de noapte 
din Columbus, Ohio. Majoritatea veniseră să-și întâmpine 
rudele și arătau somnoroși și morocănoși, cu poalele 
cămășilor ițindu-se de sub haine. 

Din mulţime, Ardelia Mapp avu posibilitatea să o 
cerceteze din priviri pe Starling la coborârea din avion. 
Aceasta era palidă și avea cearcăne. Pe obraz avea resturi 
de praf de pușcă. Starling o zări pe Mapp, și cele două 
prietene se îmbrăţișară. 

— Salut, gagico, spuse Mapp. Ai de recuperat vreun 
bagaj? 

Starling clătină din cap. 

— Jeff ne așteaptă în furgonetă. Hai acasă! 

Jack Crawford era și el la intrarea în aeroport, cu mașina 
parcată în spatele furgonetei, în șirul pentru limuzine. 
Avusese pe cap toată noaptea rudele soţiei sale. 

— Am... începu el. Ştii ce-ai făcut. Ai dat lovitura, fetiţo! Îi 
puse mâna pe obraz. Ce-i asta? 

— Praf de pușcă. Mi-a zis doctorul că o să dispară de la 
sine în câteva zile... mai bine s-o las așa decât s-o 
zgândăresc. 

Crawford o luă în braţe și o strânse cu putere preţ deo 
clipă, doar o clipă, apoi o îndepărtă de el și o sărută pe 
frunte. 

— Ştii ce-ai făcut, spuse el din nou. Du-te acasă! Du-te și 
te culcă! Dormi pe săturate! Vorbim mâine. 

Noua furgonetă de supraveghere era confortabilă, 
proiectată pentru operaţiuni de lungă durată. Starling și 
Mapp se așezară pe fotoliile comode din spate. 


Nemaiavându-l pe Jack Crawford în furgonetă, Jeff își 
permise să conducă mai repede. Ajunseră la Quantico într- 
un timp destul de scurt. 

Starling călători cu ochii închiși. După vreo trei kilometri, 
Mapp îi făcu semn cu genunchiul. Tocmai desfăcuse două 
sticle de Coca-Cola. Îi întinse lui Starling una din ele și 
scoase din poșetă o sticluţă de Jack Daniel's. 

Sorbiră câte-o gură de suc și turnară în sticle whisky. Pe 
urmă astupară gurile sticlelor cu degetele, le scuturară 
bine și le duseră repede la gură, ca să soarbă conţinutul 
înspumat. 

— Ahh! făcu Starling. 

— Să nu vărsaţi pe jos, le atenţionă Jeff. 

— Nu-ţi face griji, Jeff, îl liniști Mapp, spuse ea, apoi, în 
șoaptă către Starling: Să-l fi văzut pe Jeff cum mă aștepta în 
fața magazinului de băuturi. Avea o faţă de parcă tocmai 
înghiţise o muscă. 

Când observă că whisky-ul începe să-și facă efectul, 
făcând-o pe Starling să se așeze mai confortabil în fotoliu, 
Mapp spuse: 

— Cum te simţi, Starling? 

— Ardelia, să fiu a naibii dacă știu! 

— Cred că nu mai trebuie să te-ntorci acolo, nu? 

— Poate o zi, săptămâna viitoare, dar sper că n-o să mai 
fie nevoie. Procurorul general a venit de la Columbus să 
vorbească cu polițiștii din Belvedere. Am dat depoziţiile la 
faţa locului. 

— Două chestii mișto, spuse Mapp. Doamna senator 
Martin a vorbit la telefon toată noaptea de la Bethesda... 
știai că au dus-o pe Catherine la Bethesda? Ei bine, fata e 
teafără. Nu i-a făcut nimic rău fizic. Cât despre afecțiunile 
psihice, încă nu se știe, trebuie s-o ţină sub supraveghere. 
Nu-ţi face probleme în privinţa școlii. Crawford și Brigham 
au sunat. Audierea s-a anulat. Krend.ler și-a retras raportul. 
Oamenii ăștia au o inimă de piatră, Starling - nu primești 
nicio învoire. Nu trebuie să dai examenul de Percheziţie și 


arestare mâine-dimineaţă la ora opt, dar va trebui să-l dai 
luni, iar testul de educaţie fizică, imediat după aia. O să 
tocim pe rupte în sfârșitul ăsta de săptămână. 

