James Patterson — Antologie Thriller 02

ANTOLOGIE DE 


Denise Hamilton 
Eric Van Lustbader 
Christopher Rice 
Alex Kava 

Grant Blackwood 
F. Paul Wilson 
Ted Bell 

M. Diane Vogt 
Christopher Reich 
Brad Thor 
Raelynn Hillhouse 
Robert Liparulo 
Steve Berry 
Katherine Neville 
Douglas Preston 
Lincoln Child 


riller 


6 Săptămâna% F inang 


JAMES PATTERSON 
THRILLER 
Vol. 2 


Cuprins 

Denise Hamilton CÂT Al BATE DIN PALME 

Eric Van Lustbader ÎN SPATELE OGLINZII 
Christopher Rice MAN CATCH 

Alex Kava NOAPTE BUNĂ, SCUMPĂ MAMĂ 

Grant Blackwood SACRIFICIUL LEULUI 

F. Paul Wilson INTERLUDIU LA DROGHERIA DUANE 
Ted Bell SERVANTUL 

M. Diane Vogt VIAŢA DUPĂ TORONTO 

Christopher Reich ASASINI 

Brad Thor SOLUŢIA ATENA 

Raelynn Hillhouse CONSTRÂNGERI DIPLOMATICE 
Robert Liparulo ZONA DE TRAGERE 

Steve Berry DA-I DIAVOLULUI CE | SE CUVINE 
Katherine Neville CLUBUL DIN ZILELE DE MARŢI 
Douglas Preston şi Lincoln Child PLECAT LA PESCUIT 
Biografiile autorilor 


Denise Hamilton 


SPRE UŞURAREA FAMILIEI SALE, Denise Hamilton stă acum 
acasă, în Los Angeles, şi scrie romane polițiste al căror personaj 
principal este Eve Diamond. Dar pe vremuri, înainte de a se 
dedica literaturii, a lucrat pentru Los Angeles Times şi a 
cutreierat întreaga lume, trimițând reportaje din Asia, Europa de 
Est, Balcani şi fosta Uniune Sovietică. 

În 1993, prin intermediul programului american Fulbright, a 
devenit profesor de jurnalism în Macedonia. Războiul din Bosnia 
era în plină desfăşurare, şi Hamilton ştia că, dacă luptele aveau 
să ajungă în acea parte a Balcanilor, va fi nevoită să treacă 
peste noapte de la statutul de cadru didactic la cel de 
corespondent de război. Din fericire, Macedonia nu a fost 
afectată de conflict şi Hamilton a putut să călătorească în sudul 
Balcanilor, unde s-a îndrăgostit de mica şi necunoscuta naţiune 
albaneză, care tocmai ieşea din izolarea impusă de cei cincizeci 
de ani de regim comunist. Aşa cum o arată Hamilton în 
povestirea Cât ai bate din palme, la acea vreme existau puţine 
modalităţi de a intra şi de a ieşi din Albania, dar ea a reuşit să 
ajungă la Tirana, făcând autostopul împreună cu nişte jurnalişti 
albanezi pe care îi cunoscuse la o conferinţă pe malurile 
frumosului lac Ohrid, la graniţa dintre Macedonia şi Albania. 

Nu era o excursie planificată, şi Hamilton n-avea cu ea decât 
două sute de dolari şi un singur schimb de haine în rucsac. Fiind 
însă o fire aventuroasă, a profitat de ocazie şi iat-o ajunsă la 
Tirana, într-o după-amiază târzie, începând imediat să dea 
telefoane altor profesori americani Fulbright, în speranţa de a 
găsi un loc în care să poată înnopta. A avut noroc şi, înainte de 
a se întuneca, a dat peste un confrate dispus s-o ajute, care i-a 
oferit nu numai găzduire, dar şi cina la unicul restaurant 
franțuzesc din oraş, unde l-au cunoscut pe proprietar, un 
albanez chipeş şi educat. 

Acesta i-a sugerat să o ducă înapoi la Skopje, unde mergea 
des cu afaceri, în Mercedesul său. Nu au reuşit să-şi coreleze 
programele, şi propunerea nu s-a materializat, scriitoarea 
neaflând decât mult mai târziu povestea vieţii acestui bărbat, pe 
care a inclus-o în Cât ai bate din palme, povestire ce îl poartă pe 
cititor prin intrigi cu un profund iz balcanic, asezonate cu 
descrieri ale locurilor, aromelor, impresiilor şi priveliştilor pe 


care puţini occidentali au avut ocazia să le cunoască. 
O povestire cât un crâmpei de viaţă. 


CÂT Al BATE DIN PALME 


AŞEZATĂ PE SCAUNUL de lângă şofer, Jane privea peisajul, 
încercând să-şi spună că totul era în regulă. La volanul 
Mercedes-ului care gonea pe autostrada albaneză cu o sută de 
kilometri la oră se afla Bashkim. Înăuntru, aerul era închis şi 
rece. Afară, pe câmpurile rămase nearate, serele goale îşi 
căscau geamurile sparte. O femeie îmbrăcată în negru, torcând 
lână cu fuiorul, mâna din urmă o turmă de capre spre dealurile 
stâncoase. Era un loc în care se putea petrece orice, se gândea 
Jane, fără ca cineva să afle vreodată. Vântul putea să-i sfâşie 
hainele, şi ploaia să-i spele oasele, iar, la venirea primăverii, 
caprele vor paşte iarba din jurul trupului ei lipsit de viaţă. 

„Încetează”, se mustră ea. Era o persoană raţională, nu una 
dintre fetele acelea hipersensibile, care se pierdeau cu firea cât 
ai bate din palme. Tot ce trebuia să facă era să reaprindă 
flacăra emoţiei pe care o trăise cu o seară înainte. 

Fusese împreună cu Paul la restaurantul lor favorit din Tirana, 
după ce se certaseră pentru că el refuzase să recurgă la 
contactele sale diplomatice pentru a o trece dincolo de graniţă, 
în fosta Republică lugoslavă a Macedoniei, în a cărei capitală se 
desfăşura o conferinţă pe tema literaturii balcanice, la care ea 
îşi dorea din tot sufletul să participe. 

— Care e problema? insistase Jane. Curierul tău de la 
ambasadă face de două ori pe săptămână cursa Tirana Skopje. 

Paul se arătase însă brusc foarte interesat de fotografiile cu 
Turnul Eiffel, Arcul de Triumf şi Alpii francezi, care decorau 
pereţii. Muzica se auzea în surdină: Edith Piaf suspinând despre 
iubire şi trădare. Dinspre bucătărie veneau chelneri purtând 
maiestuos farfurii de omelettes şi salades niçoises. Acesta 
fusese sanctuarul lor, locul lor secret, acea fărâmă de Paris care 
ţinuse la distanţă haosul Albaniei. Acum însă, haosul îi urmărise 
înăuntru. 

— Nu pot să folosesc ruta pentru civili, este rezervată strict 
afacerilor consulare, ripostase Paul. 

De când şi până când era ea un simplu civil? Jane spumegă de 
furie la amintirea altor cuvinte, mult mai pătimaşe, şoptite de 
Paul în cele trei săptămâni de când erau împreună. El era 


diplomat de rang inferior la ambasada americană, iar ea, bursier 
Fulbright. Se cunoscuseră la o recepţie dată de ambasadă, în 
prima săptămână petrecută de ea la Tirana, când băuseră 
amândoi prea mult merlot albanez, şi de atunci rămăseseră 
nedespărţiţi. În momentele ei de slăbiciune, Jane se întreba 
dacă era doar o relaţie trecătoare, între doi oameni aflaţi 
departe de casă. 

— Ce-ai vrea să fac, autostopisto? Ştii bine că nu există prea 
multe variante ca s-ajungi de aici în est. 

Şi asta pentru că acel nenorocit de comunist, chipurile 
idealist, care condusese Albania timp de aproape cincizeci de 
ani, distrusese liniile ferate şi închisese graniţele, de teamă ca 
iugoslavii, americanii şi NATO să nu care cumva s-atace 
țărişoara lui săracă şi înapoiată. Şi acum, la atâţia ani după 
moartea lui Enver Hodja, logistica ieşirii şi intrării în ţară era în 
continuare un adevărat coşmar. Nu existau trenuri şi autobuze 
locale. Avioanele nu zburau decât spre Vest, de unde trebuia să 
te întorci. Taxiurile erau mai ieftine, dar ea era studentă şi nu-şi 
permitea să cheltuiască o sută cincizeci de dolari pe aşa ceva. 

— Scuzaţi-mă, se auzi o voce joasă, melodioasă. N-am vrut să 
trag cu urechea, dar cum vorbeaţi destul de tare... cred că vă 
pot fi de ajutor. 

În faţa lor stătea Bashkim, proprietarul restaurantului, un 
bărbat zvelt, într-un costum italienesc, cu mâinile strânse la 
piept, într-un gest plin de respect. După ce trudise ani de zile în 
restaurante pariziene, se întorsese în patria natală pentru a şi 
deprinde conaţionalii cu deliciile bucătăriei franţuzeşti. Numai ca 
albanezii, cu salariile lor, nu-şi permiteau nici măcar un frite, 
deşi braseria se insinuase imediat în deconturile membrilor 
ONG-urilor şi personalului diplomatic. 

Paul îl fixă cu privirea, gânditor. 

— Zău? întrebă el, cu o lumină stranie în priviri, care se stinse 
pe dată. 

Bashkim zâmbi cu modestie, făcând o plecăciune în direcţia 
lui Jane. 

Mâine trebuie să ajung la Skopje cu nişte afaceri, spuse el. Aş 
fi onorat dacă m-aţi însoţi. Am suficient loc în maşină. 

— Nu sunt sigur că e o idee bună, răspunse încet Paul. 

Dar Jane văzuse Mercedesul albastru strălucitor parcat în 
spate şi îşi imagina deja călătoria confortabilă şi discuţia 


aprinsă, mai întâi despre peisajul rural, apoi despre defileele 
montane dezolante prin care aveau să treacă. Bashkim aven 
maniere impecabile, vorbea cinci limbi, înţelegea problemele 
societăţii civile. Soţia lui, o albaneză frumoasă, cu ochi verzi, 
ţinea registrele restaurantului, în timp ce fiica lor, îmbrăcată în 
superbe rochiţe cu volănaşe, se juca cu păpuşile în camerele din 
spate. Jane ştia că Bashkim şi soţia sa se iubeau. Spre deosebire 
de alţi bărbaţi, care o dezbrăcau din priviri, el nu îi aruncase 
niciodată priviri pofticioase. Mai ştia şi că era apreciat de 
comunitatea de expatriaţi. Cu el, avea să fie în siguranţă. In 
plus, asta avea să pună capăt gâlcevii neplăcute şi să-i alunge 
suspiciunea sâcâitoare că Paul nu ţinea suficient de mult la ea 
pentru a trage nişte sfori la ambasadă. 

Cuprinsă subit de nevoia de a-şi impune punctul de vedere, 
declară: 

— Eu însă sunt sigură că e o idee bună. 

Paul îşi aruncă braţele în sus, chipurile consternat, făcându-i 
în acelaşi timp cu ochiul lui Bashkim: 

Femeile astea occidentale, când îşi pun în cap să facă ceva... 

Jane îi dăduse un picior pe sub masă, dar mai târziu în acea 
noapte se regăsiseră în pat cu frenezia obişnuită, alimentată şi 
de iminenta scurtei despărţiri. După aceea, Jane fu mişcată când 
Paul îi vâri telefonul său mobil în rucsac, insistând să-l ia cu ea şi 
să-l sune imediat ce avea să ajungă la Skopje. 

Aşa că, în acea dimineaţă, Jane a părăsit apartamentul lui 
Paul şi a pornit la drum. Străzile miroseau a pământ umed şi a 
conducte de canalizare. [igănuşi schilozi, cu membrele 
contorsionate în fel şi chip, zăceau pe bucăţi de cartoane întinse 
pe trotuar, cerşind bani de la trecători. Gospodinele scuturau cu 
furie carpetele peste balustradele balcoanelor. La etajul trei, o 
vacă mugi revoltată. La început, ideea vitelor ţinute în casă o 
şocase pe Jane, dar cu timpul aflase că să-ţi laşi vaca în libertate 
la Tirana era la fel de riscant ca şi parcarea maşinii în locuri 
pustii. 

A ajuns la casa lui Bashkim şi l-a găsit ocupat cu îndesarea 
unei valize pe bancheta din spate. Mercedesul părea încărcat, 
fapt surprinzător pentru Jane. Albania exporta puţine mărfuri, cu 
excepţia propriilor cetăţeni. 

Aşteptându-l în lumina clară a Adriaticii, l-a simţit pe Bashkim 
măsurând-o din cap până în picioare, de la bocanci la blugii 


Levi's şi vesta cu căptuşeală de lână pe care o aruncase peste 
puloverul cu guler înalt, bordat cu roşu, sesizând la el o 
schimbare de atitudine. Se simţi cuprinsă de temeri. Oare îl 
judecase greşit? Apoi, un zâmbet familiar apărut pe faţa 
bărbatului făcu să dispară ca prin minune toate suspiciunile ei. 

— Eşti gata? A 

Jane se urcă în maşină. In timp ce blocurile din Tirana şi apoi 
bordeiele mohorâte de la periferie lăsau loc parcelelor cultivate, 
cei doi sporovăiau despre literatura şi cultura albaneză. Apoi 
discuţia a alunecat spre problemele de actualitate. 

— Ceea ce faceţi voi acum este pur şi simplu minunat. Aveţi 
atâtea oportunităţi. 

— În Franţa aveam şi mai multe, numai că n-am reuşit să 
obţin cetăţenia. 

— Dar Occidentul a devenit un loc atât de arid. Toată lumea e 
obsedată de bani şi de parvenire. Relaţiile de familie s-au 
degradat şi nimeni nu mai e interesat de lucrurile cu adevărat 
importante. 

— Şi ai impresia că în Albania oamenii nu sunt obsedaţi de 
bani? întrebă el, accelerând. 

După aceea, şi-au continuat drumul în tăcere. Mercedesul se 
strecurase printre căruţe trase de măgari şi tractoare, trecând 
atât de aproape, încât Jane ar fi putut smulge fire de paie din 
pălăria unui ţăran. Au fost depăşiţi de un camion de culoare oliv, 
de provenienţă sovietică, având înscris pe el cuvântul STALIN, 
plin cu tineri albanezi care ţipau şi huiduiau. Apoi celelalte 
vehicule au rămas în spate, mulţumindu-se să lase Mercedesul 
în fruntea coloanei. 

Bashkim puse un CD cu ariile lui Mozart. Mirosul plăcut al apei 
lui de colonie plutea în aer. 

— Am avut noroc că ai avut drum la Skopje săptămâna asta, 
spuse Jane, încercând să reînnoade firul conversaţiei. Cât de des 
mergi la Skopje? 

Un zâmbet flutură pe buzele bărbatului. 

— Ori de câte ori o cer afacerile. 

Jane îl cercetă cu privirea. Era un bărbat blond, cu ochii 
albaştri, fapt care o surprinsese la început. Ar fi putut fi foarte 
bine un student pasionat de surfing, ca cei de la colegiul ei, 
dacă n-ar fi avut tenul palid şi ceva anume, greu de descris, în 
profil, care, aşa cum se contura acum pe fundalul peisajului 


sălbatic şi al puţinelor clădiri din piatră, gata să se prăbuşească, 
i se păru că întruchipează însăşi chintesenţa balcanismului. 

— Te duci la Skopje pentru aprovizionarea restaurantului? 
întrebă ea. 

Urmă o pauză. Bashkim trase aer în piept. 

— Eşti cam curioasă, remarcă el. 

Jane ridică din umeri. 

— Mă întrebam şi eu... 

— Uneori e mai bine să nu-ţi pui prea multe întrebări. 

A lăsat vorbele să plutească în aer, iar femeia fu din nou 
cuprinsă de îndoieli, şi simţi că îi vâjâie capul şi părul i se scoală 
pe ceafă. A rămas tăcută o vreme, privind dealurile, înţesate de 
tufişuri şi pustii, lipsite până şi de gunoaie. 

— Uite, zise bărbatul după ceva timp, pe un ton care arăta 
clar că voia să se poarte amabil şi arătând spre o fortăreață 
cocoţată pe o colină. Castelul lui Skanderbeg. Eroul nostru 
naţional. A fost ienicer în slujba sultanului şi vicerege. Dar apoi 
s-a revoltat şi a condus o răscoală a poporului albanez împotriva 
otomanilor. Nu a fost prins niciodată. 

La răscruce, în faţa lor apăru o gloată de băieţi în zdrenţe, 
gesticulând cu mâinile spre gurile căscate. 

— Le e foame, strigă Jane, scotocind în rucsac după fructe 
uscate şi nuci. 

Bashkim apăsă şi mai tare pe accelerator. 

— S-au obişnuit să cerşească, ripostă el răspicat. Străinii care 
aduc ajutoare le aruncă dulciuri, şi ei le adună de pe jos ca nişte 
câini. 

Jane era şocată de duritatea lui. Când Bashkim a ieşit de pe 
autostradă pentru a intra în Elbassan, un oraş dominat de o 
fabrică uriaşă din care se înălța un fum negru şi gros, s-a lăsat 
din nou cuprinsă de nelinişte. 

— De ce ne oprim? 

Bashkim îi răspunse pe un ton lejer şi nonşalant: 

— Ca să las nişte medicamente pentru un prieten zise, apoi 
adăugă, de această dată parcă scuzându-se. Mama lui e 
bolnavă. 

A frânat pentru a lăsa să treacă o turmă de oi şi ceva a 
alunecat sub scaunul ei, lovitul o în călcâi. Privind în jos, a văzut 
teava unei puşti-mitralieră. Bashkim a zărit-o şi el. S-a întins, şi- 
a întins mâna între picioarele ei şi a înşfăcat arma. Mâna lui i se 


frecă de coapse. Apoi bărbatul propti arma sub scaunul său. 

— Scuze, spuse el cu glasul răguşit. 

Jane se prinse cu mâinile ude de transpiraţie de marginile 
scaunului de piele al Mercedes-ului. li venea să urle. Oare doar 
îşi închipuise că mâna lui zăbovise prea mult între picioarele ei? 
Şi ce s-ar fi întâmplat dacă puşca s-ar fi descărcat? 

Bashkim a bătut-o uşurel pe umăr, şi Jane a tresărit. 

— Este un mijloc de autoapărare, spuse el. Pentru orice 
eventualitate. 

Jane încercă să-şi domolească bătăile inimii şi să se convingă 
că totul avea sens. 

La urma urmei, Albania era şi acum la cheremul tâlharilor. Cât 
despre cealaltă problemă, fusese doar un mic incident nefericit, 
pus pe seama neîndemânării lui. 

Bashkim conduse maşina pe o alee, şi poarta unui complex 
rezidenţial se deschise în faţa lor. Tulburarea a pus şi mai tare 
stăpânire pe Jane. De ce nu o prevenise mai devreme asupra 
opririi? Dacă totul nu era decât un şiretlic? O capcană? Maşina 
înaintă. Se gândi să deschidă portiera şi să sară. Şi pe urmă ce 
avea să facă? Străzile erau pline de tineri cu înfăţişare fioroasă, 
care păreau că stau la pândă. lar ea va rămâne abandonată, cu 
prea puţini bani pentru a supravieţui şi nici o posibilitate de a se 
întoarce. Circulau destule zvonuri despre femei care se 
aventuraseră singure după căderea nopţii, mai ales în afara 
capitalei. În spatele lor, poarta se închise zăngănind şi trei 
bărbaţi cu priviri scrutătoare îşi făcură apariţia. Dacă e să fie 
ceva, aici se va întâmpla totul, gândi Jane. 

— O să aştept în maşină, spuse ea. 

— Ar trebui să mergi la toaletă, o sfătui Bashkim pe un ton 
imperativ. N-o să ne mai oprim până la Skopje. 

Uşa casei s-a deschis brusc şi o femeie grăsuţă a năvălit 
afară. Bashkim a scos o cutie mare de medicamente şi i-a întins- 
O, şi Jane aproape că plânse de uşurare. Femeia s-a repezit la 
portiera de lângă Jane şi a înşfăcat-o de mâini, scoţând-o din 
maşină şi trăgând-o spre casă. Emana un miros puternic de 
transpiraţie, amestecat cu un iz de ceapă şi drojdie. Jane a privit 
în spate, spre bărbaţii strânşi în jurul portbagajului. 

Înăuntru, a fost servită cu ceai, oranjadă, prăjiturele şi un 
rachiu tare, din struguri. După o jumătate de oră, când a ieşit 
din casă, a observat că maşina nu mai era aşa de lăsată. 


Bărbaţii examinau o stivă de cutii, şi i s-a părut că zăreşte o 
bucată de metal lucind în soare. Apoi Bashkim a păşit în faţa ei, 
blocându-i vederea, şi se urcară în maşină, demarând. După 
rachiul băut pe stomacul gol, mintea ei plutea. S-a instalat 
comod pe scaun, încercând să rămână trează, dar aţipi şi se 
trezi după o oră, cu un gust amar în gură şi stomacul 
bolborosind. 

Ajunseseră în munţii care străjuiau Albania, pe culmile lor 
înalte şi pustii, marcate doar de fâşii înguste de teren arabil. Era 
după-amiază. În faţa lor, un pod trecea peste o prăpastie 
adâncă. În timp ce îl străbăteau, Jane a zărit dedesubt apa 
învolburată. Şi-a amintit că Paul îi spusese că în apropierea 
frontierei era un pod. Apoi dramul şerpui pe marginea lacului 
Ohrid, o întindere mare de apă, care forma graniţa naturală 
dintre Macedonia şi Albania. După ieşirea de pe pod, Bashkim 
luase o curbă strânsă, care ocolea o prăpastie neprevăzută cu 
parapeţi. La sute de metri mai jos, zăceau scheletele maşinilor 
care luaseră prost curba. Jane a simţit cum gura i se umple de 
salivă. | s-a făcut greață. 

Intraseră pe o porţiune de drum drept, când Jane văzu că în 
faţa lor avusese loc un accident. Un bărbat flutura un băț de 
care legase o cămaşă albă. Bashkim înjură şi încetini. Pe măsură 
ce se apropiau, Jane şi-a dat seama că nu era un accident. Două 
camioane militare albaneze blocau şoseaua. Un soldat cu faţa 
plină de coşuri le-a făcut semn cu puşca să tragă pe dreapta. 
Bashkim privea fix intens prin parbriz. Mercedesul s-a repezit 
înainte şi, pentru o clipă, Jane a crezut că bărbatul avea să 
accelereze, încercând să forţeze barajul. 

Bashkim frână însă în ultima clipă. Maşinile din spate au intrat 
într-un şanţ, răsucindu-se şi izbindu-se unele de celelalte într-un 
nor de praf, apoi au prins viteză, depăşind barajul. Jane se 
întreba dacă autorităţile aveau să pornească în urmărirea lor, 
dar acestea păreau dezinteresate. 

Un soldat s-a apropiat de Bashkim, cu arma îndreptată spre 
el, lătrând nişte ordine în albaneză. Jane a văzut genunchii 
bărbatului tremurând, dar vocea i-a rămas fermă. Din vorbele 
lui, desluşi cuvintele Amerikane şi Skopje. Mai mulţi soldaţi au 
înconjurat maşina, poruncindu-le să coboare. Părea că trăieşte 
un coşmar, ceva ireal, era amorţită şi îngheţată de spaimă. 
Auzise despre bandiții care blocau şoselele şi furau maşinile, 


hainele, până şi pantofii occidentalilor, abandonându-i apoi în 
mijlocul drumului, îmbrăcaţi doar în lenjeria de corp. În ultimii 
ani, tirurile cu remorci străbătuseră Albania spre graniţa cu 
lugoslavia fără să oprească. Se gândi dacă n-ar fi cazul să le 
ofere soldaţilor bani. 

Scoase telefonul mobil, pregătită să-l sune pe Paul la 
ambasada din Tirana. „Ajutor!”, asta avea să strige. „Suntem 
blocaţi pe drum de nişte soldaţi albanezi şi cred ca am dat de 
necaz. la spune, acum nu-ţi pare rău că nu m-ai lăsat să plec cu 
un curier de la ambasadă?” 

Soldaţii îl îmbrânceau pe Bashkim şi îi puneau întrebări, 
ignorând-o total. Jane s-a îndepărtat câţiva paşi. Nimeni nu i-a 
dat atenţie. A trecut pe lângă un camion, a ocolit prelata altuia, 
apoi a încremenit de uimire. 

În cabină, aplecat asupra unui laptop, şedea Paul. Un alt 
angajat de la ambasadă, cu o tunsoare soldăţească, pe care şi-l 
amintea de la o recepţie, stătea rezemat de portieră, privind fix 
la monitorul lui Paul, cu un telefon mobil lipit de ureche. Jane şi- 
a înfrânat primul impuls, de a se repezi hohotind în braţele lui 
Paul. S-a concentrat în schimb asupra motivelor prezenţei 
iubitului ei în acea trecătoare montană pustie, împreună cu 
soldaţii albanezi. Se întreba de ce nu-i spusese că avea să se 
îndrepte şi el spre Macedonia şi nu se oferise s-o ia cu maşina. 
Răspunsurile care-i veniră în minte o făcură să încerce să se 
ascundă în umbra prelatei. Numai că era prea târziu. 

Simţind o prezenţă străină, Paul şi-a ridicat ochii. 

Jane! exclamă el. Doamne, Dumnezeule! Ce cauţi aici? 

Ca şi cum ar fi avut parte de o mare surpriză. Jane rememoră 
cearta lor de la restaurant. Paul prevenind-o cu voce tare că nu-i 
va permite curierului de la ambasadă s-o ducă în Macedonia cu 
maşina. Expresia feţei lui triumfătoare - acum, că se gândea 
mai bine, în momentul când Bashkim îşi oferise serviciile. 

— Tu ai pus asta la cale! îl acuză Jane. Ai înscenat totul. 

— Nu fi ridicolă, protestă Paul, dar cu o voce la fel de goală ca 
şi privirea sa. 

Aruncă o privire peste umăr, rânjind satisfăcut. Jane se 
întoarse şi văzu soldaţii descărcând cutiile din portbagajul lui 
Bashkim.  Găsiseră  puşca-mitralieră. Bashkim zăcea pe 
marginea drumului, culcat la pământ, cu braţele desfăcute, şi 
gemu când un soldat îl lovi cu piciorul. 


— Opreşte-te,  tâmpitule! ţipă bărbatul cu tunsoare 
soldăţească de la ambasadă. Avem nevoie de el în viaţă, ca să-l 
interogăm. 

Paul înjură şi sări din cabină. Păşi spre soldatul albanez şi, în 
următoarele clipe, Jane văzu o latură total diferită a iubitului ei. 
Ţinuta, chiar şi tonul vocii, erau complet schimbate. Degajau 
siguranţă şi forţă. Confruntat cu muştruiala care îi era adresată, 
după părerea ei, într-o albaneză perfect fluentă, soldatul se 
făcuse mic. 

Jane l-a urmărit atentă pe Paul, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. Şi-a amintit cât de des i se plânsese că este un 
antitalent la limbi străine. lar acum, acest străin se apropie de 
ea spunându-i: 

— Îmi cer scuze, Jane. N-ai fost nici o clipă în pericol. Te-am 
urmărit tot timpul cu GPS-ul. 

Făcu un semn elegant cu capul spre telefonul mobil pe care 
ea îl mai strângea şi acum, fără nici un rost, în mână. 

— Asta ne-a condus direct spre casa lor conspirativă. 

Deodată, Jane înţelese totul, şi povara descoperirii o zdrobi ca 
un tren sub roţile sale. Ea fusese momeala. O femeie 
occidentală plăcută, tocmai bună de exploatat. Folosită de 
ambele tabere. Dar, spre surprinderea ei, atunci când a pus cap 
la cap acele bucăţi tăioase şi terifiante ale povestirii, a 
descoperit în ele o anumită frumuseţe şi utilitate de natură să o 
tulbure. 

— Şi de ce anume se face vinovat Bashkim? a întrebat, 
străduindu-se să-şi mascheze tremurai din voce. 

— Amicul nostru e unul dintre cei mai mari contrabandişti din 
Tirana. Îţi aminteşti de perioada când în Albania au avut loc 
revolte, şi populaţia a jefuit fabricile de armament? El este cel 
care a furnizat puşti-mitralieră organizaţiei Al-Qaeda în schimbul 
unor cantităţi de heroină afgană. Îl ţinem sub supraveghere de 
luni de zile. 

— ÎI ţineţi? De când se ocupă ambasada de contrabandişti? 

— Ambasada colaborează cu Interpolul. 

— Deci nu eşti un funcţionar mărunt de la ambasadă, nu-i 
aşa, Paul? 

Bărbatul îşi trecu degetele prin păr, ferindu-şi privirile. Nu 
răspunse. Nici n-avea ce. 

Jane se clătină, încercând să-şi păstreze mintea limpede. 


Păşea parcă pe o coardă subţire, întinsă la maximum, 
amenințând să plesnească şi s-o azvârle în hău. Insă trebuia să 
afle totul. 

— Ai pus asta la cale? Vreau să spun, de la bun început? 
Pentru că, dacă mă gândesc mai bine... adică, mi se pare că... 

Işi scutură capul, reţinându-şi lacrimile. O jucaseră pe degete, 
ca pe o proastă. 

O umbră se abătu peste faţa lui Paul. 

Işi muşcă buzele. 

— Nu, ascultă-mă, niciodată n-am vrut să... începu el. 

Nu apucă să-şi termine fraza. 

Două maşini se năpustiră pe autostradă, venind dinspre est, 
cu puştile scuipând foc. In timp ce se aruncă la pământ, lui Jane 
i se păru că recunoaşte vehiculele care trecuseră de barajul 
făcut de soldaţii albanezi. Fuseseră şi în coloana din spatele lor, 
tot drumul din Tirana? în timp ce gloanţele explodau în jurul ei, 
Jane şi-a ferit capul, târându-se pe burtă spre cel mai apropiat 
camion, aşteptându-se din clipă în clipă să fie lovită şi să moară. 
S-a adăpostit sub şasiu şi a ascultat strigătele, zgomotul 
armelor şi gemetele muribunzilor. S-a rugat ca gloanţele să nu 
nimerească rezervorul. 

După ce infernul, care durase parcă ore în şir, se opri, urmă o 
tăcere lungă. In depărtare, răsună croncănitul unei păsări, 
strigătul triumfător al unei ciori care dăduse peste stârvuri. 
Nişte paşi se apropiară. Se făcu mică, încovrigându-se şi 
dorindu-și să treacă neobservată. O umbră se zări pe şosea, şi 
nişte pantofi de piele, bine lustruiţi, îşi făcură apariţia în raza ei 
vizuală. 

— leşi de acolo, auzi o voce cu accent albanez. 

Bashkim. 

Nu răspunse. 

— leşi, că trag. 

Rămase în continuate nemişcată, întrebându-se dacă bărbatul 
juca la cacealma. li auzi genunchii trosnind în timp ce se aşeza 
pe vine. O mână ţinând o armă apăru la vedere, orbecăind pe 
sub camion, din fericire departe de locul în care se afla. Auzi 
puşca  descărcându-se şi îşi tinu răsuflarea. Unul dintre 
cauciucuri explodă cu zgomot şi începu să se dezumfle. Scoase 
un țipăt involuntar. 

— Ştiam eu. 


Vocea bărbatului părea victorioasă. 

— Asta-i ultima ta şansă, Jane. Data viitoare, o să trag drept 
în capul tău. 

— OK, spuse ea. Nu trage. 

Se târî de sub camion. Se priviră îndelung în ochi. 

— Te rog, spuse ea. N-am ştiut că e o înscenare. 

Bashkim îşi făcu gura pungă. Aruncă o privire spre trupul lui 
Paul, cu ochii sticloşi îndreptaţi spre cer. Zăcea într-o baltă de 
sânge. Alte cadavre îi înconjurau din toate părţile. Una dintre 
maşinile care îi atacaseră era răsturnată pe o parte, zdrobită şi 
în flăcări. Jane o căută cu privirea pe cealaltă. 

— A sărit peste marginea şoselei, explică Bashkim. Nimeni n-a 
scăpat viu. 

— Ci... cine era în maşină? 

Bărbatul făcu o grimasă. 

— Gărzile mele de corp. Ascultă, nu ştii că e periculos să 
călătoreşti prin Albania? 

Doamne Sfinte, răspunse ea, cuprinsă de un tremur 
nestăpânit. 

Bashkim o fixă cu privirea, şi Jane se întrebă dacă-şi punea 
problema s-o omoare atunci sau mai târziu. Amândoi ştiau că 
văzuse prea multe pentru a fi lăsată în viaţă. 

— M-a trădat şi pe mine, spuse ea. 

Bashkim o studie cu indiferenţă. 

— Mda, aşa se pare, din câte am înţeles. 

Păşi spre locul unde se afla telefonul ei şi îl strivi cu piciorul 
de asfalt, ca pe un gândac de bucătărie. 

— Nu mă omori, pledă Jane. O să te ajut. Am paşaport 
american şi bani. 

— Da, încuviinţă Bashkim. Paşaportul tău o să ne scoată din 
încurcătură. 

A împins-o de la spate, sub ameninţarea armei, spre 
Mercedes. Toate cauciucurile fuseseră sparte, şi de sub capotă 
ieşea fum. Jane s-a gândit îngrozită că maşina putea oricând să 
sară în aer. Portbagajul era deschis, şi din cutiile găurite de 
gloanţe se scurgea un praf alb. 

Alte cutii zăceau împrăştiate pe şosea, în apropierea puștii- 
mitralieră a lui Bashkim, transformată într-o masă informă de 
metal contorsionat. Bashkim i-a ordonat să-şi golească rucsacul 
şi să-i dea paşaportul şi portofelul, pe care le puse în buzunar. 


Apoi a pus-o să deschidă cutiile şi să-şi umple rucsacul cu 
săculeţii cu praf alb. A scos un rucsac vechi din portbagaj, 
cerându-i să-l umple şi pe acesta. O conduse astfel încărcată, ca 
un cal de povară, departe de autostradă, spre dealurile 
stâncoase, pe un drum de ţară prăfuit, bătut de turmele de 
animale. 

— Granița e cam la cincisprezece kilometri. Trebuie să ne 
ţinem departe de şosea. 

Au pornit la drum, înaintând ca nişte fantome prin peisajul 
arid. 

— Hai să facem un scurt popas, spuse Bashkim când au ajuns 
la un afloriment stâncos. 

Vorbea pe un ton hotărât şi ferm. Se aşeză pe pământ. O privi 
lung, iar ea îşi feri ochii, gândindu-se cum ar fi putut să scape. 
Bashkim se ridică, rezemându-şi arma de o stâncă. Jane se lupta 
cu rucsacii plini, încercând să se scoale, în timp ce bărbatul se 
îndrepta spre ea. Se aruncă asupra ei, trântind-o la pământ. 
Jane se zbătu ca să se elibereze din strânsoare, dar bărbatul era 
puternic şi o ţintuia cu greutatea lui. Îi întâlni privirea. Probabil 
că evenimentele prin care trecuse în acea zi deşteptaseră în el 
nişte  porniri atavice. Sau poate că acestea existaseră 
dintotdeauna. În orice caz, acum ştia că prezenţa ei nu-i mai era 
de nici un folos lui Bashkim. După ce aveau să treacă graniţa, o 
va ucide, aşa că nu mai conta ce avea să facă până atunci. 

— Dă-te jos de pe mine! zise ea, gâfâind. 

Bărbatul îşi vâri o mână în pantalonii ei, trăgându-i de pe ea. 

— Lasă-mă în pace, futu-ţi... 

— Păi da, numai la asta vă gândiţi voi, americancele. Mi-am 
dat seama imediat. 

— Nu. Lasă-mă! 

Încercă să se sprijine cu o mână de cărarea prăfuită, pentru a 
se răsuci şi a-l face să îngenuncheze. În schimb, dădu de o 
piatră mare. Se întinse spre ea. O atinse doar cu vârful 
degetelor. Bashkim îşi descheie fermoarul pantalonilor. 

Jane se zbătu, trăgându-se în spate şi îndoindu-şi degetele 
pentru a se prinde de piatră. Ajunse la ea, dar degetele îi 
alunecau pe suprafaţa colţuroasă şi aspră, în căutarea unui loc 
de care să se agaţe. Aici. Mâna i se încleştă. 

Bashkim îi sfâşie lenjeria şi se ridică sprijinindu-se în coate, 
desfăcându-i picioarele cu genunchii. Jane simţi adrenalina 


pompându-i în sânge. Avea la dispoziţie o singură încercare. 
Ridică piatra în aer. Îl lovi cu genunchiul în vintre şi ţipă din toţi 
rărunchii în timp ce îl lovi puternic cu piatra la baza craniului. 

Bashkim gâfâi, apoi rămase nemişcat. Jane rostogoli trupul 
inert de pe ea și se ridică în patru labe. Bărbatul zăcea 
inconştient. Sângera. ÎI privi, simțind nevoia disperată de a-şi 
trage fermoarul şi de a o lua la fugă. 

Ţinea încă în mână piatra, alunecoasă acum din cauza 
sângelui. Îi luă ceva timp până sa şi adune gândurile şi s-o lase 
din mână. Răsuflă din greu, copleşită de enormitatea faptelor 
sale. Vomită, aplecată peste un tufiş plin de spini, blestemându- 
şi slăbiciunea. Trebuia să ajungă la graniţă înainte de căderea 
nopţii, pentru a nu se rătăci. Temperatura începuse deja să 
scadă. Ştia că drumul aliat mai jos ducea la frontieră, dar 
trebuia să se strecoare până acolo nevăzută. Unsuri trupul lui 
Bashkim cu bocancii şi îi scotoci prin buzunare, de unde și 
scoase paşaportul, portofelul şi banii. Tot de acolo luă şi un 
carneţel cu coperţi negre şi însemnări în albaneză şi arabă. La 
urmă, înşfăcă puşca. Nu mai ţinuse niciodată o arma în mână, 
dar ştia că sunt prevăzute cu dispozitive de siguranţa. Trase de 
el de câteva ori, pentru a se obişnui cu mânuirea armei, apoi o 
prinse la brâu, de curea. Atingerea metalului rece pe piele o 
linişti. Urcă întins timp de două ore, ascunzându-se în spatele 
stâncilor, ori de câte ori auzea o maşină trecând. Nu îndrăzni să 
se oprească, de teamă ca picioarele să n-o lase cu totul. 

În intervalele lungi dintre trecerea vehiculelor, Jane se 
concentră asupra momentului când avea să-şi prezinte 
paşaportul la graniţă şi să ajungă în Macedonia, în siguranţă. Nu 
zări camionul oliv pe care era inscripţionat cuvântul STALIN 
decât când se trezi practic deasupra lui, într-un loc cu vedere 
perfectă spre drum. Camionul era oprit, şi tinerii pe lângă care 
trecuse mai devreme stăteau în jurul lui, mâncând. Jane 
îngheţă, apoi instinctele i se treziră şi o luă iar din loc. Cu ceva 
noroc, avea să se îndepărteze de ei fără a fi văzută. Auzi însă 
nişte voci agitate şi camionul intrând în marşarier, îndreptându- 
se către un loc în care putea să întoarcă şi să pornească în 
urmărirea ei. 

Jane o rupse la fugă, cu răsuflarea tăiată din cauza disperării. 
Nu avea cum să întreacă în viteză camionul. Dar nici nu se 
putea lăsa prinsă. Văzuse cum le jucau ochii soldaţilor şi ştia 


cum avea să se sfârşească jocul. Trebuia să se ascundă, în 
speranţa că, orbiţi de febra vânătorii, vor trece pe lângă ea fără 
să o observe. Se ghemui în spatele unei stânci mici, rugându-se 
ca umbrele lungi ale înserării să o camufleze, şi urmări cum 
camionul trece la doar câteva palme de ea, glumele deşucheate 
ale soldaţilor răsunând în tăcerea din jur. Se strecură printre 
tufişuri şi stânci, în urma lor, şi văzu cum camionul se întoarce şi 
revine pe şosea. Crezuseră că ea o luase înapoi şi porniseră 
după ea, sperând s-o prindă din urmă înainte de a ajunge la 
graniţă. Asta însemna că n-avea de ales şi trebuia să ia în piept 
terenul accidentat. După câteva sute de metri se opri într-o vale 
dintre două culmi muntoase. Sub ea se întindea o apă 
întunecată, lugubră. Lacul Ohrid. De cealaltă parte a lacului era 
Macedonia. Libertatea. 

Cercetă cu atenţie malul, căutând din ochi o barcă sau orice 
cu care să traverseze lacul. Era prea lat pentru a-l trece înot. În 
amurgul albastru, descoperi o siluetă solitară, care repara o 
plasă de pescuit. Auzi huruitul camionului şi strigătele soldaţilor 
albanezi, şi-şi dădu seama că o localizaseră din nou. Numai că, 
pentru a cobori spre lac, camionul trebuia să atace curbele în ac 
de păr, în timp ce ea îşi putea da drumul direct în jos, pe pantă. 
Lacul se întindea în faţa ochilor ei pe kilometri întregi, în mare 
parte nepăzit. Era singura ei scăpare. Alergă la vale, stârnind 
avalanşe de pietricele şi praf, alunecând pe fund şi făcând o 
dată un salt cu capul înainte, aterizând cu braţele întinse în faţă, 
pentru a-şi continua apoi coborârea în goană. 

Acum putea vedea bine persoana de pe mal. Era un bătrân. 
Simţi atingerea metalului şi ştiu că era capabilă să-l omoare, 
dacă ar fi fost nevoie. Bărbatul o urmărea cu privirea. Pe 
măsură ce se apropie, îi desluşi părul alb, dinţii înnegriţi şi 
ridurile adânci care îi brăzdau faţa. Nu părea uimit, ca şi cum ar 
fi fost obişnuit cu femeile occidentale ţicnite care se rostogoleau 
în jos pe munte. 

— Te rog, spuse ea oprindu-se, rănită şi sângerând. Trebuie 
să mă treci dincolo. 

Gesticulă spre celălalt mal al lacului. 

— Am bani. 

Scoase portofelul lui Bashkim şi îi îndesă în mâini dolari 
americani, euro şi dinari albanezi. 

— Aştia sunt pentru tine. 


Spre surprinderea ei, pescarul îi îndepărtă mâna. Jane intră în 
panică şi începu să strige la el, amestecând de-a valma patru 
limbi. Bărbatul o ignoră şi porni târşâindu-şi picioarele spre un 
tufiş, de sub care trase o barcă cu vâsle. Înăuntru era încolăcită 
o sfoară veche, roasă. Începu să tragă de ea, ducând barca la 
mal, şi Jane sări în ajutorul lui, binecuvântându-l din nou în toate 
limbile pe care le cunoştea. 

— Trebuie să ne grăbim, spuse ea, privind peste umăr şi 
arătându-i prin semne că era urmărită. 

— Ska problema, spuse bătrânul. Nici o problemă. 

— Besa? întrebă ea. 

Besa însemna o promisiune sau un jurământ solemn. Era un 
cuvânt care supravieţuise în limba albaneză din timpurile 
medievale, când oamenii preferau să moară decât să nu-şi 
respecte besa. Dar oare mai avea şi acum aceeaşi putere? 

Peste malul albanez al lacului începuse să se aşterne 
înserarea. In cele câteva ore petrecute căţărându-se, nu zărise 
nici o lumină. Zona nu era electrificată. Dincolo de apă, pe malul 
iugoslav, luminiţe roşii şi galbene străluceau puternic şi îmbietor 
în depărtare. 

Jane îl ajută pe bătrân să împingă barca în apă şi sări 
înăuntru. 

Se îndepărtaseră la circa o sută de metri de mal, când 
camionul se ivi săltând de după o serpentină, cu soldaţii furioşi 
năvălind ca un roi de albine. Unii dintre ei se dezbrăcaseră deja 
de o parte din haine. Se repeziră spre lac şi intrară în apă, 
trăgând cu puştile. Jane şi bătrânul îşi feriră capetele, şi 
gloanţele le şuierară pe lângă urechi, cufundându-se în apă. 
Bătrânul înjură şi continuă să vâslească, iar muşchii braţelor i se 
încordară şi mai tare. 

Jane îşi pregătise, pentru orice eventualitate, puşca, dar 
pescarul păru să nu-i dea nici o atenţie, concentrându-se asupra 
mişcărilor repetate ale vâslelor şi plescăitului lor în apă. 
Strigătele şi urletele soldaţilor se auzeau tot mai departe, apoi 
încetară cu totul. Vântul începu să bată. Jane tremura de frig. 
Erau suspendaţi, într-un ţinut al nimănui, plutind între două 
lumi. Apoi luminile se apropiară. Jane privi cu nesat spre 
hotelurile din staţiunea montană şi spre casele de vacanţă care 
străluceau în întunericul crepuscular. Auzi un scârţâit când 
barca atinse fundul plin de pietre al lacului. 


— Bravo, lugoslavia, exclamă pescarul. 

Jane încercă din nou să-i îndese bani în mână, dar bărbatul o 
refuză, ducându-și mâna la piept. Işi respectase besa. 

O ajută să coboare în apa rece ca gheaţa, adâncă până la 
coapse. Păşind şovăielnic pe pietriş, Jane i-a făcut cu mâna, 
urmărind cu privirea barca întorcându-se imediat şi pornind 
înapoi. A mers spre cel mai apropiat hotel, unde a închiriat o 
cameră şi a comandat la room-service cvapcici! cu orez. 

A tresărit auzind într-un târziu bătaia în uşă. 

— Cine e? a întrebat. 

l-a răspuns o voce cu accent slav, şi Jane a crăpat uşa. A 
deschis-o larg la vederea unui chelner purtând o tavă cu 
mâncare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în hanorace apărură în spatele 
lui. Unul din ei îşi strecură piciorul în deschizătura uşii, înainte 
ca Jane să apuce să i-o trântească în faţă. Celălalt îi întinse 
chelnerului o bancnotă. 

— Mulţumim. Acum poţi să pleci, spuse el într-o engleză 
americană impecabilă. 

Bărbaţii au intrat în cameră, închizând uşa după ei. 

— Le-ai descurcat foarte bine, Jane, spuse primul. Te-am 
urmărit de pe partea asta a lacului, gata să intervenim în caz că 
vreunul dintre soldaţi avea să te ajungă din urmă înot. Desigur, 
înţelegi că nu puteam risca un incident în apele internaţionale. 

— Cine sunteţi? De unde ştiţi cum mă cheamă? 

— Poţi să te linişteşti. Aici eşti în siguranţă. Paul era on line cu 
noi la momentul în care a avut loc incidentul, şi conexiunea s-a 
întrerupt. De ce nu ne povesteşti toată istoria? 

S-a întors apoi spre însoţitorul său. 

— Te rog, Nick, elibereaz-o pe Jane de povara ei. Trebuie să 
cântărească foarte mult şi cred că ţi-a fost foarte greu s-o cari 
până aici. Unde e, Jane? 

Numai că ea lăsase sacii cu praf alb într-un loc pustiu, în 
mijlocul munţilor din Albania, foarte probabil lângă un cadavru. 
Cum puteau să-şi închipuie măcar că era atât de proastă încât 
să treacă frontiera cu heroină în valoare de milioane de dolari 
îndesată în rucsac? 

Îşi trecu degetele peste puşca dată deoparte, meditând intens 
asupra opţiunilor sale. Era o persoană raţională, nu una dintre 
fetele acelea hipersensibile, care se pierdeau cu firea cât ai bate 


1 Cârnaţi balcanici cu aromă de izmă (n. tr.). 


din palme. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le ştiţi, spuse pe un ton plat. 
lar eu sunt singura care poate să vă furnizeze aceste informaţii. 
Dar mai întâi trebuie să mănânc zdravăn şi să fac un duş. Apoi 
putem trece înapoi frontiera şi o să vă arăt unde sunt drogurile. 
Am şi un carneţel care ar putea să vă intereseze. După ce 
terminăm cu afacerile, vreau ca unul dintre voi, domnilor, să mă 
aducă înapoi cu maşina în Skopje. E aici o conferinţă pe care nu 
vreau cu nici un chip s-o ratez. Curând, o să-mi termin studiile. 
Şi nu mă văd îngropându-mă într-un colţ uitat de Dumnezeu din 
Statele Unite şi predând literatura balcanică pentru tot restul 
zilelor mele. Aşa că mă gândesc că am putea negocia o slujbă 
pentru mine. Înţeleg că aveţi un post liber în Tirana, care mi s-ar 
potrivi ca o mănuşă. 


Eric Van Lustbader 


ATUNCI CÂND AGENŢII LITERARI ai regretatului scriitor Robert 
Ludlum l-au contactat pe Eric Van Lustbader, rugându-l să 
continue seria romanelor cu Jason Bourne, el le-a cerut mână 
liberă pentru a îndrepta personajul în noi direcţii. La acea 
vreme, Lustbader încerca să-şi revină după pierderea tatălui. Nu 
este deci de mirare că a pus în centrul romanului Moştenirea lui 
Bourne relaţia încordată dintre erou şi fiul său, pe care îl crezuse 
timp de mulţi ani mort. 

Şi în Testamentul, cel mai recent roman semnat de 
Lustbader, tot legătura dintre tată și fiu alimentează acţiunea 
palpitantă şi provoacă reacţia emoţională a personajelor 
principale. Această rezonanţă familială este bine cunoscută 
fanilor lui Lustbader, rădăcinile sale regăsindu-se în chiar primul 
său thriller, Ninja. 

În spatele oglinzii preia tema, aprofundând-o şi lărgindu-i 
sfera de cuprindere, dar, în alte privinţe, povestirea reprezintă o 
abatere de la stilul care l-a consacrat pe autor. Lustbader a 
scris-o după ce a redescoperit, într-o bună zi, în biblioteca sa. 
Străinul, opera filozofului şi romancierului Colin Wilson. Pentru 
el, fusese o carte de căpătâi, pe care o devorase în colegiu. 
Recitind-o, a găsit în ea similitudini cu propriile lucrări, şi noi 
semnificaţii, reflectate în povestirea În spatele oglinzii, o istorie 
despre un spion - întruchiparea perfectă a marginalizatului şi 
obolul de secrete teribile şi minciuni pe care este nevoit să-l 
plătească. Lustbader, care se consideră şi el un outsider, pare 
atras în mod irezistibil de tema marginalizării. Dacă v-aţi 
întrebat vreodată cum ar fi să trăiești în afara societăţii sau 
dacă vă simţiţi în vreun fel marginalizat, atunci cu siguranţă vă 
veţi regăsi în această povestire. 


ÎN SPATELE OGLINZII 


SE TREZEŞTE ÎN ÎNTUNERIC, întunericul adânc al nopţii, dar şi 
bezna înfiorătoare din suflet, care nu-i dă pace de treisprezece 
săptămâni sau treisprezece luni, acum îi este cu neputinţă să 
stabilească exact de când. 

Nu poate spune cu certitudine decât că este fugar de 
treisprezece săptămâni, deşi îşi începuse misiunea în urmă cu 
treisprezece luni. Se înrolase în Agenţie, mânat nu atât de 


patriotism sau de nevoia de nestăvilit de a înfrunta pericole - 
cele două motivații principale ale compatrioţilor săi cât de 
moartea soției. Imediat după aceea, simţise o pornire 
copleşitoare să se arunce cu capul înainte în labirintul întunecat, 
şi sordid în unele momente, în care ea trăise timp de un 
deceniu, înainte ca el să descopere că nu pleca dimineaţa la 
lucru, ca toată lumea. 

Şi iată-l acum, la douăzeci şi trei de ani după ce-şi rostiseră 
jurămintele, stând în întuneric şi aşteptându-şi moartea. 

În încăpere e cald, cu toate revistele cu margini zdrenţuite şi 
pagini smulse, frumoase ca obrajii trandafirii ai unui prunc, pe 
care le-a strâns în vrafuri în jurul său. Articulațiile îi trosnesc 
atunci când se ridică şi se îndreaptă şovăind spre aparatul de 
aer condiţionat, ca un pelican prin valurile stârnite de el însuşi. 
Aparatul scoate un băzâit jalnic atunci când îl porneşte, fapt 
deloc surprinzător având în vedere că, după cinci minute, prin 
grila sa jegoasă nu se revarsă decât tot aer cald. Nu că Buenos 
Aires ar fi vreun oraş din Lumea a Treia, nici vorbă. Are o 
mulţime de hoteluri elegante, ale căror camere se scaldă chiar 
acum într-un aer răcoros şi uscat, numai că el nu stă într-unul 
dintre ele. Hotelul are, bineînţeles, un nume, dar bărbatul l-a 
uitat deja. 

În baia îngustă, cu ţevi care picură şi gândaci de mărimea 
degetului său mare, care se târăsc de peste tot, îşi dă cu apă 
călduţă pe faţă. Aici, apa rece e caldă, şi cea caldă e rece: oare 
funcţionează ceva ca lumea în văgăuna asta împuţită? Ar vrea 
să facă un duş, dar pe fundul cabinei zac alte reviste, puse 
unele peste altele, ca un castel de nisip. Intr-un fel, mormanul 
acela de reviste îi aduce o oarecare alinare, şi iese brusc din 
cameră, conştient de acest lucru. . 

În mod ciudat, se simte cel mai bine în locul ăsta infect. În 
ultimele treisprezece săptămâni a stat în nenumărate hoteluri 
din nenumărate ţări de pe trei continente - acum a ajuns la al 
treilea, după America de Nord şi Europa. Diferenţa, în afara 
trecerii de la iarnă la vară, este următoarea: aici, în această alee 
din Buenos Aires, dosnică, mizerabilă, cu case care stau să se 
prăbuşească, moartea îi suflă în ceafă, pândindu-l de după colţ. 
Îl urmăreşte fără încetare de treisprezece săptămâni, şi acum e 
mai aproape ca oricând, atât de aproape încât îi simte mirosul 
greu, oribil, ca duhoarea unui câine turbat sau a unui bătrân cu 


proteza clănţănindu-i în gură. 

Cu cât moartea se apropie mai mult, cu atât devine mai calm, 
asta e ironia situaţiei. Deşi, privindu-şi în oglindă faţa palidă, cu 
ochii adânciţi în orbite şi obrajii nebărbieriţi, recunoaşte că 
situaţia ar putea să fie, la fel de bine, complet diferită. 

O clipă, se holbează la buricul degetului arătător. Pe el e 
imprimată o parte a unei imagini familiare - din paginile vreunei 
reviste sau din propria viaţă? Ridică din umeri şi îşi foloseşte 
degetul pentru a-şi trage în jos, una după alta, pleoapele 
inferioare. Ochii lui par nişte pietricele, negre şi perfect opace, 
ca şi cum în spatele lor nu s-ar afla nici o lumină, nici o scânteie, 
nici o urmă de rațiune umană. Este... dar cine mai este el 
astăzi? Max Brandt, numele pe care La purtat şi ieri şi alaltăieri. 
Max Brandt, om de afaceri din Essen, s-a cazat în această 
speluncă, dar Harold Moss, turistul recent divorţat, este cel care 
a intrat în ţară prin Aeroportul Internaţional Ezeiza. Moss nu 
seamănă prea mult cu Brandt; primul are umerii cocârjaţi, dinţii 
uşor teşiţi şi un rictus întipărit pe faţă, în timp ce al doilea se 
ţine drept ca o lumânare şi merge pe stradă cu un aer 
încrezător şi o oarecare joie de vivre. În astfel de chestiuni, 
mersul este mai important decât faţa. Figurile pălesc de cele 
mai multe ori în memoria oamenilor, dar nu şi mersul. 

Îşi priveşte chipul ca şi cum s-ar uita la un tablou sau la un 
manechin într-o vitrină. Este Harold Moss şi Max Brandt, este 
înfăşurat în pielea lor, ea este în el, prin el, ajutându-l să dea 
uitării tot ceea ce fusese înainte de a-i inventa. Masca sa, 
carapacea sa, armura este desăvârşită. Nu e nimeni şi nimic, 
mai puţin - mult mai puţin - chiar şi decât un cifru. Nici un 
trecător care i-ar arunca o privire pe stradă nu ar putea bănui că 
este agent secret - cu excepţia duşmanului împotriva căruia 
lucrează fără odihnă, asiduu, de treisprezece ani, dacă nu mai 
mult, duşmanul care nu se mai lasă păcălit de deghizările lui, 
oricât de profesioniste ar fi ele, duşmanul încolăcit acum pe 
pragul uşii, după ce l-a doborât, în cele din urmă, la pământ. 

Se întoarce la patul cu cearşafuri mototolite şi striveşte alte 
ploşniţe. Le place să se adune în scobiturile calde făcute de 
corpul său, hrănindu-se, fără îndoială, cu  jupuiturile 
microscopice smulse din pielea sa în timpul somnului, aidoma 
unor coşmaruri febrile de care se leapădă mintea inconştientă. 
Îndepărtează ploşniţele numai ca să-şi facă loc; în sinea lui, nu 


are nimic împotriva lor, așa cum au cei mai mulţi oameni. 
Trăieşte şi lasă-i pe ceilalţi să trăiască, iată mottoul lui. 

Râsul său strident împrăştie ploşniţele în cele patru colţuri 
întunecate ale camerei. Unele dispar în spatele obloanelor 
închise, din lemn, care acoperă fereastra. Au ajuns toate, mult 
prea repede, să-l cunoască, şi nu vor să se lase mâncate devii. 
Se aruncă pe salteaua subţire, cu picioarele răşchirate, şi 
priveşte iii sus spre constelația de crăpături din tavanul tencuit, 
zugrăvit probabil în albastru cândva, cu mult timp în urmă. 
Crăpăturile par să-şi schimbe poziţia de fiecare dată când le 
studiază, deşi ştie că e imposibil. 

Știu, ştiu... Un cântec de leagăn monoton pe care şi-l cântă 
singur. Ce ştiu? Ceva, orice, cine poate şti cu toate aceste 
crăpături care apar în craniul său? 

Culoarea albastră îi aminteşte întotdeauna de Lily. Cerul 
azuriu sub care obişnuiau să meargă la picnic atunci când el îi 
făcea curte, valul acvamarin cu alb pe care îl spinteca înot, 
cufundându-se apoi în adâncul mării, după ea. Pe crengile 
bătrânului platan care străjuia curtea din faţă a casei lor din 
Maryland se adunau păsări albastre şi, la începutul căsniciei lor, 
Lily îşi petrecea timpul liber cultivând clopoței albaştri. Îi plăcea 
şi să poarte haine albastre - vara, bluze bun mâneci, de un 
albastru pal, toamna, veste tricotate în ultramarin, iarna 
hanorace de un albastru cobalt, şi primăvara cămăşi de lucru 
din dril albastru, cu mânecile pe jumătate suflecate, de sub 
care, după zăpezile şi vânturile aspre, ieşea la iveală pielea 
frumoasă a braţelor ei dezgolite. 

Lily, cu trupul ei puternic şi zvelt şi ochii strălucitori, în nuanţa 
albăstrelelor. Călărea ca un bărbat, dar făcea dragoste ca o 
femeie. In intimitatea dormitorului lor, era delicată, şi vocea ei 
dulce îl ademenea să facă tot ce îşi dorea ea. Era singurul care 
cunoştea această latură a ei - nici măcar fiul lor, Christopher, n- 
avea nici cea mai vagă idee. Era conştient la modul acut, 
aproape dureros, că ea reprezenta pentru el un dar de la 
Dumnezeu, iar dragostea pe care o simţea pentru ea era atât de 
profundă şi de puternică, încât în prima clipă când o zărise, 
urcând pe scenă pentru a da o probă la facultate, fusese săgetat 
de o durere fizică aşa de intensă că aproape se prăbuşise. 

La acea vreme, el participa la programul de artă teatrală şi 
studia tainele machiajului de scenă. Peste o săptămână, avea să 


o machieze pentru a părea mai în vârstă, aşa cum o cerea rolul 
pe care îl câştigase în urma probei date. Încă de pe atunci era o 
actriţă bună, chiar aşa, necizelată şi neinstruită, pentru că se 
născuse cu acel har în minte şi în inimă, de a recita versuri de 
parcă ar fi fost propriile gânduri şi simţiri. 

Lui îi plăcea munca pe care o făcea. Pentru el, personajele 
create erau mai reale decât înşişi actorii, pe care îi considera 
înfumuraţi şi plictisitori. Atunci când i se cerea să simuleze 
sânge sau răni, găsea de fiecare dată noi metode, pentru că 
visa la scenele de violenţă care produseseră astfel de traume, le 
trăia, şi le imagina în detalii atât de vii, încât culesese elogiile 
tuturor directorilor facultăţii, care se succedaseră în cei patru 
ani de studiu. 

Să o macheze pe Lily era ca şi cum ar fi făcut dragoste. 
Simţea cu toată puterea fiinţei lui că o transforma nu numai în 
înfăţişare, dar şi înlăuntrul ei. Prin el, ea devenea altcineva. O 
necunoscută. La acea vreme, el trăia o formă specială de 
intimitate, transcendentală. Era ca şi cum, machiind-o, o ucidea, 
pentru a o face să renască, în toată splendoarea ei, atunci când 
apărea pe scenă. 

La început, ea nu a părut interesată de el, sau cel puţin a 
reuşit să rămână distantă. Aflase că avea o astfel de reputaţie. 
Mulţi prieteni şi cunoscuţi îl sfătuiseră să stea departe de ea. In 
chip pervers, avertismentele lor nu-l făcuseră decât s-o 
dorească şi mai mult. Dorinţa creştea în el ca un val care 
ameninţa să-l ia pe sus. 

— Mă doreşti sau crezi că mă doreşti, îi spusese ea la un 
moment dat, în acele vremuri îndepărtate, dar eu ştiu exact ce 
vrei. 

ÎI uimise cu aceste vorbe, dar, la fel ca de fiecare dată când 
ea spunea sau făcea ceva, dincolo de şoc răzbătea adevărul: ea 
fusese suficient de interesată pentru a face cercetări asupra lui. 
Nu i se părea genul de persoană care să-şi piardă timpul cu 
lucruri care n-aveau pentru ea nici un fel de importanţă. Şi nu se 
înşelase. La şase luni după absolvire, erau logodiţi. 

La acel moment, el renunţase la machiaj în favoarea 
scenografiei, din dorinţa de a recrea realitatea în cel mai larg 
sens cu putinţă. Se plictisise de sarcina mult prea măruntă de 
refacere a fizionomiilor. Avea nevoie de o canava mai amplă 
pentru a-şi da frâu liber imaginaţiei. În extrem de elogiatele sale 


scenografii se  regăseau simboluri nu numai din opera 
dramaturgului, ci şi specifice fiecărui personaj principal. Era ca 
şi cum ar fi imaginat eroii, camuflându-le cu grijă şi la vedere 
cea mai puternică latură a personalităţii. 

După un an, în iunie, s-au căsătorit. A fost o nuntă frumoasă 
sau, mai degrabă, Lily era frumoasă în rochia ei strălucitoare, de 
satin, cu mâneci transparente din tul. Un incident a stricat însă 
perfecțiunea evenimentului. În timpul recepţiei, el se dusese la 
toaletă, şi, la întoarcere, o văzuse pe Lily discutând aprins cu 
vărul lui, Will. Ceea ce l-a înfuriat peste măsură a fost mâna lui, 
așezată pe braţul dezgolit al lui Lily. Tulul alb al mânecii se 
ridicase precum perdeaua unui budoar, dând la iveală acele 
locuri pe care n-avea dreptul să le mângâie nici un străin. Era de 
neconceput. 

A fost nevoie de intervenţia cavalerului de onoare şi a altor 
trei lucrători din restaurant pentru a-l scăpa pe văr, a cărui faţă 
devenise între timp o masă însângerată. Will nu se mai putea 
ţine pe picioare, ceea ce l-a făcut să jubileze după ce au fost 
despărțiți, şi el, împins spre ringul de dans. 

Formaţia tocmai interpreta We are family? şi au reluat 
petrecerea cu primul dintr-un șir de ritmuri muzicale la fel de 
frenetice ca zgâlţâitura încasată de Will. 

Stă, cu picioarele depărtate, în faţa aparatului de aer 
condiţionat care muncește din greu, deşi mai mult ca sigur că 
nu mai are pic de freon în el de ani de zile. Cel puţin aici, aerul 
cald, aşa cum e, se mişcă. În ciuda eforturilor sale de a ţine la 
distanţă lumea exterioară, luminile de neon strălucitoare se 
strecoară prin lamelele obloanelor. In curtea interioară de beton 
aflată mai jos există o piscină, sau cel puţin aşa crede, 
amintindu-şi de un oval negru-albăstriu pe lângă care trecuse la 
sosire, în urmă cu câteva zile - sau poate săptămâni? Se 
gândeşte că ar putea cobori pentru a plonja cu trupul asudat în 
apă. Dar poate că şi aceasta este la fel de călduţă ca cea de la 
robinet, şi toate strădaniile nu aveau decât să-l facă să transpire 
şi mai tare. În orice caz, ştie prea bine că nu va încerca. Se află 
în buncărul său, ultimul loc de odihnă, din care îşi provoacă 
duşmanii să vină să-l ia cu picioarele înainte. 


2 Celebră melodie dance lansată în 1979 de grupul Sister 
Sledge, format în 1972 de patru din cele cinci surori Sledge, 
nepoatele cântăreţei de operă Viola Williams (n. tr.). 


Christopher se născuse la şase luni după nuntă, dar nu 
prematur. Nu, venise pe lume la timp. Era un copil drăguţ, lipsit 
de trăsăturile acelea de pigmeu, specifice celor mai mulţi nou- 
născuţi. Avea părul la fel de blond ca al mamei sale şi tenul ei 
rozaliu, ca florile de măr, dar musculatura şi conformaţia 
robustă erau ale tatălui, iar, în timp, avea să devină o versiune 
mai solidă şi mai chipeşă a celui care îi dăduse viaţă. 

Aşa se gândise dintotdeauna la el însuşi, raportându-se la fiul 
său, ca şi cum Lily nu ar fi fost decât un receptacul al sămânţei 
sale, şi genele ei nu ar fi jucat nici un rol în devenirea fizică sau 
emoţională a lui Christopher. lisuse, spera că aşa şi era. 

Şi totuşi... îşi aminteşte de ziua când Christopher descoperise 
una dintre primele sale machete scenografice - o superbă 
construcţie la scară 1:8, din cartoane colorate, bucăţi de lemn şi 
metal, pe care o făcuse pentru ultimul act al piesei Moartea unui 
comis-voiajor?. Christopher avea la acea vreme zece sau 
unsprezece ani. Băiatul smulsese exemplarul vechi, cu marginile 
răsucite, al cărţii care zăcea pe un raft din bârlogul pe care el îl 
numea atelierul său şi îşi invitase părinţii să-i urmărească 
reprezentaţia. Băiatul a interpretat rolul lui Biff“ şi n-a fost rău 
deloc. Evident, Lily îl încurajase şi luase pentru un timp lecţii de 
actorie. Dar chiar şi atunci, Christopher era perfect capabil să 
gândească şi să decidă singur. Caracterul haotic şi public al 
actoriei era mult prea stresant pentru el. Era fascinat de 
computere; iubea precizia şi logica lor impecabilă. În cadrul 
primului său proiect în adevăratul sens al cuvântului, a creat un 
program de calculator pentru schimbarea scenografiei, aşa încât 
tatăl său să poată modela interioare şi exterioare tot mai 
complexe şi mai complicate, imitând realitatea în modalităţi 
inteligente care nu îi fuseseră până atunci accesibile. 

Nu este deci de mirare că acest proiect - un triumf artistic, 
deşi cu o valoare comercială limitată - îl apropiase de fiul său 
într-un mod la care nici nu îndrăznise să viseze. Şi din aceeaşi 
cauză, era sigur, Christopher prefera să-i facă lui confidenţe, şi 
nu băieţilor de aceeaşi vârstă. 

— Nu mă înţeleg, habar n-au cine sunt eu cu adevărat, i-a 
spus Christopher într-o zi. 


3 Cunoscută piesă a dramaturgului american Arthur Miller (1915- 
2005), pusă pentru prima oară în scenă în anul 1949 (n. tr.). 
+ Fiul cel mare al lui Willy Loman, protagonistul piesei (n. tr.). 


lar în alte zile, în timpul plimbărilor lungi pe care le făceau 
împreună, îi povestise idilele sale. 

— Sunt toate, de la bun început, sortite eşecului, mărturisise 
el, pentru că, şi când sunt cu ele, întrevăd că relaţia o să se 
sfârşească, şi asta mă aruncă pradă disperării. 

— Atunci de ce nu îi pui singur capăt? întrebase el. 

— Pentru că nu pot, răspunsese Christopher. Acea primă 
îmbujorare care te urcă pe culmile extazului, nimic nu se 
compară cu ea. 

Descoperise cu uimire că fiul său păstra mărturii ale tuturor 
legăturilor sale amoroase - bucle de păr, mărgele, un lanţ de 
gleznă, chiar şi un muc de ţigară pe care rămăseseră imprimate 
urmele roz ale buzelor fostei iubite. Acceptase acest fetişism 
pentru că îl înţelegea pe deplin, deşi, evident, nu-i povestise 
nimic lui Lily. 

Apoi venise momentul când îl găsise pe Christopher stând în 
camera lui, în faţa ferestrei deschise. Era în toiul nopţii, în acele 
clipe când întreaga lume pare tăcută şi îndepărtată. 

— Ce faci? l-a întrebat. 

— Mă gândeam cum ar fi dacă aş sări. 

Sa sari? repetase el, neînţelegând pentru o clipă ce voia să 
spună. 

să mă omor, tată. 

Se apropiase de fiul său. 

— De ce ai face aşa ceva? 

— Tu de ce crezi? 

Din nou, nu se alarmase; din nou, înţelesese prin ce trecea 
Christopher. Şi el se simţea în contratimp cu lumea, alienat, 
uneori înstrăinat chiar şi de el însuşi. 

Își pusese mâna pe umărul fiului său, cu senzaţia că era chiar 
propriul umăr. 

— Nu ţi face griji, fiule. În viaţă, lucrurile se mai schimbă. 

— Da, dar asta nu înseamnă că va fi mai bine. 

— Păi, nimeni n-are cum să prevadă. 

Christopher încuviinţase şi mersese să închidă fereastra, 
spunându-i: 

— Mulţumesc, tată. Mulţumesc că n-ai încercat să mă minţi. 

Deși e stricat, aparatul de aer condiţionat huruie ca motoarele 
avionului cu reacţie care l-a adus la Buenos Aires. Curentul de 
aer cald îi ridică firele de păr de pe braţe şi piept, iar el priveşte 


în jos, spre picioare, gândindu-se la moarte. Nu mai are la ce sa 
se gândească, şi acum se întreabă dacă a existat vreodată 
altceva. 

Când anume şi-a dat seama că era ceva în neregulă cu Lily? 
Deşi îşi frământă mintea de luni bune, nu poate nici acum să 
delimiteze momentul. Poate că nici n-a fost un moment precis, 
poate că, la fel ca toate celelalte lucruri din viaţa și dispariţia 
soţiei avusese o mie de fațete. Pentru că, până în ultima clipă, 
ea fusese o actriţă desăvârşită. Era cel mai îndreptăţit să-i ştie 
toate şiretlicurile el, care era cel mai apropiat de ea, care n- 
avea cum să fie obiectiv pentru că ea era soţia şi iubita lui. Ea 
era însă pentru el asemenea unui ceas cu un mecanism 
complicat, al cărui ticăit îl cunoştea în toate amănuntele. 

Ceea ce îi atrăsese, în cele din urmă, atenţia fuseseră detaliile 
minore, atât de mărunte, încât nici măcar Christopher nu le 
sesizase. Numai el, care era obsedat de ea şi o fetişiza - numai 
el ştia. Deşi, în fond, nici el nu ştiuse - cel puţin nu de la 
început. Dar, treptat, suspiciunea se trezise în mintea lui şi 
pusese apoi definitiv stăpânire pe el. Aşa că începuse să 
cerceteze totul cu minuţiozitate. 

Işi aminteşte de ziua în care intrase în camera ei. Intra mereu 
acolo, târându-se în mâini şi genunchi, în căutarea unor 
părticele din ea - o bucată de unghie, tăiată şi rătăcită pe jos, 
sau un fir de păr pubian. Cel mai mult îi plăceau genele, nu 
numai pentru forma lor curbată, perfectă, ci şi pentru că 
reprezentau ceva atât de intim, încât, atunci când apuca una cu 
vârful degetelor, aproape că putea să audă bătăile inimii ei. Ea 
exista, pur şi simplu, în acel folicul minuscul, ca un spirit care 
intrase înapoi în lampă, pentru a rămâne pe veci alături de el. 

Sculptase în mahon o cutie uşoară, cu marginile înclinate şi 
colţurile ascuţite, în care aşezase o fotografie 8 x 10 a lui Lily, 
făcută în timpul lunii de miere. 

Părea să aibă ochii înrouraţi şi, în spatele aurei create în jurul 
părului ei, se iveau frunzele de palmieri din Bali, cam 
nefocalizaţi şi semănând cu Tjak, pasărea locală cu faţă de om. 
După fotografie ascunsese mărunţişurile adunate periodic din 
camera ei, dintre care unele aruncau umbre nedefinite pe faţa 
ei. 

În acea zi descoperise însă altceva, o bucăţică de hârtie pe 
care apărea o însemnare. S-a gândit că este un bileţel, deşi nu 


era scris în engleză şi nici într-o altă limbă care utiliza alfabetul 
latin. Păreau rune, vechi şi deci necunoscute. Astfel că 
bănuielile, deja deşteptate, se amplificaseră. 

Din anumite puncte de vedere, ea era perfectă şi, în lumina 
suspiciunilor lui, această perfecţiune absolută s-a dovedit a fi 
cea mai adâncă fisură în prefăcătoriile ei. În toate privinţele, 
întruchipa soţia şi mama ideală. Gătea cine apetisante, îi oferea 
partide de sex care debordau de imaginaţie, era totdeauna 
prezentă pentru Christopher, atunci când băiatul era bolnav sau 
în toane proaste, şi se purta atât de frumos cu prietenele lui, 
încât multe dintre ele păstrau legătura cu ea mult timp după ce 
rupseseră relaţia cu fiul. Nu se plângea niciodată când soţul 
pleca în călătorii de afaceri şi era recunoscătoare când el îi 
întorcea favoarea, atunci când şi ea lipsea de acasă din aceleaşi 
motive. 

Era o faţadă desăvârşită, şi viaţa lor mergea înainte exact aşa 
cum ar fi trebuit să meargă. Numai că nimic nu este perfect în 
viaţă şi, după cum Christopher avea să descopere curând, 
fericirea este la fel de efemeră ca o floare de cireş. De fapt, 
concepţia aceasta îi aparţinea, cum că fericirea este iluzorie. 

Să luăm, de exemplu, sexul. Deşi era cât se poate de 
adevărat că în colegiu avusese o mulţime de prietene, acest 
lung şir de legături amoroase nu se datorase câtuşi de puţin 
sexului, faţă de care el nu arătase decât indiferenţă. Nu, el 
căutase permanent ceva. La început, nu ştiuse ce, simţise doar 
că fiecare fată pe care o cunoscuse reprezentase, în felul ei, o 
deziluzie. Mai târziu, înţelesese că ceea ce căuta era o umbră a 
sa, un suflet geamăn care să posede acele calităţi care lui îi 
lipseau, dar după care tânjea. 

Lily îi oferise cele mai elaborate ritualuri erotice de care 
avusese parte vreodată. Deloc surprinzător, ajunsese să le 
aprecieze, apoi să le râvnească, dar dorinţa care înmugurise în 
el se transformase în dependenţă, şi această revelaţie amară îl 
aruncase pe culmile disperării. 

Imediat ce se eliberase din vraja fericirii, totul se schimbase. 
Aflase că Lily lucra pentru Agenţie, şi nu la Fieldstone Real 
Estate sau, ulterior, la March Masson Public Relations. De fapt, 
avusese biroul în sediul Fieldstone şi, ulterior, la March Masson, 
numai că ambele firme erau deţinute şi administrate de Agenţie, 
două decoruri care copiau realitatea la fel de bine ca cele 


proiectate de el. 

Aude zgomotul unei zgârieturi la uşa camerei sale de hotel şi 
se întoarce, pregătit să-şi înfrunte soarta, ca şi cum s-ar afla în 
faţa lentilei unui aparat foto. N-au decât să vină acum, el unul 
este gata, pentru că, dacă vor sparge uşa, vor da peste Harold 
Moss sau Max Brandt. Pentru el, asta n-avea absolut nici o 
importanţă, dar, pentru ei, va fi o deceptie cruntă. Cât despre el, 
va dispărea, precum o lumânare de ceară topită la căldura 
flăcării. 


Unde rămăsese? A, da, la Lily. Lily, bineînţeles. Începutul şi 
sfârşitul lui. 

— Ştiu exact ce vrei de la mine, îi spusese ea la începutul 
relaţiei lor, şi aşa şi era, putea să vadă prin el, să ajungă la 
miezul gol al fiinţei lui. De fapt, este sigur că acesta a fost şi 
motivul pentru care ea l-a luat de bărbat. Pentru că el era atât 
de gol pe dinăuntru, încât ea putea să-l modeleze după placul 
inimii şi să-l transforme în iubitul ei ideal. Îl putea întoarce pe 
toate feţele şi, oricum, n-avea să conteze, pentru că în el nu se 
afla nimic. 

După ani şi ani, el o întrebase: 

— Ce anume vrei de la mine? 

Era noapte şi zăceau în pat, dezbrăcaţi şi transpiraţi după 
atâtea extaze acrobatice. Ea rămăsese deasupra lui şi n-avea 
nici un chef să se dea jos. Era o noapte liniştită, ca toate nopţile 
în care făceau dragoste, ca şi cum totul în jurul lor înceta să mai 
existe. 

— Credeam că ştii, doar e atât de limpede. Te iubesc. 

O minciună, deşi probabil nu prima pe care i-o spusese. Acea 
primă minciună ar fi putut fi: „Nu te uita aşa la mine, îmi provoci 
scârbă” sau, atunci când o machia, când o ucidea: „Nu însemni 
nimic pentru mine. Nu-mi pasă dacă mori sau trăieşti.” După 
care, renăscută pe scenă, ar fi privit spre culise, către locul 
anume în care ştia că stă el, pentru a urmări fiecare 
reprezentaţie, şi ar fi adresat un zâmbet umbrei lui. 

Actorii erau, fără nici o îndoială, experţi în crearea propriei 
realităţi, dar să minţi, ei bine, asta e cu totul altceva. Acum, 
când se apropie de ultimul liman al vieţii, stând în căldura 
înăbuşitoare a unei veri care ar fi trebuit să fie iarnă, i se pare 
că Lily dezvoltase o dependenţă faţă de minciună, aşa cum alţi 


oameni devin dependenţi de heroină sau cocaină. Bănuieşte că 
se droga cu minciuni - nu, nu bănuieşte, ştie, pentru că, 
modelându-i, se trădase pe sine, permițându-i să o cunoască la 
fel de bine şi de profund cum îl cunoscuse ea pe el. 

Poate că, la urma urmelor, nu minciuna în sine, ci natura ei o 
dăduse de gol. Atunci când minciunile se schimbaseră, într-un 
mod subtil dar nu mai puţin evident, el ştiuse. O urmărise într- 
una din călătoriile ei de afaceri şi o văzuse introducând ceva 
într-o colivie vopsită, prinsă de un par curbat, din lemn, undeva, 
în ţinutul rural din Maryland. Ea plecase, dar el rămăsese să 
aştepte. Şi, după douăzeci de minute, sosise o maşină din care 
coborâse un bărbat. Bărbatul s-a dus direct la colivie şi, atunci 
când a scos dinăuntru acel ceva lăsat de Lily, el şi-a declanşat 
aparatul de fotografiat la zoom digital 10X. 

A dus pozele la Agenţie, unde au stârnit vâlvă. 

Apoi le-a arătat bucata de hârtie găsită în camera lui Lily. 

— Nu sunt rune, spuseseră cei de la Agenţie, tot mai agitaţi. E 
un text în arabă. 

Se trezeşte în întuneric, auzind un fornăit, ca şi cum un câine 
mare şi rău ar fi amuşinat la uşa lui. Se dă jos din pat într-o 
clipită. Când adormise? Nu-şi aminteşte, şi oricum nu contează. 
S-a scurs ceva timp, dar e încă noapte. 

Bagă mâna sub pernă şi îndepărtează o ploşniţă de pe ţeava 
sinilie a pistolului său semiautomat. Arma i-a fost de mare folos 
în toţi aceşti ani. Pe mânerul ei sunt mai multe crestături, câte 
una pentru fiecare om ucis. Astfel, morţii îi sunt întotdeauna 
alături, ca nişte iubite care îl dezamăgiseră, dar pe care nu le 
putea da uitării. Astfel poate dovedi pe unde a umblat şi cum a 
ajuns aici. Pentru alţii, acest mod de a gândi ar putea părea 
pervers, chiar ilogic, numai că el nu a fost niciodată atât de 
prost încât să se încreadă în logică. 

