Robert Dugoni — [David Sloane] 01 Stapanul juriului

ROBERT DUGONI 


= 
(cb) 
-{— 
i 
D 
© 
i= 
f a» 2 
I 
3 
— 
a 
= 
>> 


STĂPÂNUL 
JURIULUI 


ROBERT DUGONI 


Seria: David Sloane 
Volumul 1 


STĂPÂNUL JURIULUI 


Original: The Jury Master (2006) 


Traducere din limba engleză de: 
ADRIAN DELIU 


y 


virtual-project.eu 


Fo 


"CE 
2007 


VP - 


Odată am fost pierdut, acum m-am 
regăsit, Odată am fost orb, acum 
vederea mi-a revenit. 


Amazing Grace 
John Newton, 1779 


VP - 


1. 


San Francisco 


INTRARĂ ÎN SALA DE JUDECATĂ cu pași târșâiţi, ca 
doisprezece vagabonzi din San Francisco, cu umerii căzuți și 
capetele plecate, de parcă ar fi căutat ceva mărunţiș pe trotuar. 
David Sloane stătea cu coatele proptite pe masa zdravănă din 
lemn de stejar, cu palmele formând o mică piramidă cu vârful 
îndreptat spre buzele lui, dând impresia cuiva cufundat în 
meditaţie sau rugăciune, deși era conștient de fiecare mișcare a 
lor. Cei șapte bărbați și cele cinci femei ajunseră la locurile care 
le erau destinate în boxa înaltă din lemn de mahon a juriului, își 
luară carnetele de notițe de pe scaune și se așezară, rămânând 
cu bărbiile cuibărite în piepturi. În clipa în care-și ridicară 
capetele, Sloane nu fu surprins să constate că privirile lor 
treceau peste el și se opreau asupra distinsului domn care 
stătea la masa alăturată, a avocaților acuzării, Kevin Steiner. 
Lipsa contactului vizual din partea juraţilor putea să constituie 
un semn râu pentru avocatul apărării și pentru clientul său, dar 
atunci când ei priveau către celălalt avocat, aceasta echivala, 
de obicei, cu dangătul morții. 

În urma fiecăreia dintre cele paisprezece victorii consecutive 
în procese ale lui Sloane și a notorietății sale în creștere, firmele 
care-i reprezentau pe reclamanţi trimiteau, treptat, avocaţi din 
ce în ce mai buni care să-i facă faţă. Niciunul nu fusese mai bun 
decât Kevin Steiner. Unul dintre cei mai buni avocaţi care 
onoraseră vreodată o sală de judecată din San Francisco, 
Steiner avea capul încoronat de un păr argintiu pe cale de 
rărire, un zâmbet capabil să topească untul, precum și talente 
oratorice șlefuite prin studierea lui Shakespeare la Colegiul de 
Artă Dramatică. 

În ciuda avertismentului pe care Sloane i-l adresase în 
prealabil, acela de a nu reacţiona în niciun fel la reîntoarcerea 
juraţilor în sala de judecată, îl simţi pe Paul Abbott aplecându-se 
spre el, până când simţi stofa costumului Hickey-Freeman al lui 
Abbott înghiontind umărul sacoului său sport albastru de serie. 


VP -4 


Clientul său ridică un pahar din plastic cu apă, într-o încercare 
neputincioasă de a-și ascunde buzele. 

— Suntem morţi, șopti el, ca și cum i-ar fi citit gândurile lui 
Sloane. Nu se uită la noi. Niciunul. 

Sloane rămase într-o postură statuară, ca un om care pare să 
fie în armonie cu tot ceea ce se întâmpla în jurul lui, fără să 
manifeste nici umbră de îngrijorare. Abbott nu accepta să fie 
ignorat. Cobori paharul, lăsând deoparte toată prefăcătoria. 

— Doar nu vă plătesc, pe dumneata și firma aia a dumitale, 
cu patru sute de dolari pe oră, ca să pierd, domnule Sloane. 

Respirația lui Abbott mirosea a vin roșu ieftin, din care băuse 
un pahar la prânz. Vena de pe gâtul său - singura care zvâcnea 
atunci când se enerva - se profila peste gulerul cămășii albe 
scrobite, precum un râu umflat revărsându-se peste maluri. 

— Te-am angajat doar pentru că Bob Foster i-a spus bunicului 
meu că nu pierzi niciodată. Pentru binele dumitale, ar fi de 
preferat să ai ceva bun cu care să-l faci praf pe nenorocitul ăla. 

Amenințarea fiind lansată, Abbott termină de băut apa din 
pahar și se lăsă pe spate, netezindu-și cravata din mătase până 
în poală. 

Din nou, Sloane nu reacţionă. Își imagină cum cu un cot bine 
plasat îl dărâmă pe Abbott pe spătarul scaunului, apoi iese calm 
din sala de judecată, dar asta nu avea să se întâmple. Nu puteai 
să-l umpli de sânge și să-l abandonezi pe nepotul lui Frank 
Abbott, prietenul personal și partenerul de golf de sâmbătă 
dimineaţă al lui Bob Foster, director general la Foster & Bane. 
Descendenţa și împrejurările îl făcuseră pe Paul Abbott să 
ajungă moștenitorul de 29 de ani al companiei multimilionare 
Abbott Security, precum și cel mai nesuferit tip de client al lui 
Sloane. 

Abbott uitase, în mod convenabil, ori alesese să ignore faptul 
că se afla într-o sală de judecată din San Francisco deoarece, în 
scurta perioadă de când devenise CEO! la Abbott Security, 
incompetenţța lui distrusese mult din ceea ce bunicului său îi 
luase patruzeci de ani să construiască. Un agent de securitate 
de la Abbott, condamnat de trei ori pentru conducere sub 
influența alcoolului, lucru lesne de descoperit la o simplă 
verificare a antecedentelor, stătuse beat în post, la pupitrul de 


1 Abreviere de la Chief Executive Officer, titlu purtat de directorul executiv al unei 
companii (n. tr.). 


VP-5 


securitate din holul unei clădiri cu multe etaje din San Francisco. 
Pe jumătate adormit, paznicul nu l-a oprit pe Carl Sandal pentru 
a-i cere legitimaţia, permițându-i acestuia, condamnat de două 
ori pentru abuzuri sexuale, accesul către ascensoarele clădirii. 
Sandal bântuise pe culoare până seara târziu, când o găsise pe 
Emily Scott lucrând singură în biroul său de avocatură. O bătuse 
cu bestialitate, o violase și o sugrumase. La un an după această 
tragedie, soţul lui Scott și băiatul de șase ani al acesteia 
intentaseră un proces civil pentru ucidere din culpă împotriva 
companiei Abbott Security, solicitând daune în valoare de șase 
milioane de dolari. Sloane îl îmboldise pe Abbott să rezolve 
problema, cu atât mai mult cu cât cercetările premergătoare 
procesului scoseseră la iveală mai multe cazuri de neverificare a 
antecedentelor paznicilor, dar Abbott refuzase, numindu-l pe 
Brian Scott „târfă profitoare”. 

Cu coada ochiului, Sloane îl urmări pe Steiner cum răspunde 
la privirea juraţilor cu o înclinare a capului aproape 
imperceptibilă. Considerând c-ar fi prea mult pentru un 
profesionist să zâmbească, Steiner își închise cu un gest delicat 
mapa și o strecură într-o geantă pentru tribunal, încreţită și 
crestată de cicatricele unei cariere de treizeci de ani. Treaba lui 
Steiner luase sfârșit, lucru de care erau conștienți amândoi. 
Abbott Security pierduse pe ambele planuri, atât pe cel al 
argumentaţiei, cât și pe cel al legii, iar asta numai pentru că 
CEO-ul ei era un măgar arogant, care ignorase sfaturile lui 
Sloane de dinaintea procesului, în favoarea purtării unui costum, 
confecționat manual, în valoare de 2.000 de dolari, într-o sală de 
judecată cu jurați din clasa medie, nerăbdători să găsească un 
motiv pentru a împărți în dreapta și în stânga banii bunicului 
său. 

Din locul în care stătea cocoțată, sub stema mare și aurită a 
Statului California, judecătoarea de la Curtea Supremă Sandra 
Brown dădu deoparte un teanc de hârtii și-și șterse fruntea cu o 
batistă ascunsă în mâneca robei negre. Sistemul complicat de 
reglare a temperaturii din recent construita clădire-capodoperă 
a tribunalului cedase în faţa valului de căldura care de o 
săptămână cuprinsese orașul, făcând ca o haită de lucrători de 
întreţinere să alerge pe holuri, trăgând după ei prelungitoare cu 
cabluri portocalii și ventilatoare portabile. Într-un gest de 
îndurare, judecătoarea Brown hotărâse o pauză de zece minute 


VP-6 


după pledoaria de încheiere a lui Steiner. Lui Sloane i se păruse 
că primise un scurt răgaz de la guvernator. Acel răgaz tocmai 
fusese consumat. 

— Domnule Sloane, puteţi face încheierea. 

Sloane făcu un semn de încuviințare spre judecătoarea 
Brown, apoi aruncă o scurtă privire peste cerneala albastră care 
mâăzgălea carnetul său gălbui. 

Nu era decât un truc. 

Pledoaria lui de încheiere nu se găsea în acel carnet. După 
recapitularea lui Steiner, strecurase hârtia în servietă. Nu avea 
niciun contraargument la apelul bombastic al lui Steiner, o 
replică la descrierea îngrozitoare a ultimelor clipe din viaţa lui 
Emily Scott sau absurda neglijenţă a agentului de securitate. Nu 
avea nimic cu care „să-l facă praf pe nenorocitul ăla”. 

Mintea îi era goală. 

În spatele lui, spectatorii din sală continuau să vânture aerul 
precum o congregaţie de vară dintr-o biserică baptistă din sud - 
o pată de foi albe mișcătoare. Ventilatoarele portabile bâzâiau 
ca un roi de insecte invizibile. 

Sloane își împinse scaunul în spate și se ridica. 

Lumina exploda: un alb orbitor, care-i expedie o săgeată 
fulgerătoare de durere, pornind de la baza craniului până în 
spatele ochilor săi. Se prinse de marginea biroului, în timp ce 
viziunea de acum familiară pulsa,  limpezindu-se, apoi 
estompându-se: o femeie zăcând pe o podea murdară, cu trupul 
zdrobit înconjurat de un lac roșu de sânge, șiroaiele croind 
cărări purpurii pe podea. Luptându-se cu sine să nu se strâmbe, 
Sloane împinse imaginea înapoi în întuneric și se forța să 
deschidă ochii. 

Judecătoarea Brown se legăna calm în fotoliul ei, cu un 
scârțâit ritmic, ca și cum ar fi marcat trecerea secundelor. 
Steiner, de asemenea, rămase nepăsător. In față, în rândul 
rezervat publicului, Patricia Hansen, mama lui Emily Scott, 
stătea între cele două fiice în viață ale sale, cu brațele 
împreunate și palmele strânse, precum protestatarii în fața unui 
cordon de soldaţi. Deocamdată, ochii ei albaștri cu reflexe de 
oțel îl ignorară, privindu-i ţintă pe juraţi. 

Sloane își îndreptă printr-un efort de voinţă statura de 1,88 m. 
La 84 de kilograme, numai mușchi, avea cu patru kilograme și 
jumătate mai puţin decât în clipa în care se ridicase pentru 


VP -7 


prima dată, să-și prezinte pledoaria de deschidere, însă 
îmbrăcămintea lui nu lăsa să se vadă nimic din deteriorarea 
mentală și fizică, inevitabilă după cinci săptămâni de cinat la 
fast-food, somn insuficient și stres continuu. Avea un dulap plin 
cu costume croite special pentru fluctuațiile de greutate. Juraţii 
nu îşi dădeau seama. Își încheie sacoul și se apropie de juriu, 
dar membrii acestuia refuzau să-i acorde atenţie, lăsându-l să 
stea acolo, lângă balustradă, ca o rudă care nu e bine-venită; 
sperau că, ignorându-l suficient de mult, va renunța și va pleca, 
pur și simplu. _ 

Sloane aşteptă. În jurul său, sala de judecată ticăia și scârțâia, 
cu aerul încărcat de mirosul transpiraţiei. 

Juratul cu numărul patru, un contabil din Noe Valley, prolific la 
luat notițe pe parcursul procesului, fu cel dintâi. Juratul cu 
numărul cinci, blonda care lucra în transporturi, îl urmă. Juratul 
cu numărul nouă, un lucrător în construcții afro-american, fu 
următorul care-și ridică ochii, deși braţele îi râmaseră 
încrucișate pe piept, într-o atitudine sfidătoare. Juratul cu 
numărul zece îl urmă pe juratul cu numărul nouă, care fu urmat 
de juratul cu numărul trei, apoi de juratul cu numărul șapte. 
Cădeau ca piesele de domino, curiozitatea ridicându-le cu forța 
bărbiile din piepturi, până când și ultimul dintre cei doisprezece 
își înăltă capul. Sloane își deschise braţele în faţa lor și le mișcă 
încet de o parte și de alta, cu palmele în sus, ca un preot care își 
saluta enoriașii. De neînțeles la început, semnificaţia gestului 
deveni evidentă: stătea în fața lor cu mâinile goale, fără sprijin 
sau afectare. 

Gura i se deschise, iar el se încrezu în faptul că vorbele se vor 
succeda, așa cum se întâmpla mereu, înșirându-se precum 
mărgelele pe un colier, una după cealaltă, dintr-o bucată. 

— Acesta, rosti el, este coșmarul tuturor. 

Mâinile i se împreunară în dreptul mijlocului. 

— Sunteţi acasă, spălând vasele în bucătărie, făcând baie 
copilului sau stând acasă în birou și urmărind un meci la 
televizor: rutină, treburi obișnuite pe care le faceţi zilnic. 

Făcu câţiva pași spre stânga. Capetele lor se întoarseră. 

— Ciocănește cineva la ușa dumneavoastră. Se opri pentru o 
clipă. Vă ștergeţi pe mâini cu un prosop de bucătărie, îi spuneţi 
fiului dumneavoastră să nu dea drumul la apa caldă, vă duceți la 
ușa din faţă, cu ochii pe televizor. 


VP-8 


Făcu câţiva pași spre dreapta, se opri, apoi stabili contactul 
vizual cu juratul numărul șapte, profesoara de școală gimnazială 
din districtul Sunset, despre care știa că ar fi cel mai aspru critic 
al clientului său. 

— Deschideţi ușa. 

Femeia înghiţi în gol. 

— Doi bărbaţi stau pe veranda dumneavoastră, îmbrăcaţi în 
costume cenușii mohorâte, cu un poliţist în uniformă în spatele 
lor. Întreabă de dumneavoastră, rostindu-vă numele întreg. Aţi 
văzut prea des asta la televizor, ca să nu știți cum e. 

Ea încuviinţă cu o înclinare aproape imperceptibilă a capului. 

Sloane porni de-a lungul rândului. Vârful pixului din mâna 
contabilului se odihnea nemișcat pe carnet. Muncitorul în 
construcții își desfăcu braţele. 

— Presupuneţi că a avut loc un accident, un accident de 
mașină. li imploraţi se va spună că ea e bine, dar expresia de pe 
fețele lor, faptul că stau acolo, pe verandă, toate acestea vă fac 
să înţelegeți că totuși ceva nu e în ordine. 

Foile albe de hârtie înţepeniră. Steiner își descrucișă 
picioarele și se aplecă în faţă, cu o privire nedumerită, zăpăcită. 
Patricia Hansen se desfăcu din brațele fiicelor sale și-și puse o 
mână pe balustradă, precum cineva aflat la o nuntă, pregătindu- 
se să se ridice și să obiecteze. 

— Cuvintele lor sunt brutale, prozaice. Directe. „Soţia 
dumneavoastră a fost asasinată”. Șocul prin care treceţi se 
transformă în neîncredere și tulburare. Simţiţi un moment de 
ușurare absurdă. E o greșeală. A greșit casa. „E o greșeală”, 
spuneţi. Ei își lasă privirile în jos. „Regretăm. Nu este nicio 
greșeală”. Pășiţi pe verandă. „Nu. Nu soţia mea. Uitaţi-vă la 
casa mea. Uitaţi-vă la mașina mea de pe alee”. Arătaţi în stânga 
și-n dreapta, spre cartierul dumneavoastră din clasa mijlocie. 
„Uitaţi-vă la vecinii mei. Uitaţi-vă la împrejurimi. Nu se 
asasinează oameni aici. De aceea trăim aici. E un loc sigur. 
Copiii noștri merg cu bicicletele pe stradă. Dormim cu ferestrele 
deschise. Nu!” imploraţi dumneavoastră. „E o greșeală!” 

Făcu o pauză, văzând în ochii lor înfundațţi în orbite cum îl 
imploră să continue, tânjind să-i audă sunetul liniștitor al vocii, 
absorbindu-i vorbele precum drogurile dintr-o seringă. 

— Dar n-a fost nicio greșeală. N-a fost un accident. Nu. A fost 
un act intenţionat, calculat, al unui sociopat bolnav și depravat 


VP-9 


care, tocmai în seara aceea, avea de gând să ucidă. Și nimeni 
nu putea să facă absolut nimic care să-l împiedice. 

Işi desfăcu braţele, oferindu-se să le aline durerea, conștient 
de misiunea dificilă care-i aștepta, consolându-i. 

— AȘ fi vrut ca întrebarea adresată dumneavoastră să fi fost: 
a fost moartea lui Emily Scott o crimă oribilă și fără inimă? Era o 
referire subtilă la pledoaria de încheiere a lui Steiner. Asupra 
acestei chestiuni, vom cădea de acord cu toţii, cu certitudine. 

Capetele se înclinară în semn de aprobare. 

— AȘ fi vrut ca întrebarea adresată dumneavoastră să fi fost: 
au suferit și vor continua să sufere soţul ei și tânărul lor fiu din 
cauza actului înfiorător al lui Carl Sandal? Privirea lui le inspectă 
fețele. Mai mult decât își poate imagina oricare dintre noi. 
Cuvintele lui zumzăiau la unison cu bâzâitul ventilatorului, într-o 
cadență hipnotică. Dar nu acestea sunt întrebările la care 
trebuie să răspundetți, întrebările la care aţi depus jurământ că 
veți răspunde. Și, adânc în interiorul său, fiecare dintre 
dumneavoastră știe acest lucru. De aceea este atât de dificil. De 
aceea vă simţiţi atât de îndureraţi. Întrebării care stă în faţa 
dumneavoastră nu i se poate răspunde cu emoție. Trebuie să-i 
daţi un răspuns cu raţiunea, într-un caz care nu are nicio 
rațiune. Nu există nicio rațiune plauzibilă pentru ceea ce a făcut 
Carl Sandal. Niciodată nu va exista. 

Lacrimile începură să curgă nestingherite pe fața blondei care 
lucra în transport. 

Işi întoarse privirea spre juratul cu numărul cinci, un mecanic 
auto din Richmond, dându-și seama în acel moment că bărbatul 
va fi ales purtătorul de cuvânt al juriului. 

— Mă rog la Dumnezeu să fi existat o posibilitate de a 
preîntâmpina faptele fără sens, violente, ale nelegiuiţilor care le 
vor comite. Mă rog la Dumnezeu să putem face ceva astăzi, aici, 
să preîntâmpinăm ca cineva să mai deschidă ușa de la intrare și 
să primească veștile pe care le-a primit Brian Scott. Mă rog la 
Dumnezeu să-l fi putut împiedica pe Carl Sandal să facă tot ceea 
ce a făcut. 

Acum îi simţea; simţea partea din ei care odată se împotrivise 
în faţa cuvintelor lui, dar acum le primea. 

— Dar noi nu putem să nu ne trăim vieţile din plin din cauza 
fricii, să baricadăm ferestrele și ușile, să trăim în cuști precum 
animalele... nu putem. 


VP - 10 


Își coborî privirea, eliberându-i. Ei își deschiseseră ușile, îl 
primiseră în casele lor. Și, chiar în acel moment, Sloane știu. Nu 
mai era nevoie să rostească niciun cuvânt. Abbott Security nu 
pierduse. 

Și se rugă la Dumnezeu să fi putut preîntâmpina și asta. 


VP -11 


2. 


Bloomberry, 
Virginia de Vest 


LA ADĂPOSTUL UNUI plop tremurător din Charles Town, în 
statul Virginia de Vest, unde parcase mașina, polițistul Bert 
Cooperman strânse butonul aparatului de emisie-recepţie între 
degetul mare și arătător, precum un pescar care pipăie 
momeala. Oricât ar fi încercat, nu putea s-o potrivească în cârlig 
și simţea că avea să piardă orice s-ar fi zbătut la capătul undiţei 
sale. 

Nu era dispeceratul. Kay era de serviciu și niciun american 
get-beget cu sânge-n vene n-ar fi confundat accentul tărăgănat 
de Virginia de Vest al lui Kay cu vocea bărbatului pe care staţia 
lui Cooperman o recepționa cu intermitențe. Puteau să fie 
gardienii publici?. Drumul întortocheat, cuibărit la poalele 
munților Blue Ridge, mărginea Parcul Naţional Black Bear, care 
intra în jurisdicţia gardienilor publici, dar apelul nu se apropia de 
frecvenţa acestora; ciupise doar o idee peste 37,280 MHz, 
frecvenţă aflată al naibii de aproape de cea din Charles Town. Și 
asta era ceea ce-l nedumerea. 

Cooperman își săltă capul spre staţie și continuă să 
manevreze potenţiometrul, un milimetru la dreapta, la stânga, 
apoi la loc. 

— Haide. Dă-mi ceva. 

Fir-ar să fie, ar fi luat orice în acest moment. După zece ore 
din tura lui din noaptea de vineri, de doisprezece ore, era deja la 
al șaselea pahar de termos cu cafea neagră și pleoapele îi erau 
ca niște uși de garaj care voiau să se închidă. A naibii lună plină 
îi dăduse false speranţe. Superstiţie tâmpită sau nu, nebunii ies, 
de obicei, atunci când este lună plină. Atunci când ieșeau 
nebunii, douăsprezece ore treceau ca douăsprezece minute. 

Dar nu și-n noaptea asta. 


? În original, „Park Police”, cea mai veche forţa poliţienească în uniformă din SUA., 
având ca sarcină principală asigurarea ordinii în parcurile naţionale și a 
monumentelor (n.tr.). 


VP - 12 


În noaptea asta, i se păruseră douăsprezece zile. Cel puţin, 
avea weekendul liber și, pentru că soţia lui și băieţelul nou- 
născut erau plecaţi în Carolina de Sud, în vizită la părinţii ei, 
avea o șansă reală să se bucure de un somn neîntrerupt și să 
meargă la o îndelung așteptată partidă de vânătoare. Acest 
gând - ca și vocea sâcâitoare din staţie - era singurul lucru care- 
| mai ţinea treaz. 

— Drum fores... treisprezece kilometri afa... chiar lângă... îu... 

lar se auzea: slab și cu întreruperi, dar încă tentantă. Să fie al 
naibii dac-o va lăsa să scape. 

— ... Sub un tufiș... îndig... deasu... mijloc. 

Cu siguranţă e un bărbat. Părea că găsise ceva prin tufișuri. 
Cooperman își încordă auzul. 

— ... Fără îndoială... mort. 

— Fir-ar...! 

Cooperman se lăsă pe spate și izbi cu palma volanul. Al naibii 
control al animalelor! Se pare că anunțau o omucidere pe drum. 
Nu dăduse norocul peste el! Își îndreptă Chevroletul pe potecă și 
ieși de pe pietrișul din cotitură. 

Radioul pârâi. 

— ... E mort... 

Cooperman apăsă brusc pe frână. Cafeaua se revărsă peste 
marginea capacului de la termos, opărindu-i piciorul. Se ridică 
de pe scaun și azvârli câteva șerveţele și un ziar sub el, după 
care apucă din nou staţia: stânga, dreapta. 

Nimic. 

— Nu... Nu... Nu. Întoarce-te! Întoarce-te! 

Aruncă pe fereastră ce mai rămăsese din cafea și se lăsă pe 
spate, privind cum îl tachinează luna. Gândul îl izbi la fel ca 
palma tatălui său, care-l plesnea peste ceafă atunci când făcea 
câte-o prostie. 

„Dar dacă tipul nu e mort, Coop? Dacă e încă în viață?” 

Neliniștea și cofeina îi zvâcneau prin membre. Se ridică. 

— Rahat! 

„Dar dacă e pe undeva, pe-acolo, zbătându-se între viaţă și 
moarte?” 

Apăsă pe accelerator, dar un alt gând îl determină să frâneze 
din nou. 

— La naiba, ar putea să fie oriunde. 

Să găsești un tip pe moarte în urma unei împușcături era ca și 


VP - 13 


cum ai fi căutat acul în carul cu fân. 

„Asta nu e de-ajuns”. 

— Știu, ce mama naibii! Știu. 

„Ce mă-sa spusese individul? Gândește-te! Ce-a auzit creierul 
tău făcut varză, Coop?” 

— Mă gândesc. Mă gândesc. 

Dar nu se gândea. Nu era în stare. Singurul lucru la care 
putea să se gândească era că o dăduse în bară de atâtea ori și 
la inevitabila confruntare cu J. Rayburn Franklin, șeful poliţiei din 
Charles Town. Va rămâne în schimbul trei pe vecie, blestemat să 
bântuie noaptea ca un nenorocit de vampir. 

„Drum forestier”. 

Cooperman își îndreptă spatele. 

— Drum forestier! Corect. Sigur a spus „drum forestier”. 

„Care ar putea fi oriunde în munți, idiotule!” 

Işi frecă ceafa. 

— Ce altceva? Ce altceva?! 

„Treisprezece kilometri”. 

— Exact, a spus „treisprezece kilometri”. 

Conversaţia îi reveni în minte. 

„Unde se întâlnesc râurile”. 

— Unde se întâlnesc râurile. 

„Shenandoah și Potomac”. 

Cooperman înșfăcă schimbătorul de viteze, apoi se opri. 

„Nu. Nu Shenandoah și Potomac. E prea departe”. 

— Trebuie să fie mai aproape. Ce e mai aproape? 

„Pârâul Evitt”. 

Gândul porni ca un balon prea umflat. 

— Drumul forestier. Ce mă-sa, ăsta-i pe drumul forestier. 
Trebuie să fie. Bingo. 

Azvârli resturile de salată cu ou pe fereastră și apăsă pe 
comutator, trimițând fulgere albastre și albe printre crengile 
copacilor. Făcu o întoarcere în U de pe peticul de pietriș, apoi își 
înfipse piciorul în pedala de acceleraţie. 

e 

PATRU MINUTE MAI TÂRZIU, Cooperman conducea în 
serpentine cu o mână pe volan, în timp ce punea emițătorul în 
clamă. Comunicase poziția în care era, la nord, pe County Road 
27. Procedura îi cerea să solicite întăriri, dar știa că 
dispeceratului îi va lua ceva timp până să ia legătura cu 


VP - 14 


gardienii publici și până să trimită un ajutor pe teren. 

Aceasta fusese ieșirea lui la rampă; posibil, primul lui cadavru. 

Păienjenișul și usturimea ochilor dispăruseră, fiind înlocuite de 
o explozie de energie; se simţea de parcă tocmai terminase un 
set de zece ridicări ale halterelor din poziţia culcat pe spate. Așa 
mai mergea. Fir-ar să fie, îi plăcea adrenalina! Își ridică privirea 
spre cer și scoase un urlet. 

— Lunile pline, puiule! 

Apăsă și mai mult pe accelerație, înclinându-se la o curbă în 
formă de potcoavă, fără să se teamă că va trece în viteză pe 
lângă drumul forestier, pe care l-ar fi putut găsi cu ochii închiși. 
Pârâul Evitt curgea într-o linie oarecum dreaptă, până când se 
unea cu Shenandoah. In februarie și octombrie, atunci când 
concursul de pescuit și de vânătoare aproviziona râul cu păstrăv 
și biban, drumul forestier devenea o stradă în toată regula. În 
restul anului, era pustiu, cu excepţia vreunui drumeţ singuratic 
sau a vânătorilor în căutarea unei căi de acces către munţii Blue 
Ridge. În fiecare an, unul dintre aceștia își spulbera câte un 
deget de la picior sau își nimerea în spate un prieten cu alice. 
Era posibil să fie una dintre acele ocazii, deși părea ceva serios. 
Cooperman își închipui că vocea tocmai apela 911, motiv pentru 
care fusese recepţionată de staţia lui. Era exact cum spusese 
Tom Molia. Detectivul de la Poliţia din Charles Town pusese pe 
jar întreaga secţie cu o poveste prin care susţinea că staţia lui 
recepţionase un bărbat și o femeie prostindu-se la telefon, 
cerându-și unul altuia să facă tot felul de rahaturi nenorocite. 
Păruse o tâmpenie tipică pentru Cârtiţă* - detectivului îi plăcea 
să agite spiritele -, dar naiba să-l ia dacă nu se inspirase dintr- 
un articol din The Post, despre o defecțiune în tehnologia 
comunicaţiilor fără fir, care făcea ca staţiile de emisie-recepţie 
să capteze apeluri telefonice, așa cum o antenă recepționează 
semnalele radio. 

Cooperman rânji. 

— Ei bine, poate că nu sunt doi tipi care se prostesc la telefon, 
Cârtiţă, dar așteaptă până când băieții o să audă povestea mea. 

Poate va salva o viaţă, va deveni un erou. J. Rayburn Franklin 


3 Joc de cuvinte în textul original, cuvântul mo!/e, un fel de prescurtare a numelui Molia 
însemnând „cârtiță” în limba engleză (n.tr.). 

4 The Dominion Post, unicul cotidian comercial din Morgantown, oraș din statul 
Virginia de Vest. Numele face referire la vechea denumire a statului, „Vechiul 
Dominion” (n.tr.). 


VP -15 


ar numi asta „o lucrare poliţienească al naibii de bună”, ar 
spune că era exact tipul de vigilenţă pe care-i făcea plăcere s-o 
vadă la un tânăr poliţist. Probabil că ar scrie despre Cooperman 
în The Spirit of Jefferson, săptămânalul local. Ce naiba, ar putea 
să obțină și o menţiune în The Post pentru treaba asta. 

Mașina derapă brusc, cauciucurile din spate prinzând niște 
pietriș răzleț de pe marginea drumului, expediindu-l aproape de 
parapet. Cooperman acceleră, apoi frână și îndreptă volanul 
pentru virajul următor, plăcându-i la nebunie ceea ce făcea. 

— La fel ca la Academie, Coop. 

Conduse pe o altă serpentină, zări cunoscutul semn 
triunghiular reflectându-se galben în lumina farurilor, frână 
puternic și trase de volan spre dreapta, apoi îl îndreptă ca să 
readucă spatele automobilului pe axa drumului. Automobilul 
săltă și se legănă pe drumul nepavat, noroiul și pietrișul de 
dedesubt șuierând. Cauciucurile se înălțară în aer, zburând 
peste un dâmb și aterizând apoi cu o bufnitură, în timp ce 
farurile licăreau pe frunzele frasinilor și arţarilor. Cooperman 
trase de volan spre dreapta și se opri în clipa în care în lumina 
farurilor apăru un bărbat roșcat cu barbă, care stătea lângă 
cabina unei camionete albe hodorogite. 

Arăta ca o căprioară prinsă în lumina farurilor. 

— Exact, roșcatule, a sosit cavaleria. 

Cooperman trase mașina într-un loc de parcare și sări din 
spatele volanului, plesnindu-și cu palma bastonul din cauciuc de 
la centură, în timp ce scotea lanterna din clama ei cu două 
mișcări rapide, îndelung repetate. Adrenalina îl împingea 
înainte, deși pe undeva, în adâncurile minţii sale, instructorii lui 
de la academie ţipau la el, cerându-i să încetinească și să se 
gândească. Picioarele nu ascultau ordinul. 

Strigă, pe măsură ce se apropia. 

— Dumneata ai făcut apelul? 

Omul ridică o mână, ca să se apere de fasciculul luminos. 
Cooperman își lăsă lanterna în jos. 

— Ai făcut un apel referitor la un cadavru? 

Roșcatul se întoarse spre camionetă. Cooperman îi urmări 
privirea cu lanterna, luminând o ceafă încadrată de un rastel 
pentru arme, în care zăceau două puști de mare putere. Părul 
scurt de la ceafă i se ridică, îmboldindu-l instinctiv să desfacă 
Smith & Wesson-ul de la șold; cu toate acestea, se împotrivi din 


VP - 16 


răsputeri imboldului de a scoate arma. 

„Gândește-te. Folosește-ţi capul. Intotdeauna”. 

Roșcatul purta jeanși, cizme și o jachetă din denim: o 
îmbrăcăminte potrivită pentru vânători. OK. Cei doi bărbaţi n-ar 
fi avut cine știe ce șanse fără puști. Doi bărbaţi. Două puști. OK. 
Plăcuța de înmatriculare a camionetei avea dealurile unduitoare 
din Virginia de Vest la apus și cuvintele familiare, Minunata 
Sălbăticie. larăși OK. Doar doi băieţi de treabă furișându-se prin 
munți pentru o mică partidă de vânătoare. 

Portiera camionetei din dreptul pasagerului se deschise și un 
bărbat îndesat, cu părul negru și o barbă mare, cobori din 
cabină. Cooperman îndreptă fasciculul luminos spre el. 

— Sunt polițistul Bert Cooperman, de la Poliţia din Charles 
Town. Aţi sunat la 911 cu privire la un cadavru? 

Bărbatul încuviinţă, apropiindu-se cu un telefon mobil în 
mână. Era exact așa cum spusese Cârtiță. 

— Da, domnule poliţist, tocmai am dat telefon. Fir-ar să fie, 
ne-ați tras o sperietură venind aici atât de repede și așa mai 
departe. Ne-aţi speriat ca naiba. 

Bărbatul vorbea cu un accent din Virginia de Vest. Părea că 
gâfâie. 

— Am recepționat apelul pe staţie. Patrulam prin apropiere. 

Bărbatul arătă spre niște tufișuri, care păreau să fi înghiţit 
parţial un Lexus negru. 

— Ni s-a părut ciudat, felul în care e parcat și toate astea, 
spuse bărbatul, îndreptându-se spre automobil. Ne-am gândit că 
poate s-a rostogolit. Nu era nimeni înăuntru. Numai un sacou. Ni 
s-a părut ciudată și chestia asta, așa că am început să căutăm, 
doar din curiozitate, înţelegeți? Bărbatul arătă către muchia 
parapetului, schimbându-și direcția în timp ce vorbea. Cadavrul 
este chiar la poalele dâmbului. N-am auzit nimic, dar mi se pare 
că abia a făcut-o. 

Cooperman îl urmă cu pași iuți. 

— Abia a făcut-o? 

Bărbatul se opri pe marginea unei râpe abrupte. Pe fundul 
acesteia, Shenandoah curgea la fel de negru ca o șosea smolită 
în noapte. 

— S-a împușcat în cap. Așa se pare. 

— E mort? vru să știe Cooperman. 

— Trupul încă-i cald. Vreau să spun, nu suntem doctori, dar... 


VP - 17 


Cooperman privi dincolo de parapet. 

— Credeţi c-ar mai putea fi în viață? 

Bărbatul arătă în direcţia trupului. 

— Puteţi vedea picioarele acolo, chiar în stânga tufișului ăluia 
mare... cam la douăzeci de metri mai încolo. Le vedeţi? 

Cooperman trecu raza de lumină peste tufișuri și peste 
castanii purpurii, apoi o aduse înapoi rapid și o fixă pe ceva 
grotesc de nelalocul lui: un crac de pantalon ieșind dintre 
boscheţi. Un cadavru. Fir-ar să fie! Era pe bune un cadavru. 
Desigur, la asta se așteptase, dar văzându-l... primul din viața 
lui... 

Lucrurile începură să se miște repede din nou, năpustindu-se 
asupra lui ca obiectele dintr-un joc video pentru copii. 
Cooperman începu să coboare panta, apoi se opri. 

„Cheamă-i. Ar putea să fie încă în viaţă. E cald încă”. 

Pomi, se opri din nou. 

„Chiar dacă e viu, o să aibă nevoie de mai mult decât poţi să-i 
oferi tu. Cheamă o ambulanță”. 

Se căţără până în vârful dâmbului, porni către mașină, apoi se 
întoarse să-i anunţe pe cei doi despre ceea ce avea să se 
întâmple. 

— Mă duc să... 

Scăpă lanterna, raza acesteia rostogolindu-se pe pământ și 
ajungând să se oprească lângă botul negru al cizmei unui 
vânător. Veteranii îi spuseseră că arată la fel de mare ca o ţeavă 
de canal și că era un lucru pe care sperai să nu-l vezi niciodată. 

— Intăririle vor ajunge dintr-o clipă în alta, spuse Cooperman. 

Bărbatul cu părul negru zâmbi. 

— Mulţumesc pentru această informaţie importantă, domnule 
polițist. 

Accentul dispăruse. La fel și telefonul mobil. Tinea în mână o 
pușcă de calibru mare. 

Cooperman se holba la ţeava unei puști. 


VP-18 


3. 


Parcul Național Yosemite, 
California 


ȚIPĂTUL RĂSUNĂ între pereţii din granit, ca un geamăt de 
fantomă. Sloane se luptă să se ridice, cu sacul de dormit 
înfășurat strâns în jurul lui. Își eliberă o mână din țesătura 
răsucită, pipăi pe pământ până dădu de mânerul din cauciuc, 
apoi scoase lama dinţată din oţel, în timp ce se elibera de sac, 
sărind în picioare, ghemuindu-se, cu ochii larg deschiși. Pulsul îi 
zvâcnea. Pieptul i se ridica la fiecare respiraţie. 

Ecoul se stinse, retrăgându-se prin Sierras5, lăsând în urma lui 
sunetul care se aude în munți pe timpul nopţii: greierii țârâind, o 
simfonie de insecte și zgomotul înăbușit al unei cascade 
îndepărtate. Un fior îl inundă ca un duș cu apă rece, făcându-i 
pielea de găină și trezindu-l la o realitate crudă. 

Era singur. Țipatul care se auzea în ecou era al lui. i 

Sloane lăsă să-i cadă cuțitul și-și trecu degetele prin păr. In 
timp ce ochii i se obișnuiau cu întunericul, umbrele 
amenințătoare care-l înconjuraseră se transformau în copacii și 
stâncile lângă care își făcuse tabăra. 

După verdictul juraţilor, se hotărâse să plece cât mai departe 
de tribunal, ca să uite, să lase munţii să-l liniștească, așa cum o 
făceau întotdeauna. Îl părăsise pe Paul Abbott în sala 
tribunalului, abandonase mobilul pe un  dulăpior din 
apartamentul său, împreună cu laptopul și geanta pentru 
tribunal. Gonise cu mașina prin valea San Joaquin, cu ferestrele 
deschise, cântecul lui Springsteen, Born to Run, bubuind în 
difuzoare, în vreme ce canicula de peste 38 de grade sporea 
parcă mirosul de ceapă și de balegă de vacă venit de pe 
pășunile pe lângă care trecea cu mașina. Cu fiecare kilometru 
pe care-l punea între el și Emily Scott, optimismul îi sporea. 
Mergea înainte și, astfel, lăsa coșmarul în urmă. 

Dar se înșela. Coșmarul îl urmase. 

Ar fi trebuit să-și dea seama. Optimismul său izvora nu dintr- 


5 Sierra (la plural: sierras), în limba spaniolă, înseamnă „munte” (n.tr.). 
VP- 19 


un fapt sau din rațiune, ci din disperare. Împovărat de nevoia de 
a uita, alesese să ignore lacunele din raţionamentul său - 
inventarea unor fapte care nu există -, greșeală periculoasă 
pentru un avocat. Acum, la fel ca jăraticul muribund al focului de 
tabără, optimismul îi fusese sufocat, lăsând în urmă doar 
frustrarea care nu putea fi reprimată. 

Durerea îl înjunghia ca o febră apărută pe neașteptate, cu 
păienjenișuri ţesându-i-se în jurul frunţii și al scalpului; durerea 
de cap întotdeauna urma coșmarului, așa cum tunetul urma 
fulgerului. Înșfăcă lampa și porni, împleticindu-se pe pătura de 
ace de pin și pietricele care-i înţepa tălpile. Işi atârnase rucsacul 
de o creangă, ca să nu ajungă animalele la el. Pumnalele durerii 
se răspândeau ca tentaculele, o orgă de lumini albe și negre 
pâlpâitoare înceţoșându-i vederea. Se aplecă să culeagă băţul 
pe care-l folosise ca să împingă rucsacul sus, ca să nu poată fi 
ajuns cu mâna, dar simţi că i se contractă stomacul, durerea 
trântindu-l la pământ într-un genunchi, cina din carne uscată și 
congelată provocându-i o serie de convulsii. Migrena avea să se 
înrăutățească, poate chiar să-i aducă o orbire temporară. Acest 
gând îl forţă să se ridice în picioare. Işi recuperă rucsacul, 
scoase micul recipient din plastic aflat în buzunarul din faţă și 
înghiţi două dintre tabletele de culoare albastru-deschis cu apă. 
Fiorinalul îi va atenua durerea. Dar nu-i va atenua și frustrarea. 

— Destul, rosti el, cu privirea îndreptată spre luna plină și 
cerul acoperit de stele. Destul, fir-ar să fie! 

e 

SLOANE SE GHEMUI PE vine în cercul de lumină răspândit de 
focul reaprins, răscolind cu un băț în flăcări și adăugând 
vreascuri. Acele de pin pârâiră într-o explozie galbenă. 
Strânsese tabăra, nevoia de a pleca intrând în conflict cu vocea 
raţiunii, care-i cerea să aștepte lumina zilei. In acest moment, 
partea raţională nu asculta. Deși niciodată nu se aventurase mai 
departe de catacombele exploatărilor care împrăștiaseră mici 
cabane de-a lungul văii San Gabriel din California de Sud, Sloane 
ajunsese să creadă că Sierra Nevada reprezenta o evadare 
improbabilă din muncă și din problemele care-l măcinau. 

Acum nu mai era așa. 

Orice i-ar fi bântuit somnul nu putea fi acoperit cu o prelată, 
ca mobila dintr-o casă părăsită. Exista, independent de procesul 
lui Emily Scott, fluid și imprevizibil, viu. Privi prin întuneric și 


VP - 20 


simţi ceva, ca o prezenţă. Orice ar fi fost n-avea de gând să 
plece, iar el nu se putea ascunde de ea. Venea după el, 
implacabilă și hotărâtă. 
Se ridică și azvârli cu piciorul ţărână peste foc, înăbușindu-l. 
Era timpul să plece. 


VP -21 


4. 


Parcul Naţional Black Bear, 
Virginia de Vest 


DETECTIVUL TOM MOLIA trase înapoi tufișul și se luptă cu acel 
moment de repulsie, când orice persoană normală, cu o slujbă 
normală, ar fi azvârnlit afară cârnatul italian pe care-l trântise 
între două bucăţi de pâine și-l numise mic dejun, în timp ce se 
năpustea afară din mașina sa. Cadavrul zăcea pe o parte, 
probabil așa cum căzuse: un bărbat bine clădit, cu cămașa albă 
și cravata împroșcate cu roșu de Burgundia și cu materia 
cenușie a creierului. Lângă degetele încleștate ale mâinii drepte, 
parţial ascunse de iarba înaltă și de tufișurile de măturice, ieșea 
la iveală ţeava ghintuită a unui Colt Python de .357. 

O treabă serioasă. 

Molia se ghemui, încercând să privească mai îndeaproape. 
Glonţul de calibrul .357 Magnum sau .38 special străpunsese 
tâmpla dreaptă a bărbatului precum un tren de marfă încărcat și 
scăpat de sub control, luând cu el o porţiune substanţială din 
partea de sus a capului. 

— Sper că n-o să mă obișnuiesc niciodată cu asta, zise el. 

Molia alungă o muscă cu dosul palmei. Pentru că temperatura 
crescuse cu repeziciune, nu le luase mult până să dibuie 
cadavrul. Smulse din pământ un fir de praz sălbatic și-și îndesă 
rădăcină în gură, scuipând pământul de pe vârful limbii. Gustul 
puternic de ceapă avea să atenueze mirosul morții, dar nu-l 
putea împiedica să intre în nări și în haine pentru multă vreme 
după ce va părăsi locul faptei. 

— Colt Python. Probabil un .357. O armă adevărată. Nu se 
juca. 

Ar fi putut la fel de bine să i se adreseze mortului. Ofiţerul din 
cadrul gardienilor publici din Virginia de Vest, John Thorpe, 
stătea sus pe terenul în pantă, plesnind iarba înaltă cu fasciculul 
lanternei; avea personalitatea unui stâlp de felinar. 

Molia se ridică și cercetă terenul. 

— larba poate să ascundă multe. Cu o rană de ieșire atât de 


VP - 22 


mare, glonţul ar putea să fie oriunde pe aici... mă îndoiesc că-l 
vom găsi. Dar... 

Făcu o pauză, iar dacă Thorpe ar fi învățat vreodată arta 
comunicării, însemna că a ratat nea o ocazie formidabilă s-o 
demonstreze. 

Molia își șterse fruntea cu o batistă și privi în susul pantei 
abrupte. Cu toate că nu putea să vadă, știa că o hoardă de 
investigatori din partea gardienilor publici și de agenţi FBI se 
adunau ca furnicile pe o acadea... cu doar un pas în fața presei. 
Thorpe nu catadicsise să acopere plăcuța de înmatriculare a 
mașinii, așa că nu avea să dureze mult până când identitatea 
victimei avea să fie difuzată pe canalele de știri. Până să ajungă 
Molia cu mașina pe drumul forestier, doi șerifi în uniformă 
întindeau o funie de-a lungul drumului, încercând să-i ţină pe 
reporteri în spatele ei. 

Molia își scoase sacoul sport și-l puse în jurul umerilor, 
continuând să-și tamponeze fruntea. Poate era vorba numai de 
efortul de a urca și de a cobori panta, dar soarele dimineții, ca 
un far alb pe cerul albastru fără nori, părea că intenţionează să 
bată mai tare cu precădere asupra lui. Având în vedere 
prognoza meteo - 38 de grade cu o umiditate de nouăzeci la 
sută -, își dădu seama că avea să transpire tot restul zilei. 

— Nu căldura e cea care te doboară, ci umiditatea, spuse el. 
Fiind născut și crescut în climatul relativ mai blând din California 
de Nord, umiditatea constituia unul dintre lucrurile din Virginia 
de Vest cu care nu avea să se obișnuiască niciodată. Ei bine, 
indiferent cine a spus asta, n-a stat într-o căldură de aproape 40 
de grade, să-i transpire fundul, nu-i așa, John? Căldura e 
căldură, cu umiditate sau nu. 

Thorpe încuviinţă, apoi privi de-a lungul pantei, de parcă ar fi 
fost lovit de un gaz toxic. Dacă Molia ar fi avut încă douăzeci ca 
el, ar fi putut să-și facă o grădină de legume. 

Își slăbi nodul de la cravată și o lăsă mai jos cu trei nasturi; 
cămașa îi era deja șifonată. Maggie îi spusese întotdeauna că 
putea să-l trimită pe ușă îmbrăcat în ţesături fine și el tot ar fi 
arătat ca un pat mototolit înainte de a ajunge în capătul aleii. 
Era sindromul omului masiv. La înălțimea de 1,83 m, el nu 
fusese niciodată zvelt, deși când era tânăr își purtase greutatea 
ca un atlet: în umeri, picioare și piept. Dar, ajungând la 
patruzeci de ani, gravitația preluase controlul și totul părea să 


VP - 23 


alunece către talie și fese -, suficientă carne în plus pentru ca 
Maggie să profite de prilej și să pomenească de „aripioare”. 
Aripi, pe naiba. Era o roată de rezervă care se umfla. Nici nu se 
punea problema unei diete: îi plăcea prea mult să mănânce, 
aceasta fiind o parte din bucuria de a fi italian. lar dacă 
alternativa era să se trezească atunci când se crăpa de ziuă ca 
să alerge, ei bine, atunci prefera să fie gras. Când se urcase pe 
cântar, în fundul gol, în acea dimineaţă, avea patruzeci și trei de 
ani și 103 de kilograme. 

Işi îndesă batista în buzunarul din spate al pantalonilor kaki și 
găsi unul dintre soldăţeii confederați de la Muzeul Gettysburg, 
pe care-i cumpărase pentru fiul său, T.J. 

— Ar trebui să se mulţumească și cu arsurile de praf de 
pușcă, spuse el, presupunând că n-o să găsească până la urmă 
un glonț pentru expertiza balistică. Eşti sigur că n-ai văzut pe 
nimeni dintre ai noștri, hm? 

Thorpe ridică din umeri. 

— Privește în jur. 

Molia urmă îndemnul. După cum spuseseră cei de la 
dispecerat, Bert Cooperman sunase puţin după ora trei și 
jumătate dimineaţa, să raporteze că pornește pe urmele unei 
sesizări despre un cadavru. Aceasta fusese ultima transmisiune 
a lui Cooperman. Dispeceratul luase legătura cu gardienii publici 
și Kay îl făcuse pe Molia să-și coboare fundul din pat cu acel glas 
nazal sudist care-i provoca mâncărimi în locuri care ar fi putut 
să-l bage pe un bărbat căsătorit în necazuri. Dar Kay nu suna 
din dragoste. Molia era detectivul de serviciu. Era numai 
procedura standard. Doar că, atunci când Molia ajunsese la locul 
indicat, îl găsise pe Thorpe, nu pe Coop, declarând că el este 
ofițerul răspunzător, plimbându-se de colo-colo ca Alexander 
Haig“ la Casa Albă. Thorpe îl îndrumase pe Molia către Lexus-ul 
negru, unde găsise cardul alb cu albastru care pusese cireașa 
pe tort și care era răspunzătoare pentru prezența agenţilor 
federali, îmbrăcaţi în hanorace de un albastru-închis, cu 
inscripţii galbene strălucitoare, bâzâind în jurul pantei, ca niște 
bondari deranjaţi din stupul lor. Mortul era Joe Branick, prieten 
personal și confident la Casa Albă al președintelui Statelor Unite, 
Robert M. Peak. 


6 Fost secretar de stat al SUA pe perioada președinției lui Ronald Reagan, participant 
la două întruniri pe probleme de politică externă la Casa Albă în 2005 și 2006 (nitr.). 


VP - 24 


Thorpe ridică din umeri. 

— Ei bine, era în afara jurisdicției sale; acesta este un parc 
federal, domnule detectiv. 

Molia își mușca limba. Ura porcăria asta de delimitare 
teritorială între trupele polițienești. J. Rayburn Franklin, șeful 
Poliţiei din Charles Town, îl atenţionase de mai multe ori să se 
joace frumos cu ceilalţi băieţi; erau toţi în aceeași echipă și 
toate celelalte prostii polițienești. Dar Molia nu era genul de om 
care să-și muște limba, iar în acest moment simţea acel acid 
care-i ardea măruntaiele și care n-avea nicio legătură cu 
cârnatul italian, ci cu cei douăzeci de ani de experienţă. Ceva nu 
era în regulă. 

— Fără îndoială, John, cu excepţia faptului că avem, de 
asemenea, o posibilă omucidere. 

— Omucidere? zâmbi superior Thorpe. Asta nu prea mi se 
pare c-ar fi o omucidere, domnule detectiv. Asta mi se pare o 
sinucidere în stil vechi. 

Surâsul superior nu fusese o idee bună. Odată cu pasiunea lui 
pentru mâncare, Molia moștenise și un temperament italian, 
care era precum mercurul dintr-un termometru: greu de 
menţinut la un nivel scăzut atunci când începe să crească. Molia 
luă surâsul afectat ca pe o lovitură din partea „băieţilor mari” la 
adresa ţopârlanului de detectiv de ţară. 

— Poate, John, dar Cooperman n-ar fi avut de unde să știe 
asta până când n-ar fi ajuns aici, nu-i așa? 

— Ei bine... 

— Și, dacă este vorba despre o omucidere, este atât de 
competenţa gardienilor publici, cât și a poliţiei locale, iar poliția 
locală vă bate la fundul gol, băieţi. 

— La fundul gol? 

— Asta îl face pe Cooperman ofițerul răspunzător. 

Thorpe izbi mai departe iarba înaltă cu dezinteres, dar Molia 
putu să vadă acea privire în ochii lui. Thorpe n-ar fi coborât 
panta și n-ar fi stat în soare numai pentru a lega o prietenie. Era 
îngrijorat să nu piardă cerbul cel mare pe care-l împușcase. 
Stătea asupra lui ca un vânător mândru, fără să dea vreun semn 
că renunţă. 

— Nu știu la ce apel a răspuns Cooperman, dar el nu e aici, 
domnule detectiv. Noi suntem, spuse Thorpe referindu-se la 
gardienii publici. Cel puţin, poţi să-ţi iei liber restul dimineţii. Se 


VP -25 


scărpină în creștetul capului și-și ridică privirea spre soarele 
arzător. Ce noroc pe dumneata! N-o să stai pe-aici, să-ţi fiarbă 
creierul. 

— Mă tem că nu, spuse Molia, respingând ramura de măslin. 

Se pregătea să lanseze bomba, știind că, după ce o va face, 
nimeni nu-l va plăcea prea mult, mai ales bondarii din vârful 
dealului. N-ar fi fost prima dată, dar pe Tom Molia nu-l prea 
interesa. Tot ce-l interesa era legat de intestinele lui, pe care 
flaconul de Tums din torpedoul Chevy-ului său n-avusese darul 
să le liniștească. 

— Va trebui să preiau jurisdicţia asupra cadavrului. 

Thorpe se opri din lovitul ierbii. 

— Să preiei... ce? 

— Să preiau jurisdicţia asupra cadavrului. Ofițerul răspunzător 
preia jurisdicţia, John. 

— ÎI ai în faţă pe ofiţerul răspunzător. 

— Nt. Bert Cooperman era ofiţerul răspunzător. De la Poliţia 
din Charles Town. Cadavrul merge la legistul districtului. 

Faţa lui Thorpe se rotunji într-o expresie prostească. 

— Cooperman nu e aici. Îl ai în faţă pe ofiţerul răspunzător, 
domnule detectiv. 

— Cine te-a chemat, John? 

— Cine? 

— Dispeceratul gardienilor, nu-i așa? 

— Mda... 

— Și cum au primit cei de-acolo apelul? Lăsă întrebarea să-și 
facă efectul. 

— Ei bine... Thorpe începu să se bâlbâie, văzându-și cerbul 
târât tot mai adânc sub tufișuri. 

— Ei bine, cadavrul merge la legistul districtului. Asta este 
procedura. 

— Procedura? Thorpe arătă spre vârful dealului, zâmbind din 
nou cu superioritate. O să le spui și /or asta? 

— Nu, spuse Molia, scuturând din cap. 

— Nici nu mă gândeam, i-o întoarse Thorpe. 

— Le vei spune dumneata. 

Thorpe se răsuci pe călcâie. 

— Ce? 

— Le vei spune dumneata. 

— O să le spun pe naiba! 


VP - 26 


— Pe naiba c-o să le spui! Ai primit apel de la dispecerat. 
Dispeceratul a primit apelul de la un poliţist din Charles Town. 
Cadavrul merge la legistul districtului. Dacă federalii vor să 
urmeze căile legale ca să li se încredințeze cadavrul, așa să fie. 
Până atunci, vom urma procedura. Ești obligat s-o aplici. Acesta 
este terenul dumitale. Dumneata l-ai împrejmuit, zâmbi Molia. 

— Vorbești serios? 

— La fel de serios ca un atac de cord. 

Thorpe avea un obicei: acela de a închide ochii, ca un copil 
care crede că asta va face să dispară tot ceea ce este rău. Când 
făcu asta, pleoapele îi fâlfâiră, ca doi fluturi uriași. 

— Haide, John. Nu e mare scofală. Vrei să dai greș cu o pradă 
atât de importantă? Presa va ciuguli chestia asta, așa cum fac 
fraţii mei cu curcanul de Ziua Recunoștinței. Și nu mă mai sâcâi 
cu federalii. Încalci procedura, iar ei vor dori să știe de ce. Te vor 
bombarda cu o mie de întrebări și un teanc de hârțoage care te 
vor ţine îngropat până în Ziua de Apoi. 

Gura lui Thorpe se contractă, de parcă ar fi înghiţit o sută de 
lucruri diferite pe care ar fi vrut să le spună, niciunul dintre 
acestea fiind „te înșeli”. Fără să rostească un cuvânt, se 
întoarse brusc și începu să urce panta. Molia îl urmă. Ar fi putut 
să se întoarcă la secţie și să-l găsească pe Bert Cooperman în 
vestiar ridicând greutăţi, așa cum îi plăcea să facă după ce-și 
termina tura. Bobocul ăla ar fi putut să-i spună că se speriase 
dându-și seama că este în afara jurisdicției lui... o greșeală de 
începător. Sigur, astea erau simple supoziţii. Autopsia ar fi 
putut, de asemenea, să scoată la iveală faptul că Joe Branick, 
asistent special și prieten al președintelui Statelor Unite, s-a 
hotărât să-și ducă o arma la tâmplă și să-și spulbere o jumătate 
din craniu. În acea clipă, măruntaiele lui îi spuneau că 
probabilitatea ca aceste scenarii să se adeverească era mai 
scăzută decât aceea ca mama lui să admită că Papa era supus 
greșelilor. 

Când ajunse în vârful pantei, fără suflare, își ridică privirea 
spre cer cu intenţia de a blestema soarele, dar observă un 
contur încă vizibil pe cerul pal al dimineții. 

Lună plină. 


VP - 27 


5. 


Pacifica, 
California 


O CEAȚĂ UMEDĂ se rostogolea peste Oceanul Pacific ignorând 
cu desăvârșire vara, atârnând deasupra orașului de pe coastă ca 
o pătură umedă din lână, umbrind felinarele de pe stradă, o 
palidă strălucire portocalie, culoare unică într-o lume gri- 
metalizată, întinzându-se către orizont: o imagine monocromă, 
care nu oferea niciun indiciu despre momentul acelei zile. Se 
spune că iarna cea mai rece pe care a petrecut-o vreodată Mark 
Twain a fost o vară în San Francisco”, dar asta pentru că n-a 
avut curajul să se aventureze la vreo cincizeci de kilometri spre 
sud, de-a lungul coastei Pacificului, către orașul Pacifica. Ceaţa, 
pe timpul verii, putea să îngheţe atât de tare, încât te dureau 
oasele. 

Ștergătoarele de parbriz scoteau un murmur constant. 
Fuioare de ceață învăluiau ca un giulgiu, când mai gros, când 
mai subţire, clădirea cu două etaje, făcând-o să semene cu o 
apariţie dintr-un film de groază. La fel ca majoritatea lucrurilor 
din viaţa lui Sloane, clădirea fusese neglijată și avea nevoie de 
reparații. Umezeala neîndurătoare și aerul sărat băteau pe 
partea din lemn de cedru a clădirii, lăsând șindrila pătată cu 
rămășițe albe de sare. Rugina mâncase ferestrele din aluminiu, 
care trebuiau să fie înlocuite cât mai curând. Straturile 
exterioare ale acoperișului se cojeau din nou, iar șopronul de 
deasupra era plin de mucegai. Cu opt ani în urmă, Sloane 
urmase sfatul unui agent imobiliar și-și cheltuise averea în 
creștere achiziționând clădirea cu opt apartamente și terenul 
viran dimprejur. Investitorii plăteau preţuri frumoase pentru 
transformarea apartamentelor situate de-a lungul coastei în 
proprietăţi pe sistemul „time-sharing”, dar tocmai atunci 
economia se prăbușise, generând o cădere precipitată a ratelor 


7 Această afirmaţie i-a fost atribuită lui Mark Twain, dar nu există dovezi solide privind 
veridicitatea ei. Se spune că, pe perioada sejurului în metropola californiană, scriitorul 
suferea de hipotermie (n.tr.). 


VP - 28 


dobânzii, lăsându-l pe Sloane cu o mare pacoste pe cap. Atunci 
când eliberase un apartament, se mutase în el, pentru a face 
economie, fără să aștepte să fie fericit în privința asta. Dar, în 
cei opt ani care trecuseră, ajunsese să se atașeze de clădire, ca 
un câine bătrân și zdrenţăros, atât de mult încât nici prin cap 
nu-i trecea să se descotorosească de ea. Dormea cu ușa 
glisantă din sticlă de la dormitor deschisă, legănat de sunetul 
valurilor  spărgându-se de țărm,  găsindu-și liniștea în 
rostogolirea ritmică și ticăitul surd al eternului ceas al naturii, un 
memento al trecerii timpului. 

Sloane opri motorul și se lăsă pe spate, amorțit. 

„Grozav dar mai aveţi... ce le-aţi făcut juraţilor ălora”. 

Cuvintele rostite de Patricia Hansen continuau să-l bântuie. 
Prin antrenament, își dezvoltase rafinata artă de a trage de timp 
după ce juriul dădea verdictul, aranjându-și metodic carneţelele 
și probele materiale în geantă, hotărât să fie ultima persoană 
care părăsea sala de judecată. Evita orice bătăi pe umăr și 
strângeri de mână. Din punctul de vedere al familiilor celor 
decedați, un verdict în favoarea apărării echivala cu retrăirea 
morţii persoanelor iubite și, în mod greșit sau nu, asta îl 
transformase pe Sloane în Moartea Neîndurătoare?. Prefera să 
plece din sală în liniște, singur. Mama lui Emily Scott însă nu-i 
permisese să se bucure de aceasta liniște. 

Atunci când Sloane se întorsese să plece, o găsise pe Patricia 
Hansen așezată în sală, ţinând strâns la piept un ziar. Când el 
trecuse printre ușile batante, ea se ridicase și-i ieșise în cale, pe 
culoar. 

— Doamnă Hansen... 

Ea ridicase o mâna. 

— Nu. Să nu îndrăzniţi să-mi spuneţi cât de rău vă pare pentru 
pierderea mea. Vocea ei era de-abia o șoaptă, mai mult obosită, 
decât sfidătoare. Nu știți ce-am pierdut. Dacă ați fi știut, n-aţi fi 
făcut niciodată ceea ce aţi făcut adineauri. Se oprise, dar era 
evident că nu terminase. Ce a făcut Carl Sandal? Aproape că 
pot... 

Inghiţise în sec, luptându-se să nu-l lase pe Sloane să vadă 
cât de mult suferea. 

— Aproape că pot să înțeleg ce a făcut el. Un sociopat. Un 


5 The Grim Reaper, personaj al mai multor populare cărţi cu benzi desenate, care a 
apărut pentru prima dată în The Avengers (Răzbunătorii), în 1963 (n.tr.). 


VP - 29 


alienat. Nu așa l-aţi numit? Dar ceea ce el a făcut păleşte în fața 
a ceea ce i-aţi făcut dumneavoastră lui Emily a mea, în această 
sală de judecată... ceea ce i-aţi făcut familiei noastre, noțiunii de 
„justiţie”. Dumneavoastră știți mai bine, domnule Sloane. Stiti 
mai bine. 

— Mi-am făcut doar datoria, doamnă Hansen. 

Patricia Hansen înhățase cuvintele din aer, ca un actor căruia 
i se dă replica perfectă. 

— Datoria? pufnise, batjocoritoare, privind în jur, prin sala de 
judecată, cu dispreţ, înainte de a-l fixa din nou cu ochii ei 
albaștri cu reflexe de oțel. Continuaţi să vă spuneţi asta, 
domnule Sloane, iar dacă o auziţi suficient de des, într-o zi poate 
chiar o să începeți să credeţi că rezolvă totul. 

Despăturise ziarul pe care-l strângea la piept și-l confruntase 
pe bărbatul aflat în fața ei cu fotografia de acolo. 

— Grozav dar mai aveţi, domnule Sloane... ce le-aţi făcut 
juraţilor ălora... Nu știu cum aţi făcut-o, cum i-aţi convins pe 
fiecare din ei. Nu voiau să vă creadă. Am văzut asta atunci când 
s-au întors. Erau hotărâți. 

O lacrimă i se rostogolise pe obraz. Ea n-o luase în seamă. 

— Ei bine, ţineţi minte asta, domnule Sloane! Emily a mea e 
moartă, iar nepotul meu nu va avea niciodată o mamă. Acesta 
este un lucru pe care nu-l puteţi schimba cu cuvintele 
dumneavoastră. 

ÎI lovise cu ziarul peste piept. Ținând servieta pentru tribunal 
cu ambele mâini, Sloane privise cum căzuse fotografia lui 
privindu-l fix de pe podeaua din gresie. 

De-a lungul celor paisprezece victorii consecutive din cariera 
lui Sloane, toate pledoarii în apărarea inculpaţilor, în procese 
civile de omucidere din culpă, ceea ce la început fusese doar 
presimţirea faptului că juraţii vor hotărî în favoarea clientului 
său cu timpul se transformase într-o certitudine. Sloane știuse, 
înainte să se ridice pentru pledoaria de încheiere, că a pierdut. 
Știuse că în ochii lor Abbott Security era vinovată. Știuse că ei 
credeau în neglijenţa paznicului. Știuse că ei îi detestau clientul. 
Știuse, așa cum știau toţi avocaţii pledanţi buni, că nu câştigi 
procesele cu pledoaria de încheiere. Asta era o șmecherie de 
televiziune, pentru și mai mult dramatism. Știuse că nu avea 
nimic de spus care să-i facă să se răzgândească. 

Și totuși, o făcuse. 


VP - 30 


Dăduseră verdictul în favoarea lui Abbott Security, în mai 
puţin de două ore. li convinsese pe toţi, pe fiecare jurat în parte, 
de ceva în care nici măcar e/nu credea. Ceea ce îl nedumerea 
cel mai mult era că, în momentul în care se ridicase să ţină 
pledoaria de încheiere, nu avusese nicio idee despre ce va 
spune pentru a-i convinge; rostise însă exact cuvintele pe care 
ei aveau nevoie să le audă, pentru a le domoli îndoielile și a le 
înlătura neliniștea. Numai că nu fuseseră cuvintele lui. Era vocea 
lui, dar parcă altcineva rostea cuvintele prin intermediul lui. 

Nedorind să mai zăbovească asupra acestui gând, deschise 
portiera mașinii și ieși în vântul puternic, care purta pe aripile 
sale un vaiet îndepărtat, șuierător, precum și mirosul sărat al 
oceanului. Când cobori din jeep, simţi o durere ascuţită în 
glezna dreaptă. Și-o scrântise pe întuneric, atunci când coborâse 
pe poteca de munte, apoi i se umflase și îi înțepenise pe drumul 
spre casă. Işi recuperă rucsacul din portbagaj, îl atârnă de umăr 
și porni, șchiopătând, spre clădire. Lumina familiară de la 
fereastra apartamentului celui mai îndepărtat din dreapta, de la 
primul etaj, strălucea ca un far care întâmpină o navă, dar nu 
văzu și fruntea Meldei. Melda se trezea în fiecare dimineață la 
ora patru și jumătate, atât în timpul săptămânii, cât și în 
weekend, un obicei deprins din anii în care lucrase, în tinerețe, 
pe câmpurile din Ucraina. Ea ar fi fost îngrijorată dacă ar fi auzit 
că umblă cineva prin apartamentul de deasupra ei. Nu se 
aștepta ca Sloane să fie acasă în următoarele două zile. El avea 
de gând să-și lase rucsacul și apoi s-o viziteze pentru o ceașcă 
de ceai. Să bea ceaiul cu Melda era ca și când ar fi făcut o baie 
calmantă, iar lui i-ar fi prins bine una în acel moment. 

Căută într-o legătură de chei care l-ar fi făcut pe un îngrijitor 
de liceu să pălească, găsi cheia de la cutia sa poștală și se 
întinse ca s-o introducă acolo unde ar fi trebuit să fie broasca, 
dar unde nu exista decât un mic orificiu. Introduse cheia în 
orificiu, deschise ușa metalică și găsi încuietoarea pe fund. Ușile 
celorlalte cutii fixate pe perete rămăseseră încuiate, cu 
broaștele la locul lor. Sloane ridică încuietoarea și-o examina. 
Probabil că slăbise și căzuse atunci când Melda îi ridicase 
corespondenţa: încă o sarcină pe lista sa din ce în ce mai lungă. 

Vâri încuietoarea în buzunar, își potrivi rucsacul pe umăr și 
urcă ambele scări cu treptele din beton, ţinându-se de 
balustradă. In timp ce șchiopăta pe palier, observă pe jos o fâșie 


VP - 31 


de lumină. Ușa apartamentului său era întredeschisă. Melda 
avea o cheie de rezervă, așa că era foarte posibil ca ea să fie 
înăuntru, chiar și la această oră matinală, numai că ea ar fi 
închis ușa, ca să se păstreze căldura. Era, de asemenea, posibil 
să nu fi reușit să închidă ușa bine, atunci când plecase, iar 
vântul, bătând în rafale dinspre ocean, să o fi deschis. Posibil, 
dar și puţin probabil. Melda era grijulie. Ar fi zgâlțâit clanţa, 
încercând-o. 

Sloane lăsă să-i alunece ușor rucsacul de pe umăr pe culoar, 
întinse mâna să împingă ușa, dar și-o retrase auzind zgomotul 
de sticla spartă înăuntrul apartamentului său. Luptând cu 
impulsul de a da năvală, ascultă preț de o clipă, apoi împinse 
ușor ușa. Balamalele scârțâiră ca niște genunchi uzaţi. Păși 
peste prag și se aplecă înăuntru. 

Arăta de parcă un uragan i-ar fi trecut prin sufragerie. 

Covorul care acoperea podeaua era presărat cu rămășițe: 
cărți în ediţii de buzunar, CD-uri, hârtii, haine, mobilă răsturnată. 
Pernele canapelei fuseseră sfâșiate și umplutura era împrăștiată 
prin cameră, ca niște mingi mari din bumbac. Combina muzicală 
stereo și televizorul zăceau ţăndări, cu interiorul revărsat pe 
covor, ca niște pești eviscerați. 

Un pahar se sparse în bucătărie. 

Sloane păși înăuntru, peste măsuţa răsturnată din hol, se lipi 
cu spatele de peretele paralel cu bucătăria, apoi înaintă în 
tăcere. La colţ se opri, făcându-și curaj, după care dădu buzna. 
Cioburi de sticlă pe jos. O umbră săgetă de-a lungul tejghelei din 
bucătărie și sări în întunericul sufrageriei. 

Era Bud, motanul lui. 

Sloane privi spre farfuria spartă de la picioarele lui, care cu o 
clipă mai devreme stătuse în teancul înclinat din ceea ce fusese 
în dulapurile lui. Aparent, Bud se urcase pe stivă, lingând dintr-o 
băltoacă de sirop revărsat pe tejghea. Asta explica sticla spartă. 
Nu explică și dezastrul; conţinutul bufetului și al frigiderului lui 
Sloane era împrăștiat peste tot. Acest gând îi veni în același 
timp cu auzul sunetului. 

Pași ușori în spatele lui. 

Intorcându-se cu întârziere, Sloane simţi ceva dur lovindu-l în 
ceafă. 


VP - 32 


6. 


Aripa de Vest, 
Washington, D.C. 


PARKER MADSEN EXAMINĂ lustrul perechii de Wingtips negri, 
din mâna lui. Alte trei perechi așteptau deasupra cutiilor lor, 
aliniate lângă lambriu, ca soldaţii la inspecţie. Madsen purta cea 
de-a cincea pereche: câte una pentru fiecare zi a săptămânii; 
pantofi robuști, confecţionaţi mai degrabă pentru rezistenţă, 
decât pentru aspect. Potrivit unui medic militar, Madsen călca 
într-o parte, iar el se gândise că putea să stabilească ziua 
săptămânii cea mai solicitantă dacă examina uzura tocurilor din 
cauciuc. Până acum nu observase nicio legătură. 

In cea de-a doua și a patra zi de joi a fiecărei luni, un 
aghiotant ducea pantofii la un atelier de pe New York Avenue, la 
un veteran din Vietnam care înțelegea expresia „să-ţi aranjezi 
mustaţa în ei”. Aghiotantul lui Madsen aducea înapoi pantofii 
vineri dimineaţa, împreună cu hainele de la curăţătorie: cămăși 
albe cu guler răsfrânt, costume bleumarin la trei rânduri de 
nasturi. Washington Press Corp se mândrise să afirme că 
generalul în rezervă schimbase verdele oliv pentru bleumarin, o 
înțepătură pe care Madsen o considerase un compliment. Avea 
puţin timp sau nu era interesat de probleme ca îmbrăcămintea 
și decorul. Uniformele te ajutau să economisești timp, pe care-l 
puteai dedica unor probleme importante. Un militar înţelegea 
asta. La fel făcuse și Einstein. 

Madsen așeză pantoful pe cutie, alături de perechea lui, 
scoase 45-ul din tocul ascuns sub veston și-l puse pe raftul de 
deasupra al dulapului de jos. Il ocoli pe Exeter - dobermanul 
roșcat, ghemuit ca o minge pe fotoliul plușat - și se îndreptă 
către birou, unde opt ziare aliniate cu grijă așteptau să le acorde 
atenţie. Subalternii să-i înlăturaseră din ziare paginile care 
serveau doar ca să le dea volum: sport, divertisment, sfaturi 
culinare și reclame, subliniind articolele interesante. Secretarul 
lui îi aranja ziarele pe birou în ordinea preferințelor lui: 7he 
Washington Post, primul, desigur, apoi The Washington Times, 


VP - 33 


The Wall Street Journal, The New York Times (pe care el îl 
considera o fițuică liberală), The Los Angeles Times (pentru 
parfumul Coastei de Vest), The Chicago Tribune, The Dallas 
Morning News și The Boston Globe. În mod normal, Madsen 
citea articolele înainte de ora nouă dimineaţa. Astăzi, așa ceva 
n-ar fi fost normal. 

Apăsă pe butonul interfonului. 

— Domnișoară Beck, îi puteţi spune asistentului procurorului 
general al Statelor Unite să intre, spuse el. 

După aceea, se lasă pe spate, culegând o scamă de pe 
mâneca hainei și privind-o cum plutește în raza de lumină care- 
și croise drum prin ușile cu multe geamuri din spatele lui. 
Alesese să stea cu spatele la peluza sudică, deși se luptase din 
greu să obţină acest birou. Nu avea nici cea mai mică legătură 
cu priveliștea. In mod tradiţional, șeful de cabinet de la Casa 
Albă avea un birou pe cealaltă parte a străzii, în vechea clădire 
de birouri a Executivului, la doar cincizeci de metri distanţă de 
Aripa de Vest, dar la mulți kilometri din punctul de vedere al 
prestigiului și al puterii. Durii lucrau în Aripa de Vest. Madsen 
obținuse un birou la două uși distanţă de Biroul Oval. 

In clipa în care se deschise ușa biroului, Exeter își înălță capul. 
Madsen pocni din degete și câinele se abținu să latre, deși ochii 
lui Exeter se fixaseră pe silueta asistentul procurorului general 
al Statelor Unite, care intrase și pășea de-a lungul podelei 
acoperite de un covor. Rivers Jones mergea ca un artist de circ 
pe picioroange, un flux robotizat de unghiuri aspre, coate și 
genunchi care se mișcau cu precizie, care păreau să adauge 
încă cinci-șase centimetri scheletului sau de 1,83 m. Costumul 
de un gri monoton al lui Jones, cămașa albă și cravata cu model 
scoţian se potriveau cu atitudinea sa, lipsită de viaţă și de 
culoare. 

Madsen se ridică atunci când Jones traversă încăperea. 

— Îți mulţumesc pentru promptitudine, Rivers. Stai jos, te rog! 

— Domnule general, zise Jones, întinzându-se peste birou ca 
să-i strângă mâna, înainte să-și desfacă nasturele de la sacou și 
să se așeze pe fotoliul aflat de cealaltă parte a biroului, arătând 
ca un școlar în faţa directorului. Madsen ceruse să fie scurtate 
picioarele scaunului cu cinci centimetri. Nimeni nu stătea la o 
înălţime care să depășească statura de 1,73 în a șefului de 
cabinet, în biroul acestuia. 


VP - 34 


— Ai văzut conferinţa mea de presă? îl întrebă Madsen, 
trecând direct la subiect. 

Jones încuviință, străduindu-se să se așeze confortabil. 

— Am urmărit-o azi de dimineaţă, în timp ce mă îmbrăcam. 

— Sunt sigur că le-a făcut dimineaţa bună unor editori. Nu ai 
în fiecare dimineaţă ocazia să înlocuiești o umplutură din 
paginile de afaceri cu un deces la Casa Albă. Joe Branick va fi o 
mană cerească pentru ziare. 

Jones scutură din cap. Cu nasul său ascuţit și părul moale, ale 
cărui șuvițe stăteau de parcă ar fi fost curentat, arata ca o 
sperietoare de ciori din Midwest. 

— Un gest de lașitate. 

Madsen își cobori privirea spre el. 

— Ai tras vreodată cu o armă, Rivers? 

Jones ezită, neașteptându-se la o asemenea întrebare. 

— Nu... 

— Ei bine, eu da. lar părerea mea este că atunci când cineva 
își îndreaptă o armă încărcată spre cap și apasă trăgaciul 
înseamnă că are al naibii de mult sânge-n vine. Madsen își duse 
o mână la buze și-și îndulci tonul. De ce fac oamenii lucrurile pe 
care le fac, Rivers? Dac-aș ști, aș avea o canapea aici și o 
diplomă pe perete”. 

Madsen n-avea nimic pe pereţi. Nu erau etalate nici lucrări de 
artă, nici fotografii de familie, nici diplome, deși făcea parte din 
cea de-a treia generaţie de absolvenţi de la West Point. Nu 
exista nicio casetă din plumb acoperită cu geam care să expună 
sumedenia de medalii primite în bătălii, începând din Vietnam și 
până la Furtuna în Deșert, nimic care să distragă atenţia de la 
îndatoririle de pe ordinea de zi. Posesiunile stânjeneau omul. 

— Din nefericire, n-am timp să mă gândesc la așa ceva. Așa 
cum bine știi, iadul s-a dezlănţuit pe pământ, pe undeva, pe aici, 
în dimineaţa asta, iar sincronizarea este foarte, foarte proastă. 
Nu pot să dau detalii acum, dar asta înseamnă încă o fisură în 
dig și deja mi-am vârât degetele în opt găuri. Incep să rămân 
fără degete, Rivers. 

— Sunt aici să vă ajut, domnule general. 

Madsen păși până în faţa biroului, sprijinindu-se de marginea 
acestuia, cu brațele încrucișate, stofa costumului său 
întinzându-se strâns de-a lungul spinării și a braţelor. Îl examină 


? Aluzie la un cabinet de psihanaliză (n.tr.). 
VP - 35 


pe Jones cu ochii săi căprui, de nuanţa așchiilor de lemn, de pe 
chipul tăbăcit și brăzdat, precum o mănușă din piele ponosită. 

— Această problemă trebuie rezolvată cu competenţă și 
eficiență. Oricât de greu ar fi, președintele trebuie să lase 
povestea asta în urmă și să se ocupe de treaba pe care poporul 
acestei țări l-a ales ca s-o facă; și, cu cât mai repede, cu atât e 
mai bine. Presa iubește genul ăsta de gunoaie; la naiba, știi și tu 
prea bine. Un nebun o să înceapă să împrăștie zvonuri mai 
repede decât se-ntinde un foc de vară pe un câmp cu iarbă 
uscată. Următorul lucru pe care-l vei ști va fi că vor numi 
afacerea „încă un Vincent Foster!*”. Am nevoie de cineva care 
să înţeleagă asta. 

— Nu va fi o problemă, domnule general. 

Madsen ridică o sprânceană. 

— Atunci când un asistent special al președintelui Statelor 
Unite se sinucide, asta este o problemă, Rivers. Atunci când 
asistentul special este, de asemenea, prietenul președintelui, 
atunci este o problemă a naibii de afurisită. De obicei, Madsen 
nu folosea și nici nu aprecia blasfemiile. Le considera 
caracteristice pentru un vocabular limitat, dar acum încerca să 
sublinieze ceva. Pot să vorbesc deschis cu dumneata? 

— Fără doar și poate. 

— Cu cât este mai mare numărul de oameni implicaţi într-o 
anchetă, cu atât este mai mare posibilitatea de a greși, iar în 
acest caz, orice greșeală va fi amplificată. Ești familiarizat cu 
procedura militară, Rivers? 

— Domnule? 

— Militarii acţionează în echipe de câte trei. Știi de ce? 
Deoarece cercetările au demonstrat că trei este un număr optim 
pentru obţinerea maximului de eficienţă. Un număr mai mare 
decât trei provoacă o confuzie în privinţa responsabilităţilor. 
Unul mai mic decât trei nu oferă resursele adecvate. Vreau o 
echipă de trei, Rivers. Dumneata ești alegerea mea pentru cel 


19 Vincent Walker Foster jr. (1945-1993), fost consilier adjunct la Casa Albă pe timpul 
primului mandat prezidenţial al lui Bill Clinton, în același timp prieten personal al lui 
Hillary Clinton. A fost descoperit mort într-un parc din Virginia, în apropiere de 
Washington, D.C., în ajunul zilei în care urma să-și depună demisia. Investigațiile au 
stabilit că a fost vorba despre o sinucidere. În schimb, cartea jurnalistului Christopher 
W. Ruddy, The Strange Death of Vincent Foster (Ciudata moarte a lui Vincent Foster), 
promovează existența, în acest caz, a unei teorii a conspirației, în care Bill Clinton ar 
deţine un rol important (n.tr.). 


VP - 36 


de-al treilea loc și nu mă deranjează să-ţi spun că am tras niște 
sfori ca să te am. 

Jones se înălţă puţin de pe scaunul său. 

— Nu veți fi dezamăgit, domnule general. 

Nu sunase nici forţat, nici ca un lucru învățat pe dinafară, 
deși, desigur, așa era. Madsen știa că Rivers Jones era alegerea 
potrivită, deoarece cunoștea tot ceea ce se putea cunoaște 
despre el, inclusiv despre faptul că prefera chiloţii în locul 
boxerilor. Treizeci și nouă de ani, căsătorit, fără copii, Jones își 
înșela regulat soţia cu o prostituată de lux din McLean. Deși 
fusese botezat catolic, pretindea că este protestant, din motive 
politice: nu intenţiona să rămână pentru tot restul vieții angajat 
al Departamentului de Justiţie. Ca toată lumea din Washington, 
Jones avea ambiţii politice. Își dorea o carieră în Senatul Statelor 
Unite sau în Camera Reprezentanţilor, ca să poată trăi tot restul 
vieții departe de târfele și de traficanţii de influenţă americani 
puternic finanţaţi. Pe deplin conștient de importanţa aliaţilor 
politici într-un oraș de politicieni, Jones se căsătorise cu fiica lui 
Michael Carpenter, purtătorul de cuvânt al Casei Albe. Nu fusese 
vorba despre dragoste. Pe scurt, pe șleau, Jones era un pupător 
de funduri și știa ce fund să pupe. 

Madsen își îndreptă spatele și înconjură biroul ducându-se 
spre scaun. 

— Ai vorbit cu gardienii publici? 

Apelul către Biroul de Securitate al Casei Albe venise la cinci 
și patruzeci și cinci dimineaţa. La rândul lor, cei de-acolo îl 
sunaseră pe Madsen acasă. Lucrase pe bandă rulantă timp de 
exact patruzeci și două de minute. După ce închisese, Madsen 
luase legătura cu procurorul general și-l solicitase pe Jones. Il 
sunase pe Jones acasă, trezindu-l cu știrea că va conduce 
investigația Departamentului de Justiţie în cazul morţii lui Joe 
Branick. Deoarece Branick fusese membru al personalului Casei 
Albe și angajat federal, și pentru că trupul său fusese găsit într- 
un parc federal, guvernul federal, în general, și Departamentul 
de Justiţie al Statelor Unite, în particular, deținea jurisdicția 
asupra oricărei investigaţii. Misiunea lui Jones era să-i sfătuiască 
pe gardienii publici în acest sens. 

— Am vorbit cu ei la prima oră, azi-dimineaţă, după ce am 
încheiat convorbirea cu dumneavoastră, îl asigură Jones. 

— Și au fost de acord să-și transfere dosarele? întrebă 


VP - 37 


Madsen. 

— Au fost de acord, dar n-au jurisdicție, domnule general. 

Madsen își netezi cu palma o șuviţă de păr. În armată, 
scăpase de ciuf, dar îl acceptase din nou atunci când ofiţerul lui 
pentru relaţii publice îi recomandase să-și lase părul să crească, 
pe măsură ce se contura cariera sa politică. 

— Ce vrei să spui cu asta, că n-au jurisdicție? 

— Se pare că un ofiţer de la Poliţia din Charles Town a ajuns 
primul la locul faptei. Unul dintre detectivii lor a preluat 
jurisdicţia. Se pare că este cam încăpățânat în legătură cu asta. 
Jones își scoase un mic carnețel din buzunarul hainei și-și 
examină notițele. Un anume detectiv Tom Molia. A trimis 
cadavrul la legistul districtului. Își ridică privirea de pe notițe. 
Din punct de vedere tehnic, are dreptate. 

Madsen nici măcar nu încercă să-și ascundă neplăcerea 
provocată de întorsătură pe care o luaseră lucrurile. 

— la legătura cu legistul districtului și spune-i că urmează să 
elibereze cadavrul fără să pună întrebări. 

— Fără să pună întrebări? 

— Autopsia va fi efectuată la Departamentul de Justiţie. 

Jones îi adresă o privire întrebătoare. 

— Domnule? 

Madsen își fixă privirea pe carnetul și pixul lui Jones, 
rămânând astfel până când Jones strânse carnetul, închise pixul 
și le puse pe amândouă în buzunarul interior al hainei. 

— Nu sunt eu acela care să păteze reputaţia unui om mort, 
Rivers. Madsen ocoli biroul și deschise un sertar din stânga. Dar, 
după cum am spus, vreau să existe o totală deschidere între noi. 
li înmână lui Jones un pachet și continuă să vorbească, în timp 
ce Jones desfăcea plicul și scotea conţinutul. Am presupus că vei 
solicita înregistrările telefonice ale domnului Branick, pentru 
ancheta dumitale, așa că mi-am luat libertatea de a le obţine. 
Vei găsi un apel telefonic către Casa Alba, la ora nouă și 
treisprezece minute seara. Joe Branick l-a sunat pe președinte 
acum două seri. Președintele mi-a povestit că domnul Branick 
nu părea să fie bine, că băuse. Umblau vorbe despre unele 
excese, dar președintele nu vrea ca tot felul de zvonuri 
nefondate să fie repetate în presă. Era, lucru de înţeles, 
îngrijorat în privinţa stării prietenului lui, așa că s-a oferit să-l 
întâlnească în particular. Joe Branick a ajuns la Casa Albă în jurul 


VP - 38 


orei zece și douăsprezece minute seara. Vei găsi consemnări 
despre sosirea și plecarea lui. 

Madsen așteptă în timp ce Jones răsfoia hârtiile. 

— Declaraţiile luate de la cei doi ofiţeri de securitate în 
uniformă de la poarta de vest confirmă apariţia agitată a 
domnului  Branick. Preşedintele s-a întâlnit cu el în 
apartamentele particulare ale Primei Familii, singur. Mi-a 
povestit că Joe Branick nu arata deloc bine. Era într-o dispoziţie 
foarte proastă. 

— A spus de ce era supărat? 

Madsen începu să se plimbe prin lumina întretăiată a ușilor cu 
ferestre franţuzești, printre particulele de praf care jucau în 
aceste raze, ca într-un vechi film alb-negru, pe bobine. 

— Casa Albă acţionează prin mese de seară la ore târzii și 
strângeri de mâini la cocktailuri; știi asta, Rivers. Nu este felul în 
care aș alege eu să fac afaceri, dar, atunci când ești în Roma, te 
porți ca un roman. Ridică din umeri. Dacă Olivia mea ar fi trăit, 
nu sunt sigur că ar fi înţeles. 

— Să înțeleagă, domnule? 

Madsen se opri din plimbare și se întoarse spre asistentul 
procurorului general al Statelor Unite. 

— Soţia lui Joe Branick dispreţuia genul acesta de afaceri, 
Rivers. Rareori participa la ele. Alesese să trăiască la ţară. După 
cum mi-a spus președintele, mariajul lor era tensionat, iar 
domnul Branick, nefericit. Deprimat. Madsen se duse spre birou 
și ridică o singură foaie de hârtie, pe care i-o înmână lui Jones. 
Acum patru săptămâni, Joe Branick a completat o cerere pentru 
un permis de portarmă. Am îndrăznit, de asemenea, să obţin 
pentru dumneata o copie a acestui permis. 

Jones studie cererea. 

— Pe scurt, Rivers, acestea sunt chestiuni private. 
Președintele nu vrea ca reputaţia prietenului său să fie călcată 
în picioare. Sunt de acord, dar din cu totul alte motive. Madsen 
reveni în faţa biroului și rămase în picioare, privindu-l de sus pe 
Jones. Orice lucru negativ care se răsfrânge asupra lui Joe 
Branick se va răsfrânge și asupra președintelui, Rivers, ceea ce 
înseamnă că se va răsfrânge asupra administraţiei acestuia. 
Oricât de crud ar putea să sune pentru unii, eu nu vreau asta. În 
calitate de prieten al lui Joe Branick, președintele se va simţi 
foarte vinovat. Se va întreba dacă ar fi putut să-l oprească. Nu- 


A 


VP - 39 


mi permit să fiu tulburat de vinovăţii. Am pierdut mulți oameni, 
oameni buni, sub comanda mea. li onorăm și mergem mai 
departe, nu pentru că i-am uitat, ci pentru că nu i-am uitat. 
Avem o datorie de îndeplinit. Președintele are și el o datorie de 
îndeplinit, Rivers. Cea mai bună cale de a-și onora prietenul este 
să-și îndeplinească datoria aia și s-o facă bine. Am de gând să 
mă asigur că o va face; încă șase ani, cu voia lui Dumnezeu. 

Jones se ridică în picioare. 

— Am înţeles. 

— Bine. Se întoarse din nou la fotoliul său, vorbind peste 
umăr. Ți-aș sugera să începi investigația cu biroul domnului 
Branick. Am dat ordin să fie sigilat. 

— Sigilat? Pot să vă întreb de ce? 

— Pentru că nu știu ce ar putea să fie acolo și dacă nu cumva 
ar putea constitui un subiect sensibil pentru această 
administraţie ori pentru securitatea naţională. Domnul Branick a 
fost un confident al Casei Albe, Rivers. Madsen făcu o scurtă 
pauză. Dar te asigur că, începând din această clipă, ancheta îţi 
aparține. 


VP - 40 


7. 


ÎNTUNERICUL LĂSĂ LOCUL unei lumini înceţoșate. Imaginile 
pulsau și se mișcau în spirală deasupra lui. Sloane zăcea pe 
spate, holbându-se la luminile fluorescente de pe tavanul 
bucătăriei sale. Instinctiv, încerca să se ridice în capul oaselor, 
dar un val de greață făcu încăperea să se încline periculos, ca 
într-o călătorie cu un montagne-russe dintr-un parc de distracţii, 
așa că se prăbuși înapoi pe podea. Simţi o mână pe piept și privi 
cum imaginea care se învârtea deasupra lui încet, încet se 
oprea. 

Melda. A 

— Domnu’ David? Il pălmui și-i șterse fruntea cu o cârpă 
umedă, bălmăjind propoziţii grăbite. Imi pare atât de rău, 
domnu' David! Mi-a fost atât de teamă... Aud zgomote și 
gândesc că nu era vorba să fiți acasă. Dumneavoastră spus: 
„Melda, ne vedem duminică seară!” Işi duse mâna la gură, 
luptându-se cu lacrimile. 

Sloane se ridică încet în capul oaselor și-și trecu o mână peste 
un loc sensibil de la ceafă. O tigaie din fontă zăcea pe podea 
lângă genunchii Meldei. Nu-i fu greu să pună lucrurile cap la 
cap. La fel de dulce ca plăcinta de mere pe care o gătea, Melda 
era ca o bătrână robustă, care nu-și pierduse niciodată vigoarea 
fetei crescute la fermă. Luase în serios sarcina de a avea grijă 
de clădire. Stând în întuneric, cu spatele la ea, femeia mai întâi 
lovise și abia după aceea întrebase. Din fericire, Melda avea în 
jur de șaizeci de ani și doar un metru și jumătate, ceea ce 
redusese din forța pe care era capabilă s-o genereze. Lovitura 
fusese suficient de puternică încât să-l dezechilibreze; 
condimentele împrăștiate pe podea  rezolvaseră restul 
problemei. Işi amintea ca prin ceață că-și ridicase mâinile la 
timp ca să amortizeze impactul cu fruntea de tejghea. 

li strânse mâna cu putere. 

— E în regulă, Melda. Ai dreptate, am venit acasă mai 
devreme. Imi pare rău că te-am speriat. 

Văduvă, fără copii, Melda îl adoptase pe Sloane. Avea grijă de 
el atunci când era acasă, și de clădire, când pleca la treburile 


VP - 41 


lui. Îi păstra corespondenta, îl hrănea pe Bud, vagabondul pe 
care-l găsise hrănindu-se dintr-un tomberon din spatele clădirii, 
punea mâncare în acvariul peștilor. De asemenea, se ocupa și 
de rufele lui, de curăţenia apartamentului și lăsa vase din plastic 
cu mâncare în frigiderul lui, îndatoriri pentru care Sloane 
încercase s-o plătească, dar nu izbutise decât s-o supere. În opt 
ani, nu-i mărise niciodată chiria. Toţi banii pe care Melda i-i 
plătise, Sloane îi investise într-un cont pe piaţa financiară și în 
fiecare Crăciun îi înmână câte un cec, spunându-i că sunt 
dividende de la niște acţiuni ale unei firme de computere pe 
care le cumpărase pentru ea. 

Privi în jur prin bucătărie la sertarele deschise ale dulapului și 
la rafturile goale; conţinutul lor era împrăștiat pretutindeni, tot 
felul de lucruri erau amestecate cu farfurii, cești și tacâmuri. 
Mirosul înțepător al oţetului balsamic umplea încăperea. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

Ea continua să-i tamponeze fruntea cu cârpa. 

— Aţi fost jefuit, îi răspunse ea, cu ochii din ce în ce mai mari. 
Dezordinea oribilă, domnu' David. 

El se agăță de marginea tejghelei acoperite cu faianţă și se 
ridică în picioare, pantofii alunecându-i pe podea. 

Melda se ridică, la rândul ei. 

— Mă duc să chem pentru dumneavoastră un doctor. 

— Nu. Sunt bine. Lasă-mă doar o secundă, ca să-mi revin în 
fire. 

Ea își șterse mâinile pe un prosop. 

— Dezordinea asta, domnu' David, e peste tot. 

El părăsi bucătăria și intră în sufragerie, și aprinse lumina 
ținându-se de tejghea ca să-și menţină echilibrul. Melda avea 
dreptate. Era dezordine peste tot. Cioburile de sticlă erau 
împrăștiate pe covor. Tubul televizorului explodase pur și 
simplu. O carte plutea în acvariul peștilor. Până și capacele 
instalaţiei de aer condiţionat fuseseră smulse din pereţi. Melda 
suspina în spatele lui. 

Sloane se întoarse și o îmbrăţișă, simțind cum trupul mărunţel 
tremură. 

— E în regulă, Melda. Totul o să fie bine. 

Continua să vorbească încetișor, până când ea se opri din 
tremurat. 

— Ce-ar fi să faci un ceai? îi propuse el. 


VP - 42 


— O să vă fac pentru dumneavoastră niște ceai. Spusese asta 
pe un ton de parcă ideea i-ar fi aparţinut, după care o luă spre 
bucătărie, să caute ceainicul. 

Sloane începu să se plimbe prin apartament, neștiind de unde 
să înceapă. 

— Ai auzit ceva, Melda? Ai văzut pe cineva? Lui Sloane i se 
părea greu de crezut, din cauza gradului de distrugere, că așa 
ceva ar fi putut să treacă neobservat sau neauzit. 

Melda umplea ibricul cu apă de la robinet. 

— Eu auzit nimic, dar eu sunt plecată joia... seara mea de 
dans. 

Melda făcea parte dintr-un cerc de vârstnici, deschis la o 
biserică catolică locală. 

— Azi-dimineaţă vin să fac curat și găsesc asta, explică ea. 
Așa că urc din nou scările și chem poliția. Acum vin înapoi și 
dumneavoastră sunteţi în bucătărie, dar e întuneric și ochii 
mei... Of, domnu' David, îmi pare atât de rău... 

Sloane stătea în centrul camerei, privindu-și bunurile distruse, 
încercând să-și amintească din răsputeri care era locul lor. 
Mânat de curiozitate, traversă sufrageria, intră în dormitor și 
aprinse lumina. Salteaua fusese sfâșiată, iar dulapul fusese 
golit. Dar nu asta îl îngrijora. Obiectul care îl interesa stătea la 
vedere pe noptieră, lângă pat, un cadou de la un client 
recunoscător. 

Ceasul lui Rolex. 


VP - 43 


8. 


Departamentul de Justitie, 
Washington, D.C. 


RIVERS JONES SE LĂSĂ pe spate pe spătarul tapisat cu piele 
crem, legănându-se ritmic și răsucind o agrafă pentru hârtii, 
îndoită între degetul mare și arătător, în timp ce aștepta să i se 
facă legătura. Aruncase la coșul de gunoi punga maronie cu 
prânzul pe care i-l pregătise soţia lui, împreună cu un pahar cu 
cafea rece, ciugulind acum dintr-o brioșă de graham, din care 
mâncase jumătate. Privi la diplomele încadrate de rame 
împodobite, atârnate pe pereţii mohorâtului său birou 
guvernamental. S. RIVERS JONES al IV-lea. Trecuse mult timp de 
când renunţase la S, despre care puţini știau că venea de la 
Sherman, precum și la numeralul roman, care părea pretenţios 
dacă te aflai oriunde altundeva decât în inima Sudului. Ei bine, 
el nu mai era în Sud, cu băieţii de treabă care-și conduceau 
camionetele cu apărătoare pentru noroi și scuipau Skoal!! prin 
strungăreţe, și nici n-avea de gând să se mai întoarcă. 
Niciodată. De fapt, aștepta cu nerăbdare ziua în care nu va mai 
vedea cele două bucăţi supradimensionate de hârtie de pe 
pereţi, amintiri ale unei alegeri de carieră pe care tatăl său i-o 
impusese. Dacă n-ar fi fost infarctul care-l răpusese pe 
nenorocit, Jones nu se îndoia că și-ar fi admirat diplomele într-un 
birou cu vedere spre centrul orașului Baton Rouge, din 
Louisiana. 

Jones ciuguli încă o bucată din brioșă și-și lăsă capul spre 
spate, încercând să nu împrăștie firimituri pe costum. Telefonul 
lui Parker Madsen îl trezise dintr-un somn adânc. Spre deosebire 
de general, nu era o persoană care să se trezească de cum se 
crăpa de ziuă, pentru exerciţii fizice și desfătări. Avusese timp 
doar să facă un duș și să se bărbierească - mersul la W.C. putea 
fi lăsat pe altă dată - ca să ajungă în Aripa de Vest la ora 
stabilită pentru întâlnire. Madsen pretindea punctualitate. 


11 Marcă de tutun de mestecat de tărie medie, produs de U.S. Smokeless Tobacco 
Company (n.tr.). 


VP - 44 


Individul era o pacoste, cu formalităţile lui, „da, domnule”, „nu, 
domnule” și toate porcăriile astea, dar se vorbea prin cercurile 
de la Washington că era un candidat serios la președinția 
Partidului Republican, în echipă cu Robert Peak, la următoarele 
alegeri. lar asta îl plasa pe Madsen pe primul loc pe lista 
candidaților la președinție. Nu era de mirare că moartea lui Joe 
Branick îl făcuse să strângă zdravăn din fese. Cu o economie 
care continua să se prăbușească în rahat, în timp ce șomajul și 
inflaţia evoluau în direcția opusă, cu escaladarea terorismului 
îndreptat împotriva Statelor Unite, surprinzătoarea sinucidere a 
unui om despre care se presupunea că ar fi cel mai apropiat 
confident al președintelui nu putea în niciun caz să amelioreze 
situaţia. Generalul ţintea poziţia fruntașă, ceea ce-i convenea lui 
Jones. Nu-i păsa în ce căruţă se urca, atât timp cât era un loc și 
pentru el. 

Jones tocmai închisese telefonul, după ce vorbise cu legistul 
districtului Jefferson. Doctorul Peter Ho nu opusese nicio 
rezistenţă. Deloc surprinzător. Majoritatea angajaţilor din district 
erau leneși. Ho păruse ușurat la auzul veștii că nu va trebui să 
facă o autopsie în weekend. În câteva clipe, Jones avea să-l 
lămurească și pe detectivul din Charles Town, care, fără 
îndoială, va reacţiona la fel aflând că va scăpa de un dosar de 
pe birou. Chestiunea va fi bine mersi închisă și Jones va avea un 
alt aliat puternic de partea sa. 

Secretara îi întrerupse gândurile, anunţându-l că-i făcuse 
legătura. Se aplecă în faţă, întrebându-se cum va arăta 
titulatura de congresman sau de senator, pe o bucată de hârtie 
înrămată. 

e 

CLAY BALDWIN SE REPEZI înainte, iar picioarele taburetului 
scârțâiră pe linoleum. Cu fiecare apel nepreluat bătea cu 
degetele tot mai repede în birou. Asistentul procurorului general 
al Statelor Unite îi spusese cât se poate de răspicat că nu voia 
ca telefonul să fie pus pe mesageria vocală. Baldwin se răsuci să 
examineze panoul alb pe care scrisese numele fiecărui angajat 
al secției. De obicei, un magnet portocaliu de sub cuvântul 
„Intrări” îi indica persoana care ar fi trebuit să răspundă la 
nenorocitul ăla de telefon, dar asta nu însemna nimic dacă 
numele de pe tablă era al lui Molia. Tom Molia uitase de 
funcționarea panoului și Baldwin bănuia că toate aceste goluri 


VP - 45 


de memorie ale detectivului erau intenţionate. 

Baldwin se ridică și-și adună puterile pentru a face față durerii 
care nu întârzie să-i săgeteze piciorul drept, amorţit. Cu o 
grimasă, întinse firul telefonului, ca să poată privi printre 
jaluzelele care acopereau fereastra cu plasă. Cum era de 
așteptat, Molia stătea în mijlocul încăperii, distrându-i pe Marty 
Banto și alţi doi polițiști în uniformă, folosind mai multe gesturi 
ale mâinilor și expresii faciale decât o adolescentă. 

Baldwin urlă prin geam. 

— Hei, Cârtiţă! 

Tom Molia se opri, își ridică privirea spre Baldwin și-i făcu 
semn cu mâna. 

Baldwin arătă către telefon. 

— Am... un... apel... pentru... tine. 

Molia își duse mâinile la inimă și-i răspunse, mișcându-și 
buzele fără sunet. 

— Şi... eu... te... iubesc... Clay. 

Banto și polițiștii izbucniră într-un hohot de râs neauzit. 

„Nenorocitul”. 

— Ridică odată afurisitul ăla de receptor, Cărtiţă! Baldwin privi 
cum Molia se duce în biroul lui și ridică receptorul. Fir-ar să fie, 
Cârtiță! Nu mă joc de-a baba oarba aici. Răspunde naibii la 
telefon! 

— Nu eram sigur de ce făceai, Clay. Am crezut că te-ai apucat 
de ceva dansuri irlandeze pe-acolo. lar ai făcut chestia aia cu 
piciorul. 

Baldwin își stăpâni bătăile din picior. 

— Piciorul meu a amorțit... și sunt englez, nu irlandez. Ce 
crezi că fac? Am un apel pentru tine. 

— Un apel. Ei bine, pentru numele lui Dumnezeu, Baldy, cine 
e, regina în persoană? 

Baldwin scoase un șuierat slab. Ştia că polițiștilor le plăcea să 
scurteze numele de familie, dar porecla cu care-l gratulase Tom 
Molia se întâmpla să-i descrie, în același timp, cu acuratețe 
podoaba capilară, care se împuţina pe zi ce trece. 

— E un procuror al Statelor Unite, de la Departamentul de 
Justiţie. 

— Ei bine, ce mama naibii, Baldy, de ce n-ai spus așa? Gata 
cu pălăvrăgeala! Nu lăsa omul să aștepte! Fă-mi legătură! 

— Ți-am spus eu... 


VP - 46 


— Timpul trece, Clay. 

Amintindu-și de admonestarea primită din partea asistentului 
procurorului general al Statelor Unite, Baldwin se întoarse 
repede în birou și-i făcu legătura. 

e 

TOM MOLIA ÎI FĂCU semn lui Clay, asigurându-l că totul e în 
regulă, în timp ce răspundea la telefon. 

— Aici detectivul Molia. 

— Domnule detectiv Molia, îi răspunse o femeie, sunteți 
disponibil să vă fac legătura cu asistentul procurorului general al 
Statelor Unite, Rivers Jones? 

Era unul dintre numele acelea sudiste ciudate, și probabil că 
ăsta era motivul acelei formalități. Molia se simțea ispitit să-i 
spună femeii: „Sigur, spune-i să mă sune”, după care să închidă, 
dar se abţinu. 

— Daţi-mi legătura, zise el, așezându-se la un birou care arăta 
de parcă n-ar fi fost curățat de ani de zile. 

— Detectiv Molia? 

— Ce mai faceţi voi, băieți, acolo, la Justiţie, în dimineaţa asta, 
Rivers? Staţi la răcoare sau curge apa pe voi cu găleata, cum ni 
se întâmplă nouă? 

Molia se lăsă pe spătarul scaunului și-și puse picioarele pe 
colţul biroului, împrăștiind tot felul de hârtii și de dosare din 
carton pe linoleumul uzat. Un mic ventilator portabil se învârtea 
pe un dulap antic din metal, într-o încăpere de două birouri, în 
care fuseseră înghesuite trei. Hârţoagele ascundeau fotografii 
înrămate cu neveste și copii, iar pereţii erau căptușiţi cu afișe 
înfățișând infractori căutaţi, și un bogat sortiment de ciudăţenii, 
inclusiv o ţintă neagră de la standul de tragere, găurită de un 
glonţ în frunte, cu mai multe găuri făcute de săgețile de dart. 
Două săgeți erau înfipte în ea. O a treia zăcea pe podea, în 
apropierea biroului detectivului. 

— Suntem bine, domnule detectiv. Sunt într-un birou cu aer 
condiționat. 