Terminară sticluţa de whisky chiar când ajunseseră la 
nord de Quantico și aruncară dovada într-un coș de gunoi 
de pe marginea drumului. 

— Pilcher ăla, doctorul Pilcher de la Smithsonian, a sunat 
de vreo trei ori. M-a făcut să promit că am să-ţi spun că a 
telefonat. 

— Nu e doctor. 

— Crezi că te interesează în vreun fel? 

— Poate. Încă nu știu. 

— La telefon mi s-a părut destul de amuzant. locmai am 
ajuns la concluzia că cea mai bună calitate la bărbaţi e 
umorul, vreau să zic, în afară de bani, și că poţi să-i 
manevrezi cum vrei. 

— Mda, și să fie manierat, nu poţi să lași asta deoparte. 

— Corect. Daţi-mi un pui de lele care să fie manierat tot 
timpul. 

Starling merse ca un zombi de la duș la pat. 

Mapp își ţinu aprinsă veioza de pe noptieră un timp, până 
când auzi că Starling începe să respire regulat. Starling 
tresărea în somn, un mușchi de pe obraz i se contractă, și la 
un moment dat deschise ochii. 

Mapp se trezi înainte de a se crăpa de ziuă, simțind 
cumva că încăperea rămăsese pustie. Mapp aprinse lumina. 
Starling nu era în patul ei. Ambii saci de rufărie lipseau, așa 
că Mapp știu unde să caute. 

O găsi pe Starling în spălătoria caldă, moţăind pe fondul 
huruitului lent al mașinii de spălat, în mirosul de înălbitor, 
de detergent și de balsam pentru rufe. Deși Starling era 
cea specializată în psihologie - Mapp era specializată în 
drept -, totuși Mapp a fost cea care își dădu seama că 
ritmul mașinii de spălat semăna cu bătaia unei inimi mari, 
iar bolborositul apei din mașină era ceea ce aude copilul 
nenăscut încă: ultima noastră amintire despre tihnă. 


e CAPITOLUL 58 


Jack Crawford se trezi devreme pe canapeaua din biroul 
lui și auzi sforăitul rudelor sale din partea soţiei, aflate la el 
în casă. În momentele de libertate de dinainte ca povara 
zilei să coboare asupra lui, rememoră nu moartea Bellei, ci 
ultimele cuvinte spuse de ea, cu ochii limpezi și liniștiți: „Ce 
se-ntâmplă în curte?” 

Luă căușul pentru grăunţe al Bellei și, îmbrăcat cu 
halatul de baie, se duse să dea de mâncare la păsări, așa 
cum promisese că va face. Lăsă un bilet pentru rudele care 
dormeau și părăsi casa înainte de răsăritul soarelui. 
Crawford se înţelesese cu rudele soţiei sale, mai mult sau 
mai puţin, iar asta îl ajuta acum să nu stea singur în casa 
pustie. Dar era bucuros să plece la Quantico. 

Tocmai răsfoia telexurile primite peste noapte și se uita la 
televizor la știrile de dimineaţă, când Starling își lipi nasul 
de geamul ușii. Luă niște rapoarte de pe un scaun ca să-i 
poată oferi un loc și urmăriră știrile împreună fără să 
scoată o vorbă. Și iată bomba zilei! 

Exteriorul clădirii vechi a lui Jame Gumb din Belvedere 
cu prăvălia din faţă pustie și ferestrele acoperite cu obloane 
groase. „Llemniţa ororilor” - o numi crainicul de televiziune. 

Imagini dure și șocante ale puţului și ale subsolului, 
aparate de fotografiat ridicate în fața camerelor de 
televiziune și pompieri  înfuriaţi respingând asaltul 
fotografilor. Molii înnebunite de reflectoarele de televiziune, 
repezindu-se spre lumină, una căzută pe spate pe podea, cu 
aripile scuturate de un spasm final. 

Catherine Martin refuzând targa și mergând singură 
până la ambulanţă, înfășurată într-o manta de poliţist, cu 
căţelușul ițindu-și faţa dintre revere. 


Starling, filmată din lateral, mergând repede spre o 
mașină, cu capul în jos, cu mâinile în buzunarele 
pardesiului. 

La montajul filmului fuseseră eliminate unele dintre 
obiectele cele mai înfiorătoare. În colţurile îndepărtate ale 
subsolului, camerele n-au putut arăta decât pragurile joase, 
stropite cu var, ale încăperilor ce adăposteau „tablourile” 
lui Gumb. Numărătoarea cadavrelor în acea zonă a 
subsolului ajunsese până în acel moment la șase. De două 
ori Crawford o auzi pe Starling expirând zgomotos aerul pe 
nas. O pauză de publicitate întrerupse știrile. 