Işi verifică din nou pistolul, deşi n-are de ce, cu o precizie de 
mare spion, de care este mândru. E încărcat. Scoate un alt set 
de cartuşe şi îl bagă în buzunarul stâng, şi apoi încă unul, care 
ajunge în buzunarul drept. 

În acel moment, în cameră pătrunde un zgomot puternic, şi 
uşa se clatină din ţâţâni. Se repede spre jaluzele, le ridică. 
Incăperea este inundată de milioanele de lumini ale oraşului, 
care strălucesc, aproape orbindu-l. Uită că şi-a jurat să nu iasă 
afară şi deschide fereastra. Dincolo de pervazul din beton 


fărâmat se află o ieşire metalică, neagră, pentru cazuri de 
urgenţă, pe care se aruncă. Dinăuntru se aude un zgomot 
asurzitor, dar nu se uită înapoi şi se avântă pe treptele metalice, 
urcând cu sufletul la gură, fără a se opri nici măcar o clipă 
pentru a privi cerul înalt şi munţii din fundal. Însă când ajunge 
pe acoperiş, primul lucru pe care îl vede este oceanul sclipitor 
care se înalţă tumultuos, pentru a se pierde apoi în întinderea 
mare de nisip, a cărui culoare şi curbură se aseamănă perfect 
cu genele lui Lily. 

Priveşte în jur. Peisajul în care a păşit este la fel de plat ca o 
scenă goală, şi miroase a creozot şi peşte stricat. Ici-colo se văd 
carcasele turtite ale gurilor de ventilaţie, dar acoperişul este 
dominat de schela de care atârnă o enormă firmă de neon care 
anunţă numele hotelului: EL PORTAL, pragul, de parcă ar fi un 
loc al plăcerilor, şi nu o speluncă plină de ploşniţe. Inţelege totul 
perfect. Nu e decât un decor de teatru, o construcţie imensă, o 
fantezie în culori vii, care încearcă să imite realitatea. Privit de 
aproape, scheletul metalic, negru şi urât se înalţă însă 
ameninţător, simbol deprimant al expansiunii urbane. 

De jos urcă spre el sunete haotice, stridente. Se dă înapoi. Cu 
arma pregătită, caută cu privirea o gaură de ventilaţie şi se 
ghemuieşte în spatele ei. De aici poate vedea orice eventual 
urmăritor. În spatele lui, firma de neon sfârâie şi aruncă în jur 
lumini colorate, ca un astru stins. Vede porumbei rotindu-se pe 
cerul de o strălucire nefirească. Jos, în depărtare, un câine latră, 
un sunet de animal oropsit pe care îl înţelege, deşi nu-şi poate 
explica de ce. 

Deodată, sesizează o mişcare deasupra parapetului - un 
contur, o siluetă cu mult mai întunecată decât noaptea 
sclipitoare, şi apasă pe trăgaci. Silueta, acum mai vizibilă, se 
preface într-un om. Omul vine spre el chiar în timp ce trage 
glonţ după glonţ. Aruncă încărcătorul gol, se retrage spre o altă 
gaură de ventilaţie şi scoate din buzunar al doilea set de 
cartuşe. Începe imediat să tragă, foc după foc, până ce o 
goleşte. Se dă înapoi, spre scheletul din bare metalice 
încrucişate, pe care se sprijină firma de neon, şi îşi reîncarcă 
arma cu ultimul set de cartuşe. Agăţându-se de nebuloasele 
lumini colorate, ca de ultimele rămăşiţe ale trecutului său, trage 
orbeşte, ştiind de acum că omul va continua să înainteze spre 
el, neatins şi netulburat, de neoprit... 


Se trezeşte în întuneric, lac de sudoare şi cu mintea încă pe 
jumătate paralizată. Coşmarul îi pare cumva mai real decât 
realitatea pe care o trăieşte acum. Şi, în mod cert, mai real 
decât orice a trăit vreodată. Ciocănitul la uşă vine ca la un 
semn, ca şi cum coşmarul ar fi fost un presentiment. Numai că 
el crede în paranormal la fel de puţin ca în rațiune. 

Nu e un câine care amuşinează. Din spatele uşii se aude o 
voce omenească. Trage siguranţa pistolului şi îşi croieşte drum, 
şerpuind printre vrafurile de pagini rupte din reviste şi îndoite 
(nu îndrăzneşte să le dărâme!), spre un loc, chiar lângă uşă. O 
să le arate el! E prea deştept pentru a sta în faţa uşii, acum că 
duşmanii vor trage prin ea, după toate probabilitățile, rafale de 
mitralieră, după ce îl vor fi ademenit aici cu vorbe linguşitoare. 

iși trage răsuflarea şi apoi expiră încet şi sigur, exact aşa cum 
va apăsa, cât de curând pe trăgaci. Işi răsuceşte apoi partea 
superioară a trunchiului pentru a şi lipi ochiul de ferăstruica din 
uşă. Se uită, clipeşte, priveşte din nou, apoi revine la poziţia 
dreaptă de dinainte. Vocea se face iar auzită - vocea familiară a 
fiului său. 

— Christopher? întreabă, cu o voce cumplit de subţire şi 
spartă, după atâta tăcere. 

— Eu sunt, tată. Deschide uşa, te rog. 

Respiră încă o dată adânc şi lasă aerul să iasă încet, 
încercând să se liniştească. Nu se poate. Fiul lui e aici! De ce? 

— Tată? 

— Indepărtează-te de uşă, fiule. 

Riscă şi aruncă din nou o privire prin ferăstruică. Christopher 
se conformase. Prin lentila în ochi de peşte îl vede acum din cap 
până-n picioare. Fiul său poarta un tricou alb, cu guler, şi pe 
deasupra un costum uşor, din in. Are în picioare mocasini 
lustruiţi, cu ciucuri. Pare că tocmai a coborât din avion. 

— Tată, te rog, lasă-mă să intru. 

Işi şterge sudoarea de pe faţă. Zăboveşte o clipă cu mâna pe 
lanţul de la uşă. Dacă duşmanii l-au luat prizonier pe 
Christopher şi l-au târât aici împotriva voinţei lui? Nu va afla 
niciodată adevărul dacă va rămâne de această parte a uşii. 
Trage lacătul, descuie uşa şi spune: 

— Bine, fiule. Intră. 

Apoi face un pas în spate, în aşteptare. 


Christopher intră în cameră şi închide uşa după el, fără să i se 
spună. 

— Încui-o, te rog, zice bărbatul. 

Christopher face întocmai. 

— Ce-i cu tine aici? 

— Am venit după tine, tată. 

— Ce vrei să spui? întreabă şi mijeşte ochii, strângând şi mai 
tare arma în mână. 

— Ai ucis-o pe mama, răspunde Christopher. 

— N-am avut de ales. 

— Nu primiseşi nici un ordin. 

— Nu mai era timp. Era agent dublu, lucra pentru... 

— Tată, te înşeli. 

— Nici vorbă. Am văzut-o cum pune informaţiile secrete... 

— În colivie. Tată, tu ai făcut asta. Tu ai pus dosarul acolo. 

Face un pas în spate, clătinându-se îngrozit. 

— Cum? 

Camera se învârte cu el. 

— Nu, eu... 

— Te-am văzut cu ochii mei. Şi te-am fotografiat. 

— Minţi! 

Christopher zâmbeşte trist. 

— Noi nu ne-am minţit niciodată unul pe celălalt, tată. Sau 
poate c-ai uitat? Capul îl doare tot mai tare, şi tâmplele îi 
zvâcnesc. 

— Nu, numai că... 

— Tată, ai fost bolnav. Şi eşti şi acum. 

Întinde o mână spre el, într-un gest de rugăminte stăruitoare. 

— Ai crezut că mama vrea să te trădeze şi... 

— Nu, nu, am găsit în camera ei bucata aia de hârtie, cu rune 
pe ea! 

— Biletul în arabă, tată. Tu l-ai scris. Vorbeşti araba fluent. 

— Da? 

Îşi apasă tâmpla cu vârfurile degetelor. Dacă nu i-ar plesni 
capul de durere, poate că ar gândi mai limpede. Nu-şi aminteşte 
însă când a gândit ultima dată limpede. Să aibă fiul său 
dreptate? 

Un gând straniu şi înfiorător îi trece brusc prin minte. 

— Cum de vorbeşti aşa cu mine? De unde ai aflat toate astea? 
Nu ştii nimic despre mama ta şi despre mine... despre viaţa 


noastră secretă. Nu eşti decât un simplu programator de 
computere. 

Christopher îl priveşte liniştit, zâmbindu-i cu şi mai multă 
tristeţe. 

— Tu lucrezi în domeniul calculatoarelor. De aceea ai fost 
recrutat de Agenţie şi aşa ai devenit şi agent dublu - într-una 
dintre călătoriile tale la Shanghai sau Bangalore, nu se ştie 
exact, şi acum nici nu mai contează. Important e să-mi dai mie 
arma şi să plecăm amândoi de aici. 

O furie oarbă îl face să ridice pistolul. 

— Nu plec nicăieri, nici cu tine, nici cu nimeni altcineva. 

— Tată, te rog, fii rezonabil. 

— Nu există rațiune pe lumea asta! strigă el. Rațiunea e o 
iluzie, la fel ca și iubirea. 

Işi ridică arma, ţintindu-l pe Christopher, care scoate rapid de 
la spate un Walther PPK? şi îl împuşcă, simplu şi precis, drept în 
frunte. 

Christopher privi în jos, spre cadavrul tatălui său. Era curios 
să vadă ce o sa simtă. Nici o emoție. Ca şi cum inima i-ar fi fost 
atât de înăbușită sub atâtea straiuri de identitate, încât nici un 
eveniment, oricât de traumatic, n-o mai putea clinti. 

Regulile stabilite de Agenţie prevedeau ca orice dovadă de 
exterminare să fie imediat înlăturată. Evident, va face asta, şi cu 
o precizie de mare spion, de care era mândru. 

Se uită în jur şi descoperi toate creaţiile tatălui său, refăcute 
cu dragoste, în detalii miniaturale elaborate, din paginile 
revistelor pe care le cumpărase sau le luase din holul hotelului. 

lată decorul din Weguțătoru/ din Veneţia şi celPentru un 
tramvai numit dorinţă şi scenografia, atât de elogiată pentru 
originalitatea sa, realizată pentru reluarea reprezentaţiilor cu 
piesa Caruselul. Toate spectacolele la care lucrase bătrânul erau 
prezente aici în miniaturi, atât de inteligent create, încât se 


> Polizei Pistole Kriminal (PPK), pistol semiautomat de calibrul 9 
mm, cu dimensiuni relativ reduse, uşor de mânuit şi de ascuns, 
şi foarte precis. Este fabricat, începând din 1932, de firma 
germană Carl Walther GmbH Sportwaffen. A devenit foarte 
popular în Germania în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, 
când a intrat în dotarea armatei şi a poliţiei, fiind folosit şi de 
oficialii nazişti (Hitler s-a sinucis împuşcându-se cu un PPK) (n. 
tr.). 


minuna încă o dată de geniul tatălui său. 

La duş, a dat peste decorul pentru Moartea unui comis- 
voiajor. L-a studiat pentru o vreme, replicile semnate de Arthur 
Miller zburându-i iute prin minte, ca ştirile transmise prin telex. 
După un timp nedefinit, s-a aplecat. L-a luat, aruncându-l peste 
trupul tatălui său. A scos un tub de gaz de brichetă, special 
cumpărat, şi a vărsat conţinutul peste cadavru. Apoi, cu spatele 
spre uşă, a descuiat-o, în timp ce aprindea un chibrit, privindu-l 
cum se arcuieşte, căzând, precum cortina finală, peste sfârşitul 
a tot şi a toate. 

În viaţă, lucrurile se mai schimbă. Da, dar asta nu înseamnă 
că va fi mai bine. 

leşi din hotel pe uşa din spate, în zorii urât mirositori, 
duhoarea de gaz şi păr ars acoperind-o pe cea de excremente 
umane şi putreziciune. Întinse gâtul, căutând cu privirea primele 
fire cenuşii de fum, şi se decise să-şi creeze o nouă identitate. 
Va trece de vamă ca Biff Loman. 

Ideea i-a adus zâmbetul pe buze, făcându-i să semene pentru 
o clipă, izbitor de bine, cu tatăl său. 


Christopher Rice 


CHRISTOPHER RICE şi-a publicat prima carte, thrillerul gotic O 
mulțime de suflete, la numai douăzeci şi doi de ani. Fiind fiul lui 
Anne Rice, cunoscuta autoare de romane cu vampiri, volumul 
său s-a bucurat de atenţie din partea presei, dar a fost 
întâmpinat cu destul de mult scepticism. Al doilea său bestseller 
din topul New York Times, purtând titlul Grădina de zăpadă, a 
fost însă cel care i-a consolidat reputaţia de scriitor capabil să 
se adreseze, prin intermediul unor eroi homosexuali bine 
definiţi, unei audienţe comerciale mai largi. 

Penultimul său roman, Lumina dinaintea zilei, explorează 
aspectele sordide din miezul comunităţii ghetto gay din Los 
Angeles. De fapt, în primele sale trei thrillere. Rice s-a 
concentrat în mod consecvent asupra relaţiilor complexe care 
se dezvoltă între personaje hetero şi homosexuale unite printr-o 
traumă comună. Grădina de zăpadă are la bază minciuna 
ucigătoare care ameninţă prietenia strânsă dintre o femeie 
heterosexuală şi un bărbat gay. În Lumina dinaintea zilei, Rice 
analizează relaţia parentală care se stabileşte între un autor de 
romane de mister de mare succes şi asistentul său homosexual. 
Tema reapare şi în Man Catch, unde o tânără descoperă secretul 
bine ascuns al homosexualității unei persoane dragi, ceea ce 
provoacă un şir de violenţe într-o familie până atunci strâns 
unită. 

Man Catch a reprezentat pentru Rice o adevărată provocare. 
Nefamiliarizat cu tehnicile prozei scurte şi apreciat pentru 
descrierile sale detaliate de peisaje şi puterea de a crea o 
atmosferă aparte în romanele sale, a studiat efectele folosite de 
Richard Matheson şi David Morrell, încercând să realizeze, în cât 
mai puţine cuvinte, o construcţie epică perfect structurată. La 
început, i-a fost greu să renunţe la acele elemente de culoare şi 
atmosferă la care îi place să apeleze în lucrările sale. Dar, în 
cele din urmă, după cum el însuşi a mărturisit, a fost o 
experienţă care a meritat din plin efortul. 


MAN CATCH 


DE LA MASA El DE LÂNGĂ FEREASTRA aglomeratului 
Starbucks, Kate vedea bine dincolo de parcarea plină de maşini 
şi de şoseaua interstatală şerpuitoare, până spre locul unde 
soarele la apus preschimba munţii San Bernardino în fantome 
amenințătoare, care se profilau la orizont. După ce îi cedase 
laptopul, Rick dispăruse în mallul de alături; presupunea că 
hoinărea printre rafturile de la Border's, unde frunzărea cărţi 
despre pescuit, vânătoare sau alt hobby ciudat, de adult, pe 
care îl deprinsese de la tatăl lui după absolvirea liceului. 

Era prima lor călătorie în doi, îi aşteptau trei zile de drum 
până la o cabană de pe malul lacului Arrowhead$, trei zile fără 
părinţi atenţi să verifice dacă dormeau în paturi separate. În mai 
puţin de o lună, aveau să plece la colegii diferite, iar fiecare oră 
petrecută împreună era prea prețioasă pentru a fi pierdută pe 
drum. 

Spre deosebire de prietenul ei, Kate era sigură că avea să 
găsească un drum mai scurt spre cabană. Imediat ce a tastat 
primele două litere din Mapquest’, motorul de căutare din 
computerul lui Rick a afişat o adresă din lista sa de site-uri 
recent accesate. 

www.ManCatch.com8 

Convinsă că era o pagină web care îi învăţa pe fraierii ca Rick 
cum să-şi administreze finanţele, Kate a intrat pe site. Pe 
monitor a apărut o imagine mare cu un bărbat latino-american, 
musculos, stând întins, pe jumătate dezbrăcat, pe o cuvertură 
de pat de culoare albă, cu o mână aşezată peste umflătura din 
chiloţii albi. Potrivit bannerului roz care pâlpâia intermitent 
deasupra capului bărbatului, ManCatch era site-ul numărul unu 
din ţară în domeniul homosexualității. Aproape că a izbucnit în 


€ Lac situat în Pădurea Naţională San Bernardino, la circa 150 
km est de Los Angeles, supranumit „Perla Californiei de Sud” (n. 
tr.). 

7 Editură cartografică şi serviciu web gratuit de căutare pe hartă, 
aparținând în prezent companiei AOL (America Online, Inc.) (n. 
tr.). 

e€ În engleză în original, traducerea aproximativă fiind 
www.vânătoareadebărbati.com 

(n. tr.). 


râs. Fără îndoială, Rick accesase site-ul accidental. 

Apoi a remarcat setarea prin care numele şi parola 
utilizatorului erau reţinute în memoria computerului, fapt deloc 
surprinzător, având în vedere că Rick trecuse prin cei patru ani 
de liceu fără a se strădui măcar să ţină minte combinaţia 
lacătului de la dulăpiorul lui. Numele înscris în rubrica 
utilizatorului era SoaksGay. S-a gândit că S Oaks era Sherman 
Oaks, suburbia din San Francisco Valley unde crescuseră 
amândoi. Când a intrat la istoric, a descoperit că Rick accesase 
ManCatch cu o noapte înainte, la orele 1:30 a.m., când îl credea 
adormit lângă ea. 

Acasă la ea. In patul ei. 

A insuflat scurt, sacadat. Fără să stea prea mult pe gânduri, a 
apăsat butonul de logare. S-a trezit trecând în revistă profilurile 
membrilor ManCatch, în care fiecare bărbat îşi dezvăluia 
preferinţele sexuale într-un limbaj codificat, care combina 
jargonul arogant, de fiţe, cu păsăreasca folosită de prietenele ei 
când îşi trimiteau bileţele în clasă. (Caut tipi scula mare! Vrei sa 
joci? Bagă-te în fatza! HIV - aici, fitzi 2). Cele mai multe 
prezentări erau însoţite de fotografii. Primele păreau relativ 
inofensive, înfăţişând în mare parte nişte piepturi goale, 
musculoase, şi capete cu păr tuns scurt, care îi făceau pe 
indivizi să semene cu nişte statui greceşti puse într-o lumină 
proastă. Urmară însă câteva erecţii ridicol de mari. 

În spatele ei s-a auzit scârţâitul unui scaun tras pe podea. O 
mamă furioasă îşi târa tăcută băieţelul, care abia învățase să 
meargă, spre ieşire. Când femeia a privit în spate şi a văzut că o 
adolescentă aparent normală îi expusese fiul la astfel de 
porcării, a părut deopotrivă rănită şi ruşinată, de parcă micuțul 
ei tocmai îi arătase degetul. 

Umilită, Kate a continuat să treacă repede peste cele mai 
obscene imagini. A încercat să pună totul cap la cap. Potrivit 
istoricului, Rick nu accesase decât o dată site-ul în ultimele trei 
săptămâni. Numai că numele de utilizator şi parola sugerau că 
avea de gând să devină un vizitator constant. Atunci de ce îi 
lăsase ei laptopul, aparent fără să se gândească? Dar dacă era 
un client obişnuit şi ştersese toate dovezile vizitelor anterioare, 
cu excepţia ultimei? 

Nimic nu aprinde mai tare imaginaţia decât trădarea, şi-a dat 
seama Kate. Cu o claritate digitală, şi l-a imaginat pe Rick, 


îmbrăcat în şortul său ecosez, ieşind tiptil pe uşa întredeschisă a 
camerei sale, purtând cu grijă laptopul în ambele mâini, de 
parcă ar fi fost Sfântul Graal. _ 

Ochii i-au căzut pe ceva care până atunci îi scăpase. In partea 
din stânga sus a ecranului exista o bară de meniu cu multe 
rubrici. Din câte se părea, Rick era un vizitator regulat; acum va 
vedea dacă îşi făcuse prieteni. Apăsă pe butonul Amici şi un 
singur nume apăru pe monitor: FunForRtNow. Lângă numele 
afişat era fotografia unui bărbat musculos, cu păr şaten, întins 
cu faţa în jos pe un pat. La început a crezut că era gol, apoi a 
observat şnurul subţire al suspensorului roşu ieşind de sub 
fesele expuse. 


MESERIAŞ CAUT PARTENER! JOCI? 

1,80 m, 70,7 kg, 27 ani, penis 22,86 cm, aici, în Studio City?. 
Tineri/bătrâni, valabili, te-ai prins? (valabili = sala 4 X sapt x mai 
mult!) + fierbinte! Nu graşi, fetițe sau ţacaniţi. Fără labagii. Fără 
pufarezi!0. Porno, schimb de roluri, sex oral. Marfa! Cool! 


Fotografia n-a şocat-o. Dar modul obscen de direct în care 
individul se prezenta i-a întors stomacul pe dos. Apoi şi-a dat 
seama că se uita la alt profil. 

Tocmai voia să tasteze SoaksGuy la Căutare, când a auzit o 
pocnitură în fereastră. Rick era lipit cu faţa de geam, ca şi cum 
fusese îmbrâncit de un bodyguard afară dintr-un club de noapte. 
S-a împleticit, dându-se cu câţiva paşi mai în spate, prea ocupat 
să râdă de lipsa lui de îndemânare pentru a observa expresia de 
pe faţa lui Kate. 

— Am sunat-o pe mătuşă-mea, a spus cu voce tare, 
apropiindu-se de masă. Mi-a zis că e un lac superb, cam la 
jumătate de kilometru de cabană. Şi e uşor de urcat, zise şi se 
trânti pe scaunul din faţa ei, trecându-şi mâna prin claia de păr 
negru. Zice că e atât de rece în zori pentru că soarele se ridică... 
lisuse! Ce-i cu tine? 

Kale a întors laptopul spre Rick. Băiatul a tresărit, dându-se 
înapoi, de parcă fusese înţepat de o albină. Apoi a mijit ochii 
somnoroşi şi buza de sus s-a încordat. A răsuflat adânc. 


” Cartier din zona San Fernando Valley, Los Angeles, California 
(n. tr.). 
* in limbaj argotic, consumator ocazional de droguri (n. tr.). 


— Noaptea trecută, a spus ea. La unu şi jumătate. Dormeam. 
Şi credeam că şi tu. 

— Păi, dormeam. 

— Computerul tău zice că erai aici, a ripostat ea, bătând uşor 
cu degetul în laptop pentru a-şi sublinia spusele. Sau poate că 
minte? 

Băiatul a continuat să scuture din cap şi să privească fix la 
monitorul din faţa lui, căutându-şi parcă argumentele în profilul 
FunForRtNow. În cei doi ani de când erau împreună, Kate îl 
ţinuse permanent sub observaţie, studiind modul în care e 
comporta faţă de celelalte fete, zâmbetele care ar fi putut părea 
invitaţii, posibilele mângâieri pe părţi intime ale corpului. În tot 
acest timp, privise acolo unde nu trebuia. 

Rick s a uitat la ea cu ochi mari. 

— N-am fost eu, Kate, a murmurat el. 

— Atunci cine? 

Baiului a dat să spună ceva, dar n-a reuşit. Şi-a muşcat buza 
de jos şi şi-a dus mâna spre nas. Dacă el nu părea gata să se 
înece cu sentimentul de vinovăţie, ea, în schimb, era. A tras 
cablul laptopului din priză şi le-a înşfăcat pe amândouă dintr-o 
singură mişcare. 

Era la câţiva paşi de maşina ei Toyota 4Runner când Rick a 
ajuns-o din urmă. In clipa când a prins-o de umăr, Kate s-a 
răsucit, ridicând computerul ca pe o bâtă de baseball şi 
aruncându-l spre el într-o curbă largă. Pentru o fracțiune de 
secundă, nu şi-a dat seama dacă îl lovise tare. Apoi băiatul a 
căzut cu fundul pe caldarâm, cu sângele ţâşnindu-i din nas şi 
scurgându-se peste gură. Kate a ieşit din parcare, atentă să nu 
dea cu maşina peste el. L-a văzut însă chinuindu-se să se ridice 
în picioare şi a avut un ciudat sentiment de uşurare. 


În oglinda retrovizoare din interiorul Toyotei putea vedea 
rucsacul ticsit, aruncat de Rick pe bancheta din spate. După al 
patrulea apel al băiatului pe telefonul ei mobil, a oprit volumul 
soneriei. Şi-a sunat tatăl. Tata o să aibă grijă de toate. O să-l 
bată măr pe Rick şi apoi va pretinde că puştiul se rănise izbindu- 
se de ceva în timpul unei furtuni. În acea dimineaţă, în timp ce 
ea îşi împacheta lucrurile, tatăl îi spusese că seara avea o 
întâlnire cu nişte clienţi. 

Un detaliu nesemnificativ, aşa i se păruse la acel moment. 


Tatăl ei o lăsa pe asistentă să preia mesajele, aşa încât nici 
măcar n-a putut să-şi aline supărarea ascultându-i vocea calmă, 
baritonală. Când a auzit-o pe asistentă, ochii i s-au umezit şi 
gura i s-a încleştat. 

A închis. 

Mama ei luase avionul spre San Francisco, cu două zile în 
urmă, pentru o convenţie unde îi învăţa, probabil chiar în acest 
moment, pe confrații săi din domeniul afacerilor imobiliare cum 
să facă avere exploatând fiecare metru pătrat construibil. Mama 
ei nu trebuia să afle nimic, altfel va da vina pe ea. Sigur, Kate nu 
percepuse semnalele clare care dovedeau că prietenul ei se 
regula cu băieţi cunoscuţi pe internet. Sigur, Kate ar fi trebuit să 
se pregătească pentru o astfel de întâmplare neprevăzută. 
Mamei ei îi plăcea grozav să facă planuri. lar acum planul lui 
Kate era să ajungă acasă cât mai repede şi să se bage în pat, 
aşteptând sosirea tatălui ei. 

In centrul Los Angelesului, a dat peste un şir lung de maşini 
cu stopurile de frână aprinse şi a petrecut următoarele două ore 
târându-se în coloană spre San Francisco Valley, pe autostrada 
101. Era trecut cu puţin de miezul nopţii când a ajuns acasă, la 
vila familiei, în stil Cape Cod"!, aflată pe o stradă şerpuitoare, la 
poalele dealurilor. Foarte posibil, Rick apelase la un prieten ca 
să-l aducă şi ajunsese înaintea ei, aşa că a parcat maşina mai 
departe, după colţul străzii. 

Kate a deschis uşa din faţă, şi sistemul de alarmă a început să 
scoată bâzâituri scurte. S-a repezit la panou, gata să formeze 
codul, când zgomotul a încetat brusc. Nu se stricase alarma; era 
setarea care semnala că o uşă sau o fereastră era deschisă. În 
casă domnea însă întunericul. Tatăl plecase şi uitase să formeze 
codul pentru activarea sistemului de alarmă. Ceea ce era total 
neobişnuit pentru el. 

Inima îi bubuia în piept. Îşi petrecuse cea mai mare parte a 
zilei în maşină, dar se simţea de parcă ar fi alergat la un 
maraton. Uşa de la biroul tatălui ei era pe jumătate deschisă. Pe 


1 Stil arhitectonic introdus în America de coloniştii englezi în 
secolul al XVII-lea, devenit foarte popular în anii 1930-1950. 
când a fost folosit pe scară largă în suburbii. Construcţiile în stil 
Cape Cod sunt case de familie, relativ mici, cu un singur nivel 
sau parter şi mansardă, acoperiş în pantă, cu lucarne, coş şi 
obloane decorative (n. tr.). 


masă zăcea un vraf de hârtii în dezordine, dar ceva nu era în 
regulă: lipsea computerul. În dimineaţa aceea, tatăl îi spusese 
că, înainte să plece la San Francisco, mama dusese calculatorul 
la magazin ca să şteargă tot ce avea pe hard disk. Voia să-l 
ofere în dar bunicii de Crăciun şi să-i cumpere lui unul nou. 

Ochii i s-au obişnuit cu întunericul şi a sesizat pe pereţii din 
jur o licărire slabă. Lumina venea de la etaj. La capătul holului 
era camera părinţilor, şi uşa fusese lăsată întredeschisă. A văzut 
pe bufet mai multe lumânări decorative. Multe altele, pe care nu 
le putea vedea, erau împrăştiate peste tot, dând întregii 
încăperi o atmosferă fantomatică. Persoana aflată în dormitor o 
auzise, fără îndoială, dar nu se obosise să stângă nici o 
lumânare. Ideea a făcut-o să se destindă un pic. Poate că tatăl 
ei era în acel moment în cadă şi făcea baie. 

A împins încet uşa. Tocmai voia să-şi strige tatăl, când a văzut 
că pe pat zăcea un bărbat, cu faţa în jos, şi o pată întunecată se 
încolăcea, pornind de sub capul lui şi întinzându-se peste 
cuvertură, acum de culoare maronie. Era un individ îndesat, 
musculos şi cu părul şaten, tuns scurt. A crezut din nou că era 
gol, apoi a observat şnurul subţire al suspensorului roşu ieşind 
de sub fesele expuse. Cu câteva ore înainte, văzuse o fotografie 
a bărbatului pe monitorul computerului prietenului ei şi aproape 
că s-a trezit şoptind cuvintele Fun For Right Now. 

Înainte să apuce să strige, o umbră s-a desprins din 
întunericul băii, cu mâna ridicată înspre ea. Silueta i s-a părut 
familiară, apoi şi-a dat seama că mama ei îşi băgase părul lung 
înăuntrul puloverului negru pe care îl purta, ca un soi de 
cocoaşă hidoasă. 

Vina a copleşit-o. A revăzut ochii mari, şocaţi ai lui Rick, 
atunci când îi arătase ce descoperise pe computer. Interpretase 
greşit răsuflarea lui grea şi teama din priviri drept o dovadă de 
vinovăţie. Rick ştiuse adevărul, şi nu îndrăznise să-l dezvăluie. 
Apoi a revăzut imaginea lor, adormiţi în camera ei, în timp ce 
tatăl se furişa în dormitor şi apoi afară, ţinând în braţe laptopul 
lui Rick. Propriul său computer era la magazin. Kate a încercat 
să desluşească ceva în lumina lumânărilor care pâlpâiau în 
încăpere, căutând un semn de viaţă. 

— E mort? a întrebat. 

— Vrei să-ţi spun ce făceau? Odată, când eu eram plecată şi 
tu dormeai, au făcut-o în curte. In curtea casei noastre, Kate, în 


timp ce tu dormeai. 

Afară, o maşină a încetinit, apoi a intrat pe alee, cu roţile 
scrâşnind pe pietriş. Tatăl ei se întorsese şi avea să o găsească 
pe Kate prinsă în capcana întinsă de mamă. 

Kate, o să-ţi explic şi vei înţelege. Am tot încercat să discut cu 
tânărul ăsta şi sa aflu ce făcea cu tatăl tău. Şi o să-ţi spun şi ţie. 
Şi când vei auzi, când vei şti, îţi va fi foarte greu să mai fi fetiţa 
lu' tata. 

Kate a ieşit în fugă din cameră. La jumătatea scărilor, şi-a 
pierdut echilibrul. S-a rostogolit, izbindu-se cu capul de podea. 
Lovitura a făcut-o să-şi piardă pe moment răsuflarea. A încercat 
să se ridice în patru labe. O umbră s-a ivit dincolo de geamul cu 
zăbrele al uşii de la intrare. A auzit cheia răsucindu-se în 
broască. 

— Kate! 

Vocea mamei era liniştită şi fermă. A sesizat însă tonul 
imperativ. Nu trebuia decât s-o lase să-i explice. Atunci, poate 
că va înţelege. Şi nu-şi va mai pune viaţa în pericol pentru un 
tată care se făcuse vinovat de toate indiscreţiile de care îşi 
acuzase prietenul. 

A zărit o rază de lumină strecurându-se prin uşă. S-a ridicat şi 
a împins-o cu toată puterea, încuind-o. Afară, tatăl ei a scos un 
mârâit surprins. Kate s-a lăsat să alunece pe podea, pregătindu- 
se pentru glonţul care avea să urmeze. 

— Ei bine, văd că ai făcut alegerea, a spus mama ei, calmă. 

Kate a auzit uşa de la dormitorul părinţilor ei închizându-se. 
Apoi un sunet scurt şi ascuţit, pe care n-a putut la început să-l 
identifice. Îi amintea de ceva din filme. Mintea îi galopa, în 
căutarea unui nume. Amortizor. 

Tatăl stătea acum aplecat deasupra ei, cu sacoul aruncat pe 
un umăr, cravata desfăcută şi capul întors într-o parte, ca o 
marionetă, privind uluit scena din faţa ochilor săi şi încercând să 
priceapă ce zgomot ciudat venise dinspre dormitor. 

Kate nu i-a oferit nici o explicaţie. L-a lăsat să urce şi să 
descopere singur totul, exact aşa cum plănuise mama ei. 


Alex Kava 


ALEX KAVA NU ŞI-A PUBLICAT primul roman, Rău/ absolut, cu 
intenţia de a demara o serie. De fapt, protagonista, psihologul 
criminalist Maggie O'Dell de la FBI, îşi face apariţia de-abia în 
capitolul al şaptelea al cărţii. Kava nu făcuse decât să preia 
pentru thrillerul său două cazuri separate, care făcuseră 
senzaţie în Nebraska, în anii 1980. Primul dintre acestea, 
implicând o serie de crime înfăptuite asupra unor băieţi, se 
petrecuse pe vremea când Kava însăşi lucra în acea comunitate 
ca redactor la un mic ziar local. 

După mai mulţi ani, Kava s-a decis să scrie un roman. Era în 
vara în care John Joubert - care mărturisise cu treisprezece ani 
înainte uciderea a trei băieţi, fiind condamnat la moarte - a fost 
executat. Cealaltă crimă, un băiat omorât în zona Omaha la mai 
mulţi ani după prinderea lui Joubert, a rămas neelucidată până 
în ziua de azi. Aceste două cazuri reale au constituit sursa de 
inspiraţie pentru Kava. Apoi, datorită succesului înregistrat de 
Răul absolut, precum şi a simpatiei publicului faţă de eroină, 
Alex Kava a dezvoltat seria Maggie O'Dell, prin romanele O 
fracțiune de secundă, Colecţionarul, Un dram de nebunie, Un 
rău necesar, Un caz muşamalizat şi Demascarea. Romanul 
independent O mişcare greşită se bazează şi el, în parte, pe un 
caz real. 

Kava consideră adevărul mai ciudat decât ficţiunea, opinie ce 
pare să-i fie confirmată cu fiecare cercetare întreprinsă pentru 
scrierea unei cărţi. Unul dintre aspectele cele mai incitante 
pentru cititori este relaţia dintre Maggie şi mama sa. Ea poate fi 
descrisă ca problematică, chiar încordată, şi în orice caz foarte 
îndepărtată de imaginea clasică a unei legături tipice mamă- 
fiică. Şi totuşi, la fel ca în viaţă, între ele se păstrează o anumită 
legătură, uneori inexplicabilă, alteori iraţională. În povestirea 
Noapte bună. Scumpă mamă, Kava le poartă pe Maggie şi pe 
mama sa într-o călătorie, pentru a ilustra relaţia lor şi a 
demonstra faptul că percepțiile umane pot fi, în unele cazuri, 
înşelătoare. 


NOAPTE BUNĂ, SCUMPĂ MAMĂ 


MAGGIE O'DELL ÎŞI DĂDUSE SEAMA că acea călătorie 
împreună cu mama sa era o greşeală, cu mult înainte de a auzi 
scrâşnetul înnebunitor al metalului frecat de metal şi de a simţi 
mirosul de cauciuc ars. Declarase cu câteva ore în urmă că totul 
era o greşeală, când se strecurase într-un separeu cu fotolii din 
vinii roşu, crăpat, într-un loc pe nume „La Freddie”, de fapt, „a 
Freddie”, dacă era să se ia după firma de pe care litera „|” se 
ştersese. Nu asta fusese greşeala. Nu o deranja să mănânce în 
localuri care nu-şi permiteau să înlocuiască o literă lipsă. La 
urma urmei, înfulecase cheeseburgeri în săli de autopsie şi 
savurase nişte sendvişuri delicioase într-o carieră de piatră 
părăsită, înconjurată de butoaie ticsite cu cadavre. Nu, micul 
local putea fi chiar catalogat drept pitoresc. 

Maggie se holbase la plăcinta cu mere à /a mode, pe care 
chelneriţa i-o trântise în farfurie înainte de a mai turna nişte 
cafea în ceştile aflate în faţa lor. Plăcinta părea absolut în regulă 
şi chiar mirosea ca şi cum tocmai fusese scoasă din cuptor şi 
servită fierbinte, cu îngheţata topindu-se şi începând să se 
prelingă prin colţuri. Greşeala nu se referea aşadar nici la 
plăcintă, cu toate că Maggie îşi închipuise cu uşurinţă sângele 
scurgându-se pe farfuria albă din porțelan, în loc de toppingul 
de la îngheţată. A fost nevoită să ia o înghiţitură de apă, să 
închidă ochii şi să se liniştească înainte de a-şi alunga din minte 
imaginea sângelui. 

Greşeala fusese aceea că nu Maggie comandase plăcinta, ci 
mama ei. Ceea ce o făcuse să se întrebe dacă putea lua gestul 
drept o dovadă de lipsă de sensibilitate din partea lui Kathleen 
O'Dell sau trebuia să-şi închipuie, pur şi simplu, că mama ei 
dăduse uitării incidentul care putea să declanșeze în ea o greață 
incontrolabilă. Cum de putea să nu-şi amintească una dintre 
rarele mărturisiri pe care i le făcuse despre viaţa ei de psiholog 
criminalist la FBI? Sigur, totul se petrecuse cu câţiva ani în 
urmă, pe vremea când mama ei bea Jack Daniel's cu sticla, nu 
cu paharul, şi o provocase pe fiica ei s-o aresteze dacă nu-i 
convenea ce vede. Maggie îşi amintea cu precizie ce îi 
răspunsese. O prevenise că nu era dispusă să-şi piardă timpul 


12 Plăcintă cu mere servită cu o linguriţă de îngheţată deasupra 
(n. tr.). 


arestând alcoolici sinucigaşi. Ar fi trebuit să se oprească acolo. 
Dar n-o făcuse. Scosese din geantă şi aruncase pe măsuţa de 
cafea acoperită cu cristal a mamei fotografii Polaroid de la 
scena crimei pe care tocmai o părăsise. 

„Aşa îmi câştig existenţa”, îi spusese, de parcă mama ei ar fi 
avut nevoie de această probă şocantă pentru a afla cu ce se 
îndeletnicea fiica ei. 

Îşi amintea şi cum trântise, intenţionat, deasupra vrafului, cea 
mai frapantă poză, un instantaneu luat de aproape a unei cutii 
de pe tejgheaua din bucătăria victimei. Maggie nu avea să uite 
niciodată acea cutie din plastic cu mâncare pentru acasă, şi nici 
conţinutul ei - o bucată de plăcintă cu mere, perfectă, peste 
care fusese aşezată cu grijă splina sângerândă a celui ucis. 

Maggie nu era deloc surprinsă de faptul că mama ei uitase 
sau îşi reprimase cu bună ştiinţă amintirea aceea. Singura 
tactică de supravieţuire pe care femeia o poseda era negarea 
înverşunată, o capacitate formidabilă de a pretinde că un 
anumit lucru pur şi simplu nu se întâmplase. Cum altfel s-ar 
putea explica faptul că-şi lăsa fiica de doisprezece ani să-şi 
poarte singură de grijă, în timp ce se întorcea acasă beată în 
fiecare noapte, însoţită de bărbatul care o cinstise la bar? De- 
abia atunci când unul dintre aceşti prieteni ocazionali a propus o 
partidă de sex în trei, incluzând-o şi pe fiică, Kathleen s-a gândit 
să recurgă la camerele de hotel. Maggie învățase de mică să se 
descurce singură. Crescuse lipsită de sprijinul mamei şi abia 
acum, după ani de zile de când divorțase, înţelegea că asociase 
dintotdeauna singurătatea cu sentimentul de siguranţă. 

Mama ei se schimbase însă mult între timp, sau cel puţin aşa 
credea Maggie. Dar asta se întâmplase înainte de călătoria lor şi 
înainte să fi comandat plăcinta cu mere. Poate că cel mai bine 
era ca Maggie să vadă în asta ceea ce şi era, de fapt 
întruchiparea microcosmică perfectă a relaţiei lor, o relaţie în 
care n-ar fi trebuit să fie nevoie de o călătorie împreună sau de 
posibilitatea de a împărţi o plăcintă cu mere într-un mic local 
pitoresc. 

Își privise mama sorbind din cafea, printre înghiţiturile de 
plăcintă. Ca expert psiholog în cadrul FBI, Maggie îşi câştiga 
existenţa identificând criminali, şi totuşi, o simplă ieşire cu 
mama ei era de natură să-i readucă în minte surpriza lăsată în 
urmă de un ucigaş, într-o cutie cu mâncare de luat acasă, într-o 


zi de muncă la fel ca oricare alta. Bănuia că nu putea concura cu 
mama ei la capitolul negare, dar nu considera că asta era, în 
sine, un lucru rău. 

Deodată, Kathleen făcu un semn cu furculita spre ceva din 
spatele lui Maggie, gesticulând tăcută, pentru că, nu-i aşa, nu e 
frumos să vorbeşti cu mâncarea în gură, uitând că, în unele 
momente când îşi amintea că e mamă, îi ţinea prelegeri și 
despre cât de nepoliticos era să arăţi cu degetul. Maggie n-a 
schiţat nici o mișcare, ignorând-o, o decizie prostească dacă 
urmărea s-o pedepsească astfel pentru lipsa ei de sensibilitate 
de mai înainte. În plus, nu se soldase decât cu o fluturare şi mai 
energică a furculiţei. 

Individul ăla e un idiot, a reuşit mama ei să mormăie într-un 
final. 

Maggie nu se putu abţine. Aruncă o privire curioasă spre 
idiotul căruia se simţea obligată să-i ia apărarea. 

La prima vedere, părea un ins prea banal ca să merite vreo 
atenţie. S-a pomenii însă că-l analizează. Defect profesional. Era 
un bărbat de vârstă mijlocie, înalt, cu un început de chelie, o 
bărbie ce trăda un caracter slab, şi ochelari cu rame din sârmă. 
Purta o cămaşă din țesătură Oxford, albă, cu o măsură mai 
mare, care atârna pe el, deşi încercase să o vâre cu grijă în 
pantalonii boţiţi, strânşi cu o curea sub burta tipică unui om care 
stă prea mult la birou. 

intrase într-un separeu şi luase unul dintre meniurile 
plastifiate din spatele suportului cu condimente de pe masă. 
Imediat îl despăturise şi se aplecase asupra lui, căutându-şi 
felurile preferate, în timp ce scotea tacâmurile înfăşurate într-un 
şerveţel. Totul părea cât se poate de banal - un tip obişnuit care 
ieşise iii pauza de prânz. Apoi, Maggie a zărit-o pe bătrâna care 
îşi târşâia picioarele spre masă, sprijinindu-se de rezemătoarele 
din  separeurile întâlnite în drum, bastonul neajutând-o 
îndeajuns pentru a-şi păstra echilibrul. A înţeles că remarca 
mamei nu se referea la aspectul bărbatului, ci la faptul că o 
lăsase pe bătrână să bâjbâie de una singură până la masă. Nici 
măcar nu-şi ridicase ochii în timp ce ea se lupta să-şi facă loc 
între bancă şi masă, lăsându-şi trupul mic şi fragil să alunece jos 
şi trăgându-şi apoi bastonul, milimetru cu milimetru, toc-toc, 
până ce l-a depozitat în siguranţă, în spatele ei. 

Maggie îşi întorsese capul, văzuse destul. Nu voia să-i ofere 


mamei satisfacția de a fi de acord cu ea. Îi displăcea şi ţâţâitul 
ei dezaprobator, destul de zgomotos pentru a fi auzit şi de 
ceilalţi clienţi, poate chiar şi de idiot. Ce ironie! 

Maggie ar fi dat acum orice ca mama ei să fi ţâţăit, şi nu să fi 
scos ţipătul acela ascuţit, atunci când stătea în maşină pe 
scaunul pasagerului. Dar, dacă ţipătul nu i-ar fi distras atenţia, 
poate că ar fi văzut mult mai devreme oţelul negru, întunecat, 
care aluneca în paralel cu ele. Fără îndoială, ar fi zărit furgoneta 
imensă care se năpustise asupra Toyotei ei Corolla pentru a 
doua oară, aruncând-o de pe şosea, în timp ce sfâşia şi zdrobea 
metalul. 

Oare bucata aceea, care atârnă de masca de radiator a 
furgonetei, de parcă huiduma muşcase din sărmana ei maşină, 
să fi fost bara de protecţie din faţă? Ce naiba făcea individul? 

— Nu pot să cred că nu l-ai văzut! bombăni mama, iar vocea 
ei, de obicei aspră, răsună neobişnuit de strident, aproape 
comic, după ţipetele scoase. De unde a răsărit? a adăugat, deja 
contrazicându-se. 

S-a încordat în centura de siguranţă, aplecându-se şi adunând 
bomboanele Skittles pe care le mânca, acum împrăştiate prin 
maşină şi pe podea, ca nişte mărgele preţioase, de toate 
culorile, dintr-un şirag rupt. 

— Nu l-am văzut, a mărturisit Maggie, redobândind controlul 
asupra maşinii şi trăgând-o pe marginea prăfuită a drumului cu 
două benzi. Dumnezeule! 

Mâinile îi tremurau. Şi-a încleştat şi mai tare mâinile pe volan 
pentru a-şi opri tremuratul. N-a reuşit şi le-a lăsat să cadă în 
poală. A simţit cum broboane de transpiraţie îi alunecau pe 
ceafă. Cum de nu văzuse furgoneta? 

Aceasta se oprise pe marginea drumului, la mai mult de trei 
maşini distanţă în faţă, cu stopurile aprinse şi clipind spre ele 
într-un nor de praf. Intre cele două vehicule zăcea bara de 
protecţie din faţă a Toyotei, contorsionată şi abandonată ca 
nişte resturi oarecare lăsate pe şosea. 

— Să nu-i spui chestia asta, îi şopti mama. 

— Poftim? 

— Să nu recunoşti faţă de el că nu l-ai văzut. Altfel vei plăti o 
grămadă de bani cu reparația, în loc să-i iei de la firma de 
asigurări. 

— Vrei să zici că ar trebui să mint? 


— Vreau să zic c-ar trebui să-ţi ţii gura. 

— Sunt ofiţer federal. 

— Nu, mi-ai spus că ţi-ai lăsat insigna şi arma acasă. Aşa că 
nu eşti decât un cetăţean oarecare, care-şi vede de treburile lui. 

Kathleen O'Dell şi-a aruncat în gură nişte bomboane Skittles 
colorate, şi Maggie nu s-a putut abţine să nu le asemene cu 
pilulele pentru nervi pe care mama ei obişnuia să le ia, deseori 
însoţite de mari cantităţi de vodcă sau scotch. Cum putea să 
mănânce în asemenea clipe, mai ales că plecaseră din local cu 
mai puţin de o oră în urmă? Maggie ştia însă că trebuie să fie 
recunoscătoare pentru recenta schimbare în preferinţele 
mamei. 

— N-am mai fost implicată într-un accident de pe vremea 
când eram la colegiu, a spus Maggie, răscolind prin geantă după 
asigurare şi permisul de conducere. 

— Orice ai face, nu chema poliţia, i-a şoptit mama ei, pe un 
ton conspirativ. 

Ele două nu se aflaseră niciodată de aceeaşi parte a 
baricadei. Apoi o furgonetă se izbeşte de maşină şi iată-le dintr- 
odată prietene. OK, poate nu prietene. Mai degrabă complice. 

— Mi-a lovit maşina în lateral, a ripostat Maggie, deşi mama ei 
se afla de această dată de partea ei. 

— Nu contează. Poliţia n-o să facă decât să complice lucrurile. 

Maggie şi-a privit mama, care continua să ronţăie 
bomboanele ca pe nişte pastile împotriva acidității. Auzise 
frecvent remarci privind asemănarea dintre ele amândouă 
aveau părul castaniu roşcat, tenul alb şi ochii căprui-închis. Și 
totuşi, de cele mai multe ori când se aflau împreună, Maggie se 
simţea ca o străină faţă de această femeie care nu-şi amintea 
nici măcar că fiica ei ura plăcinta cu mere. 

— Dar sunt polițistă, a replicat ea, frustrată că era nevoită să- 
şi reafirme statutul. 

— Nu. lubito. Eşti de la FBI. Nu-i acelaşi lucru. lisuse! El e! 
Idiotul ăla din local! 

Bărbatul ieşise din maşină şi îi dădea roată, evaluând 
pagubele. 

— Hai să plecăm de aici, a spus Kathleen O'Dell, apucându-şi 
fiica de mână şi îndemnând-o să pornească maşina. 

— Cum? Să plec de la locul accidentului? 

— A fost vina lui. N-o să te reclame. 


— Prea târziu, zise Maggie, după ce remarcă în oglinda 
retrovizoare girofarul unei maşini a poliţiei rutiere statale. 

Polițistul trase pe dreapta şi se îndreptă spre ele. 

— Ah, fir-ar al dracului! 

— Mamă! 

Kathleen O'Dell avea multe defecte, dar înjura foarte rar. 

— Ce excursie plină de ghinioane! 

Maggie a privit-o cu atenţie, uluită să descopere că mama ei 
considera călătoria o idee la fel de proastă ca şi ea. 

— Promite-mi că n-o să faci pe nebuna! i-a cerut mama, 
apucând-o din nou de mână. Nu-i spune că eşti de la FBI. 

— Bine, dar e o chestie foarte simplă, în fond, îi explică 
Maggie. Toţi cei care se ocupă cu aplicarea legii au un set de 
îndatoriri comune. 

Mama a izbucnit într-un râs isteric. 

— Ah, iubito, dacă îţi închipui că un poliţist local o să fie 
recunoscător pentru sfaturile date de un federal, pe deasupra şi 
femeie... 

Dumnezeule, nu-i convenea deloc să fie de acord cu mama ei 
pentru a doua oară în aceeaşi zi. Avea însă dreptate. Maggie 
constatase asta aproape de fiecare dată când avusese de-a face 
cu poliţia din mediul rural: poliţiştii din orăşele erau intimidaţi de 
ea şi adoptau o atitudine defensivă. Uneori, şi poliţia rutieră se 
comporta la fel. 

A deschis portiera şi a simţit cum mama o trăgea în 
continuare de mână. 

— Promite-mi, spuse Kathleen, pe un ton care i-a amintit de 
momentele din copilărie când mama o punea să jure că avea să 
păstreze secretul asupra gafelor ei. 

— Nu-ţi face griji, a răspuns Maggie, eliberându-şi braţul. 

— Mamă, Doamne, ce porcărie! a exclamat polițistul de la 
circulaţie, ţinându-şi mâinile pe catarama de la cureaua 
pantalonilor şi apropiindu-se de maşina lui Maggie, apoi de bara 
de protecţie, abandonată pe şosea, lângă care s-a oprit. A privit 
de la un vehicul la altul, clătinând din cap, ochelarii săi de soare 
reflectând scena dezastrului. 

Era un bărbat tânăr. Putea să-şi dea seama chiar şi fără să-i 
vadă ochii. Poate un pic cam scund, dar nu credea că Poliţia 
Statului Virginia mai impunea acum o limită de înălţime pentru 
recruți. Oricum, era în formă şi o ştia. Maggie a înţeles că îşi 


ţinea mâinile pe catarama curelei nu pentru a putea scoate mai 
repede pistolul, ci pentru a-şi pune în valoare stomacul plat, cu 
muşchi abdominali probabil aproape perfecţi sub cămaşa 
băgată cu grijă în pantaloni. 

— Lasă-mă să ghicesc, i se adresă el lui Maggie, urmărindu-i 
în acelaşi timp cu privirea pe proprietarul furgonetei, care îşi 
examina vehiculul. Ai pierdut controlul volanului. Poate în timp 
ce-ţi inspectai machiajul în oglindă. 

— Poftim? 

Maggie nu era sigură că auzise bine. 

— Sau poate că erai ocupată cu telefonul mobil? întrebă şi 
rânji spre ea. OK. Ştiu că vouă, doamnelor, vă place să vorbiţi la 
telefon în timp ce şofaţi. 

— N-a fost vina mea. 

A vrut să-şi scoată insigna din torpedou, dar în ultima clipă a 
văzut-o pe mama ei aruncându-i o privire prevenitoare al cărei 
înţeles l-a descifrat imediat: „Vezi, ţi-am spus că lucrurile se 
complică atunci când se amestecă poliția.” 

— Da, sigur, a spus tânărul, fără ca măcar să încerce să-şi 
mascheze sarcasmul din voce. 

— El conducea aiurea. 

Maggie a ştiut că vorbele sale sunaseră neconvingător, chiar 
în momentul când le-a rostit. Băieţaşul ăsta în haine de poliţist 
îşi atinsese deja scopul - o făcuse să între în defensivă. 

— Hei, domnule! l-a auzit strigându-l pe proprietarul 
furgonetei, care li se alăturase, în cele din urmă, şi se uita la 
bara de protecţie distrusă, de parcă n-avea nici mai vagă idee 
cum ajunsese acolo. Domnule, e adevărat că dumneavoastră 
conduceaţi aiurea? 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat Maggie, apoi 
şi-a înghiţit restul frazei. Avea un chef nebun să-l pocnească pe 
nemernicul ăsta obraznic. De mult timp nu mai încercase o 
dorinţă atât de puternică să lovească un necunoscut. 

— Am vrut s-o depăşesc, şi ea a intrat în mine. 

— Minti! a strigat din maşină Kathleen O'Dell. 

Cei doi bărbaţi tresăriră, ca şi cum abia atunci îşi dăduseră 
seama de prezenţa ei. 

— Bună treabă, a spus polițistul. Aşadar, avem un martor. 

— Mama mea e în furgonetă, a declarat individul, arătând cu 
degetul în spate. 


S-au întors cu toţii şi au văzut un picior scheletic şi alb ieşind 
din maşină. Până aici apucase să ajungă. Bastonul ei stătea 
agăţat de mânerul portierei. Talpa piciorului bătrânei, încălţat cu 
ceea ce părea a fi un papuc de casă, subţire, se bălăngănea la 
vreo douăzeci de centimetri deasupra scării furgonetei. 

— Bun, o să arunc o privire să văd ce s-a întâmplat. Şi care 
dintre poveşti e cea exactă, a spus polițistul, rânjind din nou. 

Maggie s a întrebat unde îşi făcuse individul instrucţia. Din 
câte ştia ea, nici o academie ni îi învăţa pe recruți cum să 
rânjească cu atâta aroganță. Probabil că cineva îi spusese că o 
astfel de privire îi conferă un aer de superioritate şi îi 
dezarmează pe potenţialii oponenți; la urma urmei, era greu să 
contrazici pe cineva care îşi formase deja o părere şi era pornit 
să te umilească. Era tactica specifică unui ofiţer al legii mult mai 
bătrân şi mai experimentat, care îşi permitea să o afişeze 
pentru că avusese ocazia să vadă multe şi să cunoască firea 
omenească, un om care îşi putea susţine atitudinea prin fapte, 
atunci când era provocat sau se simţea ameninţat. După 
părerea ei, acest tânăr nu-şi putea permite o astfel de tactică. 

S-a apropiat de el pentru a-i citi numele de pe insignă şi s-a 
decis să-şi aplice propriile tactici. A văzut că nu avea decât trei 
trese, ceea ce însemna că nici măcar nu fusese înaintat la 
gradul de plutonier. 

— Urmele lăsate de maşini vă vor spune cine minte şi cine nu, 
domnule sergent Blake, a spus ea, atrăgându-i atenţia. 

Polițistul a privit-o de această dată fix şi fără să mai 
rânjească. Una era să-i ştie numele, şi alta, gradul. Majoritatea 
oamenilor n-aveau nici cea mai vagă idee dacă poliţiştii de 
circulaţie de pe autostrăzi erau ofiţeri, adjuncţi de şerifi, membri 
ai trupelor de patrulare sau sergenţi. 

— Sigur, sigur. Foarte posibil. 

Tânărul a încuviinţat din cap. 

— Vreau să văd însă permisele de conducere şi pe urmă o să 
mă uit la urme. 

A întins mâna. 

Maggie a rezistat impulsului de a zâmbi la încercarea lui de a- 
şi redobândi controlul şi supremaţia. Nici o problemă. Avea deja 
permisul pregătit şi i l-a întins. Şoferul furgonetei, în schimb, 
scotocea în buzunarul de la cămaşă. Tocmai își pipăia 
buzunarele din spate de la pantaloni, când din maşina lui s-a 


auzit un cârâit - ceva între un urlet şi un vaiet. 

— Harold! Haaarold! 

S-au oprit cu toţii şi şi-au întors privirile spre furgonetă, dar 
nimic altceva în afara piciorului alb, care se bălăngănea în 
continuare, nu s-a mai ivit. Apoi Maggie, mama ei şi sergentul 
Blake au văzut cum o pată stacojie, tot mai mare, se întinde pe 
gâtul lui Harold, urcând spre faţă şi urechi, un roşu atât de 
aprins, încât lui Maggie i s-a părut că faţa bărbatului luase foc. 
Însă, exact aşa cum făcuse şi în local, Harold nu a băgat-o nici 
acum în seamă pe bătrână. A scos din buzunar un portofel gros 
din piele şi a început să caute prin el. 

Maggie nu şi-a dat seama în ce moment părăsise mama ei 
scena. Nu prea îi acordase atenţie. Sergentul Blake le luase 
permisele şi se îndreptase spre maşina lui, în timp ce Harold 
bătea cu paşi mari şoseaua, studiind urmele. A mai verificat o 
dată stricăciunile aduse furgonetei şi a scos un sunet la fel de 
supărător ca ţâţâitul mamei ei de mai devreme. 

Maggie a rămas la locul ei, pândindu-l pe Harold ca să-i spună 
că ar trebui să fie mulţumit. Maşina lui suferise avarii mici 
comparativ cu bara ei de protecţie distrusă şi scaunul şoferului 
zdrobit. Din partea din faţă a Toyotei ieşeau acum bucăţi de 
metal, ca nişte pumnale. Ce porcărie! Cu nici un chip n-avea să 
ia vina asupra ei! Aşa că de-abia după câteva minute şi-a dat 
seama că mama ei se afla acum lângă furgonetă, stând cu 
mâinile în şold în faţa portierei deschise dinspre locul 
pasagerului şi dând din cap, ascultând o cu atenţie pe bătrânica 
din maşină. Mama şi-a ridicat privirea, a văzut-o şi i-a făcut 
semn să se apropie. 

Primul gând al lui Maggie a fost că bătrâna era rănită. Harold 
nici măcar nu se obosise să vadă ce se întâmplase cu mama lui. 
De ce Dumnezeu nu se gândise la asta mai devreme? S-a 
repezit spre furgonetă, aruncând o privire peste umăr, dar 
bărbaţii erau ocupați cu alte treburi. 

Cele două femei discutau în şoaptă. Din câte şi a dat seama, 
bătrâna nu era rănită. Totuşi, avea pe braţe urme ale unor 
vânătăi mai vechi, uşor îngălbenite. Bătea în scaun cu degetele 
ei artritice, care tremurau incontrolabil. Părea şi mai mică şi mai 
fragilă, aşa cum stătea în cabină, într-o poziţie răsucită, 
chinuită. 

— Uneori mă sperie, a spus bătrâna, adresându-se lui 


Kathleen O'Dell, dar privind-o în ochi pe Maggie. 

— Asta nu e deloc în regulă, a răspuns mama lui Maggie. 

Apoi, ca şi cum abia atunci şi-ar fi văzut fiica, a început să-i 
explice. 

— Rita spune că fiul ei o bate. 

A arătat spre vânătăi şi Rita şi-a încrucişat braţele slabe, ca şi 
cum ar fi încercat să ascundă urmele de lovituri. 

— El e de vină pentru accident, Kathleen, a continuat bătrâna. 
A intrat cu maşina în voi. Dar să ştii că n-o să pot să recunosc 
aşa ceva. 

Şi-a frecat umerii, ca şi cum, pe sub bluza din bumbac, şi ei ar 
fi fost vineţi şi ar fi durut-o. 

Maggie le-a privit surprinsă pe cele două femei care 
sporovăiau ca nişte prietene vechi. Cum reuşea Kathleen O'Dell 
să comunice atât de bine cu străinii şi în acelaşi timp să nu-şi 
cunoască deloc propria fiică? 

— Rita spune că Harold vine uneori noaptea la ea cu un 
ciocan, a şoptit mama lui Maggie, aruncând în jur priviri 
speriate. 

Mai sigură pe ea, a adăugat: 

— O ameninţă că ar putea să nu mai apuce a doua zi. 

—E un băiat tare rău, Harold al meu, a spus bătrâna, 
clătinând din cap şi mişcându-şi frenetic degetele, într-un 
tremur acum scăpat de sub control. 

— Ce se întâmplă acolo? a strigat Harold, îndepărtându-se 
grăbit de urmele lăsate de maşini pe şosea şi îndreptându-se 
spre furgonetă. 

— Discutam cu mama ta, a răspuns Maggie. N-ai nimic 
împotrivă, nu-i aşa? 

— Nu, atâta timp cât nu vă toarnă minciuni, a spus el, 
apropiindu-se, cu răsuflarea tăiată. Ştiţi, e o mare mincinoasă. 

Maggie s-a gândit că era o remarcă cel puţin nepotrivită la 
adresa propriei mame, dar Harold o făcuse pe un ton nepăsător, 
ca şi cum şi-ar fi prezentat mama menţionând o altă trăsătură a 
personalităţii sale. Totuşi, aerul nepăsător s-a schimbat când l-a 
văzut pe sergentul Blake alături. 

— Ce chestie amuzantă, tocmai ne spunea şi ea acelaşi lucru 
despre tine, a remarcat Kathleen O'Dell. Că eşti un mincinos. 

Maggie a încercat să surprindă privirea mamei şi s-o 
avertizeze. N-a reuşit. 


— Ce se întâmplă? a intervenit sergentul. 

— Susţine că o baţi. 

Kathleen continua să-l înfrunte pe Harold, simțindu-se 
probabil în siguranţă cu Maggie interpusă între ea şi bărbat. 

— Kathleen, mi-ai promis că n-ai să spui! a ţipat Rita speriată. 

Maggie a încercat din nou să-şi provină mama, din priviri, dar 
Kathleen era de neoprit. 

— Zice că o ameninţi cu un ciocan. 

Pe faţa sergentului Blake nu mai era întipărit acum nici un 
zâmbet de superioritate, iar Harold se înroşise din nou. De data 
aceasta, Maggie şi-a dat seama că era vorba de furie, nu de 
stinghereală, şi i-a văzut mâinile încleştându-se spasmodic. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat el cu un zâmbet 
strâmb. Zice asta despre toată lumea. E nebună de legat! 

— Chiar aşa? a întrebat sergentul Blake, şi Maggie a observat 
că-şi dusese din nou mâinile la centură, numai că acum erau la 
doar câţiva milimetri de pistol. 

— Acum două zile a spus acelaşi lucru despre poştaş. 

Harold şi-a şters sudoarea de pe frunte. 

— Doamne, Dumnezeule! Minte tot timpul! 

Maggie a privit spre Rita, care se ascunsese şi mai adânc 
înăuntrul  furgonetei.  Apucase bastonul cu mâinile ei 
tremurânde, temându-se parcă să nu fie nevoită să facă uz de el 
pe post de armă. 

Totul s-a petrecut apoi atât de repede, încât Maggie, în ciuda 
experienţei sale, nu şi-a dat seama prea bine ce se întâmplă. 
Mai văzuse însă astfel de scene. Schimburi de replici. Nervi 
încordaţi la maximum şi vorbe grele, care nu mai puteau fi 
retrase. 

Sergentul Blake îi spusese lui Harold să-l însoţească la postul 
de poliţie pentru a răspunde unor întrebări. La care Harold îi 
răspunsese că se săturase de „toate tâmpeniile astea”. Şi se 
întorsese cu spatele ca să ocolească maşina, să se urce la volan 
şi să plece. Poate că un poliţist cu mai multă experienţă şi-ar fi 
folosit vocea sau simpla prezenţă pentru a-şi sublinia 
autoritatea cu care fusese învestit, dar sergentul Blake n-a ştiut 
cum să procedeze şi l-a îmbrâncit pe Harold. Evident, Harold a 
ripostat. Şi, înainte ca Maggie să apuce să intervină, Harold 
zăcea întins pe şosea, cu capul spart, proptit de caroseria lovită 
a furgonetei. A ştiut că murise chiar înainte de se apleca pentru 


a-i verifica pulsul. A ştiut când i-a văzut ochii larg deschişi şi goi. 

După trei ore, Maggie şi mama ei o conduceau pe Rita acasă 
cu maşina, urmându-i instrucţiunile, care se schimbaseră de mai 
multe ori pe parcurs. Maggie şi-a dat seama că bătrâna suferise 
un şoc şi a aşteptat răbdătoare de fiecare dată noile indicaţii. 
Altfel, Rita rămăsese tăcută cea mai mare parte a drumului. La 
postul de poliţie, Kathleen O'Dell o întrebase dacă vrea să sune 
pe cineva. Şi chiar după ce se hotărâseră s-o ducă ele acasă cu 
maşina, continuase să o întrebe dacă nu exista cineva pe care 
ar fi vrut să-l cheme să stea cu ea. Bătrâna clătinase însă din 
cap. 

În cele din urmă, s-au oprit într-o curbă, în faţa unui bungalou 
vopsit ciudat, în galben, la capătul unei străzi mărginite de 
stejari uriaşi şi peluze largi. 

— Nu ştiu ce-o să mă fac fără el, a spus Rita dintr-odată. 
Numai pe el îl aveam pe lumea asta. 

S-a lăsat tăcerea. Maggie şi mama ei s-au privit. Oare şocul 
era de vină? 

— N-ai spus tu că te bătea? i-a reamintit Kathleen O'Dell. 

— A, nu! Harold n-ar fi ridicat niciodată mâna la mine. 

— Bine, dar ai zis că venea noaptea la tine cu ciocanul. 

Maggie şi cu mama ei s-au întors şi s-au uitat la femeia 
aşezată pe bancheta din spate a maşinii, care trăgea de mâner. 

— Harold al meu nu mi-ar fi făcut niciodată rău, a răspuns 
bătrâna, cu o voce fermă, deschizând portiera. Domnul 
Sumpter, nenorocitul ăla de poştaş. Ştiu eu că are un ciocan în 
sacul cu scrisori. Şi m-a ameninţat că o să-mi dea una în cap cu 
el, a adăugat, fără să ezite, în timp ce trântea portiera. 

Maggie şi mama ei s-au uitat una la cealaltă, amuţite de 
uimire. Abia când mama lui Harold a început să urce treptele 
spre veranda casei vopsite în galben, Maggie şi-a dat seama că 
bătrâna nu mai mergea cocârjată, târşâindu-şi picioarele. Se 
ţinea cât se poate de dreaptă, deşi îşi uitase bastonul pe 
bancheta din spate. 


Grant Blackwood 


ÎN ROMANUL DE DEBUT SFÂRŞITUL INAMICILOR, al lui Grant 
Blackwood, își face apariţia pentru prima oară şi eroul său, 
Briggs Tanner. Martor al unei crime comise asupra unui 
necunoscut, el se vede apoi implicat într-o intrigă ce îl poartă 
din Japonia până într-o insulă îndepărtată din Pacific şi, în cele 
din urmă, în Beirut, pe străduţe în care gloanţele îi şuieră pe la 
urechi. În Zidu/ nopții, lumea se îndreaptă spre un război 
catastrofal, iar Tanner revine în China după doisprezece ani, 
pentru a dezlega un mister care l-a obsedat de atunci fără 
încetate. În Ecouri de război, căutarea unui membru dispărut al 
unei familii se transformă într-o cursă menită să pună la adăpost 
o armă biologică fabricată în secret într-un buncăr, spre sfârşitul 
Primului Război Mondial. 

În povestirea Sacrificiul leului, cititorul face cunoştinţă cu 
Henry Caulder, un maestru al spionajului britanic, care pătrunde 
în Berlinul de Est, în timpul Războiului Rece, într-o misiune 
imposibilă. Destinul Europei, şi poate al întregii lumi, este în 
mâinile sale. Sacrificiul leului nu este însă numai o povestire de 
spionaj, ci şi un fel de testament, căci Henry Caulder este 
bunicul noului protagonist al lui Blackwood, Sam Caulder, cel 
care, după cincizeci de ani de la acţiunea decisivă a lui Henry, 
este angrenat într-o vânătoare de oameni care îi canalizează 
toată energia în lupta contra unor spioni ticăloşi şi moguli ai 
mafiei, elitei puterii din Washington şi unui miliardar care 
încearcă să preia controlul asupra Americii. Blackwood 
intenţionează să scrie mai multe aventuri în cadrul seriei Sam 
Caulder. 

De cei doi Caulder, atât de fostul, cât şi de actualul erou, 
atârnă soarta întregii omeniri. 

Şi ambii se ridică la înălţimea misiunii asumate. 


SACRIFICIUL LEULUI 


Moscova, ianuarie 1953 

HENRY CAULDER şi-a dat seama că urma să fie executat, 
după zgomotul făcut de paşii care se apropiau. 

Fie că spectacolul era menit să insufle spaimă sau să 
sublinieze ideea invincibilităţii lui Stalin - Henry nu ştia -, orice 
deţinut din închisoarea Lubianka recunoştea marşul apăsat al 


cizmelor gărzilor pe coridor. Era un sunet terifiant şi o imagine 
impresionantă, dar el se pregătise pentru această zi, şi acum nu 
mai trăia decât sentimentul eliberator că totul se sfârşise. 

Cel puţin trei oameni - poate mult mai mulţi - fuseseră ridicaţi 
din celule înaintea lui, şi toţi îşi găsiseră moartea după un singur 
glonţ tras în cap cu un pistol Makarov. Aşa cum fac mai toţi 
prizonierii, fiecare din ei îşi clamase nevinovăția în gura mare, 
până în ultima clipă, când ţeava rece li se lipise de frunte, 
amuţindu-i pentru totdeauna. 

Cizmele s-au oprit în faţa uşii. Henry a privit pentru ultima 
oară în jur. Era o celulă sumbră, la fel ca toate celelalte: fără 
ferestre, cu o saltea din paie şi o găleată în care îşi făcea 
nevoile, plină ochi. Pereţii erau zugrăviți pestriţ, într-un cenușiu 
murdar şi un galben bolnăvicios, ca puroiul. Singura rază de 
soare, firavă, se strecura în încăpere pe la colţurile uşii. Nu 
văzuse lumina soarelui de patruzeci de zile. Spre surprinderea 
lui, asta îi lipsise cel mai mult. Îl chinuise mai mult decât tortura, 
mai mult decât foametea sau frigul. 

Trupul începuse să-i cedeze. De când fusese prins, slăbise 
atât de mult, încât coastele şi claviculele îi ieşeau prin piele. 
Avea nasul şi mâna dreaptă rupte, iar cât priveşte testiculele... 
nu-şi adunase suficient curaj pentru a le examina. Tălpile îi erau 
învineţite şi umflate, şi unghiile de la picioare i se înnegriseră. O 
să-mi cadă unghiile, îşi spuse în sinea lui, chicotind. N-o să mai 
pot purta niciodată sandale. 

Avea şi o tuse grea, apăsătoare. Făcuse probabil pneumonie. 
Sau poate altceva. 

Zăvorul a fost tras. Şi-a încovoiat umerii şi şi-a golit faţa de 
orice expresie. Uşa s-a trântit de perete. În prag s-au ivit, 
îmbrăcaţi în uniforme complete, cei doi paznici pe care îi 
poreclise Boris Unu şi Boris Doi. 

— Acum trebuie să vii cu noi, spuse Boris Unu. 

Henry păşi în faţă, împleticindu-se în lanţuri, şi îşi ocupă locul 
între cei doi. Aşa cum bănuia de mai mult timp, era singurul 
deţinut din acel corp de clădire. Toate uşile stăteau căscate, şi 
în celule domnea întunericul. Becuri goale atârnau de tavane, şi 
în continuare pe coridor, până la o uşă. Odată ajunşi acolo, Boris 
Unu a strigat în ruseşte: 

— Deschideţi. Prizonierul unu-zero-nouă-doi. 

Uşa s-a deschis zdrăngănind. Au păşit prin ea şi au luat-o la 


stânga. Henry a simţit cum mâinile încep să-i tremure. Şi le-a 
încleştat. E-n regulă... ai făcut destule lucruri bune. Au coborât o 
scară. Cu fiecare treaptă, lumina venită de sus pălea tot mai 
mult, iar jos era o beznă adâncă. In faţă a apărut o altă uşă, 
luminată. S-a oprit, cu picioarele îngheţate. În spatele lui, Boris 
Doi şi-a pus mâna, aproape blând, liniştitor, pe spatele lui. Era 
prima atingere plăcută în patruzeci de zile. A simţit lacrimi în 
ochi. Henry, controlează-te. 

Şi-a târşâit mai departe picioarele. La uşă, Boris Unu a păşit în 
lateral, pocnindu-şi călcâiele, luând poziţia de drepţi. Henry a 
tras aer în piept şi a trecut pragul. Dovă /uni, s-a gândit. 
Dumnezeule, doar atât? Aşa de multe se petrecuseră între 
timp... 

Știind că șefii de la MI6 nu îi vor aproba planul, Henry s-a 
urcat în primul avion care pleca din Londra cu destinaţia 
Washington D.C. A luat un taxi până la birourile de pe strada E 
ale recent botezatei CIA”. Pentru el, ea era şi acum O.S.S și așa 
avea să rămână probabil pentru totdeauna. Avea prieteni aici. 
Cu unii sărise în spatele liniilor inamice, în timpul războiului, în 
cadrul trupelor de comando Jedburgh!*. 

La cabina de control a întrebat de Lucille Russo. Soldatul de 
pază a dat un telefon, i-a înmânat un ecuson şi l-a îndrumat 
spre biroul lui Lucille Quonset. ÎI aştepta. 

— Henry în carne şi oase! Nu-mi vine să cred! Credeam că 
urăşti avioanele. 

— Aşa e. 

Avioanele, paraşutele şi rafalele de mitralieră - toate îi 
evocau amintiri neplăcute. 

— Lucille, am ceva în lucru şi am nevoie de ajutorul tău. 
Vreau să stau de vorbă, în particular, cu tine şi cu Joe. 

Joe Pults era un alt prieten din trupele Jedburgh. Acum lucra la 


13 Central Intelligence Agency (CIA) - serviciile secrete 
americane. Instituţia a fost înfiinţată în 1947 prin transformarea 
din O.S.S (Office of Strategic Services), agenţia de spionaj 
fondată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (n. tr.). 

14 Grupuri formate în aprilie 1944 din membri ai O.S.S şi ai 
serviciilor speciale britanice şi belgiene S.O.E, în pregătirea 
Operațiunii Neptun - debarcarea în Normandia a Aliaților (6 iunie 
1944). Au avut misiunea de a ţine legătura cu Rezistenţa 
franceză şi de a paraşuta provizii şi echipamente (n. tr.). 


Biroul de Operaţiuni Speciale din cadrul CIA. L-au găsit stând 
confortabil, cu picioarele pe birou. La vederea lui Henry, a sărit 
din fotoliu. 

— Henry? Henry Caulder? Mă bucur să te văd. 

— Şi eu pe tine, Joe. 

— Joe, spuse Lucille, Henry are în pregătire o operaţiune 
despre care vrea să ne vorbească. 

Pults a închis uşa şi le-a făcut semn să se aşeze. 

— Zi! 

Lui Henry nu i-a luat decât cinci minute pentru a-i pune la 
curent cu planul său. 

— Ştiu că e riscant, dar dacă reuşim... 

— Henry, nu prea ştiu ce să zic. Care ar fi data limită? 

— Probabil că vor declanşa operaţiunea peste câteva luni. 
Timp suficient, ilara ne mişcăm repede. 

— Cine mai e cu tine? 

— Sunt în permisie. 

Pults s-a gândit o clipă, apoi a încuviinţat din cap. 

— Dulles nu e în ţară. Hai să vorbim cu Beetle. 

Walter Bedell „Beetle”!> Smith, fost şef de stat major al 
SHAEF!* şi al lui Eisenhower, fusese numit director CIA de către 
Truman. Smith rămăsese soldat în adâncul sufletului, şi Henry 
spera că această atitudine îi va fi de folos. După ce l-a ascultat, 
Smith a comentat: 

— Ei bine, omule, ia spune-mi, care e ultima ta dorinţă? 

Rezemaţi cu spatele de perete, Lucille şi Joe s-au foit nervoși. 
Henry, în schimb, a zâmbit. 

— OK, scuze, a spus Smith. De câte contacte dispui? 

— Trei. 

Henry i-a dat numele. 

— Mă îndoiesc că voi avea timp să stabilesc altele. 

— Va trebui să pregăteşti totul cu multă atenţie. 

— Aşa e. 


15 În engleză în original „gâză”, „cărăbuş” (n. tr.) 

16 Supreme Headquarters Allied Expeditionary Force (SHAEF) - 
Statul Major General al Forţelor Expediţionare Aliate, centrul de 
comandă din nord-vestul Europei al Aliaților începând cu 1943 şi 
până la sfârşitul războiului. în toată această perioadă a fost 
condus de generalul Dwight D. Eisenhower, ulterior preşedinte 
al SUA (1953-1961) (n. tr.). 


— Ştiu că vorbeşti germana. Cum stai cu rusa? 

— la işu devuşu, cotoraia choşet liubit i bit liubimoi. Caut o 
fată care vrea să iubească şi să fie iubită. 

— Da, ca noi toţi, de altfel, a replicat Smith. O să mergi gol? 

„Gol” însemna fără acoperire diplomatică. Dacă avea să fie 
prins, ar sfârşi executat. 

— Da, nu există altă cale, a răspuns Henry. 

— Termenul? 

— Două săptămâni de pregătire aici şi trei zile la faţa locului. 

— Cam strâns. 

— Nu cred c-or să mă lase de capul meu mai mult de atât. 

— Mda, probabil că ai dreptate. Smith a aruncat o privire pe 
fereastră. Eşti sigur de toată chestia asta? 

— Domnule general, ştim că, mai devreme sau mai târziu, vor 
porni operaţiunea. E o ocazie pe care nu ne putem permite s-o 
ratăm. 

— Ai familie? 

— Am divorţat în '42. Fiul meu, Owen, are doisprezece ani. 
Are un tată vitreg cumsecade. 

Spre deosebire de mine, adăugă în sinea lui. N-am fost 
niciodată un soț şi un tată bun. Din '39, fusese mai mult pe 
drumuri. 

— Totuşi, fosta soţie şi fiul... 

— N-or să-mi simtă lipsa. Lăsaţi-mă să fac asta. Vă rog. Ar 
putea marca o adevărată cotitură. 

— Va trebui să-l informez pe Ike. 

Eisenhower, ales preşedinte în urmă cu o săptămână, era într- 
o perioadă de tranziţie, pregătindu-se de preluarea mandatului 
în ianuarie. 

— Intre timp, Joe, şi tu, Lucille, apucaţi-vă de treabă. Oferiţi-i 
lui Henry tot sprijinul de care are nevoie. 

După zece zile, acoperirea lui Henry, documentele de trecere, 
protocoalele de comunicare şi traseul fuseseră puse la punct în 
toate detaliile. Principalul om de legătură, o secretară de la 
GFSG, Grupul Forţelor Sovietice staționate în Germania, cu 
sediul la Zossen-Wunsdorf, fusese instruită de un agent al CIA. 

La două săptămâni după sosirea la Washington, Henry a 
aterizat la Aeroportul Tempelhof”, de unde a luat un taxi până 


17 Aeroport din Berlin, inaugurat în 1923 şi închis în 2008. A fost, 
alături de Croydon din Londra şi Le Bourget din Paris, unul dintre 


pe Baerwald Strasse. S-a întreţinut, timp de o oră, cu şeful 
agenţiei CIA din Berlin. La apus, s-a îndreptat spre 
Chausseestrasse, la punctul de control şi trecere în Germania de 
Est, în sectorul aflai sub control francez!t. 

