Christopher Reich — Clubul Patriotilor

LE” 


| | | IIg | 

r e OTe ME Ta ed On GEren S E s o r E 

Premiul international Thriller Writers, 2006 a 
LE "a ; 


CHRISTOPHER REICH 
CLUBUL PATRIOTŢILOR 


Traducere din engleză și note de 
IOANA BĂRBULESCU 


Thriller&Mistery 
Editura HUMANITAS Fiction 
2008 


CHRISTOPHER REICH s-a născut la Tokio, în 1961. A 
studiat finanţele la Georgetown University și la 
University of Texas, apoi a lucrat în domeniul bancar, 
în SUA, dar și în Elveţia, la Geneva și Zurich. În 1995 a 
renunţat la un salariu extrem de atrăgător (și la zilele 
de muncă de paisprezece ore) pentru a deveni scriitor 
profesionist. Schimbarea — la care visa de mult — a 
fost inspirată. Romanele Numbered Account (1998), 
The Runner (2000), The First Billion (2002), Devil's 
Banker (2003) sunt bestselleruri internaţionale, iar 
Clubul Patrioţilor (The Patriots Club, 2005) a inaugurat 
în 2006 seria premiilor pentru thriller pe care le acordă 
anual asociaţia Internaţional Thriller Writers. 


Lui Richard S$. Pine, 
cu recunoștință. 


TRECUT 


Dinspre East River bătea un vânt cald, care aduna de 
pe stradă praful și gunoaiele și le ridica în aer, într-un 
vârtej înecăcios. Înainte de a-și continua discuţia, cei 
doi bărbaţi s-au întors cu spatele la vânt. 

— Mergi prea departe, ca de obicei, spuse generalul. 
Trebuie să te liniștești. Firea ta colerică o să te omoare 
într-o bună zi. 

— Nu prea cred, răspunse camaradul său, mai scund 
cu un cap. Uită-te în jurul tău. Tara se duce de râpă. 
Haite de tâlhari atacă tribunalele din Vest. Fermierii din 
Pennsylvania se luptă zi și noapte pentru scăderea 
taxelor lor, iar Regele Bumbacului din Sud nici nu vrea 
sa audă de noi. Suntem asupriţi și dezbinaţi. 

— Cu timpul, o să le rezolvăm plângerile. 

— Cu timpul, republica va înceta să existe! Ţara asta 
a devenit atât de mare, atât de felurită! Plimbă-te pe 
Broadway și o să auzi doar limbi străine — germană, 
rusă, spaniolă. Oriunde te uiţi, vezi numai imigranţi, îţi 
dau câte un dolar pentru fiecare vorbitor de engleză pe 
care poţi să mi-l găsești. 

— Îmi amintesc că și tu ești de peste ocean. 

Bărbatul mai scund învățase de mult să ignore 
realitatea neplăcută a originii sale. Era de profesie 
avocat, bine făcut și îngrijit, cu un nas ca al unui 
senator roman și cu ochi de un albastru-deschis. 

— Ne-am pierdut simţul raspunderii. Razboiul ne-a 
unit, dar azi fiecare luptă pentru el. Eu n-am de gând 
să accept asta, mai ales după toate sacrificiile pe care 
le-am făcut. Avem nevoie de o mână de fier care să 
pună lucrurile la punct. O singură voce. O singură 
viziune. 


— Vocea poporului ne va îndruma. 

— Chiar asta e problema! Nu ne putem încrede în 
vox populi. Nu ne putem bizui pe voinţa plebei. 

— Sunt americani! a protestat generalul. 

— Exact ce spuneam, veni răspunsul, pe un ton 
dezgustat. Ştii vreo adunătură mai gâlcevitoare? 

Generalul a început să se plimbe în sus și-n jos, iar 
privirea lui a alunecat spre Wall Street și a coborât 
până la docurile care fremătau de activitate. În fiecare 
zi ancorau tot mai multe nave. Tot mai multe suflete 
coborau pe pasarelele corăbiilor și se grăbeau să 
populeze această ţară fără graniţe — fiecare om cu 
obiceiurile lui, cu prejudecățile lui, cu tradiţiile lui. 
Fiecare cu ţelurile lui care erau, de obicei, egoiste. Ce 
altceva aduceau ei, dacă nu discordie? 

— Așadar? 

Avocatul îi făcu semn să se apropie. 

— Am o idee, șopti el. Ceva care îţi va fi de mare 
ajutor. 

— Mie îmi va fi de ajutor? 

— Guvernului. Țării. 

Își puse o mână pe braţul generalului. 

— Există o cale de a ocoli vox populi. O cale de a 
menţine ordinea. De a vedea lucrurile îndeplinite. 

Generalul s-a uitat lung la partenerul său. Erau 
prieteni de aproape douăzeci de ani. Bărbatul mai 
tânăr fusese aghiotantul lui în timpul războiului. Se 
dovedise curajos sub focul inamic și un sfătuitor 
înțelept. Era un om de încredere. 

— Şi care ar fi calea? 

— Un club, domnule. 

— Ce fel de club? 

Ochii avocatului sclipiră. 

— Un club al patrioţilor. 


1 


Thomas Bolden se uită peste umăr. Cei doi bărbaţi 
erau încă la o jumătate de stradă în spate. Păstraseră 
aceeași distanţă de când îi remarcase, imediat cum 
ieșise din hotel. Nu știa prea bine de ce prezenţa lori 
se părea atât de stânjenitoare. Amândoi erau înalţi și 
solizi, cam de aceeași vârstă cu el. Erau îmbrăcaţi 
respectabil, cu paltoane de culoare neagră. La prima 
vedere păreau inofensivi. Puteau fi bancheri care se 
duceau acasă după o seară târzie la birou. Colegi de 
breaslă care se grăbeau spre Princeton Club pentru o 
ultimă repriză înainte de închidere. Cel mai probabil, 
erau doi dintre cei aproximativ trei sute de invitaţi care 
înduraseră dineul organizat în onoarea lui. 

Și totuși... îl deranjau. 

— Îmi pare rău, iubito, zise Bolden. Ce spuneai? 

— Unde ai de gând s-o pui? a întrebat Jennifer 
Dance. Ştii tu... în apartament? 

— S-o pun? Bolden se uită la imensul platou din 
argint masiv pe care Jenny îl ducea în braţe. Vrei să 
spui că ar trebui să-l expun? 

Platoul arăta ca premiile oferite campioanelor la 
simplu de la Wimbledon. Spre deosebire de trofeele 
respective, pe acesta erau gravate cuvintele: „Thomas 
F. Bolden. Bărbatul anului — Harlem Boys Club”. Mai 
câștigase plachete, medalii, diplome și trofee, dar 
niciodată un platou. Se întreba ce glumet de la club se 
gândise la așa ceva. Cuprinzând-o pe după umeri pe 
Jenny, o trase mai aproape și îi spuse: 

— Nu, nu, nu. Bucata asta de plumb frumos gravată 
o să ajungă direct în debara. 

— Ar trebui să fii mândru de ea, a protestat Jenny. 


— Sunt mândru de ea, dar tot în debara o să ajungă. 

— Nu trebuie să fie primul lucru pe care-l vezi când 
intri. O să-i găsim un loc mai discret. Poate pe măsuţa 
din holul care duce la baie. Ai muncit din greu pentru 
asta. Meriţi să fii mândru de tine. 

Bolden se uită la Jenny și rânji. 

— Mă simt bine în pielea mea, spuse el, dar nu vreau 
să mi se aducă aminte cât de important sunt de fiecare 
dată când mă duc la closet. E așa de... nu știu... 
newyorkez. 

— Nu e o laudă dacă ești capabil s-o faci, spuse 
Jenny. Astea sunt chiar cuvintele tale. 

— Era vorba despre baschet. Şi chiar e o realizare să 
punctezi când ești un alb de treizeci și doi de ani care 
are puţin peste un metru optzeci. Data viitoare fă-mi o 
poză când dau un coș și o s-o pun pe măsuţa din holul 
de la baie. În ramă, chiar. 

Aproape de miezul nopţii, într-o marți de la mijlocul 
lui ianuarie, străzile înguste din cartierul financiar erau 
pustii. Cerul nocturn era apăsător și nori cenușii se 
strecurau printre zgârie-nori ca niște corăbii grăbite. 
Temperatura rămăsese la 4 grade Celsius, neobișnuit 
de ridicată pentru această perioadă a anului. Se 
vorbea despre un ciclon puternic care avea să 
lovească Coasta de Est, dar se pare că de data asta 
meteorologii greșiseră. 

Gala de binefacere anuală de la Harlem Boy's Club 
se încheiase cu o jumătate de oră în urmă. Fusese o 
festivitate pompoasă: feţe de masă albe, cocktailuri de 
șampanie și patru feluri cu fructe de mare proaspete în 
loc de pui. Bolden fusese prea emoţionat așteptând 
momentul discursului său ca să mai poată gusta 
evenimentul. În plus, evenimentul nu era în stilul lui. 
Prea multă ipocrizie. Prea multe mâini de strâns. Prea 


multe zâmbete forțate. Își simţea obrajii tăbăciţi ca 
niște saci de box de la atâtea pupături. 

Cu toate acestea, adunase în total trei sute de mii de 
dolari. Obrajii lui puteau suferi pentru un asemenea 
schimb. 

O picătură de ploaie îi ateriză pe nas. Bolden își 
ridică privirea, așteptând-o pe următoarea, dar aceasta 
întârzie să vină. O trase pe Jenny către el și își apropie 
buzele de gâtul ei. Cu coada ochiului, îi văzu pe cei doi 
bărbaţi tot acolo, poate ceva mai departe acum, 
mergând umăr la umăr și discutând aprins. Nu era 
prima dată în ultima vreme când bănuia că e 
supravegheat. Cu o săptămână înainte, într-o seară, i 
se păruse că cineva l-a urmărit până în apropierea 
apartamentului său din Sutton Place. Chiar în aceeași 
zi, la prânz, simţise o prezenţă care îi dădea târcoale. 
Avusese senzaţia neplăcută că îl privește cineva. 
Oricum, în niciuna dintre ocaziile respective nu reușise 
să identifice cauza acelei senzaţii. 

Și acum, apăruseră cei doi. 

Se întoarse spre Jenny și o surprinse uitându-se 
mirată la el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Asta e Tommy al meu, zise ea, cu zâmbetul ei 
atotștiutor. Ti-e atât de frică să uiţi. 

— Ce să uit? 

— Trecutul. Toată povestea cu „Tommy B. De la 
periferie”. Incă te mai porţi de parcă ai fi pe străzile 
alea amărâte din Windy City. Ca un gangster hăituit, 
care moare de frică să nu fie recunoscut. 

— Nu-i adevărat, spuse el, apoi își trase umerii înapoi 
și se strădui să stea ceva mai drept. Oricum, asta e. 
De-acolo vin. 

— Acum ești aici. Și asta e tot lumea ta. Uită-te la 
tine. Ești director la cea mai serioasă bancă de 


investiții de pe Wall Street. lei masa mereu cu 
politicieni și cu oameni influenţi. Invitaţii din seara asta 
n-au venit pentru mine... au venit pentru tine. Ceea ce 
ai realizat este al naibii de impresionant, domnule 
Bolden. 

Bolden își îndesă adânc mâinile în buzunare. 

— Nu-i rău pentru un şobolan de canal. 

Jenny îl trase de mânecă. 

— Vorbesc serios, Thomas. 

— Probabil că da, dacă îmi spui Thomas. 

Au mai mers câţiva pași, apoi ea zise: 

— Hai, Tommy. Nu spun că e timpul să intri în top 
Four Hundred. Doar atât, că ar fi vremea să lași 
trecutul în urmă. Asta e lumea ta acum. 

Bolden scutură din cap. 

— Poate, doar că nu uit. 

Jenny își ridică privirea, exasperată. 

— Treci prin asta de șapte ani. După atâta timp, și 
unul din Swaziland s-ar simţi cetățean american. Nu 
crezi că e destul ca să te poţi numi newyorkez? Pe 
deasupra, nu e un loc așa de rău. De ce să nu rămâi 
aici o vreme? 

Bolden se opri. Cuprinse amândouă mâinile lui Jenny 
și se întoarse către ea. 

— Și mie îmi place aici. Dar mă știi... Prefer să 
păstrez distanţa. Nu vreau să mă apropii prea mult de 
ei. De cei de la bancă. Scorţoșii. Trebuie să păstrezi 
distanţa, altfel te atrag în cercul lor. 

Jenny își lăsă capul pe spate și râse. 

— Sunt prietenii tăi. 

— Asociaţi, da. Colegi, poate. Prieteni? Nu-mi 
amintesc să fi primit prea multe invitaţii la cină acasă 
la ei. Deși asta s-ar putea schimba după ce i-am văzut 
pe câţiva dintre tipii ăia dezgustători cum te priveau. 

— Ești gelos? 


— Bineînţeles. 

Jenny zâmbi dezarmant. 

— Vorbești serios? 

Era înaltă și blondă, cu o siluetă de atletă și cea mai 
bună legătură de la Kareem încoace. Chipul ei luminos 
și sincer era făcut să atragă priviri fixe și să provoace 
zâmbete de apreciere. Era profesoară la clasele a 
șaptea, a opta și a noua la o școală de reabilitare a 
adolescenților din Village. Îi plăcea să spună că 
semăna cu școala din Căsuța din prerie, toţi copiii 
adunaţi într-o clasă, numai că elevii ei erau etichetaţi 
de societate drept „adolescenţi periculoși”. Erau oile 
negre ale sistemului: băieţi și fete care fuseseră 
exmatriculaţi din școlile lor, de care Jenny trebuia să 
aibă grijă până când erau triaţi, reeducațţi și puteau fi 
reînscriși la o școală normală. Ce mai adunătură. 
Traficanţi de droguri, hoţi, spărgători și prostituate, și 
niciunul mai mare de cincisprezece ani. Era mai 
degrabă îmblânzitoare de lei decât profesoară. 

— Apropo, zise ea nonșalant. A trecut ceva timp de 
la cină și încă porţi cravata. 

— Zău? răspunse Bolden, ducându-și mâna la gât. E 
începutul. M-am molipsit de la ei. În curând o să port 
cămăși roz, pantofi albi și colanţi negri de ciclist când 
merg la sala de gimnastică. O să încep să ascult operă 
și să degust vinuri. Aș putea chiar să mă înscriu într-un 
club privat. 

— Nu sunt așa de rele. Copiilor noștri le-ar plăcea 
foarte mult. 

— Copii! Bolden o privi consternat. Ești una de-a lor! 
Am terminat. 

Au mers o vreme în liniște. Jenny își lăsă capul pe 
umărul lui și îl luă de mână. Bolden se uită la imaginea 
lor oglindită într-o vitrină. Nu era nici pe departe 
perechea potrivită pentru ea. Gâtul său era prea gros, 


bărbia prea lată, iar părul începuse să i se rărească la 
tâmple. Restul era des și tuns foarte scurt. Treizeci și 
doi de ani nu era o vârstă considerată fragedă în 
mediul lui. Faţa lui avea o expresie sumbră, ochii erau 
negri și neclintiţi, iar privirea lui fixă era intimidantă 
pentru mulţi. Avea buze subţiri și rigide. Bărbia parcă îi 
fusese despicată cu o secure. Nu arăta așa cum 
trebuia să arate un bărbat de încredere. Unul pe care 
să te poți bizui. Care să te conducă la altar. Era totuși 
surprins că fracul îi venea atât de bine. Se simţea în 
largul lui îmbrăcat în el. Își scoase repede cravata și o 
îndesă în buzunar. 

Un newyorkez, își spuse. „Domnul realizat”, cu o 
farfurie de argint în mână, îndreptându-se spre pisoar. 

Nu, nu putea fi el. 

El era doar Tom Bolden, un puști din Midwest 
provenit dintr-o familie normală, fără șanse și fără 
iluzii. Mama murise când el avea șase ani. Nu își 
cunoscuse tatăl. A crescut ca un orfan al Illinois-ului, 
un supravieţuitor în numeroasele familii adoptive prin 
care trecuse, absolvent al celei mai cunoscute școli de 
reeducare din Illinois și, la șaptesprezece ani, infractor. 
Condamnarea fusese anulată prin ordin judecătoresc. 
Nici măcar Jenny nu știa nimic despre asta. 

Au continuat să meargă pe Wall Street, ţinându-se 
de mână. După numărul 23 se afla vechiul sediu al J.P. 
Morgan, din vremea când aceștia erau printre cei mai 
puternici bancheri ai lumii. La nici trei metri depărtare 
explodase în 1920 bomba unui anarhist, omorând 
treizeci de angajaţi și trecători și răsturnând un Ford 
model T. Urmele de pe ziduri rămase nu fuseseră 
niciodată reparate și încă se mai vedeau bine. Vizavi 
era sediul Bursei din New York. Un drapel american 
imens era întins peste coloanele corintice, nimic mai 
prejos decât un veritabil templu al capitalismului. La 


dreapta lor, câteva trepte duceau la Federal Hali, locul 
unde se întrunea guvernul pe timpul când capitala era 
la New York. 

— Ştii ce zi e azi? a întrebat el. 

— Marţi, paisprezece. 

— Da, e marţi, paisprezece. Și...? Vrei să spui că nu- 
ți amintești? 

— Dumnezeule, bolborosi Jenny. Îmi pare rău. Din 
cauza dineului, cu alegerea rochiei și toată agitația... 

Deodată, Bolden îi dădu drumul la mână și urcă 
câteva trepte. 

— Vino cu mine, spuse el. 

— Ce faci? 

— Hai. Aici, sus. la loc. 

Întorcându-se, îi făcu semn lui Jenny să se așeze. 

— E frig. 

Jenny îi aruncă o privire plină de curiozitate, apoi 
urcă și se așeză. El rânji, asta era partea lui preferată. 
Înainte de. O rafală de vânt îi ciufuli părul. Jenny avea 
un păr foarte frumos, des, ondulat natural și de un 
blond ca al grâului la sfârșitul verii. Își aminti cum o 
văzuse prima oară. Era pe terenul de baschet de la 
Yale. Ea reușise un dribling printre picioare și marcase 
dintr-o aruncare de la șase metri care nu atinsese 
inelul coșului. Purta pantaloni roșii, un tricou fără 
mâneci și pantofi Air Jordans. Privind-o acum, 
îmbrăcată cu o rochie de seară foarte elegantă, 
machiată după toate regulile artei, simţea că i se taie 
răsuflarea. Domnișoara Jennifer Dance se schimbase 
într-un mod plăcut. 

— E sfârșitul lumii dacă un bărbat își amintește 
datele importante și o femeie nu. 

Scotoci într-un buzunar interior, apoi îi oferi o cutie 
mică dreptunghiulară, împachetata într-o hârtie 


maronie de foarte bună calitate. A durat câteva 
momente până când și-a găsit cuvintele. 

— Trei ani. l-ai făcut să fie cei mai buni din viaţa 
mea. 

Jenny se uita când la el, când la cutie. O despachetă 
încet. Nu apucă să o deschidă de tot, pentru că o 
podidiră lacrimile. Bolden clipi cu repeziciune și își 
întoarse capul. 

— Continuă, zise el. 

Jenny îşi tinu respiraţia și deschise cutia. 

— Tommy, asta e... 

Ridică ceasul Cartier, cu o expresie care oscila între 
venerație şi uimire. 

— Știu. E vulgar. E un gest stângaci. E... 

— E frumos, spuse ea, trăgându-l alături pe Bolden. 
Mulţumesc. 

— E inscripţionat, zise el. N-am vrut să fiu singurul 
care primește ceva în seara asta. 

Jenny răsuci ceasul, iar el îi urmări reacţia în timp ce 
ea citea inscripţia. Ochii mari, nasul drept pe care se 
mai vedeau câţiva pistrui, gura expresivă care se 
arcuise într-un zâmbet. De multe ori, stând noaptea 
lângă ea, îi contempla chipul, întrebându-se cum de 
tocmai el, bărbatul care până atunci nu se bizuise pe 
nimeni, ajunsese total dependent de ea. 

— Și eu te iubesc, spuse ea, întinzând mâna spre 
obrazul lui. Te voi iubi totdeauna. 

Bolden înghiți în sec, incapabil să rostească 
cuvintele. Le scrisese, era un început. 

— Asta înseamnă că nu-ţi mai e frică? întrebă Jenny. 

— Nu, răspunse el grav. Înseamnă că sunt speriat, 
dar îmi revin. Să nu fugi nicăieri. 

S-au sărutat îndelung, ca o pereche de adolescenţi 
îndrăgostiţi. 


— Cred că asta cere un toast, spuse el în cele din 
urmă. 

— Vreau ceva haios, cu o umbreluţă, zise Jenny. 

— Eu vreau ceva serios, fără. 

O îmbrăţișă. Râseră amândoi, el ceva mai tare, 
văzând că cei doi nu se mai aflau în spatele lor. Cel 
puţin așa îi spunea cel de-al șaselea simţ. 

Ţinându-se de mână, porniră către Broadway. Era o 
noapte care trebuia sărbătorită. O noapte care trebuia 
împărtășită cu femeia pe care o iubea. In acea noapte, 
neîncrederea, grijile, suspiciunea — obiceiurile greu 
dobândite și înrădăcinate ale tinereţii sale — trebuiau 
ținute la distanţă. Jenny avea dreptate. Era noaptea 
potrivită să-şi îngroape trecutul odată pentru 
totdeauna. 

— Taxi, strigă el, fiindcă se simţea fericit și întreg, 
deși nu se vedea niciun taxi prin preajmă. Unde am 
putea merge? 

— Hai să dansăm, sugeră Jenny. 

— Hai! 

Zărind un taxi, își puse degetele între buze și fluieră. 
Fusese fluierătura care declanșa alarme de mașină și 
era capabilă să-i sperie, chiar de la cea mai înaltă 
tribună a stadionului Yankee, pe suporterii echipei 
adverse. Bolden ieși în stradă să oprească taxiul. 
Mașina făcu semn cu farurile și se alinie pe banda de 
oprire. Întorcându-se, îi întinse lui Jenny o mână. 

În clipa aceea îi văzu. La început, neclar. Siluete care 
se mișcau rapid, apropiindu-se agresiv de-a lungul 
trotuarului. Doi bărbaţi alergând. l-a recunoscut 
imediat. Erau cei doi care îl urmăriseră de la hotel. Se 
repezi spre Jenny, sărind pe trotuar, să o apere cu 
trupul lui. 

— Înapoi! strigă el. 

— Tommy, ce s-a întâmplat? 


— Atenţie! Fugi! 

Înainte să mai poată spune ceva, cel mai solid dintre 
cei doi îl lovi cu umărul în piept și îl dobori la pământ. 
Capul lui Bolden se izbi de asfalt. Ameţit, văzu că taxiul 
se năpustea chiar spre el. Mașina frână brusc, apoi coti 
și dispăru după colţ, în scârțăit de cauciucuri. 

Celălalt o înhăţă pe Jenny. 

— Jos labele, ţipă ea, lovindu-l în cap cu amândouă 
mâinile. Îl surprinse cu un pumn în maxilar și îl 
dezechilibră. Făcu un pas în faţă, agitându-se sălbatic. 
Bărbatul îi blocă pumnul și o lovi puternic în plex. Jenny 
se încovoie, iar el îi răsuci mâinile la spate. 

Ameţit, Bolden încercă să se ridice. Imaginile erau 
amestecate, confuze. Se învârtea pământul cu el. Şi-a 
ordonat să se ridice. Jenny are nevoie de tine! 

Bărbatul care îl doborâse la pământ apucă braţul lui 
Jenny și îl ridică, iar ceasul cel nou ieși de sub mânecă. 
Bolden văzu mâna atacatorului ridicându-se. Tinea un 
obiect cenușiu, ascuţit. Mâna cobori. Sângele ţâșni 
când cuțitul tăie cureaua de piele a ceasului și răni 
antebraţul lui Jenny. Fata ţipă. Omul cu cuțitul puse 
ceasul în buzunar și fugi. Celălalt îi dădu un brânci lui 
Jenny, apoi se aplecă să ia platoul de argint. Porni după 
celălalt și amândoi se îndepărtară repede. 

Bolden alergă la Jenny. 

— Cum te simţi? întrebă el. 

Jenny își ţinea încheietura rănită cu mâna dreaptă. 
Sângele i se strecura printre degete și picura pe 
trotuar. 

— Mă doare. A 

— Lasă-mă să văd. li desfăcu degetele și examină 
rana. Tăietura avea cam zece centimetri lungime, 
arăta urât, dar nu era periculoasă. Stai aici. 

— Nu, e doar un ceas. Nu merită. 


— Nu e vorba de ceas, spuse el, și ceva din tonul lui 
o înspăimântă. Îi dădu telefonul lui. Sună la poliţie. 
Spune-le să te ducă la Spitalul de Urgenţă. Ne vedem 
acolo. 

— Nu, Thomas, rămâi cu mine... ai terminat cu 
lucrurile astea. 

Bolden ezită câteva clipe, prins între trecut și 
prezent. Apoi plecă. 


2 


Bărbaţii au traversat Fulton, încetinind pentru a se 
feri de o mașină. Bolden, care era la câteva secunde în 
urma lor, traversă orbește intersecţia. Un scârțăit 
puternic de frâne. Un șofer apăsă îndelung pe claxon, 
poate că și urlă ceva la el. Bolden nu auzea nimic. Îl 
obseda un singur gând: să-i prindă. Bubuia în mintea 
lui ca o tobă, acoperind orice alt sunet. 

Hoţii își făceau loc printre trecători ca într-o cursă cu 
obstacole. Aveau un avans destul de mic, cel mult 
douăzeci și cinci de metri. Erau rapizi, dar nu sprintau, 
iar el recuperase o bună parte din decalaj înainte ca ei 
să privească peste umăr. 

Le-a întâlnit privirile uimite și l-a auzit pe unul dintre 
ei înjurând. li studiase bine, hotărându-se pe care să-l 
doboare. Regula numărul unu: întotdeauna să-l scoţi 
din luptă mai întâi pe cel mai solid. 

Bolden intră în ritmul celui mai lent. Se vedea în 
minte alergând pe străduţele dosnice din Chicago. 
Jeanși decoloraţi. Tricou Rolling Stones. Puștiul deșirat 
cu părul ciufulit. Neînduplecat. Mereu serios. De 
neatins. Nimeni nu l-a prins vreodată pe Tommy B. 

La intersecţia de la Delancey, bărbaţii o luară la 
dreapta. Strada era întunecată, mai puţin aglomerată 
decât Broadway. Aproape îi ajunsese din urmă și 
încercă să iuțească pasul. Hai, își spuse. Își forță 
braţele, își împinse pieptul înainte, dar nu mai avea 
destulă energie. Cei șapte ani petrecuţi în spatele 
biroului îi slăbiseră picioarele. Partidele săptămânale 
de aruncări la coș nu erau de-ajuns pentru a-i menţine 
plămânii în formă. În treizeci de secunde îi simţea deja 


arzând. | se uscase gura, aerul îi zgâria gâtul de parcă 
respira nisip. 

O alee se deschise la dreapta. Căutătorii în gunoaie 
erau aliniaţi pe ambele părţi ale zidului. Un abur 
roșiatic se ridica dintr-un butoi de tablă. Picăturile de 
apă care curgeau dintr-o ţeavă formaseră o băltoacă 
pe asfalt. Cei doi au sărit peste ea. Bolden a dat colţul 
la o secundă în spatele lor. Cu un ultim efort, i-a ajuns 
din urmă. Dacă ar fi putut să întindă braţul, l-ar fi 
apucat pe unul dintre ei de guler. 

Chiar în acel moment, cei doi s-au oprit și s-au întors 
spre el. Cel solid era hispanic și avea o faţă lătăreaţă, 
de gorilă. Nasul îi fusese îndreptat nu numai o dată. 
Ochii lui scăpărători parcă cerșeau o încăierare. 
Celălalt era blond și ciolănos, la fel de liniștit pe cât era 
primul de agresiv. Tinea platoul de argint sub braţ ca 
pe o minge de fotbal. Avea pe obraz o cicatrice în 
formă de stea. O arsură de ţigară sau o urmă de glonţ. 

Bolden și-a dat seama că era o capcană. Era prea 
târziu să se gândească acum la prostia pe care o 
făcuse, o căutase cu lumânarea din momentul în care 
plecase de lângă Jenny. 

Întotdeauna să-l dobori mai 
solid. 

Bolden s-a năpustit la bărbatul brunet cu un umăr 
înainte, ca într-un meci de fotbal. Se ciocni violent de 
el și continuă cu un pumn în plex. Parcă ar fi lovit un 
zid de beton. Bărbatul se retrase un pas, îl apucă pe 
Bolden mai întâi de încheietura mâinii, apoi de braţ, și 
folosi inerția mișcării pentru a-l arunca peste șold, la 
pământ. Bolden se rostogoli la dreapta, evitând o 
lovitură. Sări în picioare și ridică braţele. Lovi o dată, 
de două ori, nimerind bărbia, apoi obrazul. Hispanicul 
încasă pumnii și se apropie, îndepărtând în același 
timp braţele lui Bolden. Mâinile sale, observă Bolden, 


A A 


întâi pe tipul cel mai 


erau ca niște baroase. Bolden îl apucă de gulerul 
cămășii, care se rupse, apoi își eliberă umărul și plasă 
un upercut scurt. Dar bărbatul nu se mai afla acolo. 
Pumnul lui Bolden izbi aerul. Apoi, lumea se întoarse cu 
susul în jos. Picioarele erau în locul capului, pământul 
își luase zborul, iar cerul făcuse o rotaţie în jurul său. 
Preţ de o clipă a avut o senzaţie de cădere 
vertiginoasă, apoi umărul său a atins pământul. 

A aterizat pe spate și s-a chinuit să tragă aer în 
piept. A încercat să se ridice, dar până să reușească 
cei doi erau deja lângă el. Mâinile le atârnau pe lângă 
corp. Niciunul nu gâfâia, nu dădea nici cel mai mic 
semn că ar fi obosit. Cuţitul dispăruse. Un pistol cu 
amortizor îi luase locul. 

— OK, spuse Bolden și se ridică într-un genunchi. Aţi 
câștigat. Dar ceasul e gravat și până dimineaţă poliția 
o să primească o plângere în legătură cu el. N-o să 
reușiţi să-l vindeţi nicăieri. 

Vorbise sacadat, ca un operator de telegraf care 
transmite în cod Morse. 

Hispanicul îi aruncă lui Bolden ceasul. 

— la-l. Păstrează-l. 

Bolden îl ţinu în palmă câteva clipe. 

— Ar trebui să vă mulţumesc? 

Perplex, se uită peste umărul bărbatului, la Lincolnul 
oprit chiar la gura aleii. Portiera se deschise, dar 
nimeni nu cobori. 

— Ce vreţi? 

Bărbatul blond cu cicatrice pe obraz ridică siguranţa 
pistolului. 

— Te vrem pe tine, domnule Bolden. 


Cei cinci bărbaţi se adunaseră în Camera cea Lungă, 
în jurul mesei solide, din lemn lustruit, și așteptau să 
bată miezul nopţii. Şedinţele aveau să înceapă odată 
cu ziua cea nouă. Ea oferea speranţă, care era temelia 
republicii. Nimeni nu bea, nici nu fuma. Era strict 
interzis până la închiderea ședinței. În schimb, 
discuţiile erau permise. Totuși, în cameră domnea o 
liniște de mormânt. Apăruse o problemă pe care 
niciunul dintre ei nu o prevăzuse, complet diferită de 
problemele cu care se confruntase comitetul până 
atunci. 

— Ceas blestemat, spuse domnul Morris, aruncând o 
privire iritată la orologiul naval din bronz așezat pe 
polita șemineului. Aș putea să jur că nu mai bate. 

Ceasornicul fusese luat de pe Richard cel bun, nava 
amiral a lui John Paul Jones, și era în starea lui 
originală. Jones se plânsese în jurnalul de bord că avea 
tendinţa să rămână în urmă. 

— Răbdare, îi sfătui domnul Jay. Într-un minut ne 
vom putea spune cu toţii părerea. 

— 'Ţie ţi-e ușor să vorbeşti, răspunse domnul Morris. 
Presupun că la tribunal n-ai ședințe. Poţi să dormi 
toată ziua. 

— Destul, interveni domnul Washington, și a fost de- 
ajuns pentru a-i amuţi pe amândoi. 

Proveneau din guvern, industrie și finanţe. Erau 
avocaţi, oameni de afaceri, politicieni, polițiști. Pentru 
prima oară, i se oferise un loc la masă și unui membru 
al „celei de-a patra puteri”: un jurnalist care avea 
legături cu executivul și neștirbita onestitate a Vestului 


Mijlociu. 
Se cunoșteau bine între ei, chiar dacă oficial. Trei din 
cei cinci stătuseră acolo — la masă sau în picioare, 


ascultând, vorbind și adesea certându-se — mai bine 
de douăzeci de ani. Ultimul venit, jurnalistul, fusese 


instalat în post cu trei ani în urmă. Primul — 
conducătorul lor prin tradiţie, un primus inter pares — 
îi călăuzise în ultimii opt ani, cel mai lung mandat 
permis de Constituţie pentru această funcție. 

In acea noapte se întruniseră pentru a-i desemna 
succesorul. 

Chiar atunci, orologiul bătu miezul nopţii. Bărbaţii se 
așezară în jurul mesei. După ultimul dangăt, toate 
capetele se plecau și era rostită rugăciunea. 

— Ne rugăm cu toţii, spuse domnul Washington, ca 
Domnul să aibă în pază Statele Unite ale Americii, să 
aplece inimile cetăţenilor spre cultivarea spiritului 
supunerii față de stat, să-i îndemne la solidaritate și 
iubire faţă de semeni, faţă de toţi oamenii acestei ţări 
și mai ales faţă cei care s-au stins pe câmpul de luptă, 
să ne orânduiască întru dreptate și milostenie, să ne 
dea compasiune, generozitate și neprihănire, atributele 
divinității Părintelui credinţei noastre, fără de care nu 
vom putea spera vreodată să fim o naţiune fericită. 

— Amin, se auzi un murmur colectiv. 

Era de datoria domnului Washington să prezideze 
ședința. Se ridică de la locul său din capătul mesei și 
trase aer în piept. 

— Domnilor, spuse el, convoc ședința... 

— Era și timpul, șopti domnul Morris. Am un avion 
spre New York mâine dimineaţă la șase. 


4 


— Ce vreţi? M-aţi prins. Acum, spuneţi-mi ce se 
întâmplă. 

Thomas Bolden se aplecă în față, încercând să 
scoată ciobul de sticlă care îi intrase în palmă. 
Pantalonii i se sfâșiaseră când căzuse pe trotuar, iar 


prin ruptură i se vedea pielea zgăriată și însângerată. 
Bărbatul blond stătea în dreapta lui, cu pistolul lipit de 
picior. Hispanicul se așezase în stânga. Geamurile 
fumurii blocau vederea afară. Un alt geam îi despărțea 
de șofer. 

— Domnul Guilfoyle o să-ţi răspundă la toate 
întrebările imediat cum ajungem, spuse hispanicul. 
Cămașa lui atârna deschisă acolo unde i-o rupsese 
Bolden, lăsând să se vadă în partea stângă a pieptului 
un tatuaj care reprezenta o armă de foc. Un fel de 
pușcă. 

Guilfoyle. Bolden încercă să-și amintească dacă mai 
auzise numele, dar nu reuși. Remarcase că ușile erau 
blocate. Se gândi că putea să spargă geamul, dar era 
inutil. Se concentră din nou asupra celor doi de lângă 
el. Așa cum observase deja, niciunul nu era cât de cât 
obosit după ce alergase șase cvartale. Cel solid era cu 
siguranță maestru de arte marţiale sau ceva 
asemănător. Îl aruncase pe Bolden la pământ de parcă 
ar fi fost ușor ca un fulg. Și, bineînţeles, mai era și 
pistolul. Un Beretta de 9 mm. Arma din dotarea 
ofițerilor. Bineînţeles, modelul standard nu avea 
amortizor. Bolden nu avea nicio îndoială că bărbatul 
blond știa să-l folosească. Le observase ţinuta, 
mișcările, siguranţa, privirile ferme. Probabil că erau 
foști militari. Simţea la ei disciplina rigidă a soldaţilor. 

— Așază-te confortabil. Relaxează-te, spuse bărbatul 
brunet. 

— O să mă relaxez după ce mă întorc la prietena 
mea, izbucni Bolden. Vreau să mă asigur că a ajuns la 
spital. 

— E în regulă. N-ai de ce să-ţi faci griji din cauza ei. 

— Ar trebui să vă cred? 

— lrish, dă un telefon. 


Blondul care stătea în dreapta lui Bolden scoase din 
haină un aparat de emisie-receptie și îl duse la ureche. 

— Baza Unu către Baza Trei. Care e situaţia 
domnișoarei Dance? 

Domnișoara Dance. Știau și numele lui Jenny. 

— Baza Unu, veni răspunsul, înfundat, după un 
moment de tăcere. Aici Baza Trei. Subiectul e în drum 
spre spitalul de urgenţă, însoţit de un polițist din NYPD. 
Timp: trei minute. 

— Cât de gravă e rana? 

— Superficială. Zece copci cel mult. 

Omul strecură staţia în buzunar. 

— După cum a spus și Wolf, n-ai de ce să-ţi faci griji. 
Liniștește-te. 

Wolf și Irish. 

Bolden se uită la unul, apoi la celălalt. Cine erau 
indivizii ăștia bine antrenați? De unde îi știau numele? 
Cine era Guilfoyle? Şi, pentru numele lui Dumnezeu, ce 
naiba voiau de la el? Întrebările acestea se repetau în 
mintea lui la nesfârșit. 

— Vreau să știu unde mă duceți, spuse el încet. 
Despre ce e vorba? 

Wolf îl fixă cu privirea. Ochii lui îngălbeniţi și ușor 
injectaţi sclipeau cu o ostilitate abia mascată. Radia de 
violenţă. Emana o forță care nu putea fi ignorată, ca o 
palmă peste faţă. 

— Domnul Guilfoyle îți va explica totul, spuse el. 

— Nu cunosc niciun domn Guilfoyle. 

— Te cunoaște el pe tine. 

— Nu-mi pasă dacă mă cunoaște sau nu. Unde vă 
treziți să-mi atacați prietena și să mă forţaţi să urc în 
mașina asta? Oricum, cine naiba sunteţi? Vreau un 
răspuns! 

Wolf sări de pe banchetă. Își lipi degetele și îl lovi pe 
Bolden în piept. 


— 'Ţi-am spus să te relaxezi. Ne-am înţeles? 

Bolden se încovoie, străduindu-se să tragă aer în 
piept. Wolf se mișcase atât de repede, încât nu 
avusese timp să reacționeze, nici măcar să vadă 
lovitura. 

— Nu e nicio greșeală, spuse Irish. Dumneata, 
domnule, ești Thomas F. Bolden. Ești trezorier al 
fundaţiei clubului Harlem Boys și unul dintre membrii 
comitetului. Ceva mai devreme ai primit un premiu 
pentru serviciile aduse clubului, farfuria de argint de la 
picioarele mele. Am dreptate până acum? 

Bolden nu putea să vorbească. Gura sa era deschisă, 
dar plămânii îi erau paralizaţi. Auzi, în depărtare, 
discursul de la gala de premiere, ca un ecou stins. 
„Thomas Bolden și-a început activitatea în cadrul 
Harlem Boys Club cu șase ani în urmă, luând parte la 
Programul de Monitorizare Wall Street. Înzestrat cu o 
sinceră și naturală afecţiune pentru tineri, a devenit 
curând un voluntar permanent al clubului. Cu trei ani în 
urmă, domnul Bolden, în cooperare cu echipa specială 
de intervenţie împotriva benzilor de cartier din poliţia 
newyorkeză, a fondat Brand New Day pentru a oferi 
alternative pozitive tinerilor din cartierele cu probleme. 
Prin intermediul unui curs care integrează consilierea, 
îndrumarea, educaţia academică și vocaţională, Brand 
New Day le oferă tinerilor din Harlem o cale de a evita 
activităţile infracţionale și metode de evadare din 
„cercul distrugerii” care îi acaparează pe atât de multi 
tineri din zonele rău-famate.” 

Irish continuă: 

— Ai absolvit summa cum laude atât matematica, 
cât și economia la Princeton. Ai fost căpitan al echipei 
de rugby, dar ţi-ai rupt piciorul când jucai la seniori, 
într-un meci împotriva echipei de la Yale, și asta a fost. 
Ai scris un articol în domeniul investiţiilor pentru ziarul 


Cornmon Cents. Ai lucrat douăzeci și cinci de ore pe 
săptămână la Butler Dining Hali. După aceea, ai urmat 
cursuri la Wharton School cu o bursă de merit 
integrală. 

Ai renunţat la un post în cadrul Băncii Mondiale și ai 
continuat cu o bursă Fulbright pentru a obţine un post 
la Harrington Weiss. Anul trecut, ai fost promovat 
director, cel mai tânăr din breaslă. Ne pricepem? 

Bolden încuviinţă. Wolf făcu un pas în faţă și îl bătu 
ușor pe obraz. Irish întrebă: 

— Suntem pricepuţi? 

— Suntem. 

Se auzi un murmur. 

Pe tine te vrem, domnule Bolden. 

Mașina înainta destul de încet, dar într-un ritm 
constant. Bolden bănuia că mergeau spre nord, fie pe 
West Side Highway, fie pe FDR Drive. Se aflau încă în 
Manhattan. Dacă ar fi traversat vreun pod sau ar fi 
trecut prin vreun pasaj, ar fi observat. Stătea perfect 
nemișcat, dar mintea lui se lansase într-o cursă 
contracronometru. Nu avea datorii față de nimeni, 
trecute sau prezente. Nu înșelase pe nimeni. Nu 
încălcase nicio lege. Rămase pe spate, sprijinit de 
spătarul banchetei din piele neagră, și își ordonă să 
aștepte, să colaboreze, să se pregătească. 

Bolden ridică platoul de argint și îl puse în poală. Din 
punga în care era împachetat a căzut un program al 
dineului. Irish îl luă și îl citi, apoi i-l dădu lui Wolf, care 
se uită la el o clipă și îl aruncă pe jos. 

— De ce faci chestiile astea? întrebă Irish. Crezi că o 
să schimbi lumea? 

Bolden îl studie pe bărbat. Faţa lui era alungită, 
aproape sfrijită, iar pielea îi era bine întinsă pe maxilar. 
Avea însă o culoare sănătoasă, pe care o capeţi când 
petreci mult timp în aer liber; ochii, de un albastru 


adânc, îi erau necruţători. Avea figura unui alpinist, 
triatlonist sau alergător, a unuia căruia îi place să-și 
pună la încercare limitele rezistenţei. Bolden se hotărî: 
cicatricea de pe obrazul lui era o urmă de un glonţ. 

— Aţi fost în armată? întrebă el. Trupe speciale? 
Paraşutişti? 

Niciunul nu protestă, și Bolden observă o schimbare 
în comportamentul lor. O mândrie camuflată. 

— Care e mottoul ăla al vostru? continuă el. Să nu 
lași niciun om în urmă. Din cauza asta fac ce fac. Copiii 
n-au pe nimeni care să se asigure că nu vor fi 
abandonaţi în spatele liniilor inamice. 

Se uită pe fereastră, sperând să prindă o imagine 
fugară a străzii, dar văzu doar propria-i reflexie. De ce 
o făcuse? Poate fiindcă viaţa lui devenise prea 
plictisitoare, iar cu copiii anulează orice monotonie. 
Fiecare decizie — de la culoarea cămășilor pe care le 
purtau la școală până la fast-food-ul în care își făceau 
temele după ore — putea să le afecteze profund 
viitorul. Era o existenţă pe muchie de cuţit, aveau 
nevoie de calităţile unui echilibrist pentru a se feri de 
probleme. Poate că o făcuse pentru el însuși. Pentru că 
fusese unul dintre ei. Pentru că știa ce înseamnă să 
trăiești de pe o zi pe alta, crezând că viitorul se 
limitează la săptămâna viitoare. Poate că o făcuse 
pentru că se număra printre cei norocoși, care 
scăpaseră, și pentru că nu îţi poţi uita niciodată fraţii. 

Wolf se uită la ceas. 

— Sună.-i. Zi-le că ajungem în două minute. 

Irish făcu ce i se spusese. 

— O operaţiune serioasă, zise Bolden. 

— Nu mai serioasă decât a fost necesar să ne 
atingem obiectivul, spuse Wolf. 

— Şi eu sunt obiectivul? 

— Afirmativ. 


Bolden scutură din cap. Era ridicol. Nebunesc. În 
ciuda informaţiilor pe care le aveau în privinţa lui, nu 
putea fi el obiectivul. Dar nu era nimic ireal în tăietura 
de la mâna lui Jenny sau în pistolul cu amortizor care 
se afla la zece centimetri de faţa lui. Se uită la tatuajul 
de pe pieptul lui Wolf. 

— Ce reprezintă opera asta de artă? O armă? Ai fost 
în vreo bandă? 

Wolf trase cămașa sfâșiată peste tatuaj și își încheie 
haina. 

— Dacă ai chef de pălăvrăgeală, mai bine spune-mi 
ce plănuiai să faci când ne-ai ajuns din urmă mai 
devreme. 

— Voiam să îmi recuperez ceasul și să vă dau câte 
una în cap. 

— Tu? Un zâmbet neîncrezător apăru pe faţa lui 
Wolf. Nu ești în formă, dar cel puţin ai o atitudine 
pozitivă. lţi propun ceva. Ai recuperat ceasul. Nu vrei 
să încercăm două lovituri din două? Hai. Dă cât poţi. 
Zău. Sunt pregătit. 

Zâmbetul dispăru. Se așeză în faţa lui, privindu-l fix. 

— Haide, Bolden. Cea mai bună lovitură a ta. Vrei să 
mă pocnești în cap? Fă-o! 

Bolden se uită în altă parte. Wolf râse. 

— Ce zici, Irish? L-am putea lua în echipa noastră? 
Irish clătină din cap. 

— Pe asta? Glumești. L-am făcut să alerge șase 
străzi și era să borască. Total nesatisfăcător. Aș zice că 
este NCF. 

— Necorespunzător din punct de vedere fizic, 
adăugă Wolf, pentru a-l lămuri pe Bolden. 

— Dumneavoastră, domnule, sunteţi nesatisfăcător. 

Dar lui Bolden puţin îi păsa de această evaluare. 
Altceva îi atrăsese atenţia. 

— Ce fel de echipă? întrebă el. 


— Cunoști răspunsul la întrebarea asta, spuse Wolf. 
Scotoci într-o geantă de pânză aflată la picioarele lui și 
scoase un bandaj antiseptic. Curăță-ţi rana, domnului 
Guilfoyle nu-i place sângele. 

Bolden luă tifonul și și-l puse pe genunchi. Staţia lui 
Irish începu să pârâie. O voce spuse: „Timp: nouăzeci 
de secunde”. Mașina încetini și făcu un viraj larg spre 
stânga. 

— Un sfat? spuse Irish. Dă-i domnului Guilfoyle ceea 
ce vrea. Nu te juca. Tine minte, noi știm totul despre 
tine. 

— Echipa voastră? 

Irish încuviinţă. 

— Dă-i omului ce vrea. Vezi tu, domnul Guilfoyle este 
special. Are acest dar, acest talent. Cunoaște oamenii. 

— Ce anume? întrebă Bolden. 

— Ştie tot. Să nu-ţi treacă prin cap să-l minţi. Se 
supără. 

— Deci, dacă îi spun adevărul, își va da seama. 

— Bingo! spuse Irish, atingându-i genunchiul cu 
țeava pistolului. 

Wolf băgă mâna în geanta de pânză și scoase o 
cagulă tricotată. 

— Pune-ţi asta pe cap și ţine-o acolo. 

Bolden o răsuci în mâini. Era o cagulă militară 
neagră, cu petice cusute peste deschizăturile ochilor. 
O cagulă a morții. 


5 


În data de 4 decembrie 1783, după opt ani de lupte 
împotriva englezilor, George Washington i-a adunat pe 
cei mai buni comandanţi ai săi la Fraunces Tavern, o 
berărie populară situată la o stradă mai jos de Wall 


Street, pentru a-i libera din serviciul ţării și pentru a le 
arăta recunoștinţa sa după ani de loialitate și sacrificii. 

Tratatul de pace de la Paris, semnat în 3 septembrie, 
declara în mod solemn sfârșitul tuturor ostilităților între 
cele două naţiuni, iar Marea Britanie recunoștea în 
scris Statele Unite ale Americii drept republică 
suverană. Ultimii soldaţi englezi plecaseră deja cu opt 
zile mai înainte. Drapelul britanic fusese coborât din 
fortul George, de la capătul de sud al Manhattanului, 
iar în locul lui se înălţase cel american. (Totuși, nu fără 
dificultăţi. Înainte de plecare, soldaţii englezi unseseră 
cu seu catargul și nici măcar cel mai îndemânatic 
marinar nu reușise să ajungă până sus. In cele din 
urmă, pe stâlp au fost bătute scoabe de fier, și abia 
atunci cineva s-a căţărat în vârf și a coborât drapelul 
Albionului.) 

Washington și ofiţerii săi se reuniseră în Camera cea 
Lungă, la etajul tavernei, unde, la o cană cu bere sau 
vin, își povestiseră victoriile și înfrângerile. Lexington. 
Concord. Breedtfs Hill. Trenton și Monmouth. Valley 
Forge. Yorktown. Împreună învinseseră cea mai 
puternică naţiune de pe pământ. Din treisprezece 
colonii diferite alcătuiseră o ţară unită prin credinţa în 
drepturile omului și în rolul guvernului. Niciodată n- 
aveau să mai ridice armele pentru o cauză atât de 
nobilă. Ochii istoriei fuseseră aţintiți asupra lor și ei se 
umpluseră de glorie. 

Era un rămas-bun sentimental. 

După aproximativ două sute douăzeci de ani, 
camera de la etaj a fost reprodusă, în cele mai mici 
amănunte, la etajul unei ferme din Virginia. De la 
podeaua de lemn învechit până la văruiala de un 
galben aprins. De la șemineul în care ardeau bușteni 
până la scaunele Quaker, totul arăta exact ca în seara 
aceea. Până și masa era o replică a celei la care se 


așezase Washington în acele clipe memorabile, când 
strânsese pe rând mâinile ofiţerilor săi și își luase 
rămas-bun. 

— A intervenit vreo schimbare? întrebă domnul 
Washington. Dorește să ni se alăture? 

— Nu, spuse domnul Jay. Senatoarea McCoy refuză 
să revină asupra deciziei. Femeia asta e la fel de 
încăpăţânată ca un catâr surd. 

— Dar nu e o chestiune de opţiune, spuse domnul 
Hamilton, înroșindu-se la faţă. E o obligaţie. O datorie 
dată de Dumnezeu. 

— Spuneţi-i dumneavoastră asta, zise domnul 
Pendleton. A făcut carieră spunându-le unora ca noi să 
se ducă naibii. Dintr-un motiv sau altul, alegătorii o 
susţin. 

În jurul mesei stăteau șase bărbaţi. Era o tradiţie ca 
fiecare să ia numele unuia dintre fondatori. Din 
picturile în ulei care atârnau pe perete, tizii lor îi 
priveau fix, cu seriozitatea altei epoci. George 
Washington. Alexander Hamilton. John Jay, prim- 
judecător al Curții Supreme. Robert Morris, 
gentlemanul care plătise majoritatea puștilor și 
ghiulelelor Armatei Continentale din buzunarele sale 
căptuşite cu mătase. Senatorul Rufus King din New 
York. Şi Nathaniel Pendleton, distins jurist și cel mai 
apropiat prieten al lui Alexander Hamilton. 

— Chiar a înţeles cine sunt „unii ca noi”? întrebă 
domnul King. Mă întreb dacă ai fost destul de explicit. 

— În măsura în care am putut să fiu până când ni se 
alătură, răspunse domnul Jay. Nu putem să-i spunem 
mai mult fără să ne compromitem poziţia. 

— Aceeași abordare pe care ai folosit-o și cu mine, 
spuse domnul Washington. 


Acesta era un bărbat înalt, distins, cu păr argintiu 
des — motiv de invidie pentru ceilalți bărbaţi de șaizeci 
de ani — și cu o privire sumbră, de inchizitor. 

— Majoritatea ar considera-o o onoare, continuă el. 
Nu asta e problema. Și-a construit o imagine de 
independentă. Din acest motiv a fost aleasă. Dacă ni s- 
ar alătura, ar fi împotriva valorilor ei. 

— Şi dacă nu ni se alătură? întrebă Pendleton. 

— O s-o facă, spuse domnul King plin de speranţă. 
Trebuie. 

Domnul Pendleton reteză cu un mormăit entuziasmul 
bărbatului mai tânăr. 

— Și dacă n-o va face? repetă el. 

Pentru că nimeni nu-i răspunse, se uită spre o vitrină 
aflată într-un colţ. În ea erau depuse relicvele 
predecesorilor. O șuviţă de păr de-a lui Hamilton, de 
culoarea mierii. O așchie din cosciugul lui Washington 
(obținută de unul dintre membrii mai vechi când 
Părintele Ţării fusese exhumat, apoi îngropat din nou 
la Mount Veron). O biblie care aparținuse lui Abraham 
Lincoln. Ca și el, toţi fuseseră realiști, toţi se limitaseră 
la ceea ce era posibil. 

— E simptomatic pentru vremurile noastre, interveni 
domnul Jay. Oamenii nu sunt obișnuiți ca guvemul să 
agite lucrurile. Işi doresc ca America să rezolve 
problemele. Să stingă incendiile, nu să dea foc. 
Senatorul McCoy se uită la noi și crede că noi suntem 
sursa problemelor. 

Domnul Washington dădu din cap. 

— Cele două oceane nu ne mai despart de restul 
lumii așa cum o făceau înainte. Dacă vrem să ne 
apărăm interesele, trebuie să acţionăm, nu să 
reacţionăm. Dumnezeu nu ne-a pus pe hartă ca să ne 
plecăm și să fim la cheremul oricărui dictator de mâna 
a doua. 


— Nu probleme, interveni domnul Pendleton. 
Oportunităţi. Acum suntem în măsură să modelăm 
harta lumii așa cum ne dorim. Este o chestiune de 
asumare a destinului. E timpul să profităm din plin. 

— „Sunteţi lumina lumii, un oraș clădit pe o colină nu 
poate fi ascuns”, declamă domnul King. 

Jurnalist și istoric, acesta scrisese biografia lui John 
Winthrop, câștigătoare a unui premiu Pulitzer. La 
patruzeci de ani, era cel mai tânăr din grup, sau din 
Comitet, cum se autointitulaseră. 

Un singur om fusese mai tânăr decât el: Alexander 
Hamilton, care înființase clubul în 1793, la vârsta de 
treizeci și opt de ani. 

— Cât de mult știe? întrebă domnul Pendleton. 
Nume? Detalii? Ai discutat despre vreuna din 
iniţiativele noastre? 

Atmosfera din încăpere se schimbă dramatic, ca din 
senin. Dezbaterea trecuse de la reconciliere la 
confruntare. 

— Nimic precis, spuse domnul Jay, ridicându-și pe 
nas ochelarii cu ramă de baga. Era un bărbat scund, 
bucălat, cu câteva fire de păr risipite pe cap și o faţă 
acră. 

— Dar știe că existăm și, aș adăuga, că și eu sunt 
unul dintre membri. Am asigurat-o că suntem în 
totalitate la dispoziţia Președintelui. Că scopul nostru 
este de a-l ajuta în acele momente când se cer acţiuni 
extraordinare. Acţiuni care de obicei sunt ţinute 
departe de ochii publicului. 

— N-a fost curioasă? întrebă domnul King. N-a vrut 
să știe cine suntem de fapt? Cu ce ne-am ocupat până 
acum? 

— Nu mă înţelegeţi greșit, doamna McCoy a fost 
curioasă. l-am vorbit despre câteva dintre realizările 
noastre. Tratatul Jay, de exemplu. 


— l-ai spus tot? exclamă domnul King, care părea 
șocat. 

— Ceea ce nu i-am spus am lăsat-o să ghicească. E o 
femeie inteligentă. 

Domnul King oftă discret. În toată istoria lor, un 
singur președinte refuzase să li se alăture. John Adams. 
Dar era președinte doar cu numele. În timp ce el se 
retrăsese în Braintree, Alexander Hamilton trăgea 
sforile cu ajutorul prietenilor săi din cabinetul lui 
Adams. Palmele domnului King se umeziseră și erau 
lipicioase. Situaţia de faţă îl făcea să se simtă un pic 
stânjenit. Era jurnalist. Una era să relatezi evenimente 
importante, cu totul altceva să contribui la producerea 
lor. 

Pe masa din faţa lui se găsea un registru vechi, 
îmbrăcat în piele, în care erau înregistrate momentele 
importante ale fiecărei ședințe. King, cel mai nou 
membru al clubului, moștenise munca de secretariat. 
Acum era de datoria lui să continue consemnarea 
întrunirilor. Studiase minutele din acest volum și din 
cele cinci care îl precedau cu un interes aproape 
maladiv. 

Tratatul Jay. Cu siguranţă, se gândi el, era singurul 
punct din care putea începe. 


În vara anului 1795, ţara se afla într-un moment de 
cumpănă. America oscila între fidelitatea față de 
Franţa — aliata sa în războiul pentru independenţă, ea 
însăși în chinurile unei revoluţii sălbatice și violente 
pentru democraţie — și ura față de Anglia, care 
încălcase numeroase clauze de bază ale Tratatului de 
la Paris, semnat cu doisprezece ani în urmă. Marea 
Britanie abordase cu obrăznicie în ultimul an peste 250 
de nave comerciale, confiscându-le încărcătura și 
„rechiziţionându-i” pe marinari. („Rechiziționarea” era 


o practică uzuală pe atunci, aceea de a-i înrola pe 
prizonier cu forţa în propria ta armată — în acest caz în 
Marina Regală britanică.) Corăbiile engleze deveniseră 
atât de lipsite de respect, încât se postaseră chiar la 
ieșirea din portul New York și luaseră în custodie patru 
nave într-o singură zi. De-a lungul Coastei de Est se 
auzeau îndemnuri la un război în toată regula cu Anglia 
Izbucniseră revolte în Philadelphia și în New York. Tara 
era cuprinsă de ardoare patriotică. 

Sperând să pună capăt conflictului dintre cele două 
naţiuni, George Washington l-a trimis în Anglia pe John 
Jay, proaspăt retras din funcţia de prim-judecător al 
Curţii Supreme. Tratatul pe care acesta l-a negociat a 
reconfirmat alianţa dintre Albion și Statele Unite, dar a 
fost considerat de mulţi drept o trădare deoarece nu a 
reușit să determine Marea Britanie să-și plătească 
datoriile. Glasuri revoltate susțineau că Tratatul Jay a 
subordonat din nou Statele Unite Angliei și că acestea 
riscau să redevină colonii sub domnia lui George IlI. 

Problema a fost discutată în timpul ședinței din iunie 
1795. 


12 iunie 1975 

Prezenti: Generalul Washington, dl Hamilton, dl 
Jay, dl Morris, dl Pendleton, dl King. 

DI Hamilton declară că semnarea Tratatului Jay 
este o necesitate și o chestiune de 
însemnătate covârșitoare pentru Statele Unite. 
Prietenia și comerțul cu Anglia sunt cruciale 
pentru dezvoltarea economică a ţării și poziția 
sa strategică viitoare. 

Generalul Washington este de aceeași părere. 
Războiul cu Anglia nu poate fi ocolit dacă 
tratatul nu va fi semnat. DI Morris se 
împotrivește, fiind de părere că Marea Britanie 


trebuie obligată să-și respecte obligațiile 
consfințite prin Tratatul de la Paris. Adăugă că 
el personal trebuie să recupereze peste 
cincizeci de mii de dolari, valoarea mărfurilor 
confiscate de englezi. DI Hamilton îi explică de 
ce cincizeci de mii de dolari sunt un fleac. 
Războiul va opri comercializarea mărfurilor 
americane pe piata engleză și va îngreuna mult 
importurile de materii prime. Efectul va fi 
divizarea economiei între interesele 
manufacturiere și cele agrare. Statele Unite nu 
vor rezista. 

DI Pendleton crede că dl Elias X, editor al 
Ziarului Philadelphia Tribune, este principalul 
oponent al ratificării tratatului. 

DI Hamilton este de acord. DI X este un 
demagog care manevrează instinctele gloatei 
în interes personal. Carisma lui este suficientă 
pentru a asigura izbucnirea unei rebeliuni pe 
scară mare dacă Președintele va semna 
tratatul. 

Generalul Washington promite să aibă o 
discuție cu acesta, în care să-i expună urgenţa 
rezolvării problemei naționale. Un raport va fi 
întocmit pentru întâlnirea următoare. 


19 iunie 1795 

Prezenti: Generalul Washington, al Hamilton, dl 
Morris, dl Jay, dl King, dl Pendleton. 

Generalul Washington anunţă că discuția cu dl 
X nu a dat roade. Mai mult, dl X a promis că va 
îndesi apelurile la insurecție dacă el (generalul 
Washington) semnează tratatul. 


Generalul Washington îşi exprimă convingerea 
că renunțarea la tratat va duce la un război cu 
Anglia. Toţi sunt de acord că, până ce domnul 
X nu va fi înlăturat din poziţia influentă pe care 
o deține, viitorul națiunii va rămâne în 
cumpănă. 

DI Hamilton propune să fie luate măsuri de 
forță-majoră. Votul este în unanimitate în 
favoarea acestei propuneri. 


Măsuri de forță-majoră. 

Trei săptămâni mai târziu apărea o știre care îţi 
dădea fiori: Înă/țăm o rugăciune în amintirea domnului 
Elats X ucis de tâlhari miercurea trecută, în timp ce se 
întorcea acasă de la City Tavern. 

x 


Domnul King bătea darabana în coperta registrului. 
Mirosul de piele veche îi ajunse la nări, la fel de 
otrăvitor ca aburii burbonului de Kentucky... aceste 
registre... Adevărata istorie a Statelor Unite. 

Ceva mai târziu, în iulie 1795, Washington a semnat 
Tratatul Jay. Camera l-a adoptat la limită, cu 51 de 
voturi pentru și 49 împotrivă. Statele Unite au mizat 
viitoarea lor prosperitate pe puterea flotei britanice. A 
fost o decizie înţeleaptă. În următorii optsprezece ani, 
SUA și-au mărit suprafaţa de douăzeci de ori, prin 
alipirea Louisianei și teritoriului de la vest de 
Mississippi. Capacitatea manufacturilor s-a triplat. 
Populaţia a crescut cu cincizeci de procente. Cel mai 
important însă, se desfăşuraseră cinci tururi de alegeri. 
Ţara era deja unită printr-o istorie comună. In 1812, 
când a izbucnit războiul cu Marea Britanie, America a 
luptat ca o naţiune unitară și a obţinut o remiză 
împotriva unui inamic mult mai puternic. 


În Camera cea Lungă se așternuse liniștea. Cei 
prezenţi schimbau priviri, și nici unuia nu-i plăcea ce 
vedea pe feţele celorlalți. În cele din urmă, domnul 
Washington se uită la domnul Pendleton. 

— Și Crown!? 

— Planul e gata. Restul ţine de amplasarea tuturor 
pe poziţiile lor îmi trebuie aprobarea finală pentru a 
termina aranjamentele. 

— Nu-mi place, spuse domnul Jay. Este un principiu 
de bază să nu intervii niciodată în alegeri. Generalul 
Washington s-a exprimat clar... 

— Alegerile s-au terminat, spuse domnul Pandleton, 
izbind în masă cu palma. Poporul a ales. 

— Nu ne putem permite să așteptăm opt ani pentru 
a continua, îl aprobă domnul Hamilton. 

— Opt ani? întrebă domnul Morris, aruncându-i o 
privire domnului Jay. E al naibii de greu să rămânem 
atâta timp în umbră. Chiar tu ai spus că a fost 
curioasă. Dacă se hotărăște să ne studieze trecutul? N- 
ar fi nicio surpriză dacă ar încerca să ne demaște. Ar fi 
o altă cruciadă de-a ei. 

— Mai sunt încă două zile până la ceremonie, spuse 
domnul Washington. Mâine am o întâlnire de curtoazie 
cu senatoarea McCoy. Îi fac turul de acomodare și tot 
tacâmul. Sunt sigur că vom găsi câteva minute pentru 
o discuţie între patru ochi. 

— Și între timp? întrebă domnul Pendleton. Această 
chestiune nu mai suferă amânare. 

— Între timp, votăm. 

Domnul Washington își așeză mâinile pe masă și 
așteptă. Petrecu câte un moment uitându-se la fiecare 
în parte. Nu era necesar să se rostească moţiunea. 

— Toţi pentru? 


1 Coroana 


Unul câte unul, bărbaţii din jurul mesei ridicară 
mâinile. O hotărâre intra în vigoare doar dacă era 
votată în unanimitate. Domnul King ezită, apoi ridică 
mâna. Când veni rândul său, domnul Washington făcu 
la fel. Mâneca blazerului său cenușiu era croită astfel 
încât să lase la vedere bufonii pe care erau gravate 
însemnele Președintelui Statelor Unite. 

— Decizia a fost luată. Domnule Pendleton, aveţi 
verde pentru a face aranjamentele necesare, dar nu se 
va întâmpla nimic până nu vă anunţ eu. Vă sugerez să 
ne întâlnim din nou mâine seară. Făcu o scurtă pauză, 
apoi adăugă: Suntem datori să încercăm o ultimă 
abordare. Anumite persoane cred că acest birou mai 
are încă o oarecare putere. Dacă n-o voi putea 
convinge... 

O privire tristă îi întunecă chipul. 

Nimeni nu scoase un cuvânt. 

Clubul Patrioţilor își încheiase ședința. 


6 


— Apleacă-te, ordonă Wolf. 

Mașina se opri cu o zdruncinătură. Portiera se 
deschise. O mână lipită de ceafa lui îl împinse afară. O 
altă mână ca un cleşte îl apucă de braţ și îl conduse 
într-o clădire. Lovi ceva cu umărul... o ușă, un perete. 
Pe podea erau împrăștiate tot felul de obiecte. Se 
împiedică de câteva ori și auzi zgomotul unei stinghii 
de lemn și zdrăngănitul unei ţevi rostogolite pe ciment. 
Se opriră brusc. Un grilaj se deschise încet. O mână îl 
împinse într-un spaţiu strâmt. Wolf și Irish se 
înghesuiră lângă el. Ușa se închise cu zgomot. Liftul 
urcă timp de zece secunde. Îi pocniră urechile. Uşile se 
deschiseră. Mâna îl împinse în faţă. Simti miros de 


vopsea proaspătă, de clei și rumeguș. O altă ușă se 
deschise, de această dată aproape fără zgomot. 
Mochetă sub picioare. O mână îl prinse de umăr, îl 
întoarse cu nouăzeci de grade la dreapta și îl împinse 
la perete. 

— Așteaptă aici, spuse Irish. 

Bolden rămase nemișcat, cu inima bubuindu-i în 
piept. Cagula era strâmtă și aspră, firele de lână îi 
gâdilau buzele și îi intrau în gură. Cineva intră în 
cameră. Simţi schimbarea printr-un ușor curent de aer. 
Cineva îi dădea târcoale, măsurându-l cu privirea ca și 
cum ar fi fost o bucată de came la măcelărie. Își 
îndreptă spatele în mod reflex. 

— Domnule Bolden, numele meu este Guilfoyle, 
spuse o voce fermă, gravă și plăcută. Îmi cer scuze 
pentru inconvenienţe. Tot ce pot să-ţi spun este că 
trebuia să vorbim departe de urechi indiscrete. Wolf, 
scoate-i cagula. Cred că domnul Bolden se simte prea 
puţin confortabil. 

Wolf îi scoase cagula. 

— Așadar, iată-l pe tăunul nostru, spuse Guilfoyle. 
Ești insistent, nu-i așa? 

Era un bărbat de cincizeci și ceva de ani, scund, 
nearătos, cu umeri înguști și ușor adus de spate. Părul 
său negru și încărunţit crescuse într-un smoc pieptănat 
pe spate, dezvăluind o frunte ridată. Avea ochi negri, 
subliniaţi de cearcăne adânci, pielea îngălbenită, 
obrajii lăsaţi și o bărbie ca de curcan. Mirosul de tutun 
plutea ca un nor în jurul său. 

— Vino cu mine. 

Guilfoyle îl conduse în altă cameră. Decorul era 
potrivit pentru un simplu funcţionar: mochetă ieftină, 
pereţi albi, tavan din plăci antifonice. În mijlocul 
camerei se afla un birou simplu flancat de două 
scaune. Nu existau ferestre. 


— la loc. 

Bolden se așeză. 

Guilfoyle trase celălalt scaun mai aproape de birou. 
Așezându-se, își întinse gâtul și se uită în ochii lui 
Bolden. Cu gura strânsă, cu buzele ușor arcuite, se uită 
la el ca și când studia un tablou care nu-i plăcea. 

Cunoaște oamenii. 

— Aș vrea să nu te mişti, spuse el pe un ton neutru, 
ca un doctor care vorbește cu pacientul său. Agitaţia 
mi-ar îngreuna misiunea, nu ar face altceva decât să 
întârzie rezolvarea problemelor noastre. Nu am decât 
două întrebări. Răspunde-mi și ești liber să pleci. 

— Mai ușor ca la Jeopardy! 

— Asta nu e un show TV. 

Bolden observă costumul aproape decent, cravata 
ieftină, ușurința cu care Guilfoyle se lansase în 
interogatoriu. Pe individul ăsta scria „poliţist” cu litere 
de-o șchioapă. Își încrucișă mâinile la piept. 

— Deci? 

— Bineînţeles, știi ce mă interesează. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Zău? Cum se poate una ca asta? 

Bolden ridică din umeri și se uită în altă parte. 

— Toată treaba asta e o nebunie. 

Degetele ca niște clești de oţel îi apucară falca și îi 
întoarseră fața spre anchetatorul lui. 

— Ti-am spus să stai nemișcat, reluă Guilfoyle. Bun, 
s-o luăm de la capăt. Povestește-mi despre Crown. 

— Crown? Bolden își desfăcu braţele. Care Crown? 
Crown Cola? Cărţile lui Crown? Crown Cork și Seal? Dă- 
mi un indiciu ca să pot continua. 

— Ar fi trebuit să mă aștept la un asemenea răspuns 
de la unul care lucrează pe Wall Street. Mai încearcă o 
dată. 


— Îmi pare rău, dar nu înţeleg, zise Bolden cu 
sinceritate. 

Guilfoyle privea lacom faţa lui Bolden. Frunte, ochi, 
gură. 

— Bineînţeles că înţelegi, spuse Guilfoyle. Mai bine 
să continuăm. Să jucăm rapid și liber. Dar Bobby 
Stillman? Când v-aţi văzut ultima oară? 

— Niciodată. Nu cunosc niciun Bobby Stillman. 

— Bob-by Still-man. 

Guilfoyle rosti numele tare și rar, ca și cum Bolden ar 
fi fost surd și în mod evident idiot. Privirea lui deveni 
apăsătoare. Bolden o simţea ca pe o mână rece care îl 
strângea de gât. 

— Nu cunosc numele. Cine e? 

— Tu să-mi spui. 

— Nu pot. Nu cunosc niciun Bobby Stillman. 

Două întrebări. Două răspunsuri. Picase testul într-un 
mod glorios. Și-l aminti pe Irish înșirând date din viaţa 
lui de parcă citea dintr-o carte. Era o greșeală. Atâta 
efort pentru nimic. Nu el era cel pe care îl căutau. 

— Asta-i tot? întrebă el. Din cauza asta m-aţi adus 
aici? 

Guilfoyle zâmbi scurt, arătându-și dinţii îngălbeniţi și 
pătaţi de tutun. 

— Nu s-a comis nicio greșeală, spuse el aproape 
relaxat. Amândoi știm acest lucru. Apropo, ești foarte 
priceput. Apreciez priceperea la justa ei valoare. 

— Priceput? Bolden înţelese ce sugera Guilfoyle. Nu 
mint, dacă asta vrei să insinuezi. Ai spus: două 
întrebări. Mi-am dat silința să-ţi răspund. Ti-am spus că 
nu știu despre ce vorbești. Acest lucru nu o să se 
schimbe într-un viitor apropiat. 

Guilfoyle rămase nemișcat, fără să clipească din 
ochii săi mereu suspicioși. Dintr-odată, își schimbă 
poziţia pe scaun. 


— Doar nu crezi că o să scapi așa ușor din povestea 
asta. Nu tocmai tu... dintre toţi. Ştii cine suntem, știi ce 
resurse avem. Unde sunt informaţiile pe care le-ai 
adunat...? Să fim serioși, domnule Bolden. 

— Se pare că voi aţi adunat informaţii și nu v-a 
folosit la nimic. Îmi pare rău că aţi făcut o greșeală, dar 
aș vrea să plec. Porcăria asta trebuie să înceteze la un 
moment dat și cred că acum ar fi momentul potrivit. 

Guilfoyle pufni și își îndreptă spatele, ca și când se 
hotărâse să abordeze situaţia în termeni mai duri. 

— Domnule Bolden, te-am adus aici în mod expres 
pentru a afla ce știi despre Crown. Nu voi pleca până 
nu primesc ceea ce vreau. De asemenea, aș vrea să 
știu cum ai intrat în posesia informaţiei și prin asta 
înţeleg un nume. Vezi tu, noi funcţionăm ca o bancă de 
investiţii. Nu ne place ca oamenii noștri să divulge 
informaţii din interior. Așadar, doresc niște răspunsuri. 

— Nu te pot ajuta. 

— Eu cred că poţi. Crown. Bobby Still... 

Dintr-odată, paharul s-a umplut. Spaţiul înăbușitor. 
Interogatoriul. Ochii aceia care-l străpungeau cu priviri 
reci ca niște ţurţuri de gheaţă. 

— Dumnezeule, vrei să încetezi? strigă Bolden, 
sărind de pe scaun și răsturnându-l. De câte ori trebuie 
să repet? Nu știu. Ai înţeles? Habar n-am de resursele 
voastre și habar n-am pentru cine lucraţi. N-am făcut 
niciun fel de investigaţie în privinţa voastră. Voi sunteţi 
cei care s-au înșelat, nu eu. Uite, am încercat să fiu 
calm, dar nu vă pot da ceea ce nu am. Nu știu cine 
ești, domnule Guilfoyle, nici motivul pentru care îmi pui 
întrebările astea. Și, sincer, nici nu vreau să știu. 
Pentru ultima oară: n-am idee ce este Crown. lar în 
ceea ce-l privește pe Bobby Stillman, ce vreţi să vă 
spun? Că am băut un ceai împreună joia trecută în 
Plaza , la Palm Court? Numele mi-e complet 


necunoscut. E ca o foaie albă de hârtie. Ăsta-i 
adevărul. 

— Ar fi imposibil, spuse Guilfoyle, care nu se ridicase 
și vorbise calm, pe un ton egal. 

— Ce ar fi imposibil? 

— Ştim că voi doi lucraţi împreună. 

— In echipă, adăugă sarcastic Bolden, ridicându-și 
exasperat braţele. 

— N-am mai auzit această exprimare, dar într- 
adevăr... în aceeași echipă. Crown, repetă Guilfoyle. 
Bobby Stillman. Spune-ne, te rog. 

— N-am nici cea mai vagă idee despre ce naiba 
vorbești! 

Cu o agilitate surprinzătoare, Guilfoyle se ridică și 
scoase din buzunarul hainei un revolver 38 Special. 
Făcând un pas în faţă, lipi ţeava de fruntea lui Bolden. 

— Wolf, strigă el fără să-l scape din ochi pe Bolden. 
O mână de ajutor. 

Mâinile ca niște clești apucară braţele lui Bolden și i 
le răsuciră la spate. Guilfoyle deschise o ușă din 
capătul încăperii. Vântul urla în golul întunecat din 
spatele ei. 

— Se pare că vine o furtună. 

— Mergi, spuse Wolf. 

Degeaba și-a înfipt tocurile pantofilor în mochetă. 
Wolf îl ridică pe Bolden ca și cum nu era mai greu 
decât o ladă cu bere și îl scoase afară. Il așeză pe o 
platformă de lemn de vreo șase metri pe șase, 
sprijinită pe două grinzi din metal. Ușa se lovea 
zgomotos de un perete de tablă și Bolden realiză că 
până atunci se aflaseră în biroul temporar al maistrului 
unui șantier. Deasupra lui, scheletul neterminat al unui 
zgârie-nori, se mai înălţau încă vreo zece etaje, iar 
grinzile se agățau de cer ca mâna unui om care se 


îneacă. Spre nord, Harlemul și Bronxul erau acoperite 
de nori care se mișcau cu repeziciune. 

Situaţia e gravă, se gândi el. Ba chiar disperată. 

— Ascultați... 

Bolden întoarse capul, încercând să se uite peste 
umăr. O lovitură în rinichi îl făcu să cadă în genunchi. 

— Ridică-te, spuse Guilfoyle. 

li făcu semn cu pistolul spre partea opusă a 
platformei. 

Bolden se ridică și traversă platforma cu pași 
nesiguri. O grindă ieșea de sub podeaua din lemn și 
depășea scheletul din metal, ca o trambulină. La 
capatul acesteia era fixat un lanţ solid. Un fel de 
scripete. 

—Așa cum am spus, ești chiar priceput, dar 
răbdarea mea a ajuns la capăt. Tu alegi. Spune-mi ce 
știi despre Crown și despre Bobby Stillman și ești liber 
să te întorci înăuntru. Vom merge cu toţii jos și mă voi 
îngriji personal să ajungi acasă în siguranţă. E o 
problemă de securitate. Nu pot să plec până nu aflu 
toate detaliile implicării tale. 

— Și dacă nu pot să-ţi răspund? 

— Nu poţi sau nu vrei? Guilfoyle ridică din umeri și 
se uită peste marginea platformei, la strada care se 
afla la șaptezeci de etaje mai jos. Până și tu trebuie să 
știi răspunsul la această întrebare. 

Uitându-se și el în jos, Bolden văzu doar un abis, 
scheletul clădirii și, mult mai departe, strălucirea 
palidă a gardului de lemn care înconjura șantierul. O 
stradă. Luminile farurilor înaintau grăbite, oprindu-se la 
luminile roșii ale semafoarelor. O rafală de vânt îi biciui 
chipul. Curentul zgâlțăâi platforma și Bolden își flexă 
instinctiv genunchii înainte ca podeaua din lemn să 
rămână nemișcată. 


Wolf traversă cu siguranţă platforma, cu o ţeavă de 
fier în mână. 

— Acum e momentul, domnule Bolden. Vorbește. 
Spune-i domnului Guilfoyle ce vrea să știe. 

Bolden mai făcu un pas în spate. Un călcâi îi rămase 
o clipă suspendat în aer, apoi regăsi lemnul. Îi veni 
ideea că Guilfoyle nu voia să-l împuște. Un corp care 
cade de la etajul șaptezeci e sinucidere. Dacă adaugi 
un glonţ, sinuciderea se transformă în crimă. 

— Crown. Vreau un răspuns. Trei secunde. Unu... 

Bolden își scotoci prin memorie. Crown. Crown of 
England. Crown Cola. The Thomas Crown Affair. 
Întotdeauna fusese de părere că, în scena în care 
pilota avionul, Steve Mequeen era cel mai interesant 
bărbat din lume. The Jewel în the Crown. Nu era o 
carte pe care fusese obligat s-o citească în colegiu? 
Crown... Care era legătura? 

— Doi... spuse Guilfoyle. 

— Nu știu. Jur. 

— Trei. 

— Nu știu! urlă el. 

Guilfoyle ridică arma. Chiar și pe întuneric, Bolden 
putea să vadă gloanţele din butoiaș. O flacără arămie 
ţâșni din revolver. Simţi o arsură cumplită pe obraz. 

Arma bubui. Cu mare întârziere, Bolden își acoperi 
fața cu mâinile. Apoi se lăsă tăcerea. La o înălţime de 
șaptezeci de etaje, o împușcătură nu e mai 
zgomotoasă decât o bătaie din palme. 

— Bobby Stillman, spuse Guilfoyle. De data asta 
vorbesc serios. Crede-mă. Unu... 

Bolden clătină din cap. Se săturase să-i spună că nu 
știe. 


2 Afacerea Thomas Crown, film american din 1968, cu Steve Mequeen 
și Faye Dunaway în rolurile principale. 
3 Perla coroanei, roman de Paul Scott, publicat în 1966. 


— Doi. Guilfoyle se întoarse către Wolf. Dă-i 
prietenului nostru un impuls care să-i împrospăteze 
memoria. 

Wolf făcu un pas înainte, legănând ţeava ca și cum 
ar fi mânuit o sabie. Bolden se trase înapoi. Făcu un 
pas pe grindă, apoi încă unui. Încet, foarte încet, până 
ce a ajuns la un metru de platformă, balansându-se pe 
grinda subţire ca o scobitoare și fără să mai aibă unde 
să se retragă. 

— E o greșeală, spuse el, uitându-se la Guilfoyle. Aţi 
făcut-o de oaie. 

— În regulă. Cum dorești. 

Guilfoyle îi aruncă o ultimă privire, apoi se întoarse și 
intră în birou. Irish îl urmă, închizând ușa în urma lui. 
După câteva secunde, liftul începu să coboare. Bolden 
își contempla viitorul picaj controlat. Vedea în minte 
imaginea unui trup care cădea în gol. Răsucindu-se 
încet, aproape grațios, în cea mai deplină tăcere. 

Wolf puse un picior pe grinda de douăzeci de 
centimetri lățime, verificându-i rezistenţa. Ținând 
țeava în faţă, începu să înainteze. 

— Dacă ai aripi, acum e momentul să le folosești. 

— De ce faci asta? întrebă Bolden, refuzând să se 
uite în jos. 

— Cu asta mă ocup. 

— Cu ce anume? Te referi la ucis oameni? 

— Rezolv problemele. Fac ceea ce trebuie. 

— Pentru echipa ta? Cine sunteţi, până la urmă? 

— De fapt e vorba de echipa noastră. A ta. A mea. A 
tuturor. 

— Ce înseamnă a tuturor? 

— Toată lumea. Tara. Cine altcineva? 

Gura lui Wolf atârna deschisă, umbrele îi alterau 
trăsăturile și îi transformau chipul într-o mască 
răzbunătoare și întunecată. Se holbă la Bolden. 


— Sari. 

— Doamnele mai întâi. 

— M-ai pocnit în cap, nu? spuse Wolf. 

Wolf încercă să-l lovească, dar Bolden se feri și doar 
vârful ţevii îi atinse pieptul. Wolf se apropie — atât de 
mult, încât era imposibil să mai rateze. 

— E cale lungă până jos, zise el, arcuindu-și braţul 
către spate. Călătorie plăcută. 

Bolden se năpusti asupra bărbatului solid, își 
înfășură braţele în jurul pieptului său și îl strânse cât 
putu de tare. 

— Nenorocitule, o să ne omori pe amândoi, mormăi 
înfuriat Wolf. 

Ochii săi erau foarte larg deschişi. Aruncă ţeava, îl 
prinse pe Bolden cu mâinile sale uriașe și încercă să-l 
îndepărteze de el. Bolden îi strânse și mai tare 
trunchiul musculos. O clipă, simţi că tălpile sale nu mai 
atingeau grinda. Reuși să-și întindă un picior. Atinse 
oţelul. Cu ultimele puteri, se aruncă în gol. Gravitaţia 
făcu restul. 

Zbură cu capul înainte. Un vânt îngheţat îi biciuia 
faţa, stâmindu-i lacrimi care i se prelingeau pe obraji, îl 
simţea pe Wolf lângă el, dar îi era greu să-l vadă. O 
liniște mai asurzitoare decât orice urlet îi spărgea 
urechile. Nu putea să respire. Cădea pe spate, dând 
din mâini, dar în cele din urmă se răsuci cu faţa în jos. 
Sub el era beznă, deasupra la fel. A deschis gura 
pentru a urla. A făcut un efort teribil, disperat, dar n-a 
reușit să scoată niciun sunet. 

A aterizat pe o plasă de siguranţă aflată la trei etaje 
mai jos. Cumva, reușise să cadă peste Wolf și să-l 
lovească cu cotul în cap. Bărbatul rămase nemișcat, cu 
ochii închiși. Din nas i se prelingea un firicel de sânge. 

Bolden se târî pe plasă până ajunse la o grindă. 
Rămase acolo câteva clipe, simțind oţelul rece și aspru 


sub obraz. Înainte să se arunce în gol, văzuse plasa în 
semiîntuneric. Avusese impresia că era mai aproape. 
Se ridică în genunchi. Un cot îl durea rău și își dădu 
seama că era cel cu care îl lovise pe Wolf. Noroc chior. 

Liftul de serviciu se afla în centrul structurii. Cu 
braţele întinse lateral, ca un acrobat, mișcându-se la 
început încet, apoi din ce în ce mai repede pe măsură 
ce se obișnuia, reuși să traverseze grinzile de oţel. O 
cutie de control era atârnată de un cablu. O apucă și 
apăsă pe butonul verde din mijloc. Cablurile se mișcară 
eficient și liftul începu să urce. Wolf nu se clintise. 
Rămăsese întins acolo, ca un rechin prins în năvod. 

Liftul ajunse sus. Bolden plecă în noapte. Guilfoyle 
dispăruse. Ştia măcar atât. Nu mai avea de ce să 
rămână acolo. Cel puţin nu când unul ca Wolf trebuia 
să-și termine treaba. Dar ce se întâmplase cu Irish? 
Irish ar fi trebuit să aștepte rezultatul. Ar fi trebuit să-și 
aștepte partenerul. 

Prin despărţiturile grilajului, Bolden cercetă cu 
privirea terenul de sub el. Deoarece liftul se afla pe o 
latură a clădirii și pentru că era doar o cușcă fără uși, îi 
oferea panorama întregului șantier. Mașina era parcată 
în curte. Nici urmă de șofer. Îl văzu pe Irish stând lângă 
un motostivuitor, la celălalt capăt al curţii. Vârful 
incandescent al ţigării sale pâlpâia ca un licurici. In 
timp ce liftul se apropia de pământ, rămase neclintit. 
Ascensorul era silențios, dar Irish ar fi trebuit să 
asculte muzică în căști sau să aibă dopuri în urechi ca 
să nu-l audă venind. 

Bolden deschise ușor grilajul și o luă la fugă prin 
noroi, făcând slalom printre colacii de cabluri și 
maldărele de fier forjat. Gardul împrejmuitor avea 
deasupra sârmă ghimpată și era înalt de trei metri. 
Poarta de la intrare era ceva mai scundă — de 
aproximativ doi metri — dar și ea era acoperită cu 


sârmă ghimpată. Se uită în spate și văzu cum capul 
blond al lui Irish începe să se întoarcă. Chiar atunci, 
portiera din faţă a mașinii se deschise larg. Un cap se 
ivi de pe locul șoferului și doi ochi mari se holbară la el. 

— Tu! Stai! 

Bolden ridică pumnul și îl lovi cu toată puterea în 
faţă. Şoferul se izbi de portieră și căzu pe banchetă, cu 
un picior încă afară. Bolden auzi pași în spate. Il 
împinse pe șofer înăuntru, făcându-și loc la volan. Un 
lanț de chei zornăi în contact. Cu portiera încă 
deschisă, porni motorul și băgă mașina în viteză. 

Trecu prin poartă fără nicio problemă. 


7 


Jennifer Dance stătea pe masa de examinare și 
studia atent șirul copcilor din partea de sus a 
antebraţului său stâng. 

— Cât timp trebuie să le ţin? 

— Şapte zile, răspunse doctorul Satyen Gupta. Dacă 
nu apare vreo infecţie. Se pare că a fost o tăietură 
curată. Foarte ușor de suturat. Puteţi să îndoiţi 
degetele? Totul e în ordine? 

Jenny își flexă degetele de la mâna stângă. Din 
fericire, lama nu atinsese niciun nerv. 

— Perfect. 

— Acum voi aplica bandajul. Aș dori să nu vă udaţi 
braţul timp de cinci zile. Aplicaţi pe rană gel Rub lamin 
de două ori pe zi. Fără sport sau altă activitate 
solicitantă până când se reface țesutul. Vă puteţi 
aștepta la ceva dureri, dar atât. Faceţi cum vă spun și 
există mari șanse să scăpaţi fără o cicatrice. Fac cea 
mai bună treabă. 

Și ești foarte modest, pe deasupra, adăugă Jenny în 
sinea ei. Rămase nemișcată în timp ce doctorul îi 
împachetă rana în tifon și îi aplică o bandă de 
leucoplast. Ultima vizită a sa într-un spital fusese cu un 
an în urmă. Mama ei suferea de cancer pulmonar în 
fază terminală, iar Jenny zburase până în Kansas City 
pentru a-și lua rămas-bun. Fără resentimente sau 
conflicte mai vechi care trebuiau rezolvate. Era doar 
şansa unei fiice de a spune „Mulţumesc”. Și „Te 
iubesc”. 

După aterizare, în loc să meargă direct la spital, se 
oprise mai întâi acasă la fratele ei. Era în drum și, de 
fapt, îi era frică să o vadă pe mama sa. Băuseră o bere 


și abia după aceea se simţise pregătită. Când ajunsese 
la spital, preotul tocmai ieșea din rezervă. Mama 
murise cu zece minute înainte să ajungă ea. 

— Am terminat, spuse doctorul Gupta, tăind 
leucoplastul. 

— Mulţumesc. 

Jenny își apucă grăbită geanta și se îndreptă către 
ușă. 

— Un moment! Doctorul Gupta terminase de scris 
ceva pe o bucată de hârtie pe care o rupse din carnet. 

— Duceţi-vă la camera 315 și daţi-i asta asistentei. 
Aveţi nevoie și de o injecție antitetanos. Scotoci în 
buzunarul halatului și scoase reţetarul. După aceea, 
duceţi-vă cu asta la farmacie. Antibiotice. Infecţiile 
sunt cel mai mare dușman al nostru. Nu luaţi alte 
medicamente, nu-i așa? 

— Antivert. Una pe zi, în ultimele două luni. 

— În acest caz nu sunt probleme. Duceţi-vă. 

Polițistul care o escortase pe Jenny la spital aștepta o 
descriere a agresorilor. 

— Aţi aflat ceva despre Thomas, ăă... domnul 
Bolden? Întrebă ea după ce polițistul îşi închise 
carnetul. 

— Până acum zece minute, nicio persoană care 
corespunde semnalmentelor nu s-a prezentat la locul 
faptei sau la secţia noastră. Îmi pare rău. 

Făcu doi pași, apoi se întoarse. 

— De ce nu mi-au luat geanta? 

— Îmi cer scuze doamnă, ce-aţi spus? 

— De ce nu mi-au luat geanta? Doar atârna acolo. N- 
avea nevoie de cuţit. Ar fi putut doar s-o înșface. 

Polițistul ezită. 

— Presupun că tot ce-au vrut a fost ceasul. Nu poţi 
să știi niciodată cu indivizii aceștia. Important este că 
sunteţi teafără. 


Jenny nu era convinsă. Ştia câte ceva despre hoţi. 
Mulţi îi fuseseră elevi. Niciunul dintre ei n-ar fi uitat să 
ia geanta. 

Jenny îi mulţumi agentului, apoi se îndreptă spre sala 
de așteptare. 

Era o noapte liniștită și jumătate din scaune erau 
libere. În afară de cazurile clinice reale, erau acolo și 
obișnuitele „sufletele rătăcite”. Oameni care nu aveau 
unde să se ducă și care iarna se adunau în orice spaţiu 
încălzit. Îl căută cu privirea pe Thomas, dar el nu era 
acolo. Îi atrase atenţia o femeie mai în vârstă, care 
purta o jachetă și șapcă Yankees și se uita fix la ea. 
Jenny îi zâmbi, iar femeia își feri privirea. Nici asistenta 
de la intrare nu i-a fost de ajutor. Nimeni nu întrebase 
de ea. 

Ceasul de pe perete arăta 2. Trecuseră două ore de 
când Jenny fusese jefuită, agresată sau cum se numea 
ceea ce păţise. Încercă să se liniștească. Tommy știa 
să aibă grijă de el în orașul ăsta mare și ameninţător. 
Totuși, era îngrijorată. Văzuse în ochii lui ceva ce o 
speriase. Ceva rău. Ceva ce el îi ascunsese. Era sigură 
că fusese rănit. Scoase telefonul lui Tommy din geantă 
și începu să formeze numărul, apoi observă că bateria 
se descărcase. Îi lăsase deja o mulţime de mesaje. Ar fi 
trebuit să fie de-ajuns. 


În faţa camerei 315 era coadă. O tânără mamă 
portoricancă care stătea în faţa lui Jenny își legăna 
copilul în braţe și îi cânta drăgăstos. Jenny recunoscu 
cântecul Drum Negrita. Și mai în faţă stătea un afro- 
american mai în vârstă care purta o cămașă cu motive 
tradiționale viu colorată și o tichie cu imprimeu care 


imita pielea de leopard. Tot ce-i mai lipsea era sceptrul 
regal și puteai să-l iei drept Mobutu Sese Seko*. 

Ceva mai departe, pe coridor, o văzu pe femeia cu 
jachetă și șapcă Yankees dând târcoale unei ţâșnitori. 
Era posibil s-o urmărească? Jenny încercă să n-o 
privească prea insistent, dar era evident că femeia se 
holba la ea. Expresia ei era înfricoșătoare. Intunecată, 
acuzatoare, complet  paranoică. New Yorkul cu 
siguranţă nu era monoton. 

Jennifer Dance se mutase în oraș cu zece ani în 
urmă, printr-un transfer de la universitatea din Kansas 
la Columbia. Studiase engleza, sperând să devină 
următoarea Christiane Amanpour’. Şi, dacă nu reușea, 
măcar o Katie Couric?. Avea toate calităţile pentru 
succes. Scria destul de bine, avea doza potrivită de 
curiozitate, era entuziastă, atrăgătoare și îi plăceau 
călătoriile. Condiţiile grele nu o speriau. Nu o deranja 
să ajungă în locuri îndepărtate, fără apă curentă, 
electricitate și instalaţii sanitare decente. li plăcea să 
mănânce condimentat. 

Era și politicoasă. Permanent, infailibil, revoltător de 
politicoasă. Jenny era congenital incapabilă să fie 
nepoliticoasă. Nu era o persoană calmă. In niciun caz. 
Articulațiile învineţite ale degetelor de la mâna dreaptă 
dovedeau acest lucru. Dar în momentul când cineva i- 
ar fi spus, „Nu, la naiba, nu fac nicio declaraţie”, n-ar fi 
fost în stare să pună din nou întrebarea sau să-i ceară 


i Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga (1930-1997), 
președinte autocrat și extrem de corupt al Zairului (acum Republica 
Democratică Congo). 


3 Christiane Amanpour (n. 1958), celebră reporteră de origine iraniană 
a postului de televiziune CNN, poate cel mai bine plătit jurnalist din 
lume. 

ê Katherine Ann Couric (n. 1957), altă celebră jurnalistă de televiziune, 
în prezent prezentatoare și editoare a știrilor de seară de la canalul 
american CBS. 


respectivului ferm să-şi schimbe răspunsul. O 
îmbolnăvea gândul că ar putea fi nevoită să îndese un 
microfon sub nasul cuiva și să turuie întrebări pe un 
ton de inchizitor. 

Plecase de la Columbia cu o diplomă în istoria 
Americii și câteva oferte de angajare. Timp de un an 
fusese ghid turistic și lucrase cu jumătate de normă la 
Muzeul de Istorie Naturală. O dată la câteva luni, 
părinţii ei îi telefonau și o întrebau când se va întoarce 
acasă. Dar să se întoarcă în Kansas City, unde după- 
amiezile de sâmbătă și le petrecea brodând cu mama, 
unde trebuia să ia parte la cinele duminicale de după 
slujbă, unde avea grijă de gemenii fratelui său și o 
aștepta o slujbă la „banca lui tăticu” („O să începi în 
departamentul de credite cu douăzeci și opt de mii pe 
an. Îţi cumpăr un Forduleţ ca să te poţi mișca prin oraş. 
Cum sună asta, dulceaţă?”) — ar fi fost prea mult. Nu- 
și dorea o viaţă prestabilită, cu ritualuri și tabieturi 
bătute în cuie, prietenii obligatorii și responsabilităţi 
precise. Terminase cu Hardee's’, The Chiefs? și cu A 
Prairie Home Companion?. Singurul lucru care îi plăcea 
acasă erau merele verzi presărate cu sare și 
sendvișurile cu mușchi de porc, muștar din belșug și o 
felie subţire de ceapă deasupra. 

Un an mai târziu, a obţinut de la Columbia o licenţă 
pentru învățământ. 

Primul său loc de muncă a fost la școala parohială 
Saint Agnes din Greenwich Village. Pe atunci încă era o 
bună catolică, iar clasele mici și promisiunea unei vieți 
mai ordonate au fost la început atrăgătoare. Cu toate 
acestea, o fată ca ea, de douăzeci și trei de ani și cu 


7 Lant de localuri fast-food, cel de-al patrulea ca mărime în SUA, după 
Medonald's, Burger King și Wendy's. 

8 Kansas City Chiefs, cea mai importantă echipă de fotbal american din 
Kansas. 

? Cunoscută emisiune radiofonică de divertisment. 


chef de viaţă, n-a rezistat mult la St. Agnes. Surorile nu 
au fost de acord cu stilul de viaţă agitat al lui Jenny — 
„agitat” însemnând chiul repetat de la liturghia de 
vineri dimineaţă, cocktailuri după ore și faptul că îl 
contrazicea tot timpul pe părintele Bernadin. 

N-a mai fost dorită şi în următorul an. 

Fără un ban pus deoparte, fără recomandări și 
hotărâtă să nu se mai întoarcă la mămica şi tăticu în 
Kansas City, Jenny a acceptat primul post disponibil. 
De atunci continuase să lucreze la Kraft School. 

In mod oficial, trebuia să predea matematică, științe 
și arte. Dată fiind aversiunea elevilor săi faţă de școală 
și de practică, era o misiune imposibilă. Jenny încerca 
să le bage în cap că respectarea anumitor reguli nu e 
un lucru chiar atât de rău. Cine acordă sistemului o 
șansă, s-ar putea să aibă anumite avantaje. Asta 
însemna să fie punctuali, să se îmbrace corespunzător, 
și să privească în ochi pe persoana din faţa lor când îi 
strângeau mâna. 

O dată la cinci zile, în clasă domnea haosul. Se iscau 
scandaluri între elevi. Riglele zburau ca niște 
bumeranguri. Fusese găsită o narghilea și, da, se 
fumase marijuana chiar acolo. Nu era tocmai liceul din 
Faine”. Totuși, în zilele în care clasa era liniștită, iar 
ochii lor nu foarte roșii o priveau atent, Jenny simţea că 
le captează interesul. Că poate provoca o schimbare. 
Insuficientă probabil, totuși multumitoare. 

— Domnișoară Dance, se auzi o voce autoritară. 

— Da. 

Jenny făcu un pas în faţă, iar inima începu să-i bată 
mai puternic. Se ridică pe vârfuri, sperând din tot 
sufletul să audă vești despre Thomas. O asistentă o 


10 Film artistic (1980) și apoi serial de televiziune despre un grup de 
elevi de la Liceul de Arte din New York. 


aștepta la intrarea în camera 315, ţinând în mână o 
fișă medicală. 

— Suntem pregătiţi pentru tine, dragă. 

A ieșit trei minute mai târziu, cu un leucoplast 
frumos și ai un baton de glucoză pentru a-i ridica 
moralul. Jenny se urcă în ascensor și apăsă butonul 
pentru etajul întâi. Ce fel de hot n-ar lua și poseta? 
Întrebarea nu-i dădea pace. Dacă avusese timp să 
folosească cuțitul pentru a pune mâna pe ceas, de ce 
n-a mai stat o secundă pentru a-i lua și geanta? lar 
această întrebare năștea o alta. De ce nu venise 
Thomas la spital? Sau, cel puţin, de ce nu găsise un 
telefon de la care s-o sune? Trecuseră două ore, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Își aminti de expresia lui. Nu era furie. Era mai mult 
de atât. Sete de sânge. Se frecă la ochi. Dea Domnul 
să nu te fi rănit, Thomas, se rugă ea în gând. Erau atât 
de multe lucruri pe care nu le știa despre el. Refuzase 
să-i spună atât de multe. 


Se duseseră la un meci de baschet al echipei de 
juniori, apoi la cină, cu un grup mare de prieteni — 
câţiva de-ai lui, câţiva de-ai ei — la o tavernă 
mexicană de la periferie. Stăteau cu toţii la bar și beau 
cocktailuri — cu excepţia lui Thomas, care comandase 
un o tequila și o Budweiser. Jumătate dintre ei erau 
avocaţi. Încercând să evite o conversaţie pe teme 
juridice, Jenny comandă la fel ca Bolden și își trase un 
scaun lângă el. 

Nu uitase niciodată prima lor discuţie. Nu era sigură 
cum ajunseseră să vorbească despre calităţile 
înnăscute versus educaţie și experienţă, dar Thomas îi 
ţinuse o prelegere despre moștenirea ereditară. Natură 
versus educaţie. Te-ai născut cu anumite însușiri sau 
nu. Oricât m-aș antrena, nu pot deveni un jucător 


profesionist, spunea el. Și asta nu se limitează la sport. 
Oamenii sunt ceea ce sunt. Nu contează unde au 
ajuns, într-un oraș sau la ţară, bogaţi sau săraci, nu pot 
scăpa de ceea ce sunt prin naștere. Sunt stigmatizați. 

Jenny era îngrozită de cuvintele lui. Ca profesoară, 
constatase cum mediul putea să modeleze caracterul 
oamenilor. Tinea de meseria ei să-i ajute pe copii să 
depășească problemele eredității lor. Thomas era de 
părere că ea își pierde timpul. Că munca ei nu se 
deosebea cu nimic de vopsirea caroseriei unei mașini. 
Numai uitându-te sub capotă vedeai din ce e făcută cu 
adevărat mașina. Sigur, era posibil ca ea să-i ajute pe 
copii pe termen scurt — să-i mai cizeleze un pic dar pe 
termen lung vor redeveni ceea ce sunt în realitate. Nu 
poţi să transformi patru cilindri în opt. 

— Îmi pare rău, dar te înșeli, spuse ea. 

— Eşti sigură? răspunse Thomas, plin de el. Câţi copii 
ai salvat până acum? Pe câţi ai reușit să-i reintegrezi 
într-o școală normală? 

— Păi... pe niciunul, dar nu asta era ideea. Copiii 
sunt deja marcați negativ de experienţa lor de acasă, 
de familiile lor şi de blamul societăţii fată de cei care 
cresc într-o sărăcie lucie, pe străzi. Nu le poţi întoarce 
spatele! 

El îi răspunse printr-o privire urmată de o pauză. 

Atitudinea lui îi captase atenţia, dar Jenny voia totuși 
să treacă peste acel subiect. A mai comandat un rând 
de băuturi și a început să vorbească despre ceva mai 
plăcut. Baschetul. l-a spus că și ea joacă uneori. Ela 
întrebat-o dacă e amatoare sau știe într-adevăr să 
joace. Până în acel moment, era mândră de ea că se 
abținuse să nu-l plesnească peste mutra aceea 
arogantă, în schimb, i-a propus un pariu pe o sută de 
dolari în cazul în care reușește să o bată la aruncări de 
trei puncte. Thomas acceptase, cu condiţia să 


stabilească el regulile. Fiecare avea dreptul la zece 
aruncări de oriunde din spatele liniei. El urma să-i lase 
un avantaj de trei coșuri, începând să-l urască tot mai 
mult cu fiecare minut care trecea, Jenny refuză. 

Grupul se mută la o masă. Bucuroasă, Jenny își găsi 
un loc cât mai departe de Thomas. Oricât de mult s-ar 
fi străduit, nu se putea abţine să nu se uite la el. Când 
îi surprinse privirea, ochii lui negri păreau fixaţi de mult 
asupra ei. În lipsa unui alt cuvânt, era magnetic. Un 
macho egocentric agresiv. Dar magnetic. 

În momentul în care a insistat să facă schimb de 
locuri cu avocatul care stătea lângă ea — ridicându-l 
practic de pe scaun — s-a simţit flatată și s-a hotărât 
să-i acorde o a doua șansă. Mesmer nu era lipsit de 
originalitate. 

Dar seara n-a fost complet ratată până în momentul 
în care ea l-a informat că Lakers '84 erau cea mai bună 
echipă din istoria NBA. Magic. Kareem. Slam dunk-uri 
în forță. Și să nu-l uităm pe James Worthy! Lakers '84 
erau cei mai buni. 

Privirea lui ar fi putut străpunge un zid din beton. 

— Chicago Bulls '95, spuse el, fără să dea alte 
explicaţii. 

Când ea a încercat să continue discuţia, Thomas a 
ridicat o mână și s-a uitat în altă parte. Caz închis. 

În clipa aceea, ea a luat foc. Nimeni... absolut 
nimeni... nu mai ridicase vreodată mâna în faţa lui 
Jennifer Dance. L-a făcut cum i-a venit la gură, apoi i-a 
spus că, din partea ei, poate să se ducă naibii. lar în 
legătură cu acel pariu de trei puncte, putea să-l ia și să 
şi-l... 

Chiar atunci Peter, prietenul lui Thomas, a intervenit 
și a întrebat-o pe Jenny dacă știa de activitatea lui 
Bolden la Boys Club. l-a explicat că Thomas se ocupa 
de formarea unei unități de intervenţie împotriva 


găștilor de cartier, în colaborare cu poliţia, pentru a le 
oferi adolescenților alternative mai bune decât la statul 
la colţul străzilor și cauzându-și probleme. Se ducea 
acolo de trei ori pe săptămână și în weekenduri. Poate 
că Jenny i-ar fi putut povesti despre copiii de care se 
ocupă. Să-i dea câteva indicaţii. 

Peter plecă, și o tăcere stranie se așternu între ei. 

— De ce faci asta, dacă ești atât de sigur că n-au 
nicio șansă? întrebă Jenny, aplecându-se spre el și 
încercând să observe dacă la Thomas Bolden era într- 
adevăr și ceva de luat în seamă. 

— Sunt un idealist. E complicat, recunosc, dar așa m- 
am născut. 

Ea fusese mai încurcată ca niciodată. 

Sâmbăta care a urmat s-au întâlnit pentru primul 
concurs de aruncări de trei puncte din nenumăratele 
care au urmat. Ea l-a bătut cu 10 la 4. În următorii trei 
ani, el n-a reușit să câștige nici măcar o dată. 

Ușa liftului se deschise și Jenny ieși pe coridor. În 
timpul coborârii celor trei etaje, se îmbolnăvise de 
grijă. Supravieţuitorul înnăscut ar fi trebuit să apară 
până atunci. Ştia că ar fi trebuit să-l caute la birou, mai 
târziu, dar nu putea să aștepte atât. Era timpul să 
întrebe la spitale. 


8 


Thomas Bolden tocmai studia zaţul de pe fundul 
ceștii de cafea, când ușa camerei de interogatoriu se 
deschise și intră un bărbat înalt, cu ochi înceţoșaţi. 

— Sunt detectivul John Franciscus, spuse acesta, 
ținând o cană în mână şi un teanc de hârtii sub braţ. 
Cum te simţi? Mai vrei cafea? Poate ceai? 

Bolden își ridică privirea. 


— Ce s-a întâmplat cu agentul Medonough? 

— Nu mai este de competenţa lui. Franciscus arătă 
spre paharul de plastic din faţa lui Bolden. Nu mai vrei 
una? 

Bolden mototoli paharul și îl aruncă în coșul de 
gunoi. 

— În afara competenţei? Adică? 

— Ne-ai spus o poveste destul de complexă. 
Tâlhărie. Ameninţare cu arma. Vătămare corporală. 
Vorbim deja de trei infracțiuni. Ne-ai stârnit interesul. 

Franciscus trase un scaun spre el și rămase într-o 
poziţie incertă, între așezat și în picioare. Era slab și 
deșirat, cam de cincizeci de ani, cu păr sur și drept 
care îi atârna pe frunte și îi încadra faţa ascuţită. Purta 
la vedere un revolver Special 38 și, tot la centură, o 
insignă strălucitoare, pentru a fi evident că știe să 
folosească arma. 

— Sigur nu vrei ceva de băut? Pot să dau o fugă 
până jos, să-ţi aduc o Cola, un ceai cu gheaţă, orice. 

Bolden clătină din cap. 

— Ce s-a întâmplat cu tipul pe care l-am adus cu 
mine? întrebă el. Agentul Medonough a spus că îi luaţi 
amprentele. Aveţi idee cine e? Aţi verificat zona 
șantierului? 

— Ai puţină răbdare, spuse Franciscus așezându-se 
pe scaun. Ne trebuie timp pentru a pune lucrurile în 
ordine. 

Aranjă dosarele de pe masă. Scoase un telefon 
mobil, verifică dacă era deschis, apoi îl puse pe masă. 
Scotoci în buzunarul de la piept și trase din el o 
pereche de ochelari pe care îi așeză lângă telefon. 
Apropie cele două obiecte. 

— Șantierul era pustiu. N-am găsit nimic. Poarta era 
încuiată. 


Bolden își privi palmele. Se întrebă cum putea fi 
poarta închisă și încuiată când o făcuse el praf cu două 
ore mai devreme. 

— Aţi trimis pe cineva să verifice? Era acolo o plasă 
de siguranţă și... 

— Cum am spus adineauri, poarta era încuiată. Nici 
urmă de efracție. Uite cum vom proceda, mă voi duce 
acolo dimineaţă... să arunc o privire. In regulă? 

— În regulă. 

Oricum, nu se aștepta ca Wolf să fi rămas acolo. Se 
uită la ceas și căscă. Patru și jumătate. De când 
ajunsese la secţie, fusese fotografiat, interogat, i se 
luaseră amprentele și îl izolaseră în camera asta. Işi 
spusese numele, numărul asigurării sociale, adresa, 
numărul de telefon de acasă, de celular, de la serviciu, 
până și pe cel de la Blackberry. Le arătase vânătăile de 
pe spate și braţe. Un agent îi studiase obrazul și îl 
anunţase că ar putea dura luni întregi până ce praful 
de pușcă adânc impregnat în piele se va curăța. Poliţia 
voia ca el să colaboreze. O făcuse cu prisosinţă. Era 
momentul să pretindă același lucru de la ei. 

— Îmi permiteţi să dau un telefon? 

— Sigur. Franciscus îi aruncă brusc mobilul și Bolden 
îl prinse. Ești rapid. 

— Reflex. 

— Așa ai procedat și cu gealatul ăla? 

— Aproximativ. 

— Te-ai gândit că poate ai reacționat exagerat? 

— Nu, spuse Bolden. Numai dacă nu cumva credeţi 
că am obiceiul să trag singur cu arma la câţiva 
centimetri de propria mea faţă sau să fac sărituri de la 
mare înălţime. De fapt, domnule detectiv, date fiind 
circumstanţele, aș spune că instinctele mi-au salvat 
viaţa. 

Franciscus medită câteva momente. 


— Aș spune că ai dreptate. Şi aș adăuga că ești 
norocos. Oricum, se pare că povestea e veridică. 
Descrierea domnișoarei Dance a celor doi bărbaţi care 
au tâlhărit-o, Irish și Wolf, hm... își trecu unghia peste 
suprafaţa primei coli din vraful de pe masă... se 
potrivește cu a dumitale. Tocmai am vorbit cu doctorul 
care l-a îngrijit pe individul pe care l-ai șifonat. Are pe 
piept un tatuaj identic cu cel al domnului Wolf. O armă, 
un fel de pușcă. Și asta nu-i tot. Are și o parașută 
tatuată pe braț, și sub ea scrie „Mai bine moarte decât 
dezonoare”. E un motto folosit de parașutiști. l-am 
trimis amprentele la Bragg și la Fort Campbell, în 
Kentucky. Nu le-am găsit. Incredibil, nu? Primul lucru 
pe care-l fac acolo e să-ţi ia amprentele. Şi încă o dată 
când termini perioada de instrucţie. Știu asta, am 
trecut și eu pe-acolo. 

— Şi? 

— Soldaţi profesionişti. Jargon militar... Forțele 
Speciale... Sună puţin cam ciudat, nu crezi? Eu nu cred 
în coincidente. Ce zici? 

Bolden clătină din cap. 

— Am sunat la biroul șerifului în Benning, continuă 
Franciscus, și la armată ca să ne trimită fotografii ale 
militarilor cu vârste cuprinse între douăzeci și unu și 
treizeci și cinci care corespund descrierilor voastre. Ai 
spus că se numesc „Wolf” și „lrish”. Nu mi-aş face prea 
mari speranţe. 

— Şi celălalt? Vorbește? A 

— Nici gând. În În clipa asta îi repară dinţii sparți. Îl 
vom reţine pentru posesie de obiecte furate și pentru 
port ilegal de armă. 

— Arma a fost furată? 

— Nu știm. O să verificăm numărul de înregistrare, îl 
putem depista dacă ne chinuim, dar, luând în 
considerare faptul că n-ai fost ucis, nu văd cu ce ne-ar 


fi de folos. Posesia fără permis înseamnă un an după 
gratii. Fără întrebări. Telefonul mobil e furat. O femeie 
a raportat furtul ieri după-amiază. l-a fost luat din 
geantă, în apropierea locului unde lucrezi. Într-un 
restaurant, Balthazar. ÎI știi? 

— Da. Bolden se uită în jos. Am luat prânzul acolo 
azi... hm, vreau să spun ieri. 

— Așa, deci. Franciscus își notă informaţia și 
sprâncenele sale cenușii se arcuiră în spatele 
ochelarilor. Suntem pe cale să ajungem la o concluzie. 

— Mă scuzi o clipă? 

Bolden se întoarse și formă un număr pe mobil. După 
două apeluri îi răspunse mesageria vocală. Fie 
telefonul era închis, fie i se descărcase bateria. Apoi 
încercă la el acasă. Lăsă un mesaj scurt, în care 
spunea că nu păţise nimic și se va întoarce mai târziu 
pentru a face un duș și a se schimba înainte să plece la 
birou. Nu cu mult înainte, Jenny îi lăsase la rândul ei 
mesaj că e teafără și că va pleca de la spital. Încercă și 
la ea acasă, dar închise după ce îi răspunse robotul. 
Anunţase deja că e în regulă și că va reveni cu un 
telefon mai târziu. Puse mobilul pe masă. 

— Mulţumesc. 

— Nicio problemă. Vom adăuga totul la impozitele 
tale. Franciscus se uită la Bolden pe deasupra 
ochelarilor. Asta, domnule, a fost o glumă. Un moment 
de destindere. Poţi să zâmbești acum. 

Bolden zâmbi forţat. 

— Mulţumit? 

Franciscus puse stiloul jos și își așeză mâinile pe 
masă. 

— De fapt, domnule Bolden, sunt curios să aflu mai 
multe despre dumneata. 

— Ce anume? 

— Doar câteva detalii personale. 


— Am discutat deja despre asta. Ce vrei să adaug? 

— Uite, domnule Bolden, mă aflu aici ca să te ajut. 
Nu trebuie să devenim cei mai buni prieteni, dar cred 
că ar fi bine să știu câte ceva despre tine. 

Bolden era prea obosit pentru a-l contrazice. 

— Sunt bancher. Lucrez la Harrington Weiss. M-am 
născut în lowa. Am crescut în Illinois. Am absolvit la 
Princeton. Am luat un MBA la Wharton. M-am stabilit în 
oraș după aceea. Nu, n-am idee cine ar avea ceva de 
împărţit cu mine. Și nu cred că domnișoara Dance are 
dușmani. Se trase mai aproape de masă. Ascultă, i-am 
spus deja toate astea agentului Medonough. Nu i-am 
mai văzut niciodată pe indivizii ăia. 

— Dar știau totul despre tine. Până și unde mănânci 
de prânz. 

Și că am lucrat douăzeci și cinci de ore pe 
săptămână la Butler Dining Hali. 

Bolden încuviință. Ştia că mai târziu va trebui să-și 
asume toate acestea. În acel moment însă, voia doar 
să plece acasă. 

Franciscus se uită din nou la însemnările sale. 

— Și acest Guilfoyle era sigur că știi ceva despre 
„Crown” și despre un anume Bobby Stillman? 

Din nou, Bolden dădu din cap. 

— Habar n-am la ce sau la cine se referea. 

— Suntem aici să aflăm asta, spuse Franciscus. Sunt 
curios să mai aflu ceva: unde ai învăţat să lovești așa? 
l-aţi sfărâmat trei dinţi. Mă întreb cine a rănit pe cine. 
Nu știu de cine-ar trebui să-mi pară rău mai mult. 

— Nu știu. E ceva natural. 

— Nu, nu-i adevărat. Așa ceva nu prinzi din zbor. Se 
învaţă. li trebuie practică. Spune-mi, unde învaţă un 
tânăr funcţionar cultivat să doboare doi profesioniști? 

Bolden se uită la teancul de hârtii pe care le adusese 
Franciscus. Se gândi că până atunci îi verificaseră deja 


amprentele. După ce împlinise optsprezece ani, 
dosarele din perioada când era minor fuseseră închise 
definitiv. 