— Bună dimineaţa, Starling. 

— Bună ziua, spuse ea, de parcă ar fi fost mai târziu, nu 
dimineaţa devreme. 

— Procurorul din Columbus mi-a trimis azi-noapte prin 
fax depoziţiile tale. Va trebui să semnezi câteva exemplare 
pentru el... Deci de la locuinţa Fredricăi Bimmel te-ai dus la 
Stacy Hubka, și pe urmă la doamna Burdine, la magazinul 
pentru care cosea Bimmel, Richard's Fashion, iar doamna 
Burdine ţi-a dat vechea adresă a doamnei Lippman, 
clădirea aceea. 

Starling încuviinţă din cap și spuse: 

— Stacy Hubka fusese pe-acolo de câteva ori ca s-o ia pe 
Fredrica, dar de condus conducea prietenul lui Stacy, așa 
că indicaţiile ei erau vagi. Doamna Burdine avea adresa. 

— Doamna Burdine nu a pomenit deloc că la doamna 
Lippman ar locui un bărbat? 

— Nu. 

La televizor se transmiteau imagini de la Bethesda Naval 
Hospital. Faţa doamnei senator Ruth Martin apăru 
încadrată într-un geam de limuzină. „Da, aseară Catherine 
n-a dat semne de tulburări psihice. Doarme acum, e sub 
efectul sedativelor. Mulţumim Domnului pentru asta. Nu, 
așa cum am mai spus, suferă de pe urma șocului, dar și-a 
păstrat raţiunea intactă. Are câteva vânătăi și un deget 
rupt. În plus, e deshidratată. Mulţumesc.” îl împunse pe 


șofer în spate. „Mulţumesc. Nu, mi-a vorbit despre câine 
aseară, dar nu știu ce-o să facem cu el, deja avem doi câini.” 

Reportajul se încheie cu declaraţia unui specialist în stres 
care urma să stea de vorbă în cursul zilei cu Catherine 
Martin pentru a evalua sechelele emoţionale. 

Crawford închise televizorul. 

— Cum te simţi, Starling? 

— Parcă-s amorţită... Dumneavoastră? 

Crawford încuviinţă din cap și trecu rapid la alt subiect: 

— Doamna senator Martin a vorbit la telefon cu noi azi- 
noapte. Vrea să vină să te vadă. Și Catherine vrea să te 
vadă, de îndată ce va putea să călătorească. 

— Sunt tot timpul acasă. 

— Şi Krendler vrea să vină încoace. Și-a retras raportul. 

— Dacă mă gândesc mai bine, nu sunt totdeauna acasă. 

— Îţi dau niște sfaturi pe gratis. Folosește-te de doamna 
senator. Dă-i prilejul să-ţi spună cât îţi e de recunoscătoare, 
las-o să-ţi  înmâneze  distincţiile. Și  grăbește-te! 
Recunoștința are o viaţă scurtă. După cum acţionezi, într- 
una din zilele astea o să ai nevoie de ea. 

— Așa zicea și Ardelia. 

— Colega ta de cameră, Mapp? Superintendentul mi-a 
spus că Mapp e hotărâtă să te pună cu burta pe carte 
pentru examenele de luni. Mi-a mai zis că tocmai i-a luat-o 
înainte veșnicului ei rival, Stringfellow, cu un punct și 
jumătate. 

— Pentru șefia promoţiei? 

— E tare totuși Stringfellow ăsta... zice că ea n-are cum 
să-l întreacă. 

— Ar face bine să se mai gândească. 

În dezordinea de pe biroul lui Crawford se găsea puiul de 
găină origami meșterit de doctorul Lecter. Crawford îi 
ridică și-i cobori coada. Puiul dădu din cioc. 

— Lecter a luat trofeul de platină - e în topul listelor de 
criminali daţi în căutare generală. Totuși, s-ar putea să iasă 


din peisaj o vreme. Când pleci din Quantico, ai grijă să fii 
prevăzătoare. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Acum e foarte ocupat să-și rezolve situaţia, spuse 
Crawford, dar, când n-o să mai fie, o să vrea să se distreze. 
Trebuie să ne fie clar: știi bine că ţi-ar face seama și ţie, așa 
cum ar face-o oricui altcuiva. 