A oprit la barieră. De o parte şi de alta se întindea gardul de 
sârmă ghimpată care strălucea în lumina amurgului. Lângă 
geam s-a ivit una dintre gărzi, care i-a cerut documentele, în 
timp ce alţi doi soldaţi dădeau roată maşinii. 

— Sunteţi francez? a întrebat soldatul într-o engleză stricată, 
limba folosită, în lipsa de altceva mai bun, la punctele de 
control. 

— Oui... da. 

— Scopul vizitei? 

— Este precizat în documente. Sunt consultant la CAEM”. 

Ştia că va trezi astfel suspiciuni în rândul Stas; - poliţia 
secretă est-germană - şi la MGB. Ministerul Sovietic al 
Securităţii Statului, aşa cum se numea acum, dar n-avea 
încotro. 

Soldatul i-a înapoiat documentele. 

— Treceţi. 

Bariera s-a ridicat, şi Henry a intrat în zona de ocupaţie 
sovietică. 

x k x 


cele trei cele mai mari şi importante aeroporturi europene în 
perioada celui de-Al Doilea Război Mondial (n. tr.). 

18 Ca urmare a acordului de la Postdam din 1945, între 1949- 
1990, oraşul Berlin a fost divizat în Berlinul de Vest (format din 
sectoarele de ocupaţie american, britanic şi francez) şi Berlinul 
de Est (sub ocupaţie sovietică) (n. tr.). 

19 Consiliul de Asistenţă Economică Mutuală (CAEM) a fost 
înfiinţat la Moscova în anul 1949, ca răspuns la Planul Marshall 
de integrare economică a Europei Occidentale. S-a constituit din 
iniţiativa a şase „ţări de democraţie populară” - Uniunea 
Sovietică, România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. 
În 1959, statutul organizaţiei a fost revizuit, iar denumirea a fost 
schimbată în Consiliul de Ajutor Economie Reciproc (CAER) (n. 
tr.). 

2 Agenţie a poliţiei secrete sovietice (1946-1953) care a 
fuzionat cu MVD-ul (Ministerul Afacerilor Interne), din care s-a 
desprins, în 1954, celebrul KGB (n. tr.). 


Lucrase în Berlin după terminarea războiului şi îi cunoştea 
toate colţurile şi ungherele ascunse. Chiar şi în întuneric, 
mohoreala din sectorul sovietic era vizibilă la tot pasul: case 
cenuşii, străzi întunecate, cu lămpi care aruncau lumini pale în 
ploaia mocnită şi rece. Era ca şi cum ocupaţia ştersese orice 
urmă de culoare din peisaj. În fiecare loc viran se înălța un 
morman de moloz rămas după raidurile aeriene desfăşurate cu 
şapte ani înainte, şi multe clădiri mai purtau şi acum semnele 
războiului: găuri de gloanţe, răni căscate de loviturile de 
artilerie, fațade  dărăpănate. Ici-colo se vedeau oameni 
îmbrăcaţi jerpelit, mergând cu paşi grăbiţi, cu capul plecat, spre 
casă sau niciunde. Oare câţi erau? s-a întrebat. După ultimele 
estimări, Stasi dispunea de 50000 de agenţi şi 125000 de 
informatori în întreaga Germanie de Est. Unul din şase oameni 
aflaţi acum pe stradă lucra pentru Stasi. 

Problema era: va reuşi să ducă operaţiunea la bun sfârşit 
înainte de a-i da ei de urmă? 


Henry a găsit uşor casa conspirativă, un apartament la ieşirea 
de pe Wilhelm Pieck Strasse. A parcat mai jos de bloc şi i-a dat 
ocol, asigurându-se că nu era urmărit, apoi a urcat treptele care 
porneau de pe alee şi a bătut la uşă. l-a răspuns o voce de 
femeie: 

— Ja? 

Vorbea în germană, dar cu accent rusesc. 

— Herr Thomas? 

Potrivit parolei convenite, orice alt nume decât „Thomas” 
echivala cu Fugi şi nu te mai întoarce. 

Henry a dat răspunsul aşteptat şi uşa s-a deschis. 

Agenta cunoscută sub numele ADEX era o femeie înaltă, 
blondă, cu o faţă rotundă. Henry n-avea nici cea mai vagă idee 
de ce schimbase tabăra - cel mai probabil, motivul putea fi găsit 
în BICE: bani, ideologie, compromis sau constrângere, oricum, 
pentru el nu conta. Luciile şi Joe se puseseră chezaşi pentru 
agentul CIA de legătură, care, la rândul său, garantase pentru 
ADEX. În ultimii patru ani, ea lucrase la biroul de logistică şi 
călătorii din cadrul GFSG. 

— Bine ai venit! l-a întâmpinat femeia. Eu sunt... 

— Nu vreau să ştiu. 

— A, sigur, scuză-mă. Ai dreptate. Te rog, intră. 


Henry se grăbea, dar ea avea chef de vorbă, ca majoritatea 
agenţilor, de altfel. Izolarea şi teama erau pentru ei ceva 
obişnuit, mai ales într-un loc ca acesta. După douăzeci de 
minute, i-a întins dosarul. El a rugat-o să-i facă un ceai, în timp 
ce l-a studiat cu atenţie, reţinând elementele principale. Apoi s- 
a îndreptat spre soba cu lemne şi l-a aruncat în foc. 

— Cum ai dat peste aceste informaţii? a întrebat-o. 

— Bârfe, rapoarte de cheltuieli, alte lucruri de genul ăsta. Se 
întâlnesc de câteva ori pe săptămână. Ce pot să spun? Le place 
să converseze. 

A zâmbit timid, sorbind din ceai. 

Mda, bârfe, dar poate şi altele, se gândi Henry. Sex şi spionaj 
de cea mai înaltă clasă. 

— Şi cealaltă chestiune? 

Folosindu-se de arătător şi degetul mijlociu, femeia a imitat o 
foarfecă. 

— Hârş, hârş şi gata, am scos-o. Era prinsă de curea. 

Au mai sporovăit câteva minute, apoi Henry i-a întins peste 
masă un ziar împăturit. Înăuntru era un plic. 

— Documente. Trebuie să pleci în noaptea asta. Cineva te va 
prelua la... 

— Ce? Acum? De ce? 

Dacă rămâi aici, vei fi arestată. O iei pe jos, spre capătul 
dinspre est al Prenzlauer Allee, apoi te opreşti. Vei ţine ziarul în 
mâna stângă. Acolo te va prelua cineva. 

De fapt, avea să fie urmărită din momentul în care ieşea din 
casă. Dacă avea să se abată din drum, va fi repede săltată de 
pe stradă. 

— Repetă, i-a cerut. 

— Prenzlauer Allee, capătul dinspre est, ziar în mâna stângă. 

— OK. Acum ar fi bine sa pleci. 

A rămas singur. Şi-a terminat ceaiul, apoi s-a întins pe patul 
scund, cu rotile, şi a adormit. 


S-a trezit la ora două, a părăsit apartamentul şi a pornit cu 
maşina spre sud. la periferia oraşului a făcut prima greşeală. A 
accelerat la un stop, în apropierea unei maşini a Volkspolizei. A 
oprit după curbă şi a aşteptat ca polițistul să-i verifice 
documentele, să-l chestioneze în legătură cu destinaţia sa şi să-i 
ţină o lecţie despre limita de viteză permisă în oraş, înainte de 


a-i da drumul. 

Şi-a petrecut restul nopţii străbătând peisajul rural al 
Germaniei, îndreptându-se spre sud, apoi spre est, omorându-şi 
timpul. A ajuns la Magdeburg cu două ore înainte de ivirea 
zorilor. Timp de o oră s-a ocupat de ascunzătorile de mesaje. N- 
avea nimic de ridicat, doar de lăsat. Apoi, urmând indicaţiile de 
pe hartă, a oprit la Kleingarten, un parc de pe malul lacului 
Neustadter. A parcat maşina, s-a adăpostit sub streaşină unei 
staţii de autobuz de vizavi şi a aşteptat. 

Omul lui a venit la ora preconizată. General-colonelul Vasili 
Sergheevici Belikov, erou al Marelui Război pentru Apărarea 
Patriei”! şi comandant al Armatei a Treia de Şoc Steagul Roşu, 
era un om cu tabieturi. In fiecare zi, la aceeaşi oră, ieşea să-şi 
plimbe câinele borzoi pe malul lacului. 

Henry a aşteptat ca Belikov să ajungă la 300 de metri, apoi şi- 
a ridicat gulerul şi a intrat pe alee. Chiciura acoperise iarba, şi 
paşii săi făceau să salte valuri de cristale de gheaţă strălucind în 
soare. 

Belikov era însoţit de patru gărzi, membri ai paratrupelor 
Corpului 9 de armată, câte doi în faţă şi în spate. Henry şi-a 
lăsat umerii să cadă şi a adoptat mersul târşâit, specific 
muncitorului german epuizat de atâta muncă. A ajuns în dreptul 
gărzilor din faţă, s-a lăsat percheziţionat, i-au fost verificate 
documentele şi i s-a dat drumul. Le-a simţit ochii aţintiţi asupra 
sa, şi armele pregătite pentru orice eventualitate. 

Când a trecut pe lângă Belikov, a lăsat să-i scape printre 
degete un bumb albastru. S-a aplecat ca să-l ridice şi a strigat: 

— Entschuldigung Sie, bitte. 

Scuzaţi-mă, vă rog. 

Generalul s-a întors spre el: 

— Prostite? a întrebat în ruseşte, apoi în germană: Was? 

Ce este? 

— V-a căzut ăsta, a răspuns Henry, întinzându-i bumbul. 

Gărzile din spatele lui Belikov înaintară, ridicându-şi armele. 
Generalul le opri cu un gest, apoi se adresă lui Henry: 

— Poftim? 


1 Denumirea rusească a războiului de pe Frontul de Răsărit 
(1941-1945), în care au fost angrenate patru ţări ale puterilor 
Axei (Germania, Italia, Ungaria şi România) şi, de cealaltă parte, 
Uniunea Sovietică (n. tr.). 


— Bumbul. Probabil că v-a căzut de la centură. 
Belikov s-a uitat în jos, spre haină. 

— A... da. 

A luat bumbul din mâna lui Henry. 

— Mulţumesc. 

S-a întors şi a plecat mai departe. 


Spre sfârşitul dimineţii era înapoi în Berlin. În timp ce traversa 
râul Spree, pe podul Warshauer, şi-a zărit pentru prima oară 
urmăritorii din Stasi: două maşini, una în faţă, cealaltă la circa o 
sută de metri în spatele lui, cu pasagerul vorbind într-un 
microfon, după câte şi-a dat seama, privind în oglinda 
retrovizoare. 

Nu mai încăpea nici o îndoială. Erau pe urmele lui, probabil 
încă de la Magdeburg. Încă nu îi cunoşteau identitatea şi nu 
puteau să-l ţină prea din scurt, dar asta nu avea să dureze. 


În următoarele două ore a condus prin oraş, antrenat în jocul 
complicat al urmăririi şi contraurmăririi. Dacă ar şti cât de mare 
era plasa pe care o ţesuseră în jurul lui, ar putea estima timpul 
pe care îl mai avea la dispoziţie. Pe de altă parte, dacă ar bănui 
că joacă rolul de momeală, ar încerca să îl salte. Pentru 
moment, cea mai bună soluţie era să rămână în postura de 
hăituit neştiutor. 


Şi-a petrecut după-amiaza la casa de pe strada Pieck. La ora 
şase, a părăsit oraşul, îndreptându-se spre nord. S-a oprit după 
circa 60 de kilometri, în Furstenberg, şi a parcat pe o alee 
lăturalnică. Se lăsase noaptea şi luminile de pe Lerchenstrasse 
străluceau ca nişte balize galbene. Furstenberg se afla la numai 
o oră de mers cu maşina de Berlin, dar atmosfera era mai 
destinsă şi străzile mult mai animate. A găsit cârciuma pe care o 
căuta, Schwartz Katze, la câteva case mai jos. 

Barul era plin de soldaţi ruşi, majoritatea tanchişti şi membri 
ai Spetsnaz, elita Forţelor Speciale Sovietice. În aer plutea 
mirosul de ţigară şi, într-un colţ, un radio difuza muzică populară 
rusească. Henry şi-a croit drum prin mulţime spre tejghea şi a 
comandat o bere. După două minute, în încăpere au intrat doi 
civili îmbrăcaţi în haine de piele neagră, care s-au aşezat la o 
masă în spate. 


Și mai pe faţă, se gândi Henry. Latul se strânge. 

Şi-a descoperit omul după numai treizeci de secunde. 
Generalul luri Pavlovici Kondraş, comandant al Armatei a 2-a de 
Tancuri de Gardă şi al Brigăzii de Diversiune a 20-a Spetsnaz, 
stătea singur, aplecat peste o sticlă de vodcă. S-a îndreptat spre 
el, i-a oferit o ţigară şi au înjghebat o conversaţie: Unde era cea 
mai apropiată măcelărie? în ce lună avea loc Festivalul de la 
Marigold? Cu ce frecvenţă circulau trenurile spre Blindow? 

Kondrat i-a răspuns scurt la toate întrebările, dar Henry 
rezolvase tot ceea pe îl interesase. 

x k xk 

A revenit la Berlin în jurul orei 22:00. Pe drum, a descoperit 
alți şase urmăritori în trei maşini, care ridicau numărul total al 
membrilor Stasi puşi să-l supravegheze la 10 pe care îi 
depistase, plus probabil tot atâţia rămaşi deocamdată nevăzuţi. 
Deveniseră tot mai agresivi, vehiculul aflat în fruntea coloanei 
lor plasându-se acum la numai trei metri în spate. 

Nu mai e mult, s-a gândit, privindu-şi ceasul. Numai de-aş 
apuca să termin. 


Teatrul Schiffbauerdamm, cu vedere spre râul Spree şi situat 
destul de aproape de Poarta Brandenburg, supravieţuise în chip 
miraculos războiului, fără să fi fost grav avariat. Din 1948, se 
impusese de facto ca centru al culturii în Berlinul de Est, atât în 
domeniul operei şi baletului, cât şi al teatrului. Vinerea era 
dedicată operei şi, potrivit programului pe care i-l dăduse ADFX, 
în acea seară era programată o reprezentaţie cu Tannhauser de 
Wagner. Henry ar fi renunţat bucuros la spectacolul de operă în 
favoarea unui western bun, dar bărbatul care constituia ţinta sa 
avea alte gusturi. 

Generalul Gheorghi Ivanovici Preminin, mareşal al Armatei 
Roşii şi comandam al Grupului Forţelor Sovietice staționate în 
Germania, reprezenta braţul înarmat al lui Stalin în Germania de 
Est. Era şi ultima piesă din puzzle, pe care Henry încerca să o 
pună la locul ei. 

A parcat pe Oranienburger Strasse, sub un şir de tei, în 
spatele unei biserici pe jumătate dărâmate, şi a coborât din 
maşină. Burniţa de mai înainte se transformase într-o ploaie 
rece, şi picăturile îi cădeau pe borul pălăriei. S-a dus în spatele 
maşinii, şi-a aprins lanterna şi a privit sub bara de protecţie. A 


văzut transmiţătorul, plantat probabil în timp ce se afla la 
Schwarz Katze. L-a smuls, l-a zdrobit cu călcâiul şi a aruncat 
resturile. Ştia că gestul acela nu avea cum să-l salveze, dar 
spera să mai câştige ceva timp. Stasi patrula, fără îndoială, în 
zonă, căutându-i maşina. 

Şi-a tras pălăria pe faţă şi a luat-o din loc. 


Odată cu lapoviţa, o ceaţă groasă se ridicase deasupra râului 
Spree. Teatrul Schiffbauerdamm părea să plutească prin aer, cu 
păcla încolăcindu-se în jurul cornişelor gotice. Luminate în 
interior, ferestrele cu vitralii se iveau în întuneric, ca nişte 
dreptunghiuri în toate nuanțele curcubeului. 

De pe alee, Henry a cercetat parcarea până ce a zărit maşina 
lui Preminin, o limuzină ZIS-110??2 neagră, având vopsite pe 
fiecare aripă secera şi ciocanul. Şoferul/bodyguardul lui 
Preminin fuma, adăpostit sub o umbrelă, lângă portiera dinspre 
locul şoferului. 

S-a auzit un scrâşnet de roţi. Un Mercedes negru a cotit şi s-a 
oprit apoi, cu farurile stinse. La lumina felinarelor, Henry a zărit 
două siluete aşezate pe scaunele din faţă, apoi vârful roşu al 
unei ţigări aprinse. 

A scos din buzunarul trendului o sticlă de whisky de o 
jumătate de litru, a vărsat o parte din conţinut pe jos, apoi a luat 
o înghiţitură şi a plimbat o prin gură. Şi-a aruncat pălăria, şi-a 
înmuiat mâna într-o băltoacă şi şi-a periat cu ea părul, 
răvăşindu-l, după care a păşit pe trotuar. 

S-o faci pe beţivul e o treabă dificilă, dar Henry mai folosise 
şiretlicul şi cu alte ocazii. Fredonând aiurea, şi-a făcut apariţia, 
clătinându-se, de după colţ, şi s-a îndreptat împleticit spre 
limuzina lui Preminin. Şoferul l-a zărit şi a aruncat ţigara, apoi şi- 
a strecurat mâna înăuntrul hainei. 

— Hei, ce maşină grozavă, a strigat Henry în germană. Ce e? 
Mercedes? 

— Niet, niet, a mârâit şoferul. Cară-te de aici! 

Henry s-a făcut că nu-l aude şi şi-a târşâit picioarele, ocolind 
maşina până la locul din faţă al pasagerului, cu şoferul pe 
urmele sale. „Niet, niet...” 

— Orice-ar fi, e a naibii de mare. 


22 Marcă sovietică de limuzină produsă la uzinele ZIL, între 1946 
şi 1958 (n. tr.). 


Unul dintre geamurile din spate ale limuzinei era puţin 
coborât. 

Henry a tras o duşcă de whisky. Cu coada ochiului, l-a văzut 
pe şofer înaintând spre el. S-a clătinat în faţă, prinzându-se cu 
mâinile de marginea de sus a geamului şi şi-a lipit faţa de el. 

— Mamă, ce interior! E din piele? 

— Pleacă naibii de aici! 

Şoferul l-a prins de pulpana hainei. Henry a lăsat micul tub de 
aluminiu să-i cadă din mână. Acesta s-a rostogolit pe bancheta 
din spate, apoi pe podeaua maşinii. Şoferul îl azvârli înapoi, şi 
Henry căzu pe caldarâm. 

— Hei, ce faci? 

— Ţi am spus să te cari! 

— Bine, bine... 

Henry se sculă, se scutură şi traversă strada înapoi, 
împleticindu-se. 

În spatele lui se auzi zgomotul unui motor băgat în viteză. 
Lumina farurilor trecu peste el. Aruncă o privire peste umăr. 
Mercedesul se năpustea spre el. Azvârli sticla şi o luă la fugă. 


Acum, că întinsese cursa, Stasi părea omniprezentă. În 
următoarea oră, Henry a gonit prin parcuri şi a sărit peste ziduri, 
a coborât în fugă alei şi s-a cățărat pe scări de incendiu până pe 
acoperişuri. Sirenele urlau, uneori în depărtare, alteori periculos 
de aproape. La fiecare cotitură, sirenele albastre îşi aruncau 
lumina peste străzile pietruite şi ude, şi peste vitrinele 
magazinelor. Henry a continuat să alerge, înaintând spre nord şi 
apoi spre vest, până ce a ajuns la străduţa de vizavi de 
apartamentul de pe strada Pieck. 

Ghemuit în spatele unui gard viu, a aşteptat cinci minute să 
audă scrâşnetul de cauciucuri şi urletul sirenelor. Nimic. A 
traversat repede strada. Incepuse să urce scările, când a rămas 
țintuit în lumina aruncată de o pereche de faruri, apoi de o a 
doua şi de o a treia. Zgomot de portiere deschise, apoi trântite. 
Picioare încălţate în cizme, tropăind pe trotuar. 

— Schnell, schnell!” 

— Halt!” 

Henry se repezi în sus pe scări, orbecăi după chei, apoi 


23 În germană în original, „Repede, repede!” (n. tr.). 
24 In germană în original, „Stai!” (n. tr.). 


deschise repede uşa, intră şi o încuie. Cizme urcau apăsat pe 
urmele lui. Uşa se clătină o dată, apoi din nou. Glafurile din lemn 
crăpară. Henry traversă încăperea, îngenunche şi smulse nişte 
scânduri din podea. Geamul se sparse. Privi peste umăr. O 
mână se strecurase înăuntru şi bâjbâia după mânerul uşii. 
Scoase din ascunzătoare pachetul, apoi îl cără până la soba cu 
lemne. Cenuşa ardea mocnit. Suflă. O flacără se aprinse. Încercă 
să arunce pachetul înăuntru. Era prea mare. ÎI împături şi 
încercă din nou. 

Uşa a fost spartă. 

— Halt! 

S-a întors şi, într-o fracțiune de secundă, a zărit un capăt de 
puşcă arcuindu-se spre faţa lui. 

Apoi totul s-a întunecat în jur. 

Legat la ochi şi încătuşat, a fost dus fie la sediul Stasi de pe 
Normannenstrasee, fie la închisoarea Hohenschoenhausen. 
Nimeni nu i-a vorbit şi nu i-a fost adresată nici o întrebare. Pe la 
colţurile fularului cu care era legat, a zărit pantofi care intrau şi 
ieşeau din celulă, apoi a simţit înţepătura unui ac şi a început să 
plutească. Sunetele, mirosurile, senzațiile i se amestecau în 
minte. 

A auzit voci vorbind în ruseşte, a simţit mirosul puternic de 
fum de ţigară şi şi-a dat seama că este dezbrăcat la piele. 

Aproape cufundat în inconştient, zilele au început să semene 
unele cu altele. Lumea în care trăia s-a îngustat tot mai mult: 
înţepătura acului... drogul ce aluneca fierbinte prin vene... 
zgomotul surd şi ritmic al oţelului care lovea şinele... şuieratul 
unui tren... duhoarea de cărbune încins. În acea mică porţiune 
din creier rămasă lucidă, Henry ştia însă cine îl ţinea prizonier şi 
unde era dus. 

In dimineaţa celei de-a treia, de-a patra sau de-a cincea zile, 
trenul s-a oprit, scoțând parcă un oftat. 

A fost ridicat în picioare şi târât pe trepte în jos. A simţit 
zăpada scârţâindu-i sub picioare şi pe la colţurile fularului a zărit 
lumina zilei. A fost împins într-o maşină. După un drum scurt, a 
fost scos, a coborât alte trepte şi a parcurs un coridor lung. Tot 
timpul a fost îmbrâncit din spate. A mers înainte, clătinându-se 
pe picioare şi lovindu-se de ziduri. O uşă s-a trântit în urma lui. 

Henry s-a rezemat cu spatele de zid şi s-a lăsat să alunece la 
podea. Lubianka. 


A rămas în întuneric trei zile. În cea de-a patra, două gărzi au 
venit după el. A fost legat la ochi şi împins să meargă pe un 
coridor, a coborât câteva trepte, apoi a parcurs un alt coridor, 
înaintând şi mai adânc în măruntaiele temniţei. 

A fost condus într-o încăpere şi legat în lanţuri de un scaun 
pironit de podea. 

A fost dezlegat la ochi. Era într-o cameră mică, pătrată, fără 
ferestre, cu un singur bec atârnat de tavan. Un bărbat îmbrăcat 
în uniformă MGB stătea în picioare în faţa lui. Şi-a dat seama că 
e colonel după epoleţi. Directorul adjunct, s-a gândit. O veste 
foarte, foarte proastă. 

— Bună dimineaţa, domnule Caulder, a spus colonelul, într-o 
engleză marcată de un accent puternic. 

Henry nu s-a mirat că îi ştiau numele. Condusese zeci de 
operaţiuni în Berlin, fie pe teren, fie de la distanţă, dând multe 
bătăi de cap atât celor de la Stasi, cât şi MGB-ului. 

— De mult îmi doresc să vă cunosc, adăugă colonelul. 

— Bun, şi acum, că aţi reuşit, presupun că o să-mi daţi 
drumul. 

Colonelul a chicotit. 

— Nu, domnule Caulder, mi-e teamă că nu. Acum, ce-ar fi să 
purtăm amândoi o discuţie? 


În următoarele două zile, colonelul l-a interogat câte douăzeci 
de ore pe zi, în zori, la amiază sau la miezul nopţii, uneori câte 
douăsprezece ore fără întrerupere, alteori, numai o oră. Toate 
întrebările erau variaţiuni pe aceeaşi temă: De ce se afla în 
Berlinul de Est? 

Henry a refuzat să răspundă oricărei întrebări. 

In a treia zi au început să-l bată. A fost legat de încheieturile 
mâinilor şi atârnat de tavan, în timp ce un bărbat solid şi chel îl 
ciomăgea, oprindu-se doar pentru a-şi trage răsuflarea sau 
pentru a-i permite colonelului să-i adreseze alte întrebări. 

Henry tăcea în continuare. 

La începutul celei de-a doua săptămâni de detenţie a fost din 
nou adus în ala de interogatoriu. De această dată, a fost 
dezbrăcat până la piele şi legat în lanţuri de scaun. Colonelul 
rămase într-un colţ, în picioare, trăgând dintr-o ţigară şi 
urmărindu-i cu privirea. Bărbatul chel intră în încăpere ţinând în 


braţe ceva care semăna cu o colivie. 

Doamne, nu colivia, s-a rugat Henry. Linişteşte-te, şi-a spus 
apoi. Știi despre ce e vorba. 

Un telefon de campanie cu manivelă. 

Chelul a ataşat firele, mai întâi de telefon, apoi de testiculele 
lui Henry, folosind clame de tip crocodil. A dat apoi din cap spre 
colonel, care s-a apropiat şi a privit în jos spre Henry. 

— Ultima şansă. 

Henry a scuturat din cap. 

Chelul a început să dea la manivelă. 


A reuşit să reziste timp de două săptămâni. Când a început cu 
mărturisirile, vorbele i-au ieşit din gură potop, de la sosirea la 
Tempelhof la întâlnirile cu Belikov, Kondraş şi Preminin, şi la 
capturarea sa în apartamentul de pe strada Pieck. Devenit mult 
mai prietenos, colonelul l-a făcut să reia povestea, iarăşi şi 
iarăşi, căutând inconsecvenţe şi contradicții. În cele din urmă, în 
ziua a cincea, şi a terminat interogatoriul şi i-a spus stenografei 
să plece. 

— Să nu-ţi fie ruşine, prietene. Ai făcut tot ce ai putut. 

Henry Caulder a zâmbit pentru prima dată în patruzeci de 
zile. 


Acum, stând în pragul sălii de execuţie, Henry a simţit acelaşi 
zâmbet lăţindu-i-se pe faţă. Şi l-a înăbuşit şi a păşit înainte. 
Locul era identic cu camera de interogatoriu, cu două excepţii. 
Pereţii erau acoperiţi de un tapet gros, plin de pete, iar într-un 
colţ zăcea un sac de cadavre. 

— Bună dimineaţa, l-a întâmpinat colonelul. 

— Depinde din ce punct de vedere priveşti, nu-i aşa? 

Aveţi dreptate. Imi cer scuze, nu mi-am ales cuvintele cum 
trebuie. Îmi pare rău că s-a ajuns aici, dar am şi eu ordinele 
mele. 

Ca noi toţi. 

Noi doi suntem duşmani, dar rămânem amândoi nişte 
profesionişti. Dumneavoastră V-aţi făcut treaba, eu mi-am făcut- 
o pe a mea. Sigur, ei nu privesc lucrurile în felul acesta. 

Da, niciodată nu-şi pun problema aşa. 

— Totul se va termina repede, vă promit. 

— Ce se va întâmpla cu oamenii mei? a întrebat Henry. 


Belikov, Kondraş şi Preminin? 

Ştia răspunsul, dar voia să-l audă din gura colonelului. 

— Chestiunea a fost deja tranşată. Au fost găsiţi vinovaţi de 
înaltă trădare şi executaţi ieri. 

— Şi reţeaua mea? 

— Îi investigăm pe toţi. Cât de curând, vom obţine mărturisiri. 

— Nu mă îndoiesc. 

— În genunchi, vă rog. 

Henry s-a întors cu faţa la perete şi a îngenuncheat. Aştepta 
ca teama să-i pătrundă în suflet, arzându-l ca un acid şi 
copleşindu-l, dar nu a fost aşa. Nu a simţit decât pacea 
invadându-l. Deodată, o tuse grea i s-a urcat în piept. S-a 
încovoiat de durere, apoi spasmul a trecut. S-a şters la gură. A 
văzut că mâna se pătase de sânge. 

— Pneumonie, a comentat colonelul. 

Nu chiar, gândi Henry. 

Ce ironie că abia acum se manifestau simptomele! Doctorul îi 
dăduse numai patru luni până la metastază, până ce cancerul 
avea să se răspândească de la plămâni la creier, atacându-i 
apoi întreg organismul. Şi, din acel moment, încă o săptămână, 
poate două. 


De ani de zile, agenţiile americane şi britanice de spionaj 
aveau suspiciuni privind o posibilă decizie a lui Stalin de a 
trimite Armata Roşie să treacă peste Europa ca un tăvălug, 
aliaţii trezindu-se presaţi să găsească o modalitate de a opri 
atacul fără a recurge la arme nucleare. Problema era cum să 
pună capăt invaziei înainte de a putea începe. Pentru Henry, 
răspunsul la această întrebare era extrem de simplu. Eliminarea 
celor mai buni şi mai capabili oameni din Armata Roşie. 
Paranoia lui Stalin pregătise terenul; un mic impuls, şi trăgaciul 
avea să fie apăsat. 

Stalin epurase armata de mai bine de zece ori, începând cu 
anii '20, omorând sute de mii de soldaţi devotați, numai pe baza 
unor suspiciuni nefondate şi a unor asocieri nevinovate. ŞI 
totuşi, trei dintre cei mai talentaţi oameni de arme 
supravieţuiseră şi ajunseseră în poziţii-cheie: general-colonelul 
Vasili Belikov, generalul luri Kondraş şi mareşalul Gheorghi 
Preminin. Atunci când războiul avea să izbucnească, aceşti trei 
oameni, aflaţi în fruntea armatelor lor, vor putea cuceri Europa 


Occidentală. 

Desigur, toţi trei juraseră că sunt nevinovaţi, dar MGB-ul, 
mereu gata să dea trădătorii pe mâna patriei-mamă, şi Stalin, 
obsedat cum era de comploturi din interior, aveau toate 
dovezile necesare. 

Planificând operaţiunea, Henry construise scenariul privind 
din perspectiva MGB-ului. 

Un maestru al spionajului britanic, care le dăduse ani de zile 
bătăi de cap, reapare deodată în Berlinul de Est, angrenat într-o 
misiune aparent urgentă. 

Un mesaj încifrat după un cod pe care CIA îl considera în 
continuare sigur menţionează o Operaţiune Marigold şi 
activarea a trei agenţi: PASKAL, HERRING şi ARIES. 

Cu câteva săptămâni înainte de sosirea agentului în Berlinul 
de Est, Radio Europa Liberă, finanţat de CIA, se abate de la 
programele sale obişnuite şi difuzează ceea ce MGB crede a fi 
transpunerea în vorbirea curentă a codului CIA, cu repetarea 
frecventă a cuvântului Marigold. 

In fine, sosirea agentului în Berlinul de Est coincide cu 
dispariţia unei secretare angajate la comandamentul GFSG. 

Henry putea să-şi imagineze cu uşurinţă textul raportului 
transmis de MGB lui Stalin: 


Odată intrat în sectorul sovietic, agentul britanic Caulder a 
fost urmărit până la Magdeburg, unde a lăsat mesaje în trei 
ascunzători de lângă comandamentul Armatei a Treia de Şoc 
Steagul Roşu, după care a fost fotografiat în timp ce transmitea 
un mesaj general-colonelului Vasili Sergheevici Belikov. La 
percheziția efectuată asupra acestuia a fost găsit un bumb de 
haină fals. Inăuntru a fost descoperită o mică bulină conținând 
un mesaj format din două cuvinte: DEMARAŢI MARIGOLD. 

În localitatea Furstenberg, agentul Caulder a fost văzut 
discutând cu generalul luri Pavlovici Kondraş, comandant al 
Armatei a 2-a de Tancuri de Gardă şi al Brigăzii de Diversiune a 
20-a Spetsnaz. Martorii au declarat că au auzit rostindu-se 
cuvântul marigold. 

In Berlinul de Est, agentul Caulder a fost fotografiat lângă 
limuzina generalului Preminin, comandant al Grupului Forțelor 
Sovietice staționate în Germania. După arestarea acestuia, în 
maşina sa a fost găsit un mic tub, conținând mesajul DEMARAŢI 


MARIGOLD. 

În timpul interogatoriului, agentul Caulder a semnat o 
declarație în care a dezvăluit toate detaliile Operațiunii Marigold 
şi participarea lui Belikov, Kondraş și Preminin la un complot 
având drept scop instigarea la revoltă a soldaților Armatei Roşii 
şi răsturnarea regimului sovietic. 


Henry încălcase deliberat, dar selectiv toate regulile meseriei: 
intrase nedeghizat în sediul unei agenţii CIA din străinătate, 
fiind fotografiat de urmăritorii săi din cadrul Stasi; pătrunsese în 
sectorul sovietic venind dinspre cel francez cu documente slab 
contrafăcute; se lăsase oprit de Volkspolizei, care îi notase 
numărul de înmatriculare a maşinii şi destinaţia, ceea ce le 
permisese celor de la Stasi să-l intercepteze la Magdeburg; 
distrusese un dispozitiv de urmărire, indiciu clar că urma să 
fugă; în fine, cu ocazia arestării, asupra sa fuseseră descoperite 
diverse accesorii de spionaj, printre care o carte de cifruri şi un 
mesaj parţial codificat, conţinând cuvântul marigold, documente 
de călătorie false și un dispozitiv explozibil ascuns în spatele 
unui perete. 

Henry fusese, de la bun început, omul potrivit pentru această 
misiune. Ştiuse că, pentru a reuşi, va fi nevoit să facă un 
sacrificiu - să cumpere numai un bilet dus. 

Cancerul îi uşurase luarea deciziei. 


A auzit hârşâitul făcut de pistolul colonelului în timp ce era 
scos din toc, urmat de pocnetul călcâielor pe coridor. Şi-a 
închipuit pistolul adus la înălţimea capului său, în timp ce cagula 
îi era trasă peste cap. N-are de ce să-ți pară rău, Henry. 
Misiunea ta a marcat o adevărată cotitură în istorie. Ai luptat şi 
te-ai sacrificat ca un leu. _ 

— Colonele, a spus el fără să se întoarcă. Imi faceţi o favoare? 
Ca de la profesionist la profesionist? 

Pauză. Apoi: 

— Ce anume doriţi? 

— Să mai văd, pentru ultima oară, lumina soarelui. 

Tăcere. 

Henry şi-a închis ochii strâns, ţinându-şi răsuflarea. 

— Foarte bine, Henry, a spus colonelul. Ridicaţi-vă. Am să vă 
conduc eu. 


În lunile de după arestarea lui Henry Caulder, sute de ofițeri 
din unitățile GFSG au fost judecați şi, fie executați, fie 
condamnați la închisoare pentru înaltă trădare. Epurarea a 
continuat, propagându-se cu repeziciune, la început în rândurile 
comandanților asociați, apoi printre civilii cu funcții politice şi, în 
cele din urmă, printre membrii spionajului militar sovietic - GRU. 
Până la sfârşitul lunii februarie, mii de oameni au dispărut în 
subsolurile închisorii Lubianka. 

Pe 5 martie 1953, Iosif Stalin a murit în somn. 


F. Paul Wilson 


MERCENARUL URBAN JACK REPARATORUL (Repairman Jack), 
eroul creat de F. Paul Wilson, şi-a făcut debutul în romanul 
Mormântul, inclus de New York Times pe lista de bestselleruri. 
lată câteva date despre el: Porecla de „Reparatorul” nu îi 
aparţine. 

Deşi locuitor al Manhattanului, Jack trăieşte la marginea 
societăţii. Nu are o identitate oficială sau număr de asigurare 
socială şi nu plăteşte taxe. Când îţi pierzi încrederea în sistem 
sau sistemul te lasă de izbelişte, este firesc să apelezi la cineva 
din afara sistemului. Acest cineva este Jack. Jack nu este însă un 
binefăcător, ci un criminal de carieră, care lucrează numai 
contra cost. 

Jack se consideră un mic om de afaceri şi încearcă să nu se 
implice emoţional, deși aproape întotdeauna sfârşeşte prin a o 
face. Are porniri violente care îl îngrijorează uneori chiar şi pe el. 
Crede cu tărie în Legea lui Murphy? şi îşi planifică loviturile cu 
cea mai mare grijă. Dar lucrurile merg rareori conform planului, 
ceea ce îl face să fie irascibil. 


5 Celebrele Legi ale lui Murphy par să fi avut la bază un 
personaj real. Identitatea lui, ca şi originea apariţiei primei legi - 
singura originală - au fost dezvăluite în 1977 de ziarul american 
„Los Angeles Times”. În 1949, la baza Forţelor Aeriene Edwards 
din Murdoc, California, se lucra la proiectul MX981. Enervat de 
proasta funcţionare a unei curele de transmisie, din cauza 
îmbinării defectuoase la capete, căpitanul inginer Edward 
Murphy ar fi exclamat: „Dacă există vreo posibilitate să o facă 
prost, o va face!” - cu referire la tehnicianul vinovat de 
producerea incidentului. După câteva săptămâni, la o conferinţă 
de presă, colonelul Stapp a afirmat că rezultatele excelente 
obţinute de echipa sa se datorau „încrederii absolute” în ceea 
ce el a numit /egea /ui Murphy. În perioada imediat următoare, 
presa a mediatizat pe larg /egea lui Murphy dând naştere unor 
variante şi aplicaţii diverse. Aşa s-a ajuns la apariţia termenului 
de murphologie, ramură a cunoaşterii rezervată lucrurilor care 
merg prost, o „ştiinţă a erorilor” sau colecţionarea citatelor din 
acest domeniu şi vehicularea lor repetată (n. tr). 


Fără a putea fi catalogat drept luddit?5, Jack nu este un fan al 
tehnologiei, pe care o socoteşte extrem de vulnerabilă la Legea 
lui Murphy. Crede că bărbaţii vin de pe Marte, femeile de pe 
Venus, şi guvernul de pe Uranus. 

La sfârşitul romanului Mormântul, Jack moare, dar Wilson îl 
reînvie paisprezece ani mai târziu, în Moşteniri. De atunci, 
scriitorul a publicat alte unsprezece romane din seria Jack 
Reparatorul. Născut şi crescut în New Jersey, Paul şi-a irosit 
tinereţea jucându-se cu focul şi citind cărţi de benzi desenate de 
la DC Comics”. Este autorul a circa patruzeci de romane şi 
peste o sută de povestiri foarte diverse, de la horror şi science 
fiction la thrillere cu subiect contemporan şi multe genuri 
literare de frontieră. Locuieşte în Jersey Shore şi, atunci când nu 
este ocupat căutând pe eBay ceasuri ciudate şi suvenire cu 
Daddy Warbucks?5, îşi imaginează noi şi noi povestiri cu Jack, 
precum /nterludiu la drogheria Duane. 


2 Mişcarea luddiţilor din Anglia (1811-1816), muncitori din 
industria textilă care au protestat - deseori prin distrugerea 
războaielor de ţesut - contra introducerii mecanizării, la 
începuturile Revoluţiei Industriale, acuzând pierderea locurilor 
de muncă şi schimbarea stilului lor de viaţă. Denumirea mişcării 
vine de la conducătorul său, personajul fictiv Ned Ludd, ulterior 
devenit „Regele”, „Generalul” sau „Căpitanul Ludd”. Mişcarea a 
fost înăbuşită de autorităţi prin diverse metode, inclusiv procese 
soldate cu execuţii şi deportări. Prin extensie, termenul „luddit” 
a ajuns să se refere la orice persoană care se opune progresului 
tehnologic (n. tr.). 

27 Fondat în 1934 ca National Allied Publications, DC Comics este 
unul dintre cele mai mari trusturi de media din lume. în 1969 a 
devenit divizie în cadrul Warners Bros Entertainment. A publicat 
numeroase cărţi de benzi desenate, lansând eroi celebri precum 
Batman, Superman sau Femeia Fantastică (n. tr.). 

23 Personaj din filmul Annie (1982), interpretat de actorul 
britanic Albert Finney. Industriaş şi politician miliardar, Oliver 
Warbucks este impresionat de povestea micuţei orfane Annie, 
pe care sfârşeşte prin a o adopta, de unde şi numele de Daddy 
(„Tăticul”). Personajul a fost foarte bine primit de public, fiind 
cotat drept unul dintre cele mai „bogate” din istoria 
Hollywoodului, generând o adevărată industrie de suvenire 
(fotografii, afişe, jucării etc.) de multe milioane de dolari (n. tr.). 


INTERLUDIU LA DROGHERIA DUANE 


VEZI, TU, JACK, a spus Loretta în timp ce mergeau pe 58th 
West Street, toate schimbările astea mă fac să fiu în toane 
foaaaarte rele. Cât se poate de rele, îţi zic. Pe deasupra, 
picioarele mă omoară. Sper să nu se lege nimeni de mine 
înainte să ajung acasă şi să m-aşez şi io, ca tot omu”, cu o 
farfurie mare de îngheţată cu ciocolată în faţă. 

Jack a încuviinţat din cap, acordându-i atâta atenţie cât să nu 
pară nepoliticos. Se uita la trecători, gândindu-se că a nu avea 
pistolul la el era totuna cu a merge gol pe stradă. 

Aşa se şi simţea - gol. Astăzi fusese nevoit să-şi lase 
credinciosul său Glock şi să se întoarcă acasă din cauza vizitei 
sale anuale la Empire State Building. Declarase data de 19 
aprilie Ziua King Kong”. În fiecare an făcea acelaşi pelerinaj, 
urcând la platforma de observaţie pentru a lăsa un mic omagiu 
în memoria Uriaşului. Marea problemă era detectorul de metale, 
prin care trebuia să treci înainte de a intra în clădire. Aşadar, 
fără arme de foc. 

Jack nu se considera paranoic. OK, poate un pic, dar enervase 
destui oameni în orașul ăsta şi n-avea nici un chef să dea ochii 
cu ei tocmai acum, când era gol. 

După ceremonialul depunerii coroniţei, se hotărâse să meargă 
pe jos până acasă, în West Side, şi se întâlnise cu Loretta pe 
drum. 

Se cunoscuseră cu vreo doisprezece ani în urmă, când 
amândoi serveau la o trattoria de mult dispărută, de pe strada 
4th West. Ea tocmai venise din Mississippi, în timp ce el se 
stabilise în New York de numai câţiva ani, după ce plecase din 
Jersey. Ca vârstă, Loretta era cu cel puţin zece ani mai bătrână 
decât el, bătea probabil spre cincizeci. Şi îl depăşea cu cincizeci 
de kile. Avea părul ca o figurină Chia Pet”, vopsit în portocaliu, 


2 Protagonistul celebrului film omonim de aventuri din 1933, o 
maimuţă uriaşă, înfricoşătoare, îndrăgostită de o frumoasă 
actriţă blondă. În scena finală, King Kong, urcat în vârful Empire 
State Building, cea mai înaltă clădire din New York, este ucis din 
elicopterele care zboară în jurul său (n. tr.). 

3 Figurine mexicane tradiționale înfăţişând animale. Sunt 
realizate după o tehnică specială, prin aplicarea peste lut de 
seminţe umede de chia (o specie de salvie originară din Mexic), 


şi purta o chestie verde-gălbuie, fără formă, care o făcea să 
semene cu un lamantin îmbrăcat într-un muumuu”. 

Femeia s-a oprit pentru a admira o rochie de cocteil, neagră, 
în vitrina unui butic. 

Nu-i aşa că-i grozavă? Sigur, ca să-ncap în ea ar trebui să 
ajung mai întâi la crematoriu. 

Și-au continuat drumul pe 6th Avenue. La o intersecţie, în 
timp ce aşteptau ca semaforul să se facă verde, doua femei 
asiatice au abordat-o pe Loretta. 

Cea mai înaltă a întrebat-o: 

— Ştiţi unde e magazinul Saks de pe 5lh Avenue? 

Loretta a repezit-o: 

— Pe 5th Avenue, proasto. 

Apoi a răsuflat adânc şi şi-a smucit degetul mare, gesticulând 
spre spate. 

— Uite, ia-o pe-acolo. 

Jack i-a aruncat o privire. 

— Vad că nu glumeai când ai zis că eşti în toane proaste. 

— Mă ştii pe mine că glumesc? lisuse, e musai să halesc ceva, 
să mă mai întremez. Poate o îngheţată de ciocolată cu unt de 
arahide, zise şi arătă vizavi, spre Duane Reade. Uite! 

— Aia e o drogherie. 

— Nu face pe nebunu', iubire. Duane are de toate. Pe bune, 
dacă ăla de la mine din cartier ar avea şi carne, nici n-ar mai 
trebui să mă mai duc în altă pane la cumpărături. 

Şi, înainte ca Jack să se dezmeticească, l-a înşfăcat de braţ şi 
a început să-l târască spre magazinul aflat de cealaltă parte a 
străzii. 

— Mă-nnebunesc după cosmeticele lor. În unele locuri nu 
găseşti decât Cover Girl, chestie OK dacă eşti vreo blondă d-aia 
fantastică. Nu ştiu dac-ai observat, da' albu' nu prea mai e la 
modă în zilele noastre. Toată lumea merge pe nuanţe mai 
închise. Sigur, în afară de tine. Ştiu că nu-ţi place să atragi 
atenţia, Jack, şi dac-ai fi doar niţel mai albicios la faţă, ai fi de-a 


care sunt lăsate câteva zile să înmugurească, conferind un 
aspect de blană. Ideea a fost preluată de compania californiană 
Joseph Enterprises, Inc., figurinele sale de serie bucurându-se de 
un mare succes în anii 1980 (n. tr). 

31 Rochie largă, cu imprimeuri viu colorate, originară din Hawaii 
(n. tr.). 


dreptu' invizibil. 

Jack se străduia, într-adevăr, din greu să treacă neobservat. 
Avea o moştenire genetică bună: era de înălţime medie, nici 
prea gras, nici prea slab, cu părul castaniu, în nuanţa cea mai 
banală, şi avea o figură comună. Astăzi, accesorizase totul cu o 
şapcă Mets, o cămaşă de flanel, o pereche de blugi Levi's 
ponosiţi şi cizme de lucru tocite. Un tip obişnuit, cel mai probabil 
muncitor în construcţii, care se plimba agale prin jungla urbană 
a New Yorkului. 

Jack a încetinit pe măsură ce se apropiau de uşă. 

— Cred c-o să zic pas de data asta, Lo. 

Loretta şi-a încleştat şi mai tare degetele pe braţul lui. 

— Pe dracu'! Am nevoie de companie. Uite, o să-ţi cumpăr un 
Mountain Dew. Tot îţi mai place cofeina? 

— Mada. Cel puţin până la prima bere din zi. 

Şi-a eliberat braţul. 

— OK, stau cu tine cinci minute, dar după aia trebuie s-o 
şterg. Am nişte treburi de rezolvat. 

— Mă rog, cinci minute nu e cine ştie ce, da’ asta e! 

— la-o înainte. Vin şi eu după tine. 

l-a făcut loc să treacă şi a zăbovit în prag, verificând intrarea. 
A văzut o cameră de filmare plasată chiar deasupra uşii, pentru 
a înregistra toţi clienţii. 

Şi-a tras mai jos borul şepcii şi şi-a aplecat capul. Tocmai o 
ajunsese din urmă pe Loretta, când a auzit o voce strigând tare, 
cu un accent pronunţat: 

— Mira! Mira! Mira! Ce fund mişto! 

Jack nu putea decât să spere că nu lui îi erau adresate 
cuvintele. Şi-a ridicat capul atât cât să vadă un latino-american 
mustăcios, care rânjea, aplecat peste zidul din faţa intrării. Un 
rucsac sport de culoare maronie era trântit la picioarele lui. 
Avea părul unsuros, pieptănat pe spate, şi tatuaje de puşcăriaş 
pe mâini. 

Loretta s-a oprit şi s-a holbat la el. 

— Drăguţule, pentru binele tău, sper că nu cu mine vorbeşti. 

— Dar, senorita, în ţara de unde vin eu e o onoare pentru o 
femeie să fie lăudată de unul ca mine. 

— l-auzi! Şi de unde ziceai că eşti? 

— Din Ecuador. 

— OK, scumpete, numai că acu’ eşti în New York, iar io-s o 


căţea din Bronx, aşa că să nu te prind că mai vorbeşti aşa că-ţi 
tăbăcesc fundu'! 

— Ştiu că ţi-ar plăcea să te aşezi pe faţa mea. 

— De ce? Ai nasu' mai mare ca scula? 

Replica le-a făcut pe câteva adolescente să iasă în fugă din 
magazin. Domnul Ecuador s-a înnegrit la faţă. Nu părea să fi 
gustat gluma. 

Cu capul aplecat, Jack a împins-o pe Loretta înăuntru. 

— Ţi-am zis că-s în toane proaste, a repetat ea. 

— Mda, mi-ai zis. Cinci minute, Loretta, da? 

— OK. Te-am auzit. 

Jack s-a uitat peste umăr şi l-a văzut pe domnul Ecuador 
luându-şi rucsacul și intrând după ei în magazin. 

Lorena a cotit-o spre rafturile cu cosmetice, şi Jack s-a oprit, 
urmărindu-i pe Ecuador cu privirea. Voia să se asigure că n-avea 
de gând s-o hărţuiască, dar bărbatul s-a îndreptat direct spre 
partea din spate a magazinului. 

Drogheriile Duane Reade sunt un simbol al New Yorkului. 
Există sute, răspândite în tot oraşul. Poate numai locuitorii cei 
mai fiţoşi din Upper East Side n-au intrat niciodată într-una. 
Trăsătura lor cea mai izbitoare este lipsa de consecvență. Nu 
seamănă deloc între ele ca dimensiune sau aranjament. OK, 
luam au raionul de cosmetice amplasat în faţă, dar, după aceea, 
clienţii sunt lăsaţi să ghicească unde s-ar putea afla produsul 
dorit. Jack înţelegea unde ducea toată nebunia. Cu cât pierzi 
mai mult timp căutând un anumit lucru, cu atât creşte şansa să 
dai peste altceva demn de interes. 

Magazinul în cauză părea destul de pustiu, şi Jack şi-a asumat 
sarcina descoperirii vitrinei frigorifice cu îngheţată pentru a 
scăpa cât mai repede de corvoadă. A pornit-o pe coridoare, dar, 
la scurt timp, s-a trezit complet dezorientat. Spaţiul era în formă 
de L, dar, în loc să fie paralele, intervalele dintre rafturi 
mergeau în zigzag. Proiectantul fusese fie un adept fervent al 
conceptului de haos, fie unul dintre inventatorii celebrelor 
cercuri din lanurile de cereale. 

Se plimba printre rafturile de peste 1,80 m înălţime, şi tocmai 
depăşise raionul cu produse antihemoroizi, când a auzit în 
spatele său o voce aspră. 

— Hei, tu, mişcă până în spate. 

Jack a văzut un tip negru, solid, hrănit cu steroizi, purtând un 


maiou roșu. Lumina neoanelor din tavan se reflecta pe scalpul 
său ras. O cicatrice groasa îi traversa sprânceana stângă, avea 
ochi sticloşi, şi în mână ţinea un revolver de calibrul 33, cu 
țeava tăiată - sportul favorit de weekend al găştilor de cartier. 

Jack şi-a păstrat cumpătul. 

— Ce se întâmplă? 

Individul a ridicat arma, ţinând-o îndreptată în lateral, ca în 
filme, aşa cum fac cei care habar n-au să umble cu pistoalele. 

— Tu, mută-ţi fundu’, sau îţi zbor creierii. 

Jack a aşteptat câteva secunde, să vadă dacă tipul se apropia 
şi putea să-i smulgă pistolul din mână. N-a făcut-o. Probabil că 
avea ceva experienţă. 

Nu era bine. Să fie oare o chestiune personală? A văzut apoi 
adunătura de oameni speriaţi - printre care farmaciştii, evident, 
în halatele lor albe, îngenuncheaţi în faţa tejghelei, şi a înţeles 
că răspunsul era negativ. 

S a simţit - oarecum - uşurat. 

Domnul Ecuador stătea cu un revolver placat cu nichel, de 
calibrul 357 mm, aţintit asupra lor. 

Era un jaf. 

OK, ţine-ţi capul aplecat ca să nu te vadă camerele de filmat 
şi gorilele astea, și o să poţi şi tu să pleci acasă odată cu ceilalţi. 

Negrul l-a împins din spate. 

— Ingenunchează, nenorocitule. 

Două camere de filmat erau îndreptate spre raionul de 
farmaceutice. Jack a îngenuncheat în capătul din stânga al 
şirului de oameni, cu mâinile la ceafă, şi şi-a ţinut ochii aţintiţi în 
podea. 

l-a ridicat când a simţit agitația din stânga lui. Un rastafarian?? 


32 Adept al mişcării Rastafari, născute în Jamaica în prima 
jumătate a secolului XX, care îl recunoaşte pe Haile Selassie | 
(1892-1965), împărat al Ethiopiei între 1930-1974, drept 
încarnare a lui Dumnezeu (numit Jah sau Jah Rastafari) sau 
Mesia şi parte a Sfintei Treimi. Curent spiritual mai degrabă 
decât religios, rastafarianismul promovează căutarea sinelui 
prin consumul spiritual de canabis, respingerea societăţii 
occidentale, aspirații socio-politice afrocentriste. Denumirea 
provine din Ras („cap”, titlu ethiopian echivalent cu cel de prinţ 
sau nobil) şi Ras Tafari Makonnen („a doua încoronare”), titlul 
purtat de Haile Selassie înainte de a deveni împărat. Printre 


scund şi sfrijit, gen Sammy Davis, cu părul ascuns sub o şapcă 
în dungi roşii, galbene şi verzi, şi-a făcut apariţia. Avea în mână 
un pistol cu compresie de calibrul 12, şi mâna de la spate alţi 
şase oameni, printre care Jack a recunoscut-o şi pe Loretta. 
Femeia părea speriată. 

În fine, s-a ivit şi un al patrulea - Dumnezeule, câţi erau cu 
toţii? Acesta purta codițe jegoase, neîngrijite, de un castaniu- 
deschis, care îi atârnau până la fund, şi etala tot arsenalul hip- 
hop: blugi largi ca un sac, un tricou imens cu emblema New 
York Giants şi o şapcă cu cozorocul răsucit. 

Şi el ţinea în mână un pistol cu ţeava tăiată, cu care îl 
împungea în ceafă pe un bărbat între două vârste, cu ten 
măsliniu - indian? pakistanez? 

Cei doi nou-sosiţi aveau priviri sticloase. Erau drogaţi. Poate 
că o să-i facă el să se mai înmoaie. 

Ce mai adunătură! Se cunoscuseră probabil la Rikers sau 
Tombs**. 

— L-am adus pe director, a anunţat albul, pe un ton plat. 

Ecuador i-a aruncat o privire. 

— Ai încuiat uşa din faţă? 

Albul a zornăit un lanţ plin de chei, pe care l-a azvârlit pe 
tejghea. 

— Înî. Totul e încuiat şi în siguranţă. 

— Bueno. Du-te înapoi şi supraveghează locul, să nu fi scăpat 
cineva. 

— Mda. Imediat. Stai puţin, să rezolv o trebuşoară. 

L-a împins pe director din spate, apoi s-a strecurat în spatele 
tejghelei şi a dispărut în raionul de farmaceutice. 

— Wilkins! Ti-am spus să te duci în faţă! 

Wilkins a reapărut cu trei sticle mari din plastic. Le-a trântit 
pe tejghea. 

Jack a văzut că pe etichete scria Percocet şi Oxy-Contin*. 

— Drăguţele astea sunt ale mele. Să nu se atingă nimeni de 


manifestările cele mai cunoscute ale mişcării se numără coafura 
cu codițe Rasta şi muzica reggae (n. tr.). 

3 Samuel George „Sammy” Davis Jr. (1925-1990), cântăreţ, 
actor, dansator şi comic american (n. tr.). 

3 Numele a două spaţii de detenţie din New York (n. tr.). 

3 Analgezice pe bază de tebaină (paramorfină), un alcaloid din 
opiu care provoacă dependenţă (n. tr.). 


ele. Ecuador a mormăit printre dinţi: 

— Du-te-n faţă! 

— Am plecat, a răspuns Wilkins, şi s-a făcut nevăzut. 

Tipul cu cicatrice l-a înşfăcat pe director de pulpana hainei, 
scuturându-l bine. 

— Combinația, nenorocitule - hai, ciripeşte! 

Jack a remarcat numele înscris pe ecuson: J. Patel. Pielea 
măslinie a individului s-a decolorat dintr-odată. Sărmanul om 
părea gata să leşine. 

— N-o ştiu! 

Rastarianul şi-a ridicat pistolul şi l-a proptit de gâtul lui Patel, 
care se mişca spasmodic. 

— Răspunde-i la întrebare. Acum! 

Jack a văzut o pată lăţindu-se pe cracul pantalonului lui Patel. 

— Directorul... n-nu e aici. Eu n-nu ştiu combinaţia. 

Ecuador a făcut un pas în faţă. 

— Înseamnă că nu ne eşti de prea mare ajutor, nu? 

Patel s-a lăsat să cadă în genunchi, cu mâinile întinse în faţă, 
implorator. 

— Vă rog! Am soţie, copii! 

— Şi vrei să-i mai vezi, nu? Ştiu că o maşină blindată vine aici 
în fiecare marţi, v-am urmărit. Azi e marţi, aşa că spune tot! 

— Dar nu ş...! 

Ecuador l-a pocnit pe Patel cu țeava pistolului în cap, într-o 
parte, trântindu-l la pământ. 

— Vrei să mori salvând banii patronului? Ţi-arăt eu cum e să 
încasezi un glonţ în cap! Ţi-arăt chiar acum! strigă şi se întoarse, 
privind spre ostatici. Unde-i căţeaua aia cu gura mare? A zărit-o 
pe Loretta şi a rânjit. la uite-o! 

Rahat! 

Ecuador a prins-o de partea din faţă a rochiei şi a târât-o, în 
genunchi, în faţă. După ce au parcurs şase paşi, s-a oprit. 

— Intoarce-te, căţea ce eşti! 

Fără a se ridica din genunchi, Loretta s-a răsucit cu faţa spre 
ceilalţi ostatici. Buza de jos îi tremura de frică. Ochii ei îl 
implorau pe Jack să facă ceva, orice, te rog! 

Trebuia să intervină. 

A trecut în revistă diverse scenarii şi gesturi prin care ar fi 
putut s-o salveze, conştient însă că nici unul n-ar fi mers. 

În timp ce Ecuador îşi ridica pistolul 357 spre ceafa Lorettei, 


Jack şi-a amintit de camerele de filmare. 

— Chiar vrei să faci asta la TV? a întrebat. 

Ecuador a răsucit pistolul spre el. 

— Ce mama dracului...? 

Fixându-l cu privirea, Jack a arătat spre camerele de filmat din 
raionul de farmaceutice. 

— Zâmbeşte! Eşti la camera ascunsă. 

— Şi ce mama mă-sii îţi pasă ţie? 

Jack a rânjit, chipurile timid. 

— Nu-mi pasă. M-am gândit să-ţi zic şi ţie. Am mai şparlit şi 
eu la viaţa mea una-alta şi am intrat la mititica tocmai fiindcă n- 
am băgat de seamă chestiile astea. Acum mă uit atent şi, crede- 
mă, le văd. 

Ecuador şi-a ridicat ochii, holbându-se la camerele de filmat. 

— Futu-i... 

S-a răsucit spre rastarian, făcându-i semn cu degetul. 
Rastarianul a zâmbit, arătându-şi dinţii îmbrăcaţi în aur, şi a 
ridicat pistolul. 

Jack a început să se mişte odată cu prima împuşcătură, când 
toţi ochii erau aţintiţi asupra camerei de filmat care exploda. A 
profitat de a doua detunătură pentru a se pune la adăpost 
printre rafturile cu mărfuri. 

L-a auzit pe Ecuador strigând în spatele lui: 

— Hei! Unde mama naibii a dispărut tipul? Wilkins! Vezi că 
vine cineva spre tine! 

Apoi vocea albului, răspunzându-i: 

— Nu-ţi fă griji, amice. Sunt pregătit. 

Jack sperase să-l ia pe Wilkins prin surprindere şi să-i înşface 
pistolul, dar planul se dusese acum de râpă. lisuse Hristoase! în 
oricare altă zi, ar fi avut la el vreo două duzini de gloanţe de 9 
mm, gata să fie trase. 

Va trebui să improvizeze. 

Mergând pe intervalele în zigzag dintre şirurile de rafturi, a 
înălţat în gând o rugăciune de mulţumire pentru omul care 
proiectase magazinul. Dacă ar fi fost drepte şi paralele din faţă 
până în spate, culoarele nu i-ar fi permis să se ascundă. Se 
simţea ca un şoarece în căutarea brânzei, dar amplasamentul 
ciudat, labirintic îi oferea o şansă. 

A înaintat în grabă, căutând pe rafturi un obiect cu care să-i 
înfrunte pe hoţi. N-avea nici măcar cuțitul la el, fir-ar să fie! 


Baterii... carneţele... markere... pixuri... gume... felicitări... 

Nimic util. 

A zărit un pieptene cu mâner ascuţit. L-a înşfăcat şi, fără să 
se oprească, l-a vârât în buzunarul de la spate. 

L-a auzit pe Ecuador poruncindu-i lui Jamal să plece în 
urmărirea lut, şi lui Demont să rămână pe loc, cu ostaticii. 

Pansamente... îngheţată... ondulator de păr - oare i-ar fi de 
folos? Nu. 

Vopsea de păr... umidificatori... snacksuri... păstramă de 
vită... 

Ce naiba! 

A cotit şi a dat peste raionul de ustensile de camping şi 
bucătărie. Scaune - nu. Umbrelă - nu. Spatulă grea. A luat-o şia 
cântărit-o în mână. Greutate potrivită, lamă zimţată din inox. Ar 
putea face ceva pagube. A văzut o stivă de chibrituri pentru 
maşini de gătit de camping. A luat o duzină. Nu se ştie niciodată 
când ai nevoie de foc. 

Foc... a privit spre tavan, la sistemul de stins incendiile cu 
jeturi de apă, obligatoriu în magazinele din New York. În caz de 
incendiu, sistemul se declanşa, alertând pompierii. 

Fă-o! 

A înşfăcat o butelie cu gaz de brichetă şi a început să 
stropească rafturile. A golit-o pe jumătate şi, în momentul când 
lichidul s-a prelins pe podea, a băgat mâna în buzunar, căutând 
chibriturile. 

Poc! Un glonte i-a şuierat pe lângă cap. O privire rapidă de-a 
lungul culoarului unde omul cu cicatricea - probabil acel „Jamal” 
pe care Ecuador îl strigase - stătea la zece metri de el, 
pregătindu-se să tragă din nou cu pistolul de 38 mm. 

— Hei, l-am găsit! E aici! 

Jack a ţâşnit înainte şi a cotit, în timp ce al doilea glonţ a 
şuierat la mare distanţă de el. Tipic pentru astfel de indivizi care 
consumau oxigenul de pomană - nu ştia să tragă. Arme din 
astea, de trei parale, nu erau utile decât dacă trăgeai de la mică 
distanţă, şi atât. 

Paşii răsunau în urma lui. Jack s-a oprit la capătul şirului de 
rafturi şi a aruncat o privire spre coridorul alăturat. Nimeni. S-a 
năpustit spre el, trezindu-se în faţa unui zid. Şi, la zece metri 
mai încolo - o uşă. 

ACCES PERMIS NUMAI PERSONALULUI 


A deschis uşa şi şi-a băgat capul înăuntru. Încăperea era 
goală, cu excepţia iniei mese pe care erau nişte ambalaje de la 
sendvişuri. Şi nici o ieşire! 

In spate, a auzit zgomot de paşi apropiindu-se din stânga. A 
trântit uşa cu putere şi a luat-o la fugă spre dreapta. S-a oprit la 
capătul primului şir de rafturi şi a riscat să arunce o privire. 

Jamal a cotit şi s-a oprit în faţa uşii. Un zâmbet i s-a lăţit pe 
faţă. 

— Te-am prins, nenorocitule! 

Ghemuit, cu arma în mână, a deschis uşa. A răsuflat adânc de 
câteva ori şi a intrat în încăpere. 

Asta era şansa lui Jack. Şi-a strecurat pumnul prin chinga din 
piele a mânerului spatulei de grătar, apoi a ridicat ustensila cu 
ambele mâini şi cu lama zimţată înainte, ca un samurai 
înălţându-şi sabia. 

S-a strecurat în spatele lui Jamal, răsucindu-se şi ţintindu-i 
capul. Poate că individul auzise un zgomot, poate că văzuse o 
umbră sau poate că avea un al şaselea simţ. Indiferent din ce 
motiv, s-a ferit în lături şi lama nu l-a nimerit în cap. A scos un 
urlet când zimţii i-au pătruns în umărul cărnos. Jack a ridicat 
spatula pentru o lovitură de rever, dar individul s-a dovedit mai 
agil decât părea. S-a rotit şi a ridicat pistolul. 

Jack a lovit puternic pistolul cu spatula, dar lama a sărit fără 
ca arma să cada din mâna lui Jamal. 

Era cazul s-o ia din loc. 

A ţâşnit înainte ca Jamal să apuce să ţintească. Prima 
împuşcătură a crăpat locul uşii, cu câţiva centimetri la stânga de 
capul lui Jack, care se năpustise spre intrare. S-a aruncat la 
podea, şi al doilea glonţ a trecut pe deasupra. 

Patru gloanţe. Insemna că mai rămăseseră două, asta dacă 
nu cumva Jamal mai avea la el un alt încărcător. Nu şi-l putea 
închipui însă pe un tip ca Jamal gândind în perspectivă. 

S-a îndreptat spre spatele magazinului, trecând de pe un 
coridor pe altul, în timp ce Ecuador striga din celălalt capăt al 
încăperii: 

— Jamal! L-ai prins? L-ai prins? 

— Nu! Jigodia aproape că m-a omorât! îl jupoi de viu când îl 
prind! 

— N-avem timp de prostii d-astea! Camionul o să apară din 
clipă în clipă. Trebuie să intrăm în seif. Wilkins! Du-te în spate şi 


Caută-l pe individ! 

— Şi cine o să stea în faţă? 

— Dă-o dracului de intrare! Suntem încuiaţi înăuntru, nu? 

— Da, dar... 

— Du-te şi caută-l! 

— OK. V-arăt eu cum se procedează. 

De acum, Jack bănuia cam pe unde se aflau Ecuador şi Jamal 
- prea aproape de raionul de camping ca să rişte să se întoarcă. 
Aşa că s-a hotărât să înainteze. Spre Wilkins. Dacă în lanţul ăsta 
exista o verigă slabă, aceea era Wilkins. 

A continuat să cerceteze rafturile. Avea spatula, pieptenele şi 
chibriturile, dar îi trebuia ceva inflamabil. 

Creme cu antibiotic... laxative... acadele... 

Rahat! 

Parcurse, rând pe rând, coridoarele, până a dat de raionul cu 
produse pentru îngrijirea părului. Aici s a oprit, căutând un 
spray. 

Ce mama...? 

Toate flacoanele erau prevăzute cu sisteme de pompare. Lui îi 
trebuia flurocarbon. Unde naiba putea găsi flurocarbon? 

S-a dus la raionul de deodorante. Aici, flacoanele erau cu bilă 
sau cu gel. Unde Dumnezeu dispăruseră deodorantele clasice? 

A zărit un flacon verde, pe jumătate ascuns în spatele unui 
panou publicitar aşezat pe podea care făcea reclamă la produse 
Mitchum. Un deodorant Brut. A luat flaconul şi a parcurs rapid 
eticheta. 

ATENŢIE: produs sub presiune... inflamabil... 

Asta era! 

Apoi l-a auzit pe Wilkins plimbându-se pe coridorul alăturat şi 
strigând cu vocea sa monotonă: 

— Alo, deşteptule! Unde eeeşti? Jimmy are un cadou pentru 
tine, zise el chicotind. Nu, stai. Jimmy are - ia să vedem - şase 
cadouri pentru tine. Vino şi ia-le. 

Creier prăjit ce eşti. 

Jack s-a decis să accepte invitaţia. 

A scos capacul deodorantului Brut şi a înaintat spre capătul 
culoarului, lipindu-se de rafturile care îl despărţeau de Wilkins. A 
ridicat flaconul şi a pregătit chibritul. Imediat ce faţa lui Wilkins 
a apărut în raza lui vizuală, a avansat, apăsând pe duză şi 
aprinzând chibritul. O limbă de foc, înaltă de 30 de centimetri, a 


cuprins nasul şi ochii lui Wilkins. 

Individul a scos un urlet şi a scăpat pistolul din mână. S-a 
răsucit înapoi, împleticindu-se, dând din picioare şi ţipând ca un 
apucat. Codiţele Rasta îi luaseră foc. 

Jack l-a urmat. A folosit spatula pentru a scoate duza. Lichidul 
din flacon a ţâșnit în aer. A aruncat flaconul în direcţia blugilor 
largi ai lui Wilkins şi a scăpărat un chibrit. Totul a explodat. Jack 
a înşfăcat pistolul şi s-a adăpostit pe un culoar. A pornit spre 
spatele magazinului, însoţit de urletele lui Wilkins. 

Unul scos din joc. Mai rămăseseră trei. 

În timp ce se mişca, a cercetat arma. Era un revolver vechi, 
de calibrul 38, cu vopseaua scorojită. A verificat magazia. Şase 
gloanţe rotunde. O porcărie, dar măcar acum avea ceva. 

Şansele îi crescuseră. 

A auzit paşi alergând spre intrare. Aşa cum sperase, ţipetele 
lui Wilkins atrăseseră atenţia tovarăşilor săi. 

Wilkins se văita, scoțând urlete ascuţite, ca de sticlă spartă: 

— Pepe! Ajută-mă, omule! Mor! 

Pepe. Deci ăsta era adevăratul nume al lui Ecuador. 

— ŞI, l-a auzit răspunzând pe Pepe. O să mori. 

Wilkins a strigat: 

— Nu! 

O detunătură - probabil pistolul de 357. 

— Rahat! a ţipat Jamal. Nu-mi vine să cred c-ai făcut asta! 

Din spate s-a auzit o altă voce: 

— Hei, ce se întâmplă acolo? 

— E OK, Demont, rămâi unde eşti, a răspuns Pepe. 

Apoi, pe un ton mai scăzut, către Jamal: 

— Wilkins nu făcea decât să ne-ncurce. Acu’, du-te şi caută-l 
pe nemernic, înainte să apuce să dea telefon sau ceva. 

Jack a privit în spate. Un fir subţire de fum alb se înălța spre 
tavan. A aşteptat ca jeturile de apă să între în funcţiune şi să 
sune alarma de incendiu. 

Nimic. 

Ce naiba trebuia să facă? Un foc de tabără? 

A încetinit, apropiindu-se de camera personalului. Nu. N-avea 
rost să încerce, n-avea cum să meargă încă o dată. A continuat 
să înainteze. Tocmai trecea pe lângă vitrina frigorifică, atunci 
când ceva a bubuit în dreapta lui, şi o uşă de sticlă s-a spart în 
stânga. Vafele şi cornetele de îngheţată au zburat în aer, cutiile 


s au rostogolit pe podea. 

L-a văzut pe Demont la trei culoare depărtare, introducând un 
alt cartuş în încărcător. S-a retras repede. Raftul din apropiere a 
explodat într-un nor de tampoane. 

— Hei, aici! L-am prins! 

Jack a rămas în celălalt capăt, până când a auzit paşii lui 
Demont zdrobind cioburile pe coridorul de pe care tocmai ieşise. 
S-a strecurat tăcut pe culoarul învecinat, ascultând cu atenţie, şi 
s-a oprit în faţa rafturilor cu produse intime de îngrijire pentru 
femei, aşteptându-i pe Demont să apară. 

În timp ce îşi ridica pistolul, apropiindu-l la câţiva centimetri 
de tăblia metalică subţire din spatele raftului, a zărit o trusă de 
duş purtând pe ea eticheta „personal”. O fi un produs standard? 

L-a auzit pe Demont venind şi a tras două gloanţe. 
Intenţionase să tragă patru, dar porcăria de pistol se blocase. In 
celălalt capăt al culoarului, Demont a scos un geamăt. Arma i s- 
a descărcat, făcând o gaură în tavan. 

Jack şi-a aruncat pistolul. Demont era căzut, dar nu scos din 
joc. Avea nevoie de altceva. Trusele astea de duş au furtun, nu? 
A deschis cutia. Da, uite-l - roşu şi cu striaţii. L-a scos din trusă. 

A auzit paşi venind în direcţia sa dinspre celălalt capăt al 
încăperii. A privit în jur şi l-a văzut pe Demont ţinându-se cu 
mâna de umărul drept. Încerca să apuce arma pe care o 
scăpase. 

Jack s-a repezit şi i-a dat una cu piciorul, îndepărtând-o, apoi a 
răsucit de două ori furtunul duşului în jurul gâtului slab al lui 
Demont şi l-a târât înapoi spre capacul lăzii frigorifice, făcută 
ţăndări. A legat furtunul de rama metalică şi l-a împins pe 
Demont, dezechilibrându-l. În timp ce slăbănogul dădea din 
picioare, sufocat, a trântit capacul, prinzând furtunul în el. A 
făcut repede două noduri pentru a se asigura că n-o să alunece, 
apoi a băgat mâna în lada goală şi a scos pistolul. A înlocuit 
cartuşele care nu explodaseră cu unele noi şi a tras piedica 
exact în momentul când Pepe şi Jamal au apărut după colţ. 

Pepe a fost şi el lovit, dar Jamal, care era în frunte, a încasat-o 
cel mai rău. Cămaşa a fost spulberată când cartuşul i-a perforat 
pectoralii supradezvoltaţi, transformându-i în carne vie. Până ca 
Jack să apuce să-şi reîncarce arma, Pepe dispăruse. Jack a privit 
în spate: Demont se învineţise la faţă şi dădea din picioare, tot 
mai vlăguit. Apoi în faţă: Jamal zăcea cu picioarele desfăcute, cu 


ochii goi holbându-se la tavan. 

Şi acum ce să facă? Să plece după Pepe sau să tragă? 

să tragă. O serie dintr-aia, năucitoare. 

Unde era raionul de articole de camping? Era dezorientat. Îşi 
amintea că era undeva, pe la mijlocul magazinului. 

După trei culoare, a dat de el - şi de Pepe, care a privit peste 
umăr când a trecut pe lângă rafturile cu grătare, măsuţe şi 
umbrele. Jack a ridicat arma şi a tras, dar Pepe a căzut la 
pământ chiar în acea clipă. Nu intenţionat. Alunecase pe gazul 
de aprinzător. Glonţul i-a trecut pe deasupra capului şi s-a oprit 
în raftul cu produse pentru grătar. Sacii de cărbune şi bidoanele 
cu gaz au explodat. Flacoanele perforate de Raid au zburat în 
toate direcţiile, înceţoşând aerul cu vapori de insecticid. 

Pepe s-a clătinat pe picioare şi a alunecat din nou, încercând 
să se ridice - dacă n-ar fi avut în mână un pistol de 357 mm, ar 
fi fost chiar amuzant. Jack a armat din nou, a ţintit şi a tras. 

Clic. 

Incărcătorul era gol. 

Pepe reuşise să se ridice în genunchi. A ridicat pistolul, 
rânjind. Jack s-a retras repede şi s-a aruncat la podea, în timp ce 
gloanţele loveau unul după altul raftul cu produse contra tusei şi 
răcelii, spărgând sticlele şi inundându-l cu Robitussin, NyQuil** şi 
Dumnezeu mai ştie ce. 

A numărat şase gloanţe. Nu ştia dacă Pepe are un dispozitiv 
de încărcare rapidă, şi nici nu voia să afle. A scos din buzunar 
cutia cu chibrituri şi a aprins unul, l-a înfăşurat într-un pachet de 
pastile împotriva durerilor de gât, legat în jurul piedicii pistolului, 
apoi a aruncat arma spre raft. N-a auzit nici o bubuitură! dar 
Pepe, alertat, a scos un strigăt. Strigătul s-a transformat în 
urlete de durere a panică în momentul în care flacoanele de 
Raid găurite au explodat. 

Jack s-a retras târâş şi a aruncat o privire după colţ. 

Trupul lui Pepe fusese cuprins de flăcări. Îşi ţinea mâinile la 
ochi, protejându-i împotriva bucăţilor tăioase de flacoane de 
Raid care se învârteau arzând prin aer, şi se răsucea, agitându- 
se ca un apucat în mijlocul haosului, înrăutăţind şi mai mult 
lucrurile. Fumul negru se încolăcea spre tavan. 

În sfârșit s-a întâmplat. Alarma de incendiu a răsunat, şi un 
potop de apă rece s-a revărsat din tavan. 


3 Medicamente contra tusei şi răcelii (n. tr.). 


Ura! 

Jack a zărit revolverul de 357 mm pe podea. S-a repezit şi l-a 
lovit cu piciorul, făcându-l să alunece în faţă, în timp ce gonea, 
strecurându-se prin şuvoiul de apa, spre raionul de produse 
farmaceutice. Şi-a terminat cursa cu obstacole printre 
îngheţatele pe băț şi la cutie, şi a găsit-o pe Loretta, împreună 
cu ceilalţi ostatici. Stăteau ghemuiţi în spatele tejghelei. A luat 
lanţul cu chei şi i l-a aruncat lui Patel. 

— Afară! Scoate-i pe toţi de aici! 

Oamenii au început să se înghesuie spre ieşire. A auzit-o pe 
Loretta strigând: 

— Hei, ia ascultați! Omu’ ăsta tocmai v-a salvat viaţa. Dacă 
vreţi să-i întoarceţi favoarea, nu l-aţi văzut niciodată. Nu există. 
Să ziceţi că gangsterii s-au luat la bătaie şi s-au omorât între ei. 
M-aţi înţeles? 

l-a trimis lui Jack un sărut şi s-a alăturat exodului. Jack era 
gata s-o urmeze, când o împuşcătură a spart o sticlă cu apă de 
gură de lângă capul său. S-a retras repede şi o a doua lovitură a 
trecut razant. S-a refugiat în spatele tejghelei de la raionul de 
farmaceutice şi a aruncat o privire pe deasupra. 

Plin de arsuri, fumegând şi ud leoarcă, Pepe îşi croia drum 
printre jeturile de apă, ţinând în mână o armă semiautomată. 
Jack nu se gândise că ar putea avea un pistol de rezervă. Fir-ar 
să fie, nu se aşteptase deloc ca Pepe să reacționeze altfel decât 
arzând. Sistemul de stropire contra incendiilor îl salvase. 

Pepe s-a apropiat fără nici un cuvânt. Ochii săi spuneau însă 
totul, şi în ei se citea dorinţa de a ucide. Jack era prins la 
strâmtoare. 

Pepe a tras din nou. Glonţul a lovit tejgheaua, la 15 centimetri 
în dreapta lui Jack, umplându-l de aşchii. 

Prins în cursă. Trebuia să-l facă pe Pepe să-şi golească 
încărcătorul. Dar cum? Multe din drăgălaşele astea de 
semiautomate aveau zece gloanţe. 

S-a ridicat iar şi a aruncat o privire. Pepe înaintase încet şi se 
afla acum la mai puţin de doi metri. Jack se pregătea să se 
adăpostească din nou, când în faţa lui s-a ivit, ca într-o 
străfulgerare, un val de nuanţe galbene şi verzui, într-un 
amestec strălucitor. 

Loretta, mai agilă decât şi-ar fi putut închipui Jack, pornise la 
atac, ţinând cu ambele mâini un container cu îngheţată 


deasupra capului. Poate că Pepe ar fi auzit-o, dar zgomotul 
paşilor era acoperit de şuieratul şi sâsâitul aparatelor care 
aruncau jeturi de apă. Nu şi-a dat seama ce se întâmplă decât 
când Loretta s-a strecurat în spatele lui şi l-a pocnit cu 
containerul în cap. 

Jack i-a văzut ochii rotindu-se spasmodic de şoc şi durere, în 
timp ce se prăbuşea la podea. Se simţea probabil de parcă 
fusese lovit de un bloc de beton. A căzut cu faţa în jos, iar 
Loretta s-a aşezat peste el. A sărit şi a aterizat în genunchi, pe 
mijlocul lui. Aerul a ieşit din plămânii lui Pepe cu un hârâit 
agonizant, iar coastele i-au fost zdrobite ca o sticlă spartă. 