— N-aţi aflat asta din hârtiile voastre? 

— De ce ești atât de îngrijorat? Franciscus închise 
dosarul. N-am găsit nimic aici. Orice mi-ai spune... 
orice crezi că ne-ar putea ajuta... ai cuvântul meu de 
onoare că va rămâne confidenţial. Cum Bolden nu-i 
răspunse, continuă: Să începem cu opera de artă de pe 
umărul tău. Am observat-o când ţi-ai schimbat cămașa. 
Cine sunt The Reivers? A da, și mi-a plăcut în mod 
special a doua parte: „Nu-ţi lăsa niciodată prietenii la 
greu”. 

Bolden se abţținu să se uite la umăr. The Reivers 
erau familia lui. The Reivers erau prietenii care aveau 
grijă unii de alţii. The Reivers fuseseră singurul sprijin 
în momentele cele mai dificile ale vieţii sale. 

— Sunt doar niște prieteni mai vechi, spuse el. 

— Prieteni care ar trebui să înveţe cum să folosească 
un ac pentru tatuaj. Unde ţi l-ai făcut? Intr-un 
penitenciar? Într-o școală de corecție? Din cauza asta 
ţi-e teamă să nu fii verificat? Nu-ţi face probleme, n-am 
să divulg nimic șefilor tăi. 

Bolden își plecă privirea. Se simţea tras înapoi în 
trecut, vechea lui neîncredere în poliție și în autorităţi 
în general puse iar stăpânire pe el. 

— Nu reprezintă o infracţiune să fi fost membru al 
unei  găști de cartier, domnule Bolden, spuse 
Franciscus. M-ar putea ajuta în anchetă. 

— Nu era o gașcă de cartier, îi explică Bolden. Erau 
doar prieteni cu care îmi omoram timpul. Asta a fost cu 
mai mult de cincisprezece ani în urmă. N-are nicio 
legătură cu ce s-a întâmplat azi-noapte. 

— Și ce ai de spus despre găștile de cartier cu care 
lucrezi în timpul liber? 


— Programul de intervenţie? E administrat de Boys 
Club. Eu îi ajut doar la organizarea anumitor 
evenimente. Strângeri de fonduri, activități de genul 
ăsta. Data trecută am luat parte la un turneu de șah. 
Unul dintre copii m-a bătut în runda a doua. Nu mi-am 
făcut nici acolo dușmani. 

— Așadar, crezi că nu există nicio legătură între 
activitatea ta din Boys Club și ceea ce s-a întâmplat 
acum? 

— Nu. 

Franciscus își scoase ochelarii și îi puse pe masă. 

— Altceva nu mai ai de spus? 

— Am spus adevărul. 

Franciscus râse, dar era obosit. Adevărul, spuneau 
ochii lui, e un lucru complicat. 

— Vreau să fiu sincer cu dumneata, domnule Bolden. 
Nu sunt convins că ești atât de nevinovat pe cât 
pretinzi. Cred că nu-mi spui tot. 

Franciscus își trase scaunul mai aproape și își puse 
mâinile pe masă. El și Bolden se aflau faţă în faţă, ca 
doi adversari gata să se ia la bătaie. 

— Am să-ţi spun un secret. Indivizii care te-au luat la 
plimbare... Am mai cunoscut oameni ca ei. Sunt din ce 
în ce mai mulţi. Eu o numesc „mobilizare în umbră”, în 
ultima vreme au apărut ca din senin tot felul de agenţii 
speciale, tipii ăștia se strecoară în birourile noastre mai 
tot timpul și primesc de la conducere încurajări, 
promisiuni de cooperare și așa mai departe. Toate 
astea încep să te sperie după o vreme. Sunt în poliţie 
de mai bine de treizeci de ani. Ştiu câte ceva despre 
birocraţie și mă întreb cine Dumnezeu ar trebui să-i 
controleze pe ăștia? Din experienţa mea, cei cărora le- 
au fost șterse datele de identificare din sistem, al căror 
trecut nu mai există, sunt una din două: fie agenţi 
secreţi, fie contractori. Dacă sunt agenţi secreţi, e în 


regulă. Fac parte din joc. Până la urmă, dară eu aș 
putea să-i depistez de-aici, atunci sunt sigur că unul 
din Iran, Franţa sau India ar putea să facă același 
lucru. Dar nenorocitul ăla pe ca l-ai bumbăcit nu e de 
la niciuna dintre agenţiile noastre — CIA, NSA, DIA. 
Sunt aproape sigur. Bănuiala mea este că tipii care au 
venit după tine în noaptea asta sunt, sau au fost 
contractori civili. 

„Contractori civili.” Un termen vehiculat frecvent 
prin mass-media în ultima vreme. 

— Cum ar fi? Kellogg Brown și Root? Halliburton? 
Sunt antreprenori, nu-i așa? Foraje petroliere, cantine, 
curăţătorii, tot felul de construcţii, treburi de genul 
ăsta. 

— Aș privi problema dintr-un punct de vedere mai 
apropiat de acţiune. Securitate. Gărzi de corp. 
Instructori militari. Ştiţi cine sunt marii jucători? 
Tidewater. Executive Resources. Milner Group. Sunt în 
jur de douăzeci de mii de asemenea mercenari în 
Orientul Mijlociu chiar acum, asigurând protecţia 
soldaţilor noștri. Tipi solizi, cu ochelari de soare și 
veste antiglont. Dotaţi cu arme nu se știe de unde. 
Franciscus clătină din cap. Civili care îi protejează pe 
soldaţi? Asta te face să te-ntrebi unde începe și unde 
se termină toată povestea asta. În sfârșit, ezită el, 
întrebarea mea este de ce niște indivizi ca ăștia ar 
avea treabă cu dumneata. 

Bolden se întreba același lucru de când fusese 
aruncat cu forţa pe bancheta din spate a unei mașini. 
Se hotări totuși că tonul lui Franciscus nu-i plăcea. Era 
la fel ca toţi polițiștii pe care îi cunoscuse până atunci. 
O mână întinsă să te ajute, cealaltă pregătită să-ţi 
pună cătușele. 

— Dar ai de gând să-l reţii? 


— Bineînţeles. Odată ce nu va mai avea probleme cu 
maxilarul, o să-l ducem la sediul central, o să-i dăm un 
număr de cazier și o să-i facem o poză pe care i-o va 
putea trimite maică-sii. Așa cum am mai spus, posesia 
ilegală de armă în New York atrage o pedeapsă 
obligatorie de un an. Dacă adăugăm și telefonul mobil, 
o să cunoască penitenciarul mai bine decât și-ar fi 
dorit. Franciscus se uită lung la el. Nu ţi-e teamă că vor 
veni să vă caute? 

— Pot să-mi port singur de grijă. 

— Eşti sigur? Suntem aici ca să te ajutăm. 

— Da, spuse Bolden, mult mai sigur decât se simţea 
în realitate. Au aflat că nu sunt cel pe care-l caută. Nu 
cred că se vor întoarce. 

Franciscus împinse scaunul în spate și se ridică. 

— Dacă nu mai sunt alte amănunte pe care ai vrea 
să le adaugi la declaraţie, ești liber să pleci. Unul dintre 
băieţii de la parter o să te conducă acasă. In cazul în 
care îţi amintești ceva, sună-mă. Uite. 

Bolden luă cartea de vizită și o strecură în buzunar. 
Nu era sigur dacă trebuia să-i mulțumească sau să-i 
spună să se ducă naibii. În schimb, era sigur de 
altceva: era fericit să plece de-acolo. 

— Și, domnule Bolden, spuse Franciscus atât de 
încet, încât Bolden abia îl auzi. Ai grijă. Nu știu în ce 
eşti implicat, dar nu e floare la ureche. 


9 


Era încă întuneric când Thomas Bolden a ieșit din 
Secţia 35. La șase dimineaţa, cerul era mohorât și încă 
întunecat, se lumina abia peste o oră. Se urcă în faţă și 
cobori geamul. O rafală de vânt rece ca gheaţa îi biciui 
faţa,  înviorându-l. Temperatura scăzuse de când 


intrase în secţia de poliţie. Vântul se înăsprise. Fulgi de 
zăpadă cădeau răzleţ. Se apropia furtuna de mult timp 
promisă. 

Au mers pe Columbus Avenue, apoi, în dreptul Străzii 
95, au scurtat drumul prin parc. Bolden se întinse și își 
strânse mai bine haina la gât. Corpul îi era amortit și 
mușchii îi gemeau de durere de la bătaia pe care o 
încasase. Dai mintea sa funcţiona în viteza a cincea, 
încercând să găsească o legătură între evenimentele 
din noaptea aceea: interogatoriul din secţia de poliţie, 
bătaia de pe strada 145, întrebările lui Guilfoyle, 
drumul în compania lui Wolf și Irish, toate declanșate 
de primul atac. Cu un milion de ani în urmă, stătea pe 
podium în sala de bal, acceptând cea mai mare onoare 
din viaţa lui. Închizând ochii, putea să audă aplauzele 
invitărilor — nu să le audă, ci să le simtă. Trei sute de 
perechi de palme. Un adevărat semn de apreciere. 

Nimic nu se întâmplă fără un motiv, se gândi el. 

Lucrase pentru Boys Club timp de șase ani. In 
această perioadă petrecuse nenumărate sâmbete la 
sediu. Strânsese contribuţii de peste un milion de 
dolari. Inițiase programul împotriva găștilor de cartier, 
care era un real succes. Nu era deloc arogant dacă 
afirma că merita pe deplin premiul „Bărbatul anului”. 

Una dintre regulile sale era că nimic nu se întâmplă 
de la sine. Nimic nu se întâmplă pentru că așa a fost 
predestinat. Nu era vorba de soartă, destin sau karma, 
ci despre cauză și efect. Una din aplicaţiile reale ale 
legii a treia a lui Newton. Nu exista nicio acţiune fără 
reacțiune. 

Așadar, nu exista nicio reacțiune fără ceva care s-o 
declanșeze. 

Faptul că avea probleme acum demonstra că făcuse 
ceva pentru a merita acest lucru. 


Și totuși, nu reușea să-și dea seama ce ar fi putut 
trezi interesul lui Guilfoyle și al organizaţiei pentru care 
acesta lucra. Contractori civili, spusese inspectorul 
Franciscus, ceva mai apropiat de acțiune. 

Câţiva dintre clienţii lui Bolden lucrau în industria de 
apărare, dar nu erau genul care să trimită oameni 
înarmaţi pentru a-și convinge partenerii. Erau companii 
multinaționale de investiţii care angajaseră nume 
răsunătoare din domeniul financiar. Corporaţii ale căror 
consilii de conducere erau alcătuite din foști lideri în 
stat, laureați ai premiului Nobel și foști directori ai unor 
giganţi cum ar fi IBM, GE, Procter & Gamble. 
Funcţionau ca stat în stat. În șase ani, nu-i văzuse 
făcând niciun pas greșit. Din câte știa el, niciunul 
dintre aceste concerne nu deţinea vreo companie de 
servicii de securitate. 

Hai. Gândește-te. 

Bolden oftă lung. Confundaseră persoana. Asta era 
tot. Își îndreptă spatele. Nu mai era obosit. „Conectat”, 
mai degrabă. Aruncă o privire peste aparatura care era 
instalată sub bordul mașinii. Un computer cu tastatură, 
un monitor color cu ecran senzitiv și o staţie de emisie- 
recepţie care părea capabilă să recepţioneze poliţia 
din Reykjavik. 

— Pare destul de performant, îi spuse el șoferului, 
sergentul Sharplin. Ce-a veţi aici? 

— E un Triton 550, un aparat extraordinar. Inima 
sistemului e un terminal mobil. Mă poate conecta la 
oricare din bazele de date ale poliţiei. Introduc un 
nume sau un număr de înmatriculare și aflu dacă 
respectivul este în evidenţa poliției sau dacă mașina a 
fost furată. 

— Apelează doar bazele locale de date sau și pe cele 
naţionale? 


— Suntem conectaţi și la nivel federal. Gândește-te 
la el ca la un portal de Internet. Avem acces la 
Trezorerie, la DEA, până și la Centrul Naţional de 
Informaţii. Dacă ai aprobare, poţi să te conectezi până 
și la FBI. 

— Totul de-aici, din mașină? 

Era o diferenţă ca de la cer la pământ faţă de ce 
văzuse ultima dată când nimerise într-o mașină de 
poliţie. Doar că pe vremea aceea stătuse pe bancheta 
din spate. 

— Bineînţeles. 

Bolden se întrebă ce-ar fi să caute numele lui 
Guilfoyle. Ba nu, n-avea niciun rost. Guilfoyle. Wolf. 
Irish. Toate erau pseudonime. 

Căscă și privi dir, nou pe fereastră. 

Nimic nu se întâmplă fără motiv. 

Nu se gândea numai la prezent, ci și la trecut. 


Era ora zece când clopoţelul a sunat pentru a doua 
oară, dar Tommy Bolden, în vârstă de cincisprezece 
ani, elev în clasa a zecea la liceul Oliver Wendell 
Holmes, nu se afla nici măcar în apropierea școlii. 
Stătea la o masă într-un Burger King, luând câte o 
înghiţitură dintr-un sendviş cu brânză și stropind-o apoi 
cu o gură de Cola. Era joi și își ispășea cea de a treia zi 
de suspendare. 

Una câte una, numără arsurile de ţigară care 
împodobeau suprafața mesei. Incheieturile degetelor 
de la mâna lui dreaptă erau pline de julituri și avea 
buza de jos umflată de la un pumn. Se hotărâse ca 
data viitoare să-l lovească în genunchi mai repede. Era 
o prostie să faci schimb de pumni cu un tip mai greu 
cu douăzeci de kilograme decât tine. 

Tipule, stai pe banca noastră. Cară-te! 


De data asta fusese vorba despre o bancă. Înainte 
fusese vestiarul. Fiecare avea teritoriul său, iar puștiul 
cel nou trebuia să înveţe lecţia. Să-i ia naiba pe toți, se 
gândea el. Stătea în ce bancă avea chef. Folosea 
vestiarul care îi aparținea. Dacă voiau să se certe din 
cauza asta, era problema lor. Imaginea lui Kuziak, 
întins pe jos — cu burta lui albă și moale și tunsoarea 
scurtă, ca de soldat — și plângându-se că i-a paradit 
genunchiul îl făcea pe Bolden și mai nervos. Însă îl 
lovise pe polonez cu motiv. Și totuși Bolden fusese 
suspendat pentru că nu evitase conflictul. 

Bătuse cu pumnul în masă, iar când directorul își 
făcuse apariţia, se uitase fix în ochii lui până când 
acesta plecase. 

Un copil ar fi putut să înveţe să numere trecând prin 
toate școlile prin care trecuse el. River Trails. Şcoala 
elementară Aurora. Gimnaziul Jakson. Liceul Fraizer. 

Birmingham. Optsprezece școli, din clasa a doua 
până într-a noua. 

Până în clasa a doua făcuse școală acasă, cu mama, 
în fiecare dimineaţă stătea la masa din bucătărie și 
citea, scria și făcea exerciţii de aritmetică. Mama îl 
verifica la fiecare jumătate de oră. Erau doar ei doi și 
lui îi plăcea așa. li plăcea să i se acorde atenţie. Să fie 
bărbatul în casă. li plăcea și cum ea îi gâdila tălpile 
când se uitau împreună la televizor. Nu voia s-o 
împartă cu nimeni. 

Se mutau tot timpul, nu dintr-un comitat în altul, 
cum se întâmpla în mod normal dacă erai copil 
adoptiv, ci din stat în stat. California, Arkansas, 
Missouri, New York. Uneori plecau în grabă, erau 
obligată să-și strângă lucrurile la repezeală și să 
dispară în toiul nopţii. O dată nici măcar nu avusese 
timp să-și ia jucăriile, nici măcar bereta GI Joe. 


Nu se împăcase niciodată cu gândul că mama lui 
murise. Își amintea cel mai bine energia ei: mergea 
mereu înainte, nu se oprea niciodată. Nici nu mai știa 
exact cum arăta, cu excepţia faptului că avea păr lung 
roșcat și o piele albă și moale, atât de plăcută la 
atingere. Pierduse toate fotografiile lor, împreună cu 
hainele, revistele de benzi desenate și cartonașele de 
hochei în timpul unei evadări din casa unuia dintre taţii 
săi adoptivi. Mike, un mecanic auto, căruia îi plăcea 
violenţa cam prea mult ca să fie pe gustul unui puști 
de zece ani. Nu reușea să-și amintească culoarea 
ochilor ei sau zâmbetul ei, nici măcar râsul ei. Anii 
înceţoșaseră imaginea mamei, o transformaseră într-o 
fantasmă care se afla doar la distanţă de un braţ, dar 
era intangibilă. 

Devorând restul sendvișului, Bolden lăsă șerveţelul și 
ce mai rămăsese din băutură pe masă și ieși. O 
terminase cu școala. Şi, cu aceeași ocazie, și cu 
adopţia temporară. Se săturase de certuri și bătăi. Nu 
mai voia să aibă parte de tipi de o sută și ceva de 
kilograme care aveau erecţii când te placau pe terenul 
de fotbal. 

Micuţul Phil Grabowski îl aștepta la colţul străzii. 

— Hei, Tommy! strigă el. 

Bolden bătu palma cu el, apoi îl luă de gât și îi trase 
capul la pieptul său. 

— Castană, tipule. Vrei o castană? Spuse el, 
ciufulindu-i părul. 

— Încetează, omule, mormăi Philly, încercând să se 
elibereze. Mă faci de râs. 

Phil Grabowski era un puști nervos, foarte scund și 
foarte slab, aflat într-o stare de agitație permanentă. 
Nu părea destul de matur pentru a avea un asemenea 
acces de acnee, iar fața lui arăta ca un coș imens. 
Personalitatea lui nu era ceva cu care să te lauzi acasă. 


De obicei, fie se plângea în legătură cu divorţul 
părinţilor, fie vorbea despre ce va înfuleca după ce își 
va scoate aparatul dentar. Cu toate astea, se afla acolo 
— și nu la școală, cum ar fi trebuit — iar din acest 
motiv putea să spună cu mâna pe inimă că Phil 
Grabowski era prietenul lui. 

— Chiar o s-o facem? întrebă Philly. Vreau să spun, 
nu vorbești serios, nu-i așa? E prea de tot chiar și 
pentru tine. 

— Cum altfel vrei să facem rost de-o sută de dolari? 
Concertul e vineri. Eu unul n-am de gând să-i ratez pe 
Stones. 

Bolden începu să cânte la o chitară imaginară piesa 
„Brown Sugar”. Purta blugi Levi's și un tricou Rolling 
Stones, cel cu perechea de buze de foc care erau 
logoul turneului din '74. Blugii erau călcaţi. Tricoul era 
vechi și strâmt, dar curat. Bolden își spăla singur 
rufele, își pregătea singur masa și, în general, își purta 
singur de grijă. Noua lui mamă adoptivă îi spusese clar 
de la început că nu se afla acolo „pentru a fi sclava 
cuiva”. 

Chiar așa, se gândi Bolden, ea se afla acolo doar ca 
să umfle cei patru sute de dolari pe lună de la stat, 
pentru că îi oferea lui Tommy un pat pliant în aceeași 
cameră cu alți șase copii. Albi de două parale. In 
curând, femeia va fi doar o imagine minusculă în 
oglinda retrovizoare. Ea și toţi ceilalţi din Tinutul lui 
Lincoln. Nu avea nevoie de bani pentru a-i vedea pe 
Rolling Stones. Avea nevoie de ei pentru a pleca mai 
repede din Dodge. Părăsea Chicago odată pentru 
totdeauna. 

Scutură din cap, apoi își continuă drumul pe 
Brookhurst. Cerul era acoperit de nori prevestitori de 
furtună. Un vânt rece aruncă pe trotuar un pachet de 


țigări mototolit. Bolden îl ridică pentru a verifica dacă 
mai era ceva înăuntru. 

— Gol, spuse el și îl aruncă peste umăr. 

Ceva mai departe se vedeau turnurile din cărămidă 
roșie ale proiectului Cabrini-Green. Ştia destul de bine 
că nu trebuia să traverseze bulevardul Martin Luther 
King. În mod normal nu te duceai în nordul MKL dacă 
erai alb. Propriul lui cartier era și el destul de rău 
famat. Case dărăpănate, cu acoperișuri din ţiglă, erau 
aliniate la distanţe egale de o parte și de alta a 
drumului. Uneia îi lipsea un geam din faţă, alta avea 
acoperișul găurit, cealaltă avea nevoie de o scară nouă 
la intrare. Toate erau vopsite de mult și la fel de 
neglijent. 

Era la mijlocul lui aprilie, dar ultima zăpada căzuse 
cu numai trei zile mai devreme. Pe trotuar erau din loc 
în loc mormane de zăpadă amestecată cu noroi și 
gunoaie. Bolden se juca sărind printre ele și rostind 
numele insulelor unui arhipelag — Midway, Wake, 
Guadalcanal, Tulagi — sau provinciile Vietnamului: 
Quang Tri, Binh Dinh, Da Nang. Îl bătuse gândul multă 
vreme să se înroleze în marină. 

— Mama o să mă omoare dacă află că iar chiulesc, 
spuse Philly Grabowski, ţopăind în spatele lui. 

— Nu pot să cred că ţi-e frică de maică-ta, spuse 
Bolden. Ai cincisprezece ani. La vârsta asta ar trebui 
să-i spui tu ei ce să facă. 

— Ce știi tu despre asta? 

— Mult. Aproape tot. Am avat vreo treizeci de mame. 

— Nu mame adevărate. 

— Cred că au fost destul de adevărate, pentru că 
spuneau aceleași lucruri ca și maică-ta. 

— Zice asta doar pentru că-i pasă de mine. 


— Atunci nu te mai plânge, spuse Bolden nervos, 
oprindu-se brusc și întorcându-se cu faţa la ei. Poate că 
nu e chiar așa de rea. 

— Poate că nu, spuse Philly. Cel puţin nu m-a 
părăsit. 

— Nici mama nu m-a părăsit. 

— Atunci de ce nu mai e cu tine? Nu mi-ai povestit 
niciodată. 

— A avut niște chestii de făcut. 

— Cum ar fi? 

— Nu știu, dar a zis că e important. 

— De unde știi? Aveai șase ani. 

— Pentru că știu. 

— Poate erai doar o povară. Asta spune mama 
mereu. Remarca îi atrase atenţia lui Bolden. Nu era zi 
în care să nu se gândească la ce-ar fi putut să facă 
pentru ca mama sa să nu-l fi părăsit. Dacă ar fi fost 
mai iubitor, mai ascultător, mai vioi, mai inteligent, mai 


înalt, mai iute, mai frumos, mai săritor — orice și 
oricum, doar să o convingă să mai rămână. Ezită. 
— Poate. 


Bolden și-a îndesat mâinile în buzunare. Au mers așa 
încă douăzeci de minute. Doar când au ajuns în 
apropierea locului, încetini și își expuse planul. 

— Tipul intră în casă zilnic la ora unșpe, spuse el, și 
pleacă la unșpe și cinci. Avem destul timp să ne 
strecurăm înăuntru, să luăm banii și să ieșim. 

— E singur? 

— Întotdeauna. 

— De unde știi? 

— Știu. Crezi că am pierdut timpul pe-aici toată ziua? 

— ŞI are bani? 

— Asta face. Strânge bani de la drogaţii care stau 
acolo toată noaptea. 


Bărbatul pe care Bolden intenţiona să-l jefuiască era 
un traficant de droguri și subiectul unor povești 
înspăimântătoare pe care le auzise la școală. Unii 
spuneau că în casa lui stăteau uneori oamenii Mafiei, 
alții că acolo avusese loc o exorcizare. Bolden 
supraveghea casa de o săptămână și ajunsese la o 
concluzie mai puţin înspăimântătoare. Între treizeci și 
cincizeci de oameni vizitaseră casa în ultimele șapte 
zile. Unii cumpărau de la ușă. Alţii dispăreau înăuntru 
pentru a se droga. O doză de cocaină costa zece dolari. 
Bolden bănuia că fiecare client cumpăra între zece și 
douăzeci. Oricum priveai situația, trebuia să fie peste 
trei mii de dolari acolo. 

— Ce folosim? întrebă Phill. 

— Bete, spuse Bolden. 

— Bete? Te-ai prostit? Toți dealerii au arme. Toată 
lumea știe asta. 

— Sunt bețe de luptă, spuse el. N-ai nevoie de 
altceva dacă știi să le foloseşti. 

In ultima perioadă, identitatea lui Bolden devenise o 
grijă apăsătoare. Pe de o parte, din cauza incapacității 
sale de a se integra într-un grup la școală, pe de altă 
parte din cauză că nu era sigur de originea sa. Maică- 
sa îl părăsise când avea șase ani. Nu îl cunoscuse 
niciodată pe taică-su, nici măcar nu văzuse vreo 
fotografie de-a lui. Nu era negru, latin, chinez, evreu 
sau polonez. Bolden era un nume englezesc. În 
Chicago, unde toată lumea provenea de undeva, 
singurul grup etnic care mai rămăsese și cu care s-ar fi 
putut identifica era cel irlandez. 

In timp ce studia la cea mai apropiată bibliotecă, a 
dat peste o carte despre stilul irlandez de luptă cu 
beţele. Cartea îl convinsese că, folosite în mod corect, 
beţele de luptă pot fi la fel de ucigătoare ca o armă 
albă sau de foc. Era conștient că trebuia să ia în calcul 


şi faptul că lucrarea fusese scrisă cu o sută de ani în 
urmă, dar credea că elementul surpriză îi va da 
avantajul de care are nevoie. 

Duse mâna la spate și scoase de la centură o 
pereche de bețe lungi de douăzeci și cinci de 
centimetri. Erau din lemn de stejar, grele și dure ca 
fierul. 

— Lovește-l în gât și în rinichi. O să cadă ca un 
bolovan. Philly se holbă la băţul lustruit ca la o grenadă 
gata să explodeze. 

— Te uiţi la mine și faci la fel. 

Casa era ușor de găsit. leșea în evidenţă până și într- 
un asemenea cartier: o dărăpănătură fără etaj, cu o 
fațadă cenușie jupuită și geamurile acoperite cu 
scânduri. Era împrejmuită cu un gard viu destul de 
înalt, și o alee din ciment crăpat ducea până la intrare. 

Bolden îl trimise pe Philly să stea de șase după o 
curbă a străzii, la câteva case mai jos. 

— BMW roșu, spuse el. Fii cu ochii în patru. 

— Dar o să ne vadă, protestă Philly. 

— Și? Nu prea arătăm a Mr. T și Hulk Hogan. 

— Ce facem dacă are vreo armă? 

Bolden nu s-a obosit să-i răspundă. 

BMW-ul roșu a apărut la ora unsprezece fix și a 
parcat în faţa casei. Din el a coborât un bărbat 
îmbrăcat în blugi și haină de piele până la talie. Avea în 
jur de treizeci de ani, păr șaten neîngrijit și mergea 
aplecat în faţă, ca și cum ar fi înfruntat un vânt 
puternic. Bolden și Philly au așteptat până când omul a 
intrat și au țâșnit pe partea cealaltă a străzii. Joia era 
ziua de ridicat gunoiul; s-au ghemuit amândoi în 
spatele celor șase tomberoane înșirate pe trotuar. 

Traficantul a apărut după câteva minute. Bolden l-a 
lăsat să se apropie de mașină, apoi a ieșit din 
ascunzătoare și s-a repezit la el. Bărbatul n-a avut timp 


să-l vadă — un puști deșirat năpustindu-se asupra lui 
ca un mohican dement — înainte ca Bolden să-l 
lovească cu băţul în cap și gât și în ceafă. Cu fiecare 
lovitură, Bolden își spunea că era singura soluţie să fie 
liber vreodată. 

Bărbatul căzu pe trotuar, spunând ceva în șoaptă. 

— Philly, vino-ncoace! 

Phil Grabowski rămăsese încremenit ca o stană de 
piatră. 

— Nu p-o-o-ot. 

Bolden îl lovi pe traficant în rinichi, apoi în stomac. 
Se lăsă în genunchi și începu să-i scotocească pe rând 
buzunarele. 

— Bingo! spuse el, scoțând un teanc de bancnote. 
Căută și în celălalt buzunar și găsi o pipă, cheile 
mașinii și pistolul despre care Philly jurase că îl are 
orice dealer de droguri care se respectă. Era un pistol 
automat de calibru mic, doar ceva mai mare decât 
palma lui. Îl băgă în buzunar. 

— Haide, urlă el, făcându-i semn lui Philly. S-o 
ștergem! 

Ocoli mașina și se urcă la volan. 

— Așteaptă, spuse Philly. Vin. 

Traficantul ameţit stătea întins între el și mașină. 
Când Philly sări peste el, o mână îl prinse de picior. 

— Unde pleci? 

— Tommy! 

Bolden se uită afară. Bărbatul încerca să se ridice, 
agățându-se de Philly. Bolden lăsă jos geamul. 

— Lovește-l. Lovește-l mai tare! 

Philly lovi sălbatic cu băţul. 

— Nu-mi dă drumul. Tommy! 

În clipa aceea, ușa casei se deschise. Trei bărbaţi se 
năpustiră afară, atrași de ţipete. Bolden evaluă repede 
situaţia. Avea banii. Avea mașina. Avea arma. Într-un 


minut putea să dispară de pe stradă și în alte zece — 
din oraș. f 

— Mai cu putere! strigă Bolden. In cap! 

Philly intrase în rahat. Dacă ar fi venit când îl 
chemase Bolden, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Tommy! 

Bolden coborî din maşină într-o fracțiune de 
secundă, încercă o șmecherie gen Starsky și Hutch: 
alunecă peste capotă și ateriză pe trotuar în picioare, 
cu pistolul în mâna dreaptă și aţintit spre cei trei. 

— Stop! urlă el. Nu vă mișcaţi! 

Cei trei au îngheţat. Doi dintre ei au ridicat mâinile. 

— Urcă în mașină, Philly. 

— Nu-mi dă drumul. 

— Lasă-l! strigă Bolden. 

Traficantul îl ţinea strâns de gleznă pe Philly. 

— Brichetă, spuse el, uitându-se la Bolden. Pistolul. E 
o amărâtă de brichetă. Aţi încurcat-o, rahaţilor. 

Bolden se apropie de el. Nu mai folosise niciodată o 
armă. Studie patul sidefat și încărcătorul. Părea o armă 
reală. Avea greutate, o robusteţe care îi plăcea. Chiar 
să fi fost o brichetă? O jucărie? Dintr-odată se simţi 
înșelat. Îndreptând pistolul către traficant, apăsă pe 
trăgaci. Arma reacţionă imediat, cu un pocnet puternic, 
ca de bici. 

— Sunt rănit! Sunt rănit! O, Doamne! M-a împușcat! 

Un firicel de fum ieșea dintr-o gaură care îi apăruse 
în umăr. 

Philly ţipă. Cei trei bărbaţi fugiră care încotro. 

— Du-te, spuse Bolden, calm. Pleacă de-aici. 

Philly rămase încremenit. 

— ŞI tu? 


Bolden se uită la bărbatul rănit. Un pârâiaș de sânge 
îi curgea din umăr și se prelingea pe trotuar. Pata de 
pe ciment era din ce în ce mai mare. 

— Rămân. 

— Dar... Philly clipi des și izbucni în plâns. De ce... 

— Pleacă. N-o să-i spun nimic mamei tale. Du-te 
odată. Apoi sări spre el și ţipă: Dă-i drumul de-aici! 

Philly se întoarse și fugi. 

Bolden îngenunche lângă traficant. Îi înghesui banii 
în buzunarul hainei de piele. Era frig. Degetele îi 
amorţiseră. Îi desfăcu haina, apoi își scoase tricoul 
Rolling Stones, îl împături și îl apăsă cu putere pe rană. 

— A fost o prostie să spui că-i o brichetă. 

— Eşti nebun, puștiule. 

După un minut, auzi prima sirenă. A doua i se alătură 
imediat, apoi a treia. Curând, i se păru că toată lumea 
alerga acolo să-l aresteze pe Tommy Bolden. Se 
înfioră. Realiză abia atunci că schimbase o închisoare 
cu alta, iar cea nouă era mult mai rea decât prima. | se 
spunea The Dungeon. Şcoala de corecție din Illinois. 

Se întoarse cu greu în prezent. 

De ce îl răpise Guilfoyle? 

Nimic nu se întâmplă fără motiv. 


10 


Bărbatul care îşi luase numele lui Nathaniel 
Pendleton stătea la biroul său, uitându-se ţintă la 
vapor. —  încântător, își spuse. O adevărată 
capodoperă. Intr-o cutie de sticlă comandată special 
era expusă o miniatură executată la scara 1:300 a unui 
cuirasat de clasa a doua construit în portul New York și 
lansat la apă în 1890. Chila era din lemn, vopsită în alb 
și avea o centură din metal sub linia de plutire, 
protecţie împotriva torpilelor. Nava era echipată cu 
tunuri de 25 de centimetri instalate pe platforme 
mobile. Artileria secundară consta din tunuri de 15 cm, 
cincisprezece mitraliere și patru lansatoare de torpile 
de 35 de cm. Până și steagurile erau reproduse cu grijă 
și, conform cercetării minuţioase a lui Pendleton, 
identice cu cele reale care fluturaseră la începutul 
acelui februarie fatidic, cu o sută de ani în urmă. 

Inchise ochii și o clipă simţi mirosul puternic al 
portului în nări: ulei de palmier și motorină, aromă de 
pui prăjit adusă de vânt din popota ofiţerilor și, în 
depărtare, fumul înţepător al focurilor care ardeau pe 
plantațiile de trestie de zahăr. Vaporul se legăna ușor, 
scârţâind înăbușit în timp ce trăgea de parâme. De pe 
uscat răsunau melodiile vesele ale unei formaţii de 
mariachi. Râsete. Fluierături. Mai aproape, un marinar 
striga: „Domnule locotenent, aduceţi nava la tribord!” 

Apoi explozia. 

Pendleton tresări în scaun, cu ochii larg deschişi. Dar 
văzuse în minte străfulgerarea orbitoare, simţise 
puntea zdruncinându-se sub el în timp ce nava se 
înclina înfiorător — începutul drumului spre fundul 


Portului Havana. Se mișcă în fotoliu și văzu din nou 
camera în care se afla. 

Fusese acolo, departe. Era mai mult decât sigur că 
fusese. 

Ridicându-se în picioare, se apropie de machetă și își 
lăsă o mână să alunece pe geamul care o proteja. 
Motivul scufundării rămăsese un mister. Dar el știa. O 
torpilă atașată sub provă străpunsese chila și aruncase 
în aer depozitul de muniţie. Era o pierdere, dar în 
același timp o necesitate. Fusese cu adevărat o navă 
superbă. 

Simţi o prezenţă în spatele lui. 

— Așadar... zise el. Cum a aflat? Stillman e de vină, 
nu-i așa? L-au recrutat. 

— Nu, spuse Guilfoyle. E ca o coală albă de hârtie. 
Pendleton se întoarse. 

— Mai spune-mi o dată. 

— Bolden nu știe nimic. 

— Dar trebuie să știe. Urmele lui apar peste tot în 
rapoartele noastre. E un suspect de nivelul 4. Chiar tu 
ai spus asta. 

— Cred că nu. 

— Să înţeleg că l-ai interogat? 

— Doar pentru asta m-aţi solicitat. 

— Și? întrebă Pendleton. 

— N-am mai avut până acum un subiect atât de 
sincer. A colaborat. N-a încercat să se eschiveze. Nu i-a 
fost teamă că scapă ceva dacă se înfurie. L-am testat. 
Sincer, până la sfârșit. 

— Dar despre Stillman? 

— Numele nu-i spune nimic. 

— E în rapoarte. Există un fir... o legătură. 

— Ar trebui să luăm în considerare posibilitatea ca 
Cerberus să ne fi dat informaţii eronate. 


Pendleton se întoarse la biroul său şi căută într-un 
vraf de hârtii. Deodată, bătu cu palma în ele. 

— Aici simt! Uită-te! Telefoane. Miercuri. Joi. Vineri. 
Nu-mi spune mie că Cerberus a greșit. Guvernul a 
plătit pentru sistemul ăsta mai mult de opt sute de 
milioane de dolari. Nu greșește. 

Guilfoyle rămase pe poziţii. Stătea placid, dar ferm, 
cu mâinile la spate. 

— Poate fi o problemă provocată de datele eronate. 
Ştiţi, intră gunoi, iese gunoi. Suntem complet 
operaționali doar de câteva luni. Există o mulţime de... 

— Date eronate? Pendleton clătină din cap. Cerberus 
a luat informaţiile direct de la Ma Bell. Nu i-am arătat 
noi unde să caute, a găsit singur. Un suspect de nivel 
4. Asta înseamnă patru indicii de ostilitate. Cerberus n- 
a greșit. Nu poate să greșească. Inspiră adânc și, 
frecându-și buzele cu un deget, îl studie pe Guilfoyle. 
Poate e timpul să recunoști că mașinăria asta se 
pricepe mai bine decât tine. 

Guilfoyle nu spuse nimic. 

Uneori stătea atât de nemișcat, încât parcă era mort. 

Pendleton se apropie de fereastra înaltă până la 
tavan. Privi spre nord, de-a lungul Potomacului, un 
uriaș șarpe argintiu, apoi dincolo de acesta. La orizont 
se vedeau Lincoln Memorial și imaginea lui reflectată 
în apa ca oglinda, Washington Monument și, la capătul 
cel mai îndepărtat al Mallului, cupola acoperită de nori 
a Capitoliului. Tabloul acesta îl emoţiona. Priveliștea 
celui mai mare imperiu din istorie. O întindere care ar 
fi stârnit invidia romanilor. Pendleton se afla acolo, 
chiar în centru. O figură importantă. O forţă. 

Cu braţele încrucișate la piept, îmbrăcat într-un 
costum cu vestă, de culoare cafenie, cu pantofii 
lustruiţi, era arhetipul patricianului modern. Împlinise 
șaizeci și șapte de ani. Era înalt, adus de spate, și avea 


un aer sever și sceptic, caracteristic diplomaților și 
spionilor. Fusese și una și alta de-a lungul timpului, la 
fel ca tatăl său, tatăl tatălui său și toţi ceilalţi, începând 
de la Revoluţie. Ar fi fost un bărbat arâtos, dar 
sprâncenele mari și țepoase îl făceau să pară sălbatic 
și imprevizibil, încărunţise, iar părul său negru de pe 
vremuri bătea acum înspre cenușiu. Uns cu Brylereem, 
era despărţit cu grijă și pieptănat pe partea dreaptă. Își 
păstrase aceeași tunsoare din 1966, când era un tânăr 
locotenent de infanterie marină în Vietnam. Nu găsise 
niciun motiv s-o schimbe. Amintiri preţioase. 

începu să se plimbe prin cameră și se uită la 
Guilfoyle. 

— Care e problema? 

— A fost o eroare. 

— Trebuia să-mi dau seama. Eşti singurul om plătit 
de mine care-mi spune veștile bune la telefon și veștile 
proaste față în faţă. Deci? 

— Extragerea a decurs perfect. Mai târziu problema 
s-a complicat. 

— Detalii, te rog. 

— Bolden l-a aranjat destul de rău pe unul din 
oamenii mei. Imediat ce iese din spital, va fi dus la 
poliţie. 

— Vrei să spui că l-au arestat? Pendleton clipi cu 
repeziciune, simțind cum îi crește pulsul. Asta nu-i o 
eroare, e o bombă nucleară pe cale să explodeze. 

— O echipă se ocupă de asta. Omul nostru va fi curat 
până la prânz. 

— Vrei să-mi spui că un bancher de la Harrington 
Weiss a fost mai bun decât un mercenar Scanlon din 
categoria celor care „soluţionează orice problemă”? 

— Corect. 

— Vorbim despre criminali antrenați. Forțele 
speciale. Beretele Verzi. 


Guilfoyle ezită și privi o clipă în jos. Nu fusese 
niciodată mai aproape de a se scuza. 

— In același timp, vă sfătuiesc să-l lăsa ţi în pace, 
spuse el. Bolden este un om ocupat, după cum bine 
știți. Cum am spus, e ca o coală albă de hârtie. 

— Acum nu mai este, spuse Pendleton. 

Șocul se transformase în mânie. Nu putea să admită 
o astfel de greșeală. Nu sub supervizarea lui. Ceilalţi n- 
ar fi admis-o. 

— Aș spune că știe totul, adăugă el. 

— Câteva cuvinte, nimic mai mult. Nu au nici sens 
pentru el. Intr-o săptămână nu se va mai gândi deloc la 
asta. 

— Nu mă interesează ce va fi peste o săptămână. Mă 
preocupă mai mult următoarele două zile. Nu putem 
risca să-și bage cineva nasul după. 

— E mai complicat decât atât. 

Guilfoyle îi povesti încă o dată despre agentul 
Scanlon care se afla într-o celulă de închisoare și 
despre Bolden și prietena lui care depuseseră plângeri 
la poliţie, în care făcuseră și descrieri destul de precise 
ale celorlalţi doi, Walter „Wolf” Ramirez și Eamonn 
„lrish” Jamison. 

— Dacă i se întâmplă ceva lui Bolden, poliția va 
deveni bănuitoare. Ne-ar fi cam greu să controlăm o 
anchetă de omucidere. Îmi imaginez că Bolden m-a 
descris și pe mine destul de exact. 

— E Şi o femeie implicată în treaba asta? întrebă 
Pendleton, încruntându-se. 

— E o nimeni, spuse Guilfoyle. 

Pendleton începu să se legene în fotoliu. Era o 
problemă, dar putea fi rezolvată. Cu siguranţă că avea 
mijloacele necesare. 

— Sperie-l. Discreditează-l. Răpește-i iubita. Ştii ce 
să faci. Nu-l putem omori, dar putem să facem ceva 


destul de apropiat: să-și dorească să fi murit. A, și 
fata... să o scoatem din ecuaţie. O să fie o lecţie pentru 
el să-și țină gura închisă. 

Guilfoyle îi privi fix, fără să spună nimic. În cele din 
urmă dădu din cap. 

— În regulă atunci, spuse Pendleton. Am hotărât. 
Bătu cu palma în masă, apoi se ridică și se apropie de 
macheta cuirasatului. Vezi asta? 

Guilfoyle i se alătură lângă vitrină. 

— O machetă foarte frumoasă. 

— Vită-te mai atent. E perfectă. Făcută de un 
olandez în Curacao. Un adevărat maestru. M-a costat 
zece mii de dolari. Pendleton întinse mâna spre vapor 
ca și când ar fi vrut nu doar să-l atingă, ci și să se 
întoarcă în trecut. S-a scufundat cu două sute cincizeci 
de suflete la bord. Erau băieţi buni: bine instruiți, 
entuziaști, pregătiţi de luptă. Și-au dat viaţa pentru ca 
America să poată intra în rândul lumii. Hawaii, Panama, 
Filipine, Haiti. La cinci ani după ce s-a scufundat, toate 
erau ale noastre. Uneori, singura cale de a obţine ceva 
este vărsarea de sânge. O adevărată rușine. 

Guilfoyle se aplecă să citească numele de pe prova 
vasului. 

— Amintește-ţi de Maine”! șopti el. 


11 


Când Bolden intră în apartament, Yoda îl aștepta pe 
dulapul din bucătărie. 
— Eşti treaz? N-ai dormit? 


1 Scufundarea crucișătorului Maine în Havana, în 1898, a fost 


pretextul care a declanșat războiul cu Spania. In urma acestui conflict, 
SUA a preluat controlul coloniilor spaniole Cuba, Puerto Rico, Filipine 
și Guam. 


Uriașul motan portocaliu se uită fix la el și căscă. 
Bolden trecu pe lângă el, intră în bucătărie și aprinse 
lumina. 

— Vrei niște lapte, nu-i așa? 

Yoda ridică o lăbuţă și rămase cu ea în aer. 

Bolden puse un castronaș pe jos și turnă puţin lapte 
în el. 

— Da, Forţa fie cu tine. 


Erau unsprezece mesaje în căsuţa vocală a robotului. 
Al zecelea spunea: „Thomas... ăă, bună. E trei și 
jumătate. Te-am căutat la toate spitalele, dar nu erai 
nicăieri. Eu sunt acasă. Sună-mă imediat ce primeşti 
mesajul. Te iubesc.” 

Bolden formă numărul. Jenny răspunse după primul 
apel. 

— Thomas? Unde ești? 

— Bună, spuse el. Sunt acasă. Totul e în regulă. 

— Unde-ai fost? Am înnebunit de grijă. 

— E o poveste lungă, dar n-am păţit nimic. Îmi pare 
rău că n-am sunat mai devreme. 

— Lasă, am primit ultimul tău mesaj. Unde ai fost, 
totuși? Te-am așteptat pe stradă douăzeci de minute, 
după care polițistul a insistat să mergem la spital. 

— Ti-am recuperat ceasul. 

Liniște. Bolden auzi un suspin, apoi un râs înfundat. 
Oftă, prinzându-și nasul între degetul arătător și cel 
mare. Ar fi vrut ca ea să fie acolo, lângă el. 

— Să luăm cina împreună, sugeră el. Putem să 
vorbim atunci. 

— Aș veni chiar acum la tine. 

— Trebuie să ajung la birou până la opt. E vorba de 
afacerea despre care ţi-am povestit. 

— Nu te duce, spuse Jenny. O să-mi iau și eu o zi 
liberă. Vino tu la mine. 


— Nu pot, spuse el, detestându-se pentru felul 
categoric în care rostise cele două cuvinte. 

— Am nevoie de tine, spuse ea, și vocea ei avea cu 
totul alt ton. Vino la mine. Acum. 

— Jen, e o afacere importantă. Oamenii vin tocmai 
din D.C. Nu pot sub nicio formă să ratez întâlnirea. 

Jenny oftă. 

— Bine, rămâne la prânz, atunci, zise ea pe un ton 
exagerat de sobru. Şi eu am ceva să-ţi spun. 

— Nu-mi dai niciun indiciu? 

— Nu, dar te avertizez. S-ar putea să te sechestrez 
după aceea. 

— Dacă lucrurile merg bine cu Jefferson, s-ar putea 
să te las. Prânz. Doisprezece fix. 

— Locul obișnuit? 

— Da, zise el. Şi tu? Doar zece copci? 

— De unde știi? 


Bolden deschise televizorul. Era pe canalul CNBC, 
fără sunet și, cam un minut, rămase acolo privind fix 
numerele care se succedau la marginea de jos a 
ecranului. Obligaţiunile de stat au crescut. În Marea 
Nordului s-a descoperit petrol. Nikkei a închis la 50. 

Imaginea se înceţoșă. 

Crown. Bobby Stillman. 

Bolden închise ochii, încercând să alunge cuvintele 
din minte și să diminueze volumul vocii lipsite de viaţă 
a lui Guilfoyle până la zero. Faptul că în urmă cu cinci 
ore cineva îndreptase un pistol spre capul lui, apoi 
trăsese un glonţ la numai câţiva centimetri, faptul că 
fusese constrâns să stea pe o grindă la o înălțime de 
șaptezeci de etaje, că atacase un bărbat pe grinda 
aceea și se prăbușise douăzeci de metri mai jos, într-o 
plasă despre care nici măcar nu știa dacă se află acolo 
sau nu — toate acestea păreau evenimente imposibile 


și extrem de îndepărtate. Nu putea să i se fi întâmplat 
cu adevărat. Nu în ziua care începuse cu un mic dejun 
cu clienţii ia Ritz-Cariton, în Boston, și care continuase 
cu dineul și apoi cu cadoul pe care i-l dăduse lui Jenny 
pe treptele de la Hederai Hali. 

Deschise ochii și se uită iar la numerele de pe ecran. 
Uncia de aur costa 460 de dolari în Londra — real. 
Obligaţiunile de stat pe termen lung se vindeau la 5,3 
— putea crede și acest lucru. Numerele erau reale. 
Avea încredere în ele. Dar faptul că un necunoscut voia 
să-l omoare, convins fiind că el știe ceva despre care în 
realitate nu știa nimic, nu mai avea nicio logică. Crown. 
Bobby Stillman. Nu avea încredere în ceea ce nu putea 
înţelege, așa că trebuia să uite. Să-și șteargă din minte 
ceea ce se întâmplase. Bolden știa cum să uite. 

După o vreme, își spuse că ar trebui să mănânce 
ceva. Urma o zi aglomerată și importantă. 
Responsabilităţile îl împingeau de la spate ca un curent 
invizibil, căruia îi era imposibil să i se opună. Se duse la 
frigider și scoase niște ouă, brânză cu piper, șuncă 
feliată și doi litri de suc de portocale. Din cămară mai 
luă cinci mii de miligrame de vitamina C și patru 
suplimente nutritive Advils. 

După ce își pregăti masa, se așeză pe bancheta din 
fața pianului. Yoda sări lângă el și Bolden îi dădu o 
bucăţică de șuncă. Termină și puse farfuria pe podea. 
Yoda se năpusti asupra ei într-o clipă. Un motan căruia 
îi plăceau ouăle și brânza cu piper. Poate că așa se 
explica greutatea lui de șase kilograme. 

Uită. Uită totul. 

Răsucindu-se pe bancă, atinse o clapă cu degetul 
arătător. Pianul era o frumuseţe, un Chickering vechi. 
Deasupra lui atârna un poster original al filmului 
Yankee Doodle Dandy, din care Jimmy Cagney îi făcea 
cu ochiul de la o distanţă de șaptezeci de ani. Mângăie 


ușor clapele de fildeș. Talentul său se limita la notele 
portativului. Își promisese că va lua lecţii. Ar fi vrut să 
fie destul de priceput pentru a interpreta bine trei 
cântece: piesa aceea a lui Charlie Brown, „The Maple 
Leaf Rag” de Scott Joplin și „Sonata lunii”. Tommy 
Bolden cântând Beethoven. Chiar și în clipa aceea, 
când era pe jumătate extenuat, ideea îi stoarse un 
zâmbet. 

Ceasul cuptorului arăta 6.10 când el a pus farfuria în 
chiuvetă și a turnat puţină apă fierbinte peste ea. S-a 
dus în sufragerie și s-a prăbușit pe canapea, apoi s-a 
uitat o vreme pe fereastră, către East River. 

Dincolo de râu, blocurile de beton din Queens arătau 
ca o închisoare sub cerul cenușiu. Se uită în jur, la 
apartamentul în care se mutase cu patru ani în urmă. 
Pe atunci, toată averea lui încăpea în trei geamantane 
și câteva cutii, dacă nu punea la socoteală fotoliul 
extensibil Naugahayde La-Z-Boy, lampa Lava și 
posterul cu Led Zeppelin în concert la Madison Square 
Garden. 

Vremuri de mult apuse. 

Prima cruciadă a lui Jenny fusese să-i explice ce 
înseamnă stilul. Nu era înnăscut, era ceva dobândit. 
Stilul însemna o canapea stacojie și o oglindă art deco 
pe perete. Era un fotoliu Eames și un palmier Kentia de 
doi metri. Era posterul cu Cagney, care fusese cândva 
atârnat în holul cinematografului Biograph din Times 
Square. Erau  după-amiezile de  hoinăreală prin 
magazinele de antichităţi și de mobilă din Greenwich 
Village, în căutarea... /ucrului potrivit. Stilul, învățase 
el, era arta de a cheltui o mulţime de bani în așa fel 
încât să pară că nu ai cheltuit mai nimic. 

Intr-o sâmbătă ploioasă, după o vizită într-un 
magazin pe care era sigur că îl vizitase și cu o 
săptămână în urmă, Bolden se revoltase. Venise rândul 


lui. Stilul zilei era o staţie Macintosh cu o putere de 
două sute de waţi pe canal, o pereche de boxe JBL și 
„Midnight Rambler” de Stones (live) la optzeci de 
decibeli. Era o sticlă de Chianti ieftin, spaghete cu sos 
Ragu, o bucată de pâine cu unt și usturoi și pătura lui 
din colegiu întinsă pe jos în sufragerie pentru a savura 
momentul. Stilul era să facă dragoste în timp ce 
luminile Manhattanului se aprindeau în jurul lor și apoi 
să facă o baie fierbinte. 

Privirea i se opri pe podea, acolo unde stătuseră 
întinși pe jos sub pătura lui veche și bună la toate, apoi 
asupra sfeșnicului pe care ea îl făcuse din sticla de 
Chianti, cu sfoară înfășurată în partea de jos și cu 
picături de ceară care se prelingeau artistic. 

— Un stil groaznic. O amintire extraordinară, 
spusese Jenny. 

Îi era dor de ea. 

Gândindu-se la sărutul care venise împreună cu 
sfeșnicul, închise ochii și își puse capul pe pernă. Avea 
nevoie de odihnă. Doar câteva minute. Zece sau 
cincisprezece... 


Bolden visa. Stătea în mijlocul unei camere mari, 
înconjurat de un cerc de băieţi. Îi cunoştea pe toți. 
Gritsch, Skudiarek, Feely, Danis, Richens și restul din 
Dungeon. Băieţii băteau cu picioarele în podeaua de 
lemn și îi scandau numele. Se uită în jos și văzu corpul 
întins pe podea, în faţa lui. Se aplecă și îl întoarse. Era 
Boyle. Mort, cu gâtul rupt, răsucit nefiresc, cu ochii și 
gura deschisă. 

— A fost un accident! strigă un Bolden în vârstă de 
șaisprezece ani. Un accident! 

Cercul de băieţi se strânse în jurul său, scandându-i 
numele. Toţi ţineau pistoale în mâini. Și toate erau la 
fel ca acela cu care îl ameninţase Guilfoyle. Ridicară 


armele. Bolden simţi ţevile pistoalelor pe frunte. 
Traseră. 


Arma! 

Bolden se trezi brusc. În aceeași clipă văzu în minte 
imaginea. O amintire din noaptea trecută. Traversă 
repede sufrageria spre biroul lui, o piesă frumoasă din 
secolul al XIX-lea. Deschise un carnet, găsi un pix și 
începu să schiţeze tatuajul de pe pieptul bărbatului 
care încercase să-l omoare. Primul desen a fost un 
eșec, arăta ca un os deformat. Rupse hârtia, o mototoli 
și o aruncă la coș. Începu din nou, mai atent. Un pat 
solid care continua cu o ţeavă lungă și subţire. Termină 
schiţa și coloră interiorul. Deși arăta tot groaznic, 
reușise mai mult sau mai puţin să prindă ideea. Ridică 
desenul pentru a-l studia. 

O pușcă veche, poate din 1800.0 armă folosită de 
coloniști. Nu, nu o pușcă, se corectă pentru a doua 
oară. 

O muschetă. 


12 


Detectivului John Franciscus nu-i venea să-și creadă 
ochilor. La aproximativ zece metri de el, un tip de 
culoare, înalt, cam de patruzeci de ani, își făcea 
nevoile pe Biserica Episcopală Sf. Thomas. Scena îl 
înfurie. Nu era nici opt dimineaţa și un individ se ușura 
pe casa Domnului ca și cum ar fi udat trandafirii. 

Apăsând puternic pe frână, Franciscus opri mașina 
de poliţie la bordură și deschise portiera. 

— Tu! strigă el. Stai pe loc! 

— Ai grijă... 


Bărbatul nu avu timp să termine propoziţia, pentru 
că Franciscus ajunse la el și îl lovi puternic în maxilar. 
Omul se învărti în loc, stropindu-se cu urină peste tot. 

— La naiba, murmură el, ameţit. 

Franciscus tresări când mirosul cumplit de băutură 
ajunse până la el. 

— Asta, domnule, a fost o lecţie de corectare a 
conduitei. lar ăsta, domnule, e cartierul 
dumneavoastră. Aveţi mai mare grijă de el. 

Scuturând din cap, Franciscus se întoarse la mașină 
înainte ca individul să apuce să-l vadă mai bine. Genul 
de acţiune pe care Franciscus o numea „corecție a 
conduitei” era strict condamnată în prezent. Unii o 
numeau abuz de forță sau brutalitate poliţienească. 
Chiar și așa, era o politică prea eficientă pentru a fi 
eliminată total. Franciscus o considera datoria sa de 
localnic. 

Harlem era și cartierul lui. Lucrase aproape treizeci și 
cinci de ani în Secţia 34 și în Departamentul de 
criminalistică Manhattan Nord. Sub ochii lui, Harlemul 
se transformase cu greu dintr-o zonă de război urbană 
unde nimeni nu era în siguranţă după lăsarea 
întunericului — albi, afroamericani sau de orice rasă — 
într-o comunitate respectabilă, activă, cu trotuare 
curate și locuitori mândri de cartierul lor. 

Dacă lași anumite lucruri să treacă nesancţionate, 
oamenii cred că nu-ţi pasă. Nu, domnule. Trebuie să fie 
arestaţi și vagabonzii care îţi scuipă pe parbriz și apoi 
îţi cer un dolar ca să-l curețe; beţivii care cerșesc 
bacșișuri făcând pe paznicii la bancomate, vânzătorii 
de droguri de la colțul străzii, puștii care mânjesc 
zidurile cu graffiti. Oricine face străzile mai urâte și mai 
periculoase. Nu avea de gând să tolereze ca un dobitoc 
să se ușureze în public, pe o biserică. 


Era vorba de sancţionarea delincvenţei de orice fel, 
mai gravă sau mai puţin gravă, o metodă prin care 
Harlemul fusese curăţat de criminali și de hoţi și prin 
care New Yorkul devenise cel mai sigur oraș din lume. 

Un kilometru și jumătate mai departe, Franciscus 
trase mașina pe dreapta și puse în parbriz cartolina 
Police business. Întinzându-şi gâtul, se uită în sus. 
Hamilton Tower, numit așa după Alexander Hamilton, 
care își construise „casa de la ţară”, Grange, puţin mai 
sus pe stradă. La ce se gândise cineva care construia o 
clădire cu birouri de lux în zona aceea era dincolo de 
înţelegerea lui. Blocul fusese ridicat în proporţie de 
douăzeci la sută. Franciscus inspectă zona. Singurul 
vehicul din apropiere era un Ford F-150 pick-up. Căută 
cu privirea niște muncitori, verifică dacă macaraua se 
mișca. Nimic. Locul era liniștit ca o morgă. Franciscus 
știa ce înseamnă asta. No dintro. Nu mai aveau bani. 
Exact ce-i trebuia Harlemului. Un alt elefant alb, 
scuzaţi jocul de cuvinte. 

Franciscus se uită în ambele direcţii și așteptă o 
pauză în trafic. La drept vorbind, era în afara 
serviciului, dar fără să-și lămurească câteva lucruri nu 
putea să doarmă. Nu-i plăcea să stea acasă când 
mintea lui era neliniștită. Avea o casă destui de 
confortabilă, teren de o mie și ceva de metri pătraţi, 
două etaje, gard din scânduri vopsit în alb, undeva în 
Rockland County. Dar era pustie ca naiba. Soţia lui 
murise cu trei ani în urmă. Băieţii lui locuiau în San 
Diego şi amândoi erau şerifi, Dumnezeu să-i 
binecuvânteze. Acum stăteau acolo doar el și bătrânul 
radiator, uzându-se treptat și așteptând să vadă care 
va ceda primul. 

O mașină trecu și Franciscus traversă strada. Cinci 
pași mai alerți și deja simţea cum transpiraţia începe 
să-i curgă pe tâmple și inima să-i danseze un step — 


iar asta când mercurul termometrului abia arăta puţin 
peste zero grade. Încetini pasul și își șterse fruntea. 

Franciscus ciocăni în ușa barăcii paznicului, apoi o 
deschise. 

— E cineva aici? 

— Intră, răspunse o voce aspră. 

Detectivul intră și își scoase legitimaţia, ţinând-o la 
vedere mult și bine pentru a nu mai avea parte de 
întrebări în plus. Legitimaţia nu mai era de-ajuns. Orice 
Tom, Dick sau Harry avea una falsă. 

— Aș dori să arunc o privire în zonă. E în regulă? 

— Sigur, dacă vreţi să mutaţi o secţie de poliţie aici. 
Avem destule etaje libere. Optzeci. Aveţi de unde s- 
alegeţi. 

Paznicul era un tip mai în vârstă, cu o burtă umflată 
de bere și o faţă roșie ca sfecla. Avea în poală un 
număr din The Post. O ţigară ardea în scrumiera de 
lângă o ceașcă imensă de cafea și o pungă de Krispy 
Kremes. Franciscus se uită lung la el, întrebându-se 
cum naiba îi rezistă inima. 

— Aș vrea să ajung în cabina maistrului, spuse el. 

— Du-te, poarta e deschisă, liftul funcţionează. Nu 
prea e nimic de văzut acolo sus. Nu te apropia de 
margini, auzi? 

— Nu-ţi face griji pentru mine. Nu simt nevoia să mă 
sinucid. Franciscus se îndreptă încet spre zona de 
lucru. Permite-mi să spun că nu sunt prea mulţi 
oameni pe-aici. 

— Sunt de aceeași părere. Conducerea așteaptă să 
vadă dacă cineva se va muta într-adevăr aici înainte să 
mai arunce niște bani. Dacă ai nevoie de ceva, strigă. 
Tare! 

Franciscus se amuză. Era cam puţin, dar măcar tipul 
încerca. 


— Ai spus că poarta nu e încuiată. Ţineţi locul ăsta 
deschis și peste noapte? 

— Spune-mi că glumești și îmi recapăt încrederea în 
stat. 

— Cine are cheile? 

— Eu. Și încă aproximativ douăzeci de idioţi. Nu-mi 
spune că le vrei numele. 

— Nu. Doar pe al dumitale. Ai o figură cunoscută. Ai 
lucrat vreodată în poliție? Era un text folosit adesea. 
Ceva care să-l flateze puţin, să-l câștige de partea lui. 

— Nu, domnule. Am fost un an în Vietnam, totuși. Mi- 
a fost de-ajuns. 

— Şi eu. Amintiri preţioase. 

Franciscus își dădu ochii peste cap. 

— Alvin J. Gustafson la dispoziţia ta. Omul băgă 
mâna în buzunar și scoase o carte de vizită. Spune-mi 
Gus. Cred că ar fi mai bine să te întreb despre ce-i 
vorba. Ce anume cauţi? 

— Dacă întreabă cineva, Gus, mă interesează doar 
panorama. 

Franciscus găsi cabina maistrului și constată că era 
exact așa cum o descrisese Bolden. Deschise ușa. 
Avea vedere spre nord, spre Bronx, așa cum spusese 
Bolden. Fără îndoială, acesta era locul. 

Își îndesă mâinile în buzunar și se sprijini de perete. 
Nu avea prea multe lucruri în minte, nici bănuieli, nici 
idei. Încercă să-și reamintească toată povestea lui 
Bolden și să-și imagineze ce se întâmplase acolo. 

Era neliniștit din cauza bărbatului pus sub pază la 
spital. Nu avea nicio îndoială că era un veteran, dar 
până în acel moment amprentele lui nu fuseseră 
identificate. Nu avea acte de identitate și refuzase să- 
și spună numele. De fapt, nu dorise nici măcar să-și 
folosească telefonul mobil. Zăcea acolo tăcut ca un 
miel. Era, trăsese Franciscus concluzia, un tip care 


cunoștea bine jocul și trebuia să afle cine îl trimisese 
acolo pentru a-l umfla pe Thomas Bolden. Franciscus 
se uită la ușă și la scaune, încercând să-și imagineze 
unde stătea Bolden și ce mișcări făcuse. În timp ce 
studia mocheta, observă un nasture din argint lângă 
birou. Îl ridică. De la Tiffany fără nicio îndoială. Nu-i 
Bolden un mahăr pus la patru ace? Medită el 
posomorât, punând piesa de argint în buzunar. O mică 
dovadă nu strica niciodată. După câteva minute, se 
întoarse la lift. Până la parter reexamină datele, în 
ordinea lor cronologică. leri, fără să-și dea seama, 
domnul Thomas Bolden fusese urmărit de la birou până 
la Balthazar, unde luase masa de prânz la ora unu. 
Suspectul furase un telefon mobil pe care avea de 
gând să-l folosească mai târziu, în cursul aceleiași zile. 
Seara, prietena lui Bolden este tâlhărită de doi bărbaţi 
cam de treizeci de ani. Ceasul ei (un cadou în valoare 
de aproximativ șase mii de dolari) este furat împreună 
cu un platou din argint. Bolden îi urmărește pe hoţi, 
dar este obligat să se urce într-o limuzină sub 
ameninţarea unui pistol. Ceasul și platoul îi sunt 
înapoiate. În drum spre șantier, unul dintre agresori dă 
de înţeles că a fost militar. Limuzina îi lasă pe Bolden și 
pe cei doi pe șantierul pustiu din Harlem în jurul orei 
1:30 Poarta e deschisă Cabina maistrului fusese 
pregătită, până și planurile clădirii dispăruseră de pe 
pereţi. Totul fusese aranjat cu mare grijă și foarte 
precis. Bolden este interogat de un individ pe nume 
Guilfoyle despre ceva numit „Crown” și despre 
legătura lui cu un oarecare Bobby Stillman. Bolden 
răspunde negativ, drept pentru care Guilfoyle îi obligă 
să iasă afară pe o platformă de mărimea unui timbru, 
aflată la etajul șaptezeci. Cum Bolden refuză în 
continuare să colaboreze, trage un foc la câţiva 


centimetri de obrazul lui pentru a se asigura că nu 
minte. 

În acel moment, Franciscus se opri din reconstituirea 
evenimentelor pentru a reflecta. În primul rând, își 
spuse că, dacă i-ar pune cineva un pistol la tâmplă, ar 
recunoaște că e prieten la cataramă cu Chief Joseph 
din tribul Naz Perce. Observație: domnul Bolden are 
curaj. 

Franciscus continuă derularea filmului. Guilfoyle îl 
însărcinează pe asociatul său, Wolf, cu asasinarea lui 
Bolden, apoi pleacă. Bolden reușește să-l doboare pe 
Wolf de pe grindă. Cei doi cad douăzeci de metri, într-o 
plasă de siguranţă. Bolden coboară, îl surprinde pe 
șofer, îl lovește zdravăn și iese cu mașina prin poartă. 
Două ore mai târziu, când locul este verificat, nici urmă 
de Wolf sau vreo altă treabă ciudată, oricum. 

E o poveste destul de palpitantă, se gândi Franciscus 
în timp ce traversa șantierul. Unul ca Bolden n-ar fi 
intrat pentru orice fleac într-o secţie de poliţie. Işi notă 
în minte să-l verifice cum trebuie, dacă bugetul va 
putea suporta cheltuiala în plus. Ţinând în mână 
nasturele de argint, trase concluzia finală că povestea 
lui Bolden era adevărată. Pe de altă pane, se punea 
întrebarea dacă Bolden trecuse sub tăcere o legătură 
anterioară cu Guilfoyle. Prea mare efort pentru a pune 
mâna pe cine nu trebuia. 

— Eşti încă aici, Gus? spuse el, bătând la ușa barăcii 
paznicului. 

— Mai ocupat ca niciodată. 

Franciscus intră. 

— Mi-e teamă că o să am nevoie de numele 
persoanelor care au chei. 

— Ştiam cu. 


Gustafson rupse o foaie de hârtie din carnet și i-o 
întinse. O listă cu nume numerotate de la unu la șase 
se înșira în partea stângă a paginii. 

— Fii pregătit, așa m-a învăţat taică-miu. Se pare că 
n-am reușit să mi-i amintesc pe toţi douăzeci. Doar 
șase. Trebuie să dai un telefon la firmă. 

— Unde sunt birourile? 

— În Jersey. Atlas Ventures. 

— N-am auzit niciodată de ei. De ce nu și-au pus 
numele afară? 

Franciscus nu mai văzuse niciodată un șantier care 
să nu aibă o mulţime de pancarte cu numele fiecărui 
om implicat în proiect. 

— L-au pus. L-au dat jos acum câteva zile. 

— L-au mâzgălit puștii cu graffiti? 

— Nu. Localnicii ne lasă în pace. Clădirea e 
considerată un câștig pentru cartier și tot restul. Poate 
li s-a părut că nu mai arăta bine sau ceva de genul 
ăsta. 

— Posibil, spuse Franciscus ridicând din umeri, 
pentru a arăta că nu-l interesează prea mult. E o 
priveliște dată naibii, apropo. 

— Nu-i așa? 


După numai cincizeci de metri pe Bulevardul 
Convent, Franciscus frână brusc. Se uită în dreapta, la 
o casă în stil federal văruită în galben pal. Era 
impecabil îngrijită. Un drapel american flutura 
deasupra verandei. O plachetă Naţional Park Service o 
declara monument naţional. The Grange fusese ultima 
reședință a lui Alexander Hamilton, construită cu un an 
înainte să moară. Pe atunci era considerată o casă la 
ţară, iar drumul până în sudul Manhattanului dura mai 
bine de un ceas. Fusese mutată în locaţia actuală și 


era prevăzută încă o mutare. Era flancată de o clădire 
veche din cărămidă și de o biserică dărăpănată. 

De ce aici? 

Asta era întrebarea care continua să-l roadă. De ce îl 
răpiseră lângă Wall Street și îl târâseră până în 
Harlem? Niște profesioniști care aveau răbdare să-și 
urmărească victima zile în șir înainte să pună mâna pe 
ea îl puteau duce oriunde. Dacă cineva îl voia mort pe 
Bolden, atunci acela cineva îl voia mort acolo. În 
Harlem. 

O vreme, privi ţintă drapelul care flutura vioi în vânt. 
Fără să știe de ce, se gândi la arma tatuată pe pieptul 
bărbatului. 


13 


Firma Harrington Weiss se întindea între etajele opt 
și patruzeci și trei ale unei clădiri banale din granit 
cenușiu, la două cvartale mai jos de Bursă. Înfiinţată în 
1968, Harrington Weiss — sau HW, cum i se spunea în 
mod obișnuit — era o nou-venită pe Wall Street. Spre 
deosebire de competitorii ei, care își deschiseseră 
porțile cu o sută de ani în urmă, HW nu avea tradiţie. 
Nici din punctul de vedere al mărimii nu se putea 
compara cu rivalii ei. Cu active de trei miliarde de 
dolari, compania avea doar două mii de angajaţi în 
birourile din întreaga lume, inclusiv în New York, 
Ixindra, Shanghai și Tokio. 

Dar Solomon Henry Weiss nu dorise niciodată ca 
firma lui să fie cea mai mare. Preferase să fie cea mai 
bună. Născut în Shcepshead Bay, Brooklyn, Sol Weiss 
abandonase școala la vârsta de paisprezece ani pentru 
a se angaja la Bursă. Era harnic, inteligent și sceptic 
din naştere. Urcase rapid pe scara ierarhică, 


calificându-se ca dealer, specialist și, în final, market 
maker. Sătul să intermedieze afacerile altora, și-a 
înfiinţat propria sa firmă pentru a rula banii pe care îi 
pusese deoparte și puţinul pe care reușise să-l strângă 
de la prieteni și familie. 

Asta se întâmpla în anii '60, epoca corporațiilor, când 
Wall Street se afla sub influenţa celor „cincizeci de 
magnifici”, cele aproximativ cincizeci de companii care 
se pare că au fost responsabile pentru creșterea 
indicelui Dow Jones de la 300 la aproape 1000. Dar 
Weiss nu era genul care să acţioneze după zvonuri. 
Scopul lui nu era să depășească indicele industrial cu 
câteva procente. Voia să-l dea peste cap și să-l lase lat 
și cerșind milă pe podeaua plină de hârtii a Bursei. 

Weiss și-a început activitatea ca stock picker. 
Obișnuia sa mizeze foarte riscant pe acţiunile a doar 
două sau trei companii odată. Unii spuneau că e un 
jucător de noroc, dar el vedea lucrurile altfel. Weiss 
cunoștea companiile în care investea, pe dinăuntru și 
pe dinafară. Nu era un joc de noroc, era mai degrabă 
un risc bine calculat. În primul an a realizat un profit de 
cincizeci la sută, iar următorul de patruzeci și cinci. 
Curând, vestea succesului său s-a răspândit în toată 
țara, în zece ani, compania Harrington Weiss crescuse 
de la cinci angajaţi la cinci sute, iar capitalul ei de la un 
milion la un miliard de dolari. Acesta a fost doar 
începutul. 

De fapt, în afacerile de zi cu zi ale companiei nu era 
implicat niciun domn Harrington. Omul acesta nu 
exista. Weiss alesese numele pentru asemănarea 
fonetică a acestuia cu „Harriman”; Brown Brothers 
Harriman era arhetipul companiilor prospere ale albilor 
protestanți. Sau, cum spunea în modul mai elocvent 
chiar Weiss: „Nicio matroană din înalta societate nu va 


da moștenirea nepotului ei pe mâna unor evrei 
băgăcioși din New York”. 

Weiss era un personaj cum numai Wall Street putea 
să creeze. Era scund, gras, cu ochi mari și tragici, 
obraji căzuţi, cu părul de culoarea și textura unui 
burete de sârmă, pe care încerca fără succes să-i 
învioreze cu o tonă de gel. Purta costume cu dungi late 
și cămăși cu dungi și mai late. Un ac cu un diamant de 
patru carate îi ţinea cravata la locul ei. Purta ceasul 
peste mânecă, în stilul răposatului Gianni Angelii, 
bătrânul miliardar italian, fostul președinte al 
companiei Fiat. Nu conta că Weiss nu-l cunoscuse pe 
Angelli, că nu vorbea italiana sau că nu fusese 
niciodată în Europa. Recunoștea stilul la prima privire. 
Din stilul acesta făcea parte trabucul Romeo y Julieta 
de șaptesprezece centimetri pe care îl ţinea între 
degete zece ore pe zi, șapte zile pe săptămână. 

Și totuși, cu tot stilul său bombastic, Weiss era 
întruchiparea rafinamentului.  Convingător, sincer, 
profund religios, la cei șaizeci și șase de ani ai săi avea 
o statură aproape mitică în lumea investiţiilor. Weiss 
era cel mai onest individ, integritatea întruchipată și, în 
același timp, consilier de prim rang al celor cele mai 
prestigioase corporaţii ale Americii. De-a lungul anilor, 
primise numeroase oferte de cumpărare, câteva dintre 
ele ridicându-se la sume fabuloase. Le refuzase pe 
toate. Compania era o familie și familia conta mult mai 
mult decât banii. Când vorbeau cu el, angajaţii îi 
spuneau, simplu, Sol. 

Harrington Weiss lucra la nivel înalt: instituţii mari, 
bănci, brokeraj, administrarea investiţiilor de familie. 
Plafonul minim pentru conturile administrate era de 
zece milioane de dolari, dar erau preferate cele de la 
cincizeci de milioane în sus. Departamentul de 
investiţii era specializat în consiliere privind fuzionările, 


achiziţiile și o serie de servicii financiare pentru o 
mână de companii alese cu cea mai mare grijă. 

Pe Stradă, HW avea reputaţia de a fi împărţit 
clienţilor săi numai cărţi câștigătoare, adică de a 
scoate aproape mereu profit pentru aceștia. Toţi 
vorbesc de „mâna de aur” a lui Weiss, dar nu e nicio 
întâmplare la mijloc, își spuse Bolden în timp ce trecea 
prin ușa rotativă. Doar muncă asiduă. Ore și zile de 
analize pentru a înţelege mecanismul unei companii 
sau alteia. Apoi, alte ore și zile pentru a-și da seama ce 
l-ar fi făcut să funcţioneze perfect. 

Bolden își trecu cardul de acces prin cititor și împinse 
bara rotativă. 

— Bună dimineaţa, Andre, spuse el, dând din cap. 
Bună dimineaţa, Jamaal. 

— Salutare, domnule B. 

Bolden trecu grăbit prin holul aglomerat spre lifturile 
care mergeau la etajele treizeci și cinci-patruzeci și 
cinci și se înghesui într-unul ca într-un portbagaj 
burdușit. Purta un costum gri-închis, cămașă albastră 
cu dungi albe, cravată albastru-închis și un pardesiu. 
Într-o mână avea o geantă din piele uzată, dar 
lustruită, în cealaltă o umbrelă. Se uită la cei din jurul 
său. Oameni obosiţi, cu cearcăne vinete și figuri 
preocupate. O femeie agitată, machiată excesiv, 
renunţase la lift în ultima clipă și el încăpuse cu greu în 
locul ei. Cobori la etajul patruzeci și doi și le salută pe 
Mary și Rhonda de la recepţie. Câteva numere din The 
Wall Street Journal și The New York Times erau așezate 
pe masă ca un pachet de cărţi de joc. Bolden nu se 
obosi să ia vreunul. Să citești ziarul la birou era o 
insultă groaznică. Erai mai în siguranţă dacă ţineai la 
vedere o sticlă deschisă de Jack Daniels și o ţigară cu 
marijuana arzând în scrumieră. 


Biroul era decorat în stil Regency: parchet acoperit 
cu covoare de pluș maronii, tapet de mătase de 
culoarea fildeșului vechi și mese lăcuite din secolul al 
XIX-lea așezate de-a lungul holurilor. Tablouri cu 
gentlemeni la vânătoare, corăbii de război și peisaje 
împodobeau pereţii. Undeva era până și un bust a lui 
Adam Smith. 

La ora 7.30, firma prindea viaţă. Mergând pe coridor, 
Bolden observă că majoritatea directorilor în birourile 
lor, răspunzând la e-mailuri, sortând oferte și rapoarte, 
întocmind liste cu telefoane urgente și, în general, 
încercând să găsească strategia potrivită pentru a 
aduce companiei niște bani. Harrington Weiss era o 
societate pe acţiuni. Veniturile erau înregistrate 
meticulos și bonusurile erau împărţite în consecinţă. 
Cu alte cuvinte, mâncai ce vânai. 

— Salut, Jake, spuse el, strecurându-și capul într-un 
birou. Mulţumesc pentru participarea ta. Donaţia... a 
fost prea mult. Nu știu ce să-ţi mai spun... 

Un bărbat brunet, cu o faţă ascuţită, lucra foarte 
preocupat la computer. 

— Ești cel mai bun, Tommy, răspunse el cu o voce 
răsunătoare, fără să-și ia privirea de la monitor. 

Jake Flannagan. Directorul de investiţii bancare. 
Șeful lui Bolden. 

__Trecuseră șase ani de când Bolden lucra la HW. 
Incepuse ca orice sclav la galere, unul dintre cei 
douăzeci de nou-veniţi, plătit cu aproape o sută de mii 
de dolari pe an fără bonusuri. Primul lui post fusese în 
departamentul de fuziuni și achiziţii, unde petrecea 
ceasuri în șir jonglând cu situaţiile financiare ale 
companiilor pentru a le da o valoare reală pe piaţă. Ce 
se întâmpla dacă veniturile creșteau cu două 
procente? Trei procente? Patru procente? Dacă 
cheltuielile scădeau? Un șir interminabil de permutări 


care trebuia să se potrivească exact cu adâncimea 
buzunarelor clienţilor. De acolo trecuse la pieţele de 
capital, unde învățase să stabilească preţul acţiunilor, 
să facă oferte, să calculeze datorii și așa mai departe. 
Apoi, pentru a realiza investiția în cele mai bune 
condiţii, vizita firmele timp de trei zile pe săptămână 
pentru a le spune ce achiziţii să facă, la ce filiale să 
renunţe și ce beneficii aducea o emisiune secundară 
de acţiuni. Thomas Bolden: mohicanul într-un costum 
de o mie de dolari, care avea ceva bun în servietă 
pentru orice corporație. Când se hotărâse că zâmbetul 
său avea nevoie de o schimbare, HW îi plătise 
tratamentul de înălbire a dinţilor. 

— Adam, domnişoară Evelyn, îi salută el pe doi 
asistenţi, făcându-le loc să treacă. 

Bolden îi știa pe toţi după numele mic. Era un motiv 
de mândrie. 

Trecu prin vestiar, unde își lăsă paltonul și umbrela, 

apoi se duse la capătul coridorului pentru a lua două 
cafele, una pentru el și una pentru secretara lui, 
Althea. 
Cu un an în urmă fusese promovat director în cadrul 
departamentului de investiții speciale. Aici avea 
misiunea de a intermedia relaţiile cu investitorii 
importanţi de pe piaţa financiară. Clienţii săi erau 
creme de la creme: Halloran Group, Olympia 
Investments, Atlantic Oriental Group și Jefferson 
Partners. 

Firmele de investiţii — sau „sponsorii financiari”, 
cum erau cunoscuţi pe piață — cumpărau companii, le 
redresau și le puneau în vânzare după câţiva ani cu un 
profit cât mai mare. Pentru a realiza acest lucru, 
strângeau capital de la diverși investitori așa numitele 
fonduri. Fondurile aveau valori cuprinse între cinci sute 
de milioane și șase sau șapte miliarde de dolari. Cel 


mai important dintre clienţii lui, Jefferson Partners, era 
pe cale să umple primul fond de zece miliarde de dolari 
din istoria finanţelor. In aceeași seară, Bolden trebuia 
să participe la un dineu, la Washington, pentru a da o 
mână de ajutor grupului Jefferson să-i convingă pe 
ultimii nehotărâți. 

Era de datoria lui Bolden să fie atent la veștile 
privind companiile care urmau să fie vândute și să 
șoptească ultimele informaţii la urechile clienţilor săi. 
Textile, finanţe, alimentaţie sau petrol. Singurul lucru 
pe care îl aveau în comun era mărimea lor. Clienţii cu 
care lucra Bolden nu cumpărau nimic sub un miliard de 
dolari. 

Departamentul de investiţii speciale era echivalentul 
unei echipe naţionale formate din vedete. Program mai 
scurt. Clienţi mai puţini. Condiţii de lux. Și, bineînţeles, 
bonusurile. Nimeni nu câștiga mai mult decât pisicile 
îmbuibate de la DIS. Și totul pentru un motiv întemeiat: 
relațiile foarte strânse cu clienţii aveau drept 
consecință plecarea de la HW în fiecare an a cel puţin 
un director, atras de pajiștile mai verzi și mult mai 
prospere ale pieţei financiare. Un asociat al HW câștiga 
cam între cinci și douăzeci și cinci de milioane de dolari 
pe an. Un sponsor oferea pentru aceeași poziţie de 
cinci ori mai mult. Bani adevăraţi. 

* 

— Ai întârziat, îl anunţă Althea pe un ton grav. 

ÎI măsură din cap până în picioare cu ochii ei căprui 
și bănuitori. Bolden îi puse cafeaua în faţă, apoi se 
strecură pe lângă ea în biroul său și desprinse 
cartonașul de pe clanţă. 

— Inchide ușa, spuse el. 

— Pe dinăuntru sau pe dinafară? 

— Pe dinăuntru. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, intrând în birou. Nu 
arăţi prea bine. 

— Am o mică problemă. Am nevoie de ajutorul tău. 
Althea închise ușa. 

— Aha. 


14 


Era 8.05. Omul de la telefoane se uită la ceas și îl 
urmări apoi cu privirea pe portarul de noapte. Bătrânul 
ieși din clădire, traversă strada și se îndreptă spre 
intersecția Sutton Place cu Third Avenue. Irlandezul se 
clatina ușor, iar electricianul știa că nu era din cauza 
unei nopţi de muncă pe brânci. Așteptă până când 
portarul dispăru după colţ, apoi cobori din cabina 
confortabilă și încălzită a camionetei și intră în holul 
clădirii Sutton Place 49. 

Il salută pe portarul de zi, apoi se grăbi să 
examineze obiectul misiunii sale. Era îmbrăcat într-o 
uniformă Verizon. Își atârnase la brâu o trusă cu scule. 
În acelaşi timp, încercase pe cât posibil să evite 
contactul vizual și vorbise cu capul plecat, ca și cum, în 
ciuda staturii sale, era cam timid. Nu voia ca portarul 
să-i vadă nasul umflat sau zgârieturile care îi brăzdau 
bărbia și gâtul. După o scurtă discuţie, electricianul luă 
liftul până la subsol și verifică cutia de distribuţie a 
cablurilor telefonice. Îi luă mai puţin de un minut să 
găsească linia apartamentului 16B. Dispozitivul de 
urmărire pe care îl instalase cu câteva săptămâni în 
urmă era la locul lui. Toate apelurile erau transmise la 
o staţie ascunsă după colț, conectată prin satelit la 
sediul central al organizaţiei din D.C. 

Lăsă uneltele pe podea, se duse la lift și urcă la 
etajul șaisprezece. Cele două yale Schlage nu erau un 


obstacol serios. Un minut mai tărziu, se afla în 
apartamentul lui Bolden. Își desprinse trusa de la brâu 
și o lăsă pe jos, apoi își puse o pereche de mănuși 
chirurgicale din latex. Galoșii de hârtie pe care-i 
încălţase peste ghete anulau riscul ca tălpile sale de 
vibram să scârţâie pe parchet. Cu mare grijă, șterse 
clanţa și tocul ușii. 

Miiiaaaau. 

Wolf se răsuci pe un călcâi. Un pumnal cu tăiș dublu 
apăruse ca prin farmec în mâna lui. Cocoţat pe bufetul 
din bucătărie stătea cel mai mare motan tărcat pe 
care-l văzuse în viaţa lui. Își coborî pe lângă corp mâna 
cu pumnalul și bătăile inimii i se potoliră. Cotoiul ridică 
o labă în semn de salut și își lăsă capul într-o parte. 

— Isuse Christoase, mormăi Wolf în timp ce strecura 
pumnalul în teacă. 

Nimeni nu-i spusese că Bolden avea o pisică. Își 
petrecu următorul minut mângâind-o, deși nu-i plăceau 
deloc mâţele. Nu erau credincioase. Asta era marea lor 
problemă. 

Se născuse sub numele de Walter Rodrigo Ramirez, 
în Ciudad Juarez din Mexic, dar își spunea Wolf — lupul 
— de când se știa. Din punctul lui de vedere, lupul era 
cea mai nobilă fiinţă de pe faţa pământului. Vâna 
numai când îi era foame. Avea grijă mai întâi de familia 
lui. Era credincios haitei. Şi era cel mai al dracului din 
pădure. 

Fiecare centimetru pătrat din spatele lui Wolf era 
acoperit cu un tatuaj înfățișând un lup privit din profil, 
gata de atac. Dacă te uitai atent în ochiul lupului, 
vedeai prada — un vânător cu mâinile ridicate. 
Vânătorul era întruchiparea răului. El, Walt Ramirez, 
era lupul. 


Apără-i pe cei slabi. Protejează-i pe cei inocenți. 
Lovește-ţi dușmanii și strivește răul în numele 
Domnului. 

Acestea erau principiile de viaţă ale lui Wolf. 

lar Bolden era în fruntea listei. Bolden era vânătorul. 
Bolden era răul. Curând, va sta în faţa lui cu mâinile 
ridicate, cerșind îndurare. Dar nu va avea parte de ea. 
Nu va fi cruțat. Nimeni nu-l umilea pe Wolf. 

Pornind din punctul cel mai îndepărtat de intrare și 
mergând înapoi, Wolf a scotocit prin tot apartamentul. 
Baia. Dormitorul. Livingul. Bucătăria. În ciuda staturii 
sale impunătoare, se mișca lin și foarte precis, 
învățase meserie în locuri numite Centrul de 
Antrenament pentru Operaţiuni sub Acoperire sau 
Școala de Operaţiuni Speciale. Îşi cizelase cunoştinţele 
practice până la perfecțiune în Kuweit, Bosnia, 
Columbia și Afganistan, în timpul celor șaisprezece ani 
de serviciu militar activ. Specialitatea lui era numită 
foarte elegant „extragerea inamicilor”. Într-o formulă 
mai puţin elegantă, era cunoscut drept „furnizor de 
trupuri”. 

Nu mai purta uniformă de trei ani de zile, dar nu 
încetase nicio clipă să lucreze în slujba ţării. La ordinul 
ofițerului său superior, se retrăsese din serviciul activ 
și se angajase la o companie care avea strânse legături 
cu vârful ierarhiei guvernamentale. Compania se 
numea Scanlon Corporation și asigura o bună parte din 
operaţiunile pe care armata nu putea să le desfășoare 
la vedere. Avea un salariu de patru ori mai mare decât 
cel de sergent-major și firma îi oferise și un plan de 
pensie atrăgător. Beneficia de îngrijire medicală de cea 
mai bună calitate și de o asigurare de viaţă în valoare 
de 250.000 de dolari. Toate acestea compensau cu 
prisosință pensia integrală pe care ar fi primit-o de la 
armată peste patru ani. Wolf era căsătorit și avea trei 


copii, cel mai mare de șapte ani, pe care trebuia să-i 
îmbrace și să-i hrănească. Dar mai important era că 
munca lui aducea o contribuţie esenţială la păstrarea 
poziţiei de frunte a Americii în lumea largă. 

În ultimii doi ani, Wolf vânase teroriști în munţii 
sălbatici de la granița Afganistanului cu Pakistanul, un 
teritoriu aflat în afara legilor lumii civilizate. Când 
trebuia să găsească câte-un băiat rău, își chema 
echipa de „nevăstuici”, stabilea un perimetru, apoi 
stăteau cu capul la cutie până la căderea nopţii. IPod- 
ul scos din rucsac, căștile în urechi și Metallica cât 
cuprinde. Când Wolf lovea o ţintă, era al dracului de 
pregătit și mustea de adrenalină. 

Dar capturarea inamicilor era doar o jumătate din 
treaba pe care trebuia s-o facă. Cealaltă jumătate era 
interogarea lor. Timpul juca un rol critic. Zece minute 
în plus sau în minus însemnau diferenţa dintre ratarea 
sau capturarea unui jucător. Însemnau viaţa sau 
moartea unui soldat american. Așa vedea Wolf lumea, 
în alb și negru. Nu înghiţise niciodată tâmpeniile unora 
cum că tortura n-ar da rezultate. Dădea, și încă ce 
rezultate. Prizonierii și-ar fi dat la schimb până și copiii 
când erau jupuiţi de vii. Nu poţi să minţi când un 
pumnal încins în foc îţi desprinde pielea fâșie cu fâșie. 
Uneori, noaptea, le auzea ţipetele, dar asta nu-l 
deranja prea mult. 

Datorie. Onoare. Patrie. 

Principii călăuzitoare. 

America îi oferise o șansă tatălui său, un imigrant 
mexican sărac lipit, fără școală și fără o meserie. Acum 
bătrânul avea o curăţătorie înfloritoare în El Paso și de 
curând o deschisese pe a doua dincolo de graniţă, în 
Ciudad Juarez. Se plimba într-un Cadillac roșu. Chirurgii 
americani care o operaseră pe sora lui — avea o 
malformaţie groaznică la gură — nu lăsaseră aproape 


nicio cicatrice şi o transformaseră într-o femeie 
frumoasă. Se măritase și avea copii. Armata americană 
îl învățase valoarea sacrificiului pentru o cauză 
măreaţă. Îl făcuse bărbat. Ziua când primise cetăţenia 
americană era cea mai frumoasă din viaţa lui Wolf. Se 
ruga pentru Președinte în fiecare zi, dimineaţa și seara. 

lar acum, un nenorocit ca Bolden încerca să dea 
totul peste cap. Își băgase nasul unde nu-i fierbea oala. 
Se înhăitase cu o șleahtă de rahaţi de stânga care 
credeau că sunt mai deștepţi decât oamenii de la 
Washington. Se uită de jur-împrejur, la mobilierul 
elegant, la combina audio scumpă și la priveliștea 
incredibilă. Bolden trăia prea bine ca să aibă dreptul să 
atace sistemul. Wolf era hotărât să nu-i permită. 

Șaptesprezece minute mai târziu, terminase 
percheziţia apartamentului. Găsise un singur lucru mai 
interesant: o bucăţică de hârtie, în coșul de gunoi. 
Desenul era făcut la repezeală, dar era limpede ce 
reprezenta, îi telefonă lui Guilfoyle ca să-i raporteze ce 
descoperise. 

— Omul nostru e un prefăcut, adăugă Wolf înainte să 
închidă. N-o să uite niciodată ce l-a lovit. 


15 


— Am nevoie de lista tuturor societăţilor pe care 
compania le-a cumpărat și le-a vândut în ultimii 
douăzeci de ani, spuse Bolden înainte ca Althea să se 
așeze pe scaun. 

— Poftim? 

— O listă cu societăţile pe care clienţii mei le-au 
cumpărat și le-au vândut. Găsești datele în registrul de 
oferte. Trebuie doar să-l răsfoiești și să le notezi. 


— De ce tocmai eu? De ce nu chemi un asistent, 
unul din băieţii ăia cărora le place să muncească și mai 
mult decât tine? 

— Vreau să faci tu treaba asta. 

— Îmi pare rău, Tom, am toată dimineaţa ocupată. 
Trebuie să termin trei dintre rapoartele tale de 
cheltuieli, pe urmă... 

— Althea! izbucni Bolden fără să vrea. Apoi îi spuse 
printre dinţi: Fă-l. Te rog. 

Althea dădu din cap, deși era vizibil supărată. 

La fel ca jumătate dintre secretarele de la HW, 
Althea Jackson creștea singură un copil și lucra zece 
ore pe zi pentru a-i asigura o viaţă mai bună. Născută 
în St. Martin, vorbea fluent franceza și spaniola, atât de 
bine încât putea să-i certe pe oamenii de serviciu în 
limba lor când nu făceau o curăţenie perfectă în biroul 
lui Bolden. Era scundă, dar nu purta niciodată tocuri. 
Cu toate astea, străbătea coridoarele ca o regină. Era 
impunătoare, ușor arogantă și plină de energie. Era de 
asemenea foarte inteligentă, eficientă și loială. Intr-o 
lume ideală, ar fi trebuit să termine o facultate și să 
ajungă departe. 

— Începe cu Halloran, continuă cu Atlantic Oriental și 
Jefferson Partners. Găsește registrele de oferte pentru 
fiecare dintre fonduri. Pe verso e o listă a tranzacţiilor 
importante. Numele societăţii, preţul de cumpărare, 
preţul de vânzare și profitul investitorilor. Nu mă 
interesează decât numele companiilor și principalele 
lor domenii de activitate. 

— Ce cauţi, mai precis? 

— O să-mi dau seama după ce o să citesc. 

— Dacă mi-ai spune, mi-ai ușura munca. 

Bolden se aplecă spre ea. 

— Fă pur și simplu ce ţi-am spus. O să-ţi explic mai 
târziu. 


Althea își dădu ochii peste cap și oftă. Un nou val de 
indignare trecu peste faţa ei. Se ridică și deschise usa. 

— Întâlnirea cu Jefferson Partners a fost mutată în 
sala de conferinţe de la etajul 42. La opt. 

— Cine vine? 

— Jefferson, Franklin Stubbs și „La Comtesse”, Nicole 
Simonet. 

— Favorita ta, spuse Bolden. 

— Păcat că nu arată la fel de bine cum îi sună 
numele. S-a născut urâtă și gata. 

— Fii drăguță, Althea, spuse Bolden. 

— A, trebuie să fiu și drăguță? Ştii de unde e? 
Bayonne, New Jersey. Crede că vorbește franceza mai 
bine decât mine. 

— Ai o reţea de informatori foarte bine pusă la 
punct. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ai dezgropat 
despre mine. Bolden începu să-și adune hârtiile de 
care avea nevoie. Altceva? 

— Întâlnire cu comitetul financiar la zece. Interviu cu 
băiatul ăla de la Harvard la unsprezece. Teleconferinţă 
cu Whitestone la unsprezece și jumătate. Prânz cu 
domnul Sprecher la douăsprezece. Şi... 

— Sună-l și reprogramează. Am alte planuri. 

Althea ridică ochii din agendă. 

— N-o să ratezi prânzul cu domnul Sprecher, spuse 
ea pe un ton care descuraja orice protest. Nimeni nu-l 
refuză pe șefului consiliului de administraţie cu două 
săptămâni înainte să fie acordate bonusurile. 

— lau masa cu Jenny. 

— Ba nu. Totul a fost programat cu o lună înainte. A 
rezervat o masă la „Le Cirque” și i-a spus Marthei să-i 
elibereze programul până la patru, după care a 
programat un masaj la clubul lui, la șase. Are de gând 
să petreacă. 


Bolden bătu ușor darabana în birou. N-avea cum să 
scape. Bonusul Altheei era responsabilitatea lui. Dacă 
lipsea de la întâlnire, ea nu l-ar fi iertat în vecii vecilor. 

— În regulă, spuse el, uitându-se la ceas. 

Probabil că Jenny începuse deja orele. Putea s-o sune 
în pauză. 

— Amintește-mi s-o caut pe Jenny când termin 
întâlnirea cu Jefferson. 

Althea clătină din cap și se pregăti să iasă din birou. 

— Era să uit, Tommy, îi spuse ea, oprindu-se în 
pragul ușii. Ai ceva pe obraz. Tuş sau vopsea. lţi aduc 
un șerveţel umed să te ștergi. Trebuie să fi fost o 
noapte foarte lungă. 

Trăgând aer în piept, Bolden scoase din buzunar 
bucata de hârtie pe care era desenat tatuajul și o puse 
pe birou. Scrise pe ea „Crown” și „Bobby Stillman”, 
apoi o împături iar și o băgă în buzunar. 

Era timpul să nu se mai gândească la ce i se 
întâmplase noaptea trecută și să se concentreze 
asupra afacerilor. 

— Althea, o chemă el. Trebuie să plec la D.C în seara 
asta pentru dineul Jefferson. Poţi să verifici încă o dată 
detaliile? La ce oră pleacă avionul? 

În timp ce își aduna materialele pentru întâlnire, se 
uită câteva clipe în jur. Camera nu era foarte mare, 
doar trei metri pe patru, una dintre cele cinci de pe 
latura aceea a etajului patruzeci și doi. Fereastra 
dădea în Stone Street, iar vizavi era alt bloc de birouri. 
Dacă își lipea obrazul de geam, putea zări cu greu East 
River. Pe raft erau aliniate poze cu Jenny și câteva 
mărturii ale poveștilor sale de succes de la Boys Club. 
Era acolo Jeremiah Mecorley, în prezent student în 
ultimul an la Massachusetts Institute of Technology, 
căruia, după cum aflase Bolden cu o seară înainte, i se 
oferise o colaborare la Caltech, în Pasadena. Toby 


Matthews, care juca baseball cu bursă integrală la 
University of Texas, membru al Academiei Sportive 
americane. Mark Roosvelt, care terminase primul an la 
Georgetown's School of Foreign Service, cea mai bună 
școală diplomatică din lume. Nu era rău pentru o 
adunătură de copii orfani din Harlem. Bolden ţinuse 
legătura cu toţi, le scrisese e-mailuri, le trimisese 
pachete și se asigurase că au bilete de avion pentru a 
merge acasă în vacanţă. 

Era o fotografie a lui Bolden cu unul dintre cei care 
nu reușiseră. Darius Fell. Campion la șah. Finalist al 
New Yorkului în campionatului Punt, Pass & Kick, 
traficant de droguri, criminal înrăit, membru de prim 
rang al unei găști de cartier. Darius era cel care îi 
scăpase. Era încă acolo, înfruntând viaţa. Bolden îi mai 
dădea un an până să sfârșească fie la morgă, fie la 
închisoare. 

Înapoi la treabă... Jefferson Partners... Trendrite 
Corporation... o afacere de cinci miliarde de dolari. 
Concentrează-te, Bolden. 

Luă un exemplar din registrul de investiţii. Avea cinci 
centimetri grosime. Pe copertă era scris un cod, 
procedură obișnuită pentru societăţile cotate la bursă. 
Compania ţintă, Trendrite, a doua din ţară în domeniul 
procesării datelor despre consumatori, înregistra zilnic 
peste un miliard de fișe. Când cineva cumpăra o 
mașină, Trendrite știa. Când cineva vindea o casă, 
Trendrite obținea detaliile. Dacă nu plăteai o rată la 
ipotecă, dacă aveai probleme cu creditul, dacă îţi 
majorai asigurarea de viaţă, Trendrite afla toate 
amănuntele și ceva pe deasupra; mai exact, numele, 
vârsta, numărul asigurării sociale, venitul anual, locul 
de muncă, salariul, amenzile de circulaţie, cazierul 
judiciar, plus încă alte șaptezeci de informaţii de 
natură personală. Cei din evidenţele companiei — 


adică nouăzeci și opt la sută din totalul populaţiei 
americane — erau clasificați în șaptezeci de „tipare de 
viaţă”, printre care „Singur în oraș”, „Doi copii și nicio 
scăpare”, și „Bătrâni nervoși”. Trendiile vindea aceste 
informaţii clienţilor săi particulari — între care se 
numărau nouă din cei mai importanţi zece emitenţi de 
carduri din ţară, aproape toate băncile mari, companii 
de asigurări, producători de automobile — și 
guvernului, care folosea baza de date pentru a verifica 
pasagerii curselor aeriene. Şi pentru toate acestea, 
firma avea venituri de trei miliarde de dolari, din care 
patru sute cincizeci de milioane profit. Afacerea era 
creaţia lui Bolden. El venise cu ideea. 

El contactase compania. El făcuse legătura cu 
Jefferson,  supervizase toate etapele, stabilise 
finantarea. Totul era gata de lansare. Onorariul acordat 
de HW fusese estimat la un maximum de un miliard de 
dolari. Ar fi urmat prima lui zi de plată cu adevărat 
importantă. 

RM. Real money. 

Tocmai atunci zări capul leonin și cărunt al lui Sol 
Weiss ivindu-se la capătul îndepărtat al coridorului. 
Purta un costum albastru la două rânduri, o batistă de 
mătase care se revărsa din buzunarul de la piept și își 
deschidea drumul cu un trabuc stins. Alături de el se 
afla Michael Schiff, directorul executiv al firmei. 

— Althea, ce se mai aude cu orele acelea de 
plecare? Scoase capul pe ușă și o văzu stând la biroul 
ei. Plângea. 

— Ce e? întrebă Bolden, repezindu-se la biroul ei. Ce 
s-a întâmplat? E vorba de Bobby? A păţit ceva? 

Femeia refuză să-l privească. 

— O, Thomas, zise ea, suspinând. 

Bolden i-a pus o mână blândă pe umăr și a fost șocat 
când Althea i-a dat-o la o parte. Şi-a ridicat privirea. 


Weiss și Schiff, însoţiţi de doi agenţi de pază, veneau 
hotărâți pe coridor. Peste tot în jur se vedeau figuri 
consternate. Era imposibil să te înșeli în privința 
intenţiei lor. Se aflau acolo pentru ceva important. Se 
întrebă ce fraier fusese prins de data aceasta. 

— Tommy! Sol Weiss, cu braţul întins, îl arăta cu 
degetul. Trebuie să discutăm. 


16 


La cinci niveluri sub pământul îngheţat al Virginiei, 
Guilfoyle asculta înregistrarea convorbirii telefonice 
dintre Bolden și Jeniffer Dance, care se desfășurase la 
ora șase în dimineaţa aceleiași zile. 

— Nu te duce, spuse femeia. O să-mi iau și eu o zi 
liberă. Vino tu la mine. 

— Nu pot, îi răspunse Bolden. 

— Am nevoie de tine. Vino la mine. Acum. 

— Jen, e o afacere importantă. Oamenii vin tocmai 
din D.C. Nu pot sub nicio formă să ratez întâlnirea. 

— Bine, rămâne la prânz, atunci. Și eu am ceva să-ți 
spun. 

— Nu-mi dai niciun indiciu? 

— Nu, dar te avertizez. S-ar putea să te sechestrez 
după aceea. 

— Dacă lucrurile merg bine cu Jefferson, s-ar putea 
să te las. Prânz. Doisprezece fix. 

— Locul obișnuit? 

— Da. Și tu? Doar zece copci? 

— De unde știi? 

Înregistrarea se termină. 

Guilfoyle stătea la biroul său din oţel inoxidabil 
plasat la nivelul superior al camerei de comandă și 
control. Încăperea avea suprafaţa unei săli de lectură 


și era scăldată într-o lumină albastră difuză. Tehnicienii 
care lucrau la computere erau repartizaţi în trei 
secţiuni separate. Numai bărbaţi. Cu toţii erau doctori 
în științe cu diplome de la cele mai bune facultăţi de 
informatică, electronică sau din alte domenii înrudite. 

Toţi lucraseră pentru Bell Labs, Lucent, Microsoft sau 
pentru companii de același calibru înainte să intre în 
Organizaţie. Salariile erau pe măsură. Jucăriile îi 
ispitiseră și ele, mai precis perspectiva de a face 
cercetare folosind cele mai avansate și, în mod cert, 
cele mai secrete softuri din istoria informaticii. 

Podeaua a tremurat ușor când instalaţia de 
Climatizare a intrat în funcţiune. La suprafață 
temperatura era de minus un grad, dar numărul mare 
de supercomputere legate în reţea, la care se adăuga 
lipsa ventilației naturale, ridica mult temperatura 
aerului din sala subterană. 

— Vrei să asculţi încă o dată? întrebă un inginer de 
la postul său. 

— Mulţumesc, domnule Hoover, dar cred că e 
suficient. 

Guilfoyle bătea ritmic în masă cu degetele, privind 
ţintă desenul neterminat care fusese găsit în 
apartamentul lui Bolden. Oftă și își spuse fără să vrea 
că domnul Pendleton avea dreptate. Era foarte posibil 
ca mașinăria chiar să știe mai multe decât el. Pe 
peretele din faţa lui erau fixate trei monitoare de 
dimensiuni mari. Pe unul dintre ele se vedea harta 
Manhattanului. Luminiţe albastre plasate la distanţe 
egale formau conturul unui clopot care acoperea 
partea inferioară a hărţii. La fiecare câteva secunde, 
punctele albastre înaintau de-a lungul unor străzi, ca 
într-un joc pe calculator. Sub fiecare luminiţă erau trei 
litere strălucitoare. RBX. ENJ. WRR. Fiecare led 
reprezenta un om de-al lui. Poziţia era transmisă de un 


cip RFID (Identificare a Frecvenţelor Radio) implantat 
sub pielea braţului. În afară de numele agentului, în 
memoria cipului erau stocate informaţii medicale 
detaliate și grupa de sânge. 

În mijlocul reţelei de puncte albastre licărea unul 
singur de culoare roșie. 

Acesta, singurul care îl interesa pe Guilfoyle, clipea 
la intersecţia Străzii 32 cu Fifth Avenue. După ce se 
plimbase imprevizibil de la o stradă la alta, dispăruse 
scurtă vreme, apoi reapăruse la o jumătate de stradă 
mai încolo. Densitatea zgârie-norilor combinată cu 
volumul mare al traficului de telefonie mobilă din 
Manhattan făcea dificilă urmărirea semnalului slab 
emis de GPS-ul unui telefon mobil sau, în cazul lui 
Thomas Bolden, al unui Blackberry. 

Locul obișnuit. 

— Domnule Hoover, dă-mi, te rog, lista detaliată a 
plăţilor efectuate cu cărţile de credit ale lui Bolden în 
ultimele douăsprezece luni. 

— Toate? Are o Visa, o Master Card și două American 
Express, una personală, una de serviciu. 

— Nu mă interesează cheltuielile de serviciu. 

În scurta perioadă de timp în care avusese de-a face 
cu Bolden, Guilfoyle îl etichetase drept un om corect. 
Nu era genul care să pună prânzul cu prietena lui pe 
socoteala companiei. 

— Ce anume căutăm? întrebă Hoover. 

— Izolează toate locaţiile unde se poate lua masa de 
prânz la sud de Strada 48. Vreau și orele la care s-a 
plătit. Limita de timp: între 11 a.m și 02 p.m. 

Deși camera de comandă și control fusese răcită 
până la douăzeci de grade, lui Guilfoyle îi era cald. Mai 
era și neliniștit. Scoase o batistă din buzunar și își 
șterse fruntea. Câteva momente mai târziu, pe ecran a 
apărut lista cu toate locaţiile din centrul Manhattanului 


unde Bolden își folosise cardurile de credit. Erau 
douăsprezece plăţi — mai puţine decât se aștepta 
Guilfoyle — făcute în zece locaţii. 

Cu zece ani în urmă, Organizaţia achiziționase cea 
mai mare companie de procesare a debitelor: carduri, 
ipoteci, credite auto. Deși o vânduse între timp, nu 
uitase să instaleze o „portiţă” în softul acesteia, care îi 
dădea acces nestingherit, în timp real, la dosarele 
clienţilor. 

— Să trecem la operaţiunile ATM ale lui Bolden. Ti-aş 
fi recunoscător dacă mi le-ai plasa pe hartă. 

S-a scurs un minut. Punctele albastre și roșii au 
dispărut, fiind înlocuite de altele verzi, risipite în partea 
de sud a Manhattanului. Guilfoyle a observat rapid o 
aglomerare în apropiere de Union Square. 

— Marchează toate restaurantele din zona Union 
Square. 

Șase luminiţe au apărut în perimetrul Union Square 
Park. 

— Şi-a folosit Bolden cardul de credit pentru a plăti 
masa în vreuna dintre ele? întrebă Guilfoyle. 

— Negativ. 

— Să continuăm. Toate telefoanele pe care le-a dat 
și le-a primit de când am început supravegherea, la fel 
e-mailurile, plus adresele web pe care le-a vizitat. 

Hoover strâmbă ușor din nas. 

— S-ar putea să dureze ceva. 

— Asigură-te că nu durează. Va lua masa cu 
domnișoara Dance peste trei ore, iar noi vom fi acolo. 


Din momentul în care vestea morţii lui Sol Weiss, și 
mai ales cea a evadării lui Bolden au ajuns la el, 
Guilfoyle a studiat fără pauză dosarul lui Bolden pentru 
a înţelege cum îl evidenţiase Cerberus drept un 
potenţial pericol de nivelul 4. Cerberus era câinele de 


pază al Organizaţiei, un supercomputer programat să 
caute indiciile unor activităţi ostile cauzei. Analiza 
convorbirilor telefonice, jurnalele de zbor, contractele 
de asigurări, dosarele de credit, fișele consumatorilor, 
registrele de operaţiuni bancare și multe alte surse de 
informaţii confidenţiale, toate din sectorul privat. 

De-a lungul timpului, Organizaţia achiziționase 
companii active în toate aceste domenii. Cu toate că 
principalul modus operandi al Organizației era 
restructurarea acestora pentru a le revinde rapid și 
profitabil, o altă regulă era accesul permanent la 
bazele lor de date. Doar după 11 septembrie 
Organizaţia începuse, în sfârșit, să adune aceste 
companii potrivit unei strategii coerente, iar ceva mai 
târziu să lucreze la cererea guvernului. 

După atentatele de la World Trade Center și 
Pentagon, Departamentul Apărării a pus bazele așa- 
numitului Birou de Supraveghere a Informaţiilor, o 
rețea computerizată cu ajutorul căreia serviciul de 
informaţii al armatei să poată anticipa și preveni 
atacurile teroriste. Sub presiunea nemulțumirii publice 
privind încălcarea de către guvern a dreptului la 
confidenţialitate și din cauza analogiilor cu Big Brother 
și cu statul orwellian atotvăzător și atotștiutor, numele 
a fost schimbat în Centrul de Informaţii despre 
Terorism. Mottoul său a rămas însă același: Scientia 
est potentia. Ştiinţa este putere. 

Centrul de Informaţii despre Terorism achiziționase 
tehnologie de ultimă oră pentru a identifica teroriștii de 
pe tot globul și a le anticipa corect mișcările. 
Prelevarea de date, interceptarea telecomunicaţiilor, 
analizele sofisticate, recunoașterea facială și a 
mersului erau câteva dintre operaţiunile desfășurate. 
Protestele avocaţilor care apărau dreptul cetăţenilor la 
o viaţă particulară au determinat guvernul să oprească 


programul. Organizaţia s-a oferit să-l repună în 
funcţiune. Discret. Fără îndoială, nimeni nu era mai 
potrivit pentru așa ceva. 

Rezultatul fusese numit Cerberus, după înfiorătorul 
câine cu trei capete care păzea intrarea în lad. Deși 
teoretic proiectul se afla sub controlul guvernului, 
Organizaţia își rezervase un punct de acces în sistem 
strict pentru uzul propriu. În timp ce ameninţarea la 
adresa Statelor Unite venea de peste graniţe, 
Organizaţia trebuia să monitorizeze amenințările la 
adresa ei, mai ales de natură internă. La acuzaţiile că 
folosea Cerberus într-un mod în care viola viaţa privată 
a cetăţenilor americani, răspunsul era „absurd”. Binele 
absolut era mai presus de informarea publică. 

Evaluarea pericolului reprezentat de Thomas Bolden 
relevase patru indicatori de ostilitate. Trei indicatori 
erau suficienţi pentru a eticheta subiectul drept 
„pozitiv” — ceea ce însemna că era un potenţial 
pericol. Patru indicatori cereau stabilirea unui 
perimetru de supraveghere electronică. lar cinci 
cereau o intervenţie imediată, după trimiterea urgentă 
a unei copii a evaluării la secţia „Soluţii”. 

Guilfoyle revăzu indicatorii unul câte unul. Primul 
fusese extras dintr-o conversaţie telefonică pe mobil 
între Bolden și un partener de afaceri. Al doilea, dintr- 
un e-mail pe care acesta îl trimisese unui prieten de la 
o altă bancă de investiţii. Al treilea, dintr-o scanare a 
computerului personal. Al patrulea, dintr-un raport 
intern pe care Bolden îl înaintase lui Sol Weiss în 
legătură cu politica de investiţii a companiei. 

Cuvintele-cheie folosite de Bolden care îi atrăseseră 
atenţia lui Cerberus erau scrise cu galben. 
Neîncredere. Conspiratie. Operaţiuni ilegale. Trenările. 
Antiguvernamental. Monopol. Şi Crown. Procesul era 


numit „extragere de dovezi”. Relevarea indiciilor 
ascunse în diferite medii și conexarea lor. 

Izolând fiecare indicator și citindu-l în context, 
Guilfoyle avea posibilitatea să identifice punctul în care 
Cerberus greșise. Când Bolden folosise cuvintele-cheie 
alături de sau în legătură cu denumirea oficială a 
organizaţiei, Cerberus făcuse mecanic o falsă deducție 
logică în privinţa unei ameninţări iminente. În fond, era 
doar un software. E drept, unul foarte puternic, dar nu 
te puteai aștepta să elimine greșelile programatorului. 
Cel puţin deocamdată. 

Oricum, doar ultimul indicator îl lăsase perplex pe 
Guilfoyle. Cel găsit în lista convorbirilor telefonice de 
acasă. Cu o săptămână mai devreme, Thomas Bolden 
apelase trei seri la rând un număr din New Jersey 
despre care aflaseră apoi că era folosit de Bobby 
Stillman. Guilfoyle verificase de două ori datele. Nu 
încăpea nicio îndoială că Stillman locuise acolo în 
perioada respectivă. Și totuși, Guilfoyle era sigur că 
Bolden nu minţea. 

Thomas Bolden n-o cunoștea pe Bobby Stillman și n- 
avea nici cea mai vagă idee despre Crown. 

Guilfoyle avea un dar: putea să discearnă cu o 
certitudine de sută la sută intenţiile benigne sau ostile 
ale unei persoane și, mai mult, să-și dea seama dacă 
aceasta minţea sau spunea adevărul. De când se știa, 
era capabil să simtă dacă un om voia sau nu să 
coopereze, dar abia după ce lucrase doi ani în poliţia 
din Albany, New York, învățase să se bizuie pe acest 
simț special și să-l transforme într-un instrument 
infailibil. 

În ziua aceea, el și partenerul lui mergeau cu mașina 
prin Pinewood, într-o misiune obișnuită de patrulare, și 
văzuseră un vagabond îmbrăcat într-un trenci kaki 
alergând bezmetic pe trotuar. Mai devreme se primise 


o plângere despre un bărbat cu aceleași semnalmente 
care agresase o femeie ieșită la plimbare cu câinele. 
Guilfoyle încetinise în dreptul lui, coborâse geamul și-l 
întrebase cum îl cheamă. La început, bărbatul nu i-a 
răspuns. Ca mulţi alţi vagabonzi, părea deranjat mintal 
și mormăia întruna. Avea părul lung, neîngrijit, și o 
barbă murdară și încâlcită. Continuase să meargă, 
aruncându-le priviri ciudate. Nu părea să fie înarmat 
sau să aibă intenţii ostile. Până atunci nu se petrecuse 
în Albany niciun incident în care vreun trecător sau 
vagabond să atace un poliţist. Albany nu era New York 
City. 

Guilfoyle, care era la volan, i-a spus omului să se 
oprească. În cele din urmă, acesta s-a supus. 
Partenerul lui Guilfoyle a deschis portiera și l-a 
întrebat: 

— Ce faci aici? 

— Vreau să vă arăt ceva, băieţi. 

S-a apropiat de mașină, vorbind fără încetare cu 
personajele invizibile care populau [lumea lui 
fantastică. Zâmbea. Cei mai mulți l-ar fi considerat 
doar un ţicnit inofensiv. Dar când Guilfoyle s-a uitat în 
ochii lui, și-a dat seama pe loc că omul avea de gând 
să-i ucidă. Fără cea mai mică ezitare, Guilfoyle — care 
avea pe-atunci douăzeci și trei de ani — și-a scos 
revolverul, l-a împins în spate pe partenerul lui și a tras 
două gloanţe în pieptul vagabondului. Când rănitul a 
căzut pe asfalt, trendul i s-a desfăcut și au văzut sub el 
un aruncător de flăcări artizanal. Vagabondul strângea 
într-o mână ţeava trecută prin mâneca hainei și în 
cealaltă ţinea o brichetă Zippo. După ce au scotocit 
prin lucrurile pe care le pastra la misiunea catolică, au 
găsit un jurnal în care vagabondul scrisese că voia să 
trimită „câţiva poliţai în flăcările iadului”. 