— Nu cred că mă va ciopârţi - ar fi o chestie lipsită de 
rafinament și, în plus, în felul ăsta, n-ar mai ajunge să-mi 
pună nicio întrebare. Cu siguranţă că ar face-o de îndată ce 
l-aș plictisi. 

— Tot ce-ţi spun e să fii prevăzătoare. Când pleci din 
școală, nu spune unde te duci - nu da indicaţii la telefon 
despre locul în care te afli fără o identificare precisă a celui 
care întreabă. Vreau să pun un dispozitiv de ascultare la 
telefonul tău, dacă nu ai nimic împotrivă. O să intre în 
funcţiune numai în momentul în care apeși pe buton. 

— Nu mă aștept ca el să vină după mine, domnule 
Crawford. 

— Dar ai auzit ce ţi-am spus, nu? 

— Da, am auzit. 

— Ia depoziţiile astea și mai citește-le o dată! Poţi să faci 
și adăugiri dacă vrei. O să le semnezi aici, cu martori, când 
termini. Starling, sunt mândru de tine. La fel sunt și 
Brigham, și directorul. 

Cuvintele părură mult prea oficiale, nu așa cum ar fi vrut 
el să sune. 

Crawford se duse la ușa biroului. Starling se îndepărta de 
el, pe holul pustiu. Reuși s-o salute de pe aisbergul lui de 
suferinţă: „Starling, tatăl tău te vede”. 


e CAPITOLUL 59 


Jame Gumb a rămas în atenţia presei câteva săptămâni 
după ce a fost înmormântat. Reporterii au reconstituit 
povestea lui din fragmente, începând cu înregistrările din 
Sacramento County: mama lui era însărcinată cu el de o 
lună când a pierdut calificarea în concursul Miss 
Sacramento din 1948. Numele „Jame” de pe certificatul lui 
de naștere s-a datorat, se pare, unei erori birocratice pe 
care nimeni nu s-a ostenit s-o corecteze. 

Când cariera ei de actriţă a refuzat să se materializeze, 
mama lui a alunecat într-un declin alcoolic. Gumb avea doi 
ani când autorităţile districtului Los Angeles l-au încredinţat 
unui orfelinat. 

Cel puţin două publicaţii de specialitate au explicat că 
această copilărie nefericită a constituit motivul pentru care 
el ucidea femei în subsolul lui, pentru a le jupui pielea. 
Cuvintele „nebun” sau „malefic” nu apar în niciunul dintre 
articole. 

Filmul concursului de frumuseţe pe care Jame Gumb îl 
urmărea ca adult era un reportaj real cu mama lui, dar 
femeia din filmul cu piscina nu era mama sa, după cum au 
dezvăluit măsurătorile comparative. 

Bunicii lui Gumb l-au luat de la un orfelinat cam amărât 
pe când avea zece ani, pentru ca doi ani mai târziu el să-i 
ucidă. 

La Centrul de Reabilitare din Tulare, Gumb învățase 
croitoria în timpul anilor petrecuţi în secţia de boli psihice. 
Demonstrase aptitudini evidente pentru această meserie. 

Dosarul de muncă al lui Gumb era incomplet, fiind 
alcătuit din consemnări sporadice. Reporterii au găsit cel 
puţin două restaurante în care lucrase „la negru”, după 
cum a lucrat cu intermitențe și în domeniul confecţiilor. Nu 


s-a dovedit că ar fi ucis în această perioadă, dar Benjamin 
Raspail afirmase contrariul. 

Lucra la un magazin de curiozităţi în care se 
confecţionau ornamente cu fluturi când l-a cunoscut pe 
Raspail, și a trăit o vreme în compania muzicianului. Asta a 
fost perioada când Gumb a căpătat obsesia pentru fluturi și 
pentru transformările prin care trec aceștia. 

După ce Raspail l-a părăsit, Gumb l-a ucis pe următorul 
iubit al lui Raspail, Klaus, l-a decapitat și l-a jupuit parţial. 

Ulterior, l-a găsit pe Raspail pe Coasta de Est. Raspail, 
mereu impresionat de băieţii răi, i l-a prezentat doctorului 
Lecter. 

Acest lucru a fost dovedit în săptămâna de după moartea 
lui Gumb, când FBl-ul a reţinut de la o rudă apropiată a lui 
Raspail benzile cu ședințele de terapie ale lui Raspail cu 
doctorul Lecter. 