Dar Loretta nu-şi spusese ultimul cuvânt. A început să-l 
pocnească în cap cu containerul, însoţindu-şi loviturile de 
strigăte: 5 

— ACU' n-o să mai scoţi NICIODATA PISTOLU' la MINE! 

Jack s-a apropiat şi i-a atins braţul. 

— Cred c-a înţeles mesajul. 

Loretta a privit în sus spre el, apoi în jos, către Pepe. Zăcea cu 
faţa turtită de podea şi capul răsucit în chip nefiresc. Nu mai 
respira. 

Femeia a încuviinţat din cap. 

— Mda, cred că ai dreptate. 

Jack a ajutat-o să se ridice în picioare şi a împins-o spre ieşire. 

— Hai să mergem! 

Loretta mai avea însă ceva de făcut. S-a răsucit şi l-a lovit pe 
Pepe cu piciorul în coaste. 

— Ţi-am spus io că-s o căţea! 

— Loretta, zău aşa! 

In timp ce se grăbeau spre uşă, Loretta a întrebat: 

— Suntem chit, Jack? 

— Chit pe chit. 

— i-am zis că azi sunt în toane proaste? 

— Da, mi-ai zis. Dar asta nu-i întotdeauna de rău. 


Ted Bell 


TED BELL A DEBUTAT CU UN ROMAN pentru copii. În anii 
1990, înainte de apariţia seriei Harry Potter, Bell locuia la 
Londra, iar fiica sa de nouă ani era deseori nevoită, din cauza 
vremii aspre, să stea în casă. Sigur, asta încuraja cititul, numai 
că în librăriile din apropiere, raioanele pentru copii erau înţesate 
de cărţi horror sau misionare. Unde erau Comoara din insulă, 
Căpitanul Blood sau echivalentele lor moderne? 

A, şa că Bell s-a hotărât să scrie un roman pentru tineret, care 
să reia spiritul aventurilor şi idilelor din cărţile favorite ale 
copilăriei sale. La tanc este povestea unui băiat de unsprezece 
ani şi a surorii lui de şapte ani, care se opun invadării de către 
naziști a micii lor Insule a Canalului, în perioada premergătoare 
declanșării celui de Al Doilea Război Mondial. Cu ajutorul unei 
maşini a timpului, Nick şi Kate salvează şi flota amiralului Nelson 
de piratul şi tâlharul Billy Blood. Cartea a fost tradusă în şapte 
limbi, şi drepturile de ecranizare au fost cumpărate de 
Paramount Pictures. 

După ce s-a retras din activitatea sa din domeniul publicităţii, 
Bell a început să lucreze la seria Alex Hawke, de thrillere pentru 
adulţi. La fel ca primul său roman, şi aceste cărţi reînvie 
farmecul pierdut al aventurii. Eroul romanului Hawke este lordul 
Alexander Hawke. Intriga gravitează în jurul răpirii lui Fidel 
Castro de către trei generali renegaţi, şi transformării Cubei într- 
o ameninţare imediată şi gravă la adresa Statelor Unite. În al 
doilea thriller al seriei, Asasin, Alex Hawke se luptă cu o veche 
organizaţie de cult criminală, care îi ucide pe ambasadorii 
americani şi familiile acestora şi se pregăteşte să lanseze un 
atac terifiant asupra Americii. Piratul/, al treilea roman din serie, 
a marcat şi debutul lui Bell pe lista de bestselleruri a New York 
Times. De această dată, Hawke încearcă să pună capăt unei 
conspirații francezo-chineze a petrolului, şi să evite confruntarea 
nucleară dintre Statele Unite şi cel mai recent rival al său la 
nivel global, China. 

Povestirea Servantul este puţin diferită, reprezentând o 
întoarcere în timp la anul 1880. Un ziarist îndrăgostit fără 
speranţă călătoreşte spre Insulele Canalului pentru a afla 
adevărata istorie a sfârşitului piratului şi căpitanului Billy Blood. 
Şi descoperă cum a fost salvat de la moarte un băiat ţinut captiv 


la bordul fregatei lui Blood, Mystere. 

Numele băiatului este Alex Hawke. 

lar această salvare dramatică pregăteşte scena pentru 
viitoarele sale aventuri. 


SERVANTUL 


Londra şi Insulele Canalului, 1880 

NU SUNT UN EROU. 

Dar pot spune cu mândrie că miros de la distanţă o ştire (sunt 
scârţa-scârţa pe hârtie la o prăpădită de foaie cotidiană 
londoneză), ceea ce m-a adus de multe ori în pragul unor situaţii 
periculoase. Nasul meu mare adulmecase acum o poveste a 
naibii de bună şi urmăream stăruitor o pistă extrem de 
promițătoare.  Apropiindu-mă de destinaţie, sub o ploaie 
torențială, rece, trăiam tot mai acut sentimentul unei întâlniri cu 
destinul. 

Mă gândeam că această aventură s-ar putea solda măcar cu 
un rezultat fericit, şi anume un aflux de şilingi în sipetul meu 
jalnic de secătuit. 

Nu, nu vraja deşartă a celebrităţii mă mâna înainte, prin 
grohotişul alunecos şi înfricoşător al insulei. Ci mai degrabă 
speranţa fierbinte că voi putea, cât de curând, să deţin fonduri 
suficiente pentru a scăpa din labirintul sumbru de birouri, aflat 
deasupra Tavernei lui Blackfriar de pe Fleet Street”. În acest loc 
trist îşi avea sediul un mic tabloid de scandal pe nume Daily 
Guardian. 

Aici, sub ochiul neiertător şi vigilent al editorului meu, un 
împătimit al scrisului, domnul Symington Fife, îmi câştigam din 
greu existenţa ca scrib plătit cu doi penny cuvântul. Contul meu 
reflecta situaţia în care mă aflam, căci, la acel moment, în cutia 
metalică de sub pat strânsesem măreaţa sumă de şapte guinee 
şi şase pence. Dar salvarea părea la îndemână. 

Intâmplarea face că ziarul bulevardier de format mare Globe, 
principalul competitor pentru Guardian, anunţase cu o lună în 
urmă un concurs de creaţie în onoarea apropiatei aniversări a 
şaptezeci şi cinci de ani de la marea victorie de la Trafalgar a 
flotei amiralului lord Nelson. Şi, pe sufletul meu, eram hotărât 


3 Veche stradă londoneză unde se află redacţiile mai multor 
ziare (n. tr.). 


să-l câştig! 

Regulile erau destul de simple. Erau admise toate povestirile 
nepublicate până la acea dată, şi care aveau legătură cu 
evenimentul. Cele mai interesante şi captivante trei povestiri 
(care, în plus, trebuiau să respecte, evident, şi adevărul istoric) 
aveau să apară în ziar. lar cea mai bună dintre ele urma să 
primească marele premiu de şaptezeci şi cinci de lire sterline. O 
răsplată princiară, după umila mea părere. 

Aşadar, tot ce-mi trebuia era o relatare extraordinară a 
bătăliei, însoţită de nişte dovezi care să-i confirme veridicitatea. 
Sigur, astfel de poveşti nemaipomenite pot fi uşor cumpărate cu 
o halbă de bere în orice bodegă sau tavernă. Insă a face dovada 
adevărului lor era cu totul altceva. Aşa că, iată-mă, cu inima 
plină de speranţă şi nasul fremătând, pornind spre Trafalgar în 
căutarea libertăţii. 

După cum probabil că bănuiţi deja, sunt un citadin adevărat, 
aşadar deloc obișnuit să-mi petrec timpul „în aer liber”. Nu, nu 
sunt nici pe departe dintre acei bărbaţi temerari, cu umeri lati, 
despre care citim în romanele de doi bani că doboară copaci în 
ţinutul sălbatic Yukon, escaladează Alpii sau strigă „Vas la 
orizont” din vârful unui catarg. Mai degrabă mă număr printre 
cei care apreciază confortul şi cărţile bune. 

Mi-am reamintit acest adevăr când m-am împiedicat de un 
bolovan mic pe care nu-l observasem pe cărare. Brusc, m-am 
aplecat în faţă, la un unghi periculos. Din fericire, am reuşit să 
atenuez căderea cu mâinile şi m-am ales doar cu nişte zgârieturi 
minore şi cu încă o lovitură dată mândriei mele. 

După câte se părea, fiecare clipă petrecută pe această insulă 
era menită să-mi pună ambiția la încercare. Terenul pe care 
păşeam era înşelător. Ace de apa îngheţată îmi biciuiau faţa, 
dar continuam să înaintez. M-am împiedicat şi am căzut din nou. 
M-am ridicat. Am mers mai departe. 

Ce vă spuneam?!! Pe sufletul meu, un fotoliu comod, tras 
lângă foc, e un mediu cu mult mai potrivit pentru a te lansa într- 
o aventură decât o drumeţie în câmpiile neospitaliere ale unui 
ţinut pustiu şi îngheţat. Aveam însă încredere în nasul meu, care 
nu mă trădase niciodată, şi am perseverat. Trebuie să recunosc 
că ploaia s-a mai domolit spre seară. Dar, curând, vizibilitatea a 
scăzut, fuioarele de ceaţă acoperind aproape de tot soarele aflat 
jos la asfinţit, devenit acum o umbră nedesluşită, gălbuie, ce se 


scufunda încet în mare. 

Terenul accidentat şi vremea aspră nu făceau decât să-mi 
alimenteze suferinţa și să-mi submineze încrederea în pista pe 
care o  urmăream. Înaintând chinuit de-a  curmezișul 
promontoriului stâncos şi alunecos, obosisem, şi frigul mă 
pătrundea până la oase. Spre sfârşitul zilei, îndoieli tot mai 
serioase privitoare la această aventura se strecuraseră 
inevitabil în mintea mea: încă o căzătură urâtă, şi trupul meu 
îngheţat avea să fie găsit abia în dimineaţa următoare. 

Cu roate acestea, eram ferm hotărât să ajung la vechiul han 
Greybeard până la căderea nopţii, căci stabilisem o întâlnire 
pentru ora opt cu proprietarul, un oarecare domn Martyn 
Hornby. 

La ora şapte şi un sfert eram încă pe drum, cu faţa acoperită 
de o mască de gheaţa. Neştiind pe unde să o iau, mi-am băgat 
degetele înţepenite în buzunar, căutând harta, dar era atât de 
înmuiată încât, atunci când am scos-o, s-a făcut bucăţi. Am 
mers spre vest, ghidându-mă doar după soare, sperând în 
continuare ca voi ajunge la destinaţie înainte de lăsarea nopţii. 
Timpul avea să dovedească, fără îndoială, dacă mă înşelam sau 
nu. 

Locul uitat de Dumnezeu în care ajunsesem de puţină vreme, 
venind pe mare, este parte a unui arhipelag situat în apropierea 
coastei Franţei. Insula pe care mă aflam, de departe cea mai 
mică din toate, îşi luase numele de la ceața groasă, ca o supă 
de fasole, care o bântuia permanent. 

Se numea, cât se poate de nimerit, insula Greybeard*. 

Locul îmi amintea cumva de insulele Skellig, dacă ştiţi acele 
două turnuri înfricoşătoare. Odată, am vânat acolo gâşte de 
mare de Skellig, păsări dintr-o specie rară, care planează pe 
deasupra celor două catedrale stâncoase, ce răsar din apele de 
un albastru regal ale Oceanului Atlantic, la sud-vest de ţărmul 
Irlandei. Sunt locuri îndepărtate şi neprimitoare, care degajă 
forţă. O vizită este de obicei de ajuns pentru oricine şi mai mult 
decât suficientă pentru al vostru credincios ziarist iubitor de 
fotolii comode. 

Insă în acea seară glacială şi mohorâtă am continuat să 
înaintez, pas cu pas, încălţat în cizmele mele insuficient de 
călduroase. Aveam un motiv temeinic. Credeam cu ardoare că 


3 În engleză în original, Insula Bărbii Sure (n. tr.). 


domnul Hornby avea să schimbe cursul vieţii mele jalnice. 

Martyn Hornby era, după cum mă informase recent graţioasa 
sa fiică Cecily, unul dintre puţinii veterani ai războaielor 
napoleoniene încă în viaţă. Din câte ştiam, era singurul 
supravieţuitor de pe HMS Merlin. 

Acest mic războinic englez dusese în 1805, de pe vaporul cu 
patruzeci şi opt de tunuri pe care servea, o luptă dârză şi 
crucială - aşa cum ajunsesem să cred - contra unei fregate 
franceze enorme, echipată cu şaptezeci şi patru de tunuri. Şi nu 
exagerez cu nimic când spun crucială. Pentru că eram ferm 
convins că victoria obţinută de nava Merlin schimbase atunci 
cursul istoriei. 

Şi, cel puţin din câte ştiam, nimeni nu auzise până acum de 
ea! 

Domnişoara Cecily Hornby, o femeie încântătoare, după 
părerea mea, excelase în elocinţă atunci când îmi descrisese 
bătălia navală. lată, pe scurt, ce aflasem despre acest subiect. 

Cu şaptezeci şi cinci de ani în urmă, în vara anului 1805, 
Mystere, o imensă fregată franceză, patrula pe ascuns chiar de- 
a lungul acestei coaste. Nu se cunosc motivele prezenţei 
inamicului aici, pe insula Greybeard. Se ştie însă că naviga sub 
comanda infamului căpitan englez William Blood, un trădător de 
prima clasă. 

Bătrânul Bill era un ticălos mârşav care înşelase încrederea 
amiralului lord Nelson, şi aceasta - atenţie! — nu din raţiuni 
politice, ci pentru o mare sumă de bani oferită de francezi. Aşa 
se face că serviciile formidabilului căpitan Blood erau acum la 
dispoziţia Flotei Imperiale Franceze. 

În vremea aceea, William Blood reprezenta pentru amiralul 
Nelson principalul inamic. Şi numai norocul făcuse ca acest 
tâlhar să ajungă în bătaia puştilor britanice. 

În ziua aceea, destinul Angliei se afla în mâinile Navei 
Majestății Sale Merlin. Cândva, la începutul lunii iulie, fregata 
Mystere, puternic înarmată, s-a angajat într-o bătălie cruntă cu 
mult mai modesta navă britanică. Şi, din câte am înţeles, dacă 
un obscur căpitan englez pe nume Mclver şi un pasager 
misterios aflat la bordul navei Merlin nu ar fi reuşit cu greu, în 
acea frumoasă zi de vară, să câştige bătălia, astăzi am vorbi cu 
toţii franceza. 

Această întâlnire dramatică, de mult pierdută în negura 


vremii, era în mod cert povestea câştigătoare. Căci de acum nu 
puteam decât să sper că era adevărată şi că aveam să reuşesc 
să-i dovedesc veridicitatea. 

După uimitoarele revelații ale lui Cecily, am început o 
activitate febrilă de cercetare la Colegiul Naval Regal din 
Greenwich. Şi, nedescoperind nici o mărturie a acestei bătălii, 
am ajuns la concluzia că, în cazul în care povestea lui Martyn 
Hornby se va dovedi credibilă, eu, Pendleton Tolliver, umil 
cronicar de serate de binefacere şi dispariţii de feline, aveam 
şansa de a deveni bogat. 

Și în același timp, de a rescrie istoria. 

Deloc surprinzător, minţile mi-erau tulburi. 

Distras de astfel de gânduri, am alunecat şi aproape că mi-am 
pierdut echilibrul pe un povârniş cu pantă abruptă, la ale cărui 
poale am zărit o stâncă ce pătrundea în mare la câteva sute de 
metri mai jos. M-am agăţat de un afloriment stâncos, lucios, şi 
m-am oprit tremurând pe buza prăpastiei. După ce bătăile inimii 
mi s-au mai domolit, am continuat să înaintez. 

intunericul mă învăluia acum complet şi eram disperat că nu 
adusesem cu mine nici o torţă cu care să-mi luminez drumul. 

Imi dădeam tot mai bine seama că istoricii trebuie să aibă 
stofă de aventurieri. Descoperirea unor martori îndepărtați ai 
istoriei şi efortul de a-i face să vorbească nu erau sarcini 
potrivite pentru cei slabi de inimă sau de picioare. Gel care îşi 
propune să relateze evenimente de mult uitate trebuie să 
posede un anumit fanatism rareori întâlnit în afara amvonului 
sau a sacristiei. Astfel meditam când, deodată, un tunet a 
bubuit în spatele meu, şi fulgerele au început să danseze la 
orizont. 

Ud leoarcă, înfometat, dar la fel de hotărât, am continuat să 
merg până la o răscruce de drumuri. Nu am zărit nici un 
indicator în bezna care mă învăluia. În stânga, un drum prost, 
din piatră măcinată, traversa câmpiile măturate de ploaie spre 
un far care strălucea difuz în depărtare. În dreapta mea, o 
cărare îngustă şi stâncoasă cobora în pantă abruptă. Mai jos, 
valuri nevăzute se izbeau ritmic de colţurile ascuţite ale 
promontoriului. 

Un barcagiu amabil de la docul din sat îmi povestise că hanul 
se afla pe o faleză vestică mai joasă. Aşa că am ales drumul mai 
greu, care cobora de-a lungul stâncilor înalte. Era o potecă 


foarte îngustă, care devenea pe alocuri doar o bordură de roci 
argiloase, de 25 sau 30 de centimetri lăţime. 

În dreapta, stânca golaşă părea să se mişte, ca şi cum ar fi 
fost vie şi încerca să mă azvârle în aer. Oare mintea îmi juca 
feste? înspăimântat deja de înălţimea la care mă aflam, am 
continuat să înaintez pas cu pas, încercând să ignor teama care 
punea tot mai mult stăpânire pe mine, şi marea care se agita 
dedesubt. De mai multe ori m-am gândit să renunţ, dar mi-am 
dat seama că nu mai aveam cale de întoarcere. 

Curând, dar nu aşa de repede pe cât mi-aş fi dorit, am ajuns 
într-un loc din care am zărit o stâncă ieşind din apa neagră a 
mării. În capătul său, lumini galbene străluceau în beznă. Casa 
cu două etaje mă aştepta primitoare, promițând căldură şi 
mâncare, aşa că am grăbit pasul. 

Înţelegând cât de jalnic arătam, m-am oprit sub streaşină 
hanului, încercând să mă aranjez cât de cât. Eram îmbrăcat în 
unicul meu costum de lână bun, cam ponosit, dar încă 
prezentabil - cel puţin când nu era ud. Incălţările pe care nu le 
purtasem decât duminica erau acum complet distruse. Ei bine, 
m-am gândit în timp ce mă îndreptam de spate şi îmi storceam 
pălăria, o să-mi compun o faţă cât mai potrivită situaţiei şi o să 
mă rog ca miracolul să se înfăptuiască. 

Am împins uşa grea din lemn şi am dat de bătrânul Jack-Tar??, 
cu părul prins în coadă, aşezat tăcut lângă foc şi pufăind dintr-o 
pipă de lut. Mi-am tras un scaun şi m-am prezentat. Aveam oare 
cinstea de a mă adresa domnului Martyn Hornby? am întrebat 
zâmbind. 

— Mda, eu sunt Hornby, a răspuns, scoţându-şi pipa din gură. 

După o tăcere lungă, timp în care nori de amabilitate păreau 
să plutească deasupra capului său, a vorbit din nou. 

— Presupun că vremea te-a făcut să întârzii, a spus, 
cercetându-mă cu privirea din cap până în picioare. 

Am recunoscut că da şi mi-am cerut scuze pentru întârziere, 
iar când barmanul a apărut lângă mine, am comandat o halbă 
de bere pentru bătrân şi o jumătate de bitter pentru mine. Mi- 
am scos haina de ploaie şi mi-am aşezat picioarele amorţite pe 
şemineu. Mă simţeam confortabil, aşa cum stăteam lângă foc, 
iar proprietarul hanului părea dispus să-mi furnizeze povestea 


3 Termen folosit în perioada Imperiului Britanic pentru a-i 
desemna pe marinarii din flota comercială sau regală (n. tr.). 


atâta timp cât îl alimentam cu grog sau bere, aşa cum se 
cuvine. 

Era un bărbat robust, cu o faţă plăcută, şi părea să se apropie 
de nouăzeci de ani. Purta pantaloni decoloraţi şi un pulover de 
lână, marinăresc, cam jerpelit şi cârpit în multe locuri. Avea o 
coamă de păr alb ca zăpada, şi pielea feţei îi era tăbăcită de anii 
petrecuţi pe mare, în bătaia vântului. Dar, la lumina focului, 
ochii săi albaştri încercuiți de riduri păstrau o strălucire 
tinerească şi, privindu-i, m-am bucurat că ajunsesem aici şi nu 
mă lăsasem doborât de drumul anevoios. 

— Ai venit de departe, domnule Tolliver. 

— Aşa e, domnule. 

— In scrisoarea ei, fiica mea a amintit ceva despre Merlin. Şi 
despre un concurs organizat de un ziar, pe care speri să-l 
câştigi, nu-i aşa? 

Am încuviinţat din cap. 

— Mă interesează foarte mult povestea întâlnirii 
dumneavoastră cu francezii, aici, în apropierea insulei, domnule 
Hornby. Dacă aţi putea, aş vrea să aud această istorie. Mi-ar fi 
de mare ajutor la concursul de care aţi pomenit. 

— Cecily mi-a povestit că i-ai salvat pisica. 

— Am scris un articol scurt, dar plin de simţire, despre soarta 
nefericită a pisicilor pierdute. Fiica dumneavoastră cea 
devotată, o mare iubitoare de feline, figurează la loc de cinste în 
acest articol, care s-a bucurat de comentarii dintre cele mai 
favorabile. De atunci, ne-am întâlnit de câteva ori şi am avut 
discuţii foarte plăcute. Luna trecută am aflat despre concurs şi 
ea mi-a relatat povestea navei Merlin. Este absolut fascinantă, 
domnule. Aşa că m-am decis să vin aici ca s-o aud din gura 
dumneavoastră. 

— Mda, a mormăit Hornby, apoi a tăcut din nou. Sunt ultimul 
supravieţuim aşa că, dacă istoria tot trebuie spusă, bănuiesc c- 
ar fi mai bine s-o spun eu. Asta, desigur, dacă memoria n-o să 
mă trădeze. 

A strigat apoi tare la barmanul aflat în cealaltă încăpere. 

Băuturile au sosit imediat, însoţite de o plăcintă aburindă cu 
carne, pentru mine, şi am sorbit amândoi, privind flăcările 
jucăuşe, fiecare cufundat în propriile gânduri. Ale mele se 
concentrau asupra mâncărimilor din picioare, mai dureroase 
acum, când mă adăpostisem la căldură, decât fuseseră afară, în 


aerul îngheţat. 

Deodată, fără nici un preambul, bătrânul a început să 
povestească, privindu-mă într-un mod ciudat. 

— Cât anume ştii dumneata despre această istorie, domnule 
Tolliver? 

— Nici pe departe îndeajuns, domnule. 

— Hm, păi, ai venit la omul potrivit. Pentru că eu o ştiu pe 
toată. Vezi dumneata, în acele zile de glorie, eu lucram pe vasul 
căpitanului mciver ca maimuţoi de pulbere şi... 

— Maimuţoi de pulbere? am întrebat, nefamiliarizat cu 
termenul. 

— Servant, adică băiat care le aducea tunarilor praf de puşcă 
din magazie, atunci când lucrurile se înfierbântau. Ascultă, 
domnule Tolliver, o să-ţi povestesc cum a început totul, asta 
dacă doreşti să asculţi istoria aşa cum a fost... 

Am încuviinţat din cap, zâmbindu-i încurajator, şi mi-am scos 
discret din buzunar creionul şi carneţelul uzat, cu coperte din 
piele. 

— Am avut vânt bun din pupa la întoarcerea acasă, în 
Portsmouth, din Indiile de Vest, unde staţionasem până atunci şi 
unde capturasem un spion portughez. 

— Un spion? 

— Mda, unul pe care l-am încurajat să vorbească în timp ce 
străbăteam oceanul, ameninţându-l că vom recurge la bici şi la 
cazanul cu smoală. De la el am aflat de un complot mârşav, pus 
la cale de mintea bolnavă a lui Billy Blood, căpitanul dezertor al 
unei fregate franceze. 

— Căpitanul William Blood, nu-i aşa? 

— Puţini mai ştiu astăzi câte ceva despre el, domnule. Dar 
Bătrânul Bill a fost la vremea lui o adevărată pacoste. L-a scos 
din minţi pe lordul Nelson cu fiecare ocazie, zău aşa. Uite care 
era planul: vechiul nostru duşman, regele Spaniei, şi nemernicii 
de francezi urmau să-şi unească forţele navale pentru a-l lua pe 
Nelson prin surprindere în drumul spre Trafalgar şi a trimite flota 
britanică, mai puţin numeroasă, pe fundul mării. Şi ar fi reuşit, 
dacă n-ar fi intervenit eroicul nostru căpitan. Şi câţiva dintre 
pasagerii aflaţi la bord. 

— Pasageri? 

— Un tip pe nume Hawke. Pair ereditar, dar un bărbat 
aventuros, descendent direct al piratului Blackhawke. El şi c-un 


băiat pe nume Nick. 

— Lordul Hawke, aţi spus? am întrebat, luând frenetic notițe. 

— Da. A murit de mult. 

— Şi cum a ajuns acest lord Hawke la bordul navei Merlin, 
domnule? 

— Băiatul său, Alexander, fusese răpit de francezi pentru 
răscumpărare. Bill obişnuia să răpească odrasle de aristocrați şi 
cerea pentru eliberarea lor sume mari de bani. Hawke aflase că 
fiul său era ţinut captiv la bordul fregatei Mystere şi era hotărât 
să-l salveze. Prezenţa lordului pe nava noastră a fost oarecum 
învăluită în mister, dar, din câte îmi amintesc, căpitanul mciver 
i-a dat permisiunea să urce la bord în Bermude. 

— Aşadar, aţi pornit în căutarea fregatei Mystere nu numai 
din raţiuni militare? 

Hornby a încuviinţat din cap. 

— Vedeţi, aflasem de la nenorocitul ăla de portughez locul 
unde se afla nava lui Blood. Mai mult decât atât, coordonatele 
geografice ale complotului fuseseră gravate pe un ochean din 
aur şi... 

— Scuzaţi-mă, aţi spus că erau gravate pe un ochean? 

— Da. Şi nu orice fel de ochean, ci cel pe care Bill îl furase de 
la amiralul Nelson în noaptea revoltei! Potrivit acelui blestemat 
de portughez, locul ales pentru ambuscada navală era atât de 
secret, încât Bill a gravat longitudinea şi latitudinea chiar pe 
partea metalică a ocheanului. Cum însuşi Napoleon participase 
la elaborarea planului, era foarte probabil ca totul să fie o cursă 
vicleană. Trebuia să punem neapărat mâna pe ochean înainte 
ca întreaga flotă britanică să plece din Portsmouth... şi, 
Dumnezeule! asta am şi făcut. 

— Bine, dar cum? 

— Păi, tocmai despre asta-i vorba în poveste, nu-i aşa, 
domnule Tolliver? 

Am sorbit iute din pahar şi am spus: 

— Acest lord Hawke, presupun că el a salvat situaţia. Adică, 
ştiu că Cecily l-a menţionat des în relatarea ei. 

— Imi cer scuze, domnule, dar băiatul care îl însoțea e cel 
care a schimbat soarta luptei. Un băiat tare firav ca înfăţişare, 
doar cu un an mai mare decât mine, a adăugat bătrânul, dând 
brusc scaunul pe spate, într-un unghi periculos, pentru a-l 
rezema de perete. 


De acum, era tot mai prins de povestire şi începusem să mă 
tem să nu cadă şi să-şi rupă picioarele. 

— Tot maimuţoi de pulbere pe nava britanică de război? am 
întrebat, continuând să iau notițe. 

Altă tăcere lungă, în timp ce Hornby îşi aduna gândurile, 
sorbind din bere. 

— Nu. Tânărul acesta blond, Nicholas, era pupilul lordului 
Hawke, şi a urcat cu el pe vas în Bermude. Nick şi cu mine ne- 
am împrietenit repede, fiind apropiaţi ca vârstă. Eu aveam vreo 
nouă-zece ani, şi el unsprezece, din câte îmi amintesc. Când am 
tras bord la bord, după un schimb năucitor de salve de tun, 
tânărul Nick şi cu mine ne-am furişat în taină pe fregata Mystere 
şi ne-am trezit în mijlocul acţiunii, cu obuzele care şuierau în 
jurul nostru şi toate celelalte. 

N-am văzut asemenea vărsare de sânge în toţi anii petrecuţi 
pe mare. 

Bătrânul se înfierbântase pe măsură ce povestea, gesticulând 
cu cana de bere într-o mână şi pipa lungă şi subţire în cealaltă. 
S-a auzit sirena unui vapor. Trecuse de miezul nopţii. O pală de 
vânt scuturase streaşină, focul începuse să se stângă, şi 
încăperea devenea tot mai rece. 

Va rog, continuaţi, domnule Hornby, am spus, ridicându-mă în 
picioare pentru a arunca un buştean în foc. 

Ei bine, Nick îi promisese tutorelui său că va rămâne sub 
punte, cu mine, în timpul luptei. Eu suferisem o rană gravă la 
cap, şi medicul îmi ordonase să stau liniştit şi să nu mă amestec 
în nebunia care avea să urmeze. Numai că jos a izbucnit un 
incendiu care ameninţa să se extindă la magazia cu pulbere de 
tun, aşa că nu mai aveam cum să stăm sub punte. Am urcat 
amândoi în fugă trei punți şi am ajuns sus, unde am dat nas în 
nas cu însuşi Snakeye“. 

— Snakeye? am întrebat, în timp ce scriam cu iuţeală. Cine e? 
N-am auzit niciodată de el. 

— Un pirat francez care avea tatuaje de şerpi în jurul ochilor 
şi nasului. 

O creatură înfricoşătoare şi mâna dreaptă a lui Bill. Urcase la 
bordul navei noastre în timpul busculadei, şi acum ne urmărea, 
înghesuindu-ne spre velatură. Ne-am căţărat pe arbore şi de aici 
pe verfafor. Când piratul s-a apropiat de noi, cu pumnalul în 


4 În engleză în original, „ochi de şarpe” (n. tr.). 


mână, am sărit. Cele două vase erau la mai puţin de doi metri 
distanţă şi amândoi am intrat printr-o fereastră deschisă de la 
pupa fregatei franceze. 

— Asta da poveste! am remarcat. Şi pe urmă? 

— Când am scăpat de el, am dat de o tăcere tare ciudată. Ne- 
am uitat de jur-împrejur şi am văzut că puntea era aproape 
pustie, cu excepţia celor morţi sau răniţi. Canonada încetase pe 
ambele nave şi am văzut în faţă, la proră, un grup mare de 
marinari care aclamau când şi când, ba în engleză, ba în 
franceză. Am auzit două săbii care zângăneau. După zgomotul 
puternic pe care îl făceau, am înţeles că era o înfruntare pe 
viaţă şi pe moarte. 

Am privit în sus şi am văzut steagul britanic fluturând pe 
catarg. lar steagul francez, sfâşiat în luptă, era încă arborat la 
artimonul fregatei inamice, aşa că ne-am dat seama că Bătrânul 
Bill nu capitulase, în ciuda cantităţii mari de plumb care îi 
ciuruise vasul. Nick şi cu mine am luat câte o sabie de la 
marinarii morţi şi am urcat tiptil pe cabina pilotului ca să privim 
pe furiş ce se întâmpla mai jos, la proră. Ne-am târât pe coate 
până ce am putut să aruncăm o privire la ceea ce se petrecea la 
mai puţin de trei metri sub noi. Cele două echipaje se 
înghesuiau ca să vadă mai bine lupta ce se desfăşura lângă 
cârma vasului şi... 

— Înţeleg că bătălia principală încetase? 

— Da. Marea bătălie navală se transformase într-un război 
între doi oameni. Căpitanul William Blood şi lordul Hawke erau 
încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ce privelişte! 
Bătrânul Bill era un adevărat spectacol, gătit cum era în straie 
din cele mai fine, cu pantaloni din mătase albă şi o haină largă 
de căpitan, din satin alb, atâta doar că toate aceste dichiseli 
erau acum sfâşiate şi pătate cu sânge şi praf de puşcă. Sub 
centura lată avea şi acum vârât ocheanul din aur al lordului 
Nelson. Hawke avea o tăietură adâncă pe obrazul drept şi 
partea din faţă a cămăşii era îmbibată în propriul sânge. Totuşi, 
îşi ţinea în continuare mâna stângă la spate, duelându-se cu 
Blood în stil clasic, dar cu mai multă furie în ochi decât mi-a fost 
dat să văd vreodată în viaţă... încă un rând, domnule? 

— A, sigur, dar continuaţi, vă rog! 

Hornby a comandat alte băuturi şi şi-a reluat povestirea. 

— Hawke para, una după alta, loviturile periculoase ale lui 


Blood şi îl ataca iar şi iar. Însă, în ciuda geniului său şi fineţii cu 
care mânuia sabia, în momentul când Blood a reuşit trei lovituri 
puternice într-o succesiune rapidă, noi, băieţii, am crezut că îi 
sunase ceasul. „Eşti terminat, Hawke, predă-te!” a strigat Bill, 
atacând în continuare. „Nici un spadasin nu se poate măsura cu 
Billy Blood! O să-ţi sfârtec inima şi o s-o mănânc la cină astă 
seară!” „Ba cred c-o să rămâi flămând”, a răspuns Hawke, 
atacând şi el. „Răpitorul de copii mici e terminat.” Apoi, dintr- 
odată, i-a aplicat o lovitură care am crezut că avea să-l spintece 
până la şira spinării. „Uite!” a strigat Hawke. „Nici oamenii tăi 
nu te mai înghit, Billy Blood. Vezi cât de liniştiţi aşteaptă 
francezii ca sângele căpitanului lor englez dezertor să se scurgă 
în gaura de drenaj?” Parând şi atacând, Hawke a lovit năprasnic, 
şi un zgomot puternic de fier a răsunat pe punte. Aşa era. Tot 
echipajul francez privea lupta într-o tăcere fascinată, cu arma la 
picior. Căpitanul nostru, mciver, înăbuşise ultimele focare de 
rezistenţă şi ordonase acum unor marinari ai săi să stea cu 
muschetele aţintite asupra puţinilor francezi care nu depuseseră 
armele, în cazul că le-ar fi venit proasta idee de a încerca să 
sară în ajutorul lui Bill. „Câine mincinos!” a ţipat Bill, cu faţa 
roşie de furie. S-a năpustit apoi asupra lui Hawke ca un rinocer 
rănit, urlând din toţi rărunchii. Hawke şi-a ridicat sabia pentru a 
se apăra, dar Bill s-a oprit în ultima clipă şi s-a răsucit pe 
călcâie, rotindu-se complet şi izbind cu toată forţa în sabia 
ridicată. Sabia a zburat din mâna lui Hawke şi a căzut, 
zăngănind, pe punte. 

— Nu se poate! am exclamat, acaparat de povestire, apoi am 
sorbit din băutură şi m-am aplecat în faţă, dornic să aud 
continuarea. 

— Ba da, a răspuns Hornby. Fiori reci au cuprins inimile 
noastre tinere în timp ce îl priveam pe Hawke cum se retrage, 
complet  neajutorat, din faţa acelui criminal netrebnic, 
poticnindu-se şi împiedicându-se de răniții care zăceau, scăldaţi 
în sânge, pe punte, până ce, într-un final, a căzut. In acea clipă, 
un tânăr marinar din echipajul Majestății Sale şi-a aţintii 
muscheta spre inima lui Bill, dar căpitanul mciver a dat-o la o 
parte, clătinând din cap. Era bătălia lui Hawke, pe viaţă şi pe 
moarte, şi onoarea îi dicta să lupte până la capăt. „Căpitane 
Bonnard!” a strigat Billy către comandantul din marina 
imperială franceză. De ce s-au oprit oamenii din luptă? Ca să-l 


privească pe acest laş, vrednic de milă? Îţi ordon să ataci cu 
toată forţa! Ucide-i pe aceşti câini de englezi.” 

Hornby a tăcut, apoi s-a ridicat şi s-a întors cu spinarea spre 
foc, ca să se încălzească. 

— Ei, şi aici s-a petrecut acea cotitură de care îţi vorbeam, 
domnule Tolliver. „Nu mai accept ordine din partea 
dumneavoastră, monsieur Blood”, a răspuns francezul Bonnard, 
păşind în faţă şi trăgându-şi sabia. „Abia dacă ne-a mai rămas 
un suflet în stare să lupte, focul a izbucnit în mijlocul navei, am 
fost loviți, și nava s-a scufundat acum mai jos de linia de plutire. 
Orice căpitan francez destoinic ar fi condus astăzi acest vas 
măreț spre victorie, dar dumneavoastră nu sunteţi în stare. Cu 
dumneavoastră la cârmă nu am avut nici o şansă. V am suportat 
prea multă vreme. Destul! Nu sunteţi omul potrivit să comande 
această navă şi am de gând să negociez termenii capitulării în 
numele echipajului. Aruncaţi sabia, căpitane Blood, sunteţi 
arestat, consideraţi-vă prizonier al marinei franceze imperiale! 
Locotenente, coboară steagul, predăm Mystere în mâinile...” 

— Îmi cer scuze, domnule Hornby, am intervenit, dar aţi spus 
că francezii ţineau ostatici nişte copii, nu-i aşa. Ce s-a întâmplat 
Cu...? 

Hornby mi-a aruncat o privire care m-a făcut să-mi plec capul, 
ruşinat de întrerupere. 

— „Aha, deci e o revoltă!” a spus Billy, aruncându-şi capul pe 
spate şi izbucnind în hohote de râs. „O să vă tai eu grumaijii, 
francezilor, da' mai întâi trebuie să-l termin pe porcu' ăsta de 
englez!” Şi-a întors privirea spre Hawke şi a fandat, cu vârful 
sabiei îndreptat spre inima lui Hawke. Concentrat cum eram 
asupra evenimentelor, n-am observat că tânărul Nick se ridicase 
în picioare, lângă mine. „Lord Hawke! Aici!” a strigat Nick, şi 
toată lumea s-a întors să-l vadă, cocoţat cum era pe cabina 
pilotului. A scos de la brâu sabia luată de pe punte şi a aruncat- 
o în jos, spre Hawke. Prea scurt însă, şi sabia a căzut la 
picioarele lordului. L-am văzut pe noul meu erou aplecându-se 
s-o ridice, în timp ce Bill folosea această clipă de neatenţie 
pentru a se apropia şi a-i da lovitura finală. Hawke şi-a ridicat 
sabia, iar Blood şi-a coborât-o. Lama sabiei lui Bill l-a izbit 
puternic pe Hawke între omoplaţi, împingându-l în spate. A 
încasat o lovitură în cap şi am văzut că era ameţit. Sabia i-a 
zburat la cel puţin patru metri şi jumătate distanţă. Nick mi-a 


aruncat o privire şi am citit în ochii lui ce voia să facă. 

De la cabina pilotului nu erau decât trei metri până la punte, 
şi Nick şi-a calculat perfect săritura. S-a prăbuşit pe umerii 
căpitanului Blood şi s-a aşezat călare pe capul lui, băgându-i 
degetele în ochi. Orbit şi fornăind din nas, Bill s-a învârtit, 
împiedicându-se de cadavrele împrăştiate pe punte. S-a 
scuturat, încercând să scape de băiatul care se agăța de el, dar 
Nick a rezistat. Pe urmă, Nick m-a văzut uitându-mă la el de 
după copertina cabinei şi mi-a strigat: „Coboară în carceră, 
Martyn Hornby! Vezi dacă poţi să-i găseşti pe băiatul lordului 
Hawke şi pe ceilalţi copii! Lordul şi cu mine ne ocupăm noi de 
toate astea.” Nick a reuşit să smulgă ocheanul de spion de la 
brâul lui Bill... dar apoi l-am văzut zburând prin aer după ce Bill 
s-a descotorosit de el şi l-a azvârlit ca pe o păpuşă de cârpă, 
până pe punte. „Ne ocupăm noi”, am repetat, fără a-mi vine a 
crede, vorbele lui Nick. Am făcut însă aşa cum îmi ceruse: am 
coborât târâş de pe cabină, deşi mi se rupea sufletul să plec de 
acolo fără să văd sfârşitul dramei, şi... 

— Staţi! am strigat, sărind în picioare şi lovindu-mă cu fluierul 
piciorului de şemineu. Pentru numele lui Dumnezeu, domnule 
Hornby, doar nu V-aţi părăsit locul din stal taman în acea clipă? 

— Domnule Tolliver, n-am lipsit decât scurt timp şi mi s-a 
povestit în amănunt ce s-a întâmplat, aşa că-i ca şi cum aş fi 
văzut totul cu ochii mei, a răspuns Hornby, mirat de izbucnirea 
mea. 

— Ei bine, atunci continuaţi-vă povestirea, domnule, am zis, 
aşezându-mă înapoi pe scaun. Imi ţineam creionul deasupra 
hârtiei, gata să notez deznodământul aventurii. 

— „Dă-mi ocheanul înapoi!” a zbierat Blood, punându-şi una 
din cizmele sale lungi pe pieptul lui Nick. L-a împins cu lama 
ascuţită a sabiei şi l-a împuns, tăindu-i haina. A sfâşiat jacheta 
albastră a băiatului de sus până jos, şi ocheanul strălucitor a 
căzut pe punte, rostogolindu-se, în timp ce Nick încerca disperat 
să-l apuce. Intr-o clipă, mâna lui Blood s-a întins ca o gheară şi l- 
a înşfăcat, ridicându-l şi făcându-i să sclipească în soare. „Nu!” 
a strigat Nick. „Asta-i ocheanul lui Nelson!” Se agăţase de 
piciorul lui Blood, luptându-se să se scoale, dar Bill îl ţinea 
țintuit, apăsându-l cu putere cu cizma pe stomac, iar bietul Nick 
nu putea decât să se zvârcolească înnebunit, ca un păianjen 
înfipt într-un ac. Atunci, Nick a scos din buzunar un pumnal cu 


mâner din os, pe care lordul Hawke i-l dăduse pentru a se 
apăra. A înfipt lama adânc în partea cărnoasă a gambei lui Bill. 
Bill a urlat de durere, fără să-l observe pe Hawke apropiindu-se 
din spate. „Băiatul ţi-a zis că ocheanul îi aparţine lordului 
Nelson”, a spus Hawke, cu vârful sabiei proptit în spinarea lui 
Bill. „Ţi-aş fi recunoscător dacă i l-ai da înapoi. Acum!” „lar 
astea vor fi ultimele tale vorbe”, a spus Bill întorcându-se cu 
faţa spre lordul Hawke. S-au privit în ochi. Bill a fandat primul, 
spre stomacul dezgolit al lui Hawke, dar, de această dată, 
Hawke a fost cel care s-a învârtit iute, cu sabia sclipitoare 
împinsă în faţă. S-a auzit apoi un sunet înspăimântător, de 
metal care sfâşie carnea şi oasele. Of, Doamne! Sunetul 
metalului care sfâşie carnea şi oasele! A răsunat un urlet de 
durere, iar Billy şi-a ridicat ciotul însângerat al mâinii drepte. Pe 
punte zăcea mâna lui Blood, care tresărea încă spasmodic, cu 
degetele pline de sânge, încleştate pe ocheanul strălucitor de 
spion. 

M-am ridicat din nou şi am privit în jos spre Hornby, care se 
uita cu ochi scăpărători la focul din şemineu. 

— Doamne, Dumnezeule! am exclamat. Şi Hawke a pus până 
la urmă mâna pe ocheanul lui Nelson? 

— Pai da, cum altfel?!! Şi avea într-adevăr gravate pe el, în 
aur, dar codificate, longitudinea şi latitudinea unde urma să aibă 
loc ambuscada. Dar noi ştiam codul de mult, de la spionul 
portughez. Hawke a citit cifrele cât se poate de răspicat, şi un 
marinar le-a notat. 

— Şi asta a fost tot? 

Nu, domnule. Mai e ceva. 

— Ei, ce s-a întâmplat mai departe? am întrebat aproape 
implorator, căci deja îmi vedeam numele sub articolul publicat 
de Globe. Vă rog mult, domnule Hornby, continuaţi. 

— Mda, păi cred c-ar trebui să spun povestea până la capăt, 
nu-i aşa? Pentru că, vedeţi dumneavoastră, şi eu apar din nou în 
ea. 

A râs scurt, a dat pe gât încă o înghiţitură de bere şi şi-a 
reluat istorisirea. 

La proră, căpitanul francez Bonnard a îngenuncheat şi i-a 
predat sabia capitulării lordului Hawke. Hawke a luat-o şi a rostit 
următoarele vorbe, fără pic de aroganță: „Căpitane Bonnard, în 
numele navei Merlin şi al flotei regale a Majestății Sale, accept 


această sabie. Voi înmâna sabia şi steagul dumneavoastră 
căpitanului meu. Sunteţi un gentleman şi a fost o onoare pentru 
mine să lupt împotriva dumneavoastră.” Francezii au coborât 
steagul, şi inimile englezilor au tresărit de mândrie când 
stindardul s-a înălţat pe catargul fregatei Mystere. 

Hawke s-a îndreptat spre sala busolelor şi a ridicat steagul 
francez în aer. „Bravii mei mateloţi şi tovarăşi”, a început el. „Cu 
greu pot exprima în cuvinte recunoştinţa pe care v-o port 
pentru...” Atunci o voce subţire a spart tăcerea, iar lui Hawke i-a 
stat inima-n loc şi n-a mai putut rosti nici o vorbă: „Tată! Tată!” 
A văzut cum marinarii făceau loc să treacă unui băieţel îmbrăcat 
în straie ponosite, care alerga pe punte către el, urmat de un 
servant care râdea, fericit să trăiască cea mai frumoasă clipă 
din viaţa sa. Eu eram cam mânjit de sânge după ce mă 
întâlnisem cu Snakeye şi oamenii săi, care păzeau sala busolelor 
de sub punte. Dar îmi îndeplinisem misiunea şi zâmbeam cu 
gura până la urechi, credeţi-mă, domnule, în timp ce toţi 
copilaşii năvăleau pe punte, râzând şi trăgând cu nesaţ în piept 
aerul curat al mării. „Ah, tată, tu eşti!” a strigat băieţelul, şi 
Hawke a sărit jos de pe acoperişul sălii busolelor, căzând în 
genunchi și îmbrăţişându-şi fiul, ţinându-l strâns la piept, ca şi 
cum n-avea să-i mai dea drumul niciodată. 

In han s-a aşternut tăcerea, întreruptă doar de răpăitul ploii 
pe acoperiş. 

Ce poveste minunată, am spus în cele din urmă, privind spre 
Hornby. 

Bătrânul părea emoţionat. 

N-am mai vorbit aşa mult de ani de zile, a zis el, cam stors de 
vlagă. Scuzele mele, domnule. 

N-aveţi de ce. Istoria asta vă face cinste. Mai e ceva de 
adăugat? 

— După puţin timp, nava a pornit din nou la drum, şi vântul 
bătea bine, iar sus, pe cer, vălătucii de nori se înălţau ca nişte 
vele albe, împingând-o de la spate. Un corp de toboşari a 
început să bată tobele magnifice de luptă pe punte. Merlin era o 
frumuseţe de corabie, putea să navigheze bine şi sub vânt, şi 
îmi amintesc că m-am gândit atunci că, dacă briza ne va fi şi 
mai departe prielnică, nu vom întâmpina nici o dificultate în 
îndeplinirea misiunii noastre. Aveam să ajungem la Portsmouth 
la timp pentru a-l preveni personal pe Nelson cu privire la 


ambuscadă. 

— Şi aţi reuşit, nu-i aşa? 

Bătrânul s-a aplecat spre mine, ca şi cum dorea să-mi mai 
împărtăşească ceva, iar ochii i s-au umezit. 

— Da, domnule, iar eu am avut onoarea de a fi prezent cu 
această ocazie la Palatul St James's. După aceea, lordul Hawke 
în persoană a venit la mine, ţinându-l pe micul Alex în braţe. S-a 
aplecat şi m-a privit drept în ochi. „Ai făcut o treabă minunată, 
tinere domn Hornby”, mi-a spus, după care mi-a întins un 
pachet învelit în pânză, dar ochii îmi erau prea înceţoşaţi pentru 
a-mi da seama ce conţinea. După mulţi ani, l-am atârnat aici, pe 
perete. Îl vezi? 

M-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat spre şemineul 
care arunca lumini şi umbre pentru a cerceta îndeaproape 
obiectul. 

— Da, îl văd, domnule Hornby, am răspuns. 

Am întins mâna şi am atins vechea curea din piele, atent ca 
nu cumva să se fărâme sub degetele mele. 

Cadoul pe care lordul Hawke i-l dăruise în acea zi servantului 
Martyn Hornby se transformase dintr-o comoară strălucitoare 
într-o amintire, acum fără lustru, a unei epoci de glorie, atârnată 
undeva, lângă foc. Era ocheanul amiralului Nelson. 

— Haide, domnule Tolliver, pune-l la ochi. Ceea ce ţii 
dumneata acum în mână este o bucată de istorie. 

Am scos ocheanul din cuiul în care fusese atârnat, şi atunci s- 
a întâmplat nenorocirea. Cureaua s-a desfăcut şi ocheanul mi-a 
alunecat printre degete şi a căzut, izbindu-se de şemineu. 
Lentila s-a desprins şi a zburat prin aer, de parcă aş fi dat cu 
banul. M-am întins şi am pus mâna pe ea în ultima clipă. 

— Vai! am strigat, aplecându-mă ca să iau de jos tubul gol. 
Îmi cer mii de scuze! 

— Nu-ţi face griji, mi-a răspuns bătrânul cu amabilitate. A 
trecut prin lucruri mult mai rele la viaţa lui. Uită-te de aproape şi 
ai să vezi inscripţia lui Bill lângă ocular. 

Ceva şi mai ciudat căzuse însă din tub. Un sul subţire, 
îngălbenit de vreme, legat cu o panglică neagră. 

— Domnule Hornby, am spus, încercând să-mi stăpânesc 
emoţiile, se pare că înăuntru e un soi de mesaj. Ştiaţi de 
existenţa lui? 

— Un mesaj? a întrebat bătrânul, ridicându-se încet în 


picioare. la să vedem despre ce e vorba. 

Am desfăcut panglica cu cea mai mare grijă şi am întins 
pergamentul pe masă. Ne am uitat amândoi fără să ne vină să 
credem. Era o scrisoare datată și semnată de însuşi Napoleon! 
lată conţinutul său: 


Căpitane Blood, 

Porneşte de îndată spre Cadiz cu toată viteza. Odată ce flota 
franceză se va uni cu cea a Spaniei, Anglia va fi a noastră! Luaţi- 
I pe Nelson prin surprindere en route către Trafalgar şi totul se 
va termina. Vom răzbuna şase secole de ruşine și batjocură. 
Atacaţi cu toată voința de care sunteți în stare! Majestatea Sa 
nu vă va reproşa pierderea navelor sale, atâta timp cât aceasta 
îi va aduce Gloria... 

N. 


— Uimitor, domnule! am spus, complet năucit. În plus, 
dovedeşte că povestea este adevărată. 

— Da, şi fără putinţă de tăgadă, aş zice. 

Am privit în continuare tăcuţi remarcabilul document. 

— Cât ziceaţi că valorează premiul ziarului Globe? m-a 
întrebat Hornby, pufăind gânditor din pipă. 

— Şaptezeci şi cinci de lire, domnule. 

— Hm, o sumă frumuşică. 

Am tras adânc aer în piept şi mi-am luat inima-n dinţi: 

— Domnule Hornby! mai am ceva de discutat cu 
dumneavoastră. Cecily şi cu mine... adică, noi... vrem să ne 
căsătorim. Îmi cer scuze. Voiam să spun că am venit aici pentru 
a obţine permisiunea de a o cere pe fiica dumneavoastră de 
soţie. 

Hornby a privit tăcut focul stins din şemineu. Eram sigur că, 
aşa sărăntoc cum păream, nu mă considera deloc o partidă 
potrivită pentru frumoasa Cecily. Nu părea nici măcar dispus să- 
şi piardă timpul refuzându-mă. M-am ridicat şi mi-am întins 
picioarele obosite. Am închis carnetul de notițe şi l-am vârât în 
buzunarul de la piept, trecându-mi degetele peste jachetă şi 
găsind în acest gest un dram de speranţă şi încredere în viitorul 
meu. 

Obosit mort, tocmai mă pregăteam să urc scările în căutarea 
unui pat, când Hornby s-a ridicat în picioare. 


— Eşti un om bun, Penn Tolliver. Un bărbat cinstit. Cecily mi-a 
mărturisit asta în scrisoare. lar eu i-am răspuns că aş vrea să 
mă conving cu ochii mei. De fapt, eu am fost cel care i-a sugerat 
ca tu să faci drumul ăsta lung până aici. 

— Păi, domnule, nu... 

— La scrisoarea de la Napoleon, flăcăule. Va fi dovada că 
povestea pe care o vei scrie e adevărată. Şi dacă va fi să câştigi 
concursul, cu atât mai bine. Ani de zile m-am întrebat dacă 
scrisoarea aia valora ceva. Ei, a sosit vremea să aflu că 
valorează, şi încă foarte mult. 

— Vreţi să spuneţi că ştiaţi de scrisoare? 

— Sigur. Cu ea, căpitanul mciver şi lordul Hawke au putut să 
probeze existenţa complotului în faţa amiralului Nelson. 

— Bine, dar scrisoarea asta face mii de lire, domnule Hornby! 
Cel puţin zece mii, dacă nu mai mult. Nu pot să accept. 

Mi-a aşezat ocheanul vechi şi stricat în mână şi mi-a închis 
degetele în jurul lui. 

— la-l, flăcăule. 

— Şi cum rămâne cu Cecily, domnule? Nu vreau să vă zoresc, 
dar... o iubesc atât de mult. Şi nu pot decât să sper că, în timp, 
vă veţi convinge că pun binele ei mai presus de... 

— Voi fi onorat să te primesc în familia mea, domnule Tolliver. 

Bătrânul şi-a rezemat capul de spătarul fotoliului şi a adormit 
înainte să apuc să urc jumătate din treptele către dormitor, de 
fapt să zbor, fericit şi hotărât să-mi încep cât mai devreme ziua 
următoare, care se anunţa foarte promițătoare. 

La urma urmei, eram tânăr şi aveam tot viitorul în faţă. 


M. Diane Vogt 


THRILLERUL JURIDIC a OFERIT dintotdeauna cititorilor scene 
de mare dramatism şi conflicte deosebit de puternice. In 
copilărie, M. Diane Vogt a fost un fan devotat al lui Perry 
Mason“. În fiecare săptămână, alături de tatăl său, îl urmărea la 
televizor pe eroul lui Erle Stanley Gardner prinzându-i pe băieţii 
răi şi se lua la întrecere cu el, încercând să-l depăşească în 
isteţime. Probabil că acele seri au fost, cel puţin parţial, 
„vinovate” pentru cariera de avocat pe care Vogt a îmbrăţişat-o, 
ca şi pentru thrillerele juridice pe care a început să le scrie mulţi 
ani mai târziu. Este autoarea cunoscutei şi apreciatei serii de 
romane /udecătoarea Wilhelmina Carson. 

Vogt consideră preluarea unor elemente reale din lumea 
avocaţilor utilă pentru o povestire bună. La fel ca şi Gardner, îşi 
permite puţine licenţe dramatice în portretizarea avocaţilor şi a 
mediului în care lucrează. Beneficiind de avantajul de a 
cunoaşte sistemul din interior, autoarea descrie concret modul 
în care lucrurile se desfăşoară în cadrul proceselor, în sălile de 
judecată şi în cabinetele de avocatură, nu numai în cazurile 
penale, dar şi în cele civile - acolo unde majoritatea oamenilor 
dau piept cu legea. 

Karen Ann Brown este o tânără avocată care, dezamăgită de 
compromisurile pe care este nevoită să le facă, renunţă la slujba 
de procuror pentru a începe o carieră pe cont propriu. Acum 
lucrează ca „recuperator” sub acoperirea de autoare de ghiduri 
turistice. Este deseori pusă în situaţia de a lua decizii dificile 
atunci când dorinţele clienţilor săi sunt zădărnicite de vidul 
legislativ, în special în problematica răpirii copiilor de către 
proprii părinţi. Pentru povestirea Viața după Toronto, Vogt s-a 
inspirat din relatările unei bune prietene, implicată, timp de 
zece ani, într-o luptă fără sorţi de izbândă pentru obţinerea 
custodiei copilului. Este o poveste despre mânia iraţională şi 
furia oarbă, sentimente prea bine cunoscute de cuplurile 


+ Avocat al apărării, protagonistul a peste 80 de romane şi 
povestiri ale scriitorului Urle Stanley Gardner (1889-1970). 
Unele romane au fost adaptate pentru marele ecran în anii 
1930. Aventurile aceluiaşi personaj au stat la baza unor seriale 
de televiziune (n. tr.). 


divorţate. 
Din fericire însă, Karen Brown stă mereu de veghe. 


VIAŢA DUPĂ TORONTO 


ÎMBRĂCATĂ AŞA CUM ERA, în negru, Karen Brown se 
confunda cu decorul. Lumina ambientală lipsea în cartierul 
liniştit şi scump în care infracțiunile ar fi trebuit să fie 
inexistente. Ceasul cuptorului cu microunde arăta ora 3:00:15 
a.m. 

Şi-a trecut pistolul Sig-Sauer în mâna stângă, şi cu dreapta şi- 
a masat gâtul amorţit şi umerii. Doamne, ce mult ura luptele 
pentru obţinerea custodiei. Această bătălie era însă una 
deosebită, nu din cauza mizei, ci a părţilor implicate. 

S-a lăsat pe spate în scaun, proptindu-şi gleznele încrucişate 
de masa din bucătărie, şi pregătindu-se pentru a treia noapte de 
aşteptare. 

Jeffrey London era un ticălos şi un nenorocit, dar nici pe 
departe un prost. Va face o nouă tentativă de a-şi răpi fiica. 
Dacă nu în această noapte, atunci mâine sau, oricum, cât de 
curând. O ştia. Şi îl cunoştea pe Jeffrey. Instinctul şi pregătirea 
atentă îi salvaseră lui Karen viaţa şi mai înainte. Şi n-avea de 
gând să le ignore acum. 

A încercat să-şi alunge plictiseala amintindu-şi de perioada 
când fusese îndrăgostită de Jeffrey. Fusese prima ei iubire în 
colegiu şi se simţise preţuită ca un obiect rar de artă, ignorând 
semnalele de avertizare. Brusc, a fost cuprinsă de fiori. Scăpase 
ca prin urechile acului atunci când el o părăsise pentru Beverly, 
mai sexy, mai tânără, mai dornică de distracţii şi mai naivă 
decât ea. 

După zece ani, Karen nu era numai recunoscătoare pentru 
salvarea sa, ci se simţea şi vinovată. Vinovăția supraviețuirii, 
aşa defineau psihologii sentimentul. lraţional poate, dar cât se 
poate de real. Jeffrey trebuia să se căsătorească odată şi odată. 
Ea făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a o preveni pe 
Beverly, a cărei lipsă de experienţă îşi spusese însă în cele din 
urmă cuvântul, şi cei doi începuseră acel dans distructiv care îi 
adusese acolo unde se aflau acum. 

Karen ştia exact de ce acceptase această sarcină. Pentru a-i 
oferi lui Beverly şi copilului ei o a doua şansă de a scăpa de 
Jeffrey, înainte ca el să le distrugă viaţa. Poate că Beverly uitase 


cât de mult valora ca persoană, darea nu. 

La ora 3:34:17, ca şi cum gândurile ei l-ar fi chemat, a auzit 
paşii grei ai lui Jeffrey, pe podeaua care scârţâia. Karen a apăsat 
butonul telecomenzii pentru a activa camera de securitate 
îndreptată asupra uşii din spate. Imaginile de noapte aveau să 
fie înregistrate într-o tentă verzuie, ciudată. 

Karen s-a cufundat în beznă şi s-a pus pe aşteptat, ţinând 
pistolul în mâna dreaptă, gata oricând să-l folosească. Dar nu 
prea devreme. Numai după ce Jeffrey va fi părăsit incinta 
împreună cu Deidre va putea fi acuzat de răpire. 

Dacă va fi nevoită să-l înfrunte înainte de acest moment, el va 
pretinde că nu intenţionase s-o ia pe Deidre de acasă. Beverly 
obținuse custodia copilului, dar casa fusese cumpărată de 
Jeffrey şi îi aparţinea şi acum. Din punct de vedere legal, nu 
încălca o proprietate străină şi putea să între în propria casă ori 
de câte ori dorea. Minciunile lui amăgitoare o făcuseră pe 
Beverly să treacă în trecut peste comportamentul lui 
impardonabil. 

Karen l-a cronometrat. Jeffrey a forţat lacătul şi a deschis uşa 
din spate peste exact douăsprezece minute. Karen a zâmbit în 
sinea ei. Ar fi putut folosi şi cheia. Avusese ea grijă să nu 
schimbe încuietoarea. 

Alarma a început să sune strident şi continuu. Karen a 
respirat uşor, străduindu-se să perturbe cât mai puţin aerul. 
Jeffrey avea instincte de prădător. Dacă va face şi cel mai mic 
zgomot, îi va simţi prezenţa. 

Jeffrey a traversat suprafaţa acoperită cu gresie până la 
panoul de alarmă de lângă frigider. A tastat rapid cele şase cifre 
reprezentând data nunţii lor, codul ales de el şi de Beverly, pe 
vremea când locuiau împreună. Înainte de divorţul acela atât de 
urât. Alarma s-a oprit. Jeffrey s-a întors cu spatele, fără a arunca 
vreo privire în direcţia ei. 

Pentru Jeffrey, aroganţa reprezenta călcâiul lui Ahile. Nici nu 
putea să conceapă că cineva ar fi pe urmele lui. Karen a zâmbit 
pe sub căciula neagră de schi trasă peste cap şi faţă. 

L-a urmărit pe Jeffrey urcând scările şi acoperind distanţa 
scurtă până la prima uşă pe dreapta. Aici s-a oprit. Lumina 
nopţii era suficientă pentru ca imaginea să fie perfect 
înregistrată. Avea să-şi arate faţa, pentru a nu-şi speria fiica şi a 
o face să ţipe, dar şi pentru a nu o trezi pe mamă. Panica de 


care Beverly avea să fie cuprinsă a doua zi dimineaţa, când va 
vedea că Deidre lipseşte, făcea parte din planul pus la cale de 
acest sadic. Voia s-o descumpănească şi s-o înfricoşeze. Să le 
controleze şi pe ea şi pe Deidre, ca şi cum ar fi fost prizonierele 
lui. 

Jeffrey a privit de jur-împrejur, probabil pentru a se asigura că 
totul era în regulă şi că Beverly dormea dusă în camera ei, în 
celălalt capăt al holului. Apoi s-a întors cu faţa spre uşă, a 
deschis-o şi s-a strecurat înăuntru. 

A ieşit după puţin timp, ţinând-o în braţe pe fetiţa adormită. 
Era îmbrăcată într-o pijama albă. Buclele îi încadrau faţa de 
îngeraş, revărsându-se pe braţele lui. Nu s-a trezit din somn. 

A împins ușor uşa în spate, fără să o închidă de tot, aşa cum o 
lăsase Beverly seara, când o dusese pe Deidre la culcare, şi a 
coborât scările în linişte. Karen a aşteptat cu mana dreaptă 
ţinea pistolul îndreptat spre el. II va ucide dacă va fi nevoită. 

Dacă Jeffrey ar fi văzut-o, ar fi fost în stare să facă un gest 
stupid. Care s-o pună în pericol pe Deidre. Siguranţa copilului 
era mai presus de orice. 

S-a furişat afară prin uşa din spate şi a închis-o fără nici un 
zgomot. A activat camera video, mică, pe care o purta într-un 
pandantiv la baza gâtului, a aşteptat să audă podeaua scârţâind 
sub picioarele lui, apoi s-a grăbit să iasă şi ea. L-a urmărit până 
la SUV-ul de culoare închisă parcat în stradă. 

A apărut în spatele lui chiar în momentul când Jeffrey se 
apleca pentru a o aşeza pe Deidre pe bancheta din spate. 

Îndepărtează-te de maşină. Oricât mi-ar plăcea să te 
împuşc... 

Şi-a lăsat vocea joasă, răguşită, să plutească în aer. 

Jeffrey s-a retras, ridicându-şi nepăsător ambele mâini, cu 
palmele în afară. 

— Întoarce-te, a continuat Karen, vorbind în şoaptă, pentru a 
nu o deştepta pe Deidre. 

Jeffrey s-a conformat. A văzut pistolul, îndreptat acum spre 
pieptul său. 

— Zâmbeşte! a spus Karen, ridicând pandantivul şi ţinând 
microcamera spre faţa lui. O poză face cât o sută de mărturii la 
tribunal, nu-i aşa? 

A fotografiat-o şi pe micuța Deidre, adormită pe bancheta din 
spate. 


Se certase ore în şir cu Beverly şi cu sora lui Beverly, Brenda, 
în legătură cu această parte a planului. Beverly plânsese şi 
declarase că nu voia ca tatăl copilului ei să ajungă la închisoare. 
Incă nu ajunsese în pragul disperării. Karen era însă sigură că va 
ajunge, cât de curând. După ce va fi eliberat şi se va trezi singur 
pe lume, Jeffrey va încerca din nou s-o ia pe Deidre, şi asta nu 
pentru că o iubea, ci pentru că o considera proprietatea lui. 
Fetiţa n-avea să fie niciodată în siguranţă. Ar fi trebuit închis 
atunci când îşi bătuse soţia. Sau după una din ultimele două dăţi 
când îşi răpise fiica. Numai că Beverly refuzase să depună 
mărturie. Acum avea dovada pe care o va putea folosi când va 
crede de cuviinţă. 

Jeffrey se holba la Karen, precaut, dar calm. Aşa cum era 
îmbrăcată, silueta ei lungă şi subţire putea fi uşor confundată cu 
cea a unui bărbat. In plus, ţinea o armă îndreptată spre pieptul 
lui. Oare îi recunoscuse vocea? Tot ce se poate, deşi nu mai 
vorbiseră de ani de zile. Îl simţea calculându-şi următoarea 
mişcare. 

— Dacă mai pui vreodată piciorul în Florida, caseta video cu 
escapada ta din această scară va ajunge pe biroul procurorului 
general. Îţi vei sfârşi zilele în închisoare. 

Jeffrey a zâmbit superior. Nu-i era teamă. Karen a simţit o 
mâncărime în palmă şi o poftă teribilă de a-l plesni cu pistolul 
peste mutră, dar şi-a păstrat cumpătul. 

— Mişcă-te. 

Jeffrey a înaintat şi s-a oprit lângă radiator. Fără să-l 
slăbească nici o clipă din ochi şi cu arma pregătită, Karen s-a 
aplecat şi a ridicat-o în braţe pe fetiţă. Deidre a tresărit uşor, 
dar nu s-a trezit. 

După ce s-a asigurat că micuța era protejată, s-a îndepărtat 
de SUV. 

— Urcă-te în maşină şi pleacă. 

Cu mâinile în buzunare şi arborând un aer degajat, Jeffrey a 
dat ocol maşinii şi a descuiat uşa din faţă. Alarma a început să 
sune. Zgomotul asurzitor a deşteptat-o pe Deidre. A văzut că 
cineva îmbrăcat în negru o ţinea în braţe şi a izbucnit în plâns, 
dând din picioare şi ţipând: 

— Lasă-mă! Lasă-mă! 

Karen a apucat-o şi mai strâns, de teamă să nu se 
rostogolească amândouă pe jos, dar mâna în care ţinea arma nu 


i-a tremurat nici o clipă. 

— Şşş, Deidre. Sunt eu, mătuşa Karen. E în regulă. Linişteşte- 
te! 

— Mătuşă Karen? a strigat fetiţa mirată, domolindu-şi ţipetele 
şi plânsul. 

Jeffrey era de acum cu un picior în maşină, gata să între. A 
oprit alarma şi i-a aruncat un zâmbet sardonic. 

— Mă bucur să te revăd, Karen. 

Karen a înţepenit, dar şi-a îndreptat pistolul spre el, făcându- 
şi clar cunoscute intenţiile. 

Nu uita ce ţi-am spus, Jeffrey. Nu te mai apropia de casă. 
Pleacă! 

— Crezi că o să accept ordine de la tine? 

Jeffrey s-a urcat în SUV, a pornit motorul, a coborât geamul şi 
i-a aruncat o privire plină de ură. Karen a tresărit imperceptibil. 
işi făcuse din el un duşman declarat. Într-un fel sau altul, va 
încerca s-o controleze şi pe ea, la fel ca pe toţi ceilalţi, indiferent 
de preţul pe care va fi nevoit să-l plătească. 

Acum, că orice urmă de blândeţe pe care o arătase faţă de 
fetiţă dispăruse, Jeffrey a mârâit printre dinţi: 

— O să-ţi pară rău că te-ai pus cu mine. 

Da, tot aşa cum regret de ani de zile e am pus-o cu tine. 


Se întorsese din Europa şi revizuia Ghidul Elveţiei de Karen 
Brown, în timp ce pe computer erau afişate ştirile zilei, oferite 
de serviciul de internet al departamentului de poliţie din Tampa. 
Fusese primită o reclamaţie telefonică de violenţă domestică în 
cartierul Carroliwood. Primul ofiţer sosit la faţa locului găsise o 
femeie împuşcată, în timp ce fetiţa ei de cinci ani fusese dată 
dispărută. La ora 3:30 a.m. Fusese emisă o alertă Amber?. 
Karen a privit ceasul de pe monitor. Cu douăzeci şi cinci de 


42 Sistem guvernamental de atenţionare pentru cazuri de răpire 
de copii, introdus în SUA în 1996, ulterior şi în Canada şi alte 
ţări. Oficial, denumirea derivă de la America's Missing: 
Broadcasting Emergency Response (Persoane dispărute în 
America: difuzarea răspunsurilor de urgenţă), dar de fapt este 
numele lui Amber Hagerman, o fetiţă de nouă ani, răpită şi ucisă 
în Texas în 1996. Anunţurile de alertă sunt în principal difuzate 
de posturi de radio şi TV, prin panouri exterioare şi poşta 
electronică (n. tr.). 


minute în urmă. Fără a pierde timpul cu acuzaţii la adresa 
propriei persoane, a ieşit imediat din casă. 

După treizeci de minute a ajuns la Grouper Circle, un mic 
mănunchi de case, grupate în jurul unei fundături, pe malul 
lacului Grouper. Maşinile poliţiei din lampa blocaseră intrarea 
dinspre Dolphin Avenue. Karen şi-a parcat Toyota şi a strecurat 
pistolul Sig sub scaunul din faţă. Avea permis de portarmă, dar 
nu voia sa tensioneze şi mai mult situaţia. 

Şi a luat laptopul şi s-a apropiat de primul poliţist. 

— Buna, Randy, a spus când se afla la câţiva paşi, pentru a 
nu-l lua prin surprindere. 

— Doamna consilier! Ce faceţi aici? 

Beverly London este clienta mea. Am venit să-mi ofer 
sprijinul. 

— Nu mai are nevoie de el, a răspuns sec ofiţerul Wilson. 

Karen a închis ochii. Un scurt moment de reculegere era tot 
ce-şi putea permite acum. 

— Vreun suspect? 

— Păi, un divorţ urât. Probleme cu custodia copilului. Nu de 
asta vă ocupați? 

Karen a încuviinţat din cap. 

— Pariez că-i fostul soţ. Un nemernic. Ordin de restricţie, ce 
să zic! 

Karen ştia prea bine cât de neadecvate erau legile menite să 
asigure protecţia femeilor faţă de bărbaţi precum Jeffrey. 

— Pot să arunc o privire? 

Polițistul a dat din cap. 

— Cine e detectivul însărcinat cu ancheta? 

— Jerry Scanlon. 

Karen a parcurs cei câţiva metri până la casa colonială din 
cărămidă. A văzut două maşini fără însemnele poliţiei, o 
ambulanţă şi oameni strânşi pe peluză. Poliţişti, tehnicieni de 
laborator, fotografi. Doi detectivi îl chestionau pe un vecin, 
probabil cel care telefonase pentru a anunţa împuşcăturile. A 
mers pe trotuar şi s-a oprit pe prag, uitându-se la scena care se 
deschidea în faţa ochilor ei, prin uşa de la intrare. 

Trupul lui Beverly London zăcea pe podeaua placată cu gresie 
a holului, într-o cămaşă de noapte de un galben aprins, cu ochii 
larg deschişi şi încremeniţi de uimire. Avea două găuri în piept şi 
abdomen. Pierduse mult sânge. Gloanţele secţionaseră probabil 


artera  femurală. Beverly nu avusese nici o şansă de 
supravieţuire, chiar dacă s-ar fi intervenit imediat. Dar zăcea 
acolo de ceva timp, suficient pentru ca sângele să se fi 
coagulat. 

Detectivul Scanlon a zărit-o. 

— Am auzit că te-ai lăsat de avocatură şi te-ai apucat să scrii 
ghiduri de călătorie, a abordat-o el, pe un ton interogativ pe 
care îl mai auzise şi cu alte ocazii. 

De ce? Asta voiau toţi să afle. 

— Imi place să scriu cărţi de călătorie, a răspuns Karen. 

Era în continuare membru al baroului şi asta era tot ce trebuia 
să ştie Scanlon. 

— Dar nu câştigi din asta destul cât să trăieşti bine, nu? 

— Mda, cam aşa ceva. 

Scanlon a privit-o de sus până jos, de parcă atunci o întâlnea 
prima oară, deşi lucraseră de mai multe ori împreună în scurta 
perioadă petrecută de ea la procuratură. Apoi a gesticulat spre 
cadavru. 

— Nu e o scenă prea plăcută. 

— Sunt camere video în toată casa şi pe terenul din jur. 

A arătat spre microcamera ascunsă în sfeşnicul de perete, 
aflat lângă uşa de la intrare. Sprâncenele lui Scanlon s-au ridicat 
întrebător, şi Karen a dat din cap. - Da. Eu le-am instalat. 

— Incă n-am început să strângem probe. 

Scanlon i-a făcut loc să între. 

Karen a străbătut cu grijă bucătăria, camera lui Deidre şi apoi 
a lui Beverly, ieşind apoi şi pe uşa care dădea afară spre garaj. 
A scos memory stick-ul din toate camerele de supraveghere. 
Înregistrările erau făcute în buclă, înlocuind imaginile anterioare 
la fiecare trei zile. 

Și-a deschis laptopul, l-a aprins şi a introdus mai întâi memory 
stick-ul cu scenele filmate în bucătărie. Imaginile au fost repede 
descărcate. A urmărit înregistrarea împreună cu detectivul 
Scanlon. Întuneric total şi nimic altceva. 

— Mă rog, o încercare fără prea mari şanse de succes, a 
comentat Scanlon în chip de scuză. 

Karen a descărcat metodic datele de pe cele patru memory 
stick-uri, continuând să cerceteze cu atenţie imaginile. 

— Uite aici! 

l-a făcut semn lui Scanlon să privească. 


Intrusul pătrunsese în casă prin uşa de la garaj. Era, fără nici 
o îndoială, Jeffrey London. Cât tupeu are nemernicul! şi-a spus 
Karen. 

Au studiat amândoi imaginile digitale care se derulau pe 
monitorul micului laptop. Un sentiment de greață şi deâjă-vu a 
cuprins-o în timp ce-l urmărea pe Jeffrey intrând în casă, 
formând codul care oprea alarma, urcând scările, pătrunzând în 
camera lui Deidre şi ieşind cu fetiţa adormită în braţe, exact aşa 
cum făcuse şi în noaptea în care ea privise totul, aşezată pe 
scaunul din bucătărie. 

— Fir-ar al naibii! a murmurat. 

Se învinovăţea. Ar fi trebuit să o convingă pe Beverly să-l dea 
pe ticălos pe mâna poliţiei în urmă cu un an. Acum ar fi fost în 
viaţă. 

— la uite... o atenţionă Scanlon. 

Karen şi-a înăbuşit furia,  reprimându-şi pe moment 
sentimentul de vinovăţie, şi l-a privit pe Jeffrey care tocmai 
coborâse scările şi se îndrepta spre uşa de la garaj, din dreapta. 
Deodată, bolul a fost scăldat în lumină. 

A treia cameră înregistrase întreaga scenă. Beverly stătea în 
picioare, foarte aproape de locul unde zăcea acum. 

— Jeffrey! 

Prin difuzorul prea puţin performant al laptopului, vocea ei se 
auzea ca un cârâit. Karen a tresărit. 

A văzut-o pe Deidre deşteptându-se şi privind în jur 
somnoroasă şi dezorientată. 

— Tati! a spus fetiţa, ca şi cum ar fi fost surprinsă să se 
trezească în braţele lui. 

Ceea ce era adevărat. Nu îl văzuse de paisprezece luni, şi 
ultima lor întâlnire se petrecuse în împrejurări neplăcute. 

— Las-o jos pe Deidre, i-a cerut Beverly pe un ton care vădea 
panica. 

Jeffrey a chicotit şi a schimbat direcţia, îndreptându-se spre 
intrarea principală. 

Beverly i-a apucat braţul, trăgându-l de sub picioruşele lui 
Deidre. Jeffrey a strâns-o pe fetiţă şi mai tare la piept. Apoi şi-a 
smucit braţul de care se agăţase Beverly, a dus mâna la spate, 
a scos un pistol de 39 mm din centură şi a tras de două ori. 

Beverly a căzut la podea. Deidre a început să ţipe „Mami, 
mami!”, zbătându-se înnebunită. 


Jeffrey n-a lăsat-o din braţe pe fetiţa înspăimântată. A ieşit pe 
uşă şi din raza camerei de supraveghere. Pe ecran a apărut 
holul gol. După câteva clipe chinuitoare, gemetele lui Beverly au 
încetat. 

A urmat o tăcere adâncă, apoi Scanlon şi-a lăsat uşor mâna 
pe umărul lui Karen. 

— Vom emite un mandat de arestare şi un APB®. Ai idee unde 
a dus fetiţa? 

Amorţită de durere, Karen a răspuns într-un târziu: 

— Are cetăţenie canadiană. Locuieşte în Toronto. Şi e bogat. 
Probabil că a dus-o acolo cu avionul personal. 

Scanlon a oftat resemnat, încovoindu-şi umerii. 

— Dacă ajunge în Canada înainte să punem mâna pe el, eo 
problemă. 

— De ce? 

— Nu va fi extrădat din Canada pentru o infracţiune pedepsită 
cu moartea“?. lar noi nu putem renunţa la acuzaţie decât dacă 
îşi recunoaşte vina şi acceptă condamnarea pe viaţă. 

Karen era copleşită de disperare. 

— Da, de parcă m-aş aştepta la aşa ceva din partea lui! 

Scanlon a clătinat din cap. 

— Sarcasmul nu ne e de nici un folos. Există însă alte 
alternative, deşi nici una perfectă. Şi toate cer mult timp. 

— Sper că eşti de acord cu mine că a-mi petrece următorii doi 
ani luptând cu birocraţia pentru a o aduce pe Deidre înapoi în 
ţară nu e cea mai grozavă idee, a replicat Karen. 

A derulat din nou imaginile finale ale înregistrării, atentă la 
ora afişată pe ecran. 

— A plecat acum mai mult de şase ore. Dacă a zburat cu 
avionul personal, a ajuns deja la Toronto. 

Ştia că Jeffrey n-ar fi riscat să se îmbarce într-o cursă 
comercială. 

— Oricum, vom verifica toate companiile aeriene, a răspuns 


% All-points bulletin - informaţii distribuite de către o agenţie 
guvernamentală americană însărcinată cu aplicarea legii către 
alte agenții similare, de obicei referitoare la persoane 
suspectate de infracţiuni sau dispărute (n. tr.). 

+ Pedeapsa capitală a fost abolită în Canada în 1976, spre 
deosebire de SUA, unde, deşi rareori aplicată, este încă în 
vigoare în multe state (n. tr.). 


Scanlon. Dar, în afară de asta, mi-e teamă că nu mai putem face 
mare lucru. 

Karen a simţit cum fierbinţeala îi cuprinde tot corpul, 
ridicându-se din tălpi până la ultimul fir de păr din cap, ajungând 
la fiecare terminaţie nervoasă. Beverly era moartă. Deidre, dată 
dispărută. Jeffrey London fugise. 

Un caz închis? 

Nici vorbă. 