Două luni mai târziu, Guilfoyle preluase o plângere 
privitoare la o ceartă domestică. Totuși, când au ajuns 
la adresa respectivă, femeia care sunase la 911 nu mai 
era acolo. Guilfoyle l-a luat la întrebări pe soţul ei și 
acesta i-a spus că ea plecase să bea ceva. Bărbatul, 
care era calm și părea sincer, i-a explicat apoi că 
nevastă-sa era furioasă din cauză că el pierdea mereu 
bani la jocurile de noroc. Bănuitor, Guilfoyle a căutat 
prin tot apartamentul, dar n-a găsit-o pe femeie. Casa 
era curată și bine întreţinută. Nu exista niciun semn de 
violenţă, nicio urmă de luptă, dar Guilfoyle era sigur că 
omul își omorâăse soţia. Nu știa de ce, însă nu avea 
nicio îndoială. Pur și simplu știa. 

Guilfoyle s-a întors în camera în care se afla bărbatul 
și, stând foarte aproape de el — destul de aproape 
încât să-i vadă doar fața, să-i simtă răsuflarea, să-i 
înregistreze fiecare tresărire a buzelor, să observe că 
ochii lui căprui erau spicaţi cu verde — l-a întrebat 
unde ascunsese cadavrul soției. Calmul bărbatului s-a 
topit instantaneu. A izbucnit în plâns și i-a dus la un 
dulap din dormitor, în care o îndesase pe femeie după 
ce o strangulase. 

Vestea despre talentul extraordinar al lui Guilfoyle s- 
a răspândit fulgerător. Curând a fost numit detectiv și 
a început să fie chemat la interogatoriile cele mai 
dificile. Psihologi și specialiști în comportament de la 
Universitatea din Binghampton veneau mereu să-i 
studieze aptitudinile. Îl puneau să se uite de 
nenumărate ori la To Tell The Truth”. Guilfoyle ghicea 
de fiecare dată cine erau impostorii. Îi arătau lista FBI 
cu cei mai căutaţi zece criminali și el reușea de fiecare 
dată să le spună pentru ce delicte era urmărit fiecare. 
O echipă de la DARPA (Defence Advanced Reasearch 


12 Emisiune-concurs foarte populară și extrem de longevivă (lansată în 
1956), în care concurenţii trebuie să identifice corect o persoană. 


Projects Agency) îi ceruse ajutorul într-un proiect 
botezat „Diogene”, după grecul din Antichitate care 
mergea din casă în casă cu un opaiţ și se uita la fiecare 
om, căutând unul cu adevărat cinstit. Lucrase cu ei luni 
de zile la o clasificare a expresiilor umane. Citiseră 
împreună  vrafuri de tratate de anatomie şi 
identificaseră toate mișcările musculare de pe faţa 
unui om — patruzeci și trei în total. Dar, oricât de tare 
se străduiseră, nu reușiseră să-i înveţe și pe alţii să 
facă ce făcea Guilfoyle. 

Figura unui om este o pânză pe care persoana 
respectivă își pictează fiecare gând și fiecare emoție. 
Unele tușe sunt scurte și fulgerătoare, altele lungi și 
lente. Dacă te uiţi cu destulă atenţie, le poţi discerne 
pe toate. O ușoară încruntare, o strângere de buze, 
ochii  mijiţi. Guilfoyle era în stare să analizeze 
instantaneu toate aceste semne și să afle starea de 
spirit a subiectului. Era darul lui natural. 

lată de ce știa că Thomas Bolden le spusese 
adevărul. Dar, pentru a crede asta, Guilfoyle mai 
trebuia să creadă și că Cerberus le servise o 
ameninţare „fals pozitivă”, ceea ce însemna că 
sistemul făcuse o identificare greșită. Nu putea 
accepta această ipoteză.  Rămânea problema 
telefoanelor pe care Bolden i le dăduse lui Stillman. 
Dacă o sunase, era limpede că o cunoștea. A 

Guilfoyle atinse cu un deget desenul muschetei. IlI 
vedea în gând pe Thomas Bolden. Erau amândoi în 
camera de la etajul șaptezeci al Turnului Hamilton. 
Recompuse în minte fiecare trăsătură a feţei lui 
Bolden. 

Își aminti tresărirea fiecărui mușchi, direcţia fiecărei 
priviri. În cele din urmă se hotărî că voia foarte mult să 
stea iar de vorbă cu el. Avea senzaţia deconcertantă 
că se înșelase prima dată în viaţa lui, că Thomas 


Bolden îl păcălise. Și nu-i plăcea deloc să fie luat drept 
prost. 


— Hoover, zise el. 

— Da, domnule Guilfoyle. 

— Cum merge? 

— Greu, domnule. Trebuie să analizăm o mulţime de 
convorbiri. 

— Grăbiţi-vă. Vreau să ne plasăm oamenii înainte să 
apară el. 

Luă hârtia cu mâna stângă, o împături de două ori cu 
o perfectă dexteritate și o strecură în buzunarul 
sacoului. In copilărie își dorea să fie magician și exersa 
zilnic ceasuri întregi. Devenise un expert în 
prestidigitație și, când era singur, îi reușeau cele mai 
dificile trucuri. Pe de altă parte, toată lumea îi spunea 
că e un magician îngrozitor. Avea un mare defect care 
îl condamnase de la bun început: nu putea să 
zâmbească. Oamenii se uitau nu la faţa, ci la mâinile 
lui. 


17 


Toţi cei patru au trecut pe lângă Bolden și au intrat 
în biroul lui. Un bărbat în uniformă, agent al serviciului 
de securitate, a închis ușa și s-a sprijinit cu spatele de 
ea. 

— Tommy, te rog să te așezi pe fotoliul ăsta, zise 
Michael T. „Mickey” Schiff, directorul executiv al firmei. 

— Prefer să stau în picioare, Mickey. Ce s-a 
întâmplat? 

— 'Ţi-am spus să te așezi. Ce vrei tu nu mai are nicio 
importanţă pentru instituţia asta. 


— Te rog, Tom, a intervenit Sol Weiss. la loc. Cu cât 
terminăm mai repede, cu atât mai bine. 

— Sigur, Sol. Bolden îl lăsă pe președinte să-l 
conducă până la unul dintre fotoliile care în mod 
obișnuit erau rezervate oaspeţilor. Ce înseamnă toate 
astea? 

— E vorba de tine, prietene, îi răspunse Schiff, la fel 
de agresiv ca la început. Despre obiceiurile tale 
dezgustătoare. Despre pata pe care ai lăsat-o pe 
reputaţia unei instituţii venerabile și pe reputaţia 
omului care ţi-a oferit șansa să faci ceva în viaţă. 

Directorul executiv al companiei Harrington Weiss 
era un bărbat de statură potrivită, uscățiv și mândru 
de forma sa fizică excelentă, iar pielea lui bronzată 
avea culoarea stejarului lustruit. Schiff era un 
tehnocrat cu sânge rece care  supraveghease 
incursiunile încununate de succes ale firmei în 
domeniul derivativelor și al pieţei de capital privat. 
Purta, ca de obicei, un costum bleumarin cu dungi 
albe, perfect croit, și cămașă albă cu butoni. Işi vopsea 
părul într-un șaten-roșcat și Bolden observă că 
începuseră să i se vadă rădăcinile sure. Probabil că 
avusese o săptămână încărcată. 

— Termină, zise el. N-am făcut nimic care să 
afecteze firma. Se întoarse către Sol Weiss: Despre ce 
naiba vorbește? 

În faţa biroului începuse să se adune lumea. 
Secretare, asistenţi și câţiva directori formaseră un 
semicerc de spectatori îngrijoraţi. În mijlocul lor, cu 
spatele drept, stătea Althea. 

— Thomas, avem o problemă, spuse Weiss cu glasul 
lui de bariton ca un scrâșnet de pași pe pietriș. De 
dimineață am primit un telefon de la Diana Chambers, 
care ne-a informat despre neînţelegerea voastră de 
azi-noapte. 


— Ce neînțelegere? 

— Punctul principal al plângerii este că ai agresat-o 
în toaleta bărbaţilor de la hotel după ce ea a refuzat să 
facă sex oral cu tine. Îmi pare rău că trebuie să fiu atât 
de direct. 

Schiff interveni nerăbdător: 

— Spune, Tom, așa procedezi cu femeile care nu vor 
să facă sex cu tine? Le iei la bătaie? Nu cumva ești 
unul dintre ciudaţii ăia care trebuie să se simtă mari și 
tari ca să-și dovedească bărbăţia? 

— Ce-a spus Diana Chambers? întrebă Bolden, 
stupefiat. 

Ca și el, Diana Chambers era tot director. O femeie 
atrăgătoare, blondă, destul de scundă, dar cu o siluetă 
frumoasă, cu ochi căprui și un zâmbet de un alb 
orbitor. Se mândrea că absolvise la Yale. Se purtau 
prietenește unul cu celălalt, însă nu erau prieteni. 

— Nu-i adevărat. Niciun cuvânt nu-i adevărat. Aseară 
n-am vorbit cu Diana Chambers mai mult de două 
minute și în mod sigur nu m-am dus cu ea la toaleta 
bărbaţilor. Nu i-am cerut să se culce cu mine și n-am 
lovit-o. Unde e? Nu-mi vine să cred că a zis așa ceva. 
Vreau să vorbesc cu ea. 

— Mi-e teamă că nu se poate, spuse Sol Weiss. A 
fost dusă la spital. 

— La spital? 

— Pumnul pe care ai binevoit să i-l dai i-a fracturat 
arcada, îi explică Schiff, batjocoritor. 

— Aiureli, a mormăit Bolden, clătinând din cap. 

— Mi-ar plăcea să-ţi spun că te credem Tom, 
interveni Weiss, dar avem împotriva ta o plângere 
scrisă și semnată. Jos te așteaptă doi polițiști. 

Schiff scoase o fotografie dintr-un plic și i-o întinse 
lui Bolden. 

— A fost făcută aseară, la spital. Vrei să ne explici? 


Bolden se uită la fotografie. Era faţa unei femei, în 
prim-plan. Ochiul stâng, de un vineţiu aproape negru, 
era îngrozitor de umflat. Fără discuţie, Diana 
Chambers. Insinuarea... nu, acuzația că el ar fi fost 
vinovatul îl scotea din minţi. Brusc, simţi că se înăbușă 
de furie. 

— N-am făcut eu asta. Dumnezeule mare, 
niciodată... 

— Ea jură că tu ai bătut-o, zise Sol Weiss. Ce să fac, 
Tom? Am mâinile legate. O știi pe Diana, e fată bună, 
îmi e la fel de greu să cred că minte pe cât îmi e de 
greu să cred că tu ai adus-o în halul ăsta. 

— Dar minte. 

— Juriul va decide asta, spuse Schiff. Bun, acum 
trebuie să pleci de-aici. Nu l-ai auzit pe Sol? Jos te 
așteaptă doi polițiști. 

— Mai slăbește-mă, mârâi Bolden. Sol, aseară am 
stat la masa ta. La fel și Jenny. Ştii că puteam să mă 
mișc doar câţiva pași, n-aveai loc să arunci un ac. M-ai 
văzut vorbind cu Diana Chambers? 

— Nu știu, Tommy, era o sală mare. 

— M-ai văzut vorbind cu ea? insistă Bolden. 

Weiss clătină din cap și mormăi iritat: 

— Îmi placi, puștiule. Ştii bine. Dar n-am încotro, 
trebuie să acţionez în conformitate cu declaraţia 
Dianei. Dacă nu spune adevărul, o să uităm toată 
povestea. Totuși, mai întâi trebuie se ne lămurim. 

Bolden se uită de la unul la celălalt, apoi oftă 
prelung. Odată ieșit din birou, nu mai avea cale de 
întoarcere. HW nu era o firmă cu politică liberală, ci 
exclusivistă. O simplă bănuială era de-ajuns. Dacă 
vestea se răspândea, Bolden avea să rămână pe veci 
monstrul care o snopise în bătaie pe Diana Chambers. 
Șansele lui de a atrage noi clienţi ar fi devenit nule. 


Chiar și o acuzaţie nedovedită era echivalentă cu o 
castrare profesională. 

Cu Sol trebuia să negocieze. El era șeful. Și el 
crescuse pe străzi. Ştia prea bine cum se simţea 
Bolden. 

— Ai discutat cu ea? Ţi-a spus chiar ea că așa a fost? 

— Nu, n-am vorbit cu ea. Avocaţii ei au luat legătura 
cu noi. Dacă asta poate fi o consolare, află că am 
hotărât să vă trimitem pe amândoi în concediu plătit 
până se limpezesc lucrurile. 

— Nu pot să-mi iau concediu acum, protestă Bolden. 
Suntem la un pas să încheiem contractul cu Trendrite. 

— Se va ocupa Jack Flannagan de el. 

Bolden înghiţi în sec și se înfieră. Şi prima lui? Se va 
ocupa toi Jack Flannagan de ea? Ce naiba, era vorba 
de cea mai importantă afacere din cariera lui. 

— E o porcărie! strigă el, sărind din fotoliu. O 
făcătură nenorocită! 

Schiff făcu un pas în faţă pentru a-i administra 
lovitura de grație. 

— Avocaţii domnișoarei Chambers ne-au informat că 
vor deschide o acţiune penală împotriva ta și a firmei. 
Și nu e vorba doar de evenimentele din seara trecută, 
ci și de altele, care au avut loc chiar în acest birou. 

— Trebuie să fie o greșeală, zise Bolden, uitându-se 
în jur ca și când adevărul ar fi fost ascuns printre cărți 
și dosare. Diana acoperă pe cineva. 

— Nu e nicio greșeală, îi răspunse Sol. Se schimbase 
brusc: arăta plictisit și iritat, iar Bolden vedea acum 
limpede că era împotriva lui. Uite ce-i, Tommy, hai să 
facem treaba asta cât mai ușoară. Mickey a vorbit cu 
polițiștii și i-a convins să nu te aresteze aici. 

— Să mă aresteze? Pentru ce? Doar v-am spus că n- 
am făcut nimic. 

— Dacă ești bun să-ţi aduni lucrurile și să cobori... 


— Nu mă duc jos și nici în altă parte, zise Bolden. Nu 
știu ce naiba se petrece, de ce a lansat Diana 
acuzaţiile astea bolnave, dar n-am de gând să mă las 
târât în noroi fără să mișc un deget. Mă cunoașteţi cu 
toţii de șase ani. Știți câte am făcut pentru firmă. 
Pentru club. Doar nu sunt un animal ciudat. Se uită la 
ei și privirea parcă i se izbi de un zid de beton. Ai 
cuvântul meu că nu m-am atins de Diana Chambers. 

— Tommy, avem mesajele, zise Weiss. Toate 
declaraţiile de dragoste pe care tu și Diana le-aţi 
schimbat prin e-mail. 

— Nu există niciun e-mail. Nici măcar n-am flirtat cu 
Diana Chambers. 

Weiss s-a încruntat și a clătinat din cap. 

— Ti-am mai spus, Tom, avem toată corespondenţa 
voastră. 

— Nu există așa ceva. 

Schiff ţinuse tot timpul într-o mână niște foi de hârtie 
rulate, pe care acum i le întinse lui Bolden. 

— Negi că tu ai scris toate astea? 

Bolden citi repede e-mailurile printate. Păreau 

scoase din scenariul unei telenovele. Te iubesc. Te 
doresc. Hai să ne-o tragem sub duș. Exact prostiile la 
care te aștepți de la doi tineri bancheri egoiști care s- 
au îndrăgostit peste noapte. 
__—Stiu ce software folosește firma, spuse el. 
Inregistrează fiecare bătaie de tastă de la fiecare 
computer. Dacă am scris mesajele astea la calculatorul 
meu, au rămas urme. Ora. Data. Tot. Arătaţi-mi 
înregistrările. 

— Există metode de a ocoli... începu Schiff. 

— Aduceţi un specialist chiar acum, l-a întrerupt 
Bolden, apropiindu-se de Sol Weiss. Să se uite la 
calculatorul meu și să ne spună dacă a umblat cineva 
la el. Așa o să aflăm cine a pus la cale toată... toată 


cacealmaua asta. Hai, Sol. Cineva vrea să mă scoată 
tap ispăşitor. 

— Cine? spuse Schiff. Te rog să-mi răspunzi. Cine a 
făcut toate astea? Cine i-a învineţit Dianei fata? Cine a 
scris e-mailurile? Fii serios. 

Bolden nu știa prea bine cum să-și exprime 
bănuielile. De unde să înceapă. Ce să spună... 

Și, chiar în clipa aceea, a pierdut partida. Faţa lui 
Weiss s-a înnegurat. Schiff s-a încruntat. Bolden ratase 
prilejul. Temperatura din cameră parcă scăzuse cu 
zece grade. 

— Nimeni n-o să-ți demonteze computerul, continuă 
Schiff. Stim că aveai o relație secretă cu Diana 
Chambers. Ai dat pe gât câteva pahare și te-ai încins, 
așa că ai dus-o la toaletă. Cum n-a vrut să-ţi dea ce i-ai 
cerut, ai luat-o la bătaie. Se întoarse spre Sol Weiss. 
Gata, am pierdut destul timp cu asta. Oricum nu 
contează ce spune Bolden aici. O să ajungem la 
tribunal și reputaţia firmei o să aibă inevitabil de 
suferit. 

Bolden se uită la agenţii de securitate și constată că 
nu-i cunoștea. El, Thomas Bolden, omul care făcea 
eforturi să schimbe câteva cuvinte cu toţi angajaţii, să 
țină minte numele și câte ceva despre fiecare, nu-i 
văzuse niciodată pe cei doi. Şi era al dracului de sigur 
că nu erau niște paznici de duzină. Nu păreau deloc 
respectuoși și joviali. N-aveau niciun kilogram în plus, 
nu purtau ochelari și nici nu zâmbeau prostește. Băieţii 
erau antrenați. Erau în formă. La fel ca Wolf și Irish, 
erau profesioniști. 

— Cine sunt ăștia? Nu-i cunosc. 

— Haideţi, domnule, zise unul dintre agenţi, 
întinzându-se să-l apuce de braţ. Nu ne faceţi greutăţi. 

Bolden îi dădu mâna la o parte. Abia acum îi trecu 
prin minte că era posibil ca tot acest spectacol să fie 


prelungirea incidentului de seara trecută. Guilfoyle nu 
terminase cu el. Bolden se dădu un pas înapoi. Işi 
aminti deodată tot ce i se întâmplase cu o zi în urmă. 
Furtul, goana prin Harlem, interogatoriul violent despre 
niște lucruri în privinţa cărora nu știa — din fericire — 
absolut nimic. Își atinse obrazul cu arătătorul și le 
spuse să se uite cu atenţie. 

— E o arsură de la un foc de armă. Cineva a încercat 
să mă omoare. Asta e cheia poveștii. E vorba de ceva 
numit Crown și de un om despre care n-am auzit în 
viaţa mea. Uitaţi-vă la piepturile lor, continuă el 
repede, mergând spre cei doi agenţi în uniformă. Au un 
tatuaj. O muschetă. Uitaţi-vă. 

Sol Weiss îl apucă ferm de umăr. 

— Tommy, liniștește-te. Vino-ţi în fire. Am ascultat 
tot ce-ai avut de spus. 

— Ba nu, zise Bolden, răsucindu-se și lovindu-l peste 
mână. N-aţi ascultat niciun cuvânt. Aţi luat deja o 
hotărâre și e greșită. 

Nu fusese violent în mod deliberat, dar, dintr-un 
motiv sau altul, Weiss și-a pierdut echilibrul și a căzut. 
Președintele în vârstă de șaizeci și opt de ani al 
ultimului parteneriat adevărat de pe Wall Street a scos 
un fel de scâncet și s-a refugiat în colţul biroului. Un 
director isteric atacase un miliardar. Un infractor 
violent și instabil psihic ridicase mâna asupra șefului 
firmei. 

Bolden îngenunche pentru a-l ajuta pe Sol Weiss să 
se ridice. Mickey Schiff încercă să-l dea la o parte ca 
să-și salveze președintele. 

Un miliardar a fost atacat! 

—Fir-ar a dracului, strigă Schiff peste umăr. 
Scoateţi-l pe Bolden de-aici. În clipa asta! 

Unul dintre agenţi, cel care vorbise mai devreme, își 
trase pistolul din toc. 


— Domnule Bolden, veniţi cu noi. Haideţi, domnule. 

Până atunci, Bolden își stăpânise emoția. Simpla 
vedere a unei arme a fost de-ajuns pentru a-i distruge 
echilibrul. M-au ratat o dată, a doua oară nu vor mai da 
greș, și-a spus. Scăpase printr-un noroc chior, pentru 
că niciunul dintre ei nu se aștepta ca un șoarece de 
birou să știe să-și poarte singur de grijă. Dar își 
pierduse deja singurul avantaj. Era convins că cei doi 
care îl așteptau jos nu erau polițiști și că toată 
povestea asta n-avea nicio legătură cu agresarea unei 
femei. Nimic nu se întâmplă fără motiv. Era o 
înscenare. 

Și, într-o fracțiune de secundă, și-a recăpătat toate 
vechile defecte: neîncrederea în autorităţi, violenţa 
sălbatică, paranoia perfect acordată și, mai ales, 
instinctul de supravieţuire dobândit în condiţii atât de 
grele. 

Mickey Schiff era cel mai aproape de el. Bolden l-a 
apucat de umeri și l-a aruncat spre agentul care își 
scosese pistolul. A înaintat odată cu el, împingându-l 
cu o mână de la spate, până când l-a strivit pe paznic 
între Schiff și perete. 

— Stai, Tommy! Nu! A strigat Sol Weiss. 

Cu pistolul ridicat agentul se chinuia să-l dea la o 
parte pe Schiff. Bolden l-a lovit cu toată puterea peste 
braţul întins. Arma a căzut pe podea. 

Celălalt agent aproape își scosese pistolul. 

Bolden îl împinse pe Schiff și ridică imediat arma, în 
timp ce Sol Weiss se străduia să ajungă între ei. 

— Lăsaţi armele, strigă el, dând din mâini. E Tommy 
Bolden. Nu pot să accept așa ceva. Nu pot! 

— Armă! urlă primul agent. 

— Aruncă arma! strigă al doilea, îndreptând pistolul 
spre Bolden. 

— Ajunge! Opriţi-vă! Zise Sol Weiss. 


Apoi, în acest haos a răsunat un foc de armă. Pe 
fereastră a apărut o pată de sânge și ţesut. 

Sol Weiss s-a răsucit cu încetinitorul. A mai rămas în 
picioare o clipă, tremurând violent, cu gura deschisă 
larg, ca un pește pe uscat. Avea o privire tulbure, 
visătoare, și scotea un sunet ciudat, ca un gâlgâit. 

— Sol! a tipat Bolden. 

Weiss s-a prăbușit. În mijlocul frunţii avea un crater 
din care curgea un râuleţ de sânge. 


18 


Bolden și-a croit drum printre spectatorii stupefiaţi 
de pe coridor. A trecut de Schiff, a trecut de Althea, a 
trecut de figurile familiare ale oamenilor respectabili 
alături de care muncise în ultimii șase ani. Nimeni n-a 
încercat să-l oprească. Tăcerea a durat poate cinci 
secunde, apoi o femeie a ţipat. 

Bolden a început să alerge. În stânga se înșirau 
birouri cu uși de sticlă, la fel ca al lui, până la colţul 
clădirii. În dreapta, sala era împărţită în spaţii strâmte, 
pentru două persoane, în care lucrau analiștii și 
colaboratorii. Erau despărțite de rafturi pentru dosare, 
copiatoare şi, uneori, de biroul unei secretare. 
Strategia firmei era să-i oblige pe angajaţii de la toate 
nivelurile să iasă din birourile lor și să stea în spaţiile 
comune, unde puteau munci împreună la toate 
proiectele. Această politică era numită „polenizare 
încrucișată”. 

Toţi cei care se aflau în apropierea biroului auziseră 
împușcătura. Cei care nu se adunaseră în faţa ușii fie 
se ridicaseră în picioare, fie tremurau de frică la 
calculatoarele lor. Ceilalţi aveau deja telefoanele la 


ureche. Știau ce să facă. Foc de armă. Sună la 911. 
Incă un american care s-a ţicnit. 

Câţiva au pornit pe urmele lui, la început destul de 
timid. Văzându-i pe agenţii care alergau după el, alţii 
au căpătat curaj și s-au alăturat grupului de urmăritori. 
Bolden mai degrabă îi simţea decât îi vedea. Nu voia 
să piardă timpul uitându-se peste umăr. 

Să te ia naiba, Sol, blestemă în sinea lui. Nu trebuia 
s-o faci pe eroul. Ce ţi-ai închipuit când te-ai așezat 
între mine și pistol? 

A dat colţul și a continuat să fugă pe coridorul 
luminat cu zgârcenie, care împărțea în două etajul 
patruzeci și doi. A trecut de garderobă, de sala pentru 
pauza de masă, de cămăruţa pentru lustruit pantofii și, 
în sfârșit, de toalete. Indiferent ce se mai întâmpla de- 
acum încolo, era sigur că nu va mai lucra vreodată la 
Harrington Weiss. Nu-l împușcase pe Sol, dar nu conta. 
La fel cum nu conta că n-o atinsese nici măcar cu un 
deget pe Diana Chambers. Era de-ajuns că Sol Weiss 
fusese ucis în biroul lui. Bolden era stigmatizat pe 
vecie. 

A ajuns la ușa albă dublă care despărţea spaţiul de 
lucru de recepţie. A trecut de ea dintr-un salt și a intrat 
în recepție. 

Intre timp fuseseră avertizaţi toţi agenţii de 
securitate și lifturile erau închise. Fiecare paznic 
disponibil îl aștepta probabil la parter. O scară 
interioară care se arcuia într-o spirală elegantă cobora 
la etajul patruzeci și unu, unde se aflau departamentul 
de tranzacţii și sala de fitness a directorilor. De la 
patruzeci și unu, scara mai cobora un etaj, până la sala 
de mese a conducerii. Sol Weiss și ceilalţi șefi lucrau la 
etajul patruzeci și trei. Acolo se putea ajunge numai cu 
liftul privat, de la etajul patruzeci și unu sau patruzeci 
și doi. De jos, doar cu o cheie specială. 


Bolden cobori scara sărind câte trei trepte deodată. 
Când ajunse la etajul patruzeci și unu, se întâlnit cu doi 
colegi de la derivative. 

— Sol a fost împușcat, strigă el, gâfâind. Duceţi-vă 
acolo. Au nevoie de ajutor. 

Cei doi s-au năpustit în sus pe scară și Bolden a auzit 
strigăte când s-au ciocnit de urmăritorii lui. 

Etajul patruzeci și unu era un univers în miniatură. 
Sala de tranzacţii era un spaţiu vast care se întindea 
pe întreaga lungime a clădirii. Birourile erau plasate în 
șiruri paralele, ca bornele care marchează un teren de 
fotbal. Traderii stăteau pe scaune sau la birouri, 
discutau, glumeau sau blestemau, dar nu hoinăreau 
prin sală. Nimeni nu se îndepărta de calculatorul sau 
de telefonul lui. Abia trecuse de ora opt, așa că haosul 
era sporit de o ceată de vânzători care cărau burritos, 
batoane energizante, gogoși, chiftele, fructe și o 
mulţime de doze de Red Bull și Coca Cola dietetică. 

Bolden se aruncă în grămadă, sprintând cu capul 
înainte și cu umerii lăsaţi. Câţiva dintre cei care îl 
cunoșteau începură să râdă, alţii îl arătară colegilor cu 
degetul. Cei mai mulţi nu-l băgară în seamă. Văzuseră 
altele și mai ciudate de când lucrau acolo. 

Departamentul era organizat în funcţie de valorile 
tranzacţionate. La capătul sălii erau birourile pentru 
bursele de valori americane și străine, apoi pentru 
valute. Obligaţiunile erau împărțite în convertibile — 
sau converts — și municipale — sau munis. Văzându-l 
pe Bolden, câţiva l-au strigat pe nume, dar el nu le-a 
răspuns. O veche zicală spunea că un tip care n-a 
reușit să facă bani grei cumpărând și vânzând 
obligaţiuni ajunge să conducă un camion în Jersey. 
judecând după expresiile colorate aruncate în urma lui 
Bolden, era încă valabilă. În realitate, nouă zecimi din 


bărbaţii și femeile care lucrau acolo aveau MBA-uri și 
veneau din universităţi Ivy League. 

Bolden a trecut de birourile pentru derivative, unde 
nimeni nu i-a acordat atenţie. În echipa de-acolo se 
adunaseră toţi savanții firmei. MBA-ul nu era o regulă, 
dar doctoratele în matematică pură sau fizică cuantică 
— da. Cei mai mulţi erau indieni, chinezi sau ruși. Atât 
de mulţi, de fapt, încât felia lor din etaj fusese poreclită 
„ONU”. 

Partea bună a tradingului era că lucrai la ore 
civilizate. Incepeai la șapte dimineaţa și plecai acasă la 
cinci după-amiaza. Reversul medaliei era că începeai la 
șapte și terminai la cinci fără să părăsești etajul. O 
masă de prânz afară era o raritate. Mulţi dintre traderi 
își petrecuseră practic fiecare ceas și fiecare zi dintr-o 
carieră de trei decenii pe aceeași suprafață mochetată 
de trei metri pe trei. Bolden prefera zilele lui de muncă 
de paisprezece ore, călătoriile săptămânale cu avionul 
când se ducea să vadă companiile pe care le avea în 
vizor și escapadele semestriale cu clienţii la St. 
Andrews, pe Insula Nevis sau pe pâărtiile de ski din 
munţii Bugaboos. Dar viaţa asta se sfârşise. 

Birourile cu pereți de sticlă ale șefilor de 
departamente erau înșirate pe latura interioară a 
etajului. Toţi până la unul vorbeau la telefon sau aveau 
întâlniri cu clienţii. Bolden îl văzu pe Andy O'Connell, 
care se ocupa de convertibile, scăpând receptorul din 
mână și repezindu-se afară din birou. O'Connell se opri 
în mijlocul coridorului, dând din mâini ca și când 
încerca să atragă atenţia unui taur furios. 

— L-am prins! strigă el, potrivindu-și ochelarii pe 
nas. 

Bolden se aplecă și mai mult și îl îmbrânci pe 
traderul destul de firav. O'Connell se întinse pe spate. 


Vestea despre moartea lui Sol Weiss se răspândise 
de-a lungul și de-a latul etajului cu viteza unui tsunami. 
Cu câteva clipe mai devreme, nimeni nu știa nimic, iar 
acum se așternuse o tăcere grea. Toţi schimbau priviri 
șocate, șușoteau sau își ștergeau o lacrimă în timp ce 
întindeau mâinile spre telefoane pentru a cere 
confirmarea bombei. 

Bolden nu știa unde se duce, știa însă că era mai 
bine să fugă decât să stea pe loc. A sta pe loc însemna 
a fi prins. lar a fi prins nu era o alegere înţeleaptă 
pentru un nevinovat. Trebuia să ajungă cât mai 
departe. Avea nevoie de distanţă și de timp. 

— Thomas! 

Era Mickey Schiff. Avea un glas atât de sonor, încât 
parcă strigase printr-un megafon. Stătea la o distanţă 
sigură, în dreptul coridorului care ducea la ascensoare, 
își pusese mâinile în șolduri. 

— Hai, Tom, degeaba fugi! 

Postura lui era grăitoare. Drumul spre lifturi fusese 
deja blocat. Toate ieșirile din clădire erau păzite. 

Bolden se uitase destul timp în ochii lui Schiff pentru 
a citi în ei o furie cumplită. În faţa lui era un perete 
îmbrăcat în lambriuri de lemn, care împărțea etajul în 
două. Dincolo de perete se afla sala de gimnastică a 
directorilor. Inaintă de-a lungul peretelui despărțitor 
până când ajunse la ușile de sticlă ale sălii de 
gimnastică. Cele două tinere care stăteau la recepţie 
se uitară la el cu gura căscată. 

— Domnule, vă pot ajuta cu ceva? Vă rog, domnule... 
Nu aveţi voie... 

Bolden ocoli recepţia și ajunse în zona rezervată 
exerciţiilor fizice. În ciuda mult-lăudatei „polenizări 
încrucișate”, interacțiunea cu proletariatul era limitată 
prin reguli stricte. Un șir de biciclete electronice ocupa 
o jumătate din suprafaţa încăperii, paralel cu o 


fereastră panoramică, înaltă cât peretele exterior. În 
cazul în care vederea către Battery Park și Statuia 
Libertăţii nu era suficient de stimulatoare, fiecare 
bicicletă avea televizor, iar toate aparatele erau 
aprinse și transmiteau CNBC sau Bloomberg Television. 
Aparatele pentru jogging ocupau jumătatea din stânga 
— un șir lung de mașinării de zece mii de dolari bucata 
dar nu se vedea niciun suflet de om. 

Bolden alergă până la capătul etajului. A doua sală, 
echipată cu gantere și haltere, era la fel de pustie. 
Incetini câteva clipe, căutând o ieșire, apoi își continuă 
cursa de-a lungul coridorului. Trecu de garderobă și de 
dușuri și aruncă o privire în cele două camere pentru 
masaj. Un ceas fixat pe perete arăta 8:05. 

— Domnule, vă rog... 

S-a întors și s-a pomenit faţă în faţă cu una dintre 
fetele de la recepţie. 

— E vreo scară prin apropiere? o întrebă el. Trebuie 
să cobor. 

S-a aplecat și și-a sprijinit mâinile pe genunchi, 
încercând să-și recapete răsuflarea. 

— Da, bineînţeles. Fata i-a arătat o ușă albă, simplă, 
doar la câțiva pași de el. Dar unde vreţi să vă duceţi? 

Bolden a deschis ușa și s-a năpustit pe scară. Palierul 
era luminat de un singur bec slab. Scara cobora numai 
un etaj. La capătul ei, Bolden s-a trezit în bucătăria 
pentru conducere. 

Ca orice bancă respectabilă, HW avea propria ei sală 
de mese și bucătărie. Mai bine zis, două. Cantina de la 
etajul treizeci și opt și salonul de la etajul patruzeci, în 
care se desfășurau și întâlniri oficiale și în care aveai 
acces doar dacă erai cel puţin director. La etajul 
patruzeci și trei erau alte câteva săli mai mici și mai 
intime, destinate întrunirilor în care discreţia trecea pe 
primul loc. 


Doi-trei bucătari despachetau produsele livrate mai 
devreme. Altfel, încăperea era pustie. Încetinind până 
la un pas alert, Bolden s-a strecurat printre mesele din 
oțel inoxidabil, căutând ieșirea de serviciu. Nu văzuse 
niciodată vreun bucătar în restul firmei, deci aveau o 
intrare separată. S-a uitat în cămară, apoi în camera 
frigiderelor. A ajuns la o ușă batantă fixată chiar în 
perete, a împins-o și a văzut un lift pentru marfă. Era 
foarte strâmt, dar avea loc în el. L-a încercat cu piciorul 
și platforma s-a lăsat periculos de mult sub greutatea 
lui. A făcut un pas în spate și s-a uitat în jur. Chiar 
alături era ușa din inox a toboganului pentru gunoi. A 
ridicat-o și a aruncat o privire. Era mult până jos și un 
întuneric beznă. 

Apoi a văzut-o. În partea cealaltă a încăperii era o 
alarmă de incendiu, o cutie roșie cu un mâner alb în 
formă de T. 

Din septembrie 2001 încoace, exersau de două ori 
pe an evacuarea completă a clădirii. La fiecare etaj 
fusese numit un șef de evacuare. Când se declanșa 
alarma (doar optic), toţi se înșiruiau disciplinaţi la ușile 
de acces spre scări și părăseau în liniște clădirea. 
Odată ajunși jos, angajaţii de la fiecare etaj se 
îndreptau  încolonaţi spre un punct de adunare 
prestabilit, aflat la o stradă depărtare de sediu. Acolo 
se făcea prezenţa și, după ce se asigurau că nu lipsea 
nimeni, se încolonau iar și se întorceau în birouri. 
Nimeni nu glumea. Nimeni nu se plângea. Exerciţiile de 
alarmă erau tratate cu toată seriozitatea. 

— Danny, du-te și caută-l. Hei, amice, a intrat cineva 
aici? Da? Unde s-a dus? Mulţumesc. 

Bolden auzi schimbul de cuvinte din bucătărie. Se 
uită la alarmă, apoi la intrare și înapoi. Ajunse din 
câţiva pași la cutia roșie și trase de mâner. In clipa 
următoare, apa a ţâșni din aspersoarele speciale fixate 


pe tavan. Se auzi urletul modulat al unei sirene și 
lămpile de avertizare de pe pereţi începură să 
clipească ritmic. Bolden se întoarse repede de unde 
plecase. Apucă un morman de farfurii, le aruncă în 
liftul de marfă, apoi apăsă pe butonul de apel. Făcu un 
pas la stânga, ridică capacul toboganului pentru gunoi 
și se cățără în tunel. Capacul căzu în urma lui. 
Toboganul avea secţiunea de un metru douăzeci pe 
unu și era făcut din tablă groasă de aluminiu. La fel ca 
un alpinist care coboară într-o crevasă, își propti 
picioarele în pereţii opuși. Câteva secunde — o scurtă 
alunecare. Cinci centimetri. Zece centimetri. Bezna era 
de nepătruns. Dacă avea ghinion, toboganul cobora 
până la subsol. 

— Paza ne-a anunţat că a fost activată alarma din 
bucătărie. Era Schiff, de data asta mult mai aproape. 
Grăbiţi-vă, domnilor. 

Deasupra lui Bolden se auzi zgomot de pași. Mâinile 
îi transpiraseră din cauza efortului și îi alunecau pe 
tabla lustruită. Işi încordă mușchii, dar a împinge prea 
tare era același lucru cu a împinge prea slab. Căzu iar 
câţiva centimetri. 

— Domnule Schiff, liftul de marfă urcă. 

— Poftim? 

— Bolden s-a urcat în liftul de marfă. Se duce la 
patruzeci și trei, adică. 

Schiff le-a ordonat imediat oamenilor lui să alerge la 
etajul patruzeci și trei. 

Bolden nu îndrăznea nici măcar să respire. Așteptă 
un minut, apoi începu să urce. Pantoful drept i se 
agăţă de ceva și piciorul îi ieși din el. Se strădui să-l 
ţină cu degetele, dar o clipă mai târziu pantoful căzu în 
beznă. Instinctiv, își propti piciorul descult în peretele 
de tablă, dar ciorapul nu avea aceeași aderenţă ca 
talpa striată. 


Simţi că începe să alunece. Centimetru după 
centimetru. Cădea. Disperat, întinse o mână și încercă 
să apuce marginea de sus a toboganului. Degetele i se 
încleștară în aer. Aluneca din ce în ce mai repede: zece 
centimetri, cincisprezece, douăzeci. Viteza creștea. 
Deodată, se pomeni în cădere liberă și stomacul parcă 
îi sări în piept. O clipă mai târziu, picioarele lui atinseră 
ceva moale. Aterizase pe un morman de gunoi. 
Resturile meselor de ieri. Pipăi pe rând pereţii până 
găsi un capac și ieși în cămăruţa îngrijitorului. 

Treizeci și nouă nu avea statut de etaj. Lifturile nu 
opreau acolo. Era un nivel între etaje, un spaţiu tehnic 
în care erau înghesuite cinci mii de kilometri de cabluri 
care plecau și veneau de la computere, servere și 
aparatele de aer condiţionat Liebert care asigurau 
funcţionarea infrastructurii 1T a firmei la temperatura 
optimă de 18 grade Celsius și, cel mai important, 
alimentarea sigură a aparaturii. 

Se uită prin încăperea mică, deschisă pe o latură, în 
fata lui era un lift de marfă. 

Bolden așteptă două minute înainte să apese pe 
buton. 


Peste o mie de oameni se înghesuiau în holul de la 
intrare și pe aleea care înconjura clădirea. Bolden a 
coborât din liftul de marfă și s-a amestecat repede în 
mulțime. l-a lăsat pe ceilalți să-i dicteze ritmul. Nu se 
grăbea, nu împingea, se mulțumea doar să-și ţină 
capul plecat și să lase șuvoiul uman să-l poarte. Auzi 
deodată pași grăbiţi. Unul dintre paznicii de la parter 
trecu în goană pe lângă el, apoi se opri brusc și se 
întoarse. 

— Thomas Bolden? 

— Nu, Jack Bradley. 


Omul se uită câteva clipe la faţa lui. Bolden nu se 
deosebea cu nimic de ceilalți. 

— În regulă, domnule Bradley. Puteţi să mergeţi, 
domnule. 

Un minut mai târziu, Bolden trecea de ușile din sticlă 
groasă. 

Între timp, temperatura scăzuse și mai mult. 
Răsuflarea lui stârnea aburi. Cerul cenușiu părea 
îngheţat. 


19 


Se numea Ellington Fiske și stătea în ploaia 
torențială, în faţa clădirii Ronald Reagan de la 
intersecţia Străzii 14 cu Pennsylvania Avenue. Apa i se 
scurgea de pe gluga pelerinei pe pantofi, îi ricoșa pe 
umeri și-i picura de pe mâneci. Deși pe spatele 
pelerinei era scris cu majuscule uriașe cuvântul 
„Poliţia”, el făcea parte de fapt din Serviciul Secret. Era 
adjunctul directorului pentru Evenimentele Speciale, 
însărcinat cu măsurile de securitate legate de numirea 
oficială a celui de-al patruzeci și patrulea președinte al 
Statelor Unite ale Americii. 

Fiske se oprise în mijlocul străzii. Era un bărbat 
scund — avea mai puţin de un metru șaptezeci încălțat 
—, dar vânjos: șaptezeci de kilograme, potrivit 
cântarului digital al soţiei sale. Se uită în ambele 
sensuri, ca nu cumva să fie strivit de vreun utilaj greu. 
Deși Pennsylvania Avenue fusese închisă timp de nouă 
ore, bulevardul cu patru benzi era ca un furnicar. Pe 
trotuare uruiau motostivuitoare care dădeau la o parte 
cele peste trei sute de bariere din beton înșirate în fața 
tuturor clădirilor oficiale. Echipe de muncitori înălțau 
schele pentru a monta tribunele de-a lungul traseului 


de paradă. Ciocanele pneumatice care băteau nituri 
făceau aerul să vibreze. O macara se opri brusc la 
câţiva pași de Fiske. Muncitorii au legat un lanţ de 
semaforul de pe insula din mijlocul bulevardului, apoi 
braţul macaralei s-a înălțat. Semaforul a fost scos din 
rădăcini și depozitat pe platforma unui camion parcat 
lângă macara. Până la patru după-amiaza, operaţiunea 
trebuia repetată de douăzeci de ori în ambele sensuri. 

In numai douăzeci și patru de ore, Pennsylvania 
Avenue, de la Strada 4 până la Casa Albă, se va 
transforma dintr-o arteră extrem de aglomerată într-o 
cale de paradă „curăţată” sau „sigură”, cu locuri pe 
scaune pentru cincizeci de mii de spectatori și locuri în 
picioare pentru alte sute de mii. Ploaia va mai rări 
mulţimea, dar nu prea mult. 

Privind către est, în direcţia Capitoliului, Fiske se 
înfioră. Nu din cauza frigului. Își alesese haine potrivite, 
purta lenjerie termoizolatoare și ghete speciale. Era un 
avertisment. A; grijii. 

Senatorul Megan McCoy era prima femeie președinte 
al Statelor Unite. Deși câștigase alegerile detașat, erau 
destui cei care nu se simțeau pregătiți să lase cârma 
țării pe mâna unei femei. Aceiași oameni care nu 
doreau un negru în fruntea Curţii Supreme și nici pe 
Ellington J. Fiske în al treilea post ca importanţă din 
Serviciul Secret. În zilele premergătoare 
evenimentului, Fiske și oamenii lui făcuseră de trei ori 
mai multe arestări decât în mod obișnuit, în general 
ţicniţi care urlau în gura mare că vor să-l lichideze pe 
președinte. 

Dar asta era doar una dintre faţetele problemei. 
Fiske presimţea că se pregătește ceva. Verificase 
planurile de o sută de ori. De o mie de ori. Degeaba, 
era sigur că lipsește un detaliu. Dar era neliniștit 
înaintea fiecărui eveniment important. Poate că așa se 


explica de ce fiul unui gunoier din Carolina de Nord 
ajunsese atât de sus la numai patruzeci și patru de ani. 

O coloană de camioane trecu pe lângă el, stropindu-l 
din cap până-n picioare. Fiske înjură în gura mare, dar 
se stăpâni și nu ridică pumnul. Camioanele erau 
încărcate cu nenumărate bariere de oţel înalte până la 
talie, care urmau să fie amplasate la exact un metru 
de trotuar. Alte baricade aveau să fie puse la o stradă 
dincolo de fiecare capăt al traseului de paradă, 
alcătuind astfel un perimetru sigur. Intrarea era 
controlată prin nouă puncte de „strangulare”. In 
fiecare dintre ele spectatorii treceau printr-un detector, 
iar bagajele le erau percheziţionate. Alte șase puncte 
de control fuseseră amenajate pentru cei care 
cumpăraseră locuri în tribunele de la Casa Albă. 

Fiske se apropie de un grup de polițiști care se 
adunaseră la adăpostul intrării acoperite în clădirea 
Reagan. Le verifică actele. „Dacă controlezi actele, 
controlezi evenimentul” era mottoul de lucru al lui 
Fiske. Pus în aplicare, asta însemna că fiecare agent de 
securitate trimis acolo fusese verificat şi răsverificat 
înainte să primească o legitimaţie cu un cod de 
culoare. Codul arăta pentru ce agenţie lucra agentul și 
îi limita accesul la anumite zone. 

Deși în mod oficial operaţiunea era sub comanda 
Serviciului Secret, la efortul general participau mulţi 
alții. FBI, Poliţia Metropolitană, Poliţia Capitoliului, 
Armata și Comitetul Inaugural al Președintelui aveau 
fiecare jurisdicție asupra unui sector sau a întregului 
traseu, sau numai asupra Capitoliului, unde 
președintele trebuia să depună jurământul joi la prânz. 

Dar Fiske nu era îngrijorat din cauza profesioniștilor. 

Un eveniment de o asemenea importanţă cerea 
serviciile a sute de angajaţi temporari. Unii erau foști 
polițiști, alții erau specialişti în organizarea 


manifestărilor de anvergură, unii voluntari, alții agenți 
de securitate de la firme particulare. Cum asupra lor 
avea mai puţin control, se asigurase că stăteau cât mai 
departe de oficialitățile pe care el trebuia să le apere. 

Lângă el se opri un Suburban albastru închis, cu 
blazonul Serviciului Secret pe portiere. Fiske se urcă în 
mașină. 

— Cum merge treaba, șefule? îl întrebă Larry 
Kennedy, adjunctul său, un roșcat solid din Boston. 

— E mai frig decât pe pieptul unui mort, zise Fiske, 
scuturându-se de apă ca o pisică. Am auzit că ar fi o 
defecţiune la instalaţia electrică. Ce-i cu ea? 

— S-a stricat unul dintre microfoanele podiumului. 
Am chemat niște tehnicieni să vadă ce se poate face. 

— Podiumul președintelui? 

Kennedy dădu din cap. Privirea lui Fiske prevestea o 
furtună mult mai urâtă decât cea care se abătuse 
asupra Washingtonului. 

— Cine. Sunt tehnicienii? 

— Fii liniștit, șefule. l-am verificat pe toţi. Sunt de la 
Triton. 

Lui Fiske nu-i plăcuse răspunsul. 

— Triton Aerospace? Credeam că fac doar rachete. 
Ce dracu știu ei despre podiumul meu? 

— Păi, fac rachete, sisteme antiaeriene. Ce 
Dumnezeu, șefule, fac de toate. Până și sistemul de 
comunicaţii din mașina asta. E un Triton cinci-cincizeci. 
Îmi închipui că produc şi sisteme de amplificare audio. 

— Nu-mi place deloc, mărâi Fiske, strâmbându-se. 
Du-mă acolo. 

— E petrecerea ta, șefule. 

— Habar n-ai câtă dreptate ai. Se uită la Kennedy. 
Spune-mi că mi-ai adus o cafea. 


20 


Era ora nouă, iar directorii executivi de la Jefferson 
Partners se adunaseră în biroul spaţios al lui James 
Jacklin pentru ședința de dimineaţă. 

— Bună dimineaţa, Guy, zise Jacklin, fondatorul și 
directorul general al firmei, în timp ce străbătea 
încăperea. Bună dimineaţa, Mike. Suntem toţi aici? 
Perfect. Să începem. 

— Bob e la New York, spuse Guy de Valmont. Bun, 
asta e. 

— Da, acolo s-a dus. Mă rog, aș spune că întrunim 
oricum cvorumul. Jacklin cobori o treaptă, până la un 
spaţiu mobilat cu canapele și fotolii. Azi e ziua cea 
mare, continuă el. Dineul începe la opt. Vreau să veniţi 
cu toţii ceva mai devreme, nu e cazul să-i lăsăm pe 
oaspeţii noștri să umble de colo până colo ca niște oi 
rătăcite. Şi toată echipa să fie la papion negru. Nu 
vreau să văd niciun sacou alb. Nu suntem saltimbanci. 
Transmiteţi consemnul mai departe. 

Jacklin se așeză în fotoliul Princeton din lemn lăcuit, 
singurul din cameră care nu-i chinuia spatele. 

— Bun... Spuneţi-mi, vin toţi clienţii fiecăruia? 

— Dacă vin? Nu mai avem locuri, îl liniști de 
Valmont,  cofondatorul firmei, un bărbat înalt și 
elegant, de cincizeci de ani. O să trimitem jumătate din 
cabinetul președintelui McCoy la inaugurare cu o 
mahmureală zdravănă. E cel mai căutat bilet din oraș. 

— Așa și trebuie, spuse Jacklin. Caviarul pe care-l 
servim diseară a golit Marea Caspică pentru următorii 
zece ani. 

Mai precis douăzeci și cinci de kilograme de caviar, 
mormăi Jacklin, urmat de legume de vară asortate, 
capellini cu trufe albe (altă delicatesă ameţitor de 
scumpă), friptură newyorkeză din carne uscată și 


spumă de ciocolată. Când durerile de spate îl 
împiedicaseră să mai joace golf, se apucase de gătit. 
Chiar el alcătuise meniul. 

Masa trebuia să aibă loc la proprietatea lui din 
Melean, în Virginia. Oficial vorbind, era o colectă de 
fonduri. Pentru prima dată în istoria investiţiilor 
private, o companie reușise să adune zece miliarde de 
dolari într-un singur fond. (Cel puţin asta declaraseră 
ei. În realitate le mai trebuia peste un miliard pentru a 
ajunge la suma aceea record. Jacklin trebuia să se dea 
peste cap ca să umple gaura până când lumea avea să 
se așeze la masă.) Presa reușise să afle despre 
pregătiri și poreclise întrunirea „Cina de zece miliarde”. 

Jacklin zâmbi în sinea lui. O asemenea publicitate nu 
putea fi cumpărată nici cu bani grei. 

Se apropie de el un bărbat oacheș, scund, într-un 
sacou albastru cu epoleţi aurii. 

— Domnule, îmi permiteţi să iau comanda pentru 
micul-dejun? 

— Mulţumesc, Juan. Eu vreau o omletă din albușuri, 
somon și câteva bucățele de şuncă afumată. Crocantă. 
Foarte crocantă. 

— Doamna Jacklin mi-a spus că doctorul v-a interzis 
șunca. Tensiunea dumneavoastră, domnule. Prea 
multă sare. 

Jacklin apucă braţul servitorului filipinez cu o mână și 
îl bătu ușor cu cealaltă. 

— La naiba cu doctorul, Juan. Un bărbat trebuie să-și 
trăiască viaţa. A, și nu uita să-mi aduci un Bloody. Ştii 
cum îmi place. O să fie o zi grea. 

— Da, domnule. Cafea? Bucătarul a adus o marcă 
nouă din Sumatra. E minunată. 

— Bună idee, Juan. Ești un băiat de treabă. 

Biroul lui Jacklin era împărţit în două zone cu funcţii 
diferite și avea forma literei L, cu latura mică pe colţul 


de nord-est al etajului douăzeci. Zona de lucru se 
întindea pe latura de nord a clădirii și acolo era biroul 
lui — o monstruozitate din mahon cu sculpturi bogate 
pe care o folosise însuși George Patton când era 
guvernatorul Bavariei, imediat după război —, scaune 
pentru parteneri și directori și o bibliotecă garnisită cu 
zecile de „pietre de mormânt” pe care te așteptai să le 
vezi într-un asemenea loc. „Pietrele de mormânt” erau 
trofeele din plastic special care comemorau semnarea 
fiecărui contract important. Pusese pe undeva pe-acolo 
și câteva fotografii de familie. Acum, aruncând o 
privire, nu reuși să le vadă. 

Partenerii și colegii lui își ocupaseră locurile în zona 
pentru oaspeţi și stăteau pe canapele joase, foarte 
confortabile, așezate față în faţă, de-o parte și de 
cealaltă a unei măsuţe scunde din travertin. Acolo era 
Joe Regal, care fusese treizeci de ani agent operativ la 
Langley. Şi Rodney Bridges, un avocat care lucrase 
douăzeci de ani pe Wall Street, înainte să sară gardul 
și să înceapă să se joace de-a câinele de pază pentru o 
agenţie federală. Acum îl sărise înapoi. Era și Michael 
Remington, proaspăt pensionat din funcţia de Secretar 
de stat, consilier sub trei președinți. 

Și, bineînţeles, era însuși Jacklin. Fotografiile care 
împodobeau un perete întreg alcătuiau un fel de 
cronică a ascensiunii lui la putere. lată-l pe Jacklin la 
douăzeci și patru de ani, proaspăt absolvent al școlii de 
ofiţeri, în mijlocul unei orezării din Vietnam. lată-l la 
treizeci și doi, deja numit congresmen, și zece ani mai 
târziu, primind fotoliul de Secretar al Apărării. 
Fotografiile mai recente îl arătau relaxându-se în 
compania a trei președinți — jucând tenis, pescuind și 
asistând la o lansare la Centrul Spaţial Kennedy. Pozele 
smulgeau de fiecare dată invitaţilor obișnuitele O-uri și 
A-uri. Da, domnule, bătrânul J.J. are relaţii, nu glumă. 


Dacă în fiecare industrie ar fi funcţionat un sistem de 
clase sociale, Jefferson ar fi aparţinut aristocrației 
financiare. „Fonduri private de investiţii” era un nume 
nou pentru un joc vechi. Englezii le numeau „bănci 
comerciale” cu mult timp în urmă, când Britania 
stăpânea mările și Compania Indiilor de Est pusese 
mâna pe tot ce merita să ai pe lumea asta. Junius 
Morgan, părintele-fondator al lui J.P., șlefuise jocul și-l 
adusese cu el de la Londra. Jacklin îl ajutase să-l 
perfecţioneze și-i adăugase conceptul de „influență” 
pentru a câștiga mai mult din fiecare dolar investit. Cu 
douăzeci şi cinci de ani în urmă, când Jacklin își 
înființase propria lui firmă, Jefferson era privită mai 
mult ca o afacere pusă pe picioare de contrabandiști 
sau pirați decât ca o reprezentantă a aristocrației 
finanţelor. 

Timpul și un șir de succese fără precedent 
temperaseră toate criticile. De la înfiinţarea ei, 
Jefferson Partners investise 185 de miliarde de dolari în 
peste trei sute de contracte, iar media anuală a 
profiturilor era fenomenală: douăzeci şi şase la sută. 
Zece milioane de dolari investite în Jefferson la 
începuturi  valorau acum unu-două miliarde. 
Dimpotrivă, aceeași sumă investită în Dow Jones 
Industrial Average ar fi valorat abia două sute de 
milioane. Mărunţiș de buzunar. 

Fondurile de pensii, fondurile pentru studii, 
investiţiile personale de valori mari și alte câteva 
alcătuiau coloana vertebrală a clientelei Grupului 
Jefferson. Ani în șir, toţi se rugaseră în genunchi să fie 
lăsați să-și investească banii aici. Suma minimă era de 
100 de milioane, dar coada era lungă și începea chiar 
din pragul ușii. 

Totuși, în ultimul an numărul de fonduri private de 
investiţii crescuse brusc. Pe o piaţă în stagnare, 


investitorii începuseră să caute „categorii alternative 
de instrumente financiare” în care dolarii lor puteau 
lucra mai cu spor. Pieţele străine? Prea riscante — cine 
putea uita crahul din Rusia, în 1998? Derivativele? Un 
singur cuvânt: „capital pe termen lung”. Dar mai exista 
și Jefferson, care cumpăra și vindea pe tăcute 
companii, nu făcea valuri și aduna mereu potul de pe 
masă. Unde le fusese tuturor capul? Răspunsul se afla 
acolo, în faţa lor, de la bun început. 

Privite din exterior, fondurile de investiţii păreau o 
cale ușoară de a obţine profituri. De fapt, ce îţi 
trebuia? Câţiva băieţi deștepţi, cu ceva experienţă, și 
un Palm plin cu numele amicilor și rudelor. Adună niște 
bani, găsește o companie subevaluată, aruncă-i părţile 
nefolositoare și gata, ai luat startul. Și, cel mai bine, nu 
ai nevoie de infrastructura costisitoare a unei bănci. 
Capitalul cel mai de preţ al investitorului e alcătuit din 
idei. Contează doar puterea minţii. Foarte economic. 

De atunci încolo, totul mersese din ce în ce mai bine. 
Structura profitului era de așa natură încât îi 
recompensa pe cei care aveau idei. lar aici nu era 
vorba de o împărțeală fifty-fifty. Majoritatea fondurilor 
promiteau un anumit profit pentru investiţiile clienţilor, 
pe care îl numeau „câștig minim”. De obicei era cam 
de douăzeci la sută. Deși nu era garantat, Jefferson nu 
avea voie să-și ia partea decât după ce le plătea 
investitorilor cele douăzeci de procente. 

Regula stabilea că odată ce câștigul minim a fost 
atins și clienţii și-au încasat banii, restul se împarte în 
raportul  optzeci-douăzeci, partea leului revenind 
fondului de investiţii. lar latura irezistibilă a acestui 
aranjament era că fondul — sau „sponsorul financiar”, 
cum era numit în domeniu — contribuia cu o sumă 
minimă, în mod uzual doar cinci la sută din preţul de 
cumpărare. 


Să zicem că o companie costă un miliard de dolari. 
Fondul pune jos douăzeci la sută și apelează la 
serviciile unei bănci de investiţii cu care are relaţii 
strânse, pentru a finanța restul de optzeci la sută prin 
intermediul unui credit. Dar uitaţi-vă mai atent la cele 
douăzeci de procente — două sute de milioane de 
dolari — pe care i-a investit fondul. Din această sumă, 
o sută șaizeci de milioane, sau optzeci la sută, sunt 
plătite din surse exterioare. Fondul pune jos doar 
patruzeci de milioane din banii partenerilor. Când vine 
vremea să vândă bucata de cărbune transformată în 
diamant, e rândul lui să strălucească. 

Dacă fondul reușește să vândă după un an o 
companie, să zicem cu două miliarde de dolari, profitul 
este împărţit după cum urmează: investitorii își 
primesc înapoi banii, plus cele douăzeci de procente 
profit, aproximativ o sută nouăzeci și două de milioane. 
Apoi mai primesc douăzeci la sută din restul de 968 de 
milioane, adică 193 de milioane, ceea ce înseamnă că 
investiția lor de 160 de milioane le-a adus 386 de 
milioane. Într-un singur an! Un câștig fabulos în cel mai 
scurt timp, dar un fleac în comparaţie cu profitul 
fondului de investiţii. 

Celelalte optzeci de procente din 968 de milioane, 
adică 774 de milioane, mai puţin douăzeci sau treizeci 
pentru taxe datorate băncii, cheltuieli cu avocaţii și 
contabilii, curg direct în buzunarele partenerilor. Nu 
uitaţi, fondul a pus la bătaie doar patruzeci de milioane 
din banii proprii. Un an mai tărziu, își scrie un cec de 
774 milioane și, bineînţeles, alte patruzeci de milioane, 
adică investiţia inițială. Cu alte cuvinte, profituri la 
scară biblică. 

Jefferson își păstrase poziţia de lider în domeniu 
graţie istoriei sale de succes și perseverenţei de a 
încheia contracte de anvergură din ce în ce mai mare. 


Cu câţiva ani în urmă, unul dintre ele depășise șase 
miliarde de dolari, prilej cu care fusese numit în 
premieră „megafond”. In seara asta se întâlneau 
pentru a celebra fondul Jefferson Partners XV, care 
trebuia să adune peste zece miliarde. Nimeni nu se 
gândise încă la un nume pentru ceva atât de uriaș. 


— Îmi acorzi un moment? Guy de Valmont l-a apucat 
de braţ pe Jacklin și l-a tras într-un colţ al biroului. Ai 
citit articolul din Journal de azi-dimineaţă? 

— Nu, zise Jacklin. Încă n-am avut timp. 

— E despre Triton. În cazul în care legea nu trece, 
Triton va trebui să declare falimentul. 

Jacklin își frecă gânditor bărbia. Triton Aerospace era 
un producător de sisteme de apărare antiaeriană pe 
care Jefferson îl cumpărase cu opt ani în urmă. In 
afacerile cu fonduri private, opt ani reprezintă o 
eternitate. Numele jocului este „viteză”. Cumpără o 
companie,  lustruiește-o bine, ai grijă să curgă 
lichidităţile, apoi vinde-o. Asta-i metoda. Media duratei 
de proprietate de patru ani stabilită de grupul Jefferson 
era cea mai bună de pe piaţă. 

— Firma asta chiar a intrat în rahat. Nu vom găsi 
niciodată un cumpărător dacă boul ăla de Fitzgerald nu 
semnează legea. 

„Boul de Fizgerald” era senatorul Hugh Fitzgerald, 
președintele Comisiei de buget a Senatului, iar legea 
despre care se vorbea trebuia să aprobe fonduri de 
șase miliarde și jumătate pentru Armată, din care 265 
de milioane alocate pentru sistemele de apărare 
Hawkeye Mobile fabricate de Triton. 

Jacklin se uită pe fereastră, la Potomac. În dimineaţa 
posomorâtă și cenușie râul părea lipsit de viaţă, mort. 
Se gândi la dineul programat în aceeași seară, la 
pregătirile atente pe care le făcuse pentru a se asigura 


că va fi evenimentul secolului. Fără să mai pună la 
socoteală cheltuielile. Trufe. Caviar. Doar pentru 
orchestra lui Peter Duchin scosese din buzunar o sută 
de mii de dolari. Vestea că una dintre companiile 
grupului Jefferson era gata să-și declare falimentul ar fi 
fost ca o muscă în supă. Ca un blestemat de bărzăune 
păros din Texas. Jacklin își încleștă pumnii. Afurisit să 
fie dacă avea să-l lase pe Hugh Fitzgerald să închidă 
de unul singur Triton. 

— Ceva mai târziu trebuie să mă duc la audieri 
pentru BILL, a zis el, uitându-se peste umăr. După ce 
se termină, o să-i spun un cuvânt senatorului, o să 
încerc să-l conving să recomande aprobarea. 

— Pe Fitzgerald? îți urez noroc, J.J}. Omul ăsta e 
bucăţică ruptă din Gandhi. 

— Știu, știu, zise Jacklin, dând din mâini. Dar 
senatorul și cu mine ne cunoaștem de ani buni. Trebuie 
să-l conving să se gândească la o alternativă pentru 
cariera lui. Doar are șaptezeci și patru de ani. E timpul 
să facă altceva. 

— Și dacă nu acceptă? 

De Valmont își scoase din buzunar batista de mătase 
și începu s-o împăturească din nou cu mare grijă. 

— Sunt sigur că avem argumente să-l convingem. 
Fie cu morcovul, fie cu parul. 

De Valmont dădu din cap, dar nu părea prea 
convins. 

Jacklin se întoarse în mijlocul biroului și se așeză pe 
fotoliul Princeton. Ştia că nu va fi ușor, dar nu era nici 
imposibil. Faptul că mulţi dintre partenerii principali de 
la Jefferson ocupaseră funcţii importante în guvern nu 
era deloc o coincidenţă. Unii numeau acest procedeu 
„capitalism de acces”, dar Jacklin prefera să-i spună „o 
afacere bună”. 


— Domnilor, spuse el, ce-ar fi să ne apucăm de 
treabă? 


21 


Thomas Bolden ședea pe bancheta din spate a 
taxiului, cu obrazul lipit de rama rece a geamului. 
Traficul înainta sacadat. Cerul devenise de un cenușiu 
de oţel, iar norii formau un front solid, ca un zid 
întunecat. Taxiul se opri brusc. Pietonii mergeau grăbiţi 
pe trotuarele ude, aruncând priviri în sus și întrebându- 
se când se vor transforma cei câţiva fulgi nehotărâţi 
într-o ninsoare adevărată. 

Bolden își cobori privirea. Mâna dreaptă îi tremura de 
parcă suferise un atac de paralizie. Oprește-te, își 
ordonă în sinea lui, dar tremurul nu voia să înceteze, 
inspiră adânc și își flexă de câteva ori degetele, apoi se 
uită iar afară. 

Până acum, fusese o greșeală îngrozitoare. Atacul, 
răpirea și interogarea lui, încercarea nereușită de 
asasinare. Era dispus să arunce toate astea la coș. Lui 
Guylfoile îi cășunase pe omul nepotrivit. Explicaţia era 
cât se poate de simplă. Şi totuși, în timp ce taxiul 
înainta pe Sixth Avenue, în timp ce ochii îl usturau și își 
vedea pantalonii pătaţi cu grăsime și cu resturile 
fripturii de vacă de ieri, își dădu seama că greșise. Nu 
avea importanţă dacă el putea să ierte și să uite. Ein- 
ar fi făcut-o niciodată. 

„Ei” îl urmăriseră până la birou. 

„Ei” ajunseseră la Diana Chambers. 

„Ei” îl omorâseră pe Sol Weiss. 

Nu conta nici cât negru sub unghie că el habar n- 
avea de „Crown” și nici nu-l cunoștea pe Bobby 
Stillman. Faptul că aflase de existenţa lor era suficient. 


„Ei” nu aveau de gând să-l lase în pace. Nu în clipa 
asta, își spuse Bolden. Niciodată. 

Se gândi la Jenny. 

Dacă Diana Chambers ajunsese vânat, era posibil să 
urmeze Jenny. 

— Hei, zise el, bătând în panoul de plexiglas 
transparent care-l despărţea de șofer, du-mă la 
intersecţia Paisprezece cu Broadway. Scoala Kraft. 
Dacă ajungi acolo în zece minute, ai douăzeci în plus. 


22 


Bineînţeles, nu au discutat decât despre atac. 

— Liniștiţi-vă, băieţi, zise Jennifer Dance. Stătea pe 
marginea catedrei și își legăna picioarele. Hai, unul 
câte unul. Ţineţi minte, când vorbește altă persoană, 
păstraţi-vă comentariile pentru voi până termină ce 
are de spus. 

— Alo, domnișoară Dance. 

Un hispanic înalt și atletic, cu o tunsoare militară și o 
lacrimă verde tatuată în colţul ochiului, se ridică brusc 
de pe scaun. 

— Da, Hector, spune. Apoi, pentru restul clasei: E 
rândul lui Hector. Vă rog să-i acordaţi toată atenţia. 

— Da, adică ţineţi-vă gura, adăugă Hector cu venin 
în glas, uitându-se de jur-împrejur. Păi, domnișoară 
Dance, mă cam întrebam, dacă era un cuţit ascuţit ca 
briciul, de ce nu v-a tăiat mai nasol la mână? Vreau să 
zic așa, adânc, ca atunci când scoţi maţele unei mâţe 
sau așa ceva. Îi aruncă o privire amicului său. Zece 
copci, omule. Puteam să fac mai bine de-atăt. 

— Îţi mulţumesc pentru intervenţie, Hector, dar cred 
că am răspuns deja la întrebarea asta. Nu știu de ce nu 
m-a rănit mai grav. Presupun că am avut noroc. 


— Pen că arătaţi mişto, se auzit o voce tunătoare din 
spatele clasei. Băieţii ăia vrea să v-o tragă. 

Jenny se ridică și străbătu repede culoarul dintre 
pupitre. Era o clasă de mărime obișnuită, cu un elev în 
fiecare bancă, cu table de-a lungul pereţilor laterali și 
un set de hărți atârnate în spatele catedrei pe care nu-i 
trecuse niciodată prin minte să le folosească. Se opri în 
fața tânărului solid care stătea în ultimul rând. 

— Ajunge, Maurice, zise ea pe un ton ferm. 

Maurice Gates ridică din umerii masivi și se uită în 
podea, ca și cum habar n-avea de ce se făcea atâta 
tapaj pe tema asta. Era un puști cu statură de uriaș, de 
aproape un metru nouăzeci și cel puţin o sută zece 
kilograme. Purta un lanţ de aur împletit peste tricoul 
de fotbal (un gest sfidător la adresa regulamentului 
școlii care interzicea bijuteriile) și o șapcă de baseball 
întoarsă pe jumătate. 

— Păi, ăsta-i adevărul. Sunteţi o gagică bună. A vrut 
și el o bucăţică de păsărică. Asta-i. Ştia că vă place, 
așa că n-a vrut să vă facă prea nasol. 

— Ridică-te, șuieră Jenny. 

Maurice se uită la ea cu ochi somnoroși. 

— Ridică-te, repetă ea, de data asta mai calm. 

în clasă totul se rezuma la control. Dacă-ţi pierdeai 
cumpătul, pierdeai și războiul. 

— Da, doamna. 

Maurice se ridică, gemând și striîimbându-se suficient 
de tare încât să stârnească până și invidia lui lov. 

— Domnule Gates, continuă Jenny, femeile nu sunt 
cățele în călduri. Nu sunt nici „păsărici” și nici 
„crăpături”. Ai înţeles? Noi, femeile, nu trăim într-o 
stare permanentă de excitație sexuală. Și chiar dacă ar 
fi așa, n-am cerși atenţia unui urangutan mitocan și 
șovin ca dumneavoastră. 


— Bravo, fato, strigă unul dintre elevii din același 
rând. 

Maurice își schimbă greutatea de pe un picior pe 
celălalt, cu faţa complet inexpresivă, în timp ce Jenny 
îşi continua tirada. 

— S-au împlinit două săptămâni de când ești în clasa 
mea, zise ea, stând aproape nas în nas cu el. Te-am 
rugat cel puţin o dată pe zi să te abţii și să nu mai 
foloseşti cuvinte murdare. Dacă nu îţi pot băga în cap 
algebra, vreau măcar să te învăţ ce înseamnă 
respectul. Data viitoare când mă văd obligată să 
irosesc o secundă din timpul cursului — o secundă — 
ca să te potolesc, te dau afară din școală cu un șut în 
fund. 

Rostise ultimele cuvinte ridicându-se pe vârfuri, cu 
gura la numai câţiva centimetri de urechea lui Gates. 

— Eliberarea ta de la Rikers a fost condiţionată de 
participarea la aceste ore. În concluzie, dacă nu vrei un 
bilet de întoarcere, stai jos, ţine-ţi gura și păstrează-ţi 
comentariile despre sex pentru tine. 

jenny se uită în ochii băiatului și tresărirea 
pleoapelor îi dădu de înţeles că Gates o ura pentru că îl 
umilise în fața colegilor. Băieţii îl porecliseră Mo-fo și 
foloseau cuvântul cu respectul de rigoare. Toată lumea 
știa că era furios și impulsiv. Dosarul lui era destul de 
clar în această privinţă și arăta că fusese implicat în 
câteva crime neelucidate. Dar Jenny nu-și putea 
permite să-și facă griji din acest motiv. Trebuia să 
predea. Trebuia să menţină ordinea. Măcar atât le 
datora copiilor. 

— Stai jos, spuse ea. 

Maurice Gates rămase în picioare două-trei clipe, în 
cele din urmă, ridică din umeri și se așeză. 

Murmurul din clasă a mai durat zece secunde. 


— Discutam despre pedeapsa potrivită pentru 
atacarea cuiva în scopul de a-l jefui, zise Jenny, 
întorcându-se la catedră. Nu uitaţi, mi-am recuperat 
ceasul. M-am ales doar cu o tăietură și cu o sperietură. 

— Şi tu l-ai plesnit pe unul din ăia. 

— Da, așa am făcut. Un croșeu de dreapta. Falangele 
i se umflaseră și o dureau la atingere. 

Se uită la ceas. Nouă și jumătate. Programa îi cerea 
să predea matematica și engleza. Dacă în privința 
matematicii își pierduse orice speranţă, încă mai 
trăgea nădejde să salveze engleza. Le citea în clasă 
The Most dangerous Game”, povestirea în care un 
dement răpește oameni și-i eliberează în jungla de pe 
insula lui doar pentru a-i vâna și a-i ucide. În lucrare 
erau destule metafore care puteau să stârnească 
interesul copiilor, mai ales către sfârșit, când „The 
Man” își primește pedeapsa. 

— Douăzeci de ani, strigă cineva. Sing Sing. 

— Nuu. Zece, da fără eliberare condiţionată. 

— Zece ani? Pentru un ceas și o tăietură mică? Nu 
credeţi că e o pedeapsă cam aspră, băieţi? 

— Pe dracu, nu. Vorbise Maurice Gates. Păi, atunci 
cum credeţi c-or să se înveţe minte? 

— Scuză-mă, Maurice, vrei să-ţi spui părerea? 

Puștiul uriaș dădu din cap. 

— Trebuie să le servești o lecţie mardeiașilor ălora, 
zise el, străpungând-o pe Jenny cu privirea. Tre’ să fii 
tare. Să n-ai milă. Pricepi? Asta dacă nu vrei să vină la 
tine în toiu’ nopţii. Ei e nebuni de-a binelea, te-ar tăia 
în patu' tău. Cu ușa-ncuiată. Nu contează. Tot ar intra. 
Ar avea grijă de tine. Tu dormi singură. Ei intră-n casă. 
Te taie rău de data asta. Nu-i așa, don'șoară Dance? 
Tre' să-i pui după gratii. 


13 Cel mai periculos vânat (1924), povestire de Richard Connell. 


Jenny îi susţinu privirea, întrebându-se dacă nu era 
cazul să apeleze la serviciul de securitate. Să nu 
îndrăznești să te dai la mine, spuneau ochii ei. Pot să 
mă apăr și singură. 

— Zece ani, interveni Hector, bătând cu picioarele în 
podea. 

Cât ai clipi, clasa începu să repete la unison: 

— Zece ani! Zece ani! 

— Ajunge! strigă Jenny, ridicând braţele. 

Se uită la fiecare în parte. Hector jefuise un bar din 
cartier. Lucreția începuse „să facă strada” la 
doisprezece ani. În general, erau totuși niște copii de 
treabă. În niciun caz îngeri, dar ea spera să-i înveţe să 
deosebească binele de rău. 

— Donșoară Dance? 

— Da, Frankie. 

Frankie Gonzalez s-a apropiat și și-a lăsat capul pe 
umărul ei. Era scund, subţirel și extrem de mobil, cel 
mai slab din clasă și saltimbancul ei autoproclamat. 

— Donșoară Dance, repetă el, și Jenny era sigură că 
zâmbea în felul acela atotștiutor. Hă, io îi omor pe 
rahaţii ăia dacă te mai ating. 

Ceilalţi au izbucnit în râs. Jenny l-a mângâiat pe cap 
și l-a trimis în banca lui. 

— Mulţumesc, Frankie, dar cred că ar fi un gest 
exagerat, ca să nu mai spun că ar fi împotriva legii. 

A plecat de la catedră și s-a dus la una dintre table. 
Voia să scrie lista pedepselor posibile și apoi să le 
supună la vot. Crima și pedeapsa erau un pretext 
numai bun pentru a exersa citirea și scrierea. 

Chiar atunci, ușa clasei s-a deschis. Un bărbat înalt, 
uscăţiv, cu păr cărunt tuns scurt și faţa plină de riduri 
s-a uitat înăuntru. 

— Domnișoară Dance, putem vorbi câteva clipe? 
Afară, vă rog. 


Jenny a lăsat creta. 

— Mă întorc imediat, zise ea. 

Le-a zâmbit larg înainte să iasă pe coridor. Poate era 
un poliţist care venise s-o anunţe că urma să 
primească un elev nou. 

— Da, cu ce pot să vă ajut? 

Bărbatul s-a apropiat de ea, cu un zâmbet care 
aproape că-i tăia faţa în două. 

— Dacă vrei să-l mai vezi vreodată pe Thomas 
Bolden viu și nevătămat, zise el cu o voce tăioasă ca 
diamantul, ai face bine să vii cu mine. 


23 


— la te uită cine s-a întors, spuse detectivul de 
gradul doi Mike Menendez când John Franciscus a 
intrat în cameră. Nu-ţi mai ajunge tura de noapte, 
Johnny? la stai, poţi să iei și schimbul meu. 

— Mike cel mic. Ce mai faci? Dacă vrei să știi 
adevărul, centrala de-acasă a luat-o razna, minţi 
Franciscus, oprindu-se lângă biroul lui Menendez și 
bătând în el cu încheieturile degetelor de parcă ar fi 
bătut într-o ușă. Toată casa e un cuptor. La prânz vine 
un tip să vadă despre ce e vorba. Exact ce-mi trebuia. 
Altă sută care s-a dus. 

Menendez se ridică de pe scaun, își întinse cei 
aproape doi metri și porni spre coridor. 

— Faci tură dublă? Nu te-am văzut la avizier. 

— Nu. Mi-am zis că între timp pot să mai rezolv din 
hârţogăraie, poate să trag un pui de somn în dormitor. 

Menendez i-a aruncat o privire de parcă l-ar fi crezut 
nebun. 

— Simte-te ca acasă. 


Franciscus s-a dus în spate și i-a salutat pe băieţi. 
Ziua de lucru a unui detectiv din New York e împărțită 
în trei ture: „opt-la-patru”, „patru-la-unu” (care se 
încheie de fapt la miezul nopţii) și schimbul de noapte. 
De două ori pe lună face o „dublă”, adică o patru-la- 
unu urmată de o opt-la-patru a doua zi. Cum mulţi 
dintre ei locuiau în afara orașului, dotaseră o cameră 
cu două-trei paturi și destule așternuturi curate. 

Camera de serviciu a secţiei Manhattan North se afla 
la etajul al șaselea al unei clădiri din cărămidă fără 
firmă de pe Strada 114 colţ cu Broadway. Împărțeau 
clădirea cu SVU — Unitatea pentru Victime Speciale, 
două instituţii pentru protecţia copilului și biroul local 
pentru asistență socială. De dimineaţă până seara 
vedeau o defilare permanentă de figuri ciudate. Dar 
camera de serviciu a secţiei era o adevărată oază: 
încăpătoare, curată și încălzită la temperatura foarte 
plăcută de douăzeci de grade. Birourile erau plasate în 
șiruri pe două laturi ale încăperii, cu un spaţiu generos 
între ele. Podeaua era acoperită cu linoleum vechi, dar 
imaculat. Pereţii erau îmbrăcaţi cu material standard 
de izolare fonică. Într-un colţ se afla un panou acoperit 
cu tresele ofițerilor care trecuseră pe acolo. Lui 
Franciscus îi plăcea mai mult decât grupajul de 
fotografii de pe peretele opus. Acolo, aliniaţi perfect, 
erau toți ofiţerii cu grade superioare din 
Departamentul de Poliţie al orașului New York. Mahării. 
Comisarul, adjunctul lui, comandantul, şeful 
detectivilor. Cândva visase și el să-și vadă portretul 
acolo, dar între timp se întâmplaseră anumite lucruri. 

Chiar atunci, Menendez se apropie cu un mers 
nonșalant. 

— Autobuzul a plecat deja? îl întrebă Franciscus. În 
fiecare dimineaţă, la opt, o dubă trecea pe acolo 
pentru a ridica și a transfera recolta de noapte la Police 


Plaza nr. 1 — sau „One PP”, cum i se spunea —, unde 
erau înregistrate capetele de acuzare și citările în fața 
instanţei. 

— Acum o jumătate de oră. Băiatul ăla al tău a 
plecat fără fasoane. 

— Tot n-a vorbit? 

— N-a scos niciun cuvinţel. Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu. Mă duc să vorbesc cu Vicki, să văd dacă 
poate să afle ceva. 

— Ai vreun nume? 

— Ghinion, nu al lui. E vorba de o chestie pe care a 
spus-o tipul care-a făcut plângere. 

— Cine? Mister Wall Street? 

Franciscus dădu din cap. 

— E uimitor cum a putut un puști ca el să reușească 
în viaţă. l-ai văzut tatuajul. „Nu-i turna niciodată pe 
prieteni.” Ti-a plăcut? Dacă aș fi avut o podoabă ca aia 
pe umăr, m-ar fi dat afară imediat din școala de ofiţeri. 

— În ziua de azi nu mai contează de unde vii. 
Contează ce ești în stare să faci. Cum te descurci. Uite 
ce-a făcut Billy. 

Fratele mai mic al lui Menendez, Billy, lucrase ca 
broker pentru o firmă de comerţ exterior care avea 
sediul în Turnul 2, la etajul optzeci și șase. Nimeni 
dintre cei care se aflau deasupra etajului optzeci și 
patru nu scăpase. 

— Dumnezeu să-l odihnească. 

— Amin, zise Mike Menendez cel Mic. Să nu uit, 
locotenentul a spus că vrea să te vadă azi. E în birou, 
dacă ai chef să vorbești cu el. 

— Ai pune pariu pe așa ceva? 

În calitate de reprezentant al sindicatului, Franciscus 
era căutat mereu să răspundă la întrebări despre 
asigurările de sănătate, pensionare și altele asemenea. 
Locotenentul avea o vechime de treizeci de ani şi 


trebuia să iasă la pensie peste o lună. În ultimele 
câteva săptămâni îl tot pisase cu întrebări despre 
soluţia de pensionare cea mai bună. 

Tocmai când se așezase și își găsise o poziţie 
confortabilă, Franciscus l-a văzut pe locotenentul Bob 
Medermott ieșind din biroul său. Medermott a întins o 
mână: 

— Johnny, o vorbă. 

Franciscus s-a ridicat cu greu. 

— Tot te mai gândești să-ţi faci o asigurare? 
Renunţă. Locotenentul a clătinat din cap și s-a 
încruntat, ca și cum nu avea nici cea mai mică intenţie 
să vorbească despre el. 

— Ai câteva clipe? Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Tocmai mă pregăteam să plec la IT. Am un indiciu 
și aș vrea să-l verific. 

— Doar un minut. 

Medermott i-a pus mâna pe umăr și l-a condus către 
biroul său. Ţinând cont de firea binevoitoare a 
locotenentului, gestul era echivalent cu ameninţarea 
unei arme. Medermott a închis ușa în urma lui și s-a 
așezat pe scaun. 

— Am aici raportul doctorului despre tine. 

— Da, zise Franciscus, încercând să pară nepăsător, 
deși i se strânsese inima. Am fost la el săptămâna 
trecută. 

— Nu mi-ai spus nimic. 

— N-aveam ce. Totul e în regulă. 

— Aici scrie altceva. 

Franciscus a dat din mână, încercând să pară 
nepăsător. 

— A, alea-s prostii. Un blocaj minor. Mi-a dat o 
grămadă de pastile. Nu e nicio problemă. 

— EKG-ul nu minte. Medermott se uită fix la 
Franciscus: Johnny, știai că ai avut un infarct? 


— N-a fost un infarct, a fost doar... Franciscus 
încercă să braveze în continuare, dar nu reuși. Din 
nefericire, locotenentul era într-adevăr un băiat bun, 
probabil mai potrivit pentru o carieră bisericească 
decât pentru poliţie. Să-ţi spun adevărul, habar n- 
aveam, continuă el într-un târziu. Am crezut că e o zi 
afurisită, ca atâtea altele. Ştii... slujba. 

— Aici scrie că cinci dintre arterele principale sunt 
obturate în proporție de optzeci la sută. Optzeci la 
sută! Johnny, inima ta e o bombă cu ceas umblătoare. 
De ce nu te-ai programat pentru operaţie? 

— Operaţie? Franciscus s-a strâmbat. Fii serios. M- 
am lăsat de fumat acum cinci ani. Și în ultimii zece ani 
n-am gustat nimic mai tare decât berea. O să mă 
descurc. 

— Uită-te la tine. Eşti palid ca un mort, a insistat 
Medermott, sincer îngrijorat. 

— E blestemata asta de iarnă. Le ce te-aștepţi, să 
arăt ca un surfer? Nici tu nu ești prea proaspăt. 

Franciscus își feri privirea. Se simţea groaznic din 
cauza justificărilor ieftine. 

Medermott trânti pe birou plicul de Manila în care se 
afla viitorul lui Franciscus. 

— Stai jos. 

Franciscus se așeză. 

— Uite ce-i, George, lasă-mă să-ţi ex... 

— Te rog, John. Medermott se legănă în scaun 
câteva clipe. Cei doi schimbară o privire. Franciscus 
ridică din umeri și Me Dermott continuă: Ti-am citit 
dosarul. Ai deja treizeci și patru de ani în poliție, plus 
trei în armată. Unii ar numi asta „carieră”. Ar trebui să 
ieși pe ușă odată cu mine. 

— Și pe urmă? Mi-ai aranjat și mie un post bun? 

— Aș fi fericit să pot face asta. Ştii bine. 


— Nu te obosi. N-am chef să trag cu ochiul peste 
umărul unui tip ca să fiu sigur că nu scoate din casă o 
bancnotă în plus. 

— Uite ce trebuie să faci. Programează-ţi operaţia. 
Fă o cerere de pensionare pe caz de boală. O să ieși 
de-aici cu patru cincimi din pensia integrală, pe viaţă. 
Bani neimpozabili. John, cunoști regulile. Niciun ofiţer 
de poliție nu mai are voie să lucreze când are o boală 
care-i ameninţă viaţa. 

— Asta nu-i balonul despre care vorbea doctorul, zise 
Franciscus. E o blestemată de drujbă care te taie în 
două. Niciun poliţist nu mai e primit înapoi după o 
operaţie pe cord deschis. 

— Mai ai un an și jumătate până când trebuie să ieși 
oricum la pensie. Ce naiba vrei să faci? Medermott își 
întoarse capul și întinse mâna spre fereastră. Vrei să 
mori acolo? 

Câteva clipe, niciunul dintre ei n-a mai scos un 
cuvânt. Franciscus asculta sunetele din birou: păcănitul 
tastaturilor de calculator, strigătele și hohotele de râs 
stridente, bufniturile ușilor închise și deschise fără 
încetare. Toate contribuiau la alcătuirea zgomotului de 
fond al unei instituţii dinamice și necesare. Crezuse 
mereu că meseria de detectiv e cea mai grozavă dintre 
toate. Era atât de amuzantă, încât în mod sigur o 
inventase chiar Dumnezeu. 

— Vrei să zici că totul s-a sfârșit, spuse el, într-o 
șoaptă abia perceptibilă. 

— Ai șaizeci și doi de ani, John. Gândește-te la anii 
care ţi-au rămas. 

— Mai pot să fac multe de-acum încolo. 

— Bineînţeles că da. Fă-le pentru familia ta. Pentru 
copiii tăi. Pentru nepoţii tăi. Vreau să văd hărtiile 
pentru operaţie chiar în după-amiaza asta. Dacă ţi se 
întâmplă ceva acum, când știi foarte bine în ce stare 


ești, și refuzi să iei măsuri, rămâi de unul singur. Adio 
asigurare. Treaba asta nu mai suferă amânare. 

— Am altceva de făcut care nu poate fi amânat, zise 
Franciscus. Când se ridică de pe scaun, se simţea mai 
degrabă de o sută de ani. Scuză-mă, domnule 
locotenent. 

Medermott își împinse scaunul în spate și întinse un 
deget în direcţia siluetei care ieșea: 

— Hârtiile alea să fie pe biroul meu până la cinci! 


Franciscus s-a dus la toaletă și s-a spălat pe faţă cu 
apă rece. A smuls câteva șervete de hârtie, apoi și-a 
șters obrajii, fruntea și bărbia în timp ce se studia în 
oglindă. Cel mai ciudat era că nu putea să vadă 
semnele bolii care îi distrugea inima, care răpea 
mușchilor ei hrana prețioasă adusă de sânge, care 
distrugea chiar pereții cordului. Era palid, dar 
totdeauna fusese așa. Și nu din cauză că nu mânca 
bine. Urmase șase luni o dietă săracă în hidrocarburi, 
iar acum era numai piele și os, iar ochii lui păreau niște 
mingi de baseball gata să sară din orbite. Dar la fel 
arătau jumătate din băieţii de la secție. Nici măcar nu 
se simţea prea rău, dacă nu punea la socoteală faptul 
că gâfâia ceva mai mult când urca scările și că 
transpira ca un cal. 

Franciscus aruncă șerveţelele în coș și își îndreptă 
spatele. Umerii înapoi. Bărbia sus. Ca un cadet în ziua 
absolvirii. Simţi un trosnet în coloană. Strâmbându-se, 
își lăsă umerii să cadă în poziţia lor obișnuită. Putea fi 
al dracului de sigur că nu mai era cadet. Își zâmbi trist 
în oglindă. Minţise când spusese că nu observase 
infarctul. De fapt, avusese două. De fiecare dată 
simţise o durere ascuţită și pătrunzătoare, care radiase 
până în partea stângă a gâtului și pe braţul stâng în 
jos, provocându-i furnicături în degete. După un minut 


sau două, durerea dispăruse. Trecuse peste asta 
spunându-și că era vorba de o nevralgie sau de o criză 
de artrită la umăr. Dar știa adevărul. i-l șoptise o voce 
pe care o auzise într-un colţișor al minţii. 

leși din toaletă și se duse la un birou de la capătul 
coridorului. 

— Vick, ești aici? 

O hispanică atrăgătoare, cu bust generos, i-a 
răspuns de pe un scaun așezat în fața unui grup de 
calculatoare. 

— A, salut, Johnny. Sunt totdeauna aici pentru tine. 
Vicki Vasquez era frumoasa secției. Nu era polițistă în 
adevăratul înţeles al cuvântului, ci administratorul 
bazei de date, ceea ce însemna că era plătită să preia 
șuvoiul de hârţoage pe care Franciscus și colegii lui îl 
alimentau permanent. Ca de obicei, se îmbrăcase 
îngrijit, cu pantaloni gri și bluză albă călcată perfect, 
iar la gât purta un șirag de mărgele. 

— Am un nume pe care trebuie să-l verific. 

— Sunt numai urechi. 

— Bobby Stillman. 

— Cu un L sau doi? 

— Încearcă amândouă variantele. 

Franciscus și-a tras un scaun și s-a așezat lângă ea. 
Nu se sătura niciodată de parfumul ei. Trandafiri și 
migdale. Îi plăcea la nebunie. Într-o vreme, el și Vicki 
făcuseră o pasiune reciprocă, dar nu ieșise nimic din 
asta. Pe atunci, Franciscus era căsătorit. Oricât de tare 
dorea să se culce cu Vicki, nu reușise să-și trădeze 
soţia și copiii. 

— Nu mă aștept la nimic. E doar un nume pe care mi 
l-a spus un tip seara trecută. M-a făcut curios. 

Una dintre atribuţiile lui Vick era verificarea 
amprentelor, a numerelor de telefon și a numelor prin 
intermediul calculatorului central de la Police Plaza nr. 


1. Se tot vorbea despre instalarea unui sistem pe care 
l-ar putea folosi chiar polițiștii, dar Franciscus bănuia 
că mai era mult până atunci. Abia se obișnuiau să 
folosească e-mailul. 

— Nimic cu un L, îl anunţă Vicki. Încerc cu doi. Tastă 
a doua oară numele, sporovăind cu el în continuare: Ai 
auzit că locotenentul iese la pensie? Nu e păcat? Poate 
că ar fi timpul să-i iei locul. Nu poţi rămâne veșnic 
detectiv clasa întăi. 

— Da, am auzit. Bob m-a tocat la cap o lună cu 
pensia lui. Standard sau... 

— O, Doamne, zise deodată Vicki Vasquez, ducându- 
și mâna la gură. 

— Ai dat peste ceva? 

— O, Doamne, repetă ea. E un nume fals. Bobby 
Stillman, zisă și Sunshine Awakening, Roberta Stillman, 
Paulette Dobrianski... 

— Sunshine și mai cum? Franciscus s-a tras mai 
aproape, ridicându-și nasul ca un ogar care adulmecă o 
urmă proaspătă. 

— Sunshine Awakening. 

— Adică e vorba de-o femeie? 

— Da, Roberta Stillman. Mandat de arestare în 
vigoare pentru omor cu circumstanţe agravante. Chiar 
ai nimerit-o aici. Continuă să citească de pe ecran: 
Căutată pentru a fi interogată în legătură cu uciderea 
ofițerilor Brendan O'neill și Samuel K. Shepherd. lulie 
1980. Se răsuci pe scaun, practic aruncându-și sânii în 
faţa lui Franciscus. Nu-ţi aduci aminte? Un grup de 
hippioţi întârziaţi care au pus o bombă la o firmă din 
Albany. Îşi spuneau „Societatea liberă”. A fost un mare 
foc de artificii. l-au împușcat pe polițiștii trimiși să-i ia 
la întrebări. O echipă SWAT a înconjurat casa. Totul a 
fost transmis în direct la televizor. Stăteam în 


bucătărie și mâncam îngheţată. Cred că m-am îngrăşat 
cu cei puţin două kile. 

— Mă iei peste picior? Scuză-mi expresia. 

Vicki Vasquez clătină din cap. 

— Bobby Stillman a ta a omorât polițiști. 
Recompensa e încă valabilă. Cincizeci de mii de dolari. 

Franciscus își dădu la o parte părul care-i căzuse în 
ochi. O ucigașă de polițiști pe capul căreia fuseseră 
puse cincizeci de miare. Chiar așa. Nu se mai simţea 
ca un moș. Avea iar douăzeci de ani și pletele-i fluturau 
în vânt. 

— Mulţumesc, Vick, zise el, luându-i obrajii în mâini 
și sărutând-o pe frunte. Ești o scumpă. 


24 


Bolden a deschis ușa clasei lui Jenny fără să mai 
bată. A intrat și s-a pomenit în faţa unei mulţimi de 
priviri uimite. 

— Da? Vă pot ajuta cu ceva? L-a întrebat profesoara, 
o chinezoaică subțţirică. 

— Jenny. E clasa lui Jenny Dance. Unde s-a dus? 

— Cine sunteţi? 

— E Thomas, se oferi un elev să-i explice. E tipu’ ei. 

— Tipu’ ei principal, se auzi altă voce, pe un fond în 
crescendo de chicoteli și comentarii ireverenţioase. 

— Bă Tommy, arăţi ca un rahat, a strigat altcineva. 
Bolden nu i-a luat în seamă. 

— Sunt Tom Bolden, a zis el, făcând câţiva pași în 
clasă. Trebuie să vorbesc cu Jenny. 

Profesoara observă abia atunci cum arătau hainele 
lui Bolden și îi făcu semn s-o urmeze pe coridor. 
Închise ușa în urma lor. 

— Jenny nu-i aici, spuse ea, vizibil agitată. 


— Na venit la școală? 

— Ba da, a venit, dar a plecat acum douăzeci de 
minute și nu s-a mai întors. 

— Nu ţi-a spus unde se duce? 

— Nici mie, nici altcuiva. Elevii mi-au spus în schimb 
că a primit o vizită, un bărbat. Ea le-a spus s-o aștepte 
în liniște. Niciunul nu ne-a anunţat când Jenny nu s-a 
mai întors. Copiii ăștia — femeia a ridicat din umeri — 
nu sunt propriu-zis elevi. Până la urmă unul dintre ei 
m-a căutat și mi-a spus. 

— L-au văzut pe bărbat? 

— Era alb. Câţiva au crezut că e un poliţist. S-a 
întâmplat ceva? 

Bolden mergea deja pe coridor. 

— S-a întâmplat ceva? repetă profesoara. 


— Domnule Guilfoyle, am ceva care s-ar putea să vă 
intereseze, spuse o voce nazală, cu accent asiatic. 

Guilfoyle se ridică de pe scaun și cobori treptele 
până în zona de lucru. Era Singh, un tânăr indian pe 
care-l găsiseră la Bell Labs. 

— Te ascult, domnule Singh. 

— Verificam din nou contractul de asigurare al lui 
Bolden ca să văd dacă mergea regulat la vreo farmacie 
din cartier. N-am găsit nimic, apoi am controlat dosarul 
femeii — Dance. Singh s-a aplecat spre monitor, cu 
ochii mijiţi. Fişa ei medicală arată că ia în mod regulat 
o reţetă de la o farmacie din Union Square, o dată pe 
lună. Miercurea, în jurul prânzului. Adică azi. 

— Reţetă pentru ce medicament? întrebă Guilfoyle. 

— Antivert. 

— N-am auzit de el. Ai idee la ce folosește? 

— Da, cum să nu, răspunse Singh, întorcându-se cu 
faţa la Guilfoyle. Substanţa activă e meclizina. E 


împotriva stărilor de greață. De fapt, și nevastă-mea la 
luat. E pentru greţurile de dimineaţă. 

— Mulţumesc, domnule Singh. Guilfoyle străbătu 
sala și puse mâna pe umărul lui Hoover. Arată-ne 
farmacia, te rog. 

O luminiţă apăru la intersecţia Străzii 16 cu Union 
Square West. 

— Află-mi numerele de telefon ale tuturor 
restaurantelor pe o rază de patru străzi în jurul 
farmaciei. Pe urmă vreau să le compari cu numerele 
din agendele de telefon ale lui Bolden. De mobil, de- 
acasă, de la birou. 

Hoover își țuguie buzele și se uită peste umăr la 
Guilfoyle. 

— O să dureze câteva minute. 

— Nu-i nimic, aştept. 


Pe Canal Street, Bolden a cumpărat de la un 
negustor ambulant o cutie de o jumătate de litru cu 
suc de portocale și a băut-o pe nerăsuflate în mai puțin 
de zece secunde. Când a aruncat-o într-un coş de 
gunoi, privirea i-a fost atrasă de o pată de culoare 
închisă de pe mânecă. S-a uitat mai atent și a atins-o 
cu degetul. Era sânge. Sângele lui Sol Weiss. Și-a tras 
mâna înapoi de parcă ar fi fost electrocutat. S-a uitat 
neliniștiţi în lungul străzii în timp ce amintiri din altă zi 
îi umpleau mintea. Și atunci își pătase mâneca de 
sânge. 

Vino la Domnul Isus. Vino la Domnul Isus. 

Litanie. 

Bolden o auzise devenind din ce în ce mai puternică. 
Era scandarea ritmică a celor douăzeci de puști care-l 
încercuiseră în subsolul aripii Caxton Hall a 
Orfelinatului pentru Băieți din Illinois. Încăperea era 
vastă și scundă, luminată slab și mirosea a urină și 


sudoare. Era numită „donjonul” și, la un moment dat, 
numele fusese transferat întregii școli. 

Vino la Domnul Isus. 

— Bolden, ești cu mine? l-a întrebat Coyle, un puști 
de optsprezece ani, musculos și hotărât, care adunase 
șase ani acolo. Era poreclit „Reverendul”. 

Trecuse de miezul nopţii. Veniseră să-l ia din 
dormitor. li acoperiseră capul cu o faţă de pernă, îi 
legaseră mâinile la spate și-l târâseră pe scări până la 
subsol. 

— Nu, a zis Bolden. Nu sunt. 

Coyle a zâmbit acru. 

— Cum vrei. 

S-a apropiat de Bolden ţinând cuțitul în față, cu 
tăișul în sus, și s-a învârtit încet în jurul lui. Zâmbetul 
orgolios și plin de încredere dispăruse de pe faţa lui 
palidă. Ochii îi erau neclintiţi. Două pietre negre. Morți 
ca ochii unui rechin. 

Bolden și-a întins braţele în faţă și s-a aplecat. Se 
aștepta la asta. Ajunsese acolo cu o lună în urmă, iar o 
lună era destul pentru a învăța regulile. Regulile 
spuneau că fie te duceai la Coyle și cereai să fii primit 
în gașca lui, unde ajungeai unul dintre „băieţii de cor”, 
fie venea el după tine. Coyle era un bătăuș și nimic 
mai mult, un puști înalt, solid, maturizat prematur, care 
chinuia pe oricine era mai mic, mai gras, mai slab sau 
mai puţin rapid decât el. Bolden îl detesta. Nu avea de 
gând să fie valetul nimănui. Știa că lui Coyle îi era frică 
de el. Nu așteptase niciodată o lună. 

Cuţitul a scânteiat și Bolden a sărit în spate. Era 
calm, lipsit de orice emoție. Ştia dintotdeauna cum să 
se bată, fără să-l fi învăţat cineva. Ştia că trebuie să se 
miște neîncetat pentru a-l atrage pe Coyle. Să nu stai 
niciodată pe loc. Niciodată. A aruncat o privire peste 


umăr. Cercul se strânsese. Nu conta că era înconjurat. 
Chiar dacă scăpa de aici, nu avea unde să fugă. 

Vino la Domnul Isus. Vocile continuau să scandeze. 
Era imnul prin care Coyle plătea tribut educaţiei sale 
catolice. 

Deodată, Coyle ţâșni înainte, spintecând aerul cu 
cuțitul. Bolden sări într-o parte și spre Coyle, 
răsucindu-se din talie și, anulând spaţiul dintre ei în 
timp ce lama sfâșia tricoul adversarului. Mișcarea îl 
prinsese pe Coyle nepregătit. O clipă, rămase expus, 
cu braţul întins, cu un picior înainte, dezechilibrat. 
Bolden își ridică braţul și îl lovi cu cotul în gât. In 
același timp, Coyle își întoarse capul pentru a-l vedea 
mai bine. Lovitura ateriză la ţintă cu un trosnet 
îngrozitor. Cotul parcă se înfipsese în gâtul întins. 

Coyle s-a prăbușit ca o păpușă dezarticulată și a 
rămas nemișcat pe podea. Nu s-a mai ridicat. N-a 
strigat. A rămas acolo. 

Nimeni din cameră nu mișca. Litania se oprise. 
Cercul de băieţi încremenise. 

Bolden a îngenuncheat lângă Coyle. 

Băiatul a clipit, buzele i s-au mișcat, dar nu s-a auzit 
niciun cuvânt. 

— Chemaţi-l pe doctor, zise Bolden. Chemaţi-l pe 
domnul O'Hara. 

Nimeni nu s-a mișcat. 

Ochii negri și goi ai lui Coyle se umpluseră de 
lacrimi, de parcă îl implorau să facă ceva. 

— O să fii în regulă, șopti Bolden, dar știa că era o 
minciună, simţea că se întâmplase ceva îngrozitor. Ti 
s-a tăiat răsuflarea, atâta tot. 

Buzele lui Coyle s-au mișcat iar. 

— Nu pot să respir, reuși el să spună într-o șoaptă 
chinuită. 


Bolden s-a ridicat și a ieșit din cercul băieţilor. A 
alergat într-un suflet la director și l-a chemat de 
domnul O'Hara. Când s-au întors, ceilalți băieţi 
plecaseră. Coyle zăcea în mijlocul încăperii. Murise. 
Lovitura de la gât îi fracturase a doua vertebră. Se 
sufocase și murise. 

— L-ai omorât, a zis O'Hara. 

— Nu, a avut un... 

Bolden s-a uitat la Coyle, apoi la gaura din tricoul lui. 
Și-a trecut mâna peste ea, apoi și-a privit degetele: 
erau roșii de sânge. S-a uitat în jur după cuţit, dar 
ceilalţi îl luaseră. 

— Un cuţit, încercă el să explice, dar, ca și Coyle, nu 
mai era în stare să vorbească. 

Bolden clipi și amintirea se stinse. Un cuţit. Un pistol. 
Un mort. Coyle. Și acum Sol Weiss. 

Căută în agenda Blackberry-ului adresa de e-mail a 
Dianei Chambers, apoi scrise: „Diana, te rog să iei 
legătura cu mine cât mai repede. Cine ţi-a făcut asta? 
De ce? Tom”. Era o acţiune inutilă, dar trebuia s-o facă. 

Bolden puse aparatul în tocul de la curea și porni pe 
stradă. Bătea un vânt aspru, în rafale care îi aruncau 
lapoviţa fină în obraji. Avea nevoie de o baie fierbinte 
și de haine curate. Cântărise posibilitatea de a se duce 
acasă sau la Jenny, dar hotărâse că ambele variante 
erau prea riscante. Probabil că îl așteptau acolo toate 
taberele participante la joc, iar poliţia și Guilfoyle erau 
doar două dintre ele. Acum nu mai credea că ele 
acționau independent una de alta. 

Își trase capul între umeri și își ridică gulerul hainei. 
Dacă temperatura mai cobora un grad sau două, 
lapoviţa avea să se transforme în ninsoare. luţi pasul, 
ocolind băltoacele și peticele de gheaţă. Făcu un efort 
să nu se gândească la Jenny. 


În primul rând, poza Dianei Chambers. Dacă 
fotografia era reală — și avea motive să creadă că era 
—, atunci cineva o lovise în faţă. Şi nu fusese o 
mângâiere, ci o lovitură în toată regula. Un pumn de 
care Mike Tyson ar fi fost mândru în anii lui de glorie. 

Ce ti-au oferit, Diana? 

Și-o imaginase mereu drept vesela absolventă de la 
Yale, care fredona „Boola Boola” în birourile 
departamentului financiar după ce-i convinsese pe toți 
să dea pe gât câteva pahare de tequila pentru a 
însufleţi turul în jurul Manhattanului plătit de firmă. 
Cum o convinseseră oare să se ducă la poliţie și să-l 
acuze? Dar măcar era vorba de convingere, sau pur și 
simplu de constrângere? Nu putea să creadă că Diana 
era fericită cu noul ei machiaj. Fractură de os orbital, 
cum îi spusese Mickey Schiff. 

Bolden oftă lung, printre dinţii încleștaţi. Cineva de la 
firmă lucra mână în mână cu Guilfoyle. Nu puteau fi 
explicate altfel nici rapiditatea cu care o prelucraseră 
pe Diana Chambers, nici scrierea și plantarea e- 
mailurilor amoroase în serverul principal al firmei într- 
un timp atât de scurt. Prea multe dovezi în prea puţin 
timp. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îi era mai clar 
că lor nu le păsa de consecinţe. 

Își ridică privirea către cer. Un fulg de zăpadă uriaș îi 
ateriză pe nas. Îl şterse cu un deget. Marea răfuială, își 
spuse. După o perioadă norocoasă, balanţa se 
înclinase în defavoarea lui. Nu era deloc surprins. 

În copilărie nu fusese nici pe departe un înger, foarte 
adevărat. Totuși, când i se oferise o șansă o înșfăcase 
cu amândouă mâinile. Învăţase și pusese bani 
deoparte. Muncise pe brânci. lar când succesul venise 
în sfârșit, dăduse și el ceva înapoi. Mai întâi cu 
sentimentul datoriei, apoi din pură bucurie. Nu făcuse 
nimic ca să merite toate astea. Nu furase nici măcar 


douăzeci de dolari din portofelul tatălui său vitreg, nu 
mai snopise niciun bătăuș în niciuna dintre școlile prin 
care trecuse. Nu-și minţise iubita după o noapte 
petrecută aiurea, nici nu încercase să ascundă 
fotografia părinţilor altcuiva pe care o ţinea în portofel. 

Făcuse totuși alte prostii. Lucruri pe care nu puteau 
fi uitate cu ușurință. Lucruri pe care e/nu le putea uita, 
oricât de mult se străduise. 

Grăbind și mai mult pasul, se întrebă dacă venise în 
fine clipa socotelilor. Dacă acesta era doar un alt 
dezastru dintr-un șir lung sau era ultimul act al 
renunţării care începuse când avea șase ani și îl ţinuse 
prizonier fără întrerupere de atunci încoace. Bolden 
râse în sinea lui. Un râs amar și dispreţuitor. Cândva, în 
trecut, cineva îi umpluse mintea cu idei orientale 
despre karma. Despre energia pozitivă și energia 
negativă. Despre chi și echilibru. Toate erau prostii. 
Trecutul. Viitorul. Exista numai „acum”. 

Bolden nu se mai uită înapoi. 


25 


Era un apartament vechi și urât mirositor. Dormitor, 
sufragerie și baie — genul de locuinţă mizeră pe care-l 
vedea în Times când citea articolele rubricii „Cazuri 
nefericite”. Jennifer Dance stătea turcește în mijlocul 
patului desfundat. Trebuia să urineze, dar nu era în 
stare să pună piciorul în baie. Ușa era deschisă și prin 
ea vedea linoleumul crăpat și scândurile putrede de 
dedesubt. WC-ul era din anii '30, de la vasul de 
porțelan cu capac din lemn crăpat până la lanţul de 
metal al rezervorului din fontă. Pe jos, lângă el, erao 
ventuză pentru desfundat. Mirosul înţepător de sodă 


caustică și amoniac ajunsese până în dormitor. Din 
cauza lui locul i se părea și mai detestabil. 

Jenny ar fi putut să suporte murdăria și putoarea. 
Closetele de la școală nu erau mult mai îmbietoare. 
Chiar săptămâna trecută, un deștept își înfășurase 
produsul intestinelor în hârtie igienică, îl stropise cu 
benzină și-i dăduse foc. L-au prins pe coridor, în timp 
ce zbiera „Uite o clătită!” 

Cel mai mult o supărau gândacii, care erau mulţi și 
foarte activi. Și-a întins gâtul și a văzut o umbră 
trecând iute pe podea, apoi alta la câţiva centimetri de 
prima. 

Din sufragerie se auzeau glasuri. Jenny și-a ridicat 
capul, încercând să prindă câteva cuvinte. Cine erau 
oamenii ăștia? Mai întâi o scoseseră din școală sub 
amenințarea că nu-l va mai vedea niciodată pe 
Thomas dacă nu pleca cu ei chiar acolo și atunci, iar 
acum îi spuneau să-și țină gura, să stea cuminte și să 
facă ce i se cere. Habar n-avea dacă era apărată sau 
prizonieră. 

— Ţine perdelele trase, îi spusese femeia când 
ajunseseră acolo. Nu te apropia de fereastră. 

Jenny se întrebase care era scopul acestor ordine, în 
mod sigur nu erau menite să-i ascundă locul unde se 
afla. Era în Brooklyn, în zona Williamsburg. Niciun 
secret. Veniseră acolo cu un Volvo rablagit. Ea, 
individul care o luase de la școală și șoferul, un bărbat 
de vreo cincizeci de ani, cu păr cârlionţat, neras, care-i 
aruncase un zâmbet foarte ciudat. Niciun nume. Niciun 
indiciu despre identitatea lor sau despre ce doreau de 
la ea. Nu, își spuse Jenny, perdelele trase nu trebuiau 
s-o împiedice să se uite afară. Trebuiau să-i împiedice 
pe alţii să se uite înăuntru. 

În clipa aceea, cei doi bărbaţi se aflau în sufragerie 
împreună cu femeia. Femeia era șeful. Jenny era sigură 


și de asta. Se plimba prin cameră ca un general care își 
pregătește retragerea, iar cei doi aveau grijă să nu-i 
stea în cale. Era înaltă și zveltă, cu o faţă ridată și cu 
privirea parcă pierdută într-o altă dimensiune. Avea 
părul strâns într-o coadă de cal și era îmbrăcată ca o 
liceancă, în jeanși, cu o cămașă albă care nu era 
băgată în pantaloni și cu teniși Converse. Dar 
hotărârea ei o înspăimânta pe Jenny. O singură privire 
și te contamina cu fermitatea ei. 

Cu excepţia avertismentului de a nu se apropia de 
fereastră, nu-i spusese lui Jenny nicio vorbă. O 
măsurase totuși din cap până-n picioare cu o privire 
sălbatică. O privire de sus până jos care durase 
probabil o secundă, dar fusese mai indiscretă decât o 
percheziție corporală. 

O ușă s-a trântit. Pe coridor s-au auzit pași străini. 
Jenny s-a dat jos din pat și și-a lipit urechea de ușă. A 
recunoscut vocea femeii. Era în același timp calmă și 
febrilă. 

— Cum sunt? întrebă ea. 

— Sunt disperaţi. 

Apoi, pe un ton mult mai blând: 

— El e teafăr? 

înainte ca Jenny să audă răspunsul, ușa s-a deschis 
și a obligat-o să facă un pas înapoi. 

— Trebuie să plecăm, îi spuse femeia. 

— Unde mergem? Thomas a pătțit ceva? Despre el 
vorbeaţi? 

Venise rândul lui Jenny să pună întrebări. S-a retras 
până în mijlocul camerei și a rămas acolo, cu braţele 
încrucișate la piept. Își dorea o înfruntare, dar nu 
obținuse altceva decât amânarea ei pentru un moment 
mai potrivit. 

— Grăbește-te, zise femeia. Prezenţa noastră aici a 
fost observată. 


— Unde mergem? repetă Jenny. 

— Undeva unde vom fi în siguranţă. 

— Vreau să mă întorc acasă. Acolo sunt în siguranţă. 

Femeia clătină din cap. 

— Ba nu, drăguţo. Nu ești. 

însă Jenny nu mai era dispusă să înghită orice. 
Neîncrederea și paranoia care-i învăluiau pe acești 
oameni o molipsiseră și pe ea. 

— Thomas e sănătos? 

— Deocamdată da. 

— Doar atât? Deocamdată? M-am săturat de 
jumătăţile tale de răspuns. Cine ești? Ce vrei de la 
mine? Cine-l urmărește pe Thomas? 

Femeia s-a apropiat repede și a apucat-o pe Jenny 
de braţ. 

— 'Ţi-am spus că plecăm, a șoptit ea în timp ce își 
înfigea unghiile în pielea lui Jenny. Asta înseamnă chiar 
acum. Suntem de partea ta. Asta-i tot ce trebuie să știi. 


La marginea trotuarului îi aștepta altă mașină. Jenny 
s-a strecurat în spate, împreună cu femeia și cu 
bărbatul care o luase de la școală. Mașina a pornit 
înainte să se închidă portiera. Au mers cam o sută de 
metri înainte ca șoferul să le strige să se lase în jos. 
Din faţă se apropiau cu viteză două automobile. Jenny 
reuși să zărească două siluete în fiecare dintre ele, 
apoi își lăsă capul în poala femeii. O clipă mai târziu, 
mașina lor se clătină când cele două berline au trecut 
pe lângă ea. 

— Ei au fost? 

— Da, zise femeia. 

— Cine sunt? 

— Cred că te-ai întâlnit cu ei aseară. 

— De unde știi...? 


Jenny n-a mai găsit cuvinte pentru a-și termina 
ideea. De unde știau ce se întâmplase aseară? De 
unde știau că erau aceiași oameni? 

Femeia râse și hohotele ei umplură mașina, 
molipsindu-i pe toţi. 

— Am o oarecare experiență în domeniul ăsta, 
mormăi ea în cele din urmă. 

Şoferul se întoarse către ei și se uită la femeie. 

— Isuse, Bobby, a fost la un fir de păr. 

— Da, zise Bobby Stillman. Sunt tot mai buni. 


26 


— Aveţi alt când, domnule? l-a întrebat vânzătorul. 

— Poftim? 

Bolden stătea în fața casei, strecurându-și cureaua 
prin găicile unor jeanși nou-nouţi și pregătindu-se să 
încheie catarama. Hainele lui murdare erau acum 
împăturite și îndesate într-o sacoșă pe care avea de 
gând s-o ia cu el. Pe lângă jeanși, mai cumpărase o 
cămașă din flanel de culoare închisă, o haină trei 
sferturi și o pereche de ghete Timberland. Toate erau 
noi, inclusiv ciorapii, chiloţii și tricoul. 

— Plata a fost refuzată. 

— Ești sigur? Probabil că e o greșeală. Poţi să mai 
încerci o dată? 

— Am încercat deja de trei ori, zise vânzătorul, un 
punkist întârziat, cu părul numai ţepi, care avea o 
paloare nesănătoasă și purta un tricou cu trei numere 
mai'm'are. Ar trebui s-o confisc, dar nu vreau necazuri. 
Uitaţi, luaţi-o înapoi. N-aveţi o Visa sau Master Card? 

Bolden i-a dat Master Cardul. Nu înţelegea de ce îi 
fusese refuzat celălalt card de credit. Işi plătea 
facturile la timp. Nu încercase niciodată să trăiască 


dincolo de posibilitățile sale. Când colegii lui discutau 
cu nonșalanţă despre noile lor Porsche turbo, despre 
casele lor de vacanţă din Colorado sau despre 
superioritatea unui costum Kiton de șapte mii de 
dolari, se simţea ciudat de nelalocul lui. Nu avea nimic 
împotriva ideii de a cumpăra lucruri frumoase, dar pur 
și simplu nu știa cum să-și cheltuiască banii așa. 
Ceasul Cartier pe care i-l dăruise lui Jenny era cel mai 
scump obiect pe care îl cumpărase vreodată. 