— Ei bine, să fii recunoscător pentru asta, pentru că iar o să 
fie caniculă, din câte mi s-a spus. 

— Dumneata te-ai ocupat de cazul Joe Branick, domnule 
detectiv? 

— Te referi la sinucidere? 

— Da, domnule detectiv Molia, mă refer la sinucidere. Jones 


VP - 47 


vorbea intenţionat pe tonul „lasă că te ameţesc eu”. 

— Nu există încă un raport oficial, dar îmi revine. Norocul 
meu. Am fost ocupat săptămâna trecută mai ceva decât un 
iepure din deșert în călduri. Mă refer la muncă, înţelegi? Molia își 
cobori picioarele, culese săgeata de pe podea și aruncă la ţintă, 
lovind silueta în umăr. Răsfoi hârtiile de pe birou. Cel puţin, ăsta 
arată destul de curăţel. L-au găsit pe tip la câteva sute de metri 
de mașina lui. O singură rană provocată de glonţ la tâmplă. 
Arma în mână. Cartuș consumat. Tras de la mică distanţă. 
Probabil nu se va găsi glonţul, având în vedere terenul. Arsuri de 
praf de pușcă pe mâna dreaptă și tâmplă... Bla-bla-bla. Am 
cerut testul balistic. Nu poate fi mai simplu decât atât. 

Simplu, cu excepţia faptului că nimeni nu mai auzise ceva de 
Bert Cooperman și, în ciuda asigurărilor că Bert depusese o 
cerere pentru o scurtă vacanţă, nu răspundea la telefon, mașina 
de patrulare nu era parcată în faţa casei lui, iar acum, 
Departamentul de Justiţie lua act de un simplu caz de 
sinucidere. Durerea din măruntaiele lui Molia se transformase 
într-o suferinţă pe care un tub de Tums” și două înghiţituri de 
Pepto Bismal!5, pe care-l ţinea în sertarul biroului, n-o potoliseră. 

— Cu ce autoritate ai cerut un test balistic, domnule detectiv? 

Molia izbucni în râs. 

— Cu ce autoritate? Ce, glumești, Rivers? Am un cadavru. Am 
o armă. Am un cadavru ținând în mână o armă. Cer un test 
balistic. N-am nevoie de nicio autoritate pentru asta. Il auzi pe 
Jones trăgând adânc aer în piept. Ai astm, Rivers? Am și eu 
accese de alergie la fân în perioada asta. 

— Sunt sigur că ai urmat procedura normală, domnule 
detectiv Molia... 

— Cârtiţă. 

— Ce spui? întrebă Jones, pe un ton iritat. 

— Spune-mi Cârtiţă. Nu mi s-a mai spus „domnule detectiv 
Molia” de ani de zile. Îmi tot spui „domnule detectiv Molia” și mă 
simt obligat să mă uit prin cameră după tatăl meu. Mi-ar plăcea 
să-l văd, deși m-ar speria al naibii de tare; e mort de aproape 
șase ani. 


12 Tablete care conţin carbonat de calciu și alte ingrediente, având rolul de a reduce 
aciditatea gastrică (n.tr.). 

13 Soluţie medicinală împotriva tulburărilor stomacale și intestinale, arsurilor, acidității 
gastrice și grețurilor (n.tr.). 


VP - 48 


— Da, domnule detectiv Molia, zise Jones. După cum 
spuneam, sunt sigur că testul balistic este o procedură 
standard, dar această moarte... acest om... a fost un angajat al 
Casei Albe și un bun prieten al președintelui. 

— Mda, cred că am citit pe undeva despre asta. 

— Exact. 

— Ei bine, spune-i președintelui că nu trebuie să transpire 
pentru chestia asta, Rivers. Mă voi ocupa personal de caz. 

Urmă o pauză. 

— Sunt sigur că te-ai descurca de minune, domnule detectiv. 

Molia simţi că urmează un „dar” și, cum îi plăcea fiului său T.J. 
să spună, avea să fie unul mare!. Asistentul procurorului 
general al Statelor Unite nu-l dezamăgi. 

— Dar nu și de astă dată. Departamentul de Justiţie se va 
ocupa de această problemă. Vei înceta investigația și îmi vei 
preda dosarele. 

— Cu tot respectul cuvenit ţie și președintelui, Riv, dar 
cadavrul... 

— Domnule detectiv Molia, mi se pare mie sau mi-ai spus Riv? 
Lasă-mă să-ţi explic ceva. N-am o poreclă. Am un titlu. Sunt 
asistentul procurorului general al Statelor Unite. Asta este la 
Departamentul de Justiţie. Și tot ăsta e și locul în care vei trimite 
dosarele. Am fost destul de clar? 

Molia ar fi fost dispus să-i acorde lui Jones circumstanțe 
atenuante, să presupună că avea prea mult de muncă și că era 
prea stresat, ca majoritatea tipilor de la guvern, și că și-a uitat 
manierele acasă, dar detesta să-și exercite cineva autoritatea 
asupra lui. Tatălui său îi plăcea să spună că titlurile erau precum 
fundurile: oricine avea câte unul. În Washington, unii aveau 
două, ceea ce-i făcea de două ori mai împuţiţi. 

— Ei bine, asta da replică! ripostă el. Ești sigur că te afli într- 
un birou cu aer condiționat, Rivers? Pari puţin cam tensionat în 
dimineaţa asta. 

— După cum spuneam... 

— De fapt, eu eram cel care vorbea, Rivers. M-ai întrerupt. Și 
nu este prima dată, aș putea să adaug. Și ceea ce spuneam era 
că, ţinând cont de tot respectul cuvenit ţie și președintelui, 
cadavrul a fost găsit în Virginia de Vest de un poliţist din Charles 
Town. Asta înseamnă că este o problemă a poliţiei locale sau, ca 


14 joc de cuvinte intraductibil în textul original, între but (dar) și butt (fund) (n.tr.). 
VP - 49 


să fiu și mai clar, pentru că am fost nenorocitul băftos care s-a 
trezit cu noaptea-n cap și și-a lăsat patul călduț ca să se ducă 
într-acolo, asta înseamnă că e problema mea. 

— Începând din acest moment nu mai e problema dumitale, 
șuieră Jones. Jurisdicţia Departamentului de Justiţie o înlătură pe 
a poliţiei, iar Casa Alba a cerut în mod expres ca acest birou să 
se ocupe de anchetă. Orice încercare de amestec din partea 
dumitale va fi sancționată cu toată duritatea. Am fost destul de 
clar, domnule detectiv? 

— Ce ancheta? 

Urmă ceea ce unora le plăcea să numească „o tăcere plină de 
semnificații”, dar pentru Molia era doar „o tăcere prostească”. 
Rivers Jones, asistentul procurorului general al Statelor Unite, 
din partea Departamentului de Justiţie, își extrăgea limba din 
gât, trăgând de timp printr-o tăcere prostească, străduindu-se 
să caute un răspuns. 

— Poftim? 

— Ai spus anchetă, Rivers. Despre ce anchetă vorbești? 

— Dacă am spus anchetă, am greșit. Puterea obișnuinţei. Am 
vrut să spun: „chestiune”. Ne vom ocupa noi de această 
chestiune. 

Nu era suficient. 

— N-ai greșit. Ai spus că ţi-a cerut Casa Alba să conduci o 
anchetă. Cât se poate de clar, aș putea spune. 

Urmă o nouă pauză. Jones era pe punctul de a se înfuria, ceea 
ce era, de asemenea, previzibil. Atunci când făceai presiuni 
asupra unei persoane care n-avea la dispoziţie un răspuns, fie 
că se pierdea, fie se enerva. Din nou, asistentul procurorului 
general al Statelor Unite nu-l dezamăgi. 

— Domnule detectiv Molia, te joci cu mine? Pentru că, dacă 
asta faci, vreau să știi că nu este câtuși de puţin amuzant. N-am 
timp. Ordinele mele vin de la președintele Statelor mă-sii Unite. 
Dacă ordinele acestea sunt destul de bune pentru mine, sunt al 
naibii de sigur că vor fi destul de bune și pentru dumneata. 

Molia își scoase creionul de după ureche și se aplecă pe 
scaun, înfigând instrumentul de scris într-un hamburger mâncat 
pe jumătate, de pe o bucată de hârtie cerată galbenă, pătată de 
grăsime. Apăsase intenţionat pe un anumit buton, iar Jones nu 
avusese suficient creier sau temperament, ca să-l convingă să 
renunţe. Oamenii care aveau ceva de ascuns erau fie evazivi, fie 


VP - 50 


agresivi. Jones era și una, și alta. În timpul discuţiei, făcuse două 
greșeli: îi permisese lui Molia să afle că se desfășoară o anchetă 
și îi divulgase că era implicată și Casa Alba. Instinctul nu-l înșela 
niciodată. 

— Ei bine, domnule asistent al procurorului general al Statelor 
Unite, Rivers Jones, eu sunt doar un detectiv de poliţie și încerc 
să-mi fac datoria, pe care am jurat s-o fac cât mai bine cu 
putinţă acum douăzeci de ani. Așa că, până când primesc 
ordinele corespunzătoare de la superiorii mei, îmi voi conduce 
ancheta în interesul cetățenilor din districtul... mă-zsii... 
Jefferson. 

— Cine sunt superiorii dumitale, domnule detectiv Molia? 

— Ar fi comandantul secţiei de poliţie, J. Rayburn Franklin... al 
treilea, spuse el, după care îl auzi pe Rivers Jones închizând 
telefonul. 


VP -51 


9. 


Birourile de avocatură Foster & Bane 
San Francisco 


SLOANE IEȘI DIN lift și parcurse în grabă salonul de recepție 
din marmură italiană, cu covoare persane mari, mobilier din 
piele și opere de artă pe pereţi. Zone de primire asemănătoare îi 
întâmpinau pe clienţi la fiecare dintre cele cinci etaje ocupate de 
Foster & Bane: un decor scump, potrivit unei firme de aproape o 
mie de avocaţi, care produceau trei sute treizeci de milioane de 
dolari venit anual, prin birourile răspândite în Statele Unite, 
Europa și Hong Kong. 

Sloane rămăsese în urmă cu programul; polițiștii nu se 
grăbiseră să ajungă la apartamentul lui. lar după ce ajunseseră 
acolo,  păruseră foarte  dezinteresaţi, punând întrebările 
obligatorii, care constituiau de fapt cam toată ancheta. Sloane 
n-avea nicio idee cine ar fi putut să-i distrugă apartamentul sau 
din ce motiv; dar pentru că nu dispăruse nimic de valoare, nici 
măcar Rolexul, își închipuia că magazinele de amanet nu aveau 
să-i fie de vreun ajutor. Suportase toate, deoarece știa destule 
despre companiile de asigurări ca să știe că prima lor întrebare 
va fi dacă a făcut plângere la poliţie. Acum, când partea cu 
raportul fusese rezolvată, trebuia să redacteze cererea, dar 
ținea la birou documentaţia despre asigurare. 

Fiind aproape ora unsprezece, biroul avea să fie în plină 
agitaţie, ceea ce însemna că va fi obligat să răspundă la 
întrebări de genul: de ce un om care se presupunea că s-ar afla 
în prima sa vacanţă din ultimii cinci ani se întorcea la birou. Se 
hotărâse să răspundă simplu. Incercă să se ocupe de niște 
probleme nerezolvate înainte de a pleca din oraș. 

Păși hotărât pe lângă biroul de la recepţie de la etajul 
nouăsprezece, încadrat de o priveliște panoramică a golfului San 
Francisco, care se întindea de la Angel Island până la Bay 
Bridge, după care trecu, aplecându-se, după colţ. Holurile erau 
goale, deși putea auzi voci revărsându-se din birouri: asociații, 
trudindu-se să-și asigure „orele facturabile”. Mai preţioase decât 


VP - 52 


aurul, „orele facturabile” erau mijloacele pe care marile birouri 
de avocatură le foloseau ca instrument de măsură pentru 
productivitatea asociaţilor și devotamentul acestora faţă de 
firmă, fără să mai menţionăm taxarea clienţilor pentru serviciile 
lor. 

Tina Scoccolo reacționă cu întârziere, în timp ce trecea pe 
lângă ghereta ei închisă cu sticlă. Nu era chip să treci fără să nu 
te observe. 

— Ce naiba cauţi aici? Părea mai mult enervată, decât 
curioasă. 

Sloane își duse un deget la buze, fără a-și întrerupe mersul cu 
pași mari, concentrându-se asupra liniei de sosire de la capătul 
holului: ușa de la biroul său, din colțul de nord-vest al clădirii. 

— Nu sunt aici. Nu m-ai văzut. 

Tina ieși din spatele peretelui de sticlă, în timp ce el zbura 
mai departe. 

— Să înţeleg că n-am purtat discuţia asta? 

Intrebarea ei îl ajunse din urmă pe hol. 

— N-am purtat-o. Să-mi preiei apelurile. 

— Șchiopătezi. 

Deschise ușa biroului său, făcu o jumătate de pas înainte și se 
opri brusc, ca un turist în spatele unei funii roșii care limitează 
accesul vizitatorilor într-un muzeu. Privi spre plăcuța de pe ușă. 
DL DAVID SLOANE. 

Nu-și recunoștea biroul. Dezordinea pe care o făcuse în 
aproape paisprezece ani de practică dispăruse în mod 
miraculos. Doi ficuși în ghivece înlocuiseră teancurile de dosare, 
carnetele galbene pentru însemnări și probele de la procese 
care de ani de zile tot amenințau să se răstoarne peste birou. 
Putea să distingă până și modelul gri-albăstrui de pe covorul 
maroniu. Un mic teanc de scrisori stătea aranjat cu grijă pe 
suportul de lângă cutia sa cu „Intrări”, acum goală. Ultima zi în 
care-și amintea că văzuse fundul tăvii fusese și prima lui zi în 
firmă. Se simţi pângărit, dar și eliberat. Asemenea majorităţii 
avocaților, dezordinea îi oferea confort, iar Sloane se înfășura în 
ea ca într-un pled. Acum însă nu-și mai putea aminti de ce toate 
acele hârtii erau atât de importante și se simţea ca și cum i s-ar 
fi luat o mare greutate de pe umeri. 

Strigă de-a lungul holului: 

— Tina? 


VP-53 


— Regret, îi răspunse ea. Nu te aud. Nu ești aici. 

El zâmbi, păși peste prag își trecu degetele peste birou, 
detectând urmele unui produs de tratare a lemnului, precum și 
un iz de lămâie. Tina îi îndreptase până și tabloul abstract de 
deasupra credenţei, cel de lângă diplomele de pe Peretele 
Vanităţii, unde reperă noua achiziţie. Înrămaseră articolul și-l 
atârnaseră printre diplome, încercând să-l ascundă, din motive 
necunoscute. Titlul fusese formulat într-o manieră foarte 
arogantă: „Performerul din San Francisco”. 

Dedesubt era fotografia lui, cea cu care-l plesnise Patricia 
Hansen peste piept, mult mai groaznică decât titlul, dacă așa 
ceva era posibil. Fotograful îl surprinsese lângă o masă dintr-o 
sală de conferință, înclinat ca Turnul din Pisa. O tunsoare 
proaspătă îi zbârlise șuvițele rebele, iar gelul, pe care îl folosise 
din belșug ca soluţie de ultim moment, îi colorase părul 
castaniu-închis, într-un negru lucios, modelându-l ca pe o mască 
din plastic pentru Halloween. Lumina care intra prin ferestrele 
sălii de conferinţe arunca umbre adânci peste maxilarul și 
pomeţii săi proeminenţi, ca niște rădăcini, îmbătrânindu-l cu 
zece ani. Tenul măsliniu, sprâncenele dese și buzele pline îi 
îndulceau de obicei înfățișarea, dar cu umbrele acelea sinistre și 
părul sculptat, arăta ca un ticălos spilcuit din cărţile cu benzi 
desenate. 

In ton cu titlul și fotografia, articolul era o schiță pompoasă 
despre „cel mai bun avocat pentru cazuri de omucidere din 
culpă din San Francisco”. Bob Foster îi ceruse insistent să stea 
de vorbă cu reporterul - lucru care îi provoca silă -, apoi îi 
furnizase reporterului citate care aveau, toate, drept scop 
atragerea potenţialilor clienţi, nimic care să salveze aparențele 
și să reflecte modestia care îl caracteriza pe Sloane. De la 
publicarea articolului, Sloane se simţise ca și cum ar fi avut o 
țintă desenată pe spate. Cazurile lui în derulare se dublaseră, iar 
toate speranțele pe care le nutrise în privinţa unor învoieli se 
evaporaseră. Clienţii săi prinseseră curaj, încrezători în șansele 
lor de reușită, iar avocaţii părţii adverse priveau asta ca pe o 
provocare, fiecare dintre ei dorindu-și să fie cel care-l va da jos 
de pe postament. 

Sloane lua articolul înrămat de pe perete, întorcându-se ca să- 
| strecoare în sertarul biroului, când ușa încăperii se izbi de 
perete și o procesiune de avocaţi, stagiari și personal intră în 


VP - 54 


marș în frunte cu Tina, strigând: „Surpriză!” și azvârlind cu 
confetti. Cineva îi suflă la ureche dintr-o trompetă din carton. 
Tina ducea pe braţe o jumătate de tort, cu două lumânări în 
vârf, un „L” și un „5”, cu toate că, la o examinare mai riguroasă, 
se observa că „1” fusese cioplit grosolan dintr-un „3”. Cei șase 
asociați care lucrau pentru Sloane încercau să treacă unul în 
faţa altuia ca să obţină un loc în faţă, ca niște copii care se jucau 
din curtea școlii, vrând să se asigure că sunt văzuţi, iar cei care 
încă se străduiau să facă parte din „Mașina de procese Sloane”, 
așa cum era numită acum, să fie siguri că-i vor strânge mâna. 

Tina îi întinse tortul. Sloane lăsă articolul înrămat pe birou, 
scutură steluțele albastre și aurii de pe umeri și smulse 
serpentinele de hârtie din păr. Literele de pe glazură păreau ca 
un rebus neterminat: 


LȚI 
NI 


— Pentru ziua cui e tortul ăsta? 

— Suflă în lumânări, îl povăţui Tina, ignorând întrebarea. Puse 
tortul pe biroul lui și începu să taie felii. Plănuisem să sărbătorim 
victoria luni, când ai spus că o să te întorci. Regret, dar asta a 
fost tot ceea ce am putut să fac într-un timp atât de scurt. li 
întinse o farfurie din carton cu un pătrăţel de ciocolată. 

— Ce-i gălăgia asta? 

Bob Foster, cu vocea lui asprită de două-pachete-pe-zi, părea 
un motor obosit care dădea rateuri într-o dimineaţă rece. Intră 
în biroul lui Sloane, strălucind într-o cămașă albastră bine croită 
cu guler alb, butoni din onix și cravată pictată manual, o formă 
de rezistenţă împotriva modei hainelor obișnuite popularizate de 
industria tehnologică, pe care firmele de avocatură din 
Francisco le îmbrăcaseră cu reţinere. Mulțimea se dădu la o 
parte din calea lui Foster, la fel cum apele Mării Roșii se 
despărțiseră în faţa lui Moise. 

Foster îl înfruntă pe Sloane. 

— Două ore? Ai ţinut juriul două ore, Sloane? Ce te-am învățat 
eu? rosti el, cu o indignare glumeaţă, stârnind râsetele grupului. 
Il apucă de mână. Bună treabă! Nu credeam c-o să ne mai 
salvezi fundurile de data asta. Frank Abbott m-a sunat la prima 
oră, azi-dimineaţă. E foarte fericit. S-ar putea să-l bat la golf în 
weekendul ăsta. 


VP -55 


Sloane se sili să zâmbească. 

— Minunat. 

Foster se aplecă în faţă, cu un aer conspirativ. 

— Știu că puţoiul ăla e o mare pacoste. Toţi știu asta, dar e 
nepotul lui și, crede-mă, cu Paul Abbott la cârmă, Abbott 
Security va fi într-o primejdie mai mare decât niște porci la o 
fermă, ceea ce pentru noi înseamnă o afacere bună. Și-a 
concediat avocaţii. Ne trimite șapte dosare în derulare. 

Lui Sloane i se făcu râu. 

— Să speram că episodul ăsta cu Scott n-o să schimbe prea 
mult procedurile companiei. Foster se retrase și dădu drumul 
mâinii lui Sloane. Îi privi în treacăt hanoracul, șapca de baseball 
cu emblema celor de la San Francisco Giants și blugii. Ce naiba 
cauţi aici? Nu ţi-ai mai luat o vacanţă de pe vremea când eram 
șaten. Credeam că ai plecat să te caţări pe vreo stâncă, pe 
undeva. 

— Am venit să mă ocup de unele probleme nerezolvate. 

Foster își arcui o sprânceană. 

— Nu-i vinde castraveți grădinarului, Sloane! O problemă sau 
două nerezolvate într-o vineri se transformă într-o jumătate de 
zi; pe urmă, ajungi la concluzia că ai putea, la fel de bine, să stai 
până la sfârșitul zilei, ca să ai weekendul liber, dar nu ajungi la 
prima problemă nerezolvată de pe listă, pentru că telefonul 
sună de sare din furcă, asociaţii tăi petrec mai mult timp la tine 
în birou decât la ei și n-ai timp nici să te duci să faci pipi. 
Următorul lucru pe care o să-l mai constaţi o să fie că s-a făcut 
duminică și te sună nevasta, spunându-ți că vrea un afurisit de 
divorţ și jumătate din venitul tău... Cunoaștem toate astea. 

Grupul izbucni în râs, deși era mai mult adevăr decât umor în 
tirada lui Foster. Jumătate dintre asociații de la Foster & Bane 
divorțaseră cel puţin o dată, iar Foster, de două ori. Acesta din 
urmă își privi ceasul. 

— Un sfert de oră. Apoi, te scot personal afară în șuturi de- 
aici. Se întoarse către ceilalţi. În regulă, oameni buni, mâncaţi- 
vă tortul și întoarceţi-vă la muncă, să poată și omul să plece în 
vacanţă. 

Rostogoli o felie zdravănă de tort pe o farfurie, își linse 
ciocolata de pe degete și dispăru după colţ, lătrând de-a lungul 
holului la un telefon care suna. 

— Vin acum, pentru numele lui Dumnezeu! 


VP - 56 


Grupul se împrăștie cu strângeri de mână și cu semne cu 
degetele mari ridicate, până când rămase numai Tina. 

— Parcă ai zis că pleci de azi. Credeam că te duci să te caţări 
pe stânci, zise ea. 

Sloane se duse în spatele biroului și ridică o scrisoare din 
vârful grămezii. 

— Voiam să-mi fac ordine pe birou, ca să nu mai am grija 
asta. Se pare că nu mai e nevoie. Mulţumesc că ai făcut 
curățenie pe aici. 

— Eu și cele două buldozere. 

Sloane arătă cu capul către ficuși. 

— Plantele dau bine. 

— M-am gândit că ai nevoie de mai mult oxigen. 

— Aici sau în general? 

— Refuz să mă pronunţ”. 

— A ce miroase? 

— A aer curat. 

Se răsuci pe călcâie și închise ușa. La treizeci și trei de ani, 
Tina Scoccolo era cu patru ani mai tânără decât Sloane, dar, 
uneori, îl trata ca o mamă, poate din obișnuinţă. Avea un băiat 
de nouă ani, Jake, dintr-o căsătorie eșuată, care o transformase 
într-un părinte unic la matura vârstă de douăzeci și patru de ani, 
experienţă care, în aparenţă, o întărise. Sloane nu știa că ea să 
fi mers vreodată la vreo întâlnire, deși ocaziile nu lipsiseră. La 
petrecerile firmei, unde avocaţii beau prea mult și se cuplau cu 
prea multă dezinvoltură, Tina juca rolul unei delicatese într-un 
castron cu fructe. La înălțimea ei de 1,73, avea constituţia unui 
alergător, picioare suple și umeri puternici, care se subţiau către 
talia îngustă. Deși nu era o frumusețe, era foarte atrăgătoare. 
Părul cafeniu-roșcat, lung până la umeri, îi încadra tenul deschis, 
cu o urmă de pistrui la rădăcina nasului, care-i dădea un aer 
tineresc. Avea niște ochi albaștri care scânteiau atunci când 
râdea, devenind de un cenușiu rece ca piatra atunci când se 
supără. Tina fie ignora avansurile nedorite, punându-i pe avocaţi 
la punct cu câte-un comentariu abil - de regulă, despre soții -, 
fie părăsea petrecerile devreme, înainte ca alcoolul să dezlege 


15 În textul original, / plead the Fifth, care s-ar traduce literal prin „Invoc al Cincilea 
Amendament”. Acest amendament la Constituţia Statelor Unite prevede, printre 
altele, că o persoană poate refuza să facă anumite afirmaţii prin care s-ar incrimina 
(n.tr.). 


VP - 57 


limbile. 

— Ești bine? Își încrucișă brațele ca un diriginte de școală în 
așteptarea unui răspuns sincer. 

— Da, spuse el. 

— Pari obosit. 

— Sunt obosit. Asta fac procesele: te obosesc. 

— Nu ești bolnav? 

— N-ai tu norocul ăla! 

Ea se apropie, examinându-i fața. 

— Ce e cu cucuiul de pe fruntea ta? 

Sloane își trase pe ochi cozorocul șepcii. 

— Un cucui și-atât. M-am lovit la cap. 

— Căţărându-te pe stânci? îl întrebă ea, pe un ton 
dezaprobator. 

— Nu încă. 

Își scoase hanoracul și se așeză în fotoliul din piele, dar Tina 
rămase hotărâtă pe poziție. După atâţia ani petrecuţi împreună, 
știa când el turna gogoși și Dumnezeu îi era martor că ea nu 
ezita niciodată să-l tragă la răspundere și că nici acum n-o va 
face. 

Sloane se lasă pe spate. 

— Bine. Cineva mi-a spart apartamentul și l-a distrus. Mi-am 
petrecut cea mai mare parte a dimineţii ocupându-mă de asta. 

— E oribil. Ai... 

— Chemat poliţia? Da. Au venit, au făcut un raport, dar asta e 
tot ceea ce vor face, pentru că n-au suspecți și se pare că n-a 
dispărut nimic de valoare. 

— Ai de gând să... 

— Fac o cerere la compania mea de asigurări? Da. E unul 
dintre motivele pentru care am venit. 

— Ai... 

— Vreo idee despre cine a făcut-o? Nu, doar suspecţii 
obișnuiți, cei care mă urăsc. 

Se încruntă la el. 

— Bine, așa să fie. Se întoarse să plece. 

El lăsă jos teancul de scrisori. 

— Tina? 

Ea se întoarse. 

— Îmi pare rău. Sunt doar puţin obosit și frustrat. Nu voiam să 
mă descarc pe tine. 


VP - 58 


— Scuzele sunt acceptate. Pot să te ajut cu ceva? 

— Te pricepi să alegi mobilă din cataloage? 

— Ți-au distrus și mobila? 

— Am nevoie de o canapea și de un fotoliu asortat. Din piele. 
Culori obișnuite. Doar ceva pe care să stau. Mai am nevoie de 
un televizor și de o combină muzicală, și de o saltea nouă. 

— Ți-au furat salteaua? 

— Nu, doar au sfâșiat-o. 

— De ce? 

El ridică din umeri. 

— Asta-i întrebarea. Găsește pe cineva care s-o livreze. Trece 
comanda pe cartea mea de credit. 

— Am mână liberă? 

— Nu-mi goli contul. A, și ești amabilă să-mi aduci dosarul 
personal de asigurare a clădirii? 

Așteptă ca ea să plece și să închidă ușa. Se roti cu fotoliul 
către o priveliște panoramică de un albastru cristalin, un cer 
lipsit de nori deasupra apelor cenușii ca ardezia ale golfului San 
Francisco. Un avion lăsase o mică dâră albă, ca o tușă rătăcită 
de penel a pictorului pe o pânză albastră. 

Cinci minute mai târziu, Tina intră din nou. 

— David... La ce te uiţi? 

Se întoarse de la fereastră. 

— Admiram priveliștea pentru o clipă, asta-i tot. 

Ea se apropie de fereastră. 

— De ce? 

— De ce mă-ntrebi de ce? De ce nu? 

— Pentru că, în zece ani de când sunt aici, nu te-am mai văzut 
făcând asta până acum. Îi întinse trei biletele roz cu mesaje și 
patru scrisori nesemnate. Pe celelalte le-am redirecționat către 
mesageria vocală. 

În urma succesului de care se bucura, ea începuse să-i trieze 
apelurile și e-mailurile. Recunoscu primele două mesaje și le 
categorisi ca „neurgente”. Nu recunoscu cel de-al treilea nume. 

— Cine e Joe Branick? 


VP -59 


10. 


Charles Town, 
Virginia de Vest 


— CÂRTIȚĂ! 

Vocea lui J. Rayburn Franklin bubui de-a lungul holului ca o 
avalanșă, făcând ca paharele cu cafea și hârtiile să zboare de pe 
birouri. Marty Banto se smuci pe scaun, își lovi genunchiul de un 
sertar și scoase o înjurătură. 

— Mama mă-sii! O luăm iar de la capăt. 

Înfăţișarea lui Franklin era întotdeauna dezamăgitoare. Era 
singura persoană din câte întâlnise Tom Molia care nu putea 
concura cu propria voce. Vocea era de politician supraponderal, 
fumător de trabuc sau de antrenor de fotbal al unei echipe de 
liceu. Cu ochelarii rotunzi, cu ramă din sârmă, pe o faţă slabă și 
mereu încordată, Franklin arăta ca un contabil constipat în 
perioada scadenței impozitelor. Tonul baritonal trebuie să fi fost 
un dar de la Dumnezeu, o armă din ceea ce, altfel, părea să fie 
un arsenal gol. 

Asistentul procurorului general al Statelor Unite, Rivers Jones, 
se mișcase repede. 

Franklin își smulse ochelarii de la ochi, operaţiune în cursul 
căreia își agăţă una din sârme de ureche, care se îndoi în timp 
ce se lupta s-o elibereze, ceea ce nu avu alt efect decât să-l 
enerveze și mai mult. Rămăsese fără suflare, cu toate că drumul 
de la biroul său până acolo măsura, poate, douăzeci de metri. 

— Vrei să-mi explici cum, în cursul unei conversații de cinci 
minute, ai reușit să-l calci pe coadă pe un asistent al 
procurorului general al Statelor Unite şi să-l insulţi pe 
președintele Statelor Unite? 

— La naiba, Rayburn, tot ceea ce am spus... 

Franklin ridică o mână. 

— Nu mă interesează ceea ce ai spus sau ceea ce ai de spus. 
Ceea ce mă interesează este ceea ce a avut el de spus cu 
privire la ceea ce ai spus tu. Ai cumva vreo plăcere perversă în 
a-mi face viaţa nefericita? 


VP - 60 


— Rayburn... 

— N-ai alte treburi care să te țină ocupat? 

— Șefu'... 

— Pentru că, dacă n-ai, ţi-aș sugera din toată inima să găsești 
ceva. Franklin își depărtă cu câţiva milimetri arătătorul de 
degetul cel mare și se aplecă mult înspre Molia. Sunt uite-atât 
de aproape de o pensionare forțată și, dac-o fi să plec, îţi 
garantez că te voi lua cu mine. 

— Individul era o jigodie, Ray. Naiba să mă ia, aveam grijă de 
tine. 

Franklin schiță un zâmbet, care semăna mai mult cu o 
grimasă. 

— Aveai grijă de mine? Se lăsă pe spate și-și flutură bratele, 
cu ochelarii legănându-i-se în mână. Ei bine, la naiba, de ce n-ai 
spus așa? Cred că am comis o greșeală. Cred că ar trebui să-ţi 
mulțumesc. 

— Eşti sarcastic, nu? 

— Nu, Cârtiţă, ce te face să crezi una ca asta? E greu de 
crezut că tu ai spus unui procuror al Statelor Unite, care suna 
din partea președintelui Statelor Unite... 

— ... Statele mă-sii Unite. 

— Ce? 

— El le-a spus „Statele mã-sii Unite”. 

— Nu dau doi bani pe care le-a spus... Din cauza ta am fost 
mușcat de fund atât de tare, încât s-ar putea să nu mai fiu în 
stare să mă așez pe scaun timp de o săptămână în biroul mă-sii. 

Franklin rostise ultima propoziţie la câţiva centimetri distanţă 
de fața lui Molia, câteva șuviţe din părul său rărit, pe care-l 
pieptăna cu cărare pe mijloc și-l dădea pe spate, căzându-i 
peste ochi. 

— Chiar ești sarcastic. 

Franklin se retrase. 

— Haide, Cârtiţă. Hristoase! Termină cu prosteala! 

Molia vorbi cu delicateţe, ca atunci când încerci să împaci un 
copil. 

— A numit-o anchetă, Ray. De ce crezi că ar fi numit o 
procedură obișnuită într-un caz de sinucidere anchetă? 

Franklin clipi de câteva ori. Putea să fie o clipire 
neîncrezătoare, ca și cum nu-i venea să creadă ceea ce auzise, 
sau putea să fie o pauză prin care își recăpătă sângele rece, dar 


VP - 61 


Molia bănuia că nu era niciuna, nici alta. Era doar o clipire de 
supărare, cu o urmă de curiozitate. Oricât de mult l-ar fi supărat 
pe J. Rayburn Franklin, Molia era cel mai bun detectiv al lui, iar 
instinctele sale rareori dădeau greș. 

— Nu mă interesează cum i-a spus, rosti Franklin. Nu m-ar fi 
interesat nici dacă i-ar fi spus Cina cea de Taină a lui Hristos. 
Ceea ce mă interesează este să-mi păstrez slujba. Presupun că 
și tu vrei sau ești atât de bogat încât nu-ţi pasă, iar eu nu știam? 

— Nu-mi place chestia asta, Ray. Mă deranjează la stomac. 

— Cu regimul tău, nu mă mir. Mănânci tot felul de porcării de 
care nici măcar un ţap nu s-ar atinge. și puse ochelarii, își dădu 
pe spate părul de pe frunte și-l netezi pe margini cu palmele, 
calmându-se. După câteva clipe, întrebă: Deci, ce te 
deranjează? 

— Incă n-am nicio veste de la Coop. 

— Coop și-a luat liber în weekend. A făcut cerere acum două 
săptămâni. 

— Nu răspunde nimeni... 

— ... La el acasă. Știu. Asta pentru că soţia lui e plecată în 
Carolina de Sud, să arate copilul familiei ei. Coop profită de 
ocazie ca să se ducă la vânătoare și la pescuit. Ea a luat mașina, 
așa că el a făcut cerere să folosească în weekend automobilul 
de serviciu. Eu i-am aprobat-o. A zis că-și ia zborul imediat după 
ce-și termină tura. Nici eu, și nici tu n-am pleca imediat după ce 
ieșim dintr-o tură de noapte de douăsprezece ore, în patrulare. 
Dar noi nu mai avem douăzeci și cinci de ani, Cârtiţă. 

— Și cum rămâne cu parcul? De ce să plece, Ray, de ce să 
părăsească, pur și simplu, scena crimei? 

— Coop e un boboc, Cârtiţă. Bobocii fac lucruri prostești; știi și 
tu asta. Probabil că s-a speriat atunci când și-a dat seama că e 
în afara jurisdicției lui și n-avea chef să se întoarcă aici ca să 
dea de dracu’ și să-și petreacă vacanța completând hârţoage. 
Tu, mai bine decât oricine altcineva, știi cum se spune: „Mai 
bine ceri iertarea, decât permisiunea”. Naiba să mă ia, am 
impresia că tu ai inventat-o. Coop o să vină încoace luni, târâș, 
să ceară iertare. O să-i tăbăcesc atunci fundul. Intre timp, în 
chestiunea  Branick, ultima oară când am verificat, 
Departamentul de Justiţie avea destui oameni, în regulă? 
Așadar, ca să nu existe nicio neînțelegere între noi, o să ţi-o 
spun mai rar. Lasă... baltă... dosarul. Dacă ai ceva în lucru, 


VP - 62 


renunţă. 

— Ce-ar trebui să fac cu el? Lui Molia îi plăcea să-l lase pe 
Franklin să aibă ultimul cuvânt. Asta îi măgulea egoul. 

Franklin nu-l dezamăgi. 

— lei dosarul, ţi-l pui pe scaun... și... te... așezi... pe... el. 
Franklin porni spre ușă, apoi se întoarse în prag. Vorbesc serios, 
Cârtiță. Nu vreau să aud nici măcar zvonuri cum că ai lucra la 
dosarul ăla. 

Molia ridică mâinile, de parcă ar fi fost arestat. 

— Nicio problemă. Am destule lucruri care să mă ţină ocupat. 

— Uneori, nu sunt chiar atât de sigur, replică Franklin, iar 
sunetul pantofilor să-i lipăind pe linoleum se pierdu de-a lungul 
holului. În clipa în care trecu de colţ, aruncă o privire înapoi prin 
fereastra cu plasă. Molia se ridică, închise dosarul, îl aranjă cu 
grijă pe scaun și se așeză pe el. 


VP - 63 


11. 


TINA SMULSE bilețelul din mâna lui Sloane și-l privi de parcă 
s-ar fi îndoit de propriul scris, după care i-l înapoie. 

— Nu știu. 

Sloane izbucni în râs. 

— Să înțeleg că n-a lăsat niciun mesaj? 

Ea luă din nou bileţelul, îl mai examină o dată și i-l înapoie. 

— Scrie aici că ar fi lăsat vreun mesaj? 

— Atunci, cine e? 

— De unde vrei să știu? Probabil, ultimul tip de 23 de ani care- 
a dat lovitura, cu pontul săptămânii la bursă. Acum primești 
câte cinci de-astea pe săptămână. 

El zâmbi. 

— Crezi că noi putem afla? 

— Sună la numărul de-acolo. 

Sloane ridică din sprâncene. 

— A, am înţeles. „Noi” însemna „eu”. 

Tina îi smulse hârtiuța din mână dându-și ochii peste cap și 
ieși pe ușă, bombănind. 

Un minut mai târziu, intră. 

— Te-ai mișcat repede. 

__— Poate că nu destul de repede. Tocmai a sunat Dianne. 
lnălțimea Sa vrea să discute cu tine despre întâlnirea de luni 
dimineață cu TransAmerican Insurance. Vrei să-ţi blochez 
următoarele trei ore din zi pentru pisălogul ăsta? 

Sloane n-avea dispoziția necesară pentru o întâlnire cu Bob 
Foster. 

— Ce i-ai spus? 

— Am dus-o cu preșul, i-am spus că ești la baie. Dacă sună 
din nou, o să-i spun că ai plecat înainte să-ţi pot transmite 
mesajul. li adresă un zâmbet condescendent. 

Sloane se ridică și-și înșfăcă hanoracul de pe spătarul 
scaunului. 

— Eşti un geniu. 

— Vorba lungă, sărăcia omului. Vreau o mărire de salariu. 

— M-aș opri să pun o vorbă bună pentru tine, dar nu vreau să 


VP - 64 


pici de mincinoasă în fața lui Dianne. Weekend plăcut! 

Tina îi puse o mână pe piept, ca un paznic de liceu, îi întinse 
dosarul cu documentele de asigurare și-i îndesă trei hârtii sub 
nas, împreună cu un stilou. 

— Stai puţin, domnule Performanţă. Vreau să-mi dai un 
autograf. 

El își măzgăli numele, întinzându-i pe rând hârtiile. 

— La urma urmei, ce semnez aici? 

— Nimic important. Mărirea salariului pentru Tina. Concediu 
cu plată pentru Tina. Raportul meu anual. Mi-am luat libertatea 
să le completez eu pentru tine. 

EI îi întinse stiloul. 

— Cum te-ai descurcat anul ăsta? 

— Minunat, ca întotdeauna. 

— Mă bucur pentru tine. Își strecură în buzunar bileţelul roz 
împăturit, lovi tabloul de pe perete, strâmbându-l, apoi îi făcu cu 
ochiul în timp ce trecea pe lângă ea, dispărând pe hol. 


VP - 65 


12. 


TOM MOLIA AȘTEPTĂ până târziu, când Clay Baldwin n-ar fi 
considerat asta nimic altceva decât un salt timpuriu spre 
weekend. Mutase chiar și afurisitul de magnet din coloana de 
„INTRĂRI” în cea de „IEȘIRI”, ceea ce întotdeauna îi provoca o 
mâncărime în dos. Bănuia că panoul era ideea lui Franklin, 
cumnatul lui Baldwin. Lui Franklin îi plăcea să ţină socoteală 
ofițerilor săi, mai ales lui Molia. După douăzeci de ani în care 
venise și plecase după pofta inimii, lui Molia nu-i plăcuse ideea 
că stătea cineva cu ochii pe el, poate cu excepţia soției lui, care- 
și câștigase acest drept suportându-l timp de douăzeci și doi de 
ani de căsătorie. Declarase război panoului. 

În Chevroletul său verde smarald din 1969, reluă în minte 
discuţia cu asistentul procurorului general al Statelor Unite, 
Rivers Jones. Hotărâse să-l scuture un pic pe Jones ca să vadă 
dacă avea să cadă ceva. Căzuse, la fel ca frunzele toamna. 
Faptul că Jones folosise termenul „anchetă” nu era o scăpare. 
Departamentul de Justiţie ancheta un simplu caz de sinucidere, 
iar această cerere venise, aparent, de la Casa Albă. De ce? 
Singura explicaţie logică era că, de fapt, cineva nu prea credea 
că fusese o sinucidere, ceea ce însemna că era vorba, mai 
probabil, de o omucidere, de aici rezultând că era problema lui 
Tom Molia. 

Coti la dreapta pe Sixth Avenue, intră pe alee și parcă în 
spatele clădirii cu două etaje, din cărămidă și ipsos, cu geamuri 
din sticlă fumurie, apoi coborî din mașină. Valuri de căldură se 
ridicau din asfalt ca niște pâlpâiri fantomatice. Era leoarcă 
înainte de a deschide o ușă metalică de siguranţă, neîncuiată, și 
de a urca treptele din spatele clădirii. Personalul plecase 
probabil. La capătul scării, deschise o ușă, intrând într-un birou 
cu aer condiționat, în care se auzea ritmul exploziv al formaţiei 
irlandeze U2. Trecu prin zona de recepţie, către un hol îngust, 
simțind mirosul visceral al unei autopsii în desfășurare, care-i 
amintea de gustul ficatului. 

Doctorul Peter Ho stătea pe un scăunel cu roţi, aplecat 
deasupra unui trup înfășurat parţial într-un sac verde-închis 


VP - 66 


pentru cadavre. Ținea între dinţi capătul unei lămpi cu laser de 
mare putere, folosindu-și mâinile ca să manevreze pensele și 
forcepsul, îndepărtând fâșii de piele. Ho era personificarea 
concentrării, exceptând faptul că la câteva secunde ciocănea cu 
instrumentele medicale din oţel inoxidabil de marginea unui 
recipient aflat în apropiere, în ritmul trupei lui preferate. 

Molia încetini, păși ușor, se întinse și-l apucă de umăr pe Ho. 

Legistul districtului ţâșni în picioare de parcă scaunul l-ar fi 
propulsat în mijlocul camerei, pe podeaua acoperită cu linoleum. 
Scuipă lampa cu laser în cavitatea toracică a cadavrului. 
Proiectorul de pe frunte sări de la locul lui și ochelarii, cocoţaţi 
pe rădăcina nasului, căzură bălăngănindu-se atârnaţi de un lanţ 
în jurul gâtului. 

Ho începu să gâfâie, încercând să-și recapete suflarea, roșu la 
faţă. 

— Fir-ar al naibii, Cârtiţă! Ti-am spus să nu mai faci asta. 

Molia recuperă taburetul, râzând. 

— Doar n-ai crezut că sunt unul dintre pacienţii tăi, furișându- 
mă prin spatele tău, nu, Peter? S-ar fi săturat de gluma asta, 
dacă Peter Ho n-ar fi reacţionat atât de însuflețit. Asiaticul 
corpolent, cu fața durdulie, n-ar fi recunoscut niciodată, dar 
Molia era convins că legistul districtului se temea de morţi. Era 
ca și cum unui mecanic i-ar fi fost frică de mașini. 

— Mai fă asta și altă dată și o să fi; unul dintre pacienţii mei. 
Răsuflă din nou adânc. O să-mi provoci un nenorocit de atac de 
cord. 

— Nu poate să treacă omul pe-aici ca să te salute? 

— Vrei să treci pe-aici? Vino pe ușa din faţă, ca o persoană 
normală, ca să pot auzi afurisita aia de sonerie. Ho își aranjă 
proiectorul pe centrul frunţii. 

Molia ridică o mână, apărându-se de fasciculul strălucitor. 

— Ușa din spate e mai aproape de parcare. In plus, n-ai fi 
putut auzi soneria din cauza zgomotului ăstuia, și amândoi știm 
că eu nu sunt normal. 

— U2 nu e zgomot și sunt de acord: ești departe de a fi 
normal. 

Molia se așeză pe scăunel și alunecă până la capul învelit al 
cadavrului. 

— Ar trebui să încui ușa din spate, Peter. Ar putea fi o 
problemă de securitate. Se poate strecura cineva, înăuntru, 


VP - 67 


peste tine. Culese un instrument cu doi colți care părea să fie 
ascuțit și împunse aerul cu el, ca să-și sublinieze cuvintele. 

Ho luă forcepsul. 

— Drăguţ. Mulţumesc, ăsta era sterilizat. Lăsă să cadă 
unealta într-o tavă metalică. De acum încolo, mă voi ocupa 
personal ca Betty să încuie ușa aia nenorocită în fiecare seară, 
înainte să plece acasă. 

— Sunt sigur că așa o să facă, spuse Molia. Betty nu încuia 
niciodată.  Ridică materialul în care era înfășurat capul 
cadavrului. Individul ăsta nu arată prea bine, Pete. Cred că l-ai 
pierdut. 

Ho trase pânza la loc. 

— Puțin respect pentru morți. Nici tu n-ai arăta prea bine dacă 
te-ar perfora cineva cu un glonţ de calibrul doisprezece. 

— Accident de vânătoare? 

— Accident de bucătărie. Cel puţin, asta e varianta soţiei și 
până acum a rămas pe poziţii. Se pare că e doar o coincidență 
faptul că l-a împușcat în aceeași după-amiază în care a aflat că 
o înșela cu o vânzătoare de la raionul de băcănie al magazinul 
Winn-Dixie165 din localitate. 

Molia își înclină capul într-o parte și plescăi din limbă. 

— Ah! Să ambalezi o vânzătoare de la băcănie. Asta chiar e o 
schimbare. 

Ho bătu toba pe un vas metalic. 

— Bum-dum-bum! Să nu-ţi lași slujba de zi cu zi”. O să mori 
de foame. Șeriful a zis că ea a intrat în casă și l-a trântit peste 
sandvici. Ho arătă către cămașa bărbatului. Încă mai avea 
maioneză pe cămașă, când l-au adus. Ho își scoase mănușile din 
latex și-și șterse palmele pe șorțul din cauciuc. Mulţumesc 
pentru cadavrul de azi-dimineaţă, amice. Poate c-o să izbutesc 
să-ți întorc serviciul: să te injectez cu virusul hepatitei sau ceva 
de genul ăsta. 

Atunci când Molia îi trimisese cadavrul lui Joe Branick în 
dimineața aceea, Ho nu ajunsese la birou. 

— S-a întâmplat ceva? 

Ho îl maimuţări. 

16 Numele unor supermarketuri care alcătuiesc un lanţ cu sediul central în orașul 
Jacksonville din statul american Florida (n.tr.). 
17 În original, don't quit your day job, replică foarte populară, adresată de obicei celor 


care încearcă să facă glume, dar n-au niciun haz; prin extensie, celor lipsiți de talent 
(n.tr.). 


VP - 68 


— S-a întâmplat ceva?... După cum am spus, o să mori de 
foame. Se duse spre o chiuvetă albă din porțelan ca să se spele 
pe mâini. Lumea mă înnebunește, asta s-a întâmplat. Și să nu- 
mi Spui că nu știi despre ce vorbesc. 

— Departamentul de Justiţie? 

— Printre alţii. Familia. Reporterii. 

Își șterse mâinile cu un prosop din hârtie, pe care-l aruncă la 
gunoi, apoi și le duse la spate, ca să-și desfacă șorțul, pe care îl 
atârnă într-un cui de lângă ușă, înainte de a dispărea în biroul 
lui. Câteva clipe mai târziu, muzica se opri și Ho se întoarse cu 
un dosar, purtând un tricou negru pe care era imprimat chipul 
solistului de la U2, Bono. 

— Livrată personal. Ținea în față foaia cu faxul de la 
Departamentul de Justiţie, ridicându-și ochelarii bifocali pe 
rădăcina nasului. Branick, Joe. A se elibera fără întrebări de 
medicul legist. Etcetera, etcetera, etcetera. Inchise dosarul și-l 
privi pe Molia pe deasupra lentilelor. Asta aș fi eu. Asta 
înseamnă că nu va avea loc nicio autopsie. Asta înseamnă că 
reușesc să merg acasă și să-l văd pe Jason aruncând la coș în 
seara asta. 

— Au meci diseară? 

— Maggie m-a rugat să-ți aduc aminte. De ce nu-ţi iei măcar 
un calendar? 

— Crezi că individul ăsta s-a sinucis? vru să afle Molia. 

— N-am de unde să știu. Nu m-am apropiat de cadavru. 
Acum, nu mai e nevoie s-o fac. 

— Dar mai e aici? 

Ho arătă peste umăr, cu dezinteres, spre boxa frigorifică din 
oțel inoxidabil cu multe sertare. 

— În frigider. Vin după el mâine-dimineată, la prima oră. 
Toate hârtiile sunt semnate. Se duse la o masă aflată 
dedesubtul dulapurilor pline cu cărţi groase despre patologie, 
anatomie, toxicologie și medicină judiciară. 

— Dacă știai că te vor opri, de ce te-ai mai apucat de 
hârţogărie? 

— N-aveam de gând s-o fac, dar m-a sunat soră-sa din 
Boston. Genul de avocat bine plasat, lătrând ordine. Mi-a zis că 
vrea să știe exact cauza morţii, insistând asupra lui „exact”. Așa 
că m-am apucat de hârțogărie. Apoi m-a sunat domnul Jones, 
care-mi cerea să pun frână. A urmat faxul. Presupun că ai primit 


VP - 69 


și tu unul similar, din moment ce erai următorul pe lista lui de 
prieteni asupra cărora ţine să-și exercite farmecul și căldura. 

— la stai puţin. Molia se ridică de pe scaun. Sora spunea că 
vrea rezultatele rapid; a spus și de ce? 

— Nt. 

— Pe urmă, Departamentul de Justiție îți spune să te oprești? 

— Îhî. 

— Dar nu-ți dă nicio explicație. 

— Nt. Ho stinse luminile din biroul său. Presupun că n-au avut 
încredere în doctorul ăsta de țară, ca voi toți. 

Ho era din Philadelphia, la fel de „ţăran” ca și Molia. 

— Ai sunat-o să-i spui? 

— Pe soră-sa? Pentru ce? Ho traversă camera și stinse lumina 
de deasupra unei mese cu sertare metalice. Nu-mi pasă. Să se 
ocupe altcineva de ciopârțeală. 

— De ce este implicat Departamentul de Justiţie, Peter? 

Ho ridică din umeri. 

— A fost prieten cu președintele. 

— Mda, asta zic ei. Dar se ocupă de treaba asta de parcă nu 
s-ar fi sinucis. Jones și-a ieșit din fire cu mine... 

— Ce surpriză! 

— Și a început să azvârle cu vorbe ca anchetă. De ce ar fi 
anchetat o sinucidere banală? 

Ho stinse lumina și trecu pe lângă el. 

— Nu știu. 

— Și Jones a spus că ordinele lui vin de la președinte. 

Ho se opri în loc. 

— Serios? 

— Mda, serios. 

Ho respinse ipoteza cu o fluturare a mâinii. 

— Au fost prieteni. Președintele are un interes personal aici, 
iar familia niciodată nu vrea să creadă că o rudă s-a sinucis. Ştii 
asta. 

— Mă supără măruntaiele. 

— Te supără pentru că mânând porcarii. Sper că n-o să 
trebuiască niciodată să te deschid. Probabil c-o să găsesc cutii 
din tablă și o plăcuţă de înmatriculare. 

— N-a existat niciun apel de la dispecerat în noaptea aia, 
Peter. N-a fost niciun apel la 911 care să raporteze un cadavru. 
Am verificat. 


VP - 70 


Ho se gândi o clipă. 

— Și atunci, cum a aflat Coop despre asta? 

— Bună întrebare! Și am o teorie, dar hai să presupunem, 
pentru moment, că el nu trebuia să afle despre asta. Să spunem 
că a dat peste ceva de care nu trebuia să știe. Asta schimbă 
considerabil datele discuţiei noastre cu Jones, nu-i așa? 

Faţa lui Ho se încordă de parcă ar fi calculat o ecuaţie 
matematică și asta l-ar fi chinuit în fiecare clipă. Apoi scutură 
din cap, ca și cum ar fi vrut să alunge gândul. 

— Te pripești cu concluziile. Nu există fapte... Să fim serioși, 
Departamentul de Justiţie? De ce naiba ar fi ei implicaţi în 
ceva... E ridicol. 

— Asta este ceea ce vreau să spun. Nu s-ar fi implicat dacă ar 
fi fost o sinucidere. Molia lăsă deducţia să trezească interesul lui 
Ho. Singura modalitate de a afla dacă fusese o sinucidere era să 
facă o autopsie. 

— E ușor să aflăm. 

— Mada? 

— Dacă aș face ceva, ceea ce n-o să fac. Ho își puse pe el un 
hanorac ușor, pe pieptul căruia erau întipărite cuvintele Charles 
Town Little League, deasupra cuvântului Dodgers. 

— Nu ești curios? îl întrebă Molia. 

Ho se îndreptă spre masă și încheie fermoarul sacului, 
pregătindu-se să pună cadavrul înapoi în frigider, pe timpul 
nopții. 

— Nu destul încât să-mi prind degetele într-o chestie ca asta. 
Mi-am primit foile de drum, Cârtiţă. La fel și tu. Lasă 
Departamentul de Justiţie să scoată totul la capăt. Dacă nu s-a 
sinucis, vor ști asta destul de curând. 

Molia vorbi spre spatele lui Ho. 

— Probabil, ai dreptate. Probabil că nu e nimic. Doar o mare 
coincidenţă: ca și la tipul cu Winn-Dixie și la cel care verifica 
bagajele. Se întoarse și porni pe hol. Sunt prin preajmă, în 
weekendul ăsta. Sună-mă! Poate-i ducem pe băieţi la pescuit. 

Ho scoase pe gură un jet de aer, precum o balenă care-și 
curăța orificiul pentru respiraţie. 

— Nenoro... De ce-mi faci una ca asta? Știi că acum va trebui 
să aflu. 

Molia zâmbi. Ho era genul de tip care ar fi luat un roman și ar 
fi citit mai întâi ultima pagină. 


VP -71 


— Poţi afla fără să-și dea seama cineva de asta, Peter? 

— Tu ești ăla care-și face griji? 

— Nu văd niciun motiv pentru care să stârnim suspiciuni. 

Ho se gândi preţ de câteva clipe. 

— Până la un punct. Nu va fi prea greu cu o rană de glont: iei 
o bucată mică de piele cu arsuri de praf de pușcă de la tâmplă, 
o compari cu arsurile de pe degete și cu reziduurile de praf de 
sub unghii, verifici traiectoria glonțului, iei puţin sânge, să vezi 
dacă nu conţine chimicale. Nu e în niciun caz o dovadă 
concludentă, dar e sigur. Nimeni n-o să știe că s-a făcut ceva. 

— Cât ar putea să dureze? Dacă ai face asta. 

— Ei vin după cadavru dimineaţă. Este chiar atât de 
important, Tom? 

— Ar putea fi. 

Ho își scoase hanoracul și se întoarse la chiuvetă, de unde-și 
luă șorţul, înjurând în barbă, deși se simţea cu inima îndoită și 
silit. 

— Să-i explici tu asta lui Jason. Își săpuni abundent mâinile, ca 
și cum ar fi încercat să-și jupoaie pielea. O să se supere pe mine 
pentru că lipsesc de la meciul lui. 

— O s-o pun pe Maggie să filmeze. Cât durează până obţinem 
ceva? 

Ho înșfăcă mai multe prosoape din hărtie. 

— O să duc mostrele la laborator mâine. Până ies rezultatele, 
trec cel puţin două zile. Analizele de sânge pot să dureze zece 
zile sau mai mult. Vrei să grăbesc lucrurile? 

Molia clătină din cap. 

— Nu. Va trebui să aştept. Răbdarea este o virtute, corect? 

— Nu și pentru tine. 

— Mulţumesc, Pete. Porni iar spre hol, dar se opri din nou, 
pradă unui gând. Ce nume o să folosești pentru testele de 
laborator? Nu poţi să le ceri sub numele lui. 

Ho își plesni mănușile, deschise sacul verde al cadavrului la 
care lucra și scoase o etichetă galbenă atașată de degetul mare 
de la picior. 

— Dunbar, John. 

Ridică privirea spre Molia. 

— Voi avea nevoie de un test balistic. Fără el, arsurile de praf 
de pușcă nu vor fi de prea mare ajutor. 

— O să văd ce pot face. Molia pomi pe hol. 


VP- 72 


— Și folosește ușa din faţă, de acum încolo! ţipă Ho după el. 

Apoi intră în biroul lui, porni muzica și se îndreptă spre 
frigiderul din oţel inoxidabil ca să scoată cadavrul aflat dincolo 
de ușa cu eticheta: „Branick, Joe”. 


VP-73 


13. 


SLOANE SE SPRIJINI DE peretele din lemn de cedru de lângă 
ușa apartamentului său, străduindu-se să-și recapete răsuflarea. 
Transpiraţia îi formase cercuri pe bluză și-i picura de pe frunte și 
de pe tâmple. Două uși mai încolo, burghiul lăcătușului zbârnâia, 
în timp ce instala un mâner de închidere la apartamentul 6, în 
drum spre apartamentul lui Sloane, din aripa de vest a clădirii. 
Vestea despre spargere se răspândise, așa că mai vechii chiriași 
ai lui Sloane își exprimaseră îngrijorarea din această privinţă. 

Deschise ușa, lăsă micul MP3 player și căștile miniaturale să 
cadă pe tejgheaua acoperită cu faianţă care despărțea bucătăria 
de sufragerie, apoi scoase o carafă cu apă rece din frigider, 
bând din ea cu înghiţituri mari, pârâiașe scurgându-i-se pe la 
colțurile gurii. Dincolo de fereastra bucătăriei, pescărușii roiau în 
jurul unui bărbat și al unei femei care se plimbau pe plajă, 
azvârlindu-le  firimituri de pâine. Sloane auzea croncănitul 
pasărilor prin ușa glisantă din sticlă a sufrageriei, care era 
deschisă. 

După ce plecase de la birou, simţise nevoia să facă mișcare. 
Glezna continua să-l doară, mai ales atunci când se mișca în 
lateral. | se păru că durerea îl mai lasă, în timp ce alerga de-a 
lungul coastei, cu Mick Jagger și cu Rolling Stones tânguindu-i-se 
în urechi. Se gândise la oameni pe care nu-i mai văzuse sau cu 
care nu mai vorbise de ani; chipuri din copilărie și din vremea 
școlii trecându-i prin faţa ca o serie de imagini puse pe muzică. 
Era atât de absorbit de toate acestea, încât atunci când se 
oprise, gândindu-se să se întoarcă, alergase deja opt kilometri, 
având doar un drum de înapoiere. 

Puse capacul pe carafa cu apă și-o vâri în frigider. Melda 
lăsase acolo un castron din plastic, iar deasupra lui un bilet scris 
de mână. 


Pentru dumneavoastră venit acasă. 
Atât de bucuroasă. 
Melda 


Descoperi castronul și scobi cu două degete în puiul cu sos de 
ciuperci și orez gătit de Melda, în timp ce Bud sărea pe 
VP - 74 


tejgheaua acoperită cu faianţă. Sloane își întinse degetele spre 
el. Pisoiul le adulmecă, apoi se întoarse cu dezinteres și plecă. 

— Tipic. Acum un an, ai fi mâncat-o din coșul de gunoi. Acum, 
ești un cunoscător. 

Puse capacul la loc și vâri castronul în frigider. Apoi, înșfacă o 
pungă cu gheaţa din congelator și răscoli într-un sertar de sub 
tejghea, până când găsi rola de bandă izolatoare. Se duse în 
sufragerie, oprindu-se să presare mâncare pentru peștii din 
acvariu și să se uite cum Grouper îl întrecuse pe Angel, 
adjudecându-și un crevete minuscul. Sloane cumpărase acvariul 
dintr-un impuls; peștii păreau să fie cele mai bune animale de 
casă pentru un burlac care locuia în apropierea oceanului. Puse 
jos punga cu gheață, sfâșie cu dinţii o fâșie de bandă și se 
dedică misiunii de recuperare a unei perne de fotoliu, ca să aibă 
un loc unde să stea și să-și ţină gheaţa pe gleznă, când auzi 
familiarele trei bătăi ușoare în ușă. 

Melda stătea pe palier, ţinând în mână un teanc de plicuri. 

— Aduc pentru dumneavoastră corespondenţa, domnu' David. 
De data asta, nu este prea multă. Doar facturile și nimicuri. 

Işi petrecuse un an cerându-i să-i spună „David”, dar era un 
obicei care nu era menit să dispară. Corespondenţa, oricum, îi 
amintise de căsuţa poștală. 

— Melda, ai observat din întâmplare că era spartă căsuţa 
poștală? 

Ea păru uimită. 

— Spartă? În ce mod este spartă? 

— Ușa era deschisă. Încuietoarea... încercă el să-i explice, 
încuietoarea era împinsă înăuntru. 

Ea își strânse palma într-un pumn. 

— Lovit? 

— Lipsea. Încuietoarea lipsea. Își dădea seama, după expresia 
feței ei, că nu știa despre ce-i vorbește. Nu contează. Vrei să 
intri să bei o ceașcă de ceai? 

Ea scutură din cap. Un zâmbet îi brăzdă faţa. 

— Eu fac plăcintă cu mere. In seara asta eu aduc pentru 
dumneavoastră o bucată după jocul meu de bingo. 

Melda făcea plăcinte cu mere ca un tratament. Sloane știa că 
întâmplarea de dimineaţă o enervase. Se bătu ușor cu palma 
peste abdomenul încă plat, chiar dacă nu mai era atât de dur ca 
odinioară. 


VP -75 


— Trebuie că ai un al șaselea simţ, Melda. Ori de câte ori mă 
simt motivat să ard câteva calorii, dumneata faci plăcintă cu 
mere... 

— Nu vreţi să fac? întrebă ea, dezamăgită. 

— Am spus eu vreodată „nu” în faţa plăcintei dumitale cu 
mere? 

Zâmbetul ei reveni. 

— Atunci, pe diseară. Eu merg la bingo, apoi aduc pentru 
dumneavoastră plăcintă. 

Porni pe palier, dar se opri, cu mâna la tâmplă. 

— Îmi pare rău. Eu nu mai amintesc atât de bine. 

— Mai e ceva? 

— Telefoanele... au fost reparate? 

— Reparate? S-a întâmplat ceva cu telefonul dumitale? 

Ea scutură din cap. 

— Nu. Telefonul dumneavoastră. 

— Telefonul meu? Ce era în neregulă cu telefonul meu? 

Ea ridică din umeri. 

— Un bărbat vine când dumneavoastră plecat și explică 
despre telefoane, ele au stricat și sunt în nevoie de reparații. 

— A spus ce era în neregulă? 

Ea scutură din cap. 

— Nu înţeleg lucrurile astea. Trans... ceva este problema. Eu 
doar îi arăt telefonul dumneavoastră. 

— L-ai lăsat în apartamentul meu? 

Magazia adăpostea echipamentul telefonic al clădirii. Sloane 
cunoștea destule despre sistem ca să știe că, dacă apărea o 
problemă, aceasta nu s-ar fi limitat la un singur apartament... cu 
atât mai puţin la al lui, din moment ce nu fusese acasă, ca să 
reclame vreo defecțiune. 

— Da. El spune ceva despre testarea telefoanelor 
dumneavoastră. Eu l-am urmărit. 

Sloane ridică din furcă receptorul telefonului de pe tejgheaua 
bucătăriei. Avea ton. 

— Se pare că merge bine. S-a mai plâns și altcineva de 
probleme cu telefonul? 

Melda clătină din cap. 

— Nu. Nu probleme. 

— Omul acela a vrut să intre în magazie? 

— Nu, răspunse ea, pe un ton șovăielnic. 


VP - 76 


— A testat și celelalte telefoane? 

— Nu. Numai al dumneavoastră. Melda părea speriată. Eu fac 
ceva greșit? 

Avocatul din el făcea legătura dintre spargerea 
apartamentului și reparatorul de telefoane. Dacă avea dreptate, 
asta elimina ipoteza că actul fusese întâmplător. 

— Domnu’ David? Eu fac ceva greșit? 

Sloane scutura din cap. 

— Nu. Sunt convins că totul este în regulă, Melda. Eşti sigură 
că era de la compania de telefonie? 

Ea încuviinţă. 

— A lăsat omul ăsta vreo carte de vizită sau vreo hârtie? 

Melda scutură din cap. 

— Dar un nume? 

— Nu. Niciun nume... Era om drăguţ. Foarte plăcut. 

— Sunt sigur că totul este în regulă, spuse el, notându-și în 
minte să sune la compania de telefonie luni dimineaţă și să 
întrebe dacă aveau înregistrat vreun apel pentru service, cu 
toate că știa deja răspunsul. Se întrebă dacă bărbatul acela nu 
era cumva ruda vreuneia dintre victimele din cazurile câștigate 
de el, cineva care ar fi avut un cui împotriva lui. Poţi să mi-l 
descrii? Cum arăta? 

Ea se gândi preţ de câteva clipe. _ 

— Mai mic decât dumneavoastră. Işi îndoi brațele și-și 
încovoie spatele. Mușchi groși. 

— Dar faţa? Cum arăta? 

Melda își trecu o mână pe deasupra capului. 

— Păr scurt. Turtit la creștet... O! El are pasăre pe braţul lui. 

— O pasăre? 

— Vultur. Ştiţi. Melda se strâmbă. Care e cuvânt? Culori... 

Arătă spre interiorul antebraţului ei. 

— ... CU ac. 

— Un tatuaj? 

— Da. Tatuaj. Un vultur. 

De parcă i-ar fi dat replica, telefonul sună. 

— Ei bine, presupun că e reparat, spuse el. 

Ea zâmbi. 

— Ne vedem diseară. 

— Nu voi uita. Inchise ușa și răspunse la telefon. 

— David? lisuse, m-ai speriat ca naiba. Era Tina. Ce cauţi 


VP - 77 


acasă? Credeam că pleci în vacanță! 

— Mi-am schimbat planurile, îi răspunse el. De ce m-ai sunat, 
dacă nu credeai că sunt acasă? o întrebă el, apoi își dădu seama 
că era trecut de ora cinci, vineri seara. Tu chiar vânezi o mărire. 

— Păstrează banii. Nimic nu face cât asta. 

Simţi în vocea ei ceva mai mult decât sarcasmul ei obișnuit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Voiam să-ţi las un mesaj, pentru cazul în care ai fi sunat 
acasă. Nu voiam să fii în necunoștinţă de cauză, luni dimineaţă, 
la prima oră. 

— Asta nu sună promiţător. 

— Nici nu e. Proverbialul rahat se lovește de proverbialul 
ventilator. Abbott Security a trimis șapte dosare în această 
după-amiază. Paul Abbott și-a concediat toţi avocaţii și vrea ca 
tu să te ocupi de ele. Ce noroc pe tine! 

— Știu. Bob Foster mi-a dat vestea cea bună azi-dimineaţă. 

— Serios? Ei bine, ţi-a spus Majestatea Sa și că unul dintre 
cazuri este programat pentru judecată... luni? 

— Lunea asta? 

— Lunea asta. 

Sloane izbucni într-un râs nervos. 

— Vom obţine o amânare. 

— Nu, nu vom obține. Amy Dawson s-a dus în grabă să ceară 
o amânare unilaterală la Curtea Supremă din San Mateo, în 
după-amiaza asta, iar judecătorul Margolis i-a respins cererea 
fără discuţie. Se pare că este cea de-a treia schimbare de 
avocat în cazul lui Abbott. Pare un tip dur. Adu-mi aminte să-i 
pierd adresa pentru petrecerea de Crăciun a clienţilor. Și 
judecătorul Margolis a făcut unele referiri vagi la un avocat 
performer, să fie pregătit, așa că va trebui să fii în cea mai bună 
formă. Abbott a sunat de trei ori ca să discute cu tine, iar ultima 
oară a vrut numărul tău de mobil și numărul tău de acasă, și n-a 
fost deloc politicos. 

— Cât de rău e dosarul? 

— Amy a zis că nu e grozav. Unul dintre gardienii lui Abbott se 
pare că a jefuit magazinul de bijuterii pe care trebuia să-l 
păzească. Individul era un fost condamnat pentru spargere. Ei îi 
angajează numai pe cei mai buni, nu-i așa? 

Sloane ar fi fost dispus să se plângă, dar să te plângi în faţa 
Tinei era ca și când ai fi predicat în faţa corului bisericii, iar 


VP - 78 


tribunalul era precum căsătoria: la bine și la rău, asta-i era 
meseria. Plângerile n-aveau să-l facă pe Paul Abbott să dispară, 
nici problema. 

— Mai bine aflu cât de adâncă e apa. Spune-i lui Amy că vin 
într-acolo. Comandă-ne niște Hunan', bine? 

Închise telefonul și începu să se pregătească mental pentru o 
seară lungă. Işi azvârli corespondenţa în servietă; pentru că își 
petrecea mai tot timpul la birou, majoritatea facturilor erau 
trimise acolo. Apoi își trase puloverul ud peste cap și se grăbi să 
intre în baie pentru un duș rapid. 


18 Unul dintre cele opt stiluri principale ale gastronomiei chinezești, originar din 
provincia cu același nume, caracterizat printr-un gust puternic condimentat, arome 
proaspete și culori vii (n.tr.). 


VP - 79 


14. 


Insula Camano, 
la vest de Washington 


CHARLES JENKINS SE SPRIJINI pe tocurile cizmelor sale 
înnămolite, își trase mânușa din piele de pe mână și-și șterse 
fruntea cu antebraţul, lăsând petele de noroi să se amestece cu 
broboanele de transpiraţie. Deși vremea era rece, sudoarea îi 
pătase puloverul de sub salopetă. Deasupra sa, un stol de gâște 
canadiene zbura în formaţie pe cerul de vară dinspre nord-vest, 
într-un V luminat din spate de razele din ce în ce mai slabe ale 
soarelui muribund. La orizontul sudic, înflorea Muntele Rainier, 
ghețarii răspândind străluciri aurii. 

Jenkins își trase mănușa și continua să smulgă buruienile 
dintr-un rând de roșii, răscolind frunzele putrede fine din solul 
cafeniu, bălegarul de cal și buruienile de curte, și culegând 
rămurelele și pietrele. Pe pășunea din spatele lui, caii arabi albi 
galopau, lovind cu picioarele din spate și fornăind în timp ce-și 
coborau capetele și se repezeau spre Lou și Arnold. Pe lângă 
mâncare, cea mai mare plăcere a câinilor lui era să le enerveze 
pe animalele de patru sute de kilograme. Lătratul lor insistent 
era suportabil doar pentru că nu existau vecini pe care să-i 
deranjeze. O pădure deasă de cedri bătrâni, plopi și arţari 
mărginea la vest și la nord pajiștea de patru hectare a lui 
Jenkins. O fermă de lapte o mărginea la est, o suprafață de 
pajiște verde care se întindea ca o pătură peste dealurile cu 
unduiri moi. Strâmtoarea Puget era la patru sute de metri spre 
sud, iar Biserica Prezbiteriană, cu șindrila ei albă și drumul cu 
două benzi care încercuia insula Camano erau prinse la mijloc. 

Liniștea neobișnuită care se lăsă îl făcu pe Jenkins să se ridice 
și să se întoarcă să vadă dacă nu cumva copitele cailor arabi 
reușiseră să-și atingă ţinta, dar Lou și Arnold erau în picioare, cu 
trupuri zvelte și rigide, urechi ciulite și boturile adulmecând 
aerul. 

Simţțurile lui Jenkins rămăseseră la fel de ascuţite, deși 
avusese parte și de puţin ajutor. Atunci când se aventurase, în 


VP - 80 


acea după-amiază, în Stanwood, să caute plasele pentru păsări, 
cu care să-și protejeze preţioasele legume, Gus, de la magazinul 
de fierărie, îi spusese că întrebase cineva de el pe acolo. Tot 
atunci, Jenkins văzuse prima pagină a cotidianului Seatt/e Post- 
Intelligencer. 

Mașina venea dinspre est, încetinind pe măsură ce se apropia 
de biserică, un punct de reper pe care cineva îl indicase 
șoferului. O pierdu din vedere pentru scurt timp pentru că 
trecea prin spatele clădirii acoperite cu șindrilă, descoperind-o 
din nou în momentul în care răsări în capătul celălalt, cotind la 
dreapta pe drumul plin de noroi și pietriș. Mașina încetini din 
nou pentru a urca, apoi dispăru încă o dată, în spatele tufărișului 
de muri care forma linia de demarcație dintre terenul lui și cel 
aflat în proprietatea bisericii. Nu conta. Cunoștea cărarea ca-n 
palmă. Pietrișul avea să se termine, fiind înlocuit de un drum 
noroios, cu gropi. La răscruce, dincolo de o altă încâlceală de 
muri, amenințând să acopere un șopron dărăpănat pentru 
unelte, șoferul avea să cotească la dreapta, deoarece cărarea 
părea mai largă, conducând la concluzia că era folosită mai des. 
Apoi va merge până când va ajunge la pârâu, o fundătură, după 
care va trebui să dea înapoi cu grijă. Ramificaţia din stânga era 
atât de îngustă, încât tufișurile aveau să se frece de aripile 
mașinii, până la șopron, o clădire de lemn alăturată căsuței cu 
trei camere a îngrijitorului. Vizitatorii mai curajoși ar fi coborât 
din mașină și ar fi bătut în ușa din față. In această seară, cei 
care băteau nu aveau să primească niciun răspuns. Proprietarul 
îngenunche în grădină, smulgând buruienile de pe un rând de 
roșii. 

La zgomotul făcut de închiderea portierei unei mașini, un 
bubuit surd, Lou și Arnold porniră, săltând prin tufișurile dese și 
înalte, sărind unul asupra celuilalt. Apariţia lor bruscă și talia lor 
impresionantă - erau cât niște capre, rasa Rhodesian 
Ridgeback, cântărind fiecare câte șaizeci de kilograme, cu 
brazde de păr scurt în stil mohawk de-a lungul șirei spinărilor -, 
aveau să provoace o alarmare bruscă. Dar cozile lor fluturând și 
scheunatul aveau să arate că erau inofensivi. Jenkins le 
cercetase descendența. Deși se spunea că fuseseră crescuţi în 
Africa de Sud să caute și să vâneze lei, câinii n-ar fi fost în stare 
să vâneze nici măcar o veveriță. 

Jenkins se aplecă și continuă să amestece bălegarul cu solul 


VP - 81 


natural. Câteva minute mai târziu, îi auzi pe Lou și pe Arnold 
spintecând iarba înaltă agitaţi, și simţi din opririle și pornirile lor 
că aduceau pe cineva. Când ajunseră lângă el, începură să se 
învârtă, cu limbile atârnând. Jenkins își scoase mănușile, culese 
de jos sapa și se ridică, trupul său de 1,96 m și de 135 de 
kilograme înălțându-se ca tulpina din povestea cu Jack și vrejul 
de fasole. Işi șterse murdăria de pe mâna dreaptă pe cracul 
stâng al pantalonilor, făcu un gest de parcă ar fi vrut să repete 
mișcarea, dar, în schimb, se învârti, apucând coada sapei, 
făcându-i lama să șuiere prin aer cu o mișcare rapidă. 


VP - 82 


15. 


SLOANE STRECURĂ dosarul înapoi pe raftul lui, închise ochii 
și-și masă rădăcina nasului. Oftalmologul îi spusese că e posibil 
să aibă nevoie de ochelari de citit pe la vârsta de patruzeci de 
ani, dar tensiunea din ochii lui îi spunea că o luase cu vreo doi 
ani înaintea programului. Vestea bună era că, la fel ca toate 
focurile legale, focul de pădure despre care Tina îi vorbise la 
telefon se dovedise a fi un foc de paie. Instinctele lui Sloane 
fuseseră corecte: judecătorul Margolis încerca să forțeze o 
înțelegere, și pe bună dreptate. Cazul n-ar fi trebuit să fie 
judecat. După o discuţie de o oră la telefon cu Abbott, Sloane îl 
convinsese în sfârșit să finanţeze înțelegerea și să termine cu 
asta, dar nu înainte de a-l ameninţa că va refuza să reprezinte 
Abbott Security dacă nu-i urma sfatul. La rândul lui, Abbott 
venise cu propriile ameninţări, dar, într-un final, căzuseră de 
acord. 

In mod normal, lui Sloane i-ar fi luat doar jumătate din acest 
timp ca să se uite prin dosar. De-a lungul anilor, își formase 
abilitatea de a bloca orice îl putea distrage de la lucru. Munca 
era terapia lui: o terapie de evitare, poate, dar îl ajutase să ţină 
piept greutăților. 

Nu și de data asta. 

Mintea continua să i-o ia razna, întorcându-se la spargerea din 
apartamentul său și la dezvăluirea pe care Melda i-o făcuse 
despre reparatorul de telefoane care-și făcuse apariţia în 
clădire. Pregătirea lui juridică îi cerea să facă o legătură între 
ele, dacă nu din alt motiv, măcar pentru acela că niciunul din 
evenimente nu avea o explicaţie logică, iar apartamentul lui 
Sloane reprezenta ţinta amândurora. Se așeză la birou, 
manevrând bețișoarele în încercarea de a culege rămășițele de 
carne de vită picantă din recipientul din carton, care umpluse 
încăperea cu o aromă de ardei roșii, de ceapă verde și usturoi, 
udând ultima îmbucătură cu o sticlă de bere Tsingtao. N-avea o 
dovadă clară a legăturii dintre cele două evenimente; totuși, 
avea puternică senzaţie că îi scăpa ceva, un amănunt crucial 
care ar fi pus laolaltă cele două ciudăţenii. Era blestemul de a fi 


VP - 83 


avocat. Două fapte nu existau niciodată fără legătură: 
întotdeauna exista un fir care să le unească. Intotdeauna exista 
o conspirație. Nu era de mirare că avocaţii erau cei mai 
persecutați oameni pe care-i întâlnise: persecuția era 
specialitatea lor. 

„Aveţi dușmani, domnule Sloane?” 

Cu ochii minţii, îl vedea și-l auzea pe polițistul care venise în 
apartamentul lui să ancheteze spargerea. li adresase această 
întrebare, în timp ce evalua pagubele. 

— Mi se pare că aţi supărat pe cineva rău de tot, zisese el. 
Aveţi dușmani, domnule Sloane? 

Îi răspunsese că ar putea fi destui, având în vedere ocupaţia 
sa. 

— De ce mă întrebaţi? 

Polițistul îl condusese la ușa de la intrare a apartamentului și-i 
arătase încuietoarea ușii. 

— Încuietoarea a fost desprinsă, nu spartă. 

— E un amănunt semnificativ? 

— Înseamnă că n-a fost o intrare forţată. N-au dărâmat ușa. 
Ori au avut o cheie, ori au desfăcut încuietoarea; a fost cineva 
care știa ce face. Aveţi vreo idee? 

— Niciuna, rosti în biroul sau pustiu. 

Lăsă să-i cadă bețișoarele în cutia goală din carton și le 
aruncă pe toate în coșul pentru gunoi de lângă birou, apoi 
extrase corespondenţa din servietă și o răsfoi, până când ajunse 
la un plic ruginiu, 23 x 30. Numele și adresa lui erau scrise cu 
litere de tipar pe faţa plicului. 

Tina ciocăni, deschise ușa și intra. 

— Tot mai ești aici? o întrebă, punând plicul jos, în timp ce ea 
îi întindea un plan al înţelegerii pe care i-l dictase și pe care 
avea să-l depună la registratură luni dimineața. 

— Doar cu trupul. Mintea mea a plecat la cinci. 

— Nu mă așteptam să-l faci în seara asta. 

— Acum îmi spui. Își îndepărtă un fir de păr rătăcit pe obraz 
și-și trase mânecile jachetei din lână irlandeze, croșetate, care-i 
învelea umerii. Ce este, am ceva pe faţă? Se duse spre fereastră 
și-și șterse colțurile gurii, oglindindu-se în ea. 

O privi fix. O considerase atrăgătoare încă de când îi fusese 
prezentată ca asistentă, dar o remarcase cu adevărat atunci 
când venise neînsoțită la petrecerea de aniversare a douăzeci și 


VP - 84 


cinci de ani a firmei, purtând o rochie neagră, cu spatele gol, și 
un șirag de perle. Stătuseră la aceeași masă, fără soţi sau 
parteneri, și dansaseră de mai multe ori. Apoi ceasul bătuse 
miezul nopţii și Tina plecase repede. Cu atât mai bine. Nu putea 
fi nimic între ei. Ea era angajata lui; o relaţie ar fi dus la 
dezastru, la fel ca toate relaţiile sale, un șir de eșecuri. Dar, spre 
deosebire de toate acele femei, nerăbdătoare să se mărite, Tina 
nu dădea niciun semn că asta ar însemna ceva pentru viitorul ei. 
Ajunsese să-i respecte inteligenţa, maturitatea și faptul ca, 
întotdeauna, punea binele fiului ei, Jake, înainte de toate. 

— Tocmai mă întrebam: cine are grijă de Jake? 

Ea se întoarse de la fereastră. 

— Poţi să crezi că tatăl lui? Am sunat să văd dacă a îngheţat 
și iadul!*. Ridică o mână, oprindu-i replica. Mama e de părere că 
n-ar trebui să spun astfel de lucruri, că trebuie să fiu mai 
diplomată. „Frank nu e om rău. Doar că nu e un tată prea bun”. 
Işi dădu ochii peste cap, apoi făcu un semn către bere. Mai ai 
din astea sau le-ai băut pe toate? 

Sloane desfăcu o sticlă de bere și i-o întinse peste birou. 

— Vrei niște mâncare chinezească? A mai rămas o cutie cu 
pui cu usturoi. 

— Am comandat și pentru mine. Tu ai plătit. Ridică sticla. 
Noroc, beau pentru o seară de vineri cu chef. Ciocniră sticlele, 
iar ea se așeză pe un scaun, de cealaltă parte a biroului lui. Și 
unde aveai de gând să mergi? 

— Cum adică? 

— În vacanţă, unde voiai să mergi? 

— A. Doar sus, în munţi, pentru câteva zile. Prin Yosemite. 

— Alpinism? 

— Nimic serios. Nu mai sunt în formă pentru asta. Îmi plac 
doar provocarea mentală și exerciţiul fizic. 

— O să te omori. 

— Îți mulțumesc pentru faptul că ţi-ai pierdut timpul pe-aici în 
seara asta. Sper că nu ţi-am stricat planurile. 

— Mda, aveam o întâlnire fierbinte... mamei îi place Antique 
Road Show”... Nu-ţi face griji. Am avut ocazia să învăţ, iar Jake a 


1? Parafrază a cunoscutei expresii When hell freezes over, echivalentă în limba 
română cu /a Paștele cailor (n.tr.). 

2 Antiques Roadshow, serial documentar britanic de televiziune, în care evaluatori de 
antichităţi călătoresc pe teritoriul Marii Britanii și evaluează antichităţile aduse de 
localnici (n.tr.). 


VP - 85 


avut ocazia să stea cu bărbatul care se presupune că i-ar fi tată. 
Au, iar încep! 

Sloane chicoti. 

— Să înveţi? 

— N-o spune așa, ca și cum ai fi șocat. 

— Râdeam de comentariul tău. Ei bine, mergi la școală sau 
ceva de genul ăsta? 

— Sau ceva de genul ăsta. Râse, jucându-se cu el. Ești șocat. 

— Scutește-mă de asta; n-ai spus niciodată nimic. Te duci la 
școala? 

Ea zâmbi, cu timiditate, luând o altă înghiţitură de bere. 

— Ce studiezi? 

— Arhitectura. 

— Serios, ce studiezi? 

Ea își lăsă în jos sticla cu bere și-l privi fix. 

— Te mai deranjează? îl întrebă. 

— Poftim? 

— Piciorul tău. 

Vorbise serios. El se așteptase ca ea să-i spună că urmează 
cursuri de artă. 

— Pentru informarea ta, merg la cursuri de trei ani. Atunci 
când l-am născut pe Jake, a trebuit să renunţ la colegiu, dar mi- 
am promis că mă voi întoarce și voi termina. Atunci, Frank a 
decis că faptul de a fi tată îi îngrădea viaţa prea mult, iar eu a 
trebuit să mai aștept. Am vrut să mă asigur că o pot face înainte 
de a spune cuiva. 

— Ce să faci? 

— Termin la sfârșitul verii. 

Simţi deodată un junghi în stomac. 

— Termini? Și pe urmă? 

Ea lua o înghițitură din sticla. 

— Putem să discutăm despre asta mai târziu. 

— Te gândești să pleci? 

Ea șovăi. 

— David, aveam de gând să-ţi spun mai devreme, dar cu 
procesul lui Emily Scott, n-am vrut ca asta să te distragă. 

Se simţi ca și cum ar fi primit un pumn în măruntaie. 

— Pleci. 

— Îmi voi da demisia în mod oficial începând cu întâi august, 
zise ea. 


VP - 86 


— Peste două săptămâni? 

— O să ai o lună la dispoziţie ca să găsești un înlocuitor, 
David. Ocazia asta s-a ivit pe neașteptate. Am nevoie de timp ca 
să-l înscriu pe Jake la școală pentru toamnă, David, și să găsesc 
un loc unde să stăm. 

El simţi că se învârtește camera. 

— Un loc unde să staţi... Unde vă duceți? 

— In Seattle. Un prieten mi-a oferit un post de proiectare. E o 
slujbă bună. Salariu mai mare. Beneficii mai mari. Pot să-mi 
permit o casă. Pot să petrec mai mult timp cu Jake, iar mama o 
să poată să-și refacă viața, la rândul ei. Are doar cincizeci și 
șase de ani. 

Nu știa ce să spună. Nu luase niciodată în consideraţie 
posibilitatea că Tina ar putea să plece. Mereu se închipuise 
împreună cu ea, primindu-și ceasurile din aur de la companie 
împreună. 

— Nu asta voiam, David. Este mai bine pentru mine... Vreau 
să spun, nu mă ţine nimic aici... nu-i așa? 

— Poţi să găsești un serviciu aici. 

— Las-o baltă. Se întoarse și privi afară, pe fereastră, apoi se 
rasuci din nou spre el. Tu de ce ești aici? 

— E o firmă bună, Tina... 

— Nu. De ce ești aici, în seara asta? Nu ti-ai mai luat o 
vacanţă de ani de zile și, când o iei, în sfârșit, lași impresia că nu 
vrei să pleci. Și, iartă-mă câţi spun asta, arăţi obosit. 

Poate din cauza plecării ei sau poate din cauza berii. Oricare 
ar fi fost motivul, vorbi înainte să se mai poată opri. 

— N-am prea dormit în ultima vreme. 

— Muncești prea mult. 

— Nu e vorba despre muncă. Am avut un coșmar. 

— Un coșmar? 

— Și am migrenele alea care mă chinuie și nu mai pot să 
adorm la loc. 

Ea lăsă berea jos. 

— De când se întâmpla asta? 

— Se întâmplă în fiecare dimineață, de când a început 
procesul Scott. 

— David, ar trebui să te duci la un doctor. 

E| chicoti. 

— Vrei să spui că ar trebui să mă caut la cap. 


VP - 87 


— Nu la asta mă refeream. 

— Lumea legii e încă o lume închisă, Tina. Nimeni nu vrea să-i 
iasă vorbe că ar putea să fie un pic ţicnit. 

— Eşti încăpățânat, replică ea. Du-te la un doctor, David. Mai 
luă o înghiţitură din bere. Și ce se întâmplă în coșmar? 

— Nu vrei să auzi, Tina. 

— De ce nu? Cu cât stau mai mult aici, cu atât Jake ajunge să 
petreacă mai mult timp cu bărbatul care se presupune - ups! - 
vreau să spun, care-i e tată. Își puse sticla goală pe birou. Mai 
desfă una. El deschise încă o bere și i-o întinse. Pe lângă asta, 
eu ţi-am împărtășit secretul meu. Aștept puţină reciprocitate. 
Poate-ţi vei da seama că e folositor să vorbești cu cineva despre 
lucrurile astea. 

În mod sigur, nu-l ajutase să le ţină numai pentru el. 

— La dracu'! Începu să povestească într-o doară, de parcă ar 
fi recitat faptele în fața juriului. Sunt într-o cameră goală... nu 
știu unde exact. Detaliile sunt vagi. E o femeie acolo, închise 
ochii, parcă văzând-o. Uneori, lucrează la un birou. Alteori, o văd 
stând în picioare... îmbrăcată în alb, luminată din spate, ca un 
contur. Și, nu știu de ce, am un sentiment... Deschise ochii. Mai 
mult decât un sentiment. Știu că i se va întâmpla ceva, ceva 
rău, iar eu nu pot să împiedic asta. 

— De ce nu? 

Se strădui să-și caute cuvintele potrivite. 

— Nu pot să mă mișc. Ca și cum aș avea mâinile și picioarele 
legate. Atunci când vreau s-o strig, vocea mea... Nu reușesc să 
spun nimic. 

Ea se aplecă în faţă. 

— Și, ce se întâmplă? 

— Nu sunt sigur. Mă orbește o rază de lumină și apoi o 
explozie. Își duse o mână la ureche, ca și cum ar fi auzit-o. Și 
apoi parcă oamenii năvălesc în cameră ţipând. 

— Cine sunt? 

El scutură din cap. 

— Totul e în ceaţă. Nu pot nici să văd, nici să respir. 

— Ce se întâmplă cu femeia? 

El mai luă o înghiţitură. 

— David? 

El își plecă ochii. 

— O violează, spuse el încet. Și apoi o ucid. 


VP - 88 


16. 


EA NICI NU TRESĂRI. 

Capătul metalic al unei sape de grădină se oprise la cinci 
centimetri de gâtul ei, dar ea nu se mișcă niciun pic. 

Remarcabil. 

Ea îl măsură din priviri de sus în jos, așa cum ar face cineva 
văzând prima oară un sequoia bătrân, minunându-se de 
verticalitatea lui. Ochii ei îi analizară salopeta, de la bretelele 
subţiri petrecute peste umerii și pieptul lat, până la cataramele 
întoarse de deasupra cizmelor de lucru pline de noroi. Charles 
Jenkins nu recunoscu chipul, deși îi zgândărea un colţișor din 
memorie; iar faţa ei era una greu de uitat. Era la fel de 
uimitoare ca felul în care era construită. Parul i se revărsa în 
cascadă, ca o călimară de cerneală vărsată peste umeri, de 
aceeași culoare albastru indigo ca a ochilor. Avea nasul subţire 
și perfect, poate modelat chirurgical. Deși nu detectase nicio 
urmă de machiaj, vremea rece - sau valul de adrenalină - îi 
adusese roșeața în obraji, pe un ten fără cusur, măsliniu. Altfel, 
tenul ei bronzat nu avea nicio pată. Aprecie că avea cam 1,78 - 
cea mai mare parte reprezentată de picioarele înfășurate în 
jeanși strâmţi - poate doi-trei centimetri în plus câștigați cu 
ajutorul cizmelor lustruite, ale căror tocuri cui se afundau în 
pământul moale. Purta o jachetă din piele lungă până în talie, 
peste o bluză alba. 

Dar în spatele frumuseţii, se ascundea o persoană foarte bine 
pregătită. 

— Charles Jenkins? întrebă ea. 

e 

EL ÎȘI LĂSĂ sapa pe pământ și o conduse peste pajiște spre 
căsuţă. Ajungând la ușa din spate, își scoase cizmele și intră. 
Trecu prin bucătărie către sufragerie, dar, atunci când n-o auzi 
urmându-l, se întoarse și o zări stând în prag, cercetând 
bucătăria cu aceeași curiozitate măsurată cu care-l studiase și 
pe el. Ceaune, cratițe și linguri se revărsau din chiuvetă pe 
tejgheaua uzată din rășină sintetică și îngropau totul, cu 
excepția unui singur ochi al plitei. Zeci de borcane din sticlă, cu 


VP - 89 


capacele sigilate cu ceară, erau aliniate pe tejghea ca niște 
soldaţi. Mure și zmeură proaspăt culese cădeau peste 
strecurătoare, așteptând să fie spălate și fierte. Magazinul din 
oraș vindea gemul lui într-o secțiune specială pentru localnici; 
era un hobby, ca și caii arabi. Părinţii lui îi lăsaseră o proprietate 
modestă din care, cu investiții prudente și cheltuieli înțelepte, 
putea să se întrețină până la o vârstă înaintată. 

— Lași căldura să iasă, spuse el, deși în căsuţă era rece. 

Ea închise ușa în spatele ei și păși ușurel printr-un labirint de 
roșii, dovlecei tineri, porumb, mazăre dulce și lăptuci, care 
încolțeau în vasele negre din plastic pe linoleumul din bucătărie, 
urmându-l în camera principală. 

El își aruncă mănușile peste un teanc de ziare și 
corespondenţă nedeschisă adresată „locatarului”, un teanc ca 
un munte care se împrăștiase peste un butuc rotund din lemn 
de cedru, gros de cincisprezece centimetri, pe care el îl tăiase 
din partea inferioară a tulpinii unui copac bătrân, doborât de 
furtunile puternice din iarna lui 1998. Șlefuit și lăcuit, servea ca 
o masă de sufragerie cum nu mai era alta. Azvârli toate plicurile, 
cu excepţia unuia, într-un șemineu din piatră de râu, frecă un 
băț de chibrit de o piatră, aprinse plicul pe care-l păstrase în 
mână și-l lăsă să cadă peste grămadă. Apoi îngenunche să 
adauge surcele, stând cu spatele la ea, ascultându-i tocurile 
cizmelor cum bocănesc pe podeaua din scânduri. Ea se plimbă 
pe lângă dulapurile cu cărți aliniate pe pereţi ca o bibliotecă de 
ţară, o colecţie impresionantă de cărţi și casete video cu filme 
clasice. În niște lăzi pentru fructe erau alte cărţi, pe care el nu le 
citise încă, precum și filme pe care era nerăbdător să le revadă. 

Își aruncă privirea peste umăr și o urmări cum examina 
pânzele rezemate de perete, în apropierea unui șevalet 
împroșcat cu vopsea. 

— Nu sunt rele. Părea mai degrabă surprinsă decât pusă pe 
complimente, o reacţie corectă. Nu era un Van Gogh. 

Lou și Arnold năvăliră prin clapeta din plastic care acoperea 
ușa pentru câini și începură să se hârjonească în prag. Năvăliră 
tropăind prin cameră și-și ocupară locurile obișnuite: Lou, pe 
canapeaua cu tapiţerie ecosez și brațe tocite, pline de 
denivelări, iar Arnold, pe fotoliul cu faţa spre șemineu. Podeaua 
nu era destul de bună pentru ei. Îi răsfăţase. Se înălțaseră, cu 
urechile ciulite, cu ochii săgetând la Jenkins și la această 


VP - 90 


vizitatoare neașteptată, care le întrerupsese rutina zilnică. 
Jenkins puse în foc lemne tăiate de arțar, care începură să 
trosnească și să pocnească, umplând încăperea cu un miros 
dulceag, de sirop, după care trase la loc paravanul de protecţie 
în fața șemineului. Se ridică și-l scarpină pe Lou după urechi, iar 
fața câinelui se încreţi ca a unui bătrân de nouăzeci de ani. 

Ea se îndreptă spre fereastra cu geam simplu și mângâie 
cupa unei orhidee, dintr-unul din vasele aliniate pe o scândură 
din lemn. Florile dădeau încăperii aspectul și mireasma unei 
sere. Apoi privi afară peste pajiște. 

— Cai arabi. Temperamentali și foarte încordaţi. 

— Te pricepi la cai? 

— Familia mamei mele a avut o fermă. Cai pur-sânge, arabi, 
câţiva catâri. Se întoarse de la fereastră și porni spre el, 
întinzându-i o mână, ca și cum s-ar fi întâlnit la ieșirea dintr-un 
supermarket. Degetele îi erau reci și delicate, deși bătăturile îl 
făceau să-și dea seama că nu-și câștiga existenţa învârtind 
hârtii. Alex Hart, se prezentă ea. 

— Ei bine, doamnă Hart, nu l-am mai văzut și n-am mai vorbit 
cu Joe Branick de treizeci de ani. 

— Nu mă surprinde. Nu aveți telefon. 

El scoase un telefon mobil din buzunarul din faţă al salopetei. 

— Am un număr secret. Nu primesc prea multe telefoane. De 
asemenea, nu primesc prea mulţi vizitatori. Oamenii care au 
nevoie să mă găsească întreabă de omul negru. Sunt încă 
singurul de pe insulă. Dar dumneavoastră aţi întrebat de mine 
spunându-mi pe nume. 

— Veștile călătoresc repede. 

— De obicei da, într-un oraș cu două mii de locuitori. 

Ea își ridică servieta, o puse pe unul dintre scaunele făcute de 
el din bușteni din lemn de frasin curăţaţi de scoarță și scoase un 
exemplar din Washington Post. Articolul preluat de la Associated 
Press, pe care-l văzuse în Post-/ntelligencer era imediat sub 
îndoitură, cu aceeași fotografie a lui Joe Branick. Joe părea mai 
bătrân, ceea ce era și de așteptat, după treizeci de ani. Urmele 
unui cenușiu distins îi împodobeau tâmplele; altfel, fața tăbăcită, 
călită îi dădea înfățișarea aspră a cuiva care trăia în sud. Jenkins 
nu se deranjase să citească articolul în oraș și nici acum nu avea 
s-o facă. Titlul îi spusese tot ceea ce avea nevoie să știe. Joe 
Branick nu era tipul de om care să se sinucidă. Treizeci de ani 


VP-91 


nu aveau să schimbe acest lucru. 

Aruncă ziarul pe masă. 

— Nu știam că Washington Post livrează personal ziarul. E 
cumva o ofertă specială luna asta? 

Ea zâmbi și-și dădu părul după ureche. El îi prinse aroma 
parfumului care-i făcea orhideele de rușine. Arnold chelălăi. 
Vizitatoarea deschise servieta și scoase un plic gros, întinzându- 
i-l. 

— Joe a spus că, dacă i se va întâmpla ceva, trebuie să vă 
aduc asta. 

El cântări plicul în palmă. 

— Ce e înăuntru? 

— Nu ştiu. 

El o privi în ochi, dar, dacă-i ascundea ceva, însemna că era 
bună la asta. Fără să-și ia ochii de la ea, răsuci plicul în mână, 
conștient de faptul ca Alex îl privea așteptând poate o reacţie. 
Rupse plicul, vâri mâna înăuntru și scoase conținutul. 

Dosarul ros din carton îi provocă amețeli: se simţi ca un 
părinte care-și revede, după treizeci de ani, copilul pierdut. 


VP - 92 


17. 


Tina tresări, dar nu din cauza brutalităţii groaznicei dezvăluiri 
a lui Sloane, ci pentru că era nevoit să treacă prin asta în fiecare 
dimineață. 

— David, îmi pare atât de rău, zise ea încet. 

— Ce mă chinuiește cel mai mult, reluă el, e senzaţia că tot ce 
i se întâmplă este din vina mea. 

— Vrei să spui, pentru că nu poţi s-o ajuţi? 

— Nu e numai asta. Făcu o pauză, încercând să aleagă cele 
mai potrivite cuvinte, trecându-și un deget peste buze înainte 
de a se hotărî. Simt că sunt răspunzător pentru ce i se întâmplă. 

— David, e doar un vis. 

— Știu, zise el, dar în minte îi apărea imaginea umbrei care-o 
apuca pe femeie de păr și o ridica de pe podea, trupul acesteia 
bălăngănindu-se moale și fără viață, lumina pâlpâind: lama 
lustruită, captând lucirea lunii, înainte să spintece noaptea ca pe 
o pânză întunecată. 

Ea se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Nu mă mir că nu dormi. Ce oribil, să treci prin asta în 
fiecare noapte! Ai idee cine e femeia? 

Se întoarse de la fereastră. Intrebarea îl nedumeri. 

— Te referi la Emily Scott? 

Ochii ei se măriră, întrebători. 

— N-ai spus că e Emily Scott. Ea este? 

David presupusese că despre ea era vorba, dar acum, pus în 
faţa întrebării, își dădea seama că nu putuse să-i vadă faţa. 

— Așa m-am gândit. 

Tina așeză sticla de bere, pe jumătate goală, pe birou. 

— Pot să te mai întreb ceva? 

El zâmbi, știind ca ea îl va întreba oricum. 

— Se pare că asta e noaptea confesiunilor, nu-i așa? Dă-i 
bătaie. 

— Cum te-ai simţit atunci când juriul s-a răzgândit și l-a găsit 
pe Paul Abbott nevinovat? 

— Te referi la cum m-am simţit scutindu-l pe un nenorocit 
respingător de plata unei sume considerabile, pe care era 


VP - 93 


obligat, din punct de vedere moral, s-o plătească? Nu este un 
sistem perfect, Tina, și nu este treaba mea să-mi judec clienții. 
Asta este treaba juriului. 

— Uită de Paul Abbott pentru moment. Uită de juriu. Uită de 
apărarea sistemului. Spune-mi doar atât: cum te-ai simţit 
câștigând procesul de data asta? 

— Unde vrei să ajungi? 

Ea îl mustră în gluma. 

— Mereu ajungi să pui tu întrebările. De data asta, lasă-mă pe 
mine să mă joc de-a avocatul. Cum te-ai simţit? 

— E imposibil să te desparţi de eul tău în totalitate. Nimănui 
nu-i place să piardă. 

— Bla-bla-bla. Îmi dai răspunsuri din cărţi. Vreau să știu cum 
te-ai simtit. Ai fost fericit, trist? Te-ai simţit un pic vinovat? 

Cuvântul atârnă în aer, ca lama unei ghilotine deasupra 
capului său. 

— De ce mă întrebi asta? 

— Te-ai simţit vinovat? 

El își întinse mușchii gâtului, mișcându-și capul dintr-o parte 
în alta, stânjenit. 

— Nimic din toate astea nu e ușor, Tina, și nimic, în particular, 
nu e satisfăcător, dar nu pot să-mi pierd timpul cu așa ceva. 
Indiferent de cât de rău mi-ar părea pentru familie, datoria mea 
este să-mi apăr clientul, indiferent dacă-l plac sau nu. 

Ea nu mai spuse nimic. 

David își frecă buzele cu mâna. 

— Bine, dacă ești om și-ţi curge sânge prin vene, simţi 
compasiune. Asta este ceea ce face astfel de cazuri să devină 
grele. Juraţii vor să găsească orice motiv ca să le dea bani 
oamenilor ăstora, dar e ceva care nu schimbă faptul că sunt 
angajat să fac o treabă. 

În minte, îi apăru fotografia cu fața tumefiată a lui Emily Scott 
pe șevaletul pentru instanţă. Detectivul criminalist o folosise ca 
să descrie, după cum se exprimase: „Cel mai oribil act de 
violenţă la care am fost martor în douăzeci și șase de ani”. 
Steiner omisese să îndepărteze proba după ce anchetatorul 
depusese mărturie. Băieţelul lui Emily Scott fusese adus în sala 
de judecată pentru o parte a argumentaţiei finale și stătea în 
rândul din faţă, cu picioarele atârnând fără să atingă podeaua, 
privind fix ceea ce reprezenta ultima imagine a mamei sale. 


VP - 94 


Dându-și seama de acest lucru, Sloane se ridicase brusc, în toiul 
pledoariei finale a lui Steiner, ceea ce, de obicei, constituia un 
gest inadmisibil, se dusese spre șevalet și întorsese fotografia. 

Nimeni nu-l mustrase. Nici Brennan, nici judecătorul. 

Sloane se uită peste birou, la Tina. 

— Da, rosti el, auzind șuieratul slab al lamei ghilotinei, care 
aluneca în josul stativului, înainte de a lovi butucul din lemn cu o 
bufnitură surdă. M-am simţit vinovat. 


VP - 95 


18. 


Parker Madsen stătea în bârlogul lui lambrisat, privind prin 
panourile cu vitralii deschise, sorbind ceai dintr-o cană ștanțată 
cu o imagine a unui cerb mare: cadoul de Crăciun de la 
secretara sa. Deasupra mândrelor coame ale animalului, erau 
înscrise cuvintele „CERBUL SE OPREȘTE AICI”21. Pe peluza verde 
tunsă, luminată de câteva felinare de exterior japoneze, Exeter 
rodea o minge de baseball dezumflată. Nepotul lui Madsen nu 
va fi prea multumit, dar câinii îi învaţă adesea pe copii lecţii 
valoroase în viață. Asta va fi despre lăsarea jucăriilor 
nesupravegheate. 

Madsen se întoarse de la fereastră, revenind la foile de hârtie 
de sub lumina estompată a lămpii de birou verde cu auriu. 
Jurnalul înregistrărilor telefonice indica faptul că ultimele trei 
apeluri fuseseră efectuate în interval de două minute unul după 
celălalt, două dintre ele fiind către numere cu prefixul zonei San 
Francisco Bay. Primul număr aparţinea unei firme de avocatură 
din San Francisco, iar cel de-al doilea, unei locuințe particulare 
din Pacifica, în statul California. Amândouă aveau ceva în 
comun: pe David Allen Sloane. 

Conform Baroului din San Francisco, Sloane lucra ca avocat la 
firma Foster & Bane. Un avocat. Lui Madsen i se păru un 
amănunt interesant. Fiecare apel fusese taxat exact cu un 
minut, ceea ce-i spunea că ambele avuseseră o durată mai mică 
decât un minut: suficient timp cât să poată lăsa un mesaj sau să 
ceară să fie sunat pe o altă linie. 