După al cincilea bazin, cu picăturile reci de ploaie şiroind pe 
ea, biciuindu-i corpul de parcă făcea penitenţe, Karen a început 
să-şi revină. Renunţase de mult la competiţii, dar înotul o ajuta 
şi acum să-şi limpezească gândurile. Apa îi mângâia pielea udă. 
A terminat o săritură cu răsucire completă sub apă şi a alunecat 
prin adâncul mătăsos, ieşind la suprafaţă şi reluându-şi 
mişcările perfecte de craul. Înota într-un ritm regulat, 
pregătindu-şi strategia. Problema nu era găsirea lui Jeffrey în 
Canada, ci aducerea lui Deidre în SUA. Şi apoi ţinerea lui Jeffrey 
la distanţă. A făcut cincisprezece bazine, timp în care şi-a pus 
planul la punct. 

Atunci când renunţase la practicarea dreptului, dezamăgită şi 
furioasă din cauza compromisurilor şi eşecurilor, se apucase să 
scrie ghiduri de călătorie, încercând să-şi construiască o cu totul 
altă viaţă. Descoperise curând că îi plăcea munca pe care o 
făcea. Îi oferea satisfacţii la care nici nu visase. Şi îi permitea să 
lucreze ca recuperator particular, fără povara acelor reguli pe 
care avocaţii erau obligaţi să le respecte. 

Îi convenea acest stil de viaţă. Făcea călătorii de 
documentare şi, în acelaşi timp, îşi putea alege clienţii pe care îi 
dorea, oferindu-le soluţii care dădeau rezultate bune. Clienţi 
precum Beverly şi sora ei, Brenda. 

Karen se încruntă şi-şi scutură capul pentru a-şi scoate apa 
din ochi. Jeffrey n-o va lăsa niciodată pe Deidre singură, decât 
mort sau întemnițat, şi asta pentru că era a lui. In această 
privinţă, nu exista cale de mijloc. Şi ea trebuia să rezolve 
problema. Să găsească o idee care să-i asigure succesul deplin. 

Karen a continuat să înoate, rotindu-şi ritmic braţele, lovind 
apa cu picioarele, scufundându-se şi răsucindu-se, ignorând 
vântul rece, ori de câte ori scotea capul şi umerii din apă. Odată 
planul conceput, a înlocuit craulul cu zece lungimi de bazin în 


stil bras. În final, a făcut pluta pe spate, lăsând ploaia să-i scalde 
faţa. Aerul rece i se părea revigorant acum, că stabilise tot ce 
avea de făcut. 


A aşteptat câteva luni, acordându-i lui Jeffrey răgazul pentru a 
se simţi în siguranţă, apoi a luat avionul de la Tampa la Buffalo. 
La aeroport a închiriat un sedan gri care nu ieşea cu nimic în 
evidenţă. Evitase să se îmbarce într-una dintre cursele aeriene 
non-stop cu destinaţia Toronto. Deşi mai rapide şi mai 
convenabile, la întoarcere ar fi fost dependentă de orarul de 
zbor. Şi după atentatele de la 11 septembrie, măsurile de 
siguranţă luate în aeroporturi se înăspriseră considerabil. | s-ar fi 
cerut să dovedească identitatea lui Deidre cu probe şi ar fi fost 
uşor de oprit sau de depistat. Nu, maşina era cea mai bună 
soluţie. 

A renunţat fără tragere de inimă la ideea de a cumpăra un 
pistol neînregistrat de pe străzile din Buffalo. Intrarea în Canada 
cu o armă ascunsă era considerată o infracţiune majoră. 
Cetăţenii canadienii nu aveau dreptul să introducă în ţară arme. 
Chiar şi deținerea lor era strict limitată. Dacă era prinsă, avea să 
fie arestată şi probabil trimisă la închisoare, în timp ce Deidre va 
fi în mod cert înapoiată tatălui. Nu, riscul era prea mare. O va 
îndepărta pe Deidre de Jeffrey pentru totdeauna doar prin 
viclenie. Nici nu voia să audă de un alt eşec. 

A condus până la Lewiston, statul New York, unde s-a cazat 
într-un motel familial. A închiriat o cameră pentru două nopţi. A 
doua zi, avea să-şi testeze planul. Şi în ziua următoare, să-l 
pună în practică. 

S-a foit în pat patru ore, reuşind în final să aţipească, apoi s-a 
îmbrăcat lejer, cu o pereche de pantaloni largi, de culoare kaki, 
o bluză roz, o jachetă albastră şi pantofi de sport. Şi-a strâns 
părul blond, lung până la umeri, într-o coadă de cal, după care 
s-a studiat în oglindă, mulţumită de aspectul banal, de mămică, 
pe care îl obținuse. 

La ora 5:00 a.m., când a pornit spre podul Lewiston- 
Queenston“, încă nu se luminase de ziuă. Jeffrey se aştepta 
probabil ca ea să o ia pe calea cea mai scurtă către şi dinspre 
Toronto şi nu voia să-l dezamăgească. Era un drum de şaptezeci 


% Situat în defileul fluviului Niagara, podul, inaugurat în 1962, 
face legătura dintre SUA şi Canada (n. tr). 


şi cinci de minute, asta dacă nu se efectuau reparaţii pe şosea, 
şi traficul nu era aglomerat. 

A trecut repede de graniţă. În extrasezon şi în timpul 
săptămânii, locul era aproape pustiu. Cu atât de puţini călători, 
numai unul din cele două ghişee ale vămii funcţiona. La fel ca în 
majoritatea orăşelelor canadiene, vameşul s-a limitat la setul de 
întrebări standard, privind numele, naționalitatea, destinaţia şi 
durata şederii. lar ea i-a răspuns, ca mai toţi turiştii, că voia să 
viziteze cascada Niagara, apoi a plătit taxa de drum. I se făcuse 
semn să treacă fără să i se ceară vreun act de identitate. Numai 
de-ar fi la fel de uşor şi la întoarcere, s-a gândit. 

A ajuns la şcoala particulară unde aflase că învaţă Deidre. A 
dat ocol clădirii de două ori, pentru a se asigura că Jeffrey nu 
pândeşte afară sau nu a pus pe cineva să-i urmărească fiica, 
apoi a parcat maşina în faţă. S-a postat într-un loc de unde 
putea vedea bine terenul de joacă şi a aşteptat pauza de la 
10:15 a.m. O sâcâia faptul că, cel puţin aparent, Jeffrey slăbise 
controlul asupra lui Deidre. Era oare atât de sigur de el? 
Presupunea cumva, în felul lui arogant, care-i era atât de tipic, 
că ea se dăduse bătută? Sau poate că era ceva care îi scăpa? 

La 10:15, o femeie tânără a condus afară din clasă, pe terenul 
de joacă, douăzeci de copii plini de energie. Karen a zărit-o 
imediat pe Deidre printre ei. La vederea buclelor ei frumoase, 
ochii i s-au umezit. Şi-a şters însă repede lacrimile. Nu era 
momentul potrivit să jelească. Avea de îndeplinit o sarcină care 
îi solicita întreaga atenţie. 

Deidre părea liniştită, deşi cam debusolată, dar altfel, 
sănătoasă. Privea totul în jur cu ochi grei şi indiferenți şi se ţinea 
departe de ceilalţi copii, strângând sub braţul stâng o păpuşă 
din cârpe şi sugându-şi în acelaşi timp degetul mare de la mâna 
dreaptă. 

Furia atât de mult reprimată a început s-o cuprindă pe Karen. 
Părinţii lui Deidre fuseseră atât de absorbiți de propriile 
probleme, încât o neglijaseră pe fetiţa. Nu avea să mai fie 
niciodată un copil normal. Era victima unei lupte tragice. Tot ce 
mai putea ea să facă acum era să încerce să atenueze efectele. 
Şi să-l prindă pe ticălosul care îi făcuse copilului atâta rău. 

Ca orice avocat bun, analizase riscurile şi elaborase un plan A 
şi un plan B. Potrivit primului, ea şi Deidre se întorceau 
nestingherite în SUA, unde îl ademeneau şi pe Jeffrey şi, odată 


ajuns aici, ea anunţa autorităţile, care îl arestau. Planul B 
constituia o alternativă şi pleca de la ideea că Jeffrey avea să îi 
stea în cale. In acest caz, totul urma să fie rezolvat la frontieră. 
Cel puţin în teorie. 

Regreta că fusese nevoită să renunţe la armă şi se ruga ca 
planul să reuşească, chiar şi cu preţul vieţii ei. 


Ca de fiecare dată în ajunul etapei finale a operaţiunii de 
recuperare, Karen a dormit în acea noapte cu intermitențe. În 
cele din urmă, la 4 dimineaţa s-a dat jos din pat. 

A ajuns la şcoală cu două ore înainte de începerea 
programului şi a parcat mai departe, în josul străzii, aşteptând 
sosirea lui Deidre. Cu puţin înainte de ora 9:00, a văzut o 
maşină break oprind. O tânără a ajutat-o pe fetiţă să coboare de 
pe bancheta din spate şi a ţinut-o de mână pe aleea care ducea 
spre intrarea în şcoală. Femeia se purta blând cu Deidre, dar 
fetiţa nu a dat nici un semn de afecţiune când s-au despărţit. A 
intrat în şcoală păşind încet, singură, târând păpuşa din cârpă 
după ea. Femeia s-a întors la maşină şi a plecat. 

Când copiii au ieşit în pauză pe terenul de joacă, Karen a 
coborât din maşină şi s-a apropiat. A strigat-o pe Deidre de două 
ori. Fetiţa şi-a ridicat ochii. Un zâmbet larg i-a luminat treptat 
faţa. A alergat spre Karen. „Mătuşa Karen!”, a strigat ea, în timp 
ce era ridicată şi strânsă, poate prea tare, în braţe. Hăinuţele 
păreau să atârne pe ea. Tristeţea şi furia au pus din nou 
stăpânire pe Karen. 

După câteva clipe, se afla în faţa profesoarei lui Deidre, 
explicându-i că fetiţa avea programare la dentist şi 
prezentându-i un bilet contrafăcut, prin care Jeffrey îşi dădea 
acordul ca ea s-o însoţească. Profesoara a privit-o mai întâi cu 
suspiciune, dar în cele din urmă i-a permis lui Deidre să plece, 
probabil pentru că micuța continua să stea agăţată de Karen, de 
parcă nu mai voia să se dezlipească de ea niciodată. În mai 
puţin de cincisprezece minute de când dăduse pentru prima 
oară ochii cu Deidre, pe terenul de joacă, cele doua se aflau în 
maşină, în drum spre Lewiston. Deocamdată, planul A părea să 
funcţioneze. 

Privind tot timpul în oglinda retrovizoare, Karen a refăcut 
traseul parcurs în ajun. Pe bancheta din spate, cu centura de 
siguranţă pusă, Deidre revenise la comportamentul său supus. Îi 


vorbea în şoaptă păpuşii. Cam după o oră de mers, pleoapele i 
s-au închis, bărbia i-a căzut încet în piept şi a adormit. Un fir 
subţire de salivă i se scurgea din colţul gurii peste capul păpuşii. 
Era atât de mică şi de dulce. Şi nu merita să fie amestecată în 
aşa ceva. Karen şi-a încleştat atât de tare degetele pe volan, 
încât mâinile au început să o doară. 

Oare Jeffrey îşi ţinea fiica sub control cu ajutorul 
medicamentelor? Ar fi fost încă un motiv pentru care să-l 
dispreţuiască. Şi-a privit ceasul. La fel ca şi în ziua precedentă, 
ajunsese exact la ora pe care o prevăzuse. 

Când s-au apropiat de graniţă, a pregătit paşapoartele, pentru 
cazul în care îi vor fi cerute documentele la control. Pe tot 
parcursul călătoriei, nu-l văzuse pe Jeffrey şi nici pe vreun alt 
urmăritor, ceea ce o punea pe gânduri. 

Jeffrey era un bărbat nebun, violent şi dominator. Se 
aşteptase ca el să fi luat măsuri pentru a şti unde se afla Deidre 
în fiecare clipă şi să fi pornit după ele. Sau măcar să fi aflat de 
acum că fiica sa fusese răpită şi să fi presupus că vinovată era 
Karen, care avea să ia cel mai scurt drum spre SUA. 

Până acum, nu dăduse ochii cu el. Era însă în alertă. Ştia că 
Jeffrey nu trebuia subestimat. Ceva era în neregulă. Probabil că 
o aştepta la graniţă. Atunci va trece la planul B. Oare va putea 
să-l pună în practică? 

Foarte concentrată, a condus pe pod fără a da atenţie 
peisajului spectaculos din defileul Niagara. La punctul de control 
american, vehiculele înaintau repede pe la unicul ghişeu 
deschis. A aruncat o privire în interiorul clădirii din cărămidă a 
vămii, care adăpostea şi magazinul duty-free. A văzut un 
vameş, iar în magazin, un vânzător care servea un client. 

Clientul a ieşit cu o sticlă de băutură ambalată într-o pungă 
de hârtie maro şi a urcat într-o dubiţă prăpădită şi mâncată de 
rugină, aflată chiar în faţa ei. Maşina a scos fum când motorul a 
dat un rateu. Bara de protecţie fusese de mult roasă de rugină. 

Era în mijlocul săptămânii, în extrasezon, la ora prânzului, şi 
întreaga zonă părea toropită, practic pustie şi lăsată aproape 
nesupravegheată. Nu putea decât să spere că asta avea s-o 
ajute să-l depisteze mai uşor pe Jeffrey dacă avea să apară şi să 
încerce să-şi recupereze fiica. 

A repetat în gând minciuna pe care avea de gând să o 
servească vameşului, în cazul în care îi vor fi puse alte întrebări 


decât cele de rutină. Şi când te gândeşti că, în ajun, procesul de 
control al documentelor la graniţă păruse ceva lejer şi simplu, 
menit să încurajeze turismul, nu să pună bete în roate unui 
răpitor. 

Două maşini din faţa ei trecuseră de punctul de control. Apoi 
dubiţa a înaintat cu o hurducătură spre ghişeu, şi Karen s-a oprit 
la linia galbenă. Nu putea să-l vadă pe poliţist din cauza maşinii. 
A aruncat din nou o privire spre magazinul duty-free. O siluetă 
vag familiară stătea afară. 

Jeffrey. Se răsese în cap şi purta ochelari de soare. Nu ştia 
cum dăduse de ea, important e că reuşise. Poate un dispozitiv 
de urmărire pe care-l ataşase fetiţei? Printr-un telefon, dintre 
cele regulate, date la şcoală pentru a o verifica pe Deidre? 
Indiferent prin ce metodă, cert e că se afla acum acolo. Trebuia 
să bea ceva. Adrenalina îi făcea inima să bată cu putere şi 
broboane de transpiraţie îi apăreau pe frunte. Va trece la planul 
de rezervă. Karen, păstrează-ți calmul. 

A privit în oglinda retrovizoare şi a înţeles că trebuia să 
înainteze. Un camion cu optsprezece roţi, aflat la mai puţin de 
douăzeci de metri în spatele ei, îi bloca orice manevră de 
întoarcere. 

Polițistul de la ghişeu părea că se întinde la vorbă cu 
ocupanţii dubiţei. Însă ea nu putea să-l vadă, şi nici el pe ea. 
Karen a început să bată darabana în volanul maşinii, 
nerăbdătoare. 

Mişcându-se la fel ca individul care se urcase în dubiţă, Jeffrey 
s-a apropiat de maşina ei. O umbră de panică s-a pogorât 
asupra ei în timp ce-l urmărea. Oare îl mai văzuse şi altcineva? 
Jeffrey s-a oprit în faţa portierei, a privit-o direct în ochi, ca şi 
cum voia să o hipnotizeze, apoi a apucat mânerul şi a tras. 

Portiera nu s-a deschis. Era încuiată. Jeffrey a privit apoi spre 
bancheta din spate, unde Deidre stătea adormită, acoperită cu 
pătura cumpărată de Karen, ţinând încă în braţe păpuşa. Un 
rânjet i s-a întins pe faţă. Păpuşa! Aici ascunsese dispozitivul de 
urmărire. Nenorocitule! Te crezi aşa de deştept. Mai vedem noi! 

Karen a coborât puţin geamul din spate, şi Jeffrey s-a prins de 
el cu mâna stângă. 

— Jeffrey, renunţă cât mai poţi. Dacă încerci să faci ceva aici, 
te vor ucide. Totul depinde de tine. 

Bărbatul a scos un hohot de râs. 


— Mi-ai răpit copilul. Chiar crezi c-or să-ţi ia ţie partea? 

In timp ce Jeffrey îşi vârâse mâna stângă pe geam, iar cu 
dreapta trăgea de portieră, Karen a apăsat pedala de 
acceleraţie. Maşina a făcut un salt înainte. Jeffrey şi-a pierdut 
echilibrul. A apăsat pe frână. Mişcarea spasmodică a maşinii l-a 
aruncat pe bărbat la pământ. Scena era ascunsă privirilor 
vameşului de dubiţă, care acum trecea încet de barieră. Poate 
că totul fusese filmat de camerele de supraveghere. Grănicerii 
aveau să o protejeze, pe ea şi pe fetiţă. Sau cel puţin aşa spera. 

Polițistul i-a făcut semn să înainteze. Karen a respirat adânc şi 
s-a oprit în faţa ghişeului, cu mâna stângă pe volan. 

— Ce cetăţenie aveţi, doamnă? a întrebat amabil polițistul 
bătrân. 

— Americană. 

A aruncat o privire în oglinda din dreapta maşinii. Jeffrey se 
ridicase. Ochii îi erau încărcaţi de o ură pe care o simţea de la 
distanţă. Ticălosule. Cară-te. 

Cât mai poți. 

Vameşul s-a uitat la bancheta din spate, unde dormea Deidre. 
L-a observat și pe Jeffrey, care stătea tăcut şi nemişcat, cu 
mâinile vârâte în buzunarul imens al sveterului. 

A devenit mai atent. 

— Ce e cu copilul? a întrebat. 

Un alt poliţist a ieşit din clădire, cu pistolul în mână, 
aşteptând să vadă ce se întâmplă. Ambii îl zăriseră pe Jeffrey 
când încercase să între în maşină. Planul B funcţiona. S/avă 
Domnului! 

— Şi fetiţa are cetăţenie americană, a răspuns Karen, în timp 
ce broboane de sudoare i se prelingeau sub braţe. 

Lasă-ne să plecăm, Jeffrey. Rămâi în viaţă şi o să ai şansa să 
încerci din nou. 

— Aveţi vreun act de identitate cu fotografie? 

Karen a deschis geanta, a scos paşapoartele şi i le-a întins 
poliţistului. Bărbatul a examinat documentele cu supracoperte 
albastre. 

— Numele dumneavoastră este Karen Ann Brown? Şi al fetiţei 
Deidre London? 

— Sunt divorțată. 

Jeffrey continua să stea nemişcat. La ce se gândea? Era 
dispus să-şi rişte viaţa pentru a-i pune ei bețe în roate? 


Ofiţerul a aruncat din nou o privire în direcţia lui Jeffrey. 

— Aveţi certificatul de naştere al copilului? 

Karen s-a încruntat, mimând consternarea. 

— Nu m-am gândit să-l iau cu mine. 

Polițistul a închis documentele şi a gesticulat spre clădire. 

— Imi pare rău, doamnă. Vă rog, parcaţi acolo şi intraţi. 
Documentele dumneavoastră de identitate vor fi verificate 
înăuntru. 

A făcut apoi un semn cu capul spre Jeffrey, care stătea tot 
nemişcat, într-o atitudine provocatoare, cu picioarele depărtate 
şi mâinile în buzunarul enorm din faţă al sveterului. 

— II cunoaşteţi pe bărbatul acela? 

Acum. Acum era momentul. 

— Da, şi are o armă la el. 

Inainte ca polițistul să apuce să reacționeze, Jeffrey a scos 
încet din buzunar un pistol şi l-a îndreptat spre capul lui Karen. 

— Culcat! Culcat! a strigat polițistul, ghemuindu-se lângă 
motor, singurul loc care nu se afla sub bătaia armei lui Jeffrey. 

Jeffrey alesese moartea. Zgomotul împuşcăturilor a răsunat 
asurzitor în incinta vămii. Câteva gloanţe au pătruns prin luneta 
maşinii. Un glonţ i-a atins braţul chiar în momentul în care s-a 
aruncat într-o parte. Un altul a trecut la doar câţiva centimetri 
de locul unde se aflase capul ei cu numai câteva secunde în 
urmă. Durerea i-a săgetat corpul, sângele i-a împroşcat haina şi 
s-a prelins pe braţ. Deidre a început să ţipe. 

Grănicerii au intrat imediat în acţiune. l-au strigat lui Jeffrey 
să arunce arma. Acesta a refuzat. Un poliţist l-a nimerit în picior. 
Jeffrey a căzut la pământ, dar a continuat să tragă. Gloanţele au 
lovit caroseria din spate a sedanului. Nenorocitule! O s-o împuşti 
pe Deidre! 

După alte câteva clipe chinuitoare, vameşul de la ghişeu şi-a 
scos arma, în în timp doi poliţişti au ieşit în fugă din clădire. 

— Aruncă arma! aruncă arma! 

Karen l-a privit pe Jeffrey în ochi. Oricare din ei ar fi putut 
acum să-şi schimbe soarta. Nici unul nu a făcut-o. Karen a 
apăsat pedala de acceleraţie până la capăt. Sedanul s-a năpustit 
înainte, a rupt bariera din lemn şi a pătruns pe teritoriul 
american. 

Jeffrey a tras din nou în sedan. Exact aşa cum se aşteptase şi 
ea, poliţiştii au ripostat. 


Karen a frânat, oprind maşina cu o smucitură în spatele 
zidurilor masive ale vămii americane. Ţinând o mână apăsată pe 
braţul plin de sânge, care zvâcnea, a reuşit să deschidă cu 
cealaltă portiera din spate şi să desfacă centura de siguranţă a 
lui Deidre. A scos-o din maşină pe fetiţa care urla isteric şi s-au 
ghemuit amândouă pe jos. A ţinut-o strâns în braţe până ce 
zgomotul asurzitor al împuşcăturilor a încetat. 

În tăcerea care a urmat, urletele lui Deidre s-au transformat în 
suspine. Karen s-a ridicat cu greu, ţinând-o în continuare în 
braţe, în ciuda durerii copleşitoare, şi s-a apropiat, clătinându- 
se, pentru a vedea ce se petrecuse la ghişeul vămii canadiene. 
Jeffrey zăcea la pământ. Un fir de sânge i se prelingea din gură, 
iar ochii, lipsiţi de viaţă, păreau că privesc drept spre ea. Primul 
gând al lui Karen a fost S/avă cerului. 

Furia a pus din nou stăpânire pe ea, alungând orice urmă de 
remuşcare. Fusese alegerea lui. Hotărâse că era mai bine să 
moară decât să o lase pe Deidre cu ea. Şi voise să le ia pe 
amândouă cu el în mormânt. 

După câteva săptămâni, Karen s-a întâlnit cu Brenda, care o 
scosese pe Deidre la joacă în Ţinutul Dragonilor“$. Între Brenda 
şi Deidre era o asemănare evidentă. Şi ambele semănau cu 
Beverly. Dar Karen vedea în fetiţă şi ceva din Jeffrey. Oare cum 
de ieşise un copil atât de minunat din doi părinţi cu asemenea 
probleme? 

— Pare fericită, nu-i aşa? a întrebat Brenda, pe un ton 
melancolic. 

Deidre urma şedinţe de terapie şi lua medicamente prescrise 
de psiholog pentru a trece cât mai repede peste trauma cauzată 
de relaţia dintre părinţi. 

Karen a încercat să o liniştească. 

— Nu-ţi mai face atâtea griji. E mică. Şi cu multă dragoste şi 
puţin noroc, peste ceva timp nu-şi va mai aminti mare lucru. 

O lacrimă s-a rostogolit pe obrajii Brendei. Buzele au început 
să-i tremure. 

— Da, dar nici nu va avea cine ştie ce amintiri cu mama ei. . 

Karen a închis ochii pentru a-şi alunga propriile lacrimi. Işi 
riscase viaţa pentru ca Deidre s-o poată trăi pe a ei. Acum, tot 
ce putea face era să spere. 

— Brenda, de tine depinde să o păstrezi pe Beverly vie în 


4 Parc de distracţii din golful Tampa (n. tr.) 


amintirea ei. 

Au urmărit-o împreună pe fetiţă căţărându-se pe scara din 
sfoară şi dându-şi drumul pe tobogan, pe coada dragonului, 
râzând din toată inima când a aterizat pe funduleţ în nisip. 

— Beverly era atât de îndrăgostită de el. Şi ştiu că şi ela 
iubit-o. 

Brenda a tăcut, apoi a continuat, tulburată. 

— Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat între ei. 

Karen şi-a frecat braţul care zvâcnea. La fel ca şi în cazul lui 
Deidre, Jeffrey îşi pusese amprenta şi asupra ei, şi rana avea s-o 
doară mult timp de aici încolo şi să lase cicatrici pentru tot 
restul vieţii. A alungat tentaţia de a îndulci adevărul. Pentru a-l 
învinge pe Jeffrey odată pentru totdeauna, Brenda trebuia să se 
străduiască să-şi facă datoria. 

— Beverly a ştiut că e un bărbat periculos înainte de a se 
căsători cu el. Şi-a ignorat instinctele şi s-a autoamăgit. Cel mai 
bun lucru pe care poţi să-l faci în memoria ei este să n-o laşi pe 
Deidre să repete istoria. 

lar eu voi sta de veghe. 


Christopher Reich 


NUMĂRUL DE CONT A FOST romanul de debut al lui 
Christopher Reich. Şi nu doar prima sa lucrare publicată, ci 
prima pe care a scris-o. Nu urmase cursuri de literatură engleză 
la colegiu. Nu îngrămădise în sertarele biroului schiţe ale unor 
romane, povestiri sau scenarii mai vechi. Numărul de cont a 
însemnat pentru el totul sau nimic. O şansă unică de a deveni 
scriitor, urmând ca, în caz de eşec, să se întoarcă la minele de 
sare ale lumii finanţelor - la alte fuziuni şi achiziţii şi la şi mai 
multă muncă. „Autorul care se zbate pentru a se face cunoscut, 
artistul care moare de foame... toate astea nu erau de mine”, 
mărturiseşte Reich. 

Numărul de cont se inspiră din drumurile făcute zilnic de 
Reich pe străduţele pavate cu pietre albe, imaculate, din 
Geneva, către şi dinspre Union Bank of Switzerland. Aici a 
învăţat arta sofisticată a mânuirii banilor pentru marii bogătaşi 
ai lumii. Originile romanului se regăsesc în chiar primele sale 
zile de muncă. De abia peste şase ani avea să înţeleagă însă că 
numai unii oameni sunt făcuţi pentru un program de lucru de 
paisprezece ore pe zi, iar el nu se număra printre aceştia. Aşa 
că s-a hotărât să scrie o carte, mai precis un thriller. Spre 
norocul său, Numărul de cont a devenit bestseller internaţional 
în topul alcătuit de New York Times. 

În Asasini, povestea inclusă în antologia de faţă, Nick 
Neumann, protagonistul romanului de debut al lui Reich, revine 
în Elveţia pentru o nouă misiune. Este pentru prima oară, după 
1997, când Neumann reapare. Orice autor de thrillere este 
conştient de pericolul care îl pândeşte atunci când ataşează de 
un anumit personaj. Cine ştie când eroul său îndrăgit va coti pe 
o altă stradă şi va intra direct în lama ascuţită a unui pumnal, în 
țeava unei puşti sau în vârful otrăvit al unei umbrele? 

Aşa că Nick Neumann trebuie să umble cu mare băgare de 
seamă. 


ASASINI 


NICK NEUMANN ŞEDEA BĂŢOS, cu spatele rezemat de 
bancheta din piele a separeului, în cea mai pură tradiţie 
elveţiană. Era obosit şi flămând, şi îşi dorea ca cina să-i fie 
adusă cât mai repede pentru a-şi putea vedea de treabă. Şi-a 
pus mâinile pe masă, impunându-şi să nu mute tacâmurile din 
loc sau să examineze picioarele paharelor. Cuţitele, furculiţele şi 
lingurile din argint masiv erau, a remarcat, impecabil aranjate. 
Paharele din cristal austriac erau imaculate. Ori de câte ori se 
întreba cum de reuşise să reziste atât de mult, răspunsul era 
acelaşi. 

Detaliile. 

Întoarse capul, şi îşi lăsă privirea să rătăcească prin 
restaurant. La ora şapte şi câteva minute, Kronenhalle era deja 
plin. Era vineri, şi vremea fusese neobişnuit de răcoroasă pentru 
începutul lui octombrie. Când se gândea la Kronenhalle, îl asocia 
întotdeauna cu vremea urâtă. Separeurile înghesuite, iluminatul 
îndrăzneţ, feţele de masă apretate, forfota chelnerilor care 
traversau podeaua din lemn de esenţă tare, bucătarul-şef care 
împingea măsuţa lustruită, cu rotile, de-a lungul culoarelor 
înguste şi, desigur, mâncarea consistentă. Toate contribuiau la 
crearea unei atmosfere de formalitate tihnită, un antidot cald şi 
primitor la ploaie, la zăpadă şi la vântul aspru de afară. 

A inspectat cu priviri de expert sala, în căutarea unei figuri 
familiare. Bărbaţii erau rumeni în obraji, bine hrăniţi, cu un aer 
prosper. Femeile elegant îmbrăcate erau, chiar dacă nu la fel de 
frumoase precum cele din Paris sau Roma, la fel de impecabil 
coafate. N-a recunoscut pe nimeni şi a răsuflat uşurat. 
Anonimatul era esenţial în meseria sa. 

Şi-a privit ceasul. Comandase mâncarea cu unsprezece 
minute în urmă, şi aperitivele nu fuseseră încă servite. Nu era 
prea mult, conform oricăror uzanţe, numai că el era mai agitat 
decât ar fi fost normal, având în vedere sarcina pe care o avea, 
şi dornic să vadă treaba terminată cât mai repede. 

Zurich. 

Cu ani în urmă, locuise aici. Lucrase la o bancă importantă. Se 
îndrăgostise. Omorâse un om şi băgase un altul la închisoare. 
Stătuse puţin în Zurich - nu mai mult de câteva luni dar 
păstrase bine amintirea acelor vremuri. Şi tocmai de aceea se 
simţea neliniştit şi nervos. Se întrebă din nou dacă nu ar fi fost 


mai bine să fi refuzat contractul. 

Chiar în acel moment, masa se mişcă uşor în timp ce 
bucătarul-şef se apropia împingând măsuţa cu rotile. Un pahar 
de vin se clătină şi Neumann se grăbi să-l prindă ca să nu se 
răstoarne. 

— Gerstensuppe? 

Neumann a citit numele de pe halat: „Stutz”. Nu era omul lui. 

— Bitte, a răspuns fără a-l privi în ochi. 

Bucătarul şi-a cufundat ceremonios polonicul şi l-a umplut cu 
o porţie zdravănă de supă. Mirosul de vită şi orz i-a gâdilat 
nările lui Neumann. Castronul din alamă era la fel de bine 
lustruit ca un instrument dintr-o orchestră simfonică. 

De trecut la capitolul plusuri. 

Neumann a luat lingura în mână şi a început să mănânce. A 
remarcat consistenţa consomme-ului şi gustul plăcut lăsat în 
gură de combinaţia de sherry şi mare. Temperatura la care 
fusese servit era ideală. Aroma plină, dar suavă. 

Mânca invariabil, de unul singur. Era unul dintre 
dezavantajele meseriei. Dar, dacă tot trebuia să cineze singur, 
măcar să mănânce bine. Nu intra niciodată într-un oraş fără a-şi 
fi stabilit dinainte itinerariul culinar. 

Detaliile. 

În această seară, gerstensuppe va fi urmată de saladă caldă 
de nusli cu bucăţi de slănină şi brânză Stilton fărâmată, iar ca 
antreu va fi servită specialitatea casei, zurigeschnetzites mit 
rosti. La desert, spumă de ciocolată şi cafea. Nu avea să bea 
nimic, în afară de şampanie la aperitiv. In profesia sa, nimeni 
nu-şi permitea riscul de a-şi tulbura minţile. 

În clipa aceea, l-a zărit. 

În celălalt capăt al sălii se afla grecul Milos. Tocmai îşi scotea 
trenciul şi îl atârna în cuier. Mai încărunţise şi se cocârjase puţin, 
dar el era. Nasul ascuţit, ochelarii cu rame de baga şi părul 
pieptănat cu cărare dreaptă, pe mijloc, cu o precizie 
militărească, erau de neconfundat. Neumann se autoeducase să 
nu se holbeze niciodată la oameni, dar pentru o clipă nu s-a 
putut stăpâni. 

Grecul era în Zurich... 

A continuat să-şi mănânce calm supa. A rupt o chiflă şi a uns- 
o cu unt. Şi-a sorbit paharul de şampanie. Dar l-a urmărit tot 
timpul, discret, pe grecul care, la fel ca şi el, stătea în sala 


principală, cu spatele la perete, singur la o masă cu vedere spre 
uşa de la intrare. Un alt bărbat cu un trecut bogat. Un fugar care 
se întreba mereu când va apărea următorul duşman, foarte 
posibil nutrind gânduri de răzbunare. Un profesionist căruia nu-i 
plăceau surprizele. 

Când şi-a ridicat privirea din farfuria cu supă, a întâlnit 
zâmbetul ironic şi ochii cenuşii şi duri ai grecului aţintiţi asupra 
sa. Fusese, la rândul său, descoperit. S-a înfiorat. Orice semn de 
recunoaştere putea fi riscant. Unii recurgeau la deghizări: 
peruci, mustăţi, ochelari. Sau chiar îşi vopseau părul şi se 
îmbrăcau atipic. Dar nu şi grecul. El nu încercase niciodată să-şi 
ascundă identitatea. Şi nici Neumann. Pentru el, faţa juca un rol 
ca oricare altul în cadrul îndatoririlor sale, şi trebuia luată ca 
atare. 

Neumann a ridicat din sprâncene şi a făcut un semn spre 
locul liber de vizavi de el. Grecul a ezitat pentru o clipă. Nu 
existau nici un fel de reguli privind comportamentul care trebuia 
urmat de doi oameni având meseria lor, atunci când se 
întâlneau. Din punct de vedere formal, nu fuseseră niciodată 
prezentaţi unul celuilalt, dar se cunoşteau prea bine datorită 
reputației. În zilele noastre, lumea lor era mică, şi încă şi mai 
mică în aerul rarefiat în care cei doi se învârteau. 

Grecul era renumit pentru ochii săi de vultur. Se spunea că 
era capabil să repereze şi cea mai mică greşeală, acea scăpare 
de o fracțiune de secundă care ducea la sfârşitul inevitabil al 
țintei alese. Şi când descoperea punctul slab, lovea fără milă. 

Neumann cunoştea şi zvonurile care circulau pe seama lui 
însuşi. Era creditat cu o abilitate supranaturală de a localiza 
defectele mari şi slăbiciunile structurale, de natură să 
compromită o afacere. Punctul său forte era îndrăzneala. Până şi 
capii mafiei cei mai hârşiiţi în rele, protejaţi de armate de lingăi 
şi bătăuşi, se fereau din calea sa. Unii îi puneau la îndoială 
competenţa, afirmând că un american nu avea acea finesse atât 
de necesară meseriei. Cel puţin nu pentru Europa. Sugerau să 
fie dat pe mâinile ucigaşilor profesionişti din Las Vegas şi Miami 
Beach. Sau a impresarilor cu gura mare din Manhattan. Şi a 
fanfaronilor din Beverly Hills. Şase ani de practicare cu succes a 
meseriei dovedeau însă că se înşelaseră. 

Grecul a dat din umeri, s-a ridicat de la masă şi a traversat 
sala. 


— În sfârşit ne întâlnim, a spus, întinzând o mână deformată 
de artrită. 

Neumann s-a sculat de pe scaun şi i-a strâns-o. 

— E o plăcere să vă cunosc. Nu vreţi să luaţi masa cu mine? 

Grecul s-a aşezat şi şi-a făcut mult timp de lucru despăturind 
şerveţelul şi punându-i în poală, aranjându-şi cravata şi 
scoţându-şi manşetele din mâneci. Într-un târziu, şi-a ridicat 
privirea. 

— Presupun că aţi comandat specialitatea casei. 

— În fiecare an îmi propun să aleg altceva, dar nu reuşesc 
niciodată să mă decid ce. 

— Vara, eu prefer calcanul de Dover. Le cer să-l facă la 
grătar, cu zeamă de lămâie. Fără pic de unt. 

— Voi ţine minte. 

Neumann avea grijă să-şi ţină mâinile departe de haină, de 
teamă să nu tulbure armistițiul atât de fragil. 

Grecul s-a aplecat în faţă, făcându-i un semn ca şi cum ar fi 
apăsat pe trăgaci. 

— Am auzit nişte zvonuri. 

Neumann s-a foit neliniştit. 

— Da? 

— Se spune că vă place munca pe care o faceţi la fel de mult 
ca şi mie. 

Neumann a meditat o clipă. 

— E un mod de a-mi câştiga existenţa. 

Grecul a râs cu poftă. 

— Unul destul de modest, având în vedere serviciile pe care 
le oferim. Noi îi cernem pe cei slabi de cei puternici. Imi place să 
numesc acest proces „selecţie naturală”. Spuneţi-mi, sunteţi 
mulţumit de ceea ce faceţi? 

— Mai mult sau mai puţin. Dar dumneavoastră? 

— După atâţia ani, răspunsul nu poate fi decât unul singur. 
Totuşi, unele lucruri mă apasă pe inimă. Nu mă pot gândi decât 
la cei răi. Şi mă simt de parcă mâinile mi-ar fi pătate de sânge. 
Atâtea vise spulberate. De multe ori nu pot să dorm noaptea. 

Chelnerul s-a prezentat la masă. Grecul i-a cerut lămuriri 
despre specialităţi, apoi a anunţat: 

— Voi servi ceea ce a comandat şi prietenul meu. 

— Şi şampania? Veuve Clicquot e în regulă? 

— Excelent. 


Grecul a măsurat pe Neumann cu o privire care vădea 
respectul. 

— Înţeleg că vă aflaţi aici în interes de serviciu. 

— Din păcate. Dar dumneavoastră? 

— Nu mi permit să mă las de meserie. Un pont... Roma... 
Sabatini... păstrăvul nu e rău. 

— Beirut... Alfredo's... Carne tocată de miel şi cuşcuş. 
Acceptabil. 

— Aţi fost la Beirut? 

— E o regiune instabilă, dar dacă ştii să te descurci, este o 
experienţă interesantă. 

Grecul a arătat cu un gest spre haina sa. 

— Îmi permiteţi? 

Neumann a studiat croiala hainei, apoi a încuviinţat din cap. 

— Desigur. 

— Recunosc, memoria m-a cam lăsat. 

Grecul a scos un carneţel pe care a notat câteva cuvinte. 

— Aţi auzit de luri? A ajutat pe cineva să scape de încurcături. 

Neumann nu s-a obosit să-şi ascundă surpriza. luri avea o 
reputaţie de neegalat. Era nemilos, îndrăzneţ şi de 
neînduplecat. Un adevărat maestru. 

— Şi? E terminat? 

— Ştiţi bine că în acest joc nu există o a doua şansă. Măcar 
poate fi recunoscător că totul s-a sfârşit repede. 

— Cum s-a întâmplat? 

— L-au ademenit la sediul central din Paris. Şefului îi place să 
se ocupe personal. 

Pentru a-şi demonstra spusele, grecul a mimat grotesc gestul 
tăierii propriei beregate. Neumann a tresărit fără să vrea. Grecul 
şi-a scos ochelarii şi i-a şters îndelung cu şerveţelul. 

— Aşadar, iată-ne pe amândoi în Zurich, a spus el absent. Şi 
urmărind aceeaşi ţintă. N-aş crede că e o simplă coincidenţă. 

— Probabil că aveţi dreptate. 

— Contract sau pe cont propriu? 

— Contract. Şi dumneavoastră? 

— Şi eu. Ca de obicei. 

— Aşadar?!! 

— Fiecare va face ce are de făcut. Asta este menirea noastră. 
Îmi permit să vă urez mult noroc. 

— Şi dumneavoastră la fel! 


Neumann a zâmbit în sinea sa, contemplându-şi misiunea cu 
şi mai mult interes. Îi plăcuse dintotdeauna competiţia, 
confruntarea directă cu un adversar la fel de abil ca şi el, sarea 
şi piperul oricărei afaceri. 

Au fost serviţi. Felii subţiri de carne de vițel, fragede, scăldate 
într-un sos de smântână delicat, erau aşezate peste piramide 
generoase de cartofi prăjiţi, aurii. Neumann şi-a ridicat furculiţa 
şi cuțitul în aer, ezitând în ultima clipă. 

— Un Bordeaux? La urma urmei, va fi ultima cină, cel puţin 
pentru unul din noi. 

— Un Château LaTour '79 ar fi tocmai potrivit. 

— Excelentă alegere, a comentat Neumann. 

După aceea, cei doi bărbaţi au traversat podul de peste râul 
Limmat. Ploaia se preschimbase în lapoviţă. Un vânt aspru 
bătea dinspre lac. larna era aproape. 

— Concluzia? a întrebat grecul. 

— O stea, a declarat Neumann. Foarte bun în cadrul acestei 
categorii. 

— Două, a enunțat grecul. Merită un ocol pentru a fi vizitat. 

— Nici vorbă! 

Neumann i-a aruncat o privire lui Milos, cocârjat, sătul şi 
mulţumit de sine, aşa cum părea, şi, în acea clipă, a ştiut că îi 
era superior ca fler, că avea să-l învingă pe grec şi că acesta va 
face călătoria solitară la Paris pentru a-şi depune insigna de 
inspector la Guide Rouge Michelin”. 

— Deci, e adevărat ce se spune despre dumneavoastră, a 
şoptit Milos cu o voce obosită, aproape înăbuşită de şuieratul 
vântului. 

— Şi anume? a întrebat Neumann. 

— Că sunteţi un asasin. 


+ Ghidul Michelin (din 2003 Ghidul Roşu Michelin), anuar turistic 
de mare prestigiu, fondat în 1900 de compania de anvelope 
Michelin. Oferă informații şi comentarii despre hoteluri, 
restaurante şi locuri turistice. În domeniul gastronomic, 
clasificarea se face sub forma stelelor acordate restaurantelor 
(n. tr.). 


Brad Thor 


BRAD THOR PETRECE MULT TIMP În GRECIA şi şi-a dorit 
dintotdeauna să scrie un roman a cărui acţiune să se desfăşoare 
în această ţară. Când i s-a solicitat o povestire pentru antologia 
de faţă, a ştiut imediat că avea sa dezvolte o idee care îi venise 
cu mulţi ani în urmă, în insulele greceşti. 

Decenii în şir, o organizaţie teroristă autointitulată 17 
Noiembrie“5 a făcut ravagii în Grecia. Şi acum, Statele Unite 
cheltuiesc mai mulţi bani pentru protejarea ambasadei din 
Atena decât pentru orice alt sediu din Europa. Totul a început în 
1975, odată cu uciderea şefului agenţiei CIA din Atena cu un 
pistol de calibrul 45 mm, care avea să devină imaginea de 
marcă a organizaţiei. De atunci, ea a revendicat douăzeci şi 
patru de asasinate, printre care se aflau şi patru diplomaţi 
americani. Atacurile s-au îndreptat iniţial asupra unor oficiali 
americani de rang înalt şi unor personalităţi din Grecia, dar, 
ulterior, ţintele s au diversificat, incluzând cetăţeni obişnuiţi, 
precum şi clădiri de birouri ale unor companii străine sau 
reprezentanţe ale Uniunii Europene. 

Thor este intrigat de incapacitatea dovedită de guvern în 
aducerea organizaţiei 17 Noiembrie în faţa justiţiei. Nici un 
membru al ei nu a fost arestat timp de mai mulţi ani şi nu s-a 
descoperit niciodată vreun indiciu serios referitor la cei care au 
orchestrat, de-a lungul vremii, atacurile. 

Un progres semnificativ a fost înregistrat în 2002, când o 
bombă purtată de un pictor de icoane în vârstă de patruzeci de 
ani a explodat prematur în Pireu, portul Atenei. Atentatorul avea 
asupra sa şi un set de chei şi un card telefonic preplătit, ceea ce 
i-a condus pe anchetatori spre un apartament din centrul 
capitalei, plin cu rachete antitanc, proiectile şi alte arme. În 
decurs de două săptămâni, poliţia a descoperit mai multe case 
conspirative aparţinând organizaţiei, dintre care în două au fost 
găsite ascunse arme, haine pentru deghizări, precum şi 


% Organizaţia Revoluționară 17 Noiembrie - gherilă marxistă 
urbană, a cărei denumire derivă de la data de 17 noiembrie 
1973, ultima zi a revoltei studenţilor de la Politehnica din Atena 
împotriva Marii Junte Militare (1967-1974) sau Regimul 
Coloneilor (n. tr). 


emblematicul pistol Colt 1911 semiautomat de calibrul 45 mm, 
folosit la asasinarea celor mai importante victime. 

De atunci, lucrurile s-au mai liniştit în Grecia, deşi unii oficiali 
ai agenţiilor de spionaj sunt îngrijoraţi de posibilitatea ca 
anumiţi membri ai reţelei să fi scăpat şi să fi intrat şi mai mult în 
clandestinitate. Aceiaşi oficiali se tem că dacă, sau, mai bine zis, 
când ultimii supraviețuitori ai organizaţiei vor ieşi din nou la 
lumină, o vor face cu o dorinţă cruntă de răzbunare. 

Ceea ce ne aduce la Solutia Atena. 


SOLUŢIA ATENA 


12 iunie Atena, Grecia 

MICHAEL AVERY, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la 
Atena, îşi croia drum printre hoardele de turişti care împânzeau, 
la sfârşitul acelei după-amiezi, celebrul cartier Plaka din Atena. 
În spatele său, o echipă de agenţi operativi ai CIA se 
amestecase în mulţime, în timp ce la două străzi depărtare, într- 
o dubiţă cu aspect banal, oameni bine înarmaţi de la Serviciul 
de Protecţie a Diplomaţilor, sprijiniți de experţi în comunicaţii 
din cadrul NSA®, îl urmau pe cât de aproape puteau. | se 
spusese să vină singur, dar Departamentul de Stat şi cel al 
Apărării nici nu vruseseră să audă. Miza era prea mare. 

Îmbrăcat într-o cămaşă sport albă şi apretată, peste care 
purta o jachetă albastră, Avery se confunda cu numeroşii turişti 
occidentali, cu dare de mână, care vizitau Grecia în vârf de 
sezon. Avea chiar şi un mic rucsac aruncat lejer pe un umăr. 
Numai că, spre deosebire de alte rucsacuri, al său conţinea un 
laptop încifrat, cu un modem fără fir şi un sistem sofisticat de 
preluare de imagini la distanţă. 

Tocmai trecea prin faţa unei cafenele cu vedere spre Acropole 
şi impunătorul Parthenon de pe culmea colinei, când telefonul 
celular a sunat. 

— Opreşte-te şi aşează-te la o masă, a spus o voce cu un 
puternic accent grecesc. Pe urmă, ştii ce ai de făcut. 

Da, ambasadorul ştia ce are de făcut. Un CD ROM însoţit de 
un set final de instrucţiuni fusese primit la ambasadă în acea 


4 National Security Agency (Agenţia pentru Securitate 
Naţională) - serviciul de informaţii externe al Departamentului 
Apărării (n. tr.). 


dimineaţă. În instrucţiuni se arăta că CD-ul putea fi folosit o 
singură dată, şi că orice încercare de a-l copia sau descifra 
înainte de momentul stabilit va duce la ştergerea tuturor 
datelor. 

Avery s-a aşezat la o masă şi, după ce a comandat o cafea, şi- 
a scos laptopul încifrat din rucsac şi l-a pornit. CD-ul a scos un 
bâzâit în locaşul său. După câteva clipe, pe ecran a apărut 
următorul mesaj: „Buna ziua, domnule ambasador. Va 
mulţumim ca ați venit”. 

În dubiţă, specialiştii în comunicaţii de la NSA au văzut 
mesajul în timp real, graţie dispozitivului de preluare de imagini 
la distanţă, şi au demarat imediat operaţiunea de localizare a 
sursei transmisiei. 

„Sunteţi pregătit să transferați fondurile?” a continuat 
mesajul. 

„Cum ştim că marfa este autentică?” a întrebat Avery. 

Răspunsul a constat într-un singur cuvânt. „Priviţi”. 

Pe monitor au apărut două ferestre. Lângă căsuţa pentru 
mesaje scrise, o imagine denumită JFK/ATC50. Avery şi-a înclinat 
uşor capul şi a vorbit într-un microfon cusut în interiorul 
căptuşelii jachetei: 

Se aude? 

Clar şi răspicat. La fel şi cei din Washington, a răspuns unul 
dintre tehnicienii din dubiţă. 

Cu ajutorul unei legături prin satelit, informaţiile erau 
transmise în Statele Unite pentru a fi verificate. 

Avery şi-a îndesat dispozitivul de ascultare şi mai tare în 
ureche, aşteptând neliniştit decizia. A venit după câteva 
secunde. 

— Verificarea completă. Domnule ambasador, ceea ce vedeţi 
este o imagine în direct a sistemului de control al traficului 
aerian de la aeroportul John Fitzgerald Kennedy. 

Ştiind ce avea să urmeze, Avery a simţit fiori reci pe şira 
spinării. Cu mâini tremurânde, a tastat mesajul „Gata de 
acţiune”. 

Avioanele au început să dispară, unul după altul, de pe ecran. 

După nouăzeci de secunde, ambasadorul a auzit din nou 
vocea omului de la NSA: 

— JFK raportează defecţiuni tehnice majore la sistemul ATC. 


5 Air Traffic Control - controlul traficului aerian (n. tr). 


Nu pot vedea pe radar avionul din dreapta şi din stânga. Marfa 
este autentică. Sunteţi autorizat să finalizaţi tranzacţia. 

„lniţializare transfer fonduri”, a tastat ambasadorul, 
pregătindu-se să urmeze secvenţa de paşi prestabilită. | s-a 
părut că durează o veşnicie până ce bara verile indicând stadiul 
transferării banilor a indicat finalizarea procesului. Când, în cele 
din urmă, mesajul „Transfer încheiat cu succes” s-a materializat 
pe monitor, avioanele zburând în zona New York au început să 
reapară pe radarele ATC. 

In acelaşi timp, pe laptop s-a ivit o a treia fereastră. Arăta în 
direct imaginea dispozitivului pentru care Statele Unite tocmai 
plătiseră o sumă frumuşică. Pe măsură ce imaginea se mărea, 
Avery a putut vedea în prim-plan Parthenonul. 

— Am pornit, a anunţat unul dintre experţii NSA, şi dubiţa a 
plecat pentru a recupera marfa. 

Ambasadorul a continuat să privească monitorul. Două mâini 
au apărut în raza sa vizuală, au luat dispozitivul şi l-au aruncat 
în cel mai apropiat coş de gunoi, pentru a fi ridicat mai târziu, 
aşa cum se convenise. 

Domnule, a spus unul dintre agenţii CIA, apropiindu-se de 
masă. Vă aşteaptă maşina. Vrem să vă ducem înapoi la 
ambasadă. 

Avery a încuviinţat din cap şi s-a pregătit să închidă laptopul. 
A observat însă nişte mişcări ciudate în imaginea live a 
Acropolelor. Scurte secvenţe, tremurate, în care se vedeau 
picioare şi braţe, în timp ce cineva repoziţiona camera de filmat 
pentru a surprinde şoseaua de dedesubt. După câteva clipe, 
dubiţa albă a ambasadei, cu agenţii de la Serviciul de Protecţie 
a Diplomaţilor și echipa NSA, a intrat în cadru. 

— lisuse Hristoase! a strigat Avery. E o cursă! Scoateţi-i de 
acolo! 

Agentul CIA care stătuse în cafenea privind peste umărul 
ambasadorului l-a prins de braţ şi a înşfăcat laptopul, strigând în 
acelaşi timp în transmiţătorul radio: 

— Talaz, aici Salvamarul. Acţiune compromisă. Retrăgeţi-vă 
acum. Repet. Acţiune compromisă. Retrăgeţi-vă! 

Inainte ca oamenii din dubiţă să apuce să răspundă, s-a auzit 
un zgomot asurzitor, ca şi cum un cuţit uriaş ar fi sfâşiat pânza 
cerului. Ambasadorul a luat repede laptopul din mâinile 
agentului şi a văzut pe monitor cum un proiectil tras dintr-un 


aruncător de flăcări pătrunde pe geamul dubiţei şi explodează 
înăuntru. 

Agentul CIA cu nume de cod Salvamar n-a mai pierdut timpul. 
L-a scos pe ambasador din cafenea şi au luat-o amândoi la fugă 
pe cele mai apropiate străduţe, în timp ce îi transmitea prin 
radio şoferului ambasadei instrucţiuni privind locul unde să-i 
aştepte cu maşina. Ceilalţi agenţi CIA s-au îndreptat în fugă spre 
Acropole, iar turiştii din Plaka, speriaţi de explozie, au ieşit în 
goană din magazine şi restaurante. 

Salvamar şi ambasadorul Avery au dat colţul şi au zărit BMW- 
ul blindat, de culoare închisă, al ambasadei. Au mărit pasul. 
Aproape că au ajuns la el. 

Deodată, o motocicletă a răsărit, scrâşnind din roţi, de pe o 
alee. Salvamar a dus mâna la şold, în căutarea armei. Dar era 
prea târziu. 


O săptămână mai târziu 

Insulele Dodecaneze 

Sud-estul Mării Egee, Grecia 

Întins în iarba înaltă, la o sută de metri de o vilă mare, 
zugrăvită în alb, Scot Harvath şi-a folosit aparatul optic Leupold 
Mark 4 şi dispozitivul de vedere pe timp de noapte al puştii de 
luptă SR25 Knights Armament pentru a căuta orice indiciu al 
prezenţei lui Theologos Papandreou, omul pe care serviciile 
americane de informaţii îl considerau responsabil de moartea 
ambasadorului Avery şi de compromiterea misiunii care 
implicase colaborarea mai multor agenţii. 

Fost membru al Forţelor Operative Speciale SEAL din cadrul 
marinei militare, şi în prezent agent guvernamental sub 
acoperire mai triste adevăruri pe care le descoperise în cadrul 
misiunilor sale era acela că în lume existau mulţi oameni care 
meritau să fie ucişi. Îşi spunea mereu că, de cele mai multe ori, 
destinatarii misivelor sale încărcate cu plumb erau dintre aceia 
cu care nu se putea sta de vorbă, care constituiau ameninţări 
grave la adresa stabilităţii şi siguranţei mondiale şi, drept 
urmare, trebuiau eliminaţi. 

In această seară, Harvath avea însă unele îndoieli. Ceva nu 
era în regulă. 

Primise informaţii detaliate privind asasinarea ambasadorului 
Avery înainte de plecarea din Washington D.C. Cu doi ani în 


urmă, o firmă din Grecia, condusă de un anume Constantine 
Nomikos, propusese guvernului american un proiect tehnologic 
ce urma să fie derulat în parteneriat. Firma era implicată în 
elaborarea unui nou sistem revoluţionar de urmărire, pe tot 
globul, a flotei sale de tancuri petroliere şi vase comerciale de 
ultimă generaţie. Pentru a-şi continua cercetările, Nomikos avea 
nevoie de acces la sistemele de sateliți şi radare. Studiind 
proiectul, americanii descoperiseră câteva posibile aplicaţii 
militare de mare valoare şi acceptaseră imediat propunerea. De 
abia mai târziu pe parcursul colaborării, Departamentul Apărării 
îşi dăduse seama de întreg potenţialul dispozitivului. 

Orice obiect aflat în raza de operare a unui sistem de ghidaj 
electronic - aparate de zbor, proiectile, vapoare - putea fi făcut 
complet invizibil pe ecranele radarelor. Asta era însă numai o 
parte. Dispozitivul putea trece peste sistemele de ghidaj 
electronic şi putea controla de la distanţă cursul, viteza sau 
traiectoria obiectului, printre altele. Cu ajutorul unor anumite 
legături prin satelit, se putea devia cursul unui proiectil, iar un 
avion putea fi deturnat fără ca teroriştii să fie nevoiţi să urce la 
bord. 

Departamentul Apărării a înţeles că se afla în faţa uneia 
dintre cele mai incitante, dar şi periculoase descoperiri 
tehnologice făcute vreodată. | s-a dat numele de cod Proiectul 
Ahile. 

Cu două săptămâni înainte de asasinarea ambasadorului 
Avery, dispozitivul fusese furat din laboratorul de cercetări şi 
dezvoltare al firmei lui Nomikos, situat în Pireu. La puţin timp 
după aceea, o organizaţie neidentificată sunase la ambasada 
Statelor Unite din Atena, oferindu-se să revândă dispozitivul 
americanilor. Avery şi echipa sa muriseră în cursul operaţiunii 
de recuperare. 

Deşi după împuşcarea agentului Salvamar şi a lui Avery, o 
bombă fusese aruncată în maşina ambasadei, şi cadavrele 
fuseseră făcute scrum, rapoartele balistice arătau că arma 
folosită în asasinat era un pistol automat de calibrul 45 mm - 
acelaşi care fusese utilizat într-o serie de atentate atribuite 
organizaţiei teroriste greceşti 21 August. 

Numele de 21 August corespundea datei primului atac 
întreprins de organizaţie. Pe 21 august 1975, aceasta îi ucisese 
pe şeful şi adjunctul filialei CIA din Atena. Într-o scrisoare lungă, 


plină de divagaţii, remisă unui ziar atenian de stânga, 
organizaţia revendicase cele două crime, îşi afirmase crezul 
marxist-leninist şi îşi făcuse cunoscut planul - înlăturarea din 
Grecia, pentru totdeauna, a oricăror influenţe de tip occidental 
(în special a celor americane). 

Indiferent care era adevărul, actualul preşedinte al Statelor 
Unite avea alte planuri cu privire la 21 August. Era enervat de 
faptul că, în ţara lor de numai unsprezece milioane de locuitori, 
autorităţile greceşti păreau incapabile să pună mâna pe ceea ce 
toate agenţiile de informaţii occidentale căzuseră de acord că 
era o celulă formată din zece sau maximum cincisprezece 
persoane. „Problema Atena”, aşa cum ajunsese să fie cunoscută 
în cercurile de spionaj din lumea occidentală, dura de prea mult 
timp, iar preşedintele îşi propusese să-i pună capăt. Dăduse 
ordine ca gruparea 21 August să fie imediat neutralizată, înainte 
de a putea lansa un nou atac contra intereselor americane sau - 
Doamne fereşte! — de a vinde dispozitivul Ahile unei puteri 
duşmane. 

CIA ajunsese la concluzia că Papandreou, un asociat al lui 
Constantine Nomikos, era creierul din spatele atentatelor la 
adresa de 21 August. Dovezile sugerau şi implicarea sa în 
atacurile contra ambasadorului Avery şi a echipei sale. Pentru 
Harvath, probele incriminatorii nu păreau atât de clare pe cât şi- 
ar fi dorit - şi în nici un caz nu puteau sta la baza luării deciziei 
de a-l elimina pe individ, dar era soldat şi primise nişte ordine. 
Fusese trimis în Grecia pentru a-l elimina pe Papandreou cât 
mai repede cu putinţă şi pentru a recupera dispozitivul Ahile 
prin orice mijloace. Ca pentru a face misiunea şi mai urgentă, 
CIA aflase de curând că organizaţia 21 August găsise un 
cumpărător pentru dispozitiv - un iordanian rămas pentru 
moment neidentificat - şi că tranzacţia urma să aibă loc cât de 
curând. 

Sceptici în privinţa informaţiilor adunate de americani din 
surse greceşti, Harvath şi-a privit dispozitivul tactic de la mână, 
un ceas Kobold”!, întrebându-se ce făcea ţinta sa. Papandreou 
ar fi trebuit să ajungă deja. 

Brusc, zgomotul valurilor mării izbindu-se de stâncile de pe 
5 Companie multinațională cu sediul în Germania, fondată în 


1980 de Klaus J. Kobold, producătoare de aparate şi instrumente 
de monitorizare, măsurare şi control. (n.tr.) 


plaja situată mai jos a fost acoperit de scrâşnetul unor roţi pe 
aleea lungă de prundiş. Harvath şi-a pregătit puşca şi s-a făcut 
una cu pământul jilav. S-a rugat la Dumnezeu ca superiorii din 
Washington să nu fi făcut vreo greşeală. 

Un Land Rover albastru a oprit în faţa porţilor duble, mari ale 
casei. Portiera s-a deschis, şi Harvath a privit prin aparatul optic. 
Fără nici un folos. N-a putut zări faţa şoferului. Va fi nevoit să 
aştepte ca omul să coboare din maşină. 

— Norvegianule, poţi identifica ţinta? a auzit o voce venită de 
la mii de kilometri distanţă, din sala pentru situaţii de criză“? de 
la Casa Albă. 

— Negativ, a răspuns Harvath. Rămâi pe recepţie. 

Şi-a apropiat şi mai mult ochiul de binoclu, în încercarea de a- 
| identifica pe Papandreou şi de a-şi face apoi treaba, adică să 
apese pe trăgaci. 

— Norvegianule, satelitul ne arată că în vehicul se află un 
singur, repet, un singur individ. Poţi confirma identitatea 
subiectului? Este omul nostru? 

Cei însărcinaţi cu problemele de comandă şi control din 
spatele frontului voiau întotdeauna să ştie tot ce se petrece pe 
câmpul de luptă. Harvath nu putea însă să le ofere, punctual, 
detaliile şi să acorde atenţie deplină sarcinii sale, aşa încât le-a 
dat în chip de răspuns echivalentul politicos al expresiei taci 
dracului din gură vehiculat de agenţii operativi de teren: 
„Eliberează firul”. 

Discuţia din căşti a încetat, şi Harvath s-a concentrat asupra 
şoferului care se pregătea să iasă din Land Rover. Din locul în 
care se afla, era nevoit să-l aștepte să dea ocol maşinii şi să se 
îndrepte spre porţile duble ale vilei pentru a-l vedea bine şi a 
avea un unghi bun de tragere. 

— Zece secunde până la identificarea subiectului, a rostit 
Harvath, mai mult pentru sine decât pentru bărbaţii şi femeile 
aflaţi în sala pentru situaţii de criză. 


52 încăperea din aripa de vest a Casei Albe în care se întruneşte 
Consiliul pentru Securitate Naţională, pentru monitorizarea unor 
crize interne sau internaţionale sau pentru a stabili linii de 
comunicaţii sigure cu persoane şi instituţii din afară, inclusiv din 
străinătate. Este prevăzută cu echipamente de ultimă generaţie. 
A fost amenajată în 1962, la solicitarea preşedintelui Kennedy, 
după eşecul invaziei din Golful Porcilor, Cuba (n. tr.). 


Încă trei paşi, se gândea Harvath, în timp ce bărbatul ocolea 
partea din faţă a maşinii. 

Era foarte cald, şi stropi de transpiraţie se adunaseră pe 
fruntea lui Harvath. Dar dacă nu acesta era omul? 

Capul bărbatului a apărut în raza binoclului, şi Harvath a 
răsuflat adânc, apoi şi-a ţinut respiraţia, dar a întârziat să apese 
pe trăgaciul puştii SR25. Mai așteaptă câțiva paşi, şi-a spus. 
Doar câțiva paşi. 

Deodată a răsunat o împuşcătură, şi ţinta s-a prăbuşit cu faţa 
la pământ, împroşcând cu sânge prundişul de pe alee. 

— Ce mama... s-a trezit Harvath şoptind în microfon. 

— Norvegianule, a auzit în căşti vocea din sala pentru situaţii 
de criză. Ce s-a întâmplat? 

Harvath a scanat cu binoclul întreaga zonă, cât de bine a 
putut. 

— La faţa locului se află un alt trăgător, şi ţinta a fost 
doborâtă. Cine este omul meu de sprijin? 

— Eşti singur în această operaţiune, i s-a răspuns de la 
Washington. Poţi identifica ţinta? 

Harvath a privit prin dispozitivul optic la omul care zăcea pe 
alee. 

— Negativ. Identificare certă imposibilă din poziţia în care mă 
aflu. 

După câteva clipe, vocea s-a auzit din nou. 

— Norvegianule, îţi vei schimba urgent poziţia pentru a face 
identificarea. 

— Subiectul este căzut cu faţa în prundiş. 

— Atunci du-te acolo şi întoarce-l cu faţa în sus. 

Harvath a încercat să-şi stăpânească furia. 

— Avem un trăgător activ. Mai întâi, localizaţi-l. 

— Negativ, Norvegianule, a spus vocea din sala pentru situaţii 
de criză. Nu avem cum. Imaginea în infraroşu din satelit nu te 
arată decât pe tine şi pe subiectul de lângă vehicul. 

— Nici un semn de căldură de la o armă descărcată? a insistat 
Harvath, deşi şi ia că dacă ar fi existat un indiciu vizibil, i s-ar fi 
spus. 

— Negativ. Nici un semn de încălzire. 

Indiferent cine era trăgătorul, lucra foarte bine şi cu multă 
grijă. 

Harvath era într-o mare încurcătură. N-avea cum să se 


apropie de aleea care ducea spre casă, cu celălalt lunetist aflat 
în continuare acolo, pândind orice mişcare. 

Fusese instruit să se aştepte la surprize, dar apariţia unui al 
doilea trăgător era o situaţie cu care nu se mai confruntase. 
Ideea că altcineva ar putea fi interesat de proiectul Ahile era 
însă perfect logică, nu că asta ar mai fi avut acum vreo 
importanţă. Misiunea lui Harvath era identificarea individului 
căzut pe alee şi pătrunderea în vilă, unde se presupunea că era 
ascuns dispozitivul, iar, pentru a-şi îndeplini sarcina, avea 
nevoie de o diversiune. 

La două sute de metri în larg îl aştepta Amalia, un trauler 
grecesc, vechi şi trecut prin multe, manevrat de singurii doi 
oameni din Grecia în care Harvath avea încredere, Ben şi Yannis 
Metaxas. Îl cunoscuse pe Ben pe vremea când echipa sa SEAL 
participa la exerciţii comune cu flota grecească în Marea Egee. 
Se împrieteniseră repede şi chiar şi acum, după atâţia ani, 
Harvath îşi petrecea o mare parte din vacanţă relaxându-se la 
barul lui Ben de pe una din plajele insulei Antiparos”. 

Harvath a schimbat frecvenţa radio şi a alertat nava Amalia. l- 
a povestit lui Ben ce se întâmplase şi i-a descris punct cu punct 
ce voia de la el. După patru minute şi jumătate, când Ben a 
trimis racheta semnalizatoare, Harvath se ridicase deja şi îşi 
începuse cursa spre vilă. 

Nu şi-a pierdut timpul încercând să-l identifice pe subiect pe 
loc - ar fi fost sinucidere curată. In schimb, l-a prins pe bărbat 
de gulerul hainei, a deschis cu piciorul porţile duble şi l-a târât în 
curte. De abia după aceea l-a întors cu faţa în sus. N-avea cum 
să-l confunde pe cel a cărui fotografie îi fusese arătată în 
repetate rânduri la Washington, în timpul instructajului. 
Constantine Nomikos. Ce naiba căuta aici? Harvath a examinat 
corpul. Rănile la cap provocau întotdeauna sângerări masive, şi, 
din câte se părea, individul pierduse mult sânge. Harvath se 
îndoia că avea să supravieţuiască. 

— Fir-ar să fie! a mormăit el, cu răsuflarea tăiată. 

Ce moment nepotrivit îşi alesese Nomikos pentru a-şi vizita 
vechiul amic! Schimbând din nou frecvenţa, i-a informat pe cei 
din sala pentru situaţii de criză asupra ultimelor evenimente. 

În absenţa unui alt vehicul în imediata vecinătate, i s-a 


5 Mică insulă din arhipeleagul Cicladelor, aflat la sud-est de 
Grecia continentală (n. tr.). 


ordonat să se concentreze asupra localizării dispozitivului Ahile. 
Uşor de spus, a gândit Harvath. Undeva, în apropiere, se găsea 
un ucigaş care fusese foarte probabil trimis la vila lui 
Papandreou în acelaşi scop ca şi el. 

Cu cei doi fraţi Metaxas la bordul Ama!/ie;i, Harvath nu 
dispunea de nici un sprijin direct. Nu se putea baza decât pe el 
însuşi. Era ocupat cu armarea unei mine terestre, când 
felinarele care iluminau rândurile ordonate de măslini din curte 
s-au întunecat şi apoi s-au stins. Harvath era un vulpoi bătrân şi 
ştia că în meseria sa nu există coincidenţe. Lunetistul tăiase 
curentul. Ceea ce nu putea să însemne decât un lucru - se 
pregătea să pătrundă în vilă. Trebuia să se mişte, şi încă 
repede. 

Uşa de la intrare era descuiată, iar Harvath a intrat iute în 
casă şi a început să caute cabinetul de lucru. După cinci minute, 
descoperise seiful lui Papandreou. Ştia mai multe despre 
spargerea seifurilor decât majoritatea oamenilor, dar asta nu-i 
era acum de nici un folos. Ascuns în spatele unui panou fals se 
afla un seif Safari de provenienţă americană, cel mai bun din 
câte existau. Singura soluţie era să-l arunce în aer. Întrebarea 
era dacă adusese cu el suficient explozibil C4. 

Având în vedere reputaţia de inexpugnabilitate a seifurilor 
Safari, Harvath s-a decis să folosească tot explozibilul pe care îl 
avea asupra sa. Dacă va supraevalua cantitatea şi va avaria 
dispozitivul Ahile, atunci asta era! Ştia că Washingtonul va fi 
oricum fericit să afle că echipamentul fusese scos din funcţiune. 

S-a adăpostit în spatele biroului lui Papandreou şi a scos din 
ţâţâni uşa seifului, printr-o detonație puternică. După ce fumul 
s-a risipit, s-a repezit şi a văzut că seiful era complet gol. 

Oamenii de la CIA erau ferm convinşi că dispozitivul se afla în 
vilă - cel mai probabil în seiful lui Papandreou, un loc care se 
dovedise totuşi mult prea bătător la ochi. 

Conştient că explozia îl alertase pe celălalt lunetist, Harvath s- 
a grăbit să iasă din încăpere şi a început să înainteze de-a 
lungul holului, cu puşca SR25 pregătită de luptă. 

A trecut pe lângă mai multe camere şi tocmai se pregătea să 
depăşească bucătăria, când ceva i-a atras atenţia şi l-a făcut să 
se întoarcă. În mijlocul podelei se afla un chepeng larg deschis. 
După ce a verificat dispozitivul de iluminat cu laser, montat la 
puşcă, s-a strecurat în bucătărie şi a început să coboare treptele 


de piatră ale pivniţei. 

Scara dădea într-un coridor cu tavan jos şi podea accidentată, 
iluminat de un şir de becuri goale, alimentate, din câte îşi putea 
da seama, de un generator situat în capătul opus. 

Harvath ura tunelurile. Ofereau prea puţină protecţie şi 
puteau fi uşor folosite în chip de pâlnii de către adversarii care 
urmăreau să-şi descarce arma drept în tine. 

Ţinându-se aproape de zid, a înaintat spre un soi de crăpătură 
din capătul coridorului. Trecuse de mult de terenul pe care se 
afla vila de deasupra şi simţea mirosul apei de mare, undeva la 
distanţă. 

A ajuns la crăpătură şi s-a târât prin ea. După treizeci şi cinci 
de metri, a ieşit într-o grotă luminată puternic, cu o fâşie subţire 
de plajă nisipoasă. Pe ea erau parcate două DPV*-uri Farallon” 
de ultimă generaţie, puternic înarmate. Slabele speranţe pe 
care Harvath le nutrise până atunci cu privire la nevinovăția lui 
Papandreou au început să se spulbere. 

O explozie de scântei şi un sunet înalt, scârţăit, în capătul 
îndepărtat al plajei, i-au atras atenţia. O siluetă îmbrăcată în 
negru tăia o cutie metalică proptită între două pietre mari, 
folosind, după toate aparențele, un fierăstrău circular. Primul 
instinct al lui Harvath a fost să-i informeze pe cei de la 
Washington, dar pierduse contactul radio în clipa în care intrase 
în pasajul subteran. 

Prin cap îi treceau milioane de întrebări, şi răspunsurile 
păreau să se afle, toate, pe plajă. 

A găsit o cărare îngustă şi a coborât cu grijă, fără să scape din 
ochi silueta celui care se străduia să deschidă cutia metalică 
înţepenită între cele două pietre. După ce a simţit nisipul sub 
picioare, a continuat să înainteze tăcut ca o umbră. 

Cu atâtea scântei care zburau în jur şi asurzit de scrâşnetul 
metalului pe metal, bărbatul în negru n-a observat prezenţa lui 
Harvath. Când Harvath l-a împuns cu ţeava amortizorului în 
spate, individul în costum subacvatic a lăsat fierăstrăul să-i cadă 
din mână. 

Harvath i-a ordonat să se întoarcă încet şi a încremenit de 
* Diver Propulsion Vehicle - vehicul subacvatic autopropulsat (n. 
tr.). 

5 Companie americană producătoare de DPV-uri, înfiinţată în 
1970 (n. tr.). 


uimire când i-a văzut faţa. 

— Domnule ambasador Avery! Nu mai înţeleg nimic. Am 
crezut că sunteţi mort. 

Şocul iniţial a fost înlocuit de un aer de aroganță şi putere, şi 
ambasadorul a replicat: 

— După cum vezi, te-ai înşelat. Cine naiba eşti? 

— Mă numesc Harvath. Am fost trimis de Pentagon să-i 
descopăr pe cei care v-au ucis. 

— Pentagon? Tâmpiţii ăia nu sunt în stare nici să-şi găsească 
fundul. Şi presupun că ţi s-a cerut şi să recuperezi dispozitivul. 

Ceva din privirea acelui om presupus a fi mort l-a făcut pe 
Harvath să se decidă să lase pentru moment iniţiativa pe seama 
lui şi să facă pe prostul, până ce avea să descâlcească toate 
itele. 

— Dispozitivul, domnule? 

— Nu încerca să mă fraiereşti. Dispozitivul. Despre asta e 
vorba. Lasă arma şi dă-mi o mână de ajutor. N-avem prea mult 
timp la dispoziție. 

— Unde e Papandreou? 

Avery n-a răspuns, iar Harvath a repetat răspicat întrebarea. 

— Unde e Papandreou? 

— Cineva l-a dus să înoate, a spus ambasadorul, schițând un 
gest peste umăr, spre apă. Nu cred c-o să se întoarcă prea 
curând. 

Harvath a privit spre locul unde plaja se oprea în apa adâncă 
a grotei. A desluşit, la câţiva zeci de centimetri sub apă, silueta 
unui bărbat legat în ceea ce părea a fi un lanţ greu de ancoră. 
Piesele din puzzle începeau să se adune. 

— Şi Nomikos? a întrebat el. Staţi, lăsaţi-mă să ghicesc. 
Cineva l-a ajutat să-şi scoată ceara din urechi. 

— Cui îi pasă? Amândoi făceau parte din 21 August. Ceea ce 
contează acum e să scoatem dispozitivul de aici cât mai repede 
cu putinţă. 

Lui Harvath i s-a ridicat părul pe ceafă. Nu-i plăcea deloc ce 
se întâmpla. A aţintit puşca SR25 spre pieptul lui Avery şi a 
ordonat: 

— Ridicaţi mâinile! 

— Ce naiba faci? 

— Vă rețin. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap. Am o treabă de făcut şi, dacă 


mă împiedici, o să am grijă să te fac să arzi. 

— Aşa cum aţi făcut şi la Atena? 

Ambasadorul nu a răspuns. Singurul sunet care spărgea 
liniştea din grotă era zumzăitul generatorului. 

— Ar trebui să vă împuşc pe loc, a continuat Harvath, în timp 
ce mintea îi lucra febril, încercând să reconstituie evenimentele. 
Aţi dus la moarte atâţia oameni nevinovaţi. Şi pentru ce? Pentru 
bani? 

— O mulţime de bani, a auzit o voce în spatele lui. Douăzeci şi 
cinci de milioane, pe puţin. 

Harvath s-a întors şi l-a văzut pe şeful serviciului de pază al 
ambasadorului, agentul CIA cu nume de cod Salvamar. Tinea în 
mâini o puşcă FA-MAS5 automată, cu scut împotriva căldurii, 
montat peste ţeavă. Era un bărbat imens - aproape de două ori 
mai solid decât Harvath - şi purta un combinezon de lucru cu 
sistem de protecţie la razele infraroşii. 

Fără să vrea, Harvath a izbucnit în râs. 

— Ce-i aşa nostim? a întrebat Salvamar. 

— Mi-am amintit de gluma aia veche despre diferenţa dintre 
un BMW şi un porc spinos””, numai că, în cazul tău şi al 
ambasadorului, ţepii sunt într-adevăr pe afară. 

Salvamar s-a îndreptat spre Harvath şi i-a şters zâmbetul de 
pe faţă, lovindu-l cu patul puştii în bărbie. 

Harvath s-a clătinat şi a căzut în genunchi. 

— Fiecare om trebuie să-şi vadă de treaba lui, a spus 
ambasadorul, luând armele şi echipamentul lui Harvath şi 
aruncându-le în apă. 

— Şi treaba ta e să-l însoţeşti pe domnul Papandreou la o 
mică partidă de înot, a adăugat Salvamar, ţintindu-l în 
continuare cu puşca. 


5 Fusil d'Assaut de la Manufacture d'Armes de Saint-Etienne - 
puşcă de asalt de la fabrica de armament din Saint-Etienne. 
Este fabricată de firma franceză MAS, în prezent aparţinând 
concernului de stat Nexter, şi se află în dotarea armatei 
franceze (n. tr.). 

5 Glumă care circulă pe seama bărbaţilor posesori de maşini de 
lux, gen BMW sau Porsche, care îşi folosesc vehiculul pentru a 
agăța femei. Gluma se bazează pe cele două înţelesuri ale 
termenului prick, respectiv „ţeapă”/„a da ţeapă” şi „penis” (în 
limbaj argotic) (n. tr.). 


Harvath a scuipat sânge din gură şi a comentat: 

— Nu-i o idee prea bună. Tocmai am luat masa. 

— Foarte amuzant, şmechere. 

— Mai bine mi-aţi spune de cât timp lucraţi pentru 21 August. 

Ambasadorul a zâmbit. 

— Nu noi lucrăm pentru ei, ci ei lucrează pentru noi. Asociatul 
nostru, domnul Papandreou, a făcut cu ceva timp în urmă o 
greşeală imensă, iar noi ne-am oferit să nu-l denunţăm, cu 
condiţia să fie ochii şi urechile noastre în cadrul organizaţiei. 

— Şi Departamentul de Stat sau CIA ştiau de treaba asta? 

— Sigur că nu, Papandreou era un bun mult prea preţios 
pentru a-l împărţi cu alţii. 

— Aşadar, el a profitat de prietenia cu Nomikos pentru a fura 
dispozitivul? 

— Exact, dar nici Nomikos nu e tocmai un înger. Mai mult, e 
capul organizaţiei 21 August. 

Harvath a încremenit de uimire. 

— Papandreou bănuia de mai multă vreme că fusese 
deconspirat, a continuat Avery. Ştia că, mai devreme sau mai 
târziu, cei din organizaţie vor mirosi ceva şi vor încerca să-i vină 
de hac. De fapt, presupun că de asta a şi venit Nomikos aici. 
Aşa, privind retrospectiv, ar fi fost probabil mai bine dacă am fi 
scăpat de Papandreou mai de mult şi am fi fugit din Grecia, dar 
ştii cum e, mai aveam şi alte treburi de rezolvat şi oricum, 
niciodată nu-ţi dai seama cum e mai bine decât când e prea 
târziu. 

— Deci aţi pus totul la cale împreună cu Papandreou? Dar 
cum aţi făcut cu maşina ambasadei? 

— Am aruncat înăuntru nişte cadavre, a răspuns Salvamar. 
Am înlocuit fişele noastre dentare cu cele ale indivizilor 
respectivi, am plasat gloanţe din pistolul de 45 mm în maşină şi 
am făcut totul scrum, aşa că tot ce au putut preleva au fost 
probele balistice. 

Harvath a fost nevoit să recunoască ingeniozitatea planului. 

— Şi toate urmele au dus spre 21 August. Aţi jucat la ambele 
capete: banii şi dispozitivul, iar între timp V-aţi pregătit să 
începeţi o viaţă nouă, oriunde în lumea asta largă. 

— Exact, a spus Salvamar. 

— Şi ce-i cu acel cumpărător iordanian? 

— Urmează să ne întâlnim cu el într-un hotel din Sicilia peste 


trei zile, a precizat Avery, aşadar, sper că înţelegi că trebuie să 
ne terminăm treaba aici urgent. 