— Refuzată, îl anunţă vânzătorul, de la capătul 
tejghelei. Trebuie să-i spun directorului. Puteţi să 
lămuriţi problema cu el, dacă vreţi. 

— Las-o baltă, zise Bolden. O să plătesc cash. 

Răsfiră bancnotele. De pe tejghea se uitau la el o 
hârtie de cinci dolari și câteva de unu. Se întoarse spre 
vânzătorul cu tricou supradimensionat și își spuse în 
sinea lui că totul era logic. Puteau să adune o echipă și 
să te răpească de pe o stradă aglomerată din centrul 
orașului. Puteau să inventeze e-mailuri. Puteau să 
transforme fata unei femei într-o vânătaie uriașă şi s-o 
convingă să declare la poliție că tu erai vinovat. 
Bineînţeles că puteau să-ţi blocheze cărţile de credit. 

— Se pare că nici așa nu merge. Lasă-mă să dau jos 
hainele astea. 

— Nu vă faceţi probleme, spuse vânzătorul, punând 
receptorul în furcă. Se întâmplă mereu. Lăsaţi hainele 
pe scaun în cabina de probă. 

Bolden a luat sacoșa cu hainele murdare și s-a dus în 
raionul pentru pantaloni. Nu putea să iasă pe stradă în 
vechile lui haine. Erau mizerabile, ar fi atras atenţia A 
oricui de la o distanţă de cincizeci de metri. Incă o zi și 
ar fi arătat ca un vagabond. Cele două cabine de probă 
erau una lângă alta, la capătul unui coridor care 
începea în stânga lui. Câţiva clienţi hoinăreau ici și 
colo, dar altfel magazinul era pustiu. Bolden s-a oprit și 


s-a prefăcut că se uită în sacoșă, ca pentru a fi sigur că 
nu uitase nimic. leșirea de incendiu era exact în faţa 
lui, dincolo de raioanele de cămăși și încălțăminte, 
lângă care se afla și biroul directorului. S-a uitat într-o 
oglindă și l-a văzut pe vânzător ieșind din spatele 
tejghelei și pornind în direcţia lui. 

Chiar atunci, din biroul directorului, aflaţi la câţiva 
metri de ei, a ieșit un bărbat solid, cu barbă. Intr-o 
mână ţinea un dosar, în cealaltă un telefon mobil, ia 
care vorbea. 

— Hei, l-a strigat Bolden. Tu ești șeful? 

— Stai o clipă, zise bărbatul în telefon. Își lipi un 
zâmbet pe faţă, apoi se apropie. Da, domnule, cum pot 
să vă ajut? 

Bolden i-l arătă cu degetul pe vânzător. 

— Casierul vostru are o gură cam spurcată, spuse el 
tăios. Ar trebuie să porţi o mică discuţie cu el. 

— Jake? Chiar aşa? Îmi pare rău. Și ce v-a... 

— Uite, ia astea. $ 

Bolden îi puse în brațe sacoșa cu haine murdare. In 
timp ce directorul încerca să n-o scape, Bolden se 
îndepărtă. 

— Hei! strigă vânzătorul. Tipul ăla n-a plătit. Nu-l 
lăsa să plece! 

— Dar am hainele aici, i-a răspuns directorul, 
ridicând sacoșa. 

Drumul spre ieșire era liber. Bolden străbătu repede 
culoarul dintre stative. Vânzătorul porni pe urmele lui. 

— Hei, omule! întoarce-te! N-a plătit. Stai! 

Bolden ajunse la ușă alergând. O împinse și ușa se 
trânti de perete cu o bufnitură puternică, apoi se 
închise la loc. Aleea era pustie: un tomberon în 
dreapta, o grămadă de cutii de carton pliate în stânga. 
În loc să alerge mai departe, Bolden se opri brusc şi se 
sprijini cu spatele de zid, chiar lângă ușă. După o clipă 


apăru și vânzătorul. Bolden îl înhăţă de umeri și îl izbi 
de perete. 

— Să nu mă urmărești, șuieră el. O să mă întorc să 
plătesc rahaturile astea. Ai înţeles? 

— Da, omule, sigur. Cum zici tu. 

Bolden zâmbi amar, apoi îi trase un pumn în stomac. 
Băiatul se încovoie și căzu pe asfalt. 

— Îmi pare rău, omule, dar n-am încredere în tine. 


Câteva străzi mai departe, a găsit un bancomat. A 
ales limba engleză, apoi a tastat codul PIN: 6275. Ziua 
de naștere a lui Jenny. Când ATM-ul a emis un sunet 
melodios și a apărut meniul, Bolden a răsuflat ușurat. A 
selectat „Cash”, apoi a tastat 1000. Câteva clipe mai 
târziu, aparatul l-a anunţat că suma era prea mare. A 
scris 500. 

In timp ce aștepta, s-a uitat la ghetele lui noi. Poţi să 
ghicești viaţa unui om după încălţămintea lui, și-a spus 
el, amintindu-și de PF Flyers, Keds și Converse, în 
adolescenţă ar fi fost în stare să ucidă pentru o 
pereche de Air Jordans, dar costau șaptezeci și cinci de 
dolari, mult peste posibilităţile lui. Mult dincolo de orice 
vis. In facultate, cu primul cec luat de la slujba își 
cumpărase o pereche de Bass Weejun. Piele de bivol și 
franjuri. Managerii de tură de la Dutler Hall erau 
obligaţi să poarte pantofi de costum. Șaizeci și șase de 
dolari ca să arate drăguţ în timp ce punea pe farfurii 
bucăţi de ton și piure de cartofi. În fiecare duminică 
seara întindea pe jos o pagină din Times, lua o periuță 
de dinţi, o cutie cu cremă Kiwi, o piele de căprioară și o 
cârpă moale și pierdea o oră lustruindu-i. Șaizeci și 
șase de dolari erau șaizeci și şase de dolari. Pantofii l- 
au ţinut trei ani. Şi azi refuza să cheltuiască mai mult 
de două sute de dolari pe o pereche de încălţăminte. 


S-a uitat la ecranul aparatului, așteptând zumzetul 
plăcut care anunţa primirea banilor. A apărut în schimb 
alt mesaj, care l-a informat că operaţiunea fusese 
anulată din cauza unor probleme de cont și că banca îi 
confisca și cardul cu aceeași ocazie. Pentru orice 
întrebări putea să telefoneze la... 

Bolden s-a grăbit să iasă din cămăruţa tristă. A simţit 
aerul îngheţat ca o palmă peste față. A ajuns la 
următoarea intersecţie în pas alergător. S-a oprit la 
colţ, și-a deschis portofelul și a numărat din nou banii. 
Unsprezece dolari. Toată averea lui. 


27 


— Cine sunt ei? a întrebat Jennifer Dance în timp ce 
mașina se hurduca pe Atlantic Avenue, mergând spre 
Podul Brooklyn. 

— Prieteni vechi, a zis Bobby Stillman. 

— Din cauza lor mi-ai spus să ţin perdelele trase? 

— Omule, femeia asta e plină de întrebări, interveni 
șoferul. Hei, doamnă, mai las-o. 

— Nu-i nimic, Walter, spuse Bobby Stillman. Se 
răsuci spre Jenny, pironind-o cu o privire arzătoare. O 
să-ți spun cine sunt. Dușmanul. Big Brother. Îți 
amintești de ochiul masonic atotvăzător? 

Jenny a dat din cap. 

— Asta sunt ei. Supraveghează. Spionează. Scientia 
est potentia. Cunoașterea este putere. Informează. 
Reduc la tăcere. Spală creiere. Dar toate astea nu le 
sunt de-ajuns. Au o viziune. Au o chemare înaltă. 
Pentru chemarea asta sunt gata să ucidă. 

Femeia era nebună. Big Brother și masonii. Mai 
degrabă Scientia est dementia, sau ce aiureală în 
latină citase ea. Dintr-o clipă în alta, putea începe să 


bolborosească despre extratereștrii care se aflau 
printre noi și despre transmiţătoarele miniaturale pe 
care le aveau ascunse în măsele. Jenny a simţit 
necesitatea fizică să se îndepărteze de ea, dar nu avea 
unde să se ducă. 

— Cum ai aflat de ei? întrebă după câteva clipe. 

— Ne cunoaștem de mult timp. Eu îi urmăresc 
mereu, iar ei încearcă să mă oprească. 

— Cine simt „ei”? 

Bobby Stillman și-a pus o mână pe spătarul 
scaunului, aruncându-i în același timp o privire 
nesigură, ca și când încerca să se hotărască dacă 
Jenny merită efortul. 

— Clubul, zise ea. Vocea îi era mai liniștită, ba chiar 
gravă, iar acum, după ce se întorsese cu picioarele pe 
pământ, căpătase putere de convingere. E caraghios, 
nu? Dar așa își spun ei: un club al patrioţilor. Cine sunt, 
mă întrebi? Băieţii de categorie grea din Washington și 
New York, cu degetele pe butoanele puterii. Cum crezi 
că l-au găsit pe Thomas? Sunt din interior. 

— Care interior? 

— Oricare. Guvern. Afaceri. Justiție. Educație. 
Medicină. 

Jenny a clătinat din cap, deranjată de aceste acuzații 
vagi. Voia nume, semnalmente, planuri. Voia ceva 
despre care ar fi putut să citească în New York Times. 

— Cine face parte din club? 

Bobby Stillman şi-a trecut degetele prin păr. 

— Nu-i cunosc pe toți, dar crede-mă, drăguță, nici 
dacă aş ști nu ţi-aș spune. Ai ajunge numărul doi pe 
lista lor de ţinte urgente, după prietenul tău și, 
bineînțeles, imediat după subsemnata. Tot ce trebuie 
să știi este că sunt un grup de bărbați, poate și femei... 

— Un club... 

Stillman a dat din cap. 


— Un club de persoane foarte puternice și cu foarte 
multe relaţii, care vor să ţină în mâini cârma ţării 
noastre. Se întâlnesc. Vorbesc. Plănuiesc. Da, e un club 
în adevăratul înţeles al cuvântului. 

— Şi ce face acest club? 

— Cel mai adesea intervine. Nu se mulţumesc să 
lase guvernul să lucreze așa cum ar trebui s-o facă. 

N-au încredere că noi — și când spun „noi” mă refer 
ia popor, eu, tu și tipul ăla de-acolo, care vinde hot dog 
— suntem capabili să luăm decizii corecte. 

— Ce fac, măsluiesc alegerile? 

— Bineînţeles că nu. Bobby Stillman se înflăcărase. 
Nu mă asculţi? Ti-am spus că ei sunt în interior. 
Lucrează împreună cu cei din vârful administraţiei. Îi 
conving de puritatea ţelurilor pe care și le propun. Îi 
forțează să acţioneze. Să nu asculte vocea poporului. 
Totul în numele democraţiei. 

Jenny se sprijini de spătar. Mintea ei lucra la viteză 
maximă. Işi studie unghiile câteva clipe și începu să 
tragă de degetul mare al mâinii stângi, un tic pe care-l 
căpătase la paisprezece ani. Era prea mult pentru ea. 
Prea mare. Prea neclar. Şi, una peste alta, prea 
înspăimântător. 

— Unde e Thomas? 

— Mergem să ne întâlnim cu el. 

— Nu te cred. 

— Nu aveaţi de gând să luaţi masa împreună? La 
douăsprezece? În locul obișnuit? 

Jenny se aplecă brusc în faţă. 

— De unde știi? 

— Și noi ascultăm, spuse Bobby Stillman. Doar nu 
citim gândurile. 

Şoferul, Walter, întoarse capul și se uită la Jenny. 

— Unde mergem, fetițo? 


28 


La zece și jumătate, sediul central al bibliotecii 
publice din New York — cunoscut în mod oficial drept 
Biblioteca de Științe Umaniste și Sociale — nu era 
foarte aglomerat. Clienţii obișnuiți se scurgeau ca un 
șuvoi în sus și în jos pe scări, cu sobrietatea celor care 
au în faţă o zi grea de lucru. Turiștii hoinăreau prin săli, 
ușor de identificat după borsetele pe care le purtau la 
talie și după expresiile lor însufleţite. Doar personalul 
bibliotecii se mișca mai încet. 

Ridicată în 1911 pe amplasamentul vechiului 
Rezervor Croton, clădirea în stil beaux arts se întindea 
pe două cvartaluri din Fifth Avenue, între Strada 40 și 
Strada 42. Pe atunci era cea mai mare clădire de 
marmură construită vreodată. Sala principală chiar era 
un rai de marmură albă, cu un tavan care plutea la 
treizeci de metri înălțime. De pe două laturi urcau scări 
impunătoare, flancate de colonade. Undeva, în 
adâncurile bibliotecii, existau o Biblie Gutenberg, 
primele cinci ediţii în folio ale pieselor lui Shakespeare 
și o copie de mână a cuvântării de rămas-bun a lui 
Washington, cel mai faimos discurs care nu fusese 
rostit niciodată. 

După ce străbătu grăbit rotonda de la etajul al 
treilea, Bolden traversă în lungime sala principală de 
lectură și trecu pe sub o arcadă în sala secundară, 
unde se aflau computerele bibliotecii. Își scrise numele 
pe lista de așteptare și, după un sfert de oră, un 
funcţionar îl conduse la un terminal cu acces la 
internet. Își trase scaunul mai aproape de birou și 
căută în buzunar schița pe care o făcuse în 
apartamentul lui în aceeași dimineaţă. Hârtia era 


mototolită și umedă și o netezi câteva clipe cu palma. 
Mă bat cu o sabie de hârtie împotriva unui dragon, își 
spuse el. 

A deschis motorul de căutare, a selectat „imagini”, 
apoi a tastat „muschetă”. Ecranul s-a umplut cu tot 
felul de fotografii de mărimea unui timbru — 
thumbnails. jumătate dintre ele arătau o pușcă subţire, 
cu ţeavă lungă, care i-a adus aminte lui Bolden de 
arma lui Daniel Boone. Altele înfățișau bărbaţi 
îmbrăcaţi în uniforme militare din era colonială: „Tunici 
roșii”, hesieni, „Tunici albastre” (mai bine cunoscuți 
sub denumirea „Armata continentală”). Printre ele era 
și poza unui pudel care se uita în obiectivul aparatului 
(Se numea oare Musket?). Și un instantaneu cu trei 
amici de băutură care își ridicau halbele decorate cu 
obscenităţi. Pe internet, sexul e întotdeauna la o 
distanţă de un singur clic. 

In a doua pagină a găsit poza unei muschete în 
miniatură care stătea în echilibru pe buricul unui deget 
arătător.  Impresionant, s-a gândit Boden — dar 
irelevant. Încă o fotografie cu beţivi. Textul explicativ 
arăta că se numeau Dre Muskets, ceea ce în olandeză 
însemna probabil „cei trei mușchetari”. 

Apoi a observat-o. A treia imagine din rândul de sus. 
Forma ciudată a patului o deosebea de toate celelalte 
muschete pe care le văzuse până atunci. Patul era 
asimetric, partea de sus mai scurtă cu cincisprezece 
centimetri decât cea de jos. Legenda de sub fotografie 
spunea că era o „Muschetă cu cremene, din Kentucky, 
cca 1780”. A comparat poza cu schiţa lui. Se potriveau. 
A dat un clic pe imagine și a ajuns la o pagină în care 
arma era descrisă în detaliu. 


14 Daniel Boone (1734-1820), pionier al cuceririi Vestului, unul dintre 
primii eroi populari ai Statelor Unite. 


„Pușca Kentucky cu cremene a fost o excelentă 
înlocuitoare a mult mai răspânditei muschete britanice 
Brown Bess. Nu numai că era substanţial mai ușoară — 
aproximativ patru kilograme faţă de șapte — dar ţeava 
ei ghintuită asigura un tir precis de la o distanţă 
maximă de 250 de metri, cu mult peste bătaia de 
numai optzeci de metri a muschetei Brown Bess (de o 
imprecizie notorie).” 

Undeva, pe aceeași pagină, cuvântul minutemen i-a 
atras atenţia lui Bolden. | se părea că sună mai 
degrabă ca numele unui grup secret care și-ar fi putut 
alege drept logo o armă din perioada Războiului de 
Independenţă. A tastat „minutemen” și a petrecut 
următoarele câteva minute verificând cele mai 
relevante rezultate. A citit scurte prezentări ale 
trupelor Minutemen””, biografii ale lui Paul Revere și 
William Dawes!€. Nu știa că Minutemen erau o elită a 
miliției revoluționare — doar un sfert din efectivul total 
—, nici că luptau încă din 1645 pentru a respinge orice 
invazie străină și a apara frontiera de atacurile 
indienilor. În mintea lui, erau doar cei care luptaseră 
împotriva britanicilor la Lexington și Concord, în 1775. 

| s-a părut interesantă și o altă informaţie. 
„Minutemen gata să înfrunte ameninţarea comunistă.” 
Articolul vorbea despre o grupare de extremă-dreaptă 
înființată în anii '60 în Texas, la Houston, pentru a 
lupta împotriva armatelor roșii dacă acestea ar fi pus 
vreodată piciorul pe pământ american. Era un fel de 
organizaţie paramilitară în stil Rotary care oferea 
tuturor membrilor săi lecţii de tir gratuite. Bolden și i-a 


15 Membrii acestei elite a miliției americane din timpul Războiului 
pentru Independenţă juraseră că vor fi gata de luptă împotriva 
britanicilor la un minut după ce va fi dată alarma (de unde și 
denumirea de Minutemen). 

16 Eroi ai Revoluţiei Americane. 


notat în minte drept John Bircheri!” cu pistoale. Exact 
genul de grupare care se putea transforma într-o 
organizaţie capabilă să-i blocheze cărţile de credit şi 
conturile bancare. 

Bolden și-a încrucișat mâinile la ceafă și a început să 
se legene cu scaunul. Detectivul Franciscus credea că 
Wolf și Irish erau parteneri civili ai armatei. Bolden a 
tastat unul câte unul numele companiilor pe care le 
menţionase Franciscus și le-a vizitat site-urile. 
Executive Resources, Tidewater și Grupul Milner. Toate 
încercau în mod foarte activ să facă noi angajări. Fișele 
posturilor erau la vedere: toate poziţiile erau pentru 
oameni cu cel puţin cinci ani de experienţă în serviciul 
activ — în armată sau marină, preferabil la infanterie, 
artilerie sau blindate. Unele posturi erau și mai 
exclusiviste: aveau șanse doar cei care făcuseră parte 
dintr-o unitate de elită — Divizia 82 aeropurtată sau 
101 aeropurtată („Vulturii urlători”), Rangers, Forţele 
Speciale, Delta, SEAL, Air Force Rescue sau pușcașii 
marini. Site-urile se remarcau prin aspectul lor sobru, 
corporatist. Totuși, Bolden nu a găsit nicăieri vreun 
simbol care să semene cu pușca cu cremene. 

După douăzeci de minute, s-a ridicat și s-a dus să 
bea apă. 


— Domnule Guilfoyle, trebuie să vedeţi ceva. 

Hoover a așteptat până când Guilfoyle a ajuns lângă 
el, apoi i-a făcut semn spre harta Manhattanului. 
Punctul roșu care îl reprezenta pe Thomas Bolden nu 
mai sărea dintr-o parte în alta, ci stătea perfect 
nemișcat la intersecţia Străzii 40 cu Fifth Avenue. 


17 Referire la Societatea John Bircher, organizaţie americană 


extremistă înfiinţată în 1958 pentru a lupta împotriva unei presupuse 
infiltrări a comuniștilor în administraţia SUA. 


— E la bibliotecă. Semnal puternic, deci se află 
aproape de o intrare, de o fereastră sau la ultimul etaj. 

Guilfoyle privea fix luminiţa roșie solitară, cântărind 
variantele. 

— De când stă acolo? 

— Cam de douăzeci de minute. 

— Nimic despre locul unde Bolden ar trebui să se 
întâlnească cu ea? 

— Incă mai căutăm. 

Guilfoyle și-a ciupit colacul de grăsime care începuse 
să-i crească sub bărbie. 

— Fă-mi legătura cu Wolf. 


„Puşcă Kentucky cu cremene.” 

Bolden lansă căutarea și așteptă rezultatele, sperând 
că va găsi o imagine decentă, care să poată fi printată. 
După ce trecu prin câteva pagini, remarcă o fotografie 
care nu avea ce căuta acolo. In loc să prezinte o 
muschetă, arăta patru bărbaţi în picioare, care 
zâmbeau larg și își ţineau frăţește braţele pe umeri. 
Fotografia era veche. Era clar de la prima privire că 
data de prin anii '50 sau '60: tunsori militare, cămăși 
albe cu mâneci scurte, cravate negre înguste și 
ochelari cu ramă de baga. Arătau ca niște personaje 
din reclamele pentru stilul de viață „alert, ingineresc”. 
Aleșii. Cei mândri. Tehnocraţii. Dar cel mai mult îi 
atrăgea atenţia firma din spatele lor, pe care scria: 
„Corporaţia Scanlon. Sediul internațional”. Sub numele 
firmei se vedea silueta unei puști Kentucky cu 
cremene. Bolden s-a aplecat către ecran. Arma 
semăna în cele mai mici detalii cu cea din schiţa pe 
care o făcuse el, inclusiv forma ciudată a patului, o 
caracteristică unică pe care n-o mai văzuse, sau cel 
puţin n-o mai remarcase până atunci la alte arme de 
epocă. 


Bolden a dat un clic pe fotografie și a obţinut 
mesajul Forbidden. You de not have permission to 
access this site. S-a întors la pagina cu fotografia și a 
printat-o. Pe pagină a apărut adresa 
www.bfss.org/vearbook/1960/BillF.jpg, dar Bolden nu 
trăgea prea mari speranţe să dea de urma lui „Bill F”, 
oricine era el. A tastat „BFSS”, dar n-a obţinut nimic. 
Apoi a încercat „Scanlon Corporation”. Spre 
dezamăgirea lui, nu a găsit site-ul unei firme. A 
descoperit totuși câteva articole din ziare. 

Primul dintre ele menţiona în treacăt compania 
Scanlon în calitate de câștigătoare a unei licitaţii 
pentru construirea unei autostrăzi în Houston, în 1949. 
Al doilea dădea mai multe amănunte. Corporaţia 
Scanlon, se spunea, fusese înființată în 1936, la Austin, 
Texas, având drept obiect principal de activitate 
construcţiile civile și mai ales șoselele. Articolul 
continua cu o enumerare a proiectelor la care 
participase și se încheia cu menţiunea că, recent, firma 
începuse să lucreze în parteneriat cu armata. 

Al treilea articol, din Army Times, era și mai relevant: 


„... Corporaţia Scanlon din Vienna, Virginia, a semnat 
cu MACV (Military Assistance Command, Vietnam) un 
contract în valoare de 45.000.000 de dolari pentru 
livrarea la un termen nedefinit a trei baze aeriene și 
piste de aterizare în Republica Vietnam. Bazele aeriene 
vor fi construite la Da Nang, Bien Hoa și Phu Cat. 

Președintele Corporaţiei Scanlon, Russell 
Kuykendahl, a declarat: «Suntem mândri că 
Departamentul Apărării și MACV ne-au ales drept unic 
antreprenor pentru a construi şi moderniza 
infrastructura operaţională a fotelor terestre şi aeriene 
ale Statelor Unite din Republica Vietnam și sperăm că 


rezultatele muncii noastre vor asigura o prezenţă 
scurtă și fructuoasă a armatei americane în Orientul 
îndepărtat».” 


Bolden a citit din nou articolul. Scanlon dăduse 
lovitura cu acel contract. Exclusivitatea pentru 
construirea pistelor de aterizare și a bazelor aeriene în 
ajunul celei mai mari desfășurări de forte din istoria 
Americii era o afacere formidabilă. | s-a părut ciudat că 
numele firmei nu-i spunea nimic. L-a adăugat pe 
Kuykendahl pe lista lui destul de scurtă, apoi a scris cu 
majuscule uriașe: PARTENER CIVIL AL ARMATEI. 

Intrigat, Bolden a început să verifice fiecare rezultat 
care conţinea cuvântul „Scanlon”. Vreo zece dintre ele 
menţționau cuvântul în contextul unor contracte 
guvernamentale. Contracte pentru construirea de 
generatoare, depozite de muniții, linii electrice 
subterane, chiar și ceva numit „adăpost anti taifun” la 
baza aeriană Andersen din Guam. Sumele erau 
substanțiale. Douăzeci, cincizeci, o sută de milioane de 
dolari. 

Ultimele câteva articole vorbeau despre o schimbare 
în strategia companiei. În loc de construcții, Scanlon 
începuse să câștige contracte pentru instruirea forțelor 
armate columbiene și filipineze. Deși nu apăreau cifre, 
articolele menţionau totuși că în ţările respective 
fuseseră trimiși patruzeci și cinci de „experţi” pentru o 
perioadă de cel puţin șase luni. 

În sfârșit, exista și o notă din 16 iunie 1979, în care 
se spunea că reprezentanţii Corporaţiei Scanlon vor 
intervieva candidaţii la Fayetville Holiday Inn. Bolden 
învățase destulă istorie militară ca să știe că Fayetville 
era un oraș din Carolina de Nord lângă care se află Fort 
Bragg. Scanlon își făcea recrutările chiar acasă la 
Forţele Speciale ale Statelor Unite. 


Urma s-a răcit la fel de repede cum o găsise. 

După 1980 nu mai apărea niciun cuvânt despre 
companie. Niciun cuvânt despre faliment, fuziune, 
vânzare, nimic. Scanlon dispăruse de pe faţa 
pământului. Un singur lucru era sigur: cei de felul lor 
nu se ascundeau într-un cotlon și așteptau să moară. O 
firmă de asemenea mărime, cu contracte 
guvernamentale serioase, fusese fără îndoială înghițită 
de cineva. Lista candidaţilor posibili se limita în mod 
necesar la companiile din domeniul apărării, 
construcţiilor și, eventual, al industriei petroliere. Pe 
atunci, în 1980, existau probabil treizeci de firme care 
o puteau cumpăra pe Scanlon. Azi erau mai puţine. 

Bolden își schimbă poziția pe scaun și își scoase 
Blackberry-ul. Trecând în revistă lista de adrese, 
recunoscu numele a vreo zece persoane care ar fi 
putut să-i dea informaţii despre Scanlon. Puse aparatul 
pe masă. De-acum, fiecare client al lui primise un 
telefon de la firmă și fusese informat că Thomas 
Bolden nu mai lucra la Harrington Weiss. O voce 
liniștită adăugase că, în cazul în care clientul auzise 
zvonuri potrivit cărora Bolden o atacase fizic pe una 
dintre colegele lui de birou, n-ar trebui să facă 
imprudenţa să le creadă. Și da, era adevărat că Sol 
Weiss fusese ucis în timp ce-i arăta lui Bolden dovezile. 

Thomas Bolden era persona non grata. 

Se ridică și, după ce îl anunţă pe bibliotecar că se va 
întoarce în câteva minute, se duse în rotondă, unde se 
apucă să dea telefoane. Se gândise la toate e-mailurile 
de felicitare pe care le primise în dimineaţa aceea. 

Trebuia să fi rămas cineva dispus să-i întindă o mână 
de ajutor. Începu cu Josn Lieberman, un bancher de la 
Lehman. 

— Salut, Josh. Tom Bolden la telefon. 

— Am voie să vorbesc cu tine? 


— De ce nu? Știu ce-ai auzit despre mine, dar nimic 
nu-i adevărat. Crede-mă. 

— Mă suni de pe Blackberry? 

— Da, zise Bolden. Ascultă, am nevoie de... 

— Îmi pare rău, amice. Nu pot... Oricum, noroc. 

Bolden a încercat apoi cu Barry O'Connor de la Zeus 
Associates, alt sponsor. 

— Isuse Cristoase, Bolden, ai idee ce dâră de căcat 
ai lăsat în urma ta? șopti O'Connor pe nerăsuflate. 
Bolden ar fi putu la fel de bine să încerce să ajungă în 
vârful Everestului sau să descifreze genomul uman. 
Omule, te-ai scufundat până peste cap în el. 

— E o înscenare. Nu m-am atins de fata aia. 

— Fată? N-am auzit nimic despre vreo fată. Umblă 
vorba că i-ai făcut felul lui Sol Weiss. 

— Lui Weiss? Bineînţeles că nu... 

— la-ţi un avocat, amice. Aud tot felul de lucruri. 
Foarte nasoale. 

— Stai... Fă-mi o favoare. 

— Tom, aș fi încântat, dar... O'Connor cobori și mai 
mult glasul. Telefoanele, omule. Sunt ascultate, știi 
asta. 

— Doar o clipă. O informaţie despre o firmă... 

— Nu cred că e momentul potrivit să te gândești la 
afaceri. Te las, am mai primit un apel. Noroc, Tommy. 
la-ţi un avocat. 

În timp ce Bolden scotocea prin agendă, un nume i-a 
atras atenţia. Şi-a dat seama că fusese un prost când 
își concentrase atenţia asupra celor din New York. 
Zvonurile se răspândeau iute ca gândul pe Wall Street. 
Era preferabil să caute ajutor în altă parte. A format 
din memorie un număr cu prefixul 202. 

— De Valmont. 

Vocea i-a răspuns leneș, cu o urmă de accent 
britanic. 


— Guy, sunt Tom Bolden. 

— Salut, Tom, zise Guy de Valmont, partener senior 
la Jefferson. Ce se mai aude? Totul e în regulă cu 
afacerea Trendrite? 

Bolden oftă de ușurare. În fine, cineva care nu aflase 
veștile. 

— Perfect. Mă întrebam dacă poţi să mă ajuţi să 
obţin o informaţie. Caut ceva despre o firmă, Scanlon 
Corporation. A avut contracte cu armata în anii '50 și 
'60, în Vietnam. Parcă a intrat în pământ după 1980. 
Știu că Jefferson a lucrat multă vreme în sectorul ăsta, 
așa că m-am întrebat dacă n-ai putea să dai de urma 
ei. 

— Cum ai zis? Scanlon? Numele nu-mi spune nimic, 
dar din 1980 a trecut o viaţă. Să te caut mai târziu la 
birou? 

— Sună-mă pe mobil. 

Bolden i-a dictat numărul. 

— Unde ești? Te aud slab. 

— Simt la... Bolden ezită înainte să-i spună unde se 
afla. Era doar o chestiune de timp ca Valmont să afle 
de moartea lui Sol Weiss. Nu avea niciun chef ca de 
Valmont să telefoneze la poliţie și să declare că tocmai 
vorbise cu suspectul, care îi mărturisise că se afla în 
biblioteca publică din New York. 

— Sunt la Grand Central, zise el. 

— Lasă-mă câteva minute, cel mult o jumătate de 
oră, și sună-mă iar. Dar fă-mi plăcerea și du-te undeva 
unde ai semnal mai bun. 

— Nu poţi să cauţi acum? E o urgenţă. 

— Mi-e teamă că nu. ].]. strigă după mine. Pa. 

Bolden a închis, apoi s-a întors repede în sala de 
lectură. Când a ajuns la masa de lucru, s-a uitat câteva 
clipe, ca hipnotizat, la cursorul de pe monitorul 
calculatorului. Pentru că nu avea nimic de pierdut, a 


tastat „Bobby Stillman”. A găsit o mulțime de Robert 
Stillman, dar niciun Bobby. Și-a împins scaunul în 
spate, s-a ridicat și s-a dus la secţia de periodice. 

— Trebuie să găsesc o companie, a zis el după ce 
funcţionarul a venit să-l întrebe ce dorea. Scanlon 
Corporation. Aș vrea să mă uit în Wall Street joumal, 
Army Times, Fortune și Forbes. Cât costă? 

— Din ce an vreţi să începeţi? 

— O mie nouă sute șaptezeci și cinci. 

— Așteptaţi-mă un minut, până verific dacă sunt 
toate pe microfilm. S-ar putea să avem probleme cu 
Army Times. 

Secţia de periodice se afla la capătul sălii, lipită de 
perete, într-o despărţitură cu panouri pe trei laturi. 
Intrarea boltită în sala principală de lectură era chiar 
lângă ea. În timp ce Bolden aștepta ca femeia să 
calculeze tariful pentru cererea lui, s-a pomenit 
uitându-se la doi bărbaţi care tocmai intraseră. 
Proaspăt tunși, îmbrăcaţi cu blazere și pantaloni sport, 
se opriseră de-o parte și de alta a ușii, parcă încercând 
să se hotărască unde să meargă. 

— Domnule... 

— Da, răspunse Bolden, întorcându-se către femeie. 

— Aveţi un motiv de bucurie: și Army Times e pe 
microfilme. Totul vă costă doisprezece șaptezeci și 
cinci. Trei dolari pentru fiecare căutare, plus taxa. 
Dacă sunteţi dispus să daţi douăzeci de dolari, vom 
căuta și cu Lexis Nexis. E mult mai precisă. 

Bolden își numără cei șapte dolari din portofel. 

— O să caut doar în Times și Wall Street Jomal. 

— Vă dau restul imediat. 

— Perfect, spuse Bolden, fără să fie atent. Cei doi îi 
stârniseră iar interesul. In loc să se ducă la un 
computer liber sau la un punct de informare, 
rămăseseră încremeniţi ia ușă, de unde supravegheau 


atent sala uriașă. Bolden se uită la cealaltă intrare cu 
arcadă, care se afla cam la două sute de metri 
depărtare. Alţi doi bărbaţi, îmbrăcaţi la fel ca primii, se 
postaseră de-o parte și de cealaltă. Aveau aceeași 
tunsoare militară, același aer de supraveghetori. 

Bolden și-a plecat capul. Nu putea fi adevărat. 
Nimeni nu avea cum să-i ia urma până la bibliotecă. Nu 
fusese urmărit. Nu își luase precauţii în mod special, 
dar era sigur că nimeni nu se ţinea după el când ieșise 
din școala lui Jenny. Și era convins că nimeni nu-l 
urmărise în magazinul de haine. 

— Gata, domnule. Restul dumneavoastră, șaizeci și 
șase de cenți. 

Și chiar atunci a fost observat. Bărbatul care era cel 
mai aproape de el și-a înclinat capul și a șoptit câteva 
cuvinte în reverul hainei. Bolden s-a încordat. Urechile i 
s-au înfundat brusc și a fost obligat să înghită ca să 
audă iar. Mișcă-te, i-a ordonat o voce. /eși chiar acum. 
Te-au văzut. 

— Domnule... Vă e rău? 

Bolden s-a aplecat peste tejghea. 

— Puteţi să mă conduceţi vă rog până la toaletă? 
întrebă el cu o expresie de om suferind. Işi puse 
palmele pe stomac și se strâmbă: Trebuie să ajung 
acolo imediat. 

— Sigur. E chiar lângă sala de lectură. Nu vă faceţi 
griji. 

Bibliotecara ocoli tejgheaua și îl luă de braţ. Au ieșit 
împreună din sala calculatoarelor, trecând pe lângă 
bărbaţii postați la intrare. L-a surprins cu coada 
ochiului pe unul dintre ei măsurându-l din cap până-n 
picioare. 

Bolden și-a desprins braţul și a luat-o la fugă. Nu s-a 
uitat înapoi. Avea un avans de zece pași, nu mai mulţi. 
A străbătut ca o săgeată sala principală, de-a lungul 


culoarului central, cel mai lat dintre toate. Pașii lui 
stârneau tunete pe parchet. „Liniște!”, „Mai încet!” au 
strigat câteva glasuri. Ciulindu-și urechile, a auzit alţi 
pași în urma lui, tot mai aproape. 

A ieșit din sala principală sprintând, apoi a traversat 
rotonda, până la capătul scării de marmură. La capătul 
celălalt al holului uriaș, unul dintre bărbaţii din a doua 
echipă, care discuta cu cineva, a început să alerge 
spre el. Bolden s-a năpustit imediat pe scară, sărind 
câte trei trepte odată. Dacă se dezechilibra, în cel mai 
bun caz risca să-și rupă o gleznă, dar mult mai probabil 
gâtul. Când a dat colţul pe palierul de la etajul întâi, i-a 
zărit pe  urmăritori. Cealaltă echipă începuse să 
coboare scara. 

Gâfâind din greu, a ajuns la parter. A auzit un strigăt 
și a văzut un bărbat rostogolindu-se pe scară ca o 
minge. În clipa următoare, s-a uitat la punctul de acces 
principal. Numeroasele intrări și ieșiri în și din 
bibliotecă erau asigurate de cinci uși duble. Dacă 
reușea să ajungă afară, mai avea o șansă. S-a uitat 
peste umăr. Cei doi urmăritori ajunseseră la ultimul 
palier. Unul își descheiase haina și Bolden a zărit o 
clipă scânteierea oţelului. Trebuia să se hotărască. A 
încetinit, ezitând tocmai când nu-și putea permite așa 
ceva. S-a uitat înapoi, către intrarea principală. 
Imposibil. Aceiași umeri solizi, același gât musculos. 
Aceeași privire fanatică. 

Wolf l-a văzut tot atunci și a luat startul imediat, 
mișcându-și braţele ca un alergător la suta de metri 
plat. 

Bolden porni în direcția opusă, spre partea din spate 
a bibliotecii și spre labirintul de coridoare în care erau 
birourile administraţiei și camerele de lectură ale 
specialiștilor. Se năpusti pe un coridor, apoi coti brusc 
la stânga pe altul. Pe toate ușile de pe ambele laturi 


erau scrise nume și funcţii. O femeie ieși brusc dintr-un 
birou, chiar în faţa lui, cu nasul vârât într-un teanc de 
hârtii. Bolden se ciocni de ea și o aruncă în perete. Se 
opri cât s-o ridice, apoi sări în biroul ei și închise ușa. 
Un bărbat cu aer de adolescent, care lucra la un 
calculator, se zgâi la el cu gura deschisă. 

— Se poate încuia? întrebă Bolden. Cum bărbatul nu- 
i răspunse, strigă: Poţi s-o încui? 

— Răsucește yala. 

Bolden încuie ușa, apoi trecu în biroul alăturat, 
strecurându-se pe lângă bărbatul uluit. O fereastră 
largă dădea spre cafeneaua bibliotecii și spre Parcul 
Bryant — o peluză uriașă, acum acoperită de zăpadă, 
care se întindea pe un cvartal. Bolden apucă mânerul 
ferestrei și îl răsuci. Era blocat. Auzi bătăi în ușă. 
Încleștându-și degetele pe mâner, îl răsuci din 
răsputeri. Mânerul se mișcă. Încă un efort și fereastra 
se deschise. 

În spatele lui, ușa se izbi de perete, cu un geamăt de 
lemn crăpat. Se auzi zgomot de sticlă spartă și de 
obiecte trântite pe jos. Tânărul de alături protestă. 

Bolden sări cei trei metri până jos, aterizând pe o 
masă, apoi se dezechilibră și căzu pe podea. Se ridică 
și se clătină din nou, de data asta alunecând pe 
gheaţă, apoi își regăsi definitiv echilibrul și alergă în 
parc. 

Wolf își trecu picioarele peste cerceveaua ferestrei și 
sări pe masă, dar ateriză prost. Genunchiul drept îi 
cedă și omul se prăbuși greoi. 

Riscând să arunce o privire peste umăr, Bolden îl 
văzu încercând să se ridice, apoi prăbușindu-se din 
nou. 

Bolden se opri pentru prima dată abia după ce ieși 
din parc pe Sixth Avenue. Chiar și atunci, continuă 


imediat să meargă cu pas alert, uitându-se mereu în 
urmă. 
Cum? Se întreba el. Cum m-au găsit? 


29 


Ellington Fiske urca treptele care duc la Capitoliu. 

— Ce s-a întâmplat aici? îl întrebă el pe unul din 
mulţimea care-l înconjura. 

— Mike a pățit-o, zise omul. 

— Cablajul a luat-o razna, adăugă altul. 

— Unde-i electricianul-șef? 

— Pe podium, se auzi altă voce. 

Fiske își făcu loc printre ei, numărând în gând 
oamenii din poliția Capitoliului și poliția parcului, la 
care se adăugau un individ din Comitetul Inaugural 
Prezidenţial și doi colonei plini de la Districtul militar 
Washington. Se opri în locul în care președintele urma 
să depună jurământul și să ţină discursul inaugural. 

În spatele lui, pe scara care ducea la esplanada 
Capitoliului fuseseră montate tribune din lemn. Pe ele 
erau şiruri de scaune aliniate perfect, toate 
numerotate. Acolo aveau loc cam o mie de invitați. 
Fiecare trebuia să prezinte la control biletul și actele 
de identitate. Regula era valabilă pentru toţi, de la 
șeful Curţii Supreme de Justiţie până la nepotul de 
patru ani al senatorului McCoy. 

— Cine mă caută? Apăruse un bărbat solid, neras, în 
salopetă albastră și canadiană jerpelită. Mike Rizzo, 
zise el, întinzând legitimaţia. Ai venit pentru microfon? 

— Da, îi răspunse Fiske. Dacă s-a stricat, de ce nu-l 
înlocuiești pur și simplu? Deșurubează blestemăţia aia 
și pune alta în loc. 


— Nu merge așa, îi explică Rizzo. Microfonul e 
integrat în podium. De fapt, sunt încorporate patru 
microfoane direcționale, fiecare cât un timbru. Ridică 
din umeri, ca să arate că nu era prea impresionat. Cele 
mai noi, cele mai bune. 

Fiske își trecu palma peste o muchie a podiumului. 
Microfoanele nici măcar nu se vedeau. 

Isuse... Pentru un rahat... 

Acum ploua mai tare, cu picături mari care-i 
explodau pe obraji ca niște bombe în miniatură. 
Prognoza meteo spunea că peste noapte vremea se va 
înrăutăţi, iar ploaia se va transforma în zăpada. Fiske 
își notă în minte să vorbească iar cu poliția rutieră din 
D.C. Și să se asigure că plugurile pentru zăpadă erau 
pregătite. 

— Binevoiește cineva să pună husa peste podium? 
strigă el. 

Pregătirile pentru discursul inaugural începuseră din 
plin cu un an în urmă. Fiske împărţise operaţiunile de 
securitate în nouă sectoare distincte: informaţii, 
explozibili și materiale periculoase, juridic, acţiuni de 
urgenţă, acreditări, pregătire locală, comunicaţie 
interagenţii, transport și aviaţie. Problema podiumului 
cădea în sarcina comitetului autorizat pentru 
„pregătirea locală”. Așa cum sugera însăși titulatura, 
comitetul respectiv avea în grijă pregătirea concretă a 
Capitoliului în vederea evenimentului. Asta însemna 
instalarea  tribunelor, supravegherea amplasării şi 
construirii turnului pentru televiziune, amenajarea 
spaţiului pentru presă și asigurarea funcţionării 
perfecte a echipamentului electric și electronic. 

Un microfon care ar fi murit când președintele își 
rostea jurământul s-ar fi clasat pe locul doi între cele 
mai neplăcute evenimente care s-ar fi putut întâmpla a 
doua zi. 


Fiske a dat ocol podiumului. Nu era diferit de cele 
folosite de obicei pentru cuvântările în aer liber ale 
președintelui. Un postament din lemn, pe care era 
plasat podiumul propriu-zis, de un albastru marin, cu 
stema prezidenţială fixată cu magneţi. Era fabricat în 
Virginia, din arțar de Georgia, placă aglomerată 
importată din China și plastic din India. În ziua de azi, 
asta însemna made în America. Fiske s-a uitat 
împrejur. Pe zidurile Capitoliului fuseseră întinse 
drapele uriașe. Un covor albastru era așternut de la 
scări până la podium. Constată satisfăcut că era 
acoperit cu o folie de plastic. Pe toată lungimea 
balconului fuseseră fixate geamuri antiglonţ, care 
protejau și locurile asistenţei. Privirea lui antrenată 
găsi imediat punctele strategice de pe acoperișul 
Capitoliului, unde se vor instala lunetiștii. În spatele lor 
și în afara câmpului de vedere al publicului fuseseră 
deja montate baterii de rachete antiaeriene Avenger. 
De o parte și de alta a podiumului erau amplasate 
reflectoare Teleprompter. Era absolut sigur că 
funcționau. 

Fiske se răsuci și se uită spre Washington 
Monument. La douăzeci de metri depărtare, scheletul 
parţial construit al turnului TV îi bloca pe jumătate 
vederea Mall-ului. Promenada uriașă, de un maroniu 
pătat, era acoperită ici-colo de zăpadă pe jumătate 
topită. Acum era practic pustie, cu excepţia perechilor 
de polițiști (unii dintre ei chiar oamenii lui) care 
patrulau de-a lungul barierelor instalate pentru a 
direcţiona mulţimea. Peste douăzeci și patru de ore, fie 
soare, fie ploaie, mai bine de trei sute de mii de 
spectatori aveau să năvălească acolo. Americani 
nerăbdători să asiste la cel mai solemn ritual din istoria 
ţări lor. Instalarea oficială în post a celui de-al 
patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite. 


— Nu există nicio posibilitate să schimbăm 
microfonul? îl întrebă Fiske pe Rizzo. 

— Numai una, se auzi altă voce. Era a unui tânăr alb, 
îngrijit, cu aspect plăcut. Bill Donohue, Triton 
Aerospace. Noi am construit podiumul. Singura cale de 
a rezolva problema este să ajungem la panoul de 
reparaţii și să tăiem cablurile. Apoi putem să punem 
deasupra un microfon extern. 

— Un microfon extern? 

— Da, domnule, un microfon obișnuit. Putem să dăm 
o gaură și să tragem cablul în interiorul podiumului, 
apoi să-l conectăm la sistem. 

Fiske zâmbi și clătină din cap, ca și cum puştiul 
Donohue încerca să-l ducă cu preșul. Un microfon 
extern. O banană neagră uriașă, care va acoperi faţa 
senatorului McCoy în timp ce se holbau la ea două sute 
cincizeci de milioane de americani și miliarde de alţi 
oameni din întreaga lume. Senatorul McCoy, care cu 
tot cu tocuri avea un metru șaizeci. Asta nu era o 
soluţie. Doar dacă Ellington Fiske ardea de nerăbdare 
să fie transferat imediat la biroul operativ din Sierra 
Leone. 

— Vreo veste de la informaţii? îl întrebă Fiske pe 
Larry Kennedy, asistentul lui. 

Echipa de informaţii monitoriza toate comunicarile 
referitoare la posibile ameninţări, care veneau de la 
CIA, FBI, DIA și alte agenţii credibile. Totul, de la o 
acţiune teroristă pe scară mare până la un trăgător 
izolat. Mâine, timp de două ceasuri, scara din față a 
Capitoliului urma să devină ţinta cea mai importantă 
din lume. Și cea mai greu de nimerit. 

— Negativ, zise Kennedy. 

— Domnule Donohue, a lătrat Fiske. 

— Da, domnule. 

— Aveţi alt podium pentru noi? 


— Da, domnule Fiske. Chiar în clipa asta e pregătit la 
depozitul din Alexandria. Ar trebui să ajungă aici pe la 
patru. Tocmai i-au pus însemnele prezidenţiale. 

— Să fie aici la două. Fiske se depărtă de podium cu 
pași mari. Și nu uita să-l testaţi mai întâi. Înainte să-l 
instalăm, vreau să fiu asigur că funcţionează. Anunţă- 
mă când vine. 

Fiske se uită la cer. Controlarea unei mulţimi de trei 
sute de mii de oameni pe ploaie era o misiune mult 
mai dificilă. Dacă podiumul ar fi fost singura lui 
problemă, ar fi scăpat ușor. O rafală neașteptată de 
stropi i-a biciuit faţa. 

— Unde-i copertina? strigă el, dar fără să se 
adreseze cuiva în mod special. Prima femeie 
președinte va depune jurământul în douăzeci și patru 
de ore și nu vreau să aibă o coafură de tot râsul. Nu, 
femeia asta o să arate cât se poate de bine. 


30 


De fiecare dată când John Franciscus intra în lumea 
de plexiglas strălucitoare și agitată a secţiei Police 
Plaza 1, sediul central ai Departamentului de Poliţie din 
New York, mormăia numai pentru el aceeași zicală 
străveche: „Cei care pot, fac. Cei care nu pot stau la un 
birou aici.” Franciscus era convins că polițiștii trebuie 
să facă poliţie. Adică să spargă capete și să rezolve 
crime. Pe când costumațţii de-aici... Ei bine, exact asta 
erau: oameni în costume. Oameni care priveau munca 
de poliţist ca pe o trambulină spre etajele de sus ale 
puterii. Care își împărțeau ziua după ceas, nu după 
dosarele deschise pe birourile lor. Care nu purtau cu 
mândrie uniforma albastră. Îi văzuse foindu-se în 


uniforme de St. Patty's Day', trăgând de gulerele lor 
înalte, potrivindu-și caschetele și, în general, arătând 
foarte stânjenițţi. 

Lui Franciscus îi năvălise sângele în obraji. Nu-i 
cinstit, și-a spus în sinea lui, blestemând și ţinându-și 
capul plecat. Pur și simplu nu-i cinstit. După ce furia i s- 
a potolit, n-ar fi putut explica precis ce anume nu era 
cinstit și de ce îl deranja atât de tare. 


Arhiva se mutase la alt etaj, dar luminile erau la fel 
de orbitoare și tavanul la fel de scund. Un hispanic 
plinuţ, cu un început de chelie și o mustaţă-perie 
stătea în spatele tejghelei înalte până la piept, citind o 
revistă. 

— Matty L., zise Franciscus. Nici de tine nu scap? 

— Gentleman Johnny Fran! Ce te-aduce în closetul 
ăsta luminat cu neoane? 

Cei doi și-au strâns mâinile, iar Franciscus s-a 
pomenit că-și dorește ca salutul să nu se mai 
sfârșească. Lopes fusese timp de douăzeci de ani 
vecinul lui de birou la secția Manhattan North, până 
când încasase un glonţ în coloana vertebrală în timpul 
unei arestări care o luase razna. Un an de reabilitare și 
medalia Purple Shield înmânată de însuși primarul 
orașului în timpul unei ceremonii la Gracie Mansion îi 
dăduseră dreptul să se instaleze pe scaunul turnant 
din arhivă. Pe la spate, toţi îi spuneau lui Lopes 
„Degete lipicioase”. Circula zvonul că în ziua aceea 
fatidică scăpase pistolul din mână chiar în clipa când 
trebuia să opereze arestarea. 

— Mi-am băgat nasul într-un caz rece, îi explică 
Franciscus. Unul de demult. Nouă sute optzeci. 

— Optzeci? Asta-i din epoca de piatră. 


18 St. Patrick's Day (Ziua Sfântului Patrick), sărbătoare adusă în 
America de coloniștii irlandezi și celebrată la 17 martie. 


— Dublă omucidere în Albany. Poate ai auzit de el. 

— Ai numele victimelor? 

— Brendan O'Neill și Samuel Shepherd. 

— Bomba de la Guardian, spuse Lopes imediat. Cine 
nu-l ţine minte? Tot orașul a urlat într-un glas. 

Lopes avea dreptate în privinţa asta. Fusese o crimă 
șocantă. Pe atunci însă, Franciscus era plecat din New 
York pentru a interoga un suspect într-o serie de 
asasinate și ratase vârful transmisiunilor în direct la 
care se uitaseră douăzeci de milioane de newyorkezi. 
Inainte să vină acolo, citise câteva articole despre caz 
publicate în Times și în ziarul local din Albany, Times 
Union. Acestea erau faptele, așa cum fuseseră 
consemnate pe hârtie: 

In 26 iulie 1980, la ora 23.36, o bombă puternică a 
aruncat în aer birourile companiei Guardian 
Microsystems, un producător de procesoare și de 
software din Albany. Experții estimaseră că lângă ușa 
departamentului de cercetare-dezvoltare de la etajul 
întâi fuseseră plasate peste o sută de kilograme de 
TNT, în două valize Samsonite, detonate apoi prin 
telecomandă. Poliția a luat urma explozibilului, care 
fusese furat cu o săptămână înainte de la un șantier de 
construcţii din apropiere. Au fost găsiţi și doi martori 
care au declarat că văzuseră o dubă U-Haul suspectă 
învârtindu-se în jurul clădirii cu o zi înainte de atentat. 
În urma verificării actelor la agenţia locală U-Haul, 
poliţia a ajuns la domiciliul lui David Bernstein, un 
foarte respectat profesor de drept. Era mai bine 
cunoscut ca Manu Q, revoluţionar autodidact și 
purtător de cuvânt al organizaţiei radicale Free 
Society. 

Când ofiţerii O'Neill și Shepherd s-au dus la 
Bernstein pentru a-l interoga, a izbucnit un schimb de 
focuri. Cei doi polițiști au fost împușcați și au murit pe 


loc. A fost chemată o echipă SWAT, iar când Bernstein 
a refuzat să se predea, casa a fost luată cu asalt. 

Vestea despre un suspect care fugise a ieșit la 
suprafaţă abia o lună mai târziu, după ce pe arma cu 
care fuseseră împușcați O'Neill și Shepherd a fost găsit 
un al doilea set de amprente. Acestea aparțineau, 
după toate probabilitățile, lui Bobby Stillman, alias 
Sunshine Awakening, membru notoriu al organizaţiei 
Free Society și soţia cu acte în regulă a lui Bernstein. 
Implicarea ei în atentat a fost confirmată de martori 
care au declarat că o văzuseră în apropierea 
șantierului de unde fusese furată dinamita. 

Dar pe Franciscus nu-l interesau părerile ziariștilor. 
El voia să afle ce spuseseră despre caz polițiștii 
implicaţi în anchetă. Informaţiile folositoare nu 
ajungeau niciodată în ziare. 

— De ce zici că e un caz rece? îl întrebă Lopes. Au 
pus mâna pe ăla care i-a curăţat pe băieţi. Îl cheamă 
Bernstein. Tipul era dus cu pluta. Își zicea Manu Q. Îmi 
aduc aminte de toate astea de parcă ar fi fost ieri. Au 
băgat în el vreo patruzeci de gloanţe. l-au pus poza în 
Gazette. 

Franciscus și-a amintit și el de fotografie. Cadavrul 
semăna cu o bucată de șvaițer. Ucigașii de polițiști nici 
nu meritau altceva. 

— A mai fost un suspect, spuse el. O femeia care a 
reușit să fugă. 

— Nu ţin minte chestia asta. N-au prins-o nici până 
azi? Lopes și-a mijit ochii, dezgustat. A trecut atâta 
timp și nimeni n-a pus laba pe ea? Să ne fie rușine. 
Cum o cheamă? 

— Bobby Stillman, dar are mai multe porecle decât 
un spion. 

— Lasă-mă cinci minute. Lopes s-a dus la celălalt 
capăt al tejghelei și a pocnit din degete. O să scot 


dosarul uite-așa. Originalul e la Albany, dar trebuie să 
avem și noi un rezumat. 

Franciscus s-a așezat în colţul sălii de așteptare 
miniaturale pe care o amenajaseră după mutare. Pe 
măsuţa pentru cafea erau aruncate câteva reviste. A 
frunzărit o Newsweek veche de o lună, apoi s-a întors 
să se uite la televizor. Aparatul din colţ transmitea 
emisiunea The Vietv. Cinci hăndrălăi tocmai explicau 
de ce nu se culcaseră niciodată cu o femeie. Băieţii de 
la secţie se uitau la emisiunea asta în fiecare zi. Şi 
aveau un motiv întemeiat, își spuse Franciscus, care se 
abandonase spectacolului. Nu te poţi aștepta ca 
polițiștii să se așeze cuminţi și să se uite la NYPD Blue. 
Sunt să tui de rahatul pe care-l trăiesc zilnic. 

După câteva minute, s-a uitat la ceas, întrebându-se 
de ce dura atât de mult. Avea un Bulova aurit, cu o 
curea din imitație de piele de aligator, un cadou jubiliar 
pentru trei decenii în poliție. Pe limbi era gravat 
simbolul Departamentului. A ciocănit în geamul de 
cristal cu unghia degetului arătător, ca și cum voia să 
se asigure că ceasul mergea bine. Cândva calculase că 
petrecuse peste două mii de ore așteptând. 

Parcă ieri terminase academia și plecase la primul lui 
post, la echipa tactică, unde împrăștiase răzmeriţe, 
demonstraţii, pichetări și altele asemenea. Era în 1969 
și lumea înnebunise. Vietnam. Drepturile femeilor. Sex 
liber. Toţi urlau: Turn on, tune în, drop out!*. Ultimul 
lucru pe care ţi l-ai fi dorit era să apari pe stradă ca un 
monstru, îmbrăcat într-o uniformă albastră, cu 
echipamentul de protecţie complet, dar Franciscus 
semnase contractul și asta făcea. Fără să pună 


19 Slogan rostit pentru prima dată de scriitorul, psihologul și adeptul 
drogurilor psihedelice Timothy Leary (1920-1996) la o conferinţă din 
New York, în anul 1966. 


întrebări. Fără să crâcnească. Fusese totdeauna 
convins că era o onoare să-ţi servești patria. 

Pentru a doua oară într-o oră, s-a îmbujorat și a 
simţit că gâtul i se înfierbântă. S-a uitat iar la televizor 
pentru a se liniști, dar Barbara Walters era atât de 
neclară, încât nici măcar o nouă operaţie estetică n-ar 
fi putut rezolva problema. Franciscus și-a ferit privirea 
și s-a ciupit de nas cu arătătorul și degetul mare. 
Ameţise de două ori în aceeași zi. Ce naiba era cu el? A 
scos din buzunar o batistă de hârtie și și-a suflat nasul. 

Chiar atunci, a auzit din depozit voci înfierbântate. O 
ceartă. Un minut mai târziu și-a făcut apariţia Matty 
Lopes. 

— Nu-mi vine să cred, a zis el. Dosarul a dispărut. 
Franciscus s-a ridicat și s-a apropiat de el. 

— L-a luat cineva să-l citească? 

— Nu, omule. Dispărut, adică dispărut. A fost smuls 
cu totul din biblioraft. Dispărut, adică furat. Am sunat 
la Albany. Același lucru. S-a dus. Nici măcar o notă în 
locul lui. Pur și simplu dispărut. 

— De când? 

— N-am idee. Nimeni nu știe. A dispărut pur și 
simplu. Ești sigur că mi-ai spus tot ce știi despre cazul 
ăsta? 

— Jur pe sufletul meu. În aceeași clipă, Franciscus s- 
a gândit că fiecare caz, indiferent dacă era pe rol sau 
închis, aparținea cuiva și era înregistrat ca atare în 
baza de date centrală. Cine a condus ancheta? 

— Dacă asta vrei, hai să aflăm. Lopes descuie 
bariera și îi făcu semn să intre. Vino în spate. M-am 
supărat rău, dacă vrei să știi. Asta-i casa mea. Nimeni 
n-are voie să ia ceva de-aici fără să-mi ceară voie. 

Franciscus îl urmă printre șiruri de rafturi înalte până 
la tavan, înţesate cu dosare. Într-o bună zi aveau să fie 
toate scanate și păstrate în baza de date, dar ziua 


aceea era încă departe. La capătul sălii văzu o masă 
pe care erau cinci calculatoare. Lângă ea, pe perete, 
erau afișate instrucţiunile de utilizare. Lopes se așeză 
pe un scaun și îl invită pe Franciscus să ia loc alături. 
Citi numărul cazului notat pe o bucăţică de hârtie, apoi 
îl tastă. 

— Theodore Kovacs, zise Lopes după ce informaţia 
apăru pe monitor. A murit în 1980. La trei luni după 
atentat. 

— Câţi ani avea? 

— Treizeci și unu. 

— Cam tânăr. Cauza morţii? 

— Circumstanţe speciale. 

Franciscus schimbă o privire cu Lopes. 
„Circumstanţe speciale” era expresia folosită în 
departament pentru sinucidere. În jargonul lor, 
Theodore Kovacs își înghiţise pistolul. 

— Ca să vezi, mormăi el. Cine a fost secundul? 

Mai exista o regulă strictă, care cerea ca dosarul să 
poarte două semnături. 

— Nimeni. Doar Kovacs. 

Lopes îi arătă cu degetul pe ecran. 

— Ce naiba, zise Franciscus, lăsându-se pe spate. Nu 
poţi să înregistrezi dosarul fără două nume. Vrei să-mi 
spui că cineva a spart baza de date și-a furat și un 
nume? 

Pentru prima dată în viaţa lui, Matty Lopes nu avea 
un răspuns pregătit. Ridicând din umeri, îi aruncă lui 
Franciscus o privire sinceră: 

— Se pare că totuși nu-i un caz prea rece. 


31 


Guy de Valmont străbătea coridorul cu mersul 
legănat care îi era caracteristic. O plimbare 
nonșalantă, cu o mână în buzunar și cu cealaltă 
pregătită să fluture un salut ori să dea la o parte șuviţa 
rebelă care-i cădea în ochi. Era un bărbat înalt și slab, 
numai oase și unghiuri drepte, îmbrăcat într-un tricou 
cu mânecă lungă. Dar miracolul înfăptuit de croitorii 
Braithwaite and Pendel de pe Savile Row, combinat cu 
umerii lui largi (deși osoși) îi dădeau aerul lipsit de griji 
și ţinuta elegantă a unui gentleman englez. Pentru de 
Valmont nu exista un scop mai înalt. 

Işi sărbătorea a cincizeci și treia aniversare și își 
permisese să bea un pahar de șampanie. Mai simţea și 
acum în gură aroma ei ușor înţepătoare, dovada unui 
an bun. Ziua lui de naștere, perspectiva dineului de 
gală din aceeași seară şi, poate, chiar șampania îi 
provocaseră o stare meditativă, rară în cazul lui. Nu îl 
speria atât trecerea timpului, cât faptul că-și petrecuse 
douăzeci și cinci de ani din cei cincizeci și trei la 
Jefferson. Zi după zi, cu un concediu de patru 
săptămâni pe an... Mă rog, în ultima vreme aproape 
opt. Douăzeci și cinci de ani în care făcuse același 
blestemat de lucru. Pe fruntea lui de Valmont au 
apărut riduri de îngrijorare. Unde fugise timpul? 

Parcă nu trecuse nici măcar o zi de când el și J.J. 
înfiinţaseră firma. Jacklin, pe atunci de patruzeci și 
ceva de ani, care tocmai își încheiase perioada de 
probă în postul de Secretar al Apărării și el însuși, Guy 
de Valmont,  copilul-minune de pe Wall Street, 
concepuseră întreaga schemă de o îndrăzneală 
uluitoare. Să cumpere companii cu banii altora, să le 
scuture bine, să stoarcă din ele toate paralele, apoi să 
scape de ele, fie prin intermediul unei oferte de 
acţiuni, fie, preferabil, prin vânzare directă. Pe hârtie 
totul părea ușor, dar în primii ani ajunseseră de două 


ori pe marginea prăpastiei pentru că aleseseră firme 
nepotrivite sau folosiseră prea multe lichidităţi și 
presiuni şi niciodată destul bun-simţ. Asta se 
întâmplase înainte ca Jacklin să aibă scânteia de 
inspiraţie care avea să transforme Jefferson în ceva 
extraordinar. Ușa batantă, cum spunea el. Bariera de 
grosimea unei bancnote dintre Wall Street și 
Washington. E drept, fusese mereu acolo, încă de pe 
vremea președintelui Andrew Jackson. Dar până în ziua 
aceea era ceva pomenit în șoaptă, nu tocmai cușer. 
Jefferson apucase taurul de coarne și instituționalizase 
procedeul. 

De Valmont fluiera încetișor /fs a Long Way to 
Tipperary.  Ocupanţii birourilor din stânga și din 
dreapta păreau scoși din lista de adrese a zeilor. Billy 
Baxter, directorul de buget ai lui Bush senior. Loy 
Crandall, șeful de stat-major al aviaţiei. Ariene 
Watkins, şefa Administrației Serviciilor Generale, 
agenția care punea ştampila „aprobat” pe toate 
contractele încheiate între companiile civile și guvern. 
Și lista continua tot așa. Liderul majorităţii din Senat. 
Directorul Crucii Roșii Internaţionale. Singurul care 
lipsea era comandantul cercetașilor. 

Toţi erau acolo, la Jefferson, compensând anii de 
penurie din administraţie, punând deoparte pentru 
pensie — a lor, a copiilor sau a nepoților. Jefferson 
plătea cu generozitate. (El însuși ajunsese de mult 
miliardar. De fapt, trecuse de linia celor cinci miliarde 
cam atunci când împlinise cincizeci de ani.) Tot ce le 
cerea Jacklin în schimb era să dea câteva telefoane, să 
tragă câteva sfori, să obţină plata pentru câteva 
favoruri. Să încline balanţa votului ca să obțină fonduri 
pentru un proiect sau altul. Să  îmblânzească 
reglementările pentru a permite exportul noilor 
tehnologii militare. Să modifice o lege pentru a include 


în ea o anumită ţară. Dacă firmele din Grupul Jefferson 
aveau de câștigat, cu atât mai bine. 

— jJ. ].? strigă el, intrând în bârlogul luxos al lui 
Jacklin fără să mai bată la ușă. 

Jacklin insistase să primească o cameră cu cel puţin 
un metru pătrat mai mare decât fostul lui birou de la 
Pentagon. De Valmont văzu că stătea aplecat peste 
câteva hârtii răsfirate pe masa de lucru. Se apropie și 
abia atunci își dădu seama că Jacklin își închisese 
aparatul auditiv. Nenumăratele explozii pe care le 
auzise în Vietnam îi  provocaseră o  surzenie 
permanentă și totală. De Valmont se opri la un pas de 
el. 

— Bum! 

Jacklin sări literalmente de pe scaun. 

— Ce dracu, Guy, strigă el, înroșindu-se. Mai aveam 
puţin și făceam infarct. 

De Valmont nu-i luă în seamă izbucnirea. 

— N-o să ghicești niciodată cu cine am vorbit 
adineauri. Tom Bolden de la HW. 

Jacklin încremeni. 

— Puștiul care l-a împușcat pe Sol Weiss? 

— Chiar el. 

— De ce? 

— El m-a sunat. M-a întrebat dacă știu ceva despre 
Scanlon. 

— Scanlon? Dumnezeule, ăsta-i un nume din trecut. 

— Și nu e unul pe care ni-l amintim cu plăcere. Mi s- 
a părut că era neliniștit. 

— Bănuiesc motivul. Ce i-ai spus? 

— Că sunt ocupat, dar că încerc să aflu ceva și-i dau 
un telefon. 

De Valmont ridică din umeri și își studie unghiile. 
Avea nevoie de o manichiură. Nu putea să meargă la 
dineu arătând ca un sălbatic. 


— Ce crezi că a găsit? 


— Domnule! 

— Da, Hoover, sunt aici. 

Inginerul scutură din cap, surprins. 

— Credeam că ai plecat. 

— Sunt aici, alături de tine. Guilfoyle se lăsă într-un 
genunchi. Ce-ai găsit? 

— Un restaurant de la intersecţia Străzii 16 cu Union 
Square West. Se numește Coffee Shop. Bolden a 
telefonat acolo de două ori în ziua când miss Dance a 
fost la farmacie. La 00.16 noaptea a folosit ATM-ul de 
după colţ. Să nu uit, acolo nu acceptă carduri. 

— Coffee Shop, repetă Guilfoyle. Ai făcut treabă 
bună. 

Se întoarse la biroul lui care domina centrul de 
comunicaţii și își luă mobilul. Spre deosebire de 
modelele obișnuite, acesta era dotat cu un dispozitiv 
de codare care transforma convorbirile într-o 
amestecătură de scrâșnete, bipuri și zgomot static, 
indescifrabile pentru aparatura de ascultare. Telefonul 
pe care îl apela era și el echipat cu un dispozitiv 
identic, capabil să decripteze transmisia în timp real. 

— Domnule, răspunse o voce gravă, cu un accent de 
nemulţumire. 

— Am vești bune. 

— O să cred după ce le aud, zise Wolf. 

— Am localizat punctul în care Bolden va fi la prânz. 
Coffee Shop, Union Square. 

— Sunteţi sigur? 

Guilfoyle se uită peste birou la șirurile de tehnicieni 
care lucrau concentrați la consolele lor. Cu capetele 
plecate, cu degetele bătând frenetic în taste, îi 
aminteau de sclavii de pe galerele din Grecia antică. 
Oameni stăpâniţi de mașini. 


— Cerberus e sigur, răspunse el. Vreau să trimiţi pe 
teren o echipă completă. 

— Câţi oameni avem în apropiere? 

— Opt, fără să vă pun la socoteală pe tine și pe 
irlandez. Pot să ajungă la tine în douăsprezece minute. 

— Trăgători? 

Guilfoyle a mişcat cursorul mouse-ului peste 
punctele roșii care indicau poziţia oamenilor pe harta 
de perete. Rând pe rând, numele agenţilor și gradele 
lor au apărut într-o căsuţă sub fiecare punct. 

— Jensen, zise ele. Malcolm Jensen. Fost lunetist la 
pușcașii marini. Vreau să fii pândarul lui. 

— Poftim? Bine, domnule, dar... 

— Jensen are nevoie de cineva care știe cum arată 
Bolden. Poţi să fii sigur că s-a deghizat într-un fel sau 
altul. Trebuie să fii foarte atent. 

Wolf ezita, dar Guilfoyle i-o reteză scurt: 

— Nu vreau să te implici direct. Bolden te cunoaște. 
Nu putem risca să-l speriem. E un ordin. 

— Am înţeles, domnule. 

— Cred că Bolden ne-a alergat destul. Nu ești de 
acord cu mine? 


32 


Blackberry, s-a gândit Bolden. 

Potrivit legii, fiecare telefon mobil trebuia să aibă 
GPS — un cip care transmite poziţia aparatului cu O 
precizie de treizeci de metri. Numărul lui de pager 
apărea în anuarul HW. Și, la rândul lui, acel număr 
putea conduce la furnizorul de servicii, în acest caz 
Verizon Wireless. Dar pentru a localiza precis semnalul 
— pentru a afla, adică, coordonatele GPS, atâtea 
minute și secunde de latitudine și longitudine — era 


necesar să ai acces la sistemul informatic al companiei 
de telefonie mobilă. Să poţi pătrunde în reţeaua lor de 
comunicaţii și să dai de urma unui anumit număr. 

Bolden strângea aparatul în mână. Așa cum stătea 
acolo, nemișcat, înconjurat de trecători, părea o stâncă 
în mijlocul unui râu. Telefonul lui fusese ca un far în 
ceaţă. Chiar el le ușurase misiunea. 

S-a grăbit să ajungă la cel mai apropiat colţ de 
stradă și a aruncat aparatul într-un coș de gunoi. Se 
făcuse verde. Un șuvoi de oameni a inundat trecerea 
de pietoni. Bolden a coborât de pe trotuar, a ezitat, 
apoi s-a întors ia coșul de gunoi. 

— Taxi! a strigat, ridicând o mână. 

O clipă mai târziu, o mașină opri lângă bordură. 
Bolden deschise portiera, apoi își vâri capul și umerii 
înăuntru. 

— Cât vrei până la Boston? 

— Boston? Nu, nu... Şoferul indian chibzui câteva 
momente. Cinci sute plus benzina. Bani gheaţă. 

— Cinci sute? Ești sigur? 

In timp ce se prefăcea că se gândește la oferta 
taximetristului, Bolden strecură aparatul în buzunarul 
de pe spătarul scaunului din faţă. 

Indianul dădu din cap, foarte hotărât. 

— E un drum de zece ore. Da, sunt sigur. 

— Imi pare rău, e prea mult pentru mine. Oricum, 
mulțumesc. 

Bolden se îndepărtă de marginea trotuarului și 
urmări cu privirea taxiul care se pierdea în trafic. 

La intersecţia dintre Lexington și Strada 51 intră în 
stația de metrou, apoi se lipi de un perete și se uită la 
zecile de bărbaţi și femei care mărșăluiau în urma lui. 
Rămase acolo cinci minute. După ce se asigură că nu 
mai era urmărit, trecu de bariere și cobori la peronul 
din sud. 


Deocamdată era în siguranţă. Adio semnal GPS care 
putea să-i conducă la ţintă, adio birou care putea fi 
supravegheat. Nu mai avea nicio îndoială că Guilfoyle îi 
ascultase telefonul de acasă, dar nu rostise numele 
restaurantului unde voia să se întâlnească cu Jenny. 
Era secretul lor neintenţionat. 

Se urcă într-un tren local și, zece minute mai târziu, 
cobori pe Strada 16. 


Jenny se strecură într-un separeu și se sprijini de 
perete. Având grijă să nu se uite în jur, își dădu jos 
eșarfa și îşi descheie haina. Își strânsese părul sub o 
beretă neagră pe care se hotări să o păstreze pe cap. 

Erau acolo. Bobby Stillman îi dăduse asigurări în 
privinţa asta. Nu-i spusese câţi aveau să fie, nici dacă 
erau bărbaţi sau femei, și nici cum aflaseră. Doar că 
erau acolo. Era o realitate de care Jenny trebuia să ţină 
cont, adăugase ea. O piatră de încercare. Și dacă nu 
erau, ar fi făcut bine să pretindă că totuși erau, pentru 
că era al naibii de sigur că data viitoare aveau să fie. 
Amin. 

Restaurantul Coffee Shop era aglomerat și 
zgomotos. Nu mai rămăsese niciun loc liber, iar pe 
culoarele dintre mese era un du-te-vino de chelneri și 
chelnerițe care făceau naveta între bucătărie și sală, 
cărând căni cu cafea și tăvi pline cu fripturi, burgeri și 
sendvișuri cu brânză făcute la grill. Genul de local în 
care la prânz mâncarea era servită pe farfurii solide din 
ceramică și cafeaua în căni emailate care cunoscuseră 
zile mai bune, iar chelnerii strigau unii la alţii peste 
capetele clienţilor. 

Suni aici. 

Exact ca în Poltergeist. Sunt aici, dar nu poţi să-i 
vezi. Jenny întinse cana, cerând o cafea. După ce i-a 
fost umplută, vărsă în ea două pliculeţe de zahăr și își 


încălzi mâinile câteva clipe. Se uită la ceas și constată 
că era deja 12.05. Tom întârziase cinci minute. Voia să 
se uite peste umăr, dar se stăpâni în ultimul moment. 
Au trecut doar cinci minute. Trebuie să apară dintr-o 
clipă în alta. N-a putut să plece la timp de la birou. 

La bancă se întâmpla mereu câte ceva, schimbări de 
ultim moment, ședințe care se prelungeau. Cu toate 
acestea, Thomas nu întârzia niciodată. Pentru el, „la 
timp” însemna cu zece minute mai devreme. In 
calitate de partener de viaţă era o catastrofă. Nu 
reușise să înveţe că la întâlniri trebuia să ajungi cu 
cinci minute mai târziu decât femeia, nici că 
petrecerile se însufleţesc abia după o oră. Toate 
acestea demonstrau că ar fi un tată minunat. 

Sorbi din cafea și aruncă o privire prin restaurant. Se 
uită o clipă la doi bărbaţi care își înfulecau hamburgerii 
încăpăţânându-se să vorbească în același timp. Un tip 
mai în vârstă era absorbit de rezolvarea unui careu de 
cuvinte încrucișate. La altă masă, câţiva funcţionari își 
beau ceaiul cu gheaţă și se prefăceau că ascultă cu 
evlavie discursul șefului. Dar de ce n-ar fi trimis femei? 
N-ar fi trebuit să se uite și la ele? Poate erau cele două 
blonde care își mâncau cu grijă salatele. Sau grupul de 
studente tolănite într-un separeu de parcă erau haine 
aruncate la întâmplare. Sau... Jenny își cobori privirea 
în cana cu cafea. Putea fi oricine. De ce nu toţi? Se 
strădui să se liniștească. Era ca o boală contagioasă. 
Paranoia lui Bobby Stillman o molipsise și pe ea. 

Unde e Thomas? 


Guilfoyle se uita fix la punctul albastru care se 
învârtea în East Side, oprindu-se din când în când. Se 
mișca mult mai repede decât o persoană care ar fi 
mers pe jos. Punctul înconjura un cvartal, apoi făcea o 
pauză de câteva minute. Înainta zece străzi spre 


centru, apoi se întorcea de unde plecase. Acum 
mergea în linie dreaptă și tocmai trecea pe Podul 
Triborough. O cursă până la aeroport, își spuse 
Guilfoyle. Taximetristul avea noroc. 

— Hoover, zise el. 

— Da, domnule. 

— Nu mai urmăriţi semnalul de la Blackberry. 

Faţa palidă și obosită care s-a întors spre el era 
îngrijorată. 

— L-am prins? 

— Dimpotrivă. Mi-e teamă că Bolden ne-a mirosit. 
Guilfoyle își permise luxul să se amuze în sinea lui în 
timp ce urmărea luminiţa albastră care dispăru în cele 
din urmă, după ce se strecurase prin labirintul din 
Queens. Din punctul lui de vedere, era o dovadă 
suficientă că Bolden pornise în direcţia opusă. Spre 
centru. Spre Union Square. 


Făcând un tur prin Union Square, Bolden constată că 
ameninţarea  ninsorii și temperatura care scădea 
vertiginos nu descurajaseră niciun pic mulţimea care 
ieșea zilnic să ia masa de prânz. Trotuarul era înțesat 
de bărbaţi și femei înfofoliţi în pufoaice, cu fulare și 
căciuli în toate culorile curcubeului, care contrastau cu 
cerul cenușiu. Mergea pe lângă clădiri, aproape lipit de 
ziduri. Din când în când se oprea la câte o intrare și 
aștepta câteva clipe. Se uita în jos și avea grijă să-și 
ascundă bărbia și gura sub gulerul ridicat al hainei, dar 
supraveghea strada cu coada ochiului. 

Un grup de studenţi blocase trotuarul în faţa unui 
cămin al Universităţii, încercând să adune semnături 
împotriva  încorporării obligatorii care fusese 
reinstaurată de curând. Vizavi, în parc, un cvartet de 
alămuri interpreta în faţa unei adunări pestriţe o fugă 
de Bach. Ceva mai departe, câţiva gură-cască se 


opriseră în jurul unei boxe uriașe care bubuia o piesă 
reggae. Nu se vedea nimic ieșit din comun. Toţi și 
toate se mișcau în ritmul frenetic obișnuit. 

A ieșit din Union Square, a mers două cvartaluri spre 
vest, apoi a luat-o spre sud și s-a întors. Când a ajuns 
la gura aleii care ducea în spatele restaurantului unde 
trebuia să se întâlnească cu Jenny, a încetinit pasul. S- 
a uitat în lungul străzii, dar nici acum n-a observat 
ceva neobișnuit. 

Ușa din spate era deschisă. Se auzea susurul 
înfundat și continuu al conversaţiilor și se simţea o 
adiere de aer cald. Bolden a făcut un pas înăuntru. 
Căldura l-a învăluit ca o pătură groasă. În dreapta erau 
toaletele și, ceva mai încolo, o cafetieră. În stânga, o 
ușă batantă care dădea în bucătărie. A mai mers câţiva 
pași și s-a uitat în sala de mese. Jenny stătea singură 
într-un separeu de la fereastră, aplecată deasupra unei 
căni cu cafea. Purta jeanși, un pulover irlandez de 
culoarea fildeșului și o haină din păr de cămilă. 

Bolden studie mulţimea din local, încercând să rețină 
fiecare faţă în parte. Nimeni nu se uita la Jenny. 

Nimeni, ce excepţia lui. 

Erau în siguranţă. 


Jenny îl reperase. 

Bărbatul brunet stătea singur la o masă, vizavi de 
separeul ei. Se uitase la el a doua oară și observase că 
o privea. Era unul dintre ei. Nu avea cum să nu fie. Era 
tânăr. Părea solid, genul atletic. Observase că purta 
pantaloni sport și un blazer, la fel ca bărbaţii care o 
atacaseră seara trecută. Bobby Stillman avea dreptate. 
Erau aici. Jenny habar n-avea cum reușiseră, dar uite 
că așa era. Omul era o dovadă vie. Stătea la cinci metri 
de ea și se prefăcea că n-o bagă în seamă, dar o 
supraveghea, era limpede. Se uită din nou la el doar ca 


să-i întâlnească privirea. Era arătos, măcar atâta lucru 
trebuia să recunoască. Își alegeau cu grijă agenţii de 
teren. Agenti. Chiar cuvântul pe care-l folosise Bobby 
Stillman. De data asta, bărbatul nu s-a mai ferit. l-a 
zâmbit. Flirta. Dumnezeule, chiar ridicase o 
sprânceană. 

Jenny și-a plecat capul de parcă ar fi avut o greutate 
de plumb atârnată de bărbie. Acum putea să-l taie de 
pe lista suspecţilor. S-a apucat să studieze buza cănii 
cu grija unui microbiolog. Nu era deloc bună la așa 
ceva. Nu era în stare să mintă. Să joace teatru. Să se 
prefacă. Cea mai nevinovată minciună o făcea să 
tremure de rușine. | se părea că se află pe o scenă, că 
toţi ochii din restaurant o examinează pe furiș. 

— Te mai doare braţul? 

Tresări. Nu era în stare să se hotărască ce ar fi fost 
mai bine să facă: să se uite la Thomas și să-i răspundă 
sau să nu-l bage în seamă. Aproape că nu-l 
recunoscuse, pentru că era îmbrăcat cu jeanși și o 
haină sport neagră. 

— Zece copci, spuse ea. De unde știi? 

— E o poveste lungă. 

— Mie-mi spui? Trebuie să plecăm de-aici. 

A scos un picior de sub masă, apoi a încremenit. A 
ridicat mâna și i-a atins obrazul. 

— Dumnezeule, a șoptit ea. 

— E un fleac. 

— Un fleac? 

— Bine, e praf de pușcă. Vestea bună este că tipul a 
ratat. Bolden și-a mijit ochii, oarecum derutat. Ce s-a 
întâmplat? De ce ești așa îngrijorată din cauza mea? 

— Au venit să mă ia, zise Jenny. Mi-au spus că ai 
necazuri și că e posibil să fiu eu însumi în pericol. M-au 
dus într-un apartament din Brooklyn, unde chipurile 
eram în siguranţă. Dar apoi au apărut alţii... 


— Cine a venit? Cine ţi-a spus că am probleme? 

— Bobby Stillman. Mi-a spus că o cunoști. 

— Ea? 

Jenny a dat din cap. 

— Ne așteaptă. Ei sunt aici. Indivizii care te 
urmăresc. Trebuie să plecăm, trebuie să ieșim de-aici. 

— Liniștește-te, Jen. 

— Nu! șuieră ea printre dinţi. Își dorea ca măcar o 
dată Thomas s-o asculte fără s-o contrazică. Trebuie să 
plecăm în clipa asta. 

Dar Bolden nu voia să se miște. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, zise el, uitându-se în jur. 
Îţi promit. Nimeni nu știe că suntem aici. Nimeni. N-am 
idee ce ţi-au spus, dar nu m-a urmărit nimeni. Nu 
aveau cum, înţelegi? Aici e bine. Nimeni nu știe nimic 
despre locul ăsta. 

— Eşti sigur? 

— Da. Măcar o dată sunt sigur. 

Dar Jenny simţea neliniștea pe care el încerca s-o 
ascundă sub aerul de certitudine. Avea o privire 
obosită. Se aplecă peste masă și îi mângâie mâna. 

— Ce naiba se întâmplă? 

Thomas îi povesti în câteva minute tot ce păţise în 
ultimele douăsprezece ore. Când ajunse la sfârșit, 
adăugă: 

— N-am știut ce să mai cred când am ajuns la școală 
și am văzut că nu erai acolo. La început mi-am 
închipuit că aveai remușcări, dar... Zâmbi, iar Jenny 
văzu limpede în ochii lui afecțiune și dragoste. Spune- 
mi ce știi despre ea. Cine e Bobby Stillman? 

— Adică n-o cunoști? 

— În ciuda părerii generale, nu. 

— Te bagă în sperieţi, Cred că are prea multe pe 
suflet. E ca o bombă cu hidrogen, gata să explodeze, 
numai energie negativă și teamă. A zis că te urmărește 


un „club”. Sau un „comitet”, nu sunt sigură. Indivizii au 
impresia că știi ceva despre ei. Sunt speriaţi. Asta-i tot, 
dacă nu pun la socoteală faptul că și ea e urmărită. 

— Spui că a venit la școală? 

— Nu ea, și-a trimis acolo o prietenă. Mi-au spus că 
trebuie să plec cu ele dacă vreau să te mai văd 
vreodată. La început n-am crezut nimic, dar apoi am 
văzut mașinile, iar acum observ că ai faţa înnegrită cu 
praf de pușcă. Jenny luă un șerveţel și își șterse 
lacrimile. Vor să te ajute să scapi din încurcătura 
asta... Vor să ne ajute. Te rog, vino cu mine chiar 
acum. Nu putem rămâne aici. Mi-a spus că ei ne vor 
găsi până la urmă. Ce nebunie! Telepaţi și Big Brother 
și... 

— A pomenit ceva despre Scanlon? Poate despre un 
grup care-și spune Minutemen? 

— Nu. Cine sunt? 

Bolden i-a povestit despre tatuajul pe care îl văzuse 
la Wolf și cum găsise apoi un model identic. Era folosit 
de Scanlon Corporation, o firmă civilă care cândva 
încheiase contracte de construcţii cu armata, apoi se 
mutase în domeniul securităţii private, unde asigura 
tot felul de servicii, inclusiv instruire militară pentru 
forţele armate ale altor state. 

— E o legătură prea evidentă, nu poate fi o simplă 
coincidentă. 

— Şi cine sunt Minutemen? 

— Un grup de ţicniţi de extremă-dreapta care a 
funcţionat în anii '60. Știu doar atât: erau tot din 
Houston, unde a fost înființată Scanlon, și își aleseseră 
drept logo aceeași pușcă cu cremene. 


— N-am auzit de ei... Doar de adevărații Minutemen. 
Paul Revere. Bătăliile de la Lexington și Concord. „Una 
de vin pe uscat, două de vin pe mare.” 

Bolden își feri privirea, dar ea văzuse că era 
dezamăgit. 

— Îmi pare rău, şopti Jenny. 

— Alergăm după himere. 

Thomas își încleștă pumnii. 

— De unde ai spus că te-au luat? 

— Din Harlem. Hamilton Tower. Lângă Convent 
Avenue. 

— Știu unde e. La o stradă de fosta casă a lui 
Alexander Hamilton. The Grange. 

— Și? 

— Şi... Nu știu. Doar tu ai pomenit de Minutemen și 
puști cu cremene. Bobby Stillman spunea că acest 
„Club” există dintotdeauna. De fapt, a zis „de la 
început”. Poate că există de când Hamilton era 
Secretar al Trezoreriei. 

— Asta a fost acum mai bine de două sute de ani. 

— Sunt destule cluburi chiar mai vechi. Ordinul 
Jartierei. Societatea din Cincinnati. Jenny se uită la 
ceas. Hai, am stat prea mult aici. Poţi s-o întrebi chiar 
tu. Ne așteaptă. 

S-a ridicat și a luat-o înainte, trecând pe lângă casă 
și prin grupul compact de oameni care așteptau să se 
elibereze locuri. Thomas a bătut-o pe umăr. 

— Hei, Jen, a zis el. Nu mi-ai spus despre ce voiai să 
vorbim. 

— Ești sigur că vrei să știi? Nu e cel mai potrivit 
moment. 


20 One ifby land, two ifby sea — vers din poemul clasic Paul Revere's 
Râde de Henry Wadsworth Longfellow (1807-1882); se referă la 
numărul de felinare care trebuiau puse în clopotniţa bisericii Old 
North din Boston pentru a da alarma la venirea trupelor britanice: 
unul dacă acestea atacau pe uscat, două dacă atacau de pe apă. 


— Bineînţeles că vreau. 

Ea s-a întors și i-a luat mâna. 

— Bine. Sunt... 

Gâtul i s-a uscat brusc și n-a mai fost în stare să 
continue. În jurul ei, câţiva oameni s-au ridicat de la 
mese și s-au grăbit să ajungă la casă. Erau toţi la fel: 
cam de vârsta ei, îmbrăcaţi îngrijit. Romeo care îi 
aruncase ocheade se ridicase și el. Jenny a numărat 
cinci bărbaţi. Sunt aici. 

— Mai repede, zise ea, trăgându-l pe Thomas de 
mână. Clubul e aici. 

— Poftim? 

— Sunt aici! Clubul, comitetul sau cum naiba le-a 
spus Bobby Stillman. Trebuie să ne grăbim. Te rog, 
Tommy. Vino cu mine. 

A deschis ușa și a ieșit în fugă din restaurant. Coada 
pe trei rânduri a mușteriilor care așteptau eliberarea 
unei mese se întindea până departe de-a lungul 
trotuarului. Jenny și-a făcut loc prin mulţime și s-a oprit 
lângă bordură. 

— Ar fi trebuit să ne aștepte o mașină, a spus ea, 
uitându-se neliniștită în ambele direcţii. 

Union Square devenise o zonă pietonală. Un Dodge 
Dart singuratic era parcat vizavi, lângă parc. Ceva mai 
departe se vedea un Lincoln Town Car, armăsarul 
favorit al tuturor firmelor de închiriat limuzine. Se uită 
peste umăr. Bărbaţii ieșiseră din restaurant și acum se 
împrăștiau pe trotuar, în spatele lor. 

— Unde-i mașina? a întrebat-o Bolden. 

— Asta aș vrea și eu să știu. 

Bolden aruncă o privire în urmă. 

— Nu putem rămâne aici, trebuie să... 

Chiar atunci, Dodge-ul parcat vizavi explodă. 


33 


De sub capota mașinii ieșea un fum gros. Flăcările se 
încolăceau în jurul motorului, portbagajului și scaunului 
pasagerului, ridicându-se spre cer. Temperatura era 
insuportabilă. Coada celor care așteptau la Coffee 
Shop se transformase într-o adunare agitată. Oamenii 
stăteau pur și simplu acolo, uimiţi și șocați. Se ţineau 
în braţe. Arătau cu degetul. Alergau. Cei mai îndrăzneţi 
se apropiaseră de mașina care ardea. 

— E cineva înăuntru, se auzi un glas. 

— Scoate-l afară! îndemnă altul. Repede! 

Zidul de flăcări era acum destul de înspăimântător 
încât să descurajeze și cele mai eroice impulsuri. 

Bolden o trase pe Jenny cât mai departe de mașină. 
Urechile îi ţiuiau din cauza exploziei, ochii îi lăcrimau 
iritați de trâmbele de fum. Verifică zona din jurul 
mașinii ca să fie sigur că niciun trecător nu fusese 
rănit, dar nu văzu nici haine sfâșiate și însângerate, 
nici feţe înnegrite. Dacă ar fi fost o mașină-capcană, n- 
ar fi găsit acum decât o amestecătură de zdrenţe 
fumegânde și pantofi desperecheaţi. Se uită în jur. 
Bărbaţii pe care Jenny îi văzuse ieșind din restaurant se 
ascundeau acolo, în mulţimea tot mai numeroasă. 
Explozia le oferise câteva secunde în plus. 

— Ea e, spuse Jenny, arătând cu degetul. E Bobby 
Stillman. 

O femeie ieșise din norul de fum și stătea lângă botul 
mașinii, fără să-i pese de focul dezlănţuit. Striga, îi 
chema acolo. O femeie cam de cincizeci de ani, înaltă, 
palidă și foarte slabă. 

Ca o bombă cu hidrogen gata să explodeze, numai 
energie negativă și teamă. 


Femeia — Bobby Stillman — le tot făcea semn cu 
mâna să vină la ea. „Ilhomas!” striga. Putea să-i 
citească pe buze. „Grăbește-te!” 

E imposibil să nu vă cunoasteti, insistase Guilfoyle. 

l-a mai trebuit o secundă până să-și dea seama că 
Guilfoyle greșea și în privinţa asta. N-o mai văzuse în 
viaţa lui. 

Jenny încercă să traverseze strada, dar Bolden o 
trase înapoi. Nu voia să meargă în parc, unde ar fi 
riscat să se trezească înconjurat și în inferioritate 
numerică. Mulțimea era prietena lui. Tumult. Haos. 
Învăţase încă din copilărie ce însemnau. Înţelese abia 
acum că Bobby Stilmann detonase „fumigena”, 
provocase o diversiune ca să-i dea timp să scape. Și 
odată cu această revelaţie veni și restul: femeia știuse 
despre răpire, prin urmare știuse și Guilfoyle. 

Se uită la Bobby Stillman încă un moment, apoi se 
hotărî. 

— Vino cu mine, îi zise lui Jenny. 

— Dar... 

O strânse mai tare de mână şi începu să se 
îndepărteze într-un mers rapid care se transformă 
treptat în pas alergător. 

Au pornit spre Strada 15, uneori la adăpostul 
mulțimii care venea spre locul accidentului, alteori nu. 
Studenţii care adunau semnături își abandonaseră 
mesele. Muzicanţii își strângeau alămurile la piept de 
parcă ar fi fost niște copii mici. Alţi studenţi se 
năpusteau afară din cămin, cu priviri pierdute care 
mărturiseau că viaţa poate să bată cărţile oricând. În 
apropiere începu să urle o sirenă. 

Cineva se ciocni de Bolden. Mâna lui Jenny se 
desprinse de a lui. Se răsuci pe călcâie și oftă de 
ușurare când o văzu în spate. 


— Aproape am scăpat, spuse el. Mai trebuie să dăm 
coltul. 

Jenny își ridică părul care-i căzuse pe ochi și dădu din 
cap. 

Când Bolden s-a întors, a fost întâmpinat de privirea 
foarte hotărâtă a unor ochi căprui. Un bărbat cam de 
aceeași vârstă, brunet, stătea în faţa lui și-i bloca 
drumul. Un obiect tare l-a lovit în coaste. S-a uitat în 
jos și a văzut că era un pistol. 

— Cine dracu ești? Ce vrei? 

Bărbatul i-a răspuns cu un calm care-i masca 
tensiunea: 

— E timpul să nu te mai amesteci. 

Pistolul i s-a înfipt și mai tare în coaste și bărbatul și- 
a încordat mușchii. 

— Nu! a strigat Bolden. 

Apoi faţa bărbatului s-a destins brusc. Pleoapele i-au 
tremurat, și-a dat ochii peste cap. In același timp, 
genunchii i s-au îndoit. Alt bărbat l-a prins înainte să 
cadă. Era înalt, zvelt, cam de cincizeci și cinci de ani, 
neras. Un smoc de păr cenușiu ca oţelul se ivea de sub 
șapca lui marinărească. În mâna dreaptă ţinea o bâtă 
scurtă și groasă, îmbrăcată în piele. Ochii lui injectaţi s- 
au mutat de la Bolden la Jenny. 

— Du-te, scumpo, a zis el cu o voce aspră. Pleacă de- 
aici. Situaţia e sub control. 

Bolden l-a ocolit și a pornit repede de-a lungul 
trotuarului. 

— îl cunoști? întrebă el peste umăr. 

— Harry, îi răspunse ea. Un prieten. 

— Bine. Avem nevoie de prieteni. 

La capătul sudic a) străzii, o mașină de poliţie a 
întors și a accelerat în direcţia lor, cu sirena urlând. In 
spatele ei era alta. Bolden s-a uitat peste umăr. Scena 
i-a amintit de un documentar despre protestele din anii 


'60 — mulţimea care se împrăștia, norii de gaze 
lacrimogene, atmosfera mustind de furie dezlănţuită și 
conflict ireconciliabil. Cei doi bărbaţi dispăruseră — 
atacatorul brunet cu față posomorâtă și Harry, fostul 
pușcaș marin care-l scosese din circuit cu o lovitură —, 
amândoi înghiţiţi de mulţimea care fremăta. Și ceilalți? 
Știa că erau acolo și-l căutau. Își spuse în sinea lui că 
ajunseseră mai aproape decât se așteptase. Trebuia să 
plece. Să se salveze. Dar unde? 

Cele două mașini de poliție au trecut prin dreptul lor. 
Mulțimea s-a despicat și le-a lăsat cale liberă. 

— Ce s-a întâmplat, Thomas? l-a întrebat Jenny, 
ciocnindu-se de el fără să vrea. 

A tresărit și a făcut un pas înapoi. 

— Ni... 

A apucat să audă glonţul care o lovise pe Jenny. 
Impactul a provocat un zgomot la fel de puternic ca o 
lovitură de palmă pe coapsă. Un norișor de stropi roșii 
a ţâșnit din umărul lui Jenny. S-a cutremurat, a zvâcnit 
în spate, apoi a căzut și capul ei s-a lovit violent de 
asfalt. Bolden s-a aruncat la pământ, în stânga ei. Se 
aștepta să audă detunătura armei, dar n-a auzit nimic. 

S-a uitat înnebunit în jur. Șuvoiul trecătorilor care se 
despărţise în două pentru a lăsa mașinile de poliţie să 
înainteze îi înghiţise iar. S-a ridicat într-un genunchi și 
a scrutat repede cu privirea clădirile din partea 
cealaltă a pieţei, încercând să-și dea seama de unde se 
trăsese. A văzut mișcare la o fereastră de la etajul al 
treilea, chiar vizavi de ei. O siluetă întunecată în 
dreptul ferestrei deschise. Un cap aplecat deasupra 
unui obiect lung și subţire. Apoi silueta a dispărut. 

Jenny își pierduse cunoștința, avea ochii închiși și 
respira sacadat. In pardesiul din păr de cămilă se 
vedea o gaură de dimensiunea unei monede de zece 
cenți. Sub ea, rană deschisă. 


Doi polițiști alergau spre ei. La colţ se oprise o a treia 
mașină de patrulă. Portierele ei s-au deschis simultan. 
Au apărut capete acoperite cu șepci, care au pornit 
imediat în direcţia lor. Un nou grup de spectatori se 
aduna deja, ca și cum oamenii își transmiseseră din 
gură în gură că fusese împușcat cineva. 

Bolden s-a aplecat și a sărutat-o pe Jenny pe frunte. 
S-a mai uitat la ea o clipă, apoi s-a ridicat și s-a 
amestecat în mulţime. Nu va păţi nimic, și-a spus el. 
Va supravieţui. 


34 


— O cheamă Dance? Eşti sigur? Întrebă Franciscus 
după ce ofiţerul însărcinat cu ancheta îi explicase tot 
cât de bine se pricepuse. 

Cel puţin douăzeci de polițiști închiseseră perimetrul 
și de-a lungul străzii erau parcate aproape tot atâtea 
mașini de patrulă. Scena crimei fusese deja delimitată, 
un dreptunghi trasat cu bandă galbenă care se 
întindea de la mașina arsă până în punctul unde se afla 
acum Franciscus. 

— Da, Jennifer Dance, zise ofiţerul, verificându-și 
încă o dată însemnarea din carnet. O să ajungă curând 
la urgenţă. Rană de glonţ la umăr. Nu știu cât de gravă 
e. 

— Era cu cineva? Un bărbat, poate? Peste un metru 
optzeci. Brunet. Solid. 

— Avem declaraţia unui martor care spune că a 
văzut un bărbat fugind de-aici, dar nicio descriere. 

— Ea poate să vorbească? 

— Încă nu. Tot ce-a spus a fost că stătea acolo și-n 
clipa următoare s-a trezit pe jos. Am trimis doi oameni 
la spital să discute cu ea. Încă n-am luat toate 


declaraţiile martorilor. De ce? Ai aflat ceva ce-ar trebui 
să știu și eu? 

— Poate. Te superi dacă te caut eu mai târziu? 

Franciscus îl bătu pe umăr și porni spre mașina 
aruncată în aer. 

Din motor se ridicau norișori de fum care-i aminteau 
de aburii care ies prin grătarele de aerisire ale 
metroului. Capota era îndoită, bombată aproape ca o 
semisferă. Cine știe de ce, nu fusese smulsă. Flăcările 
calcinaseră caroseria și topiseră parbrizul. Câţiva 
pompieri stăteau în jurul scheletului calcinat, cu 
stingătoare în mâini. Franciscus se opri lângă ei și își 
flutură mâna prin dreptul nasului. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i mirosul ăsta? 

— Sulf. 

— Sulf? Ce-a fost asta, o bombă împuţită? 

Unul dintre pompieri era aplecat și examina motorul. 

— Asta e! strigă și se ridică ţinând în mână o bucată 
de metal răsucit, de mărimea unui tirbușon, din care 
ieșeau fire înnegrite. Capsă detonatoare, adăugă, 
întinzându-i detectivului fragmentul din bombă. 

Franciscus studie capsa, întorcând-o pe toate feţele. 

— la spune-mi, de ce n-a explodat toată mașina? 

— N-avea benzină, îi răspunse prompt pompierul, și 
Franciscus presupuse că era specialistul în explozibili. 

Erau doar vreo patru-cinci litri în rezervor. La prima 
privire cred că s-a risipit și-n interior, dar numai cât să 
declanșeze un incendiu urât. Prea puţin pentru marele 
bum. Toată chestia asta a fost foarte bine controlată. 
Uită-te la capotă. Forța exploziei a fost direcțională în 
sus. Vertical. A fost destul de puternică să bubuie tare, 
dar nu cât să facă praf mașina. Cine-a pus asta la cale 
n-a vrut să omoare pe nimeni, doar să facă mult 
zgomot și un fum al dracului. Și-a băgat din nou capul 


sub capotă și a arătat cu degetul spre o porţiune din 
blocul motor acoperită cu o crustă calcinată. 

— Willy Pete. Fosfor alb. Asta a produs atât afum. 
Nu-i o bombă împuţită, nici gând. Ce-avem noi aici, 
domnule detectiv, e o bombă fumigenă uriașă. 

Franciscus s-a aplecat spre radiator. Seria mașinii 
fusese ștearsă cu polizorul. Putea să pună pariu că 
plăcuţele de înmatriculare erau furate. A făcut un tur în 
jurul mașinii. O Dodge Dart. O rablă. 

— Să înţeleg că Osama bin Laden nu e amestecat în 
treaba asta? 

— Mai degrabă Vrăjitorul din Oz. 


Franciscus tocmai plecase de la Secţia 1 și se 
întorcea în centru, când staţia radio a înnebunit brusc 
din cauza apelurilor. O bombă într-o mașină parcată în 
Union Square. Un schimb de focuri. Un singur rănit. 
Probabil și morţi. Toate unităţile disponibile să 
răspundă. Parcă începuse războiul. A trântit sirena pe 
bord și în câteva secunde Fordul lui Crown Vic trecuse 
de o sută pe oră. Când s-a apropiat de Strada 
Doisprezece, a văzut o trâmbă de fum negru 
încolăcindu-se deasupra clădirilor. 

Ziua se transformase într-un mare buchet de 
trandafiri. 

După ce aflase că dosarul despre atentatul din 
Albany nu mai era de găsit, o luase pe scurtătură până 
la centrul de detenţie ca să verifice cum se mai simţea 
nenorocitul pe care-l adusese Bolden seara trecută. Cu 
sau fără dinţi, Franciscus avea de gând să scoată de la 
el motivul pentru care-l atacase pe Thomas Bolden și 
să-l întrebe de ce amicii lui făcuseră o pasiune atât de 
fierbinte pentru Bobby Stillman, o femeie care târa 
după ea un mandat de arestare pentru crimă și care 
dispăruse de pe ecranul radarelor acum un sfert de 


secol. Spre surprinderea lui, nenorocitul avea un nume 
— Trey Parker — și o asigurare socială și, în 
consecinţă, fusese eliminat din sistem. Nici arestare 
preventivă. Nici cauţiune. Nada. Și asta în contradicţie 
flagrantă cu legea statului New York, care prevede o 
sentință obligatorie de un an pentru cei vinovaţi de 
port ilegal de armă. Mai rău, Franciscus n-a găsit nici 
măcar un suflet care să știe ceva despre asta. Hârtiile 
referitoare la eliberare dispăruseră odată cu domnul 
Parker însuşi. 

În momentul acela, Franciscus se hotărâse să 
vorbească personal cu Bolden și să-l avertizeze că 
Parker ar putea fi pe urmele lui. Dintr-un motiv 
oarecare, îi plăcea de Bolden. Poate că era tatuajul 
„Nu-ţi lăsa niciodată prietenii la greu.” Oricare alt 
individ care lucra pentru o firmă de constipaţi de pe 
Wall Street și-ar fi șters de mult chestia aia. 

Un telefon la biroul lui Bolden a avut drept rezultat o 
discuție cu Michael Schiff, directorul executiv, care s-a 
grăbit să-l informeze că Solomon Weiss fusese ucis în 
dimineaţa aceleiași zile. Omul bătuse apoi câmpii cam 
zece minute despre Bolden, care chipurile era un 
criminal periculos, și despre altele pe care Franciscus 
nu putea să le ia în serios. 

Un adevărat buchet de trandafiri, şi-a spus el în timp 
ce intra în Coffee Shop ca să bea ceva. Localul avea un 
raion de sucuri într-un colț. Un portorican tânăr stătea 
în spatele barului, pe un taburet înalt, și ronţăia o 
bucată de trestie de zahăr. 

Franciscus s-a așezat și el pe un taburet de un roșu 
furios, de partea cealaltă a barului. 

— Ce poţi să-i dai unui boșorog care vrea să se simtă 
mai bine? 

— Vă place sucul de grâu verde? 


Franciscus s-a strâmbat. Încercase de două ori. 
Prima dată, respectiv ultima dată. La fel de bine puteai 
să înghiţi gazon proaspăt tuns. 

— Ai cafea? 

Încercă să plătească, dar omul nici nu voia să audă. 
Până la urmă îi lăsă un bacșiș de doi dolari pe tejghea. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar nu cumva sunteţi 
detectivul Francisco? 

Capul unei femei se ivise prin ușa întredeschisă, ca o 
broască ţestoasă care iese din carapace. 

— Cam așa ceva, zise el. 

Femeia intră și se uită în jur, nehotărâtă. 

— Am un film. Unul dintre băieţi a zis că v-ar plăcea 
să-l vedeți. 

— Un film? Ce fel de film? 

Franciscus s-a răsucit pe scaun ca s-o poată vedea 
mai bine. În jur de cincizeci de ani, roșcată, cu o figură 
blândă și câteva kilograme în plus în jurul taliei. 

— Am venit în oraș să-i fac o vizită fiicei mele. E 
studentă la NYU. Jurnalism. Până azi ne-am distrat de 
minune. Empire State Building... 

— Doamnă, aţi zis că aveţi un film? 

— A, da. Eram în parc când s-a întâmplat. Filmam. 
Sharon cu câţiva prieteni... muzicanți... sunt foarte 
buni... și tocmai atunci săraca femeie a fost împușcată. 

— Adică aţi filmat-o când a fost împuşcată? 

Femeia a dat din cap. 

— Mi-am zis că poliția ar vrea să vadă asta. Poate 
găsiți ceva folositor. 

Franciscus sări în picioare. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră. Credeţi 
că pot să mă uit chiar acum? 

— Da, sigur. 

Franciscus a condus-o până la o masă liniștită dintr- 
un colț al sălii. Ea l-a ajutat să deplieze ecranul cu 


diagonala de trei inci, a apăsat pe play, apoi a umblat 
la reglajul de volum. A apărut prima imagine. 

Pe ecran se vedea o femeie tânără care stătea în 
parc și asculta muzica cvartetului de alămuri. Imaginea 
era de calitate bună. Nu tremura aproape deloc. 
Doamna se pricepea să facă un film de familie. Camera 
video a panoramat până când a apărut cafeneaua. 
Dodge-ul azuriu se vedea în planul îndepărtat. Fiica 
femeii a intrat în cadru și s-a îndreptat spre local. Apoi 
au apărut Thomas Bolden și Jennifer Dance, care 
ieșeau din cafenea. S-au oprit lângă bordură. In pofida 
cozii din faţa restaurantului și a aglomerației de la ora 
prânzului, Franciscus a reușit să vadă trei bărbaţi care 
au ieșit din restaurant la scurt timp după Bolden și 
Dance. Aveau expresii amenințătoare. 

În clipa aceea, o flacără a ţâșnit de sub capota 
mașinii, urmată de o trâmbă de fum gros. (Zgomotul 
era înspăimântător, chiar redat printr-un difuzor cât un 
nasture.) Imaginea a început să tremure haotic. Când 
s-a stabilizat iar, obiectivul era îndreptat spre asfalt. 
Apoi femeia a prins în cadru mașina. Scena amintea de 
o revoluţie. O figură nouă a apărut în planul apropiat, 
pe jumătate ascunsă în norul de fum. Camera a 
înconjurat mașina și s-a oprit în cele din urmă să o 
filmeze pe femeia care dădea din mâini. Franciscus a 
apăsat pe pauză și s-a uitat o vreme la faţa femeii, 
apoi a apăsat iar pe play. Acum aparatul lua un plan în 
lungul străzii. Bolden vorbea cu un individ blond, tuns 
scurt. Erau mascaţi din când în când de oamenii care 
treceau prin faţa obiectivului. Un strigăt a sfâșiat 
monotonia coloanei sonore și aparatul s-a mișcat 
violent în stânga și-n dreapta, apoi s-a fixat asupra lui 
Thomas Bolden, care sprijinea capul lui Jennifer Dance, 
căzută pe trotuar. Blondul dispăruse. Filmul s-a sfârșit. 


— Doamnă, sunteţi mai ceva decât Robert Capa”. 
Nu pot să vă mulțumesc destul că ați venit la mine. 

— Mi s-a părut că e de datoria mea s-o fac. 

— Mi-e teamă că avem nevoie de caseta asta. Să vă 
spun cum o să procedăm... O să facem o copie pentru 
dumneavoastră. Dacă-mi daţi adresa, v-o trimit cât de 
repede posibil. 

Franciscus s-a uitat în urma ei până când femeia a 
ieșit, apoi și-a terminat cafeaua. A ieșit și el și s-a oprit 
în punctul unde fusese împușcată Jennifer Dance, 
încercând să-și dea seama de unde venise glonţul. A 
zărit vizavi o fereastră deschisă. A chemat un om și i-a 
dat instrucţiuni să se ducă în clădirea respectivă și să 
caute semne de intrare prin efracţie, tuburi de cartuș și 
orice alte dovezi. 

În timp ce polițistul se grăbea să traverseze piaţa, 
Franciscus a derulat iar filmul în minte, comparând o 
față pe care o văzuse acolo cu alta, a cărei fotografie 
fusese publicată în ziare cu douăzeci și cinci de ani în 
urmă. Existau unele asemănări. Părul avea altă 
culoare, fața era mai uscăţivă, cu trăsături mai 
ascuţite, poate modificate de bisturiul unui chirurg. Dar 
ochii erau identici. Nu poţi schimba ochii. 

Femeia din film, bănuia Franciscus, era Bobby 
Stillman. 

Ca să vezi. 

Matty Lopes avea dreptate. Cazul ăsta nu mai era 
rece. 


35 


1 Robert Capa (1913-1954), cunoscut fotoreporter, corespondent de 
război. 


James Jacklin, președintele firmei Jefferson Partners, 
își potrivi scaunul și trase microfonul mai aproape. 

— Mă auziţi, domnule senator? 

— Perfect, domnule Jacklin, zise onorabilul Hugh 
Fitzgerald, senator de Vermont și președinte al 
Comitetului pentru Buget. Sunteţi unul dintre oamenii 
care nu ezită să se facă auziţi. 

— O iau drept un compliment. 

— Sunteţi liber s-o luaţi cum vreţi. Bun, acum... 

Fitzgerald și-a dres glasul, și vibrația parcă i-a 
zdruncinat fiecare os, mușchi și cavitate din trupul de 
peste o sută cincizeci de kilograme. 

— Domnul Jacklin a venit în faţa acestui Comitet să 
depună mărturie în calitate de susținător al legii pentru 
finanţări speciale. Se află aici pentru a ne convinge de 
ce ar trebui contribuabilii să scoată din buzunare peste 
șase miliarde și jumătate de dolari și să-i verse în 
buzunarele Pentagonului.. 

Doctrina care devenise literă de lege încă din timpul 
Războiului Rece era să plasezi din timp cantităţi uriașe 
de arme, muniții și echipament (orice, de la bocanci 
militari la tancuri M1 Abrams) în puncte strategice de 
pe tot globul, pentru a fi la nevoie transferate rapid în 
zonele de conflict, teoria fiind că era mai rapid, mai 
ieftin și pur și simplu mai ușor să muţi un blindat de 
cincizeci de tone de pe insula Diego Garcia din Oceanul 
Indian în Irak, decât să faci același lucru din Texas. 
„Pre”-urile, așa cum erau numite aceste depozite, 
ajutau armata să desfășoare trupele pe teren în zile, 
nu în săptămâni. Asemenea rezerve erau menținute în 
mod curent în Guam, Diego Garcia și România, la fel și 
pe platforme plutitoare în Pacific, Marea Mediterană și 
Oceanul Indian. Pre-urile erau considerate unul dintre 
elementele-cheie ale capacităţii Statelor Unite de a-și 
manifesta puterea pe glob. 


— Aşa este, domnule senator, a zis Jacklin. În calitate 
de fost pușcaș marin și veteran de război, precum și de 
consultant financiar al guvernului, simt că este de 
datoria mea să vorbesc în numele curajoșilor bărbaţi și 
femei din forţele noastre armate, care riscă să ajungă 
în zone ostile fără să fie suficient de bine echipați. 

— Apreciem și împărtășim sinceritatea 
dumneavoastră, zise Hugh Fitzgerald. 

— Atunci știți și de ce am fost atât de șocat când am 
aflat din raportul Biroului că depozitele sunt aproape 
goale. Ţara noastră se află într-o situaţie de risc fără 
precedent. Trupele noastre din străinătate acţionează 
la limita de rezistentă. 

— Să ne păstrăm cumpătul. Cred că exagerați. 
Raportul spune că doar două treimi din pre-urile 
noastre sunt aprovizionate insuficient și nu pomenește 
nimic despre vreo limită de rezistenţă. 

Fitzgerald își puse o pereche de ochelari și se apucă 
să răsfoiască hârtiile din faţa lui. În spatele lentilelor 
bifocale, ochii lui albaștri erau duri și inexpresivi ca 
niște puluri. Obrajii lui căzuţi erau brăzdaţi de capilare 
sparte. Era îmbrăcat în uniforma de iarnă: costum din 
trei piese și ceas cu lanţ într-un buzunar al vestei, o 
relicvă din secolul al XIX-lea. Stofă de lână de culoare 
închisă iama, bumbac de culoarea fildeșului vara. Purta 
aceleași blestemate de costume de când pusese 
piciorul în Washington, cu treizeci și cinci de ani în 
urmă, iar locotenentul de pușcași marini James J. 
Jacklin — proaspăt întors din Vietnam cu o Stea de 
Argint prinsă pe tunică, era un începător care-și făcea 
stagiul pregătitor de doi ani la Casa Albă. 

În cele din urmă, Fitzgerald continuă: 

— Sincer, mi-e greu să înţeleg cum un război în care 
sunt implicate zece procente din forțele noastre active 
ar putea solicita ceva până la „limita de rezistenţă”. 


Sunt tentat să spun că această chestiune ar trebui să 
fie o lecţie care să ne înveţe să fim mai precauţi 
înainte să intervenim. 

— Domnule senator, nu mă aflu aici pentru a face 
politică, ci pentru a discuta despre cifrele menţionate 
în acest raport revelator, zise Jacklin. Își reaminti că nu 
era treaba lui să simpatizeze sau să antipatizeze vreun 
membru al Congresului. Doar să-i folosească. 

— În Orientul Mijlociu avem peste zece mii de 
vehicule. Tancuri, transportoare de trupe, jeepuri și 
altele. Aproape toate provin din depozite, ca să nu mai 
pomenesc de muniţie, raţii de hrană și, cel mai 
important, piese de schimb. 

— lar dumneavoastră  recomandaţi adoptarea 
acestei legi pentru a putea achiziţiona echipament 
nou? 

— Da, asta doresc. 

— Nu putem aștepta până când vor înceta 
ostilitățile? Am trimite echipamentul înapoi în depozite 
și l-am păstra pentru o viitoare utilizare. 

Jacklin clătină grav din cap. 

— Deșertul este un mediu extrem de aspru. 
Tancurile se strică și trebuie reparate. Suntem într-o 
criză atât de serioasă de motoare și sisteme de 
transmisie, încât ne vedem obligaţi să demontăm 
vehicule gata de luptă. Vă reamintesc că tancurile s-ar 
putea să mai rămână acolo încă cinci ani. Mai puţin de 
o zecime vor fi recuperate. 

— Deci avem nevoie de altele noi? 

— Da, domnule. 

— Tancuri noi, transportoare noi, Bradley-uri noi. 

— Da, domnule. 

— Ca să refacem stocurile. 

— Exact. 


— Doar ca să fim gata să mergem la război cât ai 
clipi? Nu pot să cred! 

— Ca să fim în stare să ne apărăm! 

— N-am văzut niciun avion irakian la Pearl Harbor, 
domnule Jacklin. Vă avertizez că trebuie să faceţi 
distincţia între construirea unui imperiu și apărarea 
unei republici. 