Madsen puse foaia de hârtie înapoi în dosarul cu trei inele și-l 
închise. Data de naștere a lui Sloane era 17 februarie 1967. Nu 
fusese niciodată căsătorit și nu avea copii. O căutare în arhivele 
Securităţii Sociale din Baltimore scosese la iveală un prefix de 
California, 573. Conform Departamentului de Stat pentru 
Sănătate Publică și Statistici Vitale, certificatul de naștere fusese 
emis încă o dată în 1974. Nu fusese furnizat niciun motiv pentru 


* Aluzie la o expresie devenită celebră datorită președintelui SUA Harry S. Truman, 
care o înscrisese pe o plăcuţă de pe biroul său. Insemna că președintele își asumă 
întreaga responsabilitate pentru guvernarea ţării, fără s-o paseze altcuiva (în engleză, 
to pass the buck) (n.tr.). 


VP - 96 


care se emisese din nou certificatul, dar Madsen se gândi că 
avea de-a face cu faptul că părinţii lui Sloane muriseră într-un 
accident de mașină în California de Sud, când era copil. O 
tăietură de ziar din Los Angeles Times conţinea o fotografie a 
unei mașini înfășurate, ca un acordeon, în jurul unui stâlp de 
telefon. La șase ani, Sloane era înregistrat ca FPT: Fără Părinte 
sau Tutore. Trecuse prin mai multe orfelinate, pe cheltuiala 
statului, până când, la vârsta de șaptesprezece ani, se 
înscrisese în corpul de infanterie marină al Statelor Unite. Nu era 
nimic neobișnuit ca tinerii minori să se înroleze. Unii minţeau; 
alții obțineau o semnătură a unui părinte, dar, din dosare, se 
părea că Sloane nu făcuse nimic din toate astea. Cumva, reușise 
să-și croiască drumul ca recrut în infanteria marină. Atunci când 
obținuse punctajul cel mai mare din acel an la testul de 
aptitudini al diviziei sale, unul dintre cele mai mari consemnate 
vreodată, nimeni nu și-a mai pus problema vârstei lui. Madsen 
își puse ochelarii cu lentile bifocale și verifică încă o dată 
numărul. Nu-l citise greșit. Testările militare ulterioare indicau 
faptul că David Sloane avea un coeficient de inteligenţă de 173. 
Aproape un geniu. Și nu era doar deștept. Deși era cel mai tânăr 
membru din plutonul său, superiorii lui Sloane văzuseră destul 
de multe la el ca să-l avanseze conducător de pluton: Divizia 
întâi de Infanterie Marină, Batalionul Doi, Compania Echo. In 
cursul celor patru ani de serviciu militar, Sloane adunase un 
dosar impresionant, obţinând citări pe ordinea de zi pentru 
îndemânare la tir și o Stea de Argint pentru vitejie în timpul 
ciocnirilor din Grenada. Madsen începu să examineze un dosar 
medical. Sloane primise un glonţ cubanez în umăr, după ce-și 
scosese vesta în timpul unei lupte. Acel act era explicat într-un 
raport, pe care Madsen îl recunoscu imediat: un profil psihologic. 
Reglă lampa. 


Acest militar din infanteria marină are o inteligenţă de 
netăgăduit, îndemânare și calităţi de lider. Oamenii din 
plutonul lui și-au manifestat dorinţa de a-i urma comanda și 
au dat dovadă de loialitate și încredere în capacitatea lui, 
ceea ce, având în vedere vârsta fragedă a acestui militar 
din infanteria marină, consider că este remarcabil. Cu toate 
acestea, nu-l recomand pe acest militar din infanteria 
marină pentru Școala de Candidaţi la gradul de Ofiţer. 
Singura explicaţie a acestui militar pentru faptul că-și 


VP - 97 


scosese vesta protectoare în timpul unei lupte cu o forță 
ostilă fusese aceea că se simţea „îngreunat” și dorea „să se 
miște mai repede”. Aparent, pare a fi un act de neglijenţă 
să nu păstrezi un om cu inteligenţa sa și cu abilităţile sale, o 
clară desconsiderare a calităţilor lui. Interviurile ulterioare 
totuși scot la iveală faptul că are o fire impulsivă. El descrie 
decizia sa de a se înrola în Corpul de Infanterie Marină ca 
fiind una luată în timp ce trecea pe lângă un centru de 
recrutare al marinei, mergând către un magazin de fierărie 
cu intenţia să cumpere șuruburi. „Părea un lucru care 
merita făcut”. 

In opinia mea, Corpul devenise un lucru care-i lipsea din 
viață: stabilitate în rutina zilnică, frăţie și viaţa de familie cu 
ceilalți recruți. De aceea, faptul că s-a înscris în acel Corp, a 
excelat și a dezvoltat legături strânse cu oamenii cu care a 
fost în serviciu nu e deloc surprinzător. Cu toate acestea, 
decizia sa spontană de a se alătura Corpului este similară 
cu decizia spontană de a-și scoate vesta protectoare. Este 
un amănunt care-l indica pe un om deloc satisfăcut de viaţa 
lui și, de aceea, aplecat să ia decizii rapide prin care s-o 
schimbe. Asemenea decizii pot, în viitor, să pună în pericol, 
nu doar propria persoană, ci și pe oamenii de care este 
răspunzător. 


Madsen lăsă deoparte dosarul și-și apăsă cu un deget buzele 
ale căror colţuri se ridicară într-un rânjet. Sloane nu era diferit 
de soldaţii pe care el îi recrutase, oameni fără familie, iscusiţi, 
duri, având nevoie de îndrumare și disciplină. Să-i comanzi nu 
se deosebea prea mult de dresarea unui câine. Madsen îi 
dărâma și apoi îi reconstruia, distribuind destulă disciplină încât 
să-i controleze, dar fără să le distrugă spiritul sau instinctul 
înnăscut de luptători. Aruncă o halcă de carne în mijlocul unei 
haite de câini și tot dresajul din lume se duce naibii. Mutilarea 
înlocuia ordinea. Instinctele înlocuiau antrenamentul. Oamenii 
nu erau diferiți. Madsen văzuse asta în Vietnam de mai multe ori 
decât își putea aduce aminte: partea întunecată a psihicului 
uman, care-i făcea pe oameni să descarce sute de gloanțe într-o 
colibă plină de femei și copii, după care s-o ardă până în temelii. 
Făceau cum li se ordonase, fără nicio considerație faţă de 
consecinţele morale sau etice ale acţiunilor lor. Erau oameni 
care rezolvau lucrurile. Erau oameni cărora nu le întorceai 
spatele. Niciodată. 


VP - 98 


Madsen închise dosarul. NSA? îl ajutase să obţină 
înregistrările convorbirilor telefonice ale lui Sloane din ultimele 
șase luni, ca și tranzacţiile lui cu cardurile de credit. Asta era 
foarte bine, dar Madsen nu beneficia de luxul timpului. Aparent, 
nu exista nicio legătură între Joe Branick și David Sloane, dar 
sigur era una. Branick considerase potrivit să-l sune pe Sloane 
de două ori și să-i trimită prin poștă un pachet. 

Exeter intră în cameră, cu ghearele ţăcănind pe lemnul de 
esență tare, cu capul scuturând jucăria cea nouă pe care-o 
mesteca. După ce-i murise soţia, Madsen ceruse să fie 
îndepărtate toate covoarele persane din casă. Covoarele 
înăbușeau sunetele și lui Parker Madsen nu-i plăcea să fie 
surprins. 


22 National Security Agency, agenţie a guvernului Statelor Unite, răspunzătoare de 
colectarea și analizarea comunicațiilor externe și de protecția împotriva agențiilor 
similare străine (n.tr.). 


VP - 99 


19. 


Tina își înăbuși un surâs, deși nu prea bine, apoi își șterse o 
lacrimă din colțul ochiului. 

— Berea, explică ea. 

— Berea te face să plângi? 

Ea îi întinse sticla goală. 

— Taci și mai dă-mi una. 

El deschise o sticlă și i-o înmână peste birou. 

— Ești om, David. Faptul că te simţi vinovat nu înseamnă 
decât că ești om. 

E| chicoti. 

— Există vreo îndoială în privinţa asta? 

— Uneori îmi puneam întrebări, răspunse ea, cu sarcasm. 

— Mamă, presupun că uneori e mai bine să nu știi ce gândesc 
oamenii despre tine! 

— Nu începe să faci pe supărăciosul cu mine acum. 

— E latura mea umană, care iese la suprafaţă. 

Râseră. David spuse meditativ: 

— Îmi pare rău să te văd plecând, Tina, dar sunt fericit pentru 
tine. 

Ea cobori privirea spre bere. 

— O să-ţi găsească o altă secretară bună. Firma nu va dori să 
încetinească „Mașina de procese Sloane”. 

— Ai avut grijă de mine timp de zece ani și ai fost o prietenă 
bună. Apreciez asta. 

Ea își înălţă ochii spre el. 

— Trebuie să mă gândesc la Jake. 

— Știu, spuse el. Asta te face să fii o mamă atât de bună. 

Ea păru să roșească la acest comentariu, apoi se ridică și făcu 
câţiva pași pe podea, postându-se lângă ferestrele înalte cât 
peretele. 

— Ştii că nu pot să-mi amintesc când am avut ultima dată o 
seară de vineri liberă? Mama mea mereu vorbește numai despre 
asta... Se opri. Ei bine, știi cum sunt mamele. 

Sloane nu știa. Dar nu acesta era subiectul discuţiei. 

— Cum se face că nu te-ai recăsătorit niciodată? Intrebarea 


VP - 100 


păru s-o prindă nepregătită, iar el era la fel de surprins că 
întrebase așa ceva. Îmi pare rău. Asta nu e treaba mea. 

Ea răspunse, privind pe fereastră: 

— Din mai multe motive, cred. În primul rând, ar fi trebuit să 
găsesc momentul potrivit... Se întoarse spre Sloane. Nu doar 
pentru mine, ci și pentru Jake. Își întoarse din nou privirea spre 
fereastră. Să nu aibă un tată în preajmă, e greu, dar să aibă un 
tată nepotrivit, ar fi și mai rău. A fost dezamăgit de mult prea 
multe ori... Așa că ar trebui să fie cineva care să fie bun cu el, 
cineva care să petreacă timpul cu el, cineva care să înveţe să-l 
iubească. 

— Asta n-ar fi prea greu. Jake e un copil grozav. El e singurul 
motiv pentru care merg la picnicul anual al companiei. 

Tina se întoarse de la fereastră și se îndreptă din nou spre 
scaun. 

— Mda, încă mai povestește despre cum s-a jucat leapșa cu 
tine. 

— Și tu? întrebă el. 

Ea ridică din umeri. 

— Ştii. Lucruri banale. 

— Cum ar fi? 

— Nu ies prea mult, iar rezervorul cu bărbaţi apetisanţi, 
singuri și heterosexuali este destul de gol, mai ales în acest 
oraș. 

— Și cum rămâne cu tipul din Seattle? 

— Cine? 

— Tipul cu firma de arhitectură din Seattle? 

Ea izbucni în râs. 

— Nu cred c-ar merge. 

— Cineva de aici? 

— Poate. Ea păru să reflecteze o clipă, înainte de a privi din 
nou pe fereastră. Dar el încă se caută pe sine. Și, până nu se 
găsește, nu mă pot aștepta să mă găsească pe mine. 

Își termină berea și așeză sticla goală pe marginea biroului. El 
fu pe punctul de a o întreba dacă nu vrea să bea o cafea, când 
își aminti de Melda și se uită la ceas. 

— Sunt în întârziere. Am uitat că am o întâlnire. 

Expresia ei deveni neutră. 

— Atunci când ai șaptezeci de ani și gătești o plăcintă cu 
mere, te aștepți ca persoana să fie acolo ca s-o mănânce. 


VP - 101 


— Melda. 

— Haide, te duc eu acasă. 

— E prea departe de drumul tău. O să întârzii. 

Avea dreptate. 

— Atunci, îţi plătesc taxiul. 

— Ba bine că nu! Nu iau autobuzul la ora asta a nopţii. 

El azvârli cartonul gol de mâncare chinezească în coș, înșfăcă 
un teanc de lucrări de pe birou și se întinse să le îndese în 
servietă. 

Tina îl apucă de mână, oprindu-l. 

— Se presupune că ești în concediu. la-ţi măcar o zi liberă, 
David! 


VP - 102 


20. 


ÎȘI TRECU palma peste copertă de parc-ar fi pipăit o mătase 
fină. Marginile se zdrențuiseră, coperta se îngălbenise și 
cuvântul „Secret”, ștampilat cu roșu în unghiuri ciudate, pălise 
spre roz, dar nu te puteai înșela. Era dosarul lui. Charles Jenkins 
deschise dosarul, dar lăsă coperta să cadă la loc, ca pe ușa unui 
dulap plin cu amintiri neplăcute. Pieptul i se strânse atât de 
tare, încât fu nevoit să-l frece cu palma și să-și tragă umerii spre 
spate. Rămase deodată fără suflare. 

— Te simţi bine? îl întrebă Alex Hart. 

Nu, nu se simţea bine. Se simţea de parcă ar fi avut un atac 
de cord și, dacă vreodată avea să păţească așa ceva, acesta era 
cel mai propice moment. Își cobori privirea spre masă. Dosarul 
încă exista. Era absurd. În toţi acești ani, trăise cu convingerea 
că fusese distrus. Dar nu era așa. |! luase Joe. Gândul îl readuse 
brutal la realitate, iar realitatea era că, dacă Joe își dăduse 
osteneala să ascundă dosarul timp de treizeci de ani, însemna 
ca nu i l-ar fi încredințat decât cuiva de încredere. lar asta o 
punea pe străina din sufrageria lui într-o lumină complet diferită. 

— De unde îl cunoșteai? o întrebă el. 

— Pe Joe? A fost un prieten de-al tatălui meu. 

— Cine este... Acel cotlon al memoriei, pe care figura ei îl 
zgândărise, se deschise ca o ușă neîncuiată bătută de un vânt 
puternic; asemănarea era uimitoare. Robert Hart, șopti el. 

Ea păru surprinsă. 

— Și dumneavoastră l-aţi cunoscut pe tatăl meu? 

În timpul celor doi ani petrecuţi împreună în Mexico City, 
Jenkins și Joe Branick fuseseră în vizită de câteva ori în casa 
profesorului Robert Hart. Hart era un american căsătorit cu o 
mexicancă. Preda la Universitatea Naţională Autonomă din 
Mexico, dar avea case lângă Clubul de Golf Mexican și într-o 
suburbie din afara Washingtonului: un stil de viaţă costisitor 
pentru un profesor de universitate. Dar nu chipul lui Robert Hart 
era cel pe care Jenkins îl vedea acum cu atâta claritate. Era 
chipul unei femei frumoase, creole, care-i întâmpinase de multe 
ori, pe el și pe Joe, în ușa unei case. Avea părul drept și negru, 


VP - 103 


care-i ajungea până la jumătatea spatelui și ochii verzi, care-i 
trădau originea spaniolă. Alex Hart era copia fidelă a mamei ei, 
cu excepţia înălțimii ei și părului buclat. Pe amândouă le 
moștenise de la tatăl ei. Trecutul, unul pe care Jenkins se 
străduise atât de mult să-l îngroape, dădea buzna sub 
înfățișarea unei femei pe care ultima oară o văzuse mergând cu 
bicicleta în curtea din faţa casei familiei ei. 

— Simt nevoia să beau ceva, spuse el. 

Se duse în bucătărie și scotoci prin dulapuri, până când găsi 
ce căuta, în spatele unui raft. Revenind în sufragerie, așeză pe 
masă sticla de Jack Daniel's și două borcane, turnă câte două 
degete în fiecare, îi întinse unul și dădu băutura pe gât, simțind 
arsura care-i făcea ochii să lăcrimeze. După ce arsura trecu, își 
mai turnă un rând. 

— Câţi ani ai, Alex? Vocea i se asprise din cauza alcoolului, ca 
a lui Clint Eastwood în Cel bun, cel râu și cel urât”. 

Ea izbucni în râs. 

— Am trecut de mult de douăzeci și unu de ani*, dar 
mulțumesc pentru compliment. 

Ca și mama ei, avea aceeași degajare în privinţa propriei 
persoane. 

— Semeni cu mama ta. 

Ea lăsă borcanul jos. 

— Mulţumesc. A murit acum vreo doi ani. 

— Îmi pare rău. Tatăl tău... mai trăiește? 

— Nu. A murit, șase luni mai târziu. Doctorii au spus că a fost 
un atac de cord. Eu cred că a fost o inimă frântă. A iubit-o atât 
de mult... 

— Da, a iubit-o. A fost un om bun. Jenkins se așeză și-i oferi 
cel de-al doilea scaun. De data asta, Alex se așeză. Să înţeleg că 
știi că a lucrat pentru noi? 

Robert Hart fusese mult timp un consultant bine plătit al CIA, 
în domeniul problemelor sud-americane. Specialitatea lui erau 
grupările revoluţionare de dreapta mexicane. 

Priveau dosarul dintre ei ca și cum ar fi fost ceva care ar fi 
putut să muște. 


23 The Good, the Bad and the Ugly, celebru western regizat de Sergio Leone care a 
apărut în 1966, ultima parte a așa-numitei „trilogii spaghetti” (n.tr.). 

24 Vârsta majoratului la americani, celor sub această vârstă fiindu-le interzise 
băuturile alcoolice (n.tr.). 


VP - 104 


— Ai idee cum a făcut rost de el? 

Ea scutură din cap. 

— Totuși, lucrai cu el. Își frecă palmele una de cealaltă, ticul 
lui atunci când se gândea. Apoi, spuse: Petrol. Petrol non- 
religios. 

Nu făcuse un efort intelectual prea mare. Dimpotrivă, 
platforma electorală a lui Robert Peak mizase pe frustrarea și 
furia americană cu privire la prețurile crescânde ale țițeiului 
dictate de OPEC și de naţiunile arabe, precum și pe 
resentimentul supratensionat cu privire la pierderile de vieţi 
americane în urma unor războaie ale petrolului. Americanii erau 
sătui de teroriștii musulmani care-i țineau ostatici. La fel ca 
Richard Nixon care promisese, în timpul campaniei lui 
prezidenţiale, că va pune capăt Războiului din Vietnam - fără să 
spună însă cum -, Peak promisese că va pune capăt 
dependenței Americii faţă de petrolul din Orientul Mijlociu. 
Analiștii politici consideraseră că era vorba despre un vicleșug 
de campanie electorală. Peak fusese mereu finanţat cu 
generozitate de companiile petroliere și, atât timp cât acestea 
rămâneau principalele deţinătoare de acţiuni la companiile 
producătoare de mașini americane, probabilitatea ca Peak să 
întreprindă ceva care să le afecteze veniturile era mică, spre 
nulă. Alţii speculau că Peak încerca să convingă Congresul să 
voteze o lege care să impună cercetări intense în domeniul 
combustibililor alternativi și să ridice procentajul de automobile 
capabile să funcţioneze cu astfel de combustibili. Asta ar fi avut 
impact asupra companiilor petroliere, dar câtă vreme 
producătorii de automobile erau principalii deținători de acţiuni 
în acele corporaţii, un asemenea scenariu era, de asemenea, 
improbabil. Pentru că economia era în declin, Peak nu se afla în 
postura de a-și îndepărta cea mai importantă structură de sprijin 
politic. Existau câteva posibilităţi, în America Latină: Venezuela, 
deși guvernul de acolo se clătina pe marginea prăpastiei, 
precum și Mexicul, cu rezerva lui de mai mult de șaptezeci și 
cinci de miliarde de barili, dar numai dacă reușea să ajungă la 
acest petrol, la propriu, prin intermediul tehnologiilor actuale. 
Niciuna din aceste variante nu era probabilă. 

— Ce are de gând să facă? 

Ea îl studie preţ de câteva clipe. 

— O redeschidere a pieţei de petrol a Mexicului pentru 


VP - 105 


companiile petroliere americane și industriile producătoare 
adiacente. 

Jenkins scutură din cap. Naţionalizarea pieţei petroliere a 
Mexicului era la fel de sfântă pentru mexicani ca și Fecioara din 
Guadalupe”. 

In 1938, după ce o revizie contabilă scosese la iveală faptul că 
Statele Unite și alte câteva companii petroliere străine furau ca- 
n codru din Mexic, preşedintele acestei țări, Lázaro Cárdenas, le 
expulzase și naționalizase petrolul mexican. Cárdenas îi forțase 
apoi pe Franklin Delano Roosevelt și pe John D. Rockefeller să 
renunțe la confruntare, amenințându-i că va vinde Germaniei 
petrolul Mexicului, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
dacă Statele Unite nu se conformau. Cărțile de istorie mexicane 
îl declaraseră erou pe Cárdenas și mexicanii continuaseră să 
sărbătorească ziua de 18 Martie ca pe „o zi a demnității 
naționale”. 

— Mexicanii nu vor fi niciodată de acord. 

— Membri ai administrației s-au întâlnit cu reprezentanții 
mexicani ai lui Castañeda, spuse ea, referindu-se la Alberto 
Castañeda, tânărul preşedinte, recent ales, al Mexicului, pe care 
unii îl asemănau cu John F. Kennedy. 

Jenkins rămase sceptic. 

— De ce? Ce are de câștigat Mexicul din asta? 

— Un procent ridicat din piața americană a petrolului, la un 
cost fix pe baril, corelat cu piaţa mondială. Asta înseamnă zeci 
de miliarde de dolari. 

Jenkins se gândi o clipă la aceste date. 

— Cât de avansate sunt negocierile? 

— Președintele nu se ducea în America de Sud să discute doar 
despre încălzirea globală și mediu. 

— Și ei n-ar fi riscat să pună în pericol confidenţialitatea 
negocierilor prin aducerea lui Peak, decât dacă erau aproape de 
încheierea unei înţelegeri. 

Se ridică și începu să se plimbe, scândurile gemând sub 
greutatea lui. Castañeda era cunoscut ca fiind un conservator 
de dreapta, care se opusese public oricărei intervenţii străine în 
afacerile mexicane, inclusiv în drepturile asupra zăcămintelor 


25 Cel mai popular și mai venerat simbol religios al mexicanilor, Nuestra Señora de 
Guadalupe sau La Virgen de Guadalupe, o icoană pictată în secolul al XVI-lea care 
înfățișează o apariţie a Fecioarei Maria (n.tr.). 


VP - 106 


subterane. 

— Castañeda riscă prea mult implicându-se în astfel de 
discuţii. 

— Gândești ca un american. În Mexic, președintele e ales 
pentru un singur mandat, de șase ani. Nu trebuie să-și facă griji 
în legătură cu realegerea. 

— Asta ar nărui orice șansă, pentru partidul lui, de a rămâne 
la putere. N-are niciun sens. 

— Sau e perfect de înţeles. 

E| se opri din plimbare. 

— Spune-mi, cum? 

— Peak l-a băgat în butoi... și nu e un joc de cuvinte. 
Terenurile petrolifere ale Mexicului au fost folosite ca garanţie 
după ultimul pachet de ajutoare financiare, în urma prăbușirii 
băncilor private ale Mexicului. 

— OK. 

— Dacă Mexicul nu reușește să plătească datoria, ar putea 
pierde controlul asupra petrolului. Castañeda nu negociază chiar 
de pe o poziţie de forță. Are posibilitatea să dea vina pe 
administraţia anterioară, pentru că a vârât Mexicul în NAFTA?; a 
fost o afacere proastă. Asta îi permite să reducă pierderile 
Mexicului și să negocieze un acord mai favorabil. În aparenţă, îi 
va ajuta pe muncitorii din Mexic să lucreze în Statele Unite, va 
crea Slujbe mai bine plătite pentru sărăci, va extinde piaţa 
economică a Mexicului și va aduce bani pentru îmbunătățiri 
sociale. 

— Principalele sale grupuri de sprijin. În faţa lor poate să joace 
rolul eroului, spuse Jenkins, preluând ideea ei. 

— A spus că va fi președintele poporului, pentru popor. E o 
ofertă prea bună ca s-o lase să-i scape. 

Jenkins privi afară prin ferestre, către locul în care caii arabi 
pășteau liniștiți. 

— Există o singură problemă, spuse el. Niciun lucru nu este „o 
ofertă prea bună”, dacă Robert Peak este implicat. 


26 În original, has him over a barrel, ceea ce ar însemna, într-o traducere 
aproximativă, că „îl are la cheremul lui” (n.tr.). 

27 Acronim pentru North-American Free Trade Agreement (Acordul pentru liber comerţ 
între statele nord-americane), organizaţie înfiinţată în 1994, având ca membri 
Canada, SUA și Mexicul (n.tr.). 


VP - 107 


21. 


Cartierul financiar, 
San Francisco 


STĂTEAU ÎN PICIOARE ȘI TREMURAU, cu gulerele hainelor 
ridicate, ca pavăză împotriva vântului rece care bătea prin 
canionul clădirilor înalte. Gemea ușor trecând pe lângă ei, 
aducând miresmele golfului, după o săptămână cu temperaturi 
de 32 de grade, care distrusese vegetația și lăsase în aer un iz 
metalic. Valul de căldură trecuse. 

Lui Sloane, cartierul financiar i se părea, noaptea, straniu de 
tăcut; era ca și cum ar fi stat în curtea unui uriaș complex de 
apartamente, părăsit brusc. Înălţimea copleșitoare a clădirilor 
juca feste imaginaţiei, pentru că te așteptai la tot felul de 
zgomote: oameni vorbind, motoare de mașini, sirene. Dar nu se 
auzea decât zumzetul vântului, câte un motor de mașină din 
când în când și scârțâitul câte unei foi de hârtie rătăcite, 
zburând pe trotuare și prin rigole. Locuitorii din San Francisco 
fugeau la apusul soarelui din zona centrală rezervată afacerilor, 
migrând spre casele lor, către restaurantele din North Beach și 
Chinatown, și spre cluburile la modă din Market, zona sudică. 
Cartierul financiar se asemăna atunci unui oraș fantomă dintr-un 
decor de la Hollywood. 

— Nu trebuie să aștepți cu mine, David. Știu că nu vrei să 
întârzii. 

El își scoase telefonul mobil. 

— O s-o anunţ că întârzii puţin. 

Telefonul Meldei sună de trei ori înainte să se audă robotul. 
Sloane lăsă un mesaj, închise telefonul, apoi se uită din nou la 
ceas. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă Tina. 

— Sunt doar surprins că n-a ajuns acasă. 

— Hai, du-te. O să mă descurc. 

— Nu. Nu-ţi face probleme. 

Își vâri mâinile în buzunarele hainei din piele și-și strânse 
umerii, ca să-și protejeze ceafa de frig. 


VP - 108 


— Probabil că a rămas să bea o ceașcă de cafea cu un anumit 
domn despre care tot vorbește. 

— Alt bărbat? Ţi-a tras țeapă! 

Tina zâmbi cu gura până la urechi, întorcându-și ușor capul, 
pentru că briza de pe Battery Street să îi sufle părul de pe faţă. 
David crezuse întotdeauna că ochii ei erau albaștri, dar acum, în 
lumina venită dinspre holul clădirii, văzu că erau mai mult de 
culoarea cerului înalt de vară, cu stropi de gri și de galben. Tina 
se aplecă spre el, ca și cum ar fi fost trasă de o sfoară invizibilă, 
ceea ce-l făcu, pentru o clipă, să creadă că-l va săruta. Numai că 
ea trecu pe lângă el, îndreptându-se spre cutia cu ziare din 
spatele lui, cercetând scrisul prin plasticul suportului. 

— Mai ai bileţelul cu mesajul? Cel pe care ţi l-am dat mai 
devreme, cu agentul de bursă de douăzeci și trei de ani și cel 
mai tare pont al săptămânii? 

Vâri mâna în buzunar, numai că-și schimbase cămașa. 

— Care era numele? întrebă ea. Numele de pe bileţel? 

— Cred că Joe Branick; de ce? 

— Nu era cel mai nou băiat de succes cu cel mai tare pont al 
săptămânii de la bursă, rosti, de parcă ar fi vorbit cu ea însăși. 

— Poftim? 

Se duse lângă ea și privi ziarul. Fotografia era chiar deasupra 
îndoiturii, iar numele, dedesubtul ei. Sloane o privi, neîncrezător, 
apoi se scotoci prin buzunar și scoase o monedă de douăzeci și 
cinci de cenți. Introduse moneda în fantă, apoi scoase ziarul, 
citind titlul cu voce tare. 

— Președintele deplânge moartea prietenului. 

Ea se aplecă peste umărul lui și amândoi citiră articolul din 
dreapta, din partea de jos a ziarului. 


The Associated Press 


WASHINGTON - La o conferință de presă matinală de la 
Casa Albă, în care se aștepta ca președintele Robert Peak 
să discute despre participarea la o conferinţă de mediu sud- 
americană despre încălzirea globală, șeful de cabinet de la 
Casa Albă, Parker Madsen, a confirmat că Joe Branick, 
asistent special al președintelui, a decedat. 

Gardienii publici din Virginia de Vest au descoperit 
cadavrul lui Branick la puţin timp după ora cinci și jumătate 
dimineaţa, în apropierea unui drum forestier părăsit din 


VP - 109 


Parcul Naţional Black Bear. Singura rană de glonț de la cap 
părea să fi fost autoprovocată. Madsen a declarat că de la 
Casa Albă nu vor mai fi furnizate alte detalii în viitorul 
apropiat și a direcționat toate întrebările către 
Departamentul de Justiţie. A mai afirmat, despre președinte 
și despre Aripa de Vest, că sunt „uluiți”. 

Prieteni din copilărie și colegi de cameră în timpul 
colegiului, la Georgetown, Peak și Branick rămăseseră 
prieteni apropiaţi. Președintele, care trebuia să plece în 
această dimineață spre America de Sud, ca să participe la 
întâlnirea la vârf, și-a anulat călătoria. Intr-o declaraţie 
scrisă dată publicităţii de Casa Alba, se spune că 
președintele le-a transmis vestea personal soției lui Branick 
și celor trei copii majori ai cuplului. 


Sloane lasă jos ziarul și se răzgândi în privința numelui pe 
care și-l amintise. 

— Trebuie să fie o coincidenţă, spuse el, încet. 

Taxiul apăru după colţul străzii. 

— E mort; în ziar scrie că s-a sinucis. De ce te-ar fi sunat pe 
tine? 

El o privi fix. 

— Nici măcar nu știm dacă a fost el. 

— Sigur că a fost el. Cine altcineva putea să fie? Îl cunoști? 

— Am... 

Cercetă fotografia din ziar. Era ceva cu ochii... 

— Nu, răspunse el. Sunt sigur că nu. 

Șoferul de taxi, un bărbat de culoare, subţire ca trestia, se 
aplecă prin fereastra portierei, nerăbdător. Sloane deschise ușa 
din spate, apoi îi întinse omului treizeci de dolari prin 
deschizătură ferestrei. 

— Du-o acasă. Păstrează restul. 

— David, doar n-o să-mi plătești tu taxiul, protestă Tina. În 
ciuda umorului ei, o cunoștea ca fiind fioros de independentă. 

— Ba bine că nu, replică el. O să-l trec pe nota de plată a lui 
Paul Abbott. 

— În cazul ăsta, o voi lua pe drumul cel mai lung către casă. Îi 
zâmbi și se așeză pe bancheta din spate. Dacă nu altceva, va fi 
o poveste interesantă, spuse ea, arătând cu capul către ziarul 
din mâna lui. 

El o privi mirat. 


VP - 110 


— Te simţi bine? 

— Sunt încă șocat de plecarea ta. 

— Poate că nu. Ea se întinse către mânerul ușii. Ti-am spus că 
aș rămâne pentru omul potrivit. Trebuie doar să mi-l găsești. 

Apoi închise ușa, lăsându-l singur pe trotuar. 

e 

TRUPUL LUI SLOANE EXECUTA actul mecanic al șofatului. 
Mintea lui se afla în altă parte, lucrând la dezlegarea unui puzzle 
ale cărui piese și locuri goale erau din ce în ce mai multe. 
Fotografia din ziar se holba la el de pe scaunul din dreapta. 

„De ce te-ai oprit? De ce te-ai oprit atunci când Tina te-a 
întrebat dacă-l cunoști?” 

Examină din nou chipul, dar mintea refuza să se concentreze. 

Clic. 

Imaginea din mintea lui se schimbă. Stătea, privind gaura din 
cutia lui poștală, acolo unde până nu de mult fusese 
încuietoarea. Ușiţele celorlalte șapte cutii poștale rămăseseră 
închise. Încuiate. 

Clic. 

Era în apartamentul lui, împreună cu polițistul. 

„Încuietoarea a fost desprinsă, nu spartă”, îi spusese 
polițistul. 

„Desprinsă?” 

„Cineva care știa ce face”. 

Clic. 

Tinea în mână încuietoarea cutiei poștale, sucind-o pe toate 
părţile. N-avea nicio zgârietură. 

Polițistul vorbea despre încuietoarea de la ușa de la intrare a 
apartamentului lui, dar el își dădea abia acum seama că omul 
putea la fel de bine să vorbească despre încuietoarea de la cutia 
poștală. Și aceasta fusese, la rândul ei, desprinsă. Nu fusese un 
act de răzbunare. lar această constatare adusese cu sine alte 
lucruri la care trebuia să se gândească. Cele două evenimente 
semănau prea mult și erau prea apropiate în timp, ca să fie doar 
o coincidenţă. Dacă era adevărat, însemna că mobilul se 
schimba în totalitate. Nu era vorba despre cineva care-i purta 
pică și care ar fi căutat să-i distrugă bunurile. 

Clic. 

În imaginaţia lui, se vedea stând în mijlocul harababurii din 
sufrageria lui. Capacele de la instalaţia de aer condiţionat 


VP - 111 


fuseseră smulse de pe pereți, mobila fusese sfărâmată. Căutau 
ceva. 

Clic. 

Ținea în mână încuietoarea de la cutia poștala; cutia era 
goală. 

Un lucru despre care credeau că s-ar afla în corespondenţa 
lui. 

Clic. 

Melda stătea pe palier, întinzându-i teancul de plicuri. „De 
data asta, nu este prea multă. Doar facturile și nimicuri”. 

Clic. 

Era în biroul lui, frunzărind corespondența, oprindu-se la un 
pachet ruginiu, cu adresa scrisă de mână. Nu erau doar facturi și 
nimicuri. 

Cu un gest instinctiv, întinse mâna în dreapta, apoi își aminti 
că-și lăsase servieta la birou, după ce-și îndesase corespondenţa 
în ea. Căută o ieșire de pe șosea, apoi se opri. 

„Îţi lași imaginaţia să-ţi scape de sub control. Nu știi dacă nu 
sunt alte nimicuri. Poate un certificat dintre acelea care-ţi spun 
că ai câștigat un sejur gratuit în Las Vegas sau Palm Springs, 
dacă reziști la o predică de nouăzeci de minute despre motivul 
pentru care deținerea unei proprietăţi în sistem time-share este 
o idee atât de bună”. 

Deschise radioul, dar muzica nu-i împrăștie gândurile; 
continua să răsucească pe rând piesele din puzzle, potrivindu-le, 
încercând să creeze o imagine unitară. Melda nu observase 
încuietoarea desfăcută, ceea ce însemna că ea golise cutia 
poștală înainte ca spărgătorul, oricine ar fi fost, să ajungă acolo. 

O presimţire teribilă puse stăpânire pe el. Se uită la ceas, apoi 
își luă mobilul din consola centrală și apăsă pe tasta de apelare 
rapidă. Telefonul sună. 

Niciun răspuns. 

Al doilea apel. 

Niciun răspuns. 

Al treilea apel. 

Auzi robotul cuplându-se. Închise și verifică ora pe 
cronometrul de la bord: 10.00. jocul de bingo ar fi trebuit să se 
termine de o oră. Melda ar fi trebuit să ajungă acasă. 


MELDA DEMANJUK RĂSUCI cheia și împinse mânerul. Ușa era 


VP - 112 


înţepenită. Încuietoarea de siguranţă. Enervată, scoase cheia și 
o introduse iarăși în încuietoarea recent instalată, o răsuci și 
ascultă să audă ţăcănitul, așa cum îi arătase David. Apoi, vâri 
cheia în încuietoarea mânerului de la ușă și îl zgâlţăi. Uneori 
dinţii se blocau. De data asta, mânerul ușii se răsuci liber. 

Se gândi că încuiase și broasca de siguranţă atunci când 
plecase la bingo. Memoria o lăsa pe zi ce trecea. Probabil că 
uitase. Intorcându-se acasă, era posibil să fi încuiat, în loc să 
descuie. Oftă. Atâta deranj din cauza altora, atâtea complicaţii. 

Totuși, izbuti să zâmbească. Nu va lăsa asta să-i afecteze 
starea de spirit. Nu în seara aceasta. Câștigase! La bingo. Pentru 
prima dată. In clipa în care anunţaseră „B-5”, era atât de 
entuziasmată, încât strigătul de „Bingo!” ieșise ca scheunatul 
unui căţeluș călcat de cineva. Sala de sport a bisericii izbucnise 
în râs, apoi în aplauze, în timp ce ea se ridica să ia marele 
premiu, două sute șaizeci și doi de dolari, pe care acum îi legăna 
în poșetă ca pe o mică avere. Ştia deja ce va cumpăra cu ei. li 
va cumpăra lui David puloverul pe care-l văzuse în vitrina 
magazinului de la mall. Fusese bun cu ea, ca un fiu. 

Deschise ușa și aprinse lumina. Poșeta îi căzu la picioare. 
Ambele mâini se ridicară să acopere gura, într-un strigăt mut. 
Dezordinea o atrăgea dincolo de prag ca un magnet. Colecţia ei 
de îngeri din ceramică era pulverizată pe covorul bej. Tablourile 
fuseseră scoase din ramele lor, mobila fusese spartă, tapiţeria 
sfâșiată. Distrugerea se revărsase și în bucătărie; farfurii și 
cești, împrăștiate printre oale, cratiţe și conţinutul frigiderului. 
Din plăcinta ei proaspăt coaptă se prelingeau pe linoleum mere 
condimentate cu scorțișoară. 

Picioarele i se înmuiară, ca și cum ar fi fost din cauciuc. Se 
clătină către tejgheaua bucătăriei, tremurând de parcă ar fi fost 
lovită brusc de o pală de aer rece. 

„Ce e de făcut? Doamne Dumnezeule, ce e de făcut? 

Frica o copleșea. Apucă tigaia grea de pe cuptor, strângând-o 
la piept ca pe o amintire prețioasă de familie. 

„David. Cheamă-l pe David”. 

Merse cu spatele, împiedicându-se de cioburi și resturi până 
când ajunse pe palier, se întoarse și se năpusti pe scări, 
urcându-le cu greutate, de parcă ar fi mers prin zăpadă înaltă. 
Ajungând pe palierul superior, se sprijini de balustradă, 
încovoiată, respirând greu în căutarea aerului, neputând să 


VP-113 


strige după David în timp ce deschidea ușa apartamentului și 
intra. El era în bucătărie, cu spatele la ea. Își recăpătă respiraţia, 
pregătindu-se să vorbească. 

Atunci, el se întoarse. 

— Tu, gâfâi ea. 


VP - 114 


22. 


CHARLES JENKINS IZBI portiera mașinii cu tocul cizmei, în timp 
ce jongla cu trei sacoșe cu cumpărături și un sac de peste 
douăzeci de kilograme cu mâncare pentru câini. După ce dusese 
caii arabi în hambar pentru noapte, se aventurase în Stanwood 
după provizii. Bucătăria lui nu era tocmai aprovizionată pentru 
vizitatori și Alex Hart era posibil să stea acolo o vreme, cel puţin 
până când își dădea seama ce se întâmpla. Dacă Joe Branick o 
instruise pe Alex Hart să-i aducă dosarul însemna că avea indicii 
că viaţa lui era în pericol. Moartea lui Branick confirmase 
această bănuială. În același timp, însemna că atât Hart, cât și 
Jenkins se aflau în primejdie. Jenkins trăise în liniște ultimii 
treizeci de ani deoarece el, ca și alţii, crezuse că dosarul a fost 
distrus. Brusca reapariţie a acestuia schimba lucrurile... pentru 
toată lumea. 

Crengile cedrilor și ale plopilor se legănau deasupra capului, 
semn că vântul de pe insulă se înteţea, bătând în rafale peste 
apele strâmtorii, așa cum se întâmpla adesea la apus, în acea 
vreme a anului. Lou și Arnold nu se deranjară să-l întâmpine. Cel 
mai bun prieten al omului, pe naiba. Aruncă o femeie în acest 
amestec și orice câine sensibil va dezerta mai repede decât un 
soldat irakian. Fără îndoială că-i va găsi cuibăriți lângă focul 
care împrăștia căldura pe blana lor subţire sau urmând-o pe 
Alex Hart prin căsuţă, ca doi adolescenţi îndrăgostiți. 

Nu-i învinuia. 

Femeile pe care le aducea el acasă miroseau, de obicei, a Jim 
Beam și Marlboro. Stăteau doar o noapte. Majoritatea erau 
curioase. Rămăsese o anomalie pe insulă, și nu doar pentru că 
era negru și musculos, iar stereotipul potrivit căruia un om atât 
de mare putea să fie dotat ca un catâr tot mai persista. Atunci 
când sosise pe insulă, comunitatea era unită mai abitir decât o 
familie de frați irlandezi. Zvonurile circulaseră repede despre 
negrul care cumpărase ferma Wilcox. Când Jenkins, după aceea, 
nu vorbise cu nimeni, zvonurile înfloriseră. În acele ocazii rare 
când se aventura în oraș, majoritatea oamenilor se retrăgeau 
din calea lui, deși câțiva din băieţii localnici, alimentaţi de 


VP - 115 


câteva sticle de băutură, îl priveau așa cum urmărește un 
vânător marele cerb. Îi evita atunci când putea și termina 
repede, atunci când nu putea. Vorba umbla. Era lăsat în pace, 
ca un bătrân taur comunal. 

Înainte să plece în oraș, făcuse un duș și se schimbase, 
îmbrăcându-se cu o pereche de jeanși negri, o cămașă din 
flanelă cu nasturi până jos și cizme de cowboy, singura lui 
pereche de încălțăminte care nu era îmbrăcată într-un strat de 
noroi. Găsise chiar și un strop de after-shave. 

Deschise ușa din spate cu tocul cizmei, păși în bucătărie și 
scăpă din mână o sacoșă. Fructele se rostogoliră pe linoleum 
fără să întâlnească nimic în cale: plantele dispăruseră. 
Tejgheaua, de asemenea, fusese curățată, borcanele erau 
aliniate cu grijă într-un colţ, murele și căpșunile erau probabil în 
frigider. Somonul pe care-l prinsese în apele strâmtorii cu o zi 
înainte zăcea curăţat pe un fund din lemn, umplut cu legume 
proaspete din grădina lui, gata să fie gătit. 

Așeză a doua sacoşă cu cumpărături pe tejghea, lăsă să cadă 
pe podea mâncarea pentru câini și se îndreptă spre sufragerie. 

— Nu era nevoie să te duci la magazin. 

Curăţase masa de resturi, o acoperise cu o față de masă albă 
și acum aranja farfurii și tacâmuri în jurul unui castron cu salată 
verde și roșii. Focul din șemineu trosnea cu un miros de arțar 
proaspăt. Privi de jur-împrejur. Cărţile fuseseră așezate pe 
rafturi, iar tablourile aranjate cu grijă. Intr-o oră, Alex făcuse mai 
mult pentru ca locul să arate ca un cămin, decât reușise el în 
treizeci de ani. 

— Îmi pare rău. Am îndreptat și eu puţin. Nu trebuia s-o fac. 
Rămase nemișcată, pândindu-i reacţia. 

Incapabil să spună ceva, îi întinse sticla de cabernet. 

— Nu știam că avem pește. 

Ea puse sticla pe masă, lângă castronul cu salată. 

— Totul e proaspăt. Nu pot să cred cât de mari sunt roșiile. 
Care e secretul tău? 

— Hmm? 

— Cu roșiile... care e secretul? 

— Un grădinar nu-și divulgă niciodată secretele, replică el, 
revenindu-și puţin. 

— Am crezut că așa se spune despre un magician. 

— Ar putea cineva, cu excepţia unui magician, să obţină roșii 


VP - 116 


ca astea? 

Ea zâmbi și-și înălţă fața, ca un copil care urmărește artificiile 
explodând pe cer pe 4 iulie. Jenkins se întoarse în bucătărie și se 
sprijini de colțul tejghelei. 

— Imi pare rău. Nu era treaba mea să aranjez pe-aici. Alex 
stătea în pragul ușii, în spatele lui. 

În clipa în care se întoarse, îi simţi mirosul respirației, care-i 
amintea de caramelul cald. Făcu un pas înapoi, dar se lovi de 
tejghea și făcu o piruetă ciudată, de parcă ar fi intenţionat să se 
răsucească spre castroanele lui Lou și Arnold. 

— Mai bine i-aș hrăni pe ogari. 

Ea se sprijini de tocul ușii, cu capul puţin înclinat. 

— Pari să ai o groază de secrete. 

— Doar pentru că un om nu le spune tuturor povestea vieţii 
lui nu înseamnă că ascunde ceva, Alex. Vocea lui acoperi 
sunetul boabelor care cădeau în castroanele din aluminiu ale 
câinilor. 

— Mă refeream la roșii. 

Lăsă jos sacul. 

— A! 

— Dar, dacă tot ai adus vorba, cei de la IRS2 n-o să fie prea 
bucuroși atunci când o să dea de dumneata. 

— Ai de gând să mă denunți? 

— S-ar putea. 

Ridică de jos castroanele câinilor și încercă să treacă pe lângă 
ea, dar ușa era îngustă, iar ea nu făcea niciun efort să se dea la 
o parte din drumul lui. Lumina focului din șemineu îi atingea 
obrajii cu o strălucire mai frumoasă decât un lan de grâu din 
Midwest în lumina apusului. Observă cum părul ei urma curbura 
maxilarului și-i curgea nestingherit pe umeri. Se înșelase. Nu era 
la fel de frumoasă ca mama ei. Era mai frumoasă. Oare flirta cu 
el? Trecuse atât de mult timp, încât nu mai știa. Femeile din 
oraș, de obicei, își puneau mâinile între picioarele lui, înainte să- 
și lase jos sticlele cu gât lung de bere Budweiser, zgălțăindu-l de 
parcă ar fi fost o funie sfâșiată legată de pluta vieții. Işi ieșise 
din mână în privinţa artei subtilităţilor și... 

„„„Şi ea era fiica lui Robert Hart, fata stângace care mergea cu 


28 Acronim pentru Internal Revenue Service, agenţie guvernamentala a SUA 
însărcinată cu colectarea impozitelor și aplicarea legilor cu privire la impunerea 
veniturilor (n.tr.). 


VP - 117 


bicicleta pe aleea lungă din faţa casei. 

— Mai bine le-aș pune ceva de mâncare lui Lou și lui Arnold. 

Ea zâmbi. 

— Cred că tocmai ai făcut-o. 

Jenkins își cobori privirea spre castroane. 

— Atunci, o să-i caut. Sunt în stare să roadă mobila de foame. 

Trecu pe lângă ea. În mod normal, sunetul boabelor pentru 
câini era ca un strigat de chemare la arme; cele două bestii 
aproape că se călcau în picioare, dând peste el, în goana lor. 
Acum, nu numai că nu se îmbulzeau, dar nu erau la locurile lor 
obișnuite și nu stăteau nici întinși lângă foc. 

— Am crezut că i-ai luat cu tine, spuse ea. 

El scutură din cap. 

— Ei doi și mâncare pe bancheta din spate a unei mașini nu 
este o combinaţie prea bună. Probabil sunt afară. 

— O să deschid sticla de vin, se oferi ea. 

El deschise ușa de la intrare, ieșind afară pe mica verandă 
care oferea o vedere panoramică asupra proprietăţii sale, către 
ferma de lactate. Uneori, când caii arabi îi ignorau, Lou și Arnold 
se strecurau pe sub firele încolăcite ale gardului ca să deranjeze 
vacile, dar Jenkins putea să vadă urmele cirezii în drumul ei 
netulburat către șopron. Lăsă castroanele jos, vâri două degete 
în gură și scoase un fluierat ascuţit, pe care însă vântul îl răpi, o 
rafală care îl înghiţi înainte de a părăsi veranda. Făcu câţiva pași 
printre firele unduitoare de iarbă înaltă, strigându-le numele. La 
ora nouă și jumătate, într-o seară de vară din nord-vest, lumina 
zilei încă mai zăbovea, într-un amurg gri-albăstrui care 
transforma iarba într-o mare de umbre. Nu văzu nicio urmă de 
câine. Era posibil să se bălăcească în pârâul de lângă ușa din 
spate și, cu vântul bătând în rafale, să nu-l fi auzit când a venit. 
Se întoarse și începu să urce treptele verandei. 

Alex îi căutase numele la IRS. Cum altfel ar fi putut să dea de 
el? 

Trecutul și prezentul se ciocniră cu o fracțiune de secundă 
înainte să audă mică pârâitură: un pocnet ca de trunchi de 
copac uscat, care-i trezi instinctele adormite. Se aruncă la 
pământ, ca și cum s-ar fi deschis o trapă în fața lui, cu 
castroanele câinilor zăngănind și mâncarea împrăștiindu-se. 

Primul glonţ îi trecu pe lângă urechea dreaptă, făcând să sară 
așchii din tocul ușii. 


VP - 118 


23. 


SLOANE IEȘI de pe Autostrada 1 la Palmetto Avenue, cu viteza 
absurdă de o sută douăzeci de kilometri metri pe oră, coborând 
orbește printr-un zid de ceață deasă și gălbuie. Luminile roșii 
clipiră în fața lui, așa că apăsă cu putere pe frână, intrând cu 
jeep-ul într-un derapaj pe pavajul umed. Corectă traiectoria în 
spatele unei alte mașini oprite la intersecţie, încetini ca să se 
asigure că nu circula nimic pe drumul cu care se intersecta și 
apoi acceleră spre Beach Boulevard. Un minut mai târziu, făcu la 
dreapta din scurt pe pietrișul de pe locul lui de parcare, oprindu- 
se lângă o camionetă staționată paralel cu gardul de dafin care 
separa locul de parcare de cel liber. Călătorii obosiţi foloseau 
câteodată locul ca să economisească banii pe care i-ar fi dat la 
hotel. Pe Sloane nu-l deranja, atâta timp cât erau liniștiți și nu 
lăsau mizerie. In această seară, nu se opri să stabilească reguli. 

Sări din mașină și alergă ușor spre clădire, pentru că-l durea 
glezna după exerciţiul fizic susținut. Se vedea lumina în 
bucătăria apartamentului unde locuia Melda, dar nu-i văzu 
vârful capului. Era, probabil, înăuntru, tăindu-i o bucată de 
plăcintă. Urcă scara din spatele clădirii din două în două trepte, 
resimţind presiunea din glezna, apoi șontâcăi pe palier. Ușa 
apartamentului ei era deschisă, semn rău. Deveni și mai rău. 

Trecu pragul, ocolind rămășițele lucrurilor aruncate, simţindu- 
se pierdut, panicat, înspăimântat. 

Tavanul se zgâlţăi, iar el privi în sus, cu toate că nu 
conștientiză pe moment că era vorba despre apartamentul lui. 
Cineva era în apartamentul lui. Cineva în mișcare. Cineva cu 
pașii prea greoi ca să fie o femeie de un metru și jumătate și 
patruzeci și cinci de kilograme. Urmări sunetul de-a lungul 
tavanului către ușa de la intrare, ieși pe palier și se aplecă peste 
balustradă. Bărbatul de pe palierul de la etajul doi se îndepărtă 
cu pas hotărât de apartamentul lui. Purta o salopetă bleumarin, 
cu un petic alungit pe spate. 

Pacific Bell. Compania de telefonie. 

— Hei! Tu! 

Bărbatul se opri, se întoarse, cu mișcări de robot. Pistolul se 


VP - 119 


materializă ca din neant, ireal și străin. Încremeni în timp ce 
arma se învârtea în jurul trupului celuilalt, realizând că bărbatul 
îl ţintea. Atunci, instinctul și pregătirea intrară în acţiune. Intră 
sub palier, lipindu-se cu spatele de perete, ascultând mișcările 
omului de pe palierul de deasupra lui. Erau scări în fiecare capăt 
al clădirii: celălalt putea să ajungă la camionetă pe oricare din 
ele. Îl auzi îndreptându-se spre scara din faţa a clădirii și o luă 
spre cea din spate. Privi peste umăr și-l urmări pe celălalt 
coborând repede primul șir de trepte, apucându-se de 
balustradă și sărind aproape de colț. Cu toate astea, nu continua 
drumul în jos, către al doilea șir de scări. Nu se ducea spre 
camionetă. 

Venea după el. 

Se întoarse și se repezi în jos pe scări sărind peste ultimele 
patru trepte. Glezna dreaptă i se răsuci în urma impactului, iar 
el simţi că nu va rezista; o durere înfiorătoare apăru 
instantaneu. Se strădui să se ridice în picioare. Palierul de 
deasupra lui se clătină. Își înghiţi durerea și porni șchiopătând 
prin magazia întunecată, apoi pe coridorul care ducea în spatele 
clădirii. 

Pe drum, simţi vântul și umezeala ceții venind dinspre ocean. 
Se opri și se întoarse să privească înapoi pe coridor. Văzu silueta 
bărbatului apărând ca și cum ar fi fost la celălalt capăt al unui 
tunel. Apoi, șindrila de lângă capul lui explodă în mii de așchii, 
înțepându-i faţa ca niște ace. Plonjă în ceaţă, glezna răsucindu-i- 
se pe terenul accidentat și pe gheţișoare, provocându-i dureri cu 
fiecare pas. Schimba direcţia mereu, ghemuindu-se, căutând un 
loc în care să se ascundă, negăsind niciunul. 

Se îndepărtă de clădire, până când piciorul îi alunecă și se 
prăbuși într-un genunchi. Undeva, dincolo de un strat gros de 
ceață, auzea mugetul oceanului spărgându-se de pietre și simţi 
vântul și stropi pe faţă. 

Gheţișoarele ajunseseră la marginea abruptă a stâncilor. 


VP - 120 


24. 


Se aruncă pe ușa de la intrare, strigându-i: 

— La pământ! 

Alex stătea lângă masă, ţinând sticla cu vin într-o mână și 
tirbușonul în cealaltă, când geamul ferestrei explodă în cioburi, 
sticla de vin se sfărâmă și lalelele din ghivece începură să 
zboare ca ţintele vibrând într-o sală de trageri. Camera se 
învârti: bucăţi de sticlă și de lemn, prinse într-o tornadă, cărți 
zburând de pe rafturi, cenușa împrăștiindu-se din șemineu. 
Aduseseră cu ei multă muniţie și păreau hotărâți să nu se 
întoarcă acasă cu vreun cartuș. 

Jenkins se ţâri pe podea și-și lipi spatele de masa răsturnată. 
Gloanţele ţăcăneau pe ea ca o bandă de telegraf care-a luat-o 
razna. Alex stătea cu spatele lipit de lemnul ei, cu bluza albă 
acum de un roșu-închis, aproape purpuriu, dar faptul că reușise 
să răstoarne masa și să-și scoată un Glock de nouă milimetri din 
servietă era un indiciu destul de clar că era vorba despre vin, și 
nu despre sânge. 

— Ai păţit ceva? strigă el. 

Era ca și cum ar fi urlat în bătaia furtunii. 

— Putem să ieșim prin spate? Era la fel de calmă cum fusese 
și în grădină, atunci când avea lama sapei la gât. 

— Asta vor și ei, să ieșim prin spate. Tocmai de-aia ne atacă 
din față. 

— Crezi că un localnic ar putea să cheme ajutoare? se 
interesă ea. 

— Cu vântul bătând dinspre strâmtoare, nu e nimeni destul de 
aproape ca să audă împușcăturile. 

— Ai vreo idee cine ar putea fi afară? 

— Nu sunt un geniu, dar presupun că sunt aceiași tipi care l- 
au ucis pe Joe. 

— Prin urmare, au venit după dosar? Ea făcu un semn cu 
capul de-a lungul încăperii, spre locul în care era dosarul, pe un 
scaun lângă șemineu. 

— Din nou, n-am diplomă de Stanford, dar cam asta aș zice. 
Mă acoperi? 


VP - 121 


— De ce? 

El făcu un semn cu capul spre dosar. 

— Lasă-l. 

El scutură din cap. 

— De data asta, nu, Alex. Se ridică în picioare, ghemuindu-se 
în spatele mesei. 

— Rahat! Alex se ridică într-un genunchi, dându-și seama că 
oricum se ducea, cu sau fără ajutorul ei. Se așeză în poziţia de 
tragere. E rândul meu, anunţă ea. Apoi, când focul se opri, zise: 
Du-te! 

Se repezi spre scaun, în timp ce ea se ridica peste masă și 
trăgea trei focuri, de la stânga la dreapta, prin deschizătură care 
mai devreme fusese fereastra. Riposta ei îi tinu în loc preţ de o 
secundă sau două; apoi, urmă o altă rafală de gloanţe. Fotoliul 
nu i-ar fi putut oferi lui Jenkins un adăpost sigur. Intins pe podea, 
cu dosarul în mână, privi în spate peste umăr la Alex, așteptă ca 
ea să se ridice din nou, după care ţâșni înapoi, de-a lungul 
podelei, în timp ce ea mai trăgea trei focuri bine ţintite. 

— İn curând o să rămân fără gloanțe, spuse ea, lipindu-și 
spatele de lemn în timp ce focul începea din nou. Arătă spre 
dosar. Ce naiba e asta? 

— Dacă reuşim să ieşim de aici, o să-ţi povestesc la o cină și 
la o altă sticlă de cabernet. 

— Nu pot să beau așa ceva, spuse ea. Sulfaţii îmi dau dureri 
de cap. 

— Sper că voi avea ocazia să-mi aduc aminte de asta. O să 
bem un scotch bun, în amintirea tatălui tău. 

— Faci tu cinste? îl întrebă Alex. 

— Doar dacă nu-mi spui că a murit cavalerismul în ultimii 
treizeci de ani. Arată cu capul ușa care dădea spre hol. Armele 
mele sunt în dormitor. 

Ea scutură din cap. 

— Nu poţi să ajungi acolo. E prea departe și n-am destule 
gloanţe ca să te acopăr. Mai bine rămâi jos. 

— N-am de ales, spuse el. Nu poţi să-i ţii pe loc o veșnicie. O 
să facă praf casa mai repede decât niște termite. Pe lângă asta, 
dacă au atât de multă muniţie... 

Fulgerul izbucni, urmat de o detunătură care smulse din 
balamale ușa de la intrare și o azvârli în cealaltă parte a 
camerei, lovindu-se de rafturile cu cărţi. Un fum gros se ridica 


VP - 122 


dintr-un recipient care se rostogolea pe podea. Jenkins se repezi 
și îl aruncă afară prin deschizătură, arzându-și mâinile, dar norul 
de fum și grămezile de cărţi îi oferiră acoperirea de care avea 
nevoie ca să ajungă în dormitor. Smulse ușa dulapului, înșfăcă 
pușca din colț și-i desfăcu țeava. Un singur glonț pe țeavă. 
Inhaţă cutia cu gloanţe de pe raft, dar aceasta i se desfăcu în 
mână. Goală. Incepu să arunce tot felul de haine și de încălțări, 
căutând gloanțe rătăcite, dar nu găsi decât unul. Intr-un 
moment de acalmie, o auzi din nou pe Alex răspunzând cu foc: 
împușcături rare, ca să economisească muniţia, oferindu-le însă 
celor de afară un răgaz înainte să dea buzna în casă. 

Se târî pe podea spre noptieră și-și recuperă pistolul Smith & 
Wesson. Butoiașul era gol. Căută încărcătoare suplimentare, nu 
le găsi, apoi își aminti că le văzuse ultima oară în portbagajul 
camionului său, când fusese în pădure să facă exerciţii de 
tragere. Găsi patru gloanțe de calibrul patruzeci rătăcite pe 
fundul sertarului noptierei. 

Asta era tot. 

O explozie sparse fereastra de deasupra patului său și camera 
se umplu cu același miros înţepător de amoniac. Apucă o 
cămașă de pe podea și se târî în baie, ţinându-și respiraţia. 
Deschise robinetul. Opriseră apa. Luă pânza și o cufundă în 
vasul de toaletă, apoi o presă peste gură și nas. Gâtul i se 
contractase, iar ochii începuseră să-l usture, de parcă ar fi fost 
cuprinși de flăcări. Se târî în sufragerie, rupse cămașa umedă în 
două și-i întinse lui Alex o jumătate. Ea și-o legă peste nas și 
gură. 

— Mai sunt alte ieșiri? se interesă ea. 

— Te referi la un pasaj secret pe sub proprietate? 

— Ar fi ideal. 

— Regret. 

— Ai vreo idee? 

— Încearcă să nu respiri. 

In hol izbucni focul; gazul ajunsese la lampa de control a 
cuptorului. Nu mai aveau mult timp la dispoziţie. Ințesată cu 
ziare și cărţi vechi, căsuţa avea să ardă ca iasca. Flăcările 
cuprindeau dormitorul. 

El îi întinse pușca. Alex vâri Glock-ul în pantaloni, la spate. El 
își slăbi cureaua de la jeanși și-și îndesă dosarul în partea din 
faţă a pantalonilor, acoperindu-l cu cămașa. 


VP - 123 


— Când ajungem afară, ia-o spre stânga. O să vezi o cărare 
prin pădure. Duce spre un hambar. E cam la cincizeci de metri, 
dar copacii și tufișurile sunt dese, și ar trebui să-ţi ofere un 
adăpost. 

— Tu ce-ai de gând să faci? 

— Să deschid drumul. 

— Bine, dar spune-mi cum o s-ajungem afară, dacă ei ne 
așteaptă la ușa din spate. 

— N-o să ieșim pe ușa din spate. 

Se uită la el ca la un nebun. 

— Ai văzut vreodată Butch Cassidy and The Sundance Kid, 
Alex? 

— Nu. 

El își sprijini spatele de masă, scoase gloanţele din buzunar, 
eliberă piedica și împinse înăuntru gloanţele de calibrul 
patruzeci. 

— N-ai văzut niciodată Butch Cassidy and The Sundance Kid? 
E un film clasic. 

Ea privi flăcările care se întindeau. 

— Putem să lăsăm pe altă dată evaluarea cunoștințelor mele 
cinematografice? 

— E o scenă, cu Butch și Sundance prinși în capcană într-un 
hambar din America de Sud. Ei nu știu, dar vreo zece mii de 
agenți federali se strânseseră în faţă, așteptând să-i omoare. 

— Nu mă ajuţi cu nimic. 

— Treaba e că ei se duc direct la ușa din faţă, pentru că toți 
ceilalţi nu s-ar fi așteptat să aleagă această ieșire. 

— Și reușesc? 

Jenkins înfipse încărcătorul în mâner. 

— Finalul nu e important. Îmi place raţionamentul. 

— Minunat. Ce-o să folosim ca acoperire? 

— Bună întrebare: un copac. 

El își îndesă arma în pantaloni, scuipă în palme și apucă 
piciorul mesei. 

— La trei, pornim. 

— Nu poţi să ridici chestia aia. 

— Cine crezi că a cărat-o înăuntru, Lou și Arnold? Când 


2? Un celebru film american (1969), în regia lui George Roy Hill, inspirat din viaţa 
legendarilor jefuitori de banca Butch Cassidy (interpretat de Paul Newman) și 
Sundance Kid (Robert Redford) (n.tr.). 


VP - 124 


ajungem la fereastră, trage un foc în punctul mort. Dă-i bătaie. 
Dă-le ceva care să-i ţină ocupați. 

Se ghemui ca un halterofil într-o ridicare decisivă. 

— Trei. 

Mușchii de la picioare îi întinseră pantalonii, iar el mormăi ca 
un urs înfuriat. Masa începu să se ridice ușor de pe podea. Apoi 
se avântă, năvălind ca un taur spre gaura din perete, acolo unde 
fusese fereastra. Hart trase un foc de calibrul 12, se întoarse 
spre stânga și o rupse la fugă spre pădure. Jenkins aruncă masa, 
se rostogoli, apoi se ridică în picioare cu pistolul în mână și trase 
două focuri în direcţia în care credea că se aflau atacatorii, 
înainte de a o urma pe Alex prin păduricea deasă, la doi pași în 
spatele ei. Cei cincizeci de metri până la hambar li se părură doi 
kilometri. Patruzeci și cinci de metri. Patruzeci de metri. Auzi în 
spatele lui și vuietul vântului. Ceva îi bâzâi în ureche; nu era un 
țânţar. O ajunse din urmă la treizeci de metri, alergând unul 
lângă celălalt, sărind peste ramuri, ridicându-și picioarele pe 
terenul accidentat ca niște soldaţi într-un marș forţat. Să fie al 
naibii dacă n-aveau să scape... 

Fu lovit la picior. Corpul i se înclină în faţă. Se izbi de pământ, 
țipând la ea să alerge în continuare, se rostogoli, ajunse în 
poziție și trase de două ori în direcţia barăcii îngrijitorului, deși 
era prea întuneric ca să poată vedea dacă vine cineva. 
Ridicându-se în genunchi, puse o mână pe pământ ca să se 
ridice și simţi blana subțire și caldă. 

Lou. 

Limba câinelui atârna din gura în spume, iar faţa lui era ca o 
mască îngheţată, pe care se citeau chinul și durerea. Avea ochii 
daţi peste cap, buzele întinse peste dinți. Stomacul i se umflase 
grotesc. Lângă el, parţial acoperit de ciulini și de rugi, zăcea 
Arnold. 

Jenkins se târî spre câini, strângându-le capetele la piept. 

— O, nu. Nu, nu, nu. 

— Haide. Haide. Alex stătea deasupra lui, trăgându-l. Nu mai 
poţi face nimic. 

El își ridică privirea, strigând în vânt. 

— Fir-ar a naibii, Joe! Fir-ar ai naibii! 

— Haide, Charlie. 

O creangă trosni. Era o bucată de lemn smulsă din trunchiul 
aflat la câţiva centimetri de capul lui. Alex ţipă și căzu ca un sac 


VP - 125 


de făină. Jenkins alungă imaginea câinilor morţi, apucă pușca și 
trase o ultimă împușcătură către o umbră care se apropia. Apoi 
se ridică în picioare, o aruncă pe Alex pe umăr și porni către 
hambar, cărând-o ca pe sacul de douăzeci de kilograme cu 
mâncare pentru câini. Zece metri... Așteptă să fie lovit în spate. 
Picioarele i se împleticeau. Șase metri... Se încordă să 
primească glonţul... trei metri... Deschise ușa hambarului și se 
repezi înăuntru, în timp ce bucăţi de lemn zburau pe lângă el. O 
lăsă jos pe Alex în spatele baloturilor de fân, încercând să 
respire. Găinile cloncăniră și începură să zboare de colo-colo, 
într-un nor de pene. Caii arabi loveau cu copitele în ușa 
grajdului, scuturându-și capetele cu fornăieli sălbatice. 

Jenkins îi examină cămașa. Petele de vin vărsat făceau dificil 
de găsit locul în care fusese lovită, dar văzu o ruptură în 
țesătură lângă braţul drept. 

— Poţi să mă apuci de mijloc? 

— Ce? 

— Poţi să te ţii de mine? 

— Cred că da. De ce? 

El se forță să zâmbească. 

— Nu cred că l-ai văzut pe John Wayne în True Gri”, nu? 

— Nu, dar spune-mi că s-a terminat mai bine decât Butch și 
Sundance. 

Jenkins înșfacă o funie dintr-un cui de pe un stâlp, făcu un 
ochi și deschise ușa uneia dintre boxele grajdului. Calul arab alb 
necheza și se cabra, cu o privire sălbatică. Jenkins îi trecu funia 
peste bot și în jurul grumazului, apoi reuși să-i pună un căpăstru 
pe cap. Aruncă celălalt capăt pe după gât și-l legă de partea 
cealaltă, ca să confecționeze un hăţ. Ar fi trebuit să meargă. 

Hart se ridică în picioare, ţinându-și braţul. Jenkins scoase 
calul din grajd și-l lăsă să se cabreze, învârtindu-l în cercuri 
strânse, ca să-l liniștească. Puse un picior pe un buștean și-l 
ridică pe celălalt peste spatele animalului. Buimăcit și agitat, 
calul izbi din copite și-și scutură capul, dar Jenkins îl strânse cu 
toată puterea pe care o avea în picioare, continuând să-l 
smucească în cerc strâns, în timp ce se apleca pe sub grinzile de 
susţinere de deasupra. 


30 Western realizat de Henry Hathaway în anul 1969, în care John Wayne 
interpretează rolul lui Reuben J. „Rooster” Cogburn, un bătrân pistolar, chior și 
alcoolic, dar foarte curajos (n.tr.). 


VP - 126 


— Hai sus, zise el. 

Alex se urcă pe butuc, iar el o trase în spatele lui. 

— Așadar, ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

— Poftim? 

— În True Grit; ce s-a întâmplat? 

— Tu doar lasă-ţi capul jos și ţine-te bine. 

— Ştiam că n-o să-mi placă asta. 

El fixă funia între dinţi, strânse Smith & Wesson-ul în mâna 
dreaptă, Glock-ul în stânga, apoi lovi cu putere în coastele 
calului, dirijându-l spre ușa hambarului. 


VP - 127 


25. 


NOROIUL SE REVĂRSĂ PESTE creștetul capului lui Sloane, 
prelingându-se spre gulerul cămășii. Işi lăsă bărbia în piept și 
închise ochii, lăsând mica avalanșă să treacă peste el. Se agăţă 
de marginea stâncii, la vreo șapte-opt metri de vârf. Deasupra 
lui, individul pășea pe margine. 

Valurile care se zdrobeau de stâncă săpaseră în gresie și în 
piatră cu puterea unor ciocane pneumatice, lăsând jumătatea 
de sus să atârne ca o mușcătură urâtă. Aceasta, ca și ceața 
deasă, se transformaseră în refugiul lui Sloane. In cazul în care 
celălalt bărbat s-ar fi întins pe burtă, ca să privească peste 
margine, n-ar fi putut să-l vadă. Oricine ar fi fost, era nevoit să 
presupună că urmăritul își încercase norocul în apele înghețate 
ale Oceanului Pacific sau fugise în întuneric. Întrebarea era: cât 
de mult va aștepta celălalt, ca să fie sigur? Sloane nu putea să 
atârne la nesfârșit. Glezna îi ardea cu un foc rece, iar mușchii de 
la picioare și de la braţe, care nu mai erau atât de puternici sau 
de rezistenți cum fuseseră atunci când se cățăra regulat, 
începuseră să se contracte: primul semn de oboseală a 
mușchilor. Căderea era iminentă. Făcu tot posibilul să-și 
schimbe centrul de greutate și să alterneze prizele, astfel încât 
mușchii să se odihnească pe rând, în timp ce încerca să menţină 
trei puncte de contact cu peretele. Broboanele de sudoare, 
amestecate cu aerul umed și sărat, îi intrau în ochi, înţepându-l. 

Un șuvoi de noroi căzu din nou peste el. 

Chiar dacă brațele și picioarele ar fi rezistat, nu exista nicio 
garanţie că stratul de roci avea să facă la fel. Crăpăturile de 
care se agățase aveau consistenţa cretei. Sub loviturile 
permanentele ale oceanului, roca nisipoasă putea să cedeze în 
orice clipă. Furtunile de iarnă ofereau scene dramatice jurnalelor 
de televiziune, curți întregi alunecând în Pacific în câteva clipe. 

Sloane numără secundele. Contorizarea minutelor era un truc 
pe care-l învățase pentru a-și ține mintea concentrată. Când 
ajunse la șapte minute, știu că doar atât putea să aștepte, ca 
să-i mai rămână putere pentru căţărare. În întuneric, cu o gleznă 
luxată, cu vântul urlând și cu trupul îngheţat de umezeala rece, 


VP - 128 


avea să fie greu. Trebuia să fie sigur de fiecare priză, înainte de 
a-și transfera greutatea. Consecințele unei greșeli îi cereau să 
nu se grăbească. 

Se prinse de o creangă, găsi o crestătură în care să-și vâre 
piciorul, o încercă și făcu un pas. Crestătură cedă, iar piciorul 
drept îi alunecă. Pipăi peretele până când găsi un loc îngust 
unde să pună piciorul, apoi se opri pentru câteva clipe, ca să 
respire. Pieptul i se zbătea cu putere. Sub el, susurul ritmic al 
oceanului inspira și expira cu fiecare val puternic, ca un 
muribund care respira printr-un aparat special. 

Sloane își schimbă din nou centrul de greutate, găsi un alt 
punct de susţinere și mai făcu un pas. Glezna îi zvâcnea, dar se 
forţa s-o ignore, concentrându-se, ca un jucător de șah, asupra 
următoarelor mișcări. Intoarcerea nu era o opţiune. 

După douăzeci de minute, ajunse pe margine. Dacă se 
înșelase, iar celălalt îl așteptase, era un om mort. Făcu o pauză, 
apoi se prinse de muchie, așteptându-se ca o pereche de pantofi 
să-l calce pe degete și să-l azvârle în spumă și ceaţă. Pentru că 
nu se întâmpla nimic, își înalţă capul și se săltă peste margine, 
rămânând lipit de pământ. Cercetă umbrele și ceața împrăștiată 
de vânt, încercând să descopere ceva suspect. Nevăzând nimic, 
se ridică în picioare și porni șchiopătând spre clădire, intrând pe 
coridor, ieșind în magazia cu vedere spre parcare. 

Camioneta dispăruse. 

Se gândi la Melda. 

De ce nu era în apartamentul ei? Dacă ar fi venit acasă de la 
bingo și și-ar fi găsit apartamentul distrus, s-ar fi dus la o 
singură persoană. La el. 

Acolo fusese și celălalt. 

Se sprijini de balustrada metalică, folosind-o ca pe un baston 
pentru a se împinge pe scări, apoi păși șchiopătând de-a lungul 
palierului. Ușa de la apartamentul lui rămăsese deschisă. 

— Melda? 

Tigaia ei din fontă zăcea pe tejghea. 

— Melda? 

Nu era în bucătărie, nici în sufragerie. Se grăbi spre dormitor, 
împiedicându-se de lucrurile împrăștiate peste tot, apoi aprinse 
lumina. Pantoful zăcea într-o parte, în faţa ușii închise a băii. 
Alb, cu talpa moale. Pantoful Meldei. 

— Melda? 


VP - 129 


El nu închidea niciodată ușa de la baie. Vecinul lui cel mai 
apropiat era oceanul. Cu pulsul zvâcnindu-i în urechi, se întinse 
spre mâner. „Dacă exiști, Dumnezeule, fă ca baia să fie goală”. 
Apoi răsuci mânerul și deschise ușa, o fâșie de lumină maturând 
linoleumul și oprindu-se să se odihnească pe trupul prăbușit în 
cada de porțelan. Era o imagine aproape senină. Răsuci 
întrerupătorul, iar lumina dezvălui oroarea de nedescris. Melda 
zăcea într-o baltă de sânge, cu capul pe spate, lăsând să se 
vadă o gaură în gâtul ei. 

Sloane își simţi picioarele prinzând rădăcini în podea, 
degetele încovoiate din cauza furiei, disperării și nesiguranței. 

— Nu, strigă el ușor, înainte să izbucnească într-un urlet de 
agonie, ca un torent al furiei. Nuuu! 

Se împletici, se lăsă în genunchi, târându-se spre ea, 
strângând-o la piept. 

„Nu. Nu. Nu”. 

— Respiră, o imploră el. Te rog, respiră! 

„Te rog. Respiră. Te rog, respiră”. 

O lăsă pe podea, îi dădu capul pe spate și îi făcu respiraţie 
gură la gură, suflând, apăsând-o pe piept, orice urmă de rațiune 
fiind acum pierdută și îngropată. 

— Unu, doi, trei, patru, cinci. 

„O respiraţie, cinci apăsări”. 

Răsuflarea lui ieșea din gâtul ei ca aerul care scăpa printr-o 
gaură a unui balon. 

— Trei, patru, cinci. 

„Nu. Dumnezeule, nu...” 

Incă o dată. Suflă. 

— Trei, patru, cinci. 

Din nou. Din nou. Camera se înceţoșă, lumini albicioase 
pâlpâind. 

— Doi, trei, patru... 

Vocea îi deveni mai slaba. 

Intunericul îl învălui, trăgându-l ca o greutate legată în jurul 
gleznelor. Se scufundă. Lumina păli. Durerea îi explodă în frunte 
și tâmple, făcându-l să se afunde și mai adânc în întuneric, 
singur, auzind doar sunetul stins al vocii sale, ca o casetă dintr- 
un aparat cu bateriile pe terminate: 

— Unu... doi... trei... 

Apoi se stinse și ea. lar el dispăru. 


VP - 130 


26. 


DORINȚA LUI DE a-i pedepsi pe cei care-i uciseseră câinii îl 
îndemna pe Jenkins să mâne calul în jos pe poteca îngustă, cu 
armele strălucind, ca Rooster Cogbum - John Wayne - călărind 
peste câmpul deschis spre băieţii cei răi. Dar aici nu era vorba 
despre un film, iar în viaţa reală băieţii cei buni mureau. Jenkins 
își întoarse calul dinspre hambar și-l îmboldi cu violenţă în sus 
pe potecă, printre copaci și tufișuri, folosindu-se de un braţ ca 
să-și protejeze fața de ramurile joase. În spate, simţi capul lui 
Alex Hart lipit de el. Il ţinea strâns de mijloc. Păduricea dispăru 
și lăsă locul drumului asfaltat. Se opri printre copaci, examinând 
drumul preț de câteva clipe, sperând că atacatorii nu 
anticipaseră pe unde se va retrage. Apoi își mână calul, 
adâncindu-se în întunericul de pe partea cealaltă. 

După zece minute de călărit, cu calul arab fornăind și scoțând 
nori albi în aerul rece, Jenkins opri animalul din goană și-l făcu 
să treacă peste un pârâu care se vărsa, la un kilometru și 
jumătate în aval, în strâmtoare. Îl mână apoi în sus, pe un deal 
abrupt, lăsându-l să-și găsească singur ritmul, apoi privi în jos 
spre căsuţă, care se vedea acum ca o colibă indiană în flăcări. 
Descălecând, priponi calul de un copac și o lăsă pe Alex la 
pământ, sprijinind-o cu spatele de un copac. Ea se strâmbă în 
clipa în care îi rupse mâneca bluzei ca să-i examineze brațul. 

Fusese norocoasă. Glonţul ricoșase din copac și-i zgâriase 
bicepsul. Va rămâne cu o cicatrice, dar va supraviețui. Rana se 
închidea deja. 

Rupse cu dinţii fâșii de țesătura din mânecă. 

— Trebuie să te ducem la un doctor, rosti el, printre dinţii 
încleștaţi. 

— Ai de gând să intri cu calul? 

Rupse o altă fâșie și-i înfășură brațul. 

— Ai o rană superficială. Ai răni care au pătruns mai adânc, 
din vremea când mergeai cu bicicleta, în curtea din fața casei 
părinţilor tăi. 

Ea îl împinse și se strădui să se ridice în picioare. 

— Ei bine, nu mai merg cu bicicleta. Și nu mai sunt o copilă, 


VP - 131 


Charlie. Așa că, de ce nu mă lași pe mine să-mi port de grijă? 

Era încăpăţânată, la fel ca tatăl ei. Se ridică în picioare, lângă 
ea. 

— O iei prea personal, Alex, și vei ajunge să fii ucisă. 

— Tu ce ai de gând să faci? 

El se întoarse și privi înapoi către fermă. Din depărtare, părea 
la fel de pașnică precum un foc de tabără. 

— Mi-au ucis câinii, spuse el, înțelegând în sfârșit că Lou și 
Arnold erau morţi. Eram dispus să uit. Mi-au luat cariera și viaţa, 
dar eram dispus să uit. Intoarse capul și o privi, vocea vibrându-i 
de emoție și de furie. Ei au făcut să devină ceva personal. 

— Suntem amândoi implicaţi; niciunul din noi n-a avut de 
ales. Trebuie să fim deștepţi. 

Tăcură un timp, ascultând susurul apei în depărtare și, din 
când în când, rafalele de vânt care făceau să foșnească frunzișul 
copacilor. 

— Unde ai fost, Charlie? La ce te gândeai? Te-ai uitat la mine 
de parcă ai fi fost la milioane de kilometri depărtare. 

El nu-i răspunse. 

— Mi-ai spus „Joe”. 

În primii ani, imaginea femeii îl bântuise în fiecare noapte. 
Jack Daniel's și Southern Comfort îl ajutaseră să treacă de acele 
zile. Dacă se îmbăta, putea să facă față o noapte, uneori o 
săptămână, dar amintirea evenimentelor la care participase era 
mereu acolo, la fel de permanentă ca muntele Rainier de la 
orizontul sudic: adormită, dar pe punctul de a erupe. Atunci 
când băutura nu-l mai ajutase să uite, renunţase la alcool. Nu 
avusese nevoie de intervenţie și de consiliere de criză. Nu avea 
nevoie de AA*!. Nu era un alcoolic. Era doar un om care încerca 
să uite un coșmar. Nici măcar nu turnase whisky-ul în 
canalizare, ca să evite tentaţia. Îl lăsase în dulapul lui, neatins... 
până în această seară. 

— Ce e în dosarul acela, Charlie? 

Se uită la ea, apoi își întoarse privirea spre focul care ardea în 
valea de sub ei. 

— O grămadă de amintiri urâte, îi răspunse. Prea multe. 


31 Alcoolicii Anonimi (Alcoholics Anonymous), societate neoficială având ca rol 
vindecarea membrilor săi de viciul alcoolismului (n.tr.). 


VP - 132 


27. 


Spitalul UCSF, 
San Francisco 


Izbucnirea luminii îl orbi, ușa explodă într-o ploaie de așchii 
ascuţite, zguduind camera. Un suflu puternic îl azvârli din pat, 
ca pe un om aruncat de un val de pe un vas în timpul unei 
furtuni. Alunecând într-o parte, apucă strâns păturile, trăgându- 
le în timp ce cădea în gaură; era înţepenit între perete și rama 
grea de lemn. Nu putea să se miște. Fumul îi tortura plămânii, îi 
ardea ochii, încețoșându-i vederea. Explozia acoperise celelalte 
sunete, cu excepţia ţiuitului din urechile lui. 

Podeaua de sub el se zgudui din nou, iar niște oameni intrară 
în fugă în cameră. 

Ea căzu pe podea, cu faţa spre el. Un jet de sânge împroșcă 
podeaua murdară. Privea, neputincios, în timp ce ea încerca să 
îndepărteze braţele care o loveau, ca și cum ar fi încercat să se 
apere de un roi de albine, până când durerea și instinctul o 
forțară să se strângă într-o poziţie fetală. Atunci când loviturile 
se împuţinară, femeia se ridică în genunchi, gâfâind, cu trupul 
cuprins de convulsii. Sângele i se prelingea din colţul gurii și 
dintr-o nară. Işi înalță capul, privindu-i pe cei care stăteau 
deasupra ei, apoi scuipă la picioarele lor. 

Bătaia reîncepu. Îi sfâșiară hainele de pe ea, lăsând-o goală și 
expusă, forțând-o să stea pe spate. Se urcară peste ea, unul 
după altul, până când nu se mai lupta cu ei, nu le mai rezista. O 
mână înmănușată o trase de pe podea de păr, corpul ei 
bălăbănindu-se moale ca al unei păpuși zdrenţuite, cu ochiul 
drept închis umflat și cu buza spartă. Ochiul ei stâng se 
deschise, descoperindu-l, pentru o clipă, sub pat. 

Lama se arcui, prinzând lumina pâlpâitoare a lunii, înainte de 
a tăia întunericul ca o seceră prin grâu. 

x x * 

— Nu! 

De aceasta dată, nu mai auzi niciun ecou. Niciun vaiet 
fantomatic nu-l mai bântui. Se strădui să se ridice în șezut, dar 


VP - 133 


simţi o apăsare în piept și realiză că nu putea să-și miște mâinile 
sau picioarele. O lumină puternică îl orbi, o sferă albă. Intră în 
panică, dar auzi cum cineva îi spune pe nume. 

— Domnule Sloane. Domnule Sloane, mă auziţi? 

Lumina puternică se retrase, lăsând locul imaginilor 
încețoșate în mijlocul unei aurore de puncte negre și albe. Simţi 
cum cineva se apleca deasupra lui și vorbește cu el. 

— Domnule Sloane? 

Imaginea începu să capete claritate. O femeie stătea aplecată 
deasupra lui, o femeie cu chip necunoscut, rotund și plat, ca un 
pește fugu, atunci când este provocat, cu ochii ascunși în 
spatele unor ochelari cu rame groase din plastic, de o formă 
octogonală stranie, prea mari pentru faţa ei. 

— Domnule Sloane? 

Încăperea îi era străină, fiind cu desăvârșire albă, cu excepţia 
unei draperii mov, care împiedica lumina să pătrundă pe 
fereastră. Un scaun de aceeași culoare cu cea a draperiei zăcea, 
nefolosit, într-un colţ. Își cobori privirea spre cureaua roșie din 
nailon cu care era legat peste piept. Curele asemănătoare îi 
imobilizau încheieturile. Deși nu putea să-și vadă gleznele de 
sub cearșaful subţire și alb, presiunea îi spunea că și ele erau 
legate. Un tub din plastic transparent venea, dinspre o pungă 
pentru perfuzii atârnată de un stativ metalic, terminându-se cu 
un ac înfipt în scobitura braţului său drept. 

Asta nu era apartamentul lui... nu era camera lui. 

— Vă simţiţi bine? 

Acum, era o alta voce, una bărbătească. Sloane își întoarse 
capul. Imaginile se înceţoșară și începură să alunece, ca un film 
derulat cu încetinitorul, oprindu-se asupra unui bărbat negru, 
stând în picioare, ţinând ușa deschisă cu o mână. Lumini 
fosforescente îi scânteiau pe ţeasta rasă. Purta un costum 
cenușiu și o cravată simplă. 

— Mi s-a părut că aud un țipăt. 

Femeia se îndreptă spre el. 

— Nu e nicio problemă, domnule detectiv. Vă rog, așteptați 
afară. 

— S-a trezit? 

— II investighez. Vă voi anunţa când voi considera că este 
capabil să vorbească. 

— Mie mi se pare treaz. 


VP - 134 


— Domnule detectiv Gordon, eu voi hotărî asta. 

Omul ridică din umeri, resemnat. 

— O să-mi mai iau o cafea, spuse el, apoi închise ușa pe 
dinafară. 

Femeia se întoarse la picioarele patului. 

— Domnule Sloane? Mă auziţi? 

Sloane făcu un semn afirmativ cu capul. Faţa ei se mișca în 
sus și-n jos, până când el își strânse pleoapele, apoi le 
redeschise. 

— Aveţi tulburări de vedere? 

— Ceaţă. 

— Numele meu este Brenda Knight. Sunt doctor. Știţi unde vă 
aflați? 

El scutură din cap, iar imaginea ei începu să ţopăie ca o 
imagine de la televizor distorsionată. 

— Sunteţi la spital, îl informă ea. 

Mintea lui făcu legătura cu mobilierul sărăcăcios al camerei, 
dar lucrurile rămaseră disproporţionate, deplasate de la locul 
lor, ca într-un film prost cu A/ice în Țara Minunilor. 

— Cum... 

Gâtul îl durea de parcă l-ar fi frecat cineva cu șmirghel. 
Doctorița Knight luă un pahar din plastic de pe o măsuţă și îi 
puse un pai la buze. Apa călduţă îi arse gâtul. Tresări, iar ea îi 
luă paiul dintre buze. Capul îi căzu la loc pe perne. 

— Ce s-a-ntâmplat? Cum am ajuns aici? întrebă el, simțind 
cum cuvintele îi pulsau în spatele frunții. 

— V-a adus o ambulanţă noaptea trecută. 

— Noaptea trecută? 

— E dimineaţă, domnule Sloane. 

Privi din nou spre draperia mov și-și dădu seama că lumina 
aceea înăbușită era cea a zilei. Dimineaţă. Ultimul lucru pe care 
și-l amintea era că stătea cu Tina, pe trotuar, așteptând taxiul 
care s-o ducă acasă. 

— Am avut vreun accident? Ce s-a întâmplat? De ce sunt 
legat? 

Doctorița scoase un oftalmoscop din halat, îl aprinse și ridică 
o pleoapă, vorbindu-i în același timp. Lumina îi trimise pumnale 
de durere până în vârful craniului. Se strâmbă și-și eliberă capul. 

Knight stinse lumina, își puse aparatul înapoi în buzunarul din 
față al halatului și-și încrucișa braţele, studiindu-l. 


VP - 135 


— Vă amintiţi ceva de aseară, domnule Sloane? 

— Nu prea. 

— Încercaţi. Spuneţi-mi ce reușiţi să vă amintiţi. 

El se concentră asupra peretelui din cealaltă parte a camerei, 
cu mintea golită. Dădu să spună: „Nimic”, când imaginile 
începură să apară precum cărțile de joc dintr-un pachet, încet la 
început, apoi din ce în ce mai repede. Văzu fotografia tipului 
împușcat din ziar. Joe Branick. Cutia lui poștală, cu ușa metalică, 
legănându-se. Dezordinea din apartamentul lui. Un bărbat 
mergând pe palier, întorcându-se spre el. Pistolul din mâna lui. 
Fuga. Impiedicându-se pe gheaţă, alunecând pe marginea 
stâncii. Noroiul curgând în cascadă peste el. 

Melda. Işi aminti, ceva se întâmplase cu Melda. Apartamentul 
lui. Tigaia Meldei. Pantoful ei pe podea, lângă... ușa de la baie. 

Melda. 

— O, nu. 

Închise ochii. 

— Domnule Sloane? 

Bărbatul o ţinea pe femeie de un smoc de par, sângele 
prelingându-i-se din nas și din gură. 

— Domnule Sloane? 

Lumina licări. Lama se arcui în sus. 

— Domnule Sloane... Domnule Sloane! 

O greutate uriașă i se prăbuși pe piept, scoţându-i aerul din 
plămâni. Se scufundă în întuneric. Vocea de deasupra lui deveni 
tot mai îndepărtată. Lumina se estompă. 

— Domnule Sloane... domnule... 

Cobori în întuneric, către femeia care zăcea acum într-o baltă 
de sânge. Era tânără. Părul ei bogat, de un castaniu-închis îi 
acoperea o parte a feţei. Îngenunche și-i înlătură șuviţele de pe 
obraji. Nu era Melda. Nu era Emily Scott. O durere ascuţită îi 
străpunse pieptul, o rană care iradia întreaga fiinţă. 

„Respiră. Te rog, respiră”. 

Picioarele îi erau îndoite de la genunchi și strânse sub ea. 
Capul, răsucit în chip ciudat peste umăr, scotea la iveală o rană 
deschisă. O trase spre el. Lacrimile îi inundară ochii, curgându-i 
pe obraji. Vina lui. Era vina lui. 

Simţi că nu mai era singur și-și ridică privirea, descoperind doi 
bărbaţi care stăteau deasupra lui: un bărbat negru, mai înalt și 
mai masiv decât toţi cei pe care-i văzuse până atunci, alături de 


VP - 136 


un alb, cu apa curgându-i din păr pe faţă, respirând greu, însă 
nu așa cum respiră cineva după ce a alergat pe o distanță 
lungă. Era încordat, străduindu-se să-și înăbușe emoţiile, furia. 
Sloane privi chipul bărbatului și, cu toate că era ca o mască 
schimonosită de durere, i se păru oarecum familiară. 

Apoi simţi că alunecă din nou, privindu-și trupul și pe cei doi 
bărbaţi de sus, în timp ce plutea, ridicându-se spre suprafaţă ca 
un scafandru fără centură gravitaţională, incapabil să se 
menţină la fund. Adâncurile întunecate lăsară locul luminii 
pâlpâitoare. Vocea reveni. 

— Domnule Sloane? 

Țâșni la suprafaţă, horcăind după aer, incapabil să-și recapete 
respiraţia, cu inima bubuind. 

— Domnule Sloane? Mă auziți? 

Închise ochii, vrând să coboare din nou, să-i vadă iar pe cei 
doi bărbaţi, dar nu mai putea... 

— Domnule Sloane? 

Apoi, la fel de brusc cum Sloane se scufundase într-un loc 
necunoscut, bărbatul care fusese acolo jos, cel care i se părea 
oarecum cunoscut, ţâșni la suprafaţa realităţii lui Sloane, 
aducând cu el o descoperire uimitoare. 


VP - 137 


28. 


Autostrada 5, 
Brownsville, Oregon 


O durere ascuţită radia pornind din gât, ca o dâră de foc în 
josul coloanei, oprindu-se într-un punct părjolitor, între omoplaţi. 
După șase ore de condus, Jenkins se simţea ca un covrig uscat. 
Partea de jos a spatelui îl durea. Genunchiul stâng îi trosnea 
atunci când îl îndoia: o artrită, provocată de o rană de care nici 
măcar nu-și mai amintea. Cu aspectul tineresc moștenit de la 
mama sa și cu un corp care nu dădea niciun semn că l-ar lașa 
baltă, Jenkins uita uneori că avea cincizeci și doi de ani. Atunci 
când se privea în oglindă, chipul lui îl surprindea: se simţea ca la 
treizeci de ani... cu excepţia unor momente ca acesta. 

Privise în oglinda interioară și în cele laterale în primele două 
ore, dar pe drum erau puţine mașini și și-ar fi dat seama dacă l- 
ar fi urmărit cineva. Până acum, nimeni. Alex dormea pe scaunul 
din dreapta, lângă fereastră, jacheta de piele servindu-i drept 
pernă, cu trupul tresărind din cauza unui calmant improvizat: 
două pilule de Motrin, spălate cu două beri, cumpărate de la un 
magazin de pe autostradă. Altfel, brațul ar fi durut-o. 

Jenkins condusese prin Oregon pe o porţiune stearpă, părăsită 
a Autostrăzii 5. Orizontul ardea în depărtare, ca un foc bătut de 
vânt, anunțând apropierea zorilor. Lumina nuanţa praful 
cărămiziu într-un portocaliu ruginiu și făcea munții sculptați în 
gheață să strălucească precum niște ruguri imense. lar asta îi 
aducea aminte de casă, de Lou și de Arnold. 

El și Alex așteptaseră ca flăcările să se stingă. Locuitorii 
insulei zăriseră focul și chemaseră pompierii. Le trebuise mai 
mult de trei ore până să astâmpere vâlvătaia. Alex insistase să 
nu se întoarcă la fermă, dar el nu avea de gând să-și lase câinii 
să putrezească în pădure, pradă coioţilor și altor fiare. li 
îngropase lângă pârâu. | se păruse un loc potrivit - câinilor le 
plăcea să alerge prin apă -, dar nu avusese suficient timp să 
îndepărteze toate vreascurile și pietrele care le acopereau 
mormintele, iar asta continua să-l sâcâie. Nu avusese timp nici 


VP - 138 


să-i jelească. Luase o mână de pământ, încercând din răsputeri 
să-și amintească rugăciunea pe care o învățase printr-o osmoză 
totală, stând ore întregi într-o biserică baptistă, în dimineţile de 
duminică. 

— Din ţărână aţi venit. În ţărână vă veţi întoarce, spuse el, 
lăsând pământul să i se cearnă printre degete și să se împrăștie 
în vânt. Cenușă din cenușă și ţărână din ţărână. 

Meritau măcar atât. De fapt, meritau mai mult. Cândva, dacă 
se va întoarce vreodată, va stivui pe mormintele lor pietre, va 
planta un copac sau un rododendron, ceva care să crească în 
amintirea lor. Ultimul gând îl întristă. Şi-i imagină ţopăind către 
moarte dând din cozi, fără să bănuiască nicio clipă cât de 
inumani puteau să fie oamenii. Charles Jenkins știa. Văzuse 
cruzimea umană în stare pură, iar trecerea a treizeci de ani nu 
putea să șteargă această amintire. 

x x * 

HANORACUL DIN NAILON ALBASTRU reținea căldura corpului. 
Cămașa i se lipise de piele, ca un înveliș din celofan. Își șterse 
transpiraţia care-i curgea din păr, în ochi. Zorii aduseseră raze 
de soare prin spărturile din bolta groasă a copacilor și viței-de- 
vie, împreună cu o liniște aproape senină. 

Prea multă liniște. 

Simţi o tulburare în junglă, o tăcere nefirească, una dintre 
cele care survin atunci când un animal de pradă pune pe fugă 
sau ucide toate vietăţile capabile de mișcare. 

Pătrunse prin frunzișul dens într-un luminiș... și în acea oroare 
la care fusese martor o singură dată, în Vietnam. 

Fumul și cenușa atârnau groase în aerul statut, arzându-i 
gâtul și narile cu mirosul de lemn carbonizat și cu un altul, 
dulceag, pe care sperase să nu-l mai simtă vreodată. Focuri mici 
mocneau acolo unde înainte se aflaseră barăcile, câte o flacără 
răzleață izbucnind din rămășițele incendiului, pârâind și sâsâind 
la el ca un șarpe furios, deranjat din siesta lui. Era singurul 
sunet care se auzea dedesubtul bolţii aceleia asurzitoare. Chiar 
și animalele junglei jeleau în liniște. 

Jenkins căzuse într-un genunchi din cauza epuizării și a 
durerii, bolnav de furie. În spatele lui, auzise foșnetul plantelor, 
zgomotul pașilor și respiraţia grea a unui bărbat care fugea, 
străduindu-se să-l ajungă din urmă. Joe Branick apăru prin 
frunziș, mergând ca și cum s-ar fi apropiat de marginea unei 


VP - 139 


stânci. Indiferent ce avusese de gând să spună, amuţise subit. 
Cu gura larg căscată, Branick se holba la trupurile măcelărite: 
zăceau în pragurile clădirilor acum arse și de-a lungul drumurilor 
și dealurilor, înspre care sătenii fugiseră, într-o disperată și 
inutilă încercare de salvare. Fuseseră vânaţi și uciși ca 
animalele. Măcelăriţi. Bărbaţi și femei. 

Copii. 

Jenkins se aplecase și vomitase o spumă gălbuie, urmată de 
icnete violente, uscate. Se ridicase în șezut, ștergându-și saliva 
din colțurile gurii, scuipând, arsura acidă zăbovindu-i în gât. 

— l-au ucis mai întâi pe bărbaţi, spuse el, cu vocea șoptită. l- 
au împușcat în trunchi și în cap. Împușcături mortale. l-au lăsat 
să fugă și i-au folosit ca ţinte. 

— lisuse, șoptise Branick. Apoi își făcuse semnul crucii. 

Jenkins se ridicase și înaintase. 

— Pe femei le-au legat, pe câteva le-au torturat, iar pe 
celelalte le-au violat. Unele încă își ţineau copiii în brațe. 

Tiparul era clar. Acei copii, care încă se mai ţineau strâns de 
părinţii lor, într-o îmbrăţișare disperată, erau tinere fete. 

— Au fost separați băieţii, spusese el, apoi se întorsese și o 
luase grăbit prin sat, urmat de Branick. 

Clădirea cu o singură cameră, de lângă stânca mare și plată 
era în mare parte carbonizată, dar rămăsese în picioare, salvată 
poate de ploaia puternică și de umezeala din aer sau de alte 
forțe la care el nu voia să se gândească. Ușa fusese smulsă din 
balamale, un gest care nu urmărea doar intrarea forțată - o 
lovitură de picior ca lumea ar fi făcut ţăndări lemnul ieftin -, ci și 
provocarea confuziei și a panicii. 

Jenkins se aplecase și trecuse pragul, intrând în încăpere. Un 
cadavru stătea întins în ţărână și, cu toate că văzuse măcelul în 
exterior, imaginea femeii de pe podea, cu corpul umflat, 
desfigurată, singură, făcuse ca oroarea să capete un aspect 
personal, insuportabil. 

Confirmându-și bănuielile, Jenkins își strânsese pumnii, parcă 
atins de turbare. Mânia i se oprise în gât, înecându-l de furie, de 
agonie și de vinovăţie, izbindu-l în genunchi cu forţa unor 
lovituri de baros. 

— Charlie! Haide! Haide! Joe Branick stătea deasupra lui, 
trăgându-l, îndemnându-l către ușă. 

— Naiba să-i ia, Joe, spuse el. Naiba să-i ia! 


VP - 140 


x k x 


ALEX SE AGITĂ ȘI tresări de durere, dar nu se trezi. 

Jenkins o studie, în lumina palidă a bordului, întrebându-se din 
nou dacă Branick ar fi pus-o în pericol pe fiica lui William Hart. Îi 
spusese că împreună cu Branick urmăriseră organizaţiile de 
dreapta și de gherilă mexicane capabile să împiedice ajungerea 
la o înțelegere care ar fi făcut ca Mexicul să redeschidă piața 
petrolului pentru interesele străine. Părea verosimil, dar nu 
acesta era motivul morţii lui Joe. Joe îi lăsase răspunsul la 
această întrebare în dosarul lui Charles Jenkins. 

Joe murise din cauza lui David Allen Sloane. 


VP - 141 


29. 


DOCTORIȚA BRENDA KNIGHT îndepărtase curelele care-i 
legau pieptul și gleznele, dar nu și pe cele care-i mențineau 
încheieturile la cincisprezece centimetri de marginile patului. 
Procedura spitalului n-ar fi permis asta, spusese ea, decât dacă-l 
țineau încuiat și sub pază, ceea ce ei nu-i convenea. Dar Sloane 
știa că nu era vorba numai de procedură în privinţa hotărării lui 
Knight. Ea îl credea ori ţicnit, ori periculos. Faptul că poliţia 
continua să stea la ușă, așteptând să discute cu el, făcea ca o 
asemenea concluzie să fie logică. Gândurile lui se îndreptau 
numai spre Melda, amintindu-și cum îi ţinuse în braţe trupul 
micuț, fără viață. Atunci, îl cuprinse furia. 

Cine ar fi fost capabil de o asemenea faptă? Cine ar fi ucis o 
bătrânică atât de dulce? 

Și cum rămânea cu visul lui? Fusese un vis sau mai mult decât 
atât, un fel de premoniţie? Văzuse moartea Meldei? O 
prevestise, într-un fel? Să fi fost ceva de genul puterii pe care o 
resimțea în sala de judecată? 

Singur, în camera de spital, resimțea aceeași vinovăţie, 
considerându-se într-o oarecare măsură răspunzător. Gândul îl 
făcea să se simtă amorțit, letargic. Apoi se gândea la cel care o 
ucisese, iar atunci fierbea de furie. 

Cu toate că nu-l lăsase să discute cu polițiștii, dr. Knight 
arătase un foarte mare interes faţă de semnele lui vitale, iar el 
simţi, din întrebările ei, că era ceva aparte pe undeva, ceva care 
o fascina. 

Ea îi povestise că polițiștii îl găsiseră în apartamentul lui, 
strângând în braţe trupul fără viaţă al Meldei, jelind în agonie. 
Atunci când se apropiaseră de el, nu reacţionase la ordinele pe 
care i le dăduseră. Când încercaseră să-l despartă de Melda, se 
împotrivise. Apoi, dintr-odată, în toiul încăierării care se 
produsese, se prăbușise, moale. Văzând că nu mai reacţionează, 
polițiștii îl duseseră la Urgenţă. Medicul de gardă îl examinase, 
nu izbutise să găsească nimic în neregulă din punct de vedere 
fizic, dar nici nu putuse să-l trezească. O sunase acasă pe 
Knight, iar ea îl acceptase ca pacient. Acum, el se afla într-un 


VP - 142 


salon privat. 

Knight îi administrase o injecție cu doi mililitri de Ativan în 
braţ, spunându-i că asta îl va ajuta să se liniștească. Din cauza 
medicamentului totul în jurul lui pălise. Işi simțea capul greu pe 
pernă. Braţele și picioarele îl furnicau, ca și cum ar fi fost 
cufundat într-o baie prea fierbinte. Închise ochii și zări chipul 
bărbatului pe care-l adusese la suprafaţă din străfundurile 
memoriei. Trăsăturile erau mai tinerești, mai clare, neîndulcite 
încă de trecerea anilor, același chip din fotografia pe care o 
văzuse în ziar. 

Chipul lui Joe Branick. 

Undeva, cândva, se întâlniseră, iar asta însemna că femeia 
pentru a cărei moarte suferea în fiecare dimineaţă nu era un vis, 
nicio premoniţie. Era o fiinţă reală, iar Joe Branick, confidentul 
de la Casa Albă, fusese, la rândul lui, acolo. De asemenea, 
Branick îi lăsase un mesaj telefonic cu doar o zi înainte ca o 
persoană necunoscută să-i spargă lui Sloane cutia poștală și să-i 
devasteze apartamentul și, conform articolului din ziar, cu doar 
câteva ore înainte ca poliţia să-l găsească pe Branick mort, într- 
un parc naţional din Virginia de Vest, ca urmare a ceea ce părea 
să fie o sinucidere. Dacă ar fi existat vreo îndoială asupra 
legăturii dintre aceste evenimente, aceasta s-ar fi șters odată cu 
întoarcerea depanatorului de telefoane. Nu exista un alt motiv 
pentru care să scotocească prin apartamentul bietei Melda, 
decât acela de a căuta după corespondenţa lui. Cu ochii minţii, 
văzu plicul ruginiu, cu numele lui scris de mână pe faţă. Joe 
Branick încercase să-l contacteze. Să fi fost o concluzie absurdă, 
faptul că i-ar fi expediat și un pachet? 

e 

Sloane fu deodată cuprins de oboseală, puterea sedativului 
crescând în intensitate. Văzu o rățuşcă galbenă din plastic, 
plutind la suprafața unui ochi de apă: o jucărie pentru copii, de 
pus în cadă. Se lăsase purtat, plutind, cu ochii îngreunați... o 
rățușcă adormită... o răţușcă stând pe loc. 

Bărbatul acela nu-și continuase drumul în jos, pe scări, către 
camionetă. Nu încercase să scape. În schimb, venise spre el, pe 
palier, cu pistolul în mână. 

Venise să-l ucidă pe Sloane. 

Sloane deschise ochii. Presimţirea aceea pe care o avusese în 
munți, atât de puternică, certitudinea că-l pândea cineva îl 


VP - 143 


învălui. Bărbatul acela putea să se întoarcă și să plece. În 
schimb, alesese să vină după Sloane. 

Și avea să vină din nou. 

Sloane privi în jos, către benzile din nailon care-i legau 
încheieturile. 

O țintă fixă”... 


32 Joc de cuvinte intraductibil în textul original, expresia a sitting duck, tradusă literal 
prin o „rață stând pe loc” având semnificaţia de „ţintă fixă” (n.tr.). 