Salvamar a înşfăcat un lanţ de ancoră de pe un paiet din 
apropiere şi a păşit spre Harvath. Harvath încerca să tragă de 
timp. 

— Deci, asta e? Papandreou i-a păcălit pe Nomikos şi pe cei 
din organizaţia 21 August, pe urmă voi l-aţi păcălit pe el şi V-aţi 
trădat ţara, apoi V-aţi înscenat propria moarte şi acum vă 
pregătiţi să vindeţi dispozitivul unui individ care este, foarte 
probabil, un duşman al Statelor Unite? 

— Bine zis, a replicat ambasadorul, luând puşca de asalt din 
mâinile Salvamarului, ocupat să-l lege pe Harvath cu lanţul de 
ancoră. 

Harvath s-a repezit spre Salvamar, încercând să-i taie 
picioarele şi să-l prindă de braţ, dar mişcarea a fost prea lentă, 
iar acesta s-a aruncat în stânga şi l-a lovit cu cotul în tâmplă, 
făcându-i să vadă stele verzi din nou. A căzut la pământ, iar 
firele de nisip care i s-au lipit de degete erau îmbibate nu de apa 
de mare, ci de propriul sânge. 

Salvamar i-a legat repede încheieturile mâinilor şi gleznele cu 
lanţul de ancoră, apoi a început să se îndrepte, ba târându-l, ba 
cărându-l în spate, spre ochiul de apă sărată. Harvath se 
concentra cu toată forţa asupra ideii de a rămâne în viaţă, dar 
nu reuşea să se elibereze din strânsoare. 

A simţit cum uriaşul se forţează să-l ridice în aer şi a ştiut că 
în câteva clipe îşi va găsi sfârşitul. 

Pentru un fost membru al SEAL, înecul este una dintre cele 
mai dezonorante modalităţi de a muri, şi exact asta părea să-l 
aştepte. 

Harvath s-a încordat din nou, făcând o ultimă tentativă de a-şi 
răsuci corpul. Decât nimic, era măcar dator să încerce să-l ia cu 
el în adâncuri pe ticălosul care voia să-l înece. 

A numărat în gând până la trei, apoi şi-a smucit umerii 
înainte, cât de repede şi de tare a putut, în timp ce mâinile sale 
bâjbâiau, căutând să se agaţe de hainele ucigaşului. A auzit o 
pocnitură, şi o durere sfâşietoare i-a săgetat braţul. Undeva, în 
străfundurile minţii, a ştiut că ceva se rupsese în el, dar nu-i 
păsa. Tot ce conta în acel moment era să rămână în viaţă. 

S-a încordat iar, încercând să se elibereze, şi a auzit o nouă 
pocnitură. După o clipă, picături de sânge au început să i se 


prelingă pe ochi. A privit în sus şi a văzut cum gâtul ucigaşului 
era prins într-o strânsoare şi sângele curgea peste tot. Într-o 
fracțiune de secundă, chiar înainte de a-şi da seama ce se 
întâmplă, braţele puternice care îl târau spre moarte i-au dat 
drumul. 

Într-o clipită, lanţul greu cu care era legat l-a tras la fund. 
Totul s-a petrecut atât de repede, încât abia dacă a avut timp 
să-şi umple plămânii cu aer. A încercat cu disperare să găsească 
malul şi să se târască în sus, dar fără folos. Nisipul era prea 
moale - cu fiecare mişcare, se îngropa şi mai adânc în el. 

Îşi simţea pieptul apăsat de o mie de tone de beton. Fiecare 
fibră din corp ţipa după oxigen. Vederea i se înceţoşa spre 
colţurile ochilor şi a ştiut că în câteva secunde va deschide 
automat gura într-o ultimă tentativă, zadarnică, de a inspira aer, 
iar plămânii vor absorbi apă de mare. 

S-a lăsat în voia sorții, dar chiar în acel moment a simţit o 
izbitură ciudată în spinare. Părea nasul unui rechin, ceea ce n-ar 
fi fost deloc surprinzător, având în vedere că grota se 
deschidea, foarte probabil, în mare. 

O nouă izbitură, apoi alta. A simţit că este tras în sus. Şi-a 
încordat privirea, încercând să desluşească bestia, dar vederea i 
se întunecase aproape cu totul, iar apa era plină de sânge. 

Animalul uriaş l-a împins în sus şi a avut strania senzaţie că 
străpunge o suprafaţă. S-a clătinat imediat sub efectul unui 
impact puternic şi a fost copleşit de aceeaşi durere îngrozitoare 
în partea de sus a braţului. A auzit apoi o pocnitură ca de armă, 
dar ştia că era zgomotul colţilor care sfâşiau oasele. Harvath şi- 
a spus că sfârşitul era aproape. In cele din urmă, s-a aşternut 
liniştea. Acea linişte adâncă, rece, care prevesteşte moartea. 

În acea clipă, şi-a deschis brusc ochii şi a început să tragă cu 
nesaţ aerul în piept. S-a smucit în apa puţin adâncă, mai întâi la 
stânga, apoi la dreapta, încercând să dea cu ochii de rechin. 

— Uşurel, s-a auzit o voce de deasupra, şi două mâini bătute 
de vânturi s-au apucat să-i dezlege lanţul din jurul gleznelor şi 
încheieturilor. 

Harvath şi-a ridicat ochii şi a zărit faţa lui Ben Metaxas. 

— Ben, ce mama... 

— Stai liniştit, prietene. 

— De ce? Ce se întâmplă? 

— Mi-e teamă că nu sunt un trăgător la fel de bun ca Yannis. 


Harvath l-a privit fără să înţeleagă. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre braţul tău. 

S-a uitat în jos, spre braţ, şi a văzut o săgeată metalică lungă. 
Şi-a dat seama că un harpon sfâşiase gâtul Salvamarului. Rana 
sa era însă aproape la fel de gravă. Săgeata pătrunsese prin 
bicepsul stâng, aproape să-i perforeze coşul pieptului. 

— A fost foarte greu să te scot din apă. 

— Cum ai ajuns aici? 

Ben şi-a scos masca şi labele de la costumul subacvatic, 
ţinându-le ridicate deasupra capului. 

— Am văzut că în larg se mai afla o barcă. Un bărbat a ieşit 
de aici, din grotă, şi a dus ceva la barcă. Şi când transmisia s-a 
întrerupt, ne-am hotărât să venim aici să te căutăm. 

Harvath şi-a amintit brusc de Avery. 

— Mai era un bărbat. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Bărbatul de pe plajă? 

— Da. 

— E mort, a anunţat Yannis, apropiindu-se de cei doi. L-am 
împuşcat cu asta, a adăugat, ridicând puşca Salvamarului. 

— Şi cutia metalică? a întrebat Harvath, încercând să-şi 
controleze tremurul care punea încet stăpânire pe el. 

— A căzut în tunel. Nu-ţi face griji. 

Harvath îşi făcea însă griji. Cutia trebuia pusă la adăpost. 

— Avem nevoie de cutie. Du-te şi adu-o. i 

S-a prăbuşit pe plajă, în aşteptarea lui Yannis. In timp ce 
zăcea întins pe nisip, Ben i-a scos cu multă grijă săgeata din 
braţ şi i-a bandajat rana. Întreaga procedură a fost incredibil de 
dureroasă. 

Yannis întârzia să apară, iar Harvath se îngrijora tot mai tare. 
lar când s-a întors, veştile nu erau deloc bune. 

— N-am găsit cutia. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Harvath, în timp ce Ben îl 
sprijinea să se ridice în picioare. 

— A dispărut. 

— Nu se poate! Nu mai e nimeni altcineva aici în afară de noi. 

— Ba nu! Am văzut o dâră de sânge care coboară în tunel şi 
urcă pe urmă spre bucătărie. 

Stomacul lui Harvath s-a strâns ghem. 

— N-avem ce face. Trebuie să mergem pe urmele ei. 


A luat-o înainte, încercând să înainteze cât mai repede prin 
tunel, pe coridorul care cobora, şi apoi în sus, pe scara care 
dădea în bucătărie. Dâra de sânge era acolo. Şi-a folosit 
dispozitivul de iluminat pentru a o urmări în casă şi apoi în 
curte, până la locul în care Constantine Nomikos îşi parcase 
Land Roverul, cu mai puţin de o jumătate de oră înainte. Nici 
urmă de Land Rover, dispozitiv Ahile sau Nomikos. 

Instinctiv, a bâjbâit după staţia radio, apoi şi-a amintit că 
ambasadorul Avery o aruncase în apă, împreună cu tot restul 
echipamentului. 

Înfrânt, s-a rezemat de zidul exterior al curţii. A încercat să-şi 
spună că un om atât de cunoscut ca Nomikos n-avea cum să se 
ascundă la nesfârşit. Avea însă destulă experienţă pentru a şti 
că orice e posibil în viaţă dacă ai bani. 

Şi tot din experienţă mai învățase ceva: nu întotdeauna băieţii 
buni ies învingători. 


Raelynn Hillhouse 


THRILLERELE DE SPIONAJ ale lui Raelynn Hillhouse sunt 
inspirate din extraordinara sa experienţă de viaţă. Fostă 
contrabandistă, Hillhouse a avut de-a face cu unele dintre cele 
mai dure sisteme de securitate naţională din lume. A fost 
urmărită, ameninţată cu arma şi interogată din Europa Centrală 
şi până la graniţa dintre Uzbekistan şi Afganistan. Cu şase luni 
înainte ca serviciile secrete libiene să pună la cale atentatul 
asupra zborului Pan Am 1035, unul dintre agenţii lor a încercat 
să o recruteze. Ulterior, a primit o nouă propunere din partea 
unui alt guvern străin, dar a refuzat-o. 

Mare iubitoare de intrigi din perioada Războiului Rece, 
Hillhouse este în ultima vreme tot mai fascinată de modul în 
care lupta contra terorismului a schimbat datele spionajului 
modern, introducând în arenă noi jucători şi diminuând rolul 
altora. Romanul său de debut, Zona de ruptură, un thriller a 
cărui acţiune se desfăşoară în perioada Războiului Rece, a fost 
extrem de bine primit de critică. Al doilea roman, Surse externe, 
este povestea unui agent al Pentagonului, care se infiltrează 
într-o corporație militară privată, suspectată de vânzarea de 
arme rechiziţionate către terorişti. El devine ţinta principală într- 
un război contra terorismului, cu o miză de miliarde de dolari, şi 
singura persoană în care are încredere este fosta logodnică, din 
nefericire angajată pentru a-l ucide. 

In cursul documentării pentru Surse externe, Hillhouse a 
descoperit o serie de întâmplări puţin cunoscute publicului larg, 
care au ajuns să o obsedeze. Ştia că protagonista romanului, 
Stella, fusese implicată în primul atentat al fundamentaliştilor 
islamişti asupra Statelor Unite. In 1979, la două săptămâni după 
ce un număr de americani au fost luaţi ostatici în Iran, 
ambasada SUA din Pakistan a fost ocupată de _ islamişti 
extremişti şi rasă de pe faţa pământului. Doi americani şi alţi doi 
cetăţeni de alte naţionalităţi şi-au pierdut viaţa în timpul 
evenimentelor. Acest incident aproape uitat a constituit totuşi 
una dintre primele manifestări ale terorismului modern şi a 


55 În 1988, explozia de la bordul cursei Pan Am 103, care făcea 
legătura dintre Londra şi New York, s-a soldat cu 270 de morţi 
(n. tr.). 


marcat pentru totdeauna viaţa Stellei, eroina prinsă în iţele unei 
complexe lupte globale. 


CONSTRÂNGERI DIPLOMATICE 


Islamabad, Republica Islamică Pakistan 

21 noiembrie 1979 

KHAN a AUZIT În DIFUZOARE vocea muezinului care îi chema 
pe credincioşi la rugăciunea de la miezul zilei, şi a început să 
pedaleze şi mai repede. Studenţii se înghesuiau să între în 
moschei. A numărat doisprezece oameni care purtau cu toţii 
acelaşi tip de vestă tricotată, de culoare verde-închis, şi a 
zâmbit în sinea lui. Supraveghetorii îşi primiseră uniformele; 
armele aveau să fie distribuite după rugăciune. Şi-ar fi dorit să 
le dea personal instrucţiunile finale, dar ştia că ar fi fost riscant 
să fie văzut în campus. Insă nu-şi putea refuza rugăciunile 
alături de fratele său. Nu astăzi. Nu în cea mai importantă zi din 
viaţa lui. A sărit de pe bicicletă şi şi-a croit drum prin curtea 
înţesată de oameni. In timp ce se spăla la fântână, au auzit 
crâmpeie de conversaţie: „Moarte câinilor americani, moarte lui 
Carter, moarte sioniştilor”. A văzut frunţi încruntate, maxilare 
încleştate, ochi scăpărând. O furie contagioasă. Şi s-a simţit 
cuprins de o mare bucurie. 

x k xk 

Aşezată în sala de aşteptare din incinta ambasadei 
americane, Stella vedea nu numai vitele care păşteau tufele 
uscate, ci şi poarta principală. Zeci de tineri tândăleau pe strada 
mărginită de copaci, părând să ignore ştirea privind asedierea 
Meccăi şi zvonurile potrivit cărora SUA şi Israelul se aflau în 
spatele cuceririi celui mai sfânt loc al Islamului. Nu putea decât 
să spere că scena pastorală n-avea să fie perturbată după 
rugăciunea de prânz. 

Geamul ferestrei părea prea subţire pentru a fi blindat şi avea 
să se spargă la prima cărămidă aruncată. Fie arhitecţii 
neglijaseră aspectele legate de securitatea ambasadei, fie 
antreprenorii locali recurseseră la soluţii mai ieftine. Stratul de 
fibre de sticlă antişoc avea bule de aer sub peliculă. Mintea îi 
revenea obsesiv la situaţia ostaticilor din Teheran, în timp ce 
zgâria cu vârful unghiei pelicula protectoare; se desprindea de 
geam cât se poate de uşor. 

Un bărbat s-a îndreptat spre ea. Era mai înalt decât i se 


păruse la prima vedere, cineva căruia nu-i plăcea să-şi arate 
adevărata statură. Trăsături proeminente, constituţie atletică şi 
o cicatrice pe braţul stâng, urmarea unei arsuri - soldat sau 
spion. Din câte şi-a dat seama, şi el îl aştepta pe adjunctul 
şefului filialei CIA. 

— Ce creaturi ciudate, nu-i aşa? a comentat bărbatul, arătând 
spre vitele roşcate cu cocoaşă, vaci şi un bivol de apă. Acasă n- 
avem bovine Sahiwal5?. 

Am cunoscut un tip din Panhandle“ care a încercat să le 
adapteze la clima secetoasă. Au însă carnea foarte slabă şi iese 
din ele o friptură aţoasă şi tare. 

— Eu sunt vegetariană. 

— lar eu sunt congresmanul Tom Rack. 

Bărbatul i-a întins mâna, privind-o de sus până jos, de parcă 
ar fi admirat o junincă premiată. 

— Stella. 

S-a întors cu faţa spre fereastră. Numărul celor strânşi în 
stradă trecuse acum de o sută şi creştea cu fiecare clipă. Unii 
purtau pancarte, ţinute însă la picioare şi răsucite cu spatele, ca 
să nu poată fi citite. 

Sunt în aşteptare. 


Bernie Thompson a intrat în sala de aşteptare şi a salutat-o. 

— Şi eu mă bucur că te revăd, a spus Stella, dar mi-e teamă 
că trebuie s-o lăsăm pe altă dată. Vreau să plec de aici înainte 
ca mulţimea să înceapă să se agite. N-am chef să mă trezesc 
implicată într-o situaţie ca aceea din Teheran. 

— Tocmai m-am întors cu Welch din oraş. E linişte, nu sunt 
demonstraţii şi totul pare în regulă. 

— la uită-te mai bine! 

O jumătate de duzină de autobuze ale Companiei de 


5 Specie de bovine de lapte cu cocoaşă, originară din localitatea 
Sahiwal din provincia Punjab, sud-estul Pakistanului, cunoscută 
pentru rezistenţa la clima uscată şi cantităţile mari de lapte pe 
care le dă (n. tr.). 

Partea nord-vestică a statului Florida, SUA, o fâşie îngustă de 
teren situată între Alabama, Georgia şi golful Mexic. Termenul 
panhandle („coadă de tigaie”) este în engleza americană un 
substantiv comun care desemnează o porţiune strâmtă de 
pământ ataşată unei suprafeţe mai mari (n. tr.). 


Transport Punjab oprise în stradă. Pasagerii stăteau cu nasurile 
lipite de geamurile murdare. 

— Trebuie să trimit o telegramă urgentă, a spus Thompson. 
Am însă ceva de discutat cu tine. Mă întorc în două minute. 
Două minute, nu mai mult. 


Mulțimea se înghesuia în jurul lui Khan, ocupând fiecare 
centimetru pătrat de spaţiu. Abia putea să respire, dar continua 
să ţipe din toţi rărunchii: „Moarte câinilor americani”. Işi agita 
pumnii în ritm cu masele de oameni a căror furie părea să 
zguduie zidurile ambasadei. „Moarte americanilor.” Cuvintele se 
transformaseră într-o incantaţie, şi gândurile despre misiunea 
sa, despre familie şi despre orice altceva îi zburară din minte. 
„Moarte americanilor.” Acum avea un singur gând. Şi era una cu 
masele. 

Moarte americanilor. 

„Moarte Americii”, a clamat cu răsuflarea  întretăiată. 
Mulțimea a început să se mişte, luându-i pe sus. A înaintat cu 
paşi mici, fără să vadă pe unde calcă, dar sigur că se îndrepta 
spre ambasadă, spre americani. În timp ce treceau de poartă, 
mulţimea s-a îmbulzit şi mai tare, strivindu-i pieptul. Continua să 
strige gâfâind: „Moarte Americii”. 

Mobilierul din cabinetul lui Thompson era american, dar 
finisajele, în mod cert, locale. Stella sesizase de mult că 
sistemele de pereţi din gips carton nu erau punctul forte al 
meşterilor din Lumea a Treia, mai obişnuiţi cu structurile cu un 
singur perete, specifice regiunilor tropicale. In câteva locuri, prin 
tencuiala subţire se zăreau goluri în ipsos, iar, într-un colţ, 
perete de gips carton nu ajungea până la tavan. Thompson era 
aşezat la birou, dar Stella a preferat să rămână în picioare, 
supraveghind de la înălţime străzile agitate. Şi-a dat seama că 
mai mulţi indivizi purtau veste de vânătoare kaki. A privit mai 
atent şi a văzut cum unul din ei manevrează un walkie-talkie. 

— Bernie, tipii au un sistem de comandă şi control. Gata, nu 
mai stau nici o clipă aici. 

Telefonul de pe biroul lui Thompson a sunat. 

— Stella, ai răbdare un minut. Lasă-mă să verific care e 
situaţia la poarta din spate, a spus Thompson, apoi a tăcut, 
ascultându-l pe cel cu care vorbea la telefon. Aşa de mulţi? a 
adăugat. Şi ce se întâmplă la intrarea de serviciu? 


Trăsăturile feţei i s-au înăsprit brusc, ca şi cum muşchii faciali 
îşi duceau propria bătălie. 

— Trimite un om pe acoperiş, vreau să ştiu exact cum stăm. 

— Bernie, a rostit Stella, apropiindu-se de birou şi ridicând o 
mână pentru a-i atrage atenţia. Unii din ei au puşti Enfield. 

Puşca cu închizător manual contribuise decisiv la începutul 
secolului al XX-lea la păstrarea unităţii Imperiului Britanic şi 
rămăsese un simbol pentru foştii supuşi ai Majestății Sale. 
Folosită de oameni bine instruiți, era şi acum o armă deosebit 
de periculoasă. 

Thompson a continuat discuţia telefonică. 

— Ai auzit, Gunney? Puşti Enfield. Cunoşti regulile de angajare 
a forţelor. Dacă cei de la DCMA® nu le-au schimbat cumva între 
timp, nu avem dreptul să ripostăm decât pentru a ne apăra. 
Noroc, zise şi trânti telefonul. Ei bine, Stella, se pare că vom 
avea parte de ceva acţiune astăzi. 

Au privit împreună pe fereastră masele care se adunau în 
număr tot mai mare. 

Deocamdată, toată lumea rămăsese în spatele baricadei de 
tubulaturi metalice care împrejmuia complexul ambasadei. La 
porţi era o adevărată ambuscadă, dar două femei păreau că îi 
fixează cu privirea. Deodată, una din ele a făcut un pas în lături. 
Metalul a sclipit în soare, şi Stella a înţeles ce se întâmplă. 

— Culcat! 

L-a placat pe fundaşul de fotbal american din liceu şi s-au 
ghemuit amândoi în spatele biroului. Fereastra a explodat. 
Alicele au împroşcat peretele. Câteva cioburi din geam au căzut 
înăuntru, dar cele mai multe s-au oprit în peretele de gips. 

Au privit la peretele spart, apoi s-au uitat unul la celălalt. 
Stella a sesizat pe faţa lui un scurt moment de teamă. Bărbatul 
şi-a închis ochii o clipă şi şi-a scuturat tăcut capul. Apoi şi-a 
reluat aerul de agent operativ călit şi neînfricat. 

Uşa cabinetului a fost dată de perete, şi Rack s-a apropiat, 
târându-se pe podea. 

— E cineva rănit? 


si Defense Contract Management Agency (Agenţia de 
Management a Contractelor Apărării) - agenţie guvernamentală 
americană care urmăreşte îndeplinirea contractelor 
administrative pentru Departamentul de Stat al Apărării şi alte 
instituţii federale (n. tr.). 


Stella a tras obloanele mai jos şi a stins luminile. 

— Eu, una, sunt bine. Bernie? 

— Sunt OK. 

— Ai vreo armă pe aici? a întrebat Stella. Vreau să dobor 
trăgătorul. Eu nu lucrez la ambasadă şi n-am obligaţia de mă 
conforma regulilor. 

— Nici eu, a intervenit Rack. Dă-mi orice armă ai la îndemână. 

— Împuşcăturile vor incita şi mai mult mulţimea, a ripostat 
Bernie. 

Strigătele pătrundeau acum în încăpere prin fereastra spartă. 

— Avem nişte arme în lăzile puşcaşilor marini. Exclusiv pentru 
autoprotecţie. Aţi înţeles? 

S-a aplecat şi a deschis un sertar al biroului din care a scos un 
lanţ de chei şi i l-a aruncat Stellei. 

— Nu uitaţi, vă aflaţi sub comanda mea. Pregătiţi-vă, iar între 
timp eu o să mă ocup de protejarea agenţilor mei. 

Culcat cu burta pe covor, Bernie a format combinaţia de la 
seiful din perete. L-a deschis, a scos o cutie plină de fişe şi s-a 
grăbit spre aparatul de tocat hârtii. Le-a îndesat în maşina care 
scotea mârâieli furioase, gata să se înece. 

O cărămidă a zburat în încăpere. Stella a tresărit, dar a 
continuat să înainteze încet spre lada cu arme. A descuiat-o, i-a 
pasat lui Rack o carabină Winchester 1200 cu percutor şi şi-a 
luat şi ea una. A apucat patul armei cu mâna dreaptă şi a 
îndreptat ţeava spre tavan. A deplasat piesa culisantă din lemn, 
înainte şi înapoi pentru a verifica dacă arma era în stare de 
funcţionare. Rack îi aruncă o privire lacomă. „Nici să nu-ţi treacă 
prin cap, domnule congresman.” îi aruncă un zâmbet şi mai 
pompă o ultimă dată. „Da, da, nici să nu-ţi treacă prin cap...” 


Khan era pierdut în mijlocul mulţimii - între oamenii lui. 
Bănuia că acum se adunaseră cu miile, dar nu-i putea vedea 
decât pe cei care se înghesuiau în el. La numai zece metri în 
faţă a zărit un palisandru înalt, un bun punct de observaţie dacă 
ar reuşi să urce până la prima ramificaţie. 

Strigătele erau foarte puternice, dar i s-a părut că aude o 
împuşcătură. A încercat să-şi croiască drum spre copac, mai 
întâi cerându-şi politicos scuze, apoi împingând şi îmbrâncind şi 
el, până ce s-a lovit de un nou zid de trupuri - înfierbântate, 
asudate, urât mirositoare. Mulțimea se strângea în jurul lui ca 


un piton. Şi-a ridicat pumnii în aer şi a icnit: Moarte Americii. 
x k x 

Stella a ascultat strigătele repetate, sacadate, transformându- 
se treptat într-un vuiet de furie necontrolată. 

— Cât am urcat până aici am numărat trei puşcaşi marini. Să 
înţeleg că nu aveţi camere de supraveghere pe acoperiş? 

— Ba da, avem două, câte una la fiecare intrare, şi şase 
puşcaşi marini, a răspuns Bernie. 

Rack a strâmbat din nas. 

— Până şi magazinul Wal-Mart din Tulsa are un sistem de 
securitate mai bun. 

A încărcat toată magazia cu cartuşe. 

— Guvernul local ne asigură protecţia poliţiei. 

— Aşa cum ne-a protejat şi la Teheran? a întrebat Rack. 

Câteva Împuşcături au răsunat în succesiune rapidă. Stella s-a 
trântit la podea, deşi ştia că, în situaţia dată, n-avea cum să se 
ferească. Când focul a încetat, a ridicat capul şi a aruncat o 
privire pe fereastră. Mii de pumni se agitau în acelaşi ritm cu 
incantaţiile. Lângă poartă, un grup separat de oameni se mişca 
la unison înainte şi înapoi. Un berbece a izbit o coloană de 
cărămidă. Bucăţi de cărămidă şi mortar au zburat prin aer. 

— Au pătruns în incintă. Care e planul în cazuri de urgenţă? 

Stella l-a tras pe Bernie de braţ. Bărbatul era ocupat: smulgea 
foile din dosare, arunca mapele pe jos şi îndesa hârtiile în 
aparatul de tocat. 

— Coborâţi la subsol şi aşteptaţi acolo echipele de salvare. Nu 
trageţi decât ca să vă apăraţi. 

Stella a încuviinţat din cap. Era ferm hotărâtă să ajungă acolo, 
chiar dacă va fi nevoită să dea foc clădirii pentru a-i ţine departe 
pe protestatari. Nimeni n-avea s-o ia pe ea ostatică. 


„Moarte Americii”, striga toată mulţimea la unison, cu 
excepţia protestatarilor pătrunşi în ambasadă, răspândiţi acum 
peste tot. Mulţi alţii împingeau din spate, căutând să-şi facă şi ei 
loc. Khan a fost luat pe sus. În faţa unui dud, rândurile s-au rupt, 
şi Khan a reuşit să se cocoaţe în pom. S-a încovoiat pentru o 
clipă, apoi şi-a recăpătat suflul şi a încercat să-şi limpezească 
gândurile. Nu-şi propusese să participe efectiv la revolte, ci doar 
să le instige. Trecuse însă prin destule ploi musonice pentru a 
şti cât de inutil era să te opui forţelor dezlănţuite. 


Moarte americanilor. 


Stella era în plină formă, dar a ajuns la subsolul înţesat de 
oameni cu respiraţia întretăiată. In încăpere se aflau peste o 
sută de oficiali americani, dar și pakistanezi, care lucrau pentru 
ambasadă. Unii stăteau în picioare, alţii pe podea, dar toţi 
contribuiau la aerul închis. Stella şi-a îndreptat ţeava spre tavan 
şi l-a urmat pe Thompson în camera de cod a CIA, făcându-şi 
drum printre oameni, atentă să nu calce pe cineva. 

In interiorul camerei mici, congresmanul Rack spărgea 
computerele şi restul aparaturii cu un ciocan. Zgomotul 
reverbera dincolo de pereţii din oţel. Stella ştia că agenţii CIA 
nu-şi distrugeau aparatele criptografice decât în cazul în care 
considerau că se află în pericol iminent de a fi capturate. Wu era 
deloc bine. 

S-au înghesuit cu toţii în cameră, iar Rack s-a oprit şi i-a privit. 

— Mă bucur să te văd, Bernie. Să ştii că nu-mi face nici o 
plăcere să fiu ofiţerul cu cel mai înalt grad de aici. 

— Am făcut tot ce am putut pentru agenţi, dar nu sunt deloc 
sigur c-am reuşit să distrug toate statele de plată, a comentat 
Thompson. Vreo veste de la guvernul pakistanez? 

— Bill a fost pus la zid de Ministerul de Externe. L-am strâns 
pe Babar cu uşa şi ne-a promis că va trimite un mesager la 
preşedintele Zia“?. E pe undeva, pe drum, cu bicicleta. 

— Cu bicicleta! Tehnologie înaltă, ce mai! Şi generalul Ahktar? 

— Doar îl ştii pe Zia. Oriunde merge preşedintele, generalii îl 
urmează - asta ca să prevină o nouă lovitură de stat. 

Stella stătea neplăcut de aproape de Thompson. 

— Deci, care-i planul de evacuare? Există vreo trapă de 
salvare în acoperiş? a întrebat ea. 

— Predecesorul meu a instalat una, dar nu vă bazaţi pe 
puşcaşii marini, a răspuns Thompson. Depindem de guvernul 
local... 

— Dictatorul cu bicicleta? a intervenit Stella. Nu urmăriţi ce se 
întâmplă în politică? l-am tăiat ajutorul militar după ce l-au 
eliminat pe Bhutto®. Aşa că e nevoit să-i suporte pe 


s2 Generalul Muhammad Zia-ul-Haq (1924-1988), preşedinte şi 
conducător militar al Pakistanului între 1977 şi 1988 (n. tr.). 

s5 Zulfikar Ali Bhutto (1928-1979), preşedinte al Pakistanului 
între 1971 şi 1973 şi prim-ministru între 1973-1977, fondator al 


fundamentalişti. Doar nu vă închipuiţi c-o să-i toarne ca să ne 
dea nouă o mână de ajutor? Ar fi sinucidere curată, chiar şi 
pentru un dictator militar. Nu-i aşa, domnule congresman? 

Rack a încuviinţat. 

— Da, nu va face nimic care să ducă la destrămarea 
partidului. Dacă aş fi în locul lui, m-aş face că nu văd şi aş 
aştepta ca lucrurile să se rezolve de la sine, adică protestatarii 
să dea foc ambasadei şi noi să ardem, împreună cu toţi ceilalţi. 

— Ce naiba aţi vrea să fac? a ridicat vocea Thompson, după 
care a tras adânc aer în piept şi a revenit la tonul său monoton 
şi echilibrat de birocrat. Planul nostru de urgenţă prevede 
adăpostirea aici în aşteptarea echipelor de salvare. 

Planurile astea au fost valabile înainte de Teheran. În 
momentul de faţă suntem ca nişte rațe azvârlite într-o oală 
mare de fier, iar apa stă să dea în clocot din clipă în clipă. 
Trebuie să trecem în ofensivă înainte ca protestatarii să 
primească întăriri. Să menţinem controlul asupra clădirii sau 
măcar să... 

Un puşcaş marin în uniformă şi purtând o puşcă le-a întrerupt 
discuţia. 

— Domnule, am un om înconjurat de rebeli la postul nr. 2. Au 
smuls grilajul de la fereastra sălii de mese şi pătrund pe acolo în 
clădire. Sunt peste tot. Domnule, cer permisiunea de a utiliza 
forţa. 

— Numai ambasadorul Hummel sau King de la DCMA pot 
autoriza folosirea forţei, a replicat Thompson. 

— Ce porcărie! a exclamat congresmanul. 

Thompson a arătat cu degetul spre Rack. 

— Inchide uşa, îi zise, apoi adaugă: Gary, aţi dat de Hummel 
sau de King? 

— Au plecat acasă să ia prânzul chiar înainte să înceapă 
distracţia. Diplomaţii din camera de alături tocmai vorbesc cu ei 
la telefon. Dar îl ştiţi pe Hummel. N-o să fie de acord cu 
utilizarea forţei şi ne va lua o veşnicie să-l convingem. 

— Domnule, a intervenit puşcaşul marin, omul de la postul nr. 
2 este sergentul Molson. Soţia lui tocmai a născut gemeni. 


Partidului Popular Pakistanez (PPP). A fost condamnat la moarte 
de Curtea Supremă şi executat pentru a fi autorizat uciderea 
unui oponent politic ca urmare a ordinelor primite de la 
preşedintele Muhammad Zia-ul-Haqg (n. tr.). 


— Bernie, a spus Stella, n-ai cum să lucrezi simultan pentru 
două instituţii. Ai de gând să laşi prudenţa diplomatică să-ţi 
păteze reputaţia de agent operativ? 

Thompson şi-a muşcat buzele şi a privit-o chiorâş. Stella şi-a 
dat seama că, în acea clipă, o ura. 

— Am o puşcă Dragunov cu lunetă în colecţia privată a 
Agenţiei, a spus el. la-o şi fă ce ai de făcut, dar în linişte. 

— Cea mai eficientă soluţie de management al resurselor ar fi 
să mă scoateţi pe mine şi pe Dragunov la aer curat, pe acoperiş, 
a sugerat Stella. 

— Dumnezeule! Doar n-ai de gând să tragi de pe acoperişul 
unei ambasade americane. 

— Ascultă! Eu, una, nu exist, puşca Dragunov nu există, aşa 
că nu văd care e problema. 

— O să-l ajuţi sau nu pe Molson? 

— La staţi. 

Rack ridică mâna, de două ori mai mare decât a Stellei. 

Ţi-ai ieşit din minţi, Bernie? Vrei s-o trimiţi pe fata asta să facă 
muncă de bărbat? Dă-mi mie puşca. 

Stella s-a înroşit la faţă. 

Ai tras vreodată cu o puşcă dintr-asta, domnule congresmen? 

Nu e nevoie de un lunetist de meserie pentru a împrăştia 
nişte demonstranți aflaţi la treizeci de metri. 

— Dar e nevoie de cineva care să ştie să îmblânzească un 
dragon în interiorul unei clădiri. 

Thompson a descuiat un dulap şi a scos o cutie neagră 
lustruită. Stella a întins mâna s-o ia. La fel şi Rack. 

— Scuze, Rack, a spus Thompson înmânând-o Stellei. Ea e 
omul potrivit pentru treaba asta. Dar nimeni n-o să te oprească 
să verifici holul, să vezi dacă totul e în ordine înainte ca Stella să 
plece. A scos o grenadă fumigenă şi o mască de gaze şi i le-a 
dat Stellei. 

Stella s-a întors spre puşcaşul marin. 

— Aveţi veste de protecţie? 

— Nu, doamnă, nu în sala asta. 

— Poţi să mă pui în contact prin radio cu sergentul? 

— Nu, doamnă. Ţinem însă legătura telefonic. 

— Transmite-i să folosească gazul lacrimogen la semnalul 
meu şi pe urmă să fugă cât îl ţin picioarele spre subsol. 

— Care e semnalul? 


— O să-şi dea el seama. 

Aşa cum o să-mi dau şi eu. 

Stella a smuls un elastic lung de deasupra unui fişet. Rack a 
urmărit-o prinzându-şi părul lung până la umeri într-o coadă de 
cal. Câteva fire răzlețe i-au căzut pe faţă. Acum, fata era gata să 
facă o treabă de bărbat. 

Khan şi-a zgâriat braţul în timp ce se urca în dud. De sus 
vedea mulţimea, de peste zece mii de suflete, în toată 
splendoarea ei. Alte trei autobuze se apropiau şi aveau curând 
să descarce alţi oameni. Nu voiseră decât să aprindă scânteia 
revoluţiei islamice; nimeni nu-şi închipuise că vor ajunge atât de 
departe încât să ocupe ambasada, la fel ca fraţii şiiţi din 
Teheran. Consideraseră protestul de azi drept un eveniment 
singular, dar dacă vor reuşi să ia ostatici, îi vor lua faţa 
ayatollahului Khomeini“, care o apucase pe căi greşite, iar 
masajul lor îi va însufleţi pe fraţii din lumea întreagă. lranienii 
cuceriseră ambasada americană cu numai cinci sute de oameni. 
Ei erau de zeci de ori mai mulţi şi numărul creştea în continuu. 
Păcat că studenţii săi erau atât de dezorganizaţi, dar va avea el 
grijă să schimbe toate astea. 

Rack a ieşit primul din camera de la subsol, cu puşca sprijinită 
de umăr. 


+ Ruhollah Musavi Khomeini (1902-1989), unul dintre cei mai 
mari lideri politici religioşi ai lumii musulmane, a condus lranul 
cu o mână de fier în perioada 1979-1989. După ce protestele 
populare au dus la alungarea şahului Iranului (ianuarie 1979), 
Khomeini s-a întors din exil, preluând puterea la 11 februarie 
1979. Noua Constituţie a transformat ţara într-o republică 
islamică în cadrul căreia liderul spiritual avea ultimul cuvânt. Pe 
1 noiembrie 1979, ayatollahul şi-a chemat concetăţenii să 
demonstreze împotriva Americii şi a Israelului. La 4 noiembrie, 
ambasada SUA a fost ocupată de mai multe sute de studenţi 
revoluționari iranieni, un număr de 66 de diplomaţi şi alţi 
cetăţeni americani fiind luaţi prizonieri. „Criza ostaticilor” a 
durat 444 de zile. Au fost eliberaţi pe 20 ianuarie 1981, după 
moartea şahului. Acest gest de sfidare a Statelor Unite, 
denunţate de Khomeini drept „Marele Satan” şi „duşmanul 
Islamului”, a reprezentat un eveniment fără precedent în istoria 
relaţiilor diplomatice moderne şi expresia cea mai 
spectaculoasă a Revoluţiei fundamentaliste iraniene (n. tr.). 


Liber, a spus el, după ce a cercetat holul. 

Stella s-a strecurat pe lângă el şi a aşezat cutia cu puşca 
Dragunov şi carabina pe podeaua acoperită cu linoleum. 

Mulţumesc, domnule congresmen. Puteţi să vă întoarceţi. 

Rack nu s-a mişcat. Stella a presupus că voia să arunce o 
privire la puşca cu lunetă. A descuiat cutia. 

— OK, uite-o, e o frumuseţe, dar acum trebuie să vă retrageţi. 

— Nu plec nicăieri până nu mă asigur că puştiul ăla e teafăr. 

Stella a trântit capacul cutiei. 

— Bun, atunci mergeţi după mine şi nu-mi staţi în cale. 

A intrat în primul birou şi a ascuns puşca Dragunov în spatele 
unui cuier, acoperind-o cu un pulover. 

— Ce naiba faci? 

Stella a apucat masca de gaze cu ambele mâini şi a tras de 
partea din faţă cu degetele mari, lărgind-o. Şi-a aşezat bărbia în 
locaş, şi-a tras masca peste faţă şi cureaua peste cap, apoi şi-a 
potrivit partea centrală. Mulțumită, a scos-o şi a tras cureaua 
peste lentilă. 

Rack şi-a potrivit şi el masca. 

Tipul se pricepe. 

Stella a scos tot ce avea în geantă şi a îndesat înăuntru 
grenada şi jumătatea de mască. A luat mitraliera de jos. 

— Ce-ai vrut să zici cu îmblânzirea dragonului? a întrebat 
Rack. 

— Numai un prost ar prefera Dragunovul mitralierei într-o 
luptă de aproape. 

Stella a sprintat spre scară, cu părul fluturându-i în coadă. 

— Ca să tragi cu Dragunovul, ai nevoie de vânt bun din spate 
şi de soare în faţă. E ca o pasăre sălbatică. Nu-l poţi ţine în 
colivie. 

Stella a coborât scările, a privit în sus spre camera de 
supraveghere, şi apoi prin ferestruica dreptunghiulară a uşii 
care dădea spre ieşirea de incendiu. În hol erau cinci oameni, 
din care doi cu puşti Enfield, o alegere proastă pentru o luptă în 
interior. Un bărbat încerca fiecare uşă, căutându-le pe cele 
neîncuiate. A apăsat pe o clanţă şi a făcut semn celorlalţi să ia 
poziţie. Unul dintre arabi a trântit uşa de perete cu o mişcare de 
kung fu. Grupul a năvălit în încăpere. Un bărbat a rămas afară, 
cu puşca aţintită spre hol. 

Rack a şoptit: 


— Putem să-i scoatem pe toţi din luptă. 

— N-ar fi corect. Nu sunt decât nişte studenţi. 

— Or fi, dar au puşti în mână şi degetul pe trăgaci. 

Rack a ridicat arma. 

Stella şi-a aşezat mâna pe ţeava puştii lui Rack şi a dat-o la o 
parte. 

— Habar n-au ce fac. 

S-a întors spre camera de supraveghere şi a văzut cu coada 
ochiului o mişcare. Şi-a apropiat repede capul de ferestruică. 
Dintr-un birou ieşeau două femei, urmate de trei bărbaţi 
înarmaţi. Una din ele purta haine islamice tradiţionale, cealaltă 
avea o tunsoare à la Farrah Fawcett şi fustă scurtă. 

Primul ostatic american. 

— Fir-ar să fie! a şoptit Stella. 

Inima îi bubuia în piept, pulsând în tot corpul. Şi-a amintit 
instrucţiunile primite de la tatăl ei. Creează imaginea pe care 
vrei ca ei să o vadă. A luat grenada fumigenă, i-a scos cuiul şi a 
aruncat-o pe scări. 

— Pune-ţi masca. Acum! 

— Ai înnebunit? 

Rack şi-a tras masca pe faţă. 

După câteva clipe, din grenadă a început să iasă un fum alb. 
Stella a privit din nou spre camera de supraveghere, şi-a întins 
ambele braţe paralel cu podeaua şi şi-a lovit urechile cu pumnii 
de trei ori, ca şi cum ar fi făcut exerciţii pentru bicepşi. S-a rugat 
în gând ca sergentul Molson să fi urmărit imaginile şi să fi 
recunoscut semnalul de atac cu gaze. 

Fumul s-a răspândit pe scări. 

— Foc! a strigat Stella în urdu, apoi şi-a aşezat bărbia în locaş, 
şi-a tras masca pe faţă şi a expirat. Atentă să nu inhaleze 
vaporii de fosfor, a deschis uşa atât cât să permită norului de 
fum să iasă. Cu o mişcare specifică unui jucător profesionist de 
cricket, a prins mitraliera de ţeavă şi a lovit cu patul puştii 
grenada fierbinte, trimiţând-o pe hol. S-a strecurat de-a lungul 
coridorului şi a izbit din toate puterile geamul alarmei de 
incendiu. Un ţărâit asurzitor a răsunat în hol. Apoi s-a retras. 

Un bidon cu gaz lacrimogen s-a rostogolit pe podeaua din hol. 
După câteva clipe, gazul lacrimogen s-a amestecat cu fumul. 
Prin ceața groasă, protestatarii s-au ciocnit unii de alţii, 
încercând să iasă din clădire. Puşcaşul marin s-a repezit pe 


scări, conform ordinelor. 

— Ajutor! a strigat americanca. 

Stella a alergat spre ea. Femeia pakistaneză o strângea în 
continuare de mână. Stella şi-a înfipt degetul mare în adâncitura 
dintre degetul mare şi arătătorul femeii, apăsând până a dat de 
os. Femeia a slăbit Strânsoarea. 

Rack a apărut ca din neant. A luat ostatica de mână şi a 
condus-o spre scară. 

Stella a răsucit braţul pakistanezei, apăsând în jos şi obligând- 
o să se aplece în spate. Femeia n-a mai opus rezistenţă. A 
împins-o spre scară. Fumul ajunsese şi aici, dar era incomparabil 
mai bine decât în hol. 

Ajunşi la etajul doi, Rack şi-a scos masca. 

— Ce naiba vrei să faci cu femeia asta? 

— S-o ţin ostatică. E prizoniera mea. 

Stella a escortat-o pe pakistaneză spre biroul unde îşi lăsase 
puşca Dragunov. l-a dat drumul, iar femeia s-a prăbuşit la 
podea, într-un acces de tuse. Neputincioasă, abia ţinându-şi 
capul, a început să vomite din cauza gazului lacrimogen. Stella 
a calculat că avea la dispoziţie câteva minute în care nimeni n-o 
s-o deranjeze. S-a ghemuit în spatele ferestrei şi a aruncat o 
privire afară, apoi s-a târât spre uşă ca să o încuie. 

A sesizat o mişcare pe hol. S-a oprit şi a ridicat arma. 

— Prieten! 

Vocea adâncă a lui Rack a bubuit, acoperind zgomotul făcut 
de alarma de incendiu. 

Stella şi-a coborât puşca, de acum sigură că omul avea 
pregătire militară. 

— Mută-ţi fundul ăla frumos de aici, a spus Rack. Du-te în 
subsol. Nu ştiu ce Dumnezeu e în capul tău, dar poţi să fii sigură 
că femeia luată ostatică nu valorează nici cât o ceapă degerată 
pentru ceilalţi. 

— Dacă tot eşti acolo, verifică ce se întâmplă pe hol. 

Stella a privit de jur-împrejur. Mobilierul standard nu oferea 
cine ştie ce alternative. 

— Mulțimea de jos o să te sfâşie în bucăţi, a prevenit-o Rack. 

— Uite care-i treaba. Ştii la fel de bine ca şi mine că vor jefui 
ambasada şi pe urmă îi vor da foc. Poate că mă înşel, dar n-am 
chef să mai rămân aici nici o secundă. 

A scotocit într-un sertar. Provizii de ciocolată Snickers şi o 


pungă de cereale, ascunse în spatele unei cutii cu bani. A rupt 
ambalajul unei ciocolăţi şi a muşcat din ea. l-a aruncat lui Rack 
un Snickers şi şi-a îndesat restul de ciocolate în gură. 

— Eşti nebună de legat, a spus Rack îndreptându-se spre 
fereastră şi trăgând obloanele. 

— Mănâncă. Dacă tot te ţii după mine, află că nu vreau să-ți 
scadă nivelul de zahăr în sânge din cauza mea. 

A privit spre femeia care continua să vomite. 

— Cine naiba eşti? a întrebat Rack. 

— O fată care are nevoie de vânt bun din spate şi soare în 
faţă. 

l-a aruncat un zâmbet, apoi a deschis uşa unui fişet metalic. 

— Am de gând să ies vie de aici, a anunţat ea. A dat peste o 
rolă de bandă adezivă. Bun, cred că va trebui să mă mulţumesc 
cu asta. 

— Nu-mi place deloc să-i las pe ceilalţi în subsol. 

— Până la următoarele alegeri ai timp s-o dai cotită. Dacă aş 
putea să-i salvez, aş face-o. Bernie este ofiţerul cu rangul cel 
mai înalt, aşa că e nevoit să rămână. lar ceilalţi sunt diplomaţi. 
Vor prefera să fie luaţi ostatici decât să opună rezistenţă. 

O cărămidă a lovit obloanele trase. Stella n-a tresărit, doar a 
ridicat privirea. S-a târât până la femeia care continua să verse 
şi a bătut-o uşor pe spate pentru a o linişti, în timp ce îi trăgea 
voalul gri subţire de pe cap. A continuat să-i vorbească lui Rack. 

— Dacă vrei să vii cu mine, caută-ţi ceva de îmbrăcat. Sunt 
sigură că vei găsi nişte donatori printre cei care orbecăie pe aici. 

A tuşit. Fumul şi gazul lacrimogen începuseră să urce la etaj. 

— Încuie uşa după tine. Şi nu uita să iei o puşcă Enfield. O să 
ne prindă bine. 

Stella a legat-o pe pakistaneză şi şi-a tras pe cap jilbabl-ul, 
începându-şi transformarea într-o modestă femeie musulmană. 
Braţele îi ieşeau cu vreo zece centimetri din mâneci, iar tivul se 
oprea între genunchi şi glezne, la o lungime scandaloasă pe 
care avea să încerce s-o mascheze mergând aplecată. Şi-a legat 
voalul în jurul feţei, nelăsând nici un fir de păr nedescoperit. 

Se pregătea să iasă, când Rack s-a întors ţinând în braţe un 
morman de haine albe şi o puşcă veche, pe care le-a azvârlit pe 
un birou. 

— Să sperăm că una din pijamalele astea pakistaneze o să-mi 
vină bine. 


— Eşti singur? 

— Da, nu-mi place să iau ostatici, nu fac decât să te încurce. 
Şi-a vârât mâna într-o mânecă. 

Cusăturile au cedat. A luat cealaltă haină şi abia a reuşit să-şi 
bage mâinile mari ca nişte lopeţi prin deschizătura îngustă. 

— Fir-ar să fie! mai bine rămâneam jos, cu diplomaţii. Le-am 
lăsat armele şi le-am spus să încuie uşa. 

Stella ştia că până şi protestatarii cei mai înrăiţi se codeau să 
dea foc clădirilor, dar s-a grăbit cât a putut. N-a rămas în biroul 
lui Thompson decât atât cât a fost nevoie ca să folosească trusa 
de machiaj CIA pentru a-şi înnegri faţa şi a da cu vopsea pe 
părul blond al lui Rack şi pe cicatricea lui lungă. Rack purta un 
fes din lână pe cap şi o kurta? pe care o găsise în biroul lui 
Thompson, probabil pusă deoparte pentru vreun rendez-vous 
misterios. Dacă făceai abstracţie de masca de gaze, părea într- 
adevăr un localnic, deşi unul cam prea solid. 

Stella a început să alerge pe cât de repede îi permitea jilbab- 
ul strâmt. Şi-a pus masca pe figură şi şi-a ridicat poalele hainei, 
repezindu-se spre parter. În hol nu mai era nici picior de intrus, 
în schimb în aer pluteau gazul lacrimogen şi fumul. Hotărâseră 
să nu iasă pe uşă, dând astfel posibilitate insurgenților să 
pătrundă în clădire. Trebuiau să găsească locul prin care ei se 
strecuraseră în ambasadă. 

S-a furişat într-un birou. Ferestrele erau parţial sparte dar 
grilajul rămăsese intact. A traversat coridorul şi a intrat într-o 
altă cameră, în diagonală faţă de cea din care tocmai ieşise. A 
cercetat podeaua pentru a vedea dacă modelul de linoleum cu 
steluțe nu era altul, atentă să nu se mişte de-a lungul aceleiaşi 
linii, înaintând mereu uşor oblic. 

Rack i-a făcut semn că găsise gaura de şoarece. l-a răspuns 
printr-un gest scurt să-i acorde câteva clipe. Bărbatul s-a făcut 
nevăzut în sala de mese. 

Era timpul să adauge o ultimă tuşă costumului pe care îl 
purta: o maşină de scris. Într-o ţară în care majoritatea 
oamenilor erau nevoiţi să plătească scribi pentru a le scrie 
documentele, va fi invidiată de toţi ceilalţi jefuitori. 


6 Cămaşă tradiţională, lungă până la genunchi, purtată 
deopotrivă de femei şi de bărbaţi, în India, Pakistan, 
Bangladesh, Afganistan şi Sri Lanka, de obicei peste pijama, 
şalvari sau pantaloni strâmţi (n. tr.). 


A păşit într-o cameră şi a încremenit. Doi bărbaţi zăceau 
nemişcaţi pe podea. Unul era îmbrăcat doar în lenjerie de corp. 
Celălalt avea capul răsucit spre stânga, într-un mod nefiresc. Nu 
e deloc uşor să rupi gâtul unui om. Congresmanul ăsta ştie ce 
face - asta dacă este cine se pretinde a fi. 

A înşfăcat o maşină de scris IBM Selectric. Şi-a ridicat jilbab-ul 
şi a păşit peste cele două cadavre. S-a cutremurat. 

Holul era în continuare gol, şi uşa pe care intrase Rack, 
închisă. A pus mâna pe clanţă, apoi s-a oprit. In loc să între 
direct, aşa cum ar fi fost de aşteptat, s-a strecurat în bucătărie 
şi s-a furişat spre un loc din care putea să-l zărească pe Rack. 
Bărbatul stătea ghemuit în spatele unei tejghele şi privea 
mulţimea adunată afară. Stella s-a târât înăuntru, ferindu-se să 
fie văzută de protestatari. Rack i-a făcut semn cu mâna. 

Sala de mese nu era la fel de înceţoşată ca holul, dar gazul şi 
fumul care pluteau îngreunau respiraţia. Stella şi-a dus mâna la 
mască, cu aerul temător al unui om gata să se arunce într-un 
lac îngheţat. A numărat până la trei şi şi-a smuls masca de pe 
figură. Corpul s-a revoltat şi a tras aer în piept. A tuşit. A rezistat 
tentaţiei de a închide ochii. Vor ieşi pe fereastră ca nişte oameni 
care înfruntaseră fumul într-o clădire în flăcări. 

S-a ridicat pe vârfuri şi i-a şoptit lui Rack la ureche: 

— Dacă se apropie cineva de noi, uite ce trebuie să facem... 

— Mai întâi doamnele, a şuşotit Rack la rândul lui, când au 
ajuns în faţa ferestrei. 

Stella i-a dat maşina de scris. A vrut să-şi ridice poalele jilbab- 
ului pentru a nu se împiedica, dar s-a răzgândit: nu aşa se 
comportă o femeie musulmană. Mulțimea care împresurase 
ambasada se ţinea precaută la distanţă, şi mii de ochi urmăreau 
tentativa lor de evadare din clădire. 

Tocul ferestrei era rupt şi bucăţi de geam ieşeau din ramă. 
Stella a îndepărtat cioburile. S-a cocoţat pe pervaz şi a sărit jos 
cu picioarele strânse. 

Şi-a ridicat mâinile pentru a lua maşina de scris dată de Rack 
peste pervaz. Bărbatul a sărit şi el. S-a scuturat, fudul, cu puşca 
pe umăr şi pantalonii traşi în sus. Stella s-a cocârjat, dar jilbab-ul 
era cu câţiva centimetri prea scurt. Erau singurul punct de 
atracţie pentru mulţimea aflată la cincisprezece metri de ei. 

Erau prea expuşi. 

— Se vor da de gol. N-or să reuşească. 


L-a tras pe Rack de manşeta pijamalei. 

Deodată, bărbatul şi-a aruncat capul pe spate şi a strigat din 
toţi rărunchii: A//lahu Akbar! 

Şi-a ridicat puşca Enfield în aer şi a tras un foc. 

— Allahu Akbar! s-a auzit vocea lui bubuitoare. 

Stella şi-a ţinut răsuflarea. 

Rack şi-a descărcat gloanţele în aer, apoi a început să fluture 
puşca pe deasupra capului. 

— Allahu Akbar! Allah e mare! 

Mulțimea a izbucnit în urale. Au răsunat alte împuşcături de 
bucurie. În timp ce se amestecau cu masele, pierzându-se în 
anonimat, Stella a strigat şi ea, cât de tare a putut: 

— Allahu Akbar! 

Şi, de această dată, chiar credea în vorbele pe care le rostea. 


Robert Liparulo 


ÎN PRIMUL THRILLER al lui Robert Liparulo, Sosea odată un 
călăreț, cei doi protagonişti - agenţii FBI Brady Moore şi Alicia 
Wagner - erau ajutaţi să scape dintr-o situaţie extrem de 
neplăcută de polițistul şi lunetistul Byron Stone. Liparulo l-a 
conceput ca pe un individ irascibil, recunoscut atât pentru 
reticenţa, cât şi pentru priceperea sa în mânuirea armelor. În 
cele din urmă, considerente legate de ritmul acţiunii au dejucat 
planurile lui Liparulo, şi autorul (ca şi primii cititori) s-a văzut 
privat de posibilitatea de a-şi dezvolta un sentiment de 
afecţiune faţă de acest personaj, scenele sale fiind în întregime 
scoase din carte. 

Evident, Byron n-a fost deloc încântat. A rămas undeva, 
ascuns în străfundurile minţii lui Liparulo, revenind obsesiv cu 
aceeaşi întrebare: De ce sunt mereu atât de supărat? Cum am 
devenit un expert în arme? Care e povestea mea? După o 
vreme, Liparulo a început să-şi noteze răspunsurile, creionând 
viaţa lui Byron în notițe, ciorne şi fragmente care vor fi incluse, 
în final, în trei romane, încă neterminate: Retragerea, 
Recunoaşterea şi Revenirea. 

Byron este un produs al sufletului lui Liparulo, dar şi o 
combinaţie între mai multe cunoştinţe ale autorului, printre care 
un lunetist SWAT şi un altul de la FBI (imaginaţi-vă disputele 
lor). Cei doi au în comun atitudinea macho, calmă, aproape 
impenetrabilă, dar şi un spirit agitat, însă într-un mod foarte 
subtil. Faptul că iau vieţi i-a făcut să respecte cu atât mai mult 
viaţa. Nu ucid decât pentru a salva alte vieţi sau o viaţă mai 
nevinovată. Această credinţă îi ajută însă, pe de altă parte, să 
apese pe trăgaci. Băieți buni sau răi, o viaţă este tot o viaţă. 
Daţi aşadar uitării legendele despre duritatea lunetiştilor, 
sufletele lor tânjesc după fiecare dintre cei pe care i-au ucis. 

Conştiinţa profesiei pe care o practică, aflată într-un conflict 
dureros cu omenia sa - iată dilema explorată de Liparulo prin 
intermediul lui Byron. Zona de tragere nu răspunde tuturor 
întrebărilor lui Byron, dar ne permite să aruncăm o privire 
asupra luptei morale duse de polițistul lunetist. 


ZONA DE TRAGERE 


FAŢA TRANSPIRATĂ, CU BARBA NERASĂ, tremura în spatele 
liniilor de ţintă ale lunetei. Ochii suspectului se mişcau fără 
încetare; spre copiii care plângeau într-un colţ; spre uşa 
apartamentului, proptită cu un scaun pentru că spărsese 
încuietoarea când o dăduse de perete; spre fereastra de unde 
părea că se aşteaptă să se ivească feţele unor posibili salvatori. 
Chiar dacă se afla la etajul cinci şi nu exista nici o ieşire de 
incendiu. 

Da, amice, n-ai decât să te uiti, se gândi lunetistul. Cu atât 
mai uşor să te țin în bătaia armei. 

Ticălosul care îşi flutura acum arma nu se mulţumise să 
stârnească mânia echipei SWAT din oraş; îl adusese pe Byron 
Stone în situaţia de a-l ţinti. Dacă ar fi fost întrebaţi, majoritatea 
oamenilor de pe stradă i-ar fi sugerat infractorului să sară pe 
fereastră şi să termine odată cu tot circul. 

Byron era la fel de obişnuit cu armele pe cât e un contabil cu 
creioanele mecanice. Începând din ziua când împlinise opt ani şi 
primise în dar pistolul de calibrul 22 mm al bunicului, ca să 
tragă în cutii de conserve, marmote (şi pisici rătăcite, atunci 
când nu se uita nimeni), trecând prin centrul de pregătire al 
marinei militare, lunile de instrucţie la grăniceri, şcoala de 
lunetişti şi academia de poliţie, probabil că nu trecuse niciodată 
mai mult de o săptămână fără să folosească o armă. li era mai 
uşor să manevreze pistolul decât să respire. 

În acest moment, se afla poziţionat de cealaltă parte a străzii, 
la un etaj deasupra apartamentului luat cu asalt. Il putea vedea 
pe nenorocitul jegos, şi foarte probabil beat, încolăcindu-şi 
braţul gros în jurul gâtului unei femei şi împingând-o în faţa lui, 
pe post de scut uman. În cealaltă mână avea un pistol pe care îl 
îndrepta ba spre tâmpla femeii, ba spre copii. Lunetistul şi-a 
rotit arma spre fereastra alăturată. Copiii erau în continuare 
acolo. Un băiat nu mai mare de trei ani. Şi o fată de vreo 
unsprezece, vârsta fiului său. Ambii copii erau înspăimântați. 

Şi-a aţintit din nou puşca asupra bărbatului care îi ameninţa şi 
s-a concentrat. Femeia încetase să se mai zbată. Atârna ca o 
păpuşă în strânsoarea individului. Nu se zărea nici fir de sânge 
şi nu auzise Împuşcături. E posibil s-o fi strangulat? Să-i fi rupt 
gâtul? Femeia şi-a ridicat mâna pentru a atinge braţul bărbatului 
şi Byron s-a liniştit puţin. Fie înţelesese inutilitatea luptei, fie era 


prea obosită să continue. Acum, bloca numai parţial faţa 
bărbatului şi nu-şi mai smucea capul în toate direcţiile, o poziţie 
deloc convenabilă pentru un lunetist. 

L-a văzut pe ticălos împingând-o dintr-o parte în alta şi 
fluturându-şi între timp arma ca pe o baghetă de dirijor. Părea 
să fie un revolver de 38 mm, cu ţeava tăiată, distracţia favorită 
de weekend, o armă ieftină, dar cât se poate de letală. 

Scena privită prin sistemul optic al lunetei era aidoma unui 
film mut. Orice reţea de televiziune ar fi întrerupt transmisiunea 
în direct. Jocul actorilor era melodramatic, iar intriga inexistentă. 
Byron nu ştia de fapt nimic despre această poveste. Era o 
ceartă între îndrăgostiţi, care degenerase? O afacere cu droguri 
care mersese prost? Poate că individul alesese uşa din pură 
întâmplare: unii oameni îşi întâlnesc sufletul pereche datorită 
hazardului; femeia şi copiii săi se întâlniseră cu diavolul. 
Indiferent ce vânt neprielnic îl adusese pe bărbat în apartament, 
astfel de situaţii îi puneau în mişcare şi pe cei ca Byron, care îşi 
făcuseră un scop în viaţă din a-i împiedica pe ticăloşi să-i 
rănească pe cei nevinovaţi. 

Byron a observat că femeia purta o uniformă de chelneriţă, 
albastru-deschis cu margini albe. Un ecuson stătea atârnat pe 
piept, în partea stângă, dar n-a putut citi numele din cauza 
smuciturilor. Brusc, s-a simţit cuprins de un sentiment de milă 
faţă de acea femeie. Doi copii. O fundătură. O gaură nenorocită, 
cu o singură cameră, în care „bucătăria” se reducea la câteva 
aparate, şi un blat de masă de-a lungul unui perete din living; 
desluşea plăcile de ceramică roz, o sacoşă din plastic plină cu 
ceva, care zăcea ca o burtă fără intestine, o pungă de pâine, 
deschisă. Şi acum asta. 

A desenat un cerc imaginar pe fruntea bărbatului. Voia o 
împuşcătură curată, care să împiedice până şi spasmele morţii 
şi apăsarea accidentală pe trăgaci, care ar putea face o altă 
victimă. Pentru asta, trebuia să secţioneze conexiunea, de 
numai doi centimetri şi jumătate lăţime şi situată în partea din 
spate a craniului, cu sistemul nervos central - la un obiectiv 
care se mişca frenetic. Intre gura ţevii armei şi ţintă erau o sută 
de metri de vânt puternic şi un ochi de geam. Dacă glonţul va 
trece pe lângă capul ostaticei spre punctul ales drept ţintă, o 
ultimă baricadă de dinţi şi oase va încerca să îl împiedice să 
pătrundă în trunchiul cerebral, atât de vital pentru siguranţa 


ostaticei. 

„Floare la ureche”, şi-a spus Byron, în timp ce poziţiona liniile 
de ţintă pe philtrumul bărbatului, adâncitura dintre nas şi buza 
superioară. 

Inima îi bătea foarte tare în piept, şi capul bărbatului tremura 
prin dispozitivul optic. Ştia că spasmul, imperceptibil pentru toţi 
ceilalţi în afară de el, nu era un tic nervos de genul celor care 
pun capăt deopotrivă unei cariere de chirurg sau de lunetist. Era 
ceva care venea adânc dinlăuntrul său, din acea brumă de 
conştiinţă care îi spunea că obiectul din faţa ochilor săi era o 
persoană în carne şi oase. 

Scalpul a început să-l mănânce din cauza transpiraţiei. Banda 
antiperspirantă aplicată în interior, de jur-împrejurul şepcii, 
oprea căderea picăturilor de sudoare în ochi. A închis ochii. Doar 
pentru o secundă, apoi două. Vederea a revenit... şi, odată cu 
ea, capul bărbatului. Stomacul i s-a strâns ghem. 

Scârţâitul lemnului i-a reamintit că nu era singur. 
Observatorul - al doilea membru al oricărei echipe de poliţişti 
lunetişti - era aşezat pe un scaun în spatele lui şi urmărea scena 
printr-un binoclu puternic. În mod normal, observatorul era 
acela care oferea periodic lunetistului informaţii despre viteza şi 
direcţia vântului, mişcările echipei SWAT, poziţia ostaticilor. In 
cazul de faţă, sarcina sa ar fi fost confirmarea locului în care se 
aflau copiii, astfel încât atenţia coechipierului să poată fi 
îndreptată exclusiv asupra țintei. Numai că observatorul lui era 
altfel. De aproape trei ore, de când se aflau pe poziţie, nu 
scosese nici un cuvânt. 

Trei ore. Uneori, o operaţiune dura câteva minute. 

De cele mai multe ori se transforma însă într-un joc al 
aşteptării. 

Byron fusese informat pe scurt asupra situaţiei, alesese 
clădirea şi, după ce respinsese alte trei locaţii, se hotărâse 
asupra acestei camere abandonate. Un miros de putreziciune 
plutea încă în aer, dar se obişnuise cu el. Indepărtase cu grijă 
geamul, pentru că orice geam ridicat putea trezi suspiciuni şi, 
oricum, diminua acurateţea loviturii. Atârnase o cârpă în chip de 
perdea după care să se ascundă, fără a afecta în nici un fel 
precizia cu care luase obiectivul la ţintă. 

Dintr-o uşă şi două scaune făcuse un piedestal pe care să se 
întindă. Perspectiva şi stabilitatea erau astfel asigurate. 


În tot acest răstimp, observatorul privise totul în linişte. Ceea 
ce nu-l deranjase pe Byron; prefera să pună lucrurile la punct de 
unul singur. 

In primele două ore, aşteptase semnalul: cuvântul roşu pentru 
retragere, verde pentru tragere. Cu circa cincizeci de minute în 
urmă primise acceptul de a continua. Aparent, ticălosul avea un 
trecut marcat de violenţe. Mai devreme în cursul acelei zile, 
înainte de a-i lua ostatici pe femeie şi pe cei doi copii, îl 
înjunghiase pe fostul său patron cu o şurubelniţă. Undeva, 
cineva, probabil şeful unei unităţi tactice, adunase informaţii 
despre el de la echipe de lunetişti, detectivi de poliţie, un 
psiholog, un negociator specializat în crize cu ostatici. Şi 
hotărâse că materialul era suficient pentru a semna 
condamnarea la moarte a individului. 

Byron nu era la fel de sigur. Împotriva oricărei logici dictate 
de meserie, nu uita niciodată că ţintele erau şi ei oameni, 
bărbaţi (de obicei) care fuseseră cândva nişte băieţi plini de 
speranţe, care se minunaseră de lumea în care trăiau, iubiseră 
şi fuseseră iubiţi, şi care, la un moment sau altul al vieţii, o 
luaseră pe căi greşite. Dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat o 
rezolvare paşnică. Dar decizia nu îi aparţinea. Era în mâinile 
celui aflat de cealaltă parte a lunetei. Dacă avea să continue să- 
i amenințe pe ostatici, dacă va face şi cel mai mic gest prin care 
să le pună vieţile în pericol, sarcina lui Byron era să îl elimine. 

Aşa încât, de trei ore, stătea pe poziţie, pregătit şi vigilent. 

— Trage odată, omule, îi şopti nerăbdător observatorul. Ai 
primit undă verde. 

Byron s-a făcut că nu-l aude. 

A privit prin lunetă. Bărbatul se întorsese pe jumătate cu 
spatele la fereastră şi părea că ţipă spre uşă. Byron a ajustat 
liniile de ţintă într-un punct situat chiar deasupra urechii, unde 
se afla nervul motor lateral, alt loc care, odată atins, provoacă 
instantaneu moartea. Şi-a potrivit şi mai bine patul armei în 
scobitura umărului. Ajustase deja compensarea la distanţa şi 
diferenţa de nivel. Vântul era o problemă. Se înteţise şi bătea în 
rafale, ca într-un defileu. Văzuse o zdreanţă dusă de vânt şi 
stând agăţată pe un cablu telefonic. După cum flutura, îşi putea 
face o idee despre viteza vântului. O putea ţine sub observaţie 
fără să-şi mişte capul de la telescop, doar deschizând celălalt 
ochi. In momentul tragerii, avea să ajusteze liniile de ţintă uşor 


spre stângă, o metodă de compensare, numită Kentucky 
Windage. 

Infractorul s-a întors brusc şi a tras de două ori în uşa 
apartamentului. Negocierile nu decurgeau deloc bine. Byron şi-a 
păstrat cumpătul. A apăsat cu vârful degetului pe trăgaci. Ştia 
exact ce presiune să exercite la o greutate de tragere de 1,8 
kilograme, şi momentul anume când percutorul va elibera 
glonţul. Şi-a mişcat buzele, rostind în gând o rugăciune. 

Copleşit de un val de adrenalină, bărbatul a aruncat-o pe 
femeie la podea, sub fereastră. Gura ei s-a deschis într-un țipăt 
pe care Byron nu putea să-l audă. Individul a ridicat revolverul 
spre ea. 

Cârpa flutura acum la orizontală în bătaia vântului. Byron a 
ajustat liniile de ţintă. A tras aer în piept cât o răsuflare pe trei 
sferturi, şi-a ţinut respiraţia - şi a apăsat pe trăgaci. Puşca a 
făcut poc! şi s-a lovit de umărul musculos, bine antrenat în 
acest scop. Nici măcar n-a simţit reculul. A încremenit în ceea ce 
trăgătorii de elită numesc „urmare”: nici o mişcare timp de o 
secundă întreagă, pentru a împiedica demararea procedurii de 
după tragere, cu o miime de secundă înainte ca glonţul să 
părăsească ţeava şi să rateze astfel ţinta. A văzut impactul 
glonţului şi ţinta doborâtă. A introdus un nou cartuş în cameră, 
urmărind orice mişcare prin telescop. 

— Lovitură directă în cap, a raportat observatorului. 

Observatorul a răspuns: 

— Suspect doborât. 

Observatorul a ţipat în microfon, apoi şi-a scos din ureche 
microreceptorul, şi zumzetul unor voci a umplut încăperea. 

Uşa apartamentului de vizavi a fost dată de perete. Înăuntru 
au pătruns mai mulţi bărbaţi şi femei. S-au strâns cu toţii în jurul 
trupului, unii îngenunchind pentru a examina rana, alţii arătând 
spre gaura perfect plasată sub nasul suspectului. O polițistă cu 
părul tuns scurt a inspectat gaura de glonţ din fereastră. A privit 
în sus spre „ascunzătoarea” lui Byron. A zâmbit şi i-a făcut semn 
cu mâna. În spatele ei, un poliţist solid, cu mustață, a ridicat 
trupul, pentru ca Byron să-l vadă. Cineva a făcut semnul 
victoriei, cu degetul mare în sus. 

A simţit fiori pe şira spinării şi a încercat să se adune. 

După trei ore de speculaţii mentale pentru a face ţinta cât 
mai reală cu putinţă, era dificil să revii la imaginea a ceea ce era 


ea cu adevărat - un manechin animatronic folosit pentru 
instrucţie şi competiţii la cel mai înalt nivel. 

Păpuşarii, poziţionaţi la distanţă sigură de ţintă, îi controlau 
mişcările. S-a uitat încă o dată prin telescop la cel care - 
chipurile - îi luase ostatici pe femeie şi pe copii. Pielea de latex 
părea destul de reală. Până şi ochii se rostogoliseră în sus, şi 
gura rămăsese deschisă. Nu diferea prea mult de cadavrele 
autentice pe care le văzuse la viaţa lui. 

Poliţista târa afară manechinul femeie. Lunetistul a îndreptat 
telescopul spre cealaltă fereastră. Copiii erau pliaţi şi băgaţi la 
locul lor şi arătau acum ca nişte păpuşi de cârpă triste. Iluzia 
realităţii, atât de puternică în mintea lui Byron, începuse să se 
estompeze. Când a privit din nou, un fotograf încerca să 
surprindă în imagini rana din capul manechinului, în timp ce 
altcineva luase păpuşa la dans. 

A lăsat arma din mâini. Ea s-a balansat pe suport şi a căzut pe 
sacul de nisip aşezat sub patul puştii. Încheieturile i-au trosnit, şi 
muşchii au protestat când lunetistul s-a rostogolit pe o parte 
pentru a-şi privi „observatorul” - de fapt tot un trăgător de elită, 
care se oferise să dea o mână de ajutor juriului întrecerii. 

— Jack, am început să îmbătrânesc. Nu mai sunt la fel de bun, 
a spus Byron. 

Jack a ocolit piedestalul şi a venit să-i întindă mâna. 

— Omule, ai fost incredibil. 

Vocea lui, adâncă şi lină, făcea ca vorbele rostite să pară 
adevărate. Şi-au strâns mâna. Pentru o clipă, Byron a crezut că 
Jack avea de gând să bată palma sau cine ştie ce altă tâmpenie 
de genul ăsta. Aşa se întâmplă când zbori capul cuiva. În 
schimb, Jack s-a întors pe călcâie şi s-a aşezat lângă el. A 
pescuit un pachet de ţigări din buzunarul de la piept şi a scos o 
ţigară. l-a întins pachetul lui Byron. 

Byron privea în gol. Gândurile i se întorceau la glonţul pe 
care-l trăsese, la infractor, la ostatici. S-a rostogolit din nou pe 
burtă, spre telescop. 

Intins lângă el, Jack a spus: 

— Ai făcut o treabă de milioane, frate. 

Un nor de fum alb l-a învăluit pe Byron. 

— Idiotul ăla de Hanson a nimerit în ureche. Schumann, 
primadona care se poartă de parcă pârţurile lui n-ar puţi doar 
pentru că a ieşit pe primul loc la naţionale, şi de fapt toţi ceilalţi, 


îl dădeau pe el câştigător. Nenorocitul de el, a tras în ostatic. 

A continuat să trăncănească, un vorbitor eliberat de 
jurământul de tăcere impus timp de trei ore, dar cuvintele sale 
deveniseră un zgomot de fundal în urechile lui Byron. 

Păpuşile-copii îi aminteau de vremea când totul nu era o 
prefăcătorie, când nu era încă un ţintaş atât de bun, când 
infractorul mai avusese încă destulă forţă pentru a-şi descărca 
pistolul Glock. 

Unul dintre copii şi-a smucit capul şi l-a privit drept în ochi. 
Inima i-a stat în loc. 

Copilul a ieşit din raza lui vizuală. Byron a rotit telescopul şi a 
zărit un poliţist care îl târa de un picior afară din cameră. 

A închis ochii şi a gemut în sinea lui. Va fi vreodată capabil să 
facă asta fără să se consume aşa de mult? Se îndoia. 

— Amice! 

Jack l-a lovit uşor cu cotul în şold. Byron s-a întors spre el. 

— Amice, trebuie să... Hei, ce-i cu tine? 

Byron şi-a apăsat un deget pe obraz. Era umed. 

— O muscă sau aşa ceva mi-a intrat în ochi... şi fumul ăsta... 

A dat din mâini, îndepărtând un fir de praf. 

Jack l-a privit lung, suspicios. S-a sculat în picioare. 

— Hai să ieşim de aici, omule. Să mergem să mâncăm ceva şi 
să bem o bere. 

Byron a încuviinţat din cap şi s-a ridicat în genunchi. A privit 
prin cârpa agăţată de geam. Ferestrele care dădeau spre zona 
de tragere erau acum întunecate. 


Steve Berry 


ISTORIE, ACŢIUNE, SECRETE DE MULT PIERDUTE, intrigi 
complicate, diverse colţuri ale lumii - iată principalele 
ingrediente ale unui thriller marca Steve Berry. Subiectul 
romanului său de debut, Camera de chihlimbar, este o 
legendară comoară rusească, o încăpere în întregime lambrisată 
în chihlimbar, furată de nazişti în 1941. În Profetia familiei 
Romanov, Berry răspunde întrebării: Ce s-a întâmplat cu Nicolae 
al II-lea, ultimul ţar al Rusiei, cu soţia şi copiii lui (despre ale 
căror rămăşiţe pământeşti nu s-a ştiut nimic până de curând)? 
Acţiunea din A/ treilea secret gravitează în jurul Bisericii 
Catolice, al unor viziuni ale Fecioarei Maria şi al unor mesaje 
divine şocante. 

În cel de-al patrulea thriller, Moştenirea templierilor, Berry 
introduce un nou personaj, pe Cotton Malone, avocat şi agent 
secret care a lucrat mulţi ani pentru Departamentul de Justiţie 
din cadrul unităţii speciale Magellan. Decis să nu-şi mai asume 
riscuri, Malone se retrage, se mută în Copenhaga şi îşi deschide 
un anticariat. Din nefericire, necazurile nu îl ocolesc nici aici, iar 
Moştenirea templierilor este prima dintr-o serie de cărţi în care 
Malone şi celelalte personaje din jurul său îl poartă pe cititor 
prin aventuri incredibile. Din aceeaşi serie mai fac parte 
romanele Conexiunea Alexandria şi Trădare la Veneția. Dă-i 
Diavolului ce i se cuvine este o povestire de pe vremea când 
Malone încă activa în Unitatea Magellan. 

O altă istorie singulară, cu consecinţe zguduitoare. 

Tipică pentru Cotton Malone. 


DĂ-I DIAVOLULUI CE | SE CUVINE 


COTTON MALONE STĂTEA PE BALCON şi privea liniştit cărţile 
care ardeau. 

Lângă el se afla losif Sharma, preşedintele unei mici naţiuni 
din Asia Centrală, situată între Afganistan, China şi mai multe 
alte ţări duşmane ale Americii. Tocmai din acest motiv, 
Washingtonul închisese de ani de zile ochii la excesele lui 
Sharma, inclusiv la planul său îndrăzneţ de a da foc aproape 
tuturor cărţilor din ţară. 

— Le strângem de o lună. Oamenii ni le-au dus din toate 
oraşele şi satele. Sharma vorbea o combinaţie de rusă şi arabă 


specifică zonei. 

— In noaptea asta vom avea focuri în toate colţurile ţării. Ca 
să scăpăm de orice influenţă occidentală. 

— Aproape m-ai convins că tu chiar crezi în toată tâmpenia 
asta, a răspuns Malone, fără să-şi ia ochii de la spectacolul ce se 
derula în faţa ochilor săi. 

— După ziua de mâine, posesia oricărei cărţi, cu excepţia 
Coranului, se va pedepsi cu închisoarea. Şi poporul meu e foarte 
supus. 

Malone a continuat să-i urmărească pe oamenii înfofoliţi în 
paltoane şi jachete, care îşi croiau drum pe pietricele 
alunecoase pentru a arunca alte şi alte cărţi în flăcări. 
Zăngănitul fluierelor şi tamburinelor făcea ca spectacolul să 
pară şi mai ireal. 

— Mai mult ca orice, obedienţa asta nebună explică situaţia 
dificilă în care vă aflaţi, a comentat el. Lumea vă consideră un al 
doilea Afganistan, şi ştii foarte bine ce s-a întâmplat acolo. 

— Din fericire pentru mine şi pentru ţara mea, tu ştii că nu-i 
adevărat. 

Malone a zâmbit. 

— Mai degrabă din fericire pentru tine. 

Malone fusese mai întâi comandant de navă, apoi avocat, şi 
acum lucra ca agent operativ într-o unitate specială sub 
acoperire, numită Magellan, în cadrul Departamentului de 
Justiţie. Era formată din doisprezece agenţi special antrenați, 
toţi avocaţi de profesie, conduşi de o doamnă foarte dură, 
Stephanie Nelle. Pentru majoritatea observatorilor, Nelle părea o 
bunicuţă, dar, pe dinăuntru, poseda tăria de caracter a unui 
centurion roman. Atunci când fusese repartizat la unitate, 
Malone crezuse că va avea de îndeplinit sarcini limitate şi 
neinteresante. Dar asta se întâmplase cu zece ani în urmă, şi 
ultimul deceniu nu fusese deloc plictisitor pentru el. lar ceea ce 
se petrecea în această seară era un exemplu cât se poate de 
bun. lată-l stând în balconul unui palat prezidenţial, alături de 
un despot îmbrăcat în uniformă, în timp ce un foc imens, întețit 
de cărţi, ardea mai jos, iar, cu fiecare suflare, aerul rece şi arid 
se contopea cu mirosul de fum şi de tristeţe. 

— Spune-i guvernului tău că fac tot ce pot pentru a 
supravieţui. Că această ţară este musulmană, iar poporul meu 
are nevoie de un lider puternic, zise preşedintele, arătând spre 


scena de sub balcon. Ai impresia că ard cărţile pentru că le-am 
ordonat eu? Te înşeli. O fac pentru că aşa vor. 