Cu ani în urmă, când doctorul Lecter a fost declarat 
nebun, benzile cu ședințele de terapie au fost predate 
familiilor victimelor pentru a fi distruse. Dar rudele puse pe 
harţă ale lui Raspail au păstrat benzile, sperând să le poată 
folosi pentru a ataca testamentul lui Raspail. Și-au pierdut 
interesul după ce au ascultat benzile de la început, care 
conțin doar amintirile plicticoase ale lui Raspail despre 
viaţa lui în școală. După reportajele televizate despre Jame 
Gumb, familia lui Raspail a ascultat și restul benzilor. Când 
rudele l-au sunat pe avocatul Everett Yow și l-au ameninţat 
că vor folosi benzile într-un asalt reînnoit asupra 
testamentului lui Raspail, Yow a sunat-o pe Clarice Starling. 

Benzile includeau și ședința finală, când Lecter îl ucisese 
pe Raspail. Mai important, ele au dezvăluit cât de multe i-a 
spus Raspail lui Lecter despre Gumb. 

Astfel, Raspail i-a spus doctorului Lecter că Gumb era 
obsedat de fluturii de noapte, că mai jupuise oameni în 
trecut, că el îl ucisese pe Klaus, că fusese angajat la firma 
de articole din piele Mr. Hide din Calumet City, dar lua bani 
de la o doamnă în vârstă din Belvedere, Ohio, care lucra 


căptușeli pentru Mr. Hide, Inc. Raspail a prezis că, într-o 
bună zi, Gumb avea să ia tot ce avea acea femeie. 

— Când Lecter a citit că prima victimă era din Belvedere 
și că a fost jupuită, și-a dat seama cine a făcut-o, îi spuse 
Crawford lui Starling în timp ce ascultau împreună benzile. 
Ţi l-ar fi dat pe Gumb și ar fi pozat în geniu, dacă Chilton nu 
și-ar fi băgat nasul. 

— Mi-a sugerat scriind în dosar că distribuţia locurilor 
unde au avut loc crimele este exagerat de aleatorie, spuse 
Starling. Iar la Memphis m-a întrebat dacă știu să cos. Cea 
vrut el de fapt? 

— A vrut să se amuze, spuse Crawford. Se amuză singur 
de multă vreme. 

Nicio bandă cu Jame Gumb nu s-a găsit vreodată, iar 
activităţile lui din anii de după moartea lui Raspail au fost 
reconstituite puţin câte puţin din corespondenţa de afaceri, 
chitanţele de gaze și interviurile cu patronii de magazine. 

Când doamna Lippman a murit în timpul unei călătorii 
spre Florida împreună cu Gumb, el a moștenit totul - 
vechea clădire cu spaţiul ei locuibil, vitrina goală de la 
stradă, un subsol imens, precum și o sumă considerabilă de 
bani. A încetat să mai lucreze pentru Mr. Hide, dar și-a 
păstrat un apartament în Calumet City pentru o vreme, și 
și-a folosit adresa de serviciu pentru a primi pachete pe 
numele lui John Grant. Și-a păstrat clienţii preferaţi și a 
continuat să călătorească prin magazinele de confecţii din 
întreaga ţară, așa cum făcuse și pentru Mr. Hide, luând 
măsuri pentru îmbrăcămintea la comandă pe care o 
confecţiona în Belvedere. Cu prilejul călătoriilor își căuta 
victimele, pe care le abandona după ce le folosea pentru 
scopurile sale - furgoneta maro torcea ore în șir pe 
autostradă, cu articole din piele ce se bălăngăneau atârnate 
pe umerașe, deasupra unui sac pentru cadavre cauciucat. 

Avea minunata libertate a subsolului. Spaţiu de muncă și 
de joacă. La început au fost doar jocuri - vâna femei tinere 
prin bârlogul cufundat în beznă, creând scene amuzante în 


încăperile îndepărtate pe care apoi le zăvora, pentru a le 
deschide ulterior din când în când doar pentru distracţie. 

Fredrica Bimmel a început s-o ajute pe doamna Lippman 
în ultimul an de viaţă al bătrânei doamne. Fredrica venise la 
ea să-și ia de lucru când l-a cunoscut pe Jame Gumb. 
Fredrica Bimmel nu a fost prima femeie tânără pe care a 
ucis-o, dar a fost prima pe care a omorât-o ca să-i ia pielea. 