VP - 144 


30. 


Autostrada 5, 
Dunsmuir, California 


Alex se așeză pe scaunul din vinilin vișiniu al separeului din 
fundul restaurantului. Trecuseră prin Washington și Oregon fără 
să se oprească. După nouă ore, Jenkins făcuse o concesie 
vezicilor lor și junghiurilor de foame, când restaurantul de la 
marginea drumului apăruse ca o oază în deșert. La câteva 
minute după ora amiezii, temperatura de afară se apropia deja 
de treizeci și șapte de grade. Obișnuit cu climatul blând din 
nord-vestul Pacificului, care arareori depășea douăzeci și șapte 
de grade, Jenkins se simţea de parcă ar fi intrat într-un cuptor. 

— Doare? întrebă el. 

Alex își pipăia bandajul pe sub cămașa. 

— Umărul e bine. Durerea de cap mă omoară. Mă simt de 
parcă aș fi mahmură. Oricum, de unde ai scos leacul ăla? 

— Bunicului meu îi plăcea să spună că berea în cantitate mare 
vindecă orice suferinţă. 

— Mă simt de parcă m-ar fi lovit cineva cu ciomagul. Expiră, 
apoi își scutură capul pentru a-și limpezi mintea. Arătă către 
mâna lui. Artrită? 

Jenkins își tot îndoia degetele, ca să scape de înțepeneala din 
articulaţii. Îl supăra mai rău, după o zi în care muncise în 
grădină. 

— Mi-au amortit doar. Și le împreună în poală. Considera 
artrita o boală bătrânească. 

— Tata obișnuia să facă același lucru, zise ea, zâmbind. 

O tânără într-o uniformă cu dungi alb și roz le puse pe masă 
două sticle de Coca-Cola în niște pahare de modă veche, 
împreună cu două paie, învelișul din hârtie al acestora fiind 
parţial rupt. Jenkins comandă un sandvici; Hart, o salată la 
pachet. El ignoră paiul, bând din pahar. Era o abatere rară de la 
dieta lui; Coca-Cola era la fel de dulce ca siropul de arțar, dar el 
simţea în acea dimineaţă nevoia de zahăr și de cofeină. Întoarse 
capul, vrând să-și întindă gâtul, privind afară pe fereastră, la un 


VP - 145 


tânăr îmbrăcat într-un veston greu de lucrător în cadrul armatei, 
făcând autostopul pe marginea drumului: o altă fantomă a anilor 
șaizeci, un deceniu care nu mai voia să-l lase în pace. 

— Vietnam, rosti el, ca pentru sine. 

— Vietnam? 

Își întoarse privirea spre Alex. Își dăduse părul pe spate, îl 
legase cu o panglică, dezvăluindu-și linia delicată a gâtului, iar 
acum ţinea paiul în gură. Șovăi să se gândească la asta, dar i se 
părea că arăta ca o fetiţă. 

— O mică încăierare în Asia de Sud-Est, cu puţin înainte de a 
te naște tu. 

Ea îi zâmbi superior. 

— Tocmai mă gândeam că n-am mai prins o vreme atât de 
caniculară de la Vietnam încoace, explică el. 

Alex sorbi din pai. 

— Nu pari atât de bătrân. 

— Mulţumesc. 

Ea îi făcu cu ochiul. 

— Ai fost recrutat? 

— M-am oferit voluntar, zise el. Părea să fie o chestie 
potrivită, la vremea aia, să lupt pentru țara mea. Prea mulți 
dintre prietenii mei n-au avut posibilitatea unei asemenea 
alegeri. Aveam optsprezece ani când am coborât din avion în 
Vietnam, la Da Nang, și de vârstă mijlocie, atunci când m-am 
întors pe pământ american, treisprezece luni mai târziu. 
Ultimele două zile au fost cele mai înfricoșătoare din viaţa mea. 
Eram convins că aveam să mor. Mi-au trebuit treizeci și opt de 
ore de zbor și de condus pentru a ajunge înapoi acasă în New 
Jersey, după care am adormit imediat, fumând o ţigară pe 
canapeaua părinţilor, cât pe-aci să mor ars de viu. 

— Cum ai ajuns să lucrezi la Agenţie??? 

El puse palmele pe masă, jucându-se cu hârtia în care fusese 
învelit paiul, răsucindu-l între degete și transformându-l într-o 
biluță. 

— La două luni după ce m-am întors acasă, încă simţeam 
privirile fixe ale oamenilor, pe străzi și la mall. Oameni pe care-i 
cunoșteam de-o viaţă, dintr-odată mă priveau altfel, dar și eu îi 
vedeam altfel. Lucrurile nu mai erau la fel și nici nu aveau să 
mai fie. Nu mă mai adaptam, iar ei nu mă voiau în preajmă, ca 


33 Este vorba despre CIA (Central Intelligence Agency) (n.tr.). 
VP - 146 


pe un memento vizual că tinerii - tineri promiţători - mureau pe- 
acolo, iar ei erau prea ocupați cu viaţa de zi cu zi ca să le mai 
pese. Atunci, au apărut doi tipi pe veranda mea și m-au întrebat 
dacă aș fi interesat de o slujbă guvernamentală. Mi-am închipuit 
eu că nu era vorba despre Legiunea Străină franceză. Din 
moment ce nu eram angajat și nu aveam nicio perspectivă 
imediată, m-am gândit: de ce nu? Trebuia să fac ceva să scap 
naibii de-acolo. 

— Recrutori? 

— Făcuseră deja o cercetare completă a trecutului meu. 

— Inainte să spui da; de ce? 

— Se grăbeau și căutau pe cineva care vorbea spaniola fluent 
și era pregătit din punct de vedere tactic. 

Ea încuviinţă. 

— Tu hablas españo. 

— Nu mai vorbesc bine. 

— Așa ai ajuns în Mexico City. 

— Prima mea misiune peste hotare. 

— Acolo l-ai cunoscut pe Joe? 

— Mda, zise el, întorcându-se și urmărindu-l pe autostopist 
cum merge mai departe pe șosea, asfaltul licărind în valuri 
fantomatice de jur-împrejurul lui. Acolo l-am cunoscut pe Joe. 

Ea păru să se gândească la asta pentru o clipă, apoi întrebă: 

— De ce Mexico City? 

— Ironia sorții, din cauza a ceea ce se întâmpla în Orientul 
Mijlociu. Era tocmai în vremea în care saudiţii au înțeles că 
valoarea petrolului lor nu se măsura doar în miliarde de dolari, ci 
îl puteau folosi ca să capete influenţă pe scena politică 
mondială. Familia regală a început să arunce cu ameninţări nu 
prea voalate, spunând că, dacă Statele Unite nu-și retrag 
sprijinul față de Israel, Arabia Saudită își va naţionaliza petrolul, 
exact cum procedase Mexicul. Astfel de vorbe îi fac pe bogatii 
deținători de acţiuni să se enerveze și, din moment ce ei sunt în 
mare măsură răspunzători pentru aducerea președinților la 
putere, lucrurile, ca de obicei, au început să se întâmple. Nixon 
a încercat, la început, o politică în forță, spunându-le saudiților 
că vorbesc în deșert. Fără niciun calambur. Saudiţii au dat o 
replică pe măsură, ridicând preţul barilului cu șaptezeci la sută. 
Atunci când au văzut că asta nu a rezolvat impasul, au dispus ca 


34 „Tu vorbești spaniola” - în limba spaniolă, în original (n.tr.). 
VP - 147 


Aramco* să sisteze aprovizionarea cu combustibili pentru 
armata Statelor Unite. Pentru că Războiul Rece atingea apogeul, 
Rusia îi sprijinea pe palestinieni și încerca să-și consolideze o 
bază în regiune, aveam nevoie de un răspuns pe care saudiţii 
să-l înțeleagă. 

— Aveam nevoie de ceva cu care să negociem, completă ea, 
sorbindu-și Coca-Cola cu paiul. O sursă alternativă de petrol. 

— Exact. Noi bănuiam că familia regală, atunci când avea să 
fie impulsionată, ar fi preferat să facă în continuare miliarde de 
dolari, decât să susțină cauza arabă. 

— Și era la fel de adevărat că, în vremea aceea, Mexicul 
începuse să descopere vaste rezerve de hidrocarburi și gaze 
naturale în subsolul savanelor luxuriante din statul Tabasco sau 
în strâmtoarea Campeche din golful Mexic, completă ea. 

— Exact. Iniţial, se estimase că erau de peste șaizeci de 
miliarde de barili, poate o sută. 

— Răspunsul la rugăciunile lui Nixon. 

— Asta trebuia să aflăm noi. Petrolul era acolo. Întrebarea era 
dacă Mexicul avea să ne permită vreodată accesul. Nevoia fiind 
mama înţelepciunii, ne-am închipuit că aspectul tehnologic se 
va rezolva de la sine. 

— Aveam nevoie de o modalitate prin care să convingem 
Mexicul să-și redeschidă piaţa petrolieră pentru străini. 

— Și ai putea să-ţi aduci aminte, din cărțile de istorie, că 
Mexicul avea propriile probleme, în acea perioadă. Revoltele 
studenţilor și ale muncitorilor deveniseră din ce în ce mai 
frecvente și mai violente. Și mai apăruseră și rapoarte despre 
rebeli comuniști din Cuba și Uniunea Sovietică, care încercau să 
transforme Mexicul într-un alt Vietnam. Una era să te confrunţi 
cu o asemenea ameninţare în sud-estul Asiei și cu totul altceva, 
atunci când se desfășoară în propria curte. 

— lar tu și Joe încercaţi să determinaţi cât de legitimă era o 
astfel de ameninţare, zise ea, luminându-se. Tu și Joe 
monitorizaţi acele grupări, ca să determinaţi care dintre ele ar fi 
putut provoca tulburări în rândul populaţiei, dacă Statele Unite 
și Mexicul ar fi discutat serios. 

— Treaba noastră era să menţinem starea de fapt, în 
eventualitatea în care saudiţii nu băteau în retragere. 


55 Compania petrolieră de stat din Arabia Saudită, cea mai mare din lume și 
proprietara celor mai bogate rezerve de ţiţei brut de pe glob (n.tr.). 


VP - 148 


— Istoria se repetă, aprecie ea. 

— Întotdeauna. Se lăsă pe spate, cu un braţ pe spătarul 
scaunului. Prin urmare, trebuie să știu la ce lucraţi tu și Joe, 
Alex. Am nevoie de lucruri concrete, ca să-mi dau seama dacă 
se leagă de ceea ce făceam eu și el. 

Ea inspiră adânc și se lăsă din nou pe spate, instalându-se 
mai bine. 

— Lucram, împreună cu serviciile secrete mexicane, la 
identificarea anumitor organizaţii de revoluționari, care ar fi 
putut împiedica negocierile aflate în desfășurare. Joe m-a 
întrebat dacă vreau să-l ajut. Mi-a zis că spaniola lui cam 
ruginise, după treizeci de ani, și avea nevoie de cineva care să-i 
traducă documentele și conversațiile. 

El izbucni în râs. 

— Spaniola lui Joe nu ruginise: nu fusese niciodată bună de 
ceva. la spune-mi, printre organizaţiile alea, pe care le 
monitorizați, se număra și el Frente de Liberación Mexicano? 

Ea se încruntă. 

— Ce se întâmplă, Charlie? 

— Era una dintre organizaţiile pe care Branick te-a pus să le 
cercetezi? 

— Da. 

— Ce ai aflat? 

— Știi ce am aflat. Se presupune că Frontul pentru Eliberare 
Mexican a dispărut. Nimeni n-a mai auzit nimic despre el de 
treizeci de ani, adică exact din vremea în care aţi fost acolo, tu 
și Joe. Își înălță sprâncenele, întrebătoare. 

Jenkins își alese vorbele cu grija. 

— Organizațiile mor, dar nu și filosofia care stă la baza lor, 
Alex. Facţiunile răsar din cenușa acestora. Avem din plin parte 
de asta acum, în Orientul Mijlociu, cu extremiștii islamici. Işi 
spun oarecum altfel, dar filosofiile lor sunt aceleași: vor să 
distrugă cultura occidentală. 

Ea îl aprobă. 

— Se zvonea că Partidul Naţional al Muncii avea legături 
istorice cu FEM. 

Cunoscând istoria Mexicului, el bănuia deja acest lucru. 
Întâmplarea făcea ca Partidul Naţional al Muncii să fie partidul 
lui Alberto Castañeda, singurul partid politic din ultimii optzeci 
de ani capabil să învingă corupţia înrădăcinată în politica 


VP - 149 


mexicană, suficient de puternică încât să detroneze PRIS6. 

— Ai găsit vreo legătură? 

— Nimic solid, răspunse ea. 

In Mexic, lui Castañeda i se mai spunea Destapado - cel 
descoperit - pentru că ieșise din obscuritate și câștigase 
președinția. Principala lui susţinere venise din partea populaţiei 
indigene a Mexicului și a claselor de jos: sindicate, muncitori, 
fermieri. In mod normal, aceștia alcătuiau segmentul societății 
mexicane cu cea mai mică probabilitate de a vota. De data 
aceasta, votaseră. Erau, de asemenea, aceleași grupuri de 
oameni la care apelase FEM în anii șaptezeci, atunci când 
provocase considerabile tulburări, mai ales în sudul ţării. 

— Conducătorul celor din FEM era un tip cunoscut sub numele 
de El Profeta, zise Jenkins. 

— Profetul? 

— Predica în faţa celor din clasa de jos și cea mijlocie a 
Mexicului, spunându-le că Mexicul nu va putea fi liber până când 
conducătorii lui nu aveau să se elibereze de toate influențele 
venite din afară și că, împreună, aveau puterea de a duce la 
îndeplinire acest lucru. Susţinea că avea puterea de a izbăvi 
Mexicul de secolele de sclavie față de forțele externe, în special 
față de Statele Unite. La început, nimeni dintre cei aflați la 
guvernare nu-i acordase atenţie, dar atunci când oficialii 
guvernamentali și marii proprietari de pământ au început să fie 
asasinați de FEM, ca pedeapsă pentru trădare, guvernul 
mexican a luat cunoștință. Oamenii, cu precădere cei din satele 
din sudul Mexicului, păreau tot mai motivaţi și mai bine 
organizaţi. Ceva le dădea speranţa că s-ar întrevedea o 
schimbare la orizont. Guvernul a făcut totul pentru a pune mâna 
pe el. 

— Cine era? 

Jenkins scutură din cap. 

— Nu se știe. În ciuda întrebuinţării celor mai eficiente tehnici 
de interogare, n-au avut niciun succes în identificarea lui. Și nici 
noi. 

— Și ce s-a întâmplat cu el? 

— Până când ai apărut la ușa mea, zise el, am presupus că 


36 Partidul Revoluționar Institutional (Partido Revolucionario Institucional), formaţiune 
politică deținătoare a puterii în Mexic timp de peste 70 de ani, sub diferite denumiri 
(n.tr.). 


VP - 150 


murise. 


VP - 151 


31. 


CU TOATE RUGĂMINȚILE VEHEMENTE ale lui Sloane, doctorița 
Knight nu-l lăsase să discute cu poliţia. li spusese că nu era 
recomandabil, în actuala lui stare. Atunci când îi ceruse să-l 
externeze, ea invocase legea, afirmând că se afla într-o situaţie 
clasică de „54-40”* și că ar putea să-l ţină astfel pe termen 
nelimitat. Să discute în contradictoriu cu ea n-avea niciun sens, 
iar dacă se enerva, nu izbutea decât s-o determine să-i 
mărească doza de sedativ, iar el avea deja destule probleme în 
încercarea de a rămâne treaz. 

Doctoriţa Knight închise dosarul și îl duse la piept. 

— O să mai facem o serie de analize mâine și mai discutăm 
după aceea. Apoi, înainte ca Sloane să protesteze, continuase: 
Soția dumneavoastră e aici, a venit să vă vadă. Îi voi permite, 
dar numai dacă va fi o vizită scurtă. În momentul de faţă, 
trebuie să vă odihniti. 

Deschise ușa rezervei și schimbă câteva vorbe cu cineva de 
pe hol. O clipă mai târziu, Tina intră. 

— Să fie scurt, îi spuse Knight, ţinând ușa deschisă cu o mână. 
Zece minute, cel mult. Apoi, îi înmână Tinei o carte de vizită, pe 
care o scosese din buzunarul halatului. După ce terminați, aș 
dori să vorbesc cu dumneavoastră. Biroul meu e sus. 

Tina se apropie de pat, în timp ce ușa se închidea. Părea 
nesigură, epuizată. Părul îi era lins, ochii goi și injectați. 

— Nu m-ar fi lăsat decât dacă eram rudă. 

— Cum ai aflat? 

— M-ai trecut ca persoană de contact în caz de urgenţă. M-au 
sunat în toiul nopţii. Mi-au spus că ai fost adus aici cu o 
ambulanţă. Am crezut că ai avut un accident de mașină. Mă 
așteptam să te găsesc respirând cu ajutorul unui aparat. Am 
așteptat afară toată dimineața, ca să te văd. 

Atunci când completase formularul la serviciu, nu se gândise 


37 Aluzie la celebrul slogan din campania electorală a candidatului democrat la 
alegerile prezidenţiale din SUA, din 1844, „Fifty-four Forty or Fight” (54-40 sau luptă), 
care se referea, la rândul său, la disputele privind granița dintre Canada și SUA, 
stabilită în 1818 la latitudinea de 54-40*. Aici, în sensul de controversă care nu poate 
fi rezolvată într-un timp scurt (n.tr.). 


VP - 152 


nicio clipă că persoana de contact în caz de urgenţă va avea 
vreo importanță. O alesese pe Tina, pentru că nu avusese altă 
opțiune. Nu avea pe nimeni altcineva. Melda nu s-ar fi putut 
descurca. 

— Îmi pare rău, Tina, ar fi trebuit să te întreb. 

— Nu contează, David, doar că... 

El știa ce urma să-l întrebe. Era celălalt secret al lui, unul pe 
care nu-l destăinuise nimănui, în afară de Melda. 

— N-am nicio rudă. Părinţii mei au murit într-un accident de 
mașină, când aveam șase sau șapte ani. Am crescut prin 
orfelinate. Nu există altcineva. Melda era familia mea. Gândul îl 
întristă. Simti o greutate în piept. 

— David, îmi pare rău. 

— Poliţia crede că eu am omorât-o. 

Ea se așeză pe un scaun lângă pat, obosită. 

— Ai ţinut la Melda, David, știu asta. Știu că n-ai ucis-o tu. 
Răsuflă adânc. David, mă gândeam la visul tău. Cum de ai știut? 

El clătină din cap, neștiind prea bine cum să-i explice, 
conștient de faptul că n-avea timp. Presimţirea că individul 
acela avea să vină era tot mai puternică. 

— Tina, ceea ce o să-ți spun o să ţi se pară ciudat, nebunesc, 
dar trebuie să mă crezi, pentru că numai pe tine te mai am 
acum. 

Ea făcu un semn de aprobare, confuză. 

— Bine. 

Îi povesti despre bărbatul de pe balcon, despre ceea ce se 
întâmplase în seara aceea, precum și despre teoria lui, cum că 
era vorba despre același bărbat care pătrunsese fraudulos în 
apartamentul lui. 

— De asta n-ai reușit să dai de Melda. 

— Întocmai. 

— Cine e? Și ce vrea? 

Sloane se gândi la Joe Branick. 

— Căuta un pachet, unul care mi-a fost trimis prin poștă. Nu 
mi-a spart, pur și simplu, apartamentul, Tina. L-a întors cu susul 
în jos, căutând ceva. Mi-a spart și cutia poștală. Nu mi-am dat 
seama imediat de legătura dintre cele două spargeri. De aceea 
s-a dus și la Melda în apartament. 

— Ea îţi ia corespondenţa, atunci când lipsești, constată ea. 

— Exact. 


VP - 153 


— Și despre ce e vorba? 

— Nu știu, dar îţi aduci aminte de Joe Branick? 

— Tipul care ţi-a lăsat un mesaj... tipul din ziar? 

— Da. 

— Crezi că ţi-a trimis un pachet? 

— Sună la numărul ăla și asigură-te că el a fost. Sunt convins 
de asta. 

— Cum se poate? 

— N-am timp să-ţi explic. Trebuie să ai încredere în mine. 
Trebuie să scap de-aici. 

— David... 

— Omul acela e încă în libertate și acum nu se mulțumește 
doar să pună mâna pe pachet. Aseară, pe balcon, putea să fugă. 
Putea, pur și simplu, să plece, dar n-a făcut-o. A venit după mine 
pe palier, cu arma în mână. Și o să mai vină. Știu că sună 
nebunește, dar trebuie să ai încredere în tot ceea ce s-a 
întâmplat în ultimii zece ani, când îţi spun că asta simt. Trebuie 
să scap de-aici. 

— De unde să știe că ești aici? Și e cineva care păzește ușa. 
Ce-ar putea să facă? 

Sloane trase de curelele cu care era legat, ca să-i arate în ce 
situaţie dificilă se afla. 

— O să mă ucidă, Tina. 

Ușa rezervei se deschise. Un infirmier corpolent intră. 

— Doamnă Sloane, mă tem că e timpul. 

Sloane începu să vorbească repede, dându-i de înţeles că era 
ceva urgent. 

— E scund și îndesat, tuns foarte scurt. Melda mi-a spus că 
are un vultur tatuat pe antebratț. E tipul pe care l-am văzut 
aseară. Mai devreme, a fost un detectiv pe-aici... 

— Frank Gordon. El e detectivul cu care-am vorbit. Scoase o 
carte de vizită din buzunarul jeanșilor. Mi-a dat asta. 

— Dr. Knight nu mă lasă să stau de vorbă cu el. Vreau să-i 
transmiţi descrierea tipului. Povestește-i despre spargerea din 
apartamentul meu. Spune-i că am făcut o reclamaţie la poliţie. 
Și cere-i să întrebe, prin vecini, dacă l-a mai văzut cineva pe 
individ. Era cu o dubiţă. Cineva trebuie să-și fi notat numărul de 
înmatriculare. 

— Foarte bine, zise ea. 

Infirmierul mai făcu un pas. 


VP - 154 


— Doamnă Sloane... 

— Roagă-l pe detectiv să-i întrebe pe chiriași dacă l-au văzut 
pe individ sau dacă au vorbit cu el. Cineva trebuie să-i fi spus că 
Melda se ocupa de administrarea clădirii în locul meu. E singurul 
motiv pentru care s-ar fi gândit să-i scotocească apartamentul. 
Și pune-l să întrebe la compania de telefonie. O să afle că n-a 
existat nicio reclamaţie. Sunt convins că n-a existat niciuna. 

— Doamnă Sloane, îmi pare rău... 

Tina se întoarse spre infirmier, apoi spre Sloane. 

— Ştii holul din spatele blocului meu, de lângă magazie? Zi-i 
lui Gordon să caute în perete. 

— Ce? 

— O gaură de glonț. 

Ea făcu ochii mari. 

— Spune-i să caute. 

Infirmierul cel corpolent o apucă de cot. Ea se întoarse spre 
el. 

— Auzi, dă-te mai încolo. Stau de vorbă cu soțul meu. 
Infirmierul se retrase. 

Sloane zâmbi. 

— Vreau să-mi mai faci un serviciu. Am nevoie de servietă. 

Ea păru nedumerită. 

— Servieta? 

— Am lăsat-o la serviciu, sub biroul meu, ţi-aduci aminte? 

— Ţi-ai pus corespondenţa în ea, înţelese Tina. 

— Vreau să mi-o aduci. Eşti drăguță să mi-o aduci aici? 

Ea făcu un semn de încuviinţare, apoi se opri, ca și cum i-ar fi 
venit o idee, apoi se întoarse spre el. Veni până la marginea 
patului și-l luă de mână. Apoi, se aplecă și-l sărută pe obraz, 
zăbovind puţin înainte să se răsucească și să plece. 


VP - 155 


32. 


TINA STĂTEA LA fereastră, ducându-și la buze o cană cu ceai 
din plante, în timp ce se uita la o ilustrată pe care turiştii o 
cumpărau de la oricare fotograf ambulant la Debarcaderul 
Pescarului. Scăldate în razele strălucitoare ale soarelui de 
dimineață, turnurile de pe Golden Gate străluceau de parcă 
podul ar fi fost făcut dintr-un metal prețios, în timp ce restul, 
inclusiv promontoriul marin, până unde se întindea, rămăsese 
învăluit într-o ceață albă, tălăzuită. 

Era ca și cum ar fi privit un tablou, în două dimensiuni, 
despuiat de orice substanță. Mintea îi era altundeva, la 
conversațiile pe care tocmai le avusese, cu David şi cu 
detectivul de pe hol. 

Frank Gordon era un bărbat cu o statură impunătoare și se 
încrunta atunci când privea pe cineva, încât păruse să nu creadă 
că ea se prezentase cu numele adevărat; și nu se înșela. Cu tot 
scepticismul lui Gordon, ea insistase să-i spună tot ceea ce-i 
ceruse Sloane. Gordon luase notițe, iar atunci când ea 
terminase, se oprise, cu nările adulmecând și pieptul bombat, 
inspirând adânc. Dacă era sceptic în continuare, n-o spusese. 
Sloane îi oferise fapte, fapte tangibile, pe care putea să le 
verifice, iar Tina știa că tocmai asta îl sâcâia. Gordon nu voia să 
creadă povestea, dar n-avea de ales, decât să confirme dacă tot 
ceea ce-i transmitea Sloane era adevărat sau nu. Inchisese 
carnețelul și-l strigase pe unul dintre paznicii în uniformă ai 
spitalului, cerându-i să păzească ușa. Apoi se răsucise pe 
călcâie, lăsând-o pe Tina în hol. 

Oboseala îi cuprinsese mușchii feţei și ai gâtului, făcându-i 
capul greu, ca o mahmureală după două pahare de vin roșu, dar 
efectul căldurii ceaiului asupra feței și mâinilor ei, precum și al 
aromei de portocale, părea s-o ajute să-și revină. 

— Îmi pare rău. A durat mai mult decât mă așteptam, îi spuse 
doctorița Knight, închizând telefonul. 

Tina se întoarse de la fereastră. Knight stătea la un birou 
dezordonat, într-o încăpere de dimensiuni modeste, care părea 
mai degrabă un loc pentru depozitat lucruri, decât pentru 


VP - 156 


muncă. Pe pereţi erau diplome, iar pe rafturi certificate, dar 
nicio fotografie a unui soț sau a copiilor, ori măcar a unui animal 
de casă. Dosarele stăteau, îngrămădite, pe o măsuţă rotundă, în 
dreapta. Fără ochelari, fața doctoriţei Knight părea ciudat de 
mică și de străină, ca atunci când un bărbat își scotea pălăria, 
dând la iveală o scăfârlie cheală. Carnetul galben de pe biroul ei 
era plin cu notițe și puncte mici albastre, pe care le făcuse cu 
vârful pixului, un tic de-al ei, atunci când vorbea. 

Tina se așeză pe unul dintre scaunele aflate de partea 
cealaltă a biroului și-și continuară conversaţia întreruptă de 
apelul telefonic. 

— Sunt psihiatru de douăzeci și cinci de ani, doamnă Sloane, 
dar n-am mai văzut niciodată ceva asemănător, și nici n-am citit 
despre așa ceva. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Atunci când a fost adus aici de poliţie, soțul dumneavoastră 
nu arăta niciun semn de traumă fizică, deși nu era receptiv la 
stimulii exteriori. Înţepăturile cu ace în tălpi și în palme n-au dus 
la nicio reacție. Pupilele îi erau extrem de dilatate, cu mișcări 
rapide ale globilor oculari, specifice stării de somnolență, iar 
pulsul îi fluctua de la un ritm normal, de șaptezeci și două de 
bătăi pe minut, spre o sută, căzând apoi brusc spre șaizeci și 
ceva, cu toate că trupul lui era complet relaxat. Alteori, 
respiraţia îi devenea anevoioasă și temperatura îi scădea până 
la treizeci și cinci cu cinci, țâșnind apoi până la treizeci și opt cu 
șase. Tensiunea arterială era la fel de instabilă. 

— Ce înseamnă toate astea? 

— Nu știu încă, răspunse doctorița, cu toate că, din câte 
bănuia Tina, avea o anumită idee, care-o intriga în mod evident, 
acesta fiind motivul pentru care continuau să discute. După cum 
am spus, n-am văzut niciodată ceva asemănător. Dac-aș fi fost 
nevoită să dau un diagnostic, aș fi spus că starea lui era una 
disociată, un sistem de apărare prin care trupul încerca să scape 
de realitatea trăită din punct de vedere mental. 


— Realitatea? 
Knight se legănă cu scaunul. 
— Simptomele soțului dumneavoastră sunt foarte 


asemănătoare cu ceea ce se numește memoria trupului, 
doamnă Sloane. 
Knight își propti coatele pe birou și ţinu pixul între mâini, ca și 


VP - 157 


cum ar fi încercat să-l rupă în bucăţi. 

— Aţi auzit de sindromul stresului post traumatic? 

— Da, la soldaţii care se întorc din război. 

— Majoritatea oamenilor îl asociază cu asta, da, și avem o 
întreagă enciclopedie cu informaţii clinice, mulțumită Războiului 
din Vietnam. Memoria corpului nu este deosebită de cazurile de 
sindrom al stresului post traumatic pe care le-am tratat. SSPT 
înseamnă, de obicei, o întârziere în instalarea dereglării; 
„amnezia” poate fi un termen cunoscut care s-o descrie. 
Persoana poate să-și îngroape o amintire timp de ani întregi și 
să pară perfect normală, cu totul nevătămată. Duce o viaţă 
normală, are o slujbă bună, o relaţie stabilă, familie. 

— Dar după un timp se întâmplă ceva? vru să știe Tina. 

Knight lăsă jos pixul. 

— Există numeroase controverse în profesia noastră, în 
legătură cu ceea ce poate declanșa o amintire reprimată, dar, 
fără îndoială, ea poate fi declanșată. E mai obișnuit decât se 
crede. Nu e nevoie să fi luptat în război. Cazuri reprimate de 
abuzuri psihice sau sexuale sunt comune. 

— Și credeți că e posibil ca procesul lui Emily Scott să fi 
declanșat o amintire pe care David și-a reprimat-o? 

— Posibil. Câţi ani avea soţul dumneavoastră, atunci când i-au 
murit părinţii? 

Tina se gândi la ceea ce-i spusese David. 

— Era copil. 

Knight scoase un „Hmm”, scrise ceva și continua să facă 
punctuleţe albastre. 

— Amnezia poate fi mult mai complicată la copii. Copiii sunt, 
în mod normal, învăţaţi să treacă de experiențele traumatice de 
un adult: de regulă, un părinte. În majoritatea cazurilor, este 
suficient pentru copil și pune capăt problemei. Situaţia soţului 
dumneavoastră este, evident, complicată de faptul că n-a avut 
părinţi care să îndeplinească acest rol și, din ceea ce mi-aţi 
spus, nicio rudă apropiată. E fascinant, din punct de vedere 
clinic. N-am mai întâlnit așa ceva. Știţi ce s-a întâmplat cu el, 
cine l-a crescut? 

— A crescut prin orfelinate. 

Knight se schimbă la faţă. 

— După un eveniment dramatic ca acesta, fără cineva care 
să-l educe... ei bine, copilul n-are nicio posibilitate să înțeleagă 


VP - 158 


de ce s-a întâmplat totul. Deseori, copiii cred că ceea ce se 
întâmplă este din cauza lor și se simt, oarecum, vinovaţi. 

Tina se aplecă în față. 

— Tocmai asta e ceea ce a spus. Simțea că tot ce i s-a 
întâmplat ei, femeii din visele lui, era din „vina” lui. 

Knight încuviinţă. 

— Mulţi copii se învinovăţesc pentru lucrurile din viaţa lor pe 
care nu le înțeleg: de exemplu, pentru divorțul părinţilor. 
Singura modalitate de a se descurca în această privință este să 
le ignore, să le îngroape. Creierul se blochează în negare și 
evenimentul este împins tot mai adânc, uneori, după cum am 
spus, timp de mulţi ani. Knight privi în gol, de parcă n-ar fi fost 
sigură de cum să continue. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Tina. 

— Nu putem să disociem similaritatea dintre visul soţului 
dumneavoastră și maniera în care a murit femeia aceea, 
doamnă Sloane. 

Tina clătină din cap. 

— N-a omorât-o, doamnă doctor, în ciuda similarităţilor. O 
iubea pe Melda. Era ca o mamă pentru el. 

— Ei bine, mai există o posibilitate, dar ezit s-o menţionez. 

Tina așteptă. 

Knight se scărpină în cap. 

— E ceva complet speculativ, în momentul de faţă. 

— Înţeleg. : 

— Recunosc, sunt intrigată. In ciuda asemănărilor, ați spus că 
soțul dumneavoastră nu crede că femeia din visele lui ar fi 
aceeași cu cea care a fost ucisă în biroul ei... Își verifică notițele. 
Cu Emily Scott. 

— N-a pus semnul egal între cele două, atunci când am vorbit 
despre asta. 

— Şi nu era nici femeia aceea, Melda. 

— Nu putea să fie. Are acest coșmar de mai multe săptămâni. 
Ce semnificație o avea? 

— Poate că niciuna, spuse Knight, deși tonul dădea de înţeles 
că pentru ea avea o semnificație. Dar nu coșmarurile sunt 
problema, doamnă Sloane; ele reprezintă doar stegulețul roșu 
care avertizează că există o problemă. Din ceea ce mi-aţi spus, 
nu pare că soțul dumneavoastră și-ar reprima amintirea 
accidentului de mașină care i-a ucis părinții. 


VP - 159 


— Nu prea știu, recunoscu Tina. 

— Își amintește de el? 

— Da. 

— Ceea ce poate însemna că, de fapt, coșmarul soțului 
dumneavoastră nu se referă la accidentul de mașină sau la 
moartea părinţilor lui. 

— Ar putea să fie altceva, fu de acord Tina. 

Knight încuviinţă. 

— Ceva din trecutul lui. Ceva atât de îngrozitor, încât mintea 
lui a ales să uite complet. Până acum. 


VP - 160 


33. 


SLOANE SE APLECA ÎN FAȚĂ, să vadă oglinda de pe ușa de la 
baie. Fusese lăsată deschisă şi reflecta fereastra cu plasă, 
dreptunghiulară, a uşii care dădea spre hol. La fiecare 
cincisprezece minute, cu o jumătate de minut în plus sau în 
minus, un paznic în uniformă se oprea în fața ușii și privea în 
cameră prin fereastra exterioară. Asta era o problemă, dar el 
așteptă ca tipul de la telefoane să-și facă apariţia. 

Sloane numărase douăsprezece minute din clipa în care 
gardianul privise ultima dată pe fereastră. Să numere secundele 
însemna pentru el, în acel moment, o operaţie complexă care-l 
ajuta să stea semialert. Gardianul avea să se întoarcă în trei 
minute. Infirmierul scund și îndesat avea să vină la șapte minute 
după gardian. 

Trecură cinci minute. 

Ușa de la rezerva lui se deschise brusc, infirmierul făcându-și 
apariţia. Gardianul nu-și respectase programul. 

Sloane reflectă, cântărindu-și rapid opţiunile. Era imposibil să- 
și dea seama dacă gardianul se dusese la baie și avea să se 
întoarcă dintr-o clipă în alta ori plecase de tot. Era un lucru pe 
care avea să-l afle pe drum, dacă ajungea până acolo. „Fiecare 
mișcare la timpul ei, își spuse. Gândește-te în perspectivă, dar 
fă doar o mișcare”. Alpinismul îi învățase trupul și mintea să nu 
se grăbească, să se concentreze în cele mai mici amănunte. Se 
baza pe această pregătire. 

Infirmierul se repezi la marginea patului și-l apucă de 
încheietură. Simultan, Sloane se agăţă de încheietura mâinii 
stângi a omului, trăgând-o spre marginea patului. Atunci, 
infirmierul văzu că instalaţia pentru perfuzii picura pe podea, iar 
acul fusese scos din braţul drept al lui Sloane, care reușise să se 
dezlege. 

În clipa în care se aplecase să-l sărute, Tina se plasase între 
infirmier și pat, desfăcând legătura. 

Expresia din ochii infirmierului trecu de la confuzie la teamă. 
Gura i se deschise, gata să strige. 

— Îmi pare rău, îi zise Sloane, apoi îl lovi pe infirmier cu mâna 


VP - 161 


dreaptă, făcându-l să i se înmoaie picioarele și simţindu-i trupul 
cum se prăbușește ca un sac greu. Izbuti să-l ţină, ca să nu se 
lovească de podea, trăgându-l de-a lungul patului, continuând 
să supravegheze oglinda. Cobori din pat. Camera se învârtea ca 
un carusel. Se prinse de marginea patului, luptând cu forța 
centrifugă, târându-și un picior pe podea. În clipa în care 
vârtejul se opri, verifică din nou ușa. 

Nici urmă de paznic. 

Se ridică și simţi arsura rece din gleznă: o altă problemă cu 
care va trebui să se confrunte. Traversă camera, având grijă să 
se aplece când trecu prin dreptul ferestrei, apoi deschise micul 
dulap de lângă baie. Portofelul și inelul lui de absolvent stăteau 
pe un raft, dar hainele nu erau acolo: o altă problemă pe care n- 
o luase în calcul. Nu putea să ajungă prea departe într-un halat 
de spital, cu fundul ieșindu-i pe afară. Se întoarse și-l cercetă pe 
infirmier. 

Mișcându-se cu iuțeală, își schimbă halatul de spital cu 
uniforma infirmierului: cămașa albastră de spital și pantalonii. 
Amândouă îi erau strâmte, pantalonii fiind și prea scurți. Nu 
avea nicio speranţă cu privire la pantofi. li aruncă sub pat. Poate 
că gardianul nu va privi în jos. Apoi, strecură mâinile și 
picioarele infirmierului în legături și le strânse, suficient cât să-l 
țină prins de pat. Infirmierul gemu. Sloane îi îndesă un capăt al 
halatului în gură și-i trase cearșaful până sub nas. Apoi, ridică 
mapa de pe scaun și se întoarse spre ușă, zărindu-l în oglindă pe 
gardianul care trăgea cu ochiul prin geamul cu plasă. 


VP - 162 


34. 


TELEFONUL DE PE BIROUL LUI Knight sună, întrerupându-le 
din nou. Enervată, doctorița întinse mâna să ridice receptorul. 

— Scuzaţi-mă. Îmi pare rău. Am crezut că mi-am deviat 
apelurile. O să dureze doar o secundă. Ridică receptorul. Doctor 
Knight, la telefon. 

Tina se lăsă pe spătarul scaunului, privind pe fereastră la o 
pată neagră, o pasăre purtată de curenți deasupra ceții albe ca 
zăpada, care nu dădea niciun semn că s-ar retrage în largul 
mării. 

— David Sloane? Da, este pacientul meu. 

La auzul numelui lui David, Tina își întoarse din nou privirea 
spre Brenda Knight. Knight făcu o mutră de parc-ar fi fost 
cuprinsă de durere și făcu un semn spre ea, ca și cum ar fi spus: 
„Scuză-mă”, după care continuă să bată cu vârful pixului în 
carnetul galben. 

— Corect, n-avea voie să primească vizitatori. Am crezut că 
am scris asta destul de clar în fișa lui de observație. Ridică 
tonul, iritată. A fost detectivul Gordon? Ei bine, atunci cine a 
fost? Fruntea i se încruntă. Așteaptă un minut. 

Acoperi receptorul telefonului cu palma. 

— E vreo problemă? o întrebă Tina. 

— Este recepţia. Au spus că a venit un vizitator să-l vadă pe 
soțul dumneavoastră și ei, din neglijență, i-au dat numărul 
camerei înainte de a vedea însemnarea mea din fișa lui de 
observaţie, care interzicea vizitele. 

— Cine era? întrebă Tina. 

— Ei bine, aici e partea confuză. Nu mi-aţi spus că soțul 
dumneavoastră n-are nicio ruda? 

Tina simţi un junghi în stomac și se îngrijora. 

— Așa mi-a spus el. 

— Ei bine, cei de la recepţie spun că un bărbat a venit să-l 
vadă pe soţul dumneavoastră și a susţinut că este fratele lui. 

Tina se ridică. 

— Cine a spus că este? 

— Fratele lui din Indiana. A spus că a venit cu avionul... 


VP - 163 


— ...Soțul meu nu e din Indiana. A crescut în California de 
Sud. Tensiunea îi explodă în ceafă și în umeri. Auzi vocea lui 
Sloane spunându-i: 

„Melda mi-a descris un bărbat. A spus că era scund și îndesat, 
tuns scurt. A adăugat că avea un vultur tatuat pe antebraţ. E 
tipul pe care l-am văzut aseară”. 

Deschise ușa biroului. 

— Chemaţi paza, strigă ea, după care porni în fugă pe hol. 


VP - 164 


35. 


SLOANE ÎȘI ÎNCOVOIE spatele, ca ofițerul să nu-i poată vedea 
faţa. Ușa rezervei se deschise. 

— E totul în regulă? întrebă ofițerul. 

Sloane mâzgăli cu pixul niște însemnări pe foaia de observaţie 
din mapă, aruncând o privire spre infirmier în timp ce făcea tot 
posibilul să-i imite cât mai bine cadența cântată a vocii. 

— Hmm. Totul e bine. Doarme ca un prunc. 

ÎI simţi pe ofițer zăbovind. 

Apoi, ușa se închise. 

Sloane răsuflă ușurat, dar liniștea lui avea să fie de scurtă 
durată. Să treacă de gardian, să meargă mai departe pe hol și 
să iasă din clădire, toate acestea vor fi cu mult mai dificile. 
Bănuia că ieșirile din secţia de psihiatrie erau restricţionate și, 
din moment ce fusese în stare de inconștienţă atunci când îl 
aduseseră, nu avea nicio idee despre planul etajului. Ca să nu 
atragă atenţia, nu putea să se învârtească în cerc pe culoare; 
trebuia să meargă la sigur. Unde anume avea să ajungă n-avea 
de unde să știe. 

Ajunse la ușă și privi pe fereastră, dar acum nu-l putea vedea 
pe gardian. Întredeschise ușa și aruncă o privire pe hol. Vederea 
îi era înceţoșată din cauza sedativelor, dar putea să-l zărească 
pe gardian, aplecat asupra biroului postului de infirmieri, la 
intersecţia unor culoare. Tot acolo se aflau probabil și lifturile. 
Privi în direcţia opusă. Era o fundătură. 

Infirmierul gemu mai tare. Sloane era în criză de timp și de 
opțiuni. Ridică mapa, deschise ușa și păși afară. 

Durerea din gleznă îl săgeta la fiecare pas, dar se strădui să 
nu șchiopăteze, în timp ce se apropia de postul infirmierilor, 
acolo unde gardianul discuta cu motivul pentru care-și neglijase 
programul: o infirmieră blondă. 

„Continuă să vorbești, șopti Sloane, în timp ce se apropia. Nu 
privi în sus. Nu privi în jos”. 

Gardianul întoarse capul, privind o clipă în urma lui Sloane, 
de-a lungul holului. După aceea, se întoarse la flirtul său. Sloane 
își ridică mapa în timp ce trecea pe lângă birou și se apropia de 


VP - 165 


intersecție. 

Tina apăru după colţ, cu capul în jos, își restabili echilibrul, 
după care trecu în fugă pe lângă el, pe hol. În spatele ei, Brenda 
Knight, cu halatul alb fluturând, respiraţia tăiată și faţa roșie, 
încerca să țină pasul. Knight se opri lângă birou și i se adresă 
gardianului, arătându-i de-a lungul holului. 

— Hei, tu! Du-te cu ea, grăbește-te! 

Polițistul își îndreptă spinarea. 

— Totul este în regulă, tocmai am verificat. Doarme. E un 
infirmier cu el. 

Sloane trecu mai departe, după colţ, găsi lifturile și apăsă un 
buton, în timp ce examina holul căutând fără succes scările. 

Knight o întrebă pe infirmiera blondă, în timp ce ea și 
gardianul înaintau pe hol. 

— A mai fost cineva aici? 

— Nu, răspunse tânăra, tulburată. Michael era înăuntru. 

Sloane căută în continuare o ieșire, fără să se mulțumească 
doar să aștepte liftul. În clipa în care întoarse capul spre birou, 
observă că infirmiera blondă îl privea fix, cu o expresie confuză 
de „tu n-ai ce căuta aici” în ochi. Voci alarmate răsunau de-a 
lungul holului. În clipa aceea, se aprinse becul și infirmiera de la 
birou începu să arate și să strige de-a lungul holului. 

— Hei! E la lift. E la lift! 

Tocmai atunci sună clopotelul liftului. 

Pași. Oameni care alergau. 

Ușile liftului se deschiseră. Tina ajunse la biroul infirmierei, cu 
gardianul în spatele ei. Se întoarse către lift. 

— David! 

Un bărbat ieși din lift, în momentul în care Sloane se pregătea 
să urce. 

„Mai mic decât dumneavoastră. Mușchi groși. Păr scurt. Turtit 
la creștet”. 

ÎI recunoscu pe loc. Individul îl apucă de cămașă, iar el îl 
împinse înapoi în lift. Ușile se închiseră, în timp ce ei se loveau 
de peretele din spate al liftului, făcându-l să se clatine. Se 
luptară, trântindu-se dintr-o parte în cealaltă. Sloane reuși să-i 
prindă mâna în care ţinea arma. Individul îl înșfacă de beregată 
cu mâna liberă, apăsând cu degetul mare pe laringe și lăsându-l 
fără aer. Medicamentele îl slăbiseră și, în ciuda furiei și a valului 
de adrenalină, îl simţi pe celălalt înfrângându-l, îndoind spre el 


VP - 166 


mâna în care ţinea arma. Se simţi ca la o partidă de wrestling, 
puterea îl părăsea, iar ţeava armei se apropia, milimetru cu 
milimetru, de capul lui. 

Lovi cu capul și auzi cum rădăcina nasului adversarului 
pocnește, sfărâmată. Sângele ţâșni. Se propti pe piciorul 
sănătos, se roti, apoi îl azvârli pe individ în balustrada de pe 
peretele opus. Liftul se smuci cu violenţă, dezechilibrându-i, 
după care se opri brusc. 

Sloane izbi de perete mâna în care bărbatul ţinea arma, de 
mai multe ori, până când pistolul alunecă și căzu. Se întoarse 
repede, să-l recupereze, dar liftul cobori brusc, apoi se poticni, 
dezechilibrându-l din nou. Ușile ascensorului se deschiseră. 
Sloane înșfăcă arma, în timp ce o femeie intra în lift. Individul Îl 
îmbrânci pe ea și pe cei care așteptau liftul, făcându-i să cadă 
peste Sloane ca niște popice. Ușile ascensorului se deschideau 
și se închideau ritmic, o sonerie asurzitoare semnalând că s-a 
blocat. Sloane se târî printre trupuri și se repezi în hol. Angajaţii 
spitalului se ascundeau în spatele ghișeelor, întinzându-se pe 
podea. La capătul culoarului, îl zări pe bărbat deschizând o ușă 
și dispărând pe scară. O lua șchiopătând după el, cu o durere 
arzătoare în gleznă. Deschise ușa, se aplecă peste balustradă și- 
| văzu pe pistolar coborând în fugă. Chiar dacă nu ar fi fost 
accidentat, nu l-ar fi prins. Voci și pași răsunară de deasupra. 
Alte voci veneau de jos. Posibilităţile de scăpare scădeau cu 
repeziciune. Cobori un singur rând de trepte, își strecură arma în 
pantaloni, pe sub cămașa de infirmier, apoi ieși pe holul unui 
etaj inferior, unde găsi o infirmieră luptându-se cu un pat cu 
rotile pentru pacienţi și un stativ pentru perfuzii. Sloane se 
apropie șchiopătând prin spatele ei, prinse cadrul metalic al 
patului și se sprijini de el, apoi începu să împingă. 

— Lasă-mă să te ajut, spuse el. 

— Mulţumesc. Era cu capul plecat. Roţile astea îmi tot... 
Dumnezeule, ce ai pățit? 

Cămașa lui Sloane era pătată cu sânge. 

— Un nas însângerat, spuse el. Tocmai mă duceam să-mi 
schimb cămașa. Unde îl duci? 

La vreo șapte metri în faţa lui, doi gardieni tineri ieșiră din 
casa scării, alergând. Sloane întoarse capul și aranjă cearșaful, 
potrivindu-și pașii astfel încât să se ascundă după infirmiera 
aflată de cealaltă parte a patului, care îl privea bănuitoare. 


VP - 167 


— Nu te-am mai văzut până acum. |i privi picioarele goale. 

Sfârșitul călătoriei. 

Sloane reperă un semn de ieșire, împinse ușa din mers și 
dispăru pe scări, lăsând stativul pentru perfuzii să înainteze, din 
inerție. 

e 

LA CAPĂTUL scărilor, Sloane deschise o ușă către un coridor 
de serviciu gol. Ducea către o pereche de uși batante. Trecu 
printre ele și simţi adierea rece a aerului, în timp ce mergea pe 
o rampă de încărcare a unor coșuri mari cu rufărie. Nu erau 
mașini ori camionete. Scoase o cămașă de un albastru-deschis 
și o pereche de pantaloni asortaţi, pe care le îmbrăcă peste 
uniforma de infirmier, își îndesă o pălărie albastră din bumbac 
pe cap, apoi încălţă o pereche de papuci de spital. Pietrișul îi 
înțepa tălpile, în timp ce traversa spre aleea asfaltată. La 
jumătatea străzii, descoperi un taxi parcat la intrarea spitalului. 
Era un risc, dar nu putea să ajungă prea departe fără pantofi, 
șchiopătând din cauza gleznei luxate. Se întoarse și se îndreptă 
către taxi, deschizând ușa din spate. 

— Domnul doctor Ingman? îl întrebă șoferul. 

— Mă grăbesc, îi răspunse Sloane. 


VP - 168 


36. 


PARCĂ ÎN ORAȘ ar fi fost carnaval. Tom Molia parcă în spatele 
unui șir de mașini de patrulare ale poliţiei și vehicule portocalii 
de autostradă, aliniate pe marginea Autostrăzii 9, luminile lor 
stroboscopice colorând amurgul. Un car de reportaj ajunsese 
deja, reporterii grăbindu-se să se instaleze, târând după ei 
camere portabile și smucind tot felul de cabluri. Molia le arătă 
insigna celor doi polițiști în uniformă care controlau mulțimea și 
circulaţia, se aplecă pe sub banda poliţiei și se îndrepta spre o 
macara mare, care ocupa jumătate din drum, pe marginea 
falezei. Cabluri groase coborau terenul abrupt spre un troliu 
mobil aflat pe marginea apei. 

In ciuda junghiului din stomac, tot mai nutrea speranţa că era 
o greșeală, ca Baldwin se înșelase. „Doamne, fă să se fi înșelat”, 
se rugă, în gând. 

Baldwin îl sunase acasă; el se juca de-a v-aţi ascunselea în 
curtea din faţă cu T.J. Maggie, venise pe treptele verandei și-i 
dăduse telefonul. 

— E Clay. lar ești de serviciu? 

Nu era, dar numai auzul numelui lui Baldwin îi făcu 
măruntaiele să ardă; știa că Baldwin nu-l suna niciodată de 
curtoazie. Până să închidă telefonul, stomacul îi ardea ca un 
cuptor, iar trupul îi era înghețat până la oase. 

Căpitanul unui vas de pescuit captase detaliul pe sonarul 
vasului, un aparat pe care el îl numise, cu mare mândrie, 
Garmin Fishfinder 2405. Se întorcea dintr-o cursă târzie de 
după-amiază și pretindea că știe fiecare centimetru din 
Shenandoah, și de aceea imaginea întunecată care se întindea 
peste tot ecranul îi provocase o scurtă ezitare. Crezuse că 
dăduse peste mama peștilor. O rezoluție mai clară confirmase 
faptul că se înșelase. 

— Ei cred că l-au găsit. Cred că l-au găsit pe Cooperman, 
spusese Baldwin. 

Din această simplă afirmaţie, Molia înţelesese că nu-l găsiseră 


33 Aparat folosit pentru detectarea bancurilor de pești, a adâncimii la care 
temperatura coboară substanţial, a structurii și suprafeţei fundului oceanului (n.tr.). 


VP - 169 


pe Bert Cooperman la barul local, bând bere și jucând biliard. 

— Se pare că a pierdut controlul într-o curbă, continuă 
Baldwin. Au găsit urme de cauciuc, ca și cum roțile s-ar fi 
învârtit pe pietriș și n-ar fi putut să se îndrepte la timp. Nu există 
nicio balustradă, Cârtiță. De-asta n-a observat nimeni, într-o 
clipă a dispărut. 

Molia privi în jos spre terenul în pantă și simţi că i se înmoaie 
genunchii și că transpiră. Făcu un pas înapoi de pe marginea 
hăului. Nu se împăca deloc cu înălțimile. Nu se împăcase 
niciodată. li dădeau fiori. Deși terenul era în pantă, în acea clipă 
avea impresia că se afla pe marginea unei stânci abrupte, la un 
singur pas de prăbușirea într-un puț fără fund. Se trase înapoi și 
porni spre cabina macaralei, în care macaragiul vorbea la o 
staţie radio, probabil cu operatorul troliului de la marginea apei. 

Molia ridică insigna și i se adresă. 

— Ce aveţi? 

— Trei scafandri în apă. Vocea macaragiului acoperi zumzetul 
mașinii, în timp ce omul manevra pârghiile. Încearcă să-i 
potrivească lanţurile, ca să putem s-o ridicăm în vârful dealului. 
li făcu un semn cu degetul mare peste umăr, spre un camion cu 
platformă. 

— Ce fel de mașină e? se interesă Molia. 

— E greu de văzut, acolo jos. Cineva e prins la volan. 

Molia se îngrozi. 

— Nu l-au scos încă? 

— N-au putut, spuse lucrătorul, împingând o altă pârghie. Se 
pare că mașina a fost lovită destul de râu. Pe stația 
macaragiului veni un apel. Va trebui să mă scuzaţi, spuse el, 
potrivindu-și scaunul și văzându-și de treabă. Câteva minute 
mai târziu, după ce mai transmise o serie de instrucţiuni prin 
staţie, cablul se întinse. Uite că apare, ţipă el spre Molia. 

Molia înaintă, ţinându-se departe de margine, ascultând 
băzâitul cablului și sforțările motorului. Atunci când mașina 
ajunse la suprafaţă, apa curgea din caroseria ei zdrobită. O 
mașină de poliţie. Bert Cooperman. 

Molia scuipă peste margine; durerea din măruntaie îi dăduse 
un gust amar în gură. 

Macaragiul strigă spre el. 

— E unul de-ai voștri? 

— Mda, spuse Molia, fără să se întoarcă. E unul dintre ai 


VP - 170 


noștri. 

Cineva omorâse un poliţist și, de această dată, niciun 
nenorocit de asistent al procurorului general al Statelor Unite, cu 
tupeu, nu avea să-i mai ia cadavrul. De această dată, Tom Molia 
avea să-și facă datoria pe care jurase s-o ducă la îndeplinire 
pentru locuitorii din districtul mă-s;; Jefferson. Și nu dădea doi 
bani pe cine se șifona din cauza asta. 


VP - 171 


37. 


DOUĂSPREZECE VEHICULE DE POLIȚIE alb cu negru erau 
parcate la intrarea spitalului U.C. din San Francisco, pe Judah 
Street, cu girofarurile clipind în lumina tot mai slabă a 
amurgului, aducându-și contribuţia la paleta de culori a naturii. 
Soarele la asfinţit arunca peste nori nuanţe de purpuriu și de 
albastru. De cealaltă parte a străzii, studenţii de la medicină, 
încărcaţi cu rucsacuri grele, stăteau umăr la umăr cu personalul 
spitalului, discutând aprins. Zvonurile continuau să circule. Erau 
morţi în spital, în număr mare. Un pacient deranjat mintal 
reușise să scape din camera lui și să-i omoare pe câțiva membri 
ai personalului, și acum ţinea ostatici, în timp ce echipa de 
intervenţie a poliției cerceta fiecare etaj, fiecare încăpere. 

Detectivul Frank Gordon privi, minunându-se, spre mulţimea 
adunată în faţa ușilor din sticlă vopsite de la intrarea spitalului. 

— Pornești girofarul unei mașini de poliţie și se strâng ca 
moliile la lumina de pe o verandă, comentă el. Nu contează cât 
de periculoasă ar putea fi situaţia, că pot să fie uciși, nu se pot 
abţine să roiască în jurul luminii. Se întoarse spre Tina. Cine 
sunteţi dumneavoastră, cu adevărat... o prietenă? Știu că nu 
sunteți soția lui. Gordon arătă spre mâna ei stângă. Nu aveţi 
verighetă. Și am verificat: Sloane nu e căsătorit. 

— Sunt secretara lui, Tina Scoccolo. 

Gordon se aplecă în faţă, de parcă ar fi avut probleme cu 
auzul. 

— Secretara lui? 

Ea încuviinţă. 

— Lucrăm împreună de zece ani. 

Gordon scutură capul cu un zâmbet năucit de „ce-o să mai 
urmeze”. 

— Sunt de douăzeci și patru de ani în poliţie, dar asta e cel 
mai nebunesc lucru pe care l-am auzit vreodată. 

— Dar povestea lui se verifică, nu-i așa? Ceea ce a spus 
despre bărbatul din clădire e adevărat. 

Gordon păru resemnat și nu prea fericit în legătură cu asta. 

— Mda, descrierea celor de la recepţie a tipului care susţinea 


VP - 172 


că este fratele lui Sloane se potrivește cu descrierea pe care a 
făcut-o Sloane și se potrivește și cu descrierea pe care o avem 
de la unul dintre chiriașii lui Sloane. Am dat o fugă până acolo. 
Un chiriaș a spus că l-a îndrumat pe un depanator de telefoane 
care corespundea descrierii spre această Melda... Gordon își 
consultă notițele. 

— Demanjuk, spuse Tina. 

— Demanjuk. Corect. 

— Numai că nu era de la compania de telefoane, continuă 
Tina. 

— Se pare că nu. Sloane a avut dreptate și în această privinţă. 
Nu se înregistrase niciun apel la deranjamente pentru acea 
clădire. 

— Așa că David spunea adevărul în legătură cu spargerea, 
insistă Tina. 

— Nu știu nimic despre vreo spargere. Tot ceea ce pot se va 
spun este că domnul Sloane a depus o plângere, după cum a 
declarat și, conform spuselor celor doi polițiști care s-au dus 
acolo, cineva i-a distrus apartamentul, la fel cum cineva a 
distrus apartamentul doamnei... 

— Demanjuk. 

— Apartamentul doamnei Demanjuk. Oricum, mda, totul se 
verifică. 

Tina scoase un oftat de ușurare. 

— Dar polițistul a spus, de asemenea, că totul a fost ciudat. 

— Ciudat? 

— Altfel spus, oricine ar fi fost persoana care a intrat în 
apartamentul lui Sloane n-a luat nimic. 

— Nu înțeleg. 

— Nici eu. De obicei, spărgătorii fură. Gordon își arcui 
sprâncenele, pentru a-și sublinia ideea. Oricine ar fi fost 
persoana care a intrat în apartamentul lui Sloane, din câte se 
pare, n-a luat nimic de valoare: nici combina stereo, nici 
televizorul. Doar le-au făcut praf. Asta exclude jaful, ca mobil al 
spargerii. Știţi să aibă vreun viciu? 

— Viciu? repetă Tina. 

— Droguri, alcool, jocuri de noroc... femei. 

Tina scutură din cap. 

— Rareori bea, domnule detect... 

Se opri la mijlocul propoziției, amintindu-și de cererea ciudată 


VP - 173 


a lui Sloane, de a-i aduce servieta de la birou. Pachetul de la Joe 
Branick se afla în ea. 

— Doamnă Scoccolo? 

— Hm? 

— Vicii? 

— Nu, răspunse ea. Cel puţin din câte știu eu. Nu părea prea 
sigură, iar detectivul se agăţă de ezitarea ei. 

— Ceva care i-ar putea aduce necazuri, vreo neînțelegere cu 
cineva? Datora bani cuiva? ` 

— Nu, spuse ea, părând mai puţin sigură. Nu, din câte știu. Işi 
încrucișă braţele. Nu știu prea multe despre viața lui personală, 
domnule detectiv, dar pot să vă spun că nu are nicio 
dependenţă... cu excepţia muncii. Nici nu știu când și-ar găsi 
timp pentru așa ceva. Cât despre bani, eu îi depun cecurile și-i 
plătesc unele facturi. Pot să vă spun că nu suferă de ceva. 
Rareori cheltuiește ceva pentru el. Eu îi comand costumele și 
cămășile din cataloage. 

— Ce face cu banii? 

— Îi investește sau îi lasă să zacă în conturile lui. Donează o 
grămadă pentru ajutorarea copiilor. 

Detectivul își frecă bărbia, ca și cum ar fi vrut să verifice dacă 
era bine bărbierit. 

— Dar dușmani? 

Tina ridică din umeri. 

— E avocat. 

Gordon chicoti la acest comentariu. 

— Ceea ce am vrut să spun, preciză ea, este că, de obicei, 
câștigă, așa că sunt sigură că există câteva persoane care, 
probabil, nu-l plac prea mult, dar dușmani declaraţi, nu, cel 
puțin din câte știu eu. 

Gordon scoase o pungă de plastic din buzunarul de la haină și 
o ridică, ca Tina s-o vadă. lnăuntru era un glonț. 

— L-a descoperit unul dintre polițiști. Era unde a zis Sloane că 
trebuie să fie. 

Ea se înfiora. 

— Puteţi să-i transmiteţi un mesaj? 

— Pot să încerc. 

— Vă sugerez s-o faceţi. Spuneţi-i că trebuie să se predea. 

— Dar îl credeţi! exclamă ea. Aţi zis că spune adevărul. 

— Despre tot? Nu știu asta. Nu, nu pare suspect în cazul 


VP - 174 


morții doamnei Demanjuk, dar, din nefericire, el nu știe asta. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că este fugar și, potrivit martorilor, umblă 
prin împrejurimi cu un pistol încărcat. 

— Nu e periculos, domnule detectiv. 

— În mod obișnuit, aș fi fost de acord cu dumneavoastră, 
doamnă Scoccolo, dar ăsta nu este un caz obișnuit. Oamenii 
disperaţi pot să facă gesturi disperate. Sloane a fost suficient de 
disperat încât să evadeze din camera de spital, ceea ce, 
presupun, a avut de-a face cu tipul peste care a dat în lift, deși 
ați spus că fugise înainte ca respectivul să apară. Asta 
sugerează că Sloane știa despre venirea tipului sau s-a simţit 
dintr-un alt motiv ameninţat. Cum și de ce sunt câteva întrebări 
pe care aș vrea să i le adresez în clipa de faţă, împreună cu alte 
câteva zeci de întrebări, dar asta nu constituie preocuparea mea 
în acest moment. 

— Și care ar fi? 

— Tipul care a venit la spital. E încă liber, iar eu nu vreau să 
văd cum o situaţie rea se înrăutățește. 


VP - 175 


38. 


RAFTURILE METALICE, încărcate cu ustensilele pentru 
grădinărit ale Meldei, și diversele provizii ale clădirii împânzeau 
micul depozit care, oricum, nu depășea ca dimensiuni o 
garderobă. Sloane se așeză pe o găleată din lemn vopsit de 
douăzeci de litri, rămasă de la ultima restaurare a şindrilei. 
Deasupra capului, un bec, care atârna într-un cui de pe o grindă, 
licărea slab. Se trezise simțind încă efectul medicamentelor în 
organismul obosit și turmentat, dar măcar nu mai era ametit și 
chinuit de friguri. 

Îi ceruse șoferului de taxi să-l lase pe terenul viran de lângă 
parcare, supraveghease clădirea, ca să se asigure că nu era 
nimic ieșit din comun, apoi mersese de-a lungul falezei, către 
spatele clădirii și camera pentru depozitare din capătul 
coridorului. Acolo, se prăbușise. Odată domolită adrenalina 
provocată de altercaţia din liftul spitalului, își simţise capul din 
ce în ce mai ușor și îl cuprinse senzaţia de greață. Avea nevoie 
de un loc în care să stea și să-și revină; fără chei, ar fi trebuit să 
se cațere pe balcoane ca să pătrundă în apartamentul lui. 
Ultimul lucru pe care și-l mai amintea era că-și sprijinise capul 
de peretele din beton, încercând să-și recapete răsuflarea. 

Se ridică, trase de șnurul care atârna de bec, stingându-l, apoi 
deschise ușor ușa. Ori cât de mult ar fi dormit, era noapte. 
Auzea greierii pe câmp și huruitul înăbușit al oceanului. Un 
curent rece străbătea coridorul. Lumina lunii se filtra prin hol. 
Ceaţa nu pătrunsese. Așteptă ca ochii să i se acomodeze cu 
întunericul, înainte de a ieși, iar în drum spre magazie, se opri la 
adăpostul unui SUV mare, privind prin ferestrele lui spre 
parcarea pietruită. Luminile de semnalizare de pe acoperișul 
unei mașini de poliţie, parcate lângă gardul din dafin, se 
proiectau printre umbre. 

Nu avea să fie simplu. 

Se furișă înapoi în depozit, înhaţă găleata de douăzeci de litri 
și o duse în spatele clădirii. Dacă se urca pe găleată, putea 
ajunge la balustrada din fier forjat a balconului Meldei. Se săltă, 
punându-și picioarele peste balustradă și se întinse să prindă 


VP - 176 


muchia balconului de la apartamentul său, repetând mișcarea. 
Deschise încet ușa din sticlă de la dormitor, ascultă câteva clipe 
ca să se asigure că nu era nimeni, apoi intră, încercând să nu se 
gândească la Melda sau la ceea ce se întâmplase aici. Işi 
schimbă hainele aspre de spital cu o pereche de jeanși, un 
tricou și un pulover cenușiu, apoi luă rola de bandă izolatoare 
din locul unde o lăsase, după ce lipise perna scaunului. Avea 
glezna vânătă, dar nu își permitea să o trateze prea curând. 
Stând pe marginea patului, își trase o gleznieră pe picior și o 
înfășură cu bandă izolatoare, ca s-o fixeze. Apoi, strânse din 
dinți și-și forță piciorul să intre într-un bocanc de munte, pe 
care-l legă strâns. Se ridică și încercă glezna. Îl durea, dar banda 
și bocancul îi ofereau sprijin ca să poată merge fără să 
șchiopăteze vizibil sau să aibă dureri. 

Sloane ridică pistolul de pe pat. Știa destule din stagiul său în 

infanteria marină, ca să-și dea seama că era un Ruger MK2, o 
armă automată de calibrul .22. Ce naiba se întâmpla? Se simţi 
de parcă ar fi fost împins într-un joc virtual, cu forţe pe care nu 
le putea vedea sau auzi, care-l manipulau. Se ridică în picioare, 
alungând acest gând și se mustră pentru gândirea lui limitată. 
Puse pistolul într-o geantă sport din dulapul său și o umplu cu 
haine și obiecte de toaletă. Întors în dormitor, îngenunche în 
fața dulapului, azvârli pantofii și hainele murdare, apoi trase 
carpeta, scoțând la iveală micul seif de podea, pe care-l 
instalase atunci când achiziţionase clădirea. In caz de incendiu, 
își depozitase acolo actele importante și banii încasaţi pe chirie; 
chiriașii lui mai în vârstă încă plăteau cu bani gheaţă. Deschise 
seiful și număă 2.420 de dolari. 
_ Voia să evite utilizarea cărților de credit sau a bancomatelor. 
Inșfăcă Rolexul de pe noptieră, gândindu-se că ar putea să-l 
amaneteze. In timp ce-și strecura ceasul pe încheietura, observă 
un „1” roșu sclipind la robotul telefonic de lângă pat. Dintr-o 
pornire ciudată, apasă butonul. Țiuitul suna ca o alarmă de 
mașină. Sloane reduse volumul. 

— David? Sunt Tina. Părea neliniștită. Dacă asculţi acest 
mesaj, sună-mă te rog. Am vorbit din nou cu detectivul Gordon. 
Mi-a spus că a discutat cu unul dintre chiriașii tăi. Ai avut 
dreptate. Omul care a venit la spital e cel din clădirea ta; 
individul s-a recomandat ca depanator de telefoane, iar chiriașul 
tău l-a îndrumat spre Melda. Detectivul Gordon a verificat. La 


VP - 177 


compania de telefoane nu exista nicio înregistrare a vreunui 
apel telefonic, în legătură cu vreo defecţiune. Poliţiştii au găsit 
un glonţ într-un perete lateral al clădirii tale. Gordon a vrut să-ţi 
spun că individul, oricine ar fi el, e încă în libertate... Făcu o 
pauză. Sper că vei primi acest mesaj, David. 

Sloane se simţi ușurat. Cel puţin, nu avusese halucinaţii cu 
privire la tot ceea ce i se întâmplase. Tocmai se pregătea să 
închidă telefonul, când, de parcă ar fi căzut pradă unui gând 
întârziat, Tina continuă să vorbească. 

— Mă duc să-ţi iau servieta de la birou diseară. Sună-mă 
acasă. 

In timp ce închidea aparatul, o presimţire rea se abătu asupra 
lui ca un val. Servieta lui. Până în acel moment, uitase că o 
rugase pe Tina să-i aducă servieta, iar acum își dădu seama că 
fusese o greșeală îngrozitoare. Biroul lui Sloane era următoarea 
opţiune logică în căutarea pachetului. Sloane înţelese asta, la fel 
de bine cum știuse că individul va veni după el la spital. O altă 
piesă de domino căzu: era un lucru la care mintea lui lucra, dar 
nu fusese capabilă să-l rezolve. Dacă omul se pricepea să 
demonteze încuietorile, de ce s-ar mai fi deranjat să vină în 
calitate de depanator de telefoane, exceptând cazul în care ar fi 
dorit să nu atragă atenţia? 

Sloane se repezi spre bucătărie, luă receptorul din furca lui, 
de pe tejghea, și-i desfăcu partea din spate. Microfonul 
minuscul, nu mai mare decât o baterie pentru ceas, era fixat în 
spatele acumulatorului. 

Își verifică Rolexul. Avea la dispoziţie cel puţin treizeci de 
minute. 

e 

JACK CONNALLY ÎȘI RIDICA ochii la auzul sunetului de tocuri 
pe podeaua din marmură și îndoi colțul paginii romanului său, 
ca semn. Își apăsă palmele pe birou, împinse scaunul în spate și 
se ridică. Tina îi zâmbi în timp ce se apropia, scotocind prin 
poșetă în căutarea cartelei de acces computerizat în clădire. 
După episodul Emily Scott și o ieșire violentă a unui client 
înarmat cu o armă militară care dăduse buzna mai demult prin 
birourile avocaţilor, în majoritatea clădirilor se instalaseră 
sisteme de securitate care întrerupeau funcţionarea lifturilor din 
hol fără acces computerizat, precum și uși care încuiau birourile 
din exterior, la fiecare etaj. Aveai nevoie de o cartelă 


VP - 178 


computerizată ca să poţi avea acces după orele de program. 

— Tina, ce caută o fată atât de drăguță ca tine, la o oră atât 
târzie, la birou, în weekend? o întrebă Connally, proaspăt bunic 
și destul de bătrân ca să-i fie tată. 

— A, ştii, Jack, alt proces. 

— Ei bine, sper că n-o să rămâi iarăși până târziu. 

— Nu și în seara asta, replică ea, continuând să scotocească 
prin geantă. Trebuie doar să iau niște lucruri. 

— Ar trebui să ieși și te distrezi, sâmbătă seara. Muncești prea 
mult. Îţi cam irosești timpul liber. a 

— Trebuie să-mi plătesc facturile, Jack. Işi găsi cartela. Pe 
lângă asta, spuse ea, făcându-i cu ochiul în timp ce trecea 
cartela prin fața senzorului electronic, toți băieţii buni ca tine 
sunt luaţi. 

Connally zâmbi ca un școlar încurcat. Computerul înregistră 
intrarea ei în clădire la ora 9.22 p.m. 

— La nouăsprezece este descuiat. Connally își reluă romanul. 
Îngrijitorul tocmai a urcat. 

Tina îi mulțumi și urcă într-un lift care aștepta, rezemându-se 
cu spatele de perete și urmărind numerele etajelor pe măsură 
ce liftul urca. Îi lăsase lui David mesaje acasă, la birou și pe 
telefonul mobil, sperând că-l va asculta măcar pe unul dintre 
ele. Liftul încetini și se opri, iar ușile se deschiseră. leși din lift, 
tresari, apoi sări repede înapoi, cu mâna la piept. 

— Of, Dumnezeule! M-ai speriat! 

Îngrijitorul era în hol, curăţând o scrumieră și părând încurcat. 

— Îmi pare rău, spuse el. Trase coșul de gunoi într-o parte ca 
s-o lase să treacă. 

Tina formă codul de acces pe tastatura montată pe perete, 
chiar sub plăcuţa aurie în relief purtând numele Birourilor de 
Avocatură Foster & Bane, apoi deschise ușa. Parcurse zona de 
recepție întunecoasă, luminată de un singur bec de siguranţă 
din tavan și de licărirea verzuie a semnului indicând ieșirea, de 
deasupra ușilor duble, mergând prin lumina rarefiată spre biroul 
lui David aflat la capătul holului. Găsi servieta lui exact în locul 
în care o lăsase, o ridică de acolo, observă colţul unui plic 
ruginiu ieșind din buzunar și se întrebă ce ar putea să fie. 

Un telefon sună, undeva pe hol. Ea se întrebă cine altcineva 
putea să mai fie la lucru, sâmbătă seara. Nu era de mirare că 
atât de mulți avocaţi divorțau. Se întoarse pe hol și se pregătea 


VP - 179 


să treacă de colț, spre recepție, când observă lumina roșie a 
telefonului ei licărind, semnalând că avea un mesaj. Având în 
vedere că lucrase până aproape de ora zece, vineri seara, era 
puţin probabil ca mesajul să aibă vreo legătură cu serviciul. Nu 
se putea gândi decât la două persoane care ar fi știut că este la 
birou, târziu, sâmbătă seara: mama ei... și David. Se îndreptă 
spre el și tastă numărul pentru căsuţă vocală din sistem, apoi 
parola. Vocea computerizată o informă că avea două mesaje. 
Primul mesaj fusese trimis în acea seară, cu aproximativ 
douăzeci de minute mai devreme. 

„Tina? Tina, ești acolo?” 

Simţi un val de adrenalină la sunetul vocii lui, dar mesajul se 
întrerupse brusc. Apăsă repede butonul ca să asculte cel de-al 
doilea mesaj, trimis la patru minute după primul. 

„Tina. Sunt David. Tocmai am vorbit cu mama ta. Eşti acolo?” 
Trase o înjurătură, ca pentru el. „Fir-ar să fie. Tina, am primit 
mesajul tău”. 

Putea să-și dea seama după paraziți de faptul că el suna de 
pe telefonul mobil. Răsuflă greu, ca și cum ar fi alergat. 

„Las-o baltă cu servieta. Wu mai lua servieta. Las-o acolo unde 
este. Dacă ești la birou și primești mesajul, las-o și ieși afară din 
clădire. Fir-ar să fie!” 

Cuvintele lui o loviră ca un pumn în stomac. Rămase pentru o 
clipă cu receptorul în mână, dintr-odată nesigură de ceea ce 
trebuia să facă, apoi închise și formă repede numărul din 
memorie. Sună o singură dată, înainte ca David să răspundă. 

— David. 

— Tina, unde ești? 

— Sunt la birou... 

— ... Pleacă de acolo! Ai înțeles? Părăsește biroul cât de 
repede poți. 

— Ce... Auzi roţile coșului de gunoi al îngrijitorului pe podeaua 
din marmură a holului. Fumatul era interzis în clădire. Nu exista 
niciun motiv pentru care îngrijitorul să curețe o scrumieră lângă 
lift. 

— Tina? Tina! 

Gândul ei zbură la Melda Demanjuk. Apoi se gândi la Emily 
Scott. 


SE DEPLASĂ CU RAPIDITATE prin garaj, folosind maşinile ca 


VP - 180 


acoperire, supraveghind parcarea prin ferestrele lor. Jeep-ul lui 
ieșea din discuţie; poliția îl urmărea. Singura opţiune era 
Barracuda Meldei, model 1969. Sloane păstra o cheie de rezervă 
pentru ea. Dacă putea să ajungă la ea și să-i pună motorul în 
funcţiune, avea o șansă. Melda condusese rareori după ce 
murise soţul ei; mașina nu fusese folosită o lungă perioadă de 
timp. 

Se gândise să se repeadă afară din apartament, printre cei 
doi polițiști care așteptau în faţa blocului său, dar renunţă la 
idee. Ei căutau un evadat dintr-o clinică psihiatrică, înarmat și 
primejdios. În aceste condiţii, era puţin probabil să creadă în 
premoniţia lui Sloane, potrivit căreia o femeie, aflată într-o 
clădire mare de birouri din centrul metropolei San Francisco, era 
în primejdie, sau măcar să-l lase să le explice. incercase să-l 
găsească pe detectivul acela, Frank Gordon, la secţia din 
Ingleside, dar acesta nu-i răspunsese, iar centralista refuzase 
să-i dea numărul de acasă al lui Gordon. Femeia îi spusese că va 
face tot posibilul să-i transmită un mesaj, dar el nu se putea 
baza pe faptul că detectivul o să ajungă în clădire înaintea lui. 

Se furișă printre perete și mașină, și descuie broasca portierei 
din partea șoferului. Aceasta gemu ca un cufăr, deschis după ce 
a stat ani în șir abandonat într-un pod. Se strecură înăuntru, 
împingând în spate scaunul șoferului, în timp ce privea în 
oglinda retrovizoare și în cele laterale. Nu-i văzu pe polițiști. 
Mașina mirosea a mucegai, ca dulapul unei persoane în vârstă, 
iz prea puţin acoperit de un brăduț parfumat cu aromă de pin, 
care-și pierduse de multă vreme parfumul. În rest, era 
impecabilă, nu exista nicio crăpătură în scaunele vișinii sau pe 
tabloul de bord. Sloane spera ca și motorul să fie într-o formă 
bună. Avea să afle în curând dacă era așa. Introduse cheia în 
contact, își încrucișă degetele și o răsuci. Motorul se încordă, ca 
o hienă care râde. Se jucă puţin cu pedala, încercând să 
convingă motorul s-o ia din loc, dar simţi cum puterea bateriei 
scade cu repeziciune, așa că-l opri. Cu ochii în oglinda 
retrovizoare, se strădui să numere până la zece. Apoi, apăsă 
pedala de acceleraţie o dată, ca să pornească șocul automat, 
rasucind din nou cheia. De data asta, motorul gemu și tuși a 
epuizare. Îl forţă, jucându-se cu pedala, rugându-l să pornească. 

— Haide. Haide, dă-i bătaie. 

Motorul împroșcă și scuipa, ca un înecat care revenea la viaţă. 


VP - 181 


Apoi muri. 

„Fir-ar al naibii”. Întoarse cheia, așteptând, cercetând 
parcarea în oglinzi, luptându-se cu pornirea care-l împingea să 
se grăbească, sperând că mai rămăsese destul curent în baterie. 
Numără din nou, dar de această dată ajunse doar la cinci, 
înainte de a răsuci cheia. Motorul avu o explozie de viaţă, apoi 
dădu un rateu, ca bubuitul unei împușcături, răsunând cu putere 
sub acoperișul garajului. Sloane auzi voci, iar cei doi polițiști 
apărură în oglinda retrovizoare. Tot ceea ce aveau de făcut era 
să urmeze trâmba de fum care ieșea din ţeava de eșapament a 
Barracudei. 

Sloane închise ochii. 

— Bine, Melda, dacă ești acolo sus și încă mai ai grijă de 
mine, fă să pornească porcăria asta. 

Apăsă o dată pedala de acceleraţie și răsuci cheia. Motorul se 
încordă, scuipă, pocni din nou. Se mai jucă puţin cu pedala, 
turându-l, străduindu-se să-l împiedice să moară. Un nor cenușiu 
de fum îi întunecă vederea prin parbrizul din spate. Păstră 
turația ridicată, luă piciorul de pe acceleraţie, trecu în marșarier 
și speră că cei doi polițiști, ascunși pe undeva în spatele lui, s-au 
dat naibii la o parte din drum. 


VP - 182 


39. 


CHEVY BLAZER-UL BLEUMARIN a lui Peter Ho, purtând 
inscripția albă JEFFERSON COUNTY MEDICAL EXAMINER pe tăblia 
ușii, stătea parcat pe stradă, în fața aleii pavate cu cărămizi 
care ducea spre casa în stil colonial a lui Tom Molia. Aflată la 
capătul unei fundături, casa de un galben palid avea obloane 
albastre peste ferestrele de fronton. Trandafiri și azalee 
înfloreau în grădină, iar gazonul era verde, cu excepţia peticelor 
maronii, acolo unde aspersorul portabil nu ajunsese. Molia 
oprise Chevy-ul, ca să cerceteze împrejurimile din acea zonă 
suburbană, cu peluze verzi și copaci bătrâni, cu case care aveau 
trei dormitoare, îmbujorate de luminile felinarelor perfect 
aliniate și a celor de pe verande. Era acel gen de casă, în acel 
gen de vecinătate, la care Bert Cooperman visase mereu. 

N-o va mai face. 

Molia dusese personal vestea familiei lui Cooperman. Mai 
ciocănise la uși și înainte, dar nimic nu se comparase cu asta. 
Debbie Cooperman cedase nervos în clipa în care-l văzuse. Ştia. 
Familia știa. Erau cu toţii acolo. Așteptând. Sperând împotriva 
speranţei. Bebelușul lui Cooperman plânsese în braţele mamei 
sale. Avea tot dreptul. 

J. Rayburn Franklin concluzionase că accidentul explica de ce 
Bert Cooperman dispăruse, de ce tânărul poliţist nu transmisese 
nimic prin staţie atunci când ajunsese la scena crimei, de ce 
gardienii publici nu-l găsiseră așteptând. Coop nu mai ajunsese 
acolo. Mașina lui derapase la o cotitură și plonjase în râpă, în 
Shenandoah. Era o explicaţie logică. 

Cu excepţia faptului că Tom Molia n-o credea. Nicio iotă. 

Bert Cooperman nu putea să rateze un viraj pe care-l luase de 
sute de ori în viaţa lui. Nu calculase greșit viteza din cauza 
oboselii. Cineva voia să pară așa. Cineva voia să pară un 
accident, ca și cum un poliţist tânăr, obosit și grăbit să ajungă la 
destinaţie ar fi făcut o greșeală fatală de apreciere. Și făcuseră o 
treabă destul de bună. Distruseseră dovezile fizice, mergând 
până la ștergerea urmelor de cauciuc lăsate de mașina de 
poliţie, spre râpă. Nu erau ucigași amatori, de duzină. Erau buni. 


VP - 183 


Foarte buni. 

Dar nu-l cunoșteau pe Bert Cooperman așa cum îl cunoștea 
Tom Molia. 

Nu știau despre Coop că era un băiat de la ţară, care vânase 
în munţii din Virginia de Vest și pescuise în pâraiele lor încă de 
când fusese suficient de mare încât să stea în poala tatălui lui și 
să vadă peste volan. Nu știau cum este să fii un tânăr poliţist, la 
sfârșitul unei ture, mergând spre primul tău cadavru din carieră. 
Cooperman n-ar fi fost obosit. N-ar fi simţit oboseala. Ar fi fost 
treaz. Ar fi fost foarte treaz. 

Molia parcă în stradă și deschise ușa mașinii, târându-și 
picioarele pe alee și oprindu-se să ia bicicleta fiului său. li sprijini 
ghidonul de balustrada verandei, dar bicicleta se înclină într-o 
parte și căzu. O lăsă acolo. Deschise ușa, fiind întâmpinat de 
zumzetul unui ventilator - nu le plăcea să folosească aerul 
condiționat noaptea, pentru că era scump și făcea ca aerul să 
devină rânced - și-l găsi pe Peter Ho stând pe canapea, lângă 
Maggie. Ea purta pantaloni scurți și un tricou de softball al 
echipei secţiei de poliție din Charles Town. Parul roșcat îi era 
prins la spate într-o coadă de cal. Nu fusese niciodată mai 
frumoasă. Fiica lui, Beth, stătea pe un covoraș de formă ovală, 
încercând să citească o carte, în timp ce T.J., îmbrăcat cu 
uniforma echipei de juniori, îi apăsă stetoscopul lui Ho pe cap. 
Fata își agită mâinile spre el, ca și cum ar fi alungat o muscă 
sâcâitoare, gest care părea să-l încurajeze. 

Maggie se ridică de pe canapea și-l îmbrăţișă pe Tom. 

— Ești bine? 

Se luptă să-și stăpânească lacrimile care-i  șiroiseră 
nestingherite în sufrageria lui Debbie Cooperman. 

Maggie făcu un pas înapoi. 

— A mai apărut ceva? 

El își scutură capul, îndoindu-se că va mai apărea. Raportul 
oficial avea să concluzioneze că moartea lui Bert Cooperman 
fusese urmarea unui accident tragic. Nu exista nicio dovadă 
concretă care să contrazică această concluzie. 

— Îți fac ceva de mâncare, se oferi Maggie. 

— Nu mi-e foame, mulţumesc. Își cobori ochii spre copiii lui, 
care acum îl priveau fix, simțind că nu fusese o zi obișnuită. Apoi 
îi îmbrăţișă cu putere, strângându-i pe amândoi la piept. În clipa 
în care le dădu drumul, Maggie se apropie. 


VP - 184 


— Bine. Haideţi, copii! E ora de culcare. 

Îi scoase pe copii din cameră, Molia sărutându-i pe creștet, în 
timp ce treceau pe lângă el. Maggie luă stetoscopul de la T.J. și 
i-l înapoie lui Ho. 

— Mi-a părut bine să stau de vorbă cu tine, Peter. 

Ho zâmbi, dar avea inima strânsă. 

— Și mie, Maggie. Liza tot vrea să te sune, să discutați despre 
adăpostul de la biserică. Lucrurile au fost cam agitate. 

— Cunosc senzaţia. Eşti sigur că nu vrei să rămâi să mănânci 
ceva? Nu este nicio problemă. 

— Mai bine nu. Mă tem că săptămâna asta am lipsit câteva 
cine. Ajung acasă imediat. Nu o să ne ia prea mult. Ho așteptă 
ca Maggie să părăsească camera, apoi se întoarse spre Molia. O 
mulțime de vânătăi pe corp. O contuzie în spatele capului, 
urmare a unei lovituri care, probabil, i-a fost fatală. 

Molia îl sunase pe Ho de la locul accidentului și se dusese la 
biroul acestuia, însoțind cadavrul lui Cooperman. Lăsase doi 
ofițeri înarmaţi în fața clădirii, și plecase să dea vestea familiei 
lui Cooperman. 

— Poţi să... 

— Să-ţi spun dacă vânătăile au fost provocate de accident sau 
de un traumatism deschis produs înainte de accident? Ho își 
scutură capul, dezamăgit. Îmi pare rău, Tom. Aș fi vrut să-ţi pot 
spune, dar la viteza cu care mergea și în urma impactului cu 
apa... Probabil a fost aruncat prin mașină la o distanță 
considerabilă. Trebuie să fac presupuneri. Avea o fractură liniară 
la craniu, indicând un impact cu parbrizul. Mai avea și o fractură 
la baza craniului. Ho își duse mâna la baza capului. Poate că n- 
aș fi găsit-o în împrejurări normale, având în vedere fractura 
liniară. 

Molia se așeză pe canapea și-și frecă fața. 

— Și o fractură la baza craniului este compatibilă cu o lovitură 
dată de cineva în spatele capului, cu un obiect bont, ca patul 
unei puști, înainte să-l azvârle în mașină și să-l împingă peste 
margine. 

Ho lasă comentariul fără răspuns. 

— Avea un hematom subdural, indicând, de asemenea, un 
traumatism deschis produs înainte să moară. Problema, Tom, 
este că nu pot face diferența între ce a fost provocat de 
accident și ce ar fi putut surveni înaintea lui, deși sunt destul de 


VP-185 


sigur că a fost ceva. 

Molia îi aruncă o privire. 

Ho ridică un plic de pe canapea și i-l azvârli în poala. 

— John Dunbar. Laboratorul îmi datora un serviciu. 

— John Dunbar? 

Ho arată spre plic. 

— Joe Branick. Le-am cerut să se grăbească, fără să atragă 
atenția. 

Molia îi studie chipul. 

— Nici el nu s-a sinucis, nu-i așa? 

Ho scutură din cap. 

— De asemenea, neconcludent. Dar, de asemenea, un pariu 
al naibii de bun. 

Molia deschise pachetul și scoase fotografiile și testul balistic. 

— În opinia ta de medic? 

— In opinia mea de medic, aș spune că procentajul înclină mai 
mult spre nu. 

Molia studie raportul. 

— Urmele balistice se potrivesc. 

— Uită de glonţ, Tom. Arsurile de praf de pușcă de pe mâini și 
craniu se potrivesc. Aceeași armă. Modelul arsurilor de praf de 
pușcă pe scalp, cap și faţă indică un singur foc, tras de la foarte 
mică distanţă. Erau răni pe țesutul de la tâmplă, hemoragie... 

— Ceea ce indică faptul că gura pistolului fie a fost apăsată 
direct pe carne, fie s-a aflat foarte aproape de el. 

— Exact, iar traiectoria glonţului prin craniu concorda cu 
acțiunea reflexă pe care te-ai aștepta s-o găsești la o rană 
autoprodusă. Glonțul a intrat pe la tâmplă și a ieșit prin 
porțiunea de sus, din spate, a craniului. Arătă spre plic. Vei găsi 
câteva fotografii frumoase acolo, pe care îţi sugerez să le fixezi 
bine în memorie și după aceea să le îngropi în curtea din spate. 

Molia se ridică să examineze fotografiile. Se răzgândi din 
mers. 

— Testele de sânge au scos ceva la iveală? 

— Nimic. Nicio urmă de ac pe corp, care să indice injectarea 
unor Substanțe chimice. Presupun că și rezultatele de laborator 
vor scoate la iveală, de asemenea, că nu există niciun semn de 
metale grele, substanţe toxice, droguri terapeutice sau 
narcotice în sânge, sau în urină. Dar asta va mai dura vreo două 
săptămâni. 


VP - 186 


— Atunci, cum poți să fii sigur că n-a fost o sinucidere? 

Ho își bău pe nerăsuflate berea, tremurând; ochii i se umeziră 
din cauza acidului. Işi îndepărtă părul de pe frunte, fixând 
podeaua, de parcă ar fi reconstituit în minte evenimentele. 

— Eram pe cale să îngrop totul, să vâr cadavrul înapoi în 
frigider, să te sun și să-ţi spun că la instinctele tale poţi să mai 
adaugi 25 de cenți și să-ţi cumperi o ceașcă de cafea. Tocmai 
atunci, am observat o tăietură pe spatele mâinii, chiar deasupra 
articulației degetului mijlociu. E o fotografie minunată. Ho luă 
plicul și frunzări fotografiile, până ajunse la ceea ce căuta. Vezi? 

Molia nu se lăsă impresionat. 

— E o zgârietură. Poate să fie de la orice. Se putea întâmpla 
atunci când a căzut. 

— Probabil că așa s-a întâmplat. Faptul că acolo există o 
zgârietură este irelevant. Important este că acolo nu există 
coagulare. Nicio sângerare. 

Molia știa destule despre cadavre ca să-și dea seama că era 
un amănunt interesant. 

— Ascult, Peter. 

— Bine. Scurtă lecţie despre sistemul circulator uman. Atunci 
când o persoană e vie, sângele circulă. De aceea, când o 
persoană e împușcată sau suferă o rană gravă, globulele roșii 
din sânge ies din vasele mari și mici din preajma rănii. In 
termeni profani, te aștepți să vezi globule roșii din sânge peste 
tot prin țesutul afectat; ca hematomul lui Cooperaran, de la 
baza craniului. Ho își ridică mâna și-și strânse pumnul. Atunci 
când o persoană moare, sângele nu mai circulă. Inima încetează 
să funcţioneze și nu mai există pierderi de sânge în ţesuturi. 
Lipsa globulelor roșii din sânge de-a lungul traiectoriei rănii este 
un semn foarte evident că persoana a fost lovită, în acest caz, 
împușcată, după ce deja murise. Este mai greu de stabilit atunci 
când se folosește o armă de calibru mare, deoarece glonțul 
produce distrugeri mari ţesuturilor și craniului. 

— Și-atunci, ce te face să crezi că așa s-a întâmplat? 

Ho începu să se plimbe pe lângă măsuţa din sticlă pentru 
cafea. 

— Asta a fost bănuiala mea. Așa că am hotărât să fac o 
aspirare cu un ac fin. Un ac de grosime mică, cu diametrul de 
cinci sau șase ori cât al unui fir de păr, e introdus în piele pentru 
prelevarea unor mostre de ţesut. Am recoltat o biopsie, am 


VP - 187 


făcut un bloc de parafină, l-am uns cu Hematoxylon și Eosin, și 
mi-am confirmat ipoteza că globulele roșii din sânge erau încă în 
țesut. Nu se scurseseră din vasele de sânge. 

Molia încuviință. 

— Era deja mort înainte să-l împuște. 


VP - 188 


40. 


Tina lăsă să cadă receptorul și porni în grabă prin hol spre un 
birou întunecat, închizând încet ușa. Se ghemui în spatele 
biroului și trase telefonul pe podea, apăsând butonul roșu de 
urgență. Sună numai o dată. Jack Connally răspunse. 

— Jack? Aici Tina. Cheamă poliţia. 

— Tina?... Abia te aud. 

— Jack, cheamă poliţia, repetă ea, cât de tare putea. Nu mai 
auzea roţile containerului pentru gunoi în hol. Probabil că 
„îngrijitorul” îl abandonase și acum cerceta birourile, ușă cu ușă. 

— Ești bine? Tina? Abia te aud. 

Și-l închipui lăsându-și jos romanul, ridicându-se de pe scaun 
alarmat de vocea ei. 

— Jack, cheamă poliţia, blochează lifturile, porneşte 
nenorocita aia de alarmă și încuie-te în camera din spatele 
biroului tău. 

— Tina, ce este? Să vin sus? 

— Fir-ar să fie, Jack... 

Ușa biroului se deschise brusc, lumina din hol năvălind în 
încăpere. 

— Jack, cheamă... ţipă ea. 

Dar îngrijitorul se mișcase mai repede, smulgând firul 
telefonului din perete. Își coborî privirea spre servieta din mâna 
ei, zâmbi și înaintă, înfășurându-și firul telefonului în jurul 
articulaţiilor de la mâini. Tina înconjură biroul, aruncând cu ce-i 
cădea la îndemână. El înlătură toate obiectele, postându-se între 
ea și ușă. Tina zări cadoul primit de toţi angajaţii la a 
cincisprezecea aniversare a firmei, un coupe-papier, uitat pe 
birou. 

— Am chemat poliţia. O s-ajungă dintr-o clipă în alta, spuse 
ea. Ei știu cine ești. 

El zâmbi. 

Ea simulă un atac, aruncă în el cu o carte, apoi înșfăcă repede 
cadoul aniversar, în timp ce se năpustea spre ușă. El o prinse 
din spate, trăgând-o spre el. Tina lovi cât de tare putu și simţi 
cuțitul înfigându-se în piciorul celuilalt, apoi îl trase vreo 


VP - 189 


cincisprezece centimetri în sus, spre emblema albastru cu roșu 
a firmei Foster & Bane, de pe mâner. 

Îngrijitorul urlă printre fălcile încleștate. Tina se zvârcoli, 
pierzându-și puloverul, după care ţâșni afară, spre scara de 
urgență. Deschise ușa și se întoarse să privească înapoi. Individ 
ieșea din birou, șchiopătând, cu o pată de sânge întinzându-se 
cu repeziciune pe cracul drept al pantalonilor, dar și cu o armă 
în mână. 

e 

CAUCIUCURILE SE ÎNVÂRTIRĂ pe pavajul lunecos al garajului, 
scoțând un fum alb care se amestecă apoi cu fumul cenușiu 
scuipat de țeava de eșapament a mașinii. Apoi, prinseră 
aderenţă, iar Barracuda merse cu spatele clătinându-se, 
derapând prin parcare și împroșcând cu pietriș. Cei doi polițiști 
săriră din calea ei, căzând la pământ. Sloane menţinu mașina în 
marșarier, ajungând în spatele parcării, prin gardul de dafin, 
peste trotuar. Claxoane începură să urle. Cauciucuri, să scârţâie. 
Acţionă  schimbătorul, băgând în viteză, apoi apăsă pe 
accelerație. 

Trei minute mai târziu, intră cu Barracuda pe Autostrada 1. Cu 
motorul ei V-8 și fără niciunul dintre dispozitivele moderne de 
control al emisiilor, care storceau mașinile de puteri mașina era 
surprinzător de rapidă. Acul vitezometrului trecu de 130, înainte 
ca motorul să înceapă să mormăie. Sloane o taie spre nord, 
peste Autostrada 280, așteptându-se să audă sirenele mașinilor 
de poliţie apropiindu-se. Nu auzi nimic. 

Deschise clapeta telefonului mobil și apăsă tasta de apelare a 
ultimului număr format. Interiorul din biroul Tinei sună, dar ea 
nu răspunse. Intră mesageria vocală. 

— Tina? Tina, ești acolo? 

Intră pe breteaua care ducea spre centru, ieșind pe Fourth 
Street, unde autostrada se sfârșea dintr-odată. Semnaliză, 
urmărind un tramvai MUNI* care înainta în stânga lui. Șinele 
erau paralele cu șoseaua, iar el trebuia să vireze la stânga, 
peste ele, pe Sansome Street. Apăsă cu putere pe acceleraţie, 
șovăi puţin atunci când își dădu seama că nu poate evita 
tramvaiul, după care se hotărî să treacă. Viră strâns, auzi 
scrâșnetul metalic și șuieratul frânelor cu aer comprimat, își 


* Numele sub care e cunoscut sistemul public de transport din San Francisco (San 
Francisco Municipal Railway) (n.tr.). 


VP - 190 


spuse în gând că reușise, apoi simţi tramvaiul agățându-i bara 
din spate și trimițând Barracuda cu spatele, în derapaj, într-o 
mașină parcată. N-avea timp să lase un bilet, așa că acceleră și- 
și văzu de drum. În timp ce se apropia de Battery Street, lua 
telefonul și tocmai se pregătea să apese tasta de apelare, când 
acesta începu să sune în mâna lui. 

— Tina? 

— David! 

— Unde ești? 

— Sunt la birou... 

— Pleacă de acolo. Mă înţelegi? Părăsește biroul cât de 
repede poţi. Tina? Tina! 

Aruncă telefonul pe scaun și apucă pistolul din geanta sport, 
în timp ce intra pe alee pe sens interzis și opri Barracuda, cu o 
zdruncinătură, în zona de aprovizionare din spatele clădirii. 
Intrarea din spate era încuiată. Se uită după mașini de poliţie, în 
timp ce fugea pe alee spre ușa principală, dar nu văzu niciuna. 
Mișcându-le metodic, de la stânga la dreapta, trase din ce în ce 
mai tare de ușile din sticlă încuiate, până când cea din dreapta 
se deschise. O luă la goană prin hol. Paznicul de noapte stătea 
la tejghea, ţipând la telefon. 

— Tina, ești bine? Tina? 

Jack Connally apăsă butoanele de pe consolă, cu mișcări 
smucite și nesigure. 

— Domnule Sloane, spuse el, în timp ce Sloane se apropia de 
biroul lui. 

Connally făcu ochii mari la vederea pistolului. Ridică mâinile. 

Sloane trecu în grabă pe lângă el, intră în liftul cel mai 
apropiat și apăsă butonul pentru etajul nouăsprezece. Ușile nu 
se închiseră. Apăsă celelalte butoane, dar nici becurile acestora 
nu se aprinseră. „Computerul”. Lifturile erau blocate. Avea 
nevoie de cartela lui de acces. 

Se repezi înapoi spre birou. 

— Jack, pornește lifturile. 

— la-o încetișor... 

— Jack, pornește nenorocitele alea de lifturi. 

Connally ezită. 

— Porneşte odată lifturile. Tina e în primejdie. 

Connally scutură din cap, cu mâinile tremurându-i. 

— Nu pot. Computerului îi trebuie un minut după închidere, ca 


VP-191 


să pornească din nou. 

Sloane privi spre ușa de la capătul holului. Erau nouăsprezece 
etaje, dar nu putea să rămână acolo. Tocmai atunci, ușa dinspre 
scări se deschise și Tina dădu buzna, alunecând pe podeaua din 
marmură, cu răsuflarea tăiată și ţipând: 

— Jack, lasă-te jos! 

Sloane pomi spre ea, dar se opri, totul părând deodată să se 
desfășoare cu încetinitorul, de parcă s-ar fi mișcat printr-o baltă 
de ulei gros. Tina trecu grăbită pe lângă biroul pazei, iar 
Connally ieși afară, în același timp. Ușa dinspre scări se 
deschise, izbindu-se cu putere de perete. Străfulgerările 
luminoase și sunetul de poc-poc-poc al unei arme semiautomate 
reverberară ca niște aplauze. Trupul lui Connally se smuci în 
mișcări spasmodice, gloanţele trecând prin el ca printr-o 
conservă din tablă folosită ca ţintă, fiecare împușcătură 
făcându-l să se răsucească, până când împușcăturile încetară, 
iar el se prăbuși. 

Fără Connally, care să-i stea în drum, pistolarul își balansă 
brațul ca un pendul și-l îndreptă spre Tina. 


VP - 192 


41. 


— Eşti sigur? întrebă Molia. Biopsia este legală, adică poate fi 
folosită ca probă? 

Ho își ridică mâinile. 

— Oprește-te, Tom. N-a spus nimeni nimic despre probă. 
Amintește-ți că individul ăsta nu trebuia să iasă niciodată din 
frigider. Pe lângă asta, biopsia singură ar fi o probă destul de 
subțire. 

Molia se aplecă în față. 

— Ceea ce înseamnă că nu te-ai oprit aici. 

Tom Molia îl cunoștea pe Peter Ho; știa că, sub aparenţa 
doctorului de la ţară, Ho era un medic legist foarte competent, 
șef de promoție la Johns Hopkins“, și un om la fel de devotat 
meseriei sale, ca și el. 

Ho tăcu preț de câteva clipe. 

— Am hotărât să prelevez mai mult ţesut. Am umblat în gură, 
sub bolta palatină; este ultimul loc unde ar căuta cineva... Am 
recuperat destul cât să confirm rezultatul aspiraţiei cu acul fin. 

Molia se gândi la informaţie, rostind tare: 

— Și atunci, cum a murit, Peter? Ai spus că nu există semne 
de traumă fizică, cu excepţia zgârieturii de pe mână. Dacă nu 
există chimicale în corpul lui, atunci cum a murit? 

— Cu certitudine? Ho scutură din cap. Nu știu. Dar pentru un 
legist este o adevărată provocare, Tom. Nu vezi asta în fiecare 
zi. De fapt, singura dată când am văzut ceva asemănător a fost 
la Johns Hopkins. Am lucrat pe doi copii care se înecaseră într-un 
accident de navigaţie. Tragic. Tatăl declarase că au căzut peste 
bord, în timp ce el leșinase pentru că băuse prea mult. Părinţii 
erau despărțiți, iar procurorul districtual credea că tatăl îi 
sufocase pe copii și-i aruncase peste bord... un act sadic, prin 
care voia să se răzbune pe fosta soție. 

— lisuse... 

— Treaba mea era să aflu cum se întâmplase. Atunci când o 
persoană se sufocă, sângele rămâne în vase și cauza morții este 


4 Universitatea Johns Hopkins, instituţie privată de învăţământ superior din Baltimore, 
Maryland (n.tr.). 


VP - 193 


lipsa generală de oxigen; de obicei, creierul cedează primul, 
apoi inima. Are loc un colaps al circulaţiei, ca și în cazul de față. 
Asta poate explica lipsa scurgerii sângelui în țesut, ca la o rană 
gravă: ca o plagă împușcată sau înjunghiată. 

— Așadar, spui că în cazul nostru pare mai degrabă asfixiere, 
decât rănire gravă, Molia. 

— Exact. 

— Cineva l-a sufocat. 

— Nu. Nu cred. 

— Dar, tocmai... 

— Principalele constatări în cazul cuiva care moare încet din 
cauza lipsei de oxigen sunt despicările hemoragice, vizibile pe 
suprafața inimii, a plămânilor și a glandei timusului, de la gât. O 
constatare mai puţin ieșită din comun ar fi umflarea creierului. 
Având în vedere cum arată capul tipului ăstuia, asta ar fi 
aproape imposibil de stabilit. Pentru asta, ar trebui să-l 
deschid... 

— Atunci... 

— Eu cred că a murit mai repede. 

— De ce? 

— Nu există niciun indiciu al unei lupte, Tom. Te-ai aștepta să 
vezi urme pe corp, vânătăi, la fel ca la Cooperman. Nu era un 
bărbat de statură mică. Era în plină formă. Musculos. Dacă ar fi 
fost sufocat, te-ai fi așteptat să vezi ceva în jurul nasului și al 
gurii vase sparte de sânge. Ceva. Tăieturi și zgârieturi pe mâini, 
vânătăi pe braţe. Cu excepţia găurii din cap, tipul nu prezenta 
nimic. Știu că a murit înainte să fie împușcat. Dar nu știu cum. 

— Ai vreo bănuială? 

Ho scutuă din cap. 

— Nu știu prea multe substanţe care să nu lase semne 
distinctive și să nu poată fi detectate în intestine sau prin 
analize chimice. 

— Există asemenea substanţe? întrebă Molia. 

— Doar câteva. Dioxidul de carbon, de exemplu. Dar, ce vreau 
să spun, Tom, este că, oricine l-ar fi omorât pe tip - ca și pe 
Cooperman, în cazul în care ai dreptate - n-a fost un amator.E o 
chestie care aproape atinge perfecțiunea, și nu mi-a fost dat să 
văd prea des așa ceva. Știa ce face și a făcut-o extrem de bine. 

Tăcură, ascultând zumzetul  ventilatorului, bâzâind ca 
milioane de țânțari. 


VP - 194 


— Îmi pare rău că te-am implicat în asta, Peter, spuse Molia. 
Ego-ul meu. 