Malone nu era un străin în această ţară. Mai lucrase de două 
ori aici, şi de fiecare dată direct cu Sharma. Şi ajunsese să 
nutrească un anumit interes faţă de regiunea muntoasă, de 
peste 260000 de kilometri pătraţi, cu patru milioane de locuitori, 
dintre care 8,5 la sută musulmani suniţi. li studiase istoria, 
bogata tradiţie culturală, cu rădăcini în Evul Mediu, şi îi aprecia 
scriitorii, poeţii şi compozitorii. leri fusese însă martorul 
îndurerat al distrugerii întregii arhive naţionale. O pierdere 
incalculabilă, dar Sharma respinsese prompt protestul formulat 
de Naţiunile Unite. Stomacul i s-a întors pe dos urmărind scena 
arderii cărţilor. Era ca şi cum s-ar fi despărţit de cineva drag. 
Bibliofil convins, iubea cărţile şi tot ce era legat de ele. Avea o 
bibliotecă impresionantă în casa lui din Atlanta. 

Şi de multe ori, după terminarea unei misiuni, mai zăbovea în 
locul în care se afla, o zi sau două, pentru a cerceta librăriile şi 
anticariatele cu cărţi rare. 

Dezgustat, şi-a întors privirea spre vestigiile pitoreşti ale unor 
moschei şi ale altor edificii care mărgineau piaţa. Ştia că multe 
datau din secolul al XIX-lea şi supravieţuiseră preluării 
controlului de către sovietici în 1922, revoltei musulmanilor din 
1935, căderii comunismului în 1991 şi, un an mai târziu, 
revoluţiei islamice. Într-un final, l-a întrebat pe Sharma: 

— De ce mă aflu aici? 

— Ca să vezi ce se întâmplă. 

Malone se îndoia. După părerea sa, aceasta era marea 
problemă în Asia Centrală. Aici, adevărul era o marfă 
subestimată. 

— Şi ca să-ţi dau acest obiect. 

Sharma s-a îndreptat spre o măsuţă de pe care a ridicat o 
carte. Era măiestrit ferecată în alamă şi excelent conservată. 
Malone a luat-o şi a studiat coperta. 

Povestiri din Canterbury. 

— M-am gândit c-o să-ţi facă plăcere. 

Sharma o cunoştea bine. Era una dintre cărţile sale preferate. 

— După ziua de mâine, o să ajung la închisoare dacă o 
păstrez. 

Sharma a zâmbit. 

— Pentru tine vom face o excepţie. Ştiu cât de mult iubeşti 


cărţile. E o ediţie din secolul al XVII-lea, care a ajuns, nu se ştie 
cum, în arhivele noastre. 

Malone a cântărit-o cu grijă în mână şi tocmai voia să o 
deschidă când Sharma l-a oprit. 

— Nu aici. Mai târziu. 

Malone l-a privit surprins. 

— Mai e un dar. Înăuntru. Special pentru tine. Aşa că las-o pe 
mai târziu, când te întorci la hotel. 

A renunţat să mai comenteze, ştia că n-avea nici un rost. A 
încuviinţat din cap, şi-a strecurat volumul subţire în buzunarul 
de la jachetă şi şi-a îndreptat din nou privirea asupra focului. 

x x x 

Malone a revenit în camera de hotel. Focul încă mai ardea cu 
toată puterea, la două ore după ce fusese pus, când părăsise 
balconul împreună cu Sharma. A încuiat uşa şi şi-a scos jacheta. 
Pielea maro mirosea a fum. 

S-a aşezat pe pat şi a studiat cartea. A doua ediţie Speght, 
datată 1602. Îngrijită de Milton, Pepys, Dryden şi Pope. Putea 
valora în jur de zece mii de dolari americani, asta dacă s-ar fi 
găsit vreodată un astfel de exemplar. 

El ţinea unul în mână. 

Dăruit de losif Sharma. 

A deschis cartea cu file îngălbenite şi, pe la mijlocul ei, a găsit 
o foiţă de hârtie. A scos-o şi a citit textul scris de o mână de 
femeie. 

În munţi, spre nord, vizitează minele de la Rampur. Să ajungi 
mâine la miezul zilei. Cineva vrea să-ţi vorbească în particular. 

Sharma îşi dăduse multă osteneală ca să facă să-i parvină 
acel mesaj. Din câte se părea, voia ca Malone să ajungă la 
Rampur - acesta şi fusese motivul pentru care îl invitase în ţară 
-, dar se ferise să-şi lase amprentele pe bilet. 

Tipic pentru Sharma. Omul era un prieten al Statelor Unite, 
dar nimeni, cu excepţia câtorva apropiaţi, verificaţi şi 
răsverificaţi de serviciile de securitate, nu cunoştea acest lucru. 
Pentru restul lumii, losif Sharma era conducătorul despotic al 
unei naţiuni minore. Şi totuşi, de ani de zile furniza Occidentului 
informaţii secrete, dintre cele mai valoroase, referitoare la Asia 
Centrală. Dispunea de o reţea de spionaj excelentă şi primea în 
schimbul serviciilor sale dreptul de a-şi conduce ţara aşa cum 
credea de cuviinţă. Evident, eforturile sale de a produce 


tulburări în rândurile statelor vecine, mult mai mari şi mai 
puternice, erau protejate de o oarecare doză de noroc - nici una 
dintre aceste ţări nu se sinchisea de acţiunile sale. 

Şi acum, asta. 

Oare ce punea Sharma la cale? 


Malone s-a trezit devreme şi s-a pregătit pentru călătoria spre 
nord. A luat o maşină de la ambasada americană şi o hartă 
rutieră, pe care a descoperit că Rampur se afla cam la două ore 
distanţă, dincolo de unii dintre cei mai înalţi munţi din ţară. 
Şoseaua care pornea din capitală străbătea terenul alpin, 
şerpuind prin defilee înguste, acoperite şi acum, în august, de 
zăpadă. Grotele sfredeleau multe dintre prăpăstii. 

A condus fără să se grăbească, atent mereu să nu fie urmărit. 
A traversat văi adânci, cu sate compacte, în care a remarcat 
mormanele de cărţi care ardeau mocnit, mărturie a carnagiului 
din noaptea precedentă. 

A ajuns, în cele din urmă, la Rampur. 

Ceva mai devreme, la ambasadă, aflase că mai întâi 
bactrienii, în secolul |, arabii în secolul al VIl-lea, turcii în secolul 
al X-lea şi apoi mongolii, afganii, ruşii şi sovieticii revendicaseră, 
pe rând, teritoriul. Însuşi Alexandru cel Mare asediase zidurile 
cetăţii. În prezent, dealurile, munţii şi văile împădurite din 
împrejurimi aparţineau statului, şi un indicator îl avertizase, cu 
câţiva kilometri înainte, să nu zăbovească în zonă. Un alt 
indicator, postat chiar pe pietrişul din faţă, interzicea în mod 
explicit intrarea la ruine. Fusese însă invitat, aşa că a păşit în 
aerul rarefiat şi proaspăt, aranjându-şi pistolul Glock primit de la 
Unitate într-un toc prins de umăr, pe sub jachetă. Ştia că porcii 
mistreți, urşii bruni şi leoparzii de zăpadă bântuiau în munţi. Era 
însă mai îngrijorat de prădătorii pe două picioare, de genul celor 
care mânuiau arme automate. 

O cărare cu prundiş şerpuia în sus, iar pentru a o parcurge era 
nevoie de mersul apăsat al unui om obişnuit cu muntele şi de un 
cap bine înfipt pe umeri. În depărtare s-a auzit bubuitul unui 
tunet, şi Malone s-a oprit o clipă pentru a-şi trage răsuflarea şi a 
admira culmile acoperite de zăpadă care se întrevedeau la 
orizont. 

Un nou indicator delimita situl arheologic şi interzicea accesul. 
Dincolo de el, blocuri de calcar, cele mai multe aparţinând 


cândva unor turnuri şi ziduri, zăceau grămadă unele peste 
altele. Pâlcuri de tufişuri pline de spini creşteau printre pietrele 
mâncate de vreme, iar irişii de vară şi florile-de-colţ aduceau o 
pată de culoare. Nici urmă de explorare arheologică recentă. De 
fapt, locul pustiu, străjuit de stânci, părea de mult abandonat. 

Malone şi-a privit ceasul. 

11:57 a.m. 

— Mister Malone! s-a auzit o voce masculină. 

S-a oprit din mers şi şi-a pipăit pistolul Glock ascuns în haină. 

— Mi s-a spus că vorbiţi această limbă, a continuat bărbatul în 
arabă. 

— Aşa e. 

— Mi s-a mai spus că sunteţi un om de încredere. 

Malone ştia cât de importantă era onoarea în cultura din Asia 
Centrală, chiar dacă occidentalii considerau că era mult prea 
des invocată în scopuri greşite. 

— Încerc să fiu. 

Un bărbat a apărut în faţa sa, cam la şase metri distanţă. Era 
înalt de aproape doi metri şi avea tenul măsliniu. Trupul său 
lung şi slab era acoperit cu un veşmânt alb, larg şi ponosit. 
Riduri adânci şi drepte, de parcă ar fi fost trase cu rigla, îi 
brăzdau fruntea şi avea părul şi barba de un gri-argintiu, 
neîngrijite. Un turban negru îi înfăşură capul şi şontâcăia 
sprijinindu-se într-un băț lung. 

Malone şi-a aţintit pistolul asupra lui. 

Îi cunoştea numele întreg. Usamah bin Muhammad bin Awad 
bin Laden. Dar în Occident i se spunea pe scurt Osama bin 
Laden. Ce scria în bileţelul de la Sharma? Cineva vrea să vă 
vorbească. Maa, şi încă cine! 

— Vă asigur, domnule Malone, că nu intenţionez să vă fac nici 
un rău. 

Malone se gândea însă mai degrabă la posibilii însoțitori. 

— Şi că am venit aici singur. 

Arma îi rămăsese aţintită asupra bărbatului. 

— Îmi pare rău, dar nu pot să vă cred. 

Bin Laden a ridicat din umeri. 

— Credeţi ce vreţi. Eu sunt cel care a solicitat această 
întâlnire şi am venit singur, aşa cum v-am cerut şi 
dumneavoastră să faceţi. 

Malone a decis că, dacă urmăreau să-l ucidă, ar fi fost deja 


mort. Şi-a coborât pistolul. 

— De ce m-aţi chemat aici? 

— Vreau să mă predau. 

Să-l fi înşelat urechile? Toată armata Statelor Unite îl căuta pe 
fugarul care se afla acum în faţa sa. Ultima oară auzise de o 
recompensă de douăzeci şi cinci de milioane de dolari. Şi bin 
Laden voia acum, pur şi simplu, să se predea. 

— De ce aţi face aşa ceva? 

— Pentru că m-am săturat să mă tot ascund. 

— Da, şi de când ziceaţi că v-aţi săturat? 

Bin Laden a schiţat un zâmbet. 

— Am auzit vorbindu-se despre dumneavoastră. Suntem de 
vârste apropiate. Eu am patruzeci şi nouă de ani, şi 
dumneavoastră cu cinci ani mai puţin. Spuneţi-mi, n-aţi vrut 
niciodată să renunţaţi la ceea ce faceţi? 

Astfel de gânduri îi treceau de fapt prin minte tot mai des în 
ultima vreme, dar nu era cazul să le discute cu un ucigaş. 

— Ce doriţi? 

Bin Laden a înaintat şchiopătând spre un bloc de calcar şi s-a 
aşezat. Malone s-a tras mai aproape, dar a rămas, precaut, la o 
oarecare distanţă. 

— Armata voastră. Preşedintele. Toţi vor să mă vadă mort. 
Vor să umple ziarele cu fotografii ale cadavrului meu. Ceea ce n- 
ar fi prea rău. Eu mi-aş găsi liniştea, iar adepţii mei şi-ar asuma 
sarcina de a-mi răzbuna moartea. Aşa că aş continua să le fiu 
conducător chiar şi dincolo de mormânt. O soartă deloc rea. 
Sunt însă unii care au alte planuri. Aceşti altii se opun sfârşitului 
meu glorios. 

Lui Malone nici că-i păsa. 

— Ei mă vor mort, dar fără ca nimeni să afle. De fapt, vor să 
mă păstreze viu chiar şi după moarte. Vedeţi dumneavoastră, 
existenţa mea continuă, chiar şi numai la nivel de percepţie, 
valorează pentru ei mai mult decât moartea mea publică. 

Malone citise rapoarte care menţionau talentul oratoric al lui 
bin Laden şi şi-a propus să-l asculte cu atenţie - la urma urmei, 
discuţiile în contradictoriu cu diavolul n-au dus niciodată 
nicăieri. 

— Vreau să încetez cu viaţa aceasta de fugar. Vreau să mă 
luaţi prizonier. Voi fi judecat în cadrul unui proces. Aşa e legea 
în ţara dumneavoastră. Astfel, voi beneficia de o tribună de la 


care să-mi fac cunoscut crezul. Şi, mai important decât atât, 
adepţii mei vor şti că sunt în viaţă. lar când, în cele din urmă, 
mă veţi executa, vor şti că am murit. Aşa că voi ieşi învingător. 

— E posibil să nu vă executăm. 

— Da, dar ceilalți o vor face cu siguranţă. 

Malone s-a scuturat, ca pentru a-şi scoate din urechi veninul 
picurat de bin Laden. 

— Spuneţi-mi, Sharma ştie că sunteţi aici? 

Bin Laden a încuviinţat din cap. 

— Ruinele acestea sunt un refugiu minunat. Nimănui nu i-a 
trecut prin cap să mă caute în această ţară. Sharma este 
prietenul vostru. Aveţi încredere în el, dar vă feriţi ca lumea să 
afle. Aşa că aici mi-am găsit ascunzătoarea perfectă. Acum, cu 
binecuvântarea mea, Sharma vă oferă capul meu. Dar nu vrea 
să-şi asume nici un merit. Dumneavoastră m-aţi găsit şi m-aţi 
capturat. Aşa trebuie să fie. Am trimis mulţi martiri la moarte 
pentru cauza noastră... 

— Şi se presupune că artrebui să fiu impresionat? 

Bin Laden a continuat să vorbească, aparent nederanjat de 
întrerupere. _ 

— Priviţi în jurul dumneavoastră, domnule Malone. In 
vechime, aici au avut loc bătălii. Majoritatea cu arcuri, săbii sau 
pietre. Şi tradiţia spune că, după luptă, războinicii aduceau 
capetele duşmanilor ucişi în faţa conducătorilor pentru a primi o 
răsplată. Cu cât strângeai mai multe capete, cu atât onoarea 
era mai mare. 

— Sunteţi cel mai în măsură să ştiţi asta. 

Faţa încruntată a lui bin Laden s-a topit într-un zâmbet. 

— Mi-au fost aduse multe capete. Acum, e rândul meu să ofer 
unul. 

— Numai că vreţi să faceţi din acest gest un spectacol. 

— Nici un conducător nu vrea să piară în obscuritate. 

— De ce eu? 

— Sharma m-a asigurat că sunteţi... un om bun. 

Malone a simţit că îi vâjâie capul încercând să analizeze toate 
posibilităţile pentru a lua o decizie. Bin Laden a părut că îi 
citeşte gândurile. = 

— Aveţi de făcut anumite aranjamente. Inţeleg. Faceţi ce 
trebuie. Dar ţineţi minte un lucru. Mă voi preda dumneavoastră 
mâine, la prânz, aici. Numai şi numai dumneavoastră. Singur. 


Malone şi-a ridicat pistolul. 

— De ce nu acum? 

— Aruncaţi o privire în jur, domnule Malone. 

A scrutat ruinele. Şi a zărit pe stâncile de deasupra opt 
bărbaţi cu turbane pe cap şi puşti automate în mâini. 

— Parcă aţi spus că aţi venit aici singur. 

— Am minţit. Dar sunteţi încă în viaţă, ceea ce demonstrează 
că spun adevărul în privinţa intenţiei de a mă preda. Mâine, în 
acest loc, la miezul zilei. Veniţi singur. 

Şi diavolul s-a făcut nevăzut. 

x k x 

Malone a revenit în capitală, la ambasadă, şi a luat imediat 
legătura cu Stephanie Nelle, la sediul Unității Magellan din 
Atlanta. l-a povestit tot ce se întâmplase, şi după şase ore a fost 
informat că a doua zi dimineață, în jurul orelor 7:00, o unitate 
specială a forţelor armate va intra pe ascuns în ţară, dinspre 
graniţa cu Afganistanul. N-avea de gând să-l captureze pe bin 
Laden de unul singur, după cum nici armata nu dorea să 
lipsească de la un astfel de eveniment. Aşa că a făcut, după 
cum se exprimase bin Laden, toate aranjamentele necesare. 


Malone s-a întâlnit cu unitatea specială într-un loc prestabilit, 
pe şoseaua care pornea din capitală spre nord. Echipa era 
formată din şase soldaţi şi doi ofiţeri, toţi îmbrăcaţi în haine 
civile deloc bătătoare la ochi. Era condusă de colonelul Rick 
Cobb, un bărbat zvelt, cu păr blond-roşcat şi ochi verzi, adânciţi 
în orbite. Malone le-a explicat ce dorea de la ei şi i-a lăsat pe 
marginea şoselei, Continuându-şi drumul spre Rampur. 


La orele 12:00 fix a ajuns la ruine. O mantie impenetrabilă de 
ceaţă învăluia prăpastia, acoperind stâncile de deasupra. A păşit 
prudent, aşteptând să vadă ce o să se întâmple. 

Bin Laden s-a ivit la fel de brusc ca în ziua precedentă. Astăzi 
însă, Malone nu era dispus să stea la taclale. 

— Sunteţi gata? 

— După cum v-am promis. 

Şi-a scos pistolul Glock. 

— Nu veţi avea nevoie de el. 

— Mă face să mă simt mai bine. 

Prizonierul a ridicat din umeri. 


— Atunci, aşa să fie. 

— Prietenii dumneavoastră sunt şi ei aici? 

— Numai până ce ne vor vedea plecaţi în siguranţă. Apoi se 
vor face nevăzuţi. 

Le-a luat douăzeci de minute să coboare până la maşina lui 
Malone, din cauză că bin Laden mergea greu, sprijinindu-se într- 
un toiag. Inainte de a se urca, Malone l-a percheziţionat pe arab. 
Bin Laden părea să se fi aşteptat la asta şi n-a protestat. 

Au părăsit Rampurul şi au pornit spre capitală. La jumătatea 
drumului, Malone a zărit aceleaşi hârburi pe care le lăsase pe 
marginea şoselei în urmă cu câteva ore. A încetinit în dreptul 
refugiului şi a parcat în spatele lor. 

Portierele celor două maşini s-au deschis, şi membrii unităţii 
americane au ieşit. 

— Prieteni de-ai dumneavoastră? a întrebat bin Laden liniştit. 

— Paznicii dumneavoastră. 

— Stabiliserăm că mă voi preda numai dumneavoastră. 

— Am minţit. 


Malone a părăsit ţara în ziua următoare. Preşedintele Sharma 
n-a încercat să ia legătura cu el, şi nici nu se aşteptase să o 
facă. Anunţul că Osama bin Laden fusese prins va fi făcut la 
Casa Albă, şi armata americană va fi creditată cu marea 
victorie. Contrar, probabil, presupunerilor lui bin Laden, Malone 
nu-şi dorea, şi nici nu conta pe recunoaşterea publică a vreunor 
merite speciale. 

Şi nici Sharma, ar fi pus mâna în foc. 

Ambii îşi duseseră misiunile la bun sfârşit. 


Au trecut două săptămâni şi nici un anunţ. Între timp, Malone 
a fost trimis în Germania, apoi în Bulgaria, Australia şi Norvegia. 
După alte două luni de tăcere, s-a decis să afle ce se întâmplă. 
Stephanie Nelle era şi ea la fel de curioasă şi a solicitat oficial 
informaţii. 

Cotton, tipii spun că nu ştiu despre ce e vorba, i-a spus ea la 
telefon, din sediul din Atlanta. 

Malone se afla la Londra, între două avioane. 

— Stephanie, l-am dus pe ticălos cu maşina. A stat lângă 
mine. L-am predat unui colonel de armată. 

— Le-am comunicat numele ofițerului. Rick Cobb. Există într- 


adevăr un colonel cu acest nume în forţele speciale, dar în ziua 
aceea era în permisie acasă, în Statele Unite. La mii de kilometri 
de tine. S-a verificat. 

— Ai obţinut cumva descrierea lui? 

Nelle i-a oferit-o şi nu se potrivea deloc cu imaginea celui care 
îl preluase pe bin Laden. 

— Ce naiba se întâmplă? Ce fel de jocuri mai sunt şi astea? 

— Şi de ce să le joace? Preşedintele ar fi în stare să-şi dea un 
testicul numai să-l aibă pe bin Laden în custodie. 

Malone şi-a amintit cuvintele arabului. Acești alții se opun 
sfârşitului meu glorios. 

— Trebuie neapărat să iau legătura cu Sharma. O să te sun 
mai încolo. 

A găsit un portal de internet într-un spaţiu amenajat special 
pentru afaceri, la terminalul internaţional al aeroportului. Şi-a 
conectat laptopul şi a trimis un e-mail, modul de comunicare 
preferat de Sharma. Ştia că preşedintele ura telefoanele - 
incontrolabile - şi scotea printuri la toate mesajele primite. A 
compus un text scurt. 

DARUL MEU A DISPĂRUT. 

Avionul nu urma să decoleze decât peste două ore, aşa că a 
stat şi a aşteptat. Surprinzător, răspunsul a sosit în mai puţin de 
zece minute. 

DU-TE ÎNAPOI LA RUINE. 

Malone ştia că nu va obţine mai mult. În mod evident, Sharma 
se aşteptase să fie contactat. Era în drum spre casă, pentru o 
scurtă vacanţă de trei zile, înaintea următoarei misiuni. 

Va renunţa la odihnă. 


Când Malone şi-a parcat maşina la poalele dealurilor care 
urcau spre ruinele din Rampur, toamna se aşternuse peste 
munţii Pan. Temperatura scăzuse cu cel puţin patruzeci de 
grade faţă de zilele din urmă cu trei luni, şi zăpada se aşternuse 
în straturi groase pe culmile din jur. 

Şi-a scos din hanorac pistolul Glock. Nu ştia la ce să se 
aştepte, dar n-avea altceva mai bun de făcut decât să urmeze 
pista sugerată de Sharma. 

A urcat cu paşi măsuraţi, atent să nu alunece pe pământul 
îngheţat. A pătruns în incinta sitului şi a privit din nou locul 
dezolant de pustiu. A continuat să înainteze şi să exploreze, la 


fel de vigilent. 

O rafală de armă automată l-a făcut să tresare. 

Gloanţele au ricoşat din blocurile de calcar. 

— Opreşte-te, Malone! a auzit o voce în engleză. Pune arma 
jos. 

S-a conformat. „Colonelul Rick Cobb” s-a ivit de după o stâncă 
îngustă şi a coborât apoi de pe o grămadă de lespezi de calcar. 

— Mi s-a spus că te-ai întors ieri, a zis Cobb. Am bănuit că te 
voi găsi aici astăzi. 

— Îmi place să fiu punctual. 

— Şi amuzant pe deasupra. Ce mai tip! 

— Aşadar, cine eşti? 

— Colonelul Rick Cobb, bineînţeles. 

— Ştii bine că n-am să înghit chestia asta. 

— Cu atât mai rău, pentru că n-o să capeţi altceva. 

— OK, colonele Cobb, ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat 
cu bin Laden? 

— N-ar fi mai bine să-ţi arăt? 

Cobb a făcut un semn cu puşca. 

— la-o pe aici. 

Malone a păşit pe lângă alte mormane de pietre şi a cotit. O 
pală rece de vânt i-a uscat gura şi l-a făcut să se clatine pe 
picioare. A zărit o pată întunecată pe pământ, pe locul unde 
cândva se înălţase un zid. Vremea ştergea rapid urmele, dar 
încă se vedea că ceva arsese recent acolo. 

— Aici a fost, a spus Cobb. Chiar eu l-am împuşcat, cam pe 
locul unde stai acum, apoi i-am dat foc nenorocitului ăluia de 
criminal, până n-a mai rămas nimic din el. 

— Şi de ce ai făcut asta? 

— Mai întrebi? Pentru Dumnezeu, a omorât cetăţeni 
americani. Era un duşman al statului. 

— Înţeleg că nu eşti soldat de meserie. 

— Soldaţii au reguli, şi regulile au prostul obicei de a se pune 
de multe ori în calea binelui. Eu operez în afara regulilor. 

— Bin Laden m-a prevenit că cineva vrea să pună mâna pe el. 
Mi-a spus că se doreşte moartea lui, dar fără ca lumea să afle. 
Care-i treaba? 

— Zău aşa, doar eşti un tip isteţ. America cheltuieşte zeci de 
miliarde de dolari pe războiul antiterorist. Mult mai mult decât 
ne-am putea imagina. lar treaba asta, prietene, e un soi de 


mană cerească. 

Malone a fost mulţumit să constate că suspiciunile sale 
păreau să se confirme. 

— Deci, o mulţime de corporaţii se îmbogăţesc pe seama lui 
bin Laden. 

— Păi, vezi? Ai verificat în ultima vreme cotaţiile la bursă ale 
unor contractori ai Departamentului Apărării? Au urcat până la 
cer. Şi multe companii mai mici fac avere. Doar nu vrem ca 
toate astea să se sfârşească. 

— Şi tu lucrezi pentru corporaţiile astea? 

— Toate s-au reunit şi au hotărât să angajeze o echipă. Pe cea 
mai bună. lar noi am dezvoltat o reţea intel mai performantă 
decât cea a guvernului. Ne-a luat mai mult de un an, dar în final 
am dat de urmele lui bin Laden. De două ori, aproape c-am pus 
mâna pe el. Cam cu opt luni în urmă a dispărut însă cu totul. 
Începuserăm să ne îngrijorăm, când ai intrat tu în scenă. 

— Bine, dar în ziua aceea, unitatea mea a contact armata, pe 
canale oficiale, şi nu pe tine. 

Cobb a dat din cap aprobator. 

— Aşa e. Numai că noi avem prieteni foarte suspuşi în ierarhia 
decizională. La urma urmei, asta e o mină de aur şi pentru 
armată. Nimeni nu are interes să scape trenul ăsta. Aşa că ei 
ne-au anunţat şi, din fericire, noi eram pe aproape. 

— Şi l-aţi adus înapoi aici şi l-aţi ucis. 

— E un loc la fel de bun ca oricare altul. După ce ai plecat cu 
el de aici, însoțitorii lui au întins-o ca nişte câini râioşi. Eu am 
trimis nişte oameni să ţină locul sub supraveghere. Şi după ce ni 
l-ai predat, în loc să o luăm spre sud, către graniţa cu 
Afganistanul, am întors maşinile şi am venit încoace. Totul s-a 
terminat în două ore. Trupul a ars foarte repede. 

Malone mai voia să afle ceva. 

— De ce aţi folosit numele unor militari? Am verificat, există 
într-adevăr un colonel pe nume Rick Cobb. 

Bărbatul a ridicat din umeri. 

— Ne ajută să ne mişcăm mai repede şi mai eficient. Acum, 
cu blestematele astea de computere, toată lumea poate fi 
monitorizată. Alegem de fiecare dată persoane aflate în 
permisie. Oamenii noştri de la Pentagon ne ţin mereu la curent. 
După cum ţi-am spus, nimeni nu vrea să scape trenul ăsta. 

— Bine, dar cum l-ar putea scăpa, de fapt? 


— Fii serios. Ştii prea bine răspunsul. Americanii au memoria 
scurtă. Îşi ies din sărite după 11 septembrie, invadează nişte 
țărişoare, le trag unora o mamă de bătaie, apoi îl prind pe 
Saddam. Şi după aia nu vor decât ca totul să se termine cât mai 
repede. Opinia publică e deja plictisită. Politicienii simt pericolul. 
Reduceri bugetare, schimbări de priorităţi - toate astea sunt 
lucruri neplăcute pentru patronii mei. Ultimul lucru de care au 
nevoie e ca bin Laden să fie prins. Nu. Cel mai bine pentru ei 
este ca arabul să fie în libertate. Şi să reprezinte în continuare o 
ameninţare. Şi lumea să se teamă de el. Stalin a făcut acelaşi 
lucru cu Hitler după Al Doilea Război Mondial. Ştia foarte bine că 
nemernicul murise, dar a alimentat temerile tuturor cum că 
diavolul ar fi încă în viaţă şi ar da încă din copite. Şi toate astea 
pentru ca duşmanii lui să-şi concentreze atenţia asupra altor 
lucruri. 

— Cum ar veni, voi controlaţi acum existenţa lui bin Laden. 

— Până-n cel mai mic detaliu. Şi vrem să facem din el cel mai 
tare tip de pe planeta asta. 

— Şi ce cauţi aici? 

— Te aşteptam, ţi-am zis. Am un mesaj pentru tine. Patronii 
mei vor să nu-ţi mai vâri nasul peste tot. Să laşi lucrurile aşa 
cum sunt. Să-ţi vezi de treabă. 

De ce aş face aşa ceva? 

— Pentru că nu poţi demonstra nimic. Ce-ai să faci? Să 
pretinzi că l-ai prins pe bin Laden? Toţi vor crede că ai 
înnebunit. N-ai cadavru, n-ai fotografii. N-a mai rămas nimic din 
el şi nu pot fi prelevate probe ADN care să fie confruntate cu 
probele celor douăzeci şi ceva de copii pe care se spune că îi 
are. S-a terminat. Lasă lucrurile aşa cum sunt. Şi vezi-ţi de viaţa 
ta. 

— Şi dacă refuz? 

— N-avem obiceiul să-i ucidem pe ai noştri, dar, dacă e cazul, 
n-o să ne opunem. 

— Nu eşti cu nimic mai bun decât el. 

Malone a încercat să se îndepărteze. Cobb i-a blocat drumul. 

— Eu n-aş face asta dacă aş fi în locul tău, Cobb. 

Cobb a ridicat puşca. 

— Faci pe durul, Malone? 

— Sunt suficient de dur încât să n-am nevoie de o puşcă 
pentru a mă apăra. 


A rămas neclintit în faţa lui Cobb. N-avea de gând să-i ofere 
satisfacția de a citi frica pe faţa lui. Dar cui nu i-ar fi fost teamă? 
Capătul întunecat al ţevii unei puşti nu e o imagine prea 
plăcută. 

Cobb şi-a coborât puşca. 

Malone ghicise. Îl voiau viu. Cine ar fi fost mai îndreptăţit să 
declanşeze controversele dacă nu un agent american care 
pretindea că bin Laden i se predase şi că exista o conspirație 
menită să ascundă moartea criminalului? Armata va respinge 
imediat afirmațiile şi va profita de scandal pentru a 
supraalimenta teama oamenilor faţă de bin Laden. El nu-şi va 
putea dovedi acuzaţiile, iar ei vor avea de partea lor teroarea 
trecutului. 

Nu era deloc greu de ghicit cine va câştiga bătălia. 

— Păi atunci, Malone, n-ai decât să pleci şi să încerci să spui 
lumii tot ce ştii. 

Sigur! 

Şi-a ridicat piciorul şi l-a pocnit pe Cobb cu tocul cizmei în 
genunchiul drept. In mod clar mişcarea l-a luat pe „colonel!” pe 
nepregătite. Poate că îl crezuse incapabil de un atac. Malone a 
auzit oasele trosnind şi şi-a înfipt pumnul în maxilarul lui Cobb. 
Cobb a urlat de durere şi s-a prăbuşit la pământ, ţinându-se de 
piciorul rănit. Malone a ridicat puşca de jos. 

— i-am spus-o şi o repet. Nu eşti cu nimic mai bun decât el. 
El a ucis în numele lui Allah, iar tu, pentru bani. 

— Diavolul... a primit... ce i se cuvine. 

Malone a aruncat puşca în aer, departe, dincolo de zidul 
prăbuşit, şi a plecat. 


A tras fermoarul valizei, a coborât, a plătit nota şi a ieşit din 
hotel pe strada aglomerată, în aerul rece al serii. Căuta un taxi 
spre aeroport şi unul a oprit în faţa lui. A urcat în spate. Şoferul 
şi-a croit drum pe bulevardele pline de semafoare. In această 
perioadă a anului, se întuneca devreme în Asia Centrală, şi până 
să ajungă la terminal, noaptea se coborâse peste oraş. l-a întins 
şoferului patruzeci de ruble şi a dat să coboare. Omul i s-a 
adresat în ruseşte: 

— Domnule Malone, preşedintele mi-a dat ceva pentru 
dumneavoastră. 

Aşezat pe bancheta din spate, l-a urmărit pe şoferul care îi 


înmâna un plic maroniu. 

— Mi a spus şi să vă transmit toate cele bune. 

Malone i-a mulţumit şi l-a răsplătit cu douăzeci de ruble 
pentru osteneală. Ce-i drept, Sharma era un tip cu braţul lung. A 
pipăit plicul şi a simţit conturul inconfundabil al unui CD. A intrat 
în terminal, a trecut de vamă şi, cu jacheta pusă pe umăr, s-a 
îndreptat spre poarta pentru plecări. A deschis plicul şi a văzut 
că înăuntru se aflau un CD şi un bilet. A citit mai întâi mesajul, 
apoi a introdus CD-ul în laptop. 

Pe ecran a apărut un film video. L-a privit pe aşa-zisul colonel 
Cobb împuşcându-l pe bin Laden. Şi apoi, cu ajutorul celorlalţi 
membri ai echipei sale paramilitare, ale căror feţe le-a 
recunoscut, Cobb a ars cadavrul. Ecranul s-a întunecat, apoi a 
început un alt film. De această dată, era el, împreună cu Cobb, 
cu câteva ore în urmă. Şi-a pus căştile şi a apăsat butonul de 
volum. Sunetul era excelent, şi întreaga întâlnire, inclusiv asaltul 
său asupra colonelului, fusese înregistrată. 

Ecranul s-a întunecat. 

Malone a clătinat din cap. 

losif Sharma urmărise totul. Deşi era conducătorul unei 
naţiuni care nu dispunea de mijloacele adecvate de 
autoapărare, preşedintele era un om inteligent. Voise ca Statele 
Unite să-l captureze pe bin Laden, pentru că asta fusese voinţa 
lui bin Laden însuşi. Lucrurile luaseră însă o altă turnură, aşa că 
preşedintele îi făcuse un nou cadou. Unul de care Malone va ţine 
de această dată cu dinţii, şi pe care nu-l va scoate la iveală 
decât la momentul potrivit. Va fi nevoie de nişte investigaţii, dar 
probabil că nu va fi atât de greu să se dea de urma lui Cobb, a 
echipei şi a patronilor săi. În fond, asta era specialitatea Unităţii 
Magellan. 

A recitit biletul care însoțea CD-ul. 

Al GRIJĂ CA TOŢI DIAVOLII SĂ PRIMEASCĂ CE LI SE CUVINE. 

Foarte corect. 

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre poarta de îmbarcare. 


Katherine Neville 


OPT, ROMANUL DE DEBUT al lui Katherine Neville, a fost 
recompensat cu câteva premii literare şi este considerat un 
clasic al genului, fiind tradus în peste treizeci de limbi. Povestea 
începe în zorii Revoluţiei Franceze, când un fabulos set de şah, 
splendid decorat, cândva aparţinând lui Carol cel Mare, dar 
pierdut timp de o mie de ani, este dezgropat de maicile dintr-o 
mănăstire franceză, şi piesele sunt împrăştiate în toată lumea 
ca să nu existe un unic deţinător care să beneficieze de puterile 
sale misterioase. Suspansul neîntrerupt îl poartă pe cititor din 
perioada Revoluţiei Franceze din anii 1790 la Criza Petrolului 
declanşată de OPEC® în anii 1970. Intriga însăşi se aseamănă cu 
o imensă tablă de şah în care personajele devin, pe rând, regi, 
regine şi pioni. 

Atunci când a început să lucreze la continuarea, atât de 
aşteptată, a acestui roman, Neville a descoperit cu bucurie că 
putea aduce în prim-plan personaje istorice fascinante, de genul 
lui Benjamin Franklin, pe care, din cauza constrângerilor legate 
de data apariţiei primei sale lucrări, fusese nevoită să le 
menţioneze doar în treacăt. Dar, chiar şi în marea fervoare de 
care s-au lăsat recent cuprinşi istoricii, biografii şi regizorii de 
film cu ocazia aniversării a trei sute de ani de la naşterea lui 
Benjamin Franklin, documentarea i-a oferit lui Neville o mare 
surpriză, ceva care, în mod inexplicabil, părea să fi scăpat până 
atunci experţilor. În bine cunoscuta pasiune, aproape obsesivă, 
a acestui personaj pentru înfiinţarea sau apartenenţa la cluburi 
private, s-a ivit o lacună misterioasă. 

Clubul din zilele de marti încearcă să umple acest gol. 


CLUBUL DIN ZILELE DE MARŢI 


„Franklin n-ar mai fi fost Franklin dacă n-ar fi avut un club, iar 
clubul său din Franţa era Loja Nouă Surori.” 


s Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol a fost fondată în 
1960 la Bagdad (Irak) de cinei ţări (Irak, Iran, Kuweit, Venezuela 
şi Arabia Saudită) în scopul coordonării şi unificării politicii lor 
petroliere. în 1973, ţările arabe membre au impus un embargou 
pe petrol împotriva Statelor Unite şi Europei Occidentale, ceea 
ce a dus la o creştere fără precedent a preţului petrolului (n. tr.). 


Carl Van Doren, Benjamin Franklin 

31 august 1784, 7:00 a.m. 

Auteuil, Franţa 

ASTAZI, ZIUA CRIZEI, era o zi de marţi. 

Ca întotdeauna, se gândi Madame Helvetius cu ironie, în 
franceză cuvintele au o mai profundă semnificaţie, non? De 
pildă, în franceză, marţi se spune mardi, ziua lui Marte, zeul 
războiului. Şi având în vedere criza care plutea în aer şi mesajul 
pe care tocmai îl primise, orice referire la Marte ar putea 
însemna mai mult decât cuvântul ca atare - poate chiar 
calamité! 

Deşi Madame Helvetius aşteptase un astfel de mesaj de luni 
de zile, el era codificat atât de iscusit, încât nici măcar cel care ÎI 
adusese din Scoţia nu îl putuse descifra. Totuşi, având în vedere 
graba cu care emisarul parcursese drumul, ea ştia că mesajul 
însemna că ceea ce aşteptase avea să se întâmple, şi încă 
destul de curând, şi anume ceva care putea să-i răstoarne ci 
toate planurile atât de bine puse la punct şi care să pună 
proiectele lor - şi chiar propriile vieţi - în pericol. 

Pentru a transmite imediat mesajul, va fi însă nevoită să 
recurgă la o mică stratagemă. 

S-a furişat prin fereastra franceză din salonul său privat şi a 
ieşit în curte, în locul în care catârul mare şi alb al grădinarului 
aştepta răbdător, gata înşeuat. Le Maître d'hôtel - un bărbat cu 
adevărat foarte autoritar (în ziua de azi, servitorii îşi dau mai 
multe aere decât nobilimea) - insistase să se poarte cu mare 
băgare de seamă dacă avea să călătorească în secret şi 
neînsoţită. 

Madame Helvetius îşi dădea seama că numeroşii servitori 
care lucrau la conac ar fi fost roşi de curiozitate dacă ar fi văzut- 
o plecând atât de devreme. Spera că vor da cu toţii crezare 
bârfei despre o relaţie amoroasă secretă, pe care nu se obosise 
niciodată să o nege. In acele zile, acasă sau oriunde în Franţa, în 
orice încăpere sau pe oricare drum, puteai da peste spioni 
acţionând în beneficiul uneia sau alteia dintre facțiunile aflate în 
dispută, aşa încât prudenţa echivala cu înţelepciunea. 

Cu toate acestea. Madame Helvetius se simţea ridicolă, aşa 
cum era deghizată, într-un costum de un albastru decolorat (şi 
cam mirositor), pe care îl împrumutase de la lăptăreasă, şi 
purtând pe cap o pălărie de paie, ponosită. Gătită ca o femeie 


de stradă şi călare pe un catâr mare şi alb - ea, Anne-Catherine 
de Ligniville-Autricourt, Madame Helvetius - una dintre cele mai 
bogate femei din Franţa şi, la un moment dat, printre cele mai 
frumoase. Mă rog, asta fusese cândva. lar ea devenise între 
timp, în mod cert, o cu totul altă femeie. 

Nerăbdătoare, şi-a îndemnat catârul să meargă mai repede 
printre dealurile şi viile în pantă, încă umezite de rouă, de-a 
lungul drumului prăfuit care şerpuia de la casa ei din banlieue 
Auteuil, în imediata vecinătate a Parisului, spre suburbia 
alăturată, Passy. A observat cum catârul pune ochii pe un 
ciorchine mare de struguri de pe marginea drumului şi l-a lovit 
zdravăn pe crupă, murmurând cu răsuflarea tăiată „Obstine”% şi 
ţinându-l în frâu. 

Oricât de concentrată ar fi fost asupra ideii de a ajunge cât 
mai repede la destinaţie, Madame Helvetius nu se putea 
împiedica să nu se gândească la ciudăţenia mesajului, care îi tot 
revenea, nepoftit, în minte, ca o melodie de mult uitată. Cât de 
straniu era, şi neobişnuit - după ştiinţa ei, nu semăna cu nimic 
altceva. Ce o fi însemnând? Un singur om, era ferm convinsă, 
putea să-l descifreze. lar ea trebuia să ajungă la el - şi cât mai 
repede cu putinţă. 

Catârul mergea atât de încet, încât i s-a părut că au trecut ore 
întregi până să vadă soarele apărând din spatele unei stânci, 
spre răsărit. Şi acolo, pe o culme înaltă care străjuia Sena, se 
află locul unde voia să ajungă, Le Valentinois. Ascuns ca o 
nestemată rară într-un decor de vis, în mijlocul grădinilor 
luxuriante, printre construcţii decorative, fântâni susurătoare şi 
iazuri octogonale, celebrul château era un bastion al 
extravaganţei care putea rivaliza cu palatul unui paşă. 

Madame Helvetius a fost cuprinsă de aceiaşi fiori pe care îi 
simţea de fiecare dată când venea aici, ceea ce se întâmplă mai 
des decât şi-ar fi dorit. Având în vedere caracterul crucial al 
misiunii sale, a fost mulţumită că purta o astfel de ţinută şi 
putea evita intrarea caleştilor, pentru a pătrunde în incintă prin 
grădini, pe unde nu avea să fie recunoscută. Căci, în ciuda 
opulenţei sale, Le Valentinois era cunoscut drept cuibul 
contrabandiştilor de arme, al speculanţilor, hoţilor şi spionilor - 
un cerc de oameni format şi întreţinut de războaiele şi crizele 


ez În franceză în original, „încăpăţânatule” (n. tr.). 
s In franceză în original, „caste!” (n. tr.). 


care se abătuseră asupra Europei. 

Cercul era condus de cel mai periculos dintre membri: bogatul 
şi misteriosul proprietar al castelului, Donatien le Ray de 
Chaumont. Madame Helvetius nu putea decât să spere, pentru 
binele ei şi siguranţa mesajului, că nu se aruncase cu ochii 
închişi într-o capcană. Trebuia, cu orice preţ, să transmită 
mesajul în particular, înainte ca servitorii să se trezească. 
Mesajul trebuia să ajungă imediat la Franklin, în aripa sa 
personală din castel. 

Numai doctorul Franklin va şti ce au de făcut - ce decizie va 
trebui să ia clubul la întâlnirea din această seară - evident, după 
ce va fi descifrat mesajul din cântec. 

8:00 a.m. 

Auteuil, Franța 

La Paris poţi fi solitar, medita Abigail Adams cu amărăciune, 
dar în mod cert nu poţi fi niciodată singur! 

Oriunde te duceai, dădeai peste tot felul de nespălaţi. Străzile 
erau o cloacă. Nu e de mirare că parizienii purtau în jurul gâtului 
mai multă dantelă decât o faţă de masă olandeză - pentru a-şi 
proteja nasurile de mirosuri. Oare nu căzuse dragul domn 
Adams la pat de fiecare dată când traversaseră oceanul, venind 
aici din America? 

Şi femeile! Patruzeci de mii dintre ele, cu licenţă de 
prostituată (se înroşi numai la gândul semnificației cuvântului), 
fuseseră amendate pentru că „îşi practicau meseria” chiar în 
incinta zidurilor oraşului. 

Şi cutiile! O oroare de care auzise chiar de la îngrijitorii din 
biserică: cutii puse la anumite colţuri de stradă, în care femeile 
îşi aruncau copiii nedoriți. Un pas înainte, ziceau ei, faţă de 
„vremurile vechi” ale lui Rousseau, când femeile îşi abandonau 
copiii pe treptele bisericilor ca să moară din cauza frigului - unii 
îngheţaseră atât de tare încât au fost nevoiţi să le răzuiască 
pielea de pe trupuşoare pentru a-i dezlipi de pietre. Ce 
samavolnicie! 

După numai câteva zile petrecute la Paris, Abigail s-a hotărât 
să nu-şi mai expună cei doi copii, pe Nabby şi pe Johnnie, la 
astfel de manifestări de o teribilă decadenţă, şi să se purifice cu 
toţii într-o staţiune de băi termale. 

Aşa că, mulţumesc lui Dumnezeu, a oftat ea uşurată, de acum 
încolo nu vor mai fi nevoiţi să se bălăcească nici o secundă în 


acea mocirlă sordidă. Dragul domn Adams le găsise un splendid 
loc de şedere la ţară, în Auteuil. 

Era o casă destul de impresionantă - cincizeci de încăperi! 
înţesată de servitori şi împrejmuită de grădini, de cealaltă parte 
a râului, departe de tumultul oraşului. lar cireaşa de pe tort era 
o femeie care locuia chiar în conacul de lângă noua ei reşedinţă 
şi pe care doctorul Franklin i-o descrisese cândva drept „o 
franţuzoaică adevărată, care nu-şi dă deloc aere... cea mai bună 
persoană de pe lumea aceasta”. Numele ei era Madame 
Helvetius. 

Abigail considera că, în pofida mult trâmbiţatei sale modestii, 
Madame Helvetius poseda anumite daruri şi împliniri personale 
cu care se putea mândri. Printre acestea se număra faptul că, la 
aproape şaizeci de ani, trecea încă drept una dintre cele mai 
frumoase femei din Franţa. Se spunea că poetul Fontenelle ar fi 
declarat la aniversarea centenarului său că „Madame Helvetius 
te face să regreţi că nu mai ai optzeci de ani”. 

Abigail mai aflase că soţul răposat al doamnei, un celebru 
filozof“, plănuise să întemeieze un club de distinşi demnitari şi 
oameni de ştiinţă. La moartea lui, văduva sa, Madame 
Helvetius, îşi folosise propria avere pentru a finanța crearea 
clubului. Numele lui era „Loja Nouă Surori”, cu referire la muzele 
artelor şi ştiinţelor. Ca membru fondator, Madame Helvetius era 
singura femeie acceptată la întrunirile clubului. Deşi organizate 
numai pe bază de invitaţie, întâlnirile erau departe de a fi 
secrete, căci printre cei mai vechi membri ai clubului se 
numărau La Fayette”, Voltaire şi doctorul Franklin: doctorul se 
folosise de relaţiile pe care şi le făcuse aici ca să strângă bani 
pentru Revoluţia Americană. 

Fără umbră de îndoială, noua vecină din Auteuil este o 
doamnă de toată isprava, s-a gândit Abigail în timp ce se 
îmbrăca, pregătindu-se să plece pentru o zi spre Le Valentinois. 
Abia aştepta să o cunoască. Dar oare nu-i spusese doctorul 
Franklin că întrunirile clubului aveau loc întotdeauna în zilele de 
marţi? 


© Claude Adrien Helvetius (1715-1771), filozof francez, 
reprezentant al curentului de gândire materialist (n. tr.). 

7? Marchizul de La Fayette (1757-1834), nobil francez şi general, 
participant la Războiul de Independenţă al SUA şi la Revoluţia 
Franceză (n. tr.). 


Aşadar, ar putea avea şansa de a o întâlni chiar în această 
seară. 

9:00 a.m. 

Bois de Boulogne 

John Adams”! o ura din tot sufletul pe Anne-Catherine de 
Ligniville-Autricourt, Madame Helvetius. Atitudinea faţă de ea 
era aceeaşi pe care o avea faţă de majoritatea membrilor 
aristocrației franceze şi o dispreţuise, practic, din prima zi când 
o întâlnise. 

Mânându-şi calul într-un galop uşor prin Bois de Boulogne, aşa 
cum făcea în fiecare dimineaţă, Adams se gândea la această 
femeie, care făcuse atâta rău, de-a lungul anilor, misiunii 
americane în Franţa. Evident, nu-i putea împărtăşi sentimentele 
sale lui Abigail, deşi până atunci nu avusese nici un fel de 
secrete faţă de draga sa soţie. Numai că Madame Helvetius, la 
fel ca multe alte femei netrebnice din înalta societate, îl 
fascinase pe marele doctor Franklin cu „veselia şi farmecul” ei. 
Doctorul era înnebunit după tot ce era franțuzesc. 

Adams ştia că trebuia să fie extrem de precaut în îndeplinirea 
sarcinilor sale pe bătrânul continent. Congresul îl rechemase o 
dată în ţară dintr-o misiune precedentă, ca urmare a plângerilor 
formulate de ministrul francez, Vergennes, faţă de 
comportamentul lui în cercurile diplomatice. Adams bănuia însă 
că Franklin trăsese sforile ca să fie rechemat. Căci doctorul, care 
îşi petrecuse o bună parte din viaţă în străinătate şi se 
familiarizase cu tarele tuturor ţărilor prin care trecuse, nu mai 
voia acum să audă de onestitatea şi felul direct de a fi, tipice 
yankeilor. 

Adams nu putea decât să se roage ca, dacă nu el, atunci 
măcar Thomas Jefferson”, să fie capabil să-i bage minţile în cap 
bunului doctor în legătură cu tratatele, de o importanţă capitală, 


"1 Om politic american (1735-1826). Este unul dintre „părinţii 
fondatori” ai statului. A avut o bogată activitate diplomatică în 
calitate de ministru plenipotenţiar la Paris şi Londra, şi apoi ca 
ambasador în Marea Britanie. A fost primul vicepreşedinte al 
SUA (1789-1797) şi al doilea preşedinte (1797-1801) (n. tr.). 

72 Om politic american (1743-1826), al doilea vicepreşedinte şi al 
treilea preşedinte al SUA (1801-1809), autor al Declaraţiei de 
Independenţă din 1776 şi unul dintre cei mai influenţi „părinţi 
fondatori” (n. tr.). 


pe care urmau să le semneze cu Anglia şi cu Franţa. Şi mai era 
un lucru. 

Era ceva în neregulă cu pacostea asta de misiune franceză. 
lar Adams bănuia că situaţia dura de ceva vreme: exista un 
spion - poate chiar un agent dublu - care lucra la Passy, chiar 
sub nasul lui Benjamin Franklin. Dumnezeu ştie ce lucruri 
groaznice se petreceau în reşedinţa aceea, Le Valentinois. 
Suspect era nu numai contrabandistul de arme Chaumont, ci şi 
nepotul lui Franklin. În vârstă de douăzeci şi doi de ani. Temple 
Franklin era fiul lui William (fiul bastard al lui Ben), un regalist 
exilat din America. 

Insă, după părerea lui Adams, dintre toţi acei aristocrați 
elitişti, simpatizanți ai regalității şi nouveaux riches din cercurile 
pe care doctorul le atrăsese în refugiul său de la Passy, cea mai 
periculoasă persoană era Madame Helvetius. lar suspiciunile 
sale erau bine întemeiate. 

Oare domnul Helvetius, răposatul ei soţ, nu-şi făcuse averea 
prin sinecuri regale? Fusese unul dintre „fermierii generali”? 
cărora li se acordaseră drepturi exclusive, monopoluri s-ar putea 
spune, asupra tuturor tranzacţiilor de cumpărare şi vânzare de 
produse agricole de origine franceză sau importate în Franţa? 
Erau aceiaşi oameni care şi astăzi deţin supremaţia asupra 
comerţului dintre America pe de o parte, şi Franţa şi 
dominioanele sale pe de alta. 

Cât despre Madame Helvetius, ea înființase o societate 
secretă pentru a le sprijini pe viperele din cercul său de prieteni 
să păstreze controlul. Un club ai cărui membri aveau 
neobrăzarea de a se autointitula liberali, francmasoni! — când 
jumătate din ei proveneau din rândurile nobilimii franceze! 

Adams îşi bătu uşor calul înfierbântat pe spinare, pregătindu- 
se să-şi încheie plimbarea şi să se îndrepte spre Passy pentru a 
participa la întrunirea din acea dimineaţă. Zâmbi în sinea lui 
imaginându-şi scena primei întâlniri dintre soţia sa, fiică de 
predicator, şi Madame Helvetius. 

Ar putea fi chiar astăzi, nu-i aşa? în fond, era o zi de marţi. 

10:00 a.m. 

Passy, Franţa 


'3 În franceză, fermiers généraux, cei patruzeci (apoi şaizeci) de 
perceptori numiţi de rege pe o perioadă de şase ani şi 
însărcinaţi cu colectarea taxelor agricole (n. tr.). 


Benjamin Franklin a mutat calul pe tabla de şah, lângă turnul 
adversarului. A bătut cu degetul în masă, pentru a atrage 
atenţia oponentului său. 

— Prietene, dacă vei lua calul cu turnul, te fac şah mat în trei 
mutări, l-a anunţat pe Thomas Jefferson, care şi-a ridicat, 
surprins, privirea. lar dacă nu iei calul, a adăugat cu un zâmbet 
strâmb, mi-e teamă că tot va fi mat, dar în cinci mutări. 

— Dragul meu Jefferson, rosti John Adams stând în picioare 
lângă ferestrele care dădeau spre grădinile întinse şi impecabil 
îngrijite ale domeniului Le Valentinois, e a treia partidă la rând 
pe care o pierzi. Dacă priceperea ta la negocierea tratatelor - 
pentru care, la urma urmei, am şi fost trimişi aici de către 
Congres - nu e cu nimic mai bună decât cea pe care o 
demonstrezi la şah, atunci ar fi mai bine să ne împachetăm de 
pe acum hainele şi să ne întoarcem acasă. 

— Prostii, declară Franklin, punând piesele de şah înapoi pe 
tablă. Jefferson n-a avut ocazia să joace şah la fel de mult ca 
mine. Când joc şah, nu suport să fiu deranjat. De pildă, am jucat 
o seară întreagă, în timp ce Madame Brillon, mon amour din 
tinereţe, m-a aşteptat ore în şir, goală în cadă. 

A izbucnit în hohote, apoi l-a văzut pe Jefferson trecându-şi 
ambele mâini prin părul negru neacoperit cu perucă. 

— Prea multă efort mental pentru o singură dimineaţă şi, tare 
mi-e teamă, prea puţine rezultate, spuse Jefferson, adăugând în 
chip de scuză: Cred că iar mă apucă o migrenă. 

— Coaja de salcie, enunţă Franklin. Conţine o substanţă care 
alină durerile, mai ales pe cele de cap. De obicei nu-i deranjez 
pe servitori la ora asta, dar cred c-o să sun ca să-i pun să-l caute 
pe Brancroft, secretarul ambasadei noastre - chiar e timpul să-l 
cunoşti iar el o să-ţi prepare o infuzie de salcie. E un geniu al 
medicinii, l-a asigurat Franklin. A lucrat pe o plantație, în 
Guyana. A patentat tot felul de coloranţi pentru textile, făcuţi 
din coajă de copac şi plante tropicale. Cu ani în urmă, am 
sponsorizat alegerea lui ca membru al Societăţii Regale din 
Londra”“ şi de atunci e agentul nostru britanic secret. 

— Dar cum ştii că putem avea încredere în el? a întrebat 
Adams. Unii spun că Edward Bancroft este un speculant de 
război şi că nu-l interesează decât propriul profit. Dacă acceptă 


+ Royal Society of London - Academia de Ştiinţe din Regatul 
Unit, instituţie fondată în anul 1660 (n. tr.). 


bani de la noi, atunci la fel de bine ar putea lua şi de la francezi 
sau britanici. Oare e bine să aibă acces la comunicatele pe care 
le primim din partea Congresului? Şi să ia notițe la întrunirile 
noastre private? 

— Dragul meu Adams - Franklin trăgea deja de şnurul 
clopoţelului, de parcă voia să se scuture de asemenea griji -, 
toată lumea spionează în Franţa. Vei vedea cât de puţine lucruri 
s-au schimbat de la ultima ta vizită pe continent. De exemplu, în 
acest moment nu sunt războaie, un lucru asupra căruia ar 
merita poate să speculăm pe considerente de ordin financiar 
sau filozofic. Îi ţinem pe britanici sub observaţie doar pentru a 
ne asigura că n-au de gând să declanşeze vreunul. Pe de altă 
parte, aici, la Le Valentinois, ducem o viaţă atât de nepătată şi 
în văzul tuturor, încât, efectiv, nu e nimic de spionat! 

Nici nu apucase să lase din mână şnurul, că uşa dinspre hol a 
fost deschisă, şi în încăpere s-a ivit Edward Bancroft, într-o 
ţinută splendidă, cu jabou de dantelă, pantaloni bufanţi din satin 
şi purtând pe cap o perucă pudrată - îmbrăcat, ca întotdeauna, 
ca pentru un bal mascat. Adams s-a uitat urât la Franklin, care 
s-a prefăcut că nu-l vede. 

— Fir-ar să fie! a exclamat Franklin cu acelaşi zâmbet strâmb 
pe faţă. Se pare că pe-aici zidurile au urechi. Dragul meu 
Bancroft, tocmai vorbeam despre tine. 

— Probabil că am puteri mai mari decât însuşi profesorul 
Mesmer”, a spus Bancroft, întorcându-i zâmbetul. În urmă cu 
câteva clipe, pe când stăteam în salonaş, am avut intuiţia că 
prezenţa mea era dorită aici. Şi acum vă găsesc - deja îmbrăcat 
la această oră, ceea ce, recunoaşteţi, e ceva neobişnuit - încuiat 
în această cameră împreună cu încă doi colegi. După câte se 
pare, puneaţi la cale nişte intrigi înainte de sosirea secretarului. 

— Nici vorbă de aşa ceva, l-a liniştit Franklin. Pur şi simplu 
jucam şah. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Jefferson - de 
curând sosit din America. 

Bancroft strânse mâna întinsă de Jefferson, în timp ce Franklin 
continuă prezentările. 

— Şi, desigur, deja l-ai cunoscut pe Adams, iar soţia şi fiica sa, 


3 Franz Mesmer (1737-1815), medic şi astrolog german, 
fondatorul teoriei pseudo-ştiinţifice a „magnetismului animal”, 
numit ulterior „mesmerism”. Ideile sale au fost preluate şi 
dezvoltate în studiile asupra hipnozei (n. tr.). 


care de abia au pus piciorul pe aceste ţărmuri, ni se vor alătura 
la masă. 

— Am avut plăcerea să le cunosc acum câteva clipe, spuse 
Bancroft. 

— Aşa e, explică Adams. Familia mea a vrut să ajungă aici cât 
mai devreme. John Quincy” promisese să-l ia la plimbare pe 
Benny, nepoţelul doctorului, în trăsurica domnului Jefferson. 

— Cum avem atâţia tineri în vizită astăzi, dragul meu 
Bancroft, interveni Franklin, fii drăguţ şi spune-le servitorilor că 
vom lua masa mai devreme de ora două, la care obişnuim să 
servim prânzul. A, şi dacă tot te duci acolo, ocupă-te, te rog, şi 
fă o infuzie de salcie pentru domnul Jefferson. 

Imediat ce s-a asigurat că Bancroft nu-i mai putea auzi, John 
Adams şi-a reluat atacul. 

— Nu ţi se pare ciudat că secretarul tău pândea la uşă exact 
în clipa când numele lui a apărut în conversaţie? l-a întrebat el 
pe Franklin. 

— Secretarul nostru, l-a corectat Franklin. Este plătit de 
misiune. Şi nu mi se pare deloc ciudat ca, în clipa când am 
sunam din clopoțel... 

— Doamne, Dumnezeule! a exclamat Jefferson privind prin 
ferestrele franceze ale bibliotecii. În curte a intrat un animal 
care îţi mănâncă trandafirii aceia scumpi, iar ţărăncuţa care îl 
călăreşte nu e în stare să-l strunească. 7 

Ceilalţi doi bărbaţi s-au apropiat şi ei de fereastră. In mijlocul 
grădinii ca o nestemată rară, o femeie între două vârste stătea 
călare pe un catâr încăpățânat, mare şi alb, şi trăgea de frâie. 
Când a văzut că strădaniile sale nu duc nicăieri, şi-a aruncat 
picioarele peste şa, aparent exasperată, şi a descălecat ca un 
bărbat, după care, ţinând în continuare frâiele în mână, a smuls 
nişte flori din cel mai apropiat răsad şi le-a vârât sub nasul 
catârului. Atras de mugurii proaspeţi, animalul s-a înfruptat cu o 
înghiţitură zdravănă. 

Franklin a schiţat un zâmbet ciudat, mai mult pentru sine. 

— Cred că o cunosc pe „ţărăncuţă” - deşi n-am văzut-o 
niciodată în compania catârului, şi-a informat el prietenii. Ţin să 
adaug că, după ştiinţa mea, doamna a încălecat animale de rasă 
mult superioară. 


76 Cel mai mare dintre copiii cuplului John şi Abigail Adams. Avea 
să devină, în 1825, al şaselea preşedinte american (n. tr.). 


A izbucnit în râs văzând figurile mirate ale lui Adams şi 
Jefferson. 

— Cum, n-o recunoşti? l-a întrebat pe Adams. 

Acesta a clătinat din cap, şi Franklin a precizat, în chip de 
lămurire: 

— Este Notre dame d'Auteuil. 

— Madame Helvetius! a exclamat uluit Adams. 

Franklin a încuviinţat din cap. Jefferson a intervenit în 
discuţie: 

— Doar nu soţia filozofului! De ce e îmbrăcată ca o nevastă de 
fermier? 

— A, clasele de sus rămân pentru noi un mister, nu-i aşa? a 
spus Franklin. Fermecătoarea noastră regină, Maria Antoaneta”, 
are o fermă în incinta palatului şi îi place să se joace de-a 
păstoriţa cea săracă. Lui Rousseau îi datorăm popularitatea ideii 
de „întoarcere la natură”. 

În sinea lui, Franklin nu reuşea însă să înţeleagă de ce Anne- 
Catherine Helvetius alesese să vină la Passy într-o astfel de 
ţinută şi călare pe un catâr. Toate semnele prevesteau o 
nenorocire. 

Deodată, a văzut cum Madame Helvetius lasă catârul în faţa 
unui lămâi apetisant, cu frunze bogate. În timp ce animalul era 
ocupat, ea o luă repede la picior, ca o hoaţă, direct spre intrarea 
dinspre grădină în salon, acolo unde, potrivit lui Brancroft, erau 
adunaţi ceilalţi oaspeţi. 

De ce Dumnezeu ţopăia femeia asta prin grădină în loc să 
folosească intrarea din faţă? Şi unde era vizitiul? Şi cabrioleta? 
Franklin trebuia să preia iniţiativa, şi încă repede. 

— Destul pentru dimineaţa aceasta, domnilor. Nu pot să mai 
zăbovesc aici, anunţă el, şi începu să se scarpine pe picioare, 
invocând veşnicele sale probleme cu guta. E timpul să ne 
ocupăm de ceilalţi oaspeţi. 

Şi, lăsându-i pe cei doi bărbaţi să-şi revină din uimire, ieşi 
repede, şontâc-şontăc, pe uşă. 


” Maria Antonia losefa lohanna de Habsburg-Lorena, în franceză 
Mane Antoinette, (1755-1793), arhiducesă de Austria, s-a 
căsătorit la vârsta de cincisprezece ani cu regele Franţei, 
Ludovic al XVI-lea. Acuzată de legături amoroase secrete, incest 
şi diverse excese, a sfârşit ghilotinată în 1793, în toiul Revoluţiei 
Franceze (n. tr.). 


A ajuns prea târziu - cel puţin, pentru a împiedica explozia. 

Un țipăt asurzitor, dinspre salon, a răsunat de-a lungul 
galeriei pavoazate cu multe oglinzi şi ferestre, care pornea din 
bibliotecă. Franklin şi-a dat seama că nu putea proveni decât de 
la Anne-Catherine Helvetius. 

— O, mon Dieu, ou est Franklin? Et qui sont ces dames-lă?78 

Alte semne de mare zarvă - voci ridicate, zgomotul unei uşi 
deschise şi apoi trântite, după care se aşternu tăcerea. Franklin 
a continuat să înainteze pe coridor cu mersul său chinuit. 
Deodată, Anne-Catherine Helvetius s-a năpustit pe hol către el, 
cu pălăria aceea stupidă de paie pusă strâmb pe cap. Tulburată, 
aproape că s-a izbit de el. 

Franklin a prins-o de braţ. 

— Scumpa mea prietenă, începu el, apoi o mirosi. Ce e cu 
aroma aceasta atât de interesantă, noua eau de parfum? 

Helvetius i-a aruncat o privire ucigătoare. 

— E rochia lăptăresei! Sunt en camouflage! spuse ea, 
încercând să vorbească pe un ton scăzut. Catârul ăsta e un 
cafard”. De ore în şir sunt călare pe el. Şi acum, poftim! dau 
peste un salon plin de femei. Tu nu primeşti niciodată musafiri - 
şi încă aşa de mulţi - atât de devreme! Nu vreau să deranjez, 
dar ceea ce am să-ţi spun e de mare urgenţă, mon ami... 

— Au contraire, scumpa mea madame, încercă Franklin să o 
liniştească, eşti întotdeauna bine-venită aici. Sper că vei lua 
prânzul cu noi, îl vom servi mai devreme azi. 

Aruncând din nou o privire ţinutei ei, adăugă amuzat: 

— Cu regret, ţin să te informez, madame, că n-avem nici un 
fel de vaci de muls, ştii, n-am plănuit să luăm masa a/fresco“! 

— Canaille! a ţipat Madame Helvetius, bătând cu piciorul în 
podea. 

— Madame! Aveţi grijă la limbaj, a avertizat-o Franklin, cu un 
rânjet obraznic. 

La auzul următoarelor ei cuvinte, a părut însă cuprins de o 
criză de pietre la rinichi, pe lângă cea de gută. 

— Faites attention! a şoptit ea pentru a se feri de urechile 


32 În franceză în original, „Doamne, Dumnezeule! Unde e 
Franklin? Şi cine sunt aceste doamne?” (n. tr.). 

73 În franceză în original, „ipocrit”, „trădător” (n. tr.). 

% În italiană în original, „în aer liber” (n. tr.). 


curioase. Le message est arrivet!! 

— Mesajul! aproape c-a strigat Franklin. Nu trebuie să fim 
văzuţi împreună... 

În depărtare s-a auzit uşa bibliotecii închizându-se şi sunetul 
unor paşi care se apropiau. 

— Vin colegii mei, a şoptit Franklin. Care e mesajul? 

— C'est encode! a şuşotit Madame Helvetius, privindu-l cu 
ochii ei mari, cenuşii. 

— Sigur că e codificat! s-a răstit Franklin, trăgându-se nervos 
de părul lung, strâns într-o coadă care îi atârna pe umeri. Care e 
conţinutul? 

Anne-Catherine s-a înălţat pe vârfuri şi şi-a lipit buzele de 
urechea lui. l-a simţit din nou mireasma, ca de pământ sau 
grajd, şi nu tocmai urât mirositoare. 

— Frere Jacques, şopti Madame Helvetius. 

Tăcerea nu era întreruptă decât de zgomotul paşilor care se 
apropiau. Curând, vor da colţul şi îi vor surprinde aşa cum erau, 
strânşi unul într-altul, în mijlocul holului. 

— Un nume? Nici un alt indiciu? Doar fratele Jacques? 

— Non, non, mon ami, a murmurat ea nerăbdătoare. C'est 
une chansons?! 

— Zici că mesajul e un cântec? a întrebat Franklin derutat. 

Dar după ce Madame Helvetius a fredonat, cu răsuflarea 
tăiată, primele note, Franklin a exclamat: 

— A, înţeleg, foarte isteaţă treabă! 

Apoi i-a dat o pălmuţă peste fund, îndemnând-o: 

— Grăbeşte-te! Du-te în salon. la-o pe uşa aceea, mai 
îndepărtată. Vin şi eu într-o clipă. 

Madame Helvetius a priceput repede şi a dispărut pe coridorul 
estic, chiar cu o clipă înainte ca Adams şi Jefferson să-şi facă 
apariţia de după colţ. Cu cei doi colegi în spatele său, Franklin a 
intrat în salon în momentul în care Madame Helvetius s-a ivit şi 
ea, gâfâind, prin uşa din celălalt capăt al încăperii pline. Toţi 
oaspeţii şi membrii familiei s-au întors spre Franklin pentru a-l 
întâmpina. Deşi inima îi bătea tare în piept, ca o tobă mohicană, 
Franklin i-a aruncat lui Madame Helvetius un zâmbet încrezător. 
Ştia exact ce are de făcut. 

12:00, miezul zilei 


ȘI În franceză în original, „Fii atent! Mesajul a sosit!” (n. tr.). 
s In franceză în original, „E un cântec!” (n. tr.). 


Le Valentinois 

Benjamin Franklin şi-a rotit privirile pe deasupra mesei, peste 
grupul pestriţ, adunat, potrivit obiceiului, pentru masa de prânz 
cu şapte feluri, pregătită pe cheltuiala gazdei sale. Astăzi era 
servită mai devreme, dar timpul era, nu-i aşa, o chestiune de 
maximă însemnătate. 

In jurul mesei se strânseseră oameni care, curând, aveau să 
aparţină trecutului: proprietarul magnificului chateau, milionarul 
Donatien le Ray de Chaumont, un bărbat mic şi îndesat care 
avea un mare necaz: era furios pe Congresul American, care nu 
îi plătise armele livrate pentru Revoluţie. Lângă Chaumont era 
aşezată soţia sa, o femeie atrăgătoare şi amanta (unii spuneau 
că doar de temps en temps?) eroului maritim John Paul Jones*. 
Apoi dramaturgul şi  revoluţionarul Beaumarchais, autorul 
celebrelor piese Nunta lui Figaro şi Bărbierul din Sevilla, un 
bărbat care furnizase coloniilor britanice mai multă muniţie 
decât oricine pentru a sprijini Revoluţia. Madame Helvetius era 
aşezată între Franklin şi John Adams, iar Abigail, aflată de 
cealaltă parte a soţului ei, părea enervată de voioşia cu care 
Notre dame d'Auteuil îi tachina bărbatul, ca parte a planului ei 
diversionist atât de stupid. 

Thomas Jefferson se afla pe latura mesei considerată de 
Franklin a simboliza viitorul. Lângă el stătea tânărul John Quincy 
Adams, în vârstă de şaptesprezece ani, care părea să-i soarbă 
fiecare cuvânt. Sora lui Quincy, micuța Abigail - sau Nabby, cum 
era alintată avea nouăsprezece ani şi îl cucerise, din câte se 
părea, pe Temple, nepotul de douăzeci şi doi de ani al lui 
Franklin. Benny Franklin Bache, celălalt nepot al lui Franklin, 
era, la cei cincisprezece ani ai săi, cel mai tânăr comesean. 
Lângă el şedea Edward Bancroft, secretarul ambasadei şi spion 
de ocazie. 

După ce supa a fost servită, şi servitorii s-au retras, Franklin a 
anunţat ritos: 

— Suntem treisprezece la masă, un număr de rău-augur, căci 
ne aminteşte de acea cină la care gazda a rostit: „Adevărat 


s În franceză în original, „din când în când” (n. tr.). 

84 Ofiţer american de origine scoțiană (1747-1792). A emigrat în 
SUA şi s-a înrolat în marină, remarcându-se în timpul Războiului 
de Independenţă şi devenind primul erou maritim american (n. 
tr.). 


grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde%”. 

Madame Helvetius i-a aruncat pe furiş o privire tăioasă şi a 
decis, unilateral, să schimbe subiectul. Cu un zâmbet 
fermecător, şi-a luat lingura şi a îndepărtat din castron o bucată 
de rac, aşezând-o pe o farfurie. 

— Luna aceasta nu are litera R, a explicat ea. Nu trebuie să 
mâncaţi niciodată /es crustaces în lunile care nu se scriu cu 
litera R, ar putea fi otrăvitoare. 

— Dar, bunicule, a intervenit Benny Bache, ca şi cum n-ar fi 
auzit-o pe Madame Helvetius, doar nu te aştepţi ca cineva să te 
trădeze astăzi? Şi, chiar dacă ai avea vreo bănuială, nu poate fi 
cineva de la masa asta. 

— Copile, am motivele mele să cred exact acest lucru, a 
răspuns Franklin. Şi, în sprijinul afirmației mele, aflaţi că am 
primit recent un mesaj încifrat... 

Se opri. Madame Helvetius se înecase cu supa. Chaumont a 
ocolit rapid masa, a luat de pe bufet o sticlă de Madeira şi a 
servit-o cu un pahar. Madame Helvetius a dat pe gât câteva 
înghiţituri zdravene - mai multe decât familia Adams văzuse 
vreodată o femeie sorbind la o masă. După ce lucrurile s-au mai 
liniştit puţin, John Quincy Adams s-a amestecat şi el în discuţie. 

— Domnule doctor Franklin, cu toţii ştim că un mesaj încifrat 
trebuie ţinut în mare secret. Mai ales dacă poate avea legătură - 
aşa cum se pare că bănuiţi - cu cineva din această încăpere. 
Mărturisesc că sunt fascinat de coduri. lar domnul Jefferson 
este, la fel ca şi dumneavoastră, un expert în domeniu. Mi-a 
promis că mă va instrui în această direcţie, oferindu-mi câteva 
cunoştinţe de bază, în răstimpul cât eu şi familia mea ne vom 
afla în Franţa. V-aş fi recunoscător dacă ne-aţi putea dezvălui 
două lucruri. Cum aţi ştiut că mesajul era codificat? Şi aţi reuşit 
să-i descifraţi înţelesul? 

Franklin hăpăia cu mare poftă supa de raci, aparent 
neinteresat dacă luna în curs se scria cu A sau nu şi la fel de 
nepăsător şi faţă de durerile sale de gută şi rinichi pe care îi 
plăcea să le numească „oale şi ulcele”. 

— La ambele întrebări am acelaşi răspuns, a zis el într-un 
sfârşit, aşezându-şi lingura lângă castronul gol. Am ştiut că este 
codificat şi i-am descifrat înţelesul pentru că am cheia. 

La aceste vorbe, o mare zarvă s-a iscat în încăpere, iar 


3 Biblia, Noul Testament, Mat. 26:21 (n. tr.). 


Madame Helvetius a profitat de neatenţia comesenilor pentru a-i 
trage lui Franklin un pumn zdravăn între coaste. Franklin s-a 
aplecat spre ea, a ciupit-o de obraz şi i-a şoptit: 

— Şşt, jocul de-abia acum începe. 

Madame Helvetius a căzut în muţenie, iar Franklin a 
continuat. 

— Astăzi e marţi. După cum mulţi ştiţi deja, Madame 
Helvetius, aici de faţă, a organizat împreună cu soţul dânsei, 
timp de decenii, saloane de dezbateri filozofice în această zi a 
săptămânii, la vila lor din Paris. Ştiţi probabil şi că Madame este 
sponsor fondator al unei loje francmasonice de elită, numită 
Loja Nouă Surori. Acest club, la care am onoarea să particip ca 
iniţiat şi de două ori Mare Maestru, se întruneşte tot marţea şi 
continuă să facă numeroase servicii Statelor Unite. Ce 
semnificaţie puteam atribui acestei zile din săptămână? 

— Este ziua zeului scandinav Tiw, echivalentul lui Marte, 
spuse Quincy. 

— Aşa e, încuviinţă Franklin. Dar mai este ceva. 

Intre timp, servitorii au intrat în încăpere, au luat farfuriile şi 
le-au înlocuit cu altele. Au aşezat pe masă platourile cu friptură 
de rață, prepeliţă şi iepure, şi pe cele de foie gras cu trufe şi 
legume sotate, au umplut paharele cu vin şi au ieşit. Franklin a 
aşteptat să plece şi a luat din nou cuvântul. 

— Cu ceva timp în urmă am fost la o întrunire la un astfel de 
club, într-un alt loc. Acum aproape treizeci de ani, mai precis în 
1754, din anumite motive, mi-am părăsit casa din Philadelphia 
şi m-am îndreptat spre sud. La acea vreme, puţini bănuiau că 
într-o bună zi - care acum nu e departe - noi, coloniştii, ne vom 
ridica împotriva patriei mamă şi vom întemeia o nouă republică. 
Atunci aveam mai degrabă probleme cu francezii, care fortificau 
valea râului Ohio. Şi cu indienii, pe care tot ei îi fortificau cu 
arme franţuzeşti şi rom de Louisiana. După câţiva ani, un tânăr 
soldat pe nume Washington avea să tragă prima împuşcătură în 
războiul  franco-indian$$. Curând, conflictul avea să se 


s La 28 mai 1754, în prima bătălie din cadrul războiului franco- 
indian, o trupă din Virginia condusă de locotenentul George 
Washington, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, a înfrânt 
detaşamentul francez care apăra Fortul Duquesne. Războiul 
franco-indian (1754-1763) a fost ultimul şi cel mai important 
dintr-o serie de conflicte între coloniştii americani şi francezii şi 


răspândească în întreaga Europă, chiar şi în India, devenind 
Războiul de Şapte Ani, care a dus la Revoluţia Americană, aşa 
încât putem spune, pe drept cuvânt, că Washington a tras 
„prima împuşcătură care a răsunat în toată lumea”. În luna 
ianuarie a acelui an am participat la o întâlnire a unora dintre 
căpeteniile naţiunilor indiene nemulţumite, iar la întoarcerea în 
Philadelphia am aflat că fusesem numit adjunct al şefului poştei 
peste toate coloniile, o poziţie importantă. Cum o nouă întrunire 
a indienilor se anunţase a avea loc peste câteva luni la Albany, 
m-am gândit că ar fi mai prudent să fac imediat o inspecţie 
rapidă a serviciilor poştale din coloniile sudice. lar unul dintre 
cele mai însemnate locuri în care m-am oprit a fost Annapolis, în 
golful Chesapeake. Oamenii de acolo îmi cunoşteau reputaţia de 
inventator al paratrăsnetului. După ce în Maryland Gazette a 
apărut anunţul sosirii noului adjunct al şefului poştei în acea 
localitate de țărm foarte animată, am fost asaltat de invitaţii din 
partea unor cercuri politice, sociale şi ştiinţifice. Cea mai 
misterioasă dintre invitaţii a venit din partea unui grup de 
gentlemeni care s-au prezentat drept muzicieni amatori, mulţi 
de origine scoțiană, şi care se întâlneau de două ori pe lună 
pentru a compune şi interpreta muzică. Cum întrunirile aveau 
loc întotdeauna marţea, şi-au intitulat micul grup „Clubul din 
zilele de marţi”. 

Pe măsură ce Franklin îşi continua povestirea, singurul 
zgomot care se făcea auzit în încăpere era cel al tacâmurilor 
care se loveau de farfurii... 


Acea seară de marti în care am participat la întrunirea 
clubului a fost una mohorâtă şi ploioasă. Fondatorul clubului m-a 
întâmpinat la uşă. Era născut în Edinburgh şi se stabilise recent 
în aceste locuri. Se numea Alexander Hamilton - nici o legătură 


reţeaua lor de aliaţi indo-americam. în 1756, Marea Britanie şi 
Franţa au declanşat Războiul de Şapte Ani, în urma căruia 
Franţa a pierdut o mare parte din imperiul său colonial. Tratatul 
de la Paris din 1763 a asigurat supremaţia colonială şi maritimă 
a Marii Britanii, iar cele 13 colonii americane au devenit mai 
puternice prin înlăturarea rivalilor lor europeni. Cincisprezece 
ani mai târziu, Franţa a intervenit în Revoluţia Americană, 
susţinând lupta pentru independenţă a coloniştilor (n. tr.). 


cu congresmenul şi eroul nostru de război cu acelaşi nume”. 
Numele de Hamilton are o rezonanță puternică în Scoţia. Şi 
foarte curând aveam să descopăr semnificaţia lui la o scară cu 
mult mai mare. 