Dar sunt același lucru, îşi spuse Jacklin. Nu poţi să 
stai cu mâinile încrucișate și să aștepți până când un 
șarpe te mușcă de fund. Făcuseră asta cândva, iar 
rezultatul se numea Al Doilea Război Mondial. Singura 
soluţie pentru a menţine pacea în lume era 
răspândirea democraţiei. Trebuie să-i dobori pe tirani și 
despoti și să le dai tuturor oamenilor șansa să apuce o 
bucată din prăjitură. Asta nu este edificarea unui 
imperiu. Este economie. Burţile goale înseamnă 
nemulțumire, iar azi nemulţumirea are o singură ţintă: 
America. Eliminarea nemulțumirilor înseamnă nu 
numai potolirea furiei maselor, ci și deschiderea unor 
noi pieţe. 

— Domnule senator, discutăm aici doar despre 
necesitatea de a aduce forțele noastre armate în 
situaţia de a fi gata de luptă, nu despre pregătiri de 
război. 

Fitzgerald scoase cu un gest teatral o hârtie din 
dosarul colegului său și începu s-o citească: 

— Opt sute șaptezeci și nouă de milioane de dolari 
pentru căști, ghete și lenjerie termoizolatoare. O sută 
treizeci și două de milioane de dolari pentru plăci de 
blindaj demontabile. Două miliarde de dolari pentru 
echipament nou. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar nu 
cumva avem chiar aici, în Statele Unite, tot 
echipamentul pe care îl solicitaţi prin acest proiect de 
lege? 


— O bună parte din el, da. În schimb, transportul 
este prea scump. 

— Şi ar costa peste șase miliarde de dolari? 
Fitzgerald clătină din cap și își arboră zâmbetul 
onctuos. Doamne, Dumnezeule, ce s-ar întâmpla dacă 
cineva s-ar hotărî să ne reziste? 

Jacklin știa foarte bine că nu trebuie să răspundă. Se 
concentră asupra poziţiei sale. Spatele îl durea 
cumplit, blestemata aia de schijă nord-vietnameză se 
răzbuna și după treizeci de ani. Dacă ar fi știut că 
audierea va dura atât de mult, și-ar fi adus fotoliul cu 
el. Clipi și se strădui să privească drept în față. Un cal 
bătrân și tăvălit, dar încă rezistent. 

— Acestea fiind spuse, domnule Jacklin, există un 
punct în acest proiect pe care vreau să-l discut 
personal cu dumneavoastră. Văd aici o cerere pentru 
șapte sute de sisteme defensive aeriene Hawkeye. 
Acestea sunt produse de Triton Aerospace Company 
din Huntington Beach, California, pe care chiar stimaţii 
dumneavoastră Jefferson Partners au crezut de 
cuviinţă s-o cumpere acum câţiva ani. 

— Șapte sute este comanda iniţială, preciza Jackin. 

— Dar Avenger, sistemul pe care ar trebui să-l 
înlocuiască, are numai zece ani vechime. Văd aici că 
Avenger poate trage opt rachete Stinger sol-aer. Poate 
fi încărcat în șase minute și mai are și o mitralieră 
puternică. Nu se strică prea repede... E ușor de folosit.. 
Și foarte eficient. Îmi place din ce în ce mai mult acest 
Avenger. Sunteţi bun să-mi reamintiţi de ce trebuie să 
înlocuim unul dintre puţinele sisteme de armament 
care chiar face ce ne-a promis producătorul? 

— În această etapă nu se pune problema să înlocuim 
Avenger, îi explică Jacklin, ci să îmbunătăţim 
capacitatea noastră de apărare antiaeriană. Conflictele 
din ultima vreme ne-au obligat să mutăm șaptezeci la 


sută din stocul de sisteme Avenger în teatrele de 
operaţiuni. 

— lertați-mă dacă n-am aflat încă noutăţile despre 
raidurile aeriene ale inamicului. Am crezut că băieţi 
noștri mor din cauza bombelor puse pe marginea 
drumului. 

— Avenger este învechit și depășit, continuă Jacklin. 
Sistemul Hawkeye poate să tragă şaisprezece rachete 
Stinger Two, este o armă mult mai modernă şi mai 
precisă. Poate fi reîncărcat în numai patru minute și 
are armament auxiliar de calibru mai mare și de 
producţie americană. Mitraliera sistemului Avenger 
este fabricată în Belgia. 

— Şi eu care credeam că belgienii produc doar 
dantelă, zise Fitzgerald. 

În sală s-au auzit râsete și Jacklin a încercat să-şi 
păstreze calmul. Americanilor nu le plac cei care nu 
știu să piardă. 

— Și Avenger poate să folosească rachete Stinger 
Two, nu-i așa? l-a întrebat Fitzgerald. 

— Da, poate. 

— Acum vă rog să-mi împrospătaţi memoria. Nu aţi 
stat acum zece ani chiar aici, în fața mea și în același 
scaun, și aţi jurat că Avenger va rămâne operaţional 
cel puţin douăzeci și cinci de ani? 

— Cred că toţi suntem surprinși de progresul 
formidabil al tehnologiei în ultimii câțiva ani. 

— Consider că mi-aţi răspuns afirmativ. 

— Armata a stabilit că sistemul Hawkeye este o 
prioritate. 

— Apropo de armată, aș vrea să vă întreb dacă 
numele Lamar King vă spune ceva. 

— Generalul King este consilier la Jefferson Partners. 


— Consilier? spuse Fitzgerald cu o politeţe 
exagerată. Adică ceea ce noi, muritorii de rând, numim 
„angajat”? 

— Da, este angajat la Jefferson. 

— Și nu cumva generalul King în persoană a semnat 
acum zece ani comanda pentru cinci sute de Avenger? 

Jacklin dădu din cap. 

— Am ajuns să-l cunosc și să-l respect pe generalul 
King în timp ce lucram cot la cot cu el. De fapt, 
generalul King este consultant chiar în privința 
programului Hawkeye. Noi toţi de la Jefferson suntem 
mândri că face parte din echipă. 

Fitzgerald își întinse gâtul și se uită la ofiţerul cu 
pieptul acoperit de decoraţii care stătea chiar în 
spatele lui Jacklin. 

— Domnule general Hartung, cele trei stele de pe 
umerii dumneavoastră îmi arată că nu mai aveţi mult 
până să treceţi în rezervă. Îmi permiteţi să vă întreb 
dacă intenţionaţi să vă alăturaţi predecesorului 
dumneavoastră, generalul King, la Jefferson Partners? 
In clipa următoare Fitzgerald și-a anulat propria 
întrebare: Nu trebuie să-mi răspundeţi, domnule. Nu 
mă îndoiesc că sistemul Hawkeye este oarecum 
superior, nici că armata noastră merită tot ce e mai 
bun. Dar în același timp sunt sigur că putem folosi mai 
eficient cele două sute șaptezeci de milioane de dolari 
propuse pentru programul Hawkeye. 

Jacklin se uită urât la Fitzgerald. În realitate, Triton 
Aerospace era disperată să obţină contractul. Divizia 
de comunicaţii a firmei era pe moarte. Cea de 
electronică civilă răposase pur și simplu. Firma intrase 
în rahat până peste cap. Dacă armata americană nu 
plasa o comandă pentru Hawkeye, nici o altă ţară 
aliată nu s-ar fi apropiat de ei. Australia, Indonezia, 
Polonia, toate voiau numai ce avea armata americană. 


Fără această comandă era obligat să anuleze tot 
programul Hawkeye. Putea la fel de bine să stingă 
lumina și să încuie ușa după el. Investiţia injectată de 
Jefferson Partners în Triton Aerospace ar fi fost inutilă. 
Cinci sute de milioane de dolari aruncate pe fereastră. 
O înfrângere rușinoasă și costisitoare, în cel mai 
nepotrivit moment. 

— E de datoria noastră să fim pregătiţi pentru orice, 
domnule senator, zise el. Două sute șaptezeci de 
milioane este un preţ mic dacă ne gândim la siguranţa 
bărbaţilor și femeilor de pe câmpurile de luptă. 

— Imi  permiteţi atunci să vă întreb câte alte 
companii de sub umbrela concernului Jefferson ar mai 
avea de câștigat de pe urma adoptării rapide a legii? 

— Domnule senator, mi se pare că aţi făcut o aluzie 
jignitoare. 

— Eu sunt sigur, domnule Jacklin. Vă mulţumesc, 
asta-i tot. 


36 


În clipa când audierea s-a încheiat, Jacklin s-a ridicat 
și i-a făcut semn lui Hugh Fitzgerald că dorea să-i 
acorde un minut din timpul său preţios. Senatorul de 
Vermont s-a târât până la scara de la capătul 
podiumului și a întins o mână pentru ca Jacklin să-l 
ajute să coboare. 

— la te uită, J.J., din ce motiv am onoarea asta? Un 
cuvinţel între patru ochi cu cel mai cinstit miliardar. Ar 
trebui să leșin sau să-ţi cer un autograf? 

— Scutește-mă, Hugh, spuse Jacklin, reușind să-și 
păstreze zâmbetul la locul lui și chiar să pară oarecum 
politicos. Ce naiba înseamnă toată rezistența asta la 
refacerea stocurilor? 


— Te referi la pre-uri sau la Hawkeye? 

— La amândouă! Am făcut o treabă a dracului de 
bună când am construit și-am livrat Avenger, și-o să 
facem o treabă și mai bună cu Hawkeye. Acordă-i o 
șansă. Redu comanda iniţială la șase sute de bucăţi și 
eu tai zece la sută din preţ și mai pun niște piese de 
schimb gratis. 

— Ne tocmim ca niște geambași, nu-i așa? Fitzgerald 
luă de pe jos o servietă jerpelită și porni greoi spre 
ieșire. J.J., bătrânul meu prieten, n-avem nevoie de 
programul ăsta. Avenger mai are de trăit cel puţin zece 
ani. Chiar mai mult, cu o modernizare. Uită-te la F-14. 
Încă le mai folosim după treizeci și cinci de ani. Să 
semnezi proiectul ăsta e ca și cum ai da unui beţiv o 
armă încărcată. 

— Președintele nu ne-ar arunca niciodată într-un 
război. Fii serios. 

— Totul se schimbă. Măcar atâta lucru am învăţat. 
Bagă un pacifist în Casa Albă și în mai puţin de o lună 
o să fie la fel... la fel... ce mai încoace și-ncolo, la fel ca 
tine, o să vrea să începem vreun război. Nu vreau să- 
mi mânjesc mâinile cu sângele altor băieţi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mai lasă-mă cu 
morala. Dar recunosc, ce-i al tău e-al tău. În ziua de azi 
îţi trebuie o coloană vertebrală de oţel ca să respingi o 
comandă a armatei. 

— Prostii. Îţi trebuie doar un stilou bun. 

Jacklin izbucni într-un râs homeric și îl bătu pe spate. 

— Pot să-ţi ofer un pahar? întrebă el, aproape sincer. 
S-a făcut aproape unu. Barul de pe Colină deschide la 
prânz, nu-i așa? 

— Mi-e teamă că nu, J.J. Fără supărare. Așa mi-au 
ordonat doctorii. 

— Da, ar fi timpul să ai mai multă grijă de tine. De 
când ești aici? De treizeci de ani? 


— Aproape treizeci și șase. Uneori îmi spun că n-o să 
plec decât cu picioarele înainte. 

Jacklin se apropie de Fitzgerald și îi atinse umărul. 

— Mai există și alte posibilități pentru un om de 
valoarea ta. 

Fitzgerald se opri își îndreptă cei aproape doi metri, 
dominându-l net pe Jacklin, care părea un pitic. 

— Nu cumva Îmi propui să devin coleg cu generalul 
Lamar King în calitate de consilier? 

— Noi plătim al dracului de bine în comparaţie cu 
statul. Salariul e bun, dar acţiunile sunt cireașă de pe 
tort. Pune pe picioare o companie, de exemplu Triton, 
găsește cumpărătorul potrivit... 

Jacklin ridică o sprânceană, spunând astfel totul și 
nimic. Fitzgerald continuă să meargă pe coridor. 

— Sunt măgulit, dar ursul bătrân nu mai învaţă 
șmecherii noi. 

— Nu e nimic de învăţat aici, insistă Jacklin. Ştii deja 
cum să folosești stiloul. Singura problemă e să găsești 
cerneală neagră în loc de roșie. Spune-mi că te mai 
gândești. Sunt o mulţime de prieteni vechi acolo. 

— Mai mulți decât mi-aş închipui vreodată, 
presupun. Un soi de ușă batantă, dacă am înţeles bine. 

— Hai, Fitz, ce naiba, nu mai fi atât de dur cu tine 
însuti. 

Când au ajuns la ușă și-au strâns mâinile. Jacklin a 
acoperit dreapta lui Fitzgerald cu mâna lui stângă și s- 
a apropiat de senator până când piepturile aproape li 
s-au atins. 

— Să-ţi spun ce-am putea face. În seara asta dăm o 
petrecere pentru câţiva dintre clienţii noștri cei mai 
buni. La opt la mine, în White Rose Ridge. Frances 
Tavistock a acceptat să stea de vorbă cu noi. 

Lui Hugh Fitzgerald i-a căzut faţa. 

— Să nu-mi spui că a semnat și ea un contract. 


Jacklin și-a ridicat sprâncenele. Anunţul că fostul 
premier britanic devenise consilier general la Jefferson 
Partners trebuia să încoroneze festivitățile din seara 
aceea. 

— O să fii într-o companie selectă, Hugh. Acum 
suntem un adevărat panteon. Ar cam fi timpul ca 
națiunea să te răsplătească. Dumnezeu vede... îţi 
suntem datori. 

Fitzgerald avea aerul că îi savurase cuvintele. 

— La opt, zici? 


37 


— larăși tu? a spus doctorul. 

Jenny și-a ridicat capul de pe masa de examinare. 

— Bună ziua, doctore Patel. 

Tânărul indian a tras perdeaua și-a aruncat o privire 
la fișa de la capul patului. 

— Ti-am spus că am făcut treabă bună, dar acum ai 
mers cam prea departe. 

— Ce mai cauţi aici? 

— Eu? Sunt intern. Aici trăiesc, dimineaţa, la prânz și 
seara. Ai noroc. Am tras doar un pui de somn. Şanse 
infime de malpraxis, dar nu știi niciodată. A dat la o 
parte cu delicateţe bandajul care-i acoperea umărul. 
Hai să aruncăm o privire, dacă nu te deranjează. 

— Am fost împușcată, a zis Jenny. 

— Văd. Imi închipui că ţi-au spus deja că ai avut un 
noroc chior. 

Jenny a dat din cap. Ajunsese acolo cu o ambulanţă 
în care un paramedic îi tratase și-i bandajase rana în 
timp ce mașina gonea spre spital. Glonţul intrase prin 
extremitatea  umărului şi trecuse prin partea 
superioară a braţului, săpând un șănţuleţ superficial în 


piele. Îi cursese uimitor de puţin sânge și, hotărât 
lucru, arăta mai rău decât o durea. 

— Alte copci? 

— Aici nu-i nimic de prins în copci. O lăsăm să se 
vindece de la sine. Pe urmă, dacă ţi se pare că arată 
prea urât, te trimit la fratele meu mai mare. E chirurg 
plastician. Mâinile îndemânatice sunt o moștenire de 
familie. 

Îi ridică braţul și îi răsfiră degetele în palma lui. 

— Mișcă-ţi degetele unul câte unul. Strânge pumnul. 
Ridică. 

Jenny făcu mișcările pe rând. 

— Începi să te pricepi la asta, spuse Patel. 

— O adevărată profesionistă. 

Doar când ridica braţul simţea că se schimbase 
ceva. O rigiditate care se instala brusc, ca și când ar fi 
ridicat o greutate copleșitoare, urmată de înţepături ca 
de ac înroșit în foc, care o făceau să se strâmbe. 

În ciuda acestui fapt, Patel părea mulţumit. 

— Nicio leziune a nervilor. Glonţul a trecut doar prin 
țesut. 

Îi lăsă braţul pe pat, de-a lungul corpului, și se duse 
la o măsuţă, unde începu să pregătească o soluție 
antiseptică. 

— Te doare? 

— Deocamdată e suportabil. 

— Îți voi da ceva pentru asta. 

— O să mi se facă somn? 

— Puțin. 

— Atunci nu vreau. 

Patel se uită peste umăr. 

— De ce? 

— Pur și simplu... Nu vreau, atât, mormăi ea. Trebuie 
să rămân trează. Nu-mi pot permite să fiu ameţită sau 
să moţăi. 


— Ai de gând să folosești niște utilaje grele în după- 
amiaza asta? Stivuitor? Excavator? 

— Nu, îi răspunse ea, foarte serioasă. 

Patel puse deoparte bandajele pe care le împăturea. 

— Jennifer, o să-ţi spăl rana cu o soluţie salină, apoi 
o să aplic un anestezic. În cele din urmă, draga mea, o 
să-ţi tai o bucăţică de piele. Noi numim asta excizie. 
Gloanţele poartă cu ele tot felul de bacterii afurisite, e 
o chestie de notorietate publică. Nu putem să le lăsăm 
acolo, altfel riscăm să se infecteze rana. O să-ţi dau 
niște Vicodin. O să te simţi puţin ameţită, atâta tot. În 
cel mai rău caz o să vrei să tragi un pui de somn, ceea 
ce n-ar fi o idee rea, dacă ne amintim prin ce-ai trecut 
azi. 

— Nu, zise Jenny, acum pe un ton mai hotărât. 

Se ridică prea repede și ameţi imediat. Se întinse la 
loc, respirând cu dificultate. 

— Nu mă înţelege greșit. Îți mulţumesc, dar nu, 
mulţumesc. Nu vreau să iau Vicodinul. Nu rămân aici. 

Doctorul Patel și-a încrucișat braţele la piept și s-a 
uitat la ea cu ochii mijiţi. 

— Nu ești obligată să-mi dai explicaţii. Ţi-aș fi totuși 
recunoscător dacă mi-ai spune de ce. Nu e o 
coincidenţă că ai ajuns aici de două ori în aceeași zi, 
nu-i așa? 

Jenny s-a uitat la el, un doctor cu ochi mari căprui și 
un zâmbet plin de înţelegere. A oftat. 

— Nu, nu e. Pe scurt, bărbaţii care au tras în mine 
sunt aceiași care m-au tăiat seara trecută. L-au răpit 
pe prietenul meu și, după ce am reușit să scăpăm, au 
încercat să-l omoare. N-au reușit, iar atunci m-au 
atacat pe mine. De fapt, nu sunt chiar atât de sigură că 
au ratat. 

Se aștepta să vadă un zâmbet condescendent, dar 
expresia lui Patel era de o seriozitate totală. 


— Vrei să spui că e posibil ca indivizii respectivi să te 
fi urmării până aici? 

— Exact. 

— Şİ că probabil vor încerca să-ţi facă rău în timp ce 
ești în convalescenţă? 

— Te-ai prins. 

Patel a ieșit din cameră fără să mai adauge ceva. S-a 
întors după două minute. 

— Am vorbit cu serviciul de pază. Nimeni nu va afla 
unde ești, cu excepţia celor cu care vrei chiar tu să 
vorbești, dacă-mi scrii numele lor. Sora de la internări 
a fost și ea anunţată. Toate persoanele care te vor 
căuta vor fi trimise fie la securitate, fie la mine. 

— Mulţumesc, zise Jenny. 

— N-ai de ce. E o reacţie egoistă. Dacă ratează și 
data viitoare, s-ar putea să mă nimerească pe mine. 

Zâmbi larg. Şi-a scos halatul, apoi și-a suflecat 
mânecile cămășii până la coate. S-a întins, a luat 
flaconul cu soluţie salină și a început să curețe rana. 

— Spune-mi, în a câta lună ești? 

— A doua. 

— Încă te simţi rău? 

— Groaznic, dar numai dimineaţa. Până la prânz îmi 
trece. 

— Băiat sau fată? Vreo preferință? 

— Să fie sănătos, spuse ea, deşi era sigură că va 
avea un băiat. 

Își puse o mână pe abdomen. Putea să-l simtă acolo. 
Nu dădea din picioare și nu se mișca, era încă prea 
mic. Dar ea simţea cum crește. Dimineaţa, îi storcea 
energia și-i provoca greţuri. Seara era cu totul altceva. 
În fiecare zi, la șase fix, o copleșea o senzaţie de bine 
pe care nu putea s-o eticheteze altfel decât euforică. 
Continua să se simtă perfect până se ducea la culcare. 

— El știe? întrebă doctorul Patel. 


— Tom? Aveam de gând să-i spun azi-dimineaţă, 
dar... Evenimentele au luat-o razna. 

— Sunt sigur că va fi fericit. 

— Şi eu... aproape. 

Patel aplică pe rană un anestezic de uz extern. Jenny 
simţi o usturime suportabilă, apoi umărul îi amorti. 
Patel luă o pensă și începu să îndepărteze pielea din 
jurul rănii. 

— Vestea bună este că treaba asta-i nimica toată pe 
lângă o naștere, o încurajă el. 


— O felie sau două? întrebă iar vânzătorul. 

Bolden se uită la panoul cu meniuri atârnat deasupra 
cuptoarelor. O felie de margherita costa doi dolari și un 
sfert. Una de pepperoni, doi dolari șaptezeci și cinci. 

— Una. Pepperoni să fie. Şi o Dr Pepper. 

— Următorul! 

Bolden s-a îndepărtat mergând de-a lungul tejghelei. 
Localul era supraîncălzit și plin de fum. În aer se 
amestecau mirosurile de roșii și usturoi coapte și de 
brânză topită. În ciuda aromelor îmbietoare, nu-i era 
foame deloc. Un picamăr făcea ore suplimentare în 
capul lui. Ochii, plini de funingine de la explozie, îl 
usturau și-i lăcrimau. Casiera îi spuse cât făcea 
comanda. Plăti și se sprijini cu spatele de perete, 
așteptându-și pizza. Televizorul așezat pe frigiderul cu 
sucuri transmitea știrile de la prânz. 

— News Four a obţinut o casetă video șocantă, care 
arată cum a fost ucis Solomon H. Weiss, spunea 
crainica. 

Bolden se întoarse imediat și către televizor. 

Crainica a continuat: 

— Weiss, președintele și unul dintre fondatorii 
prestigioasei bănci de investiţii Harrington Weiss, a 
fost împușcat mortal în această dimineaţă, după toate 


aparențele în cursul unei dispute cu unul dintre 
directorii executivi. Vă avertizăm că scenele sunt de o 
violentă extremă şi nu au fost editate înaintea acestei 
transmisii. 

Bolden a urmărit desfășurarea evenimentelor din 
aceeași dimineaţă așa cum fuseseră înregistrate de o 
cameră video plasată deasupra ușii. Filmul dura doar 
zece secunde: Bolden care se lupta cu paznicul, apoi 
focul de pistol și Sol Weiss prăbușindu-se. Exista o 
singură diferență între evenimentele reale și 
înregistrarea difuzată la televiziune: paznicul purta 
capul lui Bolden și viceversa. În ochii întregii lumi, 
Thomas Bolden era asasinul lui Sol Weiss. 

Crainica i-a confirmat temerea câteva secunde mai 
târziu: 

— Suspectul, Thomas Bolden, de treizeci și doi de 
ani, a fugit de la locul faptei și este înarmat și foarte 
periculos. Dacă aveţi informaţii despre el, vă rugăm să 
telefonaţi la numărul de mai jos. 

Portretul lui Bolden acoperi ecranul. Era cea mai 
recentă fotografie de pașaport pe care o avea și se 
întrebă cum naiba reușiseră să pună mâna pe ea. Nu 
se uitase fix în obiectiv, mai degrabă încercase să-l 
dezintegreze cu privirea. Își făcuse poza după o noapte 
albă petrecută în biroul unui procuror, unde corectase 
declaraţii și rapoarte. Era palid, avea cearcăne vinete. 
Părea ameninţător. Părea un criminal. 

— Comanda dumneavoastră, domnule. 

Băiatul de la cuptorul cu pizza îi întinse o pungă. 

Casiera, care se uitase la televizor odată cu Bolden, 
se întoarse spre el, apoi din nou spre televizor. Intre 
timp, pe ecran fusese reluată scena în care criminalul 
Thomas Bolden îi împușca pe Sol Weiss. 

— Tu ești ăla, zise casiera, cu un glas mort. 


— Ba nu, mormăi Bolden. Doar seamănă cu mine. Se 
răsuci pe călcâie, dornic să iasă din pizzerie. 

— Tu ești, repetă fata. El e, îi anunţă ea pe clienţi, de 
data asta mult mai tare, ca și când tocmai se uitase la 
biletul de loterie și constatase că era câștigător. 
Dumnezeule mare, el e! 


Doctorul Patel s-a întors în cameră după un sfert de 
oră. 

— Sunt fericit să te anunţ că în sala de așteptare nu 
e niciun băiat rău. Nimeni nu are mitraliere, macete 
sau grenade. 

— Poate carabine pentru elefanţi? 

— Trebuie să mă întorc acolo și să verific. De fapt, 
chiar ţi-am adus vești bune. A venit fratele tău Daniel. 
L-a adus poliția. E foarte îngrijorat. 

Jenny a simţit că pământul se cască sub picioarele 
ei. 

— Fratele meu stă în Kansas City. 

— Un tip înalt, blond. Arată bine. Tocmai am 
schimbat două vorbe cu el pe coridor. Nu știam că ai 
mai avut necazuri cu armele de foc. Mi-a povestit cum 
l-ai împușcat în obraz cu un pistol cu aer comprimat. 
Nu pot spune că semănaţi, dar sunt sigur că va avea 
grijă de tine. 

— Fratele meu are un metru șaptezeci și cinci și 
aproape o sută de kilograme. E chel și nu poate alerga 
nici măcar de la ușă până la cutia de scrisori. 

— Cum? Ce... 

Patel se uită peste umăr, apoi la ea, complet derutat. 

— Unde e? întrebă Jenny, sărind în picioare. 

Nu știa prea bine ce o înspăimântase mai tare — 
faptul că în spital se afla un om care voia să-i facă rău, 
sau că acesta știa că îl rânise pe Danny cu niște alice... 
dar în fund, nu în obraz. 


— În camera surorilor, discută cu doctorul Rosen, 
șeful Urgenţei. l-am spus că te duc la el într-un minut. 

— O cămașă... Am nevoie de o cămașă. 

Jenny stătea în faţa lui, cu pieptul gol și bandajul 
fixat pe umăr cu bandă adezivă. 

— Nu ai voie să pleci. Trebuie să-ți dau niște 
medicamente... o rețetă. Trebuie să semnezi factura. 

— Individul de-afară a încercat să ne ucidă, pe mine 
și pe prietenul meu, zise Jenny. Dă-mi cămașa ta. 

— Poftim? Ce... 

Jenny întinse mâna. 

— Dă-mi-o în clipa asta! Și halatul. 

— Dar e acolo, cu polițiștii. Și ei vor să discute cu 
tine. Nu cred că ai motive de îngrijorare. 

Încă ezitând, Patel și-a scos totuși halatul și a 
început să-și descheie cămașa. 

— Uite. 

— Stetoscopul. 

— E scump, a protestat doctorul, dar până la urmă i 
l-a dat. 

Jenny a îmbrăcat repede cămașa, apoi și-a aruncat 
halatul pe umeri. 

— Ai un elastic? 

— Da, cred că da. Patel a scotocit într-un sertar. 
Numai unul? 

— Unul ajunge. 

Jenny și-a strâns părul în creștetul capului și l-a prins 
cu elasticul. S-a uitat în oglindă. De aproape n-ar fi 
păcălit pe nimeni, dar de la distanţă putea fi luată 
drept o doctoriţă oarecare. 

— Se poate ieși de-aici prin spate? 

— Trăiesc în mormântul ăsta din 5 iulie anul trecut. 
Arhitectul habar n-are de ieșirile pe care le cunosc eu. 

Patel s-a întrerupt și pe faţa lui s-a citit iar 


nehotărârea: 
Dar zău... 

Jenny ajunsese la ușă. 

— Pe unde? Exclus ușile din față sau cele pentru 
ambulante. Altă ieșire, una pe care n-o folosește 
nimeni. 

Doctorul s-a uitat neliniștit în toate părțile, mormăind 
ca pentru el: 

— Bine, bine. Cunosc spitalul ăsta ca pe propriul meu 
buzunar. Mergi pe coridor până la automatele de 
cafea, apoi ia-o la dreapta. Urcă la etajul al doilea. O să 
vezi o pasarelă care face legătura cu următoarea 
clădire. Dă în secţia de pediatrie. Când ajungi acolo, 
du-te la capătul coridorului şi la liftul până la garajul de 
la subsol. O să vezi într-o parte o scară care duce în 
stradă. E cea mai bună soluție posibilă. 

Jenny s-a uitat ia doctorul subţirel și dezbrăcat până 
la brâu. 

— Mulţumesc. Sper să nu ne mai vedem mult timp 
de-acum încolo. 

— Baftă. 

jenny a deschis ușa și a pornit pe culoar, 
îndepărtându-se de camera asistentelor. L-a văzut cu 
coada ochiului. Doar o fracțiune de secundă, dar 
suficient. Păr blond, aproape alb. Ten bronzat. L-a 
recunoscut instantaneu. Era bărbatul care-i furase 
ceasul seara trecută. Thomas îi spusese că era 
cunoscut ca „lrish”. 

S-a grăbit să ajungă la capătul coridorului și nu s-a 
mai uitat în urmă. 


38 


Bill Donohue aproape alerga prin depozitul 
companiei Triton Aerospace din Alexandria. 

— E gata podiumul pentru Președinte? îl întrebă el 
pe vicepreședintele departamentului de vânzări cu 
amănuntul. 

— Ne pregăteam să-l punem în camion. 

— Verifică legăturile electrice. Serviciul Secret e cam 
isteric. 

— Totul e la locul lui și funcţionează. Izolat ermetic, 
nu intră nici apa, nici aerul. 

— Unde e? l-am promis lui Fiske că podiumul ajunge 
pe Colină până la două. 

Donohue se uită la ceas. Era deja 2.40. Pe străzile 
care ieșeau din centru se circula bară la bară. Dacă 
începea să ningă, drumul de întoarcere avea să fie un 
coșmar. Era în pragul celei de-a noua migrene, deși se 
îndopase cu pastile. 

— Vino cu mine. Ai putea să ne dai o mână de ajutor. 

Donohue s-a îndreptat spre rampa de încărcare. 
Motostivuitoare zgomotoase alergau încolo și-ncoace, 
purtând paleţi cu aparatură electronică. Oamenii 
strigau unii la alţii din vârful unor coloane înalte de 
zece metri formate din lăzi de lemn. Peste toate 
acestea  difuzoarele  revărsau melodia lui Lee 
Greenwood, „God Bless the USA”. Depozitul din 
Alexandria livra și piese de schimb pentru toate 
produsele civile ale concernului Triton Aerospace. 
Printre acestea se numărau staţii radio pe unde scurte, 
emițătoare-receptoare pentru frecvențele poliției, 
sisteme de comunicaţii, sisteme de sonorizare și 
componente de toate felurile. 

Ca mulţi alţi directori de la Triton, Donohue se 
angajase imediat după trecerea lui în rezervă. 
Absolvent al Academiei Navale, servise opt ani la 
manșa unui avion S3-Viking, un cal de luptă bătrân 


care avea misiunea să depisteze submarinele 
sovietice. După ce rușii ieșiră din cărți, se pomenise că 
specialitatea lui nu prea mai avea căutare. li oferiseră 
o ridicare în grad și un contract la un centru de 
recrutare, dacă avea de gând să mai rămână. Până 
atunci  tolerase programul insuportabil și solda 
modestă pentru că îi plăcea la nebunie să zboare. Dacă 
tot trebuia să ajungă în spatele unui birou — iar 
numirea era pentru Detroit, Michigan voia măcar să 
câștige mai mult. Făcuse cererea de trecere în rezervă 
și se angajase la Triton. În calitate de proaspăt 
căsătorit, cu un copil așteptat în mai puţin de șase luni, 
venise vremea să depună bani mai serioși la bancă. 

— Uite-l, a zis vicepreședintele, un tip pe nume 
Merchie Rivers. 

Rivers mergea și vorbea ca un infanterist din 
serviciul activ, deși își atârnase bereta verde în cui cu 
mai bine de cinci ani în urmă. 

Donohue a văzut că doi muncitori împingeau spre ei 
pe un cărucior podiumul ambalat în vid. 

— Pare mai mare. 

— E ultimul model. Dacă tot se uită la el un miliard 
de oameni, șeful vrea să aibă ce-i mai bun. E cu cinci 
centimetri mai lat de  jur-împrejur.  Cântărește 
cincisprezece kile în plus. 

— De ce e mai mare? întrebă Donohue. 

în calitate de pilot, fusese învăţat să controleze 
fiecare gram în plus pe care-l avea în avion. 

— Chestia asta are un blindaj suficient de puternic să 
oprească și-o grenadă antitanc. Kevlarul nu-i prea ușor. 

— Perfect. Niciodată nu ești prea bine protejat, mai 
ales în situaţia asta. 

— Amin, zise Rivers. 

Muncitorii au încărcat podiumul într-un camion închis 
și l-au fixat. 


— Nu-ţi fie teamă, amice, a zis Rivers, scuturându-i 
mâna de parcă era o cârpă. Asta-i o comandă specială 
pentru președintele McCoy. 


39 


Mașinării nenorocite. 

Guilfoyle stătea în capul mesei de conferinţă din sala 
de ședințe împreună cu cei mai buni patru analiști ai 
firmei. Pe masă erau împrăștiate biografia lui Thomas 
Bolden, fișele lui medicale, facturile de la cărţile de 
credit, gaze, curent și telefon, extras e de cont, 
portofolii de acţiuni, rapoarte despre călătoriile sale — 
inclusiv locurile preferate în avion, chitanțe de amenzi, 
polite de asigurare, declaraţii de impozit și cartea de 
vot. 

Toate informaţiile fuseseră introduse în Cerberus, iar 
computerul scuipase un model predictiv al activităţii de 
zi cu zi a lui Bolden. Raportul de patruzeci de pagini, 
frumos legat și așezat în faţa lui Guilfoyle, era intitulat 
„Profil de bază al personalităţii”. El îi arăta lui Guilfoyle 
unde-i plăcea lui Bolden să ia masa, cât cheltuia în 
fiecare an pe haine, ce mașini îl atrăgeau, ce programe 
TV erau în fruntea listei lui de preferinţe și — deloc 
întâmplător — cu cine avea de gând să voteze. Pe de 
altă parte, nu-i spunea unde avea să fie Bolden peste o 
oră. 

— Putem afirma cu destulă certitudine, domnule, că 
probabilitatea ca Bolden să mănânce la unul dintre 
aceste trei restaurante din centru este de 0,4, spunea 
unul dintre analişti. De asemenea, există o 
probabilitate de 0,1 să meargă la cumpărături după 
orele de program, și de 0,97 să se ducă la Boys Club 
din Harlem în seara asta. Trebuie să vă avertizez că 


rezultatele au o marjă de eroare de plus-minus două 
unităţi standard de deviaţie. În pofida acestui fapt, 
recomand plasarea unor oameni la cele trei 
restaurante și la Boys Club. 

— Omul nostru e urmărit, zise Guilfoyle. Nu își mai 
respectă tabieturile zilnice. Da, s-a dus la cumpărături, 
dar la zece dimineaţa și într-un magazin în care nu mai 
călcase până atunci. Pot să te asigur că nu va intra în 
Boys Club diseară. Dacă nu din alt motiv, măcar fiindcă 
știe bine că va fi înțesat cu oamenii noștri. 

— Domnule, dacă-mi permiteţi să intervin... spuse 
Hoover, un uriaș cu părul ca o peluză neîngrijită și cu 
piele la fel de argintie ca lumina neoanelor. Profilul 
psihologic pe care ni l-a dat Cerberus arată că Bolden 
este agresiv, dinamic și manifestă o bună toleranţă la 
stresul de natură fizică... 

— Spune-mi ce nu știu, l-a întrerupt Guilfoyle, care 
își pierdea treptat răbdarea. Din punctul meu de 
vedere, omul ăsta e un mister. Teoretic este funcţionar 
la o bancă, dar acţionează ca un agent operativ cu 
experienţă. Unde a scris Cerberus ceva despre asta? 

— Nu avem informaţii despre copilăria lui, domnule, 
zise Hoover. Este evident că ne lipsesc informaţii. Dacă 
am putea alimenta calculatorul cu date relevante 
despre... 

Guilfoyle ridică o mână, sugerându-i lui Hoover că 
era cazul să tacă. Hoover își petrecea prea mult timp 
printre mașinării. Răspunsurile lui începeau mereu cu 
„Dacă am putea...” Dacă am putea să îmbunătăţim 
asta. Dacă am putea să obţinem mai mult din asta. 
Devenise un avocat care justifica insuficienţele 
sistemului, era ca o mamă care-și proteja copilul 
răzgâiat. 

Fereastra uriașă care se întindea pe una dintre 
laturile sălii le oferea o panoramă perfectă a centrului 


de comunicaţii. Guilfoyle își puse ochelarii pe nas și își 
concentră atenţia asupra unui perete. Imaginea 
proiectată acolo se numea „hartă de legătură”. În 
mijlocul ei clipea un cerc albastru strălucitor marcat cu 
inițialele TB. Sub el erau afișate numerele de telefon 
de acasă, de la birou, de mobil și Blackberry. Din cerc 
porneau radial o mulţime de linii, ca niște raze de 
soare. Fiecare ducea la propriul ei cerculeţ, mai mare 
sau mai mic. Și aceste cercuri erau marcate cu iniţiale, 
iar sub ele erau scrise alte numere de telefon. Multe 
cercuri erau de asemenea legate prin linii. Toată 
imaginea arăta ca un joc uriaș. 

Fiecare cerc reprezenta o persoană care ţinea 
legătura cu Bolden. Cercurile mai mari erau rezervate 
celor care, potrivit listei de apeluri telefonice, vorbeau 
cu el mai des. Printre ele se număra prietena lui, 
Jennifer Dance (în ultimul raport se spunea că era 
spitalizată), câțiva colegi de la Harrington Weiss, de la 
Harlem Boys Club și de la alte bănci și fonduri de 
investiţii. Bilele mai mici erau utilizate pentru colegii 
de serviciu cu care avea raporturi ocazionale, alte 
cunoștințe din branșă, plus chelneri și barmani din 
cinci-șase localuri. În total, în jurul soarelui Bolden 
gravitau cam cincizeci de planete. 

Guilfoyle îl programase pe Cerberus în așa fel încât 
să monitorizeze în timp real toate liniile telefonice 
înscrise pe hartă. Calculatorul compara automat toate 
vocile cu tiparul vocii lui Thomas Bolden obţinut în 
aceeași dimineaţă. Guilfoyle nu avea suficienţi oameni 
pentru a-i pune sub urmărire pe toţi cunoscuţii lui 
Bolden. „Harta legăturilor” anula această limitare. 
Dacă Bolden telefona la unul dintre numerele 
cunoscute, Guilfoyle putea să asculte discuţia. Mai 
mult, putea să-l localizeze pe Bolden. 


Avea totuși o problemă, și anume că Bolden era un 
client imprevizibil. Descoperise singur că telefonul lui 
fix era ascultat și că folosirea mobilului era echivalentă 
cu capturarea. Prin urmare, și harta legăturilor 
devenise complet inutilă. 

Guilfoyle se frecă la ochi. Peste o sută de monitoare 
acopereau un alt perete, din podea până la tavan. 
Ecranele erau alimentate cu imagini în direct de la 
camere video plasate în Midtown și Lower Manhattan. 
Cadrele se schimbau repede, de la o locaţie la alta. 
Programe speciale analizau feţele tuturor trecătorilor și 
le comparau cu portretul lui Bolden obţinut prin 
compunerea a trei fotografii diferite. Simultan, ele 
analizau mișcările subiecţilor și le comparau cu 
modelul întocmit pe baza înregistrării video a lui 
Bolden în timp ce mergea pe coridorul de la Harrington 
Weiss în dimineaţa aceleiași zile. De fapt, nu mersul 
era analizat, ci distanţa exactă dintre gleznă și 
genunchi, dintre genunchi și șold, dintre gleznă și șold. 
Cele trei măsurători erau introduse într-o formulă care 
genera un număr pentru fiecare bărbat, femeie sau 
copil, la fel de unic precum amprentele. 

Acestea erau veștile bune. 

Vestea proastă era că ploaia, ninsoarea, umiditatea 
excesivă și intemperiile în general, indiferent de natura 
lor, afectau calitatea imaginii, iar softurile nu-și mai 
puteau face treaba. 

Indiferent câţi bani ar fi cheltuit Organizaţia cu 
Cerberus, indiferent câte milioane de ore munciseră 
cele mai strălucite minţi din ţară — din lume, fir-ar să 
fie — să pună la punct softul de analiză, 
supercalculatorul rămânea o simplă mașinărie. Putea 
să adune date. Putea să vâneze o ţintă pornind de la 
aceste date. Dar nu putea să intuiască. Nu putea să 
ghicească. 


Guilfoyle își scoase ochelarii și îi așeză cu grijă pe 
masă. Disciplina care-i caracterizase întreaga viaţă îl 
învăluia ca o mantie, îi atenua iritarea, îi potolea furia. 
Cu toate acestea, doar un efort uriaș de voinţă îl 
împiedica să urle. Numai Hoover observă că buzele îi 
tremurau. 

Mașinării. 


Wolf Ramirez şedea liniștit într-un colţ al camerei de 
hotel, ascuţind cu o gresie lama pumnalului K-Bar. Un 
mare căcat, își spuse, după ce schimbă sensul de lucru 
și începu să tragă lama spre el. Prea mulţi oameni care 
alergau în prea multe direcţii deodată străduindu-se să 
rezolve niște fleacuri. Dar, în fond, la ce se așteptau? 
Nu are niciun rost să trimiţi o haită de câini să facă 
treaba unui lup. 

Wolf se opri și se uită la telefonul mobil pe care-l 
pusese pe masă, chiar în faţa lui. 

După câteva clipe se concentră din nou asupra 
oțelului și gresiei. Trebuia să lucreze o oră ca să ascută 
pumnalul așa cum îi plăcea. Abia atunci era tăios ca o 
lamă de ras. Destul de tăios ca să pătrundă în piele ca 
un ac și să separe derma de stratul de grăsime de 
dedesubt. Doar atunci putea să despartă cele șase 
straturi de ţesut uman la fel de precis cum bucătarii 
tăiau fileul de păstrăv. Asta-i plăcea. Precizia. 

În schimb, lui Wolf nu-i plăcea deloc să lase în urma 
lui o porcărie. Când termina cu unul dintre băieţii răi, 
voia să fie sigur că rezultatul clipelor pe care le 
petrecuseră în compania lui era o adevărată operă de 
artă, aproape geometrică prin exactitatea ei. Durerea 
dispărea repede. Cicatricile rămâneau acolo pentru 
totdeauna. Wolf era mândru de talentul său. 

Se uită ţintă la telefon. 

De data asta suna. 


Wolf zâmbi. Mai devreme sau mai târziu, Guilfoyle 
ajungea tot la el. 

— Da? 

— Poţi să-l găsești? întrebă Guilfoyle. 

— Poate. Cu puţin ajutor. 

— Ce-ţi trebuie? 

— Un singur lucru. Spune-mi ce nu vrei să afle. 


40 


Bolden trecuse de intrarea în sediul internaţional al 
companiei Harrington Weiss. Ferestrele uriașe îi 
oferiseră o panoramă clară a interiorului, neîngrădită 
de vreun obstacol. La unu și jumătate, holul de la 
recepţie nu era prea aglomerat: un fir subţire dar 
constant de oameni se scurgea în și din clădire. De- 
acum, cadavrul lui Weiss fusese luat, biroul lui sigilat 
și, din fericire, curăţat, martorii fuseseră interogaţi și 
declaraţiile lor înregistrate. Cu excepţia personalului 
de securitate obișnuit, nu se vedea nici o altă 
uniformă. 

Imitând gestul plictisit unui curier care trecuse din 
greșeală de adresa pe care o căuta, Bolden se întoarse 
din drum și intră în clădire. Podeaua placată cu 
marmură albă, pereţii înalţi și coloanele solide cu 
secţiune pătrată aminteau de o gară. Se prezentă la 
biroul de recepţie. 

— Ray's Pizza. Livrare pentru Althea Jackson. HW. 
Etajul patruzeci și doi. 

Trânti pe birou punga de hărtie în care pusese o 
pizza și un pahar de Coca Cola și așeză alături de ea 
cartea de vizită pe care o luase de la Ray's. 

— Lasă-mă s-o anunţ, spuse gardianul. Althea de la 
patruzeci și doi? 


Bolden dădu din cap și se uită discret în jur. 

La mai puţin de patru metri de el, zece-doisprezece 
polițiști în uniformă stăteau în jurul altor doi în civil și 
ascultau cu atenţie instrucţiunile acestora. Își întoarse 
repede capul. 

După ce-și văzuse fotografia la televizor, cheltuise 
ultimii bani pe o șapcă de baseball ieftină și o pereche 
de ochelari și mai ieftină. Era sigur că Althea se afla 
acolo. Oricare altă firmă ţi-ar fi dat o zi liberă dacă ai fi 
avut ghinionul să asiști la o crimă. Ba chiar și-ar fi 
închis porţile, dacă nu din alt motiv măcar din respect 
pentru șef, pe deasupra și fondatorul companiei. Dar 
băncile de investiţii nu erau nici pe departe niște firme 
obișnuite. Aici programul de la nouă la cinci nici nu 
intra în discuţie. Cursul valutelor nu încremenea când o 
țară nu mai era în stare să-și plătească datoriile. 
Tranzacţiile nu se opreau dacă un director era 
împușcat. Marșul finanţelor era impartial și permanent. 

Bolden era omul de bază în contractul Tendrite. 
Chiar dacă el fusese dat dispărut, tranzacţia avea o 
cinetică proprie. Era sigur că Jake Flannagan, 
superiorul lui ierarhic, luase frâiele în mâini la fel cum 
făcuse și cu altă ocazie, când unul dintre partenerii 
seniori suferise un infarct și fusese scos din circulaţie o 
săptămână. Probabil că Jake o pisa pe Althea să-i dea 
hârtii și numere de telefon și, în general, să se miște 
mai repede. 

— Nu-mi pasă că n-aţi comandat pizza, urla paznicul 
în receptor. Cineva a comandat-o. Faceţi bine și 
coborâţi s-o luaţi, altfel o mănânc. Miroase bine, 
pricepeţi ce spun? Cobori receptorul de la ureche și se 
uită la Bolden: De care e? 

— Pepperoni. 

— Pepperoni.. Repetă el în receptor. Normal că o să 
coborâțţi. A închis. Vine imediat. 


Bolden se sprijini de birou. Pe unul dintre șerveţele 
scrisese un mesaj pentru Althea. Spunea așa: „Să nu 
crezi nimic din ce auzi sau VEZI. Fă-mi un serviciu: 
caută cu Lexis Nexis informaţii despre Scanlon 
Corporation și Kussell Kuykendahl. Din 1945 până azi. 
Ne întâlnim într-o oră, în faţa chioșcului din colţul de 
sud-vest al staţiei de metrou de la World Trade Center. 
Am nevoie de $$$!!! Crede-mă, spun adevărul!” 
Semnase „Tom”. Oricât de tare își dorea să lase pizza 
în grija paznicului, trebuia să rămână acolo pentru a 
încasa banii și bacșișul. 

In spatele biroului, un televizor cu diagonala de zece 
inci era fixat pe un canal de știri. Postul repeta la 
nesfârșit un reportaj despre moartea lui Sol Weiss, cu 
scurte întreruperi în care crainicul discuta cu un 
specialist. Câţiva paznici se apropiaseră treptat și 
acum se uitau la imagini cu feţele încremenite la 
jumătatea drumului dintre uluire și groază. Bolden 
simţi o bătaie pe umăr. 

— Hei! 

Se întoarse și văzu un poliţist. 

— N-ai o porţie în plus? Poate afară, pe bicicletă sau 
cu ce-ai venit. 

Bolden clătină din cap: 

— Nu, domnule, îmi pare rău. Dacă vrei să faci o 
comandă, uite aici numărul. l-a întins cartea de vizită. 

Polițistul a tras punga spre el și a deschis-o. 

— Miroase frumos, a zis el, uitându-se în pungă. Eşti 
sigur că nu vrea s-o împartă? 

— Întreab-o. Eu mă ocup doar cu livrările. 

— Dumnezeule! strigă polițistul. El e! E chiar 
blestematul ăla. Băieți, ia uitaţi-vă aici. El e, să fiu al 
naibii. 

Bolden încremeni, dar o clipă mai târziu își dădu 
seama că polițistul se uita la televizor. Un coleg de-al 


lui se apropie repede. Când înţelese ce transmitea 
postul, fluieră scurt și îi strigă altui coleg să-și miște 
fundul acolo. Curând, toţi cei zece polițiști erau 
înghesuiți în semicerc în jurul lui Bolden și se uitau la 
televizor. 

— Am impresia că nu i-au dat prima pe care-o 
aștepta, observă unul. 

— Ba nu, biroul de pe colţ pe care și-l dorea. 

— Hei, șefule, bagă-ţi raportul ăla de evaluare 
undeva. 

Râsetele se înteţiseră după fiecare comentariu și 
oamenii îl înghesuiau acum lângă birou. Reportajul se 
sfârși, dar pe ecran rămase fotografia suspectului. 
Prins în capcană, Bolden se văzu nevoit să se uite la el 
însuși, își ţinea capul plecat și nu mai privea în jur. Se 
aștepta ca dintr-o clipă în alta un poliţist să-l înhaţe de 
umăr și să-i spună: „Hei, amice, nu ești tu ăla?” 

Privind cu coada ochiului într-o parte, o văzu pe 
Althea care străbătea în marș forţat holul. Risca să-l 
demaște prin reacţia ei. Orice gest nefiresc ar fi avut 
consecinţe catastrofale. 

— Scuze, scuze, spuse el în timp ce lua punga cu 
pizza și încerca să se strecoare printre polițiști. 

Parcă ar fi încercat să treacă printr-un zid de beton. 
Oamenii erau necilintiţi, se uitau ţintă la televizor și 
sorbeau fiecare cuvânt al crainicului. 

Apoi a fost prea târziu. 

Althea și-a sprijinit coatele pe celălalt capăt al 
biroului. 

— Cine a comandat asta? îl luă ea la rost pe paznic. 
Nu eu, în orice caz. N-am comandat nicio pizza. 

— Întrebaţi-l pe el, spuse paznicul și îl arătă pe 
Bolden cu degetul. 


— Am întrebat cine-a făcut comanda. Eu una n-am... 
Tăcu brusc, de parcă o ghilotină i-ar fi retezat fraza. Ba 
da, adăugă. Am uitat, eu am comandat-o. 

Făcându-și loc cu greu printre polițiști, Bolden îi 
întinse punga cu pizza și cola. 

— Cinci cincizeci, doamnă. Aveţi acolo și ceva din 
partea casei. 

Althea deschise punga și se aplecă pentru a vedea 
mai bine înăuntru. Întinse mâna, întoarse cu un deget 
șerveţelul și citi mesajul. Unul dintre polițiști avea un 
radar mai bun decât ceilalţi. Mirosind că se petrecea 
ceva nu tocmai cușer, se apropie și îi măsură pe 
amândoi. 

— E totul în regulă aici? 

— Cum nu se poate mai bine, spuse Althea închizând 
punga. Băiatul ăsta a încurcat comenzile, asta-i tot. 
Uneori mă mir că sunt în stare să găsească adresa. 
Scotoci în poșetă, găsi portofelul și îi întinse lui Bolden 
o hârtie de douăzeci. 

— Ai mărunt? 

Bolden se uită la bancnotă. Cheltuise şi ultimul cent 
pe șapcă şi ochelari. Întinse totuși mâna spre buzunar, 
conștient că polițistul îl privea fix. 

— Doar la zece dolari. A fost o zi proastă. 

— Se rezolvă, interveni polițistul. Băgă mâna în 
buzunarul de la șold și scoase un sul de bancnote. 
Smulse din mijloc două hârtii de zece și le schimbă cu 
bancnota de douăzeci a femeii. lar tu, spuse el ridicând 
cu un deget ochelarii lui Bolden și aruncându-i o privire 
de genul „nu te pune cu mine”, să fii mai atent data 
viitoare. Ai grijă să nu mai încurci comenzile domniţei. 

Fără să aștepte vreun răspuns, se întoarse la ceilalţi. 

Althea îi întinse lui Bolden o hărtie de zece. 


— Jenny e rănită, șopti el. E la un spital din sudul 
Manhattanului. N-am timp să-ţi explic, dar trebuie să 
afli ce face. 

— Unde e? 

— Nu știu. Află! 

Althea clipi de două ori, dar nu-i răspunse. 

— Ai pregătit lista? 

Era vorba de lista companiilor pe care le 
cumpăraseră și le vânduseră clienţii lui în ultimii zece 
ani, cea pe care Althea trebuia s-o întocmească. Doar 
așa putea afla cine avea legături cu un furnizor de 
echipament militar. 

— Am uitat, șopti Althea încruntându-se. 

— Am mare nevoie de ea. Și de telefonul tău. 

Althea scotoci prin poșetă, apoi îi dădu mobilul. 

— Să nu suni în Australia, îl avertiză ea. Nu mă scald 
în bani. 

— O oră, zise Bolden. Vreau lista. 

înainte ca Bolden să apuce să-i mulțumească, Althea 
se răsuci pe călcâie și porni spre lift. Nimeni nu trebuia 
s-o înveţe cum să se poarte când poliţia era de faţă. 


41 


Detectivul John Franciscus conducea încet pe lângă 
bordură și citea numerele caselor în stil colonial. 
Ningea liniștit și un strat suplimentar începuse să se 
aștearnă peste  peluzele acoperite deja cu 
cincisprezece centimetri de zăpadă. Turțuri lungi 
atârnau de crengile golașe care tremurau în bătaia 
vântului. Înainte să fie mai bine avea să fie mai rău. 
Meteorologii spuneau că nucleul furtunii va atinge zona 
metropolitană a New-Yorkului în seara aceleiași zile. Se 
așteptau să cadă un nou strat de zăpadă de 


cincisprezece până la șaizeci de centimetri. Franciscus 
răsuci la maximum butonul radiatorului. 

Din punct de vedere administrativ, cătunul 
Chappaqua aparţinea de orășelul New Castle. Deși 
jurisdicţia ofițerilor din NYPD acoperea teoretic întregul 
stat, era un gest de politeţe absolut normal să previi 
secția locală că aveai de gând să apari la faţa locului, 
în ciuda acestui fapt, Franciscus nu le telefonase. 
Infractorii cu state vechi precum Bobby Stillman nu 
dispăreau fără motiv. Un om care aștepta să fie citat 
nu ieșea liniștit pe poarta închisorii fără să lase nicio 
urmă. Alţi ochi stăteau la pândă. Probabil că era mai 
bine să devină invizibil o vreme. 

Franciscus parcă la bordură și opri motorul, apoi 
ascultă păcănitul metalului care se răcea și foșnetul 
vântului care arunca zăpadă în parbriz. Se uită în 
oglinda retrovizoare ca să fie sigur că avea dinţii 
curaţi, își aranjă cravata. Puțin deodorant și era gata 
de atac. 

Cobori din mașină după ce s-a convins că pe trotuar 
nu era nici urmă de gheaţă. Aniversarea a șase decenii 
și un șold fracturat s-ar fi potrivit ca berea cu 
savarinele. In curtea alăturată, un bărbat cam de 
vârsta lui scotea din garaj o mașină de curăţat zăpada. 
Văzându-l pe Franciscus, ridică o mână și clătină din 
cap cu deznădejde, ca și cum își făcuse deja porţia de 
zăpadă pe tot anul. Imaginea bărbatului cu faţa 
îmbujorată care se lupta cu mașinăria îi rămase 
întipărită în minte. Peste un an avea să facă același 
lucru. Și apoi? Ce puteau să-i ofere de-atunci încolo 
după-amiezele de miercuri? 

După ce ar fi terminat cu zăpada, s-ar fi întors în 
casă și ar fi făcut un duș. Ar fi coborât la parter 
mirosind a talc și aftershave, și-ar fi turnat un pahar de 
Bud, apoi ar fi umplut un bol cu floricele japoneze și s- 


ar fi instalat în fotoliu pentru o seară lungă și liniștită în 
faţa televizorului. Ar fi ajuns să se uite la reluări din / 
Dream of Jeannie și Bewitched. La un moment dat ar fi 
adormit în fotoliu și s-ar fi trezit înțepenit, ameţit și cu 
ochii injectaţi, întrebându-se cum naiba ajunsese 
acolo. Nu în fotoliu, ci la șaizeci și trei de ani, 
pensionar, cu un ceas de aur, un cont la bancă șio 
furnicătură în piept care i-ar fi reamintit că îl mai 
așteaptă alte două decenii exact la fel. 

Franciscus apăsă pe butonul soneriei. O clipă mai 
târziu, o brunetă atrăgătoare de vreo patruzeci și cinci 
de ani deschise ușa. 

— Detectivul Franciscus? 

Era superbă, înaltă și zveltă, tunsă scurt, îmbrăcată 
discret. Kovacs avea treizeci și unu de ani când trecuse 
pe lumea cealaltă. Franciscus își închipuise că soţia lui 
era cam de aceeași vârstă. Lipește eticheta „văduvă” 
pe fruntea unei femei și toți bărbaţii își imaginează o 
grasă de șaizeci de ani, cu fața căzută și la fel de 
atrăgătoare ca un sac cu cartofi. 

îi zâmbi și el. 

— Doamna Kovacs? 

— Vă rog, intrați. 

__— Spune-mi John, zise el strecurându-se pe lângă ea. 
Iti mulțumesc că ai acceptat să ne întâlnim deși nu te- 
am anunţat din timp. Sper că nu te-am deranjat. 

— Deloc. Când ai pomenit de soţul meu, m-am 
bucurat că vii. Te rog, spune-mi Katie. Hai să mergem 
înăuntru. 

Katie Kovacs l-a condus prin vestibul, prin bucătărie 
și în cele din urmă au ajuns într-un hol. Franciscus a 
observat fără să vrea că toată casa era înţesată cu 
ultimele găselniţe și fleacuri la modă. În bucătărie 
bufet acoperit cu granit și frigider din inox, iar pe biroul 
mic din hol un laptop. S-a întrebat imediat de unde 


avea femeia bani să trăiască așa. Era un reflex 
profesional. Un salariu de optzeci și cinci de mii pe an 
te transformă într-un individ destul de arțăgos. 

— Uite-l pe Theo, a zis ea, arătându-i o fotografie 
înrămată, agăţată în mijlocul unui perete. 

Deci așa arăta Kovacs, îşi spuse Franciscus. În poză 
se vedea un tânăr poliţist în uniformă, cu șapca într-o 
poziţie clasică. Privire sigură, zâmbet plăcut, obraji 
cimoşi. Franciscus l-a etichetat imediat drept genul 
naiv și de neîmblânzit. Băiatul trimis în patrulă trei 
nopţi la rând, care nu zice nici pâs. Nu părea soiul de 
polițist care sfârșește înghițind ţeava pistolului. E 
drept, nimeni nu e depresiv la început. 

Au mers mai departe și Katie Kovacs i-a arătat 
camera ei de lucru. Un birou simplu în L se întindea pe 
doi pereţi. Piesele de rezistenţă erau trei monitoare cu 
diagonală mare și ecran plat pe care sclipeau o 
mulțime de simboluri roșii, verzi și albe, ca niște 
beculeţe într-un brad de Crăciun. Între aparate se 
vedeau câteva teancuri de dosare. Pe jos erau risipite 
tot felul de hârtii. Femeia i-a zâmbit ușor jenată: 

— De obicei fac ordine în fiecare seară. 

Franciscus se uită mai bine la ţinuta ei de tip 
business. Purta pantaloni bleumarin și o bluză albă ca 
zăpada. 

— Sper că nu ai amânat o întâlnire din cauza mea. 

— Nu, nu, zise ea. Nu lucrez acasă. Imi place să mă 
îmbrac așa ca să-mi păstrez starea de spirit potrivită. 
Altfel aș mânca și m-aș uita la televizor toată ziua. 

— Nu prea cred, spuse Franciscus în timp ce ieșeau 
din nou pe hol. Pot să te întreb cu ce te ocupi? 

— Sunt specialistă în finanţare locală. Ajut primăriile 
orașelor din statul nostru să atragă fonduri pentru 
investiţii. Doar fleacuri, sume sub o sută de milioane. 


— Sună interesant, mormăi Franciscus, dar în 
traducere asta însemna Cred că faci ceva parale. 

Kovacs chicoti: 

— Crede-mă, nu este. 

S-a așezat pe canapeaua lungă din camera de zi, sub 
ochiul atent al unei plasme cu diagonala de patruzeci 
și doi de inci. Femeia pregătise o tavă pe care pusese 
o cafetieră, farfurioare, cești și câteva doze de apă 
minerală. Franciscus acceptă o cafea și sorbi din ea. 
Observă că ea nu-și luase nimic. Stătea în faţa lui, pe 
marginea unui scaun. Zâmbetul îi dispăruse. 

— Așa cum ţi-am spus la telefon, a intervenit ceva 
legat de soţul tău, începu el. Unul dintre suspecţii 
căutaţi în cazul atentatului cu bombă de la Guardian 
Microsystems și pentru asasinarea ofițerilor O'Neill și 
Shepherd a apărut brusc pe radarul nostru. Noi îi 
spunem Bobby Stillman, dar pe-atunci folosea alt 
nume. 

— Sunshine Awakening, dacă nu mă înșel. 

— Da. Prin urmare n-ai uitat detaliile cazului. 

— Deloc. 

— Îmi pare rău. 

Franciscus știa că multe dintre rudele apropiate 
considerau că sinuciderea este o crimă cu autor 
necunoscut. 

— Nu s-a sinucis, spuse ea ferm, ca și cum îi citise 
gândurile. Theo nu era genul care să facă asta. Avea 
doar treizeci și unu de ani. Încă nu-și pierduse 
entuziasmul și abia aștepta să ajungă detectiv. Am citit 
toate prostiile pe care poliţia le trimite văduvelor 
îndurerate, cum că polițistul e polițist și acasă. Soţul 
meu nu era așa. 

Katie Kovacs oftă. 

— Aţi găsit-o? Vreau să zic, pe femeia care a 
dispărut. Bobby Stillman. Din cauza asta ai venit aici? 


— Nu chiar. E implicată tangential în alt caz la care 
lucrez. Când am verificat dosarul ei, am observat că 
există câteva nepotriviri faţă de informaţiile din cazul 
Guardian. 

— Doar câteva? întrebă ea pe un ton sarcastic. 

— Nu te miră? 

— Soţul meu nu s-a sinucis, domnule detectiv. A fost 
UCIS. 

A făcut o pauză pentru a-și sublinia cuvintele, apoi s- 
a ridicat. 

— Vrei să mă  scuzi câteva clipe, domnule 
Franciscus? 

— Te rog, spune-mi John. 

— Îmi pare rău, dar după tot ce s-a întâmplat îmi 
vine greu să le spun polițiștilor pe numele mic. 

Franciscus s-a ridicat și el când ea a ieșit din cameră. 

Femeia s-a întors după un minut cu o cutie de 
carton. A pus-o pe măsuţa pentru cafea și s-a așezat 
pe canapea, lângă el. A ridicat capacul și a început să 
scotocească prin maldărul de dosare, tăieturi din ziare 
și rapoarte oficiale. 

— Da, uite-l. 

Kovacs i-a întins lui Franciscus un articol de pe prima 
pagină a ziarului Times Union din Albany, care purta 
data de 29 iulie 1980. 

— Citește.-l, îl invită ea. 

— Sigur. 

Articolul prezenta în detaliu una dintre operaţiunile 
echipei SWAT din Albany, mai precis asaltul unei case 
de pe Rockliff Lane în care-și pierduse viaţa unicul 
chiriaș și locatar, un fost profesor de drept de la 
Universitatea din New York. Bernstein, un revoluţionar 
autodidact care folosea numele de cod Manu Q, 
suspectat că organizase atentatul cu bombă de la 
Guardian Microsystems și că, mai târziu, îi împușcase 


mortal pe cei doi polițiști din Albany trimiși să-l 
interogheze. 

— Gata? întrebă ea. 

Franciscus încuviinţă și femeia îi întinse o fotografie. 
Era o copie 18 pe 24 a celebrului instantaneu cu scena 
crimei care făcuse turul ziarelor în anul respectiv. ÎI 
arăta pe Bernstein — sau „Manu Q” — dezbrăcat până 
la brâu și prăbușit într-o poziție ciudată pe podeaua din 
scânduri. Pieptul îi era ciuruit de gloanţe. Prea multe 
pentru a putea fi numărate. Franciscus îi înapoie 
fotografia. 

— Acum uită-te la astea. 

Katie Kovacs îi dădu câteva fotografii alb-negru, 
toate arătând gloanţe deformate la impact. 

— Trei, de unsprezece milimetri. Toate au fost trase 
cu același pistol, un automat Fanning care a fost găsit 
în mâna lui Bernstein. Primele două i-au omorât pe 
Shepherd și O'Neill. Al treilea a fost extras din creierul 
lui Bernstein. 

Franciscus examină fotografiile. Erau clișee balistice 
standard: lângă fiecare glonţ stătea o riglă gradată. 
Gloanţele aveau caracteristici similare. 

— Vrei să spui că Bernstein i-a împușcat pe polițiști 
și apoi s-a sinucis? 

— Nu chiar. Legistul a spus că glonţul care l-a ucis 
pe Bernstein a fost tras de la o distanţă de aproximativ 
trei metri. Asta l-a scos din minţi pe Theo. Nu atât de 
tare încât să-l determine să se sinucidă, dar tare. Cum 
putea Bernstein să-și tragă un glonţ în frunte de la trei 
metri? Şi, dacă era mort, de ce l-au ciuruit băieţii de la 
SWAT? 

— În articol este menţionat un schimb de focuri. 

— Teoria lor a fost că Bobby Stillman — sau 
Sunshine Awakening, cum îi ziceau ziarele — a tras în 


polițiști. Dar din pistolul lui Bernstein s-au tras numai 
trei gloanţe. Mai avea alte opt în încărcător. 

— lar Bobby Stillman n-a fost prinsă nici până azi, 
adăugă Franciscus. 

— Au avut tupeul să pretindă că a scăpat dintr-o 
casă înconjurată de o echipă SWAT. Katie Kovacs râse 
dispreţuitor. Nu prea cred. Ceea ce mă face să-mi pun 
iar întrebările de la început. Cum poate un om să se 
împuște în cap de la o distanţă de trei metri? Și dacă 
era mort, de ce l-au făcut sită? 

— Bune întrebări. Soţul tău a încercat să găsească 
răspunsurile? 

— Teo era încăpățânat ca un catâr. Dacă-i intra ceva 
în cap, nu aveai nicio șansă să-l convingi să renunţe. 

— Ce-a aflat? 

— Au reușit să ia alt set de amprente de pe pistol. 
Câteva dintre ele erau foarte clare. Asta a fost de-ajuns 
să-l convingă că Bernstein fusese împușcat înainte ca 
băieţii de la SWAT să intre în casă. Mi-a spus că a 
verificat amprentele și a obținut un nume. De bărbat. 

— Sigur era un bărbat? a întrerupt-o Franciscus. 

— Nu pot fi sigură sută la sută, dar cred că da. Dacă 
n-ar fi fost așa, mi-ar fi spus. Te așteptai să fie Bobby 
Stillman? 

— Poate, a zis Franciscus. Ar fi logic. Şi nu ţi-a spus 
niciodată ale cui erau amprentele? 

— Nu, a spus femeia și umerii i s-au lăsat. Theo n-a 
mai pomenit nimic despre asta și nici eu nu l-am mai 
întrebat. Aveam nouăsprezece ani. Eram în 1980. Mă 
interesau mai mult Bruce Springsteen și Dallas. 

— N-ai de ce să te simţi vinovată. N-aveai de unde 
să știi ce va urma. 

Franciscus s-a aplecat peste masă și a început să 
scotocească prin cutie. 

— Ce măsuri a luat poliţia din Albany? 


Se gândea la dosarul de la Police Plaza 1, cel 
dispărut. Și la detectivul care-și ștersese numele din 
baza de date. 

— Niciuna. Comandantul a refuzat să facă ceva. 
Bernstein era mort, găsiseră și arma crimei. Happy 
end. Deja îi întrebau prea mulţi de ce n-au reușit să 
pună mâna pe Bobby Stillman. Nu voia să mai audă 
nimic despre adevăratul asasin al lui Bernstein. 

Kovacs și-a schimbat poziţia pe canapea pentru a-l 
privi pe Franciscus în ochi. 

— Ce l-a supărat cel mai tare pe Theo a fost că însuși 
partenerul lui a încercat să-l convingă să renunţe. 

— Presupun că au discutat despre al doilea set de 
amprente. 

— Bineînţeles. Theo îl diviniza. Toţi îl ridicau în slăvi. 
Era cea mai strălucitoare stea din secţie. Omul care 
citea gândurile. Îl botezaseră Camac, la fel ca pe 
individul din emisiunea lui Johnny Carson. „Camac 
magnificul”. Theo nu făcea nimic fără să-i ceară 
părerea. 

„Camac magnificul” care-și ștersese numele din 
dosarul cazului păstrat în arhiva secţiei Plaza 1. 
Franciscus s-a aplecat spre ea. 

— Partenerul lui ar fi avut vreun motiv să nu vrea 
continuarea anchetei? 

Franciscus avea deja un răspuns. Partenerul știa bine 
ale cui erau amprentele. Ştia și mai bine că nu era 
cazul să se amestece. 

— Theo nu mi-a spus nimic, dar era foarte supărat. l- 
a ascultat sfatul și a renunţat. Era ambițios. Voia să 
ajungă căpitan. Îmi spunea că pe termen lung totul se 
compensează. Că va câștiga mai mult decât pierduse. 
Două luni mai târziu a fost împușcat. Ştii ce mi se pare 
ciudat? Cu câteva zile înainte, își schimbase Smith and 
Wesson-ul cu Fanning-ul de unsprezece milimetri. 


— Partenerul lui avea tot un Fanning, nu-i așa? Katie 
Kovacs se întoarse brusc spre el. 

— De unde știi? 

Cum Franciscus nu i-a răspuns, s-a răsucit și s-a uitat 
în altă parte, dar părea să nu vadă nimic. 

— Avea o privire care trecea prin tine, vedea în 
sufletul tău. 

— Cum se numea? 

— Francois. Era de origine canadiană. După moartea 
lui Theo și-a dat demisia. Mi-a spus că s-a săturat de 
poliție. Nu știu unde s-a dus și ce-a mai facut. 

— Detectivul Francois? 

— Nu, Francois e prenumele. Francois Guilfoyle. 

Probabil că Franciscus tresărise sau făcuse o mișcare 
nefirească, pentru că femeia l-a întrebat imediat dacă 
numele îi spune ceva. Nu, a zis el, nu auzise niciodată 
numele, dar i-a promis că va face cercetări. Katie 
Kovacs a pus fotografiile în cutie și a coborât capacul. 

— Dacă vrei, poţi să iei cutia. Poate găsești în ea 
ceva folositor. 

— Mulţumesc. Ti-o trimit înapoi cât de curând. 

— Nu trebuie să te grăbești. Am petrecut douăzeci și 
cinci de ani rugându-mă de ei să facă ceva, dar n-am 
obţinut nimic. 

S-au ridicat și au mers împreună până la ușă. 

— Îmi pare rău că n-am reușit să răspund la toate 
întrebările tale. 

— De fapt, Katie, cred că ai răspuns. 


42 


E destul de impresionant, constată senatoarea 
Megan McCoy în timp ce mergea pe holul principal de 
la etajul al doilea al Casei Albe. Fiecare cameră avea 


numele și istoria ei. Franklin Delano Roosevelt folosise 
„Camera hărților” drept sală de ședințe pentru 
informări speciale în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. „Camera de est” ţinuse loc de cușcă pentru 
aligatorul pe care marchizul de Lafayette i-l dăruise lui 
John Quincy Adams. Un aligator. Asta o făcea să se 
simtă mai bine când se gândea la propria ei menajerie, 
compusă din trei pisici, un papagal și o broască 
țestoasă de o sută de ani, pe nume Willy, despre care 
se spunea că aparținuse președintelui William 
Mekinley. Examină mai atent coridorul luminat din 


belșug. Mâine seară și în următorii patru ani — opt, 
dacă își făcea bine treaba — va dormi sub acest 
acoperiș. 


— Am ajuns în sfârșit la Dormitorul Lincoln, zise 
Cordon Ramser, președintele în exerciţiu al Statelor 
Unite. Ştii deja, sunt sigur, că Lincoln n-a dormit 
niciodată aici. În timpul războiului, Abe a folosit camera 
pe post de birou personal. În locul portretelor pe care 
le vezi acum erau hărţi. 

McCoy intră în dormitor. Un pat uriaș din lemn 
masiv, de trei metri pe doi, ocupa o latură a camerei. 
Mobila părea să fi rămas neschimbată de pe vremea lui 
Lincoln: canapele acoperite cu pânză înflorată, fotolii 
îmbrăcate în mătase, dulapuri solide din mahon. Unul 
dintre ultimii președinți ridicase o noapte petrecută în 
Dormitorul Lincoln la rang de recompensă supremă 
pentru cei mai generoși finanţatori ai campaniei 
electorale, pentru capii marilor corporaţii și mai ales 
pentru cei foarte puţini care puteau să se laude că 
primul om din stat era prietenul lor intim. Ramser 
ridicase ștacheta și mai sus. Se zvonea că o noapte 
acolo costa cinci sute de mii de dolari, vărsaţi într-un 
cont discret pe care-l alegea însuși președintele. Se 
mai spunea că niciun sejur în dormitor nu se sfârșea 


fără o partidă de sex. Mile high club? era nimic pe 
lângă asta. 

Nu că ea ar fi avut vreo șansă să afle. Până la 
cincizeci și cinci de ani, Megan McCoy se maăritase de 
două ori, divorțase de tot atâtea ori și nu făcuse niciun 
copil. Dacă după alegerea ei în Senat șansele ca 
bărbaţii s-o invite la masă crescuseră — teoretic — în 
mod exponențial, șansele de a se culca cu vreunul se 
duseseră practic pe apa sâmbetei. McCoy era din 
vechea gardă. Putea să facă sex numai cu bărbatul pe 
care-l iubea. În clipa aceea nimeni nu era în cabina ei 
— și nici măcar pe punte şi tare îi era teamă că funcţia 
de comandant excludea o cină romantică la lumina 
lumânărilor și plimbări în nopţi cu lună plină. 

Ramser îi arătă ceva în partea cealaltă a camerei. 

— Balansoarul de lângă fereastră este copia celui în 
care stătea Lincoln la Teatrul Ford în seara când a fost 
asasinat. Mulţi îi simt prezenţa aici. Câţiva din personal 
chiar refuză să intre în dormitor. La fel și cățeaua meu, 
Tootsie. Latră doar când ajunge în dreptul ușii, altfel e 
mută. N-o pot convinge să treacă pragul. 

— Cu alte cuvinte, crezi în stafii? întrebă McCoy 
zâmbind. 

— O, da, zise Ramser cu o sinceritate care ei nu i-a 
prea plăcut. Când ajungi aici, simţi permanent câteva 
perechi de ochi aţintite asupra ta. Nu știu dacă aș 
folosi chiar cuvântul „stafie”. Poate „spirit” ar fi mai 
potrivit. „Spiritele trecutului”. Biroul președintelui este 
o fiinţă vie. Nu te instalezi în el, mai degrabă el se 
instalează în tine. 

Ramser trecu pe lângă pat și deschise o ușă îngustă. 


22 Mile high club (MHC), termen argotic prin care sunt desemnaţi cei 
care au făcut sex într-un avion, la o altitudine mai mare de o milă 
(1,609 km). 


— Sufrageria Lincoln. Un loc plăcut, în care te poţi 
retrage câteva minute. Vin aici dacă simt nevoia să 
rămân singur. Când ai funcţia asta, clipele de 
singurătate sunt rare. 

— Am în fiecare seară câtă singurătate vreau când 
mă duc la culcare. Avantajul de a fi necăsătorit. 

Ramser zâmbi. 

— N-a spus nimeni că drumul până aici e presărat cu 
roze. Toţi ne alegem cu vânătăi pe parcurs. 

Situaţia matrimonială a lui McCoy fusese una dintre 
țintele preferate ale adversarilor ei în duelul de 
artilerie cu noroi. La fel și înfățișarea ei. Cele zece 
kilograme în plus nu făceau nici ele din McCoy un 
etalon al frumuseţii — indiferent dacă aplicai 
canoanele trecutului sau pe cele ale prezentului. Avea 
părul tuns scurt și îi plăcea culoarea lui cenușie 
naturală. Prefera să poarte pantaloni largi și negri care 
nu o făceau să arate ca Hindenburg și nu suporta 
lentilele de contact pentru că îi provocau mâncărimi 
cumplite. Directorul campaniei sale electorale era o 
afro-americană, iar secretarul ei de presă un 
homosexual din Greenwich Village. În ochii câinilor 
care încercau s-o muște, toate acestea o defineau 
drept o vacă lesbiană grasă și ochelaristă care voia să- 
și umple biroul cu homosexuali, negri și, în general, cu 
păgâni. Salvele de tun ale victoriei abia începuseră să-i 
atenueze resentimentele. 

— Nu vrei să stai jos? o întrebă Ramser. 

— Ba da. 

McCoy știa că nu fusese chiar o rugăminte. 
Remarcase  neliniștea lui Ramser încă de când 
începuseră turul clădirii, cu un ceas în urmă. 

— Mă dor picioarele îngrozitor, se plânse ea. Parcă 
nu m-aș fi odihnit din februarie. 


Ramser se așeză pe un scaun, în faţa ei. Au tăcut 
amândoi câteva momente. Se auzea răpăitul ploii pe 
acoperiș și din când în când o rafală de vânt zguduia 
ferestrele. O bârnă din perete a scârțâit. Vopseaua 
imaculată și rachetele Stinger te puteau face să uiţi 
ușor cei peste două sute de ani care se așternuseră 
peste Casa Albă. În cele din urmă, Ramser a spus: 

— Am auzit că ai stat de vorbă cu Ed Logsdon acum 
câteva zile. 

— Am purtat o discuţie interesantă cu domnul 
președinte al Curţii Supreme. 

— Doamnă senator, știu că nu avem prea multe în 
comun, dar în calitatea mea de ocupant al acestui 
birou în ultimii opt ani aș vrea să te rog — să-ţi cer, de 
fapt — să te mai gândești la cererea lui. 

— Cluburile secrete și discuţiile în șoaptă nu mi se 
potrivesc deloc, domnule președinte. 

— Spune-mi Gordon. E timpul să ne obișnuim din nou 
cu asta. 

— Gordon, spuse ea ascultătoare, am candidat sub 
sloganul „Vocea poporului”. Vox populi. Nu cred că 
oamenii care m-au votat ar fi prea încântați dacă ar 
afla că mă furișez prin camere discrete, pline de fum 
de trabuc, și iau hotărâri fără aprobarea lor. 

— Și eu gândesc la fel. Funcţia mea implică o 
responsabilitate uriașă. Din cauza acestei 
responsabilități fac parte din Comitet. Vezi tu, 
responsabilitatea președintelui se întinde dincolo de 
încrederea pe care alegătorii au investit-o în el, ajunge 
la însăși ideea de America. 

— Și ai impresia că oamenii de pe stradă nu pot 
înțelege această idee? 

— Da și nu. Necesităţile oamenilor sunt în mod 
natural egoiste. Mai ţii minte ce-a spus Mark Twain, să 
nu ai niciodată încredere într-un om care n-a votat cu 


buzunarul lui? Alegătorul obișnuit e motivat de 
bunăstarea sa și a familiei sale. Se întreabă mereu: O 
duc mai bine sau mai rău decât acum patru ani? 

— Şi e ceva greșit aici? 

— Nimic, nimic. Și eu sunt așa. Pe de altă parte, 
președintele nu poate lua decizii rare vor afecta ţara în 
următorii o sută de ani bazându-se doar pe ce i-ar 
conveni sau nu alegătorului în următoarele șase luni. 

— Ţinând cont că am auzit asta din gura unuia care 
are nevoie de sondaje ca să știe când să poarte un 
costum albastru sau unul cenușiu, e o afirmaţie 
importantă. 

Ramser n-a luat în seamă ironia ei. 

— Responsabilitatea înseamnă să ai în vedere mai 
întâi ţara și abia apoi poporul. 

— Credeam că sunt unul și același lucru. 

— Nu întotdeauna. În anumite situaţii, doar 
președintele trebuie să decidă care este cel mai bun 
plan de acţiune. Fără sâcâieli din partea Congresului. 
Fără sondaje de opinie pe care, mărturisesc sincer, le 
folosesc prea des. Parcă tu nu faci la fel? Sunt situaţii 
în care trebuie să acţionezi rapid și tranșant. Și în 
secret. Această putere ne este încredinţată implicit 
când suntem aleși. 

— Vrei să spui că oamenii ne cer să-i minţim? 

— In mare, da. Așteaptă de la comandantul lor 
suprem să ia hotărâri în interesul ţării. Hotărâri dificile, 
pe care e posibil ca ei să nu le accepte pe termen 
scurt, 

— Să înţeleg deci că acesta este scopul Comitetului? 

— Da. Este și a fost încă de la înființarea lui, în 1793. 

— Logsdon mi-a povestit despre rolul pe care l-a 
jucat în semnarea Tratatului Jay. 


— Să nu pomenești un cuvânt despre asta, altfel voi 
fi obligat să rescriu manualele de istorie, zise Ramser 
aproape în șoaptă. 

McCoy nu i-a răspuns la zâmbet. 

— Vasăzică mai sunt și altele? 

— Multe. 

— De exemplu? 

— N-ar fi corect din partea mea să te informez 
înainte să ni te alături. Am să-ţi spun totuși că aprob 
absolut toate deciziile Comitetului. 

— Ştiam eu că nu suferi de insomnii. 

— Jefferson, Lincoln, JFK... Am fi onoraţi dacă ai 
accepta să devii membru. Sunt anumite chestiuni pe 
care numai tu le-ai putea rezolva. 

— Sunt sigură că le voi citi în rapoartele zilnice. 

— Probabil că nu. 

McCoy se aplecă spre el. 

— Nu-ţi împărtăşesc  pesimismul în privința 
americanilor. Am descoperit că trebuie să le vorbești 
direct, să le arunci adevărul în faţă, și atunci sunt mai 
mult decât capabili să ia decizia corectă. Problema ta, 
Cordon, este că niciodată n-ai avut încredere în ei. 
Poate că nici noi n-am avut. Ne-am amăgit într-un fel 
sau altul că poporul — soții, fraţii, prietenii noștri — 
trebuie să fie păcălit că o duce mai bine sau mai rău 
decât în realitate. Mai mult, mai înspăimântător, mai 
ameninţător. Eu cred cu totul altceva. Cred că oamenii 
s-au săturat de minciuni și vor să vadă lucrurile exact 
așa cum sunt. 

— Păstrează discursurile de genul ăsta pentru 
campaniile electorale, Meg. Din nefericire, noi vorbim 
despre lumea reală. Crede-mă, oamenii nu vor să vadă 
realitatea. E prea înspăimântătoare. 

— Mai vorbim noi. 


Ramser și-a plecat capul și a oftat. Când s-a uitat din 
nou la ea, era mai palid. Arăta ca un moșneag. 

— Deduc că acesta este răspunsul tău final. 

— Nu, Gordon, nu e. lată răspunsul meu. A apus 
epoca în care un grup de îmbuibaţi și de samsari ai 
puterii putea să acţioneze din culise pentru a regiza 
totul. N-am de gând să devin membru al Comitetului, 
pentru că acesta va dispărea. După ce voi depune 
jurământul, prioritatea mea absolută va fi să vă 
desființez pe toţi, ticăloșilor. 

— Și, mă rog, cum o să faci asta? 

— Am câţiva prieteni la Post care vor asculta cu 
mare interes tot ce mi-ai spus. Watergate va fi un fleac 
în comparaţie cu ce urmează. 

— Presa? 

Senatoarea McCoy a dat din cap. 

— Povestea asta i se potrivește ca o mănușă lui 
Charles Connolly. 

— O, da, ai dreptate, Meg. Sunt sigur că Charles 
Connolly va fi foarte interesat. Da, da. 

S-a uitat în ochii ei o secundă interminabilă. 

— Îmi pare rău, Meg. 

Senatoarea McCoy a fost scuturată de un fior. 
Emoţia din glasul lui o descumpănise. Tonul folosit de 
președintele Statelor Unite era potrivit pentru 
condoleanţe. 


43 


— Domnul profesor Walsh? 

Bărbatul care stătea la birou — bărbos, cu părul 
vâlvoi, îmbrăcat într-un pulover tricotat de mână și cu 
ochelari de miopie — și-a ridicat privirea. 


— Am închis, zise el, în niciun caz amabil. Orele de 
program sunt luni-vineri, de la zece la unsprezece. 
Sunt afișate pe geam și în programă, dacă până acum 
n-ai avut ocazia s-o citești. 

— Domnule Walsh, sunt Jennifer Dance. Seminarul 
pentru avansați... Societatea de istorie. 

Ochii albaștri și umezi sclipiră în spatele lentilelor 
groase. 

— Jennifer? Jennifer Dance? Tu ești? 

Ezitând, Jenny făcu un pas în birou. 

— Bună ziua, domnule profesor. Îmi pare rău că vă 
deranjez. N-aș fi venit aici dacă n-ar fi vorba despre 
ceva foarte important. 

Walsh se ridică și îi făcu semn să intre. 

— Prostii. Hai înăuntru. Am crezut că ești unul dintre 
geniile mele care se plâng din cauza notelor. Copiii de 
azi... Dacă nu le dai numai A-uri, le distrugi viitorul. 
Nişte ingrați, asta sunt. 

S-a întors și s-a strecurat pe lângă o bibliotecă plină 
până la refuz. Avea umeri lăţi și era masiv. Arăta mai 
degrabă ca un muntean decât ca un profesor de istorie 
americană, care, pe deasupra, mai era și președintele 
Societăţii de Istorie din New York. 

— Mai faci pe ghidul prin oraș? 

Jenny închise ușa. 

— Deocamdată nu. De fapt, am început să predau. 
La Kraft School, adolescenţi cu probleme. 

— Predai? Bravo ţie. Tine minte motto-ul meu: „Cei 
care pot, predau. Restul să se ducă dracului...” 
Dumnezeule, uită-te la tine. A trecut atâta timp! 

Walsh își deschise larg braţele și Jenny îi acceptă 
îmbrăţișarea. 

— Opt ani. 

— Şşş, făcu el, ridicând un deget la buze. Asta îmi 
amintește că am șaizeci de ani. Să nu sufli o vorbă. 


Trăim în plin cult al tinereţii. Ne înecăm în el. Noul șef 
de catedră are patruzeci de ani. Patruzeci. Îţi vine să 
crezi? La patruzeci abia-mi lăsasem favoriţi. 

Jenny a zâmbit. În studenţie petrecuse mult timp în 
acest birou. După patru cursuri cu profesorul Harrison 
Walsh, în ultimul an devenise asistenta lui. Tot el îi 
dăduse și tema pentru lucrarea de diplomă. Profesorii 
pot fi încadraţi în trei categorii: cei pe care-i iubești, cei 
pe care-i tolerezi și cei pe care-i divinizezi. Walsh făcea 
parte din cea de-a treia. Era gălăgios, guraliv și 
pasionat la nebunie de cercetările sale. Ferească 
Dumnezeu să nu-ţi fi citit cursurile. Fie zburai din sală, 
fie petreceai o oră în scaunul de tortură. 

— la loc, puștoaico, o invită Walsh. Eşti cam palidă. 
Cafea? Cacao? Ceva mai tare? 

— Nimic, mulțumesc. Cred că sunt puţin răcită. 

Jenny se uită pe fereastră. Biroul lui Walsh avea 
vedere spre partea principală a campusului, spre 
bibliotecă și statuia Alma Mater. Cerul se transformase 
într-un dom de un cenușiu metalic care cobora tot mai 
mult, strivind orașul sub el. Zăpada fină dansa 
dezordonat în voia rafalelor de vânt și era greu de 
crezut că se va așterne vreodată. 

Harrison Walsh bătu din palme. 

— Prin urmare, ce te-a adus la școală într-o zi ca 
asta? 

— O singură întrebare, de fapt. Despre trecut. 

— Ultima dată când m-am interesat, aici era tot 
Facultatea de Istorie. Aș zice că ai ajuns în locul 
potrivit. 

Jenny și-a pus poșeta în poală și a încercat să nu se 
strâmbe când și-a schimbat poziţia pe scaun. 

— E vorba de un club, începu ea. Un club cu tradiţie. 
Foarte vechi, mai bine zis. Datează de la începuturile 
Statelor Unite. Seamănă cu Masoneria, dar e diferit, 


chiar mai înclinat spre secretomanie. E format din 
membri ai Administraţiei, nume mari din economie, 
oameni cu greutate. Cred că s-au autointitulat 
„Comitetul” sau ceva asemănător. 

— Şİ ce face acest „comitet” când nu exersează 
strângerile de mână rituale? 

Jenny își aminti cuvintele lui Bobby Stillman. 

— Spionează, ascultă, intervin. Ajută administraţia 
să acţioneze fără aprobarea electoratului. 

— lar ei, se plânse Walsh. 

Jenny se aplecă în faţă. 

— Adică știți cine sunt ei? 

— Sigur, dar mi-e teamă că ai greșit biroul. Trebuia 
să te duci la cabinetul „Conspirația 101: Introducere în 
secretele plăcintelor cu fructe”. Jenny, tu vorbeşti 
despre toți, începând cu Comisia Trilaterală și 
terminând cu Bohemian Grove, la care poţi să adaugi o 
linguriţă de Consiliu al Afacerilor Externe. Toţi se 
potrivesc descrierii tale. Mâna nevăzută care trage 
sforile. 

— Domnule profesor, nu e vorba de o conspirație, îl 
contrazise Jenny pe un ton foarte serios. Este un grup 
cât se poate de real, format din oameni care încearcă 
să modeleze politica guvernului în interesul lor. 

— Și clubul tău mai funcţionează? 

— Absolut. 

Walsh și-a mijit ochii. După câteva clipe, a luat un 
presse papier făcut dintr-un tub de obuz din Primul 
Război Mondial și a început să se joace cu el, trecându- 
| dintr-o mână în cealaltă. 

— Bine, bine, spuse el în cele din urmă. Primul grup 
de felul acesta care-mi vine în minte a fost condus de 
Vincent Astor și era autointitulat „Camera”. l-au dat o 
mână de ajutor lui Wild Bill Donovan în anii 30, când a 
pus pe picioare Biroul pentru Servicii Strategice. Se 


intra în el strict pe bază de voluntariat. Oameni de 
afaceri, mai ales milionari din New York, care se 
întâlneau pe iahtul lui Astor după ce se întorceau din 
călătoriile lor prin lume și făceau schimb de bârfe în 
timp ce se îmbătau criţă cu bourbon. Ti se pare că 
seamănă cu ai tăi? 

— Nu. Oamenii despre care vorbesc eu sunt 
îngrijoraţi de evenimentele din ţară. Sunt hotărâți să 
influenţeze istoria naţiunii. Sunt gata să-i ucidă pe cei 
care nu le împărtășesc opiniile. 

— Vasăzică nu sunt băieţi buni. 

— Nu, a zis Jenny pe un ton inexpresiv. Nu sunt 
băieţi buni. 

Walsh lăsă bucata de obuz și își sprijini coatele pe 
birou. 

— Jenny, tu chiar vorbești serios? 

Ea încuviinţă, dar nu spuse nimic. Nu voia să insiste, 
în clipa aceea era foarte neliniștită. 

Walsh se uită atent la ea. 

— Spune-mi, ai necazuri? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Eram curioasă. 

— Eşti sigură? 

Jenny se strădui să zâmbească. 

— Mai e valabilă oferta de cafea? 

— Sigur. 

Walsh se ridică și se duse la o masă lipită de perete, 
plină de tot felul de fleacuri. Găsi un pahar de plastic și 
turnă în el dintr-o cafetieră. Jenny sorbi o gură. 

— Văd că nu v-aţi modernizat. 

— Bătrâna și credincioasa râșniţă. Starbucks trebuie 
să se descurce fără serviciile mele. 

Profesorul s-a lăsat pe spate și a lăsat-o să-și bea 
cafeaua în liniște. După un minut, s-a încruntat și a zis: 


— Ce mai poţi să-mi spui despre clubul tău „real”? 
Jenny  scormoni prin memorie, încercând să-și 
amintească ce mai aflase de la Bobby Stillman. 

— Da, încă ceva: unul dintre sloganurile lor favorite 
este Scientia est potent ia. 

— Cunoașterea înseamnă putere. Un motto bine ales 
pentru o ceată de spioni. Bătu cu palma în birou și zise: 
Nu pot să te ajut, Jen, mă depășește. Eu sunt un 
cetățean al secolului XX. De la Theodore Roosevelt 
încoace. Mi-e teamă că nu e domeniul meu. 

— A fost doar o încercare. Îmi pare rău că v-am răpit 
o oră și... 

Nu e domeniul meu, o întrerupse Walsh, dar Ken 
Gladden ar putea să-ţi dea o mână de ajutor. E unul 
dintre rezidenţi și a făcut o obsesie pentru Părinţii 
Fondatori. S-ar putea să-l mai găsești aici dacă te 
grăbești. 


44 


Exodul zilnic era în toi — cele nouăzeci de minute de 
nebunie de-a lungul cărora masele muncitoare din New 
York se repezeau din birouri în metrou, în trenuri sau în 
feriboturi și se grăbeau să ajungă acasă, întreaga zonă 
de la Broadway până la Strada Vesey era înţesată cu 
navetiști la fel de înghesuiți ca sardelele. Fiecare 
plecase ceva mai devreme sperând că va scăpa de 
vârtej. 

— Nu te opri, spuse Bolden în timp ce mergea pe 
trotuar lângă Althea Jackson. Uită-te drept în faţă. Te 
aud foarte bine. 

— Tom, ce naiba... 

— Nu te întoarce spre mine! 

— Ce-i asta, suntem în misiune? mormăi Althea. 


Bolden aruncă o privire peste umăr. Mersese pe 
urmele ei câteva cvartale. Dacă n-ar fi cunoscut-o atât 
de bine — stilul vestimentar, coafura, felul în care-și 
căra poșeta uriașă, înclinată cu zece grade spre 
dreapta — ar fi pierdut-o până atunci de cinci ori. 
Totuși, nu putea spune dacă o urmărise și altcineva. 

— Ai găsit-o? întrebă el. 

— E la spitalul Universităţii. „Sub tratament”, mi-au 
ZIS. 

— Tratament? Ce înseamnă asta? Cum se simte? E la 
chirurgie? În ce stare? 

— „Sub tratament”, doar atât mi-au spus. Le-am pus 
aceleași întrebări și n-am primit niciun răspuns. 

Bolden încercă să-și stăpânească neliniștea și 
frustrarea. 

— Ai vorbit cu doctorul? 

— Am vorbit doar cu femeia care mi-a răspuns la 
telefon. 

— Ce naiba, puteai să-i spui că ești o rudă. 

— Am încercat, Thomas, dar nu mi-a folosit la nimic. 

— Bine. Scuză-mă. 

Au mai mers câţiva pași, apoi au nimerit într-un grup 
care aștepta să se facă verde. Cei din spate îi 
împingeau și-i obligau să înainteze puţin câte puţin. 
Bolden se simţea prins în capcană. Trebuia să facă un 
efort uriaș de voinţă ca să nu se întoarcă și să se 
holbeze în urmă. Culoarea semaforului s-a schimbat în 
sfârșit. După câteva secunde, presiunea a scăzut. 
Amestecaţi în mulțime, Bolden și Althea au traversat 
strada. 

— Mi-e frică, spuse ea. Au apărut niște indivizi care 
ti-au întors biroul pe dos. Ti-au luat calculatorul și toate 
dosarele. 

— Poliţia? 


— Doamne, nu. Poliţia a plecat la două, imediat după 
ce te-am văzut. Poliţiştii au fost politicoși. Dar ăștia... 

Althea a clătinat din cap, dezgustată. 

— Cine ar putea fi? întrebă Bolden. Oameni angajaţi 
de firmă? Tehnicieni? Întreţinere? 

— Nu i-am recunoscut. Am încercat să-i 
supraveghez, să mă asigur că nu-ți iau niciun obiect 
personal, dar m-au dat afară. Au tras jaluzelele. Ziceau 
că tu l-ai împușcat că ești un criminal. Nici gând, am 
zis. Le-am spus tuturor că a fost un accident și m-au 
sfătuit să mă uit la înregistrarea pe care au dat-o la 
televizor. 

— Impresionantă, nu? 

— Thomas... Nu Lai împușcat tu, nu-i așa? 

— Ai fost acolo. Ai văzut ce s-a întâmplat. 

— Știu. Am avut impresia că paznicul l-a împușcat, 
dar după ce m-am uitat la televizor... 

Scutură din cap, derutată. 

— Nu, Althea, nu eu l-am împușcat pe Sol Weiss. 
Ţineam la Sol. Toţi ţineau la el. Paznicul l-a ucis. 

Dar în lumea nebună în care trăia acum nici el nu 
mai era sigur că spune adevărul. 

— Și n-ai bătut-o pe Diana Chambers? 

— Nu, Althea. 

— Atunci de ce... 

— Nu știu, a întrerupt-o Bolden, pe un ton exagerat 
de dur. Încerc să aflu. 

Se întrebă dacă era cazul s-o roage pe Althea să-l ia 
pe Bobby, fiul ei, și să plece din oraș pentru câteva 
zile. Ştia foarte bine că o pusese în pericol când îi 
ceruse ajutorul. Se hotărî totuși să nu o avertizeze. Cel 
mai bun lucru pe care Althea putea să-l facă era să se 
ducă la birou ca și cum nu se întâmplase nimic. Bănuia 
că va mai trece o lună până când vor găsi un motiv 


plauzibil pentru a-i da papucii. Probabil după semnarea 
contractului Trendrite. 

— Ce-ai aflat despre Scanlon? 

Althea se încruntă. 

— Nu cine știe ce. Câteva menţiuni la sfârșitul anilor 
'70 despre niște contracte cu armata. Instruirea 
trupelor și altele asemănătoare. In 1980, Scanlon 
Corporation a fost cumpărată de Defense Associates. 
Preţul a rămas secret. Tranzacţia n-a fost publică. 

— Defense Associates. N-am auzit de ei. l-ai 
verificat? 

— Defense a dat faliment la nouă luni după achiziţie. 
Asta-i tot ce-am găsit. 

— N-ai căutat declaraţia de faliment? 

— Ce să caut? 

— Declaraţia de faliment. 

— A, aia în care Mickey Schiff apare pe post de 
director? 

Bolden se întoarse brusc spre Althea. 

— Schiff? în 1980 mai era în armată. 

— Ba nu, băiete. Potrivit actelor, locotenent-colonelul 
Michael T. Schiff, în rezervă, era director când Defense 
Associates a răposat. Celălalt, cel despre care vrei să 
afli mai multe... Russell Kuy... Nici măcar nu știu cum i 
se pronunţă numele. În fine, el era preşedinte. 

Bolden analiză informaţia. N-ar fi numit-o o 
descoperire epocală, dar putea fi un punct de pornire, 
întrebarea era ce se întâmplase cu Scanlon între timp. 
Dacă Defense Associates dispăruse din peisaj, de ce îl 
fugăreau prin Manhattan niște indivizi cu aer de firmă 
privată de securitate care aveau sigla Scanlon tatuată 
pe piept? 

— Lumea-i mică, nu-i așa? spuse Althea. 

— Din cauză că Schiff a lucrat la Defense Associates? 
Da, cred că da. 


— Ba nu, din cauză că și Jacklin a lucrat pentru ei. 

— Cum? Vrei să zici James Jacklin? 

Dacă până atunci gândurile lui Bolden rătăciseră în 
altă epocă, numele fostului președinte al concernului 
Jefferson le readuse imediat în prezent. 

— Habar n-aveam că Mickey Schiff a lucrat cu 
Jacklin. Măcar știu de ce m-ai pus să aflu ceva despre 
Scanlon. Doar te ocupai de Jefferson Partners pentru 
firmă și așa mai departe. 

— Imi pare rău, Althea, dar am avut o zi grea. Nu 
înţeleg despre ce vorbești. 

— James Jacklin a fost președintele companiei 
Defense Associates. Thomas, ţi-e rău? Eşti chiar mai 
palid decât erai. 

In 1980, James Jacklin tocmai își terminase mandatul 
de patru ani în funcţia de Secretar al Apărării. Bolden 
nu știa că lăsase în urma lui o afacere falimentară. 
Bănuia că foarte puţini știau asta. 

— N-am nimic, Althea. Doar că nu mă așteptam să 
aud de Jacklin. 

— Am căutat câte ceva și despre el. Am obţinut prea 
multe rezultate, nu puteam să printez tot. Ti-am adus 
doar articolele despre Scanlon și Defense Associates, 
zise ea, apoi tăcu câteva clipe. Încă ceva. Ştii cine a 
rămas cu cele mai mari datorii în urma falimentului? 
Noi. Harrington Weiss. HW a fost cel mai mare creditor 
al Defense Associates. 

— Cât? 

— Cincizeci și trei de milioane. 

Bolden fluieră lung. 

Mulțimea încetinise, dar era tot mai isterică pe 
măsură ce se apropia de staţia de la World Trade 
Center. Dincolo de gardul înalt din plasă de sârmă, 
basculante, excavatoare, buldozere și macarale își 
vedeau de treabă risipite pe muntele de dărâmături. 


Din poziţia în care se afla Bolden păreau niște jucării. 
Ca de obicei, Ground Zero îi provoca un amestec 
complicat de emoţii efemere, în prima clipă se înfuria, 
apoi devenea trist, pe urmă arțăgos și în cele din urmă 
se ruga să apară un motiv de încăierare. Dar amintirea 
realităţii dispărute — fantomele celor două turnuri — îl 
dădeau senzaţia că este mai puţin uman. 

— Te mai interesează lista companiilor pe care le-au 
cumpărat și le-au vândut clienţii tăi? 

— Apare și Scanlon în ea? 

— Nu, băiete. 

— Mă rog, nu strică să arunc o privire. Nu mi-ar 
plăcea să mă gândesc că ai muncit degeaba. 

Althea încetini și îl luă de braţ. 

— Thomas, nu te mai întorci, nu-i așa? 

Bolden îi mângâie mâna. 

— Cred că timpul care mi-a fost acordat la 
Harrington Weiss s-a cam scurs. 

— Și cu mine cum rămâne? 

— Stai acolo. Fă-ţi treaba. O să te caut după ce 
descurc povestea asta. Suntem o echipă. 

— Îl am pe Bobby. 

— E un copil minunat. 

— Da, este. Dar nu merită așa ceva. 

Au mers o sută de metri în tăcere. 

— Vezi tomberonul ăla? spuse Bolden, arătându-i un 
container paralelipipedic la câţiva metri în faţă. Aruncă 
hârtiile în el. O să trec peste câteva minute să le iau. 
Du-te acasă și nu spune nimănui că m-ai văzut sau că 
ai vorbit cu mine. 

— Am înţeles, șefule. Althea îi făcu un semn discret. 
Mai am ceva pentru tine. Pe drum m-am oprit la 
pușculiţă. 


Bolden întinse mâna și simţi un teanc de bancnote 
noi, împăturite. Se uită în ochii ei și ea îi susținu 
privirea. 

— Ai grijă, băiete. Nu știu ce i-aș spune lui Bobby 
dacă ai păţi ceva. 

— O să am. 

— Sper să faci mai mult decât atât. Mi-ai zis că pe 
caseta video ţi-au schimbat capul cu al paznicului. 
Indivizii ăștia rescriu trecutul. Ai mare grijă, altfel ne 
rescriu pe amândoi. 


45 


— Îmi pare rău că n-am reușit să vă ajut mai mult. 
Vă rog să nu ezitaţi, sunaţi-mă la orice oră. Sincer. 

— Mulţumesc oricum. 

jenny a ieșit din biroul profesorului Mahmoud 
Basrani, a făcut câţiva pași pe coridor și s-a prăbușit pe 
cel mai apropiat scaun, în cel mult o oră vorbise cu doi 
profesori de istorie americană, un profesor asociat 
specializat în forme de guvernământ și un lector de 
sociologie. Reacţiile lor acoperiseră toată gama de la 
uimire la confuzie, dar în final toţi îi dăduseră același 
răspuns. Niciunul nu avea habar despre „comitetul” ei. 
Investigația se terminase înainte să fi început. Walsh 
avea dreptate. Era timpul să se înscrie în „Conspirația 
101”. 

Jenny simțea că îi dau lacrimile. Abia începuse să 
caute clubul acela secret și deja fusese învinsă. Dar e 
real, voia să strige. M-au împușcat. Vreti să vedeţi 
rana? Ce poate fi mai real decât atât? 

O copleșise o oboseală cumplită și ar fi vrut să 
doarmă. Umărul o durea îngrozitor, era gravidă în luna 
a treia și nu avea niciun colţișor unde să se refugieze, 


nicio persoană la care să apeleze fără să riște s-o 
amestece în povestea asta urâtă. Mai rău decât orice 
altceva, tatăl copilului, bărbatul pe care-l iubea din 
toată inima, fugea pentru a-și salva viaţa și ea nu avea 
cum să-l ajute. Se sprijini de spătar și încercă să 
găsească o scânteie, ceva care ar fi putut aprinde focul 
în mintea ei. 

— Jennifer? 

Își ridică privirea și văzu în faţa ei o roșcată care abia 
trecuse de adolescenţă. Reuși doar să dea din cap. 

— Eu sunt Peg Kirk, asistenta profesorului Walsh. 
Harry mi-a spus că i-ai făcut o vizită ceva mai 
devreme. Am discutat despre ceea ce te interesează. 

— Despre  „clubul” meu? zise Jenny, doar pe 
jumătate în glumă. Ştiu că pare absurd. Am crezut că 
cineva de aici m-ar putea lămuri cât de cât în privința 
asta. 

— Nu, o contrazise Peg. Nu e deloc absurd. 

Jenny se uită mai bine la fata subţirică, la figura ei 
banală luminată de un zâmbet larg, poate prea 
încrezător și la ochii ei albaștri care străluceau de 
entuziasm. 

Era îmbrăcată în blugi decolorați și un tricou larg. O 
studentă, işi spuse ea. O credincioasă. Doamne, 
Dumnezeule, și eu am fost așa odată. 

— Mulţumesc, dar știu când nu mai e nimic de făcut. 

Peg se așeză pe scaunul alăturat. 

— Nu-i lăsa să te demoralizeze. Sunt o haită de 
conservatori. Nu știu nimic altceva decât ce-au citit. 
Niciunul n-a încercat să studieze istoria alternativă. 

— Istoria alternativă? 

— Ştii... ce-ar fi putut să fie. Sau, așa cum preferăm 
noi să spunem, „ce-a fost cu adevărat”. Ce-a fost 
închis în arhive, trecut sub tăcere sau pur și simplu 
îngropat. 


— Şi tu ai studiat asta? 

— De fapt, încă nu sunt sigură, spuse Peg ridicând 
din umeri. Dar, între noi fie vorba, e singurul domeniu 
care încă n-a fost studiat. Tot restul a fost scris și 
parascris. Părinţii Fondatori, Războiul Civil și așa mai 
departe. Nici să nu te gândești la secolul XX. Totul a 
fost epuizat. Trebuie să citești printre rânduri și să te 
întrebi: „Și dacă...?” 

— Şi ce poveste am pentru tine... oftă Jenny, 
clătinând din cap. 

— Nu pentru mine, o corectă Peg. Pentru Simon. El e 
omul pe care-l cauţi. Scientia est potentia. O să-i placă 
la nebunie. 

— Simon? E unui dintre prietenii tăi? 

— Simon Bonny? Doamne fereşte, nu. Nu mi-e 
prieten. Mai degrabă îl divinizez. E profesor, șeful 
catedrei de la Universitatea din Glasgow. Cercetător. 
Scotocește după adevăr prin cotloanele întunecate ale 
istoriei. 

Mie-mi spui despre X-Files, se gândi Jenny. 
Următoarea oprire: Triunghiul Bermudelor. 

— Glasgow, spuse cu glas tare, zâmbind cu 
indulgență. Da, în fine o mână de ajutor. 

— Nu, m-ai înţeles greșit, protestă Peg. Acum nu e la 
Glasgow, e aici, la Columbia. În semestrul ăsta predă 
un curs pentru bobocii din anul întâi. El e omul de care 
ai nevoie. 

— Şi acest profesor Bonny... știe ceva despre club? 
Peg își îndreptă umerii. 

— Dacă ştie cineva, el este. Mai mult... Îi făcu semn 
lui Jenny să se apropie. Ştie și cine l-a asasinat pe JFK. 

Barul Old Scotland era întunecos, numai lemn, 
saturat de miros de bere trezită și plin de cotloane în 
care Jenny n-ar fi îndrăznit să pună piciorul. Simon 


Bonny stătea la tejghea cu o halbă în faţă. Tigara 
uitată în scrumieră nu era aprinsă. 

— Tu ești Jenny? 

— Profesorul Bonny? Jenny întinse mâna. Mulţumesc 
că aţi acceptat să vă întâlniți cu mine atât de repede. 

— Pentru puţin, spuse Bonny. După cum vezi, sala 
de așteptare nu-i prea aglomerată. 

Era înalt și slab ca un băț, îmbrăcat cu blugi, o 
cămașă boţită și un sacou de tweed. Palid și neliniștit, 
cu ochii ca două fante înguste, gura deformată de un 
tic și mărul lui Adam foarte proeminent. Versiunea 
scoțiană a lui Ichabod Crane”. 

— Telefonul tău mi-a deschis apetitul. Un club format 
din gentlemani cu greutate și înfiinţat acum două sute 
de ani. O grupare care conduce fără consimțământul 
poporului. Scientia est potentia. Cunoașterea este 
putere. Într-adevăr fascinant. 

Pentru prima dată, un strop de însufleţire. Jenny 
constată că și interesul ei crescuse. 

— Zău? Vă spune ceva? 

— Poate, zise Bonny sec. Mai întâi permite-mi să-ţi 
spun că l-am sunat pe Harry Walsh. Trebuia să verific 
dacă ești de încredere. Sper că nu te superi. Mi-a spus 
că păreai puţin cam zdruncinată și că asta l-a cam 
îngrijorat. Ai vreun motiv? 

— Nu, nu. Jenny scutură din cap și râse, ca și când ar 
fi fost nemulțumită de ea însăși. Pur și simplu am citit 
niște lucrări. Profesorul Walsh... ăă... Harry... a fost 
îndrumătorul meu când am făcut facultatea aici. Am 
crezut că poate să mă ajute. 

— Un băiat de treabă, dar n-a citit niciodată ceva 
care nu i se părea demn de încredere. la totul așa cum 
i se dă. Ştii, chiar asta e problema. Istoria e scrisă de 


“Personaj din povestirea The Legend of Sleepy Hollow de Washington 
Irving, publicată în 1820. 


cei victorioși. Dacă vrei să afli ce s-a întâmplat în 
realitate, trebuie să studiezi și punctul de vedere al 
celor învinși... planurile lor de viitor... Trebuie să cauţi 
toate informaţiile care alcătuiesc versiunea lor asupra 
faptelor. 

— Şi asta faceţi dumneavoastră? 

— Eu, domniţă, sunt sfântul patron al celor înfrânți, 
spuse Bonny cu mândrie, întărindu-și afirmaţia cu o 
gură serioasă de bere. Mă rog, unde rămăsesem? 
Scientia est potentia. Asta e cheia. Pufni și își șterse 
gura cu dosul palmei. Talleyrand, a adăugat. 

— Ce? 

— Nu „Ce”. Cine. Charles Maurice de Talleyrand- 
Perigord. Pe scurt Talleyrand. Ministrul de externe al lui 
Napoleon. lpocrit. Tâlhar. Vizionar. Patriot. Un tip 
interesant. 

— Ce-i cu el? 

— A fost prieten bun cu Alexander Hamilton, unul 
dintre „părinţii” Statelor Unite. S-au cunoscut în 1794. 
Venise la Philadelphia pentru a scăpa de Robespierre și 
de „Teroare”. De evenimentul acela minor numit 
Revoluţia Franceză. 

O, nut și-a spus Jenny. Un erudit scăpat din lesă. 

— Şi ce legătură are asta cu „clubul”? 

— Ai răbdare, drăguță. Vezi tu, Hamilton și 
Talleyrand erau prieteni la cataramă. Amândoi erau 
oameni cu picioarele pe pământ, îi interesa exercitarea 
practică a puterii. De fapt, niște răhăţei alunecoși. Dar 
inteligenţi, dragă. Al dracului de inteligenţi. Napoleon îl 
numea pe Talleyrand „căcatul în ciorapi de mătase”, 
iar Thomas Jefferson spunea despre Hamilton „un colos 
al răului care trebuie oprit imediat”. După ce 
Talleyrand s-a întors în Franţa, a continuat să 
corespondeze cu Hamilton. Am scris toate astea în 


cartea mea. Monarhul din umbră: Hamilton, 1790- 
1800. 

— Scuze, domnule profesor, dar nu înţeleg. În ultima 
vreme am citit-o doar pe Jane Austen. 

— Ca noi toţi. Bonny trecu peste scuzele ei cu un 
hohot de râs sincer, ceea ce o surprinse. La primăvară 
va fi publicată în ediţie de buzunar. Sunt sigur că n-o 
ratezi și a doua oară. 

Jenny știa că el încerca să fie amuzant, dar abia reuși 
să zâmbească vag, darămite să râdă. Umărul rănit se 
răzbuna și începea să-i pară foarte rău că se hotărâse 
să renunţe la calmante. 

— Să ne întoarcem la scrisorile lor, zise Bonny, 
aplecându-se spre ea și privind-o atent cu ochii lui 
verzi și înguști. Vezi tu, Hamilton este foarte explicit în 
privinţa întâlnirilor particulare — a se citi „secrete” — 
în „Camera cea Lungă” a tavernei Fraunces din New 
York și a City Tavem din Philadelphia. Toate figurile de 
calibru mare erau acolo: George Washington, John Ray, 
Robert Morris și, mai târziu, Monroe, Madison și 
Pendleton. 

— Mi-e teamă că nu știu cine-i Pendleton. 

— Nathaniel Pendleton, un prieten de-al lui Hamilton. 
Avocat și judecător. A fost secundul lui Hamilton în 
duelul secolului, Hamilton versus Burr. 

— Am înţeles. 

— Întrunirile începeau la miezul nopţii. Mai întâi 
rosteau o rugăciune, întotdeauna preferata lui 
Washington, cea pe care o spusese la Valley Forge. 
Alcoolul era interzis. La fel înjurăturile și tutunul. 
Intâlnirile erau extrem de serioase și de multe ori se 
sfârșeau abia în zori. Apoi Washington îi ducea pe toți 
la slujba de dimineaţă de la Capela St. Paul, la fel cum 
procedase cu membrii cabinetului la începutul primului 
său mandat. 


— Despre ce vorbeau? 

— Hamilton n-a spus niciodată precis — era o vulpe 
prea bătrână dar cam bănuiesc ce. l-a dat de înţeles lui 
Talleyrand că întrunirile aveau scopul de a-l ajuta pe 
generalul Washington, pe atunci președinte, să 
ocolească legislativul și, în același timp, să pună în 
practică imediat hotărârile care urmau să fie votate 
peste șase luni. 

Lui Jenny îi venea greu să creadă așa ceva. 

— Vorbim despre acelaşi Hamilton care este 
coautorul Constituţiei? El a creat Congresul. De ce 
Dumnezeu ar fi vrut să-i anuleze puterea? 

— A făcut o greșeală, nu-i așa? Bonny inspiră adânc 
și se uită în jur, ca și cum ar fi căutat punctul din care 
să înceapă. Era în 1793. Oriunde se uita, Hamilton 
vedea cum ţara se duce de râpă. Prea multe interese 
locale. Fiecare pentru el. Fermierii din Pennsylvania 
voiau una, bancherii din New York alta. Hamilton 
prefera un stat cât mai întins. De fapt, a fost printre 
primii care a susţinut că toate teritoriile din vest, până 
la Pacific, aparţineau în mod natural Americii. Dar 
Republica era bolnavă, era paralizată de interese 
conflictuale. Și asta numai din cauză că nu exista un 
executiv puternic care să poată acţiona decisiv, fără 
chinuitoarele aprobări ale Congresului. „Poporul 
dumneavoastră, domnule, este o bestie”, a spus el 
într-o scrisoare. Nu era Împotriva ideii de vot universal, 
dar voia să atenueze cumva puterea Camerei și a 
Senatului de a restrânge capacitatea de acţiune a 
„Magistratului-șef”?*. Jefferson îl numea „monocrat”. 
Jumătate monarhist, jumătate democrat. 

— Dar Hamilton nu-și dorea un rege. Ura monarhia. 


“Chief Magistrate, denumire alternativă pentru președinte folosită la 
începuturile istoriei Statelor Unite. 