— Este și meseria mea, Tom. 

— Nimeni n-o să afle că ai făcut ceva, Peter. O să ţin asta în 
cel mai mare secret. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Au ucis un poliţist, Peter. 

— Dar n-ai nicio dovadă. Nu ai nimic. 

— Știu. Dar întotdeauna iese câte ceva la iveală. Nu există 
crimă perfectă. Câte ceva scapă întotdeauna printre crăpături, 
Peter - știi asta -, iar atunci când se va întâmpla, voi fi acolo, 
pregătit. 

— Nu-i lăsa să te aducă în biroul meu într-un sac, Tom. 

— N-o să păţesc nimic. 

Ho se ridică. 

— Mă duc și eu acasă, să iau cina cu familia. Îți sugerez să 
intri și să faci la fel. Işi lăsă sticla de bere pe măsuta pentru 
cafea, se îndreptă spre ușă și o deschise. 

— Peter. 

Ho se întoarse. 

— Mulţumesc, spuse Molia. 

Ho ieși pe verandă, ușa trântindu-se în urma lui. Tom Molia 
rămase în sufragerie, urmărindu-și prietenul cum dispare pe 
alee, o imagine estompată de plasa de protecţie și de întuneric. 


VP-195 


42. 


ANII DE ANTRENAMENT REVENIRĂ cu forța unui râu neîndiguit, 
inundându-l. Sloane nu mai stătu să-și amintească detaliile; se 
lăsă dus de torent. Percepția i se îngustă până ajunse la 
dimensiunile unui tub care absorbi totul, focalizând cu precizie și 
cu o anumită claritate. Își simţea bătăile inimii pulsând în cap. 
Respiră precipitat, în ritmul talazurilor care se sparg de o 
stâncă, controlat și premeditat, scoțând un șuierat. Își depărtă 
picioarele la nivelul umerilor, își făcu mâna liberă căuș sub cea 
în care ţinea pistolul și fixă ţinta, expirând pe jumătate, înainte 
de a elibera două gloanțe. 

Umărul drept al îngrijitorului se zdruncină ca al unei păpuși 
din cârpă, iar arma automată din mâna lui se descărcă violent, 
făcând gloanţele să ricoșeze și să scoată scântei pe podeaua din 
marmură și pe pereți. Concentrat, Sloane rămase cu pistolul 
îndreptat spre ţintă, așteptând ca individul să cadă pentru al 
dezarma. Dar individul nu căzu; rămase în picioare, cu sângele 
înflorind ca un mugure roșu intens, aproape negru, pe uniforma 
verde, o pată asortată cu cea de pe cracul drept al pantalonilor. 
Braţul drept i se legănă pe lângă trup, dar mâna refuză să dea 
drumul la armă. Numai durerea ar fi trebuit să-l facă să cadă ca 
un sac de nisip. În schimb, el își întoarse capul și-l fixa pe 
Sloane, cu o expresie impersonală și ochi ca două fărâme de 
cărbune. 

Sloane rezistă tentaţiei de a apăsa pe trăgaci din nou, de a 
permite furiei și dorinţei de răzbunare să-i dicteze acţiunile. Nu 
voia să-l omoare. Asta nu-l ajuta cu nimic. Avea nevoie de el viu. 
Avea nevoie de răspunsuri la întrebările lui. 

Zgomotul veni din afara tunelului: pași și strigate. Umbre de 
un albastru-închis intrară în raza vizuală a lui Sloane: polițiști, 
ghemuindu-se și întinzându-se sub consola de securitate. 

— Aruncaţi armele. Acum! Arătaţi-mi mâinile. Mâinile! Vreau 
se va vând mâinile. 

Sloane ţinu pistolul îndreptat spre îngrijitor, care rămase 
nemișcat. 

— Las-o jos! Las-o jos! 


VP - 196 


Îngrijitorul nu dădu niciun semn că ar fi văzut sau auzit ceva. 
Părea dornic să-l implice pe Sloane într-un joc al curajului cu 
miză mare. Apoi faţa i se schimonosi, cu o mișcare aproape 
imperceptibilă, un spasm muscular insesizabil. Buzele i se 
întinseră și colțurile gurii i se ridicară într-un rânjet, de parcă ar 
fi spus: „Nici nu se putea mai bine”, înainte de a întinde mâna 
stângă ca să ridice arma automată. 

Poliţiștii deschiseră focul. 


VP - 197 


43. 


UȘA APARTAMENTULUI ERA închisă, ceea ce era normal, la 
ora zece seara. Un interes mai mare stârneau fâșiile galbene de 
bandă ale poliţiei, puse cruciș deasupra pragului. Jenkins 
împinse ușa și se aplecă pe sub bandă, rupând una din ele. Se 
făcuse ordine în apartament, dar încă se mai vedeau urmele 
unei lupte serioase sau a unei căutări, sau amândouă la un loc. 
Se uită după urme de sânge, dar nu văzu nimic care să bată la 
ochi și concluzionă că dezordinea era, probabil, urmarea unei 
căutări. O altă confirmare a faptului că analiza lui Joe Branick 
fusese corectă. 

Alex Hart păși în urma lui. 

— Voi doi aveţi contract cu aceeași firmă de curăţenie? 

Jenkins se hotărâse să nu-i spună totul, nefiind sigur ce hram 
purta. li spusese doar că urmează să-l caute pe un tip care le-ar 
putea explica de ce murise Joe. 

— AȘ spune că am ajuns unde trebuia, comentă Alex. Doar că 
puţin cam târziu. 

— Măcar pe-asta n-au ars-o din temelii. 

Jenkins cercetă cu atenţie încăperea. Telefonul zăcea pe 
tejghea, smuls din suportul lui, cu bateria scoasă, dând la iveală 
un micut dispozitiv de ascultare fixat sub ea. Se plimbă prin 
sufragerie, ascultând zgomotul înăbușit al valurilor amestecat 
cu ţipatul intermitent și melancolic al unei sirene de ceață. Intră 
într-un dormitor. O draperie se unduia în faţa unei uși glisante 
care dădea spre un mic balcon. Se aplecă peste balustradă și 
zări, dedesubt, o găleată de douăzeci de litri. Se întoarse în 
dormitor, la un dulap cu oglinzi. Se aplecă, scoase de-acolo o 
poliţă de asigurare pe viaţă și un testament, și își aruncă 
privirea peste ele. David Allen Sloane, fiind în deplinătatea 
facultăţilor mentale și fizice, îi lăsa totul unei femei numită 
Melda Demanjuk. Dacă moartea ei o preceda pe cea a lui, 
averea lui se împărțea între câteva opere de caritate pentru 
copii și o femeie numită Tina Scoccolo. 

David Sloane nu avea nicio rudă apropiată. 

Jenkins se ridică, intră în baie și aprinse lumina. 


VP - 198 


— O, Dumnezeule! exclamă Alex. Stătea în spatele lui, privind 
sângele uscat, o pată ruginie mânjind linoleumul alb. Am ajuns 
prea târziu. 

Jenkins păși cu grijă, deschise un dulap pentru medicamente, 
apucându-l de un colț, ca să nu lase amprente, și privi în jurul 
chiuvetei. Pe urmă, trecu pe lângă ea în dormitor și culese un 
articol de îmbrăcăminte care zăcea pe podea, un halat albastru 
de spital. Era plin de sânge. 

— E viu, constată el, lăsând să cadă halatul. 

— Eşti cumva un optimist incurabil? 

— E viu, în afara cazului în care vrei să-mi spui ca un om mort 
are nevoie de periuţa de dinţi și de aparatul de ras. Îi arătă cu 
capul spre baie. Și-a luat obiectele de toaletă. Periuţa de dinţi a 
dispărut. La fel și pasta de dinţi. Mă îndoiesc că, la cât sânge e 
pe podea, ar fi fost în stare să se ridice și să-și schimbe hainele. 
Morţii nu se preocupă, în mod normal, de haine curate sau de 
bani, iar cineva s-a întors aici pentru a face rost de amândouă. 
Știa că ușa glisantă era descuiată și cunoștea combinaţia de la 
seif. Îi făcu un semn spre ușa glisantă din sticlă. A intrat pe 
balcon. Vei găsi acolo o găleată pe care a folosit-o ca să se urce 
în balcon. 

— De ce? 

— Își făcea griji probabil că supraveghea cineva clădirea. 
Spatele imobilului e ascuns. Din față nu se vede nimic. 

— Și-atunci, cum explici sângele? 

— Nu sunt sigur. E posibil să fi sângerat cineva până a murit, 
dar n-a fost el. A făcut ordine în sufragerie; polițiștii n-au niciun 
interes să lipească perna scaunului cu bandă adezivă. Asta îmi 
spune că era în viață după ce apartamentul i-a fost spart. 

— Căutare? 

— Cineva și-a făcut de cap aici. 

— De unde știi că nu a fost o luptă? 

— Așa îmi spune intuiţia. 

— Dar dac-a făcut curat, de ce n-a curățat sângele din baie și 
n-a strâns hainele de pe podea? 

— Asta s-a întâmplat după aceea. Îi arătă hainele de pe pat. 
Alea și periuța de dinţi îmi spun că s-a întors, probabil după 
haine și bani. Şi-a făcut bagajul... în mare grabă. 

— Sau își făcea bagajul, atunci când cineva l-a ucis, sugeră 
Alex. 


VP - 199 


— În cazul ăsta am fi găsit valiza cu lucrurile și obiectele de 
toaletă, și un desen al corpului trasat cu cretă, nu-i așa? 
Ucigașul sau poliţia nu avea de ce să ia valiza și obiectele de 
toaletă. 

Alex nu mai scoase o vorbă. 

— E viu. Și fuge. 

Ea nu păru prea convinsă. 

— Ei bine, dacă ai dreptate, va fi greu să-l găsim, asta dacă 
nu-mi spui mai multe despre felul în care este implicat în 
povestea asta. 

Jenkins ocoli patul ca să ajungă la noptieră și apăsă butonul 
robotului telefonic, așteptând banda să se deruleze. Se auzi 
semnalul sonor, urmat de o voce de femeie. Dădu volumul mai 
tare. După ce ascultă mesajul, deschise capacul aparatului, 
scoase banda și o puse în buzunar. 

— Poate că nu va fi atât de greu, spuse el; dar asta înseamnă 
că sunt iar un optimist incurabil. 


VP - 200 


44. 


Trupul lipsit de viaţă al lui Jack Connally zăcea acoperit de un 
cearșaf alb. De cealaltă parte a străzii faţă de ușile din sticlă de 
la intrarea în clădire, o baricadă a poliţiei ţinea la distanţă 
mulțimea. Reflectoarele carelor de reportaj ale televiziunilor se 
oglindeau în ușile din sticlă ca niște sori artificiali, luminându-i 
pe polițiștii în uniformă, pe detectivii îmbrăcați în civil, pe 
asistenții medicali și pe criminaliștii care umpleau holul. Lângă 
masa paznicului, stătea un poliţist, părând la vârsta la care abia 
începea să se bărbierească și afișând o expresie buimacă, de 
neîncredere și de ușurare. Işi descheiase cămașa și își pipăia 
gaura din uniformă și mica adâncitură din vesta antiglonţ din 
Kevlar, în timp ce niște polițiști cercetau un glonț deformat, 
ambalat într-o pungă din plastic pentru probe, ca pe un trofeu 
de vânătoare. 

Într-un colţ, detectivul Frank Gordon stătea încruntat pe un 
scaun, cu un carnet de notițe în poală și un pix în mână. Își 
scosese haina și cămașa, iar un asistent de ambulanţă lucra la 
bandajarea umărului musculos al lui Gordon, care refuzase să 
meargă la spital, până când nu vorbea cu Sloane. Focurile 
pistolarului fuseseră un reflex la gloanțele polițiștilor, care-i 
sfâșiaseră corpul, făcându-l să se clatine și să se răsucească 
asemenea unei marionete. Gordon, ghinionist, fusese atins de 
unul dintre gloanţele rătăcite, dar din fericire, era doar ușor 
rănit. Nu era foarte fericit din cauza asta. Părea ca un copil 
obligat să stea pe scaun la frizer ca să fie tuns, supărat pe lume. 
In ciuda durerii din umăr, detectivul îl interogase pe Sloane timp 
de aproape o oră. 

De cealaltă parte a holului, în spatele unui paravan menit să-i 
protejeze de camerele televiziunilor, asistenții ridicară targa pe 
care se afla cadavrul lui Connally. Picioarele acestuia se 
desfăcură ca un acordeon. Tina se feri, ștergându-și lacrimile, 
privind cum îl împingeau pe Connally spre ușile din sticlă spre 
luminile strălucitoare. Prezentatorii de știri din studiourile de 
televiziune așteptau, fără îndoială, noutăţi și transmisiuni în 
direct ale altui schimb de focuri din lumea bună din San 


VP - 201 


Francisco. Avea să fie o poveste dramatică. 

— Ăștia au impresia c-a venit circul paștelui mă-sii în oraș. Am 
reușit de două ori în aceeași zi să le condimentăm vieţișoarele 
lor posomorâte, spuse Gordon. Aș putea să te arestez doar 
pentru faptul că n-ai permis pentru pistolul ăla. De fapt, nu știu 
ce mă oprește. 

Gordon părea convingător, dar Sloane știa că detectivul nu 
avea de gând să-l aresteze. Sloane tocmai îi salvase viața Tinei. 
Povestea lui fusese confirmată și Gordon avea prea multe pe 
cap acum, inclusiv o excursie la spital, ca să-și mai facă griji 
pentru un permis de portarmă. Era o fanfaronadă cauzată de 
frustrare. 

Gordon lăsă să-i scape un oftat agitat. 

— N-ai nicio idee cine ar putea să fie? 

Sloane îl cercetă din nou pe îngrijitor: un trunchi găurit 
groaznic, însângerat, de parcă ar fi fost ucis într-o descindere a 
mafiei. Unul dintre gloanțe îi zburase ochiul stâng. La cererea lui 
Sloane, legistul ridicase mâneca de la cămașa cadavrului, 
dezvăluind un tatuaj în formă de vultur, cu ghearele întinse, cu 
un cuţit în cioc. Era exact cum îl descrisese Melda. Cadavrul 
fusese tratat ca un artefact sacru. O mulțime de oameni stăteau 
lângă el, unii făceau fotografii, dar nimeni nu-l atinsese și nici n- 
avea s-o facă, până când echipa criminalistică nu termină de 
fotografiat locul faptei și de desenat conturul. 

Când Sloane își declarase ignoranța în privinţa identităţii 
atacatorului, Gordon afișase o neîncredere măsurată, pe care nu 
se străduia deloc s-o ascundă. 

— A fost ca și când ai vedea pe cineva sărind de pe marginea 
unei nenorocite de stânci, spuse el. inconjurat din toate părţile 
și fără armă, n-avea nici cea mai mică șansă, în mă-sa pe 
gheață, dar el se întinde după pistol. Asta e chestia cea mai 
înspăimântătoare. A fost o sinucidere nenorocită. A preferat să 
moară. Gordon își întoarse privirea spre Sloane. Și-mi spui că nu 
ai nicio idee ce socoteală o fi avut cu dumneata? Ei bine, îmi 
vine al naibii de greu să cred asta, domnule Sloane, chiar îmi 
vine greu. 

Sloane nu-l învinovăţțea pe Gordon. Și lui îi venea greu să se 
împace cu gândul ăsta. Din nefericire, pentru că individul 
murise, niciunul din ei nu obținuse, la întrebările lor, 
răspunsurile de care aveau nevoie: cine era individul, ce voia și 


VP - 202 


de ce. În plus, Sloane bănuia că dosarul din servieta lui, despre 
care nu-i spusese lui Gordon și nici nu avea de gând s-o facă, 
nu-i va furniza toate răspunsurile. Nici măcar pe departe. 

Gordon își închise carnetul și arată cu pixul spre arma 
semiautomată de lângă cadavrul îngrijitorului. 

— Asta este un pistol-mitralieră AC556F. Patru ani de armată 
se lipesc de tine ca o gumă bine mestecată, iar pe fruntea 
ticălosului ăluia scrie cu litere mari „armată”, nu doar din cauza 
tatuajului. Indiferent cine este, a fost un profesionist și nu s-a 
jucat. Oamenii de genul ăsta, de obicei, nu lucrează singuri, 
Sloane. Inţelegi ce vreau să spun? 

Sloane ajunsese la aceeași concluzie. Patru ani în infanteria 
marină erau la fel de greu de uitat. 

— Nu te duce prea departe, spuse Gordon, resemnându-se în 
faţa inevitabilei excursii la spital. Se ridică și-și puse jacheta 
peste umăr, cu personalul ambulanţei lângă el. O să te sun și-o 
să continuăm discuţia. Poţi să fii sigur de asta. 

Sloane se duse la Tină care stătea cu braţele strânse în jurul 
corpului, ca și cum i-ar fi fost frig. 

— Te simţi bine? 

Ea încuviință, apoi se întoarse și-și îngropa capul în pieptul lui, 
cu umerii tremurându-i, înghițindu-și hohotele. Sloane o lăsă să 
plângă. După câteva minute, își petrecu un braţ în jurul ei și o 
conduse în partea cealaltă a holului, spre ușile din spate, unde o 
femeie, purtând ochelari de protecție și mănuși, se aplecase 
peste îngrijitor, examinându-l cu atenţie. Sloane o auzi în timp 
ce treceau pe lângă ea. 

— Hristoase... Uită-te la asta, Frank. 

Gordon se opri din mers și aruncă o privire. Femeia ridică 
palma pistolarului ca să se vadă cicatricele adânci de pe 
buricele degetelor lui, căpătate în urma unei intervenţii 
chirurgicale brutale. 

— N-are amprente, spuse ea. 

e 

INTERSECȚIA DINTRE Eighth și Mission Street, hotarul 
districtului Mission din San Francisco, nu fusese atinsă de 
nebunia din anii nouăzeci, a dezvoltării spre sud a pieței, care 
adusese un stadion nou de baseball, restaurante la modă și 
comunități autonome și moderne. Și probabil nici nu va fi. 
Săracii trebuiau să trăiască și să muncească undeva. Graffiti 


VP - 203 


acopereau pereţii atelierelor de reparat mașini, ai depozitele, ai 
caselor de amanet și ai prăvăliilor care vindeau mai mult 
băutură decât alimente. Majoritatea erau închise peste noapte, 
apărate de uși metalice rulante - la rândul lor, acoperite de 
graffiti - și porți încuiate. Tineri în hanorace prea mari, cu jeanși 
lăbărțaţi și căciuli împletite din lână stăteau lângă mașinile de 
fabricaţie americană, care aveau capace cromate la roţi și erau 
lăsate aproape până la sol. Le parcaseră, sfidător, sub 
indicatoarele „Parcarea interzisă”. Muzica rap bubuia într-un 
ritm săltăreț. 

La a treia trecere, după ce alesese o altă rută ca să fie pe 
deplin convins că nu-l urmăriseră, Sloane trase în parcarea 
Quality Inn, un termen impropriu, chiar dacă acolo era un han. 
Tina așteptă în mașină, în timp ce el intră la recepţie să ceară o 
cameră. Jake avea să stea la mama ei peste noapte. Tipul de la 
recepţie vru să știe durata șederii, fiindcă să-ţi petreci acolo 
toată noaptea era, din câte se părea, o raritate. Luă cheia și 
mută Barracuda pe un loc aproape de spatele clădirii, pentru că 
solicitase o cameră cât mai departe de stradă. El și Tina urcară 
pe o scară exterioară, care se zguduia ca la cutremurul Loma 
Prieta“! și-și continuară drumul pe platforma din jurul clădirii în 
formă de U, dând spre o piscină pe jumătate plină cu o apă 
murdară, care cerea cu disperare să fie filtrată. 

In ciuda felului cum arăta clădirea, camera îl surprinse: curată 
și îngrijită. Mobila ieftină era din lemn laminat, în stilul anilor 
șaptezeci, pe cele două paturi mari erau cuverturi înflorate, iar 
pe jos un covor miţos portocaliu-închis. Sloane închise ușa și 
acţionă încuietoarea de siguranţă. Gordon îi luase Ruger-ul. Era 
neînarmat. 

— Ca-n Taj Mahal“, spuse el, cercetând împrejurimile. 

Işi așeză sacul sport și servieta lângă birou. Televizorul era 
legat cu un lanţ de un inel fixat în perete. 

— Să sperăm că prostituatele folosesc doar camerele cu un 
singur pat. Tina nu reacţionă. Ti-e foame? Am văzut vreo câteva 
fast-food-uri pe drum... 


+1 Cutremur cu magnitudinea de 6,9* pe scara Richter. produs în regiunea metropolei 
San Francisco, pe data de 17 octombrie 1989, la ora 17.04, care a provocat 
importante pagube pe o rază de aproape 80 de kilometri de la epicentrul situat în 
apropierea vârfului Loma Prieta, din munţii Santa Cruz (n.tr.). 

+2 Complex arhitectonic amplasat în apropierea orașului indian Agra, considerat ca 
fiind unul dintre cele mai frumoase din lume (n.tr.). 


VP - 204 


Ea scutură din cap. 

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe, apoi el încercă să treacă 
pe lângă ea. 

— Îţi pregătesc un duș fierbinte. O să te facă să te simţi mai 
bine. 

— la-mă în braţe, replică ea, barându-i drumul. 

O luă în braţe și o îmbrăţișă strâns. | se părea puternică, din 
punct de vedere psihic, dar spatele ei părea la fel de îngust ca al 
unui copil. Îi simţi căldură și liniile trupului lipit de al lui și-i 
adulmecă mireasma florală a părului. 

— Tina, îmi pare rău, începu el, dar ea își ridică privirea, se 
înălţă pe vârfuri și-l sărută apăsat pe gură. 

Vru s-o oprească. Vru să-i spună că nu era bine, dar ea nu-i 
oferi posibilitatea să vorbească și, după cum descoperi curând, 
nici nu-și dorea să facă asta. Se mișcară repede, desfăcând 
nasturi, dezbrăcându-se unul pe celălalt. El o întinse pe pat și-i 
simţi căldura trupului care se lipi de al lui, arzând de dorinţă în 
timp ce ea îl îndruma, contopindu-se într-un singur trup. 

e 

EA DORMEA PE patul alăturat, respirând profund și egal. După 
ce făcuseră dragoste, se duseseră la duș și lăsaseră șuvoiul de 
apă și aburul să-i liniștească, în timp ce căutau gâfâind aerul, cu 
gurile și mâinile căutând și explorând, cu minţile dornice de a 
lăsa în urmă oroarea nopţii, de a găsi alinarea în ceva frumos. 
După ce terminaseră, se întorseseră în pat și ea se cuibărise în 
braţele lui, iar el o ţinuse așa până când simţise că se cufundă 
încet în somn, epuizată fizic și psihic. Apoi, îi îndepărtase ușor 
braţul și o învelise cu păturile, veghindu-i somnul, privindu-i 
trăsăturile mici și delicate, ca ale unui copil. 

În ultimele patruzeci și opt de ore, Sloane ajunsese să-și dea 
seama de ce nu se căsătorise niciodată, de ce femeile cu care 
se întâlnise nu-l mulțumiseră niciodată, de ce nu putea să-și ia 
un angajament față de ele. Dar, la fel cum procedase cu toate 
lucrurile din viaţa lui, împinsese sentimentele pentru Tina într- 
un abis întunecat refugiindu-se în muncă. Era mai ușor să nu le 
înfrunte. Era complicat. Relaţia dintre ei n-ar fi mers. Apoi, lângă 
taxi, ea îi spusese că ar putea să meargă, dacă el ar fi dispus să- 
și asume riscul. Îi mărturisise că el era bărbatul pe care-l 
așteptase, dar înainte de asta, îi dăduse răgazul de a se regăsi 
pe sine. Își dorea să se strecoare sub pături, lângă ea, s-o lase 


VP - 205 


să-l îmbrăţișeze. Își dorea să meargă cu ea la Seattle și să 
îngroape și să uite trecutul - oricare ar fi fost el - și să o ia de la 
început. Își dorea să aibă grijă de ea și de Jake, micuțul pe care 
îl cunoscuse la picnicurile firmei, să fie un tată pentru el, 
neavând nicio idee cum urma să facă asta, dar știind că ar fi tot 
ceea ce tatăl lui Jake nu fusese. Îl va duce la meciuri, îl va ajuta 
să-și facă temele, va fi acolo pentru el: toate lucrurile pe care 
Sloane și le dorise în copilărie, dar pe care nu le avusese 
vreodată. Realiză că nimic din toate astea nu se va putea 
întâmpla, dacă avea să treacă prin viaţă ca un somnambul, ca 
până acum. Tina avea dreptate. N-ar fi putut s-o descopere 
decât atunci când nu s-ar fi găsit pe el; și știa, în adâncul 
sufletului, că trebuia să afle ce se întâmpla și de ce. Visele lui nu 
erau vise. Erau amintiri. Femeia moartă nu era o fantasmă sau 
vreo creaţie psihologică. Era reală. La fel de real era și Joe 
Branick, iar asta însemna că și uriașul bărbat negru care stătea 
în picioare lângă Joe Branick, în amintirea lui Sloane, era la fel 
de real. Branick era mort; la fel și femeia, dar poate că bărbatul 
negru, oricine ar fi fost el, mai trăia. 

Sloane scoase pachetul din servietă, dar nu-l deschise 
imediat, așa cum face un copil cu cadourile, în dimineaţa de 
Crăciun. Patru oameni muriseră din cauza acestui pachet. 
Meritau un moment de reflecţie. Melda merita acest răgaz. După 
câteva clipe, când zgomotul radiourilor din automobile și al 
oamenilor din colțul străzii încetă, socoti că e timpul să-l 
deschidă. Îndreptă abajurul conic al veiozei, ca să nu o 
deranjeze pe Tina, apoi apăsă pe comutator. Ținu pachetul sub 
fascicolul palid, sumbru al veiozei, examinând scrisul de mână. 
Deși era subţire, plicul i se păru mai greu ultima oară - poate 
din cauza grijilor și a împrejurărilor. Cu acest gând, îl întoarse, 
ridică închizătorile metalice, îl deschise și scoase paginile. 


VP - 206 


45. 


Ex-Convento*” de Churubusco 
Coyoacăn, Mexic 


MIGUEL IBARON ÎNFIPSE vârful cauciucat al bastonului cu 
mâner din aur între pietrele crăpate și neregulate, și se aplecă 
să facă următorul pas. Chipul lui nu trăda durerea cunoscută 
care-i iradia din glezne, genunchi și din spinare, săgetându-i prin 
oase ca un curent electric. Deși nu putea face nimic pentru a 
ascunde  ravagiile tumorii asupra corpului său, odinioară 
musculos, acum ofilit ca o floare sub soarele fierbinte, putea să- 
și controleze emoţiile, să îndure în tăcere durerea. 

Cancerul îi răpise câţiva centimetri din înălțime și-i subţiase 
trupul, precum și părul negru și des, acum de un alb lugubru, 
fără să-i știrbească demnitatea de om de stat. Inalt și cu pielea 
deschisă pentru un mexican, probabil urmare a unei ascendenţe 
spaniole, Ibarón avea încă peste 1,80, umeri largi care, altă 
dată, cărau fără probleme 95 de kilograme, dar acum susțineau 
doar 80. 

Femeia de la intrarea în muzeu îl întâmpină cu un zâmbet și 
refuză banii, așa cum făcea la fiecare vizită. 

— No sirve aqui (Nu sunt de niciun folos aici), spuse ea. 
Pentru mine ar fi o mare dezonoare să iau bani de la 
dumneavoastră. Prezența dumneavoastră ne onorează. 

Era primirea acordată unui om care-și dedicase întreaga viaţă 
Mexicului și poporului. De când se înscrisese în PRI, Partidul 
Revoluționar Instituţional, lbarân fusese întruchiparea unui 
Prista: un membru al partidului. De-a lungul unei cariere de 
treizeci de ani, slujise Mexicul ca diputado, în Camera Inferioară 
a Congresului, precum și ca senador, în Camera Superioară. De 
două ori fusese unul dintre tapados, „omul din umbră”, ales de 
partid ca potenţial succesor prezidenţial, dar în niciuna dintre 
aceste ocazii nu fusese considerat un verdadero tapado, 
„adevăratul om din umbră”. 

La amiază, sâmbătă, Ibarón își târșâia picioarele prin cele 


43 „Fosta mănăstire” - în limba spaniolă, în original (n.tr.). 
VP - 207 


șaptesprezece încăperi ale muzeului, pe podeaua crăpată din 
teracotă, care i se mișca sub picioare. Ca majoritatea clădirilor 
din Mexico City și din împrejurimi, muzeul se scufunda cu câţiva 
milimetri în fiecare an, din cauza celor douăzeci și cinci de 
milioane de locuitori ai metropolei care sugeau apa din solul 
moale care, odinioară, fusese leagănul marelui lac, Lago de 
Texcoco. 

Fosta mănăstire Churubusco se situa pe un loc de mare 
onoare, plin de artefacte de toată jena. Construită în locul în 
care războinicii azteci aduseseră ofrandă inimi umane pulsând, 
pentru îmbunarea zeului lor războinic, Colibri, clădirea fusese 
amplasată pe locul unei bătălii feroce dintre soldaţii mexicani și 
cei americani, pe măsură ce Armata Statelor Unite înainta, 
dinspre Veracruz spre Mexico City, în 1847. Soldaţii trăseseră 
până la ultimul glonţ pentru a-l împiedica pe generalul american 
David Twiggs să intre în fortăreață. Atunci când Twiggs 
pătrunsese, îi ceruse generalului Pedro Anaya să predea tot 
ceea ce le mai rămăsese din muniţie. Anaya îi răspunsese: „Si 
hubiera cualquiera, usted no estaría aquf’ (Dacă mai era ceva, 
dumneavoastră n-aţi mai fi fost aici). 

Și totuși, pe un loc de o asemenea onoare și demnitate, 
rasărise un muzeu al infamiei. Pereţii din ipsos și coridoarele din 
gresie roșie erau căptușite cu fotografii șterse, documente 
îngălbenite și consemnări care alcătuiau cronicile tuturor 
invaziilor de care avusese parte Mexicul, de la spanioli și 
francezi, până la nord-americani. _ 

Ibarón se opri să cerceteze Doctrina Monroe, prin geam. În 
timp ce privea, simţi cum din stânga se apropia un bărbat 
ținând un ziar rulat în mâna dreaptă. 

— Aroganţța acestor republicani nu le permite să ne considere 
ca pe niște egali, ci ca pe niște inferiori, spuse bărbatul, citind 
comentariile lui Jose Manuel Zozaya, primul ambasador al 
Mexicului la Washington. 

— Cu timpul, vor ajunge inamicii noștri de moarte, spuse 
Ibarón, terminând fraza, dându-și astfel de înţeles că puteau 
vorbi fără opreliști. 

Șeful serviciului secret mexican, Ignacio López Ruiz, își aranjă 


4 Document promulgat pe data de 2 decembrie 1823 de președintele SUA, James 
Monroe, prin care se respingea amestecul puterilor europene în problemele naţiunilor 
americane (n.tr.). 


VP - 208 


gulerul jachetei și-și îndreptă cravata, un obicei care-l făcea să 
lase impresia că se simţea sugrumat de respectivul articol de 
îmbrăcăminte. Un pachet de mușchi antrenați, Ruiz nu măsura 
mai mult de 1,65 m, dar avea antebrațele la fel de groase ca o 
nicovală și un piept ca un butoi, ca urmare a muncii în carierele 
de piatră ale tatălui său, în adolescenţă. Chelea, fapt pe care se 
străduia să-l ascundă, lăsându-și părul lung și pieptănându-l 
peste creștet. Faţa îi era aplatizată, ca urmare a anilor în care 
fusese boxer, pielea fiind la fel de aspră ca a unui pantof. Lipsa 
înălțimii și a frumuseţii era compensată de energie, vitalitate și 
iniţiativă. Toate acestea îl propulsaseră rapid în ierarhia poliţiei, 
ascensiunea lui rapidă fiind sprijinită într-o anumită măsură, nu 
mică, de Miguel Ibarón. 

Ruiz își netezi părul, în zadarnica încercare de a-și acoperi 
calota craniană. 

— Am primit un telefon de la șeful biroului CIA. Cu 
consimțământul PFP și al directorului, am fost solicitat să ofer o 
analiză completă a dosarelor mele, spuse el, referindu-se la 
Poliţia Federală Preventivă și la șeful Direcţiei de Informaţii, cele 
două organizaţii care constituiau umbrela spionajului mexican. 
Acestea urmăreau asiduu activitatea grupărilor de gherilă și a 
celor revoluţionare. M-a întrebat despre Armata Populară 
Revoluționară, EPRI, despre  zapatiști”, despre Armata 
Revoluționară a Poporului... și despre Frontul de Eliberare 
Mexican. 

Ibarón își înclină capul, imperturbabil. 

— Au spus că vor informații cât mai detaliate, continua Ruíz. 
Mi-am sunat sursele cele mai de încredere. Nimeni nu știe care 
ar putea să fie scopul acestei cereri, Miguel. Beto și Toño nu știu 
nimic, spuse el, folosind diminutive pentru Alberto Castañeda și 
Antonio Martinez, ministrul de Interne al Mexicului. 

Ibarón analiză informaţia, la fel de impasibil ca atunci când 
studiase bucăţile șterse de hârtie din caseta acoperită cu geam. 

— Cine a transmis cererea șefului biroului CIA? 

— Un american de la Washington, Joseph Branick. 

— Ştii de ce? 

— Nu. Dar știu că e mort. 


45 Armata Naţională de Eliberare Zapatistă, grupare armată înființată în 1993, care-și 
trage numele de la legendarul Emiliano Zapata, figură proeminentă a revoluţiei 
mexicane din 1910-1919 (n.tr.). 


VP - 209 


Ibarân întoarse capul. 

— Mort? 

— Așa au scris ziarele americane. 

Ibarón trecu pe lângă un exponat care-l înfăţișă pe generalul 
Antonio López de Santa Anna, semnând Achiziţia Gadsden“, 
documentul care forțase Mexicul să vândă ceea ce reprezintă 
acum sudul statelor americane Arizona și New Mexico. 

— Ce știm despre el? 

— Despre Joseph Branick? Ruiz scutură din cap. Nimic. Nu 
avem motive să bănuim ceva ieșit din comun. 

— Cum a murit? 

— S-a sinucis. S-a împușcat în cap. 

lbarân îl cercetă pe Ruiz cu coada ochiului, dar nu reacționă în 
niciun fel. 

— Și faptul că un prieten al președintelui și-a luat viaţa nu ţi 
se pare neobișnuit? 

Și el, la rândul lui, citise ziarele. 

— Nu și-a anulat președintele întâlnirea de aici, din acest 
weekend, preferând să rămână la Washington pentru 
înmormântarea acestui om? 

— Am fost asigurat că asta nu va afecta mersul negocierilor. 

— Nu ne putem asuma un asemenea risc, hotărî Ibarón. Află 
tot ce poţi despre Joe Branick. 

— Și cu negocierile, cum rămâne? 

— Dacă Robert Peak nu va mai veni la noi, vom merge noi la 
Robert Peak. 

lbar6n se întoarse fără niciun alt comentariu, își lua pălăria 
albă din paie de la femeia aflată la intrare, apoi ieși din clădire, 
lăsându-l singur pe Ruiz. 

Afară, își puse pe cap pălăria care-l proteja de soarele 
dogoritor al verii. Aerul era dens și greu, umed, dar nu de la 
stratul de smog care se așternea peste vale și sufoca Mexico 
City în timpul lunilor umede de vară. 

Ibar6n simţi un iz de furtună. 


46 Tratat semnat la sfârșitul războiului din 1848 dintre SUA și Mexic, purtând numele 
celui care l-a negociat din partea SUA, generalul James Gadsden, ministru de război și 
trimis special al președintelui din acea vreme, Franklin Peak (n.tr.). 


VP - 210 


46. 


Berryville, 
Virginia 


Decizia de a o lăsa pe Tina la hotel fusese cea mai dificilă din 
viața lui, dar știa că ea nu putea să vină cu el. În afară de 
primejdie, era vorba despre viaţa lui. Işi recuperase laptopul de 
la birou și se cazase la un hotel sub un nume fals. A doua zi își 
petrecuse timpul căutând pe internet, făcând rezervări la avion 
și la hotel, închiriind mașini, după care sunase la biroul din Los 
Angeles al firmei Foster & Bane. Cazurile lui începeau cam în 
același fel. Un client venea la el cu o problemă. El trebuia să 
găsească o soluţie. Inainte să poată stabili direcţiile de acțiune, 
trebuia să cunoască faptele: fiecare detaliu, indiferent de cât 
era de neînsemnat sau de banal. Aceste fapte se transformau în 
piese ale unui puzzle: după ce erau așezate la locurile potrivite, 
scoteau la iveală o poveste. Singura diferenţă era că, de data 
asta, era atât avocat, cât și client. Spera că maxima care 
spunea că un avocat care se reprezintă pe sine are un nerod 
drept client nu era adevărată. 

Joe Branick reprezenta subiectul principal al cercetărilor lui, 
așa că strânse cât mai multe informaţii despre el. Branick 
absolvise Universitatea Georgetown, unde colegul lui de 
cameră, încă din primul an, fusese un student dintr-un an 
superior de la științe politice, pe nume Robert Peak, cunoscut 
prietenilor ca „Rob”. In următorii patru ani, cei doi deveniseră 
buni prieteni, împărțind împreună apartamentul și interesul față 
de politică și sport. Absolviseră amândoi printre primii din 
promoţiile lor. Peak îl urmase pe tatăl lui la CIA și, cu ajutorul 
acestuia, Robert fusese ţesălat ca un caniș de concurs, devenind 
cel mai tânăr director de birou din Anglia, Germania și Mexic. 
Devenise director adjunct de operaţiuni la vârsta de 45 de ani, 
apoi director plin în perioada mandatului președintelui George 
Marshall, din al cărui cabinet făcea parte și tatăl lui. Robert Peak 
intrase în politica la vârf atunci când Marshall pierduse 
nominalizarea la candidatura pentru realegere în favoarea lui 


VP - 211 


Gordon Miller, lăsându-l pe Peak fără slujbă. Patru ani mai târziu, 
Peak devenise contracandidatul la vicepreședinţie al lui Thomas 
McMillan, într-o campanie de succes menită să-l detroneze pe 
Miller. Peak îi urmase lui McMillan după două mandate. 

Viaţa lui Branick fusese mai discretă. Inginer, se căsătorise cu 
iubita lui din liceu și lucrase pentru o serie de companii 
petroliere naţionale și internaţionale. Casătoriţi de treizeci și 
cinci de ani, avuseseră două fete și un băiat. După derularea 
unui proiect de trei ani între producătorul american de 
echipament petrolier Entarco și compania petrolieră mexicană 
Pemex, Branick se mutase împreună cu familia înapoi la Boston, 
dorind să fie aproape de cei opt fraţi și surori, într-o enclavă 
irlandeză catolică. Se alăturase celor patru fraţi ai lui într-o 
afacere de import-export deținută și condusă de familie. Viaţa 
lui părea să-și fi căpătat un curs normal. Apoi prietenul lui, 
Robert Peak, își anunţase intenţia de a candida la președinție și- 
| rugase - unii susţin că-l implorase - să-i coordoneze campania. 
Cu cei trei copii la colegiu, Branick acceptase și, după victoria lui 
Peak, începuse să se bucure de multă încredere. În sferele înalte 
se zvonea că Branick va deveni șef de cabinet la Casa Albă, dar 
se pare că politica intervenise. Partidul Republican pusese ochii 
pe fostul general-locotenent Parker Madsen, un jucător cu o 
ascensiune rapidă pe scena politică de la Washington. Umbla 
vorba că Madsen va fi coechipierul lui Peak din partea 
republicanilor pentru următoarele alegeri. Branick se hotărâse 
să se întoarcă acasă, numai că Peak îl ademenise să rămână, 
creând un post doar pentru el: consilier special al președintelui. 
In rest, nu se auzise prea mare lucru despre el, până când 
cadavrul lui fusese găsit de gardienii publici într-un parc federal. 

Evident, din toate cercetările lui Sloane lipsea explicaţia 
raţională despre motivul pentru care un om aparent bine 
poziţionat, iubit, familist și-ar pune un pistol încărcat la tâmplă 
și ar apăsa pe trăgaci. Detaliile erau vagi. Se spunea că Branick 
părăsise biroul joi după-amiază, la scurt timp după ora 3.30 ora 
Coastei de Est. Nimeni, nici măcar secretara lui, nu știa unde 
plecase. Soţia lui se îngrijorase atunci când el nu sunase seara, 
după cum îi era obiceiul. Nu-l găsise în apartamentul din 
Georgetown, unde stătea când lucra până târziu, nevrând să 
facă naveta. Cu puţin timp înainte de ivirea zorilor, cadavrul său 
fusese găsit în Parcul Naţional Black Bear, cu pistolul în mână. 


VP - 212 


Departamentul de Justiţie preluase jurisdicţia, deși Washington 
Post spusese că secţia de poliţie locală nu fusese prea 
încântată, lăsând să se înțeleagă că Departamentul de Justiţie își 
ţinea sub cheie investigația. În apărarea sa, Departamentul de 
Justiţie nu declarase prea multe. Rivers Jones, asistentul 
procurorului general al Statelor Unite, cel care se ocupa de 
anchetă, refuzase să comenteze și direcționase toate întrebările 
spre biroul de presă al departamentului, spunând că ar fi 
nepotrivit să facă o declaraţie, atâta timp cât cercetările erau în 
derulare. Casa Albă, de asemenea, tăcuse mâlc. Singura 
declarație venise de la Parker Madsen, care apăruse în Aripa de 
Est în dimineaţa în care fusese descoperit cadavrul lui Branick și 
citise o declaraţie pregătită în prealabil, care-i descria pe 
președinte și pe Prima Doamnă ca fiind „șocaţi” și „adânc 
îndurerați” de pierderea unui prieten bun și a unui funcționar 
public devotat. Lui Sloane i se păruse scris cu grijă și lipsit de 
emoție, pentru un om care-și pierduse prietenul de o viaţă, dar 
poate că ăsta era modul în care o figură publică, cu o datorie 
deloc neglijabilă de îndeplinit, înţelegea să facă faţă situaţiei. 

După ce obținuse toate informaţiile posibile de pe internet, 
găsi un magazin pentru bărbaţi într-un mall, își cumpără haine 
de schimb, apoi trecu prin Bay Area, ca să ia bilete de avion. 
Sunase pe mobilul Tinei de la un telefon public din aeroport, 
chiar înainte să prindă o cursă de noapte spre Dulles”. 

— Îmi pare rău că n-am putut să-mi iau rămas-bun, spusese 
el. 

— Atunci, nu-ţi lua. Spune-mi că te întorci. 

— Mă întorc, îi răspunse el, după ce aflu ce-i cu mine. 

— David, n-am vrut să spun asta. 

— Nu puteai să ai mai multă dreptate, Tina. Ai încredere în 
mine. 

— O să am. 

e 

LA CINCI KILOMETRI ÎN AFARA oraşului Berryville, Sloane 
conducea cu geamul automobilului închiriat lăsat. Aerul părea 
încremenit, semn că urma să fie foarte cald; din când în când se 
simțea adierea slabă a vântului. Pâlcurile de copaci fuseseră 


47 Principalul aeroport internaţional din Washington, D.C., purtând numele lui John 
Foster Dulles, fost secretar de stat al SUA între 1953-1959, când președinte era 
Dwight David Eisenhower (n.tr.). 


VP - 213 


înlocuite de câmpii acoperite cu o iarbă maronie, de parcă ar fi 
fost pârjolită de soarele verii, de ferme răzlețite și de cai 
păscând. După o pantă, un punct de reper, încetini și pătrunse 
pe un drum de ţară, apoi conduse până când ajunse la șirul de 
cutii poștale pe suporturi din lemn - al doilea punct de reper - și 
întoarse pe drumul cu pământ și pietriș. Peluze de un verde 
luxuriant se unduiau netulburate, în jurul unei case albe de ţară 
cu două etaje, cu lucarne, cu obloane verzi și o verandă largă 
care înconjura casa. Un hambar roșu se contura în spatele ei pe 
o pășune întinsă, unde pășteau roibi și murgi. 

Să vorbești cu rudele supraviețuitoare era întotdeauna un 
lucru delicat, fiindcă reacţia lor nu putea fi prevăzută niciodată, 
dar spera ca familia lui Joe Branick să aibă ceva în comun cu el: 
dorinţa de a ști de ce murise. Cercetă din priviri plicul portocaliu 
închis de pe scaunul pasagerului, de lângă el. După cum 
bănuise, informaţiile pe care le conţinea îi pusese în față mai 
multe întrebări decât răspunsuri. 

Un gard viu des îi bloca vederea după curbă și se văzu nevoit 
să frâneze brusc, pentru a nu se ciocni de spatele unei mașini 
de poliţie, parcate în fața unui garaj separat. O cățelușă Golden 
Retriever apăru ţopăind de pe verandă și-i anunţă sosirea, 
lătrând și fluturându-și coada. Sloane vâri pachetul în servietă și 
se întoarse, la timp ca s-o vadă pe cățelușă cu labele pe 
portieră, cu capul în mașină, gâfâind cu limba scoasă. 

— Hei, bună. Ce mai faci? o întrebă el. Ce-ai zice să mă lași să 
ies? 

Căţelușa scheună și abandonă portiera. 

Sloane cobori și se aplecă, lăsând-o să-i adulmece dosul 
palmei, înainte de a începe s-o scarpine după ureche și sub 
bărbie. Ea îi răspunse sărind și punându-i lăbuţele pe șolduri. În 
cel mai rău caz, era un subiect de conversaţie. 

Un poliţist în uniformă se apropie. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă el. 

— E în regulă, domnule poliţist. O femeie cu înfățișarea 
distinsă, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni largi din 
bumbac, cu o bluză albastră din mătase și pantofi fără tocuri, 
cobori de pe verandă. In clipa în care ajunse lângă Sloane, 
smuci o dată de zgardă. 

— Jos, Sam! Șezi! Își ridică privirea spre Sloane. Îmi pare rău. 
N-a prea mai avut parte de dresaj în ultima vreme. Avea un 


VP - 214 


accent tipic pentru New England“, rostogolindu-și limba și 
omiţând să pronunţe consoana „r”. 

— Nu-i nimic. E un câine minunat. 

— A fost al fratelui meu. Sunteţi David Sloane? 

Sloane îi întinse mâna. 

— Spuneţi-mi David. 

Ea apucă mâna lui Sloane cu fermitatea unei femei obișnuite 
să strângă mâinile bărbaţilor. Nu exista în gestul ei nimic 
feminin sau împăciuitor. 

— Aileen Blair, se prezentă ea. 

Sloane aprecie că Blair avea între patruzeci, patruzeci și cinci 
de ani. Era înaltă, cu o constituţie atletică, un păr castaniu tuns 
imediat sub nivelul umerilor, cu o șuviță sură în stânga cărării. 
Avea un aer tineresc, cu o reţea fină de riduri la colţurile ochilor. 
La gât îi atârna un șirag de perle. Era o femeie atrăgătoare. 

— Am niște ceai la gheaţă înăuntru, îl invită ea. 

Sloane o urmă pe Aileen Blair, urcând cele două trepte din 
lemn, care scârțâiră sub greutatea lui. Un balansoar de verandă 
atârna nemișcat în colţ, lângă o măsuţă din nuiele. Oale din lut 
erau aliniate pe marginea verandei, cu florile din ele ușor 
veștejite. Sam veni după ei, dar Blair n-o lăsă să treacă de ușa 
din plasă. 

— Stai pe loc, îi porunci ea, iar căţelușa se opri. E un câine 
bun. Păcat că nu pot s-o păstrez. Nu știți pe cineva care caută 
un câine? 

— Mă tem că nu, răspunse Sloane. 

O urmă pe Blair dincolo de ușa din plasă. În casă era 
întuneric, din cauza podelei din lemn de stejar și a tapetului cu 
model. Casa mirosea a aluat copt: fursecuri sau plăcintă. Auzi 
voci venind din celelalte încăperi ale casei, dar nimeni nu apăru 
să-i întâmpine în hol. Blair trase de două uși lambrisate, care 
dădeau într-un birou cu pereţi verzi și obloane albe. Două 
canapele roșii din piele, o măsuţă pentru cafea și un fotoliu 
verde cu rezemători pentru cap înconjurau o consolă pentru 
jocuri Oak Entertainment. În spatele uneia dintre canapele era o 
masă pentru biliard acoperită cu postav verde și, lângă ea, o 
siluetă din carton, mărime naturală, a lui Larry Bird, fostul 
jucător de baschet de la Boston Celtics, o legendă vie. Fiind un 


48 Regiune din nord-estul Statelor Unite, cuprinzând statele Maine, New Hampshire, 
Vermont, Massachusetts, Connecticut și Rhode Island (n.tr.). 


VP - 215 


împătimit al baschetului, Sloane se îndreptă spre ea, în timp ce 
Blair închidea ușile în urma lor. Avea să fie o conversaţie între 
patru ochi. 

— Joe îi iubea pe cei de la Celtics, în special pe Larry Bird, îi 
explică Blair, trăgând obloanele astfel încât lumina să pătrundă 
printre stinghiile lor. Idolatriza verdele de la Celtics. El și fraţii lui 
considerau că podeaua pe care călca Larry e sacră. Mergeau la 
fiecare meci la „The Garden”* și plângeau ca niște copii când 
pierdeau. Nu știu de unde a căpătat Joe chestia asta, și cu atât 
mai puţin nu știu cum de a convins-o pe soţia lui să-l lase s-o 
păstreze, dar fratele meu era destul de convingător, atunci când 
voia ceva. Părăsi obloanele și se întoarse spre el. Eu sunt la fel. 

Sloane își îndreptă fața spre ea. 

— Aţi face bine să nu umblaţi după o poveste, domnule 
Sloane. Eu mă ocup de afacerile familiei. 

Privi spre o fotografie de familie, de pe perete. Cinci bărbaţi 
stăteau în picioare, cu ghete cu crampoane și echipament de 
rugby acoperite de noroi, cu brațele încleștate în jurul umerilor, 
Joe Branick fiind în mijloc. 

— Fraţii lui Joe se ocupă de problemele fizice. 


4 „TD Banknorth Garden”, uriașa sală de sport în care-și joacă meciurile de acasă 
baschetbaliștii de la Boston Celtics și hocheiștii de la Boston Bruins, numită anterior 
simplu, „Boston Garden” (n.tr.). 


VP - 216 


47. 


Zona Rosa”? 
Mexico City 


Sunetul telefonului îl trezi dintr-un somn adânc. Joe Branick 
nu-și pierdu timpul cu politețurile. 

— Îmbracă-te. Să fii în faţa clădirii în cinci minute. 

Charles Jenkins închise, așteptă câteva clipe ca să i se 
limpezească mintea, aruncă păturile de pe el și se ridică în 
picioare. Rămase o clipă pe loc, pentru ca organismul să se 
adapteze la trecerea bruscă la verticală, apoi traversă camera 
spre baia rece îmbrăcată în faianţă, își aruncă apă călduţă pe 
faţă și-și ușură vezica. lIși trase pe el o pereche de jeanși și o 
bluză polo, culese de pe podea, după care, la patru minute după 
ce închisese telefonul, ieșea pe ușă, îmbrăcându-și hanoracul 
albastru, având cuvântul „Entarco” inscripţionat cu litere aurii 
pe partea dreaptă a pieptului. Deși nu era nici trei dimineaţa, 
broboane de transpiraţie îi apărură pe frunte. Avea să fie 
caniculă și umezeală în Mexico City: deloc surprinzător. Smogul 
va atinge un nivel alarmant. Până la sfârșitul zilei, avea să simtă 
dureri în piept atunci când inspira adânc. 

Jenkins locuia cu chirie într-un mic apartament, deasupra unei 
cafenele din Zona Rosa, o suburbie bogată în magazine și 
restaurante pline de viață și de culoare, în care venise să 
petreacă și să se bucure de femeile care le frecventau. La acea 
oră, Zona Rosa dormea, cu ferestrele magazinelor întunecate, 
cu străzile neaglomerate de mașini sau de zgomotele 
claxoanelor taxiurilor. Mușcă dintr-un măr și privi luminile unui 
Ford albastru care se venea spre el cu mare viteză, înainte de a 
opri în curbă. 

— O să am nevoie de indicaţii, spuse Branick, în timp ce 
Jenkins se așeză pe scaunul pasagerului. 

Jenkins vorbi cu gura plină. 


3% Zona Roz, în limba spaniolă, numele purtat de o parte din Colonia Juarez, din 
suburbia Cuauhtemoc a metropolei Mexico City, datorită faptului că multe dintre 
clădirile de acolo sunt vopsite în superbe nuanţe de roz (nitr.). 


VP - 217 


— Unde mergem? 

Branick ieși din curbă, se apropie de spatele unui taxi 
Volkswagen broscuţă, singura mașină care mai era pe stradă, 
trecu pe roșu și se îndreptă spre sud. Oriunde ar fi mers, era clar 
că se grăbeau. 

— În sat, îi răspunse el. 

Jenkins se opri din mestecat. Din cauza întunericului, nu 
băgase de seamă, dar acum vedea că Branick era încordat. 
Părea tulburat și încrâncenat. 

— Ce se întâmplă, Joe? 

Branick vorbi încet, de parcă ar fi murmurat o rugăciune. 

— Cred că s-a întâmplat ceva acolo azi-noapte. Îi aruncă o 
privire lui Jenkins. Ceva rău. Ceva foarte rău. _ 

Jenkins lăsă geamul în jos și aruncă mărul pe caldarâm. In 
ultimele câteva săptămâni, și el simţise că se întâmpla ceva, 
așa cum simţi dureri în trup la primele simptome ale gripei. 
Numai că nu trupul îl durea, ci ceva din interior, din adâncurile 
fiinţei sale, pe care anii petrecuţi în strana unei biserici baptiste 
i-l insuflaseră: durea sufletul. 

— De ce? se auzi întrebând, deși știa că ar fi trebuit să întrebe 
mai degrabă: „Ce s-a întâmplat?” Și acest lucru îl tulbura. 

— Din cauza rapoartelor tale, Charlie, zise Branick. Rapoartele 
tale i-au făcut pe oameni să se agite. 

Jenkins simţi cum fierbinţeala începe să se împrăștie, pornind 
din măruntaie în întregul trup, tensiunea și neliniștea 
cuprinzându-i membrele. Branick îi aruncă o privire și apoi se 
întoarse spre parbriz, ca și cum ar fi vorbit cu o fantomă de pe 
autostradă. 

— Pentru că sunt atât de credibile, spuse el. Le-ai făcut al 
naibii de credibile. 

x kx X 

CHARLES JENKINS SE RIDICĂ în capul oaselor, dezorientat 
pentru o clipă. Suna un telefon: telefonul lui mobil. Întinse mâna 
după el pe noptiera laminată, pe care cineva scrijelise: „DS suge 
p..a”. apoi îi deschise clapeta. 

— Alo? Alo... Fir-arsă fie! 

Închise telefonul, se ridică în picioare, apoi începu să se 
plimbe de colo-colo prin odăiţă. Cămașa îi era umedă; mâinile, 
cleioase. Articulațiile degetelor și spatele genunchilor îl dureau, 
o durere rece, ca și cum i-ar fi scăzut brusc temperatura 


VP - 218 


corpului, amorțţindu-l, îngheţându-l. Având, dintr-odată, un atac 
de claustrofobie în camera murdară de motel din districtul 
Tenderloin din San Francisco, scoase capul pe o fereastră pe 
care reușise s-o deschidă, în ciuda celor câteva straturi de 
vopsea. Inspiră pe gură, ca să evite mirosul gunoiului în 
putrefacție și de urină care se ridica de pe aleea de dedesubt. 

După ce părăsiseră apartamentul lui Sloane, el și Alex 
bătuseră la ușile celorlalţi chiriași din clădire. Cei care fuseseră 
dispuși să vorbească avuseseră multe de spus. Ceea ce 
spuseseră îi îndrumă spre detectivul Frank Gordon. 

Il găsiseră pe Gordon proptit pe un scaun tapiţat cu piele din 
biroul lui, cu braţul prins cu o eșarfă, într-o dispoziţie extrem de 
proastă. Duminică dimineaţa, Gordon arăta de parcă ar fi fost 
ora cinci după-amiază, într-o zi de vineri. Vinișoare roșii îi 
traversau ochii ca o reţea de drumuri pe o hartă, implorând 
după somn. Pe faţa lui scria: „extenuare”. Singurele lucruri care 
păreau că-l fac să meargă mai departe erau analgezicele, pe 
care le înghiţea cu cafea rece, picioarele lui Alex, la care se 
holba în timp ce se legăna ritmic cu scaunul, precum și 
multumirea de sine, provocată de faptul că avusese dreptate 
atunci când spusese că Sloane știa mai mult decât declarase. 
Cea din urmă informație o dedusese din faptul că cei de la CIA îi 
făcuseră o vizită acasă. 

Din experienţa lui Jenkins, singurul lucru pe care polițiștii îl 
iubeau mai mult decât faptul de a avea o poveste bună de spus 
era s-o spună. Gordon nu făcea excepţie. După o oră, Jenkins 
obținuse de la el trei informaţii importante. Prima: Sloane era în 
viață, deși Gordon nu știa unde este în acea clipă. A doua: 
Cineva murise în apartamentul lui Sloane - femeia pe care 
Sloane o desemnase în testamentul lui, Melda Demanjuk - și, 
după cum se părea, Sloane fusese cel care descoperise 
cadavrul. Fusese spitalizat și lăsat în grija unui doctor psihiatru 
cu numele de Brenda Knight, la spitalul UCSF. Knight, din câte 
se părea, avea experienţă în privința sindromului de stres post 
traumatic și credea că Sloane suferea de așa ceva. In sfârșit, a 
treia: Gordon avea un cadavru la morga districtului, un bărbat 
despre care el susţinea că e un fost militar și care avusese 
asupra lui suficientă muniţie încât să ţină pe loc un mic pluton 
timp de o săptămână. 

Mobilul lui Jenkins sună din nou. Doar o persoană avea 


VP - 219 


numărul. Îl deschise. 

— Ai ajuns? 

După ce plecaseră din casa lui Gordon, el o condusese pe 
Alex la aeroport. Plătiseră cash pentru biletele dus spre 
Washington. Chiar și cu acte de identitate false, un cuplu ca al 
lor n-ar fi fost greu de identificat. Pe lângă asta, conversaţia cu 
Gordon ridicase încă o problemă pe care Jenkins voia s-o rezolve 
înainte să părăsească orașul și, din moment ce un psihiatru n-ar 
fi fost încântat să stea la discuţii cu el de bunăvoie, se vedea 
silit s-o facă în stil vechi. Alex, la rândul ei, îl sunase pe un 
prieten de la Langley”, care urma s-o aștepte la aeroport 
împreună cu câţiva dintre băieţii lui. Între timp, îl rugase să se 
intereseze, cu discreţie, de David Sloane. 

— Nicio problemă, îi spusese ea. 

— Ce știi? 

— Sloane a făcut unsprezece rezervări pentru opt destinații 
diferite, la șase companii aeriene diferite, cursele plecând din 
aeroporturile din San Francisco, Oakland și San Jose. În fiecare 
oraș de sosire, a făcut rezervări la agenţii de închirieri de mașini 
și la hoteluri locale. A folosit câte o carte de credit pentru fiecare 
tranzacție, astfel încât rezervările să fie ușor de urmărit. Apoi, a 
luat cel puţin trei bilete de îmbarcare, fiecare spre o destinaţie 
diferită, dar cu plecările aproximativ la aceeași oră. 

— E o cacealma. 

— Posibil, dar ai tras cartea cea bună. Unul dintre bilete era 
pentru Dulles. Ai de gând să-mi spui de unde ai știut asta? 

— Și să stric surpriza? 

— O să-i urmăresc cărțile de credit și conturile din bancă, dar 
bănuiala mea este că va folosi bani gheaţă de acum încolo. 

Jenkins era sigur că Sloane așa va face, ceea ce era un lucru 
bun. Dacă Jenkins nu-l putea găsi pe Sloane, nici altcineva n-o 
va face. 

— Și despre tatuajul pe care l-a descris Gordon? 

— Mă ocup de asta, dar va dura ceva, dacă vrei discreție. 

— Vreau, spuse Jenkins. 

Privi carnetul galben de notițe cu mici puncte albastre și 
mâzgălituri pe margine, pe care-l luase din biroul doctoriţei 
Brenda Knight. 


51 Oraş din statul Virginia în care se află, printre altele, sediul central al CIA. Prin 
extensie, numele localităţii a devenit sinonim cu CIA (n.tr.). 


VP - 220 


— Eşti bine? Pari să fii la milioane de kilometri depărtare, 
comentă Alex. 

Jenkins se gândi la satul din junglă și la ceea ce văzuse acolo. 

— M-ai trezit. Trăgeam un pui de somn. 

— Trebuie să fi fost bine. 

— O să te sun mâine, după ce ajung. Stai la cutie, Alex. Nu 
știu cum să-ţi spun mai clar. 

Închise, luă carnetul și examină mâzgăliturile doctoriţei 
Knight, care detalia coșmarul repetat al lui David Sloane... și al 
lui. 


VP - 221 


48. 


AILEEN BLAIR ÎL CONDUSE până la canapea și-i întinse un 
pahar cu ceai la gheaţă și o felie de lămâie. Simţi răcoarea în 
palmă. Condensul înceţoșa pereţii paharului. Ea se așeză pe 
fotoliu, scutură o ţigară dintr-un pachet de Marlboro în timp ce-l 
cerceta și apoi îi întinse pachetul. Sloane refuza. 

— Foarte bine pentru dumneavoastră, spuse ea. 

Işi aprinse ţigara, puse pachetul și bricheta pe măsuţa pentru 
cafea și-și așeză în poală o scrumieră din sticlă, suflând fumul 
spre tavan în timp ce vorbea. 

— Un obicei nenorocit pe care n-am fost niciodată în stare să-l 
înfrâng. M-am lăsat de mai multe ori decât sunt în stare să-mi 
amintesc. Mama mă bate la cap. Soţul meu mă bate la cap. 
Copiii mei mă bat la cap. M-am lăsat timp de vreo trei 
săptămâni. Apoi am primit vestea morții fratelui meu. 

— Imi pare foarte rău, spuse el. 

Ea scutură scrumul, ca și cum ar fi vrut să-i alunge 
comentariul. 

— Așadar, cine sunteți, domnule Sloane? 

— Te rog, spune-mi David. Îi înmână o carte de vizită, pe care 
o extrase din buzunarul cămășii. 

Ea o cercetă câteva clipe cu un surâs. 

— Un avocat. 

— Nu mă aflu aici în interes de serviciu, doamnă Blair. 

Işi amintea din ziar că Aileen Branick Blair era avocat în 
Boston. Spera că asta îi oferea lui credibilitate și constituia un 
teren comun. 

— Sper că nu. N-ar fi prea flatant pentru dumneata, dacă ai fi 
făcut cinci mii de kilometri în interes de serviciu. Lăsă cartea de 
vizită pe masă. Ai spus că ai informaţii cu privire la moartea 
fratelui meu? 

— Cred că am. 

Ea își încrucișă picioarele și-și netezi pantalonii kaki. Semăna 
izbitor cu fratele ei, mai ales când își prindea părul la spate, în 
coadă de cal: bărbia proeminentă, tenul irlandez, deschis, ochii 
albaștri. 


VP - 222 


— Bine, dar dă-mi voie să fiu sinceră cu tine, înainte de a 
începe. Nici măcar nu știu ce cauţi aici. Mă tot întreb, de când ai 
sunat, de ce am spus „da”. Următorul lucru pe care-l știu este 
că îţi dădeam indicații. Primim zeci de telefoane și am spus „nu” 
la fiecare dintre ele. Dar a fost ceva când mi-ai telefonat tu, 
vocea ta, o sinceritate pe care n-am mai auzit-o la ceilalţi, care 
m-a convins să vorbesc cu tine. Imi place să cred că am 
instincte bune. Strivi chiștocul în scrumieră, luă pachetul și 
scoase o altă ţigară, în timp ce continuă să vorbească. Dar lasă- 
mă să-ţi spun ceva, înainte de a începe și de a ne face pe 
amândoi să ne pierdem timpul. Am auzit o groază de tâmpenii 
în ultimele trei zile și n-am obţinut prea multe răspunsuri. Mama 
și tatăl meu sunt prea bătrâni pentru asta, fraţii mei au o 
afacere de condus și soţia lui Joe... ei bine, nu e capabilă, din 
punct de vedere emoţional, să se ocupe de asta acum. Am 
trimis-o acasă la Boston, cu copiii, să facă aranjamentele. Sunt 
cea mai tânără, dar sunt, de asemenea, și buldogul familiei. Nu 
neg asta. Responsabilitatea cade pe umerii mei. Am trecut de la 
șoc la negare. Conform terapeutului meu, ar fi trebuit să fiu într- 
o stare de acceptare împotriva voinţei, dar sunt al naibii de 
șucărită. 

El zâmbi la auzul comentariului ei. 

— Mi se pare corect. 

Ea încuviinţă. 

— Așadar, cum l-ai cunoscut pe fratele meu? 

— Nu știu. 

Ea își arcui o sprânceană. 

— Mi-ai spus la telefon că Joe te-a sunat. 

— M-a sunat. Fratele tău a sunat la biroul meu din San 
Francisco și a lăsat un mesaj pentru mine, joi seară... la ora 
6.30, după ora din San Francisco. Sloane îi întinse hârtiuța roz 
cu mesaje. Judecând după informaţiile pe care le-am citit în 
ziare, asta s-a întâmplat după ce a fost văzut pentru ultima oară 
în viaţă. 

— Asta e numărul de telefon de la biroul lui, constată ea. 

— Și trebuie să presupun, din faptul că a lăsat numărul acela 
și un mesaj ca să-l sun, că intenţiona să se întoarcă la birou. 
Ultimele cuvinte plutiră, atârnând între ei ca fumul de ţigară. 
Așadar, trecând la subiect, se pare că Joe se aștepta să fie în 
viaţă. Nu este tocmai comportamentul unui om care se 


VP - 223 


gândește să se sinucidă. 

Blair se uită cu atenţie la el. 

— Dar n-ai vorbit niciodată cu fratele meu? 

— Nu. 

— Și totuși, spui că nu l-ai cunoscut? 

— Am spus că nu cred că l-am cunoscut, Aileen. Devine mai 
complicat după ce am primit mesajul. 

Ea încuviință. 

— M-am gândit eu că așa ar trebui să fie. Nu mi-am imaginat 
că ai zburat cinci mii de kilometri ca să-mi povestești despre 
mesajele tale vocale. Cred că ar trebui să începi cu începutul, 
David. 

El se gândise de unde să înceapă în drum spre casa ei. 

— În noaptea următoare după ce fratele tău mi-a lăsat 
mesajul, cineva mi-a spart cutia poștală și apartamentul. Partea 
ciudată este că n-a luat nimic. A distrus doar totul. Mi-am 
imaginat că a fost un act de vandalism. 

— Dar ţi-ai schimbat părerea. 

— Indiferent cine a fost căuta ceva, ceva deosebit. Un lucru 
mi-a fost trimis prin poșta... de Joe. Vâri mâna în servietă, 
scoase plicul și i-l întinse. 

Ea cercetă plicul. 

— Ăsta-i scrisul lui Joe, confirmă. Deschise plicul, scoase 
hârtiile și le studie timp de câteva minute, apoi își ridică privirea 
spre Sloane, cu sprâncenele încruntate. Acte de adopţie? 

— Fratele tău mi-a trimis documentaţia pentru eliberarea 
acestor acte. El le-a găsit. Eu nu am reușit niciodată să le 
găsesc. Înainte să primesc pachetul, n-am știut că am fost 
adoptat. Am crezut că adevărații mei părinţi au murit într-un 
accident de mașină, când eram copil. 

— Nu știai? 

Fusese o revelaţie uluitoare, cu excepţia faptului că gândindu- 
se la lucruri asupra cărora nu se oprise niciodată ca să le 
analizeze, de teama răspunsurilor, își dăduse seama că nu 
resimţise nici durere, nici furie, atunci când deschisese pachetul. 
Se simţise ușurat. Nu-și amintea să fi plâns vreodată moartea 
părinţilor să-i sau să fi tânjit după o mângâiere blândă, după o 
voce alinătoare, iar asta îl făcea să se simtă vinovat. De ce 
simţea atât de puţine faţă de cei doi oameni pe care ar fi trebuit 
să-i iubească din instinct? Conţinutul pachetului îi ridicase 


VP - 224 


această povară de pe umeri, deși lăsase în locul ei o greutate și 
mai mare, una care-l făcea să se simtă, și mai accentuat, ca o 
barcă fără cârmaci, pradă furtunii. 

Arată spre actele din mâinile lui Blair. 

— Edith și Ernest Sloane - oamenii despre care credeam c-ar 
fi părinţii mei - au murit într-un accident de mașină, când aveam 
șase ani. 

Aileen Blair răsfoi dosarul. 

— Astea sunt actele cu care te-au adoptat? 

— Așa am crezut. 

Ea se opri din răsfoitul paginilor și-l privi. 

— Joe s-a înșelat? 

— Vei vedea acolo înregistrări de la spitalul St. Andrews, din 
Glendale, California. l-am cerut firmei mele de avocatură din Los 
Angeles să le obţină, în numele meu. Femeia care apare în acte, 
cea care se presupune că m-a dat spre adopţie, se numea 
Dianna O'Leary. Avea optsprezece ani, era necăsătorită și locuia 
cu o mătușă și un unchi de o religiozitate neclintită. 

— lisuse! exclamă Blair. Ajunsese la articolele pe care biroul 
Foster & Bane, din Los Angeles, le obținuse din arhivele ziarului 
Los Angeles Times. Dianna O'Leary nu părăsise spitalul cu un 
băieţel și nici nu-l dăduse spre adopţie. Și-a sugrumat copilul, 
continuă ea, uimită. 

— Procurorul districtual n-a avut milă pentru ea. A făcut 
cincisprezece ani pentru omor grav, fără premeditare. Când a 
ieșit, s-a sinucis cu o supradoză de analgezice. 

Blair îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Dar, dacă femeia nu și-a dat copilul spre adopţie, atunci 
actele astea n-au niciun sens. 

— Nu, nu au. 

Ea îl privi fix. 

— Cineva le-a falsificat, ca să lase impresia că Edith și Ernest 
Sloane l-au adoptat pe acel copil și l-au botezat David. 

— Cine? 

— Singura presupunere logică e că fratele tău a făcut-o. 

Ea lăsă jos teancul de hârtii. 

— Joe? De ce ar falsifica Joe asemenea acte? 

— Incă o dată, nu știu cu certitudine, dar singura explicaţie 
rațională la care mă pot gândi, Aileen, este că a făcut-o ca să-mi 
ascundă adevărata identitate. 


VP - 225 


De data aceasta, ea se aplecă spre el. 

— De ce ai presupune una ca asta? 

El se apropie și-i luă actele din mâini, răsfoi printre ele și-i 
întinse o hârtie. 

— Pentru că Edith și Ernest Sloane au adoptat un băiețel, 
Aileen. Îi arătă certificatul de deces. Numai că David Allen 
Sloane, în vârstă de șapte ani, a murit în acel accident de 
mașină, împreună cu ei. 


VP - 226 


49. 


EXETER SE RIDICĂ DE PE fotoliul sau plușat ca să-l întâmpine 
pe Parker Madsen, în timp ce generalul intra în biroul lui. 
Scărpină câinele în creștet, apoi o sună pe secretară și-i spuse 
că poate să-l trimită înăuntru pe vizitatorul lui. 

— Îmi cer scuze că va deranjez, începu Rivers Jones, în timp 
ce intra în birou. Aţi spus că vreţi să fiți cât mai informat despre 
ancheta în legătură cu Branick. Avem o problemă. 

Madsen ridică o sprânceană, în timp ce-i dădea lui Exeter de 
mâncare, continuând să-l scarpine în creștet. 

— Am revăzut înregistrările telefonice din ultimele șase luni 
ale lui Joe Branick. Există un număr care se repetă. Jones se 
învârtea în spatele unui scaun, de parcă distanţa ar fi atenuat 
lovitura pricinuită de informaţia pe care era pe cale s-o 
comunice. Acel număr este de al unei case din McLean”. 
Apelurile au fost făcute la toate orele zilei și ale nopţii, uneori 
unul după altul. Câteva, în ultima zi. 

— O femeie, spuse Madsen, care încă-l mai scărpina pe Exeter 
în creștet. 

Jones se aplecă. 

— O doamnă de companie, domnule. 

Madsen își înălță capul. 

— O prostituată. 

Jones își drese glasul. 

— Un fel de a spune. 

— E plătită să facă sex cu bărbaţi? 

— Da. 

— O prostituată. O curvă. 

Jones își rezemă servieta de scaun, scoase o singură foaie de 
hârtie, plastifiată și i-o întinse lui Madsen. 

— Și am găsit asta. 

Madsen pocni din degete trimițându-l pe Exeter pe fotoliul lui 
plușat, înainte de a merge să ia documentul. Işi puse o pereche 
de ochelari pentru citit cu lentile bifocale. 


5 Comunitate din districtul Fairfax, din statul Virginia de Nord, intens populată de 
înalţi funcţionari federali, diplomaţi, congresmeni și oameni de afaceri, datorită 
apropierii de Washington, D.C., precum și de sediul CIA (n.tr.). 


VP - 227 


— Unde? întrebă el, lăsând foaia în jos. 

— În servieta lui. 

— Cine altcineva mai știe despre asta? 

— E greu de spus. Servieta era în biroul lui atunci când am 
intrat pentru... cercetări. Biroul era încă sigilat, așa că este 
posibil ca nimeni să nu mai știe, dar nu sunt sigur. 

— Fii sigur. 

Jones încuviință, luând înapoi scrisoarea. Instalaţia de aer 
condiționat bâzâia deasupra lor. 

— Scuzaţi-mă că spun asta, domnule general, dar nu păreţi 
surprins. 

Madsen zâmbi cu superioritate. 

— Foarte puţine lucruri mă mai miră la bărbaţi și la caracterul 
lor, Rivers. Mi-am petrecut viața evaluându-i pe oameni. Din 
nefericire, am devenit un cinic. Puţini bărbaţi sunt așa cum par. 
Ti-am spus, în momentul când te-am pus în temă cu privire la 
această situaţie, că bănuiam c-ar fi mai mult. Sunt sigur că 
acesta este un alt motiv pentru care președintele dorește ca 
problema de față să fie gestionată cu grijă. Se răsuci pe călcâie 
și trecu în spatele biroului. Ce ai de gând să faci? 

Jones se gândi un moment. 

— Vreau să vorbesc cu această femeie, Terri Lane, să aflu ce 
știe, când l-a văzut sau când a vorbit pentru ultima oară cu 
domnul Branick. 

Madsen își trecu o mână peste buze, pârând adâncit în 
gânduri. 

— Nu sunteţi de acord? 

Madsen ridică din umeri și-și înălţă un braț. 

— E ancheta dumitale, Rivers. 

Jones păru încurcat. 

— Vă respect părerea. 

Madsen luă o gură de aer. 

— Dacă femeia aceasta e interogată, Rivers, vom avea 
scurgeri de informaţii. Știm amândoi asta. Cu cât arunci mai 
multe pietre într-o baltă, cu atât faci mai multe valuri. Cu cât 
sunt mai multe valuri, cu atât probabilitatea ca unele dintre ele 
să ajungă la mal este mai mare. Unul singur dacă ajunge la mal, 
cine știe ce povești ar putea începe să spună această femeie. 

— Domnule? 

— Având în vedere profesia pe care și-a ales-o, Rivers, 


VP - 228 


precum și faptul că aceste apeluri sunt către McLean, trebuie să 
presupun că are o clientelă permanentă, care plătește bine. 
Crezi că presa se va rezuma doar la Joe Branick? Ar mirosi 
sângele. Ar mirosi scandalul. 

— Nu credeţi că ea va fi discreta? 

Madsen consideră întrebarea amuzantă. 

— Dumnezeu știe cum și-o fi înregistrat femeia asta clientela, 
ca să se protejeze, Rivers. Dacă este după cum cred eu, va 
apărea la Oprah și la toate celelalte talk-show-uri din America. 
Madsen privi în dreapta lui, ca și cum ar fi putut să-l vadă pe 
Robert Peak stând în Biroul Oval. lţi dai seama că, dacă un 
asemenea lucru transpiră în presă, va distruge familia lui Joe 
Branick. Ocoli biroul. E clar că președintele își protejează un 
camarad căzut, Rivers. Din nefericire, mă tem că restul lumii va 
vedea din altă perspectivă toată chestiunea. După Watergate” 
și Ken Starr”, toți vor să aibă șansa de a-l dobori pe președinte. 

Jones își drese glasul. 

— M-am gândit la asta și cred că am o soluţie. 

Madsen se întoarse din nou spre el. 

— Aceste informații nu schimbă faptul că domnul Branick s-a 
sinucis. 

— Presupun că nu, replică Madsen. 

— Omul s-a sinucis. Am tratat problema pe plan intern, ca să 
confirmam acest fapt. L-am confirmat. Asta nu este o chestiune 
de securitate naţională sau de interes public. 

Madsen încuviință. 

— Sunt de acord. Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că putem emite o declaraţie pentru presă, 
conform căreia Departamentul de Justiţie al Statelor Unite este 
convins că a fost vorba despre un act oribil și nefericit, 
autoprovocat, și direcționează aceasta problemă pentru 
rezolvare spre corpul gardienilor publici din Virginia de Vest, 
care va închide cazul. 

— Presa va dori să știe ce te-a convins. 


55 Unul dintre cele mai răsunătoare scandaluri din politica americană, izbucnit ca 
urmare a încercării unor membri ai administraţiei Nixon de a plasa dispozitive de 
ascultare în sediul Comitetului Naţional Democratic, aflat în hotelul Watergate din 
Washington, D.C., în 1972 (n.tr.). 

54 Kenneth Winston Starr, avocat american însărcinat cu investigarea circumstanțelor 
morții consilierului adjunct de la Casa Albă Vince Foster, precum și a tranzacţiilor 
funciare Whitewater, desfășurate de președintele din acea vreme, Bill Clinton (n.tr.). 


VP - 229 


— Autopsia. Jones zâmbi, de parcă ar fi văzut o lumină la 
capătul unui tunel. Am obținut-o ieri. Scoase raportul din 
servietă și i-l înmână lui Madsen. Testele balistice se potrivesc. 
Arsurile de praf de pușcă sunt compatibile cu rana 
autoprovocată. S-a împușcat singur. 

Madsen își ridică privirea din raport. 

— Dar cum rămâne cu analiza chimică? 

— Este irelevantă, spuse Jones. N-are nicio legătură cu 
întrebarea dacă s-a sinucis sau nu. Nu schimbă actul final. Vom 
da o scurtă declaraţie, potrivit căreia autopsia confirma ca Joe 
Branick și-a luat viața. Va rămâne în sarcina autorităţilor locale 
să închidă ancheta. Din moment ce nu vor găsi nimic, totul se va 
încheia. 

Madsen scutură din cap, de parcă n-ar fi fost convins. 

— Presa va dori să știe de ce a făcut-o, de ce și-a luat viaţa. 

— Lăsaţi asta în seama familiei. Dacă vor să-i mânjească 
reputația, să dezvăluie că mariajul lui scârțâia și că avea 
probleme cu băutura, să-i lăsăm s-o facă. 

Madsen încuviință. 

— Pare o soluţie care ar putea merge. Cum ai de gând să 
comunici această informaţie familiei? 

Jones făcu o grimasă, de parcă ar fi fost cuprins de o durere 
bruscă. 

— E o sarcină puţin mai dificilă. Sora domnului Branick a 
stârnit iadul, așteptând rezultatele autopsiei. Este așteptată 
mâine la Washington, să vină să golească biroul domnului 
Branick. Vrea un raport asupra situaţiei. 

— Când te întâlnești cu ea? 

— La prânz. Am de gând să-i dau vestea atunci. Aș putea să 
anulez... 

— ...Nu. Madsen se gândi o clipă la asta. Nu anula întâlnirea. 
Întâlnește-te cu ea în biroul domnului Branick. Îi înapoie raportul 
autopsiei asistentului procurorului general al Statelor Unite. 
Apoi, anunţ-o că a intervenit o schimbare de planuri. 


VP - 230 


50. 


AILEEN BLAIR SE UITA FIX la el, cu gura căscată. Scrumul 
țigării se legănă nesigur, pe punctul de a se desprinde și de a-i 
cădea în poală. 

— Dacă într-adevăr copilul a murit, după cum spui, atunci... 

— Atunci, cine sunt eu? Sloane stătea în picioare, cu mâinile 
în buzunare. Deocamdată, n-am nicio idee, continuă el. 
Cuvintele, pe care doar le gândise din clipa în care deschisese 
pachetul, i se păreau străine și lipsite de sens. 

În anumite privinţe, se simţise „altfel” toată viaţa. Trecând 
prin numeroase orfelinate, unele mai bune decât altele, 
ajunsese să fie separat de cei de-o vârstă cu el. Nu avea părinţi 
care să participe la ședințele de la școală și care să-și petreacă, 
voluntar, timpul în sălile de clasă. Așa că, în ciuda faptului că se 
descurcase excelent la școală, fusese etichetat ca un produs. 
Era „băiatul de la orfelinat”, ceea ce se traducea prin „băiatul cu 
probleme”. Era băiatul fără părinţi, fără o familie prin 
intermediul căreia ceilalţi părinţi ar fi putut să-i evalueze 
respectabilitatea, caracterul și principiile. Faptul că nu știau 
nimic despre trecutul lui îi descumpănea pe ceilalți mai mult 
decât îl descumpăniseră ei vreodată. Era ca un câine vagabond, 
care fusese găsit plimbându-se pe trotuar și care, după toate 
aparențele, era prietenos, dar oricât de bine s-ar fi purtat, tot 
mai planau bănuieli în legătură cu trecutul lui, tot mai dăinuia 
teama că un anumit lucru întunecat, din trecutul lui, avea până 
la urmă să se dezlănţuie. Așa că, deși la școală nu era ocolit sau 
ignorat, cei care-și dădeau osteneala să-l cunoască păstrau 
această relaţie în interiorul sigur al zidurilor școlii. Sloane nu-i 
învinuia pentru asta și nici nu le purta pică. Întotdeauna se 
găseau explicaţii de ce el nu putea participa la evenimente 
publice, de ce el nu era pe listele de invitaţi pentru petrecerile 
aniversare, de ce fetele alegeau alţi băieţi să le conducă la 
seratele dansante din școală. Ca urmare, devenise introvertit, 
nutrind sălbatica dorinţă de a reuși și de a-și găsi propriul drum 
în viaţă. Infanteria marină îi oferise, la început, această 
posibilitate, această senzaţie de apartenenţă, dar în timp 


VP - 231 


înţelesese că era vorba despre o falsă realitate, despre o frăţie 
izvorâtă mai mult din circumstanţe și din împărtășirea faptului 
de a nu avea unde altundeva să te duci. Părăsise Corpul de 
infanterie marină deoarece nu accepta ideea că nu putea realiza 
mai mult decât atât. Acum, se întreba dacă putea adevărat. 

— Și se pare că nu am nicio șansă să prind un fir, continua el. 
Urma actelor se termină înainte ca măcar să înceapă. 

Scrumul cedă, căzând în poala ei. Blair se ridică, îl scutură de 
pe pantaloni și strivi ţigara. Se uită la ceas, dar apoi renunță. 

— La naiba cu ora, am nevoie de ceva de băut și nu cred că 
există vreo persoană pe lume care să mă învinovăţească. Îmi ţii 
companie, domnule Sloane? Dacă-mi cunosc bine fratele, sunt 
convinsă că are o sticlă de whisky bun pe aici. 

Găsi sticla într-o comodă de dedesubtul unui rastel suspendat 
pentru beţele de biliard și turnă în două pahare mici, peste 
cuburi de gheaţă. 

— N-am niciun răspuns pentru tine, David, dar pot să-ţi spun 
un lucru despre fratele meu Joe. Mereu făcea numai ceea ce 
trebuia. Dacă a făcut ceea ce spui, dacă a falsificat actele astea, 
atunci trebuie să fi fost ceea ce trebuia să facă. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Aileen. Ai luat vreodată în 
consideraţie posibilitatea ca fratele tău... 

— Să nu se fi sinucis? Ea îi întinse un pahar. Fratele meu nu s- 
a sinucis, David. E un pariu la fel de bun ca oricare altul de care 
sunt foarte sigură, și am pus câteva pariuri la viaţa mea. Începu 
să ridice câte un deget, pe măsură ce-și enumera argumentele. 
Unu: fratele meu era catolic. Știu că asta sună în urechile 
multora ca o grămadă de prostii religioase, dar nu și pentru 
această familie. Sinuciderea nu este acceptată. Doi: fratele meu 
nu numai că își iubea soţia și copiii; îi adora. Nu le-ar fi făcut una 
ca asta. Nu i-ar fi lăsat așa. Trei: mama mea. Ea este o catolică 
irlandeză, David. N-avea nevoie de niciun alt motiv ca să-și 
asume tot meritul pentru realizările copiilor ei și toată vina 
pentru eșecurile lor. Joe știa asta. Era preferatul ei. Spun asta 
fără amărăciune. Intre ei exista o legătură cu totul specială. Nu 
i-ar fi făcut așa ceva. Nu i-ar fi lăsat asta pe cap pentru restul 
vieţii ei. Il privi pe Sloane cu ochi albaștri de oțel. Dumnezeu știe 
că îmi iubesc credința și cumnata, dar n-o voi lăsa pe mama să 
se învinovăţească pentru moartea lui Joe. Înţelegi? 

El încuviinţă. 


VP - 232 


— Înţeleg. 

— Acum, mai este un lucru pe care nu mi-l spui, David. Altfel, 
n-ai fi aici. Știai deja că actele astea erau falsificate. Nu aveai 
nevoie să-ți spun eu asta. Ai zis că nu crezi că l-ai cunoscut pe 
fratele meu. L-ai cunoscut? 

— L-am întâlnit pe fratele tău înainte, Aileen, deși nu-mi mai 
amintesc unde sau când; în schimb, ceea ce s-a întâmplat în 
acea zi mă urmărește. 

În următoarele patruzeci și cinci de minute, Sloane îi povesti 
lui Blair despre coșmarul lui și-i spuse că-l vedea pe fratele ei 
stând în cameră, lângă un bărbat afro-american masiv. Blair 
sorbi din whisky, ascultă liniștită și puse puţine întrebări, dar la 
obiect. În clipa în care Sloane încheie, paharul ei era gol, iar 
scrumiera plină cu mucuri de ţigară. 

— Nu știu sigur unde vor duce toate astea, dar aș vrea să știu 
mai multe despre fratele tău, zise el. M-am gândit că poate m-ar 
conduce la celălalt bărbat. N-ar fi mare lucru, dar ar fi un 
început. 

— Mi-ar plăcea să te ajut, David, dar nici eu n-am ajuns prea 
departe. Există un zid în acest moment, iar eu n-am putut să 
trec peste el. Sunt sigură că o parte din asta se referă la cariera 
lui Joe. 

— La cariera lui? 

Ea rămase tăcută pentru o clipă, iar el simţi că ea 
cumpănește dacă să-i spună, sau nu. 

— Nu vei găsi asta în niciun act sau în biografia lui, David: 
fratele meu a lucrat pentru CIA. 

Sloane se întoarse cu gândul la tăieturile din ziar pe care le 
citise mai devreme, făcând o analiză a faptelor. Branick lucrase 
peste hotare în Anglia, Germania și Mexic. Pentru un anumit 
motiv, înregistrase asta ca fiind o informaţie importantă, dar nu- 
și putuse da seama de ce. Acum realiză de ce. Fiecare dintre 
acestea erau ţări în care Robert Peak lucrase ca șef de birou 
CIA. 

— A lucrat pentru Robert Peak. Erau prieteni. 

Ea încuviinţă. 

— După câte am înțeles, Joe a fost pus pe statul de plată al 
unei companii, astfel încât prezenţa lui în ţară să fie justificată. 
Desigur, noi n-ar fi trebuit să știm nimic, dar secretele sunt greu 
de păstrat în această familie. Am fost fericiţi în ziua în care a 


VP - 233 


renunţat și s-a întors la Boston. Niciunul dintre noi nu voia ca el 
să stea la Washington. 

— Îmi imaginez că nu aveţi niciun document, niciun stat de 
plată din care aș putea afla pentru ce companii a lucrat, nu? 

Blair scutură din cap, în timp ce privea prin cameră. 

— Sunt sigură c-am putea scoate la iveală câteva nume, dar 
n-am văzut niciun document, David, și mă îndoiesc că Joe ar fi 
păstrat așa ceva aici. Cel mai logic loc... 

Se opri, pârând să-l studieze pentru o clipă. 

— Tu ai putea s-o faci, zise ea. 

— Ce să fac? 

— Ești puţin mai tânăr, dar nu într-atât încât să cred că și-ar 
da seama cineva. Jon a avut mereu o înfățișare tinerească. 

Acum, Sloane era complet nedumerit. 

— Scuză-mă... care Jon? 

— Soțul meu. Mi-a trecut prin cap atunci când te-am văzut 
coborând din mașină. Ce înălțime ai, David? 1,85? 1,88? 

— 1,88. 

— Cam pe la 86 de kilograme? 

— Cam așa ceva. De ce? 

Blair zâmbi. 

— Voi doi semănaţi destul de mult, îmi amintești de el când 
era mai tânăr și avea părul mai negru. Aveţi, de asemenea, cam 
aceeași înălțime. Aceeași construcție. Același aspect. 

— M-ai cam pierdut, Aileen. 

— Trebuia să golesc biroul lui Joe mâine. Nu pot s-o fac; a 
apărut o problemă legată de aducerea corpului lui acasă, la 
Boston, și asta are prioritate. Până să vii tu, eram gata să-i sun 
și să le spun că trebuie să amânam pe altă dată. 

— Crezi că pot să mă duc eu? 

— Pot să-i sun și să le spun că-l trimit pe Jon în locul meu. 

— Nu știu ce să zic, Aileen. 

— Asta te conduce dincolo de ușă, îţi dă șansa să cauţi prin 
biroul lui Joe. E cel mai probabil loc în care să găsești 
documentele lui personale, clasorul cu cărţile de vizită, 
contactele. 

Sloane clătină din cap. 

— N-am niciun act de identitate, Aileen. 

— Tocmai  de-asta discutam despre statură. Pot să-ți 
împrumut permisul de conducere al lui Jon. El e unul dintre 


VP - 234 


șoferii ăia care nu iau niciodată amendă; își reînnoiesc permisul 
prin poștă. Cred că de-abia împlinise patruzeci de ani atunci 
când și-a făcut ultima fotografie pentru permis. Voi doi aţi putea 
fi fraţi. Și o să-ţi mai dau și câteva dintre cărţile de vizită ale lui 
Jon, pentru orice eventualitate. 

— O fi de-ajuns? 

— N-o să mai ai nevoie de altceva. Am făcut ceva tămbălău 
săptămâna trecută. Asistentul procurorului general al Statelor 
Unite, care se ocupă de asta, e speriat de moarte de mine. Când 
o să-l sun, o să-i spun că nu vreau ca soțul meu să fie hărțuit cu 
tâmpeniile obișnuite de la Washington, alea birocratice, că 
vreau să fie urgentată problema. Am mai fost la biroul lui Joe și 
înainte. Este în vechea clădire de birouri a Executivului, vizavi 
de Casa Albă. Trebuie să treci de serviciul de securitate, dar ei 
pot să te pună pe o listă de VIP-uri, ca să-ţi ușureze trecerea. Își 
fac griji, mai degrabă, în privinţa armelor. 

— Dar în cazul în care vreo secretară sau altcineva... 

— II cunoaște pe Jon? Jon este o persoană casnică. Foarte rar 
părăsește Bostonul. li zâmbi. Ce ar putea să meargă prost? 


VP - 235 


51. 


CLAY BALDWIN STĂTEA pe un taburet, lăsându-și greutatea 
pe piciorul drept, în timp ce citea prima pagină din Spiritul lui 
Jefferson, săptămânalul local. La acea oră târzie a după-amiezii, 
șederea prelungită îi agravase durerea nervului sciatic, dar nu 
asta îl făcea, în acest moment, să se gândească la retragere. Cu 
trei luni înainte, îl implorase pe cumnatul lui să-l salveze de lista 
„ce ai de făcut, dragă”, pe care soţia lui i-o pregătise pentru 
pensie, iar J. Rayburn Franklin îi oferise un program redus, și tot 
ce avea de făcut era să răspundă la telefoane și să se ocupe de 
ghișeul din faţă, scăpându-l de corvezile casnice. Dar, de la 
moartea lui Bert Cooperman, Baldwin se gândea din ce în ce 
mai des să plece acasă și să-și petreacă timpul cu soţia și cu 
nepoții. 

Inmormântarea lui Cooperman avusese loc în acea dimineaţă. 
Tot personalul secţiei fusese abătut și se părea că va rămâne 
așa pentru un timp. Înfiinţaseră un fond de ajutorare, sperând 
că vor strânge suficienţi bani ca să ajute la cheltuielile copilului 
și la viitoarea lui educaţie. Un slab substitut pentru un tată. 
Baldwin ridică ziarul și cercetă fotografia mașinii lovite a lui 
Cooperman, suspendate de o macara. Asta îi amintea cât de 
mult își dorise întotdeauna Coop să-și vadă fotografia în ziar. 

— Hristoase! exclamă Baldwin. 

Ușa din sticlă se deschise în spatele lui, dar Baldwin nu se 
deranjă să se întoarcă. Văzuse Chevy-ul verde smarald din 
1969, al lui Tom Molia, parcând. 

— Panoul, îl apostrofă el. 

Molia se opri la jumătatea drumului, luptând cu tentaţia de a 
smulge panoul de pe perete și de a-l face bucăţi. Pentru prima 
oară, în douăzeci de ani de lucru în poliţie, își detesta meseria. 
Detesta senzaţia că a fost tras pe sfoară, că îl omorâse cineva 
pe Coop și era posibil să scape nepedepsit. Ancheta lui cu 
privire la moartea lui Cooperman ajunsese într-o fundătură. Ho 
nu putuse să obţină nimic. Nu exista nicio modalitate prin care 
să afle conţinutul conversaţiei pe care era convins că tânărul 
Cooperman a auzit-o, care-l făcuse să o ia spre râpă. Ancheta în 


VP - 236 


cazul Branick îi scăpase din mâini. 

Fundătură după fundătură, după fundătură. 

Molia mută magnetul de la coloana „leșiri” la coloana 
„Intrări”, în timp ce telefonul de pe ghișeu suna, iar Baldwin 
ridica receptorul. 

— Nu ne mai ocupăm de această problemă; Departamentul 
de Justiţie se ocupă acum de caz, declară Baldwin. Nu pot să vă 
spun așa ceva. Va trebui să vorbiţi cu comandantul poliţiei. 

Molia aruncă o privire în spate, spre panou, după care mută 
repede magnetul verde de lângă numele de sus, înainte ca 
Baldwin să se întoarcă și să privească peste umăr. 

— N-a venit. Incă. Va trebui să preiau mesajul și să-i transmit 
să vă sune. Baldwin își notă mesajul și un număr de telefon pe 
un carnet, închise telefonul și se ridică de pe taburet. Se 
strâmbă și se așeză la loc, ducându-și o mână spre spate. 

— Te doare spatele, Clay? 

— Hmm? mormăi Baldwin, surprins să-l mai vadă pe Molia 
acolo. E un pic înțepenit. Nevastă-mea m-a pus să tund pomii în 
weekend. 

— Munca la curte e o porcărie. Molia arătă spre mesajul din 
mâna lui Baldwin. Pot să las eu ăla, în locul tău. Unde trebuie să 
ajungă? 

— La Ray. Baldwin se întoarse și privi din nou panoul. Nu l-am 
văzut când a plecat. 

— Probabil că s-a strecurat afară în timp ce preluai apelurile. 
E bine că ai panoul. 

Baldwin îi aruncă o privire. 

— Mda, bine, pentru asta este aici. 

Molia întinse mâna. 

— Îi las eu ăsta. 

Baldwin șovăi, dar orice ar fi bănuit în legătură cu motivele lui 
Molia, aceasta se topi odată cu durerea care-i ardea tot mai 
mult spatele. Îi întinse mesajul lui Molia. 

— Lasă-i-l pe scaun. 

— Nicio problemă. 

a 

SLOANE ÎNCHISE telefonul, își aruncă pantofii din picioare și 
se întinse pe patul de motel. Dormise puţin săptămâna trecută, 
iar corpul și mintea începeau să-i cedeze. Secţia de poliţie din 
Charles Town nu avea să-i furnizeze nicio informaţie despre 


VP - 237 


ancheta în cazul lui Branick, deși aflase din relatarea unui ziar 
ca ei îl preluaseră iniţial, înainte ca Departamentul de Justiţie să 
tragă sforile. N-ar fi pariat că se va deranja comandantul poliţiei 
să-i răspundă la apel. Dacă ar fi făcut-o, l-ar fi îndrumat spre 
Departamentul de Justiţie, acolo unde legistul districtului 
Jefferson, un anume doctor Peter Ho, îl sfătuise să întrebe atunci 
când îl sunase, pentru a se interesa de autopsia pe care o 
ceruse Aileen Blair. 

Luă telefonul și o sună pe Aileen Blair. Ea îi confirmă 
întâlnirea de la biroul lui Joe Branick, a doua zi, la prânz. 

— Te va aștepta un permis la recepţie, îl informă ea. Te vei 
întâlni cu o anume Beth Saroyan. E un fel de fâță de la 
Departamentul de Justiţie, care o să te scape de prostiile alea cu 
securitatea și o să te ducă în biroul lui Joe. Eu plec la Boston 
mâine-dimineaţă. Dacă-ţi fac probleme, sună-mă pe mobil. Îi 
lăsă numărul, apoi închise. 

Telefonul din camera de motel sună, trezindu-l din toropeală. 
Se aștepta să fie Aileen Blair, dar vocea era a unui bărbat. 

— Domnul Blair? 

— Da. 

— Sunt detectivul Tom Molia, de la secția de poliţie din 
Charles Town. Am înțeles că ați sunat în legătură cu ancheta 
privitoare la Joe Branick. 


VP - 238 


52. 


Bluemont, 
Virginia 


CASA DE AMANET J&B era amplasată într-o clădire fără etaj, 
imediat după ieșirea din orașul Bluemont, din statul Virginia, 
lângă Autostrada de Stat 734, înghesuită, ca o ironie, între o 
prăvălie cu îngheţată și un magazin cu păpuși miniaturale. Era 
cea de-a cincea casă de amanet la care suna Sloane. În ediţia 
locală a Paginilor Aurii, era menţionată sub cuvântul „Arme”, 
într-un chenar publicitar de cinci centimetri, cu litere imprimate 
cu cerneală roșie deasupra unui pistol negru. 


Plătim bani gheaţă pentru arme folosite 
Cumpărăm, vindem, schimbăm 


Sloane se concentrase pe cuvintele „bani gheață” și 
„Schimbăm”. Adoptarea Legii Brady5”, cu restricţiile impuse și 
verificările cerute în privinţa antecedentelor, însemna o 
întârziere de cel puţin o lună pentru achiziționarea oricărui tip 
de pistol. Sloane nu putea aștepta atât de mult. Șmecheria cu 
aeroporturile nu-i va mai fraieri la nesfârșit pe cei care-l 
urmăreau; dacă erau de la CIA, după cum bănuia acum, 
însemna că aveau echipamente sofisticate cu care să-l 
localizeze. Un pistol era posibil să nu-l ajute pe termen lung, dar 
nici nu-i dăuna. 

Proprietarul casei de amanet îi răspunsese cu un accent 
săltăreţ de Virginia și-i dăduse toate informaţiile la telefon. 
Pălăvrăgiseră despre tipul de armă pe care îl căuta și izbutise 
să-l țină de vorbă suficient de mult încât să afle că omul era 
membru cu legitimaţie al NRA5 și veteran de război, luptând în 
55 Lege privitoare la comerţul cu armament, purtând numele lui John Brady, atașatul 
de presă al Casei Albe rănit cu ocazia tentativei de asasinat a lui John Hinckley, din 
1981, împotriva președintelui de atunci, Ronald Reagan. Legea, adoptată în 1993, 
prevede ca achiziționarea unei arme să se facă în termen de cinci zile de la comandă, 
timp în care poliția să poată face cercetări privind antecedentele cumpărătorului, în 
vederea prevenirii unor posibile acte criminale (n.tr.). 


56 National Rifle Association, organizaţie non-profit din S.U.A., având ca scop 
prevenirea utilizării armelor de foc în scopuri primejdioase (n.tr.). 


VP - 239 


Vietnam, în cadrul corpului de infanterie marină. După ce îi 
mărturisise că și el fusese în infanteria marină și că fusese rănit 
în Grenada, păruse să se creeze o legătură tacită între ei. Era 
acea legătură de care Sloane avea să se folosească. 

Sloane așteptase până la sfârșitul zilei, până aproape de ora 
închiderii, când era cel mai puţin probabil să fie și altcineva în 
magazin. Intră pe ușa din față, însoţit de clinchetul clopoțeilor 
atârnaţi deasupra. O jumătate de oră mai târziu, clopoţeii 
sunară din nou, iar proprietarul casei de amanet J&B încuie ușa 
după Sloane. Acesta plecă fără Rolex și cu portofelul mai ușor. 
Într-o sacoșă maronie, ducea un Colt Defender .45 neînseriat, o 
adaptare a  Coltului Commander folosit în Vietnam, trei 
încărcătoare, două cutii de cartușe îmbrăcate în alamă 
Remington Golden Saber, cu vârful scobit, precum și un toc 
Beltster, pe care omul i-l dăduse fără să-l ceară. 

În mașină, Sloane umplu încărcătoarele, vâri unul în pistol, 
apoi examină oţelul inoxidabil și cauciucul, cântărindu-l în mână 
și încercând să-i determine poziţia de echilibru. | se potrivea 
bine în palmă. Până să culeagă Ruger-ul din ascensorul 
spitalului, nu mai ţinuse o armă în mână din ziua în care 
părăsise Corpul de infanterie marină, jurând să nu se mai atingă 
niciodată de așa ceva. 

Întoarse centura din piele împletită a tocului pentru pistol, 
prevăzută cu o bucată groasă de piele cusută pe șoldul drept, ca 
să țină strâns pistolul de corp, apoi se duse la un fast-food care 
avea și un telefon public în parcare. Primi câteva monede de 
douăzeci și cinci de cenți ca rest, după care introduse o mână 
de fise în fanta telefonului public. Tina răspunse la telefonul 
mobil la cel de-al treilea apel. 

— Eu sunt. Să nu-mi rostești numele. 

— Ești bine? 

— Da. Tu cum o duci? 

— Suntem bine. Ascultă, trebuie să fii atent. 

— Sunt. 

— Nu asta vreau să spun. Doctorita Knight m-a sunat azi- 
dimineaţă. A spus că a venit cineva de la FBI la ea la birou, 
dorind să vorbească despre tine, dar ea a refuzat. Și, după 
aceea, în timpul weekendului, cineva a intrat în biroul ei; n-a 
putut să-și dea seama ce ar fi putut să caute, până când n-a 
observat că lipsește. 


VP - 240 


— Ce lipsea? 

— Carnetul ei galben, cel cu notițele pe care le-a luat când am 
discutat despre tine; i-am descris coșmarul tău. A spus că a 
verificat la paza spitalului și au ajuns la concluzia că a venit un 
tip la ghișeu, să livreze un pachet de la Federal Express. Era 
același tip care venise la spital și susținuse că e de la FBI. 

— Cum și-a dat seama? 

— Pentru că i l-au descris și a spus că nu era ușor de uitat. 

— Ţi-a spus cum arăta? 

— Da. Afro-american. Foarte înalt și foarte solid. 


VP - 241 


53. 


TOM MOLIA MUȘCĂ jumătate din sandviciul cu pastramă, își 
îmbracă haina sport și se uită la ceas. Zece dimineaţa. Jon Blair 
era punctual. Molia merse grăbit de-a lungul holului spre 
intrarea clădirii, îl văzu pe J. Rayburn Franklin trecând de colț din 
direcția opusă cu o privire gen „pe tine te caut” și făcu un mic 
ocol spre toaletă, strecurându-și din mers sandviciul în 
buzunarul hainei. 

— Nici măcar să nu te gândești, bubui vocea lui Franklin, 
făcându-l pe Molia să se oprească. 

Molia își retrase mâna de pe ușa toaletei. Povestea vieţii lui. 
Atât de aproape... Se întoarse spre Franklin. 

— La ce să mă gândesc, șefu'? 

— Să te gândești să te arunci în toaletă ca să mă eviți. Pentru 
că, în clipa de faţă, nu m-aș gândi de două ori înainte să te 
urmez. 

Molia își lipi o palmă de stomac. 

— Eu n-aș face una ca asta, șefu'. Nu mă simt bine. 

— Nu răspunzi la telefoane? Respirația lui Franklin mirosea a 
acru, din cauza cafelei de dimineaţă. 

— Ai încercat să mă cauţi? Îmi pare rău, n-am fost în birou. Mă 
știi, stau prost cu stomacul. Am fost... Făcu un semn cu degetul 
mare spre baie. Cred că am luat o gripă de la unul din copii. 
Tuși, făcându-l pe Franklin să facă un pas în spate. Deși ar putea 
să fie și cârnatul italian de aseară, care-mi vine înapoi. N-ar fi 
trebuit să-l mănânc și pe al doilea. Eu nu m-aș apropia prea 
mult. Nici chestia asta nu e prea drăguță. 

Molia deschise ușa de la toaletă, dar Franklin își întinse un 
braț în faţa ușii. 

— Atunci, aș propune să terminăm cu mizilicurile“'. Unde e 
biletul? 

Molia se holbă la el, cu o privire lipsită de expresie. 

— Bilet? Ce bilet? 

— Nu mă lua cu „ce bilet?”, Cârtiţă! Biletul pe care ţi l-a dat 


57 joc de cuvinte în textul original, cut the pastrami însemnând atât „a tăia pastrama”, 
cât și „a termina cu prostiile” (n.tr.). 


VP - 242 


Clay ieri. 

Molia își frecă bărbia cu o mâna, ca și cum ar fi vrut să 
verifice acuratețea bărbieritului. 

— Mi-a dat Clay un bilet ieri? 