Scrisorile Fredricăi Bimmel adresate lui Gumb au fost 
găsite printre alte lucruri. 

Starling abia dacă avu puterea să citească acele scrisori, 
din cauza speranţei ce răzbătea dincolo de cuvinte, a nevoii 
înfiorătoare de afecţiune din ele, din cauza cuvintelor de 
încurajare din partea lui Gumb la care făceau aluzie 
răspunsurile ei: „lubitul meu prieten secret de la sânul 
meu, te iubesc! Niciodată n-am sperat să spun asta, și e 
minunat să o poţi spune în semn de răspuns”. 

Când s-a dat el de gol? Descoperise ea subsolul? Cum 
arăta faţa ei când el s-a schimbat, cât timp a mai ţinut-o în 
viaţă? 

Cel mai rău a fost că Fredrica și Gumb chiar au fost 
prieteni până la sfârșit; ea i-a scris un bilet din puț. 

Ziarele de scandal i-au schimbat lui Gumb porecla în Mr. 
Hide și, de necaz că nu se gândiseră ele primele la acest 
nume, practic au reluat povestea de la capăt. 

Aflată în siguranţă în cuibul de la Quantico, Starling nu a 
trebuit să aibă de-a face cu presa, dar presa de scandal s-a 
ocupat de ea. 

De la doctorul Frederick Chilton, National Tattler a 
cumpărat benzile interviului lui Starling cu doctorul Lecter. 
Tattler a extins convorbirile dintre cei doi pentru serialul lor 
Mireasa lui Dracula, sugerând că Starling îi făcuse lui 
Lecter confesiuni sexuale sincere în schimbul informaţiilor, 
făcându-i insistent lui Starling o ofertă din partea emisiunii 
„Convorbiri catifelate: Jurnalul unui telefon fierbinte”. 

Revista People a publicat un material scurt și plăcut 
despre Starling, folosind fotografii din albumul 


absolvenţilor de la Universitatea Virginia și de la Casa 
Luterană din Bozeman. Cea mai reușită fotografie era a 
iepei Hannah, în ultimii ei ani de viaţă, trăgând un căruţ 
plin cu copii. 

Starling a decupat fotografia calului și a pus-o în portofel. 
A fost singurul lucru pe care l-a păstrat. 

Se vindeca. 


e CAPITOLUL 60 


Ardelia Mapp s-a dovedit a fi un tutore minunat - putea 
sesiza o întrebare dintr-un text dat spre lectură de la o 
distanță mai mare decât cea de la care un leopard vedea un 
animal șchiopătând dar la alergări nu era prea tare. l-a 
spus lui Starling că asta era din cauza faptului că era foarte 
împovărată de adevăruri. 

A rămas în urma lui Starling pe traseul de jogging și a 
prins-o din urmă la vechiul avion DC-6 folosit de FBI pentru 
simulările de deturnări de avioane. Era duminică dimineaţa. 
Stătuseră cu nasul în cărţi două zile, și soarele palid le 
făcea bine. 

— Şi ia zi, ce ţi-a spus Pilcher la telefon? întrebă Mapp 
rezemându-se de trenul de aterizare. 

— Că el și sora lui au o casă în Chesapeake. 

— Mda, și? 

— Sora lui e acolo cu copiii și câinii și, probabil, cu soţul 
ei. 

— Şi? 

— Ei stau într-un capăt al casei - e o hărăbaie mare și 
veche, pe malul apei, moștenită de la bunica lor. 

— Treci la subiect! 

— Pilch are celălalt capăt al casei. Vrea să mergem acolo 
în week-end-ul următor. O mulțime de camere, zice. „Câte îi 
trebuie omului”, mi se pare că așa s-a exprimat. Sora lui o 
să sune și o să mă invite. 

— Nu mai spune. Nu credeam că se mai procedează 
astfel în zilele noastre. 

— A pus la cale un scenariu simpatic - fără situaţii 
jenante, ne îmbrăcăm bine și ne plimbăm pe plajă, intrăm în 
casă unde arde focul, câinii se reped bucuroși la tine cu 
labele lor mari și pline de nisip. 


— Idilic, hm, labe mari și pline de nisip, continuă. 

— E cam mult, având în vedere că n-am ieșit niciodată în 
oraș împreună. El susține că e nemaipomenit să dormi 
împreună cu doi, trei câini mari atunci când e foarte frig 
afară. Zice că au destui câini ca să aibă fiecare dintre noi 
parte de câte doi. 