— Până la un anumit punct, așa este. În schimb, 
declaraţiile lui demonstrează altceva. „Orice 
comunitate se împarte în cei puţini și cei mulți”, i-a 
scris el lui Talleyrand. „Cei dintâi sunt cei bogați, de 
obârşie bună, ceilalți sunt poporul. Poporul este 
turbulent și schimbător. Rareori gândește şi ia hotărâri 
corecte. Prin urmare, să le dăm primilor o sarcină 
distinctă și permanentă la guvernare. Vor compensa 
instabilitatea celor din urmă.” „Sarcina permanentă” 
pe care o avea în vedere era președinția. In opinia lui, 
patru ani erau insuficienţi pentru un mandat. Voia zece 
ani. Dacă nu un rege, atunci ceva identic, dar care să 
nu poarte acest nume. 

— Bine, dar ce făceau concret... Hamilton, 
Washington și ceilalţi? Mi-aţi spus că bănuiţi. 

— Au ucis pe cineva, nu-i așa? 

Jenny reacţionă cu scepticism: 

— Sunteţi sigur că nu stăteau pur și simplu în jurul 
mesei și pălăvrăgeau? 

— A, vorbeau mult, desigur. E foarte adevărat. Dar 
nu uita cu cine avem de-a face. Oamenii noștri erau 
militari obișnuiți cu vărsarea de sânge. Printre ei nu 
exista nici măcar un singur general de carton. 
Hamilton a pierdut doi cai în bătălia de la Monmouth, 
amândoi împușcați, iar al treilea s-a prăbușit de 
epuizare. Washington a galopat în sus și-n jos de-a 
lungul liniei frontului și s-a expus tirului inamic de 
nenumărate ori. Toţi erau mai mult decât obișnuiți cu 
moartea. 

— Cine a fost? 

— Un revoltat. Un parvenit. Cineva care amenința 
însăși viaţa republicii. Prin urmare, un dușman. ţi 
amintești de Tratatul Jay? 

— Vag. Un acord care ne-a ferit de războiul cu Marea 
Britanie. 


— Exact. În lipsa acestui tratat, războiul ar fi fost 
inevitabil... iar dacă ar fi izbucnit, Uniunea s-ar fi 
destrămat. În vremea aceea, voi yankeii eraţi prea 
slăbiți pentru a face faţă unui nou război cu britanicii. 
V-ar fi bătut de v-ar fi zvântat. Republica n-ar fi 
supravieţuit. Ar fi fost sfâșiată la fel cum s-a întâmplat 
în Războiul Civil. Nordul împotriva Sudului. Hamilton 
știa asta. Tratatul Jay este cel mai important document 
pe care nu-l cunoaște aproape nimeni. 

— Ştiţi și nume? 

— E secretul meu. Un subiect pentru viitoarea mea 
carte. 

Jenny clătină din cap, prea puţin convinsă, dar se 
strâmbă din cauza durerii. 

— Ce-ai păţit la umăr? o întrebă Bonny. 

— Nimic. 

— II mişti cu prea multă grijă, zise Bonny, întinzând 
mâna spre ea. 

Jenny se feri fără să vrea. 

— Aveţi grijă. 

— Atunci care-i problema? insistă el. 

— Am fost împușcată. 

Bonny oftă și își dădu ochii peste cap. Luă o gură de 
bere, apoi spuse: 

— Nu glumesc, domnişoară Dance. Deloc. 

— Acum trei ore cineva a tras în mine cu o carabină. 
Doctorul mi-a spus că a fost o 30-06%. E drept, glonţul 
abia m-a șters, dar doare ca... 

— Vorbești serios? a zis profesorul, punând halba pe 
tejghea. 

— Da, vorbesc serios. 

— Fie-ți milă, Doamne, exclamă Simon Bonny. 
Începu deodată să clipească dezordonat și să-și mişte 


235 În original thirty-aught-six, adică muniţie Springfield 30-06, mai 
precis de calibrul 0,308 inci sau 7,62 mm. 


buzele ca și când vorbea de unul singur. Apoi se 
cutremură, iar clipitul și mișcarea buzelor încetară la 
fel de brusc. 

— Și-atunci, pentru numele lui Dumnezeu, ce cauţi 
aici? 

— Vreau să aflu cine e vinovat înainte să încerce din 
nou. Imi închipui că nu sunt genul care ratează și a 
doua oară. Jenny a întins mâna spre pahar. Îmi 
permiteţi să iau o gură? 

— Christoase, bea-o pe toată. Sau și mai bine, ia un 
scotch. Plătesc eu. 

— Nu pot. Sunt gravidă. 

— Zău așa, în ziua de azi sunt furioși și iuți. Bonny 
luă ţigara neaprinsă, trase un fum imaginar, apoi o 
puse iar în scrumieră. Bine, continuă. 

— Cât de mult vreţi să știți? 

Bonny se uită cu mare grijă peste umăr, apoi se 
aplecă spre Jenny. 

— Ştiu cine a trimis scrisorile cu antrax la Senat, 
șopti el, dând din cap pentru a-și sublinia cuvintele. 
Hai, spune. 


46 


Jenny își puse poșeta pe tejghea și se așeză pe unul 
dintre scaunele înalte. 

— A început seara trecută. Doi bărbaţi ne-au atacat 
pe mine și pe prietenul meu, în centru, lângă Wall 
Street. 

— Ai avut o zi grea, nu glumă, constată Bonny. 

Jenny dădu din cap și îi povesti evenimentele din 
ultimele cincisprezece ore. Fără să omită nimic — nici 
întrebările pe care Gilfoyle i le pusese lui Thomas 
despre Crown și Bobby Stillman, nici răpirea ei de la 


școală în aceeași dimineaţă, nici tentativa de asasinat 
eșuată din Union Square Park —, îi spuse tot, până la 
încercarea așa-zisului frate de a ajunge în rezerva ei de 
la spital. 

— Nu cred că voia să-mi aducă flori. 

— Ai dreptate, zise Simon Bonny. Da, în concluzie... 
cam ai probleme, nu-i așa? 

— Dacă vreţi să vă retrageţi acum, să știți că înţeleg. 
Nu vreau să vă implic în ceva care... 

— Nu, nu. Nu pot să plec. Tu ești dovada, nu-i așa? 
Victimă cu V mare. Deci, Scientia est potentia. Femeia 
aceea, Stillman, ţi-a spus că e motto-ul lor, nu? Asta e 
cheia, dacă vrei să știi. Și Hamilton a spus aceste 
cuvinte. Era una dintre maximele lui preferate. Dar de 
ce, Jennifer? De ce toată recuzita asta de capă și 
spadă? De ce îl urmăresc pe prietenul tău? Ce meserie 
are? 

— Lucrează la o bancă de investiţii, la Harrington 
Weiss, se ocupă de portofoliul unor firme mari, de 
exemplu Atlantic, Whitestone, Jefferson. Se întâlnește 
cu miliardari, zboară cu chartere la Aspen, încearcă să- 
i convingă să cumpere o companie sau alta. 

— Le-a tras ţeapă vreodată? 

— Thomas? Niciodată. Este onest până-n vârful 
unghiilor, o specie pe cale de dispariţie. Crede că 
povestea asta pornește de la o confuzie. 

Bonny și-a ţuguiat buzele și a clătinat din cap, 
încercând să-i dea de înţeles că nu era așa. 

— Dintre companiile lui, are vreuna contracte cu 
guvernul? Legături cu CIA, poate? 

— Doamne fereşte, nu. Sunt toate din sectorul 
privat, fără excepţie. Așa profiturile sunt mai mari. 
Tom zice că Scotch Nat este unul dintre cei mai lacomi 
oameni de pe planetă. Şi cel mai bun om de afaceri. 

— Scotch Nat? 


— James Jacklin, preşedintele firmei Jefferson 
Partners. Aşa e poreclit. 

— Ştiu cine e. Fostul Secretar al Apărării. Stâlpul 
capitalismului. Dar stai puțin, cum ai zis că e poreclit? 

— Scotch Nat. Așa îi spun prietenii. Nu Thomas, 
bineînțeles, doar amicii lui. Cred că Jacklin e de origine 
scoțiană sau ceva asemănător. Ştii ceva despre asta? 

Bonny clipea iar înnebunitor. 

— Scotch Nat era și porecla lui Pendleton, zise el, cu 
un glas care urcase cu o octavă. Nathaniel Pendleton, 
prietenul la cataramă al lui Hamilton. Unul dintre 
membrii fondatori ai clubului. 

— Trebuie să fie o coincidenţă, spuse Jenny, deși nu 
era deloc convinsă. 

— Ai mai auzit porecla asta până acum? 

— Nu, recunoscu ea. Dar zău așa, au trecut două 
sute de ani de-atunci, poate mai mulţi. Doar nu sunt 
activi și azi. 

— De ce nu? în cei opt ani cât a durat corespondenţa 
lui Hamilton cu Talleyrand, începuseră deja să 
coopteze noi membri. Washington s-a retras, apoi a 
murit. l-a luat locul John Adams. A fost recrutat și 
Gallatin, Secretarul Trezoreriei, care era de origine 
elvețiană. De ce n-ar fi activi și acum? Masonii au un 
mileniu de activitate neîntreruptă. Două secole sunt 
doar un început. 

— Bine, dar aţi spus că și Washington era implicat. 
Washington era președintele. 

— Potrivit lui Hamilton, a participat la toate 
ședințele, fără excepţie. Jefferson la fel. De aici încolo 
trebuie să ghicim, nu-i așa? Dar acesta era scopul 
Clubului: să-l ajute pe Președinte să ducă lucrurile la 
bun sfârșit când Congresul se încăpăţâna să nu 
acţioneze. Și te-au împușcat, copilă. Dumnezeule, asta 
schimbă lucrurile. 


— Nu cred nimic din toate astea. S-au întâmplat cu 
prea mult timp în urmă. 

— Prietena ta, Stillman, ţi-a spus același lucru cu 
gura ei. Un club. De fapt, ei își spun „comitet”, dar ce 
importanţă are? Scara la care lucrează. Asta-i cheia. 

— Ce vrei să spui? 

— Gândește-te la scara operaţiei care s-a desfășurat 
pentru a vă localiza și elimina pe tine și pe prietenul 
tău. Și nu-ţi face iluzii, chiar vor să te omoare. E în joc 
interesul naţional. Da, drăguță, scara. Gândește-te la 
numărul oamenilor, la orele de supraveghere, la 
interceptarea telefoanelor, la depistarea poziţiei prin 
GPS. E imposibil să nu fie implicat guvernul. 
Christoase, chiar îţi vor pielea, nu-i așa? 

— Mi se pare că tragi concluzii pripite. Menţionarea 
guvernului o înspăimântase. Părea o nebunie, o 
închipuire trasă de păr. Nu poţi construi o ipoteză de 
felul ăsta bazându-te pe o poreclă. Probabil că există 
zeci de „Scotch Nat”. 

— Ascultă-mă pe mine, domniţă, nu există. Eu 
însumi sunt un blestemat de scoţian, doar că am uitat 
să port Ki/t-ul, nu? Bonny își încrucișă braţele la piept și 
începu să se plimbe încoace și-ncolo, vorbind pe 
jumătate pentru el, pe jumătate pentru Jenny. Știam. 
Ştiam că mai sunt printre noi. Le-am văzut urmele, dar 
nimeni nu m-a crezut. Toţi au spus: „Bonny, s-a ţicnit”. 
„Bonny a luat-o razna.” Dar nu... 

— Le-ai găsit urmele? 

— Glumești? Au lăsat urme prin toată istoria ţării 
ăsteia. Cine crezi că a aruncat în aer Mâine în portul 
Havana? 

— A fost o explozie în cala cu cărbune, îl contrazise 
Jenny. Combustie spontană sau ceva asemănător. 
Tocmai am citit un articol în Waţiona/ Geographic 
despre asta. 


— O explozie în cala cu cărbuni? Bonny clătină din 
cap, ca și când i s-ar fi făcut milă de ea. Combustie 
spontană? In traducere liberă, asta înseamnă că habar 
n-au ce s-a întâmplat acolo. Cineva a pus o bombă sub 
vaporul ăla și a propulsat Statele Unite pe talazurile 
competiţiei imperialiste. Nici șase luni mai târziu, 
Teddy Roosevelt ataca Kettle Hill. În câţiva ani, Hawaii, 
Panama și Filipine deveniseră teritorii americane. Cuba 
și Haiti tot asta erau, deși nu în mod oficial. A fost 
renașterea acestei țări în chip de putere mondială. Un 
soi de petrecere de majorat. 

Jenny clătină din cap, dar zâmbetul ei sceptic era de- 
ajuns pentru a-l îndemna pe Bonny să continue. 

— Și Lusitania? continuă el. Cine crezi că a pus mâna 
pe telefon și le-a șoptit hunilor că vasul era încărcat 
până la buză cu explozibili? 

— L-a scufundat un submarin german. O mulţime de 
nave erau scufundate, doar se aflau în toiul Primului 
Război Mondial. Război submarin total și tot restul. 

— Ah, tinereţe și naivitate... zise Bonny. Privirea lui 
se înăspri. Şapte mai 1915. În ciuda avertismentelor 
repetate cu privire la prezenţa submarinelor inamice în 
acea zonă, căpitanul Charles Turner și-a dus nava 
direct în apele în care mai fuseseră scufundate alte trei 
nave în ultima lună. Mai mult decât atât, omul a 
încetinit și a cârmit mai aproape de ţărmul irlandez, 
când toată lumea știa că exact acolo le plăcea 
submarinelor germane să stea la pândă. A mers oare 
căpitanul Tumer în zigzag, cum ar fi făcut orice om cu 
frica lui Dumnezeu care știa că are la bord aproape 
două mii de suflete? Aud? Nu. Căpitanul Tumer a mers 
în linie dreaptă. Din cauza ceţii, a zis el. Ceaţă? Şi ce 
dacă? De ce îi era frică? De un blestemat de aisberg. 
Era în mai, și încă o lună mai foarte caldă. O singură 
torpilă a fost de-ajuns să trimită Lusitania la fund în 


optsprezece minute, un vapor cu patru coșuri. Patru 
coșuri! Era un monstru! O singură amărâtă de torpilă 
germană, cu zece kilograme de explozibil. Hai, 
drăguţo. A fost o înscenare de la cap la coadă. 1195 de 
vieţi s-au dus la Domnul în noaptea aceea. A 
căpitanului Tumer nu s-a numărat printre ele. Nu, el s- 
a salvat, nu-i așa? Un an și jumătate mai târziu, pifanii 
americani strigau „Ura” când treceau peste parapetele 
tranșeelor. Alvin York, Dan Dailey și restul yankeilor. 
Hai, doar nu crezi că toate astea sunt jocul hazardului. 
Nu crezi, nu-i așa? Nu după ce-ai trăit azi. Aici e mâna 
anumitor forţe, și nu neapărat negative. Unii ar putea 
spune că sunt chiar foarte progresiste. 

— Până și povestea cu Lusitania s-a întâmplat acum 
aproape un secol. 

— 1964, Golful Tonkin. Doar nu crezi că nord- 
vietnamezii erau atât de tâmpiţi încât să ordone unei 
amărâte de vedete să atace un distrugător american. 

— Profesore, toate astea sunt elucubraţii ale unor 
obsedaţi de teoria conspirației. 

— Zău? Bun, dar înainte să-mi faci praf teoriile, te 
sfătuiesc să te uiţi în oglindă. Tu, drăguță, ești o teorie 
a conspirației care așteaptă să fie pusă în practică. 

— Eu? 

Bonny dădu din cap, foarte serios. 

— Mâine sau poimâine cineva o să vină la tine, o să- 
ţi înfigă un pistol în coaste și-o să apese pe trăgaci. 
Adio, Jenny. Adio, drăguță. Poliţia o să spună că a fost 
un jaf sau o crimă întâmplătoare. Toţi vor declara că 
este o tragedie. Caz închis. Pomenește cuiva despre 
Club și-o să vezi cum se uită la tine. 

— Dar... Ce... Jenny era disperată și se simţea 
cumplit de singură. Se întinse, luă paharul lui Bonny și 
îl dădu peste cap. Isuse! Exclamă ea, încercând să 
tragă aer în piept. 


— Undeva există niște dosare cu toate astea, 
continuă Simon Bonny în șoaptă, cu ochii ieșiţi din 
orbite și bărbia zvâcnindu-i în toate direcţiile. Hamilton 
a dat indicaţii precise privind păstrarea notelor de 
ședință, pentru că voia ca posteritatea să-i cunoască 
contribuţiile. Părinţii Națiunii erau niște orgolioși. Toţi 
erau extrem de preocupaţi de imaginea pe care o vor 
lăsa în istorie. Și toţi scriau de zor jurnale personale și 
articole în ziare. Fiecare încerca să-i întreacă pe 
ceilalţi. Bătrânul Scotch Nat știa. A păstrat transcrierile 
minutelor de la întruniri. Trebuia să tacă asta. Doar 
unul dintre ei nu era în guvern. După toate aparențele, 
s-au întâlnit de multe ori chiar la el acasă. Locuia pe 
Wall Street, aproape de cel mai bun prieten al lui, 
domnul Hamilton. Tăcu și o pironi pe Jennny cu o 
privire înspăimântată și ciudată: Spune-mi că nu ai așa 
ceva la tine... Un mobil. 

— Ba da, dar e al doctorului meu. L-am luat din 
greșeală când am plecat de la spital. 

Bonny își scoase portofelul și începu să smulgă din el 
bancnote și să le arunce pe tejghea. 

— Zece? O fi de-ajuns? Hai, ce naiba, lasă-le 
douăzeci. 

Și-a înhăţat șapca de pe un scaun, apoi pardesiul și 
eșarfa. 

— Scapă de el... E ca și cum ai avea un dispozitiv de 
urmărire implantat în creier. 

— Bine, dar ei nu știu că telefonul e la mine. 

— Cum poţi fi sigură? Ştiau că ai tras în fratele tău 
cu un pistol cu aer comprimat. Nici nu vreau să-mi 
închipui cum au aflat această mică informaţie atât de 
prețioasă. Cineva l-a sunat pe tăticu, nu-i așa? Priveşte 
la scară, draga mea. La scară. Uită-te în jurul tău. E cel 
mai mare guvern din lumea asta blestemată! 

— Dar... 


— Niciun dar. 
Cu un oftat final, Simon Bonny se năpusti afară din 
bar. 


47 


Doctorul Satyen Patel ridică receptorul telefonului 
din cabinetul asistentelor. 

— Da? 

— Sunt detectivul John Franciscus de la Secţia 34. 
Legitimaţie M unu opt șase opt. Am înţeles că 
dumneavoastră sunteţi doctorul lui Jennifer Dance. 

— Am tratat-o pentru o plagă împușcată. Era de fapt 
o  zgârietură care n-avea nevoie decât să fie 
dezinfectată și curățată. Nimic grav. 

— Şi totul a mers bine? 

— Foarte bine. 

— E pe undeva pe-aproape? Trebuie să-i pun câteva 
întrebări despre incident. 

Patel făcu o pauză de câteva clipe. 

— Domnișoara Dance a plecat de la spital acum 
câteva ore. 

— Aţi extemat-o? 

— Nu, a plecat singură. A căutat-o un bărbat care 
pretindea că e fratele ei. Domnișoara Dance se simţea 
ameninţată. A insistat că trebuie să plece imediat. 

— Și bărbatul în cauză a fost acolo... /a spital? 

— Da. După plecarea ei m-am dus să vorbesc cu el. 

— Şi ce-a spus? 

— Nimic. Mi-a întors spatele și a plecat și el. Vreţi să 
luaţi legătura cu ea, domnule detectiv? 

— Da, aș vrea. 


— l-am dat haina mea ca să aibă mai multe şanse să 
treacă neobservată. Mobilul a rămas în buzunar. Sper 
că între timp l-a găsit. 

Patel îi dictă numărul. 

— Daţi-i un telefon. O femeie în starea ei n-ar trebui 
să alerge prin oraș pe vremea asta, pe deasupra și 
îngrozită că viaţa îi este ameninţată. 

— Parcă aţi spus că rana nu e serioasă. 

— Nu vorbesc despre rană. Domnișoara Dance este 
gravidă în luna a treia. Stresul la care este supusă e 
mai mult decât suficient să provoace un avort și unei 
femei mai solide decât ea. 

Urmă o tăcere lungă. Thomas Bolden se uita fix la 
receptor. Avea gâtul iritat din cauza efortului de a 
imita vocea răgușită a detectivului. Era ultima lui 
șansă, încercase de cel puţin zece ori să ia legătura cu 
Jenny, dar centralista fusese instruită să nu dea nicio 
informaţie. 

— Domnule detectiv, mai sunteţi acolo? 

— Da, zise Bolden. Sunt aici. Mulţumesc pentru 
ajutor. 


Îmbrăcat numai în boxeri şi ciorapi, Bolden stătea în 
camera din spate a spălătoriei Ming Fung din 
Chinatown și ţinea la ureche telefonul mobil al Altheei. 

— Răspunde, Jenny. Spune-mi unde ești. 

După al patrulea ţârâit, auzi mesajul înregistrat de 
doctorul Patel: 

— Bună ziua, l-aţi căutat pe... 

Bolden închise și oftă. În jurul lui, bărbaţi și femei 
împingeau coșuri de pânză uriașe pline cu rufe 
murdare spre mașinile de spălat industriale, aranjau 
cămăși pe mesele de călcat și le mutau apoi în 
teancurile care așteptau să fie împachetate și trimise 
în faţă. 


În primul an de studenţie la Princeton, Bolden 
folosise spălătoria Ming Fung pe post de magazin de 
solduri. La fiecare câteva luni, lua trenul până în oraș și 
scotocea prin maldărele de haine abandonate acolo, în 
care găsea cămăși Ralph Lauren în stare perfectă la 
numai cinci dolari bucata și pantaloni din flanel la zece 
dolari. Acum cămășile costau zece dolari, iar pantalonii 
douăzeci. Haina albastră pe care o alesese îi făcuse o 
gaură de cincizeci de dolari în buget. Dacă exista 
vreun loc unde putea să se ascundă, Chinatown era în 
fruntea listei. O lume într-o lume. 

Gravidă în luna a treia. 

De ce nu-i spusese nimic? Oftă iar, furios pe sine 
însuși. Încercase să-i spună la masă, dar el era prea 
ocupat cu propriile lui probleme și nu-i dăduse nicio 
șansă. Și totuși, de ce nu-l anunţase mai devreme? De 
ce nu după cina de seara trecută? Sau când lenevea în 
pat duminică dimineaţa. Sau imediat după ce aflase. 
Cu ce greșise, de ce se ferise ea să-i spună adevărul? 
Ştia răspunsul. Fusese pur și simplu el însuși. Bărbatul 
care stătea departe de emoţii, geniul egoist al 
finanţelor în toată gloria lui strălucitoare. Seara trecută 
Jenny făcuse o aluzie la asta, iar el cum îi răspunsese? 
Bravo tie, dobitocule. Bolden se așeză și își trecu mâna 
peste frunte. Tată. Avea să fie tată. 

Incet-încet, un zâmbet i-a luminat faţa. Dintre toate 
lucrurile pe care le putea afla azi, el aflase că avea să 
fie tată. Era minunat. Era mai mult decât minunat. 

Gravidă în luna a treia. Copilul trebuia să se nască în 
septembrie. Scutură din cap. Tată. Nu se aștepta să fie 
atât de fericit. Nu se aștepta să fie atât de... eliberat. 
Da, asta era. Eliberat. Parcă cineva aprinsese un 
reflector în faţa lui și acum, pentru prima dată, putea 
să vadă până la capătul tunelului. Tată. 

Apoi bucuria se stinse. 


Gravidă în luna a treia și ei o împușcaseră. 
Îndreptaseră o puşcă spre ea și o doborâseră ca și cum 
nu era decât un vânat în pădure. Bolden a fost copleșit 
de o furie pe care nu o mai simţise până atunci, o furie 
cumplită care l-a făcut să tremure și să se 
congestioneze. Nu putea accepta asta. 

Se apucă să răsfoiască hârtiile din dosarul pe care i-l 
dăduse Althea. Acolo era totul, scris negru pe alb. 
Scanlon Corporation fusese proprietatea firmei 
Defense Associates, o companie care-l numise pe 
Mickey Schiff director şi pe James Jacklin preşedinte. 
Când Defense Associates se dusese de râpă, Schiff se 
mutase la Harrington Weiss. Jacklin aruncase din nou 
zarurile și înființase Jefferson Partners împreună cu 
Guy de Valmont, care pe atunci era un tânăr asociat la 
HW. Fusese oare un târg? Schiff la HW. De Valmont la 
Jefferson. Un soi de troc în schimbul celor peste 
cincizeci de milioane pierdute de HW când Defense 
Associates dăduse faliment? Bunul-simţ ar fi trebuit să- 
i dicteze lui Sol Weiss să nu mai investească nici măcar 
un cent în altă afacere a lui Jacklin. Dar uite că 
douăzeci de ani mai târziu legăturile dintre Jefferson și 
HW erau mai strânse ca oricând. HW investise în toate 
fondurile Jefferson, iar aceste investiții generaseră un 
venit consistent. Profiturile de optzeci la sută, sută la 
sută și chiar mai mari nu erau ceva neobișnuit. Până 
când... 

Piaţa investițiilor particulare începuse să se 
aglomereze. O expresie folosită adesea era „lăcomie la 
pescuit”. Aceiași cinci sau șase coloși brăzdau aceleași 
ape și încercau să agaţe aceleași afaceri. Când o 
companie era scoasă la vânzare, toţi cei șase se 
grăbeau să facă oferte. Urma o licitaţie. Unul sau doi 
se retrăgeau, dar ceilalți se aruncau nerăbdători în joc 
și plusau cu câte o sută de milioane, două sute de 


milioane sau un miliard odată. La fiecare ridicare a 
ștachetei profitul investiţiei scădea. Era un calcul 
elementar. Profitul era egal cu preţul pe care-l primeai 
pentru vânzarea companiei minus preţul pe care-l 
plătiseși pentru cumpărarea ei. 

lar problema era următoarea: HW investea toţi banii 
clienţilor săi, la fel cum procedau și cele mai multe 
fonduri de pensii, fonduri pentru studii sau bănci de 
investiţii. Era o metodă de diversificare, de păstrare a 
riscului între limite acceptabile. Rezultatul fusese că 
HW licita de fapt împotriva ei înseși. Când Jefferson 
lupta la concurenţă cu Atlantic, folosea bani de la HW. 
Când Atlantic făcea o ofertă mai bună, și ei foloseau 
bani de la HW. Era ca și cum te-ai fi așezat la o masă 
de poker să joci chiar împotriva ta. 

Altă problemă era că HW nu putea să investească 
pur și simplu în Jefferson. Atlantic (și ceilalți sponsori) 
ar fi putut considera că acesta era un motiv serios 
pentru a nu mai face afaceri cu HW. Nu, pentru HW 
untul și mierea erau comisioanele, nu venitul din 
investiţii. 

După ce analizase profiturile tot mai mici pe care HW 
le obținea din investiţiile în cei mai importanţi 
sponsori, Thomas Bolden redactase un raport pentru 
Sol Weiss în care sugerase că firma ar trebui să 
înceteze injectarea banilor în aceste megafonduri și să 
caute în schimb firme mai mici și mai agresive care se 
specializaseră în achiziţionarea companiilor cu o 
valoare de piaţă de sub un miliard de dolari. Profitul 
potenţial ar fi fost mai mare, la fel și riscurile, dar așa 
firma n-ar mai fi licitat împotriva ei înseși. 

Dintre toate, mai ales Jefferson Partners avea 
profituri din ce în ce mai mici. 

Jefferson. Mereu se întorcea la ei. 


Bolden studie lista pe care o întocmise Althea, cea în 
care erau enumerate toate companiile pe care clienţii 
săi principali le cumpăraseră și le vânduseră în ultimii 
douăzeci de ani. De fiecare dată, privirea lui se 
întorcea la coloana de nume care apărea sub titulatura 
„Jefferson”. TruSign. Cumpărată în 1994. Vândută în 
1999. Naţional Bank Data. Cumpărată în 1991. 
Vândută în 1995. Williams Sattelite. Cumpărată în 
1997. Vândută în 2004. Triton Aerospace. Cumpărată 
în 2001. Încă nevândută. Și lista continua. 

TruSign era unul dintre principalii operatori din 
domeniul Internetului, care administra zilnic 
aproximativ douăzeci de milioane de adrese web și 
conturi de e-mail. Firma administra de asemenea cea 
mai mare rețea de telecomunicații din lume — o rețea 
prin care treceau convorbiri și SMS-uri internaţionale și 
care acoperea de asemenea patruzeci la sută din 
tranzacțiile de comerț electronic din America de Nord 
şi Europa. 

Național Data Bank asigura serviciile de verificare, 
înregistrare și onorare a depunerilor și plăţilor prin 
cecuri pentru mai mult de șaizeci la sută din băncile 
americane. 

Bell Naţional Holding era unul dintre principalii 
furnizori de servicii de telefonie din regiunea Mid- 
Atlantic. 

Toate aceste firme asiguraseră accesul nemijlocit al 
Grupului Jefferson la comunicațiile prin e-mail și 
Internet în general, la reţelele băncilor, la comunicațiile 
telefonice și prin satelit, la bazele de date ale 
sistemului de îngrijire medicală și de asigurări și la 
multe altele. Luate împreună, aceste instrumente 
puteau fi folosite la supravegherea oricărei persoane 
care avea un telefon, un cont la bancă, o carte de 
credit, o asigurare medicală și care folosea ATM-urile și 


serviciile agenţiilor de voiaj. Pe scurt, Jefferson putea 
spiona orice american care locuia între Sag Harbor și 
San Diego. 

lar acum, Trendrite. Un contract pe care chiar Bolden 
îl adusese în ograda lor. Trendrite era cireașa de pe 
tort. 

O firmă care se ocupa de creditele de consum și se 
lăuda că poate să facă portretul tridimensional al 
fiecărui cumpărător american. 

Dar Scanlon? Dispăruse, însă nu murise. Acolo, chiar 
la sfârșitul listei pe care o întocmise Althea, se afla o 
firmă pe care Jefferson o cumpărase la începutul 
începutului, în 1981. SI Corporation. McLean, Virginia. 
Nu fusese vândută nici până azi. 

Scanlon era armata particulară a Grupului Jefferson. 
Mușchi la comandă. 

Bolden încercă iar să vorbească cu Jenny. Auzi 
același mesaj și închise. Sună apoi la informaţii și ceru 
Prell Associates. Operatoarea îi făcu legătura. 

— Vreau să vorbesc cu Martin Kravitz, îi spuse el 
secretarei, îl caută Jake Flannagan de la HW. Spune-i 
că-i o urgenţă. Ba nu, spune-i că-i o blestemată de 
ultraurgenţă. 

— Poftim, domnule? întrebă o voce acră, ca și cum 
femeia mușcase dintr-o lămâie. 

— M-ai auzit. Te rog fii bună și transmite-i mesajul 
cuvânt cu cuvânt. 

Jake Flannagan, șeful lui Bolden la HW, era renumit 
pe Wall Street pentru gura lui spurcată în lumea 
finanţelor era cunoscut drept „semnul de exclamare”. 
Avea trei băieţi pe care din când în când îi lua cu el la 
birou. Erau trei copii liniștiți, frumoși, care purtau 
mereu sacouri. La firmă circula gluma că Flannagan le 
spunea „Blestematul de A”, „Blestematul de B” și 
„Blestematul de C”. 


— Un moment, domnule. Vă fac imediat legătura. 

Bolden se duse în spatele spălătoriei și intră într-o 
toaletă. Nu putea să meargă acolo unde avea de gând 
să meargă fără să poarte un costum. Inchise ușa și în 
aceeași clipă auzi vocea lui Martin Kravitz. 

— Dumnezeule mare, Jake, începu Kravitz. Ai băgat- 
o în sperieţi pe secretara mea. 

— Mă doare-n cot, îi răspunse Bolden, încercând să 
imite cât mai bine accentul sudic al lui Flannagan. 
Pesemne că oricum are nevoie de ceva excitant în 
plictiseala aia. Poate că acum sfârcurile-i stau în poziţie 
de drepți. 

— Și eu care credeam că te-ai mai înmuiat cu vârsta, 
zise Kravitz, un fost agent special din FBI care 
condusese biroul operativ din New York. 

— Nu sunt un rahat de sticlă cu vin. 

— Cum vă descurcaţi acolo? 

— Vasăzică ai auzit? Ce porcărie. Sol a murit. 

— Toată Strada a rămas cu gura căscată. Şeful vă 
transmite condoleanţe în numele firmei. Allen a 
încercat să vorbească cu Mickey, dar era la poliţie. 
Apoi vocea lui Kravitz căpătă brusc alt ton, unul liniștit, 
afabil, confidenţial: Pentru numele lui Dumnezeu, ce se 
întâmplă acolo? La știri au spus că a fost un conflict de 
muncă. Am văzut caseta. Nu cred nici în ruptul capului. 
Se pare că voi, băieţi, eraţi pe punctul să puneţi mâna 
pe el. Bolden, nu-i așa? Bine, atunci ce-a făcut? S-a 
jucat cu registrele? S-a culcat cu secretarele? Ce? 

— Rămâne între noi? 

— Ai cuvântul meu. Bineînţeles, trebuie să-i spun și 
lui Allen. 

— Nicio problemă. 

„Allen” era în același timp Allen Prell și Prell 
Associates — compania îi purta numele, iar pe 
deasupra funcţiona strict după principiile lui de 


eficienţă totală și secretizare ermetică. Era una dintre 
principalele firme de investigaţii din lume. Băncile de 
investiții ajunseseră să se bazeze atât de mult pe 
serviciile ei, încât primise porecla de „Detectivul de pe 
Wall Street”. Harrington Weiss angajase firma Prell 
pentru i culege informaţii despre companiile pe care le 
avea în vizor și a afla totul despre viitorii angajaţi. Dar 
expertiza „detectivului” acoperea un teren mult mai 
vast decât finanţele la nivel înalt. 

Prell era partenerul preferat al guvernelor aflate în 
situaţii neplăcute, când erau obligate să dea de urma 
unor bunuri furate. O ajutase pe doamna Aquino să 
găsească miliardele dosite de domnul și doamna 
Marcos. Dezgropase o sumă mai mică pusă deoparte 
de Papa Duvalier. Şi, mai recent, o ajutase pe Lady 
Liberty să caute cele patru miliarde de dolari pe care, 
se credea, Saddam Hussein le pusese la păstrare în 
Libia și în alte ţări. Lista de personal a firmei gemea de 
foști polițiști, foști militari și foști agenţi din serviciile 
de informaţii. Bărbaţi și femei care preferau să 
acţioneze în umbră și care știau că litera legii putea fi 
interpretată în funcţie de limba în care era scrisă. Erau 
foarte scumpi, foarte bine pregătiţi și foarte eficienţi. 
Circula și o glumă care spunea că e simplu să găsești 
un om care lucrează pentru Prell: are murdărie sub 
unghii. Nimeni nu încerca să afle mai multe. 

Bolden se gândi câteva clipe ce trebuia să dezvăluie 
și ce trebuia să treacă sub tăcere. Se hotărî să spună 
adevărul. 

— Mickey Schiff s-a dus la Sol azi-dimineaţă și i-a 
turnat o poveste despre Tom Bolden care chipurile a 
vrut să se distreze cu o fată de la firmă, începu el. Il 
cunoști pe Tom? 

— Vag. E unul dintre rezidenții care fac treabă bună, 
nu-i așa? 


— El e. Mă rog, se pare că seara trecută erau la nu 
știu ce petrecere și i-a cerut să i-o sugă. Când ea l-a 
refuzat, i-a tras o smetie. Ai mai auzit povestea asta, 
nu? 

— De prea multe ori, spuse Kravitz. Trebuie să te 
ferești în primul rând de ăia care zâmbesc tot timpul. E 
bine să te uiţi și după aura de sfânt, aș adăuga eu. 
Aștia sunt vinovaţi de fiecare dată. 

— Mickey zice că avocaţii fetei l-au sunat azi- 
dimineaţă ca să-i citească toate legile posibile și l-au 
ameninţat că or să dea în judecată firma și-or să-i ia și 
ultimul cent dacă Bolden nu e dat pronto pe mâna 
poliţiei. 

— Mă așteptam să vă dea în judecată oricum, zise 
Kravitz. 

— Şi eu. Din ce am auzit, Tommy a negat că ar fi 
atins-o pe fată chiar și cu un deget. Băieţii de la pază 
au încercat să-l aresteze și atunci a luat-o razna. Am 
vorbit cu câţiva care au văzut toată treaba și au jurat 
că arma s-a descărcat din întâmplare. 

— Atunci de ce n-a rămas acolo? Mie mi se pare că 
omul e mai de treabă decât vrei tu să crezi. 

Bolden făcu un efort să nu înjure. 

— Dacă-l găsești, poţi să-l întrebi chiar tu. 

— Asta e o misiune oficială? 

— Nu. Cred că poliţia se descurcă. 

— Unde-i fata? întrebă Kravitz. Aș vrea să vorbesc 
mai întâi cu ea. 

— E o întrebare la care încă n-avem un răspuns. O 
cheamă Diana Chambers. Numele îţi spune ceva? 

— Nu, dar știi că noi îi verificăm pe toţi de la HW. 
Sunt sigur că avem dosarul ei. Ce avocaţi are? 

— Mickey nu ne-a spus, doar ne-a arătat niște 
fotografii urâte cu mutra ei. E unul dintre motivele 
pentru care suntem cam îngrijoraţi. Ascultă, Marty, 


asta-i o treabă care trebuie rezolvată rapid. Mâine 
vrem să dăm numele succesorului lui Sol. Il iubim pe 
Mickey, dar suntem obligaţi să-l verificăm la fel ca pe 
toți ceilalţi. Să nu te mire dacă primeşti un telefon și te 
întreabă despre mine. Totul s-a întors cu curul în sus. 

— Suntem mereu disponibili pentru tine, Jake, a zis 
Kravitz. 

— Încă ceva. 

— Spune. 

— Bolden... Trebuie să văd și dosarul lui. 

— Bine, lasă-mă să arunc o privire... la te uită, ce zici 
de asta? O să-ţi placă. Thomas F. Bolden. L-am 
verificat din nou săptămâna trecută. Ghici cine a cerut 
verificarea? 

Bolden nu mai apucă să ghicească. Kravitz se grăbi 
să răspundă la propria lui întrebare: 

— Mickey Schiff. 

— Se pare că știa mutările dinainte. Vreau tot ce poţi 
să scoţi despre Schiff și Bolden până diseară la șase. 

— Nicio problemă, spuse Kravitz. Îmi face plăcere să- 
ţi livrez marfa personal. Cred că știu cum poate Prell să 
te ajute în chestiunea asta. Suntem încântați să lucrăm 
cu directorii executivi. 

— Firma are un apartament la Peninsula, pe Strada 
55. Consiliul mi-a cerut să-l transform în sală de 
întruniri. E bine la șase? 

— La șase să fie. 

Bolden închise. Jake Flannagan nu spunea niciodată 
la revedere. 


48 


Sala de la etajul al patrulea al Arhivelor orașului 
avea un aspect oficial prin excelenţă, de la linoleumul 


crăpat până la afișul îngălbenit cu „Fumatul interzis”, 
un anunț care fusese pus acolo înainte ca 
avertismentele despre pericolul ţigărilor să devină 
omniprezente. Un șir de dulapuri înalte din lemn pline 
de fişe ocupa latura stângă a încăperii. În dreapta, vreo 
douăzeci de aparate pentru citirea microfilmelor erau 
aliniate perfect, la fel ca băncile dintr-o clasă. Doar 
două erau ocupate. În spatele lor, pierzându-se într-o 
ceaţă de neon care părea să se întindă la nesfârșit, 
erau rânduri după rânduri de rafturi până la tavan, 
înțesate cu  bibliorafturi arhipline, anuare și alte 
documente care dovedeau că nașterile, decesele, 
căsătoriile şi  divorțurile fuseseră înregistrate cu 
răbdare și meticulozitate de-a lungul întregii istorii de 
peste trei sute de ani a orașului New York. 

Jenny traversă sala, ascultând ecoul propriilor ei 
pași. In acea miercuri de iarnă, avea aerul ciudat și 
neliniștitor al muzeelor după ora închiderii. 

— E cineva aici? zise ea după ce ajunse la punctul de 
informare și nu văzu pe nimeni. 

— O clipă. 

Un funcţionar solitar stătea la biroul lui, în spaţiul de 
lucru din spatele unei mese lungi. Avea o faţă ștearsă 
și buhăită, ochi negri adormiţi și o claie de păr, tot 
negru, care-i plutea deasupra capului ca un roi de 
muște. In faţa lui era deschis un exemplar din New 
York Post. Uitându-se mai atent, Jenny văzu că omul se 
oprise la „Page Six”. Rubrica de bârfe. Jenny așteptă 
răbdătoare, cu zâmbetul de relaţii-publice încremenit 
pe faţă. În cele din urmă, funcţionarul închise ziarul și 
se dezlipi cu greu de pe scaun. 

— Da? 

— încerc să ajut un prieten să-și facă arborele 
genealogic, spuse Jenny. 


— Chiar așa? Bărbatul nu numai că arăta ca un 
funcţionar plictisit, vorbea tot așa. Un nume? 

— James J. Jacklin. 

— Şi ce vreţi să găsiţi? Un bunic? Un străbunic? 

— Orice, cât mai departe în trecut. 

— Data nașterii? 

— Poftim? 

— Daţi-mi data nașterii domnului Jacklin și urnim 
trenul din staţie. 

Omul își mișcă braţele de parcă erau bielele unei 
locomotive cu abur, apoi emise pufăiturile de rigoare. 

— Nu sunt sigură. Am crezut că puteţi s-o căutaţi pe 
Intemet. E destul de cunoscut. 

Bărbatul clătină din cap. Era limpede că auzise asta 
de multe ori și avea răspunsul pregătit: 

— Acces la Internet doar în cazurile oficiale. 

— Ştiţi cumva unde aș putea găsi în apropiere un 
calculator conectat? 

— La o bibliotecă publică. La serviciu. Acasă. Acolo 
unde le găsiţi de obicei. 

— Este o urgenţă. Nu am timp să mă întorc acasă. 

Funcţionarul ridică din umeri. Puțin îi păsa. 

Jenny se aplecă spre el. 

— E vorba de James J. Jacklin, fostul Secretar al 
Apărării. 

— Miliardarul? 

Înainte să-i răspundă, Jenny se uită peste umăr, ca și 
cum i-ar fi fost teamă că putea s-o audă cineva. 

— E unchiul meu. 

— Unchiul dumneavoastră? 

— Da. 

— Vasăzică e și arborele dumneavoastră genealogic. 

— Da, cred că da, spuse Jenny, bănuind că reușise în 
sfârșit să atingă coarda sensibilă a dobitocului. 


— Atunci cred că nu vă deranjează să plătiţi taxa de 
douăzeci de dolari. 

— Ce taxă... începu ea, dar se opri înainte să facă o 
gafă. Nu, adăugă repede, cu o bunăvoință exagerată. 
Nu mă deranjează deloc. 

A scotocit în poșetă și i-a întins o bancnotă de 
douăzeci. 

Funcţionarul a înhăţat-o cu o mișcare viguroasă, apoi 
s-a răsucit pe călcâie și a dispărut în pădurea de 
rafturi. S-a întors după un minut. 

— Jacklin s-a născut la 3 septembrie 1938. Listele cu 
nașteri din 1898 până în 1940 sunt în biblioteca 
numărul patru. E chiar la stânga, cum intri. Începeţi de- 
acolo. O să aflați numele părinţilor din certificatul lui 
de naștere. Dacă domnul Jacklin s-a născut în New 
York, ar trebui să daţi de ele. Arhivele noastre încep 
din 1847. Pentru informaţii mai vechi de-atât va trebui 
să căutaţi în neoficiale. 

— Neoficiale? 

— Sunt înregistrări scrise de mână. Anuare cu 
adrese, fișe de spitalizare, chestii de genul ăsta. Asta o 
să vă ia timp. Mult timp. Foarte mult timp. N-o să 
reușiţi într-o singură seară. 

Jenny s-a uitat în jur. Acum, doar un singur client 
citea microfilme. A văzut câteva siluete fantomatice 
care se mișcau printre rafturi. Sala era la fel de liniștită 
ca mormintele pe care încerca ea să le găsească. 

— Și dumneavoastră? 

— Ce-i cu mine? întrebă funcţionarul. 

— Nu puteţi să-mi daţi o mână de ajutor? 

— Dacă v-aș ajuta, n-aș mai avea timp să-mi fac 
treaba. 

Jenny aruncă o privire la ziarul de pe birou. 

— Pari foarte ocupat. 

— N-am timp nici să respir. 


— Aș considera că-mi faci o favoare. 

— O favoare? Funcţionarul chicoti, de parcă nu mai 
auzise de mult cuvântul. 

Jenny îi întinse altă hârtie de douăzeci. 

— Da, cred că aș putea să rup câteva minute. 

Bărbatul se sprijini cu o mână de masă și sări peste 
ea. Jenny își spuse că aștepta probabil de mult să facă 
acrobaţia asta sub ochii cuiva. Funcţionarul îi întinse 
mâna. 

— Stanley Hotchkiss. 

— Jenny Pendleton. 

— Mă bucur să te cunosc, Jenny. Bine ai venit în 
lumea mea. 


L-au găsit ușor pe James Jacklin. Născut la Spitalul 
Lenox Hill, la 7.35 dimineaţa, în data de 3 septembrie 
1938, părinţi Harold și Eve Jacklin. 

— Ce știi despre tată? 

— Nu prea mult, zise Jenny. Cred că s-a născut la 
New York. A avut o funcţie importantă în timpul 
războiului. 

— Înapoi la Net. 

Hotchkiss dispăru în spatele birourilor. Se întoarse 
după câteva minute. 

— Născut în 1901. Ales în Congres în Districtul al 
treilea al orașului New York. Adjunct al Secretarului 
Apărării. Membru în Comitetul Camerei pentru 
Activităţile Antiamericane în calitate de ajutor al 
antiamericanului Joseph Mecarthy. Harold Jacklin a fost 
un nazist cu acte în regulă. 

Hotchkiss se aplecă și deschise sertarul de jos al 
aceluiași fișet — numărul 4. Găsi microfilmul pe care îl 
căuta și în câteva clipe îl puse în aparatul cel mai 
apropiat. 


— Să vedem ce avem aici. 1901. Nu. Nu-i aici. Ești 
sigură că s-a născut în New York? 

— Familia lui se numără printre Cei Patru Sute, 
împreună cu Morganii, Astorii, Vanderbilţii. Mai new- 
yorkezi de-atât n-ai cum să găsești. 

— Un american adevărat, nu? Hai să căutăm până în 
1905. 

După zece minute și alte câteva drumuri până la 
cititorul de microfilme, tot nu aflaseră ceva. 

— Nu te speria, o linişti Hotchkiss. Abia ne-am 
încălzit. 

Jenny se așeză pe scaunul aparatului de alături. 

— Unde am mai putea căuta informaţii despre el? 
Hotchkiss se gândi cam un minut. 

— Recensământul făcut de poliție în 1915, spuse el 
în sfârşit. 

— Şi? întrebă Jenny, care acum zâmbea, pentru că 
datoria se transformase în aventură. 

Funcţionarul nu se clintise de pe scaun. 

— Hai odată. Hai să găsim ceva, insistă ea. Parcă 
ziceai că abia ne-am încălzit. 

— Îmi pare rău, doamnă, timpul s-a scurs. 

Jenny îi dădu ultima ei bancnotă de douăzeci. 

— Asta-i tot, spuse ea, ţinând strâns hârtia pe care 
Hotchkiss încerca să i-o smulgă. Asta îmi dă dreptul să 
ajung până la capăt. 

Bărbatul înhăţă bancnota. 

— S-a făcut. 

Sări în picioare și dispăru iar în sală, mărșăluind ca 
un soldat trimis în misiune. Se întoarse cărând un 
teanc de registre cu coperte îmbrăcate în piele 
jerpelită. 

— Gata, zise el, aruncându-le pe cea mai apropiată 
masă. Astea sunt registrele recensământului. Cum bine 


știi, în 1915 nu aveau calculatoare și baze de date. 
Totul era scris de mână. 

Jenny a deschis registrul de deasupra. Fiecare 
pagină era împărţită în câteva coloane. Numele era 
scris în coloana din stânga, apoi veneau adresa, 
ocupaţia, sexul, vârsta și cetăţenia. În partea de sus a 
paginii trona titlul „Numărătoarea locuitorilor”, scris cu 
caractere arcuite, tipice epocii Edwardiene. 

— O să stăm aici toată noaptea. 

— Nu neapărat, zise Hotchkiss. Ştim unde locuia 
Harold Jacklin când s-a născut fiul lui. Dacă avem 
noroc, poate că tatăl a locuit mereu la aceeași adresă. 

Cu ajutorul lui Hotchkiss, Jenny a găsit repede 
registrul cu numele celor care locuiau în 1915 pe Park 
Avenue. Lista avea doar trei pagini. Acolo, în dreptul 
numărului 55, unde stătea Harold Jacklin când i se 
născuse băiatul, figura alt nume, scris cu litere 
regulate, dar șterse. Edmund Pendleton Jacklin, născut 
la 19 aprilie 1845, bancher. Dedesubt, numele soţiei 
sale — Eunice — și ale copiilor: Harold — paisprezece 
ani, Edmund Jr — doisprezece, Catherine — opt. 

— Pendleton... Tu ești? A întrebat-o Hotchkiss. 

— Da. 

—O mie opt sute patruzeci și cinci, spuse 
funcţionarul, mușcându-și buzele. Abia acum treaba 
devine interesantă. 

— Nu-mi place cum sună asta. 

Stanley Hotchkiss îi aruncă o privire ofensată. 

— Îmi respect totdeauna promisiunile. Pe deasupra, 
chestia asta a început să mă prindă. Bun, 1845. În 
ceea ce privește arhivarea, e același lucru cu Evul 
Mediu întunecat. Nu existau nici măcar spitale în 
adevăratul înţeles al cuvântului, așa că nu putem să 
căutăm acolo. Toţi se nășteau acasă. 


— Și certificatele de naștere? Știm când s-a născut 
Edmund Jacklin. 

— Degeaba. Arhivarea certificatelor de naștere a 
început din 1847. Am scăpat trenul la mustață. 

— Nu există alte recensăminte? 

— Ba da, au mai fost făcute în 1816, 1819 și 1821, 
dar nu ne ajută. Știm deja că nu puteau locui în 
aceeași casă, cea de la numărul 55, pentru că pe- 
atunci Park Avenue nu avea atâtea numere. New 
Yorkul avea doar vreo treizeci de mii de locuitori. 
Hotchkiss şi-a ridicat capul și s-a uitat ţintă câteva 
clipe la neonul puternic de deasupra mesei. Dacă 
familia ta era într-adevăr atât de barosană cum zici, 
probabil că nașterea a fost anunţată în presă. 

— Care era cel mai important ziar? 

Eu unul aș fi ales New York American. Oricum, e 
singurul pe care-l avem aici. 

Au dezgropat alte microfilme, iar Hotchkiss a citit 
toate înregistrările din săptămâna de după 19 aprilie 
1845. 

— Nu găsesc nimic. Mai bine ne-am muta sus. 

Jenny se ridică brusc, nerăbdătoare să ajungă acolo 
unde trebuia. 

— Nu, protestă funcţionarul. Când am zis „sus”, am 
zis Washington. Recensământul federal. Guvernul 
făcea un recensământ în fiecare deceniu. Să încercăm 
în 1850, dar să nu-ţi faci iluzii. Doar printr-un noroc 
chior informaţia care ne trebuie a fost luată din ziar și 
trecută în recensământ. Partea bună e că înregistrările 
sunt scrise în ordine alfabetică. 

Hotchkiss o conduse în spaţiul de lucru și îi trase un 
scaun lângă un calculator. Apoi intră în site-ul 
Ancestors.com, căută recensământul federal din 1850, 
Statul New York, Manhattan și scrise în căsuţa de 
căutare „Edmund Jacklin”. S-a dovedit că erau doi 


Edmund Jacklin, dar numai unul avea cinci ani. Edmund 
P. Jacklin, fiul lui Josiah Jacklin, treizeci și doi de ani, și 
al lui Rose Pendleton, douăzeci de ani. Adresa: Wall 
Street, numărul 24. 

— Aveţi aici și cărţile străzilor? întrebă Jenny. 

„Cărţile străzilor” erau echivalentul cărţilor de 
telefon din prezent. În ele găseai numele, adresele și 
ocupaţia cetățenilor, stradă cu stradă, în ordine 
alfabetică. 

Hotchkiss se uită la ea, mirat că știa ceva despre 
asta: — Bineînţeles. Ce an îţi trebuie? 

— O mie șapte sute nouăzeci și șase. 

— Nu vrei să te uiţi la anul în care s-a născut, 1818? 

— Nu, zise Jenny. Fă-mi plăcerea asta. 

O femeie îl strigă pe Hotchkiss și îi spuse ceva 
despre treaba pe care ar fi trebuit s-o termine și 
despre ora închiderii care se apropia. Bărbatul nu-i 
răspunse. Se duse să caute registrul original și se 
întoarse cu el: Annum 1796. Volumul legat în piele era 
într-o stare jalnică și n-avea nici măcar un centimetru 
și jumătate grosime. 

— Tu faci onorurile, spuse el. 


jenny atinse cartea cu grija care se cerea în 
asemenea condiţii. Întoarse paginile încet, remarcând 
calitatea și grosimea hârtiei și marginea ei aurită. Găsi 
imediat Wall Street. Acolo, la numărul 24, locuia 
Nathaniel Pendleton, alias Scotch Nat. 

Și, în casa de alături, la numărul 25, Alexander 
Hamilton, bunul său prieten. 

Jenny închise ochii. Totul era adevărat. „Clubul” lui 
Bobby Stillman chiar exista. 


49 


Era ora cinci. Venise vremea pentru „varietăţi”. 
James „Scotch Nat” Jacklin a traversat repede biroul și 
a aprins televizorul. În fiecare zi, la 5 fix, Pentagonul 
anunţa contractele încheiate de aviaţie, armata de 
uscat și marină într-o transmisiune în direct, cu circuit 
închis, în firmă acest anunţ oficial era supranumit 
„Varietăţile de la cinci”. Cum multe dintre companiile 
Grupului Jefferson depindeau direct de contractele cu 
guvernul, Jacklin se străduia să asculte anunţurile ori 
de câte ori avea timp. În această după-amiază era 
obligat s-o facă. Nu mai puţin de patru dintre 
companiile sale aveau să afle dacă reușiseră să câștige 
contracte care însumau un miliard de dolari. Pentru 
două dintre ele era o chestiune de viaţă și de moarte. 
Câștigarea licitației însemna asigurarea unui viitor 
luminos. Pierderea ei echivala cu închiderea porților și 
încetarea activităţii. În acest caz, Jefferson ar fi trebuit 
să noteze câte un zero în dreptul lor. 

— Trabuce, domnilor? întrebă Jacklin, ţinând în mână 
o cutie cu preferatele lui, Cohiba. Mereu mi-au adus 
noroc. Haideţi, nu fiți timizi. Si tu, LaWanda. 

li chemase acolo pe câțiva dintre cei mai apropiaţi 
consilieri. Lamar King, fost general cu patru stele și șef 
de  Stat-major. Hank Baker, timp de zece ani 
președintele Comisiei pentru Valori Mobiliare. Şi 
LaWanda Makepeace, cel mai proaspăt angajat al lui și 
catalizatorul contractului Trendrite. Bărbaţii au luat 
câte un trabuc. Doamna Makepeace l-a refuzat 
politicos. 

Purtătorul de cuvânt al Pentagonului se instalase pe 
podium. 

— Bine v-am găsit, doamnelor și domnilor, zise el. În 
această seară avem de anunţat un număr mare de 
contracte, prin urmare mă grăbesc să încep... 


— Slavă Domnului, mormăi Jacklin. Se aplecă în faţă, 
își propti coatele pe birou și strânse mai bine trabucul 
între dinţi. Era prea absorbit și uitase să-l aprindă. 

— Vom începe cu contractele încheiate de forţele 
aeriene, continuă purtătorul de cuvânt, un ofiţer de 
marină. Lockheed Martin Aeronautics a câștigat o 
suplimentare de contract în valoare de 77.490.000 de 
dolari pentru US. Air Force, constând dintr-o 
comandă... 

— Nu trebuie să ne facem griji în privinţa ăstuia, zise 
Jacklin pentru toţi și pentru nimeni. Avioanele sunt o 
afacere urâtă. Profituri mici. 

Se uită pe geam și privirea îi poposi din întâmplare 
pe domul Capitoliului, care se zărea în depărtare, 
dincolo de Potomac. Se gândi la senatorul Hugh 
Fitzgerald și la fondurile de șase miliarde și jumătate. 
Se gândi la efectul noilor contracte asupra companiilor 
sale. Ca o mană cerească. 

Audierile în privinţa legii se cam terminaseră de- 
acum, iar Fitzgerald se întorsese în frumoasa lui casă 
din Georgetown, unde dădea pe gât câteva pahare din 
bourbonul acela vechi de Tennessee care-i plăcea atât 
de mult. Cei treizeci de ani petrecuţi în capitală 
șlefuiseră mult gusturile fostului profesor din Vermont. 
Pe lângă bourbonul fin, bătrânului Hugh îi plăceau 
costumele la comandă, limuzina cu șofer și fata în casă 
din Guatemala, cu program non-stop, care îi făcea și 
alte servicii (fotografiile erau  dezgustătoare). 
Intreţinerea acestui stil de viață — și asigurarea 
necesităților familiei, care rămăsese în Burlington — 
dintr-un salariu de senator de numai 158.000 de dolari 
pe an nu era un lucru ușor. Jacklin examinase situaţia 
financiară a lui Fitzgerald. Nu găsise nicio contribuţie 
secretă de la grupurile de lobby, niciun onorariu pentru 
conferinţe fictive, niciun cont în vreo bancă din Zurich. 


Senatorul era curat. Dar era, în același timp, băgat 
până la gât în datorii. Jacklin se întoarse să se uite la 
televizor. 

— lar acum, contractele Marinei, zise purtătorul de 
cuvânt. 

— Urmăm noi, le atrase atenţia Jacklin. 

— Ura, adăugă generalul Lamar King. 

— Contractul în valoare fixă de 275.000.000 de 
dolari pentru sistemele de comandă și control ale 
rachetelor Marinei a fost câștigat de... 

Jacklin se aplecă spre ecran. 

— Dynamic Systems Control, șopti el, cu pumnii 
încleștaţi și lipiţi de piept. Doamne, dă-ni-l nouă. 

— Everett Electrical Systems din Redondo Beach, 
California. 

Jacklin bătu cu pumnul în masă. 

— Mai sunt și altele, strigă el. Nu-ţi pierde niciodată 
speranţa. 

Purtătorul de cuvânt continuă: 

— Un contract în valoare de 443.500.000 de dolari, 
pentru livrarea la un termen nedefinit a șapte sisteme 
radar de interceptare  MPN-14K, împreună cu 
instalarea, verificarea... 

— Triton Aerospace... 

— Leading Edge Industries, Radar Division, Van 
Nuys, California. 

— Fir-ar a dracului! exclamă Jacklin, care între timp 
sărise de pe scaun și aproape dărâmase macheta 
crucișătorului Maine. Acum se plimba agitat prin 
cameră. Se opri brusc și apăsă pe butonul interfonului. 

— Juan, zise el vorbind în microfon, adu-mi un scotch 
mare. Lamar, tu ce vrei? 

— Bourbon. 

— Un sherry, spuse Hank Baker. 


— Sherry pe naiba, protestă Jacklin. Bea ceva pentru 
bărbați! 

_ — Atunci un bourbon, zise Baker, nu prea convins. 
Aa... Wild Turkey. 

LaWanda Makepeace era gata să ceară o Coca Cola, 
dar observă că Jacklin se întorsese spre ea cu o privire 
acidă. 

— Adu-mi un Tom Collins, dragă. Dacă tot începem 
devreme, măcar s-o facem așa cum trebuie. 

— Incă două, zise Jacklin, întinzând spre televizor 
mâna în care ţinea trabucul. Nu pot să ne excludă de 
tot. 

Dar cinci minute mai târziu totul se terminase.. 
Ultimele două contracte fuseseră încredințate unor 
companii care nu aparţineau Grupului Jefferson. 

Se auzi o bătaie la ușă. Juan, stewardul filipinez, intră 
în cameră. 

— Bună ziua, domnule. 

— Lasă băuturile aici, Juan. Ne servim singuri. 

Juan a pus tava de argint pe măsuţa pentru cafea. 
Cu gesturi ceremonioase, întinse un șervet lângă ea, 
apoi puse pe el un balon de cristal pe jumătate plin cu 
gheaţă și scotch. 

— Ti-am spus că ne servim și singuri, maimuţă 
căcănie, strigă Jacklin. 

— Da, domnule, spuse Juan, zâmbind forţat. 

— Eşti și chior, nu numai surd? Aprinde-mi 
blestematul ăsta de trabuc! 

Juan scoase imediat o brichetă Zippo. 

— Prea bine, domnule. 

Jacklin dădu peste cap paharul și își masă tâmplele. 
Pierderea contractelor începea să fie o experienţă mult 
prea familiară. N-avea să-i fie deloc ușor să bage pe 
gâtul invitaţilor vestea asta neagră. Exista o singură 
cale de a salva petrecerea. Fitzgerald. Trebuia să-l 


convingă pe senatorul Hugh Fitzgerald să recomande 
aprobarea legii. 

Jacklin se îndreptă cu pași mari spre birou. Avea 
nevoie de fotografiile acelea mai repede decât se 
așteptase. 


50 


Franciscus împinse cu piciorul ușa de la biroul lui 
Vicki Vasquez, apoi își strecură capul în cameră. 

— Vicki, mai ești aici? strigă el, chinuindu-se să nu 
scape din mâini cutia plină cu dosarele lui Theo 
Kovacs. 

— Aici sunt, se auzi o voce dinspre fișete. 

— Eu sunt. Te rog să-mi faci un serviciu. 

— Vin acum. 

Vicki Vasquez ieși imediat din camera din spate. 
Avea taiorul descheiat. Părul ei negru era pieptănat cu 
grijă. Franciscus observă că toate calculatoarele din 
cameră erau stinse și fiecare birou era imaculat. Era 
limpede că femeia ajunsese în faza finală a campaniei 
de părăsire a locului de muncă exact la ora oficială de 
închidere. În timp ce se apropia de el, Vasquez își 
strecură rujul în poșetă. 

— Hei, Johnny, ce mi-ai adus? îl întrebă ea. 

— Rahaturile altuia, zise el. 

— Să te ajut? 

— Nu, mulțumesc. Mă descurc. Franciscus puse cutia 
pe colţul celui mai apropiat birou. Cum ziceam, am 
nevoie să-mi faci un serviciu, Vick. N-o să-ţi ia mult 
timp. 

Vicki Vasquez își puse mâinile în șolduri. 

— Am bilete la teatru. Mai mult, am o întâlnire. 

— Durează doar un minut. 


— Un minut? Se uită la ceas și făcu un pas spre ușă. 
Nu poţi să aștepți până mâine? Dacă vrei să vin aici la 
șapte, o să vin la șapte. Spune-mi ce vrei. Dar nu în 
seara asta. 

Franciscus îi zâmbi. 

— Am nevoie de adresa unui poliţist din Albany. A 
ieșit la pensie. Vreau să aflu unde-i trimit banii. 

— Pensie, zici? 

Franciscus dădu din cap. 

— Pensie. Doar atât. Pe urmă poţi să pleci. 

— Are vreo legătură cu urmărita pe care ai 
descoperit-o mai devreme? Bobby Stillman? 

— Da, are. Depinde ce găsești. S-ar putea să aibă 
legătură cu trei crime. 

Vicki își aruncă brusc poșeta pe birou și se așeză la 
cel mai apropiat calculator. 

— Cum îl cheamă? întrebă ea în timp ce-l aprindea. 

— Guilfoyle. Francois J. Detectiv. Pensionat în 1980. 
Guilfoyle putea să-și șteargă numele din dosarul unui 
caz, dar Franciscus era gata să pună pariu că nu 
renunţase la pensie. Unui poliţist îi era practic 
imposibil să refuze cecurile trimise de guvern. 

Vicki îi aruncă o privire peste umăr. 

— O să dureze câteva minute. Trebuie să sun în 
centru și să înaintez o cerere în regulă. S-ar putea să 
fie cam târziu pentru asta. 

— Îţi ţin pumnii. Franciscus luă cutia. Nu poţi să faci 
una dintre șmecheriile tale? 

— O să vedem. 

— Îţi rămân dator. 

Cu peste cincizeci de mii de angajaţi, Departamentul 
de Politie din New York semăna cu o armată. Doar doi 
oameni din nouă aveau dreptul să poarte uniformă și 
să aibă o armă. Ceilalţi șapte erau birocraţii pe umerii 
cărora stăteau polițiștii activi. 


Când ajunse la ușă, Franciscus se întoarse. 

— Vick? 

— Da? 

— E un tip de treabă? 

— Este. 

— Are vreun nume? 

— Ala pe care i l-a dat maică-sa. 

— Adică... îți place? 

Vicki Vasquez își înfipse iar mâinile în șolduri și oftă 
exasperată. 

— Pleacă de-aici și lasă-mă să-mi fac treaba. 

Franciscus a cărat cutia pe coridor și a pus-o pe 
biroul lui. Sala era goală, adică în starea ei naturală. 
Detectivii își câștigau salariul pe străzi, nu uitându-se 
la televizor. De sub cutie ieșea colţul unui teanc de 
hârtii. Formularul de deasupra era intitulat „Declaraţie 
de incapacitate a.. Locotenentul lipise pe el o etichetă 
cu numele și numărul de telefon ale unui cardiolog. 
Franciscus a tras hârtiile de sub cutie și le-a aruncat 
într-un sertar. Întinzându-şi gâtul, s-a uitat în lungul 
coridorului. Nu se vedea lumină în biroul 
locotenentului. S-a uitat la ceas. Cinci și cinci. Nu era 
prima dată când Franciscus întârzia cu rapoartele. 

S-a ridicat și a început să scotocească în vraful de 
dosare rămase de la Theo Kovacs. După câteva 
minute, pe birou se adunase un maldăr de peste 
douăzeci de centimetri grosime, alcătuit mai ales din 
articole despre atentatul cu bombă de la Guardian 
Microsystems, împușcarea celor doi polițiști și asediul 
care urmase. Franciscus s-a concentrat asupra acestui 
ultim eveniment, examinându-le mai ales pe cele care 
descriau în detaliu moartea profesorului David 
Bernstein și fuga soţiei sale, Bobby Stillman. 

A descoperit repede câteva discrepanțe serioase în 
relatarea faptelor. Se trăsese din casă. Ba nu se 


trăsese. Poliţiștii văzuseră înăuntru câţiva suspecti. 
Poliţiștii credeau că David Bernstein era singur. El îi 
împușcase pe cei doi. Ba nu, acţionase cu ajutorul unui 
complice. Pe de altă parte, presa susţinea în 
unanimitate că pe arma lui Bobby Stillman se găsiseră 
două seturi de amprente diferite. Theo Kovacs era de 
altă părere. Dacă te luai după soţia lui, plătise cu viaţa 
din cauza asta. 

Franciscus descoperi la fundul cutiei un dosar maro 
care semăna cu dosarele de caz. Il smulse de acolo, îl 
deschise și începu să-l răsfoiască pentru a găsi pagina 
cu amprentele. Amprentele lui Bernstein erau acolo, 
dar nu și ale celorlalţi. Nici ale lui Bobby Stillman, așa 
cum clamaseră la unison ziarele, nici ale celui de-al 
treilea suspect, pe care Theo Kovacs declarase că îl 
găsise de unul singur. 

Raportul afirma limpede că infractorul, David 
Bernstein, nu trăsese nici măcar o dată în membrii 
echipei SWAT care îi înconjurase casa. De asemenea, 
în casă nu se mai afla nimeni. 

În timp ce sorta vraful de interogatorii și declaraţii, 
Franciscus se gândi la Thomas Bolden. Jumătate din 
oraș alerga după el din cauza morţii lui Sol Weiss. 
Centrul trimisese prin fax în cea mai mare viteză o 
fotografie de-a lui la toate secţiile, cu ordinul categoric 
de a fi copiată și dată fiecărui polițist care ieșea pe 
stradă. Dar Franciscus nu credea o iotă. In primul rând, 
imaginea era neclară. Așa-zisa crimă semăna foarte 
bine cu un accident. În al doilea rând, mai era şi acel 
individ cu maxilarul fracturat care fusese lăsat să plece 
de la Secţia 1. Și, în al treilea rând, povestea cu 
fotografia lui Bolden trimisă valvârtej peste tot. Pentru 
bănuiala de crimă fără premeditare? Toată treaba 
mirosea de la o poștă a manevră politică, sau mai rău. 
lar John Franciscus își dorea cel mai mult să afle de ce 


un fost poliţist pe nume Francois Guilfoyle voia să-l ia 
la întrebări pe Bolden în legătură cu Bobby Stillman, o 
femeie care se ascundea de un sfert de secol încoace. 

Franciscus luă un carnet și se apucă să scrie lanţul 
evenimentelor așa cum le vedea el. 

Bobby Stillman și David Bernstein aruncaseră în aer 
Guardian Microsystems. Apoi, cei doi oameni trimiși să- 
| aresteze pe Bernstein fuseseră împușcați mortal. 
Bernstein se baricadase în casă și, două zile mai târziu, 
când poliţia dăduse asaltul, fusese ucis de SWAT. 

Ulterior, Theo Kovacs descoperise că Bernstein nu 
murise de fapt sub tirul polițiștilor, ci din cauza unui 
singur glonţ tras: n cap de la o distanţă de trei-patru 
metri. lar acel glonţ provenea din arma care-i omorâse 
și pe O'Neill și Shepherd, în teorie pistolul lui Bernstein. 

Theo Kovacs găsise pe armă al doilea rând de 
amprente — în mod evident ale asasinului — dar 
partenerul lui, detectivul Francois Guilfoyle, încercase 
să-l convingă să renunţe la această pistă. Kovacs se 
încăpăţânase să continue. Își luase viaţa înainte să 
împărtășească cuiva ce aflase. 

Trecuseră douăzeci și cinci de ani și același Guilfoyle 
îl urmărea acum pe Thomas Bolden ca să-l întrebe ce 
știe despre Bobby Stillman și despre ceva numit 
„Crown”. 

Franciscus aruncă pixul pe birou. Lipsea ceva și știa 
ce anume. Amprentele pe care Kovacs le găsise pe 
pistol. 

Puse deoparte dosarul și începu să sorteze hârtiile 
rămase. Găsi o fotografie de grup cu promoţia lui 
Kovacs de la Academia de Poliţie, apoi câteva 
instantanee cu băieţii la lucru. Franciscus le studie pe 
rând, încercând să ghicească care dintre ei era 
Guilfoyle. „Omul care citea gândurile”, spusese soţia 
lui Kovacs. Citea gândurile. Carnac. Franciscus alese în 


cele din urmă un tip cu un aer sinistru, cu pielea albă 
ca laptele și ochi negri lăcrimoși. 

Lăsă poza și luă insigna lui Kovacs. Era de felul celei 
pe care polițiștii de stradă o poartă prinsă de un carton 
ascuns dedesubtul cămâășii. Puștiul fusese pesemne un 
poliţist dat dracului. Deasupra insignei erau șase 
barete ale unor medalii de merit. În mod clar, un om 
promiţător. Unul dintre ace se desprinse și Franciscus 
puse jos insigna. Toţi polițiștii știau o șmecherie pentru 
a nu-și pierde medaliile: trebuia să treci acul prin 
cămașă și să-l înfigi într-unul din dopurile acelea de 
cauciuc minuscule de la fiole. Funcţiona fără greș. Luă 
din nou insigna ca s-o repare, dar aceasta se desprinse 
complet de bucata de carton. „Fir-ar să fie”, mormăi el. 

— John, am ceva pentru tine! 

Franciscus puse insigna pe masă și se grăbi să 
ajungă în biroul lui Vicki. 

— Ce-i? 

— Adresa și numărul de telefon ale lui Guilfoyle, zise 
ea, fluturând o foaie de blocnotes. Te așteptai la un 
bilet în plus? 

— Nu în seara asta, îi răspunse, susținându-i privirea. 
Acum gata, du-te de-aici. Încă mai ai timp să ajungi. 
Dar dacă hăndrălăul sare peste cal, să mă suni, auzi? 

— Da, tăticule, spuse Vicki. 

Nici ea nu-și ferise privirea. 


Franciscus a oftat și s-a așezat la birou. Un nume. O 
adresă. Francois Guilfoyle, Chain Bridge Road 3303, 
Vienna, Virginia. Mare scofală. Tipul nici măcar nu se 
ascundea. Işi încasa fericit pensia în fiecare lună și își 
vedea de treburile lui. Deodată, Franciscus a simţit un 
nod în gât, un nod mare și aspru care părea o bucată 
de cărbune. A citit iar numele — Guilfoyle. Nu-l 
cunoștea. Nu-l întâlnise niciodată, nici măcar nu știa 


sigur cum arată, dar cu toate astea îl ura. Își trăsese pe 
sfoară partenerul. Franciscus nu avea nicio dovadă, 
dar știa că acesta era adevărul, la fel cum știa și Katie 
Kovacs. Theo Kovacs se dusese la el cu niște amprente 
care nu aveau ce căuta pe arma lui David Bernstein, 
amprente care în niciun caz n-ar fi trebuit să fie acolo, 
și ce făcuse Guilfoyle? Îi spusese să uite că există. Caz 
închis. Mergi mai departe. 

Franciscus s-a încruntat. Nu era deloc cușer. 

Când ești tânăr și faci primii pași în meseria de 
poliţist, tu și partenerul tău nu formaţi o echipă. 
Formaţi un tot. Indivizibil. Unul dintre voi are un 
indiciu, un pont, orice, și îl folosiți amândoi. Dacă unul 
dintre voi dă de necaz, celălalt se aruncă și el în rahat. 
Și asta e valabil nu numai pentru muncă. La fel se 
întâmplă și în viaţa personală. Sfaturi, bani, o bătaie pe 
spate, dai orice. Nu-i spui să se ducă dracului. Nu-l... 
Franciscus nu era în stare să rostească în minte 
cuvântul „ucizi”. Ar fi fost prea de tot. Nu acuzi pe 
nimeni de crimă dacă n-ai dovezi. Nici asta nu era 
cuşer. 

Franciscus a pus la loc în cutie toate hârtiile lui 
Kovacs. Mai întâi articolele din ziare, apoi dosarele de 
poliţie. În cele din urmă, a rămas afară doar insigna. S- 
a uitat la ea, așa cum stătea acolo pe birou. 
Blestemata de insignă. A luat-o și a cântărit-o în palmă. 
După treizeci de ani, încă mai însemna ceva pentru el. 

S-a aplecat să ridice bucata dreptunghiulară de 
carton și a fixat insigna pe ea. Un colţ al cartonului se 
desprinsese. De sub el ieșea o bucăţică de celuloid 
transparent. A ridicat mâna ca s-o vadă mai bine. 

— Ce naiba... murmură el. 

A deschis un sertar, a găsit penseta și a scos 
celuloidul din carton. Bucăţica de plastic transparent 
nu era mai mare decât un timbru și fusese împăturită 


în patru. A desfăcut-o și a ridicat-o la lumină. Era un 
diapozitiv cu două amprente perfecte. Nota scrisă de 
mână sub ele arăta că fuseseră colectate de pe ţeava 
pistolului automat Fanning de 11 milimetri al lui David 
Bernstein — în 29 iulie 1980. 


51 


Uşa de incendiu se deschise şi apăru capul unei 
tinere afro-americane. 

— Tu eşti Thomas Bolden? 

— Da. 

Bolden stătea sprijinit de peretele Hotelului 
Peninsula, lângă intrarea personalului. O cornișă 
îngustă de la etaj îi apăra capul, dar zăpada îi cădea pe 
vârfurile ghetelor, în haină de culoare închisă, cu 
blazer albastru și pantaloni de flanel, putea fi 
confundat cu administratorul din tura de noapte care 
așteaptă să intre în schimb sau cu prietenul vreunei 
angajate care se întreabă de ce întârzie fata. 

— Eu sunt Catherine. Vino cu mine. 

Fără să aștepte răspunsul lui, fata se răsuci pe 
călcâie și intră în hotel. 

Bolden o urmă imediat. Era îmbrăcată în uniforma 
hotelului — sacou negru, fustă cenușie până sub 
genunchi și o cămașă albă călcată perfect. Mergea 
repede, fără să se uite înapoi dacă el ţine pasul. Când 
ajunse la liftul angajaţilor, apăsă pe butonul de apel și 
adoptă poziția  funcţionarei profesioniste. Mâinile 
încrucișate la nivelul taliei. Capul ușor plecat. Dar 
privirea ei era oricum, numai binevoitoare nu. 

— Te-am cazat în 421. E un apartament mic, zise ea 
după ce s-au urcat amândoi în lift. Darius a zis că poți 


să telefonezi dacă ai nevoie de ceva. Orice. M-a pus să- 
ți spun chiar așa. 

Se numea Catherine Fell şi titulatura ei oficială era 
„asistentă manager recepţie”. Bolden se întâlnise cu 
ea o singură dată, când se dusese să ia masa de prânz 
la Schrafft's. Îi făcuse un serviciu fratelui ei, Darius, și 
folosise numele companiei ca s-o ajute pe Catherine să 
obţină slujba la hotel. Darius Fell era marele lui eșec de 
la Boys Club, și nu întâmplător, pentru că individul îl 
bătuse în numai douăzeci de mutări în turneul de șah 
de săptămâna trecută. Totuși, șahul era una dintre 
preocupările secundare ale lui Darius. Ocupaţia care 
consuma partea leului din capacitatea lui intelectuală 
formidabilă era crima. Adică droguri, arme, pariuri — 
sfânta treime din Harlem. Darius Fell era un jucător 
important în gașca Macoutes, echivalentul american de 
stradă al temutei poliţii secrete haitiene, Tontons 
macoutes. Un homnie d'importance, potrivit ierarhiei 
sângeroase a bandei. 

Când au ajuns la ușa apartamentului, fata i-a dat o 
cheie. 

— Eşti înregistrat ca domnul Flannagan. 

— Mulţumesc, spuse Bolden, încercând să 
zâmbească. Fii liniștită, nu mă ating de minibar. 

Dar Catherine Fell era imună la umor. Fratele ei era 
oricum o piază rea, la fel și prietenii lui. 

— Să ieși până la nouă seara. Atunci își fac 
cameristele a doua tură. Nu vreau să-mi pună 
întrebări. 


Apartamentul era exact atât de opulent pe cât se 
aștepta pentru o mie două sute de dolari pe zi. Nu se 
vedea niciun centimetru pătrat care să nu fie decorat, 
încărcat sau acoperit cu tot felul de accesorii elegante. 
Patul triplu acoperit cu o cuvertură somptuoasă, biroul 


cu gheare de leu, divanul egiptean, perdelele de șifon, 
toate erau în tonurile aurite ale bogăției colosale. 

Bolden luă o portocală dintr-un coș cu fructe și se 
așeză pe pat. Ridică receptorul, dar îl puse imediat la 
loc. Telefonul putea fi interceptat. Și totuși nu reușea 
s-o alunge din minte. Deschise televizorul. Toate cele 
trei canale de știri difuzau înregistrarea video în care el 
îl ucidea pe Sol Weiss. Închise ochii, sperând să se 
odihnească, dar somnul nu voia să vină. Își închipui că 
Jenny dormea în braţele lui, însă faţa ei era de 
culoarea alabastrului. Trezește-te, voia să-i spună. 
Începem o nouă zi. Nu s-a întâmplat nimic din toate 
astea. Dar ea nu se mișca. 

O bătaie puternică la ușă îl făcu să tresară. Se ridică 
dintr-un salt. Până la urmă adormise. Ceasul de pe 
noptieră arăta 6.05. 

— Da, zise el, vin imediat. Cine e? 

— Martin Kravitz, se auzi o voce înăbușită. Prell. 

Bolden se uită prin vizor. Marty Kravitz stătea pe 
coridor, cu o servietă în mână. Îl studie câteva 
secunde, încercând să-și dea seama dacă omul 
chemase poliţia sau era însoţit. Se uită apoi pe lângă 
Kravitz, de-a lungul coridorului. Nu văzu altceva decât 
kilometri de mochetă aurie. 

Deschise ușa. Se răsuci brusc pe călcâie și se 
întoarse cu spatele la Kravitz, ca și cum ar fi vrut să se 
ducă în camera de zi. 

— Intră, spuse. 

— Cum mai merge, Jake? îl întrebă Kravitz. Văd că 
nu te descurci rău. Dacă tot trebuie să te ascunzi, aici 
mi se pare foarte drăguţ. 

Bolden așteptă să audă zgomotul în doi timpi al ușii 
care se închidea automat. Îl lăsă pe Kravitz să ajungă 
lângă el, apoi se întoarse brusc și îl lovi cu pumnul în 
stomac. Detectivul șuieră ca un cauciuc găurit. 


— Nu sunt Jake, spuse Bolden, trântindu-l de perete 
și proptindu-și antebraţul sub bărbia lui. Îl împinse în 
sus, ca să-l oblige pe Kravitz să-l privească în ochi. 

— Acum mă recunoști? 

Kravitz dădu din cap, cu ochii ieșiţi din orbite. 

— Bolden. 

— Și mie îmi pare bine de cunoștință. Ascultă, o să-ţi 
spun asta o dată, numai o dată: Nu l-am omorât eu pe 
Sol Weiss. Caseta video pe care ai văzut-o a fost 
trucată de... în fine, nu trebuie să știi decât că a fost 
trucată. Ai înţeles până aici? 

— Da, croncăni Kravitz. 

— După cum văd eu situaţia, ai doar două variante: 
fie intri, te așezi cuminte și-mi spui ce-ai aflat despre 
Mickey Schiff, fie te împotrivești. lar dacă vrei să te 
lupti cu mine, îţi promit că o păţești rău de tot. 

Kravitz ridică mâna în semn că se predă. 

— Bine, șuieră el. Liniștește-te. E în regulă. Totul e în 
regulă. 

Bolden slăbi apăsarea și făcu un pas înapoi. Kravitz 
se rostogoli prin cameră și se prăbuși pe o canapea. 
Avea aproape cincizeci de ani, era scund și cu umerii 
lăsaţi, dar se bucura de o constituţie vânoasă, de 
maratonist. Brunet și cârlionțat, nas lung și osos, 
bărbie delicată, dar ochi căprui formidabili. După 
câteva momente își recăpătă suflul. 

— Eşti într-un rahat foarte adânc, prietene. 

— Ai perfectă dreptate. 

Kravitz își masă stomacul, strâmbându-se. 

— Și eu care credeam că HW m-a pus să fac muncă 
de cercetare pentru numirea noului director executiv. 
Ca să vezi. 

Bolden se așeză pe marginea patului. 

— Ce-ai găsit? 


— Mai întâi dă-mi voie să te întreb ceva. De ce te 
interesează Schiff așa de tare? 

— Am motivele mele. Ascultă un sfat: nu e cazul să 
le știi. Să spunem doar că Schiff e un mare ticălos. 

— Dacă încerci să faci apel la conștiința mea, poţi să 
renunti de pe-acum. Am lăsat-o la ușă când m-am 
angajat la Prell. Asta nu-i o meserie pentru îngeri. 

— M-am săturat și-am obosit să-i aud pe toţi 
spunându-mi că puţin le pasă de ce-i bine și ce-i rău, 
zise Bolden. Vrei să afli motivele mele. Foarte bine. 
Uite unul dintre ele: Seara trecută, niște indivizi m-au 
răpit de pe stradă și mi-au pus câteva întrebări foarte 
interesante în timp ce stăteam pe grinda unui zgârie- 
nori, la vreo șaptezeci de etaje deasupra pământului. 
Habar n-aveam despre ce vorbesc, dar lor puţin le-a 
păsat. Nici ei nu lucrează în aceeași branșă cu îngerii. 
Unul dintre ei avea un tatuaj pe piept și sunt destul de 
sigur că e simbolul Corporaţiei Scanlon. Am făcut niște 
cercetări și am descoperit că Mickey Schiff a lucrat 
pentru o firmă care a cumpărat Scanlon acum 
douăzeci de ani. Îţi ajunge atât? 

— Oarecum. Eu aș fi adăugat că Schiff stătea chiar 
lângă tine când a fost împușcat Sol Weiss. Pentru că 
veni vorba, am văzut caseta. Ai impresia că Schiff e 
amestecat în expulzarea ta din firmă. Se cam adună 
coincidenţe, recunosc. Se pare că ai lichidat pe cine nu 
trebuia. 

— Nu l-am împușcat eu pe Sol. 

— Mi-ai mai spus asta. Kravitz se lăsă pe spate. 
Stătea picior peste picior. Măcar acum știu de ce ai 
depus plângere aseară la Secţia 34 pentru atac și 
tâlhărie. 

O vreme s-au uitat unul la altul. 

— Cineva încearcă să mă ucidă, zise Bolden în cele 
din urmă. 


— E un motiv bun, spuse Kravitz. Făcu semn cu 
capul spre intrare. Servieta mea. Am în ea niște 
documente care s-ar putea să te intereseze. 

— Să înţeleg că o să-mi spui ce-ai aflat despre 
Schiff? 

— Îmi permiti? 

Bolden s-a ridicat, a luat servieta și a așezat-o pe jos, 
între ei. Kravitz a deschis-o și a scos din ea tacticos 
dosar după dosar, așezându-le pe rând pe măsuţa de 
lângă canapea. 

— Bun, să începem cu începutul, zise el. Diana 
Chambers. Apucă un dosar și îl deschise. Nu i s-a 
întocmit fișă la niciun spital. Nu e de găsit nici acasă. 
Sau, dacă e acolo, nu răspunde nici la telefon, nici la 
ușă. O șmecherie simplă: trimite un băiat cu o pizza. 
Nu a fost înregistrată nicio plângere la poliţie. Cei puţin 
nu la secţiile locale, iar tu mi-ai spus că infracțiunea a 
avut loc în Manhattan. 

— Chiar în centru. 

— Da. Mă rog, niciun cuvinţel despre nenorocitul de 
Bolden care a bătut-o până a lăsat-o lată. Nicio 
menţiune despre cineva cu același nume care ar fi 
depus o plângere împotriva ta. 

— Dar Mickey Schiff a zis că ea a depus plângere... 
Că mă așteptau niște polițiști să mă ducă la secţie. 

— Minţea, spuse Kravitz nepăsător. Am avut mai 
mult noroc cu Schiff. N-am știut că a fost la pușcașii 
marini. 

— Da, Mickey e Chesty Puller? al nostru, constată 
Bolden. 

— M-aș feri să folosesc numele unei legende pentru 
a-l descrie pe domnul Schiff. Kravitz puse un dosar pe 
genunchi. Locotenent-colonelul Schiff și-a servit patria 


2 Lewis Burwell „Chesty” Puller (1898-1971), cel mai decorat ofițer din 
US Marine Corps. 


la aprovizionare. Ofiţer la achiziţii. Un dosar formidabil. 
Numeroase distincţii și citaţii. Una peste alta, o 
frumoasă carieră. După ce a trecut în rezervă, s-a 
angajat la Defense Associates. 

Bolden clătină din cap. Simţea că piesele se îmbinau. 

— Schiff a rămas la firma respectivă doar nouă luni, 
apoi a sărit peste gard, la HW. 

— Defense Associates a dat faliment, îl întrerupse 
Bolden. 

— Nimic dubios aici. Doar câteva investiţii 
neinspirate. Au plătit prea mult pentru Fanning 
Firearms și n-au reușit s-o aducă pe linia de plutire, în 
ciuda eforturilor serioase ale domnului Schiff. Asta-i 
tot. 

— Şi ce a urmat? 

Deodată, Kravitz amuţi. Strecură dosarele unul câte 
unul în servietă. 

— N-am terminat, zise Bolden. 

— Asta-i părerea ta. Kravitz închise servieta și se 
ridică. Eu văd lucrurile altfel, Tom: ai profitat de mine 
suficient. 

Bolden rămase pe loc. 

— Te așteptai să încerc să te opresc? Pleacă, dacă 
asta vrei. Dar te las să-i explici chiar tu lui Allan Prell 
de ce ai folosit resursele firmei în favoarea unui 
suspect de crimă fără să faci mai întâi vreo verificare. 
Chiar tu mi-ai spus: Ai crezut că îl ajutai pe viitorul 
director executiv al HW. Am impresia că ai încurcat-o. 
În clipa asta, fundul tău e la fel de ameninţat ca al 
meu. Ajută-mă și te ajuţi singur. Dacă sunt arestat, mai 
devreme sau mai târziu se va afla că ne-am întâlnit. Nu 
cred că lui Prell i-ar plăcea să doarmă în același pat cu 
un criminal, iar celor de la HW nici atât. Bolden ridică 
din umeri: E mutarea ta. 

Kravitz trecu pe lângă el și se duse la ușă. 


— Mult noroc, Tom. 

Deschise ușa și ieși. 

Bolden l-a lăsat să plece. Nu avea de gând să se 
roage de el. De ce ar fi făcut-o? Kravitz îi confirmase 
ceea ce știa deja, și anume că Schiff avea legături cu 
Defense Associates. A destupat o sticlă de apă și a 
băut-o pe nerăsuflate. 

Un ciocănit în ușă l-a luat din nou prin surprindere. S- 
a uitat prin vizor, apoi a deschis. 

— Te-ai întors? 

Martin Kravitz a trecut pe lângă el și s-a dus în 
dormitor. 

— Nu sunt un ticălos cinic, așa cum mă crezi. Dacă l- 
ai fi omorât pe Sol Weiss, nu m-ai fi lăsat în ruptul 
capului să plec. Prin urmare, am tras concluzia că ești 
nevinovat și cineva de la firmă a dat o mână de ajutor 
pentru a ţi se face o înscenare. Ţinând cont de 
informaţia despre Mickey Schiff pe care am descoperit- 
o azi după-amiază, cred că te pot ajuta să ieși din 
porcăria asta. 

Bolden a dat din cap: 

— Mă bucur să aud așa ceva. la loc. 

Kravitz s-a așezat și a deschis din nou servieta. A 
oftat, apoi și-a pus mâinile pe genunchi. 

— Deci... Ultima misiune a locotenent-colonelului 
Schiff în calitate de ofițer cu achiziţiile a fost să 
organizeze o licitație în urma căreia Corpul de Pușcași 
Marini urma să fie echipat cu o nouă armă individuală, 
în urma recomandării sale, a fost semnat un contract 
în valoare de șaptezeci de milioane de dolari cu 
Fanning Firearms, pentru cumpărarea unui nou model 
de pistol automat de nouă milimetri. 

— Interesant. 

— Nu atât de interesant ca achiziţionarea unei case 
de un milion două sute de mii în Melean, Virginia, pe 


care domnul Schiff a cumpărat-o la câteva luni după ce 
a fost trecut în rezervă. Ţin să-ţi aduc aminte că asta 
se întâmpla în 1984. Pe atunci, pentru un milion de 
dolari primeai ceva mai mult decât un coteţ de serie cu 
un closet care-ţi stropește fundul. Casa respectivă era 
alături de proprietatea familiei Kennedy, Hickory Hill. 

— Pare un cartier select. 

— După nouăsprezece ani de serviciu, locotenent- 
colonelul Schiff câștiga cel mult cinci mii două sute de 
dolari pe lună. 

— Nicio moștenire? întrebă Bolden, jucându-se de-a 
avocatul diavolului. Părinţii nu i-au lăsat niciun ban? 

— Răspunsul la ambele întrebări este nu. Cea mai 
mare sumă pe care a avut-o vreodată în cont a fost de 
douăzeci și două de mii. Respectabilă, dar nici pe 
departe suficientă pentru a plăti avansul de trei sute 
douăzeci de mii. 

— Trei sute douăzeci de mii? Nu-i rău pentru un 
militar de carieră. Bolden s-a uitat franc la Kravitz. Vrei 
să spui că Schiff i-a ajutat pe cei de la Defense 
Associates și în schimb a primit casa și o slujbă. 

— Nu spun așa ceva. Tom, nu am nicio dovadă că s- 
ar fi comis o ilegalitate. Ti-am oferit doar o supoziţie 
bazată pe informaţiile pe care am reușit să le obţin. 
Dar, a adăugat el o clipă mai târziu, un om cu capul pe 
umeri ar putea ajunge la această concluzie. 

Kravitz a făcut o pauză pentru a-și trage răsuflarea. 
Când a continuat, vocea lui era mai slabă și mai 
ascuţită, cu un accent inconfundabil de teamă. 

— Ai făcut de curând vreo afacere cu Jefferson 
Partners? 

— Da, mă ocup de achiziţia unei firme civile de IT. 
Trendrite. Ai auzit de ea? 

— O, da, ba bine că nu. Kravitz și-a plecat privirea. 
Ceva mai devreme ai pomenit de Scanlon Corporation. 


În anii 70, Scanlon a fost împărţită în două. O parte se 
ocupa de softurile folosite pentru a obţine informaţii de 
la consumatori. Cred că acum treaba asta se numește 
data mining. Au înfiinţat în Albany o companie pe 
nume Guardian Microsystems. 

— N-am auzit niciodată de ea. 

— Nici n-aveai cum. Erai prea mic pe-atunci. Dar ar 
trebui să știi că această companie și-a schimbat 
numele acum câţiva ani. Da, azi se numește Trendrite. 

— Spui că Scanlon a fost împărţită în două? 

— Cealaltă firmă se ocupă de instruire. Contracte cu 
armata. Oficial, nu mai există, dar neoficial... Kravitz a 
ridicat din umeri. 

Înainte ca Bolden să-i poată pune vreo întrebare, 
scoase din servietă un plic gros. 

— Era să uit. Ai întrebat ce verificări facem în 
privinţa ta. Uite-le. Numele tău e un detaliu interesant. 
Ştii cumva ce motiv ar fi avut maică-ta să-l schimbe? 


52 


În livingul spaţios al casei sale din Georgetown, 
senatorul Hugh Fitzgerald și-a pus picioarele desculţe 
pe un taburet și s-a abandonat plăcerilor oferite de 
fotoliul lui de piele, vechi, dar confortabil. 

— O, a oftat el destul de tare încât geamurile să 
vibreze. Marta, por favor, un pahar din cel mai bun 
Tennessee. Şi vezi să fie generoso. Muy generoso. 

Ziua fusese grea de la bun început. La șapte, un mic 
dejun deschis cu o rugăciune, în compania colegilor lui 
conservatori — da, chiar și democraţii ca Fitzgerald 
cred în Dumnezeu — urmat de treburile obișnuite, 
întâlniri și discuții cu oficialități de-acasă care veniseră 
în vizită. Astăzi, asta însemna strângerea de mână 


viguroasă a șefului Consiliului de Promovare a 
Fermelor din Vermont și un schimb de saluturi cu 
câștigătorul de anul acesta al nu știu cărui concurs 
naţional, un tânăr impresionant originar din Rutland. 
Apoi discuţii despre buget, care nu se mai terminau. 

Șase miliarde două sute de milioane de dolari pentru 
a umple depozitele armatei, „pre”-urile, cum erau 
numite familiar. Te durea mintea când te gândeai că 
armata putea să ceară o asemenea sumă. Șase 
miliarde două sute, și asta doar pentru a pune iar ţara 
pe linie. Un minimum, iar banii nu erau în niciun caz 
destinaţi pentru mărirea efectivelor sau pentru a 
pregăti un nou conflict iminent. Şase miliarde două 
sute de milioane pentru a umple rezervorul și pentru a 
dobândi siguranța că Statele Unite erau capabile să 
răspundă în mod adecvat în două conflicte regionale. 
Șase miliarde două sute de milioane pentru a cumpăra 
cartușe, uniforme și raţii de hrană. Niciun dolar pentru 
tancuri, avioane sau nave noi. 

Cea mai tristă ironie era că America, deși avea cel 
mai bun echipament și cele mai bine instruite trupe, nu 
avea și destui bani pentru a le folosi în luptă. 
Războaiele moderne erau îngrozitor de scumpe, chiar 
și pentru cele mai bogate state de pe glob. Un singur 
an de război dus cu jumătate de măsură împotriva unui 
inamic de tot râsul costase ţara peste două sute de 
miliarde de dolari. Și pentru ce? 

In calitate de președinte al Comitetului pentru Buget, 
Hugh Fitzgerald cunoștea detaliile urâte pe care opinia 
publică nu avea să le afle niciodată. De exemplu, 
faptul că o divizie operativă rămăsese fără hrană două 
zile la rând — nici măcar un pesmet sau o cutie cu 
compot de piersici. Alta își terminase raţia de apă și nu 
mai participase la atac. Dar anecdota lui preferată 
avea de-a face cu pușcașii marini. Un batalion întreg 


rămăsese fără muniţie în timpul unei confruntări 
prelungite. Cartuse. Rahaturile alea mici costau 
cincizeci de cenți bucata, și cei mai buni soldaţi de pe 
pământul lui Dumnezeu rămăseseră fără ele. Până și 
nespălaţii ăia de arabi aveau cartușe. Aveau cu 
grămada. 

— Poftiti, domnule senator. 

Marta a intrat în cameră și i-a adus cocktailul de 
seară. 

— Gracias, zise el. Da, da, muy generoso. Ești prea 
bună cu mine. Luă o înghiţitură serioasă și puse 
paharul pe măsuţă. Hai, Marta, așază-te aici, lângă 
mine. Un bătrân are nevoie de puţină atenţie după o zi 
grea. 

Marta se așeză pe braţul fotoliului de piele. Era o 
femeie zveltă — dacă avea cincizeci de kilograme. |și 
strânsese părul negru într-o coadă de cal. li zâmbi 
senatorului cu ochii ei întunecaţi și trişti, apoi își 
strecură o mână în spatele lui și începu să-i maseze 
umărul. 

— E mai bine așa, șopti el. Da, da, foarte bine. 

Fitzgerald închise ochii și se abandonă plăcerii. Era 
greu de crezut că o femeie atât de subțţirică putea fi 
atât de puternică. Avea degete de oţel. Senatorul oftă 
încântat în timp ce masajul ei îi rupea încordarea în 
bucățele mici, pe care le alunga una câte una. 
Fitzgerald își spuse că avea nevoie de mai multe clipe 
ca asta și de mai puţine lupte pe colina Capitoliului. 

Șase miliarde două sute de milioane. Nu putea să-și 
scoată numărul din minte. 

Poate că ar fi reușit să amâne votarea în sesiunea 
asta, dar în următoarea ar fi ajuns iar pe rol, și pe 
deasupra cu încă un miliard sau două în plus, din cauza 
inflaţiei. Era oarecum tentat să considere că făcuse 
cea mai bună alegere. Amânarea. Vulpea nu are de ce 


să se strecoare în coteţul găinilor dacă a rămas fără 
dinţi. 

Pe de altă parte, trebuia să ţină cont de securitatea 
bărbaţilor şi femeilor din armată. 

Fitzgerald s-a gândit apoi la oferta pe care i-o făcuse 
Jacklin — un post la Jefferson Partners. Erau locuri mai 
rele în care și-ar fi putut încheia cariera, conchise, 
chiar dacă îl dispreţuia pe individul ăla vanitos și prea 
sigur de el. Din păcate, politica îl împiedicase 
întotdeauna să dea frâu liber ranchiunei. Pe Colină nu 
existau relaţii ca prietenia sau opusul ei. Numai 
pragmatism. Și-a închipuit cum ar arăta pe coridoarele 
băncii, primindu-și clienţii în biroul lui spaţios. 
Obligatoriu cu vedere la Potomac. Ar avea prestigiu, 
putere și bani cu grămada. Nu trebuia să facă un efort 
prea mare ca să afle cât câștiga un partener la 
Jefferson. Jacklin și acoliţii lui erau miliardari până la 
ultimul om. Miliardari. Văzuse câteva case și mașini 
cumpărate de cei care își făcuseră un nume pe Colină 
și apoi îl vânduseră firmei lui Jacklin. 

Fitzgerald își petrecuse copilăria la o fermă de vite, 
în anii '30 și '40. Pe atunci, luxul însemna să-ţi cumperi 
un rând de haine noi de Crăciun și să ai ce pune pe 
masă dimineaţa, la prânz și seara. Cei destul de 
norocoși să facă o plimbare pe coastă în fiecare vară 
erau consideraţi bogaţi. Taică-su nu câștigase în viața 
lui mai mult de două mii de dolari pe an. 

Miliardar. Dacă lui Jacklin îi păsa într-adevăr de 
soarta trupelor, ar fi trebuit să arunce în oală vreo 
câteva sute de milioane din banii lui personali. Nici 
măcar nu și-ar fi dat seama că s-au dus. 

Degetele puternice și pricepute își continuau treaba, 
alungând încordarea de peste zi, limpezindu-i mintea. 
Fitzgerald cântări alternativele. Încă o candidatură. 
Încă şase ani pe coridoarele puterii. Încă șase ani de 


compromisuri... și, odată cu ele, promisiunea de a da 
ortul popii sub soarele din Chesapeake. Era mai mult 
decât putea să suporte un băiat de la ţară. 

Bineînțeles, nimeni nu-l împiedica să se întoarcă 
acasă, la soţia lui, să obţină o catedră la universitate și 
să câștige chiar mai puţin decât câștiga acum. Pufni 
destul de tare încât s-o facă pe Marta să tresară. 

— lartă-mă, draga mea, spuse el deschizând ochii și 
uitându-se la femeia blândă și iubitoare de lângă el. 

Și Marta? 

Întinse mâna și o bătu blând pe genunchi. Femeia i-o 
luă și o trase mai sus, pe coapsă. 

— Doamne, nu, exclamă Fitzgerald, mutându-și 
mâna într-o zonă mai puţin periculoasă. Numai când 
mă gândesc la asta mă simt epuizat. Diseară trebuie 
să mă duc la un dineu. Puţină zbenguială și sunt 
terminat până mâine dimineaţă. 

Marta zâmbi. Senatorul o trase mai aproape și o 
sărută pe obraz. Nu putea s-o părăsească pe Marta. 

Şase miliarde două sute de milioane. 

În ziua de azi nici nu erau chiar așa de mulţi bani, 
nu? 

Mai târziu, își spuse. Putea să se hotărască mai 
târziu. 


53 


Franciscus mergea repede pe coridor. Într-un colţ era 
o mașinărie de vreun metru înălțime, de culoare bej. 
Era o Livescan, mai precis modelul Touch Print 3500. 
Trecuseră trei ani de când apăsase ultima oară 
degetele unui suspect pe o tușieră murdară și se 
chinuise să obţină zece amprente mai de doamne- 


ajută pe o fișă de dactiloscopie. Mai rău — fără să mai 
pună la socoteală pierderea de timp —, fusese obligat 
să ia amprentele suspectului încă de două ori pe 
măsură ce își croia drum prin măruntaiele sistemului 
judiciar. O dată pentru poliţia din Albany și încă o dată 
pentru Departamentul de Justiţie din Washington. Azi 
era suficient să lipești degetele individului unul câte 
unul de un scanner de mărimea unei cărți de joc, să 
verifici pe monitor că amprenta era corectă și gata, 
totul era transferat automat în arhivele de amprente 
din Albany și Washington. Da, toate astea apăsând pe 
un singur buton. 

Franciscus a ridicat capacul scanerului și a așezat 
clișeul pe geam. Pentru a fi mai sigur de rezultat, a pus 
o coală de hârtie peste clișeu. Mașinăria Livescan a 
început să băzâie în timp ce digitaliza amprentele și le 
copia în memorie. Franciscus a tastat instrucţiunile 
pentru trimiterea lor la NCIC — Naţional Crime 
Information Center din Clarksburg, Virginia de Vest, și 
la Criminal Justice Information Services Division din 
cadrul FBI. Amprentele urmau să fie comparate cu 
toate celelalte stocate în bazele lor de date. Ale 
tuturor, inclusiv funcţionarii federali, militarii activi și în 
rezervă, străinii cu drept de rezidenţă pe teritoriul 
Statelor Unite și așa mai departe. 

Franciscus ieși din cameră și închise ușa. Avea să 
dureze aproximativ o oră până când sistemul va 
raporta o eventuală potrivire. Dacă — și când — 
Livescan va găsi așa ceva, îi va trimite un mesaj pe PC. 
În timp ce el mergea pe coridor, capul lui Mike 
Menendez se îţi pe ușa camerei de serviciu. 

— Hei, John! 

— Mike cel Mic. Ce mai învârţi? 

Franciscus remarcase că Menendez avea un aer 
preocupat. 


— Păi, eu ar trebui să te întreb asta. Șefu' la telefon. 

— Șeful cui? Vrei să zici al nostru? 

— Afurisita de șef. Esposito. Pe linia unu. 

— Nu te cred. A trecut de cinci, zise Franciscus, dar 
se grăbi să ajungă la biroul lui. 

„Șeful” era comandantul Charlie Esposito, „Chargin” 
Charlie pentru prieteni, Charlie „Suck” pentru alţii, cu 
excepţia polițiștilor cu cele mai înalte grade din oraș. 

Doar comisarul și adjunctul său erau deasupra lui pe 
scara ierarhică, iar ei erau numiţi în funcţii. Franciscus 
și Esposito fuseseră în aceeași clasă la academie, pe 
vremea când aveau amândoi mai mult sânge sub 
centură. Dar, spre deosebire de Franciscus, care iubea 
meseria asta, Esposito alergase mereu după grad. Nu 
luase nici măcar o singură hotărâre fără să se întrebe 
mai întâi dacă era benefică pentru cariera lui. De ochii 
lumii, încă mai erau prieteni. 

— Detectivul John Franciscus, spuse el, îndreptându- 
și fără să vrea spatele. 

— John, sunt Esposito. Am auzit că ai umblat la un 
caz mai vechi. 

— Adică? 

— Cazul Shepherd și O'Neill din Albany. 

Franciscus nu-i răspunse. Era stupefiat. Într-un fel 
sau altul, ajunsese la concluzia că Esposito îl căuta ca 
să-i tragă un perdaf pentru că nu făcuse cererea de 
concediu medical. Dar iluzia s-a spulberat repede și a 
lăsat în urma ei o confuzie și mai mare. Cum 
Dumnezeu aflase Esposito de ancheta neoficială a lui 
Franciscus? Și chiar dacă aflase, ce motiv ar fi avut să-i 
dea un telefon? 

— Şi? 

— Cazul e închis. 

— Zău? Din câte văd eu, există un suspect care se- 
ascunde de aproape un sfert de secol. 


— Chestiunea asta a fost tranșată, zise Esposito. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar îmi permit să nu fiu de 
acord. 

Urmă o pauză — un semn îngrijorător, mai grăitor 
decât orice replică. 

— Vreau să renunti, John. 

Franciscus trase aer în piept. Ar fi trebuit să-și dea 
seama că asta va urma încă din clipa când Esposito se 
autointitulase „Șeful”. 

— Charlie, zise el, întorcându-se cu spatele la ușă și 
vorbind mai încet, pe un ton ferm, ca de la bărbat la 
bărbat. Uite ce-i, povestea e lungă și, în orice caz, are 
legătură cu incidentul ăla ciudat care s-a petrecut azi 
în Union Square. Aseară a fost acolo un tip pe nume 
Tom Bolden... 

— Bolden? Asta-i individul care l-a omorât pe Weiss. 
Am emis un mandat de arestare pe numele lui. 
Federalii au intrat și ei în joc. Povestea asta nu e în 
ograda ta. Lasă-i pe băieţii din Manhattan South să se 
ocupe de ea. 

— Ba nu, ascultă-mă puţin, Charlie. O știi pe fata 
care a fost împușcată? O cheamă Jennifer Dance. 
Bolden era chiar lângă ea când s-a întâmplat asta. E 
prietena lui. Acum ai priceput, Charlie? Cineva a 
încercat să-l curețe pe Bolden și a dat greș. 

— Nu înţeleg ce legătură are cazul din Albany cu 
asta și, sincer vorbind, nici nu mă interesează. Ai 
răscolit destul. Bolden e al băieţilor de la Manhattan 
South, nu-ţi mai face probleme pentru el. 

— Charlie, cu mine vorbești, nu cu mai știu eu cine. 

— M-ai auzit bine, John. E în interesul tău. 

— În interesul meu sau al tău? Hai, Charlie, ce naiba. 
Cine face presiuni? 

— John, mi s-a adus la cunoștință că starea sănătăţii 
tale nu e tocmai perfectă. Oficial vorbind, ai încălcat 


regulamentul de serviciu. Știu că nimeni nu preţuiește 
regulamentul mai mult decât tine. Începând din clipa 
asta poţi să te consideri în concediu plătit. 

— E vorba de teritoriul meu, Charlie. Am păstrat 
liniștea aici mai bine de treizeci de ani. S-a întâmplat 
ceva în teritoriul meu și e de datoria mea să rezolv 
problema. 

— Bill McBride trebuie să ajungă acolo dintr-o clipă în 
alta. Vrea să discute puţin cu tine. 

— Despre ce? întrebă Franciscus, încercând să pară 
sfidător. 

— Despre cum o să-ţi iau insigna și pistolul odată 
pentru totdeauna. După care n-ai decât să-ţi plătești 
singur bypass-ul! Sau poţi să crăpi, dacă vrei! 

— Cine te strânge cu ușa, Charlie? 

Inima lui Franciscus o luase la goană ca un expres și 
undeva, de-a lungul scurtei propoziţii de adineauri, își 
pierduse răsuflarea. Fir-ar a dracului, tot repeta în 
sinea lui. Trebuia să se așeze. 

— John... Glasul lui Esposito își pierduse asprimea. 
Acum vorbea omul, nu funcţia. Ascultă-mă. Asta-i o 
chestie pe care e mai bine s-o lași baltă. 

Franciscus nu mai auzise vocea asta de când fiul lui 
Esposito fusese prins într-o razie la periferie și Charlie îl 
sunase pe Franciscus și îi ceruse o favoare. 

— De ce l-ai trimis pe McBride? Ce-o să facă, o să-mi 
spargă fața dacă nu te ascult? 

— Când ajunge Bill acolo, vreau să-i dai tot ce-ai 
primit de la femeia aia, Kovacs. 

— Cine? 

— Ştii tu cine. Știm și noi cu ce te-ai ocupat, John. 
Franciscus închise telefonul. Parcă avea pieptul strâns 
într-o menghină. Întinse braţul stâng și strânse 
pumnul, așteptându-se să simtă o durere ascuţită în 
partea stângă a corpului. Expiră lung, apoi reuși să 


respire normal. Menghina se desfăcu, eliberându-i 
pieptul. Își ridică privirea și chicoti. Se transformase 
într-un personaj de telenovelă. 

Simti o bătaie pe umăr. Era Menendez. 

— Johnny, ţi-e rău? Ce naiba ai păţit? 

— Adu-mi un pahar cu apă, dacă ești bun, zise 
Franciscus. 

— Sigur, imediat. 

— Mulţumesc. 

Franciscus își sprijini coatele de birou își lăsă capul în 
mâini. Menendez se întoarse și îi întinse paharul. 
Franciscus bău puţin și observă că se simţea mai bine. 

Își verifică e-mailurile, căutând o înştiinţare despre 
amprentele lui Teo Kovacs. Încă nu primise nimic. 
Ridică receptorul și formă numărul de la Secţia 1. 

— Da? răspunse o voce necunoscută. 

— Vreau să vorbesc cu Matty Lopes. 

— Nu-i aici. Cine-l caută? 

— John Franciscus. 

Vocea cobori cu câteva linii. 

— N-ai aflat? 

— Poftim? 

— Un sfat înţelept, Johnny. Ai grijă. Ştii ce le facem 
noi curioșilor? Le tăiem nasul. 

— Cine-i la telefon? Eşti unul dintre tipii lui Guilfoyle? 
De-a ce vă jucaţi? 

— De-a ceva prea mare pentru tine. 

— Prea mare? Sunt un simplu poliţist. Sunt singur. 
Sunt un nimic. Dar noi vorbim aici despre lege. Nimeni 
nu-i mai presus de lege. 

— Lege? O să-ţi spun un secret, amice. Noi suntem 
legea. 

Franciscus trânti receptorul în furcă. 

— Zău? adăugă el. 


De pe coridor răzbătea până la el vocea tunătoare a 
lui Bill Mcbride, care se certa cu Mike cel Mic și cu Lars 
Thorwald. Franciscus se aplecă și se strecură în 
camera pentru amprente. Işi tastă parola în Livescan, 
deschise pagina cu ultima căutare și verifică dacă 
apăruse vreun rezultat. Îl auzi pe McBride întrebând de 
el: „Unde-i gentlemanul Johnny?” ca și cum venise într- 
o vizită de curtoazie. „L-a văzut cineva pe bătrânul 
dulău?” Din fericire, Menendez nu i-a răspuns. Toată 
lumea știa că McBride era turnătorul șefilor. Era 
detestat cu pasiune în tot orașul. 

Pagina cu rezultate era goală. Deocamdată 
programul nu găsise nicio potrivire de amprente în 
niciuna din bazele de date. Ghinion. Esposito n-avea 
decât să-i ia insigna, dar nici mort nu i-ar fi dat 
informaţiile despre Katie Kovacs. 

Puse mâna pe clanţă, întrebându-se unde era mai 
bine să ascundă cutia de la Theo Kovacs. Deschise 
puţin ușa și aruncă o privire pe coridor. Văzu doar 
spatele lat al lui McBride, care nu părea deloc grăbit să 
plece. 

În aceeași clipă, Livescan emise un bip. Franciscus 
se repezi la monitor. Sistemul găsise o potrivire în baza 
de date a serviciului de identificare federal. Asta 
însemna că amprentele aparțineau unui funcţionar 
guvernamental sau unui individ care fusese în armată. 
Selectă baza de date respectivă și dădu un clic. O clipă 
mai târziu, pe ecran apăru numele omului ale cărui 
amprente fuseseră găsite pe pistolul Fanning de 11 
milimetri al lui David Bernstein, împreună cu numărul 
de asigurare socială, adresa și menţiunea că nu avea 
cazier. Brusc, lui Franciscus puţin îi mai păsa de cutie. 

— Dumnezeule, mormăi el. 

Da, Charlie Esposito era strâns bine cu ușa. De 
undeva de la vârf. 


54 


— Ce înseamnă „Crown”? strigă Bobby Stillman. 

— Habar n-am, i-a răspuns a patruzecea oară — sau 
cel puţin așa i se părea ei — bărbatul pe care îl 
prinseseră în Union Square. 

— Ba știi, insistă ea, apoi îi dădu o palmă și unghiile 
ei ascuţite îi lăsară urme roșii pe obraz. 

Bărbatul stătea în genunchi, în mijlocul terasei cu 
pardoseală aspră, cu încheieturile mâinilor și 
picioarelor legate și cu o coadă de mătură vârâtă în 
spatele genunchilor. Un taur american clasa întâi, 
umflat cu hormoni, cu creierul spălat și antrenat de 
cele mai pricepute minţi din armată să ucidă cu sânge- 
rece, apoi scuipat pe stradă, unde-și vânduse talentele 
celui care oferea mai mult. 

— Lucrezi pentru Scanlon, continuă Bobby Stillman, 
învârtindu-se în jurul lui și scuipând cuvintele ca pe 
niște gloanţe. Dacă nu cumva ţi-ai tatuat pe piept 
muscheta aia doar ca să agăţi mai ușor femeile. 
Scanlon angajează numai prin Jefferson. Ce făceai la 
New York? 

— Ne ducem unde ni se ordonă. 

— Și ţi s-a ordonat să-l omori pe Tom Bolden? 

— Nu, doamnă. Te rog, îmi dai voie să mă ridic? 

Stătea așa de o jumătate de oră. Greutatea feselor și 
a trunchiului presa coada de mătură în tendoanele și 
vasele de sânge din spatele genunchilor, întrerupând 
complet circulaţia spre gambe și picioare. De-acum, 
avea senzaţia că degetele și labele picioarelor îi erau 
străpunse fără încetare de mii de ace ascuţite perfect. 
Curând, durerea va ajunge la glezne și la gambe. 


Făcuse ea însăși această experienţă. Era insuportabilă. 
Incepuse să urle în mai puţin de-un sfert de oră. 

— Nu. Nu-ţi dau voie. De ce ai venit în Union Square? 

— Trebuia să-l găsim pe Bolden. 

— Trebuia să-l și eliminaţi, nu-i așa? 

— Nu. 

— Trăgătorul vostru a ratat. A rănit o femeie 
nevinovată. Spune-mi și ceva ce nu știu. Ce înseamnă 
Crown? 

Bărbatul a încercat să se ridice, dar Bobby Stillman 
La împins la loc. El a gemut, dar tot nu i-a răspuns. 
Când gemetele s-au transformat în ţipete și apoi în 
urlete, ea și-a tras înapoi piciorul și l-a împins pe-o 
parte. 

— Cinci minute, zise. Pe urmă o luăm de la capăt. 