Franklin zâmbi. 

— Tipul care a sunat în legătură cu ancheta legată de 
Branick? Îți sună cunoscut? 

— A, biletul ăla... 

— Mda, biletul ăla. Clay a spus că te-ai oferit să mi-l aduci 
personal. Acum, ia zi, de ce ai fi fost dispus să faci una ca asta? 

— Pe Baldy îl durea rău spatele... 

— Și te-ai hotărât să fii un bun samaritean, dacă tot sunteţi 
atât de apropiaţi, tu și Clay. 

— Exact. Molia păși spre ușă, dar Franklin întinse din nou 
mâna, barându-i trecerea. Erau atât de aproape, unul în faţa 
celuilalt, încât Molia putea să vadă firișoarele de praf de pe 
lentilele ochelarilor lui Franklin. Rayburn, începi să te joci cu 
legile naturii aici. 

— Aș vrea să știu ce a mai făcut detectivul meu principal, ca 
să-și ocupe timpul. 

— A lucrat... și a folosit toaleta foarte mult. 

— La ce a lucrat? 

— La diferite dosare. Sunt mai ocupat decât... 

— Un iepure în călduri, știu. Ce dosare? 

— Ce dosare? Ei bine, lasă-mă să mă gândesc. Cel al 
spărgătorului de case, de exemplu. Am obţinut niște piste bune, 
pe care le-am urmat. 

— Care spărgător de case? 

— Ştii, spărgătorul de case, tipul care spărgea casele. 

Franklin zâmbi. 

— Știu ce este un spărgător de case, Cârtiţă. Ceea ce vreau 
să știu este: cine este? 

— Ei bine, asta încerc și eu să aflu. 

Franklin îl privi pe deasupra ochelarilor. 

— Atunci, mă pot aștepta la un raport în curând? 

— Înainte ca amintirile să pălească și faptele să devină 
ficțiune, spuse Molia, repetând o formulă stereotipă a lui 
Franklin. 

Franklin își cobori braţul. Rămaseră așa, privindu-se fix 
reciproc, niciunul nevrând să-l creadă pe celălalt, dar niciunul 


VP - 243 


nefiind dispus să i-o spună în față. Franklin întinse mâna. 

— Biletul? 

Molia scoase din buzunar hârtia mototolită, mânjită cu muștar 
de la sandviciul cu păstramă. 

— Am fost distras ieri... cu telefoane, dosare, știi cum e. 

Franklin apucă biletul de o margine, privind cu dezgust 
muștarul. Își ridică privirea și-l studie pe Molia pentru încă o 
clipă. 

— AȘ vrea să arunc o privire peste dosarele alea, la care 
lucrezi. 

— Nicio problemă. După-amiază? 

— Acum? 

— Nu pot acum, Ray. Molia făcu un semn spre ușa de la 
toaletă. 

— Te aştept. 

— S-ar putea să dureze ceva, Ray. Mă știi, aș putea să citesc 
o pagină întreagă de sport. 

— Nu mă deranjează. 

Molia se uită din nou la ceas. Era prins în lat. 

— Sigur, haide, am dosarele chiar pe birou. Se întoarse și 
porni spre birou. Când realiză că Franklin nu-l urma, se întoarse. 

Franklin rămăsese țintuit în hol. 

— N-ai uitat ceva? 

— Dacă am uitat ceva? 

Franklin îi arată cu degetul mare spre ușa de la toaletă. 

— Exact. Uite, iar mă distragi, Ray... mă scoţi din ritm. Molia 
se întoarse pe hol și deschise ușa de la toaletă, Franklin 
urmărindu-l din priviri. Dosarele sunt la mine pe birou, vin și eu 
într-un minut. 

e 

SLOANE STĂTEA PE un scaun din plastic albastru, fixat cu 
şuruburi de podeaua din holul secţiei de poliţie din Charles 
Town, răsfoind nerăbdător un exemplar din Newsweek vechi de 
două luni, urmărind ceasul de pe perete. Detectivul Tom Molia 
nu ezitase, atunci când Sloane îi ceruse să se întâlnească. Din 
nefericire, detectivul nu era la fel de punctual pe cât era de 
interesat, iar acum Sloane intrase în criză de timp. | se spusese 
că drumul până în D.C. dura o oră și jumătate. Se făcuse timpul. 
Se ridică să plece. Ușa metalică din dreapta lui se izbi de perete 
și un bărbat atletic, plinuț, năvăli în cameră, scotocindu-se prin 


VP - 244 


buzunarele unui sacou sport șifonat, cu nasturele de sus de la 
cămașă desfăcut, cu nodul de la cravată deplasat câţiva 
centimetri în jos. Întinse mâna, mormăind un salut printre dinţii 
între care ţinea un sandvici. În clipa în care Sloane se întinse să 
i-o strângă, omul și-o retrase și-și scoase sandviciul din gură. 

— Scuzaţi-mă. Un prânz luat mai devreme. Sunteţi Jon Blair? 

— Da. Dumneavoastră sunteți... 

Molia îi întinse mâna și își dădu seama că ţine în ea 
sandviciul, ezită, îndesă mâncarea în buzunarul hainei și-i 
strânse mâna, în timp ce-l conducea spre ușă. 

— Imi pare foarte rău pentru faptul că v-am făcut să așteptați. 
Am fost prins cu ceva. 

leșiră afară, în soarele strălucitor și în căldura înăbușitoare. 

— Domnule detectiv, mă tem că trebuie să lăsăm asta pentru 
altă dată. Trebuie să ajung la altă întâlnire. N-o să am timp de 
cafea. 

Molia îi puse o mână pe spate, conducându-l prin parcare. 

— Imi pare rău pentru asta, Jon. Unde trebuie să ajungi? 

— În D.C. 

— Te duc eu. 

— La Washington? Nu e puţin cam departe de drumul 
dumitale? 

Detectivul nu vru să audă. 

— Măcar atât pot să fac. Nu mi-ar plăcea deloc să întărzii din 
cauza mea. Işi ţinea în continuare mâna pe spatele lui. 

— Foarte amabil din partea dumitale, dar... 

— Nicio problemă. Sunt câteva lucruri de care intenționam să 
mă ocup, oricum. Aș prinde doi iepuri dintr-o lovitură. In plus, îţi 
garantez că nu vei întârzia, iar eu pot să parchez oriunde vreau. 
Avantajul meseriei. Ai încercat să parchezi în D.C., Jon? E o 
nenorocire. Putem să discutăm pe drum. 

Ajunseră la un Chevrolet verde smarald, fără însemne. Tom 
Molia deschise ușa de pe partea pasagerului, iar Sloane se 
aplecă să urce, dar simţi cum detectivul îl apucă de umăr, 
oprindu-l înainte ca un val de aer fierbinte ca din cuptor să 
țâșnească din mașină. 

— Trebuie să lași să iasă aerul din ea, în vremea asta a anului, 
Jon. Ii frigi noada dacă încerci să te urci acum. De unde ești? 

— Din Boston. 

— E zăpușeală și acolo, am văzut la știri. Peste tot, în susul și 


VP - 245 


în josul Coastei de Est, poţi să prăjești ouă pe trotuar. 

— Da, așa e, răspunse Sloane, simțindu-se de parcă ar fi picat 
la un test. Sunt nerăbdător să-mi vad de drum. 

— Avem timp. 

Detectivul se aplecă și luă ziarele vechi și ambalajele pentru 
mâncare de pe podea, aruncându-le pe bancheta din spate. 

— Îmi cer scuze pentru mizerie. Își vâri mâna în buzunarul 
sacoului, scoase sandviciul cu pastramă din care mai rămăsese 
jumătate și-l îndesă în gură, continuând să se caute prin 
buzunare. 

Sloane îi arătă spre cheile de la mașină. 

— Sunt în mână. 

Molia își scoase sandviciul din gură. 

— Nevastă-mea spune că asta o să-mi aducă moartea, dar 
colesterolul meu e la fel de scăzut acum, ca atunci când aveam 
douăzeci de ani. Ridică din umeri. Îţi dai seama. Ridică legătură 
cu chei în faţa lui Sloane, precum un copil care se dă mare cu o 
minge pe care a prins-o la un meci de baseball. În regulă, să 
pornim. Nu vreau să te fac să întârzii. 

e 

DRUMUL SPRE Washington fu pitoresc, dar fierbinte. 
Detectivul aprecie temperatura din afara mașinii ca „sărind de 
90 și bătând spre 100”, ceea ce reprezenta și o descriere exactă 
a vitezei cu care conducea”. Chevy-ul nu avea aer condiționat. 
Cu ferestrele lăsate, era ca și când te-ai fi aflat în urma unui jet 
de la motorul unui avion. 

— Nu căldura te omoară, ci umiditatea! strigă Molia, 
acoperind șuieratul vântului. Poţi să-mi explici vorba asta, Jon? 

Sloane zâmbi și ridică din umeri. 

— Nici eu n-am înțeles-o, până când nu m-am mutat pe 
Coasta de Est. Cu căldura mă mai descurc, dar mă simt de 
parcă aș fi fost prins sub aspersoarele din grădină și asta mă 
îmbătrânește. Mă dărâmă. Voi cum o suportaţi? Dacă n-ar fi fost 
verile, probabil că aș fi avut cinci kilograme în plus. Nevastă- 
mea nu se mai obosește să mă asculte. Spune că păstrez 
bătrânul Chevy, în loc să-mi iau o altă mașină, cu aer 


58 Este vorba despre unităţile de măsură folosite la americani, unde temperatura se 
măsoară în grade Fahrenheit și viteza în mile pe oră. Echivalentul ar fi, cu 
aproximaţie, de 32 și 38 de grade Celsius, respectiv de 145 și 160 de kilometri pe oră 
(n.tr.). 


VP - 246 


condiționat, doar ca să am de ce să mă văicăresc. Zâmbi la 
acest gând. Și are dreptate. 

— De unde ești, domnule detectiv? 

— Din Oakland, California, îi răspunse acesta, cu o mândrie 
lesne de remarcat. Și spune-mi Cârtiţă. Toată lumea îmi spune 
așa. 

— Bine. 

Îi aruncă o privire fugară lui Sloane. 

— Un nume potrivit pentru un detectiv, nu? 

Până în acel moment, Sloane nu se gândise la asta. 

— Da, așa-i. 

— Poate că e una dintre chestiile alea predestinate, știi, ca 
meteorologii pe care-i cheamă „Storm”** sau „Cloud”“. Nu știu, 
dar sunt a treia generaţie de polițiști. Trebuie să fie ceva legat și 
de asta. 

— Ce te-a adus în Virginia de Vest? 

— Ce altceva? O femeie. Nu m-am gândit niciodată c-o să 
părăsesc nordul Californiei, dar m-am îndrăgosti de o fată din 
Virginia de Vest, iar ea a făcut astfel încât stabilirea aici să fie o 
ofertă inclusă în pachet. Ridică din umeri. Ce era să fac? O 
iubeam. E departe de casă, și mă bântuie uneori dorul de ţinutul 
natal, dar e un loc sigur și frumos în care să-ți întemeiezi o 
familie. La mine în cartier, oamenii dorm în spatele ușilor din 
plasă. Cu toate astea, nu poţi să-ți scoţi niciodată Oakland-ul din 
sânge... Ai fost vreodată acolo? 

— Nu. Am fost totuși în San Francisco. 

— E diferenţă între ele ca de la cer la pământ. San Francisco 
înseamnă vin și brânză. Oakland înseamnă bere și cârnaţi. Iți 
intră în sânge ca murdăria sub unghii. E o părticică din mine ca 
și bătrânul Chevy. Își trecu o mână peste bord, ca și cum ar fi 
mângâiat pielea unui frumos cal de curse. Tata a cumpărat-o, a 
folosit-o și mi-a dat-o mie la cea de-a șaisprezecea aniversare, 
fiindcă zicea că poţi să te bazezi pe ea. Și a avut dreptate. Nu 
m-a dezamăgit niciodată. Am condus spre Virginia și înapoi, 
când s-a îmbolnăvit tata; nu mă pot îndura să renunţ la ea. 

— Mergi cu mașina? De ce nu zbori? 

Molia scutură din cap. 

— Am o problemă cu înălțimile: nu-mi plac. Gândul că sunt la 


59 Furtună, în limba engleză (n.tr.). 
© Nor, în limba engleză (n.tr.). 


VP - 247 


nouă mii de kilometri în aer îmi dă fiori. M-am urcat într-un avion 
odată, aveam de gând să-mi înfrunt temerile și toate prostiile 
astea. Am ajuns la concluzia că învingerea temerilor era o 
chestie supraestimată; n-am ajuns nici măcar să mă așez pe 
scaun. 

— N-ai zburat niciodată? 

— Nţ; și nici nu-mi imaginez un motiv destul de bun ca să 
afirm că o voi face vreodată. Ciocăni în bord. Chevy-ul mă duce 
oriunde am nevoie. Naiba să mă ia, aproape că i-am dat gata 
motorul în ultima călătorie, dar continui să-i pun ulei și benzină, 
iar ea continuă să meargă. Aruncă o privire, spre kilometraj. 
528.568 de kilometri, și numărătoarea continuă. 

Detectivul schimba subiectele la fel cum schimba banda de 
circulaţie: fără pauză. Avea doi copii, un băiat și o fată, se 
înrolase în armată, la fel ca tatăl lui, și devenise poliţist, atunci 
când fusese lăsat la vatră. 

— Ai fost în armată, Jon? 

Sloane preferă să răspundă cu ce știa. 

— În infanteria marină. 

— Ce faci acum? 

Sloane continuă în același fel. 

— Sunt avocat. 

— Am o soră care e de-a voastră. 

— De cât timp ești polițist? încercă Sloane să schimbe 
subiectul. 

— Zece ani pe stradă, opt ani ca detectiv. Slujba perfectă 
pentru mine, mai puţin atunci când primesc cazuri ca astea. 

Sloane așteptase un început; o sugestie care să-i spună că 
detectivul dorea să vorbească despre Joe Branick și despre 
anchetă, ceea ce, desigur, se întâmplase. Molia nu-l conducea 
cu mașina pe Sloane la Washington, D.C., doar ca să aibă 
companie. Căuta informaţii. Sloane îi aruncă o nadă, dar nu 
insistent. 

— Maa; de ce? 

Molia își șterse cu un deget o picătură de transpiratie de pe 
tâmpla. 

— Când s-a băgat Departamentul de Justiţie, noi am ieșit. 

— Asta e ceea ce am înţeles și eu. Dar de ce s-a băgat 
Departamentul de Justiţie, domnule detectiv? 

Molia îl privi. 


VP - 248 


— Nu știi? 

— Au spus ceva despre jurisdicție. 

Molia își înclină capul în semn de aprobare. 

— Poliţiștii pot să fie mai posesivi cu teritoriul, decât câinii 
care-și marchează copacii, înţelegi ce vreau să spun? Au găsit 
cadavrul cumnatului dumitale într-un parc federal, așa că este o 
problemă federală. 

— Totuși, am citit undeva că secţia dumitale a preluat 
jurisdicția. 

— La început, e adevărat. 

— Cum așa? 

— Apelul a venit de la unul dintre oamenii noștri, care patrula. 
Regulamentele prevăd că trupul trebuie dus la legistul 
districtului, până când se parcurg toate formalităţile pentru a-l 
elibera. 

— Nu știam asta. Cum a aflat omul care patrula de el? 

— Nu sunt sigur, spuse Molia. 

— Nu știi? 

Molia îl privi, cu o mână pe volan și cu cotul pe geam. 

— Polițistul e mort, Jon. 

Sloane simţi o strângere de inimă. 

— Mort? 

— Se pare că mașina lui a căzut de pe o stâncă, aparent în 
drum spre locul faptei. N-a mai scăpat. Așa că, nu știm. 

Sloane înregistră cuvintele „se pare” și „aparent”. 

— Imi pare rău, spuse el, îndurerat de pierderea unei alte 
vieți. Apoi, îi veni o idee. Am crezut că apelurile de genul ăsta se 
înregistrează. 

— Apelul lui a fost înregistrat, dar n-am aflat nimic despre 
cineva care să fi anunţat un deces, dacă la asta te referi. 
Singurul apel a venit de la Coop... de la polițistul Bert 
Cooperman. 

— Atunci, el cum a aflat despre cadavru? 

Molia clătină din cap, tăcut. 

— Dispeceratul m-a sunat acasă. Atunci când am ajuns acolo, 
gardienii publici au pretins că e jurisdicţia lor. Și, dă-mi voie să-ţi 
spun, când am preluat cazul, n-am fost considerat regina 
balului. Dar am insistat și am dus cadavrul la legistul districtului. 

— De ce te-ai luptat? 

Molia zăbovi câteva clipe înainte să răspundă, continuând să 


VP - 249 


clatine din cap în tăcere. 

— Cred că sunt un pedant în ceea ce privește detaliile, Jon. 

— Și autopsia... 

— Nu s-a mai făcut. Departamentul... 

— ... Din câte am înţeles, sora lui a cerut în mod special 
legistului districtului să facă autopsia, nu? 

Molia îi aruncă o privire. 

— Sora lui? 

Sloane se strădui să-și corecteze greșeala. 

— Sora lui Joe. Soţia mea. Ea a cerut o autopsie. 

Molia încuviință. 

— Se pare că Departamentul de Justiţie a emis un ordin de 
încetare și a anulat cererea. Au spus că se vor ocupa de 
autopsie pe plan intern. Mă surprinde că nu te-au pus la curent 
cu asta, Jon. 

— Probabil că i-au spus soţiei mele. Eu m-am ocupat de alte 
probleme. 

— Să-i eliberezi biroul? 

— Să-i eliberez biroul. Așadar, nu te mai ocupi de caz? 

— Așa mi s-a spus. 

— Dar ai încă un dosar deschis? 

Molia zâmbi, ca un copil prins cu mâna într-un borcan cu 
dulceaţă. 

— Dă-mi voie să-ți spun ceva despre poliţie, Jon. Chestiile 
astea au un fel de a-ţi veni înapoi la fel ca un prânz prost, 
înţelegi ce vreau să spun? Și, după douăzeci de ani, am avut 
destule  prânzuri proaste. Uite cum merge treaba: 
Departamentul de Justiţie se bagă, deoarece cumnatul dumitale 
e un tip sus-pus; dar, după ce se stinge publicitatea, federalii nu 
mai au nici resursele, nici dorinţa de a se dedica unei sinucideri, 
ceea ce înseamnă ca dosarul va ajunge înapoi în biroul meu, ca 
să-l închid. Așa că, eu îl țin deschis. 

— Asta nu sună prea încurajator. 

Sloane nu crezuse în explicaţia detectivului mai mult decât în 
bunăvoință acestuia de a face un drum de o oră și ceva până la 
Washington sau în pălăvrăgeala de rutină și indolentă a unui mic 
funcţionar cu ifose, gen „hai să ne cunoaștem mai bine”. Văzuse 
câţiva dintre cei mai buni avocaţi folosind aceeași tactică 
simplistă, plini de ei în sala de judecată, încercând să se facă 
plăcuțţi juraţilor, storcând orice picătură de informaţie care le 


VP - 250 


trebuia de la martor. Ziarul local citase o sursă anonimă, care 
afirma ca poliţia era iritată de modul în care Departamentul de 
Justiţie gestionase problema Branick. Sloane ghicea acum destul 
de bine cine fusese sursa anonimă. 

— Ei bine, ce speri să afli, Jon? 

— Familia e un pic cam enervată, domnule detectiv. Nu 
primim prea multe răspunsuri. 

Molia întinse mâna și dădu radioul mai încet. Până când să 
facă asta, Sloane nici nu-și dăduse seama că era deschis. 

— Ce fel de întrebări aveţi voi, Jon? 

— Cumnatul meu nu era genul de om care să se sinucidă, 
domnule detectiv. Soţia mea i-a cerut legistului să facă o 
autopsie din acest motiv, iar el a spus că o va face. Acum aflăm 
că asta nu s-a întâmplat și am primit foarte puţine informaţii de 
la Departamentul de Justiţie. E supărător. 

Molia încuviinţă din nou, dar de această dată un zâmbet îi 
încreți fața. 

— Cunosc senzaţia. 


VP - 251 


54. 


Fosta clădire de birouri a Executivului, 
Washington, D.C. 


Vechea clădire de birouri a Executivului era o construcţie albă 
de granit, cu un acoperiș din ardezie albastră și coloane. Părea 
desprins din Roma antică, dar Sloane se gândi că afirmaţia asta 
era valabilă și pentru Washington, cu clădirile și monumentele 
sale îndesate, din ciment. După ce parcară în faţa clădirii, Tom 
Molia îl întrebă pe Sloane dacă poate să-l însoţească înăuntru. 
Nu era câtuși de puţin o surpriză. Sloane știa că detectivul nu 
păstrase deschis dosarul numai ca să regurgiteze un prânz 
prost. I| menţinuse deschis deoarece nu era convins că moartea 
lui Joe Branick fusese o sinucidere sau că polițistul din patrulă ar 
fi murit într-un accident. Molia era, probabil, frustrat, după cum 
spusese, pentru că pusese întrebări și nu avusese parte de prea 
multe răspunsuri. Dacă s-ar fi împrietenit cu unul dintre membrii 
familiei lui Branick, ar fi fost un început. În ceea ce-l privea, 
Sloane nu putea să găsească niciun motiv pentru care nu l-ar fi 
luat cu el pe detectiv. Nu strica să aibă pe cineva care să fie de 
aceeași parte, iar faptul ca Molia era poliţist și purta armă nu 
strica nici el, cu atât mai mult cu cât Sloane nu avusese de ales 
și-și lăsase Coltul Defender în torpedoul mașinii închiriate. Îi 
revenea în minte imaginea depanatorului de telefoane venind 
pe palier, cu arma în mână. Imprejurările îl sileau să creadă că 
mai existau și alții cu astfel de intenţii. Și, pe lângă toate 
acestea, îl plăcea pe Tom Molia. Detectivul era ca un pantof 
vechi, cu care te simţi imediat confortabil. 

Intrară împreună în clădire, iar Molia își vântură cămașa, 
lăsând să pătrundă aerul condiţionat. Așa cum îi spusese Aileen 
Blair, un birou de securitate și un detector de metale îi 
întâmpinară în hol. Sloane spera ca ea să fi avut dreptate și în 
privinţa talentului de a trece de birocraţie. Privi spre un bărbat 
îmbrăcat în costum, din faţa lor. Paznicul aruncă o privire fugară 
asupra legitimaţiei acestuia, înainte ca omul să treacă prin faţa 
detectorului de metale. 


VP - 252 


Tom Molia își arătă insigna și declară posesia unui pistol Sig 
Sauer de nouă milimetri, după care ocoli dispozitivul, 
așteptându-l pe Sloane în partea cealaltă. Sloane se prezentă cu 
numele de Jon Blair, ca și cum asta ar fi trebuit să însemne 
ceva. Se pare că nu însemna. Paznicul, un tip cu o înfățișare de 
om cu care nu-ţi merge să faci pe nebunul, îi ceru un act de 
identitate cu fotografie și împinse spre el o mapă, deschisă la o 
coală liniată de hârtie, în care vizitatorii trebuiau să semneze la 
venire și la plecare. 

Sloane își desfăcu portofelul și-și etală în fugă permisul de 
conducere pe tejghea, fără să-l scoată din învelișul său din 
plastic: un truc din tinereţe, pe care-l folosea atunci când 
încerca să cumpere bere cu un document de identitate fals. 
Semnă cu numele lui Jon Blair în registrul vizitatorilor. 

— Ar trebui să aveți un permis. Din dispoziţia asistentul 
procurorului general al Statelor Unite, Rivers Jones. 

Paznicul culese portofelul, cercetă permisul de conducere, 
apoi își ridică privirea spre Sloane. 

— Aţi putea s-o scoateţi din portofel, vă rog? îi ceru el, 
întinzându-i-l. 

Sloane încercă să-și păstreze calmul, dar simţi că stă pe jar. 

— Sigur. 

Scoase permisul și-l ţinu în mâna întinsă, deasupra tejghelei, 
fără să zâmbească, de vreme ce nici Jon Blair nu zâmbea în 
fotografie. 

Paznicul luă permisul și-l reexamină. Apoi, privirea lui zăbovi 
pe chipul lui Sloane. După alte câteva clipe, zise: 

— Dacă sunteţi amabil, treceţi deoparte, vă rog. 

Sloane se împotrivi tentaţiei de a întreba dacă era vreo 
problemă, hotărât să se comporte ca și cum n-ar fi fost niciuna. 
Trecu deoparte, așa cum i se ceruse, iar paznicul ridică 
receptorul telefonului de pe birou, formă un număr și purtă o 
conversaţie pe care nu putea s-o audă. Își îndreptă privirea spre 
detectiv. În cazul în care acesta ar fi fost interesat de ce se 
întâmpla, n-o arăta. Avea câte un zâmbet și câte un comentariu 
pentru oricine intra în clădire, în cele mai multe cazuri despre 
cât de răcoare era înăuntru. 

Două minute mai târziu, văzu o femeie tânără venind pe 
culoar, cu câteva bibliorafturi sub braţ. Femeia lăsă jos 
bibliorafturile și întinse o mână, la fel de nerăbdătoare ca un 


VP - 253 


instructor dintr-o tabără pentru adolescenţi. 

— Domnul Blair? Eu sunt Beth Saroyan. 

În același timp, paznicul de dincolo de tejghea îi întinse lui 
Sloane permisul de conducere al lui Jon Blair și un ecuson 
plastifiat, cu numele lui și o agăţătoare pe spate. 

— Poftiţi, domnule Blair. 

Saroyan îi strânse mâna, apoi se întoarse spre Tom Molia, 
care li se alăturase. Își ceru scuze pentru faptul că nu pregătise 
un permis și pentru el, dar Molia o opri cu un zâmbet. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, fetiţo. Sunt un prieten de-al lui 
Jon. 

Luară un lift și Saroyan îi conduse de-a lungul unui hol, în care 
un paznic în uniformă stătea lângă o ușă îmbrăcată în foiţă de 
aur. Părea să fie intrarea într-un mausoleu. Fără să i se ceară, 
paznicul se ridică, descuie ușa și smulse banda galbenă a 
poliţiei de pe tocul ușii. Sloane avu senzaţia că totul fusese 
regizat, acţiunile paznicului fiind anume pentru el. Acest 
sentiment deveni mai puternic atunci când intră în birou. Era 
mai curat decât al lui, după ce trecuse Tina prin el. Pe biroul lui 
Joe Branick se reflectau luminile spoturilor îngropate în tavan. 
Cărţile de pe rafturi erau aranjate cu grijă, alături de fotografii și 
amintiri de familie. Podeaua, acoperită de covor, era curată, fără 
nicio bucăţică de hârtie pe ea. Il observă pe Tom Molia cum se 
îndreaptă spre coșul pentru gunoi și aruncă o privire, ca din 
întâmplare, în jos. Atât coșul, cât și containerul pentru reciclare 
de lângă birou erau goale. Încă o dată, Sloane și detectivul se 
aflau pe aceeași lungime de undă. Sloane practicase dreptul 
prea mulţi ani ca să mai creadă că o persoană despre care se 
spunea că plecase în grabă de la birou obișnuia să-l păstreze 
atât de curat. Cineva se ocupase de asta. 

Era doar o altă fundătură. 

e 

O JUMĂTATE DE ORĂ mai târziu, Sloane închise capacul 
ultimei cutii. În ea se aflau obiectele personale ale lui Joe 
Branick, pe care promisese că le va duce lui Aileen Blair, dar nu 
exista nimic care să-l ajute să afle numele companiilor pentru 
care lucrase Branick ori identitatea negrului înalt din amintirile 
lui. În clipa în care-și ridică privirea, un bărbat cu o alură 
țeapănă și cu trăsături fine intră în birou cu un braț întins, de 
parcă ar fi fost prieteni vechi. 


VP - 254 


— Domnul Blair? Sunt Rivers Jones, asistentul procurorului 
general al Statelor Unite. 

La auzul acestui nume, Sloane văzu cum capul detectivului 
Tom Molia se smucește într-o parte; apoi, ieși, încercând să lege 
o conversaţie cu paznicul de pe hol. 

Părul scurt, îngrijit pieptănat cu cărare, de un cenușiu mat 
prematur care părea artificial - și rar - îl făcea pe Jones să arate 
ca un birocrat sau ca un tocilar în domeniul computerelor. 

— Plăcerea este de partea mea, spuse Sloane. 

— Îmi cer scuze dacă eu și soţia dumneavoastră am început 
pe picior greșit. Speram s-o întâlnesc. Aș vrea să cred că faco 
impresie mai bună în persoană, decât la telefon. 

— Nu vă poartă nimeni ranchiună. Îi voi transmite. 

Jones se întoarse spre tânăra femeie. 

— Domnișoara Saroyan a avut grijă de dumneavoastră? 

— Desigur, vă mulţumesc. De fapt, spuse el, privind în jur prin 
birou, cred că am terminat. 

— Bine. Jones privi dincolo de el, spre Tom Molia, apoi se 
îndreptă spre pragul ușii. Nu cred că ne-am cunoscut, spuse el, 
cu mâna întinsa. 

Molia nu-i răspunse. 

Jones îl bătu pe umăr. 

Molia se întoarse. 

— Nu cred că ne-am cunoscut, repetă Jones. 

— A, ce mai faci? Molia îi strânse cu un gest neglijent mâna, 
înainte de a încerca să se întoarcă la conversaţia lui cu paznicul, 
dar Jones îl bătu din nou pe umăr. 

— Bine. Sunt asistentul procurorului general al Statelor Unite, 
Rivers Jones. Nu v-am reţinut numele. 

Detectivul chicoti, mimând stânjeneala. 

— Mi-am uitat bunele maniere, astăzi, îi spuse el paznicului, 
apoi îi aruncă o privire lui Sloane, înainte de a se întoarce spre 
Jones. Sunt Jim, spuse el, în șoaptă. 

— Poftim? replică Jones, aplecându-se în faţă. 

— Jim. Jim Plunkett, repetă Molia. 

Detectivul, originar din Oakland, tocmai i se prezentase 
asistentului procurorului general al Statelor Unite ca fiind fostul 
mijlocaș de la Oakland Raiders. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, domnule Plunkett, spuse Jones. 
Aţi fost prieten cu... 


VP - 255 


— Cu mine. Sloane făcu un pas înainte, cu ochii pe detectiv. 
Domnul Plunkett este unul dintre prietenii mei, domnule Jones. 
Se întoarse spre Jones. Spuneți-mi, cine a luat decizia de a sigila 
biroul lui Joe? 

Jones făcu un semn cu capul. 

— Aţi văzut banda de pe ușă. 

— Da, am văzut-o. Când s-a întâmplat? 

— Această decizie a fost luată de șeful de cabinet de la Casa 
Albă. 

— Șeful de cabinet? întrebă Sloane. De ce ar lua el o 
asemenea decizie? 

— Împrejurările. Apelul din acea dimineaţă, de la gardienii 
publici din Virginia de Vest, a ajuns la Biroul Serviciilor Secrete 
de la Casa Albă. Găsiseră legitimaţia de la Casa Albă a domnului 
Branick. Ofițerii de securitate care erau de serviciu în acea 
noapte l-au contactat pe șeful de cabinet acasă. El le-a spus să 
sigileze imediat biroul. Am fost de acord cu decizia lui. 

— De ce? întrebă Sloane. 

Jones păru nedumerit, iar răspunsul lui suna cam de sus. 

— Ca să ne asiguram că nicio informaţie delicată nu va fi 
compromisă sau înlăturată. Este procedura standard în situaţia 
în care o persoană se hotărăște să plece sau... ei bine... în acest 
gen de situație. 

Sloane privi în jur. 

— Așadar, n-a intrat nimeni aici de când a plecat domnul 
Branick? 

— Nimeni, confirmă Jones. De ce, există ceva anume pe care 
nu-l găsiți? 

Sloane făcu un semn de negaţie din cap. 

— Nu. Totul pare să fie în perfectă ordine. 

— Bine. Aș dori să... 

— Tot șeful de cabinet a fost cel care a ordonat ca ancheta să 
fie preluată pe plan intern de Departamentul de Justiţie? îl 
întrerupse Sloane. 

Întrebarea îl făcu pe Molia să se aplece un pic spre ei. 

Jones, de asemenea, păru prins cu garda jos. 

— Nu știu sigur cum a fost luată acea decizie. 

— Este ancheta dumneavoastră? 

— Absolut. Pentru Departamentul de Justiţie... 

— Dar nu știți cine a luat, de fapt, această decizie? 


VP - 256 


Jones se bâlbâi. 

— Nu... Nu neapărat... Este... cred că a fost o decizie tacită, 
între procurorul general și Casa Albă. De fapt, sunt câteva 
lucruri pe care sperasem să le discut cu soţia dumneavoastră, la 
un prânz, spuse el, repezindu-se. Dacă sunteţi disponibil...? 

Sloane privi spre Molia. 

— Îmi pare rău, Aileen nu mi-a spus nimic. 

— Nicio problemă. Molia intră din nou în birou, devenind brusc 
interesat. Asta cu prânzul sună bine. Mor de foame. 

Jones zâmbi. 

— Regret, domnule Plunkett. Mă refeream la domnul Blair... 
singur! 

— Orice aveţi de spus, puteţi să spuneţi în fața domnului 
Plunkett, replică Sloane. 

Jones scutură din cap. 

— Să nu mi-o luaţi în nume de rău... 

— Nu este nicio problemă, Jon, îl întrerupse Molia. Nu vreau să 
fiu a cincea roată la căruţă sau ceva de genul ăsta. Te descurci 
să ajungi cu bine acasă? 

— O mașină vă va duce oriunde veţi dori să mergeţi, îl asigură 
Jones pe Sloane. Nu va fi nicio problemă. Domnișoara Saroyan 
va eticheta cutiile și le va expedia. 

Saroyan înaintă cu un pix și o hârtie. Sloane nu avea nicio 
idee unde să trimită cutiile. 

— Va trebui să revin cu o adresă. 

Jones păru surprins. 

— Unele dintre ele vor fi depozitate. 

Saroyan îi înmână o carte de vizită. 

— Foarte bine, totul este rezolvat. Jones își puse o mână pe 
umărul lui Sloane și-l conduse în hol, apoi se opri și se întoarse 
spre detectiv. Îmi păreţi cunoscut, domnule Plunkett. Sunteţi 
sigur că nu ne-am mai întâlnit înainte? 

Molia ridică din umeri. 

— La Clubul Rotary? Mă întâlnesc cu o mulţime de oameni 
acolo. Și la bowling. Jucaţi bowling? 

Jones zâmbi. 

— Nu, mă tem că nu. Poate doar îmi amintiţi de cineva 
cunoscut. 

— Am o faţă dintr-alea, spuse Molia. 


VP - 257 


JONES VORBI ÎN TIMP CE așteptau liftul: 

— Imi cer scuze că prietenul dumneavoastră n-a putut veni cu 
noi, spuse el. N-ar fi fost o problemă, cu excepţia faptului că a 
intervenit o mică schimbare de planuri. 

— Schimbare de planuri? 

Liftul sosi. Jones îl urmă pe Sloane înăuntru și apăsă butonul 
pentru parter. 

— Cred că veţi sesiza cât de hotărâți suntem cu toţii să ne 
asigurăm că ancheta în cazul morţii domnului Branick se 
desfășoară în cel mai bun mod posibil, Jon. Făcu o pauză, ca un 
actor de comedie care se pregătește să lanseze poanta. 

Ușile se închiseră. 

— Președintele a cerut să vorbească personal cu dumneata. 


VP - 258 


55. 


Tom Molia rămase în spatele unui vehicul utilitar sport, mare 
cât un tanc, ridică receptorul telefonului de mașină, care după 
standardele moderne constituia o relicvă, formă numărul, 
apăsând pe tastatură cu degetul mare. 

Marty Banto îi răspunse pe linia lui directă după cel de-al 
doilea apel. 

— Cârtiţă? Unde ești? Franklin mă omoară căutându-te. A 
spus că ai plecat la toaletă acum câteva ore și nu te-ai mai 
întors. A crezut că ai murit pe W.C. Tocmai ne pregăteam să 
tragem la sorţi, ca să vedem cine e nenorocitul care trebuie să 
se ducă să te caute. 

— Ce bine e să fii iubit! Ai idee ce vrea Rayburn? 

— Vrea să știe unde mama naibii ești, asta vrea să știe. 

Atunci când J. Rayburn Franklin voia să știe cam pe unde este 
Tom Molia, îl întreba pe Marty Banto. Molia și Banto se 
acopereau reciproc. Franklin știa asta. Voia doar să le dea de 
știre că era cu ochii pe ei. 

— Nimic în special? 

— Nu prea obișnuiește să spună, iar eu o să plec, ca să nu-l 
mai aud înjurându-te. 

— Când pleci? 

— Acum, replică Banto, pe un ton implacabil. Plec imediat, 
Cârtiță. Și, dacă n-aş fi fost grăbit înainte, sunt al naibii de sigur 
că sunt acum, pentru că nu-mi place cum sună întrebarea asta. 

— E doar o întrebare, Banto. 

— Rahat, știu eu cum e cu întrebarea asta. Ai nevoie deo 
favoare. Uite, Cârtiţă, singura care mă călărește mai aprig decât 
Franklin este Jeannie. Trebuie să ajung acasă și să-mi petrec 
timpul cu copiii, înainte ca vara să se termine de tot. Nu e prea 
fericită că am lucrat tot weekendul. 

— Dă vina pe mine. 

— Întotdeauna dau vina pe tine. 

— Nu e de mirare că mă place atât de mult. 

— În clipa de faţă, te place cu mult mai mult decât mă place 
pe mine. 


VP - 259 


— Ştii procedura, Banto: la zece minute după ce ajungi acasă, 
fiul tău va cere voie să se ducă la un prieten acasă, să se joace 
pe calculator, iar fiica ta va vorbi la telefon. 

Trecu pe altă bandă de circulaţie. 

— Pe lângă asta, e una ușoară. 

— Ştiam eu. Lui Molia i se păru că aude ceva care semăna cu 
sunetul unei palme lovind biroul. Te cunosc ca pe o carte 
proastă. Ce sunt eu, secretara ta personală? 

— Am nevoie să faci o identificare, insistă Molia. 

Banto luă un pix. Ar fi putut să se certe, dar Molia l-ar fi 
convins în cele din urmă. Mereu o făcea. Mai degrabă făcea 
ceea ce-i ceruse. 

— Spune, îl îndemnă el, părând resemnat. 

— Îți rămân dator. 

— Dator? Mai multe șanse aș avea să câștig la loterie, decât 
să pariez că tu o să mă răsplătești vreodată. 

— Numele este Jon Blair, fără „h” la Jon. Molia îi repetă pe 
litere numele. 

— Tipul care a sunat aici ieri? 

— Același tip. 

— Care-i treaba? 

— Tocmai am petrecut o dimineaţă cu el. 

— Tipul care aștepta pe hol azi-dimineaţă? 

— Abilităţile tale deductive sunt strălucite, Marty. 

— Mda, ce-ar fi să deduci tu c-o să-ți faci singur verificarea? 

— Scuză-mă. Bine, uite, am o presimţire. Tipul susține că a 
făcut un stagiu în infanteria marină. Verifică arhivele militare și 
vezi dacă apare numele. A spus, de asemenea, că este avocat în 
Boston. Caută în evidențele Baroului din Massachusetts. 

— N-ar trebuie ca toți delincvențţii să se înregistreze? 

Molia râse. 

— Mai ușor. Soră-mea e una de-a lor. Fă o verificare în baza 
de date a Departamentului Auto și vezi dacă poţi să faci rost de 
o poză a tipului ăstuia. Și am observat un abţibild pe bara din 
spate a mașinii lui, din parcare. E închiriată, dar nu de la unii 
dintre aia mari. Verifică dacă există vreo rezervare pe numele 
de Blair. Te sun din nou peste o jumătate de oră. 

— Hristoase, Cârtiţă, altceva? Ce-ai spune să-ți fac un 
sandvici și să-ţi ţin scula în timp ce te ușurezi? 

— Un sanavici ar fi drăguţ, replică Molia. Chestia cu scula e 


VP - 260 


cam perversă. 


VP - 261 


56. 


Traversară Pennsylvania Avenue cu pas vioi, deși căldura zilei 
era înăbușitoare și umedă. Sloane transpira, iar inima îi bubuia 
ca unui condamnat care parcurgea ultimul său drum. Mintea i se 
golise. Se simţea de parcă ar fi fost măturat de un curent 
puternic, incapabil să iasă la suprafaţă, fără nicio scuză 
plauzibilă prin care să evite inevitabilul: o întâlnire cu 
președintele Robert Peak. 

Rivers Jones își continuă monologul despre Departamentul de 
Justiţie și vastele lui resurse, în timp ce parcurgeau cei cincizeci 
de metri dintre cele două clădiri, făcând analogii cu motoarele 
pe aburi în funcţiune. Sloane auzea frânturi din monologul lui, 
dar era concentrat pe o altă conversaţie, anume la cea pe care 
o avusese cu Aileen Blair. Blair spusese că soțului ei nu-i 
plăceau reuniunile politice, că era o persoană casnică. Asta 
însemna că nu ieșea sau că nu-i plăcea să iasă? Ea spusese că 
lui nu-i plăcea să părăsească Bostonul, dar, din nou, asta putea 
însemna că nu-l părăsise sau că nu-i plăcea să-l părăsească, dar 
o făcuse, oricum. Mulţi soţi făceau lucruri care nu le plăceau. 
Aileen Blair spusese că mai fusese la biroul fratelui ei înainte, 
dar nu menţionase Casa Albă. În mod sigur, Joe Branick își 
adusese familia la Casa Albă. Care om, având această 
posibilitate, n-ar face-o? lar Branick și Peak fuseseră prieteni 
încă din facultate. Peak trebuie să fi fost prezent la 
evenimentele familiei Branick. Fusese și Jon Blair acolo? S-ar fi 
zis că da. Apoi, Aileen Blair era cea mai tânără. Poate că până 
atunci, fratele ei mai în vârstă se mutase din casă. La naiba, nu 
știa ce să creadă, cu excepţia faptului că trebuia să găsească 
repede ceva. 

jones le înlesni accesul prin Poarta de Vest. Ofiţeri ai 
Serviciului Secret, în uniforme, îl verificară dacă purta arme, dar 
nu îi cerură actele; aparent, Jones aranjase totul dinainte. li 
dădu lui Sloane un ecuson primit de la ofiţerul de securitate, iar 
Sloane, îndatoritor, îl prinse de haina lui sport, în timp ce se 
îndreptau spre intrarea vizitatorilor din partea de nord a Aripii 
de Vest. Era ireal. Aripa de Vest. Sloane era pe terenul de la 


VP - 262 


Casa Albă. Îl urmă pe Jones, urcă patru trepte, spre locul în care 
doi militari din infanteria marină stăteau, nemișcaţi, sub un 
portic. Militarul din stânga pocni scurt din călcâie și deschise 
ușa. 

Jones îl conduse pe Sloane de-a lungul unui hol lambrisat, 
decorat cu un portret al lui Robert Peak și cu alte fotografii care- 
| înfățișau pe președinte întâlnindu-se cu alți conducători de 
stat. Ajunseră într-un salon care părea neoficial, împodobit cu 
câte un steag american în fiecare colț. Sloane se așeză pe o 
canapea, în timp ce Jones își anunţă prezenţa către un cârd de 
oameni care-și făcea de lucru în spatele unui birou. Apoi se 
așeză lângă Sloane, continuând conversaţia unilaterală. 

Mintea lui Sloane rămase la fel de goală; iar el nu prea mai 
avea timp s-o umple. La doar un minut după ce Jones se 
așezase, o femeie de vârstă mijlocie, într-un costum albastru 
șic, cu o broșă mare neagră, care arăta ca un gândac uriaș 
prinsă la rever, se ivi lângă ei. 

— Domnule Jones. Domnule Blair. Domnul președinte vă va 
primi acum. 

Îi conduse spre o ușă interioară și ei o urmară pe culoar. 
Bărbaţi și femei ieșeau și intrau în birouri, sunetul telefoanelor și 
al vocilor revărsându-se în hol. Apoi femeia coti la dreapta și se 
opri brusc. Bătu de trei ori, într-un anume fel, la ușă, apoi o 
împinse și intră, lăsând ușa deschisă în urma ei. 

Jones se întoarse spre Sloane și întinse mâna stângă. 

— După dumneavoastră. 

Sloane se simţi tentat să se întoarcă și s-o rupă la fugă. 
Pentru o clipă, se gândi să simuleze că-i e rău; șansele să 
vomite pe pantofii lui Jones erau considerabile, în acea clipă. 
Totuși, se îmbărbătă în fața inevitabilului și făcu un efort de 
voinţă să pășească înăuntru. 

Președintele Robert Peak stătea la un birou mare și ornat, în 
profil, ţinând telefonul între umăr și ureche. Era clar că încerca 
să scurteze conversaţia. Stătea cu faţa spre o sculptură în bronz 
înfățișând un pescar și un păstrăv curcubeu uriaș, fixat pe 
perete cu gura deschisă și capul întors. În ciuda zăpăcelii, 
Sloane socoti că încăperea era mai mică decât își imaginase. O 
zonă acoperită de un covor albastru regal, inscripţionat cu 
sigiliul prezidenţial, acoperea aproape fiecare centimetru de 
podea din lemn de esenţă tare. In zona de ședere, din fața 


VP - 263 


biroului lui Peak, erau două canapele, iar între ele se afla o 
măsuţă din marmură pentru cafea și un balansoar. Sloane nu 
putu să nu conștientizeze că istoria fusese scrisă în această 
încăpere. Işi aminti de fotografiile alb-negru ale lui John și 
Robert Kennedy, din cărțile de istorie, cu cei doi bărbaţi strânși 
unul în celălalt, având expresii grave pe chipuri, din vremea 
când s-au dat cărţile pe faţă cu rușii. Sloane se afla pe punctul 
de a da și el cărţile pe faţă, dar se hotărî să nu renunţe fără 
luptă. 

Practicarea dreptului îi învăţa pe avocaţi să accepte 
inevitabilul. Erau momente când indiferent de ce făceau sau 
spuneau nu avea cum să schimbe soarta clientului. Puteau să 
aibă dreptate și totuși să fie găsiţi vinovaţi. Puteau câștiga în 
privinţa dovezilor și totuși să aibă parte de un juriu care să 
hotărască împotriva lor. La acest gând Sloane simţi o pace 
ciudată, reconfortantă. Dacă Robert Peak îl cunoștea pe Jon Blair 
însemna că era deja terminat. Nu mai putea face nimic în 
această privinţă, acum. Să-și irosească energia îngrijorându-se, 
nu avea să schimbe finalul. Dar, dacă Peak și Blair nu se 
întâlniseră niciodată, atunci mai avea o șansă. Se spunea că 
Branick și Peak fuseseră prieteni, așa că Peak se va simţi 
confortabil vorbind cu un distins membru al familiei. Șansele lui 
aveau să cunoască o cotitură dramatică, fie spre bine, fie spre 
rău. Dacă voia să afle informaţii despre Joe Branick, nu exista o 
sursă mai bună de la care să le obțină. 

Practicarea dreptului îl mai învățase multe despre realitate și 
percepţie. Nu se suprapuneau. Era imposibil pentru oricare 
avocat, indiferent cât ar fi fost de organizat sau de capabil, să 
fie pregătit întotdeauna. Avocaţii buni erau conștienți de acest 
lucru și se concentrau, în schimb, să pară pregătiţi. Acestea 
erau tehnici de supravieţuire, în sala de tribunal: să vorbești 
doar când ţi se adresează o întrebare directă; dacă nu știai 
răspunsul la o întrebare directă, reformulai întrebarea, astfel 
încât să meargă cât mai bine cu răspunsul tău; să vorbești în 
termeni generali, mai degrabă, decât în termeni specifici; să 
obţii orice informaţie poţi, să fii mulţumit de asta, după care să 
stai jos și să ţii gura închisă. Intră și ieși. Cu cât vorbeşti mai 
puţin, cu atât ai mai puţine șanse să faci vreo greșeală. 

Peak închise telefonul, păru să-și acorde un răgaz pentru a-și 
reveni, apoi se ridică și ocoli biroul. Avea atitudinea unui om cu 


VP - 264 


dureri cronice de spate sau de genunchi, a unui fost atlet care 
plătea preţul cursei după glorie. Spre deosebire de Biroul Oval, 
el părea mai mare decât la televizor: cam de înălţimea lui 
Sloane, dar cu umeri largi, care purtaseră cu ușurință o greutate 
mai mare. Încărunţit, fără sacou, cu mânecile cămășii suflecate 
până la jumătatea antebraţelor cărnoase, Peak arăta ca un 
director executiv al uneia dintre cele cinci sute de companii care 
apăreau în clasamentul celor de la Fortune 500, gata să înfigă 
lopata în pământ la vreo ceremonie de punere a pietrei de 
temelie. Întinse o mână spre Jones. Jones, la rândul lui, se 
întoarse să i-l prezinte pe Sloane. 

— Domnule președinte, permiteţi-mi să vi-l prezint pe domnul 
Jon Blair. 

e 

PARKER MADSEN ÎNCHISE telefonul. Când aparatul nu suna, 
folosea clipele de liniște pentru a-și trage răsuflarea. Luptase în 
mai multe bătălii decât își putea aminti: își împinsese corpul 
dincolo de oboseala fizică și psihică, în junglele înăbușitoare din 
Vietnam și America de Sud, în nisipurile insuportabile din 
Orientul Mijlociu; după ce bătălia se încheia, nu putea să 
doarmă, nu putea să se odihnească. Încărcat de adrenalină, 
relua misiunea la nesfârșit, iarăși și iarăși, disecând-o, stabilind 
cum ar fi putut ajunge la un rezultat mai bun sau cum trebuia 
să-și dozeze efortul mai bine. Adora să vadă cât mai repede 
lucrurile mergând conform planului, planul lui, perfect regizat, 
fiecare bărbat mișcându-se, făcând exact ceea ce i se ordonase, 
fără întrebări sau ezitări. Această plăcere era mai mare decât 
cea sexuală, dar nimic nu se compara cu plăcerea pe care o 
simţea în luptă. Chiar după ce avansase, Madsen nu-și părăsise 
oamenii: nu-i lăsase niciodată să intre în luptă fără el, nu stătuse 
niciodată într-un cort să privească monitoarele computerelor, în 
timp ce oamenii lui își riscau viața pe teren. Soldat de la 
început, Madsen rămăsese soldat. Dumnezeule, adora asta! 

Dar acum era obosit. Alberto Castañeda, președintele 
Mexicului, nu respectase planul. Nenorocitul făcuse abateri 
grave, așa cum erau înclinați mexicanii să procedeze. Asta 
explica de ce ţara lor, atât de mare și cu resurse atât de bogate, 
despre care Henry Kissinger spusese odinioară că are cel mai 
mare potenţial de a influenţa politica lumii, va rămâne 
întotdeauna un jucător insignifiant. Conducătorii ei erau al naibii 


VP - 265 


de dezorganizaţi și de iresponsabili. Petrecuseră luni întregi 
întâlnindu-se în locuri clandestine ca să împiedice scurgerea de 
informaţii despre negocieri; ultimul lucru de care aveau nevoie 
era să calce pe coadă OPEC-ul și pe arabi, fără o alternativă 
viabilă; și ce face președintele mexican? Apare la o conferință 
de presă în Mexico City și anunţă o încercare de acord între 
Mexic și Statele Unite, pentru creșterea producţiei de petrol a 
Mexicului și a vânzărilor corespunzătoare spre Statele Unite. 
Presa cerea acum detalii. 

După șocul inițial cauzat de gafa lui Castañeda, Aripa de Vest 
s-a regrupat, a ridicat podurile și s-a făcut ghem. Madsen i-a dat 
ordine stricte secretarului de presă de la Casa Albă, să nu se 
ofere nicio confirmare a declaraţiei lui Castañeda; Casa Albă nu 
va avea niciun comentariu de făcut în mod oficial. Întâi, trebuiau 
să afle exact ce spusese Castañeda, dar și ce nu spusese. 
Incercările de a lua legătura cu el telefonic nu avuseseră succes. 
Orice ar fi spus Castañeda, Madsen se temea că era prematur. 
Negociatorul șef al Mexicului, Miguel lbarân, insinuase că 
Mexicul era pregătit să accepte ultima ofertă a Statelor Unite, 
ceea ce grăbise summitul sud-american, deși nu existase nicio 
confirmare. Nu era atât de simplu. Să fii de acord să-i ajuţi pe 
mexicani pentru creșterea producţiei de petrol și, realmente, să 
fii capabil s-o faci în mod profitabil erau două lucruri complet 
diferite. Nu era ca Orientul Mijlociu, care vomita petrol prin orice 
gaură făcută în pământ. Madsen propovăduia precauţia, dar 
Robert Peak, mai degrabă îngrijorat de faptul că mexicanul 
intrase în luminile reflectoarelor, în timp ce el avea nevoie 
disperată de puţină atenţie, deoarece cota lui de încredere 
scăzuse dramatic în sondaje, îi complicase viaţa intenţionând să 
se adreseze naţiunii într-o seară. Acest lucru nu făcuse decât să 
înfierbânte și mai mult mass-media. 

Madsen își întinse gâtul și-l simţi cum pocnește. Picioarele îl 
dureau, având nevoie de exerciţiu, iar urechea îi era roșie și 
dureroasă, de la apelurile telefonice în avalanșă: un politician 
sau un birocrat după altul. Era ceea ce detesta la Washington; 
nevoia ca fiecare decizie să fie gândită, regândită și gândită din 
nou. Cu toţii aveau câte un interes. Cu toţii aveau câte o 
recomandare politică de făcut. Nu era de mirare că nu duceau 
nimic până la capăt. Erau prea mulți intermediari, prea mulţi „T” 
pentru care să se tragă liniuţe și prea mulţi „I” cărora să li se 


VP - 266 


pună punctul, nu puteai să faci niciun rahat fără să ai autorizaţie 
prezidenţială ca să te ștergi la fund. 

Asta avea să se schimbe. Madsen avea să fie acel comandant 
suprem cum nu cunoscuse Washingtonul niciodată. Va lua 
decizii. Deciziile lui vor dăinui. 

În timp ce aștepta o ciornă a discursului președintelui în faţa 
naţiunii, Madsen luă unul dintre ziarele de pe birou. Teancul 
rămăsese neatins. Trecu în revistă titlurile și paragrafele pe care 
subalternii lui le subliniaseră. După douăzeci de minute care 
trecură repede, ridică ultimul ziar, Boston G/obe. Titlul pe două 
coloane îi atrase atenţia imediat. 


Familia Branick va angaja un detectiv particular 


Schiță un zâmbet superior. N-au decât. N-au decât să-și 
cheltuiască banii. Poate că atunci vor fi satisfăcuţi. Ancheta lor 
nu va avea niciun rezultat și vor fi forţaţi să-și retragă criticile la 
adresa Departamentului de Justiţie. Moartea era un alt lucru 
care-i separa pe civili de soldaţi. Soldaţii înțelegeau că moartea 
este întotdeauna o posibilitate. Unii trăiau și alţii mureau. Unii 
mureau în slujba ţării lor, apărând principiile pe baza cărora 
fusese întemeiată. Alţii mureau de bătrânețe. Dar mureau. Le 
venea timpul. Soldaţii ajunseseră să accepte moartea ca pe o 
parte a naturii. Civilii n-o făceau niciodată. Jeleau ani întregi 
după soți, soţii, părinţi și copii decedați, înălţau altare pentru cei 
care se duseseră înaintea lor, se rugau la ei pentru îndrumare și 
sfaturi. Atunci când murise Olivia, Madsen își acordase patruzeci 
și opt de ore în care să pună lucrurile în ordine și să meargă mai 
departe. Avusese nevoie doar de treizeci și șase. 

Citi articolul de sub titlu. Conferinţa de presă avusese loc la 
Boston, în fața casei familiei. Articolul raporta puţine lucruri de 
substanţă. Madsen fu pe punctul de a-l lăsa deoparte, când 
privirea îi căzu pe fotografia care-l însoțea: o femeie stătea la 
microfon, înconjurată de zeci de oameni. Semăna cu o întâlnire 
a nenorociţilor ălora de Kennedy. Titlul o identifica în persoana 
lui Aileen Branick-Blair, cea care încerca să se răzbune pe Rivers 
Jones. Madsen zâmbi larg. Jones se arătase ușurat când aflase 
că Blair se întorcea la Boston și-l trimitea pe soțul ei să elibereze 
biroul lui Joe Branick. Madsen se uită la ceas. Probabil că Jon 
Blair se întâlnea cu Peak chiar în acel moment. După aceea, 
totul va lua sfârșit. Membrii familiei nu vor mai dori să sape în 


VP - 267 


curtea cu oase pe care Madsen o crease pentru ei. 

Privi din nou fotografia. Familia lui Joe Branick o înconjurase 
pe Blair ca un grup evanghelic al învierii, tot clanul irlandez 
catolic fiind prezent într-un spectacol de susţinere, începând cu 
bărbatul aflat imediat lângă ea. Soţul ei. 

Jon Blair. 

e 

PEAK ÎL PRIVI PE SLOANE cu nişte ochi melancolici de un 
albastru cenușiu, cu un zâmbet măsurat, care devenise celebru 
în timpul campaniei electorale și pe care satiricii Washingtonului 
îl exploatau acum în benzile desenate cu subiecte politice. În 
acei ochi nu citea nici recunoaşterea, nici nedumerirea. 

— Jon. E o plăcere. Mi-aș fi dorit să ne cunoaștem în alte 
circumstante. 

Sloane se simți de parcă o mie de gorile i s-ar fi dat jos de pe 
spate și de pe umeri. 

— Domnule președinte, rosti el, strângând mâna lui Peak. Vă 
mulțumesc pentru că v-aţi făcut timp să mă primiţi. Nu pot 
decât să-mi imaginez cât de încărcat este programul 
dumneavoastră. Sper că nu voi abuza prea mult de timpul 
dumneavoastră. 

— Spune-mi Robert, te rog, și nu te scuza. A fost ideea mea, 
până la urmă. Imi pare rău că Aileen n-a putut să ajungă aici. N- 
am văzut-o de ceva timp. 

— Va fi dezamăgită, răspunse Sloane. Își întoarse privirea 
spre Jones. N-am știut... 

— Înţeleg. Am vrut să discut direct cu dumneata, zise Peak. Își 
întoarse privirea spre Jones. Mulţumesc, Rivers. 

Jones se întoarse spre Sloane și-i strânse mâna, formal. 

— Vă va aștepta o mașină la Poarta de Vest. Veţi fi condus 
acolo. li înmână lui Sloane o carte de vizită. Vă rog, nu ezitaţi să 
mă sunaţi la orice oră, pentru orice problemă. 

Sloane luă cartea de vizită. 

— Aţi fost extrem de ospitalier, domnule Jones. Sunt foarte 
bucuros pentru că am avut ocazia să vă cunosc pe 
dumneavoastră și munca dificilă pe care o desfășuraţi. Voi 
comunica toate acestea, în mod sigur, și restului familiei. 

Chipul lui Jones străluci ca al unui copil care primește un 
compliment în fața clasei; asistentul procurorului general îi 
strânse umărul și ieși pe ușa lângă care aștepta femeia cu 


VP - 268 


bijuteria ca un gândac. Ușa se închise în urma ei. 

Peak îl îndrumă pe Sloane spre una dintre canapelele cu 
dungi albastre și bej. El se așeză pe balansoar și-și turnă un 
pahar de apă dintr-o carafă de pe masa din marmură. 

— Trebuie să beau opt pahare pe zi, pentru tratamentul 
tiroidei. Folosesc toaleta mai mult decât telefonul. Ridică 
recipientul spre Sloane. 

Sloane făcu un semn de încuviinţare. 

— Vă rog. 

Paharul i-ar fi servit ca un punct de sprijin: ceva care să-i ţină 
mâinile ocupate și să-l ajute să tragă de timp, în cazul în care ar 
fi avut nevoie. 

— Ce mai face Barbara? întrebă Peak, de parcă i-ar fi ghicit 
gândurile. 

Sloane luă paharul și sorbi. Ştia din articolele din ziare că 
numele soției lui Joe Branick era Katherine. Branick avea două 
fiice. Peak n-ar aminti-o pe una în defavoarea celeilalte. Printr- 
un proces logic de eliminare, deduse ca întrebarea lui Peak se 
referea la mama lui Branick, dar nu putea risca să se înșele. 

— Destul de bine în condiţiile date. Îndură greu. Era ultimul 
lucru la care ne-am fi așteptat. î 

Pieptul lui Peak se ridică brusc și începu să freamăte. Işi 
scoase batista din buzunarul de la spate și-și tamponă ochii, 
care se umpluseră deodată de lacrimi. Emoţia lui părea să fi 
venit de nicăieri. Sloane nu se așteptase la așa ceva. 

— Îmi pare rău. Peak așteptă o clipă, cât să-și recapete 
sângele rece. În afară de Sherri, dumneata ești prima persoană 
cu care am avut ocazia să vorbesc despre asta de când i-am 
transmis vestea lui Katherine. Cred că m-a copleșit. 

— Înţeleg, spuse Sloane. În ciuda izbucnirii emoţionale, nu 
putea să simtă profunzimea durerii lui Robert Peak. In clipa în 
care încercase, avusese senzaţia că alunecă asemenea unei 
pietre pe un trup aflat în apă, trecând mai departe. 

— Eu și Joe ne știm de patruzeci de ani. Am impresia că nu 
mai departe de ieri eram la Georgetown. Aveam ambiţii atât de 
mari! Amintirea îl făcu să zâmbească și își drese vocea. Am 
vorbit despre asta, știi? Am vorbit despre asta, stând în acest 
birou. Prima dată când ne-am întâlnit aici, am băut ceva și am 
toastat pentru ambiţii și vise împlinite. Peak expiră. Nu-mi vine 
să cred că s-a dus. Mă trezesc în fiecare dimineaţă și am 


VP - 269 


senzația că a fost doar un vis urât, că n-a fost ceva adevărat. 
Apoi, văd o poveste în ziar sau mă întorc să-l întreb ceva la o 
întâlnire a personalului, dar el nu este acolo. Scutură din cap. 
Mă bazam foarte mult pe el. Aveam atâta încredere în sfaturile 
lui! 

Sloane încuviinţă în tăcere. 

Peak continuă: 

— O cunosc pe Katherine cam de când îl cunosc pe Joe. Știi că 
am fost cavaler de onoare la nunta lor? 

— Da, spuse Sloane. 

— Cel mai greu a fost să vorbesc cu micul Joe, să-i văd 
durerea. Erau atât de apropiaţi. Le invidiam relaţia. Dumnezeu 
știe că-mi iubesc fiicele, dar... ei bine, atunci când Joe m-a rugat 
să fiu nașul micului Joe... am fost mândru. 

— Aţi fost un bun prieten, domnule președinte. Știu că și Joe 
simțea același lucru. 

Peak scutură din cap. 

— Spune-mi Robert, te rog, îl invită el din nou. Nu sunt 
convins de asta. Dacă aș fi fost un prieten bun, poate că asta nu 
s-ar fi întâmplat. 

Ușa camerei se deschise. Femeia cu broșa aceea criminală 
intră, purtând în braţe o tavă cu sandviciuri și fructe. O lăsă pe 
masă. 

— Rivers a spus că aveai planuri pentru prânz. M-am gândit 
că poate ţi-e foame, spuse Peak. 

Sloane făcu un semn de încuviinţare cu capul. 

— Nicio problemă, dar vă mulțumesc. 

Se lăsă o scurtă pauză. Peak își frecă bărbia cu palma, apoi se 
aplecă în faţă, trecând la afaceri. 

— Am vrut să vorbesc cu dumneata, Jon. Mă tem că ancheta a 
scos la iveală unele informații neliniștitoare. 

Sloane își puse paharul cu apă pe masă, își încrucișă 
picioarele și-și așeză mâinile în poală. 

— Neliniștitoare? 

Peak se ridică, se îndreptă spre birou de unde luă un dosar pe 
care i-l întinse lui Sloane, privindu-l în timp ce îl deschidea. 

— A fost găsit în servieta lui Joe. 

Sloane scoase o scrisoare olografă, într-un înveliș din plastic. 
Era o probă. Scrisoarea detalia cât de mult își iubise Joe Branick 
soţia și familia, și cum nu voise niciodată să-i facă să sufere. 


VP - 270 


Divaga, fără ţintă, uneori furios, alteori confuz: cuvintele unui 
om aflat pe muchie de cuţit. O femeie era implicată. Sloane citi 
scrisoarea cu atenţie, apoi o reciti, memorând totul, în 
eventualitatea în care ar fi trebuit să discute despre așa ceva cu 
Aileen Blair. Pe urmă, o puse înapoi în învelișul din plastic. Era 
unul dintre momentele acelea când trebuia să spună ceva, să-și 
exprime șocul. Își urmă instinctele. 

— Nu știu ce să spun, rosti el, după o pauză. 

Peak împinse în spate balansoarul. 

— Îmi pare rău că sunt eu cel care-ţi dezvăluie asta, Jon, dar 
este unul dintre motivele pentru care am vrut să ne întâlnim. N- 
am vrut ca familia să afle asta de la altcineva. Am ordonat ca 
biroul lui Joe să fie sigilat și am cerut să fie mutate multe dintre 
documentele personale ale lui Joe. 

— Aceasta a fost decizia dumneavoastră? 

— Am avut o bănuială de genul ăsta, zise Peak, arătând spre 
scrisoare. 

Sloane își ridică privirea spre el. 

— Aţi bănuit asta? 

— Eram la curent cu faptul că Joe avea o aventură, Jon. Peak 
se așeză din nou și se aplecă în faţă, rezemându-și coatele pe 
genunchi, cu mâinile strânse. Dura de ceva vreme. Joe a fost 
discret, dar nu voi minţi și nu voi spune că n-am știut. Katherine, 
după cum știi, nu era înnebunită după Washington și după toate 
problemele publice. Joe, de obicei, era singur. Am discutat cu el 
despre asta o dată, dar a spus că nu e treaba mea și i-am 
respectat dorinţa. A fost prietenul meu, nu fiul meu. Nu eu eram 
în măsură să-l judec. 

Sloane continua să privească în ochii lui Robert Peak, dar tot 
nu era capabil să treacă de ei, să resimtă ce gândea 
președintele. În ciuda gravităţii momentului și a faptului că 
lacrimile lui Peak păruseră să curgă de la sine, Sloane nu putea 
să-i resimtă angoasa sau tulburarea interioară. Îl asemăna pe 
Peak lui Dan Rather“, la pupitrul de știri de la CBS: inexpresiv și 
lipsit de emoție. 

— Voi fi sincer. La început, eram preocupat de modul în care 
acest lucru s-ar putea reflecta asupra administraţiei mele. Eram 
îngrijorat de posibilitatea unui scandal. Peak scutură din cap. 


$1 Daniel Irvin Rather, jr., unul dintre cei mai longevivi prezentatori ai știrilor de seară 
de la canalul de televiziune american CBS (n.tr.). 


VP - 271 


Eram orb. 

Evenimentele cunoscuseră o întorsătură neașteptată, ca un 
martor surpriză la un proces. Era imposibil să fii complet 
pregătit pentru răspuns. Cheia era să obţină cât de multe 
informaţii, fără să pară alarmat. 

— Cine e femeia? întrebă Sloane. 

— Locuiește în McLean, spuse Peak. Niciunul dintre noi nu e 
scutit de vina de a-și dori lucruri pe care nu poate să le aibă. Pot 
doar să-mi imaginez durerea și nedumerirea pe care trebuie să 
le fi simţit Joe, atunci când și-a dat seama de greșeala lui, ca să 
nu mai vorbesc despre vinovăţie. 

— A vorbit cineva cu ea? 

Peak scutură din cap, cu o expresie gravă. 

— Nu încă. Își trecu o mână după ceafă. E o problemă 
delicată, Jon. Dacă Departamentul de Justiţie începe s-o 
pistoneze, ea o să-și ia un avocat, ceea ce înseamnă că vom 
avea parte de circul naibii. Nu mă mai simt preocupat să-mi 
apăr pielea. Sunt prea furios, al naibii de furios ca să mă mai 
intereseze. Dar nu doresc să se întâmple una ca asta familiei 
tale, familiei lui Joe. Nu vreau ca presa să-l ia la șuturi ca pe o 
minge de fotbal, mai ales după ce Katherine și copiii au trecut 
prin atâtea. Vreau să-și amintească de soţul și de tatăl pe care l- 
au iubit și l-au respectat. Se lăsă pe spate, gânditor. In ultimele 
câteva zile, m-am gândit mult la John F. Kennedy jr. și la 
momentul surprins de mii de camere, când și-a vârât mâna pe 
sub steag ca să atingă sicriul tatălui său. M-am gândit la ceea ce 
a trebuit să suporte în următorii treizeci de ani. N-a fost destul 
că și-a pierdut tatăl? Peak își folosi batista, ștergându-și câteva 
lacrimi rătăcite în colţurile ochilor. 

În mintea lui Sloane se iscă un vârtej de întrebări, dar știu că 
sărise calul, că era timpul s-o lase baltă și să-și facă o ieșire 
graţioasă, înainte să comită vreo greșeală. Ştia asta din instinct. 
Din experienţă. Dar se pomeni insistând, deoarece vocea lui 
Aileen Branick-Blair continua să-l îndemne să nu creadă. 

„Lasă-mă să-ţi spun ceva, înainte de a începe și de a pierde 
amândoi timpul. Fratele meu nu s-a sinucis”. 

Sloane o credea. 

— Pot să vă întreb cum de știți toate acestea? Dacă n-a vorbit 
nimeni cu femeia, de unde au apărut aceste informaţii? 

Peak își suflă nasul în batistă și-și șterse buza de sus, apoi mai 


VP - 272 


luă o gură de apă. 

— Joe a fost aici în noaptea în care a murit. Am vorbit aproape 
o jumătate de oră, în apartamentul meu de la Casa Albă. A fost 
tot ceea ce am putut să-i ofer, aveam o cină de stat la care 
trebuia să particip. Peak își umplu din nou paharul și luă o 
înghiţitură. Am încercat să-l fac să rămână, dar... Joe era agitat 
și supărat, Jon. Nu era în apele lui. Totuși, n-am bănuit 
niciodată... Joe nu era tipul de bărbat care să... 

Vocea lui Peak se pierdu. După o clipă, venindu-și în fire, 
spuse: 

— Am încercat să-l calmez. Am încercat să-l fac să bea o 
cafea, să-și limpezească mintea și să-și petreacă noaptea la 
Casa Albă. Nici n-a vrut să audă. 

— A spus de unde venea? 

Peak își ridică privirea spre tavan, de parcă întrebarea ar fi 
fost, cumva, nepotrivită. 

— De unde venea? 

— Curiozitatea familiei. Am înţeles că a părăsit biroul în jurul 
orei trei și jumătate, în acea după-amiază, dar nimeni n-a mai 
auzit nimic despre el. 

Peak făcu un semn cu capul spre dosar. Sloane îl deschise, 
înăuntru era o listă cu numere de telefon. 

— Joe m-a sunat dintr-un bar din Georgetown, de pe celularul 
lui. Am cerut să fie extrase înregistrările convorbirilor lui din 
acea zi. Sloane deschise dosarul și cercetă înregistrările. 
Observă un număr care se repeta, probabil al acelei femei. Peak 
își drese vocea, schimbându-și din nou înfățișarea. Se pare că a 
fost și la ea acasă. Arătă spre pagini. Acele înregistrări au fost 
cerute de Departamentul de Justiţie, Jon. Dacă ei le vor obţine, 
le vor urmări, ceea ce înseamnă că presa va face un bâlci pe 
tema asta. 

Sloane puse jurnalul înregistrărilor în dosar. Știu că 
următoarea întrebare era cum fusese obţinută înregistrarea 
apelurilor telefonice, dar asta nu-l interesa. 

— Unde s-a dus? Când v-aţi despărțit, în seara aceea, a spus 
unde se ducea? 

Peak ridică mâinile. 

— A spus că se duce acasă. Asta este partea cea mai grea. A 
spus că se duce acasă, să pună lucrurile în ordine. Nu știu unde 
s-a dus. Presupun că s-a dus în McLean. Dacă aș fi știut că avea 


VP - 273 


un pistol... Joe nu purta niciodată pistol; niciodată, de când îl 
cunosc, n-a purtat pistol. Peak își masă din nou ceafa și-și 
întinse mușchii în timp ce vorbea. Regret să-ţi dau asemenea 
vești, Jon, regret foarte mult. 

— Sunt convins că a fost foarte greu pentru dumneavoastră. 
Vă sunt recunoscător pentru sinceritate. Familia, de asemenea. 
Asta dă un răspuns multor întrebări. 

Numai că nu era deloc așa. Vocea din capul lui urla acum, 
cerându-i să plece, dar el insistă. 

— Cum va fi rezolvată toată povestea? 

— Departamentul de Justiţie va ţine o conferinţă de presă mai 
târziu, în această după-amiază. Voiam să obţin acordul familiei, 
spuse Peak. 

— Acordul? 

Peak luă un alt document de pe biroul lui și i-l întinse. Era o 
declaraţie pregătită, inofensivă. Aveau să sterilizeze problema 
autopsiei, la fel cum sterilizaseră biroul lui Joe. Departamentul 
de Justiţie avea să ajungă la concluzia că Joe Branick își luase 
singur viaţa. 

Legistul a concluzionat că urmele de praf de pușcă de pe 
mâinile decedatului și de pe tâmplă sunt compatibile cu o 
rană autoprovocată. 


— Este concludent, spuse Peak. Restul este... ei bine, lipsit de 
importanţă. Se aplecă în față. Departamentul de Justiție va 
raporta că n-a găsit nicio probă care să certifice că ar fi fost 
ceva necurat. Nu va face nicio referire la alcool sau la alte 
lucruri irelevante pentru cauza morţii. Autopsia va fi limitată la 
fapte, la compatibilitatea dintre arsurile de praf de pușcă și de 
armă, dovedind o rană  autoprovocată. După anunț, 
Departamentul de Justiţie va închide ancheta și dosarul. 

Sloane puse declaraţia în dosar, alături de celelalte 
documente. Totul era primenit și curat, la fel ca biroul lui Joe 
Branick. Era genul de informaţie pe care o familie n-ar fi vrut s-o 
facă publică, determinându-i pe membrii ei să plece în liniște, 
iar Departamentul de Justiţie i-ar fi ajutat să iasă pe ușă. 

Tom Molia era pe punctul de a avea parte de un alt prânz 
prost. 

Chiar dacă tot ce-i spusese Robert Peak nu era nimic altceva 
decât o minciună bine pusă la punct pentru a obliga familia să 


VP - 274 


pună capăt investigaţiei morţii lui Joe Branick, Sloane nu se 
putea gândi la nicio modalitate de combatere. Raportul 
autopsiei se va limita la cauza morții, biroul fusese curățat, iar 
Peak lăsase să se înţeleagă că înregistrările telefonice și biletul 
de sinucidere vor fi distruse. Singurul martor ar fi fost o damă de 
companie, cu prea puţină credibilitate, dar un adevărat arsenal 
nuclear, capabil să arunce din casele lor confortabile o mulţime 
de oameni proeminenţi, dacă Sloane ar fi putut, vreodată, să 
dea de urma ei. În acest moment, nu-i știa nici măcar numele. 
Peak nu i-l menţionase și nu putea să-l întrebe fără să dea de 
bănuit. El... 

Înregistrările telefonice! 

Işi cobori privirea spre dosar. Avea numărul ei de telefon. 

Ușa biroului se deschise. Peak se întoarse s-o privească pe 
femeia cu broșa. 

— Imi pare rău, domnule președinte. Aveţi întâlnirea de 
cabinet. 

Peak se uită la ceas, se ridică și o conduse pe femeie înapoi la 
ușă. 

— Te rog, spune-le că sunt pe drum. 

Sloane deschise dosarul și scoase repede foaia cu numerele 
de telefon. Se întreba dacă era în stare să o memoreze. În mod 
normal, ar fi putut, dar în cazul de față, nu era prea încrezător 
că ar fi reușit. Nu putea să-și asume riscul. Cu ochii la Peak, 
îndoi foaia și o strecură cu grijă în buzunarul din interior al 
hainei. O simţi ca pe o nicovala din plumb. 

Peak se întoarse. 

— Imi pare rău, Jon. 

Sloane își scoase cu un gest nepăsător mâna din buzunarul 
hainei și se ridică. 

— Ințeleg. Aţi fost mai mult decât generos cu timpul 
dumneavoastră, vă mulțumesc. Îi înmână dosarul lui Peak. 

Colţul unei foi ieșea în afară. 

Peak deschise dosarul. 

Inima lui Sloane se opri pentru o clipă. Întinse mâna. 

— Vă mulțumesc, domnule președinte, pentru tot. 

Peak aranjă paginile, părând să le cerceteze în grabă, apoi 
închise dosarul și-l așeză pe birou. Il conduse pe Sloane spre 
ieșire, strângându-i mâna. 

— Intenţionez să-i organizez înmormântarea lui Joe. 


VP - 275 


— Familia va aprecia asta, răspunse el. 

Alarma lui interioară îi striga întruna: „Taci și pleacă. Nu mai 
pune alte întrebări”. 

Dar asta era șansa lui, poate ultima lui șansă. Nu putea s-o 
lase să-i scape. 

„Nu. leși afară. E timpul să pleci”. 

— Era să uit. Încercăm să dăm de unele persoane, prieteni și 
colegi de-ai lui Joe. Căutam prin lucrurile lui și, ei bine, am vrea 
să luăm legătura cu cât mai mulţi oameni. 

— Cum pot să vă ajut? 

— Îi căutăm pe colegii lui de serviciu. Katherine a spus că Joe 
avea o cunoștință, un bărbat negru cu care a lucrat. 

Peak clipi, o fisură aproape imperceptibilă în structura 
personajului pe care-l jucase pe parcursul întâlnirii. Părea că s-a 
blocat. 

— Un bărbat negru... îmi pare rău... 

— Din câte se pare, era greu să nu-l remarci: înalt, musculos. 
Katherine și-a amintit cum arăta, dar nu i-a reţinut numele. 
Crede că el și Joe au lucrat împreună, acum ceva timp și susține 
că au luat legătura recent. 

Peak își trecu o mână peste buze, dar Sloane n-ar fi putut 
spune dacă era un semn de recunoaștere sau de îngrijorare. 

— Ştii despre ce era vorba? 

— Nu. 

Avea o bănuială și se hotărî să meargă în acea direcţie. 

— Katherine mi-a spus că au lucrat pentru dumneavoastră. 
Știu că se presupune că n-ar fi trebuit să cunoaștem anumite 
lucruri, dar... 

Peak încuviinţă. 

— E în regulă... Cred că știu la cine s-ar fi putut referi 
Katherine, deși asta înseamnă o întoarcere în timp, cu mulţi ani 
în urmă... vreo treizeci. 

— L-aţi cunoscut? 

— Dacă e cel la care cred eu că se referă. Numele lui e 
Charles Jenkins. 

Bingo. Sloane avea un nume. 

— Charles Jenkins, repetă el. 

— Da, dar Katherine se poate înșela. 

— Se poate înșela? 

— Cu privire la faptul că ei doi ar fi luat recent legătura. 


VP - 276 


— Adevărat? De ce spuneți asta? întrebă Sloane, 
dezumflându-se brusc. 

— Pentru că Charles Jenkins a lucrat pentru mine. Se întâmpla 
pe la începutul anilor șaptezeci, în Mexico City. La scurt timp 
după ce și-a început activitatea, am observat la el un 
comportament ciudat. Au apărut unele probleme. 

— Probleme? 

— Charles Jenkins era un veteran din Vietnam, Jon... și, ei 
bine, s-au întâmplat multe lucruri acolo, de care nu suntem prea 
mândri. Se pare că a trecut prin unele experienţe care au avut 
un mare impact emoţional asupra lui. A devenit instabil psihic și 
a început să nu mai distingă realitatea de ceea ce trăise în 
timpul războiului. Au început să planeze asupra lui... 

— Înţeleg. Știţi cumva ce s-a întâmplat cu el? 

— În cele din urmă, i s-a permis să părăsească agenţia. 

— Unde s-a dus? 

— Nu știu exact, dar am auzit, cu câţiva ani în urmă, că ar fi 
murit. Sunt surprins că Joe n-a fi știut asta și că n-a anunţțat-o și 
pe Katherine. 

Ușa în dreptul căreia stătea Sloane se deschise brusc, 
aproape lovindu-l. În spatele ei, șeful de cabinet al Casei Albe, 
Parker Madsen, își făcu apariţia. 


VP - 277 


57. 


TOM MOLIA CONFIRMĂ cina pentru ora șase seara fix, îi 
promise lui Maggie că nu va întârzia și-și mâzgăli câteva cuvinte 
pe palmă, ca să-și amintească să mai cumpere vreo patru litri 
de lapte. 

— Lapte, bine... 

— Și o pâine. 

— O pâine, repetă el, notându-și „pâine” în palmă. Am reţinut. 
Bine, pa... 

— Și poate o să vrei să iei și câţiva cartofi. 

— Roșii. 

— Cartofi. 

Schimbase P în T®. 

— Cartofi, da. 

— Și o mașină nouă. 

— O mașină, da... 

— La revedere, spuse Maggie, închizând prima, așa cum 
proceda de fiecare dată când își dădea seama că el vrea să 
scurteze convorbirea. 

Molia închise telefonul, după care-l sună imediat pe Marty 
Banto, pe linia directă. 

— Era și timpul, în mama mă-sii. 

— Frumoasă gură ai, Banto! Îţi săruţi copiii cu gura aia? 

— Ce, te-ai uitat la Clanul Soprano, în timp ce eu am așteptat 
aici o jumătate de oră? 

— Nu-ţi pune izmenele în cui; o să pleci în două minute. 

— Nicio graba. 

Molia râse. 

— Lasă-mă să ghicesc. Matthew petrece noaptea la un 
prieten, iar Emily și Jeannie s-au dus la cumpărături. 

— Să te ia naiba, ripostă Banto. Ai vorbit cu Maggie. Matthew 
își petrece noaptea la voi și Jeannie a chemat-o pe Maggie să 
meargă cu ele. 

— Sunt un geniu, Banto. Voiam să vorbesc cu tine despre 
faptul că Jeannie nu poartă sutien. 


62 în limba engleză, tomatoes înseamnă rosn. iar potatoes, cartofi (n.tr.). 
VP - 278 


— AȘ vrea eu. Fac cumpărături pentru Emily. 

— Emily? E doar un copil. 

— Are treisprezece ani, Cârtiţă. 

— La naiba. Când trece timpul, Banto? 

— Nu știu, Cârtiţă. Sunt prea ocupat să te şterg la fund, ca să- 
mi dau seama. 

— Ce mai face Franklin? 

— Învie morţii. Lazăr tocmai a trecut pe lângă biroul meu. 

— Cum arăta? 

— Mai bine decât o să arăţi tu, dacă nu-l suni și nu-l împaci. 

— O să-i treacă. In adâncul sufletului, mă iubește. 

— Cel puţin, ai pe cineva. 

— Maggie face friptură de vită înăbușită. Vino la cină. Cred că 
ăia de la Orioles® o să fie la televizor. O să poţi petrece ceva 
timp ca lumea cu familia ta. 

Banto râse. 

— Eşti o mare jigodie. 

— Mâncam la șase fix. Să nu întârzii. O știi pe Maggie. Nici în 
iad nu găsești vreo furie ca soția mea, când i se arde friptura. la 
zi, ce ai pentru mine? 

— Registrele serviciilor militare au în evidenţă un John Blair. 

— Nu mai spune. Prin urmare, nu sunt un geniu. 

— Cu excepţia faptului că ace/ John Blair are prenumele scris 
cu „h” și a murit în Primul Război Mondial. 

— Probabil că nu e același tip, spuse Molia. 

— Doar dacă Franklin nu l-a înviat și pe el din morţi, ceea ce 
nu cred. 

— Mai ai și altceva? 

— Nu am eu de fiecare dată? Baroul Statului Massachusetts 
are o înregistrare cu numele Blair, dar este vorba despre Aileen 
Branick Blair, cu un soţ numit Jonathan, fără „h”. 

— Bingo. 

— Dar el nu are licenţă de practicare a dreptului. 

— Nu? 

— Nu. Și am scos o fotografie de la serviciul de circulație din 
Massachusetts. E luată de aproape, înfiorător de aproape, dar i- 
am aruncat o privire când stătea în hol azi-dimineaţă, peste 
capul gras al lui Baldy și aș spune că nu e el. Nu umblam după 


6 The Baltimore Orioles, echipă din Divizia de Est a campionatului american de 
baseball (n.tr.). 


VP - 279 


potcoave de cai morți, nu? 

— Nu, nu umblăm. 

— Prin urmare, asta ar fi una. În conformitate cu contractul de 
închiriere din torpedoul mașinii din parcare, mașina a fost 
închiriată unui individ pe nume David Sloane. 

— Ai intrat în mașină? 

— Hei, mă cam grăbesc. În afară de asta, e închiriată. Ce s-ar 
putea întâmpla? Să piardă garanţia. Și, din moment ce a plătit 
cu bani gheață, presupun că își poate permite. 

— Cine plătește cu bani gheaţă pentru o mașină închiriată? 

— Cineva care nu vrea să utilizeze cărţile de credit. Devine și 
mai interesant, Cârtiță. Tipul are într-un pachet un Colt 
patruzeci și cinci și mai multă muniţie decât un jefuitor de 
bancă. Am făcut o verificare și nu există nicio armă înregistrată 
pe numele lui Sloane. 

— Ceva antecedente penale? 

— Nimic în D.C. sau în California. Pe plan naţional, o să fie 
nevoie de ceva timp, dar prietenul meu de la FBI a promis că... 

— California? De ce l-ai căutat în California? 

— Pentru că am făcut o căutare în baza de date a celor de la 
circulaţie și acest David Sloane este dintr-un loc numit Pacifica. 
Se pare că asta ar fi pe Coastă, aproape de San Francisco. E un 
bulangiu de-al tău din California, Cârtiţă. 

— Banto, retrag toate lucrurile rele pe care le-am spus despre 
tine. 

— Nu pot fi nici pe jumătate la fel de rele ca alea pe care le 
gândesc eu despre tine. 

— Ne vedem la șase. Și pune un lacăt pe sutienul ăla nou. Mai 
sunt pe-afară puști cum eram noi la vârsta lor. 

— Nu sunt îngrijorat. Eu și cu Emily avem o înțelegere. Nu se 
întâlnește cu nimeni până când nu se căsătorește. 


VP - 280 


58. 


Parker Madsen intră în Biroul Oval, cu un ziar împăturit sub 
brat. 

— Domnule președinte, îmi cer scuze dacă vă deranjez. Deși 
vorbea cu Peak, atenţia lui era îndreptată spre Sloane, care 
simţi că situaţia se înrăutățește, rapid. 

— Știu, Parker. Vin acum. 

— Domnule... 

— Tocmai terminam, Parker. Jon, ţi-l prezint pe Parker 
Madsen, șeful meu de cabinet de la Casa Albă. 

Sloane strânse mâna lui Madsen și simţi un val brusc de 
energie, ca și cum ar fi înfipt o furculiţă într-o priză. Se luptă cu 
pornirea de a-și retrage mâna. Beculețul clipi, urmat de bubuitul 
tunetului. Sloane se zbătu să nu se scufunde în întuneric, 
înfigându-și călcâiele în pământ simțind că aluneca rapid, cu 
picioarele înainte. Se concentră asupra ochilor lui Madsen: 
întunecați, sfere fără viaţă, fără pupile sau iris. 

Peak deschise ușa. 

Sloane își retrase mâna. Scufundarea se opri. 

leşi pe hol, forțându-se să nu se uite la Madsen. Femeia în 
albastru aștepta, răbdătoare. 

— Sheila, te rog, asigură-te că domnul Blair va fi condus la 
mașina de protocol și dus oriunde dorește. 

Madsen interveni din nou. 

— Domnule președinte... 

— Vin imediat, Parker. 

Peak apucă mâna lui Sloane. 

— Mi-aș fi dorit să ne fi întâlnit în împrejurări mai fericite, Jon. 

— Poate altă dată, spuse Sloane ameţit. Atras ca de o forţă 
invizibilă, ca o constrângere, îl privi din nou pe Madsen. 
Semnalul clipi din nou, de această dată aducând cu el numai 
întuneric. Sloane se scutură, alungând viziunea, zâmbi palid și o 
urmă pe femeie de-a lungul culoarului, simțindu-se de parcă ar 
fi avut o funie legată în jurul taliei, convins că avea să fie smucit 
și tras înapoi dintr-o clipă în alta. Trecu de Salonul Roosevelt, 
aproape plin, după care o urmă pe femeie afară. Traversară 


VP - 281 


porțiunea asfaltată spre Poarta de Vest. Tensiunea din funie 
devenea tot mai puternică pe măsură ce înainta, dar își impuse 
un mers lejer, în ritmul femeii care mergea pe tocuri înalte. La 
poartă, îi mulțumi. Apoi, ieși, nu înainte de a privi peste umăr. 

Nu venea nimeni. 

e 

PEAK SE ÎNTOARSE în birou și închise ușa. Se îndreptă fără 
grabă spre tava de pe masă și-și luă un sandvici cu pui și salată. 

Madsen deschise ziarul și se apropie. 

— Domnule președinte... 

Peak își ridică mâna și înconjură biroul, îndreptându-se spre 
ușile din sticlă care dădeau spre grădina cu trandafiri. Rămase 
acolo, mâncându-și sandviciul, de parcă ar fi admirat grădina. 
După ce mai luă o înghiţitură, vorbi. 

— Vrei să-mi explici, rosti el, cu vocea egală și calmă, cum 
poate să treacă cineva de cel mai bun dispozitiv de securitate 
din lume și să pătrundă în Biroul Oval al președintelui Statelor 
Unite, Parker? Peak se întoarse. Sunt conștient că nu era Jon 
Blair. Am bănuit că nu era. Era puţin cam prea tânăr ca să fie 
soţul lui Aileen, și niciunul din ei nu avea cum să știe de Charles 
Jenkins. Prin urmare, domnule general, ceea ce vreau să știu 
este: cine e și cum naiba a reușit să intre aici? 

— Nu sunt sigur, domnule președinte. 

— Ei bine, ar fi de preferat să fii sigur, domnule general, 
pentru că vreau să știu totul despre el. Vreau să-i știu numele, 
să aflu cum l-a cunoscut pe Joe, cum de este implicat în asta și 
de ce este interesat de Charles Jenkins. Vreau să știu unde 
locuiește, cu cine a vorbit și cum de a devenit Jon Blair. Peak se 
întoarse. Vreau să știu istoria familiei lui, ce mănâncă, ce bea, 
când doarme și când mama dracului se pișă. Am fost clar, 
domnule general? 

Madsen încuviință. 

— Mă voi ocupa de asta. 

— Serios? Pentru că încep să-mi pierd încrederea în abilitatea 
dumitale de a te ocupa de anumite probleme. Asta trebuia să fie 
închisă bine-mersi. Astea au fost cuvintele dumitale, nu-i așa? 

— Afacerea e sub control, domnule președinte. Ancheta se 
apropie de sfârșit. Ce dă pe-afară se retează. 

— Ei bine, lasă-mă să-ţi spun ceva, domnule general: ceva 
foarte mare care a dat pe-afară tocmai a ieșit din biroul meu. Ai 


VP - 282 


grijă să fie retezat. Peak inspiră, azvârli ce mai rămăsese din 
sandvici în coșul de gunoi și deschise ușa. Și... Parker? 

Madsen pornise spre ușa din partea cealaltă a încăperii. Se 
întoarse. 

— Domnule? 

— Omul ăsta a afirmat că Joe Branick și Charles Jenkins au 
stat de vorbă de curând. Tocmai i-am spus că Charles Jenkins 
este mort. Ai de gând să faci din mine un mincinos, la fel cum ai 
făcut să par un fraier? 


VP - 283 


59. 


SLOANE IEȘI DIN mașină, un Lincoln Town Car negru, și 
traversă parcarea secţiei de poliţie din Charles Town. Căldura 
după-amiezii se ridica din pavaj în fuioare fantomatice, ca în 
savana africană; era atât de cald, încât era dureros să tragi aer 
în piept. Işi atârnă haina pe umăr, având lista numerelor de 
telefon în buzunar. Migrena nu apăruse, deși se simţea de parcă 
ar fi avut deja dureri de cap. Membrele îi erau slăbite și-i era 
greață. Întâlnirea cu Parker Madsen îl vlăguise, mai mult decât o 
făcuse oricare altă experienţă prin care trecuse. Mâna dreaptă 
continua să-l furnice și nu putea să scape de imaginea ochilor 
întunecaţi și lipsiţi de viaţă. Îi stăruiau în minte, ca un lucru 
malefic și păgân. 

Sloane se gândi să intre în clădire și să-și scoată masca în 
fața detectivului Tom Molia. Niciunul din ei nu era ceea ce 
afirma că este, iar Sloane avea o impresie bună despre detectiv; 
lui Tom Molia i se spusese să-și închidă dosarul și să-și vadă de 
drum. Mulţi s-ar fi grăbit să înșface invitaţia. La naiba, de ce nu? 
Detectivul nu-l cunoștea pe Joe Branick de pe stradă și, atunci 
când anchetai o crimă, iar ceilalți nu voiau să-ţi bagi nasul pe 
acolo, aceasta aducea, probabil, mult mai multe mai probleme 
decât ar fi meritat. Era clar că detectivul nu renunţase la dosar. 
De fapt, făcea lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă, ceea ce 
reprezenta singura explicaţie a faptului că îi dăduse un nume 
fals lui Rivers Jones. Știa asta. 

Și, dacă se înșela... ce avea de pierdut? 

Robert Peak ori minţea, ori nu știa că Charles Jenkins era în 
viață. El sau o fantomă foarte mare intrase în biroul doctoriţei 
Brenda Knight și furase dosarul lui Sloane. Habar n-avea de 
partea cui putea să fie Charles Jenkins. Din câte știa, Jenkins era 
cel care-l ucisese pe Joe Branick, iar acum voia să-l ucidă și pe 
el, cu toate că nu credea că o va face. Adevărul era că nu prea 
avea de ales. Trebuia, fie să-l găsească, fie să se lase găsit de 
Jenkins, și i se părea că avea mai multe șanse de reușită dacă 
se baza pe resursele poliţiei, pe care detectivul i le-ar fi putut 
oferi. 


VP - 284 


Privi prin parcare, dar nu văzu Chevy-ul verde al acestuia. Se 
gândi să se cazeze la alt hotel și să-l sune pe detectiv de acolo. 
Ajungând la automobilul închiriat, descuie portiera, o deschise și 
se aplecă, vrând să intre. Surprins, sări înapoi, dezechilibrându- 
se gata să cadă. 

— Te-am avertizat, Jon. Trebuie să lași aerul să iasă puţin, la 
ora asta a zilei. Altfel, o să-ţi arzi fundul. 

Tom Molia stătea pe locul pasagerului, cu Coltul de 
calibrul .45 în poală. Pete de transpiraţie cenușii îi pătau gulerul 
și mânecile cămășii, pe care și le suflecase deasupra coatelor. 
Arăta de parcă ar fi stat într-o saună cu hainele pe el. 

— Ce naiba cauţi aici? 

— Așteptam să stăm de vorbă. Molia părea necăjit. Am recurs 
la stratagema asta pentru a te împiedica să pleci înainte de a 
bea cafeaua aia împreună. Cred că am pierdut două kile în 
ultimele douăzeci de minute. Am ajuns să mă gândesc la toate 
astea mai bine. Mereu îţi iei un pistol și muniţie de rezervă când 
călătorești, Jon? Molia îi aruncă o privire care-i dădea de înţeles 
că ar putea să înceteze mascarada. E împotriva legii să deţii o 
armă fără permis și am îndoieli serioase că-mi vei arăta unul. 
Cred că este la fel de ilegal ca practicarea avocaturii fără licenţă 
în statul Massachusetts, ceea ce n-ar fi o problemă prea mare, 
din moment ce locuiești în California. Ridică fotografia de pe 
permisul de conducere al lui Jon Blair. Nu e rău. Al naibii de 
asemănător, de fapt, dar nu se potrivește. Vrăjeala nu ţine. 

— Ce vrei? 

— Vreau să ies naibii mai repede din cuptorul ăsta, până să 
sune soneria care să mă anunţe că sunt gata copt, asta e tot ce 
vreau. Hai odată! Incep să mă topesc. 


VP - 285 


60. 


Lanham, 
Maryland 


Şoferul de taxi îl lăsă în fața unei porţi din fontă, cu 
ornamente. Charles Jenkins scoase bucata de hârtie din 
buzunar, tastă numerele codului de la intrare și auzi motorul 
gemând, în timp ce porţile zăngăniră, despărțindu-se la unison 
și dispărând în spatele unui zid din piatră. Merse pe alee, pe 
lângă o peluză verde și o livadă mică de meri, pe care și-o 
amintea ca fiind mai mică. Mere din soiul Braebum, foarte 
coapte, erau împrăștiate pe gazonul care se întindea până la 
casa de tip spaniol mediteraneean, cu acoperișul din ţigle 
portocalii. Cârcei de bougainvillea acopereau pereţii de un 
albastru-închis și de culoarea lavandei, de care nu-și amintea 
deloc. Ramurile unei sălcii plângătoare fluturau precum cozile 
unei fete mergând prin vânt. Vântul se întețea, iar Jenkins mirosi 
apropierea unei furtuni, deși nu se compara cu cele de pe insula 
Camano, unde cerul se transforma într-un gri funebru, iar ploaia 
venea ca o ceaţă densă. Furtunile de pe Coasta de Est băteau 
altfel, mai repede și mai puternic. Cerul era senin, dar 
întunericul se contura la orizont și părea că-și face repede drum 
înspre el. 

Mobilul sună în buzunar. 

— Unde ești? întrebă el. 

— Sunt încă blocată în trafic, îi răspunse Alex. Poate în 
douăzeci și cinci de minute ajung. Furtuna o să înrăutăţească 
totul, spuse Alex. Vin spre tine. 

— Pot s-o văd deja. 

— Ai trecut cu bine de poartă? 

— Mă apropii de ușa de la intrare. Arată tot ca o garnizoană 
spaniolă, spuse el, urmând o cărare de cărămizi spre ușa 
principală, o bucată de lemn nefinisat, împodobită cu inele din 
alamă și cu zăvoare mari, pătrate. Tastă un al doilea set de 
numere. Cam multe măsuri de securitate pentru un profesor 
universitar. 


VP - 286 


— L-ai cunoscut pe tata. Nu era niciodată nepregătit. 

— Ai de gând să locuiești aici? o întrebă el, în timp ce tunetul 
se auzea ca un huruit, în depărtare. 

— Din salariul de la guvern? Nu mi-aş putea permite nici 
taxele pentru proprietate. 

— Mă bucur să aud că guvernul nu și-a schimbat modul în 
care-și plătește angajaţii. 

— Pe lângă asta, e prea mare pentru mine. M-aș pierde acolo. 

— Ce-o să faci cu ea? O s-o vinzi? 

— Ești interesat? 

Deschise ușa și păși într-un foaier cu tavanul boltit și construit 
din bârne groase din lemn, care dădea spre un antreu cu gresie 
spaniolă. O scară de la etajul superior ducea undeva spre 
subsol. Singurul lucru nefamiliar era mirosul rânced. Mereu își 
amintise minunata mireasmă de mirodenii puse la fiert. 

— Având în vedere împrejurările, mă declar interesat. Îmi faci 
o propunere? 

— Un milion de dolari, bani gheaţă. 

— Un milion e puţin pentru un asemenea loc. 

— Nu chiar, în condiţiile actuale. O să fie un pic cam rustic 
diseară. Am oprit utilităţile după ce a murit tata. Nu există nici 
electricitate, nici căldură, pentru moment. 

— De-abia acum începi să vorbești despre un cămin. 

Jenkins intră într-o sufragerie mare plină de covoare. Lăsă 
servieta, în care se afla și dosarul lui, la picioarele scărilor. Un 
șemineu din piatră de râu se întindea de-a lungul peretelui 
nordic, din podea până în tavan. 

— Vreo veste de la prietenul nostru? 

— Nu, dar am niște noutăţi despre tatuaj, care-ţi vor face 
părul măciucă. 

Jenkins auzi un lătrat de câine, undeva în cartier. Deveni 
melancolic. 

— Cadavrul pe care detectivul Gordon îl ţine la morgă, în San 
Francisco, aparţine lui Andrew Fick. Din dosarele de serviciu, am 
aflat că a fost militar din infanteria ușoară, cunoscut pentru 
trofeele pe care le lua de la vietnamezii uciși, dar nu vei găsi 
aceste informaţii în dosarul lui oficial. 

Jenkins se îndreptă spre ușile de sticlă glisante, le descuie și 
păși afară pe o verandă cu o balustradă din fier forjat. În faţa 
ochilor avea o panoramă impresionantă, un canion cu tufișuri 


VP - 287 


pitice. 

— Lasă-mă să ghicesc. Dosarul lui oficial spune că a fost un 
băiat din cor, doar un GI Joe“, cocoșându-se în junglă. 

— Te-ai prins. 

— Cu ce se ocupa de fapt? 

— In principal, cu diverse misiuni sub acoperire, din 
Cambodgia până în Laos. 

— Forţele speciale? 

— Puțin probabil. 

— N-a fost lăsat la vatră în mod onorabil, concluzionă Jenkins. 

— AȘ pune pariu că nu, dar nu știu sigur. Dosarul se termină, 
pur și simplu. L-am obţinut prin intermediul unui prieten de-al 
meu de la Pentagon, care a tras câteva sfori. Mi-a răspuns 
sunându-mă de la un telefon public, vrând să știe în ce rahat m- 
am băgat și supărându-se că l-am implicat și pe el. 

— Sună promiţător. Știa ceva? 

— Mi-a spus că tatuajul se potrivește descrierii unui grup care 
era cunoscut în Vietnam sub numele de Talon Force, deși a 
afirmat că nu voi găsi nimic oficial care să confirme asta, 
referindu-se inclusiv la el. 

Jenkins nu avea nevoie de nimeni care să-i confirme că 
asemenea forțe existaseră. Le văzuse el însuși. Erau forțe atât 
de misterioase, încât nu purtau niciun element de identificare, 
nici măcar plăcuţe, ca pentru câini. Uniformele erau fără nume, 
epoleţi, nu aveau nici etichetele producătorului la gulere. Nu 
aveau asupra lor ţigări sau gumă de mestecat, se hrăneau doar 
cu mâncarea din ţara în care acționau, își ascundeau mirosurile: 
nimic care să-i identifice ca soldaţi americani. Trăiau în 
anonimat și tot așa mureau. Dacă erau doborâţi peste graniţă, 
iar camarazii lor nu puteau să care după ei cadavrele, armata nu 
le solicita. Jenkins mersese într-o dimineaţă printr-un sat ars 
până la temelii, majoritatea ţăranilor murind în incendiu. 
Bărbaţii fuseseră împușcați în cap, ca la o execuţie; unora li se 
dăduse posibilitatea să fugă ca niște căprioare speriate care 
încercau să se salveze. Cadavrele lor fuseseră găsite la diferite 
distanţe de sat, indicând faptul că, oricine i-ar fi împușcat, 
considerase că este fairplay să le acorde tot mai mult și mai 
mult timp, înainte să-i împuște. Femeile și tinerele fete fuseseră 


5 Nume sub care sunt cunoscuţi, în limbajul popular, militarii de rând, GI fiind 
acronimul de la Govemment Issue (n.tr.). 


VP - 288 


târâte în tufișuri și violate, apoi li se tăiaseră gâturile. Fuseseră 
împușcați până și câinii și porcii. 

Aceștia nu erau bărbaţi. Unii i-ar fi numit animale, dar Jenkins 
n-ar fi vrut să denigreze un animal printr-o asemenea 
comparaţie. Animalele nu ucideau pentru a se distra. Era o 
slăbiciune pur umană. Acei bărbaţi nu avuseseră nici conștiință, 
nici morală, nici discernământ, nimic care să-i ajute să 
deosebească răul de bine. Și, cel mai înspăimântător lucru 
dintre toate, erau excepţional de bine antrenați. 

— Acest grup nu există, spuse Alex. Aparent, n-au existat și 
nici nu vor mai exista. 

— La fel ca și Frontul pentru Eliberare Mexican, replică el. 


VP - 289 


61. 


LOCALUL LUI MERLE ARĂTA foarte tradiţional, o cafenea tipică 
pentru un orășel, cu numele și adresa întipărite cu alb pe o 
marchiză maronie și pe două ferestre vopsite, dând spre stradă. 
Înăuntru, șase clienţi stăteau pe taburete, în faţa unei tejghele 
înalte care forma o potcoavă în jurul unui grătar cu acoperiș. 
Două femei de vârstă mijlocie, îmbrăcate în uniforme de 
culoarea marchizei, îi serveau ca și cum ar fi fost din familie, în 
propria bucătărie. Alţi șase clienţi stăteau în separeuri de-a 
lungul ferestrei, bând cafea și pălăvrăgind, fără să aibă vreo 
grijă pe lume. Asta, până în clipa în care Tom Molia intră. Se 
ridicară cu toţii în picioare ca să-l salute, întâmpinându-l de 
parcă ar fi fost primarul. 

— Vii des aici? se interesă Sloane, intrând într-un separeu din 
spate. 

Molia zâmbi. 

— Nu ţi-am spus că va fi drăguţ și răcoare? Trase de cămașă, 
făcându-și vânt cu ea, în timp ce lua loc în separeu. E mai bine, 
nu? 

Una din femeile din spatele grătarului, de vârstă mijlocie, cu 
bucle întunecate și creţe, prinse de-o parte și de cealaltă a feței 
cu două clame care păreau pe punctul de a se desface dintr-o 
clipă în alta, își făcu apariţia în spatele lui Molia și-l strânse de 
umăr. 

— Ce pot să-ţi aduc, dragule? 

— Doar ceai, dragostea mea. l-o prezentă lui Sloane. Ea e 
Merle. 

— Buna, frumosule. De unde Dumnezeu te-a mai scos Cârtiţă? 
Araţi mult mai bine decât Banto. 

— Hei, eu arăt mult mai bine decât Banto, protestă Molia. 

Merle se sprijini de umărul lui Molia, dar îi zâmbea lui Sloane. 

— Mda, dar tu ești luat. El nu poartă verighetă. 

— Ești tare, constată Molia. Eu n-am observat. 