— Pilcher te pregătește pentru vechiul șiretlic cu 
apartamentul cu câini. Sper că ai reacţionat cum se cuvine 
la chestia asta, nu? 

— Susţine că ar fi un bucătar excelent. Și sora lui zice la 
fel. 

— Oh, înseamnă că a sunat deja? 

— Mda. 

— Cum ţi s-a părut la telefon? 

— OK. Mi-a lăsat impresia că se află în celălalt capăt al 
casei. 

— Ce i-ai spus? 

— l-am spus: „Da, mulţumesc foarte mult”. Asta i-am 
spus. 

— Bun, zise Mapp. E foarte bine. Du-te să mănânci niște 
crabi! Înșfacă-l pe Pilcher și aplică-i o ventuză pe faţă, fă-ţi 
de cap! 


e CAPITOLUL 61 


Pe covorul gros așternut pe coridorul Hotelului Marcus, 
un chelner de la room-service împingea un cărucior. 

La ușa apartamentului 91, se opri și bătu ușor la ușă cu 
degetul înmănușat. Își lăsă capul într-o parte și bătu din 
nou, ca să poată fi auzit pe fondul muzical dinăuntru - Bach, 
Invenţii în două și trei părți, Glenn Gould la pian. 

— Intră. 

Domnul cu bandajul lipit pe nas era în halat și scria la 
birou. 

— Pune-l lângă fereastră. Pot să văd vinul? 

Chelnerul îi aduse sticla. Domnul o ţinu sub lumina de la 
veioza de birou; îi lipi gâtul de obraz. 

— Desfă-o, dar n-o mai băga în gheaţă, spuse el și adăugă 
un bacșiș generos în partea de jos a notei de plată. O să-l 
încerc mai târziu. 

Nu voia ca chelnerul să-i ofere vinul la degustat - i se 
părea că mirosul curelei pentru ceasul de buzunar a 
individului lăsa de dorit. Doctorul Lecter se afla într-o 
dispoziţie excelentă. Săptămâna decursese bine. Înfăţișarea 
lui se ameliorase simţitor și, de îndată ce unele mici pete 
decolorate dispăreau, își va putea scoate bandajul să facă 
poze pentru pașaport. 

Tratamentul efectiv și l-a aplicat singur - injecții minore 
cu silicon în nas. Pentru gelul siliconic nu era nevoie de 
rețetă, în schimb, seringile hipodermice și novocaina nu se 
puteau obţine decât cu reţetă. Trecuse peste această 
dificultate șterpelind o reţetă de pe ghișeul unei farmacii 
aglomerate din apropierea spitalului. Ştersese mâzgălelile 
doctorului legitim cu pastă corectoare și xeroxase 
formularul de reţetă curat. Prima reţetă pe care a scris-o a 


fost o copie a celei pe care o furase și pe care a dus-o înapoi 
la farmacie, astfel încât să nu sesizeze nimeni lipsa. 

Efectul de boxer adăugat trăsăturilor sale fine nu era 
plăcut, și știa că siliconul avea să se deplaseze dacă nu era 
atent, dar schimbarea la faţă era suficientă ca să ajungă la 
Rio. 

Când hobby-urile sale începuseră să-l absoarbă - cu mult 
înainte de prima sa arestare -, doctorul Lecter își făcuse 
provizii pentru eventualitatea că ar ajunge un evadat. În 
zidul unei cabane de vacanţă de pe malul râului 
Susquehanna ascunsese bani și documentele doveditoare 
ale unei identități false, inclusiv un pașaport și adaosurile 
cosmetice pe care urma să le poarte în fotografia de 
pașaport. Între timp, pașaportul expirase, dar putea fi 
reînnoit repede. 

Preferând să treacă prin vamă la grămadă, cu un ecuson 
mare de excursie pe piept, se înscrisese deja pentru un tur 
cu o denumire înfiorătoare: „Splendorile Americii de Sud”, 
care urma să-l ducă până la Rio. 

Își reaminti că trebuia să scrie un cec pe numele 
răposatului Lloyd Wyman pentru nota de plată de la hotel și 
să obţină astfel un răgaz suplimentar de cinci zile, timpul 
necesar pentru a fi încasat prin bancă, și era mai bine așa 
decât să achite cu cartea de credit Amex, care se transfera 
rapid prin computer. 

Seara îl găsise scriindu-și corespondenţa, pe care avea s- 
o trimită prin intermediul unui serviciu de poștal de 
reexpediere din Londra. 