Membrii clubului - am uitat de mult numele lor - au cântat 
toată seară melodii antrenante. Am primit cu toții porecle - mie 
mi-au spus Electrico  Vitrifico pentru că adusesem puterea 
trăsnetului pe pământ. Construiseră şi o armonică de sticlă, 
după modelul meu, pentru melodii fluide. Am cinat, am băut 
mult şi am intonat tot felul de cântecele francmasone. Cum în 
anii 1730 fusesem membru cu drepturi depline al lojei din 
Philadelphia, am recunoscut că mă număr printre fraţi şi m-am 
simțit în largul meu la întrunire. Nimic nu e mai plăcut decât 
camaraderia dintre membrii unui club. 

Târziu în acea noapte, după ce majoritatea tinerilor ne 
părăsiseră şi plecaseră pe la casele lor, am rămas numai cu 
Alexander Hamilton şi micul său cerc de prieteni intimi. Atunci 
le-am pus întrebarea de căpătâi: 

„Pentru ce cântec m-ați invitat aici?” 

Membrii clubului au părut cu toții extrem de încântați de 
întrebarea mea. S-au ridicat şi au interpretat a cappella un 
rondel sau canon foarte cunoscut şi vechi. l-au cântat întâi în 
franceză, apoi în engleză. 


Frere Jacques, Frere Jacques, 
Dormez-Vous? Dormez-Vous? 
Sonnez les Matines, Sonnez les Matines, 
Din-Dan-Don, Din-Dan-Don... 
Are you sleeping? Are you sleeping? 
Brother John, Brother John, 
Morning bells are ringing, morning bells are ringing, Ding- 

Ding-Dong, Ding-Ding-Dong... 


Frate Jacques, Frate Jacques, 
Dormi tu? Dormi tu? 


37 Politician, om de stat, finanţist şi intelectual american (1755- 
1804), fondator al Partidului Federalist (n. tr.). 

s Instrument muzical inventat de Benjamin Franklin în 1761. 
Ulterior, Mozart şi Beethoven au compus piese speciale pentru 
armonică (n. tr.). 


Sună clopoţelul, sună clopoţelul, 
Ding-dang-dong, ding-dang-dong... 


Pe măsură ce fiecare cântăreţ îşi termina partitura, se aşeza 
pe scaun, aşa încât, la final, rămăsese unul singur în picioare, 
interpretând ultimul vers al melodiei. Când şi acesta s-a aşezat, 
toți bărbaţii m-au privit în tăcere. Nu se auzea decât răpăitul 
ploii pe acoperiş. Le-am spus următoarele: 

„Cântecele simple de acest gen, domnilor, sunt de mult 
folosite, peste tot în lume, pentru a transmite înțelesuri 
ascunse. De-abia acum îmi dau seama că în cazul lui Frere 
Jacques ar putea fi vorba de un înțeles care a rămas ascuns de o 
sută de ani sau mai mult. Şi nu doar un secret este ascuns - 
poate chiar o conspirație, de un fel sau altul, de la verbul 
latinesc conspirare, „a respira împreună” - ceea ce ne duce cu 
gândul la un mister dintr-acelea despre care nu se poate vorbi 
decât în şoaptă. Inteleg însă misiunea voastră şi vă promit, fratii 
mei, că vă voi ajuta din toate puterile mele.” 

M-au aplaudat şi apoi fiecare a trecut pe la mine pentru o 
strângere de mână „frăţească”. După ce toti ceilalți au plecat, 
conducătorul lor, Hamilton, s-a oferit să mă conducă acasă cu 
trăsura. Pe drum, tăcerea nu era întreruptă decât de zgomotul 
făcut de copitele calului pe străzile pietruite. In ciuda vremii 
reci, simțeam în aer mirosul proaspăt de sare. 

„Dragul meu doctor”, mi s-a adresat Hamilton în timp ce 
înaintam învăluiți în mantia neagră a nopții, mă întreb dacă ai 
înțeles cu adevărat de ce am interpretat pentru tine acest vechi 
„cântec pentru copii”. 

„Da, cred că am înțeles. Este un fermecător cântec franțuzesc 
foarte prost tradus în engleză. Căci, după cum prea bine ştii, 
echivalentul englezesc al lui «Jacques» nu este «John», ci 
«James»*. lar matins nu sunt morning bells%, ci o oră canonică 
atât la catolici cât şi la anglicani, chemarea la rugăciune, 
imediat după miezul nopții, şi toate îndatoririle religioase legate 
de aceasta. 

«Brother James», am continuat, ar putea fi lacob cel Mare, 
fratele lui lisus din Sfânta Scriptură, întemeietorul primei Biserici 
Celte din Spania (acolo i se spune Santiago), ca şi al vechilor 


3 lacob (n. tr.). 
% Clopotele de dimineaţă (n. tr.). 


parohii din Pirineii francezi. Majoritatea dintre voi sunteți 
scoțieni, nu-i aşa? Din câte ştiu, voi, scoţienii, V-aţi aliat de-a 
lungul vremii cu o singură dinastie puternică şi cu o mare 
vechime, cu care familiile regale scoțiene au încheiat 
numeroase alianţe - şi aici mă refer la francezi. Maria de Guise 
s-a căsătorit; acum două sute de ani, cu regele Scoției, iar fiica 
sa, Maria a Scoției, s-a măritat cu delfinul francez. Și, desigur, 
cel mai mic fiu al ei, lacob Stuart, succesorul reginei Elisabeta, a 
devenit lacob I al Angliei. În întunericul caleştii, m-am întors 
spre Hamilton şi am adăugat: „Având în vedere canonul 
melodiei, presupun că acesta este adevărul «James», nu-i aşa?” 

„Da”, a răspuns Hamilton liniştit. 

Nu trebuia să fii doctor în filozofie ca să poti descifra mesajul. 
Era însă nevoie să posezi oarece cunoştinţe privitoare la alte 
semnificaţii ascunse. Clubul din zilele de marţi îmi ceruse 
ajutorul pentru mai târziu, când va ajunge la ananghie... 


Franklin s-a oprit şi şi-a privit ascultătorii, care îi sorbeau 
cuvintele, apoi a adăugat teatral: 

— Ei bine, acelaşi chanson mi-a fost transmis din Scoţia în 
această dimineaţă. l-am recunoscut imediat originea, căci, acum 
aproape treizeci de ani, am fost avertizat de un club de scoțieni, 
de dincolo de ocean, iar acum momentul pare să fi sosit. 
Prieteni, după cum ştim, Scoţia încearcă de peste o sută de ani 
să alunge uzurpatorii din Casa de Hanovra?! de pe tronul Angliei 


1 Dinastia Stuart a condus Scoţia între 1371-1603. în 1603, 
după moartea fără moştenitori a reginei Elisabeta | a Angliei şi 
Irlandei, membră a familiei regale Tudor, dinastia Stuart a 
preluat şi tronul Angliei şi Irlandei prin regele lacob al VI-lea al 
Scoției, devenit lacob | al Angliei şi Irlandei. Cu excepţia 
perioadei Războiului Civil Englez (1642-1651), Stuarţii au condus 
Anglia până în 1714, când au fost înlocuiţi, pentru asigurarea 
descendenţei protestante, de Casa Regală Germană de 
Hanovra, care a deţinut această poziţie până în 1901, la 
moartea reginei Victoria. Scoţia s-a unificat cu Anglia în 1707. 
Fuziunea a provocat nemulţumirea multor scoțieni. în 1745- 
1746, Carol Eduard Stuart, cunoscut şi sub numele de Bonnie 
Prince Charlie, fiul lui Eduard lacob, descendent catolic al 
familiei Stuart, autoproclamat regele lacob al Ill-lea, conduce o 
revoltă iacobină înfrântă în cele din urmă de englezi (n. tr.). 


şi să restaureze dinastia scoțiană. Mai precis, începând cu 
Războiul Civil Englez şi terminând cu bătăliile duse de Bonnie 
Prince Charlie, fiul ultimului rege lacob, care a încercat să preia 
tronul Angliei cu numai nouă ani înainte de vizita mea la 
Annapolis! înţelesul mai adânc al cântecului era acela că fraţii 
mei masoni din Annapolis erau iniţiaţi într-un vechi şi tainic rit 
masonic, cunoscut numai în Scoţia. Unii îl numesc Ordinul 
respectării stricte a regulilor, alţii Ritul lui Kilmamock, după 
numele lordului care l-a fondat şi care a fost executat, cu 
aproape o sută de ani în urmă, fiind acuzat că a sprijinit 
revenirea Stuarţilor pe tron. Clubul din zilele de marţi cunoştea 
semnificaţia cântecelului Frère Jacques şi, din câte se pare, era 
atunci, şi este şi acum, gata să pună logica lui în aplicare. Dar 
câţi din noi îşi dau seama, şi-a întrebat Franklin auditoriul, că 
acelaşi Bonnie Prince, Carol Eduard Stuart, pretendent la tronul 
britanic, locuieşte la doar câţiva kilometri de aici? Şi anume la St 
Germain en Laye, pe drumul dintre Paris şi Versailles. Căci 
Stuarţii se află sub protecţia regilor francezi din Casa de 
Bourbon de o sută de ani, de când au fost alungaţi de pe tronul 
britanic. 

— Doar nu vrei să sugerezi, a intervenit indignat John Adams, 
că Stuarţii exilați sunt şi acum un factor de luat în seamă în 
politica din Europa? 

— Nu, nu în Europa, a recunoscut Franklin, numai că eu mă 
gândesc în primul rând la America. Tânăra noastră naţiune nu 
are deocamdată un conducător în înţelesul propriu al 
cuvântului, adică un şef de stat. Generalului Washington, cel pe 
care ni-l dorim cu toţii în frunte, i s-a oferit domnia de trei ori - 
aidoma lui luliu Cezar -, şi de fiecare dată a refuzat. Un mare 
om de stat, căsătorit de multă vreme cu o femeie stearpă%*, 
care are însă copii din prima căsătorie care nu ne sunt, în cazul 
în speţă, de nici un folos. Vor putea Washington şi soţia sa să 
aibă urmaşi, vor putea întemeia o dinastie care să asigure 
liniştea ţării? 

— Dinastie? a exclamat Adams sărind în picioare. Atunci de ce 
% Martha Dandridge Custis Washington (1731-1802) a avut din 
prima căsătorie, cu un bogat plantator, patru copii, dintre care 
doi au murit de mici, supraviețuind un băiat şi o fată. După 
moartea primului soţ, s-a căsătorit cu George Washington în 
1759, când ambii aveau 27 de ani (n. tr.). 


am făcut revoluţia? Domnule, ţi-ai ieşit complet din minţi? 

— Prietene, priveşte în jurul tău, a răspuns Franklin cu 
răceală. Cunoşti vreo ţară, pe oricare continent, care să nu aibă 
o linie succesorală? Ce s-ar alege de noi? Regii tratează cu regii. 
Washington ştie acest lucru şi de aceea a trimis o delegaţie 
privată care să-i întrebe pe Stuarţi dacă sunt pregătiţi. Mesajul 
pe care l-am primit dovedeşte că sunt. Vasul lor va pleca la ora 
canonică numită „Matins”, adică la miezul nopţii, astăzi, cu 
destinaţia America, unde vor fi întâmpinați de adepţii Ritului lui 
Kilmamock. 

Adams a început să se bâlbâie de nervi şi să-şi tragă soţia de 
braţ, iar membrii mai tineri ai familie sale s-au ridicat în 
picioare. 

— E o monstruozitate! a ţipat Adams. Domnule, ne întâlnim 
mâine. Sper să ai timp să reflectezi la noapte. 

Franklin a înclinat grav din cap, în timp ce familia Adams 
părăsea încăperea. 

Luând-o pe Madame Helvetius de braţ, s-a retras spre salon 
pentru a-şi lua la revedere de la oaspeţi înainte de somnul 
obişnuit de după-amiază. Dar, când treceau pe lângă ferestrele 
din hol, a observat contingentul francez - gazdele sale, familia 
Chaumont, împreună cu dramaturgul Beaumarchais - care se 
întreținea în grădină cu secretarul misiunii americane. După o 
clipă, în timp ce toţi ceilalţi îşi strângeau lucrurile, pregătindu-se 
de plecare, Beaumarchais s-a reîntors în casă şi l-a tras pe 
Franklin deoparte. 

— Ascultă, dragul meu doctor, a spus impetuosul dramaturg, 
suntem cu toţii foarte tulburaţi de turnura pe care au luat-o 
evenimentele. Nici unul dintre noi nu crede că un rege scoţian 
ar putea fi destinul Americii, totuşi trebuie să recunosc că 
povestea ar crea mare vâlvă dacă s-ar dovedi a fi adevărată. Ai 
spus mai devreme că mesajul sugerează că printre noi se află 
un spion. Cum de ţi-ai dat seama de acest lucru dintr-un 
cântecel pentru copii? 

— A, n-a fost decât un mic truc, l-a asigurat Franklin. Eu ştiu 
cine este spionul. Vezi tu, deşi am făcut o revoluţie, printre noi 
mai sunt destui simpatizanți ai englezilor. În ceea ce îl priveşte 
pe acest gentleman, de mai multe ori am intervenit în America 
pentru a fi rechemat, dar Congresul nostru l-a trimis de fiecare 
dată înapoi. N-am fost deloc surprins că ne-a părăsit atât de 


intempestiv astăzi - fără îndoială pentru a trimite un mesaj 
prietenilor săi englezi. 

— Vrei să spui că e Adams? a întrebat uluit Beaumarchais. 

— Te rog, asta rămâne între noi, a răspuns Franklin. 

S-a întors apoi spre Madame Helvetius, care stătea la câţiva 
metri mai încolo, pe coridor. 

— Draga mea, ce zici de o partidă de şah înainte de siestă? 

Miezul nopții, grădinile castelului Le Valentinois 

Grădinile erau splendide noaptea, medita Franklin. „Ora 
canonică!” Râse în sinea lui de propria isteţime. Era momentul 
perfect pentru o plimbare. Sub cerul plin de stele al lunii august, 
briza uşoară legăna ramurile lămâilor. Luna scălda iazurile şi 
fântânile în nuanţe de un alb lăptos. In depărtare, Sena curgea 
încolăcindu-se ca un şarpe din argint lichid. 

Greu de crezut că acest tărâm de basm se afla la aşa mică 
distanţă cu trăsura de străzile aglomerate ale Parisului. Franklin 
ştia că era norocos să aibă o gazdă ca Chaumont. In privinţa 
intrigilor şi a banilor, era un adevărat ticălos, dar alţii îl 
depăşeau cu mult. 

În timpul plimbării, Franklin a luat-o pe Madame Helvetius de 
braţ. 

— Te-ai comportat admirabil în această după-amiază, draga 
mea, îi spuse însoţitoarei sale. Şi mă refer nu numai la dibăcia 
de care ai dat dovadă la şah, ci şi la talentul tău pentru intrigi. 

S-a oprit, i-a adulmecat hainele şi a adăugat: 

— M-am ataşat de această mireasmă, crezi c-ai putea să mi-o 
trimiţi pe lăptăreasa ta într-o după-amiază să luăm ceaiul 
împreună? 

— Vieux cochon”, a replicat Madame Helvetius cu un zâmbet 
obraznic, după care a privit dincolo de balustradă, spre grădinile 
aflate mai jos. Credeam că a plecat toată lumea. Cine sunt 
bărbaţii aceia de lângă iaz? 

Mult mai jos, la marginea stâncii care se înălța din Sena, se 
afla iazul mare, octogonal, proiectat de Donatien le Ray de 
Chaumont, cu celebrul său carilon de clopoței care băteau ora, 
puşi în mişcare de apă. Două siluete se ţineau alături în umbră, 
lângă marginea bazinului. 

— Sunt Jefferson şi John Quincy Adams, a lămurit-o Franklin. 
Le-am cerut să rămână şi să ne întâlnim cu toţii acolo pentru a 


3 În franceză în original, „porc bătrân” (n. tr.). 


urmări împreună spectacolul. Băiatul le-a spus părinţilor că va 
petrece noaptea în oraş, în casa lui Jefferson. Hai să coborâm, 
draga mea. 

— Dar nu e periculos să implicăm şi alte persoane? a întrebat 
Madame Helvetius. 

— La fel de periculos ca un joc de şah. Şi foarte asemănător 
cu acesta. Tânărul Quincy vrea să înveţe arta criptării şi 
decodificării. Ce altă ocazie mai bună decât în această noapte? 

S-au apropiat de iaz, iar Jefferson şi Quincy au sărit să-i 
întâmpine. 

— Domnule doctor Franklin, spuse Quincy, cred că am reuşit 
să descifrăm în mare codul, iar domnului Jefferson aproape că i- 
a trecut durerea de cap. Mai avem însă câteva întrebări. 

— Mi-aţi descifrat codul? a zâmbit Franklin ironic. Foarte bine, 
la naiba cu el. 

John Quincy a aruncat o privire spre Jefferson, care a dat din 
cap în semn de încuviinţare. 

— In primul rând, modul în care v-a fost transmis mesajul, 
spuse tânărul cu mult aplomb. Madame Helvetius a încercat să 
ajungă aici incognito. Când lumea a recunoscut-o, aţi admis că 
v-a adus un mesaj. Insă, pentru a-l îndruma pe spion pe o pistă 
falsă, V-aţi concentrat asupra versiunii franţuzeşti a cântecului, 
abătând atenţia de la versurile în engleză - Are you sleeping, 
are you sleeping, Brother John, Brother John, care au un cu totul 
alt înţeles. 

— Şi anume? întrebă Franklin cu un zâmbet mulţumit pe faţă. 

— „Frate” este cuvântul cu care francmasonii se salută între 
ei. Ei nu folosesc titluri ca Se/gneur, deoarece consideră că toţi 
oamenii sunt egali, indiferent de rangul pe care îl au din 
naştere. Apoi, repetiţia Brother John, Brother John. Se referă la 
cei doi sfinţi ocrotitori ai masonilor - Sfântul loan Botezătorul şi 
Sfântul loan Evanghelistul - ale căror zile se sărbătoresc la 
solstițiul de iarnă şi de vară, ceea ce demonstrează că mesajul 
era menit a fi ascultat de masoni în general, nu numai de cei 
scoțieni. lar versurile Are you sleeping şi Morning bells are 
ringing înseamnă „Treziţi-vă, fraţilor!” Mi-e teamă că până aici 
am reuşit să ajungem cu descifrarea. 

— Excelent! îl lăudă Franklin. Aţi rezolvat o mare parte din 
enigmă. 

— Dar, dragul meu doctor, interveni Jefferson, tot nu 


cunoaştem semnificaţia reală a mesajului trimis de masonii 
scoțieni. Căci, dacă ar fi să existe un spion printre noi, aşa cum 
ai sugerat, povestea ta ar fi făcut până acum să se ridice multe 
sprâncene printre partizanii Londrei aflaţi de această parte a 
canalului - „Bonnie Prince Charlie care ridică pânzele la prima 
oră a zilei cu scopul de a deveni primul împărat al Statelor 
Unite!” Chiar crezi că a înghiţit cineva această istorie? 

— Sper, pentru că este destul de reală! a răspuns Franklin. lar 
eu sunt în măsură să o confirm. Am fost eu însumi iniţiat în Ritul 
lui Kilmamock, despre care v-am vorbit, nu la mult timp după 
acea seară din 1759, de la Annapolis, mai precis când am fost 
pe coasta Scoției, la St Andrew's University, pentru a primi titlul 
de doctor honoris causa. Acolo, Bonnie Prince are foarte mulţi 
susţinători, ca şi în America - deşi, desigur, generalul 
Washington, eu şi fraţii mei masoni nu ne numărăm printre ei. 
Sosirea unui prinţ cu sânge regal în America ar fi o adevărată 
nenorocire în clipa de faţă, la aşa puţin timp după Revoluţie, 
când nu avem un guvern stabil şi o grămadă de facţiuni se 
ceartă între ele ca nişte cârduri de gâşte fără minte ce sunt. De 
aici urgenţa mesajului de avertizare primit de la masonii 
scoțieni. Şi ce soluţie mai bună de a rezolva problema decât să 
oprim totul din faşă? lar pentru aceasta, care cale ar putea fi 
mai bună decât aceea de a picura venin în urechile regelui 
George al Ill-lea* şi ale serviciului său de informaţii? Ideea unui 
rege scoţian pe tronul fostelor sale colonii îi va scula regelui 
părul de pe ceafă, vreau să zic peruca de pe ceafă. 

— Aşadar, un mesaj codificat a fost ascuns înăuntrul altuia, a 
remarcat Quincy. Se pregăteşte o lovitură de stat, şi fraţii 
trebuie să se trezească la această chemare! 

— Noi, masonii, avem o tradiţie în a învălui ceva în altceva... 
şi foarte adesea în multe altele, admise Franklin. 

— Dar cine-i trădătorul? întrebă Jefferson. Cine e spionul care 
a transmis mesajul tău britanicilor în această după-amiază? 

— A, îmi pare rău, dar astăzi am fost nevoit să vin cu un nume 
pentru a-i distrage atenţia, răspunse Franklin. Numele tatălui 
tău, Quincy. Te rog, acceptă scuzele mele. De fapt, spionul este 
secretarul nostru, Edward Bancroft. Îi urmărim de mult 


% George William Frederick (1738-1820), al treilea monarh 
englez din Casa de Hanovra. începând din 1760, a domnit ca 
George al III-lea peste Marea Britanie şi Irlanda (n. tr.). 


mişcările. Bancroft pleacă din Valentinois în fiecare seară de 
marţi şi se opreşte în grădinile Tuileries din inima Parisului. 
Acolo, la ora unsprezece şi jumătate, protejat de întuneric, 
introduce în scorbura unui stejar bătrân un pachet cu hârtii - 
toate informaţiile pe care a reuşit să le strângă de la noi în 
săptămâna precedentă. Serviciile secrete britanice îi plătesc 
cinci sute de lire pe an ca să ne spioneze, iar noi îl plătim ca să-i 
spioneze pe ei. E singura modalitate prin care ne putem asigura 
că britanicii primesc veştile pe care noi vrem să le primească. 
Sper, dragul meu Jefferson, că, atunci când mă vei înlocui în 
post la misiunea franceză, vei continua să apelezi la serviciile 
sale. 

Jefferson a zâmbit cu modestie. 

— După cum am spus-o de atâtea ori, eu pot doar să-ți 
succed, nu să te înlocuiesc. Se pare că ai devenit un adevărat 
maestru în arta franţuzească a spionajului. Dar dacă mesajul a 
avut menirea de a-i trage pe sfoară pe englezi şi de a-i face să 
ia măsuri pentru a dejuca un complot iacobin, mai rămâne să ne 
explici de ce ne-ai invitat să te însoţim acum în grădină. 

În acea clipă, carilonul de clopoței de apă din iazul octogonal 
al lui Chaumont a început să bată miezul nopţii. Când dangătul 
s-a stins, Franklin a răspuns: 

— De ce v-am invitat? Ei bine, pentru a lua parte la salonul 
ţinut de Notre dame d'Auteuil, evident! 

Madame Helvetius, care privise în tot acest timp spre râu, a 
exclamat: 

— Loja Nouă Surori. Sosesc acum cu clopoţeii de apă. 

O barcă lungă, cu nouă bărbaţi solizi care vâsleau, a ieşit din 
beznă, apropiindu-se de debarcaderul scăldat în lumina lunii. 

— Nouă muze şi un carilon de clopote în mi bemol major (E), îi 
explică Franklin lui Jefferson. lată piesa lipsă din codul pe care ai 
încercat să-l descifrezi împreună cu tânărul Quincy. Atât în 
versiunea franceză, cât şi în cea engleză apar trei dangăte de 
clopot, trei note care se repetă: Din-Dan-Don... Ding-Ding- 
Dong... Simbolul masoneriei este numărul trei. Cântecele 
masonice sunt întotdeauna compuse în mi bemol major şi conţin 
o notație muzicală de trei bemoluri, în timp ce „mi” este a treia 
notă a octavei. Dangătele care se repetă, câte trei şi iar câte 
trei, sunt trei la pătrat, adică numărul nouă, care se regăseşte în 
numele lojei doamnei Helvetius, dedicată meditaţiilor şi celor 


nouă muze. 

Izbucni în râs. 

— Dar, ca în orice cod, mai există un ultim amănunt, care le 
explică pe toate celelalte, adăugă Franklin. 

Jefferson se apropiase între timp de Madame Helvetius şi 
privea şi el în jos spre cei nouă bărbaţi care trăseseră barca la 
mal şi se pregăteau să coboare. Deşi era cald, purtau cu toţii 
mantale negre. Deasupra lor, în grădină, cei patru nu scoteau 
nici o vorbă. Apoi Jefferson a spart tăcerea: 

— Marţi. 

— Exact! a exclamat Franklin uimit. Ce te-a făcut să te 
gândeşti la asta? 

— Şi ce vrea să însemne? a întrebat Quincy cu sufletul la 
gură. 

— Mesajul nu se referă la ceva care ar urma să se întâmple 
într-o zi de marţi, îi explică Jefferson. Şi nici la o oarecare zi de 
marţi. Nu, ceea ce fraţii din Annapolis ai doctorului Franklin i-au 
comunicat este „marţi” - mesajul este chiar cuvântul „marţi”! 

— A, oui, a rostit Madame Helvetius pe deplin lămurită. Ziua 
Focului! 

— Marţi, se adresă Jefferson lui Quincy, era în calendarul antic 
ziua dedicată focului. Delfi, templul focului, a fost cucerit de 
Apollo, zeul soarelui. Numărul trei este cel care stă la baza 
triunghiului, piramidei sau templului focului. Şi, cu toate că 
există multe game muzicale care conţin trei bemoluri sau 
diezuri, acest E de care vorbeşte doctorul Franklin este singurul 
săpat în inscripţia de la intrarea în templul din Delfi - un semn 
atât de vechi, încât nimeni nu ştie cu precizie ce înseamnă*... 

— Şi nu uitaţi, şopti Madame Helvetius, că familia noastră 
regală franceză descinde din Regele Soare%. Numai că acest 
soare nu mai luminează cu atâta putere. Poate că ar fi 


* În mitologia greacă se menţionează că Zeus a trimis un vultur 
dinspre est şi un altul dinspre vest, iar locul în care s-au întâlnit, 
Delfi, a fost însemnat printr-o piatră omphalos care marchează 
centrul pământului, pe care sunt inscripţionate patru litere. 
Primele trei formează numele zeiţei pământului, Gheea, iar a 
patra este litera E (n. tr.). 

36 Ludovic al XIV-lea de Bourbon (1638-1715), supranumit 
Regele Soare, a condus Franţa şi Navara între 1661 şi 1715 (n. 
tr.). 


momentul să-l înlocuim cu o nouă flacără. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă Jefferson. Amândoi vorbiţi 
despre o revoluţie! O revoluţie în Franţa”! în Europa! Aşadar, 
marţi înseamnă într-adevăr foc - şi Marte, zeul războiului! 

— Mi-e teamă, spuse Franklin, că eu sunt un revoluţionar de 
modă veche. Ştiţi ce se spune despre revoluționari: „Odată ce 
totul se termină, ei trebuie să dispară cât mai repede, căci focul 
care mistuie nu poate clădi”. Dar, nobilul meu coleg, tu eşti un 
om atât de înflăcărat în spirit, încât până şi părul ţi-e roşu, zise, 
iar apoi adaugă, bătându-l pe Jefferson pe spate: Nu uita, 
prietene - trei lovituri, trei clopoței, trei puncte care alcătuiesc 
un triunghi. Un pătrat de triunghiuri formează o piramidă a 
focului. Conflagraţia se apropie. Noi am aprins deja scânteia! 
Acum, haideţi să ne alăturăm celorlalţi - şi fie ca zeul Marte să 
ne ocrotească! 

A pornit să coboare, împreună cu Madame Helvetius, treptele 
de piatră către debarcader. Pe drum, s-a întors spre Jefferson: 

— Când vei ajunge şi tu Rege Soare, ceea ce s-ar putea 
întâmpla mai curând decât crezi, nu te opri când traversezi 
Styxul. Ţine minte că poţi oricând să-ţi chemi prietenii în ajutor, 
atâta timp cât eşti în stare să fredonezi o melodie! 

Şi, zicând acestea, Franklin şi Madame Helvetius au continuat 
să coboare înaintea celorlalţi, cântând pe drum Frère Jacques. 


” La puţină vreme după evenimentele descrise în această 
povestire a izbucnit Revoluţia Franceză (1789-1799), care a dus 
la răsturnarea Vechiului Regim şi la instaurarea unei noi ordini 
politice şi sociale în Franţa (n. tr.). 


Douglas Preston şi Lincoln Child 


PROTAGONISTUL POVESTIRII P/ecat /a pescuit, locotenentul de 
poliţie Vincent D'Agosta, unul dintre personajele preferate ale 
lui Douglas Preston şi Lincoln Child, provine dintr-o familie din 
clasa muncitoare din cartierul Queens, din New York, şi este un 
bărbat cu o inimă de aur. D'Agosta şi-a făcut apariţia pentru 
prima oară în Relicva, thrillerul de debut al celor doi, alături de 
celebrul agent special FBI Pendergast. Totuşi, în ecranizarea 
realizată de Paramount Pictures după această carte, scenariştii 
l-au ignorat total pe Pendergast, lăsându-l pe Vincent D'Agosta 
(interpretat de Tom Sizemore) în postura de erou unic. Acestor 
momente de adevărată glorie le-a urmat însă un şir de 
evenimente nefericite care au dus la o degradare continuă a 
vieţii locotenentului. 

După Re/icvariul, continuarea la Rel/icva, D'Agosta a dispărut 
din peisaj timp de şase ani (şi cinci romane). Dezamăgit că nu a 
fost numit căpitan la secţia la care lucra, D'Agosta îşi părăseşte 
slujba şi se mută cu familia în Columbia Britanică pentru a-şi 
împlini visul, dedicându-se literaturii polițiste. Publică două 
romane bine primite de critică, dar fără succes la public. 
Disperat, falit şi despărţit de soţie, revine la New York şi îşi 
revendică vechea poziţie. Are însă ghinionul să nimerească într- 
o perioadă de înghețare a posturilor în poliţia newyorkeză şi 
sfârşeşte prin a accepta statutul umil de simplu sergent în 
departamentul din Southampton, Long Island, unde este 
însărcinat cu urmărirea într-o maşină de teren, printre dunele de 
nisip din zonă, a adolescenților ameţiţi după consumul prea 
multor sticle de bere, şi a câinilor vagabonzi. Şansa îi surâde din 
nou atunci când Jeremy Grove, un critic de artă cu o reputaţie 
proastă, este găsit ucis în casa lui mistuită de flăcări, din 
Southampton. Lucrând în echipă cu vechea sa cunoştinţă, 
agentul Pendergast, D'Agosta rezolvă cazul şi îşi redobândeşte 
slujba, poveste relatată de Preston şi Child în thrillerul F/ăcări/e 
iadului. 

Plecat la pescuit este prima povestire semnată de tandemul 
Preston-Child, marcând totodată şi prima prezenţă singulară a 
lui D'Agosta, neînsoţit de Pendergast. Debutează cu dispariţia 
din Muzeul de Istorie Naturală a unui cuţit ceremonial incaş de o 
valoare inestimabilă şi se sfârşeşte, după douăzeci şi patru de 


ore, într-un luminiş dintr-o pădure din nordul statului New 
Hampshire, într-o atmosferă de oroare transcendentală. 


PLECAT LA PESCUIT 


FORDUL TAURUS CARE ŞUIERA de-a lungul drumului şerpuitor 
a urcat dealul, ivindu-se din pădure. Deodată, o panoramă largă, 
de ferme şi câmpuri verzi, s-a deschis privirii mai jos, cu un 
mănunchi de case albe, strânse în jurul clopotniţei bisericii, pe 
malul unui râu întunecat. 

— Aici, limita de viteză este de şaptezeci de kilometri la oră, a 
remarcat Woffler încordat. 

— la nu te mai frământa atâta, a replicat Perotta. M-am 
născut cu volanul în mână. 

A aruncat o privire spre tâmplar: omul era alb la faţă, iar 
cercelul de pederast pe care îl purta în urechea stângă - un cerc 
din aur cu o pietricică roşie - tremura efectiv din cauza agitaţiei. 
Woffler începuse să-l calce pe nervi cu smiorcăitul lui 
interminabil. 

— Nu-mi fac griji din cauza modului în care şofezi, a explicat 
Woffler. Ci pentru că am putea fi opriţi. Ştii tu, de curcani. 

A dat din cap cu înţeles spre săculeţul din catifea aşezat între 
ei. 

— Mda, bine, bine. Pe panta care cobora spre oraş, Perotta a 
încetinit la optzeci de kilometri la oră. Ai nevoie să mergi la 
toaletă? 

— Mi-ar prinde bine să mănânc ceva. E ora mesei. 

Spre capătul orăşelului au dat de un local amenajat, foarte 
probabil, într-o fostă staţie de benzină. In parcarea plină de praf 
erau şase furgonete. 

— Bine aţi venit în Butterack*, New Hampshire, a spus 
Perotta. _ 

S-au dat jos din maşină şi s-au apropiat de local. In prag, 
Perotta s-a oprit pentru a studia clientela. 

— Cam solizi indivizii ăştia, ce zici? Sau crezi că sunt un soi 
anume şi se împerechează între ei? 

S-au aşezat într-un separeu de lângă fereastră, de unde 
puteau supraveghea maşina. Chelneriţa a venit spre «i, 
legănându-se. 


% În engleza argotică, „fund” (n. tr.). 


— Cu ce să vă servesc, băieţi? a întrebat zâmbitoare. 

— Ce-ai zice de un meniu? a răspuns Perotta. 

Zâmbetul a dispărut de pe faţa chelneriţei. A făcut un semn 
spre peretele din spatele ei. 

— Găsiţi scris acolo tot ce vă interesează. 

Perotta a privit gânditor panoul. 

— Adu-mi un cheeseburger în sânge, cartofi prăjiţi şi o 
garnitură de ceapă la grătar. Şi cafea. 

— Şi pentru mine la fel, a adăugat Woffler. Numai că vreau 
cheeseburgerul bine făcut. Şi fără ceapă. 

Chelneriţa s-a îndepărtat cu acelaşi mers legănat, iar Perotta 
a urmărit-o cu privirea. A văzut-o trecând prin faţa unui separeu 
unde un bărbat tatuat, îmbrăcat cu un maiou, se holba la el. Era 
un individ solid, cu muşchi puternici, hrănit probabil cu steroizi. 
Ceva anume în înfăţişarea lui l-a dus pe Perotta cu gândul la un 
puşcăriaş. 

Pentru o clipă, a fost tentat să se ia de tip, apoi s-a răzgândit. 
Nu era momentul cel mai potrivit. S-a întors cu faţa spre 
partenerul său. 

— Am făcut-o, Woffler, a şoptit el. Al naibii să fiu dacă n-am 
făcut-o. 

— Încă n-am făcut nimic, a replicat Woffler. Nu mai trăncăni 
despre asta aici. Şi nu-mi mai rosti numele. 

— Cine stă să asculte ce vorbim? Şi oricum, suntem la sute de 
kilometri de New York City şi nimeni nu i-a remarcat încă 
dispariţia. 

— N-ai de unde să ştii. 

Au rămas tăcuţi. Bărbatul tatuat şi-a aprins o ţigară, fără ca 
cineva să îndrăznească să-i facă observaţie să o stângă. După 
câteva minute, chelneriţa a revenit cu comanda şi le-a pus 
farfuriile pe masă. 

Perotta şi-a privit lung burgerul, aşa cum făcea întotdeauna. 

— Am spus că vreau cheeseburgerul în sânge. S-A-N-G-E. Asta 
e bine fript. Fără nici un cuvânt, chelneriţa a luat farfuria şi a 
dus-o la bucătărie. Perotta a remarcat că individul tatuat se 
holba din nou la el. 

Femeia s-a întors cu farfuria. Perotta a constatat că burgerul 
era şi acum prea făcut şi tocmai se pregătea s-o strige din nou, 
dar Woffler l-a oprit. 

— Mănâncă-ţi naibii burgerul. 


— Dar nu e în sânge. 

Woffler s-a aplecat spre el. 

— Chiar ai de gând să faci o scenă, aşa, ca să ne ţină minte 
toată lumea? Perotta a chibzuit câteva clipe şi a ajuns la 
concluzia că partenerul său avea probabil dreptate. Şi-a mâncat 
burgerul în tăcere şi şi-a băut cafeaua. li era foame. 
Conduseseră ore în şir, începând din zori, oprindu-se doar 
pentru a alimenta maşina cu benzină şi pe ei cu ciocolată. 

Au terminat de mâncat şi au plătit. Perotta nu a lăsat bacşiş. 
Măcar atâta lucru - era o chestie de principiu. Ce era aşa de 
greu să faci o friptură în sânge? 

În timp ce urcau în maşină, individul tatuat a ieşit din local şi 
s-a îndreptat spre ei. Şi-a rezemat un braţ de geamul coborât 
dinspre scaunul lui Perotta. 

— Ce naiba vrei? s-a răstit Perotta. 

Bărbatul a zâmbit. Privindu-l de aproape, Perotta a observat 
că avea o cicatrice veche, urmarea unei traheoctomii, chiar sub 
mărul lui Adam, şi dinţii galbeni, de culoarea urinei. 

— Nu voiam decât să vă urez călătorie plăcută. Şi să vă dau 
un sfat. Individul vorbea pe un ton lejer, de conversaţie, rotind o 
scobitoare în gură. 

— Aşa, şi care e sfatul? 

— Să nu mai puneţi niciodată piciorul în oraşul nostru. 

— Da, păi nici n-aveam de gând. N-aveţi decât să vă ţineţi 
gunoiu ăsta de oraş numai pentru voi. 

A apăsat până la capăt pedala de acceleraţie şi a demarat în 
trombă din parcare, împroşcându-l pe tip cu praf şi pietricele. A 
privit în oglinda retrovizoare: individul îşi scutura praful de pe 
braţe, fără a da însă semne că ar intenţiona să pornească în 
urmărirea lor. 

— De ce trebuie să te dai tot timpul în spectacol? i-a reproşat 
Woffler. La o adică, cel puţin doi oameni din nenorocitul ăsta de 
oraş vor fi în stare, chiar şi peste câteva luni, să ne identifice, la 
poliţie. 

— Şi cum crezi c-o să-i dea cuiva prin cap să ne caute aici? 

Woffler s-a mulţumit să clatine din cap. 

Şoseaua a intrat într-o altă pădure, iar asfaltul umed lucea în 
nuanţe de oţel şi azur în lumina amurgului. Cu o mână pe volan, 
Perotta a întins-o pe cealaltă şi a pipăit săculeţul, scoțând 
obiectul la vedere. Strălucirea artefactului părea să răzbată 


chiar şi prin lumina slabă din maşină. Perotta citise de zeci de 
ori eticheta lipită de vitrina din muzeu şi o ştia practic pe 
dinafară. Era un cuţit incaş Tumi”, folosit în sacrificiile umane 
pentru a secţiona coşul pieptului. Lama din cupru era foarte 
corodată, dar mânerul complicat, turnat din aur masiv, arăta la 
fel de nou ca în ziua în care fusese bătut. Il înfăţişa pe Stăpânul 
Sican!%, zeul morţii, holbându-se cu ochii săi din rubine şi 
arătându-şi dinţii de peruzea. 

— la Uită-te la ăsta, a chicotit el. Două milioane de dolari. 

— Dacă reuşim să-l vindem. 

— Nu se poate să nu găsim vreun şeic arab sau un om de 
afaceri japonez care colecţionează chestii dintr-astea. Şi chiar 
dacă nu găsim, putem să scoatem pietrele şi să-l topim. Fiecare 
rubin are probabil douăzeci de carate. Pariez că putem lua 
cincizeci de miare pe ele, plus o grămadă de bani pe aur. 

— Cincizeci de miare nu înseamnă nici pe departe două 
milioane. 

— Woffler, am început să mă plictisesc de atitudinea ta 
negativistă. Nimeni nu te-a obligat să faci asta. 

Woffler a aruncat o privire pe geam, spre pădurea înnegurată. 

— Nu ştiu ce să zic. La vremea aia, mi s-a părut o idee bună. 

— A fost o idee bună. O idee a naibii de deşteaptă! Am avut o 
şansă şi am profitat de ea. Doar nu poţi să pretinzi că-ţi plăcea 
să asamblezi vitrinele în muzeu pentru douăzeci de biştari pe 
oră. Cât despre mine, mă săturasem să tot împing uşa şi să 
verific legitimaţiile la intrare. 

— Nu ţi-e teamă de Lipski? 

— Dă-l dracului. Nu e decât un intermediar. Adevăratul 
cumpărător e tipul ăla din Peru. 

— Şi ce-i cu el? Cum crezi c-o să reacționeze? 

— Ce-o să facă? Să zboare până în America şi să scotocească 
după noi pe tot continentul? Nici vorbă, o să presupună că Lipski 
l-a înşelat şi i-a tras un şut în fund. 


% Cuţit ceremonial cu lamă semicirculară din bronz, cupru sau 
aliaj din aur sau argint, folosit în unele culturi încașe şi 
preincaşe din regiunile de coastă peruviene. Tumi este simbolul 
naţional al statului Peru, şi imitații ieftine sunt adesea atârnate 
pe perete, considerându-se că aduc noroc (n. tr.). 

10 Cultură preincașă dezvoltată în cca 750-1375 d. Hr. în 
regiunea Lambayeque din nord-vestul statului Peru (n. tr.). 


— Pare să fie un tip important. 

— Dacă vrei să ştii părerea mea, individul e un psihopat. 
Probabil că îşi doreşte cuțitul ca să mai smulgă nişte inimi din 
piept, aşa cum făceau strămoşii lui. Sunt sigur că nici n-a aflat 
de existenţa noastră. 

— Da, dar Lipski ştie. Şi el o să ne caute. 

— Crezi c-o să vină după noi până la lacul Passumkeag? Aş 
vrea să-l văd, cu costumele lui Armani şi pantofii confecţionaţi 
manual, bătând drumul până în New Hampshire, încercând să 
dea de urma a doi indivizi care pescuiesc bibani în mijlocul 
pustietăţii, zise şi izbucni în râs. Pe bune, mi-l şi imaginez. 

— Incetineşte, ne apropiem de alt oraş. 

Au depăşit în goană un indicator care anunţa Waldo Falls. 
Pentru a-i închide gura, Perotta a apăsat pe frână, conducând la 
limita legală de viteză. 

Au trecut pe lângă clădiri de ferme zugrăvite în alb, o biserică, 
staţia de pompieri şi o piaţetă îngrijită, în mijlocul căreia trona 
un monument închinat Războiului Civil, cu un tun ruginit în 
centru. 

— Bine aţi venit în frumosul oraş Dildo! Falls! a spus Perotta. 
Dumnezeule, îţi vine să crezi că unii oameni chiar trăiesc în 
locuri dintr-astea? 

— De fapt, da, chiar îmi vine să cred. 

După câteva clipe, au lăsat oraşul în urmă şi au intrat din nou 
în nesfârşitele păduri nordice. Perotta a accelerat, apoi a 
încetinit brusc. 

— lisuse, ia Uită-te! Parcă ne-am fi întors în timp. 

O camionetă Volkswagen prăpădită era trasă la marginea 
drumului, într-un refugiu plin de noroi. Era vopsită de sus până 
jos cu însemne ale păcii, simboluri ale mişcării feministe, frunze 
de marijuana şi tot soiul de motive psihedelice. Un bărbat cu păr 
lung, soios, era aşezat pe scaunul şoferului şi fuma. l-a privit 
când au trecut pe lângă el. 

Perotta a claxonat de câteva ori. 

— De ce ai făcut asta? 

— N-ai văzut stickerul lipit pe bară? C/axonaţi dacă sunteți 
Pro-Choice'". Eu mă pronunţ în favoarea dreptului de a alege. 
Aduceţi-mi vreo câteva gagici şi lăsaţi-mă să aleg dintre ele, 


101 Dildo, în engleza argotică, „nătâng”, „prost”; Dildo Falls, 
„cascada proştilor” (n. tr.). 


zise el, chicotind. 

— De ce nu atârni pe geam o pancartă pe care să scrie „Hot 
tâmpit de muzee, în drum spre ascunzătoarea sa de la cabană?” 

— Ce naiba vrei să spui? 

— Vreau să spun, Perotta, că, peste tot pe unde am trecut, ai 
făcut tu ceva ca să atragi atenţia. 

— Ştii ceva, ia-o mai uşor. In caz că n-ai observat, totul s-a 
terminat. Nu-ţi mai face atâtea griji şi bucură-te de vacanţă. 
După ce trece toată zarva, o să găsim o soluţie să-l vindem, să-l 
topim sau oricum să scoatem bani din afacerea asta. Intre timp, 
mergem la pescuit. 

Woffler a oftat din greu. 

— Nu prea mă pricep la chestii dintr-astea. 

— Data viitoare o să te descurci mai bine. 

— Nu va exista nici o dată viitoare. 


Drumul secundar şerpuia printre copacii întunecaţi, când 
deodată, s-au trezit în faţa lacului împrejmuit din toate părţile 
de tufe de cucută. Perotta a încetinit. Cabana închiriată, cu 
pridvor înclinat, din lemn, se înălța în dreapta. O cărare 
presărată cu ace de cucută ducea spre un ponton strâmb, aflat 
pe malul plin de bolovani. lazul se întindea nemişcat în amurg, 
iar apa părea neagră. 

Perotta a oprit maşina şi a aprins farurile, şi cei doi au rămas 
o clipă înăuntru, aşteptând în linişte ca motorul să se răcească. 
Nu se auzea nici un alt zgomot în afara bâzâitului monoton al 
insectelor. După mai multe minute au coborât şi şi-au dus 
bagajele şi sacoşele cu provizii înăuntru. 

Cabana era răcoroasă şi prăfuită, cu mobile acoperite de 
cearşafuri pătate de zeci de insecte moarte. Woffler a făcut 
curat, în timp ce Perotta a pregătit o oală de paste cu bulion şi 
busuioc proaspăt. După masă, au făcut focul în şemineu şi s-au 
aşezat sorbind din câte un pahar cu scotch Chivas. Cuţitul Tumi 
era pe măsuţa de cafea şi sclipea în lumina focului, ochii de 
rubin aruncând scântei şi părând din când în când să tresalte. 

— Te simţi mai bine? a întrebat Perotta. 


102 Curent social-politic, foarte activ de la sfârşitul anilor 1960, 
care militează pentru drepturile femeii de a-şi controla 
fertilitatea şi libertatea de a alege să nască sau să avorteze (n. 
tr.). 


— Mă străduiesc. 

Perotta a întrebat, făcând un semn spre cuţit: 

— Câte inimi crezi că au fost smulse din piept cu el? 

— Ar trebui să-l ascundem. 

— Nu, hai să ne clătim niţel ochii cu el. 

Au căzut apoi, din nou, în tăcere. Perotta a mai luat o gură de 
scotch, savurând senzaţia de arsură, în timp ce băutura aluneca 
pe gât. Erau în mijlocul unor păduri întunecate, la peste şase 
sute de kilometri distanţă de New York, şi, cu fiecare kilometru 
pe care îl parcurseseră, se afundaseră şi mai mult în sălbăticie. 
Lemnele pocneau şi trosneau plăcut pe foc. A oftat mulţumit. 

Ciocănitura în uşă, atât de slabă încât de-abia au auzit-o, l-a 
făcut să tresare şi să verse jumătate din băutură în poală. 

— Cine naiba...? 

Woffler era deja în picioare, cu mâna pe cuțitul Tumi. L-a 
vârât repede în săculeţul de catifea şi a dispărut în baie. Perotta 
s-a apropiat de fereastră, s-a lipit de peretele de lângă ea, a 
ridicat uşor perdeaua şi a aruncat o privire afară. 

— Cine era? a întrebat Woffler, ieşind din camera de baie. 

— Nimeni. Nu e nimeni. Unde ai pus cuțitul? 

— În rezervorul de la toaletă. 

Perotta s-a îndreptat spre uşă. A ezitat o clipă, cu mâna pe 
clanţă, apoi a deschis uşa şi a ieşit pe verandă. 

Tufele de cucută formau un zid întunecat în jurul cabanei şi 
păreau să suspine în briza nopţii. Suprafaţa lacului strălucea şi 
se unduia în lumina lunii, ca un voal. 

S-a întors în cabană şi i-a aruncat o privire lui Woffler. 

— S-a auzit un ciocănit la uşă, nu-i aşa? 

— Aşa mi s-a părut şi mie. 

Perotta a luat un şerveţel şi şi-a şters pantalonii uzi. 

— Poate că n-a fost decât o creangă de copac care a căzut şi 
a zgâriat uşa. 

S-au aşezat din nou în faţa focului. Perotta a luat o altă gură 
de Chivas, dar vraja fusese ruptă. 

— Cât timp crezi că va trebui să rămânem aici? a întrebat 
Woffler. 

— Nu ştiu. Trei, poate patru săptămâni. 

— Crezi că până atunci se va domoli scandalul? 

— Mda, într-un fel sau altul. 

— Ce vrei să spui? 


— Vreau să spun că Lipski... 

Ciocănitura s-a auzit din nou. De data aceasta, Perotta a 
țâşnit spre uşă şi a dat-o de perete. 

Nimeni. 

— Du-te să vezi dacă nu e cineva în spatele cabanei, a spus 
Woffler. 

— Am nevoie de o lanternă. 

Au scotocit prin dulapurile din bucătărie, până ce au dat de un 
sertar plin cu lanterne şi baterii. S-au întors în camera de zi şi s- 
au privit încurcaţi. 

— Crezi că ar putea fi nişte copii? a întrebat Perotta. 

— Suntem la cincisprezece kilometri de cel mai apropiat oraş. 
Şi e greu de crezut că puştii ar umbla haihui seara, în timpul 
săptămânii, când mâine ar trebui să fie la şcoală. 

— Poate că proprietarului îi place să facă glume proaste. 

— Proprietarul, a replicat Woffler înţepat, e un boşorog de 
optzeci de ani şi nu locuieşte aici, ci în districtul Westchester. 

Au rămas în picioare, nehotărâţi. În cele din urmă, Perotta s-a 
dus spre uşă, a deschis-o şi a aprins lanterna, îndreptând-o spre 
pădure. Raza ei a luminat slab trunchiurile întunecate. 

— Uite-acolo! a exclamat Woffler din spatele lui. 

— N-am văzut nimic. 

— Era ceva alb care s-a mişcat. În direcţia asta. 

Woffler s-a apropiat şi şi-a aprins şi el lanterna. 

— Hei! a strigat Perotta. E cineva acolo? 

A auzit ecoul îndepărtat al propriei voci, răsunând de pe 
celălalt mal al lacului. 

Woffler a înaintat până la marginea verandei şi a îndreptat 
raza lanternei spre zidul de copaci. 

— Acolo, a spus, străpungând bezna cu lumina lanternei. 

Acum şi lui Perotta i s-a părut că zărise ceva. O siluetă 
îmbrăcată în alb. 

— Du-te şi vezi cine e, a spus el. 

— De ce eu? 

— Pentru că tu l-ai văzut primul, a argumentat Perotta. 

— Nici nu-mi trece prin cap să mă duc. 

— La naiba! Uite care-i treaba. Cineva trebuie să stea de pază 
aici. Nu-ţi face griji, îţi acopăr eu spatele. 

Woffler a coborât fără nici un chef treptele verandei şi şi-a 
croit încet drum spre liziera pădurii, aflată la vreo opt metri 


distanţă. S-a oprit şi s-a învârtit, îndreptând raza lanternei în 
toate direcţiile. Apoi a păşit în pădure. 

— E cineva aici, a anunţat el, cu o voce evident tulburată. Ne- 
a spionat, şi pe frunzele ude sunt urme de paşi. 

— Du-te după el. Vezi ce vrea nenorocitul ăla. 

— Bine, dar... 

— Fă-o. 

Woffler a rămas pentru o clipă pe loc, şovăind. Apoi a făcut un 
pas în faţă şi a dispărut în pădure. Perotta a rămas pe verandă, 
în aşteptare, urmărind lanterna care pâlpâia de colo-colo printre 
copaci, până ce s-a făcut nevăzută, înghițită de pădure. 

Deodată, s-a lăsat o tăcere adâncă. 

Stând pe verandă, a fost şi el treptat cuprins de nelinişte. A 
încercat să-şi alunge tulburarea. Nimeni, şi-a spus, n-avea de 
unde să ştie unde erau: nimeni. Woffler închiriase cabana de pe 
internet, folosind un cont bancar deschis pe numele şi cu 
numărul de asigurare socială al unui bărbat mort. Planificaseră 
totul în cel mai mic amănunt. Ce-i drept, Woffler se pricepea la 
detalii; Perotta recunoştea că n-ar fi fost niciodată în stare să 
pună la cale lovitura de unul singur. 

S-a întrebat dacă nu cumva individul tatuat îi urmărise, ca să-i 
bage în sperieţi. Localul se afla însă la vreo patruzeci şi cinci de 
kilometri distanţă şi, în plus, era sigur că nimeni nu se luase 
după ei. 

Şi-a privit ceasul de la încheietura mâinii. Zece fără zece. 

Unde naiba era Woffler? 

Poate că era chiar Woffler. Poate că doar se prefăcuse că e 
speriat. Poate că nu văzuse pe nimeni. Poate că înscenase totul 
pentru a fugi cu artefactul. Poate că închiriase o altă maşină pe 
care o dosise undeva, prin apropiere. 

Perotta s-a strecurat înapoi în cabană, s-a repezit în camera 
de baie şi a ridicat capacul de la toaletă. Cuţitul era acolo, 
înfăşurat în săculeţul de catifea îmbibat de apă. A lăsat jos 
capacul şi s-a întors gânditor pe verandă. 

Să fi fost totuşi Lipski? Sigur, Lipski îşi dăduse de acum seama 
că îl trăseseră pe sfoară - se înţeleseseră să-i predea cuțitul 
până la orele 17:00 - dar cum să fi aflat încotro se îndreptaseră? 
Şi, fără îndoială, nu putea fi peruvianul acela bogat despre care 
Lipski spunea că doreşte să cumpere artefactul în memoria 
străbunilor săi, sau aşa ceva. N-avea cum să fi ştiut deja că ei o 


şterseseră cu obiectul. 

Poate că era totuşi Lipski. Dar cum reuşise să dea de urma 
lor? După plăcuţa de înmatriculare a maşinii lui Woffler? Asta 
era, într-adevăr, punctul slab al planului. Numai că cine zărise 
maşina? Şi cum de ghicise pe unde o luaseră? Nu, nimeni n- 
avea cum să ştie unde sunt decât dacă i-ar fi urmărit. 

Şi-a privit din nou ceasul. Zece şi cinci. 

— Woffler? a strigat. Hei, Woffler? 

Pâlcul întunecat de copaci i-a răspuns cu un oftat. 

Şi-a făcut mâinile pâlnie şi a ţipat şi mai tare: 

— Woffler! 

Ecoul propriei voci a răsunat slab în depărtare. 

A luminat cu lanterna liziera pădurii, dar fără rezultat. 

— Rahat! a mârâit. 

S-a întors în cabană, a mai luat o gură de Chivas, a înşfăcat 
cel mai lung cuţit pe care l-a găsit în bucătărie şi l-a vârât sub 
curea. Woffler ar fi trebuit să ia o armă cu el. Doamne, ce 
prostie făcuse! 

A aruncat o buturugă în foc şi a început să umble de colo-colo 
prin încăpere. A dus paharul la buze, apoi s-a răzgândit. Era mai 
bine să nu mai bea şi să rămână, în caz de nevoie, cu simţurile 
treze. 

S-a aşezat, apoi s-a ridicat din nou. A ieşit pe verandă. 

— Woffler! lu-hu! 

Zece şi un sfert. Era plecat de aproape o jumătate de oră. 

Fir-ar al dracului! 

Cu inima bătându-i tare în piept, a coborât treptele şi s-a 
îndreptat spre locul de unde Woffler se făcuse nevăzut în 
pădure, ţinând tot timpul raza lanternei îndreptată în jos. 
Plouase de curând, şi pe pământul moale, acoperit cu un strat 
gros de ace de cucută, se imprimaseră distinct urmele paşilor lui 
Woffler, dar şi altele - mai mici - ale altcuiva. 

— Hei, Woffler! 

În tăcerea care s-a aşternut, a auzit zgomotul slab al valurilor. 
A făcut, şovăitor, câţiva paşi spre pădure. 

Un strigăt a răsunat printre copaci, atât de îndepărtat încât nu 
şi-a putut da seama ce este. In orice caz, nu un ecou. 

— Woffler! Tu eşti? 

De la distanţă i-a răspuns un sunet atât de ascuţit încât i s-a 
părut că seamănă cu un plânset. 


— lisuse Hristoase! a murmurat. 

A luminat cele două rânduri de urme de paşi. Duceau spre 
pădure. A înghiţit în sec. Mai bine s-ar grăbi să termine naibii cu 
toată povestea asta. 

A început să înainteze rapid. Urmele şerpuiau printre 
trunchiuri imense de copaci, şi în aer plutea un miros puternic 
de pin şi pământ jilav. A trecut pe lângă unul sau doi bolovani 
de înălţimea lui, acoperiţi cu licheni şi muşchi. 

— Woffler! 

A grăbit pasul. Făcuse de la bun început o prostie trimiţându-l 
pe Woffler în pădure. Woffler era băiat de oraş şi nu se descurca 
deloc în pădure. Probabil că se rătăcise şi acum intrase în 
panică. 

Urmele ocoleau o baltă. O bufniţă a ţipat în beznă. 

— Woffler, te întorci sau ce mama dracului faci? 

Nici un răspuns. 

A luminat din nou cu lanterna şi a pocnit un ţânţar care îi 
bâzâia în ureche. Era înconjurat din toate părţile de pomi care 
se înălţau ca nişte coloane masive. Acolo unde terenul devenea 
mlăştinos, se vedea un covor gros de muşchi de turbă. Paşii 
urmăreau marginea moale a bălții, după care coteau brusc şi se 
transformau în găuri în locurile în care picioarele se 
cufundaseră, prin muşchi, adânc în noroi. 

— lisuse! S-a oprit. De ce ar fi intrat Woffler în mlaştină? 

A aprins lanterna şi a văzut ceva alb, ca o ciupercă, spre 
capătul bălții. S-a apropiat cu un pas. Nu era o ciupercă, ci o 
cochilie, o cochilie albă de stridie. S-a aplecat şi ridicat-o, apoi i- 
a dat repede drumul din mână, oripilat de senzaţia de 
elasticitate pe care o simţise la atingere. 

Cochilia a căzut pe muşchi, întoarsă pe cealaltă parte. Acum 
putea vedea că era mânjită de sânge. Era sânge proaspăt, 
lucios şi de un roşu intens, aşa cum strălucea în lumina 
lanternei. Cu inima bubuindu-i în piept, Perotta a luat de jos un 
băț şi a răsucit-o. 

Era o ureche. O ureche umană, tăiată de la rădăcină, cu un 
cercel din aur, încrustat cu o piatră roşie, trecut prin lob. 

Perotta a gemut fără să vrea şi a făcut un pas în spate. Era un 
vis urât, acel gen de coşmar în care eşti conştient că ţi se 
întâmplă ceva ciudat şi îngrozitor, dar te simţi paralizat, 
incapabil să te mişti sau să pleci de acolo, oricât de tare ai 


încerca. 

Apoi, deodată, a văzut o mişcare. A scos un țipăt ascuţit şi a 
început să fugă frenetic, orbeşte, printre copaci, izbindu-se de 
tufişuri şi zgâriindu-se de ferigi. 

A continuat să alerge până n-a mai putut şi a căzut epuizat. A 
zăcut pe pământul mustind de apă, răsuflând atât de greu încât 
coastele îl ardeau, făcându-i să geamă de durere de fiecare dată 
când expira, mirosul de lut umplându-i nările şi înecându-l. Şi-a 
înfipt degetele în pământ şi s-a ridicat, învârtind lumina 
lanternei peste copaci. N-avea nici mai vagă idee unde se afla; 
se rătăcise. Şi-a amintit de cuțitul de bucătărie. A bâjbâit după 
el şi l-a scos de sub curea. 

— Woffler! a ţipat. Unde eşti? Răspunde! 

Nimic. 

A îndreptat raza lanternei în jos. Aici, terenul era acoperit de 
ace de pin, şi urmele de paşi dispăruseră. Ca un idiot ce era, se 
rătăcise. Acum nu mai putea găsi drumul înapoi. 

A încercat să-şi potolească bătăile inimii şi să-şi recapete 
suflul. Nu putea fi decât Lipski. Era singura explicaţie posibilă. 
Probabil că micul ticălos n-avusese încredere în ei şi îi urmărise 
de la bun început. De aici, urmele mici de paşi. 

Clătinându-se pe picioare, a început să coboare panta care 
spera că-l va duce spre lac. Dacă va reuşi să ajungă la mal, se 
va putea orienta după luminile aprinse din cabană şi o va lua 
într-acolo, ca să se urce cât mai repede în maşină şi să se care 
naibii din locul ăla nenorocit. 

A zărit o mişcare, o fluturare albă printre copaci. 

— Woffler? 

Ştia însă că nu era Woffler. 

— O să te fac bucăţi! a urlat, agitând cuțitul în aer. Să nu 
cumva să te apropii de mine! 

S-a răsucit şi a luat-o la goană, îndepărtându-se de fâlfâitul 
alb, tăindu-şi drum cu greu printre ferigile care îi ajungeau până 
la brâu. A tot alergat până n-a mai putut, şi s-a oprit din nou, 
gâfâind şi răsucind nebuneşte lanterna în toate direcţiile. 

O altă fluturare albă. 

— Pleacă! Lasă-mă în pace! 

S-a rezemat de un trunchi, iar lumina galbenă a lanternei 
tremura şi zbura de colo-colo printre copaci. 

— Lipski, ascultă-mă. Pe bune, n-ai decât să iei cuțitul. E în 


cabană, în rezervorul de la toaletă. la-l. Numai lasă-mă în pace. 

Nici un răspuns. 

— Lipski, mă auzi? 

Pădurea era acum cufundată în tăcere. Până şi vântul 
încetase să adie printre tufele de cucută. Mirosul de muşchi 
jilavi şi lemn putrezit îi pătrunsese în nări, îngreţoşându-l. 

— Am făcut o prostie, recunosc. Te rog. 

A început să plângă cu sughiţuri. 

A auzit un zgomot slab şi, cu coada ochiului, a zărit o mişcare. 
Deodată, o mână plină de sânge a apărut din spate şi i-a 
înşfăcat cămaşa. 

— Lasă-mă! a urlat, dând haotic din braţe şi împungând aerul 
cu cuțitul, zbătându-se să se elibereze, în timp ce nasturii de la 
cămaşă pocneau şi cădeau pe jos. S-a îndepărtat de copac, 
ţinând cuțitul cu mâna tremurândă îndreptată în faţă, în timp ce 
cămaşa descheiată atârna pe el. 

— Nu-mi face asta, Lipski, s-a văitat gâtuit. Te rog. 

Acum însă nu mai credea cu atâta convingere că era Lipski. 

Lanterna. Trebuia s-o stângă. Să plece de acolo, să pornească 
la drum prin beznă. A început să se deplaseze încet, cu lanterna 
stinsă. Dar întunericul adânc al pădurii a părut să-l înece, şi o 
senzaţie de groază şi panică a pus stăpânire pe el, aşa că a 
aprins-o din nou. 

A văzut ceva pe jos, într-o parte. A îndreptat înfricoşat raza 
lanternei spre pământ, gândindu-se că atacatorul stătea 
ghemuit, gata să se năpustească asupra lui. A încremenit, 
copleşit de spaimă. 

Lumina căzuse asupra unui picior, ireal de alb, tăiat de la 
gleznă. A făcut un pas în spate, împiedicându-se, cuprins de 
greață. Raza lanternei s-a oprit asupra unui alt obiect întins pe 
stratul de ace de pini: un braţ. Şi ceva mai departe, două treimi 
dintr-un cap retezat în unghi, cu un ochi pe jumătate scos din 
orbită şi albul ochiului la vedere. 

Cealaltă parte a capului zăcea mai încolo, al doilea ochi 
holbându-se la el cu aceeaşi privire uluită. 

— O, Doamne, Dumnezeule! Nu, nu! 

O voce s-a auzit din spatele lui, şi Perotta s-a răsucit spre ea, 
murmurând cuvinte de neînțeles. Nu era însă nimeni; vocea 
părea neîntrupată, venind spre el din toate părţile şi în acelaşi 
timp de nicăieri, ca şi cum însăşi pădurea demonică ar fi grăit. 


Oripilat, s-a învârtit pe loc, s-a răsucit şi iar s-a învârtit, incapabil 
să localizeze sursa vocii. 

— Asta se întâmplă cu ei, a rostit vocea pe un ton moale, 
răguşit. Uită-te bine în jur - asta se întâmplă cu ei. Şi acum, asta 
am să-ţi fac eu ţie. 

Locotenentul Vincent D'Agosta de la poliţia din New York l-a 
urmărit cu privirea pe medicul legist care punea ultima bucată 
din victima numărul doi într-un container special pentru probe. 
Le luase ceva timp să le sorteze şi să stabilească ce parte din 
trup aparţinea fiecăreia dintre victime. Soarele fierbinte de vară 
răzbătea cu greu printre tufişurile înalte de cucută, creând o 
atmosferă verde şi jilavă, care duhnea a moarte. Muştele îşi 
făcuseră apariţia în forţă, şi băzâitul lor constant răsuna în 
pădurea cu aspect de catedrală, ca un acompaniament în 
surdină al sâsâitului transmiţătoarelor radio şi al murmurului 
vocilor echipei de legişti care făcea ultima verificare înainte de a 
părăsi locul crimei. 

D'Agosta a auzit paşi şi s-a întors spre poliţiştii locali care 
urcau din nou dealul. 

— Stăteau la cabana lui McCone, a anunţat unul dintre ei. 
Avem portofelele lor, documentele de identitate şi amprentele. 
Cei doi erau angajaţi la Muzeul de Istorie Naturală. 

— Da? 

— Se pare că am cam terminat treburile pe aici. Mulţumim că 
aţi venit atât de repede, locotenente. 

— Şi eu vă mulţumesc că m-aţi sunat. 

— Am auzit la radio despre jaful de la muzeu, a intervenit cel 
de-al doilea poliţist. Când am găsit artefactul în rezervorul de la 
toaletă, am pus lucrurile cap la cap şi ne-am gândit că aţi putea 
fi interesat. 

— Mda. 

D'Agosta a privit în jos, studiindu-şi cu atenţie pantofii. 

— Sigur că da. 

— Cuţitul ăla din aur valorează într-adevăr milioane? a 
întrebat primul polițist, încercând să-şi stăpânească 
entuziasmul. 

D'Agosta a încuviinţat din cap. 

— Se pare că indivizii s-au pus cu cine nu trebuia. 

— Poate, a răspuns D'Agosta. 

Atâta doar că cele două crime necesitaseră multă străduință, 


s-a gândit. Foarte multă muncă. Puteai transmite un 
avertisment cu mult mai puțin efort. Şi de ce se afla cuțitul în 
continuare în rezervorul de la toaletă? Doar era primul loc în 
care ar fi căutat oricine. 

Legiştii au început să care sacii cu cadavre şi containerele cu 
probe spre maşinile de pe marginea drumului. Fusese o zi lungă. 

— Hai să ne întoarcem la secţie şi să terminăm de scris 
rapoartele, a spus primul poliţist. Imediat ce se încheie 
procesarea datelor şi examinarea probelor, o să vă trimitem 
cuțitul, domnule locotenent. 

D'Agosta a rămas o clipă nemişcat, uitându-se la scena 
crimei, răscolită pe toate părţile, adulmecând atent atmosfera 
umedă şi vâscoasă. Părea că pământul însuşi fusese despicat, 
violat. A oftat şi s-a întors pentru a se alătura celorlalţi. Treaba 
lui se sfârşea aici. Cuţitul Tumi fusese găsit. Cât despre dublul 
asasinat, nu intra în jurisdicţia lui. 

Pe drum, s-a oprit lângă primul poliţist. Aproape fără să vrea, 
a murmurat, mai mult pentru sine: 

— Şi ăsta nu e decât începutul. Vor mai urma şi altele. 

Ofiţerul i-a aruncat o privire pătrunzătoare. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

D'Agosta a făcut un semn cu capul spre pădurea din spatele 
lor. 

— Ceea ce s-a petrecut aici nu are nici o legătură cu jaful de 
la muzeu. 

O scurtă ezitare, o strângere din buze. 

— Mulţumim, domnule locotenent, că ne-aţi împărtăşit opinia 
dumneavoastră. 

D'Agosta era perfect conştient de scepticismul şi iritarea din 
vocea poliţistului. Copleşit brusc de un puternic sentiment de 
oboseală, s-a întors cu spatele, îndreptându-se spre maşina cu 
şofer, care avea să-l ducă înapoi, la locul unde aterizase 
elicopterul poliţiei din New York, rămas în aşteptare. Dintr- 
odată, i s-a făcut un dor nebun de New York City: de narcomanii 
care purtau arme la vedere, de camerele de supraveghere ale 
bancomatelor, de proxeneţii care se dădeau mari în maşini 
Hummer luxoase, de ucigaşii de doi bani, de escrocii cu alba- 
neagra, de blatişti, de psihopaţii care decapitau bunicuţe, de 
incendiatorii de cluburi de noapte, de agenţii de bursă care 
dădeau lovitura şi fugeau cu banii, de violatorii de câini şi de toţi 


ceilalţi ciudaţi pe care îi cunoştea atât de bine şi îi iubea. Orice 
era mai bine decât această pădure - şi acest ucigaş. 

Pescarul şedea aşezat la volanul camionetei Volkswagen, 
aşteptând la marginea drumului, în refugiul plin de noroi. 
Maşinile de poliţie trecuseră pe lângă el încolo şi încoace, şi 
acum şoseaua spre Waldo Falls era pustie şi liniştită. Era în 
amurg, şi ceața care se formase se ridica încet, depunându-se 
ca nişte mărgeluţe pe parbriz. 

Şi-a aranjat peruca, îndesând-o şi mai tare pe cap, apucând 
de buclele lungi de poliester şi trăgându-le cu putere în jos. Şi-a 
aprins un Marlboro şi a continuat răbdător să aştepte. 

A trecut ceva timp până ce o pereche de faruri galbene s-a 
ivit dinspre oraş. Bărbatul şi-a stins ţigara şi a privit prin oglinda 
retrovizoare maşina care se apropia. Era o marcă străină, o 
Toyota, ceea ce era foarte bine. Ei preferau să cumpere maşini 
japoneze în loc de americane. 

Maşina a claxonat trecând pe lângă el. 

Bărbatul a aşteptat ca luminile din spatele maşinii să dispară 
după curba în pantă lină. A pornit apoi motorul Volkswagenului, 
a dat drumul ştergătoarelor de parbriz şi a intrat cu o mişcare 
lentă pe şosea. Şi-a permis un mic zâmbet strâmb şi o 
rugăciune închinată Domnului pentru că îi oferise din nou ocazia 
de a-L sluji. 

Pescarul tocmai agăţase în undiţă un nou ucigaş dintre cei 
nenăscuţi. 


Biografiile autorilor 


Denise Hamilton a fost profesor Fulbright şi reporter la Los 
Angeles Times înainte de a se dedica romanelor polițiste şi 
thrillerelor, după naşterea celor doi copii. Seria de bestselleruri 
Eve Diamond a figurat pe lista pentru premiile Edgar, Anthony, 
Willa Cather, precum şi pentru prestigioasele distincţii britanice 
Dagger. Romanul Ultimul cântec de leagăn a fost recompensat 
de Los Angeles Times cu titlul Cartea Anului 2004. Vizitaţi site-ul 
personal al autoarei: www.denisehamilton.com. 


Eric Van  Lustbader este autorul  bestsellerurilor 
internaţionale Winja, Arta ucide, Trădarea lui Bourne şi 
Testamentul, precum şi al altor douăzeci şi şase de romane, atât 
thrillere cât şi fantasy, plus un mare număr de povestiri. A 
absolvit Colegiul Columbia în 1968 şi a lucrat timp de 
cincisprezece ani în industria muzicii pop. De asemenea, a 
predat la o şcoală din oraşul New York. Pentru informaţii 
suplimentare, accesaţi www.ericvanittstbader.com. 


Romanele O mulțime de suflete, Grădina de zăpadă şi Lumina 
dinaintea zilei ale lui Christopher Rice figurează pe lista de 
bestselleruri a New York Times. Rice publică regulat editoriale în 
revista The Advocate. Cartea Grădina de zăpadă a fost distinsă 
cu premiul literar Lambda. Rice locuieşte în West Hollywood. 


Alex Kava este autoarea seriei Maggie O'Dell, psihologul 
criminalist de la FBI, precum şi a thrillerului O mişcare greşită, 
unanim apreciat de critică. Romanele sale s-au vândut în 
aproape două milioane de exemplare şi au fost traduse în peste 
douăzeci de limbi. Au fost incluse pe listele de bestselleruri 
întocmite de New York Times şi USA TODAY, precum şi de alte 
publicaţii din întreaga lume. Alex îşi împarte timpul între 
Omaha, Nebraska şi Pensacola, Florida. 


Grant Blackwood s-a molipsit de microbul scrisului după ce 
a citit Caperele mediteraneene de Clive Cussler. Este veteran al 
marinei americane, în cadrul căreia a activat timp de trei ani, la 
bordul unei fregate cu proiectile teleghidate, în operaţiuni 
speciale şi ca pilot de echipaje de salvare. Scrie de peste 


douăzeci de ani şi locuieşte în Minnesota, unde lucrează în 
prezent la o nouă serie de thrillere. 


F. Paul Wilson este autorul a circa patruzeci de romane şi 
peste o sută de povestiri foarte diverse, de la horror, romane de 
aventuri, thrillere medicale şi science fiction, la aproape toate 
genurile de frontieră. Este laureat al unor premii literare, şi 
cărţile sale au fost incluse de New York Times pe lista de 
bestselleruri. A vândut peste şapte milioane de exemplare în 
Statele Unite şi a fost tradus în douăzeci şi patru de limbi. Este 
şi dramaturg, scenarist şi scriitor pentru mass-media interactivă. 
Este creatorul popularului personaj Repairman Jack (Jack 
Reparatorul). 


Ted Bell s-a născut în Florida. Şi-a început cariera în 
domeniul publicităţii la Doyle Dane Bernbach în New York, în 
calitate de copywriter. Apoi a lucrat în Chicago, ca preşedinte al 
Leo Burnett Company, şi mai târziu a fost numit vicepreşedinte 
şi director de creaţie la Young Rubicam, filialele din Londra şi 
New York. Este autorul a cinci thrillere de acţiune-aventură, 
Hawke, Asasin, Piratul, Spionul şi Țarul, dedicate cutezătorului 
agent secret britanic Alex Hawke. Al treilea roman din serie a 
marcat şi debutul lui Bell pe lista de bestselleruri a New York 
Times. Ted locuieşte în Florida. Aici scrie thrillere, citeşte şi 
navighează. Puteţi accesa pagina sa de web 
www.tedbellbooks.com. 


M. Diane Vogt a creat cunoscuta şi apreciata serie de 
thrillere juridice, având-o ca personaj principal pe judecătoarea 
Wilhelmina Carson. Guvernul chinez a cumpărat drepturile de 
autor şi a tradus cărţile sale de ficţiune şi non-ficțiune, 
considerându-le o lectură captivantă şi educativă în privinţa 
vieţii şi sistemului legal din America. Avocat de meserie, Diane a 
reprezentat, în peste douăzeci şi cinci de ani de practică, cele 
mai mari corporaţii multinaționale, dar şi, deopotrivă, simple 
persoane fizice şi guverne. 


Christopher Reich s-a născut în Tokio. A absolvit 
Universitatea din Georgetown şi Universitatea Texas din Austin, 
a lucrat în Elveţia şi s-a întors în Statele Unite pentru a se 


dedica scrisului. A publicat cinci romane de succes, Numărul de 
cont, Fugarul, Primul miliard. Bancherul diavolului şi Clubul 
patrioților. Trăieşte în California, împreună cu soţia şi copiii. 


Brad Thor, originar din Chicago, a studiat la Universitatea 
Southern California. Este autorul bestsellerurilor Leii din 
Lucerna, Cărarea asasinilor, Starea Uniunii şi Reculul. Îşi petrece 
timpul, alături de familie, în Park City, Utah, şi în insula 
grecească Antiparos. Vizitaţi-l la www.bradthor.com. 


Raelynn Hillhouse a transportat rom cubanez din Berlinul 
de Est în cel de Vest, a făcut contrabandă cu bijuterii din 
Uniunea Sovietică şi a falsificat vize de intrare în statele din 
blocul comunist. Născută în Missouri Ozarks, Raelynn a trăit 
timp de şase ani în Europa, a călătorit în peste patruzeci de ţări 
şi vorbeşte fluent mai multe limbi. A obţinut un doctorat în 
ştiinţe politice la Universitatea din Michigan, a fost bursier 
Fulbright şi profesor. A fost ameninţată cu puşti Kalaşnikov şi 
prinsă în schimburi de focuri între grăniceri. Locuieşte în Hawaii, 
pe pantele vulcanului Mauna Loa. Romanul său de debut, Zona 
de ruptură, a fost foarte bine primit de criticii americani. 


Laureat al mai multor premii literare, Robert Liparulo a 
publicat peste o mie de articole şi povestiri în publicaţii precum 
New Man, Reader's Digest şi chiar Modern Bride, revista 
mireselor moderne. A scris (şi vândut) scenarii, profiluri de 
celebrităţi şi rapoarte de investigaţie, dar a revenit mereu la 
prima dragoste, literatura. 

Ca mărturie a stilului său viu şi alert, romanul de debut, Sosea 
odată un călăreț, a provocat un adevărat război al licitaţiilor 
pentru drepturile de ecranizare, cu câteva luni înainte de 
apariţie. Liparulo locuieşte în Colorado, împreună cu soţia şi cei 
patru copii. Accesaţi pagina sa de web www.robertliparulo.com. 


Steve Berry, autor al unor romane care figurează în topul 
alcătuit de New York Times, locuieşte pe ţărmul Georgiei. De 
profesie avocat, a călătorit mult în Caraibe, Mexic, Europa şi 
Rusia. A scris thrillerele Camera de chihlimbar, Profetia familiei 
Romanov, Al treilea secret şi Moştenirea templierilor. Romanele 
sale au fost incluse pe lista de lecturi a celor mai importante 


cluburi de carte şi în programul BookSense al Asociaţiei 
Librarilor Americani, şi au fost publicate în treizeci şi şapte de 
ţări. Vizitaţi i la www.steveberry.org. 


Katherine Neville a lucrat timp de mulţi ani în calitate de 
consultant internaţional şi expert în computere pentru clienţi 
sau patroni precum Departamentul pentru Energie, Comisia 
pentru Reglementarea  Activităţilor Nucleare, OPEC, IBM, 
guvernul algerian şi Bank of America. A fost şi manechin 
profesionist, pictor portretist şi a activat în domeniul fotografiei 
comerciale. Romanul de debut al lui Katherine Nevile, Opt, a 
fost tradus în peste treizeci de limbi şi a fost recent votat, într- 
un sondaj naţional în Spania, printre cele mai bune zece cărţi 
din toate timpurile. Al doilea roman al său, Un risc calculat, a 
fost desemnat de New York Times drept cartea anului, iar Cercul 
magic a fost inclus de USA TODAY în lista de bestselleruri. 
Katherine locuieşte în Virginia, Washington D.C. Şi Santa Fe, 
New Mexico. 


Douglas Preston şi Lincoln Child, care formează una dintre 
cele mai neobişnuite şi de succes parteneriate literare din 
ultimele decenii, au scris împreună treisprezece thrillere, în cei 
aproape douăzeci de ani de colaborare. S-au cunoscut atunci 
când Child, la acea vreme tânăr editor la St. Martin's Press, i-a 
solicitat lui Preston, responsabil cu publicaţiile Muzeului 
American de Istorie Naturală din New York City, să scrie o 
prezentare a muzeului. Ulterior, cei doi s-au hotărât să-şi 
unească forţele pentru a scrie Re/icva, un roman a cărui acţiune 
se petrece într-un muzeu de istorie naturală fictiv. Cartea a fost 
ecranizată cu mult succes de Paramount Pictures. Protagonistul, 
excentricul şi strălucitul agent special Pendergast, a devenit 
obiect de cult pentru fanii thrillerelor. Cei doi scriu şi separat: 
Child este autorul a patru thrillere şi editor al mai multor 
antologii horror, în timp ce Preston a publicat patru lucrări de 
non-ficțiune şi cinci thrillere, precum şi articole ocazionale 
pentru revista New Yorker. Child este pasionat de motociclete, 
cărţi rare, maşini de viteză şi papagali exotici, iar Preston adoră 
să călărească şi este membru al clubului ecvestru de elită Long 
Riders' Guild. Ambilor le place să sublinieze că au o diplomă 
total „inutilă” în literatură britanică.