Merle îi împinse umărul în joacă și i se adresă lui Sloane: 

— Spune, dulceaţă, ce pot să-ţi aduc? 

— Un ceai, spuse Sloane. 


VP - 290 


Merle puse două căni din porțelan pe masă, după care aduse 
de la tejghea un ibric cu apă fierbinte ca să le umple și le lăsă 
două plicuri de Earl Grey. 

Molia puse pliculețul de ceai în cană, lăsându-l să plutească 
până când apa fierbinte aproape că se înnegri. 

— Cred că-i place de tine. Asta este problema mea, David. Și 
mie îmi place de tine. Doar că nu știu cine ești, ceea ce 
întotdeauna mă face să mă enervez. 

— Sunt Jim Plunkett. 

Molia zâmbi. 

— Mulţam pentru ajutorul dat acolo. 

— Nu e un tip cam demodat? 

— La naiba, eu sunt un pic demodat. Am petrecut multe 
duminici furișându-mă în ColiseumS5, ca să-l văd pe Jim Plunkett 
jucând. El a readus mândria din „Mânarie și Echilibru”$$. Molia 
ridică din umeri. Mereu aleg câte un sportiv. E primul lucru care- 
mi vine în minte. Nu mă așteptam să fii californian. Dacă m-aș fi 
așteptat, poate c-aș fi ales pe altcineva. 

Sloane zâmbi. Se gândi la Joe Branick și la cartonul lui cu 
Larry Bird. Deși nu-l întâlnise niciodată, Sloane avea senzația că 
și Joe Branick l-ar fi plăcut pe detectivul Tom Molia. 

— Îți place sportul, domnule detectiv? 

— Soţia mea spune că, dacă e o minge la mijloc, eu trebuie 
ori să mă uit, ori să joc. Baschet mai degrabă decât fotbal, dar 
baseballul... ei, asta e pasiunea mea. Plunkett a fost prima 
persoană la care m-am gândit fără ezitare și, atunci când cineva 
te întreabă cum te cheamă, nu poţi să eziţi. 

— Ţi-a plăcut Larry Bird”? 

Detectivul își sorbi ceaiul. 

— Bird? Era bun. Un alb încet. Eu sunt un alb încet*. Dă-mi-l 
pe Tracy McGrady“ pentru un dunk”. Imi place să visez. Se lăsă 
pe spate. Așadar, spune-mi, de ce un avocat din San Francisco 


6 Oakland Coliseum sau McAfee Coliseum, arena din Oakland, California, unde au loc 
partide de baseball și de fotbal american (n.tr.). 

66 „Pride and Poise”, deviza echipei de fotbal american Oakland Raiders (n.tr.). 

67 Unul dintre cei mai celebri jucători albi din baschetul profesionist american, 
legitimat între anii 1979-1992 la o singură echipă, Boston Celtics (n.tr.). 

6 Aluzie la expresia folosită de împătimiţii baschetului din SUA, conform căreia 
jucătorii albi sunt înceţi, iar cei negri, rapizi (n.tr.). 

5% Tracy Lamar McGrady jr., cunoscut și sub porecla de T-Mac, jucător în liga 
americană de baschet profesionist, la echipele Toronto Raptors, Orlando Magic și, în 
prezent, Houston Rockets (n.tr.). 


VP - 291 


ar fi interesat de o sinucidere din Virginia de Vest, David. Ești un 
prieten de familie? 

— Poţi să spui și așa. 

— investigație particulară? 

— Nu. Dar spune-mi, de ce un detectiv din Charles Town ar fi 
atât de interesat de un caz, în condiţiile în care i s-a cerut să-l 
închidă. Nu aveţi nicio altă crimă pe acolo, prin Virginia de Vest? 

— Vorbești ca șeful meu. Molia așeză cana pe masă. Alt lucru 
pe care n-o să-l înţeleg niciodată: să bei o băutură fierbinte, ca 
să te răcorești. Ridică din umeri. Bine, David, iată povestea 
mea. Consider-o o dovadă de bună-credinţă. Eram gata să 
accept ca Joe Branick și-a tras un glonţ în cap, deși măruntaiele 
mele mi-au spus contrariul de la început, și lasă-mă să 
menţionez că am un stomac de oţel. Dacă mă deranjează 
înseamnă că e ceva în neregulă. Înţelegi? 

— Înţeleg. 

— Așadar, viaţa mea ar fi fost mult mai ușoară dacă aș fi 
închis dosarul și aș fi mers mai departe. Aș fi fost acasă acum, 
relaxându-mă împreună cu soţia și cu copiii, bucurându-mă de 
vară. Cu excepția faptului că, ajungând la locul faptei, îi găsesc 
pe gardienii publici pretinzând jurisdicţia și nu găsesc nici picior 
sau fir de păr de-al tânărului polițist care anunţase în ultimul 
apel că se îndreaptă spre un cadavru dintr-un parc federal. 
Molia făcu o pauză, ca și cum ar fi vrut să-și sublinieze spusele. 

— Crezi că l-a omorât cineva, că n-a fost un accident, traduse 
Sloane. 

— Să spunem doar că nu mă simțeam împăcat, și asta înainte 
să mă întorc la secţie și să primesc un telefon de la un măgar 
pompos pe nume Rivers Jones, care folosește cuvinte ca 
„anchetă”, pentru ceea ce ni se spusese c-ar fi o simplă 
sinucidere, nimic mai mult. Ei bine, n-oi fi eu cel mai strălucitor 
bec din cameră, dar o lumină s-a aprins în capul meu tulbure și, 
după cum poate ţi-ai dat seama până acum, sunt subtil - ca 
poliesterul într-un club de ţară - așa că-l întreb pe Jones de ce 
anchetează o simplă sinucidere. Următorul lucru pe care-l știu 
este că se supăra pe mine și trece peste capul meu, iar eu mă 
aleg cu fundul ronţăit de șeful meu. Mă trezesc scos dintr-un caz 
de care nu mă atinsesem, cazul fiind închis înainte de a începe. 


79 Slam-dunk, procedeu spectaculos din baschet, prin care mingea este aruncată cu 
putere în coș de deasupra inelului, printr-o detentă impresionantă (n.tr.). 


VP - 292 


Totul, pentru o sinucidere. Se trase în spate și-și arcui 
sprâncenele. Probabil am moștenit chestia asta, pentru că 
bătrânul meu era la fel. Cu excepţia soţiei mele - și Dumnezeu e 
martor că și-a câștigat dreptul ăsta - nu-mi place să-mi spună 
nimeni ce să fac și cum să fac. Poate că l-aș fi lăsat baltă până 
la urma. 

— Până când polițistul a fost găsit în râu. 

Molia încuviință. 

— Până când polițistul a fost găsit în râu. Au înscenat un 
accident. Și s-au descurcat tare bine. Rostise cuvintele de parcă 
l-ar fi durut maxilarele din cauza lor. Avea o soție și un nou- 
născut, și toată viața înainte. Cineva i-a răpit toate astea. Nu pot 
să mă împac cu așa ceva. Ințelegi? 

Lui Sloane îi zbură gândul la Melda. 

— Da, domnule detectiv. Înţeleg. 


VP - 293 


62. 


PARKER MADSEN MÂZGĂLI o altă însemnare pe marginea 
documentului și citi propoziţia ca să vadă cum sună. Mușchii 
feței îi săpaseră umbre adânci de-a lungul maxilarului, ochii 
transformându-i-se în două puncte negre din cauza concentrării. 
li spusese secretarei să noteze apelurile telefonice și să-i 
anuleze toate întâlnirile de după-amiază, apoi se îngropase în 
biroul lui, lucrând pentru a preda documentul până la ora șase. 
In acea după-amiază, Robert Peak, împotriva sfatului lui Parker 
Madsen, urma să apară la postul naţional de televiziune și să se 
adreseze națiunii, pentru a vorbi despre planul său de a reduce 
drastic dependenţa faţă de petrolul din Orientul Mijlociu. 
Termenul era cel de „petrol non-religios”, deși nu se regăsea în 
discurs, ca să nu-i jignească pe musulmani. Discursul, schiţat în 
grabă de o echipă de redactori de discursuri a președintelui, era 
îndrăzneţ și încrezător. Robert Peak îi va invita în mod politicos 
pe arabi să se ducă la mama naibii, cu tot cu petrolul lor. Îi va 
spune electoratului american că politica Statelor Unite în 
Orientul Mijlociu nu va mai fi influenţată de amenințarea 
naţionalizării sau a creșterii preţului pentru barilul de petrol. 
America nu se va mai prosterna în faţa regimurilor militare, care 
cu o mână cereau ajutor extern, iar cu cealaltă înjunghiau pe la 
spate Statele Unite. America nu va mai accepta dictatura 
șeicilor și a regilor cu conturi de miliarde de dolari în bănci, iar 
familiile americane nu-și vor mai trimite fiii să moară în deșert. 
Dolarii din impozite vor fi direcţionaţi spre întărirea siguranței 
naţionale. 

Robert Peak sfida Congresul să-i refuze voturile de care avea 
nevoie pentru aprobarea pactului. 

Totul era bun și frumos. De fapt, lui însuși nu i-ar fi plăcut 
nimic mai mult decât să fie primul care să le spună arabilor să 
se înece în petrolul lor, dar mai exista un amănunt sâcâitor: 
Peak și mexicanii mai aveau totuși de semnat o înţelegere. 
Castañeda făcea presiuni în acest sens. Voia o întâlnire la vârf la 
Washington, preferabil mai devreme decât mai târziu, numai că 
lui Madsen nu-i convenea mersul lucrurilor. 


VP - 294 


În timp ce se uita peste discurs, Madsen continuă să 
primească rapoarte despre bărbatul care venise la Casa Albă și 
nu fu prea surprins să afle că era vorba despre David Sloane. 
Mașina îl lăsase pe Sloane în fața secției de poliție din Charles 
Town, iar Sloane plecase de acolo la bordul unei mașini, având 
un pasager pe locul din dreapta. Acum stăteau amândoi într-un 
separeu la un restaurant, angrenaţi în ceea ce părea a fi o 
conversaţie interesantă. Sloane era o anomalie: implicarea lui în 
această problemă era complet misterioasă, la fel cum era și 
trecutul lui. Părea să se fi materializat din neant. Nu avea nici 
soție, nici copil, nici măcar o rudă. Madsen se întreba dacă nu 
cumva era un strigoi. Un bărbat fără nicio legătură de familie 
era o persoană cu care cu greu puteai să negociezi. Și asta era, 
de fapt, problema. Fără familie, Sloane nu avea nicio slăbiciune 
adevărată, nimic pe care să nu vrea să-l sacrifice. 

Dar și asta avea să se schimbe. 

Oamenii lui Madsen găsiseră călcâiul lui Ahile și în cazul lui 
Sloane. Fiecare bărbat avea cel puţin unul. 

Exeter își ridică privirea din fotoliul său plușat, cu o secundă 
înainte să se audă un ciocănit în ușă. Madsen nu se deranjă să 
lase pixul roșu din mână. Ştia cine este. 

— Intră. 

Rivers Jones intră, pășind de parcă ar fi târât după el o bilă 
grea legată cu lanț. 

— |lmi pare rău să vă deranjez... 

— N-am timp pentru scuze, domnule Jones. 

— Cred că veţi considera asta ca fiind importantă. 

Jones cel spilcuit părea cam șifonat: gulerul de la cămașă 
descheiat, cravata lipsă. Faţa îi era ofilită, ca un aluat uitat în 
soare. Jones îl privea pe Madsen cu ochii injectaţi de sânge, iar 
generalul detectă mirosul persistent de alcool. Stresul apăsa pe 
unii ca hainele ude, lăsându-i învinși și secaţi. Madsen nu era 
unul dintre ei. Îl savura, se hrănea din el, de parcă ar fi băut 
adrenalină pură. Nu era ceva care să poată fi predat sau învăţat. 
Era ceva genetic. Văzuse bărbaţi în luptă, adăpostindu-se și 
chircindu-se la zgomotul unei mașini explodând, în timp ce alţii, 
la fel de bine antrenați, puteau să fie prinși în mijlocul unui 
schimb de focuri, arborând un rânjet de mâncători de rahat. 

— Știu cine a venit la birou și știu cum îi putem găsi, anunţă 
Jones. 


VP - 295 


Madsen puse pixul jos și se lăsă pe spătarul scaunului. 

Jones luă o gură de aer, adunându-se ca un condamnat care- 
și ţinea ultimul lui discurs, implorând iertarea în faţa 
guvernatorului. 

— Am vorbit cu paznicul din vechea clădire de birouri a 
Executivului. A spus că omul a semnat în registru cu numele Jon 
Blair. Avea un permis de conducere, ceea ce înseamnă că a fost 
aici cu știrea familiei. 

— Ai spus că l-ai identificat, replică Madsen, simțind cum își 
pierde răbdarea. 

— Nu pe el. Pe tipul care îl însoțea. Paznicul a spus că avea o 
insignă. E detectiv de poliţie în Charles Town, numele lui e Tom 
Molia. Am avut o dispută cu el, atunci când le-am retras dosarul. 
E un ticălos arogant. Nu știu sigur cine e Jon Blair, dar se pare că 
lucrează mână-n mână cu detectivul acesta. Îi voi suna pe 
superiorii lui și-i voi târî fundul încoace, mâine. 

Madsen nu spuse nimic. 

— Și mai este ceva. Patologul care a făcut autopsia lui Joe 
Branick a sunat și a anunţat că, din câte se pare, s-a încercat 
ceva asupra cadavrului. Jones își introduse degetul în gură, 
arătând spre bolta palatină, întrerupându-și discursul. O gaură 
în cerul gurii. Spune că arată de parcă cineva ar fi încercat să 
facă, pe ascuns, o prelevare pentru o biopsie. Probabil, legistul 
districtului e autorul. O să-l închid și pe el. 

— Se pare că nu, comentă Madsen. 

Jones își drese vocea. : 

— Deja am sunat și am vorbit cu el, domnule general. li voi 
ridica licența. Mâine, îi voi suna personal pe superiorii 
detectivului Molia și voi da de capătul afacerii ăsteia. Dacă 
lucrează la acest caz, va fi ultimul caz la care va lucra vreodată. 
Îi voi lua insigna. 

Madsen se ridică, cu timpul și răbdarea la limită. 

— Mulţumesc, domnule Jones. Oricum, ai fost eliberat de orice 
viitoare muncă la acest dosar. 

— Domnule general, vă asigur că mă voi ocupa de... 

— Ai făcut o greșeală, domnule Jones. Nu tolerez și nici nu 
scuz greșelile. Te-am avertizat de acest lucru încă de la început. 
În profesia mea nu este loc pentru greșeli. Eşti liber. Dacă vei 
mai da telefoane în continuare, acesta va fi ultimul dosar la care 
vei lucra. 


VP - 296 


Jones se adună. 

— Aceasta este ancheta mea. Eu am început-o. Aș dori s-o 
termin. 

— Asta nu se va întâmpla. Dacă aflu că te mai implici în 
această anchetă, vei rămâne fără slujbă. 

— Domnule general, nu vreau să spun asta, dar nu lucrez 
pentru dumneavoastră. Lucrez pentru Departamentul de Justiţie. 
Dacă voi fi nevoit, voi merge la superiorii mei și cred că vor fi 
interesaţi să afle că la Casa Albă a fost prezentat în mod eronat 
rezultatul unei autopsii și au fost ascunse probe relevante. Prin 
urmare, cred că amândoi avem nevoie să cooperăm sau ne vom 
trezi amândoi fără slujbă. 

Madsen știa destule despre oameni ca să-și dea seama de 
faptul că bravada lui Jones nu provenea din curaj, ci din 
disperare și teamă. Totuși, trebuia să-i acorde omului puţină 
încredere. Poate chiar avea coloană vertebrală. Bravo lui! Va 
avea nevoie de așa ceva. 

— ÎI voi suna pe detectiv mâine-dimineaţă și-l voi aduce aici, 
se bâlbâi Jones, pe fondul tăcerii lui Madsen. După ce fac asta, îl 
voi identifica... 

Madsen deschise sertarul de sus al biroului, scoase un dosar 
și-i desfăcu capsele. 

— ...Pe însoțitorul lui. Dacă va trebui să emit o citaţie, voi... 

Madsen întoarse plicul cu faţa în jos, iar fotografiile se 
împrăștiară. Jones tăcu stupefiat, rămânând cu gura căscată la 
vederea imaginii lui, dezbrăcat, întins pe propriul birou, în 
diferite poziţii, cu Terri Lane deasupra lui, îmbrăcată în piele 
neagră, cu o cravașă în mână. 


VP - 297 


63. 


Districtul Sunset, 
San Francisco 


TINA TRECU banda de scotch peste partea de sus a cutiei și o 
apăsă cu palma, lipind cele două clape între ele. Tocmai se 
pregătea să rupă banda între dinţi, când observă că ajunsese la 
capătul bobinei. Capătul mosorului. 

Luă marker-ul negru și scrise cu grijă „Camera lui Jake”. Apoi 
stivui cutia, alături de celelalte două în apropierea ușii 
dormitorului. Camera părea atât de goală și totuși atât de plină. 
Spera ca proprietarul să nu aibă nicio problemă cu tapetul. Nu 
putuse să reziste atunci când îl văzuse în magazin, o versiune 
tridimensională a unei carlingi de navetă spaţială. Pictase 
peretele în negru, acolo unde ferestrele carlingii dădeau spre 
spaţiu, lipind câteva stele din plastic, care străluceau în 
întuneric. Prima dată când îl văzuse, Jake rămăsese mut. Apoi 
un zâmbet i se întinsese pe toată faţa. 

— E cel mai tare! îi spusese el. 

Îi împachetase animalele din pluș și-i golise aproape toate 
dulapurile. Avioanele din piese Lego, pe care le construiseră 
împreună, încă mai atârnau, prinse cu fire pentru pescuit, de 
cele patru braţe ale lustrei demodate. Incepeau să zboare, 
atunci când porneau ventilatorul. Cum avea să le împacheteze 
pe toate, fără să le strice? Pe ceilalţi pereţi erau lipite postere cu 
sportivii preferaţi ai fiului său: Barry Bonds” nu avea cum să 
lipsească, și cele pe care le adunase ea pentru el: Joe 
Montana”?, pentru că era superb, și Muhammad Ali”, pentru că 
putea să-i povestească lui Jake cum și-a îndeplinit Ali visele. 


7l Barry Lamar Bonds, prinzător stânga al echipei de baseball San Francisco Giants, 
unul dintre cei mai mari jucători de baseball din toate timpurile (n.tr.). 

72 Joseph Clifford Montana, mijlocaș al echipelor San Francisco 49ers și Kansas City 
Chiefs, din Liga Naţionala de Fotbal American, considerat cel mai bun mijlocaș din câţi 
au evoluat vreodată în campionat (n.tr.). 

73 Cassius Marcellus Clay, fost triplu campion mondial și campion olimpic la box, la 
categoria grea. În 1975, convertindu-se la islamism, a adoptat numele de Muhammad 
Ali (n.tr.). 


VP - 298 


Își îndepărtă șuviţele de pe faţă și se opri câteva clipe, ca să- 
și strângă părul într-o coadă de cal. Putea să facă mai multă 
treabă acum că Jake era la școală, iar mama ei plecase, decât 
atunci când i se încurca printre picioare, cerându-i să se joace 
cu el. Și avea multe de făcut. În timpul celor zece ani, în care 
locuise cu chirie în apartamentul cu două camere de la ultimul 
etaj al acelei clădiri victoriene transformate, ea și Jake reușiseră 
să strângă destule lucruri pentru o familie de cinci persoane. 
Trebuia să se grăbească dacă avea de gând să termine de 
strâns până când un camion avea să le mute lucrurile vineri. 

Se așeză pe marginea patului lui Jake și simţi podeaua 
mișcându-se, în timp ce tramvaiul N-Judah”* hurui prin faţa 
casei. Apelul telefonic al lui David fusese neașteptat, un semn 
sigur că el, cel puţin, se gândea la ea, că poate ar fi avut un 
viitor împreună. Emoţia îi izvori în ochi, pe măsură ce se gândea 
că el îi ceruse să-l aștepte în Seattle, că se va găsi pe sine și va 
veni acolo. Ea și-ar fi dorit să-l poată ajuta, chiar dacă ar fi fost 
vorba doar să-l aline. Dar el nu fusese așa niciodată. Nu fusese 
niciodată genul de om care să fie alinat. 

David nu avea familie. Lucrul ăsta continua s-o uimească. Tot 
ce realizase fusese prin forţe proprii, cu atât mai remarcabil. Era 
uimitor că avea o asemenea etică a muncii, că devenise atât de 
motivat... dar, în același timp, asta făcuse din el o figură atât de 
tragică. Nu avea pe nimeni altcineva. Nu avea nimic altceva. 
Munca era tot ce avea. Să fie bun la ceea ce făcea, ăsta era 
singurul său simţ al împlinirii, singura asigurare că viaţa lui avea 
un Scop și o menire. 

Se ridică de pe pat și se îndreptă spre fereastră, privind sub 
streașină acoperișului ascuţit. In curba din faţa aleii, era parcată 
mașina de patrulare a poliţiei, pe care detectivul Gordon 
insistase s-o posteze acolo. Era ca și cum ai fi lăsat o lumină 
aprinsă, pentru siguranță, noaptea. 

— Gata, spuse ea, simțind nevoia să se întoarcă la treabă. 
Bandă. 

Cobori pe scara îngustă, spre mica bucătărie din spatele 
apartamentului. Noua ei locuinţă avea o bucătărie de două ori 
mai mare, cu granit, în locul acelor bucăţi mici de mozaic care 
erau atât de greu de curăţat. Luă o altă rolă de scotch din 


74 Linie municipală de metrou ușor din San Francisco, cea mai aglomerată din reţeaua 
Muni Metro (n.tr.). 


VP - 299 


sacoșa cu provizii pe care o umpluse la U-Haul, apoi deschise 
frigiderul și-și luă o cola dietetică. Abia atunci își dădu seama, 
întoarse capul spre dreapta, privind peste ușa frigiderului, 
încuietoarea de la ușa din spate, care dădea spre verandă, era 
în poziţia verticală. Descuiată. Locuind singură, doar cu un copil 
Mic, devenise atentă la asemenea lucruri. Ea nu lăsa niciodată 
ușa descuiată. Niciodată. 

Podeaua din lemn de esenţă tare de pe hol scârțâi. Simţi valul 
de adrenalină, dar încercă să nu intre în panică. Se aplecă și luă 
ceva din frigider. Bărbatul apăru rapid după un colț. La fel de 
rapid, Tina se îndreptă și azvârli cutia de suc cu mai multă forță 
și precizie decât îi aruncase vreodată o minge de baseball lui 
Jake. Reacţionând cu întârziere, intrusul fu izbit drept în faţă, se 
opri câteva clipe, suficient timp în care ea ieși pe ușa din spate. 
Aproape că zbură pe veranda din spate, coborând mai multe 
trepte deodată. Într-o clipă, coti, gonind pe aleea mărginită de 
peretele lateral din șindrilă și gardul particular de la stradă, al 
vecinului. 

— Ajută-mă! ţipă ea. 

Polițistul nu făcu nicio mișcare. 

Ea deschise ușa mașinii. 

— Ajută-mă! repetă ea. 

Trupul poliţistului se aplecă spre stânga și se rostogoli, 
prăbușindu-se în stradă. Sângele i se prelinse pe față și pe 
umărul uniformei albastre. 

Tina făcu un pas înapoi, împleticindu-se, fără să vadă mașina 
care apăruse în spatele ei, cu ușa deschisă, sau pe bărbatul care 
avea o cârpă în mână cu care îi acoperi nasul și gura, în timp ce 
o trăgea pe bancheta din spate. 


VP - 300 


64. 


— SPUNE-MI MAI MULTE despre poliţist, spuse Sloane, întristat 
la gândul că încă o persoană nevinovată murise, simțindu-se 
într-o anumită măsură răspunzător. 

— Despre Coop? Molia respiră adânc și-și plecă privirea, 
alegând un loc de pe masă, jucându-se cu un pliculeţ cu zahăr în 
timp ce povestea. Era un copil bun. Trebuia să mai fie temperat, 
dar era un copil bun. Era lovit destul de rău, ceea ce era de 
așteptat, la o prăbușire cu un impact atât de puternic. Molia își 
ridică privirea spre Sloane. 

— Dar dumneata nu crezi asta, nu-i așa? 

— Nu. Deși nu am libertatea să-ţi spun de ce. Ceea ce voi 
spune este că probele sunt, de asemenea, neconcludente cu 
privire la cumna... la Joe Branick. Într-o mână luă cana și pe 
cealaltă o întoarse pe spătarul canapelei. Spune-mi, de ce ar fi 
un avocat din San Francisco atât de interesat de o omucidere 
din Virginia de Vest? 

— E o poveste lungă, domnule detectiv. 

Molia își aruncă privirea peste umăr, spre tejghea. 

— Merle? Două felii din plăcinta aia a ta, cu mere. A mea să 
fie cu glazură. Se întoarse spre Sloane. Avem timp, David, dar 
oferă-mi versiunea pentru Reader's Digest”. Am o atenţie de 
scurtă durată. 

În următoarele treizeci de minute, Sloane mâncă o bucată de 
plăcintă, bău o a doua cană de ceai și explică tot ce putea să 
explice, încercând să pară raţional. Detectivul aproape că scuipă 
ceaiul atunci când Sloane îi povesti că își petrecuse după- 
amiaza cu Robert Peak. 

— Hristoase! exclamă el. 

Sloane scoase pagina cu numere de telefon din buzunarul 
jachetei și i-o întinse peste masă. 

— Numărul care se tot repetă este al ei, dacă povestea e 
adevărată. 

Molia cercetă foaia cu numere de telefon. 


75 Cunoscută revistă de popularizare, editată în peste 70 de țari din lume. Aici este 
vorba despre concizia articolelor și ușurința cu care sunt înțelese de cititori (n.tr.). 


VP - 301 


— Ce zici? Crezi că Branick i-o trăgea? 

Sloane își întinse și el braţul pe spătarul canapelei. 

— Presupun că orice este posibil, domnule detectiv, dar nu 
cred. 

— De ce nu? 

— Pentru că sora lui mi-a spus că fratele ei făcea întotdeauna 
numai ceea ce era corect. Nu l-am cunoscut pe tip, dar, din ceea 
ce știu, nu pare să fie genul care să-i facă una ca asta familiei 
lui. 

— Conform spuselor doctorului Phil'$, toți suntem genul ăsta, 
David. Molia șterse farfuria cu un deget și mâncă ultimele 
rămășițe de plăcintă. Atunci, înseamnă că e doar o încercare de 
a împiedica familia să meargă pe urmele cazului. 

— Așa cred. Sora lui a spus că fratele ei era un om integru. 
Ăsta era unul dintre motivele pentru care a hotărât să se 
întoarcă acasă la Boston, să iasă din CIA. Se săturase de 
politicieni, îi considera murdari. 

— Sper că asta nu era o mare surpriză pentru el. Molia își 
freca buza de jos. Crezi că este Madsen? El să orchestreze totul? 

— Nu sunt sigur de nimic, domnule detectiv. Dar el a fost 
implicat în asta de la început și, cu trecutul lui, ar fi avut acces 
la oameni și la resurse. Și... Sloane își aminti de ochii lui 
Madsen, la fel de întunecaţi și de ameninţători ca norii de 
furtună. 

— Și ce? 

— Ei bine, funcţionează la fel ca măruntaiele dumitale, 
înţelegi? E vorba despre o abilitate înnăscută. Am sentimentul 
că Madsen este cumva implicat în afacerea asta. 

Molia își umflă obrajii, apoi suflă aerul. 

— Vom avea nevoie de ceva mai mult decât niște presimţiri, 
dacă vrem să atacăm ușa de la intrare a Casei Albe și să-l 
acuzăm pe șeful de cabinet de conducerea unui exercițiu militar 
împotriva civililor. 

— De aceea, cred că este important să-l găsim pe tipul ăsta, 
pe Charles Jenkins. 

— Crezi că e de partea noastră? 

— Nu eram convins, dar, da, așa cred, și sunt de părere că 
trebuie să-l găsim cât mai repede. Nu cred că avem prea mult 


76 Referire la Phillip Calvin McGraw, realizatorul show-ului de televiziune cu profil 
psihologic Dr. Phil, produs de compania lui Oprah Winfrey (n.tr.). 


VP - 302 


timp la dispoziţie. 

— De ce? 

— Robert Peak a spus că Charles Jenkins e mort. Știu că nu e 
adevărat, dar e posibil să nu mai aibă de trăit prea mult. 

Molia luă foaia de hârtie cu numerele de telefon, apoi își 
scoase mobilul. 

— N-am spus eu că lucrurile de genul ăsta au un mod dea 
veni înapoi, ca un prânz prost? Urăsc să am dreptate tot timpul. 
Deschise clapeta telefonului. Urează-mi succes, sunt pe punctul 
să scot cu adevărat din sărite pe cineva. 


VP - 303 


65. 


JENKINS STĂTEA PE veranda casei lui William Hart, privind 
norii de furtună care colorau cerul într-un roșu sângeriu. 

— Ai văzut ziarele de după-amiază? îl întrebă Alex, în timp ce 
înainta în trafic, mobilul ei păcănind din cauza energiei statice 
provocate de furtună. Vești de zile mari de la Casa Albă. Potrivit 
unei știri din Mexico City, Alberto Castañeda a făcut o declaraţie 
la o conferinţă de presă, în după-amiaza asta, și a spulberat 
misterul negocierilor. Se pare că Peak se va adresa naţiunii în 
această seară. 

Jenkins se gândi la informaţie. Castañeda îl călcase, în mod 
clar, pe bătături pe Peak. Dacă n-ar fi fost așa, declaraţia ar fi 
fost comună, cu strângerea de mâini în faţa camerelor de 
televiziune, pe peluza Casei Albe, ceea ce însemna că era puţin 
probabil ca informaţia să fi fost dată publicităţii cu aprobare de 
la Washington. De asemenea, era improbabil să fi fost vorba 
doar de o scăpare. Castañeda nu-și putea permite să facă o 
greșeală, în cazul în care ar fi încercat, cu adevărat, să obțină 
pentru Mexic un târg mai bun. Aceasta însemna că ori el, ori 
altcineva orchestrase totul. Procedând astfel, nu-i lăsase nicio 
alternativă lui Peak, decât să apară pe postul de televiziune 
național și să accepte înțelegerea în mod necondiţionat. Dacă 
Peak n-o făcea, dacă părea lipsit de entuziasm sau indecis, ar fi 
alimentat criticile din ce în ce mai numeroase, potrivit cărora 
Peak era un președinte care o cam scălda, nefiind dispus să ia 
decizii grele. Arabii ar fi sesizat breșa, ar fi gasit o modalitate 
prin care să saboteze înțelegerea și l-ar fi făcut pe Peak să 
apară într-o lumină proastă, punând capăt mandatului său. Dacă 
Jenkins avea dreptate - și nu avea niciun motiv să se îndoiască 
de asta - următoarea mișcare a lui Castañeda ar fi fost să 
propună o întâlnire la vârf, cât mai curând posibil, iar Peak urma 
s-o accepte, așa cum un om care atârnă de o stâncă ar accepta 
o funie. 

Să fi fost o coincidenţă faptul că Joe murise în aceeași 
săptămână, lucrând la aceeași problemă, încercând să-l 
găsească pe un om despre care se presupunea că ar fi murit cu 


VP - 304 


treizeci de ani în urmă? 

— Cât de departe ai ajuns? o întrebă el. 

— Douăzeci de minute, poate o jumătate de oră. 

Abia putea s-o audă. 

— Se întrerupe. 

— Pot să văd luminile accidentului în faţă, dar vremea nu e de 
niciun ajutor. 

Primele picături de ploaie căzură pe veranda din beton, 
picături mari care se spărgeau la impactul cu suprafața 
acesteia. 

— Dac-o să rămânem aici, o să avem nevoie de niște lumânări 
și chibrituri, constată el. 

— O să găsești lumânări în bufetul din sufragerie. Tata ţinea 
chibriturile pe șemineu. 

Picăturile răpăiau pe verandă și pe acoperiș. Jenkins se 
adăposti în casă, îndreptându-se spre șemineul din piatră de 
râu, unde descoperi o cutie cu chibrituri într-una din nișe. O 
rafală de vânt lovi casă, făcând geamurile să zornăie, acoperind 
un zgomot: unghii zgăriind lemnul. Jenkins se aruncă la pământ 
înainte ca focurile de armă să spargă fereastra cât peretele, 
transformând-o într-o ploaie de cristale. 

— Charlie? 

Se rostogoli pe podea, auzind mai întâi zgomotul produs de 
pistonul care acţiona încărcătorul, apoi cartușul lovind podeaua 
cu un sunet metalic, urmat de sunetul unui cartuș încărcat pe 
ţeavă. Înșfacă un vătrai când trecu pe lângă șemineu, se ciocni 
de paravan, și își continuă drumul spre ieșire. Al doilea foc 
nimeri în piatra de râu, împroșcându-i fata cu o ploaie de 
pietricele și praf. Deoarece zburase cu un avion comercial, era 
neînarmat și expus, ca o ţintă într-un poligon de tragere. 

Vocea lui Alex se auzea ţipând din telefon. 

— Charlie? Charlie? 

Se ridică apoi, clătinându-se, repezindu-se dezechilibrat pe 
holul întunecat, ieșind și intrând în camere, închizând ușile în 
urma lui, ca un șoarece prins într-un labirint. Urlă în telefon. 

— Tatăl tău avea arme? Arme! Avea arme? 

Linia era moartă. 

Continuă să se agite, căutând o ieșire: casa era o fortăreață 
cu gratii la ferestre. Se furișă într-un dormitor ornamentat și se 
lipi de un perete, sperând că-l va surprinde pe atacator atunci 


VP - 305 


când va deschide ușa cu piciorul. Sunetul pașilor se auzi de-a 
lungul holului, apoi se opri. „Rahat. Proastă idee”. Jenkins ţâșni 
de lângă perete, în timp ce ușa camerei explodă, suflul exploziei 
înlăturând o bucată mare din zidărie și rama ușii, presărându-i 
pe haine cu o pulbere albă, fină. „A treia împușcătură”. 

Pistonul expulză cartușul și atacatorul încărcă arma din nou. 
Peretele explodă în fața lui. „A patra împușcătură”. 

Se retrase spre o altă ieșire. Arma era fie de calibrul 
doisprezece, acționată de piston, o armă de luptă, probabil un 
Spas-12, fie un Mossberg 500. Amândouă erau preferatele 
armatei americane. Problema era că Mossberg-ul avea cinci 
focuri, dar Spas-ul avea șapte focuri în încărcător și unul pe 
țeavă. Opt în total. Dacă atacatorul nu reîncărca pe măsură ce 
înainta - și Jenkins era de părere că n-o făcea - fie ajunsese la 
ultimul foc, fie avea o armă pe jumătate încărcată. Jenkins se 
rostogoli sub o masă de biliard, ieși pe partea cealaltă și scotoci 
după o bilă într-unul dintre buzunarele acesteia. In cameră era 
beznă, singura fereastră fiind acoperită de un transperant tras. 
Ușa se deschise brusc. Azvârli bila, lovindu-și ţinta. Arma sălta, 
descărcătura producând o gaură în tavan. „A cincea 
împușcătură”. Jenkins se gândi să se repeadă la atacator, auzi 
pistonul și abandonă repede ideea. Arma era încărcată. 
Atacatorul alesese Spas-ul mai greu, ca să aibă mai multe 
focuri. Norocul lui. 

Plonjă afară din cameră, traversă o baie și ieși pe partea 
cealaltă, într-o cameră mare, cu un tavan înalt din multe bârne 
și un bar din lemn. Sticlele cu băutură și paharele se reflectau 
într-un perete cu oglinzi, dedesubtul unei lămpi Tiffany de modă 
veche, care atârna în lanţuri de tavan. Singura ieșire din cameră 
era o ușă glisantă, care dădea spre veranda celui de-al doilea 
nivel, iar el deja știa că nu avea unde să se mai ducă, decât în 
jos. 

„O fundătură”. 


VP - 306 


66. 


SE OPRIRĂ LA UN supermarket, ca detectivul să poată 
cumpăra lapte, pâine și cartofi. Cumpără, de asemenea, o 
pungă de anacarde, care acum stătea deschisă pe scaunul din 
față al Chevy-ului, între ei. Detectivul se aplecase în faţă, privind 
prin parbriz norii furioși care se rostogoleau peste un cer din ce 
în ce mai întunecat, purtaţi de curenţii de aer, ca și cum cineva 
ar fi apăsat pe butonul de derulare rapidă la un aparat video. 

— Aștia-s cumulus, spuse el, explicându-i lui Sloane cum se 
formează o furtună pe Coasta de Est. Din cauza căldurii 
persistente și a umidității de săptămâna trecută, furtuna e 
inevitabilă, cum ai fierbe un ceainic cu capacul pus. Presiunea 
crește până când explodează. Problema este doar când și cât de 
mult abur va exploda. Asta promite să fie una serioasă. Nu ca în 
California, alea sunt dușuri în comparaţie cu ce avem aici. Se 
lăsă pe spate. Ar trebui să nu mai pălăvrăgesc. Vei avea parte 
de o ilustrare de prima mână. Cum era vorba aia, cu imaginile 
care valorează cât o mie de cuvinte? 

Asfinţitul se transformă în noapte în câteva minute, punctat 
de câte un arc luminos care trosnea pe cer, colorând norii 
cenușii precum cărbunele în purpuriu, ca niște vânătăi care se 
vindecă. 

Molia numără cu voce tare. 

— O mie unu. O mie doi... 

Tunetul bubui. ÎI privi pe Sloane foarte mândru; furtuna se 
dezlănțuise și nu-l dezamăgise. Ploaia cădea în ropote. Molia 
aprinse farurile mașinii și puse în funcţiune ștergătoarele de 
parbriz. Lama din partea șoferului nu se mișcă deloc. 

— Nenorocita asta de căldură, spuse, deschizând fereastra. 
Topește cauciucul exact pe geam. Se întinse și smuci 
ștergătorul. Aceasta i se rupse în mână. Fir-ar să fie! Asta chiar 
e o problemă. De parcă i-ar fi dat replica, fulgerul trosni din nou 
și tunetul urlă. Trebuie să așteptam să treacă. Știu un loc în 
apropiere; nu e cine știe ce atmosferă, dar au cel mai bun 


VP - 307 


gumbo” pe care l-ai gustat vreodată. 

Sloane se saturase mâncând plăcintă. 

— Cum rămâne cu friptura înăbușită de vită? 

— Consideră că e un apetitiv. 

Câteva minute mai târziu, ieșiră de pe autostradă pe un drum 
de țară, care trecea prin tufișuri dese și printre frasini albi, ulmi 
și mesteceni, înainte de a se deschide într-o mică poiană. O 
construcţie dărăpănată, lunguiață, din lemn, se ridica la un 
capăt al terenului, mai mult noroios, decât pietruit, câţiva 
bușteni doborâţi delimitând locurile de parcare. Vântul, care 
bătea puternic, făcea ca firma, pictată de mână și atârnată într- 
o parte peste ușa de la intrare, să se lovească de clădire ca un 
oblon. Scrisul cu litere roșii pălise, devenise roz șters. 
„Compania Herring Cafenea & Magazin de Momeli”. 

In fața cafenelei, se aflau două pompe de benzină de prin anii 
1950. 

Sloane arătă spre un afiș din fereastra restaurantului, printre 
ștergătoarele de parbriz, înălțându-și vocea ca să acopere 
bubuitul tunetului. 

— Inchis. Și pare să fie ceva permanent. 

Molia părea cu adevărat nedumerit. 

— Les și cu Earl au tot ameninţat, în ultimii zece ani, că se 
retrag, dar n-am crezut niciodată că vorbesc serios. Se întoarse 
spre Sloane. Doi fraţi. Se luptau de parcă s-ar fi aflat în taberele 
opuse, în Războiul Civil. Unii spuneau că așa și era. Les 
conducea cafeneaua și Earl se ocupa de staţia de benzină. 
Avuseseră o afacere prosperă timp de cincizeci de ani; toți 
vânătorii sau pescarii din stat își începeau și-și terminau ziua 
aici. 

— Nu și astăzi. 

Molia scutură din cap. 

— Păcat! Gumbo era mortal. 

Urletul veni din spatele lor. Nu era tunetul, ci un motor de 
mașină turat la maximum, care se văicărea și se ambala. Sloane 
întoarse capul la timp ca să observe camioneta albă și ponosită, 
alunecând pe noroi și pe pietriș, partea din spate mișcându-se 


77 Specialitate culinară originară din zona golfului Mexic, având drept componente de 
bază orezul și bulionul, la care se pot adăuga pește, fructe de mare, carne de pasare, 
de vită sau de porc, cârnaţi proaspeți sau afumati, legume înăbușite (cele mai folosite 
fiind bamele) (n.tr.). 


VP - 308 


precum coada unui pește, până când șoferul îi corectă 
traiectoria, făcând mașina să se încline ca și cum ar fi fost gata 
să se răstoarne, înainte să se redreseze și să vină drept spre ei. 
Ţeava unei arme de calibru mare ieși pe geamul din partea 
pasagerului. Ș 

— Nu cred că au venit după gumbo, spuse Molia. Işi scoase 
Sigul și azvârli Coltul în poala lui Sloane. 

Săriră afară din mașină, rostogolindu-se, în timp ce ploaia de 
gloanţe răpăia pe caroseria metalică precum grindina izbind un 
acoperiș din tablă. 


VP - 309 


67. 


JENKINS SĂRI PESTE marginea barului, căutând frenetic în 
rafturi după orice obiect care putea să fie folosit în chip de 
armă; vătraiul nu-i era de prea mare folos, dacă nu se apropia, 
iar asta nu avea să se întâmple, decât dacă avea să 
supraviețuiască preț de trei împușcături. Nu găsi nici măcar un 
cuțit. Auzi ușa camerei deschizându-se încet; celălalt nu-și mai 
făcea griji în privinţa unui contraatac, dar era încă precaut în 
întuneric. Fără îndoială, cerceta încăperea, eliminând zonele cu 
potenţial de ambuscadă, identificând singurele ascunzători: 
balconul sau barul. 

Timp. Jenkins avea nevoie de timp. Examină sticlele cu 
băutură care se aflau dedesubtul barului, majoritatea cu whisky 
de calitate, din care William Hart obișnuia să bea atunci când își 
fuma pipa. Ideea îi veni dintr-odată. Lua un pahar pentru 
cocktail, îl aruncă peste tejghea și-l auzi spărgându-se, 
provocând a șasea împușcătură. 

Secunde preţioase. 

Apucă o sticlă de Springbank de 32 de ani de pe raft, 
deșurubă capacul și îmbibă în lichid un prosop de bar. 

Acţiunea pistonului. Cartușul izbi podeaua. C/ic-clic. Atacatorul 
încarcă arma din nou. 

Indesă un capăt al prosopului în sticlă. 

Descărcătura puștii făcu o gaură imensă în bar, în dreapta lui, 
așchii de lemn ieftin melaminat, cioburi de pahare pentru 
cocktail și alcoolul împroșcându-l și înfigându-i-se în piele ca 
țepii ciulinilor. 

Șapte. 

Jenkins se ghemui în poziţia fetusului. Nu va mai putea rezista 
până la a opta. Se rostogoli în spatele unui frigider mic, scoase 
cutia cu chibrituri din buzunar și încercă să aprindă un băț. Nu 
se aprinse. Il scăpără din nou de cutie. Nimic. 

Acţiunea pistonului. Ultima încărcătură. 

Scoase un alt bâţ de chibrit. 

Clic-clic: arma se reîncărcă. 

Jenkins scăpără băţul de chibrit. Un fâsâit ușor, apoi o flacără. 


VP - 310 


Prosopul ud fu cuprins flăcări. Mai aruncă un pahar - un truc 
ieftin, în reușita căruia nu-și pusese nicio speranţă - apoi se 
ridică și azvârli cel mai scump cocktail Molotov pe care-l 
fabricase vreodată. 


VP - 311 


68. 


SLOANE ZĂCEA CU FAȚA ÎN JOS într-o baltă de noroi, ploaia 
căzând cu o asemenea forță, încât părea că țâșnește din 
pământ. Un cauciuc al Chevy-ului explodă cu un sunet asurzitor, 
care bubui în urechile lui Sloane. Explozia, vuietul vântului și 
urletul gloanţelor făceau un vacarm îngrozitor. Într-un moment 
de acalmie, Sloane se ridică într-un genunchi, strânse pistolul în 
mâini și trase trei gloanţe în parbrizul camionetei, găurindu-l de 
la stânga spre dreapta. Auzi focuri, apoi Molia se rostogoli peste 
capotă, aterizând lângă el în apa murdară. Îl trase pe Sloane, 
forțându-l să se retragă în partea din faţă a mașinii. Se întinseră 
pe jos, în spatele unuia dintre buștenii care delimitau locurile de 
parcare la marginea terenului acoperit cu pietriș. 

— Eşti lovit? răcni Molia, acoperind zgomotul furtunii. 

— Dacă sunt, nu simt. 

Sloane privi în jurul mașinii. Teava apăru din nou pe fereastră. 
Mai trase încă două gloanţe. Îi mai rămăseseră trei. Celelalte 
două încărcătoare erau în torpedoul mașinii închiriate. 

— Suntem serios depășiți, ca putere de foc. 

Molia îi făcu un semn. 

— Trebuie să intrăm în pădure. De-acolo, putem să tragem 
mai bine. O să dai peste un pârâu care curge dinspre nord spre 
sud, cam la trei sute de metri în spate. Du-te. Te găsesc eu. 

Sloane scutură din cap. Ştia că, dacă pleca, detectivul 
rămânea fără acoperire pentru a intra în pădure. 

— Nu plec fără tine. 

Ţeava armei automate ieși pe fereastra camionetei. 

— Nu e vreme să faci pe eroul. Eu cunosc pădurile astea. Tu, 
nu. Te găsesc eu. Îl împinse pe Sloane în direcţia arbuștilor și a 
lizierei, se întoarse și trase două focuri în parbrizul mașinii. Era 
singura acoperire pe care și-o putea permite. 

(J 

SLOANE ÎL AUZI pe detectiv trăgând cele două focuri în timp 
ce sărea peste un trunchi de copac căzut, la marginea pădurii. 
Ateriză și ţinti spre camionetă, ceea ce era ridicol de la acea 
distanță, pentru un pistol. Totuși, trase de două ori, rămânând 


VP - 312 


doar cu un singur glonț, apoi se târî în tufișuri. Se deplasă cât 
putea de repede printre copacii înghesuiți, dând la o parte 
crengile joase care-i zgâriau faţa și braţele, și-i agăţau hainele. 

Unde naiba era pârâul? 

Fulgerul străluci, iluminând pădurea pentru o clipă, ca într-un 
film de groază, iar tunetul pocni deasupra lui. Vederea i se 
înceţoșa, iar el se gândi ca ploaia era de vină. Apoi durerea 
începu să-i înfigă pumnale în frunte, înjunghiindu-l. Căzu într-un 
genunchi, luându-și capul între mâini, ca și cum s-ar fi așteptat 
să se despice. 

Nu. 

Se ridică și merse înainte, clătinându-se, pierzându-și și 
recăpătându-și vederea. Puncte negre și albe. Aura. 

Migrena. 

„Nu”. 

Își pierdu vederea și echilibrul. Se împiedică, orbit, își simţi 
glezna rănită răsucindu-se pe terenul accidentat, piciorul îi 
alunecă, fără să se poată redresa. Pătura umedă de frunze 
aluneca precum un covor pe o podea proaspăt lăcuită. Sloane se 
aruncă într-o parte, rostogolindu-se la vale ca un bolovan. 
Cioturi, trunchiuri de copac, pietre, toate îl izbiră până când se 
opri brusc, în ceva solid și bine prins. Vântul urla. Fulgerul sclipi, 
cu o nouă explozie. 

„Bărbaţii ţipau. Fumul îneca aerul. Flăcările tremurau cu 
umbre colorate și licăriri strălucitoare, care o luminau pe femeia 
de pe podea în străfulgerări de groază”. 

Sloane își alungă din minte gândul. Izbi furios cu picioarele, 
încercând să nu se lase tras dedesubt, luptându-se să rămână la 
suprafață. 

„Afară, auzea femeile și copiii jelind de durere, ţipând de 
groază și oroare”. 

„Nu!” 

Se împinse în sus, spre lumină. Se sprijini cu spatele de un 
copac, cu apa șiroindu-i pe faţă. Dezorientat, își recăpătă 
respiraţia, apoi se căzni să se ridice în picioare. Trebuia să 
găsească pârâul. Trebuia să-l ajute pe Tom Molia. Puse o mână 
pe trunchiul copacului, ca să se sprijine. Nu vedea prea bine, dar 
putea să zărească urmele lăsate de corpul lui în alunecare, tăind 
o cărare în josul dealului spre fundul râpei, singurul drum de 
întoarcere, de altfel. Işi înfipse degetele și săpă, apucându-se de 


VP - 313 


orice; făcu un pas înainte, apoi alunecă pe noroi și pe frunze, doi 
pași înapoi. Furtuna îl biciuia cu rafale de ploaie. În cap, simţea 
un bubuit puternic și neîntrerupt. Glezna îl durea. 

In clipa în care ajunse în vârf, rămăsese fără suflare și nu știa 
sigur cât timp trecuse, dar nu se opri să-și dea seama. Lovindu- 
se de copaci, plonjă sub crengile care-i agăţau hainele. 

Unde mama naibii era pârâul? 

e 

CAMIONETA ÎMPINSE partea din spate a Chevy-ului, ridicându- 
i roţile din față peste buștean. Şoferul, brunetul care-l omorâse 
pe Bert Cooperman, deschise ușa din partea șoferului, folosind-o 
ca acoperire, apoi trase o scurtă rafală cu un pistol-mitralieră 
automat Uzi, în timp ce partenerul lui, roșcatul cu barbă, se 
strecură în faţă, ţinând strâns patul unei puști automate Benelli, 
de calibrul 12. Îl văzuseră pe Sloane fugind în pădure, dar 
detectivul nu-l urmase. Ordinele lor erau clare. Să-l ucidă pe 
detectiv, dar să-l prindă pe Sloane viu. 

Roșcatul înaintă, ţintind prin ferestrele sparte ale Chevy-ului, 
cercetând interiorul mașinii. Gol. Se strecură înainte, îndreptă 
arma în jurul apărătoarelor mașinii. Detectivul nu era acolo. 

— Sunt în pădure! strigă spre partenerul lui. 

Brunetul făcu câţiva pași înainte, smulse cheile din contact și 
le aruncă în tufișuri. Apoi, se retrase câțiva pași și deschise focul 
asupra staţiei radio și a telefonului mașinii. Știa că atacul 
neașteptat îl împiedicase pe detectiv să ceară ajutoare prin 
radio - monitorizaseră frecvenţa poliţiei din Charles Town -, dar 
aceasta era o măsură de precauţie, în eventualitatea în care 
detectivul ar fi avut de gând să se întoarcă și să ceară ajutoare 
prin radio. Se despărțiră, partenerul său mișcându-se în sensul 
acelor de ceasornic. El urma să se deplaseze în sens invers și să 
se întâlnească la douăsprezece fix. Era o tactică militară, prin 
care se reduceau riscurile de a-ţi împușca partenerul. 

Odată intraţi în pădure, brunetul merse de la un copac la 
altul, cercetând umbrele. Apa se revărsă, în șiroaie, de pe 
frunzele și ramurile de deasupra. Parcă ar fi privit printr-o 
cascadă. Vântul urla la el. Trei crengi trosniră și pârâiră. Își croi 
drum prin iarba înaltă și prin tufișuri, aplecându-se pe măsură 
ce înainta, oprindu-se să caute umbre care nu se potriveau cu 
peisajul, fremătând de emoția vânătorii și de nerăbdarea de a 
ucide. Deasupra lui, fulgerul străluci. Pădurea pulsa de un alb 


VP - 314 


strălucitor, urmat de bubuitul și zăngănitul unui tunet. Deodată, 
simţi o jena în piept, o durere pătrunzătoare. Işi duse palma la 
stern. Fulgerul trosni din nou și lumina scoase la iveală sângele, 
scurgându-se din palmă și de pe degetele lui. Işi înălţă capul, ca 
o confirmare. Tunetul bubui. A doua lovitură, bine calculată, 
bine plasată, îl lovi exact între ochi. 


VP - 315 


69. 


ATACATORUL LEGĂNĂ ȚEAVA armei, încercând să devieze 
mingea de foc, sfărâmând sticla de peretele lambrisat, alcoolul 
aprins săridu-i pe faţă și pe haine. Ultima lui împușcătură nimeri 
lângă lampa Tiffany, care atârna deasupra lui Jenkins, 
acoperindu-l cu cioburi verzi. 

Țeavă goală. Incărcător gol. 

Jenkins sări peste bar, cu vătraiul în mână. 

Bine antrenat, celălalt se aruncă la pământ și se rostogoli ca 
să stingă flăcările, apoi se ridică într-un genunchi, cu pistolul în 
mână, dar Jenkins era deja deasupra lui. Răsuci vătraiul ca pe o 
pâtă de baseball, azvârlind pistolul pe podeaua din lemn, după 
care ridică vătraiul pentru a lovi încă o dată. Celălalt se ridică 
repede, oprind bara din fier la jumătatea drumului, printr-o 
uimitoare demonstraţie de putere și de rezistenţă la durere. 
Menţinând fierul deasupra capetelor, atacatorul se ridică în 
picioare, răsărind din pământ ca un gigant, cu umerii cât bara 
din spate a unei mașini. Jenkins izbuti să nu scape vătraiul din 
mână și lovi cu genunchiul în stomacul celuilalt. Era ca și când 
ar fi lovit un perete. Atacatorul îi administră o lovitură cu capul, 
izbindu-l pe Jenkins în frunte, împingându-l pe spate. Tinu strâns 
vătraiul și căzu, dar se folosi de inerția și de greutatea celuilalt, 
ca să-l tragă după el. În clipa în care atinse podeaua, îi aplică o 
lovitură în burtă și-l răsturnă pe spate. Din nefericire, vătraiul 
zbură la rândul lui. 

Jenkins se ridică în patru labe, ridicându-și un braţ ca să 
pareze lovitura pe care-o anticipa, dar mișcările lui fuseseră 
prea lente. Vătraiul îl izbi în coaste, răspândindu-i un șoc electric 
prin trup. Se lăsă într-un genunchi. Auzi un șuierat, în timp ce 
individul învârtea fierul deasupra capului și-l lăsa în jos, ca un 
tăietor de lemne care trântește un topor într-un buștean. Fără 
să aibă vreo șansă să-l oprească, Jenkins se năpusti înainte, pe 
dedesubtul arcului descris de vătrai, înfigându-și umerii în burta 
individului, împingându-l în spate, spre peretele lambrisat 
înghiţit de flăcări. Apoi îi prinse braţele, forțându-l să dea drumul 
vătraiului. Celălalt îl împinse în spate și scoase un cuţit cu lama 


VP - 316 


lungă de cincisprezece centimetri, dintr-o teacă legată de 
coapsă, înaintând spre el și tăind aerul. Jenkins se învârtea în 
jurul lui, ferindu-se. Nu-și putea ridica braţul drept, iar gustul 
cald și sărat al sângelui îi umplea gura înăbușindu-l. Simţi cum îl 
părăsesc puterile. 

Celălalt își șterse sângele care-i curgea dintr-o rană adâncă 
de pe frunte, care îi lăsase o dâră roșie și hidoasă pe faţă. 

— Câinii tăi, spuse el, rotind cuțitul, vor fi un îngrășământ 
bun. 

Copleșit de durere și de mânie, Jenkins explodă într-un strigăt 
răgușit, primitiv, de furie oarbă. În timp ce individul repezea 
lama înainte, Jenkins făcu un salt în faţă, îi înșfacă încheietura și 
îi frânse cotul, auzind cum plesnește ca un os de pui. Adversarul 
scoase un urlet de durere. Ținându-l de încheietură, Jenkins făcu 
o săritură, cizma lui dreaptă de cowboy plesnind falca 
individului. Se răsuci din nou, învârtindu-se, piciorul stâng după 
cel drept nimerindu-și ţinta, dând pedeapsa, azvârlindu-l în 
spate pe celălalt, până când se opri, legănându-se pe picioarele 
nesigure, o siluetă profilându-se în încăperea întunecată de 
furtună. Jenkins se adună și se ridică din nou. Işi îndreptă tocul 
cizmei spre pieptul celuilalt, piciorul lui mișcându-se ca un arc 
comprimat. Forța loviturii îl propulsă pe individ prin ușa din 
sticlă, care se sparse cu un zgomot puternic, iar individul se 
împiedică de balustradă și dispăru. 

Jenkins căzu în genunchi. 

— ȘI tu vei fi, șopti el. 


VP - 317 


70. 


Tom Molia îl privi pe brunet prăvălindu-se în genunchi, cu faţa 
în jos, în tufiș. 

— Asta e pentru Coop, rosti el. 

Se ridică de sub grămada de frunze și se târî înainte, luând 
arma din mâna celuilalt și vârându-și-o la cingătoarea 
pantalonilor. Îşi jură că nu se va mai plânge niciodată de 
umezeală. Furtuna fusese o binecuvântare. Fulgerul îi oferise 
lumina de care avea nevoie ca să vadă, iar tunetul acoperise 
sunetul împușcăturii, permițându-i să nu-și divulge poziția. Molia 
era capabil să împuște un purice de pe crupa unei căprioare, 
dacă avea o pușcă, dar nu mânuia la fel de bine pistolul. Țintise 
centrul pieptului, dar crezuse că ratase ţinta, atunci când 
individul tresărise ușor. La următoarea scăpărare a fulgerului, 
Molia așteptase o bătaie de inimă și trăsese cel de-al doilea foc, 
sincronizându-se cu bubuitul tunetului. Dar, de aceasta dată, nu 
se mai putea înșela: îl nimerise pe celălalt între ochi. 

Era timpul să-l găsească pe Sloane. i 

Porni spre pârâu, mișcându-se repede. In clipa în care ajunse, 
se lasă să cadă într-un genunchi și să alunece pe malul noroios 
în apă, scrutând pădurea, fără să-l vadă pe Sloane ori pe roșcat. 
Șuvoaie de apă curgeau de-a lungul malului, umflând pârâul. 
Molia porni prin apă în aval, câteva sute de metri, apoi se cățără 
pe celălalt mal, întorcându-se, căutând pe măsură ce mergea, 
sperând să-l găsească pe Sloane, sperând să ajungă în spatele 
urmăritorului său roșcat. Continuă să meargă, de la un copac la 
altul, până când ajunse la locul de plecare, iar instinctul lui îi 
spuse tot ceea ce-i trebuia să știe. 

Dacă individul nu era în fața lui însemna că era în spate. 

Molia se întoarse. 

Roșcatul stătea la trei metri în spatele lui, cu ţeava puștii în 
poziţie orizontală, pregătită de tragere. 


VP - 318 


71. 


PUTEREA PE CARE furia lui Jenkins o adunase se risipi, 
lăsându-l fără vlagă, învins și zdrobit. Cu faţa în jos, își pierdea 
și-și recăpăta cunoștința, luptându-se să rămână treaz, aiurând. 
În jurul lui, focurile ardeau, ca niște mingi incandescente, 
consumând oxigenul din cameră, flăcările furișându-se tot mai 
aproape, lingându-i faţa, gustându-i carnea, așteptând să 
moară, pregătite să-l devoreze. 

Mintea îi spunea că trebuie să se miște, să se ridice de pe 
podea, să iasă. Trupul nu-l asculta. Capul nu voia să se ridice. 
Picioarele nu mai împingeau. Degetele lui nu se mai strângeau, 
pentru a-l ajuta să se urnească din loc. 

Prin urmare, așa avea să moară. Așa era să sfârșești. 

Se întrebase cum se va întâmpla, fără să creadă, niciodată, cu 
adevărat, că va ajunge la o vârstă înaintată, la o viaţă liniștită, 
stând pe un balansoar, pe o verandă, cu frumoasa lui soţie și cu 
nepoţii jucându-se la picioarele lui. Asta nu era o viaţă pentru el. 
Îi răpiseră acest drept. Nu va închide ochii alături de cei dragi, 
înconjurându-i patul, privindu-l cum își dă ultima suflare. Va 
muri așa cum trăise, singur, fără să-i simtă cineva lipsa, să-și 
facă griji pentru el, fără cineva căruia să-i pese. li luaseră și 
asta. Va dispărea, fără să lase un semn în urma lui: o soartă 
crudă, pentru vina că păstrase tăcerea ani de zile. 

Închise ochii, simțind cum voinţa se scurge din el, ca apa prin 
orificiul de scurgere al unei căzi de baie. 

„Alex”. 

Își dorea ceva frumos, ca ultimă amintire. 

„Alex”. 

Numele ei îi gâdilă buzele. Și-o închipui stând în ușa barăcii 
îngrijitorului de pe insula Camano, cu părul mângâindu-i faţa 
fără cusur, șerpuindu-se pe lângă gâtul și umerii ei, mai frumos 
decât orice șal din mătase. Îi zări ochii albaștri, magnifici... ochii 
de scoţian ai tatălui ei, strălucind ca diamantele. Dumnezeu nu 
mai crease niciodată ceva atât de frumos. 

Ar fi iubit-o. Ar fi iubit-o în fiecare clipă a fiecărei zile din viață 
care-i mai rămăsese. Își irosise atâţia ani meditând la trecut, 


VP - 319 


fără să facă nimic pentru viitor. Își păstrase mândria și 
principiile, rămânând fidel propriei morale. Dar, până la urmă, 
nu pedepsise pe nimeni altcineva, decât pe el însuși. 

Pierduse. Îl învinseseră. 

Camera ardea, scăldată în culorile unui soare îndepărtat: 
nuanţe de roșu, portocaliu și izbucniri de galben. Flăcările se 
apropiară, centimetru cu centimetru, înconjurându-l, așteptând 
răbdătoare. Se scufundă tot mai adânc în întuneric și-i văzu 
venind: îngeri coborând de sus, să-l ridice de pe pământ, să-l 
poarte, spera el, spre Rai. 


VP - 320 


72. 


— ARUNCĂ ARMA, DOMNULE DETECTIV. 

Molia își aruncă Sigul și ridică mâinile. Arma lui automată era 
la spate, ceea ce nu-i era de prea mare ajutor, din moment ce 
privea țeava unei puști care ar fi putut să-l despice în două, 
înainte ca el să poată măcar s-o atingă, dar era ultima lui 
speranţă. Dar această speranță zbură pe fereastră. 

— Scoate-ţi haina. Las-o jos. Molia se conformă. Intoarce-te 
încet. Aruncă arma. 

Detectivul își duse mâna la spate și lăsă arma automată să 
cadă în noroi și frunze, lângă jacheta lui. Se aștepta să simtă 
gloanţe ciuruindu-i spatele. 

— Întoarce-te. 

Molia nu știa de ce roșcatul nu-l împușcase atunci când 
avusese ocazia, dar, oricare ar fi fost motivul, fiecare secundă 
era o șansă de a rămâne în viaţă. Și Tom Molia intenţiona să 
rămână în viaţă. 

— Cine ești? întrebă el. 

— Contează? 

Strigau peste vuietul vântului, al ploii și peste bubuitul 
tunetelor, ca marinarii pe o ambarcaţiune prinsă de furtuna. 

— O să am nevoie de numele tău, atunci când o să te arestez. 

Roșcatul păru să se amuze. 

— ȚIi-I voi spune atunci. Privi în jur, precaut, apa picurându-i 
din păr și din barbă, pleoștite ca blana unui câine vagabond. 
Unde ţi-e prietenul, domnule detectiv? ` 

Sloane. De aceea nu-l împușcase roșcatul. Il voiau pe Sloane 
sau, mai probabil, dosarul despre care vorbise Sloane. 

— Alertează cavaleria. Locul ăsta o să roiască destul de 
curând de oameni, cărora n-o să le prea placă un ucigaș de 
polițiști. Dacă aș fi în locul tău, aș pleca. 

— E un sfat bun. Așa am de gând să fac. 

— O să pleci singur. 

Era un lucru prostesc de spus, dar în acea clipă îi oferea lui 
Molia o senzaţie de satisfacție perversă, în timp ce trecea în 
revistă posibilităţile limitate. Ar fi putut să sară în pârâu? Rafala 


VP - 321 


gloanțelor l-ar fi fărâmiţat ca pe un porumbel din lut, înainte să 
atingă apa. 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Pierderi de război, domnule detectiv. 

— Serios? Și eu care credeam că declararea războiului este 
treaba Congresului. Va trebui să șterg de praf Constituţia. 
Pentru cine lupţi, soldat? 

— Aș putea să-ţi spun, domnule detectiv, dar, după aceea, ar 
trebui să te omor. Ironia sorții, nu-i așa? 

— Poţi să faci mai mult de atât. Asta e o replică tâmpită dintr- 
un film prost. Spune-mi un lucru. Dăruiește-mi puţină liniște, ca 
s-o iau cu mine în mormânt. Voi sunteți jigodiile care l-au 
omorât pe Cooperman? 

Dacă s-ar fi aruncat la pământ și s-ar fi rostogolit, poate ar fi 
reușit să ajungă la armă, dar ar fi trebuit să scape și de o 
împușcătură bine ochită, iar asta era cam improbabil. Dacă avea 
să moară, prefera s-o facă în picioare, nu chircindu-se pe 
pământ ca un șarpe, în timp ce roșcatul ar fi stat deasupra lui, 
golind un încărcător întreg. 

— Dacă te referi la poliţist, da. 

— Atunci, cel puţin, scorul e egal. Își îndepărtă gândurile 
legate de Maggie și de copii. Nu va muri. Nu va permite asta. 
„Întoarce-te. Nu-i oferi o ţintă de toată frumuseţea, frontală”. Nu 
conta, arma tot avea să facă răni mortale. 

— Nu ţin scorul, detectiv. Asta nu e o ceva personal. Nu mă 
mândresc cu faptul că ucid un poliţist. In general, respect 
personalul poliţiei; aveţi o meserie dificilă. 

— Nu pot să-ţi spun cât de mult mă încălzește asta. 

— Polițistul a fost o complicaţie neprevăzută. Nu aveam altă 
soluţie. 

— O să am grijă să le transmit asta soţiei și copilului lui, când 
o să-i văd. 

— Mă tem că nu, rosti celălalt, ridicându-și pușca. 

e 

COPACII SE RĂRIRĂ, lăsând locul unei cărări bătătorite, care-l 
conduse până la o poieniţă: un amfiteatru în mijlocul copacilor și 
al tufișurilor. Nu putea spune dacă fusese făcută de om sau de 
natură, dar spaţiul deschis îi făcea pe adversari ușor de reperat, 
în ciuda vederii lui înceţoșate și a ploii. Problema era distanța. 
Era puţin probabil că putea să-și doboare ţinta cu un pistol, chiar 


VP - 322 


și în condiţii ideale; cu vederea înceţoșată de la migrenă și de la 
apă, șansa devenea de unu la un milion. Și numai asta avea la 
dispoziţie, o singură lovitură. Își sprijini spatele de un copac, 
căutând febril o ieșire, fără succes însă. Privi din nou în jur. 

O împușcătură le va atrage amândurora atenţia și ar putea 
să-i ofere detectivului timpul de care avea nevoie. Trase aer în 
piept și întinse mâna după Coltul de la curea. 

Nu era acolo. 


VP - 323 


73. 


RESIMȚEA DUREREA ca pe o arsură intensă. Pe Charles 
Jenkins îl dureau toate oasele. Mușchii îi pulsau. Capul părea că 
este pe punctul de a exploda. Dacă nu l-ar fi durut falca atât de 
tare, ar fi zâmbit. Presupuse că morții nu puteau simţi durerea, 
iar ceea ce simţea în acel moment era o durere pură. 

Un cearșaf subţire îl acoperea, apăsând pe oasele lui, ca o 
lespede din plumb. Gura și limba îl furnicau de parcă ar fi fost 
acoperite cu păr, iar aerul trosnea din cauza unei stranii 
încărcături statice, precum șosetele din lână scoase din uscător. 
Fiecare clipire a pleoapelor îi provoca o durere ascuțită în 
spatele ochilor. Ultimul lucru pe care și-l amintea era podeaua 
din lemn a casei lui William Hart, senzaţia că plutea deasupra ei, 
îngerii purtându-l printr-un tunel întunecat spre o lumină 
puternică... spre ceea ce credea el că e lumea cealaltă. 

Își înălță capul. Vederea îi era afectată, imaginile ondulându- 
se; un birou și un scaun, o măsută pentru televizor, un tapet 
înflorat. Dacă asta era Raiul, era foarte dezamăgit. 

Se lăsă pe perne, alunecând departe, incapabil să rămână 
treaz, dorindu-și să doarmă, timpul scurgându-se cu minute 
pufoase, incerte. 

— Cum te simţi? 

Vocea răsună, se îndepărtă, apoi se întoarse. 

— Charlie? 

Își întoarse capul. O femeie stătea în cadrul ușii. Alex. Poate 
că, la urma urmei, ăsta o fi Raiul. 

Alex se apropie de marginea patului. 

— Cum te simţi? 

— Cum... Tresăltă de durere. 

Ea îl ajută să se ridice în capul oaselor, potrivindu-i o pernă la 
spate, apoi îi întinse niște pastile și un pahar cu apă. 

— Nu, rosti el, mijindu-și ochii, din cauza luminii unei lămpi de 
birou. 

— E Motrin. Îmi pare rău, n-am putut să găsesc bere. Va 
trebui să bei apă. 

El zâmbi, dar imediat regretă. 


VP - 324 


— Nu mă face să râd. Mă doare prea tare. Vocea îi suna ca a 
unui personaj negativ din desenele animate. 

Alex se așeză pe marginea patului, își vărsă două capsule în 
palmă și ridică paharul până la buzele lui. Avea impresia că 
înghite mingi de golf. Își zări imaginea reflectată într-o oglindă 
de deasupra biroului și-și dori să nu fi văzut nimic. O pată 
purpurie urâtă îi încercuia ochii, dându-i o înfățișare de raton. 
Avea rădăcina nasului turtită ca un boxer irlandez, vârful în 
unghi drept. 

— Există vreo parte din mine care a scăpat întreagă? 

— Ei bine, să vedem: învinețit și cu coapse rupte, clavicula e 
posibil să fie ruptă, nasul spart, o mulțime de vânătăi, câteva 
tăieturi. Aveai cioburi înfipte în antebraţe și în pielea capului. A, 
și o comoție, motiv pentru care ne-am tot străduit să te trezim. 
Se aplecă și-și apropie buzele de urechea lui. Și tot ești cel mai 
bun lucru pe care l-am văzut vreodată. 

Îi simţi căldura mâinii în palmă, autentică și reală. 

— Ar trebui să te întâlnești cu mai mulţi tipi, spuse el. 

Ea se lăsă pe spate, zâmbind. 

— Mie-mi spui? Te las în casa tatălui meu și tu aproape că o 
arzi până în temelii? 

Acum era rândul lui să zâmbească. 

— Poţi să consideri că suntem chit. Mai lași din preţul de 
vânzare? 

Ajunseră și la marea întrebare. Alex era puternică, dar 
probabilitatea ca ea să fi ajuns la casa tatălui ei atât de repede 
și să fi izbutit să târască o masă inertă de 110 kilograme, urcând 
scara și scoţând-o pe ușă, era destul de mică. 

— Cum m-ai scos de-acolo? 

Ea se lăsă pe spate și se întoarse spre ușă. Un bărbat cu o 
tunsoare îngrijită, îmbrăcat într-un costum albastru cu dungulițe, 
stătea acolo și-i privea. 


VP - 325 


74. 


TUNETUL APROAPE CĂ ACOPERI zgomotul: o ramură 
frângându-se. 

Roșcatul privi în sus instinctiv și se întoarse spre locul de 
unde venise zgomotul. Umbra sărise din întuneric, ca un animal 
asupra prăzii neștiutoare. Cu mișcări perfect sincronizate, îl lovi 
sub braţ, îmbrâncindu-l pe spate, și ridică ţeava armei, 
încărcătura pierzându-se printre copaci. Roșcatul se dădu peste 
cap și ateriză în poziţie ghemuită, ca un prinzător în spatele 
bazei sale, cu ţeava aţintită din nou asupra lui Tom Molia. 

Detectivul privi cum ţeava coboară încet, ca și cum puterea 
cu care o ţinea ar fi slăbit. Apoi, omul se legănă înainte, cazând 
în genunchi, dându-și ochii peste cap, într-o mască a morţii, 
după care se prăbuși cu faţa în jos, peste frunze. 

Molia se ridică, se lăsă într-un genunchi, cu Sigul strâns în 
mâini, pregătit să tragă din nou. Nu mai era necesar. Se ridică, 
se strecură înainte și împinse cu piciorul pușca. Apoi se întinse și 
apucă încheietura roșcatului, cu toate că nici acest lucru nu mai 
era necesar. 

Molia își puse Sigur în toc și se îndreptă spre locul în care 
zăcea Sloane. După ce-l lovise pe roșcat, își continuase 
traiectoria pe deasupra acestuia, inerția propulsându-l în afara 
liniei de tragere a detectivului. Fusese un act de un curaj 
incredibil sau un gest stupid. Oricum ar fi fost, Molia înţelese că 
era singurul motiv pentru care se mai afla încă în viaţă și nu 
avea de gând să despice firul în patru cu privire la rezultat. 

— Eşti bine? întrebă el, ajutându-l pe Sloane să se ridice. 

— Maa. Te văd ca prin ceaţă. Am o migrena. 

— De asta n-ai tras? 

— Mi-am pierdut arma. Am sărit spre ceea ce am crezut că e 
țeava unei arme. A fost la nimereala. 

— Mă bucur că-mi spui asta acum. 

— Fă-mi un serviciu: ridică-i mâneca. 

Molia se aplecă și suflecă bărbatului mâneca stângă a hainei. 

— Un vultur? vru să știe Sloane. 

— Maa, confirmă Tom Molia. Un vultur. 


VP - 326 


FURTUNA TRECU, lăsând cerul brăzdat, ca o pânză colorată de 
la roz până la albastru-închis. Aerul mirosea ca un torent 
răcoros. Păsări, broaște și insecte se treziră la viaţă, într-o 
vibraţie simfonică amestecată cu pârâitul aspru al radiourilor de 
poliţie și cu vocile echipajelor poliţiei statale, care ocoleau 
băltoacele murdare ca și cum ar fi fost minate. Sloane privi cele 
două ambulanţe părăsind locul, fără sirene sau lumini 
stroboscopice. Nu era nicio grabă. Pasagerii erau morți. 
Asemenea îngrijitorului, cei doi nu vor oferi niciun răspuns. 

Analgezicele îi diminuaseră efectele migrenei. Vederea i se 
limpezise. 

— Ar trebui să vă faceţi o radiografie. Asistentul de pe 
ambulanţă care-i acordase îngrijiri tocmai terminase de 
bandajat glezna și-l ajuta să-și încalţe gheata. 

Sloane își strecură șiretul în ultima gaură și trase de capete, 
strângându-le, apoi porni șchiopătând spre câteva mașini de 
poliţie neinscripţionate unde se afla Molia. Tocmai atunci, 
detectivul primea o săpuneală din partea unui omuleţ cu 
ochelari cu rame subţiri și cu părul rar, dar cu o voce de crainic 
de carnaval. 

— Trebuie să fi fost vreun leac miraculos, Cârtiţă. Acum o oră, 
Banto îmi spune că ești pe patul de moarte, iar eu te găsesc 
alergând prin pădure, alergând printre gloanțe. 

— Pot să-ţi explic, Rayburn. Vocea lui Molia suna obosită și 
lipsită de interes. 

— A, o să explici asta... în scris. Vreau totul pe hârtie. Toate 
detaliile. Și le vreau ieri. Vreau să știu ce se întâmplă, Cârtiţă. 
Gumbo? E vreun leac nou pentru gripă, despre care eu nu 
știam? 

Sloane făcu un pas în față. 

— Poate vă explic eu. 

Omuleţul își ridică privirea spre el, un ochi strângându-se ca și 
cum ar fi vrut să ţină un monoclu la locul lui. 

— Cine naiba mai ești și dumneata? 

— Earvin Johnson. Sloane îi întinse mâna, dar omuleţul ignoră 
gestul. 

— J. Rayburn Franklin, șeful poliţiei din Charles Town, 
interveni Molia, prezentându-i-l lui Sloane. 

— Mă tem că este vina mea, domnule comandant Franklin. 


VP - 327 


Franklin își arcui o sprânceană. 

— Vina dumitale? 

— Sunt un prieten de-al lui Tom, din California. L-am convins 
să mergem să mâncăm niște gumbo, din cel pe care mi-l tot 
lauda atât, de ani de zile. Când am ajuns aici, am găsit localul 
închis, am fost prinși de o furtună și ne-am hotărât să așteptam 
până trece. Atunci au apărut cei doi indivizi; intenționau să 
jefuiască restaurantul, presupun. Au ieșit cu armele, trăgând. 
Dacă Tom n-ar fi acţionat rapid și nu m-ar fi împins în pădure, 
probabil că aș fi mort acum. Îi datorez viaţa. E un erou. Toată 
lumea din Virginia e atât de nebună? 

Franklin îl privi de parcă i-ar fi vorbit într-o limbă străină, apoi 
scutură din cap, cu dezgust. 

— Așteptaţi amândoi aici, comandă el, apoi porni în direcția 
echipei de criminaliști, răspândiţi în jurul Chevy-ului și al 
camionetei. 

— N-a fost rău, aprecie Molia. Am impresia că te-a crezut. Dar 
ai dat-o în bară cu „eroul”. Trebuie să-ţi cunoști ascultătorii. 
După părerea lui Franklin, mi se potrivește titlul de erou cum i 
se potrivește lui Schwarzenegger cel de guvernator. 

— Imi pare rău pentru mașina ta, spuse Sloane. 

Molia își privi Chevy-ul ciuruit de gloanţe. 

— Ce naiba, poate c-a venit timpul să-mi cumpăr una cu aer 
condiționat. Se întoarse din nou spre Sloane. Earvin Johnson? 

Sloane ridică din umeri. 

— Franklin nu arată ca un gen de tip căruia să-i placă 
baschetul. 

— Așa o fi, dar Magic Johnson”? are 2,03 înălțime și e negru. 
Nu cred că v-ar putea lua cineva drept gemeni. Poate ar fi 
trebuit să încerci cu John Stockton”. 

— Stockton? Un alb încet. Eu sunt un alb încet. Și mie îmi 
place să visez. 

Molia chicoti. 

— Poate. Dar niciunul din noi n-a visat ceea ce s-a întâmplat 
mai devreme. Indiferent de ce-ai făcut sau ai spus astăzi, ai 
apăsat pe anumite butoane. Voiau să mă omoare, dar nu înainte 
de a afla unde ești. Asta îmi spune că obiectivul lor principal era 


78 Earvin „Magic” Johnson, legendarul jucător de la Los Angeles Lakers (n.tr.). 
7? Fostul conducător de joc al echipei Utah Jazz, din Liga Americană de Baschet, înalt 
de 1,70 m (n.tr.). 


VP - 328 


să aducă înapoi pachetul acela pe care ţi l-a trimis Joe Branick. 
Ai vreo idee, ce i-o fi enervat în halul ăsta? 

— Deocamdată, nu. 

Un poliţist se apropie. Molia i-l prezentă pe Marty Banto. 

Banto se uită la ceas. 

— Nu mi-ar plăcea să fiu în locul tău. Maggie n-o să se bucure 
prea tare, cu friptura ei înăbușită. 

— Când o să-i spun că am scăpat de Chevy, o să mă adore. 

Banto își vâri mâna în buzunar și scoase o foaie de hârtie. 

— Ți-am gasit numărul ăla de telefon. E o adresă din McLean, 
în Virginia: o femeie numită Terri Lane. 

— McLean? întrebă Molia. 

— Se pare că nu presta de cincizeci de dolari partida de sex 
oral pe alei, dar nu e cazul să te deranjezi până acolo. 

— Moartă? 

— A şters-o, și în mare grabă. Poliţia din McLean a dat o tură 
la rugămintea mea. Au găsit un pahar pe jumătate plin cu vin pe 
masă, luminile și casetofonul pornite și un prosop de baie pe 
podea. Un vecin a confirmat că a văzut-o pe domnișoara Lane 
urcându-se în Mercedes cu o valiză și plecând. Până acum, 
cărţile ei de credit sunt curate și probabil, vor rămâne așa 
pentru un timp. Nu cred că acceptă Visa sau Mastercard. S-ar 
putea ascunde la nesfârșit. 

— Nu ne-am ales bine meseriile. 

— Poate, dar nu pot să-mi imaginez că ar plăti cineva ca să 
facă sex cu vreunul din noi. Celălalt nume pe care mi l-ai dat, 
Charles Jenkins: nimic. N-am putut să găsesc nimic despre el. 
Ești sigur că există? 

Molia îl privi pe Sloane. 

— Există, confirmă Sloane, mai convins ca oricând că Jenkins 
fusese sau era încă agent CIA. 

— Multumesc că ai încercat. 

Banto făcu un semn de încuviinţare din cap. 

— Ho a dat de tine? 

— Peter? Nu, de ce? 

— A sunat la secție și te-a căutat. l-am spus să încerce pe 
mobil. N-am știut că te-a folosit cineva pe post de ţintă de 
antrenament. A spus că asistentul procurorului general al 
Statelor Unite l-a sunat din nou și a fost ceva mai mult de-un pic 
supărat pentru autopsia neautorizată. Ce naiba ai făcut, Cârtiţă? 


VP - 329 


„„„ Cârtiţă? 
Tom Molia pornise spre Chevy, din obișnuință, dar se opri 
brusc și se întoarse spre Banto, cu mâna întinsă ca un cerșetor. 
— Împrumută-mi mașina ta. 


VP - 330 


75. 


PASTILA DE MOTRIN Îl diminuase durerea permițându-i să 
stea în capul oaselor pe pat, fără ca fiecare mădular să ţipe de 
durere. Ceaţa din capul său, la fel de grea ca aceea care se lăsa 
peste ferma lui din Camano, se împrăștia, iar imaginile veneau 
în timp real, nu ca într-un film japonez de serie B. Alex stătea pe 
un scaun lângă pat. Bărbatul înalt și suplu, care stătuse în ușă, 
se plimba până la pat și înapoi. William Brewer, directorul CIA, 
era îmbrăcat impecabil, într-o cămașă albă, cu gulerul scrobit, 
cu butoni și o cravată bleumarin. Un lanţ din aur îi înconjura 
încheietura brațului drept. Părul lui încărunţit se asorta cu 
culoarea dungulițelor costumului, a cărui haină era agăţată pe 
spătarul unui scaun. Barba îi crescuse deja, cu toate că 
puternicul miros de colonie indica faptul că tocmai se bărbierise, 
poate în urma unor lucrări de după-amiază. Avea fizicul unui om 
care juca, în mod obișnuit, squash sau racquetball. In schimb, 
expresia feţei era a cuiva care tocmai a plătit o grămadă de bani 
pentru o masă dezamăgitoare. 

— Am primit un telefon de la conducerea serviciului de 
informaţii mexican, care voia să știe de ce ne-am interesat de o 
organizaţie exterminată acum treizeci de ani. Brewer continua 
să se plimbe, în timp ce vorbea. l-am răspuns că n-am nicio idee 
despre ce vorbește. A spus că a primit un telefon de la șeful 
biroului din Mexico City, care cerea informaţii despre un grup 
revoluționar de aripă dreaptă, autointitulat Frontul de Eliberare 
Mexican, în mod special despre un bărbat care-și zicea 
„Profetul”. Cererea a venit, din câte se pare, din partea lui Joe 
Branick. Brewer se opri din mers și-l fixă pe Jenkins cu cea mai 
birocratică privire a lui. Vrei să-mi spui despre ce este vorba, 
agent Jenkins? 

În ciuda durerii, Jenkins nu-și putu stăpâni un zâmbet. 

— Domnule Brewer, nu mi s-a mai spus „agent” de treizeci de 
ani. 

Brewer încuviință cu un semn din cap. 

— Știu. Ți-am citit dosarul. Se presupune că ești mai nebun 
decât un lunatic. Privi spre Alex. Dar agentul Hart susține că nu 


VP - 331 


este așa. Susţine, de asemenea, că ai fi șansa noastră de a afla 
ce se întâmplă, iar eu o cred. Brewer se uită la ceas. Problema 
este că, dacă se întâmplă ceva, trebuie să știu cât mai repede. 
Pentru că, în aproximativ zece minute, președintele se va 
adresa naţiunii și va confirma o relatare din Mexico City cu 
privire la o înţelegere conform căreia va crește substanţial 
importurile de petrol și de gaze naturale din Mexic. Acest anunţ 
nu ne va aduce prea mulţi prieteni în Orientul Mijlociu. Brewer 
își trase scaunul pe spătarul căruia își așezase haina, apoi îl 
întoarse și-l încălecă. Agentul Hart m-a pus la curent cu teoria 
lui Joe Branick cu privire la renașterea acestui grup, Frontul de 
Eliberare Mexican. Vreau să aud ce ai de spus. 

— Nu este o teorie. 

— Directorul spionajului mexican crede că este. A spus că n- 
au găsit nimic care să indice faptul că respectiva organizaţie 
continua să existe și nu și-a ascuns amuzamentul în legătură cu 
faptul că ne preocupăm de o organizaţie care a fost exterminată 
acum treizeci de ani. A spus că au destui teroriști moderni. Nu 
vânează fantome. 

— Au făcut-o în 1973, spuse Jenkins. Și la fel am făcut și noi. 

— El Profeta? 

— Exact. 

Brewer făcu un semn cu capul către masa rotundă din spatele 
lui, pe care stătea deschisă o copie a dosarului său. 

— Am citit dosarul tău despre el. Dar, lasă-mă să-ți spun, în 
timp ce dumneata intrai și ieșeai din lumea cealaltă, noi am 
parcurs un alt dosar, concentrat asupra acelei organizații și 
asupra acelei persoane. Totul indica faptul că el Profeta ori n-a 
existat niciodată, ori e mort. N-a mai apărut nici măcar un zvon 
despre el timp de trei decenii. 

— Indiciile sunt greșite. 

Brewer inspiră și expiră adânc, cu ochii aţintiţi asupra lui, 
nefiind convins, dar nevrând să-l contrazică fățiș. 

— Bine. Spune-mi de ce. 

— Pentru că piaţa petrolului mexican e sfântă. Castañeda nu 
va intra într-o înțelegere care va deschide ușa pentru companiile 
petroliere americane, lăsându-le să pătrundă din nou în ţară. 

Brewer lua o ediţie de după-amiază din Post, și o ţinu astfel 
încât Jenkins să poată vedea titlul. Se spunea că o întâlnire 
mexicano-americană la Washington, D.C., pe tema petrolului ar 


VP - 332 


fi fost iminentă. 

— Te  înșeli. Deja a făcut-o. Președintele va confirma o 
întâlnire la vârf pentru poimâine, începând cu o ceremonie, 
vineri dimineaţă, pe Peluza Sudică. 

Jenkins clătină din cap. 

— Dumneavoastră greșiți. A fost de acord cu o întâlnire la 
vârf. Dar nu va fi nicio înţelegere în privinţa petrolului. 

__— Negocierile sunt o afacere încheiată, agent Jenkins. 
Intâlnirea este doar pentru spectacol. 

— Spectacol va fi, sunt de acord... dar nu spectacolul la care 
se așteaptă toată lumea. 

— Ce vrei să spui? 

— El a orchestrat întâlnirea la vârf. 

— Castañeda? 

— Da. 

— Crezi că el este e/ Profeta? 

— Nu. E prea tânăr. Dar cred că-i îndeplinește poruncile lui e/ 
Profeta. 

— Şi el Profeta orchestrează înțelegerea și întâlnirea? 

— EI Profeta orchestrează înţelegerea, pentru că-l cunoaște 
pe Robert Peak. Ştie ce i-a promis Peak electoratului american și 
cum avea de gând să-și ţină promisiunea. A folosit asta ca o 
momeală, ca să-l atragă pe Peak la negocieri. 

— De ce? 

— Ca să încerce să se apropie de el. Aproape că a reușit, în 
America de Sud, dar moartea lui Branick a schimbat totul. Așa 
că a trebuit să-și modifice planurile. Este plin de resurse. E, de 
asemenea, tenace și răbdător. De ce nu? A așteptat ocazia asta 
treizeci de ani! Așa că-i cere lui Castañeda să facă publice 
negocierile, ca să-i forțeze mâna lui Peak, convins că va merge, 
din moment ce știe că Peak este un ticălos arogant, căruia îi 
pasă doar de cariera lui. Și în momentul ăsta apare necesitatea 
unei întâlniri la vârf, în mare grabă. 

Brewer scutură din cap. 

— Îmi ceri să cred că unul dintre teroriștii cei mai renumiţi din 
istoria Mexicului, un individ despre care se credea că este mort 
de treizeci de ani, nu numai că ar fi viu, dar și orchestrează, în 
secret, negocieri confidențiale? 

— Nu mă ascultați, ridică Jenkins din umeri, sunt doar un 
nebun. 


VP - 333 


Alex se ridică, încercând să intermedieze o înțelegere. 

— Ceea ce spune domnul director, Charlie, este că 
probabilitatea statistică a veridicităţii acestor afirmaţii i se pare 
c-ar fi destul de greu de înghiţit. 

— Nu dau doi bani pe ceea ce-i produce directorului dificultăți 
la înghiţit. Iși întoarse capul spre Brewer. Ceea ce știu, domnule 
Brewer, este că probabilitățile statistice nu se aplică în cazul 
acestui tip. L-am studiat. Am încercat să pătrund în mintea lui, 
ca să pot înţelege cine este: un revoluţionar, un fanatic religios, 
un geniu... probabil toate trei la un loc. Ce am aflat este că, 
uneori, soarta și destinul pot să prevaleze asupra matematicii și 
a științei, că spiritul uman nu poate fi calculat, că lucrurile pe 
care oamenii sunt dispuși să le facă, atunci când sunt bine 
motivaţi, depășesc adesea înțelegerea umană. 

Brewer se ridică. 

— Poate că așa este, dar eu trebuie să am de-a face cu 
realități. 

— Ei bine, nu trebuie să aveți nicio îndoială aici, individul e cât 
se poate de real. 

Brewer își frecă fruntea. 

— Atunci, spune-mi un lucru. Din tot ce am citit, inclusiv 
dosarul dumitale, această întâlnire încalcă toate principiile în 
care crede individul acela. De ce ar face-o? 

— Pentru că, aşa cum v-am spus, nu va exista niciun acord, 
iar el știe asta. Ceea ce-l motivează nu e politica sau petrolul. 
Este vorba despre ceva mult mai primar. Aruncă o privire spre 
Alex. Genul de motivaţie pe care-l obţii atunci când cineva îţi ia 
tot ceea ce ai iubit vreodată și nu vrei sau nu poți să uiţi. 

— Și care ar fi asta? vru să știe Brewer. 

Alex răspunse în locul lui: 

— Răzbunarea. 


VP - 334 


76. 


Tom Molia făcu să scârţâie roţile jeepului, oprind lângă o 
scară micuță care ducea la o ușă metalică, din spatele clădirii 
din stuc și cărămidă. Lăsă cheile în contact și ieși din mașină, 
arătând spre un Chevy Blazer albastru, parcat la umbra unui 
copac din colțul parcării. 

— Aia e mașina lui Ho. 

— Asta e bine. Sloane sări de pe locul pasagerului și înconjură 
grăbit mașina. 

— Nu. E trecut de cinci. Ho nu lucrează după cinci. 

Molia trase de mânerul ușii. Era încuiată. 

— Rahat! De asemenea, nu încuie niciodată ușa asta. 

Sări peste balustradă și porni în fugă pe alee, în timp ce 
Sloane îl urma, șchiopătând, încercând să ţină pasul cu el. 
Ajungând în faţa clădirii, deschise două uși din sticlă și o luă de- 
a lungul holului, spre o ușă cu fereastra din sticlă fumurie. 
Literele inscripţionate pe ea indicau faptul că acolo era biroul lui 
Peter Ho, medicul legist al districtului Jefferson. 

— Stai în spatele meu. 

Molia își scoase Sigul și deschise ușa spre o sală goală de 
așteptare, traversă încăperea și împinse o ușă, făcând să se 
răspândească mirosul greţos al formaldehidei. Mirosul deveni tot 
mai puternic pe măsură ce se furișau de-a lungul unui hol 
întunecat, ieșind într-o sală cu mese care semănau cu niște tăvi 
mari de gătit, metalice. Un bec puternic lumina un sac de 
culoare verde-închis pentru cadavre, aflat pe una din mese. 
Sloane auzi murmurul unui motor, poate instalaţia de aer 
condiționat. Altfel, camera era cufundată într-o tăcere de 
mormânt. 

Molia ridică o mână, ca un semnal de oprire. Apoi, dispăru 
printr-o ușă, în ceea ce Sloane presupuse că trebuie să fie un 
birou, ieși clătinând din cap și arătând spre celălalt capăt al 
camerei. Trecură pe lângă o cutie mare din oțel inoxidabil, cu 
multe sertare, și se poziționară lângă o ușă. Sloane strânse în 
pumn clanţa ușii, gândindu-se la corpul lipsit de viață al bătrânei 
Melda, în lumina slabă, așteptând. Molia făcu un semn de 


VP - 335 


încuviințare din cap. El deschise brusc ușa. Molia se strecură 
înăuntru, cu arma întinsă. 

O sală de baie. Goală. 

Rămaseră pe loc câteva clipe, șovăind. Molia cercetă camera, 
în timp ce-și trecea degetele prin părul ţepos. Ochii i se opriră 
pe sacul verde pentru cadavre, de pe tava metalică de gătit. 
Sloane înţelese imediat la ce se gândea. Dacă legistul ar fi 
plecat acasă, ar fi lăsat cadavrul afară? Traversară camera, cu 
ochii fixaţi asupra sacului. Sloane zări umbra cu coada ochiului, 
prelingându-se pe podea precum cerneala vărsată. O ușă a 
cutiei din oţel inoxidabil se deschisese, iar tava metalică din 
interior ieși afară, ca limba unui animal uriaș, dezechilibrându-i 
pe amândoi. Un trup se ridică în șezut, ţipând. 

Cearșaful căzu, iar ţipatul se transformă într-un hohot de râs. 

— Nenorocitule! În sfârșit, ţi-am făcut-o. Până la urma... 

Dar chipul legistului deveni palid, apoi cenușiu. 

Molia se ghemuise, cu țeava Sigului lipit de fruntea lui. 

— Tom? 

Molia cobori Sigul și-l înșfăcă pe Ho de gulerul cămâășii, 
trăgându-l de pe tavă, pe podea. Picioarele lui Ho se înmuiară, 
nesigure. 

— Fir-ar al naibii, Peter! Era cât pe-aici să te omor. Ce naiba a 
fost în capul tău? 

Ho părea uimit, înspăimântat. 

— A fost o glumă, Tom. 

Molia se întoarse cu spatele la el, mergând în cercuri, ca un 
animal închis în cușcă la grădina zoologică, scuipându-și 
cuvintele, făcându-și întruna semnul crucii. 

— lisuse Hristoase, Peter! lisuse Hristoase! Fir-ar dracu' al 
dracului! Rahat! 

Ho îl privi pe Sloane, dar Sloane nu-și putea găsi cuvintele. 
Stomacul îi rămăsese în gât. 

Molia se prăbuși pe un taburet cu rotile, ca un luptător la 
sfârșitul unei runde, epuizat atât fizic, cât și emoţional. 

— Îmi pare rău, Peter. Ce rahat! Îmi pare rău. 

— Ce naiba s-a întâmplat, Tom? 

Molia își împinse scaunul în spate și se ridică în picioare. 

— Am nevoie de ceva de băut. Mai ai sticla aia de Stoli? 

Ho scoase trei eprubete sterilizate dintr-un dulăpior, extrase o 
sticlă de vodcă dintr-un sertar al frigiderului, apoi turnă câte o 


VP - 336 


porţie pentru fiecare. Băură fără să mai stea pe gânduri. Ho 
umplu paharele improvizate de încă două ori, în timp ce Molia îi 
povestea despre cei doi bărbaţi din pădure și despre teoria lui 
Sloane, potrivit căreia Parker Madsen era în spatele multora din 
cele întâmplate. 

— Banto mi-a spus că ai sunat... ceva în legătură cu faptul că 
Rivers Jones știe de autopsia ta. Aproape că mă așteptam să te 
văd pe una dintre mesele astea ale tale. 

Ho părea lovit de trăsnet. 

— Mda, a sunat. 

— Ce-a zis Jones, mai exact? 

Ho scutură din cap. 

— Bătea câmpii, spunându-mi că-mi va lua licenţa, voia să 
știe de ce i-am nesocotit ordinele directe de încetare a 
expertizelor. 

— Ţi-a spus cum a aflat? 

— Se pare că unul dintre legiștii lui a descoperit urmele 
biopsiei mele. Am negat, dar mă săturasem să-l ascult pe 
puţoiul ăla, Tom. l-am zis să se ducă-n mă-sa. N-are decât să-mi 
ia slujba. Mă întorc la practica particulară și scot mai mulți bani. 

— Bine, Peter, bine, spuse Molia, încercând să-l calmeze. 

— lisuse, Tom, chiar crezi c-o să încerce să mă omoare? 

După tot ce se întâmplase în pădure, Sloane era convins că 
răspunsul pentru această întrebare era un categoric „da”. 

— N-o să te omoare nimeni, Peter. Dar, în clipa de față, vreau 
să-ți iei câteva zile libere... s-o ștergi de aici pentru o vreme. Să- 
ţi iei familia și să vă duceţi undeva să vă distrati. 

— M-am gândit la asta, după ce am primit telefonul de la soră. 

— A cui soră? 

— Sora lui Joe Branick. 

— Aileen Blair? întrebă Sloane. 

Ho se întoarse spre el. 

— Acesta era numele. 

— Ce voia? insistă Sloane. 

— Voia să afle rezultatul autopsiei mele. Poate că eram încă 
supărat după ce vorbisem cu dobitocul ăla de Jones, dar am 
spus unele lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun. l-am spus că 
ar trebui să se îndoiască de acurateţea oricărei autopsii pe care 
i-o furnizează guvernul, că am motive să cred că fratele ei nu s- 
a sinucis. După ce am închis și m-am calmat, am ajuns la 


VP - 337 


concluzia că poate n-a fost prea inteligent ce am făcut. 

— Ei bine, ce s-a făcut e bun făcut, filosofă Molia. 

— O să mă omoare. 

— N-o să te omoare nimeni, Peter. Unde ai de gând să te 
duci? 

— Copiii s-au tot ţinut de mine să-i duc la Disney World, de 
vara trecută, când m-ai reţinut tu. 

— Un loc public... foarte bine. 

Ho păru brusc speriat. 

— Mai bine aș suna acasă. 

Molia îi puse o mână pe umăr. 

— Stai liniștit, Peter. Am trimis un echipaj la tine acasă. 

— Asta o s-o înspăimânte al naibii pe Liza. Aș face mai bine să 
mă duc și eu acasă. Probabil că Liza și-a ieșit din pepeni. 

Il ajutară să pună cadavrul de pe tavă înapoi în frigider. Apoi 
Ho se duse în birou și ieși purtând un pardesiu de un albastru- 
deschis. Sloane și cu Molia îl urmară, spre ușa din spate, apoi în 
jos, pe cele două șiruri de scări, continuându-și discuţia. 

— Totuși, ce cauţi aici atât de târziu? se interesă Molia. Tu nu 
lucrezi niciodată după cinci. 

— Hărtiile trebuie trimise la district până la sfârșitul lunii. 
Mereu amân până în ultimul moment, apoi îmi petrec trei nopţi 
de iad ca să le termin. Cu toate rahaturile care s-au întâmplat, 
am rămas în urmă. De-aia nu aveam muzica pornită și am putut 
să-ţi aud mașina venind. M-am uitat pe fereastră și te-am văzut 
coborând și îndreptându-te spre ușa din spate. Mi-am închipuit 
că veneai ca să mă sperii iar. Ho ajunse la ultimul palier. Ți-am 
spus c-o s-o pun pe Betty să încuie ușa asta. 

— Imi tot spui asta de ani de zile. N-am crezut că o să facă 
asta vreodată. 

leșiră în parcare. Ho scoase o cheie și acționă încuietoarea de 
siguranţă. 

— Nici eu n-am crezut. Dar, îţi spun, după ce am intrat în 
cutia aia, m-am hotărât: eu vreau să fiu ars. 

— Aproape că ai avut ocazia asta. 

— Te-am speriat, nu-i așa? 

— Mada... m-ai speriat, mai tare decât îţi dai seama, Peter. 

— Răzbunarea e tare dulce. 

Molia zâmbi. 

— Te ţin eu minte! 


VP - 338 


Ho pomi prin parcare spre Blazer-ul lui. Molia se strecură în 
spatele volanului jeepului lui Banto. Sloane deschise cealaltă 
portieră din faţă. Gândul îi veni brusc. Se întoarse și privi spre 
Peter Ho, care descuia portiera mașinii lui. 

— Eu nu i-am spus ei nimic. 

Molia se întinse peste scaun. 

— Ce s-a întâmplat? 

Sloane se aplecă spre el și-i explică, în mașină: 

— Nu i-am spus lui Aileen Blair că Ho a făcut o autopsie. 

— Ce? 

— Lui Aileen Blair, sora lui Joe Branick; nu i-am spus că Ho a 
făcut o autopsie. Ea se gândea că n-a făcut-o. Credea că și-a 
vârât nasul Departamentul de Justiţie. De asemenea, nu avea 
niciun motiv să sune după rezultate. 

Molia își desfăcuse deja centura de siguranţă, coborând din 
mașină și strigând numele lui Ho, dar medicul legist al 
districtului se strecurase în Blazer și închisese ușa, trântind-o. 

— Ho! 


VP - 339 


77. 


BREWER RECITI cele două articole din ziar, cele care-l 
bântuiseră pe Charles Jenkins ca o tumoarea malignă: tratabilă 
poate, dar niciodată vindecată de-a binelea. Ziarele se 
îngălbeniseră și se șterseră de-a lungul anilor, rupându-se la 
atingere, dar el își amintea prea bine conţinutul celor două 
articole. 


MASACRUL MEXICAN 
The Associated Press 


OAXACA, Mexic - În ceea ce oficialii mexicani descriu ca 
fiind o baie de sânge, cel puţin 48 de bărbaţi, femei și copii, 
se relatează că au fost violaţi, bătuţi și uciși într-o așezare 
îndepărtată din munţi, din junglele din Oaxaca, în Mexic. 

Descris ca masacrul cel mai odios din istoria uneori 
tulbure și violentă a Mexicului, ziarul mexican La Jomada 
aruncă vina atacului pe o serie de lupte din ce în ce mai 
aprige între indigenii săraci ai Mexicului, care doresc 
condiţii mai bune de trai, și forțele paramilitare ale 
guvernului. 

Conducătorii militari mexicani au negat cu tărie orice 
implicare în atac sau faptul că s-ar fi desfășurat în secret 
vreo operațiune coordonată pentru anihilarea grupurilor 
revoluționare aflate încă în activitate în regiunea sudică a 
Mexicului, bănuite că folosesc terenul accidentat montan și 
jungla ca să evite forțele guvernului și pe cele paramilitare. 

Nu s-a raportat găsirea vreunui supravieţuitor. 


Brewer trecu peste ce mai rămăsese din articol și întoarse 
pagina, oprindu-se la un decupaj la fel de șters, datat la două 
săptămâni după primul. 

MASACRUL MEXICAN E POSIBIL SĂ NU FI FOST 
OPERA ARMATEI 
The Associated Press 


OAXACA, Mexic - Oficialii mexicani fac trimitere la 
dovada că atacul de luna trecută asupra unui sat din 


VP - 340 


junglele din sudul statului mexican Oaxaca n-ar fi fost 
săvârșit de unităţile militare ale guvernului, așa cum se 
bănuia pe scară largă, ci a fost dus la îndeplinire de o 
organizație clandestină radicală, cunoscută sub numele de 
Frontul pentru Eliberare Mexican sau FEM. 

Considerat ca fiind una dintre cele mai violente grupări 
revoluționare ale Mexicului, FEM, ca și conducătorul lui, 
cunoscut doar sub numele de e/ Profeta, Profetul, și-a 
asumat recent răspunderea pentru o serie de atacuri asupra 
forțelor guvernamentale și asupra oficialilor guvernului din 
statele din sudul federaţiei mexicane. Spionajul militar 
mexican și organizaţia omologă a CIA, CISEN®, n-a avut 
prea mare succes în misiunea de a stopa violenţa sau de a-i 
identifica pe conducătorii organizaţiei. 

Un oficial guvernamental a declarat că membri foarte 
bine înarmaţi ai FEM, îmbrăcați în uniforme negre și gri, 
folosite în mod normal de o forță paramilitară, cunoscută 
sub numele de /os Halcones - Șoimii - ar fi săvârșit atacul. 
Motivația aparentă a organizaţiei a fost alimentarea 
nemulțumirilor clasei de mijloc a Mexicului și a celor nouă 
milioane de indigeni și încurajarea revoltei împotriva 
guvernului mexican și a armatei. 

Dacă rapoartele sunt corecte, actul pare să fi eșuat. 
Oficialii mexicani au declarat că tot ce s-a întâmplat n-a 
făcut decât să întărească hotărârea guvernului de a-i vâna 
pe făptași prin regiunile sălbatice și împădurite, și că 
sătenii, odată loiali liderilor grupului, îi predaseră deja pe 
câțiva dintre cei bănuiţi că ar fi lideri ai FEM. 


— E o tactică extrem de comună, comentă Jenkins. Dacă nu 
poți să-ţi găsești omul, încerci să-i întorci împotriva lui pe cei 
care-i sunt apropiaţi. Israelienii au făcut la fel ca noi, în 
Afganistan. 

Brewer își scoase ochelarii pentru citit, ţinându-i în mână. 
Părea uimit. 

— Peak a făcut asta? 

Jenkins încuviinţă. 

— Peak a dat ordinul. Atacul propriu-zis a fost dus la 
îndeplinire de o grupare cunoscută sub numele de Forţa 
Ghearei. 


50 Acronim pentru Centro de Investigación y Seguridad Nacional (Centrul pentru 
Investigaţii și Siguranţă Naţională), serviciul de informaţii mexican, înfiinţat în 1989, 
aflat sub controlul Biroului de Coordonare a Președinției (n.tr.). 