Mai întâi, îi trimise lui Barney un bacșiș generos și un 
bilet de mulţumire pentru atitudinea sa binevoitoare din 
azil. 

Pe urmă, îi scrise un bilet doctorului Frederick Chilton 
aflat în programul federal de protecţie, în care sugera că, în 
viitorul apropiat, avea să-i facă o vizită. După această vizită, 
scria el, direcţia spitalului va găsi de cuviinţă că e mai 


avantajos să scrie recomandările alimentare pe fruntea lui 
Chilton, pentru a economisi hârtie. 

În final, își turnă un pahar din excelentul vin Batard- 
Montrachet și-i scrise lui Clarice Starling: 


Ei, Clarice, au încetat mieii să zbiere? 

Ştii că îmi datorezi o informație, și asta aș dori. 

Un anunț în ediţiile naţionale ale ziarelor Times 
și International Herald-Tribune, în prima zi a 
oricărei luni, ar fi excelent. Ar fi bine dacă l-ai 
publica și în China Mail. 

Nu voi fi surprins dacă răspunsul va fi da și nu. 
Deocamdată, mieii se vor opri. Dar Clarice, 
trebuie să te judeci cu toată îngăduința cântarelor 
din beciurile castelului  Threave; această 
binecuvântată tăcere va trebui să ţi-o câștigi din 
nou, iarăși și iarăși. Pentru că suferința e cea care 
te mână, faptul că vezi suferința, iar suferința nu 
se va sfârși niciodată. 

Nu am niciun plan în ceea ce te privește, 
Clarice, lumea fiind mai interesantă când faci și 
tu parte din ea. Ai grijă să-mi acorzi aceeași 
amabilitate. 


Doctorul Lecter își atinse stiloul de buze. Se uită afară la 
cerul nopţii și zâmbi. 


Am ferestre. 

Orion e deasupra orizontului acum, și aproape 
de el e Jupiter mai strălucitor decât va mai fi 
până în anul 2000. (Nu am nicio intenție să-ți 
spun ora și cât de sus este.) Dar probabil că și tu 
îl vezi. Unele dintre stelele noastre sunt identice, 
Clarice. 


Hannibal Lecter 


Departe în est, pe malul râului Chesapeake, Orion se afla 
sus pe bolta senină a nopţii, luminând peste o casă veche și 
mare, și o cameră în care focul este aprins pentru noapte, 
lumina lui palpitând blând odată cu vântul de deasupra 
coșurilor de fum. Pe un pat mare sunt numeroase pături, și 
pe pături și sub ele stau mai mulţi câini mari. Movilele 
suplimentare de sub așternuturi ar putea sau nu să-i 
aparţină lui Noble Pilcher, e imposibil de stabilit asta în 
lumina înconjurătoare. Dar fața de pe pernă, rozalie în 
lumina focului, este cu siguranţă a lui Clarice Starling, care 
se bucură de un somn profund și senin, în tăcerea mieilor. 

În scrisoarea de condoleanţe trimisă lui Jack Crawford, 
doctorul Lecter citează din A Fever fără să se deranjeze să- 
| menţioneze pe autorul John Donne. 

Memoria lui Clarice Starling a modificat versurile din 
poezia lui IS. Eliott, Miercurea cenușii, ca să i se 
potrivească. 


TH. 


Sfârșit 


15: Acronim de la Special Agent in Charge (agent special-șef), folosit în cadrul 
FBI-ului. 

12: Acronim de la Interstate Commerce Commission, o agenţie ce avea drept 
scop controlul transportului de suprafaţă în Statele Unite; a fost desfiinţată în 
1995. (n.tr.). 

1%. Replică din Vrăjitorul din Oz, cu sensul: acum nu mai suntem acasă la noi. 
(n.tr.). 

14 Celebru poem al scriitorului american WC. Bryant, 1794-1878. 

1%. O organizaţie finanțată de Departamentul pentru Agricultură al Statelor 
Unite având drept scop instruirea tineretului în domeniul metodelor agricole 
moderne și al altor deprinderi utile. (n.tr.). 

1%. Joc de cuvinte în limba engleză, bazat pe pronunția similară a cuvintelor 
Hyde (din Dr Jekyll and Mr. Hyde) și hide (piele). (n.tr.). 

12: Personaj foarte popular dintr-un serial de televiziune american. (n.tr.).