Bobby Stillman ieși din cabană și se uită la ninsoarea 
deasă. Era obosită. Nu doar din cauza evenimentelor 
de peste zi sau din ultima săptămână, ci pur și simplu 
epuizată. Se ascundea de un sfert de secol. Avea 
cincizeci și opt de ani și credinţa ei în justeţea cauzei 
începuse să pălească. 

O rafală de vânt aduse o mână de fulgi pe verandă. 
Se așternuse deja cel puţin o palmă de zăpadă, iar 
drumul de munte care ducea la cabana ei din Catskills 
aproape nu se mai vedea. Într-o oră, cel mult două, va 
deveni impracticabil. Vor fi complet izolaţi. Trase aer în 
piept și ascultă liniștea. Mai auzea încă urletele 
bărbatului. E necesar, își spuse. 

Apoi își aminti de o noapte de demult. Aerul fierbinte 
și umed vibra aproape electric din cauza ţărâitului 
greierilor şi cicadelor. În clipa următoare auzise o 
detunătură cumplită, când bomba pe care ea și David 
o asamblaseră cu atâta grijă explodase lângă 
laboratorul de cercetare-dezvoltare de la Guardian 
Microsystems. Fusese primul ei pas, momentul în care 


se hotărâse să voteze altfel. Să acţioneze. Să se 
revolte. Ba nu, se corectă singură. Să-și exercite 
dreptul de a apăra Constituţia. 

Douăzeci și cinci de ani... o viaţă. 


Ajunsese la Washington în vara anului 1971, o 
tânără hotărâtă, ambițioasă și nerăbdătoare să lase 
ceva în urma ei. Absolvise Dreptul la Universitatea din 
New York, fusese redactor la o revistă de specialitate, 
militase ferm împotriva războiului din Vietnam. Dorea 
cu înfrigurare să facă ceva. Nu considerase niciodată 
munca în justiţie o cale sigură de a face bani, ci mai 
degrabă o chemare la datorie, iar datoria ei era să 
asigure aplicarea strictă a drepturilor pe care 
Constituţia le consfințea deopotrivă pentru omul de pe 
stradă și pentru aparatul executiv. Când acceptase 
postul de avocat în stafful Subcomisiei pentru 
Informaţii a Camerei Reprezentanţilor, prietenii ei 
fuseseră de-a dreptul șocați. O acuzaseră că sărise 
gardul și trecuse de partea estab/ishmentului, dar ea le 
spusese că vorbeau prostii. Alegerea ei era firească. 
Unde putea să-și facă cel mai bine datoria decât pe 
Capitol Hill? Pe vremea aceea mottoul ei preferat de 
activist era „Faceţi legi, nu război”. 

Vicepreședintele subcomisiei era un congresman 
independent din New York, aflat la al doilea mandat, 
pe nume James Jacklin. Jacklin, un veteran decorat, era 
cel mai aproape de noţiunea de „erou” dintre toţi cei 
pe care-i cunoștea — dacă-l poţi numi erou pe unul 
care aruncă napalm peste femei și copii, stând în 
perfectă siguranţă într-un tub de oţel care trece ca 
săgeata la mare altitudine. Venise la lucru pregătită de 
luptă, o revoluționară roșcată, cu minijup și 
maxiarsenal pentru orice ocazie, și cu o personalitate 
debordantă. Treaba ei la comisie era să se pronunţe 


asupra legalităţii acţiunilor propuse de serviciile de 
informaţii. Chiar de la bun început fusese un câine de 
pază. 

În mod surprinzător, se înţeleseseră perfect din 
prima clipă. Jackson nu era, așa cum se așteptase, un 
vultur. Și el era împotriva războiului și nu-i era teamă 
niciodată să-și exprime deschis opiniile. La fiecare 
scânteie scăpărată de ea, Jackson adăuga puţină 
benzină. Dezvăluiseră împreună războiul secret din 
Cambodgia. Se împotriviseră planului CIA de a-l sprijini 
pe generalul Augusto Pinochet, zbirul corupt din Chile. 
Ceruseră încetarea bombardării Hanoiului cu muniţie 
incendiară. Și chiar dacă propunerile ei nu erau 
adoptate întotdeauna, el o îndemna să lupte mai 
departe. Să vorbească răspicat. Jackson o ridicase la 
rangul de conștiință activă a comisiei. 

Cuvintele lui de laudă erau, fără discuţie, valoroase. 
Fusese în serviciul activ. Fratele lui murise pe front. 
Văzuse cu ochii lui preţul plătit în război. Spunea că 
preţul plătit de un guvern care implică ţara într-un 
conflict din străinătate se măsoară nu numai în vieţi 
omenești, ci și în pierderea influenţei internaţionale și 
scăderea autorităţii morale. lar această din urmă 
pierdere era exact cea pe care America nu și-o putea 
permite. Dintre toate națiunile, tocmai ea nu. America 
trebuia să rămână farul democraţiei, bastionul 
libertăţii. America era singurul stat din lume înfiinţat 
nu pe baza unităţii geografice, ci a unităţii ideologice. 
America trebuia să rămână un simbol. 

Și îl adora pe Jacklin când spunea asta. Îl iubea 
fiindcă îndrăznea să ridice glasul. Pentru că își exprima 
ideile mai limpede decât ar fi putut ea s-o facă 
vreodată. Îi arăta că valorile americane nu sunt o 
chestiune de politică, ci de bun-simt. 


Până într-o seară, când îl surprinsese în timp ce 
copia în secret rapoartele ei și le transmitea discret 
prietenilor lui de la Langley. 

James Jacklin era un spion. O „cârtiţă”, în jargonul 
care abia începuse să circule. lar misiunea lui era să se 
infiltreze în anturajul ei, în „echipa” pe care el susținea 
că o conduce Bobby Stillman. Adică „Stânga”. Da, 
misiunea lui era să-i câștige încrederea. Să-i 
influenţeze deciziile. Să raporteze din timp acţiunile 
„inamicului”. Și reușise perfect. 

Trecerea lui Bobby Stillman în tabăra radicală fusese 
instantanee. 

Demisionase din comisie. Plecase din Washington și 
se mutase la New York. Și ceruse un post în 
organizaţia pe care o blestemau toţi legiuitorii, 
indiferent de vârsta, culoarea, ideologia sau afilierea 
lor: Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile. 
Incepuse să scrie articole prin care încerca să oprească 
amestecul guvernului în vieţile oamenilor. Și totuși 
pasivitatea în care se complăcea o dezgusta. 

De acolo, de pe tușă, văzuse ascensiunea lui Jacklin 
în funcţia de Secretar al Apărării și refacerea rapidă a 
capacităţii militare a ţării. Ascultase promisiunile lui 
despre o armată menită doar să apere pacea și despre 
necesitatea de a privi către interior și știuse că erau 
minciuni. In fiecare zi își jura că va face ceva. Furia ei 
crescuse cot la cot cu frustrarea. După patru ani i se 
oferise o şansă. 

Jacklin plecase de la Pentagon și înființase Defense 
Associates, o firmă de investiţii specializată în 
restructurarea companiilor din domeniul apărării. Când 
aflase că achiziţionase Guardian Microsystems, fusese 
sigură că ocazia s-a ivit în sfârșit. 

Guardian Microsystems producea cele mai sofisticate 
dispozitive de ascultare  născocite de mintea 


omenească. Antene parabolice de supraveghere 
capabile să capteze o șoaptă de la o distanţă de o 
jumătate de milă. Microfoane minuscule care puteau 
auzi prin ziduri. Comuniștii n-aveau nicio șansă. Pe 
vremea când împărțeau același pat, Jacklin vorbea cu 
adoraţie despre tehnologie. Gândul că voia s-o 
folosească împotriva concetăţenilor săi fusese picătura 
care umpluse paharul. 

Apoi venise Albany. 


Din cabana dărăpănată s-a auzit un strigăt. Bobby 
Stillman s-a întors înăuntru, dar fără prea mare tragere 
de inimă. Camarazii ei îl puseseră iar în genunchi pe 
bărbatul de la Scanlon. Vită-te la el. El e dușmanul. 

Dar nu mai era sigură. 

Într-un fel sau altul, în ultimele șaizeci de minute 
ajunsese să creadă că era la fel de vinovată. 

— Ce înseamnă Crown? 


55 


Bolden se uita fix la cerceii cu rubine suflaţi cu 
pulbere de diamant. Douăzeci și șapte de mii nouă 
sute de dolari, de la Bulgari. In următoarea vitrină erau 
expuse ceasuri. Zece mii de dolari pentru unul din oţel 
inoxidabil și cauciuc. 

Ferestrele magazinului de bijuterii îi ofereau o 
vedere perfectă a holului clădirii Time Wamer Center. 
Uși înalte din sticlă fumurie apărau intrarea în Central 
Park 1, adresa oficială pentru apartamentele de lux de 
la etajele 50 până la 75. Aștepta acolo de zece minute, 
în acest interval de timp defilaseră prin fața paznicilor 
și dispăruseră în spatele ușilor fumurii o matroană cu 
părul vopsit în culoarea lavandei cu doi căţei shih tzu, 


o actriţă cândva celebră și un star rock neliniștit și 
arhicunoscut. 

O cacofonie de glasuri însufleţite i-a atras atenţia. 
Prin intrarea principală de la Columbus Circle defila un 
grup compact de șase-șapte femei și bărbaţi. Câţiva 
aveau serviete, iar unul ducea un tub de carton de 
genul celor folosite pentru planuri. Toţi erau îmbrăcaţi 
în costume negre, dar îi trădau ochelarii ciudaţi, cu 
forme exagerat geometrizate. Arhitecţi, își spuse 
Bolden. 

Îi urmări atent, așteptând ca grupul s-o ia fie la 
stânga, fie la dreapta, către pavilioanele comerciale 
care flancau intrarea. Grupul porni în direcţia ușilor din 
sticlă fumurie. Bolden își părăsi poziţia din dreptul 
magazinului de bijuterii și străbătu repede holul. 
Privirea i-a fost atrasă de o tânără care mergea la 
coada grupului. 

— Te-ai mutat de curând? întrebă când ajunse în 
dreptul ei. 

— Cine, eu? A, nu, nu locuiesc aici, îi răspunse 
femeia. 

— Păcat, ţi-ar plăcea. Priveliștea e minunată. În zilele 
senine... Mă rog, știi versurile. 

În faţa lor, conducătorul grupului îl salută pe un 
paznic care deschisese deja ușa și îi invita să intre. 

— Ultimele etaje sunt extraordinare, continuă 
Bolden. Un apartament acolo costă o avere, dar dacă 
tot te-ai apucat să golești banca, de ce să nu mergi 
până la capăt? Părerea mea. Dar ce-i asta, o 
onomastică? Cineva a luat o primă? 

Juca rolul artistului tembel, o tagmă pe care o 
dispreţuise mereu, și trântea replici tâmpite una după 
alta. Spre groaza lui, uite că mergea. Femeia asta, care 
avea un aer foarte serios și rezervat, nu numai că nu-l 


trimisese la plimbare, ci părea și flatată de atenţia pe 
care i-o acorda el. 

— O aniversare, zise ea. Tocmai am câștigat un 
contract. Șeful face cinste cu șampanie. 

— O, atunci felicitări. Sunt sigur că tu ai muncit 
pentru toți. 

Femeia zâmbi, ușor jenată. 

— Numai puţin. 

— Minţi, se vede. Te-ai înroșit. Tu ai făcut toată 
treaba. 

Bolden nu-și luase nicio clipă privirea de la ea. Cu 
coada ochiului văzuse că paznicii îi măsurau de sus 
până jos pe membrii grupului și-i numărau pe măsură 
ce aceștia intrau. Deodată, femeia se împiedică. Tocul 
pantofului i se agăţase într-o margine a mochetei și își 
sucise puţin glezna. In timp ce întindea o mână s-o 
sprijine, Bolden aproape se ciocni de paznicul care 
ţinea ușa deschisă. Femeia ţipă mai mult în joacă, își 
reveni și începu să râdă. Grupul se opri ca la comandă 
și toți se întoarseră să vadă dacă colega lor păţise 
ceva. Șeful, un bărbat între două vârste, cu părul sur 
prins într-o coadă de cal, insistă s-o conducă personal 
la ascensor. Grupul se puse iar în mișcare, însoţit de 
rumoarea glasurilor vesele. 

Rămas singur, Bolden se întoarse și îi zâmbi 
paznicului. Se aștepta să simtă dintr-o clipă în alta o 
mână pe umăr și să audă o voce care să-l întrebe cine 
e și ce Dumnezeu își închipuia încercând să intre 
fraudulos în clădire. Primi în schimb un foarte politicos 
„Scuzaţi-mă, domnule”, urmat imediat de „O seară 
plăcută”. 

Apoi totul se sfârși cu bine. Trecuse de ușile fumurii 
și mergea liniștit prin holul decorat în tonuri de gri 
palid și argintiu, printre antichităţi orientale și false 
tapiserii Bayeux. 


Ajunse din urmă grupul și se urcară cu toţii în același 
lift. Arhitecţii coborâră la etajul 55. Bolden aşteptă 
până când dispăru și ultimul, apoi apăsă pe butonul 
pentru etajul 77. Mansarda. La birou se zvonea că 
fusese vândută pentru suma foarte respectabilă de 
douăsprezece milioane. 

Începu să fredoneze o melodie, atât pentru camera 
video de supraveghere cât și pentru el, apoi scoase din 
buzunar șapca de baseball. După câteva telefoane se 
convinsese că Schiff era acasă. Il aștepta pe Barry, 
șoferul, care trebuia să-l ducă la aeroportul Teterboro, 
de unde urma să zboare la Washington, pentru „cina 
de zece miliarde de dolari”. 

Ușile ascensorului s-au deschis și Bolden a pășit într- 
un coridor răcoros, cu pereţi bej. Mochetă bej, 
lambriuri bej, lumini discrete. O ușă pe fiecare latură — 
cele două apartamente mansardate. Ştia că al lui 
Schiff era orientat către est, cu vedere la parc. Apăsă 
pe butonul soneriei. Stătea cu bărbia în piept și cu 
umărul spre ușă, pentru a-și ascunde faţa. In clipa 
următoare auzi un băzâit, broasca se deblocă automat 
și o voce spuse dintr-un difuzor invizibil: 

— Tu ești, Barry? 

— Da, domnule. 

Bolden deschise ușa. 

Mickey Schiff tocmai dădea colţul către vestibul. Era 
bronzat și purta un costum de seară. Bolden se repezi 
la el, îl apucă de guler și îl izbi de perete. 

— leși din casa mea, zise Schiff. Am chemat deja 
paza. 

— Dacă i-ai fi anunţat, nu m-ar fi lăsat să intru. 

Bolden îl împinse pe Schiff de la spate, obligându-l să 
intre în living. Apartamentul era decorat într-un stil 
potrivit unui burlac, cu mobilă zveltă de designer, care 
nu era prea îmbietoare. Livingul era dominat de un 


televizor cu plasmă cu ecranul de șaizeci de inci și de 
un Picasso din Perioada Albastră. Un burlac care valora 
vreo două sute de milioane de dolari, mai precis. 

— Stai jos, spuse Bolden, făcând semn spre canapea. 
Schiff se așeză, dar fără prea mare tragere de inimă. 

— Te duci la dineul pe care-l dă Jefferson? 

— Toată lumea se duce. 

Bolden se așeză și el pe un fotoliu asortat cu 
canapeaua, de partea cealaltă a măsuţei pentru cafea. 

— Mai întâi trebuie să pricepi că te-ai ars. 

— Şi de ce, mă rog? zise Schiff, scuturându-și câteva 
fire de praf de pe frac. 

— Lasă-mă să-ţi explic, ca să știm cum stăm, 
domnule /ocotenent-colonel Schiff. O să fiu cât mai 
clar. Ultima ta acţiune în calitate de ofițer cu 
aprovizionarea a fost să împingi un contract în valoare 
de 75 de milioane de dolari către Fanning Firearms, o 
companie deţinută de Defense Associates care, la 
rândul ei, a fost înființată de James Jacklin în 1979, 
imediat după ce-a plecat de la Pentagon. Pentru acest 
contract ai primit de la el peste un milion de dolari. 
Trei sute douăzeci de mii s-au dus pe avansul pentru 
casa din Virginia. Ţi-a virat restul în noul tău cont de la 
Harrihgton Weiss, Ai primit în plus o slujbă călduţă la 
Defense Associates și un salariu iniţial de 500.000 de 
dolari. Chiar și azi e mult pentru unul care n-are niciun 
strop de experienţă bancară. Pe-atunci era o avere. 

— N-am făcut ce spui tu, șuieră Schiff. E o minciună 
nerușinată. 

— Cifrele nu mint. Bolden scoase un teanc de hârtii 
pe care îl îndesase la centura pantalonilor și le aruncă 
pe măsuţă. A fost primul lucru pe care ni l-ai spus când 
ne instruiai. Oricum, găsești aici toate detaliile. 

Schiff răsfoi hârtiile. 


— De unde ai... începu, apoi trânti foile pe canapea. 
Asta a fost acum douăzeci și cinci de ani. S-a prescris 
de mult. 

— Am pomenit ceva despre vreo acuzaţie? Mă duc 
cu hârtiile astea direct la The Wall Street Journal. Nu 
cred că există pe-acolo vreun reporter care să nu fie 
gata să facă moarte de om pentru un asemenea 
articol. Stai, Mickey, ce dracu... Nu e un articol. E o 
carte. În plus, adăugă Bolden, cine conduce o firmă de 
pe Wall Street trebuie să aibă o integritate morală 
obligatorie. Aici nu se aplică nicio prescriere. 

— N-ai decât să crezi ce vrei, ești invitatul meu. 

— Ştii ceva? Chiar cred. 

Schiff cântări informaţia, iar privirea lui sărea de la 
hârtiile de pe măsuţă la Bolden și înapoi. Işi trecu o 
mână peste gură, se încruntă și își ţuguie buzele. 

— Bine, bine, zise el în cele din urmă. Ce vrei? 

— Tu ce crezi? Vreau să mă ajuţi. 

— Şi apoi? 

— Distrug hârtiile. 

— Am cuvântul tău? 

— N-am cum să şterg ce-i în dosare, dar îţi dau 
cuvântul meu că nu te torn. Pe de altă parte, nu pot să 
te las să pui mâna pe HW. Îi sunt dator măcar atâta 
lucru lui Sol. 

— Sol? Acum e un soi de sfânt? 

— N-ai fost primul pe care Jackson l-a mituit pentru 
un contract, și în mod sigur n-ai fost nici ultimul. Așa 
lucrează el. Poţi să pui pariu cu ochii închiși că 
jumătate din consilierii de la Jefferson au o felie din 
tort. Îţi cer doar atât: ajută-mă să arunc o privire. 

— Și pentru asta ești dispus să uiţi de amestecul 
meu în afacerea Defense Associates? 

— Nu chiar. O să te duci la poliţie și o să declari că 
nu l-am omorât eu pe Sol. O să le spui asta în calitate 


de martor dispus să jure că arma nu era în mâna mea 
când s-a tras cu ea. O să mai scrii o înștiinţare pentru 
toţi angajaţii firmei în care o să spui că nu m-am atins 
de Diana Chambers. 

— Asta-i tot? întrebă Schiff. 

— Încă ceva, zise Bolden, aplecându-se în faţă, cu 
mâinile pe genunchi. 

— Ce? 

— Explică-mi ce e „comitetul” sau „clubul”. 

— Club? Ce club? 

— Clubul de la care primeşti ordine. Indivizii care ți- 
au spus să te faci că plouă când ai văzut la televizor 
înregistrarea video trucată. Oamenii care ţi-au ordonat 
s-o baţi bine pe Diana Chambers și să plantezi e- 
mailurile compromiţătoare în serverul firmei. Știu că 
Jacklin e amestecat aici, dar cred că nu e singurul. 
Afacerea e prea mare. Bolden se ridică și înconjură 
măsuţa, fără să-l scape din ochi pe Schiff. Ajută-mă, 
Mickey. Trebuie să aibă un nume. 

— Zău că nu știu despre ce vorbești. 

— Atunci ai ghinion. 

Bolden luă brusc hârtiile și porni spre ușă. 

Schiff l-a lăsat să facă cinci pași înainte să strige: 

— Stai jos, Tom! întoarce-te. Bine, m-ai apucat de... 
Bolden rămase în picioare. 

— Uite, știu că ești băiat bun, continuă Schiff. Îmi 
pare rău că ai fost amestecat în treaba asta, dar 
trebuie să afli niște lucruri. Lumea nu e condusă mereu 
după reguli. 

— Ce trebuie să fac, să mă mir? Mă ajuţi sau nu? 

— Da, sigur. Uită-te în conturi, dar nu-ţi spun niciun 
cuvânt despre Jacklin. Vrei să mă dai pe mina presei? 
N-ai decât. Du-te la Journal. Du-te la Times. Fă ce vrei, 
dar mai departe de-atât nu merg. 

— Mai departe nu mergi? 


— Nu. 

Schiff începu să tragă de manșeta cămășii și petrecu 
câteva clipe ajustând-o astfel încât din mâneca fracului 
să nu iasă decât doi centimetri de pânză albă. 

Bolden ajunse la el din patru pași mari. II apucă pe 
Schiff de păr și îi smuci capul pe spate. 

— Au tras în prietena mea. Înţelegi? E gravidă. Te- 
am întrebat cine sunt ei, Mickey. 

Schiff își arcui spatele și încercă să desprindă mâna 
lui Bolden. Dar, în ciuda durerii fizice, se uita la el trist, 
ca și cum nu-l invidia deloc, deși avea el însuși mari 
probleme. 

— Tot ce trebuie să știi e că există. 

Bolden își retrase mâna. 

— Ridică-te, zise. 

Îi era silă de Schiff și silă de sine însuși pentru că 
trebuia să încheie un pact cu diavolul. 

— Poţi măcar să mă duci cu mașina la birou. 

— Trebuie să-mi iau cheile și portofelul, zise Schiff, 
întinzând mâna către ușa dormitorului. 

— la-o înainte, spuse Bolden, având grijă să rămână 
la un pas în urma lui. 

Ajunseră la jumătatea coridorului, când Bolden auzi 
un zgomot în spatele ușii din dreapta lui. Un strigăt 
înăbușit. Se opri brusc. 

— Ce-a fost asta? 

Schiff se uită la el, apoi ţâșni spre ușa dormitorului. 
Bolden ezită o clipă, apoi se năpusti pe urmele lui. Ușa 
dormitorului se închise cu un pocnet. Bolden o izbi cu 
umărul și simţi că se mișca. Auzi zgomotul broaștei. Se 
trase înapoi și izbi cu piciorul lângă clanţă. După a 
doua lovitură, tocul ușii trosni și crăpă. După a treia, 
ușa se deschise larg. 

Schiff stătea lângă pat, cu un telefon în scobitura 
umărului, și tocmai scotea din sertarul noptierei un 


pistol impunător, nichelat. Încercă disperat să-l 
armeze. Bolden străbătu dintr-un salt distanta dintre 
ei. Schiff aruncă pistolul și luă o statuetă de jad de 
vreo douăzeci și cinci de centimetri înălţime. Se aplecă 
în faţă și îl lovi cu ea pe Bolden în umăr. Bolden se 
ferise, dar forța loviturii îl făcu să se clatine. Schiff 
ridică din nou statueta. Bolden îl apucă de încheietura 
mâinii și i-o răsuci. Statueta căzu pe covor. Fără să-i 
dea drumul lui Schiff, Bolden îi smulse receptorul și îl 
trânti în furcă. 

— Cine-i în cameră? 

Schiff nu-i răspunse. 

— Cine e... 

Genunchiul lui Schiff îl izbi în stomac Bolden se 
încovoie. O lovitură în ceafă îl arunci la podea. Schiff 
ieși alergând din dormitor. Pistolul era la un metru de 
Bolden. Ridicându-se în genunchi, Bolden reuși să-l ia, 
apoi se împletici pe urmele lui Schiff, încercând să-și 
recapete suflul. 

Schiff se afla la capătul îndepărtat al livingului, cu 
spatele la fereastră, o siluetă singuratică parcă plutind 
printre nori. Tinea un telefon la ureche. 

— Închide-l, zise Bolden. 

Schiff îl privi sfidător. 

— Alo, spuse. Sunt... 

Bolden ridică arma. Trăgaciul părea foarte sensibil. 
Fereastra din spatele lui Schiff se crăpă de sus până 
jos, fără să se spargă. Schiff se lăsă într-un genunchi, 
cu telefonul lipit de ureche. 

— Alo, repetă el. Domnul... 

Belden îl lovi în gât cu patul pistolului. Schiff se 
prăbuși moale pe covor. Bolden închise telefonul și se 
întoarse în camera din care se auzise glasul înăbușit. 
Ușa nu era încuiată. Pe pat era întinsă Diana 
Chambers. Pe noptieră erau îngrămădite pungi cu 


gheaţă, acum topită, și câteva flacoane de calmante. 
Femeia avea un ochi umflat, încercuit de o vânătaie de 
un purpuriu închis. 

— Am auzit ţipete, spuse ea, ridicându-se în capul 
oaselor. 

— Era Mickey. 

— A păţit ceva? Chiar sub efectul sedativelor, tonul 
ei dovedea că îi păsa cu adevărat. Nu l-ai împușcat și 
pe el, nu? 

— În ce relaţii ești cu el? 

Diana Chambers îi aruncă o privire mai mult decât 
grăitoare. Era și ea implicată în afacere. Arivista care 
încercase să-și aducă contribuţia la binele cauzei. In 
fond, ce înseamnă un ochi învineţit în comparaţie cu 
tăvăleala zilnică pe care o încasa încercând doar să se 
caţere o treaptă pe scara ierarhică? 

— Ce ţi-a promis? întrebă Bolden. Salariu dublu? O 
funcţie? O verighetă? 

Diana se lăsă greoi pe spate. Se uita la tavan. 

Bolden se apropie de pat. 

— De ce face Mickey toate astea? Ţi-a spus? 

Diana Chambers îi aruncă o privire urâtă, apoi își 
întoarse capul. Bolden o apucă de bărbie și o răsuci cu 
faţa spre el. 

— Eşti foarte nepoliticoasă, Diana. N-am terminat 
discuţia. Spune-mi ceva. Ce înseamnă „Crown”? A 
pomenit Mickey de asta? Ţi-a vorbit vreodată despre o 
femeie pe nume Bobby Stillman? 

— Nu, zise Diana după o clipă. Niciodată. 

— Atunci de ce încearcă să mă distrugă? Cum te-a 
convins să-l lași să te lovească în asemenea hal? Ești o 
femeie inteligentă. Sunt sigur că ai avut un motiv. 

— Nu știu. 

— Nu știi sau nu vrei să-mi spui? 

— Nu știu, repetă ea. 


— Aiurea! Bolden lovi perna chiar lângă ochiul ei 
învineţit. Spune-mi! 

— E pentru ei. Pentru prietenii lui. 

— Care prieteni? Bolden se aplecă peste pat, până 
ajunse la câţiva centimetri de ea. O să-mi spui, Diana. 
Jur. O să-mi spui, altfel iau pistolul și te împușc așa 
cum l-am împușcat pe Mickey. 

— L-ai împușcat? 

Bolden îi atinse blând fruntea cu degetul arătător. 

— Chiar aici, șopti el. Un singur glonţ. N-o să simţi 
nimic. E al dracului de sigur că n-o să doară nici pe 
departe ca ochiul pe care ţi l-a pocnit. Sau a pus pe 
altul s-o facă? Nu cumva un individ pe nume Wolt? 
Înalt, rău, mare cât un dulap. 

Diana clătină din cap. Era încordată din cauza 
spaimei. 

— Du-te și uită-te, zise Bolden. 

Femeia încercă să se ridice în capul oaselor, dar căzu 
iar pe spate. Se uită fix la Bolden, apoi îl pălmui. El o 
apucă de încheieturile mâinilor și i le ţintui de pat. 

— Cine sunt prietenii lui? întrebă el, scuturând-o. 
Nume. Vreau nume. 

— Nu! 

— Spune-mi, dracu să te ia. 

Bolden se străduia s-o ţină culcată pe pat. Era plină 
de o spaimă și o ură pe care nu reușea să le înțeleagă. 
In cele din urmă se linişti, dar faţa ei părea o mască 
respingătoare. 

— Clubul, zise ea. La Washington. Fac tot felul de 
lucruri foarte importante. Sunt puterea din spatele 
puterii... Ştii ce vreau să spun. 

— Nu prea, răspunse Bolden. Vreau numele lor. 

— E domnul Morris al lui Mickey. Nu-i cunosc pe 
ceilalţi, știu doar că le spune domnul Washington și 
domnul Hamilton... își feri privirea. E pentru binele 


țării, asta-i tot ce trebuie să știu. Mickey mi-a spus că e 
șansa mea să-mi aduc contribuţia. La urma urmelor, el 
a stat douăzeci de ani în uniformă și eu nu sunt în 
stare să suport două-trei vânătăi pentru Unchiul Sam? 

— Și puţin îţi pasă că mă elimină pe parcurs. 

— Eşti un pericol. Încerci să distrugi Clubul. Tu și 
Bobby Stillman. Îi urmărește de ani și ani. Dacă ai 
impresia că lupţi pentru o cauză dreaptă, află că e 
nebună. Amândoi sunteţi nebuni. N-o să câștigați 
niciodată, fii convins. Ei or să vă oprească. 

— Poate. Poate vor câștiga. Mai vedem. 

Bolden găsi o rolă de bandă adezivă în cămară și 
ciorapi în șifonierul lui Schiff. Se întoarse în dormitorul 
pentru oaspeţi și îi legă picioarele. Când ea începu să 
tipe, îi îndesă în gură o pereche de ciorapi de mătase și 
îi fixă cu bandă adezivă. La sfârșit îi legă și mâinile și o 
târî în baie. Închise ușa și o încuie. 

Undeva în apartament se auzi un telefon. Paza, își 
spuse. Apoi recunoscu soneria: era un mobil. Ascultă 
câteva clipe și își dădu seama că sunetul venea din 
bucătărie. Găsi telefonul lângă cheile și portofelul lui 
Schiff. 

— Da. 

— Domnule Morris, după dineu ne întâlnim în 
Camera cea Lungă. La douăsprezece. Sunt sigur că o 
să vii, chiar dacă vremea e urâtă. 

— Da, zise Bolden. O să vin. 


56 


John Franciscus opri mașina de poliţie la bordură, 
chiar în mijlocul zonei cu interdicţie de parcare din fața 
terminalului Delta de la aeroportul La-Guardia. Luă 
cardul „Police Business” de pe locul pasagerului, îl 


puse în parbriz și cobori din mașină. Lăsă cheile în 
contact și portierele descuiate. S-o mute alţii. El 
trebuia să prindă un avion. 

Terminalul era ca un furnicar. Navetiștii se 
năpusteau spre porţi, mulţi dintre ei oprindu-se în 
drum să cumpere cafea și ziare. Cei care tocmai 
soseau se așezau la o coadă lungă pentru a-și lua 
bagajele. Fiecare persoană părea grăbită să ajungă 
undeva. Şi, după cum arătau, se părea că toţi 
întârziaseră. New York, își spuse Franciscus. Orașul în 
care ești nerăbdător să ajungi și din care ești și mai 
nerăbdător să pleci. 

Franciscus i-a arătat șefului securităţii insigna și 
acesta l-a lăsat să intre pe lângă detectoarele de 
metal. A străbătut în pas alergător planul înclinat până 
la casele de bilete. Coada se întindea pe cel puţin 
douăzeci de metri. Franciscus s-a dus direct la ghișeu. 

— Poliţia, zise el, arătându-și insigna. Trebuie să mă 
urc în avionul de șase și jumătate pentru D.C. 

— Da, âă, lăsaţi-mă să verific. 

— E o urgenţă, doamnă. 

— Am înţeles, domnule detectiv. Două sute de dolari. 

Franciscus a plătit cu cardul. Fără să mai scoată un 
cuvânt, femeia i-a dat un permis de urcare. 

Franciscus nu l-a remarcat pe bărbatul brunet, bine 
făcut, care-l urmărise până la ghișeu și ceruse un loc în 
același avion cu destinaţia Washington. 


BMW-ul 760LJ negru încetini la intersecţia străzii 46 
cu Broadway. Un geam cobori lin. 

— Hei... Urcă-te. 

Bolden deschise portiera și se așeză în spate. Mașina 
intră în trafic și acceleră. În spatele șoferului stătea un 
afro-american tânăr. Era îmbrăcat într-un costum 
sobru, bleumarin, pe care Bolden l-a categorisit 


imediat drept un Alan Flusser. Purta o cămașă cu guler 
alb înalt și o cravată italiană roz supradimensionată — 
gravat, cum auzise Bolden nu o dată că s-ar numi. 
Pantofii lui arătau de parcă nu atinseseră niciodată 
trotuarul. Singura indicație că era posibil ca omul să nu 
lucreze în aceeași branșă cu Tom Bolden era ceasul 
strălucitor încrustat cu diamante. 

Darius Fell își păstrase privirea aţintită drept înainte, 
iar faţa lui era o mască a indignării. 

— Dom'le T, zise el după câteva clipe, care-i treaba? 

— Nu prea bună. 

— Respect, spuse. Acum știi că am dreptate. Să n-ai 
încredere în nimeni. Niciodată. 

— N-am venit aici să mă cert cu tine. 

— Arăţi ca și cum ești pus pe afaceri. Te-am văzut pe 
sticlă. Parcă ești un rus sau așa ceva, unu' din băieţii 
ăia din Little Odessa, pricepi ce vreau să zic? Ești un 
ticălos dat dracului. 

— Înregistrarea video a fost trucată. 

Darius Fell a râs și s-a întors pentru prima dată să se 
uite la Bolden. l-a întins mâna. 

— Păi nu-s așa totdeauna? 

Și-au strâns mâinile. „Salutul omului alb”, așa îi 
spunea Fell. Nimic special. Fără mișcări în plus, fără 
pocnit din degete sau alte șmecherii. In cei patru ani 
de când îl cunoștea pe Darius, Bolden își spusese 
adesea că nu reușise să-l înveţe decât două lucruri: 
importanţa unei strângeri de mână sobre și de unde 
să-și cumpere un costum de haine decent. 

— Soră-mea te-a ajutat? 

— M-a ajutat. Mulţumește-i încă o dată din partea 
mea. Îţi rămân dator. 

— Noo. Fă mai departe ce te-ai apucat să faci. O să 
fim chit. 


Pe ecranele încastrate în spătarele scaunelor rula un 
film porno. Într-un toc comandă specială fixat în stânga 
șoferului era un pistol-automat Uzi. Fell nu încercase 
deloc să mascheze umflătura vizibilă la subsuoara lui 
stângă. 

— Spune-le partenerilor tăi că mergem în oraș, zise 
Bolden. 

— Unde? 

— Pe Wall Street. 


Locul de parcare oficial din spatele clădirii Harrington 
Weiss era rezervat conducerii și VIP-urilor care veneau 
în vizită. Se afla la primul nivel subteran și era nu atât 
un loc de parcare, cât un show-room pentru 
automobile. Te puteai aștepta oricând să găsești acolo 
cele mai noi modele de Porsche, Ferrari, BMW și 
Mercedes. In seara asta, totuși, era pustiu. Partenerii 
seniori își luaseră tălpășiţa la șapte și jumătate. Cel 
puţin jumătate dintre ei erau în drum spre Washington, 
unde aveau să participe la „cina de zece miliarde de 
dolari” a lui Jacklin. Rămăsese o singură mașină. 
Mercedesul vechi de zece ani al lui Sol Weiss. 

BMW-ul încetini. Bolden sări afară. 

— Fă-ţi treaba în trei minute, după care mișcă, spuse 
Darius Fell. 

Bolden dădu din cap și închise portiera. 


Se numea Caleb Short și era agent de pază la 
numărul 55 de pe Wall Street. Short stătea în faţa unei 
console cu monitoare video. Pe biroul de sub consolă 
era punga cu gustarea și cu cina lui. Nevastă-sa îi 
făcuse sandvișuri cu pateu, unt de arahide și țelină și-i 
pusese și o cutie cu suc de mere bio, dar el adăugase 
un baton Clark. Nu putea să reziste o tură de 
douăsprezece ore fără ceva dulce. 


— Îţi vine să crezi că s-a întâmplat așa ceva acolo? l- 
a întrebat Short pe partenerul lui, Lemon Wilkie, un 
puști ciolănos din Bensonhurst, căruia îi plăcea să 
poarte arma foarte jos, ca un pistolar din Vest. 

— O chestie nasoală rău, zise Wilkie. Ce vezi e una, 
dai nu poţi să știi niciodată cu cine ai de-a face. 

— Îl cunoști? Pe Bolden? 

— L-am văzut pe-aici. E-un guler alb. Tu l-ai văzut? 

— Da. Lucrează până târziu. E un tip prietenos. Nu 
mi-am închipuit că ar fi în stare de-așa ceva. 

— Păi da, zise Wilkie, râzând pe înfundate. Tu habar 
n-ai de nimic. 

Short s-a ridicat, vrând să sară la el, apoi s-a 
stăpânit. Ştia destule... în orice caz, mai multe decât 
un rezervist de douăzeci și doi de ani ca Lemon Wilkie. 
Short își făcuse cei douăzeci de ani ca polițist militar în 
Divizia 10 de vânători de munte și trecuse în rezervă 
cu gradul de plutonier-major. Trei trese deasupra, trei 
dedesubt. De-atunci încoace se îngrășase cu peste 
douăzeci de kilograme. Asta nu însemna totuși că nu 
era în cea mai bună fermă. 

Short a verificat monitoarele de supraveghere. Erau 
douăzeci în total. Cele patru amplasate chiar în faţa lui 
primeau imagini din hol, din garaj și de la etajul 43, 
unde lucrau mahării de la HW. Celelalte primeau 
semnal video prin rotaţie de la camerele montate la 
celelalte etaje. S-a uitat la câteva, apoi a scos un 
sandviş din pungă. În trei ani de când lucra aici, cel 
mai interesant incident care se petrecuse în tura lui 
fusese infarctul unui tip din conducere care căzuse lat 
în timp ce aștepta liftul. Short îl văzuse pe un monitor, 
întins pe spate și zbătându-se ca un pește pe uscat. 
Sunase la 911 și îi salvase viața. Omul îl invita în 
fiecare an, împreună cu nevastă-sa, la cina de 


Thanksgiving, și-i strecura discret un plic cu un miar, 
însoțit de o sticlă cu vin franțuzesc. 

— Cine face prima tură, tu sau eu? îl întrebă Lemon. 
Short și Wilkie erau obligaţi să facă în fiecare noapte 
cel puţin șase ronduri prin clădire, cu opriri și inspecții 
la fiecare etaj. Un rond dura ceva mai mult de-un ceas. 

— Bine, mă duc eu, spuse tot el. 

Noaptea, numărul personalului era redus la 
minimum. Pe lângă cei doi somalezi de la recepţie, mai 
erau acolo doar Short și Wilkie. 

Caleb Short i-a întins cheile, dar Lemon Wilkie nu se 
uita la el. 

— Fir-ar a dracu, zise Wilkie. Vezi camera trei. 

Short se uită la monitorul pe care apărea o imagine 
panoramică a holului de jos. Trei afro-americani se 
apropiau de recepţie. La prima privire, doi aveau 
pistoale, iar al treilea ţinea un Uzi. 

— Sfinte Doamne, șopti Short. 

— Vrei să... Tu sau eu? Îl întrebă Wilkie. 

Regulamentul cerea ca unul din ei să rămână în 
camera de control. 

— Mă duc eu, zise Short. 

— Să trăiţi. 

Short îi aruncă o privire lui Wilkie. Omul se dăduse 
pe brazdă. 

În clipa următoare auzi împușcăturile, ca un foc de 
artificii. În podea și în tavan apărură instantaneu găuri. 

Camera de control era plasată chiar deasupra holului 
de recepţie. Short se uită la monitor. Cei trei bărbaţi 
trăgeau ca apucaţii în toate direcţiile. 

— Hai, Wilkie. Scoate-ţi pușcociul. Ne ducem acolo 
împreună. 

— Ba nu, chem poliţia. Nu merg nicăieri. 

Caleb Short clătină din cap. 


— Pe dracu nu mergi. Ăsta-i obiectivul nostru și n-am 
de gând să-i las să-l facă praf. 

Wilkie s-a ridicat și s-a chinuit să-și scoată pistolul 
din toc. Era palid ca un mort. 

Câteva secunde mai târziu, au ieșit împreună din 
cameră. 

Niciunul dintre ei nu l-a văzut pe Thomas Bolden 
coborând din lift la etajul 43. 


Lămpile de siguranţă luminau slab, aruncând umbre 
la recepţie și pe coridoare și lăsând din loc în loc pete 
mari de întuneric. Bolden mergea repede, cu urechile 
ciulite, atent la cel mai mic zgomot. Avea la dispoziţie 
cinci minute, cel mult zece. Darius Fell îi promisese că 
el și amicii lui vor continua să facă spectacol până 
când vor auzi sirenele poliţiei, nicio secundă în plus. De 
undeva, dintr-un birou îndepărtat, se auzi semnalul 
unui fax. Bolden dădu colţul și trecu de biroul lui Sol 
Weiss. 

Weiss, omul perseverent și cordial, liderul carismatic, 
apărătorul dârz al statutului de parteneriat al firmei. 
De câte ori refuzase să vândă compania, să-i mărească 
capitalul printr-o ofertă publică sau să fuzioneze cu 
unul dintre titanii de pe Wall Street? Le explicase că 
proceda așa pentru a apăra spiritul antreprenorial al 
firmei, pentru a-i păstra specializarea în anumite 
domenii alese cu grijă. Cel mai mult îi plăcea să spună 
că HW era o afacere de familie. Că era familia lui. 
Bolden nu încercase niciodată să privească dincolo de 
aceste explicaţii. Ce motiv ai avea să te miri că un om 
e mândru de ceea ce a clădit cu mâinile lui? 

Bolden trecu de sala de mese și de cea de 
conferințe. Ușa biroului lui Mickey Schiff era încuiată. 
încercă trei chei până o găsi pe cea bună. Camera 
arăta mai degrabă ca o sală de pa/azzo italian decât ca 


un birou. Avea aproape douăzeci și cinci de metri 
lungime şi era decorată într-un stil somptuos, 
diametral opus faţă de cel de-acasă. O porţiune fusese 
amenajată pentru musafiri, alta pentru stăpânul casei, 
iar zona de lucru, cu un aer oficial, se afla la capătul 
îndepărtat. Undeva, ascunsă printre rafturile bibliotecii 
care ajungea până la tavan, exista o ușă mascată, care 
ducea într-o baie. Schiff îl chemase aici pe Bolden cu 
un an în urmă, într-o sâmbătă, și-i făcuse turul 
dependinţelor. li ţinuse discursul standard „toate astea 
ar putea fi într-o bună zi ale tale”. Arată-le sclavilor de 
la ocnă pentru ce trudesc. Robinete suflate cu aur, 
printuri de Hockney” și un birou cât Rhode Island. 
Acesta era morcovul. Nu aveau de ce să-și facă griji în 
privința bâtei. HW își alegea oamenii cu cea mai mare 
grijă. Trăsătura lor comună era teama monstruoasă de 
eșec. Angajaţii își aduceau singuri bâtele. 

Bolden s-a dus la birou și s-a așezat în fotoliul cu 
spătar jos al lui Schiff. Accesul la Nightingale, softul 
bancar al firmei — comandă specială —, era permis 
numai pe baza unui card de identificare. Cardul 
permitea intrarea în sistem și în același timp limita 
accesul unei persoane la anumite sectoare ale băncii. 
Schiff avea acces peste tot. Bolden a introdus cardul în 
scannerul de deasupra tastaturii. Monitorul s-a aprins. 
După câteva încercări ratate, a reușit în sfârșit să 
acceseze portofoliul. Pe ecran a apărut invitaţia de a 
preciza numele clientului sau numărul contului și, sub 
ea, un prompter. Bolden încercă să-și amintească cine 
venise de curând la HW. 

Tastă „LaWanda Makepeace”. 


* David Hockney (n. 1937), pictor englez, exponent al mișcării Pop din 
anii '60, considerat unul dintre cei mai însemnați artiști ai secolului 
trecut. 


Cu șase luni în urmă, când LaWanda Makepeace era 
comisar la Comisia Federala de Comunicaţii, încălcase 
regulile permiţând uneia dintre companiile de 
telecomunicaţii din grupul Jefferson să-și extindă 
serviciile în afara statului în care își avea sediul. Două 
luni mai târziu, LaWanda plecase de la Comisie și se 
angajase la Jefferson Partners. Părea locul potrivit 
pentru un nou început. 

Pe ecran apăruseră trei conturi. Două dintre ele erau 
obișnuite. Le deschise pe rând. Amândouă erau 
formate din acţiuni sigure, obligaţiuni municipale și 
numerar sub formă de acţiuni la bursele de valori. 
Totalul lor ajungea la aproximativ un milion de dolari. 
Una peste alta, o sumă rezonabilă pentru un funcţionar 
guvernamental care-și numărase fiecare bănuţ. 

Al treilea cont se numea Omega Associates. 

Bolden îl deschise. Acolo, în partea de jos a paginii, 
în caseta cea mai importantă, cea în care era înscrisă 
valoarea totală, apărea numărul 34 urmat de șase 
zerouri. Treizeci şi patru de milioane de dolari. În niciun 
caz suma pe care te-ai fi așteptat să o strângă o 
femeie care întreaga ei carieră trudise în grajdurile 
administraţiei. Bolden șuieră printre dinţi. Treizeci și 
patru de milioane de dolari. Nu era o simplă mită. Era 
începutul unei dinastii. 

O privire la istoricul contului îl lămuri că banii 
fuseseră vărsaţi în două tranșe. Prima cu șase luni în 
urmă, a doua cu două luni în urmă, adică exact atunci 
când FEC luase decizia în favoarea grupului Jefferson. 

După ce selectă și dădu un dublu clic pe această 
tranzacţie, reuși să afle și traseul parcurs de cele 
treizeci și patru de milioane. Banii fuseseră transferați 
dintr-un cont anonim de la Milbank and Mason, cu 
sediul în Nassau, Bahamas. După ce a găsit SWIFT-ul 


băncii, Bolden ceru sistemului să localizeze și să 
enumere toate tranzacţiile dintre bancă și clienţii HW. 

După un timp, apăru o listă care se întindea pe 
câteva ecrane. Două milioane aici. Zece milioane 
dincolo. Niciun transfer de la Milbank and Mason nu 
fusese un număr cu mai puţin de șapte cifre. Totalul 
transferurilor reprezenta o avere, dar era un fleac 
pentru o firmă care în fiecare an, fără excepţie, aducea 
investitorilor ei un câștig fabulos de 36%. Numele erau 
și ele fabuloase. Senatori. Președinți de comisii. 
Generali. Ambasadori. Numai mahări, unui și unul. 
Bărbaţii și femeile care apăsau personal pe butoanele 
puterii de stat. Nu mai puţin de șapte dintre ei lucrau 
pentru Jefferson Partners. Și toţi erau aici. Toţi erau 
clienţi ai firmei HW. 

Apoi Bolden trase fără să vrea cartea norocoasă. Era 
tranzacţia care le lega pe toate laolaltă. Nu un transfer 
din afară, ci o plată către numita Milbank and Mason 
din Nassau, Bahamas. Suma: douăzeci și cinci de 
milioane de dolari. Destinația: un cont anonim — dar 
alături, așa cum proceda HW în arhivele interne, 
apărea și numele titularului. Guy de Valmont, 
vicepreședinte al grupului Jefferson. 

Bolden verifică iar datele. Erau identice cu cele ale 
contului din care fuseseră plătiţi LaWanda Makepeace 
și alţi câţiva. 

Circuitul se închisese. 

Mai era acolo și un ultim nume. Solomon H. Weiss. 
Suma: cincizeci de milioane de dolari. Fără îndoială, o 
plată menită să asigure un parteneriat pe termen lung. 
Ceva bani de buzunar pentru a-i ţine la distanţă pe 
curioși. 

Bolden printă informaţiile. Terminase cu 
presupunerile. Acum avea dovezi. Imprimanta începu 
să scuipe paginile. Luă o foaie și o citi. „Mituire” nu era 


cuvântul potrivit, își spuse. Mai degrabă „jaf”. Dar ce 
fusese jefuit? Integritatea. Increderea. 
Responsabilitatea. Tammany Hall nu avea nimic care 
să poată fi folosit împotriva grupului Jefferson. 
Jefferson deturnase guvernul și îl îndesase în buzunarul 
de la spate. 

După ce imprimanta scoase și ultima pagină, Bolden 
închise calculatorul și ieși din birou. 

— Poc, spuse cineva în spatele lui. Ești mort. Bolden 
încremeni. 

Wolf stătea la doi pași de el. Tinea în mână un pistol 
cu amortizor. 

— Nici să nu te gândești, adăugă el. 


57 


— Wolf a pus mâna pe el, zise Guilfoyle, mergând 
spre James Jacklin, care stătea pe coridor, lângă ușa 
biroului. 

— Aleluia. Am crezut că n-o să aud asta niciodată. 
Unde l-au prins? 

Guilfoyle îl trase pe Jacklin deoparte. 

— În biroul lui Mickey Schiff. 

— Ce naiba căuta acolo? 

— Iși băgase nasul în afacerile unor consilieri de-ai 
noștri. 

— Să nu-mi spui că ești surprins. 

Guilfoyle se uită atent la Jacklin, încercând să-i 
descifreze expresia. Ca de obicei, nu reuși să citească 
nimic pe faţa omului, cu excepţia dispreţului și a 
frustrării permanente provocate de o lume care nu 
funcţiona așa cum dorea el. 

Birourile erau liniștite pentru o seară de miercuri. Tot 
personalul primise invitaţii la dineu. Cei mai mulţi 


membri ai conducerii executive erau fie acasă la 
Jacklin, fie pe drum. Câţiva întârziaţi alergau în sus și-n 
jos pe coridoare, îmbrăcându-și din mers sacourile și 
oprindu-se câteva clipe pentru a-și aranja nodurile 
cravatelor. 

— Ai vorbit cu Schiff? întrebă Jacklin. 

— L-am lăsat un mesaj. Am de gând să stau de 
vorbă cu el imediat cum apare. Bolden avea hârtiile 
astea la el. 

Jacklin luă foile care îi fuseseră trimise prin fax lui 
Guilfoyle, la Washington. 

— O furnicuţă harnică, nu? Cei mai mulţi ar fi fost 
mai deștepţi și ar fi dispărut. 

Se apucă să răsfoiască hârtiile și se încruntă când 
ajunse la rapoartele Lexis Nexis în care Schiff apărea 
drept director al firmei Defense Associates. 

— Astea au fost printate azi după-amiază. Pe cine 
are acolo? 

— L-a ajutat secretara lui. Althea Jackson. Presupun 
că știe deja ce-i aici. 

— E căsătorită? 

— Divorţată. Un fiu. Doisprezece ani. 

— Fir-ar să fie, zise Jacklin. Clătină din cap și oftă. 
Asigură-te că băiatul n-o să ducă lipsă de nimic. Fă-i 
rost de o bursă sau ceva de genul ăsta. Adu-mi aminte 
să dau un telefon la St. Paul. Îl cunosc pe rector. Au 
experienţă cu elevii aflaţi în situaţii speciale. 

Guilfoyle a dat din cap. 

— Am vorbit cu Marty Kravitz. S-a jurat că Bolden l-a 
imitat perfect pe unul dintre directorii de la HW când a 
cerut rapoartele. Se pare că Bolden l-a convins cu forţa 
să-i dea informaţiile. Kravitz o să-și țină gura, sunt 
aproape sigur. Dacă Prell ar vorbi pe la colţuri de 
fiecare dată când dă peste ceva ilegal, azi n-ar mai 
avea niciun client. 


— Bun, atunci adu-l pe Bolden aici. Vreau să discut 
personal cu el. A 

— E pe drum. Guilfoyle se apropie de Jacklin. Imi 
acorzi un minut? 

— Mașina mă așteaptă jos. Pot să te duc unde vrei. 

— Nu durează mult. 

Guilfoyle îl luă pe Jacklin de braţ și îl conduse în 
biroul lui. 

— E cazul să afli ceva. Ceva despre Albany. 

Jacklin își încrucișă braţele la piept și se uită la 
Guilfoyle cu cea mai mare atenţie. 

— Ce-i cu Albany? 

— Un poliţist din New York a verificat prin NCIC 
amprentele tale și a descoperit că sunt înregistrate. 

— De unde naiba a făcut rost de amprentele mele? 

— Nu știu, dar trebuie să ne așteptăm la ce-i mai 
rău. 

— Adică? 

— Amprentele provin de pe arma cu care a fost ucis 
David Bernstein. 

— Imposibil. Credeam că povestea asta a fost 
lămurită de mult. 

— Eu n-am găsit niciodată amprentele. Pe-atunci 
treaba asta m-a sâcâit o vreme, dar fără Kovacs nu 
aveam niciun motiv de neliniște. Problema fusese 
identificată și eliminată. Douăzeci și cinci de ani, J.J. 
Sunt la fel de șocat ca și tine, crede-mă. 

— Mă îndoiesc foarte tare de asta, zise Jacklin și tăcu 
câteva clipe. Când continuă, vocea lui era la fel de 
liniștită ca șuieratul unui șarpe cu clopoței. Ai curăţat 
murdăria aia în schimbul unei sinecure la Jefferson. Pe 
atunci mi s-a părut un schimb cinstit. Acum nu mai 
sunt atât de sigur. Jacklin făcu un pas spre macheta 
vasului Mâine. Cine a verificat amprentele? 


— Detectivul John Franciscus. Tot el l-a interogat pe 
Bolden aseară. 

— Și de ce naiba e atât de curios? 

— Presupun că e doar un poliţist care-și face bine 
meseria. Am aflat că s-a urcat într-un avion pentru D.C. 

— Vine aici? Minunat. Poate ar trebui să-i lăsăm o 
invitaţie la aeroport. 

— Stai puţin, J.J. Treaba asta mă supără la fel de 
mult. 

— Pe tine? Jacklin clătină din cap. Pe tine, ticălos cu 
sânge rece ce ești? Tu n-ai niciun sentiment. Ce știi tu 
ce înseamnă să fii supărat? 

Guilfoyle simţi cum i se încordau mușchii. Ştia la fel 
de mult ca alţii ce înseamnă emoţiile. Ştia cât de 
distrugătoare sunt. Ştia cum te iau în stăpânire. Ştia 
că, odată ce le-ai cedat, devii neputincios. 

— Am plasat un om la aeroport, zise el, în 
eventualitatea că Bolden apare acolo. A reușit să se 
urce în avionul lui Franciscus. 

— Atunci ce mai aștepți? 

— E poliţist. 

— Și? Altădată n-ai avut scrupule. Amprentele astea 
pot să ne înfunde pe amândoi. 

— Mai întâi au nevoie de un martor care să declare 
că te aflai la locul crimei. 

— Au un martor, șuieră Jacklin. Bobby Stillman. 
Amprentele sunt biletul ei către libertate. 


58 


Agentul operativ de la Scanlon zăcea pe spate, 
gâfâind. 


— Nu-i rău, zise Bobby Stillman. Nu mă aşteptam ca 
loialitatea să poată fi cumpărată cu bani. Se lăsă într- 
un genunchi și îl apucă pe bărbat de braţ. Hai, sus. 

Cum el nu se mișca, îl ridică în picioare. Faţa 
bărbatului se înroșise acolo unde îi pălmuise, dar în 
rest nu arăta prea rău. Totuși, femeia nu se putu 
împiedica să remarce că prietenii ei o priveau acum 
altfel. 

Era o ticăloasă cu sânge rece. Fără discuţie. 

— Bun, deci chiar nu știi ce înseamnă Crown? îl 
întrebă ea. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Atunci sper că nu te superi dacă încerc o ultimă 
metodă de-a afla. 

Bobby Stillman scoase din buzunar un cuțit X-Acto 
pentru tăiat mocheta. Împinse lama afară foarte încet. 
Tăișul de oţel apăru treptat milimetru cu milimetru, 
până când triunghiul ascuţit ca o lamă ajunse de 
mărimea unei unghii. Lipi lama de obrazul bărbatului. 

O  învăluise un calm desăvârșit. După toate 
strigătele, rugăminţile, intimidările și, în final, loviturile, 
încheiase cu sine însăși o pace primejdioasă. Se 
întrebase mereu cât de departe ar fi dispusă să 
meargă; ce ar face dacă, în cele din urmă, el ar refuza 
să vorbească. 

Se uită în ochii bărbatului. Putea să jure, că vede în 
ei o licărire de voinţă neîmblânzită. Dar nu crezuse 
nicio clipă că el nu știe. J.J. spunea mereu că e foarte 
important să ai încredere în oamenii tăi, să le arunci în 
față adevărul și să-i lași să se obișnuiască cu el. Prin 
urmare, ea hotărâse că nu mai exista nicio regulă. S-o 
ia dracu de Convenţie de la Geneva, să le ia dracu de 
regulamente de orice fel. Nu lupta într-un război și nici 
într-un meci de box. Trăise atât de mult timp în afara 
lumii civilizate, încât se mira că nu ajunsese în acest 


punct mai devreme. Dumnezeu îi era martor că Jacklin 
ajunsese acolo înaintea ei. Era dispus să facă orice, 
numai să obţină rezultate. Scopul era totul. Mijloacele 
nu mai aveau nicio importanţă. 

Bobby Stillman își lipi buzele de urechea bărbatului. 

— O să-mi spui, șopti ea. 

Pentru prima dată văzu teamă în ochii lui, ca și cum 
abia atunci își dăduse seama cât de necilintită era 
hotărârea ei. 

JJ. ar fi mândru de mine, se gândi ea, și această 
realizare o întristă cumplit. 

* 

Fusese o zi fierbinte. O zi caniculară, după multe alte 
zile caniculare. Nervii tuturor erau întinși la maximum. 
Oamenii își epuizaseră rezervele de bunăvoință. Erau 
abia în iulie, dar vara parcă durase deja cu o lună prea 
mult. Bobby venise acasă pentru a împacheta și restul 
lucrurilor. Tinea în mână o pungă de cumpărături plină 
cu tot ce găsiseră când plecaseră de acolo. Unt de 
arahide, batoane de cereale și o pijama nouă pentru 
Jacky Jo. Avionul pentru Buenos Aires trebuia să 
decoleze la unsprezece, de la JFK. Aveau de gând să 
dispară un an, chiar mai mult dacă era necesar. Îl găsi 
pe David vorbind cu Jacklin în holul de la intrare. 

— Ce cauţi aici? 

— Credeai că o să te scap din ochi? întrebă Jacklin, 
zâmbind dispreţuitor. Când clădirea aia a sărit în aer, 
am știut imediat a cui mână e. 

— Au filmat totul, zise David Bernstein. O cameră de 
supraveghere a înregistrat tot. 

Jacklin făcu un pas către Bobby. 

— Nu-ţi agrava situaţia, scumpo. Poliţia trebuie să 
apară dintr-o clipă în alta. Păstrează-ţi scuzele pentru 
ei. 


În mintea ei începu să sune un semnal de alarmă. 
Ceva nu e în regulă. De ce îi aşteaptă J.J. pe polițiști? 

— De ce mai stăm aici? îl întrebă ea pe David, 
apucându-l de mână. Hai. În clipa asta. Hai să plecăm. 

Se întoarse către scară. Două dintre gorilele lui 
Jacklin așteptau pe ultimul palier. Umeri largi, tunsori 
militare, fețe impasibile. Cunoștea foarte bine genul. 

— Imi pare rău, Bobby, spuse Jacklin, fluturându-i 
prin faţa ochilor biletele lor de avion. Am venit să 
lămuresc neînțelegerea odată pentru totdeauna. 

— Neiînţelegere? Credeam că e vorba de crimă. 

— Poţi să-i spui cum vrei. 

— N-avem nimic de lămurit, zise Bobby. Eşti un 
fascist. Îi spionezi pe toţi ca să fii sigur că nimeni nu 
face decât ce vrei tu. Ai impresia că ești Big Brother, 
chiar dacă nu-i ajungi nici măcar până la genunchi. 
Dacă nu mai ești în administraţie nu înseamnă că nu 
mai ai înţelegeri dubioase cu ei. Se întoarse cu faţa la 
cei doi bărbaţi care așteptau pe scară. Cine sunt 
gorilele astea? Tweedle Dee și Tweedle Dum? De ce i- 
ai adus? Nu poţi să te descurci singur? Am crezut că 
ești un erou. 

Era incapabilă să se stăpânească. Furia ei atinsese 
punctul de fierbere, tâmplele îi pulsau. 

— Crede-mă, ].]., n-ai fost niciodată altceva decât un 
măscărici în costumaţie de cowboy, un băieţel care 
încearcă să fie ceea ce-și dorea mămica lui să fie. 

— Ajunge, Bobby. 

Abia atunci a văzut pistolul din mâna lui. 

— Tocmai am cumpărat firma, zise el, legănând 
ameninţător arma. Fanning Firearms. Mi-am zis că ar 
trebui să câștig ceva din asta. 

— Isuse, J J., de data asta ai sărit peste cal. Un 
pistol? Credeai că o să opunem rezistență? Noi, doi 
amărâți de avocaţi? Pistolarii Constituţiei? Asta de-aici 


e Bernstein the Kid, cel mai rapid evreu din Vest. Și eu 
sunt... Se opri brusc și se întoarse spre iubitul ei. L-ai 
văzut, David? 

— Taci, Bobby, spuse David Bernstein pe un ton 
grav. 

Stia, continua să-și spună Bobby Stillman și după 
douăzeci și cinci de ani, torturându-se singură. Era fiul 
unui poliţist. Cunoștea regula cea mai importantă 
despre armele de foc. Nu scoate niciodată o armă dacă 
n-ai de gând s-o folosești. lar ea făcuse tot ce era 
omenește posibil să transforme în realitate presimţirea 
lui. 

— Hai, ].]., lasă pistolul, continuase ea. Poliţia trebuie 
să apară. Foarte bine! Și-a ridicat mâinile în faţă, ca și 
cum invita un poliţist imaginar să-i pună cătușele. 
Lasă-i să ne aresteze. Sălile de tribunal sunt exact ce 
ne trebuie ca să dăm dracului în vileag mica ta afacere 
împuţită. Chiar te-aștepţi să creadă cineva că 
aparatura pe care o fabrică Guardian o să fie folosită 
numai în armată? Pun pariu că FBI a făcut deja o 
comandă serioasă. Şi mai cine? Vămile? Trezoreria? 
DEA? Toată lumea le vrea. Într-un an vor fi instalate în 
fiecare centrală telefonică. Şi toate astea datorită lui 
James Jacklin și firmei lui, Guardian Microsystems. 

— Ca de obicei, Bobby, ești puţin cam prea 
inteligentă pentru binele tău, spuse Jacklin. 

Îi aruncă o ultimă privire mustind de iritare, apoi se 
răsuci și îl împușcă pe David Bernstein în cap. 
Bernstein se prăbuși fără să scoată un sunet. Bobby 
Stillman nu reușise nici până azi să uite cum i se 
îndoiseră genunchii, cum trupul lui se înmuiase 
instantaneu, ca și cum cineva l-ar fi scos din priză și 
curentul s-ar fi scurs din el. Apoi, în timp ce zăcea pe 
jos, făcuse un lucru îngrozitor. Se mișcase. Ridicase un 


picior. Izbise în podea cu călcâiul celuilalt picior. Apoi 
încremenise definitiv. 

Jacklin se apropie și se uită la el. 

— Nimeni n-o să depună mărturie despre Guardian 
în niciun tribunal, scumpo, zise el. E o chestiune de 
siguranţă naţională. 

Bobby împietrise. Apoi începu să clatine din cap. În 
ochi îi sclipeau primele lacrimi. Nu voia să plângă, dar 
nu se putea stăpâni. 

— Monstrule, șopti ea printre suspine. L-ai omorât. Ai 
zis că ai chemat poliția? Sper să vină. 

— Și eu sper din tot sufletul că vine. 

Chiar atunci, o mașină de poliţie s-a oprit lângă 
bordură, în fața casei. Din ea au coborât doi polițiști 
care și-au prins bastoanele la centuri. Bobby Stillman a 
făcut un pas spre fereastră. Un strigăt i s-a ridicat pe 
buze. Unul dintre oamenii lui Jacklin a oprit-o imediat, 
încercuind-o cu un braţ și acoperindu-i gura cu palma. 
Un minut mai târziu s-a auzit soneria de la intrare. 

Jacklin a deschis ușa. Înainte ca vreunul dintre 
polițiști să-l vadă pe David Bernstein, Jacklin i-a 
împușcat pe amândoi. Câte un glonţ în inimă, tras de 
la o distanţă atât de mică, încât cămâășile lor au ars pur 
și simplu câteva secunde. 

Apoi Jacklin a îndreptat pistolul spre ea. 

— leși, i-a spus. 

Tremurând, trecut peste cele două cadavre și a ieșit 
pe verandă. Jacklin continua să o amenințe cu arma. 
Amândoi au rămas nemișcaţi cam un minut. 

— Și Jacky Jo? a întrebat ea. 


Așa inventase Jacklin legenda lui Bobby Stillman, 
ucigașa de polițiști. O obligase să devină o veșnică 
fugară. Fusese o mișcare genială. Îi furase totul. 
Libertatea. Credibilitatea. Fiul. 


Bobby se îndepărtă cu un pas de agentul de la 
Scanlon. Îi trase în jos boxerii, până la glezne. Își 
îngădui câteva clipe de răgaz pentru a-i savura 
vulnerabilitatea. Doar câteva clipe, cât să simtă 
adierea vântului. 

Apoi îl apucă hotărâtă de penis. 

— Ce înseamnă Crown? întrebă,  atingându-i 
testiculele cu tăișul cuţitului. Ridică lama și sângele 
începu să curgă. Ultima ta șansă. 

— Washington... Senatorul McCoy, spuse œl, 
înghițind în sec. 

— Prea puţin. 

— Pedeapsă. 

— Când? 

— Învestirea... Mâine. 


59 


Zborul Delta 1967 de la New York a aterizat pe 
Aeroportul Naţional Reagan din Washington la 8.33 
seara, cu o întârziere de o jumătate de oră. Detectivul 
John Franciscus a fost al doilea pasager care a coborât 
din avion, în urma unei matroane cu părul roșu, care 
fusese debarcată într-un scaun cu rotile. După ce s-a 
uitat la indicatoarele de deasupra, a reușit să ajungă la 
centrul pentru închirieri de automobile. Avea doi sau 
trei prieteni în poliţia din Washington D.C., ba chiar 
cunoștea și vreo doi polițiști de patrulă din Maryland și 
ar fi putut să-l roage pe unul dintre ei să-l ia de la 
aeroport. Toţi erau băieţi buni, dar nu voia să mai 
implice pe cineva în povestea asta. Nu era momentul 
potrivit să afle cine îi era prieten și cine nu. Ridicând 
insigna, a obţinut ultima mașină disponibilă. Cu cheile 
în mână, a ieșit pe trotuar să aștepte autobuzul care 


mergea până la parcare. Aici ninsoarea era mai deasă 
decât la New York. Fulgii uriași cădeau atât de încet, 
încât păreau suspendaţi în aer. In cele din urmă a 
apărut și autobuzul. În lumina crudă a lămpilor cu 
sodiu, Franciscus și-a văzut reflexia în geamurile lui. 
Era cenușie, la fel cum se simţea. 

La un moment dat, în timp ce avionul se apropia de 
sol, undeva între Trenton și Gettysburg, Franciscus se 
hotărâse să-și facă operaţia. Douăzeci de ani cu o 
ditamai tăietura în piept erau mai buni decât douăzeci 
fără, îi trecuse prin minte până și ideea stupidă de-a se 
muta la Los Angeles, unde putea să agaţe o slujbă de 
consultant la vreunul dintre serialele polițiste. Chiar 
aveau nevoie de cineva care să-i pună la punct. Lui, 
personal, îi era greață de prostiile cu sediul crimei. 
Voia să vadă lucrurile făcute bătrânește, ca altădată. 
Făcute așa cum le făcea el. Să-l înghesui pe un tip la 
două dimineaţa până îţi dă numele făptașului. Sau să 
ajungi la Chappaqua urmărind o pistă și să te întorci 
de-acolo cu un set de amprente ale criminalului ia 
douăzeci și cinci de ani după crimă. Poate chiar ar 
ruga-o pe Vicki Vasquez să vină cu el. Făcuse și 
tâmpenii mai mari. 

Franciscus și-a ridicat capul și s-a uitat la cer. Totul 
se reducea la atât: chiar dacă își făcea operaţia, timpul 
lui se sfârșise. Nu puteai să-l scuipi pe șef în faţă și să 
trăiești ca să te bucur: de asta. Esposito era un ticălos 
răzbunător. Franciscus avea de gând să se asigure că 
primăria îi plătea operaţia. Amicii lui din sindicat l-ar fi 
sprijinit până la capăt. Locotenentul avea dreptate. 
Treizeci și patru de ani în meseria asta erau o 
adevarată carieră. Cine spune că la șaizeci și doi de ani 
nu poţi s-o iei de la început? 

Autobuzul s-a oprit în dreptul lui. Franciscus s-a urcat 
și i-a dat șoferului tichetul cu numărul mașinii 


închiriate. Două minute mai târziu, a coborât în 
parcare. 

S-a urcat în mașină și a dat încălzirea la maximum. 
Automobilul avea un sistem de navigaţie automat și s- 
a moșmondit un minut până a reușit să introducă 
adresa lui Francois Guilfoyle. Pentru orice 
eventualitate, a deschis torpedoul și a scos o hartă a 
Washingtonului și a Virginiei. „Chain Bridge Road”; a 
mormăit el, în timp ce căuta în indexul hărţii. 

O umbră a trecut pe lângă mașină. 

Franciscus și-a ridicat capul. Nimic. 

Și-a concentrat din nou atenţia asupra hărții. 

In clipa următoare, portierele de pe partea dreaptă 
s-au deschis și doi bărbaţi s-au urcat în mașină. Cel de 
lângă el i-a înfipt în burtă ţeava unui pistol. 

— Nu mișca, altfel ești mort, i-a spus, aplecându-se 
în faţă și luându-i arma. Porneşte motorul și ieși din 
parcare. 


— Bună seara, domnule senator Marvin. Suntem 
onoraţi să vă avem printre noi. 

Foarte elegant, în frac, cu brâu de mătase și cu părul 
pomădat, James Jacklin stătea lângă intrare și își 
întâmpina oaspeţii. Fiecare bărbat primea o strângere 
viguroasă de mână, fiecare femeie se alegea cu un 
pupic pe obraz și cu un compliment rostit pe un ton 
călduros. Cei care își spuneau că părea mai vesel decât 
de obicei, ba chiar cordial, aveau perfectă dreptate. 
După o zi și o noapte de tensiune și nesiguranţă, 
lucrurile intraseră pe făgașul normal. Puseseră mâna 
pe Bolden, iar Guilfoyle reușise să-l captureze și pe 
detectivul din New York. l-ar mai fi trebuit o singură 
persoană pentru un hat trick, dar era o cătană prea 
bătrână ca să nu se mulțumească și cu atât. Fugise 
după iepurele ăsta douăzeci și cinci de ani și nu 


avusese noroc. Voia să audă doar un „da” din gura 
senatorului de Vermont, Hugh Fitzgerald, confirmarea 
că omul va vota în favoarea legii. După asta putea să 
petreacă cea mai frumoasă noapte din viaţa lui. 

— Ce plăcere, domnule general Walker, zise Jacklin, 
punând o mână pe umărul ofițerului. Știți ceva de la 
Fitzgerald despre fonduri? Tara este într-o situație 
tristă. 

— Să fim optimiști, răspunse Walker. 

— Mă bucur să vă văd, domnule Von Arx, îl 
întâmpină Jacklin pe directorul FBl-ului. Adăugă în 
șoaptă: Mulţumesc, domnule Hamilton. L-am prins pe 
tânărul acela. Totul e bine când se termină cu bine. Să 
bem un pahar după ceremonie. 

— Al meu să fie dublu, zise Von Arx. 

Șirul musafirilor s-a întrerupt. Jacklin a ieșit din casă 
pentru a supraveghea limuzinele care se înghesuiau 
bară la bară pe aleea lungă, semicirculară. Nici măcar 
vremea rea nu-i ţinuse pe oameni acasă. S-a uitat la 
cer. Norii parcă erau de vată și ningea în continuare. 
Peluza se întindea albă în faţa lui, ca glazura unui tort 
de nuntă. 

— Măi, măi, uite-l pe miliardar în carne și oase. 

Senatorul Hugh Fitzgerald urca greoi scara. Cu un 
palton lung și cravată neagră, arăta ca un vizitiu din 
secolul al XIX-lea. Un vizitiu uriaș. La rever purta o 
garoafă sângerie. 

— Credeam că ai un valet care stă planton la ușă. 

— Nu, Hugh. Pe tine te aşteptam, spuse Jacklin, 
apucându-l de braţ în timp ce își strângeau mâinile, 
apoi trăgându-l mai aproape. Era un gest rezervat 
prietenilor apropiaţi. Eşti pe lista mea scurtă. Cred că 
nu te-ai gândit încă... 

— Ba da, ].]. De fapt n-am făcut nimic altceva, doar 
m-am gândit. 


— Și? 

— Aa... Fitzgerald îl bătu pe umăr și îi făcu 
șmecherește cu ochiul, ca un irlandez. Asta nu 
înseamnă că m-am hotărât. 

Jacklin îi răspunse cu un râs jovial, apoi se întoarse 
către următorul oaspete: 

— O, domnule secretar Tuttwak... 

Dar în sinea lui blestema. 


Șirul de limuzine se întindea cât vedeai cu ochii în 
ambele sensuri ale drumului îngust, cu două benzi. 
Jenny parcă mașina închiriată în spatele ultimei 
limuzine și opri motorul. Ștergătoarele de parbriz 
încremeniră. În cele câteva secunde care au trecut 
până când zăpada a pudrat parbrizul și lumea a 
dispărut în spatele unei perdele albe, văzu un bărbat 
într-o canadiană roșie care urca pieptiș colina, apoi un 
altul care cobora în fugă. O mașină trase în spatele ei 
și farurile luminară bordul. Timp de o clipă, își zări fața 
în oglinda retrovizoare. Pupilele ei erau cât vârfurile de 
ac. Gura îi era încordată. Era palidă ca un mort. Se 
chinui să inspire adânc. Pentru a se calma cât de cât, 
se rujă din nou, apoi își făcu ochii cu rimel. Nu sunt în 
stare de asta, îi spuse reflexiei sale din oglindă. Sunt 
profesoară, nu spion. Își masă uşor abdomenul și se 
gândi la viaţa care creștea în pântecele ei. Spion. Işi 
aminti că Mata Hari murise în fața unui pluton de 
execuţie. Era oricum mai bine decât cu un glonţ în 
spate, mai bine decât să nu vezi nimic. 

— Ești amabil? strigă ea, deschizând portiera. 

Valetul care parcă mașinile era un puști cu păr negru 
ca tăciunele, acum pudrat cu zăpadă. 

— Da, doamnă. 

— Ai o umbrelă? 


— Duceţi-vă cu mașina până la capătul aleii. Nu vă 
faceţi griji, o parchez eu. 

— S-ar putea să fiu obligată să plec brusc. 

Tânărul se apropie și se uită mai bine la Jenniffer. 
Încruntarea lui se transformă într-un zâmbet de bun- 
venit. 

— Așteptaţi-mă aici. Mă întorc imediat. 

Jenny mai văzu doar o pereche de picioare care se 
mișcau foarte repede dispărând în ninsoarea deasă. 
Puștiul se întoarse după cinci minute, destul cât ea să 
renunţe la orice iluzie despre o plecare bruscă. li oferi 
lui Jenny umbrela și braţul lui. Ea le acceptă pe 
amândouă. Nu i-ar fi plăcut să alunece pe tocurile 
înalte. Porniră de-a lungul drumului, umăr la umăr, 
apoi îl traversară și continuară pe o alee lungă, 
curbată. 

Casa era sora urâtă a reședinței Mount Vemon? — 
mai mare, mai ţipătoare și mai lipsită de gust în toate 
privinţele. Pentru a-i feri pe musafiri de intemperii, în 
faţa intrării fusese montată o copertină temporară. O 
mașină trecu prin stânga lor. Jenny observă că fiecare 
pereche se oprea în dreptul unui portar impunător și îi 
arăta invitaţia înainte să fie lăsată să intre. Remarcă și 
câţiva bărbaţi în pelerine de culoare închisă care 
stăteau de pază lângă garaj și la fiecare capăt al 
clădirii. 

— De ce atâtea precauţii? întrebă ea în timp ce 
începeau să urce colina. 

— Președintele e așteptat la ora zece. O să stea la 
desert și o să spună câteva cuvinte. Serviciul Secret a 
împânzit proprietatea cu agenţi. 

Jenny simţi că i se strânge inima. 

— Fir-ar să fie, zise. Mi-am uitat invitaţia. 


Mount Vemon, reședința lui George Washington de pe malul râului 
Potomac, acum monument național. 


— E în mașină? Mă duc imediat să v-o aduc. 

— Nu. Acasă, din nefericire. Poţi să dai o fugă până 
la Georgetown? Aici atmosfera e cam încordată. 

Valetul se uită la ea și îi remarcă dezamăgirea. 

— Veniţi cu mine, o să vă strecor în bucătărie. Nu 
cred că puteţi fi considerată o ameninţare. 

— Mai știi? spuse ea, strângându-l mai tare de braţ, 
în garaj se adunaseră șoferi și băieți de parcare, care 
se serveau cu sendvișuri cu friptură de vită, copane de 
pui, răcoritoare și cafea de pe o masă burdușită. Doi 
agenţi din Serviciul Secret se plimbau printre ei și 
discutau când cu unul, când cu altul. Jenny le zâmbi 
când au trecut prin dreptul garajului. Ba chiar le-a 
făcut cu mâna, gândindu-se că o blondă înaltă, 
înzestrată cu o frumuseţe tipic americană, nu va stârni 
niciun clopoțel de alarmă. 

O clipă mai târziu, cei doi agenţi îi blocau drumul. 
Amândoi erau cu un cap mai înalţi decât ea, aveau 
gâturi de taur și aparate de emisie-recepţie discrete, 
trădate doar de firul care cobora din ureche. 

— invitația dumneavoastră, doamnă? o întrebă unul 
dintre ei. 

Jenny încercă să joace cartea sincerităţii. 

— Am uitat-o acasă. Știu că a fost o prostie din 
partea mea. l-am spus și tânărului aici de faţă, și a fost 
atât de amabil încât să mă ajute să intru. 

— Îmi pare rău, dar nu aveţi voie să intraţi în casă. 

— Știu, zise Jenny, dar șeful meu e aici și sunt sigură 
că o să se supere dacă nu apar. E cina de un miliard de 
dolari. Înţelegeţi, o ocazie unică. 

— Cum vă numiţi, doamnă? 

— Pendleton, răspunse ea. Jennifer Pendleton. 

Agentul cu grad mai mare își apropie gura de reverul 
hainei. 


— Dallas unu, aici Dallas patru. Vreau verificarea 
unui oaspete. Jennifer Pendleton. 

Se întoarse iar către Jenny. i 

— O să dureze doar câteva clipe. Intre timp, vă rog 
să ne arătați permisul dumneavoastră de conducere. 

— A, da, sigur. 

Jenny îşi deschise poşeta şi scotoci puţin printre 
şervețele Kleenex, cosmetice și lame de gumă de 
mestecat. Permisul cu numele ei real era ultimul lucru 
pe care l-ar fi arătat agenţilor. Una e să nu fii pe lista 
invitaţilor, cu totul altceva să dai un nume fals. 

Între timp mai apăruseră trei agenți, care se 
postaseră în semicerc în jurul ei. Cel care îi ceruse 
permisul de conducere îi explică altuia, un bărbat cu 
un piept uriaș, care probabil era superiorul lui: 

— Intrare interzisă. Doamna nu are invitaţie. Nu e 
nici pe listă. 

Agentul-șef o luă de braţ. 

— Aveţi permisul de conducere la dumneavoastră? 
Orice altă formă oficială de identificare? 

Jenny clătină din cap. 

— Îmi pare rău, nu. Cred că l-am uitat acasă. 

— Împreună cu invitaţia? 

— Da. 

Schimb de priviri și de semne din cap. Nivelul 
încordării crescuse semnificativ. Dintr-o clipă în alta or 
să-și descheie hainele și or să-și scoată pistoalele, își 
spuse ea. 

— Dacă nu vă supăraţi, aș vrea să veniţi cu mine, i 
se adresă agentul cu pieptul ca un butoi. Apoi alte 
șoapte în reverul hainei: Mary, avem cod Alfa. Ne 
vedem în garaj. 

— E Mary Ansenelli, zise agentul. O să vă conducă 
înăuntru. Permiteţi-mi să vă întreb dacă sunteţi de 
acord cu o percheziție corporală. Aveţi dreptul să 


refuzaţi, dar în cazul acesta veţi fi arestată și dusă la 
secţia locală de poliţie. 

— Arestată? Sunt oaspetele domnului Jacklin și al 
grupului Jefferson. Îmi pare rău că ei au greșit și că 
numele meu nu apare pe listă. Lucrez la Harrington 
Weiss. Puțin îmi pasă dacă mă percheziţionaţi. N-aveţi 
decât s-o faceţi aici, dacă vă place. Eu una vreau doar 
să ajung la petrecere, preferabil înainte de desert. 

— Înţeleg foarte bine de ce sunteţi supărată, 
doamnă. Dacă vreţi să cooperaţi, sunt sigur că totul se 
va rezolva. 

— Să cooperez? Şi ce-ar mai trebui să fac? Am 
parcat unde trebuia să parchez. Am venit la ora la care 
trebuia să vin. Nu știam că aveţi în program și o 
partidă de pocher pe dezbrăcate. 

Femeia-agent o apucă ferm de braț. 

— Vreţi să veniţi cu mine, vă rog? 

Jenny își trase braţul. 

— Nu, nu vreau! 

— Gary, dă-mi o pereche de cătușe. 

— Nu accept să-mi puneţi cătușe. Am fost invitată la 
acest eveniment. N-am venit aici să beau pe gratis! 

Agentul-șef o prinse de încheieturi și îi răsuci braţele 
la spate. 

— Vă rog să nu opuneţi rezistenţă. Daţi dovadă de 
puţină cooperare. 

— Dă-mi drumul! strigă Jenny, zbătându-se. 
Chemaţi-l pe domnul Jacklin. Sunt oaspetele lui! 

Cătușele s-au închis peste încheieturile ei. Cineva a 
învârtit-o în loc, în timp ce agenta începuse să o tragă 
spre ușa garajului. O voce nervoasă a cerut o mașină. 
Alt glas vorbea precipitat într-o staţie radio, 
prevenindu-și interlocutorul că trebuia să aștepte un 
prizonier. O mână i s-a lipit de spate și a împins-o spre 
ieșire. Jenny a trecut printre băieţii de parcare și pe 


lângă masa încărcată cu sendvișuri și cafele. S-a uitat 
peste umăr. Ușa bucătăriei rămânea tot mai mult în 
urmă. 

— Fiţi atenţi, zise ea furioasă. Sunt gravidă. 

O mașină fără însemne s-a oprit la câţiva pași de ea. 
Din ea a coborât un bărbat cu păr scurt și cârlionţat și 
cu faţa ciupită de vărsat. A apucat-o de braţ. 

— Aveţi grijă la cap, a zis el, după ce a deschis 
portiera din spate și și-a pus palma pe creștetul ei. A 
împins-o în mașină. 

— Vreo problemă, agent Reilly? 

Jenny s-a întors și s-a pomenit uitându-se în ochii 
reci ai lui James Jacklin. 

—O0O femeie a încercat să intre în casa 
dumneavoastră, domnule, i-a explicat agentul-șef. Nu 
are invitație. Numele ei nu e pe listă. 

Jenny, care se uita la cei doi, prinse din nou privirea 
lui Jacklin și zâmbi, aparent cu o sinceră ușurare. 

— Domnule Jacklin, eu sunt... Jenny Pendleton. 
Probabil că nu vă mai amintiţi de mine, dar lucrez la 
New York pentru Harrington Weiss. Sunt în echipa lui 
Jake Flannagan. 

— A, da, îl știu pe Jake. Îmi pare rău că n-a putut să 
vină. Jacklin se uită pe rând la agenţi. Domnilor, cred 
că nu ne pândește niciun pericol dacă îi scoateţi 
acestei sărmane doamne cătușele. 

Agentul Reilly îi scoase cătușele. 

Jenny își puse o mână pe piept și oftă. 

— Slavă Domnului. În fine cineva care nu crede că 
sunt o infractoare. Jake o să mă omoare că am 
întârziat, dar... 

Jacklin le făcu semn agenţilor să o lase în pace. 

— Cred că de-aici încolo mă pot ocupa eu de 
problema asta. Miss Pendleton lucrează pentru unul 


dintre cei mai importanţi clienţi ai grupului Jefferson. 
Sunt gata să garantez pentru ea. 

Îi oferi braţul și Jenny îl luă. 

— Pe aici, draga mea. Aș fi bucuros să-ţi arăt casa. 
Totuși, dă-mi voie mai întâi să-ţi aduc ceva de băut. 
Insist. E cam frig, nu-i așa? 

Jenny dădu din cap, cu un zâmbet încremenit pe 
buze. Ciudat, dar nu putea să scoată niciun cuvânt. 


60 


Avionul era un Gulfstream III, un model mai vechi. 
Avea zece fotolii îmbrăcate în piele crăpată, lambriuri 
care imitau lemnul natur, iar carlinga era mai scundă 
decât la modelele noi. Bolden stătea în mijloc, cu 
încheieturile manilor și gleznele legate cu corzi de 
plastic care îi intraseră adânc în piele. Wolf ședea în 
spate, înșurubând și deșurubând amortizorul pistolului. 

— Gloanţe cu viteză mică, îl informase el pe Bolden 
când urcaseră în avion. Praf de pușcă exact cât să facă 
o gaură în tine, dar nu și-n fuselaj. 

Nu era prima călătorie a lui Bolden cu un avion 
particular. Nici a doua, și nici măcar a zecea. O afacere 
în care cumperi și vinzi firme de miliarde de dolari se 
desfășoară într-o viteză ameţitoare. Time is money. 
Nimeni nu-și putea permite să piardă ore întregi stand 
la coadă la bilete, trecând prin controalele de 
securitate sau lăsându-se la cheremul unor avioane 
care puteau întârzia. În cei șase ani cât fusese consilier 
al unora dintre cele mai mari companii din ţară, 
folosise avioane particulare de cel puţin cincizeci de 
ori. 


În comparaţie cu celelalte, zborul acesta se situa 
undeva la nivelul inferior. „Spartan” era poate cuvântul 
cel mai potrivit pentru a-l descrie. Nici urmă de 
trataţiile obișnuite. Nici Coca dietetică, nici ceai de 
ginseng, nici Red Bull pentru a-și revigora mintea 
obosită. Nici Dom Perignon la gheaţă pentru 
sărbătorirea semnării unui contract, nici biscuiţi și 
gemuri de casă, nici struguri Concord și brânzeturi 
franţuzești, nici tortilla și guacamole delicioase. 
Prosoape calde nici atât. Și, în mod sigur, nici vreun 
estetician care să-l întrebe dacă preferă o manichiură 
sau zece minute de masaj în forţă. 

Bolden își spuse că era de-a dreptul ciudat cât de 
mult se putea schimba viața unui om în numai 
douăzeci și patru de ore. Seara trecută era cocoșul din 
ogradă. Bărbatul anului. Un om cu o poziţie de invidiat 
și un viitor neîngrădit. Dar lucrurile se schimbaseră și 
în altă privinţă, mai importantă. Era tatăl unui copil 
care creștea în pântecele femeii pe care o iubea. Se 
uită afară și văzu chipul lui Jenny în beznă. 

Avionul se înclină spre stânga și ieși din plafonul de 
nori chiar deasupra Universităţii Georgetown, apoi 
trecu la mică altitudine pe deasupra râului Potomac. În 
vârful aripii stângi se vedea Centrul Kennedy. Aparatul 
se zgudui ușor când pilotul scoase trenul de aterizare. 
Acum zburau la nivelul monumentelor: Lincoln 
Memorial, Reflecting Pool și Washington Monument, pe 
jumătate pierdut în ceaţă și ninsoare. 

Se gândi că era ultima lui aterizare. 

* 

— Eşti sigură că ne-am mai întâlnit? o întrebă Jacklin. 
Nu cred că aș fi uitat o persoană atât de fermecătoare. 

Jennifer Pendleton dădu repede din cap. 

— De fapt, ne-am văzut o singură dată... dara trecut 
destul de mult de-atunci. Nu vă pot mulţumi îndeajuns 


că m-aţi salvat. Să vă spun sincer, începuse să mi se 
facă frică. 

— Fii liniștită, draga mea. S-ar fi rezolvat de la sine. 

Acum se aflau în salonul principal, în mijlocul unui 
vârtej de bărbaţi și femei în fracuri și rochii de seară. 
Jenny își puse mâna pe braţul lui Jacklin și acesta se 
apropie de ea fără să vrea. Era afurisit de frumoasă. 

— Zici că ești o Pendleton? 

— De fapt, împărţim un stră-străbunic. Edmund 
Greene Pendleton. Familia mea s-a mutat în Ohio. Erau 
fermieri, nu politicieni. 

— Ce s-ar face ţara asta fără fermieri? George 
Washington a cultivat și el tutun la vremea lui, dacă nu 
mă înșel... 

— Spuneti-mi, domnule Jacklin... 

— J.J., fir-ar să fie, mă faci să mă simt bătrân. 

— Spune-mi, J.J., a continuat ea, arătându-i cu mâna 
portretele în ulei care împodobeau un perete. E vreun 
Pendleton printre ei? 

— Sunt mai ales Jacklini. O bătu ușor pe mână. Sunt 
fericit să-ţi fiu ghid. 

O conduse de jur-împrejurul salonului, prezentându-i 
pe scurt biografiile strămoșilor săi. Harold Jacklin, tatăl 
lui, distinsul congresmen. Edmund Jacklin, bunicul, 
magnat al căilor ferate și bancher. E o fată 
fermecătoare, îşi spuse în sinea lui. Nu semăna deloc 
cu reptilele de pe Wall Street. Când termină de vorbit 
despre picturi, constată cu bucurie că mâna ei încă i se 
mai odihnea pe braţ. 

— Ştii, ].]., zise femeia, am fost mereu convinsă că 
Pendletonii sunt o familie subestimată. Nathaniel 
Pendleton abia dacă e menţionat în tratatele de istorie, 
deși a fost prieten apropiat cu Alexander Hamilton și 
George Washington. E timpul să dăm familiei noastre 
ceea ce i se cuvine. 


— Sunt perfect de acord. Ştii, și eu sunt pasionat de 
istorie. În vinele noastre curge tradiţia. Respectul 
pentru trecut. Sunt a cincea generaţie de Jacklini care 
slujește țara asta. Am fost pușcaș marin. Bătrânul Nat 
Pendleton a fost colonel de cavalerie. 

— În Carolina de Sud, nu-i aşa? 

— Ei, acum mai vii de-acasă. Văd că știi câte ceva 
despre familie. 

— Păi, și mie îmi place la nebunie istoria. Cândva am 
fost ghid turistic în New York. Începeam la Fraunces 
Tavem și mergeam până la St. Paul. 

— Fraunces Tavem? Adică știi povestea cu Camera 
cea Lunga? 

Jennifer dădu din cap. 

— Da, acolo și-a luat rămas-bun generalul 
Washington de la ofiţerii lui. Dacă nu mă înșel, asta s-a 
întâmplat în 4 decembrie 1783. 

Jacklin o văzu pe fată într-o lumină nouă. Avea 
mintea ascuţită ca briciul. Trebuia să-i dea un telefon 
lui Mickey Schiff și să aranjeze ca ea să-i ia locul lui 
Bolden. Ar fi fost mai mult decât fericit să deturneze 
niște afaceri către Harrington Weiss dacă asta i-ar fi 
adus câteva nopţi în compania acestei domnișoare cu 
părul de aur. Se uită la ceas. 

— Ai vrea s-o vezi acum? 

— Camera cea Lungă? New Yorkul e cam departe. 

Jacklin o trase mai aproape și-i șopti la ureche: 

— Cine zice că trebuie să mergem la New York? Vino 
cu mine, dar hai să ne grăbim. În curând se va da 
semnalul pentru masă. Chiar eu am întocmit meniul, îţi 
plac trufele? 

Jacklin o conduse la etaj și se opri în dreptul unei uși. 

— Mi-au trebuit douăzeci de ani ca să fac totul ca la 
carte. Fiecare detaliu este așa cum a fost în noaptea 
aceea din decembrie 1783. 


Deschise ușa și aprinse lumina. Ocoli masa și îi arătă 
o vitrină în care erau expuse Biblia lui Lincoln și o 
șuviţă din părul lui Hamilton. Fascinaţia care se citea 
pe faţa ei îl îndemnă să vorbească cu o și mai mare 
ardoare: 

— Nat Pendleton s-a întâlnit cu generalul 
Washington și cu vulpoiul de Hamilton chiar în această 
cameră. Din punctul lor de vedere era mai degrabă un 
club decât o tavernă. 

— Un club? Vorbești serios? 

Inima lui Jenny începuse să bată mai repede. Era 
adevărat. Exact așa cum îi spusese Bobby Stillman. 
Așa cum o asigurase Simon Bonny. 

— Da. Un loc unde puteau să se relaxeze departe de 
ochii lumii, să fumeze un trabuc, să bea câteva halbe 
de bere. Dar Washington era un bărbat serios. Venea 
aici și pentru afaceri. Se îngrijea de treburile ţării. 
Jacklin își trecu mâna peste un humidor mare, din lemn 
patinat, care stătea pe un suport asortat. Vezi piesa 
asta? 

— E foarte frumoasă, zise ea. 

— Lucrată manual, copia perfectă a celei pe care a 
folosit-o generalul. De fapt, nu-i o copie. E sora 
geamănă. 

Jacklin a ridicat capacul și a ales o Romeo și Julieta 
care se potrivea numai bine cu vinul de Porto servit la 
desert. Apoi și-a amintit de femeile de azi fumau și ele 
afurisitele astea de trabucuri. Nu voia să fie luat drept 
un bunicuţ cu prejudecăţi. 

— Vrei și tu unul... Jenny, nu-i așa? 

— A, nu, cred că acesta este privilegiul stăpânului 
casei. 

Jacklin dădu din cap, admirativ. Femeia vorbea pe 
limba lui. Se duse până la celălalt capăt al mesei. 


— Da, doamnă. În camera asta au fost luate mai 
multe decizii importante decât sunt eu în stare să-mi 
închipui. 

— Mi s-a făcut pielea de găină, zise Jenny. 

— Vai, vai. Lasă-mă să te încălzesc. Jacklin îi frecă 
braţele. Tremuri. 

— Arh trebuit să iau un șal. 

— Prostii. 

Jacklin o luă de talie și mâna îi alunecă mai jos, pe 
fesele ei. 

— Spui că generalul Washington organiza întruniri 
aici? Chiar și când era președinte? 

— O, da. Anumite subiecte nu puteau fi dezbătute la 
Philadelphia. Prea mulţi spioni. Nici n-ai idee... 

În clipa aceea se auzi un clopoțel la parter. Jacklin se 
întoarse spre ușă. 

— Gata, la masă. 

Mâna lui rămăsese în același loc și observă că femeii 
nu părea să-i displacă. Foarte bine, noaptea promitea 
să fie mai însufleţită decât plănuise el. 

— La care masă ai fost repartizată, draga mea? 

— Mi-am uitat invitaţia acasă. Nu-mi amintesc. 

— Atunci te invit să stai cu mine și cu Leona, dacă 
vrei. 

— Nu, mulțumesc, nu vreau să vă deranjez. Și-așa ți- 
am răpit prea mult timp. 

Jacklin stinse lumina și închise ușa. 

— Atunci așa facem, zise el, scuturat de fiorul plăcut 
al unei noi cuceriri. În fond, suntem din aceeași familie. 
Trebuie să fim uniţi. 


61 


Era casa lui Jacklin. Franciscus știa fără să-i fi spus 
cineva. O vedea printre pini în timp ce mașina urca pe 
un drum nepavat care mergea paralel cu o latură a 
proprietăţii. O clădire în stil colonial clasic, cu coloane 
albe, obloane de un verde vegetal și un portic prin care 
ar fi putut intra lejer o trăsură. Pe deasupra, era în toi 
și o ditamai petrecerea. Locul era luminat ca de 4 iulie. 
Pe alee erau parcate Mercedesuri, BMW-uri și nu 
puţine Rolls Royce-uri. Nu se vedea niciun Ford. 
Mașina, care se zguduia și se clătina pe un drum 
acoperit cu pietriș și bolovani, se opri brusc. Câţiva 
bărbaţi au apărut din pădure și s-au postat în semicerc 
în dreptul portierei lui. La semnalul lor, a fost dat jos și 
dus până la un grajd care se afla cam la șaptezeci de 
metri, la capătul unei poteci din dale de piatră 
imaculate. Lângă ușa grajdului stătea un paznic. In 
timp ce ei se apropiau, omul a rostit câteva cuvinte în 
microfonul prins la reverul hainei și a deschis ușa. 
Franciscus a intrat în grajd însoţit de cei doi bărbaţi 
care îl luaseră de la aeroportul Reagan. 

Au trecut pe lângă un șir de boxe goale și l-au 
condus în camera pentru harnaşamente, plină de șei 
puse pe stative din lemn și de pături pentru cai. Era o 
încăpere destul de mică, de cel mult cinci metri pe 
cinci, cu pardoseală din beton, o bancă lungă și un 
felinar de vânt atârnat de tavan. Franciscus s-a așezat 
pe bancă și și-a frecat mâinile. Aerul era rece și umed. 
Avea pardesiul peste costum, dar pe drum transpirase. 
Curând, tremura de frig. 

Captivitatea era o experienţă nouă pentru el și, fără 
doar și poate, se speriase ca naiba. Văzuse cadavrul lui 
David Bernstein, se uitase la glonţul care îl omorâăse. 
Ştia că bărbaţii care-l păzeau erau capabili să ucidă cu 
sânge rece. Dar era speriat mai ales din cauză că știa 


ce voiau ei. Și din cauză că el se hotărâse să nu le dea 
nimic. 

Ușa s-a deschis și în cameră a intrat un bărbat palid 
și adus de spate, cam de vârsta lui. Fracul îl identifica 
drept unul dintre cei care dădeau ordine. Ochii lui s-au 
aţintit asupra lui Franciscus. Întunecaţi. Ca. Nişte gropi 
fără fund. Ochi care îți străpungeau sufletul. 

— Salut, Camac, zise Franciscus. 

— A trecut ceva vreme de când n-am mai auzit asta. 
Și, apropo, nu-mi place deloc. 

Guilfoyle le făcu semn celorlalți să iasă. După ce ușa 
se închise, se postă în dreptul ei. 

— Unde ai găsit amprentele? întrebă Guilfoyle. 

— În lucrurile lui Kovacs, îi răspunse Franciscus pe 
un ton amabil. 

— Zău? Aveam impresia că am căutat foarte atent 
prin boarfele lui. Unde, mai precis? 

— Ce importanţă are? Le-am găsit printre hârtiile lui. 

— Presupun că le ai la tine. 

Franciscus se uită la el ca la un nebun. 

— Ai fost poliţist. Tu te plimbai cu dovezile la tine? 

— Le-ai lăsat la New York? Ne-am uitat prin biroul 
tău, am căutat și la tine acasă. Mai e vreun loc care ne- 
a scăpat? Așa, pentru informarea ta, am șters fișierul 
din Livescan. Acum, singura copie a amprentelor 
domnului Jacklin se află în posesia ta. Ai un avantaj. 

Franciscus ridică din umeri. 

— Adevărul e că i le-am dat lui Bill Mcbride. 

— Nu i-aș da lui Mcbride nici măcar chiloţii să mi-i 
ducă la spălătorie. Hai, domnule detectiv, vrem 
amprentele. 

— Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc, dar nu 
le am la mine. 

— Te superi dacă te percheziționez? 


— Ești invitatul meu, zise el ridicându-și braţele și 
răsucindu-se pe călcâie. Dar lozul cel mare eu l-am 
tras. Am o presimţire în privinţa asta. 

— Dă-ţi jos pardesiul, sacoul și pantalonii. 

— N-o să te ajut. 

— Fă ce ţi-am spus, zise Guilfoyle. 

Franciscus îi întinse hainele și se uită fix la Guilfoyle 
în timp ce acesta le scotocea metodic, întorcând pe 
dos buzunarele, pipăind reverele și tivurile. Deși 
Guilfoyle era cel care muncea, Franciscus simţea cum 
energia i se scurge treptat din trup. Până atunci 
avusese câteva accese de greață și observase că 
vederea începea să i se înceţoșeze. Guilfoyle luă 
portofelul lui Franciscus de pe un stativ din lemn și se 
uită în el. Scoase banii, apoi cardurile de credit și tot 
felul de mărunțţișuri pe care Franciscus le considerase 
destul de importante la vremea lor încât să le păstreze. 
După ce termină, Guilfoyle puse portofelul pe stativ, 
alături de carduri, insignă și legitimaţia de poliţist. 

— Îmi trebuie amprentele. Acum. 

— Da, îmi închipui, spuse Franciscus. Erau o mulţime 
din amprentele astea pe arma care i-a omorât pe 
Shepherd și O'Neill. Și pe David Bernstein. 

Guilfoyle își frecă gânditor bărbia. Deodată, se 
întoarse la stativul pe care lăsase portofelul și insigna. 
Le aruncă pe jos dintr-o mișcare, apoi înhăţă portvizitul 
în care Franciscus își ţinea legitimaţia, îl deschise și 
vâri un deget sub fotografie. Oftă și aruncă legitimaţia 
pe podea. 

— Detectiv Franciscus... știi bine în ce te-ai 
amestecat. Domnul Jacklin este o persoană 
importantă. Mărturisesc că și eu am un interes 
personal în povestea cu amprentele. Dacă ni le dai de 
bunăvoie, nu mai avem niciun motiv să te reținem. 
Trăim într-o lume care se bazează pe dovezi, nu pe 


declaraţii verbale. Știu ce fel de om ești. Nu te baţi cu 
morile de vânt. Ești ca mine. Realist. Dă-mi amprentele 
și ești liber. Unul dintre asociaţii mei o să te ducă la 
aeroport. Ai cuvântul meu. 

Franciscus se uită la el dezgustat. 

— Păcat că ai plecat din poliţie. Ești foarte 
convingător. 

— Amprentele, domnule detectiv. Dă-mi-le sau 
spune-mi unde sunt. 

Franciscus clătină din cap. 

— Nu fac înțelegeri cu porcii. L-ai omorât pe Theo 
Kovacs. Poate că ești amestecat și în moartea lui 
Shepherd și O'Neill. Ai încercat să-l elimini pe Bolden, 
dar ai reușit doar s-o împuști pe prietena lui. Ai făcut 
un mare rahat în ograda mea și o să am grijă să stai o 
vreme după gratii. 

Și cu asta, basta. Franciscus își spusese replica. Se 
așteptase să sune mai bine. Dar în grajdul rece și gol 
vorbele lui răsunaseră plat și fără putere. Stând acolo 
așa, în picioarele goale, dezbrăcat și tremurând, se 
simţi deodată ridicol. Mai rău — învins. 

— Trebuie să mă duc la masă, spuse Guilfoyle, după 
ce își chemase oamenii înăuntru. Băieți, daţi-vă toată 
silinţa să-l faceţi pe domnul detectiv să devină mai 
comunicativ. 


Masa a fost servită într-un cort uriaș ridicat pe 
terenurile de tenis. Pe pereţi erau fixate spaliere pline 
de bougainvillea. Pe jos fusese montat parchet. Printre 
mese erau instalate radiatoare înalte, cu ramuri, ca 
niște copaci. La capătul opus intrării se afla un podium, 
iar orchestra cânta cu multă vervă o piesă veselă. 

Primul fel fusese deja servit. Jacklin se plimba printre 
mese, făcându-și datoria de gazdă. Îl zări pe Guy de 


Valmont la bar și se duse să schimbe câteva cuvinte cu 
el. 

— Ce faci, ].]., ești mulţumit? îl întrebă de Valmont. 
Nu mai ai loc să arunci un ac, în ciuda vremii ăsteia 
mizerabile. Eu aș zice că e un mare succes. 

Jacklin cuprinse adunarea cu privirea. 

— Nu i-am văzut niciodată așa de relaxaţi. Adu-mi 
aminte să-i invit pe toți sponsorii noștri în casă. 

— Sunt toţi aici, până la ultimul. De Valmont se uită 
de jur-împrejur, rostindu-le numele pe măsură ce-i 
repera: Băieţii de la Armonk, Jerry Gilbert de la Grosse 
Pointe, brahmanii de la Harvard Endowment... 

— Până și scorpia aia de la Calpers a reușit să 
ajungă, şopti Jacklin. Îţi dai seama că suntem pe cai 
mari dacă au început să apară și liberalii din California? 

— Am primit deja asigurări pentru alte două sute de 
milioane de la GM, îl informă de Valmont. O să fie o 
noapte de pomină. 

Jacklin radia de fericire. 

— Președintele a acceptat s-o prezinte pe Frances 
Tavistock. Asta ar trebui să ne aducă încă cinci sute de 
milioane. 

— Ai bătut palma oficial cu președintele Ramser? 
Urcă și el la bord? 

— Convenții, Guy. Corectitudine. O să arate mult mai 
frumos dacă așteaptă un an și își face turneul de 
conferinţe. Tine minte, graba strică treaba. 

Jacklin îl apucă pe de Valmont de umeri și îl scutură 
prietenește. Înfrângerile din după-amiaza aceea se 
risipiseră ca fumul. 

— Zece miliarde. Aproape am reușit. 


Muzica s-a stins treptat în timp ce Jenny urca la etaj. 
Un agent din Serviciul Secret stătea sprijinit de 
balustradă, în capul scării. Președintele trebuia să 


sosească dintr-o clipă în alta. Jenny a făcut semn către 
toaleta doamnelor. O înclinare scurtă i-a dat de înţeles 
că putea să treacă. 

Coridorul îngust era luminat orbitor. Podeaua din 
scânduri era acoperită cu mochetă de culoarea cerului 
senin. Jenny trecu de baie și deschise următoarea ușă. 
Camera cea Lungă era întunecată. Pe podea se mișcau 
umbrele copacilor din faţa ferestrelor. Închise ușa și 
așteptă câteva clipe. Fantome. Le simţea pândind în 
toate cotloanele, privind-o. Biblia lui Lincoln, șuviţa lui 
Hamilton și așchia din sicriul lui Washington. Relicvele 
sfinţilor. 

Se întâlneau la miezul nopții. Mai întâi spuneau o 
rugăciune... 

Jenny aprinse lampa din tavan. Asemănarea perfectă 
cu modelul era stranie. Dar ce rost avea s-o copiezi? Se 
întrebă ea în timp ce se plimba prin cameră. Era oare 
doar țicneala unui obsedat de istorie? Exista și alt 
motiv? In afară de masa plasată în mijlocul încăperii, 
mai văzu o comodă scundă, un birou și un dulap cu 
geamuri. Deschise fiecare sertar și fiecare ușă. Nimic. 

A păstrat transcrierile discuțiilor de la întruniri, îi 
spusese Simon Bonny. Erau preocupați de imaginea pe 
care o vor lăsa în istorie. 

Ușa care dădea în camera alăturată era încuiată. 
Broasca era veche și putea fi descuiată doar cu o cheie 
uriașă, prea mare pentru a încăpea într-un buzunar. 
James Jacklin respectase cu stricteţe și acest detaliu. 
Jenny își trecu mâna peste tocul ușii, apoi se uită în 
primul sertar al comodei din apropiere. Cheia era 
acolo. Mecanismul simplu cedă imediat. Autentic până 
în cele mai mici amănunte. Scoase cheia din broască și 
ușa se deschise, parcă invitând-o să intre. 

Cărţi. 


Rafturi înalte până la tavan acopereau trei pereţi. Pe 
cel de-al patrulea era o fereastră largă care dădea spre 
peluza din fața casei. Jenny închise ușa și aprinse o 
lampă veche pentru citit, cu abajur din sticlă verde. 
Cărţile umpleau până la refuz rafturile. Tomuri vechi, 
legate în piele, cu titluri de un auriu șters, imposibil de 
descifrat la prima privire. Atinse cu degetele cotoarele 
din piele. Camera mirosea a mucegai și umezeală, ca 
și când fereastra nu mai fusese deschisă de ani întregi. 
Se uită peste umăr. În lumina slabă, cărţile păreau să 
se apropie ameninţător, vrând s-o ia prizonieră în 
trecutul pe care îl apărau. Trase afară un volum: 
France and England în North America de Francis 
Parkman. Lângă el văzu ediția princeps a 
autobiografiei lui Ulysses S. Grant. Pe pagina de gardă 
era o dedicație scrisă chiar de mâna autorului: „Lui 
Edmond Jacklin, cetăţean patriot, cu stimă pentru anii 
de serviciu credincios”. Jenny puse cartea la loc. 
Podeaua vibra ușor în ritmul piesei interpretate de 
orchestră. Se uită la ceas. Lipsise șase minute. și lipi 
urechea de ușă și încercă să audă zgomotele de pe 
coridor. Tăcere. 

De unde să încep? Se opri în mijlocul camerei și se 
învâărti în loc. Erau sute de cărţi, dacă nu mii. Toate cu 
legături vechi, asemănătoare cu ale volumelor pe care 
le văzuse în paginile de carte din edițiile de duminică. 
Niciuna nu semăna — nici măcar pe departe — cu un 
jurnal personal. 

Apoi îl remarcă: un raft ceva mai înalt decât 
celelalte, închis cu uși din sticlă. Lacătul era foarte 
modern. Ajustă lampa în așa fel încât lumina să bată 
chiar pe geamurile mate. În spatele lor erau câteva 
registre mari, de culoarea cafelei, așezate unele peste 
altele. Aspectul și dimensiunile lor i-au amintit de 


registrele de la recensăminte pe care le răsfoise la 
arhiva primăriei. 

Jenny își ridică poala rochiei și își înfășură mâna 
dreaptă în muselina groasă. Se apropie de raft și lovi 
geamul, făcându-l ţăndări. Se auzi un zgomot înăbușit 
și câteva cioburi căzură pe jos. Îşi întoarse capul spre 
ușă și așteptă o vreme, rugându-se să nu apară 
nimeni, întinse mâna. Scoase un registru, apoi altul. 
Mai rămăseseră șase. Le luă pe primele două și se 
așeză pe un scaun. Îl deschise pe primul cu cea mai 
mare grijă. Hârtia era rigidă și îngălbenită, presărată 
cu pete ca de ceai. Registrele. Era sigură că le găsise. 

Prima pagină era goală. 

A doua la fel. 

Inima începu să-i bată mai repede. 

Pe a treia pagină erau fotografii. Patru fotografii de 
format mic, alb-negru, prinse în colţare de carton. 
Vechi, cu suprafața bombată din loc în loc. In toate 
patru apărea un băieţel blond și zâmbitor, îmbrăcat 
într-un costumaș marinăresc, care strângea la piept o 
corabie. Scrisul de sub fiecare fotografie era aproape 
indescifrabil în lumina slabă. Jenny ridică volumul mai 
aproape de lampă și citi: „J.J., 1939”. 

întoarse pagina și văzu alte fotografii. Jacklin cu 
părinţii. Cu menajera. Cu sora. Închise albumul și se 
uită pe rând la cele rămase în bibliotecă. Fotografii de 
familie, nimic altceva. 

Frustrată și neliniștită, le puse la loc și se întoarse în 
Camera cea Lungă. Scotoci cu privirea fiecare cotlon, 
dar nu văzu niciun loc unde Jacklin ar fi putut ascunde 
cărţi. Căutase deja prin sertare și în dulap. Incepea să 
devină isterică. Aici se desfășurau întrunirile. Clubul. 
Era sigură. Tonul plin de superioritate al lui Jacklin era 
o dovadă limpede. Satir bătrân. Jenny se înfioră, 
amintindu-și de mâna lui care o atinsese lasciv. Oare 


ce își închipuia despre ea? Că era o căprioară 
neajutorată? 

Se gândi apoi la vizita de la arhivă. Registrul orașului 
New York din anul 1796 era într-o stare excepţional de 
bună. De ce? Pentru că fusese păstrat la temperatură 
constantă și ferit de razele soarelui. Deschise ușa și se 
uită iar în bibliotecă. Rafturile erau expuse la lumină 
solară directă cel puţin jumătate de zi. Radiatorul 
duduia, aerul era uscat ca iasca. Vara intra în funcţiune 
aerul condiţionat. Nimeni n-ar fi păstrat aici cărți 
valoroase. 

Un loc răcoros, cu temperatură constantă, ferit de 
lumină directă. 

O temperatură constantă, de 18 grade Celsius. 

Umiditate potrivită. 

Verifică mai atent humidorul. Era parte integrantă 
dintr-un dulăpior de lemn învechit. După ce îl studie 
câteva secunde, observă că dulăpiorul nu avea uși. 
Traversă camera și săltă capacul. Mirosul greu și bogat 
de tutun îi luă cu asalt nările. Îngenunche și examină 
minuţios  dulăpiorul,  pipăindu-l pe toate părţile. 
Remarcă o crăpătură abia vizibilă, în spate, pe partea 
dreaptă. Vâri o unghie în ea și trase, dar nimic nu se 
clinti. Se ridică și închise capacul. Apucă humidorul cu 
amândouă mâinile și îl trase în sus. 

Dulăpiorul se deschise ca o cutie muzicală. 

Jenny privi în el. 

Văzu un volum legat în piele. Era cam de 
dimensiunile unei cărți cartonate. Îl scoase și constată 
că dedesubt se afla altul, și tot așa. Volumele erau într- 
o stare excelentă. Îl deschise cu grijă pe primul. Acolo, 
scrise cu înflorituri elegante, citi următoarele cuvinte: 

Clubul patrioților 
1 iunie 1843 — 31 iulie 1878 
MINUTE 


62 


— J.J., putem schimba două vorbe? 

— Da, ce s-a întâmplat? spuse Jacklin. A venit 
președintele? 

— Încă nu, îi răspunse Guilfoyle, aplecându-se. O să 
ajungă în opt minute. Coloana oficială tocmai a trecut 
pe Key Bridge. 

Jacklin le zâmbi cald oaspeţilor săi. Cina se 
terminase. Ringul de dans era pur și simplu înţesat. 
Farfuriile fuseseră luate de pe mese și musafirilor li se 
oferise un digestiv. Ridică paharul cu Armagnac și sorbi 
din el. 

— Atunci, ce? 

— Amica lui Bolden e în D.C. 

— Credeam că e internată într-un spital. 

— Hoover tocmai m-a sunat de la centrul de 
comandă. Cerberus a detectat folosirea unui card de 
credit: femeia a cumpărat un bilet la o cursă US 
Airways și a închiriat o mașină la aeroportul Reagan. 

— Și de ce îmi spui asta abia acum? Cerberus 
funcţionează în timp real. Ar fi trebuit să ne dea 
informaţia acum câteva ore. 

— Băieţii de la centru știau și ei că fata e la spital. 
Nimeni nu s-a gândit s-o verifice până acum vreo două 
ore. 

Jacklin încercă să-și stăpânească iritarea. Ar fi vrut 
să-l pocnească pe robotul lipsit de emoție care stătea 
în faţa lui. 

— Şi crezi că vine aici? 

— A cumpărat o rochie de seară de la un magazin de 
pe Madison Avenue. 


Jacklin își ceru scuze de la comeseni și îl trase pe 
Guilfoyle afară. O adiere proaspătă îi răcori obrajii. 

— Uită-te la asta, spuse el, ridicând capul spre cerul 
cenușiu. O să avem o ceremonie de învestire dată 
dracului. 

Guilfoyle își ridică și el privirea, dar nu-i răspunse. 

— Ce se-aude cu polițistul? îl întrebă Jacklin. Ai 
obţinut ce-ai vrut? 

— Mai durează. 

Jacklin se întoarse brusc și îl înhăţă pe Guilfoyle de 
revere. 

— N-avem timp. Nu pricepi odată? Eu îţi cer rezultate 
și tu îmi aduci alte probleme. Te lauzi cu intuiţia ta, dar 
la capitolul ăsta te bate și-un cimpanzeu. Mai întâi ai 
dat-o în bară cu Bolden, pe urmă n-ai fost în stare să-l 
convingi pe polițist să ne dea ce ne trebuie. Acum îmi 
spui că iubita lui Bolden încearcă să încurce și mai tare 
lucrurile. Mulţumesc lui Dumnezeu că e doar o femeie. 

li dădu drumul lui Guilfoyle, respirând șuierat printre 
dinţi. 

— Că tot a venit vorba, cum arată fata? 

— Încă n-am făcut rost de o fotografie. Are treizeci 
de ani, e înaltă și blondă, cu părul până la umeri. 
Atrăgătoare. 

— Cum o cheamă? 

— Dance. Jennifer Dance. 

Jacklin s-a aplecat spre el. 

— Jennifer? 