VP - 341 


— De-a noastră? 

— De-a noastră. 

Brewer își frecă maxilarul cu o mână. 

— lisuse! De ce? 

— Poporul american n-ar fi putut înghiţi un alt război, 
domnule Brewer, iar Robert Peak nu avea de gând să-i permită 
comunismului să-și instaleze tarabele în curtea din spate a 
Americii, nu în momentul în care președintele își concentră 
privirea asupra Mexicului, pentru petrolul de care dispune. Peak 
a avut mereu ambiţii politice. Tatăl lui s-a asigurat că el nu 
scăpa niciodată din ochi premiul cel mare. Nimic nu avea să 
stea în calea lui, cu atât mai puțin niște țărani revoluționari, 
care provocau probleme în munţi. Peak avea nevoie să asigure 
stabilitatea ţării, dacă arabii n-ar fi cedat și ar fi dat în vileag 
bluful președintelui. 

— Dar un sat? De ce femei și copii? 

— Comiţi un act atât de oribil, încât șochează sensibilitatea 
țării și a lumii, apoi dai vina pe organizaţia pe care încerci s-o 
demontezi și-i determini pe oamenii care-i protejaseră pe 
membrii ei să-i predea. A funcţionat, într-o oarecare măsură. 
Problema a fost că nimeni, cu excepţia câtorva aleși, n-a 
cunoscut identitatea lui e/ Profeta. A fost deștept, în privinţa 
asta. 

— Și el Profeta intenţionează să-l ucidă pe Robert Peak, ca 
răzbunare pentru masacru? 

— Da. 

— Cum? Spune-mi, cum s-ar putea apropia suficient de mult 
încât s-o poată face? 

— V-am spus deja, pentru că noi l-am invitat. 

Brewer tresari. 

— Întâlnirea la vârf. 

— Credeţi că a trăit într-o văgăuna timp de treizeci de ani, 
domnule Brewer? Alex a spus că toate aceste negocieri au fost 
secrete. Ca să poată trage sforile așa cum a făcut el, e/ Profeta 
trebuie să fie ori un membru de rang înalt al armatei mexicane, 
ori al guvernului. În orice caz, va face parte din delegaţia 
mexicană. Va participa la ceremonie. A așteptat timp de treizeci 
de ani o asemenea ocazie. N-o va rata. 

— Dar știe că masurile de securitate vor fi drastice, chiar și 
pentru delegaţi. Cum va introduce o armă? 


VP - 342 


Jenkins scutură din cap. 

— Asta nu știu, tocmai de aceea presupun că Joe nu încerca 
să stabilească modul în care va acţiona, ci voia să afle 
identitatea lui. 

— Nici asta n-are vreun sens; dacă Joe încerca să-i afle 
identitatea acestui om, dorind să salveze viața lui Robert Peak, 
de ce l-ar fi omorât Peak? 

— Fiindcă Peak nu știa asta. Ceea ce-i face pe oamenii ca 
Robert Peak să fie puternici este în același timp și cea mai mare 
slăbiciune a lor. Au un singur interes: propriile persoane. Atunci 
când Peak a aflat că Branick avea dosarul și că demarase 
cercetările, a presupus că Joe intenţiona să-l denunțe și să 
dezvăluie că el a fost răspunzător pentru ce s-a întâmplat în 
satul acela. In mintea lui Peak, nu putea exista un alt motiv care 
să justifice păstrarea unui asemenea dosar, decât pentru a-l 
folosi împotriva lui. Și presupun că tocmai din cauza asta Peak îl 
tot invita pe Branick să lucreze pentru el. Nu era din prietenie: 
Peak se temea de ce știa Branick. 

— Pastrează-ţi prietenii aproape. Păstrează-ţi dușmanii și mai 
aproape, conchise Brewer. 

— Exact. Ceea ce Peak nu era în stare să înţeleagă, fiind atât 
de străin modului său de gândire, este că Joe Branick nu l-ar fi 
trădat niciodată și că n-ar fi încălcat niciodată codul tăcerii. Joe 
credea în jurământul lui și făcea întotdeauna numai ce trebuia. 

— Atunci, de ce a dezgropat Joe dosarul după atâţia ani? vru 
să știe Brewer. 

— Mi-am pus și eu exact aceeași întrebare. 

— Și care este răspunsul? 

— Joe mi l-a lăsat aici, în dosar. Ajută-mă să ajung acolo, ca 
să-l văd pe Robert Peak, după care o să vă spun amândurora. 


VP - 343 


78. 


FORȚA exploziei zgudui asfaltul din parcare ca un cutremur, 
aruncându-l pe Sloane pe spate. Metal contorsionat și bucăţi de 
sticlă cădeau din cer, flăcările înghițind Blazer-ul ca tentaculele 
unei caracatite uriașe. Nori de fum negru plutiră prin aer, 
purtând cu ei mirosul cauciucului ars și un val de căldură. 

Sloane se ridică în șezut și-l privi pe Tom Molia, care se 
îndrepta cu pași nesiguri spre ce mai rămăsese din mașină, cu 
haina înfășurată în jurul capului. Se ridică în picioare cu gândul 
să intervină, dar Molia îl împinse la o parte și continuă să 
înainteze, lăsându-se în jos, cât mai aproape de pământ, 
dispărând după perdeaua de fum negru. Apoi ieși, târând după 
el trupul lui Peter Ho. Sloane se repezi și-l înșfacă pe Ho de un 
braţ: o masă inertă, târâtă prin parcare. Căzură pe pavaj, tușind 
violent, scuipând negreală, străduindu-se să respire. Focul și 
fumul înnegriseră faţa lui Ho, pătând-o cu petice roz, în locurile 
în care pielea îi fusese smulsă. Era scăldat în sudoare. Forța 
exploziei îl aruncase, literalmente, din scaunul său maroniu 
plușat. 

Molia zgâlţâi trupul lipsit de viaţă al prietenului lui, legănându- 
se în agonie, braţele tremurându-i și pieptul ridicându-se în 
suspine tăcute. Vinovăţia îi strânse pieptul lui Sloane ca o 
lovitură primită în stern. Beculeţul din capul lui pâlpâi, iar el se 
cufundă în întuneric, ca și cum ar fi căzut într-o gaură. Dar, de 
data aceasta, ateriză în brațele unei femei. Caldă și vie, îl 
legăna, murmurând încet în timp ce-l mângâia pe păr. Îi simţea 
căldura pieptului, mâinile alinându-l, liniștindu-l; îl năpădi o 
senzaţie pe care n-o mai simţise niciodată, care-i lipsise toată 
viața, după care tânjise și pe care n-o găsise niciodată: iubirea. 
Pură, necondiționată, nefalsificată. 

O cunoștea pe femeie. 

— Nu știu cine sunt, spuse Molia, ridicând privirea spre el. Și 
nu știu cum am să-i găsesc, dar o voi face. Și, când o voi face, îi 
voi spânzura de boașe. 


SLOANE STĂTEA, împreună cu trei polițiști în uniformă, pe 


VP - 344 


veranda din fața casei lui Tom Molia: tineri care se foiau 
stânjeniţi, ca niște rude îndepărtate la o înmormântare de 
familie, fără să știe ce să spună. Mașinile lor de patrulare 
așteptau în stradă, cu farurile aprinse și cu motoarele pornite. 
Luminile care se învârteau și sirenele care urlau, făcându-i pe 
vecini să iasă pe verandele lor, fuseseră oprite. 

Molia îngenunche ca să-și îmbrăţișeze și să-și sărute fiica. 
Fetița purta o jachetă albastră, cu cuvintele „Disney World” 
brodate pe spate, și ţinea în mână o valiză roz. Detectivul o 
trase lângă el, inspirându-i mirosul părului și sărutând-o pe 
obraz. Apoi, îl apucă de mână pe fiul lui, T.J., care insistase să 
poarte jacheta cu negru și auriu a tatălui lui, de la Oakland 
Raiders, deși-i ajungea mai jos de genunchi. Și el ţinea o valiză 
mică, brațul unei jucării ițindu-se din ea. Lacrimi șiroiau pe 
obrajii băiatului, copiii nefiind obișnuiți sa-și vadă tatăl și mama 
atât de supăraţi. 

— S-o ascultați pe mama. Eu o să vin cât de repede o să pot, 
spuse Molia, încercând să-și liniștească fiul. 

— De ce nu poți să vii acum, tati? Vreau să vii acum. 

— Sigur că vin. Doar că o să vin mai târziu. 

— Vreau să vii acum, insistă băiatul. 

Molia își strânse fiul la piept. 

— Am treabă de făcut. Trebuie să vă dau pe voi doi la 
facultate, nu? 

— Nu vreau să merg la facultate. Facultatea e o prostie. 

— Nu spune că e o prostie. O să-ţi dorești să mergi la 
facultate. Sunt fete frumoase la facultate. 

— Urăsc fetele. 

— Acolo am întâlnit-o pe mama ta. 

T.J. își frecă nasul; poate că nu se gândise niciodată că mama 
lui era o fată frumoasă. 

— Sărut-o pe bunica din partea mea, mai spuse Molia. 

Băiatul făcu o faţă de parcă ar fi supt dintr-o lămâie, apoi se 
întoarse spre mama lui, care privea scena, cu braţele 
încrucișate, ţinând strâns în mâini un șerveţel mototolit, apoi se 
aplecă ca să-i șoptească la ureche tatălui său: 

— Respirația ei miroase urât. 

Molia îi răspunse tot în șoaptă. 

— Sărut-o pe obraz. Și să nu te joci cu trenurile bunicului. Știi 
cum se supăra. 


VP - 345 


Îi îmbrăţișă pe copii din nou, o îmbrăţișare feroce, apoi se 
ridică și se întoarse spre soția lui. Maggie își freca antebraţele, 
de parcă ar fi încercat să și le încălzească. 

— O să te sun. 

Ea încuviință, îi luă pe copii și cobori treptele verandei. 

— Hei, spuse Molia încet. 

Maggie îi trimise pe copii spre Banto, care o întâmpinase la 
jumătatea drumului. 

— Putem să dăm drumul la sirenă, Marty? întrebă T.J. 

— Aia nu-i mașină de poliţie, dacă nu poţi să dai drumul la 
sirenă, spuse Banto, conducându-i în josul aleii spre mașini. 

Maggie se întoarse și alergă înapoi pe scări, îmbrăţișându-și 
soțul ca pe un marinar întors de la război. 

— Nu mă face să cresc singură copiii ăștia, Tom Molia! Să nu- 
mi faci una ca asta, să nu îndrăznești! 

— N-o s-o fac, șopti el. 

— Dacă mori, jur că te omor. 

El slăbi strânsoarea, cu obrajii saturați de propriile lacrimi și 
de ale ei. 

— Atunci, n-o să-ţi mor. Cine te iubește, dragăt!? 

Ea închise ochii, ca și cum ar fi fost lovită de o durere subită. 

— Cine te iubește, dragă? 

O luă după umeri și o conduse pe treptele verandei. Poliţiștii îi 
urmară la o distanță respectabilă, lăsându-l pe Sloane singur pe 
verandă. Banto o ajută pe Maggie să se urce pe bancheta din 
spate, apoi strânse mâna partenerului lui. 

— Eşti sigur că n-ai nevoie de ajutorul meu? întrebă Banto. 

— Îţi încredințez familia mea, Marty. Ai grijă să nu li se 
întâmple nimic. 

— Nu li se va întâmpla nimic. Eşti o pacoste, dar nu pot să mă 
descurc singur cu Franklin. Banto se urcă în mașină și închise 
ușa. 

Detectivul rămase pe trotuar, privind cum procesiunea 
înaintează de-a lungul străzii; plecarea fu punctată de două 
semnale scurte de sirenă, ca să-l împace pe fiul lui. Apoi, 
mașinile cotiră la dreapta și dispărură. 

Tom Molia rămase pe loc o clipă, de parcă ar fi vrut să-și 


51 Personajul citează celebra replică a lui Kojak, un detectiv interpretat de Telly 
Savalas în serialul de televiziune omonim, foarte popular în anii 1970: Who loves you, 
babe? (n.tr.). 


VP - 346 


adune emoţiile, apoi se răsuci pe călcâie și porni cu pași iuți 
înapoi pe alee, ajungând pe verandă dintr-o săritură. Deschise 
ușa din plasă. Sloane îl urmă înăuntru și privi cum detectivul 
desfăcu încuietoarea de siguranţă a unui dulap din camera din 
față, scoate o vestă Kevlar:? și o aruncă pe canapea, după care 
începe să înșiruie o serie de pistoale și de puști, de parcă ar fi 
făcut inventarul unui mic magazin de arme. 

— Mai întâi, îi vom face o vizită lui Rivers Jones. 

Își etală armele, enumerând în același timp modalităţile în 
care vor aduna suficiente probe directe pentru implicarea lui 
Parker Madsen. Cu trei morţi, toţi având același tatuaj, aveau 
destule ca să-i poată implica pe federali, dar Molia nu era 
interesat de o asemenea colaborare în acel moment. 

— Să mergem la federali ar însemna să suflăm într-un fluier în 
mijlocul unui teatru aglomerat, explică el. Am atrage atenţia 
tuturor, dar nimic mai mult. Tot ceea ce am izbuti ar fi să-i dăm 
lui Madsen și celor implicaţi o șansă să-și construiască apărarea. 

Sloane știu că asta ar fi pus capăt anchetei și în același timp 
căutărilor sale, prin care încerca să-și dea seama cine era cu 
adevărat. Dar mai știa că planul detectivului se născuse din 
furie, și nu din rațiune. N-ar fi mers. Madsen era foarte bine 
izolat. Rivers Jones era un pion, o persoană care putea să fie 
sacrificată în eventualitatea în care cineva se apropia prea mult. 
Trebuia să convingă Departamentul de Justiţie să coopereze, să 
declare că Joe Branick se sinucisese. Jones era acel tip. Sloane 
știa că era o singură modalitate prin care puteau să se apropie 
de Peak sau de Madsen: folosirea dosarului. Asta era ceea ce își 
doreau ei cu ardoare. Asta era moneda de schimb. Era singurul 
mod în care puteau să pună capăt acestei afaceri, orice ar fi 
fost. Trebuia să pună capăt omorurilor. 

În timp ce Molia își expunea planul și-și făcea inventarul 
armelor, auziră un sunet cunoscut care îi luă prin surprindere, 
încât amândoi avură nevoie de timp până să-și dea seama 
despre ce este vorba. Telefonul mobil prins de cureaua lui 
Sloane sună. Il desprinse și-l deschise, așteptându-se să vadă 
numărul Tinei pe ecranul luminat. Era un număr privat. 


82 Vestă protectoare folosită de militarii americani, capabilă să reziste la impactul cu 
gloanţe de calibre până la 9 milimetri, precum și la schijele proiectilelor de mai mari 
dimensiuni. Kevlar este numele purtat de un material din fibre sintetice, foarte ușor, 
dar și extrem de rezistent, de cinci ori mai dur decât oţelul (n.tr.). 


VP - 347 


— Alo? 

— Domnule Sloane. 

O voce bărbătească, oarecum familiară, pe care Sloane n-o 
putu identifica în prima clipă. 

— Cine este? 

Molia înaintă spre el și Sloane apăsă butonul pentru speaker. 

— N-are nicio importanţă cine sunt, domnule Sloane. V-aţi 
dovedit a fi un adversar formidabil. Cei doi oameni de care v-aţi 
debarasat erau soldaţi extrem de pricepuți și extrem de bine 
pregătiţi. La fel a fost și cel din San Francisco. Omagiile mele. 

Sloane îl privi pe Molia și mimă din buze numele „Madsen”. 

— Oricum ar fi fost, domnule general, în clipa de față sunt 
morți. 

Interlocutorul nu-l contrazise cu privire la identitatea sa. 

— Da, așa am înţeles. 

Madsen era. 

— Ce doriţi? 

— Am o propunere pentru dumneavoastră, domnule Sloane, 
ca o reglementare a situației, ca să folosesc un termen pe care 
sigur îl veți aprecia. 

— Ascult. 

— O întâlnire; doar noi doi. 

— De ce aș face asta? întrebă Sloane, deși era exact ceea ce 
voia și el. 

— Pentru că aveţi un pachet, iar eu am nevoie de acel pachet. 

— Am întrebat de ce m-aș întâlni eu cu dumneavoastră, 
domnule general, nu de ce v-aţi întâlni dumneavoastră cu mine. 
Este destul de clar ce doriţi. 

— Foarte bine. Mă aşteptam la un răspuns atât de precis și de 
rezonabil din partea unui avocat pledant așa de apreciat ca 
dumneavoastră. Madsen făcu o pauză. Pentru o negociere de 
succes, fiecare parte trebuie să aibă ceva de oferit pentru a 
putea cădea la învoială, ceva jinduit de cealaltă parte. Am 
dreptate? La asta doreați să ajungeţi? 

— Vă asigur, domnule Madsen, că nu există nimic pe această 
lume pe care să-l aveţi dumneavoastră și să mi-l doresc eu. 

— Consider acest răspuns foarte dezamăgitor, domnule 
Sloane. Trebuie să recunosc că am așteptat cu nerăbdare se va 
întâlnesc sau, aș putea să spun, să vă reîntâlnesc? A fost o 
adevărată performanţă: să pătrundeţi în Aripa de Vest de la 


VP - 348 


Casa Albă. Cred că este un fapt fără precedent și, în mod clar, 
unul care indică o persoană foarte inteligentă, abilă și cu mult 
calm. Dar, dacă aveţi impresia că voi face o asemenea 
declaraţie fără să am posibilitatea de a mă revanșa, atunci nu- 
mi rămâne decât să spun că, poate, doar v-am supraestimat sau 
că dumneavoastră mi-aţți subestimat fermitatea. 

— Nu v-am subestimat câtuși de puţin, domnule Madsen. 

— A, vă rog să-mi permiteţi să fiu de altă părere. 

— David? 

Molia își trase capul înapoi la auzul acelei voci neașteptate. 
Sloane închise ochii. Capul îi căzu în piept. 

— Tina, murmură el. 

— Veţi vedea, domnule Sloane, că nu sunt un om care să facă 
afirmaţii îndrăzneţe, fără să le poată susţine. 

— Madsen, ticălosule... Așa să mă ajute Dumnezeu... 

— Mă bucur să aflu că este o persoană mult mai importantă 
pentru dumneavoastră decât am crezut. 

— Madsen, ascultă-mă... 

Vocea lui Madsen deveni dură. 

— Nu sunteți în poziţia de a lansa ameninţări sau cereri, 
domnule Sloane. Nu trebuie s-o luaţi personal. Consideraţi că 
este vorba despre o tranzacţie de afaceri. Aveţi un pachet. Il 
vreau. Îl aduceţi la mine și voi elibera femeia. Simplu și curat. 

— Unde? 

— Această informaţie vă va fi oferită ulterior. Va trebui să 
veniţi singur, domnule Sloane. Nu-l aduceţi pe detectiv. Nu 
aduceţi poliţia. Dacă asculţi, domnule detectiv Molia - și 
presupun că asta faci - atunci află ceva: o voi omori pe femeie 
dacă te miros la mai puţin de zece kilometri. Domnule Sloane, 
vă voi contacta pe acest număr de telefon. Orice încercare de a 
mă contacta sau de a localiza numărul de la care vă sun va fi 
zadarnică, vă asigur. Apelurile dumneavoastră, de asemenea, 
sunt monitorizate. Dacă sunaţi pe cineva în timp ce sunteţi pe 
drum, voi ști asta. Aţi înţeles? 

— Am înţeles. 

— Acum, v-aș sugera să porniţi. Aveţi două minute înainte să 
vă sun din nou, cu următorul set de instrucțiuni. O sută douăzeci 
de secunde. Dacă nu porniţi, singur, femeia va muri. 

— Madsen... 

— Timpul trece. Exact două minute, începând... din acest 


VP - 349 


moment. 
Sloane scoase un răcnet. 
— Madsen! 


VP - 350 


79. 


TOM MOLIA SE PLIMBA nervos pe podeaua de esență tare din 
fața ușii, strângând în mână cheile de la jeepul lui Banto. 

— Nu se poate. Nu pot să te las să faci asta, David. 

Sloane se uită la ceas. Mai avea un minut și patruzeci și cinci 
de secunde la dispoziţie ca să plece. 

— L-ai auzit. O s-o omoare. 

— O s-o omoare, oricum, dar o să te omoare și pe tine. 
Madsen e un ucigaș profesionist, David. N-ai nicio șansă și nu 
există nicio garanţie că va veni singur. 

— Va veni singur. Egoul lui nu-i va permite să apeleze la 
altcineva ca să-și rezolve problema. Am devenit o provocare 
pentru el. Vrea să înfrunte provocarea. 

— Exact de asta n-o să te duci singur, las-o în mă-sa de 
bravadă de rahat. 

Sloane își consultă din nou ceasul. Îi mai rămăsese mai puţin 
de un minut și jumătate. 

— Aici nu este vorba despre bravadă de rahat. 

— Atunci, despre ce este vorba? 

— Nu înţelegi, Tom, iar eu n-am timp să-ţi explic asta, dar nu 
pot s-o las să moară. Nu pot să stau deoparte și să văd cum 
moare o altă femeie pe care o iubesc. Dacă ăsta este singurul 
mod prin care o pot salva, atunci trebuie să încerc. Trebuie s-o 
fac. 

— Putem să... 

— Nu avem timp, mormăi Sloane, implacabil. Nu avem timp 
să facem planuri. Nu avem timp să chemăm întăriri. Dă-mi 
cheile. 

— O să te urmez la o distanță... 

Își ridică mâna, oprindu-l. 

— Dă-mi cheile de la mașină. 

— O să mă ascund în portbagaj. 

— Jeepurile nu au portbagaj. 

— Atunci, o să mă ascund pe rahatul de banchetă din spate. 

— Nu crezi că s-a gândit la asta? Nu crezi că e cineva afară, 
chiar acum, urmărindu-ne? Sloane se uită la ceas. Mai puţin de 


VP - 351 


un minut. Nu mai avem timp. 

— Sunt și eu implicat în asta, David; i-au ucis pe Cooperman 
și pe Peter Ho. Nu este doar bătălia ta. 

— Atunci, oferă-mi șansa de a face asta pentru amândoi. 
Dacă n-o vei face, Tina va muri și amândoi vom avea de pierdut. 
Ai o familie la care să te gândești. Ai doi copii mici, care au 
nevoie de tatăl lor, și o soţie, care are nevoie de soțul ei. Eu n- 
am nimic pe lumea asta, în afară de Tina. Ea este totul pentru 
mine. Dacă o ucide, nu mă mai interesează dacă trăiesc sau 
dacă mor. 

Molia scutură din cap. 

— Îmi pare rău, David. N-am de gând să te las să te sinucizi. 

Detectivul se întoarse cu spatele și porni spre ușă. Sloane 
apucă lampa de pe una dintre măsuţe și o roti în aer ca pe o 
bâtă, lovindu-l pe Molia în ceafă, punându-l la pământ. Se lăsă 
într-un genunchi, puse o mână chiar în dreapta bărbiei lui Molia 
și simți pulsul regulat. 

— Și nu ţi-aș fi un prieten adevărat dacă aș lăsa-o pe soția ta 
văduvă și pe copiii tăi fără tată. Luă cheile de la jeep din mâna 
lui Molia, adună rapid ce-i trebuia și deschise ușa din plasă, 
chiar în clipa în care telefonul mobil din mâna lui începea să 
sune. 


VP - 352 


80. 


PATRUZECI DE MINUTE MAI TÂRZIU, Tom Molia stătea întins 
pe canapeaua din sufrageria lui, ţinându-și o pungă cu gheață la 
ceafă. Mai multe persoane erau aplecate asupra lui, dar atenţia 
îi era îndreptată asupra unui afro-american uriaș, care arăta de 
parcă tocmai ar fi trecut prin douăsprezece runde cu George 
Foreman®, în perioada lui de glorie. Lângă el se afla o femeie la 
fel de înaltă, atrăgătoare. 

— De la cine ai aflat numele meu, domnule detectiv? îl întrebă 
Charles Jenkins. 

— Sloane spunea că te caută. Zicea că ai lucrat cu Joe Branick 
și că tu ești singurul care ar putea să ne spună ce mama naibii 
se întâmplă. 

— Și-a amintit de mine, i se adresă Jenkins femeii. 

— A spus că te-a văzut în visele lui, preciză Molia. Și nu mă 
întreba mai multe. Din cauza loviturii de la cap, sunt uimit că 
mi-am amintit și de numele dumitale. 

Molia se trezise pe podea, fără cheile de la jeep, cu o durere 
pe care patru pilule de Tylenol nu o putuseră potoli. Lampa 
preferată a lui Maggie era zob. Dăduse în urmărire generală 
jeepul lui Marty Banto, cu instrucţiuni clare care cereau celor 
care îl vedeau să-și anunţe poziţia, dar să nu intervină. Apoi, 
recursese la ultima soluţie: formase numărul de la Langley, își 
oferise datele și declarase că avea informaţii despre moartea lui 
Joe Branick. Vorbise cu șeful portarilor și menţionase numele lui 
Charles Jenkins, iar acest nume, din câte se părea, declanșase o 
alarmă, care nu se oprise până când nu ajunsese la urechile lui 
William Brewer, directorul CIA. La o jumătate de oră după ce 
închisese telefonul, în urma convorbirii cu Brewer, vecinii lui 
Molia avuseseră parte de cea de-a doua senzaţie a serii, când 
un elicopter ateriză în fundătură și-i lăsă la sol pe cei doi oaspeţi 
din sufrageria lui. 

Jenkins îi povesti lui Molia ce se întâmplase în satul din munţii 
Oaxaca și de masacrul petrecut acolo, în urmă cu treizeci de 
ani. 


53 Fost dublu campion mondial de box profesionist, la categoria grea (n.tr.). 
VP - 353 


— Dumneata l-ai salvat? se interesă el, referindu-se la Sloane. 

— Nu l-am salvat eu, domnule detectiv. Soarta l-a salvat în 
ziua aia. 

— Ei bine, toate bune și frumoase, domnule Jenkins, dar în 
clipa asta, noi suntem soarta. Dacă nu-l găsim pe Sloane, e un 
om mort. Madsen o să-l ucidă. 

Telefonul sună. Tom Molia ridică receptorul din furcă și spuse 
ceva, ascultă preț de o clipă, apoi i-l întinse lui Jenkins. 

Jenkins ascultă încordat. După ce închise, îi spuse lui Alex 
Hart că Brewer le transmisese regretul pentru eșecul lor în 
privinţa localizării lui Parker Madsen. 

Telefonul sună din nou. De această dată, apelul era pentru 
Tom Molia. 

— Eşti sigur? îl întrebă Molia pe interlocutor. Nu. Nimeni să nu 
facă nimic, mai zise și închise. N-avem prea mult timp. 

— Ce e? vru să știe Jenkins. 

— Tocmai au descoperit jeepul. Cred că știu unde se duc, 
adăugă Molia, înșfăcându-și Sigul. Se pare că acest domn 
Madsen are simţul dramaticului. Acum închide cercul. 

— Cum adică, închide cercul? 

— Se duce în locul în care-am descoperit cadavrul lui Joe 
Branick. 

— Cât de departe suntem? se interesă Jenkins. 

— Mă tem că prea departe, îi răspunse Molia. 


VP - 354 


81. 


Parcul Naţional Black Bear, 
Virginia de Vest 


SLOANE STĂTEA PE LOC, privind luna tăiată de dâra unui 
avion cu reacție. Stelele străpungeau cerul ca niște ace înfipte 
în pânza cortinei de la un teatru pentru copii, dar nu ofereau 
prea multă lumină. Se auzea susurul slab al râului și zumzetul 
insectelor, iar aerul era greu din cauza umidității din timpul zilei. 
Tufișuri și copaci înalţi și subțiri - soldaţi vigilenţi, așteptând 
evenimentele la care aveau să ia parte - înconjurau poiana. 
Sloane știa, din articolele din ziar, că Parcul Naţional Black Bear 
era locul în care fusese găsit cadavrul lui Joe Branick, dar nu și-l 
închipuia pe Parker Madsen alegând locul de întâlnire din motive 
sentimentale. Nu. Generalul îl alesese din același motiv ca și 
indivizii care-l omorâseră pe Joe Branick. Era îndepărtat, 
întunecat și foarte împădurit, ceea ce permitea folosirea 
elementului surpriză, iar un zgomot puternic, ca o împușcătură, 
ar fi avut ecou, în aerul nemișcat, în toate direcţiile, făcând 
imposibil de stabilit locul exact din care ar fi pornit. 

Madsen îl apelase pentru a doua oară când cobora în fugă 
treptele verandei din fața casei lui Tom Molia, la exact două 
minute după prima convorbire telefonică. Generalul îl îndrumase 
spre o benzinărie, iar lucrătorul de acolo, ivit ca din pământ, 
deschisese ca din întâmplare ușa din dreptul locului pasagerului 
și cercetase interiorul mașinii, confirmând faptul că Sloane era 
singur și că avea pachetul la el. Faptul că omul nu-i luase 
pachetul, confirmase ce știa deja: Madsen voia să se ocupe de 
problemă personal. Sloane fusese, fără îndoială, o sursă de 
neplăceri pentru general, iar acum dorea să-l înfrunte, ca să-l 
oprească, nedorind ca reușita să-i fie umbrită de gândul că se 
bazase pe altcineva. Sloane descifrase firea lui Madsen în timpul 
scurtei lor întâlniri din Biroul Oval. Mărunt de statură, ca un 
pitbull, Madsen se înconjura de un zid de aroganță care-l 
împiedicase să treacă dincolo de ochii ca două vârfuri de ac, de 
o întunecime adâncă, dar nu-l împiedicase să-și dea seama ce 


VP - 355 


fel de om era generalul. Oamenii ca Parker Madsen nu luau în 
consideraţie posibilitatea unui eșec. Egourile lor erau atât de 
supradimensionate, încât nu puteau concepe ca lucrurile să 
meargă altfel decât se așteptau ei. Aroganţa lor îi punea în 
poziţii de putere și, adesea, îi ducea la pieire. Sloane întâlnise 
oameni de acest fel în armată și națiunea fusese martoră la 
etalarea aroganţei lor la Casa Albă. Richard Nixon și Bill Clinton 
îi veniră imediat în minte. 

În afară de asta, Sloane simţise și altceva: teama. Exista ceva 
în confruntarea iminentă cu Parker Madsen care-i tăiase 
picioarele și-i făcuse stomacul să se agite. N-avea nimic de-a 
face cu gândul la moarte. Era mai presus de asta, era ceva care- 
i spunea că Madsen era prădătorul care-l hăituia și că tocmai 
aceea urma să fie confruntarea de care fugise și pe care nu mai 
putea s-o evite. El și Madsen erau ca două linii perpendiculare, 
alergând una spre cealaltă, de la mari distanţe, intersecţia lor 
fiind exact în acest loc, unde Joe Branick își petrecuse ultimele 
clipe din viaţă. 

După punctul de verificare iniţial, primise mai multe indicaţii, 
foarte probabil menite să-l asigure pe Madsen că jeepul nu era 
urmărit, și care, în cele din urmă, îl conduseseră pe platou. Asta 
se întâmplase în urmă cu douăzeci de minute; Madsen se 
mulțumea să-l facă să aștepte, pentru a câștiga un avantaj 
psihologic, în timp ce-l observa de undeva, din întuneric. 

— Pregătirea ţi-a fost de folos. 

Sloane nu auzise niciun sunet înainte ca vocea sacadată să 
tulbure liniștea naturii. Se întoarse, privind în întuneric de la 
stânga la dreapta și înapoi la punctul mort. Nu văzu pe nimeni. 
Apoi, încet, distinse contururile imprecise ale trunchiurilor înalte, 
întunecate, și ale tufișurilor. Parker Madsen apăru din tufișuri ca 
un tigru bengalez ieșind din jungla deasă. Se opri la marginea 
poienii, cam la cinci metri distanță, îmbrăcat într-un costum de 
camuflaj pentru junglă, care părea să plutească la treizeci de 
centimetri faţă de pământ, probabil acolo unde fusese îndesat în 
cizmele negre, de infanterie. Faţa îi era dungată de vopsea 
unsuroasă. 

Becul din mintea lui Sloane se aprinse, urmat de un bubuit. 
Auzi cizmele greoaie bocănind grăbite prin cameră, simţi cum îl 
trec fiorii. Se strădui să rămână în prezent: supraviețuirea Tinei 
depindea de asta. 


VP - 356 


— Ai fost în infanteria marină, nu-i așa? 

Sloane deschise ochii. Evitase prăbușirea în gaura neagră, 
dar, spre deosebire de alte dați simţi o mare nevoie de a ajunge 
acolo. 

— De ce pui întrebări la care știai deja răspunsurile, domnule 
general? Se baza pe faptul că Madsen știe mult mai multe 
despre el. N-am venit aici ca să discut despre trecutul meu. 
Unde e Tina? 

Madsen înaintă, oprindu-se la vreo trei metri de el. Prin 
întunericul nopţii, Madsen nu putea să vadă prea multe, dar 
părea să nu-i pese dacă purta o armă sau nu, ceea ce făcea 
parte din joc, generalul comportându-se ca un pistolar pe 
străzile unui vechi oraș din Vestul Sălbatic, provocându-l pe 
celălalt să facă prima mișcare. 

— Te-ai înrolat la șaptesprezece ani, fără acordul părinţilor; 
totuși, n-ai minţit cu privire la vârstă. 

— M-am lăsat sedus de reclame, știți despre ce vorbesc... „cei 
puţini, cei mândri”? Să lăsăm porcăriile, domnule general. Unde 
e Tina? Aveam o înțelegere. 

— Ai reușit să treci de biroul de recrutare al infanteriei 
marine. Până să-ţi fie determinată vârsta, obţinuseși cel mai 
înalt punctaj, din acel an, al Corpului de infanterie marină, la 
testul de aptitudini, lucru deloc surprinzător, având în vedere 
coeficientul dumitale de inteligenţă. Comandanții te-au ridicat la 
gradul de conducător de pluton: Divizia Întâi a Infanteriei 
Marine, Batalionul al Doilea, Compania Echo. Ai obţinut mențiuni 
pentru vitejie, ai participat la acţiunea din Grenada, ai primit 
Steaua din Argint pentru curaj și te-ai ales cu un glonţ cubanez 
în umăr, din motive mult prea enigmatice, din punctul meu de 
vedere. 

Sloane știa că motivul pentru care își scosese vesta antiglont 
îl intrigase pe un militar ca Madsen, ca și motivul dat de 
psihiatrul militar la care fusese trimis să fie examinat. 

— Eram tânăr și prost, spuse el, luptându-se să rămână în 
prezent. 

Se simţea ca și cum cineva i-ar fi legat în jurul mijlocului o 
frânghie de care atârna o greutate și l-ar fi împins într-un put. Il 
trăgea în jos, să coboare spre acel loc în care-i găsise pe Joe 
Branick și pe Charles Jenkins, ca și pe femeia care, acum știa, 
era mama lui. Spre deosebire de alte daţi, exista un impuls, dar 


VP - 357 


nu unul provocat de primejdie, ci de instinctul de 
autoconservare. 

— Ești modest, domnule Sloane. Dar eu sunt curios de fiecare 
dată când un soldat nesocotește pregătirea militară, mai ales 
într-un asemenea caz. Ţi-ai scos vesta antiglont în timpul unei 
lupte armate. De ce-ai fi făcut una ca asta? 

— Cred că știi de ce, domnule general. 

Sloane se propti pe picioare, simțind că în caz contrar, va fi 
târât înapoi, spre adâncimi. Nu putea să plece. Trebuia s-o ia pe 
Tina. N-o putea lăsa să moară. 

— Știu ce i-ai spus medicului militar care te-a examinat și la 
ce concluzii a ajuns pornind de aici: actul indica o persoană cu 
tendinţe sinucigașe. Cu siguranță, se potrivea cu profilul: un om 
fără familie, în căutarea unui loc al lui, frustrat pentru că n-a fost 
capabil să-l găsească. Nu așa a spus? 

— Ştii mai bine decât mine, domnule general. 

— Și totuși, ai scăpat de câţiva dintre cei mai bine pregătiţi 
soldaţi pe care i-a avut vreodată această ţară. Spun asta pentru 
că eu i-am pregătit. Madsen păru aproape impresionat. De ce un 
bărbat aparent fără nicio dorință arzătoare de a trăi ar face 
asta? De ce lupţi atât de aprig, soldat? 

— Nu sunt soldat, domnule general, și nici nu doresc să fiu. N- 
am venit aici ca să filosofez despre idiosincraziile bărbaţilor. 

— Atunci, răspunde-mi la o întrebare mai simplă: cum se face 
că l-ai cunoscut pe Joe Branick? Recunosc că n-am găsit nicio 
legătură între voi, care să poată justifica trimiterea pe adresa 
dumitale a unui pachet, despre care dumneata n-ai fi putut avea 
nicio cunoștință. 

— Ar fi trebuit să-i adresezi lui această întrebare, înainte să 
ordoni uciderea lui. 

— O, am făcut-o, dar a fost la fel de recalcitrant. Madsen oftă. 
Nu contează. Presupun că vom ajunge la rezolvarea acestei 
probleme, în cel mai scurt timp. Ai pachetul? 

— Unde e Tina? 

— Dacă sunt mulțumit de conţinutul lui... 

— Nu. Îți voi arăta pachetul atunci când mi-o vei arăta pe 
Tina. Apoi vom discuta despre schimb. N-am mai multă 
încredere în dumneata, decât ai dumneata în mine. 

Madsen zâmbi. 

— Un negociator dur. Un târg cinstit. 


VP - 358 


Madsen păși înapoi, întunericul înghiţindu-l. leși cu un braţ 
întins, ţinând-o de umăr pe Tina cu celălalt. Gura îi era acoperită 
cu bandă adezivă, mâinile îi erau legate în faţă, iar părul îi era 
ciufulit. Deși era dificil de distins prin întuneric, părea să aibă 
tăieturi și vânătăi pe faţă. Când o văzu, i se înmuiară picioarele 
și se prăbuși, nemaiputând lupta cu gravitația sau cu greutatea 
care-l trăgea în adâncuri. Ateriză cu o bufnitură pe fundul 
puţului și se pomeni sub pat, lipit de perete, incapabil să se 
miște. Mama lui zăcea pe podea, iar pe el îl durea și mai mult s- 
o vadă bătută, învineţită și violată. Bărbatul stătea deasupra ei, 
strigând cuvinte pe care, până în acea clipă, Sloane refuzase să 
le audă. 

— ¿Dónde está el niño? ¿Dónde está el niño? (Unde e băiatul? 
Unde e băiatul?) 

Veniseră după el. Afară, îi ucideau... îi ucideau pe toți... din 
cauza lui! 

Cuvintele îi răsunară în urechi și atinseră o coardă sensibilă, 
din adâncurile lui, un loc la fel de întunecat și de părăsit ca puţul 
în care căzuse. De sub pat, privi acel chip, o reflexie în dungi de 
lumină și întuneric: trăsături greu de recunoscut, ascunse de 
întunericul nopţii și de vopsea unsuroasă. Ochii însă nu puteau fi 
ascunși: perle albe, strălucitoare, punctate de focurile roșii ale 
iadului, iar în centru, un abis negru, ochii unui prădător pornit să 
ucidă, care nu simte nicio remușcare pentru fapta lui. Sloane îi 
mai văzuse în visele sale, în Biroul Oval, iar acum, în faţa lui. De 
neconfundat. De neuitat. 

Ochii lui Parker Madsen. 

O va ucide pe Tina. 

Reveni la suprafață, nevoia de a fi acolo îndepărtând oricare 
barieră l-ar fi putut reţine în trecut sau l-ar fi prins în prezent, 
liber să circule între cele două lumi, capabil să-și amintească 
fără durere, capabil să vadă. Fusese Madsen. 

— Tu ai ucis-o. 

Ochii se îngustară. 

— Ai venit în noaptea aceea. Ai venit în munţi, în sat. Tu ai 
fost, cu oamenii tăi. Tu i-ai omorât pe toți. 

Madsen îl studie în tăcere. 

— Tu ai bătut-o și ai violat-o. Tu i-ai tăiat gâtul. Te-am văzut în 
dimineaţa aia. Am văzut întunericul venind. Tu ai fost. 

— Cum e posibil...? 


VP - 359 


Madsen se opri neîncrezător, vocea lui transformându-se într- 
o șoaptă lipsită de bravadă. Își înclină capul și-l întinse în faţă, 
de parcă ar fi fost intrigat, dar bănuitor la ceea ce ar fi putut să 
vadă. In acel moment, trecutul și prezentul lui Parker Madsen se 
ciocniră, iar mintea lui găsi răspuns la întrebările lui: de ce nu 
avea Sloane nicio rudă în viaţă, de ce părea să se fi materializat 
din neant, de ce i-ar fi trimis Joe Branick un pachet despre 
evenimentele în care n-ar fi avut cum să fie implicat? 

Pentru că fusese implicat. 

Pentru că fusese acolo. 

Madsen izbucni în râs, dar era un râs nervos, ezitant, lipsit de 
umor. 

— Tu ești băiatul, spuse el. El te-a salvat. Joe Branick te-a 
salvat. 

— Joe Branick poate că m-a luat din sat, dar nu m-a salvat de 
ceea ce am văzut în acea dimineaţă. Am văzut ce ai făcut. Te- 
am văzut, bătând-o și violând-o. Te-am văzut, ţinând-o de păr și 
tăindu-i gâtul. Te-am văzut omorându-mi mama. 

Amintirea era acum vie, limpede, ca și cum s-ar fi ridicat un 
văl care o acoperea. Işi aminti că zăcea sub pat, în liniștea 
dimineţii, lumina zorilor pătrunzând în camera și aducând cu ea 
oroarea. Işi spunea că nu era adevărat, că era doar un vis, că, 
dacă va deschide ochii, totul va dispărea. Își aminti cum îi auzise 
intrând în cameră și simţi din nou teroarea. Își aminti că își 
ținuse respiraţia, străduindu-se să nu scoată niciun sunet, până 
când nu mai rezistase și scăpase un scâncet. Își aminti valul de 
aer, presiunea din piept eliberată brusc, precum și pătura sub 
care se ascunsese, trasă deoparte. Charles Jenkins și Joe Branick 
stăteau deasupra lui, muţi de uimire. 

Pistolul apăru în mâna lui Madsen ca un iepure din mâneca 
unui magician, soldatul bine pregătit din el întorcându-se la 
datorie, ignorând turnura neașteptată a evenimentelor. 

— Pachetul, domnule Sloane. 

Sloane desfăcu fermoarul jachetei pe care o luase din dulapul 
lui Tom Molia, prea mare pentru el, scoase dosarul pe care-l 
pusese înăuntru. 

— Elibereaz-o. 

Tina se ridică, scuturând din cap, mormăind, cu ochii măriţi de 
frică. 

— Aruncă-l la pământ. 


VP - 360 


Sloane aruncă dosarul pe pământ. 

— Cine-a spus că nu ai niciodată parte de o a doua șansă în 
viață? comentă Madsen. 

Apoi, zâmbetul îi dispăru, iar el apăsă pe trăgaci. 


VP - 361 


82. 


ERA STRIGĂTUL totalei disperări și suferinţe, al speranței 
pierdute și al viitorului sfărâmat. leșise din pieptul Tinei cu o 
asemenea forță, încât sfâșiase banda de pe buzele ei, făcând-o 
să fluture ca un pansament desfăcut. 

— Nu! 

Strigătul ei se contopi cu detunătură armei, un ecou violent 
care sparse liniștea, ca o explozie în interiorul unei tobe 
metalice, bubuind îngrozitor. Îl văzu pe Sloane prăbușindu-se pe 
spate. Picioarele ei cedară, ca și cum s-ar fi frânt după o cădere 
de la mare înălțime. Se prăbuși la pământ, moale, suspinând 
isteric, incapabilă și nedorind să se miște. 

Atunci, simţi cum mâna lui Madsen o apucă de păr și cum 
pielea capului începe să doară. Generalul o ridică în șezut și își 
scoase cuțitul din teaca de la centură. 

e 

SLOANE ZĂCEA PE pământ, o durere îi radia din piept: fusese 
o împușcătură în zona centrală, care lăsase în urma ei un nod de 
suferință, pulsându-i în tot corpul. Tunetul îi urla în urechi. 
Sângele îi năvălise în gură. Un foc viu îi ardea fiinţa, lăsându-i 
membrele fără viaţă. Simţi roua rece și înțepătura ascuţită a 
pietrișului și a rocilor, înfipte în ceafa lui. Întunericul îl învăluise 
ca niciodată. Dacă n-ar fi fost sunetul din urechile lui și gustul 
amar, de fiere, din gură, ar fi crezut că împușcătura lui Madsen îi 
spulberase capul. 

Închise și deschise ochii, luptând cu dorinţa de a se lăsa 
purtat. Întoarse capul și privi. Femeia zăcea pe pământ, 
sughițând isteric, cu trupul zguduindu-se în agonie și chin. 
Călăul se aplecă și o înhaţă de păr, trăgând-o în sus, în timp ce- 
și scotea lama de la centură. 

— Visele tale s-ar putea să nu fie vise. S-ar putea să fie reale. 

„Tina. 

Nu e un vis. 

E real. 

Madsen”. 


VP - 362 


ÎN ACEA CLIPĂ, orice urmă a imaginii de politician, construită 
cu atenţie, dispăru, iar persoana reală, omul care, timp de 
treizeci și ceva de ani, cât durase cariera lui militară, devenise 
un ucigaș cu sânge rege, evadă din închisoarea în care Madsen 
îl ţinuse captiv. Se descătușă, o mască sardonică a plăcerii 
diavolești care venea odată cu valul de putere absolută și pură. 
lată de ce generalul Parker Madsen nu părăsise niciodată 
câmpurile de bătălie. lată de ce nu-i părăsise niciodată pe 
oamenii pe care-i pregătise și-i condusese. lată de ce nu 
părăsise niciodată Forţa Ghearei. N-avea nimic de-a face cu 
loialitatea față de soldaţii săi, cu datoria sau cu onoarea. Era o 
satisfacere egoistă, perversă, a propriilor dorințe. Nu exista 
nimic care să egaleze energia războiului, fiorul uciderii, puterea 
de a lua și de a da viaţă. Era atotputernic: așa își imagina 
dumnezeirea. Era molipsitor. Dependenţa lui. Slăbiciunea lui. 

Apucă părul femeii cu mâna dreaptă și o ridică de pe pământ, 
în șezut. Apoi, își duse mâna stângă la centură și scoase cuțitul. 
În această seară, avea să-și desăvârșească misiunea pe care o 
lăsase neterminată, în munți, în acea dimineaţă, acum treizeci 
de ani. Istoria se va repeta, iar la sfârșit, Parker Madsen va sta 
deasupra, ca întotdeauna. 

Femeia nu se mai lupta cu el, nu se mai zbătea, șocată sau 
resemnată în faţa sorții. Madsen ridică lama. 

Auzi acel sunet pe care niciun soldat care a luptat în Vietnam 
nu-l va uita vreodată, sunetul salvării în cele mai disperate 
momente, îndepărtat, dar apropiindu-se rapid: sunetul elicei și 
al motorului unui elicopter, sosind cu viteza maximă. Privi spre 
cer și, într-o clipă, ochii lui antrenați distinseră luminile albe, 
mișcătoare, printre stelele neclintite. 

— Prea târziu, strigă el din toate puterile, aproape urlându-și 
sfidarea. Aţi ajuns prea târziu. 


VP - 363 


83. 


TOM MOLIA SE CONCENTRĂ asupra bordului, încercând să nu 
privească afară pe fereastră sau să se gândească la cât de sus 
erau. Îngheţase până la oase, simțindu-se la fel de amortit ca în 
ziua în care ridicase receptorul și auzise vocea mamei lui, 
spunându-i că bătrânul murise. Transpiraţia îi curgea pe tâmple 
și sub braţe. Continua să vorbească, ca să-și distragă atenţia, 
încercând să amâne momentul când pilotul îi va cere să 
privească pe fereastră ca să-i indice platoul unde descoperiseră 
cadavrul lui Joe Branick. Spera să nu leșine. 

Charles Jenkins se ghemuise în spate, lângă Alex Hart, chinuit 
de durere. Brewer îl asigurase că va trimite mai mulți oameni, 
dar niciunul nu va ajunge înaintea lor. 

— Cât mai durează? rosti Molia în microfonul atașat de casca 
lui, acoperind zgomotul elicelor și zumzetul motorului. Se 
străduia să reziste. Aproape că leșinase, atunci când Jenkins îi 
spusese că vor trebui să plece cu elicopterul. 

Pilotul își verifică instrumentele. 

— Șase minute, cred. 

— Poate țânţarul ăsta să meargă mai repede? 

— Patru minute, eventual. 

— Dă-i bătaie. 

Molia își direcționă atenţia asupra lui Jenkins. 

— Ce nu înțeleg eu: de ce a fost CIA atât de interesată de un 
copil? Câtă putere poate să aibă un copil? Dă-o naibii, eu nu pot 
să-l fac pe fiu-miu să scoată câinele afară sau să facă pipi, 
noaptea. 

Jenkins îi răspunse cu o voce amplificată, care sună ca și cum 
ar fi condus cineva cu geamurile lăsate. 

— Nu era un copil obișnuit, domnule detectiv. Unii săteni erau 
convinși că era mai mult decât atât. 

— Cum adică, mai mult? 

— Aparte. Cineva care avea să scoată populaţia săracă a 
Mexicului din sărăcie și disperare: un dar de la Dumnezeu. 

— Era doar un copil! 

— Dumneata n-ai fost acolo. Dumneata nu cunoşti 


VP - 364 


împrejurările. N-ai văzut ce am văzut eu. N-ai trăit experiența 
asta. Nu i-ai simţit prezenţa în interiorul propriului cap și al 
propriului piept. 

Molia se întoarse și-l privi pe Jenkins. În ciuda staturii sale, 
Jenkins era foarte blând, sincer și bun. 

— În interiorul capului și al pieptului? Ai crezut asta? 

— Nu știu ce am crezut, până la urmă. 

Jenkins își atinse inima. Părea să fie un gest instinctiv. 

— A fost ca și cum ai fi stat într-o baie calmantă, mângâiat de 
apa caldă, eliberat de toate grijile, până când singurul lucru pe 
care îl doreai era să-i auzi cuvintele. Dacă am crezut? Nu știu. 
Dar știu că, după tot ceea ce am văzut în Vietnam, am vrut să 
cred asta. Am vrut să simt pacea și liniștea pe care vocea lui 
părea să le dăruiască. Și atunci am ajuns să înţeleg că important 
nu este ceea ce este adevărat, ci ceea ce oamenii cred că ar fi 
adevărat și ceea ce sunt dispuși să facă pentru acel crez. El 
putea să controleze asta. Indiferent cum reușea să facă asta, 
era un dar incredibil. Temerile noastre nu erau cu privire la 
modul în care o va folosi, ci la cum îl vor folosi alţii. 

— De-asta Peak a dat ordin să fie ucis? 

Jenkins încuviinţă. 

— Din cauza rapoartelor mele. L-am convins că băiatul exista 
cu adevărat. Și din cauza amenințării reale, că alţii, în primul 
rând e/ Profeta, se foloseau de el în scopuri suspecte. 

— Și-a închipuit că, dacă dumneata ai crezut, toată lumea va 
crede, iar el s-ar fi trezit cu o revoluție pe cap, când trebuia să 
menţină pacea... adio, carieră politică. 

Jenkins încuviinţă. 

— Exact. 

— Și de-asta te simţi răspunzător pentru ce li s-a întâmplat 
oamenilor ălora. 

— M-am gândit la asta în fiecare zi, în ultimii treizeci de ani. 

Pilotul îl bătu pe Molia pe genunchi. Era timpul să privească 
pe fereastră și să se confrunte cu altă oroare. Spera să poată 
face asta, pentru binele lui Sloane. 


VP - 365 


84. 


SUNETUL ÎMPUȘCĂTURII SE RĂSPÂNDI prin canion, făcând 
imposibil de stabilit de unde provenise. Nu existau îndoieli 
referitoare la ţintă. Parker Madsen privea spre cer, când glontul 
îi străpunse pieptul, sub braţul ridicat. Proiectilul îl făcu să-și 
aplece trunchiul, de parcă ar fi fost frânt în două, apoi să se 
împleticească pe spate. Glonţul, un Remington Golden Saber, cu 
înveliș din alamă, pătrunsese încet, dar produsese leziuni grave 
în drumul lui. Trecuse prin cutia toracică, rupând cartilagii și 
mușchi, traversase organele vitale, cum ar fi plămânii, apoi 
explodase în partea cealaltă. 

Generalul descleștă mâna din părul Tinei, care căzu la 
pământ. Scăpă cuțitul din mâna stângă, își pipăi rana, simțind 
râul cald de sânge îmbibându-i uniforma. Ochii înregistrară ceea 
ce trupul deja știa, ceea ce niciun bărbat, indiferent de cât de 
bine ar fi fost pregătit, nu era dispus să accepte de bunăvoie. Nu 
fusese doar lovit; fusese rănit mortal. Își răsuci capul, căutând 
sursa pieirii, de parcă ar fi fost amuzat de împrejurările în care 
se petrecuse. 

Sloane stătea pe pământ, cu piciorul stâng întins în faţă, cu 
piciorul drept îndoit de la genunchi, cu mâinile tremurându-i 
ușor, dar strângând în mâini Coltul, îndreptat asupra țintei. 

— Prea târziu, șopti Madsen din nou, cu sângele șiroindu-i din 
gură, cu mâna bâjbâind după arma de foc. 

— De data asta, nu, rosti Sloane, apăsând din nou pe trăgaci. 


VP - 366 


85. 


SE TÂRI PÂNĂ LA EA pe pământul accidentat, fiecare părticică 
a corpului lui urlând de durere. Tina stătea ghemuită, cu capul 
într-o parte, cu mâinile legate, cu umerii tresăltând. 

Cel de-al doilea glonț îl lovise pe generalul Parker Madsen 
exact în piept, răsturnându-l pe spate ca lovitura unui baros. 
Zăcea la un metru și jumătate în spatele ei, tălpile bocancilor lui 
de luptă, groși, negri, răsărind din iarbă. În clipa în care Sloane 
ajunse la ea, ochii Tinei se măriră de uimire și de bucurie. li 
pipăi faţa, mângâindu-l, ca și cum numai așa s-ar fi convins că 
era viu, că mintea nu-i juca feste. 

Luă cuțitul din iarbă, îi eliberă cu blândeţe mâinile și o strânse 
la piept, simţind-o cum tremură, vie. 

Vie. Era în viaţă. 

— E în regulă, o calmă el, adresându-se lui însuși în aceeași 
măsură. E în regulă. S-a terminat acum. S-a terminat. 

Ea își ridică privirea spre el, neîncrezătoare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, nedumerită. L-am văzut când 
te-a împușcat, David. L-am văzut când te-a împușcat. 

Sloane făcu o strâmbătură și-și descheie cămașa de 
dedesubtul jachetei lui Tom Molia. Vesta Kevlar a detectivului 
oprise glonţul, deși impactul fusese violent. Pieptul îl durea la 
fiecare respirație. Așa te simţeai probabil atunci când erai călcat 
de un camion. Sloane nu fusese capabil să treacă de carapacea 
lui Madsen, încât să ajungă să-l cunoască, dar nu fusese 
necesar. Îi cunoștea pe cei de soiul lui. Madsen nu s-ar fi gândit 
o clipă la posibilitatea ca Sloane să se fi echipat cu o vestă, 
deoarece generalul se baza pe raportul psihiatric din dosarul lui, 
care susţinea că avea tendinţe sinucigașe și că era predispus să 
ia decizii pripite și necugetate. Dar ce nu știa psihiatrul și nu era 
menţionat nicăieri în raportul lui, ceea ce nimeni, cu excepţia lui 
și a unui soldat fruntaș, pe nume Ed Venditti, nu va ști niciodată, 
era adevăratul motiv pentru care își scosese vesta antiglonț, în 
acea zi, în Grenada. Nu fusese din cauza căldurii înăbușitoare. 
Nu fusese din dorința de a se mișca mai repede. Și nu fusese 
pentru ca Sloane și-ar fi dorit să moară. Venditti, soț și tată a doi 


VP - 367 


copii la douăzeci de ani, prins în iureșul bătăliei, își uitase vesta 
antiglont în elicopterul care-l adusese pe câmpul de luptă. 
Atunci când își dăduse seama de ceea ce făcuse, îl privise pe 
Sloane cu aceeași teamă pe care o zărise în acea seară, pe 
chipurile rudelor lui Tom Molia. Era teama că nu-i vor mai vedea 
pe cei dragi, era grija deznădăjduită ca familiile lor, copiii lor vor 
trebui să meargă mai departe fără ei. Il trăsese pe Venditti în 
spatele unor stânci, își scosese vesta și-i ordonase s-o poarte. 
Nu se temea la fel de mult de moarte și de faptul că i-ar lăsa pe 
alţii în urma lui. Moartea lui nu ar fi afectat viaţa nimănui. După 
ce fusese lovit, știuse că infanteria marină avea să-l trimită pe 
Venditti în fața Curţii Marţiale pentru neglijenţa lui: armata nu 
admitea greșelile. Din momentul în care Sloane hotărâse că 
uciderea nu era pentru el, faptul că nu i se îngăduise să 
frecventeze cursurile pregătitoare pentru ofițeri i se păruse o 
pierdere acceptabilă. 

O sărută pe Tina pe creștet și-i adulmecă mirosul părului, 
mângâindu-i obrazul. 

— S-a terminat, Tina. Nimeni n-o să-ţi mai facă rău. Niciodată. 

— Dar pentru tine, David? șopti ea, cu capul pe pieptul lui. S-a 
terminat și pentru tine? Ai găsit ceea ce căutai? 

— Nu în totalitate, îi răspunse el. Dar știu destule. Te-am 
descoperit pe tine. Am descoperit că te iubesc și că pot să amo 
viață bună, dacă o să mă concentrez în continuare asupra 
chestiei ăsteia. 

— Atunci, concentrează-te în continuare asupra chestiei 
ăsteia, replică ea, îmbrăţișându-l. Doar atât: concentrează-te 
asupra chestiei ăsteia. 

Înălțară capetele la auzul zgomotului produs de elicopter și-și 
ridicară mâinile pentru a se apăra de vârtejul care împrăștia 
praful și tulbura liniștea ierbii, ca o furtună care se apropia. 
Elicopterul ateriză pe platou. Pe scaunul din faţă, scăldat în 
lumina albastră a ledurilor de pe panoul de comandă, cu o față 
cadaverică, stătea Tom Molia. 


VP - 368 


86. 


CEI DOI BĂRBAȚI păstrară tăcerea, mulţumindu-se să 
privească apa, relaxându-se, după ce înfruntaseră cele mai mari 
coșmaruri ale lor. Luna și stelele scânteiau pe oglinda 
întunecată a apei, ca un banc de pești înotând la suprafaţă. 
Sloane era frapat de frumuseţea naturii și de urâţenia 
oamenilor. În decurs de o săptămână, locul fusese întinat de 
două omucideri. 

— Ar fi putut să te omoare, spuse Molia. Nu este chiar cel mai 
inteligent lucru, pentru un tip cu coeficientul de inteligență pe 
care se zice că l-ai avea. 

Sloane își apasă batista pe buze. Impactul produs de glonţ îl 
făcuse să-și muște limba, care continua să sângereze. 

— Am știut c-o să tragă în zona centrală. Așa a fost antrenat. 
Nu putea să se abată de la pregătirea lui. 

Molia se întoarse spre el, chicotind. 

— Pariez că asta te reconfortează, hm? 

Sloane zâmbi și-și atinse semnul de pe piept, roșu, o urmă 
care avea să se transforme într-o vânătaie urâtă. 

— Îmi pare rău pentru jacheta ta, spuse el, vârându-și degetul 
printr-o gaură din țesătura. 

Molia ridică din umeri. 

— Oricum, nu mi-a plăcut jacheta asta niciodată. Mi-a dat-o 
mama lui Maggie. Trebuia s-o port o dată pe an. Mă făcea să 
arăt gras. 

Sloane izbucni în râs. O alesese exact din acel motiv. Mărimea 
ei ascundea vesta. 

— Pe lângă asta, ar trebui să-ţi faci griji din cauza lui Maggie. 
O să dezlănţuie iadul pe pământ. Aia era lampa ei preferată. 

— Reacționează ca atunci când îi distrugi friptura înăbușită de 
vită? 

Molia își puse o mână pe umărul lui Sloane. 

— Asta, prietene, e ca și cum ai compara o briză răcoroasă de 
vară cu o furtună. 

Se întoarseră auzind niște pași care se apropiau. Charles 
Jenkins arăta la fel ca în amintirile lui Sloane: mai mare decât 


VP - 369 


însăși viața, deși, în acel moment, braţul îi legat de gât, iar faţa 
îi era bandajată și vineţie. 

— Te aştept lângă jeep, spuse Molia. N-o să te mai las să pleci 
fără mine de data asta, pentru că sunt al naibii de sigur că nu 
mă mai urc în elicopterul ăla din nou. 

— Dar ai făcut-o, ţi-ai înfruntat temerile, replică Sloane. 

— Mda, acceptă Molia, aruncând o privire spre bestia 
înaripată; după cum am spus, învingerea temerilor e o chestie 
supraevaluată. 

Sloane ridică privirea spre Charles Jenkins. Doi bărbaţi maturi, 
care au văzut multe la viața lor, uniţi pentru totdeauna de un 
singur eveniment, unul pe care Sloane nu dorea să și-l 
amintească, iar Jenkins nu putea să-l uite. Poate că asta avea să 
se schimbe pentru amândoi, acum. Sau poate că învingerea 
temerilor era într-adevăr o chestie supraevaluată, cum spusese 
Tom Molia. 

— Aici e locul în care l-au găsit? întrebă Sloane. 

Jenkins încuviinţă. 

— După spusele detectivului, aici a fost. 

— L-ai cunoscut? 

Jenkins încuviinţă. 

— Mda, l-am cunoscut. 

— Ce fel de om era? 

Jenkins privi înapoi, dincolo de apă, meditativ. 

— Un om bun. Un om de familie. Onorabil. Tipul de om care și- 
ar fi dat viaţa pentru altul, dacă ar fi considerat că așa era cel 
mai bine. Dacă te simţi cumva vinovat, David, să știi că nu 
trebuie. Joe n-ar fi vrut să te simţi așa. Sunt convins că s-a simţit 
foarte vinovat, de-a lungul anilor, pentru ce ţi s-a întâmplat. 
Amândoi ne-am simţit. Numai că el a avut bărbăţia de a acţiona. 
De-asta a păstrat dosarul. Mi-a luat multă vreme până să înțeleg 
de ce a făcut-o, dar acum știu. Nu putea să te ia cu el. Ti-ar fi 
pus viața în primejdie. Și nu putea nici să te viziteze, din același 
motiv. Dar își dorea să păstreze cumva legătura cu tine, ca să 
poată, într-o zi să te reîntâlnească și să-ți explice ce s-a 
întâmplat și cine ești în realitate. g 

Sloane simţi o lacrimă curgându-i pe obraz. Ințelegea acum că 
Joe Branick tocmai asta făcuse. 

Jenkins îi întinse lui Sloane un dosar gros de opt centimetri. 

— O să găsești o însemnare la început. Joe a vrut ca ăsta să 


VP - 370 


ajungă la tine. Să sperăm că va răspunde la câteva din 
întrebările tale. 

Sloane luă dosarul. 

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? 

— Eşti sigur că vrei să auzi? 

Sloane se întoarse și-l privi pe Charles Jenkins. 

— Nu știu dacă voi fi vreodată pregătit să aud asta, domnule 
Jenkins. Dar n-am de ales. Habar n-am cine sunt. 

Jenkins cunoștea senzaţia. 

— Poate că vom afla amândoi, zise el, după care plecă. 

x kx * 

El venise la asfințit, udat până la piele de furtună, transpirând 
sub acel poncho greu din lână din cauza umidității înăbușitoare. 
Alăturându-se unui grup venit dinspre vest, intrase în sat și 
văzuse mulțimea, vreo șapte sute de suflete, ceea ce le depășea 
cu mult așteptările. Se uită după bărbaţii înarmaţi, dar dacă 
exista vreun soldat în mulțime, nu putea să-l depisteze. 

Satul se afla în plină pustietate. Cărarea abruptă fusese 
scobită în solul argilos, galben-brun, străbătând poalele 
pietroase ale dealurilor. Cel mai apropiat drum pe care se putea 
merge cu mașina era la aproape patru kilometri distanţă, din 
cauza condiţiilor vitrege - mai mult de cincisprezece kilometri 
de văgăuni și stânci -, dar putea, la fel de bine, să fie și la patru 
sute de kilometri depărtare. Colibe din pământ cu o singură 
încăpere, cu acoperișuri din stuf, păreau împrăștiate la 
întâmplare în mijlocul unei jungle dese și neiertătoare, care 
amenința să le înghită cu totul. Porci, pui și câini malnutriţi 
rătăceau pe drumurile prăfuite, împreună cu copiii desculți. Nu 
existau canale sau conducte pentru apă. Nicio casă nu avea o 
chiuvetă, baie sau electricitate. Nu existau stâlpi pe stradă. Nu 
existau telefoane. Pe un teren pătrat, de un pogon, săpat în 
coasta dealului, se cultiva porumb, fasole, ardei iuți, dovlecei, 
dovleci și tartăcuţe. 

Jenkins se așeză undeva în spatele mulţimii, conștient de 
înălţimea lui, ghemuindu-se și așteptând. Ce anume urma să se 
întâmple nu știa. După zece minute, genunchii, umflaţi și 
învineţiți din cauza izbiturilor de bordul jeepului, de pe drumul 
plin de hârtoape, îl dureau. Avea circulaţia proastă. Îl dureau 
fesele numai la gândul drumului de întoarcere spre casă. Parcă 
vrând să-l scuipe, ploaia reîncepu, infiltrându-se în fiecare 


VP - 371 


găurică, despicătură ori cusătură a hainelor lui. Își aranjă gluga 
pe cap, lumea din faţa lui apărându-i printr-o crăpătură îngustă. 
Mulțimea părea neliniștită. Era ca și cum printre oameni ar fi 
trecut un curent electric de nerăbdare, ca la începerea unui 
eveniment sportiv sau a unei piese de pe Broadway, ridicate în 
slavi de critici. 

Apoi se lăsă tăcerea, auzindu-se doar lătratul îndepărtat al 
unui câine. Toate gâturile se întinseră ca să vadă. Jenkins se 
înălță deasupra capetelor, dar, la început, nu văzu nimic 
neobișnuit. 

Apoi, îl văzu pe el. 

Era căţărat pe o piatră mare, plată, deasupra lor, de parcă ar 
fi zburat peste ei. 

Un băiat. 

Era doar un băiat: descult, cu trăsături fine, angelice, și părul 
închis la culoare. 

Jenkins îl privi cum închide ochii, își întinde brațele și-și lasă 
capul pe spate, ca și cum ar fi vrut să bea apa care cădea de pe 
frunze. Cămașa lui - un halat alb - capta adierile brizei, 
unduindu-se ca o pânză pe catargul unui vas. 

— Levante sus ojos y mire del lugar donde usted es. (Ridicaţi- 
vă ochii și priviţi din locurile în care sunteți). 

Oamenii își ridicară capetele, supunându-se poruncii lui. 

— Lăsaţi satele să se înveselească. Lăsaţi poporul Mexicului 
să cânte de bucurie, lăsaţi-i să strige din vârfurile munţilor. 
Domnul va păși ca un bărbat atotputernic; ca un războinic îi va 
ațâţa pe cei care-l sunt devotați; cu un țipăt va face să se înalțe 
strigătul de luptă, iar el va triumfa asupra dușmanilor Săi. 

Jenkins își trase gluga de pe cap. Cei din jurul lui închiseseră 
ochii, rămânând nemișcaţi ca niște statui mișcând încetișor din 
buze. „Rugăciune”. Se rugau. Era uimitor. 

Cuvintele curgeau de pe buzele băiatului ca un torent peste 
pietre, învolburându-se pe deasupra mulţimii, spre locul în care 
stătea Charles Jenkins. 

— Am pastrat tăcerea mult timp, am tăcut și m-am abținut. 
Dar acum, strig din răsputeri. Voi aşterne pustiul peste munți și 
peste dealuri, și voi usca toată vegetaţia; voi transforma râurile 
în insule și voi seca bălțile. li voi conduce pe orbi pe drumuri pe 
care nu le-au cunoscut; pe cărări necunoscute îi voi călăuzi; voi 
transforma întunericul în lumină înaintea lor și voi face ca 


VP - 372 


locurile aspre să devină netede. Astea sunt lucrurile pe care le 
voi face. i 

Mai auzise aceste cuvinte, dar unde? Işi aminti, pe măsură ce 
asculta ce spune băiatul. Predicile din bisericile baptiste, pe care 
le crezuse uitate, fuseseră doar în stare de latenţă. Băiatul 
recita din Scriptură, deși nu lăsa impresia asta. Rostea cuvintele 
de parcă ar fi fost ale lui. Trecură zece minute. Douăzeci. 
Mulțimea abia dacă se mișca, lacrimi de bucurie curgând pe 
feţe. 

„Dumnezeule”, se gândi el. 

Băiatul se opri și se uită la ei, cu o asemenea intensitate, 
încât cei care stăteau în primele rânduri părură să se 
prăbușească. Vocea lui se aspri. Cuvintele nu mai curgeau, ci 
înjunghiau mulţimea, ca vârful ascuţit al unui cuțit. 

— Suntem mexicani. Strămoșii noștri au numit acest pământ 
„acasă” înainte ca alţii să-l invadeze și să ia ceea ce aparţine de 
drept Mexicului. Suntem urmașii unui neam mare de războinici, 
ai unui popor mândru. 

Un murmur de neliniște străbătu mulţimea. 

— Suntem azteci, tolteci, zapoteci și mixteci. Am trăit liberi 
timp de mii de ani. Am construit civilizaţii măreţe. Nu ne-am 
bizuit pe nimeni. N-am căutat niciun ajutor. Am dăruit cu 
generozitate, dar ei tot au venit, dorind mai mult. N-am cerut 
noi războiul, ci războiul a venit la noi. Ascultaţi-mă, acum. Nu 
poate exista niciun Mexic adevărat, decât dacă este un Mexic 
liber. 

Și ceea ce spunea era adevărat. Jenkins ar fi vrut să nu fie 
așa. Dar era adevărat. Asta era vârtejul care isca neliniștea. 

— Nu poate exista un Mexic adevărat, atâta timp cât ne 
punem nădejdea în cei de la putere, cei care caută să menţină 
poporul mexican în sclavie, să se ridice pe ei înșiși în poziţii 
puternice, să trăiască în palate splendide. Acelora care caută să 
distrugă Mexicul, să-i înrobească poporul, nu li se poate permite 
să rămână. Celor care violează Mexicul, îi fură pământul, 
comorile, nu li se poate îngădui să se mai întoarcă vreodată. 
Numai atunci când poporul Mexicului va deveni cu adevărat 
independent, va înflori o naţiune. Numai atunci vom fi o rasă 
mândră, demnă. 

Mulțimea îl înconjură, aprobându-l, mișcându-se în valuri spre 
piatră. Jenkins îl pierdu din vedere pe băiat, apoi privi cum 


VP - 373 


mulțimea îl ridică, purtându-l pe umeri, în ritmul tobelor care 
băteau. Era ceva supranatural, ca un spectacol de teatru pe o 
scenă sau pe terenul din spatele unui decor de la Hollywood. 
Dar aceștia nu erau actori și aceasta nu era o piesă. Era ceva 
real. Se întâmpla. 

Tunetul trosni pe un cer înfuriat, o explozie care zgudui jungla 
cu o asemenea furie, încât pământul se cutremură și cerul se 
deschise. Ploaia se prăbuși ca un baldachin cu draperii mari, 
șiroind de pe frunze ca apa prin cepul butoiului. Mulțimea se 
repezi spre colibe sau dispăru în jungla înconjurătoare din care 
venise. 

Charles Jenkins rămase în bătaia ploii, singur. 

xxx 

— Am făcut câte un raport după fiecare vizită, continuă 
Jenkins. Clătină din cap. Îmi pare rău. N-am vrut niciodată să se 
întâmple ce s-a întâmplat. 

Sloane putea să citească durerea din ochii lui Charles Jenkins, 
care trăise o viață de agonie și vinovăţie. El și cu Jenkins erau la 
fel. Își petrecuseră o mare parte din viaţă fără să știe cine sunt, 
nefiind siguri că voiau să afle. 

— Ceea ce s-a întâmplat în dimineața aia n-a fost din vina 
dumitale, spuse el. 

Își frecă bărbia cu o mână, gândindu-se la Melda, dar și la 
tânărul poliţist, tatăl nou-născutului, la paznicul de noapte al 
clădirii în care lucra el, proaspăt bunic, la Peter Ho și la familia 
acestuia. 

Se gândi la Joe Branick. 

Se gândi la femeile și la copiii din satul acela. 

Se gândi la mama lui. 

Imensitatea pierderii - ca și durerea pe care o adusese cu ea - 
apăsa asupra lui atât de greu, încât simţi că-l sufocă, tăindu-i 
respirația. 

— Eu am fost cel care i-a convins că ameninţarea era reală, 
că tu existai, insistă Jenkins. 

— Nu. Sloane scutură din cap. Eu te-am convins pe dumneata. 
Își ridică privirea spre celălalt. Te-am convins pentru că asta am 
fost învăţat să fac, pentru că asta mi s-a spus că-mi era 
menirea. Niciunul din noi n-ar fi putut controla ce s-a întâmplat. 
Eram amândoi prea tineri, prea încrezători. Nu înţeleg un lucru: 
de ce acum? De ce, după atâţia ani, Joe Branick a dezgropat 


VP - 374 


povestea asta? Avea dosarul. De ce a așteptat treizeci de ani, ca 
să-l dea în vileag pe Robert Peak? 

_ — Pentru că Joe nu încerca să-l dea în vileag pe Robert Peak. 
Incerca să-i salveze viaţa. 

— Nu înțeleg. 

— Indiferent de ce ar fi putut să gândească despre Robert 
Peak, atunci când a aflat adevărul, când l-a înfruntat și a aflat că 
omul pe care-l slujise cea mai mare parte a vieţii era un asasin, 
Joe s-a gândit că-și iubea ţara și n-ar fi vrut s-o vadă suferind. 

— Și-atunci, de ce avea nevoie de mine? 

— Pentru că erai singura persoană în viaţă care cunoștea 
identitatea lui e/ Profeta. 


VP - 375 


87. 


Casa Albă, 
Washington, D.C. 


SOLARIUL DE la cel de-al treilea etaj al Casei Albe fusese 
folosit ca sală de clasă pentru copiii președinților. De asemenea, 
fusese folosit ca salon familial, pentru întâlnirile din zilele libere. 
Copiii lui Robert Peak erau deja mari, atunci când el preluase 
mandatul. Împreună cu soţia lui, întrebuinţase o parte din 
bugetul alocat fiecăruia dintre președinți pentru decorarea Casei 
Albe, respectând gusturile familiei și transformând solariul într- 
un birou care, în parte, era un salon de familie, iar în rest, un 
monument închinat lui Robert Peak. Pereţii, lambrisaţi cu lemn 
de stejar închis la culoare, erau împodobiţi cu fotografii ale unui 
bărbat și ale familiei sale, la muncă sau la joacă. Robert Peak 
era în centrul tuturor: fiul unui venerat bărbat de stat, care se 
ridicase, devenind președintele Statelor Unite. Dulapurile 
conţineau cărți cartonate, suvenire, amintiri și distincţii adunate 
în timpul prestigioasei sale cariere politice. Toate acestea erau 
expuse printre fotografiile de familie, iluminate de licăriri 
blânde. Cea de-a doua sursă de lumină provenea de la o lampă 
de masă, antică, de parcă încăperea ar fi fost ţinută în mod 
intenţionat în obscuritate, ca lumina să nu cadă asupra 
secretelor care ar fi putut distruge imaginea lui Robert Peak 
construită cu grijă. 

Sloane stătea în lumina aceea estompată, cu dosarul deschis 
în poală, citind rapoartele pe care le înaintase Charles Jenkins, 
rapoartele care-l convinseseră pe Robert Peak să trimită Forța 
Ghearei în munţi, ca să ucidă. De-a lungul celor șase luni de 
când Jenkins vizita satul, limbajul folosit în rapoarte pentru 
descrierea adunărilor de acolo devenise tot mai înflăcărat și mai 
convingător. Pornise de la cinismul ostentativ, trecând prin 
contemplaţia  precaută, ajungând în cele din urmă, la 
convingere. 


Evenimentele la care am fost martor nu trebuie respinse 


VP - 376 


pe loc. Atmosfera care înconjoară aceste adunări este una 
electrizantă: asemănătoare relatărilor despre evenimentele 
paranormale. Acest copil nu recită doar Scriptura; ea curge 
din el ca apa dintr-un robinet, de parcă ar fi scrisă de el... 
sau pentru el. Mulțimea, care se adună că să-l asculte, nu 
doar îi ascultă vorbele. Le absoarbe, hipnotizată de el. 


Sloane își aminti de juraţi și-i simţi, chiar și în acele clipe, 
tânjind să audă cât mai multe din ce avea el de spus. 


„Predicile” copilului, așa cum se referă la ele cei din 
regiune, au devenit din ce în ce mai îngrijorătoare. Deși 
continuă să promoveze idealurile culturale mexicane, 
mesajul pe care-l transmite este, în mod clar, o retorică 
antiguvernamentală. Promovează o întoarcere la principiile 
tradiționale pentru care a luptat revoluția mexicană: 
libertăţi mai mari pentru sărăci și băștinași, distribuirea 
unor loturi mari de pământ în folosul acelora care-l 
muncesc, naţionalizarea băncilor Mexicului și a resurselor 
sale naturale, și subvenţionarea guvernamentală a 
locuinţelor și a asistenței medicale. A devenit din ce în ce 
mai critic la adresa guvernului mexican, aflat la putere, 
precum și a intervenţiei istorice a Statelor Unite în afacerile 
politice ale Mexicului. Fără să pledeze în mod expres în 
favoarea violenţei, în mai multe rânduri i-a incitat pe cei 
prezenţi să dea un răspuns fervent. 

Influența rebelilor marxiști care vor încerca să transforme 
Mexicul într-un alt Vietnam nu poate fi trecută cu vederea. 
Odată cu creșterea exponențială a celor care îl ascultă, este 
probabil ca mesajul băiatului să se răspândească dincolo de 
junglă și să găsească un auditoriu mult mai pregătit și mai 
sofisticat în rândul studenţilor, muncitorilor și al 
sindicatelor, provocând tulburări în orașele Mexicului. Dacă 
acest lucru s-ar întâmpla, mesajul copilului, transmis în 
modalitatea la care am fost martor, ar putea avea 
ramificații  incalculabile asupra stabilității guvernului 
mexican în exercițiu. 


Uşile încăperii se deschiseră. 

Robert Peak intră, îmbrăcat lejer, în jeanși, pulover din cașmir 
și papuci de casă. Îl ignoră pe Sloane, îndreptându-se spre o 
măsuţă mobilă din sticlă, de lângă fereastră, scoase dopul unui 
clondir din cristal și-și turnă coniac într-un pahar cu gura largă. 


VP - 377 


— Ceea ce am făcut, rosti el, cu spatele la Sloane, a fost 
pentru binele și interesul țării mele. Forţele noastre armate erau 
în alertă în toată lumea, având în vedere situaţia din Orientul 
Mijlociu, care ameninţa să explodeze. Flotele noastre din 
Oceanul Indian și din Golful Persic riscau să fie puse în mare 
primejdie. 

Peak se întoarse cu fața spre el. Atitudinea lui degajată și 
aroganţa nu puteau ascunde ceea ce înfățișarea scotea la 
iveală. Faimoșii lui ochi albaștri păreau mai mult obosiţi decât 
strălucitori, cu pungi întunecate sub ei. Pielea îi atârna și era 
roșu în obraji din cauza tensiunii ridicate. 

Amărăciunea și furia lui Sloane, adânc înrădăcinate, răbufniră 
la vederea lui Peak, făcându-l să o resimtă ca o mare plagă în 
fiinţa lui. Lăsă deoparte dosarul și se ridica. 

— Ceea ce aţi făcut, spuse el, cu o voce șoptită, a fost să 
măcelăriți femei și copii nevinovaţi. 

Peak își mușcă buza de sus, apoi continuă: 

— Am dat acest ordin deoarece, dacă nu aș fi procedat așa, 
urmările ar fi fost cu mult mai grave. 

— Aţi dat ordinul, că se va salvaţi cariera politică. 

— Femei și copii nevinovaţi ar fi putut muri dacă izbucnea 
revoluţia. 

— Femei și copii nevinovați au murit ca urmare a ordinului. 

— Există momente în care trebuie să-i sacrifici pe cei puţini 
pentru binele ţării, pentru binele celor mulţi. Nu eu am făcut 
această regulă. Era de datoria mea să nu permit să intervină 
ceva între noi și accesul către petrolul Mexicului. Mi-am făcut 
datoria. 

Sloane se auzi pe sine, rostind aceleași vorbe în fața mamei 
lui Emily Scott; se simţi cuprins de rușine. 

Peak înconjură un fotoliu, ţinându-se de el ca și cum ar fi vrut 
să-și păstreze echilibrul. 

— Nu pot să schimb ceea ce s-a întâmplat acum treizeci de 
ani, domnule Sloane. 

— Nu, vă asigur de asta, nu puteți. Dar aţi fi putut schimba ce 
s-a întâmplat în aceasta săptămână. 

— Dumneata nu știi lucrurile pe care le știu eu, lucrurile pe 
care le știam atunci. Dumneata nu stai pe scaunul meu. 
Dumneata n-ai niciun drept să mă judeci. 

— Vă înșelaţi, ripostă Sloane. În această seară, chiar stau pe 


VP - 378 


scaunul dumneavoastră. În această seară, îmi permit să vă 
judec. 

Peak își duse mâinile la gură, înclinându-și capul ca și cum s- 
ar fi adâncit într-o rugăciune. 

— Aceste negocieri sunt mai importante decât ce s-a 
întâmplat între noi. Avem ocazia să reducem și, poate, să 
eliminăm dependenţa acestei ţări faţă de petrolul din Orientul 
Mijlociu și toate problemele asociate cu aceasta. Este o 
înţelegere bună. 

— Nu este nicio înțelegere, domnule Peak. Trecutul 
dumneavoastră v-a prins, în sfârșit, din urmă; și, de această 
dată, nu puteți să fugiţi, iar tatăl dumneavoastră nu mai poate 
să vă salveze. Nu puteţi să dați un ordin și să vă salvați. V-a 
depășit. Sunteţi prins. Aţi enervat OPEC-ul și, dacă nu trimiteţi 
companiile petroliere înapoi în Mexic, vă vor spânzura. Nu puteți 
să daţi înapoi. Trebuie să vă prezentaţi la întâlnire, altfel veţi 
zbura din funcţie. Dar în clipa de față asta este cea mai mică 
dintre problemele dumneavoastră. 

Peak înghiţi ceea ce-i mai rămăsese din coniac. 

— Măsurile de securitate pentru această întâlnire vor fi cele 
mai stricte din câte au existat vreodată. Nu există nicio șansă ca 
omul acela să se apropie la mai puţin de un kilometru de Casa 
Albă. 

— Dacă aţi fi crezut asta, n-am fi purtat conversaţia asta. 

Mărul lui Adam din gâtul lui Peak zvâcni, ca pluta unei undițe. 

— Dumneata știi cine este acest e/ Profeta? 

Sloane nu răspunse. 

— Și vrei ceva în schimb. 

— Nu prea mult, având în vedere miza jocului. 
Dumneavoastră mi-aţi furat viaţa. O să fac același lucru. Există 
momente în care trebuie să-i sacrifici pe cei puţini pentru binele 
ţării, pentru binele celor mulţi. Nu este nici regula mea, domnule 
Peak. lată condiţiile mele. 

Peak scutură din cap. 

— N-o voi face. 

Sloane se ridică și se îndreptă spre ușă. 

— Atunci, veţi fi mort până mâine, la prânz. 


VP - 379 


88. 


LA ORA ZECE DIMINEAȚA, GRĂDINA CU TRANDAFIRI era 
încălzită de soarele strălucitor. Ofițerii din Serviciul Secret își 
ocupaseră poziţiile de-a lungul acoperișurilor clădirilor din 
vecinătate și umblau de colo până colo pe terenul Casei Albe, 
ținând în lese câini dresați să detecteze substanţele chimice 
folosite în explozibili. Muncitorii așezau scaunele și făceau 
ultimele aranjamente pe o platformă înălţată, pe care urmau să 
urce demnitarii. Automobilele parcate în perimetrul a șase 
cvartale din jurul clădirii fuseseră remorcate; gurile de canal 
fuseseră sudate. Acreditările de presă pentru aproximativ două 
sute cincizeci de ziariști fuseseră atent cercetate. 

La celălalt capăt al orașului, Miguel Ibarón ieșea din holul 
securizat al unui hotel secret, apoi pornea șchiopătând, de-a 
lungul trotuarului din beton, spre o mașină care-l aștepta. In 
ciuda faptului că nu dormise, se simțea vioi și calm. In timp ce 
se așeză în spate, pe bancheta din piele, amintirile îl năpădiră, o 
viață de om derulându-i-se în fața ochilor. Se gândi la acel 
moment, cu treizeci de ani în urmă, când, întorcându-se în sat, 
dăduse la o parte frunzișul și îi găsise pe toți măcelăriți, precum 
și jurământul pe care îl făcuse în acea zi, pe sângele lor, că va 
trăi cât va fi nevoie pentru a se răzbuna la fel, pe omul care 
făcuse asta. 

Ziua aceea venise. 

Astăzi, Robert Peak avea să moară. 

Se ţinuse de cuvânt. 

Realizând că a trecut timpul, lbarân alungă amintirile și se 
uită la ceas. Părăsiseră hotelul de treizeci de minute, timp în 
care ar fi trebuit să ajungă la Casa Albă, să treacă de 
dispozitivele de securitate. Privi pe fereastră, dar nu recunoscu 
peisajul. Se aplecă, apăsă pe butonul interfonului și vorbi spre 
peretele din sticlă care-l despărțea de șoferul lui. 

— De ce durează atât de mult? 

Șoferul nu-i răspunse. 

Ibarân apăsă din nou pe buton. 

— Şofer, de ce durează atât de mult? 


VP - 380 


Niciun răspuns. 

Ciocăni încet cu măciulia bastonului. 

Şoferul nu-l luă în seamă. Limuzina o luă pe altă autostradă. 

Ibarón desfăcu centura de siguranţă și ciocăni mai tare în 
geam. Nu veni niciun răspuns. Se întinse spre clanţa portierei; 
aceasta nu putea să fie  descuiată dinăuntru. Apăsă 
întrerupătorul, vrând să coboare geamul. Acesta nu se mișcă. 
Simţi un val de neliniște. 

Ce-a fost asta? 

Izbi cu măciulia aurită în geam. Acesta se îndoi, dar nu se 
sparse. 

— Unde suntem? întrebă el. Răspunde la întrebare! Sunt 
așteptat la o ceremonie. Mă vor căuta. 

Interfonul păcăni. 

— Nu sunteţi așteptat la ceremonie, îi răspunse șoferul, cu o 
voce calmă și impasibilă. Și nu vă vor căuta. 

— Îți ordon să mă duci la Casa Albă. 

— Nu sunteţi în măsură să daţi ordine. i 

O durere îi cuprinse pieptul, lăsându-l fără aer. Işi slăbi nodul 
de la cravată și-și desfăcu nasturele de sus al cămășii, cu 
gândurile învălmășite. Se gândi la Ruiz și la grijile lui; conform 
spuselor acestuia, la CIA fuseseră căutate dosarele despre 
Frontul pentru Eliberare Mexican. Cineva îl căutase. Cine? Joe 
Branick? De ce? Cine era? De unde ar fi putut să știe că el era e/ 
Profeta? 

Începu să tușească: un horcăit sacadat care-l lăsă fără 
răsuflare, scuipând flegma în batistă. În clipa în care-și ridică 
privirea, observă ochii șoferului în oglinda retrovizoare. 

— Vor căuta limuzina, spuse el, ștergându-se cu calm la gură. 
Ceremonia nu va începe fără mine. Te vor găsi și te vor pedepsi, 
oricine ai fi. 

— Nu vă vor căuta, pentru că s-a anunţat că sunteți prea 
bolnav ca să puteţi participa la ceremonie. Nu vor căuta 
limuzina, deoarece comanda pentru mașina și șoferul 
dumneavoastră a fost anulată. Și pe mine nu mă vor găsi pentru 
că sunt deja mort. 

lbarân se lăsă pe spătarul banchetei, mintea lucrându-i cu 
mai multă furie cu fiecare minut care trecea. Deja mort? Omul 
era nebun, dar dacă intenţiona să-l ucidă pe lbarân, se înșela 
amarnic. Bastonul, instrumentul pe care Dumnezeu îl pusese în 


VP - 381 


mâna lui, ca sprijin pe timpul bolii care-l schilodise, va fi 
instrumentul care-l va trece de dispozitivele de securitate. 
Ingenios modificat, cilindrul interior din oţel de înaltă calitate era 
capabil să adăpostească și să tragă trei focuri de calibrul .44, 
trăgaciul fiind un mic mecanism ascuns în mânerul aurit. 

Șoferul o luă pe un drum neasfaltat, mașina săltând și 
coborând, fiecare  izbitură  înfigând pumnale de durere, 
străpungându-i oasele slăbite. Deodată, mașina se opri, 
legănându-se. Ibarón se aplecă să privească pe fereastră. 

— Unde suntem? De ce ai oprit aici? 

Şoferul descuie portierele cu un pocnet, deschise ușa și 
cobori. lbarân strânse măciulia bastonului, pregătit să atace 
atunci când ușa din spate s-ar fi deschis, dar omul nu se apropie 
de el. Dimpotrivă, se îndepărtă și se opri pe marginea unei râpe, 
cu mâinile în buzunare, ca și cum ar fi admirat priveliștea. 

Ce fel de joc mai e și ăsta? 

Ibarón se luptă cu greutatea ușii. O ţinu deschisă cu bastonul, 
în timp ce ieșea, apoi se folosi de el ca să înainteze pe terenul 
denivelat, pășind cu grijă. Se opri la doi metri în spatele 
șoferului. 

— Cine ești? Ce fel de joc e ăsta? Întoarce-te cu faţa la mine! 

Sloane se întoarse. Chipul lui nu mai era așa cum și-l amintea. 
Nu mai era atât de frumos, cu trăsături drepte, proeminente, și 
capul acoperit de păr negru. Faţa i se îngustase, obrajii erau 
supţi, bărbia ascuţită, părul rar, alb; era faţa unui bărbat foarte 
bolnav, care nu mai avea mult de trăit. Ochii, în schimb, 
rămăseseră la fel: profunzimi de ciocolată neagră, radiind 
putere. Sloane își amintise acești ochi și așa reușise să-l 
identifice în fotografiile membrilor delegaţiei mexicane. 

Deși amărăciunea și furia pe care Sloane le simţise în fața lui 
Robert Peak cereau răzbunare, însetate după revanșă, se 
gândise că, la urma urmei, Charles Jenkins avea dreptate. Joe 
Branick realizase că asasinarea lui Robert Peak nu era 
răspunsul, iar Sloane înţelesese la rândul lui că nu putea lăsa 
ura să compromită cauza pentru care murise Joe Branick. 
Cererile pe care i le adresase lui William Brewer fuseseră 
modeste. Voia ca Aileen Blair să fie adusă la Washington, D.C. 
Voia să-l întâlnească pe Robert Peak și să-i comunice că, oricare 
ar fi decizia lui, avea să fie pentru Joe Branick și nu avea nimic 
de-a face cu salvarea președintelui. Și, la sfârșit, dorise să-l 


VP - 382 


întâlnească pe e/ Profeta singur. 

Atunci când ieșise, lăsându-l pe Peak în solariu, Aileen Blair 
stătea liniștită pe un scaun, așteptând răbdătoare. Nimic nu 
putea să-l mai salveze pe Peak din mâinile lui Aileen Blair. 

— Nu mă cunoașteţi? îl întrebă Sloane pe lbarân. Au trecut 
mulţi ani. Ultima dată când ne-am văzut, eram doar un copil. 

Sloane privi cum ochii bătrânului înlăturau urmele anilor, ca și 
cum ar fi îndepărtat foile unei cepe, expresia lui schimbându-se 
la fiecare strat, trecând de la confuzie, la neîncredere și, în fine, 
la șoc. 

— Chuy, șopti el. Rostise cuvântul de parcă ar fi fost incapabil 
să-l înțeleagă, studiindu-l. Ce șmecherie mai e și asta? 

Sloane clătină din cap. 

— Nu e nicio șmecherie, tată. 

— Eşti mort. 

Sloane încuviinţă. 

— Da. Băiatul pe care ţi-l amintești a murit în ziua aceea, tată. 

Bătrânul păru să mediteze la asta o clipă, să se gândească la 
modul în care se potriveau toate. 

— Cum? Cum s-a întâmplat asta? 

— Tu, tată, tu ești motivul pentru care s-a întâmplat asta. Tu 
m-ai învăţat lucrurile pe care trebuia să le spun. Tu m-ai învățat 
cum să le spun. Tu m-ai trimis să predic lucruri pe care nu 
aveam niciun motiv să le predic. Tu i-ai adus pe soldaţi în 
noaptea aceea. 

— Nu. 

— Te-ai folosit de mine, iar abuzul tău mi-a ucis mama și pe 
toți oamenii din sat, în noaptea aia și, poate, m-ar fi ucis și pe 
mine pentru că, timp de treizeci de ani, aș fi putut la fel de bine 
să fiu mort. 

— Nu. Tu aveai puterea. 

— Eram fiul tău. Trebuia să te porţi ca un tată, să mă 
protejezi, să ai grijă de mine. Trebuia să mă iubești mai presus 
de orice altceva, mai presus de tine și de dorinţele tale. Dar tu 
te-ai folosit de mine. M-ai folosit, ca să-ţi urmărești scopurile 
dictate de ură și de politică. 

— Dumnezeu ţi-a dat un dar, un dar puternic. 

— Da, aşa e. 

— Dumnezeu te-a trimis poporului. 

— Tu ai fost cel care m-a trimis poporului. 


VP - 383 


— Pentru că tu erai instrumentul prin care poporul putea să 
scape de secolele de asuprire și sărăcie. Tu trebuia să izbăvești 
poporul mexican de mizerie, de durere și suferinţă. 

— În loc să fac asta, am provocat și mai multă suferinţă. 

Ibarón păru și mai categoric. 

— Cum poți să-mi spui asemenea lucruri? Am petrecut treizeci 
de ani plănuind această zi, pentru tot ce le-au făcut, mamei tale 
și celor din satul ăla. Am jurat să vă răzbun moartea. N-am mai 
avut odihnă de atunci. Acum a venit timpul. Du-mă la Casa Albă 
și-ți voi arăta devotamentul meu faţă de ea și fața de cei care 
au murit în ziua aceea. Du-mă la Casa Albă, ca să pot termina 
afacerea asta. 

— E deja terminată. Nu așa cum ţi-ai imaginat, ci așa cum va 
fi. Nu vor mai muri oameni din cauza mea, tată. Astăzi voi face 
ceea ce tu, Robert Peak, Parker Madsen și toţi cei implicaţi n-aţi 
putut sau n-aţi vrut să faceți. Astăzi, voi pune capăt omorurilor. 
Au început din cauza mea. Se vor termina datorită mie. Sloane 
scoase cheile limuzinei din buzunar. 

— Ce ai de gând să faci? 

Sloane își folosi braţul ca pe o praștie. 

Ibarón se năpusti în faţă, îngrozit. 

— Nu! 

Cheile descriseră un arc pe cerul albastru, zăbovind preţ de o 
clipă, ca și cum ar fi plutit pe un curent ascendent de aer, 
sclipiră în razele soarelui înainte să cadă, dispărând în tufișurile 
de pe fundul râpei. 

Ibarón rămase nemișcat, de parcă ar fi urmărit cum întreaga 
viață îi trece prin faţa ochilor. A 

— Îmi pare rău, tată, spuse Sloane. Îmi doresc ca lucrurile să 
fi fost altfel între noi. 

Bătrânul se răsuci, trupul înălțându-i-se ca al unei fiare 
sălbatice, trezite din somnul ei liniștit; spatele i se îndreptă, 
făcându-l să pară mai înalt. Mușchii braţelor și picioarelor - 
paralizaţi cu o clipă înainte - părură să crească în mărime și în 
putere. Infipse vârful bastonului în pieptul lui Sloane cu destulă 
forță încât să-l împingă în spate cu un pas. 

— Nu. Acum, tu ești cel care greșește. Va fi exact așa cum mi- 
am imaginat. Tu nu ești fiul meu. Refuz să cred asta. 

Sloane înțelese. Cum, nu știa sigur, dar în acel moment 
pricepuse că bastonul era un instrument al morții care i-ar fi 


VP - 384 


putut permite lui Ibarón să treacă de dispozitivele de securitate 
și să-l asasineze pe Robert Peak. Nu simţi niciun fel de teamă. 
Perspectiva morţii nu-l atrăgea. Pentru prima dată în viaţa lui, 
vedea un viitor pentru el care-i includea pe Tina și pe Jake - 
ceva pentru care să trăiască, cineva pentru care să trăiască. Dar 
n-ar fi putut face asta, până când n-ar fi închis acest capitol din 
viaţa lui, iar dacă pentru a duce la îndeplinire misiunea trebuia 
să moară, la fel cum Joe Branick fusese pregătit să o facă, atunci 
așa avea să fie. Trebuia să se convingă că nu era ca Robert 
Peak și ca Parker Madsen, o persoană care să-și facă datoria 
fără să-i pese de consecinţe. Trebuia să-și dovedească sieși că 
nu va ajunge ca tatăl lui, însetat de răzbunare, acrit, supărat pe 
lume și măcinat de ură. Nu venise până la această râpă ca să-l 
salveze pe Robert Peak. Venise să se găsească pe sine. Pentru 
că, în cele din urmă, își dăduse seama că trebuia să știe și ce fel 
de persoană era. 

— Nu poţi să mă ucizi, tată. Băiatul acela este deja mort. 

Bastonul începu să tremure, la început ca o bătaie pe pieptul 
lui Sloane, apoi mai violent, ca și cum un curent electric ar fi 
traversat corpul bătrânului, crescând în intensitate, până când o 
zguduitură îl făcu pe Ibarón să-și piardă echilibrul și să cadă pe 
spate. Corpul lui, căruia ura și convingerea nu-i mai dădeau 
putere, se nărui, iar el se prăbuși, un bătrân fragil în care se 
stinsese un foc arzător. 

Sloane nu se putu abţine să nu se întrebe ce moștenise de la 
acest bărbat. Voia să știe ce anume îl cizelase, dar știa, de 
asemenea, că trecuse mult timp și nu mai putea schimba 
trecutul. Nu se mai lăsa definit în comparaţie cu alţii, ci de 
propriile fapte și crezuri. Putea să schimbe viitorul. 

Atinse umărul bătrânului în clipa în care trecu pe lângă el, 
abandonându-l pe platou, privind cerul, bălmăjind. Lăsă în urmă 
mașina, pornind de-a lungul drumului plin de pietriș, o pală de 
vânt îl împinse, ca și cum ar fi vrut să-l grăbească, făcând să 
foșnească frunzele copacilor care stăteau, ca o gardă de onoare, 
de o parte și de alta a drumului forestier, martori tăcuţi ai 
istoriei. În spatele lui, auzi curgerea molcomă a râului, un 
memento al timpului care trecea asemănător ritmului 
necontenit al valurilor care se sfărâmau în afara ușilor glisante 
din sticlă de acasă. Tinu drumul drept, fără să se întoarcă sau să 
încetinească, nici măcar atunci când auzi sunetul împușcăturii, a 


VP - 385 


patra, în mai puţin de o săptămână, răsunând prin canion, spre 
zări necunoscute, dincolo de ele. 


VP - 386 


Epilog 


Seattle, 
Washington 


SLOANE DESCHISE mapa neagră, scoase plicul pe care-l 
pusese în buzunarul din faţă în timp ce ieșea grăbit pe ușă, în 
drum spre tribunal, apoi trase afară fotografia. Charles Jenkins 
lucra în grădina cu legume, muntele Rainier profilându-se în 
fundal. Lângă el stătea Alex Hart, ţinându-l de gât, cu capul pe 
umărul lui. La picioarele lor, cu limba ieșind din gură, era 
cătelușa lui Joe Branick, Sam. 

Aflând de pierderea lui Jenkins, Sloane îi ceruse lui Aileen Blair 
câinele. Ea i-l dăruise bucuroasă. Pentru el însuși nu ceruse 
nimic, dar două săptămâni mai târziu, sosise o livrare specială: 
silueta în mărime naturală, din carton, a lui Larry Bird, cel pe 
care fratele ei îl iubise atât de mult. Stătea acum la intrarea în 
casa lor, privindu-i pe cei care veneau și plecau. Tina nu se 
plânsese. 

Sloane își vânduse clădirea, simțind că era cea mai potrivită 
modalitate de a-și îngropa amintirile despre Melda. N-ar mai fi 
putut să trăiască acolo. Îi simţea lipsa îngrozitor de mult și știa 
că o va simţi mereu. 

În zilele care au urmat întâlnirii la vârf, Aileen Blair discutase 
deseori cu Sloane despre convorbirile ei cu Robert Peak. Până la 
urmă, familia hotărâse să lase ancheta privind moartea fratelui 
ei să se încheie în liniște, alinată de cunoașterea faptului că nu- 
și luase singur viața. li spusese lui Sloane că, în ciuda furiei și a 
dorinţei ca Peak să fie pedepsit, știa că fratele ei iubise această 
țară și nu și-ar fi dorit un scandal naţional care s-o sfâșie. Chiar 
și după moarte, Joe Branick făcuse ceea ce trebuia. 

Statele Unite repatriaseră cadavrul lui Miguel Ibarón în Mexic. 
Oficial, se declarase că bătrânul om de stat încetase din viaţă în 
urma unor complicaţii asociate cancerului de care suferea, dar 
cu conștiința că slujise Mexicul cu demnitate și onoare. Se 
spunea că avusese parte de funeralii demne de un om de stat. 

Parker Madsen nu fusese la fel de norocos. Cadavrul lui fusese 


VP - 387 


recuperat din carcasa arsă a mașinii personale. Autopsia 
scosese la iveală faptul că șeful de cabinet de la Casa Albă 
fusese beat atunci când condusese mașina, și din această cauză 
căzuse într-o prăpastie și se zdrobise de un copac. Nici imaginea 
lui nu avea să rămână neatinsă. La câteva săptămâni după 
moartea lui Madsen, Washington Post citase surse confidenţiale 
care declarau că moartea lui Madsen fusese, mult mai probabil, 
o sinucidere, ca urmare a unei scurgeri de informaţii care 
susțineau că ar fi fost comandantul unei forțe ultrasecrete 
paramilitare, bănuite de comiterea unor atrocități asupra civililor 
în Vietnam și, poate, și în alte ţări. La scurtă vreme după 
publicarea acelui articol, prima pagină se transformase într-un 
forum dedicat opiniilor privind uimitoarea decizie de a 
demisiona a președintelui Robert Peak, din cauza unor probleme 
familiale nespecificate. Analiștii politici afirmaseră că era vorba 
despre o simplă formalitate, având în vedere înțelegerea 
petrolieră dintre Statele Unite și Mexic, pe care el o negociase. 
Susținătorii înverșunaţi ai lui Peak, industriașii din domeniul 
petrolului și mașinilor, erau livizi. Analiştii numiseră decizia o 
sinucidere politică. 

Alberto Castañeda se întorsese în Mexic ca un erou al 
poporului mexican. Acţiunile lui îndrăzneţe prin care asigurase 
succesul înțelegerii fuseseră comparate cu naţionalizarea pieţei 
mexicane a petrolului, înfăptuită de Lázaro Cárdenas, cu șaizeci 
de ani înainte. Ziarele mexicane relataseră că președintele 
Castañeda se întorsese îmbărbătat și prevedeau că va realiza 
lucruri măreţe pentru poporul mexican, cu bunăstarea, proaspăt 
dobândită, a țării. 

Tom Molia descoperise puterea e-mailului, scriindu-i deseori 
lui Sloane, de obicei ca să-i trimite glume. Continua să lucreze 
ca detectiv, spunându-i lui Sloane că n-ar fi știut ce să facă cu 
viaţa lui, dacă nu l-ar fi avut pe J. Rayburn Franklin să-i tragă 
șuturi în fund. Îi trimisese o fotografie - prinsă acum cu magneţi 
pe ușa frigiderului lui Sloane - cu detectivul, stând lângă un 
Chevy verde, din 1969. Pe spate, scria: „Nu are aer condiţionat”. 

Sloane strecură fotografia cu Charles Jenkins și Alex Hart în 
buzunarul sacoului sport de culoare albastră și se ridică, în timp 
ce grefierul cerea să se facă ordine. Judecătorul Brian Wilbur 
intră în sala de judecată. Chel, cu trăsăturile ascuţite și 
construcţia atletică a unui jucător de baschet din selecționată 


VP - 388 


colegiilor americane, judecătorul Wilbur se așeză pe scaunul de 
sub stema Marelui Stat al Washingtonului, aranjă un teanc de 
hârtii și-și cobori privirea spre Sloane. 

— Domnule avocat, sunteţi pregătit să vă ţineţi pledoaria de 
deschidere? 

— Sunt, onorată instanţă. 

Sloane împinse scaunul în spate, se ridică și își încheie 
nasturii sacoului. Apoi desfăcu mapa și scoase paginile care 
conţineau pledoaria lui de deschidere, zâmbi și le puse la loc. In 
timp ce se ridica de la masa avocaților, clienta lui se întinse și-i 
strânse mâna. Se opri, se aplecă și strecură o șoaptă liniștitoare 
la urechea ei. 

— Volverá bien. (Va fi bine), spuse el. 

Apoi se întoarse și se apropie de juriu. 

— Bună dimineaţa, doamnelor și domnilor. Numele meu este 
David Sloane și o reprezint pe reclamantă. 


VP - 389 


virtual-project.eu 


VP - 390