O treabă urâtă de tot. Exact ce se întâmplă când te 
apropii prea mult de cartelurile columbiene sau când 
sufli prea tare în ceafa Mafiei. Citești despre așa ceva 
în ziare și clatini din cap, iar când te duci seara la 
culcare te rogi să nu ţi se întâmple niciodată și ţie. 
Abia când te bat înainte să-ţi pună vreo întrebare, când 


te lovesc atât de tare încât nu-ţi mai amintești nimic 
din ultimele cinci minute, când nu mai simţi nimic, nici 
măcar propriul tău trup, abia atunci știi că asta e 
chestia care te îngrozea. Și știi cum se va sfârși. 

— Sunt poliţist, zise Franciscus printre dinţii sparti, 
dar cuvintele sunaseră mai mult ca „Un poliţist”. Nu 
car dovezile cu mine. 

— Le-ai lăsat la New York? 

Franciscus încercă să-și ridice capul, dar gâtul îi era 
îndoit în faţă și părea să fi înţepenit așa. Îl bătuseră 
metodic, fără să se grăbească. Începuseră cu faţa, apoi 
coborâseră spre abdomen, cu grijă, centimetru cu 
centimetru, ca un personal care oprește în fiecare 
staţie. Era aproape sigur că îi fracturaseră maxilarul. 
Incă mai simţea pumnul care făcuse asta. Contractori, 
îi spusese lui Bolden. Cei mai buni oameni pe care îi 
instruise guvernul lor. 

Cineva îl lovi iar în faţă, chiar în obrazul deja spart. 
Auzi zgomotul loviturii ca de foarte departe, iar osul se 
frânse ca o farfurie de porțelan. Îşi ţinea ochii deschişi, 
dar nu vedea nimic, doar scântei scăpărând în creier. 
Își pierdu cunoștința un minut sau două. 

Habar n-avea cât timp se scursese în realitate, dar 
atunci când își revenise îi văzuse pe aceiași mardeiași, 
în tocurile de la subsuoară aveau pistoale de 9 
milimetri. 

În timp ce zăcea pe pardoseala din beton, văzu 
deodată un deget mare de la o mână la vreo zece 
centimetri în faţa ochilor. Făcu un efort uriaș să-l miște 
și, după două-trei clipe, chiar se mișcă, tremurând de 
parcă era conectat la o mie de volţi. Își auzi propria-i 
răsuflare. Era un șuierat slab și întretăiat. Își spuse: 
Doamne, cine face așa n-o mai duce mult. 

Dar în aceeași clipă se hotărî: Wu. Încă nu era mort. 
Nu avea voie să le lase pe gorilele astea să-l termine. 


Nu putea să le dea voie să-l ucidă aici și acum. Nu fără 
luptă. Tobele revoltei sale interioare băteau slab, dar 
ferm. Tobele războiului. 

La numai câteva sute de metri, o mulţime de bărbaţi 
și femei beau și dansau și se distrau. Dacă reușea să 
ajungă acolo, era în siguranţă. Putea să le arate 
insigna. Să le spună cum se numește. Putea să-l 
aresteze, într-un fel sau altul. Să pună mâna pe Jacklin. 

Franciscus își adună voinţa. Trebuia să acţioneze 
repede, cât timp mai avea destulă putere să ajungă la 
vila lui Jacklin. Rămase complet nemișcat și încercă să- 
și ţină respiraţia. Unul dintre bătăuși observă imediat 
că ceva nu era în regulă. Când te pocnește cineva te 
miști din cauza durerii, nu încremenești. Se uită la 
Franciscus și se apropie de el ca și cum se apropia de 
un crocodil eșuat pe mal, dar care mai e în stare să 
muște. 

— Cred că a mierlit-o tipul. E vânăt. 

Celălalt râse neîncrezător. 

— Ce-i, nu mai transpiră? Abia atunci poţi să fii sigur 
că-i mort. 

— Cred că l-a lăsat inima. 

— Stai să mă uit. 

Bărbatul se lăsă într-un genunchi lângă Franciscus, îl 
apucă de încheietură. Apoi se uită la partenerul lui, iar 
asta a fost de ajuns pentru a-l convinge pe celălalt să 
îngenuncheze și el. 

— Nu-i simt pulsul. Încearcă și tu. 

— E rece. Rahatul ăla de Guilfoyle. l-am spus că eo 
tâmpenie să baţi un moș. Și taică-miu e poliţist. Nu 
vreau să-l am pe conștiință. 

— Gura. Încerc să aud ceva. 

— Și? 

— Nimic. 

— Du-te și cheamă-l. E mai vânăt decât o pătlăgică. 


Jennifer Dance începuse să citească minutele 
ședinţelor Clubului Patrioţilor. 

6 decembrie 1854 

Membri prezenti: Franklin Pierce; Henry Ward 
Beecher; Frederick Douglass; Horace Greeley; Thomas 
Hart Benton. 

„„„. Comitetul votează pentru acordarea unui subsidiu 
de 25.000 de dolari domnului Beecher, în vederea 
cumpărării unor puști Sharps care vor fi trimise în 
Kansas, în Sprijinul mişcării 
aboliționiste/antisclavagiste. ” 

Presa nordistă avea să numească mai târziu aceste 
arme  „Bibliile lui Beecher”. Ele  transformaseră 
Kansasul într-un câmp de bătălie, de unde și porecla 
„Sângerosul Kansas”. 

8 septembrie 1859 

Membri prezenți: James Buchanan; William Seward. 
Horace Greeley; Ralph Waldo Emerson; Henry Ward 
Beecher. 

„„.„„toată muniţia care va fi trimisă d-lui John Brown și 
fiii, în vederea raidului propus de acesta asupra 
arsenalului din Harpers Ferry...” 

Raidul lui John Brown eșuase, dar condamnarea lui 
ulterioară pentru trădarea Commonwealth-ului din 
Virginia şi executarea prin spânzurare grăbiseră 
izbucnirea Războiului Civil. 

1 aprilie 1864 

Membri prezenți: Abraham Lincoln; William Seward; 
U.S. Grant; Salrnon P. Chase; Horace Greeley; 
Cornelius Vanderbilt. 

„Comitetul votează împotriva petiției generalului Lee 
în care se cere un armistițiu între Uniune și 
Confederație si în care Confederatia acceptă 


Proclamația de Emancipare și rezolvarea disputelor 
teritoriale prin revenirea la status quo ante bellum.” 

Armistitiu? Jenny nu auzise niciodată despre o 
încercare de armistițiu eșuată. Abraham Lincoln 
continuase războiul până când Sudul se predase, 
epuizat, distrus și lipsit de orice șansă de câștig pe 
calea armelor. Ă 

Jenny deschise al doilea registru, datat 1878-1904. Il 
răsfoi până când găsi data de 31 ianuarie 1898. 

Membri prezenți: William Mekinley; Alfred Thayer 
Mahan; Elihu Root; J.P. Morgan; John Rockefeller; JJ. 
Astor; Thomas B. Reed; Frederick Jackson Turner.. 

„Nu mai putem trece cu vederea necesitatea 
presantă ca tara noastră să obțină colonii pe 
mapamond. Ne trebuie cel puțin o rețea de puncte de 
aprovizionare în Pacific, extrem de importantă pentru 
flota noastră în plină dezvoltare... este vital să 
contrabalansăm statutul de putere mondială al Marii 
Britanii.” 

Privirea îi alunecă ceva mai jos pe aceeași pagină. 

„... UN incident necesar pentru a galvaniza poporul 
american în sprijinul războiului... tinte convenabile: 
Cuba, Haiti, Filipine... toate sunt teritorii în care un 
regim democratic ar fi considerat eliberator și ar fi 
primit cu brațele deschise de către populația 
băștinașă... DI Root a propus scufundarea cuirasatului 
de clasa a doua USS Mâine, care se află în apele 
cubaneze.” 

Pe coridor se auzeau glasuri. Jenny începu să 
răsfoiască registrul mai repede, tot mai repede. Căuta 
încă un nume, o ultimă dovadă că totul era adevărat, 
indiferent de contraargumentele pe care le-ar mai fi 
putut aduce ea. 

13 martie 1915 


Membri prezenţi: Woodrow Wilson; Col. A.E. House; 
Gen. [.]. Pershing; Theodore Roosevelt; J.P. Morgan; 
Vincent Astor. 

„... O soluție care să permită implicarea noastră în 
conflagrația europeană este acum de cea mai mare 
importanţă... războiul submarin total este o încălcare a 
oricăror reguli de conflict... transatlanticul Lusitania al 
companiei Cunard va pleca din New York la data de 1 
mai. Departamentul de Război trimite 2.000 de tone de 
muniție pentru a sprijini eforturile Aliaților. Încărcătura 
este secretă... o ţintă irezistibilă pentru Marina militară 
germană...” 

Continuă să întoarcă paginile până ajunse la cea mai 
recentă întrunire. Purta data de ieri. Citi un paragraf 
apoi încă unul. 

Ușa se izbi de perete. 

În prag stătea Jacklin, o siluetă întunecată pe 
fundalul luminos al coridorului. În spatele lui așteptau 
doi bărbaţi. Jenny îi recunoscu: îi văzuse seara trecută. 
Wolf și Irish. Jacklin străbătu fără grabă camera și îi 
smulse registrul din mâini. 

— Miss Dance, nu-i așa? 


63 


— Scoateţi-i cătușele, spuse James Jacklin după ce 
intră în casa de oaspeţi și îl văzu pe Bolden. 
Dumnezeule mare. Omul ăsta e bancher, nu 
condamnat. 

Bărbatul înalt, cu expresie posomorâtă, se duse 
repede la Bolden, răstindu-se între timp la Wolf să se 
miște mai repede. 

— E mai bine așa. Tom? 

Bolden își masă încheieturile. 


— Da. Mulţumesc. 

— Bun, spuse Jacklin, măsurându-l cu privirea. Ce să- 
ţi aduc? Bere? Scotch? Spune-mi ce otravă preferi. 

— Nu mi-ar strica un pahar cu apă. 

Jacklin lătră un ordin, cerând apă și ceva de 
mâncare. Deși lăsase să se înțeleagă că episodul cu 
cătușele fusese o greșeală, nu uită să-i ordone 
bodyguardului său să stea pe-aproape. 

— Isuse, Tom, vrei să-mi spui cum ai ajuns atât de 
departe pe-un drum greșit? Din câte îmi amintesc, ți- 
am făcut o ofertă acum câteva luni. 

— Spune-mi tu mie. Cred că totul a început aseară, 
când Wolf și Irish, aici de faţă, m-au răpit. 

— O eroare regretabilă, admise Jacklin, plecându-și 
capul ca și cum era foarte jenat. Îmi cer scuze. De 
problemele de genul ăsta se ocupă domnul Guilfoyle. 

— Domnul Guilfoyle știe al dracului de bine că habar 
n-am de Crown sau de Bobby Stillman. 

O siluetă se mișcă într-un colţ al camerei. Guilfoyle 
se ridicase dintr-un fotoliu. 

— Cred că pot să lămuresc neînţelegerea, interveni 
el, cu mâinile vârâte în buzunare și cu cea mai plăcută 
expresie pe care Bolden o văzuse până atunci pe 
chipul lui. Tom, după cum știi, Jefferson are în 
portofoliu destule companii din sectorul informatic. 
Sunt firme care produc hardware și software, și multe 
dintre aceste produse au aplicaţii în domeniul apărării. 
E suficient să-ţi spun că sistemul nostru de informaţii a 
identificat nu mai puţin de patru puncte care dovedesc 
că ești o ameninţare pentru Jefferson. 

Trendrite. Naţional Bank Data. Triton Aerospace. 
Bolden știa la ce companii se referise Guilfoyle. 

— Presupun că aţi ajuns foarte departe cu sistemul 
ăsta. Corectează-mă dacă greșesc, dar nu cumva 
softul în cauză a fost conceput pentru a întări 


securitatea naţională? De când își face Jefferson treaba 
cu el? 

Guilfoyle îi răspunse pe un ton nonșalant: 

— Are aplicaţii în afaceri pe care numai niște 
inconștienţi nu le-ar folosi. Mă rog, așa am aflat că ai 
avut contacte cu Bobby Stillman. 

— N-am vorbit în viaţa mea cu Bobby Stillman, zise 
Bolden. 

Guilfoyle n-avea de gând să cedeze: 

— Atunci cum explici telefoanele date din 
apartamentul tău la reședința temporară a lui Stillman 
din New Jersey? 

— N-am nimic de explicat. Nu-l cunosc pe domnul 
Stillman. 

— Domnul? Jacklin clătină din cap. Bobby Stillman e 
femeie, sunt sigur că știi. Înregistrările nu mint. l-ai 
telefonat în 14,15 și 16 decembrie. 

— Cam greu, ţinând cont că eram în Milwaukee pe 
14 și pe 15, și în Denver pe 15. Progrămașul vostru a 
uitat să vă spună asta? Și tocmai voi ziceţi că 
înregistrările nu mint? A fost floare la ureche să intraţi 
în baza de date a băncii și să-mi ștergeţi tot din 
conturi. Dar măcar știu cum aţi avut acces la sistemul 
informatic de la HW. V-a ajutat Mickey Schiff. 

— Era necesar, interveni Guilfoyle. 

— E o încălcare a confidenţialității datelor. 

Jacklin râse amar. 

— Exact asta ar fi spus și Bobby. 

— Bobby? Să înţeleg că sunteţi prieteni? 

— Nu prea, îi răspunse Jacklin. 

— Cine e? De ce ești atât de hotărât să mă elimini 
doar pentru că ai impresia că am vorbit cu ea? 

— Cine e? Un spin în coasta mea, asta e. Incă n-am 
stabilit ce rol joci tu aici. Jacklin oftă zgomotos și își 
ridică mâinile — un gest de împăcare. Ascultă, Tom, 


începu el pe un ton prietenesc, lumea e plină de 
pericole. Noi ne facem pur și simplu datoria de a ne 
apăra patria. 

— Mie mi se pare că mai degrabă vă apăraţi propriile 
interese. 

— Ascultă-mă un minut și s-ar putea să consta ţi că 
ai învăţat ceva nou. 

Bolden înţelese că nu avea nimic de câștigat dacă se 
încăpăţâna să fie sfidător. Se așeză pe un scaun. 

— Sunt numai urechi. 

Jacklin oftă iar și trase un scaun în faţa lui Bolden. 

— Unele dintre companiile la care s-a referit domnul 
Guilfoyle au fost implicate în efortul administraţiei de a 
pune la punct un sistem global de supraveghere a 
amenințărilor teroriste. E vorba de tehnologie 
sofisticată, de aparatură ultramodernă care nu poate 
da rezultate decât dacă are acces la informaţii de 
natură personală, care azi sunt un subiect delicat. 
Când opinia publică a aflat, nu i-a căzut deloc bine. Cui 
îi place ideea că guvernul are acces la orice informaţii? 
Riscul de abuz este prea mare. Dar tehnologia e o 
cutie a Pandorei. Odată ce-ai deschis-o, nu mai poţi să 
te prefaci că nu vezi ce-i în ea. Nu mai există cale de 
întoarcere. Ori obţinem această tehnologie, o stăpânim 
și o folosim pentru necesităţile noastre, ori altcineva o 
va face în locul nostru. Cineva care nu ne e prieten. 
Când afacerea a devenit prea fierbinte, câţiva dintre 
amicii mei de la Apărare m-au întrebat dacă nu putem 
da o mână de ajutor, mai precis să preluăm compania 
și să-i lăsăm pe federali să supravegheze în linii mari 
activitatea. Te surprinde? 

— Nu, recunoscu Bolden. 

Pe undeva, chiar i se părea o idee bună. Bineînţeles, 
uneori guvernul trebuia să lucreze la anumite proiecte 
departe de privirile opiniei publice. 


— Dar n-ai rezistat tentaţiei, nu-i așa? îl întrebă el pe 
Jacklin. Primul lucru pe care l-ai făcut a fost să folosești 
în interesul tău puţinele date pe care le adunaseră. Așa 
ai ajuns să găsești un fals vinovat. Am o întrebare. 

— Dă-i drumul, spuse Jacklin. 

— Dacă ești în relaţii așa de strânse cu guvernul, de 
ce naiba trebuie să-i mituiești pe toţi senatorii care ies 
la pensie și să le dai de lucru? 

— Mită? Așa-i zici tu? Noi preferăm să-i spunem 
„primă de angajare”. Jacklin trecu peste mica lor 
dispută cu un gest nepăsător. Asta ţine de activitatea 
curentă. Investim în oameni ca să ne ajute la rândul lor 
să investim în companii. Este în interesul clienţilor 
noștri și, recunosc, în propriul nostru interes. Tom... 
ești un om inteligent. Ai văzut anumite lucruri pe care 
nu trebuia să le vezi. Ai suferii anumite tratamente 
neplăcute. Ne-am întâlnit pentru a da uitării toate 
astea. Ai primit scuzele mele. Putem porni de aici? 

— Și Jenny? l-ai cerut scuze după ce ai împușcat-o? E 
gravidă, știai? Sau intră și asta în calculele tale? 

Ochiul lui drept începu să se zbată, dar Jacklin reuși 
să-și păstreze expresia conciliantă și să-și ţină 
zâmbetul lipit la locul lui. 

— Repet, îmi cer scuze. Totuși, trebuie să te întreb 
dacă ai arătat cuiva transferurile de bani către anumiţi 
membri din conducerea grupului nostru și către 
persoane oficiale de la  Capitoliu. Ai copiat 
documentele respective? Le-ai trimis prin e-mail? 

— Intreabă-l pe Wolf. A fost acolo. 

— Wolf nu e sigur. 

— Și dacă le-am trimis undeva? 

Jacklin se uită la Guilfoyle, apoi din nou la Bolden. 

— Tom, dă-mi voie să ţi-o spun pe șleau. Vrem să vii 
la noi, la Jefferson. Ti-am mai zis, ești un tânăr foarte 
inteligent. Muncești cât șapte. Rezultatele pe care le-ai 


obținut sunt impresionante. După părerea mea, am 
trecut deja de etapa tatonărilor. Ai văzut o parte din 
rufele noastre murdare. E chiar atât de rău? 
Bineînțeles că nu. Mai ales dacă privești lucrurile la 
scară mare. Hai să folosim toate astea în avantajul tău. 
Am nevoie de un asistent personal. N-o să mai stau aici 
prea mult, poate zece ani, dacă mă ţine ficatul. Vreau 
să lucrezi cu mine. Cot la cot cu mine. Spune o sumă. 
Încă nu pot să te fac partener, dar în trei-patru ani... 
Un om ca tine poate să ţintească oricât de sus. 
Băieţilor de la Scanlon nu le vine nici acum să creadă 
că i-ai păcălit. O să începem de la un milion net. Cu 
bonus cu tot, poţi să fii sigur că o să primești dublu. 
Nu-i deloc rău pentru un tânăr care, permite-mi să fiu 
sincer, mai are caș la gură. Adu-o pe Jenny la 
Washington. E pasionată de istorie, o să-i placă. O să 
vă instalăm pe amândoi într-o căsuţă cochetă din 
Georgetown. O să fiţi primiţi în clubul care e chiar în 
pădurea asta. Avem nevoie de un bărbat cu foc în 
sânge. Dumnezeu mi-e martor, eu am nevoie de 
cineva care să mă tragă din pat în dimineţile reci. Ce 
zici, Tom? Jacklin îi întinse mâna. Ai viitorul în faţă. 

Bolden se uită la mâna care îi era oferită. Ban. 
Funcţii. Privilegii. Zâmbi, dar obosise. Evident, totul era 
o minciună. Jacklin n-avea nici cea mai vagă intenţie să 
încheie un asemenea târg. Se întrebă sincer ce naiba 
făcuse pentru a fi luat drept un prostănac lacom. Poate 
Jacklin pornea de la premisa că toţi cei care lucrau într- 
o bancă împărtășeau valorile lui? 

Și-a ridicat capul și s-a uitat în ochii căprui ai lui 
Jacklin. 

— Nu cred că mama ar fi de acord. 

Expresia de triumf se topi de pe fața lui Jacklin ca 
zăpada sub un soare dogoritor. 

— Îți dai seama ce-ai spus? 


— Da, îmi dau seama. 

Jacklin se uită la Guilfoyle care ridicase din umeri —, 
apoi din nou la Bolden. Expresia i se înăsprise, privirea 
îi era sumbră și colţurile gurii îi căzuseră. 

— Ai transmis cuiva informaţiile? 

Bolden a dat din umeri. 

— Poate. 

— Nu-i de-ajuns. 

— Mulţumește-te cu atât. 

Jacklin se întoarse către Guilfoyle. 

— Minte sau nu? 

— Nu știu. 

— Cum adică nu știi? se răsti Jacklin. 

Guilfoyle îl privea fix pe Bolden. 

— Imi pare rău, J.J., dar chiar nu știu. 

— Bine, aduceţi-o. 

Bolden s-a ridicat de pe scaun și a făcut un pas spre 
ușă. Două braţe puternice l-au apucat de la spate și l- 
au obligat să se așeze la loc. Ușa s-a deschis. A intrat 
Jenny, escortată de Irish. 

— Tom... 

— Jenny! 

Bolden întinse mâna spre ea, dar lrish o trase pe 
Jenny înapoi. 

— N-ai păţit nimic? 

Jenny clătină din cap și Bolden înţelese că ea Îi 
ascundea ceva. 

— Te mai întreb o dată, Tom, interveni Jacklin. Ai 
copiat documentele? Dacă ai impresia că o să mă 
gândesc de zece ori înainte să-i fac rău domnișoarei 
Dance, greșești amarnic. 

Se apropie repede de Jennifer și o lovi peste faţă cu 
dosul palmei. Inelul lui îi despică obrazul. 

— Stai! urlă Bolden, chinuindu-se să se elibereze. 
Răspunsul e nu. N-am copiat hârtiile. N-am trimis 


nimănui nimic din ce-am găsit în calculatorul lui Mickey 
Schiff. N-am avut timp. Wolf mi-a luat singurele copii 
pe care le aveam. 

Jacklin îi aruncă o ultimă privire înainte să iasă. 

— Cred că minţi. Îl las pe Wolf să afle dacă am 
dreptate sau nu. 


64 


Vârful cuţitului se oprise la un milimetru de pieptul 
gol al lui Bolden. Era un K-bar cu mânerul învelit în 
bandă izolatoare albă. O latură a lamei era zimţată, iar 
cealaltă mai ascuţită decât orice tăiș pe care Bolden îl 
văzuse vreodată. Avea mâinile legate la spate și 
gleznele prinse de picioarele scaunului. li era imposibil 
să facă vreo mișcare. 

— De ce? întrebă el. Ştii că n-am trimis nimic 
nimănui. M-ai supravegheat tot timpul. 

Wolf rămase câteva clipe nemișcat, concentrându-se 
asupra întrebării. 

— Răspunsul e simplu: îmi iau revanșa. Vreau să fiu 
sigur că ajungi în ceruri împodobit cu un semn care să 
arate că mi-ai tăiat calea. Băieţii răi trebuie să fie 
însemnați, e foarte important. 

— Mai întâi omoară-i, apoi lasă-l pe Domnul să-i 
aleagă. Asta vrei să zici? 

— A, nu, n-am de gând să te omor. Nu încă. 

Wolf îndesă o batistă de bumbac în gura lui Bolden și 
lipi peste ea o bucată de bandă adezivă. 

— Unora dintre băieţii ăștia le cam plăcea să-i bată 
pe mujahedini. Pisau la ei până le făceau creierii terci 
și-abia apoi începeau să pună întrebări. Alţii le lucrau 
doar degetele de la mâini și de la picioare. Le zdrobeau 
încheieturile și altele de felul ăsta. Eu, nu. Mie îmi 


place pielea. Cei mai mulţi știu la ce să se aștepte 
când le spui că le rupi un deget sau le înfigi așchii de 
bambus sub unghii. Dar nimeni nu știe ce înseamnă să 
fii jupuit de viu, fâșie cu fâșie. E cel mai afurisit 
coșmar, amice. E o chestie medievală. Cred că frica îi 
face să vorbească la fel de mult ca durerea. 

Vârful cuţitului apăsa pieptul lui Bolden, la trei 
centimetri în dreapta unui sfârc. Apăru o picătură de 
sânge. Cuţitul intră mai adânc și Wolf trasă cu el o linie 
dreaptă, către abdomenul lui Bolden. Când ajunse la 
talie, tăie orizontal cam trei centimetri, apoi răsuci 
lama și porni în sus. 

Până acum durerea fusese intensă, dar suportabilă. 
Bolden se uită în ochii lui Wolf. Văzu în ei numai beznă. 
Un abis. 

_ — To those about to rock, we salute you, spuse Wolf. 
Infipse cuțitul sub fâșia de piele astfel trasată și îl 
smuci în sus. 

Bolden urlă. 


Jacklin l-a văzut în sfârșit pe Hugh Fitzgerald, care 
era adâncit într-o discuţie cu Frances Tavistock. 

— Vasăzică v-aţi întâlnit, spuse el, trăgându-și un 
scaun la masă. 

Fostul prim-ministru britanic era o femeie în vârstă, 
elegantă, cu păr cărunt coafat perfect, privire hotărâtă 
și un aer de patriciană care ar fi umplut-o de mândrie 
pe regina Victoria. 

— Senatorul Fitzgerald îmi povestea despre anii pe 
care i-a petrecut la Oxford. Ştiai că am fost amândoi la 
Balliol? Ce coincidentă minunată. 

— Da, m-am văzut obligat să-i mărturisesc lui 
Frances că nu-i deloc rea pentru o Tory. 


— O, Hugh, exclamă ea, lovindu-l prietenește peste 
genunchi. Tony aproape că mi-a mărturisit adevărul 
despre el. 

— Asta înseamnă că va trece de partea noastră a 
mesei? întrebă Jacklin. 

— Cred că am făcut unele progrese și am reușit să-i 
explic domnului senator cum funcţionează lumea în 
realitate, spuse Tavistock. Rău, rău, rău. Nu-i așa? Noi 
împotriva celorlalţi. Niciodată nu poţi să afirmi că ai un 
avantaj destul de mare. 

— E o chestiune de bun-simt, zise Jacklin. Dar eu îmi 
fac griji în privinţa soldatului de rând. Băieţii noștri nu 
merită să moară doar pentru că o societate sau alta 
are un complex de inferioritate față de America. Scuze, 
e părerea mea. 

— Bine, bine, interveni Hugh Fitzgerald. De-ajuns. Ai 
câștigat, J.J., mâine o să ai recomandarea mea în 
favoarea fondurilor pentru armată. Frances m-a 
convins că șase miliarde de dolari nu reprezintă o 
cheltuială prea mare dacă vrem ca băieţii noștri să nu 
aibă nicio grijă. 

— Ca să vezi, râse Frances Tavistock, apucând mâna 
lui Fitzgerald și scuturând-o blând. Nu-i așa că te simţi 
mai bine când faci ce trebuie? 

— Oferta rămâne valabilă dacă te pensionezi, spuse 
Jacklin. Avem deja un birou cu numele tău pe ușă. 

— Hai, Hugh, vino la Jefferson. Ar fi minunat. Trebuie 
să am un partener care să mă însoţească la un roast 
beef cu pudding când mai vin în vizită. 

Dar Fitzgerald făcuse destul într-o singură seară. 

— O să mă gândesc, J.J. Dă-mi puţin timp. 

— Gândește-te cât timp vrei, zise Jacklin ridicându- 
se. 

Orchestra începuse să cânte o piesă liniștită. 
Fitzgerald îi oferi braţul doamnei Tavistock. 


— Îmi acorzi un dans? 


— Am lucrat odată cu un mujahedin tare de tot, zise 
Wolf. Era rău ca un câine turbat. Avea aproape doi 
metri, se uita la mine de sus. Și-avea niște ochi 
albaștri, de ţicnit. Sălbatici cât încape. Era un șef, 
avusese două sute de oameni sub comanda lui. Și, 
crede-mă, erau toţi niște sălbatici ca el. Eu respect 
toate religiile, islamism, budism, ce vrei tu... Dar tipii 
ăștia... Sunt din altă lume, omule, adică nici măcar nu 
sunt ca noi. Pe șeful ăla am pus mâna destul de ușor. 
L-am adus la Bagram, la bază, ca să-l luăm la întrebări. 
Să-ţi spun sincer, mi-era frică de el. Credeam că 
împuţitul dracului o să trăiască mai mult decât mine. 
Șchiopăta pentru că avea un genunchi făcut praf. Cât 
poate să te doară un genunchi rănit? Wolf clătină din 
cap, uimit. Ştii cât a durat până când a dat tot pe 
gură? Zece minute. N-am apucat nici măcar să termin 
steaua pe care i-o crestam pe piele. Un suvenir pentru 
întâlnirea noastră. Tu, amice, încă faci pe nebunul. Ești 
un răhăţel tare, nu-i așa? 

Wolf smulse batista din gura lui Bolden, apoi îi 
înfipse vârful cuţitului în piept. 

— Încă o tură, Tommy. Ai copiat hârtiile domnului 
Jacklin? 

— N-am avut timp, șopti Bolden. Doar ai fost acolo. 

| se uscase gura și buzele îi crăpaseră. Bine că nu se 
putea vedea. Ar fi fost mult mai rău dacă ar fi văzut ce- 
i făcuse Wolf. Respira scurt, sacadat, fiindcă și cea mai 
mică dilatare a plămânilor îi provoca o durere cumplită, 
ca și cum cineva i-ar fi înfipt o lamă zimţată în 
abdomen. Foc. Parcă luase foc. 

— Mincinosule, zise Wolf. Știu că le-ai copiat. Spune- 
mi unde le-ai trimis. 

— N-am avut timp. Ai văzut. N-am avut timp. 


— Răspuns greșit. 
In lumina tremurătoare, lama cuțţitului scăpără din 
nou. 


După ce termină, Wolf îl aruncă pe Bolden în aceeași 
cameră cu Jenny. 

— Se pare că spune adevărul. Ai grijă de el. E dat 
dracului. 

Jenny se holbă la pieptul lui Bolden, la crucea 
ortodoxă tăiată în carnea lui. Își înăbuși un țipăt. 

— Isuse, ce i-ai făcut? 

— L-am însemnat pentru Domnul Dumnezeul nostru. 

Bolden se clătină și căzu în braţele ei. 


65 


Venerabilul ceas naval bătuse miezul nopţii. Toate 
capetele din jurul mesei se plecaseră pentru 
rugăciune. 

— „astfel îţi mulţumim Tie, Doamne. Amin, spuse 
Gordon Ramser, președintele Statelor Unite. Mâine 
avem cu toţii o zi încărcată. Să nu prelungim această 
întâlnire mai mult decât trebuie. Îmi pare rău, dar 
trebuie să vă informez că discuţia mea cu senatorul 
McCoy n-a dat rezultai dorit. M-a ameninţat chiar că va 
sta de vorbă cu Charlie de la Post. 

— Aș fi pariat zece la unu că așa va fi, observă 
Jacklin. 

Charlie Connolly clătină din cap. 

— E o ruşine, zise Ramser. Ar fi fost o achiziție 
excelentă. 

— Nu-i nicio rușine. 

Jacklin disprețuia ipocrizia sentimentală. Erai fie de 
partea lor, fie împotriva lor. Niciun principiu moral nu 


putea justifica tot ce făceau bărbaţii din această 
încăpere, nici în ce fel îi defineau acţiunile lor. 

— Am avea în față opt ani de joc după reguli, 
continuă el. l-am pupa în fund pe aliaţii noștri şi ne-am 
tot turnat cenușă în cap pentru că am avut curajul să 
facem ce trebuie în loc să mergem pe calea cea mai 
ușoară. Prima vizită a doamnei McCoy va fi în Franţa, 
urmată de o plimbare peste Rin, unde o să-și lipească 
bine gura de fundul cancelarului Germaniei, chipurile 
pentru a restabili reputaţia noastră de jucător de 
echipă. Alianţele produc nehotărâre. N-avem nimic de 
câștigat dacă ne pupăm pe amândoi obrajii cu bătrâna 
Europă. Ce dracu, doar nimic nu i-ar bucura mai tare 
decât să ne vadă căzând în bot. Prudenţa lui McCoy e 
cel mai frumos cadou pe care-l puteam primi, cu 
excepţia unui om de-al nostru la Casa A.bă. Toate 
planurile pe care ni le-am făcut pentru Iran și Siria ar fi 
fost anulate instantaneu. Orientul Mijlociu s-ar fi 
scufundat iar în nisipurile mişcătoare ale 
fundamentalismului. S-ar fi ales praful de tot ce-am 
lucrat până acum. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar 
fi întâmplat cu fondurile pentru armată. 

— Pentru armată? a întrebat John Von Arx, directorul 
FBI. Asta e problema? Doar vorbim despre asasinarea 
viitorului preşedinte al Statelor Unite. Dumnezeule 
mare, J J., uneori cred că confunzi ce-i mai bine pentru 
ţară cu ce-i mai bine pentru firma ta. 

— Ce vrei să spui? mârâi Jacklin. 

— Că nu-mi place când îmi ceri să-i trimit pe băieții 
mei să rezolve problemele tale. Vorbesc despre Tom 
Bolden și despre ce s-a întâmplat de dimineaţă în 
Manhattan. 

— Bolden era o ameninţare care trebuia să fie 
neutralizată. 

— Eu am auzit că a fost o greșeală. 


— Cine ţi-a spus așa ceva? 

— Doar conduc FBl-ul. Am ceva resurse la dispoziţie. 
Von Arx se adresă celorlalţi participanţi la întrunire: 
Câţiva dintre oamenii mei au văzut înregistrarea video 
cu moartea lui Sol Weiss. Mi-au spus că a fost trucată. 
O treabă de cea mai bună calitate, dar computerele lor 
au descoperit imediat falsul. N-ar fi rezistat ca dovadă 
în instanţă. 

— A trebuit să iau o decizie pe loc, interveni Jacklin. 
Era o ameninţare pentru Crown. Trebuia să dispară. 

— Unde-i acum? întrebă Von Arx. 

— A fost reținut. Nu mai e un motiv de îngrijorare. 
Gordon Ramser bătu cu palmele în masă și îi aruncă lui 
Jacklin o privire lungă și aspră. 

— Zvonurile despre Jefferson nu mai pot fi 
controlate, spuse el. Ușa ta mereu deschisă a ajuns un 
subiect gras pentru presă. Toată vorbăria despre 
capitalism trebuie să înceteze. E clar, ].].? 

— Aveţi dreptate, băieţi, spuse Jacklin. Le bag bani în 
buzunar numai când îmi ziceţi voi. 

— Unii au impresia că iei cu amândouă mâinile de la 
contribuabili, interveni Logsdon, președintele Curții 
Supreme. 

— Prostii! exclamă Jacklin. 

— O vorbă pentru cine are urechi să audă, îl avertiză 
Ramser. Să nu confunzi politica Comitetului cu politica 
companiei tale. 

Jacklin clătină din cap, dezgustat și uimit. 

— Nu-mi spuneţi mie să trag linie între public și 
privat. Bătrânul Pierpont Morgan a dat o mână de 
ajutor la intrarea noastră în Primul Război Mondial și 
firma lui a fost implicată până peste cap în toată 
afacerea. Istoria Americii nu reprezintă altceva decât 
ajutorul dat de guvern sectorului privat și viceversa. O 
mână o spală pe cealaltă. Hamilton știa asta când a 


înființat Clubul împreună cu Nat Pendleton. Economia 
trebuie să dicteze politica ţării. 

— Văd că-ţi place să-l tot pomenești pe Hamilton, 
spuse Charles Connolly, ziaristul și scriitorul 
supranumit Rufus King?. Omul a respectat cu stricteţe 
o regulă: să nu profite niciodată de înțelegerile politice 
în care avea un cuvânt de spus. A refuzat proprietăţi în 
Ohio și Missouri care i-ar fi adus o avere colosală. 

— Și tot el ne-a împins pe un drum spinos când s-a 
descotorosit de escrocul ăla care ameninţa Tratatul 
Jay. Nu-mi scoate ochii cu Hamilton. Nu era nici pe 
departe un sfânt. A fost un vânător de fuste clasa întâi. 
Nici măcar un regiment de curve nu era în stare să-i 
potolească hormonii. Cred că am citit asta chiar în 
cartea ta, Charlie. Jacklin și-a împins scaunul în spate și 
s-a ridicat. Am citit și minutele. Du-te și ține-le predici 
lui John Rockefeller la Standard Oil și lui Vanderbilt pe 
căile lui ferate. Amândoi au stat pe scaunul ăsta 
înaintea mea. Fă-le morală lui Averell Harriman și 
ciracilor lui. S-au îmbogăţit de pe urma unor hotărâri 
care au fost luate chiar aici. Treaba Americii e să facă 
afaceri. Adevărul ăsta a ieșit din gura unuia mai 
inteligent decât mine. 

— Erau alte vremuri, îl contrazise Gordon Ramser. 
Transparenţa nu era la modă. Nu ne putem permite să 
atragem privirile curioșilor. 

Jacklin se sprijini cu o mână de spătarul scaunului. 

— Ce vreţi să spuneţi, de fapt? 

— Pur și simplu ai grijă ce faci, zise Ramser ferm. 
Riscăm ca acţiunile noastre să pună în pericol scopurile 
noastre. Binele naţiunii e pe primul loc. Să nu uiţi asta. 

— Poţi să fii sigur că o să-i spun același lucru și lui 
Hugh Fitzgerald. S-a hotărât să ne dea votul lui. 


2 Rufus King (1755-1827), avocat și politician, candidat la președinția 
SUA în 1816. 


Propunerea o să treacă de Congres. În șase luni, 
depozitele noastre vor fi pline din nou. O să facem 
puţină lumină în deșertul ăla afurisit. 

— Felicitări, zise Ramser. 

| s-au alăturat alte trei-patru glasuri, dar erau slabe 
și lipsite de sinceritate. Jacklin remarcă privirile opace, 
expresiile neutre. Îl vorbiseră iar pe la spate. Ştia de 
ce. Era prea direct, prea impetuos în comparaţie cu ei. 
Era singurul care avea curajul să spună lucrurilor pe 
nume. Niciunul dintre nenorocirii ăștia cu două feţe nu 
îndrăznea să-l privească în ochi. Frământaseră rahatul 
atâţia ani, încât duhoarea ajunsese să le placă. 

Jacklin își drese glasul. 

— Parcă vorbeam despre senatorul McCoy. Trebuie 
să acţionăm de la mică distanță. Am făcut rost de ceva 
produs de filiala noastră britanică pentru MI Six... 

— Scuză-mă, J.J., dar cred că încă n-am votat în 
privinţa asta, l-a întrerupt Logsdon. 

— Să votăm? Am luat hotărârea aseară. Gordon a 
făcut o ultimă încercare și ea l-a refuzat. Avem mâinile 
legate la spate. Fiecare președinte a fost membru al 
Clubului. Dacă nu vrea, și-a făcut-o cu mâna ei. 
Dumnezeu mi-e martor, o să ne fie mai bine fără ea. 

— Nu! a exclamat Charles Connolly, și strigătul lui a 
stârnit un ecou care a plutit câteva clipe prin cameră. 

— Nu ce? l-a întrebat Jacklin. 

— Nu putem face așa ceva. E președintele. A fost 
aleasă de popor. 

Jacklin începu să se plimbe de-a lungul mesei. 

— De când ne pasă nouă de ce spune poporul? 
Comitetul a fost creat tocmai pentru a atenua 
consecinţele negative ale voinţei populare. Pentru a 
împiedica poporul să facă praf ţara asta. 

— Dar nu a fost creat pentru a-l asasina pe 
președinte, insistă Connolly. 


— Nu cumva ești îngrijorat că o să rămâi fără 
permisul special pentru Casa Albă? Ţi-a promis McCoy 
că o să-ţi deschidă toate ușile și o să-ţi arate din 
interior cum ne salvează ea de „noul Vietnam”? Asta e, 
Charlie? Erai în pană de material pentru încă o carte? 

— Chiar nu pricepi? continuă Connolly. Toată 
autoritatea pe care ne-o arogăm e girată doar de 
prezenţa președintelui. Fără el... sau ea... nu mai 
suntem patrioţi, ci trădători. L-a fulgerat pe Jacklin cu o 
privire tăioasă. Doar o adunătură de afaceriști care 
încearcă să se îmbogăţească pe spezele ţării. 

— E absurd! strigă Jacklin. 

— Oare? Oamenii așteaptă de la președinte să facă 
ceea ce trebuie. Își dau seama că uneori nu poate să le 
ceară părerea, că nici nu e bine să le ceară părerea. 
Exact încrederea lor tacită în președinte ne legitimează 
pe noi. Hamilton n-ar fi înfiinţat niciodată Clubul fără 
Washington. 

— Să-l ia dracu, șuieră Jacklin. A murit acum două 
sute de ani. 

— Dar ideile lui n-au murit, spuse Connolly. 

— Clubul e mai important decât orice membru. Puțin 
îmi pasă dacă e președinte sau nu. Avem niște 
responsabilități față de ţară. Avem o istorie. Dacă m- 
aţi întreba, v-aș spune că ţara asta practic ne aparţine. 
L-am mituit pe francezul ăla, Talleyrand, ca să putem 
cumpăra Louisiana. L-am convins pe bătrânul Du Pont 
să gireze împrumutul, altfel n-aveam cu ce plăti. A cui 
a fost ideea să-l șantajăm pe ţar ca să ne vândă Alaska 
cu trei cenți pe acru? Am pus umărul la fiecare 
achiziție importantă de teritoriu din istoria acestei ţări. 
Voi ziceţi că avem nevoie de președinte. Eu vă spun că 
noi suntem președinția. Asta-i Casa Albă, chiar aici! 

— Gura, J.J}. mârâi Logsdon. Ai mers prea departe. 


A 


— Nu există „prea departe”, îi răspunse Jacklin 
făcând un gest dispreţuitor. 

— Și voi, restul? întrebă Ramser. V-aţi răzgândit? 

Au tăcut cu toţii câteva clipe. În cameră se mai 
auzea doar ticăitul ceasului lui John Paul Jones. Jacklin 
se plimba înainte și înapoi, ca un căpitan de vas pe 
puntea de comandă. 

— Hai, Von Arx, rupse el tăcerea, punându-și mâna 
pe umărul directorului FBI. Doar știi ce trebuie să 
facem. 

Von Arx dădu din cap, însă fără convingere. 

— Imi pare rău, J.J., dar sunt de acord cu Charlie. E o 
intervenţie periculoasă. Trebuie să-i acordăm lui 
McCoy șansa să vină în tabăra noastră. După ce o să 
stea o vreme în funcţie, o să se convertească singură. 

— Așa e, spuse Logsdon. Daţi-i timp. 

— Și tu? întrebă Jacklin, uitându-se la președintele 
Gordon Ramser. 

— N-are importanţă ce spun eu. Sunt trei voturi 
împotrivă. Pentru asemenea chestiuni se cere 
unanimitatea. 

— Dă-le dracului de reguli. Ce crezi tu că ar trebui să 
facem? 

Ramser se ridică și se apropie de Jacklin. 

— J.J., cred că de data asta spiritele s-au cam încins. 
Fitzgerald ne-a dat votul lui, nu mai are niciun rost să 
ne grăbim. Armata are nevoie de cel puţin șase luni 
până să facă prima mișcare. Statul-major e ocupat cu 
revizuirea planurilor. Hai să tragem aer în piept și să 
ne calmăm. Logsdon are dreptate, să-i acordăm femeii 
puţin timp. Ramser râse prietenește, pentru a șterge și 
ultima urmă de discordie. Nici nu-și închipuie în ce s-a 
băgat. 

Jacklin se strădui să zâmbească, apoi râse la unison 
cu ceilalți. Dar pieptul parcă îi era strivit într-o chingă 


de fier și toţi nervii îi vibrau, încordaţi la maximum. 
Gordon Ramser avea dreptate. McCoy n-avea nici cea 
mai mică idee în ce se băgase. 


66 


Au coborât o scară scurtă și au ieșit afară, apoi au 
mers pe o cărare acoperită cu pietriș și străjuită de un 
gard viu tuns cu grijă. Cărarea ducea într-o pădurice 
care, după un minut, s-a transformat în pădure în toată 
regula, bătrână și amenințătoare, o încâlceală deasă 
de crengi care lăsa doar câțiva fulgi de zăpadă să 
atingă pământul. Întunericul era total, de nepătruns. 

— Nu te opri, zise Wolf. 

Bolden se puse iar în mișcare. Purta o cămașă largă, 
neîncheiată, și o jachetă Mackinaw murdară pe care 
cineva i-o aruncase pe umeri. Pieptul, numai carne vie, 
îl ardea, iar țesutul expus se contracta tot mai tare pe 
măsură ce sângele se coagula. Adierea rece și 
înţepăturile fulgilor de zăpadă pe obraji îl făceau să 
lăcrimeze. 

Se uită peste umăr. Un ai treilea bărbat îi însoțea 
acum pe Wolf și Irish. Zări undeva în faţă și puţin către 
stânga două luminiţe roșii, apoi nimic. Probabil 
stopurile unei mașini. Ceilalţi le văzuseră și ei. Calmul 
lor îi spulberase orice speranţă. Erau luminile dricului. 

Rămăsese singur cu Jenny doar câteva minute. Se 
ţinuseră de mână și își povestiseră pe rând ce li se 
întâmplase și ce aflaseră. Despre Jefferson care îi 
mituia pe înalții funcţionari. Despre Jacklin și Clubul 
Patrioţilor. Și, mai ales, despre copilul lor. 

Jenny îi spusese „Sunt sigură că e băiat”, iar Bolden 
îi propusese să-l boteze Jack. li plăcea dintotdeauna 
acest nume. Îi mai spusese că ar fi bine să-l crească în 


Costa Rica sau poate în Fiji. Undeva unde e cald, cât 
mai departe de Statele Unite. După parlamentări, el 
căzuse de acord pentru Connecticut sau nordul statului 
New Jersey. O casă pe malul apei, în Greenwich, părea 
foarte atrăgătoare. Jack putea să înveţe să conducă o 
barcă. De fapt, Tom trebuia să ia cursuri mai întâi, ca 
să-l poată învăţa. Voiau să-l înscrie numai la școli 
publice. Jenny se gândea că n-ar fi stricat să ia și lecţii 
de pian. Bolden voia să joace neapărat și baschet. 

Și Bolden... ce putea face? Terminase definitiv cu 
băncile. Măcar de atâta lucru era sigur. Habar n-avea 
la ce s-ar mai pricepe. Pusese deoparte niște bani, așa 
că doi-trei ani și-ar fi permis să nu miște un deget. 
jenny putea să stea acasă cu Jack. Slujba ei îi 
demonstrase ce efecte avea lipsa unei mame. Era de- 
ajuns să te uiţi la Tom. Izbucniseră amândoi în râs 
când spusese asta. Curând, Jack va avea o surioară și 
gata. Voia să călătorească împreună, în familie, iar 
patru era un număr potrivit, rotund. 

Vise. 

Bolden se uită în jur. Cărarea era strivită între 
copacii deși. Universul lui se redusese la un tunel 
îngust, fără început și fără sfârșit. O luă pe Jenny de 
mână. 

— Te iubesc, zise el. 

— Şi eu te iubesc. 

— Pe vecie. 

O clipă, Bolden se gândi că puteau încerca să fugă. 
Dar unde? Erau prinși din toate părţile. Nu vedea nici 
măcar la trei metri în față. Ar fi avut noroc dacă ar fi 
reușit să facă doi pași înainte să-l împuște. De fapt, nu 
conta. Rana de la piept îl împiedica oricum să alerge. 

Au ajuns într-un luminiș mic, un spaţiu rotund unde 
ai fi putut face un minunat foc de tabără. 

— Stai, amice, spuse Wolf. În genunchi. 


Bolden se opri. Jenny se uită la el și clătină din cap. 
Pământul era îngheţat, plin de rădăcini și de bolovani, 
inima îi bubuia în piept. O armă apăru la câţiva 
centimetri de urechea lui. Simţi pe gât ceva rece și 
dur. 

Căută mâna lui Jenny și începu să se roage. 


Bobby Stillman își croia drum prin pădure cu o 
îndemânare pe care numai experienţa ţi-o poate da. 
De douăzeci și cinci de ani se strecura pe ușile din 
spate, sărea peste garduri și, în general, făcea tot ce- 
ar fi făcut o fugară de două ori mai tânără decât ea. In 
tot acest timp nu-și folosise niciodată cunoștințele 
pentru a salva viaţa altcuiva. Harry o urma la un pas în 
spate, iar Walter încheia șirul. Forţele libertăţii și 
dreptăţii, cum spunea chiar ea. s 

Era o adevărată minune că îl găsiseră pe Thomas. Il 
obligaseră pe prizonierul lor să ia legătura cu baza și 
să raporteze că Bobby Stillman îl prinsese, dar el 
reușise până la urmă să scape. Statul-major îl 
informase că Bolden se afla la reședința lui Jacklin, iar 
Bobby Stillman reușise să ia urma agenţilor de la 
Scanlon cu ajutorul tehnologiei modeme. Dacă Harry 
era braţul, Walter era creierul. Asamblase un receptor 
care capta semnalele transmise de cipurile RFID 
implantate în braţele agenţilor de la Scanlon. 

Zgomotul de pași din faţa lor încetă brusc. 

Bobby Stillman se opri imediat. 

— Harry, șopti ea. 

O umbră uriașă se apropie repede. A 

— Trebuie să ne despărţim, spuse bărbatul. li 
atacăm din flancuri. Ai grijă cum mergi. Pune mai întâi 
călcâiul în pământ. 

Bobby reușea să distingă în beznă doar un grup de 
siluete. Una, două... nu era sigură câte. Așteptă câteva 


clipe, până când Harry ajunse pe poziţie, apoi începu 
iar să înainteze printre tufișuri. O ramură îi zgârie 
obrazul. Cu o răbdare infinită, o trase încet într-o parte 
și trecu de ea. Nu știa prea bine cum puteau să 
intervină. Harry avea o vână de bou, dar altfel erau 
neînarmaţi. Nu le dăduse voie niciodată să poarte 
arme de foc sau cuțite. Era un motiv de mândrie pe 
care acum îl regreta din tot sufletul. Fiecare avea o 
lanternă Maglite. Trebuia să se mulţumească cu lumina 
puternică și cu elementul-surpriză — dacă se putea 
vorbi despre așa ceva. 

Când ajunse la douăzeci de pași de grup, se întinse 
pe jos și aşteptă. Noaptea o învălui imediat. Vântul 
șuiera printre ramuri și o mușca de obraz. Încheieturile 
începură s-o doară după numai un minut. 

Singură în beznă, Bobby Stillman era asaltată de 
amintirile din ziua când îl părăsise pe fiul ei. 

Se apropie! 

L-a văzut fugind de-a lungul holului din apartamentul 
închiriat în Village. Era doar un băieţel și căzuse pradă 
panicii aceleia cumplite a copiilor. Ea era chiar în 
spatele lui și-l îndemna să se grăbească. La capătul 
holului deschisese ușa unui dulap. Se ghemuise lângă 
el și ridicase scândurile dușumelei. Sub ele era o 
groapă dreptunghiulară, săpată direct în pământ. 

— Sari, îi spusese. 

Micuţul Jack a sărit în groapă și s-a întins imediat, 
dintr-o singură mișcare fluidă, pe care o exersaseră de 
nenumărate ori. Ea l-a sorbit din priviri — fiul ei slăbuţ, 
cu o claie de păr cârlionţat. Era un băieţel bun, atât de 
doritor să-i facă pe plac, atât de ascultător, dar gata 
oricând să plângă. Din cauza ei, știa asta. Moștenise 
paranoia ei, neliniștile ei, teama ei permanentă de 
lumea exterioară. 

— O să mă întorc să te iau, îi spusese. 


— Când? 

Ce putea să-i răspundă? Nu fusese în stare să-l 
mintă iar. Cum ar fi putut să-i spună „niciodată”? 

Pusese la loc scândurile, foarte repede, cu mișcări 
febrile. El rămăsese nemișcat, cu braţele lipite de corp. 

Simţindu-i teama, se aplecase în groapă. Câteva 
șuviţe desprinse din părul ei rebel îi mângâiaseră 
obrazul. Ea zâmbise și el făcuse ochii mari și se uitase 
la ea ca și când totul avea să se sfârșească cu bine. 
Dar, o clipă mai târziu, era iar pierdut în coșmarul care 
se desfășura la lumina zilei. Ştia că mama lui va pleca 
și ea nu-i spusese nimic liniștitor. Ochii i s-au umplut 
de lacrimi. Lacrimi tăcute. Lacrimi ascultătoare. 

Apoi a închis gura și a reușit să-i ridice colţurile într- 
un zâmbet firav. Voia să-i dea de înţeles că e un 
băieţel puternic. Că Jacky Jo se va descurca. 

Ea a pus ultima scândură la loc și a țâșnit afară din 
casă. 

Se apropie! 

Abia mai târziu și-a dat seama că nu-i spusese fiului 
ei cât de mult îl iubește. 

Spera din tot sufletul că i se va da ocazia să-și 
îndrepte greșeala. 

Undeva, în faţă, o voce aspră spuse: 

— În genunchi. 

Inima lui Bobby Stillman aproape se opri. Se uită în 
stânga, apoi în dreapta. Aștepta semnalul lui Harry. 
Nimic, doar beznă. Se ridică încet și văzu doar umbre, 
năluci zămislite de închipuirea ei. Făcu un pas, apoi 
altul. Îl zări pe Thomas, îngenuncheat în mijlocul unui 
mic luminiș. Lângă el stătea Jenny. 

Se apropie și a călcat pe o rămurică uscată. Toate 
capetele se întoarseră brusc spre ea. Bobby încremeni, 
îmbrăcată cu pantaloni negri, cămașă neagră cu 


mânecă lungă și cu părul vopsit în negru, practic se 
topea în noapte. Ceilalţi n-au văzut nimic. 

Dar ea nu putea să-și ia privirea de la Jacky Jo. 

O sclipire de metal lustruit o smulse din transă. 
Cineva se apropia de Jack... ba nu, de Thomas. Trebuia 
să-i spună pe numele sub care își trăise viața. Un 
bărbat stătea lângă fiul ei, cu braţul încordat, întins în 
față. Mijindu-și ochii, văzu că bărbatul ţinea un pistol. 

Harry, unde ești? Ar fi vrut să strige. Ce mai aștepți? 
Walter! Apoi pricepu că de fapt o așteptau pe ea. In 
fond, ea era comandantul. 

— Nu! strigă, aprinzând lanterna și năpustindu-se 
orbește înainte. În stânga și în dreapta ei, alte două 
fascicule puternice luminau scena. 

Un foc de armă sfâșie noaptea. 


John Franciscus stătea perfect nemișcat, cu ochii pe 
jumătate deschiși, respirând cât mai rar, cu mișcări 
imperceptibile. 

— Grăbește-te, spuse bărbatul care era mai aproape 
de el. Poate trebuie să chemăm un doctor. 

Cu coada ochiului, îl văzu pe unul dintre ei ieșind în 
goană din cameră. Celălalt se aplecă și își lipi urechea 
de pieptul lui. Franciscus își întoarse ochii spre stânga. 
Patul pistolului era acolo. La câţiva centimetri de mâna 
lui. Tocul nu era închis, dar arma avea siguranţa pusă. 

Paznicul își ridică privirea spre ușa deschisă. 

— Hai odată! strigă el. 

În aceeași clipă, Franciscus se întinse și smulse 
pistolul din toc. Arma ieși ușor. Bărbatul scoase o 
exclamaţie de surprindere. De fapt, era prea uimit 
pentru a reacţiona eficient. Franciscus cobori siguranţa 
și îl împușcă în piept. Omul căzu într-o parte, gemând. 
Franciscus îi lipi gura ţevii de frunte și apăsă iar pe 
trăgaci. Se rostogoli spre stânga și se ridică în picioare. 


— Frankie, ce naiba? 

Al doilea paznic intră în goană. Franciscus porni 
împleticit spre el, trase o dată, a doua oară, și bărbatul 
se prăbuși. Capul lui izbi cimentul cu forţa unei ghiulele 
de tun. Franciscus se sprijini de perete, încercând să-și 
recapete răsuflarea. Era rănit mai grav decât își 
închipuise. Obrazul spart îl omora pur și simplu. Mai 
rău, îi nenorociseră afurisiţii de ochi: lumina se spărgea 
într-o mie de cioburi, ca și cum se uita printr-un 
caleidoscop. Făcu un pas înainte și cercetă grajdul prin 
ușa deschisă. Era pustiu. 

Asta-i, băiete, își spuse în sinea lui. Vocea era 
puternică și dătătoare de speranţă. Mai știi? Poate 
chiar o să reușesc. O clipă se gândi la Vicki Vasquez. 
Spera să-i dea o șansă. Măcar să-l asculte... 

Porni spre mijlocul grajdului. Tinea pistolul în braţul 
întins și degetul pe trăgaci. La fiecare pas, trupul lui se 
clătina într-o parte sau în alta, încercând să-și menţină 
echilibrul. Era șubred ca o clădire care așteaptă 
demolarea. Vicki poate că l-ar fi iubit. Poate că ar fi 
acceptat un tip mai în vârstă, cu probleme cardiace. 
Dar un olog pe jumătate orb — cu o faţă care arăta ca 
și cum fusese folosită pe post de sac de antrenament 
— era cu totul altă poveste. 

Trebuia să iasă de-acolo. Incă zece pași până la ușă. 
O să tragă câteva focuri, o să strige după ajutor. O să 
adune o groază de oameni cât ai zice pește. Işi duse 
mâna liberă la buzunarul de la spate și pipăi portvizitul 
cu insigna, apoi îl scoase. Ar fi vrut să zâmbească, dar 
faţa îi era o rană vie. Două-trei clipe n-a mai simţit 
aerul îngheţat și a fost ciudat de mulţumit de el. 

A întins mâna să deschidă ușa grajdului, dar ceva nu 
era în regulă. Ușa tocmai se mișca spre interior, spre 
el. Incercă să facă un pas în spate, dar era prea lent, și 
ușa îl izbi în plin. Se împletici înapoi. O siluetă se 


năpusti asupra lui. Greu de văzut cine. Ochi afurisit. 
Retina desprinsă. Asta era problema. Ridică pistolul și 
trase la întâmplare. Înainte să apese din nou pe 
trăgaci, ceva fierbinte ca un fier înroșit în foc îl lovi în 
piept și îl aruncă pe spate. 

Se uită în sus și văzu lampa de vânt legănându-se 
chiar deasupra lui. Lumina din grajd slăbea repede, ca 
și cum cineva învârtea rotița fitilului. Gura îi era 
cumplit de uscată. Abia respira. 

Guilfoyle se aplecă deasupra lui, ţinând într-o mână 
portvizitul. Îl deschise dintr-o mișcare și își strecură 
degetul mare în spaţiul dintre insignă și piele. Nu găsi 
nimic, înjură și aruncă portvizitul pe jos. 

— E singurul loc în care am uitat să caut, spuse el. 
Amprentele astea m-au sâcâit douăzeci și cinci de ani. 
Hai, unde sunt? Ce-ai făcut cu amprentele lui Jacklin? 

Franciscus încercă să deschidă gura, dar mușchii nu-l 
mai ascultau. Amprentele erau în siguranţă, asta voia 
să-i spună. Le trimisese acolo unde puteau fi puse la 
treabă. Departe de animale ca Guilfoyle și Jacklin. 

— Unde sunt amprentele? întrebă din nou Guilfoyle. 
Fir-ar să fie, trebuie să-mi spui. 

Dar Franciscus nu-l mai auzea. Plutea. Deasupra 
grajdului, deasupra pădurii de pini, sus, tot mai sus. 


Când s-a auzit trosnetul, Thomas Bolden a tresărit 
violent. Teava pistolului s-a dezlipit de gâtul lui. 
Deodată, luminișul a fost scăldat în lumină. 

O voce neliniștită strigă „Nu!”. Bolden întinse un 
picior, se răsuci în loc și îl seceră pe Wolf. Sări imediat 
peste el și începu să-l lovească în faţă, în cap. Durerea 
din piept, durerea din tot trupul era cumplită, un foc 
dezlănţuit care-i ardea fiecare fibră. Dar nu mai avea 
importanţă. Furia lui era mai puternică decât suferinţa. 


Tot ce mai conta acum era să nu se oprească. Îşi ridica 
iar și iar pumnii și izbea faţa asasinului. 

Wolf își eliberă un braţ și reuși să-l lovească pe 
Bolden în bărbie, aruncându-l într-o parte. Sări imediat 
în picioare. Avea faţa plină de vânătăi și din nări îi 
curgeau pârâiașe gemene de sânge. Se ridicase și 
Bolden. Incepură să se învârtească amândoi, faţă în 
faţă, în jurul pistolului care căzuse pe jos, între ei. 

Alte siluete alergau în jurul lor. Un bărbat înalt, 
cărunt, l-a lovit în cap pe Irish cu o lanternă Maglite. 
Jenny sărise în spatele blondului și îl strângea de gât 
cu amândouă braţele. De undeva s-a auzit plesnetul 
sec al unei arme cu amortizor, urmat de zgomotul unui 
obiect greu care izbea capul unui om. 

Wolf scuipă un cheag de sânge, apoi își șterse foarte 
liniștit faţa. Bolden aștepta, încercând să se 
pregătească. Wolf se năpusti la el. De data asta venise 
rândul lui Bolden să folosească mișcarea adversarului: 
urmări direcţia loviturii, apucă încheietura agentului, o 
răsuci și îl aruncă pe Wolf peste umăr. Hispanicul căzu 
pe spate. Bolden ateriză pe pieptul lui, îi înfipse un 
genunchi în stern, apoi îl înșfăcă de gât și își înfipse 
degetele cu toată puterea în carne. Găsi traheea. 
Degetele lui se încleștară, apăsând, strivind-o. Wolf se 
zbătea furios, încerca să-l zgârie și să-i scoată ochii. 
Bolden își lăsă toată greutatea în mâini. Cartilagiul 
începu să cedeze... 

— Nu. Nu face asta... 

Bolden nu auzea nimic. Apăsă și mai tare, își îngropă 
degetele și mai adânc în ţesut. Se uita în ochii 
scăpărători ai lui Wolf și își dorea din tot sufletul să 
stingă din ei odată pentru totdeauna flacăra aceea 
plină de ură. 

— Oprește-te! 


Mâini puternice l-au apucat de umeri și l-au tras într- 
o parte. Wolf s-a ridicat cu greu în picioare. O siluetă a 
trecut peste Bolden și l-a lovit pe Wolf în față cu o 
lanternă Maglite. Asasinul s-a prăbușit și a rămas 
nemișcat. 

Bolden zăcea pe spate, încercând să tragă aer în 
piept. Bobby Stillman stătea în picioare, lângă el, cu 
lanterna în mână. Bolden se uita stupefiat la propria lui 
mamă. 

— Bună, Thomas, spuse ea. 


67 


Anii de folosință permanentă, coroziunea și sarea 
făcuseră găuri de mărimea unor grenade în podeaua 
jeepului Wagoneer. Bolden stătea pe bancheta din 
spate, cu o pătură pe umeri. Vedea aleea îngheţată 
desfășurându-se în urma mașinii, auzea zgomotul 
pietrișului care lovea șasiul. Fiecare hop, fiecare curbă, 
fiecare accelerare îl făcea să tresară. Adrenalina și 
emoția îi mai atenuau durerea, dar nu suficient. Jenny 
și mama lui, Bobby Stillman, stăteau tot în spate, lângă 
el. Mașina coti brusc, derapând pe pietrișul alunecos. 
Bolden își înăbuși un strigăt astupându-și gura cu 
pumnul. 

— S-au ridicat? întrebă șoferul, pe nume Harry. 
Bolden îl recunoscuse: era bărbatul deșirat, cu părul 
cărunt, care îi dăduse o mână de ajutor în Union 
Square. 

— Nu s-a mișcat niciunul, îi răspunse Walter de pe 
locul pasagerului. Era scund, rotofei și nu i-ar fi stricat 
să se  bărbierească. Studia atent un aparat 
dreptunghiular asemănător cu un Palm. Pe afișa] se 


vedea o hartă topografică în culori vii. La marginea ei, 
nemișcate, clipeau trei puncte roșii dispuse în triunghi. 

— Un dispozitiv de urmărire prin satelit, explică el. Ai 
auzit de Lojack? Funcţionează cam tot așa, dar e 
pentru oameni, nu pentru mașini. Se pare că toate 
celelalte gorile s-au dus acasă să tragă un pui de 
somn. 

— GPS-uri pentru oameni? 

— Li s-au implantat cipuri, zise Harry. Nu te mai mira 
așa. Armata le folosește de ani întregi. Sunt singura 
soluţie dacă vrei să-i găsești pe agenţii Delta în 
Afganistan. Aruncă o privire peste umăr. Cum te simţi, 
omule? Crezi că reziști până ajungem la un spital să te 
cârpească un doctor? 

— Nu merge la niciun spital, interveni Bobby 
Stillman. Nu încă. E căutat pentru crimă, ce Dumnezeu. 
Crezi că n-o să-și pună nimeni întrebări când o să-l 
vadă intrând în camera de gardă cu o cruce tăiată pe 
piept? Se întinse și îl bătu pe umăr pe Harry. Oprește la 
un non-stop în drum spre D.C. O să luăm un spray cu 
lidocaină, antibiotice și bandaje. Deocamdată e de- 
ajuns atât. 

Bolden se înfășură mai bine în pătură, fără să-și 
poată lua privirea de la Bobby Stillman. Spera să 
descopere o asemănare între ei, oricât de mică, o 
dovadă că era într-adevăr mama lui. Ceva mai mult 
decât cererea de schimbare a numelui pe care Marty 
Kravitz o dezgropase din arhiva din Albany și care 
consfințea că John Joseph Stillman se va numi de-acum 
înainte Thomas Franklin Bolden. 

— Te întrebi dacă ești într-adevăr băiatul meu? îl 
întrebă Bobby Stillman, care observase că Bolden nu-și 
putea desprinde privirea de la ea. Chirurgie plastică. 
Nasul, obrajii. Mi-am vopsit părul. Mare mirare dacă m- 


ai fi recunoscut după douăzeci și cinci de ani... chiar 
dacă nu m-aș fi schimbat deloc. 

— Ai fost acolo, șopti el răgușit. Seara trecută. Te-am 
văzut. 

— La dineu? întrebă Jenny, uitându-se de la unul la 
altul. 

— Aștepta afară. 

— Da, am fost acolo, recunoscu Bobby Stillman. 

— De cât timp mă urmărești? 

— Dintotdeauna. 

Bolden îi cântări răspunsul. 

— Nu ţi-am telefonat niciodată, spuse el în cele din 
urmă. 

— Nu, nu mi-ai dat niciun telefon. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Jenny. 

— Despre ce i-a pus în alertă, îi explică Bolden, 
pronunţând cuvintele cu grijă Guilfoyle a descoperit 
câteva indicii, câteva amănunte pe care le-ar fi putut 
trece cu vederea. Dar telefonul i-a convins. Trei nopţi 
la rând cineva i-a telefonat din apartamentul meu. 
Eram plecat în Milwaukee, deci n-am fost eu. Se uită în 
ochii lui Bobby Stillman. Voiai să fii sigură că nu vor 
trece nimic cu vederea. 

Bobby Stillman a dat din cap, dar Bolden îl văzu în 
oglinda retrovizoare pe Walter care zâmbea. Era opera 
lui. Jefferson putea să-i închidă conturile bancare. 
Walter putea să modifice listele apelurilor telefonice. 
De trei ori ura pentru confidenţialitatea informaţiilor de 
natură personală. 

— De ce naiba n-ai tras o rachetă de semnalizare? 
întrebă el sarcastic. 

— Trebuie să înţelegi cât de important era din 
punctul nostru de vedere să ajungem. Am încercat de 
multe ori și n-am reușit nici măcar o dată. Securitatea 
e prea strictă. 


— De ce n-ai vorbit cu mine? 

— Ce puteam să-ţi spun? „Sunt mama. Ce mai faci? 
Îmi pare rău că am lipsit douăzeci și cinci de ani. Acum 
m-am întors, dar am vești proaste. Lucrezi la aceeași 
firmă cu un escroc, un criminal, un pericol naţional. Am 
venit să te rog să-ţi riști cariera și tot ce-ai mai reușit 
să obţii muncind pe brânci ca să mă ajuţi să-l distrug.” 
Bobby Stillman îl privi în ochi. Nu cred că ar fi mers. 
Nu, Thomas, trebuia să-ţi demonstrăm că ei sunt 
capabili de orice. Trebuia să simţi asta pe pielea ta. 

— Şi cum te așteptai să reacţionez? 

— Ştiam că Jacklin va face prima mișcare. Nu 
Guilfoyle, Cerberus a găsit indiciile. Cerberus este 
sistemul lor atoateștiutor și atoatevăzător de culegere 
a informaţiilor. Compania pe care te pregăteai să le-o 
vinzi... Cum îi spune? Trendrite. Da, e ca un soi de 
Trendrite îndopat cu steroizi. Mă rog, Cerberus te-a 
selectat. Ne-am închipuit că te vor interoga, poate că-ţi 
vor face și unele probleme la birou. La început discret, 
doar cât să-ţi dai seama că nu mai ai secrete pentru ei. 

— Și? 

— Şi aveam de gând să luăm legătura cu tine și să-ţi 
explicăm ce se întâmplă. Să te punem pe calea cea 
bună. De fapt, trebuia doar să te lăsăm să fii tu însuţi. 
Ai fi apasat pe butoanele corecte. 

Bolden o străpunse cu privirea, blestemând-o în 
sinea lui. 

— Se pare că n-am apăsat destul de tare. 

— Eu... N-am... 

Cuvintele îi urcau pe buze, dar nu era în stare să le 
rostească. 

— Ce? insistă Bolden. Nu te așteptai să-mi facă ce 
mi-au făcut? Chiar tu mi-ai spus că trebuia „să simt pe 
pielea mea”. Ești mulțumită? 


— N-am crezut că ei sunt chiar atât de disperaţi. 
Am... 

— Ştiai al dracului de bine că la asta se pricep. La 
asta sau la altele asemănătoare. 

Bobby Stillman înghiţi în sec. Parcă avea buzele 
cusute. 

— Nu. De data asta a fost altfel. Au mers mai 
departe. Prea departe. 

— Crown, o întrerupse Jenny. Am citit despre ea în 
minutele întrunirilor. 

— Ce minute? întrebă Bobby Stillman. 

— Ale clubului. Le-am găsit în casa lui Jacklin, la etaj. 
Așa își spun ei: Clubul Patrioţilor. Von Arx de la FBI, 
Edward Logsdon, Jacklin, Gordon Ramser, Charles 
Connolly și Mickey Schiff. 

Jenny continuă pe nerăsuflate: 

— Au hotărât să-i facă ceva senatoarei McCoy. A 
refuzat să intre în Club. Acum așteaptă să afle dacă 
președintele Gordon Ramser a reușit s-o convingă. 

— Vor s-o elimine, zise Bobby Stillman. În dimineaţa 
asta, la învestire. 

— Ştiai și asta? o întrebă Bolden, uimit. 

— Am obţinut informaţia de la agentul pe care l-am 
prins în Union Square. Asta-i vestea bună. Vestea rea e 
că nu știe precis când și cum. Numai unde. 

Crown. Bobby Stillman. Bolden își duse mâna la 
frunte. Acum totul se potrivea. 

— Ai vorbit cu poliția? Cu Serviciul Secret? Spuse 
Jenny. 

— Ce-aș putea să le spun? răspunse Bobby Stillman 
încruntată. Cine sunt eu? Sau că ascund un suspect 
căutat pentru crimă în statul New York? Din punctul lor 
de vedere asta înseamnă deja doi asasini. De ce să nu 
telefonez și la FBI, dacă tot am început? Vreau să 


vorbesc cu directorul, cu Von Arx. A, pardon, am uitat 
că și el e membru al clubului... 

Jenny se holbă la ea, șocată. 

— Vrei să zici că nu putem face nimic? 

Bobby Stillman își feri privirea. 

— Nu văd ce-am putea face. 


O vreme, nimeni n-a mai rupt tăcerea. Ninsese fără 
oprire și farurile luminau o pustietate albă. Au ajuns pe 
George Washington Parkway, de unde Potomacul se 
zărea ici și colo printre copaci, o panglică lată, liniștită 
și întunecată. Bolden s-a uitat o vreme la apă, dar voia 
răspunsuri. 

— Nu cred că înţelegi cât de greu mi-a fost să plec. 

Vorbise atât de încet, încât Bolden crezu o clipă că 
avea halucinaţii. Se întoarse și se uită la mama lui, 
care stătea lângă el. 

— Am fost copilul tău. Îl părăsiseși deja pe tata. N-ar 
fi trebuit să mă abandonezi și pe mine. 

— Eram urmărită, fugeam. Nu puteam să te iau cu 
mine. 

— De ce nu? Ce s-ar mai fi putut întâmpla? Te-ar fi 
prins și ai fi rămas fără mine. Nu văd nicio deosebire. 

Bobby Stillman nu era în stare să-i susţină privirea. 

— N-aș mai fi avut aceeași libertate de mișcare. 

— A, în sfârșit adevărul. 

— Înţelege, nu voiam să te ia ei Mă gândisem la 
niște prieteni, oameni în care aveam încredere. Te-am 
ascuns, dar... Nu m-au ajutat. 

— Da, extrema-stângă, zise Bolden pe un ton 
sarcastic. De încredere, ca întotdeauna. 

O umbră trecu pe faţa lui Bobby Stillman. Oftă — cu 
furie, cu disperare și chiar cu speranţă — și începu să 
vorbească despre trecut. Despre bomba de la Guardian 
Microsystems și despre asasinarea lui David Bernstein, 


despre Jacklin care o transformase în ţap ispăşitor. 
Despre viaţa ei, o fugă neîncetată dintr-un oraș în altul, 
o luptă continuă pentru supravieţuire. Și, în sfârșit, 
despre misiunea ei de a demasca grupul Jefferson, de 
a-i deconspira ilegalităţile și de a le pune capăt odată 
pentru totdeauna. 

— Nu mă aștept să înţelegi, spuse ea. Era o epocă 
dementă. Eram atât de pasionaţi, atât de plini de furie. 
Credeam în ceva. Azi mai crede cineva în ceva, în 
orice? 

— Dar nu te-ai întors niciodată, o acuză Jenny. Nu i-ai 
trimis lui Tom nici măcar o scrisoare. 

— Era mai bine pentru el să mă uite. 

— N-ai plecat când aveam doi ani. M-ai părăsit când 
aveam șase. Doar pe tine te aveam. 

— Crezi că ai fi înţeles? Crezi că un copil de șase ani 
poate pricepe noţiunea de sacrificiu? Copiii nu se 
gândesc decât la ei. Trezește-te, fiule, unele lucruri 
sunt mai importante decât o Coca Cola și un zâmbet. 

Bolden clătină din cap. Nu simţea că pierduse ceva, 
nu-i părea rău, nu se auto compătimea. Acel Bolden 
care ar fi trăit asemenea emoţii murise de mult. Auzi 
surprins un suspin și văzu lacrimi șiroind pe faţa 
mamei sale. Bobby Stillman își întoarse capul și își 
șterse obrajii. 

— Doamne... 

Izbucni într-un râs amar. Bărbia îi tremura. 

— Sunt de neiertat, știu. Dar a fost alegerea mea 
deliberată și aș face-o din nou dacă aș fi obligată. Nu 
puteam să-l las pe Jacklin să amuţească vocea 
poporului. Asta face el. Nu are încredere în noi. În 
niciunul dintre noi. Acum știi. Am fost o mamă 
îngrozitoare. A trebuit să trăiesc cu gândul ăsta fiecare 
clipă din viaţa mea. Dar am făcut ce trebuia să fac. 


Bolden întinse mâna. Mama lui rămase câteva clipe 
nemișcată, apoi își ridică privirea. Işi împleti degetele 
cu ale lui, le strânse ușor și îl trase mai aproape. 


68 


Agentul Ellington Fiske din Serviciul Secret al SUA 
intră cu pași mari în Casa Albă, pe ușa din faţă, și se 
adresă grupului de bărbaţi și femei care aștepta 
înăuntru. 

— Domnule președinte, doamnă senator McCoy. 
Suntem gata. 

Era zece dimineaţa. Joi, 20 ianuarie. Ziua învestirii 
președintelui, stabilită prin votul Congresului. În hol, 
alături de președintele în funcţie, se aflau Prima 
Doamnă, cei trei copii ai lor, doi nepoți, senatorul 
McCoy, tatăl ei, sora ei și două nepoate. După anunţul 
lui Fiske, toţi și-au pus imediat pe masă ceștile și 
farfuriile și s-au grăbit să iasă. 

Afară așteptau patru limuzine: Cadillacuri negre 
foarte lungi, blindate, cu drapele fluturând pe capote, 
ca un escadron de cavalerie grea. Totuși, doar a doua 
și a treia din șir erau echipate pentru a-l transporta pe 
președintele Statelor Unite. Aveau un blindaj 
suplimentar, suficient de gros pentru a rezista la 
lovitura directă a unei grenade antitanc, gemuri 
speciale capabile să oprească un glonţ de calibrul 30 
tras de aproape și cauciucuri pline. 

Președintele Gordon Ramser și senatorul McCoy s-au 
urcat în a doua limuzină. Membrii familiilor și oaspeţii 
s-au urcat în a treia și a patra. Deși ceremonia de 
învestire avea să înceapă abia la ora douăsprezece, 
protocolul dicta ca președintele în exercițiu și viitorul 
președinte să ia ceaiul pe Colină cu liderii Congresului, 


în rotonda Capitoliului. Fiske verifică dacă toate 
portierele erau bine închise, apoi se urcă în mașina din 
fruntea coloanei, un Chevrolet Suburban bleumarin, 
fără blindaj, fără geamuri antiglonţ, cu anvelope 
radiale obișnuite. Agenţii Serviciului Secret puteau fi 
înlocuiţi. 

— Tomahawk către Braves. Plecăm la Capitoliu. 
Scoateţi-i. Fiske lăsă pe banchetă aparatul de emisie- 
recepţie și se întoarse spre Larry Kennedy, secundul 
său. Asta-i. Ziua cea mare. 

— Tu ești vedeta, șefule, zise Kennedy. Dădu din 
cap, cu un aer de încredere absolută. Totul o să 
meargă ca pe roate. 

— Să te-audă Dumnezeu. 

Fiske lucrase pe brânci un an de zile pentru a fi sigur 
că nu vor avea nicio problemă azi. Unitatea de măsură 
pentru succesul lui era rapiditatea cu care americanii 
aveau să uite acest eveniment. Fiske voia patru minute 
la știrile de seară, nicio secundă în plus. Larry Kennedy 
îi întinse mâna. Fiske i-o strânse. 

— Hai s-o facem. 

Coloana oficială se puse în mișcare de la numărul 
1600 de pe Pennsylvania Avenue, coti la dreapta, apoi 
din nou la dreapta la capătul cvartalului și își continuă 
drumul pe Strada 15. Fiske se uita pe geam, pregătit 
pentru orice. Ninsoarea se oprise. Norii începuseră să 
se împrăștie. Un cer de un albastru îngheţat apărea ici- 
colo din spatele stratului de vată zdrenţuită. În clipa 
următoare, razele soarelui atinseră pământul, poleind 
cu auriu zăpada proaspătă și trimițând înapoi spre cer 
săgeți de lumină reflectată din caldarâmul ud. Fiske 
dădu din cap fără să vrea. În sfârșit, Dumnezeu 
participa și el la program. 

Spectatorii își ocupau locurile de-a lungul traseului 
de paradă, căutând poziții cât mai bune pe trotuare și 


în tribunele descoperite. Baterii de câte opt 
magnetometre străjuiau intrările în fiecare dintre 
perimetrele îngrădite, care se întindeau pe o lungime 
de trei cvartale. Era o problemă simplă de aritmetică. 
Prin fiecare punct de control puteau să treacă trei mii 
de oameni pe oră. Existau douăzeci de puncte de 
control. In concluzie, șaizeci de mii de oameni puteau 
să pătrundă într-o oră în perimetrul traseului de paradă 
și în Naţional Mall. La ultimul eveniment similar, între 
Mall și ruta de paradă se adunase o mulțime de 
aproximativ trei sute de mii de oameni. Dar acum... 
Fiske se strâmbă. Timpul frumos îi atrăgea aici cu 
nemiluita. Prin fiecare punct de control aflat de-a 
lungul traseului se scurgea un șuvoi neîntrerupt de 
bărbaţi și femei. 

Fiske își ridică privirea și inspectă acoperișul clădirii 
Reagan. O umbră se mișca în dreptul parapetului. 
Lunetiștii se instalaseră pe poziţii în șaptesprezece 
puncte strategice de-a lungul drumului. In alte opt 
puncte fuseseră plasate baterii antiaeriene. In dreapta 
lui, o echipă cu câini dresați căuta pentru ultima oară 
explozibil sub tribunele din lemn. 

Trei mii de polițiști în uniformă. 

Două sute de agenţi ai Serviciului Secret. 

Două mii de voluntari. 

Toţi își ocupaseră poziţiile. 

Fiske se rezemă de spătarul banchetei. Tot ce mai 
putea face acum era să aștepte. 


Thomas Bolden mergea cu greu prin zăpadă, 
sprijinindu-se de umărul lui Jenny. In ciuda bandajelor 
care-i acopereau pieptul și a dozei serioase de 
lidocaină, rana îi pulsa violent. N-avea ce face, o vreme 
trebuia să strângă din dinţi. 


Naţional Mall era plin până la refuz cu spectatori. De 
la treptele Capitoliului și până la panta blândă care 
duce la Monumentul Washington se vedea doar o mare 
de capete, și alții soseau în fiecare clipă. Bobby 
Stillman mergea în frunte și nu ezita să împingă, să se 
înghesuie sau pur și simplu să-și facă loc cu coatele 
prin mulţimea deasă. În ultimul ceas, Bolden încercase 
de câteva ori s-o convingă să găsească un agent din 
Serviciul Secret și să-i spună că se temeau de un 
atentat. Mama lui nici nu voia să audă. Un singur 
cuvânt despre o ameninţare la viaţa președintelui ales 
și s-ar trezi într-o celulă, în plin interogatoriu. Primul 
lucru pe care i l-ar cere ar fi permisul de conducere sau 
codul numeric personal, pe care le-ar verifica imediat 
în baza de date. 

Ar afla că este urmărit pentru crimă și totul s-ar 
sfârși. Caz închis. Nevinovat sau nu, era un fugar al 
cărui cuvânt de onoare nu valora nici cât o ceapă 
degerată. 

Veniseră acolo pur și simplu pentru a pândi. Sperau 
că vor identifica la timp ameninţarea și o vor putea 
preveni pe McCoy. 

Se opriră în spatele turnului de televiziune. Notele 
unei piese alerte cântate de fanfara Corpului de 
Pușcași Marini ajungeau până la ei. Numai alămuri și 
tobe, un bubuit ritmic ca o chemare la arme. 

— Nimic nu-i mai bun decât un marș ca să-ţi pună 
sângele în mișcare, zise Harry. Aproape că mă 
îndeamnă să iau poziția de drepţi și să-i trag un salut. 

— Pe mine mă face s-o iau la goană în direcţia 
opusă, remarcă Walter. 

Se aflau cam la șaizeci de metri de podiumul 
prezidenţial. În tribuna din spatele lui nu mai era niciun 
loc liber. Bolden îi zări pe Von Arx de la FBI, pe Edward 
Logsdon de la Curtea Supremă, pe Charles Connolly, 


scriitorul și, bineînţeles, pe James J. Jaklin. Clubul 
Ticăloșilor. Lipseau doar Ramser și Schiff. 

Se uită la ceas: 11.55. Ceremonia trebuia să înceapă 
peste cinci minute. Aruncă o privire neliniștită peste 
umăr. Peste tot erau polițiști în uniformă. Potrivit 
mamei sale, compania Scanlon fusese angajată pentru 
a întări perimetrul de securitate și a asigura „un mediu 
sigur, dar elastic în vederea evenimentului”. Ştia ce 
înseamnă asta. Erau în civil, dar înarmaţi, și primiseră 
permisiunea să intervină în forţă dacă se dovedea 
necesar. Unii dintre ei, desigur, îl căutau. 

— Walter, spuse el, ţi-ai luat radarul ăla în 
miniatură? 

Bărbatul rubicond scoase discret aparatul din 
buzunar. 

— Gând la gând cu bucurie. 

— Sunt curios să știu câți dintre amicii noștri sunt 
prin apropiere. 

Walter porni dispozitivul. Un punct negru, fix, indica 
unitatea de bază. X-uri care clipeau  marcau 
transmisiunile RFID sau, în cazul acesta, pe agenţii 
Scanlon care aveau cipuri. 

— Nimic, spuse Walter. Stai o clipă, să schimb 
frecventa. 

Muzica de fanfară s-a oprit brusc. Toate capetele s- 
au ridicat în direcția Capitoliului. Tăcerea era perfectă, 
cu excepția uruitului îndepărtat al elicopterelor 
Blackhawk care se învârteau la trei sute de metri 
altitudine, asigurând securitatea aeriană. Președintele 
și Prima Doamnă au coborât scara, urmați de McCoy, 
de actualul și de viitorul vicepreședinte. 

— Fir-ar să fie, mormăi Walter, ridicând aparatul. 
Băiete, mișună peste tot. Am numărat cel puţin 
optsprezece pe o rază de o sută de metri în jurul 
nostru. 


— Da, își fac meseria, nu-i așa? zise Bolden. 


James Jacklin își ocupă locul în tribuna oficială, 
alături de cei doi predecesori ai săi în postul de 
Secretar al Apărării. Nu era nici pe departe o 
coincidenţă faptul că amândoi lucrau acum la Jefferson 
Partners. Jacklin își înfipse mâinile în buzunarele 
căptușite cu cașmir ale pardesiului. Vicepreședintele 
depusese jurământul cu câteva minute în urmă. 
Principalul eveniment trebuia să înceapă. 

Se uită de jur-împrejur. Nimeni nu putea rămâne 
insensibil la fastul ceremoniei: numai metal auriu, 
ţesături grele și covoare roșii. Drapelele de pe 
Capitoliu erau uriașe, cât o clădire cu câteva etaje. 
Imperiul Roman din cap până-n picioare. Isuse, îi 
plăcea la nebunie. Ce petrecere! 

Își aminti de prima lui numire în funcţie, cu treizeci 
de ani în urmă. Atunci ceremonia se desfășurase pe 
latura de est a Capitoliului, unde vântul urla neîncetat, 
năpustindu-se peste câmpia Anacostia. In 1841, „Old 
Tippecanoe”, adică William Henry  Harrison%, 
înfruntase gerul timp de o oră și jumătate pentru a-și 
rosti discursul de învestire. O lună mai târziu se 
stingea de pneumonie. Abia „The Gipper” schimbase 
locul. Ronnie? voia să rostească jurământul stând cu 
fața spre vest. Vest, adică teren deschis. Vest, adică 
oportunităţi. Ideea expansionismului nu murise. Nu, în 
niciun caz, își spuse Jacklin, trăgând aer în piept. Era 
abia începutul. Oamenii vorbeau despre secolul 
american. Mai degrabă mileniul american. Ţara asta 


3 William Henry Harrison (1773-1841), militar și politician, al nouălea 
președinte al SUA; și-a câștigat faima în urma victoriei împotriva 
indienilor în bătălia de la Tippecanoe (1811), de unde și porecla. 

31 Referire la președintele Ronald Reagan, care a interpretat înir-un 
film din 1940 rolul lui George „The Gipper” Gipp (1895-1920), o 
legendă a fotbalului american. 


apăruse pe lume ca s-o conducă. lar el plănuia să stea 
la cârmă. Nu, nu în biroul prezidenţial. Niciodată. 
Puterea reală era cea din spatele tronului. Adevărul cel 
mai adevărat. Francezii îl nimeriseră cuvânt cu cuvânt. 
L'eminence grise. Eminenţa cenușie. Putea să conducă 
din umbră. 

Când prinse privirea directorului Von Arx, îi făcu un 
semn discret din cap. Von Arx se uită în altă parte, ca 
și cum nu l-ar fi văzut. Charles Connolly stătea în 
spatele Primei Doamne ca un căţțeluș în lesă. 
Președintele Logsdon era în faţă, iar roba lui neagră îi 
dădea aerul unui cioclu constipat, așezat pe vine. Nu 
arăta nici pe departe ca principalul garant al 
Constituţiei. O clipă, privirile lor se  încrucișară. 
Logsdon își plecă repede capul, de parcă se ferise de o 


viespe. 
Toţi se înșelau. Absolut toţi. McCoy nu va accepta 
niciodată să li se alăture. Nici azi, nici mâine. 


Niciodată. Era o renegată. Aroganţa ei îl scotea din 
sărite. Cine se credea, să refuze oferta de a intra în 
Club? In șase luni de-acum încolo va fi și mai rău. 
Aveau o singură șansă, acum. De ce numai el înţelegea 
asta? 

Jacklin  zâmbi, mulţumit de sine. Ştia că se 
coalizaseră împotriva lui, că-l vorbeau pe la spate, că 
plănuiau să scape de el. Puțin îi păsa. În dimineaţa 
asta rece, în care un vânt puternic dinspre est făcea 
drapelele să fluture nebunește, în dimineaţa asta în 
care cerul era de un albastru palid, se simţea mai sigur 
ca niciodată. Tinea toate firele în mână. Avea propriile 
lui planuri. 

* 

— Au început să plece, zise Walter. 

— Cum adică? Bolden se uită peste umărul lui. Cine 
pleacă? 


— Oamenii de la Scanlon. O șterg. 

Walter ridică aparatul în așa fel încât Bolden să vadă 
ecranul. X-urile care marcau agenţii Scanlon se 
deplasau constant către marginea afișajului. Bolden 
privi fără să vrea în jur, deși știa bine că nu putea să-i 
vadă în mulţimea deasă. 

Bobby Stillman smulse dispozitivul din mâna lui 
Walter. 

— Ajunge, șopti ea. A început, își retrage oamenii! 
Difuzoarele transmiteau deja jurământul oficial. 

— Jur solemn că îmi voi îndeplini cu credință datoria 
de președinte al Statelor Unite și voi face tot ce îmi stă 
în putere pentru a păstra, apăra și întări Constituţia... 

Bolden scotoci cu privirea tribuna din spatele 
președintelui. Îl găsi destul de greu pe Jacklin. 
Președintele grupului Jefferson stătea liniștit, uitându- 
se fix la senatoarea McCoy care rostea mai departe 
jurământul. De ce își părăsiseră agenţii Scanlon 
posturile? Nu avea niciun sens. Bolden nu era expert în 
probleme de securitate, dar știa că gorilele rămâneau 
pe loc până când președintele cobora de pe podium și 
evenimentul era declarat închis. Oricum, urma parada 
care trecea pe lângă Mall. 

— S-au regrupat în altă parte? întrebă el. Poate li se 
dau instrucțiuni. 

— S-au împrăștiat în toate direcţiile, îi răspunse 
Walter. Au șters-o pur și simplu. 

Glasul lui McCoy se stinse și din mulţime izbucni un 
vuiet. Aplauzele se răspândiră în jurul lui Bolden, 
învăluindu-l în entuziasm, un strigăt spontan și 
descătușat în sprijinul democraţiei. Se terminase. 
Națiunea avea un nou președinte. Bărbaţii și femeile 
din tribuna oficială s-au ridicat la unison, aplaudând, 
bătându-se pe umeri, unii chiar îmbrăţișându-se. 
Bolden îl căută iar pe Jacklin. Scaunul lui era gol. 


69 


Bolden l-a apucat de braţ pe primul poliţist care i-a 
ieșit în cale. 

— Domnule, trebuie să vorbesc neapărat cu cineva 
din Serviciul Secret. E o urgenţă. E vorba de siguranţa 
președintelui. 

Ceilalţi se opriseră în spatele lui și așteptau la 
adăpostul mulţimii. Lui Bolden puţin îi păsa dacă-l 
arestau. Nu avea altă soluţie. Dacă nu pronunţa 
cuvântul „asasinare” sau „atentat”, poate avea o 
șansă să-și transmită mesajul înainte să fie luat de 
acolo. 

Polițistul era scund și gras, cu o bărbie dublă 
revărsându-se peste gulerul uniformei. Il măsură lung 
pe Bolden. 

— Ce-i cu siguranţa președintelui? 

— Trebuie să vorbesc cu cineva din Serviciul Secret. 
E vital. 

Polițistul își mută greutatea pe celălalt picior. 

— Dacă ai ceva de spus, spune-mi mie. 

— Am informaţii pe care cred că ar fi mai bine să le 
audă cineva din Serviciul Secret. E foarte urgent. 

— Şi e vorba de președinte? 

— Da. 

Bolden se abţinea cu greu să nu urle. Ar fi vrut să-l 
apuce de gât pe poliţaiul ăsta gras, bărbierit de 
mântuială, și să-l scuture până îi venea mintea la cap. 
Era gata-gata să-și sfâșie cămașa și să strige: „Uită-te 
la pieptul meu! Uite de ce sunt ei în stare. Vor să-l 
ucidă pe președinte. Trebuie să-i oprim!” 

Polițistul își scoase staţia radio și o apropie de gură, 
în loc să cheme întăriri, întrebă: 


— Când se schimbă tura? 

— La unu, pârâi o voce. 

— Am înţeles. 

Îi aruncă lui Bolden o privire inexpresivă, ca și cum 
se mira: „Mai ești aici?” 

Președintele Megan McCoy își ţinea discursul 
inaugural. Vocea ei puternică și gravă plutea deasupra 
mulţimii, purtând un mesaj de înnoire și speranţă. In 
jurul lui Bolden, toate capetele erau ridicate și toate 
privirile erau aţintite asupra podiumului. Bolden se 
răsuci pe călcâie, oftând, din ce în ce mai disperat. 
Mișcarea bruscă îl făcu să se strâmbe involuntar: își 
deschisese din nou rana. Porni spre stradă. Următorul 
punct de control era la o distanţă de două cvartale. 
Trebuia să alerge până acolo. 

— Domnule, vă pot ajuta cu ceva? 

Bolden se uită peste umăr. Bărbatul purta un costum 
albastru închis, ochelari de soare și avea în ureche o 
cască. Uniforma care devenise emblema Serviciului 
Secret. 

— Se întâmplă ceva ciudat, începu Bolden rar, ca și 
cum dădea raportul. Toţi oamenii care lucrează pentru 
Scanlon au părăsit zona. Pur și simplu au fugit. S-au 
răspândit în toate direcţiile. Trebuie să vorbesc cu 
șeful securităţii. Comandantul, cel care conduce 
operaţiunile. 

— De unde știți că au plecat? 

— N-are importanţă. Acum nu mai contează decât că 
au părăsit perimetrul din jurul podiumului prezidenţial. 
Am auzit că au fost angajaţi exact pentru a întări 
securitatea. Au plecat. Ce înțelegeţi din asta? 

— Nu știu, domnule. Ce încercaţi să-mi sugeraţi? 
Bolden privi în jur, disperat. 

— Spuneţi-mi dumneavoastră, zise el exagerat de 
tare. Își pierduse calmul, i se scursese la fel de repede 


și de irevocabil ca nisipul dintr-o clepsidră. Ce motiv ai 
avea să părăsești locul în care se află președintele 
Statelor Unite? Gândiţi-vă la asta. 

Agentul se uită în ochii lui câteva clipe, apoi îl apucă 
de reverul hainei și îl trase ia câţiva metri, într-o zonă 
liberă. 

— Așteaptă aici. Cum te numești? 

— Thomas Bolden. 

— În regulă, Bolden. Să nu te miști niciun pas. M-ai 
înţeles? 

Thomas se mulţumi să dea din cap. 

Agentul își întoarse capul și repetă în microfon tot 
ce-i spusese Bolden. 

— Domnul Fiske vine aici. 

În nici două minute, apăru un Chevrolet Suburban 
bleumarin, care se opri în scrâșnet de frâne. Din el a 
sărit un afro-american zvelt. 

— Tu ești Bolden? 

— Da, domnule. 

— Ce tot îndrugi despre agenţii Scanlon care și-au 
părăsit poziţiile? 

— Dumneavoastră sunteţi comandantul? 

— Ellington Fiske. Da, e spectacolul meu. 

— l-aţi întrebat pe oamenii de la Scanlon de ce au 
plecat? 

Fiske se încruntă. 

— Am încercat, dar n-am reușit să luăm legătura cu 
ei. 

Chiar atunci apăru în fugă un agent, roșu la faţă. 

— Thomas Bolden e urmărit de NYPD pentru crimă. 
leri l-a împușcat pe un tip pe Wall Street. 

— Victima e Sol Weiss, interveni repede Bolden. Nu l- 
am împușcat eu. A fost o înscenare. Altcineva l-a 
omorât, un paznic care lucrează la compania mea, 
Harrington Weiss. Cred că paznicul e angajat tot la 


Scanlon. Uite ce-i, m-am predat singur ca să vă spun 
ce am de spus. Vă rog să mă ascultați. Va fi un atentat 
la viața președintelui. Chiar acum! Aveţi de gând să vă 
mișcaţi și să faceţi ceva? 

Agentul cu faţa roșie l-a înșfăcat pe Bolden și l-a 
răsucit în loc, apoi i-a pus cătușe. 

— Bineînţeles că facem ceva, amice. 

— Stai, îi ordonă Fiske, făcând un pas către Bolden. 
De unde știi? 

— Ştiu şi gata. Îi susţinu privirea fără să clipească, îţi 
asumi riscul să afli dacă mint sau nu? 

Fiske aruncă o privire peste umărul lui Bolden. Un 
mușchi îi zvâcnea pe obraz. 

— Bine, domnule Bolden. Ai două minute să mă 
convingi. Larry, scoate-i cătușele. Bolden, treci în 
mașină. Vii cu mine. 


Pe pereţii interiori ai podiumului fabricat de Triton 
Industries erau fixate cincisprezece kilograme de RDX. 
Era un explozibil de mare putere, folosit mai ales 
pentru distrugerea  focoaselor nucleare. De fapt, 
regimul lui de utilizare era atât de strict limitat, încât 
amprenta lui chimică nu se număra printre cele pe 
care le căuta de obicei Serviciul Secret. Fusese fabricat 
la Olney Corporation din Towson, Maryland. Jefferson 
Partners cumpărase uzina Olney cu doi ani în urmă. 

james Jacklin îi aruncă o ultimă privire fostei 
senatoare McCoy, în timp ce ea începea să-și rostească 
discursul inaugural, apoi se ridică și ieși pe culoarul 
exterior. Toate privirile erau aţintite asupra noului 
președinte. Nimeni nu se uită la el în timp ce urca 
scara și traversa esplanada Capitoliului. | se spusese 
că trebuia să se îndepărteze la cel puţin cinci sute de 
metri de punctul de deflagraţie. RDX-ul avea o rază de 
acţiune efectivă de două sute de metri. Eficienţa lui 


era asigurată nu atât de puterea exploziei, cât de 
cantitatea de căldură uriașă pe care o genera. In 
momentul detonării, în epicentrul exploziei 
temperatura depășea trei mii de grade. Toţi cei din 
tribuna oficială aveau să fie copţi ca niște curcani de 
Crăciun. 

Jacklin se uită la ceas. Mai avea două minute la 
dispoziţie pentru a se îndepărta îndeajuns. De fapt, era 
deja în siguranță. Scara din spatele podiumului va 
devia unda de șoc în sus și înapoi, către spectatori. 
Totuși, nu voia să riște. 

Ajunsese pe treptele care duc la clădirea Dirksen, 
când președintele McCoy își întrerupse brusc discursul 
în mijlocul unei propoziții. Din mulţime se auzi un vuiet 
înăbușit. O sirenă începu să urle, apoi alta și, după 
câteva clipe, parcă toate mașinile de poliție din oraș 
goneau spre podiumul prezidenţial. Jacklin se uită iar la 
ceas. Prea târziu. 


Era 12.20. Ellington Fiske nu-și ridicase nicio clipă 
piciorul de pe acceleraţie, nici măcar atunci când luase 
curba la intersecţia Constitution Avenue cu Strada 2. 

— Ce dracu, prindeţi-l odată prin radio pe unul dintre 
căcănarii ăia de la Scanlon! 

— Receptoarele lor sunt moarte, zise Larry Kennedy, 
adjunctul. Probabil că e doar o defecțiune, șefule. 

— Sigur, la fel ca microfonul de la podium care s-a 
stricat la ţanc, mârâi Fiske. 

— Să eliberăm zona, domnule? întrebă Kennedy. 
Fiske îi aruncă lui Bolden o privire urâtă. 

— Spune mai departe. 

— Cum ziceam, am obţinut informaţia de la un agent 
Scanlon, continuă Bolden. Operaţiunea are numele de 
cod „Crown”. Vor s-o omoare pentru că a refuzat să 
intre în Club. 


— Jacklin, zici? 

— Da, domnule. A 

— Miliardarul? Tipul de la Jefferson Partners? In ce 
naiba m-ai băgat, Bolden? În ce? 

Suburbanul se înclină mult spre stânga în timp ce lua 
curba ca să ajungă în spatele Capitoliului. Trecură 
printr-un cordon de mașini de poliţie și salvări, apoi 
Friske frână brusc. 

— Jos din mașină. 

Bolden deschise portiera și sări afară, strimbându-se 
de durere. Fiske se uită bănuitor la el. 

— Ce naiba ai? 

Bolden știa că n-avea niciun rost să-i răspundă. 

— S-a întâmplat ceva ieșit din comun în ultimele 
două zile? Ceva care are legătură cu președintele? 
Vreun oaspete special, vreun echipament care a fost 
instalat în ultimele douăzeci și patru de ore, ceva care 
ar putea să sară în aer? 

— Doar podiumul. i 

Fiske traversă esplanada aproape alergând. In fața 
lui vreo zece polițişti blocau accesul la sectorul oficial. 
Spre vest, în direcția Monumentului Washington, Mall- 
ul era o mare de capete. Peste tot fluturau drapele 
americane. Însufleţeau peluzele acoperite cu zăpadă, 
tiveau clădirile guvernamentale se înălţau și coborau în 
mâinile zecilor de mii de spectatori. Numai roșu, alb și 
albastru. 

— Podiumul, repetă Bolden, încercând să țină pasul. 
De unde l-ați primit? 

— Din Virginia. 

— De la Triton Aerospace? 

Fiske se opri brusc. 

— De unde știi? 


— Triton face parte din grupul care a cumpărat și 
Scanlon. E una dintre companiile lui Jacklin. Dacă vrei 
părerea mea, aș spune că aveţi o mare problemă. 

Fiske își ridică o mână la frunte. 

— Fir-ar să fie, șopti el. Se întoarse către Kennedy. A 
reușit cineva să vorbească cu Scanlon? 

— Negativ, domnule. 

Fiske privi câteva clipe în pământ și pe faţa lui trecu 
o umbră de neliniște. Dispăru la fel de repede cum 
apăruse. 

— Cod roșu, strigă el în microfonul de la rever. Clear 
Eagle. Repet, Clear Eagle. Se uită în ochii lui Bolden. 
Amice, sper că nu greșești. 

Bolden îl urmă dincolo de cordonul de polițiști și 
ajunseră împreună la capătul de sus al scării. 
Președintele McCoy era înconjurată de un roi de agenţi 
ai Serviciului Secret, aproape invizibilă în masa de 
costume bleumarin și negre. Grupul compact părăsi 
repede podiumul și începu să urce treaptă cu treaptă. 
Fiske alergă în întâmpinarea lor, urlând: 

— Mai repede! 

Mulțimea  încremenise şi privea  stupefiată 
spectacolul. Pe multe fețe se așternuse neliniștea și 
chiar groaza. 

A scăpat, își spuse Bolden. 

Explozia a fost formidabilă, un torent orbitor de 
portocaliu și galben mai strălucitor decât o mie de sori. 
Un baros invizibil l-a izbit în piept și l-a proiectat în aer. 
S-a pomenit pe spate. În jurul lui cădeau scaune 
pliante. Și-a întors capul spre dreapta. A văzut piciorul 
unui bărbat, complet gol, cu excepţia șosetei și 
pantofului. S-a ridicat cu greu în capul oaselor și a 
așteptat să i se limpezească vederea. Avea ceva în 
ochi. Şi i-a șters și a văzut că mâna i se umpluse de 
sânge. Kennedy era întins pe spate, la câţiva pași de 


el, cu faţa înnegrită și o gaură uriașă în obraz. A 
murmurat ceva, apoi a sărit în picioare și a coborât 
scara în salturi lungi. 

Bolden a reușit să se ridice în picioare, Tribuna 
oficială era ţăndări. O coloană de fum se înălța spre 
cer. Primele rânduri de scaune dispăruseră. În locul lor 
se căsca un crater negru, cu margini neregulate. 
Explozia  pulverizase podiumul.  Podiumul. Bomba 
fusese plasată în podiumul fabricat de Triton. Un 
drapel american atârna în zdrenţe printre dărâmături. 
Flăcările lingeau dungile roșii și albe. 

Peste tot erau trupuri, sfârtecate, contorsionate, 
însângerate. Gemetele se întretăiau în aer. Strigătele 
de ajutor, la început răzlețe, au devenit tot mai 
puternice, tot mai stridente. Bolden a coborât 
împleticit câteva trepte. Președintele Statelor Unite 
tocmai se ridica din mijlocul grupului de agenţi. Cu 
excepţia unei tăieturi la bărbie, McCoy părea teafără. 
Doi agenţi au apucat-o imediat de braţe și practic au 
luat-o pe sus. Au urcat în fugă scara, trecând pe lângă 
Bolden. Ellington Fiske zăcea ghemuit pe un rând de 
scaune răsturnate, cu faţa ca o mască însângerată și 
cu capul răsucit într-un unghi nefiresc. 

Bolden se așeză pe jos și își lăsă capul în mâini. 

Se sfârșise. 

Președintele era în viaţă. 


70 


James Jacklin aruncă încă o cămașă în valiză și o 
închise. Se duse la dressing și își luă pașaportul, 
portofelul și un plic în care erau cincizeci de mii de 
dolari și le îndesă pe toate în buzunarele sacoului. Era 
doar 4.30. Putea să se relaxeze puţin. Avea destul timp 


să prindă avionul de la opt pentru Zurich. Se opri în 
fața oglinzii, se pieptănă, își aranjă tacticos cărarea și 
își strânse nodul cravatei. Mâine dimineaţă, la nouă, 
avea întâlnire cu bancherul lui de pe Bahnhofetrasse și 
nu era sigur că îi rămânea timp să treacă mai întâi pe 
la Baur sur Lac ca să facă un duș și să se schimbe. 

Se uită pe fereastră și văzu limuzina mergând încet 
pe alee, către intrare. Se lăsa seara. Secera lunii 
atârna deasupra orizontului. Venise timpul să iasă din 
scenă. Ancheta stabilise că explozibilul folosit în 
atentatul de acum trei zile era RDX. Aflaseră chiar și 
seria de producţie. Connolly murise, dar Ramser, 
Logsdon și Von Arx supravieţuiseră, deși directorul FBI- 
ului își pierduse un picior, retezat de la șold. Jacklin nu 
vorbise cu niciunul de atunci încoace. Ştirea despre 
RDX era grăitoare. Știau de acum fără urmă de 
îndoială cine pusese la cale lovitura, iar el știa la fel de 
bine ce măsuri se pregăteau să ia. 

În timp ce cobora la parter, Jacklin respinse pe rând 
motivele de neliniște. Informatorii lui îi spuseseră că 
agenţiile guvernamentale primiseră deja anumite 
documente confidenţiale care dovedeau că Jefferson 
Partners plătise sume uriașe unor înalţi funcţionari 
guvernamentali, inclusiv recent pensionatului șef al 
Comisiei pentru Comunicaţii și unui cunoscut general 
cu patru stele. Sursa documentelor nu fusese 
dezvăluită, dar Jacklin știa foarte bine cine le 
expediase. Bolden. Reușise totuși să trimită copii unor 
prieteni. Avocaţii lui Jacklin puteau să se ocupe de 
problema asta. Între timp, el avea de gând să-și adune 
forțele pe insula lui personală. De acolo putea să 
dirijeze operaţiunile cuvenite. Putea să facă promisiuni. 
Să strecoare bani într-un buzunar sau altul. Avea opt 
miliarde de dolari, plus sau minus câteva zeci de 
milioane. Cu o asemenea avere putea să-și cumpere o 


mulţime de prieteni. Grupul Jefferson era prea uriaș ca 
să fie doborât cu una, cu două. Avea prea multe 
secrete. Da, între timp va lua o hotărâre în privinţa lui 
Von Arx și a lui Logsdon. Întoarcerea acasă era doar o 
chestiune de timp. 

Jacklin deschise ușa din faţă. Şoferul, în uniformă cu 
șapcă, îl aștepta lângă portiera deschisă. Jacklin 
observă că avea o cicatrice ciudată pe obraz. 

— Doar valiza asta, zise el. Vin imediat. 

— Nu vă grăbiţi, domnule. Avem destul timp. 

Jacklin puse scrisoarea pentru soţia lui pe bufetul din 
bucătărie, apoi setă alarma și închise ușa în urma lui. 
Se uită pentru ultima oară la casa uriașă. Totul era în 
regulă. Registrele fuseseră împachetate cu grijă și 
trimise într-un loc sigur, departe de orice privire 
curioasă. Relicvele lui Washington și Hamilton, la fel. 
Nu voia să le vadă putrezind într-un muzeu. Erau 
demne numai de privirile unor ochi aleși cu grijă. 

Işi umplu pieptul pentru ultima dată cu aerul iubitei 
sale Virginia — aer american — și se urcă în limuzina 
uriașă. Abia după ce se instală comod pe banchetă 
observă silueta din capătul celălalt al compartimentului 
pentru pasageri. Un bărbat înalt, cu pielea oacheșă și 
ochi căprui, sclipind de ură. 

— Wolf, tu ești? 

— Am venit să-ţi urez călătorie plăcută. 

Jacklin întinse imediat mâna către portieră și încercă 
s-o deschidă. Degeaba. 

— E încuiată, zise Wolf. 

— Ce naiba se întâmplă? Stai pe loc, stai! E un ordin! 

Wolf se apropie de el, pe jumătate aplecat, cu capul 
atingând tavanul. Într-o mână ţinea un obiect ascuţit și 
lunguieţ. 

— Am schimbat șeful, Jacklin. Președintele îţi trimite 
salutări. 


Ultimele raze ale soarelui au scăpărat pe lama 
ascuţită a pumnalului. 


Epilog 


Primăvara se instalase cu o revărsare de verde 
proaspăt. Era cald și dinspre Central Park venea o 
adiere capricioasă. Thomas Bolden și Jennifer Dance 
stăteau pe o bancă, lângă terenul pustiu de baseball, 
ținându-se de mână. 

— Mexico City? zise Jennifer. Nu pricepi o iotă de 
spaniolă. 

— Pot să învăţ, spuse Bolden. O să fie cel mai mare 
Boys Club din ţară. Au nevoie de un director și mai ales 
de cineva care să-i ajute să adune fonduri. 

— Nu e cam periculos acolo? 

Bolden ridică din umeri. 

— Cred că suntem în stare să ne purtăm singuri de 
grijă. 

Jenny încuviinţă. 

— E totuși cam departe... 

— Nu plec fără tine. 

— Nu? 

— Nici nu mă gândesc. 

— Şi mama ta? 

— Bobby? Poate să vină în vizită o dată la câteva 
luni. Cred că e de-ajuns, nu? 

La trei zile după atentatul la viața președintelui 
Megan McCoy, Bolden primise un plic de la Poliţia din 
New York. În el era o copie a amprentelor găsite pe 
arma care omorâse doi polițiști din Albany cu douăzeci 
și cinci de ani în urmă. O notă însoţitoare spunea că 
amprentele fuseseră identificate în baza de date NCIC: 
erau ale lui James |. Jacklin. Nota era semnată 
„Detectiv John Franciscus”. Cu această nouă dovadă și 
în lipsa oricărui martor, toate acuzaţiile împotriva lui 
Bobby Stillman fuseseră retrase. 


— Probabil că ai dreptate, zise Jenny. Se uită la el 
printre gene. Mexico, hm? Şi te aștepți să-mi fac 
imediat bagajele și să plec cu tine în altă ţară. Nu știu 
dacă sunt genul ăsta de femeie. Vreau să spun că nici 
măcar n-am stat împreună. 

Bolden se ridică de pe bancă și o conduse în mijlocul 
terenului. Îngenunche și o luă de mână. 

— Jennifer Dance, te iu... 

Se întrerupse brusc în mijlocul cuvântului, pentru că 
un Lincoln Town Car se oprise pe stradă chiar în 
dreptul lor. O portieră se deschise și din mașină cobori 
un bărbat scund, în vârstă, îmbrăcat într-un costum 
negru, cu aspect funerar. 

— Aă, stai o clipă, Jenny. 

Bolden se ridică și se duse repede la bărbatul în 
negru. 

— Domnule președinte, îl salută el. 

— Am nimerit într-un moment nepotrivit? întrebă 
Edward Logsdon. 

— Cel mai nepotrivit. 

— Îmi pare rău, fiule. Chestiuni importante. Logsdon 
îi puse mâna pe umăr și îl împinse blând ceva mai 
departe de terenul de baseball. Trebuie să discut ceva 
cu tine. 

Bolden dădu din cap și aruncă o privire peste umăr. 
Jenny rămăsese în mijlocul terenului, cu braţele 
încrucișate la piept. 

— Ce doriţi? spuse el. 

Logsdon se opri și se întoarse cu faţa la el. 

— Am venit să vorbim despre Club. Nu ţi-ai închipuit, 
sunt sigur, că am dispărut peste noapte. 

Bolden clătină din cap. 

— Nu. 

— Îţi datorăm scuze și un semn al recunoștinţei 
noastre. 


— Staţi, indiferent ce-ar fi, nu mă interesează. S-a 
terminat. Încerc să-mi reiau viaţa de unde a fost 
întreruptă. 

— Măcar ascultă-ne. 

Bolden se uită iar la Jenny, apoi oftă și zise: 

— Bine. 

Logsdon se apropie de el. 

— De fapt, Tom, am venit să te rog să ni te alături. 

— Să...? Să intru în Club? 

— Da. 

— Glumiţi? De ce eu? Nu sunt cam tânăr? 

— Sincer? Da. Totuși, în cazul acesta vârsta nu e un 
criteriu. 

Bolden se mulțumi să aștepte fără să mai scoată un 
cuvânt. 

— Întotdeauna a fost un Pendleton în Clubul 
Patrioţilor, continuă Logsdon. Regulamentul nostru mă 
obligă să-ţi cer să ni te alături. 

Bolden înghiţi în sec. 

— James Jacklin... șopti el. 

— Tatăl tău. 


— Ce-a fost asta? îl întrebă Jenny mai târziu. 

— Voia să intru într-un club. 

— Clubul? Ce i-ai răspuns? 

— l-am spus că mă gândesc. Că mai întâi trebuie să 
fac ceva mult mai important. Bolden îngenunche. Unde 
rămăsesem? 


Mulţumiri 


Aș vrea să aduc mulţumiri următoarelor persoane 
care mi-au oferit ajutor: Detectivului clasa întâi 
(pensionat) Thomas Mekenna, din Departamentul de 
Poliţie al orașului New York; agentului special 
(pensionat) Thomas Sloan, din Serviciul Secret al SUA; 
doctorului Doug Fischer, agent special în 
Departamentul de Justiție al statului California; 
doctorului Gregory Piatetsky-Shapiro; doctorului Raghu 
Ramakrishnan; lui Richard Brookhiser; Jeffrey 
Kroessler; Bob Friedman de la Blackstone Group; lui 
Tom Flanagan de la Lehman Brothers; personalului 
atât de amabil de la Fraunces Tavern din Manhattan; 
bunului meu prieten Niklaus Leuenberger de la hotelul 
Peninsula din New York. 

Mulţumiri speciale lui Dan  Starer de la 
ResearchforWriters.com, tot din New York. Dan este un 
adevărat vrăjitor care poate să găsească orice îi 
trebuie unui scriitor. Sunt întotdeauna bucuros să 
recomand călduros serviciile sale. 

De la Bantam Dell, aş vrea să le multumesc lui Irwyn 
Applebaum, Nita Taublib, Micahlyn Whitt, Susan 
Corcoran, Betsy Hulsebosch și mai ales editorului meu, 
Bill Massey. 

Fiecare autor este profund îndatorat familiei sale. 
Soţia mea, Sue, e un partener de nădejde în toate 
etapele scrierii unei cărți. Cuvintele nu sunt de-ajuns... 

In încheiere, vreau să-i mulțumesc agentului meu, 
Richard Pine, căruia îi este dedicată această carte, și 
colegilor lui de la Inkwell Management, mai ales 
neobositei Lori Andiman. 


Nota autorului: În mod obişnuit, activitatea Camerei 
Reprezentanţilor și a Senatului este suspendată în 
ajunul învestirii Președintelui. Mi-am luat libertatea de 
a convoca o întrunire a Comisiei pentru Buget a 
Senatului exact în perioada menţionată mai sus. Sper 
că distinșii noștri parlamentari îmi vor ierta această 
libertate. 


Christopher Reich 
Olivenhain, California 
aprilie 2005